M. EMINESCU
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ
DE
PERPESSICIUS
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
bucurești
ACADEMIA REPUBLICII
SOCIALISTE ROMÂNIA
MUZEUL LITERATURII
ROMÂNE
M. EMINESCU
*	<> P E R Ș
PUBI.kJSTK'A
i noiembrie 1877 ~b iebi mm U8G
„TIMPUL”
CU 16 REPRODUCERI
DUPĂ PUBLICAȚII ȘI MANUSCRISE
1989
EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
79717 BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI 125
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE UN COLECTIV DE CERCETĂTORI
DE LA MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
DIMITRIE VATAMANIUC
PETRU CREȚIA
responsabilul secțiunii de publicistică,
stabilirea paternității textelor, comentariile
responsabilul filologic al ediției
OXANA BUSUIOCEANU
SIMONA CIOCULESCU
ANCA COSTA FORU
AUBELIA CRETIA
CLAUDIA DIMIU
EUGENIA OPRESCU
ALEXANDRU SURDU
transcrierea filologică a textelor
ION BULEI colaborator extern pentru istorie
Secretar tehnic ILEANA RAȚ1U
Coordonator
DIMITRIE VATAMANIUC
ISBN 973-27-0093-9
ISBN 973-27-0001-7
EMINESCU LA „TIMPUL” (1877—1883),
„ROMÂNIA LIBERĂ” (1888) ȘI „FÎNTÎNA BLANDUZIEI”
(1888—1889)
I.	CONSIDERAȚII GENERALE
1.	Fondarea „Timpului” și schimbările în orientarea sa politică. Cotidianul bucureștean
este întemeiat în 1876, ca organ de presă al Partidului conservator, de sub conducerea lui Lascăr
Catargiu, la guvern din 11 martie 1871. Adunarea deputaților discută în martie 1876 situația
financiară a țării și se produc mari neînțelegeri în sînul guvernului conservator. V. Boerescu,
Gr. G. Cantacuzino, D. Ghica și alți membri marcanți ai Partidului conservator se retrag din
guvern pe motiv că acesta devenise al „nonei direcțiuni din Iași”. Grupul dizident ia cu el și
„Presa”, organul oficial al Partidului conservator, întemeiat de V. Boerescu în 1868. Partidul
liberal, în opoziție, avea două ziare centrale — „Românul” și „Alegătorul liber” — în timp ce
Partidul conservator, la conducerea țării, nu dispunea de un organ central de presă. Conserva-
torii considerară că o asemenea „lacună” nu putea rămîne neîmplinită și hotărîră să scoată
„Timpul”, organ guvernamental, care începe să apară în 15 martie 1876. Guvernul Lascăr
Catargiu se retrage de la conducerea țării în 3 aprilie 1876, ca să-i ia locul un guvern de tranzi-
ție condus de I. Em. Florescu (4/16 aprilie — 26 aprilie/8 mai 1876), căruia îi urmează guvernul
de coaliție liberală (27 aprilie/9 mai — 23 iulie/4 august 1876). La alegerile din iunie 1876, Parti-
dul liberal obține o majoritate covîrșitoare și în 24 iulie/5 august 1876 se formează guvernul
liberal, care rămîne la conducerea țării pînă în martie 1888.
Schimbările la conducerea țării determină și orientarea politică a „Timpului” care, din
organ de presă guvernamental, devine ziar de opoziție. Conducerea majorității conservatoare
considera că „Timpul” putea aduce servicii Partidului conservator și hotărăște’ să-l susțină prin
cotizații ale membrilor săi. P.P. Caip și T. Bosetti se declară înpotriva scoaterii, mai departe,
a ziarului întrucît constituia o povară pentru membrii Partidului conservator, trecut în opoziție,
și nu se întrevedeau nici foloasele imediate ce le putea aduce. Deși unii membri marcanți ai
Partidului conservator se desolidarizează de majoritatea conservatoare, aceasta hotărăște totuși
să scoată în continuare ziarul. V. Pogor este însărcinat cu strîngerea contribuțiilor de la ieșeni,
susținătorii mai importanți, sub raport financiar, ai cotidianului bucureștean’.
în manuscrisul 2264 se păstrează mai multe Anexe (288, 289, 290), nu știm la ce document,
cu numele „membrilor fondatori” ai ziarului. Transcriem această listă întrucît unele din aceste
nume se întîlnesc și în articolele poetului: L. Catargiu, I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, G. Mânu,
O. Suțu, A. Lahovari, T. Maiorescu, T. Știrbei, V. Pogor, G. Filipescu, N. Drosu, Gr. Păucescu,
G. Băleanu, L. Paciurea, A. Gatargiu, G. Triandafil, P. Millo. Gel din urmă îndeplinește și funcția
de casier în redacție.
Conducerea Partidului conservator face cunoscut în 18 noiembrie 187 6 că într-o adunare
numeroasă se hotărî să se încredințeze redactarea ziarului lui Grigore H. Grandea, cunoscut
prin atitudinea sa antiliberală (88, p. 109 114). Ou citeva zile mai înainte, în 10 noiembrie
1876, „Timpul” înscrie pe frontispiciul său : „Ziar politic, comercial, industrial și literar”.
Gruparea junimistă din Partidul conservator îl suspectează pe Gr. ÎL Grandea pentru faptul
eă nu făcea suficientă propagandă „Convorbirilor literare”, revista ieșeană. Maiorescu îi scrie
lui I. Negruzzi în 17/29 ianuarie 1877 că de la „Timpul” nu se putea aștepta nimic cită vreme
îl redacta „fleacul cela dcH. Grandea” (38, I, p. 7). „Timpul” informează cititorii în 27 ianuarie/
8 februarie 1877 că se înmulți numărul membrilor în redacție și că înceta rezerva lui P.P. Carp
și a „amicilor” săi față de ziar. Interesant de observat că de la această dată se suprimă și subtitlul
ziarului. Schimbările acestea arată că. „Timpul” trece din mîinilc majorității conservatoare
în cele ale grupării junimiste.
Conducerea „Timpului” o ia T. Maiorescu care rămîne în fruntea ziarului piuă la sfîrșitul
lui aprilie 1877. „De la sfîrșitul lui ianuarie — scrie Maiorescu în Jurnalul său — pînă la ultima,
aprilie (3 luni), am redactat «Timpul», mai toate articolele de fond ale mele din acest interval”
(28, I, p. 276). în redacție intră și I. Slavici, care își asumă răspunderea pentru partea literară
și politica externă.
Maiorescu se retrage de la conducerea ziarului ca urmare a complicării situației interna-
ționale. în iulie 1877 părăsește redacția și Gr. H. Grandea, spre a scoate „Războiul”, cotidian
cu ilustrații care se bucură, încă de la început, de-o marc popularitate. Redactarea „Timpului”
rămîne în sarcina lui Slavici și a lui G.I. Pompilian, profesor la Școala normală pentru învățătura
poporului român. „Mă vei crede că nu ți-am scris pînă acum — îi mărturisește Slav ici’lui I.
Negruzzi în 5 august 1877 — fiindcă mi-a fost peste putință să găsesc citeva momente de liniște
sufletească. Sînt vreo 14 zile de cînd aproape nimeni nu mai vine pe la redacția « Timpului »
îneît singuri doi inși, cu și Pompilian, trebuie să-i umplem coloanele. Grandea lucrează la « Răz-
boiul » fiindcă la « Timpul » nimeni nu-1 mai plătește și omul vrea să trăiască. Nici eu n-am luat
de 3 luni de zile bani. La comisia istorică, unde urmez cu lucrările, cu toate că [nu] am fost
șters din buget, de 6 luni nu am fost plătit. Trăiesc numai eu știu cum, corecturi, reviste externe,
notițe de prin ziare, varietăți, aceasta e zilnica mea hrană” (35, II, p. 280). Slavici îi scrie din
nou lui I. Negruzzi în 31 august 1877 și arată că în condițiile în care era pus să. lucreze nu-i
rămînea decît să se retragă din redacție (35, II, p. 282). V. Pogor trimite pentru redacția „Tim-
pului” în 2 septembrie 1877, 3616 lei noi. în scrisoarea către Maiorescu se scuză că nu putuse
aduna mai mult întrucît unele persoane lipseau din Iași și „multe din cele din Iași s-a refuzat
a plăti” (72, p. 213). Se confirma opinia lui T. Rosetti că susținerea ziarului va fi o povară pentru
gruparea junimistă.
2.	Intrarea lui Eminescu in redacția cotidianului bucureștean. Condițiile critice în care era
pus să scoată „Timpul” îl determină pe Slavici să-l cheme pe Eminescu de la Iași, unde redacta
„Curierul de Iași”, din mai 1876 (113, p. 101—107). Poetul intenționa să vjnă la București încă
din decembrie 1876, cum reiese dintr-o scrisoare a lui I. Negruzzi către T. Maiorescu (72, p.
215). Slavici angajează „Timpul” în polemica în jurul Logicei lui Maiorescu, pentru a crea o
atmosferă favorabilă intrării poetului în redacție. Acum apare, pentru prima dată, numele
său în ziarul bucureștean (OPERE, IX, 770). Eminescu îi scrie lui Slavici, în 12 octombrie
1877, că era pregătit să vină la Bucrrești, dar că nu avea bani de drum. „Dacă m-ar hotărî
cineva să viu la București — scrie Iminescu — ai fi tocmai tu [ ...]. Dar n-am cu ce veni.
Asta m-a făcut să-mi țiu gura pîn-acil
și bagaje : cărți, manuscripte, cioboat
Poetul îi scrie și lui Maiorescu, în ger;
a Junimii ieșene (OPERE, XVI, 184-
Din documente se desprinde că E
și 2 noiembrie 1877. Judecind numai i
fi atribuite și care apar în nr. 118 diiț
că poetul părăsește lașul între 30 oct
ia — 100 de fr. am pe lună ; din ce dracu să plec ? Am
vechi, lăzi cu șoareci și molii” (OPERE, XVI, 184).
ană, în 15 octombrie 1877 si face o prezentare critică
L85).
linescu intră în redacția „Timpului” între 25 octombrie
ipă ultimele articole din „Curierul de Iași”, care îi pot
50 octombrie 1877 (OPERE, IX, 438—439), s-ar părea
mbrie și 1 noiembrie 1877. Dar articolele publicate în
30 octombrie reproduc informații din 2± octombrie 1877 și chiar de mai înainte de această dată.
Este de mare însemnătate și un alt amănunt. Numărul 118 ar fi trebuit să apară, ca al doilea
din săptămînă, miercuri 26 octombrie 1877. Cum însă în această zi era sărbătoare și ziarul n-a
apărut, numărul urmînd să iasă vineri 28 octombrie 1877 și nu duminică în 30 octombrie 1877.
Plecarea lui Eminescu produce însă perturbări în redacția „Curierului de Iași” și în săptămâna
23—29 octombrie ziarul nu apare de trei ori, ca de obicei și nici măcar de două ori, ci o singură
dată și atunci cu articole întocmite cu mult înainte. Putem susține, pe baza acestor date, că
Eminescu părăsește lașul între 25—27 octombrie 1877 — nu mai devreme și nici mai tîrziu.
Se verifică și documentar informațiile lui Slavici care fixează Sf. Dumitru data sosirii lui Eminescu
în București (92, p. 168). Nu poate fi împărtășită, sub nici un motiv, opinia privind prezența
VI
Iui Eminescu in redacția „Timpului” înainte de 27 octombrie 1877. înainte de această dată
nu i se pot atribui articole fie și numai pentru motivul că poetul nu se afla în redacția cotidianului
bucureștean.
II.	EMINESCU LA „TIMPUL”
1.	Periodizarea publicisticii eminesciene. Eminescu își începe activitatea la „Timpul”
efectiv la începutul lui noiembrie și o încheie la sfîrșitul lui iunie 1883. Publicistica din acești
ani o tipărim în patni volume : X, noiembrie 1877 — februarie 1880 ; XI, februarie 1880 — decem-
brie 1880; XII, ianuarie 1881 — decembrie 1881 și XIII, ianuarie 1882 — iunie 1883.
în ultimul volum includem și colaborările, puține la număr, la „Bomânia liberă” și
„Fîntîna Blanduziei”, din 1888 și 1889. în periodizarea noastră ținem seamă de statutul
poetului în redacția cotidianului bucureștean. Eminescu este, între noiembrie 1877 și februarie
1880, simplu redactor, asemeni lui I. Slavici, I.L. Caragiale, Bonetti Boman. Conducerea ziarului
o avea un comitet dc redacție, reprezentat de I.A. Cantacuzino, în calitate de redactor respon-
sabil. Materialele se discutau în redacție și chiar dacă fiecare din redactori venea cu o notă
personală, se impunea să nu depășească anume limite, fixate de comitetul de conducere. Cerce-
tătorii operei lui Eminescu sînt călăuziți de ideea că prezența poetului în redacția „Timpului”
trebuia să producă, încă de la început, un reviriment în coloanele ziarului. Acest lucru nu se
întîmplă și primele articole pe care i le atribuim le trecem la incerte. Explicația stă în faptul
că Eminescu intră în redacția „Timpului” într-un moment cînd soarta războiului din Balcani
nu se decisese, și se impunea ca ziarul să discute cu mareprudențăproblemelepolitice. ,,« Timpul»
în sfîrșit îl citești în toate zilele — îi scrie Slavici lui I. Negruzzi în 14 decembrie 1877 — dacă
îl citești. Ordinul de zi este rezerva —, astfel îneît fiecare cuvînt se cumpenește de trei ori și
cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. în curînd vom începe o campanie strașnică”
(35, II, p. 285). Campania de presă la care se referă Slavici este inaugurată de poet’cu articolul
Dorobanții, iar de prozator cu Sărmanii viteji de la Plevna. Ea este îndreptată împotriva Partidu-
lui liberal și nu sînt cruțați nici conservatorii. De aici și conflicte cu I.A. Cantacuzino care cere,
în mai multe rînduri, sprijinul comitetului de conducere. Dintr-o scrisoare a sa către T. Maiorescu,
din 19/31 octombrie 1878, luăm cunoștință că Eminescu nu ținea seama de îngrădirile impuse
de comitetul de conducere. „Soyez bon pour revenir — serie I.A. Cantacuzino — ă la charge
aupres de lui; je lui ai parl6moi-meme aujourd’hui; faîtes-le aussi. Sans rien lui dire qui puisse
eveiller sa susceptibilii e ou sa sensibilii^, obtenez dc sa part, non pas de ne pas dire la v6rit£,
mais de n’en dire qu’une faible pârtie” (38, V, p. 122). Vina care i sc aducea lui Eminescu
consta în faptul că stăruia să facă din „Timpul” un organ personal de presă („il persiste ă faire
du « Timpul»l’organe personnel”).
Cucerirea independenței deschide o epocă nouă în istoria noastră națională și partidele
politice trec la elaborarea de noi programe pe baza cărora să-și desfășoare activitatea. Conser-
vatorii înființează, la începutul anului 1880, un club politic, cu un comitet de conducere și se
declară partid politic constituțional. Conservatorii activară pînă la această dată ca formațiune
politică în sinul căreia se distingeau cîteva grupări, mai importantă fiind cea junimistă. Aceasta
îi avea în frunte pe T. Maiorescu, P.P. Carp și Th. Bosetti. Existau însă și între aceștia deosebiri
de vederi în multe probleme de politică internă și externă. Președinte al Clubului politic și al
Partidului conservator este desemnat Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, care întocmește
și noul Program al Partidului conservator. Clubul politic preia și conducerea ziarului „Timpul”
și-l numește pe Eminescu redactor-șef, la propunerea lui Emanoil Costache Epureanu, care îl
prețuia pentru activitatea scriitoricească. Poetul conduce cotidianul bucureștean ca redactor-șef
între 16 februarie 1880 și decembrie 1881. Este epoca de maximă intensitate în activitatea sa
ziaristică. Eminescu o inaugurează cu suita de articole Studii asupra situației și dă orientarea
politică a ziarului, care nu concordă adesea cu cea a Partidului conservator. Articolele le publică,
cu puține excepții, ca al doilea editorial și ele se succed număr de număr. Problemele care stau
în atenția sa privesc, cu precădere, viața politică internă. Ținînd seama de schimbarea în statutul
personal al poetului în redacție s-ar fi impus ca publicistica din acești ani să fie cuprinsă într-un
singur volum. Amploarea ei, puțin obișnuită, face să-i consacram două volume. Insistăm asupra
acestui aspect spre a atrage atenția că, deși repartizată în două volume (XI și XII), formează
o singură secțiune în ansamblul publicisticii eminesciene.
Partidul liberal își consolidează poziția politică după proclamarea regatului în martie
1881 și gruparea junimistă din Partidul conservator se orientează spre liberali. P.P.Carp primește
să reprezinte guvernul liberal, ca ambasador la Viena, P. Mavrogheni trece, în aceeași calitate,
la Borna, iar T. Bosetti preia președinția Curții de Casație. Eminescu conveni să lase conducerea
VII
„Timpului” în seama lui Grigore G. Păucescu, ca urmare a acestei orientări a grupării junimiste
spre Partidul liberal. Fondator al revistei „Dreptul” (1871) și mai tîrziu redactor la „Epoca”
(1886—1888), Gr. Păucescu aduce în redacție unii din colaboratorii săi apropiați. Poetul este
prim-redactor pentru partea politică, dublat de N. Christescu, venit de la „Dreptul” și care îl
înlocuiește în timpul absențelor din redacție. Eminescu dă trei articole pe săptămînă și urmărește
presa străină, îndeosebi cea germană. Activitatea sa publicistică nu mai apare la fel de susținută
ca în epocile anterioare. Schimbarea statutului iu redacție nu este singura explicație pentru
această constatare. Elaborează acum Tjuceafănd în forma definitivă și trece pe al doilea plan
colaborarea la cotidianul bucureștean. De altfel „Timpul” devine, din ianuarie .1883, organ de
presă al „opoziției coalizate” formată din conservatorii orientați spre liberali și „liberalii sinceri”,
gruparea lui G. Vernescu din Partidul liberal. Se explică de ce scade interesul său pentru ziar
și activitatea sa se încadrează în limitele obligațiilor redacționale. Sînt momente cînd se hotă-
răște să-și dea chiar demisia. „Permitcți-mi a vă declara — îi serie Eminescu lui Lascăr Catargiu
în 16 februarie 1883 — că mie unuia nu ini-e încă indiferent cu cine împărtășesc onoarea de-a
colabora la una și aceeași publieațiune” (OPERE, XVI, 195). Scrisoarea este și o mărturie a de-
zacordului lui Eminescu cu orientarea politică ce-o da Grigore G. Păucescu ziarului. Semnifica-
tiv este și faptul că Grigore G. Păucescu nu va include în ediția sa din publicistica poetului
la „Timpul” nici un articol din 1882—1883. După ce devine organ de presă al „opoziției coali-
zate”, „Timpul” este în declin evident și Maiorescu deplînge „limbagiul la care se coborîse”
(28, p. 212). De altfel, „Timpul” fuzionează în 17 martie 1884 cu „Binele public” și în locul lor
apare „România”, organ de presă al „Partidului liberal-conservator”.
Eminescu își începe publicistica politică cu o polemică cu presa din Imperiul austro-ungar
în sprijinul revendicărilor românilor de sub stăpînirea acestuia și o încheie la „Timpul”, în
ajunul prăbușirii sale intelectuale, tot cu o polemică, cu aceeași presă, în care condamnă asupri-
rea națională și practicile demagogice în viața politică.
2.	Epilogul publicisticii eminesciene. Colaborarea lui Eminescu Ia „România liberă”,
în noiembrie 1888, marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de
cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” sc declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al
grupării junimiste din Partidul conservator. Eminescu pledează și aici pentru schimbarea „rela-
țiilor” de muncă spre a veni în sprijinul „celor nemulțumiți”. De la „România liberă”, Eminescu
trece la „Fîntîna Blanduziei”, la care colaborează în decembrie 1888 și în ianuarie 1889. Poetul
se pronunța și aici în sprijinul ridicării „stărei igcnice și materiale a cultivatorilor”. Colaborarea
la aceste publicații se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene.
III.	PUBLICISTICA DE LA „TIMPUL” ÎN EDIȚIILE CRITICE
Există opinia potrivit căreia edițiile întocmite de I. Crețu din publicistica lui Eminescu
Opere, în patru volume, din 1939 și Opera politică, în două volume, din 1941, cele mai cuprinză-
toare din proza politică eminesciană ce le avem pînă acum, ar fi abuzive în sensul că s-ar fi
inclus în ele un mare număr de articole ce nu aparțin poetului. Se are în vedere nu atît publicis-
tica din „Albina”, „Familia”, „Federațiunea”, „Convorbiri literare”, „Românul” și „Curierul
de Iași”, tipărită de noi în OPERE, IX și din care I. Crețu include în ediție numai 20 de articole,
cît mai ales cea de la „Timpul” din care tipărește vreo 320 de articole. Dintre acestea figurează
în edițiile anterioare vreo 60—70 de articole. Edițiile lui I. Crețu tipăresc, cum nu este greu de
observat, un număr considerabil de articole rămase îngropate în coloanele cotidianului bucureș-
tean, fapt ce, la vremea aceea, apare drept abuziv.
Problema se pune însă în cu totul alți termeni.
în perioada noiembrie 1877 și iunie 1883, cînd Eminescu lucrează în redacția „Timpului”,
apar din acest ziar 1631 de numere. Din calculul întreprins se impune să fie scoase numerele
pentru două luni din vara anului 1878, cînd poetul traduce, la Florești, în Oltenia, primul volum
din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte cler Rumanen, apoi numerele
din iunie 1882, cînd pleacă la Constanța, într-un concediu și, de asemenea, numerele pentru
cîteva săptămîni din același an, cînd știm că a fost internat în spital. Mai trebuie observat că
în perioada 1882—1883 poetul avea obligația, ca prim-redactor pentru partea politică, să dea
cîte trei articole pe săptămînă. Procedînd cu o maximă strictețe limitativă, Eminescu nu colabo-
rează în jur de 200—230 de numere. Mai rămîn în discuție vreo 1400 de numere din „Timpul”
la care poetul avea obligația să colaboreze, în raport cu funcțiile pe care le deținea în redacție.
Ediția lui I. Crețu, Opera politică, două volume, din 1941, reproduce din „Timpul”, cum
am văzut, 320 de articole. Mai multe articole din ediția lui I. Crețu nu sînt însă de Eminescu.
VIII
Unul dintre acestea se întinde, cum se va vedea mai departe, pe nu mai puțin de 20 de numere.
■Rămîn în discuție vreo 200 de articole. Cu aceste articole Eminescu ca redactor, redactor-șef
și prim-redactor nu ar acoperi nici măcar numerele pe un singur an din cotidianul bucureștean.
„Timpul” apare în 1880 și 1881, cînd Eminescu îl conduce ca redactor-șef, în 290 de numere
și respectiv 296 de numere. Raportînd cele 290 do articole din ediția I. Crețu la cele 1400 de
numere, la care trebuia să colaboreze poetul, rămîn descoperite 1110 numere. Apare de neînțeles
pentru care motiv Eminescu, cu o activitate prodigioasă Ja „Curierul de lași”, intrat in redacția
„Timpului”, s-a.r fi mărginit numai la citeva articole pe lună, și aceasta, vreme de aproape șase
ani. Nimeni nu ar fi menținut un redactor, necum un prim-redactor, și cu a ții mai mult un redactor-
șef, numai cu o asemenea contribuție iu susținerea unui cotidian politic.
Publicistica lui Eminescu este judecată, c.u o optică, îngustă, și în recuperarea ei din cotidia-
nul bucureștean s-a procedat selectiv și nu exhaustiv. S-au reținut, astfel, numai articolele de
cea mai înaltă ținută, jurnalistică, îndeosebi sub aspect polemic. Poetul face însă la „Timpul”
gazetărie cotidiană. îi aparțin, astfel, comentariile operative pe diferite teme la ordinea zilei,
notele redacționale, introducerile la materialele reproduse din alte publicații. îi aparțin, de
asemenea, traducerile din presa străină, cu precădere cea germană. Nimic nu justifică omiterea
lor dintr-o ediție integrală. Orânduirea strict cronologică și a acestor texte, în suita celorlalte
articole, oferă unica posibilitate în cunoașterea exactă a diversității preocupărilor lui Eminescu
și a desfășurării, în timp, a publicisticii sale. Alte ediții, de alt tip, sc pot limita să preia numai
anume texte și să le orînduiască după alte criterii.
Ziaristica nu reprezenta pentru Eminescu numai o obligație de serviciu, ci răspundea
structurii personalității sale. Ea constituia pentru poet, cu alte cuvinte, modalitatea prin care
întreținea dialogul public cu contemporanii. Eminescu susține acest dialog cu o devoțiune rar
întîlnită și o dăruire ce merge pînă la sacrificiul de sine.
Eminescu îl informează pe lacob Negruzzi în februarie 1878 asupra muncii sale în redacția
cotidianului bucureștean. Poetul se scuză că nu putuse răspunde la scrisorile primite de la ieșeni.
„Dacă n-am scris multora din ei cauza e că la « Timpul» am fiece zi de umplut o coală de tipar
(împreună cu Slavici) și această masturbație intelectuală, ne face incapabili de-a ne aduna min-
țile” (OPERE, XVI, 348). Situația aceasta nu se schimbă nici mai târziu. Poetul îi scrie tatălui
său în 18 martie 1881, că nu-i putea îndeplini rugămintea să vină acasă, fie și numai pentru
câteva zile. „Aș dori din toată inima să viu acasă, să văd dac-aș găsi vr-un om de încredere,
care să-mi ție locul, căci negustoria asta, pe lîngă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi
o zi dugheana și să mai iei lumea în cap, ci toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle
minciuni nouă” (OPERE, XVI, 188—189). Eminescu țincasă adauge că îi era „acru de cerneală și
condei”. Poetul îi scrie și Veronicăi Micle în 11 ianuarie 1882, că deschiderea Parlamentului
îi ocupa tot timpul (OPERE, XVI, 190). Verouica Micle îl învinuia, în scrisoarea din 28 februarie
1882, că nu avea altă preocupare decât activitatea de la ziarul bucureștean (OPERE, XVI, 637).
Eminescu se referă la activitatea sa la „Timpul” și în scrisoarea către Lascăr Catargiu, din
16 februarie 1883, în care arată că îi aparțineau în anii cînd lucrează la redacția ziarului „nenu-
mărate coloane” (OPERE, XVI, 195—196). I. Slavici ne informează, la rîndul său, că Eminescu
practica o gazetărie cotidiană si combătea „multele iele ce se iveau în fiecare clipă îinpregiurul
lui” (92, p. 114).
Judecând publicistica lui Eminescu în contextul acestor mărturii, apare ridicol să o redu-
cem la 300—400 de articole pe întinderea a aproape șapte ani.
Coala de tipar cuprindea la „Timpul” formatul obișnuit de ziar în patru pagini, cu cinci
coloane de pagină. Sc tipăreau, obligatoriu, în prima pagină, telegramele externe, care acopereau,
în general, o jumătate de coloană, un editorial, în care se tratau probleme de interes general,
pe mai multe coloane, și cel puțin un comentariu privind evenimentele cotidiene interne și
externe. Eminescu introduce, ca redactor-șef, și un al doilea editorial, pe care îl întocmește,
cu puține excepții, tot el, pe tot parcursul anilor 1880—1881. Două pagini ale ziarului, a doua
și a treia, erau destinate cuvîntărilor din Adunarea deputaților și din Senat, reproducerilor
din presa română și străină și informațiilor din viața politică și culturală. Ultima pagină sc
destina reclamelor.
Examinînd activitatea lui Eminescu la „Timpul” în concordanță cu mărturiile sale,
cu ale lui I. Slavici și cu ale altor contemporani, ar trebui să-i atribuim în jur de 2000 de articole.
Noi tipărim în secțiunea publicisticii la „Timpul” (voi. X—XIII) în jur de 1200 de articole certe și
vreo 70 de articole incerte. Alăturăm la acestea 124 texte, concepte și extrase, transcrise din ma-
nuscrise, neincluse în edițiile anterioare. iEdiția de față vine, față de ediția I. Crețu, cu unspor de vreo
1100 de articole. Această creștere spectaculoasă apare de neînțeles pentru cine nu ține seama de
conștiința profesională a poetului, împinsă, cum arată contemporanii săi, pînă la ultimele limite.
IX
Creșterea de 1100 de articole se explică prin includerea textelor din manuscrise, prin noi
identificări și prin traducerile din presa străină, foarte numeroase, ce nu se tipăresc în edițiile
anterioare. Cu toate acestea, activitatea ziaristică a lui Eminescu la „Timpul”, așa cum este cu-
prinsă în ediția de față, es te departe de-a ilustra întreaga muncă ce-o desfășoară poetul în redacția,
cotidianului bucureștean. Se constată, astfel, o diferență foarte mare (peste 900 de articole) între
numărul celor tipărite de noi și numărul celor ce bănuim a rezulta din umplerea, zilnic, împreună
cu Slavici, a unei coli de tipar. Activitatealui Eminescu la „Timpul” nu cons tă însă exclusiv din
elaborarea de articole originale. Ea include și reproducerile din alte publicații, importante pentru
cunoașterea opțiunilor poetului. Aceste texte nu pot figura într-o ediție a scrierilor sale.
Pornind de la aceste constatări, convenim ușor că edițiile anterioare din publicistica lui
Eminescu — inclusiv cele ale lui I. Crețu — sînt, în adevăr, abuzive, însă nu prin ceea ce cuprind,
ci prin ceea ce omit, fie datorită principiului selectiv, fie datorită dificultăților întâmpinate în
identificarea articolelor, fie cu bună știință din alte considerente. Să ilustrăm cu citeva exemple.
Studiul Creditul mobiliar este inclus atit în ediția din 1914, cît și în edițiile lui I. Crețu din 1939
și 1941. Ne oprim la acest studiu pentru faptrd că el se păstrează și în manuscrisul 2264, în două
caiete compacte, îneît nu se pot ridica obiecții cu privire la paternitatea eminesciană. Studiul
face parte dintr-o familie de texte, cum se vede din manuscrise, din care edițiile amintite mai sus
nu tipăresc decît două. Au rămas îngropate în coloanele „Timpului” alte cinci articole din
această familie de texte, care nu figurează în nici o ediție anterioară. Asistăm, pe dc altă parte,
și la omisiuni cu bună ș tiință. I. Crețu nu retipărește în ediția sa din 1941 articole ca [„« Spre
răsărit și nu spre apus » ... ”] și [„Mulțămită împrejurărilor ... fără să dea explicații pentru
excluderea lor. în primul, Eminescu critică în termeni necruțători politica expansionistă ger-
mană „Drang nach Osten”, iar în al doilea face aprecieri elogioase cu privire la evreii care înțe-
leseseră să pună interesele țării mai presus de interesele personale.
Publicistica emineseiană, dezgropată din coloanele cotidianului bucureștean în integrali-
tatea sa, permite să se dea o judecată dreptă și definitivă asupra acestui sector din activitatea
sa, cu nimic inferior, cum arată G. Gălinescu, creației literare.
IV.	PATERNITATEA ȘI UNELE ASPECTE ALE METODEI DE LUCRU
Eminescu nu-și semnează articolele din „Timpul”, cum se proceda în presa vremii, și
dă chiar explicații asupra acestei practici. Articolele nesemnate reprezentau orientarea gene-
rală a ziarului și-l angajau în fața organelor administrative. Procesele de presă sau de altă natură
se intentau redactorului-șef, cum se întîmplă și în cazul cotidianului bucureștean. Articolele
semnate se consideră că exprimau puncte de vedere personale și răspunderea revenea numai
autorului lor. Numele lui Eminescu apare prima dată în cotidianul bucureștean în septembrie
1877, cînd I. Slavici îi reproduce, cum am arătat mai sus, articolul Observații critice, publicat
în „Curierul de Iași”. Semnează, apoi, Scrisoarea III, reprodusă din „Convorbiri literare”,
poem în care unii contemporani văd un pamflet în versuri îndreptat împotriva liberalilor. Poetul
semnează cu numele său, cît lucrează în redacție, un singur articol, Materialuri etnologice, răs-
punsul pe care îl dă lui N. Xenopol și cu inițiale recenzia la prozele lui I. Slavici Novele din
popor și o alta la culegerea lui E. Băican, .Literatura populară, reprodusă dc acesta ulterior și
ca prefață la antologia sa. Eminescu se folosește și de un pseudonim , Fantasio, cu care semnează
trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Bosetti și Al doilea răspuns d-lui CA. Bosetti,
toate din 1882. Pseudonimul Fantasio este folosit și de alți colaboratori ai cotidianului bucureș-
tean. Nu-i pot fi atribuite nici articolele semnate Cenzor, Nemesis sau cu alte pseudonime. Să
precizăm, tot aici, că în epoca anterioară gazetăriei de la „Timpul” Eminescu semnează cu
numele său, cu inițiale și cu pseudonimul Varro 16 articole și documente, acestea din timpul
pregătirilor pentru Serbarea de la Putna, din august 1871. Să mai notăm și faptul că la reintrarea
în gazetărie își semnează numai cu inițiale toate cele 6 articole publicate în „România liberă,”
și în „Fîntina Blanduziei” în 1888—1889.
Judecind articolele semnate în ansamblul publicisticii eminesciene nu este greu dc obser-
vat că ele ocupă, ca număr, un loc neînsemnat. Se impune să ținem seama și dc faptul că artico-
lele semnate sînt dispersate pe parcursul întregii activități gazetărești a poetului și chiar dacă
oferă elemente prețioase în stabilirea paternității, acestea nu sînt totuși suficiente să cuprindem
toată publicistica eminesciană. Situația se complică și mai mult în epoca gazetăriei la cotidianul
bucureștean pentru care avem de altfel și cele mai puține articole semnate. Mărturiile contem-
poranilor arată că articolele se citeau în redacție, cel puțin între 1877—1879, încât expresiile
luate în considerare singure nu mai constituie un criteriu a tit de sigur in stabilirea paternității.
I. Slavici evocă munca în redacția cotidianului bucureștean în pagini memorabile. „Luaserăm
adecă Eminescu și eu — scrie prozatorul — încă de la Viena obiceiul de-a citi împreună tot
ceea ce fie unul, fie altul a vea de gînd să publice, și eu îi citeam ceea ce a scris el, iar el îmi citea
ceea ce am scris eu.
Acum, Caragiale, adevărat mare maestru în ale citirii, citea atit cele scrise de noi, cit și
ceea, ce scria el însuși.
Citea mai iutii articolul in întregimea lui, ca să ne putem da seama despre «impresiunea
generală».
Urmau asupra vederilor generale discuțiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrunzând
din politică în economia națională, în etică și-n estetică, în scrutarea firii particulare a poporului
român, a istoriei lui și a stărilor în caic se află, azi țara, discuțiuni vii și variate, care nu se mai
puteau sfîrși [ ... ]
—	Manuscript ! striga băiatul din zețărie, ivindu se în prag. Eminescu lua la- goană pe
imbecilul soios care îndrăznea să tulbure prin prezența lui discuțiunilc.
—	Bine — ziceam eu — dar ziarul trebuie să fie. distribuit pe la patru.
—	Bă-o dracului gazeta ! întâmpina Caragiali. Nu merită publicul să ne stricăm cheful
de dragul lui.
Treceam cu toate acestea la a doua citire și sc-ncepea discuțiunea pe amănunte, frază- cu
frază, propozițiune cu propozițiune, vorbă cu vorbă” (92, IX, p. 156—157).
T.V. Ștefanelli arată, la rîndul său, că- Eminescu lasă ca un articol început de el să- fie
continuat de Caragiale, cu „cc-i va plesni prin minte” (25, p. 166).
Metoda de lucru a celor trei scriitori explică faptul că unele articole sînt atribuite, rînd
pe rînd, lui Eminescu, Caragiale și Slavici. Articolele lui Slavici depășind în unele perioade pe
cele ale lui Eminescu, ca număr, cuprind suficiente elemente, cum arătăm mai departe, pentru
identificarea autorului lor. Caragiale dă puține articole și ele se disting prin critica micii burghezii
orășenești și structura discursului mitic ce ne îndrumă spre „momentele” sale. Dramaturgul
este mai activ în susținerea părții literare din cotidianul bucureștean.
Există opinia că articolele tra-tînd probleme economice, bancare, financiare, ar aparține
în exclusivitate unor persoane anume însărcinate să se ocupe de aceste domenii. Se aduc în
discuție numele unor membri marcanți ai Partidului conservator. „Scriau articole, pentru « Tim-
pul » membrii Partidului — ține să precizeze Slavici — cînd er au «inspirați», însă aceștia
numai rar de tot aveau timp pentru « Timpul» și inspirațiunile erau și ele rare, « băieții » rămî-
neau de capul lor, ceea ce pe ei nu-i supăra deloc” (92, IX, p. 94, 95). Se explică de ce în absența
unor redactori de specialitate Eminescu se vede silit să abordeze domenii, aparent străine de
pregătirea și preocupările sale. Nimic nu ilustrează mai bine această situație decît familia de
articole Creditul mobiliar, încărcate de cifre și o terminologie de cea mai strictă specialitate.
Cînd examinăm publicistica lui Eminescu la „Timpul” ținem scama de concepția social-
-politică a poetului și de întreaga desfășurare a activității sale, gazetărești. Pornim, cu alte
cuvinte, de la privirea de ansamblu asupra ei. Nn exișiă o graniță strict delimitată între publi-
cistica de la „Curierul de Iași” și cea de la „Timpul”. Problemele puse în discuție în studiul
Influența austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876,
revin în zeci de articole din cotidianul bucureștean. Simpatiile și antipatiile poetului, din publi-
cistica din perioada ieșeană, exemplificările și chiar expresiile tipice se întîlnesc și în articolele
din cotidianul bucureștean. Creația literară oferă și ca elemente pentru cadrul general în stabi-
lirea paternității.
Materialul de bază de la care pornim în stabilirea paternității îl constituie manuscrisele.
Eminescu își elabora editorialele acasă , cum r ezultă din amintirile lui Slavici și din alte izvoare,
și în redacție întocmea prezentările pentru articolele și materialele reprodu se din alte publicații.
Poetul păstrează o bună parte din articole sau concepte parțiale. Un manuscris miscclaneu,
2264, însumînd aproape 450 de file, reunește texte de această natură, însă ele sînt risipite și
prin alte caiete. Poetul își face, pe de altă parte, un mare număr de extrase din diferite tratate
științifice. Conceptele din manuscrise au corespondent în peste 100 de articole din cotidianul
bucureștean. Extr asele sînt și ele integrate în articole, formînd armătura lor științifică. Manu-
scrisele oferă, sub acest aspect , indicații surprinzătoare și cîteva rânduri dintr-o notă, aparent
fără însemnătate, conduc la stabilirea paternității unei familii de articole eminesciene din coti-
dianul bucureștean. Două fragmente răzlețe, [„în articolul nostru .. . ”] și [„îndată ce ... ”J,
păstrate. în manuscrisul miscclaneu 2264, 357r, 395r, conduc la stabilirea paternității pentru
6 articole, [„Abia apucarăm, să zicem .. . ”] din 31 octombrie 1879, [„Persoane onorabile ..
din 3 noiembrie 1879, [„în articolul nostru .. . ”] și [„Primim de la d. Fleva ..amîndouă
din 6 noiembrie 1879, [„Mare supărare am cauzat .. . ”] din 10 noiembrie 1879 și [„Za ce ser-
vește discuția .. .”]'din 14 noiembrie 1879. Eminescu practică aici, cum procedează în numeroa-
XI
se împrejurări, sistemul trimiterii de la uu articol la altul. Din această familie de texte s-a tipă-
rit în volum numai cel din urmă, însă nu în edițiile lui Eminescu, ci ale lui Camgiale. Un alt
fragment, [„Și pe cei ce se-ncercau ... din manuscrisul 2264, 291r, conduce la stabilirea
paternității articolului Studii exegetice asupra unei parabole care lipsește in Sfinta Scriptură,
din 12 decembrie 1878, care cuprinde elemente prețioase pentru stabilirea paternității serialului
Scrisoarea unui ministru din noiembrie 1880. Conceptele din manuscrise stau la baza stabilirii
unor familii de texte, ca în exemplele de mai sus, neinclusc în nici o ediție anterioară. Merită
să consemnăm și faptul că unele din aceste articole ne relevă și o față „caragialeană” în publi-
cistica eminesciană. De altfel, „caragialeană” este și scrisoarea poetului către tatăl său, din
18 martie 1881, în care prezintă gazetăria „negustorie de gogoși și de brașoave”.
Pornind de la manuscrise spre textele de bază din „Timpul”, tipărim în secțiuni separate
și textele din caietele poetului. Proccdînd în felul acesta, poate fi urmărită, mai bine inter-
dependența dintre textele din manuscrise și articolele publicate în cotidianul bucureștean.
Paternitatea eminesciană este în afara oricărei discuții pentru cele 33 de articole, din
1880—1881, cuprinse în ediția lui Gr. G. Păucescu din 1891. Gr. G. Păucescu luînd în 1882
conducerea redacției a lucrat, în continuare, cu poetul pînă în 1883. Ediția oferă elemente pre-
țioase în stabilirea paternității pentru un mare număr de articole, din anii cînd Eminescu con-
duce „Timpul” ca redactor-șef. Deși luăm ca bază ediția lui Gr. G. Păucescu, articolele nu le
reproducem de aici, ci direct din cotidianul bucureștean întrucît editorul nu tipărește integral
textele.
Contemporanii ne-au lăsat mărturii importante pentru identificarea articolelor lui Eminescu.
I. Negruzzi este cel dintîi dintre junimiști care atrage atenția asupra suitei Icoane vechi și icoane
nouă, iar T. Maiorescu dă în jurnalul său indicații prețioase în legătură cu activitatea lui Eminescu
la cotidianul bucureștean. Criticului îi aparține și precizarea potrivit căreia studiul său, Despre
situația politică a României, se publică în „Timpul” în traducerea poetului, în ultimul număr
din 1880.
Statutul multor articole este stabilit de editorii anteriori, cu argumente asupra cărora
nu încape discuție. Acesta este și motivul pentru care indicăm prima apariție în volum, fără
să reluăm și motivarea din edițiile respective. De altfel I. Crețu, care stabilește statutul pentru
cel mai mare număr de articole, trimite și la manuscrise, din care reproduce însă numai frag-
mente. Noi le tipărim și pe acestea, cum am mai arătat, integral și însoțite de un aparat critic.
La stabilirea paternității textelor eminesciene, ne călăuzim după principii care au stat,
în parte, și în atenția editorilor anteriori. Găsim potrivit să facem o prezentare a lor, spre a
ilustra și mai bine complexitatea și dificultățile întâmpinate în această operație de recuperare
a scrisului eminescian din presa vremii.
Publicistica lui Eminescu la „Timpul” este orientată spre viitor și poetul, preocupat de
destinul poporului nostru, oferă contemporanilor, permanent, „icoane noi” și „icoane vechi”
prin care exemplifică mersul societății românești. Poetul judecă desfășurarea evenimentelor
istorice ca ireversibile și, cînd evocă „icoane vechi”, se oprește numai la acele epoci caracteri-
zate prin stabilitate și progres în toate domeniile. Eminescu declară categoric că România se
impunea să iasă din stadiul de țară agrară și să devină țară industrială. Poetul apreciază că
instituțiile introduse la noi din țările apusene, instituții numite „forme fără fond”, reprezentau
o realitate istorică. Pentru acest motiv nu pledează pentru înlăturarea lor, ci pentru investirea
cu un conținut real, prin ocuparea tuturor funcțiilor cu oameni cu pregătire, devotați și cinstiți.
Eminescu nu-și teoretizează sistemul de gîndire, însă acesta este perfect articulat și implicat
în publicistica sa. Concepția privind natura statului, rolul capului statului, al organismelor
statului este definitiv structurată încă din primele articole pc care le publică în „Fcderațiunea”
în 1870. Aceasta are la bază primatul muncii, de la cai c nu face nici o concesie pe întreg par-
cursul activității sale ziaristice. Rațiunea. de-a fia statului, cu toate organismele sale, și a partide-
lor politice, sta, cum arată în zeci de articole, în apărarea forțelor productive și în îngrădirea
clementelor improductive. Poetul vedea asigurat viitorul poporului nostru numai în funcție
de apărarea și dezvoltarea „claselor pozitive”. Orientarea, spre viitor, permanenta alternanță
între „icoane noi” și „icoane vechi”, afirmarea, uneori cu violență, a primatului muncii și con-
damnarea necruțătoare a improductivității sub toate aspectele oferă tot atitea elemente care
disting net articolele poetului de ale celorlalți redactori.
Importante în stabilirea paternității sînt, în egală măsură, incursiunile în istoria națională,
pentru care găsim însemnări și în manuscrise. Figurile istorice pe care le invocă sînt Mircea
cel Mare, Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Ștefan cel Mare. Sînt figuri istorice la care se
oprește și în studiul Influența austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri
literare” în 1876. Poetul aduce în discuție aceleași argumente care se referă la stabilitatea dom-
niilor respective și progresul realizat în toate domeniile vieții sociale și politice. Din istoria națio-
nală mai nouă, Eminescu se oprește la Alexandru loan Caza, pe care îl cunoaște și personal,
XII
în timpul studiilor la Viena. Eminescu vine cu o intuiție a istoriei naționale care depășește
pe cea a specialiștilor din vremea sa. Poetul demonstrează, astfel, că actul lui Mihai Viteazul
privind „legarea de pămînt” privea numai populația „flotantă” și nu și răzeșii și alte categorii
sociale.. Măsuri asemenea celei a lui Mihai Viteazul se iau, arată poetul, și în alte țări ori de cîtc
ori vicisitudinile istorice fac ca populația să-și părăsească așezările în fața invaziilor străine.
Examenul stilistic folosit cu precădere de editorii anteriori îl extindem asupra întregii
publicistici eminesciene, nu numai a celei de la „Timpul” și îl corelăm, permanent, cu sistemul
de gîndire al poetului și cu celelalte elemente la care ne referim mai departe. Sînt specific emi-
nesciene un număr de_vjoca^^	în publicistica din „Curierul de
lași’Vși în cea din cotidianul bucureștean. Dintre^acestea”notăm cîteva : aserțiune, blagomanii,
cabală, chezașui, cenușer,^ concese, exija,fa^	ignominii) ilot, inie, inept) logomahi,
malonest, palinodii, pană (condei), paredogism, pehlivănie, predmet, preexistență, premiS) prevari-
cațiuni, problem) proccde, prorupe, proviant, malonestitate, semibarbarie, sibarit) sibila, silogistic,
sinalagmatW) sofismă, spurii, transige, turpitudini) urieșesc, xenocrație. Sînt de consemnat și
cîteva expresii tipice, unele și cu mare frecvență: apucături sofistice, bandă de exploatațir^ban
roșu, bani calpi, bob numărat) canale de scurgere, capacități problematice) caracter problematic,
cavaler de industrie, căldarea pălim dor momentane-) cenușa din vatră) cheltuială de fraze, civilizație
calpă) clasă pozitivă, clina concesiilor, cocoterie offenbachiană, cod al șiretlicului gazetăresc, coji
indigeste) companie de exploatație, conspiratori nocturni) cordon al ordinului Sfintei Cînepe, cupidi-
tate de clică, cusur subțire, dinastie moșneană, docilitatea conștiinței ciracilor, documentele în mină,
dovadă pipăită, elasticitatea conștiinței ciracilor, erijată în titlu de merit, expresii lunecoase, feno-
menologia frazei advocățești, finețe bizantină, fraze franțuzește, gheșeftari de toată mina, hidoasa
pocitură, industrie de palavre, judecata răvășească, limbă păsărească, mlaștina de scurgere, mucul
condeiului, neagră calomnie, neagră mulțime) neagră străinătate, negustori de principii, oameni
speciali, onestitatea nu se mînîncă cu lingura, organul sibariților, palavre politice, patrioți de indus-
trie, patrioți de meserie, patrioți de toată mîna, păsăreasca gazetarilor, plebea- postulanților, proce-
dări de codru, reputat uzurpate, sămînță de vorbe,scabroase afaceri, scoată la maidan, societăți
de exploatare, socoteală răvășească, stele pe cerul țării, suflete problematice, tagma patrioți!or, terti-
puri uzate, titluri de recomandație, Urzii la minte, trăsătură de condei, vatra strămoșească. Specific
eminesciană este numirea secolelor : suta a ... (paisprezecea, cinsprezecea etc.). Expresia^
preferată a poetului este însă : naturi catilinare, cum voia să-și intituleze romanul Geniu pustiul
din tinerețe. Expresia este folosită frecvent și în publicistică sub mai multe forme : bande catilid
nare, clică catihnară, gunoi al catilinarismului, naturi catilinare, perversitate caiilinară.
.Eminescu manifestă o adevărată predilecție pentru d ic toanele și expresiile latine și le
întîlnim în aproape toate articolele sale. Marea majoritate a acestor dictoane și expresii erau
însă de circulație generală. Notăm cîteva folosite de poet mai des : a priori, al) antiquo, ad absur-
dum, ad hominem, ad referemdumM rem, calumniare audacter, casus belii, de facto, de jure, de
mortuis nil nisi bene, ejusdem farinae, ex professo, Ilannibal ante por las, in abstracta, in suspenso,
mânu propria, mulahs mutand/is, occasio legis, persona grata, petitio principii, post festa, pro forma,
res nulhuss, si nequa non, tale-quale, ubi bene ibi patria. Întîlnim și dictoane și expresii care, în
contextul expunerii, mai ales istorice, și în asociem cu alte elemente, oferă indicații în stabilirea
paternității. Notăm cîteva din ele : de nobis sine nobis, distinguendum est, ex ungue leonem,
foetor caprinus, glebae adscripho, jure gentium, jure olachale, laudalores temporis acti, mânu mili-
tari, non idem est si duo dicunt idem, per fas et nefas, plebs scribax, quod licet Jovi non licet bovi,
sapienti sat, stat pro ratione volunlas. Dintre acestea face parte și titulatura lui Mircea cel Eătrîn :
Dei gratia Fagaras et Ornlas Dux, Sevcrini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotas. Întîlnim și
expresii latine confecționate ad hoc de poet : post republicam Ploestensem.
Eminescu își face pregătirea intelectuală, la instituțiile germane de învățămînt și se păs-
trează și în manuscrise numeroase însemnări în această limbă. Poetul folosește pentru’termenii
romanești echivalente germane, trecute și în paranteză. Să exemplificăm : consiliu economic
(VyikswirlhschaflsratJb), dobîndă (Kostclgeld), procură (Vollmacht), reprezentațiune executivă
(Vor stand). Nu este însă, mai puțin adevărat că expresii ca Bin nun so klug als wie zufor, pentru
sînt alît de cuminte cum am fost și mai înainte, sau Naționalitatenschwindel pentru panglicăria
naționalităților nu puteau ieși decît de sub pana poetului. Slavici folosește și el expresiile ger-
mane, însă destul de rar și cu precădere din domeniul educației și învățămîntului.
Publicistica eminesciană la „Timpul” oferă un spectacol neașteptat prin utilizarea largă,
a expresiilor în limba franceză. Transcriem cîteva : ă la vapeur, apres nous le deluge, ballon d^essai,
lear tel est notre bon plaisir, car ielle est la raison dictat, conte demi-monde, faisons-les tont dire, mais
^ne Ies laissons pas tout faire, jeunesse doree, morgue espagnole, mot d'ordre,mot de patrie, noblesse
[oblige, pied de nez, raison duelat, raison suffisanie, par excellance, sans peur et sans reproche,
Isavoir faire, savoir vivre. Eminescu. folosește și pentru operațiile bancare terminologia franceză.
Să exemplificăm : ă decouvert, ă outrance, ă tont prix, baisse, depart, en detail, en gros, hausse,
XIII
hant-banque, baut-finance, lellre de charge, recouvremeni de trailes. Asemenea termeni și alții din
acest domeniu se întîlnesc, fără excepție, și în manuscrise. Dintre termenii în alte limbi se întîl-
nește mai des englezescul self-gouvernement.
Eminescu apelează în caracterizarea unor personalități din vremea sa la epitete care oferă
și ele indicații în stabilirea paternității. Carol I este „Carol îngăduitorul” și „Rampsint îngădui-
torul” pentru lipsa de autoritate în viața statului. I.C. Brătianu este numit pentru politica
dictatorială „(Cancelarul de la Măgura” și „(Cancelarul de pe malurile Dîmboviței” ; C.A. Rosetti
este „pocitură” și „hidoasă”. Excepție fac numai epitetele atribuite lui C.A. Rosetti, caro sînt
preluate do la V. Alecsandri, însă devin „eminesciene” prin larga utilizare. Să mai notăm cîteva
asemenea caracterizări pentru alto persoane : Gh. Chițu („Preaosfinția sa musiu Chițu”), V.
Boerescu („marele om de stat”), I.C. Fundescu („Ionel Cocîrdel”), Simeon Mihălescu („Simeon
Glicemicul”, „Simion Cuviosul”), BAL Stroussberg („regele Strousberg”), A AL Warszavsky
(„ilustrul ’Warszawsky”). Poetul îi compară pe, unii oameni politici cu Hoedel și Nobiling, cunos-
cuți prin atentatele puse la cale în Germania. O u element de recunoaștere a articolelor lui Emines-
cu îl constituie și onomastica creată de poet: Caradale, Chirițopoli, Costinești, Grădișteni,
Mărgăritești, JMtărlăgeni, Stănești, precum și numirile ce le dă unor ziare : „Pseudo-Românul”
pentru „Romanul”, „Cobza lui Faraon”, „Daraua lui Faraon”, „Vocea lui Faraon” pentru
„Telegraful”. Mai notăm, tot aici, numirile ce le dă României din vremea sa : America dunăreană,
America Orientului, Californie, Eldorado, pentru a defini o situație de colonie a țărilor apusene.
Elemente pentru stabilirea paternității oferă și unele „ticnii stilistice”, pe care le luăm
în considerare, de asemenea, cu multă prudență. Notăm cîteva din ele : cală să ... (admitem,
să fie etc.), cu asupra de măsură, cu de prisos, nici au ceva (de învățat, de spus etc.). Se întîlnește
mai frecvent: în fine, chiar în deschiderea editorialelor, ca să fie reluat de repetate ori în desfă-
șurarea discursului critic.
Probleme importante ridică și ortografia, care nu era normată și în legătură cu care se
purtau discuții între specialiști. Ziariștii foloseau ortografia publicației la care colaborau. Emines-
cu. nu face excepție. Publicistica sa din epoca studiilor universitare este ceajr presau^^
nene, care caută să se emancipezi* de otimologism. Eminescu folosește la „Curierul de lași”
și la „Timpul” (fir togn^	era și a „(Am vorbiri lor literare”, și pledează pentru
introducerea oi și în presîFtrivnsffvăiieană. lău tui bări se produc în paginile cotidianului Imcureș-
tean din 1 $82, cînd vine la conducerea ziarului Gr. G. Păucescu și intră în redacție colaboratorii
săi de la „Dreptul” și apoi și de la „Binele public”. Ortografia singură nu oferă elemente certe
în stabilirea paternității în publicistica dinainte de ianuarie 1882 și cu atît mai puțin după această
dată. Sînt epoci întregi cînd poetul nu supraveghează tipărirea articolelor și sînt de presupus
imixtiuni ale tipografilor. Să mai notăm că un ziarist ca N. Basarabescu, criticat de Eminescu
pentru lipsa de talent, întocmește editoriale cu „expresii eminesciene”, pe care le trimite direct
la tipografic Acesta est e și motivul pentru care poetul îi scrie lui Lascăr («at argiu cum am arătat
mai sus, că intenționa să-și dea demisia din redacția cotidianului bucureștean.
Mai importante decit particularitățile ortografice sînt în stabilirea paternității acele
expresii din publicistică — și nu puține — pentru care avem echivalente și în creația literară.
Să dăm și aici cîteva exemple : au început a lua fala pămîntidui românesc pe copitele lor, a spera
mereu într-un mîne, trăind mereu într~un vecinie azi, capiștea minciunii, copiii bătrîni și plini
de paterni, enigmă nesplicată, forță urieșească, idolul de fier cu picioare de lut, lumina unor stele
ce s-au stins de mult călătorește încă în univers, mulțimea săgeților române întunecînd văzdulnil,
neam vine și neam trece, pieri în umbra vremilor, privitori numai ca la teatru, puteri urieșești,
se nasc spre a mu/ri și mor spre a se naș\e, Sfinte Brahm, Sybaris, și-a întins umbra puterii asupra
a trei continente, temnițele destul de larg '. Avem însă aici și mărturii privind organicitatea scrisu-
lui eminescian.
Luăm în considerare, cu rezerva cuvenită, și unele elemente de conjunctură. „România
liberă”, organul de presă al „tinerilor lil ierali”, comentează cu simpatie editorialele lui Eminescu,
dă extrase din ele și trece peste cele ( are știa că nu aparțin poetului. Explicația stă în faptul
că redactorii de la „România liberă”, în parte transilvăneni, țineau legături strînse cu cei de
la „Timpul” și comentau editorialele. mai notăm că prețuirea ce-o arată poetului redactorii
1, României libere” vine să explice și colaborarea sa la acest ziar în 1888.
Prezența articolelor în edițiile anterioare nu o luăm în considerare în stabilirea paterni-
tății. Excepție fac ediția lui Gr. G. Păucescu și cea a lui I. Crețu din 1911, pentru motivele și
cu rezervele arătate mai sus. Publicistica de la „Timpul” o reexaminăm din nou, cum procedăm
și cu cea din epoca ieșeană. Multe articole din edițiile anterioare, inclusiv cea a lui I. Crețu,
nu figurează și în ediția noastră. Pentru toate articolele omise facem mențiune la locurile res-
pective și indicăm argumentele pe care ne întemeiem. Este și motivul pentru care nu insistăm
asupra tuturor omisiunilor. Mai importantă este însă lăsarea în afară a studiului Bucovina și
Basarabia, inclus del. Crețu în edițiile sale și tipărit și în volum separat. Studiul este o parafra-
XIV
zare a documentelor ITurmuzaki și aparține lui I. Slavici, care îngrijea tipărirea lor. Discursul
critic este elaborat în topica frazei și vocabularul tipic prozei slaviciene.
Deși folosim în stabilirea paternității ceea ce am numi metoda combinată, coroborînd
cît mai multe elemente — niciodată unul singur — , rezultatele nu sînt întotdeauna cele aștep-
tate. Identificăm articole cu dublă paternitate-, fără însă să putem delimita partea de contribuție
a lui Eminescu, motiv pentru care le trecem la incert,e. Am crezut potri vit să reținem în această
secțiune toate articolele pentru care avem fie și numai cîteva elemente pe baza cărora să le putem
atribui poetului. Am procedat în felul acesta ținînd seama de stadiul înaintat de uzură în care se
găsește „Timpul”, îneît pîndește primejdia unor pierderi ireparabile. Din colecția „Timpului” de la
Biblioteca Academiei Române lipsesc numerele 1, din 1—3 ianuarie, 106, din 16 mai, 130 din
14 iunie, toate din .1879, nr. 2, din 2 ianuarie, nr. 3, din 3—4 ianuarie, nr. 6, din 7.8 ianuarie,
nr. 56, din 9 martie, nr. 57, din 11 martie, nr. 58, din 12 martie, toate din 1880, nr. 69, din 28
martie, nr. 85, din 18 aprilie, nr. 97, din 5 mai, nr. 99, din 8 mai, nr. 101, din 11 mai, nr. 113,
din 28 mai, nr. 277, din 17 decembrie, toate din 1882. Materialele din nr. 69, 85, 99, 101, 113
și 277 din 1882 au fost recuperate din colecția de la Biblioteca Municipală din Piatra Neamț.
Investigațiile pentru recuperarea materialelor din celelalte numere nu au fost încununate de
succes. Sînt pierderi ireparabile și este o datorie să folosim toate căile pentru întregirea patri-
moniului nostru cultural.
V. ASPECTE GENERALE
ALE PUBLICISTICII LUI EMINESCU LA „TIMPUL”
Eminescu face la „Timpul”, cum ara mai arătat, publicistică cotidiană și răspunde, prin
însăși natura lucrurilor, La problemele la ordinea zilei. Se explică de ce chestiuni prioritare într-un
anumit moment, nu mai formează, după trecerea sa, obiect de discuție, ci cel mult pretext pentru
o simplă referință la o etapă depășită. Publ icistica sa se organizează însă, indiferent de problemele
la ordinea zilei, pe. cîteva coordonate care pot fi urmărite pe întinderea întregii sale activități
ziaristice. Poetul considera că în politica externă România se impunea să păzească cea mai strictă
neutralitate. Situată între trei mari imperii, cu interese divergente în această parte a Europei,
România nu pu tea să manifeste simpatii pentru unul din ele fără să-și pericliteze însăși existența
ca stat. Eminescu merge așa de departe în afirmarea acestui principiu, îneît se desolidarizează
de teza lui Maiorescu cu privire la apropierea României de Imperiul austro-ungar. Poetul pledează,
în plan intern, pentru primatul muncii și ia apărarea „claselorpozitive”împotriva exploatării
lor de către „pătura superpusă”. Acest principiu mi avea o bază rasială, ci una strict economică.
Aceasta explică de ce discută toate problemele în funcție de primatul muncii.
.Evenimentele do politică internă și externă sînt comentate cu viziunea ziaristului de geniu.
Demersurile salo se impune să fie examinate din această perspectivă. Expresiile nedorite, în
accepția noastră de azi, întîhrite în publicistica sa aparțin, în general, limbajului ziaristic din
presa vremii. Eminescu nu atacă niciodată grupuri sociale sau indivizi, principii sau instituții,
moravuri sau năravuri în afara idealității în care își înscrisese, cu o incomparabilă și cu totul
dezinteresată dăruire., întreaga activitate de ziarist în slujba dreptului la existență’națională
al poporului nostru.
XV
LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII
DIN ACEST VOLUM
I.	CADRUL ISTORIC
Activitatea lui Eminescu la „Timpul” începe în toamna anului 1877, o dată cu ultimele
evenimente importante ale războiului cu Imperiul otoman. Evenimentele mai importante sînt
căderea Griviței și a Bahovei, a Opanezului, capitularea lui Osman Pașa și ocuparea Smîrdanuhii.
Tratatul de pace, care se încheie la San-Stefano în martie 1878, recunoaște independența Româ-
niei, Serbiei și Muntenegrului, precum și autonomia Bulgariei. Congresul de la Berlin din iunie*
iulie 1878 recunoaște României independența, sub rezerva modificării Ar ticolului 7 din Consti-
tuție, și stipulează schimbări în componența teritoriului național. România își extinde granițele
firești, prin reintegrarea Dobrogei în teritoriul național, după o lungă stăpînire otomană, însă
<«te obligată să cedeze Imperiului țarist cele trei județe din sudul Basarabiei, Bolgrad, Cahul
și Ismail, anexate de imperiul vecin în 1812 și reintrate în componența teritoriului românesc
prin Tratatul de la Paris din 1856. Se alătură la aceasta și faptul că României nu i se acordă
despăgubiri de război pentru sacrificiile făcute de statul român în susținerea războiului din
1877—1878.
Dobrogea intră oficial în componența statului român în octombrie 1878, în schimb în
jurul Articolului 7 din Constituție se iscă o vie polemică înlăuntrul vieții parlamentare din țara
noastră, la care participă și presa de toate orientările politice. Guvernul liberal inițiază tratati-
ve cu marile puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin menite să obțină o temperare a con-
dițiilor impuse pentru recunoașterea de jure a independenței de stat. Bomânia era însă indepen-
dentă de fado încă de la proclamarea ei în Parlamentul român la 9 mai 1877. Revizuirea Con-
stituției are loc în octombrie 1879, în termenii care fac ca recunoașterea deplină a independenței
să fie acordată de Anglia, Franța și Germania abia în februarie 1880. Germania condiționează
recunoașterea independenței și de răscumpărarea căilor ferate române construite cu capital ger-
man.
Activitatea publicistică a lui Eminescu din anii 1877—1880 se desfășoară, în principal,
în funcție de situațiile și problemele acestei perioade. Poetul lipsește din redacție în timpul
lucrărilor Congresului de la Berlin, din iunie-iulie 1878, cînd traduce la Florești, în Oltenia,
primul volum din cele cinci ale tratatului lui Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte
der Rumânen, care se tipărește cu titlul Fragmente din istoria românilor în anul următor. Se
explică de ce publicistica lui Eminescu din acest volum nu acoperă și lunile de vară din 1878.
Problemele puse în discuție de Eminescu reprezintă realități istorice dintr-o epocă fră-
mîntată, în dezbaterea cărora este antrenată întreaga presă românească. Deosebirile constau
numai în orientarea politică. Eminescu se situează pe poziții contestatare privind politica exterriă
și internă a Partidului liberal, poziții care coincid, în parte, cu cele ale Partidului conservator.
Poetul ia atitudine împotriva liberalilor, pe care îi acuză de cecitate în politica externă și de
demagogie în cea internă.
XVI
Oamenii politici din Partidul liberal sînt prezentați diferențiat. I.C. Brătianu este privit
ca. adevăratul reprezentant, al liberalilor din țara noastră, insă prizonier al propriului său partid,
D. Brătianu, fratele său, eu care poetul face schimbul de scrisori din timpul Serbării de la Putna
din 1871, este liberalul de curaj în exprimarea celor mai crude adevăruri. C.A. Rosetti este
prezentat. încă din articolele din anii 1.877 -1880 ca părintele demagogiei din țara noastră, iar
„Românul”, organul său de presă, mijlocul prin care o promova în publicistica românească.
Al. Kogălniceanu este înfățișat, în schimb, ca un mare om politic, deși făcea parte din Partidul
liberal. Alături de aceste personalități, toți ceilalți înembri ai Partidului liberal sînt Caradale,
Chirițopoli, Pătărlăgeni.
Eminescu îi critică pe conservatori de situarea pe poziții străine intereselor poporului
nostru în chestiunea evreiască. Poetul considera că Partidul conservatei' era reprezentat de
un număr mare de personalități politice, în raport cu cei din Partidul liberal. îi are în vedere
pe T. Alaiorescu, P.P. Carp, L. Catargiu, T. Rosetti, P. Alavrogheni, fapt cărei explică și acorda-
rea unui spațiu extins euvîntărilor unora dintre ei în coloanele cotidianului bucureștean. Parti-
dul conservator nu avea însă o bază socială largă, asemeni Partidului liberal, ceea ce va duce
la îngustarea progresivă a autorității sale pe măsură ce marile personalități părăsesc scena vieții
politice. Deși privește Partidul conservator din perspectiva marilor personalități care îl repre-
zentau, poetul este extrem de măsurat în aprecierile laudative la adresa lor. Maiorescu și P.P.
Carp — să-i numim numai pe aceștia — se consideră profund vexați de opiniile poetului privind
poziția conservatorilor în viața politică a țării. I. Slavici scrie pe bună dreptate că Eminescu
nu ezită să-i critice pe conservatori și să laude adversarii politici. „Eminescu nu era cruțător
nici cu membrii partidului — arată memorialistul — cînd se nemerea ca ei să cadă în vreun
, păcat, ba era în stare să laude faptele bune si dacă ele erau săvîrsite de adversari politici” (92,
IX, p. 95).
Cînd Emanoil Costache Epureanu întocmește noul Program al Partidului conservator,
publicat în „Timpul” în 16 februarie 1880, participă la elaborarea lui numai Th. Rosetti, iar
i T. Alaiorescu, P.P. Carp și alți membri marcanți ai „partidei conservatoare” adoptă o poziție
de expectativă, pe motiv că Emanoil Costache Epureanu nu era persoana cea mai indicată
să-i reprezinte în viața politică. Programul său venea însă să definească poziția Partidului con-
servator în contextul recunoașterii independenței de stat a României de marile puteri. Eminescu
îl urmează pe Emanoil Costache Epureanu și i se încredințează conducerea „Timpului”, cu
care începe cea de-a doua epocă a gazetăriei sale la cotidianul bucureștean.
II.	DIRECȚIILE PRINCIPALE ȘI ALTE ASPECTE ALE PUBLICISTICII
DIN A,CEST VOLUAI
Publicistica lui Eminescu din anii 1877 (noiembrie-decembrie) — 1880 (ianuarie-februarie)
este orientată în trei direcții principale care formează și obiectul dezbaterilor parlamentare și
din presa noastră. Ea se deschide cu o primă expunere sistematică a lui Eminescu, Icoane vechi
și icoane nouă, în care întreprinde examenul criticai vieții social-politice din România. Este a
doua privire de sinteză a poetului după Influența austriacă asupra românilor din Principate
din 1876, orientată însă, de astă dată, cu precădere asupra vieții politice interne. Prin acest,
serial este remarcată și prezența poetului în redacția ziarului, cum arată mărturiile contempo-
ranilor.
1.	Chestiunea modificărilor de frontieră. Problema aceasta formează obiectul unui studiu
amplu, Basarabia, care este un răspuns, pe bază de documente, pe care îl dă ziarului „Le Nord”
din Bruxelles, organul de presă al centrului panslavist din Belgia. Ziarul panslavist de limbă
franceză susține dreptul marilor puteri în raportul lor cu statele mici. Diplomația țaristă pornește
în chestiunea Basarabiei numai de la anexarea ei la imperiul vecin în 1812. Diplomația țaristă
da, pe de altă paf te, o interpretare în interesul Imperiului țarist prevederii stipulate în Convenția
din aprilie 1877 prin care acesta se obliga să respecte integritatea teritoriului țării noastre.
Potrivit acestei interpretări obligația stipulată în convenția din aprilie 1877 privind
această chestiune avea în vedere numai raporturile dintre România și Imperiul otoman și
nu și raporturile cu Imperiul țarist.
Poziția lui Eminescu este clară. Marile puteri nu puteau încheia tranzacții cu teritorii ce
nu le aparțineau, intrate în stăpînirea lor prin anexiuni, în diferite conjuncturi politice. Dobrogea
nu putea reprezenta o compensație, cum arată de altfel și Tratatul de la Berlin. Eminescu demon-
strează pe bază de documente, că reprezenta teritoriu românesc uzurpat de Imperiul otoman.
Provincia dintre Prut și Nistru reprezenta, în chipul cel mai necontestat, o componentă stră-
veche a statului nostru, anexată de Imperiul țarist în 1812. Studiul lui Eminescu demonstrează
XVII
2 — c. 832
tocmai acest lucru și este o replică la atacurile ceicuiilor panslaviste și ale diplomației țariste,
care discutau chestiunea Bataiabici ntnai ca aroată Imperiului țarist.
Eminescu se angajează în această dezbatere publică în contextul politic internațional al
momentului istoric respectiv, și ea nu poate fi proiectată asupra altor epoci, a unui alt tip de
relații internaționale și asupra altor rațiuni de stat. De altfel, dezavuarea politicii țariste în
acest plan este făcută cu clarviziune de înșiși clasicii socialismului științific, care, nu numai că
au denunțat cu energie caracterul profund reacționar al Rusiei imperiale și au văzut în țarii
„capii reacțiunii europene” (K. Marx-Fr. Engels. Opere alese, I, București, 1966, p. 7) și în Rusia
de atunci „un puternic bastion al reacțiunii europene” (ibidem, II, p. 311), ci s-au pronunțat în chipul
cel mai explicit și în chestiunile teritoriului dintre Prut și Nistru, contestînd drepturile țarilor
asupra lui. „Prin Tratatul de la București (1812) Rusia a obținut pentru ea însăși cedarea a
aproape 1/2 din Moldova, provincia Basarabia” (K. Marx. însemnări despre români, București,
1964, p. 174). „Tratatul din 28 mai 1812. Poarta renunță la Basarabia. Turcia nu putea ceda
ceea ce nu-i aparținea pentru că Poarta n-a fost niciodată’suverană asupra Țărilor române [ ... ]
deoarece capitulațiile nu-i confereau decît un drept de suzeranitate'''’ (Ibidem, p. 106). Politica
țaristă prin care își extinde cuceririle și asupra Basarabiei este condamnată și de o seric de
învăța ți ruși cu argumente economice și demografice (107, p. 396—414).
2.	Chestiunea modificării articolului 7 din Constituție. Constituția noastră prevedea
restricții la acest articol pentru obținerea cetățeniei de către persoanele străine. Maiorescu
scrie, pe bună dreptate, că „nechibzuita redactare a articolului 7 trebuie să se pedepsească
odată” (28, p. 16). Constituția prevedea formalități pentru obținerea cetățeniei chiar și pentru
românii din provinciile aflate atunci sub stăpîniri străine. Constituția era, sub acest aspect,
nu numai antisocială, ci și antinațională. Eminescu insistă asupra acestui aspect și se pronunță
categoric pentru modificarea ei. Acest act politic ținea însă, în opinia sa, exclusiv de com-
petența statului român, fără imixtiunea marilor puteri.
Eminescu ia apărarea evreilor stabiliți în țară de multă vreme, vexați în drepturile
cetățenești de prevederile Constituției. Poetul se pronunță împotriva încetățenirii în masă a
evreilor stabiliți în țară de dată relativ recentă, ca urmare a persecuțiilor îndreptate împotri-
va lor în Rusia și în Polonia. Se declară pentru încetățenirea individuală, cum se proceda și
în cazul românilor imigrați din provinciile românești de sub stăpîniri străine. Considera însă
că nu erau îndreptățiți să primească cetățenia română evreii care se puneau sub protecția
puterilor străine și a consulatelor din țara noastră, practicau îndeletniciri neproductive și
se solidarizau cu Alianța izraelită în acțiunile îndreptate împotriva țării noastre. Poetul salută,
în schimb, pînă și cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreiești din țara noastră, care recu-
nosc spiritul de toleranță al poporului nostru.
Eminescu este profund nemulțumit și de faptul că Germania, cu o populație numeroasă
și cu un număr mic de evrei, lua măsuri legislative restrictive împotriva lor, în vreme ce impunea
României, între alte condiții, și deschiderea granițelor țării noastre pentru cei alungați din
Imperiul german. Corpurile legiuitoare modifică Constituția în termenii discutați și de Eminescu
și de alți intelectuali ai vremii. Problema evreiască nu mai formează, sub acest aspect, obiect
de dezbatere în publicistica eminesciană.
3.	Chestiunea răscumpărării căilor ferate. Eminescu susține cu energie politica neamestecu-
lui străin în treburile interne ale statului român. Concesiunea construirii căilor ferate și a con-
dițiilor impuse pentru răscumpărarea lor constituia pentru Eminescu ilustrarea cea mai evidentă
a amestecului străin în treburile interne ale țării. Guvernul german al lui Bismarck se declara
gata să rupă relațiile cu România la sfîrșitul anului 1879 dacă nu se satisfăceau interesele conce-
sionarilor germani. Guvernul român se’vede silit să procedeze la răscumpărarea căilor ferate
în condiții oneroase pentru statul român, condiții prin care se consolidează capitalurile străine.
Eminescu scrie pe bună dreptate că răscumpărarea căilor ferate constituia „un bun bacșiș
acționarilor de la Berlin”.
4.	Alte aspecte. Eminescu înfățișează războiul de independență în două ipostaze, aspect
pierdut adesea din vedere de comentatorii operei sale. Poetul evocă la „Curierul de Iași” eroismul
ostașilor români pe cîmpul de luptă și-și manifestă indignarea împotriva gazetarilor care dimi-
nuau contribuția „moldovenilor” în victoriile din Balcani. Publicistica de la „Timpul” se des-
chide cu înfățișarea oștirii române în momentul întoarcerii de pe cîmpul de luptă. Evocării erois-
mului îi ia locul descrierea suferințelor îndurate de ostași și discursul critic îmbracă forme de-o
XVIII
violență încă neîntîlnită.în articolele sile. Grvarnul liberal este învinuit pentru lipsa de interes
față dc oștire, care reprezenta in opinia poetului țărănimea, „clasa pozitivă” cea mai numeroasă.
A contribuit la înrăutățirea situației oștirii și iarna, deosebit de grea. Poetul avea și alte motive
să fie indignat împotriva guvernului liberal. O.A. Rosetti întîmpină oștirea română, la întoarcerea
de pe cîmpul de luptă, cu o cuvîntare în care o avertiza că mai avea de cucerit „Plevna internă”.
Poetul nu poate uita aceste cuvinte, rău inspirate, și le reamintește în numeroase articole. Dacă
judecăm evenimentele în perspectivă istorică, acea „Plevnă internă” o reprezenta, în realitate,
guvernul liberal, la conducerea țării, și a cărui pricepere politică nu putea fi comparată, cum
arată Maiorescu, cu „glorioasele fapte de război”.
Eminescu angajează „Timpul” în campania de presă împotriva lui I.A. Warszawsky,
cunoscut de contemporani prin afacerea rechizițiilor pentru armată. Poetul face loc în coloanele
ziarului documentelor prin care denunță opiniei publice aspectele întunecate ale acestei afaceri
și practicile incorecte în cercetarea unor demnitari implicați în ea. Afacerea Warszawsky reedita,
în opinia poetului, afacerea Stroussberg, prin daunele aduse poporului român și implicațiile
politice.
Publicistica din acest volum se încheie cu denunțarea Partidului Centru, întemeiat de
V. Boerescu, după ce părăsește Partidul conservator în martie 1876. Eminescu demonstrează
că un asemenea partid nu avea bază socială în țara noastră. Aprecierea sa se va dovedi întemeiată.
V. Boerescu se apropie de liberali și i se încredințează în 11/23 iulie 1879 conducerea Ministerului
de Externe, în fruntea căruia rămîne pînă în 9/21 aprilie 1881. Eminescu dezaprobă conduita
politică a lui V. Boerescu și pentru faptul că se pronunță împotriva politicii interne promovate
de Al. I. Cuza în scurta sa domnie. Poetul îl considera însă pe Al. I. Ouza una din cele mai mari
personalități ale istoriei noastre naționale.
III.	TEXTUL
1.	Corpus și organizare. Orînduirea textelor se face strict cronologic, cu includerea la locurile
respective și a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în succesiunea utilizărilor în arti-
cole, iar cele nedatabile le trecem în partea finală a acestei secțiuni, într-o succesiune ipotetică.
Articolele le publicăm cu titlurile date de Eminescu, iar cînd acestea lipsesc, le dăm noi, după
sintagma inițială care, chiar dacă nu este revelatorie întotdeauna, reprezintă în fond un titlu
ce aparține poetului și ne ferește de subiectivism . Unul din marile falsuri operate de editorii
anteriori îl constituie tocmai improvizarea de titluri ce induc în eroare. însoțim fiecare text
cu indicarea datei apariției, practică cu o tot mai largă extindere în edițiile academice.
2.	Stabilire și transcriere. în stabilirea textului și a variantelor, cît și în transcrierea sa,
ne călăuzim după principiile enunțate în OPERE, VII (p. 47—69), cu completările din OPERE,
IX (p. 55—56). Tipărim textele integral după prima apariție în „Timpul” și după manuscrise,
cele pe care le transcriem din caietele poetului. Reproducerile din publicațiile românești, inte-
grate de Eminescu în coment ariile sale, le tipărim cu corp de literă mai mic, drept, iar traducerile
din presa străină, cu același corp mic, cursiv, spre a face distincție între textul original și repro-
duceri sau traduceri. Notele, culese cu același corp de literă ca textul lui Eminescu, aparțin
poetului. Parantezele drepte [ ] marchează întregirile introduse de editor iar < > , segmentele
necontcxtuale, pe care editorul nu s-a crezut îndreptățit să le elimine.
IV.	COMENTARIILE ȘI ANEXELE
1.	Comentariile. Fiecare text este însoțit de comentarii care cuprind o secțiune bibliografică,
unde consemnăm prima apariție în „Timpul” și facem mențiune dacă articolul este semnat.
Indicăm locul ce-1 ocupă în paginile cotidianului bucureștean (Editorial, Al doilea editorial,
Din afară, Cronică dramatică) informații importante pentru cunoașterea încadrării textului
respectiv în dezbaterea cotidiană. Consemnăm, de asemenea, reproducerile în publicațiile româ-
nești și străine, cum nu fac edițiile anterioare. Oferim în felul acesta și o imagine asupra’circulației
XIX
publicisticii eminesciene în presa vremii. Facem mențiune despre prima tipărire în volum, fără
însă să trimitem și la titlurile din edițiile anterioare.
Comentariile cuprind, cu puține excepții, și o a doua secțiune în care prezentăm problemele
legate de textul respectiv și dăm informații asupra ecoului stîrnit în presa românească și în cea
de limbă franceză și germană din țară. Se situează pe primul loc„România liberă”, care prezintă
aproape toate articolele poetului și dă extrase din ele. în atenția noastră stă și presa românească
din provinciile aflate atunci sub stăpîniri străine.
Publicistica cotidiană pe care o practică Eminescu la „Timpul” îl obliga să revină asupra
acelorași probleme în suite de articole. Expunem tezele principale acolo unde se pun mai întîi
în discuție, ca la reluarea lor să prezentăm numai chestiunile de istorie literală.
Eminescu semnează, cum am arătat mai sus, numai cîteva articole, pentru care facem
mențiune, iar celelalte, pentru care nu dăm asemenea indicații, apar fără semnătură. Pentru
textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul și paginile, iar cînd este cazul,
prima publicare. Dăm informații despre așezarea în.pagină, grafie, mențiunile poetului, fie
pentru datare, fie pentru cunoașterea stadiului de elaborare.
Presa noastră din secolul trecut folosea în datare calendarul Iulian. „Timpul” nu face
excepție, însă în unele perioade folosește și dubla datare. Am menționat datarea și datările
din ziar. Să mai precizăm că „Timpul” folosește, ca și celelalte ziare românești ale vremii, datarea
anticipative cu o zi. De aici și deosebirea între datarea exactă a editorialelor (București, 9/21
decembrie 1877, București, 8/20 august 1878, București, 27 martie/8 aprilie 1879) și cea antici-
pativă a numerelor respective (10 decembrie 1877, 9 august 1878, 28 martie 1879). Cînd trimitem
la publicațiile străine, care folosesc calendarul Gregorian, dăm amîndouă datele, pentru a evita
confuziile în succesiunea evenimentelor.
Comentariile noastre au un cai acter strict orientativ și informativ. Atragem atenția și
cu acest prilej că ele nu sînt destinate să se substituie exegezei publicisticii eminesciene.
2.	Anexele volumului. Volumul este prevăzut cu .Lista siglelor publicațiilor periodice, Biblio-
grafia generală a publicisticii, Indice de nume și Lista ilustrațiilor. Pentru Tabloul edițiilor trimi-
tem la OPERE, IX (p. 63—75), cu completările din Bibliografia la OPERE, XI (p. 605),
OPERE, XII (p. 645), OPERE, XIII (p. 553) și volumul de față (p. 713—716). Bibliografia ex-
haustivă a operei lui Eminescu și implicit și a publicisticii este elaborată de Biblioteca Academiei
Republicii Socialiste România.
V.	ADDENDA
Tipărim aici traducerile aferente volumului IX, neincluse acolo întrucît intenționam,
inițial, să le rezervăm un volum separat, în care să le cuprindem și pe cele din cotidianul bucu-
reștean. Metoda aceasta de lucru a apărut arbitrară și, ținînd seamă de sugestiile ce ni s-au
făcut, integrăm traducerile din „Timpul” în suita cronologică a publicisticii eminesciene.
Tipărim aici și cîteva texte din periodice și din manuscrise, aferente volumelor anterioare
pentru care ne-a lipsit documentarea necesară la timpul potrivit .
VI.	DIFICULTĂȚI
Editarea integrală a publicisticii eminesciene este îngreunată considerabil de situația
periodicelor în bibliotecile noastre. Marea majoritate a ziarelor str ăine, din care traduce Eminescu
sau la care trimite, nu se păstrează sau se păstrează colecții incomplete sau numere disparate
și pentru ani ce nu privesc publicistica eminesciană. Din colecția „Timpului” de la Biblioteca
Academiei Române, unica în țară pentru anii 1877—1883, lipsesc, cum am arătat mai sus,
mai multe numere îneît articolele publicate aici reprezintă pierderi ce nu mai pot fi recuperate.
Nu au putut fi văzute numere din „Bacăul”, „Independența română”, „Războiul”, „Ștafeta”,
„Steaua României”, „Suceava”, „Unirea”, „Vocea Covurluiului”. Considerațiile lui Eminescu
pe marginea acestor publicații ce nu se păstrează în bibliotecile noastre, sau se păstrează în
colecții incomplete, se înscriu ca texte de referință pentru istoricul de astăzi al presei românești.
VII.	CONSIDERAȚII FINALE
Spectacolul publicisticii eminesciene la „Timpul” nu este așa de variat ca cel de la „Curierul
de Iași”. Nu-1 întîlnim și aici pe cronicarul de politică externă de la foaia ieșeană, pe cronicarul
cultural și nici chiar pe cronicarul dramatic de acolo. Capătă extindere, în schimb, dezbaterea
de politică internă, iar celelalte domenii, care formau la „Curierul de Iași” preocupări dominante,
sînt abordate intermitent și puse în relație tot cu politica internă. Discursul critic cunoaște
o desfășurare spectaculoasă, cu incursiuni adesea în istoria națională și cu o vervă, polemică
rar întîlnită în presa noastră .
Publicistica de la „Timpul” ocupă, prin problematică și amploare un loc important în
definirea personalității lui Eminescu în contextul ziaristicii românești din anii 1877—1880.
Poetul dă prin publicistica sa, orientată spre viitor, cea mai înaltă expresie a luptei poporului
nostru pentru apărar ea ființei sale naționale și independenței statului unitar român în condițiile
din secolul trecut.
D. VATAMANIUC
SIGLELE PUBLICAȚIILOR PERIODICE
Siglele sînt preluate din Bibliografia Mihai Eminescu (1860- 1970 ). Volumul L Opera, București,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15-20 ; M. Eminescu, Opere VIL Proza literară,
București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977, p. 72-74 ; M. Eminescu, Opere IX. Publi-
cistica, București, Editura Academici Republicii Socialiste România, 1980, p. 59-60 ; M. Eminescu, Opere XI.
Publicistica, București, Editura Academici Republicii Socialiste România, 1984, p. 13-14; M. Eminescu,
Opere XII. Publicistica, București, Editura Academici Republicii Socialiste România, 1985, p. 11 ; M. Eminescu,
Opere XIII. Publicistica, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 15 16.
Pentru publicațiile care nu figurează în aceste lucrări s au întocmit sigle noi. Anii care însoțesc titlurile privesc
perioada cercetată. Publicațiile „Allgcmcinc Zeitung”, „Deutsche Zeitung”, „Die Presse”, „Dic Reform”,
„Dic Tages-Presse”, „Frcmdeii Blatt”, „Grcnzboten”, „Messager de Viennc”, „Neuc freie Presse”, „Ncues
Wiener Tagblatt”, „Osten”, „Politik”, „Prcussîschc Jahrbiichcr”, „Wanderer”, „Wiener Abcndpost”, „Wie-
ner allgemeine Zeitung” au fost cercetate în Biblioteca Națională a Austriei (Gstcrrcichische National Biblio-
thek) din Vicna, iar „Figaro”, „Figaro littcrairc”, „Gauloîs”, „Kolnischc Zeitung”, „L’Echo de France”,
„L’Europc diplomatique”, „L’Indepcndance helge”, „Ea France”, „La Liberte”, „La Rcpubliquc Francaise”,
„L’Evenement”, „Le Francais”, „Le Journal des debats”, „Le Moniteur universal”, „Le Nord”, „Le Parle -
ment”, „Le Renseigntment parisien”, „Le Soleil”, „Le lemps”, „Messager d’Athcnes”, „Post”, „Times”
în Biblioteca Națională (BibliothĂque Naționale) din Paris.
A A El
AAZ
AI
A1 IAC
AIR
ALA
ALB 1
ALBE
ALBP
ALBROM
ALE
ALIB
ALMUZ
AN AR
APLE^
ARFI
ARG
ABO
A BRD
A STB
A STILA
AT-B
AUG
BBC
BG
BL1T
BME
BOB
BP
BR
BSC
BSTG
BTAG
„Analele Academiei Române”, Bm-urești, 1870-189)
„Allgemeine Zeitung”, Augsburg, 1876 -1883
„Anale de istorie”, București, 1969
,,Anuarul Institutului de istorie și arheologie din Cluj”, Cluj-Napoca, 1971— 1973
„Arhiva istorică a României”, București, 1861 — 1865
„Adevărul literar și artistic”, București, 1920 — 1939
„Albina”, Vicna, Pesta, 1865 -1876
„Albina Carpaților”, Sibiu, 1877 1880
„Albina Pindului”, Bucuroșii, 1868— 1871, 1868 —1870, 1875 — 1876
„Albina românească”, Iași, 1844
„Alfold”, Arad, 1877
„Alegătorul liber”, București, 1875 1876
„Almanah muzical”, Iași, 1875 -1876
„Anuarul armatei române”, București, 1872- 1883
„Apărătorul legei”, Iași, 1875-1876
„Archiva pentru filologie și istorie”, Blaj, 1867—1870, 1872
„Argeș”, Pitești, 1966—
„Arhiva românească”, Iași, 1840—1841, 1845
„Arhiva rurală”, București, 1872 — 1876
„Anuarul Societății pentru crearea unui fond de teatru român pe amil ... ”, Brașov
1895-1911
„^stra”, Brașov, 1966..............
„Ateneu”, Bacău, 1964 -
„Analele Universității din Craiovq”. Seria Istorie. Geografie. Filologie, Craiova, 1972 —
„Berliner Boerscn Courier”, Berlin, 1880
„Boabe de grîu”, București, 1930 — 1934
„Bucovina literară”, Cernăuți, 1943
„Buletinul « Mibai Eminescu», Cernăuți, Rlmnîcu Vilcea. 1930— 1944
„Biserica ortodoxă română”. București, 1874 - 1878, 1880—1890
„Binele public”, București, 1878 -1884
„Buciumul român”, Iași, 1875—1881
„Biserica și școala”, Arad, 1877—1890
„Buletin statistic general”, București, 1893
„Bukarcstcr Tagblatt”, București, 1880 — 1890
XXII
BU
BULFO
BULGO
C-Bf
CBIBb
CBUC
CC
CCOS
CDBE
CPC
CDCR
CF
GFIG
GFIN
CGC
CI
CL
CL—1
CLIT
GOLTR
CONST-1
COR
CORP
CHEL
CRO—1
CROM
CSR
CUB
CUCURIGU
CUM
DACR
PENA
PEP
PERU
PPR
PREF
PREPTUb
PREV
PV
PZ
ECFR
ECHINOX
ECON
EPTPb
EGY
EP
ER
EX
EXT
F
F—1
F—2
FACLA
FBL
FED
FF—2
FIG
FIGL1T
FIb
Fb-2
FM
FMIb
FRAT
FREM
FS—1
FSB
FSOCROM
GAUL
GHI
GHMG
Gb
GER
GLOBUL
GP
GRBOT
GROM
„Buciumul", București, 1864
„Buletin, Foae oficială”. Iași, 1840
„Buletin. Gazetă oficială”, București, 1840
„Contemporanul”, București, 1946 —
„Călăuza bibliotecarului”, București, 1962
„Curierul Bucureștilor”, București, 1875—1876
„Căminul cultural”, București, 1934—1947
„Codrul Cosminului”, Cernăuți, 1924—1939
„Calendarul bunului econom”, Sibiu, 1877—1878
„Calendarul curierului. Foaia intereselor f'nuale”, Iași, 1874—1877
„Calendarul lectorului român”, Botoșani. 1877—1878
„Curierul financiar”, București, 1876— 1877
„Curierul. Foaca intereselor generale”, Iași 1873 — 1883, 1888 — 1890
„Curierul financiar”, București, 1874 — 1883
„Cuget clar”, București, Vălenii de Munte, 1928 — 1938
„Curierul de Iași”, Iași, 1870—1884
„ Con vorbiri literare”, Iași, București, 1867—1944
„Convorbiri literare”, Iași, 1970 —
„Colectorul literar pentru ambele sexe”, Piatra-Neamț, 1877
„Columna lui Traian”, București, 1870—1875,	1876 — 1877’ 1882 — 1883
„Constituționalul”, București, 1876 — 1877
„Le Courricr de Roumanie”, București, 1876—1877
„Corespondenta provincială”, Piatra-Neamț, 1874—1883
„Cahîers roumains d’etudcs littdraircs”, București, 1973 —
„Cronica”, Iași, 1966 —
„Curierul românesc”, București, 1840
„Cărțile săteanului român”, Gherla 1876 —1883
„Curierul Bucureștilor”, București, 1875 — 1876
„Cucurigu”, București, 1876—1877
„Curentul magazin”, București, 1939
„Pacoromania”, Cluj, 1936
„Pemocrația națională”, București, 1879 — 1880
„Pie Epoche”, București, 1876 —1882
„Peutsche Rundschau”, Berlin, 1880
„Pie Prcsse”, Viena, 1877—1883
„Pie Rcform”, Viena, 1869
„Preptul”, București, 1881 —
„Deutsche Revue”, Berlin, 1879 — 1883, 1897
„Dacia viitoare”, Paris, Bruxelles, 1883
„Deutsche Zeitung”, Viena, 1876 — 1883
„b’Echo de France”, Paris, 1881
„Echinox”, Cluj-Napoca, 1968 —
„Economul,” Blaj, 1873 — 1880
„L’Europe diplomatique”, Paris, 1881
„Egyert&rtes”, Budapesta, 1881
„Epoca”, București, 1905
„Economia rurală”, București, 1876—1877, 1881 — 1883
„Excelsior”, București, 1931
„Extemporal”, București, 1935—1939
„Familia”, Pesta, Oradea, 1865 — 1906
„Familia”, Oradea, 1937
„Familia”, Oradea, 1964 —
„Facla”, București, 1910
„Fîntlna Blanduziei”, București, 1888 — 1889
„Fed erațiunea”, Pesta, 1868—1876
„Făt-Frumos”, Suceava, 1935
„Figaro”, Paris, 1880—1883
„Figaro litWraire”, Paris, 1881
„Foița de istoriă șkliteratură”, Iași, 1860
„Flacăra”, București, 1950
„Flacăra lașului”, Iași, 1964
„Foae pentru minte, inimă șl literatură”, Brașov, 1853
„Fraternitatea”, București, 1879—1883
„Fremden’Biatt”, Viena, 1880
„Foaia scolastică”, Blaj, 1873 —1881
„Foaea Societății pentru literatură și cultură română In Bucovina”, Cernăuți, 1865-
1869
„Foaia Societății «Românismul», București, 1870—1871
„Gaulois”, Paris, 1881
„Ghimpele”, București, 1874
„Gazette hebdomadaire de mddecine et de chirurgie”, Paris, 1881
„Gazeta literară”, București, 1954 — 1968
„Glasul Bucovinei”, Cernăuți, 1919
„Globul”, București, 1877—1878
„Glasul patriei”, București, 1964
„Grenzboten”, Leipzig, 1880—1881
„La Gazette de Roumanie”, București, 1882 — 1883
XXIII
GSAT GT HON IL ILL INDB INDR-1 INF—1 INFB ISROM JDB JDEB JL KEL KRZ KZEIT LEV LF LIB LIT LL LNO LPV LUC B LUC- S LUM LUPTA-2 MANUSCRIPTUL MESA	„Gura satul ui”, Arad, Gherla, 1871 — 1879 „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, 1869 — 1890 „Hon”, Budapesta, 1876 „lașul literar”, Iași, 1919 — 1970 „L’îllustration”, Paris, 1879 „LTndependance bclge”, Bruxelles, 1880 „Llndepciidance roumaine”, București, 1879 — 1883, 1888 — 1890 „Informațiunile”, București, 1870 — 1872 „Informațiunile bucurcștenc”, București, 1869 -1872 „Israeîitul român”, București, 1857 „Lc Journal de Bucarest”, București, 1 <870 —1877 „Lc Journal des drbats”, Paris, 1880—1883 „.Junimea literară”, Cernăuți, 1923 „Kelet”, Cluj, 1877 „EronsLidlcr Zei lung”, Brașov, 1881 „Kolnischc Zei Lung”, Koln, 1880 „L’Evcncment”, Paris, 1879 „Luptătorul”, Focșani, 1882 „Liberalul”, Iași, 1880 — 1883 „Literatorul”, București, 1880 — 1883 „Limbă și literatură”, București, 1955 — „Le Nord”, Bruxelles, 1876-1883 „Lupta pentru viată”, Iași, 1903 — 1905 „Luceafărul”, București, 1958— „Luceafărul”, Budapesta, Sibiu, București, 1902— 1920 „Luminătoriul”, Timișoara, 1880 -1883, 1888 — 1890 „Lupta”, București, 1927 „Mauuscriptum”, București, 1970- „Messager d’Athcnes”, Atena, 1882
MESV MIL MINA MIPD MO MOA MONUNIV MROM MOZ MOZAICUL MPOL MU N-l N-2 NATROM NFP NH NRR NWT OBS ORIZ-T ORT OST PASO PEL PENA PL PN POLITIE POP POST PRAL PRED PRESA PRJA PRO RAM RAM-2 RC RCA RCRI REFR REPAR RESB-1 RESB-2 RE -2 RFR RIST	„Messagcr de Vierme”, 1880 „1,0 Monde illustrc”i Paris, 1876—1877 „Mișcarea națională”, Iași, 1880 — 1881 „Magazin istoric pentru Dacia”, București, 1847 „Monitorul oficial al României”, București, 1876—1890 „Monitorul oastei”, București, 1876 — 1883 „Lc Moniteur univcrsel”, Paris, 1877 „Moftul român”, București, 1893 „Monitorul, ziar oficial al României”, București, 1868 „Mozaicul”, Craiova, 1839 „Magyar Polgar”, Cluj, 1876 „Munca”, București, 1964 „Națiunea”, București, 1882—1883, 1888—1890 „Națiunea’'4, București, 1945 — 1949 „Națiunea română”, București, 1877 „Nene freie Presse”. Viena, 1870—1883 „Nemzeti Hir’ap’, Budapesta, 1875 „Noua revistă română”, București, 1909 „Neues Wiener Tagblatt”, Viena. 1876 „Observatoriul”, S’biu, 1878—1883 „Orizont”, Timișoara, 1964 — „Ortodoxul”, București, 1883 „Ostcn”, Viena, 1870 „Pactul social”, Iași. 1883 „Pester Lloyd”. Budapesta, 1876—1883 „Pestcr Naplo”, Budapesta. 1876- „Preocupări literare”, București, 1936—1944 „Presa noastră’’, București, 1964 „Politii;”, Praga, 1870 „Poporul”, București, 1871 — 1876, 1881 — 1883, 1888— 1890 „Post”, Berlin, 1880-1883 „Protocoalele ședințelor Adunării legislativ e”, București, 1863 „Predicatorul”, București, 1857 „Presa”, București, 1870—1881 „Preussische Jahrbucher”, Berlin, 1879—1880 „Pronieieu”, Brașov, 1934 „Ramuri’”, Craiova, 1905—1947 „Ramuri”, Craiova, 1961 — „Revista contimporană”, București, 1873 — 1876 „Revista Carpaților”, București, 1860—1861 „Revista critică”, Iași, 1940 „La Republique fran(jaise”, Paris, 1880—1883 „Le Renseignement parisien”, Paris, 1881 „Resboiul” (Weiss\ București, 1877-1883, 1888-1890 „Resboiul” (Grâudea), 1880 — 1883 „Revista de filozofie”, București, 1964 — „Revista Fundal iilor regale”, București, 1934 — 1947 „Revista dc istoric”, București, 1976
XXIV
RITL
RITMURI
R.T
RL
RL —2
RLIT-2
RLIT-4
RMT - 5
RM
ROM
ROMA
RROMSTTNT
RSTR
RS T
SA I
SAM
SCB
SOIA
SCILF
SGRÎN
SDT
SICO I
SM
SMLM
SOLE1L
S T
STAI’
S IR O
SROMS
sz
T
TEATR 2
CEL
telr
TEM
TEMPS
TIMES
TOMIS
TPR
TRANS
'TRANS - 1
TRGA
TRIB
TRIB - I
TRIB - 2
TRIBR
TSG
TNB
EDEM
UM
UN -2
RNTJ
UR
VA - IM
VGOV
VE
VESTEA
VESTROM
VIIT—1
VOCP
ANAT
VR - 1
AR -2
VRE
vv
AVA
AVAB
WAZ
„Revista de istorie și teorie literară”, București, 1964 —
„Ritmuri ”, Bistrița,. 1976
„Revista Junimei”, București, 1875
„România libera”. București, 1877—1883, 1888-1889
„România libera”. București, 1969
„România ’iterară”, București, 1932—1933
„România literara”, București, 1964 —
„România literară”, lași, 1877
„Revista Moldovei”, Botoșani, 1921 — 1927
„Românul”, București, {869 1890
„Roma’-, București, 1932
„Revista română de studii internaționale”. București, 1976
„Revista Societății «Tinerimea română»”, București, 1930
„Revista științifică”, București, 1876- 1882
„Studii și articole de istorie”, București, 1961
„Samănătorul”, București, 1901 — 1910
„Studii și cercetări de bibliologie”, București, 1955
„Studii și cercetări de istoria artei”, București, 1955
„Studii și cercetări de istoric literară și folclor”, București, 1.952- 1963
„Scrînciobul”, București, 1868-1869', 1879.....1880
„ S i e b enb u r g is eh-dcu tsches-Tag b 1 a 11”, Sibiu, 1876
„Secolul”, Iași, 1869-1871
„Societatea de niîine”, Gluj, 1921
„Studii și materiale de istoric medie”, București, 1962
„Le Soleil”, Paris, 1879 -1880
„Steaua”, Gluj-Napoca, 1954—
„Ștafeta”, Iași, 1878-1880
„Steaua României”, Iași, 1877 — 1881
„Școala română”, Sibiu, Năsăud, 1876 — 1878, 1880 — 1881
„Șezătoarea”, Fălticeni, 1901
„Timpul”, București, 1876 — 1881
„Teatrul”, București, 1956 —
„'telegraful”, București, 1 871 -1883, 1888 - 1890
„Telegraful român”, Sibiu, 1869 -1883, 1888 -1890
„Timpul eminescian”, Cernăuți, 1910
„Le Temps”, Paris, 1880 - 1883
„Times”, Londra, 1879
„Tomis”, Constanța
„Dic Tages-Pressc”, Aziena, 1876
„Transilvania”, Brașov, 1868 - 1878, 1881-1883
„Transilvania”, Sibiu, 1972 —
„Trompeta Garpaților”, București, 1868—1871, 1876—1877
„ Tribuna”, Sibiu, 1884-1890
„'Tribuna”, GIuj-xNapoca, 1957 -
„Tribuna”, Gluj, 1939
„Tribuna României”, București, 1975 —
„Tînărul scriitor”, București, 1951 —1957
„Tara nouă”, București, 1911
„Uniunea democratică”, București, 1876—1877
„Umoristul”, Pesta, 1866
„Unirea”, București, 1941—1912
„Uniunea liberală”, Iași, 1871-1873
„Uricariul”, Iași, 1876	K
„Vatra”, Tlrgu Mureș, 1971
„Vocea Covurluiului”, Galați, 1876 — 1880
„Viața economică”, București, 1961
„Vestea”, București, 1877-1878
„Vestitorul românesc”, București, 1844
„Viitorul”, București, 1914
„Vocea Prahovei”, Ploiești, 1875- 1877, 1882-1883
„Voința națională”, București, 1888 —1889
„Viața românească”, Iași, București, 1906-1916, 1920-1940, 1944-1946
„Viața românească”, București, 1948 —
„Vremea”, București, 1928 — 1944
„La Aroce della Areritâ”, Roma, 1876
„Wandcrer”, Ahena, 1864
„AViener Abendpost”, Viena, 1876
„Wiener allgemeiue Zeitung”, Viena, 1876
„.Zimbrul”, Iași, 1851
XXV

„TIMPUL”

[„«ROMÂNUL» CONTINUĂ ȘI ACUM ...”]
„limanul” continua și acum acea ciudată polemică cu „Presa” care consistă în întoarcere
de cuvinte, asemănări de cifre, certe asupra marginilor frazelor întrebuințate și alte asemenea.
Obiectul acestor dezbateri fără de folos este pe de o parte numărul ostașilor căzu ți cu ocazia
asaltului Angelescu, pe de alta dreptățile cari le-au avut guvernul pentru a intra în război.
Noi se înțelege că ne abținem de a ne rosti în aceste întrebări, care nu se pot. hotărî aici
cu vorbe, nici cu întorsături retorice. Va veni ziua în care și pietrele vor vorbi adevărul,
în care cartea faptelor petrecute va sta deschisă și se va citi atît de lămurit încît toată
doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul.
/2 noiembrie 1877/
CONSPIRAȚIILE DIN CONSTANTINOPOL
Acum de cîteva zile s-au văzut lipite pe zidurile Constantinopolului placarde care provo-
cau poporul să omoare pe Mahmud-Damat, socrul sultanului, învinuindu-1 că voiește să facă
pace și să vînză Turcia Rusiei. Mahmud-Damat învinui iarăși din parte-i pe exsultanul
Murad că conspiră în contra fratelui său; în urma cărei acuzări sultanul Abdul-Hamid ordonă
ducerea lui Murad în seraiul vechi. 40 de servitori ai exsultanului se împotriviră la această
măsură și fură sugrumați, deși gazetele turcești zic c-ar fi fost exilați. într-adevăr exilați,
dar din viață și fără întoarcere.
De atunci exsultanul petrece în Top-Kapîi, păzit ca un prizonier de stat, și viața sa
se crede a fi în primejdie.
în aceeași vreme au fost arestați o mulțime de partizani de ai lui Midhat Pașa. S-au
lăcut încercarea de-a învenina pe Mahmud-Damat, care a fost scăpat numai prin inteligența
medicului său. Astfel mine și contramine se încrucișează în viața publică de la Cornul de Aur,
turburarea populațiilor e foarte mare și crește prin vestea tendențioasă ce s-a răspîndit că
prorocul s-ar fi arătat sultanului și i-ar fi poruncit să facă pace.
Sînt dar în Constant inopol două curente opuse, unul pentru pace, cellalt pentru război.
Mahmud-Damat, care voiește mai cu seamă ea sultanul actual, ginerile său, să rămîie în locul
pe care-1 ocupă, pentru ca alături cu tronul ginerelui să-nflorească roiul de creaturi de serai
ale socrului, ar voi într-adevăr pacea și spre acest scop cheamă din noaptea vremilor umbra
prorocului și-i pune în gură porunca de a încheia pacea. Sigur însă că într-un oraș așa de
mare ca Constantinopolul, unde se-nvîrtește un amestec din toate popoarele Europei și din
multe ale Asiei, lumina e prea mare pentru ca populațiunea de jos să mai crează în apari-
ținnea prorocului. Deci sînt csplicabile placardcle îndreptate contra vieții lui Mahmud-Damat .
Pîiuă cînd armatele turcești vor mai avea perspectiva unei împrotiviri cu folos pînă
atuncea gloatele fanatizate ale Bizanțului vor fi contra păcii.
/4 noiembrie 1877/
ARBOROASA [„ÎN «NEUE FREIE PRESSE» NE-A
ÎNTÎMPINAT...”]
în „Nene lirei e Presse” ne-a întimpinat uimitoarea știre că o comisie judecătoreasca
s-au dus în seminarul Mitropoliei Bucovinei (din Cernăuți) și au arestat pe patru candidati
interni de teologie, șeeuestrînd totodată averea și hîrtiile societății dizolvate „Arboroasa”.
Membrii acestei societăți erau studenții români de la Universitatea din Cernăuți și dările de
seamă a tinerei reuniuni erau atît de serioase, atît de departe de, orice veleități politice,
încît într-adevăr ne miram auzind această veste neașteptată și nu știm cării împrejurări
3

< " -. \ '
OWâc^W^A ' > - - .^.,. '' '


''z
y/ >fj.^<ijSv>c-it.cAf-»ț'\'^
fa 1-tț^
JL 1 wM Bl wJ JLl
ÎS TOATE ZII OK LW^h
Vx W&r tO)>wU (v tobă far*
IWUWJ^t^lA
V> XC'W* A-4<AK>>ttM - t<K
Mi)e»vrn >a £i't । r	>#,	|
/x? ' '	| * 144JS* fa '^W< >wt fa
C v	7	'“•*«'	‘r	* ►	x	v
/>« &<<< «xwZiy f fa A	tevfaft?
> 4a »st$x <<'»>*ky> hr-\^ « t n fc	4rt<^>*fa<, Atț
V X -* V A- AArX >te	^-"tw ftw?# te
vk&tfte&t&sc-ite'^	'	■-	- '
Maj vtelA Â tw^r» |	te# ix	| J> x jqw> 4Mti wo y , '
jÎ1* &fiitvwi țte fiMtete ^<xwxix(^i	:‘^k w»w*® W ixtc «țw*|	«oi: ftwys fbxi» ^t--
^x>x:^	£2	r^'-^
HyX^tei ^t,. itexAMAM «Ktffefa»! «oî ^'t(^ .Mțț Mifft teici' I	* ‘‘W
• si.7'*u’<i«'>-â.a.-.lV.;.	'.'C>'.»;l«'A4'’.«'.'.vljAtl}.A'.4’.-.>>	•/. • /	^-k« • .•> A •»>• • 'XX .’.’XXXXX.’.'XXXX .C>	A • jDo ‘X'.ifZ .'^X-.^K .CJ»	<A.' ^ZjiUO'X'
'	"	-'	£ >te* teiste
'As^tex^M^ &te^*4«	£	rn^m
WWi* 4WV «	teA f*	W* <iîk OtWAiwt
4	^'-iteitete | Vjtf#^ <% fte^>i< i^tec^ fa tâp
a^x.
te IteAtet )w»r<WKț *v \< ftei
fA"^4.	>«W) te ox-tao.
¥&&&$■ A^a' «yXAteț^te >¥t >&&$ Jft-
&K& y&>& A ItWW!W«4> 'W'3 ftî£ț*ty
♦* teoMSț^
^AwVfa
fAțXA ^fa^sk- Jx< &fW* fA
ite ffstete
vX^ v» :.
''y
Mfawfar
>W^4!1	fa<TWa -k* tU țV
fa &$w£ w»
fa ^’
ffa^ * Witâ
--fa 0^/^ <$&&
& Șto&Jtâ *% &>* wMfâtf*
sM^*0 #<A
%fa m Ayww <fa'K	1 <A«rtUc Wtof, fA JÎ* «	^z'
AflAr&4'u$»nM,	| t<w^ Afo&tt* mc ^stieA mu wA^i w
<* .
■ n»oe )>km^ >^ cfoKXÎiM* wtei-
Rc^ Wnw&Sffe. ■**>»•	< <-1 Km	&am& httttkwțaw
.	6OW î w-raax# y \wtei >
l W<f4 « MfW», VW$H‘i '&
(Sft &•<“&*	^c«w^ wv I	^>1^ -A Wtt&» țaA AX'-
• iriMWt.V-	x ^<1- (W&&-1
C	WWWftW #•>	te M
;	«few hw-r j a^m^ h^axx ^‘iir^'
^Hi^ 'fX^MA^ ^^Vffif. +' j Jwu'lH W
• țfWA'ițk^f ^ViAvi' A^ț WflĂ»« wiwwk *vț»>lli«r ta^o& .
:	«»	^'‘	^A'
vm >txfi i'Mwio <=r y krfw> | AirtWWi
• ytâfau	X ?>'ww^ i |	x
: to&y«AH&t U UUsÎK ‘	f
V	>< fi w ia faiv&
M te tef y'>A>h' >1 '> "HAiiteA
fMX^
4 wW vw*	fa r^a;<
ytfxvtex wsw,
j	fa-fttfW <b
7.&W&& «îo Vw«n,*Jm1
<	x^Xf^f tete&ti te 4>
WX&tyw- ’&tetâte &»
i Wt ft>u^ktw * ka«We« ]♦>* i
&k' f ^ni^ at#	I uu* AFAHA
fiSAțxx w«i	'	-'
rt^xa w n^i Ap wj^u	A^t. ^.v,
*^^/^‘T5r,,#',^l«««»**««*
•MMM ?! «M****^ w» iZ*, A. W ®»W -i^«
«BV M «>»H K. «WH	X'rfw.», fe M«» PWH
* «W-1 ^mn^> F^
^«W MX» CN^A .»&<%’<“	««^y «Mttkt<z
ntUPff-^ te.	h 4 _	"
^»W te^x». t^#a <«
AKdrdhi?^t*‘m^k«fc'l 7\T r >^'"^
' ' <»«•<>
iK ^V^aA V ter' i' i^fAV
\te^.	w» -> i »rt« Ă>
^tAcA A'tex
')	41 >•$««'
te	jfcK
<>>>^^ te- A- fn >£$«<. M tXiMfi^.f.f'-'
: ^<-r^C.” 15>W<W 1Ka «$ »îil«>xv
: ;ftW'Ml.< «?>*)» ft
: J '♦.!£, &!&<■ Mfatâ fA ^Atete,
\VJc ii ÂiASfițAf >H<^' 'tefAfi Mu ^i'
. ■$•)«■ & i^xte wnHfitA-^ <>^tef
i^<f. W k
■w?ț XfAtex^ AlM^ te k
A*W:	MMt 4*
■itec.^
■&&< Wi&ty fai & *&W
tet	fa
: yi'W^t'V-jf aw w fthafâ teX^i fâț	i»#*
ysofa y ptâr »#» ps^nbu


& $ $&&& $W
>

■:^'
l'Yoiitispkiiil ziarului ,,Timpul”, redactat de Eminescu începînd din noiembrie 1877.
avem a atribui măsurile aspre ale guvernului provinciei vecine. Neînsemnatul fond de bani,
ni se pare că vro 400 de galbeni, datorit în mare parte miimfîcenfei românilor de la noi
și de dincolo de Carpați, biblioteca, compusă, din vreo sută și cîteva tomuri, sînt confiscate,
mai mulți dintre studenții facultății teologice an fost arestați și li se intentează se vede
proces criminal.
('arc va fi crima do care să se fi făcut vinovați studenții români de la Cernăuți de
au fost un motiv destul de puternic pentru a risipi mica lor avere de strînsnră și centrul lor
de activitate spirituală?
Nu știm pînă astăzi decîb numai două abateri ale studenților de la Cernăuți, care însă,
departe de a constitui o crimă. în ochii noștri, nu le-am putea lua în nume de rău decît
dintr-un exagerat punt de vedere al poliției statului, natural poate în vremi de liniște, nena-
tural însă cînd spiritele tiu ere sînt agitate, de luptele pînă acum glorioase ale conaționalilor
lor. Afară de aceea, aceste două abateri de pînă acuma, pe care le vom espune mai la vale,
au fost provocate prin necuviințe mult mai grave comise de coloniștii din Bucovina, încît
resentimentul tinerimei românești au fost firesc. Guvernul învecinat ar trebui să fie chiar
mîndru de aceste acte de rezistență, pentru că ele dovedesc temeinicia și valoarea educativă
a școalelor din Austria. Dacă, școalele de acolo ar deștepta numai mintea, lăsînd simțirile
iuimei în paragină, dacă tinerimea ar fi crescută numai pentru a-și căuta de interese personale,
a se tîrîi înaintea puternicilor zilei și a săruta mina care-i lovește, atunci desigur că acte de
rezistență n-ar avea loc defel și-ar fi o dovadă puternică că Austria e pe deplin jidovită,
ceea ce ne. place a n-o crede în chiar interesul vecinilor și al luminatei clase domnitoare:
()n s'appuie, Sire, sur ce qui resiste. Nu elementele moi ca ceara, cari cedează fără mur-
mură oricărei întipăriri, nu indivizi minați de interese mici și lesne de îndoit dupăvînt, nu
so. P^eaoâ cu înlesnire ori în ce parte, numai puternică să fie, ci inima neînfrântă,
rătăcită fie chiar, este temelia puterii unui stat.
4
Războaiele pe care Austria le poartă, izvoarele muncei și averii, brațele puternice și
inimelc viteze uu se găsesc în clasele de trintori semiți, ci tocmai în acele naționalități cari
nu se pleacă raselor dominante, dar sint totdauna gata să-și dea sîngelc și averea pentru
pămîntul care le poartă, pentru coroana de la care așteaptă tot binele și căreia le place
a atribui tot binele ce le vine cîndva.
După acest preambul, care ni s-a părut trebuincios pentru a nu lăsa nici umbră de
îndoială asupra bunelor noastre intenții, vom veni la cele două cazuri cari vor fi fost poate
motivele dizolvării societății ,,Arboroasa”.
Se știe că mai cu seamă elementul evreiesc din Bucovina au stăruit să facă serbarea
de o sută de ani a întrupării Bucovinei cu Austria. Aceasta s a făcut în ajunul încheierii
unui tratat de comerț cu noi și a. fost o demonstrație în contra măntinerei îngrădirilor prescrise
de legile noastre vechi, pe cari, după îndelungate stăruințe, guvernul conservator a izlmtit
să le mănție și în convenția austro-română.
Fost-a demonstrația pentru a ne atinge pe noi și a ne arăta 1 urnei ca. semibarbari.,
precum binevoiește a ne numi d. Cari Emil Franzos, fost-a un mijloc de presiune morală
asupra noastră, sigur este că serbarea a fost pripită cu trei ani înaintea sutei cuviincioase
și-a fost glorificarea unui centeniu de 97 de ani, la care s-a adaos în vederea cametei 3 la
sută. Nu discutăm legitimitatea serbării. Fiecare are drept să se bucure sau să nu se bucure
de o întîmplare istorică; caracteristic pentru cel ce o aranjază este numai motivul.
Cedarea Bucovinei nu este o frunză de dafin în istoria Austriei și, tocmai fiindcă voim
bună, pace, ne abținem de a cita documentele ce ne sînt bine cunoscute și cari ar dovedi
că acel act istoric n-a fost vrednic să fie serbat decît tocmai de neamul acela care crede că
toate bunurile acestei lumi se cîștigă prin tîrguială. M. Sa împăratul, ale căruia sentimente
nobile și cavalerești sînt cunoscute de toată lumea și de la care, întru cît privește persoana Sa,
românii n-au cunoscut pînă astăzi decît numai bine, au refuzat politicos însă semnificativ
de a lua parte la iubileul din Cernăuți, căci, daca prescripția și puterea consfințesc un act ca
cel pomenit mai sus, nu rămîne mai puțin adevărat că la acea serbare s-a accentuat tocmai
originea acelui drept, care origine nu se va fi găsit tocmai vrednică de nobila inimă a împă.-
ratului. Afară de aceea Mai[e]statea Sa ar fi trebuit să vie la marginea statelor sale și,
precum este obiceiul, M. Sa Domnitorul ar fi avut să-1 întîmpine sau în persoană sau prin
delegațiune, ceea ce, ne va concede oricine, ar fi fost în împrejurările date un lucru foarte
gingaș, daca nu de-a dreptul cu neputință. Guvernul conservator, în înțeleaptă sa rezervă
și simțind, se-nțelege, că nu poate să joace rolul unui stat mare, au tăcut la măsurile cernăuțene,
dar au răspuns capitala Moldovei prin o contrademonstrare impuitoare, care de atunci se
repetează în fiecare an. Românii din Bucovina erau însă mult mai umiliți decît noi chiar,
pentru că se serba acolo, pe pămîntul lor clasic, pierderea înrîuririi lor politice. Daca ideea
serbării ar fi pornit de la români desigur că nimenea nu zicea un cuvînt. Ar fi fost un semn
de iubire mai mult pentru Casa mosteană de Austria; dar atingător era ca acea serbare
să pornească de la elemente colonizate în părțile de miază-noapte ale provinciei. Acum, în anul
al treilea de la serbare, vro cîțiva studenți din Bucovina au trimis cu ocazia panahidei lui
Grigorie Vvd. Ghica o telegramă către primarul de Iași și tot în aceeași vreme, ni se pare,
d. profesor Schiffner de la facultatea de drept din Cernăuți, care ține prelecțiuni asupra
,,dreptului românesc”, și-a permis a face observațiuni puțin cuviincioase asupra statului
nostru, pentru care a fost fluierat de studenții români.
Aceste sînt oare cauzele dizolvării „Arboroasei” ?
Nu discutăm dreptul guvernului vecin de a lua măsuri în contra abaterilor studenților*
Puntul nostru de vedere, ca organ autoritar, ne învață că un stat face cu supușii săi ceea ce
crede că e bine și cu cale în interesul lor mai cu seamă.
Discutăm numai oportunitatea măsurilor prea aspre. Nu știm daca glasul nostru va fi
auzit, dar ne permitem a aduce aminte că România este în război, că, abstrăgînd de la înru-
direa națională, boierii din Bucovina precum și satele de la margine sînt încuscrite cu românii
de dincoace de Moina, că mulți bucovineni au rude de aproape pe cîmpul de război, încît
abaterile unor tineri ce nu cunosc pe deplin greutatea pe care legile pozitive [oj dau unor
asemenea manifestări nu pot fi puse tocmai în cumpănă de aur.
Din acest punt de vedere numai ne permitem a face observațiile noastre asupra unei
afaceri care pare a se fi înfundat în unica telegramă a „Nouăi prese libere1’ și asupra căreia
organele, vieneze păstrează o îngrijitoare tăcere.
[11 noiembrie 1877]
5-
VISUL DOCHIEI, POEM INTR-UN ACT. -
OȘTENII NOȘTRI, COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE
Piesele Visul Dockiei și Oștenii noștri le datorim penei d-lui Frederic Damâ. D-sa au
mai comis pînă acuma scrieri dramatice ,,originale”, care însă, stingîndu-se de mult de moarte
bună, credem a putea face abstracție de la ele, de vreme ce uitarea, în care au căzut cu
drept cuvînt, e o critică rnai bună decît ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi, chiar dacă
ne-am fi luat osteneala de-a face cu dragă inimă pomelnicul celor morți, totuși n-am prea
fi avut ce să spunem în rău sau în bine. D. Frederic Dame ca om are calitatea de a crede
că proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franței. Sosit la noi și avînd, se vede,
în geamantan cîteva piese franțuzești, le-au supus unui tratament pe care au avut ocazia de
a4 învăța în chiar țara noastră. D-sa s-au folosit de lecțiile marelui autor național, a aceluia
care este Ponsard, Tacitus și Max Miiller al României într-o persoană, istoric, arheolog, autor
dramatic, proiector la Ateneu, academic, profesor de universitate, director de liceu privat etc.
etc., care fiind dus la congresul arheologilor ca delegat tocmai la Stockholm și-au îndeplinit
delegațiunea trimițînd lista de bucate de la banchet, cu un cuvînt d. Dame au avut de la
cine învăța meșteșugul de a deveni autor fără de a fi învățat carte, poet fără a fi poet,
profesor de universitate fără a ști să scrie și literat român fără a ști românește.
Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele
unei vechi și vestite familii boierești din Moldova, cîteva piese din Lope de Vega, bucăți de
filologie de ale lui Ascoli și vedem cum din Cozmița iese la lumină cu totul altceva.
Dar, in sfîrșit, trebuie săi ne bucurăm. Românii, coborîtori ai romanilor, sînt nație cuce-
ritoare, trebuie deci să se bucure de achiziția oricării bucăți de pămînt bulgăresc, chiar daca
aceasta s-ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot al lui Traian.
Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ș.a. adunați la un loc n-ar suna pe românește :
Dam6? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în țară liberă? „Patrie”! sechiamă
pe românește „Mihnea cel Rău”, „Mercadet” = „Gheșeftarii”, Balzac + Sardou + x + y =
Dame; Lope de Vega + Goldoni Ascoli + listă de bucate vornicul Grigorie Urechi =
Cozmița.
Noi într-adevăr nu știm pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe
d. Dame? Pe maestru sau pe elev? Noumenon sau phaenomenonl Prototipul sau clișeul?
Odată ne-ntrebam cu uimire :
Și cine oare-n lume să poată sta păreche
Cu-al geniilor geniu, cu Popovici-Ureche^
Dar astăzi am găsit perechea și n-o mai căutăm. E d. Dame.
D-sa c un tînăr inteligent și pricepe oamenii, înțelege veacul în care e astăzi România.
Căci nu toate țările Europei trăiesc în același veac. Anglia putem zice că e-ntr-al douăzecelea,
Austria într-al douăzeci și nouălea, adică în veacul făgăduit de Biblie jidanilor, unde se zice
că ei vor stăpîni pămîntul.
Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei
și a I taliei nu-i nimic mai mult decît simplă imitare după unitatea noastră, revoluția fran-
ceză - imitația revoluției lui Horea, constituția franceză — o imitație a constituției noastre,
Gbthe - ciracul lui Văcărescu, Thiers — un clișeu a d-lui C. A. Rosetti și Gambetta — îngî-
narea vie a d-lui Fleva, de aceea „România” trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de
apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau
odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept- nebun, cel învățat trec e de
carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e
hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere.
Pe de altă parte oricine are dreptul de a presupune că e și o țară sălbatică, unde nu se mai
controlează nimic, și fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra
sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să puie paie în căpățina
acoperită cu paie și să introducă cultura „picantă” în sălbatecul popor de la Dunăre ; de aceea e
foarte natural ca cineva să caute glorie cînd o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni
mare e scurt-. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui
pe al tău. Apoi deschizi cartea : unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mîn-
tuit, ești deja autor. îți mai rămîne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten
și opul e gata. Bună glorie — și nu-i scumpă.
Această precuvîntare nu ni s-au părut de prisos pentru a ști în ce mediu intrăm cînd vom
vorbi despre nouăle producte ale muzei d-lui DamA
6
Piesele amin două au fost aplaudate de public si chiar nici nu ne îndoiam de aceasta. Dar cu
ce preț oare?
Visul Dockiei este o tarara lungă de declamații asupra lui Ștefan, Mircea, Mihai Viteazul,
care se sfîrșește prin defilare de dorobanți și vînători. Am urmărit cu atenție toată declamația
si, o mărturisim cu plăcere, n am aflat o singură idee originală care să nu fi fost cuprinsă în
primul București a ,,Telegrafului” și a „Reformei” ; de nicăiri nu răsare icoana caracteristică a
vremilor trecute, n am auzit nimic decît istoriile ce ni se spun de sute de oameni cari nu știu
istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Gdthe: „ceea ce numiți
spiritul vremilor nu este decît spiritul acelor domni în care vremile se oglindesc”. Rea oglindă.
Ceea ce ne-a înduioșat însă piuă la lacrimi este rara gratitudine cu care se pomenește de armată,
făcîndu-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvințel de creatorul ei,
de acela a cărui viață pare consfințită acestei unice grije, de M[aiestatea] Sa Domnul.
Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au espus
focului dușman si că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge
departe.
A doua piesă, Oștenii noștri^ consistă din următoarele peripeții și conflicte cumplit de dra-
matice. Un ofițer asupra însurătorii pleacă la război. Mai întîi ia adio de la tatăl său și plîng,
apoi ia adio de la iubita sa si plîng, apoi de la mumă-sa și plîng, în fine de la tot personalul piesei
și plîng. Actul întîi.
Actul al doilea are două scene. în cea dinții ofițerul scrie acasă. în a doua are ziua nămiaza
mare o viziune și începe un atac turcesc cu mult foc de puști și s-au mîntuit.
Al treilea act se petrece la ambulanța din Turnul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale
cărui vorbe se poale deduce că ofițerul a murit, iubita plînge, află tatăl și plînge, află mama și
plînge și mai rău, află toți și plîng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în țară (întoarcere
pe scont, înainte de a se fi întors) și ofițerul asemenea, teafăr și sănătos. Plînset general și defilare
de trupe ; cort ina cade impresionată pînă la 1 aerămi.
Și aceasta-i dramă?
Dar să zicem că prin multele sale piese bune d. Dame ar fi cîștigat dreptul să ne dea una
rea. S-o zicem, deși nu admitem.
Este permis ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirile tării pentru a atrage pe
public la ... panoramă? Este permis ca un război, nesfirșit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca
agitația naturală a publicului să dea salve de aplauze pe care autorul în împrejurări normale nu
le merită?
Dar la Gorni Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova comedie se joacă? Soldații, cari
sînt meniți poate a merge în foc, sînt aduși pe scenă, pentru ca, spre petrecerea publicului, să-și
arate, meșteșugul, ca gladiatorii vechi. Plauditc Quirites I
Limba traducerilor e bună și jocul artiștilor era de un avînt demn de piese mai bune.
Publicul aplauda cu mare zgomot și defilările dorobanților și vînătorilor.
Ca observație finală adăugăm că bucățile de muzică la sfîrșitul Visului Dockiei erau
frumoase, numai nu eroice. Cîntecul soldatului era sentimental, corul cu mult sopran, numai pe
la capăt am auzit cîteva acorduri mai adinei, de caracter religios.
Rele sau bune, ca text, cîntecile de la urmă cereau un avînt eroic, care putea culmina apoi
în acorduri religioase. Dar avîntul a lipsit, ceea ce însă nu ne oprește de a recunoaște pe
deplin frumusețea muzicei, deși caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune.
/12 noiembrie 1877J
[„«ROMÂNUL» DEAPĂNĂ DIN NOU...”]
„Bomânnl” deapănă din nou cuvinte ca să dovedească că „Presa” ar fi dovedit că
avem nevoie de război cu turcii ca de apă și că mari lucruri a trebăluit d-nealor pînă acuma.
Pe noi nu ne interesează apucăturile „Bomânului” decît numai din punctul de vedere al
stilului și a curățită de inimă.
3 — c. 832
1
Iată un pasagiu din acest șir de articole în care grecii besmetici din Strada Doamnei se
identifică ca totdauna cu nația, dar într-un mod cu totul invers. Dacă nația n-ar vrea cumva
ceea ce vor d-nealor, atunci ea-i tîmpie și coruptă :
Partita care se numește acum «centru» susține, chiar în programa ce făcu mai deunăzi, că guvernul a făcut
acest răzbel „fără voia națiunii”.
A susține aceasta este a insulta, în cel mai mare grad, cinci milioane de români.
Dacă aceasta este credința acestor bărbați politici, ei „arată cel mai mare dispreț pentru națiune.” Ea nu are,
după dînșii, alt simțimînt decît d-a se supune oricărui va voi să-i poruncească; „degradarea și tîmpirea națiunii merge”,
după dînșii, pînă a o face să se supuie chiar cînd cel care este la guvern o trămite la moarte și încă nu numai la
moartea cu arma în mînă, dar și la o pieire generală și ilegală (?); căci ei susțin că națiunea se pierde în întregul
ei prin acest răzbel, fără voia ei făcut.
Și dacă ei, iluștrii bărbați politici, spun Europei, chiar printr-o programă, că mama lor este atît de „tîmpită”
și de „coruptă”, cine nu vede că puterile străine sînt îndemnate, silite de a desprețul această națiune și a o repune
sub un jug oarecare?
Așadar d-lor susțin că, dacă guvernul ar fi putut face războiul fără voia nației, atunci
această din urmă e tîmpită și coruptă.
Cine, Doamne iartă-ne, le dă voie acestor domni să se gereze drept nație românească?
Redactorul „Românului”, om acuma cu un picior în groapă, ar trebui să spuie odată verde :
„Oameni buni, noi ăștia, liberalii, voim să vă facem a crede că voi împingeți mașina lumii,
dar în faptă sînteți împinși de dinafară. Cînd era rușii să pornească război asupra turcilor era un
guvern în țară care nu se prea dădea în apele orișicui. Noi, liberalii, pe atunci eram prieteni cu
turcul și țineam sfaturi cum să răsturnăm domnia. Jucam cum ne cînta Mazur Pașa. Iată
că războiul era aproape să izbucnească și țara era asupra intrării a o jumătate de milion de
ruși. Noi amenințam domnia și țara cu turburate, pe cînd [îji era omului mai greu, pentru că
puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sîmbetei, numai nouă să ne meargă
bine. Domnia, văzînd că tocmai la vreme de cumpănă am putea face, turburări, ne-au
chemat la ministeriu, pentru că domnia cunoștea pe conservatori și știa că sînt oameni de treabă
și, fie sau nu fie la putere, turburări n-or să facă. Astfel dar, pentru a înlătura un pericol, pentru
a astupa gurile flămînzilor liberali, pentru a evita ca proletariatul de ciocoi și cenușari să
intre în înțelegere cu dușmanul, ne-au adus pe noi ciocoii și cenușarii de liberali la putere și
într-adevăr schimbarea în noi s-au făcut iute-iute. Din antidinastici ne-am făcut dinastici,
din turcofili turcofagi, din rusoft . rusofili, și în sfîrșit ne-am face orice-ar pofti M. Sa, numai
la putere să se îndure să ne las< - că, Doamne mare, mulți sîntem și numai statul, cu miile
lui de locuri și locușoare încape;. jată liberalimea, cu nevastă, cu copil, cu nepot, cu strănepot
ș.a.”.
Așa ar trebui să vorbească redactorul „Românului”. Au fost aduși la putere pentru că
sînt elementul acela care trebuia liniștit cu „pita lui Vodă”, pentru că, în vremea războiului
între ruși și turci, ei ar fi făcut turburări în țară esploatînd nemulțămirile altfel naturale ale
oamenilor.
Dar ce are a face nația românească cu trebile d-nilor liberali nu înțelegem. Nația e împre-
jurul domnului ei și luptă într-adevăr împreună cu dînsul, pe cînd liberalii fac vorbe că fost-a
războiul necesar sau ba?
[ 16 noiembrie 1877]
[„«PRESA» ARATĂ DEOSEBIREA...”]
„Presa” arată deosebirea care este între lucru aievea și făgăduințele ce le-au fost făcut
liberalii nației înainte de a fi ajuns unde au ajuns, vede-i-am și mai sus. Arată cum toate servi-
ciile sufăr, cum dările, în loc să dea înapoi, s-au sporit și alte multe greutăți pe capul oamenilor.
înainte vreme era o zicală care spunea de pe ce se cunoașt e nebunul. Nația românească
au uitat zicala asta, se vede : „Bătrînii vorbesc ce a făcut, tinerii ce fac, nebunii ce au de gînd
să facă”. Liberalii totdauna vorbesc de ceea ce au de gînd să facă. Rău a făcut, cine s-au uitat în
8
gura lor, nu ei, că bine e cunoscut că din coadă de cline sită de mătase nu poți face. Ce se putea
aștepta de la elemente fără de avere, fără știință de carte și fără onestitate, cari în toate țările
formează contingentul demagogiei orășenești?
/16 noiembrie 1877]
[„«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEȘTE
DESPRE POLITICA INTERNĂ...”]
„România liberă” vorbește despre politica internă a Franției și pe ,,arena ziarelor” ne
dă și nouă răspuns la revista învoielii dintre d-nu Cogălniceanu și colegii săi în predmetul arenzii
unei moșii.
„R.L.” constată că sînt trei păreri, și anume : „R.L.” crede că legea nu-i călcată, „Timpul”
crede contrariul, „Presa” — c-ar fi mai de preferit ca tranzacțiunea să se facă prin lege. Tocmai
vorba noastră : quot capila, iot sensus. De aceea am și zis că singurul loc unde avea să se hotă-
rască e. Camera. JSu mai întrebăm de ce „R.L.” crede că legea nu s-au călcat. Pentru că
„Fericiți cei ce cred!”
fl6 noiembrie 1877]
SITUAȚIA DIN FRANȚA
Rareori au stat față în față în vreo țară partide atit de estreme ca acelea din Camera
franceză. Alături cu elemente istorice, cu nume cari se citează de cîte ori se citează istoria
Franței chiar, cu oameni cari reprezentează trecutul plin de glorie și de avuție al acestei mari
nații, vedem numiri cari nu însemnează nimic și pe care o egalitate rău înțeleasă i-au adus să
hotărască soarta averilor, a păcii, a civilizației franceze. Carey, ni se pare, spune că toată civi-
lizația omenească se află într-un vecinie pericol. împrejurul micului cerc de oameni într-adevăr
luminați și binevoitori sînt milioane de oameni pe cari dorința de cîștig, ambiția și invidia,
daca nu instincte și mai de rînd, îi face totdauna gata de a răsturna tot ce există. Căci masele
n-au niciodată alte tendințe decît negative. Niciodată poporul de jos al orașelor, și acesta face
zgomot în țări industriale, nu știe ce vrea, numai ceea ce nu vrea. Prea puțin culte pentru a
face abstracție de la guvern și de la persoanele ce-1 compun și a căuta cauzele relelor mult mai
adînc, în stări nesănătoase economice sau sociale, clasele cari n-au ce pierde, conduse de oameni
cari n-au ce pierde ar fi în stare de-a pune orișicînd existența statului, întreaga istorie și onoarea
lui în joc, numai pentru a-și ridica în sus clovnii lor ridicoli, semizeii lor efemeri, pe acea plebe
intelectuală pentru care orice merit și orice capacitate este o insultă. între aceste elemente
turburi și invidioase pe de o parte și între elementele culte, avute și istorice ale Franței este
astăzi o luptă hotărîtoare, de la rezultatul căreia va atîrna atît civilizația și dezvoltarea pacinică
cît și prestigiul militar al Franței.
Mareșalul Mac-Mahon nu este vreo mare inteligență politică, dar în politică plătește adesea
caracterul drept și inima într-adevăr binevoitoare mai mult decît o inteligență cît de naltă în
serviciul unui caracter corupt. Apoi el cunoaște pe deplin cîtă răspundere are față cu întreaga
istorie a țării sale și știe că e chemat a fi reazimul elementelor de consistență în contra elemen-
telor de disoluțiune, cari par astăzi a întrece prin număr părțile sănătoase ale organismului
social.
Dar pe de altă parte nu e tăgăduit că mareșalul dă pas cu pas înapoi. Cabinetul Broglie,
strict conservator, au făcut loc unui minister de afaceri, care nu are altă misiune decît de a
conduce mai departe serviciile publice, lucrul cum s-ar zice curat mecanic al statului.
9
Âcest guvern neutru se credea că va împăca pentru cîtăva vreme insolenta maioritate a
Camerei, care, știind bine că atît Senatul cît și capul statului eîn contra ei, voiește să im puie
totuși voința maselor inculte, din cari au ieșit, voinței luminate a claselor superioare.
Senatul a decis a asculta, înainte de a alege un nou senator, programa cabinetului Roche
bouet. Ministrul prezident, generalul Rochebouet, a făcut deci în Senat următoarea, declarație :
în urma dezbaterilor ultime din amîndouă Camerîle, mareșalul-prezidmt a incrcdinlal mi ni sicriul un&r oameni al
căror program este de a rămlnca alură de cercul luptelor politice. Noi vom păzi cu credință leyilr larii și~i rum da mare-
șalului-prezident ajutorul ce-l cere de la noi.
După un lung period de agitație, Franța are nevoie de pace. în această parte a anului c absolut de nevoie de a se
ușura comunicația comercială și de a pregăti esposifia anului 1878.
Ne vom da toată silința	de	a face ca gestiunea afacerilor să fie cit	se poale de bună, crea	fee/	pentru	noi e datoria
cea	mai imperativă și mijlocul cel	mai sigur pentru a readuce concordia între puterile publice.
Vom respecta constituția	republicană care ne dirige șii vom cîșliga	respect. Constituția na	licee	intactă	din mînile
noastre în ale următorilor noștri	în	momentul în care prezidentul va crede că	a sosit momeai ut de a	încredința puterea unui
minister iu ieșit din Parlament. Pînă atunci ne vom sili de a mănține ordinea și pacea. Prezidentul cere de la d-voashă
ca să ne ajutați în opera liniștirii și se întemeiază pe patriotismul d-v.
în Senat această declarație au fost urmată de aplauze.
Ministerul s-au prezentat și Camerei, dînd aicea aceeași declarație. Aicea însă Marcere
au anunțat de îndată o interpelație în privirea formării cabinetului. Ministrul Welche declară
că stă la dispoziția Camerei, dar ar dori ca interpelația să fie mai precisă, iar dezbaterea să aibă
loc abia mai tîrziu. Camera au respins propunerea ministrului ș-au hotărît dezbaterea imediată,
după care d. Marcare și-au dezvoltat interpelația. Deci mu încins o discuție vie, în care
Marcare, Floquet și Germain au vorbit contra, 'Welche și Baragnou pentru’guvern, după
care apoi s-au primit următoarea ordine de zi, propusă de Ferry:
Considerînd că ministerial de la 23 noiemvric, prin compunerea și originea sa, e o negaiiune a dreptului parla-
mentar al poporului și poate numai îngreuia situațiunea, Camera declară că fm poale intra în relații cu el si trece la
ordinea zilei.
Pentru au votat 323 de deputat!, contra 208. Mandre își dezvoltă interpelația sa-astfel.
Pînă acum Camera au fost în fața unui ministerul, în care n-avea încredere. Acest minisleriu s~au retras in urma
unui vot al Senatului, dar din Senat nimeni n-au noii să-i ia moștenirea. Miniștrii sînt oameni ,,plini de mcriPN, însă ca
miniștri, oricine are dreptul să-i întrebe ce caută in Parlamentul republicci. Politica mareșalului atîrnă iii aer. Ce repre-
zentează ministerial dacă nu guvernul personal? Ministerial ia asupră-și res; onsabiliHdea celui din urmă cabinet de
rezistență.
Franța lucrează de șapte ani contra acestei rezistențe, care la 26 fearmuie părea învinsă, dar au reînceput la 16 mai.
Au început de mult ziua în care ar fi trebuit să se constituie un minisleriu parlamentar, căci țara vrea pace, liste aceasta
cu putință în starea actuală de necontinuitate? Singurul mijloc c întoarcerea la st tara de drept. Toate interesele sini ame-
nințate. Țara vrea o soluțiune, guvernul nu dă nici una.
Maioritatea nu voiește să sacrifice nimic din drepturile poporului; și de ar și voi, șlie ea cine slă dindărătul miniș-
trilor, cari singuri n-o știu? Țara așteaptă cu răbdare. Ministerial, ce posede încrederea mareșalului, ar face bine su i
spuie adevărul, căci cr putea să înconjure o nenorocire, pe cine nu voi s-o numesc.
Welche răspunse:
Xu uni să apăr cabinetul Irectil; dur «nem un drept să fim aicea conici m consiliul iei. Și aiurea au [osl minislerii
extraparlamentare ; ne numim prieteni ai datoriei și ai patriei.
După Welche a vorbit Floquet:
14 octomviie, zise el, au fost îndreptat conți a guvernului personal; d-voasltă îl reînnoiți. Sînteți viitorul conflict,
precum cabinetul retras e conflictul trecut. îndărătul incapacității d-voastră revăd pe vecini oameni ai conflictului. Voili
ca Camera să-și dea din mină singura armă pe care o are, să vă voteze bugetul pentru a crea loc pentru conflicte. Voiți
falimentul onoiii Tianței angagiate fața cu stiîu nătatea pain Fspoziția universala. \ a piropun altceva, convocati un congres
și lăsați-l să hotărască o stare definitivă pentru ca să se încheie criza. D-voastră însă nu schimbați nimic din criză, căci
sînteți de-a dreptul un cabinet de conflict, cabinetul politicei personale. N-aveți nici încredere provizorie, nici definitivă, toi
așa de puțin puteți conta pe sprijinul nostru. Nu ne. veți putea înșela nici pe noi, nici țara: vouă nu vă vom face plă-
cerea de a înlătura toate greutățile, ci noi cerem o soluțiune def initivă. Maior Halea vă zice vouă, noilor miniștri, că sînteți
de o mic de ori vinovați, primind conflictul; in această oră și înaintea tuturor sînteți osindiți.
Baragnon :
Aveți obiceiul de a condamna înainte: propun ordinea de zi simplă pentru a protesta în contra principiilor d-voaslră
după cari pot să piară toate afacerile, numai d voastră s ajungeți la putere.
10
tocmai din cauza aceasta s-au creat Senatul, pentru a. nu atirna de o maioritate cum este a d-voastră. încercați
numai a întrebuința arma d-voastră bugetară și veți vedea că nu puteți dezbrăca pe prezidentul republicei de puterea sa.
Ccrmain:
Sinfr.fi ministerial afacerilor lui 16 mai, noi voim afacerile națiunii. Predecesorii d-voastră au împiedecat toate afa-
cerile, țoale reformele, construirea unei a treia, rețele de drum de fier și sluți a susține că voi fi a favoriza afacerile, fiind
de aceeași origine personală ca și cabinetul liceul?
Apoi au urmat, votarea eu rezultatul de mai sus.
Oricine poate înțelege unde va ajunge Franța dacă d-ni ca Floquet ar ajunge s-o
guverneze.
[18 noiembrie 1877J
ARBOROASA [„PE CIND AM REPRODUS...”]
l’e cînd am reprodus și comentat știrea despre dizolvarea, societății „Arboroasa” nu
cunoșteam deloc amănuntele afacerii, dar am presupus îndată că telegrama trimisă de studenți
eu ocazia, serbării comemorative a lui Grigorie Vvd. Ghica va fi fost unul din cele mai de căpe-
tenie cauze pentru procederea, repetăm, prea aspră,, contra t inerii reuniuni.
Telegrama adresat ă, primarului de Iași c următoarea :
Cernăuți, 13 octomvrîe.
O lui primar de Iași,
„Arboroasa”, Societatea junimei române din partea detruncheată a vechei Moldove aduce condolența mem-
brilor săi pentru domnitorul decapitat.
Comitetul.
„Curierul Balassan” comunica următoarele detalii:
Telegrama aceasta fu întrebuințată ca mijloc pentru a învinui pc Societatea că lucrează pentru răzvrătirea or-
dinul, pentru pregătirea miei răscoli și afltele]. Procurorul și comisarii se transportară în localul „Arboroasei”, unde gă-
siră prezenți pe mai mulți membri. Procurorul începu percheziția, confiscă toate dosarele, adele și biblioteca societății,
precum și întreaga ci avere în suma de vreo 5000 fi. v.a. sau 10000 fr.
Procurorul lerminindu-și perchiziția și confiscarea, declară arestați pc toți membrii prezenți a „Arboroasei’
iar comisaribi conduseră la penitenciar, unde fură aruncați, fiecare aparte, în citc o temniță singulară.
Parchetul Tribunalului din Cernăuți nu se mulțumi numai cu atît, ci începu a urmări pe toți studenții români
de la Universitatea de acolo, a face perchiziIii pe la casele lor, precum și pc mulți alți români notabili din Cernăuți
și Bucovina. Procurorul intenta ,,Arboroasei” și membrilor ei proces de ,,naltă trădare” fiindcă:
1.	Comitetul trimisese telegrama sus-citată către primarul lașului.
2.	Că, cu ocazia unei mici serbări, membrii „Arboroasei” rădicară toaste iii sănătatea românilor, a domnito-
rului Carol I și a vitezei armate române.
3.	Că au fluierat în clasă pc profesorul de dreptul roman cînd își permise acesta să insulte națiunea română, și
1.	Fiindcă Societatea „Arboroasa” a stat în corespondență cu Ministerul Instrucțiunei Publice din România spre
a obține o subvențiunc, ce i s-a acordat în suma de 250 Iei noi pentru a-și înavuți biblioteca.
Arestați au fost: d-nu Varonca, stud. teolog și în filozofic în anul III; Popescul, stud. scol, și filoz. din anul
IV; Porumbcscul (Golcmbiovski), stud. în filozofie anul II; Coca, absolvent de teolog.; Stoian, absolvent de teolog, și
student în drept și Sircteanu, student teolog și în drept.
în acelaș timp au fost urmăriți și alți studenți, din cari mulți au fost siliți a se refugia.
Totodată s-a făcut perchiziții și la societatea academică România jună din Viena.
Nu avem nevoie a repeta că punctele 2, 3 și 4 nu pot forma în nici un caz puncte de acu-
zare. Austria este un stat constituțional și cetățenii ei sînt liberi a-și manifesta simpatiile lor
pentru popoare sau su verani cari trăiesc în pace și în bună înțelegere cu împărăția. Cităm drept
dovadă manifestările ungurilor pentru turci, ale slavilor pentru ruși ș.a.m.
11
Fluierarea profesorului Schifner este iarăși o abatere prevăzută de legile academice și
pedepsirea ei e de competința rectorului, în fine subvențiunea, nu cerută, ci acordată de Cameră,
după propunerea d-lui Grădișteanu și numai pentru scopuri de cultură, nu constituie nici un
fel de abatere. A fost poate o imprudență din partea Camerei liberale de a-și dura ,,popu-
laritate” făcînd zvon și discuție publică din asemenea lucru, dar pentru studenți nu este nici im-
prudent măcar de a primi sume ce li se dăruiesc.
Cît despre punctul întîi, am adus în unul din numerile trecute părerea noastră, pe care
credem a o putea repeta în cîteva cuvinte.
Telegrama aceasta au fost provocată de necuviințe mult mai grave din partea jidanilor
din Bucovina. Acești turcofili exagerați și cititori înfocați ai „Nouăi prese libere”, cari sînt
în stare să creadă orice rău despre români, vor fi manifestat în mod prea vioi simpatiile lor
transdanubiene și tinerii au răspuns. Elementul german, care joacă rolul de moderator în Aus-
tria, ar fi trebuit să înțeleagă aceasta. O admonițiune severă din partea rectoratului ar fi fost
de ajuns credem. De aceeași părere este și „Presse” din Viena și ea spune că n-ar trebui să se
deie o importanță prea mare acestei manifestări.
Tinerilor le-am da sfatul de a nu mai face manifestări politice, de a nu compromite prin
mișcări precoce munca lor intelectuală și roadele pe cari le va da odată această muncă chiar
pentru nația românească. Komanul e de soiul lui înzestrat cu. mult bun-simț, el are cuminția
popoarelor care au suferit multe, cuminția omului pățit. E imoral de a spune neadevărul, dar
nimeni nu e obligat de a spune adevărul cînd vremea e așa că el nu folosește nimărui. C-un
cuvînt, a minți e oprit, a tăcea — nu.
Va veni vremea — și poate că nu-i tocmai departe — în care cercurile influente din Viena
se vor încredința că este în interesul monarhiei ca românii din Bucovina să fie lăsați în seama
liberei lor dezvoltări, vreme în care tinerii de astăzi vor fi bărbați și cînd tocmai la ei se va
face apelul de a lucra după voința inimei lor curate. N-ar fi păcat ca rezultatele acelui moment
mai fericit să fie compromise de pe acuma prin ieșirea din rînd și espunerea luptătorilor în hăr-
țuieli încinse nelavreme ?
[18 noiembrie 1877/
FRANȚA [„CA Șî CONFRAȚI! LOR...”]
Ca și confrații lor de pretutindenea, radicalii din Franța au o ciudată manieră de a privi
statul. Lucrul de căpetenie pentru dînșii e ca să ajungă la putere, precum a zis prea bine d.
Baragnon în Cameră, iar țară și popor pot merge pe apa Sîmbetei, puțin le pasă. Radicalii
reprezintă în mod unilateral interesele claselor de jos, sau mai bine zicînd se reprezentează pe
ei înșii, esploatînd nemulțumirile acelor clase. în zadar răsare din istoric figura bătrînului
Menenius Agrippa, care prin alegoria cu stomacul și modulările arăta că clasele lucrătoare
nu pot trăi fără organul distributiv, fără cele superioare, că buna-stare a unui popor se întemeiază
tocmai pe armonia de interese pe care statul e menit a o face să domnească între părțile
organismului social. Geaba li s-ar repeta vechea alegorie, radicalii cred că fără știință de carte,
fără avere și fără muncă mai cu seamă, casta oratorilor lor de uliți și stîlpii lor de cafenele sînt
chemați a domina lumea. Dar guvernul nu este deloc, după cum definesc d-lor, epistatul
întrunirilor electorale. El are în toate țările un rol organic, pe care nu-1 poate îndeplini un vătaf.
Oare un liberal este in stare să-și scoată creierii din cap sau mușchii inimei pentru a pune alții
la loc fiindcă epistații vieții sale organice nu-i mai plac? Căci nu mecanismul parlamentar e
lucrul principal. Misiunea do a crea legi le-au avut în deosebite rînduri instituții deosebite.
Consilii de stat, regenți cuminți, comisii de oameni speciali numite de însuși stăpînitorii țării
au scris și introdus adeseori legi mai bune, mai practice, mai drepte decît parlamentele. Apoi
e asemenea constatat că funcționarii aleși nu lasă în genere nimic de dorit în privința ... ne-
trebniciei lor. Astăzi Franța se află în ajunul unei expoziții universale, din cauza agitațiilor
radicale negoț și industrie merg rău, și mareșalul prezident a format cabinetul Rochebouet,
compus numai din oameni de resort, din oameni cu totul speciali, despre cari însuși radicalii zic
că au merite adevărate, în fine un cabinet de care toată lumea zice că ar conduce mult mai
bine afacerile decît oricare minister parlamentar.
Și declară oamenii în bună conștiință că nu fac și nu vor face politică militantă, că
vor respecta constituția republicană și vor face să fie respectată, cumcă numai trebuințele
12
reale ale țării, ușurarea negoțului, pregătirile pentru espoziție i-au făcut să-și părăsească ocupa-
țiile lor științifice pentru a se deda cu mizeria politicei franceze, arată că ei sînt mina de împă-
care pe care le-o întinde mareșalul-prezident, că în momentul în care d-nii radicali vor fi în stare
să dea un minister parlamentar ci se vor retrage — dar cine-i ascultă?
Marcere din centrul sting au atacat ministerul, dar cel puțin în mod cuviincios, d. Floquet,
prin termini necuviincioși, osîndindu-1 și numindu-1 incapabil.
La primirea pe care mareșalul a făcut-o la 12 l.c. el și-au rostit de mai multe ori inten-
țiile. La formarea cabinetului a avut de gind a propune pace partidului radical. Camera i-au
răspuns printr-o declarație de război. în Consiliul de miniștri de la 13 c. el a vorbit tot
astfel, deci s-au luat hotărîrea ca miniștrii să ocupe locurile lor în Cameră și în Senat. Se crede
apoi că Senatul va fi întrebat să se pronunțe asupra votului Camerei, care e cu totul necon-
stituțional, căci, prin Constituție, prezidentul republicci are hotărît dreptul de a-și compune
ministeriul din persoane cari nu fac parte din Parlament. Cum se va mai rezolva și acest nou
conflict nu putem ști.
[20 noiembrie 1877]
[„«ROMÂNUL» ÎȘI FACE OBICEIUL...”]
„Românul” își face obiceiul, rupînd din nou pasage din contest și după plac din „Presa”
și comparîndu-le cu opiniunile emise de „Presse” din Viena. Deci găsește că maniera de a vedea
a centrului și a jurnalisticei austro-ungare este identică.
în fine, „Bomânul” vine la concluzia :
1.	că bărbații din centru se unesc în privirea intereselor comerciale și politice ale României
cu bărbații din partida radicală din Ungaria; 2. că radicalii din Ungaria, uniți cu foștii colegi și
amici ai d-lui Catargi simt și înțeleg mai bine decît guvernul interesele României; 3. că, după
radicalii din centru, România ar fi câștigat încrederea împăratului Rusiei dacă oștirea noastră
nu mergea la Plevna; 4. că Austro-Ungaria, mai cu seamă, ar fi avut pentru națiunea română
stimă dacă stătea la malul Dunării. „Românul” e de o opiniune contrarie. Ușoară treabă să
susții antiteza cînd ți-ai așezat teza de combătut după plac.
Întîi deducerile din articolele „Presei” sînt trase de păr; al doilea, nu este adevărat, o
mai repetăm pentru a zecea oară, că amicii d-lui Catargiu ar fi susținut vreodată ca armata
română să stea la Dunăre, „să ceară pomană de la împăratul Rusiei și ajutor material de la
Austro-Ungaria” (ipsissima verba ale „Românului”).
Toate aceste insinuațiuni de leznațiune și de înaltă trădare, făcute pentru a .ponegri pe
protivnicii politici, ar fi absurde dacă ... n-ar răsări dintr-un izvor și mai rău, din fea-cre-
diuță.
[24 noiembrie 1877]
[„«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEȘTE...”]
„România liberă” vorbește despre deschiderea Parlamentelor, se bucură că nu s-au
validat de-ndată alegerea a doi deputați, în sfîrșit ajunge la proiectul de răspuns pe care Came-
ra-1 pregătește Prea înălțatului nostru Domn. Ca formă, zice „R.L.”, este o bună compunere
retorică în stilul cronicarilor, ca fond e o parafrază a mesagiului tronului. Drept că autorul răs-
punsului au oblicit cum se scarpină și tușesc cronicarii, este întrucâtva materialul lor de cuvinte,
nu însă spiritul lor.
13
Bătrînii noștri, erau oameni cuminți, ei spunea simplu, fără incunjur și fără, vorbe late
ceea ce știau și simțeau într-adevăr. De unde și pînă unde pot ei aduce cît uși de puțin cu stilul
afectat și căutat a lui Lope de Vega al României'?
[24 noiembrie 1877 /
Btktpt p dttdt Tnn
1 Bl JqIjJj r U jDlilu U
/ s	rănesc in k.i	' s
2. Frontspicul ziarelor care se alătura campani’lor de presă susținute de Eminescu între 1877 ș‘ 1880.
UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ
La 21 a curgătoarei luni garda cetățenească din București a fost strinsă să facă paradă ,
fiind menită, a i se întâmpla onoarea de a fi revizuită, de-a, lungul de domnuțl] inspector. Cu
marc ce s-au adunat oamenii, unii de pc [la] 7 dimineața, alții de pe la 8 și, în sfîrșit, au ieșit
la maidan, comandați de grade superioare, alese pe sprinceană. în acea zi caii sacagiești au
avut căutare, iar gospodarii din linie au avut, de ce face haz. Ici am recunoscut pe respectabilul
sir John Falstaff, care de un veac nu și-a văzut genunchii de grosimea inimei, mînuind cu miu-
drie frigarea, călare pe un cal șchiopătător și semănînd mai mult a saltea de puf îmbrăcată,
militărește; dincolo altul spițelat și întreprinzător, aducând ca două picături de apă cu eroul
lui Cervantes de, Saavedra.
în sfîrșit, din hop în hop, cu chiu cu vai, mai cu opintele, mai cu sughițuri, s-au înjghe-
bat oastea de strînsură a lui Berlicoco Voievod, așteptind cu ucrăbdare ceasul cel de fericire,
cînd d. inspector va răsări ca Făt-frumos din poveste, spre a o mustrălui. Bietul Papură Vodă !
Cum s-ar fi bucurat el, cum și-ar [fi] unit minele pe burtă privind „această” a patra putere
în stat și a cincea roată, la car !
Linia făcea aluziuni perfide asupra, șefilor aleși.
14
„La. plăcinte înainte, da’ la război înapoi „Tată am prins un tătar. Adu 1 încoa,
fătul meu ! — L-aș aduce, da’ nu mă lasă !” „Ia-1 de pe mine că-1 omor I” Și cîte altele.
Așa-s oamenii, bală-i norocul. Cînd văd cu ochii, parcă, dracu le-ar ii șoptit-o la ureche.
Astfel, de la opt dimineața și pînă la cinci seara oamenii au fost luați de la prăvălii, de. la
interesele lor, pentru Pentru ca inspectorul să vie, să se uite cîteva minute la ei, de li-s
frumoși ochii ș-apoi să plece cu Domnul, fără a comanda cea mai mică mișcare, fără a face
nici un fel de esereițiu.
In fine iată, și d. inspector. Inspectează, d-lui cît inspectează, pînă, ce ajunge la <1. hl acu,
profesor la, universitate, căruia-i ține un evloghion bine simțit, recunoscând că înțelege a-și
face, datoria cu scumpătatc. După ce-au făcut și trebșoara asta, d. inspector se duce în ...
treaba sa.
Adevărat! Bine-și făcuse d. Nacu datoria și eu bună, rînduială i se făcuse laude. Tocmai
cu un ceas mai înainte îl adusese un sergent pe sus și cu nepusă-n masă la îndeplinirea sfintelor
datorii liberale.
Vorba lui Sandu-Napoilă.: „De, boieri d-v., pe lingă bejănic și caraghioslîc !”
[25 noiembrie 1877/
0 LĂMURIRE
[,,0 FOIȚĂ FABRICATĂ...’’]
O foiță fabricată in oficina. „Komanului” se supără foc. pe descrierea comică ce am făcut o
unei reviste a gardei cetățenești. Ai-avem dogind a răspunde acelei foi, pentru că n-ar fi în stare
să ne înțeleagă. Dar pentru lămurirea puntului nostru de vedere e important, să mai venim iar
asupra acestei întrebări, spre a. arăta cum instituția, în modul în care, roșii au realizat-o,
nu poate fi decît stricăcioasă. înainte de toate nu este exact că garda poate fi numită câtuși
de puțin o instituție ostășească, in modul în care ea, ni se prez,iută,. Același principiu fatal al
tuturor radicalilor stăpiuește garda, ca, și toate cîte fac d-lor, principiul că forma, goală (fie chiar
uniforma) poate înlocui fondul lucrului.
Pentru a căpăta un rang în armată, trebuie să fi muncit, să fi cîștigat cunoștințe, să. fi
servit multă vreme, să te fi luptat în războaie; pentru a avea rang în gardă nu-ți trebuie nimic
decît „agrearea” din partea d-nilor liberali sau alegerea din partea unor cetățeni cari, prin ocu-
pațiunile lor pacinice, nu sînt. in stare de a judeca asupra, meseriei ostășești, căci este o meserie
și încă grea, unită, e-o mulțime de cunoștințe. De la. un caporal sa.u sergent în armată, se cer
mai multe garanții de capacitate decît la gradele superioare din gardă. Orice, cîștig fără muncă,
în viața publică este însă imoral. E un nonsens ca un om care nu știe meseria războiului să. fie.
ales a comanda, un corp de a rmat ă. Aceast ă dilemă, e clară pentru oricare cititor, a fost, clară peni ru
oricare gardist din linie, cari ei înșii improvizau aluzii adesea foarte spirituale asupra unor șefi
improvizați.
A înregimenta oamenii sul» comandă, de ostași înțelegem, și ar fi de discutat dacă, e practic
ea orașele să fie militarizate; dar în orice caz discuția ar atinge fondul lucrului
și ar avea de obiect o măsură serioasă.
Dar a lua oamenii de la afacerile lor și a-i purta pentru gustul celor ce vor să pozeze, fără
a. se face exerciții, fără, ca să fie evident pentru ce se fac asemenea primblări, e curată jucărie
copilărească, pe care seriozitatea ce trebuie să domnească în viața de stat nu o poate justifica,.
Din două lucruri unul: sau militarizați în regulă orașul, sau lăsați pe oameni în pace să-și vadă
de trebi. Iu faptă, toate jucăriile noastre fac bine numai străinilor. Pe cînd negustorul nostru
c de la 7 dimineața pînă la 5 după amiazi cu pușca la umăr, fără a deprinde mânuirea armelor
și manevrarea, pentru că n-are de la cine le învăța, tot pe atunci străinii, cari n-au îndatorirea,
de a lua parte la serviciu, vînd, cumpără, și câștigă. Oricare zi de paradă, zadarnică îi costă
pe oamenii din șiruri 8 — 10000 de lei noi, dar un ban de ar fi numai, totuși el nu e răsplătit
deloc prin zadarnica pierdere de vreme a unui corp ca,re afectează esteriorul oștirci fără a,
fi oștire.
Dar cînd noi vedem lucrurile clar și cumpănim toate acestea cu mintea cu aceeași lămurire
cu care am cîntări o greutate materială, atunci sîntem răi români, se-nțelege, și combatem tot
ce e românesc.
15
Am dori tu tul or liberalilor să fie așa de buni romani ca și noi. Altfel ar sta țara noastră
atunci. Dar a aproba jucării copilărești nu înseninează încă a fi bun român.
Precum un negustor pune în negoț un ban ca să cîștige doi, tot astfel statul pune în acțiune
puterea vie a cetățenilor săi pentru a cîștiga un folos, nu spre a. o irosi în parade. Militarizînd
orașul și puindu 1 sul) comanda de ostași în regulă, statul ar avea 5 - 6000 de ostași mai mult,
prin cazul c-ar avea nevoie de ei. Ce se cîștiga însă prin gardă? Pierdere de vreme pentru
oameni, iar pentru nație nimic.
Repetăm încă o dată că incă în gind n-avem ca să răspundem cu această ocazie foițelor
liberale. Sînt puncte de vedere acestea cari trec dincolo de priceperea lor. Dar puntul nostru
de vedere trebuia stabilit. Astfel cum este, garda e o instituție hibridă.
[27 voiembrie 1877]
[„«ȚARA ÎNTREAGĂ CUNOAȘTE...»”]
„Țara înt reagă cunoaște curatul izvor al reprezentațiunii sale de astăzi”, începe „Românul”
și apoi, arată după ce chip și asemănare sînt Adunările și cum nici „reacțiunea” nu prea cutează
să zică că ele nu sînt sincera și fidela espresiune a națiunii. Le-am zice noi pe nume și încă
ceva pe deasupra dacă ar fi vremea vreme și țara pe pace. Daca tăcem, nu de răul și frica
radicalilor tăcem.
După aceea arată cum conservatorii au combătut războiul ofensiv și au crezut că și
Camerele, or fi contra lui, și cum s-au înșelat, căci națiunea, mai ales cea oacheșă de tot, repre-
zentată de d. Fundescu, au fost pentru război pină în pînzele albe.
Un singur lucru uită „Românul”. Națiunea, care urmează totdauna porunca Domnului
ei, precum se și cade, și înconjură steagul țării, oriunde va fi dus, acea națiune nu stă din gar-
diștii de București, cari fac copilării și parade aici pe loc si la căldură, ci din țăranii de la
munte și de la șesuri. Arate-ni-se în Camerele „liberale” un singur țăran care să vorbească în
numele satelor și să zică „da, românul vrea să facă război cu turcii”. Ziarul radical vine însă
cu vecinica minciună în gură : reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul
și verde : reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. Ș-atunci am sta la vorbă
și am arăta în ce mod s-au fabricat reprezentanții orașelor de societatea de esploatare a roșilor
și cum M.Sa, dorind ca la vremi de turburare de dinafară să aibă liniște înlăuntru, i-a chemat pe
ddor la putere, care c-o zi înainte s-adunau la Mazar-Pașa, răsturnau domnia și voiau să dea
ajutor turcului în contra Rusiei. Țăranul zice azi ca și înainte de trei sute de ani : Vodă au poruncit,
să trăiască Vodă !
Va fi știind Măria Sa cum, unde și pentru ce ne duce. El nu mai cercetează și urmează
unde-1 cheamă steagul țării și Domnul. Accasta-i națiunea despre care radicalii să dovedească
că, daca le-ar fi spus verde ce vor d-lor, ar fi zis : Da, voim și noi.
Pe cine vrea „Românul” să înșale cu reprezentațiunea națiunii adunată în fabrica de pala-
vre din Dealul Mitropoliei ? Pe noi desigur că nu ne poate.
/<5 decembrie 1877]
[„DRUMURILE S-AU TROIENIT...”]
Drumurile s-au t roienit și comunicația telegrafică pare întreruptă, nici o știre din străi-
nătate nu vine să ne lumineze asupra situației, tocmai acuma cînd toate celea par a atîrna
de-un fir a păr. Cimpiile albe se-ntind împrejurul Bucureștilor și se pierd în zarea despre miază-
noapte, unde a, plecat împăratul Rusiei, în zarea despre miazăzi, unde stau oștirile noastre;
spre răsărit și spre apus, unde se cumpănesc sorțile Europei. în această izolare în care ne
16
pune batri.ua iarnă, aceiași pe vremea craiului Dceebal, când țăranul dacie, îmbrăcat în cojoc
mițos, trecea Dunăreamghețată, aceeași astăzi, cînd Vodă ține Dunărea cu oștirile românești,
in aceasta izolare ne apasă mai cu greu gîndirea la ce rău loc ne-au așezat Traian împăratul
pe această muchie de lume, la cest vad de popoare carile ne privesc pe noi numai ca pe
un lei de gard pe deasupra căruia se ceartă.
Dar de am fi noi măcar oameni ca oamenii, de-am fi știut să ne îngrădim, îucît să nu
poată juca nimeni pe stăpînul în casa noastră, de-am fi rămas atît de esclusiviști precum
erau părinții noștri, tot ar fi fost cum ar fi fost și tot o mai -puteam duce cu bine de pe o
zi pe alta.
Dar așa ne-am dezgrădit, făcîud drum lung unei civilizatii pripite, unei pospăieli apusene
care, în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuințe de cari n-am fi
avut trebuință*; prin legiuiri de un caracter cosmopolit pe cari liberali obicinuesc a. le numi
„tot ce c românesc”, am făcut din țara noastră, o nouă Americă, în care se grămădește
supernuența populațiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de „om și om” de
egalitate, libertate și fraternitate pe socoteala noastră.
Nevoind sau ueputînd cunoaște că orice, stat are nevoii'- de clase puternice, am ridicat
din temelie toate puterile vechi ale țării, fără' a, socoti că o casă, veche de piatră, dar cam
strimtă, e totuși mai bună pentru vreme de iarnă și pentru nevoi de cit un palat de . . . hirtie
franțuzească. Noi am făcut în statul nostru ceea, ce se faci'- în școlile*- noastre. învățători
cari nu știu nici a scrie bine dau în mina copiilor cărți scrise într-o limbă pe cari ei n o
înțeleg și-i pun să învețe filă cu filă lucruri pe cari ei nu și le pot închipui, îneît, cînd băieții
au ajuns la capăt cu învățătura, rămîn cu capul plin de cuvinte al căror înțeles nu l-au știut
mciodata și, ueputîndu-se folosi nici într-un fel de acele cunoștințe moarte și fără de preț,
rămîn cu zilele încurcate și tăind cinilor frunză, pînă ce, prin intrigi și umiliri cari dărîmă și
restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua
asupra generației viitoare sistemul vechi de stricare a minții și a inimei.
Astfel demagogii noștri crescuți în străinătate, văzînd nevoile poporului nostru, l-au
învățat pe de rost cuvinte deșerte si c-un înțeles negativ numai, socotind că prin cuvinte
se întemeiază binele unui popor.
Numai pe cele mîntuitoare : „munca” și „economia” intru ale lor si ale statului nu. I au
învățat pe- popor niciodată.
Astfel țăranul dacic, care trecea, în cojoc mițos Dunărea nghețată în vremea craiului
Decebal, avea mai multă perspectivă de viitor pentru limba și obiceiurile lui și pentru felul
lui de a fi decît țăranul lui Vodă Car ol, care se rentoarce la vatra sa și nu mai găsește
nimic din felul lui de a fi, ci numai așezăminte franțuzești, negoț jidovesc-, industrie austrie-
ceașcă, limbă păsărească și liberali cari nu muncesc nimic și trăiesc din exploatarea ideilor politice.
Dac-am fi la loc bun, ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete și tot vechile năravuri
românești ar pluti dasupra ca untdelemnul pe apă. Dar, pe acest vad de pop oară, din cearta
noastră; numai dușmanul cîștigă.
[11 decembrie 1877]
ICOANE VECHI ȘI ICOANE NOUĂ
r. .MTUAIJTATBA
Sociologia nu este pînă acum, o știință, dar ea se întemeiază pe un a\iom care, e comun
tuturor cunoștințelor omenești, că adică întîmplările concrete din viața, unui popor sînt supuse
unor legi fixe, cari lucrează în mod. hotărît și inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor
politice sînt foarte înaintați au renunțat Lotuși dc-a mai crede că statul și societatea sînt
lucruri convenționale, răsărite din libera învoială reciprocă, dintre cetățeni: nimeni afară de
poțaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului, întrunirile și parla-
mentele sînt temelia unui stat. Dc sînt acestea sau de nu sînt, statul trebuie să existe și e
supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecință. Deosebirea
este că în viața constituțională lupta pentru existență, a grupurilor societății care știu puțină
17
carte găsește răsunet, pe cînd în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult
mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să stoic bine și ca lupta
dintre/ ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna.
Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decît discul ii asupra teoriilor consti-
tuționale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării
noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparați s-au întors din
Paris, unde, uimiți de efectele strălucite a unei vieți istorice de o mie și mai bine de ani
și uitând că pădurea cea urieșeaseă de averi, știință și industrie are un trecut foarte lung in
urmă-i, au socotit a introduce aceeași stare la. noi, introducînd formulele scrise ale vieții publice
de acolo. B o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s- o mănînei.
Drept că c așa, dar cu toate acestea acele foi există. Și daca mar exista mar fi plăcintă.
Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condițiile plăcintei noastre
constituționale, a libertăților publice, de care radicalii se bucură, atâta, sint economice ; temelia
liberalismului adevărat este o clasă, de mijloc care produce ceva, care, puind mîna pc o bucată
de piatră., îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care lave din marmură, statuă,
din in pînzătură fină, din fier mașine, din lină postavuri. Este clasa, noastră de mijloc, in
aceste condiții? Toate ea vorbi de interesele ei?
Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din advocați.
D. X bunăoarăc plătit de stat ea să învețe pe studenții do la universitate limba română,
din punct de vedere filologic și istoria românilor, două obiecte, pc cari nu le cunoaște deloc.
Să ne-nțelegem. Nu avem pretențiunc ca profesorii noștri să fie genii. Departe griva.
de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus
pe-nvălat carte și, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, îneît să aibă nevoie dc a fi instalat
într-un spital dc ncvolnici, ar fi ajuns să poată împărtăși studenților ceea ce au aflat alții,
de cx. învățații străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună, și bătută, de oameni
mai cuminți, incit s ar fi împlinit teoria, unui pedagog francez, că un școlar poale învăța de
la. profesorul său mai mult decît știe acesta însuși. Atunci nu l-am fi auzit, susțiind pc d. X
autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care,, pentru filologi elementari
chiar, c o galimatic deplină și un falsificat greoi, pe carc-1 cunoști ca atare la cea "dinții vedere.
Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învață, nimic, ci face politică. Drepturile
imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea, poporului
sint cuvinte care se-nvață pe de rost intr-un sfert dc ceas și eare-1 ridică, pc om la noi în
țară, făcând de prisos orice muncă, intelectuală. Căci natura comună nu muncește decît de
silă. Silit de împrejurări normale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru ; nesilit de uimo
nea, se simte în sat fără cîni și umblă cununile în șolduri, lasă, școala pustie și vine la București
ca să-și facă mendrele și să-și deic o importanță pe care natura n-au voit să i-o deie.
Tot astfel e d. Y și bună parte din cumularzii universităților. Am luat profesori dc uni-
versitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de deca-
dență. Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc a căror mini și inteligențe
nu produc valori de un ban roșu măcar? în linia, din urmă munca, țăranului care, ca dorobanț
moare pe cimpul de război, ca muncitor se spetește plătind dări’ pentru a, ținea pe umerii
lui o clasă de trîntori netrebnici.
Ce să mai zicem de advocați?
întorși din străinătate, ei nu și-au dat silința să-nvețe legile și datinile pămintiilui, să,
codifice obiceiurile, nației românești, ci a introdus pur și simplu codicele pe cari le învățaseră,
la, Paris, ca și cînd poporul românesc a i it în trecut un popor de vite, fără legi, fără, obiceiuri,
fără nimic, și trebuia să, i s-aducă toat cclea de-a gata din cea mai renumită, fabrică. Dar
în genere advocații sînt inteligențele cel
poate avea un om care azi susține, mîin
este să dovedească că negru-i alb și c
a vea, ea se strică cu vremea și devine ii
din discuțiile Adunărilor au caracterul
noduri în papură, de vorbe înșirate și fi:
mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credințe
combate unul ș-același lucru, un om a, cărui meserie.
>u-i negru? Oricât de bună morișcă intelectuală, ar
apabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai mult e,
e cîrciocuri și apucături advocățeșl i, dc căutare de
încurcate.
Acestea sînt elementele cărora legile noastre franțuzești le dau în stăpînire țara. Plebea,
de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților
ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu
se potrivește deloc cu trebuințele lui simple și care formează numai mii de pretexte pentru
înființare dc posturi și paraposturi, de primari, notari și paranotari, toți aceștia plătiți cu bani
peșin din munca lui, pe care trebuie să și-o vînză pe zeci de ani înainte pentru a susține
netrebnicia statului român.
Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului ? Ce caută, acești oameni
cari pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva
18
decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești"? Ce sînt aceste păpuși cari
doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumurmd cîte trei, patru însăr-
cinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce
caută d. X profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care
mare atîtea cunoștințe pozitive pe cîte are un învățător de clase primare din țările, vecine și
care cu toate acestea pretinde a fi mare politic și om de stat?
Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sînt străine; ele sînt făcute pentru un stadiu de evoluțiune socială care
în Franța a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavînd
destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute’. Nefiind oameni vrednici,
cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioșii și haimanalele, oamenii a căror
muncă și inteligență nu plătește un ban roșu, stîrpiturile, plebea intelectuală și morală. Arienii
de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n au ce. pierde, tot ce i mai de rînd și mai
înjosit în orașele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce
desparte trei civilizații deosebite : cea slavă, cea occidentală și cea asiatică și toate lepădăturile
Orientului și Occidentului, grecești, jidovești, bulgărești, se grămădesc în orașele noastre, iar
copiii acestor lepădături sînt liberalii noștri. Și, cînd lovește în ei, zic că lovești în tot. ce i
românesc și că ești rău român.
Intr-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii ,,grecești”, d. Andrunopulos,
care batjocorește armat a noastră puind-o să joace la circ, dnii 0. A. Roset ti, Parada, Candiano,
tot nume vechi de care foiește textul cronicelor României, sînt singurii români adevărată,
iar noi țăranii, mici și mari, căci, la urna urmelor tot țărani sîntem, noi bășt inașii din țările
acestea sîntem străini cari vindem țara cuine dă mai mult pe ea.
Liberalii sînt smîntîna și temeiul României, noi sîntem niște rămășițe din vechile popu-
lațiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De.! iertați ne, boieri, Arionești și
Cărădești, că ni s-a părut, și nouă biet că trăim în țara noastră și avem de zis o vorbă. Ierta,
ți-ne pent.ru că nu băgasem de seamă că sîntem în Bulgaria, iertați ne apoi că n-am voit să
ne. batem pentru bieții greci și bulgari.
Nu vedeți că ne-am supus stăpînilor? Nu vedeți că ne-am t rimis copiii la junghicre pentru
eăd. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca piuă și ciorb hojb,rumânaș
de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne. bat jocorească în toate zilele. Nn
vă e destul, milostivi stăpîni?
Dar acum, de ne veți fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească și să vă întrebăm
ce poftiți d-voastră? Și, ca să știm că aveți dreptul dea pretinde, să întrebăm ce produceți '
Arătați-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanții capitaliilor și fabricelor mari, pe reprezen-
tanții clasei de mijloc care să se deosebească, de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, și ah'
„lîomâmdui” și de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să.
puteți cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cu blagomaniile d-lui N. lonescu, nici
postavurile de Manehester cu istețiile d-lui Popovici-Ureche.
Ciudată țară, într-adevăr ! Pe cei mai mulți din acești domni statul i-au crescut, adică
i-au hrănit, prin internate, ca după, aceea să-și câștige, print.r-un meșteșug cinstit, pîinea de
toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce acești domni și-au mîntnit
așa-numitele studii, vin iar la stat și cer să-i eăpătuiască, adică să i hrănească pînă la siîrșilul
vieții. Dar nu-i numai atîta.
Domnia lor vor să iacă pe boierii. 3 — 4—500 de franci pe lună nu-i liniștesc și nu-i fac
să se puie pe muncă pentru a deveni folositori nației de pe spinarea căreia trăiesc. Sîntnăseuți
pent ru lucruri mai înalte, pentru deputății, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune
în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiții lor părinți, care vindeau bragă și rahat cu
apă rece sau umblau cu patrafirul și sfiștocul din casă-n casă, nici nu visaseră și nici n-aveau
dreptul să viseze, căci nu dedese naștere unor feți-frumoși cu stde-n frunte, ci unor băieți groși
la ceafă și tîrzii la minte, de rînd, adesea foarte de rînd.
Căci din două una. Sau acești oameni sînt toți genii, și prin „calitatea” muncii lor inte-
lectuale merită locul pe care-1 ocupă, sau, neproducînd nici o valoare, nereprezentmd nici un
interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinși în întuuerecul ce li se cuvine.
Țărani? Nu sînt. Proprietari nu, învățați nici (ât negrul sub unghie, fabricanți — numiii
de palavre, meseriași nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete,
deșerte, leneși cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroși
și fiului, mult mai înfumurați decît. coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țărei.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulități pentru orice seînteie de merit
adevărat și goana înverșunată asupra elementelor intelect uale sănătoase ale țărei, pentru că, în
momentul în care s-ar desmetici din beția lor [deJ cuvinte, s-ar mîntui eu domnia demagogilor.

într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii cînd unul le-ar zice : ,,Ia stați oameni
buni! Voi plătiți profesori cari nici vă învață copiii, nici carte știu ; plătiți judecători nedrepți
și administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr-înșii nu-i ajunge leafa. Și aceștia vă amețesc
cu vorbe și vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toți poruncesc, și nimeni n-ascultă. Nefiind stăpîn
care să-i ție în frîu, ei își fac mendrele și vă sărăcesc, creîndu-și locuri și locușoare, deputății,
primării, comisii și multealtelepe care voi le plătiți peșin, pe cînd ei nu vădan nimic, absolut
nimic în schimb, ci din contră vă mai și dezbracă, după ce voi i-ați înțolit. N-ar fi mai
bine ca să stăpîncască cei ce n-au nevoie de averile voastre, avînd pe ale lor proprii? Sau cel
puțin oameni care, prin mintea lor bine așezată, vă plătesc ce voi cheltuiți cu dînșii?
De aceea alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și n-au nimic și vor
să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vreau să vă învețe copiii, și n-au destulă
minte pentru a se economisi pe sine și voiesc [să] vă iconomiseaseă pe voi toți”.
IT. PARALELE ECONOMICE
Trebuie să admitem că între anii 1830 și 10 vor fi esistat abuzuri și neajunsuri îndestule
în țările noastre, pentru că neajunsurile se țin de natura lumii aceștia, îneît oricînd ne putem
ruga, ca bătrînii, ca să nu dea Dumnezeu omului atîta necaz cît poate duce. în epoca aceea
în care s-a născut Regulamentul și-au ivit capul și cele dintîi idei liberale și, ca totdauna,
relele de atunci au fost atribuite claselor stăpînitoare. Daca mergea lumea rău, boierii erau
de vină. Căci lipseau garanțiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile
erau la culme, toți furau și liberalii ziceau : Dați-ne nouă țara pe mînă și veți vedea ce om
face dintr însă, cerul pe pămînt, nu altceva ! Ca și acum, ei făgăduiau marea cu sarea, ca
și acum cauza tutuim* relelelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control
de avuțiele țării, că jupuiau lumea și-și făceau de cap.
Bun. S au dus privilegiehc Astăzi națiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă
abuzuri, nici hoții, sin tem stăpîniți de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertățile
ce sînt eu putință.
Să facem deci izvodul averilor noastre.
Avem în avere : Camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, -profesori,
de universitate, academii etc. etc., toate plătite cu bani în numărătoare.
Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată
atît a muncitorilor agricoli cît și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba
sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoț și meserii în mîni străine.
Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le-am admis pentru român, cu trebuințele căruia
nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau și cari știu a se folosi
de dînsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare.
Căci azi avem cele mai înaintate instituții liberale. Control, suveranitatea poporului,
codice franțuzești, consilii județene și comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece
ori mai rău, căci instituțiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma
puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, îneît trebuie să le sleim
pe acestea pentru a întreține aparatul costisitor și netrebnic al statului modern.
Sîntem țărani, curată socoteală,
seu la rărunchi ar avea, bani n-are, ș
face deputatul în Camera,, o prostie ca
scris de un ajutor de ajutor de prima:
ținută la universitate costă bani și ban
zentantul și tălmăcirea citeață a munc
arătătorul pe ceasornic spune la nunu
buzunarul meu arată cît s-au muncit
țărănește ar fi trebuit să gospodărim. Țăranul, oricît
statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-1
o zice, costă pe țară bani și banul e muncă. Un șir
la sat costă bani și banul e muncă. O prelegere rea
e muncă — în sfîrșit banul este pretutindenea repre-
, într-însul e sudoare și putere musculară și, precum
rl cutare cîte ceasuri au trecut, asemenea suma din
mtru mine în societatea omenească.
Dar va zice cineva : Ei și? Cu munca românului nu pot face stat constituțional cu liber-
tate, egalitate, fraternitate și suveranitate? Franțujii sînt farmazoni de au putut-o face, — și
noi să nu putem? Nu sîntem noi oameni și nu putem să ne luăm după dînșii? Adică ei să
fie mai cn cap decît noi?
Adevărat. Franțuzul nu-i mai cu eap decît noi ... dar mai este un cusur la mijloc,
care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice.
Franțuzul ia o bucată de metal în preț de 50 de parale și-ți face din ea un ceasornic
pe care ți-|l] vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lină cu un franc și el ți-o trimite
înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceeași oca 20 de franci; franțuzul ia paie de orez,
care nu-1 țin nimica, și ți împletește din el[e] o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei
son patru napoleoni.
20
Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moștenește omul
de la tată și de la mumă, încît un mocan poate fi tot atât de isteț și deschis' la cap ca și
un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meșteșugul și de aceea
cîștigă într-un an cit cîștigă meșterul din străinătate într-o zi.
De aceea însă meșterul din Paris are, de unde plăti Camere, universități, teatre, biblioteci,
ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dînsa, poate s-o aibă. Dar noi, popor de țărani,
nu le putem toate acestea decât cu-ncetul, și unde franțuzul e cu dare de mână noi trebuie să
legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată sînt banii.
Căci ce se-ntîmplă într-adevăr?
Ai vândut ocaua de lână cu un frac, pe care-1 ai în mină și-l poți da iar, dar ea, când
ți-a venit înapoi, te ține nu unul, ei 20 de franci. Cu ce-mplincști cusurul de la unul până
la 20, de unde mai iai încă 19?
Neapărat că din alte producte și nu din lină, deci din grâu. Dar griul se produce cu oste-
neală multă și spor puțin. Spre a produce un fir de grâu [î]-ți trebuie o vară-ntreagă, și
atunci încă atârnă de la ploaie și de la vânt de se va face sau nu, pe cînd meșterul străin au
lucrat ocaua de lină și i-au dat o valoare înzecită în cîteva ceasuri. De acolo vine că țăranul
trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat din străinătate.
Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde și trăiește
cu-ndestulare 10 ani de pe dînsa; un tăietor de lemne muncește zi cu zi și abia-și ține zilele
de azi pe mîne. Și apoi ce deosebire între muncă și muncă ! Unul muncește ușor și cu plăcere
sufletească și cîștigă mult, cellalt muncește din greu și cîștigă puțin. Este vreo asemănare
între unul și cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei prețuiește așa
de puțin, să se măsure vrodată cu zugravul?
Dar așa-i și nația. O nație care produce grîu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar
niciodată nu va putea să-și îngăduie luxul națiilor industriale înaintate.
Neapărat că nu trebuie să rămînem popor agricol, ci trebuie să devenim și noi nație
industrială, măcar pentru trebuințele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nvețe mai întâi
carte și apoi să calce a popă, trebuie mai întîi să fii nație industrială și după aceea abia să
ai legile și instituțiile națiilor industriale.
Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, și venituri numai de pe
un petec de cincizeci de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ție slugi multe de
pe petecul lui de moșie?
Și ce-i într-adevăr o nație agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzaș, oricât de
vrednic fie, pe lîngă un boier cu 100 000 de pogoane într-un hotar.
Poate să fie răzașul cât de isteț, cît de bun de gură și cît de harnic, să ducă traiul
boierului tot nu-1 țin curelele, pentru că de unde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acuma
poate înțelege oricare om cu minte ce fel am putut introduce la noi instituțiile străinătății.
Păpușării, cari, ca păpușarii chiar, sînt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a
fi tot n-am putut face nimic.
Acuma, după ce am văzut că suveranitatea, libertatea, egalitatea și fraternitatea ne ține
o jumătate de miliard datorie și optzeci de milioane de franci pe an, să vedem cît ne ținea pe
noi, popor sărac, ocîrmuirefa] jefuitoare a boierilor.
Douăzeci și vro două de milioane pentru amîndouă țările cu două scaune domnești.
Dar acești bani poate erau cheltuiți în zadar. Populația săracă, și rău administrată poate că
se stingea mai rău decît astăzi și la o vreme de foamete, Doamne păzește, mureau oamenii
pe uliți ?
Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc” de la 1840, no. de la 5 august, și citim
următoarele :
în anii 1837, 38 și 39 s-au născut 139263, au murit 90207 — va să zică în trei ani au fost 43993
de oameni spor în populație, sau țifră rătundă 50 000 numai în Muntenia; să punem
pentru Moldova 40000, căci populația se-nmulțea acolo în același mod regulat ca și
dincoace.
Dar populația se-nmulțește în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ținea tot
guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pecînd n-avem nici patru
bune — din contra populația românească a țării noastre e azi mai mică decît la 1840.
Dar ce mai citim încă în „Curierul românesc”?
în magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă -1141106 chile porumb 299700 chile mei.
Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale.
Dar ce mai citim încă?
Capitalul „cutiilor satelor0 din Principate s-au văzut în catagrafia din urmă la 23 57483 lei.
21
Citi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii cită frunză și iarbă, căci astăzi și comunele
rurale sînt datoare cu cîte 10—20000 de fr [anei], precum statul c dator cu cinci sute de milioane.
Dar boierii prădau și erau răi, zic liberalii. Haide să le facem pe plac și să zicem și
noi că cran para focului și varga lui Dumnezeu ; zicînd-o, pe noi nu ne ține parale, iar libe-
ralilor le facem o plăcere.
Nu rămîne însă mai puțin sigur că populația se-mulțea, că ea, întuuplîndu-se ani răi,
nu era espusă să moară de foame, că erau nunți și cumetrii multe și prohoade puține, îneît
și popa era mai cîștigat, pentru că la nunți și cumetrii mai mult chef se face decît la prohoade,
și toate erau cu spor, pînă și cărările, pentru că părintele cînd se-ntorcea de la vrun botez,
în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.
Dar poate avem azi mai multe garanții de dreptate? Ia să vedem.
Stan găsește azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească?
Se discopere lucrul și Stan mănîncă. mai întâi bătaie de la primar și de la subprefect,
apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, cîte un franc, fac zece franci. .Judecătorul
de instrucție își pierde ziua cu dînsul, în loc de-a se ocupa c-un delict mai complicat, deci
punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecțional ține 10, fac 30. Stan
o închis pe două luni de vară, cîte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă
și-și găsește ogorul pîrloagă și via păragină, pierzând munca unei veri, fac zicem .100, la un
loc 190. Stan găsește dările neplătite și-și angajează munca pe un an, ca să le plătească
ș.a.m.d., c-un cuvînt: Stan e ruinat pe câțiva ani, pentru c-au găsit o pungă înainte de-a o fi
pierdut Bran, bez bătaia primarului și subprefectului pe deasupra.
Cum era înainte?
Bran pîra pe Stan la boier și-și primea, punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbu
pungii cinci bețe sănătoase, pe care Ie ținea minte, ș-apoi se ducea să-și vadă de trebi. Scurt
drept și ... gratis. Azi mănîncă două-trei bătăi și-și pierde și tot rostul.
Dar apoi îndeobște legi franțuzești ne-au trebuit nouă? Pentru împrejurarea ce pătimește
un loc despre megieși, pentru pescuirea unui iaz, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li
se alege părțile, pentru un vad de moară ș.a. trebuiau legi franțuzeșt i, în care să se vorbească
despre „lapini”, trebuiau miile de advocați, miile de primari și ajutori de primari, notari,
consilii și paraconsilii !
Asta e curată socoteală de mofluz.
Și ce avem în schimb? Toate o cultură mai marc?
De loc. Dacă cultura sc judecă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere
de rău, că Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decît d-nii 0. A. Kosetti, Costinescu,
Carada și Fundcscu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decît
o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi „esprit” prin gazete, că singura comedie „Buna educație”
a lui O. Bălăcescu, e mai originală decît toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc; apoi
să nu uităm că de generația aceea a urgisiților boieri se ține pleiada scriitorilor noștri celor
mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ș.a., că oamenii știau o
imbă frumoasă, vrednică și înțeleasă de opincă ca și de Vodă.
Apoi exista autoritate și ascultare. De zicea Vodă un cuvînt, era bun zis; iar azi...?
Azi poruncește cânelui, cinele pisicei, pisica șoarecelui, iar șoarecele de coadă își atîrnă
porunca.
Azi găsești prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deși d. primar
au scris pe dînsele : „se va urma în conformitate cu ordinele d-lui ministru”. Azi se împlinesc
ordinele numai cînd d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.
Statul e azi mașina prin mijlocul căreia cei lași se răzbună asupra protivnicilor lor
politici.
lată la ce hal am ajuns cu suver anitatea poporului, libertatea, egalitatea și fraternitatea-
Apoi bune sînt? Bune, numai au un cusur : Nu se potrivesc/
III. BĂTRÎNII ȘT TINERII
Cu greu pricepe o minte de. rînd că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri
și nici un adevăr social vecinie. Precum viața consistă elin mișcare, așa și adevărul social,
oglinda realității, este de-a pururea în mișcare. Ceea ce azi e adevărat, mîine e îndoielnic,
și pe r oat a acestei lumi nu suie și coboară numai sorțile omenești, ci și ideile. în această curgere
obștească a împrejurăr ilor și a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu cee?i ce
e n folosul oamenilor, ci ceea ce este spre petrecerea lor.
22
Chim azi cu plăcere versurile bazinului Qmcr, cu <?aro petreceau odată neamurile de
ciobani din Grecia, si inunde (lin Itig^ pe care păstorii Indiei Ie îndreptau luminei și puteri-
lor naturei, pentru a le lăuda și a cere de la dînsele iarbă și turme de vite. Tot așa privim
cu plăcere plăsmuirile celui mai marc poet pe care l-au purtat pămîntul nostru, plăsmuirile
lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atîta, ba poate mai mult încă decît contim-
poranii lui, și tot astfel privim statuete lui Fidias ș-ale lui 1 Taxiteles, icoanele lui Rafael, și
ascultăm muzica lui Plestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-1 face Grigorie Ureche
Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, incit simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute
roman a fost Măria Sa.
Dar nu tot astfel sînt gîndirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai și petrecerea
lor unul lingă altul fără a se prigoni și fără a-și amărî viața ei în de ei.
Introducînd legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară cu care nu se potrivesc,
duci societatea de rîpă, oricît de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima. Și de ce asta?
Pentru că - intorcîndu-ne la cărarea noastră bătută — orice nu-i icoană, ci viu, e organic
și trebuie să te porți cu el ca și cu orice alt organism. Iar orice e organic se naște, crește
se poate îmbolnăvi, se însănătoșează, moare chiar. Și, precum sînt deosebite soiuri de consti-
tuții, tot așa lecuirea se face într-altfel, și, pe cînd Stan se însănătoșează de o buruiană,
Bran se îmbolnăvește de dînsa și mai rău.
Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele
din hune, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi,
în sfîrșit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi,
durere de măsele, tot c o alifie te unge și tot c-un praf te îndoapă?
Pe un asemenea doftor l-am numi șarlatan.
Ce să zicem acum de doftorii poporului romanesc, care la toate neajunsurile noastre
tot c un praf ne îndoapă, care cine știe de ce o fi bun?
Oa’-i șoseaua rea, încît ți se frînge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate și
toate vor merge bine. Dar se îmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate
dă oamenilor, și s-or plăti. Da’-i școala rea, da’ nu știu profesorii carte, da’ țăranul sărăcește,
dar breslele dau înapoi, dar nu se face grîu, da’-i boală de vite? ... Libertate, egalitate și
fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.
Am arătat, într-un rînd, că aceste prafuri și alifii ale liberalilor le am luat de ni i acru
sufletul de ele și tot rău.
Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne
lipsește tocmai nouă.
Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la rețeta lor, bună pentru toate boalele și pentru
nici una. în veacul trecut au fost în țara franțuzească tărăboi mare pentru că statul încăpuse
prin risipa (turtii crăiești într-atîtea datorii încît se introdusese monopol pînă și pentru vîuzarea
griului. Ajunsese cuțitul la os prin mulțimea dărilor și prin tot soiul de greutăți pe capul
oamenilor, încît nu mai era chip decît să dai cu parul și, sau să scapi, sau să mori, decît
să duci așa viață.
La noi, Vodă Știrbei pleacă din domnie lăsînd IG milioane în visteria țării și 3 milioane
în cutiile satelor. Nu se potrivește !
în Franța toate dările erau date în antrepriză, și antreprenorii storceau toate clasele
societății, pentru a hrăni curtea cu trîntoril ei. La noi’ dările se strîngeau mare parte de-a
dreptul, iar A7odă era boier cu stare, care trăia de pe moșiile lui și nici nu făcea vrun lux
de-acătărea. Iar nu se potrivește !
în Franța locurile de judecători și din armată se cumpărau cu bani, și dreptatea ase-
menea, la noi fiecine, după cită carte învățase și minte avea, putea să ajungă alături cu cobo-
rîtorii din neamurile cele mai vechi ale țării. Iar nu se potrivește !
în Franța nemulțumirea economică era la culme : căci fiecăruia îi trebuia mai mult
decît avea. Luxul și modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul moștenea o blană
de samur de [la] străbunu-său, un șal turcesc de la bunu-său, un antereu de citarea de la tată-
său, avînd de gînd să le lase toate și nepotu-său, ca să se fudulească și el cu dînsele și fiecare
avea strînsură pentru iarnă și parale albe pentru zile negre; c-un cuvînt fiecare avea mai
mult de cîtu-i trebuia, căci pe atunci toată țara era ,,conservatoare”. Iar nu se potrivește !
Oare ce făcuseră moșnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ta pe cît [î]i ajunsese
și pe ei capul. .Biserici, mănăstiri, școli, spitale, fîntîni, poduri, să li se pomenească și lor
numele cînd va crește iarba de-asupra lor ... și încă una, pe care mai că era s-o uităm.
Mulți din ei au scos punga din buzunar și au trimis pe băieții ce li s-au părut mai isteți „înlă-
untru”, ca să-nvețe carte, să se procopsească spre fericire neamului. Și-au crescut șerpi în
sîn cu alte cuvinte.
4 — C. 832
23
Căci acest tineret s-au fost dus 'intr-o tară bolnavă m privirea vieții sociale. Clasele
superioare putred dt* bogate au ajuns acolo la o rafinare de plăceri nemaipomenită/ în alte
colțuri ale pămîntului, producerile sănătoase în literatură si artă făcuse loc picanteriilor de
tot soiul, în sfîrșit orișice era mai căutat decît apa limpede și răcoritoare de izvor. Apă cu par-
fum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce poftești, numai apă de izvor nu.
Acolo, în loc să-nvețe lucruri folositoare, adică cum se ară și se samănă mai cu spor, cum
faci pe copii să priceapă mai bine cartea, cum se lecuiește o durere de stomah, cum se țese
pînza și se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme și alte lucruri folositoare de acest
soi, s-au pus aproape toți pe politică, să afle adică și să descopere cum se fericesc neamurile
și cum se pun la cale țările, adică au adunat multă învățătură din „Figaro”, „Fetite Republique
Frangaise” și, cu capul gol și punga item, s-au întors rînduri — rînduri în țară, ca să ne puie la
cale. Această tinerime veselă- și ușoară trăiește în România și se trezește în Franța, trăiește
într-o țară săracă și au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franța,
are trebuințe de milionar și bani mai puțini decît cinstita breaslă a ciubotarilor din acele țări.
Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietate față cu nestrămutata vrednicie
a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească, coruptă în locul frumoasei limbi a. strămoșilor,
măsurînd oamenii și împrejurările cu capul lor strimt și dezaprobînd tot ce nu încape în
cele 75 dramuri de creier cu care i-amzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins
ariile teatrelor de mahala din Paris și, înarmat cu această vastă știință, vine la noi cu pretenția
de a trece de-a doua zi între deputați, miniștri, profesori de universitate, membri la Societatea
Academică, și corn se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbraeă. bulgărimea
de la marginele Dunării !
Căci cei mai mulți din acești lăudati tineri sînt feciori de greci și bulgari așezați în
această țară și au urmat întru romanizarea lor următorul rccept : ia un băiat de bulgar, tri-
mite-1 la Paris și rezultatul chemic e un june ,,român”.
Pe la. 1810, Eliad bătrînul, pe cînd încă nu se numea „Heliade-Rădulesco” adică pe cînd
nu 1 amețise încă atmosfera Barizului, scria marelui ban VI. Ghica următoarele :
Sînt tata de familie, n-am unde să-mi cresc copii decît în aceste așezăminte (ale țării) pentru că, și dc-aș avea
mijloace a-i crește aiurea, gîndul meu nu este ca să-i cresc străinește și ei apoi să trăiască românește; voi să fac din
ei români și trebuie să știe cele românești, și legi și obiceiuri. Ticăloși au fost părinții și ticăloși fiii cari orbește s-au
crescut pentru „alt veac” și pentru „altă țară” și au trăit apoi în „alt veac” și în „altă țară”.
în mod mai precis abia se poate arăta ce lipsește acelor indivizi pe cari geograficește,
și pentru că ei o spun, îi numim români. Le lipsește simțul ,,istoric”, ei se țin de nația româ-
nească prin împrejurarea că s-au născut- pe cutare bucată de pămînt, nu prin limbă, obi-
ceiuri sau manieră de a vedea.
Astfel vin pătură după pătură în țara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafe-
nelele franțuzești sau din scrierile lui Saint-Simon și alte altor scriitori ce nu erau în toate
mințile iar formele vieții noastre de astăzi au ieșit din aceste capete sucite cari cred <?ă în lume
poate exista adevăr absolut și că ce se potrivește. în Franța se potrivește și la noi. Cînd au sosit
la graniță, bătrînii-i așteptau cu masa-ntinsă și cu luminări aprinse, habar n-aveau de ce-i
așteaptă și de ce belea și-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atîția băieți tobă de carte scoși
ca din cutie și frumoși nevoie mare !
Dar ce să vezi ? în loc să le sărute mînile și să le mulțumească, ei se fac de către pădure și
încep cu libertatea, egalitate, fraternitatea și suveranitatea, îneît bătrînii-și pierd cu totul
călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Șiretului. Și le povesteau cîte în lună și în soare,
cîți cai verzi pe pereți toți, c-un euvînt cîte prăpăstii toate. Cum să nu-i amețească ? Cap de
creștin era acela, unde se mai pomenise atîtea asupra lui ? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrî-
nilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba cîte altele toate, pînă ce au ajuns
să le zică că nu sînt nici români, că numai d-lor, care știu pe Saint-Simon pe de rost, sînt
români, iar bătrînii sînt altă mîncare. Vorba ceea : nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede
ceea ce-ți zic eu ! Și, cu toate acestea, ei nu fusese1 decît tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de
neamul lor trăit în țară, nepricepînd altă limbă decît cea românească, închinîndu-se în
această limbă, vorbind cum se vorbește cu temei și sănătos, ei auzind -țiu nil e și -ționile, impera-
torele, redaptorele, admisibilile și propria^^ au gîndit în gîndul lor: „De, frate, noi om fi
fost proști. Noi socoteam că, daca știm ceaslovul și psaltirea, cum se ară gospodărește un
ogor, cum se cresc vite și cum se strîng banii, apoi știm multe. Da’ ia auzi-i, că nu știm nici
măcar românește”. Și, în loc să ia biciul din cui să le. arate care li-i popa lor, au zis : „De,
dragii moșului, așa o fi. N-om fi știind nici românește . . . Dar de acuma mult au fost ,
puțin au rămas, și în locul nostru voi veți stăpîni lumea și veți orîndui-o cum vă va plăcea
vouă”. Și, luîndu și ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rind acolo
24
unde nu le mai dec nimenea ca au fost.răi. români, mai fericiți deci! noi, cari am fost tneuiți
să ajungem zilele acestea de ticăloșie, în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gîndire
și-n avutul ei, și cînd toți se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor,
împrejurarea că mulți dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, cari așteptau numai ca ei să
închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moștenită, credința că cei ce venise tobă de
carte ar fi mai folositori țării decît dînșii, patriotismul lor din totdeuna încercat și dovedit
prin cinci veacuri de cînd au stătut stîlpi acestor țări, i-au făcut să tacă mol cum si să se
retragă din viața publică fără zgomot, fără opoziție, fără mînie.
I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac și jumătate înainte fanariotul
Mavrocordat. Acest domn șiret nu putea pune biruri grele pe țărani pentru că erau vecini și
peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puțin mai ieșea. Ce va fi fost
vecinătatea aceea nu știm bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o știm, ni se pare că
trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare și de invazii, ca să
statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost, vrun rău pe capul
oamenilor ne-o spuneau cronicarii, cari totdauna revarsă cuvinte de mînie asupra orînduielelor
ce* asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor ,,strigoi” și alte celea, asemenea le-au
zis și domnul fanariot că sînt vînzători de sclavi, tirani etc. și le au luat ochii, îneît ei s-au
adunat și, eu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea si s au legat cu jură mint că neam
de neamul lor n-a mai înființa-o. Atît au și așteptat domnul.
Xemaifiind oameni boierești, erau a nimăruia și de a doua zi le-au pus biruri ee nu le
mai avuse niciodată, biruri pe cari apoi le-au încincit și înzecit preste cîțiva ani.
Și, ca si la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credințe au fost cumplite. Bătrînii
aveau gură de lup și inimă de miel ; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgi-
toare, dar cu inima de lup. Ce au făcut, vom vedea mai pe urmă.
TV. TLUSTBAȚH ADMINTSTBATTVE
Daca i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nțelege că opinia publică din țară s-au
pornit asemenea asupra lor.
Nu înțelegea nimenea atunci la noi, și abia acum au început să înțeleagă pe ici pe colea,
că. temeiul unui stat e munca, și nu legile. Nu înțelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăția
unui popor stă, nici în bani, ci iarăși în muncă.
Banul „reprezentează” numai munca, nu este ea însăși, și, aducînd bani mulți cu ciubărul
într-o țară în care munca lipsește, vei ajunge să plătești o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de
cisme cu cinci, și-ncolo tot povestea veche, adică, tot sărac, dovadă țările cu mine de aur din
America. Căci dintre cel ce cîștigă 10 și cheltuiește 11 și cel ce cîștigă- 2 și chelt uiește 1, acest din
urmă e cel bogat, iar cel dinții e sărac. Apoi se mai răspîndise încă o părere greșită, care era,
ba mai este încă aproape* generală, că țara noastră, e cumplit de bogată și că poți cheltui
din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nțelegea nimeni că bogăția nu este în aer sau în
pămînt, ci în brațe și că, unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă, nu poate fi
nici vorbă .măcar de țară bogată.
Deci în țară săracă am voit să introducem de-a gata toate* formele civilizației apusene.
Trebuiau școli. Prin ce* le puteai înființa? După cum am spus, buruiana noastră de.
leac — prin muncă. Trebuia ca școalele puține, cîte erau, să se ridice* la cel mai înalt grad
ele* dezvoltare* cu putință, precum se și-ncepuse. treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Co-
gălniceanu ș.a. nu erau decît simpli profesori de liceu. Pentru atîta treabă erau și buni. Gene-
rația ce. le-ar fi urmat ar fi făcut altele* mai bune* și mai multe și, în treizeci ele ani cîți sînt»
ele* atuncea, aveam astăzi școli destul de* multe* și bune și o generație sănătoasă, care ar ști
să gîndească limpede* și cu temei și să-nșire*. clemă cuvinte* potrivite* pe hîrtie.
Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare* prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii pro-
fesori ele* liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deși nu se potriveau de loc, căci unse
ocupase* toată viata c-un singur obiect, apoi am făcmt e> mulțime* de* școli secundare, pe cari
h*-am umplut cu care* cum ne-an eșit înainte, apoi mii ele școli primare, la numirea personalului
cărora chiar ele* cap ne-am făcut. Afirmăm că sînt sute* ele învățători cari nu știu să despartă
cuvintele* unul ele* altul, nici să puie punct și virgulă unde, trebuiește. Nu mai pomenim de sin-
taxă sau de* ortografie*, căci în privirea aee*asta e vavilonie curată, și fiecine crede* că poate,
scrie* cum îi place.
Ne-au trebuit, o administrație* mai bună. Boierii — își procopseau vechilii de moșie, făcîn-
du-i zapcii. Bău și fără cale, n-o făgăduim, dar ce* au făcut liberalii? Au numit- pe, orișicine,
numai să fi știut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul
25
de a juca pe autoritatea statului țață, cu foștii lor stăpîui. <'<■ treabă' avea însă, zapciul vechi?
Să îngrijească ca oamenii să-și semene toți pămîntul, să depuie partea lor in coșarele de rezervă
și, din cînd în cînd, îi mai scotea și la cîtc un drum a cărui facere o poruncise domnia.
Bun, rău — atîta treabă știa să facă.
a Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerințe mai mari? Cîtu-i lumea și
pămîntul nu. Căci, fiind astăzi omul liber de a nu ținea coșare de rezervă și de a nu-și semăna
ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cit i-o plăcea, subprefectul, care azi’nu are o
idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decît predecesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci
e curat un agent de corespondență între prefectură și primării; iar prefectura este un biurou de
corespondență între minister și subprefecturi și, în linia din urmă, primăria e un biurou de cores-
pondență între autorități și particulari, o treabă pe care serviciul poștal [o] îndeplinește mai bine
și mai repede. Afară de aceasta mai sînt încă ceva, agenți electorali față cu cei carc-si vînd
votul.	'	’	’
Li s-au luat atribuțhmile sim ple pe cari le aveau zapcii vechi și li s-au dat altele, pe care nu
le pricepeau deloc, căci administrația este o știință, iar subprefectul de azi nu știe mai mult
decît a scrie neortografic și a încurca slovele tipărite pe hîrtic fără a ști ce zice intr-însele.
A administra? Dar întrebatu-s-au vrounul din geniile universale ale liberalismului ce va
să zică a administra? Ce va să zică a privi bunăstarea populațiunii ca pe un lucru încredințat
înțelepciunii și vegherii talc? Să gîndești pentru cel ce nu gîndește, să pui în cumpănă dările
comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stu-
părit, ba văcărit, ba câte comedii toate îi trec, prin cap primarului pentru a stoarce și cea din
urmă picătură de sînge din țăran!
Ce era mai firesc decît ca liberalii să se întrebe ce însemnează a administra. îndată ce
și-ar fi făcut această întrebare ar fi văzut ce lucru gingaș e administrația și cît c de necesar
ca un subprefect să știe atîta carte cît și un profesor de admnistrațic și de economic politică, și
pe lîngă aceasta îi trebuie și o deprindere cu locul în care trăiește, pentru a ști să aplice, ceea ce
știe.
Eșcepție făcând de țara noastră, administratorul pretutindenea c un adevărat părinte al
populației rurale. Bl are să judece, cînd scade populația, de ce scade; cînd dă îndărăt producț ia,
de ce dă; cînd e un drum de făcut, pe unde să-1 facă; cînd e o școală de înființat, unde s-o
așeze mai cu folos, și în sfârșit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe țăran
că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă și mai cuminte român,
iar nu pe cel mai hărțăgos, mai bun do gură și mai rău de treabă; el vede daca notariul și
învățătorul știu carte și daca popa își vede de biserică ș.a.m.d. .Pentru sarcina do subprefect
se cere atîtă știință, atîtă dezinteresare, atîtă patriotism pe cît le poate avea numai un om eu
multă și temeinică cultură. Cumcă vor fi între cei de azi și oameni cumsecade admitem, dar, în
orice caz, o cultură temeinică și o experiență' lungă sînt o garanție mai mare decît nici o cul-
tură și nici o experiență.
Dar fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușer, de aceea,
fiecine care a-nvățat două buchii lasă plugul, cotul și calupul în știrea lui Dumnezeu, și
rîvnește a se face roată la carul statului.' Ș-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să
încapă, dar nu-i încape pe toți, îneît acuma an de gînd să mai scoață la maidan alt moft',
decentralizarea și electivitatea funcționarilor publici, ca, cel puțin pe rînd, să încapă, în pita
lui Vodă; adică vor să creeze un guvern de zece, ori mai scump, c-un personal de zece ori mai
numeros și mai netrebnic decît cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani și să se sature
toți, căci numai cu libertatea, egalitatea și fraternitate sadea nu se cârpesc toate coatele rupte.
Dar să nu ne uităm vorba. Oameni cari nu slin bine scrie și citi în țara noastră sînt
mulți și vor fi din ce în ce mai mulți. Toți au dreptul de-a fi funcționali ai statului sul) diferite
forme și toți aspiră ca măcar subprefecți să li dea Dumnezeu s-ajungă.
De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură țara
de la [un] capăt pînă la altul, atunci o vremea ca un advocat fără pricini să se facă director
de școală secundară, un altul primar de oraș, un al treilea revizor de scoale, un al patrulea
prefect. Dar, odată intrați în pîne, ei au interes să ție mult guvernul liberal si, fiindcă acesta
atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se. fac. luntre și punte ca să-și scoată prietenii depu-
tați. Dar prietenii în mare parte sînt sau ei înșii arendași ai statului, sau rude cu arendași, sau
antreprenori de. lucrări publice, sau advocați de. antreprenori, sau au procese cu statui, deci
caută să fie. aleși, ca să tremure miniștrii de dînșii și să le facă, treburile. Băcanul, negustorul,
preotul, cari nu știu istoriile astea, își dau votul, pentru că „libertatea” e în primejdie și
mai ales pentru că liberalii promit totdauna că, nu se va, mai plăti nici o dare ; nici Umbrii n-are
să mai fie în vremea lor, nici capitație, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe
băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toți, și Pastele Domnului,
Pastele libertății de la un capăt al țării la altul.
26
Acuma, cumu-i omul, de se gîndește mai iutii la sine, el nu vede legătura în care stau
toate lucrurile cu munca și punga lui, nu vede că toți liberalii nu speculează decît să trăiască
de la dînsul, pentru că n-au nimic și nu știu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies Ca
ciupercile asupra alegerilor în tipografii jidovești, tipărite pe datorie, și astfel omul, besmeticit,
alege cinstitele obraze propuse și se-njgheabă Camera liberală.
Acum adunătura de gheșeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întîi
toi i din guvernul trecut, fie miniștri, fie funcționari, a fost cel puțin hoți, stabilesc d-nialor.
De aceea, proces tuturora, iar funcționarilor.........destituire. Dacă unuia nu-i găsești nici
macar cusurul pe care-1 are soarele și daca arc mai multă știință decum s-ar cere pentru serviciul
lui, îi desființezi deocamdată postul pentru ca trebuie făcute economii, apoi [î]l reînființezi
cînd țara o iar bogată și-ți pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întîmplare.
în prcdmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a protegia la muncile agricole pe
cei ce țin cu guvernul, pe rudele miniștrilor și prefecților, iar la ceilalți rechiziții și perchiziții
și ordin verbal, ca nu cumva țaranul sa le lucreze pe, moșie. Pentru acest scop se desființează
legea tocmelelor, pentru ca cel ce au dat bani țăranilor să n-aibă lucrători, iar cel ce n-au
dat să-i angajeze cu te miri și mai nimica, cu înscrisuri pline de clauze penale, pe cari apoi
Lot subprefectul liberal le judecă în absența împricinatului țăran și-1 condamnă să-i dea aren-
dașului liberal pînă și cenușa din vatră.
Familii ultraliberale s-au deprins și cu treaba asta. Au tras la, sorți să vadă, care dintre
ci să. fie „conservator”, și apoi «cela face treaba celorlalți eindu-s conservatori[i] la putere, iar
restul roșu face trcbilc celui unul, cînd sînt liberalii la putere.
$i astfel mii de oameni rîvneasc în țara aceasta să capete avere și onori pe calea statului
sau cel puțin să trăiască de la dînsul. Prin ideea curat negativă a libertăței, care nu însemnează
nicăieri alta decît ca să nu fiu oprit de a munci, adică de a produce Imnuri reale, liberalii
din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea și de mîncare și încăl-
țăminte și lux și tot ce le poftește inima, iar clasele muncitoare? ... Pe apa Sîmbctci meargă !
Apresnousledeluge. Cît lumea n-avem să trăim, nu-i așa? Cît vom trăi, să ne curgă laptele-n
păsat ... După aceea, bun e Dumnezeu și va avea grijă de clasele pe care le sărăcim și le
stoarcem.
Acesta e liberalismul la noi în țara,. Cei care nu sînt nimic, nu reprezentează, nimic, nu
au nimic formează o societate pe acții (un abonament la „Românul” sau la „Telegraf”), for-
mează apoi comitete prin județe, un fel de filiale, cu liste exacte a domenielor statului și-a
funcțiilor existente, deschid jurnale în care arată „națiunii suverane” că libertatea e în pericol,
amăgesc mulțimea, care totdauna se luptă cu greutatea vieții, făcînd-o să creadă că ei sînt mîn-
tuirea, fac alegerile și-apoi, cînd ajung sus, ... țin-te bine.
De la un capăt al țărei pînă la altul se corupe orice simțire, curată, orice om onest. Ici
unul e aruncat pe uliți cu o familie grea, pe care o ținea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru
ca să vadă pus în locu-i pe un om care știe tot atîta sau și mai puțin decît dînsul; dincolo un
arendaș e dat afară de pe moșia statului, pentru că, deși are o avere întreagă băgată în
semănături, n-a 'plătit la termen și un deputat vrea să ia moșia cu prețul jumătate și să se folo-
sească și de semănăturile omului ... și tot așa in infinitum.
Conservatorii au încercat ani îndelungați de zile a cîrpi o clădire a cărei temelie chiar
e o mare greșală. Astfel i-am văzut că,, înspăimintați de delapidările de bani publici, de plasto-
grafii liberale ș.a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor
oameni cari avea conștiința greutății crimelor; au voit să reducă prefecturile, au redus primăm
riilc la sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari și perceptori, erau
pe calea de-a înființa școli reale și de meserii, în care să intre progenitura acestei generații corupte
șisă-nvețe ceva cu care să se poată hrăni... Aș ! De-a doua zi cum au venit liberalii, au suflat
în ele și au dispărut ca și cînd n-ar fi fost de cînd lumea.
De cîte ori le arăți toate isprăvile zic : „Apoi noi n-am fost decît foarte puțin la guvern”.
Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, și dac-ați fost în stare să tre-
ceți îutr-o bună dimineață cu buretele presto toată dezvoltarea istorică a țărilor, cu cît mai mult
veți izbuti întru aceasta, ncavîud de risipit decît reparaturile făcute cu greu de conservatori.
V.	DIN ABECEDARUL ECONOMIC
De cîte ori un creștin s-apucă la noi să scrie un rînd ca să lumineze neamul — presa este
lumina, după cum zic d-nia lor — de atîtea ori pune mîna-n raft și scoate la iveală o carte
nemțească sau una franțuzească și răsfoiește pînă ce găsește ce-i trebuie. Precum ni s-aduc
toate d-a gata din străinătate și n-avem alt chin decît să băgăm mînilc în mînicele paltonului
venit de la Viena și piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din cîte
27
clemente economice se compun Incurile, tot astfel facem și cu cunoștințele ; le luam frumos
din cărți străine, le așteruem pe hirlie în limbă păsărească si fa,cern ca negustorul care uu-și
dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai săi se treacă. Chiar învățații noștri, cînd vor
să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătății, d.X sau Y, a vorbit cutare
lucru, deci trebuie să fie neapărat- adevărat si să se potrivească, pentru că au ieșit dintr-o minu-
nată morișcă de creier.
Să fie d.X sănătos, împreună cu toată- casa, dar de se potrivește, e altă căciulă !
La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e și mai simplu. își pune mai iutii
degetul în gură și vede cîte „cuvinte” îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicțio-
narul nepaginat al capului, compus din prea puține file, pe caii' stau scrise libertate, egali-
tate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte tot cu at.îta cuprins material și după,
aceea le-nșiră, mai puind pe la soroace și cîte un Ștefan sau Mi hai Viteazul, din buzunările
cărora scoteam ce ne poftește inima.
Bietul Ștefan Voievod ! El știa să facă larîme pe turci, tătari, Ieși și unguri, știa niIică sla-
vonească, avusefse] mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar și din cînd
în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinț tătăresc. Apoi descăleca tirguri de-a
lungul rîurilor, dăruia panțirilor și darabanilor locuri bune pentru pășunarea hergheliilor de cai
moldovenești, a turmelor de oi și de vite albe, făcea mănăstiri și biserici, și apoi iar batea
turcii, și iar descăleca tirguri și iar se-nsura, pînă ce și-au închis ochii în cetate la Suceava și
l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Butuci. Ce-și batea el capul cu idei cum Ie au d-aldc gaze-
tari de-ai noștri, ce știa el de subțictura de minte din vremea de astăzi ?
Pînă la fanarioti n-am avut cod, un semn că nici trebuia l. Ce-i drept și ce i strîmb știa
fiecare din obiceiul pămîntului și judecată multă nu se-ncăpea. Țară săracă, stăpînire puțină,
biruri mai de loc, cară cu două oiști, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor și dintr-o parte și
dintr-alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, (‘ase de vălătuci acoperite
cu paie, pentru a li se da foc la călcarea dușmanului, ba se, da foc ierbei și se-veninau fîntînele,
pentru ca să moară dușmanii de flămîngiune și de secetă, iar oamenii se trăgeau la- munte*
și lăsau cîmpul limpede în urma lor, pînă ce venea- Vodă de-i amăgea pe dușmani prin glas de
buciume în văi și prin codri, și-apoi vai de capul lor !
îi mersese vestea voievodului romanesc și moldovenilor că nu slut- deprinși a sta pe
saltea turcește, ci sînt totdauna gata de război, oameni vîrtoși, cari nu știu multă (/arte dar au
multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sînt.
Și tot- astfel au fost pînă-n vremea noastră, pînă la Regulament-, cea dmlîi legiuire impor-
tantă. și plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani și, daca voiește cineva o dovadă anatomică
despre aceasta, care să- se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decît să se uite la pi-
cioarele și la mînile lui. El are mîini și picioare mici, pe cînd națiile cari muncesc mult au. mini
mari și picioare mari.
De acolo multele tipuri frumoase ce se găsescînpărtile unde ai noștri n-auavut amestec cu
nimenea, de acolo cuminția românului, ('are ca cioban au avut multă vreme ca- să se ocupe
cu sine însuși, de acolo limba spornică și plină de figuri, de acolo simțimîntul adine' pentru fru
muscțile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo povești,
cintece, legende', ('-un cuvînt- de* acolo un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere
formată' prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă și nepăsarea lui pentru forme de civi-
lizație care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit- din inima lui.
Au venit grecii, s-au domnit o sută de ani. Cînd au ieșit, din țară, nici urmă n a mai rămas
prin sate. Barc-ai fost trecut- cu buretele peste kolakiile și bizantinismul acestor damblagii.
Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele grecești, rusești, franțuzești, și nu-și dă nici
azi bucuros copiii la școală, pentru că simte ce soi de școli avem.
Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor.
Radu Vodă cel Mare adusese în țară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la ('ale. Sc-nt reba
și el ce-o mai fi și civilizația și voia s-o vadă cu ochii. Dar sfîntul, venind, începu să dea statuii i
pentru schimbarea legilor și obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ș.a., îneît Vodă-i
zise într-o zi; „Ia slăbește-ne, popo, că ne strici obiceiele”. Sfînt, nesfînt, vedea el pe cine nu-1
văzuse de nu pleca în țara cui l-au fost avut !
Acesta-i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoiești ramuri străine
pc cînd el e dispus a-și produce ramurile sale proprii și frunzele sale proprii încet și în mod
firesc. Un asemenea popor însă, își impune felini lui de a fi și vecinilor. Ce ar zice liberalii de
la noi daca le-am spune că, pe cînd ei introduc istorii franțuzești în instituții, limbă și (latine,
1 Pravilele lui Vasile Lupu și ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decît
în partea lor canonică.
28
tot pe atuncea în Busia de amiaziizi se introduc pe zi ce merge dai inele românești pintrc
malorosieni, care au îndrăgit felini de a. fi al românului
Dar aici se ivește totodată întrebarea : cui i-au putut veni în minte de a introduce toate
formele costisitoare de cultură ale apusului într-o țară agricolizată, abia pe la anul 1830?
Sigur că numai oameni cari nu-și cunoșteau țara deloc.
Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ținea bani ? Și, dacă știau că vor
ținea, n-au știut de unde, cum și cine îi va plăti ? Nu știa absolut nimenea cum stat, armată,
biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun al nației, se plătește numai și numai din prisosul
gospodăriei private, cumcă din acel prisos se hrănesc toate formele civilatiei și că, dacă istovești
pre acesta, atunci începi a mînca însuși capitalul de muncă al oamenilor, condițiile existenței lor
private, și-i ucizi economic, deci trupește și sufletește ?
Apoi de ce muncește omul ? Ca să aibă el din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece
sărbătorile, cheltuiește prisosul timpului si banilor lui, nu însă ceea ce-i trebuie pentru ca să-și
tic sufletul lui ș-al copiilor.
Dar puterea fizică a unui om e restrînsă, căci natura mau tăcut calculul că această putere
ya avea de hrănit din prisosul <4 liberali, advocati, pierde-vară și alte soiuri de paraziti, ci
i-au dat fiecăruia atita putere ca să se poată ține bine și să mai puie și ceva la o parte,
pentru ca mîine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care
muncitorul îl poate pune la dispoziția civilizației și a junilor crescuți la Paris e foarte
mic. Dar ce le pasă d-lor de aceasta ! Liberi nu sînt de a sărăci lumea?
D. C. A. Rosetti, în cuvîntul său de la circ, vorbea cu dispreț despre calitatea cea
mai bună care o aveau boierii. „Țara?” - -întreba d-lui - „40 de boieri mari, 40 de boieri
mici, iată țara pe cind eram eu tînăr”. Ținem seamă de aceste cuvinte. Țara n-avea pe umerele
ei decît 80 de oameni, îneît la 30 000 de suflete venea un boier, și încă și acela cu trebuințe
foarte mici; adică 80 de oameni cari îmbiau cu zilele în palmă și țineau ncatîrnarea țării prin
isteție și adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca
s oc i ala- ca re- i p u r t a.
Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc,
nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh așa de subțire nu se bucură, nici
compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mîncînd chiar condițiile
de existență a claselor producătoare, nu prisosul lor.
Moțul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoț nici un fel de sam-
sar, nici chiar banul. El face ciubere și donițe, trece în Țara ungurească și nu se mai încurcă,
ci le schimbă de-a dreptul pe . .. grîu. Atîtea donițe de griu pe o doniță dc lemn, atîtea ciubere
de grîu pe un ciubăr de lemn.
Dacă am face și noi socoteala moțului din Ardeal am zice-: Atîtea mii de chile de griu ne
ține o chilă de fraze liberale, atîtea chile ne țin mărfurile importate din străinătate, atîtea chile
ne țin tinerii ce-și pierd vremea prin străini, atîtea mii de chile nc ține Constituția, atîtea ne țin
legile franțuzești, cu un cuvînt toate liberalismurile.
Ihisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Daca vei hrăni cu ele citeva
mii de stîrpituri liberale, de unde îți mai rămin condițiile pentru întreținerea unei culturi sănă-
toase și temeinice? Două sute de nebuni mănîucă desigur mai mult decît un singur înțelept.
Deci abecedarul nostru economic zice:
Natura, ia dat- omului putere mărginită, socotita numai pentru a se ținea pe sine și
familia.
El produce ceva mai mult decît consumă. In acest „ceva” mai mult, în acest prisos sînt
cuprinse: întii ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condițiile muncei de mini, și
încolo un prea mic prisos, care-1 poate pune la dispoziția societăței sub formă de dare. Din acest
prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăiește toată civilizația națională.
Daca hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme lipsite de
cuprins al căror complex liberalii au apucat a-1 numi „tot ce este românesc”, atunci nu ne
mai rămîne nimic pentru ceea ce este înlr-adevăr românesc, pentru cultura națională în adevă-
ratul înțeles al cuvîntului.
VI.	EDA ZA ȘI ADEVĂR
.Nimic n-ar părea mai natural decît ca oamenii să ia lucrurile așa cum sînt și să nu caute
în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.
Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.
înainte de-a da exemple din țară dăm unul din străinătate.
29
Socialistul Bebel, în foaia sa „Volksstaat”, anul 1873, spune următorul lucru : „Sau
există Dumnezeu, ș-atunci sîntem trași pe sfoară, sau nu există, ș-atunci putem face ce-om
pofti”. Fraza întoarsă nu va fi nici mai clară și mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem : „Sau nu
există Dumnezeu, ș-atunci sîntem trași pe sfoară, sau există ș-atunci putem face ce-om pofti“.
Tot astfel sînt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu
s-adaogă, pentru că nu-1 au ; ba adesea contrariul lor coprinde mai mult adevăr decît ele înșile.
„Luminează-te și vei fi”. Poate contrariul e adevărat. „Fii și te vei lumina!”. Căci o
existență lungă și sigură va avea drept fruct al ei cunoștința, adică lumina. Tot așa-i și cu
„Voiește și vei putea !”. „Săpoți, și-atuuci vei și voi”, căci omul vrea ceea ce poate, iar cînd vrea
ceeă ce nu poate nu-i în toate mințile.
Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-1 încălzești pe nimenea, și vorbe rămîn țoale abstracți-
unile și, cu cît mai abstracte sînt, cu atât sînt curată vorbă de clacă.
Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noștri. Căci nu mai este
îndoială că n-au învățat mai nimic de la străini decît să vorbească subțire, să se îmbrace
subțire și să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăța bine din gazetele
străine.
Oamenii scot acolo gazete în toate zilele și neavînd ce spune, abstracțiunile le vin foarte
bine la-ndemînă, căci prin mijlocul lor poți serie coaie întregi fără să spui nimic. Să nu ne înșe-
lăm. Beția de cuvin t.e din gazetele românești e numai întrecerea beției dc cuvinte din cele străine.
Mai puțin culți, deci avînd mai puține de împărtășit decît străinii, gazetarii noștri au și mai
multă nevoie de gură decît de cap, dar și în străinătate lucrează în marc parte gura, fără ca
crierii să știe mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în
serios întrucât; s-atinge de partea lor intențională. Se știe că sînt făcute pentru a trezi patimele
societății și a crea în public atmosfera ce-i trebuiește guvernului sau adversarilor săi spre a inau-
gura suirea unora și coborârea altora ; în sfirșit presa nu-i cu mult mai mult decît o fabrică de
fraze eu care fățărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului.
Căci ce este statul și ce scop are el'? Nu din carte — aievea.
lasă cineva pe uliță sau la cîmp și va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără ,
unul croiește, altul coase, un al treilea bate fier[ul] pînă-i cald, la cîmp se ară., se samănă,
se seceră, colo meliță cînipa, țes, tund oi și numai în zi de sărbătoare stau mînile și lucrează
crierul.. Atunci se folosește omul de prisosul liber al unei vieți de muncă, merge la biserică, după
aceea la horă, în sfîrșit săptămîna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului și a inimei.
Materia vieții de stat c munca., scopul muucii bunul trai, averea, deci acestea sînt esențiale.
De aceea se și vede care e râul cel mai mare : sărăcia.
Sărăcia c izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beției, furtișagul,
zavistuirea bunurilor altuia., traiul rău în familie, lipsa de credință, răutatea,’ aproape toate
sînt câștigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoșilor.
Sărăcia trebuie luată în înțelesul ci adevărat.
Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult, decît are.
Că este așa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împru-
mutate sărăciei și boalei. Mișel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calități morale.
Tot astfel, „miserable” francez și „elend” german. Odată voievozii românești dăm iau prin
hrisoave pe „mișei” în înțelesul lor, astăzi mișeii în înțelesul nostru stăpînesc toată țara de la
un capăt la altul.
Calitățile morale ale unui popor atârnă — abstrăgînd de climă și de rasă — de la starea
sa economică. Blîndețea caracteristică a poporului românesc dovedește că în trecut el a trăit
economicește mulțămit, c-au avut ce-i trebuia.
Deci condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civi-
lizații străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică.
Dar așa au făcut liberalii noștri.
în loc de a-și arunca privirile la răul esențial al societății s au ținut de relele accidentale și
fără însemnătate.
în veacul nostru sc-nmulțeau trebuințele, deci trebuia îmulțită producția și brațele pro-
ducătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în țara noastră sînt absolut
numai țăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai marc decît poate purta; și se-nmul-
ț esc — cine ? Cei cari precupețesc munca lui în țară și în afară și clasele parazite. La țară
putrezesc grîncle omului nevîndute, în oraș plătești pînea cu prețul cu care se vinde la Viena
sau la Paris. Căci firul dc grîu trece prin douăzeci de mini de la producător pînă la consumator și
pe această cale se scumpește, pentru că cele douăzeci de mîni corespund cu cinci zeci de guri
cari, avînd a trăi de pe dînsul, produc o scumpete artificială.
Va să zică, îmulțindu-sc trebuințele, trebuiau îmulțite izvoarele producțiunii și nu samsar-
lîcul, căci la urma urmelor tot negoțul nu e decît un soi de samsarlîc între consumator și produ-
30
câtor, un fel de manipulare care scumpește articolele. în această manipulare nația agricolă
Lotdeuna pierde, pentru că productele ei sînt uniforme în privirea valorii și, daca constituiesc
o trebuință generală, nu e mai puțin adevărat că sînt cel mai general articol de producțiune,
adică acela care se face pretutindenea.
I?e cînd nația agricolă plătește alît transportul cit și vama și cîștigul comerciantului Ia
cumpărătura, unui articol industrial, tot în aceeași vreme vamă., transport, și eîștigid comcrci
autului se scad din prețul cu care nația agricolă își vinde productele, va să zică ea păgubește
duplu în toate tranzacțiile ci, la vînzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi
e cumplit de mare diferența între valori. Încărcînd 500 de vagoane cu grîu capeți în schimb o
jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvînt nația agricolă e expusă de-a fi esploatată de
vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de. manufacturieri, cari, nepu-
tind concura cu falnica, devin proletare.
Dovada cea mai bună pe continent e chiar poporul nostru. Samsarlîcul care mijlocește
Schimbul între productele noastre și cele străine încape pe zi ce merge în mîuile străinătății.
Oameni bătrîni n-ar avea decît să asemăneze fizionomia de azi a, Bucureștilor cu aceea pe care
o avea înainte dc cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau așa de străluciți Bucureștii pe atuncea,
dar cran românești; azi ... ? Ce să mai zicem de Iași și, în genere, de orașele Moldovei?
Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin școli pro-
fesionale. Căci profesiile lipsesc, pentru că lipsesc condițiile lor de existență.
Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are
a. sc face tranzacțiunea X între indivizii A și B; nu se schimbă prin axiomul că toți oamenii
sînt liberi prin drept înnăscut și imprescriptibil, nici prin regula că ci toți sînt născuți egali,
nici prin participarea tuturor la afacerile guvernării.
Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producțiune, ș-aceasta era
autonomia breslelor și îngrădirea lor față cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au
ținut pînă mai ieri-alaltăieri, și mulți bătrîni vor fi ținînd minte epoca în care un străin nu putea
fi breslaș. Nu mai pomenim că pricinelc dintre breslași se hotărau la staroste și se întăreau
numai de Vodă; nu mai pomenim apoi că instituția au fost atît de puternică îneît împărăția,
totdauna foarte diplomată, a Austriei și-au introdus consulatele în țară sub numele și forma
de „starostii de breaslă”.
Deci salus re[i\publwae tmmma lc.fi cslo. Puțin ne pasă pe baza căror principii mctafizico-
constituționale s-ar fi putut realiza bunul ( rai al claselor României, destul că avem dovadă că
pe calea liberalismului mergem tocmai demprotivă.
Căci statul arc nevoie de clase puternice, și liberalismul le-au adus la sapă de lemn,
înainte de 30—40 de ani aveam o clasă puternică de țărani, nu bogată, dar cuprinsă, și
începuturile unei clase de mijloc.
Azi țăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese siut identice cu ale
țăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoțul încape pe mîini străine incit, mîinc să vrem
să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în țară și am putea să ne luăm lucrurile
în spinare și să emigrăm la America. Chiar ar fi bine, să ne'luăm de pe acuma o bucată de
loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale. noastre, cînd nu vom mai avea nimic în România.
Să nu ne facem iluzii. Prin atimarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele,
spună ele ce or pofti, să atirne mai mult ori mai puțin de înrîuriri străine. Nu doar c ar sta
în relații cu consulii, această acuzare ar li prea, gravă pentru ca s-o facem cuiva. Nc înnegrim
unii pe alții — vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stîrpituri - ne
înnegrim, zic, unii pe alții, pentru că simțim că starea poporului românesc c nesuferită și
că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică și blestemul urmașilor să cază
asupra, celor cc-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanță, care au format cadre
goale, în care au intrat tot gunoiul societății, au creat guvern reprezentativ pentru ca să i
împle oamem ce abia știu â îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta
sa. muncească și să înflorească, să se azvîrlc toată asupra puterii statului, ca să domnească.
Răul esențial au fost că sc-mulțeau trebuințele fără a sc îmulți producția sau fără a se
urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor și nelibertatea, apoi neparticiparca
la guvernul țării erau rele cu totul neesențiale.
Dați-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoși si avuți, îl prefer statului
celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist,
compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decît în statul cu
legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atîta libertate și egalitate pe
cită avere arc. Iar cel sărac e totdauna sclav și totdauna neegal cu cel ce stă’deasupra Tui.
[11, 13, 14, 18, 21 și 23 decembrie 1877J
31
[„MULTE AM AVUT DE ZIS...”]
Multe am avut de zis cînd ai noștri au trecut Dunărea și cu grijă-am întrebat de tocmele’
de zapjs și ^chezășie, ca Stan pățitul, care nu crede cu una cu două cite i se spun, ci vrea
să aibă iscălitură la nună, ca să poată apoi să se judece răzășește pină-n pînzele albe cînd
ar li să aiba gilceavă cu boierii cei mari, că pînă Ia împăratul rabzi încăieratul avind înscris,
dar încă fără dinsul.
Dar de s-a putut, de nu s a putut , e altă întrebare; numai noi știam vorba ceea :
,,ba tocmeală dușmănește, dar la plată frățește” și o țineam una și bună cu zapisul nostru.
Cu toată cinstea ce ni se făcea, noi ne făceam că nu pricepem și iar mai aduceam vorba la
înscris. De s-a făcut, de nu, guvernul știe și treaba, lui e.
La vreme de pace vom.mai avea noi o vorba de vorbit împreună și socoteli de descurcat
si multe de pus la cale, nu de alta decît de dragoste pentru d-nii din Dealul Mitropoliei, că
nu le i a.sta întii și n-am voi să-i t recem poliță la nimeni, ci tot pe seama noastră să rămîie.
Azi însă le punem toate la o parte și mulțămim lui Dumnezeu că vedem pe M. 8. vesel
si sănătos în mijlocul nostru și cad putem întîmpina cu „Bun sositul între noi !’\
Căci cît despre partea, M. Sale, netăgăduit este și va fi că ce-a stat în putința unui om
cu bine și cu noroc au împlinit. Cel nevoiaș, norocul lui cînd nu întîlnește dușmani în drum ;
iar c el voinic, norocul dușmanilor că nu-1 întilnesc pre el. Si n-au avut acest noroc dușmanii,
căci odată lucrul hotarît, nu mai încăpea multă vorbă și viteaza noastră oștire, cu minte de
bătrîn, putere de tînăr și îndrăzneală de nebun, au trecut Dunărea si s-au așezat zid, unde
era. primejdia mai mare și mai multă laudă de ciștigat. Căci n-au întrebat cîți dușmani sînt,
ci unde sînt și la vreme de mare cumpănă au aruncat sabia ei într-o parte. Decît un an cori),
mai bine o zi șoim ! și-au zis voinicii, și unde trebuia, vitejie, cu vitejie, unde trebuia bună
chibzuială, cu chibzuială s-au purtat. Datoria lor au împlinit-o cu strălucire și nu dorim decît
ca tot așa să rămîie.
Nu dar din mîndrie deșartă, nici pentru ochii vecinilor lăudăm pe-ai noștri, căci nimeni
nu trăiește în lume numai pentru ca vecinul să aibă părere bună despre dinsul.
Creadă vecinii ce-or pofti, numai să ne știm noi că sîntem în toată virtutea și că avem
ce ne trebuie. Căci soarta armelor este-n mîinele lui Dumnezeu și, daca s-au îndurat să răsplă-
tească dușmanului relele ce le-am suferit în trecut, nu trebuie să ne, mîndrim mult, ci să ne
bucurăm în liniștea sufletului c-au ieșit gîlceava la capăt bun pentru noi și s-avem nădejde
că în curîud vom avea pace, căci „pace preste pace” zice Domnul prin Isaia prorocul, și cine
cunoaște ce dar are ea cu nimeni nu se sfădește.
116 decembrie 1877 J
HORAȚ JIDAN
Directorul liceului comunal din Tricsta, d. dr. Wilhelm Braun, a făcut ciudata descoperire
filologieo-confesională că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August
amicul lui Mecena, e adică jidan din născare. D. director și-au espus per longuni el laium
ideile intr-o broșură. italiană tipărită la Tricsta. El susține că tatăl lui Horaț a fost un jidan
evlavios și învățat care l-au crescut pe fiu-său în credința, și înțelepciunea părinților.
De aceea filozofia vieții pe care Horaț o rostește în poemele sale este aceeași pe care-o
coprmd cărțile sfinte ale evreilor, cunoscute sub numele Cartea ințclepciunii, și anume Prover-
Ifficy înțelepciunea și Sirah. Această teorie d. Braun caută s-o dovedească prin nume-
roase citate.
Apoi el găsește că epicureismul și umorul lui Horaț constituiesc o trăsătură caracteristică
a jidanului și intr-accastă privire îl compară cu ... Heine 1
Citatul cunoscut din satire Credat ludaeus Apella d. Braun îl esplică și zice că Apella
im*i nimic alta decît „Abelcs”.
Dar atunci și Horatius Flaccus trebuie să se fi chemat Horatius Flekeles.
116 decembrie 1877]
82
DOROBANȚII
Au sosit in București dorobanții de pe eimpul de. război. Acești eroi, cu care gazetele,
radicale se laudă atâta, sînt, mulțumită guvernului, goi și bolnavi. Mantaleledor sint&bucăți,
iar sul» manta cămașa pe piele, și nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. încălțați sînt tot atît
de rău, unul c-un papuc s-o opincă, altul c-o bucată de manta înfășurată. împrejurul picio-
rului, toți într-o stare de plîns, într-o stare care te revoltă în adîncul inimei.
O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o explicație nu ne poale
mulțămi față cu această mizerie vădită și strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au
trimis iarna la război în asemenea stare ? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Sin tem
de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe țăranii noștri
în asemenea, stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede, ca să fie cel puțin oameni. Turcii,
despre cari se zicea că mor de foame și de frig, au sosit la București mai bine îmbrăcați și
mai îngrijiți decît soldații noștri. Rușii cavi pleacă la eimpul de luptă sînt toți îmbrăcați bine,
cu cojoc și eu manta sănătoasă, și bine încălțați; la ai noștri îmbrăcămintea e curat ironia
unor haine, e goliciunea parafrazată, tăi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să.
nu zicem un cuvînt mai rău, în zăpadă și în ger, nemîncați, neimbrăcați, decimați mult mai
mult, de frig și de lipsă decît de gloanțele dușmanului. Nu sînt în toate limbile omenești
la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera ușurința și nelegiuirea cu care stîrpiturile
ce stăpînesc această țară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel țăran
care muncind dă o valoare pămîntului, plătind dări hrănește pe acești mizerabili, vărsîudu-și
singele onorează, această țară. Și pe cînd acești cumularzi netrebnici, această neagră masă de
grecotei ignoranți, această plebe franțuzită, aceste lepădături ale pămîntului, această lepră a
lumii și culmea a tot ce c mai rău, mai mincinos și mai laș pe fața întregului univers face
politică și fanfaronadă prin gazete și se gerează de reprezentanții unei nații ai cărei fii aceste,
stirpituri nu sînt și mi pot. fi, tot pe aluneca soldatul nostru umblă gol și desculț, flămînd
și bolnav pe cîmpiile Bulgariei, îi degeră mini și picioare, de. cad putrede de pe trupul viu
al omului și, veniți înapoi în țară, cad pe drumuri în țara lor proprie de frig și de hrană
rea. Și tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureștilor refuzând de a-i primi
în cartier. Am ajuns cu teoria de „om și om” așa de departe incit fiece grecotei, fiece veni-
tură, fiece bulgăroi e mai om în această țară decît acel ee-și varsă sîngele pentru ea. Scuzabil
n-au fost acest război, dar explicabil putea să devie purtat. în condiții normale, dar în modul
în care s-au purtat, cu oameni goi și flămânzi, au fost o adevărată, crimă, un omor de oameni
prin foame și frig.
Consistă această, țară din călăi și din victime ?
[30 decembrie 1877/
[„«PRESA» REPRODUCE...”]
„Presa” reproduce o serie do articole din 1870 - 1871 prin care se demonstra în modul
cel mai pipăit că inițiativa ideii independentei aparține partidului confer va lor, al căruia „Presa1’
era pe atunci unicul organ. Această măreață și nobilă, idee care a fost pusă înainte de con,ser-
valori, aplicată de dînsii prin încheierea tratatelor de comerciu și al cărui triumf definitiv se
datorește oștirei, organizată, instruită și armată tot de un ministru conservator, soarta, oarbă,
și nedreaptă a voit ca să. se realizeze, gratie unor împrejurări extraordinare, sub guvernul
acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dînsa, dar au luptat din răsputeri ca săi
împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamflet ele lor1,
ei au atacat tratatele de comerciu și, printr-o aberațiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au
cutezat să înfățișeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care
s-a obținut vreodată ; ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările și tot ce a făcut
din soldații de paradă de altădată armata de la Plevna și de la Grivița. Ei, în fine, proclamau,
necesitatea; de a ne ține legați de Turcia, inventau o pretinsă politică.- occidentală, care de la
1870 — 1871. nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Pașa; ei felicitau sus și
tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria
lui de turc, estensiunei drepturilor și privilegielor națiune! române guvernate de conservatori.
1 Oricine își aduce aminte regatul cu apă rece, demn de cugetul patriotic și de
spiritul distins care s-au răsplătit cu medalia Bene merenti.
33
Ajunși la guvern, desființau armata prin buget, suprimau recrutațiunea intr-un an ca
1^76 și anunțau vînzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte, peste puțin poale și a armelor
pe care le țineau mini de români. în cîteva luni însă ordine, se vede venite din afară, și
dorința de a se menține cu orice preț la ace-a putere, izvor de beneficiari bănești pentru clica
catilinară pe care o reprezintă, îi făcea să. schimbe cu totul politica turcească în numele căreia
ajunseseră la putere. însă, ca toate ființele servile conduse de interese, iar nu de principiuri,
ci fură tot așa de esagerați filoruși cit fuseseră de supuși și umili filoturci. Intrară în răzbel,
lapt care se putea foarte bine aproba și sprijini, dară intrară cu o anuală nepregătită cu
nimic, grație ineptei și culpabilei lor administrațiuni, și fără nici o convențiunc stipulînd și
marginea saerificiurilor și întinderea beneficiilor pentru români, mulțumită închinatei lor diplo-
mații. întrebați de piesa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăția alăturea de care
luptau, ei răspunseră, cu cutezanță că acea, împărăție nu putea să trateze cu un stat care este
încă vasal și, adăogitul la această umilă mărturisire lingușiri fățarnice pentru puternicul suveran
ce. ocupa .România și Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăogau că, ei mi fac insultă,
generosului țar a-i cerc sapis, amanet ele.; cu aceste îndrăznețe cuvinte ci au voit să închiză
gura, conservatorilor, puindu-i între, necesitatea de a tăcea și pericolul de a, vorbi, displăcînd
astfel împăratului atotputernic care ține în mîinile sale destinurile Orient ului. Parada (apărarea)
era, dibaci', demnă, de acea slugărească abilitate în care cei mai mulți diutr-înșii au fost,
crescuți. Niciodată însă nu s-a pus înainte o tactică mai basă și mai ineptă. Dacă eram un
stat vasal cu care nu se putea trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerț subscris
sub ministerul Lascar Catargi de însuși Maiestatea Sa împăratul Alexandru alăturea cuM. Sa
Domnitorul? Știm că s-a făcut pentru aceasta mari dificultăți. însă, insistența respectuoasă
dară, fermă a conservatorilor a învins aluneca scrupulurilc cancelariei rusești și apelul făcut
la mărinimia împăratului a fost ascultat, și cînd? Cînd Rusia tratîud cu noi ne acorda o
concesiune diplomatică pur și simplu, fără, să, nc ceară, în schimb nici aur, nici sînge.
Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acțiune guvernul rus a iscălit
cti .noi convențiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condițiuni curat politice,
cum este integritatea teritoriului? lată ce s-a făcut cînd era vorba din partea noastră, de o
i icutrai itatc binevoitoare.
Și astăzi, cînd M. Sa Țarul împărțește cu oștirea română, pericolele și privațiunile războ-
iului, cînd primește decorațiunea și medalia Virtuței a statului român, cînd acordă, suveranului
nostru distiucțiuni care nu sc dau decîl suveranului unui stat independent, cînd ni sc prodigă,
onorurile și decorațiunilc (Trop de jîcurs, trop de flcurs am putea striga), diplomația roșie
ne declară că sintem stat vasal și că nu putem trata. Așadară cînd vine vorba de interese
pozitive, la un tratat în formă, d-nii Cogălniceanu și Rosetti ne spun neted, unul la tribună,
altul în ziar, că nu putem trata, că. sîntem un stat vasal și că ce este mai prudent este să,
nc meredem generezitaței M. S. Țarului. Și noi avem cea mai deplină încredere în această,
generozitate și bunăvoință proverbiale. însă este oare sigur că bunăvoință personală a Majestăței
Sale va putea totdauna fi triumfătoare de dispozițumilc guvernului său, de interesele Imperiului,
de timiditățile diplomației, de opinia poporului rus? Nu ne-a declarat însuși „Românul”,
care de la un timp încoace are aerul d-a sc face. „Monitorul oficial” al simți mialelor celor
mai intime și celor mai personale Majestăței Sale, că Majcstatea [Sa] dorea acest răzbel și
că a ced[at] [miș'Jcărei generale a opiniei în [aceasta]?
Tată dară un punct în care [vo]ința personală a M. Sale a cedat unor înalte considcra-
țiuni. Pe lîngă aceasta, organul ultraconstituțlomd al d-lui C. A. Rosetti găsește comod de a
adăposti responsabilitatea guvernului roșu la niște înălțimi unde crede că este greu de a veni
cineva să o caute. însă această tactică lașă nu trebuie să izbutească.
Românii cunosc pc M. Sa ca un nobil și generos suveran. Asemenea cunosc guvernul
rusesc ca guvernul unei puteri amice. însă nimic mai mult. Ei n-au nimic a face nici cu o
personalitate prea înaltă ca să fie pusă în joc și a[l] cărui nume în aceste cestiuui ne-a silit
să-l pronunțăm numai fățărnicia cari', nu respectă nimic a d-lui C. A. Rosetti. Asemenea
românii n-au nici o vorbă cu guvernul rusesc care este, credem, însărcinat cu interesele Impe-
riului și ale poporului rusesc, iar nicidecum, cu afacerile României. Românii au a face cu
guvernul românesc, cu d. Brătianu, ministru de răzbel, cu d. Cogălniceanu, ministru al aface-
rilor străine, cu d. 0. A. Rosetti, președinte al Camerei și inspirator al guvernului.
Aveam dară dreptul să-i întrebăm și erau datori să ne răspunză: Ce măsuri ați luat?
Ce convcnțiuni ați încheiat? Cum credeți la încheiarea păcei să apărați interesele țării? D-lor
nc-au răspuns curat și simplu că nici una și ne-au trimis să ne adresăm la generozitatea unui
guvern străin. Ni se pare că răspunsul a fost categoric. Ne parc și nouă bine, căci istoria ii va
înregistra. Dacă dar România nu va ieși din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avan-
tagiuri disproporționate cu riscurile și cheltuielile sate, responsabilitatea va privi pe acești
miniștri inepți și slugarnici, care n-au știut a vorbi și a stipula în numele unui popor liber și
34
stăpîn pe sine. ()ar dacă, din contra, R<>mănbr vn cîstivO' era. ^a-n în privința' teri lorinIui șan
a drepturilor sale, dai^i va ieși pentru dnisa. de aci ihte^ritatea. sa. ca teritoriu și ca națiune,
o independiula. asigurată garantată, atunci iarăși nu avem nici o recunoștință pentru miniștrii
de astăzi, căci ci înșiși au declarat că n-au făcut nimic pentru aceasta și că toate sînt datorite
gemnwJtăței unei putori străine. Pentru dînsa. dară în acest caz va fi recunoștința, tarei.
/3 ianuarie 1878/
O" u - , T




băii a im.i.*iî.ssw
11UH A NiU'
>. V' '	?	' 30EW WMFUSWl
1

I» Mucurese? *a dbtnttc U) hani nmeralu
\ N«
l**j*M>*
-p^—Ț -w-™ T3 x 1OLJT TI
1 XZ^JL^AljxjJLAjrxx^ rl W l-^r

&0':	l< :<	:•> r?ț(wx M«k»s(5U<, KțA«5>;<



:q
■ •: K <i« X< |^X]NC «<«.
■ ;:<	v.M
M> k ' < < -r >
kXWîit	>W
3. Frontispiciul ziarelor cu care polemizează Eminescu între 1377 și 1880.
[„«ROMÂNUL» CONCEDE...”]
„■Românul” concede, câ soldatii an pchwul; pe, cîmpnl de, război rupți și desculți, dar
cu toate acestea ei s-au purtat vitejește; adică din nou confundă meritul dorobanțului cu meri ■
tele guvernului. Că soldatul a fost rupt, desculț, rău îngrijit, adesea rău condus c meritul
guvernului; că el s-a purtat bine și vitejește este meritul soldatului. Distinguendum est.
35
Apoi se scuză liberalii că un erau pregăIiți, că voiau ueutm teritoriului ș.a.s.a.
Și noi ne aducem aminte de inepția cl-lui Nicolae loncscu, ne aducem aminte de ministrul
Slăniceanu, care strmgea soldații cînd era a pace și le dădea drumul cînd era a război.
Ne aducem bine aminte că liberalii, veniți la putere în urma flămîngiunii lor, n-avean nici plan,
nici idei, nici credit; c-a făcut t ocmai contrariul de ceea ce promisese ; că din prieteni turcilor
s-au făcut dușmani lor; că din contrari războiului s-au făcut războinici nevoie mare, în sfîrșit,
că n-au urmat cărare hotărîtă de mai nainte.
Acuzarea că conservatorii i-ar fi condus pe soldați la starea de sclavi ai străinilor, la dispre-
țul general si altele de același calibru, le-țo j întoarcem d-nilor liberali cu mulțumită înapoi.
Dacă țara aceasta există pînă astăzi are s-o mulțumească elementelor conservatoare, care,
cu mijloacele lor minime, espuindu-și numai capetele lor proprii, nu viețile a mii de oameni,
au ținut țara neatîrnată prin mijlocul tuturor nevoilor, de stă pînă în ziua de astăzi. Slavă
Domnului, cu grecoteii din Strada Doamnei ne putem măsura orișicînd.
[4 ianuarie 1878J
PRO DOMO [„IATĂ «SIMȚIMINTELE,
IUBIREA DE ADEVĂR...»”]
Iată „Simțămintele, iubirea de adevăr, buna-creștere și limbagiul ales al nobilei și ilustrei
partide a conservatorilor’’, exclamă „Românul”, reproducând notița noastră asupra dorobanților
din numărul de vineri 30 decemvrie.
Nobili, nenobili -- știm că-i ustură rău cînd le spunem pe nume și arătăm cîtă deosebire
este între frazele liberale, între esploatarea simțirilor celor mai sfinte ale nației românești și
între realitatea crudă pe care au creat-o țării.
Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în fața radi-
calilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor șiruri c
însuși neam de țăran și priveliștea acelor jertfe ale frazelor liberale l-au durut. Radicalii
trebuiau să știe că războaiele nu se fac eu palavre, ei cu bani, și că vorbele goale din Dealul
Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanț.
Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e
decît acela care ticăloșește pe oamenii ce în-adevăr nu sînt ticăloși; a. le spune însă tică-
loșilor că ticăloși sînt nu e nici o cestie de „creștere”, nici cestie de „limbagiu”, ei o foarte
tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca, despre netreb-
niciile ce se fac în lumea aceasta.
Ba o foiță care-si macină palavrele tot la moara „Românului” ajunge să se anine1 pînă
si de persoana colaboratorilor „Timpului”. Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la
teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înșire mult și bine asemenea filozofii și să se inte-
reseze prea cu de-amăruntul de viața noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de
faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat cîtăva vreme cartea de
gard și și-a tăcut mendrele printre actori nu dovedește nimic, rău nici în privirea caracterului,
nici în privirea inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci
în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia prințească și, la urmă, că amîn-
doi sînt viță de țăran românesc, pe care nu-1 faci străin nici în ruptul capului și pace bună.
('ine n-a simțit pînă acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate
adevărată decît în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare?
ce nici un leac nu are sau |î]și închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă.
Cînd d-lor ne zic nouă că nu sînt em români rîde lumea care șt ie că ne ținem grapă de
părinți ce neam de neamul lor au fost români ; dar cînd le zicem noi d-nealor că sînt rămășițe
și pui de fanariotă atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat și se știu cu musca pe căciulă.
[6 ianuarie 1878]
36
[„D-L CANDIANO POPESCU...”]
D-l Candiano Popescu, între atîția generali și ofițeri care onorează armata română,
a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua Romanici.
Eroul din noaptea de 11 fevruarie (‘are a intrat cu revolverul în camera de culcare
a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula
republică de la Ploiești este dară ales pentru a înfățișa pe lîngă ilustrul comandant al armatelor
ruse din Asia disciplina și virtuțile ostășești ale armatei române. Frumoasă și nemerită alegere !
Dacă nu ne înșelăm, este a șasea răsplată pe care a obținut-o d-1 Candiano de la începutul
campaniei; să numărăm: 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea Sdului George,
1. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis.
Fericită idee a avut d-1 Candiano de a proclama, acum șapte ani, detronarea suveranulu i
său ! De altminterea, ce este drept, re prezintă foarte bine pe guvernul oarei trimite.
/6 ianuarie 1878J
O NOTIȚĂ STRĂINĂ
RELATIVĂ LA LITERATURA ROMÂNĂ
Cetim în „Vossische Zeitung” din Berlin, numărul de duminecă, 2 decemvrie 1877 :
rUimaenische Skizzen, introducere și traducere de d-na M. Kremnilz (București, 1977 la Socck și C-ie) este tit^
Iul unei câ,rți puțin voluminoase, care însă in limitele ce și le-a tras ne face să vedem cu o deosebită claritate situația inte-
lectuală și morală a Komâniei. Introducerea ne dă un scurt prospect istoric despre starea de ma:-nainte și despre starea
de astăzi a țării și arată marea influență a elementului coreligionar in trecui, care însă in prezent nu mai are puterea
ideilor moralizatoare. După introducere urmează un fragment din critica lui Titu Maiorescu în contra direcției de astă-î
în cultura român*, în care se combat, cu o asprime fără cruțare și cu o logică incisivă dar totodată din impulsivi
nea celui mai înalt patriotism formele superficiale, lipsite de fundament organic, în dezvoltarea intelectuală a Komâniei.
Aici urmează citat. în traducere pasagiul de In. pag. 331 și 335 din cartea d-lui Maiorestm
Critice.
însă țara judecată cu această asprime posede în literatura ei mai nouă talente de o necontestabilă însemnă
tate, precum dovedește alegerea următoare de novelele și de schițe din pana a diferiți autori români. Aceste șapte schițe,
narațiuni și povești sini toate ținute în ton popular și izvorîte din iubirea poporului și a naturei lui adevărate! t'nele
din ele, precum este Crucea din sat a d-lui Slavici, sint de o frumuseța îneîntătoare și scrise cu atîta poezie incit se
pot compara cu cele mai eminente produceri ce le are literatura tuturor popoarelor în sfera concepțiilor poetice populare.
Cartea d-nei Krernnitz cuprinde4, pe lîngă citata narațiune de I. Slavici, încă o istoric
sătească (Popa Tanda), de același autor, două ,,copii de natură” (Popa Garril și Cucoana
Nasta^ia) de I. Negmzzi, o novelă ( Mihnea cel rău ) de A. I. Odobescu, o novelă de N. Gane
(Santa) și povestea populară a Gemenilor cu ulea în frunte. Cu (-îl humor este scrisă și cu ce
plăceri4 se citește d.e. simpla istorie sătească a d-lui Ion Slavici ! Popa Tanda, prin caracterul
lui cam prea drept, își atrage defavoarea mai marilor lui și se vede strămutat în mizerul și
sălbăticitiil sat Sărăcenii din Valea-Seacă. Aici preotul începe în anul dinții să predice popore-
nilor săi cu multă seriozitate Evangelia îndreptării. Cînd vede că predica e în zadar încearcă
în anul al doilea batjocura și în anul al t reilea dojana.
Toate însă sînt degeaba; în mijlocul sărăciei și lenei obștești se și vede pierdut în mizerie
cu nevastă și copii cînd, într-o dimineață, gîndindu-se cu amar la starea lui în mijlocul biseri-
cuței aproape ruinată [îji vine deodată ca o inspirație de sus : el începe a munci însuși, se
pune pe lucru cu propriile sale brațe, I î |și reparează casa preoțească, [î]și așează un gard în
jurul curții, [î]și lucrează ogorul, [î]și sădește o grădină. Poporenii la început dau din cap
și sic că e al dracului popa, dar încetul cu încetul se pun pe gînduri și în scurt timp fac unul
37
diipă altul ceea ce au văzut că [are popa. De abia trece un au și șa tul s-a schimbat la lata
și acum cirul ajunge un calator prin Valea-Seacă, pe șoseaua cea hună, și întreabă. de satul
cel frumos pe care! zărește cu mirare, află că este satul Sărăcenii, adevăratul azil al săracilor
/ 12 i a n i (a r i e 18 78 /
ORIGINEA ROMÂNILOR
La 4/1G ianuarie d. dr. Fligier a ținut la adunarea Societăței antropologice din Vicna
o conferință prin care a combătut părerea romanilor că poporul lor s-ar trage de la vechii
romani. La intrarea» lui Victor E mânu el în Roma an venit felicitările municipalităților
București și lași, în cari se zicea că Italia este muma comună și a romanilor, deci cu ocazia
aceea maimulți învățați italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum
formațiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu
este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susținută de români de la coloniști soldați
din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăși încă înainte de Traian
si e istoric constatat (?) că, spre a coloniza țările de la gurile Dunării, s-au luat populațiuni
semitice ( ?) din Asia Mică, din Siria ș.a. Dacă romanii ar avea cuvînt să-și deducă originea
de la coloniștii romani, atunci ar fi înrudiți prin sînge nu cu italienii, ci eu jidanii ( ?). D. Pli
gier polemizează contra lui Mommsen și a altor învățați, cari iau limba română drept dovada,
a originei italiene, și el susține că romanii sînt coborîtorii direcți ai vechilor traci. Dintre
popoarele 'tracici însă au primit și altele limba latină, și d-sa a sprijinit această teză, arătînd
că. și alte popoare barbare, cu care cele dinții au venit în contact în vremea .migrațiunii, și
au apropțrjiat cu ușurință limba latină.
La teza aceasta, a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin cîteva observări.
.1	. Limba romană e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere
de pâmînt atît de mare, despărțiți prin munți și fluvii, romanii vorbesc o singură limbă.
Prin urmare elementele din (tari s-au zămislit- poporul romanesc mau putut să. fie decît numai
„două”. în orice caz însă semiții d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cît de slabă, caret
însă nu se găsește deloc. Să presuj nem că toate cuvintele semitice au dispărut-, mar fi
dispărut. însă gîtlejul, cerul gurii și । rătușul lor, deci am găsi urme de „fonologie” semitică
în limba română, caz care asemenea m. se-ntîmplă.
Am trebui să avem azi o limbă‘latină pronunțată jidovește. Toți știu însă că jidanii
moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în țară, nu sînt în stare să pronunțe Tomănește.
3.	Nu știm cum e istoric constatat că coloniștii ar fi fost semiți. Ex Mo orbe TMnano
a lui Entropius (singurul loc ce vorbește despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria,
Asia. Alică ș.a.
L Dacă coloniștii ar fi fost stră‘ni, ei n-ar fi putut vorbi decît limba latină clasica,
în limba română se găsesc însă tocmai dementele unei latinități arhaice, ce nu se putuse păstra
decît tocmai numai în Italia și nu la ^ei ce mvățau limba clasică a statului Cine-nvață azi
•franțuzește sau nemțește învață limba scrisă, nu cea vorbită prin ținuturi depărtate, în (-are
s-au păstrat urmele limbii vechi.
5.	Coborîrea din traci o negam pur si simplu. Afjlrnianti obstat probai io. Daca n-ar
exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinie cu sute de mii
de păreri. Poate c-am ieși la urmă și chineji și turcomani și tot ce ar pofti cineva. Prin
simplă» afirmare nu se dovedește nimic.
Cine a[uj fost dacii, care au fost limba lor nu se știe nici pînă astăzi. Sigur s-ar putea
deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptînd pe cel roman, trebuie să
se afle urme de fonologie dacică.
[13 ianuarie 1878/
DIN VEACUL AL ZECELEA
Sosurile dintre Volga, Nistru și Prut au fost; totdauna bogate în populațiuni războinice
și neliniștite cari, negăsind piedici pînă. în Carpați și pînă în Balcani, părăseau locuințele
lor și porneau în lume spre a cuceri alte țări, istoria Daciei vechi după colonizare consistă
38
aproape numai din călcările rolurilor dc popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea
mulțime de războaie întîi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă — cine n-o
cunoaște? Cine nu știe cîte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?
Dar nu erau țările noastre ținta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Eoma,
cetatea pe șapte munți de lîngă Tibru, așa popoarele slavice, care au primit religia creștină
din Bizanț, întindeau odinioară mîna lor spre Eoma nouă, cetatea pe șapte dîmburi de lîngă
Bosfor. Descendentul lui Eurik au făcut război Bizanțului la anul 907, dar n-au putut să co-
piind ă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe cîteva mii corăbii mici de la gurile
Dniprului ca să ia Bizanțul cu asalt, însă asemenea în zadar.
Sub urmașul lui Igor, Svetoslav, rușii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.
Nicefor, împăratul bizantin, au fost atacat de către romăno-bulgarii de dincoace de
Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru,
împăratul bizantin le trimise inșilor 1500 livre de aur (cam 2 și jumătate milioane de franci)
drept subsidii de război, și în vara anului 968 rușii intrară în Bulgaria, cuceriră și dărîmară
multe orașe și se întoarseră încărcați de pradă în țara lor. Dar țara dintre Balcani și Dunăre
le plăcu atît de mult încît la anul 969 se întoarseră iarăși în Bulgaria, hotărîți de-a se așeza
aici și de-a apăra țara cucerită chiar și contra bizantinilor. Eegele bulgar, Petru, murise;
fiii săi nevrîsnici, Roman și Boris, căzuse în mînile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinției
părea asigurată și ei se așezară în Bulgaria.
După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanțului loan Cimisces, un armean. Acesta
trimise lui Svetoslav solie să deșerteze fără întîrzierc^ țara, fiind parte a împărăției romane.
Svetoslav zise scurt că în curîndîi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolei.
Svetoslav adună oast e mare de slavi; cîteva mii de unguri și de pecenegi se uniră ase-
menea cu dînsul și astfel trecu Balcanii, arse orașele și satele în drumul său, iar locuitorii
luară cîmpii, fugind care încotro. Bușii luară Filipopol puind în țeapă 30000 de greci și de
bulgari și își așezară tabăra între Adrianopole și Constantinopole, cam în locul în care se află
astăzi orașul Ciadal Borgas.
împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oștire mică, însă
bine disciplinată. Prin marșuri bine chibzuite, Bardas [î]i ținu pe ruși în loc, amăgi cîteva
detașamente din tabără afară și le bătu despărțite. Pe lîngă aceasta mai veniră preste ruși
foametea și boalele, încît Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El
nu s-ar fi întors nesupărat daca Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întîmpine o răscoală
ce se ivise acolo.
Dar țara înt re Balcani și Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuși în mînile rușilor.
împăratul bizantin, temîndu-se de-a-i avea pururea în atîta apropiere, hotărî să-i atace
din nou și anume din două părți. Flota grecească, de 300 de corăbii, avînd proiectile de foc
grecesc, merse spre gurile Dunării, purtînd provizii multe pentru oastea ce se strîngea [la]
Adrianopole, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuși la Adrianopole și trecu Balcanii
pe la strîmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decît dincoace de Balcani,
pe un șes înălțat dintre două ape, precum povestește Leon Diaconul.
După popas oastea bizantină apucă drumul spre Șumla de astăzi (Prestlava pe atunci).
Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decît pe acela al oștirii grecești,
deci rămăsese cu partea cea mai mare a oștirilor sale lîngă Dunăre. El se întărise în Silistra
de azi (pe atunci Dorystolum) lăsînd numai o garnizonă mică la Prestlava.
Eușii din Prestlava făcură o ieșire, fură însă respinși. în Joia mare, 4 aprilie 972, bizan-
tinii porniră asalt, suiră pe scări valurile întăriturelor și siliră pe ruși a se retrage în castelul
întărit și despărțit de oraș. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bîrne, grecii-1
aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliți de foc, rușii (7000 la număr) ieșiră la larg și căzură în
luptă pînă la unul.
Cimisces reclădi zidurile Prestlavei și o numi loanopoli, făcu Paștele aci și apoi plecă
spre Dorystolum, unde Svetoslav se întărise în capul a 60000 de oameni. în luptă grecii nu
i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrînd în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, boalele
se răspîndiră între ruși, încît în mijlocul verei, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul,
propuindu-i pace.
Eușii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru
totdauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii și a trata
bine pe negustorii ruși cari vor petrece în Bizanț.
Din 60 000 de ruși nu mai rămăsese în Dorystolum decît 22 000 cu viață.
Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.
39
5 — c. 832
Dar abia trecură Dunărea spre ă se întoarce în țară și locuitorii de dincoace, mai cu
seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra lor și-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav.
Din suta de mii, cu cîți venise întîi Svetoslav, prea puțini își revăzură patria.
Deci în veacul al X-lea, și anume între anii 907- 970, rușii au încercat de trei ori a
cuceri împărăția bizantină, dar fără să poată izbuti. De la cea dinții încercare sînt o mie fără
treizeci de ani. Ce față vor avea oare aceste țări cînd mia de ani va fi împlinită? Căci pe
aceleași locuri prin care stăteau odată arcașii lui Svetoslav sînt astăzi regimentele împăratului
Alexandru II, dar în mai mare număr și încununate de izbîndă. Din vechiul Mare Ducat de
la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăție a istoriei nouă, alte ape duce Dunărea,
alți stăpîni sînt la Bizanț, alți dușmani găsește Rusia în cale. Dar va veni o vreme cînd alte
neamuri, ce dorm în sînul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări și pe învingător
și pe învins, cînd vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, cînd nu va fi rămas nici
urmă din toate cîte ne mișcă acum, din toate cîte dorim.
[20 ianuarie 1878]
(„ÎN SFÎRȘIT VEDEM LIMPEDE...”]
în sfîrșit vedem limpede. Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea
Basarabiei în schimbul a nu știu căror petice de pămînt de preste Dunăre. România este
singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au
încheiat cu el o convenție prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede
zburînd ca pleava în vînt asigurările unei convenții a cărei iscălituri sînt încă umede și
pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a cărei cuvînt se credea în drept să se întemeieze.
Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sînt o condiție de
existență mai mult decît poate pentru noi? După cît auzim, ea nu are nimic de zis* daca
i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de Jos.
Dar cum să se asigure această neutralitate? Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se
scriu astăzi pentru ca să fie călcate de-a doua zi.
Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o
înapoi, drept din dreptul nostru și pămînt din pămîntul nostru ? Pe cuvîntul cum că onoarea
Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe
nedrept o bucată din România și aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri.
Ciudată onoare într-adevăr !
Și pe ce se-ntemeiază acest point dUion[n]eure>i
Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de București de la 1812 s-a
făcut această cesiune, nu ca prei al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.
Napoleon era asupra intrăi . în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în
ruptul capului, luînd fața pămîni dui românesc pe tălpile lor.
Cine i-a văzut întorcîndu-s , căzînd pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că
aceasta era o armie învingătoare nici nu putea crede că peste curînd succesele acelei armii
aveau a-i cîștiga o provincie. Se bie că diplomația engleză, împreună cu vînzarea beiului grec
Moruzi, a fost cauza cesiunii I isarabiei.
Beiul grec și-au pierdut capi . Anglia e pedepsită abia astăzi. Și cînd Moldova au căpătat
îndărăt o parte din pămîntul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei și
acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase?
Căci prin ce păcătuise Țările românești Rusiei? Nu le-am hrănit într-atîtea rînduri
oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată dușmani ai ei? într-ade-
văr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea
cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?
Pe cîtă vreme presa rusească comitea necuviința — căci altfel n-o putem numi — de a
vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atîta vreme am ignorat glasul unei prese care știam prea
bine că n-are nici o însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate Gestiunile
pe cari le permite poliția de a fi discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri albi.
Dar astăzi nu mai este presa rusească care vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.
40
Astfel dar am pierdut 15000 de oameni și cîteva zeci de milioane cheltuieli de război,
am ajutat pe ,,mandatarul Europei” în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot
noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?
Pînă acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb
în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sînt prea vechi și prea bine
întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvînt de onoarea Rusiei angajată prin
Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici nu se megieșă cu
noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pămînt drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat
cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și pînă în veacul al nouă-
sprezecelea.
Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe
prin a-și anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc?
Ciudată mîntuire într-adevăr.
Cuvîntul nostru este : De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.
într-unul din numeri! trecu ți am înregistrat zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja
măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenției încheiate.
Cerem lămurire guvernului. Convenția nu trebuie să rămîie literă moartă și orice trecere peste
ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimărui a fi stăpîn în casa noastră decît
în marginele în care noi îi dăm ospeție. Daca nația românească ar fi silită să piardă o luptă,
va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere
orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Dar toate acestea sînt considerațiuni făcute față cu o eventualitate asupra căreia stăruim
a fi în îndoială.
Oricît de mulți oameni răi s-ar găsi în această țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza
să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri.
Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredințeze că în zadar
a facut-o.
Mai departe nu va merge !
Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atît însă și numai
atît. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.
Ei bine ! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dînsa o vecinică
pată în ochii 1 urnei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.
[25 ianuarie 1878]
[„FĂRĂ A PREJUDECA HOTĂRÎRILE ADUNĂRILOR...”]
Fără a prejudeca hotărîrile Adunărilor, credem cumcă linia de purtare a conservatorilor
va fi următoarea.
N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular și nu-i dăm nimic ei, precum nu
pretindem nimic de la ea în special decît ca să consfințească cuvîntul împăratului ei. Numai
toți semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne
pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic.
Se zice cumcă argumentarea unei părți ar fi următoarea : împăratul nu voiește să-și calce
cuvîntul și, în marginele voinței sale individuale, nici nu-1 calcă vreodată, dar voința poporului
rusesc cere reluarea Basarabiei.
Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între două state se poate nimici. Caracterul
individual al monarhului nu este decît o garanție mai mult pentru respectarea unui tratat,
nu este însă unica lui garanție. Convenția a fost încheiată între guverne, adică între oameni
cu plenipotențe din partea poporului lor, și tocmai voința popoarelor este angajată prin con-
venție. Deci nu înțelegem ca o voință angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au
luat în mod formal. Ce deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate juridică, și niște
bande neorganizate ?
Dacă am făcut odată greșala de a încheia convenție cu ea, n-ara încheiat-o pentru a
servi politica rusească în special. însărcinată de Europa de a regula cestiuni ce nu ne privesc
pe noi, nu i-am cerut decît să ne garanteze ea în special ceea ce toate puterile ne-au garantat
41
prin Tratatul de la Paris : integritatea și neatîrnarea teritoriului nostru aciuai. Poate să fie
în alte locuri obicei să se precupețească pămîntul patriei și cetățenii statului, noi nu cunoaștem
aceste obiceiuri și nici voim a le cunoaște.
Daca Rusia’ne propune un schimb — nu-1 primim. Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi
nu primim.
Noi nu cunoaștem în ea decît pe mandatara Europei, care, n-au declarat război Turciei
pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sîrbilor, muntenegrenilor, în sfîrșit
a popoarelor de care a fost vorba la conferențe. De noi n-a fost vorba la conferență; războiul
ce l-am purtat au fost poate o imprudență ce se iartă unui popor tînăr și arzător, și alianța
de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar încolo n-avem a împărți
nimic cu Rusia nici în clin, nici în mînecă. Poate din partea noastră să cucerească toată țara
turceasca, dacă o vor lașa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-arc a ne lua nici pămînt
nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la
care vom primi.
Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.
Vrea Rusia să ne dea independența? N-o primim de la ea.
Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.
Cu un cuvînt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de paironagiul ei special
și nu-i cerem decît ceea ce sîntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rînd, cu fata
curată : sa respecte pe deplin convenția încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am
poftit-o sa se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a
luptat pentru noi, nici noi pentru dînsa, ei fiecare pentru sine și ale sale; ea pentru a împlini
mandatul Europei și pentru confrații ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici<de>un aranjament cu Rusia, nu-i conccdem
dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile
europene.
[28 ianuarie 1878]
REPREZENTAȚIILE ROSS1
La 24 curent s-au reprezentat Handet. Daca în Bucuiești am avea dreptul de-a fi
exigenti și n-am trebui să fim mulțumitori din inimă pentru orice scînteie de arte adevărată,
am avea observatii de făcut, nu lui Bossi însuși, ci asupra reprezentației ca întreg. O piesă,
dar mai cu seamă una de Shakespeare, este un op de arte în care toate caracterele sînt
atît de însemnate îneît merită jucate de artiști mari. Se înțelege de sine însă că nu se va găsi
poate niciodată o trupă care să întrunească în sine atîția artiști escelenți îneît întregul op de
arte să se poată privi ca un bas-relief din care nici o figură să nu răsară prea afară de margi-
nele care despart statua izolată de bas-relief. Deosebirea între trupă și Bossi este prea mare,
îneît, pentru a stabili unitatea concepțiunii shakespeariene, am trebui să scădem mult din
Bossi sau să adăugăm mult trupei.
în trupă avem un orchestra în care un singur instrument prevalează cu mult. Nu-i
vorba, celelalte instrumente acompaniază bine și cu măsură, dar totuși partitura unui singur
instrument răsare mai mult. E o statuă izolată înaintea unui bas-relief. Cu multe schimbări
făcute scrierii asemenea am trebui să nu fim înțeleși. Dar mulțămitori precum sîntem pentru
orice arte adevărată, renunțăm de mai nainte de a-1 vedea pe Shakespeare interpretat ca
întreg, așa îl văd ochii sufletului nostru și ne declarăm cu asupra de măsură învinși de jocul
puternic al marelui maestru italian.
[28 ianuarie 1878]
ARBOROASA [„CITITORII NOȘTRI...”]
Cititorii noștri își aduc desigur aminte de seama ce am da[t]-o despre procesul intentat
tinerilor români, membri ai Societății Arboroasa de la Universitatea din Cernăuți.
Procesul s-a petrecut înaintea Curții cu jurați trei zile de-a rîndul, ’și anume de la
20—23 ianuarie st.v. (1—3 fevr. st.n.). Tinerii au fost achitați cu „unanimitate” de voturi.
42
Fină acum nu s-a mai întâmplat în Cernăuți un proces de asemenea natură, din care
cauză publicul se îmbulzea nu numai în sala de ședințe, ci și pe uliți, încît, pentru a păzi
ordinea și de teamă de turburări, ulițele era percurse de patrule de agenți polițienești.
Arestul preventiv al tinerilor ținuse unsprezece săptămâni. în ziua achitării ei au fost
puși pe picior liber.
/ 4 februarie 1878/
CONTESTAREA ALEGERII D-LUI MAIORESCU
Colegiul I din Iași au ales deputat în Cameră pe d. Ti tu Maiorescu și aceasta din cauze
binecuvântate. Politica oarbă a roșiilor au adus soarta românimei întregi la marginea prăpăs-
tici. Prin buna chibzuință și înțelepciunea generației reprezentate de Negri, Alesandri, Grigorie
Ghica Vodă și alții, Moldova a recăpătat acea bucată de pămînt din teritoriul ei strămoșesc
care stăpîncște gurile Dunării și o parte a Mării Negre, Basarabia. Poporul românesc — deși
destul de numeros pe fața pământului -- a rămas însă în urmă economicește și în cultură, deci nu
putea să. întreprinză lupta pentru existență decît sub scutul unui rol istoric, recunoscut de Europa
și congruent cu interesele ei. Misiunea statului român în afară era ca să formeze o despărțire
între trei civilizații deosebite, între Austria și Rusia pe de o parte, între Rusia și Turcia*pe
de altă. Iar cât despre rolul intern, el e mai cu samă un rol de cultură temeinică, care să se
răsfrîngă asupra tuturor românilor, oriunde ar fi trăind ei, și să formeze oarecum stratul de
căpetenie al unei culturi naționale comune. Partidul conservator din Iași, știind pe deplin
că acel petec de pămînt de la Dunăre este rațiunea de a fi a statului român din punctul de
vedere al Europei și cunoscând fățărnicia liberalilor, cari sînt în stare să joace comedia protes-
tării pentru a o da totuși rușilor în schimbul unor foloase personale de tot soiul, au ales cu
majoritate absolută pe d. Maiorescu în aceste momente grele, dînd astfel un vot de neîncre-
dere purtării îndoielnice a guvernului și a Camerei. Afară de aceia d. Maiorescu mai însemnează
și altceva : tendența pentru răspîndirea unei culturi naționale și uniforme la țăranul românesc.
Pedagog și fiu de pedagog, el a văzut cu ochi limpede beția de fraze și lipsa de cultură
pozitivă a clasei de cenușeri din România și n-au găsit un alt antidot mai puternic contra
epidemiei spirituale decît cultura țăranului. Dar pentru aceasta era de nevoie ca limba țăra-
nului, fie el în România, fie în Ardeal, să fie pusă iar în scaunul de onoare ce i se cuvine,
în locul în care o pusese cronicarii și biserica. în lupta pentru limbă și adevăr și contra
jargoanelor franțuzite sau nemțite și a beției de cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii
loviți de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înșira cuvinte
nouă în loc de idei adevărate; limba, și împreună cu ea mintea, se curăță și se lămurește,
căci numai o limbă în care cuvintele sînt împreunate c-un înțeles hotărît de veacuri este clară
și numai o cugetare care se servește de o asemenea limbă e limpede și cu temei.
Colegiul I de Iași a știut dar ce face cînd a ales pe d. Maiorescu. Organe — în genere
foarte bine informate — din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează. în memorandul
colonelului Wellesley către lordul Derby cu data de 17 iulie 1877 se zice deja că împăratul
Rusiei vrea să ia Basarabia.
„Corespondența politică” spune iar că măsura de a mobiliza pe toți cîți poartă arme
în România (în contra Rusiei, dragă Doamne) e cu totul de prisos, căci, după informațiunile
ce le are, „guvernul român, cu toate manifestațiile de formă” va da consimțirea la îndeplinirea
dorințelor Rusiei.
Simțind deci că în dosul vorbelor d-lui V. Alexandrescu și a altora nu e decît frază
și comedie, vechea capitală a Moldovei și-a pus încrederea într-un om care nu se lasă amăgit
nici prin lacrămile de crocodil ale d-nului C. A. Rosetti, nici prin declamațiile d-lor Holbau
& Comp.
La știrea că Maiorescu și Florescu sînt aleși, Camera de astăzi, în care nu sînt decît
vro doi-trei conservatori, a rămas îmărmurită de frică. Dosarul alegerii venise fără umbră
de contestație, comisiunea de verificare n-a putut găsi motiv de invalidare nici măcar cît
e negru sub unghie, deputatul trebuia proclamat. Ca cel ce se-neacă, Camera d-lui 0. A. Rosetti
trebuia să s-anine de un pai, de prerogativa de-a contesta fără motiv o alegere. Trebuia să
se puie din nou în joc orice calomnie, orice nerușinare, doar s-ar găsi un pretext pentru
amînarea acestei alegeri fatale frazei și minciunii.
43
Cu misiunea de a contesta alegerea s-au însărcinat — cine?
Răspundem indirect spre caracterizarea lucrului. Meargă în Adunare un om care nu
cunoaște pe nici un deputat și uite-se de jur împrejur cari sînt"oamenii cei mai urîți fizicește—
nu mai vorbim de suflet — și daca va găsi figuri a căror vedere să-i strice dispoziția pentru
o săptămînă de zile, atunci să puie mîna pe ci. Căci numai chipuri cu totul neizbutite ale
naturii se pot însărcina cu caricarea unui adevăr limpede ca lumina zilei.
D. Holban a contestat alegerea, susțiiînd că, deși biuroul electoral n-ar fi îndeplinit
toate formalitățile, d-sa ar trece cu „indulgentă” peste aceasta dacă n-ar fi alte considerații,
de „moralitate”, care să-i dicteze contestarea.
Motivele sale sînt:
1)	Listele electorale sînt tot cele vechi, făcute de conservatori, deci false.
2)	D. Carp votează alternativ cînd la Iași, cînd la Vaslui, după cum [î]i convine și d-sa
a influințat de astă dată alegerea de la Iași.
3)	D. Dim. Rosetti, care a declarat prin buletinul primăriei că n-are decît un cens
de 78 de franci, a votat asemenea în colegiul I, deși se cerea un cens de o sută dc franci.
4)	D. Maiorescu aparține unei școale filozofice periculoase, căci Schopenhauer și Max
Stirner spun că „forța primează dreptul” etc. Aicea d-sa citează o frază în franțuzește ce
avea acest cuprins. întrebat de un deputat cine susține aceasta, d-sa răspunse : „Schopenhauer”.
5)	Primăria de Iași n-au făcut prin foaia oficială și guvernul n-au făcut prin „Monitor”
convocarea alegătorilor cu 21 de zile înainte de terminul alegcrei.
La toate acestea vom răspunde rînd cu rînd, reproducînd în parte reflectările d-lui
G. Vernescu.
1)	Dacă listele electorale sînt false, toți deputății trebuie să plece acasă, căci toți au fost
aleși după ele.
2)	D. Carp își poate declara domiciliul politic atît la Iași, cît și la Vaslui, de vreme ce
are avere imobiliară atît într-un loc, cît și într-altul. N-au votat însă niciodată în două locuri
pentru una și aceiași alegere.
în faptă d-sa a făcut totdeauna parte din colegiul I din Iași și, dacă i-a convenit o dată
să voteze la Vaslui, a renunțat la colegiul de Iași. „însă deja de la august 1877, adică șase
luni înaintea alegerii”, au optat din nou prin buletinul primăriei pentru colegiul ieșan.
în fine Carp c un om cu avere ș-am înțelege ca d. Holban — care are atît pe cit știe,
adică nimic — să intre vătaf de moșie la Carp și să-i asculte ordinilc; dar nu-nțelegem ca un om
cu neatîrnare economică ca d. Carp, care n-are nevoie să ia în arendă cu prețuri scăzute după
hatîr moșiile statului, să asculte de poruncile d-lui Holban și să-și fixeze domiciliu politic acolo
unde voiește a i-1 [î]nsemna acest curiosum al naturii.
3)	D. Dim. Rosetti, după cit știm, n-a votat deloc. Dar, de ar fi votat, era în dreptul
său, și acest drept încetează abia la formarea nouăi liste electorale. Un om poate într-un an să
scază sau să se urce de zece ori în avere—pînă ce se constată aceasta prin noua listă electorală
rămîne alegător în colegiul în care e înscris. Dacă mișcarea averilor omenești ar putea fi în
orice moment un motiv de contestare a dreptului de alegător s-ar întîmpla ca țara să rămîie
într-un moment dat fără puțință dc-a fi reprezentată. Listele electorale constată și stabilesc
dreptul de alegători. Cu afișarea lor înceată drepturi vechi, prin împuținare de avere, și încep
altele nouă, produse prin îmulțire de avere. D. Holban a încercat să suspicioneze caracterul
prob al d-lui Dim. Rosetti, deci au calomniat.
4)	E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi zis vrodată în vrun pasagiu a numeroa-
selor sale scrieri că „forța primează dreptul”. D. Holban a citat în franțuzește un pasaj din
Max Stirner și cu nerușinare l-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o Adunare incultă,
ce nu-i putea controla nici ignoranța sa nici reaua sa credință.
Max Stirner, pseudonimul sub care un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806),
este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say și a cărții
despre Bogăția națiunilor a lui Adam Smith. După credințe politice, acest filozof al egoismului,
al dreptului ca creațiune a forței, este „liberal radical”. Ca filozof au scris o caricatură ironică
a filozofiei lui Fr. Feuerbach, în care neagă morala în favoarea egoismului (Vezi Bor Einsige
ună sein Eigenthum, Lipsea, 1845).
Schopenhauer, care numește pe Hegel șarlatan și școala sa o adunătură de stîrpituri,
susține tocmai „contrariul” de la cele zise de acest Caspar Schmidt.
Schopenhauer zice:
Dreptul poate fî suprimat prin foiță, niciodată nimicit (blos unterdruckt nie aufgehobcn)
(Vezi Lumea ca voință și idee, voi. II, pag. 680) și fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul
(Parerga, voi. II, pag. 257).
44
Aplicarea dreptului pur sc face adesea cu privire la împrejurările deosebite ale poporului. Dar numai atunci cînd
legile pozitive s-au făcut în esență și prcslc tot după conducerea dreptului pur și numai cînd pentru fiece dispoziție a lor
sc poale găsi o rațiune în dreptul pur, numai aluneca legile sînt un „drept” pozitiv, iar stalul o societate juridică. La din
contra legile pozilive nu sînt decît „o nedreptate” pozitivă, o nedreptate proclamată în public și susținută cu d~a sila. Astfel
este orice „despotic”, constituția celor mai multe state mahomelane, ba chiar mutic părți din alte constituții, precum sclavia,
claca ș.a.a. (v. Schopenhauer Lumea ca voință și idee, voi. I, pag. 409).
Holul pe care cugetătorul îl dă forței brute este următorul: într-o lume plină de ființe rele
și mincinoase precum este a noastră dreptatea este slabă și trebuie susținută cu puterea,
iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai și numai într-o singură
țintă : a face ca dreptatea să stăpînească preste putere, iar nu puterea preste dreptate.
D. Holbau atribuie deci lui Schopenhauer idei pe care acesta le numea șărlătănești și
idei de stîrpituri, insultă memoria unui geniu al cărui nume nu e vrednic să-1 pronunțe, dă o
idee mincinoasă despre scrierile filozofului pentru ... pentru a contesta alegerea colegiului I
de Iași.
A atribui lui Schopenhauer ideile lui Schmidt înseamnă tot atît ca și cînd Praxiteles,
sculptînd statua lui Apollo, ar fi luat drept model umerii d-lui Pantazi Ghica și fizonomia d-lui
Holbau.
5)	Art. 46 al Legei electorale zice : ,,Colegiile electorale se convoacă prin decret domnesc.
Ministrul de interne comunică aceasta primarilor orașelor de reședință, cari, prin înțelegere cu
primarii din celelalte comune ale districtului, convoacă pe alegători cu 21 de zile înainte de
termenul fixat pentru alegeri”. Convocarea prin placate, iscălite de d. Scarlat Pastia primar
de Iași și deputat, s-a făcut într-adevăr cu 21 de zile înainte de termen. Dar, de s-ar fi
făcut în urmă, cc-ar dovedi alt decît reaua-credință a guvernului si a primarului de Iași, pentru
a pune piedici unei alegeri al cărei rezultat îl știau mai dinainte ?
Cu chipul acesta pot scăpa de orice opoziție. N-are decît să convoace totdauna cu cîteva
ceasuri mai tîrziu colegiile cari i-ar da deputați opoziționali ș-atunci toate alegerile neplăcute
ar fi nule.
Vă rugăm, creați asemenea precedente!
După ce motivele d-lui Holbau au fost combătute de d-nii Vernescu, P. Grădișteanu ș.a.,
d. Pantazi Ghica le-au mai rumegat încă o dată și în urmă d. Holban a depus la biurou urmă-
toarea propunere :
Contest alegerea d-lui Maiorescu, nefiind expresia adevărată a colegiului I de Iași și nefiind conform art. 46
a legii electorale, și conclud la invalidarea ei.
Iscălit Holban și alții de aceeași teapă.
Această propunere s-a votat cu majoritate însă nu cu 2/3.
Ce urma?
Validarea alegerii, căci, oricînd se votează o propunere motivată, concluzia ei se votează.
Dar altfel sună logica Parlamentului român. Nu s-a invalidat alegerea, ci s-a contestat numai.
Și, fiindcă d-nia lor nu știuseră ce votase, s-au suspendat ședința pe 10 minute pentru
a reveni asupra votului. D. Holbau și-a schimbat propunerea în mod radical, apoi s-au
pus din nou la vot și s-a votat — Dumnezeu mai știe cum — căci mulți deputați susțineau în
gura mare că numai vro trei-patru liberali ridicaseră cîte amîndouă mîinile, pentru a părea
mulți. Dar ar fi o naivitate a crede că prima propunere a d-lui Holban ar fi fost făcută astfel
numai din prostie. Daca ea întrunea voturile a 2/3 dintre deputați alegerea se invalida;
neîntrunind atîtea, ea s-a contestat cel puțin. Va să zică n-a fost numai prostie, ci și vicleșug
la mijloc. Proștii sînt totdeauna vicleni. Apoi s-a trecut la ordinea zilei, adică la verificarea ale-
gerii d-lui Marghiloman (Buzău).
Aici erau 21 de alegători contestați. Termenul era tocmai cel pus la alegerea d-lui Maio-
rescu, dar fiindcă era alt creștin, Adunarea n-a recunoscut absoluta identitate a cazului, ci,
puindu-se la vot contestarea aceasta, a rămas nehotărîtă, din cauza parității de voturi.
Nu putem mîntui fără a mustra cum se cuvine încă o necuviință a d-lui Holban.
Citind cazurile Carp și Dim. Eosetti, d-sa s-a rugat de miniștrii să aibă indulgență, să nu
dea în judecată pe acești doi domni.
Bunătatea d-salc!
Mai bine vorbea însă de scîrba pe care trebuie s-o producă în orice om întreg indulgența
d-sale. Căci a suferi indulgența cuiva înseamnă a fi „inferior” celui indulgent. Ce urît, ce măr-
ginit, ce scîrbos ar trebui să fie omul care ar avea nevoie de indulgența d-lui Holban !
Nouă ne pare rău că d. Vernescu își sacrifică talentul său oratoric voind să ridice nivelul
acelei Adunări. D-sa își înnobilează contrarii, înjosindu-se de a disputa cu ei, căci e vrednic de
contrari mai buni și dc ... amici mai buni. De ce nu-i lasă în știrea Domnului să se zvîrcolească
45
după plac în mlaștina lor? O sută de oameni cari nu știu ce votează și după vot se întreabă
un sfert de ceas că oare ce-or fi votat în absență... de spirit, cari apoi răzvotează o altă pro-
punere, contrarie celei dintîi ? ... E o superfluență de bunătate de a-i lua în serios.
Și toate acestea ... de „frica” unui singur om.
[8 februarie 1878]
[„>4 TOUT SEIGNEUR, TOUT HONNEUR!...”]
Ă tout seigneur, tout honneur ! Cedăm astăzi primul loc în fruntea ziarului iubitului nostru
poet V. Alexandri; trimițîndu-i în aceste puține rînduri tributul admirațiunei noastre, ne simțim
datori totodată a-i cere iertare daca pe dînsul, care n-a așteptat și n-avea nevoie ca „indig-
narea să-l facă poet”, îl coborîm astăzi la prozaica meserie de prim-bucureștar.
[9 februarie 1878]
[„GESTIUNEA RETROCEDĂRII...”]
Gestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru
poporul român.
Puternicul împărat Alexandru II stăruiește să cîștige cu orice preț stăpînirea asupra
acestei părți din cea mai prețioasă parte a vetrei noastre strămoșești.
înțelegem pe deplin această stăruință, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale
morale și materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putință : Rusia este o împărăție mare și
puternică, iară noi sîntem o țară mică și slabă; dacă dar țarul Alexandru II este hotărît a
lua Basarabia în stăpînirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.
Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba
e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întîmpla nu este că vom pierde și rămășița unei
prețioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decît atîta, încrederea în trăi-
nicia poporului român.
în viața sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălțimea la care se află astăzi,
cînd cinci milioane de români sînt uniți într-un singur stat.
Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpînirea sa trei țări și să pregătească întemeia-
rea unui stat român mai puternic ; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca pla-
nul urzit de dînsul să se prăbușească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe
zguduiri și rămîne statoric, fiindcă are două temelii: conștiința românilor și încrederea marilor
națiuni europene.
Dacă vom cîștiga de trei ori atît pămînt pe cît avem și vom pierde aceste temelii, statul
român, fie el oricît de întins, va deveni o creațiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile
de existență socială, Rusia ne poate lua ce-i place și pierderile ne vor fi trecătoare.
. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atît în români, cît și în popoarele mari ale Apusului,
credința în trăinicia poporului român.
Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț : noi nu primim nici un preț.
Primind un preț, am vinde ; și noi nu vindem nimic !
Guvernul rusesc însuși a pus cestiunea astfel îneît românii sînt datori a rămînea piuă în
sfîrșit consecuenți moțiunilor votate de către Corpurile legiuitoare ; nu dăm nimic și nu primim
nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vînzător.
[10 februarie 1878]
46
[„FIINDCĂ NOI SÎNTEM...”]
Fiindcă noi pinteni ații de orbiți incit nu sin tem în stare de a vedea lămurit poziția în care
ne aflăm față cu Rusia. și cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Beters-
burg” de la 2 (1.4) fevruarie are bunăvoință a ne lumina asupra acestor împrejurări.
Iată articolul.
Carc-i motivul păr erei negative a românilor în privirea cesiunii părții de sud a Basarabiei; interesul real al țărel
și al mindrici naționale? înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gind nu i-a trecut de a spolia România,
că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România aprefiază fruntarii naturala și
rătunzite, dacă înțelege că ignorarea acestor condiții în dczavaniagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun re-
zultat final, atunci nu trebuie să [ie zgîrcilă cu citcva mile pătrate, de pămint plin de lacuri și mulși inc, Și nouă ne trebuie
o frontieră naturală ca și României și aceasta nu se poale stabili altfel dccil primind noi Basarabia de sud, iar nu codind
pe cea de nord, precum cerca mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România c o ccstiune de onoare națională și
militară dc-a păstra partea respectivă de țară, e și pentru noi o ccstiune analogă de a restabili granițele noastre precum
erau ele înainte de 1856.
Să admitem că de amîndouă părțile e amor-propriu la. mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de
80000000, și cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.
Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus,
în faptă, România nc-a adus folos real, dar și-a folosit sieși cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci
cu războiul, dar armata noastră a plătii cu zece, ba ca douăzeci de milioane mai mult în România pentru toate necesi-
tățile vieții. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confrații noștri
din București să n-o rclcvcze nici ci. Dacă România se arată implacabilă față cu noi, ca contează desigur pe sprijinul
puterilor; e apoi posibil ca să-și găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noștri cei mai buni, cari sînt totdauna gata
de a nedreptăți pe Rusia; asemenea se poale ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenții, întimpinind rezistență din
partea fostului ci aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai tirziu; dc cițiva ani mai mult ori mai
puțin nu ne pasă.
Gc se va întimpta insă aluneca ciad, în momentul unor stipulațiuni internaționale, Rusia insultată nu va face nici
un fel de pretenții în favorul României? Anglia și Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?
Anglia, care pledează atit dc mult pentru rămășițele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă și puternice
la marginile sale? Sîntem departe dc a amenința pe români, și amenințările nici n-ar folosi nimic față cu un popor viteaz
care a dovedit lamei întregi îndreptățirea neatirnării ale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă și s-o liberăm
de complicafiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi tirîtă prea departe.
Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom
răspunde următoarele :
1.	Gestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o ccstiune de onoare militară, deși
după a noastră părere rău înțeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de
existență. România, pierzînd pămîntul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent,
de-a cărui existență sau neexistență nu s-ar mai interesa absolut nimenea.
Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul dc puternici sau dacă cel puțin am avea
noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu țara deschisă spre nord
și față cu un vecin cu prccovîrșire puternic, tăria noastră nu poate consista decît în interesul
economic pe care Occidentud arc pentru drumul pe apă al Dunării și Mării Negre. Deci pentru
acest petec de pămînt în stînga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începînd și pe care
Rusia nu l-a posedat decît 44 ani, nu există nici un echivalent.
2.	Presupuind că din parte-ne n-ar fi decît amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind,
nu c), nu înțelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie
să aibă mai puțin amor-propriu decît unul de 80 de milioane? Statele, ca personalități politice,
sînt egale dc jure și deosebirea de fado stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare ne ju-
ridică și anormală de lucruri, adică în război, și în înrîurirea pe care o esercită prin frica ce in-
spiră cu amenințarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească,
atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur și simplu de care
pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista,
ne va bate și va lua ceea ce e al nostru, dar cel puțin nu ni se va putea imputa că am
fost atit de decăzuți incit, de bunăvoie și cunoscînd limpede una din principalele noastre con-
dițiuni de viață, am dat-o de înjosiți ce sîntem în minile Rusiei pentru ... bani sau altele.
3.	Plîngerea că armata rusească ar fi plătit 10—20 de milioane mai mult decît se cădea
pentru trebuințele ei și cumcă țara s-ar fi folosit din aceasta e o plîngere foarte nelalocul ei
de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia,
ca și-n România, că, îmulțindu-sc cererea unor obiecte, se urcă prețul lor. De se folosește sau
47
nu o țară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte față cu chestiunea internațională de care
e vorba, și neevitabil pe de alta.
Turcii asemenea iau mai scump de la ruși pentru obiectele ce le vînd. Oare turcii au cauză
de a fi mulțumitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecții de economie
politică ziarelor rusești, dar intr-adevăr ne minunăm cum ui se poate face nouă o vină din tre-
buințele armatei rusești, pe cari, daca și le procura din Rusia., Ic plătea și mai scump. Acest
pretins câștig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pent ru Rusia daca ea, pro-
curîndu-și obiecte de trai din alte locuri și nu din România, le-ar fi plătit și mai scump. Apoi
să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaților, individual vorbind, erau de atribuit neș-
tiinței lor de-a se orienta, iar pc de alta că și traiul românilor s-a scumpit, fără ca producți-
unea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului
român ca atare, după cît știm noi, nu sînt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce c o mare deosebire.
4.	Cît despre granițele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confrații noștri să le-o
spunem că cu teoria granițelor naturale departe mergem. Granițe naturale îi trebuiesc unui
stat slab ca România, ce arc nevoie de ajutorul configurațiunii teritoriale spre a se apăra.
Dar ce granițe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei și amenințătoarei
Românii? Iar granițele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru ’ sînt Carpații și
Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voiește intr-adevăr să realizeze teoria granițelor
naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, daca cerința de granițe naturale ar fi...
un drept. Noi știm că sub pretextul dc-a avea graniți naturale s-ar putea cuceri universul
întreg.
Din parte-nc ni se pare însă că nici onoarea de stat și cea militară a Rusiei nu poate pre-
tinde de a se lua de la un popor un pămînt care de cinci sute de ani este al lui și pe
care de bunăvoie nu voiește să-l dea, nici Rusia n-are nevoie față cu ... amenințătoarea noastră
putere de așa-numitcle granițe naturale, c-un cuvînt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a
face o asemenea cerere, pe cînd noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.
[14 februarie 187SJ
[„DE CÎTE ORI S-A FĂCUT
ÎN PARLAMENTUL NOSTRU...”]
De cîte ori s-a făcut în Parlamentul nostru întrebări guvernului asupra adevăratelor
condiții de pace ale Rusiei, de cîte ori s-a ridicat prin presă Gestiunea Basarabiei, de atîtea ori
guvernul răspundea că nu știe nimic, căci și celelalte guverne nu știu nimic despre acestea, iar
în privirea Basarabiei ne răspundea „Românul” : Calomnii de ale conservatorilor, ca să discredi-
teze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică, cai verzi pe păreți și invențiuni cari
pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintîi rază de adevăr.
Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturoi' că Dumnezeu a făcut
lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-
au anexat Basarabia] la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu
mare greu la 1856.
Știindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 și Basarabia a fost a nostră din veacul al patrus-
prezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii românești, a dinastiei Basarabilor,
care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărția rusească
și fiindcă guvernul nostru știe importanța împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel
Bătrîn era natural ca guvernul nostru ... să nu știe nimic, absolut nimic despre intenția Rusiei,
ba, mai mult încă, atît era de neștiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl știau
înaintea trecerii Dunăriți] a armatelor rusești, incit au intrat și în război pentru ruși. Ca să arătăm
cîtă dreptate avea guvernul că nu știe absolut nimic reproducem pasagele de mai jos din nota
pe care contele Șuvalof a comunicat-o lui Lord Derby deja la 8 iulie 1877.
Această notă dă asigurări cumcă interesele engleze nu vor fi atinse nici în Egipet, la
Canalul de Suez, nici la Golful Persan, nici în Dardanele, pentru că Rusia pune mare preț pe
neutralitatea Angliei. Apoi spune condițiile unei păci care s-ar încheia înainte de a trece rușii
Balcanii. în aceste condiții se prevede reforma Bulgariei, rătunjirea frontierilor Serbiei, noua
poziție a Bosniei și Herțegovinei și în sfîrșit vine la România și la pretențiile proprii ale Rusiei.
48
Ct7 despre .România, caic și a proclamai nadir narea, împăratul c d<’ părere că aceasta c o ccstiunc cc caută să fie
regulată prin înțelegere comună.
Aceste condiții țiind primite, cabinetele ar putea să cscrcitczc o presiune comună asupra Porții, spuindu-i că, în
caz de a refuza, cămine răspunzătoare pentru toate urmările războiului.
Dacă Poarta ar cerc pace și ar primi condițiunilc pomenite mai sus înainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii,
Rusia ar primi pacea, dar și-ar păstra dreptul de a condiționa pentru sine cîtcua foloase ca compcnsațiunc pentru chel-
tuielile de război. Aceste foloase n-ar întrece rctroccsiunca Basarabiei cedată la. a. 1886 pînă la malul de Nord al Dunării
(esccplindu-sc așadar Delta Dunării), și Cedarea Bafumului împreună cu teritoriul învecinat.
îu asemenea caz România ar fi despăgubită prin înțelegere comună sau prin proclamaiiunea ncattrnării sale, sau,
„rămiind vasală”, prin cesiunea unei părți din Dobrogea. Dacă Ausiro-Ungaria ar cerc asemenea o compensație, fie pcittru
câștigurile Rusiei, fie pentru siguranță contra reformării făcute în favoarea principatelor creștine din Peninsula Balcanică,
alunei Rusia nu se va împotrivi ca Ausiro-Ungaria să-și afle această compensație în Bosnia, și, în parte, în Herțegovina.
Acestea sînt bazele pe care le-ar aproba împăratul cu intenția de a stabili o înțelegere între sine, Europa și Anglia
și de a ajunge în curînd la pace. Contele Șuoalof e împuternicit de a cerceta părerile lordului Derby în această privință,
fără de a-i tăgădui cită valoare pune cabinetul imperial pe păstrarea bunei înțelegeri cu cabinetul din Londra.
încolo Rusia amenință că, dacă Turcia nu s-ar învoi cu aceste condiții înainte de a trece
oștirile rusești Balcanii, atunci condițiile vor deveni mai grele etc.
.Din aceste destăinuiri aflăm două lucruri aproape cu siguranță. Întîi că Anglia a știut
condițiile adevărate de pace încă de la iulie 1877, al doilea că Austria le-a știut asemenea,
de vreme ce i s-a propus, drept compensație pentru câștigurile rusești, Bosnia și parte din Herțe-
govina, al treilea că deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este vcrisimil ca
Austria, care nu voiește Bosnia și Herțegovina, și Anglia, care ține la existența Turciei, fără a
iace o cestiune capitală din această existență, să nu fi spus nimica ministeriului nostru de ex-
terne despre aceasta?
Dar să zicem, posito sed non conccsso, cumcă într-adevăr nici una din puteri, nici binevoi-
toarea Italie, nici indiferenta Franță n-au avut de zis nici un cuvînt în privirea integrității
României și c-am rămas cu totul izolați. Se potrivea oare cu rolul guvernului românesc să tăgă-
duiască acest lucru și să ne joace pînă acuma trista figură a unui înșelător înșelat?
Ceea ce ani fi cerut c ca guvernul liberal, presupuindu-1 chiar compus din oameni înstrăi-
nați, să spuic sincer pericolele în care plutește țara și să se ducă în întunerecul din care a ieșit,
pentru a lăsa să lucreze oamenii a cărora nume de la a. 1870 încoace e legat cu însuși destina-
tele țării și a căror cea mai mare glorie ar fi ca să moară pentr-o țară a cărui trecut și mărire
ei au creat-o. Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste
momente, în care istoria întreagă a României e primejduită. Și crează-se că cel din urmă răzaș
din vremea lui Ștefan Vodă sau a măriților Basarabi are mai mult simț istoric și mai multă iubire
de țară decît veniturile cari decid astăzi asupra țării românești.
[15 februarie 1878J
[„ÎN NUMĂRUL NOSTRU DE VINERI
în numărul nostru de vineri am pubicat o corespondință din București a ziarului„Nordul”
Opinia acestui ziar este importantă. El reprezintă în Europa ideile și tendințele politicei rusești.
El este pe lingă aceasta un jurnal oficios, adică prudent și cumpătat. Vom observa că mai
întîi a păstrat asupra cestiunei Basarabiei cea mai adîncă tăcere și numai după ce această ces-
tiune a fost pusă oficial la ordinea zilei a diplomației cl în sfîrșit a deschis gura despre dînsa.
Nu putem a ne îndoi un moment că această corespondință să nu reproducă în mod fidel
nu numai ideile, dar chiar limbagiul guvernului rusesc.
Ce zice dar organul cabinetului din St. Petersburg ? Cum face istoricul cestiunei și în ce
mod poleiește hapul pe care vrea să facă să-l înghită România? Argumentați unea sa pare
solidă pentru cei ce nu cunosc cestiunea, atitudinea sa pare binevoitoare României și povețile
sale părintești: Le seigneur Jupiter sait dorer la pilule. Mai întîi stabilește că Basarabia a fost
cucerită de ruși în 1812 de la populațiunile sălbatice locuind sub corturi, asemănate cu cerchezii,
și că în 1856 ea n-a fost dar restituită legitimilor săi proprietari.
49
Atitea cuvinte, atitea erori istorice. Basarabia în 1812 făcea, parte integrantă din Moldova,
dc care fusese alipită in curs de mai bine dc patru sute de ani. Ea a urmat pînă la 1812 soarta
acestui principat, a cărui a const[it]uit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Mol-
dova, și sub dinastia Bogdanilor, a susținut acea luptă eroică și disproporționată în contra isla-
mismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ștefan cel Mare, luptă
care, cu mult înainte de aparițiunea politică a. Rusiei pe scena, hunei, a oprit la> Dunăre, parte
prin arme, parte prin înțelepte tractate, progresele spăimintătoare ale Semilunei. în sfîrșit,
împreună eu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relații rău definite pe care diplomația
modernă., in lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicționarului feo-
dalităței, de suzeranitate și vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independență
a celui slab protegiată de cel tare, în schimbul a citorva îndatoriri precise. Se va zice poate că
în limbagiul Porțci otomane,la. acea epocă, Valahia și Moldova formau parte din Imperiul otoman
cu toate privilegiurile și imunitățile lor. Este adevărat. Dar nu trebuie a se uita că atunci padi-
șahul lua titlul de împărat al împăraților și considera tot. pămiutul cunoscut ca fiind proprietatea
sa, cel puțin în drept dacă nu în fapt. Orișicum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu
Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile și prințul său, și se aflau supuse numai
la ceea ce diplomația a numit impropriu suzeranitatea Portei Otomane. Basarabia fiind în această
situațiunc în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobîndită de către Rusia de la Poarta
otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova,
și transmisă dc către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. în nici un
caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt dc invaziunea napoleoniană, se retră-
gea în grabă., și încă și mai puțin cucerită dc la populațiunea. mmsulmană-tătărască locuind sub
corturi.
Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea și sudul Rusiei, precum în Dobrogea,
să se fi aflat pe atunci cîteva pilcuri de bandiți nesupuși, tătari musulmani ce înfruntară autori-
tatea guvernelor regulate ale acestor localități, care era, atunci ca și acum, Moldova, Poarta
otomană și Rusia. însă se poate oare serios susține că de la dînșii Rusia a cucerit Basarabia,
dacă, este vorba de cucerire ? Și că dînsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moște-
nitoare? Populațiunea musulman ă-tătărască locuind sub corturi, formînd o entitate politică în
mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX-[leaJ, este o ingenioasă descoperire a corespon-
dentului „Nordului”, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invențiune.
în orice caz, dacă se aflau în mlaștinile Deltei Dunărei cîteva triburi vagaboande de tătari,
imensa majoritate a populațiunei era compusă de români agricultori, cu portul, cu limba, cu
tradițiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populațiune compactă
de aproape 700 000 locuitori.
Iată pentru ce susținem că mica parte de Basarabie pe care o posedă România a fost
intr-adevăr restituită legitimului său proprietar. Iată răspunsul nostru în privința dreptului
României asupra Basarabiei.
Dar, adaogă corespondentul „Nordului”, chiar așa să fie, alta era în 1856 a da Basarabia
micului principat al Moldovei, și alta este a o lăsa astăzi în mîinele unui puternic stat de al doilea
ordin, ca România. Va să zică motivul Rusiei principal ar fi temerea ce i-ar insufla puternica
Românie, al cărei teritoriu n-are nici sfertul din întinderea celei mai mici guvernii rusești, care
are astăzi 4 milioane și jumătate locuitori, cam împuținați la fiecare zece sau 15 ani prin răz-
belările frecuente dintre vecinii săi puternici. Acest stat ar înspăimînta în viitor pe puternica
Rusie, care numai astăzi numără 80 milioane de locuitori.
Pe lingă aceasta se mai constituie în Orient pe flancul acestei teribile Românii două prin*
cipate slave, Serbia și Bulgaria, tot atit de importante fiecare din ele ca însăși România. Și cu
toate astea România este de temut și în contra ei trebuiesc luate măsuri de siguranță ! Nu cre-
dem a putea caracteriza mai bine un asemenea raționament decît lăsîndu-i numele ce însuși
corespondentul „Nordului” simte că-1 merită, adică acel de panglicărie dialectică.
Dacă România a violat Tratatul de Paris, adaugă ingeniosul corespondent, dc ce Rusia
să-l respecteze? Apoi oricine poate opune României acest raționament, afară de însuși Rusia.
Dacă România nu viola Tratatul din Paris, apoi Rusia putea să treacă Prutul fără opunere,
chiar armată? Apoi toate resursele României erau să fie puse la dispozițiune Rusiei? Apoi
însuși armata română era în drept să treacă Dunărea și să sosească sub întăriturile Plevnei, la
un moment destul de oportun? Toate astea nu s-au putut face desigur fără violarea Trata-
tului din Paris. Dară Rusia, care a cerut aceste călcări de la România și care s-a folosit de ele,
este ea în drept astăzi să le reproșeze României și să se bazeze pe ele spre a o dezmembra ? Scrupu-
lurile nu sînt prea la modă in diplomația de astăzi, dară toate au o margine în lumea asta și
chiar dreptul celui mai tare trebuie încă să se razime pe o umbră oarecare de rațiune și de morală.
Sîntem siguri că diplomația rusească o va înțelege în cele din urmă. Cât pentru cuvîntul
de ingratitudine, pe care corespondentul „Nordului” îl strecoară la sfîrșitul articolului său, sînt
50
multe de zis în privința aceasta. Nu negăm îndatoririle ce avem către Rusia, cînd acum vreo
cincizeci de ani ea a făcut să reînvieze privilegiurile noastre călcate în picioare de Poartă, aceasta
n-o uităm ; însă, din nenorocire, trebuie să ne aducem aminte că această binefacere a fost răs-
plătită prin pierderea Basarabiei, care este a treia parte din teritoriul României, și din care
bucățica restituită la 1856 este astăzi încă obiectul poftelor cabinetului din St. Petersburg. Pe
lîngă asta, de cîte ori de atunci n-am plătit acest serviciu ?
Țara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din
această cauză comercial și agricultura noastră au trebuit să sufere niște catastrofe aproape
periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul mancei noastre. Noi
sîntem baza de operațiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grînar, de cazar-
mă, de pozițiune înaintată. I-am dat în atîtea rînduri bogăția noastră, fructul mancei noastre;
de astă dată i-am dat și sîngele nostru.
Daca s-ar trage o socoteală, nu știm care ar rămînc dator, marea Rusie, sau mica Românie ?
însă noi nu insistăm asupra acestei comptabilități politice. Nu credem în proverbul francez
că Ies bons comptes font Ies bons amis. Astăzi ne oferă o tocmeală, o compensațiune, Dobrogea în
locul Basarabiei. Darurile sale ni se par primejdioase.
Misiunea României este pe malul stîng al Dunărei, n-are ce câta pe malul drept, unde,
deși locuiesc mulți români, totuși majoritatea populațiunei este de ginte slavă. A ne lăsa ceea ce
avem, iată ce cerem de la stricta dreptate a Rusiei. De la echitatea și înțelepciunea ei și a Euro-
pei am putea cere numai Delta Dunărei, care a fost a noastră, și indemnitatea pentru pagubele
noastre de răzbel. Atîta și nimic mai mult. Dacă nici atîta nu putem obține, ei bine, aceasta se
va adăoga la partea activului nostru de recunoștință și vom avea cel puțin mîndria de a fi
îndatorat gratis o mare, bogată și puternică împărăție.
[19 februarie 1878[
[„DE CÎTEVA ZILE L1MBAG1UL ZIARELOR LIBERALE...”]
De câteva zile limbagiul ziarelor liberale s-au înăsprit preste măsură; ele bat. toba cea mare
și ne învinovățesc — ca totdauna — că unica noastră țintă este de a compromite și răsturna
ministerul în momente atît de grele. O acuzare și mai gravă este că, cu ajutorul Rusiei, am voi să
înlăturăm Constituția și că pierdem ocazia de a ne recomanda învingătorilor, cedîndu-le Basara-
bia șȚ primind în schimb ... o altă constituție.
în „Corespondmța politică” găsim apoi știrea că M.S. Domnul va abdica în caz daca
rușii ar insista în cererea lor pentru Basarabia, iar rușii propun candidat pentru domnie pe
prințul Grigorie Mih. Sturdza. Prințul Grigorie Mih. Sturdza este însă unul din cei cari au sub-
semnat petiția de la Iași.
Alăturând „Corespondența politică” cu acuzațiunile „Românului” vedem că știrile acestea
trebuie să aibe unul și acelaș izvor.
De aceea vom discuta punct cu punct aceste știri, nu pentru a răspunde „Românului”,
pentru că, o spunem de mai înainte, cine ne crede pe noi răi români, răi naționaliști și răi
patrioți nu merită ca să discutăm cu dînsul. Cine este în stare să creadă că partidul conservator,
a cărui existență este legată de existența țării, a cărui istorie pînă ieri [era] însăși istoria țării, ar
fi în stare să dea astăzi mîna cu rușii, după esperiențele făcute cu Cantemir Vodă, după fana-
rioți, după vînzarea Bucovinei, care s-a făcut printr-un general rus, după răpirea Basarabiei,
făcută asemenea prin cumpărarea lui Moruzi, după Regulament, care au introdus începuturile
de statornicie economică și socială în clasele istorice ale țărei, cine ar crede deci că noi, cari
vedem limpede toate înrâuririle rele și toate dezastrele urmate din alianțele cu Rusia, am da
astăzi mîna cu ea pentru a schimba legile interne ale țărei, acela ar trebui să-și zică pe față:
conservatorii sînt străini, trădători de țară și trebuie esterminați. Aceasta-i singura concluzie
ce se poate face din acuzarea „Românului” și-i rugăm s-o facă. Dar repetăm că asemenea acu-
zator nu merită nici un răspuns.
Noi le vom aduce aminte două lucruri. Gînd s-au anexat Bucovina nu s-a găsit un singur
boier accesibil mituirii, cînd s-au răpit Basarabia asemenea nu s-a găsit nici unul care să fi con-
simțit cu rușii. Protestul Divanului de la 1812 e față.
51
Dar la ce să mai răfoim istoria, a cărei pagine sînt pline de sîngele și de lacrimile noastre
și în care sînt înscrise vremi cînd neamul d-lui C. A. Rosetti petrecea sub cerul fericit al Greciei,
iar a d-lui Voinov prin Bulgaria. Să venim la acuzările actuale.
Voim să schimbă[m] Constituția, zice „Românul”, conform cu stipulațiunilc petiției do
la Iași.
Petiția de la Iași era făcută în vreme de pace, cînd nu era vorba de invazie rusească:
a fost adresată Măriei Sale Preaînălțatului nostru Domn, ca o formulare de dorințe a căror rea-
lizare se căuta tot pe calea prevăzută de însuși Constituțiunea țărei. De atunci încoace opinielo
noastre s-au adîncit și în orice caz repetarea acelei petiții ar avea acelaș spirit, dar nu se știe
dacă ar mai conținea aceleași puncte sau și altele. Dar, dacă ea s-ar repeta, o spunem de nîai-
nainte, că aceasta s-ar întîmpla numai în vreme de pace și, de voim o schimbare, e numai
urmînd calea legiuită. Sîntem contra lovirilor de stat, pentru că ele împuținează conștiința de
drept a poporului, ba o nimicesc chiar. Această conștiință, atît de rău încurcată prin introducerea
a sute de legi traduse din franțuzește, nu trebuie nimicită prin răsturnarea de legi fundamentale
pe cari M. Sa Domnul a jurat. M. Sa Domnul trebuie dezlegat de jurămîntul său prin aceleași
puteri cari l-au legat cu jurământ, deci tot prin nația românească. Precumpănirea pe care Con-
stituția actuală o dă advocaților fără pricini și claselor nepozitive asupra claselor istorice și
pozitive nu ne place desigur nouă, căci într-un popor de țărani, mari și mici, am dori ca clasele
țărănești, fie sub forma de proprietar mare, fie sub forma de răzaș, moșnean, împroprietărit,
să aibă de zis cuvîntul cel dîntîi și cel de pe urmă. Am dori asemenea o poziție materială mai
bună pentru preoțime și pentru învățătorul sătesc, cu un cuvînt toate ramurile de activitate
cîte au în vedere ridicarea și emanciparea prin cultură a claselor agricole am dori să se bucure
de o deosebită atenție, ceea ce astăzi nu se întîmplă, căci Constituția a creat un povîrniș
fals, pe care se mișcă mai mult ori mai puțin toate guvernele. Am dori apoi statornicia în toate
ramurile administrației și justiției, neatîrnarea funcționarului onest și inteligent, de capriciile
ministrului, și toate acestea nu se pot introduce fără o schimbare a mecanismului actual,
născut sub dictarea Constituției.
Dar de la aceste dorințe, pe care sperăm a le putea împlini pe calea prescrisă de lege și în
vreme de liniște și pace, pînă la înțelegerea cu Rusia ca să ne ajute a face lovire de stat și
să-i dăm drept recompensă Basarabia, este deosebire cit cerul de pămînt. Rusia e prea puter-
nică pentru ca s-o putem birui, dar Rusia nu e destul de puternică pentru a ne face să-i dăm
de bunăvoie o palmă de loc din pămîntul patriei sau să-i cerem ajutorul pentru schimbarea
legilor interne ale țărei.
Venim acum la știrile „Corespondenței politice”.
Dacă M. Sa voiește să abdice nu putem ști, deși am putea-o înțelege. După ce M. Sa s-a
purtat atît de cavalerește cu Rusia și spera a fi tratat pe un picior egal, cum se și cuvine cobo-
râtorului nobil dintr-o familie care și-a amestecat sîngele cu acela a lui Carol Magnu și care
e mai veche și istoric mai însemnată decît cea de I-Iolstein (Romanof), înțelegem ca inima
M. Sale să fie jignită de cererea Rusiei, care nu se poate justifica din nici un punct de vedere.
Dar opinia noastră nu este ca M. Sa să abdice. Fratele M. Sale, care ar urma în mod firesc la
tron, nu ar avea acele esperiențe dureroase ale M. Sale cari l-ar prezerva pe viitor de esperi-
mente primejdioase a partidului estrem, compus din oamenii ce nu știu nimic și nu au nimic,
care nu cunosc istoria țărei lor, nu au averi de pierdut, nici un nume istoric de păstrat și cari nu
riscă decît cel mult ridicola lor personalitate individuală supuind țara la cele mai grele încercări.
Cît despre candidatul rusesc, care ar fi prințul Gr. M. Sturza, credem că știrea e o pură
calomnie răspîndită poate de chiar inamicii naționalității noastre pentru a discredita pe aceia
cari se opun astăzi mai mult pretențiilor Rusiei.
Prințul face parte din partidul conservator; prin urmare e dinastic și apoi e de-a dreptul
absurd de a crede că ar primi să fie recomandat de ruși pentru junghiarea propriei sale patrii.
Noi avem credința că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemai-
pomenită, apoi pămîntul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susține,
ci al nostru de pe la începutul veacului al patrusprezecilea, și n-a fost nici cincizeci de ani
sub dominație rusească. Putem dovedi oricui cu documente și cu istoria în mână că n-a fost
nici cucerit cu sabia de ruși. Prin influență engleză, turcii au cedat un drum rușilor, pe care drum
rușii, prin „mituirea” comisarilor turci l-au prefăcut într-o țară. E aceeași istorie ca și în Buco-
vina, numai sub alte împrejururi. Că comisarii turcești au vîndut pe ruble un pămînt ce im era
al lor nu e motiv ca românii să-și vînză pe ruble pămîntul patriei lor străveche.
Prin urmare vom ieși din război c-o mulțime de esperiențe dureroase, care vor servi de
învăț M. Sale, cu pierderi de oameni și bani, ruinați poate — dar nu vom pierde Basarabia, și
desigur nu cu bunăvoia noastră.
[21 februarie 1878]
52
[„VENIM ÎNCĂ O DATA ASUPRA SCRISORII...”]
Venim încă o dată asupra scrisorii adresate directorului ziarului „Le Nord” de către un
domn X. din București. Deci reproducem textul francez, ca să nu fie îndoială de autenticitate
și ca să vedem argumentele de care se servește pentru a justifica cererea Rusiei.
De quoi s’agit-il en effet? De la restitutlon ă la Russie d’un territolre qu’elle a dă câder A la suite de la
guerre de Crim&e...
Je rechercherai Fhistorîque de ce lambeau de terre, qui n’a pas ăt6 arrach^ A la Russie par la force des arnies,
ni conquis par Ia Roumanie...
La Bessarabie a 6t6 conquise â une grande Gpoque et par des gânăraux au renom populaire, Rouruiantsof, Sou-
marof, sur une population musulmane, tatare, campant sous la tente et reproduite assez fid^lement de nos jours par
ces odieux Tcherkesses... Ainsi conquise sur ces peuplades ă demi sauvages, la Bessarabie, ă ,,aucun point de vue”,
n’a pu âtre consid£r£e par le Trăită de Paris „comme restituie â ses possesseurs lăgitimes”.
înainte de toate un preambul. „Basarabia” este numele medieval al Țărei Românești și
vine de la numele dinastiei Țărei Românești, a Basarabilor. în secolul al patrusprezecelea
Mircea cel Bătrîn, vestitul domn al Țărei Românești și despot al Dobrogei, domn al Silistrei și al
țărilor tătărești pînă la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe șesul Kossovo, la bătălia de
la Nicopole, între luptătorii creștini între cari erau conetabilul Franței, regele Ungariei și
marele prior Frideric de Holienzollem, acest Mircea și-a întins domnia pînă în Nistru, de unde
partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele de Basarabia de la Mircea
Basarab. Va să zică „le vrai possesseur” este Țara Românească, Valachia magna.
Ceea ce se numește Basarabie rusească au binevoit rușii s-o numească astfel, dar aceea,
afară de părțile de la sud, e Moldovă curată și anume jumătatea țărei Moldovei.
A cui a fost însă Basarabia noastră pînă în Nistru în veacul al patrusprezecelea ? A unor
tătari pe cari generalii vestiți (și ce trece oare peste un general vestit?) i-a cules de sub corturi,
„roiuri” pe jumătate sălbatece, zice d. X.
Nu vorbim de ziua de astăzi. Românii sînt în majoritate absolută în Basarabia noastră
și străinii sînt colonizați de Rusia de la 1812 încoace.
Să-i vedem pe tătarii d-lui X de la 1400—1500.
La anul 1107 Alexandru cel Bun regulează, prin o convenție încheiată eu negustorii din
Lemberg negoțul de import, esport și tranzit. Acolo se zice :
Esporlînd mărfurile spre părplc tătărești (Criineea) se va plăti de la 12 ctntare: în Suceava 1 rublă de argint,
în Iași 30 groși, în Cetatea Albă (Akkermann) jum. rublă de. argint; iar mergînd nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina,
se va plăti aicea vama Cetății Albe.
Alexandru cel Bun era tătar!
La anul 1420, ierodiaconul rusesc Zosima, călătorind către Sfintele Locuri prin Moldova,
spune următoarele:
De la Kiev, cu neguțători și cu boieri mari, am mers treizeci de mile, iară o milă e ceva peste cinci verste, și am
ajuns departe la un fluviu numit Bug, unde stă orașul Braslav, și am stătut acolo o săptămînă. De aci am purces prin
cîmpul tătăresc, mergînd cincizeci de mile prin acel șleah tătăresc numit drum spre Dunăre; iară lîngă locul Mltirevi-
Rămini am dat peste fluviul numit Nistru. Aici fu trecătoare și graniță moldovenească; din cealaltă parte a Nistrului se
plătește pentru trecătoare moldovenilor, iar din ceastă parte marelui duce lilvan Vitold, adecă totalitatea dării se ia din
partea din care se începe trecerea și apoi moldovenii și litvanii și-o împart pe jumătate. De acolo cale de trei zile pînă
la Cetatea Albă pe teritoriul Moldovei. Șezurăm la Cetatea Albă două săptămîni. De la Cetatea Albă pînă la mare este
o distanță de nouă verste. Chiar la gura Nistrului stă un stilp numit Fonar (fănariu), aci e șchelea pentru corăbii.
Publicat de Saharof în Skazaniia russkavo naroda, Petersburg 1849.
Cetatea Albă era deci ... tătărască !
La anul 1421 cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasador din partea regelui Franciei
Carol VI și a regelui Angliei Enric V, descrie în cartea sa Voyages et ambassades de Messire Guil-
lebert de Lannoy en 1399—1450 întîlnirea cu Alexandru cel Bun și călătoria la Cetatea Albă.
Mergînd, a ajuns la une viile termite et port sur la ditte mer Majour, nommie Maneastre ou
liellegrad oii il habitent Ginevis, Wallakes et Hermins — adică a ajuns la Bielograd (Cetatea
Albă) unde locuiesc genoveji, români și armeni. Cavaleriul, prădat de hoți lîngă apa Nistrului,
se adresează lui Alexandru Vodă, „care este Domn al Cetății Albe”, și este satisfăcut, căci hoții
prinși au fost aduși cu lanțuri de gît înaintea cavalerului și i-au înapoiat banii.
53
Deci tot tătari sub corturi ... din Genova, Moldova și țara armenească.
Ciudați tătari!
La anul 1453 Alexandru Vodă, fiul lui Iliaș dăruiește prin hrisov din Suceava mănăstirii
Pobrata mai multe regalii. Hrisovul e iscălit și [de] d-nia lui Stanciu, pîrcălab de Cetatea Albă.
Tot tătar!
La anul 1475 un arhitect grec, anume Theodor, face, din porunca lui Ștefan cel Marc și
sub privegherea pîrcălabului, un turn nou și un zid la Cetatea Albă. El o spune aceasta prin
o inscripțiune grecească, care stă și ASTĂZI pe rămășițele vechilor tării din actualul Akkermann.
Textul pe zid zice : „Această cetate s-a zidit în zilele preaevlaviosului Domn Io Ștefan Voievod
prin îngrijirea magistrului provinciei și comandantului cetății (rou pAȚicrpov xrf, âcpsvTiaț xal
TOU Xa<TTp0U CTClTVaTOU).
Ștefan Vodă se știe că-i tătar, iar magistrul era asupra unei provincii tătărești și coman-
dant peste o cetate <U* tatari din Genova.
La anul 1480 Ștefan Vodă întărește prin hrisov lui Mihu Buzatul o moșie. Iscălit e hrisovul
de d-nia lor Gherman și Gană pîrcălabi de Cetatea Albă, Ivașeu și Maxim, pîreălabi de Chilia.
Boierii aceștia sînt tătari, ca și Ștefan Vodă !
Anul 1513. în cartea geografică publicată de Essler și George Ubelin, la Strassburg, și
intitulată Tabvla moderna Sarmatiae sive Hungariae, Poloniae, Bussiae, Prussiae ei Valachiae
(reprodusă de Lelewel în Gtographie du Moyen-ăge) se vede toată Basarabia pînă la mare, deci
Moneastro (actualul Akkermann), Istropolis (Kilia) ca făcînd parte din Moldova.
Dar Strassburg e în Tataria !
Prin urmare:
La Bessarabie, ă aucun point de mie, n'a pu etre considWe par le Trăită de Paris comme
restituie ă ses possesseurs lăgitimes.
Dar, adevărat, daca a fost la mijloc niște generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumorov,
cum să nu se poată?
Ei au luat cu sabia țara de la populațiuni sălbatice cari nu existau. A te bate cu ina-
mici ce. există este faptă omenească de general, dar a te bate cu inamici ce nu există ...
asta-i meșteșugul, și numai generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumarof a putut s o facă
Dar încă una foarte actuală. D. baron Stuart a iscălit convenția renumită alături e-uu
tătar, căci Cogălniceanu, al cărui bun e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă ș-a trebuit
cules de sub corturi de vestiții Rumianțof și Sumarof de lîngă apa Cogălnicului, care curge, de-a
lungul prin mijlocul părții de sud a Basarabiei.
El voilă comment on recherche Vhistorique de ce lambeau de terre!
[22 februarie 1878}
[„ARGUMENTUL DE CĂPETENIE...”]
Argumentul de căpetenie care ne întîmpină, atît în ,,Le Nord”, cît și în „Viedomosti”, întru
cît privește cestiunea de drept a Basarabiei este următorul: rușii nu a luat Basarabia de la Mol-
dova ci de la turci și de la tătari, nu prin convențiune, ci cu sabia; la 1856 nu a dat-o înapoi
adevăraților ei proprietari, ci Moldovei, n-au pierdut-o prin sabie, ci prin o «țipulațiune care azi
și-a pierdut rațiunea de-a fi și în fine Moldova n-a contribuit întru nimic la acea cesiune, ci
Basarabia i-a fost anexată numai pentru că ea era cea mai apropiată vecină și cel mai inofensiv
stat. Daca Moldova era un stat puternic, Rusia nu ceda Basarabia etc.
îngustimea spațiului nu ne permite să dezbatem astăzi cestiunea cu documente în mînă.
într-unul din numerile viitoare vomfa ce-o însă. Deocamdată ne mărginim a schița cestiunea
astfel.
însuși numele „Basarabia” țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decît
țara Basarabifor, precum Prusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor. Pe la 1370
Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei
și al țărilor tătărești, îhtinsese marginile domniei sale pînă la Nistru de-a lungul țărmului M ării
Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprsecelea stăpî-
nirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.
La începutul veacului al cincispezecelea, sub Alexandru cel bun avem dovezi sigure și
autentice că Basarabia era a Moldovei. Și pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială asupra
acestei stăpîniri, întâmplarea a vrut ca întreg cursul veacului pircălabiiCriă/uAMc, a Chiliei și a
54
Holinalui să iscălească alături cu Domnii țării hrisoavele Sfatului coroanei moldovenești. Hotinul
e însă tocmai în vîrful cel mai spre nord al Basarabiei actuale rusești. Cetatea Albă se află la
gurile Nistrului. Chilia la gurile Dunării, încât orice document din acea vreme rezumă în aceste
trei nume carta Basarabiei întregi și proprietatea Moldovei asupră-i.
în veacul al șaisprezecelea Moldova intră sub protecția Porții. Tot în acest veac această
țară are nenorocirea că se stinge dinastia Dragoșizilor, cum o numește Dim. Cantemir, a
Mu salinilor, dacă ne luăm după cercetările mai nouă.
Cu fiii lui Petru Rareș se stinge sau, mai drept zicînd, se-nstrăinează chiar linia nelegitimă
a familiei domnești. Se-ncepe în Moldova o vreme neliniștită, un veac de turburări care a
permis turcilor de a lua în posesiune — nu în proprietate — Cetatea Albă și Chilia. Voind
să-și întărească drepturile asupra Moldovei ei își crează două puncte de razim în aceste două
cetăți, în care au garnizoane turcești și pentru a căror hrăniro ei însemnează și un raion împre-
jurul cetăților. Dar atit în raion cit și în cetate vechile autorități civile moldovenești funcțio-
nează mai departe.
Posesiunea locurilor era uzurpată de turci, proprietatea Moldovei nu era contestată
nici acum.
La începutul veacului al șaptesprezecelea în fine, turcii își crează un al treilea razim,
atit asupra Moldovei cît și în contra Poloniei, ocupînd militărește cetatea Hotinului. Această
cetate trece ades în mîinele moldovenilor, apoi iar o reocupă turcii, dar proprietatea și a acestei
cetăți n-a fost înstrăinată prin nici un tratat formal. Tot în acest veac Domnii moldovenești
colonizează ei înșii o parte din Basarabia, adică Buceagul, cu tătari, pe o întindere de două
ceasuri lățime. Acești tătari se așază însă cu condiția de a se judeca singuri ei între ei, numai
avînd judecăți cu moldovenii să aibă a se judeca înaintea autorităților moldovenești.
în veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu rușii. Toma Conta-
cuzin, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruși. Turcia pierde încre-
derea în Domnii pămînteni și trimite fanar ioți. Această alianță cu Rusia ne-a făcut să pierdem
Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală și economică. Domnii fanarioți sînt numai
umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun țările noastre sub o atîrnare foarte grea. Deși ele
aveau autonomia lor veche în toate punctele esențiale, deși proprietatea lor n-a fost alterată,
totuși, lipsiți de armată, adică de puterea fizică, lipsiți de domnia națională, adică de puterea
noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta.
Deși la pacea de la Passarowitz Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova,
fiind țară închinată, nu supusă cu sabia, totuși ea mai tîrziu cedează Bucovina, iar în anul 1812
Basarabia, adică ținutul Hotinului, o parte bună a Moldovei, și Basarabia proprie pînă
în Dunăre.
Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austria.:’, nici Basarabia de ruși, ci prin
fraudă.
Pentru Bucovina s-a cumpărat delegații turci și un general rus, pentru Basarabia ase-
menea ; căci delegații Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preț,
de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porții, fanariotul Moruzi, cumpărat
și sporind a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la București. Moldova
întreagă n-o putea ceda rușilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei
dintre Prut și Nistru.
O flotă engleză stătea în Bosfor și sili pe sultan stă încheie pacea de la București.
Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat și trecu pe o altă hîrtie : sentința de
moarte a lui Moruzi.
Iată în cîteva linii generale Gestiunea de drept pe care ne-o rezervăm a o espune pe
larg în alte numere.
/I martie 1878]
UN RĂSPUNS RUSESC
Un cititor rus al gazetei „Le Nord” din Bruselles trămite acelei redacțiuni o scrisoare
deschisă, ca răspuns la scrisoarea asemenea deschisă, pe care d. locotenent-coionel Alecsandri
a adresat-o principelui Gorciacoff în privirea cererii de reanexare a Basarabiei.
6 — c. 832
55
Foaia noastră a, fost una din cele dinții cărora, d. locotenent -colonel a binevoit a comu-
nica acea scrisoare și pe care am și publicat o românește la vremea ei. Acum reproducem mai
la vale și răspunsul cititorului rus și observăm numai că acestuia i s-a întîmplat unClăpsus,
adică a alunecat a adresa răspunsul său poetului Vasile Alecsandri, pe cînd antonii scrisoare!
către principele Gorciacoff e fratele poetului, loan Alecsandri.
Confundînd pe poet cu omul politic, cititorul rus crede că, fiind însuși om politic, poate
da lecții poetului, de aceea răspunde cu un ton oarecum magistral, pe cînd în adevăr i s-ar fi
cuvenit mai de grabă, tonul colegial a unui om ce voiește să măsure argumente, nu să împart ă
învățăminte. Relevăm acest lapsus, nu din altă, cauză, ci numai pentru că el o obiectul unui
fin paralogism. Cititorul rus voiește să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mișeîndu-se pe
un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pană diplomatică ar fi oarecum
superior adresei din pana cea de poet.
Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie și
politică, nu este exact. Poeți sc găsesc foarte, rar — politici cit frunză, și iarbă.
Bunătatea sau netrebnicia unui om politic atîrnă de împrejurări, de mediul social, de
constelațiunea puterilor cari își țin echilibru. Un om mediocru poate fi un politic mare în
împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare.
Politica este a crea sau stîrpi condițiunile de existență a unei culturi; lucrul în sine însă,
al dezvoltărei intelectuale consiste ea în arte, consiste în știință, se naște și crește neatîrnat
de politică și politici. Ar fi grozav a admite că activitatea cea mai pură și mai nobilă a omenirii
are aceleași ținte și se servește de aceleași mijloace fără scrupul, de cari se servesc și politicii.
Stabilim deci că, dacă autorul rus e intr-adevăr om politic, el răspunde asemenea numai
unui om politic, nu poetului, care atare se bucură pe scara omenirii de un rang înnăscut atît
de mare îneît . pe lingă dînsul mulți dintre principii cei reali sînt numai niște bieți comedianți
și tragi-comedia mizeriei, înjosirei și meschinătății omenești, al căror corelat în politic este răpirea
prin putere și amăgirea prin cuvînt.
[2 martie 1878]
BASARABIA
©
I.	NUMELE ȘI ÎNTINDEREA EI
în toate întîmpinările de pînă acum, în scrisoarea d-lui X, din „Le Nord”, în articolul
puțin politicos a gazetei rusești „Viedomosti”, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim
repetîndu-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia
de la tătari și de la turci. Convingerea noastră, este însă că, din veacul al patrusprezecelea
începînd, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui
stat constituit, neatîrnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era
proprietarul locului și dacă reprezentanții statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atît de
slabi îneît dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să sc apere aceasta nu e o
dovadă că Moldova a renunțat vrodată la dînsul. Căci un drept nu se pierde decît prin
învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu dc-a sila, fie dictată de rațiuni
de stat, fie izvorîtă din orice alte considerații, nu sc modifică și nu se nimicește decît din
momentul în care renunțăm la el.
Cumcă aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomației nisesti se dove-
dește din istoria celor din urmă 150 de ani. De cîte ori Rusia stipula ceva în favorul Princi-
patelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdauna la drepturile imprescriptibile, .ab
antiquo, la capitulațiunile Principatelor. Același Ilumianțof docare d. X pretinde car fi
cucerit Basarabia de la tătari realipește Basarabia si Hotimd la. Moldova, Giurgiu si Brăila
la Valahia.	'	&	’
Rumianțof se în voiește cu desființarea mitropoliei Broilalmlui (Brăila), creată de greci
pentru părțile pe cari, din cauze militare, turcii le ocupase, și permite mitropolitului Moldovei
să alipească din nou, precum era, din vechime, Basarabia la eparhia Hușilor, Hotimd la eparhia
Rădăuților, Giurgiul și Brăila la eparhia Rîmnicului.
56
Prin Urmare Bumianțofj contimporan cu acele cuceriri, el însuși cuceritorul, știa mai
bine ale cui erau acele locuri, știa mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit și
de episcop, știa cu un cuvînt că locurile erau ale Moldovei. Cumcă această conștiință de
drept nu s-a stins nicnodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas
vom dovedi totodată că ocuparea părților din Moldova și Țara Românească n-a fost decît
militară, că ea avea cel mult caracterul administrației trecătoare pe care și rușii o introduc
în campanie prin provinciele inamice și că, oriunde erau a se hotărî cestiuni de proprietate
unde puterea juridică a statului se manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pămînt
ocupat de turci. Cazurile de recdamații sînt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora
domnia Moldovei le hotărăște locul unde le este învoit a fi așezați, măsură acel loc și-l
hotărnicește, deși domnia era fanariotă, deși slabă, deși locul era ocupat de trupe turcești.
Dar pînă a sosi la capătul veacului al 17-lea și la începutul veacului al 18-lea, la slăbi-
ciunea statelor noastre sub fanarioți, a cărei cauză c tocmai Rusia și alianța nefericitului
Cantemir cu Petru cel Marc, vom stabili mai întîi drepturile țărilor pentru timpii în cari
nu era vorba de precumpănite turcească la noi.
Acest petec de pămînt, precum îl numesc corespondentii ziarului „Le Nord”, locuit
de tătari sub corturi și de alte neamuri pe jumătate sălbatece, care-și datorește scoaterea
lui din întuneric unor generali ^d^un renom populaire”, ca Rumianțof și Sumarow, are cu
toate acestea un nume care țipă sub condeiele rusești.
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele
Basarab și Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pămînt devenise romanesc;
acest nume singur este o istorie întreagă.
D’Ohsson, în Histoire de[s] Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele
hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba și
cu caractere mongole, pe cari însă prea puțini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste frag-
mente să fie pricepute și de public, sultanul Mahmud Gazon Khan au voit ca ele să fie
adunate într-un trup de istorie și au însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul
Fazel-Ullah, poreclit Rasid.
Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, și
sub anul 1240 povestește următoarele :
în primăvara anulai 1240 principii mongoli trecură mantii Galiții, pentru a intra în țara bulgarilor și a ungurilor.
Orda care merge spre dreapta, după ce a trecu țara Aluta, îi ieși înainte Bazarau-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan
și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din țara sașilor peste munți, intrînd la Kara-
Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice.
Așadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaglii, adică pe negri-valahi (Kara-iflak
paupo^ pXa/o^), ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab-ban.
în Annales Polonorum vetustiores^ scrise se vede între anii 1248—1282 (publicate întîi
de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găsește însemnat pentru anul 1259 :
Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe lilvani, pe ruteni și alte neamuri, au luat cetatea „Sandomir”, sau,
latinește; Tliarlari, subiugalis Bessarabenis, LiLhvanis, Ruthenis ele.
Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din a [nul] 1332, povestește bătaia ce o
pățise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în țara noastră: In terra transalpina per Bazarab,
Uium Thocomery (Fejer VIII, 3, 625).
Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 și ceva, s-a născut Alexandru, cel pome-
nit în diploma de mai sus, care a trăit piuă la 1360din Alexandru s-a născut Vladislav
/și Radu Negru, din Radu Negru Dan și Mircea cel Mare (—1418).
Cam într-o sută de ani, de la Tugomir pînă la capătul domniei lui Mircea, Tara Româ-
nească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare,
ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea
Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. în această vreme
Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele
cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane : Basarabia. Una din aceste posesiuni
a fost și acest lambeau de terre de pe care Bumianțof și Sumarov pretind a fi cules tătari
de sub corturi.
E destul a pomeni că, deși acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele
vechi domnesc de Bassaraba se mai poartă și astăzi prin adopțiune de cătră un boier mare
din Țara Românească.
Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi și a țării Basarabia, id est' Valahia
Moldova poseda teritoriul de la Hotin pînă în Cetatea Albă, căci la începutul veacului a
57
cincisprezecelea cavalerul Gvillcbcrl cîc imnnoy se mtilnește eu Alexandru cei Bun, merge 1a
Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc și găsește aici un oraș stăpînil de un pîrcălab
(Burggraf) moldovenesc și populat cu genoveji, moldoveni și armeni.
Dar despre acestea mai tîrziu.
Destul numai că, într-o vreme în care abia era viață istorică prin împrejurimi, Basarabia
actuală era pămînt românesc stăpînit de Domni români. Și ace[a]sta n-o deduc numai istoricii
de astăzi, ci Miron Costin însuși; cronicarul cel învățat și mare logofăt în Moldova povestește
aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.
Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a csplica numele și a arăta că
el este puțin ceva mai vechi decît tătarii de sub corturi ai lui Rumianțof, iar pe acest general
rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susțiind eu act iscălit de dînsnl tocmai teoria
contrară celei espuse de corespondenții ziarului „Le Nord”.
Dar lăsînd Valahia de o parte, ce se numește astăzi Basarabia?
Trăgînd o linie de la Hotin, din Nistru pînă în Prut, avem o lăture; de la amîndouă
capetele ei tragem cîte o linie pînă în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă
de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le înclieiem cu o a patra linie formată
prin țărmuri! Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește azi Basarabia, deși
fără cuvînt.
După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părțile de sud,
cîte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți a păstrat numele distinctiv a dinas-
tiei pnimae. occiipantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia,
ci aceasta e numai o fîșiespre sud, hotărîtă și mică, așa cum ne-o aratăCantemir în Descripția
Moldaviae.
Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale : Trage o linie curmezișă de lîngă Nistru
de la Bender pînă în vîrful lacului lalpug la Belgrad și ai o lăture, apoi ia-o de la Bolgrad
pînă în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus pînă la Chilia, a treia lăture,
apoi luînd malul Mărci Negre pînă la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi
în sus pe Nistru de la Cetatea Albă pînă la Bender, a cincea lăture. Numai pămîntul coprins
între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvînt Basarabie ; tot ce-i dasupra e Moldovă curată,
războtezată de la 1812 încoace.	- -
Pămîntul cuprins între aceste cinci linii era împărțit în patru ținuturi : Bugeacul, Cetatea
Albă, Chilia și Ismail. Numai în ținutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor
Moldovei, în celelalte se vor fi răsfirat cîte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod hermetic
trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginele moșiei lui; dar în sfîrșit numai în
Bugeac tătarii colonizați s-au bucurat de oarecari privilegii, concese de proprietarul locului,
care era statul Moldovei.
Cu acest pămînt ne vom ocupa în numerii viitori. Statornicind, după cercetările mai noi,
originea numelui, după Cantemir, marginele pămîntului de care e vorba, vom arăta ce soi de
tătari a putut culege de sub corturi generalii ziarului „Le Nord”, de la anul 1400 începînd
și pînă la 1812, adică în curs de patru sute și mai bine de ani. în treacăt ne vom ocupa
și cu cetatea Hotinului.
TI. VEACUL AL (MNCTSPREZECELEA
în n[umă]rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja, uimi domn X, care adresase
din București o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord”, spuind în ea că Rusia cucerise
Basarabia de la niște cîrduri (peuplades) cari locuiau sub corturi și erau pe jumătate sălbatice,
de la un soi de bașibuzuci odioși, și că din nici un punct de vedere; Basarabia prin Tractatul
de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.
Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii
d~lui X, cari ar fi fost în trecut Ies possesseurs legitimes, erau cam ciudati în felul lor.
în Suceava domnește Alexandru Vodă cel Bun, care, prescrie la anul 1407 ce vămi au
să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) și la ('etatea Albă (Akkermann). Tot în
vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă și ne spune că,
voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii
și litvanii și-1 împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul șade la Cetatea Albă două săptămîni
și apoi pleacă de la fînărui așezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.
Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul
a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpînirea lui Alexandru
Vodă, pe care l-a văzut și-1 cunoaște cavalerul.
58
. Ba cavalerul are și ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Alba sînt minunat de bine
administrați, căci, singur călărind pe lingă Nistru, a fost prădat și poliția de atunci i-a aflat
iu citeva zile pe hoți și i-au adus legați înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiție expe-
ditivă, se. roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toți înapoi.
în fine, la a [nul] 7^75, Ștefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec,
anume Teodor, ca să facă un turn nou și un zid nou la întăriri, iar arhitectul Ie spune
acestea prin inscripții care stau și astăzi pe*zidurile cetății.
Totodată vedem în hrisoavele domnești de pe acea vreme, iscăliți deodată cu Domnul
regulat, pîrcălabii Chiliei, ai Cetății Albe și ai Ilotinului, cari erau boieri mari, îneît se vede
cumcă tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.
Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lingă»
boierul Manoil, pîrcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sînt iscăliți, d-nialor : Albul
Spătar, loan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanca Pîntece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură,
tot nume . . . tătărești de boieri de a lui Alexandru Vodă.
Dar Cetatea Albă devine și mai ciudată prin o altă împrejurare. în așezămîntul cc-1 dă
Alexandru cel Bun la 1107 negustorilor poloni se vede și ce mărfuri importau acele peuplades A
denii sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila pește din Podolia cai și
vite albe ; ce or fi aducînd ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărești? Ei aduc din Cetatea
Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă și vinuri din Grecia, pe care prozaicul așc-
zămînt le numește cvas grecesc. Erau luxoși tătarii din Basarabia.
Se știe că după moartea lui Alexandru cel Bun a rămas doi fii, Ștefan și Ilic, cari și-au
împărțit țara în două. Matei Strykoivski, în. cronica sa polonăr-litvană, tipărită întîi și întîi
la» Koenigsbcrg la 1582, ne spune cum și-au împărțit-o ei. llic a luat regiunea Nistrului,
Hotinul, Suceava, lașii, Hușii, Tecuciul ctc.
Ce-i mai rămăsese bietului Ștefan?
Trei ținuturi : Cetatea Albă, Tighina și Chilia, care- erau ecuivalente cu tot restul Mol
(Iovei. Se vede că Ștefan știa importanța acestui lambeau de torre, căci n-a cerut nici lașii, nici
Suceava, ci s-a mulțumit cu acești tătari, cari locuiau sub corturi și purtau stofe lucrate cu
fir de aur și. mătăsării, beau vinuri din Grecia și stăteau în relațiuni directe cu Genova și cu
Veneția. Această împărțeală» și împăcăciune între- frați a pus-o la cale- regele Poloniei la anul 1136.
Nu-i vorba de cronici, geografii și atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea
deplină și. neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, avînd a face cu diplomat! de soiul
celor cari scriu în „Le Nord”, am adus, ca Toma necrcdiciosul, dovezi scrise dc oameni trăitori
în veacul al cincisprezecelea, oameni cari au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Uie
și Ștefan, cu Ștefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik
sau a lui Oleg, în care istoria e mit și mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul
ce aducea pește de la Brăila trebuia să plătească» vamă, imporțind iepe și vaci plătea vamă,
trecînd Nistrul plătea o vreme în care poliția de Cetatea Albă prindea pe tîlhari, îneît,
din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranța ci caracteristică, e o licență» poetică pe lingă epoca
sănătoasă» a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu povești și drepturi închipuite, ci
cu oameni cari au fost, cum sîntem noi astăzi de ne vedem cu ochii, cari se îmbrăcau ei cu postav
adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă 5 și, de cîte ori voim a spune povești
de tătari sub corturi și oameni jumătate sălbatici, protestează» boierul Manoil, pârcălab de
Hotin, Stanciu dc la Cetatea Albă» și-mpreună cu ei Tudor Vascanu, loan Băiceanu, Oane Pîn-
tece, Albu Spătaru și ceilalți.
Din acest triunghi format în documentele noastre de pîrcălabul de Hotin, cel de Cetate
Albă și cel de Chilia nu te scapă nici un soi de .subtilitate diplomatică, nici un soi dc apucătură.
Nu-i ieșire precum nu-i intrare și, păgîn să fie omul, trebuie săi zică: Adevărat, a Moldovei e
Basarabia.
De cînd există» românii pe pămînt, Basarabia noastră actuală, acest lavibeau de terre,
a avut și el onoarea de a forma un stat deosebit, deși foarte trecător, sub Ștefan, fiul lui
Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahici în veacul al paisprezecelea,
sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea și pînă la luarea ei prin ruși.
Față cu aceste lucruri pozitive, cu acești pîrcălabi, stofe cusute eu fir, vămi plătite dc
negustori, turnuri și ziduri făcute de Ștefan Vodă, nu știm zău dac-ar mai cuteza cineva să»
zică» cumcă La Bessarabie ă aucîin point de vue n^a ele consideree par le Trăite de Paris
corne restituee ă ses possesseurs legitimes!
Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă — gura Nistrului și tot teritoriul
dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi,
căci nu nouă ni s-a luat, nu ca noi s-au bătut rușii, mi pămînlul nostru l-au putut ceda turcii.
Știm prea bine că» diplomații sînt isteți întru prefacerea dreptății în terfeloage fără valoare.
Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai ușor la inimă» d-lui X,
59
sau cititorului rus a lui „Le Nord”, dacă afacerea se regula între noi și noi renunțam la dreptul
nostru dc bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom și jucam după cum ni se
cinta ?
Sigur că da.
De aceea, orieit de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decît
nedreptatea, tot mai tare decît neadevărul.
Cu un cuvînt tătarii d-lui X și ai lui Rumianțof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvînt,
pentru că acest general n-a susținut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din
contra el a dat Moldovei, pe lîngă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului,
acei tătari n-au trecere, ci sînt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare
de lucrurile noastre de la Dunăre.
Acest petec dc pămînt pe care „Le, Nord” ar voi să-1 sacrificăm prieteniei noastre cu
Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică,
tăria noastră.
La intrarea sultanului Mohamet în Țara Romanească contra lui Vlad Țepeș Voievod se
afla între ostașii lui și un sîrb, anume Constantin Mihalovicz de Ostrorita. El ne spune că pe
atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă
are. Aceasta-i foarte natural, pentru că, românii nu sînt popor cuceritor, de aceea și apără ce-i
al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au și al lor este.
Oricînd însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici
un folos, ci pier numai o mulțime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea : „Pînă cînd
românii stăpînesc Chilia și Cctatca-Albă, iară ungurii Belgradul sîrbesc, pînă atunci nu vom
putea birui pe creștini !” (Vezi tibior pisarzow polskich, sec. II. tom. V, Warszawa 1828).
Prin urmare sultanul Mahomet știa bine că acest lambeau de terre nu-i de desprețuit,
și daca el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878?
Mutatis mutandis zicem :
Pe cita vreme Basarabia este în mînile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul,
Căci, după cît dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barie-
relor ostile de învins și a victoriilor repurtate la Cahul și Ismail, cam asta este intenția puter-
nicului nostru vecin.
III.	VEACUL AL ȘAISPREZECELEA
Pentru a înțelege tăcerea ce domnește în cronici în privirea Basarabiei în veacul al șai-
sprezecelea vom trebui să premitem cîteva considerațiuni de o natură mai generală.
Centrul vieții istorice sînt orașele, nu șesul dimprejurul lor, nici satele. îndată ce turcii
au pus mîna pe orașele Chilia și Cetatea Albă nu se mai vorbește nimic despre viața împreju-
rimilor lor.
Am încheiat articolul trecut cu cuvintele lui Mohomet II rostite la a [nul] 1462, că : „pînă
cînd românii stăpînesc Chilia și Cetatea Albă, pînă atunci nu vom putea birui pe creștini”.
în dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oști mari în țara Moldovei și bate
Chilia și Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradițională. Miercuri, la 14 iulie,
ia cetatea Chilia, comandată de pîrcălabii Ivașcu și Maxim, iar la 5 august acelaș an ia Cetatea
Albă, comandată de pîrcălabii Gherman și Oană (la Urechi: loan).
și ar fi apucat și alte cetăți, că Ștefan Vodă la gol nu Îndrăznea să iasă; ci numai la strîmtoare nevoia, de le
făcea sminteală. Ci văztnd turcii ajutorul lui Ștefan Vodă din Țara leșească ce-i venise, sau însuși craiul, cum scriu
unii, că au tras de la Rusia și de la Litfa țeara toată, de se strinsesc oameni de treabă mai mult de 20000 și, trecînd
craiul cu dînșii Nistrul sub Halici, au venit la Colomeia, de și-au pus tabăra, unde și Ștefan Vodă au mers de s-au
împreunat cu craiul în anul 6993 septemvrie 1 (1485). Și toate ce au avut mai de treabă au botărît și apoi și ospă-
tatu-au pe Ștefan Vodă și 3000 oameni i-au dat dc oaste, cu cari s-au întors Ștefan Vodă la Moldova și, împreunînd
oastea cea străină cu a sa, pe multe locuri au smintit pe turci, de le-au căutat o ieșire din țară.
Așa Ștefan Vodă au curățit țara de vrăjmași, iar cetățile care le-au luat turcii, Chilia și Cetatea Albă, nu au
putut să le mai scoată de la turci, că ei mai înainte dc ce au ieșit din țară le-au îngrijit cu oameni, cu puști și cu bu-
cate de ajuns; și așa au rămas pc mîna turcilor pînă astăzi. (Urechi)
Tot în anul acesta 1485 Ștefan Vodă
dacă au scos vrăjmașii din (ară .și dacă au răcii vremea și caii turcilor au slăbit, au lovit pe Malcoci la Catla-
buga (lac și rtu in județul Bolgrad) in 10 zile a lunci noiemvrie, dc au topit toată oastea turcească.
60
Adăugăm numai că fiecine trebuie sase păzească de eroarea de a privi și judeca vremi le
trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeași greutate pe
care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noțiune relativă. Veneția de ex. nu avea intim
derc marc, dar era una din puterile mari ale Europei. Acelaș Ștefan Vodă căruia turcii (pe al unei
cea dîntîi putere militară în Europa) îi iau Chilia și Cetatea Albă, acelaș Ștefan Vodă bate de-1
stinge mai tîrziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, îneît rămîne proverb în țara leșească
,,în zilele lui Albert au pierit șleahta” și acelaș Malcoci a cărui oaste turcească Ștefan au topit-o
în ținutul Belgradului a pătruns mai tîrziu în Polonia și pradă și arse pînă la Lemberg fără ca.
regatul să-1 poată; opri.
De aceea trebuie s-o spunem de pe acuma că, oricît de viteaz să fi fost bătrîmd domn al
Moldovei, oricît de puternic săi fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere
de zece ori mai mare erau mai slabe decît Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea
aceea n-ar fi putut rezista decît în defensivă, decît nevoind la strivitoare, pentru a le face smin-
teală, căci la gol nu îndrăznea.
în sfîrșit, la anul 1504 Ștefan Vodă se coborî în mormînt, gîrbovit de greutăți și de vîrstă,
după 47 și mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă și Bun
și Sfînt și Mare, căci așa Domn nici n-avusese pînă atunci, nici poale că va mai avea de
acum și pururi.
Deși în gîndul lui statornicise de-a îmdiina țara turcilor, dar lui însuși, biruitorului tuturor
vecinilor, nu i se cădea să se plece ; vrea ca numele lui să însemne însuși țiitor presto toată tara ;
ci numai
Înaintea savlr.șhii sale el chemă la sine pe boieri mari și alții cîți s au prilcjil, arăllmlu le cum nu vor putea
ținea țara precum o au ținui el; ci socotind decît toți mai puternic pre turc și mai înțelept au dat învățătură să
se închine turcului.
I ntr adevăr, în anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, înclieie capitulatiunea în ti ia
cu turcii. în această capi tuia țiuite Poarta recunoaște:
(Ari. 1) că Moldova c Iară liberă și nu cuccrilă; (ari. 3) că. Poarta e obligată dc a apăru Moldova căniră oricării
agresiuni eventuale și dc-a o mănlinca în starea în care sc găsea dc mai-nainle, fără ca să i se facă cea mai mică știrbire
a teritoriului ci: (ari. 6) că stăpînirea voievozilor sc va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; că (ari. 8) turcii,
nu vor putea cumpăra păininluri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici sc vor putea așeza în orice mod ar fi.
Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porții 1000 de galbeni turcești, 10 de. șoimi și 10 dc iepe
fătătoarc, țoale însă sub Uliu dc dar.
Avîud Domnii Moldovei stăpînirc pe toată întinderea țării, recunoscută dc jure prin acest
tratat formal, avutu-l-au și de fado?
Pentru a lămuri și acest lucru consultăm tratatul lui Petru Barcș de la 1529.
Ari. 5. Granițele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.
Art. r> Exercițiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea țărci.
Art. 7 Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu dc proprietar în Moldova, nici pămînt, nici casă, nici
prăvălie.
Art. 9 Negoțul Moldovei c deschis pentru toate națiile comerciante.
Cu toate acestea turcii vor avea preferență înainteța] celorlalte nații pentru cumpărarea
de producte pe cari le vor tocmi în porturile Galați, Ismail și Chilia; dar ei nu vor pătrunde
mai departe înlăuntrul tarei, fără autorizarea espresă a lui Vodă. Aceasta e cestiunea de
drept. De jure s-au restituit Moldovei toate cîte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu
poate ii proprietar al vrunui imobil în Moldova, dc fado însă turcii au ținut ocupate militărește
atît Cetatea Albă cît și Chilia.
Aceasta ne lămurește și atitudinea febrilă și neliniștită a lui Petru Barcș; tratatul lui
secret cu marchizul de Brandenburg, subscris la Suceava [în] 1542 și motivat anume prin voința
de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.
Tot în vremea lui Petru Bareș, la 1535, turcii ocupară și Tighina (Bender).
într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turcești? O cucerire?
Pentru a răspunde la această întrebare și a arăta totodată continuitatea dreptului
Moldovei preste aceste locuri, vom întinde mîna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai pînă
la Ecaterina II, la stipulatiunile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774.
Ce se zice în el?
L’Empirc de Russie rcslitue â la Sublime Porte toute la Bessarabie avcc Ies villes d’Ackenuau, Kilija, Ismail
ct avec Ies bourgs el villages ct tout ce que contient celle province etc.
61
Iar mai jos următoarea obligație pentru Poartă ;
3)	De restitiier aux couvenls et aux autres particuliers Ies terres et possessions ci-devant â eux appartenent,
qui leur ont ete prisos, contre tonte justice, situees aux environs de Brahilow, de Choczim, de Bendcr, etc. appeldes
aujourd’hui Rayes.
TEEEES ET POSSESSIONS CI-DEVANT Â EUX APPAETENENT, QUI LEUE
ONT Ete PEISES CONTEE TOUTE JUSTICE, iată adevărata definiție pentru toate ocu-
pările turcești din trupul Moldovei o definiție făcută de chiar Ecaterina II.
Cumcă prin această restituțiune nu se înțelegea nimic mai puțin decît restituțiunea către
chiar statul Moldovei vedem din corespondența ambasadorului austriac Thugut, care scrie
aceste amănunțimi la Viena.
într-un raport din Pera, lîngă Constantinopole, 3 dec. 1774, Thugut zice :
între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaților moldoveni și munteni. Cu această ocazie
voivodul Valahiei, Alexandru, și lacovachi Rizo, in numele lui Ghica Vodă, au făcut dc curind propunerea ca Poarta
să elibereze națiunilor amândurora un așa-numit hatișerif, adică o scrisoare publică iscălită dc însuși sultanul, prin care
să li se confirme Principatelor drepturile șl prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul
impuls al grației sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea înconjura
pe viitor stăruința Rusiei și amestecul ci în trebile nației moldovenești și valahicnc, de aceea Poarta pare dispusă a primi
această propunere și nu e alta la mijloc decît înlăturarea oarecăror greutăți, pentru oarecare întinderi cari pină acum s-au
ținut de fortărețele Ibraila și Hotin și, cari conform coprinsului tratatului, trebuie să sc înnapoiască locuitorilor Moldovei
și Valahiei.
în alt raport de la 10 și 11 dec[embrie] 1775, Thugut spune cumcă, la delimitarea
Bucovinei, Eeis Effendi se împotrivește de-a da o palmă de loc din ținutul Hotinului, căci,
deși e stipulat espres „ca teritoriul Hotinului, a Benderului, a Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate
cu Moldova și Valahia ...” totuși Poarta stăruiește pe lingă Eusia să nu fie silită a îndeplini
acest articol.
în raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar :
între piedecele ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat dc pace cu
Rusia s-au stipulai espres ca toate (sămmtliche) regiunile cetăților turcești de la graniță, Hotin, Bendcr, Ibraila ctc., fiind
părți cari din vechime (ursprunglich) s-au ținut de Moldova și Valahia, să fie reîntrupate (zuruckeinvcrlcibel) cu cele două
Principate. Poarta, precum am aflat cu siguranță, a fost silită de a introduce iu hatișerifurile pe cari le-a dat moldovenilor
și valahienilor în urma stăruinței Rusiei făgăduința expresă cumcă pretențiile Principalului valahian și moldovenesc asu-
pra așa-numilelor ținuturi a Hotinului, Benderului, Ibrăilci ele. vor fi cercetate la vremea lor și cererile temeinice vor fi
satisfăcute.
în fine la 1784 sultanul și eliberează hatișeriful în cestiune, care, afară de o mulțime de
amănunțimi cari confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea
avea avere imobilă în țările noastre și promite a restitui ținuturile în chestiune.
Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Daca înainte de o sută
de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau așa de tari că puteau
fi dovedite de boieri și de mănăstiri, îneît Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cai-
nardgi și prin hatișeriful de la 1784 temeinicia lor, daca acele drepturi nu se învechiseră și
nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al șaisprezecelea, în vremea lui
Bogdan cel Chior, lui Ștefan cel Tînăr sau în zilele lui Petru Eareș, voievodul bogat, influent
și plin de învățătură1?
Desigur că ' nu.
Ceea ce țineau turcii pe atunci erau cele trei orașe, Chilia, Cetatea Albă și Thiginea, 'avea
Ies terrains affectees, căci așa numește Thugut circumspecția militară a orașului spre deosebire
de districtul lui. Aceste terrains affectees erau însă pentru păscutul cailor ienicerești și nu vor
fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetății și poate vor fi ajuns atît de
departe pe cît ajungea săgeata din arcul tătăresc și gloatele din pușca ienicerului.
într-adevăr, Matei Strykowski povestește, după cum văzuse însuși cu ochii, cum este
d.e. Hotinul și de ce soi e ocupațiunea turcească.
Hotinul e o frumoasă și puternică cetate, așezată pe o slincă, avind aspectul forlcrcței Kockcnhausen din Lif-
landa, căci le văzui pe amindouă. în 1574 găsii Hotinul deja în posesiune turcească; totuși domnul moldovenesc
mai păstrează acolo un pîrcălab, ce-1 reprezintă și carele ne primi de două ori tn numele stăpinului său ...
62
E drept că Do tiu. ui
17-lea turcii îl rcoeu.
putem cita ac o t < /
.Moldovei, stăpm 1 »
Nu taga.m; ) <
rece în urmă dm nou in posesiunea Moldovei și abia in secolul al
întăresc. Nu r, ea un fel de proba de cucerire și de legitime po^ession^
re vedem dm stupim trăind alături întu unul si acelaș loc: Domnul
un ci
Hanul, stăpin nelegitim, însă puternic.
picătură de
cînd sila, te
fost.
dură dc sihl în dreptul limpede ai Moldovei îl întunecă, precum o
um
(ivea o mina cu sine
dar dreptul viu nîntinerește cu spor,
s- o
ui<‘
mai cunoaște c au
Di
prin
un
vie
b dreptului pînă în ziua dc astăzi
b pentru noi veacul al XVI-lca și al XVII-lea,
Uauedi
dmtîi si întreg al doilea nu sînt
sin geroasă
Dm alură rneep a v
boaie ba asupra m-uâg 1
boierii în parii zi, i ădică j
îneacă și revolt dm
mm si e<
mm altui
n turcii un vccimeclc Jur raz-
Hoților, în car
conduse mtim
venalitate; în
ale Bizanțului
folosul
îmmmUu, după stingerea dinastici, se împerechează
e a i răsturna imășmșr din cînd în cînd cîtu mi tiran
) mlaștină de smge și fărădelegi.
acestor vremi, ele nu sînt nimic pe lingă, epoca
nisa imbu
din tară, în loc dea Ii
nin mișclie, moliciune,
istiutelor ipercivilizato
ă si nespusă fățărnicie.
0 1
IV.	VEACUL AL
Eugene în^ limba tălăreamm — zice Cantemir — va să ziuă unghi, un colț de pămînt.
Cam pe la anul 1568 se începe roi rea tătarilor înspre țara Moldovei, precum ne o spune Cautcmir
însuși, care era (ic origină din cea mai înseninată familie a tătarilor nohai din cile s-au așezat
în^țara noastră, ba chiar, în vremea în care Dinii trie era Domn creștin în Moldova, în Bugeac
stăpînea presto tătari asemenea un. Can temir.
Tătarii, după cum uLi descriu cronicarii, nu se ocupau cu ylugăria, ci se țineau cu turmele
de cai și cu prădatul. Date nu aveau, ci numai tîrgmi, se hrăneau cu lapte de iapă și nu
era nici unu din țările învecinate cu care să nu aibă bocluc.
La începutul veacului al saptesprezecelea Iercmia Movilă dăruiește lui Kazigherei Iran
din Crîm șapte sate în Bugeac, să-i fie de cîște, adecă de păscut și de strînsul fruptului, aceasta
pentru ad împăca pe Jian cu Polonia, căci Iercmia avea nevoie și de prietenia Poloniei și de
mijlocirea hanului tătăresc pe lingă Poartă.
Se vede însă că curmd după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Pașa,
au fost rechemați în Crîm.
Să nu uităm că cronicarii noștri trăiești toii în veacul al șaptesprezecelea, că Nistor Ureche,
de pe a cărui izvcade au scris fiul său Grigore, c boier mare la curtea lui Ieremia Movilă
și partizan al Movileștilor, că Miron Cos Un moare du sabia lui Cantemir, că ei toți cunoșteau
istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba, Miron Costin vorbește de ei cu acel ton nepreo-
cupat al conHinporanului, care nu găsește de cuviți]nță a mai csplica lucruri cunoscute de toată
lumea; precum am vorbi, noi astăzi de palmul ii rusești prin gazete, fără a ne mai interesa
cum au venit și cum se duc.
Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Iercmia Movilă le dăruiește nouă
sate, aflăm că deja la 3 637 ci mi mai urau în Bugeac și aceasta în urma unui tratat între
Polonia și hanul de Crîm.
Iată ce zice Miruri Costin :
Tel în același an (1637), Cantemir Bașa cu oardele, sale, peste voia hanului, au ieșit din Crini și s au așezat
iar în Bugeac, care lucru ne,suferind hanul și mcrgmd dodăială și dc la Ieși, care legase a doua legătură prin Koucp
Polski cu Mustafa Pașa vizirul, să rai Iîc slobozi tătarii a locui in Jhujcac, făchid dodăială crăiei lor. Au ieșit poruncă la
hanul și la Vasilie Vodă (!.unu). domnul țării noastre, și ta Matei Vodă (Basarab), domnul muntenesc, să meargă cu hanul
asupra lui Cantemir. Deci au venit banul cu oști și an purces și Domnii cu îmbe țările asupra lui Cantemir care,
tcmîndu-sc dc lumii!, au fugit iii Țarigrad. Iar oardele lui le-au luai hanul ca sine la Clini, și dc pîra lui au pierit și
Cantemir zugrumat în Țarigrad.
După cc-au pornit din. Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, frați ai săi, să vie cu dînșii; iară el au
purces spre Crîm înainte. Iară cînd au fost la trccăloarca Niprului s-au ridicat nohaii și au lovit fara veste pe sultani
și i-au omori! pe amîmloi si după aceaslă faplă au purces cu coșurile, sale spre țara leșească, j>ahlind de. la Ieși loc
63
să se așeze sub ascultarea lor. îmbla pre la ttrguri șl prin sale toți cu clic o cruce de lemn la piept, semn de închină-
ciune. Ci teșii așa loc deșert fără oameni mai înlăunlrul țării sale ncaoind, le-au dai cimp pre Nipru Intre Krilav și între
Nodin: .și era aproape de 20 000 de nohai oarda aceea.
Nu-i vorbă, peste un secol îi îiitîlnim iar în Buccag, ccrînd acum loc dc la moldoveni)
rari, neavînd ce să-și facă capului, le măsură un petec de pămînt de ceasuri lungime și
două lățime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mîrzacii toți se obligă
printr-un lung înscris, dat la mîna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile
de pășunat, iar de unde le-or spune pîrcălabii să se retragă cu turmele, dc acolo să se și retragă
Iară a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.
A vorbi despre acești oameni ca despre niște possesseurs let/i^ ai Basarabiei ni se
pare cel puțin curios și tot atît dc curioasă este deci și teoria cumcă Basarabia s a cucerit
de Kusia dc la turci și dc la tătari.
Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pămîntului,
cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pămîntul moldovenesc, cari n-aveau proprietate,
ba nici capacitatea juridică de a o avea.
Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existența
eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabuni, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibraila, a încăput
pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputîndu-se administra
bisericește de episcopia dc Buzău, s-a format o nouă eparhie, atîrnătoarc direct de patriarhul
din Constautinopol, avînd sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrîn de pe mulul drept
ud Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericei, totdaima conservatoang înseamnă
la finele minei ului lui iulie :
Sa se șlic că a venii părintele Diialie <le la părintele vlădica GaUnic etc,, care acest Galiulc era mai înainte
aici Ia Brăila Mctropolit Drlsl (DorysUdunoSilislria) și Proilav (l’roilabum-Brâila).
în anul 1641 părinții călugări dc la mănăstirea, Caracal, din Wlintul Munte, cer de, la.
Toanichie, patriarhul Constantinopolci, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail.
Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se
administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica SF. Niculaie din Ismail
se învechise și se dărîmasc, dc vreme cc călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o recon-
struiască.
Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puțin din veacul al 16-lea, si orașul a trebuit
; a fie fondat de moldoveni, îucît Miron Cos Lin în Descrierea. Moldovei si Țărei Domânesli
(scrisă la 1671 în versuri polone) greșește cînd zice că Ismailul c de fundațiune turcească.
Cantemir nu comite această greșală, el zice lămurit: ,,Ismail, Moldavis olium Smil
dictus ..Se vede că Ismailul a avut aceeași soartă ea și Brăila. Turcii au făcut din Sinii
Ismail, ca și din Proilabum, Ibraila.
Dar să venim iar la vorba noastră, la. mitropolia Proilaviei.
De eparhia acestei mitropolii se ținea :
I.	Silistra, Brăila, Chilia. Trăgînd o linie din Silistra la. Marea. Neagră ajungem tocmai la
Chiustenge, îneît întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrîn intră în eparhie.
II.	Peni, Ismail, Acherman (Cetatea Albă), Bendcr (Tighina). Trăgînd. o li ine de la
Bender la Beni avem țoală Basarabia în ccstiune.
III.	Toate satele și orașele românești dintre Nistru și Bug, adică din Podolia și Cherson.
Citat anume e orașul Dubăsarii, dincolo dc Nistru, care se ținuse de episcopia Hușilor. Dar la
sud de Dubăsari sînt Mălăiești, la nord de ei e orașul Balta, apoi orașul Ocna și încă foarte
multe sate, rămase pînă azi românești.
La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1791 pînă și o tipografie românească din care
nu ieșit mai multe cărți bisericești.
Tătarii d-lui X devin foarte interesanți. Ei au nevoie dc mitropolit, de biserici, de cărți
românești, ba pe la anul 1640 Vasile Vvd Lupul Ic zidește o biserică în Chilia, iar la 1641
călugării din mînăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail.
în faptă însă se vede și-n cursul acestui veac de cc aveau nevoie tătarii si de cc moldo-
venii. Tătarilor le trebuia pășune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri și
creștin, le trebuia biserici, cărți, mitropolit.
Ce ilustrație pentru fraza: „la Bessarabie a aucun point de vue n’a pu etre consideree
comme restituee a ses possesseurs legitimes !”
Să mulțumim bisericei noastre care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie pe care a avut-o
în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față
cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată.
Dar acest argument devine și .mai tare în veacul al optsprezecelea, cînd graiul Bumianțof —
64
lui-meme -- aproba desființarea (deși numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului și împarte
eparhia, dînd toată Basarabia pînă la Bender eparhiei dc Huși, de care s-a ti mit mai înainte,
si. Brăila eparhiei de Buzău. Dar despre acestea’ mai Urziu,
V.	VEACUL AL OBTmiEZECELEA
Ani zis intr-un rînd că, oriei te picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al
dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le nrisluie și să le așeze și că
de la un rînd de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca și mai. înainte.
în veacul al ILlea vedem pe Mircea întinzîndu-și domnia pînă la» Nistru, în al 15-lea
vedem pe moldoveni coprinzînd cu cetăți însemnate și avute întreg teritoriul dintre Prut și
Nistru, în al IG-lea cetățile Chilia și Cetatea Albă sînt sub dominație turcească, însă numai
cu circumscripția militară, în al 17-lea tătarii apar si dispar din Bugeac, iar, paralel cu viața
călătoare și nestatornică a acestor nomazi, vedem cum romanii din aceste locuri își urmează
înainte viața lor de popor statornic, avînd o mitropolie proprie la Bruila, zidind biserici,
trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.
Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea?
Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat' foarte limpezi și asupra
oricărei îndoieli. Cronicarii noștri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sînt
copiatori de izvoade bătrîne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptei?, și învoielile Ecatininei
a II[-a] cu împărăția turcească stau deschise si pe fată, nefiind nici un -punct care ar admite
controversă; în predmetul cesiune! Bucovinei avem corespondența dintre4. Tliugut, ambasadorul
austriac la Constantinopole, și Kaunitz, cancelariul Imperiului J labsb urgie; cu un cuvînt mate-
rialul sc grămădește înaintea noastră și nu mai avem nevoie de a. face judecați prin analogie
de cazuri, căci evenimentele înșile poartă pe ele pecetea valorei lor ii^ evenimente
cari nu se pot nici nega, nici discuta chiar.
în acest embarras dc richesse trebuie cu toate anostea să ne mărginim. la pulimc
La 1716 urmează cearta între lorest, episcopul Hușilor, și loanlclie, mitropolitul Troila-
vului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune.
Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo dc Nistru — și satele Sultan-Cislași și Musaip-
(Jîșlași din Bugeac, Numele satelor sînt evident tătărești, dar populația c creștină, deci romană,
îndată ce vedem doi episcopi creștini purtind proces pentru ele/
Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a . .. banului tătărăsc?
loanichie, mitropolitul Brăilei, vine la lași și se tmguiește domnului. Moldovei Mavro-
corelat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei fețe bisericești, a patriarhului
Samuil. Patriarhul, în prezența sfatului țării și a părților litigante, găsește cu cub4, că. Dubă-
sării, nefiind din hotarul Moldovei, să răniină sub jurisdicția mitropolitului de Brăila, iar cele
două sate din Bugeac să răniînă sub ascultarea episcopului de Huși.
Amîndoi episcopii își dau înscrisuri conforme acestei hotărîri:
Iată înscrisul lui lorest, episcop de Huși :
Venind Sfinția Sa Părintele loanichie aici la Iași au ieșit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru
Voievod (Mavrocordat) și Măria Sa nc-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papa și Patriarh dc la Alexandria,
Kyr Samuil, ca să uc îndreptăm și, mergind înaintea Sfinției Sale, fiind acolo și dumnealor boiarii cei mari și luimlu-ne
seama Sfinția Sa Patriarhul, ne-am așezat frățește și cu pace intr-acelaș chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub
ascultarea a episcopiei de Huși și să rămîic sub ascultarea a mitropoliei dc Brăila, ncfiiiicl pe hotarul Moldovei, nici
să le dăm mirul, nici blagoslovcnia. Iară pentru Sultau-Cîșlaș.i și pentru Musaip-Cișlași ca să fie lot sub ascultarea Hușilor
precum a fost și pînă acum, și așa am primii amîndoi pe această așezare dc împărțeală ctc.
Peste patrusprezece ani, la 1730, domnește în Moldova Grigorie Ghica bătrânul.
în acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Ciâm
cere de la Poartă să mijlocească pe lingă, scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în
arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toți mîrzacii din Bugeac,
adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.
Pentru mai marc vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mina
lui Grigore Vodă:
Pricina acestui zapis este precum în anul 1141. (al LIegirci, dc Ia Hristos 1730) Măria Sa înălțatul și milostivul
stăpînul nostru Mcngli-Ghcrci Han, trimițînd arz la împărăție pcidru ca să ni sc orlnduiască din pămîntul Moldovei
loc de așezăinînt și de pășunarea bucalelor, după arzul Măriei Sale și cu știința Măriei Sale, Domnului Moldovei orîndu-
indu-ni-se cu ferman împărătesc din pămîntul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul și două ceasuri de-a curmezișul, care loc
fiind din început chiar loc. moldovenesc si dc folosul și hrana pămîulului Moldovei: Măria Sa hanul împreună cu Măria
pașa, pa-ntoiul Fighind, cu hatișerif hnpArătcac au hotarH și an măsurat și au lămurit hotarul acestui loc mal
sus pomenii; [au] orîmlud pentru că ce m)r locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de a. lungul și două ceasuri de a
curmezișul, să dea, osebit dc ușmut cc este obicinuit plată, chirie pentru loc. (tare legătură noi am primit, adică pentru
nohaii cc \ot locui pe acel Ioc al Moldovei să-și dea ușurai și hacul pămîntului și toată plata deplin, și cu învoința
noastia și a tuturor balunilor noștri făcutu-s-au și hogcl după legea noaslră, întru care s-au însemnat toate legăturile
acestea cu carele noi toți nc-am legat și am primit; după cum însemnează hogelui, așezate fiind aceste locmelc și
orinduele, noi toți așezmdu-nc ca sa locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.
însă cunoscind noi ca, pentru pașuualul dobitoacelor noastre, om avea lipsă și slrîmloarc, ajuns-am cu rugă-
minte la divanul Măriei Sale hanului stăpmului nostru, rugind și cuccrindu-ne ca să ne isprăvească puțină nevoie
numai pentru dobitoace, și pastorii noștri să se poată pășuna pe unele părți dc loc a Moldovei dc pc care nc-am rădicai
noi, fiind acele părți de loc de aceasta dala nelocuile dc raiaua Moldovei, și, deșerte aflimlu-se acele părți de loc, ue-am
rugat ea să avem voie a ne pășună dobitoacele noastre o samă dc vreme. Deci Pdaria Sa hanul, miloslivindu-sc asupra
noastia, ti limes au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarllcul iMăriei Sale și despre partea noastră, a uohailor,
pe Kaspolat-mirza anume și pe Canlcmir-mlrza și pc Iș-ndrza și pe sultanul Mambel-mlrza, împreună cu omul Măriei
Sale, cu pofta penii u această isprava; cari, împrcunmdu-sc cu Măria Sa Domnul Moldovei și arălîndu-se pofta și
rugămintea noastra, răspunsu-le-au Maria Sa cumcă acele locuri sini pentru trebuința locuitorilor Moldovei și pc urmă
pc acele locuri este să se așeze și să locuiască raiaua Moldovei.
Iuti-acesta chip arăLmdu Ie Măria Sa Domnul Moldovei, mirzacii acei dc mai sus pomeniți, vechilii noștri, răs-
puuzînd înlr-accsla chip, s au apucat, de vreme că acele părți de loc pc care noi să ne pășunăui dobitoacele se află
deșerte dc aceasta data de lacuilori, pe acele părți de loc poftim să ni se dea voie dc pășunat o samă de vreme; iară
în părțile ce-or fi trebuitoare pentru locuitorii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să pășuuăm în părțile unde ne
vor arăta ispravnicii și zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia, lor să nu avem a călca aiurite, și despre caile] nc-ar
aiălu ci câ este dc trebuința. lâ<:u Hor ilar Moldovei îndată fără nici o inlirzierc să avem a ne rădica dobitoacele..
Și, osebit de aceasta, apudmlumc noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alim îndoit pc bucatele noastre,
Măria Sa pkcîud către poftă, și porunca (?) Măriei Sale hanului și sfătuindu-se la aceasta si cu ai săi boieri ai Moldovei,
îutr-acest chip au dat răspuns, zictnd: precum penlru pășunea dobitoacelor dc-om cumva păși noi peste legăturile
și așczămîntul cc se însemnează mai jos, nici un ceas să nu nc lase dobitoacele pc locurile Moldovei să le pășunăm;
așijdorea și dobitoacele noastre să aibă a sc pășuna numai pe acele părți dc loc care nc-ar arăta dumnealui sărdarul
și dumnealui căpitanul dc codru și afară din cuvinlul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să na pășim, nici să facem
cit de puțină supărare cuiva, nici să cutezăm a. face pc. pământul Moldovei lăcaș au sălaș penlru păstorii noștri, cc numai
sej aibă a-și purta păstorii noștri după obiceiul lor cltc o oba. în care; iară din oba afară pc locurile acele să nu fim
volnici a bate par sau țăruș, fără docil vitele noastre, fiind la icrnatcc și fiind trebuință pentru vițeii noștri, să stea
supt acoperămîut, numai pentru vițeii noștri să avem voie, din cepului iernii pînă în sfîr.șil, a ne urzi pe locurile
unde nz-ar arăta zapcii Măriei Sale cile o colibă ce sc cheamă lătărește arau; noi singuri să avem a le urzi la începutul
iernii și iară noi singuri să avem a le strica la sfârșitul iernii. Iară de nu le-am strica pc cum uc apucăm oamenii Măriei
Sale să aibă a Ic da foc și a ne ridica cu totul.
Așijdcrea și din stăpinii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace Ia iernai ic sau Ia văralic, mîrzaci fiind sau kara-
talari, fiind trebuință să-și cerceteze dobitoacele, dc ar vrea să meargă la dobitoace să Ic vadă, să aibă iutii a merge
la boierii Măriei Sale diregătorii marginilor, adică Ia scrdarul și la căpitanul de codru și la pîrcălabul dc Lăpușiui,
și, arătîndu-și nevoia și trebuința lor ca să meargă să-și vadă dobitoacele colo unde se pășunează, așa cu știința lor
să aibă voie a merge, iară fără dc voia și cuvinlul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părțile Moldovei.
Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pc locurile Moldovei ori păstorii noștri cu vreun
chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau finațelor răielii locuitorilor Moldovei sau dc s-ar afla cineva din
nohai sau dintr-alții și s-ar ispiti a face cit de puțin ved sau cîl dc puțină stricăciune finalelor, odăilor, dobitoacelor,
pinilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a sc prinde și legal să sc trimită la Iași și acolo să i se dea certare pre-
cum se cade.
Și pe locurile unde s-ar pășuna vilele noastre, oricând nc-ar arăta și nc-ar zice boierii cc s-au zis mai sus cumcă
părțile acclc sînt trebuitoare pentru lăcuilorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacele dc acolo lără nici o întâr-
ziere și price.
lai* pentru alimul îndoit apucindume noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne
lua alhn îndoit și nc-au arătat că ghidul M[ăriei] S[ale] nu este să ia dc la noi alîm îndoit, nici să lăcomeste a lua
de Ia noi bani îndoiți pentru pășunalul vitelor noastre; cc numai pc cil însemnează în hoget atîta primește și Măria
Sa să ia de la noi. Pentru care și noi nc-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hogcl, toate deplin fără
nici o pricină și preget, și afară din hotarul acesta la nimica să nu pășim, nici citu-i o palmă dc loc, nici prin dobi-
toacele noastre să nu avem a supune și a tăinui dobitoacele răielii sau a ncguțilorilor.
Și diulr-accstc legături, din toate cile s-au pomenit mai sus, dc-om păși cîl de puțin și de nam păzi aceste
legături toate, să aibă voie Măria Sa a nc scoate loatc dobitoacele afară de pe locul Moldovei.
Deci înlr-accst chip ca acela ce nc este nouă în folos după bună și înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului,
vechilii noștri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toți am primit această
legătură și acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei și toate le-am primit noi cu
toți mirzacii și bătrîuii nohailor și nc-am apucat că, de-om păși cit dc puțin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul
66
Moldovei să albă ci fie c/oiii ciobihif/eele peste /■inforfjl reî cir clnuă cvvșun'. îîHrnrpGt chip ne-am kgat m toții cu ac’-M
leinesiik al nostru, carele, pentru ca să fie tare și încredințat că cu știința și cu pofta noastră a tuturor s-au scris
și s-au alcătuit și s-au dat la mina Măriei Sale Domnului Moldovei Ini Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer
în anul 1112.
Iscăliți: — Șilak-bci. Ismail-ndrza. Batîr-mîrza Kelmclunct. Dokuz-olu. Aslan-olu. Ncvrut-mîrza. Hagi-bcî-mîrza.
Aslan-mîrza. Giaun-mîrza. Maniai-olu. Kazi-olu. Azamct-olu. Ali-olu. Iskender-mîrza. lusuf-beior. Hagl-bei-mîrza.
Kan-niîrza-olu. Moheniet-olu. Bei-mîrza-olu.
Din a<-est document neprețuit, plin de naivitate și de tautologie, se văd următoarele
lucruri :
1)	eă. tătarii cran supuși străini al hanului din Crîm;
2)	că, li se orînduieșle loc de așezăinînt și de pășunare lung de 32 ceasuri, lat dc 2
ceasuri, drept care ei îi și zic Buceag, adică colț de pămînt;
3)	că, pînă la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite: ‘nșutul și 'hacul., fiind,
din început chiar, loc. moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei;
4)	că dc acum vor plă t i deosebit și chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;
5)	eă afară de aceste locuri dc așezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a
pășuna și pe alte locuri deșerte și că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alim
îndoit;
6)	că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaș sau sălaș, nici a bate par sau
țăruș în pămînt, ci numai sub cort să poată locui. Făcînd bordei pentru iarnă, să-l ridice primă-
vara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor și-i vor alunga;
7)	că fără voia dumisale serdarului și a căpitanului dc codru să n-aibă. voie nici să și
viziteze vitele;
8)	că, îndată ce li s-ar porunci să, părăsească pășunea, s-o și părăsească fără întârziere
și price;
9)	că, făcînd stricăciune sau val fînațclor, dobitoacelor, odăilor, pinilor sau semnăturilor,
să fie prinși, legați, trimiși la Iași și pedepsiți;
10)	că nu vor mai tăinui (vorbă, subțire pentru fura) vitele raiclii sau neguțătorilor;
11)	că, oricînd n-ar îndeplini obligațiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul
cel de două, ceasuri.
Ciudați possesseurs legilimes^
* Sub aceste condițiuni grele tătarii rămîn ca arendași ai Buceagului, pe un petec de
pămînt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se
judecă între ei, dai', făcînd neajunsuri cît de mici moldovenilor, sînt judecați la Iași de jude-
cătorii ordinari ai țării. Pășunîndu-și vitele, n-au voie nici țăruș în pămînt să bată, necum
să-și facă, casă.
De aceea nu-i mirare, că. renumiții generali Rumianțof și Șumarof i-a găsit sub corturi.
Numai cortul pe care-1 ducea, în car avea permisiunea dc a-1 întinde dincolo de petecul
Bugcacului.
In sfîrșit rușii i-au dat pe bieții noștri arendași afară, făcînd astfel pagubă, visteriei.
Daca exista pe atunci o administrație a domeniilor statului, ar fi protestat și i-ar fi luat
sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în
înscris, nu șt ia să-și ia advocată și să se judece pe la curți și tribunale; de, aceea, l-au și tuns
rușii. E drept, că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială, la, tuns.
Dar să lăsăm pe tătari de o parte și să ne-ntoarcem la alt, șir de idei. în veacul al
optsprezecelea se. începe înrâurirea politicei rusești în provinciile turcești sau atîrnătoare de
Turcia.
_ După ce Petru cel Mare cîștigasc bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brîncoveanu
trimite soli la dînsul și-i promite, ajutor în contra turcilor. Constantin Brîncoveanu era în
genere un om care promitea multe și voia să aibă în toate părțile razim. El sta în corespon-
dență secretă cu toată, lumea, pînă ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri și a hotărît
stingerea celor din urmă, Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constant inopole și crezut
credincios turcilor, e trimis domn în Moldova; dar acesta, în loc să lucreze. în favorul Turciei,
încheie cu Petru cel Mare, un tratat de alianță, ratificat la Lusk (13 aprilin 1711). Prin acest
tratat de alianță Petru se obligă, de a restabili vechile margini ale, Moldovei. La 11 mai
acelaș an Cantemir publică, proclamația sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei
părțile uzurpate, de turci și a întreține cu cheltuiala sa o armată, moldovenească, de 10000 de
oameni. Se știe, ce trist sfîrșit au avut acea, campanie rusească, care s-au încheiat printr-o
umilitoare pace, prin care. Rusia a consimțit a înapoia, Azovul, a distruge portul de Taganrok,
a risipi toate cetățile de la granițele Turciei.
67
Dar pe români i-a costat și mai mult pasul pripii al învățatului Cantemir. Constantin
Brîncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi
veacul de tină al fanariotilor. Tot în acest veac înrâurirea Rusiei în Principat e crește din ce în ce.
Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare
își asigură oarecare înrmrire asupra, creștinilor din Orient. în vremea împărătesei Anei (1730—
1741) emisarii mareșalului Miinich răspîudesc aur și proclamațiuni prin provinciile Turciei,
sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se îmulțesc, pînă ce în sfîrșit, sub Ecaterina II
(1.763 — 96), politica rusească în Orient s-au copt cu desăvîrșire.
în 17G9 Rusia declară război Turciei, Galițin ocupă, Hotinul; în fevruarie 1770 boierii
moldoveni și munteni jură credință Ecaterinei, în 1771 feldmareșalul Rumianțof stabilește
cîie un guvern provizoriu în fiecare. Principat, iar Ecaterina dorește unirea Principatelor sub
un rege caro era. să. fio Pdanislaus August ronialou'sld. în congresul de la Focșani din 1772
Rusia pretinde ca Principatele fii. fie declarate independente sub garanția mai multor puteri
ale Europei. în l ine la 17/4 se. încheie pacea dc la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabilește
că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate ele turci dimprejurul cetăților
Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ș.a.
în genere interregnul din vremea ocupației rusești de la 1769—1774 e cel mai caracteristic
pentru vederile dc atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru
pîuă în Carpați. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei și a Țării Românești
sînt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărâmarea întăritorilor de la Hotin, Bender
și Cetatea Albă și împreunarea acestor orașe cu Moldova, iar a Brăilei cu Țara Românească.
Corespondența lui Thugut cu Kaunitz dovedește aceasta cu asupra de măsură, ca și tratările
din congresul de la Focșani, ca și candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent—
era să fie cel dintîi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci
i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pămînt de la gurile Dunării, pe cînd, celei de azi —nu.
Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit pînă acuma firul roșu al dreptului
neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucît el trăia în chiar conștiința țării. De aceea
venim iar la mitropolia Proilavei. în vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei,
în înțelegere cu Grigoiie, mitropolitul Ungrovlahiei, desființează Proilaviași reintegrează vechile
eparhii române. Ținutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău ; ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Acher-
man și Bender episcopiei de Huși, iar ținutul Hotinului episcopiei de Rădăuți. Mitropoliții au și
aplicat hotărârea lor, înainte chiar de a supune dispoziția și grafului Rumianțof, de la care însă a
primit în această privință următoarea deslegare printr-o scrisoare (românește și rusește).
Prea Sfințite Arhiepiscope și Mitropolite al Moldovei.
Al meu milostiv Arhipăstorii!,
După socotința înștiințărilor Preasfinții Tale și a Preasfințitului Mitropolit al Ungro-Vlaliiei pentru eparhia
Brăilei, și eu așa socotesc că, pînă se va face hotărîrc de la marea stăpînire, povățuirea cea duhovnicească a acelor
ținuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului și a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huși. Iar
ținutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora și Preasfinția Ta să binevoiești a seri celui mai
mare povățuitor a eparhiei aceea, după hotărîrea bisericească și politicească. Iar eu pentru înștiințarea la comandirii
acelor ținuturi am scris.
Al Preasfinției Tale plecat slugă:
1773, aprilie 25 subscris: Graf Rumianțof
în urmarea acestei epistole mitropolitul înștiințează prin enciclică pe toată tagma bise-
ricească și pe toți creștinii ortodox! din ținuturile anexate la eparhia de Huși (Ismail, Reni,
Acherman și Bender) că, după înțelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianțof, ei pe
viitor au a asculta dc Inochentie, episcopul de Huși.
Iată dar o vădită continuitate de drept și în veacul al optsprezecelea și o dovadă că românii
au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.
VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE
în iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă preste Nicmen cu o armată cum
n-o mai văzuse pămîntul pînă. atunci, de 640000, (zi șase sute patruzeci de mii) de oameni cu
1370 tunuri (zi una mie trei sute șaptezeci).
Ce avea, a le opune Alexandru I al Rusiei?
w Barclay dc Tolly stătea la Vilna cu 112000 de oameni, avînd a se împotrivi la peste de
jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuși Napoleon I.
68
in momentul acesta llusia avea 53000 de oameni sub Cutusol in Moldova, cari-i trebuiau
ca aerul pentru a nu fi înădușită și înecată» de precumpănirea puterii lui Napoleon.
Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziția, de a anexa Basarabia? Cînd delegații
ei din București aveau avizul de a încheia pace cu orice preț, poale cineva visa ca afacerea Basa-
rabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire-!
Dumnezeu să. ne ierte, dar nu știm într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap
omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oștirii rusești din Moldova o armată,
învingătoare. Oamenii bat fini care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, do mer-
surile fort ale, bieții soldați cădeau în șanțurile drumurilor de țară și pe, paveaua de lemn a
lașilor și, cu toată, cumplita., grabă, i a trebuit patru luni ca să ajungă în fața aripei drepte a
armiei împăiatului francez ; în fața corpului auxiliar de 34000 de austriaci de sub generalul
SHiwarzrmherg.
Noi am spus-o încă în ce] dinții arta oii că Anglia au stăruit priitru încheierea, meMvi păci,
că (si a. silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a. silit pe turci de a
nu se folosi de cum plita poziție în care se afla Rusia atunci. Dar nici influența engleză, n-ar fi
fost în stare de-a cvari Rusiei o provincie dacă nu era angajată o alta armă/rubla rusească, și
trădarea dragomanului Moruzi.
în orice caz, știind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia si
nu Rusia, trebuie să admitem că diplomații engleji erau în deplină, cunoștință de cauză, și
că ei ne vor da științele cele mai exacte despre această. ... ciudată, cucerire cu sabia.
Consulul general al Angliei de la București, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istorie,
geografic și politic al Moldovei și Valahiei, ne dă o descriere clară, a acelei cesiuni, făcute în
împrejurări atît de nefavorabile Rusiei. Iată, acea relațiune :
Galib Efendi care, după schimbările mari înlîmplale la Conslanlinopole, reluase funcțiunile de mi ni sini al afacerilor
străine a fost principalul plenipotențiar la București în anii 1811 și 1812: însă prințul grec Dimitrie Moruzi, dragoman
al statului, era față la ncgociațiuni, au dat direcție celei mai mari părți a lor și era în realitate re vestit cu foarte
întinse puteri. Ca și cei doi frați ai săi, el fusese cu nestrămutate atașat de partidul rusesc de la începutul carierei sale
politice; și speranța ce o concepuse, de a fi înălțat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al
ambițiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul
Rusiei, erau într-adevăr considcrațiuni care păreau a face sigură numirea lui.
Cesiunea Valahiei și a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale și el o combătu cu energie și succes;
dar, făcînd Porții un serviciu atît de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de atașamentul
său. Dacă el ar fi insistat să sc restituie cele două Principate în întregul lor (restitulion integrale), plenipotențiarii ruși
ar fi consimțit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii și de a o subscrie sub orice condiție care
nu s-ar fi întins dincolo de această rest Uațiune. Dar Moruzi, care avea cunoștință perfectă despre aceste dispozițiuni,
au hotărît definitiv condițiunile tratat ului, cedînd Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între rîurile
Nistru și Prut, și făcînd astfel pentru viilor din acest din urmă rîu linia de dcmarcațiune a frontierelor rusești.
Agenții vigilcnți ai lai Buonaparle la Conslanlinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Cînd,
după încheierea păcii, ei s-au văzut frustrați în speranța de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă
să cadă în dizgrație familia acestui prinț grec, pentru a putea cel puțin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul
Principalelor persoane alese de dinșii. Ei îl arătară pc prințul DimiLrie că e trădător, căci fusese cumpărat (subornă)
de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obține condițiile cele mai avantagioase.
între acestea se-ncepură ostilitățile între Franța și Rusia; și Poarta, arălînd rezoluția sa tare de-a rămîne neutră
și nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra
a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curțile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova,
lăncii Caragea penlru Valahia)...
Dimilrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Effcndi, află noutatea acestor două numiri într-im moment
în care s-aștepta de-a primi numirea sa. Totodată el fa informat în taină că, întoreîndu-se la Conslanlinopole, s-ar expune
la cele mai mari pericole și i s-au dat. sfatul de a se retrage înlr-un stal creștin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o
pensiune considerabilă din purica acestui guvern, însă, tcmîndicse că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna
asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, și în speranța de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsa-
bilitatea afacerilor tratate ta Congres trebuia, proprie vorbind, să cadă asupra lai Galib Effendi, el se determină de a însoți
pe acest ministru pînă în capitală. El era departe de. a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezapro-
bată, ștersese din spirilul sultanului toate impresiile defavorabile pe cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind
condițiile păcii ce le subscrise intrigilor și trădării Iui Moruzi și că primise în consecință ordine secrete de a aresta pe
acest, prinț, îndată ce vor fi trecut amîndoi Dunărea și a-1 trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său
general la Șunda.
Moruzi, îneuragiul din ce în ce mai mult de protestațiunite de amiciție a lui Galib Effendi, părăsi nueureștiul îa
luna lui septemvrie. Ajungînd la Rusciuc a fost condus cu escortă la Șumla; dar abia intră în locuința marelui vizir
cînd mai mulți ceauși se aruncară asupra lui și-1 tăiată în bucăți cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Con-
69
ntantinopol, unds a f(?:t copvs Uț! zile m porții»? ^rr^biîiil împreuna cu. c;ipul fratelui iau Panaiol Moiuz.î, care, îu absența
lui Dimilric, suplinise postul (dc dragoman) pe lîrrgă Poartă .si a fost acuzat de a fi complice la 1 rad arca sa în contra
Imperiului otoman.
T^tă dar sfîrșitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn,
povestită de un contimporan, de un consul general englez care era la București în vremea
tratărilor și, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur eă trebuie să fi fost
în cunoștință, deplină, despre toate firele care se turceau și se teșeau la noi, pe soeotcaD noastră.
Este oare cu putință de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar 11 fost angajată
în această ... cucerire? Posibil de-a zice astăzi cum că împăratul ar lua-o ea o insultă făcută
lui dacă această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înțelege eu ziaristica rusească să
vorbească de interesul Busiei de a o recăpăta; atunci di sen țiu nea s-ar mvîrti pe un teren pro-
priu și le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată, afacerea numele celui
mai puternic monarc, pe caro ne-am obicinuit a-1 crede generos și bun întru cît pri vește persoana
sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.
Toate elementele morale în această afacere sînt în partea noastră. Dreptul nostru isto-
ric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pămînt romanesc, trădarea unui dragoman
al Porții, recăpătarea acelui pămînt printr-un tratat european semnat do șapte puteri și obliga-
toriu pentru ele, garantarea integrității actuale a Bomăniei prin convenția ruso-romănă, ajutorul
dezinteresat ce l-am dat Busiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept
să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pămînt nu l-am cucerit, n-am alungat
pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este sosirea împărțitului și neno-
rocitului popor românesc.
Ni se scoate ochii cu binele ce ham avut din partea rușilor. Peniru a răspunde și la aceasta
nc-ar trebui să împlcm un volum întreg. Destul numai să pomenim eă alianța de la Lusc dintre
Petru cel Mare și Dim. Cantemir ne-a costat domnia naționalii și un veac de înjosire și de mizerie,
iar cea mai nouă alianță dintre Eusia și noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră.
Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei
aruncate în Dunăre și în fine poate existența poporului romanesc pusă în joc, iată binele de
care ni se cerc a ne bucura și a fi mulțămitori.
Ce ni se, opune ?
Interesul a 80 de milioane de oamc ii față cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e
cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în caro
să se cumpănească deosebirea de greutace între 80 și 5 milioane, ca ar trebui să ia cîntarul.
Dc brațul scurt sau prezent al cîntarului ar atîrna în greu Busia, dc brațul cel lung al unei istorii
de 500 de ani atîrnă Bomânia cu drepturile sale străvechi și nouă.
înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora
nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, căreia puținii
lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra.
Pentru veacul al XIV [dea] și al XVdea am cercetat eu mult folos Teoria critică a româ-
nilor de d. B. P. Hajdeu și Arhira istorică a României, editată de același, apoi BeHriige zur
Geschichte der Roman en v. Budoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVIdca mate-
rialul cel mai prețios sînt capitulațiunileDomnilor moldoveni, cu Poarta; pentru al XVUdea,
textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privința eparhiei Proilavici, Cronica
Hușilor de P.S.S. Părintele Melchisod.ec, episcopul Dunărei de Jos ; pentru al XVnidea aceeași
colecție do cronici, cu deosebire însă cronica tradusă dup o ordinul lui Grigorie Vodă în grecește
de un Amiras, în care e cuprins și textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi c elec-
țiunea de documente a lui Hurmuzaki, voi. VII; pentru veacul al XIX [dea] în fine mai sus
citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras și Wilkinson ne-au atras
atenția d. Al. Odobescu.
[3, 4, 7, 8,10, 14 martie 1878]
[„D. HASDEU NE TRIMITE O SCRISOARE...”]
D. Hasdcn ne trimite o scrisoare în. care se jdinge că, în articolele noastre despre Basarabia,
nu constatăm că arsenalul nostru dc citațiuni îl datorim Istorici critice și Arhivei istorice. Rugăm
din parte-ne să binevoiască a constata, întîi, că articolele noastre nu s-a sfîrșit încă, al doilea,
70
ca meritul lor nu se reflecta personal asupra nimănui, ai treilea, că e-n chiar interesul politic ai
lucrării noastre de a cita la capăt t oate izvoarele de care ne-am servit. Rugăm deci să ni se îngă-
duie de a cita izvoarele abia Va capătul studiului nostru , care se termină cu cesiunea de la 1812.
/5 martie 1878]
CONCESIUNI ECONOMICE
O telegrama a agenției Havas ne vestește sosirea d-lui Brătianu în Viena, solicitarea sa
pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre și răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu
încuviințarea acelui sprijin, daca i se vor face concesiuni economice. Nu putem ști nici de ce
natură pot fi acele concesiuni, nici întru cît prim-ministrul nostru este în stare de a pricepe
însemnătatea lor. Cu toate acestea, tărîmul economiei politice fiind circumscris și putîndu-se
împărți în cele două ramuri mari ale producției brute și a celei industriale, e ușor de presupus
că Austria va fi cerînd avantage nouă pentru înlesnirea desfacere! industriei sale în Romania,
avantaje pe care în mare parte le posedă și astăzi și le-a avut de mult.
Fără a prejudeca lucrurile, vom premite numai următoarea întrebare : Are Austria iutei es
politic ca noi săi existăm ? în decursul lungei și mult încercatei noastre vieți istorice am putut ob-
serva un lucru. De cîte<va> ori i se propunea Poloniei săi anexeze Moldova, de atîtea ori
Polonia răspundea că desființarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această
perdea între Turcia și Polonia era cel dintîi zid de apărare, cea dintîi stavilă de înlăturat în
înaintarea armelor osmane. Pe atunci Turcia era cea dentîi putere militară în Europa, ne-
întrecută decît de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia
avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe.
Regii Ungariei și ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor țări o deosebită bunăvoință.
Cităm numai câteva cazuri. ATadislav lagello și soția sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul,
fiul lui Mircea cel Bătrîn, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria și în Ardeal, Petru Mușat căpătă
de la poloni Pocuția pe o cale cu totul prietenească, Movilești! sînt principi egali în Polonia cu
cei mai mari magnați ai acestei țări, lui Miron de pe Bîrnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru
că pierduse Moldova,cîteva mici principate în Polonia, pe cari el domnește în acelaș mod semi-
suveran ca și ceilalți principi, c-un cuvînt marele regat slav căuta să întărească pe cît putea,
prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor și tătarilor perdeaua Moldovei și a Tării
Romanești contra puterii osmane. Cei ce vor să se încredințeze despre aceasta pot cerceta Tra-
tatul de la. Karlovitz, și anume stipulațiunile privitoare la Polonia și la Moldova.
Polonia își deschisese totodată o cale bătută și sigură pentru comerciul său cu înfloritele
orașe italiano prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia și Tighina. Această
cale comercială se ramifica lîngă Prut în două drumuri, al Dunării și al Mării Negre, respective
a gurilor Nistrului.
Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mîna, produsă cu unelte
care prefăceau în obiect de consumațiune tot numai putere omenească. Căci războiul pînza-
rului și al postăvarului, ciocanul și dalta, gelăul și strugul sînt pîrghii și suprafețe înclinate care
prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.
Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în
mod considerabil și o făcea accesibilă numai claselor bogate, îneît alături cu industria subțire,
care era pusă în schimb de o'negustorime internațională, alături cu lucrarea capetelor culte a
industrialilor străinătății, aceleași instrumente, același război, ciocan, daltă, gelău produceau
la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuințele claselor de jos ale țării,producție care se dove-
dește prin organizarea medievală a breslelor din orașe. Romanii aveau o clasă de mijloc nu atît
de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populația orașelor avea o piață în care
să-și vînză munca, avea pînea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber
schimb între țările noastre și celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de
mijloc, dar esistența ei modestă, traiul cu îndestulare [î]i era asigurat, încât zeci de mii de
brațe erau puse în mișcare printr-o muncă folositoare, care-i ferea în mod egal și de moleșirea
produsă prin prea mari bogății și de istovirea și imoralitatea produsă prin sărăcie și lipsă. Ani-
malul făcător de unelte, precum definește Aristotel pe om, era un animal liniștit și neturburat
de grija pentru a doua zi.
71
7 — c. 832
în veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte amenințătoare pentru cel economicește
slab, pentru cel necult, cînd concurenta e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar
pînzarii din Silezia, ba chiar băiașii din Boemia, care au găurit pămîntul mult mai adine
decît. toți băiașii altor munți, fără ca munca lor să poată, concura, cu toată greutatea ei, cu
munca lesnicioasă a altora, sînt o dovadă demnă de plîns pentru tristele împrejurări ce se
nasc cînd i se ia unei populații piața pe care să-și desfacă, munca prin absoluta libertate de
schimb între productele omenești. Atîrnarea economică' de altădată se schimbă din nefericire,
în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul undo muncește sau nivelul
său de cultură, nu-i dau aceleași avantage ca vecinului său mai fericit.
Capătul pîrghiei, care odată era ridicat și plecat de puterea omenească, e astăzi pus
în mișcare de o putere elementară, care nu ostenește niciodată, care se hrănește cu jăratic,
asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce
în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemnițată în cilindrul mașinei cu vapor
ridică pîrghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotațiune, în izbiri
cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c-un cuvînt puterea individuală nu o
mai nimic față cu această neadormită putere care n-are nevoie pentru hrana ei decît de cărbuni
și de apă. Unde apare productul fabricei de postav sau de pînză, războiul postăvarului și al
pînzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul și-a creat un anume popor în toate țările,
o a patra clasă, care, datorindu-și nașterea unei puteri oarbe și elementare, amenință c-o
elementară orbire vechile clădiri ale civilizației omenești.
N-avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei
întunecoase maiestăți. Breslașii, creștini și evrei, și-a zvîrlit uneltele la apropiarea lui, cu
deosebirea că creștinii fac politică, se sfîșie și semănîncă între ei și ridică în .cer ped. C. A.Ro-
setti, pe cînd evreii, mai practici și mai oameni de pace, știu a se despăgubi de stingerea
breslelor prin precupețirea întinsă a obiectelor de consumaiiune, scumpind în mod artificial
traiul zilnic.
Cumcă acest soi de viață economică nu poate duce decît la discompunerea deplină a
societății române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze
renumita perdea polonă între Austria și . . . grațiosul nostru aliat ?
Nu pomenim decît un lucru. Istovirea noastră economică ne-a oprit de-a avea o armată
mai mare; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia și cu tot patriotismul celei ce o avem,
ea săi îmbie goală și flămîndă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român
a fost poate mai de admirat decît curajul său.
Noi credem că împărăția învecinată, care-nțelege atît de bine toate acestea, ar trebui să
chibzuiască cu noi în această, privire un modus rivendi care pe de o parte să ne facă cu
putință — nu zic să ne înlesnească — de a ne crea o piață pentru munca populațiilor noastre
din tîrguri. Leben und leben lassen este un bun proverb german care se tîlcuiește ; ,,Trăiește tu,
dar lasă și pe altul să trăiască”. O deplină subjugare economică; în condițiile de astăzi ale
muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea și moartea.
Tocmai pentru că știm prețui înțelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăția
învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fit^ de natură a compromite
viitorul nostru economic.
[25 martie 1878]
[„NU DE MULT UN DOCTOR...”]
Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică,
pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale : voind a arăta publi-
cului vicnez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensio-
narii săi la o adunare unde erau slobozi săi facă toate după capul lor.
('ine a fost de față, la ședința de sîmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut feri-
cirea de a vedea o a doua edițiunc, revăzută, însă nu îndreptată, a adunărei din balamucul
vienez. (Ind am aflat cele petrecute în Dealul Mitropoliei ani gîndit deocamdată că, fiind
l aprilie, este vorba numai de o glumă, cum se obicinuiește după o deprindere universală,
72
și a trebuit să citim darea! de seamă in extenso din „Monitorul oficial5^ pe care o și repro-
ducem aci îndată, ca să ne încredințăm de seriozitatea lucrurilor.
La ordinea zilei era dezbaterea raportului comisiunei de cercetare parlamentară asupra
alegerii colegiului 1 de lași. 1). raportor, Pautazi Ghica, dă citire raportului său, pe care
d. Maniu îl califică de „Cîntul unei sirene”, confundînd astfel pe autorul cu o dihanie fabu-
loasă. Nu ne vom opri mult asupra analizărei acestui document, lucrat cu „zel și eleganță
de stil”, tot după d. Maniu, care este om competent. Singurul argument constituțional sau
mai bine zicînd juridic, adică acel a nerespectărei termenului de 21 zile pentru convocarea
colegiului electoral, care se invocă, a fost de mai nainte răsturnat de ministrul și de cei puțini
bărbați cu mintea sănătoasă ce s-au strecurat în această Adunare.
Consideratiunile morale invocate de acel raport le vom apreția cînd va veni rimlul
d-lui Holban.
Ceea ce nu ne putem opri de a observa este că atunci cînd un om. aduce edita patimă
în silințele ce-si dă pentru a culege motive de invalidarea alegerii unui adversar politic meît
merge pînă a susține absurda teză că d. Mîrzescu a influențat alegerea, acel om către lipsa
de nepărtinire adaugă ipocrizia cînd, la sfîrșitul raportului său, zice că are „regretul de a
conchide” pentru invalidare.
D. Maniu, care admiră forma stilistică, a raportului, a avut vitejia de a combate fondul.
După aceea, un deputat, înzestrat cu o figură care reflectează ca o oglindă toate pasi-
unile înjosite ce-i frămîntă inima, unde stau întipărite în trăsuri idoase invidia și mai ales ura
pentru țot ce este bun și frumos, d. Holban în fine, ia cuvîntul și atunci începe acea scenă
burlescă care amintește scena citată mai sus de la institutul de alienați din Viena. Acel domn
combate moralitatea alesului colegiului I de lași pentru că : 1) d-sa este fondatorul Direcției
nouă, care prin foaia ei „Convorbirile literare” a tratat pe d. Holban de ignorant și de prost;
— 2) pentru că locuitorii Lacului Sărat nu se pot alege în Camera de la Washington (aici
se zburlește președintele Adunărei și protestează); 3) pentru că d-sa, adică oratorul, se teme
de bătaia cu biciul, care este bună pentru sălbateci, iar nu pentru dînsul. Și, spre a întemeia
toate argumentele sale, citește o scrisoare a d-lui P. P. Carp unde tînărul și spiritualul senator
scrie comisiunei de cercetare că :
daca ar fi știut că d. Maiorescu propagă ideile filozofice ale lui Schopcnhauer, adică că este de opiaic că d. 1 loiain.
este un ignorant și un prost și că ar fi bine să i se poată aplica penalitatea filozofică lăudală de Srhopruhaurr,
niciodată nu ar fi votat pentru vechiul său amic.
Cerem iertare cititorilor „Timpului”, un ziar serios, daca, pentru astă dată, am împrumutai
tonul articolului nostru de la „Charivari” sau mai bine de la „Tintamarre”. Este întâia- și
cea de pe urmă oară că o facem; scuza noastră este că. nu am putut urma altid, de vreme
ce aveam a da seama despre o comedie bufonă, ale cărei personajiuri de căpetenie erau d nii
Pantazi și Holban.
/ 5 aprilie 1878]
TENDENȚE DE CUCERIRE
Situația persistă a rămânea nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei
înclină spre război. într-adevăr, daca Rusia ar face concesiunile cerute, de Anglia, daca ar
supune deliberării Europei Tratatul de la San-Ștefan o în întregul lui, ea ar renunța la foloasele
materiale în a cărora prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum la serios declara-
țiile diplomatice făcute înaintea trecerii Prutului? Erau declarații îmbunătoare, de care noi
credem că nimeni n-a fost înșelat decît acel ce au voit să fie.
Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cu-
noască, foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani.
Răsărită din rase mongolici*, de natura lor cuceritoare, așezate pe st epe întinse a căror mon[o]-
tonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dîndu-i instincte fanatice
pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură,
a fanatismului și a despotici. Frumosul e înlocuit; prin măreț, precum colinele undoiate și
73
munții cu dumbrăvi a țărilor apusenesini acolo înlocuite prin sosuri tară de capăt. în tetidem
lele de cucerire, în a sa-num it-clc misiuni istorice cari-si caută marginile uatnra.lv nu e nimic
dedesupt decît pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. In zadar ('antă un popor în întinderi
teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din
lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit/
ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe (‘are
cad ocupă ?
Mica Veneție era odată» o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte,
prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire
emu cîștigate prin muncă» îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam
în neam, încît chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor
decum au mulți profesori de estetică.
Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sînt state mici care se bucură
de-o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît
în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtn-i de
mare, trage mai ușor decît mica Belgie.
De aceea ni se pare că din nefericire rușii sînt sub dominarea unui deșert sufletesc, a
unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercu-
rile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-1 împlca prin muncă și cultură,
îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită și enervată, coaptă pentru a cădea
întreagă sub dominație rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea un [ui] neam asemenea
mongolic, a turcilor.
în locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească ? Deloc. Tocmai așa
nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina,
subiectivă a unei asemenea culturi. în Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în
cele trei provinții baltice, în minele și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine
germană, pe cînd populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum [î]i mai
cheamă, nu se vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la
a [nul] 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-și are originea
în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac si mănuși, a unui
deșert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple.
Cerul deasupra-1 schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.
Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să. ia Roma veche, precum amenință
pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioa-
nele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea
spirite de adîncă înțelepciune și de un adine sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea
este, cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sîngeroase și în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești
sînt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksakof, care vede
întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice pînă la Marea
Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt
pironiți cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria
unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sul) zidurile Veneției și apoi mai departe. ?. tot
mai departe.
Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul
lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul
în Rusia.
Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini — în formă — în fond însă
pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie,
mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai
știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sînt diametral"opuse.
Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică,
bulgarilor.
Se stabilește în Tratatul de la San-Stefano independența României și c-un rînd. după
aceea se stabilește c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-și trece trupele prin tara noastră^
de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — vă-zînd și făcînd — s-ar preface apoi
în zece și în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit așa de Inimos pentru ca
să ramîie proprietatea ohavnică rusească.
74
Se stabilește principiul eu Basarabia să fie cedată prin liberă. învoială, ceea ce presupune
că, șintein în drept de a-o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărim de a n-o ceda și Kusia a
oeapal-o astăzi pe deplin.
în fine, sustiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului. .Bucureștii sînt
împresurați de trupe, în Vlașca. cazacii îsi bat joc de populație dînd oamenii afară din case,
1 renurile noastre cu munițiuni sînt oprite în drum, cum cuvint Rusia a început a întrebuința
mijloacele ei civilizat rice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica și pace bună.
Teamă ne e numai ca imperiul habsburgie să nu cadă. la. învoială eu Rusia, căci despre
Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ținea, război pînă ce Rusia-si va fi zvîrlit in viul cea,
din urină, rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală, și aceste propuneri prefac inie*
Icgerca în complicitate și complicitatea cu Rusia e tot [dea] una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simț istoric, liberalii consmopoliți
c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și a declarat un război care
ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane si poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată, ca și noi în cestiune, Se poate» ca Rusiei să
i se intîmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deși 1 găsim foarte inept
pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în ițele Rusiei și e prea angajat, incit vecinii
se găsesc1. în drept, de a se rosti nediplomatic față, de cei ce reprezintă, țara, coroana ei și
pe august u l pu rtă tor. «Aducem amin te convorbiri le d intre principele Gorciacof și generalul
Toan Gliica, care convorbiri aveau un aer deja neiumănușat.
Nu mai vorbim de altele și mai rele, dar destul că, în .momentul in care Gorciacof se
răstește, cazacul pradă, în Vlașca. Răstirilc diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd
ajung în rîndurile din urmă.
Deși nu s-a născut încă- rusul care?, să fie iu stare» a, ne insufla, frică, grijă, tot ne inspiră,
ba putem zice siguranța că ne așteaptă, vremi grele. Despre biruința, cauzei drepte nu ne
îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă, în contra, civilizației, el
trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.
Deviza noastră, este: a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperind nimic,
n avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci mimai în noi înșine
si în aceia care sînt nevoiți să țic cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora
generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică,
[7 aprilie 1878 /
DOMNUL HOLBAN ȘI ARTHUR SCHOPENHAUER
După, ce d. Holbau și-a primit plata de la noi cînd, în rîudul trecut, au atribuit în mod
tendențios și pe față neadevărat niște fraze ale lui Max Stirner lui Arthur Schopenhaucr,
toate acestea pentru a combate o alegere, d-nia lui vine din nou și ajunge cu cutczarea de-a,
atribui din nou înțeleptului de la Frankfurt ideile lui Max Stirner, plmgîndu-se că, indicînd
printr-o citațiune (mincinoasă) doctrinile (ce d. Holbau voiește a atribui) candidatului, și-au
atras critice si grațiozități incivile din partea noastră, taxîndu-1 noi de ignorant.
Dăm din nou pasagele din cuvîntul d-lui Holbau, întrucît ating această materie :
între considerapunile cari le-am adus ca să combat această alegere am adus și oarecari considerat iuni morale
și cred că, ori de cile ori este vorba de o alegere de mandatar al tarei și de trămiterea lui într-o Cameră care se
numește Adunarea națională a unui stat, este bine de a ști dacă credințele lui sînt pentru măntinerea naționalitate!
poporului în cestiune, căci este absurd a se admite că un client ș-ar alege un advocat care să fie inamicul cauzei sale.
Ei bine, cu in privința aceasta mulțumesc onor, d-lui P. Carp, care, în patriotismul său, a fost nevoit să declare că
doctrinele d-lui Maiorescu slut funeste socictătci românești și stalului nostru politic... căci aceasta însemnează decla-
rația sa, cînd zice că, dacă ar fi cunoscut mai înainte aceste doctrine, n-ar fi votat pentru d. Maiorescu . . .
D. Carp, ca om carc-și iubește tara, s-a găsit nevoit să ne facă această dcclaratiunc, carc-i face onoare din toate
punctele de vedere. Eu în rindul trecut v-am indicat, prinlr-o citat iunc, care erau doct rinele acelui candidai și acea indica-
re mi-a atras critice și graliozităli incivile din partea d-lui Maiorescu In Ir-o foaie a sa, laxindu-ină de irjnorciu. l)-lor,
75
nu voi să trec nici de filozof, nici de învățed universal, dar țin. să constat că tot ceea ce zic este esact, țin să probez că
am dul o bUcrprclarc justă, veridică, înaintea d-voaslră în privirea doctrinei acestei scoale funeste care în Moldova
se numește Nona direcție și al caria d. Maiorescu este și fondatorul și marele profet. Iată am aicea evanghelia acestei
scoale. „Convorbirile literare”, unde sînt traduse și propagate de d. Maiorescu principiile lui Schopenhauer.
I). președinte: Nu știu dacă este bine să discutăm aci opiniunile filozofice ale alesului.
t). A. Holbau : La această observație a d-lui președinte, aș voi să știu un lucru: dacă în Țara II oman cască
ar fi o localitate care să se numească Le Lac Sale și dacă acolo ar trăi o sectă de mormoni ca în America și dacă
prin rătăcire un colegiu electoral ar alege un mormon, s-ar găsi loc pentru el in Camera noastră, cînd în Parlamentul
stalului celui mai liberal, în Camera Statclor-Unitc, n-a putut să intre niciodată un mormon?
Inamic de toate, partidul național democratic și liberal are de cea iutii datorie să apere proprietatea, onoarea
și castitatea familiei, patria. . ., arc de datorie să propage în popor onoarea, moralitatea, virtutea. . iară nu MATERIA-
LISMUL a[b]jcctului Schopenhauer, care propagă concubinului, dreptul bătăii cu biciul, disprețul amorului de patrie si
sentimentelor de onoare. . . Aceste lucrări sînt bune la sălbatici, nu la noi. . .
înainte de toate constatăm că nu l-am taxat pe d. Holban numai de ignorant. Citind.
Fals, atribuind ideile lui Stirner unui alt autor, d-sa a fost de rca-credinfă și acest din urmă
calificativ dorim să se cunoască. D-sa a spus neadevărul despre un autor cu renume european
și l-a spus cu intenția de a-1 spune. Ignoranța este o nenorocire, nu o vină, minciuna este o
vina pozitivă; ignoranța arată că capul este deșert, minciuna arată că inima si caracterul sînt
de nimic. Un om ignorant poate fi de treabă, unul c-un asemenea caracter niciodată.
D-nia sa, fiind să constate si de astă dată că ceea ce a zis e exact, spune în fiece vorbă
ce-o pronunță un nou neadevăr, și aceasta știind bine că-i neadevăr.
D. Holban zice că filozoful în cestiune c contra proprietății.
?<eadevărat.
(-ă e contra casiităței familiei.
Neadevărat.
Contra onorii, a virtuții, a moralității.
De trei ori neadevărat.
Și-n fine — finis cor o nat opus — d-nia lui mai susține că abjectul Schopenhauer e
materialist. în șapte rînduri de șpalt a „Monitorului” d-sa^aruncă 7 (zi: șapte) neadevăruri,
nemaiauzite prin colosala lor sfrunta re, prin lipsa de rușine a aceluia ce cutează să le pronunț e.
Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprietății; castitatea o arată ca.
o virtute principală și ca temeiul familiei; sentimentul de patrie e-n ochii lui atit dc mare
incit în scara virtuțiilor omenești sacrificarea pentru patrie e aproape de sfințenia deplină,
de asceză ; el cere aspre legiuiri pentru, păstrarea onorii cetățenești, combate insă le point
d-honneur al evului mediu, care-ti comandă să nu-ți plătești datoriele contractate legitim,
ci numai pe cele de la jocuri de hazard, iar, cînd cineva îți spune adevărul, să-1 ucizi. în fine
iu veacul nostru nu. există nici un singur filozof care să fi stabilit atit de înalte ideale de mora-
litate ca. tocmai înțeleptul de la Frankfurt.
Disprețul amorului de patrie și a sentimentelor de onoare nu le-a propagat niciodată.
Ceea, ce combate este acea mîndrie deșartă națională care face pe niște secături să se laude
c-o calitate la care cel mult părinții lor poartă meritul și pe care o împărtășesc cu alte
milioane de oameni.
O dovadă ne dă însuși d. Holban. într-o cumpănă pune 12 ani de muncă literară, a
„Convorbirilor” și într-alta ridicola sa. personalitate, și, pentru că c român, crede a putea
contesta meritul unor lucrări stăruitoare. D. Holban n-a produs nimic, nu știe nimic, nu
însemnează nimic, cu toate acestea, fiindcă c român, ține cumpănă, la toate.
Apoi nu e așa.
Ceilalți sînt asemenea români — desigur că după origine, limbă și mutre mult mai curați
dccît d. Holban — dar pe lingă acest asa-zis merit mai au si altele, pe care d. Holban nu
le are^
în fine Schopenhauer e materialist.
Dar știu astăzi piuă și copiii, și orice enciclopedie il poate lumina pe d. Holban, că
Schopenhauer e idealist pur sang. Ceea ce produce iluzia in capul d-lui Holban e că d-lui
îsi închipuicște că idealiști sc numesc aceia care-si bagă, degetul în gură și apoi scriu la cai
verzi pe păreți.
Sch[openhauer] știa carte, asta e deosebirea intre el și alții. El era în curentul știin-
țelor naturale, era Jiziolog, era ana tom și-atr-o viață lungă, eî totdeauna a căutat probe
pentru teoriile lui idealiste în științele naturale. Dar faptul că Sch |openhauer] știe mai multă
fiziologie decît urniți profesori de acest obiect nu-1 prefac[c] încă într-un.. . abject materialist.
Pedeapsa cu moartea a susținut-o pentru că el a dovedit că, cine e născut canalie si
om de nimic, om de nimic si dușman omenirii rămîne întotdeauna. Tot prin această idee
76'
msă (4 arata, totdodata ca n-o primește pentru crime comise din nevoie sau din patimi mai
puternice decît natura omului. Dar (4 nu voiește neapărat pedeapsa eu moartea. Lucrul
principal este înlăturarea radicală» a răului, deci propune în locul acestei pedepse : .scopirea,
pentru a nu se mai îmulți canaliile.
Este aceasta poate cauza din care d, Holbau urăște pe Schopenhauer ?
[9 aprilie 1^7^/
[„ÎN AFACEREA HOLBAN-SCHOPENHAUER...”]
In afacerea Holbau Schopeuhauer am uitat a releva o aserțiune inesactă a. d lui deputat,
D sa se plmge cum că d. Maiorescu, intr-o foaie a sa (,,Timpul”), i-ar fi adresat ('pilele
care în dicționarul de sinonime intr-adevăr nu se găsesc sub vorba compUiacrt. Dar tocmai
împrejurarea aceasta ar fi trebuit să-l facă pe d. Holbau să judece că articolele ,,Timpului”
nu sini si nu puteau fi scrise sau inspirati1 de d. Maiorescu.
Cel mai elegant scriitor roman	- care	este fără	contestare d. Maiorescu	se. mișcă în
genere pe un nivel pe care d. Holbau nu e	de găsit	și fiindcă d. Maiorescu nu	avea nici o
trebuință să se coboare, precum nici d. Holbau nu are putința de-a se urca, rolul de a se
ocupa cu filozofia d-lui Holbau cade	asupra	altcuiva,	mai puțin însemnat decît d. Maiorescu.
I). Maiorescu se află, din contra, în	poziția	vrednică	de invidiat de-a nu trebui	să se ocupe
deloc de ceea ce d. Holbau, sau alții de aceeași teapă, zic sau fac.
[H aprilie IX7XJ
PASTELE
Să iiiiiiccăm disdc dimineața și în loc de mir chitare să aducem stăphiului, .și să vedem pe CUrislos, .soarele
dreptății, viața tuturor răsărind!
Și la sunetele vedici legende despre suferințele, moartea și învierea blîndului nazarinean,
inimile a milioane de oameni se bucură, ca si cînd ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi
spălat minile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii : ,,Ce este adevărul?”.
Ce este adevărul?
De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfîșiem. De mai multe
mii de ani Buddha-Cakya-Aluni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndu-
rarea și nepizmuirca, și cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războa-
iele presură pămîntul cu sînge și cu cenușă. In locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți
frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărîmat; ba, chiar
în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rînduri sabia și chiar
astăzi aceiași cruce, același simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca protest, nu
negăm) Europa într-un război al cărui sfîrșit nici un muritor nu-1 poate prevedea.
La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sîntem mu
creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată,
creștini ? — și sîntem dispuși a răspunde nu.
Mai adevărate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte
rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :
Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mincăm
prin teluri de lăcomii și prin nedireaplă voința noastră. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Fale?
Că Tu ești dirept, noi iicdirepti; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești indurat, noi nciudurați; Tu făcător de bine, noi
răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direplalea Ta: cunoaș-
tem judecata cea de istov a noastră: propovăduim facerile laie de bine; a mii de morți sîntem vinovați; iată, sub
mimi Ta cea lucrătoare și care linca țoale petrecem. Lesne este miniei Tale celei atotputernice ca intr-o clipeală să
TI
ne piarzâ pe noi și, cit este despre gindul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dam pierzării, prea direpte
judecătoriule! Dar... îndurării cei nebiruite și bunătății cci negrăite nu este acest lucru cu lotul vrednic, pfea
iubitorule de oameni stăpîne!
Rar ni s-a întâmplat să vedem șiruri scrise cu atâta cunoștință de caracterul omenesc :
Tu ești bun, recunoaștem că noi sîntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de
tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile tale de atotbun
îndelung răbdător, lesne iertător.
—„Video meliora proboque, deteriora sequor.”
„Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele.”
Astfel, cu multă umilire strigăm :
Călcînd aceste porunci ale tale și în urma poftelor și a voilor noastre imblind, toi păcatul in fieștccare zi cu
osîrdie facem: clevetire, hulă, ținere în minte de rău, călcare de jurămînt, vorbă mincinoasă, vorbă de rușine fireasca
și afară de fire, și ceea ce nu se află nici în dobitoacele cck nccm întătoare, acestea foarte păgmcșle de nou le îzao-
dim. Stinsu-s-au întru deșertăciune zilele noastre; de ajutorul lău ne am golii; batjocură și ris ne-am făcut celor dîmpre
jurul nostru; numele Tău cel prea sfint și închinat prin noi a se huli de păgîn l-am făcut. Invechindu-ne în răutate
și in cărări neințclcp țeste schiopătind, toți ne-am abătut, împreună netrebnici nc-am făcut; nu este cine să înțeleagă,
nu este pînă la unul. Ciuma și robia și îmbulzeala și sărăcia și multe feluri de morii și dese pro noi de trei ori, ticăloșii!
ne-au despărțit, ca prin niște bătăi ca acestea să ne tragi la tine niacar nnirincl noi; ci nici așa nu s-au făcui ce\a
mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi paginilor spre robie și spre pradă și spre junghiere și spre jefuire celor fără de
lege și nici așa n-am înțeles, nici ne-am depărtat de la vicleșugurile noastre și de la fără-de-lcgilc noastre. Nici
prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înțelepții, nici prin facerile laic de bine și prin darurile I a Ic nu
ne-am făcut mai buni!
Și astfel a fost totdeuna.
în loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atît de veche ca și omenirea,
în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-1 urmează deloc; ci, întemeiată
pe bunătatea lui, s-așterne la pămînt în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele, cerși roi
le-a întrebuințat, față cu acea putere înaintea, căreia individul se simte a fi ca o umbră fără
ființă și un vis al înșelăciunii. Conștie despre nimicnicia bunurilor lumii, Înțelegând că această
viață cu trebuințele ei prime e deja destul de. grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri
deșerte decît cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împre-
jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpânirea peste tot
pământul, de s-ar putea.
Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenușa lui lipește un zid vechi
împotriva ploii și furtunei.
Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mișcare eu rezultatele la cari ajungem'?
Intr-adevăr, privită prea dc aproape, ce ne prezintă viața decît împlinirea normală a
unor trebuințe din cele mai simple? A bea, a. mînca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-și hrăni
existența și a o apăra cont ra intemperiilor. Conform eu acest scop, albina adună vara ca să
aibă iarna; furnicile își zidesc, locuințele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul își
adună provizii pentru iarnă, și încolo fiecare din aceste animale, lasă lumea lui Dumnezeii
să fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politică nici de nimica.
Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuințe primare, are nevoie de un stat, cu
zeci de mii de funcționari, de o oaste cu sute de mii de oameni , de drumuri de fier, de căi
dc comunicație, universități și școalc, diplomați, adunări legiuitoare, biruri, advocați, societăți
academice, gazete, marșandemode, teatruri, bani dc hîrtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinți,
mânuși, cîini de vînat, biblioteci, cazarmc, filozofi, cafea, spitale și altele ca. acestea.
Nu-i asta o socoteală de mofluz ?
De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiția și deșertăciunea ei,
dar și cu geniul și setea ei de știință, stînd înaintea ultimei probleme, își toarnă venin diutr-o
fiolă veche intr-un pahar și voiește să-l bea... cînd iată că sună încet clopotele și cântecele
de la înviere... și paharul îi cade din mină... el e recâștigat pentru viață.
înviere — renaștere?
Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură
de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat,
alături cu voința acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea
lui — trăiește creierul omenirii o mică parte din viață deosebită, nesupus nici politicei, nici
diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsură depărtarea
stelelor și adîncul mărei, greutatea pământului și ușurința eterului, aude florile crescând, întru-
pează în marmură frumusețea liniilor și iu pictură a colorilor, discompune lumina soarelui,
află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyros
ce cuprinde, leacuri egiptene.
78
E in aceasta ... mwtuirea?
Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decit cea. neștiutoarei
După cite știm din trecut și vedem azi, mi.
Va rămînea intr-adevăr un tezaur in urma general iilor, insă, totuși, omul armei si acela
al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult in vremea lor, vor fi mai mult
viețuind decit pictorul Bafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.
De aceea, la ademenirea, nmzicei cereșt i, Faust răspunde :
„Aud solia, dar tmi lipsește credința iu ca!''
Vin zile de înviere și trec. Ici se saluta oamenii cu „Kurrcj:il! Vere Xitrrcxil!”, dincoace
cu .airislos Voncres!” și în toate limbelc pămintului se repetă acest cu vini, dar noi zicem
ca Faust:
„Vie Botschafl hor'ich, wohr alleiii mir jiMt der Glaube I"
Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învățătura lui, credem
e-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este ; dar pentru acea neagră mulțime,
cu pretexte mari și scopuri miei, cu cuvînt dulce pe gură și cu ura. in inimă, cu fața zimbind
și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dum-
nezeu. Dramil ce mina, la moarte sute de mii Iară deniei un scrupul, demagogul ce prin vorbe
măsluite trezește patimile cele mai negre și mai uricioase ale mulțimii sint adesea mai credin-
cioși vechei legende religioase decit Faust; poate că, după orice crimă comit, s aruncă înaintea
icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerșind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu
aceștia chemați, cari sînt mulți, nesfîrșit de mulți, nu sporește comunitatea creștină: puțini
sînt cei aleși și puțini au fost de-apururi.
Dar rămiic datina și înțelesul ei sfinl, așa cum e de mult; si, de nu va sosi niciodată
acea zi din care sa sc-nceapa veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine
sa se creada în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în ,,ziua învierii”, cînd ne luminăm
prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm
pe toți pentru înviere, strigind cu toții :
„Christos au înviat!”
/ 1.6 aprilie
ZIAR NOU
[„VINERI 14(26) APRILIE AU APĂRUT...”]
Vineri 11 (26) aprilie au apărut primul număr al unui nou ziar german in București
care promite a ieși în toate zilele (afară de luni) și poartă titlul „Deutsche Orient-Zeitung”.
Pentru a însemna poziția noului ziar față cu politica dinlăuntru reproducem următoarele
șiruri din articolul întitulat Zur Lage (Situațiunea):
Presapuiud că aceste știri (despre o nouă cerere, a Rusiei in privirea Basarabiei) s-ar confirma, am exprima guver-
nului dorința ca, intrind in asemenea tratări, să puie la calc un aranjament care să țic seamă nu numai dc interesele
țării noastre, ci și dc onoarea ei, și așteptăm, după o eventuală învoire cu Rusia, că și opoziția noastră va înceta cu tac-
licu, puțin îndcmînalică, de piuă acuma, dc a împunge și irita guvernul prin interpelații necontenite. Poale că pentru cazul
nostru se potrivește exemplul micului stat al Belgiei, care, in. anul 1870, se afla intr-o poziție lot afit dc grea, dar a cărui
opoziție din Cameră, judecind drept greutatea crizei, sc abținu cu totul dc. la orice amestec în politica esternă, punind astfel
binele țării mai presus dc orice ură dc partid, Roi, din contra, avem din. nefericire trista convingere că fără dc purtarea
lipsită dc tact a opoziției noastre, care in ședința vestită a Camerei dc ta "6 fevruarie l-a silit pe minister să rupă tra-
tările cu Rusia, pentru ca îndată după ivirea conflictului să atace mereu pe minister tocmai pentru îndeplinirea acestei dorințe
a opoziției, fără acea purtare lipsită dc taci zicem, relațiile noastre ca Rusia n-ar fi luat niciodată un caracter util de acut
dușmănesc, și dorim ca acuma, pe cit mai c vreme, să se imiteze exemplul nației belgiene.
Vestita ședință de la 26 fevruarie — să ne dea voie confrații noștri să le spunem
s-a petrecut într-o Cameră în care opoziția n-a deschis gura, ci a tăcut ca peștele —* pentru
că e prea puțin numeroasă.
79
Guvernul însuși și-a comandat interpelau tul in persoana, dini V. A. U rochia., rec le
Popovici, și după aceea a dus o strună piuă ce i-o veni gustul să se scalde in alte ape.
Opoziția adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendințelor Rusiei si va lupta,
și de acum înainte, n-a întrebuințat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari
foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziția a fost rezervată în cuvinte si puternică in
argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze și vorbe late si slabă in argumente.
Noi pe oamenii de la guvern nu-i credem pe atit de rai patrioți pe cît sînt de ușori,
nu pe atit. de ușori pe cît sînt de meschini și nu pe atît de meschini pe cit sînt de lași. Știm
foarte bine că au avut nevoie de glasul opoziției pentru a zice nu în această cauză și i l-am
dat- pentru că singuri erau prea lași pentru a se rosti. Cu un euvînt lașitatea e cea. dcntîi,
patriotismul cea din urmă calitate a acestor oameni, care se înțelege eă c bine să rămîie la.
guvern, pentru ca opoziția adevărata (nu comandată) să nu fie silită a lua pe umerele ei o sarcina,
pe care tocmai guvernul a creat-o prin inepția lui și care azi întrece puterile oamenilor cari
se respectă, căci acei cari au creat această situațiune a[u | abuza[t] de dînsa, pentru ca în
opoziție, (‘ombatînd urmările faptelor lor proprii, să facă peste putință orice acțiune înțeleaptă
și energică.
/./6‘ aprilie 1878/
[„DE CÎTE ORI FĂCEAM OBSERVĂRILE NOASTRE...”]
De cîte ori făceam observările noastre asupra iufructuozitătii intrării în război a românilor
cont ra Turciei, liberalii și alții de un gînd cu ei ne înșirau marile avantaje morale, pe care
nația le a cîștigat trimițîndu și floarea fiilor săi ca să moara de frig, de foame și de gloanțe
î naiul ea. valurilor de pâmînt a întăritorilor Plevnei.
Omd. le spuneam că. o asemenea conlucrare, ce pentru ai noștri era un fel de martiriu,
bubuia să fie țmiHJă ] în cumpănă de foloase, chezășuite în scris și legale cu noduri, toile,
liberale rideau de zapis și chezășie, vorbeau de generozitatea, aliatului nostru, de vitejia cu
('are se bat dorobanții, de „A! bravii mei copii !” exclamat de cutare ori cutare ofițer străin,
de laudele jurnalelor străine. Cu un euvînt, amăgitoarea glorie, vorbele mari la cari aplaudă
munmoscătoarea mulțime se îmllaseră ca rîul dc munte, inecînd glasurile, (‘clor puțini cari,
cunoscători, ai istoriei naționale și a istoriei marelui vecin, prevedeau de mai înainta' ce frumu-
seți or sâ se întîmple cînd vremile se vor limpezi.
Nu știm de ce, dar de cîte ori gîndim la războiul ce l-am purtat si la roadele ce le-am
cules ne vine în minte vestitul monolog al lui Bir John Falstaff, în care el da definiția onorii.
Gloria nu se bea, nu se mănîncă, nu se îmbracă, ea nu vindecă oasele sfărmate de
ghiulele, nu cîrpește mantalele runte prin care suflă amorțitorul crivăț, nu-nlocuiește porumbul
crud pe care l-au mincat soldați noștri cu pîne caldă, c-un euvînt gloria ce-o cîștigi e frumos
lucru, dar pentru dînsa e bine ( omul să nu riște nici măcar degetul cel mic, necum zeci do
mii de oameni și zeci de milioi e de bani, storși la urma urmelor tot din spinarea muncii
productive a țăranului.
La anul 1392 regele Sigis und al Ungariei încheiase alianță cu Mire ea cel Bătrîn in
contra turcilor. Sigismund trece Dunărea și ia Nicopoli, apoi, auzind de turburări în propriu
lui țară, se întoarce cu oaste c tot din campanie, lăsînd pe Mircea singur cu țara în fața
dreptului ce-1 aveau turcii de a .e răzbuna. Ce face însă Mircea ? Poate că, mișcat de neno-
rocirile nobilului său aliat, s-au despărțit cu lacrimile în ochi de dînsul, urîndu-i izbindă bună
în Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianță, îl somează pe rege să continue
războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e încunjurat de
oastea ușoară a, Tarii Românești și scapă abia cu puțini oameni ca prin urechile acului în Ardeal.
Stricatu-s-au poate prieteșugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare ? Ba nu, căci doi
ani după aceea încheie o nouă alianță cu același rege al Ungariei. în sfîrșit această alianță
îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în fața strălucitei oști creștine stătea Baiazid
Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste ușoară
și abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franțuzească. Dar cavalerii franțuji,
setoși de glorie și plini de ambiție, nu vor să stea în urma moldovenilor și muntenilor, ci
vor în frunte să dea năvală vitejască, să spulbere pe turci. Ce face Mircea ? Recunoscînd
poate generozitatea cavalerimei, s-a plecat acestui plan glorios si s-a învoit să rămîie el în
urmă? El a tuns-o binișor cu oaste cu tot peste Dunăre, lăsînd oastea Crucii în știrea. lui
Dumnezeu si a unei sorți pe care el o prevedea foarte clar. Și cum prezisese el în consiliul de
război, așa s-a întîmplat.
Creștinii conduși de entuziasm, de dorința de glorie, de cavalerism si generozitate, au
fost cumplit bătuți în urma planului pe dos, dictat; numai de sentimente frumoase, iar Mircea
si-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă prețioasă,
cu care peste un an el a stins pe același Baiazid care sfărîmasc frumoasa oaste creștină, în care
erau față cele mai nobile și mai glorioase nume ale Europei.
Dar Mircea era un biet roman cu mintea coaptă, care știa că popoarele au lucruri mai
scumpe de apărat- decît gloria.
Nouă ni se parc deci că, de-am fi urmat cum urmau bătrînii, de ne-am fi păstrat pentru
vremi în care într-adevăr existența țării ar fi fost în joc, mai bine am fi făcut. Apoi am
mai adăoga că, în schimbul suferințelor reale, a morții reale, a banilor reali chel tu iți cu răz-
boiul, ar fi trebuit să căpătăm bunuri reale, nu cuvinte frumoase prin gazete străine. Acesta i
lucru aproape dc mintea omului, incit toate foloasele morale puse în cumpănă cu ceea ce am
fi trebuit să cîștigăm după o campanie victorioasă sînt te miri ce și mai nimica.
Acum situațiunea e cu totul alta și mult mai nefavorabilă ; o mulțime de lucruri sint
cu putință. Se vorbește de o nouă convenție ruso-română. Această con veni 'ie n-ar avea-pentru
noi nici un folos real, dar mulțime dc pagube. Presupuind că, în schimbul unei nouă conveni ii,
Rusia ar renunța la Basarabia, ce se va întimpla ? Rusia învingătoare va sta; fată; cu Austria,
armată, și se va învoi să împartă și țara noastră ; rușii vor lua. Moldova, austriacii Țara
Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amîndouă și vom fi buni-bucuroși
că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să lemmh'
ș-așa la Basarabia, silită de un al treilea, îneît toate sacrificele noastre de pînă; acum si viitoare
nu ne vor aduce decît ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor.
C-un cuvint poziția noastră e mai grea decît orișicînd, dar aceasta ar fi foarte puțin
dac-am fi știut a ne păstra și dacă n-am fi contribuit noi înșine de-a o-ncurea și mai râm
[2() aprilie 1878]
[„DE CÎND GUVERNUL CONSERVATOR S-A RETRAS...”!
De cînd guvernul conservator s-a retras, partidul conservator observă, o atitudine foarte
rezervată, dar statornică. înainte de a fi izbucnit războiul, cu ocaziunca încheierii convențiunei,
în cursul războiului, după înclieiarea păcii, în sfîrșit totdeauna și față cu toate cestiunile maii,
partidul conservator a combătut guvernul, dar niciodată nu i-a făcut greutăți. în deosebi
„Timpul”, organul partidului conservator, a combătut mereu pe guvern, l-a combătut adeseori
chiar cu multă amărăciune ; niciodată însă nu a uitat că, fie oricît de rău, acest guvern din neno-
rocire reprezentă statul român.
Dovadă, ne sînt coloanele acestui ziar. Ca opoziție, am dat părerea noastră; asupra faptelor
guvernului, ne-am rostit asupra politicei ce credeam căi este bine de a se urma din partea statului
român și adeseori, plini de amărăciune, am mustrat pe aceia cari nu voiau să înțeleagă sfaturile
bărbaților politici din partidul conservator.
Atunci cînd era vorba să se încheie o convenție cu Rusia, ne-am rostit în cuvinte lămurite
că atitudinea statului român față cu Rusia trebuie să fie rezervată, plină de respect, dar demnă
și hotărită.
Cu toate aceste guvernul a încheiat convenția de la 4 aprilie, care ne impunea imense sacri-
ficii morale și, în urmă, a încheiat alianța morală, care ne-a impus imense sacrificii materialo.
Am combătut guvernul pentru aceste fapte, dar noi înșine am rămas consecuenți în ati-
tudinea noastră, față cu Rusia; totdeauna rezervați, plin[i] de respect, dar demni și hotăriți.
în urmă, la înclieiarea păcii, s-au adeverit temerile noastre, exprimate încă din vreme cu
atita stăruință.
Guvernul și organele sale au căzut acum din o extremitate într-alta și au început să ieie o
atitudine violentă față cu Rusia ; noi însă am rămas consecuenți,adică rezervați, plini de respect,
dar demni si hotărîți.
„Romanul ’ dezmințea tocă știrea despre cererea de retrocedare a Rusiei, predica încă,
cetitorilor săi încredere iu generozitatea țarului, pe cind, luind act despre zgomotul răspiudit
noi puneam la îndoială temeinicia lui, dar in acea vreme declaram scurt, cuprinzător, cu demni
tute și Imtărît: „Au nimic liiisiei și nu primim nimic de Im llusia. Voim să întreținem
relapiuni de bună vecinătate cu rușii, dar nu putem jertfi nimic de dragul lor".
Iară atunci cînd organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra
Basarabiei, nu ne-am pierdut- răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie,
ci am lasloit căiți, ue-am folosit de munca altora, am adunat dovezi si ani arătat că poporul
român niciodată nu a renunțat la. drepturile sale asupra Basarabiei’si că prin urmare nici
astăzi nu are dreptul de a renunța.
Pe la început deci piuă în ziua de astăzi „Timpul” a. umblat pe o calc croită de iubirea de
tară, de buna chibzuință și de cunoștința trecutului și prezentului acestei țări; de la început
piuă iu ziua de astăzi el și-a rămas conseeucnt și la 1 aprilie nu susținea decât aceea ce susține
și astăzi.
Dovadă ne sint coloanele acestui ziar.
De cîtva timp însă protivnicii noștri au adoptat programul nostru politic și, voind să 1
aplice, nu numai îl duc ad absurdum,ei îșî mai dau silință de a încredința lumea că noi combatem
acest program, in vreme ce nu combatem decit lipsa de capacitate a oamenilor ce vor să-l aplice.
Astfel „Romanul”, în numărul de la- 27 aprilie, arată cetitorilor săi cari sini faptele patrio
ticc ale guvernului. "După- aceea întreabă :
Ce făcură și ce fac tu acest timp membrii și aderenții ministerului Catargi?
Membrii ai ministerului Catargi nu sini dcctl bărbații politici al căror organ c „Timpul”, deoarece chiar o parte
din partidul conservator a părăsit pc ministerul Catargi. Organ deci al aderenților ministerului Catargi e „Timpul”
îndeosebi „Timpul”.
Ei bine! Cc au făcut „Timpul” pe cind guvernul muncea pentru fericirea patriei?
Orice lovire din. partea guvernului rusesc, susțin că cu diusul este dreptatea și cu noi nedreptatea.
Așa zice „Românul” !
Am zis demult că oamenii cari scriu în ziarul „Românul” nu sint vrednici de a sta de vorbă
cu noi: nu-i mai putem dar mustra pentru grosimea obrazului lor. Ne cuprinde insă o uimire
cu totul obiectivă cînd ne vedem față cu fenomenala îndrăzneală de a rosti astfel niște cuvinte
atit de grave, cu toate că acela care le rostește trebuie să- știe că ele cuprind un neadevăr.
„Ne cere Basarabia : BINE FACE, zic ei PRIN BKOȘURE”.
Zic ei? ! -
în o singură broșură s-a zis ceva de asemeni, și „Timpul” a declarat scurt și lămurit că
scrietorul acestei broșuri nu e membru al partidului conservator și că acest partid combate
vederile cuprinse în acea una singură broșură.
„BINE FACE, zic ei prin ZIARE !” urmează „Românul”.
în care anume ziar însă? Cînd? Cum?
Cu care anume cuvinte s-a zis din partea „aderenților ministerului Catargi” că „BINE
FACE RUSIA DE NE CERE BASARABIA?”
îndeosebi „Timpul”, adevăratul organ al „aderenților ministerului Catargi”, cind anume
a rostit cuvinte din cari ar putea rezulta ceea ce zice organul sibariților ?
Nu sc știe și nici nu-i nevoie să se știe : „Românul” nu voiește să producă decît un efect
trecător.
Am dori insă ca în sufletul cetitorilor acest efect să fie temerea ca nu cum a „Românul”
să-și facă socoteală astfel:
„Dacă vom face ca mulțimea să. crează că partidul conservator, fiind la putere, ar ceda Basa-
rabia, ca va găsi că e mai bine să o cedăm noi, fiindcă sîntem mai buni patrioți”.
Dar nu credem de cuviință, a mai spune unde ajung oamenii cu asemenea socoteli.
Fără îndoială . •. nu la Panteon.
[30 aprilie 1878J
82
NOU A-B-C-DAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI
Sîbiiu, 1878, Tipografia iui los Drotleff & Comp., I voi. 8° — Prețul 25 cr. v. a.
Abcdarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmind princi-
piile scriptologiei, adică a învățării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întîia) numai cu
litere de scrisoare. învățând de timpuriu a scrie, și anume deodată cu cititul, școlarii sînt de-a
pururea activi și, pe cînd învățătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintați, cei
începători se pot pune la scris. Alt folos al învățării cititului scriind e că se face de prisos
silabizarea și se introduce de sine insonarea.
Pe întîiele pagini sînt elementele de,semnului și a scrisorii, adică puncte, linii drepte și
figuri construite din linii drepte, apoi linii strîmbe și trăsăturile subțiri, cele groase și îndoite,
cari constituie (dementele materiale ale scrisorii. în urmă vin toate literile mici cu sonul
original, rînduitc genetic, adică astfel incit după cel mai ușor de scris, de cx. i, urmează o,
apoi a, u, e, apoi din consoane n, m și a.m.d. Copilul nu citește nicăiri silabe izolate fără
de înțeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rostește un înțeles concret, incit
se evită învățătura mecanică. Postind cuvinte cu înțeles concret, i se prezintă o icoană în
minte; el învață cugetînd.
Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpați. Zicem
ortografie pentru ca să fim înțeleși, deși aplicat la modurile noastre de a scrie cuvîntul cuprinde
o contradidio in adjedo. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii
cînd între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?
Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuși în prospectul alăturat,
cărții.
Ortografia, zice d-sa, este cea cu „semne” pentru ca:
1.	Așa scrie astăzi majoritatea românilor și nu avem presemne ca ea se va acomoda minorității, iar unitatea
„ortografică” este pentru noi românii un bun marc, la care trebuie să tindem cu toți cu orice preț.
2.	în cărțile cu ortografic fără semne școlarii începători sînt ncvoiți a ceti cuvintele cari conțin sonuri derivate
„de două ori”, o dată așa cum ele se prezintă ochiului d.c. sarat ura, apoi așa cuin le dictează auzul românesc: „sără-
tură”. Chiar și etimologiști pronunțați ca d. Bariț încă recunosc „că pentru începători este greu a ceti fără semne”
(„Observatorul”, nr. 8).
3.	Cuvintele nouă sau adecă „neologîsmii” se pronunță adeseori cu totul fals, mai ales cînd învățătorii nu știu
latinește. Astfel am auzit însumi cum elevi și învățători pronunțau: timpuriu în loc de timpuriu, amiciția în loc de ami-
ceață (amiciție) ctc., pentru că era scris, timpuriu, amicelia. Unii mai pronunțau „gerunz”, alți „gerundiu”, unii „con-
coarză”, alții „concordie” etc. Tot așa, de nu mai rău, o pălim cu numele proprie; H. D. canonic. Serbau din Gherla
cetea la un esamen în Nasăud consecențe Țișeni în loc de Titieni (numele unui învățător).
Autorul ne spune și greutățile administrati ve cu care au a lupta cărțile românești dincolo.
O grijă deosebită am avut — zice ~ la compunerea acestui Abcdar, ca să nu cadă și el sub înterdicțiunea guvernu-
lui, și am cuvinte a crede că mi-a succes a încunjura in pace această st încă periculoasă. în adevăr inspectorul] rfegesc]
de școală, d. Fr. Koos, din Bistrița, a publicat in ziarul „Kelet” din Cluș (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abcdar
o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminînd prin a-1 recomanda colegilor săi și autorităților scolastice
cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept „aprobare din partea guvernului”.
Eeceiiziunea ziarului unguresc e următoarea :
Scoțînd la lumină noul său abcdar — „oprit în amtndouă edițiunile. de mai înainte” — autorul a eliminat cu
îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, manținînd însă, ba chiar emendind împărțirea, pe care însuși guvernul
a numit-o „metodică”.
.. .Abcdarul are două părți, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul și planul abcdarulut vădesc îndată pe eminen-
tul bărbat de specialitate. Esteriorul cărții este așa de elegant incit face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Prețul
e numai 25 cr., care cu privire la ediliunca elegantă și estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare
căldură colegilor mei inspectori și autorităților școlare acest Abcdar, cu atît mai vîrtos, căci, în cît .știu cu, un Abcdar
românesc mai eminent decit acesta nu esislă nici unul. Doresc, în interesul învățămîntnlui și al eminentului autor, ca
această edițiune să treacă cît mai curînd.
Daca nu ne înșelăm, d. Fr. Koos, inspectorul școlar în ținui ui Bistriței, este identic cu
preotul maghiar care petrecea într-o vreme în București și a avut neplăceri cu chiar poporenii
(maghiari) ai bisericci sale din «auza înfocatului său naționalism, care neliniștea viața pacinică
a micei colonii maghiare din orașul nostru. Tempi passati.
83
Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.
Mergem mai departe și zicem că nu unitatea ortografică c un bun mare pentru romani,
ei unitatea iimbei. înt r-adevăr, pe la a. 1640 și ceva, în urnia ridicării lui Lut her, s-a introdus
in bisericelo reformate limba națională și. această tipărire de cărți eterice în limbele deosebite
a fost întrebuințată ca mijloc pentru a calviniza pe romani. Atunci biserica romană, în ramura
ei cea cu totul neatîrnată, mitropolia Moldovei și a Sucevei, a luat inițiativa unui sinod pentru
părțile locuiți' de romani și a admis, ca măsură contrarie reformațiunii, tipărirea de cărți
romanești ortodoxe, pentru a feri poporul și preoțimea de a se adăpa la izvoare eretice.
Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica romană, care și-a imprimat pe
de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.
Cel mai mare noroc pentru bătrîni a fost desigur acela de a nu ști latinește. Luînd limba
ast fel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrînii au creat o ortografie pentru
români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. înzestrați cu o fi netă
nemaipomenită; a auzului și cu un bun-simț de, care noi ne-amînstrăinat de mult, ei au simțit
( are dialect anume - daca putem numi dialecte deosebirile dintre, noi — este acela ce trebuie
cultivat. Moldoveni și munteni au tipărit în veacul al șaptesprezecelea cărți care, ca oglindă a
pronunției vie, admise ca clasică, nu lasă, nimic de adaos și nimic de scăzut. Abia în epoca
fanarioților, sub îmlurirea nimicitoare a lor, limba începe a-și pierde unitatea ortoepică și tine-
rețea ei naivă care strălucește în cronicari. Dar pe la capătul domniei fanariote românii de
peste Carpați încep săi învețe latinește și, mișcați de o ură neînțeleasă contra bietelor semne
cari nu le păcățuise nimic și a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atâtea veacuri își
făcuse locuțiuni, proverbe, cîntece și povești, învățații au năvălit săi stingă de pe fața pămîn-
tului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine
formate, și zeci de cărturari cu bun-simț și cu auz credincios.
Ce-a putut ieși dintr-asta decît o adevărată vavilonie?
Sîntem și azi încă departe de restabilirea vechei noastre unități ortoepice. Dar încercările
de a ajunge la ea sînt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar
autorul abecedarului întrebuințând încă 6 și e în loc de oa și ea, deși în aceste unități sunetare
partea pe care cade tonul e tocmai a și nu o sau e. O și e nu sînt decît 1/4 a sonului deplin,
iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeași cantitate ca și i consonans în iată, iapă
iarbă. Un semn căi e astfel e pronunția vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din
teară s-au făcut tară, din feată — fată, din afoară — afară ș.a.m.d.
Tot astfel de greșită ni se pare scrierea așa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului
originar din care derivă. Așa d cînd avem echivalentul lui în s ni se pare de prisos. în genere
întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui ? Nimic. Cum va scrie
autorul — pentru a pune în evidență — sunetul j, cînd se derivă» din z + i consonans? Astfel
englez face pluralul engleji, verbul a putrezi dă naștere substantivului putrejune, verbul a repezi
— substantivului repejune; apoi sînt mulțime de numiri colective cari se termină în ez sau az
și au regulat ej la plural precum genoveji, franțuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/prăji,
obraz/obraji, rileazlriteji etc.
Un exemplu și mai ciudat. Ch (A) se preface în limba noastrăi înaintea lui i consonans
în ș de ex. : Leach, Leși; lerareh, Ierarși, ș.a. Dorim a ști cum ar scrie d. Petri pe acest s
ca să se vadă din ce sunet originar derivă.
Rezumăm opinia noastrăi în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului
din toate părțile și a suma fenomenele sub legi generale, fonologice e treaba filologiei române;
tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are săi se
răsfrîngă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a
pronunției aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, și aceasta nu prin
convenție, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-
câtva ortoepia, și atunci ortografia [î]i urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie
săi meargă legătura între acea știință abstractă și-ntre scriere, care trebuie săi fie accesibilă cu
înlesnire poporului întreg.
Cu toate acestea noul Abecedar este un progres spre bine și de aceea-i dorim bunăi
izbutire.
[28 aprilie 1878/
84
NECROLOG [DIMITRIE PETRINO]
Dimilrie Pelrino, cunoscut și sub epitetul de bard al Jliurndnn, a înecuri din viață
sîmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brîncovenesc. Luni la 1 ore i s-a făcut
înmormîntarea la cimitirul Serban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica 'Doamna
Băla șa.
Familia sa e originară. din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească și de aci în
Bucovina, unde a. fost născut Dimitrie. Însurat .foarte de tînăr cu frumoasa fiica a baimmhu
de Buchenthal — boier roman din Bucovina — fu adine lovit de moartea soției sale, în amin-
tirea căreia a scris cele dinții și cele mai bune poezii: Florile de morminL Micei broșuri îi
urmă în curînd un volum mai mare, Lumine și umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia
lui Folia al lui Alfred de Musset, intitulat Râul. Puțin după aceasta trecu din Bucovina în
Moldova, l’n defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină: de amîndouă urechile, îl făcea,
impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. încă ministrul Maiorescu
îl numise director al bibliotecei din Iași. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie
poetic, fie artistic în genere, e atras în vîrtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmpini
că și Petrino a fost ademenit prin făgăduințe, tîrît în vîrtejul vieții politice șl tot prin insti-
gatiile coteriei politice (-are îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau
mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. în această vreme a publicat două poeme
din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, .Legenda nuwlui, e slabă. Cea din urmă poezie
a sa a fost publicată în „România liberă” si cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile
Ale: sandii, îneît se vede că înrîurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în
sfîrșit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era ! Cit despre celelalte calități ale carac-
terului, nu a inteligentei, ele astăzi nu mai sînt. E bine chiar că de la (-ei mai multi oameni
(‘ari se deosibesc întrucîtva de turma cea mare și neagră, de turma celor răi și mărginiți
totodată, nu rămîn în urmă decît faptele inteligenței.
înmormîntarea podului Dimitrie Petrino a fost simplă și tristă. Citi va amici politici și
cîtiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul
cosciugului. D. N. Ion eseu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit
despre drepturile 'României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanți,
despre liotărîrea românilor de a nu ceda Basarabia ; ne-a spus că răposatul, fost milionar
de mai multe1 ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara,
fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească
și își iubea națiunea.
(ît de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta, panegiricul, în care numai despre
poet nu se vorbește ! ?
în o viată atît de bogată și atît de zbuciumată, d. X. lonescu nu a găsit decît un
hîrb democratic !
/4 mai 1878J
0 RECTIFICARE [„«RĂZBOIUL»
ȘI DUPĂ DÎNSUL «PRESA»...”]
„Războiul” și după dînsul „Presa” publică următoarea poezie, pe (‘are o atribuie răpo-
satului Joa n El iad :
Meritul astăzi e fără nume,
Plebeu, patriciu nu mai e-n lume,
Progresul toate le-a sfărîmat
Și-ntr-vm amestec le-a frămînlat.
Astăzi patricii sînt contraccii,
Și vezi miniștrii pe toptangii;
Omul științei e bojogar
$5
și mcdiG urne hii polcovan
Ateul astăzi e teolog.
Ci i u vaergi u 1 a rhe ol og:
Azi ucigașul c dregător
Funii de frunte judecător;
Azi criminalul e virtuos
Și virtuosul om vițios;
Tot veneticul proprietar
Și răspopitul funcționar;
Vizionarii sînt diplomați
Și ccaslovârii mari 1 i t era ț i;
'Poți intrigant ii alegători,
Toți patentării legiuitori,
Toii veneticii mari patrioli,
Toți fanfaronii Mircii nepoți,
Toți desfrînații mari moraliști
Și toți bancherii mari publiciști.
Toate veniră cu susu-n jos
Și lumea geme de mult folos.
Aceste toate nu sînt dovezi
De-naintare? ... Și-nea să vezi!
loan Eliad. (sau, după cum se numea mai tîrziu, Heliade-Rădulescu) a fost într-adevăr un
om însemnat, dar poezia aceasta n-a făcut-o el. Ea e din pana lui 0. Bălăcescu, scriitor cu mai
puțin renume, dar cu. mai mult talent poetic decît Eliad.
Poezia în original e intitulată Progresul și se află tipărită în biblioteca portativă editată,
de Eliad. E caracterist ic pentru multe din reputațiunile noastre literare că toți îi citează dar
nimeni nu-i citește.
/6‘ mai 1878 /
[„DE-O SEAMĂ DE VREME...”]
De-o seamă de vreme „Românul” năvălește aprig asupra „Presei”, inculpînd-o că s-ar fi
contrazicînd, că ar fi susținut odată primirea Dobrogei, iar azi pledează contra ei. Lucrul stă.
astfel. „Presa” în realitate nu s-a rostit pînă astăzi nici piu nici contra, dar a ținut seama de opi-
niile amînduror taberilor. în unul din ultimii ei numeri organul conservator a găsit de cuviință
a. da o deosebită atențiune moralei moțiuni a celor patruzeci .și șase din Cameră, spre a arăta,
zice „Presa”, respectul nostru pentru orice opiniiuie care este rezultatul unei convicțiuni ono-
rabile, iar pe de altă parte ca, să supunem aprecierii publica* modul de a vedea al unor barbați
distinși asupra unei așa de grave Gestiuni.
C-un cuvînt „Presa” nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moțiunea, lucru
ce-am făcut și noi, dar între ... varietăți. Opiniunea celor patruzeci și șase, departe de a fi rezul-
tatul unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci și șase, cu puține escepții, fac parte din
acel partid de cumularzi din Moldova numit fracțiune, oameni foarte viteji cînd e vorba de-a
da năvală la posturile și la moșiile statului, foarte sfioși însă față cu orice împrejurare care ne-ar
sili la. muncă serioasă .și la gîndire serioasă, iar în. fr untea lor c iscălit d. Vernescu, adică un
advocat bun, un om de ispravă, și un orator simpatic în dealtmintrelea, dai* ale căruia calități
ca om de stat sînt pînă, acuma foarte problematice. După opinia noastră, intimă d. Vernescu
pare a fi singurul care a iscălit din convingere moțiunea.
„Românul”, căruia opinia celor patruzeci și șase din oria molia belferorum îi era foarte
neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa”’ ca și cînd „Presa”
ar fi susținut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Angliei Baehierui, Misail, Fulger
Șoarec ș.a.
86
Vom lua și noi motivele acelei moțiuni precum sînt reproduse în „Presa’' șl credem că
răsfrîngerea lor ne va fi foarte ușoară.
lată-le:
1)	Ceea ce a făcut, ceea ce face importanța noastră politică și istorică în această parte a Europei orientale este
că sîntem o națiune de rasă latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave.
Mergînd a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanță.
2)	Serbia a protestat cînd armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulînd pretențiuni etnografice și
istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupațiu-
nea Dobrogei de către români; hu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dînsul și guvernul român; Rusia,
naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervențiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, va
să zică pierderea libertaței și independinței de acțiune a acestuia din urmă.
3)	Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o
a rn ia l ă co nsi derabilă.
O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică
o cauză de slăbiciune economică a statului român.
4)	Pentru a face șederea în această țară baltoasă posibila, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi
și poate sutimi de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decît veniturile
ce ne va putea da.
5)	Cînd, în fine, după 10 sau 15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă,
guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și ... daca aceasta va conveni și Rusiei .. .
Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decît ni se ia astăzi Basarabia.
Ad 1 observăm că neluînd Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave
și pierdem importanța noastră politică și istorică. Neluînd-o, tocmai, lăsăm drum liber Rusiei
în Peninsula Balcanică. Iar amestecul și contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce
Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci și tătari.
Ad 2 observăm că pretențiunile etnografice și istorice asupra Vidinului formulate de
șerbi sînt naturale, dar nu sînt c-o iotă mai îndreptățite decît cele ale României. în special
Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost cînd sîrbesc, cînd românesc, cînd unguresc. întreg
malul drept al Dunării, de la Vidin pînă în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români
și nu de la bulgari, nici de la sîrbi. în bătălia de la Kossowo craiul Lazăr al Serbiei fusese
pe deplin bătut (1389), pe cînd la 1390 Mircea cel Bătrîn e tot încă stăpînitor al malului
drept al Dunării pînă în Marea Neagră, despot al Dobrogei și Domn al Silistrei.
Ad 3 observăm că populațiunile Dobrogei nu sînt sălbatece. Românii îndeosebi au mai
multe mănăstiri în Dobrogea, în carii tagma călugărească c în mare parte chiar din țara noastră,
au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei și al Dristului), iar tătarii sînt în cea mai mare
parte emigrați din stepele Cubanului, adecă din Rusia, și sînt agricultori, care chiar din epoca
așezării lor produceau însemnate cantități de grîu pentru export, ceea ce dovedește o regulată
muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuințele zilnice. Cine lucrează însă, pentru export și
devine producător și consumător în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatec.
Tot cu acești tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavoda pînă la Kius-
tengd și tot acești sălbateci au înființat în cîțiva ani înfloritorul oraș Mcdgidie, care în mai
puțin de 10 ani ajunsese la 20000 de locuitori și 5000 de clădiri. Dd. Holbau și Șoarec sînt
cel puțin de zece ori mai sălbateci decît acești tătari. în fine lui Mircea Vodă nu-i era rușine
de a se numi Domn al țărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi rușine de a fi
în parte și princeps Thartarorum Dobrodicii.
Punctul patru nu dovedește decît sfiala de muncă a fracțiunii. Țara este deja productivă,
și o administrație compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanți și diurnași,
o administrație din oameni cu cunoștințe economice și tecnice nu va cheltui un ban peste
ceea ce poate da provincia însăși și va ajunge totuși la rezultatele cele mai bune. Roșii se
înțelege că sînt incapabili de a introduce o asemenea administrație, care să procedeze cu cumpăt
și să introducă pe rînd și gradat reformele necesare, dai' incapacitatea roșilor nu dovedește
imposibilitatea lucrului.
Cît despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e
copilăresc și ridicol. Mai întîi quo jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei ?
Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o,
dar Asanizii erau, precum se știe foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept
al Dunării au fost al Țării Românești. Etnologicește e o țară locuită de români, tătari și turci.
Cîteșitrele elementele însă sînt opuse slavilor și formează la un loc tocmai bariera ce rumpe
formidabila unitate etc.
Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în
vremea împăratului August și loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecînd de la
87
8 — c. 832
Asanizi la Țara Românească, ea a rămas a Țării Romanești pînă ce ne-an fost luată de turci
și de nimeni altul. Dan II (1374—1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii
sale, începuse război cu Șișman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru inarginele adevărate
ale Țării Românești de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea I [î]i pune capăt printr-un
tratat de pace primit și încheiat cu bună-credință. Mircea, bătut la Cossovo, ca aliat al șerbilor,
de cătră Baiazid I Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păst rînd însă Silistra, Șist ovul,
Nicopole și Vidinul. în plină pace și fără nici un motiv, Baiazid ocupă la 1391 acest e locuri
întărite, ceea ce-1 face pe Mircea să ia parte la cruciata pornită de regele Ungariei, unde însă
creștinii fură pe deplin bătuți la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea și întră în Țara Româ-
nească, dar, hărțuit într-una de oștirile românești, el se retrage cu rușine peste Dunăre. După
moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care
Mircea îl subminează sistematic și-1 răstoarnă cu trupele si banii săi, puind în locu-i pe Musa,
tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal și frate de cruce al lui.
în tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desființată cu lotul
ca stat.
în fine, după ce Mohamed I învinge și omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca
definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mîntuit chivotul împărăției
turcești din potopul tătarilor și din stîncele sfîșierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci
formal stăpînirea malului drept al Dunării, și Mircea e redus iar numai la titlul de comite al
Severinului, voievod al Valahiei și duce de Făgăraș și Amlaș h
Cu toate considerațiile acestea sau mai bine zicînd tocmai în puterea lor nu înțelegem
panglicăriile presei roșie.
Organul ministrului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început
că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o
palmă măcar din pămîntul patriei. Aceste sînt lucruri sfinte, caii se pierd sau se cîștigă prin
împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Cumcă am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin terminul umilitor de schimb
e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind nici un preț (amanet, chezășie, zapis) pe sîngele
vărsat al românilor, era neapărat ca ușurința lor să aibă drept armare disprețul din partea
Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în
luptă nu mai era vorba de schimb, compensație ete.,și Basarabia ar fi rămas a noastră împre-
ună cu Dobrogea.
Dar asupra tuturor acestora vom reveni.
[2 august 1878]
1	Gf. Eudoxius v. HurmuzakL Fragmente zur Geschichle. cler Romănen.
[„ȘTIM PREA BINE...”]
Știm prea bine că pînă acuma guvernanții noștri nu au nici o idee clară despre ceea ce
trebuie să facă în Dobrogea. Știm de ex. că înțelepciunea guvernamentală așteaptă ca englejii
să organizeze Ciprul, austriacii Bosnia și Herțegovina, Rusia provinciile din Asia Mică și apoi
să întrebe prin agenții săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi și guvernul
nostru să facă un conglomerat electic de măsurile cele mai diverse, a căror binefaceri să le
reverse cu de prisos asupra populațiunilor Dobrogei.
Deocamdată ministeriul mai are și alt proiect in petto. Mai mulți bancheri din Viena ar
fi propus să cumpere pămînturile, numite ale statului, din Dobrogea, și să se parceleze între
evrei, adecă să agricolizeze evreii precupeți din țară.
Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sînt și intenții politice ale unei mari
puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atît statului roman
al Dunării cit și propriilor sale populațiuni române. Această putere e Austria. De pe cînd
încă gurile Dunării și Dobrogea erau turcești s-au făcut și repetat adesea cererea către înalta
Poartă de-a încuviința colonizarea deltei cu supuși austriaci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăru-
ință. Ținta politicei austriaco de-a se întinde cel puțin cu influența sa politică de la Adria
pîn’la Marea Neagră, necesitatea de piețe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama
88
justă de precimipăinirea elementelor slăvenești, toate acestea sînt armonizabile cu instinctul de
conservare al neamului românesc și, avînd conștiință limpede despre rolul modest ce sîntem
meniți a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare
romanice, e lesne de înțeles că razimul nostru viitor va fi o putere mai puțin, esclusivă decît
Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu și așa fiind scris în cartea sorții, ajungînd stăpînăpe Basarabia
bunăoară, a știut să scoată pînă și din biserică limba romaneasca, deși pravoslavia ar trebui
să știe că un asemenea lucru e cu desăvîrșire anticanonic și necreștinesc. Nu e vorbă, patriarhatul
ecumenic al Constantinopolei au făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeași cale, dar
urmările sînt cunoscute. Cu toate protestele și opunerea patriarhatului ecumenic, preoții greci,
sfinții Metodic și Cyrill, au introdus limba slăveană la ereștinatele nații slave, iar scaunul roman
au avut și mai grele înfrîngeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în
bisericii limba națională. Și această respectare a limbii naționale în biserică e nu numai permisă,
ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile cari nu-1 respectă ar trebui să
șteargă; din calendarul lor sărbătoarea Coborîrei Mf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa
concepție a Noului Testamentpluti în limbi de foc asupra lor, arătînd că în multe limbi vorbește
spiritul sfînt al îngăduirii creștinești si al iubirii aproapelui. K cunoscut căi după Coborîre apos-
tolii au știut toate limbile pămîntului. Pomenim în treacăt căi noi românii în special am fost
în toți timpii un model de toleranță, religioasă : episcopiile atîrnătoare de scaunul papal, al
Șiretului (mai tîrziu al Bacăului) si al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor și
evreilor în țările noastre, libertatea de cult, garantatăi acestora prin anume hrisov de către
Ștefan cel Mare, desele raporturi ale episcopii or catolici despre desăvîrșita toleranță și respectul
dovedit pentru (mitul apusean de către popor, boieri și Domn (la sărbători mari Vodă și boierii
luau parte la serviciul divin din bisericele catolice), toate acestea dovedesc că — cel puțin în
această privință — n-am făcut niciodată, ceea ce dorim să nu ni se facă. nouă. E dar sigur că,
în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil și
stîlp mai bun de raz im pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul
de inofensivă, și tolerantă.
Cine ne alungă limba din biserică, și din instrucția educativă (a școalelor elementare și
secundare), cine nu ne lasă săi fim ceea ce sîntern a rupt-o cu conștiința noastră naționalăi și
cu simpatiile noastre intime, oricît de bune ar fi relațiile lui internaționale cu statul nostru.
Numai o sectă, fără de patrie și fără, de simț istoric, numai cetățenii liberi, egali și înfrățiți ai
universului întreg, numai republica universală, reprezentată, la noi prin urmașii fanarioților,
C. A. Rosetti ș.a., a putut da mînă. de ajutor unui element străin a cărui tendință este nimi-
cirea noastră, națională.
Am promis toate acestea nu pentru a repeta dreptele învinuiri contra republicanilor de
la guvern, căci lucrul e știut de toată, lumea și abia mai are nevoie de a fi repetat; dar pentru
a arăta că, întru cît interesele Austro-Ungariei și României sînt armonizabile, neatingîndu-se
nici una din rădăcinele existenței noastre, buna-înțelegere și o sinceră, simpatie, bazată pe
reciprocitatea intereselor, e nu numai cu putință, ci chiar foarte probabilă, pentru viitor.
Așadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relațiunile statului nostru cu
statul austriac. Lucrul însă, de care ni e teamă, este că guvernul radical, fără experiență, și
fără, cunoștința lucrurilor după, cum îl cunoaștem, în loc de a armoniza interesele Austrii
de la gurile Dunării cu ale noastre, să. nu ne strice și mai rău, făcîndu-i aceleia promisiuni
cari nu va fi în stare să le țină, căci împrejurările din Dobrogea sînt departe de a fi atît de
lămurite decum li se par capetelor seci de la noi.
Comparînd începuturile tuturor statelor, observăm la cel dinții pas un lucru ce se repetă
aproape în mod identic la toate și pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se privește
ca aparținînd statului. Așa sub regii romani și la începutul republicei tot pămîntul era consi-
derat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetățenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile,
în vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxon icum și mai tîrziu Scltwaben-
spiegel păstrează în ordinea feudalității urmele unui drept, originar conform căruia tot teritoriul
era al statului, iar oamenii liberi stătea după, o deosebită ordine în legătură cu capul suprem
al statului, cu împăratul. în cronicele românești ne întîmpină asemenea memorabila frază :
La început tot pămîntul țării era pămînt domnesc. în țările slave lucrul e acelaș, deși poate
sub altă formă ... c-un cuvînt originea proprietății imobiliare e pretutindeni posesiunea confe-
rită. de stat, pentru servicii anumite, mai cu seamă. însă războinice. în acelaș spirit se aplica
la noi bunăoară pînă, mai ieri alaltăieri, adecă pînă. la introducerea orbească, a Codului Napoleon,
împărțeala de pămînt între membrii unei comunități răzășești care descindea adesea de-a dreptul
dintr-o singură, familie. Precum Cănteștii, Bălșeștii, Sturzeștii nu sînt decît membrii unei familii
răsărite din bătrînul Canta, Balș, Sturza, tot așa Bucureștii nu sînt decît membrii familiei
lui Bucur, Stoieneștii ai lui Stoian, Floreștii ai lui Florea ș.a.m.d. Se înțelege că între membrii
egali îndreptățiți ai unei familii care s-a înmulțit la 3 — 400 de inși trebuia săi existe un alt
89
drept de moștenire decît acolo unde originea proprietății era cu totul alta, îneiUtotalitaiea
moșiei răzășești era privită ca aparținînd personalității juridice abstracte a bătrînului cutăruia
ori cutăruia, iar membrii acelei personalități juridice, înrudiți de-a dreptul și răsărind dintr-o
mamă și dintr-un tată, aveau părticelile lor de pămînt în posesiune numai.
Această esplicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocnpînd noua
provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucînd și stârpind rădăcina existenței economice a
populațiunii, să nu crează că ceea ce se numește pămînt al statului e într-adevăr al statului,
căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă
a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe cînd elementele proprietății individuale sînt repre-
zentate sub forma posesiunei, conferite de stat pentru servicii ostășești. E caracteristic pentru
statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil:
adică biserica și statul. în faptă lucrul stă astfel: a statului român sînt numai acele locuri cari
nu sînt a nimărui, res nullius; oriunde însă se ivește un posesor, fie colectiv, fie individual,
la intrarea steagului român în acea țară el devine proprietar pe ceea ce posede, rămîind a se
regula numai modus vivendi pe proprietățile colective (pășuni, eîșle ete.).
Astfel numai s-ar realiza de la cel dîntîi pas în Dobrogea un progres real în viața juridică
a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească do proprietate a statului în
înțelesul strict și definit al proprietății private a statului, precum stă lucrul la noi în România,
a deposeda turci, tătari, români și bulgari pentru a parcela pămîntul lor, cîștigat cu sudori și
cu sînge, la coloniști ar însemna a-și atrage de la început ura populațiunilor/ba a ajunge la
conflicte sîngeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuiesc tocmai pentru că
nu sînt slave. Ele trebuiesc cruțate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai
bună stare, sub o mai bună administrație. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n ar fi nedreptă-
țiți se înțelege de sine.
Din nefericire superficialitatea și pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă
de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decît a lucră-
torilor de rînd din Apus, ne dau și acum ca totdeuna o rea prevestire despre modul barbar
în care vor procede. Dea Dumnezeu să ne înșelăm noi și să fie ei mai buni decum îi cunoaștem.
Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea cari nu sînt
intr-adevăr ale nimărui s-ar putea așeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e îneîntată de
propunerea bancherilor de la Viena și că guvernanții noștri așteaptă proiectele de organizație
ale Angliei, Rusiei și Austriei pentru a aranja administrația Dobrogei, care ar avea a se face
de o comisie de diurnași.
Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoștințe adminis-
trative, financiare și economice, înzestrat cu puteri discreționare, care să unifice încet-încet
țara cu patria mumă. Și ar trebui să fie un om mai în vîrstă, nu un Pache, Mache sau Sache,
scos din cutia unei curtizane pariziene și cules de pe ulițele Bucureștilor „pour civiliser en
deux jours la sauvage Dobroudja”. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai prețios
și mai folositor decît tot comitetul de redacție al „Românului” bunăoară, nemaivorbind de
alte ziare liberale.
Alți oameni trebuiesc acolo.
[4 august 1878J
[„DIN PETERSBURG NE SOSEȘTE ȘTIREA...”]
Din Petersburg ne sosește știrea că în ziua de 4 (16) august, adică ieri, doi indivizi au tras
cu revolverul asupra generalului Mezenzow, setul secțiunii a treia (al înaltei poliții), și că generalul
a fost greu rănit.
Știrea are nevoie de confirmare și noi ne îndoim încă daca s-a întîmplat într-adevăr acest
atentat, care n-ar fi decît o repetare a celui comis asupra generalului TrepoE de către Viera
Sasulici, căci Mezenzow e urmașul în funcțiune al lui Trepof. Dar de s-a întîmplat sau nu e
deocamdată lucru secundar. Ceea ce e caracteristic sînt știrile tot de această natură de care
e încărcat aerul. Mai zilele trecute ziarele pariziane și cele din Viena cuprindeau știrea că s-ar fi
atentat asupra vieții principelui de Bismarck.
90
O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți
ai republicei universale, cari la noi sînt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a răsturna
toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte
sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turbu-
rărilor etc., iar acele încercări încep a~și arunca umbrele de pe acum.
Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării
culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendențele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind.
Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual și moral nu seamănă
cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele
dobmdite de alți cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o
strînsură părințească, ci trebuie să și le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu.
Civilizația omenească sc-nccpc oarecum din nou și din fundament cu orice generație nouă,
care, daca nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinți totuși trebuie să-și
cîștige prin propria memorie și judecată cunoștințele lor. Prin urmare cercul de oameni într-ade-
văr culți cari conduc societatea și au fost în stare să-și aproprieze suma de cunoștințe grămădite
de părinți, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publi-
cului cult, care poate să priceapă și să aprecieze munca învățaților, fără însă de-a produce ceva
pe acest teren. în afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne creză-
toare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoștințe jumătățite, semidocți sau
inculți cu totul, caută a o amuța asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă
în naștere, avere sau știință. Cultura oricărei nații c împresurată de-o mulțime oarbă, gata a
recădea în orice moment în barbarie. Această mulțime nu se recrutează mai niciodată la țară,
între țărani, ci tocmai în orașe, între acei oameni produși în condiții nefavorabile și trăind în
ele, cari [sînt] crescuți închirciți fizicește și intelectual, cari n-au mintea clară și sănătoasă
a omului născut și crescut în condiții normale. Chiar în orașe însă ei s-au înmulțit prin căderea
micei manufacturi și victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu mașine de vapor.
Romanii și în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem
practic de colonizare, căci colonia c un canal de abatere a superfluenței populației care, rămasă
în țară, ar îneca în valurile ci și statul și cultura.
în Rusia însă ne-ntîmpină ciudatul fenomen al tendențelor comuniste agrarii. Daca
socialismul orașelor industriale e esplicabil, deși nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu
are ințeles și mai ales nu într-o țară în care pămint ne-mpărtit există cu prisosință și populația
e rară.
Socialismul industrial pornește de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că,
chiar de s-ar împărți averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza
altfel munca, mijloacele prime de existență nu se pot îmulți în infinit și că nevoile sociale tre-
buie neapărat să consiste în renumita disproporție formulată de Malthus, conform căreia popu-
lația se-nmulțește în progresie geometrică, adecă în patrat, pe cînd mijloacele de trai se-nmul-
țesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la
muncă aspră pentru a putea să-și întreție existența fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge
tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existență deosebită morală, că are o cultură
a minții si a inimei ai carii hrănitoare sînt puțin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea
sau a le face existența imposibilă însemnează a dărima temelia culturei.
Iluziile economice a sectei socialiste s-a lățit însă și în state în care n-au rațiune de a fi.
în Rusia, comunismul are o mulțime de adepți, și unora dintr-aceștia pare a fi căzut
jertfă și generalul Metzentzow.
La noi în țară socialismul are asemenea adepți. A început a apărea foi periodice care,
scrise fără ortografic și fără primele cunoștințe gramaticale, totuși cred că cu acest minim capital
de creieri și învățătură se poate reformăuniversul.
Cumcă liberalii noștri se bucură de progresul ideilor lor se înțelege de sine.
Mai la vale comunicăm proiectul de lege îndreptat contra socialiștilor din Germania,
proiect destinat a se propune Reichstagului, care e convocat deja pe ziua de 9 septembrie
anul curent.
[6 august 1878]
[„«ROMÂNUL» REPETEAZĂ MEREU
„Românul” repetează mereu fraza pe care a rostit-o de astă iarnă încă, cumcă la intrarea
noastră în acțiune nu mai trebuia im alt tratat cu Rusia, de vreme ce convenția era cu totul sufi-
cientă și un nou tratat n-ar fi fost decît repetarea, id est un al doilea exemplar al convenției.
91
Discuțiunea, pusă pe acest teivn, pe care-1 pune „BomâimT1, desigur că nu va înainta
deloc dacă nu se va arăta geneza convenț iei. în fa ptă hagiul de la Livadia sau c-a făcut promi-
siuni pozitive, cumcă Basarabia se va retroceda, sau c-a păzit o ținută îndoielnică, nici a zis da,
nici ba, lucru ce trebuia neapărat să convie rușilor. în vremea hagialîcuhii la Livadia era minis-
tru de externe d. N. lonescu, cel de incapabilă, memorie.
Acet om cu puține cunoștințe și cu mai puțin talent de om de stat, profesor slab și orator
bombastic, în de-altfel prototipul tuturor acelor nulități din Moldova cari se botează fracțiune
liberă și independentă, văzîndu-se pus în capul trebilor, începuse a împăna posturile diplomatice,
cîte sînt, cu feciori de popă cari toată viața lor se ocupaseră cu advocatura de mina a doua
pe la tribunale și judecătorii de pace din provincie și acum, fără știrea lui Dumnezeu, erau
chemați să reprezinte maiestatea poporului român lingă celelalte maiestăți. în faptă politica
d-lui N. lonescu nu era nici una.
Politica externă a țării era în realitate purtată de d. I. C. Brătianu, iar d. lonescu nici
visa de ce se petrece la spatele sale și găsea numai că diplomatica- e un lucru plăcut, și ușor chiar
în vremi furtunoase. Cum începură a se limpezi lucrurile, d. Brătianu îi trimise d-lui lonescu
demisia scrisă gata acasă, neavînd domnia lui decît s-o iscălească, iar primirea acelei demisii
din partea M. Sale era deja gata în buzunarul d-lui prim-ministru, înainte de a fi gînditd. lonescu
să și-o dea.
în această vreme în care la Ministerial de Externe era o păpușă care nu știa, nimic din
cîte se petrec și care era pus în jețul de ministru tocmai pentru că nu știa să dea nici o informa-
țiune, hagiul de la Livadia a compromis pe deplin cești unea Basarabiei și a Bom âniei în genere.
Purtarea d-lor pare a fi fost astfel Incit Busia era în drept-de a-i considera sau mai bine de a-i
deconsidera ca pe niște instrumente ale politicei rusești. Pe această clină primejdioasă, mi-
nisteriul român, nu din patriotism pe cît de ochii lumii, căuta un pretext ca să intre în acțiune,
își oferea alianța etc. pe care Busia o respingea, cu stăruință. Ei bine, iată, că sosi momentul,
singurul moment avantagios în care puteau îndrepta colosalele greșeli ce le făcuse, puteau
șterge promisiunile verbale ce le vor fi rostit, si liberalii noștri sînt din nou trași pe sfoara —
cu voia lor proprie poate — puind temei pe vorbe măgulitoare în loc de-a încheia un tratat cu
punctele pe i, în care să se garanteze fără înconjur și de-a dreptul Basarabia.
Acesta este istoricul pe scurt al fazelor cari au precedat misiunea Ignat ief. Cîtă vină, și
cită greșeală a fost în procedarea guvernului va hotărî viitorul, noi puteau ști numai a t îl a, că un
tratat în regulă la intrarea noastră în acțiune era neapărat necesar, căci această.- intrare însemna,
alianța timporalâ. cu Busia, și acea, alianță nu se putea face fără, compensațiuni si fără garanta-
rea, cu de-amâmmtul stipulată, a integrității noastre teritoriale.
De aceea am strigat noi de pe at unci : zapis, chezășie, amanet. Tot de aluneca încă am spus
că Busia e hotărîtă să ne ia Basarabia, iar ,,Bomânul” ne scotea ochii cu (jenooziiatea aliatului
nostru și cu adnurațiunea care o are pentru armata și diplomația română.
E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot. și de-a nu putea împiedeca nimic. Tot ce s-a
întîmplat în urmă am prevăzut și, încărcați cu hulă și cu ocară din partea presei liberale, ne
duceam păsul liniștiți, știind că vrenua ne va da dreptate și cuprinși de durera că, puși afară din
cercul vieții publice, nu puteam mișca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.’
/9 august 1878]
[„DIN ISTORIA MĂNĂSTIRILOR ÎNCHINATE...”]
Din istoria mănăstirilor închinale știm cita îusemiiătate avea odată pentru noi românii
muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pămînt a Peninsulei Cbalkidicc din Marca Egeică,
care, purtînd și astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea
după Christos minunatul loc de conviețuire a inii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor
numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate și la 150 de sihăstrii.
Fiecare nație de lege greco-oricntală are una sau mai multe mănăst iri, în care și azi vin în fiecare
an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Con-
stantinopole ș.a. Călugării înșii, astăzi în număr de 10000, între .cari o mie de români, se recrutează
din toate națiile dc lege răsăriteană și trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.
92
Sfîntul Munte șe bucură și astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru
că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate
așeza în sfîntul ținut afară de Bostangi-Aga, care întreține relațiile între călugări și sultanul.
Guvernul acestei republici eclesiastice în mina Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a pe-
ninsulei ; acest sinod e compus din 20 de delegați (de fiecare mănăstire unul) și patru prezidenți,
cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ține disciplina și dispune cele de
trebuință pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sînt închi-
nate Purtuea-Fecioarei si se împart în cultul lor astfel incit fiecare stadiu al vieții Maicii-Dom-
nului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.
Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul și administrația
deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunțat
la propria lor voință, și la averea lor și trebuie să se. supuie necondiționat; pe cînd celelalte
mănăstiri, monaslira idiorliythma, au constituție republicană, își aleg în fiece an starețul și hotă-
răsc. asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toți cei ce au dreptul de-a vota,
în chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din
pai tea. mănăstirii decît pine si vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sînt mai
mult ori mai puțin cunoscute ; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenția asupra unei
tendente, ce merită toată lauda precum și toată încurajarea din partea publicului român.
După căderea împărățiilor ortodoxe a Bizanțului și a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit
obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români și a poporului românesc. N-avem
decit a aminti că dintre cele 21 de abații mare, șase numai sînt fundațiuni ruso-bulgare, opt sînt
fondatiuni românești și anume : St. Grigorie, Caracal, Docliiarion, Gotlomușid, Xeropotamul,
Paulokuudoros, S. Dionis de Trapezunt și în fine însăși frumoasa și splendida Lavra. Nenumărate
moșii se dăruiseră, de către Domnii și boierii din țările noastre, bani și odoare și cu toate acestea
pînă astăzi nu s-a văzut o mișcare de viață intelectuală între membrii români ai marii comuni-
tăți religioase.
Acuma pentru întîia dată ne întimpină, o tendență într-adevăr vrednică de toată lauda.
S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoșani, a întreprins o călătorie prin țările
noastre spre a aduna mai cu seamă cărți pentru înființarea unei biblioteci la schitul Cotlo-
mușului, al cărui stareț este.
„Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns
prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem și noi.
Domnule Redactor
Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiați mai cu deosebire, au avut bunăvoință a
vorbi de modesta mea persoană, anunțind venirea mea în țară și scopul pios și românesc ce m-a adus.
Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea țintă este să adun mijloace cu care să înavuțesc biserica
română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomușului de la Sîntul Munte al Athosuluî, unde pronia ce-
rească a voit să fiu stareț.
Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de
monah și cualitate[a] de creștin și de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoință din
partea presei române și încurajare pentru calea în care am pornit.
La rîndul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tutulor
acelor domni redactori, cari au găsit și vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească și
creștinească și a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putință să luați inițiativa ca unii din dd. redactori și oricari
alți cetățeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune fot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărți
și obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.
Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. în adăstarea rezultatului propunerei ce luai
curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar lumi-
nător pentru scumpa noastră țară; iar d-voastră primiți binecuvîntările duhovnicești.
de la smeritul în Hristos
Arhimandritul Chiriac,
starețul bisericei Întîmpinarea Domnului
Pînă la. formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strîngerea de bani, cărți și
obiecte, redacția „Timpului” primește asemenea în păstrare cărțile,banii ș.a., pe cari cititorii
noștri ori alte persoane' din public ar dori să le ofere în folosul schitului și a bibliotecei, ce se va
înființa.
Von reveni asupra cestiunii.
[10 august 1878]
93
[„ANUNȚĂM CU PLĂCERE...”]
Anunțăm cu plăcere tuturor cititorilor cari se interesează personal de soarta bărbaților
ce aparțin la opoziție că am scăpat și de astă dată cu pielea curată. Generoșii noștri adversari
nu ne acuză de trădare, cu toate că ar putea s-o facă atît de lesne.
Este intr-adevăr o plăcere de a avea a face cu adversari politici atît de nobili, atît de
buni și, înainte de toate, atît de sinceri, cari-ți arată de mai nainte primejdia ce te amenință,
cursa în care ai putea cădea. „Românul” în revista sa de alaltăieri dovedește lămurit că sîntem
niște trădători, niște oameni fără nici un simțimînt de patriotism, și că nu ne sfiim a lucra
fățiș și în toate zilele în interesul Rusiei, și cu toate acestea nu ne acuză de trădare, numai și
numai din cauza patriotismului orb, căci este bun „Românul” ăla, bun patriot, atît de patriot,
îneît nu-i poate trece nici prin gînd măcar că ar putea exista trădători între români. Simți-
minte atît de nobile, întotdauna frumoase, chiar atunci cînd nu le poți înțelege. Căci trebuie să
mărturisim că noi, asupritorii patentați ai poporului, nu prea înțelegem de ce oamenii cari au
aruncat la picioarele contelui Andrassy cadavrul sîngerînd al Roma nici cu cunoscutul cutii înf ipt
în pieptul ci pînă la mîner să nu comploteze acuma și cu Rusia pentru a-i arunca și ei o bucată
de cada viu.
Contele Șuvaloff a declarat el însuși
qu’il est fcrmciuent persuade que la Roumanic cile m^tne est interessee â ce que cettc question soit resoluc dans
le sens des aspirations de la Russic1-.
Adică guvernul radical și patriot a crezut de cuviință să-l convingă pe contele Suvaloff
că România are un interes special a se lăpăda odată de blăstămata aia de Basarabia.
Contele Șuvaloff a înțeles-o după multă strădanie și a fost atît de bun să pledeze înaintea
Congresului pentru interesul acesta eminent al României.
Opoziția susține acuma că guvernul n-ar fi trebuit să dea Basarabia; ergo lucrează în contra
unui interes al țării. Oricine lucrează în contra unui interes al țărei este un trădător; ergo
opoziția este trădătoare. Orice trădător trebuie pedepsit; ergo opoziția trebuie pedepsită. Și
cu toate acestea guvernul este atît de bun îneît nici nu-i vine a crede că un român ar putea fi
trădător.
Ce oameni buni ! Ce inimi de creștin !
Eoarte bine fac că ne iau așa dulce și cu bunătate. Este mijlocul cel mai bun de a ne
face și pe noi roși — roși de rușine și minie despre nemernicia și îndrăzneala cu cari nu se
sfiesc a ne imputa lucruri de cari sînt capabili numai ei.
Să ne acuze și de trădare — am avea ceva de rîs.
[12 august 1878]
1 Protocol n°. 9 al Con gr., ședința de 29 iunie.
t TEODOR DORING
Alaltăieri, marți, toți artiștii din Berlin au condus pe un amic al lor la cel din uimă
loc de odihnă. Oricine a trăit câtva timp la Berlin trebuie să fi văzut o dată pe bătrînul Do ring,
unu din cei mai însemnați membri ai personalului Teatrului de Curte din Berlin, repre-
zentatorul ilustru de caractere bine pronunțate, care sîmbătă, trei ceasuri după-amiază, căzuse
victima unei suferințe ce-1 ajunsese în vremea vacanțelor din anul acesta. în persoana lui se
săvîrși din viață un actor a cărui ideal fusese a realiza întotdauna intențiele scriitorilor drama-
tici, o țintă pe care și-o și ajungea în mod neîntrecut, mai cu seamă în crearea rolurilor vesele.
El s-a născut în 19 ianuarie 1803 la Varșovia. Părinții lui hotăriseră a-1 face negustor, dar el
părăsi în curînd cariera aceasta pentru cea spinoasă de artist dramatic. în anul 1825 debuta în
rolul luliu în piesa Poetul sărac; în anul 1826 veni la Breslau și de aci la Mainz. între anii
1832 pînă la 36 jucă la Mannheim, Carlsruhe și Hamburg. De la 1840 încoace a fost membru al
Teatrului de Curte din Berlin.
94
Acu patru ani el serba iubileul său artistic al unei activități de 50 de ani și cu ocazia
aceasta a primit onoruri și distincțiuni nu numai din partea colegilor și amicilor săi, ci și din
partea împăratului german, precum și din partea multor principi. La 15 iunie anul corent el
jueă pentru cea din urmă dată rolul lui A ttingliauwn în Wllhelm Teii. în curs de aproape 54
de ani Doring a jucat aproape 300 de roluri deosebite, între cari cele mai principale sînt Mefis-
tofiles, Natan, Attinghausen, lust, Falstaf, lago, Shylock, Șeva în Evreul lui Cumberland,
Polonius ș.a.m. în vremea cît a stat la teatrul curții a jucat,’ după: propria sa mărturisire, de
4900 de ori în 295 de roluri diferite. Teatrul Curții pierde intr-insul unul din cei mai distinși
actori, care va fi cu greu înlocuit.
[12 august 1878]
ANEXAREA DOBROGEI
în ajunul de a pierde o parte din patria noastră, Basarabia, și a adaoge la pămîjitul stră-
moșesc ținuturile de peste Dunăre ale Dobrogei, credem că cestiunea aceasta trebuie cercetată
mai cu deamăruntul și din mai multe puncte de vedere.
Cunoseînd odată stipulațiumle respective ale Tratatului de Berlin, vom cerceta deci intru
cit avem datoria și întru cit dreptul de a le urma'.
Considerația care ni se impune chiar de la început este că actele noastre cari vor avea
de obiect realizarea stipulațiunilor Tratatului sînt acte ce le vom face de astădată și pentru
prima oară, după sute de ani pe răspunderea noastră proprie. Oricîte nc-am fi închipuit în tre-
cut despre drepturile noastre ab aniiquo, fie cu, fie fără cuvînt, totuși marile puteri europene ne
considerau parte ca pe niște vasali ai Turciei, parte ca pe niște epitropisiți ai Europei, și răspun-
derea pentru faptele noastre era adeseori ale suzeranului, dar și mai adesea ale epitropilor,
așa incit părtinirea părintească a unuia ne scăpa adesea de supărul poate mai puțin părințesc
al celuilalt din ei. Legați de-o împărăție pusă sub epitropie din cauza bătrâneții ei, noi, popor
tînăr de ciobani, deveniți plugari abia de la 1830 încoace, croirăm cu ușurința ce ne caracteri-
zează planuri de politică europeană și ne amestecarăm în certele celor mari, fără a pricepe poli-
tica lor, urmărită de veacuri cu stăruință de fier și cu mijloace uriașe, cășunindu-lc, de nu pri-
mejdii serioase, ceea ce nu sîntem în stare, totuși însă vexațiuni pe cari ei ’le treceau cu vederea
tocmai din cauza atîrnării noastre relative.
Mai este însă același caz și astăzi? Ca și fiul pierdut din parabola evangheliei, noi neam
pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moștenirea părintească
pe formele goale ale unei civilizații străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns
spre a ne-o apropria., și azi, cu mult mai săraci în puteri decît acuma douăzeci de ani, noi ne
vedem puși înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deși viața ușoară de pînă
acuma nu ne-a înțelepții decît prea puțin.
Nu e vremea de a ne face unul altuia imputări : cel puțin nu in această privire. Națiunea va
judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecați și va mustra pe cei ce s-au jucat
cu interesele ei. Noi, abstrăgînd deocamdată de la orice polemică., vom privi cestiunea cedării
Basarabiei și luării în posesiune a Dobrogei într-un mod cu totul obiectiv și fără a. face fraze.
Premisa de la care pornim și pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este
că trebuie să ne supunem Tratatului de Berlin, mai ales acum și după, cîte s-a mtîmplat. Ar fi
fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale și ne îndeplineam cu șfințenie și
curaj misiunea ce ni se impunea de către Tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a
face cauză, comună cu popoarele de peste Dunăre abiaatuncea cînd am fi putut regula cestiunea
singuri și fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar în sfîrșit în cartea sorții a fost scris, ca să fim
împresurați de mreaja ademenirilor de dinafară și a vanității dinlăuntru și să jertfim bunuri
ciștigate și sigure pe bunuri necîșt-igate încă și închipuite poate. înainte de un an eram poate
in stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod
fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă puteri egale își țineau cumpăna și micul nostru adaos ar
fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanța ce ne-o
dăduse un moment mare și solemn din viața noastră. Nefiind ieri cu dreptatea, astăzi dreptatea
nu e cu noi.
Deci să ne supunem certării, adecă Tratatului de la Berlin.
.95
întii : Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea
acelei fîșii de pămînt era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă care ne-a redat-o
a, găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin
Tratatul de la Paris, mandatul adecă de-a păzi libertatea celei mai importante artere a nego-
țului răsăritean, nu atit prin puterea noastră proprie, pre cit prin lipsa de amestec a unei
puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderanță ar deveni hotăritoare prin posesiunea
exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun asupra căruia, toate puterile mari
vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție ; pe cînd o putere
mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod dis-
creționar de un bun atit de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți si i-ar
paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație garantată numai prin
șiruri negre pe hîrtic albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie
și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe cînd noi simțim cu vioiciune că ni
se rupe o bucată din patria noastră, străveche, lucru ce nu se poale compenza nici prin bani,
nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu.	’
Durerea noastră e drept că nu mișcă pe. nimeni, dar presupunem totodată că nici un om
înțelept din diplomația europeană, nici chiar aciia ce ne sînt contrari, nu ne vor lua a nume
de rău un resentiment ce e natural și care-și poartă justificarea în sine însuși.
Vederat c asemenea că, deși stăm înaintea unor hotărîri a, căror întreagă răspundere
cade, asupra, noastră, totuși libertatea noastră de deriziune și de acțiune o departe de a fi atît
de largă precum ar cere-o gingășia moment ului. Obiectele stipulațiunilor Tratatului de Berlin,
Basarabia și Dobrogea, sînt ocupate, de trupele împărătești; ba chiar mijlocul țării o pentru un
an calea descinsă pentru mișcarea din și înspre Bulgaria a acelor trupe. Și cu toate acestea tre-
bme să ne hotărîm. Mai mult încă. Be cînd sîntem siguri de simpatiile populațiunii noastre din
Basarabia, nu sîntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor, incit s-ar putea repeta și față cu noi
scenele ce se petrec, cu austriacii în Bosnia., cu rușii în Lazistan și poate în curînd eu muntenegre-
nii în părțile anexate ale Albaniei, cu sîrbii în ținuturile locuite de moametani. Acest lucru ne-ar
fi indiferent dacă, noi, ca stat si ca națiune, am împărtăși punctele de vedere cari au hotărit
acțiunea tuturor beligeranților în cestiune ; dar noi - precum ani declarat-o solemn de la început
— n-am întreprins un război de cucerire trecînd Dunărea, ci ani întins numai presto Dunăre
acțiunea noastră, defensivă. Dacă, n ani putut fi conseeinți în lucruri pe cari hi le-a impus alții,
să fim cel puțin conseeinți în lucruri în care sîntem liberi de a fi.
Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și i)rimim Dobrogea, pe de altă parte cestiuneă
cum s o primim, adecă a modului luărei în posesiune, c mai grea decum s-ar pare la prima vedere,
grea din cauza împrejurărilor, grea prin necesitatea de a fi consecuenți cu declarațiunea făcut ă la
intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de
aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile,
cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.
Să nu se uite un lucru. Tratatul de Berlin însemnează într-adevăr o înțelegere intre toate
puterile cele mari, dar acea înțelegere e numai formală. Sub forma netedă a articolelor așezate
pe o hîrtie care nici se supără nici bănuiește fierb totuși dușmăniile și esclusivitatea in tereselor;
din cutele păcii, decretate în mod formalși solemn, se scutură insurgenții din Bosnia, liga alba-
neză, nemulțumirile din Rumelia, revolta lăzilor, rezistența Porții contra cererilor grecești, iar
pentru noi: concediarea cu nepusă în masă, a colonelului Fălcoianu și repatriarea cerchezilor în
Dobrogea. Să ne înțelegem. N-am fi avut nimic contra repatrierii sub auspiciile noastre sau sub
auspiciile voinței liber exprimate, a provincialilor dobrogeni, însă, repatriarea energicului dar tur-
burătorului element sub scutul ocupației rusești poate avea o altă semnificație cînd cunoaștem
înlesnirea cu care acești oameni, mercenari de meserie, se pun la serviciul orișicui și cînd din cazu-
rile citate, avem dreptul de-a ne îndoi despre sinceritatea omnilaterală a stiprdațiunilor Trata-
tului de Berlin.
Nu ne e frică, dc acești oameni, precum austriacilor nu le e frică de bosniaci sau rușilor de
lăzi, căci Dobrogea e departe de a avea prin natura ei fizică o atît de înseninată putere defensivă,
ca Bosnia și Lazistanul. Dar a împușca în oameni ar însemna a preface anexiunea pacinică în
cucerire, ar însemna a împărtăși puntul de vedere a tutulor celora cari s-a lupta cu turcii în acest
război, ar însemna a deveni complici cu ei și a consfinți prin această complicitate pierderea pe
de-a pururea a Basarabiei. Cu ce drept ne-am plînge dc-o nedreptate, pe care am comite-o noi
înșine de a doua zi chiar? Cu ce drept ne-am plînge că poporul nostru se-mparte ca o turmă necu-
vînlătoarc, cind noi înșine am trata ca pe-o turmă necuvintatoare părțile unui popor care și el
are mari calități și mai cu samă o mare și nu tocmai neîntemeiată susceptibilitate națională?
Sau poate turcii din Dobrogea, cu strălucitul lor trecut militar, ei, cuceritori în trei continente, se
pot privi ca o turmă făr’de voință, căreia nu-i pasă sub ce stăpîn încape?
96
Int r- alt număr al „Timpului” am anticipat cestiunca deprm ca și cînd. ar fi fost hotă-
rită deja, pentru că știrea, adusă de bine informata „Corespondență politică”, cumcă guvernul
nostru umblă să precupețească de pe acum pămîntul Dobrogei, ne indignase. Același principiu
moral care ne dictase respect pentru averea privată din Dobrogea ne dictează si șirurile
acestea, cari ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toii, adecă a lua și stăpîni
cu baioneta, e lucru ușor; a păstra însă acest Orient în miniatură, cu tot amestecul său de
popoară, a dovedi că smtem destul de drepți și destul de cumpătareii ca să ținem în ecui-
libru și în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărată politică pe lingă care
politica forței brute e o jucărie.
Dar, înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei,
ne abatem puțin pentru a arăta dreptul nostru la aceasta. Dreptul nostru este istoric. Dacă
împrejurările sint de natură a-1 sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin,
ar ii un drept nud, de a căruia întrebuințare ar trebui să ne ferim.
Intr-adevăr, încă în vremea lui Ilerodot, Dobrogea era stăpîmtă de geți, cari, îngemănați
intr-un singur stat cu dacii, țineau amîndouă malurile Dunării. în vremea lui Cezar Dobrogea
e hi mînile românilor, iar dacii si goții trecuseră de mult dincoace de Dunăre și se așezase defi-
nitiv aicea. Pe timpul împăraților Dobrogea era populată , în orașe, de comendanți greci, pe șes,
de sciții plugari și făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost
epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Eavenna, o compilație
din veacul al 7-lea după Crist, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează ora-
șele Dionisopol^ Bizoi, Timuvi. Tirissa, Callatis^ Straionis^ Torni# (locul de exil al lui Ovid),
în fine Islriopoh#^ toate colonii grecești de negoț (Cf. Itavomalis anonymi co#mographia^ IV. 6)
iar Pliniu bătrînul citează ca orașe scitice Afrodisia#^ Libislos^ Zigere^ Borcobe, Eumenia, Bar-
Ihenopolis, Geranta. Pe i ti nerari ul lui Antonim numărăm de la Silistra (Durostoro) pînă la Novio-
dvinum (Tulcea) șase orașe mai însemnate : Tran#marisca (Turlucaia), Capidaca, Car#o,
Beroe, Troimt#; iar de la Eocoiodunum (Tulcea) pînă la Callati# (Mangalia?) două, orașe:
ad Salice# și TowQsl (Knstenge ^ ). Daca mai adăogăm încă o parte din orașele Mcsiei infe-
rioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de orașe în acea provinție, dintre
cari cele mai multe a pierit făm de nici o urmă. Rămîind moștenire împărăției Răsăritului,
Dobrogea a fost cutreierată, ca și Principatele romanești, de roiuri de popoare, de huni, avari,
pecenegi, cumani și in fine de tătari. Intr-adevăr, pe la începutul veacului al XMea, cumanii,
sau polovții, un neam fino-tartaric, iși părăsi .așezarea de lingă Volga și ocupă țările române, din
cari au gonit pe chazari și pecenegi. Cumcă in veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii
bulgarilor, stăpînea în Dobrogea pecenegii se dovedește prin multe nume actuale de pîrîuri și
localități. Scoși an fost pecenegii de cumani, aliații viguroși ai Asanizilor contra Bizanțului. în
fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sint scoși din
țară de către tătari, cari se așezară cu predilecțiime în Dobrogea și sînt pînă azi acolo. Existența
lor în acele părți îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, in toată forma, domn al țărilor.
tătărești. Astfel provincia a fost stăpînită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care a
trecut prin țările noastre, deși această stăpînire n-au întrerupt continuitatea de drept a împără-
ției bizantine, care-și mănținea garnizoanilc și organizația, provincială/ mai cu seamă în orașele
țărmurene și în olatele mai mult puțin întinse ale acelor orașe. Cu succes au fost luate orașele
țărmurene de către Asanizi, pe cînd șesul însuși pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat
Mircea, domnul țărilor tătărești, Dobrogea, de la Șișman VidinuL și malul drept pînă la Silistra
și le-a și ținut toate acestea, pînă ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupînd cetățile românești
Isaccea, Silistra și Giurgiu!, precum ocupase Nicopolul și Vi dinul, puse capăt domniei Basarabi-
lor pe malul drept al Dunării. în vremea lui Mircea populația Dobrogei se vede a fi fost în majo-
ritate^ tătărască.
în vremea migrațiunii popoarelor, deci și în vremea venirii bulgarilor cit și mai tirziu,
atît Dobrogea și țările române se considerau ca aparținînd împărăției bizantine și anume Țara
Românească și Moldova făceau parte, adesea numai nominală, din Mesia inferioară. Anonimul
din Ravenna zice :
Asemenea peste fluviul Dunării sînt următoarele cetăți ale Mesiei inferioare: Porolissos ele., între cari Saci-
duba, Panii Atuti, Ponmlos, Zarmiscgcthusa s.a. cari, după tabla Pcntingeriană și după Ptoloniei, se află fără contesa
tare dincoace de Dunăre.
Urmași ai dacilor si romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin
Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sînt
împrejurările chiar.
Intr-adevăr, petițiunile uniforme ale bulgarilor din Rumelia, cari declară că nu vor a trăi
alături cu mohametanii, și că or unii or alții trebuie să iasă din țară, aprobarea indirectă a
acestor petițiuni cuprinsă în răspunsul principelui Dondukof-Korsakof; vestita programă
91
despre organizarea Bulgariei, trimisă din Belgrad cătră „Norddeutsche Allgememe Zeitung”,
in care se stabilește confiscarea averilor geamiilor și vînzarea cu toptanul și pe prețuri de nimica
a bunurilor imobile ale musulmanilor din Bulgaria, toate acestea sint de natură a face pe
mohametanii din Dobrogea să piardă orice gust de a fi lipiți de o provincie in care majoritatea
generală ar estermina majoritatea locală.
Dar daca dreptul nostru istoric și împrejurările sînt îndestul de puternice față cu Bulgaria
și cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel față cu chiar populația Dobrogei. în privirea acesteia
maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sînt adevărații proprietari
ai ei și dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi
domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales cînd n-a fost acest drept istoric cauza intrării
noastre in război, mai ales cînd am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.
Afară de Delta Dunării și insulele, caro sînt incontest abil ale noastre, căcine-au fost hără-
zite și prin Tratatul de la Paris și se țin de noi prin chiar nat ura teritoriului, apoi, fiind nelocuite,
nu ne impun datoria de-a ține seamă de voința legitimă a altuia, celalalt teritoriu al Dobrogei
îl primim într-adevăr, dar numai c-uu titlu veritabil de drept, cu consimțămîntul populațiunilor.
Cum se vor întreba populațiunile, prin plebiscit sau pe altă cale, c o cestiune de detaliu,
în orice caz n-ar fi o cestiune de dominare ci de conviețuire, căci nu c vorba de cucerire, ci de
uniune.
Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă.. Ar fi corectă din punctul de vedere al
moralității politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea [a] unui popor care, fiind însuși în
mare parte apăsat și supus sub popoare străine, nu voiește a face și el cea ce dorește să nu i se
facă.
Apoi ni s-ar dovedi în mod pipăit cumcă stipulațiunea respectivă a Tratatului de Berlin
e sinceră și în fine n-ar mai fi vorba de schimbul Basarabiei, cei puțin nu pentru conștiința
noastră națională.
Se înțelege că nu dăm numărui lecțiuni de morală politică și de dreptate. Dar pentru un
popor mic e primejdios de a imita procederea celor mari și singura sa tărie e dreptul, dreptul
legătuit, juruit, întărit cu șapte peceți.
Cazul consultării populațiunii în privirea aceasta nu e cel dinții, deci nu e unic. Nizza și
Savoia, cedate Franței printr-un tratat în regulă, au fost consultate și au primit a fi anexate ;
într-un mod asemănător se poate consulta Dobrogea. Sau, dacă acest mod s-ar părea nepotrivit
cu starea Dobrogei, atunci se va găsi o altă formă legală corespunzătoare. Cu această ocazie s-ar
dovedi totodată și dorințele speciale ale provinciei și prerogativele cari le-ar cere gințile
deosebite pentru a-și păstra individualitatea.
S-ar dovedi c-un cuvînt modul de conviețuire pe care-1 doresc populațiunile. Raționa-
mentul nostru trebuie să fie următorul:
în război am pierdut o provincie și n-am cîștigat nimic; să vedem acuma daca avem destul
sentiment de dreptate și daca inspirăm destulă încredere pentru a ciștiga o provincie pe cale
pacinică și numai pe cale pacinică.
Acesta e singurul protest pe care-1 putem ridica fără a jicni pe nimenea, dar și fără a lovi
în noi. Sentimentul de naționalitate a poporului român e prea viu pentru ca guvernul lui să poată
face abstracțiune de dînsul. Deci, constrînși a fi înțelepți în procedarea noastră și independenți
fiind acuma, adecă liberi de a muri de arma celui mai tare, să păstrăm cel puțin pîn’în
ultimul moment mîndria și sentimentul dreptății noastre, cari ne sînt absolut trebuitoare pentru
momentul cînd existența noastră, de astă dată atîrnînd ca frunza pe apă, ar fi din nou pusă
în cestiune. Greutatea e: de a împăca exigențele simțului nostru național cu succeptibilitatea,
asemenea naturală, a fostului nostru aliat.
în cazul cînd populațiunile Dobrogei ar fi contra anexiunei în forma ei cea mai blîndă. chiar,
de ex. contra uniunii personale, atunci ar fi un semn: 1) că stipulațiunea Tratatului de Berlin
relativă la aceasta a fost subminată de mult de contralucrările unei puteri mari; 2) că ni s-a
preparat o mreajă care să ne consume puterile și mijloacele în lupte sterile, al căror rezultat—
cel mai bun chiar — ar fi cucerirea unei provincii c-un climat în marc parte nesănătos și care
nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune, ceea ce toți
știu, cumcă de cînd Dobrogea e cunoscută — adică de 2500 de ani aproape, de lâ Herodot și
pînă azi — ea a fost o provincie mlăștinoasă, puțin populată, foarte fertilă, dar și foarte nesă-
nătoasă, care numai sub cîrma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire
relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafața Dobrogei, lăsată
la discrețiunea agenților natureî, cari-o stăpînesc, redeveni repede pustiul care-a fost întot-
dauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii nouă, dar pe care le și stinge cu
aceeași repejune cu care le atrage.
[19 august 1878]
98
[„AM SPUS-O ÎN NUMĂRUL TRECUT...”]
Am spus-o în numărul trecut că, pentru prima oară după sute de ani, sîntem chemați a
hotărî cestiuni a cărora rezolvare va determina pe de-a pururea soarta nației românești în genere,
a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi
politice evreilor, anexarea Dobrogei, atîrnă ca o sabie cu trei tăișuri asupra noastră, și va depinde
de la înțelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinței.
Știm foarte bine, pentru noi și între noi, întîi că Basarabia ce ni se ia e o parte străveche
a țării Moldovei și c-a fost a noastră de la 1300 și ceva pînă la 1812, știm asemenea că evreii
nici au fost nici sînt persecutați în țările noastre și că îngrădirile ce li s-au impus a fost dictate
de un natural instinct de conservațiune.
Asupra, cestiunii a treia știm că, întru cît poate fi vorba de drept istoric, continuarea
Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependență naturală a Țării 'Româ-
nești, care a și fost a Țării Românești curînd după întemeiarea acestui principat.
Dar nu ajunge că le știm noi acestea.
Basarabia se retrocedează de Congres cu supoziția tacită că ar fi o parte a Rusiei ce i se
luase pe nedrept; Dobrogea ni se dă în schimb; în fine restricțiunile îndreptate contra unei
prea copioase imigrări a unor elemente cu totul străine Congresul le interpretează ca o restric-
țiune a libertății conștiinței și, sub condiția de a fi sau de a nu fi, ni se dictează de mai nainte
hotărîrile ce trebuie să le luăm.
E cumplit de nedrept acest luciu, dar cu toate acestea nu e mai puțin adevărat că el ni se
impune și că o rezistență de-a dreptul nu-i cu putință. Pe de altă parte însă e tot așa de sigur
că cu sistemul șovăirii, nedomiri iilor, anxietăților și paliativelor nu vom ieși la nici un capăt
și că ne vom crea numai izvoare de continue neplăceri, încît claritatea hotărîriîor noastre trebuie
de astă dată să înlătureze pe deapururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în
afacerile statului român.
în privirea modificării art. 7 din Constituție, toată ziaristica recunoaște necesitatea con-
vocării unei Constituante. Nu tot astfel e însă cu art. 2 din Constituție, care face obiectul
unei discuții vii în ziaristică.
Noi facem deocamdată abstracțiune de la principiul convocării sau neconvocării unei
Constituante și ne restrângem pentru astă una dată la răsfrângerea polemică a argumentelor
aduse contra convocării.
Constituția zice :
Art. 2. Teritoriul României este nealienabil.
Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decît în virtutea unei legi.
„Românul ” crede a putea comenta lucrul astfel:
Teritoriul României este intr-adevăr sfint și inalienabil, pină la o palmă de pămînt, dar prin o lege votată de
Camere limitele statului pot fi schimbate sau rectificate, ergo cesiunea a trei județe ale țârei fiind o schimbare de limite,
Camera ordinară poate s-o voteze.
Ciudată ideie de schimbare și rectificare are ziarul guvernamental!
Sofisma c atît de vederată și de pipăită încît un copil o poate duce ad absurdum. Căci
într-adevăr, daca cesiunea a trei județe întregi nu-i decît o schimbare de limite, atunci și cesiunea
a 10,15,20 de județe nu-i decît o schimbare de limite, en/orectificîndu-se și schimbîndu-se mereu
limitele prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la cir-
cumscripțiunea Fefeleiului.
Sofisma „Românului”, departe de a fi de o fineța deosebită, e din contra atît de ordinară
încît, stabilindu-se odată clar și bine status controversiae, argumentațiunea „Românului” devine
absurdă.
Stabilindu-se în mod absolut inalienabilitatea teritoriului României, e de sine înțeles
că nu poate urma în alinea a doua o dispoziție care să facă iluzoriu principiul general, căci
între două dispoziții contradictorii dintre care una susține inalienabilitatea cealaltă alienabili-
tatea, e sau una sau alta adevărată, nici cînd însă amîndouă dodată. Ar trebui să se admită
că legiuitorul n-a știut ce vorbește, că-n șirul de întâi stabilește un lucru pe care îl anulează
prin șirul al doilea. Dar e cunoscut atît de oameni în genere, cît și de psihiatri în deosebi,
că o asemenea anomalie, adecă o contrazicere, nu se poate petrece într-un cap sănătos ome-
nesc și că toate contrazicerile sînt numai aparente. C-un cuvînt un om nu poate susține
în aceeași vreme despre unul și același lucru că și există, și nu există. Sferele inalienabilității
și schimbării (rectificării) teritoriului nu pot fi deci contradictorii, ci una, inalienabilitatea,
e sfera mare, care cuprinde în sine sfera a doua, a schimbării sau rectificării.
99
„Bomânul” ia schimbare și rectificare în sensul cel mai larg al cuvîntului, care sens larg
escltide inalienabilitatea sau o preface intr-o simpla fraza banală; pe cîndlegiuitorul o ia în
sens restrîns. Omul e schimbător, va să zică că o mulțime de lucruri accidentale se modifică,
rămîind totuși el ceea ce-a fost în privirea celor esențiale ale existenței sale. El rămîne identic
acelaș cu toate schimbările. Și moartea, e o schimbare, și decompozitiunea organismului în
elementele chemice e o schimbare, dar nu o schimbare în înțelesul tezei de mai sus.
C-un cuvmt inalienabilitatea teritoriului statului ca principiu general nu admite și nu poate
admite decît schimbări sau rectificări neesentiale, nu însă esențiale, precum e pierderea a trei
județe, a unei porțiuni din malul Mării Negre, a unei guri a Dunării.
Cari pot fi însă aceste schimbări neesențiale ?
Teritoriul statului este inalienabil. Dar acest teritoriu, măsurat și hotărnicit de oameni
ce pot greși nu e în toate punctele pe deplin cert. Se pot descoperi documente (‘ari să arate
ca în cutare loc limita se întindea mai departe și a fost uzurpată, că dincoace era mai aproape
și am uzurpat noi terilor străin. Aceste uzurpări pot fi mari sau mici; mari fiind aduc după
sine schimbări de limite, mici fiind condiționează rectificări neînsemnate.
Asemenea schimbări sau rectificări au de presupunere fundamentală că statele învecinate
au rămas idealii proprietari ai locurilor inalienabile pe care le-a uzurpat unul de la altul.
Deci nu c vorba de schimb (echange) al teritoriilor uzurpate, ci unul, recunoscînd prin bună
învoială și cu bună-credință drepturile celuilalt, îsi rectifică granițele, restrîngîndu-le ici, lărgim-
du-le dincolo. Asemenea schimbări sau rectificări nu se fac însă, niciodat ă pe locuri unde granița
e bine determinată, prin rîuri, prin valuri de pămînt etc., ci numai pe acolo unde semnele ce
deosebesc un teritoriu de celălalt au fost- deteriorate. Astfel granița între Austria și Moldova
era însemnată la munte prin șir de stejari, în al cărora lemn era săpat, bourul Dragoșizilor.
Dar parte a crescut coajă, peste săpătură, parte rău-voitorii au tăiat, acei copaci, încît limitele,
devenind nesigure, au trebuit, rectificate. Posesiunea de fapt a cedat- atuncea proprietății inalie-
nabile de drept. Proprietatea statului asupra teritoriului său e inalienabilă, posesiunea de fapt
poate fi uzurpată, deci schimbată și rectificată. Schimbare și rectificare presupun totdauna
o uzurpațiune.
Vedem deci că un teritoriu inalienabil nu se poate aliena. Ceea ce se poate aliena sînt.
posesiuni uzurpate.
Uzurpat-am noi Basarabia?
Sînt. granițele atît de nesigure între noi și Rusia încît să aibă nevoie de așa o rășluitoare
schimbare sau rectificare?
Tocmai contrariul e adevărat. N-am uzurpat Basarabia și granițele ei sînt foarte sigure.
De aci însă rezultă că terito: iul statului, declarat inalienabil de către o Constituantă,
trei mari părți ale lui nu se pot d ‘dara alienabile decît iar printr-o Constituantă.
De va voi Constituanta s-o In ?ă aceasta sau nu e altă cestiune, care desigur că. e foarte
grea și merită un studiu separat.
Pe lingă aceste, întrebări mai rine o alta. în vremea alegerii actualelor Adunări erau cu
totul alte cestiuni la ordinea zilei. Darea în judecată a cabinetului Catargiu, economia în
finanțe etc.
Poporul român, consultat, a crezut de cuviință a-și rosti atitudinea față cu cabinetul
trecut prin alegerea oamenilor ce im reprezintă astăzi. Oare tot aceleași cestiuni sînt de hotărît
astăzi? Procesul contra foștilor minișt ?i a rămas fără acuzatori, economiile în finanțe au dege-
nerat în cheltuieli de război etc. Fo; >au oare alegătorii consultați în privirea unor cestiuni
cari nu li s-au făcut încă și pe cari ei rici nu le presupuneau la începerea evenimentelor? Apoi
pot Camerele să se mai pronunțe în gestiuni pe cari le-au hotărît. odată ?
[20 august 1878[
[„«ROMÂNUL» PUNE ÎN REVISTA SA...”]
„Românul” pune în revista sa de. la 21 august următorul neadevăr :
Organele opoziției cer convocarea unei Constituante care să introducă Dobrogea din capul locului fără nici o
tranzit tune în. viața constituțională a României ... (opoziția) fiind sigura că nici un guvern nu va putea să aplice din capul
locului în Dobrogea Constituțiunea și întreaga noastră legislațiune ; că prin urmare în această privire nici guvernul actual nu
100
va putea face astfel, ea începe de pe. acum a cere imposibilul, pentru ca în urma să aibă aerul de a li mai liberală și
mai constituțională decît partida liberală și constituțională și să și facă din această cestiunc o armă de opozițiunc.
Ziarul „Românul” spune pur și simplu neadevărul și-l spune eu intenție, știind că-1 spune,
cînd ne atribuie nouă panglicarii de care el numai ar fi capabil.
Din contra, o repetam că. nimic din legile noastre nu se potrivește cu starea actuală a
Dobrogei, pentru că instituțiile noastre sînt în parte nedrepte, sînt coruptorii, sînt crea țiu ni
în mare parte a coteriei liberale, sînt un mijloc pentru esploatarea claselor de jos prin grecotei
vicleni, prin advocată fără pricini, prin dascăli proști cari fac politică, în fine, instituțiile noastre
nepotrivindu-se cu România, sînt și mai departe de a se potrivi cu Dobrogea mai primitivă.
Dar faptul că inst ituțiile noastre, copiate de pe cele străine, care sînt rezultatul cu totul
altor raporturi, nu se potrivesc, nu e deloc o dovadă cumcă noua provinție trebuie dată
pradă acelui soi de funcționari net rebnici, acelor proletari cu cîte patru clase primare din care
roșii vor scoate elita cu care-i va năpusti pe bieții oameni primitivi, secătuindu-le toată puterea
lor vitală prin spoliațiune, delapidare și venalitate.
Săi cităm un exemplu d. Stăteseu dă pe mai mulți judecători afară, pentru că au judecat
un proces după cum credeau că e drept. Aci în România împricinați! vor avea un adăpost
în Apel, la ('asație, în sfîrșit la oameni ai dreptului de (‘are se sf ieste acest palavragiu ministru
să se atingă. Procedura d-lui Stăteseu ne face a crede că d-nia lui va fi așteptat, ca împri-
cinați! să-1 miluiască pentru a dispune el însuși pe judecători în favorul lor, dar, neîndepli-
nindu-se aceasta, d-sa a influințat contra lor.
Ce apărare ar avea insă, populațiuni mai primitive a cărora justiție ar fi administrată de
oameni de soiul d-lui Stăteseu?
Iată dar sub ce. elită liberală, ar încăpea Dobrogea, și de aceea noi spunem că n-avem
dreptul a o anexa decît cu consimțimîntul populațiunilor. Noi am fost cei dentîi cari ani
susținut că în Dobrogea trebuie să se mănție intactă viața juridică, și socială a acelor popu-
lațiuni, pentru ea ei să se poată apăra în contra unor mutre de codru de soiul d-lui Stăteseu
și a elicei liberale. Noi în România avem încă mijloace de a ne apăra pacinic de instinct ele
unor oameni de nimic, populații mai primitive ar trebui să apeleze la apărarea cu pistolul și
o spunem verde : le-am da t ot dreptul să-mpuște în canalia liberală care-ar cerca să i esploateze
în modul barbar în ('are esploatează pe țăranul român.
A. introduce starea noastră de lucruri în Dobrogea am zis de la început că ar fi o barbarie.
Să cităm un alt. exemplu. în țara aceasta s-a făcut rechiziții și pentru ruși și pentru . . .
liberali. Nu zicem pentru armată, căci armata n-au văzut aproape nimic din rechizițiile roșilor.
S-au înțolit și din ele pe cînd armata umbla flămîndă și goală. Ei bine, rușii au plătit ceia ce
au luat, grecoteii barbari cari ne guvernă n-au plătit nimic decît la adept! de-ai lor. La mii
de oameni le-au pierit boii, îneît n-au cu ce ara la toamnă și sînt ruinați pe mulți ani înaint e,
și aceasta pentru că a fost siliți a merge în Bulgaria cu carul și cu boii, de unde s-au întors
cu palmele, fără că mulți din ei să. aibă măcar o fițuică pentru fprestațiunile care-i costă
bunăstarea lor economică.
E destul ca să-și închipuie cineva că și populațiile străine prin limbă și origine din Dobro-
gea ar fi supuse aceluiași tratament barbar ca și poporul românesc pentru a "putea prooroci
ce ură ar prinde acei oameni primitivi în contra unei țări în care e cu putință ca s-ajungă
a-i guverna gunoaiele ulițelor, oamenii netrebnici al cărora prototip și eristalizațiune e Stan
Popescu.
Dacă sîntem oameni onești am trebui să le-o spunem verde : „Băgați bine de samă,
oameni buni, țara de care vă alipiți e locuită de un popor pacinic și de treabă, dar în orice
pădure sînt și uscături. Ei bine, legile fundamentale a acestei țări permit ca din cînd în cînd
să vie la putere ulița, așa-numiții roșii, adică oamenii fără de lege cari im cunosc nimic simt
în lume și cari ar fi în stare să vă despoaie ziua-n-amiază mare fără ca să găsiți nicăiri
un razim, căci Domnul în țara aceasta nici are, nici voiește să aibă vreo putere. Se poate
întâmpla ca s-aveți miniștrii cărora voi, privindu-le mutra numai, nu le-ați încredința nici
cînii voștri, necum soarta voastră”.
Se înțelege că toate acestea le spunem ca întâmpinare la obrăznicia „Românului” care,
întorcând lucrurile după cum îi convine, cearcă a arăta că noi voim să trecem de mai liberali
decît liberalii, adică decât domnia lor. Da, într-adevăr sîntem mai liberali, dar din umanitate,
nu din punctul d-lor de vedere, care voiește ('a stîrpitura să stăpînească pe omul întreg, cel
prost, si bezmetic pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel neștiutor pe cel învățat. Cultura
liberalilor e însă cu totul egală cu cea a tătarilor din Dobrogea, iar caracterul liberalilor e cu
mult mai corupt și mai netrebnic decît chiar al cerchejilor. Acești oameni prădători și pe jumă-
tate sălbateci sînt adevărații confmț.i ai liberalilor; ei sînt liberi, egali, frați și cu mare poftă
după ceea ce nu e a lor.
101
Acestea ni s-a părut neapărate spre, a pedepsi pe. adversarii noștri pentru neobrăzarea
de a ne atribui lucruri pe cari numai ei ar fi în stare a le face.
Acum ad rem. Daca pe de o parte nu e vorba de a introduce spoielele noastre franțu-
zești în Dobrogea, pe de alta oamenii aceștia — de se vor învoi a trăi alături cu noi — vor
trebui neapărat să trăiască în raporturi bine hotărîte, legiuite, drepte. A stabili aceste raport uri
însă nu e treaba unei Camere ordinare și încă foarte ordinare, ci a unei Constituante.
Camera de astăzi a fost aleasă sub alte împrejurări, alegătorii aveau în vedere cu totul
alte chestiuni, nu cesiunea unei bucăți din pămîntul patriei, nu anexarea unui teritoriu de
preste Dunăre. întreg sistemul reprezentativ, dacă e vorba ca să nu fie numai un pretext
de exploatație pentru o clică fără de patrie certă și fără de naționalitate certă, se bazează
pe consultarea nației în cestiuni vitale. Ridicola dare în judecată a cabinetului Catargi, iată
de ce a fost capabilă Camera actuală; cu Gestiunile serioase a cărora hotărîre ni se impune
acum ea nu arc dreptul de a se ocupa și nici capacitatea cerută.
[23 august IS78J
[„«ROMÂNUL», DE CÎTE ORI SE ÎNFUNDĂ...”]
,,Românul”, de cîte ori se înfundă cu sofismele fată cu niște adevăruri limpezi ca lumina
soarelui, aleargă numaidecît la mijlocul cel mai ieften și totodată cel mai puțin onest de a
discuta, la citate din autori străini.
în faptă citatele sînt de două feliuri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descrip-
tiv constată existența sau neexistența unui lucru, și atunci citatele se numesc date și, adunate
cu conștiință, formează materialul științelor istorice și a celor naturale. Dar nu citate de
acestea ia „Românul”. El ia comentarii străine (nu fapte sau date) la constituțiuni străine și
voiește a dovedi că înstrăinarea a trei ținuturi ale țării nu-i decît o rectificare de graniță.
(litarea de autorități dovedește însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specu-
larea asupra neștiinței publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu
spiritul ei, ci numai bucățele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidența
adevărului combătut, de vreme [cej ploaia de citate e egală cu capitulațiunea.
Citarea gîndirii altor oameni nu dovedește și n-a dovedit de cînd lumea nimic în privirea
obiectului în discuțiune. Argumentațiunea trebuie să fie adevărată și evidentă prin sine însăși,
fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).
Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ținuturi nu e decît o rectificare
de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ținuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.
Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser,
nici Martens, nici Bluntschli, nici Kliiber, nici Hugo Grotius, cu un cuvînt nimenea.
Cît despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mîna pe inimă
dacă la statornicirea Constituției noastre au fost un singur deputat care, votînd alinea a doua
a acelui articol, să-i fi trecut prin gînd măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să
zică pierderea a trei ținuturi, a unei porțiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni,
absolut nimeni n-au gîndit la aceasta, ci fiecine au gîndit cel mult la rectificările de graniță
cu Austria, nu la pierderea unei bucăți însemnate a țării.
A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme și citațiuni unde lucrul e evident
va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii ,,Românului” nu cred ei singuri
ceea ce spun cînd susțin că înstrăinarea Ismailului, Belgradului și Cahulului nu-i decît o recti-
ficare de fruntarii.
Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ție seamă de intenția legiui-
torului și de ocazia legii, de obiectul care i-au dat naștere. Intenția Constituantei n-au fost
de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naștere acelui articol n-au fost
un război pierdut sau o provinție pierdută.
Acum trecem însă și mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constitu-
țiunea noastră internă?
Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit, o știință el nu este pînă astăzi,
ci cel mult încercarea unei științe. El cuprinde raporturile schimbăcioase între popoare,
stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept. însă sînt totdeuna încheiate cu
102
Hauzula tacită rebus* sir șlaiilibu^ adecă pînă re lucrurile vor rămîuea» așa ca în momentul
încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sînt 'primejduite în orice moment.
Constituția noastră c o lege pozitiva interna care n-are a tace nimic nici cu dreptul
ginților, nici cu tractatele dintre puteri, așadar nici cu Tractatul de la Berlin.
Dar precum Constituțiunea esdude o cesiune de teritoriu, tot așa ea esclude o anexiune
și mai cu seama o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizațiune specială.
Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte
a țării ? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părți a țării să fie supuși cutărui
sistem, iar ceilalți altui sistem?
Camera ordinară? Prevede oare Constituția ca o Cameră aleasă în împrejurări normale
să decidă asemenea cestiuni?
E aproape de mintea omului că, națiunea romană fiind chemată a se rosti în niște
cestiuni cari-i ating Constituțiunea, răspunsui nud poate da decît un corp care ar avea puterea
de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să uu admită nimic din
stipulatiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se
poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur și simplu trebuie
convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ,
asupra acelor stipulațiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul și neavenit.
C-un cuvînt, nici un fel de sofismă și de apucătură advocățească, nici un argnmenlum
aii hominem, nici o citare de autorități nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste
schimbări esențiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin
jurămînt dinaintea țării de a mănținea integritatea teritoriului și numai țara îl poate dezlega
de acest jurămînt, chiar în caz de forță majoră, și țara printr-un organ care să aibă aceleași
puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurămînt;. Apoi e un act
de înțelepciune politică de-a nu face ca noua stare a țării să atîrne de Camere, cari votează,
raz votează și ex votează cu ușurința unor păpuși pe cari guvernul le ține de ațele arenzilor
moșiilor statului și altor interese private. Trebuie’ca noua stare de lucruri să fie clară, hotărîtă,
statornică.
[25 august 1878/
DR. BARBU CONSTANTINESCU, PROBE DE LIMBA
Șl LITERA TURA ȚIGANILOR DIN ROMÂNIA
București, Tipografia Societății Academice, 1878,1 voi. 8°, 112 pag.
De mult încă, eruditul slavist Fratz Miklosich, care în anii din urmă s-a ocupat cu deo-
sebită atenție de dialectele și migrațiunea țiganilor, ceruse în convorbiri private și prin scrisori
de la cunoscuții săi din liomânia detalii asupra limbei țiganilor de la noi. Presupunem că și
adunarea aceasta de cîntece și povești o datorim impulsului marelui învățat. Din introducerea
foarte scurtă a cărții, aflăm că țiganii, emigrînd din India în timpuri necunoscute, se află
locuind pe la noi din suta a paisprezecea încă și că din țările noastre au trecut în celelalte
părți ale Europei. Limba lor are mare asemănare cu dialectele indice moderne, deși se găsesc
într-însa multe elemente împrumutate de la acele p op oare, cu cari ei au fost în contact. Parte
din cîntece au fost publicate și prin ,,Columna lui Traian”. Apoi mai urmează o scurtă însem-
nare despre proveniența probelor și despre modul transcriere i lor, apoi imediat după această
scurtă introducere, urmează cîntecele și basmele cu adnotațiuni.
Colecția e în sine prețioasă, dar cartea nu îndeplinește condițiunile care s-ar cere de
la ea. înainte de toate colecția de probe ar fi trebuit să formeze textul pus în urma unei
gramatici elementare și urmat de un glosariu după alfabet și în toată regula.
în acest mod s-ar fi ușurat citirea nu numai pentru publicul mare, ci chiar pentru aceia
cari ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest obiect. Dacă am putea spera că d. dr. Constan-
tinescu ar mai edita a doua oară cartea sa, am fi în drept să credem că d-sa va ținea
seamă de acest consiliu și ne va introduce în textul colecției sale printr-o scurtă gramatică,
care să conție fonologia și flexiunea măcar, iar în urma colecției am trebui sa găsim un glo-
sariu alfabetic, lesne de mînuit.
[27 august 1878]
9 — c. 832
103
[„LA PROPUNEREA NOASTRĂ...”]
La propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimțămîntul populațiunilor
n-am găsit pîn-acuma întâmpinări decît din partea unui singur organ guvernamental, adecă
a ,,României libere”, pe cînd celelalte păziră o adîncă tăcere.
,,România liberă” îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un
partid, nici un grup de oameni politici, ci numai părerile izolate a cîtorva tineri, păreri cari
ș-acelea nu sînt de-o deplină statornicie.
Deși dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confrații noștri de la acea foaie,
forma care li s-a dat și interesul prea general al lucrului ne face totuși să revenim asupra lor.
Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea
că ideea noastră a fost pusă între două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de fată.
Întîi ni se fac complimente că noi, cari tocmai respect de personalitatea omenească și de
voința cetățeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire,
iar a doua acuzare, cu toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.
,,România liberă” s-ar fi putut scuti de întâmpinarea noastră vehementă daca ar fi
voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre care vorbește sînt departe de a fi o născocire a
conservatorilor sau o metodă întrebuințată esclusiv de ei. Se știe că sub guvernul d-lor Brătianu
et comp, s-a inventat și adus la perfecțiune alegerile cu reteveiul, și bandele electorale de rete-
veiști sînt părinții spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încîrjise
în bîtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliției bucureștene pentru
influențarea alegerilor, mijloace cari rămîn aceleași sub toate guvernele, fie ele albe, fie roșii,
dar existența lor atât de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai
individualitatea omenească și voința cetățeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi.
Din contra, existența unor asemenea mijloace dă și mai multă consistență ideei noastre funda-
mentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertățile sale constituționale și că
alegerile, departe de a-i esprima individualitatea și voința, i-o falsifică, i-o întunecă și i-o corup.
Era nouă a guvernului liberal a fost; inaugurată, cu un mijloc, daca voiți, mai subțire, însă,
cu mult mai corupător, pe lîngă care reteveiul și bîta se bucură oarecum de privilegiul, unei
naive sincerități. Acest mijloc nou sînt așa-numitele comitete de salut public, acele adunături
oculte de naturi catilinare cari țin liste de moșiile statului și de funcțiile publice și ]e împart,
azi la adepți ai partidului sau îa cei ca.ri plătesc o taxă mai mare, încît statul, care trebuie
să fie impersonal, a devenit, sub mîna liberală firma unei companii generale de exploatat ie
care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu prețul de-a rămîne la putere.
Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decît un partid. Singurul său merit
e că interesele membrilor săi sînt strîns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniștit si
regulat al afacerilor, cu ordinea și stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei
creșteri mai îngrijite și mai omniiaterale, e un accesoriu în viața statul ui care devine în practică,
esențial, în fine neatârnarea economică a celor mai mulți îi face să nu fie lacomi de câștig,
să nu privească statul ca. pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze
partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice și declamațiuni ca și vecinie
amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri și a descredita
tot ce se opune la instinctele, lor de rapacitate înnăscută.
Prin sistemul minciunii constituționale, prin mascarea urcior și intereselor individuale' cu
masca intereselor statului, prin formarea de corni tete de esploatare în tot lungul țării, statul
român e cuprins de putrejunea unei adînci corupțiuni, ce roade în mod egal cercurile cele
mai nalte guvernamentale pînă la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul
statului revoltă pe mulți din cei cu mintea și inima limpede, poporul a pierdut de mult încre-
derea că lucrurile se pot schimba în mai bine și, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce
nepăsător greul unei vioți fără bucurie și fără ticnă.
Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune
capăt unei stări de lucruri care, văzînd cu ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline
descompuneri. Dar între par ti zi e desigur acela mai preferabil care nu amăgește pe nimeni,
ale căruia interese sînt identice cu ale bunei onnduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin
cultura sa, dă mai multe garanții contra coruptibilității. Un remediu radical ar fi numai o
mînă de fier, dreaptă și conștie de țelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor
convingerea că statul român, moștenit de, la zeci de generații care au luptat și suferit pentru
existența lui, formează moștenirea altor zeci de generații viitoare și că nu e jucăria și proprie-
tatea esclusivă a generației actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului și
trebuitoarea mînă de fier lipsesc însă din nefericire, încît, departe de-a vedea existența statului
104-
asigurată. prin eîrma. pnhȚuicu. și prevala boare a, tot ce poale produce nația mai viguros,
mai onest și mai inteligent, sinlem din contra. avizați de-a. aștepta. siguranța acestei existențe
de la. mila, sortii, de la. pomana împrejurărilor eslermg cari sa postuleze ființa, statului roman
ca pe un fel de necesitate internaționala.
Cumca acea necesitate internațională n-arc nevoie de-a ține seamă de sentimentele noastre
intime, de existența rasei latine, ci numai de un petec de pămînt cuasi neutru lingă Dunăre
ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpește o parte din patria
străveche a neamului romanesc ca atare? Ce li-e lor Ilecuba? Ce-i pasă cine va locui pe
pămintul romanesc ? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe
o fîșie de pămînt între Rusia, Austria și nouă le formațiuni ale foastei Turcii, încolo lucrul
le o totuna.
Cînd guvernul conservator a crezul că trebuie să confunde interesul european cu acela
al naționalității romane, cînd bătrîmd Lascar Catargiu, care simțise de mult că. începuse a se
pregăti ștreangul pentru gî tui rea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărî tor, la. tentati vele
de a complica și .România în politica orientală a. Rusiei, soarta, guvernului și a. partidului
conservator era hotărîtă. Trebuia să cadă cu orice preț. Vecini (‘ari privesc cu bucurie neașe-
zarea și netocmirea vieții publice de la noi au știut să stârnească. cu mîna lungă acea, furtună
dinlăuntru și au știut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.
Mai avem nevoie a continua espunerea acestui argument? Promitem că, atunci cînd
cerul nostru va fi mai senin, vom da istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm
- ,,România liberă” știe prea bine <*ă. noi în deosebi vorbim iotdanna adevărul — că cele
relatate sînt pe deplin adevărate.
Dar relația noastră e totodată cel mai bun argument contra, celor două, acuzări și o
dovadă că numai pe terenul Rusiei nu putem sta.
/ol august 1878/
(„NU NE PARE BINE...”]
Nu ne pare bine că sinlem atrași pe terenul teoriilor elementare ale vieții statului, căci
discuțiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna' nematuritatea. politică a celor
ce le pun pe tapei.. Politicește nematur e oricine susține adevărul absolut, al unor teorii apli-
cabile la viața statului, căci acele teorii, departe de a. fi absolut, adevărate, nu sînt decît
rezultatul, cristalizațiunea, formula matematică, oarecum a unei stări certe a societății, care
stare iarăși e condiționată, prin o mulțime de factori economici, climatici, etnologici ș.a.m.d.
Precum haina se îndreptează. după, climă și o în țările calde un obiect de lux, supus unor
schimbări foarte fantastice, pe cînd la nord devine un apărător foarte neschimbat contra
frigului, adaptîndu-se agenților naturii, tot. astfel legile și instituțiile nu sînt decît espresia
acelui instinct de consevvațiune al popoarelor, instinct. în toate popoarele același și totuși
manifestat în sute do forme deosebi te, căci un popor, ca societate organizată, prin natură, contra
agenților destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arșița, dincolo cu apa mării, colo cunoferti-
litatea pământului, colo iar cu invaziuni repetate, și avînd toate același scop, adică conservarea
existenței proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.
Greutatea cu care viața organică, se desface din moartea, statornică, a naturii anorganice,
mulțimea de emuli țiu ni pe care o are cea. clîntîî și lupta, pent.ru cîștigarea lor, confirmă teoria,
neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieții fiind o luptă, contra morții ca
ceva pozitiv și statornic. Tot ce vedem viu pe pă.mînt, începîndde la cele dentîi formațiuni
organice cu condițiuni puține, pînă la. organismul cel mai nalt, cu o mulțime de condițiuni de
ex istență, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negația ni. Ceea ce o ființă	vrea
e lesne de știut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărît. Tot astfel e, se înțelege, și cu
popoarele, căci natura o una și aceeași pretutindenea. și de-a pururea, cu toate formele ei atît
de deosibite.
De aceea însă, e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat
pentru a nu mai ști ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în
fața negațiunii făcute să se stabilească o voință, pozitivă, bine formulată. Aci quot cap i tu tot
sensus ...
105
E în orice <"az ciudat ca. un organ de publicitate care se uumește liberal și democrat
ca „România liberă” să denege dobrogenilor pînă și această formă infimă a instinctului lor
de viață, a voinței lor libere.
Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populațiuni
e pe calea negațiunii totdeauna sigură și hotărîtă, și nehotărâtă numai pe calea afirmațiuniil
Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărțirea în state mici, nu vrea influența franceză
în politica ei dinlăuntru. Această voință negativă, existînd în popor de mai bine de o sută
de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Știu însă germanii, cu
aceeași siguranță, ce vor? Nici un parlament nu e atît de împărțit în bucăți și nuanțe de
bucăți ale voinței pozitive ca cel german.
Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-
Ungaria nu vor să fie absorbiți de elemente străine. Știu ei însă cu atâta siguranță ce vor?
Pe terenul voinței pozitive întîlnim activiști, pasiviști, deakiști etc.
Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o ușurință foarte mare, negațiunea s-an introdus
în scriere prin alungarea chilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Știm
însă ce voim? Din contra, câți oameni, atâtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii.
Ni se pare deci că „România liberă” renegă cu desăvîrșire principiile ei liberale și demo-
cratice cînd binevoiește a-mpărți neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-și putea,
exprima voința și rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine știe mai bine unde-1 doare,
și tătarul din Dobrogea știe mai bine decît confrații noștri dacă vrea sau nu vrea unirea cu
România.
Cît de puternică și sigură, o. voința, negativă, se dovedește în mod foarte pipăit în Bosnia,
și Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria și îndată vedem cum cei mai
vechi și aristocratici begi, mînă în mină cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ș.a.m.d.
Exemplele se pot înmulți în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat,
e foarte sigur despre suveranitatea lui și se crede în drept, cu deplin cuvânt, a o manifesta
pe cale negativă.
Toate cele zise dovedesc însă, că, admițând. chiar cumcă populațiunea c sălbatecă — ceea ce
noi, protestând, nu admitem — totuși ea este consultabilă și cu siguranță consul la bilă.
Acum vom cerceta mai do aproape afirmarea sălbăticiunii populației.
Populația Dobrogei consistă din români, bulgari, ruși, tătari hogai, turci (parte osmani,
parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia, și ținutul Odesei, greci, țigani, armeni și evrei
(numai în orașe).
Aceste populațiuni foarte amestecate trăiau sub regimul așa-numitului pateul de colon i-
zațiune al înaltei Porți, una din legile cele mai liberale și mai democratice nu numai a împărăției
otomane, ci a Europei în genere.
Pământurile se dau locuitorilor gratis. în cei dentâi șase, ani ai posesiunii locuitorii erau
liberi do orice dare fonciară, ba chiar dc darea numită a răscumpărării serviciului militar.
După douăzeci de ani coloniștii devin proprietari definitivi ai pămînturilor ocupate. Trăind sub
regimul unei absolute libertăți a conștiinței, puindu-li-se la dispoziție pămînt,uri roditoare, fără
de nici o plată, neavînd a plăti decît o dată, pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor
proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porții traiul cel mai fericit cu putință. Daca aceasta,
n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruși, germani, tătari cu miile în acele ținuturi.
Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.”, redusă la o organizațiune foarte, liberală și la o stare
de lucruri fericită.
Românii (moldoveni 33000 plus câteva mii de ardeleni) cuprind și orașe și sale. în
Tulcea sînt 5000 și asemenea în număr mare sînt în Macin (1.000), Mahmudie, Tsac.ec (Vadul
lui Isac). în frumosul sat 6'recii sînt 400 — 500, apoi aproape neamestecați sînt în marile sate
NicMlilel, Topală și Rasova. Aproape neamestecați mai sînt în satele : Saranus, Claraibel, Sari-
ghiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Cîșla, Samova,
Părchiș, Răchel, Lungavița; la munte în Țufirca și Taița ; în fața Galaților în Văcăreni, Garbina
și Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Non și Peceneaga. Amestecați cu mocanii sînt,
moldovenii în marele sat Doienii, la Fântâna Berbecelui (Koiunbunar), la Tgrumat, Cemșiler,
Araklar ș.a.m.d. împrejurul Rasovei sînt curat, românești Cocîrlenii și Sat nl-Român (Ohlakioi).
Apoi se întind departe în țară amestecați mai mult sau mai puțin cu tătarii și bulgarii.
în fine ardelenii (mocani), întru cît sînt așezați și nu umblă, cu turmele, ocupă satele
Văruș, Gîrlice și Groapa-Ciobanului. Pe lângă multe biserici și o seamă, de. școli române au
două, mănăstiri: Cucoșul și Niculilelul.
Tatarii formează majoritatea, relativă a popula,țiunii din țară. Parte sînt așezați de mult,
partea mai mare însă (60000) au fost izgoniți din Rusia la 1856 și au ocupat în Dobrogea un
106
teritoriu de vro patruzeci de milo pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creșterea de cai și cămile
și sînt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul țării spre țărmul Mării Negre.
Osmanii sînt în pașaBcul Tulcei abia vro 2500.
Cerchejii fuseseră aduși în număr de 20000; germanii locuiesc in patru sate: la Malcociu
vro 30 dc familii catolice din Germania de sud, |la] Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii
amestecate cu români, ruși și tătari, la Falkcnhain (Atmagc) 50 dc familii cu biserică nouă
și preot din Prusia.
Grecii nu sînt plugari decît intr-un singur sat, Alibeikioi, cam 30—10 de familii. Ceilalți
sînt negustori, cîrciumari, cafegii îu orașe și prin sate.
Rușii de toate cultele și bulgarii vor fi asemenea în număr de. 22—23000; bulgarii se
ocupă cu negoțul și plugăria, rușii în marc parte cu păscuitul morunilor și prepararea icrelor.
Și o țară în care atîtea elemente trăiesc pacinic lîngăolaltă, sub regimul unor legi
mult mai liberale decît cele din restul împărăției, o țară unde n-au fost conflicte sîngeroase,
nici revoluții, unde populațiunea e în parte foarte bogată., „R.L.” o numește o țară sălbatecă.
Dobrogea e o țară pustie și nesănătoasă., însă c departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza
mlăștinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvînt o țară unde omul e mai mult decît
în alte locuri expus agenților destructori ai naturii. Dar acest om care locuiește acolo nu e deloc
sălbatec.
„România liberă” știe regula : affirmanti obstal probatio. Să probeze sălbătăcimea locui-
torilor Dobrogei; noi o negăm și susținem din nou că populațiunea este consultabilă și că
trebuie consultată.
Dc nu va voi să, se unească eu noi nu e de loc probabil că, va voi să se unească cu
Jtusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voințe pozitive e cu mult mai grea
și mai șovăitoare decît aceea a voinței negative, însă nu credem că nagaica ce domnește în
Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populațiuni reînviate la existență proprie, să exercite
o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.
Părăsind terenul general al cestiunii, sîntem siliți a ne întoarce la discuțiile pro domo.
Puntul de, vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, ucavînd a face numai cu inte-
resele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim
prin reticențe, pentru a no cruța pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar cînd l-am spus
și cu ocazia în care l-ana spus am fi avut dreptul dc a aștepta, ca și adversarii noștri, care
ne reproduc șirurile: 1. să ni le reproducă întregi și nu numai părți cari le convin; 2. să nu
facă deduceri pripite și forțate, cari, nici sînt, cuprinse în șirurile .noastre, nici ne-au trecut
prin gînd. Nu aceasta însă pare a, fi linia de purtare a confraților noștri de la „România liberă”,
cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că
„« Timpul » nu neagă ororile electorale comise de conservatori”, drept care „România liberă”
se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voința cetățenilor din România, profesăm față
cu Dobrogea principiul consimt imîntului poporațiumlor, a poi ziarul liberal mai afirmă monstruo-
zitatea că noi ne-am fi manifestat preferința pentru retevei și bîtă.
Mai întîi ce am avea de negat în privirea așa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare
ori cutare cetățean liberal u-ar fi mîncat bătaie de la cutare sau cutare cetățean conservator?
Nici prin gînd nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor și unii și alții, deosebirea
e numai că, sub d. Brătianu conservatorii erau tratați cu reteveiul, pe cînd în urmă liberalii
ivu fost tratați cu bîta. Am spus însă că, tocmai existența, unor asemenea mijloace electorale
ne dovedește că nu individualitatea și voința cetățenilor e ceea ce n-am respectat noi. Daca
„România liberă” ar fi binevoit a reproduce întreg articolul orieiue ar fi văzut că importați-
unea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o
corupțiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator și anume nu i se
poate atribui ca faptă pozitivă. Vina partidului nu este alta decît că nu s-a opus cu toate
puterile la introducerea înnoiturelor ci, codind fără împrotivirc, au contribuit fără de voie
prin păcat dc omisiune, la starea deplorabilă dc astăzi. Cît despic preferința ce am dat-o rete-
veiului, aceasta e o aserțiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sînt culmea imora-
lității, pe lingă cari bîta și reteveiul sînt mijloace naive. Atîta am susținut nimic mai mult.
Amândouă mijloacele însă sînt condamnabile. A deduce, din zisele noastre preferența pentru
vreunul din aceste mijloace este a imputa unui iurist că preferă furtul în locul tâlhăriei dac-a
stabilit că cel dcntîi e o crimă mai mică decît cea dc-a dona.
[2 septembrie 1878]
107
[„ACU CITEVA ZILE...”]
Acu cîteva zile, anunțând convocarea. Corpurilor legiuitoare, ,,R-omâ-nul” zise că afară de
cest iilc privitoare la executarea Tratat ului de Ia, Berlin, reprezentanții țării vor avea a se ocupa
și cu bugetul.
N-am voit să-l întrebăm aluneca în ce legătură stă bugetul cu sesiunea, extraordinară,
și cum se face că guvernul, care se îngrijește atît de mult de interesele personale ale domnilor
deputati și senatori, mai cu seamă. în momentul de fată, cînd fiecare dintre acești domni are
gândurile sale acasă la munca cîmpului, să vie tocmai acuma, cu două, luni înaintea, deschiderii
sesiunii ordinare, impunînd oamenilor să. renunțe la munca cîinpului și la gîndurile lor și să
se mai ocupe în treacăt și e,r tem/pore și de buget.
N-am vrut să-l întrebăm despre aceasta, fiindcă, am gîndit că este mai bine să dese hi ză.
(‘1 însuși vorba, pentru a nu putea zice în urmă; că este iar o calomnie a opoziției. Văzînd că
nimeni nu vorbește despre aceasta-, „Ltoniănul” de azi. atinge iar ccstiunea.
După obiceiul lui învăluiește hapul amar într o bucată mare de hîrtie acoperită cu liberi
negre, adică într-o revistă lungă.
Vorbind despre anexarea Dobrogei, despre care, după părerea lui, Corpurile legiuitoare
se vor pronunța în curînd, și cnumerînd lucrările cari vor fi necesare în noua provincie, precum
sînt: construirea unui port pe mare la Chiustcnge, o rețea de drumuri de fier, un pod peste
Dunăre la Cernavoda etc., zice : ,, Acestea sînt primele lucrări publice de întreprins în Dobrogea.
Pentru acoperirea lor, va trebui să se consacre nu numai tot excedentul de venituri al acelei,
provincie, excedent care mnlti ani nu va trebui să fie întrebuințai în întregtd său decît numa/i
pentru indmnătăliri locale, dar si o sumă oarecare din veniturile proprie ale Romanici, căci
întreaga țară, va avea, să retragă multe foloase din acele lucrări.”
Adică- aci c buba- : bani, trebușoare, un nou cîmp de exploatat.
Dar de ce atita grabă? Nu va. fi destul timp pentru aceasta în sesiunea ordinară ’
Sau nu este asta oare o momeală, vădită, pentru nevrîsțuicii eu duhul, ca să voteze iute cedarea.
Basarabiei și primirea Dobrogei, pentru a- găsi acolo un isvor de afaceri mai atrăgătoare decît
munca^ cîmpului, cari1 cea. mai maiv parte dintre deputății actuali îl are în lună, incit este
foarte ostenitor de al munci ?
Trebuie să. se voteze doar imediat o sumă oarecare din veniturile proprii ale României,
pentru executarea unei mulțimi de proiecte în Dobrogea, înainte de a ști măcar cum vom
merge cu ocuparea ei?
Noi însă, nu credeau că- sîntem deja, atît de departe. Noi nu credem vă. M.S. Vodă Carol I
se va lăsa a fi condus de consilierii lui actuali piuă a nu-și ținea, seamă de jurămîntul lui de
a păzi Comslilutiunea si integritatea Icriloriului romanesc.
Țara întreagă are jurămîntul lui, și numai țara întreagă, iar nu o mină de oameni,
îl poate deslega.
[6 septembrie WXJ
[„«ROMÂNUL» ÎN NUMĂRUL DE VINERI...”]
,,Romanul” in numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a. contesta, buna-credința a
organelor conservatoare, combate maniera noastră, de a vedea în privirea modului de sancțiune
al stipulațiunilor Tratatului de la Berlin și în urmă, vine în favorul teoriei sale, că o simplă
Cameră poate ceda. Basarabia și primi Dobrogea — cu citate din Bluntschli.
Noi am fost aciia cari am susținut că citate de socotințe, păreri, opinii (juge/menls,
Urlhede) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie și abuzarea de bunamredmță a
publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărți, prin urmare nici spiritul locurilor citate,
ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.
108
Lăsînd doparte acuzările de rea ^	: „el dă, el țipa”, prin care „Boniânul”
voiește să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confrații dc la „Ro-
manul” de a nu ne sili să ne întoarcem la argunidB^	cu cari am fost adesea nevoiți
a ne servi fată de acești iubitori dc adevăr confrați. în fapt însă daca renunțăm de a între-
buința o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul” ar fi
încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înșine de a mai
îndrepta un lucru strîmb prin chiar firea lui.
Deci, lăsînd la o parte buna sau reaua-credință cu care discută „Românul”, venim
la citatele din Bluntsclili:
lata-lc :
Fiindcă am invocai pc Blunlscldi și fiindcă „Presa” a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult) să nc referim din
nou la d i ns u t:
în Dreptul internaționale codificat Blunlscldi zice :
„Ari. 706. Cind o parte de teritoriu este cedată priidr-uu tratat dc pace.) această cesiune este valabilă în dreptul internă'’
(ional chiar dacă consliluțiunca statului care cedează ar interzice acest act”.
Dar se va zice că aceasta privește dreptul internațional și nu răspunde direct la dorința opozițiunii.
Să dăm dar „Presei” răspunsul olarilor ce cere
Blunlscldi, în Teoria generală a stalului zice :
• •Astăzi teritoriul e zis inalienabil și indivizibil: nu poale fi alienat decît printr-un mod csccpțional și în formele
dreptului public, în virtutea unei legi.”
Și, ca comentariu, Blunlscldi adauge :
„Consliluțiunca prusiana de la 1850, care stabilește inalienabilitatea teritoriului, otărăște la ari. 2 că limitele teritoriului
nu pol fi schimbate dccit printr-o anume lege”.
Iacă un autor, și un autor de o autoritate universale, care susține întocmai leza noastră. Așteptăm acum dc la „Presa”
să și țic cuvînlul măcar o dală in csislcnța ci.
Ca să ajungă la această eroică deriziune, o rugăm să puie alături ari. 2 al Conslituțiumi prusianc cu ari. 2 al Constela-
ți unii române și să-și aducă apoi aminte [co] acest articol na oprit dc Ioc pe Prusia de a si modifica de mai multe ori
fruntariclc fără să convoace pentru aceasta o Constituantă.
în privirea dreptului internațional mnlificat remmțăm de-a urma citatul : 1. pentru că
„R<H.nânid” însuși prin fraza „dar se va zice ele.” recmmaște râ	c ad ron;2. pentru
că nu există nici un drept internațional, dar si mai puțin încă unul codificat (cartea, lui Bluntsclili
nefiind decît o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvînt că,
dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legați prin el chiar daca Constituția noastră ar
interzice actul cesiunii. Noi ncînclieind nici un tratat dc pace cu nimenea, art. 706 din codifi-
carea lui Bluntsclili nu poate fi invocat în contra noastră.
Acum venim la opul pe care „Românul” îl numește Teoria generală a stalului și al cărui
titlu adevărat e Allgenieines Staalsrccht.
Vom reproduce întreg pasagiu! din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată
în ce fel „Românul” escamotează toate părțile cîtc nu-i convin, citind numai bucățele cari,
izolate, nu reprezintă spiritul textului.
Iata-1:
în fine înstrăinarea teritoriului stalului sau a unor părți a lui în formele și după noțiunile dreptului privat, precum
au obicinuit a o face în evul mediu toți regenții cari vindeau, amanetau, sau împărțeau* teritoriul lor ca niște moșii nu mai c
astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranității teritoriale. Dreptul public modern mănținc din contra ca regulă 2 prin-
cipiul nealienabilității și indivizibilității teritoriului stalului. Numai princsccpțic se poale admite o înstrăinare în forma drep-
tului public, în temeiul unei legi sau în urma unor (raiale internaționale, la cari se numără, și încheierile de pace 8.
Hugo Grolius mai cerc după dreptul natural, daca o parte a teritoriului statului arc să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns
numai consimțimcnlul întregului corp al statului, ci și conscntimcntul locuitorilor acelei părți dc teritoriu :o cerere foarte
dreaptă, dc vreme ce c vorba de întreaga existență de stat a acelor locuitori și de vreme ce c peste putință ca ci să fio re pre-
zentați îidr-un mod suficient în legislațiunca statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disolufiunca comuni-
tății. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai mutic cazuri de acest fel mai tare dccit acel principiu al dreptului natural.
Nota 2. Rectificări de graniță nu cad sub noțiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a
teritoriului statului, ci se determină numai mai dc aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar daca, pentru
1 Așa sc4ntimpla și în anticitate, dar numii la statele a căror principi aveau putere absolută asupra țării și oameni-
lor. Cf. exemplele aduse dc Hugo Grotius I, 3, 13.
2 Constituția franceză de la 1791, U, § tl ,,Lc royiumc c[s]t undiudivi^iblc”. Pentru statele germane vezi Zacharlac
Dculschcs Sla[a]ls-und-Bundcsrcchl, I, § 88.
3 ConstTuția prus’ană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu dc stat nu se pot schimba decît printr-o
lege.”
10<)
scopul arondării unui stat, se dezlipesc și se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără
deniei o îndoiala au aparținui pîn-acuiu stalului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniță.
Iată dar cum. citează „Romanul” cu bună'crcdintă pe Bluntschli si cum îl cităm noi cu
rea-credintă. Mai ales alinca ultimă triumfătoare a „Românului”, în care ne provoacă să com-
parăm art. 2 al Constituției prusiane cu cea română, c un model de bună-credintă.
în faptă Bluntschli cere ca înșirainarea teritoriului statului să nu se facă dccît în formele
dreptului public, prin o lege.
Neapărat că prin o lege, căci si Constituanta face legi. Dai’ forma dreptului nostru public
nu e o Cameră ordinară.
Constituția noastră nu dă competință Camerei decit în privirea rectificărilor de granițe,
în nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniță, pe cînd „Românul”
asuda s-arate din textul t ratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniță.
Noi am definit demult că nu c o rectificare sau schimbare de graniță, ci o înstrăinare
a teritoriului statului, si că pent ru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite corn
potența Camerei ordinare.
Cit despre art. 2 a Constituției prusiene, el poate fi oricit de identic cu art. 2 a Coriști
tuțici noastre, argumentul „Românului” va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă
calc de a hotărî dccît aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici
Adunări de revizuire — puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei
n-are dreptul de inițiativă, voturile ei dc blam nu influențează puterea executivă a statului,
a treia parte din membrii Senatului sînt numiți de rege, cu un cuvînt ori de cîtc ori se naște
vreun conflict între coroană și Adunări, coroana face ce vrea și Adunările merg acasă, deși
membrii acelor Adunări sînt oameni cari ar putea cu mai mult cuvînt să pretinză că sînt nația
decît adunătura dc stîlpi de cafenele și de cartofori din Dealul Mitropoliei.
[7 septembrie 187<SJ
CA LA NOI LA NIMENEA
Proverbul acesta., moștenit din moși strămoși, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul
căreia poporul nostru, pierzînd orice speranță de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie
de joc, ca și cînd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorții noastre cu foarte
multe scene comice.
Realitatea tragică a vieții noastre de stat e nespusa mizerie a populațiumlor de jos,
o stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e
ușurința și lipsa de caracter în viața publică, c putrejunea bizantină a puilor dc fanarioți
care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor și lefilor ncmeritatc,
fie prin arendarea moșiilor statului, fie pe alte mii dc căi. Comedia consistă însă în minciuna
vecinică a constituționalismului, în pretextarca diferitelor libertăți publice, a civilizației și a
altor mofturi pentru a acoperi unica tendență a acelei negre mulțimi de liberali care nu
caută, nu visează dccît puterea statului, pentru ca prin mijlocul ci să prade.
O mulțime de oameni mari se mișcă pe această scenă bizară, pe care toate sînt cu
putință afară de un singur lucru : onestitatea.
Autori cari nu știu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni dc stat cari
nu pot justifica nici săvîrșirea școalci primare, advocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori
orbi și sculptori fără de mîni, generali cari nu știu citi o hartă, subprefecți ieși ți din pușcărie,
legiuitori recrutați dintre stîlpi dc cafenele, jucători de cărți și oameni cu darul beției,’ cara-
ghioși cari înaintea erei liberale, vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă cârc guver-
nează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi crează
decorații, împărțindu-h'. între, ei eu profuziune; ieri voind să răstoarne pe Domn,azi îl titluiesc
rege; ieri proclamînd republica la Ploiești, azi joacă cu aceeași măiestrie pe lingușitorii Curții.
Din focarul Bucureștilor putrejunea morală și socială se mănține metodic asupra întregei
țări; din painjinișul hidoasei pocituri sc-ntind firele în filialele societății de exploatație ce au
forma dc comitete de salut public. Pe cînd nici o îndreptare nu se face nici școlii, nici bisericii,
nici ramurilor de producțiunc materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală,
discută subtilități despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în
110
pieptul lui Vodă Cu za. azi au reintrat în rangurile lor militare și sînt decorați; omul care
a proclamat la Ploiești republica și Pa detrona t pe Vodă e-naintat, primește decorații și repre-
zintă azi pe monarhul pe care l-a trădat ieri înaintea altor principi. A-să călca jurăniînlul
a devenii în România un titlu dc înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cci mari, de neo-
menoasă cruzime și trufie cu clasele de jos, esploatcază poziția ei oficială în interesul ei privat.
Un meschin egoism, o lăcomie de cîștig ca orice mijloace, lipsa de buna-credință în afacerile
publice și în cele private, fățărnicia și amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale
unui guvern liberal de citi va ani. încă alți cîțiva ani și societatea va începe a plesni din toate,
încheieturile.
Elemente străine vor inunda. România ca. valurile potopului, după ce vor fi subminat
terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca rcgjsor comedia meschină jucată de bufonii parti-
dului său.
Mai mult încă. .Noi credem că mînhpoimîne, desfimțîndmsc și justiția, va începe
deplina, anarhie.
,,Românul” crede de pe acum că trebuie să-și pregătească terenul pentru a lovi în
judecători și a aduce din nou pe delapidatorii dc bani publici înaintea juraților.
Cumcă radicalii se pregătește a nimici orice garanție în contra urmăririi hoțiilor ce le
comit ei în prezent se dovedește din articolul de mai jos al ,/Românului”. Cu fățărnicia cu
care e scris s-ar crede că pe foaia bizantină o doare inima de interesele țării. în faptă însă
judecătorii nu-i plac și vrea să vază iar remtroducîndu-se tratarea proceselor pentru delapidare
de bani publici în mîna juraților, unde totul se va face mușama. Condamnarea de către
tribunalele ordinare a vestitului Ariou îi stă ,/Românului” și azi pe inimă, el știe ce soartă ar
avea corelcgionarii lui politici înaintea tribunalelor ordinare.
Să ne așteptăm dar curînd la desființarea justiției, la darea frîului slobod tuturor hoțiilor,
la corupțiunea deplină, sub pretext că tribunalele sînt părtinitoare. Oricît de părtinitoare ar fi
însă, ele sînt mai bune decit curțile cu jurați, căci în orice caz e mai preferabilă o justiție
nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decît nici o justiție. Jurații
însă nu sînt nici o justiție.
Articolul tendențios al ,,Românului”, vro inspirațiune a dAui State,seu, cel care permuta,
și destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus grațiarea de vinovați fățiși, dar
exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovati, merită a fi reprodus
ca un model de fățărnicie, amăgire și lipsă dc pudoare.
Iată-! dar :
Administrațiunea unei țări formează un tot. nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din
aceeași sistemă și sînt neapărate una alteia tocmai după cum o bucată a unei machine este,
neapărată celeilalte și mecanismului întreg. Cînd o bucată a mecanismului merge rău, toată
sistema din care face parte sufere.
Această observațiune, de mii dc ori repețită și devenită un loc comun din cehi mai mult
întrebuințate, dar totdauna adevărat, neam iac ut-o văzînd ce fel de concurs dă justiția-,
pentru înfrînarea delapidărilor, hoțiilor, bătăilor de tot felul.
Ne-am plîns de esceselc și de abuzurile comise în armată, ue-am plîns de cele comise
în administrații!ne; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plîngc de modul în care justiția,
și maieu osebire juzii instructori înțeleg a-și face datoria, față cu delapidatorii, cu hoții, cu cei
ce comit felurite abuzuri, și pe (‘ari*, celelalte ramure de admiuistrațiune îi trămit înaintea
t ribunalelor.
Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a. ne plmgc de justiție, fiindcă un delapidator,
un hoț dovedit, trimis înaintea, justiției și achitat sau liberat prin ordonanță dc neurmărire,
este* o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alți hoți, pentru alți delapidatori.
Ne plmgem că unii subprefecți fură și bat, că linii vameși fură, că unii perceptori si
casieri fură. Așa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul
de financiig și vază cîți funcționari culpabili au fost dovediți și dați de aceste adininistrațhmi
în judecată, și cîți au fost condamnați.
Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la, aceia a căror instrucțiune
ne dădea dreptul să-i privim ea pe agenții cci mai activi și mai luminați ai rădicării nivelului
moral în țară.
Sînt cîțiva. am, guvernul trecut, luă pe delapidatori de la. juriu șvî detc tribunalelor. Care
fu resnltatul"? Astăzi, delapidatori condamnați mai că nu se mai văd ; nu numai că tribunalele
îi achită și-i absolv cu cea mai mare ușurință, dar mai înainte de-a ajunge la tribunale,
juzii instructori sînt aci spre a găsi mijlocul de-a declara că nu e caz dc urmărire.
Vom face în alt număr o enumerare mai lunga, de funcționarii culpabili dați judecății de,
diferite administrații!ni și achitați, absolviți, sau făcuți scăpați sub toate formele de către
justiție. Pentru astăzi, ne vom mărgini a cita numai cîteva cazuri.
111
Nu vom fiice decît să amintim că chiar o bandă de hoți, cu căpetenia lor, s-a prins în
toamna, trecută în județul Putna. și a fost liberală prin ordonanță de neurmărire.
Nu de mult se descoperă la Vama Predeal hoții enorme. Vameșul, dovedit culpabil,
este dat judecății; laptele sînt constatati', judele instructor nu poate da. ordonanță de ueurmă-
vire, dar tribunalul colorează hoția astfel incit absolvă pe culpabil, sub cuvînt că „mi e articol
de lege” în temeiul căruia- să se poată rosti condamnarea.
în județul Prahova., administrați unea- descopere că un subtprMeet a- comis fapta odioasă
de a alcătui liste de subscriptiune de la sine si de a aduna- bani de prin plasa sa, sub cuvînt
de subscripțiune pentru răniti sau pentru cumpărarea de arme. Faptul se dovedește pe deplin
de, administrațiune ; ea- silește pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie
și îl trămite naintea justiției.
Judele instructor declar|ă] că mi c caz de, unadrire.
în fine, chiar zilele trecute, după cum este știut, se dovedește la Ploiești, de către procuror
si de către președintele juraților, că dircctorelc penitenciarului bate crunt cu biciul pjț arestați.
Ministrul de interne suspendă pe director, rămîmnd ca justiția- sa și facă datoria. însă, după
cit ni se asigură, și de astă dată judele instructor ar ii declarat că vu e caz de urmărire.
.Această procedere ar fi atît de cutezătoare din partea, judelui instructor, în urma svonului
ce s a. făcut asupra- bătăielor, incit stăm la- îndoială ad da- crezănunt și așteptării o nouă confirmare.
Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiție asupra- acestei deplorabile și penibile,
stări de lucruri. Sîntem încredințați că d-sa se va gin di serios la mijloacele de vindecare,
căci, atunci cind justiția nu-și face datoria, nu csistă justiție în țară, prin urmare mi esistă nici
moralitate, nici progres real.
[12 neplembrie 1878/
CU OCAZIA PREMIULUI ACADEMIC...
Societatea. Academică e-n ajunul de-a conferi premiul Năsturel de 4000 franci pentru
cea mai bună carte tipărită în cursul a-nului acestuia-.
Auzim - ceea ce se și putea presupune — cumcă concurenții vor fi numai membrii
de-ai Academiei. O putem presupune', pentru că ne cunoaștem țara. în oricare altă țară din lumeț
eon ieri rea de premii între colegi ar fi o monstruozitate, la- noi ne așteptăm ca toți membri Acade-
mici pe rinei să fie împodobiți cu premiul Năsturel și la- sfîrsitul șirului să se-nceapă da capo.
Astfel numai se poate păstra acea unitate în instituțiile noastre publice, cari, cu prea
puține csceptiuni, sînt societăți econom ice-cnm erei ale de esploatarc. Just ar fi fost ca asemenea
premii să se confere unor autori cari nu fac parte, din Academie', iar in caz cirul asemem'a
autori n-ar eexista, să nu se dea- defel, ei să se', treacă la. ețconomii. Dar o asemenea măsură
justă nu se' potrivește cu instinctele' renumitului PseueloMheche, de', cx., care anume cu scopul
de a. cîștiga cei 4000 de franci a și început în anul acesta publicarea operelor sale 8 purii.
Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor noștri judecata despre valoarea prezumpti-
vilor premiaiiți retipărim parte din studiul deț patologie literară intitulat Beția de cuvinte1.
/12 șeptembrie 1878/
1	Uctia de ruuiiUe, hi M^visla conlimporcma Studii ele patologic literarii de Titu Maiorcscu. Inși, 1873.
[„ASTĂZI SE DESCHIDE ADUNAREA...”]
Astăzi se deschide Adm tarea elin Dealul .Mitropoliei. Guvernul, precum a- z-is-o organul
fanariot, deși pregeta a-și aduna deputății săi ocupați cu interesele' lor private, se vede totuși
silit a apela la patriotismul lor și a-i convoca, deci iată că toți și-au părăsit interesele, unul
112
etosul, altul proslăvirea • zeului Bacehus, moșiile pe cari nu le au și tacurile de biliard, pentru
a. se adunași a dezbate interese grave. Aci capetele și ini mele cultivate la focarîul canțonetelor
alcazarului lonescu, frunțile înăsprite la cruzimile de hazard ale jocului cu cărți măsluite, diu i ~
nașii și cumularzii, oamenii ce nu știu nimic, nu au nimic, nu cred în nimic, mituri^
scoase la maidan de comitetele de salut public, indivizi a căror nume dovedesc în mare parte
că nu aparțin nici unei țări certe, nici unei națiuni certe se vor aduna ca să consfințească
pierderea unei bucăți a patrii noastre romanești, ei, cari n-au patrie, muu lege, mau Dumnezeu
și cari consideră pămîutul nostru ca lucru străin, ced pot precupeți numai să rămîic la putere.
în zadar am spus că asupra unei întrebări atît de grele țara trebuia consultată din nou,
căci aceștia, veni ți la putere prin influența Rusiei, primiseră cu buchete de flori pe aceia pe
cari pururea i-am numit inamicii natura,ii ai poporului romanesc. Nu. Aleșii comitetelor de
salut public se cred în drept a hotărî din nou și în scuz contrariu cestiuni pe cari, de ochii
lumii și de zgomotul nostru, au Fost siliți de a le rezolva în mod negativ.
Acuma însă, cînd cred că opinia publică e-ndestul de amețită prin frazele și minciunile
lor, acuma cînd prin Tratatul de la Berlin poporul romanesc e legat și de mini și de picioare,
ci cred de cuviință a-i pune și căluș în gură, pentru ca fără protest să se consume o vînzare de
țară convenită de mult.
Cînd s-a luat Bucovina nu s-a găsit un singur român, de la Domn pinda plugar, de la
mitropolit pînda popa cu opinci care să consimtă a o da, incit guvernul austriac s a văzut silit
să dispenseze pe români de jurămîntul de fidelitate către împăratul.
Cînd la 18.1.2 rușii au luat Basarabia nu s-a găsit un singur român carele să fi căzut sub
ispitele Rusiei. Un fanariot a vîndut-o, trudind Poarta și Moldova totdodată.
Un fanariot, C. A. Rosetti, o dă si astăzi muscalilor sub o ploaie de decorații rusești ;
dar mo dă singur. Azi puii de fanarioți și tot ce ulița au avut mai corupt și mai înrăutățit se
unesc spre a consfinți în mod îndoit vînzarea pămîntului patriei.
.'Da, în mod îndoit. O dată prin învoire, apoi prin luarea în mod silnic a Dobrogci, fără a
țineai seamă de dorințele populației, făcîndmsc țara noastră nevinovată complicea Rusiei, jus-
tificind răpirea prin răpire, dind drept Busiei de-a ne trata și pe viitor așa cum ne tratează
astăzi.
Ce-i pasă fanariotului al cărui tată nu știa o vorbă românească^ pasă lui că se vinde
un pămint pe care el, cosmopolitul, cetățeanul universului, aiitichrist, s au născut din intim-
pi arc numai ?
Nu sînt dezmoșteniți cei cari prin munca mîuilor lor contribuie la» înflorirea, unei societăți
naționale, a căreia cultură și vază se răsfrînge și asupra lor; nu sînt dezmoșteniți acei ce
se pot lăuda că au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat. Nu-s dezmoș-
teniți acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl
face pe omul singuratec să se simță și el o parte, un rezultat al istoriei țării sale. Dezmoșteniți
sînt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoșteniți sînt acei cetățeni ai universului întreg, ce,
neavînd patrie, îsi aleg pe cea mal ieftenă din toate : universul; cei cari ncavînd popor,
îsi aleg pe cel mai lesne de avut: (dumirea toată.
Ce le pasă lor1 că se ia o bucată din Țara Românească? Istria lor, universul, rămîne
intact. Ce le pasă că se robește, o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămîne
intactă. Cc-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamț, că
se rupe patria noastră în bucăți, poporul nostru în fîșii? A găsi destui de o scamă și de o
origine cu dînsul cari, pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votau ți ai monstruo-
zităților sale.
Dar nu i numai aii ta. între dușmanii noștri și între ei s-a pus la cale ca România să
si ugere din nou. Nu destul s-au purtat soldații noștri degerați și flăminzi pe cimpiile Bulgariei,
nu destul că și-au vărsat sîngcle pentru cauze și interese străine; acum România e menită
a intra în cuibul de viespi pregătit în Dobrogea, unde tot după zisa fanariotului se vor vărsa
milioanele noastre pentru a face șosele pe apă și poduri pe uscat, căci visteria geme do bani,
biruicul nostru nu mai știe ce să și facă capului de mulțimea bogăției și nu mai avem altă
treabă decit de a raspindi civilizația, reprezentată prin vestitul Clnțu sau prin Fseudo Ureche,
plagiatorul, și prin alte multe celebrități de soiul acesta.
Tot pentru această sesiune estraordinară se mai păstrează și un alt proiect: acela al
('misiunii de bani adevărați de liîrlie, de astă dată prin crearea unei asa-numite bance de fițuici.
împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice
obținute de radicali. Mai trebuiesc 60 — 70 de milioane de fițuici fără de nici o garanție, emise
de guvern chiar, printr-o bancă înființată de el, cu guvernor și viceguvernor ca la banca Londrei.
Fiindcă nimeni nu va primi fițuicile noastre în străinătate, tot nurnerariul din țară va
fugi pe mărfurile industriale ce ne trebuiesc, îneît vom rămînea numai cu gologani de aramă
113
pi franci de hîrtie ; căci modelul după care se formează banca, e cel din Austria, unde-ntr-adevăr
nu tc mai învrednicești să vezi circulînd galbeni dc aur și fiorini de argint si unde există mii
de oameni bătrîni cari mi fin minte să fi văzut vrodată ban de metal.
Invidiem starea înfloritoare a finanțelor amstromngare, d. C. A. Rosetti & Comp, ne vor
lerici și pe noi cu milioane dc hirtii făr’ dc valoare, mai depreciate dccît bumaștelc rusești,
fiorinul emisiunii dc stat al Austriei și cam deopotrivă cu caimclelc turcești.
Far-a înțelege cituși de puțin cumca hîrtia e un reprezentant al banului numai în statele
industriale, unde, sporindu-sc, prin mulțimea brațelor disponibile, munca, e nevoie de un
mijloc dc schimb pentru ea : un mijloc ce semmulțeștc cumiulțirea muncii și scade cu scă-
derea ci, roșii noștri, ignoranți în toate și intervertind șirul cauzei si efectului, uită că noi
n-avem brațe destule pentru agricultură, chiar și că vom deprecia de la întîiul moment un
mijloc de schimb prea numeros, ieftcnind ba.nul și scumpind munca, incit productele noastre
vor deveni mexportabilc prin scumpetea cu care se vor produce.
Dar nici abecedarul economiei politice roșii nud știu. Ei numvață nimic din exemplul
trist al Austro-Ungariei, al Rusiei, al Tun ici, ci vor să ne fericească numaidecit cu hirtii
cari nu valorează nimic pc cită vreme lipsește munca, industrială. Pentru a acoperi falimentul
moral și material al țării vor mai încerca si acest ultim mijloc desperat de a se ținea la putere,
lată banii mulți ai visteriei cu cari voiesc să facă poduri peste Dunăre și să civilizeze Dobrogea.
Odinioară la Mazar 'Pasa rusofagi, au dat faliment si s-a nvoit cu creditorul ce ha adus
la putere, cu Rusia.
Odată neprimind nimic în schimbul Basarabiei, au dat faliment și vor să ia. cu orice
preț Dobrogea., ca teren nou de antreprize patriotice, ca pretext pentru a smulge țării cel
din urmă ban.
Odată, mnriindume «calomniatori cînd i am denunțat că vor emite bani de hirtie, azi Ie-a
căzut pînă și masca hipotecarelor și vin la ideea falită dea înființa bancă de cai mele.
Mergeți dar înainte pc această cale si cădeți în prăpastia ce vă așteaptă, nulități pe cari
poporul romanesc, pentru rușinea lui, v-a suferit atit de mult la cînnă. Votați cu amindouă
mînile, după obicei, oricînd va clipi din ochi bătrînul fanariot care vă hrănește si fără de care
ați fi rămas în întunerecul cafenelelor si al tavernelor de jocuri oprite. Adunați-vă în capistea
minciunii, ascultați pe preotul minciunii, nesfmțiți cu suflarea voastră necurată acea culme
pc care părinții noștri legiuian înțelepțcște și păstrau avutul țării cu șapte noduri.
Prin fuga, voastră, de muncă ați desființai, sfatul și ați dat, țara în prada urcior de partid,
pentru ca. voi să. puteți avea rind la. pila, lui Vodă, voi cari altfel nu sinteți vrednici să.
< ălcați pc pămint. Prin instinctele voastre dc neovînduială veți desființa armata ! împinși dc
cumplita voastră frică de justiția ordinară, veți desființa justiția.
Organul fanariot coprinde deja articole din care se vede că voiește înlocuirea oștirii prin
gardă; prin niște bieți oameni cu griji si familii, luați de la ocupațiile lor pentru a fi conduși
la vifleim dc toți crăcănați! și cocoșați! din țara romanească.
Tot organul fanariot, speriat dc condamnarea confratelui Arion, cert' ca procesele de
delapidare de bani publici să vie iar înaintea juraților, adică, a unor oameni privați cari, neavînd
ochii ageri de judecător, nu vor putea descoperi subțictatca nelegiuirilor ce le comiteți și se
vor lăsa amețiți dc advocați guralivi.
/16 septembrie 1878/
B.	PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI—
L/MBA ROMÂNĂ VORBITĂ INTRE 1550-1600
tomul I, București, 1878, l voi. 8° mare, 432 pagine
Crestomația sau Analcctele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) cuprind transcrieri exacte din
vechi tipărituri românești. Texturile cărților bisericești din suta a XVI-ea și a XVH-ea i-au
servit învățatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul dc Prineipic
<le limbă. în faptă însă idcca fundamentală a autorului Principielmy de-a generaliza pronunții
mărginite la o samă de ținuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie’o
111
înciucare UU tocmai nor<M-jlă. Limba Prind picior n-a foșl- vorbita mHodală dr un nw, uecuin
de o tara întreaga; ei, adunindu se, intr-un mozaic*. bucățele de elemente, linguistice risipite
în cîteșipatru părțile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ea
ceva viu și organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă și alt defect. Fiind texte bisericești traduse
din grecește ori slavonește, textul roman urma din cuvînt în cuvînt și virgulă după virgulă
originalul, îneît de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Toi;
astfel se urinează astăzi în școalele evreiești pentru copii mici, în cari aceștia traduc, din cuvînt
în cuvînt și-n acelaș șir, originalul ebraic într-o nemțească de două ori stricată — și fonetic
și sintactic — din care cauză evreii, chiar cei mai civilizați, se cunosc în vorbă prin guturalizarca
semitică a limbei pe care o vorbesc și prin greșeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul,
contractat în copilărie, de-a rîndui cuvinte germane după, consecuțiunea pe care o au cuvintele
în biblia ebraică.
Ideea cumcă vechile tipărituri sînt departe, de [a] avea importanța care li s-a dat de
către d. Cipariu și că ele, fiind traduceri ad literani din slavonește și grecește, cuprind și cuvinte
slavonești cu de prisos și o sintaxă cu totul străină esprimabo d. bihac într-o polemică
cu d. Hasdeu, cînd acest din urmă imputase* celui dentîi că nu le-ar fi citit. Acum însă
d. Hasdeu dezvoltă și mai pro larg în prefață ideea lui Liliac, spuindu-ne că „modelor i de.
neromânie ne întîmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română”, drept care dumnealui
în colecția de față ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea.
Acte oficiale sau particulare scrise în România după, trebuințe locale și momentane de niște
autori români, oameni din popor, care nu știau multă carte și scriau așa cum [se] vorbea
în zilele lor în orașul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanță dialectolcuiicd^
arătând diferințde ce existau în același timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că
scriitorii, lipsiți de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunția lor ; sintactică, pentru
că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.
D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuințat pentru a
fi cit se poate de credincios în transcrierea texturilor.
Pentru a caracteriza importanța scrierii ne vom servi de o comparație. Ceea ce există,
intr-adevăr nu este limba scrisă și vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deși noi nu
avem dialecte în înțelesul strict al cu viatului, totuși plantele reale ale graiului viu sînt tocmai
acele moduri de a vorbi din deosebitele parii ale românimi! întregi. Aceste dialecte stau în
același raport cu limba scrisă ca și mulțimea concretă de ființe organice de acelaș fel, însă
totuși deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într un atlante în care caută a. se rezuma toate
semnele caracteristici* ale speciei ea atare, lasiudu se la. [o | parte crea ce e individual sau
accidental. Limba cultă a unui popor o așadar o abstracțiune și o unealtă ar tificială compă-
rută cu dialectele vii și totdeuna în mișcării a poporului. îndată ce se scrie limba începe a
se pietrifica. Limba, scrisă are, ceva determinat, nemișcător, mort: dialectile produc cu asupra,
de măsură formațiuni nouă, cari cîteodată. trec, în scriere, cîteodată nu.
A aduna rămășițele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel
mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.
Dar lucrarea nu este deplină, fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii
de limba latină și greacă de pe la liceele, din țară ar* avea umbră de cunoștințe filologice,
dacă ar cunoaște metoda, exactă, de a transcrie diferitele pronunții din părțile deosebite ale
țării, lucrarea cea din mină s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălțat al personalului
didactic din școalele secundare nu se, poate aștepta, decît de la. o nouă, lege a instrui 'Lei,
care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decît la învățați tineri. Apoi atîrnă
și mai mult încă de la curățirea facultăților de litere și de științe de profesorii paraziți, car i
nu știu nimic. Exemple citi peri-n cap. Astfel de cx. faimosul Vizanti de la Iași susține, piuă,
în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronici*! lui Hurul și un alt lefegiu de la Iași,
anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broșură în care-1 numește pe Schopenhauer
materialist, iar numele, lui Kant îl scrie cu u scurt la sfîrșit (Kantu). Să mai pomenim pe
vestitul Fseudo-Uroche și pe alții? Destul că elevii unor asemenea profesori își pierd vremea,
în zadar și niciodată nu va ieși din ei un personal ca lumea, care, prin analiza deosebit clor
nuanțe ale graiului provincial, să dea mîna de ajutor filologului sintet ic ce ar încerca a construi
în știință teoretică organismul viu al limbii.
Cartea d-lui Hăsdău împlinește un gol simțit. între materialele, cercetărilor istorice asupra
limbei si ca atare merită recunoașterea cuvenită,.
Rămîne a. mai adăoga că ediția e, foarte îngrijită și că, afară de accente, care nu s au
reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularități ale
textelor sînt reproduse cu multă credință.
Lucrul prin care d. Hăsdău își înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători
e [o] nemărginită închipuire despre sine însuși. Deși scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuși
115
im intivitc IjKȚaiva^ simplu iiivăkiX care impiază iu biniibemliuță te^te vechi si puije in
eviihuiță. însemnătatea lor istorică și filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei
făcuIlăți de litere din străinătate ar putea-o Iacii tot așa do' bine ca și d. Ilăsdău.
Se înțelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători și comentatori
conștiințioși lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu c atît de mare îneît să-i dea
autorului dreptul do a se lăuda prin superlative în prefață.
Iată ce zice de exemplu d. Ilăsdău în prefață:
în privința filologică mai tn specie, pentru a ne asigura după putință tn contra erorii, am supus primele două
părți ale publicapunii la apreciarea amicului nostru Ilugo Schuchardt, unul din cei mai celebri lingiiiști contimporani, pe
care ilustrul zkscoli nu se siiește de a-1 pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de
frunte ai marelui Diez.
Kăspunsul lui Schuchardt, scris nemțește, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atențiunea publicului străin
asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimenul nostru de dicționar etimologic al Hrubei române,
ca partea cărții cea mai importantă pentru llnguiști, făHudu-ne totodată onoarea de a adăoga: .Jlasdeirs Schar[simt
mul Gelfhrsamkrit treieri hier in glihizenihler Weise hernor^.
„Pătrunderea și erudițiunea Ini Ilăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit”.
Nu noi vom [fi] aciia cari să contestăm autoritatea, in pMlologicis a autorului Vocali*-
niul[ui] latinei vulgare, dar totuși modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului
său o aceea pe care d. Ilăsdău ar trebui s-o citeze.
Pentru ca d. I lasdcu să fie pătrunzător și erudit, Schuchardt trebuie numit celebru Imguisl,
Ascoli ilustru, Diez 'mare. Argument cu autorități, cel mai rău argument.
Din note în fine respiră o vederată aiiinm	Cihac, caro, cu toate împunsă-
turile permită ne d. Hasdcu să i-o spunem — a scris totuși cel dîntîi dicționar comparativ
al limbilor romanice luînd de temei limba română.
A doua, scădere accidentală este împrejurarea că d sa a concurat pentru premiul academic
cu cartea sa. Neam spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău și periculos precedent
ce se creează acuma, acida/ al împărțirii de, premii între colegi, care ar preface Academia. într-un
f<J de institut de industrie literară, concepiiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.
Cît despre scăderile esențiale ale cărții, ele sînt cele comune t uturor scrierilor ddui llasden
și cauzate prin o mare pripirc a judecății. Astfel do ex. sentența (dintre a. 1583- 1585)
publicată pe pag. 31. ș.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere și sîntom departe de a trage
din ele concluziile întinse ale d-lui Ilasdeu. Un caz atît de izolat; do scriere nu nemdreptățește
niciodată la generalizări atît do îndrăznețe ca. existența cantității prozodice în județul Muscel,
lungimea silabelor fără accent tonic și a.m.d. Un caz izolat rămîne un caz izolai, și, Iară
a, se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decît deduceri primejduite.
/17 septembrie 2878/
[„CIUDATĂ E PRETENȚIUNEA...”]
Ciudată o pretențiunea a o samă de ziare liberale ca, după toate cîte sufere țara, și
anume țara adevărată, cea cu opinci, noi să mai fim și politicoși cu d-nii gentlemani din
Cameră, din minister, din demnitățile responsabile ale țării.
După un război biruitor, d-nia lor pierd una. din acele provincii ale Itomâniei a. căreia
posesiune o strms legată cu chiar începuturile amîndoror Principatelor românești do la Dunăre,
provincie caro-n mîna noastră însemna o misiune europeană în Orient și valora cît neutralitatea
garantata, do toate puterile. D nia, lor o pierd după ce au avut ocazie a o asigura și noi
să fim politicoși.
Poziția bine definită a Tratatului de Paris dumnealor o schimbă, declarînd independența
și război Turciei, și ne creează o situație din cele mai nesigure.cu putință - și noi... să fim
politicoși, semțdeg'e.
Domnia lor nu numai că duc războiul în Bulgaria, pentru interese străine și dușmane
nouă, dar încă chinuiesc zeci de mii do oameni din tot ce țara are mai tînăr și mai cu virtute,
îi chinuie cu frigul, și cu foamea, cu lipsurile și neajunsurile cele mai înfiorătoare — și noi ...
noi sa fim politicoși.
116
C un cu vb.it, d-ma lor joacă va Ixniqac cu toată soarta, unor tari carp, (ară prețiosul dariei
lor concurs, a avut puterea de-a. exista .șapte vracuri de a rindul - si noi .. . noi să firii poli-
ticoși, pentru că prin acte nesocotite și prin aventuri copilăroase și neprevăzătoare pun în
primejdie o formațiune; istorică care trăiește de șapte siite și mai bine de ani, și trăiește numai
prin încordarea cea mai mare, fie a brațelor, fie a isteriei poporului romanesc.
Tot d-nia lor sînt aceia cari, printr-un exagerat liberalism și prin legiuiri cosmopolite,
au prefăcut țara într-un loc neutru de colonizare pentru toate clementele străine de primprejur ;
caii, prin favorizarea culpabilelor corni tete revoluționare bulgărești, au grăbit soluțiunea unei
cestiuni ce trebuia să se rezolve mimai de cătră noi și de cătră celelalte elemente constitutive
ale foastei împărății turcești. D-lor au contribuit la prefacerea întregei Peninsule Balcanice
și a țărei noastre într-o rețea de halte și conacuri ale politicei rusești — și noi .. . noi să fim
politicoși și să le mulțumim poate pentru aceasta.
Tot d-nialor, pretextînd la Mazar Pașa cea mai mare rusofobie și mergiud cu jalba-n
proțap la M. Sa, pentru ad conjura, în numele lui Dumnezeu, să maliție vechile noastre legături
cu înalta Poartă, acuzau cabinetul (ăitargiii de complicitate cu rușii, și tot d-nialor amăgiră
prin această purtare pe alegători, pentru ca în urmă să ajungă la convenție, la conlucrare, la
complicitate cu Rusia.
Dar iedele acestea sînt numai preludiul altora și mai mari. Curmd va-ncepe a funcționa
banca de fițuici care va împle țara cu caimele, va face să dispară numerariul, va scumpi
munca prin înmulțirea unui mijloc de schimb prea numeros și fără valoare intrinsecă, va face
productele noastre brute, cari prin natura lor nu sînt accesibile de o esențială sporire dc preț,
să devie inexportabile, și în fine tot. d-nia lor vor ajunge să vînză moșiile statului cu toba la.
companii de cumpărători străini, incit tocmai societatea noastră superioară va fi compusă din
străini, din oameni ce nu vor mai avea, nici un lei de durere pentru țară sau pentru păsul
plugarilor ei. ^Aceștia vor ii reduși la proletariat, adică la un instrument brut și inert de muncă,
iară nici o însemnătate, pentru stat. Și noi văzînd cu ochii apropiindu se relele noi să fim
politicoși.
Și pe cînd o extremă mizerie se pregătește acestei țări, o mizerie, care a început a se mani-
festa. deja, noi să aplaudăm spusele organului fanariot din Strada Doamnei, că vi steri a. gome
de bani, că poporul nu mai știe ce să facă de fericire.
Pentru a. ilustra extrema fericire a poporului și metodul dumnealor de a l administra.,
vom reproduce raportul către Domn al ministrului de finanțe, în care se expune prin prozaice
țifre bunăstarea, unuia din cele mai laborioase județe ale țării.
Iată ce zice acri raport :
Cu ocaziunca inspccțimiei lucida casieriei generale a districtului Dolji de d. secretar general al acestui minister,
însoțit de cl. inspector financiar Daniclopolu, la 22 iulie trecut, s-a constatat ca arendașii moșiilor statului, în mare
parte, nu erau urmăriți pentru sumele datorite de ei.
Din corespondența urmai5 între casierie cu administraliunea dornenielor relativ Ia productele seciiestrate durmm-
lui Coslopolo, fost arendaș al moșiei Segarcea, pentru sumele datorite, din arenda acelei moșii pe anul 1876, se constată
asemenea că cea mai mare parte a productelor în cestinnc se înstrăinaseră înainte de a se fi plătit sumele datorite, a
căror răluire a avut loc tocmai la 12 august 187.8,
La intrarea în funcțiune a actualului casier general, d. I. Lupașcm rămășițele din toate dările cutie stat se mvau,
după listele dc rămășițe din 1875, la cifra de lei 3 606 021, în vreme ce astăzi ele ating enorma sumă de lei 6 832 325.
Din cele ce. preced, convingîndu-mă că d. Lupașcu nu este apt pentru funcțiunea ce ocupă, vă rog, cu
profund respect, Prea înălțate Doamne, să binevoiți a aproba depărtarea d-lui Lupașcu și înlocuirea sa, în postul
de casier general al dislridului Dolji, cu d. ConsLmlincscu, actual cămăraș la salina Tîrgul-Ocna.
Făr-a cerceta cauzele adevărate ale colosalelor restanțe într-un singur județ, ministrul
crede că persoana casierului și un caz izolat, de neîneasare e cauza răului.
Nici cunoaștem pe d. Lupașcu, nici ne interesează în cestiune.
Dar iată cum stă lucrul :
Mare parte a județului a fost cumplit de bîntuită de grindină, care a nimicit recolta, cu
desăvîrșire. Iar plugarii, luați peste Dunăre cu boi și care, nu mimai c-au pierdut boii acolo
și și-au lăsat carele în cîmp, ci puținele vite pe cari le-au readus au umplut județul de epizootie,
îneît oamenii, cu toată voința din parte-le, mau avut cu ce să are și nu voraveanici laa.mil.
Sr-nțelege de sine că nici arendaș, nici plugar nu se pot. înjuga, ei înșii la plug și mau ajuns
la sapă de lemn cu toții aproape.
lată cauza, sigură a restanților.
Pentru a le încasa va trebui să li se vînză oamenilor ceaunele de mămăligă și cenușa,
din vatră. Ce le pasă d lor roșii de starea economică a unui județ, pricinuită de chiar dumnea-
lor0/ Regula fanarioților este : să scoți lapte din piatra. Se va găsi deci ienicerul care sa aplice
117
ad.iiiinisi rația- ddor Hmama ară si acestui județ, secătuit pînă la măduvă de rechizițiuui, de c[>i-
zootie si de nenorociri elementare.	. ’
Nu persoanele ddor liberali sînt acelea ce nu. no convin, nu. Lipsa de conștiință, unită cu
lipsa de orice cunoștințe serioase, superficialitatea cu care tratează orice Gestiune cit de gravă,
sistemul de-a face o mulțime de promisiuni amăgitoare alegătorilor pentru a le fura voturile,
promisiuni ce nu le îndeplinesc nicicînd, c-un cuvînt minciuna introdusă sistematicește în viața
statului, iată ceea ce ne face să-i combatem din răsputeri.
D-nia lor, în mare parte săraci de știința și de bani, găsesc în organismul impersonal
al statului singurul mijloc de trai, de aceea luptă fără scrupul; pentru noi însă, lupta pentru
ideea statului nu este o luptă pentru existența individuală. N-avem nevoie a ne căciuli la.
nimenea, nici a linguși mulțimea sau tronul, nici a fi politicoși cu.oameni cari nu merită a fi
tratați mai bine. Spuind adevărul, verde și fără încunjur, ne simțim în drept de a scrie cu
litere de foc, și dispensați de politețe, datorită unui adversar de principii abstracte numai.
Mizeria, reală a populațiunilor de jos, -amenințarea reală cu banca de fițuici, pierderea
reală, a, unei bucăți din pămîntul strămoșesc nu sînt. o materie pentru discuțiuni academice,
pe cari, daca, le-am face, d-nia. lor, în fundul inimii, ne-ar taxa de simpli.
înlr un car de oale nu se dă cu argumente metafizice.
/îi) septembrie 1878/
ELEMENTE DE ARITMETICĂ PENTRU UZUL
ȘCOALELOR SECUNDARE DE DIM1TRIE PETRESCU
profesor la Universitatea din București. Op aprobat de Ministerul Cultelor
și Instrucțiunii Publice, București, 1878, 1 voi. 8", 262 pag.
In urma roccnziunii făcute nianusciisrihii d-lui Vchvscu, ministerul, văzînd claritatea și
piwiziunea cu care este lucrat și îngrijirea ce a pus-o domnul profesor de u nirersilole de a l
face să răspunză programului oficial, a. aprobat cari ea. pentru școalele secundare din țară.
Nu sîntem dispuși a urma, și noi drumul d lui (1 r. Ștefănescu sau al consiliului permanent,
pentru că deocamdată nu ne interesează. praHicilatea cărții, ci onestitatea literară. .Adevărat
< o carte de școală» nu poate fi originală. Ea. va fi totdeuna mai mult ori mai puțin un
mozaic de definițhinile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărîtă, mai lesne de
înțeles. Dar în acest caz autorul va. trebui să. citeze neapărat literatura întreagă, de care su
servit, fie în prefață, fie întrun adaos bibliografic, fio în text chiar. Nu e permis de a copia,
autori străini fără a-i cita, fără a. pomeni că ne am servit de definițiunile, de exemplele,
de comparațiile lor chiar.
Maniera de a-și aprop[r]ia cugetări străine în mod conștiut și a. le da drept ale sale
a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume și la bani. Vestitul Pseudo-Ureche,
reprezentantul-prototip al furtișagului literar și coleg cu d. Petrescu, Pseudo-Ureche, care își
ia operile dramatice din Lope de Vega, știința filologică de la un băiat de 15 ani (Ascoli)
și care n-arc nimic al lui, de la nume începînd, escamotat de la. un cronicar vechi, -pînă la.
zecile de volume ce promite a le publica., acest prototip, zicem, n a. putut rămîne fără imitatori
mai mult ori mai puțin îndrăzneți.
în prefața Aritmeticei sale d. Petrescu zice că, profitînd de experiența, făcută de d-sa
ca profesor, a lucrat opul său în scop de a. veni cu slabele d-svde cunoștinți în ajutorul junimei
studioase, fără a avea pretemliunea de a, fi făcut ceva perfect.
Pentru a demonstra însă de ce fel de experiențe a. profitat d. profesor de universitate
și ale cui cunoștințe slabe vin în ‘ajutorul junimei, fără a. avea pretențiunea de a. fi făcut
ceva perfect, vom deschide următoarea carte franceză: Elemenls trarilhmâti(iue. par J. A. Serret,
membre de PInstitut, 3-eme edition, Paris, 1861 (editor : Mallet Bachelier, Quai des Augus-
tins, 55).
118
4. Manualul lui Dirnitrie Petrescu Elemente de aritmetică recenzat de Eminescu.
10 — a. 832
119
t)in	carte clescliifL-rn orice hita vohi voi si vom găsi îndata cnvînt din cuvmb
experiența profitată de d. Petrescu, slabele d-sale cunoștințe si modestia sa de a nu fi făcut
ceva perfect.
Iată dar cîteva exemple :
Petrescu
Pag. 7 : întrebuințăm cuvîntul unitate pentru a arăta
un obiect oarecare făcînd abstracțiune de calitățile sale;
și numim în general număr sau totalitatea de mai
multe unități sau unitatea însăși. Aritmetica este știința
numerilor. Ei arc drept obiect principal operațiunile
ce putem săvîrși asupra numerilor și a cărora totalitate
constituie calculul. Numerațiunea are drept obiect a
numi și a scrie numerile.
Pelrcscii
Pag. 9 alin. 5 —Orice număr este reunirea a m ii multor
părți compuse, fiecare de unități de un oarecare ordin
în număr mai mic decît zece.
Rezultă din acest principiu că pentru a rosti un număr
oarecare este destul a spune cîte unități de fiecare ordin
cuprinde acest număr. De exemplu : un număr ne va fi
cu totul cunoscut daca ni se va spune că el cuprinde cinci
sutimi de mii, douăzecimi de mii, patru sutimi, șase zecimi
și cinci unități. Considerarea unităților de diferite ordine
constituie sistema noastră de numerațiune; numărul zece,
care arată cîte unități de un oarecare ordin trebuiesc pentru
a forma unitatea de ordinul următor se numește baza sis-
temului, și sistemul se numește sistem zecimal.
Petrescu
Pag. 13 al. 1 — Adunarea este o operație care are drept
obiect a reuni toate unitățile cuprinse în mai multe numere
date de acclaș fel în un singur număr numit sumă sau
total.
Scrrcl
Pag. 1 : On cmploie le mot unite pour designer un objet
quelconque, faisant ainsi abstraction de ses qualitvs par-
ticulieres, et Fon comprcnd sous le nom gen erai de nombre,
soiLFasscmblagedo plusieurs uni Ies, soit Furiile cllc-meme.
L’arithmctique est la Science des nombres. Ellc a pour
objet principal Ies operations quc Fon peut executor sur
Ies nombres ct dont Fcnsemble constiluc le calcul. La
numcralion a pour bul d’enoncer el d’ecrire Ies nombres.
Si l ret
Pag. 3 alin. 1 — Tont nombre est la reunion de plusieurs
parties, composecs chacune d’unites d’un certain ordre,
cn nombre infericure ă dix.
D’aprcs ce principe il suffira, pour enoncer un nombre
quelconque, d’indiquer combien d’unites de chaquc ordre
ce nombre contient. Par exemple un nombre nous sera
parfaitement con nu si Fon nous dit qu’il renferme Irois
centaines de miile, ncuf ccntaines, quatre dizaines, deux
unites. C’est la consideration de ces unites des differents
ordres qui constitue notre systeme de numeration, le
nombre dix, qui exprime combien il faut d’unites d’un
certain ordre pour former une unite de Fordre suivant, se
nommc la base du systeme, et cclui-ci est dit systeme
decimal.
Ser ret
Pag. 7 al. 1 — L’addition est une operalion qui a pour but
de reunir cn un seul nombre toutes Ies unites conlenues
dans plusieurs nombres donnes.
Petrescu
Pag. G3 — 72. Numim mărime tot ce poate primi creștere
sau micșorare. De exemplu : lungimile, suprafețele, volu-
mele, greutatea corpurilor, repejunea unui corp în mișcare,
sînt mărimi.
Cînd o mărime coprinde csact o a doua mărime de ace-
laș fel de 2, 3 etc. ori, zicem că întîia mărime este un mul-
tiplu a celei de a doua. în reciproc, cea de a doua este un
submultiplu sau o parte alicotă a celei întîi.
Numim unitate o mărime luată după voie, dar bine
cunoscută și care servă a măsura mărimile de acelaș fel
cu din sa.
A măsura o mărime va să zică a căuta cîte uni tăi i sau
părți alicote ale unității coprinde această mărime. Nu
vom considera acum decît următoarele două cazuri simple
ale măsurei mărimilor: 1° Mărimea este un multiplu al
unității; 2° mărimea este un multiplu al unei părți alicote
oarecare a unității.
în toate cazurile, numim număr rezultatul măsurii unei
mărimi.
Scrrcl
Pag. 52 al. T — 77. On nommc grandeur tont ce qui est
susceptible d’augmcnlalion. Par exemple, Ies longucurs,
Ies surfaces, Ies volumes, le poids d’un des corps, la nillcw
d’un corps cn mouvement sont des grandeurs.
Si une grandeur contient. cxactcment une seconde gran-
deur de meme espccc 2, 3, etc. fois, on dit. quc la premiere
grandeur est un multiple de la deuxieme. Reciproqm*-
ment, la seconde grandeur est un sous-mitlliplc ou une
pârtie aliquote de la premiere.
On nommc unite une grandeur arbilraîre; mais bîcn
connue et qui sert ă mesarer Ies grandeurs; do m.emc cspecc
qu’elle.
Mesurer une. grandeur c’est cherclier combien cel le gran-
deur renferme d’unites et de parties aliquotes' de l’unile.
Nous ne considcrcrons pour le moment quc Ies deux cas
Ies plus simplcs de la mesure des grandeurs, savoir : le
cas ou la grandeur qu’on vcut mesurer est un multiple
de l’unit6, et celui ou clic est un multiple d’une cer lai ne
partie aliquote de l’unite.
Dans tous Ies cas, le rosul tat de la mesure d’une grâu-
deur est appele un nombre.
120
Kumlrn numai întreg iau un inlicg numărul care
măsoară o mărime care este un multiplu al unității.
Pînă aci noi am studiat numai numerele întregi, pe care
le am considerat ca arătînd colecțiuni de obiecte asemenea,
dar distincte.
Numim număr fracponar sau fracțiune numărul care
măsoară o mărime, care este un multiplu al unei oarecare
părți alicote a unității.
Cînd prețuim astfel mărimile în numere, le numim can-
tități. Matematicile, a cărora Aritmetica constituie cea
dîntîi parte, sînt știința mărimilor.
Quand une grandeur est un multiple de l’unite, ie nombre
qui la mesure est dit un nombre entier ou un entier. Ce
sont Ies nombres entiers que nous avons 6tudi6s jusqu’ici
exclusivement, en Ies considerant comme exprimant des
collections d’objets semblables, mais distincts.
Quand une grandeur est multiple d’une certaine pârtie
aliquote de l’unitd, le nombre qui la mesure est dit un
nombre fraclionnaire ou une fraction.
Lorsque Ies grandeurs sont ainsi evaluâes en nombres,
elles portent le nom de quantitts. Les Mathematiques, dont
l’Arithm^tique constitue la premiăre pârtie, sont la
Science des grandeurs.
Cu modul acesta profesorii noștri de universitate, cu munca lor proprie, cu esperiența lor
proprie, vin în ajutorul tinerimei cu scrieri despre cari sînt destul de modești a zice că nu
sînt perfecte.
Dar ne putem aștepta la mai mult ? Cartea e aprobată de consiliul permanent din care
fac parte atît d. Petrescu cît și d. Pseudo-Ureche, un coleg ; director al ministerului e d. Ștefa-
nescu, asemenea un coleg; ministru în fine este un om ce nu pricepe nimic, un bulgar pripășit
de ieri-alaltăieri prin Țara Românească.
Toată cartea e plină de asemenea concordanțe biblice, și chiar acolo unde textul român
se abate de la cel francez, această abatere e numai aparentă, pentru că profesorul nostru
mai sare cîteva rînduri, mai circumscrie pe ici, pe colo.
Felicităm deci pe ministrul instrucției și pe copiatorul român că nu se abat de la spiritul
general al partidului d-lor și că mănțin acel admirabil esprit de corps conform căruia toți
liberalii fură, unii diurne nemeritate, alții premii, alții statul, arendînd moșii de ale lui, alții
numele unor vechi familii boierești cari s-au stins de mult (v. Pseudo-Ureche) și în fine alții
esperiența și lucrările literare a unor autori străini (v. tot Pseudo-Ureche și alții).
Aceasta este elita roșie care va civiliza și moraliza Dobrogea, aceste sînt căpeteniile
cari vor cultiva în populațiunile necorupte de dincolo de Dunăre instinctul onestității, cu
acest capital de respect al proprietății altuia trec roșii Dunărea.
[19 septembrie 1878]
[„AM SUSȚINUT...”]
Am susținut și încă susținem categoric că guvernul are de gînd a înființa o bancă de
fițuici (Zettelbank) și că aceea are să umple țara cu caimele. La aceasta „Românul” ne dă
următorul demenți:
Voind a da deodată mai multe lovituri tn creditul statului, atit de sus rădicat de guvernul actual, opozițiunea
inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător, mai sfruntat decît toate. Guvernul, după zisele opozițiunii, ar fi în aju-
nul de a emite încă 60 sau 70 de milioane de hîrtie monetă, fără nici o garanție, deoarece biletele ipotecare n-ar
ajunge spre a acoperi golul din finanțe.
Cîte cuvinte, atîtea criminale neadevăruri în aceste afirmări. Zicem criminale, fiindcă opozițiunea, izbind creditul
statului, nu face rău guvernului, ci țârei întregi. Creditul nu este al guvernului, ci al țărei, și cine izbește într-însul este
mi numai inamic al guvernului, ci și al țărei.
Mai întîi, întrebăm în treacăt pe scamatorii din Strada Doamnei să ne spuie anume
cît de sus a ridicat guvernul actual creditul statului? Nu cumva l-o fi ridicat și mai sus
decît „situația cea strălucită” de mai zilele trecute? Ferească-ne numai bunul Dumnezeu
de atîta ridicare a creditului nostru, că despre d. C. A. Rosetti și cîrdășia puțină nădejde
a mai rămas!...
Apoi, la fraza: „Opoziția inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător decît
toate,‘‘... ne luăm voia a întreba pe „Românul” să ne spuie vreunul sau două din acele toate
neadevăruri cutezătoare inventate de opoziție, între cari cel mai cutezător ar fi alarma dată
de noi în privința băncii de fițuici.
121
Cu toată dezmințirea „Românului” repetăm încă b dată că guvernul arc de gînd să
înființeze o asemenea bancă și, chiar în această sesiune extraordinară — daca tăceam noi —
era să vie cu proiectul în Camere.
Noi ne-am obicinuit cu neobrăzatele dezmințiri ale „Românului”, și nu pentru noi sau
pentru el, ci numai și numai pentru publicul cititor mai căutăm a-i spulbera pe aceasta din
urmă, și poate cea mai neobrăzată.
Ne aducem bine aminte cu ce lipsă de rușine „Românul” ne arunca cuvîntul calomnie
cînd noi dădeam alarma că guvernul ctitorilor de la Alcazarul lonescu are să aducă în Camere
proiectul de hîrtie-monedă. Noi nu ne-am pălit atunci dezmințirea „Românului” și, cu toată
calomnia lui, am susținut necontenit că hîrtia-monedă vine, și liîrtia-monedă a venit. Cine
dar a rămas calomniator?
Pățind de bună-credință așa rușine ca cei de la „Românul” cu calomnia d-lor, niște
oameni de treabă desigur s-ar fi spînzurat: dar cine merită spînzurătoarea niciodată nu se
spînzură, și mai ales democrații-socialiști, ca cei de la școala d-lui C. A. Rosetti, cărora, fiind
foarte modești, nu le place să-și afirme singuri meritele, ci lasă mai bine să capete în zăstîmpuri
o solemnă și mai înaltă afirmare de la dreptatea publică.
Acum, cu banca de fițuici, îi făgăduim cu siguranță „Românului”, cutezătorului nostru
dezmințitor, aceeași pățeală ca și cînd cu hîrtia-monedă și sperăm pentru viitorul socialismului
în Orient, că și de astă dată atît meșterul cit și ucenicii din Strada Doamnei n-au să se
spînzure de rușine.
[20 septembrie 1878]
[„CRONICILE NOASTRE VECHI...”]
Cronicile noastre vechi vorbesc despre niște domnișori, adecă pretendenți la coroană
cari turburau vreun colț al țării, își puneau cizme roșii în picioare și cucă în cap, distribuiau
după placul lor în ținutul uzurpat moșiile și veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de
strînsură asupra domniei, pînă ce, lîngă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oștile
domniei țării puneau capăt cizmelor roșii și crisoavelor scrise în cerneală roșie.
Credeam că cel puțin de 300 de ani au dispărut epoca lui Papură Vodă, a lui Ciubăr
Vodă și a multor altora cari amărau viața bietului Petrea cel Șchiop.
Iată însă că un raport cătră Domn al ministrului nostru de interne ne arată că în ținutul
Bacăului din Moldova au subzistat în timpul cel mai nou dinastia d-lui inginer Tetoianu, care
în comuna Berzunțu au luat pămînturile unui arendaș și le-a împărțit la locuitori și că abia acu-
ma, reintrînd domnia legitimă în drepturile ei, s-au reintrodus stătu quo ante bellum, scoțîndu-se
de cătră d. prefect locuitorii de pe pămînturile uzurpate.
Iată raportul în cestiune :
D. prefect al județului Bacău, prin raportul cu no. 2167*1, Îmi face cunoscut că, cu ocazia mergerii d-salc în co-
muna Berzunțu, spre a pune pe arendașul moșiei statului tn posesiunea pămîntului care i se luase din slăpînire de către
d. inginer Tetoianu și se dase locuitorilor din acea comună, observînd și lucrările relative aflate în cancelaria acelei comu-
ne, a văzut că ajutorul de primar, care gera afacerile comunale în locul primarului demisionat, n-a fost la înălțimea
chemării sale de cap al administrației comunale și că unul dintre consilieri este interesat în această cestiune și că a
fost chiar conducătorul cetei locuitorilor cari au arătat împotrivire de a abandona posesia acelui pămtnt.
Asemenea a mai constatat că administrația comunală este rău condusă și că consilierii nu sînt în stare a face o
ameliorare.
Pentru aceste motive și pe baza art. 71 din legea comunală, vin respectuos a ruga pe Măria Ta să binevoiești a
aproba dizolvarea acelui consiliu și a semna anexatul proiect de decret.
C-o mirare de cronicar întrebăm cine a fost acel d. Tetoianu care a avut puterea de
a deposeda pe un arendaș și de a pune în stăpînirea pămînturilor pe locuitori ?
în faptă însă lucrul stă astfel: d. inginer, ca reprezentant al statului, proprietar al acelor
pămînturi, nu le-a dat în posesiunea, ci în proprietatea locuitorilor. Daca d. inginer a comis
erori, acestea-1 privesc pe d-sa și pe statul păgubaș, nicidecum pe locuitori, cari erau în
drept a da cu pușca atît în prefect cît și în arendaș și în d. C. A. Rosetti, care cutează
a le răpi pămînturi ce sînt cu bună-credință a lor; și în orice caz, chiar daca locuitorii n-ar
122
fi avut dreptate, pământurile nu li se puteau lua decît în urma unei hotăriri judecătorești
și pe cafea legiuită, nicidecum însă prin bunul plac al unui prefect sau al unui ministru.
Chiar o posesiune uzurpată nu se poate lua așa ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu din
miinilc unui om ce o posede cu bună-credință.
septembrie 1878]
ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE
Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor,
credem că [e] deajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-și face o
florărie, smulg plante din cîmp și le așează fără rădăcini în straturi, improvizîndu-și pentru
cîteva ceasuri o grădină, în aparență frumoasă, însă fără de trăinicie. Nerăbdători cum sin tem,
nu ne-am deprins a cunoaște cumcă lucrurile luate din temei ar fi și mai trainice și mai folo-
sitoare și totodată cu mult mai ieftine decît mulțimea de forme goale care, neavînd înțeles și
vitalitate, cer mereu muncă de Sizif de a fi reînnoite.
Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tutulor temeliilor statului
și rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atît în trecut, cît și în prezent,
ca să irosim o mulțime de puteri vie, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri
de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.
Aceste defecte mari ale caracterului nostru național sînt, pe lingă împrejurările de dinafară,
cauza pentru care un element etnic atît de răspîndit ca al nostru să nu ajungă la nici o însem-
nătate în lume, ci, bucățit între zeci de stăpîni, să reziste ici și colo, să fie absorbit însă în
multe locuri.
Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatică pînă la Marea Neagră
care să nu cuprinză bucăți din naționalitatea noastră. Începînd de la ciobanii din Istria, de
la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice
în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria,
în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Dacici
Traiane pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa și de Kiev.
Pe cînd rușii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care
se țin de marea familie slavă, pe cînd germanii stăruiesc prin autoritățile lor consulare pentru
cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient și pe cînd fiecare popor apusan dezvoltă o
deosebită îngrijire pentru naționalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte
interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omenești, neavînd un ideal de cultură,
ci cel mult idealuri politice cari nu stau în proporții cu puterile noastre și cari, în loc de a da
naștere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.
Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat
semne de viață, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înțeles. Toate celelalte
fragmente de populațiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naționa-
litățile lor. Grecii din Turcia europeană citesc și scriu limba care se vorbește la Atena; sîrbii
din Turcia înțeleg foarte bine instituțiile și cultura confraților lor liberi; numai noi, cu maniera
noastră de a vedea, sîntem străini în Orient și rămînem neînțeleși chiar pentru cei de un neam
cu noi. Cum ne-am putea esplica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atît de
însemnate de străveche populație precum sînt românii din Tesalia și Macedonia să nu dea
absolut nici un semn de viață, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că pînă astăzi și-au
păstrat și apărat limba și datinele mai bine decît slavii, dintre cari mulți s-au grccit, decît
albanejii, dintre cari asemenea mulți s-au făcut turci.
Vlahii Tesalici, zice Fallmcraycr în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca și conaționalii lor
din Principalele dunărene, vorbesc o italienească stricată și locuiesc în creierii munților Pindului și pe cele două taluri
ale lui, în popoarele din care izvorăște Pcncios și rîurilc afluente, pc unde îi pomenește pentru întiia dală istoria bizan-
tină a sutei a unsprezecea.
Fie rămășițe a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizați, ei se întind și se ramifică de-a lungul șirului
de munți prin Macedonia Superioară pînă sus în Balcani și au stat odată în legătură cu conaționalii lor de pe malul sting
al Dunării. Ei păzesc și domină porțile dintre Tesalia și Albania, iar Mczzovo, oraș zidit din piatră tocmai în creierul
133
munților, acolo unde dintr-o parte și dintr-alia irecătoarea se coboară în direcții opuse, este locul de căpetenie al românilor
tcsalicni.
Malacași, Lesinița, dar în deosebi Kalarites, Kalaki și Klinovo și douăzeci și cîteva sate în ponoarele Pindului și
pc lingă ele sînt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puțin cu agricultura,
dar cu atît mai mult cu cultura vitelor și cu cîșlile, aceasta într-un stil mare și cu succes însemnat, incit, prin bogăția turmelor
lor dc oi, sini vestiți in Rumelia toată. în vremea iernii, cînd omătul acopere înălțimile munților, ei[î]ji mînă turmele în văile
cu o climă mai blindă și le pasc, nomadizînd pe șesurile pline de iarbă, pînă chiar înlăunlrul Greciei libere, iar, cînd se
întoarce primăvara, ne grile sate dc corturi ale pribegilor ciobani români dispar din cîmpic, căci ci se întorc la munte.
Sobri, avînd instinct de căsnicie și industrie, românii sînt în privirea acestor calități cu mult superiori celora cc vorbesc
grecește ; sînt însă inferiori greco-slavilor în spirit și în șiretlic. Totuși acești ciobani, simpli și dc rînd, au o eminentă apti-
tudine pentru lucrări în metal. Armele și armăturile lucrate în aur și argint pe cari le admirăm la arnăuți și palicari au ieșit
din atelierile vlahilor. Asemenea mantalele cu glugă nepătrunse de ploaie și foarte bine cunoscute în toate orașele de partale
Mării Mcditerane sub denumirea de cappa, greeo și marincro sînt în cea mai mare parte un produci al industriei postă-
varilor vlahi. Băcani și breslași vlahi se află în toate orașele Turciei europene, ba chiar și în Ungaria și tu Austria ii duce
iubirea de cîștig. Că se pricep și la negustoria în mare o dovedește bogatul Șina din Viena, vlah născut, dc nu ne înșelăm, in
Klinovo, sau totuși în una din localitățile Pindului numite mai sus.
Din această viață călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pc care t întrebuințează
și în biserică, care formează mijlocul comun de înțelegere și dc legătură a diverselor naționalități din laturile amindouă ale Mării
Egeice. Femeile în multe sate nu pricep decit românește. Ca toți locuitorii de munte, vlahul nu-și poate uita patria nici in țările
cele mai depărtate chiar și se întoarce adesea la bătrînefe in Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieți întregi, pentru
a fi înmormîntat în același pământ în care odihnesc strămoșii săi.
Dar poporul vlahilor, atît de pacinic astăzi și dedat numai la muncă și cîștig, n-a fost însufleții întotdeauna de un spirit
atît de liniștit, nici a fost slrîmlorat și mărginit la așezările sale prezente prin munții apuseni ai Tcsalici. Vlahii tcsalieni, ca
și mai tîrziu vecinii lor albanejii, au avut periodul lor de strălucire și de mărime politică, scurt și trecător ca mărimea teba-
nilor; dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lingă comunele Vlaho-Libadi și Vlaho-Iani, cari există încă astăzi in
promontoriile de sud ale munților Cambunici, nu departe de Tirnova, Ana Comnena (1083) pomenește un tîrg de vlahi,
Exebas, în văile muntelui Pclion, la marginea răsăriteană a Tcsaliei; iar Bcniamin de Tudela, care tn sula a două-
sprezecea a călătorit prin Grecia, spune cumcă, la sud, Zitun era orașul de margine și intrare tn țara vlahilor. Ca și
Peloponezul, pierduse și Tcsalia in veacul de mijloc numele ei vechi și s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă,
numai MețocXt)	adecă Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania și Etolia care, după bizantinul Gcorgc
Phranlzes, se numea Valahia Alică. Gcorge Pachymeres, istoricul dc curte al tnttiului Paleolog Mihalț, zice lămurit că
tesalienii, comandați odată dc Achil și n iți tn vechime clini, se numesc în vremea lui vlachtfi mari (G- Pachymeres
în Mich. Paleolfog], I, 30)
Nicetas din Chonac mărginește Alegate Vlachia la inelul dc munți și la țara de coline care sc rădică deasupra șesului,
iar șesul central, locuit de fricoșii și nerăzboinicii grcco-slavi, îi place să-l numească Tcsalia. Dar oare rabinul Beniamtn
nu spune lămurit cuncă vlahii locuiesc la munți și sc coboară tn regiunea grecilor pentru a-i prăda? în sprinlenie,
călătorul acelaîi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e ncinfriiiat, și nici un rege n-a fost tn stare de a-i domoli.
Omul din Tudela pricepuse bine impresicle veacului său, căci, curind după călătoria rabinului Bcniamin (1186),
toți românii din lanțul de munți al Pindului, plnă sus în văile Balcanilor, se ridicară sub conducătorii lor Petru și
Asan contra domniei apăsătoare, neonesle și tilhăreșli a Curții bizantine, fondară un regat cu capitala Tirnova pe clina
nordică a Emulai (Balcan).
Marginea cea mai In spre sud a regatului româno-bulgar erau munții Tesalici, sub un căpitan nealiniat care se
numea [Megas] yiachos (adică Marele Român) și strălucește sub acest nume tn cronicele conlimporanale francilor și
bizantinilor.
Astfel vorbește FaUmerayer.
Noi mai știm că tot acești români luase Tracia, Macedonia și Tcsalia, că au biruit de
nenumărate ori oștirile grecești și pe acelea ale împărăției latine din Orient, că au prins pe
Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, că Asanizii au fost recunoscuți de papa
ca dinastie regală a Europei, ca domni legitimi Blacorum ct Bulgar orum, cu un cuvînt că acest
fragment de popor, atît de nebăgat în seamă astăzi, cînd nici în ziaristică, nici la congres
nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit cîștigat prin proprie vitejie față cu
niște dușmani cu mult superiori în cultură și în arta războiului.
Și cu toate astea acești oameni, la noi în țară chiar adecă între conaționalii lor, n-au
fost cunoscuți decît sub porecla ridicolă de cuțovlahi. Iar pe cînd averile boierilor noștri și ale
inonastirilor se închinau fără scrupul la biserici grecești și se esploatau pentru scopuri grecești,
nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul
românesc.
Astăzi, cînd acele averi, închinate totuși unei misiuni dc cultură, s-au luat de către
statul român, pentru ca să stîrnească aviditatea acelei clase de hoți semidocți carii stăpînesc
România, astăzi speranța unei întrebuințări raționale a acelor bunuri pentru deșteptarea
124
risipitelor părți ale poporului românesc e mai mică- decît oricind. Pe cînd sute de mii de
oameni ce fac parte din neamul nostru sint cuprinse de un adine întuneric, pe cînd mintea
lor naturală, curajul lor înnăscut și iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor
mai mare, tot pe aluneca noi nu mișcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne
frămîntăm în turburări interne, amețiți de orgia palavrelor bizantine și putrezind de vii prin
corupțiunea unor parveniți din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor naționale irosesc
în vînt puterile noastre.
/ 8 6 seplenibric 1878 /
[„E CIUDAT CĂ TOCMAI NOI...”]
15 ciudat cii, tocmai noi, aceia, cari n-am susținut niciodată valoarea absolută a Consti-
tuției române, noi, cari am dovedit de atâtea ori că organizația la care ea dă naștere, potri-
vită mimai cu națiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol
ea cel românesc, sinl-mi astăzi în poziția de a o apăra, față cai acei cari au creat-o, față cu
clementele acelea cărora. Constituția, de astăzi le-a dat viață.
Fără îndoială Constituția noa. eră liberală a anticipat într-o direcție formarea unei clase
de mijloc care nu exista și, admiuud existența ei, a stabilit o organizație în care această
clasă formează organul cel mai important al vieții statului. Constituția,’negăsind însă nici
industrie națională, nici negoț național, a trebuit’să-și umple golul cu acel noian de profesii
liberale, adică de oameni fără de nici o ocupație, advocați, aspiranți la funcțiuni și funcționari
în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al IlI-lca
din orașe, dar cari de fado nu plătesc nici dările si nu împlinesc nici datoriile colegiului IV,
si apelează mereu la acești oameni, dîndu-le preponderența și dominațiunea în stat.
15 lesne de înțeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale și să țic la. Constituție
ca Ia pi nea de toate zilele, pentru că, intr-adevăr, ce-ar fi ci fără de Constituție? N-ar fi
nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici știință au, nici
vio altă calitate care să-i facă ap ți de a juca vreun rol în statul român.
Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere și călcările legii fundamentale au fost atît
de dese îneît noi, cari sîntem departe de-a fi amici ai Constituției, în înțelesul absolut și
apostolic al cuvântului, ne-am văzut siliți a o lua în apărare.
Intr-adevăr, conservatorii, pentru cari statul și participarea la guvern nu sînt deloc
condiții de existență, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alții împlinirea unor
datorii cătră patrie ca o sfîntă moștenire de la părinți, conservatorii, zicem, izbutiseră a ține
guvernul țării în liniște și cu orînduială cinci ani de zile de-a rîndul, lucru neauzit de la
introducerea Constituției încoace, de cînd toate ministeriile avuseră un trai efemer. în cinci
ani însă, suferințele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaților de pro-
vincie se sporiseră. într-un mod înspăimîntător. Putere cu orice preț era deviza lor.
într-adevăr, cu grozav și rușinos preț au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea
din urmă nuanță de partid conservator n-a fost în stare dc-a cumpăra cu așa preț puterea.
Turcofili la Mazar Pașa au încheiat alianță cu rușii; dușmani sîngerînzi ai convenției
comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mîini; ei, dușmani ai militaris-
mului, au îndoit regimentele de dorobanți, făcînd din 16 treizeci și două și, urmînd acea
vestită lege fizică, conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii
noștri au confundat justiție, administrație și legislațiune, devenind ei judecători, legiuitori și
putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de cx.), apoi
ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mine Basarabia, ei au dispus contra legilor
recliiziții, adică atingerea proprietății private din partea statului ș.a.ș.a.
Ce dezmințire mai grozavă, i se putea da liberalismului de la noi decît tocmai faptele
d-lor de doi ani și mai bine? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susținuseră nu este oare
dezmințire destulă? Promiteau desființarea dărilor pe băuturi spirtoase,’a monopolului tutu-
nurilor, a capitației, a timbrelor? Desființat-au vro dare? Din contra. Capitația au sporit sub
altă, formă. Protestat-au cu jalba-n proțap la M. Sa Domnul contra convențiunii comerciale?
Ce au făcut? Au iscălit-o.
125
Cîștigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduințe deșerte,
ce fraze de nimic, ce laude bombastice sînt acelea cu cari liberalii ajung la putere1?
Asta e nenorocirea acestor oameni și nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit
ceea ce nimenea nu poate face.
Ei uită că viața unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu
le poate clăti nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze,
ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat și întrețesut
c-o mulțime de amănunțimi cari trebuiesc studiate și că înlăturarea răului nu atîrnă numai
de la bunăvoință, ci în cele mai multe cazuri de la adînca înțelegere a problemei.
Dar dacă tendențele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-
credință problemele vieții statului, ele n-ar fi atît de periculoase. Eăul stă într-altă parte.
Toți acești oameni vor ca ideile liberale să-i și hrănească, să le dea de mîncare și
de băut.
în momentul în care cei nevinovați dintre ei se conving că nu sînt în stare de-a face
nimic, ei devin tot atît de corupți și de fățarnici ca și șefii lor. Atunci fac concluzia urmă-
toare : Nu putem face nimic, dar totuși putem rămîne la putere. Țara păgubește în orice zi,
dar noi cîștigăm; așadar, țara ca țara, noi să stăm bine.
La acest punt au ajuns acuma partidul liberal.
Mulțimea nesucceselor politice înlăuntru și în afară apasă greu asupra lor, situațiunea
a devenit mai puternică decît dînșii, ei sînt zdrobiți de propria lor incapacitate.
Dar pentru moment nu dispoziția mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva,
învățat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni
cari nu știu nimic, nu au nimic și nu trăiesc decît din amăgirea nației?
Aducă-și aminte că noi n-am făgăduit niciodată decît orînduială și statornicie și seriozitate
în afacerile statului. Orice am făgădui preste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu
putem făgădui decît o mînuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniștită economică
și intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre,
nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre și Marea Neagră,
nici bănci naționale cu milioane de fițuici de hîrtie, c-un cuvînt nimic din toate astea nu
promitem; ci ordine, legalitate și, vrînd Dumnezeu, mai multă cultură temeinică și generală
(nu sporadică), astea lipsesc la noi în țară. Acestea ce le spunem nu sînt un program, ci
pur și simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaște de ce avem nevoie
mai mult.
Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de
a ne putea juca cu puterile noastre vii și departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem
vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreținerea vieții normale a statului român și că
trebuie să fim zgîrciți cu puținul ce-1 avem. Convingerea însă că sîntem economicește săraci
și ca popor relativ slabi ne va face cruțători cu banul și cu sîngele nostru; ne va face să
cunoaștem că armata noastră nu există pentru a apăra creștinătatea amenințată, ci pentru
a ne apăra pe noi înșine; că veniturile statului nu sînt pentru a hrăni clase numeroase de
paraziți, ci pentru a ține în regulă viața statului prin organe serioase și cu știință de carte
și, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuințe
ale unui popor sărac.
[27 septembrie 1878J
[„TRIST ESTE CÎND O NAȚIE MICĂ...”]
Trist este cînd o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o
situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfîșie ea însăși tractatul ce-i
asigură acea situație. Trist este cînd acea nație, săracă de bani, azvîrle nebunește pe apa
Dunării milioane pentru aventuri războinice; trist este cînd acea nație, săracă de brațe
muncitoare și bogată, prea bogată, de guri flămînde, de speculanți și gheșeftari, își trimite
zece mii de muncitori peste graniță să moară în țară străină, de foc, de ger și de foame,
fără vreun folos, fără un anume scop decît, poate, a ajuta interesele unui element etnic
dujman elementului ei național. Trist este pentru acea nație cînd, netrăgînd nici un folos din
126
nebuneștile ei jertfe, nu poate barem să-și mănție neatinsă întregimea pămîntului strămoșesc
și, deși biruitoare, este silită a ceda trei ținuturi unui puternic și neîndurat aliat și trebuie
umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinlăuntru. Trist este cînd o
așa nație, după atîtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu știe a cere
socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în așa ticăloșenie. Trist. însă e și mai
trist, e rușinos ca atunci cînd i se cere a se rosti în privința stării ce i s-a creat, atunci
cînd e chemată a-și spune și ea părerea asupra osîndei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat,
să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau
cu nume furat, fără merite, fără nici o garanție de legătură; cu pămîntul țării, fără nici un pic
de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decît deputăția,
samsarii moșiilor statului, pamfletari fără să știe alfabetul cum se cade, plagiatori nerușinați,
oameni cu nume și cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de știință, patrioți-calpuzani,
toată lepădătura socială, cu atît mai primejdioasă cu cît a știut mai bine para dispozițiile din
condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenței sale proprii în materie de revizuire
a legii temeinice, asupra cedării a trei ținuturi și asupra dării de drepturi la jidani.
O nație întreagă, care și-a vărsat milioane și a înecat cu sîngele ei pămîntul Bulgariei
fără^ să știe pentru ce și numai pe răspunderea guvernului, stă șî așteaptă consternată să
vază ce hotărîre vor lua Camerile în privința stării nenorocite ce i s-a creat prin Tractatul
de pace, la a cărei dezbatere n-a fost admisă a lua parte.
O nație întreagă așteaptă consternată, și în Cameră un smintit paralitic se ridică și
aiurește trei ceasuri, citind pasaje bombaste din producțiile sale proprii. Un caraghioz strigă
că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preț, odată cu capul, și că e de părere să ne
opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. Iar un șarlatan, un escroc
literar (ale cărui escrochieri le vom publica amănunțit în curînd), un om cârc a furat numele
venerabil al unei familii istorice românești fără moștenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală și
insultă cu tirade șarlatenești situația de solemnă durere în care se găsește țara. El, d. Pseudo-
Ureche, pe care guvernul radical și naivitatea cîtorva alegători l-au ales â fi deputat tocmai
al unui ținut din Basarabia, cînd se discută asupra competinței Camerilor actuale în privința
celor trei ținuturi basarabene, el se scoală și, fără rușine, cum e din firea lui, se proclamă
competent a vota pentru acea retrocedare.
întocmai ca meșterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci și folosi ci inșii
pe cadavrul de-abia coborît în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor
din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau
șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plîngînd Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la
urma urmelor se proclamă competenți.
în adevăr, orice român cu inima dreaptă și cu mintea sănătoasă trebuie să fie coprins
de un adine sentiment de durere văzînd scîrbcasa comedie ce se joacă. în Dealul Mitropoliei.
[28 septembrie 1878]
[„COMISIUNEA ALEASĂ DE SENAT...”]
Comisiunea aleasă de Senat pentru a face încheieri asupra dispozițiunilor din Tratatul de
la Berlin care ne privește pe noi și-au mîntuit în sfîrșit lucrarea prin propunerea unei moțiuni
de următorul cuprins : guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin. Totodată
să fie autorizat a lua în posesiune Dobrogea și s-o administreze prin regulamente de adminis-
trație publică pînă la convocarea Adunării constituante.
Totodată comisia propune Senatului de a angaja pe guvern ca, atît pentru soluțiunea
definitivă a cestiunii Dobrogei, cit și pentru celelalte cestiuni ce rezultă din Tratatul’de la
Berlin să convoace cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei luni o Adunare consti-
tuantă de revizuire, conform art. 129 din Constituțiune.
E prea adevărat cumcă moțiunea aceasta cuprinde in sine capitulația liberalilor în privi-
rea dreptului ce îl pretindeau pentru Camerele lor, că pot ceda, lua, face si desface toate
celea după plac.
„Românul” a rămas pe jos cu citațiile sale false din Bluntschli, cu vestitele sale recti-
ficări de graniță prin care se rășluesc trei ținuturi întregi, cu toate sofismele și mofturile
ce le toca zilnic de luni întregi încoace.
127
Adevărul) ca tot dauna, a pătruns încet, dar a pătruns. Gestiuni cari ating atît de mult
viața dc stat a Bomăuiei, carci modifică Coriști tu țiu nea., careu schimbă, condițiile de existența,
nu pot li rezolvate decit consultiiidm din nou irația si mtrebmd-o dc primește sau nu pri-
mește stipulațiunilc Tratatului dc la Berlin ; dc vreme ce toate eestiunile acestea nici jiu erau
cunoscute nației pe timpul alegerei actualelor Camere, dc vreme ce ea nu și-au făcut alegerile
in prevederea sau fiind la ordinea zilei asemenea cestiuni, și în fine pentru că, chiar în cunoștință
de cauză alese, totuși Camerele ordinare n-au dreptul de-a rezolva asemenea cestiuni.
Dar ca to (dauna capitulația liberalilor e uesinceră. Ce nevoie avea guvernul de autorizația
acestor Camere de a ocupa Dobrogea și dc a ceda Basarabia, cînd ele n-au dreptul dc a se
pronunța nici afirmativ nici negativ în cestiune. Voturile Adunărilor sînt niște pleonasme»,
niște voturi fără de nici o valoare, pentru că autorizarea dc a executa provizoriu și din cauze
de imediată oportunitate sau de imediat pericol lucruri care sc impun, acest drept îl arc
guvernul eu și fără. Camere.
Sau autori//<uea Adunărilor este mi pleonasm, o formalitate de prisos, sau, ceea ce credem
noi, este un tertip pentru a prejudeca votul Adunărilor dc revizuire.
Și un tertip este.. Guvernul vrea cu orice preț ca viitoarea Adunare de revizuire să.
aiba numai a aproba post fes Iu fapte îndeplinite, de a cărora răspundere voieșl r sa se spele
de pe mmm;), prin (lulorizw^ w o cere, de la, Adunări.
Tot un tertip e termenul de trei luni pentru convocarea, unei Conslilnandc. Interesul cel
mai mare al statului nostru ar fi să aibă cit se poate de curind o poziție definitivă., întărit.ă
printr-un tratat internațional, mai ales cînd acel tratat internațional poate fi mini sau
poimiui controversat și cînd aluneca situațiunea noastră, provizorie sau susp’ asiva va. fi în
detrimentul nostru.
be slie de ex. cumca Tratatul de Paris ne acordase gurile Dunării. N am a rut grija,
de-a le ocupa, repede și Turcia s au folosit de răgazul dat pentru a revizui tratatul în acea,
privință și a. ne lua gurile Dunării.
în sfîrșit, de va primi Adunarea dc revizuire sau nu va primi stipulațiunilc, Tratatului
de Berlin, ea trebuie convocată imediat pentru a ști definitiv cc avem dc făcut.
/29 septembrie 1878]
[„NU SÎNTEM DISPUȘI A REVENI...”]
Nu sîntem dispuși a reveni la umilitul apel pentru unire al „.Românului’’, la mutra
blinda și supusă pe care o face hidoasa pocitură cînd vede cuincă ștreangul poliii'N p.ilă-
tănești pe care o face ș-o dictează dc doi ani și mai bine a început să-l gituie. Nu ne pasă
asemenea de mmtuirea cc-o caută, tinzînd mînile în dreapta si în stingă, pentru a găsi razim
în primejdia sa.
Ceea ce ne preocupă acuma este falimentul de idei și de acțiune al partidului roșu și
ultima încercare de a scăpa printr-un tertip, printr-o apucătură; termenul de trei luni cerut
pentru convocarea Adunărilor de revizuire.
Dc cc nu sc convoacă imediat aceste Adunări'? Cc discuții grave preocupă pe cele
actuale?
într-adevăr, legea prezentată de d. ministru de finanțe pentru înființare de băi public.*,
în a carii expunere de motive se zice cuincă igiena este aria prin care sănătatea se perj'ecțio-
nează, legea aceasta, care cerc ca-n băile publice să sc puie două, zile pe săptămână la dispo-
ziția guvernului băi gratis din compartimentul destinat poporațiunci sărace, arătmdu-se, în
naivitatea stilului cîmpenesc, că guvernul are nevoie de spălă'lură și Camera dc lăutoare;
apoi proiectul d-lui Chilu despre Academic, în a căruia cspunerc dc motive vorbește despre
generozități particulare.; toate aceste încercări de stil sînt dc o natură atît dc gravă și de
importantă, atît dc neînlăturabilă, îneît e de neapărată, nevoie de a tine Camerele acestea
convocate și dc a nu apela la conștiința țării în eestiunile de înaltă gravitate care o preocupă.
Trebuie să sc mîntuie odată comedia aceasta jucată de incapacitate și dc perfidia morală.
N u c adevărat că acești domni stau adunați în Dealul Mitropoliei pentru că gravitatea intere-
selor țării îi cheamă,; ei stau aci pentru a se mănține la cîrma statului, ca singurul lor mijloc
de trai. De aceea, deși bătuți dc argumentarea opoziției, deși recunosc cuincă nu sînt compe-
128
tpnți a lua nici [o] hotărîre, totuși cutează a se susține competenți, totuși cutează a se auto-
riza, cinci inșii au nevoie de autorizație pentru a și urai descinde gura astăzi.
H-au dreptul de a autoriza pe nimeni în privirea dispozițiuiulor cuprinse în Tratatul de
la ‘Berlin. N-au acest drept cit de depărtat măcar, pentru, că la alegerea d-lor era vorba de
darea in judecată a cabinetului (-atargiu, de desființarea convenției cu Austro-Ungaria, de
desființarea armatei permanente, de ridicarea monopolului tutunurilor si a băuturilor spirtoase,
lucruri pe cari le-au promis pe toate la Mazar Pașa si din cari n-au ținut pe nici unul, pentru
că n-au putut să le tic. N-au dreptul, pentru că au mințit in Înalt'- cestiumlc de pe atunci,
precum mint în toate Gestiunile actuale, pentru că toată tendența lor este diurna si bugetul,
iar mijlocul minciuna. Trebuie odată ca poporul românesc să înțeleagă cumcă totdeuna omul
ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari
inteligențe sau a unei mari culturi, numai acela cumpănește cînd face legi, judecă cu precau-*
țiu ne si nu arc interes de a sta. neapărat la putem, numai si numai pentru a se hrăni din
budget.
De aceea trebuie un nou apel la, țară, ini ii, pentru că Adunările mdualc ;<mt pe deplin
incompetente de a se rosti în alte ccstiuni decît în punereu» la» dispoziți.uuea lor a. băilor
gratis din compartimentul populației sărace; al doilea, pentru ea Adunările să se curețe de
(liuruași, cumularzi, cartofori de meserie, vmzători de bilete de la Mie chantant” și udvocați
fără pricini cum si fără știință de carie.
Puțin ne pasă nouă cine se va alege. Fie negustori cinstiți, țărani, proprietari mari,
numai elemente sociale pozitive să fie, nu de acelea cari trăiesc din putrejunea» corupțiumi
publice, nu de acelea pentru cari diurna de doi galbeni și gheșeftmih' cu moșiile statului sînt
idealele vieții,
liespingem dar tertipul, autorizării de prisos din partea Camerelor, o autorizare prin care
guvernul voiește să scape de răspunderea ce cade asupră-i și prin care totodată voiește să
lege libera părere a Adunărilor de revizuire.
Bcspingcm termenul de trei luni, pentru că nu sîntem în stare a vedea» importanța băilor
gratis pe care le cere guvernul în compartimentul poporațiunii sărace.
Amețiți de gravitatea unei situațiuni pe care au creat-o prin ușurința si incapacitatea lor,
simțindu-și apa la gură și aproape a se îneca, mai încearcă din. rășini teri a amăgi prin tertipuri
opinia publică.
Dar u» sosit momentul grav in care unul care vorbește adevărul e mai ascultat decit
o sută cari mint.
A sosit momentul mare in care- apa se limpezește și gunoaiele pc cari le purta vijelia
trecătoare sînt aruncate la mal sau cad în fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapa-
citatea, corupțiunea și venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieșit, să se
coboare în ulița de pe care s-au ridicat.
[„DIN CAPUL LOCULUI...”]
Din capul locului politica esterioară a guvernului nostru a fost șovăitoare, neliotărită,
lipsită de energie avînd numai și numai de scop de-a mănține popularitatea oamenilor ce-1
compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărîtor s-a făcut întotdeauna prea tîrziu.
înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără știrea
și consimțământul prealabil al Parlamentului.
Acest guvern anihilat -- precum. îi zice d. Cogălniceanu — știa în iunie' anul trecut că rușii
vor cere îndărăt Basarabia, o știa din gura a chiar principelui Gorciacof, precum a mărturi-
sit-o ministrul nostru de externe, și cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna
cu rușii cel mai mic act internațional, lucru nemaipomenit de cînd lumea. Tot a est guvern
anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea și s-a declarat că se supune dispozițiilor Tratatului
din Berlin, convocînd/r.Wa	ca să-i dea un bil de indemnitate.
129
Camera aceasta, împreună cu guvernul, știind bine că nu sînt, nici pot fi espresia voinței
naționale și-au intervertit rolurile. Camera protesta în toate privințele, guvernul făcea după
spatele ei tot ce poftea și în urmă-și primea absoluțiunea.
Cel puțin daca guvernul ar fi fost consecințe de la început pînă în capăt; daca, pu-
indu-se odată deasupra opiniei publice și a voturilor esprese ale Camerei, ar fi lucrat cu ener-
gie, ar fi considerat votul țării ca prejudițiabil intereselor ci adevărate, daca — intrat odată în
apele rusești — s-ar fi aranjat cu această putere și ar fi primit tot ce ca voia să dea de la
început; adică, o sută de milioane despăgubire do război, ținutul și cetatea Vidinulni, Dobrogea
împreună [cu] Silistra, dacă ar fi primit fără rezervă sfatul unui mare și energic diplomat,
care le-a spus Arrangez-vous avcc la Russie ! atunci ... ei bine atunci ar fi comis greșală, nu o
negăm, dar o greșală consecuentă, pentru moment folositoare, c-un cuvînt ar fi riscat ceea ce
pierde și astăzi, dar ar fi cîștigat cu mult mai mult. Dar a căuta și popularitate și succese, a
se teme de incriminările opoziției, pentru că reprezintă alte punte de vedere; a înota în ape
rusești și a se strica cu ea, a repeta apoi greșelele și astăzi cu aceeași duplicitate și lipsă
de statornicie este sau incapacitate, sau — ceva mai rău — trădare, sau amîndouă deodată.
Care va fi purtarea guvernului cu luarea Dobrogei1? înainte de trei săptămîni încă, sub
ințcrimul d-lui Câmpineanu, guvernul a părut dispus dc-a se pune pe terenul occidental, de-a
primi Dobrogea numai din mînile comisiei europene, ca o zestre europeană.
Ce se va întîmpla în realitate?
Nota din urmă a Rusiei a spus curat că acele comisii însărcinate cu predarea dintr-o parte
și luare în primire de alta a Basarabiei vor putea servi și pentru luarea în posesiune a Dobro-
gei. Guvernul n-a răspuns nimic la aceasta. Quis tacet consentire videtur ... vom primi deci Do-
brogea din mâini rusești; schimbul, atît de mult combătut prin vorba de d-1 Cogălniceanu, se
va consuma în faptă.
într-adevăr la 12 ale lunei curente, înainte de a fi vorba de o comisiune europeană
de delimitare, armata noastră va intra în Dobrogea și va primi-o din mînile unei comisii
rusești.
Astfel guvernul nostru înoată în ape rusești fără de-a trage din acest raport nici un folos,
iar Camera zeloasă dezice ceea ce a zîs, dezvotează ceea ce a votat, [î]și mînjește existența
ei cu cea mai mare lipsă de conseeuență care e cu putință și toate acestea numai pentru a se ține
la putere împreună cu toată ceata flămînzilor.
A presupune că toate acestea se fac din patriotism ar fi absurd. Se fac din interes. Cine
n-are nimic, nici avere, nici nume, nici inteligență, nu poate fi patriot; e un om de rînd și
nimic mai mult.
Primirea în acest chip a Dobrogei, anexarea unei țări și cesiunea unei provincii prin
o moțiune, lucru nemaipomenit, nu e decît masca sub care se ascunde carte blanche, mîna liberă
de a cheltui cu milioanele, rapacitatea partidului liberal.
Dobrogea — după cît auzim — (o) [va] fi administrată de Ministerul de Esterne, avînd
mîna liberă în privirea cheltuielelor și fiecine știe cît de liberă e mîna d-lui Cogălniceanu. Prefecții
viitoarei provincii se vor recruta asemenea din tot ce țara românească are mai flămînd și mai
lacom ; auzim de ex. de d. Holban, care pentru a fi numit prefect și-a renegat solidaritatea cu
fracția din Iași și a votat pentru moțiune, pe cînd d. lonescu, privit pîn-acum drept șef al frac-
ției, a votat contra ei.
Cu prețul de-a rămâne la putere vor mai face multe d-nii liberali. Astfel după o depeșă din
Viena, „Daily Telegraph” ne spune că guvernul rus solicită deja de la cel român subscrierea
unei convenții care să acorde trupelor rusești dreptul de-a trece prin teritoriul României
pentru doi ani minimum de la espirarea termînuluî stipulat prin Tratatul de Berlin pentru de-
șertarea țării de trupe rusești.
Cunoscând deja cu cine avem a face, prevestim că, <de) la început, vor refuza înjurînd,
pentru a lua țării orice drept de compensație, și în urmă guvernul anihilat va semna totuși o
asemenea convenție, convocînd în urmă Camerele pentru ca să-î dea un bil de indemnitate. îȘî
Camerele îl vor da negreșit.
Astfel din rău în mai rău, pînă ce vom ajunge în starea Chinei. Nu ne îndoim că pînă
atuncea roșii se vor fi înțolit țoti; și, cetățeni ai universului întreg, cosmopoliți precum sînt,
se vor așeza cu prețul vânzării la Paris, toți cavaleri ai ordinelor Sf. Anne, Sf. Stanislas ctc.
Bătrînul C.A. Rosetti va fi ajuns ținta vieții întregi: nimicirea României.
octombrie 1878]
130
[„ESTE ISTORICEȘTE INEXACT...”]
Este istoricește inexact cumcă plaga funcționarismidui datează de la regimul consti-
tuțional, adeca suirea pe tron a lui Cuza Vodă. Această plagă e foarte veche. Ea exista și
sub Regimul Vechi, unde slujba făcea pe om să intre în ierarhia aristocratică și-l elibera de ser-
viciul militar, de biruri, de pedepsele trupești. Mai cu seamă Regulamentul Organic a făcut să
răsară funcționarismul după exemplul Rusiei. îndealtmintrelea eprea adevărat cumcă înaintea
regimului constituțional funcțiunile erau căutate din cauza titlurilor și avantajelor ce dădeau,
nu însă pentru leafă. Apoi mai trebuie s-adăogăm că pe atunci un singur om — Vodă — era
distribuitorul, pe cînd azi 159 de deputați și 76 de senatori, adecă 235 suverani, în mare parte
hămesiți, fără scrupul și fără responsabilitate sînt distribuitorii. Iată răul.
[‘1 octombrie 1878J
[„AM AVUT ADESEORI OCAZIA...”]
Am avut adeseori ocazia dc-a spune în ziarul nostru că valoarea întregei activități ome-
nești nu atîrnă de la ceea ce face omul, ci de la eum o face. Ce, adică substratul acțiunii poate
fi combătut, însă daca modul de aplicațiune e în toate părțile sale complet, consecuent și
puternic atunci el poartă tiparul onestității. Ideea poate fi greșită, dar e respectabilă, și-n
orice caz discuția asupră-i rămîne teoretică și rezervată, precum e orice discuție asupra unor
principii generale. în acest cum, în modul aplicațiunii unei idei se reflectă totdauna carac-
terul oamenilor cari o aplică, și cînd acest caracter e hotărît și mare, fie cineva chiar duș-
manul ideei, totuși impresia ce-o face asupra lui aplicarea este binefăcătoare.
Din nefericire tocmai esențialul acțiunii omenești, caracterul statornic și hotărît lipsește
multora din oamenii noștri de stat, iar axioma generală pe care un român trebuie să și-o puie
cînd judecă asupra oamenilor țării sale este că vor face tocmai contrariul de ceea ce-au fă-
găduit să facă. Altfel, luîndu-se după vorbele lor, va greși în totdauna.
N-am admis nicicînd convenția cu Rusia, nici trecerea Dunării, pentru că n-am susți-
nut niciodată că nația românească e moleșită și trebuie să i se lase sînge, precum zicea „Ro-
mânul”. Dar, neadmițînd-o ca idee, ne puteam aștepta că, daca guvernul va trimite armata,
o va îmbrăca, o va hrăni, o va comanda cum se cuvine. în locul acestora ce a făcut guver-
nul’? A trimis-o ca o jertfă pentru care țara n-are dreptul de a cere nici o compensație, căci
n-au iscălit nici două linii cu împărăția Rusiei, a trimis-o îmbrăcată în zdrențe pentru că comi-
sese deja crima de a vinde mantalele și căciulele cumpărate de ministrul Florescu; au lă-
sat-o fără provizii, încât era silită de a se hrăni cu porumbii cruzi de pe cîmp, în fine a pur-
tat-o cîmpiile, fiind în parte rău comandată, și daca această armată n-ar fi avut curagiul per-
sonal și sîngele rece moștenit de la străbunii ei, adecă de la niște rase mult mai nobile decît
guvernanții noștri, campania ar fi fost o mare rușine.
Să judecăm în analogie ocuparea Dobrogei. Ministrul nostru de esterne a promis că nu
va face mari cheltuieli, că ele se vor acoperi din chiar venitul provinciei.
l'ermită-mi-se a crede tocmai contrariul.
Anexarea Dobrogei poate să fie pentru mulți o idee admisibilă, a căreia combatere nu va
trece dincolo de marginele unei discuții teoretice. Prevedem însă de pe acuma — să dea D-zeu
să nu avem dreptate — cumcă aplicația are să fie revoltătoare.
Deja ni se spune despre lefile mari pe cari au de gînd să și le croiască patrioții; deja
a început a se ivi prin ziare planuri de poduri peste Dunăre, canaluri între Dunăre și Marea
Neagră, deja, cu ficțiunea și sub pretextul de a crea un Eldorado, se fac încercări de a îndupleca
opinia publică în favorul unor cheltuieli cari vor fi enorme. Vom vedea în curînd cum partidul
roșu va umplea provincia cu ciracii d-lui C. A. Rosetti, cu netrebnicii cari nu se pot hrăni
și îmbogăți altfel decît pe spinarea și în paguba statului român. Apoi vor urma întreprinderi de
milioane pentru poduri pe uscat și șosele pe apă și cîte comedii toate.
De aceea revenim la ideea noastră emisă de a se consulta populația și de a vodca sub
ce condiții voiește să se țină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a
131
Voi dP£Liațio.M	d<= apolo, uoi cin tern clin rnnjra <jp pănue eă sco3?^
elementara trebuie ^a fie confesională și că în ea turcii să învețe turcește, tătarii tătărește;
căci aceasta e singura, cale pe care pot înainta. Să nu repetăm noi, popor mie și necuceritor,
nedreptățile ce se lac naționalității noastre chiar în țările învecinate, să nu impunem nimă-
rui limba si instituțiile noastre.
Nu exista o Bomânie transdanubiană, ci o provincie populată mare parte cu elemente
străine cari, alipite de țara noastră, trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupărați
întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să
trimitem o pletoră de funcționari fără știință de carte și lipsiți de omenie, precum împin-
sei la rînduî ei Basarabia cn l ot ce avea România mai inept și mai corupt, ar fi un dezastru
pentru acea provincie si cel mai nimerit mijloc de a o pierde cît se poate de curînd.
Sînt relații de drept acolo ce trebuiesc cunoscute bine și mănținut e ; sînt relații economice
care trebuiesc cruțate. Administrația din Bomânia e tot ce se poate mai rău pe pămînt. Voim
s-o dăm și acelei provincii 1 Voim să sărăcească și [să] scadă populația de acolo precum sărăcește
și scade la număr populația agricolă din Bomânia? Ne îngrozim la ideea că s-ar introduce și
acolo acele mii de lipitori și de cenușeri cari umplu țara noastră, acei vandali cari nu știu
nici abecedarul și aspiră de-a deveni prefecți, acele lăcuste ale visteriei și ale averii țăranului
cari ne-au înfundat țara în datorii și au adus pe sătean la sapă de lemn.
Știm că vorbele noastre sînt ca celea ale prorocului din pustii. Contra instinctelor de
rapacitate a unei societăți putrede și corupte, contra Bizanțului modern cuvintele nu ajută nimic,
ci numai biciul și baioneta; dar ne îndeplinim datoria, deși știm bine că, în loc ca Dobrogea
să devie un Eldorado al unei bune și părintești administrații, al dreptății și muncii regulate,
va deveni din contra un Eldorado al tuturor cavalerilor de industrie, al diurn așilor și cumular-
zilor pe cari patrioții nu i-au căpătuit încă.
octombrie 1878/
[„ACEST ARTICOL...”]
Acest articol se vede a fi scris de o inteligență care caută sincer mijloacele de a îmbuna
tăți soarta sătenilor noștri; și cu toate astea, în pasajul care precede, începînd de la cuvintele
,,nu știți că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile statului ..ideea autorului nu
ni se pare lămurită. Daca autorul voiește să zică că Constituțiunea dă, în Adunarea Depu-
taților, preponderanță burgeziei și sătenilor și că aceste elemente din nenorocire nefiind încă
destul de dezvoltate la noi, influența pe care legea le-o atribuie se exercită nude ele, ci de o
categorie de oameni care se prefac, pentru interesid deputăției, că sînt protectori ai burgeziei și
ai sătenilor-, dar care, în realitate, nu înțeleg interesele și nu simt trebuințele acestora și nu
știu prin urmare să. îndeplinească, rolul ce (Amstitnțmuea atribuie burgheziei și sătenilor în
mecanismul nostru constituțional; daca aceasta est e ideea autorului, atunci ideea este esactă
și acest fapt constituie*, un rău pe care sîntem datori să-1 constatăm. Dacă însă ideea autorului
este, după cum s-ar părea din cîteva cuvinte întrebuințate în acest pasaj, că nu se cade ca
Adunarea Deputaților să voteze ea întîi legile finanțiare, ci Senatul să aibe cea mai mare
influență în privirea, acestor legi, nu împărtășim această părere. Credem din contră că Adu-
narea Deputaților trebuie să păstreze o influență predomnitoare în afacerile finanțiare.
octombrie 1878/
[„«PE ARBORUL TĂCERII...»”]
,,Pe arborul tăcerii crește fructul ci, pacea” zice un frumos proverb arab, care se
aplică întrucîtva la atitudinea modestă de astăzi a presei române.
132
hihmlmm:, pare că s ar l i dat un med d^jrdrc ziarelor liberale și aliliahlor de a păzi
un sileuțiu tăcut sau o tăcere silențioasă, după cum ar zice d. Pantazi Ghiea, asupra acti-
vității acestei sesiuni estraordinare, în care s-a pus la cale costiunilc cele mai grave pentru
viitorul Bomâniei.
Această tăcere se manifestă prin deosebitul interes etnologic ce-1 arată ziaristica pentru
regiuni depărate, unele pentru Bosnia și Ertegovina, altele pentru Afganistan și pentru îndrăz-
nețul Sir-Ali, îneît, urmîndu-se acest metod de-a discuta cestiunile, vom ajunge mai departe,
pînă ce concertul penelor oficioase va ajunge la o simfonie asupra descoperirilor din .Africa
centrală; iar triburile negrilor vor avea onoarea de a întuneca prin importanța lor pierderea
unei bucăți din pămîntul patriei.
Astfel, pe cînd turcii împresurau Bizanțul, înlăuntru se discutau și se certau asupra
unor subHlilați teologice, iar azi, cînd slavismul lovește cu talazurile sale de invaziune cora-
bia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă și fără ancoră, corupta generație de as-
tăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie. în zadar s-au ridicat
glasuri spre a, arăta că într-altă direcție ar fi trebuit să pornească corabia, că vîslașii au apucat
pe unde talazurile sînt mai mari și stîncile mai primejdioase; societatea din corabie, superficială
si plină de zădărnicii, nu încetează sau de a se certa pentru, cea mai bună formă a organizației
omenești, pe cînd nu are nici pe cea mai rea, sau tace atîrnîndu-se de cîte o cruciuliță rusească.
Deci Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sinul negrei străinătăți. în zadar
moldovanul va mai privi în zile senine din vîrful Ceahlăului în zarea depărtată Ismailul, Cahulul,
Bolgradul și țărmii Mării Negre, în zadar va vedea departe, ca margine a orizontului său, Ce-
tatea Albă și Chilia ; ceea ce va vedea din punctul din care Alexandru Voevod cel Bun va fi rotit
ochii pentru a-și măsura țara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pămînt înst răi nat. în zadar
își va aduce aminte omul cunoscător de cele trecute, cumcă, tari ori slabi, în trecut nu s-a
găsit unul dintre noi care să consfințească pierderea pămîntului sfînt al patriei, astăzi va găsi
sute de oameni, aleși în Sfatul țării, cari au. căutat zile întregi formula ca să scape do acel pă-
mînt, căutînd a masca cu fraze patriotice lipsa lor de statornicie și de bărbăție, lipsa lor de
adevărat și energic patriotism.
Iar poporul? Poporul tace, petrece cu jucării, cu părăzi, cu intrări triumfale; poporul,
care și-a vărsat sîngele și aurul pentru a ține pe umere o politică nesocotită și criminală, va găsi
în fraze jurnalistice, în laudele lingușitorilor săi, în panglicariile demagogiei fățișe și a cehi
mascate o despăgubire meritată pentru pierderi reale și ireparabile.
Aceiași oameni cari vorbesc totdauna de dînsul, se numesc reprezentanții lui par ex-
cdlence și găsesc neapărată consultarea lui dacă un profesor ignorant a fost dat afară sau un
cetățean bețiv a mîncat bătaie la alegeri, aceiași oameni găsesc cu totul de prisos de a-1 con-
sulta cînd e în joc soarta lui întreagă. Pentru România cestiunca că d-nii Vizanti sau Dani-
ileanu își pierd posturile sau că un guvern a avut candidaturi oficiale sînt lucruri de zece ori mai
importante decît pierderea a trei ținuturi și anexarea urni țări a cărei cultură va costa minimum
două sute de milioane.
Și care e motivul că nu se consultă țara tocmai cînd e mai mare trebuință de aceasta ?
Pentru că sînt rușii în țară — răspunde d. Holbau, viitorul prefect din Dobrogea cn 1500
de franci pe lună.
Pentru ca sînt rușii în țară. Dar oare Senatul n-a fost dizolvat asupra intrării rușilor,
iar actualul Senat n-a fost ales pe cînd talazurile invaziei acoperise Moldova ? Oare nu tocmai
corpul ac ela, care ar fi putut rezista, care ar fi putut împiedeca acțiunea fatală a unui gu vern
vitreg, a fost dizolvat spre a se convoca altul într un termen mai scurt decum prevede legea
și sub imediata impresie a invaziei?
Post-a cineva care să spuie poporului în ce stare vor ajunge frații lui din Basarabia cedată,
pentru a-i trezi instinctul de conservare și bărbăție?
Busia a intervenit cu generozitate în neliniștele agrarii din Bulgaria și Ertegovina, căci
substratul material alnemînduielilor din Turcia a fost, ea totdeuna, o cestiune economică. Dar
oare știe d. Holbau, prefectul de Tulcea, ce e în Busia?
Nu e acolo poporul supt și istovit de tot felul de dări nedrepte, nu a devenit țăranul rusesc
chiar o adevărată raia? Nu e arbitrariul agenților guvernului mai mare decît a celor turcești,
nu lipsesc toate garanțiile siguranței și libertății personale?
Belele Turciei moscovite, sub care încape Basarabia, sînt cu mult mai mari decît ale Tur-
ciei balcanice. Neliniștele din Bosnia, Ertegovina și Bulgaria sînt pe zece părți întrecute de
cele din ținuturile Cirigin din gubernia Voroneș, Cernigov și altele din Busia. E destul ca ța,-
ranul să fie acolo nemulțămit cu soarta lui pentru ca guvernul rusesc să prefacă țara într-im
pustiu. în momentul în care rușii au plecat spre a elibera Orientul limba polonă se alunga din
oficiile Poloniei; tipărirea de cărți în limba ruteană era oprită; era oprit chiar de-a cita în note
133
la scrieri istorice textul unor documente vechi, scrise în limba malorosiană; era oprit cu as-
prime de a cînta în concerte arii malorosiane.
Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusi-
fică cu sila tot ce nu c moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în
temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează
pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vîrstă aproape
copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe cari au trebuit să
se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospă-
iala e un mijloc pentru o mai adîncă barbarie decit aceea a unui popor primitiv.
Și acestea nu le spunem noi; le spune un rus chiar, un profesor de universitate, d. Dra-
goman ov, care a fost destituit din catedra sa de la Chiev pentru că a încercat a scrie asupra
limbii malorosiane.
Și dacă o asemenea soartă așteaptă pe slavi chiar în împărăția Moscului, ce soartă va
aștepta oare pe bieții români din Basarabia!
Cu toate că o străinătate neagră și nendurătoare, barbară și robită și-a întins ghearele asu-
pra unei părți din țara noastră. Camerele actuale au autorizat, neautorizate ele înșile, cedarea
provinciei, fără a crede de cuviință de a consulta poporul. La ce trebuie săș tie poporul sub ce
soi de stăpîni va ajunge o parte a lui, sub ce stăpîni e amenințat de a cădea întreg ?
Citeva numiri schimbate ale ulițelor Bucureștilor, cîteva cîntece ale muzicei militare, o
reprezentație gratis la teatru și căpătuirea patrioților în Dobrogea îi vor lua ochii. Apoi mai e
cesțiunea Afganistanului și a Africei centrale, care ne interesează pe toți într-un grad cu mult
mai mare, alcazarul lonescu, unde vor veni celebrități care să netezească neplăcutele încrețituri
ale frunților sibarite și să readucă rîsul pe buzele stîlpilor de cafenele care pun la cale țara și
soarta nației.
[G octombrie 1878]
LA VOCE D’ITALIA
D. Cavaler Enrico Croce și-a propus a scoate un ziar italiano-român pentru a face Ro-
mânia cunoscută conaționalilor săi.
Nu discutăm necesitatea ziarului, căci în urma urmelor aceasta va atîrna în mare parte
de la modul cum va fi redigeat. E adevărat îndealmintrelea că tocmai în Italia am fost calomniați
îndestul, că chiar astăzi cercurile oficiale ale noului regat nu ne dau un sprijin îndestul de pu-
ternic și că în special Italia ne cunoaște foarte puțin, deși națiunea italiană ne e cea mai înrudită
prin limbă dintre toate celelalte națiuni romanice.
Ceea ce am dori însă cu tot dinadinsul e ca noua foaie — căreia îi dorim mult succes și
viață îndelungată — să fie pătrunsă de spiritul adevărului.
Destule ziare avem în țară, a căror singură ocupațiune este de-a lăuda națiunea, a-i măguli
instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, <iar pericoloase>, iar pericolele,
ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient,
pe cînd ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre și de-a nu aspira
la lucruri himerice, foarte costisitoare și foarte zadarnice pentru stadiul nostru cel mic de
cultură.
Desigur că ținem la simpatiile Italiei și am fi foarte bucuroși ca să se reînoiască acele rela-
țiuni amicale și de solidaritate de interese, cari predominau în veacul nostru de aur sub coborî-
torii Basarabilor și ai viței Mușatin, pe cînd Cetatea Albă și Chilia erau pline de negustori
genovezi și venețieni, pe. cînd galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe cînd republica Vene-
ției întreținea atît de puternice relațiuni cu Ștefan Vodă pomenească-1!
E drept că un ziar nu c vrun lucru mare, — puțin schimbă din cursul fatal al evenimen-
telor, ba este adesea un fruct; al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decît nimica
și poate da direcție unei mișcări oarecare. Astfel planul de colonizațiune a Dobrogei prin ita-
lieni ar fi vrednic de-o atenție unui ziar italian român; și dacă ar succede o dată de-a porni cu-
rentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprie
ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă.
134
ne facem mari iluzii asupra acestui plan — din contra sintem mai aplecați de-a crede
că nu va reuși dccît că va reuși. Dar bine cereetîndu-se terenul și avînd linte limpezi [înaintea,
ochilor, lucrul n-ar fi cu neputință și ne-ar fi folositor și nouă si cauzei romanice în genere.
Iată dar un orizon larg, care se descinde noii întreprinderi ziaristice. Istoricește s-ar
putea ocupa cu relațiile tradiționale, deși ajunse în desuetudine dintre Italia și țările dunărene
române, politicește ar putea milita în favorul întărirei elementului nostru izolat din răsăritul
Europei printr-o nouă influență de sînge romanic.
După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur și simplu un
vestitor de noutăți și de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini
un scop serios și bine hotărît.
,,ha voce d’Italia” va apărea joile și duminicile; prețul pe an 20 franci, pe șase luni
12; direcția, și administrația e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia națională.
]7 octombrie 1878]
MIȘCĂRILE ÎN RUSIA
„dorirnal <k‘.s debnts” primește din Petersburg urmă,toarele șiruri:
Dacă revoluționarii se abțin, pentru moment dc la noi acte sîngeroase șl nu [ac să urmeze uciderii generalului Mezen-
țof alte fărădelegi asemănătoare, et se despăgubesc dînd un anînt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi și înmulțind
proclamațiile și broșurile lor, pe cari le iubesc intr-un mod atît dc particular, E curios că toate silințele celor două poliții,
cea oficială și cea secretă, cu care Pclersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase
unde se falnică și se imprimă productele lor și că continuă a da piept cu autoritatea [ăcîndu-le să circuleze liber prin
mijlocul poștei miei. Proclamațiile nu se mat numără printre rarități și orice persoană, cîl de. puțin notabilă, primeșșe
mai multe de cum ar dori; cum e. cu putință deci ca poliția să fie în neputință de-a pune mina pe autorii lor, cîl și
pe presele 11 pograf ice, de sub cari ele iese la lumină? Tipografiile, sinl supuse. în lliisia unei inspecții din cele, mai riguroase,
care pare a face cu neputință orice contravenție la reglemente ; sfințenia domiciliului nu se respectă mai mult decit
libertatea cetățenilor; arestările nu alirnă decit de bunachibzuință a agenților și cu toate înlesnirile acestea, perchizițiile
nu ajung la nici un rezultat.
Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane, c că-ntreține paniea-n. societate. Citind profesiile de credință
a acestui partid pus (a index și care nu pierde nimic din superba sa mîndrir, partid ce. amestecă amenințările cu bleste-
mele și în cari un tribunal, avmdu-și scaunul în întuneric și arogîndu-și cu toate astea drept urile unui judecător suprem,
rostește holărîri neîndurale aht contra unor clase. întregi ale societății, cil și contra unor indivizi izolați, citind zic acele
profesii dc credință e natural că funcționarul public cit și burgezul nu se simt tocmai în apele lor și se-ntreabă ce tre-
buie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puțin și nu le-ar da mai multă
importanță decit altor rătăciri ale spiritului omenesc; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputință de-a opri circu-
larea acestor foi, trezesc ideea că dușmanul se. razi mă pe puteri însemnate, și că neapărat cată să se ție seama de el. Mii
de zgomote stranii circulează în. privirea aceasta, și s-acreditează pe zi ce. merge mai mult: se asigură, de pildă, că această
organizație revoluționară are afiliați pretulindenea, că-i are în toate ramurile administrației publice, ba pînă și-n sinul
corporațiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluționari și că prin această conivență secretă se esplică imuni-
tatea relativă, de care s-au bucurai pi n-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare, se mai adaogă povestiri nu mai puțin
îngi ozitoaie asupra proiectelor grandioase, ce li se atribuie contra societății. Se vorbește de esterminarea personalului guver-
namental, a. bogatilor și a burgejilor și oamenii își șoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor
zbura în aer prin mijlocul di numitului pe. care, hornuri i il vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun firește întrmi
ton pe jumătate glumeț: însă bagi in curînd de seamă că această veselie prefăcută ascunde o neliniște reală și că vii-
torul se. anunță plin de nouri grei.
Jn aceste proclamații, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moar le pentru moarte, se găsește explicarea și
justificarea uciderii șefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvînt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări
pentru eșeculiunea lui Kovalski, răzbunare esercilată asupra unui nevinovat. Generalul Mczențof a fost condamnat la moarte
pentru că a meritat-o cl în persoană. In zilele prefectului capitalei. Trepof el își permisese procedări crude și ilegale către
dițimiții politici și a primit răsplătirea. Revoluționarii nu sînt atît de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparență,
și nu sacrifică vie fi omenești fără deosebire. Dacă generalul Mczențof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut
răspunzător pentru ofense comise de. alții și el ca persoană, nu ca șef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.
[8 octombrie 1878]
135
11 — c. 832
[„MINE, DUMINICĂ, E ZIUA HOTĂRITĂ...”]
Mine, duminică, e ziua hotărîtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în
București.
într-adevăr, daca este vreun organ al națiunii care-n aceste vremi triste, cînd totul c
amenințat, să prezinte o priveliște mai mîndră și mai întăritoare de suflet, o organul puterii
fizice a poporului românesc, ostașul, care azi, cînd Camerile s-a dezonorat, revenind asupra
voturilor solemne din trecut și rumpîndu-le, au ținut singur drapelul sus, gata a se bate pe
Argeș cu rușii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.
Pe cînd o generație coruptă, fără de mîndrie și statornicie, formează publicul privitor,
oștirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri
și la șes, dovedește încă urmele unor virtuți cari în restul societății s-au pierdut.
E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi și instituții introduse
cu deridicata, toată neîngrijirea, de pîn-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici
cu desăvîrșire.
Nu e număr din „Monitor” care să nu cuprindă liste lungi de dări directe și indirecte,
județene, comunale și de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga țăranului,
de vreme ce el formează singura clasă productivă în Itomânia. Munca lui o precupețesc ne-
gustorii și o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului și celor par-
ticulare, dările plătite direct și indirect de cătră dînsul susțin legiunile de funcționari ai
statului, ai comunelor, ai județelor; c-rm cuvînt o organizație în care vorbește și pe care o
influențează toți aceia cari nu produc în economia nației nici măcar valoarea unui capăt de ață;
pe cînd țăranul, care singur produce întreg substratul vieții noastre, economice, jiu are nici
un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.
Și cînd voim a ne făli și a ascunde cu vidul gloriei mizeria acestei generații fără razim moral
și intelectual, atunci cu ce ne vom făli decît cu vitejia personală a aceluiași țăran ?
El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouă-
sprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei și a pospăielii străine, reprezintă încă,
cu aceeași bărbăție frumoasele pagine ale unui trecut cînd toată, țara era ca dînsul. Dar
yremile s au schimbat din veacul al cincisprezecelea și pînă azi. Astăzi grație liberalismului am
izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe cînd poporul românesc
se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieței în care să și-o ofere, prin mizeria
cauzată de mulțimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme
goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată, putem vorbi de o plebe de sus si de un
popor de jos.
Să descoperim oare toate păcatele cîte s-au comis pînă în ziua de astăzi contra elemen-
tului celui mai conservator din țară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu
fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrîni ca
obicei al pămîntului, ca datină, moștenită; nu e școală înființată care să. nu fi fost o unealtă
contra limhei lui și a, Imnului său simț, nu e instituție care să fi răspuns la adevăratele lui I re-
buințe. In mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce și-a
păstrat, inimoasa limbă stăveche, frumoasele datine, caii și ele pier din zi în zi sul» suflarea
înghețată, a mmi veac străin de toată ființa noastră.
Știm prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe. pămînt nu mai c în stare a. opri
repedea cădere pe povîrnișul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci și cinci de ani româ-
nul în liomânia chiar va fi o curiozitate, etnologică precum e astăzi în munții Emului, unde-a
stăpînit cu glorie două veacuri. Știm prea bine că am făcut drumuri comode de. fier și poduri peste
rîuri invaziei veacului modern și că stăpînii viitori ai pămîntul[uij nostru trec în fiece zi
granițele cu sutele și cu miile. Noua Americă, America răsăriteană, de lîngă Dunăre, a deschis
de mult porțile ei imigrațiunii care ne-aduce civilizația și stingerea.
Dacă le spuncin toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că. am putea spune
remedii contra răului, ci pentru a arăta că, daca e un element care să mai merite recunoștința
noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă, pagine ale istoriei noastre,
este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturelor noaste nenorocite,
dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el și nu altul să sustie
uneltele care-1 esterminează.
Dar chiar bucuria și recunoștința noastră sinceră, este înveninată de un eveniment care se
petrece în aceeași zi în care se petrece intrarea triumfală. Intr-adevăr, între comisarii ruși și
cey români s-a fixat aceeași duminecă, aceeași zi de 8 octomvrie pentru schimbarea, auto-
rităților române din Basarabia cu cele rusești. Deci în aceeași zi în care Bucureștii vor fi impo-
136
ciobiți cu flamuri tric olore si jsc vor ilumina, un alt colț al pamiutului românesc va intra
Intr-un întuneric vecinie poate. Nu există o mai mare ironie decît aceea a sorții»
/ A ocZn ni brie l A 7 A /
[„«ROMÂNUL» COMBATE IDEILE EMISE DE NOI...”]
„Românul” combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi
am cerut ca școlile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populațiunilor
limba și instituțiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respec-
tindu-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.
Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sînt multe și varii; cel mai grav însă e că,
cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părți de țară, ea este azi de
fado o țară străină și nici nu putea fi altfel de vreme ce dominațiunea română a încetat acolo
de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvînt e că am voi să nu ne fie rușine într-o zi de starea
în care administrația ineptă, imorală și vîndută a generației liberale de astăzi a adus România,
î ntreagă.
Ce aceea unirea personală a. provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun
pentru a» o scăpa de lăcustele diurnașillor, cumularzilor și postulanților flămînzi care cotropesc
și veștejesc în .România totul — instrucție, administrație, advocatura, justiția chiar.
Acuma venim la răspunsurile ,/Românului”.
„Românul” numește ideale noastre erezii. Să vedem ce erezii sînt:
Ziarul guvernamental zice că noi nu știm sau uităm că deja Luther a stigmatizat identi-
ficarea științei cu biserica, o identificare la stîrpirea căreia n a încetat, nu încetează de-a lucra
pedagogi a m odernă.
înainte de toate „Românul” trebuie să știe că școala, primară n are a. face nimic eu știința,
precum pe de altă parte știința mare a face nimic cu pedagogia.
Școalele primare nu sînt institute pentru propagarea științei, ci institute de creștere (edu-
cațiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creștere, și influența ei asupra
școlii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul și socoteala nu sînt științe, sînt mijloace
numai, cele dentîi pentru a-și fixa memoria și a ajunge la, cunoștințe, cea din urmă pentru a
ușura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în școlile primare tre-
buie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul școalelor din România, că atît cele primare cît
și ceh1 secundare îngreuiememoria și judecata copiilor e-o mulțime de cunoștințe nefolositoare —
idei o programă de studii nud așa de încărcată ca cea din România — lăsînd caracterul și senti-
mentele paragină. Știința începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului
deplină, înainte de această epocă nu există decît creștere prin deosebite mijloace, din cari reli-
gia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a, religiei se pierde cu vremea, dar sîmburul ei
moral rămîne și formează tăria caracterului. Institutele noastre de educație—interconfesionale -
produc pehlivanii și papugii cari de la 15-1 (> ani încep a aspira la funcțiile statului, împlu - -
priveliște grețoasă - localele obscene de petrecere și ne inspiră de pe acum dezgust și o mare
neliniște în privirea viitorului României.
Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului” este o erezie sînt școalele confe-
sionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în
mod riguros caracterul populațiunilor române de acolo. O altă dovadă sînt școalele catolice din
București, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Și de ce? Pentru că școalele interconfesio-
uale corup. C-un cuvînt școalele elementare sînt institute de educație, iar mijloacele sînt cunoștințe
fie practice, fie religioase.
îndealmintrelea „Românul” greșește rău citind în această privire pe Luther ca autoritate,
în realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformați a fost mult mai mare și mai
cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii. Reformații au ars și spînzurat eretici mai rău
decît catolicii, și tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus școala primară
populară, care este o invențiune a lor, da,că se poate întrebuința acest cuvînt. Tocmai ordinul
cel mai calomniat — iezuiții — sînt creatorii și răspînditorii învățămîntului popular gratuit,
care înaintea lor nu exista.
Lăsăm la, o parte pedagogia ddor modernă, care se vede că e atît de modernă îneît mo
cunoaște încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci
137
numai modul de-a o preda pentru a inriuri asupra caracterului și a disciplina mintea, E.o șl iudă
formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput, copilului ceea ce voim să-i spunem și
a-i imprima mai adine ideile morale și, cîtc puțin, a deveni directivele vieții sale. în materie
chiar ea nu decide nimic.
De aceea am ruga pc „Românul” să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor
republicane cari vor să puie mina pc școala primară, și a căror pedagogie consistă întru a nu avea
nici o pedagogic. Atît pentru instrucția publică a dobrogenilor.
Ideile „Românului” sînt greșite ori tendențioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va
putea să tragă folos.
Iată ce zice însă „Românul” despre limba administrației din Dobrogea :
Fiecare țară are o limbă a statului, o limbă a celăfeaniihii, un instrument de Înțelegere comună care poate să
difere de graiul național al individului cutare sau cutare. Statul n-are dreptul d-a persecuta graiurile locale. Ele pot și
trebuie chiar să figureze în școalele respective. Turcii din Dobrogea vor Învăța turcește, tătmf tătărește, mai bine lucii
decit sub dominațiunea otomană. Toți cetățenii români Insă, fără distincțiune de origine sau de religiune, sfnf thttoil
a cunoaște limba comună a stalului, limba prin intermediul căreia ei se pot înțelege unii cu uliii ca membri ai unei sin-
gure familii politice.
Aceste idei nu sînt greșite, nu sînt, tendențioase : ele sînt primejdioase.
Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuțiune : este în vecinătatea noastră, un
stat în care ele sînt aplicate și nu avem dccît să căutăm urmările acestei aplicațiuni pentru ca să
ne încredințăm despre aceasta. Cuvintele pe cari Ic extragem din „Românul” par a fi estrase
din foile maghiare; din cu vînt în cuvînt argumentele cu care. „Românul” combate cererile noastre
sînt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. într-nn cuvînt,
politica pe care „Românul” ne sfătuiește s-o urmăm față cu dobrogenii este politica pe ca,re ma-
ghiarii o urmează, față cu românii din Ardeal.
E înțeleaptă această politică?
întrebați pe ardeleni, ca ei să, vă răspundă.
„Românul” zice : „România transdanubiană, există, dar trebuie să știm a o iubi, ca și
ea să ne iubească". Așa este, trebuie să știm a o iubi, pentru ca și ea să ne iubească. Dacă,
însă vom procede față, cu dobrogenii cum maghiarii proced față cu ardelenii, dobrogenii ne vor
iubi cum ardelenii iubesc pc maghiari.
Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează, aceeași cale a introducerii silnice a limbii
stai,ului, apoi o urmează, Prusia în provinția Poscn, în Alsas și Lorena, c-un cuvînt toate sta-
tele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mînile celui slab, căci se-ntoarcemai în genere
contra lui la urma-urmclor. Pasajul din „Românul” e evanghelia tiraniei maghiare, rusești,
prusiene. Noi concedem ca limba românească să fie obiect dc studiu obligatoriu, însă predarea
tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai așa vor pricepe ce-nvață
și numai așa vor învăța a iubi România.
Acum venim la inst ituțiile noastre liberale, pc cari n-am voi să le vedem introduse. în noua
provincie. Am voi să se respecte adică stătu quo ante bellum, relațiunile de proprietate*, și de
posesiune, administrația comunală cum a fost, jurisdicțiunea matrimonială, exercitată de cler,
sentințele de pace dictate părților prin persoane clerice, c-un cuvînt toată, organizația primitivă,
însă morală și de bună-credință a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu înde-
lungat făcut la fața locului asupra obiectelor pămîntului, asupra acelui drept viu, recunoscut
de toți și necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuși și în con-
știința omului. Dacă „Românul” se teme de veacul de mijloc, să-și aducă, aminte că amîndouă
țările noastre dunărene n-au avut dc la fondarea lor și pînă, în suta a optsprezece nici un cod scris
(codicele Vasile Lupu și Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) și că abia fanariot o, stricînd
țara din temelie și eorumpînd pînă în măduvă simțul de drept al românului, au fost siliți
să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar șiretlicul, sofisma și neade-
vărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate și de adevăr.
[11 octombrie 1878]
[„ERA LESNE DE PREVĂZUT...”]
Era lesne de prevăzut că acel compromis din Senat, ce formează astăzi puntul de purec-
dere al multor articole politice în ziarul „Presa” să fie o ocazie binevenită pentru organele radi-
cale de-a se bucura de închipuita dezbinare în partidul conservator și de-a ironiza slăbirea aces-
tuia.
13$
Noi din parte-ne credem că o furtună de hîrtie nu e în stare nieicmd să risipească convingeri
bine formate și unitatea aceea care se naște din comunitate de interese și de vederi. De aceea,
oricît de mare fi bucuria „11 om anului”, știm că ea nu e deloc justificată și cel puțin nu ne
atinge pe noi, cari de la-nceput și pînă acuma am rămas consecuenți, descoperind pas cu pas
minciuna și duplicitatea politicei radicale și neamăgindu-nc prin nici una din apucăturile parti-
dului radical.
Limpede și în mod neîndoios a dovedit d. Maiorescu în Cameră că ministrul nostru de
externe știa despre pretențiile Rusiei asupra Basarabiei și cu toate astea n-a spus Camerei nimic,
și cu toate astea a dus armata peste Dunăre, ca să se lupte în interesul colora cari aveau să ne
sfîșie țara.
Și cînd țineam seamă de știrile ce ne veneau din ziare străine, din Rusia chiar, în privința
aceasta, eram numiți calomniatori; și cînd ne rugam lui Dumnezeu să facă a trece paharul aces-
ta de dinaintea noastră și a nu ne împlini ceea ce vedeam apropiindu-se ca fatalitatea, în [ale]
curei unde pluteau cu mulțumire roșii, atunci eram acuzați că vorbim rău de partidul fanario-
ților și de nobilul său aliat.
De aceea era evident că oricît dc identice ar fi îndealtmintroica principiile fundamentale
ale partidului conservator, numească-se el dreapta, numcască-se centru, nu ne-am putut asocia
la darea unui bil de indemnitate pentru actele acestui ministeriu care a făcut atît de bine trebile
Rusiei, și atît de rău pc-ale României.
Ceea ce c mai hazliu însă e desigur știrea ce-o comunică „Românul” cititorilor săi cumcă
„Timpul”, zi „Timpul”, a devenit socialist. Pentru că arătăm cum țăranul nostru, fie pro-
prietar mare, fie mic, e singurul producător real în această țară și cum din spinarea acestui
țăran sc nutresc toți paraziții liberali, impuindu-i statului netrebnicia lor intelectuală si morală,
de aceea noi am devenit socialiști, ba, mai mult, comuniști și nihiliști.
Dacă arătam că prin calamități economice țăranul, care e proprietar și producător, dă
îndărăt și se stinge prin greutatea birurilor, că fiecare număr din „Monitor” cuprinde liste lungi
dc dări comunale, județene etc. cari-n ultima linie se plătesc din punga țăranului pentru a în-
treține o administrație hoțească, atunci noi ... sîntem socialiști, se-nțelege. Și daca vom
spune că populațiile noastre orășenești au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot
soiul — pînea zilnic[ă] și sînt reduse parte la proletariat, parte la precupețirea băuturilor spir-
toase și a obiectelor de consumație zilnică, adecă trăiesc din scumpirea artificială a acestor o-
biectc, atunci „Românul” va zice că sîntem socialiști.
Tot atît de nepotrivită c citarea în această privire a unui alt articol din „Timpul”.
Despre articolul întitulat Mișcările din Rusia n-avem dccît a repeta că este o corespon-
dență din „Journal des debats”, ziar, care în orice caz numai socialist nu e. E de sine înțeles
că, oricît de criminale ar fi mișcările din Rusia, noi nici le combatem, nici le aprobăm. împără-
ția vecină s-a izolat atît de mult de restul lumii îneît mișcările dinlăuntrul ei nu înrâuresc întru
nimic spiritul public al Europei și sînt afaceri curat rusești. Pentru străinătate ele au valoare
numai întru cît împiedecă sau înaintează scopurile guvernului rusesc și poate că acest din urmă,
ocupat îndestul înlăuntrul țării sale, va exercita un amestec mai puțin simțitor în afacerile altora
în afară. Interesul ce-1 au ziarele străine — putem zice toată presa europeană — pentru acele
mișcări e cu totul identic cu al nostru și nu privește decît influența pc care ele ar putea-o avea
asupra politicei esterne a Rusiei. Asta-i destul de lămurit pentru a arăta deplina noastră nein-
teresare, fie în afirmativ, fie în negativ, pentru mișcările dintr-o țară care am dori să ne inspire
pe de-a pururea tot atît interes pro cît ne inspiră Afganistanul de ex„ chiar dac-am trebui să
renunțăm la onoarea de-a vedea pe d. Slăniceanu ministru plenipotențiar la Curtea din Cabul.
Nu știm pentru a citea oară cată să repetăm că reflecțiunile noastre nu Ic mai facem „Ro-
in anul ui” îndeosebi.
Acest ziar a mințit de atîtea ori pe socoteala noastră., cînd cu bandele de săcui, cînd cu
dezmințirile în privința banilor de hîrtie și în Gestiunea Basarabiei, cari toate s-au dovedit din
parte-i ca nevrednice apucături, îneît noi față cu ziarul fanariot nu mai sîntem în poziție de apă-
rare. Sîntem prea sus pentru ca să ne poată atinge. Am spus totdeuna adevărul și nu ne-am înjosit
a întrebuința apucăturile coțcărești ale foilor fanariote. Deplîngem că generația de astăzi ne dă
ocazie de a spune atîtea adevăruri dureroase și că mai ales partidul așa-numit liberal ne im-
pune, prin netrebnicia sa intelectuală și moraiă, datoria sfîntă de a-1 contesta zi cu zi. Dar
dacă poziția noastră prin apărarea fără încunjur a adevărului devine grea din cauza alianței
naturale a celor mărginiți și a celor răi contra noastră, de pe altă parte calomnia și minciuna
nu ne pot atinge. Săgețile neputincioase ale progeniturei importate a Fanarului se frîng fără
putere de pavăza noastră. Statornici și consecuenți de la început, nimeni nu ne poate arăta o
singură deviareMin calea ce ne-am prescris-o.
[12 octombrie 1878]
139
[„«ROMANUL» SE GRĂBEȘTE A REPRODUCE...”]
^„Komânul” se grăbește a reproduce din ziarul francez „La 'Pressc” un articol intitulat
România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputatilor și guvernului pentru
buna lor purtare în cestiuuile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.
Aceasta mar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care
nu se interesează de noi, se cîștigă lesne, mai ales eu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda
prin presa străină -- Lo permit mijloacele deocamdată. Noi în genere mam prea dat și nu prea
dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală și formată cu acel prisos de suficien-
ță- individuală pe care în țara noastră -- și în cea turcească - se crede în drept de a o avea orice
gazetar străin, pe de alta cu acea superBuență de lingușire care dovedește ceva, și mai rău și
aduce aminte de casele de binefacere. Pî n-acum ni s-a. intim plat foarte adeseori să nu ne supă
răm cîtuși de puțin de opinia cea rea a ziaristicei străine și să nu ne bucurăm de părerea ei cea.
bună. Prea adeseori s-a întîmplat ca cea dinții să fie falsă, cea din urmă plătit ă, iar fabrica unora,
și altora e mai adeseori țara noastră chiar, în care ves ti ții corespondenți se pun ușor la serviciul
cutărei persoane sau cutărui interes. Dar daca cunoștința originei multor producte intelectuale
de asemenea natură nu ne inspiră nici vun respect deosebit, nici vro temere în privința relei
opinii căreia i-ar putea da naștere, pe de alta ne bucurăm oricînd daca vedem aprecieri adevă-
rate, fie-n rău, fic-n bine ; căci adevărul — atingînd susceptibilitatea, noastră națională și dureros
fiind chiar - e tot mai bun decît minciuna aurită.
Atita despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanță mai mare dccum au într adevăr.
Așadar guvernul poate să-și serie laude în ziarele străine pe cît îi va plăcea, n-avem nimic
în contra., ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea., cu
condiția numai ca acea încredere să nu coste prea scump.
Dar ceea, ce nu putem trece cu vederea, este calomniarea. opoziției și confundarea tuturor
nuanțelor ei sub eticheta, de conservatori. Astfel de ex. moțiunea negativă din Cameră, propusă,
de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziției în genere.
Propunerea d-lui Vernescu — zice „La Prcssc” — ia aparența unei manopere care tinde a tusa să se piarză intr-adins
pentru România provincia carc-i era atribuită, ca să poată învinovăți pe cabinetul actual c-a lăsat să se mutileze teritoriul fura
nici o despăgubire.
Acest machiavelism — urmează ,J,a Prcssc" — intră cu (olul in mijloacele conserva (orilor din București, care, in
timpul crizei dc acum un an, găseau totdeauna oficioși grăbiți, gala să sufle la urechile principelui sfatul că luîml 11 u minister
din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispozițiune a pirului.
Principele Carol ... a avui destulă perspicacitate și lealitate ca să recunoască că, luind un cabinet reacționar, urii dc
țară, riscă să provoace sub ochii roșilor un război civil. Un minister compus dc oameni cari fuseseră loviți tnlr-un mod ulii
dc olarilor dc toate scrutinele care s-au urmat dc la J875, un minister ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea
în judecată ar fi fost nu pacea cu rușii, ci inlcrvcnirca rușilor în afacerile Romanici. Principele Carol a refuzat dc-a intra in
vederile ce voiau să-i dicteze ; a cruțai țării sale durerea și rușinea dc-a vedea ordinea restabilită de baionetele rusești în folosul
cîloroa ambițioși.
Bucurindu-sc de aclamărilc cari izbucneau în calea sa și ascult ind mulțumirile meritate pe cari i le exprima bărbă-
teasca clocință a d-lui C. A. Roselli, principele Carol a putut compara siluațiunca actuală cu aceea în care era acum trei ani.
Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment sc vorbea de demisia sa și
trebuia toate silințele și țoală puterea de persuadare a miniștrilor cari sc serveau de dinsul pentru ca să-l rețină. Daca ieșea
din palatul său, trecătorii își întorceau capul și nimeni nu se ascundea ca sa și exprime opinîunta asupra încercărilor sale
dictatoriale.
Trebuie să concedăm că, între uruitele exemple de onestitate inversă și de iubire de ade-
văr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria
noastră, precum ar merita un locușor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai
bine în afară de ea.
Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul iu mijloacele conser-
vatorilor. 8-a suflat M. Sale sfatul de a lua un minister' din dreapta ca să îndrepte răua. dispo-
zițiune a țarului.
D. Vernescu e un om de treabă, căci toți aliații de la Mazar Pașa. sînt. oameni de treabă.,
dar nu-i conservator, ci liberal, tot atît de liberal ca d. C. A. Kosetti, iar cît despre sfatul dat
M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-1 judeca, pur și simplu din cauză pentru că, după
încheierea convenției, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cît despre M. Sa țarul,
noi sintem aceia, cari am prețuit după adevărata ei valoare purtarea Busiei față cu România,
și tocmai fiindcă am prețuit-o îndestul și nu sîntem în fericita poziție de a retrage nici cîtu-i
negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simțim incapabili de a îndrepta răua dispozițiune a
110
tarului, lucru care ar fi de prisos pentru că c cu neputință , și e cu neputință tocmai pentru că
există, multe lucruri de prisos în Lumea aceasta dc la cari renunțăm cu dragă inimă. Avem din
contra, perspectiva de a nu plăcea niciodinioară înaltelor personaje cărora, roșii le plac atita.
Atîta despre rolul în stat al dreptei de la convenție și pînă azi.
Cit despre războiul civil pe care l-ar fi adus rămânerea la putere a, conservatorilor, sîntem
pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La ITesse”, adecă, nu ne îndoim defel că roșii,
a, căror singură perspectivă de trai sînt funcțiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul
unei invazii, chiar daca România s-ar fi opus invaziei cu arma în mină, să. turbure liniștea
Bucureștilor prin manifestări de uliță, să, amenințe pe domn cu detronarea, precum l-au mai
amenințat, să prezinte spectacolul unui război civil in momentul în care am fi avut război cu
străinii.
Despre a,sta, nu ue îndoim, pentru că cunoaștem înaltul patriotism tic care sînt insufla,ți
acești copii mai mult importați decit importanți ai nefericitei noastre țări.
Gît despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea in judecată, declarăm
că nu sîntem în stare de-a înțelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corige foarte
lesne — rugăm pe roșii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuși însă
pc altă cale și, dacă roșii ar fi oameni onești, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată.
Nici nu știm alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămășițele acestei bande dc esploa-
tatori ai averii și puterilor statului decît tocmai darea noastră, în judecată. Ceea cc dorim de la
d-nii roșii și de la organele lor de publicitate este ca să rămîncm totdauna atît de respectuoși
unul pentru altul precum am fost pînă, acum și am fi desperați de a, vedea că schimbă Ionul
față cu noi, alterîndu-ne astfel acea dulce uniformitate a vieții cu care ne am deprins atît de
bine prin dovezi de iubire la cari nu sîntem în stare a răspunde.
Intr-adevăr, reproducțiunea articolului din „La Presse” în ur. de luni-marți 16-17
bnimărel nu-1 oprește pe „Românul” dc a face în numărul său dc miercuri 18 brumărel declarații
de iubire partidului conservator și — ceea ce mai lipsea — lecții de politeță „Timpului”. îh-
tradevăr noi, cari nu sîntem admiratorii elocinței bărbătești a d-lui C. A. Rosetti, găsisem că glu-
mele făcute dc „Românul” asupra partidului conservator sînt de rău gust și Ie dădusem epitetele
cari le meritau, de vreme cc nu meritau un răspuns serios.
Guvernul, adică întreg partidul liberal a,zi la putere, iubește opoziliunca. Dar nu ne știm
vinovați cu nimic. Nu ș-ar putea să ne scutiți cu dovezi de iubire? Iată, sîntem gata să ne
declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai dați-ne bună pace, să rămînem așa cum sîntem.
Dar nu numai din astă cauză, ne simțim neliniștiți. E drept că iubirea guvernului radical
e o ... fericire insuportabilă, dar în sfîrșit multe lucruri sînt insuportabile și totuși omul tre-
buie să le ducă. Vorba ceea : să nu dea Dumnezeu omului cît poate purta. Ceea ce ne-ngrijește
serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată, neapărat să, fi ascunzând vro nouă, nenorocire
a țării. Sc zice că d. Brătianu a fost din nou la vie. la vestita sa vie din Livadia.
Este oare petrecerea aceasta la aer curat ca,re pricinuiește focul dragostei pentru noi ?
Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Gas te vor?
Spuie-o curat și nu mai umble cu tertipuri diplomatice și cu dovezi de iubire pe care nu le
pricepem tocma i de teamă, că le-am priceput prea bine.
[19 octombrie 1878/
[„CHIAR ÎN GESTIUNEA ADMINISTRĂRII...”]
Chiar in cești unea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual.
Cel puțin hotărirea ca fiecare ministru în parte să-și facă regulamentul său de adminis-
trație publică dovedește că întreg cabinetul nu arc nici o idee clară despre ceea ce trebuie
să facă,. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniștri de resort, cari, să-și înțeleagă
ramura lor de administrație, căci toți d-nia lor au găsit de cuviință, de-a administra patria
lor proprie cu regulamente și legi traduse cuvînt din cuvînt din franțuzește, pc cînd toată,
activitatea minții individuale a d-lor, câtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur
și simplu în ambiția de-a rămînea miniștri, iar mintea ciracilor d-lor sc consumă intendența
dc-a ajunge cît mai în grabă la o poziție cît de bine plătită, cu condiția ca să coste muncă puțină.
Generația actuală, de postulanți, cumularzi și diurnași se găsește deodată, față cu stări de lucruri
care — mirabile dictu — nu se pot administra cu regulamente traduse și la tratarea cărora se
cerc gîndire proprie și muncă proprie din greu.
141
Aci le stă mintea locului. Gîndire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.
Făcîndu-și prin Pi za, Belgia și Elveția doctoratele în drept în cîtc 10-15 luni sau poate
chiar în tot atîtea săptămîni, tăind cînilor frunză prin Paris, unde cîteva săptămîni înaintea
examenelor se pun sub repetitori să-nvețe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se
învață cățeii la aportarc, și cîștigînd titluri fără vreo muncă a inteligenței, fără ca vreodată
să fi învățat a judeca, a gîndi, a. cerceta», ne vin cu droaia și aspiră toți de a» deveni miniștri,
membri la Curți, academici etc. îneît nu știm ce să admirăm mai mult, ignoranța sau tupeul lor.
Un ciudat mod de mișcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai
băieții cei mai blegi și mai tîrzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai
prin școalele secundari*, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca» vițelul din fa-
bulă, adecă mai blegi — dar cu titluri «și cu aspirațiuni nemărginite. C’ea dinții aspirațiune a
acestor tineri plini dc speranță» este o zestre dc K) 20 000 dc galbeni; a doua, deputăția; a
treia, funcțiunile înalte ale statului și, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari
mau nici atâta judecată proprie cîtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare,
în justiție, la universități. O cultură cîștigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor romăni drep-
tul de a aspira oricît dc sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul
n-ar fi cu putință, întrebuințează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării per-
soane, cîștigă o importanță nemeritată de oameni de partid și deodată numai ce vezi răsărind
cutare ori cutare reputație uzurpată, pe cari organele gaștei o laudă și o ridică în ceruri, ia-r
cetitorii cred, reputația se întemeiază, pînă ce la urma minelor avem leit-poleit înaintc-nc pe
candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulțime, ba chiar ar fi practic dc a se face o
statistică a putrejunii sociale, atît de numeroase și instructive sînt ele.
Pentru Bomănia cel întîi și cel mai marc bine ar fi o curățire a, universităților noastre
de semidocții și simplii postulanți cari îi ocupă catedrele și introducerea unui alt mod dc numire
la ele, bazat pe incontestabile cunoștințe, dovedite prin scrieri însemnate și printr-un trecut ști-
ințific înseninat, nu numai pe titluri academici*, cari dovedesc foarte puțin și în multe cazuri
nimic chiar. Apoi ar trebui ca. de la o epocă fixată să nu sc mal admită. în funcțiuni publice
cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întîmplă aceasta,.
în Germania și Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcțiune a statului dacă a st udiat în
Franța și viceversa.
Dar această cestiune e dc cea mai mare greutate; ea este izvorul reputațiilor uzurpati*, a
meritelor imaginare, și cultura. în străinătate va fi încă multă vreme rana cea. mai adîncă a
acestei țări. Ea ne face să nu ne cunoaștem țara, să judecăm toate după calupuri străine, ad-
mițând pe acestea ca pe niște valori ab'solute, ca pe niște adevăruri nerăsturnabile, pe cînd ele
nu sînt decît cristalizațiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.
își poate imagina cineva că oricare din această generație de advocați și intrigant! dc
meserie va înțelege cu atît mai puțin starea Dobrogei cu cît n-au fost capabili dc-a înțelege
starea propriei lor țări, în care s-au născut și a cării îimbă dc bine de rău o vorbesc.
Tot acești oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine își poate închipui în
ce fel va ieși această civilizare*,. Lefuri mari, trîndăvie absolută, înfumurare și aroganță față
cu muncitoarele elemente din acea țară, ruinarea cît mai curîndă a ei prin invențiunea copioasă
de dări cătră stat, județene, comunale etc. etc.
Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive și, deși știm ea nu vom fi ascultați,
le repetăm din nou.
Școalele primare ar treimi să- fie confesionale, în cari însă sc poate învăța în mod oblb
gatoriu și limba statului, dacă se va crede de cuviință. Mijloacele pentru întreținerea acestor
scoale ar trebui să le dea averile bisericești, fie creștine, fie moametane, constituite în fonduri
religionarc și administrate dc chiar membri -- clerici și mireni — ai comunității religioase.
Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în școală.
Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă și nu juridică,
cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile dc cari s-au judecat si pînă acuma.
Organizarea administrației comunale să se lase așa cum era înaintea războiului.
Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.
Tratînd Dobrogea cu aceeași lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria
noastră, proprie de douăzeci și mai bine dc ani încoace vom face populațiile să, regrete trecutul
și să ne urască. Numai complectînd sau dînd ocazie de a sc complecta formele deja existente ale
vieții publice îi vom face pe oameni să se simță tot în patria lor veche, să sc simtă la ei acasă, iar
nu sub o dominațiunc străină.
[21 octombrie 1878]
112
[„«ROMÂNUL» AFLĂ CĂ...”]
„Românul” află că d. George Uliii u, ministrul instrucțiunii publice, și-ar fi dat demiși-
unea.
înțelegem, urmcazâ „Românul”, că d-sa, ca unul din cei mai distinși avocați de peste Olt, a făcut nu înseninat sacri-
ficiu material prin lunga sa ședere în minister, un sacrificiu pe care îl impunea greaua siluapune a țării, cînd fiece român,
lăsînd la o parte interesele sale particulare, trebuia să nu se gmdcască dccîl numai la binele cel marc al națiunii.
Timpul iuccptnd a se limpezi, d. Gtiițu va fi crezul momentul sosit pentru a curma sacrificiul.
Deic imsc voie a admite că timpul a început în genere ă se limpezi, așa îneît a sosit mo-
mentul în care nu numai d. Uhitu îsi va curma, sacrificiul, ci și alții.
B prea adevărat că roșii aleg tocmai timpurile cele mai nefavorabile pentru țară, cînd e
război în zare, cînd e vorba de o marc prefacere undeva, cînd. se poate face paradă de vorbo
late, ca să ajungă la putere, căci în timpuri normale nu pol ajunge. Dacă un ministeriu conser-
vator ar fi făcut una măcar din grcșclclc comise de dd. roșii în politică, d miador, cu toate c-am
fi avut oștire străină în țară-, ar fi făcut manifestații pe uliță, ar fi îmbiat cu jalbe în proțap
la M. Sa sau poate la consulul știut, cu un cuvîut și-ar fi pus în mișcare toate apucăturile cari
ar fi fost numai în stare de-a aduce cele mai mari greutăți asupra țării. A spune că d-nia-lor
fac sacrificii stînd la ministeriu e absurd. D lor cată a veni oricând pot și se duc cînd Irclmie
să. se ducă, cînd adecă li se arată ușa..
Cauza pentru care d. Uhițu e trimis la. primblare nu ne e cunoscută dar desigur că.
nu numeroasele sale greșeli ca ministru sînt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc
cuiva, pentru vreo tranzactiunc politică și dc aceea i s-a dat vînt să-si vază de trebile advo-
cățcști.
„Românul” urmează :
Oricum ar fi, aceasta retragere est e cu a Ut mai regretabila cu cîl nimeni la noi nu înțelesese mai bine decît d ba
unul din puntele cele mai însemnate din ramura instrucțiunii publice.
Am spus înlr-imul din minierii Irccuți ai „Romanului” cîl dc prejudițioasâ este pcnO u noi, sub (oale raporturile,
mîgrațiunca cea periodică a mii dc tineri români caic se duc a împopora diferitele școale din străinătate.
Milioanele cheltui te acolo pentru a aduce în schimb cile o diplomă dc doctor sau licențiat, adesea numai diploma fără
știință, acele milioane, dacă s-ar întrebuința în țară, ar putea să rădice la noi foarte sus nivelul instrucțiunii publice, iar
prin însăși aceasta și prestigiul nostru național.
Cauza migrațiumi tinerilor, motivul ce se invocă necontenit, pe drept sau pe nedrept, este starea cea defectuoasă,
necomplctă, neîngrijită a învățămîntului superior.
Avem niște fragmente dc facultăți, niște cadre așa-zicînd universitare, dar nu avem nici o universitate care să
poată rivaliza măcar cu universitățile cele dc a doua mînă dc prin orașele cele mai mici ale Germaniei.
întro asemenea stare dc lucruri, dacă sînt studenți puțini, nu c dc mirare, căci studenții cei mulți, văzînd
că în țară nu pot învăța mai nimic, se duc în străinătate.
Intr-adevăr c ești tiu ea sta. așa — ceea, ce contestăm insă e că d. Uhițu ar fi înțeles-o vreo-
dată.
D. Chițu, ca. și „Koniânul” și ca Ioți roșii în genere, pun mina pe idei emise de alții,
pentru a abuza de ele nepricepîndu-le pe deplin. Cauza că facultățile noastre sînt rele stă în mo-
dul numirii profesorilor. Și catedrele de la facultăți nu sînt nimic alta în Bomania decît un
obiect vrednic de invidia postulanților. Legea instrucției iar e în privința numirilor de-a drep-
tul rea. Titluri academice se cer și nimic mai mult. Dar simple titluri academice se cer de la
im advocat, dc la un medie, dc la un judecător, de la un amploiat de administrație chiar,
nu de la un profesor de facultate. Acesta ar trebui să-și fi dovedit calificarea științifică în alt
mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă.
E drept că. acest titlu e asemenea admis de consiliile examinatoare. Dar cum? O mică
monografic fără nici o valoare e de ajuns pentru a-1 numi pe un asemenea postulaut la o catedră,
care adesea-și prezintă, teza sa de licență ca o scriere de merit?
Facultățile noastre sînt atît de slabe și de puțin frecuentate îneît adesea profesorii sînt mai
numeroși decît elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea dc Litere din Iași de ex. să se des-
ființeze cu totul, să se creeze catedre la București pentru unul sau doi din profesorii mai buni
de acolo, iar din^ restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenți de liceu, ca să se
prepare în străinătate pentru studii superioare speciale ? Aceasta ar fi practic și financiar și
în privirea fondului. S-ar desființa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp ade-
vărat de învățați. Acești tineri s-ar putea numi apoi la licee și, dovedind mai tîrziu o deose-
bită aptitudine personală, și la facultăți.
143
<ci migrațiunea tinerilor pentru științele istorice și cele exacte nu e atit de mare precum
[i]si închipuie ,, Romanul”. Din contra. Cei mai urniți tineri cari se duc în străinătate sînt dresați
a. aport-a. cestiunilc codului civil francez, se fac juriști. Deci tocmai in privirea, facultăților de
drept ar trebui o radicală, prefacere și lărgire a. învățămîntului superior. Aci e singurul teren în
care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea, catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că,
de la. epoca, cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul in țara lor proprie vor
putea, ocupa funcțiuni judecătorești și administrative.
E necontestabil că emigrarea studenților în drept, e o adevărată calamitate pentru țară.
Abstracție făcînd de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate și pc cari le-ar putea cheltui
în țară., mai vin alte, rele nu mai puțin esențiale. întii se deprind în centrele cele mari c o
mulțime de trebuințe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuințe cari aci nu se pot satis^
face cu leafa de judecător la Piatra, Cimpulung sau TîrgubJiidui.'AI doilea, ne vin aproape toți
c o omeopatică doză, de cunoștințe, dar cu pretenția de-a se face de a doua zi deputați, miniștri,
profesori de universitate. Aceiași advocați apoi, cari nu știu nici dreptul cum se cuvine, nu se
dau îndărăt de la concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea, de litere chiar. Afară
de asta, mai e un alt inconvenient și mai mare. Facultățile străine, foarte riguroase pentru indi-
genii lor, nu silit deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare», pentru străini. Tineri rău
preparați, adesea fără studii liceale complete, pleacă tu străinătate, unde după 10 -15 luni de
dresură, li se dă vînt cu vorba : Assez faii pour VOrient.
întorși în țară — cu obiceiuri mult mai orientale de, cum s-ar crede — însă ca scoși de cutie,
încep a se forma, iu grupuri politice și a pune, la (‘ale, țara.. Astfel se sporesc, pe zi ce merge oa
menii cari nu știu munci, dar cu o mulțime de necesități, fără ca inoducțiunea națională să. poată
ținea pas cu acea sporire, se-mulțesc consumatorii puri, ba încă rafinați și costisitori, fără ca
inteligența acestor tineri să compenseze cît de puțin măcar munca reală și suferințele reale ale
poporului lor.
GîmîiDa d. f’hițu la toate acestea? Defel,
Si cu toate acestea. ,,Românul” o susține, căci iată ce zice:
Unul din meri lele cele mai necoutcstabile ale d-lui Chîpi a fost d a se fi gîndit cu multa stăruință la Imbunala-
Urca facultăți lor române și mai ales a celor de. Utere și științe, mai părăsite decit celelalte, sîlindmse însă totodată
da da mai niullă solidi talc Invătămintuliii primar și secundar, fără care, ca un edificiu lipsit de bază, instrucțiunea su
perioară nu poate lua o dezvoltare matură, un avhit serios.
Sperăm că succesorul d-sale la Ministerul Instrucțiunii Publice, oricare ar fi, va ști să profite de începutul făcut
și va duce opera la capăt, avîud necontenit în vedere mijloacele d-a împuțina cu încetul, d-a reduce la minimum trista
deșertare a școalelor române în favoarea celor din străinătate.
Facultățile dc litere și de științe !
Apoi tocmai acestea au nevoie de concursul străinătății, ('ele de drept ar fi trebuit să. atragă
atenția d-lui ministru.
Știm foarte bine la ce vrea să facă aluzie „Românul”. La numirea celor trei distinși învă-
țați — Odobeseu, Hîsdeu și Frollo — ceea ce nu l a oprit însă pe d. Chițu dc-a găsi foarte suficient
și pe d. Orăcinueseu, numit pe baza unei teze de licență, (in treacăt vorbitul, fără, de nici o
valoare reală).
Măsura cea mai nimerită pentru popularea. acestor facultăți ar fi fost o lețfe prin care să. se
stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii și de școli
secundare în genere decit cei ce vor fi absolvit e,u succes cursurile universitare.
A doua măsură ar fi fost curățirea acestor facultăți de postulauții ce le ocupă, catedrei.., cari
nu știu nimic și pentru cari catedra e o sinecură.. D. ministru ar fi trebuit să găsească mijlociri
pentru aceasta, dacă nu vrea să prefacă facultățile în spitale de nevolnici cu mintea.
Astfel e la facultatea din București d. P. Cernătescu, numit prin surprindere de către
locotenenta domnească profesor; silit la Iași, d. Vizanti, Leouardescu ș.a., slut la, facultatea, de
medicină, d. Protici și alți bulgari, buni de salahorie, nu de catedre.
Dar d. Chițu n-a gindit la toate acestea. A pune la loc pe profesorii de facultăți depărtați
de predecesorul său pentru ignoranță, sau pent ru neglijență absolută a fost grija sa cea. deutîi.
.Daca, si acesta e un merit, el e necontestabil.
D. Cluțu a binevoit a crede că toți oamenii aceștia, erau victime politice, mari învățați
persecutați pentru adevărurile ce le propagă, descendinți direcți ai lui Galilei, pe cind din contra
nu erau decit sau ignoranți sau negligenți pe care o defectuoasă lege a. instrucției îi făcuse iu
aparență sacrosanți.
Adevăratele merite ale d-lui Chițu ca ministru al instrucției sînt următoarele :
A-mpuținat școalele rurale. La ce să învețe mojicul carte, a socotit d-uia-lui.
A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese mior cărți pentru învăță-
mântul primar, pentru ca buruiana căiților rele să înece planta mai gingașă a acelor bune. Dacă
144.
acele cărți aprobate esclusiv de predecesorul său an pătruns, cauza e plivirea, generală ce se fă-
cuse puțin înainte, incit sc dăduse plantelor folositoare spațiul necesar ca să prinză rădăcină..
Un alt merit necontestabil al d-lui Uhițu este încărcarea și încurcarea programelor. Des-
fidem pe cineva de a ne arăta programe atit de monstruos încărcate ca cele actuale din România.
Uitind vechiul și nestrămutatul adevăr pedagogic von multa sed, multum, d. Chițiu a presupus că
copiii români sint toți excepționali prin memorie și judecată și i-a încărcat cil materii atit de
multe și atit de diverse incit nici profesorii, nici școlarii nu se pot orienta în capetele lor.
D-sa a crezut că, daca copiii învață vorbe, apoi învață în genere ceva. Nimic nu învață,
pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, uerumegat, unde interesul viu și judecata
copilului n-a jucat nici un rol.
Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari mi le poate mistui e sila și scirba
copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate școalelc la noi. Vezi tineri cari au
învățat latinește?, grecește, istoria universală., logică, și psicologie, științe naturale, geografie în
toate clasele, drept administrativ, economie politică., au trecut bacalaureatul și ...cu toate
astea nu știu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit școala a uitat tot.
Meritul d-lui Uhițu e că sau a distrus sau a încercat măcar a distruge orice început bun și
temeinic în școalelc noastre. Că n-a stricat și mai mult nu e vina d-sale.
[25 wlombrie 187XJ
[„ÎN NUMĂRUL DE VINERI...”]
în numărul de vineri al ziarului „Războiul” un domn care iscălește numai cu inițiala T.
și sc numește vechi conservator găsește de cuviință, a imputa „Timpului” tonul ce l-am avut
față, cu Rusia și că venim azi a învenina relațiile dintre noi și ruși.
Ni se va permite a nu răspunde direct la această imputare. Am spus adeseori că, rela-
țiile dintre stat și stat fiind întemeiate numai pe interese, pot fi foarte cordiale, fără ca prin
aceasta sentimentele intime ale națiunii să, ia parte la acea cordialitate.
Dovezi despre bunele relațiuni dintre România și Rusia ne dau mulțimea, decorațiunilor
pe care guvernul puternicei împărății vecine găsește de cuviință, a le împărți la noi spre a împo-
dobi piepturile patrioților și dovezi și mai temeinice credem că ni se dau pe cale diplomatică.
Prin urmare în predmctul acesta sîntem la limpeziș și nu mai imputăm nimărui nimic, pentru
<?ă credem de prisos a o mai face cînd cunoaștem înaltele virtuți civice ale luminatelor noastre
sfere dirigente.
Contestăm asemenea, că noi am fi înveninat vro relație bună existentă, căci, chiar daca
am fi voit s-o facem, antidoturile puternice cari se administrează nației ar face veninul nostru
foarte neputincios, precum nici nu poate, fi altfel, precum ar fi nenatural daca ar fi altfel.
Asemenea avem și noi principiul cazuistic, nu absolut, că trebuie să stăm foarte bine cu
toți vecinii noștri, și avem acest principiu tocmai din cauza înaltelor calități de tărie, statornicie,
prevedere și patriotism care caracterizează partidul astăzi la putere, și numai cînd n-am avea
cunoștință despre acele calități am fi de opiu ia contrarie a lui Machiavel.
Prin urinare e o necontestată identitate de principii în politica practică între noi și d. T.;
sîntem adecă, țară, mică și săracă și trebuie să cunoaștem puțina noastră, însemnătate, să. nu ne
amestecăm în certurile celor mari și să. mărturisim, mai ales, anemia noastră. Ceea ce contestăm
însă e ca oricine să se recunoască, atins de anemia generală, mai vîrtos cînd știm că relații atit
de trainic»' și de bine întemeiate pe reciprocitatea intereselor ca cele însemnate mai sus nu s»?
pot învenina prin o furtună, de hîrtie. într-adevăr, ce politică, ar fi aceea și ce adîncime de vederi
ar trebui să aibă, ca să, se modifice așa, numaidecît și în mod esențial, prin atitudinea unui ziar?
Am spus-o noi înșine de mai multe ori că e un guvern rău acela carc-și poate schimba politica
șa după polemici jurnalistice, și c rea, absolut rea politica cose poate modifica după, articolul de
fond al cutărui jurnal. Privilegiul, daca voiți, pe care ni-1 păstrăm în situațiunea de față e ca
să mărturisim că nu sîntem vrednici dc a recunoaște adîucimea și siguranța de vederi a poli-
ticei guvernului, că nu ne intră în cap, poate că sîntem prea tîrzii la minte, și acest privilegiu
nu-1 cerem pentru ca să cîștigăm o popularitate de care n-am fost vrednici niciodată de a o căpăta
nici prin lingușiri, nici prin îngîmfata încredere în puterile noastre, ci pentru că așa este făcută,
mintea noastră, că nu înțelegem adecă prăpăstiile, nici să credem orbește vorbe ale căror cuprins
real nu se pipăie și nu se vede.
145
Așadar nu se- teamă d, L că ne deosebim tocmai mult în privirea politicei esterioare,
factorii reali ai acestei politice fiii^	cuuoscuțj pentru ca. să sperăm că prin atitu-
dinea noastră vom schimba, ceva din mersul ei fatal, inaugurat de la începutul războiului.
Ceea ce ne credem însă datori a rectifica sînt unele cestiunidc fapt în întâmpinarea d-lui
T., precum cea privitoare la art. 2 din convenție despre care d. T. zice că n-ar fi garantând inte-
gritatea actuală a Itomănici și despre partea Kusiei; apoi depeșa marelui duce Nicolae, pe- care
d. T. o declară de falsă.
Să ne ierte d. T., dar adevărul înainte de toate. Amicas Plato, magi# amica verilas. Arti-
colul 2 garantează integritatea teritoriului roman și despre Kusia, aceasta-i opinia lumii întregi;
opinia contrară o pur si simplu o sofismă foarte străvezie.
Iară faptul că o telegramă a marelui duce a fost trimisă M. S. domnitorului, cermd aju-
torul armatei romane, este un fapt autentic. însuși guvernul a declarat-o în ședințele secrete
ale Adunărilor și, pînă cînd nu se va dezminți în mod limpede, măuținem afirmații!nea noastră
în fața afiimațiumu d-lui T. Trebuie să observăm însă că aceasta nu oprește ca și cealaltă depeșă,
publicată de ziarul ,,Le Nord”, poate să fie asemenea autentică.
Un singur pasaj ne mai rămînc în întâmpinarea d-lui T. la care avem ceva de zis. El e atît
de caracteristic și de neașteptat îneît nu-i vom refuza spațiul cuvenit, lată l.
1'05t a cineva la 1856 care să spuie acestor frați din Basarabia iu ce stare ci — cari erau cu averi, res-
pectați iu interesele, onoarea și familia lor sub ruși—vor ajunge sub guvernul român?
Pînă in cele din urmă zile ale despărțire! lor de noi, ei fură jăfuiți, torturați de bunii lor frați ale căror
guverne succesive ia adus în sapă de lemn. Să fim drepți I... Nu mimai roșii s au purtat astfel cu Basarabia, dar și
albii!
lată acum și răspunsul nostru.
Dacă domnul T. este roman, ceea ce cam ne vine a nu o crede, îi vom aduce aminte că cele
trei județe basarabiene ce ni s-au răpit astăzi sînt numai o parte dintr-un mare trup numit Basa-
rabia și că acest trup se află acum de 66 de ani sul) administrații! nea împărătescului nostru
vecin. Așa fiind, binevoiască d. T. a ne spune la ce stare de prosperitate materială, fi nan tiară,
economică și intelectuală a ajuns Basarabia în acest interval de 66 de ani de cînd a avut feri-
cirea de a fi dezlipit[ă'J de muma patrie. Dacă d- sa poate să ne răspundă în cunoștință de cauză
că mama poate rîvni pe fiica pentru bunăstarea ei în toate privințele enumerate, atunci nu avem
decît a ne închina înaintea celor zise de d-sa în pasajul citat mai sus.
Daca însă, precum știm, nu ne poate face această ihărturisire, atunci declarăm că d. T.
poate să fie român prin întâmplarea nas terci, dar desigur nu este nici prin cugetul său, nici prin
inima sa.
[28 octombrie 1878J
O CURIOZITATE
Primim din Vaslui umiătoarea foarte minunată telegramă:
Ziarului ,,Timpul”.
Niște indivizi, imiî paraponisiți, alții fără greutate socială, a atribuit ddui prefect Holbau niște infame, calomnii.
Subscmuații cetățeni indignați dczmlnțim că faptul atribuit d-lui Holbau prin ziarele ,,Steaua Romanici” și „Timpul”
sini parc inuentiuni demne numai de calomniatori, lucru constatat de însuși procurorul.
Rugăm pe înaltul guvern și pe oamenii de onoare a nu mai da crczămînt acestor infami calomniatori :
lorgu Papafil ; fancu, advocat; Ion, proprietar; Pavcl Gorgas ; Ion Racoviță, proprietar mare; Gh. Mironescu,
advocat; Inginer Vinelor; Mi rea N. Vlorcscu; C. Florcscu ; Pârcălabul D. Fruiu; Vasile Pândii; b. Vasiliu ; G. Pușca-
șul ; Uic Maglianu; I. Botez; G. Bălănescu; V. Bușilă ; G. Cbrisoscolcu ; M. Radovici ; D; Sclveanu ; lou G. Popescu ;
N. A. Berea n și Ion Glieorghiu.
Lucrul parc cam încurcat; dar putem să ne deslușim pe calea analizei gramaticale despre
cele ce zice minunata telegramă.
I’rin urmare:
„Acești infami calomniatori: iscăliții” roagă chiar ei „pe înaltul guvern și pe oamenii de
onoare să nu le mai dea crezămînt.”
116
D inșii spun în capul telegramei, că „s-a atribuit niște calomnii d-lui Holbau de cătră niște
m4.Mzj,jmii jw	greutate socială”. Noi știam că.dJu.i Holbări i s a atribuit
cu totul altă vină decît vina calomniei.
Apoi, dînșii „dezmint că faptul atribuit prefectului sînt (adică este) pure inwmtiuni” și zic
că dezmințirea lor este întărită și „prin constatarea procurorului”.
P. S. între iscălituri se află și numele directorului școalei din Vaslui, d. Chrisoscoleu, pro-
fesor de gramatica romanească. Bănuim că, fiind cărturar distins al democrației vasluiene, dum-
nealui trebuie să fi așternut pe hîrtie această hazlie telegramă. Notăm cu bucurie că stilul demo-
cratic face progrese la Vaslui. Democrații vasluieni s-au hotărît, se vede, a se ține la înălțimea
diapazonului stilistic al fraților întru Constituție din Capitală. începutul, după cum văzurăm
din telegrama de mai sus, merită laude și încurajare și de aceea ne-am hotărît a insera produc-
ția democraților vasluieni chiar pe a treia pagină. înainte dar, democrați vasluieni ! Dați-i zor
cu stilul! Deviza vă este mare : condeile democratice nu admit nici o pudoare, și mai ales pe
cea gramaticală !
/ 5 noiem br ie l8 78 /
[„SPIRITUL PUBLIC MODERN...”]
Spiritul public modern sufere de-o boală pînă la oarecare grad nepricepută pentru noi,
născută fiind din împrejurări și din stări de lucruri fără analogie în viața noastră internă. Nu
o vorba, internaționaliștii din Germania, Franța și Anglia sînt prieteni buni și personali cu
d. G. A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliții apuseni sînt, pentru
stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii în care nu cred nici cei ce Io profesează la noi. Religia,
cu credințele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari
ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovit uri, însă numai negative — din partea unor
ultime raționamente materialiste, cari în sine sînt tot atît de neîntemeiate ca și mitologia gre-
cească.
Dar raționamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput și apelîud oarecum la
bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea o mulțime de aprigi apărători, îneît viața noastră
modernă pare a se apropia de povîrnișul fatal pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvînt,
a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea» stare de vecinică vrajbă însemnată cu vor-
bele bellum omnium contra omnes, războiul tuturor contra tuturor.
Fără cuvînt s-a admis aceasta stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauză ca există
un sentiment de dr(kpt înnăscut.
Nu doar că oamenii s-ar fi adunînd din impuls propriu și ar fi stabilind un modus vivendi
prin discut ie și punere* la cale. Acest stadiu vine cu mult mai tîrziu. Dar precum în roiul de albine
sau în mușinoiul de lumici nu esista legi scrise și Facultăți de drept, deși toate ființele câte com-
pun un roi t răiesc într-o rînduială stabilita prin instincte înnăscute, tot astfel omul primitiv
trăiește din cele dîntîi momente în societate, iar când începe a-și da seamă și a căuta să csplice
modul de conviețuire și de conlucrare se nasc religiile, cari stabilesc adevăruri morale, sul) forme
adevărat ca dogmatice*, sau mitologice, religii cari sînt totodată și codici.
Cu încetul însă omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizației naturale și și
lărgește din ce în ce cercul său de activitate individuală» și atunci abia începe pentru el viața
într-adevăr omenească, viața, liberă. Dar totuși în lărgirea individualității sale omul poate atinge
o margine în run*. pune în cestiune individualitatea și libertatea semenilor săi și în cele mal
multa*, cazuri a» semenilor acelora cari sînt mai buni, mai capabili, mai de inimă.
Astfel s-ar putea» spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care
ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului,
c pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el împlinirea datoriilor către semenii săi,
solidaritatea de bunăvoie sau impusă» prin legi a cetățenilor unui stat, o organizare strictă, în
care individul e numai mijloc pentru în l-reținerea și înflorirea colectivității, cruțarea econom ică
a tuturor claselor pe cari le privește ca organe vii ale societății, cu un cuvînt organizarea
naturala, înțeleasă de toți, moștenită» adesea prin tradiție, prin obiceiul pămîntului, recunoscută
de toți fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul estrem.
147.
Dar și această direcție arc primejdiile ci. Vccinica tutelă exercitată, asupra, claselor de
jos le dij iot r adevăr pînpa de luate zalele, «Iar le lipsește de erjergie iudM^ le face ițjdoleute.
t’e altă parte sistemul libertății, totodată a individualismului, cuprinde primejdii
și mai mari. El preface viața într o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disolu
țiu nea completă a statului. Și intr-acolo tind ideile comuniste internaționale de azi. între aces-
tea două extreme e poat e meșteșugul adevăratei politice. A împreuna exigențele existenței
neapărate a statului cu exigențele libertății individuale, a nu permite ca asociații de indivizi răpi-
tori să facă din stat o unealtă, a lor și a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să
lege cu totul mînile individului, asta e problema pe care mulți s-a încercat s-o dezlege, dar de la
cezarii Romei și pînă la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.
Un nemărginit individualism s-a lățit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i
s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizației vechi. Teoria că viața
e un drept <drept la> a prins rădăcini în toți și cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe
locrrri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum și cele
de jos nu mai vor să aibă datorii către cele, de sus.
Un nou atentat — al patrulea pîn-acuma - comis asupra unui cap încoronat, a regelui
Umbert al Italiei, dovedește pe ce povîrniș fatal se află ideile a o samă de lucrători din
Europa. Un oarecare rassamerde a dat cu cuțitul în regele Italiei, pe care l-a rănit ușor la
braț. Prins, s-a găsit în domicilul lui hîrt.ii cari dovedesc că stă în legături cu internaționalii.
E caracteristic că în momentele în care asemenea atentate sc-ntîmplă în Berlin, în Madrid,
la Neapole, în fotoliile ministeriale din București să stea oameni cari an și an avut legături
intime cu oamenii de frunte ai internaționalei.
[8 noiembrie 1878]
[„VORBE, VORBE, VORBE!...”]
Vorbe, vorbe, vorbe ! osclama .11 am lot, melancolicul principe al Danemarcei, citind un
pasaj dintr-o carte. Fraze! exclamam noi de cîte ori vorbește d. 0. A. Itosetti. Fraze îmflate,
spuse Iară conviugere internă, fraze de uliță, de-o confuză generalitate4, plănuite pentru a
ameți miid-ea celor cai mau puterea a cîntări valoarea unei abstractii, formule mistice cari nu
spun absolut nimic tocmai pentru a produce iluzia că spun ceva.
Fel mai nou product al muzei ddui « A. Itosetti este cuvîntnl ce l~a ținut ,1a realegerea
sa în Cameră și pe care-1 dăm întreg atît ca o curiozitate de valoare comică, eît și ea semn
caracteristic al generației ce ne guvernă.
D. (\ A. Itosetti, oeupînd fotoliul președenției în aplauzele se înțelege frenetice ale
Camelii, a rostit următoarele cuvinte :
Domnilor de put ați,
Trănuțîndmmă din nou hi acest bhirou, care este pentru mine un altar politic, și amintindu-mi de unde plecarăm,
prin ce evenimente trecurăm și unde ajunserăm, îmi pare că percurserăm împreună nu trei, ci una sută ani.
Ce iritapmni, ce temeri, ce rire chiar la nașterea acestei legislature, și iacă-ne ajunși, ca indivizi și ca națiune,
la liniște și la cea mai deplină independință.
Printr-o credință nestrămutată, prin puternica disciplină a oamenilor înlr-adevăr liberi și prin vitejia fiilor ei, Bo-
mânia luîndu-și locul în familia europeană, ați percurs astfel un ciclu întreg ce este d-ajuns d-a onora nu numai viața
unei legislaturi ci chiar a mai multor generați uni. Acestei Camere însă, acestui Parlament i s-a dat și mai mult.
La înălțimea la care ajunserăm Europa toată ne vede și are ochii țintiți asupră-ne. Doblndind stima și încre-
derea ei pe cîmpul de bătaie, avem acum fericita ocaziune d-a o face să ne o acorde și pe tărîmul politic.
Mult, foarte mult este de făcut și n-avem înainte-ne decît trei luni. Lungi însă sînt aceste trei luni pentru aleșii
națiunii, carii prin suferințe și lupte au învățat a sta imiți, a iubi și a lucra. Se pare în adevăr o minune d-a face o
parte din ce datori stntem a face; veți face însă, căci români sînteți și prin minuni a trăit 18 secate această colonie a lui
Trai an.
Iubitoare, iuteliginte, nobilă, generoasă și muncitoare este națiunea română. Ce dar poale fi peste putință da
face aleșilor ei, care au încă și fericirea d a avea un Domn care cu vitejie luptă pe ctmpul de. onoare în capul națiunii,
în toate și pe deplin liberă. Europa a admirat acest fapt unic în asemenea timp. Trebuie dar să dovedim pe toată ziua că
știm a îi liberi,
148
Onorat d-a conduce.lucrările voastre și iu această inie, care este încoronarea ediHcinhu cerni început, .-primesc
cu recunoștință și cn credință aceasta frumoasă sarcină.
O primesc, căci ca-mi dă dreptul să v aduc aminte cuviutcie zise dc Thierâ Came ret m mijlocul i upt dm celor mai cdn
cuie ;
,,Partida care pină In fine va triumfa și va guverna va fi partida cea mai dreaptă și mai înțeleaptă,,.
O primesc, în fine, fiindcă este foarte ușor d-a președe o Cameră a căreia maioritate înțelege, cumpănește, iubește
și cstehotarUa d a nn cruța nici im sacrificiu, nici unul, pentru triumful dreptății și al libertății, pentru gloria și mărirea
națiunii.
Un biurou ... altar politic? De ce numaidecît altar și nu clopotniță? Are chiar mai
multă asemănare cu aceasta din urmă. în fine, d-lui C. A. * Eosetti i se pare că petrecu nu
trei, ci o sută de ani. De ce nu mai bine o mie, căci nu-i deosebire decît de-o nulă, și în nule
sînt foarte bogați liberalii, îneît pot să-și permită acest lux.
Noi știam din contra, că oameni, animale și lucruri sînt supuse cri toate, aceluiași mers
absolut și exact al timpului, căruia nu-i putem cumpăra o clipă mai mult din ceea ce ne. dă,
și că un prezident de Cameră ar trebui să fie cel puțin un om serios, care să nu facil fraze
sentimentale și să vorbească nerozii copilărești.
„Ce iritațiuni, ce temeri la început, zice, d. Eosetti, și iată-ne ajunși ea indivizi și ca națiune
la liniște și la deplină independență1’.
Ca națiune, înțelegem — dar ca indivizi ? Ce arc a face liniștea și independența individuală
cu cea a nației ? Liniștea individuală e în oameni deosebiți efectul unor cauze foarte deosebite.
Astfel de ex. vorbele d-lui C. A. llosetti pe alții îi mișcă, pe noi ne liniștește, tocmai pentru că
nu sînt decît vorbe goale, cari nu găsesc în noi nici un fel de rezonanță.
„Ați prreurs un ciclu îutreg ...” ( ’kIu de ce anume? De evenimente, de piese muzicale,
de tablouri?
„Lungi sînt trei luni pentru aleșii națiunii, cari au învățat a iubi și a lucra”.
Aici reamintim ce-am zis mai sus. rentr-un om serios trei luni sînt trei luni, nici mai mult
nici mai puțin, îneît nu înțelegem absolut curii ele pot fi lungi, cu mult mai lungi pentru
niște aleși ai națiunii cari au învățat a iubi. Dar permităni-se a întreba cel A iubi /ce/i
Vinul? Jocul de cărți? Alcazarul lonescu și pe cuvioasele lui mironosițe?
„Se pare o minune de a face o parte din ce datori sîntem a face; veți face însă, căci
români sînteți, și prin minuni a trăit LS secole colonia lui Traian”.
Noi, din contră, știm că numai prin minuni n-am trăit, și tocmai de cînd începurăm
a face la minuni și a avea proroci si rabini liberali ne merge cumplit, de rău.
,Jubitoare, inteligentă etc. o nația română”. Am întreba din nou ce vrea să zică d. (V A.
Eosetti prin această vorbă care, dezlipită de un compliment necesar, are în limba românească
un înțeles prost și urît. O femeie care iubește pe cineva e cinstită, dar una care iubește in
genere fără a se spune pe cine sau ce ... O nație poate fi iubitoare de muncă, de libertate,
de arte, de industrie, dar o nație iubitoare numai așa ... e poate iubitoare de muscali.
în fine d. C.A. Eosetti încheie prin declarația că primește prezidenția, pentru că e
ușor de a prezida o maioritate care iubește. Ce iubește ne întregim noi înșine cu ușurință si
cititorul asemenea.
[24 noiembrie 1878/
NOTIȚĂ BIBLIOGRAFICĂ
[„LA ÎNDEMNUL...”]
La îndemnul și insistenția mai multor învățători și bărbați de școală, d. Vasile Petri a
făcut să reapară în Sibii foaia sa pedagogică „Școala română”. Deocamdată foaia va. apărea
în făsicioare lunare, de cîte 3 coaie și învălitoarea, eu prețul de 4 fl. pe un an întreg sau de 2 II.
pe o jumătate. Pentru .România foaia va costa un galben sau .12 lei noi. Programa rămîne
aceeași, numai cit tractatele practice vor ocupa pe viitor un loc mai estins. Anul foaiei, pentru a
se acomoda mai mult anulai scolastic, se va începe eu luna lui octomvrie și să va încheia cu
luna lui septemvrie.
149
Viii r-iscitrara 1 rrpixjduccm ii.Dnatoarelc considerati uni care au. lucnl pe .redactor a primi
în scrierea sa ortografia cu semne.
AdopUnd și noi, în locul ortografici ,/etimologice” de pînă acum, ortografia ,,cu semne”, ne .simțim de obligați a
indica motivele cari ne-au îndemnat a face aceasta. Ele sînt pe scurt următoarele :
1.	Ortografia etimologică nu este destul de precisă, în ceea ce privește mai ales scrierea sunetelor derivare; de unde
urmează că multe cuvin le nici nu să pot ceti îndată corect. Cum să va scrie după ortografia etimologică d.e. mușcă, ca
să nu să citească nici muscă, nici musică^ Tot așa e cu cuvintele: pișcă și pisică, moșie și moașă, pasiune și pășune,
mană și mină, paturi și pături, satul și sătul, urzeau și urdeau (a urdi, a face urdă), coseau (iarba) și să coșeau (pînile
în cuptor), mințeau și aminteau etc. Cum să vor scrie, tot cu acea ortografie, cuvinte ca: ești, foști, aștept, pușcă,
trișcă, știucă, șder etc.? Și mai rău stăm cu numele proprii, în privința cărora nu putem consulta nici legătura cuvintelor,
nici simțul nostru limbistic. Am pățit-o înșine nu o dată că, asistind la esamencle publice chemînd școlarii să răspunză,
am fost coreși de cătră preot sau învățător, sau de către amîndoi deodată, fiindcă cetisem fals numele cutare. Acesta s-a
întîmplal însă și să întîmplu și altora. D. canonic Șerban din Gherla d.e. cetea, la un esamen în Năsăud, numele Tu
tieiâ cînd ‘fițeiii, cînd JV/rm, mimai im ușa cum trebuia să 1 cetească : 'Ti li e ni. Tu adevăr, cum să se scrie tară semne
nume ca Roșea, Pa^ian, Când ian, (ăt/iu, Mintia etc. ca să nu să cetească Rusca, Badian, Cînzan, Cal, Min(2
2.	Lîngă acest neajuns să mai adaogă unul cu mult mai greu în consecințele sale, căci privește frumusețea și chiar
unitatea limbei romane, înțelegem neajunsul, că ortografia etimologică, după natura ci, nu regulează întru nimic pronun-
țarea limbei. Astfel noi românii ,,ungureni” ne-am deprins a pronunța : năciune, educări une, enărăciune, comișune. ele.,
în credință negreșit că Lot astfel pronunță și ceialalți români fără cscepțiune. După ce însă am început a edi cărți și foi
din România, scrise cu semne, am aflat spre surprinderea noastră că ei urmează alt mod de pronunțare, și adecă: națiune,
educațiune, enarațiune, comisiunc etc. Ei mai pronunță : Zeu, zi, zic, și, ieșire, singur etc., iar nu ca noi : Zău, zî.
zic, șî, ieșire, singur ele.; în un cuvînt.; la ei nu să aud alîlea sunete guturale ca la noi. Va admite orișicine că al lor mod
de pronunțare esle mai frumos, mai fin, mai elegant.
Una din problemele școalelor noastre cu privire la limba maternă este de a face ca să dispară din limbă cu dvsă
vîrșire toate formele corupte, barbare și neestctice și în locul lor a introduce forme corecte și frumoase. Aceasta însă
nu să poate decît pe lîngă ortografia cu semne, căci ortografia etimologică, lăsînd pronunțarea în voia fiecărui lector, de-
parte de a ne sprijini întru rezolvarea acestei probleme, mai vîrtos ne încurcă. Am auzit cu urechile noastre cum elevii
și învățătorii pronunțau : timpuriu. în loc de timpuriu, amiceție în loc de amiceață (?) etc., pentru că sta scris : timpuriu,
amicetia. Unii mai pronunțau : gerunz, alții gerundiu, unii concorză, alții concordie, și așa mai departe.
Ce să va alege de limba noastră urmînd mai încolo pe calea aceasta?
3.	Majori la tea precumpănitoare a. românilor respinge [în original: prohorescează| ortografia etimologică și nu
sini pe semne că această majoritate să va supune minorității; din contră, ortografia etimologică pierde pe zi ce merge
toi mai mult din terenul avut. Nici că este mirare, deoarece :
I. Ortografia cu semne este neasemănat mai precisă, prin urmare și mai simplă și mai ușoară. însuși d. Bariț,
dimologisl pronunțat, recunoaște că ,,pentru începători este greu a ceti fără semne” (,,Observatorul”, nr. 8). Odată
acest adevăr recunoscut, pentru noi cești unea ortografică este definitiv decisă; căci doară nu vom introduce, ca vechii
egipteni, trei moduri de scriere, unul pentru începători și popor, altul pentru învăți și al treile pentru monumente?
Iacă motivele pentru care am primit noi ortografia cu semne I
Sumarul fascioarei Fa e numitorul :
Tnan Amos Comenius. — Băncile de școală (cu i Înșirați uni). — Importanța și utilitatea studiului limbei române.
— Geometria în școala poporală — Din calculul [fn original: compul.nl] cu frîngeri vulgare. — Pentru primul învățămînt
din istorie. —• CI te va observațiuni relative la orele de lectură în școala poporală. — Rcgule de toate zilele pentru învățători
începători [în original: incipienți]. — Ortografia cu semne. — Pentru ,,Școala română”. — Varietăți. - Bibliografie.
Ceea ce ne cam mira în foaia pedagogica a d-lui Petri e reproducerea nimicurilor d~lui
A. Vizau ti. Dar, în sfîrșit, multor scriitori de peste Carpați li se întâmpla nenorocirea de a lua
la serios tagma Pseudo-Urechea et Comp.
îndealtmintrelea recomandam cu căldura învățătorilor noștri această foaie. Prenumera-
țiumle sînt a se adresa la : Bedacțiunea Școalei romane în Sibiu (Hermanstadt), Transilvania.
/XM 'noiembrie 1878]
[„ASTRONOMIA CORPURILOR CEREȘTI...”]
Astronomia corpurilor cerești n-ar fi o știință atît de sigură daca fundamentul ei n-ar fi
descoperirea unei legi nestrămutate : a gravitațiunii. Avînd însă cheia întregei ordini cerești,
cuvîntul scurt care explică toată minunea, observi că întreaga complicatiune nu e decît apa-
rentă , Iar m fond lucrurile se mișcă după o orînduială fatală.
150.
Daca. cineva. ar încerca sa ntemeirze știința, nnej astronomii a stelelor politice ar trebui
sa găsească asemenea cu\ intui tainic, ('aci intr-adevăr exista ceva tăinuit care dă consistență
stelelor căzute în Dealul Mitropoliei, care le ține la un loc, pe cînd cuvinte de ordine superioară
constituțională ar fi trebuit s-o facă să se risipească de mult, ca scânteile de zgură cînd faurul
bate cu ciocanul în nicovală.
De mult adunarea din Dealul Mitropoliei și emanați unea ei, ministerial, sînt neadevăruri
întrupate. Camera a hoțărît cestiuni asupra cărora nația n-a fost consultată nicicând, precum
cestiunea Basarabiei și încorporarea Dobrogei, ea se pregătește a anticipa judecata nației și
asupra cestiunii a treia, a evreilor. Rațiunea de-a fi a acestei Camere a încetat din ziua cînd s-a
prezintat cestiuni asupra cărora nația trebuia consultată din nou și neapărat. Ba, ce e mai
mult, Senatul a recunoscut-o aceasta, puind un termin dc trei luni pentru convocarea unei Adu-
nări de revizuire, ministeriul a recunoscut-o aceasta, admițând moțiunea din senat, coroana a
recunoscut-o, rostind în mesagiul de deschidere necesitatea convocării unei asemenea Adunări.
Și, deși de la rezolvarea cestiunii a treia atârnă recunoașterea definitivă a neatîrnării
noastre, deși orice întârziere e prejudițioasă poziției noastre internaționale, deși Camera aceasta
însăși a recunoscut că nu e-n drept a rezolva cestiunea, ca totuși stă la un loc primindii-și
consistența de la un ce necunoscut, cu toate că sînt o mulțime de cuvinte, constituționale contra ei.
Ce să fie acel ce necunoscut? Ministeriul e cuprins de friguri perpetue și criza nu e rezol-
vată. Se ivește cînd o constelaliune, cînd alta, și roșii în special au făcut deja apel la membrii
tuturor nuanțelor politice, dar fără succes pînă acuma. .Lupta între roza roșie și roza albă nu
mai e o luptă - steaua rozei albe răsare frumoasă și liniștită pe cerul acestei țări, așa de liniș-
tită precum au fost în toți timpii, de cîte ori țara și-a venit în fire din visurile turburi ale
himerelor liberale.
Dar nu aceasta e întrebarea. De ce Camera mai stă, de ce va astărui a sta? O cercetare
anatomică, a Camerei actuale ne. va conduce poate la adevăr.
Camera c compusă din oameni cari și-au făcut din politică o meserie, pentru cari politica
însemnează pînea de toate zilele, însemnează diurnă, buget;, domenii ale statului, însemnează
îmbogățirea prin esploatarea poporului. E drept că mai toți și-au făcut trebușoarele, îneît
trebuie să fi existând un glieșeft do tot important care să-i ție la un loc cu magnetul câștigului
material. Această Cameră, iubitoare în genere, e și iubitoare de arginți, căci se compune cam
lot din sfinți fără de arginti.
(■are e dar punctul împrejurul căruia gravitează buza nările maiorității iubitoare? Care
e formula ce ne rezolvă misterul existenței unei Adunări care de mult ar fi trebuit să se risi-
pească în întunericul din care a ieșit?
E răscumpărarea drumurilor de fier, așa zisa răscumpărare.
Pugăm pe cititor să ție seamă de prevestirea noastră. Pentru a realiza acest glieșeft roșii
vor fi în stare să facă compromis cu orișicine, de orice nuanță politică ar fi. De acolo mîna
frățească pe care-o întind în toate părțile, de acolo durerea de țară a Camerei iubitoare :
hi ne illae lacri-mae.
f25 noiembrie 1878]
[„AȘADAR IERI...”]
Așadar ieri a trecut un an de cînd a căzut Plevna. Vremea e muma ironiei; ea, care a
fost sufletul marilor evenimente, trecînd nu ne-a lăsat în mîini decât coji deșerte cari azi
sînt departe de-a ne mai atinge sufletul cum ni-1 atingea odată.
Cine nu-și aduce aminte de bucuria febrilă de acum un an la căderea Plevnei, deși de-a
doua zi politica rusească s-a. întors în contra noastră? Bucuria de atunci era pentru un eveni-
ment în defavorul nostru. Cine nu-și aduce aminte că d. C. A. Rosetti, primind tinerimea
academică, zicea cu glasul său patetic-prefăcut: ,,A căzut Plevna - dar mai rămîne o
altă Plevna de luat, Plevna internă a reactiunii!”.
Ce impresie mai fac astăzi vorbele d-lui C. A. Rosetti? în (himeră, unde era atotputer-
nic, și-a luat inima-n dinți și a primit totuși o prezidenție oferită) numai de membri roșii
puri ai Adunării și de doi trei din partidul gheșeftarilor liberi și independenți, cari-și caracte-
rizează ideile independente printr-o suspectă iubire pentru moșiile pendente .. . de mănăstiri,
în Senat in fine era să se aleagă prezident d. M= K. Epureanu din opoziție și numai voturile
12 — C. 632
151
conservatorilor au făcut ca să s-aleagă c-o mică maioritate persoana, agreată, de roșii, T. p. S. s.
Mitropolitul primat. Situația in Senat e pierdută deja pentru liberali și într-o bună dimineață,
tocmai cînd le-o fi viața mai dragă,, se pot simți puși în eșec de Senatul acela pe care l-au ales
în momentul cînd erau purtați de alianța de la Mazar Pașa.
în fine, luni d. Brătianu apăru în fruntea unui nou cabinet, însemnat prin lipsa lui de
însemnătate, un cabinet compus în două din trei părți din advocată mai mult sau mai puțin
dibaci, dintre cari unii plouați ca din senin. în locul d-lui Cogălniceânu, singurul om de o inte-
ligență estraordinară din cabinetul trecut, îl vedem pe d. Cîmpineanu, care pînă acuma n-a avut
nicicînd ocazia de a-și dovedi calitățile sale estraordinare, apoi vedem pe d. Ferichidi, ase-
menea fără nici o însemnătate politică, pe d. Cantili în fine, de la care nu se poate aștepta
nimic in resortul pe care și l-a ales. Ce mi-e Chițu, ce mi-e Cantili. D. prim-ministru Bră-
tianu a citit în amîndouă Adunările un fel de program care zice tot atît de puțin ca si
numele noilor săi colegi, căci din nimic nimic nu iese.
Programul și indivizii au fost primiți în amîndouă Adunările cu un mare sentiment de
deziluzie. Deputății roșii își ziceau fiecare în inimă : de ce Cantili și Ferichidi și nu eu ? Și tre-
buie s-o mărturisim ca fiecare din ei, chiar d. Holban de ex. sau d. Pantazi Ghica, aveau cuvînt.
Dar nu numai partidul guvernamental e deziluzionat — căci aceasta n-ar însemna nimic — dar
opoziția asemenea. Căci, într-adevăr, ori de cîte ori te lupți îți place a avea cu cine te
lupta. Celor tari le place a se lupta cu cei tari, nu cu căsulii făcute din cărți de joc, cu com-
binațiuni cari tremură la orice suflare de vînt.
Ce mai face oare Plevna internă a d-lui C. A. Rosetti? Oare bătrînul cap al demgogiei
române a început a vedea că, oricît de amețită ar fi lumea prin fraze, ea totuși se trezește
pînă în sfîrșitț Neadevărul și duplicitatea politică sînt lovite de un fel de nulitate dinlăuntru
care le face să se risipească curînd. Astfel și liberalii noștri simt cum le piere în mod fatal
pămîntul de sub picioare, fără ca cineva să contribuie la aceasta decît ei înșii prin greșelile
lor. Oriunde încearcă a se răzima simt că se razimă de o umbră, de o închipuire a lor. Nimic
nu le rezistă și tocmai din cauza a,sta nu se pot ținea, pentru că, spre a putea merge, trebuie
un pămînt vîrtos care să reziste picioarelor, un razim tare care să reziste mînilor.
Dacă ne mîngîie ceva de relele lumii acesteia, dacă credem într-o providență răsplătit,oare,
e legea constantă că ceea ce e neadevărat piere prin sine însuși. Toată alianța de la Mazar Pașa
era un neadevăr — a dispărut. Acuzațiunea adusă cabinetului conservator era un neadevăr
și a sfîrșit prin faptul că nu se mai găsea nimeni care s-o susție; acuzarea ce ni se face
e-am fi reacționari e neadevărată și cade de sine.
Elementele pe cari un neadevăr le conglomerează pentru un moment se îndreptează unul
contra altuia și se mănîncă între sine, adueîndu-și reciproc pieirea pe cînd elementele cari sînt
ținute la un loc printr-o idee adevărată se țin la un loc fără silințe personale. Conglomerată
prin neadevăruri, coalițiunea de la Mazar Pașa s-a fărmăturit în sine, ca toate coalițiuuile unde
nu interese generale, ci lăcomia personală și ambiții smintite sînt sigurele cauze ale unei uniri
momentane.
[30 noiembrie 1878]
[„CURÎND SE VA PREZINTĂ...”]
Curînd se va prezintă în Cameră următorul proiect de lege de o importanță de căpetenie.
Art. I. Clauza penală este prohibită în orice fel de contract fără nici o dislincțiune și fără considcrațiune dacă
obligațiunea care naște dintr-însul este civilă sau comercială.
Judecătorul este ținut a pronunța nulitatea și nu a condamna în caz de obligațiune bănească decît Ia dobînda legală
prevăzută de art. 1589 Cod civil, iar pentru obligațiunile de a da sau de a [ace, la daunele interese prevăzute de art.
1089 Codul civil.
Art. II. Se adaogă la art. 1089 Codul civil aliniatul următor :
Clauza prin care s-ar stipula de mai nainte dobînda la dobinzi sau la venituri viitoare este nulă.
Din espunerea de motive a d-lui raportor D. Giani estragem următoarele :
Nu mă voi ocupa de importanța și necesitatea acestei legi mai cu deosebire cînd privim la populațiunea noastră ru-
rală, pentru care fatala clauză penală, cînd constă în bani, aduce mizeria și perspectiva unui proletariat, iară cînd constă
152
tu pras-luțiuui In nai un, atunci efectul este vexațiunea, degradați unea omului și incatenarca libertății lucrului. Țoale
aceste considerațiutii slut alit de bine puse în vedere prin cspuncrea de motive a guvernului îneît ne-a determinat pe
toți a lua proiectul în considerațiune. Ceea ce îmi voi permite a arata printr-acest raport sînt cuvintele care m au
autorizat să merg dimpreună cu onorabilul comitet al delegatilor ceva mai departe în această privință decît proiectul
guvernului.
Toată lumea va conveni că în materia aceasta două mari principii sînt puse în joc: principiul libertăței co Men-
țiunilor și principiul libertăței omului; țoală lumea asemenea va conveni că cel dinții este subordonat celui din. urmă; fără
libertate a omului nu poate exista o libertate de convențiuni, precum fără oameni nu pot exista convențiuni. Guvernul
recunoaște cu noi dimpreună acest adevăr cînd spune că o persoană care subscrie o clauză penală nu poate avea consim-
țimînlul liber. Cum într-adevăr se poate susține că cineva ar consimți la ceea ce nu poale intra în prevederile sale la epoca
cînd contractează^ Orice om onest se obligă în credință de a plăti și cu toate acestea clauza penală îl silește a prevedea
neplata. Sila nu este voință și nevoința este negațiunea liberlăței. Dacă pe lîngă aceste considera ți uni filozofice ne-am uita
că în sistemul actual al legislațiunei noastre este pasibilă o clauză penală care să curgă de drept, fără somațiune sau chemare
in judecată, tot în virtutea libertăței convențiunilor, atunci spectacolul ar deveni înfiorător.
Proiectul ca proiectul, dar consideratinmlo filosofice ale d-lui Giani sînt într-adevăr admi-
rabile !
Poate ni s-ar objecta — urmează d-sa — că nu am făcut nimic cu această prohibițiunc, deoarece clauza penală poale
fi înglobată în capital chiar cînd se contractează obligațiunea. Răspunsul însă este ușor de făcut: anevoie consimte cineva
să subscrie pentru o suma pe care nu o pipăie, dar ușor subscrie pentru ceea ce ia în realitate; în cazul dinții dezastrul,
calamitatea este înaintea ochilor săi, în cel de al doilea el este mai depărtat și de ochii și de credința sa, care este lotdauna
pentru plată.
Să venim acum, la considerațiunile filozofice ale d-lui D. Giani. înainte de toate ne-am
întreba ce scop urmăresc ele într-o prozaică dare de seamă asupra unui proiect de lege relativ
la clauza penală, dare de seamă în care date statistice și considerațiuni economice ar fi fost mai
cm cale decît fraze ieftene, pe care d. D. Giani, cu sentimentul său de modestie, binevoiește
a le numi filosofice. „Ibincipiul libertății convențiunilor e subordonat principiului libertății
omului” ! Ăsta s-ar părea că vrea să zică ceva, dar în fond nu zice nimic. în realitate omul
e tot așa de puțin liber precum e picătura de ploaie ce cade sau unda ce curge la vale, iar
nu la deal, așadar despre o libertate absolută, în sens metafizic, nu poate fi nici vorba, prin
urmare nici despre o libertate a omului supraordinată libertăților Ini. Foarte cu greu ni s-ar
putea da definiția unei asemenea libertăți abstracte și absolute și, chiar daca nf s-ar da, ea
n-ar putea fi exactă, căci ar trata despre un obiect a cărui existență nu s-a putut dovedi pînă
acuma. Libertatea omului e mai mult o noțiune istorică decît filozofică, o serie de acte de elibe-
rare succesivă, un șir de libertăți coordonate și câștigate în curgerea timpurilor și în acest șir
e cuprinsă și libertatea tranzacțiunilor.
Vorbind sans phranes proiectul este o mărginire a libertății tranzacțiunilor și o mărginire»
salutară, pentru că nici averea noastră, nici cultura generală nu nc-a făcut încă maturi
pentru exercițiul deplin al acestei libertăți.
D. D. Giani ar fi făcut mai bine să consulte pentru darea sa de seamă dezbaterile Reichs-
ratului din Viena și a Dietei galițiene asupra legei carnetelor, precum și escelenta scriere a
d-rului Platter asupra Oametei în Bucovina. Gel puțin în cestiuni practice am trebui să renun-
țăm de la fraze ieftene, care aleargă ulițele rostite de toți și nepricepute pe deplin de nimenea.
/5 decembrie IS'ÎS]
DEPUTATUL AVRAM BURĂH
Cine este cel mai fierbinte apărător al românismului? — Jupîn Avram sin Moișe.
Cine este cel mai nepot dintre toti nepotii divnlui Traian? — Jupîn Avram sin Moise
Leiba.	*	*
Cine este cel mai mare patriot roman? — Jupîn Avram sin Moișe Leiba Roșu.
Cine a făcut rechizitorul și actele de acuzare împotriva miniștrilor conservatori romani?
— Jupîn Avram sin Moișe Leiba Roșu sin Dreicop Burăh.
Și ce este și cine acest jupîn Avram Burah6} Deputat radical sub pseudonumele George
Misail.
153
lată în adevăr următoarea interesantă notiță biografică, pe care am mai publicat-o și
acum o lună după un ziar din Iași:
Domnule redactor,
Ca să puteți avea lumină despre nașterea și creșterea d-lui Misail vă voi descrie cele următoare, despre care am
exactă știință ca conșcolar ce am fost cu d-lui.
în anul 1837, cînd pe atunci se numea Avram Burăh, cu ochii încrucișați, am avut ocaziune, ca mahalagiu, de
a merge împreună la un Heder (școală de băieți), la belferul (dascălul) Moișe Feleșler, unde am început a învăța Ilimeș
(Biblia).
D. Avram Burăh, acum Misail, s-a născut în Roman la anul 1832, făcîndu-i-sc operațiunea brismila de cătră psal-
tul Leizer Mendcl.
Dumnealui este născut din tatăl Moișe Leiba Roșu sin Burăh Dreicop și din muma Ana Riva născută Menea
Rugea, și a fost unic fiu la părinți.
Surorile mumii sale, cu domiciliul în Roman, se numesc una Ilene și alta Ghilla; fiii lor ce trăiesc în Roman sr
numesc Moișe și Li pe, supranumiți Cocoși} mai au și un frate la București, ce se numește Allăr Mărunțișului.
în anul 1838, în luna iulie, cînd tatăl său, Moișe Lciba, ca negustor talpalar (labacar) s-a fost dus la iarmarocul
de Sfîntul llie în tîrgul Folticcni, atunci, în noaptea de Tișebo[ (post de 24 ore) muma sa Ana Riva, prin concursul
d-lui Jenache Misail, fost pe atunci polițmaistru în Roman, cu care s-a amorezat, a fugit la moșia TrifeșLi, în apropia re
de Roman, unde s-a botezat; și apoi a furat din școală pe unicul ei fiu, Avram Burăh dueîndu-se cu el la tîrgul Tecuci,
unde au trăit cu d. lenache Misail. Băiatul însă, Avram Burăh, s-a opus, n-a primit botezul, ținîndu-se de învăță-
tura belferului, rămasă în memoria sa mult timp. De atunci n-a mai avut ocaziune a se mai întîlni cu tatăl său pînă in
anul 1855 sau 1857, cînd d. Avram Burăh, acum Misail, era ca cinovnic al ministerului de justiție din lași. A făcut atunci
revizie în arhiva tribunalului de Roman și în acest oraș a găsit pe adevăratul său părinte, Moișe Leiba, în mizerie, în
calitate de otelier și, după cum zice proverbul, sîngele apă nu se face, l-a ajutat cu cîțiva galbeni, asigurîndu-1 să nu
se îngrijască, căci el, Avram Burăh, nu este botezat, și la masa cea mare, în lumea viitoare, vor mînca amîndoi din
Leviatan și Șorobor.
Domnule redactor, primiți vă rog deocamdată aceste cîleva rînduri, pe cari cred veți binevoi a le publica ele.
Al d-voastre
I. Sodescu din Roman.
La această prețioasă notiță biografică n-am primit, de cînd am publicat-o și pînă astăzi,
nici o dezmințire sau întîmpinare. Prin urmare dat (de din cuprinsul ei rămîn adevărat e, de-
oarece partea interesată nu caută să. le răstoarne. Cum rămîne dar cu jupîn Avram sin Moișe
.Leiba Boșii Dreicop Burăh, cum am zice eu d. Pseudo-Misail^ Care va să zică în
Camera romanească, înainte1, chiar de Tractatul de la Berlin, ne-a învrednicit lehova să.
vedem și un roman cu cusur pe banca de deputat; căci, după cum vedem în documentul
de mai sus, feciorul lui Moișe Leiba Boșu sin Dreicop Burăh a asigurat pe tatăl său, cînd l-a
găsit în proastă stare la Roman, că el, Avram, nu s-a botezat și i-a făgăduit prin urmare că
pe ceea lume, la masa cea mare, au să mănînce amîndoi din Leviatan și Șorobor, ca toți ovreii
drept-credincioși ai Talmudului. Jupîn Avram Burăh ar fi deci nebotezat; atunci cum ar
rămîne cu voturile pe cari jupîn Avram, Burăh le-a dat în Camera românească6?
Noi, din parte-ne, deși d. Pseudo-Misail a tăcut pînă acuma, încă nu credem că n-ar li
botezat și așteptăm de la Jupîn Avram-Burăh-Misail să ne trimeață acte prin cari să dove-
dească : că dumnealui s-a fost lepădat de Ilimes, ce a învățat-o ia belferul Moișe Feleșler,
că, măcar că nu mai e leac, îi pare rău de ce i-a făcut psaltul Leizer Mendel și că, pentru
a fi nepot al lui Traian și deputat radical, a renunțat la tacîmul cu care l-o fi asteptînd la
masa veciniciei venerabilul său părinte, Moișe Boșu ‘sin Dreicop Leiba.
[ă decembrie 1878]
[„INTR-UN STUDIU DE POLITICĂ...”]
Intr-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 și salvatorii de, la, 66
d. G. Mîrzescu espuue pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielov perindate de la
suirea Măriei Sale pe tron și pînă astăzi.
154
Servus probationis espus în broșura d-sale este că pricina agitărilor și răsturnărilor ministe-
riale provine nu atît din deosebirea de principii cit mai cu seamă din pasiunea meschină ce a
esistat și esistă încă între bărbații ce joacă la noi rolul de oameni politici si de bărbați de stat.
Acești oameni — martirii de la 1818 și salvatorii de la 1866 - - sînt după d-sa : frații Brătianu,
C. A. Bosetti, loan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar
Catargiu, Mavrogheni, General Toan Elorescu, General Teii, Neculae Crețulcscu și încă alți
vro cîțiva.
E un sini bure de adevăr în teza pe care voiește a o dovedi d. Mu zescu și e asupra oricării
îndoieli că cele mai multe grupuri politice de Ia noi din țară sint strînse împrejurul unor firme
personale, nu împrejurul unor principii. Cînd ne aducem aminte de înaltele făgăduințe și de
programa stabilită la Mazar Pașa, apoi de deplina deviare de la ea, atît în viața interioară
a statului, cît și în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că, mai toate,
deși nu toate grupurile politice sînt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămu-
tată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere și de a se mănține. Cumcă
pentru scopul acesta se iau drept deviză, toate principiile posibile și ... imposibile, cumcă
cutare grup se poreclește cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea ade-
vărat. Dar ceea ce d. Mîrzescu nu espunc în broșura d-sale, ba poate nici cutează a espune,
sint cauzele acestor simptome de bizantinism.
Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor
internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mîrzescu german ar zice
poate că socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum
Marx, LasaUe, Bebel, Liebknecht ș.a. au voit să ajungă la însemnătate în viața statului
exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi
cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de sine îneît e cu
desăvîrșirc indiferent numele individual care», ar fi ieșit deasupra pentru a. cristaliza inel soiul
de mizerie socială în ceștiune.
Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, și sub cultura adevărată
înțelegem pe cea productivă. Exceptând cîteva centre din țară, tinerimea romană, nu se mai
ocupă cu nici o ramură a producției naționale; ca emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles,
Pi za etc. pentru a-și menaja un doctorat în drept și toți aceștia se-ntorc apoi în țară cu pretenția
de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-sc d. Mîrzescu în toate luturile și vază din cine
se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici și va vedea, că sint în cea mai mare
parte tineri advocati^ Și, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toți deodată, încearcă de-a veni
cel puțin pe rînd la ea și a se folosi pe cît se poate de mult din scurtul timp pe care li~l
acordă, păpu seria constituțională.
Și, fiindcă nu există între acești oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toți au ace-
leași nevoi de căpătuire și aceleași tendențe, inventează, cel puțin deosebiri factice, porecle
nouă pentru aceeași marfă veche. între capi iar sînt o mulțime de oameni — de o necontes-
tată- inteligentă, n-o negăm - dar pentru cari statul o o unealtă pentru a-și mai re-mpros-
păla averile sau cel puțin numele și influența personală. Și, dacă, sînt deosebiri reale, acelea
nu sînt în genere dictate de grupuri de interese naționale, precum ar trebui să fie, ci mai
mult de temperament, de-o minte mai clară, înnăscută, și de un caracter mai onest asemenea
înnăscut. Eiind însă că mint ea și caracterul sînt totdeuna mai rare decit stupiditatea și lipsa
de caracter, de aceea vom vedea, că part idul cel mai numeros din țară, roșii, e totodată acela
<‘are reunește în sinul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere pu-
blică și invidie pentru tot: ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gîndesc nimic
si nu au nimic.
în jucăria parlamentară, care se desfășură, înaintea noastră, oamenii pentru care nimic
nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricît de lipsiți ar fi de cunoștințe speciale și de resort,
sînt advocați. Nu nc-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcîndu-se mitropolit și pe altul
general de brigadă, căci unde-i leafă apare și advocatul; restul îndatoririlor și-1 aranjează,
apoi într-uu chip cît se poate de comod. O societate ca, a noastră, care nu se întemeiază pe muncă,
e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice
și în cea mai mare parte nu le au.
Organizația de astăzi a favorizat fuga, de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic
în fruntea statului, ca să trăiască sau [să ] se îmbogățească din averea lui, și tot organizația
aceasta a făcut și pe alte clase să crează că numai prin politică poți ajunge la ceva. Astfel pro-
fesorii de universitate, în loc să-și caute de treabă, fac politică; profesorii de licee și de școale
primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanți, actori chiar, toți fac politică, pentru
a parveni. Și acesta e răul cu desăvîrșirc mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare,
dar conrupîndu-se însuși nervul vieții oricării societăți, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar
speranța de îndreptare. Armata noastră poate cîștiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri
15o
nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie;
toate acestea împreună vor forma luxul istoric al asistenții noastre dar acest lux nu va opri
discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirca muncii.
[9 decembrie 1878]
STUDII EXEGETICE ASUPRA UNEI PARABOLE
CARE LIPSEȘTE ÎN SFÎNTA-SCRIPTURĂ
Odată Afganistanul juca un rol cu desăvișirea preponderant in primii București ale unei
foi oarecari, iar Emirul Șir-Aii, relațiile cu nenorocitul om și fiul neascultător, lacub-IIan,
era oarecum centrul împrejurul căruia gravita centrul însuși.
Deși lucrul e cam încurcat, noi, simpli muritori cari nu vedem legăturile intime dintre
cauză și efect, vom spune numai că afganii, acest popor primitiv, însă se vede că foarte
simpatic, aveau în Asia rolul de-a acoperi cu neagra lor mulțime tendențele Busiei, iar în
Franța orientală acopereau cu vitezele lor regimente o poartă mare, pe care cineva sc-ncerca
să intre.
E ciudat cum o poartă marc poate deveni o cheie pentru dezlegarea, interesantelor ces-
tiuni... din Asia centrală.
Dar Afganistanul s-a, cam învechit ... precum e în genere greu de-a vorbi mult timp
intr-aiurea, chiar cînd ești advocat. O formă mai poetică se puse la dispoziție pentru urmărirea
aceleiași pori i mari și acea formă este ... parabola.
Vestita parabolă a prorocului Nulă cătră David-împărat ul, povestirea lui Ilristos despre
fiul risipitor și despre lucrătorii din via Domnului și altele de asemenea natură n-au putut
a nu face victime din naturile simțitoare ale unei depărtate posterități.
E bine ea augurii să se-nțeleagă sub roșa, iar noi, ucenici umiliți, vom încerca numai
să facem o exegeză plină de admirațiune asupra unei adinei parabole, cc-o găsim în „Presa”.
încă în numărul de la 26 noicinvrie „Presa” prevestise că miuisteriul d-lui Cairoli va
cădea, o prevestire atât de sigură îneît se-ntîmplase deja cu cîteva zile mai nainte.
Nimeni nu a contestat fostului ministru italian nici buna-voință, nici sinceritatea inten-
țiunilor sale, — zice „Presa” — dar toți l-au acuzat de o slăbiciune fără margine față cu
societățile primejdioase ale socialiștilor internaționaliști.
Au fost foart e instructive, sub mai multe puncturi de vedere, discuțiunile ce s-au urmat
în Camera din Borna, cu ocaziunca combaterii ministerului Cairoli.
Au vorbit contra ministerului și d. Depretis, și d. Sella, și d. Crispi, și d. MinghcUi, ca
să nu mai amintim pe domnii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari si alții. Toți întruniți au dărîmat
cabinetul din stînga.
Așa e. Ce să mai facem atîla vorbă de d-nii Peruzzi, Bonghi, Finzi, Mari și alții! Im-
portantă e întrebarea ce-au făcut regele Italiei în cazul acesta.
Chemat-au la minister pe d. Finzi ?
Aș, de unde.
Dar poate d. Mari sau d-nii Bonghi și Paruzzi vor fi fost chemați'?
Nu, ferească Dumuezeiu ! Pe cine altul putea regele să cheme decît pe d. Depretis —
numai pe d. Depretis. Și de ce?
Iată de ce.
în numărul de la 26 noiembrie trecut, „Presa”, cercetând posibilitatea chemărei domnului
Depretis, arăta calitățile eminente ale acestui bărbat de stat, luminat, progresist și liberal-mode-
rat, membru al centrului cum am zice la noi, plin de idei practice și de vederi nemeritate.
Mulți pretind că d. Crispi reprezintă în Italia credințele politice ale principelui Bismarck
și dar regele, binecugetînd, nu s-a adresat la dînsul, voind să facă în țara Italiei o politică pură
italiană, iar nicidecum o politică agreată străinilor.
Vedeți, cam tot lucrul acesta s-ar putea întâmpla și în Bomânia. Pentru a face o politică
pură românească, iar nu una agreată străinilor, M. Sa Domnul, binecugetînd, nu se va adresa
la cutare ori cutare, ci neapărat la un om
luminat,
progresist,
156
liberal-moderat,
membru al centrului, cum am zice la noi,
plin de idei practice,
de vederi nimerite.
Partidul centrul, nuanța partidului liberal, a dat dar și în Italia ministerul Depretis.
De vreme ce partidul centru — această nuanță a partidului liberal — a dat și în Italia
ministerul Depretis, de ce nu l-ar da și în România?
Nu c nimic de criticat în această privință și mersul instituțiunilor constituționale a putut
da foarte bine rezultatul acesta.
Dar, daca am zis că regele nu a chemat pe d. Crispi, fiindcă a voit să urmeze o politică
numai naționale, ne putem întreba totdodată : care a fost cauza de nu a chemat oare pe d. Sella,
căci și concursul cestui din urmă a contribuit la căderea domnului Cairoli?
Așa c. Dacă regele, voind a urma o politică numai națională, n-a chemat pe d. Crispi,
pe acest om vîndut la Bismarck - , care să fi fost pricina că Maiestatea Sa a uitat pe d. Sellal
Bine, ăsta n-a stat umăr la umăr pentru a răsturna pe d. Cairoli? Ba da! a stat umăr la
umăr, dar vedeți
Sella este șeful dreptei și, ca atare, regele nu a crezut că4 poate chema azi la putere,
în fața sureccitațiunei poporului și a aprinderei spiritelor în Italia. D. Sella are idei cam
învechite; azi trebuiesc vederi democratice și pur liberale. Spiritul timpului din zilele noastre
ne cere moderațiune în libertate, dar nu comprimarea și restrîngerea libertăților.
Așa e. Sella e, cum am zice la noi, ca dumnealui arhon slugcriul Sandu Napoilă, giubeliu,
și-n zilele de azi nu mai merge. Alte mofturi a ieșit la modă pe vrem a noastră. Azi trebuie să
ai vederi democratice,
pur liberale,
moderațiune în libertate,
(*-un cuvînt să fii:
un om din partidul centru, cum am zice la noi.
Și dar în fața acestor împrejurări d. Sella a trebuit să lase locul d-lui Depretis, care repre-
zintă ideile liberale-moderate în Italia. Și cu modul acesta s-a dovedit prin urmare și cu această
ocaziune că într-o țară, în multe asemănată nouă, nici vederile radicale nu mai pot fi primite,
nici estrema opoziție nu mai este agreată. Dacă d. Cairoli — și-ar fi schimbat sistema 5 daca în
locul d-lor Confort! și Zanardelli, miniștri de justiție și interne, partizani ai principielor radicale,
d. Cairoli s-ar fi adresat la bărbați politici cu altă greutate și altă pricep ere, poate că regretabilul
atentat din Ncapole nu s-ar fi petrecut și fostul prim-ministru nu ar fi fost constrîns să demi-
sioneze.
Adecă bate șeaua să priceapă — d. Brătianu. Ia pildă, d-le Brătiene, de la nenorocitul
Cairoli. Italia ne c în multe asemănată nouă. Italia a avut pe Dante, noi pe Prodănescu, ea o
papalitate celebră, noi pe părintele Gr. Muscelcanu, ea pe Beccaria, noi pe Athanasiad. Ce
mai vrei dar d-le Brătiene ? în țări cari se aseamănă atît de mult, nu mai merge nici cu vede-
rile radicale, nici cu reacția ruginită. Nu mai sînt agreate. Daca d-ta ți-ai schimba sistema,
daca în locul unor domni ca Couforti și Zanardelli, te-ai adresa la bărbați politici cu altă greu-
tate și altă pricepere, la un om luminat,
progresist,
liberal-moderat,
membru al centrului, cum am zice la noi,
atunci poate, poate că n-ai fi constrîns să-ți dai demisia.
Mai înțelept se vede decît d. Cairoli la Roma, d. Canovas del Castilio la Madrid, prevăzînd
o mică neînțelegere, voiește să preîntâmpine răul; și, ca să nu sufere ce alții au suferit în Italia,
se pregătește a chema, se zice, la minister bărbați de stat liberali-moderați, ca d-nii Bugallal,
don Francisco Silvela și generalul Yovellar, în locul domnilor Robledo, Colantes și Ceballos.
Cu modul acesta spiritele s-ar împăca și d. Canovas del Castilo, cu spiritul său practic, ar preîn-
tâmpina zdruncinarea sa din minister.
Iată dar o altă pildă luminoasă : d. Canovas del Castilio. Ce Robledo, Colantes, Ceballos?
— Nu ! Bugalal, Silvella și Yovellar, adecă liberali-moderați, membri ai centrului cum am
zice la noi.
De aceea ca să preîntâmpine zdruncinarea sa din minister, d. Brătianu trebuie să fie mai
înțelept decît Cairoli de la Roma și să se pregătească a chema la minister bărbați de stat libc-
rali-moderați ca don Franccsco Silvela.
Căci:
Astfel lucrează adevărații bărbați de stat; acei cari se ridică mai presus de politica mică
și cari, privind în depărtare, numai la binele și prosperitatea națiunei, nu se opresc la prejude-
căți zadarnice, nici la invidii nedemne de un adevărat om de stat.
157
Cînd este vorba sa lucram numai pentru binele tarei nu căutăm decit combinațiunea cea
mai nemerită și cea mai conformă bunelor rezultaturi ce ne propunem, lăsînd criticilor mici și.
unor vederi strimte și înguste grija de a combate stăruințele noastre, ce tind a consolida întărirea
nouăi noastre constituiri și a viitorului tarei.
Bărbați cu înțelegere dreaptă și corectă, ca d. Canovas del Castilio, ca să scape țara, pre-
schimbă întocmirile sale ministeriale. Bărbați ca d. Cairoli, scurli la vedere, compromit liniștea
statului, compromițînd cu dcsăvîrșire si (asistența cabinetului lor!...
A
Toată parabola aceasta alegorica., în care se vorbește mereu de Cairoli și de Canovas
del Castilio, de Sela, Robledo, Y o vel Iar și de patriile mîntuite sau mîntuibile prin centrele res-
pective, cari nu există în realitate, pe cînd în adevăr o vorba de D. Brătianu, Boerescu etc.,
toată parabola, zicem, nc-au mișcat atît de mult și ne-au descoperit calități pînă acum atît de
ascunse în fundul inimei privighitorii respective de la „Presa” îneît, daca ne-a mai rămas o
mîngiiere și am comprimat începutul unei lacrimi, precum Solia ar corn prima libertatea, e că
ne-am adus aminte cumcă, asemenea tiradelor din tragedie, lucrurile par foarte jalnice, dar nu
sînt adevărate. Nomenclatura chiar de dreaptă, stingă, centru are în alte țări cu totul alt
înțeles. Centru în Germania de cx. însemnează tocmai partidul cel mai reacționar; lăudabil prin
tăria convingerilor lui. . . dar reacționar.
Iar cît despre Italia și Spania — acolo nici nu există centre în sensul „Presei”. Nu e nici
o deosebire bunăoară între d-nii Cairoli și Depretis, decît că unul reprezintă toasta stingă a
unei provincii, iar altul toasta stingă a. altei provincii, din cele acum întrunite în o singură
Italie. Deosebirea dintre acești domni, precum trebuie s-o fi știind „Prcssa”, e ccstiunea drumu-
rilor de fier — din Italia sc-nțelege. tar nuanțele din Spania sînt pentru publicul nostru tot
atît de interesante ca și nuanțele de partid din Afganistan și, fiind noi oameni buni, nu voim
a. ocupa pînă și această branșă a istoriei contimporane, care poate fi atît de folositoare pe viitor
organului, aliat cu noi; destul numai că nici aicea nu e vorba de centru.
Singura țară, în care există două centre și a căror maimuțare, cam incoloră, vor fi precum
prevedem și supcrfetațiuuile din viitoarea adunare turcească din Stambul, e Franța; cu deose-
birea — mică neapărt -- că centrul din Franța e compus — nu din persoane, care se împrumută
la alegorii și joacă în mai multe fețe, ci din oameni, pe cari [tje poți întemeia și a căror
vorbă e vorbă.
Izbutita alegorie a. „Presei” e atît de bună îneît ne c teamă că va și rămine un model
de alegoric și nimic mai mult. Ca toate capodoperile promite a nu se preface niciodată în
realitate — de aceea ne și inspiră același sentiment de siguranță personală, pe carc-1 avem cînd
privim din colțul nostru o jalnică tragedie, jucată pe scenă.
Și în priveliștea lumii aceștia oamenii se poartă după temperamentul lor. Cel melancolic
plînge, cel vesel rîdc — cel născut cu caracter statornic șl predispoziții skepticoase fluieră.
[12 decembrie 1X78/
[„NU ȘTIM I ENTRU A CÎTA OARĂ...”]
Nu știm pentru a cita oară sil cm nevoiți a întreba pe guvern de ce ține ascunse toate
neajunsurile ce le întîmpină în Dob )gea. Știrile de mai jos, pe care le-a primit ziarul gălățeau
„Vocea Covurluiului”, în genere foi te bine informat, sînt de o îngrijitoare gravitate.
Cu toate misiunile militare ce s-au trimis și retrimis prin Dobrogca — zice foaia citata — totuși cunoștința ezactă
de situațiuuea localităților ca mijloace de aprovizionare a lipsit și lipsește cu dcsăvîrșire, iar pretinsa organizare a
nouăi provincii nu c decit pe coloanele ,,Monitorului oficial”, în realitate însă cea mai tristă exprcsiunc.
Ca să venim la fapte, vom spune că prefectura ce se decretase la Noua Silistră a trebuit prin forța lucru-
rilor să se retragă și să sc așeze la Cernavoda, căci In locul dinții impiegatii, înccpînd de la prefect pînă la cel din urină,
nu aveau nu o casă unde să șcază, dar nici chiar un bordei. Nici o masă, nici un scaun, nici un registru, nici un sigiliu,
nimic nu au autoritățile cu cari să-și poată începe lucrările lor. Finea chiar și carnea lipsesc cu desăvîrșire. La o parte din
trupe li se trimite pentru hrană pesmeti de la Kusciuc, dar și aci fatalitatea a trebuit să ne lovească ; vaporului Jiul, ce era
însărcinat a transporta previziunile, i-a crăpat mașina.
158
în atare mod, lumea ce au trimis acolo se găsește în condițiune dezesperată ; cu banii în mina, în multe locuri nu~și
găsesc o pine și o șlrcașiua unde sa se adăpostească. Casierii și perceptorii n-au o ladă și un registru spre a încasa puținele
taxe de pe unde, au dc luat, iar prefecții sc găsesc in cca mai deplină încurcătură, iicșliirid reioandc cercului lor de
administrare și comunele ce le aparțin.
Corespondența se face cu cea mai mare ancvoință. Bulgarii, aroganți și ingrațî, nu vor să recunoască linia de de'
marcare fixată dc Comisiunca europeană; ci amerință, și se zice că sentinelele noastre ar fi primit ordin să sc
retragă cu 10 clnJometrc îndărăt dc la linia însemnată dc Comisimie.
Din toate aceste vedem ca starea de dincolo este din cele mai de plin» și m-prevederea în organizare a fost
din cele mai neiertate.
Dacă, în loc dc a pierde timpul cu «file parade de misiuni, guvernul s ar fi pus să facă baratce, să fi deschis iu < D
leva locuri brutarii și debite dc carne, astăzi trupele noastre n ar sta sub corturi în luna lui decembre și impiegații
nar umbla rătăcind din Ioc in Ioc, flămînzi și lipsiți dc locuință. Gestiunea este serioasă și guvernul, fără o oră dc intîr
ziare, trebuie să se pună îndată pe lucru spre a remedia lucrul, că ne compromitem de tot.
Fiecine-și aduce aminte starea îngrozitoare în care s-au întors soldatii noștri din campania!
trecuta. Mantalele, povestea cîntecului, postav de trei parale si ata de cinci galbeni, nemai
pomenind că în puterea iernei nu mai avea nimic pe ei dccît numai ferfeniță de manta, care
ajunsese scurteică. Cine nu i-a văzut pe acei bieți soldați cu picioarele goale în opinci rupte
si cu părul ieșit prin căciulă și (âne nu. s-a indignat de criminala! negligență a oblăduiturilor noștri,
cari porniseră război cu ușurința cu care s-ar face o paradă la Capu-Podului Mogoșoaii -toate
acestea, nu pentru a da ocazie armatei romane ca să-și arate vitejia, ci pentru ca sub umbra
steagului încărcat de glorie, să se poată lust rui, pieptăna și decora ddor, frații liberali, această
sectă de deturnători de bani publici și de incapabili.
Și luarea Dobrogei s-a făcut cu aceeași criminală ușurință și lipsă de prevedere. .Nu-i vorba»:
misiuni si paramisiuni, toate cu diurne însemnate, răspunse pînă la un ban fraților cauzași,
s-au făcut, se înțelege. Căci și în afacerea Dobrogei, ca. în toate celelalte, diurna e pentru roșii
totul, iar datoria nimica toată. Fumuid o țigară pe malul drept al Dunărei și-a împlinit misiunea
și, bînd o calea turcească la Babadagh, conștiința misionarului apostolic al mbiuatnlni univer
sal se liniștește dimpreună cu spiritele populației transdanubiene.
Și de astă dată misiunile au fost» de căpetenie. Ba auzim că pînă și Ministerul instrin țiri
are de gînd a trimite-n misiun^^ mai mult dccît vestitul domn Pseudo-Ureobia, ca să aran
jeze instrucția' publică în .Dobrogca după cum l-ajunge capul si știm deja la cîtc l-ajunge capul
pc acest domn.
Cbid ne-am arătat indignarea asupra stării triste a armatei întoarse din campanie, ni se
tot cînta că așa-i războiul, că în așa stare cată s-ajungă eroii pentru a face impresie asupra demoa-
zelelor; dar oare mai e și acuma război, pentru ca soldați! noștri să fie nevoi ți a sta. în
puterea iernii sub corturi ? Soldații noștri pot avea speranța că prin iulie viitor li sc vor tri-
mite din București cojoacele și lemne de durat case : iar pînă atunci să se-nvălească cu ațele,
sa. tremure sub cort și să roază. pesmeți din Ruscinc, pesmeți desigur începu ți dc șoareci,
vro rămășiță ale oștirii rusești.
Dar cinc-i cunoaște pe roșii poale oare să s-aștepte la altceva din partea lor? Vorbă,
multa și lucru nimic — iată caracterizarea lor în două, cuvinte. Repetăm din nou cererea! ca»
guvernul să dea publicului lămuriri asupra neajunsurilor ce le wtîmpină si să nu ne lase
sub sarcina de-a nc-ncliipui răul și mai rău decum e.
în cît despre misionarul apostolic, d. Pseudo-Urechia, cestiunea e atit de interesantă incit
promitem a ne întoarce asupră-i și a descrie pe acest domn cu toate calitățile sale cared fac pro-
priu si bun pentru-o asemenea însărcinare.
(16 decembrie J878/
[„AFLĂM CĂ ACTUALUL MINISTRU
Aflăm că actualul ministru al instrucției publice, d. Cautilli, ar fi însărcinat cu organi-
zarea instrucției în Dobrogea pe un ilustru personaj al cărui nume adevărat mărturisim că
nu l-am putut afla nici piuă azi, dar care a sfeterisit porecla unei vechi și de mult stinse familii
boierești din Moldova pentru a-și împodobi mutra cu ca, după ce mai nainte a mai fost
purtat încă vro patru-cinci porecle, parte îndreptățite, parte de fantasie.
159
Toată lumea ghicește că nu poate fi vorba decît despre d.PseudoUrechia
Singura mîngîiare ce no mai rămîne e că acest domn n-a sfeterisit exaact numele boie-
rului moldovenesc care se iscălea Ureki, ci a adăogat la trupina cuvîntului sufixul -i-a
(Urech-ia), foarte semnificativ pentru strigătele metamorfozai ului rege Midas.
L-am luat de atîtea ori pe domnul acesta în zeflemea în cit ne pare rău că i-am creat
chiar acest soi de popularitate, căci dumnealui e din oamenii aceia cărora, asemenea vestitului
Barnum, confratelui său american, nu le prea pasă dacă reputația e bună sau rea, numai să
se vorbească în genere de dînșii. Zgomotul odată făcut, st uî d-lui să-l abată pe căile ce-i priesc.
Să vorbim oare de renumele său de autor? Ani trebui atunci să facem un curs întreg
de literatură furată, să pomenim de Lope de Vega, de (lozzi, de Ascoli, de Gdthe, cari toți
aceștia în Ivomânia s a metamorfozat în chipul pomenit mai sus și poartă pseudonimul Urechea.
Toate scrierile sale sînt sfeterisite din autori străini, căci dumnealui obicinuește a nume
imitație liberă or prelucrare sau traducerea, ad lileraui sau cel mult bădărănirea nesărată a
unui text străin. Ceea ce ar putea dovedi că u original al său va li sau o platitudine sau un
nonsens, regulă generală pentru product,umile proprii ale acestei celebrități. După, orice șir
original al acestui domn am întinde mîna, întîmpinăm numaidecît sau una din cele două
calități sau pe amîndouă la un loc. Astfel, bunăoară nu mai departe decît în no. de la 5 de-
cemvrie al „României libere” d-sa anunță cum că la institutul său dc băieți se va da o repre-
zentație cuasiteatrală. Prețul locurilor : aplauze și iubire.
Stă scris negru pe alb : „Prețul locurilor : aplauze și iubire” !
Ex ungue leonem!
Noi din parte-ne sîntem de mult la limpeziș cu d-sa. Din propriile sale mijloace nu e în
stare să construiască una singură frază corectă sau c-un înțeles lămurit. își ascunde grozava
goliciune a capului și a inimei cu întortocheri de cuvinte și cu iperbole ridicole. Neputînd dovedi
că-n viață ar fi urmat vrun studiu serios, a pretins într-un rindea și-ar fi pierdut diploma de
doctor în litere în Dunăre, deși n-a avut-o niciodată. Și unui asemenea om i se conferă catedre
la Universitate, scaune la Academie, ba i se încredințează încă și creșterea copiilor, ca și cînd
copiii de creștin ar fi animale ce trebuiesc dresate pentru a sări peste bețe și a aporta, căci
tot un fel de dresură li se dă copiilor în institutul său ; sc deprind a aporta răspunsurile la
cestTmilc de bacalaureat în mod mecanic, fără a fi temeinic preparați.
De ar fi să pomenim toate din trecutul d-sale, ușor ne-ar fi a dovedi că d-sa e acela care
a corupt învățărnîntul public în România. Poate că-n toată țara aceasta nu e om care să hră-
nească o invidie mai înverșunată contra oricărui merit adevărat și care să fie mai accesibil
pentru lingușirile naturelor de rînd decît omul al cărui nume adevărat pînă în ziua de azi nu
l-am putut afla. Las’ că decîteori a putut a stăruit pentru numirea personalului didactic celui
mai rău posibil, las’ că nu există rudă de a sa, oricît de depărtată, care să nu fie căpătuită
prin d-sa în posturi publice, dar pînă și membrii familiei sale cari șuier de boale de creieri au
funcții plătite de stat. Astfel un unchi al d-sale, om de care sub regimul legilor vechi desigur că
și-ar fi. făcut vrun creștin pomană de a-1 duce și interna la balamuc*, e de o mulțime dc ani conser-
vator al pinacotecei din Iași, deși e recunoscut ca pătimaș de perpetuă alienațiunc mentală.
Dar în cazul de față nu ne interesează pe atîta nepotismul său pe cit uneltirile sale politice.
Se știe că-n totdauna își punea candidatura între bulgarii din Basarabia, cărora, în schimb
cu alegerea, le mijlocea concesiunile cele mai mari. Avîud o influență, cu desăvîrșire nemeritată
în administrația învățăturilor publice, d-sa stăruia să se numească pe acolo tot profesori pe
sprinceană, de se putea de origine bulgari și cu sentimente bulgărești, îneît Basarabia noastră,
în loc de-a redeveni ceea ce-a fost cinci sute dc ani de-a rîndul, adică pămînt romanesc, deve-
nise din contra vatra agitațiunilor panslaviste — cu concursul d-lui Urechia, care-a fost în
acest chip, cu sau fără voință, un instrument al tend cutelor rusești. Iar cînd au sosit urmările
complicității sale, a crezut că-nșirînd cinci ceasuri verzi și uscate în Cameră și pretacîndu-se
că plînge, răspunderea d-sale s a mîntuit.
Am fi fost în drept de-a aștepta ca acest domn, periculos iu cel mal mare grad prin igno-
ranția lui dovedită, prin lipsa dovedită de judecată, prin lipsa asemenea dovedită de orice cali-
tate superioară omenească, să aibă de nu pudoarea, cel puțin frica de~a se mai amesteca în afaceri
publice.
Ei, nu și nu ! Cum se ivește ocazia dea-și crea alegători din populații’rămase îndărăt, se
prezintă dumnealui ca să le dreseze și tot acest prieten și promotor al bulgarilor din Basarabia
umblă azi după însărcinarea apostolică de-a. organiza instrucția în Dobrogca.
Oriei ue-și poate închipui ce o să sc aleagă de acea instrucție. Daca va fi astfel, prorocim
de mai nainte că tot instrucție de soiul celei din Basarabia o să iasă, instrucție la ordinile pan-
slaviștilor.
160
Indignați de cutezarea reînnoită a acestui domn, conjurăm pe guvern ca, oricît de roșu ar
fi, cel puțin de astădată să-și dovedească intenția dc-a face cum c mai bine. Daca n-arc oameni
speciali pentru lucrul acesta, însărcineze cu organizarea instrucției acolo pe un ofițer superior
de artilerie sau de geniu — fiecare din ei arc mai multe cunoștințe pozitive și-nainte do toate
mai multă judecată decît d. Ureclnă.
117 decembrie 1878]
[„ÎN REVISTA ZIARULUI «PRESA»..."]
tu revista ziarului „Presa” din 15 decembrie citim următoarele rindurî :
Dezbinarea și animozitatea diferitelor partide, tn (impuri critice ca cele de astăzi, departe de a aduce un folos
tarei, pot produce, din nenorocire, cel mai mare rău, fă cînd să profite de aceste neînțelegeri aceia cari numai prin ele pol
să ajungă Ia scopuri negreșit dezavantajoase României.
în aste zile de grea încercare prin cari trece țara noastră, în noua sa pozițiune de ,,țară independentă”, ținta
dar a organelor de publicitate, fio din orice partidă, trebuie să fie lucrarea sinceră și nepărtinitoare la întărirea statului.
Nu prin insinuări mai mult sau mai puțin sarcastice, nu prin parabole născute de imaginați uni fecunde, nu căutîud
pai îu ochii vecinilor vom aduce vreun folos țârei noastre, vom putea conlucra la ridicarea și fericirea ei.
Deși numele ziarului nostru nu se rostește îu aceste rinduri, nu putem să nu recunoaștem
că acele cuvinte de „insinuări sarcastice”, de „parabole născute din imaginațiuni fecunde” se
adresează „Timpului ”.
Acele reflectjuni mai mult sau mai puțin melancolice nu ne ating deloc; nu înțelegem însă
citusi de puțin gravitatea- imputărilor ce ele conțin. Ne întrebăm întru ce aprețierile noastre
umoristice asupra considemțiunelor foarte transparente ale „Presei” cu ocaziunea înlocuind
ministeriului Cairoli prin mini steri ul Depretis ar constitui o crimă în contra intereselor țârei
„in aceste zile de grea încercare” precum zice „Presa”?
Sîntem cu totul de părerea că „dezbinările si animozitatea diferitelor partide pol produce
cel mai mare rău, mai ales în timpi critici”. Dar „Presa” uită un lucru pe care trebuie să i-1
aducem aminte : adică cine a sădit acele adinei dezbinări și în care împrejurări.
Cu mina pe conștiință întrebăm dacă timpii nu erau critici cînd radicalii, venind la putere,
au semănat, prin prigoniri nedemne și sistematice, ura și discordia? Dacă ci nu jurase distrugerea
partidului conservator nu cînd era în capul ocîrmuirei, ci după căderea lui de la putere^ în curge-
re de doi ani, în fața împrejurărilor celor mai critice pentru țară, cu un război ce se pregătea
și, în cursul acelui război, sub povara și primejdia invaziunei unei armate străine, s-a urmat,
in contra partidului învins, acel sistem de persecutare odioasă care nu tindea la mai puțin
decît la uciderea lui politică și morală.
„Presa”, imputîndu-ne nouă dezbinările și animozitățile partidelor, pare a fi uitat toate
aceste. Odinioară însă era și dînsa pătrunsă de indignarea generală ce se manifestase atunci.
Volume întregi am putea alcătui cu articole în cari acel ziar își rostea, cu o dreaptă vehemență,
părerea asupra urei pasionate cu care radicalii de la putere, în curs de doi ani, urmăreau stingerea
desăvîișită a adversarilor lor. Și atunci erau zile de grea încercare pentru Bomănia, și atunci
timpii erau critici, cu toate aceste cine, fiind sincer, ar fi putut imputa „Presei” că atitudinea
ci ora vătămătoare intereselor țărei? Și pentru ce, dacă noi astăzi tot nu putem uita toate acele,
pentru ce să fim învinovățiți că lovim în binele țărei pentru că nu putem înțelege, nu putem
admite nici o apropiate, necum nici o alianță cu făptuitorii acelor persecuțiuni ?
„Presa” încheie articolul său prin următoarele cuvinte bine simțite :
Binele, vină el ori de unde ar veni, cînd îl Inttlnim trebuie să ne punem toate silințele noastre spre a-1 face să devie
o realitate. Aceasta, credem noi, se numește a lucra tn interesul țărei, iar nu cînd facem opozițiunc continuă pe singurul motix
că binele propus nu derivă de la noi! ...
Incriminarea ascunsă printre aceste rînduri nu putem crede că poate fi îndreptată la
adresa noastră. „Presa” nu poate insinua că opozițiunca noastră împotriva guvernului radical
este întemeiată pe singurul motiv că binele propus nu derivă de la noi^ pentru că lovitura aruncată
ar începe prin a cădea pe însuși capul al acelui organ care, în curs de doi ani și în vremuri din
181
cele mai critice, alăturea cu „Timpul”, a atacat pe acel guvern pentru aceleaai cauze, pentru
aceleași greșeli pentru care îl combatem noi încă și astăzi.
Daca ar li nevoie de o dovadă și mai pipăită despre aprețicrile noastre le am găsi în arti-
col|ulj ce a apărut in numărul dc duminică a ziarului „România liberă”; acest ziar, din pune
tul său dc vedere și pentru motive ce n-avem noi a le cerceta, se miră de ceea ce numește el
«apropiarea, dacă nu și unirea între guvern și „Presa”», în uimirea sa, sinceră sau prefăcută,
el exclamă :
Nu fc mira., Româniră cari faafp arcNr împrrcchirri^ sint penfru pricii ca fa !
Ei bine, daca chiar organul recunoscui, al unui bărbat, care pinii ieri făcea parte din
guvernul pe care îl combatem nu înțelege apropierea ce ni se impută nouă că nu voim a o
face, cum poate ,,Presa” să ne acuze că facem „opoziliunc continuă” ?
Nu ! Și „Presa” și „Românul”, cari astăzi stau alăturea pentru a ne ataca direct, au
convicțiunea, că. „Timpul”, în combaterea sa a guvernului actual, urmează o lupta, leală și ne-
interesată, fără a-i cere nimic, fără a-i rivni moștenirea, sau împărțirea, pu terci.
Cu toată prigonirea la care a fost supus partidul conservator din partea adversarilor să.i
radicali, făca-sc binele chiar și de dînșii, dacă sînt capabili dc a-1 face, și vom fi cei dinții —
nimeni nu se poate îndoi despre aceasta — cari vom fi fericiți de a putea aplauda măsurile
binefăcătoare pentru patria noastră.
/ IU decembrie 1X78/
[„ORGANELE DE PUBLICITATE...”]
Organele de publicitate ale tu tu lor partidelor sau grupurilor politice fac a suna zilnic
în polemicele lor „principiile liberale, ni ader ale sau nemoderate^ de cari se cîrmuiesc.
Ca programă teoretică, ca mărturisiri de credință, asemenea deelarațiuni ne sint foarte
indiferente și din parte-ne acordăm bucuros vercui facultatea de a întrebuința acest lesnicios
mijloc de popularizare, rezervîndu-ne numai, firește, dreptul de a» arăta la vremea cuvenită,
prin logic-a esperienței, prin autoritatea faptelor săvirșite, sinceritatea acelor protesta ti uni.
Cînd însă acel liberalism se revendică, ca să zicem așa, ca o deviză de război, atunci cînd
este vorba de a ne ataca pe noi, conservatorii opozanți, organul ce are onoarea de a-i repre-
zintă are de datorie să ridice glasul, așezînd pe fiecare la locul său si arătînd lucrurile în adevă-
rata lor lumină.
Heacliune! lleacțioimri! lată cuvintele magice cc trebuie să ne spulbere in ochii țării,
iată acuzarea, pururea reînnoită pe care, deși s-a discutat de atîtea ori de noi, nu ne vom obosi
de, a i arăta adevărata valoare, adică dcserlăc^
Noi declarăm, și aceasta din toată puterea convicțiunii noastre, că siutem liberali in toată
întinderea cuvîntului și în tot adevărul său.
Toate libertățile înscrise în Constituția noastră le iubim și Ic sprijinim ; departe de-a urmări
răsturnarea' lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă dc ele. Ni
sa imputat că am vorbit în ziarul noastvu de modificarea legci electorale. însă am făcu l-o nu
pentru a. răpi sau a restrînge drepturile alegătorilor, ci tocmai pentru a ne întoarce la. spiritul
Constituției, ce este strîmbat, și pentru a garanta pe cît se poate mai mult liberia alegerilor.
Noi, inițiatorii și propagatorii acelor libertăți de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi,
n avem nimic de căutat înapoi. în țara noastră nu există/ legitimiști, nici orleaniști, sau impe-
rialiști sau clericali ; nu avem o nobleță, nici privilegiul! de reconstituit. De asemenea, nu
avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituțiune
si o dinastie la care ținem.
Aceea ce nu voim este sufragiul universal, sînt aspirațiunile ((‘publicam*, despotismul si
opresiunea prin mulțime, radicalismul și demagogia.
Este incapacitatea erigiată în titlu de merit, prostia și neștiința brevetate ca titluri de reco-
mandare.
Ceea ce combatem este împresurarea prerogativelor puterii executive de către Camere,
cari nu mai sînt supuse nici unui control mai presus de dînsele, și în genere împresurarea atri-
buțiunilor reciproce ale puterilor statului precum sînt stabilite de Constituție.
162
Este violarea legii fundau^ prin înMcge-.rj, după eonvemut^ moment uluj, între
miniștrii ni reprezentanții’din Adunări, aniilmd asi fel răspunderea miniștrilor,’* furișaț i tiptil la
dosu 1 C< >r pu r i lor legi ui I< >a re.
Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui președinte
vremelnic dc republică, mărginit la subsemnarea și sancționarea decretelor, respingem forma
republicană și, mănținînd neatinse toate prerogativele și toate mărginirile const ituționale alei
puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină și cea mai largă întrebuințare a drept ului su
veran de veto, atunci mai ales cînd miniștri și Camere, în înțelegere, calcă Constituția.
în rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puțin deghizată, și
conservarea Constituției cu monarhia constituțională ce avem, iată statornicele noastre principii.
Dacă acei ce zilnic proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decît aceste, atunci
recunoaștem că sîntem rămași înapoi, dar totodată cată să mărturisim că, dc cile ori se vor face
încercări de a păși peste limitele libertăților și așezămintelor noastre eonstituțiimah4, noi ne vom
face reacționari, în adevăratul și binefăcătorul înțeles al cuvîntului.
/20 decembrie 1878/
[„«ROMÂNUL» GĂSEȘTE OCAZIE...”]
„Românul” găsește ocazie a da lămuriri în privirea stării] de lucruri din Dobrogea. Se*
nțelege că, îndată ce e-n stare a da lămuriri asigurătoare, trebuie neapărat să-nceapă. prin
a ponegri intențiile acelora cari au semnalat ueorîndmeli si a. le numi i mențiuni cu care se
speculă asupra sitnațiunii ce-ar fi avînd-o trupele și autoritățile noastre dincolo de Dunăre.
Noi, cari am urmărit toate știrile acestea, fie în presa pămînteană, fie-n cea străină, mam
put ut descoperi nicăiri o asemenea speculă cu situațiunea, și, dacă lămuririle pe cari le dă
„Românul” ar fi tot atît de adevărate ca și insinuatiunile cu care-și începe articolul, alamei am
sta rău de tot în Dobrogea. Dar să sperăm că e altfel. Ceea ce e caracteristic pentru lămuririle4
date de organul oficios e generalitatea lor. Turcii, tătarii, românii, grecii și alții sînt mulțumiți
cm noi, bulgarii nu, căci li s au luat dominatiunea de care s-au bucurat cit va timp sub ocro-
tirea armelor rusești.
Cazurile speciale pe care le-am citat, noi nu sînt dezmințite însă. Adevărat; e de ev. că.
bande de bulgari de ki margine au intrat. în Dobrogea., au prădat turme de vite și hva vîndut
în cetatea Silistriei sub ochii autorităților do acolo, cari nu le-a. pus nici o piedică, la înstrăinarea,
unor averi cari mi erau alo vînzătorilor ? Adevărat, că după intrarea românilor perceptorii
bulgari au strîns înainte dări și le-au vărsat la. casieria din Silișiria și că între aceste dări era. una,
de două ruble do cap, pentru înarmarea țării? Bine ar fi fost ca la asemenea, puncte speciale
să sc răspundă asemenea de-a dreptul, nu prin generalități, un lăudîndu se legile, instituțiile și
civilizația noastră, pe cari noi toți le știm ce plătesc la noi acasă, îneît nu mai o nevoie de a
mai ști frumoasele4 perspective ce le așteaptă sub ceriul Dobrogei.
După noi statul este un product al naturii și nu al instituțiilor convenționale și, precum
un om poate fi bolnav avînd ideile cele mai sublime în cap, tot. așa nici sănătatea sau trăinicia,
unui stat nu atîrnă de la legile scrise pe cai i le are. Un stat poate fi sănătos și trainic cu institu-
țiuni barba.ro, un altul poate fi putred cu toate instituțiunilo lui frumoase, îm it toate
laudele ce se aduc misiunii, scrise pe hîrtie, nu ne încălzesc pe noi.
Apoi mai e o altă cestiune, asupra căreia „Românul” a vorbit; într-un rînd în treacăt-;,
dar mai tîrziu a tăcut cu desăvîrșire : vînzarea. veniturilor publice pe ani întregi înainte de către,
gospodăria, ruso-bulgară oaie ne-au procedat. Cum am spus „Romanul” a pomenit odată abu-
zurile acestea, dar nu s-a mai întors la ele, încîl sîntem siliți a judeca prin analogie.
Comisia financiară pentru Rumelia răsăriteană, de cn. a dat asemenea de-o mulțime de
fapte împlinite care i-au legat, mîinele. înainte de a sosi comisia în Filipopoli toate dările directe4
pentru anul financiar 1878 erau încasate deja de către ruși. Astfel și despre Dobrogea s-a sus-
ținut; de-un organ, în genere bine informat, că agenților noștri fiscali nu le-au rămas de perceput
decît o seamă de dări indirecte, vamale, iar celelalte venituri și-au luat drumul la Silistriasau în
buzunările vreunui zugrav oarecare, căci veniturile Rumeliei răsăritene s-au dovedit că nu pot
rezista picturii, mai ales cînd această art ă e n alianță cu doi ochi pe care civilizatorul Bulgariei
i-a iubit în a sa viață.
163
tutu- H''!r iarăși o cestiune care se putea, lămuri mir-mi mod mai positiv : iulrucit statul
român e angajat, prin gestiunea financiară, a diferiților Marțiali și Donducofi cari s au si re
curat, după (vremuri) [venituri] în anii din urmă și piin Jiobrogea.
[22 decembrie 1878]
[„MINISTERIUL AQRICULTURE1...”]
Ministerial Agiiculturei, Comerțului si Lucrărilor Publice a inventat un meșteșug sau o
negustorie noua — nu știm bine ce o fi — care se numește „pomologia”. D. W. Kneehlel e
numit; profesor de acest meșteșug la școala de la Ilerestrău.
Daca ministeriul voiește să zică cultura pomilor prin acel cuvînt, atunci îi recomandăm încă
cîteva compuneri tot atît de ingenioase. în loc de patologie să se zică bolo/w/w (de la boală),
în loc de craiiioscoTne^poZo^ în loc de\ botanică- tufo- csau biiruienoZo^ si în fine în loc de
logie-doIntMologie. Mai cu seamă această din urmă știință e foarte necesară pentru a cunoaște*
regnul liberalilor.
Dascăli de felul nostru, sîntem atît de buni a da învățături pozitive pornologilor noștri.
în limba românească se întrebuințează pentru însemnarea meșteșugurilor sufixul -ar,
pentru lucrarea lor — sufixul verbal derivat -ărire, pentru meșteșug în fine — particip vum
praeteriti substantivat -ărit, precum
citim--ar, citim ărit
Mc-ar, î’d^ărit
morow, mor-iwit
apoi prisăcărit (și prisacăm), pădurărit și a.a. Tot acest sufix, care dă verbelor un caracter fre-
cnentativ, se-ntrebuințează și pentru biruri și taxe : oierit, ierbărit etc.
Escelenta carte de cultura pomilor a d-lui Dim. Comșa se-ntitulează deci cu drept cuvînt
Pomărit — și nu Pomologia
Numai meșteșugul advocaților se servă de un sufix mai bizantin și se cheamă advocatdîc !
[30 decembrie 1878J
PANDARUS, VORN1CEL DE NUNTĂ
Sini misiuni și misiuni. Pe lingă misiunile de înaltă gravitate, încredințate capacității
cunoscute a d-lui C. A. Rosetti și celei și mai cunoscute a d-lui Dim. Brătianu, mai avem de
înregistrat încă una d-o deosebită delicateță. România, sau persoanele Măriilor Lor, nu știm
bine, va fi reprezentată la însurătoarea Maiestăței Sale Wilhelm III rege al Olandei cu tânăra
și-ntr-adevăr grațioasa prințesă Ema de Wăldeck-Pyrmont. E drept că împărăția pe pămînt
a descendenților contelui Widekind de Schwalenberg— mai tîrziu principi de Waldeck — nu este
tocmai mare; principatul Waldeck are 19 I /5 mile pătrate, iar principatul Pyrmont chiar numai
1 1/5 milă pătrată. Dar întîi aceleași lucruri se petrec în Roma ca și într-un sat, căci micul
stat și-a avut luptele sale dinastice, feudalism, constituție, ba chiar im coup dictat care au tur-
burat spiritele cetățenilor la a. 1814; și al doilea, nu e vorba de ăsta. Lăsăm istoriografiei
viitorului rolul de a lumina începuturile acestui stat. Mai însemnat pe scara lumii acesteia o
Maiestatea Sa Regele Țărilor do «Jos, țări cari la rîndul lor au fost putere mare în Europa și cam
de greutatea de care e Englitera astăzi; ba se poate chiar ca de acuma-nainte o țară de averea
și de puterea intelectuală a Olandei să aibă, o influență hotărîtoare în o samă de afaceri europene,
și chiar în vederea acestora, va să zică din pure rațiuni de stat, Maiestatea Sa se zice că s-ar
fi holărît a se căsători din nou.
Dar nu e vorba de asta.
164
Regele e născut. Li, 19 fevvuarie 1^17, o așadar d« 63 de șui; prințesa Emma e nife-
cutâ la 2 august 1858, e așa dar numai de 20 de’ani, incit, între mire și mireasă e. o deosebire
do 42 de ani.
Dar nu e vorba nici de asta, ci de cine reprezintă, 'România — sau pe suveranii ci — la,
ceremonia căsătoririi.
D. Ștefan Belu.
Toată lumea se va întreba : Cum ajunge Pandarus — pardon - d. Ștefan Polii să, repre-
zinte o țară, cinstită, la o cununie cinstită.
I s-o fi părut d-lui Belu că deosebirea de vristo o atît de marc incit să fie oarecum nevoie
de prezența d-sale în Arolsen, capitala principatului Waldeck ... pînă acum nu îl știam pe
d. Ștefan Belu ambasador de nuntă, ci mai mult de contranuntă, și în această’ ramură
a activității omenești d-sa nici măcar n-avea ambiția de a reprezenta capete încoronate, ci
se mărginea a fi ambasadorul celor ... cornorate.
Daca Maiestatea Sa Regele Olandei ar afla ce onoare îi facem, Maiestatea Sa, ar putea
s-o ia anume de rău. Auzi, Pandarus ambasador?
Dar cititorii vor fi întrebînd cine c Pandarus? într-o dramă, mai puțin cunoscută a lui
Shak[c]speare intitulată Troilus și Cressida c un boier cam bătrîior care izbutește a, liniști
inimele celor două suspinătoare turturele din Troia primindu-i întru casa sa. Nu c vorba.,
și în Biblie se zice : „în vremea aceea mers-au Isus într-un sat, iar o femeie, numele ei Mărită’
l-au primit pre el întru casa sa”. Dar primirea acelei femei, numele ei Marfta, era pentru
cuvîntul Domnului, nu pentru cuvintele lui Pandarus. Ospitalitatea femeii era o virtute, antică,
pe cînd la boierul Pandarus em un viciu ant ic..	’
Nn știm cui i-a venit, nefericita idee de-a recomanda pe d. Ștefan Belu pentru îndepli-
nirea unei așa de delicate misiuni, dar presupunem că d-lui ministru de esterne Câmpineanu
trebuie să-i fi venit. Am fi dorit din suflet să n-avem a-i imputa și aceasta,, nu din cauza
d-sale, ci din cauza țării.
[30 decembrie 1878/
[„NU ȘTIM DE UNDE Șl PÎNĂ UNDE...”]
Nu știm de unde și pînă unde partidul conservator din țară a ajuns să aibă onoarea de-a fi
numit, reacționar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea ce se numește reacțiune în alte țări
e atît de departe la noi și pentru că, elementele unei inacțiuni lipsesc — din nefericire — atît de
mult,, incit putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători și să vedem întâi dacă are
vro realitate, al doilea dacă, existînd intr-adevăr, ar fi un rău pentru dezvolta,rea nației româ-
nești și al treilea dacă, stinsă, fiind, ar mai putea fi re-nviată.
Așadar cari sînt bazele unui partid reacționar?
O nobilime ereditară și istorică, bogată și puternică prin majorate, adică prin dreptul de.
moștenire al celui dentîi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime și iden-
tifieîndu-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de ex. un Senat compus numai
sau aproape numai din privilegiați. Acea,stă clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru măn-
ținerea drepturilor ei față cu tender ițe de uzurpațiune fie din partea altor clase, fie din partea
coroanei, sau ar trebui să tindă a recâștiga prerogative pierdute.
Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise ale unui partid reacționar nu există la noi.
Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decât de naștere,
iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nțelege că existau familii influente și bogate, cari măn-
țineau un fel de creditat e defacto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure,
precum o șt ie aceasta orice copil mic. Cauza pentru care boierimea în țările noastre n-au ajuns
niciodată, la acea formă strictă și <ncstrăbătută> [nestrămutată] a instituției din alte țări, au
fost vecinica neașezare a lucrurilor de la noi [din] țară, veciniceîe schimbări de domnie cari se
făceau în urma influențelor polone, ungare și turcești, căci, cîteșitrei marile puteri vecine căutau
să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendințele lor prin ale-
gerea unui Domn cît se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic.
Nn făgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat țara,
de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mîni străine, și tot politica aceasta a fost cauza
165
ijcașcză rii <liul;m	p-ul ru care uu s au cristalizat din I'ierberca vieții istorice iju uib*z
statornic, al uium nobilimi națio care să aibă voința și puterea de-a rezista tuturor încercă-
rilor necoapte și costisitoare de înnoire1 și de pospăială apuseană. Dacă ar fi existat o asemenea
clasă nobilitară, nu sc teamă d-nii liberali, altfel le mergeau reformele, nu așa cum au mers;
atunci se convingeau că revoluțiile nu se fac de pe saltea ca la 1848, nici mîntuirea patriei nu se
face prin intrigi de palat și stîrnind din somn pe un om vîndut de cei ce prin jurămîntvd lor
erau, obligați să-l apere și să-l păzească.
Cînd mișcările revoluționare dau dc rezistența puternică a unei reacțiuni compuse din
(demente istorice, acele mișcări sau pier prin oameni mari, sau dau naștere la oameni mari, a
căror mărime nici nu stă în raport cu întinderea teritorială a țării măcar. Au trebuit într-adevăr
ca două capete vîrtoase ca cel spaniol cu cel olandez să se ciocnească ca să dea naștere acelei
înflorite și puternice Glande din veacul al XVI [4ea] și al XVII4ea; au trebuit ca două capete
vîrtoase ca acela al nobilimii engleze și a poporului englez să se ciocnească pentru a da naștere
lui Cromwell, acelui întemeietor al actualei puteri mari, care-a prefăcut o aproape1 neînsemnată
țară agricolă în cel întîi stat al pămîntului, căci, ca să-utrebuințăm o expresiune aplicată la cel
din urmă, „ca să gonești dracii, [î |ți trebuie tatăl dracilor1’. Dar așa? Ieși cu masalaua pe ulița,
strigă ,,4os cutare. Sus cutare1. zi4 revoluție* și le-ai mîntuit. Apoi deie-ni-se voie, asta mi i
revoluție, ci comedie.
Ș-apoi să nu creadă cineva că toate1, istoriile astea au ieșit din poporul romanesc. Unde
loc poporul... pentru toate ticăloșiile astea el e prea cuminte și prea așezat de felul lui. Și nici să
nu crează cineva că o singură reformă măcar s-a făcut în favorul poporului — singurele reforme1
mai mult sau mai puțin priitoare treptei țărănești le-a făcut un Domn absolutist, Cuza Vodă,
Dumnezeu să4 ierte.
Dar așa? Ba Stan Ropescu face republică, la Ploiești, ba d.C.A. Rosetti pleacă-n exil...
la Paris, ca să petreacă acolo mîncînd pînea neagră a străinătății, stropită cu vin de șampanie
și lacrimi de crocodil, ba s-adună toți boierii bucîuc[c]ii la Mazar Pașa să răstoarne domnia, ba
d. Uămpinoanu găsește o prăpastie între tron și țară, care se umple numaidecît c-un portofoliu,
ba. făgăduiești nației suverane că te ții grapă de turcul suzeran, c-ai să desființezi toate dările
si armata, și în urmă declari război turcului și pui peste dări rechiziții și peste oaste1, paraoaste,
ș-apoi cînd vine*, vrun creștin mai așezat și zică1: „Ta. stați rogu-vă, mie-mi pare că treaba asta
are cusur. Sau e pehlivănie sau e nebuneală sau și una și alta la un loc” — atunci știți cum se
cheamă acad, sărman întrebător? Reacționar, rugină, paraponisită, austro-maghiar sau rusofil,
vînzător de țară. Noi [î]i zicem conservator. Liberal în România nu va să. zică ceea ce se zice cu
•jeest euvînl în alte țări. Dar cînd cineva n-a învățat carte și i cam zevzec de felul lui, s apucă
și ci de negustoria cea mai ușoară, se face 1 iberal.
Dar între conservatori se află mulți coborîtori din familii boierești, se. va zice. Ei, se află !
Si ? Toata omenimea să aibă neapărat fericirea de a se chema Serurie sau Fundescu ? Mai trebuie
să se cheme oamenii și alt lei.
Adevărata cauză a necontenitei revoluții - dacă putem s-o numim astfel — e următoarea :
mișcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Pine erau purtători de
steag la revoluția de la 1848? Poporul? Am spus că poporul e prea cuminte pentru asemenea
Imnuri. Fii dc1 boieri, rău preparați în țară, cari, apueînd de ici și de colo în străinătate cînd o
așchie de cunoștință, cînd alta, s-an întors cu surcelele în poală să dea foc țării și nu altceva.
Să. fi văzut apoi luptă între giubelii si bonjuriștii de moda veche cu mustața bătută șl în frac
( ivit, cai nasturi de aur. Dar lupta n-a ținut mult, pentru că numiți! bonjuriști erau chiar fiii
giubeliilor, cari, mai murind, după vremuri, mai dîndu-se în lături de bunăvoie, era libertăților
și pospăielii importate a-nceput la largul ei. Și deodată cu era libertăților și a nouălor legi încurcate,
în caii paragrafii se bat în capote, a-nceput să emigreze o generație de tineri în străinătate,
(‘ii. să învețe... teologia? Nu. Științele naturale, tehnica, medicina, filologia. Nu, nimic din toate1
aceste. Dreptul. în sfîrșit, a sosit o droaie de doctori în drept și-n strîmb, cărora le trebuie pînea
de toate zilele și, cuconași scoși ca din cutie, precum sînt, deveniseră și cam exigenți de felul lor.
Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în Țara romanească. Mai drumuri de fier pe unde și-a-n tărcat
dracii copiii, mai poduri pe uscat, mai școli prin sate unde populația stă. din trei creștini și-un
șoarece, c-un cuvînt, mai una, mai alta, au împuținat rău de tot pita lui Vodă și lefurile nu sînt
tocmai mari. Au credeți cumcă e vreuna din aceste somități care să-nțeleagă că trăim în țară
săracă? Aș, ferit-a sfîntul ! Propune4 unui asemenea geniu ticluit la Paris — la Piza chiar - - un
post de subprefect sau de judecătoraș la tîrgul Hîrlăului. Se va crede insultat în demnitatea, lui
democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nud vorba, ca. judecător de pace în tîrgul Hîrlăului
omul poate face mult bine și, mai cu munca, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea,
a junge departe1, — membru la Casație sau ministru de justiție chiar.
De ce nu? Nici o lege n-o oprește aceasta și societatea, noastră — orice s-ar zice — chiar
cea mai naltă societate e pe deplin democratică. Dar pentru o asemenea înaintare regulată prin
166
merit, prin știință, prin onestitate se cere muncă și răbdare, iar cuconașii nu iubesc munca și
sînt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupție : tendența de-a cîștiga lesne și fără
muncă, tendența de-a sc gera în om mare fără merit, aceasta e corupția adevărată, ale cării
urmări sînt ura și invidia contra oricărui merit adevărat și cocoțarea nulităților în acele locuri
la caii numai o înaltă inteligență sau un caracter estraordinar dau un drept.
Dar spune vrunuia : „Măi creștine, vezi-ți dc treabă ! Ce te amesteci la un lucru cînd nu
știi seama și rostul lui ? Ce te amesteci la învățăturile publice bunăoară dacă nu știi cum se
dresează cap de berbece, necum cap de creștin?” Știi ce-ți va răspunde? Că ești reacționar,
austro-maghiar, vînzător de țară.
Zi-i altuia ce s-amestecă la război cînd nu știe a deosebi pușca cu cremene de tunul Krupp —
tot așa îți va răspunde. Apoi de tc-o mai prinde și necazul și-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu
biet umple lumea cu ce poate, atunci ești chiar retrograd.
Ei bine, iată în ce consistă reacție și liberalism în România. Dacă un om își mai are toate
sîmbetele la un loc, atunci e reacționar, se-nțelege. Dacă i-a mai rămas vrunuia niscaiva brumă
de avere și crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice să nu se voteze cu drumul de
fier, ci să se mai oprească pe ici pe colo, ca să vază de nu sînt interese atinse, atunci e reacționar.
Atîta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru acești reacționari, ci pentru nația românească
preste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar din nenorocire nu este. Se simte adînc lipsa
acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradițiilor și a bunului-simț, pîrguit prin lupte secu-
lare și suferințe seculare.
Multă-puțină cît mai era, s-au tot dat și dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generație
de advocați, și azi, cînd în fine visul democrației române s-au îndeplinit, stăm mai bine? Abstrac-
ție făcînd dc la împrejurarea că-n urmarea înnoiturelor croite și răscroite de advocați poporul
românesc în toate clasele lui sărăcește pe zi ce merge, e poate vro deosebire atît de mare în[tre ]
cultura de azi și cea de alaltăieri ? Deie-ni-se voie a o contesta aceasta. Estensiv poate c-a cîștigat
cultura națională, intensiv însă desigur că nu. Cît dc puțini tineri se disting, și chiar astăzi un
Cogălniceanu sau un Epureanu se deosebesc aproape de tot tineretul nou cît cerul de pămînt,
în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Am fi curioși intr-adevăr să știm care-i acel Sefendache,
Holbau, Chițu, Pătărlăgeanu, Cantilli e iutii quanti care ar putea suferi o comparație cu acești
doi oameni, nemaivorbind de alți bătrîni, o comparație cît de depărtată măcar ?
Așadar — unde e reacția și unde reacționarii?
Trăiește vrun descendent al Basarabilor sau al neamului Mușatin din Moldova sari —
ca să fim compleți — al Asanizilor din regatul româno-bulgar al Emului care să petreacă în țări
străine ca ducele de Cumberland, fiul regelui Hanoverei, iar partizanii lui să frămînte țara, căutând
a răsturna dinastia actuală și readuce pe cea veche?
Nu !
Este vro castă aristocratică care și-au pierdut drepturile ei ereditare și istorice, jurisdic-
țiunea și dreptul esclusiv de-a administra cutare ori cutare județ, și care acuma caută a le re-
câștiga cu orice preț ?
Asemenea nu. Ar fi bine să fie, căci în orice stat o clasă puternică e folositoare, dar nu
există și nici poate exista.
Așadar ținem la dinastie și la Constituție așa cum sînt și fiindcă Constituția e liberală,
sîntem și noi liberali.
Orice încercare de-a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte
împrejurări au dat naștere boierimei vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicînd de două ori
în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea și o aristocrație nouă, dar fără
o asemenea epocă hotărîtor mare nu se poate aștepta nici reînvierea unei clase aristocratice.
Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă așadar altceva decît măn-
ținerea Constituției actuale tale quale, adecă bună-rea cum este și împiedicarea de-a nu merge cu
dezvoltarea constituțională și mai departe, de pildă la- sufrajul universal, la republică, la ostra-
cism, la despotismul mulțimii. Constituția actuală e adecă destul de liberală și nu mai trebuie
lărgită de cum este.
Nu făgăduim c-ar li fost mai bine dacă ideea statului avea putere mai mare, ca să fie-n
stare a înfrâna costisitoarele și nemărginitele ambiții personale ale nulităților de-a ajunge la
cîrma țării. Și aceasta ar fi fost mai bine, nu absolut ci relativ, pentru că la noi oamenii nu-și
emtăresc încă pe deplin bine interesele. Dar o lungă esperiență învață că păsuri îndărăt nu se.
pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizațiunii pe cai i le-am îm-
prumutat, dar ele trebuiesc împlute, nu nimicite. Deocamdată — nu-i vorba — cam ciudați
crai de la răsărit sc-mbracă cu ele, însă, convins odată poporul că numai munca și meritul adevărat
îndreptățesc la ceva în viața publică, lucrul va fi pe jumătate îndreptat.
167
13 — c. 832
■Kepeiiîin deci cele spuse în numărul do 20 decemvrie : Respingerea a tot ce este republică
mai mult, sau mai puțin deghizată și conservarea Constituției cu monarhia constituțională, iată
statornicele noastre principii.
/ 5 'ianuarie 1^79]
[„CREDEM CĂ DESTUL AM VORBIT ...”]
Credem. că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer. Odată calea
croită prin chiar legea fundamentală a țării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care —
precum bine știe orice birnic— este cu mult mai scump decît primitivul și patriarhalul sistem de
mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertă-
ților c sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetă-
țeanul să vaza că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate.
Cel [ui] care n-are nimic și nu știe să s-apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile,
tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dîntîi care ține o bucată de pine în mînă, căci e cu totul
indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strîns de pretutindeni grăunțele din care
ea se hrănește.
Și cam așa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru
cel ce n-are cu ce cumpăra.
Sîntem deci liberali în puterea cuvîntului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatînd ideile
liberale, amăgind mulțimea, promițîndu-i munți de aur și rîuri de lapte fără muncă, să ajungă
în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău.
De aceea privim cu oarecare nevinovăție și cu mînile-n sîn la vecinica discuție între ziarele
romane asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal mo-
derat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca și cînd dd. Holban-Tacu-
Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minți dacă ar fi libcrali-moderați
sau dacă ar da o altă poreclă aspirațiunilor lor personale !
Caracterul general al acelor oameni e că vor să cîștige fără muncă, că statul pentru ei e o
materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sînt asemenea mijloace de
exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mîne alt grup, cari nu sînt în fond
decît societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti înt-r-o mare afacere :
a veni la putere.
E drept că sînt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă
activitate do a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar daca doresc a veni la ea pentru
a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sînt îti stare
a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea.
Astfel de ex. toată programa de la Mazar Pașa e de sus pînă jos un mare neadevăr. Ei bine,
sînt grupuri politice cari nu sînt în stare a spune acel mare [ne]adevăr și cărora deci calea aceasta
a înrîuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului și a amăgirii, le este și le rămîne închisă.
Acesta c răul fără leac al partidului conservator: neputința de-a spune minciuni, de-a
face promisiuni deșerte, deși prin ele mulțimea se amăgește. Adevărat că acest defect al partidu-
lui este o virtute, dar în orice caz c o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul
crede lesne celor ce~l amăgesc, e lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă dezbrăcat
de 0(4 ce-i aruncă o frază frumoasă și-1 numește la tot momentul suveran, generos, mare, neîn-
trecut, unic pe fața pămîntului.
Contra acestui rău a credinței ușoare a mulțimii există un remediu, un singur remediu
pe care binevoitoarea natură a dat-o, și acest dar neprețuit e deosebirea între oameni. A umplut
Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut și deosebiri; sînt legile și instituțiile pentru
toți d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea
cîștigată cu munca.
Clasele avute și culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.
Cînd există cens și deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atît de lesne și chiar
daca o parte a celor aleși sînt ieșiți din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influ-
ența guvernului, totuși rămîne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari știu a-și cumpăni
interesele și a deosebi adevărul de prăpăstii.
168
De ce mulțimea e lesne crezătoare...1 Nu e tocmai greu de explicat. Ea uită zicala : „Să
nu dea Dumnezeu omului atîta rău cit poate purta” și, pentru a scăpa de suferinți actuale, rela-
tiv mici, face orice i s-ar cere, necunoscînd că din ceea ce face ar putea rezulta ceva și mai rău.
Din nefericire nevoia etovarășa oamenilor, a tuturor oamenilor, deși în alte proporții și în altă
măsură. Numai unul c în stare să judece daca cutare sau cutare schimbare i-ar puteâ-o alina,
iar alții nu sînt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are și o cauză obiectivă, în natură
chiar, pe care-a formulat-o Malthus : populația se-mulțește în pătrat, iar mijloacele de existență
se-ndoiesc numai. Cînd o populație găsește mijloace de existență ea se sporește foarte repede,
dar, sporită odată, îmulțirca mijloacelor de existență n-au ținut pas cu acel spor și iată nevoia
la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atîta, dar cu cît o populație se-mulțește, cu atîta se
civilizează mai mult, și cu cît înaintează în cultură, cu atîta exigențele ei devin mai mari, cu
atîta devine mai simțitoare pentru lipse și pentru trebuinți care pentr-un om primitiv sînt mai
mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi dc mătase era un
prezent neprețuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuința lor; iar împără-
teasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui șef de biurou
măcar. Astfel o nouă trebuință se-nvață lesne și se dezvață greu, și învățu-i dulce iar dezvățul
amar.
Ei bine, pe nevoile — din nenorocire vecinice — și pe lesnea crezare a mulțimii se-nteme-
iază demagogii cari, neștiind nimic, neavînd nimic, vor să se ridice deasupra tuturora și să tră-
iască din obolul nemeritat al săracului. Și fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rînd, [sînt]
înzestrați în loc de minte cu vicleșug numai, stăpînirea lor însemnează domnia brutalității, a
viciilor și a ușurinței.
Singura chezășie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărțirea alegătorilor în
categorii după importanța lor economică sau intelectuală. De aceea sîntem contra sufrajului
universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeași greu-
tate cu a celui nerod, c-un cuvînt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui
învățat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în
America, unde într-adevăr tot ce nația are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în
Parlament și la putere, pe cînd elementele cuminți și drepte, dezgustate de priveliștea aceasta,
nici nu se mai amestecă în viața publică. Și care e urmarea demagogiei ?
Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale
d-lor demagogi.
Shakespcarc. nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis :
Dacă planeții în vălmășag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi 1 Ge furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pă-
ru întul, cum ar turba vînturile ! Frica, răsturnarea, groaza și dezbinarea ar rupe la pămînt, ar submina, sparge, dezrădăcina
din încheieturi concordia și liniștea dintre state.
Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tînjește executarea acestor. l?ără aceste
trepte cum ar putea să se ție în dreptul lor vecinie breslele, demnitățile în școli, frăția în orașe, pacinica legătură de ne-
goț între țărmuri despărțite, respectul pentru bătrînețe, sceptru, coroană și laur? la treptele dintre oameni, discordeaza
această singură coardă și auzi apoi dizarmonia I
Toate cetea ar găsi îrnprotivire fățișă : puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său.
Puterea ar fi drept, ba nu, eh’ar dreptul și strimbătatea, a căror vecini ca ceartă o mijlocește justiția, și-ar pierde nu-
mele împreună cu justiția însăși. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrarii!, arbitrariul în lă-
comie, și lăcomia, un lup.obștesc, îndoit de tare prin putere și arbitrarii! va rupe în sfîrșiL lumea la sine și va înghiți-o.
Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se șterg treptele. Nerespcctarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt,
pe cînd socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă își rîde cel ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-1 batjocorește al doilea,
pe cel următor cel de sub el: și-nveninat astfel de la cel dîntîi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor
e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalități impotente și galbene la față.
Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele și deosebirile lui, e un product
al naturii, nu al rațiunii omenești.
Iar cînd punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toți oamenii sînt
egali, deci toți cată să aibă o egală înrîurire în viața statului, atunci ajungem că cei mulți, cari
nu-și cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceștia, odată sus, se dușmănesc ei
în de ci, se batjocoresc ei în de ei, îneît ajungem că rîde om de om — și dracul de toți. Atunci
se pierde deosebirea între judecata dreaptă și judecata strîmbă, atunci d. Eleva propune emanci-
parea femeilor și d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt,
părîndu-ni-se că înaintăm.
Căci de această iluzie sînt bolnavi liberalii noștri, că înaintăm. într-adevăr, grozav înaintăm
îndărăt în toate celea.
în teorie nimic mai frumos decît sufrajul universal, dar în practică nu este decît opresiunea
mulțimei, a ignoranței, a pasiunilor măgulite și lingușite de demagogi. Cînd știe cineva că toată
169
civilizația și cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp și
destulă neatârnare pentru a le învăța și pricepe, cînd știe că nimicind capul unui învățat âi
nimicit învățătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, cînd știe apoi că
nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lingă sine și că ea și cu semenii ei voiește
a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul și demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului uni-
versal și al principiilor liberale (de care știu a se servi cu mare succes mulțămită credulității
maselor și slăbiciune! sau sentimentalismului oamenilor luminați) conduc lumea europeană la
distrugerea civilizațiunii — la haos.
[9 ianuarie 1879]
DIONISIE, MITROPOLIT AL DRISTULUI
Joi la 1 ianuarie a adormit întru fericire aici în București o persoană caic reprezintă o
veche eparhie, a cării interesantă istorie am schițat-o cu câteva trăsături de condei în articolele
privitoare la Basarabia. Acea persoană a fost Dionisie, mitropolitul Dristului și exarhul Dunării
întregi.
Cînd turcii, la-nceputul veacului al XV-lea, au luat toate cetățile de pe malul drept al
Dunării cîtc stăteau în stăpînirca lui Mircea cel Bătrîn, autoritatea bisericească a Țărei Româ-
nești au încetat dincolo de Dunăre, însă credincioșii — pe malul Mării Negre greci, iar pe malul
Dunării români — știindu-se fii ai scaunului ecumenic, se vede că vor fi cerut anume capi bise-
ricești ai lor, drept care pentru lungul întreg al Dunărei de Jos s-a înființat mitropolia Proilaviei
(Proilabum) cu reședința în actuala Brăilă, căci și acest din urmă oraș avea garnizoană turcească.
Mai tîrziu, și anume în timpul lui Ștefan Mare, turcii au ocupat Cetatea Albă de la gura
Nistrului, precum și Chilia, iar mitropolitul Proilaviei și-a întins și asupra acestor' orașe juris-
dicțiunea sa bisericească. Iar cînd turcii au ocupat Hotinul, ba chiar Camenița din Podolia,
mitropolitul Brăilei și-a întins și asupra lor autoritatea, deși-i veneau foarte peste mînă locu-
rile acelea.
Dar cînd s-a restituit Țării Românești Brăila și Giurgiu, cînd Hotinul, Cetatea Albă și
Chilia au încăput pe mina rușilor, atunci și mitropolitul Proilaviei a scăzut numai la eparhia
Silistrei dincolo de Dunăre, îneît el era suprema autoritate bisericească în Dobrogea noastră.
în secolul nostru a încetat însă abia a exista eparhia Proilaviei.
Dionisie venise la București pentru a pune la cale poziția bisericei din Dobrogea și a intra
cu eparhia sa în organizația bisericei autocefale române.
El era de 67 ani, fusese vicar al Patriarhiei și a administrat optsprezece ani eparhia.
în vremea ivirii schismei bulgare — căci se știe că bulgarii s-au rupt de scaunul ecumenic
în mod necanonic — Dionisie și colegul său, mitropolitul de la Varna, n-au roit să recunoască
autoritatea exarcului bulgar schismatic și în această atitudine a sa a fost sprijinit de populația
românească și de cea grecească de pe malul drept al Dunării. De gînd avea să-și întindă autori-
tatea asupra tuturor creștinilor ortodoxi, partea locului cari nu voiesc să recunoască schisma .
Venit la București pentru a recunoaște autoritatea bisericească și politicii a României, el a fost
foarte bine primit de I. P. S. S. Mitropolitul primat, iar în ziua de 1 ianuarie a oficiat chiar Ia
Mitropolie. C-o zi înainte de-a merge la palat, unde fusese invitai anume, a răposat.
]9 ianuarie 1879]
MOFTURI ȘTIINȚIFICE
„Românul” (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu știr ea că d. T. G. Ginvara a des-
coperit în Biblioteca Națională din capitala Fra-nciei două manuscripte de interes național. Foaia
publică eu plăcere o scrisoare și un articol al d-lui Giuvara, felicitîndu-l pentru lăudabila oste-
170
neală ce-și dăNlc-aNlezmormînta d^	Ia tara noastră si recomandă ca exemplul
acestui domn sa fie imitai de orice bun roman.
Iar modestul d. Giuvara, „cunoscînd zelul cu care bătrinul « Românul », stîlpul ziaristicei
noastre, apără și încurajează cu părintească binevointă tot ce-ar putea face să propășească,
fie întru cît de puțin, scumpa noastră literatură națională năseîndă^ [î]i trimite cu preferință
notița sa.”
Articolul învățatului tînăr e intitulat Două manuscripte romane ale Bibliotecei Naționale
din Paris necunoscute pînă acum și începe astfel:
Veste bună
în cursul cercetărilor mele . . . am avui norocul să dau astă-uară peste două manuscripte române despre a căror exis
teiiță nimeni nu știe nimic, nici chiar iscusitul bibliograf și profesor de românește, d. Picot.
Lucrul pare cam ciudat într-un oraș unde mii de români au trecut și trec încă. Totul sc csplică însă cînd voi zice
că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine. luni dc zile în Biblioteca Națională și să răsfoiască nu numai cataloagele, dar
încă și ele.
Apoi d. Giuvara povestește, cu aceeași prisosință de satisfacțiune personală, cită trudă
și-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-uțelegc că nu știe românește) l-a
rugat să-i indice titlurile exact în franțuzește, cum a făcut-o d-lui fără zăbavă, cum a făcut pe
file unse facsimile de pe pagine și cum a copiat unul din manuscripte, păstrind numărul șiru-
rilor și numerotarea pagmelor din original.
Cînd aude cineva de dczmormîntare de documente privitoare la țara noastră , de un interes
național, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin
care se îmbogățește, întru cît de puțin, scumpa noastră literatură națională năseîndă, apoi
mai văzînd și articolul care începe cu exclamația „Veste bună !” (dc astă-vară) și de norocul
dc-a fi întrecut pe Picot, s-așteaptă ... la ce?
Cel puțin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui
Mircea cel Bătrîn, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atîta șfară.’
Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sînt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici
din veacul nostru, al nouăsprezecelea, și anume tot lucruri cunoscute și cari se găsesc la noi
în țară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.
Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tînăr face mai multă vorbă, cuprinde
Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrîn, legat
în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie
scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin și Niculae Costin.
Iată ceea ce voia d. Giuvara „să aducă la cunoștința publicului român, și în special
tutor acelora ce iubesc bătrînele noastre tradițiuni naționale și rămășițele ce strămoșii ne-au
lăsat împrăștiate pe ici pe colo”.
§ Tant de bruit pour une omelette!
Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700
și ceva); Șincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules cîteva mii, Hîjdeu ase-
mene, dar nici unuia din aceștia nu i-a venit în minte să facă atîta vorbă zadarnică. Mai adăo-
găm, că pentru a constata vechimea manuscriptelor, învățatul d. Giuvara a avut nevoie de ...
Tocilescu.
Sfatul ce avem noi a-1 da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură națională năseîndă,
care pînă acuma — slavă Domnului — n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată și încurajată de
bătrinul „Românul”, are nevoie de mai puțină suficiență și de mai multă modestie, mai ales din
partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic și cari vor să-și cîștige un modest nume prin
copiarea Vămilor văzduhului.
Iar cît despre rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe colo, primejdia ase-
menea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. O. A. Rosetti, îneît strămoșii
d-sale nu ne-au împrăștiat nimic, cel puțin în limba românească nu.
Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranța sa, atribuind-o tutor; căci, înainte
de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-n-
trebe și pe alți creștini cită importanță pot avea.
Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat și d. Giuvara și anume la Descrierea
Chinei, scrisă slavonește de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numește, c-o
consecvență demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deși vestitul spătari nu pare a fi fost
rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgînul, din ținutul Vasluiului.
Despre acest manuscript — zice d. Giuvara — a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Ure-
chia). Vestitul anonim a vorbit multe și mărunte în viața sa, numai nu prea de seamă, ceea ce
se dovedește și din cazul de față, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce
171
nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu știu încurcata de slavonească — iar la
Vămile Văzduhului se pricep amîndoi.
[11 ianuarie 1879]
[„ÎN NUMĂRUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE
în numărul nostru de la 20 decemvrie anul trecut am spus că ceea ce nu voim este inca-
pacitatea erijată în titlu de -merit; prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandație]
Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare ț Merit 1 Știință ? Avere ? Caracter ?
Nimic din toate acestea.
Se cere să fii războtezat în numele tatălui: O. A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfîn-
tulul Duh : Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, și merit, și știință, și avere.
A nu ști carte, amu fi învățat nimic serios în viață nu este, în sine privit, nici nenorocire,
nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viața statului, căci marea mulțime a activită-
ților omenești nu exige decît puțină știință teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte cînd brațele
cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare și lor și societății, în loc de daltă, mistrie,
coarnele plugului, bardă și gelău apucă condeiul și vor să stăpînească un popor. Ei bine, sînt
o mulțime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă știință teoretică
decît un țăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Și, ca să cităm un caz concret și foarte carac-
teristic, spunem că șeful diviziei școalelor în Ministeriul învățăturilor Publice este un funcționar
care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un țăran sau un lucrător.
Acest caz nu-1 cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administrației publice gem de
asemenea înțelepți — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca școala
și învățăturile publice — de la universitate începînd și pînă la școala rurală — să fie adminis-
trate de oameni cari nici la școală au îmbiat, nici vro învățătură acătării au.
Daca cineva nu se pricepe în țara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva : se
face liberal, strigă prin mahalale contra reacționarilor, jură în numele trinității Rosetti-Bră-
tianu-Carada, se face luntre și punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă,
altuia că i se va arenda o moșie a statului fără parale și — patria c mintuită.
Putem zice de-a dreptul că partidul liberal (roșu) reprezintă la noi o sumă de oameni,
parte ignoranți, parte și ignoranți și tîrzii la minte, și că acest partid formează la noi în țară,
ca și fracționiștii în Moldova, acea coalițiune vecinică pe care cei scăpătați pe scara naturii și
a muncii o formează pururea contra cuminției, a învățăturii și a meritului.
Și cu toate astea ce fin, ce gingaș organism e statul, ca tot ce produce înțeleaptă natură !
Cum în consecuțiunea de generații și într-o dezvoltare sănătoasă ajung sus tocmai elementele
de care societatea are mai multă necesitate ! în epoce eroice, cînd lupta pentru existență e grea,
curajul, puterea de sacrificiu, caracterul nestrămutat care nu cunoaște frică de moarte, ajung la
cîrmă și mănțin cu tărie existența statului; cînd, din contra, viața fizică a statului e întrucîtva
asigurată și cînd munca și tendența de economie ajunge a fi firul roșu al vieții naționale, ajunge
sus știința disciplinată și cunoscătoare, căci științele nu sînt decît ochii muncii^
Nu se poate aștepta — se-nțelege — ca-ntr-o țară ca a noastră, care a admis toate formele
de organizație a celor mai înaintate țări, aceste forme să se întrupeze numaidecît în oameni pe
deplin potriviți cu statura intelectuală, cu grelele și gingașele [probleme cu cari sînt însărci-
nați. Nivelul culturii generale a nației nu-1 poate ridica nimeni crr umărul — timpul și munca
împlu neajunsurile. DarTceea ce ar trebui să se observe' e tendența spre bine, voința de-a numi
oameni cari se pricep în cutare ramură, începutul unei luări în serios a vieții statului.
Conservatorii, oricîte rele s-ar zice despre ei, sînt singurul element neesclusivist din țară.
Nu s-a aflat judecător bun pe care ei l-ar fi depărtat pentru că profesează cutare credință po-
litică, nici profesor, nici vameș, nici casier cari, buni fiind, ar fi fost înlăturați pentru motive
politice, dacă își vedeau numai de lucru și nu prefăceau dreptul lor politic într-o unealtă de agi-
tație scandaloasă, de turburare și de ambiție neînfrînată.
Un guvern conservator, cu toate defectele inerente mai mult epocei decît persoanelor
dominante, alege totdauna grîul din neghină și, dacă rămîne neghină pe ici pe colo, e semn
că grîu nu e îndestul. în adunări conservatoare se va vedea totdauna floarea nației, tot ce ea
are mai însemnat ca știință., avere, caracter sau experiență întru alo țării, ba într-o asemenea
adunare opoziția chiar c reprezentată prin oamenii cei mai însemnați pe cari-i are.
172
Singură deosebirea numai că, sab conservatori ambiția personală e restrînsă prin puterea
lucrurilor Ia valoarea individului, e destula- deja pentru a da. partidului conservator o inze,
cită unportanța asupra celorlalte. Liberalii, din contra, sc folosesc dc ambiția exagerată a- oa-
menilor de puțină valoare pentru a ajunge și. a se mănține la putere. Dar precum un venin,
oricât; de plăcut ar fi la gust, ram ine venin si distruge organismul căruia pentru cîtva timp ia
sporit prin surescitațiune febrilă puterile, tot așa și ambițiile diverse ale liberalilor au condus
partidul la descompunere.
De la începutul alcătuirii ministerului Brătianu, el s a transformat intr-un caleidoscop care
ne-a arătat pe rînd prefacerea personalului chemat a-1 compune prin trecerea la minister, fie-
care la. rîndul său, a tuturor corifeilor din ortaua roșiilor de toate nuanțele.
Lucn?11 a a'Juns a fi () niare greutate dc învins pentru, d-nii Eosetti-Brătianu din. cauza
neputinței în care se află de-a satisface îndestul de repede nerăbdarea tuturor nulităților ma-
relui partid.
Supărarea colora ce rămîn în așteptare devine din ce în ce mai mare și nu puțină turburase
provoacă în rîndurilc majorității din Cameră.
Și cu toate acestea d-nii Eosetti-Brătianu nu dispun de alt mijloc pentru a se măntinea.
Astfel Incapacitatea — numai cu ambiție și cu lăcomie să fie unite — devine neapărat în Ocini
capilor liberali un titlu dc merit; iar nulitățile, ajungînd miniștri ai M. Sale, pentru a se simți
în minister ca acasă negreșit că vor căuta să se înconjure cu ipochimene după chip și asemă-
nare, îneît pe această cale prostia, și neștiința sînt brevetate ca titluri dc recomandațic.
[12 ianuarie 187!)J
[„TOT ÎN N-RUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE...”]
Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie, în care am arătat din nou cele ce am zis dc atîtca
ori, că reacție în adevăratul înțeles al cuvântului nu există și nici poate exista în țara noastră,
am spus între altele că combatem împresurarea prerogativelor puterii executive de cătră Camere,
combatem violarea legii fundamentale prin înțelegeri, după convenințele momentului, între
miniștri și reprezentanții din Adunări, spre a se eschiva responsabilitatea miniștrilor, adă-
postiți în dosul Corpurilor legiuitoare.
Care este îndealtmintrelea înțelesul constituționalismului dacă nu neatîrnarea puterilor
statului și responsabilitatea fiecăreia din ele*? Și care e înțelesul unei Camere legiuitoare dacă
ea face pe sub mînă tot ce-i cerc ministrul și-1 acoperă cu figura ei, ea care n-are nici o res-
ponsabilitate ?
înainte toate puterile statului erau împreunate într-o mînă : coroana era supremul legiui-
tor, administrator și judecător.
Se-nțelege că atunci se putea întîmpla cazul ca judecat și judecător, administrator și admi-
nistrat, controlor și controlat să fie una ș-aceeaș persoană și că cel ce avea puterca-n mînă
să-și croiască legi după bunul lui plac.
Dar astăzi nația, care nu numește nici funcționari, nici miniștri, și care nu-i în stare a-i
controla și a-i trage la răspundere direct, își alege mandatarii pe cari-i însărcinează cu această
afacere importantă sub presupunerea bona fide cumcă acești mandatari formează într-adevăr
un corp deosebit de puterea executivă, nu însă o companie de controlori cumpărați de cătră
cei controlabili și înțelegîndu-se cu ei pe sub mînă, pentru a face treburi împreună. Afară de
asta mai e și un alt inconvenient: guvernul trebuie să fie al țării întregi, fără deosebire de parti-
zi, pe cînd Camera va lucra mai totdauna în sensul unilateral al unei partizi.
Inconvenientul cel mai mare din toate însă este că Adunările nu pot fi făcute răspunză-
toare de voturile și actele lor și că nația, singurul lor judecător, nu c-n stare direct a face alt-
ceva decît a alege alți oameni atunci cînd actele și voturile rele sînt consumate de mult; pe cînd
guvernul, dc la miniștri începînd și pîn-la copist, e și trebuie să rămîie răspunzător de tot ceea ce
face. A confunda însă atît de rău lucrurile precum se-ntmplă astăzi, a se anihila guvernul în
favorul Camerelor și Camerele în folosul guvernului este o dovadă mai mult că n-avem a face
nici cu guvern într-adevăr responsabil, nici cu Camere într-adevăr controlatoare a actelor lui,
ci c-o societate dc exploatațic în care unii joacă pe miniștri, alții pe legiuitori.
173
Din capul locului am văzut că Adunarea actuală a împreunat toate puterile statului:
puterea Domnului, atribuțiile executivei, a justiției. Din cazul locului onorata Adunare s-a
numit suverană, pe deplin stăpînă pe oameni, pămînt, bani, oștire, pe toate celea, ca și cînd
ar fi luat țara în arendă sau în otcup și ca și cînd, afară de Adunări, nu mai c suflet de mu-
ritor care are dreptul de a zice și el cuvîntul său în privirea acestei țări.
Cu toate acestea Domnul are drepturi mult mai mari decît Adunarea. El are liberul veto
în toate împrejurările, el poate da pe miniștri în judecată ca și Camera, consiliarii lui sînt
răspunzători înainte-i ca și înaintea Camerei. Pentru a scăpa însă de această responsabilitate
Camera și d-nii miniștri ce fac ? Se înțeleg, după convenințele momentului, acum intr-un chip,
acum într-altul cu totul contrariu, și înaintea M. Sale cabinetul apare totdauna curat ca ză-
pada și ocrotit de voturile neconstituționale ale unei Adunări care, la rîndul ei, nu poate fi apu-
cată Și trasă înaintea judecății de nimenea.
Acesta e sistemul cel mai nou, inventat anume de d. C. A. Rosetti, întîi pentru a scăpa
de orice responsabilitate pe confrații din ministeriu, al doilea pentru a escamota coroanei dreptul
ei de control legiuit asupra actelor guvernului, al treilea pentru a face iluzoriu dreptul pe
care îl are nația de a-și exercita controlul în afacerile publice. Pe această cale de nelegiuită
suveranitate d. C. A. Rosetti a condus sistematic Adunarea spre... republică.
Căci în republică așa este. Capul statului e șeful, nominal adesea, al unui partid și n-are
nici un control și nici o putere, iar majoritatea intimplătoare e stăpînă pe destinele țării.
Căci majoritățile.sînt întîmplătoare, adesea absurde chiar, pe cînd statul ca’ființă orga-
nică și răsărită pe cale istorică are nevoie de puternice elemente de stabilitate. își poate oricine
închipui în ce stare ar ajunge un stat guvernat azi de-o părere, mîne de alta, guvernat de
fluctuațiunea numărului într-o Adunare. Căci majoritatea ce-o capătă un proiect nu dove-
dește că acel proiect e bun, pentru că numărul aderenților nu c inspirat numai de dreptul
cuvînt, ci de interese de grup, de fotoliu, ba adesea de interese personale chiar.
Cîteva cazuri de amestecul Adunării în tot ce n-o privește vor ajunge pentru a ilustra
linia ei de purtare. Astfel, cu ocazia formării bugetului pentru anul 1877, Camera a luat iniția-
tiva facerii lui, și aceasta fără de nici un drept, căci dreptul este al ministrului; el are să-1
elaboreze, să primească aprobarea domnească și să-l aducă în Cameră pe singura cale consti-
tuțională, aceea a mesajului domnesc. Daca în buget ar fi cifre fictive și erori intenționate,
cine e răspunzător? Camera? Am arătat că ea se sustrage oricărei responsabilități. Ministerul?
Se ascunde dindărătul Camerii și astfel buna-credință în cheltuielele statului rămîne o iluzie.
Asemenea am văzut Camera servindu-se de dreptul ei de interpelare, adecă de dreptul
de-a cere lămuriri, pentru a lua hotărîri politice de cea mai mare gravitate prin votarea de
moțiuni de trecere la ordinea zilei. Astfel, de ex. Camera a refuzat de a retroceda Basarabia
și a primi Dobrogea și în urmă tot acea Cameră a cedat Basarabia și a primit Dobrogea tot
prin o moțiune, toate pentru a scăpa pe miniștri de sub responsabilitatea cuvenită. Pentru
a vota o pensie de 100 de franci unei văduve se cere o anume lege, pentru a primi pe un
singur om în cetățenia statului român se cere o lege trecută prin Cameră și prin Senat și sanc-
ționată de Domn; pentru a ceda o bucată mare a țării, pentru a primi o provincie e de
ajuns... o moțiune.
Lucrul e absurd, însă în Camera suverană a d-lui C. A. Rosetti toate sînt cu putință.
Să mai pomenim oare alte amestecuri? Dar Camera aceasta și-a arogat dreptul de-a indica
persoanele ce sînt a se trimite cu misiuni în străinătate sau a cerut revocarea de agenți diplo-
matici, deși lucrul e de-o estremă gingășie. Asemenea am văzut Camera desființînd prin o lege
sentința dată de Curtea de Casație în privirea maiorului Pilat (ginerile d-lui C. A. Rosetiti),
am văzut pe comitetul de acuzare în contra fostului cabinet arogîndu-și atribuțiile procurorilor
și a judecătorilor de instrucție, am văzut pe acei d-ni făcînd perchiziții, despecetluind și publi-
cînd scrisori private, violînd domicilii; am văzut cu un cuvînt Camera'dîndu-și aerul de Con-
vent național, iar comitetul ei luîndu-și rolul și puterile unui Comitet de Salut'Public.
Astfel statul român devine în mîna așa-numiților liberali o unealtă pentru ca indivizi
obscuri să-și realizeze urele și dușmăniile, să-și sature lăcomia, pentru a da vînt în sus nulităților,
iar, spre a scăpa de urmările legiuite a unor asemenea turpitudini, tot guvernul, de la ministru
pînă la copist, se ascund îndărătul unei majorități care ca mini ți se va părea că n-au
existat de cînd lumea.
Și toate acestea se acopăr cu fraza că între guvern și Cameră e înțelegere. Apoi să ne
ierte: între înțelegere și complicitate e deosebire cit cerul de pămînt. Complici sîut toți la
comiterea de crime chiar, dar înțelegere cinstită nu se poate numi aceasta.
/18 ianuarie 1879J
174
[„ESTE MIȘCAREA DIN MOLDOVA FACTICE...”]
Este mișcarea din Moldova factice și o operă a d-lui Cogălniceanu, precum zice „Românul”,
sau este, un sîmbure real în ca — iată întrebarea. Văzând că cestiunea servă ca argument pro
și contra unui om, am fi într-adevăr ademeniți a crede că mișcarea e factice, ca multe lucruri
de la noi din țară; dar din nenorocire d. Cogălniceanu nu este inspiratorul nemulțumirilor gene-
rale din Moldova, ci d-sa le dă numai accentul cuvenit prin organul amicilor săi politici.
„Românul” este așadar desigur inexact cînd atribuie d-lui X. sau „României libere” începă-
tura mișcării semnalate, căci aceasta e împărtășit ă de organe de cea mai deosebită nuanță politică.
Semnalul l-a dat „Vocea Covurluiului”, organ mai mult conservator. Apoi a urmat „Steaua
României”, organul tuturor oamenilor onești din Iași, pe cari gospodăria bandei fracționiste
i-a înspăimîntat și i-a îngrămădit la un loc spre comună apărare. S-au asociat la mișcare
„Curierul intereselor generale”, care nu c de nici o nuanță politică; în fine însăși „Ștafeta”,
organul fracționiștilor, sprijină nemulțumirile moldovenilor.
între gazetele din Moldova, cea mai mică, dar nu cea mai rea, „Muncitorul”, redijat de
d. Rosetti-Tețcanu, care n-a avut niciodată simpatii tocmai pronunțate pentru d. Cogălni-
ceanu, scrie in termeni mult mai aspri despre starea rea a Moldovei decît chiar „Româ-
nia liberă”.
Se înțelege că prin asta noi nu ne facem ci tuși de. puțin apărătorii d-lui Cogălniceanu.
Constatăm numai, în interesul adevărului, că acum ca totdeauna „Românul” caută a. da
lucrurilor un caracter neadevărat, prefăcînd cestiuni într-adevăr grele în cestiuni de cote-
rie și de persoane.
[20 ianuarie IStOJ
CIUMA
Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estra-
gem următoarele.
<După> Croniști vrednici de crezare, spun, că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creștine încă
(125 ani înaintea lui Cristos) și anume pe țărmii de nord al Africei. Totuși începutul istoric
al epidemiilor de ciumă datează, de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală
s-a ivit pentru întîia oară pe pămînt european — la Constantinopole — sub numele de ciuma
lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a și mănținut pe pămînt european cu întreruperi mai
lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă pînă la 1841.
Stările politice și sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoștința
deplină și neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mișcare religioasă,
cruciatele și războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea și răspîndirea epidemiei în Europa.
în jumătatea a doua a sutei a șasea ciuma se lăți în împărăția romană a răsăritului, asupra
Europei de sud, de vest și de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589).
Din suta a șaptea pîn-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se îmulțiră într-un mod
înspăimântător.
Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deși în suta
a cinsprezecea și a șaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuși fură și lungi inter-
vale libere de boală.
în mijlocul sutei a șaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani — ciuma scăzu
în Europa. în suta a optsprezecea a mai fost cîteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia
1720, Messina 1743, Dalmația 1783, Polonia 1797).
în suta a nouăsprezecea epidemia, afară de țara turcească, a izbucnit aproape esclusiv
numai în țările megieșite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lîngă Marea Neagră și pe Peninsula
Balcanică, deci în Muntenia și Ardeal la 1813, 1828, 1829 ; la Silistria 1831; la Odessa 1837 ;
în Rumelia 1838.
Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1811, ciuma pieri din Europa,
La 1843 ea pieri și din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit cîteva cazuri izolate în Egipet.
175
o
D. Drasche urmează descriind in citeva linii epidemiile din Viena, cari s-au-neeput la 1197
și s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii .1318 si 1350
ciuma a bintuit atît do cumplit incit familii întregi s au stins cu desăvirșire, stradele era.u
pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din unul 134.9 a rămas ii(‘strînsă.
Sute de oameni mureau pe zi, toți morții — bogați și săraci împreună - erau aruncați într-o
groapă comună.
în suta a XV și a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. în cea de la 1410 muriră
o mie de studenți.
în suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de
soiul ei. Mai cu seamă la 1679 și la 1680 tulburarea și frica erau atît de mari incit nimeni
nu cuteza să îngrijească de nenorociți! bolnavi. Se făcu un 'apel public cu trîmbițe și surle,
dar în zadar. Atunci bărbierii fură legați și criminalii fură scoși din temnițe și puși cu de a
sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12000 de locuitori — desigur a patra, parte a populației
orașului — muri atuncea.
Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate
celelalte, din Ungaria. Numărul inerților a fost 8611 din 9565 îmbolnăviți,
<>
Precum delta rîului Gange c locul originar al holerci, tot astfel orientul Africa de
Nord poate împreună cu Siria și Asia Mică — e patria ciumei. Dar nici aicea nu c o boală
permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.
Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo și-au luat
începutul. Europa a fost totdauna infectată despre Orient. Pe cînd în alte veacuri ciuma se
întindea, asupra unei mari părți a Asiei și preste tot continentul european, în Africa se mărgi-
nea numai la țărmuri. Niciodată, n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Sencgambia. Deși epidemia
e cam indiferentă față cu climatul sau cu gradele de căldură și de frig, totuși o prea mare căldură
sau un frig prea mare o împiedecă. în regiuni tropice n-au fost nicicînd ciumă. Sezonul ciumei
în Egipt bunăoară, e aproape totdauna de la noiemvrie pînă la ianuarie, adecă. în timp mai mult
răcoros. Pe cînd acolo încetează în lunile calde, iulie, august și septemvrie, în Europa c tocmai
atunci mai primejdioasă. înălțimile îi sînt indiferente — ea urcă Atlamb și tăpșanele
din Curdistan.
Ciuma în patria ci — la Nilul do jos — nu se ivește în tot anul, ci cam tot după patru,
cinci, adesea și mai inul ți ani și atuncea ține uneori citeva luni, alteori ani dupăolaltă.
❖
Kăspmdirca ciumei se îutîmplă prin infecțiunc anume prin cei bolnavi. Aceștia, sînt obiec-
tele de căpetenie ale infecțiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient.
Numeroase și incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se
poate spune sigur dacă și cadavrele sînt contagioase, deși credința aceasta a existat, căci era
oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumați.
Dovedită este asemenea infecțiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăși și
pinze de așternut; prin mărfuri și scrisori însă nu. Contagiul c lipit de obiect pentru uz mai
îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.
Deși ciumatul poartă în sine și cu sine materia contagioasă, totuși aceasta nu se trece
prin contact, adecă prin atingere, deși aceasta e credința generală. Tocmai credința asta a
contagiozității formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credință aducea
stagnațiune în comerț și industrie, rumpea legăturile cele mai gingașe și mai sfinte/ degenera
in egoism și în adevărată barbarie.
[21 ianuarie 1879]
[„VORBIND ÎN UNUL DIN N-RII NOȘTRI TRECUȚI...”]
Vorbind iu unul din n-rii noștri trecuti despre ceea ce se numește mișcarea din Moldova
am spus că nu d. Cogălniceanu a inventat-o, ci d*nia lui s-a făcut numai organul ace-
lei frămîntări.
17 6
Noi nu combatem și nu apăram pe ilustrul om de stat, a căruia specialitate, cînd se aflăm
opoziție, sînt durerile Moldovei, dar, ca istorici credincioși, ne vom întreba cînd îi vin d-lui
Cogălniceanu accesele de moldovenism, cit îl țin și ce rezultat practic au.
Pe cînd d. Cogălniceanu nu intrase încă în cabinet interpela guvernul în privirea redusei
stări a Universității de Iași și. .. avea cuvînt. Intr-adevăr, mme-n lume nu-și poate închipui
ceva mai decăzut și mai netrebnic decît Universitatea din Iași ca întreg. Pe lingă o samă
de profesori buni, sînt alții pentru cari scrisul și cititul deja prezintă greutăți neinvincibilc,
între cari cităm de ex. pe actualul profesor de filozofie de acolo, (-are nu-i în stare a construi o
frază corectă și e atît de mărginit îneît numele filozofilor celor mai vestiți, germani sau fran-
ceji, îl scrie cu u scurt la sfîrșit (de ex. KanUz, DescartesuJ, necum să fi înțdegînd ce zic
acei oameni. Pe aceeași scară, de ignoranță e d. 'Vizauti, profesorul de limbă română, și alți
ipochimeni.
Dar pe lingă prostia și ignoranța multora din ei se adaogă și alte rele. Dacă, buni răi
cum smt, și-ar vedea dc lucru, poate că cu vremea ar deveni niște profesori mediocri cari ar
împlini și ei, cu greu, un gol. Dar, numiți printr-un concurs la care întimplarea joacă, rolul
de căpetenie, inamovibili cu toate acestea, cum au ajuns să aibă o catedră leagă cartea de
gard si nu se mai ocupă cu știința ce au a. o preda, ci cu ... politica. Căci d-nia lor aspiră
la lucruri mari — la. senatorie, deputăție, ministerie- la posturi diplomatice, misiuni științifice
plătite din buget etc. etc. etc.
Unn cuvînt statul plătește*, acolo o sumă de individe cari iscălesc în condica de prezență
fără a fi ținut c^	n-au nici un elev, pentru că nu se găsește om care să voiască
a și pierde vremea cu dînșii, cari nu știu studiile ce le predau, pentru că nu știu scrie, cari au
prefăcut catedrele în sinecure, nu-nvață nici singuri nimic și nimic nu predau elevilor, din
care cauză. Universitatea e dispopulată, și la unele facultăți, de ex. la litere, sînt 5—6 profesori
și 3 (‘lovi poate. Nu zicem că toți profesorii sînt astfel, căci sînt și oameni vrednici, p<^ deplin
serioși și cu învățătură la acea. Universitate, dar despre numele acelora nici n-auzi vorbiudu-se,
tocmai pentru că-și văd. pur și simplu de catedrele lor și nu s-amestecă în politică.
Așadar d. Cogălniceanu avea dreptate cînd se plîngea de starea pustie de părăginire a
Universității din Iași, dar care a fost rezultatul practic al interpelărilor sale? Intrarea sa în
minister. Universitatea a rămas în știrea lui Dumnezeu, ca și mai nainte; d-nii Vizanti, Cli-
mescu, Tonescu, Leonardcscu, Glieorghiu, ^endrea au continuat a face politică, și a-și neglija
catedrele-, iar d. Cogălniceanu, puternic ministru la externe, nu se mai preocupa dc fel de nuli-
tățile despre cari făcuse atîta vorbă.
Dar daca rezultatul interpelării n-a fost decît intrarea sa în minister, oare acest rezultat
n a fost cumva scopul interpelării?
Acum să venim la Moldova. Vorbele „Românului” despre durerea marc ce o arc pentru
pierderea Basarabiei, despre adînca îngrijire ce-1 preocupă. în ccstiunea evreilor, sînt și acum,
ca totdeauna, mofturi. Basarabia e din zestrea și teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare
moldovean simte mult mai adine acea pierdere. Dacă. în Moldova va arde un sat, desigur că vor
compătimi si alți români d-această întîmplarc, însă cei cărora le-au ars satul vor avea durerea
imediată. Tot așa e și cu ccstiunea evreilor, care e mult mai gingașă, mai primejdioasă și mai
imediată în Moldova decît în Muntenia.
C-un cuvînt d. Cogălniceanu are dreptate cînd apasă asupra acelor stări de lucruri, dar —
care va fi rezultatul practic al acestei înduioșări? Intrarea sa în minister. Atunci Moldova va
rămînc în știrea lui Dumnezeu ca și piuă acuma și d-sa — puternic ministru de externe — nu se
va preocupa mai mult de acele dureri.
Oare acest rezultat practic nu este cumva scopul d-lui Cogălniceanu? Non bis in ideni]
mijlocul, odată tocit cînd cu interpelarea în privința Universității, nu mai prinde astăzi loc.
Nemaiauzită însă și necalificabilă c purtarea „Românului” cu fostul ministru, care, orice
s-ar zice, a fost singurul om c-o inteligență superioară în cabinetul de nulități a d-lui I. Bră-
tianu. Iată ce zice numărul de joi al „Românului” :
Avem a face c-o personalitate care nu e tare în ceea ce privește aritmetica; afară doară numai de cazul cînd o
vorba să-și asigure foloase de natură a fi socotite prin regulele aritmeticei și mai cu osebire prin acea operațiune ce se nu-
mește 5uslrac^u.nc.
Va să zică fostul coleg al d-lui Brătianu e un suslractor. Deie-ni-sc voie a întreba, oare
colegii săi rămași în minister ce sînt, ce pot fi, cînd au servit doi ani și mai bine alături1?
Cînd d. Cogălniceanu reprezintă țara la Congresul de la. Berlin, atunci d. U A, Rosetti
declama în Cameră că ministrul de externe c sublim ; astăzi știți ce zice „Românul” ?
Vom răspunde astăzi printr-un simplu avertisment la această necalificabilă exploatare a celei mai delicate și peri-
culoase cești uni ( a evreilor).
177
După cil știm cslc în dosarele ministerului de externe o oarecare hirlie — considerata un moment ca dispărută —
de natura a arăta lămurit țării cine o poale serul cu credință și patriotism in cestiunea curcilor și cine și tu ce scopuri
este capabil de a o compromite.
Va sa zică, din sublim^ d. Cogălniceanu a devenit un om ce nu poate servi cu credință si
patriotism interesele țării, a devenit... trădător.
Vuobus liligantibus tertiiis gaudet. Nouă ne poate fi indiferentă aceasta în familia libe-
ralilor; ceea ce nu e insă indiferent c priveliștea dezgustătoare ce ne-o prezintă astăzi orga-
nul guvernamental.
Doi ani și mai bine d. Cogălniceanu a fost sufletul cabinetului Brătianu ; astăzi ministrul
abia demisionat e numit în coloanele „Românului” hoț și trădător. Dar dacă este astfel de ce
nu l-au dat iu judecata Curții de Casație. Cine e „Românul”, că amenință cu avertismente
cind, fiind numai simplă bănuială de vină, colegii săi ar fi trebuit să-l trimită în judecată?
Si dacă n-au făcut-o pîn-acuma, ce sînt atunci d-nii Rosetti și Brătianu, foștii săi colegi.
Nu sînt complici deopotrivă condamnabili?
Acuzările aduse sînt atît de grave îneît credem că e datoria celui învinovățit de-a răs-
punde limpede la ele.
ianuarie 1879]
[„CESTIUNEA SCĂDERII...”]
Cestiunea scăderii rublelor sau, mai bine zicînd, a impunerii lor cu curs obligatoriu de
patru franci e asemenea una din cele mai simțitoare spolieri de care s-a făcut vinovat guvernul
radical față cu țara.
^u'l combatem pe d. Dim. Sturza îndeosebi în privirea aceasta, pentru că numele d-sale
e numai victima acelei măsuri; pentru că roșii au știut totdeauna să ademenească pe un om mai
bun și mai conștiințios decît ei ca să le scoată castanele din foc, pentru că și d-sa este unul
dintre aceia cari, pentr-o ambiție rău înțeleasă, se pun la serviciul acelei bande, ponegrindu-se
pe sine și mîntuind popularitatea, cîștigată prin amăgire, a d-lor Rosetti-Brătianu.
Căci iată care e sentimentul publicului mare.
Cel care s-a culcat ca aseară c-o mie de franci avere și se scoală a doua zi numai cu nouă
sute douăzeci și cinei de franci, ca și cind cineva i-ar fi spart lada peste noapte, numește
aceasta sau o hoție sau un impozit . Publicul mare îndeosebi o privește cu drept cuvînt ca pe-o
hoție, deși nu știe că ea s-a comis acum trei ani, nu ieri alaltăieri, că s-a comis în momentul
în care cursul rublei s-a fixat la patru franci și s-a continuat asupra țării întregi piuă în momen-
tul reducerii.
Și toate acestea pentru ce? Spre a se arăta slugarnici și supuși puterii vecine, pe care
o batjocoriseră la Mazar Pașa, pentru ca îndată ce au venit la putere să-i facă cele mai mari
concesiuni. Căci, îndată ce armiile rusești au început a lua fața pămîntului românesc pe tălpile
lor, decanul ziaristicei liberale afirma că valoarea rublei e științific stabilită la 4 franci șț nimeni
să nu ducă grijă, căci reacția face din rublă numai o armă de opoziție. Iar cind Rusia a dat
guvernului, sub titlu de venituri ale moșiilor din Basarabia, un milion de ruble subsidiu de
război, „Românul” spunea că un cal de dar nu se caută la măsele.
Iată dar calul de dar costîndu-ne intr-o singură noapte douăsprezece sau treisprezece
milioane, căci, departe de-a fi un cal de dar, e asemenea calului pierzător pe care Ulis l-a intro-
dus înlăuntrul Troiei pentru a aduce asupră-i dezordine și ruină.
Reducerea, considerată ca impozit, e însă atît de apăsătoare incit nu se poate asemăna
cu nici una din dările actuale, nici prin înălțimea ei, nici prin rigoarea și spontaneitatea perce-
pere!, nici prin nedreptatea repartițiunii.
Căci această dare, percepută într-o singură noapte, e mai marc decît venitul tutunurilor
perceput în cursul unui au, mai mare decît toate dările directe cătră stat și, în fine, e egală cu
pretinsul deficit lăsat de conservatori după cinci ani de guvernare, deficit scornit atunci de
liberali pentru a acuza pe cabinetul Catargiu c-ar fi ruinat finanțele țării, deși rămășițele
încasate puțin mai tîrziu l-au acoperit și întrecut.
178
O-un cuvînt ca impozit e mare, pentru că întrece pe toate celelalte, și e de-o înălțime pe
care o putem cel mult presupune, nu cunoaște.
E riguroasă, pentru că se percepe c-o repejune ruinătoare, fără ca cineva s-o poată preîn-
tâmpina sau ocoli, și asemănătoare eu contribuțiile de război sau a birurilor impuse peste noapte
de turci sau de tătari.
în fine e nedreaptă, pentru că nu lovește venitul sau averea reală a omului, ci posesiunea
vremelnică, adecă pe cel ce se-ntîmplă a avea rubla în mînă, fără, ca să fie a lui.
Acuma d. Dim. Sturdza poate vedea singur cît de plăcută, e acuzarea ce a ridicat-o în
privirea pretinsului deficit al conservatorilor, acuma cînd d-sa, fără de vină, se vede acuzat
de public c-ar fi adus această, pierdere și poate vedea totodată cum lucrurile se răzbună prin ele
înșile în lumea aceasta, cum d-sa e numit autorul unei pierderi egale cu deficitul conservatorilor,
pe care-1 ilustra prin țifre și socoteli iscodite. Dac-am fi atît de nedrepți ca și d-sa am putea
să ne bucurăm de ceea ce i se-ntîmplă, dar cu prețul neadevărului nu avem obicei a ne cum-
păra popularitate. Destul numai să spunem adevărul pentru a se vedea în ce grad c și
d-sa vinovat și complice cu roșii.
Întîia vină, este ordinul dat, se vede, caselor publice de-a se desface pe cît cu putință
de ruble.
Plata cupoanelor obligațiilor domeniale s-au făcut înainte de scădere; bonurile de tezaur
nu s-au preschimbat, pentru ca lumea să fie silită, a primi rublele înainte de scăderea lor;
afară de asta s-au făcut plăti enorme, s-au plătit lefile toate pînă în ajunul zilei în care s-a
publicat decretul. Apoi măsura nu rămăsese pe deplin secretă. Bancherii cei mari se vede
c-o aflaseră, pentru că galopinii lor au umblat toată noaptea prin cafenele și birturi oferind
rubla c-un mic scăzămînt pe hîrtie; iar lumea, adueîndu-și aminte cumcă „Românul” cu
cîteva zile înainte asigurase că rubla valorează științific patru franci, au căzut în cursa întinsă
de speculă, o speculă la care visteria a luat parte activă.
O altă, nedibăcie este scăderea rublei într-un chip încât părțile ei la un loc nu dau un
întreg. Patru piese de cîte 92 bani (25 capeici) nu fac la un loc 3 franci 70 bani; în fine moncta
de 75 capeici (3/4 rublă) nu e trecută în decretul domnesc, deci nu e cotată defel.
Intr-adevăr imputabilă din punctul de vedere al moralității politice este participarea
vist oriei la specula asupra scăderii rublelor; scădere pe care cercurile oficiale o știau de mai
nainte, iar publicul nu. Din momentul în care se vorbise despre scădere în Consiliul de Miniștri
visteria trebuia să-și păstreze rublele, cîte le avea, și să nu caute a se folosi de bună-cre-
dința publicului.
Cauza pentru care d-nii liberali au prefăcut visteria în Zaraflîc este îndoită : 1) pentru ca
pierderea încercată de poporul întreg să nu se reflecteze asupra visteriei 2) pentru ca să scape
de orice răspundere directă și controlabilă. Amîndouă scopurile acestea le-au ajuns prin amă-
gire și prin spoliare.
Scăderea în sine nu este răul cel mare. Adevărata hoție consistă în primirea din capul
locului a rublei pe patru franci, iar imoralitatea consistă în specula făcută de casele publice
asupra scăderii ce-avea să se-ntîmple c-o zi sau două mai tîrzin.
Dar asupra tuturor acestora vom mai reveni.
/2/ ianuarie 1879 J
[„ALALTĂIERI S-A ÎNTÎMPLAT O MINUNE...”]
Alaltăieri s-a întâmplat o minune.
Nn mai sîntem pe vremea făcătorilor de minuni, pe a lui Nevtinav împărat din Egipt,
de pildă, despre care vorbește povestea ciobănească a lui Alexandru Machedon că făcea, zice,
ostași de ceară; îi punea în șir pe o tavă și îi topea și numaidecât, într-o clipeală de ochi, se
topea oastea lui Darie împărat trimisă împotriva hii. Nevtinav era un mare feimecător, dar
minunea ce s-a întâmplat alaltăieri tot n-ar fi putut-o face.
„Românul” a vorbit adevărul — se poate mai mare minune? Și încă, așa de neted, așa
de cu prisosință, îneît articolul guvernamental care a văzut lumina zilii la 23 călindar (4 făurar)
pare ieșit dintr-altă pană, nu din cele obicinuite. Deci fiind aproape cu desăvîrșire identic
179
cu vederile noastre, îi. dăm locul de onoare și-l publicăm mai întreg, alirnînd de el un mic rezu-
mat și un scurt comentai.
Uită dar ce zice primul lîuciireșli ul ^RoinumihiP5 de la 23 călindar (I iamar).
Eslstcnța Camerelor actuale se scurtează din ce în ce mai mult prin necesitatea de a ajunge la alegerea și con-
vocarea Camerelor de revizuire. Propunerea de dcclarațiune că c trebuință a se revizui art. 7 din Constituțiunc este și
depusă de guvern de mai multe zile pe biuroul Corpurilor legiuitoare; în curînd va trebui a se face îulîia citire și apoi,
tlacă propunerea va fi adoptată, în 30 zile Camerele vor înceta fatalmente de a mai esisla.
Cu toate aceste, trebuie să o spunem cu adlncă părere de rău, Camera parc a nu prea avea conștiință de pozi-
țiunca în care se află șl de greutatea sarcinei ce mai are de îndeplinit pînă la expirarea mandatului său.
în loc de a se folosi do fiecare oră ce mai arc de trăit spre a săvîrși lucrări utile, carc ar recomanda-o țării și ar
facc-o să merite bine de la dinsa ; în loc de a căuta să termine cît s-ar putea mai repede votarea legilor urgen te ce sînt supuse
dezbaterilor oi; în loc de a se sili să îndeplinească cel puțin în parte programa de îmbunătățiri supusă ei prin discursul
tronului la deschiderea sesiunii actuale și primită cu fericire de dînsa prin răspunsul făcut tronului, își pierde din contra
un timp prefios în nesfîrșite discuțiuni chiar asupra cestiunilor celor mai neînsemnate.
Din cel mai neînsemnat articol de lege, din orice interpelare, din oricare ccstiunc de regulament cc-i place vreunui
membru al acestei Camere s-o ridice se face materia unor ncterminabile discursuri, nu numai fără un interes real pentru
cestiunea ce le servește de pretest, dar și de cel mai nenorocit efect pentru prcstijul regimului nostru parlamentar și
pentru îndeplinirea datoriilor ce are acest Corp legiuitor către țara ce l-a ales.
Simțul măsurii pare a fi cu totul necunoscut multora din oratorii ale cărora discursuri umplu dările dc scamă oficiale
ale ședințelor Camerei. Nu mai zicem nimic despre simțul datoriei. Dorința de a străluci pare a esercita singură cea
mai funestă tiranie asupra multor spirite. Dacă cel puțin această dorință ar fi servită cu inteligență și cu bun simț, dar
vai!
înamorați de laurii tribunii, pot să fie siguri că țara nu le va fi recunoscătoare dc stearpa lor muncă oratorică,
care oprește în loc munca producătoare. Publicul, ce arc mult bun simț, își rîde, cind nu se rcvolloază de arguțiele și de
subtilitățile ce servesc de bază la mai toate discuțiunile ce mistuiesc ședințele Camerei; el se indignează cind vede cum
cei setoși de vorbă caută nod în papură spre a putea vorbi și cum își pierd timpul pentru lucruri cu totul neînsemnate,
care, chiar dc ar rămînea greșite, n-ar compromite nimic; ol prețuiește cu drept cuvînt că cele mai multe din dezbaterile
ce absorb în deșert activitatea Camerei și chiar a guvernului, nevoit să urmeze toate discuțiunile și chiar toate capri-
țiele parlamentare, nu valorează de bunăseamă nici jumătate cît diurna deputaților, pentru timpul cît sînt ocupați în acele
seci dezbateri.
Avem convingerea că n-a existai pînă astăzi nici o Cameră cu mai bune simțiminte, cu mai mult patriotism și cu mai
mare dorință de a face binele pentru țară. Din ne lorocire aceste minunate simțiminte sînt în cea mai mare parte neutrali-
zate prin lipsa de orice tact parlamentar, prin ușii ința cu care se cere și se ține cuvîntul ore întregi și uneori prin lipsa con-
știința despre gravitatea unor dispozițiuni ce se iu și despre consecințele lor în practică.
Plini de idei greșite, considerăm libertatea cuvîntului ca un drept ce l-ar avea fiecare ființă vorbitoare de a rosti pc
lung și pe lat tot ce-i trece prin gînd, cu îndatorirea pentru toți aceia ce nu vorbesc să-l lase să povestească pînă în capăt lot
ce naște spontanei în creierii săi; nu băgăm de seamă că, practicînd în acest mod regimul parlamentar, compromitem
interesele țării și risipim chiar averea contribuabililor în diurne plătite pentru serviți! foarte minime.
Și în Englitera, și în Hdveția, și în Belgia se practică regimul parlamentar, în toată puritatea lui; dar ia să
cuteze un orator, și mai cu seamă unul de a doua sau de a treia mînă, sa ție un Corp legiuitor în loc cu discursuri nemă-
surate și va fi îndată pus Ia regulă de colegii săi. însuși d. Disracli, astăzi lord Beaconsfield, la începutul carierii sale parla-
mentare, cutezînd a se arunca în discursuri ce treceau peste măsura obicinuită, fu silit de mai multe ori să tacă prin protes-
tările colegilor săi și chiar să iasă din Camera Comunelor. La noi însă oricare vorbitor ce nu promite cîtuși de puțin a
deveni un lord Beaconsfield absoarbe timpul Camerei în discursuri ce țin oare întregi; o sută de deputați așteaptă în ne,lu-
crare, țara reclamă în deșert îngrijirea intereselor sale și contribuabilii plătesc 1a diurne pentru ca d. cutare să vorbească.
Nn astfel vom răspunde Ia așteptarea țării; nu astfel vom întări în România regimul parlamentar și instituțiunile
libere; din contra, le compromitem.
Conjurăm pe toți deputății ce au conștiință de gravitatea situațiunii pe care o desemnarăm să se întrunească și
să se concerteze spre a lua o altă direcțiune; să se hotărască fiecare a pune frîu mîncărimii sale de vorbă, cel puțin în ces-
tiunile ce nu le cunoaște și nu le-a studiat, căci altfel vom ajunge la espirarea mandatului legislatureî actuale fără ca ca să
aibă înscrise la activul ei acte care s-o recomande națiunii.
O
Pînă aci, „Românul” de la 23 călindar (4 făurar).
Va să zică „Românul” constată cu adîncă părere de rău că actuala Cameră :
n-are conștiință de poziția în care se află și de greutatea sarcinei dc îndeplinit;
își pierde timpul prețios în nesfîrșite discuțiuni asupra cestiunilor celor mai netrebnice;
deputaților le place a lua cestiuni făr’de nici un interes drept pretext pentru a ține discursuri
ce nu se mai mîntuie și de cel mai nenorocit efect;
oratorii vorbesc numai de dorință de a străluci, fără inteligență și fără bunsimț;
180
înamorați dc laurii tribunei Fac muncii stearpă; și publicul ride, ba se revollează de
aigilțiile și subtilii ățil»1 servesc <|e baz.a la nw toate disciițiunile ; în fine publicul re indignează
văzînd pe setoșii dc vorbă căutind nod iu papură pentru a pierde timpul pe nimicuri;	’
se pierde timpul cu capriții parlamentare, cu dezbateri seci, ('ari nu valorează nici jumătate
cît diurna; Camera, prin lipsa dc orice tact parlamentar, prin ușurința, eu care cere euvîntul,
prin lipsa de conștiință, prin mulțimea dc idei greșite, prin aceea că orice ființă vorbitoare
spune pe lung și pe lat tot ce-i trece prin gînd și povestește pînă în capăt tot cc-i născocește
crierul, prin toate astea compromite interesul țării și risipește averea contribuabililor;
cu mîncărimea lor dc vorbă deputății tratează cestiuni ce nu le cunosc și nu le-a studiat,
compromițând regimul parlamentar și instituțiunile libere ș.a.m.d.
Ei bine, o Cameră care n-are conștiință de datoria ei și risipește timpul pe nimicuri, se
servă de cestiuni ca de pretexte dc vorbă deșartă, are numai dorința de a străluci fără inteli-
gență și fără bun-simț, o Cameră care se servește în mai toate discuțiunile de arguții și subtilități
ridicole ce indignează publicul, ea care caută nod în papură și-și pierde timpul cu secături
ce nu fac cît jumătatea diurnei, o Cameră care tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a
studiat, care compromite interesul țării,- regimul parlamentar și instituțiile libere, o Cameră,
care risipește averea contribuabililor — știți ce este cu toate- acestea o asemenea Cameră în ochii
„Românului”? Nesimțitoarel Nepatriotică”?
Nu.
Cea mai bine simțitoare, cea mai patriotică, cu dorința cea mai mare de a face binele
țării, precum n-a esistat de cînd lumea una mai bună, și mai de treabă.
Daca „Românul” poate atribui patriotism, abnegare și cele mai bune simțiminte la
oameni de care publicul ride pentru arguțiile, subtilitățile, pretextele de vorbă lungă și lipsa
lor de inteligență și de bun-simț, daca o poate aceasta „Românul”, fac-o sănătos și să-i fie
de bine. Noi nu putem.
[26 ianuarie 1879]
[„ÎN N-RUL DE JOI...”]
în n-rul de joi (25 ian.) al „Românului” găsim un pasaj pe care declarăm că nu-1 înțelegem.
Vorbind despre tot felul de acuzări ce se aruncă d-lui ministru de finanțe pentru reducerea
rublelor, acuzări pe cari noi nu le-am împărtășit decît în plivirea unor cestiuni de amănun-
țime și de aplicație, „Românul” cuprinde, deodat ă următorul pasaj uimitor :
Generalitatea (adică nația) pierde din vedere că, ducă guvernul n-ar fi primit rublele pe preț de 4 lei la intrarea lor
in țară, Rusia ar fi impus cursul rublelor sale de hirtie. în acest caz țara n-ar fi pierdut o singură dată 7 și jumătate la șutii
asupra rublelor de argint, ci de patru-cinci ori cile atita la sută asupra fiecării scăderi a cursului rublelor de. hîrtie.
în treacăt constatăm că poporul românesc, cînd liberalii au nevoie, de el, se. numește
națiunea suverană, iar cînd acel popor exploatat devine neplăcut companiei Brătianu * &
Rosetti el se. cheamă, generalitate.
Apoi se zice că această generalitate uită un lucru, că Rusia ar fi impus rabla sa de hîrtie.
Dar generalitatea n-a putut uita un asemenea lucru din cauză simplă că... nu l-au
știut niciodată. Cine a dat Rusiei dreptul de-a cere ca vînzătoral român să recunoască de Imn
și vrednic de credință un sinet iscălit, la o bancă din Petersbnrg pe care se zice că acea
bancă va plăti o rublă de argint pentru petecul de hîrtie?
Generalitatea o în orice caz în drept de-a întreba quo jure s-ar fi cerat o asemenea
monstruozitate, din partea statului vecin, căci atunci s-ar putea ca și turcii să pretinză să le
primim al pari caimelele, austriacii să le primim Stants-baucnotcle și, odată erijată teoria aceasta
în drept public, s-ar putea pretinde ca să primim al pari oricâte bancnote ni s ar trimite din
puternicele împărății Schawnburg-JÂppc și Monaco.
C-un cuvînt generalitatea c-n dreptul său de-a crede că, acea impunere, se, poate face
neapărat la ... Astrahan, dar de la Astrahan pînă, la Prut mai e o bucată bună, de cale.
Cumcă, rușii au putut să impuie în Turcia moncta dc hîrtie e o marc nedreptate, din cauză,
că, locuitorul singular nu poate fi făcut răspunzător pentru învingerile suferite do statul său
dar ... Rusia era în război cu Turcia și războiul explică multe. Eram însă noi în război cu Rusia?
181
Nu. Din contră: prieteni, aliați chiar, o alianță a căreia extremă onoare am plătit-o cinstit,
cum se cuvine unor capete înțelepte ca ale noastre, cu Basarabia. Se mai cuvenea oare să plă-
tim onoarea aceasta fiecare din noi în parte cu 50 la sută? Rușii că-s ruși și tot nu credem c-ar
fi pretins atîta venerațiune din partea noastră,, pentru că pravoslavnici sîntem și noi ,,dar la
rublă de hîrtie nu este pravoslavie”.
Dar precum nu vedem de unde ar fi putut porni impunerea rublei de hîrtie, adecă a sine-
tului mic emis de un stat ruinat, tot astfel nu vedem nici necesitatea de-a se primi rubla de argint
pe patru franci, căci această monetă de metal este în parte un sinet au porteur, adică un sinet
pentru cusurul cît nu s-ajunge pînă la 4 franci.
Și într-adevăr așa s-a și întîmplat. Pin-a nu ieși decretul domnesc prin care se fixa cursul
rublei de argint această din urmă era primită de negustori pe 3 și jumătate franci, iar pentru
restul pieții era tinichea, îneît cine avea poli imperiali de aur bea și mînca, iar cine nu se
uita și răbda. Asta s-a întîmplat cele dîntîi două trei zile după intrarea glorioaselor armii
în țară, adecă pînă în momentul în care s-a obștit carte domnească în toată țara prin care
se dispunea altfel.
Cu un cuvînt generalității nu i se putea impune nimic de către ruși și nici i s-a impus.
Cine a impus generalității este tocmai guvernul roșu, care ne-a constituit trei ani de zile în
eumpă[ră]tori unici ai rublei de argint și ne-au cauzat prin aceasta un rău ce e departe de-a se
mîntui prin reducere, deși aceasta era neapărat necesară. Căci nu o singură dată țara pierde 7
și jumătate procente, ci ea va mai pierde încă, chiar atunci cînd s-ar face o reducere pînă la
valoarea adevărată a rublei. D. Dim. Sturza, care o știe foarte bine aceasta a spus-o în Cameră
că bine știe cumcă reducerea nu e mijlocul radical pentru stîrpirea răului și că adevăratul leac
e demonetizarea desăvîrșită.
Cauza pentru care rubla va rămîne pe multă vreme o calamitate ce nu se va putea lecui
decît prin demonetizarea deplină este că argintul în genere scade la preț din cauza înmulțirii
lui și va scădea mereu, pînă se vor istovi minele acum lucrătoare. în formă de ban argintul se
mănține la o oarecare înălțime numai atunci cînd s-a bătut în analogi*' cu numărul con-
tribuabililor.
Afară de asta mai toate statele mari au demonetizat argintul și au monetă curantă
de aur. între acestea sînt Anglia, Franța (de. factoj și Germania, îneît o mulțime de argint
a devenit marfă care-și caută stăpîn. Deci în momentul în care era prisos de marfa și nici
un cumpărător, d-nii roșii, din slugărnicie către ruși, constituiese țara noastră îrpunic cum-
părător al rublei cu prețui cel mai bun. Rezultatul a fost un adevărat potop de ruble, despre
cari nu știm pînă la ce punct vor scădea și cari, cu cît mai multe sînt, cu atît mai puțină
putere circulativă au.
Căci valoarea argintului se fixează prin proporția în care el există pe piața universală
alături cu aurul. îndată ce prin șupraproducțiune acea proporție se clatină și șovăiește,
argintul merge repede-napoi și șovăiește în mod primejdios, pînă ce producerea va înceta și
mulțimea lui va fi determinată și neaugmentabilă, îneît numai atunci se va restabili o pro-
porție oarecare și vom ști din nou la cîtă valoare a-ncremenit argintul. Pînă atunci argintul
se va potrivi numai pentru batere de mărunțiș, nu pentru monetă de valoare.
N-a fost totdeauna astfel, pentru că înainte vreme, argintul fiind rar, se potrivea ase-
menea pentru monetă, curantă ; astăzi însă banii albi sînt mai mult ori mai puțin o monetă
fiduciară sau de credit, deși într-un grad mai mic decît liîrtia. Neavînd destulă valoare intrin-
secă, ca marfă sau ca metal, banul alb e cu atît mai prețios cu cît mai puțin este și, dacă mul-
țimea banilor de argint e prea mică în raport cu necesitățile circulației, atunci provine cazul că
argintul are agio față cu aurul, că pentru patru piese de cîte 5 franci capeți un napoleon și
ceva deasupra — caz care s-a întîmplat în Franța. Dar acest spor de valoare nu e intrinsec,
ci circulativ. La așa căutare poate ajunge altfel și banul de hîrtie, cînd nu se emite
pe cît trebuiește.
Dar este oare acesta cazul nostru?
Lin ministru conservator (d. P. Mavrogheni) a emis 25 milioane de bani de argint româ-
nești, calculînd de fiecare contribuabil cît c 25 de franci. Destul și prea destul. Liberalii, în momen-
tuJAnundării cu ruble, au găsit că prea e puțin și au mai emis 18 milioane bani de hîrtie. Dar
alături cu acești bani de hîrtie avem azi cîteva milioane de ruble în țară, pe cari le-am cumpărat
cu aur și din cari se vor schimba parte în 24 milioane mărunțiș național.
Avem însă nevoie de utila mărunțiș, de atîta monetă fiduciară și semifidueiară?
Noi credem că nu și ne temem că politica financiară a roșilor se va sfîrși cu un dezastru.
[28 ianuarie 1879]
182
[„PENTRU ÎNȚELEGEREA ACESTEI METAFORE...”]
Pentru înțelegerea Justei metafore anunțăm cititorilor că Ceres, zeița agriculturii,
gasindu-și pe iubita sa fiica Proserpina în iad hrăpită de Pluton, reclamă lui Jupiter spre
a o elibera. Jupiter decise ca să i se libereze dacă nu va fi gustat nimic din iad. Ascalpheo
purtă mărturie ca ar fi văzut pe Proserpina gustînd dintr-o rodie. Pe baza acestei mărturii
destul de clasice Jupiter hotărî ca Proserpina să petreacă 6 luni în infern și 6 luni în Olimp.
Pentru a-și răsbuna, Ceres prefăcu pe Ascalpheu în bufnită, pasăre sinistră de urît augur,
din Metamorfozele lui Ovidie, cartea IV.
[28 ianuarie 1879]
[„ÎN ZĂDAR AR ÎNCERCA CINEVA...”]
În zădar ar încerca cineva să dovedească, că statul e un rezultat al convențiunii și al punerii
la cale prin teorii; el este și rămîne un product al naturii, un organ al societății și, precum omul
nu-i liber de a-și schimba inima sau creierul sau plămînii după plac, asemenea nici societatea,
într-o stare anumita de lucruri economică și de cultură, nu poate, să schimbe după plac forma
si funcțiunile statului, nu poate să se joace nepedepsită de-a parlamentul și de-a guvernul.
De cînd însă, a venit roșii la putere, a-nceput jucăriile pe toate terenurile și-n toate ramu-
rile vieții publice, jucării costisitoare și cu. atît mai primejdioase cu cît ele amenință a dis-
truge și restul de bun-simț al publicului și al face să ia jucării și giumbușuri drept
lucruri serioase.
Partidul conservator — neesclusiv și nefanatic ca totdauna și singurul partid care n-are
de loc nerăbdarea de a veni la putere, de vreme ce membrii săi n-au fost nicicînd avizați la
pînea bugetului — partidul conservator zicem nu-și prea bate capul de-a vedea numaidecît
răsturnîndu-se guvernul actual sau de a veni numaidecît conservatorii la putere. Aceasta
ne e indiferent'.
Dar ceea ce dorim e ca să avem un guvern serios și o Cameră serioasă, oricari ar fi ele-
mentele din cari ar fi compuse. Cind așa-numitii liberali erau în ajunul de-a veni la putere se
știe că regimul vechi a susținut pe roșii în alegerile senatoriale față cu candidații altor nuanțe
liberale, aceasta nu din iubire pentru roșii, ci pentru că roșii, fiind mai numeroși și mai bine
organizați, îndreptățeau la prezumpțiunea că vor putea da un guvern serios și cu autoritate.
Se-nțelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decît
din declarațiile lui orale și înscrise. Roșii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea
sînt comune tuturor partidelor cari vor să facă efect momentan asupra mulțimii. Din acele
promisiuni noi nu culesesem decît două-trei, pe care am îndrăznit a le crede : în afară o poli-
tică de pace, înlăuntru o politică de împăciuire și de ordine.
în locul păcii înlăuntru și în afară știm cu toții ce-a venit: călătoria la Livadia, războiul
cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame și prin frig și toate grozăviile unui război
întreprins iarna, fără bani și fără a fi fost pregătiți pentru el, precum rechiziții de oameni
și vite ș.a.m.d.
Iar împăciuirea înlăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniștri, în perse-
cutarea învierșunată a tot ce nu e suflare radicală în țâră.
în locul unui guvern serios și cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte
copilăroasă și cu apucături tiranice, însă ridicole, cari în loc de-a inspira respect, produc scîrbă.
De atunci greșeli peste greșeli, produse din ușurătate de minte, din neștiință de carte,
adeseori din rea-credință. A le enumera pe toate ar fi greu și ar trece peste marginele unui
articol de fond.
Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n
toate cestiunile, chiar în cele curat administrative și de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.
Cu acest chip am ajuns că nația nu mai are pe cine trage la răspundere în Gestiunile cele
mai grave pe cari le-a compromis guvernul.
183
14 — c. 832
Vedem de ex. că, după două luni trecute, Camera nu s-a ocupat încă eu bugetul pe anul
1879. Astfel nici știm cum ne aflăm; poate că în fața unei prăpăstii. Pe cînd d. N. îonescu
vorbește în Cameră de un deficit mare, de emisiune de hîrtie-monedă peste suma votată de
Cameră, d. Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, declară că d-sa se ocupă cu bugetul, că de
dragul bugetului a părăsit cu inimă grea balonul captiv din Paris și s a grăbii; a veni în patrie.
Iată dar balonul captiv și poate bal Mabille jucînd un rol de străgănire în afacerile sta-
tului român.
Ca și bugetul stă cestiunea monopolului tutunurilor, o cestiune care amenință un venit
sigur al statului de aproape zece milioane. Tot astfel stă cestiunea juncțiunilor de la Predeal
și Vîrciorova, tot astfel calamitatea și remediile rublei; toate eestiumle’arzătoare, gingașe și
bogate în consecuențe sînt la dispoziția balonului captiv și a înțelepciunii deosebiților Sihleiu’cari
populează Adunarea actuală.
Nu mai avem nevoie a caracteriza mai de aproape această. Cameră. „Românul” însuși
a făcut-o cu prisosință; foaia guvernamentalii a. zugrăvit, cu colori veridice cum adunarea pierde
vremea cu nimicuri, cum tratează cestiuni ce nu le cunoaște și nu le-a studiat., cum fiecare
dobrii cialavec, numai din dorința de a străluci, povestește pe lung și pe larg tot ce-i trece
prin minte.
Copii bătrâni și plini de patimi, zicem noi.
Patimi rele și uricioase, conduse de minți nebunatece de copil, iată caracterele care hotă-
răsc pentru moment soarta statului român.
Nu vom zice că toți sînt astfel, căci am fi nedrepți, dar desigur majoritatea e astfel.
în fața alegerilor pentru Adunările de revizuire nu vom spune dar alegătorilor: răutăți
s-alegeți numaidecât candidați conservatori; ci le vom spune : principiile abstracte, oricare
ar fi, nu sînt nici bune nici rele, precum o formulă, matematică, nu e moralicește bună sau rea.
Cu aplicarea în practică abia ele devin bune sau rele. De aceea alegeți oameni de treabă și
cuminți, alegeți oameni într-adevăr serioși și nepătimași și nu vă temeți, conservatori fie,
liberali fie, în înțelegere și cu pace vor trăi și vor dezbate.
[30 ianuarie 1879]
[„MAȘINELE MINATE...”]
-Mașinele minate de-o putere elementară, ba chiar acele puse în mișcare de puterea ome-
nească numai, posed o parte foarte esențială fără de care mașina ar lucra lipsită de orice
regulă, ar deveni incalculabilă în privirea repejunii cu care se mișcă, și-ar toci toate părțile și
peste puțin s-ar face netrebuincioasă. Deși această, parte nu pare esențială la prima vedere,
deși ea nici produce putere, nici îndeplinește o muncă, totuși fără de dînsa mașina ar fi dc o
regretabilă imperfecțiune și de puțin folos. Această parte a mecanismului se numește regulator.
Ceasornicele ar merge fără de socoteală și rost de n-ar avea pendulă, mașina cu vapor ar plezni
sau ar sta pe loc fără regulatorul centrifugal.
Și cu toate acestea am zis mai sus că la prima vedere acea parte a mecanismului întreg
pare neînsemnată, neesențială.
Tot așa privește Camera actuală facerea bugetului. Cestiuni cari par cu mult mai mari,
precum reorganizarea judecătoriilor de pace, reorganizarea Ministeriului de esterne, balonul
captiv ș.a. o preocupă atît de mult îneît uită că mecanismul statului nu poate merge fără
regulatorul lui, fără buget.
Tocmai pentru că lucrul e cu mult mai important decum pare la prima vedere, Consti-
tuția prevede ca bugetul să fie elaborat și votat c-un an înainte de punerea lui în aplicare;
cu toate acestea Camera actuală, în pretinsa ei suveranitate, calcă legea și nici de gând are,
precum se vede, de-a începe odată cu discutarea bugetului.
Am spus-o într-alt rînd că întîrzierea aceasta inspiră prepusuri grave.
Guvernul, care e vaca cu lapte a liberalilor, pentru a scăpa de orice răspundere și control
și pentru a putea da țării un buget fictiv, a cărui responsabilitate să nu se răsfrîngă direct
asupra nimărui, a însărcinat Camera cu lucrarea aceasta, iar Camera l-au însărcinat pe balonul
captiv. De vom avea un buget rău făcut sau de nu l-om avea defel, scuza guvernului liberal
e gata: balonul captiv a fost cauza întârzierii, el plătește paguba. în caz cînd țara ar ajunge
cumva prin nouăle alegeri să aibă iar un guvern regulat, care să tragă la răspundere pe poli-
184
ticii actuali, ei și-au pregătit deja dosul după care să se ascundă : Camera și sminteala de minte
a celui însărcinat cu elaborarea bugetului.
Cu toate acestea elaborarea bugetului este un drept exclusiv al ministrului de finanțe, el
e cel care cere și Camera are dreptul de-a da sau de-a refuza. Și dacă această Cameră ar fi
liberală — precum pretinde — ar treimi să-și aducă aminte că acest drept al ei de-a vota
bugetul este originea tuturor libertăților publice, căci pariam cutele vechi nu se convocau pentru
a. face legi, ci numai pentru a vota regilor și guvernelor mijloacele trebuincioase fie pentru război,
fie pentru lucrări de pace.
Dar ce vorbim noi de liberal sau neliberal. Scopul acestei întîrzieri este ca guvernul,
împreună cu ciracii lui din Cameră, să lase lucrul încurcat și ca, oricine ar veni în urmă-le, să-și
pună mînile în cap de prăpastia ce va găsi-o. E o conspirație între guvern și Cameră pentru
a zădărnici în cestiunea aceasta, ca în toate celelalte, orice răspundere reală.
Al doilea prepus grav pe care ni-1 inspiră întîrziarea aceasta este că Adunarea actuală se
teme a arăta limpede și prin cifre situația, noastră financiară, se teme de-a spune adevărul, pentru
că atunci n-ar mai ii realeasă; pe cînd, fără buget votat, deputății de azi și candidați! de
mîine tot mai pot amăgi poporul prin strălucite situații fictive, născocite de fantaziile ciumate
ale redactorilor ,,Romanului”.
Un ministru conservator -- d. P. Mavrogheni -- introdusese o regulă statornică în privi-
rea bugetelor; ele erau elaborate și votate gata cu mult înainte de a se-ncepe exercițiul anului
respectiv; iar condeie cari rămăsese neprevăzute sau a căror necesitate se impunea peste an se
treceau într-un buget rectificativ, încît, de mergea bine sau rău încasarea veniturilor, regulă
și orînduială. era totdeauna, situația finanțiara, bună —rea, era limpede. Cu toată lipsa de esport
și cu toată împuținarea izvoarelor de venituri, cauzată prin concurența grînelor rusești și ameri-
canei și descrisă atît de bine în nepărtinitorul raport al cavalerului dc Bosizio, bugetul statului,
încărcat într-adevăr prin mulțimea, de cheltuieli introduse de organizarea liberală a țării, își
păstra echilibrul său pururea amenințat. Dar acest echilibru și-l păstra numai prin prevederea
și regularitatea cu care se elabora și numai regularitatea aceasta a fost cauza pentru care gesti-
unea afacerilor statului sub conservatori s-a sfîrșit fără deficit.
Dar orînduială și liberalism sînt în România lucruri contradictorii!
[1 februarie 1879]
VIRFUL CU DOR [„UN FOILETON...”]
Un foileton, publicat în „Binele public”, cuprinde un mic fragment (din memorie) a
baladei populare Vîrful cu Dor ținut în metrul Mioarei, a lui Mihu-Haiăucul și a Meșterului
Manole.
Tată acel fragment:
Bădiță, bădiță,
Zise bietul Niță,
Dă-mi a ta fetiță
Să-mi fie soție.
Mult mi-e dragă mie !
Eu că ți-o voi da,
Zise baciul Preda,
Dacă vei ierna-
Colo-n munticel
Singur, singurel,
Pînă ce-om veni,
Eu și mîndra ta,
Spre a mi te lua.
Pe un pisc tăcut,
Dc vînturi bătut,
Sade singurel
Tristul ciobănel,
185
Tot cutind spre vai
Să vază pc-ai săi.
Balada aceasta, dacă va fi existând întreagă, nu e cuprinsă nici în culegerea lui Alexan-
dri, nici în altele mai nouă.
[1 februarie 1879]
[„LIBER-CUGETĂTOR, LIBERĂ-CUGETARE...”]
Liber-cugetător, liberă-cugetare, iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guver-
nului înfrumusețează fărădelegea de la Curtea de Argeș, fraza pe care se-ntemeiază pentru
a lăuda purtarea unui prefect netrebnic și pentru a ponegri atitudinea unui principe al bise-
ricii române.
Întîmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidență. Un tînăr, anume Nieolae
Codreanu, fiu de preot din ținutul lașilor, moare la Curtea de Argeș, în casa unui evreu gali-
țian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea
înmormîntării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoții vin să-l îngroape și sînt dați afară de evreul galițian sul) pretxetul că răposatul
ar fi fost liber-cugetător; și pe cînd episcopia dispune înmormîntarea după ritualele bisericii
răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune
numaidecît temei pe declarația unui venetic și susține înmormîntarea după ritualul liber-
cugetătorilor, și aceasta nu în cimitirul comunei mi rene, adecă al orașuuli, ci într-acela al unei
biserici de lege răsăriteană.
Și ,,Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, națională, susține purtarea necuviin-
cioasă și nelegiuită a prefectului față cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeș.
înainte de toate ,,Rom anul” pare a nu știe [ce ] însemnează cuvîntul ,,liber-cugetător”.
Religia, pe lîngă vecinicile ei adevăruri morale, pe cari nimeni nu le tăgăduiește, nici le contestă,
cuprinde și teze curat teoretice de cosmogonie pe cari biserica însăși nu le ia decît în mod sim-
bolic, abstracție făcînd că aproape toate tezele acelea sînt cuprinse în Vechiul Testament și
cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia bisericii creștine, mai nici
nu coprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încît nici așa-numita liberă-cugetare, care
substituie Cărții Facerii doctrine naturaliste, nu are a face de-a dreptul cu miezul bisericii creș-
tine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. leie cineva în mod cît de superficial
ideea despre Dumnezeu clin Testamentul Vechi, în care creatorul se mînie, cere jertfe crunte și
poruncește prin judecători și proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe dușmanul armat
ci și pe femeea, copiii, ba pînă și animalele lui, și compare apoi ideea de mai sus cu aceea a
dumnezeirii blînde, îngăduitoare și îndelung răbdătoare a concepțiunii creștine și va vedea
numaidecît că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice și concepțiunea celei
creștine sînt departe cît cerul de pămînt, căci în ordinea întîia de idei dăm de-o antropomorfi-
zare a calităților poporului evreiesc, fanatic și esclusiv, pe cînd în a doua ordine ne întîmpină
spiritul Dumnezeului păcii, îndurării și iubirii de oameni.
Libera-cugetare, admițînd-o chiar în cazul de față, consistă din substituirea cosmogonici
biblice prin idei de altă natură, și fiindcă asemene idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formu-
lele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu
convingeri și adevăruri morale, de aceea ele, neavînd a împărți nimic cu inima și cu carac-
terul omului, adecă neputîndu-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimărui dispoziții odi-
oase ca acelea despre cari se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziții cari jignesc ca din
senin fără nici un motiv învederat credințele și datinele religioase pe cari poporul nostru
urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta așadar acea pretinsă
dorință ultimă pe care ,,Românul” o apără cu atîta foc în contra istoriei noastre de veacuri,
opuind toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de
neorînduială și de barbarie spirituală și morală.
în epoca noastră de nedisciplină a minților, în care mulți rostesc cuvinte ce nu le pri-
cep, se-ntîmplă într-adevăr ca liberi-cugetători să fie numiți acei ce sufăr de halucinațiuni
dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni"cari
gîndesc liber, ci de indivizi cari nu gîndesc în genere nimic.
186
Dar mi aceasta, e teza noastră-, căci daca am ști că „Românul” e n stare a ne-nțelege,
precum știm bine că nu e în stare, atunci n-am avea decît să-i repetăm întrebarea lui Filat
din Pont „Ce e adevărul?” pentru a-1 face să înțeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin
natura ei chiar esclude orice măsuri (‘ari ar jigni conștiința și convingerile intime ale altuia
si că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări — numai cugetare si nu sminteală să fie —
nu se opun de Fel ritualelor bisericei răsăritene. Daca a bate cîmpii și a vorbi în dodii va să
zică a cugeta liber, atunci și d. Sihleanu bunioară ar fi liber cugetător, pe cînd d-sa nu-i
decît candidat' la academia de înțelepți de la Sadagura, unde rîvnește a intra în virtutea
ingenioaselor sale libere-cugetări asupra, bisericei și a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zadarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă
și pricepe zece si vai de acela căruia-i spui zece și nu pricepe nici una. A vorbi deja despre
o religie a liberei - cugetări e ceea ce se numește în logică o contradictio in adjecto, e ca și cînd
ai zice „oțel dc lemn”.
Noi, puindu-nc pe terenul de drept și istoric, ne vom esprima părerea de bine că ni
s a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute dc ani păstrătoarea elementului latin de
lingă Dunăre. Ea a. stabilit, și unificat limba noastră intr-un mod atît de admirabil îneît sîn-
tem singurul popor fără dialecte propriu-zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea prin poloni,
unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă, de apărare și singurul sprijin al milioa-
nelor de romani cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican uni-
versal și orice i-o veni în minte dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituție?
De mult e abrogat-, de vreme ce un evreu galițian impune lecțiile sale de nihilism epis-
copului de Argeș, iar rit ul, asemenea necreștin, al redactorilor și liber-cugetătorilor de la „Româ-
nul” țin hangul impertinenței evreiești fată cu biserica noastră, ba încă în numele paginilor
de la guvern, în numele sectarilor necreștini ai demagogiei universale, pe cari nefericita noastră
țară- e osîndită a-i purta în spate și a-i hrăni cu munca ei ca pe niște lipitori veninoase cari,
cu gura lor fără de lege, ofilesc și discompun tot ce ating.
[2 februarie 1879]
[„ȘEDINȚA DE IERI A SENATULUI...”]
Ședința de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante și mai instructive.
Galerii și tribune gemeau de public, căci se știa cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea
a două interpelații una, anunțată, de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului,
publicat în „Monitor”, prin care se renunța la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare,
a. doua anunțată, de d. V. Boerescu în privirea scandalului întîmplat la Curtea de Argeș. Lungi-
mea și vioiciunea discuțiunii asupra cestiunci a doua ne face să-i dăm preferența în șiru-
rile de față.
D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mînă și a pus afară de orice îndoială
faptul în sine si funestele lui urmări daca va servi de precedent și pentru alte cazuri.
Tînărul Codreanu, fost medic al plășii Gălășești din județul Argeș, era român, fiu de
preot din ținutul lașilor, studiase seminariul și nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei,
ei le-au cerut chiar înainte dc a muri. Cu toate acestea d-rul Russel știu să zădărnicească confesia
și împărtășirea și-1 lăsă să moară, pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie
fără autorizație, răspîndi vorba c-a fi fost liber-cugetător și nihilist, încercă să mituiască pe
preotul bis[ericii | Sf. Gheorghc pentru a-i concede îngroparea unui necreștin, au întîmpinat
pe secretarul episcopiei și pe cei trei preoți trimiși’ de P.S.S.Episcopul de Argeș cu^declarația
că răposatul a fost nihilist, închizînd cu cheia ușa camerei în care era cadavrul, a susținut că
răposatul dispusese înmormintare cmliLpriii viu grai și a invocat de martori pe sine, pe soția
sa și pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, țiind deasupră-i un discurs
scandalos și anarhic, în care a spus că societatea actuală e_împUată de cîțiva despoți ce sug
necontenit din sîngele și sudoarea omenirii, și n-au cedat rdecît după ce ajutorul de subprefec-
tură, asistat de un singur călăraș, Lau oprit de a înmormînta cadavrul fără rugăciunile cuvenite,
187
deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susținea decît invocindu-se
de martor pe sine, pe soția sa și pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărtu-
rie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.
Și care a fost purtarea prefectului și a guvernului față cu acest scandal?
D. prefect Racoviță, departe de-a numi cel puțin o anchetă cart; să constate la fața locului
adevărul, a cerut și obținut destituirea ajutorului dc subprefect și permutarea subprefectului
pe temeiul unor informațiuni date numai de d-rul Russel. în acelaș timp era vorba în cercu-
rile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu Îngrijirea sanitară peste mai multe
plăși din județul Argeș drept răsplată pentru purtarea sa eroică față cu P.S.S. Episcopul și
tot atunci au apărut în „Românul”, organ al guvernului și îndeosebi al d-lor Brătianu și Rosetti,
un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului și a d-rului Russel era lăudat]ă], iar acea
a episcopului de Argeș precum și a funcționarului administrativ ce-i sprijinise acțiunea era
criticată cu asprime liber-cugetătoare.
Ne-am fi așteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate dc „Românul” și de orta.ua
roșie, d. Brătianu le va lua pe mînccă împreună cu întreaga lor responsabilitate și va avea ,
de nu mai mult, cel puțin curajul opiniilor sale și ale confraților săi nihiliști.
Dar curajul opiniunilor e o virtute cetățenească, necunoscută în tabăra roșiilor.
Cu o mlădioșie vrednică de diplomații bizantini și cu un spirit de neadevăr care cu greu
și-ar găsi păreclie, d. Brătianu a negat pur și simplu toate, colea. Prefectul de Argeș n-a știut
nimic de toate împrejurările și s-a luat numai după informațiunile eronate ale dr. Russel.
Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserțiunilor unui străin contra unei
autorități eclesiastice a țării c îndestul de caracteristic?
în urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deși prefectul
i le-a cerut, și că, în urma refuzului său dc-a îndeplini cererea prefectului, acesta și-a dat demi-
sia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.
Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care, se
ridicase prin presă și în public contra turpitudine! liberale? Nu, d-sa, departe de a-și susținea
ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică și peste noapte, ca o surprindere,
demisia prefectului și menținerea persoanelor a căror destituire o hotărîse. Și o dovadă și mai
limpede că toată declarația sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să
susție moțiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decît să dezaprobe in public pe prefect
și să aprobe pe cei ce-și urmaseră datoria.
Dovada sincerității declarațiumi sale o putea da și n-a dat-o, deci rămînea, numai ca.
declarațiunile ea atari să fie corni ',tute și arătate ea fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a și
întimplat prin cuvintele I.P.S.S. ■ itropolitului Moldovei și al Sucevei.
în aceeași zi în care d. Bra iauu făcea declarații sumise de supunere și respect pentru
biserică tratase cu dispreț pe mitropolitul Moldovei, zicîndu-i că nu vrea s-audă de popi.
I	.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în neres-
pectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huși în cazarmă, iar localele din Buzău
și Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici dc la Iași un profesor care e
călugăr fugit din mănăstire și însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea
de Argeș s-a numit profesor... cine ț Chiar acest doctor Russel.
Efectul cuvintelor I.P.Ș. Șale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a înginat cu
glasul înecat și tremurător scuze, întrebuințînd subterfugiul că toate acestea se fac pentru
a-1 răsturna de la guvern.
Și ce poate oare zice d. Brătianu decît atita ? Are mai multă minte, mai multă seriozitate,
mai multă nobleță de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrânului
archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate a dovedit că nu înțelege,nici res-
pectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendența și tot gîndul d-sale și a acelei odioase
și înjosite bande de esploatație ce o reprezintă nu este — ziua și noaptea — decît puterea,
puterea și iarăși puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gîndire mai înaltă, nici un
interes de ordine superioară nu poate fi înțeles de ci.
De aceea se și vedea că, pe cînd public și Senat ascultau în adîncă tăcere cuvintele spuse
lin și cu blîndețe de arhipăstorul Moldovei, cîteva naturi catiliuare, cîțiva roșii din Senat,
cîțiva indivizi, a căror ignoranță și înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credință în lume,
întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrînul și venerabilul mitropolit, ba-1 înjurlau chiar
[cu] jumătate glas.
Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăței religioase și a liberei-cugetări, va fi trebuit să
rămîie indignat de cinismul roșilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte și
acte spuse c-o zi înainte.
Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susținute și puse-n lucrare, c-un
cuvînt fără umbră de demnitate omenească sînt și rămîn sectarii roșii, această nouă religie
188
politică și socială din România, al cărei scop e banul și esploatarea nației, iar mijlocul min-
ciuna și amăgirea.
/7 februarie 1879J
[„SE ȘTIE CĂ NOt...”]
Se știe că noi pînă acum n-am vorbit un cuvînt măcar in cestiunea evreilor și aceasta din
două cauze : suprimarea art. 7 ne e impusă de străini și, deși cuvinte practice, considerațiuni
de atîrnarea noastră internațională ne-au făcut din capul locului să enunțăm că trebuie a ne
supune stipulațiunilor Tractatului de la Berlin — și aceasta cît se poate de repede — pe de
altă parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile
interioare ale statului nostru, un amestec care pînă acum nu și-l permisese nici turcii măcar,
acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituției, chiar bună și echitabilă să fi
fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat untdelemn în foc și am fi prefăcut
un rău mare în unul și mai mare. Țara mai este ocupată de oștire străină și o seamă de puteri,
ai căror interese nu sînt armoniabilc cu existența statului român, sperau a avea în cestiunea
evreilor un miner cu care să ne poată mișca în direcția ce le convine.
Te lingă aceste două considerațiuni, se mai adaogă o altă nu mai puțin importantă:
duplicitatea recunoscută și spiritul de neadevăr al partidului radical. Știm de exemplu că înlăun-
trul țării vor promite a nu concede nimic, iar în afară a concede tot, și după aceea vor fi în
stare a rezolva cestiunea în vrun mod nemaipomenit, pentru a o încurca și mai mult și a o
compromite cu desăvârșire. Acesta e blestemul ce urmărește partidele radicale din toate țările :
promit lucruri ce nu le pot ținea nicicind, pentru a amăgi poporul; la noi răul însă devine și
mai mare, împreunat fiind cu rara lipsă de tărie, dc cultură temeinică și de iubire de adevăr
ce caracterizează generația liberală din țară.
Și azi avem de gînd a ne mărgini numai la rolul de cronicari.
O
,,România liberă”, în numărul ei de duminică 11 fevruarie, ne dă următoarele amănunte
asupra Gestiunii, după cum ea a fost tratată în sînul cabinetului actual și a partidului liberal.
Dacă străinii au intervenit în această cești une interioară — zice — cauza este d. Brătianu, care n-a avut nici-
odată curajul de-a lua taurul de coarne.
Convenția comercială austro-română da supușilor austro-maghiari — deci și celor de rit mozaic — dreptul de-a cum-
păra imobile urbane. Era drept ca și izraeliții păminteni s-o poată face. Un referat și o-ncheiere a Consiliului de Miniștri,
provocate de fostul ministru dc externe, recomanda ministrului de justiție să prezinte un proiect de lege în acest înțeles.
Acel proiect stă încă în cutiile Ministerului de Justiție.
Unele tribunale, discutînd înțelesul vorbei ,,supus austro-ungar”, au stabilit că numai cetățenii înscriși în vro
comună a Austro-Ungariei se pot bucura de drepturile acordate prin convenție, nu însă și cei de sub protecție austriacă
(Schutzbefohlene). Ministrul dc justiție a adresat tribunalelor o circulară în sens contrariu, dar unele nu s-au ținui de
circulară. Atunci tot d. Cogălniceanu a cerut colegilor săi o lege specială.
Și acest proiect a rămas în cartoanele Ministerului de Justiție.
în ajunul deschiderii Congresului d. Cogălniceanu a spus într-o adunare de deputați și senatori că la Berlin se va
trata și cestiunea izraelită, deci țara să rezolve din proprie inițiativă cestiunea pentru a-i rupe ascuțișul.
Dar degeaba a vorbit.
în acest timp guvernul mănținca In capul consiliului comunal din Iași pe d. Scarlat Pastia, carele împiedeca
pe evrei de-a avea carne cușer oprindu-i să taie oile după practicele ritului lor. Tribunalul din Bacău refuză unui sergent
evreu , decorat cu Steaua României și Virtutea militară, dreptul de-a cumpăra o casă ce-i era ipotecată. Alianța izrae-
lită s-a servit de faptele acestea la Congres, iar acesta a olărit cestiunea într-un mod zdrobitor pentru interesele și
demnitatea României.
Guvernanții își pierdură capul. D.C A. Rosctti, ad-interim la interne, primi o deputăție izraelită căreia, amin-
tindu-i actele sale de la 1848, îi dete asigurare despre sentimentele sale ebreofile și promise votarea unei legi de cătră Ca-
merile actuale, prin care ar fi a se da tuturor izraeliților fără deosebire exercițiul deplin al tuturor drepturilor civile, între
acestea și dreptul dc-a cumpăra moșii.
189
Pentru art. 7 din Constituție d. Cogălniceanu și-a dat demisia din minister. Noul minister, schimbat prin retra-
gerea d-sale, trimise in misiuni extraordinare la Viena, Paris, Borna și Londra pe dd. Bosftti și Dimitrie Brătianu, cu
îndoite și întreite promisiuni iu privirea ccstiunii evreilor. Dar și acum aceeași duplicitate. în afară se promitea mai mult decît
se putea ținea, înlăuntru se trîmbița pe toate tonurile că guvernul era hotărit de a refuza tot.
Dovadă de duplicitate e misiunea d lui G. A. Rosetti. A fost ales dc preferință pentru misiunea aceasta în vederea
antecedentelor sale în favoarea izraeliților : emanciparea evreilor spanioli, pronunțată dc guvernul provizor din 18'18;
introducerea d-lui Cremicux în Constituanta dc la 1866 ; titlul de rabin dobîndit in acea vreme. Ei bine, în ajunul ple-
cării sale, d. C.A. Rosetti publică in ,,Romănu^, un articol dc fond iu care declară că între izraeliți nu se găsește nici
o categorie cari ar fi devenit români de fapt, spre a putea aspira a deveni români de drept. Ca dovadă lua pe irzaeliții
spanioli chiar, pe care-i declară asemenea neapți pentru emancipare, neavind sentimente românești.
Acest articol a fost destul pentru a-i zădărnici misiunea.
Regula generală dc purtare a guvernului a rămas dar : în afară a promite tot, înlăuntru a promite că nu va da nimic,
în Cameră și Senat tăcere sau promisiuni estreme : în afară articole de ziare, depeșe inspirate ale agenției I Ia vas,
instrucțiuni și note confidențiale în care se zice că cești unea e ca și rezolvată, lucrul e ca și făcut. Mai deunăzi ziarele
engleze, franceze, germane, italiene publicau o telegramă din sorginte oficială, datată din București, prin care se zicea
că d. ministru dc csterne Campineanu a ținut în Senat un cuvînt foarte dezvoltător, foarte energic in favoarea izra-
eliților și că elocuentul cuvînt a produs in Senat și în țară o senzațiunc foarte marc și utilă.
Acest faimos cuvînt nu s-a ținut nicicind și nicăiri. Cuvîntul este cu desăvârșire apocrif, nici d. Campineanu,
nici colegii săi, chiar la somațiunilc făcute de-a se rosti, n-au zis un cuvînt în ccstiunea izraelită.
Cu toate acestea ,,Ncue freie Pressc”, organ care primește inspirațiunilc guvernului roman, publică pînă și textul
a acelui pretins discurs din Senat al d-lui Campineanu, pe care nu l-a ținut nimeni, nicăiri, nicicind.
O
Pînă aci „România liberă”, pe care o credem foarte bine informată. Acestea sînt acuză’
rile pe cari d. Cogălniceanu, colegul de ieri al d-lui Brătianu, le aduce acestuia. Aceste acuzări
cată să fie adevărate dintr-o cauză. „Românul” n-a răspuns la ele, ci a pus pe ciracul său să
răspundă cu înjurături. Deși nu ne punem niciodată în polemică cu acel cirac, nici avem obicei
a-1 cita, totuși trebuie să concedem că în ziaristică joacă cel puțin rolul pe care d. Dimancea-1
joacă în Parlament! Cînd guvernului |î|i e rușine să propuie ceva, |i|i poruncește d-lui Dimancea
să propuie ; cînd ziarului „Românul” [î]i e rușine să atingă o cestiune, pune pe cirac s-o rezolve
cu sabia lui Faraon.
Așadar ziarul „Vocea lui Faraon”, ca să nu-i zicem pe nume, numește articolul din „R.l.”
al cărui rezumat l-am dat mai sus infam din toate punctele de vedere. Cerem scuze confraților
de la „R.l.” că cităm organul lor alături cu „Vocea lui Faraon”, dar n-avem ce face; asigurăm
numai că nu pentru acea ingenioasă si sumară, calificațiunc ne servim de acest izvor ordinar și
estraordinar al guvernului, ci din cauza indiciilor ce conține.
Ciracul afirmă că articolul din „R.l.” e scris de d. Cogălniceanu însuși.
Apoi mai afirmă că d. Cogălniceanu e în înțelegere cu evreii și că s-a tocmit cu ei să
apere interesele lor în țară și afară. „Românul” a vorbit zilele trecute de un act, ce se credea
pierdut și care s-a reaflat la Ministeriul dc Esterne, act care compromite pe d. Cogălniceanu în
cestiunea evreilor.
Noi mai știm încă și altceva, adaugă ciracul. Cînd ne aflam vara trecuta la Paris era și d. Cogălniceanu acolo. D-sa
a întrunit Ia Grand Hotel un număr de evrei influenți și cu bani și le-a declarat că vine ca ministru de estonie în numele
guvernului român să trateze cu ei pentru bazele pe cari se vor da drepturi evreilor din România deși ... deși d-sa era
la Paris în congediu.
Alăturînd talentul de sustracțiune ce i-1 atribuia „Românul” zilele trecute, conchidem
câ d. Cogălniceanu ar trebui să reintre în ministeriu.
O
Comparînd astăzi opiniile pe cari grupurile foastei alianțe de la Mazar Pașa și le fac
una despre alta ne-ar mai rămîne oai~ an cuvînt de adaos ? Poate avea țara încredere în oameni
cari reciproc, ieri fiind colegi, se tractează astăzi cu epitete de hoți, sustractori, mincinoși, oameni
de rea-credință cari una spun, alta fac ? Noi totdeuna am presupus că așa c partidul liberal
din țară, adecă în mare parte de rea-credință; cine n-a voit să ne crează ne va crede desigur
acuma, căci nu noi o spunem, ei și-o spun întreoaltă și „gura păcătoșilor adevăr grăiește” zice
Sf. Scriptură.
[17 februarie 1879}
190
[„TREI ZILE DE-A RÎNDUL...”]
Trei zile de-a. rindul Cameră și Senat, intrunindu-se în ședințe secrete, din cari una pînă
tirziu după miezul nopții, au dezbătut asupra modului in care are a se propune revizuirea
Constituției.
Trei păreri deosebita* s au ivit in sinul Adunărilor întrunite ; centrul propunea revizuirea
a patru articole din Constituție, fracțiunea și grupul Vernescu propuneau ca necesitatea, revi-
zuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur și simplu necesitatea revizuirii,
fără nici un iei de motivare. Cu aceasta din urmă propunere (a\’Uui Carp) s-a declarat unit
gu vernul și majoritățile amîndoror Corpurilor legiuitoare. Deci se apropie ziua in care se vor face
citirile necesare și se va pune un capăt stării de nesiguranță de pînă acuma.
Propunerea d-lui Carp are avantajul eă nu prejudecă de loc cestiunea, că din soluțiunea
ei nu se face o armă de partid și un program electoral, că țara rămîne liberă a se rosti cum
va voi, fie afirmativ, fie negativ.
E drept că această voință nu e pe deplin liberă. Atirnarea politică de voturile Europei,
necesitățile și pericolele momentului, logica principiilor constituționale admise în viața noastră
publică, teoria de „om și om”, cîntată pe toate tonurile de demagogia noastră mare și mică,
au prejudecat deja intr-un înțeles oarecare cestiunea, și semințele veninoase semănate în
țara aceasta ele generațiile crescute în străinătate aduc astăzi pe cale naturală fructele lor.
Era teoriilor liberale, a acelor teorii a cărora rezultat este Constituția noastră, ajunge la
punctul ei de culminațiune. Constituția aceea, care după „Românul” și presa, liberală. în genere
este apogeul naționalității, e dusă ad absurdum prin puterea ei proprie generatrice, prin
rezultatele la cari dă naștere, prin revizuirea hotărîtă a articolului 7.
Noi n-avem în cestiunea aceasta decît o atitudine pasivă, și, abia reprezentați prin cițiva
inși în Cameră și Senat în urma alegerilor brătienești, în urma suspecțiunii aruncate asupra
partidului conservator prin darea în judecată, a căpeteniilor lui, sîntem reduși la rolul de
cronicari și, dacă, am avea ambiția de a deveni celebri în această; ramură a istoriografiei,
desigur că am găsi colori de flăcări pentru a ilustra această ultimă pagină dc liberalism în
România, care nu e decît continuarea și rezultatul firesc și logic al celor dintîi. Dar, orieît de
pornit ne-ar fi stilul si dc puternică, limba, toate acestea, n-ar fi în stare dc-a readuce acea
stare de lucruri, primitivă dar sănătoasă, care exista înainte de a fi existat umbra măcar a
unei cestiuni evreești.
A trebuit să se dărime toate îngrădirile cu cari se înconjurase clasele vechei Românii:
fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară ; a trebuit ca în locul tuturor
acelor prejudicii din evul mediu, naționale, să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru
a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluții franțeze să se introducă pe
deplin în țara noastră și în organizarea noastră socială pentru ca, în puterea acelor principii
admise și aplaudate de noi, de demagogia mare și mică, să ajungem a ni se impune de dinafară,
prin străini, legi organice pentru țara noastră, proprie; și a. trebuit într-adevăr un guvern
liberal de doi ani pentru ca prin tractate internaționale să ni se dicteze cu sila lucruri pe
care nu ni le-au dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creștinătății; a trebuit ca libera-cugetare
să fie cult erijat în public și apărat ele guvern și de organele lui în contra unei biserici ce
domnește de-o mic dc ani pe pămîntul nostru ; a trebuit ca organul din Strada Doamnei să
numească mincinos pe un arhipăstor al bisericii, pentru ea ultima consecuență a discompunerii
spiritului public să fie americanismul, teoria de om și om fără deosebire de rasă, origine și
limbă, statul rațional al mizeriei și ambițiilor personale în locul statului național și naturai,
în locul societății naționale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice și a originei
traco-latine.
Nu facem nimărui imputări în privirea aceasta, imputări tîrzie, cari nu pot readuci', nici
epoca dinaintea Constituției, nici domniile răsturnate prin trădare, nici timpul dc aur în
care nu era nici vorbă de cestiune izraelită. Timp de aur într-adevăr, în care economie publică
și privată stăteau în raport cu veniturile fiecăruia, în care nici se scria, nici se vorbea altă limbă
decît a noastră, în care dările erau minime și averile mari, în care în locul egalității era pro-
bitatea, în locul libertății de palavre, munca liniștită și cîștigul liniștit, munca pămînteană,
apărată în toate ramurile ei de chiar clasele muncitoare organizate în bresle.
Astfel teoriile liberale își găsesc astăzi cea mai amară ducere ad, absurdum prin chiar puterea
lor. Li s-a părut prea greu demagogilor noștri dominațiunea acelor oropsiți boieri cari erau
români înainte de toate? Ei bine, — vor avea de de-acuma dominația banului internațional,
o domnie străină impusă de străini. Li s-a părut grele și jignitoare demagogilor noștri îngrădi-
rile cu care munca națională se încunjurase față cu concurența străină? Vor avea acumaliber-
191
tatea absolută dc muncă și franzacțiuni, teoria de om și om, de luptă pe picior in aparență
egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge
cel pentru care orice mijloc de cîștig e bun, cel fără de scrupul față cu concetățenii săi, cel
pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită
sau pe. cale piezișă.
Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care sc încheie socotelele liberalismului american
din România. Mu ne facem nici o iluzie nici in privirea rezultatului revizuirii, nici in privirea
viitorului în genere. Se constată mimai pentru a suta oară că nici un popor nu erige nepedepsit
neadevărul și pospăiala în principii conducătoare ale vieții sale publice.
/ 20 /ebr m a rie 1 li 79/
[„ASEARĂ, DUMINICĂ, D. MATEI MILLO...”]
Aseară, duminică, d. Matei Millo a jucat din nou cu toată verva neistovită rolul lui Jeau
Grivel în piesa 33.333 dc franci. tSeara de ieri a fost cu totul cscepțională în stagiunea de estimp
a teatrului românesc. încă o dată am putut constata cu durere că în locul lui Millo nu va veni
nimenea care să-i ajungă mățear] la umăr, necum să-l întreacă. Talentul de caracterizare, bogă-
ția mimicei, ușurința mișcărilor, vorbirea atît de naturală și atît de spirituală încit se pare o
improvizațiune momentană, toate calitățile acestea care-i dau bătrinului artist o netăgăduită
superioritate si o dominare deplină a scenei nu sînt ajunse de nici unul din colegii săi. Cînd
comparăm pe bătrînul încă tânăr cu tinerii deja bătrîni ai scenei române recunoaștem lesne
pe omul care face parte din generația unui Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi ’ș.a., gene-
rație care răsare atit de sus asupra Misaililor, Urechilor și a altora ce-au venit imediat în urmă
și a căror adincă și vădită inferioritate ne este neexplicabilă.
[20 februarie 1879]
[„IERI D. D. GIANI...”]
Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegați ai secțiunilor, a citit în Cameră rapor-
tul ce coprinde declarațiuuea că este trebuință a se revizui art. 7.
Raportul spune că în comitetul delegaților s-au produs două opiniuni, una a majorității,
cerînd declarațiuuea fără motive, cealaltă a-minorității (Vernescu și Codrescu), propuuîud decla-
rațiunea motivată.
Declarațiuuea majorității, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:
Avlnd in vedere art. 129 din Constituțiunc, Camera, uzînd de dreptul ce-î acordă acest articol, declară : că este
trebuință a sc supune revizuirii dispozițiunilc art. 7 din Constituțiunc.
Declarațiuuea motivată a minorității se poate vedea în darea de seamă asupra ședinței
de ieri.
❖
Ne-am esprimat deja opinia in privirea aceasta, relatând pe scurt și iutrucit se cuvenea
cele întâmplate în ședințele secrete ale amînduror Adunărilor întrunite. Propunerea majori-
tății comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rînd
toate elementele opoziționale, și în urmă guvernul, silit de împrejurări și de logica lucrului.
Deși mai întîi centrul arătase dorința de-a se propune modificarea și a altor articole din Consti-
tuție, a revenit mai târziu pentru buna pace și din motive patriotice lesne de înțeles.
192
Noi nu neam închinat erodată Constituției ca neamul lui Izrail vițelului de aur din
pustie și am esprimat adesea păreri aspre în privința aceasta, nu din prevențiune contra princi-
piilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sînt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ei mult
mai mult din cauze de conservare națională și pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat
de-a vedea.: un popor eminamente plugar ca al nostru și a cărui rațiune de-a fi este tocmai
origina lui traco-romană, cum, din chiar senin și într-o singură noapte, erige teoria de „om
și om7’ în teorie1 absolută de stat și face din banul internațional și din posesiunea întimplătoare
a. acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înriurirea unui om de a celuilalt in viața
statului. Nici c lesne de înțeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie
de ieri-alaltăieri și s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă
îndestul de bogat pentru a introduce la. el forme de civilizație și instituții pe cari țările apu-
sene, bogate prin industrie și prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă' a nației
romanești n a crescut, n a putut- să. crească- în raport cu groaza- de cheltuieli pe cari le a impus
formele de civilizație străină introduse cu grămada în țara noastră. Care de esemplu era venitul
Moldovii în veacul trecut ?
Exact : .1368599 lei vechi, st linși de pe Moldova întreagă eu ținuturile acum pierdute :
Suceava, Cîmpulungul-Moldovenesc, Codrul, G revenii, Lăpușna, Orheiul, Soroca, Cernăuțul,
Cîmpuhmgul rusesc - adecă cu Bucovina și Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape
atît de mare cît Bomănia actuală. întreagă.
Cari sînt azi veniturile statului?
111900000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă- de două sule cincizeci de ori pe atita.
Dar ce vorbim de secolul trecut? în secolul nostru chiar, acum 30—10 de ani, venitul amin-
duror țărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deși țara era- administrată și judecată de un
personal aproape tot atît de mare cît și astăzi, căci fiecare ținut avea judecătoria, prefectura și
sul) prefect urile lui.
înzecitu-s-au și însutit ms au oare averea romanului și veniturile lui pentru a- plăti insti-
tuții dc o sută- dc ori mai scumpe?
Desigur că nu. Ba s-a întîmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt;
proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă- și meșteșugurile, s-au stins cu desăvir-
șire ori au trecut in mini străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, ccnușerii,
oamenii ce încurcă două buchi pe hirtic și aspiră- a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au
înmulțit, cu asupra- de măsură, dau tonul, conduc opinia- publică, fericesc nația in fiecare zi —
pe liîrtie.
Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute -daudalores temporis acti — dar în orice
caz vom întreba : avem azi o cult ură- de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori
mai numeroasă, o administrație de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiție de o sută de
ori mai dreaptă?
Nu.
Orieit de rea- ar fi fost- administrația acelor oropsiți boieri, ea avea un bun neprețuit pentru
orice țară- agricolă-, adică săracă: era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.
Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi — credem - învățatele odrasle ale d-lui 0. A.
Bosetti, Mircea, Cloșca și cum i-o mai fi chcmînd, nu sc vor putea compara cu ignorantul
Cogălniceanu bunăoară, ncmaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ș.a. Deosebirea
între învățații generațiilor trecute și cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare și caracteristică.
Cei dentîi nu costau pe nație o para roșie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de
mii de franci. Miron Costin, de cx., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine și avea 100,
zi o sută de moșii; Pseudo-Ureche n-are moșii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai
rău decît Costin și costă pe stat o mulțime de bani.
Așadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului și instituțiilor libe-
rale nu erau răsărite din spirit de reacțiune, ci din claritate de vederi. Nației nu i se dă-, în
schimbul banului ci, adică a muncii ei, un ccuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se
da aproape nimic în schimb, decît cel mult cultura, pe care i-o poate da ,,Vocea lui Faraon”
și floria sau Cloșca în Scrisorile către dezmoșteniți, Dacă înainte i se da puțin, i se și lua
puțin, și socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.
Dar pe de altă parte, oricît de factice, de falsă și fantastică ar fi fost revoluțiunea socială
de la noi, această reacție a cosmopolitismului liberal și fără patrie contra vechii societăți
naționale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, și trebuie să ne-nghițirn amarul
și să ne culcăm cum ne-am așternut, toate astea de frică de rnai rău.
Ferească Dumnezeu de republică ! Oricît de puțină putere ar avea un monarh constitu-
țional, totuși are mai multă decît un prezident de republică. Mai ales cînd ne închipuim că
d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, și că, dînd drepturi femeilor, am avea, în loc de
193
Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gindini si la proverbul romă-
nesc, cumca la Dumnezeu și la noi toate sini cu putință. îndealtmintrelea, republica - foarte
provizorie — de la Ploiești, pe care reacția [a] avut nepoliteța de a o desființa repede-repede,
puind chiar mina pe inviolabila persoană a capului statului ploieștean, ne-a dat deja un
exemplu viu, oarecum istoric, al ferici[ri ]lor republicane, și n-am voi să vedem în mare ceea
ce în mic fusese deja, atît de gentil. .Republicanii de la Ploiești au făcut sprafeă la casierie,
la cutia comunei și la cutiile de pe la răspăurile1 bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua
telegrafului și a poștei, așa incit, in șase ceasuri numai de existență cai desăvirșire republi-
cana, veniturile statului ploieștean s-au evaporat — ca rouă' de pe flori - pentru a vorbi
ca autorul colecției de poezii făcute cind n-avea ce face. Știm deja ce a făcut cind avea ce face.
Așadar, pentru a scăpa de o ediție in folio a republicei in octav mic de la Ploiești, sîntem
constituționali, uitraconstituțiouali.
„Românul” nu neagă; sinceritatea noastră — cel puțin atita merit- ne lasă. Dacă guvernul
conservator lupta în alegeri, bătrînul Lascăr Gatargi o spunea verde că guvernul, ca partidă
politică, are dreptul să lupte si nu s-ascundea după- paravanul comitetelor oculte de gheșef-
tari de provinție și de advocați fără pricini. Guvernul liberal luptă' asemenea în alegeri, nu-
mai nu leal, nu pe față, ci prin tertipuri, apucături, promisiuni, mizerii.
Acest merit al sincerității îl mănținem pentru noi. Ținem la Constituție așa cum este
și nu suferim să se modifice o iotă din ea, afară de art.7, supus revizuirii în urma unei sile
internaționale.
O dovadă- despre aceasta este tocmai propunerea făcută de noi, în divergență cu altii, de-a
nu se supune revizuirii decît numai și numai art. 7‘, iar o altă dovadă; că nu voim turburare
sau răsturnare, este c-am renunțat din capul locului de a preface cestiunea aceasta într-o armă
de partid, într-o unealtă; electorală.
Iar o dovadă cît de vînduți sîntem străinilor o dăm desigur prin aceea că nu admitem
defel ca să se folosească cineva de o nenorocire precum este sila ce ni se face prin Trac-
tatul de Berlin pentru a modifica — spre folosul nostru chiar — articole din legea fundamentală
a țării. Această declarație e destul de sinceră; si, fiindcă cel puțin meritul sincerității ni-1
lasă „Românul”, de aceea îl rugăm săȚm seamă de ca.
Respectăm Constituția sans phrasc și, oricine ne-ar imputa contrariul, ne calomniază.
Că a costat mult, prea mult pe un popor sărac ca al nostru, nu e vina noastră. Și biserica de
la Curtea de Argeș a costat prea mult, dar asta nu-i un cuvînt pentru a o dărima si a construi
în locu i una mai ieftină.
După aceste lămuriri avem o mică socoteală de regulat cu „Românul”.
După ce guvernul liberal a primit propunerea elementelor conservatoare din Adunări,
de-a nu se supune reviziunii decît art. 7 și numai acesta, evitîndu-se orice motivare, pentru a
evita ca cestiunea să devie o armă de partid în alegeri; după ce, c-un cuvînt, tocmai opoziția
conservatoare s-au arătat atît de leală, nepunînd piedici nici chiar guvernului demagogic intru
rezolvarea eventuală a Gestiunii, oare mai au loc insinuările perfide, vorbele lunecoase, acuză-
rile de înaltă trădare ce ni se fac ?
Cu toate acestea „Românul” de luni-marți 19 făurar (3 mărțișor) ne mai vine încă c-o
claie de insinuațiuni pentru care nu găsim cuvînt destul de aspru ca să le calificăm.
„Românul” amenință că conservatorii ar lua guvernul în condițiunile cele mai favorabile
pentru scopurile lor de întindere a unei reacțiuni teroriste în toată- țara și de modificare a
Constituțiunii pe bazele faimoasei peiițiuni de la Iași. Aceste condițiuni ar fi cu atît mai favora-
bile cu cît țara ar fi în pericol de a fi absorbită de vecini, iar liberalii, din patriotism, s-ar
•abține de la alegeri.
„Românul” uită însă un lucru.
Petiția „faimoasă” de la Iași a fost concepută pe cind era liniște in toată Europa și pe cind
nu era nici vorbă ca străinii să se folosească de mișcările din țară. Ea, bună-rea cum o fi
fost, căci n-o judecăm, pentru că n-o admitem, avea să meargă calea tuturor drepților, calea
legiuită pe care s-a și înfundat, soartă pe care, în treacăt vorbind, o merita în marc parte.
Republica de la Ploiești însă, aruncarea cu pietre în capul consulului german, încercările
de revoltă de uliță înscenate de frații liberali pentru a sili pe Domn să abdice erau făcute în
timpul unui război cumplit între două nații uriașe și de natură ai ne atrage pe de-a apururea
ura unuia din beligeranți, fără ca țara să aibă vun interes de-a se strica cu cea dentîi
1 Lapsus calami pentru: răspetiHe
194
putere militară, din Europa, tara ca să fie vro perspectivă de folos în acele manifestatii pe cît de
criminale pe atît de smintite.
Deosebirea între petiția de la Iași și scenele de dinaintea salei Slătinenanului e în orice
caz mare.
în timpii! războiului ruso-turcesc ne-am rostit contra participării cu vehemență, cu asprime,
mărturisim, căci lucrul merita o asprime extraordinara. Mii de copii ai țării piereau prin șan-
țuri pentru o cauză străină, zeci de mii degerau de frig în toiul unei ierne cumplite, ba au
murit soldați de ai noștri de foame chiar. Cînd i-am văzut întorși acei bieți oameni, palizi,
hămisiți, goi în toată puterea cuvîntului pe o iarnă grea, ne-am spăîmîntat de ușurința soiului
de liberali ce ne guvernă și n-am găsit destule cuvinte aspre de mustrare. Dar acestea le scriam,
și cuvîntul scris e departe de-a avea efectul graiului viu.	7
Dar oare d. C. A. Rosetti a scris numai în contra noastră?
D-sa, din balconul casei sale, a spus mulțimii adunate că mai rămîne o Plevnă de luat
mai dușmană, mai rea decît. cetatea lui Osman, Plevna reacțiunii.
Pe cînd fiii și frații ... reacțiunii mureau pe cîmpul de bătălie, d. C. A. Rosetti n a găsit
altă plaisanterie mai potrivită de zis decît să compare pe niște cetățeni ai statului roman,
pe niște oameni cu stare, onești, neatîrnați prin caracter, cu tunurile omorîtoare și cu pustele
unei oștiri inamice.
Ce merita oare d. (\ A. Rosetti pentru aceasta? O cingătoare de laur împrejurul frunții
sau o cingătoare de cînepă împrejurul gîtului? Asta-i întrebarea.
Numai împrejurarea că d. C. A. Rosetti era după masă ne face să-i iertăm și aceasta,
dar iertarea nu va să zică uitare.
Poetul cel mai mare al națiunii l-au Înfierat cu epitetul homeric de „hidoasă pocitură”,
și aceasta este și va rămîne în zisele și actele sale. Cu toate acestea nici ură demagogică, nici
calomnie, nici insinuațiunile perfide și lipsite de bun-simț chiar ale presei radicale nu ne vor
abate o clipă din calea noastră. Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni,
cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. în noi trăiește restul de energie și de caracter pe care
voi în viața publică ați șt iut a l nimici. Credeți voi că v-am trata cu disprețul ce vi se cuvine
cînd ați fi oameni ? Dacă - precum ziceți - sîntem atît de periculoși, atît, de vînduți străinilor,
atît. de răi, de ce n-aveți curajul de-a ne nimici? De ce nu ridicați un eșafod pe care să-1
încrunte sîngele nostru? Cînd ați avea atîta, cel puțin atîta curaj, fiecare dintre noi ar muri
fericat. ! Căci ar vedea că rămîn oameni în urmă, oameni energici,* cari au tăria opiniilor pînă
la ultima consecuență.
Dar așa nu-nțelegem să vă facem de bună-voie loc, cînd nu vedem în voi decît niște
stîrpituri cu gura largă.
[22 februarie 1879/
[,,0 CESTIUNE MAI MULT CARACTERISTICĂ...”]
O cestiune mai mult, caracteristică decît însemnată ocupă de câteva săptămîni încoace
lumea maghiară și română de peste Carpați și, fiindcă presa cea străină amînduror acestor națio-
nalități, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru
cellalt și aruncă suspecțiunea chiar dincolo de marginele teritorielor supuse coroanei Sf. Ștefan,
simțim că n-ar fi de prisos a pune și noi cestiunea pe terenul pe care-1 credem adevărat.
Neiubitori de ceartă și știind bine rolul modest pe care poporul românesc, din Principa-
tele dunărene e menit a-1 juca în istoria acestei lumi, nu ne-am arucat niciodată ocini dincolo
de granițe, nici cu speranța, nici cu dorința; ba convinși că, prin orice mișcare făcută la noi
în favorul consîngenilor din monarhia habsburgică, nu le facem acestora decît rău, deșteptând
prevențiunile și prepusurile neîntemeiate ale concetățenilor lor de altă limbă, am evitat
cu îngrijire de-a vorbi în bine or în rău despre ei, decât prea arareori, cînd se întîmplau cazur i
de-o monstruoasă exagerațiune.
lată de ce e vorba în momentul de față.
Ministrul învățăturilor publice din Ungaria, d. Trefort, avea de gînd a propune deputaților
din Pesta un proiect de lege prin care să se impuie în școalele confesionale ca obiect obligatoriu
limba maghiară. Școalele acelea nu sînt plătite de stat, ci de comunitățile religioase.
195
Proiectul in sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicite un scop îndoit,
acela de-a maghiariza populațmnile dc altă limbă și de-a pune totodată la discroțiunca minis-
trului personalul învățătoresc al școalelor confesionale.
Pentru a preîntâmpina lovirea pe care această lege, ar fi adus-o școalei confesionale, mai
ales celei elementare, o deputațiune de mireni și clerici, condusă de Esc. Sa. Miron Romanul,
mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria și Transilvania, a mers la Viena să ceară
de la Maiestatea Sa împăratul și Hogele abaterea răului, iar ■Maiestatea Sa. au liniștit, depnta-
țiunea e-un răspuns binevoitor.
De acolo articole peste articole în ziarele maghiare, unele mai nepoliticoase decît altele,
în care s-aruncă cele mai grave, acuzări asupra depui,ațiunii; i se suspectează patriotismul ei,
ba s-a găsit chiar un deputat în Camera Ungariei — c-un nume foarte nemaghiar — care nu
s-a. sfiit, a. declara, toate naționalitățile de dușmane alo patriei, va să. zică de trădătoare, încît,
dacă, s-ar face subslnicțiuue după, teoria emisă, de acel deputat., n-ar mai rămîne uiți patrioți
cinstiți în Ungaria dijcîtj Bela Fleekeles, Arpad Mandelbaum sau lanoș ... Popescu.
Nu criticăm nici proiectul de lege, nici tendența lui, căci la urma, urmelor crit ica, și măsu -
rătoarea tuturor tendențelor politice e succesul pe care au fost. în sta,re a l ajunge, iar len-
dența de-a omogeniza populația întinsului regat — maghiarii o pot mărturisi -.............a fost în
toți timpii minim[ă] și nu compensează defel osteneala patriotică și sacrificiile materiale la
care au dat loc.
Proiectul în cestiuue, dacă s-ar fi votat n-ar [ fi | ajuns defel la rezultatul scoposit, ci ar fi
fost, numai un mijloc nou de vexare, o unealtă, nouă, de neliniște și de nemulțumire, spre paguba
culturii naționalităților și fără vrun folos real pent ru naționali lalea egemonă. Cauzele sînt "deo-
sebite. întâi, limba maghiară, fiind radical deosebită de limbile ario europei1, e în privire lexi-
cală, sintactică, și fonologieă foarte grea, încît. pentru învățarea ei se cer opt., nouă ani de zile,
așa că în cercul restrîns al școalei primare rurale ea ar juca rolul pe care limba germană <o> [îlj
joaca în școalele rurale din Bucovina. De zeci de ani fii de țărani români din acea, provinție
învață, a cit i și a serie limba germană, fără, nici un folos vădit decît acel îndoielnic, de a neglija
alte obiecte neapărat, trebuitoare vieții zilnice, de dragul unei limbi a, cărei învățare, completă,
nu e posibilă, iar cea incompletă de prisos, și pe care n o știu decît, cei cai i an mijloace, des-
tule pentru a vizita școale secundare, ba încă nici aceia, pentru eă adesea, nici profesorii de
școală, secundară, n-o vorbesc corect,.
Deși românii îndeosebi au mare talent, pentru limbi, din cauza, mlădioșiei fonetice a. pro
prici lor limbi, totuși talentul acesta încetează. în fața unor idiome e o fonologie opusă și e un
spirit cu totul .străin.
A doua cauză, dc insucces al tentat ivelor de maghiarizare e însă deosebirea de rasă și de
religie.. Superficială idee de stat, și de oameni [î]și face acela care crede că prin legi decretate,
se pot șterge într-o bună dimineață, rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii
sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă,
ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară, o și vorbesc; românii din contra
element vechi, de nu cel mai vechi pe teritoriul unguresc, într-o mie și mai bine de ani nu
și-au luat osteneala de a învăța ungurește. Comparația șchiopătează, ca oricare comparație,
dar pentru a arăta că deosebirea de rasă e o piedecă de contopire adesea neînvinsă, pe cînd
unitatea de rasă o favorizează, vom aminti numai de cumani, cari au descălecat în țările
dunărene sute de ani după maghiari, cari încă în suta a treisprezecea, în vremea lui Bela IV
și a lui Ladislaus IV Chunus, erau păgîni și sălbatici, pe cînd rasa maghiară era relativ într-un
stadiu înalt de civilizație. Ei bine, acești cumani, fiind de viță finică, s-au contopit repede
cu maghiarii, de nu le-au rămas nici urma măcar, pe când românii au rămas și astăzi ceea ce
erau pe atunci, cu toate că regii Ungariei încercau cu sabie și foc să i convertească la catoli-
cism și să stabilească omogenitatea statului prin unitatea religiei.
Papii Onorie III, Grigorie IX, Inocențiu IV, Bonifaciu VIII, Benedict al XII[-lea]
trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea
catolică și regii [î]și dădeau în direcția aceasta silințe demne de o cauză mai bună, toate
acestea fără de nici un folos.
Lucrul ajunsese atât de departe încît sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Mara-
mureș se lehamitiseră cu totul de vexațiunile continue și, conduși de Dragoș Vodă, ieșiră din
țară și fondară principatul Moldovei.
E netăgăduit însă că, daca omogencitatea în limbă, obiceiuri, religie, nu s-au putut stabili
într-o vreme în care elementul maghiar dispunea de sila deplină, de foc și sabie, de proscriere
și confiscare de averi, într-o vreme în care a deveni maghiar era un privilegiu și o fericire,
e netăgăduit., zicem, că stabilirea acestei omogeneități e și mai grea într-o vreme în care, nimeni
nu poate fi silit de-a deveni maghiar daca nu voiește. Colecția de documente a lui Theiner
— Momimenta historica ad Hungariam sacram speotantia - e plină de bulele papale și de
196
ordinele regilor date în acest sens și ramase zadarnice. Pergamentul pe cari au fost scrise a fost
mai trainic, decît idcea ce-o urmăreau și e tot atît de probabil că hîrtia pe care-i scris
proiectul de lege al d-lui Trefort e mai trainică decît suma de încercări zadarnice la cari ar
fi dat loc.
Toate cele spuse pînă acuma nu le zicem pentru a apăra pe românii din Ardeal și Ungaria,
căci, una, n-au nevoie de apărarea noastră, al doilea, chiar de-am voi n-am putea. Le zicem
acestea în chiar interesul nostru, pentru că statul vecin al Austro-Ungariei ne este razi in în
grelele împrejurări prin care trecem și pentru că toate dezbinările între elementele neslavone
ale monarhiei vecine nu servesc decît o cauză primejdioasă Europei întregi, cauza Nordului.
Tendențele zădarniee de-a unifica prin limbă rasele din regatul unguresc nu ni se par îndestul
de importante pentru ca prin ele să se compromită un alt bun, și mai mare, liniștita convie-
țuire a populațiunilor întinsului regat.
Un cuvînt ciudat invocat, in contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc,
unitatea politică a elementului latin din Orient, așa numitul daeoromănimn, o acuzare agravată
încă prin atracțiunea care se pretinde că România ar fi exercitîndo asupra conaționalilor din
stat ele învecinate.
Ar fi fățărnicie, din parte-ne de-a nega existența acestei idei în o seamă de capete.. Dar
originea ei nu este a se căuta la noi, în principatele dunărene, căci ideea „Daco-României”
e o idee politică austriacă, zămislită nu pentru ca România să exercite atracțiune asupra Ardea-
lului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracțiune asupra Principatelor dunărene.
Noi din parte-ne am protestat totdauna contra ideii acesteia. Născută la Blaj, în secolul trecut,
pe cînd la noi domneau încă fanariotii și nu era umbră de școală și de cult ură națională, lite-
rați catolici crescuți în colegiul De propaganda f ide, în fața cetății zidite pe șapte pături de ruine,
în fața Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpați ca o învățătură protejată pe atunci
de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întâi de-a opune o rezistență nouă maghiarilor pe
atunci în opoziție, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă cont ra Rusiei prin redeș-
teptarea conștiinței naționale amorțit e. Fanat ica iubire, a aut «‘lupt ătorilor blajeni și a poporului
lor pentru Casa, de. Austria e o dovadă în trecut și în prezent; pentru aserțiunea noastră, că Șincai,
Petru Maior și ceilalți nu și-au închipuit niciodată „Daco-România” intr-alt chip decît că
o unire a tuturor provinciilor române sul) sceptrul Casei de Austria. Cumcă aceeași idee bate
cîmpii în o seamă de capete mi e vina noastră, mai cu seamă nu a colora ('ari au protestai
pururea contra esperimentelor periculoase cari s-au încercat pînă acuma cu această idee.
Dar ascuțișul acestei idei care și-au făcut traiul se poate rupe o dată pentru totdauna
îndată ce guvernul din Pesta ar înceta a combate tendențele legitime ale populațiunilor,
căci deie-ni-se voie a susține că, precum statul și națiunea maghiară au existat sute dc ani fără
unitatea de religie și de limbă, mai poate exista și de acuma înainte sute, de ani fără a urmări
idealul regnum uniufi linguae. Unitatea de limbă c un fapt ce rezultă din deosibite împre-
jurări etnice și în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hîrtie și menite
a nu se realiza nicicînd, tocmai pentru c-au fost stabilite.
Nici legi restrictive, însă cele coercitive nu se pot opune pe de-a pururea unor stări de
lucruri de o putere elementară. Omul înțelept de stat lasă cursul natural al lucrurilor și nu oprește
decît abaterile periculoase ale curentului.
Noi credem că nici în Ungaria ideile politice (‘streine și exagerate nu sînt ideile naturale
ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă, după putere și după voturile alegătorilor,
exagerează toate Gestiunile în paguba țărei lor respective și, c-o superficialitate vrednică de
inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări și pustii
țări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de felini ei, n-ar trebui să lunece
pe acest povîrniș pericolos, căci ura și dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului
unguresc pentru a-și crea unelte lesne de mînuit în contra existenței acelui stat : o existență
la care ținem și noi de dincoace de Carpați pentru multe și varii cuvinte.
[24 februarie 1879]
[„UN ZIAR CU AL CĂRUI NUME...”]
Un ziar cu al cărui nume ne-am ferit mai întotdeuna d-a mînji coloanele noastre, aruncă
iarăși niște insinuări neomenoase în privința partidului conservator. Dacă numitul ziar n-ar
înfățișa decît numai părerile indivizilor ce-1 dau la lumină, ar fi destul de obscur ca să nu ne
197
putem împiedeca, de zisele lui, și nu ne plecăm să ne murdărim mina pînă la a pomeni despre
dînsul decît pentru că el este astăzi singurul ecou, singurul canal d scurgere ce i-a mai rămas
stărostiei politice din Ulița Doamnii : necurățenia demagogică pe care n-o poate arunca în
public ,, Romanul”, precum am mai zis, îsi găsește cale de ieșire la lumină prin coloanele ,,Vocii
lui Faraon”. în adevăr acest organ ultraradical insinuează că ,,o parte din opoziție ar li făcîud
propagande pentru o agitație împotriva, guvernului și partidului liberal de la putere; că ar fi
vărsat chiar 22000 lei noi în acest scop, ca să mai facă un scandal ca acela de la 1866, să insulte
pe evrei și să atace sinagoga. Apoi, In interesul general al țării (care plătește foarte regulat lefu-
rile, diurnele și toate foloasele jețului de deputat radical), ,,Vocea lui Faraon” roagă pe cetă-
țeni a nu cădea în cursa acelora, cari întotdeuna au nesocotit binele României; roagă pe guvern
a lua măsuri energice spre a împiedeca orice scandal și spune, ca de obicei, că sînt bani străini
și chiar romani cari lucrează ca să răstoarne1 guvernul liberal, căci, zice numita foaie, ,,ei știu
că nu 1 pot răsturna decît prințr-un scandal ea cel de la 1866”.
Mai întîi -- și vorbim stăpînilor din Str. Doamnei, iar nu slugilor de la ,,V[ocea] lui
Faraon”, ... fie-ne permis a pune cîteva întrebări. Sînt în această țara două partide, partidul
conservator și partidul radical; care dintre aceste partide, socotind de la ivirea lor pe arena,
politică, a întrebuințat mijloacele demagogice pentru a se urca și a se ține la putere? Care
dintre aceste două partide a găsit că drumul cel mai scurt și cel mai practic, de la dînsul pînă
la jețul puterii, este calea agitațiilor și scandalurilor de uliță? Care din aceste două partide a ales
drept, arme, în lupta poltică, desfrînarea și agitarea maselor de mahalale, prin mijloace ultra-
demagogice, prin conspirații, prin urziri ascunse și prin turburări populare? Care partid, partidul
conservator sau cel radical i
Partidul conservator, tocmai în interesul general al țării, a. crezut de cuviință, în tot-
decursul guvernului radical, să stea cît se poate mai liniștit, considerînd că țara se afla în
complicații internaționale, și opoziția cumpătată și patriotică cea făcut-o guvernului atunci
cînd țara se afla în paralelă acțiune cu 'Rusia a trebuit să. facă bine iar nu rău guvernului. "Daca
radicalii s-ar fi aflat, ei în opoziție1 și, fiind conservatorii la putere ar fi căzut în greșelile săvîr-
site pînă acuma de radicali, partidul radical ar fi păstrat atitudinea cumpătată, pe cart1 au păs-
trat o conservatorii în opoziție? Oricine1 poate răspunde1 e-u siguranță la această întrebare1. Oa
menii scandalului dc1 la Slătineanu, atunci cînd Europa se zguduia de1 o complicare interna
țională uriașă, oamenii republicii de la Ploieșt i, oamenii agitărilor și urzirilor de. la Mazar Pașa,
oamenii cari au amenințat în atîtea rînduri dinastia și așezămîntul monarhic statornicit prin
Constituție și în deosebi personal chiar pe M. Sa Domnitorul; acei oameni insinuează astăzi
că partidul conservator este partidul ce voiește1 a veni la putere prin violențe, prin turburări și
scandaluri de uliță. Adevărat este că part idul conservator a luat odată cîrma țării în urma unui
scandal de- uliță; dar acu1! scandal de la 10 martie 71 n-or fi avînd radicalii cutezanța să-l
impute conservat orilor ! Nu cumva partidul conservator urzise1 tripla conspirație de la 10
martie1? Nu cumva vor fi pretinzînd radicalii că partidul conservator a luat cu asalt sala Slă-
tineanu și a amenințat viața celor de la banchetul consulului german ? Partidul conservator a
venit la putere în urma acelui scandal tocmai pentru că radicalii în ziua aceea trecuseră peste
toate, marginile, și venirea lui la putere a fost un sacrificiu adus patriei și dinastiei, ame-
nințate de desfrîul demagogiei. Și oamenii cari la 10 martie, împărțiți în trei grupe — guvernul,
stărostia de la „Românul” și cîțiva ciraci nedisciplinați — urzind o triplă conspirație, erau
gata să răstoarne pe Domnitor și să proclame fiecare grup cîte un guvern al său provizoriu,
acești oameni insinuează că partidul conservator ar fi alergînd la mijloacele scandalurilor de
stradă pentru ca să răstoarne pe radicali de la putere.
în adevăr, trebuie o nerușinare prea mare pentru asta, așa de mare îneît ,,Romanul”
nu se simte în stare sau nu crede oportun a o face și de aceea împinge la această treabă pe
alte obraze, obrazele ciracilor de la ,,Vocea lui Faron” cari duc la orice tăvăleală.
[25 februarie 1879]
[„IERI ȘI ALALTĂIERI CAMERA...”]
Ieri și alaltăieri Camera nu s-a ocupat aproape cu nimic, altceva decît cu cestiunea art. 7,
iar discuțiunea lungă, aprinsă, uneori entuziastă chiar, s-a sfîrșit prin aceea că Adunarea a
primit cu o majoritate de 70 și cîteva voturi declarațiuuea nemotivată de revizuire pentru
care am pledat și noi.
198
Spre a nu se da un înțeles greșit pledării noastre, mai ales pentru că vedem ca se fac
asemenea încercări din partea unora din ziare, ba chiar din partea unor deputați, ca d-nii
Vernescu, Daniileanu ș.a., cari admit că, în taină și cu rezervațiune mentală, am fi pentru
acordarea de drepturi evreilor, credem necesar a face următoarea declarațiune.
Propunerea de revizuire nemotivată am susținut-o : întîi, pentru că nu prejudeca cestiunea,
ci lasă totul la discrețiunea Adunărilor de revizuire, cari sînt în drept de-a declara chiar că
nu e defel caz de revizuire și că mănțin intact art. 7 ; al doilea, pentru ca să punem țara la adă-
post în contra esploatării acestei cestiuni ca armă de partid; al treilea, pentru că Adunarea
actuală nu are dreptul de a propune o motivare care ar cuprinde în sine o soluțiune, oricare ar
fi aceea; al patrulea, pentru că e parlamentar un nonsens de a vota o espunere de motive,
mai ales de motive false; al cincilea in fine, pentru că acea soluțiune, propusă de fracție, nu e
nici la locul, nici la timpul ei.
Motivele și considerantele invocate de fracție sînt false. Singurul motiv real, pe care-1
știe toată lumea și orice alegător, e art. 44 din Tractatul de la Berlin, iar singura soluțiune
posibilă e de a primi sau a nu primi acel articol. Ar fi fost deci demn din partea fracției de-a
susține că nu e caz de revizuire, că trebuie a se mănținea art. 7 și pentru aceasta ar fi putut in-
voca argumente puternice.
Aceste argumente, de cari azi se poate folosi cu drept cuvînt numai bătrînul d. Docan,
proprietarul moșiei Dimăchenii din ținutul Dorohoiului, singurul care-a avut curajul de-a sus-
ține că nu-i trebuință de revizuire și că trebuie mănținut art. 7, sînt următoarele : acel articol
din Constituție, sub cuvîntul c-ar fi lovind o confesie religioasă necreștină, pune în realitate o
piedecă absolută unei rase străine, de origine și limbă străină, de-a lua parte la viața sta-
tului roman.
Acea rasă avînd imediat tendența de-a pune mîna pe proprietatea nemișcătoare a româ-
nului, iar mediat de a pune mîna pe statul lui, adică pe țara lui, piedica absolută pusă de Consti-
tuție poate fi numită bună, pentru că în cazul de față religia necreștină și rasa străină sînt două
lucruri ce se acoper pe deplin, sînt în realitate unul și acelaș lucru. Ârt. 7e fără contestare sabia
lui Alexandru împărat, care taie nodul gordian fără a încerca de a-1 descîlci, și consecuent,
demn ar fi fost din partea fracției <ca), în loc de a motiva o declarație de revizuire în genere, de
a nu face deloc o asemenea declarație și de a se asocia fără rezervă cu opinia d-lui Docan.
Mulți în Cameră au rîs cînd d. Docan și-a spus votul pe față, dar în acel rîs se ascundea dupli-
citatea și mizeria advocatească față cu o părere statornică, onestă și care se poate întemeia
pe destule argumente puternice. Ea are înainte de toate meritul unei depline sincerități. Man-
ținerea art. 7 e o opunere la dorințele Europei întregi, e apelul la arme și la o politică ener-
gică și — daca"ne puneți în evidență perspectiva unui succes — nu sîntem contra unei asemenea
politice; abstracție făcînd de la împrejurarea că declarațiunea nemotivată și nesoluționistă
nu exclude nici politica aceasta, de vreme ce Camerele de revizuire, ba nici majoritatea lor,
ci a treia parte plus unul a acelor Camere, pot să mănție art. 7, pot să dea un răspuns negativ
la condiția de recunoaștere a Europei.
Fracția, punîndu-se însă din capul locului pe povîrnișul apucăturilor și tertipurilor advo-
cățești, voind să mistifice și țara și Europa, și simțind cu toate astea că n-o poate face, era
învinsă înainte de a începe a vorbi, a fost cu totul învinsă îndată ce și-a deschis gura.
A admite declarația, a pretinde însă totodată ca Adunarea să-i voteze motivele ei false,
insuficiente, de o deplină duplicitate, era un nonsens parlamentar; căci, îndată ce fracțiunea
a admis necesitatea revizuirii, evident că trebuia să voteze propunerea însușită de guvern
oricari i-ar fi fost motivele de vreme ce concluzia, adică declarațiunea nemotivată, nu exclude
nici motivele fracției, precum nu excludea nici motivele individuale, de grup sau de partid
a fiecărui din deputați.
într-un splendid și scurt discurs de vro douăzeci de minute d. Maiorescu a espus aceasta,
nimicind cu o singură lovitură toate apucăturile, toate arguțiile, toate tertipurile fracției,
care într-adevăr ar fi avut ocazia de a-și alege un rol mai demn, deși mai greu decît acela de
a-și pierde vremea cu un torent de vorbe, cari toate se înfundau în absurda cerere ca Adunarea
să voteze un schelet de motive factice și nelalocul lor.
Nu ni se răspundă cu bănuieli și fraze la limbajul nostru sincer și fățiș. Sîntem aceia
cari ne facem mai puțină iluzie în cestiunea izraelită și cari vedem mai limpede lucrul.
Organizația noastră liberală, teoria de „om și om” erijată în teorie absolută de stat a
îngreuiat peste măsură lupta economică pentru existența între elementul român, nedeprins
cu asprimea luptei la cuțit, și elementul evreiesc, cari la noi în țară e în mare parte format
din scursura cea mai flămîndă, cea mai lipsită de scrupul, cea mai neomenoasă a populației
din împărățiile vecine.
Organizația liberală-cosmopolită a prefăcut România în mocirla în care se scurg mur-
dăriile sociale ale Apusului și Răsăritului.
199
15 — c 832
Dacă statul român ar fi puternic — ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci el renunță la
puterile sale în favoarea individului — dacă nația română ar fi economicește puternică — ceea ce
o nație agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într un mod fatal -atunci
cestiunea izraelită n-ar fi un peticul, ba nu s-ar fi născut niciodată. Cestiunea izraelită e ducerea
ad absv/rdum a liberalismului din România și, dacă liberalii sînt patrioți, sînt naționaliști, vor
trebui să renunțe la principiile lor cosmopolite și să admită principiul romanilor : saîus rei-
publicae smirna lex, vor trebui să creeze un guvern autoritar și statornic, un guvern puternic-,
care să lupte alăturea cu nația întreagă în contra unui peticul, cu un cuvînt vor trebui să sprijine
și să asigure domnia elementelor conservatoare din țară. Dacă liberalii sînt patrioți și naționaliști,
vor trebui să devie reacționari și să împărtășească cu noi acest titlu cu care azi ne fac imputări.
Căci dacă statul renunță de-a apăra el în mod absolut individul, atunci individul trebuie
să fie însuși foarte puternic. Dacă statul englez a renunțat la puterile lui a făcut-o pentru
că are cetățeni a căror venit personal întrece veniturile României, cetățeni cari, unul din ei,
ar putea să lupte economic cu jumătate de milion de evrei. Dar cînd statul român a renunțat
la puterile lui, în favoarea cui a făcut-o? în favoarea fracționiștilor, cari strigă. ,și țipă, iar
acasă la ei, siliți de sărăcie, de nevoie și de trebuințele dumnealor boierești, își împrumută
numele la evrei pentru a cumpăra moșii, a lua proprietăți ale statului în arendă, precum și
debite de tutunuri și licențe de băuturi spirtoase. Căci ce-a folosit legea conservatoare ca în
comunele rurale să fie cîrciumari numai alegători din comună? Nimic. Sub titlu de servitori,
tot evreii sînt cîrciumari. Ce-a folosit restricțiunea, introdusă tot de conservatori, în Conven-
ția austro-română în privirea cumpărării imobilelor rurale? Totdeuna se găsește cîte un frae-
ționist să-și împrumute numele la o cumpărătură ovreiască. Cu un cuvînt, individul în România
prea e liber politicește și prea neliber economicește, iar îngrădiri economice sînt în cele mai
multe cazuri libertăți economice. Cine îngrădește biserica în contra tentativelor de subminare o
eliberează, cine îngrădește averea și munca românului contra tentativelor de esploatare, [î'Jl
eliberează. Dar aceste îngrădiri statul trebuie să aibă puterea a le manține, legea fundamentală
trebuie să-i dea acea putere, nu să-i lege mînile față eu oricine.
❖
Cestiunea în fond este dar nespus de grea ; va implică critica unui întreg sistem de guver-
nare, duce ad absurdum liberalismul din România, arată de pe acuma că avem nevoie de stabili-
tate mai mare, de organizație mai solidă, de-o augmentare a autorității statului în defavorul ne-
limitatei libertăți individuale.
în privire formală însă cestiunea, curățită de toate sofismele și apucăturile advocățești,
se prezintă astfel precum au lămurit-o în Cameră dd. Maiorescu și Chițu.
Tratatul de la Berlin pune o condiție negativă pentru a recunoaște independența țării.
Credința religioasă să nu mai fie o piedecă pentru ca cineva să se bucure de drepturi civile și
politice. Cari alte piedici poate pune nația românească pentru a se apăra contra invaziei evre-
iești rămâne la discreția ei; piedeca religioasă însă cată să dispară, rămîind a se pune în locu-i
ceea ce se va socoti mai bine. Merită acum ea această condiție să fie comunicată, țării pe cale
legiuită, merită ca ea să se pronunțe de e cu cale a se revizui Constituția?
D. Docan răspunde că Tractatul de la Berlin nu merită această onoare. O părere onorabilă,
dar a căreia răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecind starea precarie a relațiilor
noastre internaționale și lipsa noastră de putere.
Fracțiunea nu zice nici nu, nici da, și spală lucrul în șapte ape, fără a-1 face mai alb.
în fine majoritatea Adunărilor zice da, Tratatul merită onoarea unui apel extraordinar la
țară, este caz de a se revizui art. 7.
A se vota motive pentru aceasta e cu totul de prisos. Unicul motiv și unicul considerau! e
Tratatul de la Berlin, și orice substituire a unui alt motiv e o nelealitate față cu alegătorii. Miss
Wanda a fracțiunii, acrobatul hazliu al retoricei advocățești, d. Daniileanu, n-a putut dovedi
contrariul.
Justă s-ar părea și aserțiunea dd-lor Brătiami și Chițu că principele de Bismarek ne-a favo-
rizat în cestiunea evreilor cînd a exclus orice revenire asupra ei în Congres, și anume cînd un
membru al Congresului, d. conte de Launay, reprezentantul Italiei, a propus o soluțiune pozi-
tivă. Cancelarul a persistat atunci asupra soluțiunii negative. Dar d. Brătianu să ia bine seama
ca aserțiunea aceasta s-o poată întemeia pe acte diplomatice, pe corespondența cu Ministerial
de Externe al Germaniei și să nu confunde ceea ce voiește principelc-cancelar cu ceea ce ne place
nouă a crede.
/ 27 februarie 1879/
200
[„DEOSEBIREA INTRE ACESTE DOUA DECLARAȚII...”]
Deosebirea între aceste două declarații e simplitatea extremă a celei dentîi, insuficiența
împovărată a celei de-a doua. E bineînțeles că declarația întîia nu esclude nici unul din motivele
și nici soluțiunea propusă de fracție.
Dacă vom lua considerantele fracției pe rînd, vom vedea ușor că unele sînt de prisos, altele
nesuficiente.
Astfel se zice întîi că intoleranță religioasă n-a existat niciodată în România.
Acest considerant e de prisos, pentru că-1 știu nu numai copiii, ci pînă și Alianța izraelită,
căreia nu-i place a-1 ști.
E dar curat zadarnic de-a repeta acest adevăr pentru a suta oară. Catolici, protestanți,
calvini, armeni, lipoveni, turci și în fine evrei, toate confesiile creștine și necreștine, posibile și
imposibile, s-au bucurat pururea de cea mai mare toleranță religioasă pe pămîntul nostru. Stră-
vechile biserici armenești din Botoșani și din Suceava, bisericele catolice întemeiate de principi
români chiar, templele sectarilor alungați din Rusia și, asupra tuturora, sinagogele evreiești
sînt tot atîtea semne de piatră că persecuțiunea religioasă a fost și este un neadevăr, necalificabil
neadevăr; ba faptul însuși că evreii, de la 1848 și pînă astăzi, din 30000 s-au înmulțit prin imi-
grațiune la 550000, e o dovadă vie și strigătoare la cer contra acestei nedemne calomnii. Cu
aceeași stăruință cu care românii au ținut la legea lor, ei au respectat credințele altora. Un singur
act s-ar putea invoca în favorul alungării evreilor din Moldova, o scrisoare a lui Petru Vodă cel
Șchiop adresată consiliului comunal din Lemberg la anul 1579, dar și în acela se citează anume
cauza alungării lor, care nu e religia, nici rasa, nici faptul că sînt străini, ci numai concurența
ce-o fac negustorilor moldoveni în esp ortul de vite albe. în acel act se spune anume că alungarea
evreilor poloni nu se face din vreo altă cauză, ci numai din cea economică citată mai sus.
Al doilea considerant al fracției ni se pare asemenea de prisos, căci, deși art. 16 al Codicelui
ci vil dispune pentru străinii de orice lege condițiile sub cari pot dobîndi naturalizațiunea, simplul
fapt că acea naturalizațiune n-a fost cerută de nici un evreu e o dovadă destulă că art. 16 n-a
contribuit întru nimic la soluțiunea Gestiunii acesteia.
Al treilea considerant, că țestrictiunea adusă prin art. 7 s-a introdus din cauze politice și
sociale, pune neapărat pe fracționiști într-o dilemă îndată ce ei propun revizuirea ; căci sau acele
cauze politice și sociale nu mai există, ș-atunci art. 7 trebuie șters, sans phrases, iar motivele toate
sînt de prisos, sau acele cauze există încă și atunci art. 7 trebuie manținut tocmai în puterea
acestui considerant.
în fine, al patrulea considerant nu mai e un motiv, ci o soluțiune. El stabilește că e necesar
ca condițiunile pentru acordarea naturalizării să fie șterse din Cod și trecute în textul Consti-
tuției chiar. Dar o asemenea propunere — abstracție făcînd dacă e bună sau rea — Camerele
actuale nu au dreptul de o a face, prin urmare ea e lovită de nulitate înainte de a se fi pus.
Defectul cel mai mare însă al moțiunii fracționiste e desigur acela că n-a găsit nici o for-
mulă reală, nici un remediu real contra periculului social și economic.
Împămîntenirea acordă drepturi politice, dar oarei de drepturi politice ne arde nouă și le
arde lor ? Pentru România e cu desăvîrșire indiferent dacă în locul d-lor Pantazi Ghica, Holban,
Angliei ș.a. vor veni deputati evrei, ba credem chiar că țara ar fi mai cîștigată. Fericului adevă-
rat consistă în nelimitatele libertăți civile și remediul contra acestui pericul numai liberalismul
nu poate fi. Puși pe terenul reacțiunii, am fi în stare de a da sfaturi foarte folositoare, dar pentru
ca aceste sfaturi să aibă vrun efect ar trebui să n-avem mii de liberali cari trăiesc din politică
și douăzeci de ani de liberalism în urma noastră. Cu libertățile absolute de astăzi, cu laissez
fa-ire și laissez aller, cu teorie de „om si om” n-ajungem departe. Sfaturi în vînt, cari să nu fie
ascultate decît de cei cari le știu deja, n-avem obicei de a da.
Așadar, ce caută recunoscuta toleranță religioasă ? Cred fracționiștii într-adevăr că
există un singur diplomat, unul singur, care să nu știe pe deplin starea de lucruri de la noi?
Cred poate că cornițele Andrassy sau principele Bismarck sînt rău informați și ne țin pe noi de
evreofagi? Dar... ne cunosc de zece ori mai bine de cum ne știm noi înșine. Consulii generali și
viceconsulii nici n-au altă treabă în capitală și prin provincie decît că numere chilele de grîu cîte
se produc, mărfurile cîte se esportează, populația cită se naște si moare. „Norddeutsche allge-
meine Zeitung”, organul cunoscut al principclui-cancelar, a spus-o limpede de ce se tem românii.
Și-au ipotecat averile la evrei și, neputînd plăti, ipoteca ar trebui să treacă de-a dreptul în minele
creditorului. De acolo restricțiunile. Esplicabilă este, se-nțelcge, această ipotecare generală,
din Moldova mai cu seamă. Cultura importată, trebuințele importate, cari nu stăteau în raport
cu averile, scumpetea banului și ieftină! atea griului, concurența Americei si a Rusiei, în fine
201
netrebnicia costisitorului sistem liberal, fiecare îndeosebi și toate împreună au trebuit să ne ducă
acolo unde sîntem și să facă din fiece evreu o ceștiune europeana.
D. Brătianu a încercat să treacă odată în Turcia un convoi de vagabonzi evrei. De acolo
țipete și vaiete în toată Europa. Mihai Vodă (Sturza) scotea în fiece zi zeci de evrei din țară,
tot peste Dunăre, și nimeni nu zicea o vorbă. D. Cogălniceanu, care era pe atunci redactor al
,„Foii (oficiale) sătești”, poate să mărturisească cîte sentențe de scoatere presto otar s-au
tipărit în ,,Foaia sătească”. Dar pe atunci exista autoritate : Domnul era Domn, judecătorul
judecător, poliția poliție. Astăzi sînt lăsate în știrea lui Dumnezeu, iar fraza sforăitoare și cîr-
ciocul advocățesc sînt chemate a înlocui și minte, și prevedere, și autoritate, și tot.
Astfel, vestita fracție stă în fața țării fără a ști cum și încotro, fără a ști ce voiește și ce
nu voiește. Nu e vorbă, nici guvernul nu știe ce voiește, cel puțin nu s-a rostit pîn-acuma, ca
să se aleagă lucrul într-un fel. Iar purtarea individuală și daraverile obicinuite ale fracționiș-
tilor, împrumutul ce-1 fac cu numele evreilor pentru cumpărare de imobile rurale și urbane
(d. Pake Protopopescu e un viu exemplu, în mare parte, pentru aceasta) e o dezmințire ad oculox
a tuturor protestat lunilor dumnealor din Cameră.
Dintre toate frazele periculoase inventate ad hoc de fracțiune în cestiunea aceasta desigur
cea mai periculoasă e provocarea la voința Europei...
„Nu. Europa nu poate voi să ne sinucidem”.
„Europa luminată” etc. nu poate voi cutare și cutare lucru.
Pe această Europă d. Daniileanu a secuestrat-o de zeci de ori în discursul său.
Noi din parte-ne știm bine că Europa cunoaște pe deplin cestiunea evreilor din România;
o cunoaște mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaște, lumea diplomatică și cea oficială,
incit art. 44 al Tratatului de Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoștință de
cauză, cu deplină conștiință a greutăților și a relelor ce va produce. Din toate amăgirile, amăgirea
asupra voinței Europei ar fi cea mai rea, de aceea n-am voi să mai vedem invocindu-se -probabi-
litatea că Europa ar voi ceea ce ne place nouă a crede că voiește.
O
Declarațiunea propusă de d. V. Boierescu e de sine stătătoare și recomandă revizuirea
următoarelor articole din Constituțiune :
Art. 1, pentru a se înlocui numele Principatele-Unite cu cel oficial și recunoscut de „Româ-
nia” și pentru a se trece în legea fundamentală întinderea actuală a teritoriului statului.
Art. 2, privitor la rectificările de fruntarii, pentru că-n privirea aceasta s-au ivit diver-
gi nț e de păreri.
Art. 3, privitor la colonizare, pentru a se putea coloniza Dobrogea cu străini.
Art. 7, din cauze cunoscute.
Art. 44, pentru a se putea spori numărul vicepreședinților Senatului.
Art. 77, pentru a se putea face diurnă senatorilor.
Art. 113, privitor la buget, pentru ca si Senatul să aibă căderea de-a vota bugetul, res-
pective creditele extraordinare.
Dispozițiunile tranzitorii și suplimentare ah' ( instituției, pentru a se putea reînființa, la
caz de nevoie, Consiliul de Stat.
în ședința de ieri a Senatului d. V. Boierescu a dezvoltat într-un discurs lung motivele
cari Bau făcut să propuie o revizuire atît de multilaterală.
[J martie 1S79]
VÎRFUL CU DOR [„CANTATA COMPUSĂ...”]
Cantata compusă de d. Sdislav Lubicz și purtînd titlul \ îrjKt cu Dor, care a găsit o apre-
țiare atit de diversă în ziarele române, se va reprezenta încă în stagiunea aceasta la Londra, de
către societatea „International Dramatic Authors and Musical Composers Association”. Opera
muzicală se va, executa sub conducerea a chiar directorul societății, d. Edmund Gerson.
Din satisfacerea aceasta care i se dă compozitorului bucureștcan se poate conchide cît de
competentă a fost opinia a o sumă de pene ziaristice din fericita ea pitula a României.
/.! martie 1X70/
202
[„CESTIUNEA ART. 7 A ÎNLĂTURAT...”]
Cestiunea art. 7 a înlăturat pe cil va timp interesul pentru alte cestiuni dinlăuntru și din
afară. Deși toate ziarele par a se fi înțeles între ele de a călca cape ouă, adică de a o trata cu toată
răceala posibilă, nimeni nu-și tăgăduiește extrema ei importanță. în Parlament vorbele au fost:
cu mult mai aprinse decît în presă, mai eu seamă, fracția de dincoace și de dincolo de Milcov
au scapat în buruiana vorbelor multe, deși a făcut tuturor impresia c-ar fi căutind ceea ce nu
voiește să găsească, adecă o soluțiune.
Guvernul vede, aude și tace, tace mai mult deeum s-ar cuveni. Lungul discur s timit în Ca-
meră de d. I. Brătianu nu conține nici o lămurire, ci numai asigurări despre onorabilitatea d-sale
personală, despre patriotismul și bunăvoință de care este inspirat, dar nici cel mai slab indiciu
asupra, perspectivelor, bune sau rele, cari ni se impun din afară în privirea soluțiunii.
Căpetenia partidului liberal, d. C.A. Bose'tti, ca Odiseu cel mult meșteșugaret, rătăcește
departe de Itaca cea înconjurată de valuri, de patria sa iubită, multe cetăți de oameni’și
multe datini deprinde, chibziiind să-și mîntuie suflet ul și pe tovarăși, cum ar zice bătrînul Homer.
Dar toate silințele sale sînt zadarnice, căci pe cînd meșteșugaretul grec din antieitate lua lumea
înainte cu povești, Odiseu cel modern întâlnește in eale-i o lume care-i cunoaște patria, sa. mai
bine decît el însuși.
La Viena a fost primit rece și, pe cînd petrecea încă pe malurile albastrei Dunări, îi veni
știrea politicoasa ca pe la Berlin nici să mai încerce a trece. Diplomația germană, mai puțin
șovăitoare, îi făcu noului Odiscus destăinuirea că geaba ar veni, geaba s-ar duce și, fiindcă totuși
c mai demn pentru prezidentul unei Camere și șeful unui partid de-a nu bate pe la uși ce
nu i se vor descinde și de-a nu cere ceea ce nu i se va da, să-și caute mai bine de drum și să-și
încerce norocul intr-altă parte.
Mărunțișarul nostru liberal a trecut dar’ cu lacrimelc-n ochi pe lingă stinea aceasta mai
departe la Paris. Aci a fost primit în audiență de prezidentul viitor al republicei franceze, dc
d. Leon Gambetta, care i-ar fi declarat că nu poate spera nici un sprijin pentru partidul și
pentru țara sa de vreme ce-a trădat marea republică universală ajutînd pe Rusia, țară despotică,
în războiul contra turcilor. Precum un maistru mustră pe-o calfă rău nărăvită, astfel d. Gambetta
a mustrat pe viitorul prezident al republicei de lingă Dîmbovița, spuindu-i verde că ținta
omenirii nu este a juca căzăcește cu cazacii. E drept că o sumă dc pene, cari tratau cestiunea Af-
ganistanului și a harapilor zulu cu un entuziasm vrednic de toată lauda au fost mișcate de
cătră d. C. A. Rosetti să-și mute acest entuziasm asupra unui alt sujet : asupra nenorocitilor
români. Și penele au făcut-o, incit o zi întreagă, ba poate două chiaiș presa franceză s-a ocu-
pat de România și dc nedreptatea ce i se face. După aceea toate au reintrat în cursul lor liniș-
tit, harapii zulu și Afganistanul a ieșit din nou la maidan — căzuse o pietricică în lacul
liniștit și-i speriase pentru-un moment suprafața intr-un cerc de valuri. Apoi se făcu iar liniște,
ca și cînd pietricica nu fusese de cînd lumea.
Dar d. C. A. Rosetti nu se sperie cu una cu două. Toate căile duc la Roma — zice pro-
verbul — cum putea dar d-lui să nu se ducă acolo unde duc toate căile ? Acolo d-sa s-a reco-
mandat ca strănepot al unui negustor genovez, anume Giorgio, care la anul una mie o sută unu
a deschis prăvălie de mărunțișuri lingă Dunăre și că de atunci acel loc se cheamă Giurgiu. După
ce în fiecare italian a găsit o rudă mai de aproape sau depărtată, și-a propus cererea. Niente, i
s-a răspuns din toate părțile. E drept că marele organ, ,,H Picolo”, ne-a dat spornic ajutor în
război, dar acele succese strălucite, totuși nu aduc în minte-nc decît întrebarea : cît timp pot
guverna liberalii la noi fără a aduce țara la marginea prăpastiei'?
Noi credem că nici o zi.
în rîndul iutii al guvernării lor au lăsat cestiunea Strusbcrg, bandele bulgare — adecă
cestiunea Orientului și cestiunea evreilor în floare.
Cu greu guvernul conservator a regulat cestiunea Strusberg, bandele bulgare le-au regulat
turcii, de nu le-au rămas nici sfintă de urmă, iar evreii s-au regulat ei în de ei, făr-a mai face
pretenții.
Astăzi iar, daca ar cădea liberalii, ne lasă c-o minunată moștenire, țara c-o poziție nede-
finită în cestiunea Orientului, nici dependentă, nici independentă, cu cestiunea evreilor mai arză-
toare decît oricând, cu un război făcut în zadar, cu Basarabia pierdută, c-un cuvînt c-o mulțime
dc bunătăți pe cari numai noi românii cei târzii la minte nu le știm prețui cum se cuvine, dar
cari fac multe parale.
Să mai ție guvernul liberal încă vrun an-doi și apoi n-avem s-avem încotro de multele
bunătăți revărsate asupră-ne, îneît nu ne va rămîne altceva decît să ne luăm în spate ceea ce
203
ne va fi rămas și să schimbăm America de lingă Dunăre pentru America de peste Ocean, Atunci
Plevna internă — adecă naționalitatea română a acestei țări — va fi luată.
[3 martie 1879]
[„«ROMÂNUL» DE VINERI, 2 MARTIE...”]
„Românul” de vineri, 2 martie, cuprinde un ciudat articol iscălit „un ofițer milițian anti-
februarist”, care adresează o mulțime de grațiozități d-lui general Florescu, iar drept pretext
pentru a o putea [face] să ia un articol din „Ecoul țării”, de nu ne înșelăm ziar care criticase
acordarea unei recompense naționale d-lui general Haralamb.
Oricum s-ar fi pus cestiunea și oricari ar fi acuzările aduse generalului Florescu, nu răminc
mai puțin adevărat că generalul Haralamb este unul din acei militari cari, călcindu-și jurământul
și pățind drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă fățișă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare noc-
turnă pe Vodă Cuza. Puțin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Poate să fi fost
mari, poate să fi fost înjosite ; în cestiuni de asemenea natură nu decid intențiile și motivele,
ci fapta. Fapta a fost, este, va fi în vecii vecilor o trădare neespiată, neespiată decît intr-un
singur chip. Daca generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza,
greșala (cum o numește ofițerul milițian) era espiată ; în alt chip însă, ea nu arc iertare nici din
partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu.
Și toți ofițerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza cată s-o știe o
dată pentru totdauna că, în ochii istoricului și în ochii celor drepți, singura lor espiare nu poate
fi decît nimicirea. Nu se confunde aci datoriile cetățeanului cu datoria soldatului; cetățeanul
negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulțămit cu forma guvernului țării sale, poate comite
crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă
politică^ din partea unui militar e o crimă comună. Militarul e dator supunere oarbă, devotament
orb. Aci nu încape nici o discuțiune, nici o sofismă. Cu esplicări a lui 11 fevruarie pot veni mulți;
se înțelege că au fost cauze ; ar trebui să fie cineva idiot pentru a admite că ceva se poate întîm-
pla în lume fără cauze. Deci și 11 fevruarie a avut neapărat cauzele sale.
Dar între esplicare și justificare e o deosebire cît cerul de pămînt. Cauze pot fi multe, scuze
și justificare nu există deloc pentru militarii cari au luat parte la răsturnarea lui Vodă Cuza.
Știm asemenea foarte bine că, pentru a face a se uita neștersul, nepieritorul 11 fevruarie,
d-nii militari în cestiune, sprijiniți de partidul politic corupt și corumpător al roșiilor, au luat
comande în armată, pentru a cîștiga bătălii în contra turcului nevinovat, pe care d-hii liberali au
încă și astăzi neobrăzarea de a-1 numi dușmanul țării. Dar a căuta cu luminarea bătălii și a
pierde vieți de soldați pentru a face să se uite 11 fevruarie e o nouă apucătură, care poate amăgi
mulțimea, pe oamenii luminați niciodată.
Noi nu criticăm, nici admitem recompensa națională votată de Cameră ; de la o Cameră
roșie nici se puteau aștepta scrupule. Sîntem însă siguri că o adunare de militari în locul celei din
Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recompensa în unanimitate.
în fine acel articol mai conține un ciudat argument: „întrebați — zice ofițerul milițian
antifebruarist — întrebați pe statul-maior al lui Luders cum se face ca un trădător ca Haralamb
să fie cavaler al Crucii Sf. Gheorghe”.
Dați-ne voie. Nu-ntrebăm, pentru că n-avem nevoie s-o știm.
După 11 fevruarie, d. Haralamb și ceilalți sînt pentru noi morți și noi nu ținem seamă
nici de zilele celor morți, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă.
[3 martie 1879]
[„DEZILUZII ȘI DEZAMĂGIRI !...”]
Deziluzii și dezamăgiri.' așa le-a fost ursita mazariștilor.
A prezintă în modul cel mai formal un proiect de lege ca acela despre înrăutățirea monopolului de tutunuri,
a cere să fie cercetat de urgență, dar a dobîndi un refuz categoric, a mai aștepta cîteva săptămini ș-a vedea ră Adunarea
îl respinge în unanimitatea secțiunilor și prin unanimitatea delegaților, iar că țara il condamnă cu indignare, a lăsa ca
204
raportul să se prezente, sa sc distribuie și sa se puie la ordinea zilei, apoi a retrage proiectul pe furiș, far-a o declara
formal și a-1 prezintă din nou cu modificări ridicole, sub cuvint că e altăceva : iată o proccdere nemaipomenită, fără pre-
cedent și din cele mai abătute de la uzurile constituționale. Pe lingă aceasta o asemenea conduită nu însemnează decit dis-
preț, aruncat Adunării Deputaților, fără a cărei încunoșliințare s-a retras proiectul, desfiderea ce i se. aruncă prin noua lui
prezentare sub numele de nouă lege. Pare se că d. Sturdza c atîl de mult interesat in această nenorocită și odioasă afacere,
incit uită piuă și convenințele, incit renunță a salva cel puțin aparența.
Să nu crează cineva eă aceste aspre mustrări le adresăm d-lui Sturdza noi, nu ; i le adre-
sează organul unui frate mai mare de la Mazar Pașa, i le adresează organul aceluia împreună cu
care d. Sturdza se făcuse apărătorul înflăcărat al constituționalismului și în acelaș timp detrac-
torul aprig al monopolului de tutunuri. Pe cînd dd. Sturdza și Vernescu erau stîlpii companiei
de la Mazar Pașa, monopolul era groaza lumii, nenorocirea țării, un jaf, o tâlhărie; și d. Sturdza,
care se pricepe la socoteală și care era ca atare contabilul titular al companiei, arăta bob numărat
că țara e ruinată prin monopol. Venind însă d. Sturdza la minister, s-a convins eă, pentru plata
datoriilor, țara nu poate întrebuința vorbele cele late și banalitățile din ,,Alegătorul liber”, a
făcut din nou socoteală si de astă dată a văzut că nu sînt de lepădat cele cîteva milioane pe cari
le dă monopolul tutunului. I). Vernescu însă, care în orice caz nu se pricepe la socoteală de
catastife ca d. Sturdza, crede pe fratele de la Mazar Pașa rătăcit, și astfel, cum văzurăm, îl
mustră amar prin organul d-sale. Cum ? însuși d. Sturdza, constituționalistul englez, astăzi,
după ce a retras pe furiș proiectul căzut odată, îl prezintă iarăși cu modificări ridicule ? Dar aceasta
este o procedare nemaipomenită, fără precedent, din cele mai abătute de la uzurile constitu-
ționale ; se pare, în adevăr, că d. Sturdza, odinioară vrăjmaș de moarte al monopolului, este
astăzi atît de interesat în această odioasă afacere incit uită că trebuie să se mai gîndească și
la ochii lumii. Ce deziluzie ! Ce dezamăgire pentru bietul d. Vernescu, care se vede că la Mazar
Pașa a fost luat de bani buni basmele finanțiare ale actualului ministru de finanțe !
Să lăsăm însă d-o parte paraponul dezamăgiților frați de la Mazar Pașa; ceea ce este
adevărat este că proiectul pentru prefacerea legii monopolului, a cărui cădere iarna trecută în
Cameră a fost un adevărat scandal constituțional, astăzi, modificat așa cum zice organul d-lui
Vernescu, s-a prezentat din nou în Cameră și majoritatea se zice c-ar fi hotărită să-l respingă
din nou. Sîntem curioși să vedem și după această a doua cădere, mai nenorocită decît cea dinții,
ce va face ultraconstituționalul d. Sturdza.
/ 4 martie 1879/
[„CAMERA FRANCEZĂ A RESPINS...”]
Camera franceză a respins prin 319 voturi contra 159 propunerea de clare in judecată a
ministerului conservator din 16 mai. Această Adunare, prin asemenea hotărîre, a dat o dovadă
de înțelepciune care, drept spuind, nu se prea aștepta de la dînsa. Crima cea mare a ministerului
de Broglie fusese, se înțelege, că sprijinise in alegeri candidaturi conservatoare, opuse candi-
daturilor radicale care au triumfat. De aci, după modul cum se înțelege în unele țări regimul
parlamentar și libertatea opiniilor, s-a cerut capul miniștrilor învinși, și învingătorii, care erau,
ca în toate cestiunile politice, și judecători și parte, au vrut să pedepsească pe acei ce încer-
caseră, fără succes este adevărat, de a lipsi pe Franța de fericirea nespusă ca d-lor s-o repre-
zinte. Se înțelege că aceeași radicali, cînd sînt la putere, nu se sfiesc cîtuși de puțin de a combate
alegerea adversarilor lor politici cu o înverșunare mult mai mare și prin arme încă mai neleale.
Așa în 1871 prefecții guvernului revoluționar s-au prezentat pretutindinea ca candidați
în însuși județul pe care-1 administrau. Astfel, în ancheta asupra revoluțiunii de la4 septem-
vrie s-au publicat depeși ale dictatorilor și miniștrilor de atunci, recomandînd curat prefecților
lor cutare și cutare candidatură. Dar nu face nimic l Quod licet Jovi non licet boți. Jupiterul
republican poate să facă ceea ce nu este permis unui simplu conservator.
De aceea Camera radicală hotărîse darea în judecată a ministerului de la 16 mai. Noroc
că președintele republicei, d-1 I. Grevy, și ministerul actual, condus de un om moderat și în-
țelept ca d. Wadington, ținînd seamă și de manifestația unanimă a guvernelor și a presei
străine, au priceput imensul ridicol a unei asemenea acuzațiuni și au izbutit a pune un frîu
poftelor necurate și urelor meschine a tutulor nulităților invidioase care compun partida
radicală estremă din Camera franceză.
205
Ne aducem aminte că în 1876 prezidentul Consiliului de atunci, d. Manolaehe Costache,
fu mai puțin fericit într-o tentativă de asemenea natură. Și d-lui. cu toate că rătăcit în mijlocul
acelei administrațiuni multicolore, încercă să facă să se auză glasul bunului-simț și ceru,' dacă
nu părăsirea acuzațiunei, cel puțin respectarea Constituțiunei de cătră vestitul comitet de acu-
zare. Pretențiunea d-sale, deși mai modestă decît a d-lui Waddington, n-a avut norocul să fie
ascultată! de capul statului, care, adus să se pronunțe între două teorii contrarii, alese teoria sus-
ținută de d. I. Brătianu, căruia îi încredința și prezidența Consiliului și urmarea acuzațiunii,
pe cale anticonstituțională, în contra foștilor săi consilieri. Fiecare știe rezultatul acestei hotă-
rîri, care nu și-a dat încă toate roadele sale pînă astăzi. Alta a fost purtarea d-lor I. Grevy și
Waddington; și nu ne îndoim că moderațiunea, energia și înțelepciunea de care au dat probe
va contribui mult a întări guvernul pe care-1 prezidează.
Dară să terminăm printr-o ciudată observațiune. Teoria susținută in 1876 de cătră d. I.
Brătianu și aprobată de M. Sa Domnitorul, adică dreptul pentru Cameră de a face chiar in-
strucțiunea procesului miniștrilor, n-a fost aprobată nici chiar de minoritatea violentă și ultra-
revoluționară a Camerei franceze — căci iată concluziunile raportului d-lui Brisson.
Ar/. 1. Conform art. ... din Constilujiunc, Camera deputaților dă in judecată înaintea Senatului pe membrii minis-
terului din 16 mai 1877, prezidat de d. duce de Broțjlie, și ai ministerului din 23 noiemurie 1877, prezidat de d. dc Ilochcboucl.
Ari. 2. Trei comisari, luaii din sinul Camerei și numiți prin alegere, nor fi însărcinați să facă rccuiziloriile necesare,
să urmărească, să susțină și să termine acuzațiunea înaintea Senatului.
Va să zică cei 3 membri numiți de Cameră n-au altă misiune decit aceea de acuzatori,
de procurori, iar instrucțiunea judiciară, cu toate urmările ei, adică perchizițiuni, ascult ări de
martori cu jurămînt, interogatoriu al acuzaților, arestări, aparține, după chiar d. Brisson,
Senatului, căruia aparține și judecata.
Iată dară teoria d-lui I. Brătianu, aprobată in 1876 de M. Sa Domnitorul, respinsă și
combătută de cei mai violenți între cei violenți din Camera cea mai violentă din Emopa, de
partizani deghizați ai Comunei. Acești veterani ai revoluțiunii, acești copii dc suflet a lui
Bobespierre n-au cutezat astăzi să-și însușească, instrucțiunea judiciară propriu-zisă, să se facă
intr-un timp acuzatori și judecători in desprețul tutulor legilor și a celei mai simple echități.
Să se felicite dară, d-nii Brătianu, Rosetti, Missail etc. Frații și mai marii lor din Franța au
rămas mai pe jos decît ei.
Este adevărat că Franța este o republică, că in capul ei se află un simplu advocat, d. I.
Grevy, pe cînd România este o monarhie înzestrată! cu o Constituțiune a cărei pază este încre-
dințată jurămîntului și onoarei unui principe dintr-o veche și strălucită viță. Se vede însă că
advocații au și ei pe ici pe colo meritul lor și că nu trebuie desprețuiți.
[6 martie 1879]
TEATRU ROMÂNESC [„MÎNE, MARȚI 6 MARTIE...”]
Teatru românesc. Mîne, marți 6 martie, se va reprezenta iu teatrul românesc comedia
lui V. Alecsandri Boierii și ciocoii. Comedia aceasta e un tablou de obiceiuri dintre anii
1830—1848 și arată cu fidelitate multă starea de lucruri și relele sociale ale timpului aceluia.
Pentru mulți din generația actuală piesa va fi cu totul nouă în privirea cuprinsului, căci astăzi
boieri nu mai sînt, iar ciocoii au devenit cu toții liberali și patrioți ... pe hîrtie. Din crisa-
lida ciocoi s-a dezvoltat fără îndoială fluturai liberal.
Cine voiește să vază cum s-a operat acea schimbare și din ce elemente s-a operat să
privească marți reprezentarea piesei lui Alecsandri.
[6 martie 1879]
206
[„«P0L1TISCHE CORRESPONDENZ» PUBLICĂ...”]
,,Politische Correspondenz7’ publica o circulara a d-lui Câmpineaim cu data de 3 martie.
Acest act ne face curioasa descoperire că știri oficiale, sosite din Rusia-, susțin : 1. că România
trebuie să mulțumească pentru independența sa armelor rusești; 2. eă câștigarea Dobrogei este
o urmare amărinimiei Rusiei și 3. că autoritățile române din Dobrogea au maltratat pe bulgarii
de acolo urinai din cauza naționalității lor.’
La aceste trei teze d. Câmpinoanu răspunde intr-un ton foarte moderat, obiectînd la
punctul 1 că România datorează independenta propriilor sale arme; la punctul al 2-lea, că
Dobrogea a fost luată de turci de la români în secolul al XV-lea, cînd nu mai exista de mult
Bulgaria, la punctul al 3-lea în fim', că, bulgarii nu sînt; maltratați, din cauza naționalității lor.
Puntul 1 și al 3-lea nu ne privesc cîtuși de puțin, pentru că independența, datorită sau neda-
torită armelor rusești, nu există deplină nici phm azi și pentru că Europa a legat-o
dc condiții care n-o privesc pe Rusia. Din faptul însuși căi recunoașterea din partea Rusiei e
departe de a fi suficientă rezultă că nu putem mulțămi pentru un lucru pe care nu-1 avem,
chiar dacă împărăția vecină ne-ar fi dat cu de prisos ceea ce noi nu. i-am cerut niciodată. Iar
punctul al 3-lea nu ni se pare îndestul de serios. Trupele române n-au găsit nici o rezistență;
în Dobrogea, din contra au fost bine primite, și dacă locuitorii bulgari au crezut a avea .motiv
de nemulțumire, din cauza atracției ce-o exercita împărăția de la Tîrnova, vina asemenea nu e
a. noastră. Sperăm însă că timpul va vindeca și durerea aceasta, mai cu seamă pentru că n-are
cuvînt de-a fi, iar pe de altă parte prevedem, din nefericire, că. stările de lucruri din. noul stat
nu vor fi tocmai atît de ademenitoare îneît neaparținerea la statul bulgar să pară, o nenorocire
mare.
Punctul al 2-lea insă merită discutat, pentru a se vedea o dată pentru totdauna cită;
consistență are mitul despre bulgarismul Dobrogei.
A aminti istoria tragică, a unghiului, precum c numit în cele mai vechi monumente slave,
ar fi a repeta în memorie toată istoria migrațiunii popoarelor. Căci cine n-a fost prin Dobrogea,
cine n-a trecut vadul lui Isaac (Isaccea) de la Darius Hystaspes începînd și pînă astăzi ?
Avarii, cazarii, pecenegii, bulgarii, tătarii din Ural, rușii din Chiev sub Svietoslav, cumanii,
t ătarii lui Ugetai și în fine aci ia ai Hanului Noga. Cei din urmă, par a fi fost hantatarii lui Țakas,
fiul lui Noga, care, împreună cu Sfentislav, un cuman, au domnit asupra, regatului româno-bul-
gar. A stabili însă drepturi după aceste dominațiuni ar fi lucru zadarnic. Cestiunea principală
va rămîne a se ști din a cui mină Dobrogea a fost anexată de turciU
Autori slavi caută a dovedi cumcă Dobrogea și-ar fi avînd numele ei actual de la un
anume Dobrotici, stăpîmtor al cetății Varna de lîngă mare (în a. 1360).
Dar, întîi, acest Dobrotici nu se știe de unde se trage, îneît e greu de admis cumcă. el ar fi
dat numele unei provincii, al doilea, nici acest Dobrotici, nici fiul său Ivanco nu s-au intitulat
vrodată despoti ai Dobrogei. De la Mircea I însă, de la domnul Țării Românești, mai există, unicele
documente în care provine acest titlu. La 1390 Mircea încheie un tractat de alianță cu Vladislav
al II, regele Poloniei, contra lui Sigismund, regele Ungariei. în acesta Domnul român se numește
,,terrarum Dobrodicii despotus et Tristri dominus”. La 1399, adecă peste nouă ani, patru ani
după luarea Tirnovei de către turci și omorîrea lui loan Sișmanlll, ultimul rege al Bulgariei, trei
ani după cumplita bătălie de la Nicopoli, în care toată creștinătatea fu cumplit bătută împreună
cu Mircea, și în zilele aceluiaș înfrîngătorBaiazidllderim, domnul Țării Românești, într-un docu-
ment datat din Giurgiu relativ la mănăstirea Strugalea, se numește voievod al Ungro-Vlahiei,
Domn al ținuturilor de dincolo de munți (Făgăraș și Amlaș), al amînduror malurilor Dunării pînă
la marea cea marc și stăpîuitor (vladaleț) al orașului Drîstor. Acelaș titlu se repetează la 1406.
în acest an însă -- 1406 — vine Musa, fiul lui Baiazid Ilderim, ce căzuse prins în bătălia
de la Angora (1402) în mînile biruitorului Timur Lenk. Acest Musa, mai tîrziu sultan, vine chemat
din Asia de către Mircea, e ajutat de el în lupta pentru tron, ajunge împărat și cade, răsturnat
de frate-său Mohamed I la 1412. Sub acest din urmă toți principii creștini ai Peninsulei Balcanice
sînt siliți a se pleca sub jugul osman, afară de Mircea. Abia la 1416 bătrînul voievod e împresurat
cu război și trebuie să se supuie asemenea. Deci abia la anul 1416 a putut să cadă Dobrogea,
Silistria, Vidinul, Siștovul, Nicopole definitiv în mînile turcilor, luate de la români.
O
în genere istoria Bulgariei nu e tocmai aptă, pentru stabilirea unor drepturi pozitive asupra
provinciilor în care ei locuiesc. Statul bulgar a fost înființat pentru întîia oară de un neam de
tătari din Ural, cari au domnit în Tîrnova pînă la 1014, cînd împăratul Basilios II Bulgaroctouos
(ucizătorul bulgarilor) i-au pu s capăt. Acești tătari se creștinaseră și se sla vizaseră în cursul timpului.
207
Amintim că în vremea aceasta, la 1014 și mai tîrziu, tot acest împărat Basilios 11, intr-un hrisov
formal, vorbește despre românii din ținutul Vidinului, din Bulgaria toată și de pe lingă mare,
va să zică din Dobrogea, și-i supune jurisdicțiunii bisericești a patriarhului din Ohrida. Dc aci
bulgarii au stat în atîrnare completă de împărăția bizantină o sută șaptezeci de ani.
După asta, adecă la 1186, apar in scenă frații Petru și Asan. După» mărturia tuturor con-
timporanilor fără escepție, ei erau români, poporul lor — românesc, limba lor — românească.
Elementul românesc era atît de răspîndit în suta a douăsprezecea si pîn-într-a cincisprezecea
incit Tesalia actuală se chema Marea Românie,	; Htolia. •- România Mică ;
Epîrul - Tara Vlahiotilor; Moesia...... România Albă; Țara. Românească actuală - România
Neagră; (Mauro Vlachia). în fine asanizii se numesc ei inșii in documente ,,domini Blacorum
et Bulgarorum”. După stingerea liniei bărbătești a asanizilor (1257), noul regat pierde cătră
împărăția bizantină toate provinciile c-o populație precumpănitor românească, iar statul
Cetății ele spini (Tîrnova) mai duce o existentă precarie și fără consistență piuă ce cade fără
scăpare in mina turcilor.
într-adevăr, în zilele lui Murad 1 redusul stat care purta numele Bulgaria era împărțit în
trei : la Vidin domnea Toan Srațimir, cumnatul lui Vladislav Basarab și nepotul lui Alexandru
Basarab, la. Tîrnova - fratele vitreg lui Srațimir, loan Sișman III, la Varna sus-amintitul
Dobrotici. Dan I, nepot de frate a. lui Vladislav Basarab și frate bun cu urmașul său Mircea 1,
era în război cu Sisman pentru marginele țării sale de dincolo de Dunăre. Cari vor fi fost acele
margini nu putem ști exact din cauza lipsei de documente ; sigur este numai că sub Mircea I nu
mai e vorba de domnie bulgară în cetățile de pe malul drept al Dunării și în Dobrogea.
La 1389 e bătălia din Cîmpul Mierlei, după care toți cei ce-au luat parte în contra turcilor
devin vasali, afară de Mircea.
La 1393 — cinci ani în urmă — se desființează și umbra regatului vasal din Tîrnova, și
Bulgaria devine pașalîc, afară; de Dobrogea și cetățile de pe Dunăre.
La 1391 bulgarii, statul și biserica națională, sînt desființați, patriarhul lor Euthimic e
tîrît în robie.
în starea aceasta de dezolațiuue scaunul ecumenic din Constantinopol însărcinează pe
mitropolitul din România Neagră (tt^ Mocupo BZa^a) cu exercitarea tuturor drepturilor epis-
cop ale în Tîrnova, iar la 1395 mitropolitul Țării Românești petrece în capitala Bulgariei. Fiul
ultimului rege, Sisman, anume Alexandru, se turcește și c numit guvernator la Samsun în Asia
Mică.
La 1396, adică doi ani în urmă, e cumplita bătălie de la Nicopolis ad Haemum, care se
mîntuie prin înfrîngerea Europei întregi de cătră. Baiazid Ilderim. Din eroare unii au admis că.
locul acestei bătălii ar fi fost lingăi Dunăre la Nicopolis ad Danubium, numit Micul Nicopol,
care era în mînile lui Mircea. Bătălia aceasta de o epică măreție a avut loc lîngă Marele Nicopol,
ale cărui ruine se văd azi în satul Nichiup, 4 ceasuri depărtare de Tîrnova, 12 ceasuri de la Dunăre,
unde rîul Rușița se varsă în lantra.
Am arătat mai sus că, cu toată victoria turcească de la Nicopolul Mare, Mircea se numește
încă la 1399, adică, trei ani în urmă, domn al întregului țărm drept al Dunării pînă la mare și
vladaleț al Dristului.
La 1402 Baiazid e învins și lă nț uit de Tirnur Lenk în bătălia de la Angora. Despre o inva-
zie a Țării Românești nu mai poate fi vorba, căci împărăția osmană, era sfîșiată prin lupta între
frați, între fiii lui Baiazid.
Dobrogea și Dristul, precum și întregul mal drept n-a putut fi luat de la români decît de
Mohamed I și anume la 1416, cînd Mircea, încărcat de ani și slăbit de lupte necontenite, a trebuit
să se supuie, deși în condiții cu mult mai bune decît toți principii slavi și greci ai Peninsulei
Balcanice împreună.
[8 martie 1879]
[„ÎNTRE MULTELE NEPLĂCERI ALE VIEȚII...”]
între mult ele neplăceri ale vieții desigur că polemizarea cu minți radicale c una din cele mai
mari.
în orice diseuțiune serioasă și onestă sint cu putință numai două moduri: unul ad rem,
care dovedește adevărul tezei in sine, altul ad lioiniiiein, care arată că adversarul a susținut sau
făcut însuși luciul pe care azi îl combate.
208
Argumente ad reni nu s-au adus nicicind in contra noastră, pentru că• soda liberală consis-
tă din oameni absolut incapabili, născuti cu neputința de-a pricepe cel mai elementar adevăr
chiar. Daca le spui că o alianță ofensivă nu se face fără tractat în regulă ei răspund c-ar fi nedemn
de-a cere de la un împărat zapis si chezășie ; daca le spui că teoria de „om și om”, o teorie curat
filantropică și un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai cu semenul său ci chiar cu ani-
malele, devine o stupiditate erijîndu-se în teorie de stat, căci preface tara moștenită , apa rată cu
vărsare de sînge și cu privațiuni, într-o mlaștină americană pentru scurgerea elementelor nesă-
nătoase din alte țări, atunci domnii liberali te numesc erreofag.
Un comunard alungat din Paris, care-și are învățătura toată din academia' „Le crapaud
volant”, devine redactor al ,,Romanului”, organul unui partid numeros ; o facultate a Univer-
sității din București e împuiată cu bulgari tîrzii la minte cari-n viața lor nu și-au bătut capul decît
cu cămătăria si cărora omul prevăzător nu le-ar încredința viața unui cal, necum a unui creștin ;
acești bulgari cresc apoi la noi în țară o generație diplomată și privilegiat ă de ucigași, iar noi, daca
arătăm toate acestea, atunci.. . sîntem evreofagi. Ba unul din geniile acestea, născut in Bosnia
și care-a învățat meșteșugul doftoricesc de la felceri turcești, e pînă și ... senator, ales în capi-
tala României, în centrul luminelor, dragă Doamne, și în focarul naționalității, ca o adevărată
ilustrație a libertății alegerilor. Să zicem că i-ani fi opus acestui felcer turcesc tot ce-avem noi
mai bun în țara noastră, pe un prinț de neam, pe un fiu de Domn de ex. al cărui tată să fi fost
o glorie a paginelor istoriei țării, ale cărui antecedente să fi fost cele mai nobile, mai curate
și mai generoase, ei bine, sîntem siguri că prințul cădea și că roșii alegeau tot pe doftorul
Bosnagi.
Oare evreii sînt singurele elemente economicește și moralicește nesănătoase care se scurg
la noi în urma extremului liberalism al instituțiilor noastre, care nu cer altă calitate pentru
așezarea în țară decît ca cel venit să fie animal vertebrat biman și nimic mai mult? Evreii
sînt elementul cel mai numeros, nu însă unic: diferiții bosnagii și redactori ai „Românului”
intră în aceeași categorie a elementelor nesănătoase scurse de aiurea în țară.
Repetăm deci că, îndată ee e vorba de întîmpinări ad reni, cari să se refere la teză în
sine, niciodată nu le vom putea primi de la mințile radicale, pentru că acestea nu sînt în stare
de-a recunoaște nici chiar cele mai elementare adevăruri, nici chiar pe acela că, introducînd
într-un stat eminamente național un sistem de instituții cosmopolite și americane, prefaci țara
cu necesitate într-o Americă nouă, într-o mlaștină de scurgere. Liberalii nu sînt nici măcar în
stare de a vedea că aserțiunea noastră rămîne adevărată-, abstracție făcînd de la cestiunea
evreilor și de la soluțiunea ce-am propune-o noi, că e un adevăr neatîrnat de considerațiuni
sau de opinii de partid și că, rostindu-1, nu devenim nici evreofagi, nici evreofili.
Așadar cu argumente ad rem nu avem a ne ocupa, ci numai cu cele ad hominem, pe care
,,Românul” îndeosebi se încearcă a le aduce în cele din urmă' două numere ale sale în contra
noastră.
Dintr-un pasaj al nostru, scris în sensul celui de mai sus și agravat totodată prin citarea
art. 44 din Tractatul de la Berlin, „Românul” conclude că sîntem evreofagi.
Asta n-ar fi nimic, ar dovedi numai slăbiciune de judecată din partea adversarilor noștri
și nimic mai mult. Dar organul radical merge și mai departe: ne impută că ne-am fi contrazis,
c-am fi fost cîndva evreofili.
Apelăm la onestitatea „Românului” să ne spuie cînd?
Și în ce mod se face imputarea aceasta? „Această tactică — zice „Românul” — deși odi-
oasă din punctul de vedere național, pentru că se adresează nu țării, ci străinilor, al căror
ajutor [î]l imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuși lipsită de oarecare dibăcie :
ea constă în a susține eă guvernul și cu partida liberală s-ar fi unit cu fracțiunea spre a^ rezolve
cestiunea izraelită astfel cum voiește fracțiunea”.
Cînd am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?
Cînd' am susținut că guvernul s-a unit cu fracțiunea spre a rezolve cestiunea in sensul
fracțiunii ?
Noi am imputat guvernului duplicitate și fracțiunii asemenea) duplicitate. Antecedentele
cosmopolite ale d-lor Rosetti-Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea!
la atentatul Orsini, gheșeftăria proverbială a fraților fracționiști, promisiunile și înțelegerile
d-lui C. A. Rosetti prin străinătate și tonul semeț înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că
avem a face c-o nouă mistificație din partea roșiilor și a fracționiștilor. Ceea ce ne confirma și
mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracție și guvern, cu toată logomahia
din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înțelesul fracției, pentru
că această din urmă e bună-bucuroasă să-și păstreze deputățiile, advocaturile statului, prefec
turcie și tribunalele-i, să) fie păsuită la arenzile moșiilor statului. Cu acest preț ea se mulțu
mește de a juca dublul rol de opoziție din gură și de votare pentru guvern la toate voturile
pe față. Fracția face opoziție numai cînd știe că opoziția ei e inocentă ; cum se clatină însă
309
guvernul, ca sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracția nu ii are încă un drept dc a ti ignorată :
e puțin numeroasă si compusă din nulități patente. C-un cuvin t fracțiune c un nume foarte
potrivit, căci totul la ea e fragmentar : minte, caracter, a,vere, număr.
Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea
evreilor în sensul fracției, pentru că fracția n-are nici un sens ; era n-a știut niciodată ce vrea
și c cel mult o companie de postulanți si arendași păsuiți, nicicând. însă un partid serios, despre
care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare g’îndeste așa sau altfel.
Dar să lăsăm acestea. N-am susținut că guvernul a dat mina cu fracționiștii, ci din contra ,
ca fracționiștii au dat mina cu guvernul —- pe sul) mină, nu pe față. îndealtmintrelea fracțio-
niști sînt ai oricui le va da slujbe și ii va păsul cu arenzile ; noi știm cazuri în cari capi ai fracțiunii
au venit cu capul pe tipsie la miniștri conservatori, asigurîndu-i despre nestrămutata lor fide-
litate. Așadar la altceva.
[22 martie 1870[
[„IERI S-A CITIT...”]
Ieri s-a citit pentru a treia și cea din urmă oară, în Cameră declarația dc revizuire a
art. 7 din Constituție, însă, deși d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecît discuția
asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea
votării bugetului, îneît e probabil că discuția a treia la mină, asupra articolului 7 se va începe
abia sunbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.
Va să zică sîntem la spartul tîrgului.
Deși sîntem departe a a împărtăși părerile esențiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuși
în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum
cinci luni dc zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde ciută cucoși mulți
intîrzie a se face ziua.
Nu degeaba sînt în Cameră atîtea recunoscute capacități financiare precum d-nii Pană,
Bucscu, Sihleanu, Costinescu ; trebuia neapărat ca existența acestor ilustrat,iuni, acestor oameni
mari ai .României să aibă efectul ei și la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgă-
nească atît de mult pînă ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, și numai o
formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărnicește cu totul dreptul de control
al Adunării asupra săniilor visterici și n-are alt scop decît dc a acoperi prin nimenea respon-
sabilitatea ministerului, oricît de pripite, oricît de factice ar fi sumele trecute la venituri, ori-
cît dc oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.
Pe cînd Camera era la largul ei si avea atîta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme
pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracțiunea pe care balo-
nul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de
principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii de-
putati liberali scotea cu atîta ieftinătate principiile sale pe piața alegerilor viitoare îneît ajun-
sese cîte zece mărturisiri de pur liberalism la lețcaia, roșie ; Camera ajunsese o prăvălie în care
f iece panglicar cu mmcărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas și jumătate de lungă,
aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această
atitudine înaintea țârei alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă,
proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica
ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă.
Si acum, cînd c la adecă, cînd s-ar fi căzut ca bugetul să fie dc mult discutat și votat»
articolele bugetului zboară și sfîrie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vîrtelniță :
vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei
după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul
să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mmtuie odată comedia; răspunderea minis-
teriului să fie acoperită prin votul unei Camere 'neresponsabile .. . ș-atunci toate vor fi bune.
De se vor realege d-nii roșii, vor zice vorba celuia : „an n-am cîștigat, est timp am
păgubit, la anul trag nădejde”. Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puțin le pasă; țara să
trăiască, datoriile curg.
210
De nu se vor realege, atunci ,,prinde orbul, scoate-i ochii”, căcicine-iva putea trage la
răspundere pentru votarea bugetelor și pentru toate cîte-au păcătuit ?
Astfel se exercită în .România suveranitatea națională, controlul ce națiunea e chemată
ad exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanților ei, c~un cuvînt astfel se joacă la noi
farsa constituțională. Dar ea nu va mai ține mult; numai pînă duminecă și apoi ...adio
viață !
Sperăm că providența ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din
acele fizionomii a căror pecete e o neștearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii
își vor fi descins ochii și nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari ni-
meni în lume nu poate ști cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii și advocatei fără
pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel
mai comun bun-simț.
De cînd există Obștească- Adunare în țările, noastre o strînsură mai nevrednică de pala-
vragii și de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stâlpi de cafenele fără
rost și meșteșug, indivizi cari au accese de delir iu m tremens, iată unele din elementele con-
stitutive ale actualei Adunări, incit toate darurile și podoabele sale natura pare a le fi gră-
mădit asupra a o samă din deputății actuali. O slugărnicie necondiționată la ordinele stăpînilor
miniștri, o deplină absență de spirit și o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfio-
rătoare lipsă de patriotism la tratarea Gestiunilor naționale, iată atmosfera generală, iar asupra
unor discuții mlăștinoase, insipide, lipsite, de spirit și de voință spre bine, vezi răsărind cîte un
chip ciudat și baroc, cîte-o stîrpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum
toate trăsurile neplăcute ale, tutulor națiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atît de pocite
incit abia [o] fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punîndu-se într-adins să le iscodească,
iar etnologul ar sta cu brațele încrucișate înaintea acelor specimine, neștiind, nu între ce oa-
meni, dar în genere între ce soi de ființe organice să le claseze.
E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a
dat oase destul de proporționale și o isteeiune îndestul de vie, și-a prefăcut tocmai Adunarea în
care ar ii trebuit să trimită tot ce are mai bun intr-un fel de menajerie de curiozități etnologice
și zoologice, a cărei exemplare gîndesc și vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudate arată.
Se vede că teoria de „om și om” a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist
al secolului nostru, și nația a voit să trimeață un șir de specimine omenești dintre acelea cărora
nu le lipsește, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decît deosebirea
unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. JRcce honio ... Daruri ni, omul redus la ultima, la
cea mai simplă expresie cu putință.
Dar ce să mai vorbim ! Un proverb turcesc zice că, pentru cel ce înțelege, un țintar sună
ca. o trîmbiță, iar pentru cel. ce nu înțelege tobele și surlele sînt în zadar ; și în orice caz lumina,
nu se aprinde decît pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeași orbire, la alegerile vi-
itoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleași incapacități personificate, aceleași,
ambițiuni meschine, aceleași mutre imposibile în Adunăriie viitoare sau poporul rumânesc își
va deschide ochii și va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curio-
zități iată întrebarea pe care noi, rîți n-am pierdut pe deplin speranța unui viitor mai bun,
îndrăznim a o nega.
/21 martie 1879/
[„ALALTĂIERI, SÎMBĂTĂ...”]
Alaltăieri, sîmbătă, spre duminica Floriilor, la 21/1 noaptea, Camera a ajuns în fine la vo-
tarea a treia a declarat iu ni i de. revizuire; era deci din. momentul acela dizolvată de. drcpl,
incit mesajul domnesc, citit a dona zi do cătră. M.S. Domnitorul, a fost mai mult im act
de grație cătră Camerele actuale.
Despre actul formal al dizolvării vom relata mai jos. Deocamdată ne mărginim a spune
că dicționarele limbelor europene nu cuprind cuvînt care să însemne pe deplin monstruozitatea
ședinței de sîmbătă seară, a Adunării deputaților.
Foaia oficioasă se plînge uneori că nu poate discuta cu noi serios.
Să admitem ipoteza aceasta și totodată extrema noastră, bunăvoință de a fi cît se poate
de moderați în vorbe.
211
Ei bine, spună-ne un muritor din lume daca o Cameră care votează de la 9 și piuă la 2 ore
după miezul nopții, adecă în cinci ceasuri,
bugetul statului,
bugetul Casei de dotațiune a oastei,
legea pentru împrumutul orașului București,
legea responsabilității ministeriale,
reziliarea contractului cu monopolul tutunurilor
ș.a.m.d.,
spunămi-se dacă cu o asemenea Cameră și cu guvernul răsărit din ea mai poate fi vorba
de discuțiune serioasă^
Dar orice expresii am întrebuința, dac-am numi-o bufonerie constituțională sau pangli-
cărie parlamentară, orice vorbă am întrebuința ea n-ar fi îndestul de tare pentru a înfiera această
extremă ușurință, care nu credem să fi avînd seamăn în analele nici unui parlament de pe
fața pămîntului.
Și daca renunțăm la caracterizarea mai de aproape a acestei memorabile ședințe de sîm-
bătă seara o facem nu pentru c-ar fi loc de cruțare, ci numai pentru că nu ne-a făcut efectul unei
ședințe, ci pe acela al unui dezastru, a unei lavine prăvălită asupra țării.
❖
în buimăcirea generală, discursul lăudăros și incriminator totodată al d-lui ministru de
finanțe ni s-a părut un lung și îndărătnic șuier de ironie. Cînd am auzit pe d. Dinu Sturdza
lăudînd exactitatea bugetului pe anul 1879 și comparîndu-o cu defectuozitatea bugetelor guver-
nului conservator, cînd l-am auzit atribuindu-și războiul ruso-turcesc o dată ca o scuză pentru
cheltuiala de 56 și jum. milioane aruncate în apa Dunării, a doua oară ca un merit pentru spori-
rea neprevăzută a cîtorva venituri, ni s-a părut mai întîi o glumă nu la locul ei, mai ales în
fața acelei Camere care vota bugetul cu drumul de fier fără nici o cercetare a condeielor, față cu
o Cameră care peste o jumătate de oră avea să rezilieze contractul cu regia și să voteze o
convenție de tarife cu Austro-Ungaria, ne frecam ochii ca să ne trezim din acest vis aievea, care
ne făcea impresia unui dezastru, însoțit de o muzică plină de suficiență și de satisfacțiune
personală.
Și, cu toate acestea, azi trebuie s-o spunem c-a fost cu putință. La Dumnezeu și la noi
toate sînt cu putință.
Și nu sîntem numai noi aceia, cari avem de ce ne mira. Ziare liberale ale partidului chiar,
,,Binele public” bunăoară, se unește în această privire cu noi.
Votarea bugetelor c-o pripă necunoscută încă de cînd avem regim parlamentar, angajarea de a termina la cpoce fixe
linia de juncțiune Predeal, uciderea liniei ferate Virciorova cel puțin în privirea tranzitului, nedreptățirea și asuprirea încer-
cată asupra corpului didactic prin manifesta călcare a legii instrucțiunii, reziliarea contractului Regiei monopolului de
tutunuri prin surprindere, toate acestea fură acte de natură a convinge pe toți că lipsa de independență și esclusivismul de
partidă sînt în stare a cauza cele mai mari rele.
Și toate acestea .. . în patru ceasuri.
Ei bine, Vczuvul a fost mai îngăduitor eu orașul Pompei cînd l-a acoperit cu o pătură de
lavă; el a avut nevoie de mai mult timp pentru rostogolirea valurilor sale de foc.
D.	ministru de finanțe n-a fost găsit o altă ocazie mai bună, un alt ceas mai senin, o
altă situație mai puțin îngrămădită pentru a-și espune meritele sale și o statistică compara-
tivă a bugetelor de la 1873 încoace.
Acuma, cînd membrii Adunării erau obosiți de peste zi, cînd asupra acestei ședințe de
seară se grămădise toate legile cele mai importante ale sesiunii, cînd nimeni nu era preparat
a-i răspunde, d-sa a găsit ocazie a declara că de acum-nainte bugetele vor fi echilibrate, pentru
că de astă dată evaluările veniturilor se fac cu exactitate, pe cînd conservatorii falsificau buge-
tele prin evaluărijunflate. Liberalii n-ar fi greșit decît la evaluarea cheltuielelor ministrului de
război, unde s-a întîmplat neînsemnatul plus de 56 și jumătate, încolo toate sînt în regulă.
La acest discurs al d-lui Sturdza a răspuns d. ?Maiorescu.
Deși — ca toți colegii săi— nepreparat și neașteptindu-se la discursul ca din senin al d-lui
ministru, d. Maiorescu a aratat lipsa de fundament a aserțiunilor finanțiare ale d-lui Sturdza.
în adevăr, dacă s-a întîmplat sub conservatori ca unele venituri să fie trecute în buget
cu cifre mai urcate decît cele pe cari le-au produs într-adevăr, cată a nu se uita că acele venituri
rezultau din dări nouă indirecte, care în lipsa unei statistice exacte nu se puteau prevedea ce
vor produce. îndealtmintrelea evaluările actualului ministru nu sînt cu mult mai exacte. Astfel
pentru, anul espirat s-au evaluat la 8 milioane venitul vămilor, pe cînd acesta a adus 16 milioane,
adecă cu 8 milioane mai mult. Cumcă a ieșit în plus și nu în minus e o împrejurare fericită, care
212
nu diminuează de fel eroarea de calcul, căci ciudată într-adevăr ar fi evaluarea aceea care ar
fixa veniturile la o sută de milioane, pe cînd ele în realitate ar aduce două sute de milioane.
în realitate însă acest spor considerabil a o seamă de venituri e de atribuit acelorași
împrejurări cărora cată a se atribui cheltuiala în plus de 56 1/2 milioane — adecă războiului.
Și dacă d. ministru poate invoca războiul ca justificare, tot acest război îi ridică pe de
altă parte orice merit în privirea sporurilor de la venituri, (aici drum de fier, vămi, poștă
și telegraf, toate acestea a produs mai mult tocmai iu urma acelor împrejurări estraordinare,
sporitoare a unor venituri, dar sporitoare și în cheltuieli și anume în acelea ale Ministeriului
de Război.
Dar daca d-nul ministru a găsii de cuviință a face o statistică comparativă a. deose-
bitelor bugete, de ce s-a oprit oare la. 1873? Pentru că înainte de 1.873 tot guvern liberal a
fost, pentru că de atuncea datează dezordinea în finanțe, de aluneca încărcarea spontană a sta-
tului cu cheltuieli în dreptul cărora nu era prevăzută nici o resursă.
O
lai discursul d-lui Maiorescu a răspuns d. Brătianu. E în genere cunoscut obiceiul actualu-
lui ministru-prezident de-a invoca mărturia unor persoane răposate de mult. Cavour, Napo-
leon, Victor Emanoil, c-un cuvînt toți potentații și miniștrii morti au norocirea de a fi
invocați că ar fi vorbit între patru ochi cu d-sa cutare și’ cutare adevăruri pentru carii
place a pleda.
Și de astă dată, spre a dovedi că evaluările bugetelor conservatoare ar fi fost într-adevăr
false, d-sa a invocat mărturia unui funcționar răposat, anume Racoviceanu.
Dar, lăsînd pe răposatul în pace, să luăm noi din parte-ne mărturisirea unui om viu și
deputat liberal, a d-lui I. lonescu, făcută în numărul de azi al ,,Binelui public”.
D-sa spune că în anul 1879 veniturile scad și cheltuielile cresc și, pentru ca să li se dea
acestora o nălucire de acoperire, se umflă veniturile. în loc de 19 milioane ce au fost în anul
trecut la poște, drumuri de fier și diverse*, s-au pus în anul acesta 29 de milioane. Rezumatul
general e acesta :
Cheltuieli	108 376 539
Venituri	101 673	316
Deficit	7 703	223
Venițturi] umfl[atej 7 300 065
Deficitul întreg 15 004^08^
Vasă zică în anul 1879 se cheltuiesc 15 milioane mai mult decît veniturile.
Iată dară lăudătorul discurs al d-lui ministru de finanțe redus la adevărata lui valoare,
la un deficit real de 15 milioane pentru anul curent.
Buline mai avem de adaos. în aceeași noapte de sîmbătă spre duminecă în care s-a
votat cu asalt cele mai grele proiecte dc legi fără de nici o discuție, d. Stolojan a propus
ridicarea unui monument în amintirea războiului, s-a citit o scrisoare a M. Sale Domnului
prin care se conferă tuturor deputaților si senatorilor medalia comemorativă a Apărătorilor
Independenței și s-a votat în fine pentru a treia oară declarațiunea de modificare a arti-
colului 7.
]27 martie 1879]
[„ALALTĂIERI, LUNI DIMINEAȚA...”]
Alaltăieri, luni dimineața, la 9 oro, un individ a, descărcat de patru ori un revolver
asupra împăratului Busici, pe cînd M. Sa se primbla pe jos. împăratul n-a fost atins; făp-
tuitorul a fost arestat.
Iată știrea cea mai însemnată^ care a alarmat pe oameni în cursul sfintelor sărbători
ale Băștilor. Ea c cu atil mai grava cu cît lormează încheierea unei serii întregi de fapte
213
întunecoase al căror teatru a fost în timpul din urmă Rusia. Mișcarea revoluționară din Rusia
fierbe înfundat; pe ici pe colo se-ndreptează pistoale contra șefilor administrațiunii de gu-
bernie, se descopăr amploiați, sergenți de poliție, ba chiar persoane din societatea înaltă cari
iau parte și dau impulsiune mișcării. Siberia se populează cu adepții nouălor idei și cu toate
acestea tot mai rămîn destui cari să atenteze la viața împăratului chiar. în Germania mișcarea
socialistă analoagă a încetat în urma introducerii unor legi escepționale; în Rusia asemenea
legi excepționale există în permanență; în Germania se urmăresc ideile socialiste numai, în
Rusia s-au urmărit orice soi de idee mai liberă, încît sub presiunea cea mai mare, cu umilirea
patentă a corpului didactic și a studenților, universitățile rusești au crescut o tinerime pururea
supravegheată în toate mișcările ei. Oricît de regretabil și de odios e dar faptul atentatului,
izolat și restrîns la responsabilitatea morală a făptuitorului, și oricît îl dezaprobăm, el totuși
rămîne un semn caracteristic al timpului, un simptom al unor cauze cu mult mai întinse și
mai generale. Faptul nu are caracterul unei răzbunări private, al unei crime individuale, el
e precursorul unei mișcări de discompunerea socială al căreia obiect e colosala împărăție
slavă.
Dar nu numai la Rusia e mărginită, acea discompunere. Presto tot credințele vechi mor,
un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mînă-n mînă cu sărăcia claselor lucrătoare
amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturei Renașterii,
cel măreț gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shak [e]speare și Aloliere
cedează bufonărielor și dramelor de incest și adulterin, cancanul și Offenbach alungă pe Beetho-
ven și pe Mozart, — e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor. Pe lîngă aceasta
se mai adaogă o generală corupțiune economică. Capitală!, care ar trebui să fie și să rămână
ceea ce este prin natura lui, adecă un rezultat al muncii și totodată un instrument al ei,, e
adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a csploatării publicului
prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei. Elemente eco-
nomice nesănătoase, uzurari și jucători la bursă, cavaleri de industrie și întreprinzători șar-
latani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești, în locurile caii îna-
inte erau rezervate nașterii ilustre, averii seculare, inteligenței celei mai dezvoltate, carac-
terului celui mai drept și mai statornic.
Fără îndoială că alături cu germenii de discompunere generală se vor fi aflînd și ger-
menii unei noi vieți fecunde de un caracter într-adevăr uman; dar totuși nu este mai puțin
adevărat eă în momentul de față ideile bune se află în linie coborâtoare și aparțin toate fără,
escepție trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare.
/5 aprilie 1S7*JJ
[„UN CENUȘAR ROMÂN...”]
Un cenușar român rătăcit ca amploiat, nu știm de-a cita mînă, prin Dobrogea se pusese
într-una din zile să esplice unui turc sistemul liberal. Turcul nu cam pricepea de la-nceput,
căci el căuta și în România autorități analoage cu cele din Stambul: astfel sub principe el își
închipuia ceva analog cu padișahul, sub ministru ceva analog cu vizirul ș.a.m.d. — Nu — îi
zicea amploiatul —poporul este suveran. Uite te ici în cafenea la toți cîți sînt față. Toți sînt
suverani, ei pun țara la cale.
Abia acuma turcul înțelesese — Acu știm, guvernul vostru genabct-tacîm (tacîm de haima-
nale, de stîlpi de cafenea).
Aceast ă espresie genabel-taclm se lăți repede în toată Dobrogea , se va regăsi și în corespon-
dența^pe care un efendi ne-o trimite din Cernavoda și unde se va vedea ce tacîm de oameni
(I. Bralianu a găsit de cuviință să trimiță ea să administreze și să lumineze Dobrogea. Atra-
gem atenția tuturor, a d-lui Brătianu asemenea, asupra scandaloasei purtări a o seamă de func-
ționari români din Cernavoda, care e atît de bine descrisă în corespondența ce-o publicăm în
n rul de astăzi.
O
Poporul? Națiunea? Iată două espresii pentru una și aceeași noțiune despre care liberalii
nu-și dau niciodată seamă cînd vorbesc de ea. în gura genabet-taelmului nostru poporul este ceva
nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu i mai dai de capăt.
214
Pentru noi insa lucrul e mult mai clar: popor, națiune e complexul de clase sociale al
unei ginți, adecă a unor oameni de aceeași origine etnică. Proprietarul mare, țăranul, negus-
torul , breslașul sînt în același mod popor; nimeni din aceștia nu e mai mult ori mai puțin popor
decît îiecare din ei. D. de Bismarck e tot atît de bine popor german ca și d. Liebknecht, și popor
român e tot atît de mult badea Toader ca și cutare ori cutare prinț sau proprietar mare.
Dar alături cu clasele pozitive ale societății române mai există și oameni cari nici au ceva,
nici au învățat vro carte acătării, nici știi de unde pînă unde a răsărit pe aici prin țară, iar acești
oameni pretind a fi popor par excellence, numai ei sînt națiunea, și pe aceștia turcul și noi îi
numim genabet-tacîm, adecă roșii.
❖
Așadar poporul, națiunea par excellence, în număr de vro 120 de inși, s-au adunat la Her-
dan. Proprietari și negustori se rătăcise asemenea vro cîțiva pe acolo, dar nici unul din ei nu s-a
amestecat în vorbă. Dar pentru aceasta erau mulți profesori de soiul d-lui Cernătescu (numit
fără concurs în noaptea de 11 fevruarie), mulți advocați fără pricini (numiți de liberali în sine-
curile de advocatură ale statului), mulți arendași de moșii ale statului, adecă de cei eterna-
mente datori cu ratele, c-un cuvînt, pe lingă națiunea adevărată, reprezentată prin doi-trei
inși, era o sută și mai bine de genabet-tacim, de oameni cari au nevoie să stea cei de-o seamă cu
ei la guvern pentru ca să aibă cu ce trăi, oameni pentru cari buget și domenii ale statului sînt
singurele mijloace de existență.
Dintre foștii aliați de la Mazar Pașa au vorbit mai întîi d. loan Ghica. D-sa a arătat că,
legăturile noastre cu Europa fiind rupte, sîntem avizați pentru apărarea și garantarea noastră
la noi înșine. De la alegerile acestea va depinde existența naționalității noastre. Ele trebuie
să fie libere de orice influență și, dacă cetățeanul va da de un prefect ori subprefect care s-amestecă
în alegeri, să-1 ia de piept (ipsissima verba ) și să-l ducă înaintea procurorului.
❖
D.	C.A. Rosetti a fost foarte nemulțumit cu discursul d-lui loan Ghica. D-sa a cerut ca
tot partidul liberal-na/wnaZ să se unească, căci conservatorii sînt uniți, deci libertatea e compro-
misă, Constituția e-n primejdie. Partidul liberal trebuie înainte de toate să aibă o disciplină
oarbă, supunere pasivă ca o armată de soldați, căci libertatea nu se cîștigă decît prin sclavia
sub autoritatea partidului.
Aceste faimoase teorii trebuiesc ținute minte; trebuie ca românii să știe și teoreticește ce
este libertatea roșie, căci practic o știu de mult.
Dar un caz cu mult mai grav s-a-ntîmplat în adunarea aceasta. Un membru al Curții de Ca-
sațiune, d. Alex. Petrescu, s-au amestecat asemenea în tacîm și a vorbit ca om de partid în
sensul partidului roșu.
Cu toate astea acest domn, ca judecător, va avea în curînd să judece sute de procese elec-
torale ; de aceea e în orice caz interesant a se ști pînă unde va merge disciplina, solidari-
tatea, supunerea sa pacinică ca-n armata de soldați și sclavia sub autoritatea partidului cînd d-sa
va judeca procesele electorale.
Atragem asemenea atenția d-lui prim-președinte al Curții de Casațiune, căci voim a ști
într-adevăr dacă membrii unei Curți a cărei rațiune de a fi e tocmai imparțialitatea și depăr-
tarea de orice partid, daca acei membri zicem pot lua parte în dragă voie la adunări de partide
politice, ba să agiteze cu vorba și în faptă sub disciplină, supunere soldățească, sclavie sub auto-
ritatea partidului în favorul cutărui sau cutărui.
❖
Iată dar un buchet de teorii și de fapte cules din adunarea de la Herdan, adunare a parti-
dului liberal-naZionaZ.
Național. Citiți numele membrilor comitetului electoral; mulțimea de nume fanariote și
bulgărești vă va încredința ce național e partidul roșu.
[8 aprilie 1879]
[,,D. FREDERIC DAME NE TRIMITE...”]
D.	Erdddric Dam6 ne trimite o întîmpinare lungă, căreia-i dăm loc mai jos, relativă la
mențiunea făcută în una din revistele noastre despre un redactor al „Românului”, nenumit,
care ar fi luat parte la Comuna din Paris. D-sa ar^tă deci prin șirele de mai jos că n-a luat
parte la acea mișcare și întărește aserțiunea sa cu acte gospod.
16 - c. 832
215
Tată dar acea întâmpinare, astipra căreia facem mai la vale observațiile noastre.
București, 25 martie, 1879
D-lui Redactor al ziarului „Timpul”
Dorn mile redactor,
Vorbind de mine vă permiteți din nou să adăugați lingă numele meu cpilela de „comunard alungat din țara sa”.
Știți, d-le, că, dacă „Timpul” ar fi un ziar serios în alegațiunile sale, această acuzațiune aruncată în treacăt, după ce a
fost dezmințită de atîtea ori, ar constitui ceva mai mult decît o calomnie.
însă, fără a cerceta mobilul unui fapt pe care nu voiesc să-1 calific, cred de datoria mea să vă adresez spre știință
copia de pe două scrisori, una iscălită de un fost subsecretar de stat la departamentul justiției, cealată emanînd de la
actualul ministru al comerciului. Sper, d-le, că nu veți refuza publicarea lor In ziarul d-slră.
Versailles, 21 ianuarie 1877
Scumpul meu domn,
N-am uitat nici numele d-tale nici seruiciie ce ai adus guvernului în zilele grele cînd ne luptam în contra comitetului
central. Se poate zice că ai fost ajutorul primăriilor noastre și știu cîte misiuni periculoase ți-au fost încredințate de noi și că
le-ai îndeplinit pe toate cu curagiu și inteligență ... Primește încredințarea stimei ce mi-a inspirat purtarea d-tale.
încrezi-te, scumpul meu domn, în simțimintele mele devotate.
Jules Meii ne
Primar al arond[ismentului] I din Paris în 1870— 71.
Deputat al de part [ament ului] Vosges. Subsecretar de
stat la departamentul] Justiției. Minister. Dufaure.
Iată scrisoarea a doua, care mi-a fost adresată tocmai ca să răspundă unor atacuri îndreptate, tot cu ace[c]ași bună-
credință, de d-voastră în contra mea pe la finele anului 1876.
Paris, 23 ianuarie 1877
Subsemnatul, deputat al arond[ismentului] I din Paris, fost primar al arond[ismenhdui] II (1870— 1871), certifică
că d. Frederic Damt, născut la Tonnerre (Yonne) în 1819, a fost secretarul meu în timpul răzbelului și al asediului capi-
talei în 1870—71 și că și-a îndeplinit totdauna funcțiunele sale cu zel, inteligență și devotament. Atest între altele că în mo-
mentul insurecțiunei comunaliste din martie 1871 nu m-a părăsit în zilele cît am rezistat cu primarii Parisului la propășirea
acestei insurecțiuni. A venit cu mine la Versailles și n-a încetat să fie credincios cauzei ordinei și a păcei.
Pentru ce i-am dat această atestare, autorizîndu-l să facă de dînsa uzul ce-i va conveni mai bine.
P. Tirard
actualmente ministru al comerciuhii
și agriculturei
Originalele acestor două scrisori sînt la dispozițiunea d-voastră ca să le consultați. Asemenea pun la dispozițiunea
d-voastră cartea ce am publicat la Paris în septembrie 1871, La Resistance, în care am făcut istoricul mișcărei comunaliste,
și Istoria revoluțiunei din 1870— 71 a lui Jules GlarStie, ca să constatați că acest eminent scriitor n-a găsit alte teorii mai bune
decît ale mele, astfel îneît ancheta Camerei asupra evenimentelor din martie s-au răzimat tot asupra acestor teorii, care au
fost din nou sancționate de Jules Simon și Camille Pelletan în ultimele lor publicări privitoare la insurecțiunea din 1871.
Cred acum că nu voi mai găsi în „Timpul” epitete nedrepte acolate la numele meu, deși era simplu să vă asigurați
înainte d-a vorbi, cu atît mai simplu cu cît persoana mea e prea neînsemnată ca să poată figura în primele București
ale ziarului d-voastră.
Și pentru că ocaziunea-mi este dată, adaug că ar fi bine să se piarză în presa română obiceiul d-a se arunca unul la
altul acuzări nefundate, căci dezmințirea lor azvîrlă discre[di]tul asupra acelora care le-au scormonit.
Vă rog, domnule, să binevoiți a publica această scrisoare în coloanele ziarului d-voastră și să primiți salutările mele.
Frâder ie Dam £
48. Călea Victoriei
Toate acestea sînt bune și frumoase, păcat numai că nu dovedesc nimic. Cată să reamin-
tim pe scurt coprinsul acelei reviste a noastre. „Românul” ne făcea o imputare oarecum că
numisem cererea de drepturi a evreilor, adresată Congresului, un act de înaltă trădare; ne
imputa asemenea plîngerea noastră că prin sistemul de legi liberale cosmopolite, prin ame-
216
ricanismul demagogiei, bazat pe teoria rosettească „om și om”, țara noastră a devenit o m1a,ș-
tină de scurgere a elementelor economicește și moralicește nesănătoase din Apusul și Răsăritul
Europei.
Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit numai de evrei și că aceștia nu sînt singurul
element nesănătos venit în țară. Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei
facultăți din București, un fel de stup de bulgari ignoranți și cămătari, de un senator bos-
niac (felcer turcesc) ales în colegiul întîi de București și candidat a! roșiilor și de redactorul
unei foi răspîndite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris.
D.	Frâd^ric Dam6 ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună și o dovedește.
îl credem; retragem aserțiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă
și fără a-1 scoate din rîndul în care s-a simțit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte
la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea și nematuritatea scrierilor sale, cari nu-1
îndreptățesc a juca un rol de cultură în România.
D.	Fred6ric Dam6 a scris un dicționar de medicină ni se pare. Cu toate acestea nu știm
să fie nici fiziolog, nici anatom, nici patolog special.
Tot d-sa a scris un fel de manual pentru învățarea limbei rusești.
Cunoaște limbile slave sau măcar pe cea rusească atît de bine ca pe cea franceză ?
Ne-ndoim asemenea.
A scris apoi o Călăuză a Bucureștilor; un Dicționar al dialectului provensal în compa~
rare cu limba română, în care pune cuvinte românești de gazetă, introduse de ieri-alaltăieri,
alături cu fondul vechi romanic al limbei provinciale; d-sa mai primejduiește apoi vizitarea
Teatrului Național prin piese scrise fără pic de talent și citirea „Românului” prin foiletoane.
C-un cuvînt se folosește de zece căi pentru a se face... nemuritor și va pretinde poate ca să-l
numărăm între elementele sănătoase de cultură?
Așadară, cu tot iransitus per falsum medium, cu toată eroarea noastră în privirea parti-
cipării la Comună, atît teoria noastră generală cît și exemplele citate rămîn bune, precum
teoria lui Galilei ar rămîne adevărată chiar daca el ar fi citat între argumente și vrun pasaj
din Biblie.
Oricine ne va putea crede că d. Fr6d6ric Dam6 e pentru noi o persoană indiferentă, ca
oricare alta, încît, pe cîtă vreme nu va voi a se face observat, n-am fi crezut de-a avea destul
talent de-a ne ocupa de d-sa. Poate că autorul Nopții furtunoase ar fi singurul care să-mbo-
gățească specia „Rică Venturianu” cu încă un tip. Dumnezeu umple lumea cu ce poate și
n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieții publice credem din contra că orice mediocritate
trebuie descurajată din capul locului și în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama
noastră a tuturora o importanță ce nu i se cuvine, chiar dacă acea importanță s-ar ^mărgini
la scrierea de piese rele.
Oare dacă d. coredactor al „Românului” ar fi avut în realitate talentul lucrurilor pe cari
le-a întreprins, adecă talentul de-a compune enciclopedii medicale, dicționare comparative a
limbelor romanice, gramatici pentru limbele slavone și tragedii bune totdodată, Franța n-ar
fi salutat în d-sa pe un nou Voltaire, n-ar fi fost încîntată de-a posede un spirit atît de universal ?
Din punctul nostru de vedere e așadar indiferent dacă mediocritatea se cheamă Urechiă
sau X sau Y. E o buruiană rea ce trebuie plivită, pentru a se face loc la soare plantelor
celor de folos. Prisosul de puteri pe care o nație îl posedă e îndestul de mic pentru întreținerea
culturii adevărate-, dacă însă în locul acesteia se grămădește cea falsă, se grămădesc enciclo-
pedii medicale, furtografia urechească sau Scrisorile cătră demoșteniți, nu mai e loc pentru
cultura cea adevărată și sănătoasă.
D.	Dam 6 în fine are modestia de-a zice că d-sa e prea neînsemnat pentru ca să ne
ocupăm de d-sa. Dar tocmai motivul acesta ne face pe noi să vorbim, căci atunci am tre-
bui să tăcem și despre d. Urechiă. îndealtmintrelea fraza aceasta ne-aduce aminte o epi-
gramă a lui C. Bălăcescu :
Din modestie se vede
Zici că nu-nsemnezi nimic;
Tu o zici făr-a o crede,
Eu o crez fără s~o zic.
[8 aprilie 1879]
217
GESTIUNEA ORIENTULUI [„DUPĂ CUM ȘTIM...”]
După cum știm, o telegramă din Constantinopol ne-a anunțat numirea lui Aleeo Pașa ca
guvernator al Rumeliei. Poarta într-atîta a făcut bine numind guvernator pentru această
provincie întru cît ca a îndeplinit și ultima condiție ce mai pretextau rușii pentru deșertarea
Rumeliei. Se-nțelege că Poarta nu a numit ca guvernator pe Aleeo Pașa pînă nu s-a’ înțeles
cu el cu privire la modul de administrare și să sperăm că Alexandru Vogorides, adică Ălcco
Pașa, ca partizan al lui Midhat Pașa, adică ca partizan al „reformatorilor”, va ști să-și îm-
plinească misiunea, împăciuind spiritele atît de agitate ale populațiunci Rumeliei răsăritene.
Aleeo Pașa pînă acum a petrecut la Paris și probabil că se va fi înțeles cu actualul ambasa-
dor turc de acolo și fostul mare vizir, Savfet Pașa, asupra celor mai de aproape modalități
ale guvernărei sale. Ca demnitar otoman, Alexandru Vogorides — Aleeo Pașa nu credem că
va lucra în contra intereselor suveranului său, și, dacă n-ar plana asupra capului său fumul
bănuitor ieșit din cădelnița Agenției ruse, am putea zice că Poarta nu a greșit făcînd această
alegere. Numirea noului guvernator este o dovadă mai mult că proiectul de ocupare mixtă a
căzut și că contraproiectul Porței nu numai că s-a primit, dar a și început să fie pus în aplicare.
După acest contraproiect, Poarta are să numească un guvernator; prelungindu-se totdodată
încă pe un an împuternicirile comisiei ostrumelice, pe cînd Poarta va abzice docamdată de
dreptul ei d-a ocupa liniile Balcanilor. O brigadă din miliția Rumeliei răsăritene a ocupat
portul Burgas. După retragerea trupelor ruse aceste miliții vor fi chemate a îngriji de buna
ordine în provincie, rămîind totdodată lui Aleeo Pașa dreptul d-a aduce noi trupe turcești,
conform articolului 1G din Tratatul de Berlin, dacă aceste miliții nu vor fi îndestulătoare.
[10 aprilie 1879]
[„UNA DIN FRAZELE FAVORITE...”]
Una din frazele favorite ale demagogiei noastre, pusă chiar în gura M.S. Domnitorului
în mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, e aceea că în tot timpul războiului și în
urmă, pe cît ținu ocupațiunea rusească, libertățile publice n-au fost defel înlăturate prin stare
de asediu, ci toți am urmat a ne bucura de toate drepturile publice și private.
Caz nemaipomenit în altă țară, strigă roșii.
De mirare lucru ca tocmai guvernul nostru să aibă atîta dibăcie și circumspecțiune,
atîta tact și cumpătare îneît în timpuri cu totul extraordinare să n-aibă defel nevoie de măsuri
extraordinare.
Dar să ne punem în altă ipoteză. Să presupunem că Germania ar fi în război cu Franța
și că amîndouă țările, pentru a evita turburări înlăuntru, ar dispune următorul lucru: la Berlin
s-ar numi Liebknecht director al Domeniilor, Bebel secretar de stat la învățăturile Publice,
Hbdel, prefect de poliție și Nobiling șef gardei palatului împărătesc, apoi toată secta libera-
lilor internaționali s-ar pune în cele mai bune funcții publice, fără a se întreba daca știu carte
sau pricep cîtu-i negru sub unghie din serviciul public ce li se încredințează. Oare s-ar întîmpla
turburare în timpul războiului? Desigur că nu. E drept că această liniște ar fi cumpărată
eu dezordinea financiară, cu destrăbălarea administrativă, cu o mulțime de rele, cari s-ar prăsi
și înrădăcina repede în vechea societate gennană, dar turburări nu s-ar întîmpla, tocmai pentru
că elementele nesănătoase, revoluționare, ar fi la guvern.
Iar daca în Franța ar fi, în același caz ipotetic, la Ministeriid do Interne d. Rochefort,
la Justiție un Raoul Rigault ș.a.m.d., fire-ar turburări în Paris? Desigur că nu. Elementele
sănătoase s-ar ținea în liniște tocmai prin primejdia generală care ar amenința patria, iar cele
nesănătoase s-ar împlea cu de prisos din toate foloasele poziției lor oficiale și ar tăcea asemenea.
Tocmai așa însă s-au întîmplat la noi. Omul care a insultat persoana M. Sale și pe
membrii familiei domnești prin scrieri obscene și cuplete de cafe chantant și care a ponegrit
tot ce țara aceasta are mai onest și mai independent capătă medalia I’ene-merenti pentru scr i-
eri literare și luminează publicul ex officio. Revoluționari de meserie, amestecați în mișcările
cele mai puțin curate de prin Franța și Italia, d-nii Rosetti-Brătiamr sînt în capul afacerilor,
218
unul șef al partidului, altul ministru prezident; în fine ce! ce detronează pe Domn și proclama
republica europeana Ir d era Iha la Ploiești veghează astăzi de siguranța capitalei șl a per-
soanei M. Sale.
Fost-a dar cu putință turburări la noi, ori fost-au necesară decretarea stării de asediu?
Contra cui să se fi decretat dacă tocmai aciia contra cărora se putea decreta erau ei înșiși
însărcinați cu mănținerea ordinii, erau ei înșii guvern?
Așadar faptul în sine că s-au mănținut ceea ce numesc dd-lor Constituția fără a se fi
turburat ordinea nu dovedește încă nimic; căci elementele pozitive ale nației/cu toate rechi-
zițiile neomenoase, cu toate comitetele de salut public, cu toate perchizițiile, cu tot jaful, cu
toate cele 56 milioane franci cheltuite pentru a pierde o provincie, cu toate miile de oameni
stinși prin foame, frig și glonți, elementele pozitive, conservatoare ale țării au rămas liniștite,
căci era în țară o armie străină, aliată cu demagogia noastră : un îndoit pericol.
Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războiului ruso-turcesc !
Aveam la Pitești una republică. Prezident d. I. Brătianu.
Aveam la Ploiești o a doua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada ... și așa cum dulci jubila in infinilum.
De aceea fie buni d-nii roșii și nu se laude cu ceea ce nu e un merit al lor. Țara a
(mrnpnrat scump, foarte scump această liniște internă și mănținerea drepturilor constituționalc.
Țara a c,umpărat-<> cu moartea zadarnică a mii de oameni, cu 56 de milioane bani buni aruncați
in Dunăre, cu dezorganizarea completă a serviciilor publice, cu ruina financiară. Douăzeci de
ani să fi stăpinit un alt partid, n ar fi lăsat în urmă golurile si dezorganizarea pe care ni le arată
d nii liberali după doi ani de guvernare.
Partidul liberal internațional de la noi n-a avut așadar decit foloasele, nicidecum meritul
situație nii.
/ 12 aprilie 1870]
[„ATRAGEM ATENȚIUNEA TUTUROR...”]
Atragem atențiunea tuturor asupra importantei scrisori ce publicăm astăzi, precum și a
documentelor de cea mai mare gravitate cari se cuprind intr-insa. Aceste documente sînt legali-
zate și subscriitorul răspunde de autenticitatea lor. încetul cu încetul vălul care-a ascuns crimi-
nalele și întunecoasele procedări ale guvernului roșu se ridică. Faptele vorbesc așa de tare incit
orice comentariu ar fi de prisos.
în contra convențiunii de la aprilie, țăranii români cu carăle și cu vitele lor au fost trans-
portați între cazaci peste Dunăre în toiul iernei pînă la poalele Balcanilor, de unde nu s-au mai
întors decît cu brațele. Aceasta s-a făcut, după cum reiese din aceste documente, nu după impu-
nerea unui guvern puternic ca cel rusesc, ci după simpla mijlocirea unui contracciu ovrei. Ce i-a
trebuit acestuia pentru a izbuti acolo unde statul major rusesc fusese neputincios ? Nimic altceva
decît acea cheie de aur care, după Filip al Macedoniei, deschide porțile de fier ale celor mai tari
cetăți. Ministrul care refuzase cu mîndrie rechizițiile de peste Dunăre cînd i se cereau de capii
armatei imperiale se-nchină înaintea ovreiului Warszawsky; dînsul subsemnează fără sfială și
fără mustrare de cuget sentința de moarte a agriculturii române și decretează sărăcia, pe timp
îndelungat, a unui întreg popor.
Citească oricine aceste acte cari nu destăinuiesc, se zice, decît o mică parte din jafurile pe-
trecute în acest an de nenorocire, 1877. El va rămînea îngrozit de lăcomia oamenilor de la putere
pe care numai un lucru o întrece : îndrăzneala lor.
[15 aprilie 1879J
PESTE CIT TIMP VA PIERI LUMEA?
Profesorul Dubois lieymond ținu în 19 martie curent o disertație înaintea unui public
foarte numeros din Bremen din care reproducem și noi după „Voss. Ztg.” următoarele:
După ce schițează oliservațiunile indienilor, părților, grecilor, romanilor și vechilor germani asupra originei lamei
și fini Iul ei, oratorul expun' ipotezele cristiani sinului asupra pietrei lumei, așa-numilă ultima judecată, ipoteze ce au mișcat
219
pînă în ultimii secoli spiritele lumei creștine și cari au determinat finitul lumei la un număr hotărtt de ani; aceste ipoteze
și profeții s-au arătat în același timp ca înșelătoare. Cu înflorirea științelor naturale s-a asigurat și durabilitatea stărei ge-
nului uman. Dar nici științele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pămîntul, suspendat în gol și învîrtitor într-un
zbor repede în giurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pieirei. Laplace văzu un atare pericol în ciocni-
rea Pămîntului cu un cornet, o frică pe care noi nu o mai avem astăzi deoarece știm că Pămîntul are dese ciocniri cu comeți
și că substanța comeților are o densitate mult mai mică, decît aceea a aerului atmosferic. Un alt pericol se vede în erupțiunea
puternică a hidrogenului Soarelui, care se aseamănă cu erupțiunile pietrelor temporare. Cu această erupțiune se va produce
o căldură foarte mare, care va avea de consecință aprinderea lumei, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat și Pămîntul
nostru. Un al treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sînt de tot fixe, pentru că fac mișcări
foarte mici din axa paralelă spre constelațiunea lui Hercule, astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă.
Al patrulea pericol pentru Pămînt ar sta în miezul său tare și aprins și raportul acestuia cu crusta Pămîntului subțire ase-
menea unei coji de ou, care nu-l poate scăpa de pericolul de a crăpa și a sc sfărîma. Toate aceste temeri însă sînt barate numai
pe ipoteze, cu toate că cea mai nouă știință asupra, naturci a arătat cu siguranță că starea actuală, a Pămîntului nostru
nu poate fi durabilă.
Noi ne procurăm toată provizia noastră de căldură de la Soare și, după teoria lui lulius Robcrt Maycr asupra conser-
vărei forței, fiecare mișcare, afară de forța atractivă a Lunci, care face fluxul și refluxul apelor mărei, este numai o lumină
solară transformată. Din căldura solară însă ce trebuie să atingă suprafața Pămîntului nostru se pierde în nemărginitul spațiu
prin radiere atît de multă că numai o mică părticică 1/2300000000 mai ajunge la noi.
Soarele pierde în fiecare an cîte ceva din căldura sa și știința ne învață că el va mai lumina încă 17000000 de ani.
în apropierea acestui timp suprafața Pămîntului va începe a sc acoperi de gheață de la un pol la altul; omenirea sc va grămădi
din ce în ce spre ecuator; mișcarea Pămîntului va înceta cu încetul și Soarele va apare locuitorilor Pămîntului numai ca
un glob roșat, pînă cînd ei vor fi siliți în fine să se retragă în caverne și să se nutrească cu pești.
în orice caz însă ne rămîne mîngîierea că materia nu va putea avea niciodată un sfîrșit și că împrejurarea înghețului va
începe într-un timp infinit, adecă practic niciodată.
[17 aprilie 1879]
[,,D. SIMEON MIHĂLESCU PUBLICĂ...”]
D.	Simeon Mihălescu publică, în calitatea sa de prim-ministru (căci d. Brătianu e numai-
cu numele), două adrese, una cătră Ministerul de Justiție, alta cătră cel de Externe, adrese prin
care ni se asigură că d. Simeon Mihălescu, ministrul, va lua toate măsurile ce-i incumbă pentru
a descoperi adevărul în privirea prevenitului Simeon Mihălescu.
Totodată d. Simeon Mihălescu provoacă pe ministrul justiției să someze pe d. Moldoveanu
ca să publice și celelalte acte mai grave, iar pe Ministeriul de Externe ca să întrebepe d. Warszaw-
sky dacă scrisoarea d-sale e autentică.
Publicăm în întregul lor aceste adrese :
Adresa d-lui ministru de interne cătră d. ministru [al] justiției.
Ziarul,,Timpul”, în numărul său de duminică 15 aprilie, reproduce pe lingă o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky,
adresată Escelenței Sale Evsevie Adreivici (Rosinscky), din care pare că ar rezulta avizare de mituire și o falsificare de
ordine din parea directorului Ministerului de Interne, d. Simeon Mihălescu.
Scrisoarea subscrisă Moldoveanu se termină cu amenințarea următoare : ,,Vă voi comunica, d-lc redactor, și alte
acte spre publicitate, mult mai grave”.
Ministerul, în această cestiune, avînd a lua măsurile ce-î incumbă spre restabilirea adevărului,' are nevoie și de
actele cele „mult mai grave” promise de Moldoveanu și pentru aceea vă roagă să invitați Parchetul să-1 someze să publice
imediat actele promise sau să le depună la Parchet, care pe baza lor să poată consulta dosarele aflate în Ministerul de In-
terne.
Dispozițiunile ce veți binevoi a lua, vă rog, d-le ministru, să le comunicați și acestui minister.
Primiți etc.
p. ministru de interne, S. Mihălescu.
Adresa aceluiași d. ministru către d. ministru de externe.
Ziarul „Timpul”, în numărul său de duminecă 15 aprilie, pe lingă o scrisoare subscrisă Moldoveanu, publică și o
scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, din care pare că ar rezulta mituire și falsificare de ordine din partea directorului
Ministerului de Interne, d. Simeon Mihălescu.
220
Ministerul de Interne, căruia [ li ] incumbă datoria a restabili adevărul, vă roagă, d-le ministru, ca prin intermediul auto-
rităților ruse să obțineți de la acel domn A.M. Warchavsky declarațiunea categorică dacă scrisoarea In cestîune este a sa,
dacă a dat-o acelui domn Moldoveanu ca să facă uz de dînsa, dacă a mituit pe cineva în afacerea de care se face mențiune
în acea epistolă, cine este mituitul sau dacă face aluzii și se plîngc dc pierderile a mai mulți bani ca comerciante care
a avut alte promisiuni dc la intendența rusă și căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea transporturilor
necesare hranei armatei rusești decît în momentele critice cînd armata era amenințată de lipsă, și atunci cu prețurile cari
convenea intereselor sătenilor, prețuri mult mai mari decît se cerea pentru ceilalți însărcinați ai intendenței.
Răspunsul ce veți obține, vă rog, d-lc ministru, să-1 comunicați și acestui minister.
Primiți etc.
p. ministru dc interne, S. Mihălescu.
Ceea ce e dar caracteristic în aceste două adrese este că d. Simeon Mihălescu dispune cerce-
tări asupra d-lui Simeon Mihălescu.
în loc de-a suspenda la moment pe acest domn din funcțiune, în urma unei atît de grave
acuzări, de vreme ce un om care ar fi fost în stare să facă cele espuse în scrisoarea d-lui Moldo-
veanu ar fi totodată în stare de-a nimici acte publice și de-a falsifica registre, d. Brătianu persistă
a-1 ține în funcțiune, ba ironia merge atît de departe îneît d. Simeon Mihălescu încredințează prin
Manilor publicul că Ministerul de Interne va lua măsurile ce-i incumbă pentru a restabili adevărul.
De asemenea asigurări ridicole nu avem a ne preocupa. Această înfruntare acelei mai elemen-
tare cuviințe c poate din contra o dovadă mai mult în favorul celor susținute de scrisoarea d-lui
Moldoveanu. în loc ca d. director al Ministerului de Interne să se retragă imediat din post, pentru
a nimici pînă și umbra unei bănuieli și a lăsa curs liber cercetărilor parchetului, d-sa promite că
va face ce-i incumbă pentru a restabili adevărul în afacerea sa proprie.
Noi n-avem de adaos nimic la cele publicate — decît că d. Simeon Mihălescu nu ni se mai
pare în calitate de-a cere cuiva lămuriri dintr-o poziție oficială.
Ediția numărului „Timpului” ce cuprindea scrisoarea d-lui Moldoveanu fiind cu desăvîrșire
sleită, reproducem scrisoarea și în numărul de astăzi.
București, 1879, 12 (24) aprilie
D-le redactor al ziarului „Timpul*',
în urma atîtor vorbe făcute cu ocaziunea căruțelor de rechiziție române date evreilor rusești, am onoare a arăta
cele următoare:
în septemvrie 1877 fiind însărcinat dc intendența imperială rusă (ariergardă) a face transpoartele previziunilor de
hrana armatei imperiale, s-a făcut cerere guvernului român atît de intendența de ariergardă cît și de intendentul armatei
(generalul Ahrcns) a ni se da căruțe de rechiziție române; în urma cărei cereri de ministru afacerilor străine ni se
acordase, dar cari căruțe, pînă să vicia destinație pentru începerea transpoartclor, d. Brătianu, ministrul de interne, le-au
poprit, tclegrafiind d-lui Cogălniceanu, că o să mă puie în pușcărie, dacă voi mai stărui în a lua căruțe dc rcchiziții.
îndată după întoarcerea d-lui Brătianu în București, a mers la d. Brătianu o persoană, arătîndu-î că rău face de
oprește căruțele de rechiziție antreprenorilor români, pentru cari întedența imperială rusă cere,căci pînă acum antreprenori-
lor curci rusești li s-a dat și adică Horwitz, Gregr și Cohcn etc. pentru cari intendența nu a cerut.
Răspunsul d-lui Brătianu a fost că mai bine preferă a i se tăia minile decît a iscăli rechiziția dc căruțe române
pentru armata imperială.
Intendența, văzînd că noi nu putem obține rechiziția, fără care transpoartele deveneau imposibile, a trecut con-
tractul nostru antreprenorului Warszawsky, resiliîndu-1, cărui antreprenor în adevăr la moment i s-a și pus la dispoziție
cile 1700 căruțe pe zi de rechiziție, măcar că pentru el intendența nu a cerut; numind ministerul de interne și comisari
români pentru acest sfîrșit, plătiți cu leafă lunară de antreprenorul evreu Warszawsky (Această rechiziție, măcar că în
consiliul dc miniștri s-a hotărît numai pînă la Zimnicea, dar s-au trecut și peste Dunăre la Selvia, Lovcea, Gabrova, Tîrnova,
Șiștov, Biela etc., locuri unde vitele cărăușilor s-au pierdut, pe cari vite antreprenorul Warszawsky le-au plătit cu 240
franci perechea, conform convenirii cu guvernul român ; nu știu însă daca și cărăușilor li s-au plătit).
în urma reclamării melc prințului Emcritinsky, șeful ștabului major rus, că rău intendența ne-au reziliat, contrac-
tul și ne-au confiscat suma de 65 000 franci, căci și noi puteam continua transpoartele, dacă intendența stăruia pe lîngă
guvernul român a nu ni se popri rechiziția, cerîndu-se deslușiri de șeful ștabului major generalului Russisky, intendantul
armatei, prin raportul nr. 1479 din 20 mai 1878 răspunde formal următoarele:
,,La trecerea armatei peste Dunăre, eu am primit ordin de la Marele Duce Nicolae, șeful armatei, prin intendentul
armatei , a face transpoartele cu căruțe dc rechiziție române, dară cari nu au durat mult, căci guvernul român, în urma
multor plingeri ale populației, a poprit a-mi mai da. Eu în nenumărate rîndurî m-am adresat la guvernul român și direct,
și prin comisarul nostru, prințul Obclcnsky, pentru a ni se da căruțe de rechiziție, cari cereri se probează și la inten-
dența dc ariergardă, și la intendența dc mijloc, dară am întimpinat piedeci la Ministeriul de Interne, căci numai d. Cogăl-
niccanu, cu care aveam cunoștință, nu a refuzat a da ordine csplictnd populației neapărata trebuință ce este pentru
transpoartele hranei armatei imperiale, insă piedecile tnlîmphiate la Ministeriul de Interne a făcut ca nici explicațiunile
221
d-lui Cogălniceanu să nu reușească. în astfel de pozîțhme pus, am fost nevoit a mă adresa d-luî Warszawsky, consilierul
de comerț, ca el să mă scape făcînd și luînd asupra sa transpoartele, căci numai el cu legăturile lui cu administrația și gu-
vernul român putea să-mi fie de ajutor pe asemenea vremi grele de bătălie și cu ploi cari devastau pămîntul.
Încît privește că eu am cerut căruțe de rechiziție române pentru antreprenorul Warszawsky, ar fi sălbatec din parte-
mi, cînd mie, reprezentantul guvernului rus, guvernul român mi-au refuzat. însă legăturile lui Warszawsky cu guvernul și
administrația română au putut obținea căruțele de rechiziție prin personalele sale mijloace1'.
Pe lingă care raport intendentul armatei, ca să motiveze raportul său, anexează în
original alăturata scrisoare:
1 decembre 1877 București
Excelentie Evsevie Andreivici (Rossisky),
„Din depeșa mea și din depeșa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu
am profitat a birui toate împiedecările și astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecților din opt districte, că
să puie la dispozițiunea mea cîte 1200 cară pe zi pentru București și 500 pentru Fratcști și acum puteți fi liniștiți că
transportul deja va urma întocmai după dorința d-voastră. Mult m-au costat pe mine BANI, vreme și trudă ca să împac
pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru *, fiindcă numai cl era, nu Brătiarm era, care
împiedica această cestie. De trei ori s-au raportat această afacere și, numai cind cu dinsul am sfirșil, aluneca numai
afacerea s-au adus la sfîrșit și aceea cu condiții foarte grele. Vă trimit d-voastră copia declara țiunii mele cc am dat
aseară ministrului, după care deja astăzi s-au dat împlinire. Eu expre am declarat că-mi las drept a propune vreo cîteva
condiții grele relativ la afacerea care negreșit trebuie să se schimbe; dară deodată sînt silit să le primesc avînd în vedere
neapărata trebuință de a forța transportul productelor pentru armată, mai ales acuma după luarea Plevnci, cînd previ-
ziunea hranei se ivește mai trebuitoare. Declarațiunea aceasta am făcut după sfatul ce am avut cu amîndoi miniștri [i ]
cari mi-au făgăduit că, la al doilea consiliu de miniștri ce va fi, vor schimba condițiile și vor aproba pe ale mele pentru care
eu m-am îngrijit. Cele mai mari și necuviincioase condiții sînt: ca să plătesc cu 240 franci percchia de boi dacă va muri
și că chirigii trebuie să ducă marfa numai pînă la Zimnicea ; aceasta însă din urmă, măcar că hlrtia sfatului zice numai pînă
la Zimnicea, eu însă am făcut de s-au schimbat poruncile către prefecți șl împlinirea se face pentru toate punctele ară-
tate în declarațiunea mea adecă Tîrnova, Gabrova, Șiștov, Lovcea, Selvla și Biela. în sfatul miniștrilor hotărîrea nu s-au
putut redacta decît numai pentru Zimnicea, dară ordinele s-au dat către prefecți cum îmi trebuie mie care se și împlinesc”.
Acuma repetez plecata și serioasa mea rugăciune pentru înlesnire mie de bani. Aveți în vedere că toată reușirea
depandă de la aceasta. Eu oi avea oricîte căruțe va fi de trebuință pentru oricît transport și oriunde veți voi a sc transporta,
măcar că pînă acuma cărăușii de bună voie tocmiți nu voiau a merge decît la Șiștov; acuma însă s-a schimbat chestia
și merg siliți oriunde vreau. Astfel vedeți că neapărat trebuie să am bani pentru care este cinci zile de cînd eu și
intendantul am telegrafia! Excclenției voastre și răspuns nu am primit. Afară de aceasta faceți cunoscut cu telegramă, ca
să se dea cîte doi cazaci șl doi soldați la fiecare transport, ca cărăușii să nu se poprească pe drum șî să binevoiți a porunci
ca aicea la încărcat să nu zăbovească și la descărcat asemenea nenorociții cărăuși, precum acuma fără milă se face aceasta.
Banii ce m-au costat pe mine această reușită nu-i pun la socoteli; aceasta mă privește pe mine. Această scri-
soare em am voit să vă trimit prin ajutorul comisarului Ruban, care însă s-a mai oprit și de aceea v-o trimit cu polcovnicul
Petrovsky, care vă va raporta verbal sau în scris lămurirea acestei afaceri.
Al Excelențlei Voastre plecat slugă
(Semnat) A. M. Warszawsky.
(înregistrat la no. 35 541 în dosarul intendenței generale de companie din 1877 no. 129 din ordinul întcndantulul
armatei, generalul Rossisky).
Toate actele cu cari se constată cele sus-zise le posed în toată regula spre a putea da cont oricui și oricînd necesi-
tatea va pretinde, adăogînd, domnule redactor, că vă voi mai comunica și alte acte spre publicitate, mult mai grave.
Al d-voastră cu stimă,
Moldoveanu
Avem atîtea de imputat guvernului roșu, atîtea falsificări, atîtea calomnii aruncate asu-
pră-ne, atîtea acte nesocotite, atîta lipsă de simț de dreptate incit adeseori ne lipseau cuvintele
și proprii, și figurate, pentru a însemna putrejunea bizantină ce-au răspîndit-o oamenii aceștia
asupra țării, ne lipseau locuțiunile pentru a reduce la adevărata lor espresie zădarnica logomaliic
cu care amețesc publicul român și falsificăbunul lui simț, atît de vestit odată, pentru a arăta, în fine,
și a face lumea să se convingă că neadevărul, fraza umflată, lipsa de sentimente și de idei e sin-
gurul mijloc de care roșii dispun pentru a amăgi o nație întreagă.
* adecă Cogălniceano
222
Dar, cum vedem, toate acestea nu sînt încă nimic. Fraza, măgulirea patimelor de rînd,
duplicitatea și neadevărul sînt defecte atît de neînsemnate pe lingă altele ale lor încît par a fi
virtuți.
Aci nu mai e vorba de fraze, de libertate, egalitate și fraternitate sau de republică europeană
ploieșteană, c vorba de crimă goală, de hoție pe șleau ; nu mai avem a face cu balamucul, ci
cu pușcăria.
Scrisoarea d-lui Moldoveanu, care arată că guver nul rusesc renunț ase de-a ne cere cară de
rechiziție și că ceea ce n-au putut autoritatea marelui duce ÎS icolaie, a principelui Obdensky,
a generalului Bossisky, a izbutit a scoate banul sunător, plătit ca mită de Warszâwsky, scrisoarea
aceasta, îndată ce se va adeveri pe deplin, va rămîne un stigmat în istoria Bomânici, va fi un
semn că în suta a nouăsprezecea după Bristos au domnit în .România lepădăturile societății,
simpli pușcăriași, nedeosebiți prin nimic de eroii de la Cayeime.
Față cu faptul înfiorător că mita c-n stare să, pătmiiză orișiunde în țara aceasta, că pentru
mită, capetele cele mai de sus ale administrației vind singele și averea unei generații, față cu acest
fapt înfiorător nu mai există retorică, nici stil, nici joc de spirit, spiritul stă uimit și nu afla
cuvinte, pana devine o armă slabă, aci începe funcția temnicerului și, in țări mai primitive,
unde însă monstruozitatea se și pedepsește monstruos, începe funcția călăului. Siberia e un
.salon comod cînd c vorba de a se pedepsi această nemaipomenită crimă, o crimă atît de mare.,
comisă asupra unei întregi populații, incit însuși acela care-a cumpărat serviciile prevenitului
esclamă : sărmanii cărăuși, sînt tratați fără de milă !
Minați de cnutul cazacului, pe un frig de crăpa lemnele și pietrele, cetățenii liberi ai Bomâ-
niei mergeau siliți cu carele lor la Gabrova, la Tîrnova, la Selvi, la Biela, și s-au întors unii cu
palmele, alții cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra țării întregi; astăzi țăranii au
ajuns așa incit trei-patru case trebuie să puie mină de la mină ca să înjghebe un plug,* 5—6 ani
cată să treacă pînă ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar pînă a tunci munca întreagă
a nației va fi paralizată — și toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogă-
țească. din vînzarca aceasta de viață și de muncă omenească, pentru ca criminali de rînd să tră-
iască în lux și în desfătări, pe cînd soldații noștri mureau de goliciune și foame pe eîmpiile
ninse ale Bulgariei, pe cînd țăranii noștri lăsau care și boi întroienite în drum și-și luau lu-
mea-n cap.
Va să zică la acest punct a ajuns deja demagogia noastră? La maturitatea deplină pentru
a împle ocnele? Ei, pentru Dumnezeu, dar duceți-o încalțe în capăt, domnilor roșii 1 Faceți din
acest om ministru-prezident sau Domn, căci merită pe deplin să vă conducă. Arion, pe care l-ați
grațiat, nu c decît un ucenic nemernic pe lingă, atleții crimei și ai înjosirei pe cari sînteți în stare
a-i produce.
[18 aprilie" 1879/
[„PE ZI CE MERGE ACUZAȚIA...”]
Pe zi ce merge acuzația aruncată în publicitate de scrisoarea d-lui Moldoveanu devine tot
mai verisimilă dacă se uită cineva la apucăturile prevenitului și ale amicilor, poate a compli-
cilor lui, precum și la subterfugiile presei radicale.
Din scrisoarea d-lui Moldoveanu — publicată de noi — rezultă următoarele:
1.	Generalul intendant Bussisky declară de-a dreptul că nici mijlocirile sale, nici acelea
ale principelui Obelensky, nici în fine stăruințele comandantului suprem, marele duce Nicolae,
n-a fost în stare a scoate cară de rechiziție de la guvernul român.
2.	Generalul intendant declară că n-a intervenit nicicînd pe lîngă guvern pentru ea
Warszawsky să capete cară, căci ar fi fost sălbatec din partea sa dc-a ie mai cere, c nd lui,
reprezentantului oficial al guvernului imperial, i se refuzase.
3.	Că nevoind nici a mai cere cară, nici a se mai ocupa cu guvernul român, a. cedat
contractul transpoartelor d-lui Warszawsky, care prin personalele sale mijloace promitea a
face tot.
Amintim în treacăt că generalul Bussisky e un om pe deplin onest, incit cuvintele sale
nu sînt supuse nici unei îndoieli; iar după noi aceste declarațiuni ale generalului sînt indiciile cele
mai grave care antă că. personalele mijloace ale d-lui Warszawsky și numai acestea nu fost
223
cauza directă a prestării de cară de rechiziție .și indirectă a epizootiei care a bintuit și bîntuie
încă toată țara-, a sărăcirii țăranului nostru, a mizeriei generale.
Dar atît prevenitul Simeon Mihălescu cît și foile radicale înconjură cu desăvîrșire scrisoarea
generalului Hussisky și se ocupă numai de scrisoarea, bancherului Warszawsky. Trei persoane,
deosebite cu totul, afirmă unul și același lucru, iar dmialor nu au a face decît cu declarația
unuia singur.
Acele trei persoane sînt:
Un general, care se bucură de încrederea nelimitată a guvernului său.
Un milionar rus, pe care radicalii îl numesc samsar; și în fine:
Un antreprenor român al transpoartelor.
bl dur un cumul dc dovezi din purii deosebiie, argumentele se adună concentric îidr-un
singur focar.
O
Ce ar fi făcut acuma în locul d Iui Simeon Mihălescu un simplu om năpăstuit fată cu aceste
zdrobitoare declarații ale generalului pe de-o parte, ale bancherului pe de alta?
S-ar fi retras de-a doua zi din post, pentru ca organele justiției să poată face cercetări
asupra cărora să nu planeze nici umbră de bănuială și, sigur de nevinovăția, sa, ar fi așteptat
cu răbdare ca să se facă lum’nă. Cu aceasta presa ar fi fost liniștită, opinia publică. împăcată
in mod provizoriu 5 lumea ar fi așteptat în liniște la ce capăt o să iasă lucrul.
Dar, în locul acestei purtări corecte de om onest, d-nialui nc dă în două, zile trei grave
indicii dc suspiciune.
Întîi, rămînc ostentativ în post și anume la ministeriul acela unde trebuie să fie toate
dovezile în contra sa, daca ele există, dînd loc la bănuiala că, în cazul unei eventuale cercetări,
arc dc gînd a induce justiția în eroare prin asistența și manoperele sale.
Al doilea, d-nialui dictează ministrului de justiție și celui de esterne măsurile ce trebuiesc
luate în privirea d-sale însuși. Această cutezare e un indiciu și mai grav.
Al treilea : în adresa către Ministerul de Esterne îi dictează lui Warszawsky din cuvînt în
cuvînt ceea ce arc să ras pauză în privirea aceasta, să spuic adecă că face aluzife] și se plînge
pentru pierderile a mai mulți bani, ca comerciante
care a avut alte promisiuni dc la Intendența rusa și caruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru Înlesnirea trans-
poartelor ... decît în momentele critice cînd armata era amenințată de lipsă etc.
Acest al t reilea indiciu, cel mai grav din. toate, arată că d. Simeon Mihălescu și-a, pierdut
cumpătul și un mai știe cc spune. Acelea alte promisiuni sînt; escluse prin declarația intendentului
armatei, care arată că n a promis nimic lui Warszawsky și nu l-a sprijinit deloc în afacerile
sale.
Apoi scrisoarea lui Warszawsky nu face defel aluzie la pierderile ca comerciante amăgit;
prin promisiunile int endenței, de vreme ce urcarea prețurilor de cărăușie priveau pe guvernul
imperial și aveau a-i fi restituite, ci de-o mulțime de bani pierduți pe socoteala sa pentru a
împăca conștiința liberală a d-lui S. Mihălescu, bani pe, care nu-i putea trece în conturile
guvernului rusesc, de vreme ce acesta n-are paragraf în buget pentru mile. Va să zică pagube
prin diferență de prețuri sînt escluse cu totul și nu poate fi vorba de ele.
Ceea ce pretindem noi după cele premise e ca d. Simeon Mihălescu să fie imediat suspendat
din funcție și arestat preventiv. E vorba de afaceri scabroase de milioane, de exploatarea și
maltratarea neomenoasă a unei populații întregi, de o acuzare ce nu are seamăn, iar purtarea
acestui domn agravează acuzarea pe zi ce merge.
Rămîind d-sa în funcție, ba prezidînd oarecum cercetările făcute în chiar cauza sa, aceste
cercetări cad sub legitima suspiciune de a f fost influențate și falsificate. Toate apucăturile
necorecte de pîn-acuma, toate instrucțiile date procurorului de cum să se poarte și de ce are
să facă afirmă și mai mult părerea că roșii, înțeleși între sine fie prin spirit dc gașcă fie prin
complicitate, vor să facă lucrul mușama.
Presa radicală aduce întîmpinări pentru care n-avem nume.
„Românul” susține că d. Moldoveanu s-ar fi încercat să vînză aceste scrisori d-lor ra-
dicali. Noi știm din contra că d-lor s-au făcut luntre și punte ca să le cumpere și n-au
putut. în fine „Cobza lui Faraon” zice că Warszawsky s-ar fi plîngînd de cheltuielile ce
le-a făcut cu baluri și soarele date spre distrarea preocupațiunilor d-hii Sim. Mihălescu. N-am
mai cita acest argument, daca n-ar fi atît, de 'hazliu. Iată dar un milionar plîngîndti-se de
224
cîteva sute de ruble cheltuite pe vinuri și pe luminări. Tare-i nostimă și cu duh și strașnice
vorbe dau din „Cobză”.
Repetăm încă o dată, că suspendarea imediată din funcțiune a d-lui Sim. Mihălescu e
unicul mijloc pentru a abate bănuiala publică de pe clina pe care a apucat, căci ca merge
cu mult mai departe decum le place a presupune d-lor radicali, ea se întinde asupra cabine-
tului îndeobște, asupra d-lui Brătianu îndeosebi. Dacă d. Brăt-ianu nu voiește ca publicul
să crează că a fost părtaș, dacă ceilalți miniștri nu vor să fie a priori suspectați de complicitate
în această afacere, trebuie neapărat să înlăture din calea justiției și a cercetării piedeca vie,
creată prin rămînerea la post a unui om asupra căruia atîrnă o acuzare atît de gravă.
[20 aprilie 1879]
[„D. AL. A. MACEDONSKY...”]
D. Al. A. Macedonsky, fost director al prefecturei Silistra Nonă, în care calitate a comis
escrocherii și falsuri în acte publice (precum ne spunea o corespondență ce am publicat), în
loc de-a fi trimis înaintea justiției pentru acele acte scandaloase spre a-și lua pedeapsa meritată,
printr-un decret ce publică „Monitorul” de azi vedem cu mirare că o numit administrator al
plășii Sulina din jud[cțul] Tulcea.
[21 aprilie 1879]
[„S-AU ÎMPLINIT OPT ZILE...”]
S-au împlinit opt zile de cînd în coloanele ziarului nostru s-au făcut oarecare distăinuiri
asupra afacerii scandaloase privitoare la rechizițiile de care pentru armata rusească și pînă in
ziua de astăzi nu s-a făcut nimic pentru ca țara să primească satisfacția cuvenită cit mai curînd.
Așteptăm ca puterea publică să-și facă datoria.
Sperăm totodată că-și vor face datoria toți oamenii onești în minele cărora se află dovezi
privitoare la această afacere, căci vorba c de a repara buna reputație a țării.
îndeosebi sperăm că d. 0. Caramanlău va binevoi să lămurească opinia publică asupra mo-
tivelor pentru care și-a dat demisiunea din postul de prefect al districtului Vlașca, deoarece
se asigura chiar pc atunci că această afacere scandaloasă ar fi fost cauza demisionării d-sale și
că d-sa posede acte privitoare la rechizițiile de care și la activitatea d. Andrescu, comisarul antre-
prenorului Warșavschi. Onestitatea d-lui C. Caramanlău e mai presus de orice bănuială și nu ne
îndoim că și cu această ocazie vom avea mulțumirea de a constata că sînt și între „liberali”
oameni de caracter. A tăcea acum, după distăinuirile făcute, ar fi un fel de complicitate și sperăm
că d. Caramanlău va respinge orice bănuială privitoare la persoana d-sale.
[22 aprilie 1879]
[„SPERĂM A PUTEA ADUCE ÎN CURÎND...”]
Sperăm a putea aduce în curînd un răspuns amănunțit la lunga întîmpinarc Mihălescu
publicată în suplimentul „Românului”. Deocamdată ne mărginim la reproducerea scrisorii d-lui
N. T. Moldoveanu trimisă „Binelui public”. Din capul locului cititorii suplimentului Mihălescu
225
a cătat, să rămîie surprinși de stilul împodobit cu flori retorice împrumutate de la. prostituție,
de coordonarea arbitrară a datelor și dc tăcerea ca piticul asupra scrisorii generalului Russisky.
A alege diu mulțime de documente pe acelea caii convin momentan, a nu pune la unele
ziua în care ele au fost eliberate, a șterge ca cu buretele toate deosebirile de timp și de altă na-
tură, a anticipa și prejudcca cercetările legale începute, a insulta pe contrarii cărora n-ai nimic
a le imputa, iată asemenea un mod dc discuție, pe care însă nu-1 vom urma noi. 'Dată după dată,
act. după act, observîud pretutindenea diu fir în păr legătura între cauza sunătoare și efectul
monstruos, astfel sperăm a urma noi disculiunca.
Iată deocamdată scrisoarea d-lui Moldoveanu.
[25 aprilie 1879J
[„ZILELE DIN URMĂ S-A RĂSPÎNDIT...”]
Zilele din urmă s-a răspindit prin București și provincie și s-a lipit de strade o proclamație
apocrifă, iscălită cu numele plin a generalului Florescu. Se înțelege că, după obiceiul onesti-
tății radicale, nu s-a pus nici tipografia în care acest pamflet trivial a fost tipărit, necum
numele autorului liberal. Boșii, simțindu-și căderea aproape, vor să. răspîndească înaintea
dezastrului acel miros de pușcărie atit de propriu existenței lor. De la iscălirca unui nume
străin sub o proclamație pînă la falsificarea de înscrisuri și la plastografie pură nu c nici un
pas deosebire, incit nobilul cavaler de industrie care a compus și răspindit acea proclamație o
pe deplin matur pentru izolarea celulară, în care să urmeze a-și pune pe hirtie, iu toată taina
și fără a jena pe nimeni, meseria de-a contraface iscălituri străine.
Se vede că s-apropie ziua în care cuvintele roșu și escroc să fie identice.
Atragem atenția Parchetului asupra acestui act, care nu mai are a face deloc cu libertatea
presei, ci cu libertatea caracteristică, pedepsită de Codul penal, de-a contraface iscăliturile
altora.
[25 aprilie 1879J
[„TOȚI ȘTIU...”]
Toți știu estrema moderațiune cu care s-a exprimat pîn-acuma în manifestele lor comite-
tele electorale conservatoare.
în aceste manifeste era vorba de gravele cestiuni ce sînt a sc rezolva de cătră Camerele de
revizuire, de cumpătul și moderațiunea ce trebuie să predomine ca să se dea o soluțiune care
să-mpace exigențele Tractatului de la Berlin cu interesele economice și sociale ale României, în
fine în unele manifeste se vorbește despre greutățile și neajunsurile ce întîmpină agricultura
noastră — ramul principal de producțiune — din partea concurenței americane și rusești și
despre mijloacele la care am trebui să ne gîndim pentru a combate aceste rele. în toate se vedea
o idee clară, se vedea priceperea intereselor țării, rostită în tonul moderat al omului convins.
Manifestul comitetului electoral din București recunoștea necesitatea de-a se vedea în Adunări
toate nuanțele dc partid, prin urmare și roșii.
Noi în fine am sfătuit de atîtea ori în „Timpul” pe alegători de-a alege pe cine vor, negus-
tori, meseriași, țărani fie — numai oameni onești și ncatîrnați să fie, oameni cari să nu fie avizați
la resursele bugetului pentru a trăi. Aceasta este părerea noastră statornică. Noi sîntem siguri
că oamenii cu capitaluri sau cu învățătură temeinică pe care curentul i-ar fi aruncat în partidul
roșu și cari sînt liberali din convingere pură și dezinteresată se pot consfătui și înțelege prea
bine în toate cestiunile cu partidele opuse. Cu cine nu ne putem înțelege dintre roșii e lesne de
spus: nu ne putem înțelege cu aceia cari sînt roșii nu pentru că sînt convinși, ci pentru că n-au
nimic și nu știu nimic, pentru cari stăpînirea roșie c singura calc dc-a-și întreține existența,
226
cu elementele wonowkeștp și social nesănătoare, cu eumula-rsii, semidocții. advocații fără pri-
cini, vânătorii de posturi și de moșii ;de statului, cu toți cei ce nu pot trăi deeît din buget, fie
direct, fie indirect.
boși această idee o avem în mod statornic, totuși n-a fost esprimată în manifestele elec-
torale, înțelcgîndu-se dc sine că prin ele nu ne adresam deeît la elementele pozitive ale națiunii,
la cei ce au sau știu ceva, în sfîrșit la națiune în adevăratul înțeles al cuvîntului.
Comitetul partidului intemațional-liberal publică și el un manifest, contrariu prin toată
atitudinea și maniera de-a vedea la manifestele noastre.
lată pasaje în care comitetul acesta vorbește la adresa adversarilor lui politiei:
Pe cine veți alege?
Aveți în tuia vonstra de o parte partida națională liberală. Aceasta e o partida constituita și organizata, cu dra-
pelul și programa sa.
I )c alta parte aveți cîleva personalități, chiar însemnate,dar divizate între (Unsele și prin urmare fard sprijin spre a
forma o partida în națiune. Un singur interes [î|i trage, interesul puterii; o singură dorinței muncește, aceea de a apuca
această putere. își cunosc bine neputința; știu bine că țara îi respinge; dar pasiunea lor pentru putere-i orbește într-atit
îneît, disperînd dc a veni la guvern prin voința națiunii, au mers pînă a face o moțiune în Senat prin care cereau chiar
guvernului partidei naționale-libcrale să-i primească în sînul sau. Acești oameni însă au trebuință dc un nume și s-au
intitulat conservatori; simt bine necesitatea unei programe fundate pe principie și cînd cîțiva dintr-înșii voiră să Ic for-
muleze o dată în viața lor politică, în pctițiunca de la Iași, au consemnat într-însa negațiunca chiar a principiclor care ser-
vesc de bază constituțiunii noastre sociale și politice. Iacă cine sînt cei ce pretind a se numi conservatori și cari nu sînt
docil reacționari.
Dar faptele vorbesc îndestul. Rcacțiunea s-a năpustit la aproape șapte ani asupra țării. Vă aduceți aminte cum a
lucrat. A înlăturat Constituțiunca, pactul nostru fundamental, și a falsificat reprezentațiunea națională, numindu-și mai
în toate județele deputați cu forța. Excesele ci în alegeri au mers pînă la vărsări de sînge. Nici una din libertățile publice
n-a fost respectată de dînsa : libertatea individuală, libertatea presei și a cuvîntului, inviolabilitatea domiciliului, țoale
au fost lovite prin perchizițiuni și prin întemnițarea ziariștilor opozițiunii. înjosise magistratura prin influința ce guvernul
că ta să exercite asupra deriziunilor ei. Umilise oștirea întrebuințînd pe soldat la sugrumarea drepturilor cetățeanului. Finan-
țele țărci erau sleite; legile statului destinate a crea și a constata veniturile și cheltuielele erau făcute spre a înșela opi-
niunea publică și chiar corupturile definitive erau falsificate. Creditul statului era ruinat. Concesiunile oneroase și impozitele
necumpănite secaseră aproape sorgințile economice ale țârei.
Spiritul de neadevăr și, să zicem odată vorba proprie, obrăznicia unei coterii de nimic nu
poate merge mai departe deeît în aceste acuzațiuni.
Concesiunea Stroussberg votată de ei, dezordinea și dezechilibrarea finanțelor introdusă
de ei, alegerile cu reteveiul și cu. influința morală introduse de ei, falsificarea reprezentațiunii
naționale erijată în sistem tot de ei, perchezițiunile neumane din partea unor oameni cari nu. erau
judecători practicate de ei, c-un cuvînt toate păcatele comise de această bandă de exploatație
le aruncă azi asupra conservatorilor.
Cît despre organizarea partidului international-liberal, n-o negăm.
Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc — nu comunitatea de idei — organizare
egală cu cea a partidei ilustre Mafia și Camorra, care miroase de departe a pușcărie. Din cauza
asta vi se pare într-adevăr, onorabililor, că oamenii pe cari-i leagă comunitatea dc cultură, de
avere și dc principii sînt dezbinați între ei, căci între conservatori nu sînt stăpîni și slugi cum sînt
la voi, nu e Catilina și bande catilinarc, ci sînt oameni egali prin avere și cultură, oameni cari,
daca voiesc puterea, n-o voiesc pentru ei, ca mijloc de trai, ci pentru ca să scape țara de voi, de
sterilitatea voastră de gîndire și sentiment, de lăcomia și corupțiunea voastră.
Ceea ce voi numiți organizarea voastră nu însemnează deeît disciplina oarbă a unei socie-
tăți de esploatație sub comunii șefi de bandă. Voi sînteți înainte de toate o societate secretă și
după aceea un partid politic.
Vai de aceia din societatea voastră secretă care ar îndrăzni să aibă o altă părere decât șefii.
Din cauza aceasta nici nu sînteți legați prin principii. Acum republicani-federaliști de Ploiești,
acum monarhiști-lingăi, sărutînd praful de pe. urmele monarhului, acum rusofili și-ndată după
aceea rusofobi, acum de gît cu Cremieux și cu Montefiore apoi evreofagi, admițînd pe rînd toate
principiile, după cum credeți c-ați putea amăgi opinia poporului pe care-1 esploatați, în fond însă
neavînd nici un principiu statornic deeît numai acela de-a răsturna cu orice preț orice organizare
solidă, a societății române și de a mănține pușcăria voastră în sferele puterii statului.
[27 aprilie 1879]
227
[„D. S. MIHĂLESCU ȘI-A DAT DEMISIUNEA...”]
D. S. Mihălescu și a dat demisiunea după cum se zice, deși nu știm dacă toată retragerea
aceasta nu este numai pe Inrtie. Intimitatea d-sale cu corifeii politici ai roșilor mergea atît de
departe încît în vremea din urmă trecuse zvon prin lume că d-sa va adopta pe un fiu al d-lui
I. Brătianu, cînd iată că veni deodată istoria Warszawsky, ca un nor greu asupra întâmplărilor
idilice.
Pentru a nu lăsa să se trezească lucrul, d. N. Moldoveanu ne trimite un răspuns la întîm-
pinarea lungă a d-lui Simeon Mihălescu. Acea întîmpinare, publicată într-un suplement al „Ro-
mânului”, încunjură cu pază raportul no. 1479 din 20 mai 1878 a intendentului armatei rusești,
general Rassisky, și, spre a se șterge ca cu buretele declarația acestui general că nu a cerut care
de rechiziție mei pentru guvernul imperial, mei pentru Warszawsky, d. Simeon Mihălescu caută
a atribui stăruințelor d-sale urcarea tarifului de transporturi și aceasta prin următoarele cuvinte :
îmi permit a vă ruga să publicați cclc ce am onoare a vă alătura, ca publicul să poată compara valoarea acu-
zațiunilor ce mi s-au adus personal cu atîta sfruntară și să poată să-și facă convingerea dacă intendența, prin reprezintanții
ei, putea să mă mai și miluiască cu bani, pentru că am contribuit din răsputeri ca să plătească prețurile din ultimul tarif
și cu modul de control cum s-a plătit, și să poată, în fine, să se domirească că drept a avut Varșavschi să se plîngă, chiar dacă
ar fi adevărat că s-a plîns, că mult l-a costat, ca bani, ca trudă, ca osteneală, ca să mă facă să stau încă în minister, din
care am fost rugat pe d. Brătianu să mă lase a mă retrage dacă nu s-ar fi admis ultimul tarif, ca să lase altuia locul de a
tolera antreprenori ca Moldoveanu și Botezaiu, să exploateze pe bieții țărani cu preț mai de nimic în comparațiune cu cele
ce au fost nevoiți a plăti.
Va să zică rezultatul contribuirii d-sale diu răsputeri, a amenințării că va demisiona daca
nu s-ar fi admis noul tarif, este articolul V din convenția cu Warszawsky, care se rostește
astfel:
V. Plata unei zile de lucru să se fixeze la zece lei noi și întorsul deșert la 5 lei.
într-adevăr mare merit ar fi acesta dacă ar fi a se atribui d-sale.
Din scrisoarea ce urmează însă cititorii vor vedea că tocmai contrariul e adevărat:
că adecă intendența imperială a urcat de la sine prețul zilei de lucru la 16 franci, pe cînd d-nii
Brătianu-Mihălescu l-au redus, în deplină cunoștință de cauză, la 10 fr.; că intendența n-a
cerut rechiziție și că guvernul i-a dat-o lui Warszawsky ș.a.m.d.
Dar despre toate acestea vorbește mai pe larg scrisoarea pe care iat-o.
{29 aprilie 1879]
[„AM DOVEDIT ADESEORI...”]
Am dovedit adeseori că liberalismul estrem al legilor noastre au prefăcut pămîntul României
în mlaștină de scurgere pentru toate elementele de prisos din țările de prin prejur și că liberalii
au fost aciia cari au creat cestiunea izraelită, întîi voind să le dea drepturi la toți en masse, apoi
pentru că, spre a nu-și pierde popularitatea, au introdus, cu duplicitatea ce-i caracterizează, pro-
ibițiunea absolută a articolului 7.
„Românul” zice că nu-i așa, că noi calomniem ; d. Brătianu spune la Dorohoi că la 1848
d-sa avuse de gînd a introduce legi cari să stîrpească pe toți ovreii dacă nu l-ar fi împiedicat
conservatorii în această operă.
Ca să se vază acum cine spune adevărul și cine nu, reproducem diu proclamația d-nilor
liberali de la 1848, adresată popolului, următoarele:
Pe scurt, popolul român rccapilultnd decreta :
21) Emanciparea izraelitilor și drepturi politice pentru orice compatrioti de alia credință.
228
Apoi pasajul următor.
Cetățeni în general, preoți, boieri, oJași, negustori, nicbcria^i de oiicc treapta, dc orice nație, dc orice religie ce va
aflap în capitală și prin orașe, greci, sirbi, bulgari, germani, armeni, izraeliți, armatî-va spre a ține buna orînduială și a
ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastră și a voastră, vouă vă place a ședea într-însa și ea vă primește. Sistema cea
veche nu v-a chemat și pe voi la masa de obște. De azi înainte o masă avem cu toții; un ospăț de frăție ni se întinde j
aceleași drepturi vom avea cu to/ii”
Asta c de ajuns.
Sînt cunoscute apoi intimitățile d nilov liberali cu (hemieux, Montcfiore și alți ovrei
însemnați, intimități prea naturale, pentru că ovreii tuturor țărilor sînt liberali și ultraliberali,
republicani etc., lucru lesne de esplieat dacă considerăm că ovreii, ncavînd nici patrie, nici tradiții,
firește că nu vor ține la patria și la tradițiile poporului pe lingă care trăiesc.
Discursuri de ocazie ale d-lui Brătianu nu dovedesc din nefericire nimic. Căci acuzarea noas-
tră principală pe care-o facem roșiilor nu este că au fost și sînt amici ai ovreilor; la urmă fiecine e
stăpîn pe cugetările și voința lui. .Dar ceea ce n-au drept a face e de-a induce poporul în eroare
și de-a se gera la ocazie de adversari ai ovreilor.
[1 mai 1879]
[„«ROMÂNUL» ÎN AJUNUL ALEGERILOR...”]
„Românul” în ajunul alegerilor a ajuns în doaga copiilor. Fie frica ce-o are de alegeri,
cari promit a nu ieși pe placul radicalilor cu toate influențele și numirile de funcționari ad hac,
fie lipsa de judecată înnăscută și moștenită de la stîrpiturile transdanubiane cari au prestat rolul
de părinți radicalilor din România, fie din cauze psicologice sau fiziologice, destul că-n doaga
copiilor a ajuns și se leagă de vorbele noastre chiar acolo unde ele nu au o însemnătate politică,
ci se referă la descrierea realistă a oamenilor și împrejurărilor.
Dacă îndrăznim a zice că generalul Florescu dc ex. are nu numai o arătare simpatică, ci
și aristocratică, ni se spune că răspîndim un aer de servilism. Mai știm încă și alte mistere despre
general, care asemenea sînt în stare a-1 compromite în ochii liberalilor. Generalul are totdauna
o îmbrăcăminte îngrijită, pe cînd liberalii nu-și pot permite acest lux decît atunci cînd sînt la
putere. Daca și aserțiunea aceasta e o crimă contra libertății, o mărturisim cu căință, dar nune
putem îndrepta. E vina generalului dacă nu poate semăna, nici în privirea arătare! sale exteri-
oare, nici în privirea culturei și manierelor, cu d-nii radicali, ba că s-a-nfruptat într-atîta de bles-
temata de civilizație îneît după ce s-a atins de un radical simte trebuința foarte esplicabilă
de a-și spăla mînile; dar toate aceste mici crime contra libertății, egalității și fraternității sînt
atît de naturale îneît, departe de a le condamna, noi aflăm din contră cuvinte de-a le esplica în
mod firesc.
Cît despre arhondologie și Regulamentul Organic al muscalilor, declarăm de mai na-
inte că le dăruim pe amîndouă dd-lor radicali, ca fiind foarte potrivite cu firea d-lor. Tocmai
vremea Regulamentului este aceea care au favorizat boierirea lichelelor a căror fii sînt liberalii
de astăzi. Regulamentul a fost acea legiuire impusă de muscali care era îndreptată contra
elementelor istorice din țară și avea scopul de-a desființa puternica clasă superioară din România,
pentru a substitui în locu-i caracudă semiliberală. Regulamentul Organic — deși încă destul de
restrîns — inaugurează deja epoca domniei ciocoiești și a căderii claselor istorice din țară.
A doua aiurire a „Românului” pare a zice că noi declarăm a fifoarte liberi sub regimul
radical. Deie-ni-se voie a o spune că noi nu sîntem numai acuma liberi, ci am fost totdauna
neam de neamul nostru, îneît actele de eliberare succesivă au privit pe grecii, bulgarii, sîrbii,
albanezii și deosebiții redactori ai „Telegrafului”. Pururea românul a fost în țara românească
pe deplin liber. Claca sau boierescul n-a fost, decît o formă de învoială economică; dar nu
se știe <iaz ca un clăcaș la noi în țară, în orice timpi ar fi trăit, să nu poată ajunge la cele
mai nalte vrednicii ale. statului, numai vrednic să fi fost, legali nu erau românii, dar liberi
au fost, totdauna. Dacă ne pUngem de libertatea prea mare a acelora cari împiedica lucrarea
sănătoasă, fie intelectuală, fie economică a nației, noi știm foarte bine ce zicem și vom ilus
tra-o oricînd cu cazuri dacă liberalii poftesc.
Sînt oameni cari au comis crime grave și cu toate astea rămîn somități roșii, se primbla
pe strade, ocupă funcțiuni înalte, în loc de-a-și petrece viața la pușcărie.’ Sînt militari cari
și-au călcat jurămîntul făcut Domnului lor și i-au pus pistolul în piept, sînt alții cari au
229
proclamat răsturnarea. Ini și republica, Hnt iar alții asupra că-rora planează bănuiala rerisimilă
de-a fi fost mituiți și de-a fi vîndut pe bani viața și munca oamenilor la străini, c-un cuvînt
oameni, precum unul din ei s a definit însuși, „cari mânîncă carne de om și gura-i miroase
a eau tle Coloțjne”, și aceștia no sînt nouă prea liberi, pe cînd după toate legile omenești și
dumnezeiești ar trebui să putrezească la ocne. Libertate materială au românii destulă; nimeni
nu e-mpiodecat de-a se ocupa cu orice ramură productivă, fie plugărie, fie meșteșug, fie negustorie,
f ie artă sau știință; ceea ce împiedecă însă și face a se încjhirci libertatea materială este impuni-
tatea crimelor, este necesara lipsă de respect cătră autoritatea statului născută din această
impunitate, diu care rezultă, apoi slăbiciunea absolută a statului înlăuntru și-n afară.
Noi susținem ca slăbiciunea statului român înlăunt ru e mai mare decît în vremea fana-
rioților și cu midi; mai marc decît în zilele lui Mihai Sturdza sau a lui Vodă Știrbei.
Cităm un caz din vremea lui Vodă Caragea. Vestitul George Lazăr trecuse în Țara Româ-
nească, deschisese școală și i se deduse numaidecît o boierie. Nu știm acuma cum se făcea
pe atuncea dezlipirea de cet ățenia austriacă, destul că consulul austriac îl pretindea ca pe un
supus al guvernului imperial, l-au ademenit între zidurile consulatului și l-au închis. Vodă Caragea,
auzind, a poruncit prefectului de poliție ca pe orice austriac va întîlni pe uliță să-1 bată
la falangă, ceea ce s-au și întîmplat întocmai. Numaidecît George Lazăr a fost liber, căci ope-
rația polițienească nu era să se oprească la un austriac. Astăzi — întîmplîndu-se așa caz — el
ar da loc la un lung conflict diplomatic, pe cînd atuncea falanga era de ajuns pentru a măn-
ține autonomia internă, a românilor, iar notele diplomatice erau floare la ureche.
în zilele lui Mihai Sturdza în fine „Foaia sătească”, al cărei redactor era d. M. Cogălni-
ceanu, cuprindea zilnic decrete de esmitere peste Dunăre de vagabonți și escrochi ovrei, îneît
cu sutele îi luau slujitorii din urmă și-i depuneau pe pămîntul fericit al Dobrogei. Astăzi ar
țipa toată Europa, escitată de Alianța izraelită, de liberalii lumei întregi și de jurnalele acestora.
Ei bine, aceu-stă estremă slăbiciune înlăuntru și înafară s-a născut din ura și vrajba
introdusă în pămîntul nostru de secta roșie, din discompunerca vechei societăți române prin
legi dc-un estrem liberalism, din impunitatea crimelor, din împrejurarea că ne guvernă oameni
caii nu pot impune respectul autorității nici prin naștere, nici prin știință și inteligență,
nici prin avere.
[3 mai 1S79J
[„PUȚINE ZILE ÎNCĂ...”]
Puține zile încă și țara va fi ales mandatarii ei ce roi, limiși anume pentru rezolvarea
cest’mnii izraelite.
Mai puțin decît, oricare din ziarele opozițiunii, noi am lăsat Gestiunea aceasta afară de
orice discuținne, noi am fost aceia cari n-am făcut o armă de partidă din ea.
Liberă e țara să nu dea nimic ovreilor, să manție articolul 7. să respingă stipulațiunea
art. 44 din Tractatul de la Berlin. Și într-adevăr aceasta ar fi fost opinia noastră, de-a măn-
ține articolul 7, de-a respinge art. 44 al Tractatului de la Berlin; asta ar fi fost opinia noastră
statornică, nestrămutată, dacă am mai trăi în vechea Românie, cu organizația ei de bresle,
cu solidaritatea de interese, cu obiceiurile ei drepte, cu datine.e ei naționale. Dar din acea
epocă încoace s-au prăsit în țara noastră, împreună cu ideile demagogice, și reprezentanții
acestor idei, s-au prăsit soiul de oameni fără pic de simț istoric, cari au stricat tot rîndul și
tot bunul trai din țara aceasta, s-au prăsit secta roșie, care nu dă-ndărăt nici înaintea crimei,
secta în mijlocul căreia ignoranța și smintirea sînt titluri de recomandație, trădarea de Domn
un merit răsplătit cu recompense naționale, revolta și răsturnarea un brevet, un privilegiu
pentru a deveni om mare.
Tată dar ceea ce face țara noastră slabă înlăuntru și în afară. Toate puterile apusene știu
că posedăm deja înlăuntrul nostru veninul discompunerii sociale, că la noi domnește demagogia,
domnesc naturile catilinare, toată lumea știe că prezidentul Consiliului de Miniștri a fost amestecat
în conspirațiile contra împăiatului Napoleon ITT și în multe altele, că șeful partidului ce ne gu-
vernă face parte din demagogia internațională care împînzește Europa, c-un cuvînt că acești
oameni sînt ei inșii promotorii tuturor tendențelor de distrugere și de anarhie.
Ce-i pasă, ce-i poate păsa Europei de o țară căzută în asemenea stare ?
230
1‘rin decăderea dinlăuntru sîntem siliți a transige.
Ceea ce am cerut așadar de la partidul roșu nu mai este de a nu transige, ci de a spune lă-
murit, pe față, ce voiește să facă.
La aceasta n-am căpătat pînă acuma decît răspunsuri evazive. Chiar acuma, imediat îna-
intea alegerilor, „Românul”, organul demagogiei noastre, nu găsește decît vorbe late, pentru
a amăgi buna-credință a românilor.
El ne citează cuvinte din discursul d-lui Brătianu cari nu susțin nimic, precum nu dovedesc
nimic, și pe cari le reproducem, spre a se vedea cum fraza înlocuiește la acești oameni orice cuge-
tare pozitivă.
Iată Ic dar:
Europa poate oare să exige de la noi ca dintr-o trăsătură de condei să rezolvăm această cestiune?
Dar cîte secole n-au trebuit Europei ca s-o rezolve ea însăși I Și cînd a rezolvat-o? După ani de progrese și numai
după ce mai toate statele, trecînd prin foc și prin sabie, se scăpaseră de mare parte de evrei. Nu vă mirați dar că, atunci
cînd a venit un plenipotențiar în Congres și a propus o soluțiune, Congresul a respins-o și a pus un articol în care este numai
un principiu, iar nicidecum o soluțiune. Mai întii, membrii Congresului știau gravitatea cestiunii și aveau credință că na-
țiunea română întreagă, dacă Congresul ar fi dat în cunoștință de cauză o soluțiune cestiunii prin Tratat, ar fi respins
Tratatul din cauza acelui articol.
Credeți oare, ddor, ca Europa nu va înțelege, nu a înțeles chiar, cu toate uneltirile unora, că ar fi a ne sinucide dacă am
da astăzi împămîntenirea la toți izraeliti în masă, așa cum pare că le c frică, la cîțiva, că unii români ar fi dispuși
să o facă ? Aceasta este o supozițiune monstruoasă, inadmisibilă, care nu poate fi rădicată aci decît ca o armă de partidă.
Cum ați putea crede că Europa ar veni a ne impune să deschidem deodată porțile țârei și să dăm drepturi în
masă la tați acești izraeliți?
Cînd ar veni deputății izraeliți în Cameră, ei care nu au încă dezvoltate sințimîntele românești, ei care sînt mai
toți străini de țara aceasta, și prin limbă, și prin moravuri, și prin viața lor, nu s-ar rezuma decît pe acei 500 000 de coreli-
gionari, cari mai toți sînt cu totul străini de această țară. Credeți d-voastră că Europa nu ar vedea în aceasta un pericol
național? Care, din marile, puteri ar putea cere de. la noi ca, pentru amorul unui principiu, să ne ucidem naționalitatea?
Tuți sîntem de opiniune să facem omagiul acestui principiu ; trebuie ca religiunea să numai fie un obstacol la împă-
mîntenire. Diferim numai în privința mijloacelor, în privința precauțiunilor de luat ca să îngrădim naționalitatea noastră
și interesele noastre economice și sociale.
Dezlegarea cestiunii izraelite este o operă foarte laborioasă, care nu se poate rezolva într-un mod definitiv decît în
timp, poate de o jumătate secol.
Trebuie să vă chibzuiti și să luați măsuri de apărare, fără însă a se mai putea zice de inamicii noștri că facem per-
cecuțiune religioasă.
Iată (Iar programa d-lui I. O. Brătianu, o programă care consistă din întrebări.
Poate oare Europa exige?
Credeți oare d-lor că Europa nu va înțelege?
Cum ați putea crede că Europa ar veni a ne impune?
Credeți că Europa nu ar vedea în aceasta un pericol național ?
Și această mizerie intelectuală, acest joc cu credeți sau puteți crede, e în ochii roșiilor un
răspuns pozitiv, un program ? Dar de cînd întrebările sînt în lumea aceasta un răspuns ? ’
Cel mai ieftin răspuns al nostru, al căruia contrariu nu ni-1 va putea proba d. Brătianu, este
aceasta, căEuropasemoque ded. Brătianu și de toți radicalii din România și le-a impus imposibi-
lul, știind că numai oamenii mincinoși, fără de caracter și tărie, numai parveniți și naturi cati-
liniare pot amăgi o nație cu nerușinare, pot realiza imposibilul. Dar se-nțelege că pe asemenea
oameni nu-i poate crede nimenea pe cuvînt, ci numai pe fapta împlinită. Alianța izraelită
este aceea care susține în România pe radicali și-i susține ca să-și facă treburile.
Și știți cum microcefalii redactori ai „Românului” numesc acea jucărie de cuvinte?
Tacă o programă lămurită; ea este programa partidei naționale, care face omagiu principiului, dar îngrădește în
același timp naționalitatea, îngrădește interesele politice, sociale, economice și chiar morale, cu garanții care să le proteagă
în contra oricărei atingeri, în contra oricărei slăbiri periculoase pentru viitor.
Pe temeiul acestei programe și sprijinită pe mărețul ei trecut de luptă pentru ideile naționale, se prezintă partida
liberală înaintea alegătorilor și cere ai reînnoi încrederea de care s a bucurat pînă acum, în tot cursul vieței noastre
politice de la 1818.
Iacă o programă lămurită; ea este a partidei naționale !
Nu știm, zău, să rîdem sau să plîngem. Am rîde într-adevăr, dar ni se strînge inima cînd
gândim că asemenea capete, care dovedesc prin făptura lor semnele cele mai caracteristice a
decăderii fiziologice și anatomice, înmuierea de creieri și atrofia oaselor craniului, conduc soarta
nației aceștia.
17 — c. 832
231
Iar cît despre mărețul trecut de luptă, îl vom ilustra numaidecît prin cîteva fraze din Pro-
clamația de la 22 iulie 1848 (no. 338), din care se va vedea cum vorba goală și sforăitoare aco-
pere lipsa de curaj, lașitatea liberalilor.
Iată acele fraze:
Popolul din capitală, asemenea mare și sublim ca totdeuna, își apără și astăzi drepturile cu eroismul timpilor
primitivi ai creștinismului, care în inimile lor este și astăzi tare și puternic ca și atunci, și popolul român va birui, căci
Dumnezeu ne-a zis că cu credința vom strămuta munții 1
înalta Poartă iarăși ne făgăduiește ne-ncetat prin glasul Excelentei Sale Pașa că va face tot pentru fericirea noastră.
Iscălit C. A. ROSETTI
Acesta e protestul la intrarea turcilor în țară sub pașa de la Rusciuc.
Iată dar un popol mare și sublim, care strămută munții și pentru fericirea căruia glasul
Escelenței Sale Pașa face tot!
Acesta este mărețul trecut de luptă al partidului radical.
[4 mai 1879]
[„ÎN URMA CONSTATĂRILOR FĂCUTE...”]
în urma constatărilor făcute de Parchet d. Simeon Mihălescu și-a dat demisiunea din
postul de director al Ministeriului de Interne, rămîind, se înțelege, pe timpul alegerilor la postul
său. Dar se știe că nu va putea să rămînă la acest post decît pînă în ziua cînd Parchetul va lua
măsurile cuvenite.
Supărat de presimțirea acestei necesități fatale, „Românul” de la 5 mai atacă în mod pie-
ziș pe magistrații însărcinați a arunca lumină asupra scandaloasei afaceri al cărei mijlocitor a fost
d. S. Mihălescu. Dar în loc de a stărui asupra cestiunei adevărate, le zice magistraților următoarele :
După cîte știm — și dorim să ne înșelăm — Parchetul nu se ocupă nicidecum despre cele ce a făcut acuzatorcle
și despre relațiunile sale intime și publice; ceea ce credem că este și nedrept și vătămător pentru niște bărbați cari de-
sigur caută cu căldură adevărul și numai adevărul, fără nici o altă preocupare.
în orice caz, bărbații cari compun Parchetul sînt datori să descopere, cît mai curînd, cu cine a fost și este în
relațiuni intime și publice d. Moldoveanu, ce valoare are acuzarea sa, ceea ce o poate lesne afla de va binevoi a cerceta
și a cere ca și poliția să îl ajute în. cercetările sale, și ce coprind dosarele Ministerului de Interne și ale prefecturelor, ce a
ordonat să se facă d. Mihălescu și ce s-a făcut.
Fie „Românul” liniștit, deoarece după cele ce știm că trebuiau să sc constate, îl putem în-
credința că moralitatea publică în curînd va fi satisfăcută. Iar cît pentru d. Moldoveanu, d-sa
e un om destul de inteligent spre a nu fi început fără de a fi convins de reușită; și „Românul”
insultă magistratura cînd vine să-i spună ce este și ce nu este datoare a face.
[6 mai 1879]
(„LUCRU DE CARE TREBUIE...”]
Lucru de care trebuie să fie desigur acru sufletul cititorilor sînt fără îndoială vecinicele
espuneri de teorii constituționale, de principii și paraprincipii politice, de profesii de credință
și alte producte intelectuale de soiul acesta, cari dovedesc numai starea de nematuritate a educa-
țiunii politice.
Au ideile și principiile carne și oase ? Sînt ele ceva real și de pipăit, îneît daca unul susține
din gură că le are să-l și credem pe cuvînt, îneît să zicem : „De treabă om, căci frumos vorbește !”.
232
Ideile și principiile sînt cuvinte cari se pot învăța pe de rost, fără ca să fi trecut în sucul și
sîngele celui care le recitează ca pe un rol învățat în teatru. Oare cînd un actor joacă pe un rege
într-o piesă el a devenit rege printr-asta sau rămîne același actor sărac asupra căruia iluzia unei
ore aruncă splendoarea regalității?
De aceea nu cată să-ntrebăm ce anume principii profesează cutare și cutare, deși ele au
însemnătatea lor, ci cine și cum este. Muncește acest om? Are ceva? A-nvățat carte? E cinstit
în daraverile lui? Iată întrebările de căpetenie cari în ultima linie liotăresc cît cîntărește un om
în bine și în rău — nu însă profesii de credință, tipărtite pe-o liîrtie răbdătoare, vorbe late și
mari, escursiuni prin țările depărtate, cari nu se potrivesc în nici o privire cu țara noastră, verzi
și uscate pe cari publicul le ia drept adevăruri profetice și revelațiuni incontestabile.
De douăzeci și mai bine de ani presa roșie amețește publicul român c-o mulțime de subti-
lități și de idei foarte controversate, cu sisteme de organizare și reorganizare, cu articole copiate
din franțuzește, englezește și nemțește și cu toate astea publicul nu se-ntreabă : dovedesc toate
acestea ceva?
Nu ceea ce zic acești domni, ceea ce fac e important.
Să luăm cîteva exemple cari vor ilustra prăpastia dintre cele zise și cele făcute. Ne vom
feri de vorbe mari, de libertate, fraternitate, egalitate, dreptate etc. și ne vom ține pe șleau
de ideile cele mai elementare, pe care le pricepe orice creștin c-un cap normal și făcut ca al tu-
turor celorlalți.
De ce militarul e dator supunere oarbă, de ce el e legat prin jurămîntul lui mai mult decît
oricine? Pentru că toate legile și instituțiile omenești, pentru că existența statului în afară
are nevoie de apărare prin putere fizică. Se-nțelege că n-ai nevoie să aplici legile prin soldați,
nici să te bați într-una la granițe. E destul ca puterea fizică a statului să existe în repre-
zentarea ei armată, e destul ca inamicii ordinei publice dinlăuntru și inamicii cei dinafară s-o
știe că există, pentru ca să nu turbure liniștea. Nu întrebuințezi bățul, dar îl ai la-ndemînă ori-
cînd.
• Pirul acesta al cetățenilor unui stat, birul de sînge e cel mai greu din toate și orice om o
simte aceasta. Ca militar omul e legat orbește de ordinul superiorilor și de jurămîntul ascultării
absolute, al credinței absolute către Domn. Ar fi într-adevăr ciudat a se vedea că tocmai ultima
rațiune de care statul dispune pentru existența lui, apărarea lui fizică, să se revolte în contra-i
în momentul suprem al pericolului, să lepede arma sau s-o îndrepte în contra statului chiar.
Aceasta e ceva atît de elementar încît oricine o pricepe.
Ei bine, ce s-a-ntîmplat la noi? Eugăm să se facă distingerile necesare. Două partizi con-
spiră în contra lui Vodă Cuza, contra D[omnu]lui ales, recunoscut, inviolabil al țării.
Persoanele private cari conspirau puneau în joc persoana și libertatea lor, pentru că
statul cu puterea lui fizică existentă putea să-i sfarăme în momentul în care ar fi încercat să-și
realizeze scopul.
Dar ce se întîmplă ? Ofițeri roșii și numai roșii predau această putere fizică fără luptă în
mîna conspiratorilor și Domnul cade. Drapelul se dezonorează, asupra armatei s-aruncă o pată
pe care n-a putut-o spăla decît cu sîngele ei în cel din urmă război.
Dar oare cu ofițerii călcători de jurămînt ce s-a întîmplat ? De vină toți știu că a rămas
intacți, ba unul din ei, ruda onorată a șefului partidului roșu, [e] deputat, poate ministru, mai
știm noi?
Un altul proclamă răsturnarea Domnului și republică în Ploiești. Care i-a fost răsplată ?
Capătă o comandă în armată, e umplut cu decorațiuni, se alege deputat, e trimis extraordinar
și de onoare al Domnului, intră în funcțiunea celei mai nalte siguranțe publice.
Iată dar trădarea și călcarea de jurămînt, erijate de roșii în titluri de merit.
Să nu uităm că în același timp mulți ofițeri credincioși lui Vodă Cuza, care au păzit
cu sfințenie jurămîntul lor, au fost dați în judecată pentru fidelitatea lor și scoși din armată,
Iată dar fidelitatea și credința nestrămutată degradată de roșii la un fapt ce merită
pedeapsă.
Tot ei sînt aceia cari strigă mereu: știință, lumină, civilizație ș.a.m.d.
Dar oare cum le aplică?
Astăzi chiar șeful diviziei școalelor din Ministeriul învățăturilor Publice e un om care
nu știe scrie și citi cum se cade, un rutinar cu patru clase primare.
Iată știința, lumina, civilizația oficială roșie atîrnînd de un om cu patru clase primare.
Se înființează o medalie pentru recompensarea meritelor literare și artistice. Există în
București însă o natură catilinară, lipsită de spirit și de talent, al cărei singur merit e că înjură
în mod odios tot ce țara are onorabil, începînd cu M. S. Domnul. El tîrîie în noroi familia dom-
nească, batjocorește pînă și umbra copilului mort, toate acestea într-un stil scîrbos, c-un cinism
care n-are a face dc fel cu cinismul antic; apoi strofele sale fără pudoare se cîntă prin cafene-
233
lele plebei, sini aplaudate și urlete bestiale de aprobare se ridica cmd s-azvîrle cu noroi iu um-
bra unui înger !	'
Care e răsplata acestui om?
O funcție înseninată și medalia Bene merenti pentru merite literare.
Nu mai vorbim de incapacitate și de ignoranță. leie-sc pe rînd șefii de servicii ai roșilor
și se va vedea că aproape toți sînt oameni cu desăvîrșire ignoranți, cari nu posedă nici un fel de
studii, cari nu pricep nimic din natura serviciilor ce au a le îndeplini.
Statul posedă de ex. o a cincea parte a teritoriului Komăniei. De se va întreba cine e
șef la Domenii, răspunsul va fi numele unui om fără învățătură, a cărui singur merit este că
e liberal-roșu.
Și așa în totul și în toate.
Toate calitățile rele: ignoranță, venalitate, trădare, prostie sînt în ochii roșilor sin-
gurele titluri de merit, după cari ei fac numirile în funcțiunile statului. Și acești oameni
apoi sînt împluți cu decorațiuni, cumulează cîte 5 —G funcțiuni importante, își creează mi-
siuni și diurne, se aleg deputați în colegiul III și IV — au încrederea țării cum am zice.
Dar daca țara are neapărata nevoie de-a fi guvernată în modul cel mai liberal posibil,
nu are destui liberali cinstiți? Nu există mulți, foarte mulți oameni onești într-adevăr, în mare
parte tineri, pe cari educația în străinătate i-a făcut liberali, și cari au numai calitățile acestui
sistem? Noi nu-i aprobăm, căci regula și principiul nostru intim rămîne că existența și bună-
starea țării și a poporului nostrusînt lucrurile de căpetenie, iar principiile după care el se
guvernă sînt pentru noi un lucru secundar.
Pozitiv și necontestabil este că de cînd domnesc principii liberale birurile se-mmdțesc,
datoriile publice tot așa, populația din orașe și sate moare și scade văzînd cu ochii, străinii se-
nmulțesc și se-mbogățesc, iar românii scad și sărăcesc, c-un cuvînt toate relele au căzut ea grin-
dina asupra țării de cînd ne-am lăsat de obiceiele vechi, precum le apucasem, și de organizația
noastră veche, sănătoasă, potrivită cu starea țării.
Sub domniile naționale ale sutei a nouăsprezecea mai nu era an buget,ar să nu se ncheie
c-un escedent de vro cîteva milioane, nu era an în care populația să nu sporească cu vro cîteva
zeci de mii de suflete, precum nu era an în care să nu se scrie o carte bună și înțeleasă de toată
nația de la Tisa pîn’la Marea Neagră.
A ne-ntoarce îndărăt adevărat că nu mai putem. Smtem osîndiți a pmla de acuma-namte
greutățile unei organizațiuni factice; teamă ne e numai că asupra acest ei munci zadarnice
de Sisif nația va fi oprită cel puțin o sut ă de ani în dezvoltarea ei naturală, daca nu va pieri
chiar.
Astfel am văzut cum sub degetele magice ale roșilor trădătorii devin oameni mari și
respectați, bîrfitorii de cafenele — literatori, ignoranții și proștii —administrator i ai statului ro-
mân, cum în ochii lor e merit tot ce-n ochii omului cuminte e rău și vrednic de despreț și de
pedeapsă.
Pînă cînd aceasta?
Noi nu ne-ndoim că adevărurile noastre vor pătrunde în societatea română. La ce le-am
și scrie daca n-am avea această convingere? Fără a transige așadar în privirea principiului
nostru fundamental și nestrămutat că, în loc de a subordona țara și împrejurările unor teorii
abstracte, din contra, teoriile trebuie să rezulte din starea și necesitățile țării, noi totuși nu
sîntem inamicii nici unei idei politice susținute de oameni onești, chiar daca acea idee n-ar fi
potrivită cu starea de lucruri.
Ceea ce am fi așteptat dar de
valeze, căci nu le putem impune <
le alese să fie din cele curate, din ce
Deși mulțumiți cu rezultatu]
genere mai demni decît aciia pe cc
i alegerile pentru Cameră nu e ca ideile noastre să pre-
cît de bune și temeinice ar fi, ci ca elementele libera-
cari n-au amăgit poporul cu vorbe și au un trecut curat,,
general al alegerilor, am fi dorit să avem adversari în
administrația roșie i-a trimis în Cameră.
[15 mai 1879]
[„DEOCAMDATĂ FOILE RADICALE...”]
Deocamdată foile radicale nu simt altă trebuință mai urgentă decît aceea de a-și număra
amicii din Cameră și din Senat; ocupațiune în care nu prea sînt jenați nici de regulele adevă-
rului, nici de considerațiuni de onestitate politică. înainte-mergătorul acestor numărători pe
răboj e, cam toate afacerile de pură invențiune, ziarul „Romanul”.
234
Temele dc aritmetică vulgară și de „uite popa, nu e popa”, practicate cu atîta succes la
Dîmbovița și-n alte locuri și așternute cu aceeași virtuozitate în revistele de acuma a foilor
radicale, culminează apoi, după cum se-ntîmplă a fi căpățîna scriitorului radical, în una din
două aserțiuni cari se esclud una pe alta.
Unii strigă : Conservatorii nu mai pot de bucurie.
Alții: Conservatorii nu mai pot de necaz.
îndeosebi „Românul” ne atribuie o bucurie estraordinară, precum ar avea-o roșii bunăoară
daca Fundescu ar ajunge împărat în țara cazalbașilor. sau Dame prezident al Republicei
Franceze, pe di ud ciracii „Românului” ne prezenta publicului lor ca pe niște oameni cărora li s-a-
necat corăbiile.
în faptă amindouă aserțiunile sint egal de greșite. Cine a citit „Timpul” știe că noi am
prezis rezultatul alegprildr, ,daca nu din fir în păr, totuși în genere. Ne cunoaștem țara, n-am
exagerat nieicînd valoarea opiniei publice, știm defectele legii electorale, care pune soarta țării
în mînile orașelor, deși ace șt că sînt departe de a purta sarcinile publice ale satelor și a proprie-
tății mari dc pămîut, mai știm preste aceasta că amovibilitatea funcționarilor și arenzile
moșiilor statului pun în nună, guvernului două puternice mijloace de ingerințe, știm în fine
că cel din urmă și cel mai netrebnic subprefect poate ruina, ele voiește, pe un arendaș sau pe
un proprietar mic, prin urmare din capul locului noi, oamenii adevărului, cari vedem limpede
și vorbim tot atît de limpede, nu ne-am făcut iluziuni tocmai mari în privirea alegerilor.
Am avut o singură bucurie : că colegiul I din toată țara, apoi îndeosebi unele județe,
acelea cari au dat și regimentele cele mai încărcate cu glorie în cel din urmă război, a dat o
strălucită satisfacțiune tuturor bărbaților pe cari roșii au avut lipsa de rușine de a-i da în ju-
decată precum și lipsa de cura j de-a mănținea acuzarea, bucuria c-un cuvînt că clasa cea
mai puternică, mai cultă și mai bogată din România a ales, fie-n Cameră fie-n Senat, pe acei
bărbați, în genere cu foarte însemnată majoritate.
Am avut apoi o părere de rău; nu aceea că partidul conservator n-a ieșit cu majoritate
iu amindouă Camerele, căci rezultata la ieșit conform prevederilor noastre, ci că țara n-a avut
destulă putere de a respinge pe ciracii lui Warșawsky și de-a alege liberali mai cinstiți decum sînt
roșii. Ne-am întristat văzind că bunăoară un dr. Severin cutează a se opune contracandidat
d-lui C. Bosianu.
Succesul ideilor noastre proprii nu l-am sperat la moment, deși ele singure ne par mîn-
tuitoare; dar in orice caz aveam dreptul de-a spera ca să avem înainte-ne adversari onești,
nu oameni cu cari uici n-am sta vrodată la vorbă- în afaceri private și pe cari numai starea țării
ne silește de-a-i combate din răsputeri, precum Cicero combate pe Catilma.
„Românul” poate deci să esclame „triumf”, poate să ne atribuie bucurie ori întristare;
lucrul e irelevant. Noi știm ce știm și nu ne preocupăm de aceste ace cu care radicalii se
apără de ghiulele. Sînt foarte contraria ți d-nii radicali de cum au ieșit alegerile în Senat;
acesta e adevărul. Știm asemenea că majoritățile de votatori și Severini nu sînt în stare
de-a ține guvernul deasupra apei și că se vor întîmpla remanieri, iar acestea vor fi începutul
sfîrșitului domniei roșie în România. Știm asemenea că n-au curajul de-a dizolva Senatul,
că atunci cînd vor cădea pentru totdauna vor amenința pe Domn cu răsturnarea, c-un
cuvint știm multe, căci pentru cel cu auzul fin țînțarul e trîmbiță, după cum zice turcul.
Dar, pînă una alta, n-ar fi oare bine ca „Românul” să ne spuie ce atitudine va avea gu-
vernul în cestiunea evreilor?
Declarațiunile d-lui I. C. Brătianu, pe care „Românul” avea extrema bunăvoință de-a
le numi un program clar, am avut ocazie de a le arăta cît plătesc. „Domnilor, credeți d-voastră
că Europa ... Puteți crede că puterile occidentale vor voi etc. etc.”. Apoi tot șirul acesta de
întrebări se mîntuia prin observația nespus de profundă că cestiunea evreilor e o cestiune foarte
gravă.
Ni sc va permite dar a spune că cu asemenea vorbe nu se pot împăca decît copiii și citi-
torii „Românului”. Ce arc de gînd cabinetul a propune Camerelor, ce are de gînd a susține
și ce a combate, asta e cestiunea.
Cui dintre evrei și cum se vor da drepturile politice, cestiunea secundară.
Cui dintre evrei și cum sc vor da drepturile civile în deplinătatea lor, cestiunea principală.
Am auzit într-adevăr că într-o adunare electorală ar fi vorbit un d. Costinescu asupra
cestiunii evreilor : dar ni sc va îngădui de-a nu ținea deloc seamă de discursurile de candi-
datură ale caracudei roșie. Ele nu obligă pe nimenea, ba nici aciia cari le-au rostit nu se țin
obligați prin ele, de aceea din principiu nici n-am citit acele ingenioase espuneri, pentru că din
nimic nimic nu iese și pentru că ne-am făcut regulă de-a nu da importanță decît oamenilor c-o
însemnătate reală, nu acelora cari la căderea roșilor vor fi dispărut fără de urmă, unii în
umbra notițelor de prin mahalale ale „Românului”, alții după tejgheaua cîntărețelor de șan-
sonete, alții în fine prin cafenele oculte unde ziua, dar mai cu seamă noaptea, răsună prin
235
obloanele închise misteriosul dialect, sărac în cuvinte, dar semnificativ, de setleva, chenzleva,
mazu etc.
Așadar nu cu d. Costinescu vom sta de vorbă.
Voim ca ziarul „Românul”, în numele partidului și a guvernului pe care-1 reprezintă, să
vorbească limpede în cestiunea aceasta.
[17 mai 1879]
[„CINE CUNOAȘTE CÎTUȘI DE PUȚIN ISTORIA...”]
Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria Țărilor românești nu poate să se mire de cele ce
se petrec în zilele noastre.
Pe timpul fanarioților, mai nainte, ba chiar numaidecît după epoca lui Ștefan cel Mare,
scaunele domnești au început a fi cumpărate cu bani. Fanarioții nu erau decît oamenii care
au luat acest principiu al cumpărării scaunului domnesc drept bază pentru organizarea unui
sistem de exploatare publică.
Mai mulți greci.din Constantinopol și din țară se uneau între dînsii, compuneau din
economiile lor un capital însemnat, se grupau pe lingă vreun fanariot cu oarecare trecere la
Poartă și cumpărau tronul vreuneia dintre Țările românești. Venind apoi în țară, Domnul înde-
obște nu înapoia banii, ci lua cu sine pe membrii companiei și le da funcțiuni înalte, din care
să-și poată scoate capetele cu carnete cu tot. Aceștia, la rîndul lor, luau biruri legiuite și nele-
giuite, vindeau funcțiunile și făceau negoț cu posturile atîrnate de dînsii.
Acest sistem s-a păstrat in Țările românești aproape una sută și cincizeci de ani.
După documentele istorice cari ne sînt cunoscute, la companiile de exploatare ale fanarî-
oților au luat parte și alți străini, zarafi din Constantinopol, mai mulți ambasadori ai Franței
și ai Veneției; nu ne este însă cunoscut nici un caz în care boieri pămînteni, fie chiar și de
origine străină, să-și fi băgat capitalurile în asemenea întreprinderi. S-a întîmplat însă în mai
multe rînduri că vreuna dintre partidele din țară s-a folosit de asemenea companii, constituite
fără de concursul lor, ca să răstoarne pe vreun Domn. Astfel a fost răsturnat, între altele, voi-
vodul Constantin Brîncoveanu.
Același lucru se întîmplă în zilele noastre.
Elementele pentru organizarea unei societăți de exploatare au existat totdeauna în țara
noastră și era un lucru firesc să se găsească și oameni capabili de a le organiza. Liberalii
mai avansați de la 1848 au crezut că se pot folosi de ele în lupta pentru principiile egalitare
ce propovăduiau și, dacă elementele mai sănătoase de la 1848 nu ar fi făcut această greșală,
niciodată compania de exploatare organizată de d-nii C. A. Rosetti și I. C. Brătianu nu ar fi
ajuns la înrîurire liotărîtoare în ‘ața noastră publică.
La 1848 oamenii luminați au
liberală și patriotică, dreptul de $
luat parte la o acțiune de reorgai
D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Cos
derne au infierat pe sufletele prot
de astăzi se pretind, cu oarecare
ms la dispoziția acestei companii o armă puternică: fraza
pretinde să fie încungiurați cu nimbul unor oameni ce au
sare națională. în zadar N. Bălcescu, Eliad Rădulescu,
Negri, Ch. Teii și ceilalți inauguratori ai epocei noastre mo-
matice pe cari le toleraseră la 1848, căci ele pînă în ziua
’ecere, creatori ai epocei.
Vodă Cuza, inteligent mai j ^sus de toate, a căutat să-i ducă ad absurdum și a izbutit.
Dar era destul ca compania să o dată la putere pentru ca să se sporească și să prinză
putere.
în urma revoluției de la 1866 compania a putut să-și găsească noi membri și nouă re-
surse. Ceea ce-i lipsea mai nainte, capitalul, acum îi sta la dispoziție, deoarece în timp scurt
rentabilitatea întreprindere! s-a dat pe față și creditul companiei s-a întemeiat. Compania și-a
creat un capital de rezervă parte prin fondarea ziarului ,,Românul”, parte prin îmbogățirea
celor mai hotărîți dintre membrii ei, și îndată ce lumea a văzut că a fi roșu este o negoțătorie
ce se rentează bine, numărul roșilor s-a sporit.
Chiar nici așa însă roșii nu ar mai fi putut ajunge să dispună din nou de averile țării,
dacă nu s-ar fi găsit încă odată conservatori gata de a se folosi în mînia lor de compania
Rosetti-Brătianu.
236
în două rînduri s-au încercat să răstoarne pe Domnitorul Carol I și să vie la putere și
nu au izbutit, precum nu vor putea izbuti niciodată, fără de ajutorul, fie chiar pasiv, al altora.
încetul cu încetul ei au sărăcit și și-au pierdut creditul astfel că, dacă nu ar fi venit
coaliția de la Mazar Pașa, ca să-i reabiliteze, astăzi d. C. A. Eosetti ar fi tot la Paris, d. I. C.
Brătianu ar fi rămas un cetățean folositor prin rachiul, vinurile și untul ce produce, d.^Pantazi
Ghica ar satisface o trebuință publică, organizînd vreun Caffe cliantant apelpisit, iară partea
cea mare a roșiilor ar fi postulanți supuși.
în trei ani de zile însă compania a crescut și s-a întărit ca niciodată. S-au strecurat bani
prin minele ei, în acest timp, și banul e putere.
Dară vom trece cu vederea vina celor ce au pus nouă și puternice arme la dispoziția
modernei companii de exploatare și ne vom mărgini a constata cum roșii știu a se întări prin
slăbirea altora.
Toți foștii miniștri conservatori dați în judecată au ieșit cu maiorități însemnate din urne-
le electorale.
A fi adversar al roșilor, a-i combate și a fi combătut de către dînșii este un titlu de
încredere.
D. G. Vernescu, d. Mihail Cogălniceanu, d. Manolache Costache Epureanu și d. N. lonescu,
membrii fostei coălițiuni de la Mazar Pașa, de asemenea sînt aleși ca opoziție. Alegătorii le
zic : ,,Voi i-ați adus pe roșii; vă alegem, ca tot voi să scăpați țara de dînșii”.
Dar d. Dimitrie Sturdza, ministru de finanțe al actualului cabinet, nu a fost ales, și nu
a fost ales tocmai pentru că face parte din cabinetul Brătianu.
Astfel știu roșii să omoare pe oamenii ce le dau mînă de ajutor.
O
Și oricine astăzi ar îndrăzni să se unească cu roșii o pate ca d-1 D. Sturdza, căci cu
dinadins omoară pe oamenii ce se amestecă în trebile lor și nu-i primesc decît spre a-i putea
omorî.
Ca dovadă că și această apucătură e una dintre tradițiunile lor istorice vom pune în
vederea cetitorului o parte din istoria lui Matei Vodă Basarab.
Matei Vodă Basarab, cel mai național și mai popular dintre toți Domnii Munteniei, acela
care crea cea mai națională epocă în istoria noastră, întoreîndu-se de la Constantinopol fu
primit, după cum ne spune un istoric, ca numai puțini Domni pe fața pămîntului.
Peste trei zile, pe la 1 martie 1634, a venit și Matei Vodă. O mulțime de popor și toți boierii au ieșit întru intim*
pinarea sala malul Dunării; și, drept semn de bucurie și fericire, poporul [î]și dezbrăca hainele și le aștemea la" pămînt,
de a venit Domnul peste ele pînă în București călare.
Dar cum s-a sfîrșit viața acestui Domn iubit, care a creat cea mai frumoasă epocă de
prosperare națională? Cum și-au răzbunat vrăjmașii lui de dînsul?
I s-au făcut slugi plecate, spre a-1 face urît de popor și spre a-1 putea apoi răsturna, pu-
nînd capăt și epocii create de dînsul.
La bătrînețe, el ajunsese de batjocora lumii și a oștirei care :
[îji zicea fără de rușinare că, fiindcă a ajuns bătrîn și în doaga copiilor, era bine să-și lase tronul și să se facă călugăr.
Aceste toate au rezultat din caa~a a doi oameni înrăutățiți, anume vistierul Ginea, numit și Olariul sau Gicală, și Radu
Armașul, numit și Vărzariul. Aceștia, avînd în mînă cîrma statului și încrederea absolută a Domnului, făceau abuzurile
cele mai revoltante. Boierii, ajungînd fără putere și văzîndu-și viețele în mînile acestor doi ticăloși, sufereau toate în tăcere.
Astfel a ajuns oamenii răi de pe timpul lui Matei Basarab să mînjească viața unui om
îmbătrinit în fapte mărețe.
Dar cine erau acești doi ce organizaseră pe timpul lui Matei Basarab compania de ex-
ploatare ?
Unul, Ginea, zice istoria:
era din Rumelia, om prost și neînsemnat, de meserie fierar. Venit de foarte june In țară și făcîndmși avere, se însura
la satul Brătășești, lingă Olteț, în județul Romanați. Cu viclenia sa cea iscusită, ajungînd a sc înainti în diregătoriile civile
și apropiindu-se adesea dc Domn, [ î]i zicea totdeauna să-l facă pe el vistier și-i promitea că va afla mijloace să-i sporească
veniturile, îneît să poată cuprinde și alte țări. Matei Vodă, ajungînd la bătrînețe a fi dominat de ideea înavuțireii șî
aiubirei de argint, l-a crezut și l-a făcut vistier plenipotent. Acesta îndată a lepădat pielea mielului și se arătă în adevăr
lup: trimitea în toate părple și dezbrăca oamenii cu felurite cuvinte; inventa feluri de dări și de abuzuri care ajunseră a
înegri faima și numele cel glorios al Domnului.
Cine era cellalt?
237
Acesta era român din Ploiești, fiul unui grădinar (bulgar) care cultiva varza ; dc aceea îl și numiră Vărzarul. Aj unghiei
din tinerețe a înainti în diregătoriile civile, se făcu și armaș mare, o dată cu Cicală, clnd s-a făcut vistier. înzestrat cu
un suflet răutăcios și neomenos, îndată ce-a ajuns la postul acesta a început a revărsa asupra tuturora veninul răutății sule;
nici boier, nici preot nu scăpa nesupărat și nejăfuit de puterea lui.
Astfel acești doi venetici, strîns uniți între dînșii și profit înd de slăbiciunea unui .Domn
cu trecut glorios, au știut să curme o viață atît de binecuvîntătă cum a fost cea începută pe
timpul lui Matei Basarab și să pregătească țara pentru epoca fanariotilor.
Nu-i vorbă, oricare alt Domn cu trecut mai puțin glorios ar fi căzut jertfă slăbiciune!
sale.
O
Nimic nou sub soare !
Ce se petrece astăzi s-a petrecut sub forme deosebite mereu în timp de mai multe sute
de ani. Cînd elementele sănătoase au avut destulă energie, cînd ele s-au arătat hotărîte, exploa-
tatorii de meserie „s-au făcut nevăzuți dcfrică și de rușine”, iară cei amăgiți s-au pocăit și
s-au întors pe căile bune. Și dacă noi, astăzi, voim că scăpăm, de nevoile cu care ne luptăm, e
destul să ne arătăm hotărîți pentru ca urmașii lui Cicală și ai Yărzarului să dispară ca fumul,
goniți de frică și de rușine.
Să facem astăzi ceea ce au făcut străbunii noștri la începutul epocii lui Matei Basarab,
să ne arătăm hotărîți, pentru ca fiii noștri să nu cază victimă celor ce exploatează țara și de
treizeci de ani să trudesc să curme dezvoltarea noastră națională și să facă pe pămîntul roma-
nesc un stat cosmopolit.
Nu e vorba de boieri și de reacție; vrăjmașii noștri de la ,,K om anul” dau în sec cînd
vor să sperie lumea cu momeli de felul acesta : lupta se urmează pentru romanitatea țării
noastre, pe care liberalii intern[aționjali o neagă prin aspirațiile, prin faptele și prin activi-
tatea lor de treizeci de ani, lupta se urmează pe tărîm național între noi, care ținem la obi-
ceiurile și tradițiile poporului român, si între oamenii veniți de ieri dc alatăieri în țară ce,
uniți cu niște români slabi de înger, [îjși dau silința să ne abată de pe căile firești ale dezvol-
tării noastre și să întemeieze stăpînirea străinilor pe pămîntul românesc.
Nu mai e vorba chiar nici de conservatori și liberali, toți oamenii cumsecade și toți
românii trebuie să-și deîe mina ca să scape țara de primejdia în care vor s-o arunce roșii, ce
azi caută să se întărească prin un nou element străin.
[18 mai 1879J
[„DACA TONUL FOII NOASTRE...”]
Daca tonul foii noastre e uneori de-o estraordinară asprime, cititorii desigur că nu vor
fi uitînd ce cumplită e starea de lucruri în care se află țara și că pana lui Tacit și limba
Duhului Sfînt abia ar ajunge ca să zugrăvească estrema decădere socială a României și primej-
diile care atîrnă asupra țării, nedîndu-i răgaz de-a-și veni în fire.
în altă țară de am trăi, în care mai c credință, onestitate, respect ca bunuri obștești
ale spiritului public, relele ni s-ar pare trecătoare și nicicînd condeiul nostru nu ar fi înmuiat
în fiere; dar aici, unde, dacă-ivizita ministeriile sau Văcăreștii, aceleași fizionomii și caractere
întîlnești, aici unde un parvenit, bulgar ca d. I. C. Brătianu și un grec parvenit ca d. C. A.
Rosetti conduc destinele acestei nefericite țări, aici unde oameni ca aceștia, fără pic de patri-
otism, radicali cosmopoliți, stăteau ieri la învoială cu Warszawsky ca să-i vînză sufletele din
opt ținuturi, stau azi la învoială cu Alianța izraelită ca să-i vînză țara toată și să desființeze
printr-un trafic mîrșav o nație și un stat pe cari zeci de popoare barbare nu le-au putut
desființa, aici nici un cuvînt nu e destul de aspru, nici o lovitură nu e destul de taie, incit,
am mai spus-o încă o dată, rolul scriitorului ar trebui să-nceteze și să-nceapă rolul călăului.
într-un termin de patru zile, care nu e de ajuns nici pentru ca „Monitorul” să ajungă
prin toate comunele, guvernul convoacă Adunările pentru ca să se folosească dc întîrzierea
unora și altora și să le smulgă prin surprindere cine știe ce voturi de cari are trebuință.
233
Nn .știm încă» ce ne păstrează viitorul cel mai apropiat chiar. Prin promisiuni si ame-
nințări, prin introducerea în listele colegiului I a sute de amploiați fără de avere, înscriși în
mod fraudulos, prin cerșitoria sistematică, de voturi, profesată săptămini întregi de șeful
cabinetului și de colegii săi, prin mituire și terorism roșii au ajuns să-și înjghebe majorități
servile, cu cari vor face tot ce vor voi.
Aceste majorități vor fi în curînd la un loc, ea să semțeleagă cu ce preț se poale vinde
țara aceasta, pe cit aur jidovesc trebuie vîndut sîngele eroilor căzu ți înaintea Plevnei și Vidi-
nului, pentru ca istoria să scrie că în suta a nouăsprezecea., sub guvernul d-lor ’Kosetti
Warszawski, regimentele munților și șesurilor României s-au luptat cu frigul, foamea si glonții
casă treacă țara lor din stăpinirea nominală a vitejilor osmani sub stăpînirea reală, și ucigașă
a idrci jidovești.
Din capul locului am întrebat pe „Românul” ce are de gînd guvernul să propuie in
cestiunea» izraelită, cari sint opiniunile lui.
Piuă, acum tăcere absolută,
D. Brătianu ne asigură că e cestiune foarte gravă^ ca și cind cu asta ne-ar fi descoperit
ceva nou.
Întrebăm dar încă o dată:
Cui dintre evrei și cum voiește guvernul a se da drepturi politice. Cestiune secundară.
Cui dintre evrei și cum voiește a le da plenitudinea drepturilor civile. Cestiune principală.
Pînă la acest răspuns însă arătăm din nou, prin scrisoarea ce ne-o trimite d. N. T.
Moldoveana, în ce mini a încăput țara întreagă, deci și cestiunea izraelită. Din scrisoarea de
mai la vale se va vedea că, între dd. Brătianu și Simeon Mihălescu nu e o mai mare deose-
bire decit între Auna și Caiafa.
[20 mai
CESTIUNEA IZRAELITĂ
I.	UZURA
Nu demult, in toate statele Europei stipularea dobinzei era mărginită: creditorul care
și-ar fi stipulat dobîndă nelegiuită era obligat dea restitui dobînda primită și pe lingă aceas-
ta, el era și supus unor penalități. Dar de pe la finea secolului trecut, legile contra uzurei
au fost combătute și s-a cerut înlăturarea lor, ca fiind neutile. întru combaterea legilor contra
uzurei s-a susținut că statul n-are a interveni a regula relațiile creditului, acestea avînd
a fi regulate numai de particulari, fără nici un amestec; că capitalul e liber și esploatarea
lui nu poate fi supusă unei restricții din partea legiuitorului; că moneta, nefiind decit o
marfă, precum prețul mărfei aseminea și mărimea dobinzei arc a se determina prin legea
economică de cerere și ofertă; că această lege și concurență vor contribui la regularea mări-
mei dobinzei în mod normal și priincios, iar după înlăturarea oricării restricții legale se lăsa
a sc spera micșorarea dobinzei. Mai ales în urma influinței școalei manchesteriane și
a cercurilor finanțiare influente, precum și a tutulor cari credeau că abrogarea legilor contra
uzurei ar fi o cerință absolută a progresului, legile contra uzurei au dispărut în ultimele două
decenii. Singură Franța a persistat a se opune curentelui pretins liberal și continuă pînă
astăzi d-a mănține legea din 1807 contra uzurei, cu toate că în diferite rînduri s-a cerut
abrogarea ei chiar și-n Corpurile legiuitoare.
De mai mult de 10 ani s-a făcut o esperiență cu libertatea capitalului și ni se pare
că nu a fost destul a înlătura numai restricțiile legale pentru ca pretutindeni să urmeze o
stare priincioasă. Sub regimul libertății s-au produs fapte cari dovedesc că, indivizii [fiind]
lăsați prada concurenței universale, cei mai puțini și mai abili se fac cei mai bogați și mai puter-
nici, incit concurența și libertatea nu folosesc decit acestora.
Astfel, pentru Germania, aflăm din scrieri, din presă, din dezbaterile din Cameră, că
toate clasele, dar mai ales micii industriași și micul proprietar de la țară sufăr de greutatea do-
bînzilor ce li se iau de capitaliști.
Nici micul industriaș, nici micul proprietar nu sint în stare de a găsi credit pentru in-
dustria lor, pentru cultivarea pămîntului, decit în condiții ruinătoare pentru esistența lor. Mi-
239
cui industriaș o redus a se face simplu lucrător, micul proprietar e silit a-și vinde pămîntul
capitalistului. Operațiile capitaliștilor, a institutelor de credit, a băncilor, sînt descrise ca
operații uzurare (Vezi Perrot, In zwolfter Stunde, pag. 84 sqq.) Și spre a mărgini abuzurile uzu-
rci, în Camerele legiuitoare din Prusia și din alte state ale Germaniei s-au întocmit comisii
spre a propune măsurile necesare contra esploatării uzurare.
Și Austria a urmat curentului general, desființând în an. 1868 legea contra uzurei, dar
de atunci s-au produs fapte și împrejurări economice atît de anormale și de înspăimîntătoare incit
legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiția și Bucovina o lege specială
spre a înfrîna și a pedepsi abuzurile uzurare.
Faptele produse sub regimul libertății, efectele acestei libertăți într-o țară ca Galiția
și Bucovina, procedările și uneltirile practicate de către uzurari și scopul ce ei urmăresc, cine
sînt debitorii esploatați, ce sînt creditorii uzurari, precum și influența ce esercită uzura desfrâ-
nată asupr a societății in general, toate acestea le cunoaștem prin cercetările ce s-au făcut anume
în Galiția și Bucovina de către autoritățile publice administrative și judecătorești, prin revelă-
rile produse cu ocazia dezbaterii legii aceleia din iulie 1877 în Corpurile legiuitoare ale Austriei
și prin diferite scrieri L In special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu instruc-
tiv și foarte însemnat asupra naturei și efectelor uzurei, făcut de Platter, profesor la Universi-
tatea din Cernăuți (Der Wucher in der Bucovina), lucrare pe care o recomandăm și pentru
a cării răspîndirc am dori ca să fie tradusă.
Acea lege escepțională s-a promulgat numai pentru Galiția și Bucovina, dar deputății din
diferite provincii, precum din Silezia, Moravia, Carniolia, au dezvălit mizeria în care se află
micii proprietari de la țară și industriașii și în alte provincii ale Imperiului prin exploatarea lor
în mod uzurar de către capitaliști și au cerut pentru aceasta aplicarea legii și în acele provincii,
între alții deputatul Wurm a susținut că capitaliștii omnipotenți și lacomi storc populațiile
și guvernul îi vede și-i lasă să facă. Uzurarii sînt organizați ca o ceată de tîlhari. Agenții lor
descoperă pe industriașul sau pe țăranul nevoiaș, îi înșeală fără sfială și fără nici o piedică, iau
țăranului averea și meseria și țăranul ajunge a fi proletar. în anul 1874 cel puțin 10000 țărani
din provinciile de dincolo de Leitha și-au pierdut proprietățile. în același an s-a îngreuiat averea
lor cu datorii în suină de 195 milioane florini. Daca vor continua astfel lucrurile, a adăogat
acel deputat, vor dispărea țăranii, cari sînt o condițiune pentru puterea și pentru existența
statului.
Spre a înțelege natura și efectele uzurei astfel cum se practică în Galiția și Bucovina, nu
putem fără a ține seamă și de condițiile sociale și economice a acestor provincii, precum și
de condițiile morale și intelectuale a poporului din acele provincii. Galiția și Bucovina sint
țări agricole, învederat că țăranii, micii proprietari, vor fi aceia în privința cărora vor avea a
se constata și cunoaște efectele uzurei.
în urma legilor de la 1848 și 1855 regulindu-se cestiunea agrară, țăranii dobîndiră dreptul
de proprietate și libertatea, fără însă ca legiuitorul să se fi gîndit la măsurile tutelare în ve-
derea stării lor și la măsurile necesare pentru ridicarea lor morală și intelectuală spre a putea
susține lupta mai ales cu capitalistul. Avînd multe defecte morale, dedat beției sau îndemnat
la beție chiar de speculanți, fără experiență, fără instrucție și lipsit de protecția proprietarului
de care fusese dezrobit, țăranul e chemat a deveni prada uneltirilor uzurare a speculanților
la cari el e nevoit a se adresa. însuși ministrul de justiție Glaser a zis că trebuie să fim cuprinși
de spaimă cînd ne închipuim care poate fi starea intelectuală a multor persoane cu cari-și
pot face speculanții manipulările cele mai de necrezut. Galiția e superioară Bucovinei sub ra-
portul intelectual. Ce trebuie însă să fie în Bucovina? Cu ocazia aniversării de 100 ani a
anexării Bucovinei s-au publicat scrieri de ocazie care vroiau a arăta cum toate progresele po-
sibile s-au realizat în acea provincie, cum tot e în cea mai bună regulă. Cît însă diferă de acest
tablou tabloul ce ni-1 depinge Platter despre starea morală și intelectuală a poporului din Bu-
covina. După Platter, nu e nici o deosebire între țăranul de acum și între țăranul dinainte de
100 ani! Țăranul e o ființă cu totul nedezvoltată sub raportul moral și intelectual, care are
trebuință de ajutor față mai ales cu speculantul rafinat. Pentru celebrarea acelei aniversări
s-a înființat o universitate, ca și cînd s-ar fi putut simți necesitatea unui asemenea institut cînd,
din copiii ce-ar fi trebuit să frecuenteze școale, nu o frecuentează decît 15,7% din cauza lipsei
de școale, pentru a căror introducere ar fi fost mai mare necesitate. Lipsit țăranul astfel de
instrucție, nu ne putem mira că el nu e în stare a pricepe socotelile și manipulările specu-
lantului.
Datoriile ce contractează țăranul în Galiția și în Bucovina nu sint numai pentru scopuri
economice, ci în mare parte ele sînt datorii de lux, de consumpțiune. Circiuma e locul de pre-
1	Vezi: Das Gesetz vom 19 Juli 1877 zur Abhilfe wider unredliche Vorgaenge bei Cre-
difgeschaeften mit Materialien herausgegeben von dr. dos. Kaserer.
240
dilecție în care se contractează datoriile. Țăranul c invitat dc speculant la circiumă, i se arată
spre cumpărare lucruri pentru femeie sau pentru copii și i se spune că, dacă el nu are mij-
loace spre a le cumpăra sau spre a ospăta la nuntă sau la botez pe vecini după obiceiul dc îa
țară, i se vor da pe credit lucrurile și băutura. Astfel se suscită trebuințe pe care țăranul
nu le poate satisface din mijloacele ce arc. Pentru asemiuca trebuințe se contractează datorii,
se stipulează dobînzi pe lună, pe săptămînă, se răfuiește socoteala din timp în timp, se adaogă
și se socotesc dobînzi la dobînzi, sc stipulează clauză penală și apoi se prezentă creditorul și
debitorul la notar .spre a încheia un act sau se cerc debitorului o poliță. Actul ce constată datoria
cuprinde o sumă care reprezintă de mai multe ori suma primitivă datorită.
Forma ce o preferă speculantul pentru constatarea datoriei e polița; se cere debitorului
o poliță; acea formă e plăcută speculantului fiindcă ea ascunde manipulările uzurare, apoi
din cauza procedurci sumare și din cauză că debitorul în general nu e în stare a se înfățișa
la tribunalul depărtat comercial spre a face contestațiile.
Ani muncește țăranul cu nevasta și copiii spre a scăpa de creditor, însă adeseori în zadar.
Dar era o margine pentru speculanți care prezerva pe țărani. Speculanții fiind, precum vom
vedea, în cea mai mare parte izraeliți, ci nu puteau a-și însuși imobilele debitorilor lor și erau
amenințați de legea contra uzurei.
în anul 1867 izraeliții dobîndesc dreptul de a putea avea imobile și-n anul 1868 se
înlătură legea contra uzurei. Se parc că deodată. în urma acestor legi ar fi sporit posibilitatea
de a dobîndi credit, căci se înmulțesc vînzările silite a imobilelor debitorilor.
Dar din sporirea vânzărilor silite în urma legii din 68 nu se poate conchide că a sporit
creditul. Cu înlăturarea acelor legi restrictive s-a creat numai facultatea dc a exploata popu-
lația în mod uzurar; pc cît înainte marca majoritate era lipsită dc credit, asemenea și în
urmă ea e lipsită de credit. Ceea ce constituie sporirea creditului e înlesnirea de a găsi credit
în condiții favorabile, astfel ca dobîndă dc plătit să nu covîrșească folosul normal ce poate avea
debitorul ca industriaș și ca mic proprietar; și, dacă aflăm că condițiile sub care în Galiția
și în Bucovina debitorul își poate procura credit sînt astfel îneît ruinarea lui ca meseriaș sau
ca mie proprietar e sigură, vom admite că prin înlăturarea acelor legi nu a sporit creditul.
Astfel, dc vreme ce sub regimul legii contra uzurei în Bucovina s-au efectuat vînzări
silite 57 în anul 1864, iar 68 în anul 1865, cu toate că a fost in anul 1865 cea mai mare mizerie
din cauza relei recolte, în urma introducerii libertății prin legea din 14 iuniu 68 se înmulțesc
vînzările silite; așa sc efectuează vînzări silite 253 în anul 1875, 375 în 1876 și 817 în anul
1877. Iar în Galiția, de vreme ce în anul 1867, sub regimul legii contra uzurei, se făcuse pu-
blicații numai pentru 161 vînzări silite, deodată numărul publicațiilor sporește în anul 1868
cu 65%, în anul 1873 cu 273%, în 1874 cu 525%, în anul 1875 cu 814%.
Dr. Rydzowski, în raportul său către Cameră în privința legii din iuliu 1877, afirmă „că
folosul capitalistului în Galiția întrece de 3, 4, 5 și de 10 ori cîștigul ce-1 poate avea agri-
cultorul din pămîntul său sau industriașul din industria sa”. în unele districte ale Galiției
nici nu se poate încheia o afacere cu mai puțin de 20% și în general se stipulează cîte 30 sau
40%. Smt cazuri, afirmă același raportor, în care datoriile primitive de 300 sau de 400 florini,
în urma prelungirilor, a adăogirii dobinzilor la dobîndă și a clauzelor penale, s-au urcat după
trei ani la suma de 15 000 sau 20 000 florini, cazuri în care pentru 60 florini s-a dat o poliță de
600 florini de plătit după 6 luni (Kaserer, p. 23). Ministrul de justiție declară că stipularea
de 75 sau 80% e ceva obicinuit în Galiția (Kaserer, p. 85). Și cei mai mulți care sînt astfel
csploatați și în urmă espropriați sînt cei mai săraci. Raportorul constată că din imobilele anun-
țate spre a fi vîndute silit, a căror număr l-am arătat mai sus, 71% sînt imobile de o valoare
mai mică de 1000 florini, 22% sînt de o valoare de la 1000 pînă la 5000 florini și numai 3% sînt
de o valoare mai mare de 5000 florini (Kaserer, p. 22).
Dar ceea ce e înspăimântător e că multe din vînzările silite sînt pentru plata unor creanțe
în sumă numai de 2 fl. 69 kr., dc 3 fl. 30 k[r]., de 2 fl. 30 k[r]., precum constată ministrul
de justiție (Kaserer, p. 85). Ce mizerie economică nu se revelează cu aceasta !
Și, pentru Bucovina, Platter dovedește în mod peremptoriu cît de falșă ar fi concluzia
de a crede că, în urma înlăturării legii contra uzurei, condițiile sub care se poate procura cre-
dit ar fi ușoare sau că ar fi putință de a găsi credit.
în anul 1875 s-a vîndut un imobil în valoare de 250 florini pentru o datorie de 90 creițari
( ! !); în anul 1876 s-au săvîrșit vînzări silite pentru datorii de 1 fl. 36 creiț[ari], de 2 fl.
50 cr., de 3 fl., de 20 florini (v. Platter, p. 32). Din cei espropriați în anii 1876 și 1877, 245
nu datorau decît numai cîte 33 fl., apoi alți 533 datorau numai cîte 88 fl. și 1047 datorau cîte
240 fl. Ceea ce dovedește că espropriați! sînt cei mai săraci! Și să nu uităm că în acele sume
pentru care s-au săvîrșit vînzările silite e nu numai capitalul datorit, ci și toate adăogirile
prin dobîndă, prin dobîndă la dobîndă.
241
Platter calculează că-acei cari nu datoreau mai mult de 1000 floriul au plătit in anul 1876
ca dobîndă minimum 33,96 % și în anul 1877,33,95 % ; dar uitîudu-ne mai de aproape la dobînda
plătită în fiecare caz, aflăm că, din 600 espropriați, 44 au plătit cîte 36%, 5 cîte 40%, 12 cîte
42%, 79 cîte 48%, 9 cîte 50%, 15 cile 57%,, 63 cîte 60%, 27 cîte 72%, 5 cîte 96% și unii
au plătit cîte 100%, 109%,, piuă la 185%! (V. Platter, p. 17 și 18).
Și datoriile, îngreuiate prin dobînzi în aseminea mod, mai se măresc prin clauze penale,
prin chel țuicii de judecată, care sint cu atît mai mari cu cit debitorii sînt mai săraci.
Calculînd dobînzilo și cheltuielile, găsim că peste tot s-au plătit pentru datorii piuă la
în anul 1876 ..................... 118,13%
iar în anul 1877 ..............121,39%,
Pentru datorii de la 50 piuă la 100 fl. :
în 1876 .......................... 74,66%,
și în 1877 ....................... 80,05 %
S-ar putea zice că cei rnai mici debitori au plătit cele mai mari dobînzi din cauza lipsei
unei siguranțe suficiente pentru creditor; dar ne convingem de contrariu cînd aflăm că s au
vindut silit în anul 1876 :
1.	pentru datorii pînă la 50 fl. în sumă totală de 2357 fl. 45 imobile în valoare de 24 578
fl.
2.	pentru datorii de la 50 pînă la 100 fl., în sumă totală de 6927 fl., 66 imobile în
valoare dc 38 638 fl.
3.	pentru datorii dc la 100 pină la 500 fl., in sumă totală de 37883 11., 47 imobile în
valoare de 175207 fl.
iar în anul 1877 :
1.	pentru datorii pină la 50 fl., in sumă totală de 5035 fl. 65 kr., imobile in valoare de
54570 fl.
2.	pentru datorii de la 50 pînă la 100 fl., în sumă totală de 16709 fl. 22 kr., imobile în
valoare de 89291 fl.
3.	pentru datorii de la 100 piuă la 500 fl., în sumă totală de 78655 fl. 07 [kr.], imobile
în valoare de 396955 fl.
Astfel că valoarea imobilelor vindute a fost mai mare decit sumele datorite,
în anul 1876 pentru datoriile de la 1, de 10,4 ori, iar
în anul 1877 pentru datoriile de la 1, de 10,8 ori;
în anul	18.76	pentru	datoriile	de la	2,	de	5,6	ori;
în anul	1877	pentru	datoriile	de la	2,	de	5,3	ori;
în anul	1876	pentru	datoriile	dc la	3,	de	4,6	ori;
în anul	1877	pentru	datoriile	de la	3,	dc	5,0	ori.
Cu toate dar că siguranța oferită de debitor era mai mult decit suficientă, totuși el e silit
a plăti acele dobînzi esorbitante.
Astfel mărimea dobinzei și a foloaselor ce are un speculant nu se determină, precum zice
Platter (p. 17), prin riscul ce prezentă afacerea pentru care se dă suma împrumut, nici prin
împrejurările bănești ale debitorului, nici prin gradul de încredere a debitorului, ei pe deoparte
prin gradul de ușurință a debitorului, prin nevoia momentană în care el se află, prin stupi-
ditatea, prin starea lui de beție, iai' pe de altă parte prin lăcomia creditorului de a se îmbogăți,
prin nerușinarea, prin perversitatea și prin gradul de a ști a înșela („Von dem Grade der Gau-
ncrhaftiglceU").
Capitalistul în Galiția și în Bucovina, după ce a stors în tot felul pe debitor, îl despoaie
la urmă pe cale legală de averea imobiliară, și esproprierea țăranului, acesta e scopul capitalistu-
lui uzurar. „Căci cine speculează în modul precum văzurăm trebuie să voiască ceea ce neapărat
el a trebuit să prevază” (Platter). Ce trebuie să mai zicem cînd aflăm din jurnalul oficial „Lem-
berger Zeitung” că, în timp de 5 ani, s-a publicat vînzarea silită a 800000 mici imobile, situate
în 6371 locuri, care toate s-au cumpărat, în lipsă de doritori, sau de însuși creditorii uzurari
sau de alți uzurari, căci uzurarii se ajută între dînșii.
Dar ne-am face o mărginită idee cînd am crede că esproprierea se săvîrșește numai prin vîn-
zări silite. Uzurarul, dacă poate, evită publicitatea vînzărilor silite și preferă a cumpăra imo-
bilul de bunăvoie. Și se pare intr-adevăr că în Galiția uzurarii-și însușesc cele mai multe imobile
de la țăranii debitori prin cumpărări de bunăvoie. Deputatul Naumovici afirmă că sint locuri
unde uzurarii și-au apropriat peste jumătate din imobilele locuitorilor prin acest mod.
Speculanții de care sînt înzestrate Galiția și Bucovina, spre a stoarce pe locuitorul de la
țară și spre a realiza esproprierea lui, nu se sfiesc a întrebuința mijloacc proibite de legea penală.
242
Pe cînd țăranul c in stare de beție, acei speculanți obțin-iscălitura x>e polițe, pe înscrisuri
falșe, ei falsifică polițe, acte de vânzare, ei se folosesc de martori falși în judecată, ei depun
jurăminte falșe (V. Kaserer, p. 24).
Legiuitorul căutând prin legea din 1872 a împiedica obținerea iscăliturei țăranului pe polițe
prin surprindere, speculanți rafinați, spre a nu mai fi expuși la contestări, obțin hotărâri' arbi-
trate contra țăranului, încît, acesta nu se mai poate opune la esecutarea lor. Mai mult: s-au fal-
sificat chiar hotărîri arbitrate care constatau o închipuită judecată și, spre a înlesni lucrarea,
aceste hotărîri arbitrate sînt litografiate sau tipărite, încît nu are ase î’uscrițe] înde decît numele
pretinsului debitor ce are a fi espropriat. Judecătorii cari au pronunțat asemenea hotărîri sînt
indivizi cari au fost condamnați pentru înșelăciune la mai înnlți ani de închisoare sau cari erau
urmăriți pent ru o serie de delicte.
Toate aceste procedări nelicite se constată de către raportorul Bydzowski și de ministrul
de justiție (V. Kaserer, p. 24 și p. 84). Cu asemenea hotărîri arbitraje ân fost espro-
piați într-un singur an, în circumscripția unui tribunal, peste 315 locuitori, precum a de-
clarat ministrul de justiție (eodem l[oco]). Raportorul Rydzowski afirmă că, prin procedă-
rile enunțate mai sus, toți locuitorii din comunele unor districte au fost espropriați, ,,reduși a.
fi arendași ai pămînturilor ce avusese și sclavi perpetui ai uzurarilor înșelători” (Kaserer, p. 24).
în asemenea condiții nu e mirare a vedea produeîndu-se un fenomen neașteptat pentru o
țară curat agricolă cu pămînt destul, precum e tlaliția. Locuitorul, în desperarea sa, părăsește
„stat.nl care l-a făcut cetățean liber, care i-a acordat, folosința țntulor drepturilor politice,
cari îi apără religiunea” (Dr. Rydzowski în raportul său) și emigreazîă în America.
Spre ilustrarea practicei uzurare, e important a șt i care este naționalitatea debitorilor și
a creditorilor uzurari.
Pentru Galiția, atât raportul, cît și diferiții deputați poloni an observat oarecare rezervă
asupra acestei importante împrejurări; însă prin combaterea legii din 1877 de către deputatul
Menger s-a lăsat a înțelege că legea ce se discută e îndreptată contra uzurarilor izraeliți (v. Ka-
serer, p. 15, 46) și deputatul din Silezia, Cienciola, a zis chiar că mulți oratori nu ar fi vorbit cu
atîta căldură contra proiectului de lege, dacă evreii n-ar fi cei cari bat, și noi (adică creștinii)
cei bătuți (Wenn nieht die luden die Drescher und wir die Gedrischenen waeren). (Kaserer,
p. 161). Dar acest punct, important e și dovedit de Platter pentru Bucovina prin date statist ice.
Populația Bucovinei consista în anul 1869 din 82,65% români și ruteni, 8,02 germani și 9,33 evrei.
Din 1189 debitori espropriați în an 1876 și 1877 sînt:
1059 români și ruteni, adică 89,06%
77 izraeliți	6,48%
53 germani
îoo”
Aceste țifre dovedesc că mai toți debitorii espropriați sînt români și ruteni.
în privința naționalității creditorilor cari au urmărit în anul 1876, aceștia au fost în număr
de 369 din cari 51 creștini, cari nu erau germani, 5 germani și 271 evrei; iar în anul 1877 ei au
fost în număr de 702, din cari 105 creștini, cari nu erau germani, 25 germani și 572 izraeliți,
-- așadar evreii ca creditori constituiau 82,9% în 1876 și 81,5% în 1877.
Sau, din 1029 urmăriri silite ce s-au efectuat, 10000 izraeliți au efect,nat, 177 ‘X, urmăriri;
10000 ruteni români, 3,7% urmăriri;
10000 germani, 7,3% urmăriri.
Și chiar între acești desemnați ca germani sînt unii evrei. Se dovedește dar că mai numai
evreii sînt aceia care speculează. Și că evreii esercită uzura ca o profesie,” aceasta se dovedește
prin faptul că întâlnim între creditorii evrei aceleași nume (v. Platter, p. 44 și 45). Evreii
sînt, uzurari și ei sînt cari espropriază !
Dar să ne dăm seama ce influență esercită practica uzurară a evreilor asupra moralei
publice, asupra conștiinței dreptului. Justiția fiind chemată după dreptul strict a pronunța
hotărîri și a ordona esecutarea lor, esecutații, cînd știu că nu datoresc și că pe nedrept sînt,
esecutați, încep a pierde încrederea în justiție. Astfel’că justiția [î]și pierde prestigiul și auto-
ritatea ce ea trebuie să aibă.
Deputatul Naumovici a spus în această privință că locuitorii presupun că judecătorii
sînt imiți cu uzurarii, pe care i-ar părtini fiindcă ar fi mituiți. O consecuență e că și simțul
dreptului și conștiința dreptului se corup în asemenea împrejurări; locuitorii,” spre a scăpa de
urmăririle uzurarilor, nu se sfiesc a depune jurăminte falșe, a face acte de înstrăinare simu-
late. Apoi numărul delictelor crește din an în an și această creștere a demoralizării criminale o
constată raportorul prin date statistice (Kaserer, p. 24). Și Naumovici asigură că mare parte
din acei cari umplu închisorile sînt victimele uziirei și a mizeriei cauzate prin uzură.
243
Coruperea conștiinței dreptului ia aseminea proporții incit la urmă și clasele societăți
mai înalte prin cultură, prin poziția socială, prin avere, sînt atinse. Acest simptom al practice
uzurare-1 constată și-l ilustrează îndeosebi Platter (p. 48), prin următoarele :
Proprietarii mari esploateaza pe țăran în mod uzurar; apoi institutele de credit naționale înființate în Bucovina iau
dobînzi pînă la 24%, —vrea să zică practică uzura, și de aceea ele pot fi cualificate institute uzurare cu toate că membrii sînt
persoane din societatea înaltă, funcționarii cei mai înalți, de altmintrelea persoane oneste și morale.
Astfel dar, precum zice Platter (p. 50), evreul uzurar contribuie și Ia corumperea con-
științei dreptului — și aceasta e partea socialo-etică a uzurei.
Iacă efectele libertății în țări ca Galiția și Bucovina. Am văzut dar că în urina regimu-
lui libertății, inau[gu]rat prin legea din 1868 în Austria, rezultatele produse în Bucovina și
Galiția sînt: sărăcirea, esproprierea și ruinarea clasei muncitoare în folosul unui mic număr de
uzurari, prin aceasta micșorarea mijloacelor de venit și de putere a statului, apoi că Izraelul
este [cel] care esercită practica uzurară, în fine corumperea conșt iinței dreptului și a moralei
publice.
Starea îngrozitoare cauzată prin uzură produsese o iritare în populația deznădăjduită a
Galiției, îneît raportor, ministrul de justiție, deputați confirmă că o catastrofă socială din cele
mai grozave e de temut; sub impresii! nea nu numai a rezultatelor libertății capitalului, dar și a
pericolului iminent, s-a adoptat și promulgat în 1877 ca mijlocul cel mai grabnic și mai eficace
deocamdată spre a combate efectele și abuzurile uzurei următoarea lege, pe care o reprodu-
cem în întregimea ei.
Se înțelege că această lege are numai scopul de a combate efectele uzurei, dar ea nu face
să dispară mizeria socială și morală a poporului, aceasta atîrnînd de la un concurs de măsuri
cu totul de altă natură.
De altmintrelea obser văm că legiuitorul a lăsat, la o parte principiile dr ept ului comun în
materie de procedură penală și civilă și el a făcut bine.
II.	REZULTATE ALE UZUREI ÎN ROMÂNIA
Descrierea de mai la vale a urmărilor uzurei în România credem că va face pe orice
român să gîndească de zece ori înainte de a zice un cuvînt în cestiunea izraelită. Dacă cu
efectele produse de domnia libertății sr va combina apoi și libertatea deplină de daraveri a
evreilor, rezultatul final va veniatît d< curînd îneît chiar d. Brătianu ar ajunge să-și vază
faptele mînilor sale, pieirea României.
Tuturor acelora însă, tineri sau bătrîni fie, cari jură în numele libertății, egalității și
fraternității, le repetăm că aceste bunuri sînt totdauna rezultatul unei înalte dezvoltări
economice și că, fără de aceasta, sistemul liberal e un aparat și scump și rău care sfîrșește
prin a nimici poporul ce l-a primit înainte de vreme.
O
între variile schimbări ce s-au săvîrșit în România de la 1859 în ordinea publică și
privată e și libertatea absolută — consacrată pentru creditor prin noul Cod civil — de a-și
stipula, pentru lucrurile date împrumut, foloase de orice fel și nelimitate. Există acea libertate
de 14 ani. Esperiențe s-au făcut, efecte s-au produs, și ne putem întreba care a fost influența
acelei libertăți pentru locuitorul de la țară, pentru meseriaș, pentru comerciant și ce exercițiu
a făcut speculantul de acea libertate.
Și mai întîi să vedem efectele produse asupra locuitorilor de la țară. înaintea legii rurale
de la 1864 proprietarii își esploatau moșiile în cea mai mare parte cu capitalul în muncă și în
banii ce primeau de la săteni. De aceea se calcula venitul moșiilor după numărul clăcașilor.
Sătenii clăcași erau îndrituiți de ex. după dispozițiile Regulamentului Organic din Valahia
a primi pogoane pentru case și grădină, pentru cinci vite cîte jumătate pogon de islaz și trei
pogoane de finețe, pogoane de arătură și lemne de foc din pădure; iar pentru aceasta erau
obligați a da proprietarului dijmă din rodul pogoanelor primite; a lucra 13 zile, din care o
zi de plug, și a-i aduce un car de lemne.
Prin legea din 1864 sătenii au fost emancipați de clacă și de dijmă; pe lîngă libertate
li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei mici părți de pămînt pentru arătură și
fînaț pentru cari însă ei sînt obligați a plăti o anuitate de despăgubire. Legiuitorul nu ’a
avut prevederea a recunoaște că nu era destul a consacra libertatea și dreptul de proprietate
pentru fostul clăcaș; în condițiile morale și intelectuale, în care se afla săteanul, în împrejură-
rile economice create ar fi trebuit a se lua măsuri spre a-1 instrui, spre a-1 susținea și a-1
244
apăra și mai ales a-i înlesni sumele de cari ar fi avut trebuință pentru diferite cauze și ia
diferite ocaziuni. Legiuitorul avea cu atît mai mult să îngrijească pentru ridicarea și pentru
bunul trai al săteanului cu cît mulțimea dărilor ce s-au impus succesiv pentru trebuințele
necesare sau de lux ale statului, ale județelor, ale comunelor, apasă mai numai asupra popula-
țiunii agricole, principala clasă producătoare, și se plătesc în cea mai mare parte de dînsa.
Pentru proprietarul lipsit de capitalul în muncă, ce-1 avea de la locuitor, legiuitorul cel puțin a
căutat a îngriji prin inicua lege pentru tocmeli agricole din 1868, prin care, consacrîndu-se
libertatea încheierii de tocmeli agricole fără nici o restricție, s-a procurat proprietarului facul-
tatea de a-și obliga pe locuitorul de la țară cu bani și cu muncă în orice mod; apoi legiuitorul
a mai îngrijit de proprietar prin legea înființării creditului funciar rural.
Pentru locuitorul sătean nu s-a făcut însă nimic. Săteanul e lipsit de orice prot ecție și e
lăsat la prada, la bunul simț și bunul-plac a diferitelor categorii de funcționari administrativi
și judecătorești și la discrețiunea proprietarului, arendașului, a speculantului de la. țară, la
care e nevoit a se adresa în caz de trebuință. Și trebuințe sînt multe. Fostul clăcaș, neavînd,
în urma promulgării legii rurale, imașul trebuitor pentru nutrirea numeroaselor sale vite — și
în vite consistă avuția principală a săteanului — neavînd lemne pentru ars, neavînd bani spre
a plăti impozitele, neavînd în urma unei recolte rele nutrimentul necesar pentru dînsul și
pentru familie, el a trebuit să se oblige prin tocmeli agricole cătră proprietarul sau arendașul
care i le procura, a-i plăti în zile de muncă, în dijmă, în bani, în paseri și în cîte altele.
Dreptul încheierii acestor tocmeli fiind nemărginit, proprietarul sau arendașul nu s-au sfiit a
impune locuitorului cele mai inice condiții. Trebuie să vedem diferitele, tocmeli agricole cu
grelele condiții pentru ca să înțelegem că ruinarea lor e sigură, că sub regimul libert ații sătenii
au trebuit să ajungă într-o stare mult mai rea decum fusese înaintea legii rurale.
Găsim învoieli după care săteanul se obligă : 1) să lucreze mimai trei pogoane din cele
proprii. ( !!) ale sale, iar pămîntul ce-i va mai trebui să-1 ia prisoase de la arendași; 2) să
facă fiecare om cîte un pogon arătură fără plată; 3) din tot porumbul și griul făcut în pri-
soase. să dea din 5 una, pusă în pătul; 4) din fîn din trei una; 5) cei cu boi să facă unul
sau două transporturi, iar în lipsă de boi să lucreze două zile; 6) să plătească 2 lei noi de
vită mare (v. I. lonescu, Agricultura din județul Mehedinți, p. 532).
Găsim că în județul Mehedinți s-a executat următoarea învoială, deși nu se primise de
săteni în regulă : de-a da din toate semănăturile de cereale din două una, pusă în magazie ;
pentru iebrăritul de vită mare 7 sfanți; finul pe jumătate cărat și îngrădit sau 40 sfanți
pogonul; pentru cînepă și in cîte 2 galbeni de om ; pentru topitul cînepei în bălti cîte trei zile
de lucru; pentru un cazan de făcut rachiu cîte 24 sfanți; pentru paie ce vor ține’ pe moșie cît e
4 zile de lucru; pentru mărăcini și buturugi cîte 18 sfanți pe an; pentru fiecare stup de al-
bine cîte o zi de lucru și de lafiecareomcîtetreigăini (vezi I. lonescu, eodem loco,p,149șî534).
Pentru asemenea tocmeli numite pentru munci agricole stoar se de la locuitorul nevoiaș
sau constatate ca primite de săteni în urma înțelegerii frauduloase între arendași și împiegații
comunali, s-au instituit prin legea din 1868 pentru tocmeli agricole o jurisdicție specială a con-
siliului comunal care, din cauza împrejurărilor cunoscute, nu oferă nici o garanție pentru să-
tean și o asemenea jurisdicție s-a mănținut de partidul dominant prin Camerele
dizolvate în martie 1879 prin legea în privința judecătorilor comunali și a judecătorilor de ocoale,
cu toate că, în aparență, se manifestase intenția de a lucra spre binele locuitorilor de la țară prin
organizarea unei justiții care să inspire încredere sătenilor.
Dar mai mult. Prin aceeași lege din 1868, revăzută în anul 1872, s-au introdus și un mod
special de executare care e contrariu regulelor generale cuprinse în procedura civilă în privința
executării silite. Dacă săteanul nu-și îndeplinește tocmeala, art. 13 din acea lege declară:
în caz cînd, după îndemnul și execuțiunea consiliului comunal, locuitorii vor arăta tndărătnicire sau vor dosi din
comună, consiliul îndată va cere de la subprefectura locală a-i trimite ajutor de dorobanții necesari in executarea locuitorilor
îndărătnici sau fugari, în comptul vinovatului.
Pentru executarea unor obligații private datornicul să fie considerat ca un vinovat și
executat mânu militari. Și aceasta se petrece nu sub regimul Regulamentului Organic, ci sub
regimul celei mai liberale Constituții, care garantează libertățile individuale și care recunoaște
și săteanului dreptul pentru alegere dedeputați, cari să voteze, între altele, legi ca legea din 1868.
Astfel dar clasa cea mai mare este supusă unor asemenea legi în folosul clasei proprietarilor, dar
mai cu seamă a arendașilor. Și pentru justificare se invoacă interesul producerii agricole, ca și
cînd aceasta ar fi reprezentată numai prin proprietari și arendași.
Rezultatele economice a robirii țăranului prin tocmeli agricole le și simțim. Condițiile în
privința ierbăritului fiind atît de oneroase, săteanul e silit a-și mărgini cultura și caută să-și
vînză vitele ce le are. Micșorarea numărului vitelor în paguba agriculturei, aceasta e un fapt
necontestabil, constatat nu numai prin cunoașterea și afirmarea oamenilor competență, ci și
245
prin cifrele oficiale. La .1860 s-an aflat în România 275116.8 capete de vite mari și mici, iar după
recensimcntul anului 1873 nu erau decît 1886990. Și desigur că numărul vitelor s-a mai micșorat
considerabil prin efectele epizootiei grozave din 1877 și 1878 și a rechizițiilor din acei ani care,
numai pentru trebuințele armatei române în acei doi ani, după constatările făcute de direc-
torul statisticei generale, au consistat în 264391 cară de transport cu 528788 de boi, cari au
trebuit să percurgă 26143677 ehilometre.
Dacă analizăm diferitele tocmeli agricole ce cunoaștem găsim că dobînda ce plătește să-
teanul pentru ceea ce primește în pămînt, în nutriment, nu e mai mică de <84,90%, dar în cele
mai multe cazuri ea e de 164%, de 200%, de 250%, de 300%.
Ce să zicem cînd aflăm că arendași, persoane onorate în societate, și deputați cer sătea-
nului pentru 2 lei dați împrumut, cîte 30 bani dobînda pe lună și o zi de muncă, ceea ce consti-
tuie^ socotind ziua numai cu 11.40 bani, 250% pe an. Ce mizerie și lipsă de conștiință se reve-
lează prin aceasta !! jMu e mirare să aflăm că săteanul muncește mimai pentru plata dobîn-
zii și capitalul rămâne datorat.
Și, daca esploatarea mizeriei săteanului se săvîrșește în asemenea mod chiar de către
arendași sau proprietari creștini, ce trebuie să fie în Moldova, unde acei cari csploatează pe țărani
sînt izraeliții așezați în sate ca arendași, ca cîrciumari sau ca prăvăliași? ! Se știe că’nu e
sat în Moldova care să nu aibă speculanți izraeliți, măi ales sub forma de cîrciumari sau pră-
văliași. însemnătatea numerică a izraeliților în satele mimai a [le ] Moldovei se constată prin
cifrele oficiale.
în anul 1870 s-au încheiat în satele Moldovei 634 căsătorii înt re izraeliți, s-au născut 2048
copii izraeliți și au murit 1268. în lipsa de supraveghere serioasă de către poliție, în disprețul
diferitelor legiuiri făcute în diferite timpuri în Moldova, izraeliții au fost îngăduiți a se așeza ca
cîrciumari și a locui în sate, cu toate că prin legea din 1843 s-a recunoscut aceasta ea. o pricină
de dărîmare a stării materiale și morale a locuitorilor; ei au fost îngăduiți a lua moșii în arendă,
cu toate că, după, vechiul obiceiu al Moldovei, izraeliții nu aveau un asemenea drept;, obicei
consacrat de Domnul Moruz la 1804, apoi prin oficia Es. >S. D. viee-prezidentnlui din septemvrie
1830 către Divanul judecătoresc pentru motivele că ,, jidovii, nesățioși întru cîștig ... se silesc
a face locuitorilor feluri de nlrîmtor-i ce sînt foarte mari și zdruncinăm pentru dlnșii" - re-
produs în Manualul administrativ al Moldovei din 18.53, voi. 1, pag. 525 și avînd a servi ca normă
de observat; iar executarea acestei dispoziții, — astăzi încă în vigoare .s a împiedecat nu numai
prin motive imorale prea cunoscute, ci și prin tertipuri advocățoști.
Izraeliții, veniți mai ales din Galiția, calici lipiți pămîntului, reușesc curînd a se îmbo-
găți, nu doar prin spiritul de economie, prin cunoștințe deosebite, ci prin abilitatea și prin îngă-
duirea în exercițiul manoperelor celor mai nelegiuite și mai ilicite, prin cari esploatează continuu
și cu conștiință pe locuitorii ușurei și neprevăzători, prin silința ce ei pun de-a pîndi ziua și
noaptea ivirea mizeriei spre a o esploata.
Cc e drept, însuși proprietarul, doritor a-și mări venitul de la moșie, a contribuit la es-
ploatarea prin evrei. Dînd izraelitului moșia sau circiuma în arendă cu un preț prea mare spre
a putea fi plătit de un concurent creștin, proprietarul știa bine că izraelitul va putea plăti pre-
țul numai otrăvind pe țăran prin băuturi pernicioase și esploatîndu-1 în tot felul.
Izraelitul nu a încetat a fi în Moldova ceea ce am văzut că este în Galiția. Și în Mol-
dova și în Galiția aceleași manopere [sînt] întrebuințate pentru ruinarea săteanului. Săteanul
muncește vecinie pentru speculantul izraelit. Tot ce’are săteanul, recoltă, găină, unt, o luat
de speculantul izraelit pentru plata datoriilor făcute sau pentru plata băuturilor [și] sînt cum-
părate cu prețuri de nimic.
Prin concentrarea perceperii venitului băuturilor spirtoase și a tuturor accizelor județene
și comunale în mînile izraeliților, aceștia exercită și puterea publică asupra săteanului, prin-
cipalul plătitor al acelor biruri. Cîte neajunsuri și nouă cauze de esploatare.
Daca izraelitul ar fi avut și capacitatea de-a cumpăra imobile rurale am fi văzut și
la noi țăranul espropriat în acele proporții înspăimîntătoare în cari s-a săvîrsit esproprUrea în
Galiția!	‘
Și cu toate acestea, din cauza nepăsării și neexecutării riguroase a legii, în cîte sate nu se
constată că, pe lîngă case, și-au însușit izraeliții grădinele de lingă case, ceea ce constată și I.
lonescu în Agricultura județului Putna. De altmintrelea numai necapacitatea, iar nu proibiți-
unea, înscrisă în legea rurală, de a nu înstrăina pămînturile an împiedecat pe izraeliți de a-și
însuși pămînturile locuitorilor, precum această proibițiune nu a împiedecat pe mul ți uzurari
și speculanți creștini de a-și însuși — prin o formă ascunsă — chiar și pămînturile’ sătenilor
primite în virtutea legii rurale.
Trebuie să cunoaștem esploatarea săteanului în Moldova prin manoperele uzurare, prin
beție, ca să înțelegem pentru ce el nu numai că n-a înaintat, dar a dat înapoi; pentru ce el
ni se înfățișează abătut ca un idiot, fără viață și fără plăcere pentru viață.
246
Dar nu numai în Moldova, ci și dincoacc de Milcov țăranului nu-i mai prisosesc mijloa-
cele spre a-și ameliora condițiile traiului. Sărăcia, reaua alimentare, locuința rea, nu pot decît
să aibă influență asupra mortalității. Faptul marei mortalități a populației rurale și prin ur-
mare descreșterea populației în genere e constatat de un cunoscător al vieții populației rurale
ca I. lonescu {Agricultura Putnei, p. 138). Mizeria esplieă și imoralitatea crescîndă din an în
an în România.
în anul 1863 în cele cincisprezece penitenciare centrale ale țării a fost populația mijlocie
de 2130 și numărul zilelor de arest de 775371; iar în anul 1871 populația mijlocie a fost de 3915
și zilele de arest de 1199118.
Sau, fiindcă aceste cifre* nu pot să fie convingătoare, ne vom servi de următoarele cifre :
în anul 1872 au fost urmăriri pentru crime 664 inși, între cari 425 țărani și au fost condamnați 319.
în anul 1874 au lost urmăriți 1493 inși pentru crime între cari 961 țărani și au fost condamnați 701.
Iar pentru delicte corecționale:
In anul 1872 au fost urmăriți 37143 între cari 26473 agricoli și au fost condamnați 18614.
In anul 1874 au fost urmăriți 47970 între cari 33918 agricoli și au fost condamnați 24038.
Creșterea, imoralității în decurs de tr<d ani e destul de considerabilă ca să provoace la
gîndire.
Această creștere a numărului crimelor și delictelor dovedește o micșorare a simțului moral
și împreună cu aceasta alterarea simțului dreptului. Și desigur că instituțiile publice nu func-
ționează astfel ca încrederea săteanului în (de să se întărească sau să esiste. Esploatat și schin-
giuit de multe ori de fiecare funcționăraș, cu o justiție cu forme de procedură nepricepute de el,
judecat și condemnat fără să fi avut cunoștință de terminele judicării, strămutat în mod
arbitrar de pe pămînturile primite în virtutea legei rurale, fără ca de multe ori reclamațiile să
fie ascultate din cauza influenței arendașului sau a proprietarului, sub asemenea împrejurări
ce idee trebuie sau poate să aibă săteamd de stat !
. Dar încă un alt fenomen care nu poate fi trecut cu vederea — acesta e emigrarea popu-
lației din România în Bulgaria, în Serbia, chiar și în Basarabia, săvîrșită chiar în urma legii ru-
rale, la care locuitorul nu e îndemnat decât prin considerația găsirii urnii trai mai bun și mai ușor.
Această emigrare, săvîrșită fie chiar în proporții cit de mici dintr-o țară ca România, dovedește
mizeria în care se află populația agricolă și constituie o condamnare a stării actuale de lucruri.
Regimul libertății astfel precum e în România —• izbutește la esploatarea în modul
cel mai uzurar a celei mai principale clase, a populațiunii agricole, ia sărăcirea, la mizeria ei, iar
prin aceasta se micșorează puterea, statului, veniturile fiscului și avuția națională în genere
nr. INDUSTRIE Șl COMERȚ
Cari sînt acum condițiile pentru meseriași și corn ere ian ți?
Că existența și prosperarea acestor clase e o cestiune de mare însemnătate pentru economia
unui stat, aceasta nu suferă nici o îndoială.
Plîngerea generală e că nu sînt bani la noi, că indust ria și comerțul nu pot prospera fiindcă
ele nu găsesc bani pentru trebuințele lor sau că. nu-i pot. găsi decît. cu dobîndă. prea scumpă
și în general numai cu siguranță reală.
Este incontestabil că, în țară ca și în București, nu există o adevărată bancă care să
înlesnească trebuințele comerțului și ale industriei, că aceia în minele cărora e concentrat
numerariul, nu numai în Moldova dar și în Țara Românească, dau bani împrumut c-o dobîndă
a cărei plată trebuie să cauzeze ruinarea acelor clase.
Dar nu numai aceasta e cauza adevărată a neprosperării acelor clase.
Cauza principală e lipsa de pricepere din partea statului în privirea importanței industriei
într-o țară, de acolo apoi neprevederea și nepăsarea întru apărarea industriei și a comerțului.
De la 1859 și mai pînă. dăunăzi am crezut, și prin toate actele oficiale continuu am de-
clarat, că România e o țară agricolă, că ea nu poate produce decît în sfera agricolă, că pro-
ducerea industrială ar fi rezervată altor țări industriale. Sub influința unor asemenea idei am
lăsat să dispară sau să cază în desuetudine restricțiile ce esistau și cari puteau apăra industria
din țară; instituția corporațiilor ni s-a părut o instituție învechită, contrarie libertății absolute
în tot și în toate, a trebuit dar să dispară. Nu numai înlesnirea comunicațiilor, nu numai tre-
buințele ivite pe cari pămîntenii, industriași și comerciant! nu ar fi fost în stare a le satis-
face, ci acele opinii împărtășite de bărbații cari aveau direcția în țară, au înlesnit ca străinii și
mai ales izraeliții să năvălească în țară și să se constituie în stat o pătură de industriași și comer-
cianți străini, mai ales izraeliți. Aceleași opinii ne-au împiedecat a ne gîndi la măsurile necesarii
18 — c. 832
247
de apărare nu numai contra năvălirii străine, ei și contra importării obiectelor de industrie
străină.
în cultul nostru pentru străini și în nepăsarea de ce e național am lăsat nu numai să se
facă ca naționalii să fie înlăturați de cătră străini prin simplul efect al abilității reale a străi-
nilor, dar am făcut tot spre a susține pe străini și industria străină. Nu era întreprindere, nu
era licitație pentru procurare de obiecte pentru diferitele servicii ale statului, pentru armată
între altele, la care să nu fi admis pe pămînteni deopotrivă cu oricare străin sau izraelit ce s-ar
fi prezentat și să nu se fi acordat concesiunea străinului sau mai ales izraelitului pentru ... pentru
că acesta ar fi lăsat cu preț mai ieften. Nu ne preocupăm că industriașul și comerciantul român
contribuie la toate sarcinele de tot feliul ale statului și trebuia a fi preferit, că străinul ce se
prezentă nu justificase nici cunoștință specială, nici solvabilitatea, nici în fine dacă concesiunea
se mai putea îndeplini întocmai de cătră concesionarul străin sau izraelit după condițiile con-
tractului cu prețul stipulat. Concesionarul caută a lua concesia oricum, căci știe că prin corup-
ție, prin falsificare, prin înșelăciune va pune lucrurile pe cale bună.
Aceeași preferință și aceeași procedare la darea accizelor. Astăzi mai toate accizele comunale
sînt în minele izraeliților, nu numai în Moldova, dar și dincoace de Milcov. Chiar perceperea
de impozite indirecte ale statului, precum ale băuturilor spirtuoase au ajuns în mînile izraeliților,
îneît în materie de impozite indirecte izraelitii au obținut și o jurisdicție.
Astfel, preferîndu-se străinii și îndeosebi izraeliții, statul le-a oferit acestora putința de-a
mintii capitalul public, veniturile bugetului statului, al județelor și al comunelor.
Cu aceasta nu numai că s-au cauzat pierderi materiale industriașilor și comercianților
români, dar izraeliții și străinii au fost înlesniți a-și face capitaluri cu banii publici.
Prin continua înlăturare a pămîntenilor li s-au luat însă mijlocul de-a se susținea și dez-
volta ])ractica și inteligența afacerilor, spiritul de întreprindere, educațiunea industrială și comer-
cială, cu un cuvînt acea cultură ce se dobîndește prin exercițiul industriei și a comerțului;
și în aceasta consistă slăbiciunea românilor și puterea izraeliților în România. Cu acest mod
a trebuit să se constituie puterea industrială și mai ales comercială a izraeliților, iar statul
a mijlocit-o, și prin aceasta a contribuit la imigrarea străinilor și a izraeliților.
Industriașul și comerciantul român, nesusținut prin nici o măsură de statul pentru care
plătește contribuții și îndeplinește tot felul de sarcini, neavînd mijloace și. neputîndu-și-le pro-
cura în lipsă de adevărate institute de bancă, a trebuit să renunțe la industrie, la comerț
și, ca să nu piară, a trebuit să se facă funcționar, fie oricît de rău plătit.
Mizeria ce este în clasa de mijloc din orașe și chiar în orașul București ni se revelează prin
publicațiile inserate în fiecare număr al „Monitorului” pentru vînzarea a cîte-o căsuță a vreunui
orășan pentru impozit neplătit în sumă numai de cîte 20 lei noi.
Această mizerie esplică în parte și marea mortalitate a populațiunii ortodoxe din Bucu-
rești în comparație cu nașterile; pe cînd la izraeliți nașterile sînt mai numeroase decît cazurile
de moarte.
Un simptom asemenea al mizeriei e numărul mic al căsătoriilor între locuitorii români din
București. Despre aceasta se pot vedea Raporturile d-rului Felix pe 1870, pag. 65, și pe 1875,
pag. 68. Chiar după recensimîntul făcut pe anul 1878, din 61859 capi de familie sînt căsătoriți
27571; 23197 necăsătoriți și 11091 văduvi. Așadar numai 44 la sută sînt căsătoriți. La 1000 lo-
cuitori sînt 5 căsătorii, pe cînd în Paris sînt 9, în Londra 10 (Felix).
Că în orașele Moldovei, precum Iași, Botoșani, Fălticeni ș.a., populația română descrește
din an în an și că ne arată mai puține nașteri și mai multe cazuri de moarte decît populația
izraelită, aceasta este un fapt necontestabil, dovedit; prin cifrele oficiale. După statistica oficială
pc anul 1875 s-au născut în	orașele :			
Botoșani	571	ortodocși,	720	izrael[iț
Dorohoi	237	n	37 7	h*
Iași	1224	Î5	1903	n
Neamțul	369	H	368	
Suceava	132	o	243	
Roman	259	n	218	
Au murit:				
Botoșani	811	n	677	n
Dorohoi	250	n	255	n
Iași	1775	n	1213	H
Neam t ul	181	n	188	n
Suceava	362	n	206	îî
248
Această decreșterc a populației române din orașele Moldovei în semn cază. ,'înlocuirea
clasei de mijloc române priu izraeliți. Spre a ne convinge de acest fapt mai mult invocăm după
statistica lui N. Șuțu la 181!) următoarele :
La 1849 erau în Moldova încă 10695 de familii de negustori și meseriași pămînteni orto-
docși, iar în Iași erau 33 de corporații de comercianți și industriași pămînteni ortodocși cu 1661
patroni și calfe. După comunicările obținute prin actual [ui] d. primar al orașului Iași, în
acest oraș erau :
în 1866, patehtâbili români 613, izraeliți 2909;
în 1877, patentabili români 488, izraeliți 2326 ;
în 1866, patentabili ambulanți români 187, izraeliți 1092.
Aceste cifre dovedesc, aceea ce este deaminteri destul de cunoscut, că în Iași, ca și în
alte orașe ale Moldovei, comerțul și industria sînt concentrate în mîinile izraeliților.
Dar și dincoace de Milcov putem urmări și constata descreșterea românilor în ramurile
cele mai principale ale industriei și ale comerțului.
Nu de mult înfloreau în București industrii însemnate: se fabricau testemele, se lucra
mătase, și se făceau dintr-însa țesături de tot felul, se argăseau piei, cari se exportau, blă-
năria din București era căutată în seraiul din Constantinopol, apoi erau ișlicăria, căldărăria,
șclăria. Astăzi nu mai există acele industrii și trebuințele le satisfacem cu obiecte impor-
tate. în stradele unde erau așezate acele industrii, de care ne amintesc încă numirile acelor
strade, astăzi întîlnim mai cu seamă izraeliți, comercianți cari vînd haine gata aduse de la
Viena și Pesta, și altele.. Meseriașii români ce mai există, precum tabaci, ciobotari, căldărari,
dispar^ căci nu mai sînt în stare a se susține.
în București erau în anul 1859 meseriași 6886 capi de familie, în caro număr nu sînt membri
de familie, calfele, ucenicii. Din 6886, erau de religie ortodoxă. 4963, iar pămîntenii 5058. în
anul 1878 numărul meseriașilor este de 16197 capi de familie din cari 5261 sînt. imigrați de vro
20 ani.
Din 63 ramuri de industrie arătate pe anul 1878, numărul izraeliților e mai mare decît
a românilor ortodocși în 17 ramuri. Astfel sînt capi și membri de familie :
1.	Croitori bărbătești din 1836 suflete, sînt 812 izraeliți, 762 ortodocși;
2.	Croitori femeiești din 872 : 689 israeliți, 76 ortodocși;
3.	Alămari din 160: 65 izraeliți, 34 ortodocși;
4.	Argintari din 242 suflete, 164 izraeliți, 48 ortodocși;
5.	Ceaprăzari și echipamente militare, din 392 sulițele], 251 izrțaeliți], 97 ortțodocși];
6.	Ceasornicari, din 182 suflțete], 62 izrțaeliți], 48 ort[odocși];
7.	Tinichogii, din 850 suflțete], 729 izrțaeliți], 61 ortțodocși];
8.	Zugravi, poleitori, din 635 suflțete], 293 izrțaeliți], 204 ortțodocși];
9.	Vopsitori, din 128 sulițele], 61 izrțaeliți], 11 ortțodocși ];
10.	Strungari, din 181 suflțeteJ, 61 izrțaeliți], 41 ortțodocși];
11.	Lainpiști, din 75 suflțete], 48 izrțaeliți], 4 ortțodocși];
12.	Negatori de cărți, din 135 sulițele], 42 izrțaeliți], 41. ortțodocși];
13.	Pălărieri, din 117 sulițele], 28 izrțaeliți], 17 ortțodocși];
14.	Perieri, din 25 suflțete], 18 izrțaeliți], ortodocși nici unul;
15.	Tapițeri, din 192 sulițele], 57 izrțaeliți], 30 ortțodocși];
16.	Litografi, din 55 suflțete], 5 izrțaeliți], 1 ortțodocși],
în	alte ramuri industriale, izraeliții figurează cu un număr considerabil; așa sînt;
1.	Cusătorese izrțaelite] 137, ortțodoxe] 342;
2.	Măcelari, izrțaeliți], 161, ortțodocși] 925;
3.	Șopcari, curelari, izrțaeliți] 119, ortțodocși] 207;
4.	Coafori, izrțaeliți] 19, ortțodocși] 49
Numai în unele industrii ostenitoare sau puțin lucrative eonstituiesc românii ortodocși
marea majoritate; astfel sînt: din 64732 totalul număr de suflete a meseriașilor aflați în
București în 1878:
1.	Muncitori cu ziua și plugari, din 31700 suflete, 28704 ortțodocși], 884 izraeliți;
2.	Dulgheri și dogari, din 2727 sullțete], 2562 ortțodocși], izrțaeiiți] nici unul;
3.	Fierari, din 1797 suflțete], 1017 ortțodocși], 26 izrțaeliți];
4.	Potcovari, din 470 suflțete], 420 ortțodocși], izrțaeliți] nici unul;
5.	Coșari, din 65 suflțete], 52 ortțodocși], izrțaeliți] nici unul ;
6.	Pantofari, din 585 sullțete], 544 ortțodocși], 9 izrțaeliți];
7.	Botari, din 962 suflțete], 752 ortțodocși], izrțaeliți] nici unul;
8.	Sacagii și căruțași, din 5202 suflțete], ortțodocși] 5145, izrțaeliți] nici unul;
9.	Zidari, din 1846 suflțete], 1648 ortțodocși], izrțaeliți] nici unul;
10.	Cavafi, din 180 suflțete], 176 ortțodocși], 4 izrțaeliți];
249
11.	Lăutari, din 1377 sufl[ctc], 1351 ort [odocsi], 14 izr[aeliți];
12.	Bărbieri, din 542 sufl[ete], 512 ort[odocși], 13 izr [aeliți];
13.	Cizmari bărbătești, din 2400 suflfete], 1869 ort [odocsi], 134 izr[acliți].
Să vedem acuma în ce număr sînt românii în comerciu.
în 1859 erau 4742 comerciant! capi de familie cari cu 12378 membri de familie constituiau
17120. Dintr-acești 4742 capi erau ortodocși 3786, iar 3717 pămînteni.
în anul 1878 sînt 7024 capi de familie cari cu membri de familie constituiesc 27110 suflete.
Dintr-acești 7024 capi, sînt 3834 supuși protecției române, 1355 protecției ruse, 787 protecției
austro-ungare și 545 protecției elene ; celelalte protecții cu un mic număr. După religie, din 27110
suflete sînt 16299 ortodocși și 8617 izraeliți. în cît privește diferitele specii de comercianți,
toate în număr de 42 în București sînt:
4.	Bancheri și zarafi, din 523 sufl[ete], 324 izr [aeliți], 164 ort[odocși];
2.	Bijutieri și giuvaergii, din 123 sufl[ete], 101 izr[aeliți], 3 ort[odocși];
3.	Hăinari, din 203 sufl[ete], 185 izr [aeliți], 11 ortfodocși];
4.	Comercianți de diferite nespecificate, din 7225 sufl[ete|, 5281 izr[aeliți], 1576 ort[odo~
cși];
5.	Marchitani, mănușari, din 885 sufl[ete], 608 izr [aeliți] 186 ortfodocși];
6.	Comercianți de mobile, din 102 sufl[ete], 68 izr [aeliți] 9 ort [odocsi j;
7.	Geamgii, din 126 sufl[ete], 119 izr[aeliți], ortfodocși] nici unul.
Sînt alte ramuri de comerț în care izraeliții sînt în mare număr precum :
8.	Birtași, din 324 sufl[ete], 153 ort[odocși], 79 izr [aeliți];
9.	Bogasieri, din 374 sufl[ete], 230 ort [odocsi], 117 igr [aeliți];
10.	Cafegii, din 322 sufl[ete], 205 ort[odocși], 65 izr[aeliți];
11.	Lipscani, din 99 sufl[ete], 65 ortfodocși], 31 izr[aeliți |;
12.	Comisionari, samsari, din 1190 [sic] sufl[ete], 952 ortfodocși], 892 izr[aeliți].
Numai în puține specii de comerț nu figurează izraeliții, precum bumbăcarii, orzarii, ro-
gojinarii, cherestegii, florarii, jucrărierii de copii, farfurigii, sticlarii și olarii.
Căi izraeliții ocupă cele mai însemnate specii de comerț aceasta se dovedește și prin faptul
că între 16299 suflete de comercianți <ortodocși> [izraeliți] sînt 5353 cîrciumari, 2259 precupeți,
împreună 8617. Bămîn prin urmare 7682 ort[odocși] față cu 8617 izr[aeliți]. La acest număr
mai trebuie să adăugăm pe, contabilii de comerț înscriși între profesiunile libere, cari, din 581
suflete, sînt 271 izr[aeliți] și 226 ort[odocși].
Nu numai cifrele arătate dovedesc că izraeliții domină. Spre a ne convinge de acest ade-
văr, ji-avem decît să ne preumblăm pe stradelei Bucureștilor, atît în zilele de lucru, cît și în
sărbătorile cele mari ale izradiților, și vom recunoaște că au trecut timpurile cînd românii erau
puternici pe piața, romanească..
Apoi, prin îngăduința ce li s-a dat a se așeza oriunde fără ca poliția să se fi inchiotat
întru ceva spre a ști de unde vin, care e proveniența mărfei, care e natura operațiilor ce fac*,
sau spre a combate mijloacele nelicite și neoneste în ezercițiul comerciului, prin diferite moduri
arătate și prin diferite căi au trebuit să se concentreze capitalurile în mînile izraeliților. Mijloa-
cele însă prin care an ajuns capitalurile în mînile lor nu au fost numai muncă reală și cinstită
în comerț și industrie, ci mai cu seamă operații cari nu produc valori, prin samsarlîcuri, prin
traficuri, prin operații îndoielnice, prin așa-numite operații de bani ce ei fac esploatînd împre-
jurările, starea de strîmtorare sau mizerie sau prostia tutulor. însemnătatea creditorilor pe
piața comerciului o dovedește și ocuparea ce se dă tribunalului comercial din București de
către izraeliți. De ia 1870 pînă la 879 s-au declarat făliți 259 comercianți între cari 130 creș-
tini și 129 izraeliți. La tribunalul c< mercial s-au intentat procese în anul 1875 în număr de 1806,
dintre cari 780 de izraeliți privați, )36 de creștini și de institute de bancă ; în anul 1876 : 2254
procese dintre care 1177 de către izj reliți, 939 de ereștini și 138 de institute; în anul 1877 : 2012
procese, dintre cari de izraeliți 1139, de către creștini 765 și de institute 58. Au ajuns dar
izraeliții a fi o putere nu numai pri i cualitățile cunoscute și necontestabile, dar și prin politica
economică urmărită. De aceasta m convingem cînd aflăm că în București sînt 324 suflete de
zarafi și bancheri, 892 samsari și comisionari, 172 înscriși ca arendași și antreprenori, a căror
operații mai ales de uzură ne sînt prea cunoscute, apoi 347 rentieri, cari nu se mărginesc în tra-
iul odihnit; apoi din 20749 izraeliți constatați ca aflători în 1878 în București, sînt 797 capi de
familie fără profesiune, sau 2032 suflete fără profesiune cari, dacă nu trăiesc ca muncitori cu
ziua și dacă nu sînt rentieri, industriași sau comercianți, trăiesc desigur după urmele trafi-
cului și a samsarlîcului, din operații cari desigur nu produc valori. Toți aceștia constituie
3747 suflete. Acest număr ar putea fi augmentat prin mulți cari, deși înscriși ca comercianți,
vor fi făcînd și operații de altă natură decît cele indicate de comercial ce exercită,
250
Că toți aceștia nu stan cu mînile in sin și că ei se îndeletnicesc cu operații de bani stră-
ine obicinuinței, de aceasta ne putem lesne convinge văzînd registrele tribunalului comercial
din București, de constatarea protestelor.
Din 1025 polițe protestate în anul 1878 sînt 450 ale creditorilor izraeliti, 208 ale băncilor,
iar restul al <izraeliților> [creditorilor] de tot neamul. Și între acești creditori izraeli ți nu figurează
decît rar numele puținelor institute de bancă izraelite din București, cunoscute prin soliditatea
și prin efec- tuarea operațiilor de bani, legitime și admisibile; ceea ce întîlnim adeseori sînt
numele unora cari nu sînt decît samsari, antreprenori, rentieri etc.
Pe strada Lipscani, pe calea Mogoșoaii s-a îmulțit și tot se îmultește numărul caselor de
schimb a zarafilor. Oare sînt într-adevăr în București atîtea afaceri ca să fie trebuință de atîția
zarafi? în aparență; în realitate, toate acele suflete de zarafi, de samsari, de antreprenori, de
rentieri, de oameni și fără profesiune, sînt agenții activi a practicau uzurare.
Operațiile lor consistă între altele în împrumuturi cu cîte 48%, 60%, fiind asigurați nu
numai prin cîte trei, patru giruri, la polițe, ci mai cu seamă prin amaneturi.
Operațiile lor consistă în scontarea titlurilor de pensie, a lefilor, cu un scăzămînt care
reprezintă dobîuda de 60%, 72%, 84 % pe an. Cunoaștem cazuri în cari procentele luate întrec
orice închipuire.
La asemenea speculanți sînt avizați aceia cari au trebuință ; la ci se adresează funcționarii,
la ei se adresează proprietarul si arendașul, mulțimea locuitorilor din mahalalele fără ocupație,
la ei trebuie să se adreseze meseriașii, chiar și comercianții, întrucît lipsește o adevărată bancă
care să facă operații propriu-zise de bancă. Cu cît mizeria sau strîmtorarea e mai mare, cu atîta
e și esploatarea mai mare. Un proprietar e silit, spre a-și plăti datoria sau polița, a vinde re-
colta încă neadunată sau cerealele ce are cu prețuri de nimic, atît în București și mai cu seamă
în orașele provinciale, îneît mărimea dobînzilor plătite e în realitate de multe ori de 80%
minimum. Folosindu-se de libertatea acordată, acei speculanți nu se mulțumesc numai cu fo-
loasele exorbitante sub formă de dobîndă, ci-și mai puteau stipula pîuă la legea din 19 fevru-
arie 1879 și alte foloase, prin mijlocul clauzei penale, îneît astfel, prin mijlocul acestei clauze pe-
nale, capitalul primitiv datorat se mărea în cazuri ce cunoaștem de mai multe ori.
Practica uzurară îngăduită de legi, fiind consfințită de judecători, efectul moral a trebuit
să se producă în societate și prin contagiunea ei. Nu e îndoială că uzura s-a lățit în mod spăi-
mîntător. Nu putem contesta, în interesul adevărului, că și orășenii romani asemenea csereită
practica uzurară. Nu ne mai mulțumim cu foloase mici de 8 la sută, de 10 la sută. Dăm bani
împrumut, la romani cu deosebire, cu ipotecă reală, cu dobîndă de cîte 18 și 24 la sută și cu
clauzele penale ! ! Sînt persoane în societate cari prin poziția, prin profesia ce esercită nu ar
trebui să mărească numărul cămătarilor. Chiar profesori și funcționari, înalți magistrați
participă la esercițiul practicei uzurare. Sînt funcționari cari esploatează nevoia colegului rău
plătit sau prea cheltuitor, luîndu-i de la un napoleon pe lună dobîndă de 1 leu 50 — 60 bani,
adică 18 lei pe un an, sau 90 la sută !!
S-au înființat case de economie în diferite orașe pe cari, prin modul organizare! lor, le pu-
tem numi institute naționale. Mai toate operațiunile lor, dealtminterea mărginite, consistă
în operații uzurare, dc esploatare sau a deponenților lor sau a altor români cari se adresează,
luîndu-li-se 18% 24,36 pe an. Citim în ,,Gazeta” pentru anunciuri judecătorești a Curții de apel
din Iași că are a se vinde silit casa unei d-ne, Safta Baronischi, de către Casa de economie de acolo
pentru plata capitalului datorat, a dobînzei de 3% pe lună, plata onorarului de 20% și se înțe-
lege și pentru plata cheltuielelor judecătorești. Vrea să zică un institut național cere 3% pe
lună sau 36% pe an.
Libertatea nu a înlesnit procurarea creditului în mod priincios. în mizeria socială în
câni se află agricolii, industriașii și comercianții români, societatea română, libertatea în sine
și fără să se fi luat măsurile pentru instruire și protegere a fost mijlocul de a esploata toate
clasele societății, de a le stoarce cele mai multe foloase și a le cauza ruinarea. De această
libertate se folosesc proprietarii și arendașii față cu țăranul; apoi unii orășeni români, dar mai
cu seamă se folosesc, față cu toate clasele societății, izraeliții la cari sîntem reduși a ne adresa.
în asemenea împrejurări, legitima întrebare e a se ști ce e de făcut?
IV. REGULA REA DELAȚIUNILOR EVREILOR ÎN PRUSIA
în ultimul articol am întrebat ce ar fi de făcut. înainte de a cerceta complexul măsu-
rilor necesare la cari ar trebui a ne gîndi și ce ar trebui a lua pentru ameliorarea stării de
lucruri, cestiunea izraeliților fiind pusă la ordinea zilei, aceasta ne silește a curma dezvoltările
și, rezervîndwde pentru alt articol, a îndrepta acum atenția asupra acestei proxime cestiuni.
251
Sînt unii cari, pornind de la cugetări zise umanitare și de la idei generale de dreptate,
cred că rezolvirea acestei cestiuni ar fi simplă, avînd a consista în înlăturarea art. 7 din Const i-
tuție și acordarea tuturor drept urilor la toți izraeliții fără de nici o deosebire și iară luarea nici
unei măsuri. A procede în asemenea mod general este a urma tradițiilor uzitate în viața sta-
tului român de la 1859, însemnează a fi sclavi ai noțiunilor abstracte și generale, fără conside-
rarea împrejurărilor deosebite ale țării. Pentru aceasta să ne întrebăm’dacă condiția nu numai
socială, dar și juridică a izrailiților s-a schimbat în alte părți deodată ca din senin si-n împreju-
rările cum se cere de la noi sau daca a fost o altă cale care s-a urmat.
Așa-numita emancipare ce au dobîndit-o izraeliții în alte părți a fost un lung proces la cart;
înșiși izraeliții au luat parte prin dovezile ce au dat de asimilarea cu nația în mijlocul căreia
se aflau și prin participarea lor în tot felini la lupta pentru bunurile ceh* mai înalte ale națiunii.
Acea emancipare nu s-au efectuat deodată. Francejii, cari ajunseseră la o dezvoltare cu care
nu putem compara pe a noastră, abia în anul 1789 au admis egalitatea și pentru izraelită. în
urma exemplului Franței, abia în secolul nostru unele state din Germania și mai eu seamă
Prusia au căutat a regula și schimba condiția juridică a izraelit.ilor.
Cel întîi act de emancipare prin care s-au recunoscut oarecari drepturi izraeliților din
Prusia e edictul din 11 martie 1812 și abia, la. anul 1869, prin legea, din 3 iulie, s-au abrogat,
toate dispozițiile restrictive pentru izraelită, așadar a trebuit să treacă 57 de ani. E de interes a
cunoaște care a fost; condiția juridică a izraeliților, cum s-a transformat aceasta, ce restricl ii au
csisțat în privința izraeliților încă în cursul secuiului acestuia în Prusia, spre a ne convinge, de
un fapt, că legiuitorul prudent al Prusiei nu a crezut util a admite deodată pe izraeliți la exer-
cițiul acelorași drepturi, ci, prin diferite măsuri combinate, care au variat în diferite provincii
după împrejurările ce csistau și caic s-au ivit, el a căutat pe de o parte să protcagă populația
creștină, pe de altă parte a căutat în mod treptat să pregătească pe însuși izraeliții"stabiliți spre
a fi apți a fi admiși la esercițiul tutulor drepturilor.
Condiția juridică a evreilor reclama o regulare. De la sfîrșitul veacului de mijloc și phiă la
începutul secolului nostru evreii fiind considerați, din cauza religiei cît și din cauza, naționalită-
ții, ca străini în Germania ca și aiure, ci nu puteau locui decît în virtutea protecției acordate,
pentru care ei aveau a plăti diferite impozite. Dreptul d-a protege era rezervat împăratului în
veacul de mijloc, era un regal a cărui esploatarc după împrejurări și trebuințe aducea foloase
bănești considerabile împăratului, precum și principilor diferiți ai Germaniei, orașelor pe al căror
teritoriu se aflau evrei și întrucît împăratul acordase și acestora csploatarea acelui regal.
Evreii cian desemnați Kanimerkneehle, obiecte de esploalat. Față, cu împăratul și față, cu
diferiții principi, evreii în veacul de mijloc n-aveau nici un drept, nici în privința persoanei,
nici în privința averei. Se credea că evreii n-ar putea avea avere cu titlu de proprietate și că
li se puteau lua toldauna. Ca obiecte de csploatat ci erau vînduți împreună, cu averea ade-
seori și creanțele lor se reduceau sau se anulau Ale către împăiat, de către principi sau de către
autoritățile orășene în interesul unui puternic favorit.
Dreptul de protecție acordat se putea revoca și nu se transmitea la moștenitori. Și chiar
acei evrei cari obținuseră patenta de protecție cu dreptul de a reședea trebuiau să plătească
impozit deosebit cînd călătoreau prin țară (Jvdenzoll). Afară, de dreptul de a reședea, evreii
nu aveau decît. mai cu seamă privelegiul uzurei pînă la jumăialelal secolului al 16-lea. Și, cu
toate schimbările urmate în secolul al 16-lea, 17-lea, 18-lea, totuși evreii continuau a. ii Lot.
numai străini îngăduiți, esploatați în lot felul de fisc și fără, doar alt drept decît a se deda pe
lingă operațiile de bani unor ramure de comorciu sau de industrie. Așa în Germania, așa în
Prusia pînă. la începutul secolului nostru.
Printre multe reforme ce se săvîrșiră în Prusia în urma bătălii de la Jena, reforme cari
au mărit puterile statului și l-au pregătit la lupta de emancipare, au fost și ameliorarea condi-
ției juridice a evreilor prin edictul din 11 martie 1812 în privința rcgulărcr relațiilor evreilor.
Care este condiția creată evreilor prin acest edict sub raportul dreptului public și a dreptu-
lui civil? Sub raportul întîi, § lai edictului menționat declară, că evreii cari locuiesc în statele
Prusiei în virtutea unui privilegiu general, unei patente de naturalizare, unei scrisori de pro-
tecție sau unei concesiuni se vor considera ca pămînteni (Einlănder) și ca cetățeni prusieni
(preussiwhe StaaMnirgcr). Așadar numai evreii cari locuiau în Prusia în virtutea rinui act, spe-
cial ce emana de la puterea publică dobîndcau drepturile de pămînteni și cetățeni. însă acea
cualitatc se acorda și acelor evrei sub două condiții: 1) de a purta nume de familie hotărît și 2)
de a se servi în registrele de comerț, la redactarea diferitelor acte juridice, de limba germană
sau de altă limbă vie și să poată scrie numele lor cu caractere germane sau latine (v. § 2 al
edictului).
Pentru îndeplinirea condiției întîia, evreii aveau a declara autorității locului în care au
domiciulul, în timp de șase luni de la publicarea edictului, numele ce vor purta, după, care
guvernul provinciei în circumscripția căruia se făcuse declarația avea a libera un certificat
252
enunțind că cutare evreu estepămîntean și cetățean. Acest certificat avea să serve ca act justifi-
cativ pentru evreul care făcuse declarația., precum și pentru familia lui (v. §§ 3 și 4 ai edic-
tului). Evreii cari nu se conformau acelor condiții aveau a fi considerați și tratați ca evrei stră-
ini, oricare ar fi fost timpul dc cînd locuiau (§ G al edictului). în urma acestui edict, evreii stră-
ini nu erau autorizați a se așeza în Prusia decît după ce vor fi dobîndit dreptul de cetățenie
fdaș preussische Staatsburgerreclit). Spre dobîndirea cualității de cetățean se cerea autorizarea
ministrului dc interne, pe lîngă propunerea guvernului provinciei în care evreul străin voia
a-și alege domiciliul (§ 31 și 32 ale edictului).
în cît privește pe evreii străini, ci nu pot intra și călători decît pentru săvîrșirea de ope-
rații de comerciulicite, avînd a fi supuși întru aceasta supravegherii autorităților polițienești și
dispozițiilor polițienești (§ 36 al edictului). Chiar în timpul bîlciurilor însemnate de la Kdnigs-
berg, Breslau și Francfurt, evreii străini nu cran autorizați a se afla decît cu autorizația auto-
rității (§ 38 al edictului).
Evreii străini nu pot fi admiși nici ca rabini, nici spre a îndeplini o funcțiune la sinagogă,
nici ca meseriași, calfe, ucenici sau servitori (§ 31 al edict ului). Evreii pămîntcni cari contravin
la această dispoziție se pedepsesc cu amendă de 300 taleri (1125 lei noi) sau, în caz de insol-
vabilitate, eu închisoare, iar evreul străin se gonește afară din țară (v. § 35 al edictului, „Der
fremde Jude muss uber die Grenze gcschaft werderi” ).
. în privința intrărei pe furiș a evreilor, edictul a menținut dispozițiile polițienești ce erau
în vigoare, precum e edictul de la 12 decemvrie 1780 îu privința intrărei pe furiș a evreilor
cerșetori. Conform acestui edict, un evreu care nu era cetățean nu putea reședea decît avînd
pașaport, precum aceasta s-a regulat și prin edictul din 1817.
Ce drepturi aveau evreii cari dobîndeau dreptul de cetățenie?
După § 7 și 33 al edictului, ei se pot bucura de aceleași drepturi cetățenești, „burgerliche
Rechte", și libertăți ca și creștinii, întru cît edictul nu conține o dispozițiune contrară. Astfel ei
pot ocupa catedre la academii și la școale, funcțiuni la comune pentru cari ar avea aptitudinea,
dar în cît privește ocuparea de alic funcțiuni ale statului, edictul rezervă dispoziții mai tîrziu de
luat (v. § 8, 9 ai edictului).
De drepturi propriu-zise politice, de alegere și dc a fi ales la adunările cercuale (Kreise)
și la adunările provinciale nu numai că edictul nu face nici o mențiune, dar legile în privința
cercurilor și a provinciilor cereau pentru alegere, pe lîngă altele, religiunca creștină (v. Schul’ze
Staats reciti der preussischcn Staalen, § 146, pag. 67 și § 150, pag. 99). Chiar și pentru alegere
la comună sc opuneau în multe cazuri statutele orașelor și ale comunelor rurale.
Edictul enumeră că evreii își pot alege doiniciulul în oraș și la țară, că ei pot a se înde-
letnici cu meseriile autorizate și cu comerțul, însă la țară ei nu pot escrcita decît comerțul admis
pentru toți locuitorii (§§ 10, 12, 13 ale edictului). Prin această dispozițiune cît și prin § 37,
edictul se referă la legile polițienești în vigoare, cari, dimpreună cu dispozițiile urmate, au a fi
consultate spre a sc ști ce comerț și ce industrie nu putea esercita nici chiar evreul care era
Staatsbiirger, și între altele le era proibit comerțul ambulant. Orice relații de drept privat ale
evreilor cetățeni au a fi judecate după legile ordinare (§ 20 al edictului), și între altele li se
recunoaște dreptul anume de a cumpăra imobile (§ 11 al edictului). Continuă însă a se observa
și în urma edictului dispozițiunilc legale speciale, cari esista din cauza religiunei și a cultului
diferit al evreilor. De aceea evreii au a presta jurămîutul în materie civilă după formele speciale
prescrise în procedura ordinară și care sînt ca și formele prescrise de colecțiile Moldovei. Ase-
menea, în privința jurămîntului evreilor în materie penală, continuă a fi în vigoare dispozițiile
anterioare, după cari evreul în materie criminală nu poate fi silit a jura, iar declarațiile volun-
tare făcute în aceleași cazuri nu constituie o probă deplină (v. §§ 21, 22, 23 ai edictului și
Allcgcmeine Gerichtsordming, Th. 1, Tit. 10, §§ 317—353).
în privința cultului și instrucției evreilor edictul nu conține nimic decît că pentru aceasta
se vor lua dispozițiuni după ce se vor consulta bărbați cari prin cunoștințele lor și prin onesti-
tate inspiră încredere publică (§ 39 al edictului).	’
Așadar, după dispozițiunilc edictului, numai evreii care dobîndiseră dreptul de cetățeni
aveau drept d-a ocupa catedre și unele funcțiuni la comună, dreptul d-a face comerț și industrie,
dreptul de a cumpăra imobile, erau însă lipsiți de esercițiul drepturilor politice, de dreptul
dc a ocupa funcții ale statului, aveau drepturi mărginite în comună și continuau a fi supuși
restricțiilor speciale în privința jurămîntului.
Acest edict, deși avea un caracter general, nu s-a aplicat în părțile anexate Prusiei în urma
Congresului de Viena, în care părți au continuat a fi în vigoare restricțiile de mai înainte
în privința evreilor, de aceea, între altele, deși după § 11 al edictului evreii cetețeni puteau
cumpăra imobile, cu toate acestea ei nu au avut dreptul d-a dobîndi imobile în provinciile dez-
lipite de Saxonia, în părțile anexate de la Hessen, Darmstadt și Nassau precum și în Neuvor-
pommern și Riigen nu puteau dobîndi imobile decît cu autorizația guvernului pentru imobile
253
i’urale, și a autorităților orășenești pentru imobilele urbane; iar în districtele Culm, Meehelau,
în orașul Thom evreii erau cu totul lipsiți de dreptul d-a dobîndi imobile rurale, iar imobile
urbane ei nu puteau dobîndi decît dacă justificau că posed 40000 fl., că cunosc limba polonă
sau franceză, ca trimit copiii lor de la șapte ani la școală, nu au semne esterne distinctive și
nu se oferă un doritor creștin (v. StaaUrecht cler preussisehen Monarehic, I. p. 324).
Pe lîngă acestea, în urmă, s-a mai mărginit, capacitatea evreilor, luîndu-li-sc dreptul d-a
putea fi profesori prin ordinul cabinetului din 18 august 1822.
Așezarea evreilor la țară și în orașe a fost, mărginită, în urmă, și prin legea din 31 decem-
vrie 1842, în virtutea căreia comunele puteau să refuze primirea evreilor cetățeni întru cit nu
justificau că-și pot procura locuința și întreținerea. Mai mult, ivindu-se pericol pentru esistența
țăranilor din cauza contactului cu evreii ce se așezaseră la țară în patru districte ale guvernului
Minden, prin ordinul din 20 septemvrie 1836 s-a mărginit capacitatea evreilor ce o aveau după,
edict în următoarele privințe:
1.	Că evreii să nu mai poală cumpăra imobile țărănești iu acele circumscripții decît sul»
condiția ca să le esploateze ci singuri și tot cu evr eii, altmintrelea aceste imobile au a se vinde
silit de tribunal numai după cererea guvernului provinciei și fără altă cercetare;
2.	Că evreii nu pot acționa pe țăranii acelor districte pentru sume datorite decît numai
dacă se constată, datoria prin un act făcut dinaintea judecătorului domiciliului debitorului,
avînd judecătorul a cerceta de oficiu dacă, nu este bănuială de uzură și în acest caz el putea,
refuza încheierea actului.
Dar între dispozițiile relative la condiția juridică a evreilor urmate în urma edictului din
1812 e importantă, ordonanța din 1833, prin care s-au regulat relațiile evreilor din provincia,
Posen, cari continuaseră a fi supuși unor regiile deosebite. Această ordonanță regulează mai
întîi relațiile cultului și ale instrucției evreilor, organizează sinagogile și obligă pe fiecar e evreu
care se află în circumscripția unei sinagoge să, facă, parte din această sinagogă, organizează ad-
ministrarea sinagogelor ca corporații și impune acestor corporații îndatorirea de a, îngriji pe
lîngă interesele cultului de acelea ale instrucției.
Sinagogele fiind organizate în terminul de 6 luni de la publicarea ordonanței și, dacă auto-
ritățile administrative ale sinagogelor vor' fi declarat că vor îndeplini îndatoririle impuse prin
ordonanță în privința întreținerii cultului și instrucției, toți părinții de familie și persoanele
cari vor întruni oarecari eondițiuni vor putea fi naturalizați (§ 16).
Condițiile generale pentru naturalizare ce se cer sînt : 1) viață nepătată, 2) capacitatea și
îndatorirea de a se servi esclusiv de limba germană, în toate afacer ile publice, în acte și socoteli,
3^ de a adopta un nume de familie (§ 17). Pe lîngă acestea, evreii ce vor fi naturalizați trebuie
să mai justifice: 1) că de la 1 iunie 1815 continuu au locuit în provincia Posen și 2) că îndepli-
nesc una din condițiile speciale în privința ocupației, a averii sau a deosebitelor merite ce au
(§ 18). Acelor evrei cari vor fi în condițiile paragrafului 17 și vor justifica condițiile paragra-
fului 18 guvernul provinciei are a le da patente de naturalizare (§ 19). Capacitatea evreilor
naturalizați e aceeași prevăzută prin edictul de mai sus. Se prevede în § 22 anume că ei
nu au dreptul de a fi aleși la funcțiunile statului sau ale comunei (ca Magicdralsdirigenl), deși,
pot dobîndi dreptul de cetățenie în oraș (das stădlische Biirgerrecht) ; că nu pot fi aleși ca depu-
tați la adunările cereuale și privinciale, că, dacă, posedează imobile numite Ritlerguler (moșii
nobilitare) de cari sînt lipite drepturi onorifice, acestea se vor exercita de către stat; că nu-și
pot strămuta domiciliul în altă provincie decît cu autorizarea ministrului de interne.
în opoziție cu evreii naturalizați au a fi considerați ca nenaturalizați acei evrei cari locuiesc
în provincia Posen de la 1 iunie 1815 sau cari locuiesc acolo în virtutea unei concesiuni poste-
rioare însă nu întrunesc condițiile indicate mai sus spre a fi naturalizați (§ 23). Aceștia trebuie
să se legitimeze prin certificate liberate de autoritatea polițienească a locului, după o listă, ce se
face de către autoritățile administrative a fiecării sinagoge. Evreii nenaturalizați nu pot. să devie,
cetățeni într-un oraș, sînt opriți a-și alege domiciliul la țară afară dacă au dobîndit un imobil
rural sau l-au arendat sauțîjl esploatează singuri sau s-au vîrît la un proprietar; mai sînt, opriți
de a ține circiume la țară, iar la oraș numai în urma încuviințării poliției locului, asemenea a
face comerț ambulant; actele pentru constatarea împrumuturilor trebuie să fie făcute dinain-
tea judecătoriei sub pedeapsă, de nulitate; asemenea vor fi nule și pretențiile lor pentru băuturi
vîndute (cf. § 25). Atît, evreii naturalizați cît și cei nenaturalizați nu se pot căsători cu o
evreică, străină, decît dacă, aceasta va avea o avere de 500 taleri (cf. §§ 15 și 26); asemenea ei
nu sînt obligați de a servi în armată (cf. § 14), trebuind însă, pentru această, scutire să plătească
impozite deosebite. Toți evreii cari nu se pot legitima prin certificate sînt străini și pot fi tri-
miși peste graniță la urma lor (§ 24).
în urma ordonanței din 1833 interveni importanta lege din 17 ianuarie 1845 în privința
meseriilor, prin care evreii din toată, monarhia erau escluși de la vreo 18 meserii cari cer o
deosebită încredere publică (v. §§ 51—55 a legii).
254
Dar regal arca generalii a condiției evreilor din întreaga monarhie, așteptata de mult, se
săvîrși prin legea din 23 iulie 1817. însă această lege nu face decît contopește dispozițiile edic-
tului jle la 1812 cu ale ordonanței dm 1833.
în comparație cu edjctul din 1812 legea din 1847 e chiar în unele privințe mai rest.rictivă,
deși § 1 al legii declară că 1 oți supușii evrei au aceleași drepturi și îndatoriri ca și supușii creș-
tini. Cu toate acestea evreii nu pot ocupa la universități decît oarecari catedre anume indicate ;
dealtminterea ei nu pot fi admiși ca membri ai senatului universității și nu pot conduce și su-
praveghea treburile cultului și instrucțiunei creștine ; nu pot ocupa nici o funcțiune a statului
sau a comunei care ar consista în exercițiul unei puteri judecătorești, polițienești sau executive
(§ 2 al legii); evreii nu sînt- admiși la ex('ivițiul drepturilor politice (stădni^che llechieJ, de a fi
alegători sau aleși, precum și tot astfel sînt escluși de la exercițiul unor drepturi onorifice (§ 3).
Se mănține dispoziția că registrele de comerț nefiind scrise în limba germană nu pot servi ca
dovadă pentru evrei, conform § 6 al legii ; se desființează însă restricțiile cuprinse în legea me-
seriilor (lin 1845, ianuarie 17, precum și dispozițiile speciale în privința jurămîntului. Asemenea,
în urma acestei legi evreii nestrăini cari nu ar fi fost naturalizați nu au trebuință de un pas-
port spre a» reședea (cf. Konne, Slaat^^ Ii, § 333, pag. 503).
Cu toată generalitatea legii, în vederea împrejurărilor deosebite ale provinciei Posen,
legea din 1847 a mănținut în cît privește evreii din acea provincie dispozițiile deosebite a
ordonanței din 1833 și, între altele, deosebirea între evreii naturalizați și nenaturalizați, cu
capacitate deosebită- pentru unii și alții (§ 24 — 33 a» legii). în privința cult ului și a instrucției
evreilor, în acea lege sînt dispoziții cari dovedesc prevederea și solicitudinea legiuitorului pentru
rădicarea nivelului moral și intelectual al evreilor, dispoziții cari și astăzi sînt în vigoare.
în cit privește însă pe evreii străini în general, § 71 din lege reproduce dispozi-
țiile vechi din edictul din 1812 (§ § 34 36 a edictului) și dispoziția § 30 a ordonanței din 1833.
în virtutea acestor dispoziții evreii străini nu se pot stabili în Prusia fără a obține patentadc
naturalizare, ce se dă, în urma încuviințării ministrului de interne, de autoritățile polițienești;
că fără acea autorizație a ministrului dc interne evreii străini nu pot fi admiși, sub pedeapsă de
închisoare sau de amendă, a fi rabini sau oficianti la o sinagogă, calfe, ucenici ; că oi nu pot
intra și călători decît pentru a face comerț licit confțorm] dispozițiilor polițienești ce s-au dat
succesiv în această; privință, fiind totodată obligați cu toții a avea pașaport.
Astfel au fost- regulate relațiile evreilor pî.uă la 1848. Evreii nu dobîndiseră egalitatea nici
sul) raportul dreptului public nici sub raportul dreptului privat. în urma mișcării de la 1848,
promulgîndu-se și în Prusia o Constituție (la 31 ianuarie 1850) al căreia § 4 declară că toți pru-
sienii sînt deopotrivă înaintea legii, iar § 12 că folosința drepturilor civile și politice este inde-
pendentă de confesiunea religioasă, s-ar fi crezut căi evreii ar fi trebuit să fie admiși la exerci-
țiul tuturor drepturilor politice și a ocupa orice fel de funcțiuni. Cu toate acestea — și în urma
Constituției — s-a contestat evreilor dreptul de a exercita oarecari drepturi politice, de a
ocupa în sate funcțiunea de primar (Sdivlzamt), de a fi profesori nu numai la universități, ei și
la școalele inferioare, de a ocupa funcțiuni judecătorești ș.a.; guvernul persista a susține că
legile speciale în privința evreilor nu s-ar fi abrogat prin dispozițiile Constituției și că evreii
continuau a fi supuși restricțiilor ce conțineau acele legi (v. Eonne, St^atsrecM, § 106, pag. 429
text și nota; 1; codcm, § 449, nota 5).
Abia prin legea din 3 iulie 1869 s-an abrogat orice fel de restricții ce existau în privința
evreilor pămînteiii, recunoscîndu-li-se egalitatea perfectă cu creștinii sub toate raporturile.
Astfel, dar nu deodată, ci pas cu pas, cu multă greutate și după un spațiu de mai [bine]
de 60 ani de la memorabilul edict din 1812, s-a recunoscut evreilor din Prusia egalitatea per-
fectă.^
în cît privește pe evreii străini, și între altele spre a opri năvălirea evreilor fală căpătîi,
sînt varii dispoziții ce se esecută de o vigilentă poliție. între alte dispoziții continuă a sc observa
încă astăzi în privința lor : 1) dispoziția edictului din 1780 decemvrie 12 contra furișărei evrei-
lor cerșetori; 2) dispozițiile edictului din 1817 pentru paspoarte; 3) dispozițiile ordinului cabi-
netului din 11 septemvrie 1823 pentru împiedecarea năvălirei evreilor din Polonia; 4) dispozi-
țiile § 71 al legei din 1847 ; și în privința evreilor ca și a străinilor cerșetori fără ocupație sau
cari fiind izgoniți s-au reîntors de nou, conform legii din 6 iunie 1843 autoritatea polițienească
are dreptul a-i izgoni peste graniță, fie înainte, fie după pedepsirea lor, acum conform § 361 din
Codul nou penal.
Pe lîngă supraveghearea ce esercită poliția în modul arătat-, comunele însăși au dreptul a
se opune pînă astăzi, conform legei din 31 decemvrie 1842, așezărei cuiva în comună, fie cetă-
țean, fie străin, care nu ar avea mijloace spre a locui și spre a se hrăni. Comunele mai au
dreptul, conform art. 52 din legea pentru organizarea comunelor urbane din provinciile răsă-
ritene din 30 mai 1853, a percepe o taxă de la toți cari vor a se așeza în comună și a nu acorda
dreptul de cetățean in oraș decît dacă acesta prestează o deosibită taxă (v. Ronne, StaaturccM.
§ 90, pag. 300).
ODoate aceste restricții, cari se esecută cu rigoare de poliție precum și de autoritățile co-
munale, nu constituie o persecuție, și nimeni nu le-a taxat astfel. Ceea ce c legitim aiurea de
ce n-ar fi legitim și la noi? Introducînd dispoziții aualoagc cu ale Prusiei și esecutmdu-le cu
aceeași rigoare statul ar îndeplini o datorie ce o arc în interesul siguranței publice și pentru
care nu s-a făcut mai nimic.
Cu int roducerea de dispoziții în felul arătat', cu organizarea poliției generale în mod serios,
ai u scăpa țara și comunele de evreii fără căpătîi cari astăzi ne in undează și constituie o cauză de
periclitare pentru populația urbană și rurală.
IM mai, 12, 13, 11, 21 iunie 1879 J
[„DIN MAREA UNITATE ETNICĂ A TRACILOR...”]
A Diu marea unitate etnica a tracilor romanizați care ocupa în veacul de mijloc aproape
întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începînd de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei și a
Tricstului și ajungmd pînă la Nistru spre miazănoapte și răsărit, pînă-n șes urile Tisei spre apus,
n-a mai rămas decît mîna aceasta de popor românesc iiber pe petecul de pămînt dintre Prut,
Dunăre și Carpați, și pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorții ca asupra cămășii
lui Hristos, de astădată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României.
Nu e într-adevăr un popor megieș care să n-aibă români sub jugul său : sîrbi, bulgari,
greci, turci, unguri, muscali, nemți fiecare are, unii milioane, alții sute de mii de suflete din
uvest popor osîndit ele Dumnezeu spre nefericire și robie, numai pămîntul acesta era de sine
stătător în urma vitejiei și prevederii înțelepților bătrîni și acesta e acuma amerințat a deveni
prada^tuturor adunăturilor fără de patrie din cîteși patru colțurile bunii.
înfiorătoare într-adevăr sînt amănuntele aduse de noi în numărul de ieri în privirea pun
tării evreilor din Galiția și Bucovina față cu populațiunile autohtone, și să nu uităm că acelaș
soi do oameni, gonit de mizerie și de noile legi restrictive, s-au pripășit într-un număr zdrobitor
pe pămîntul nostru, că de la trecerea rușilor încoace au umplut toate mahalalele Bucureștilor,
că au prins rădăcini chiar în Craiova, în țara Oltului, unde locuiesc cei mai harnici și mai
slrîngători români, că pretutindenea undc-ți întorci ochii îi zărești ca și cînd ar fi răsărit din
pămînt., toate acestea în perspectiva realizării articolului 44 a Tractatului de la Berlin. Aflăm
asemenea că Rusia, precum includea mai alaltăieri granițile contra întcarcerei rublelor ei, le-a
închis de astă dată contra întoarcerii ovreilor ei.
huța cu această cestiune de viață și de moarte si încă de moarte lașă și continuă, fură
meritul diva- fi luptat cu bărbăție, fără conștiința de a. fi fost învins, care va fi atitudinea
Camerelor române?
Călări-vor deputății iarăși pe teorii umanitare și juridice? Con fi nu a-vor minciuna obraz-
nica că ovreii au fost la noi persecutați din cauze religioase, la noi, unde se grămădesc cum nu
s-;iu nuri grămădit mcăiri ?
Cînd vedem rezultatele fioroase a dominațiunii jidovești în Galiția., cînd gazeta oficială a
legatului arată că în cinci ani numai s-a. publicat, vîuzarea silită a 800 000 imobile țărănești,
cmd socotim că. populația întreagă, a. acelei țări e de vro trei milioane cu ovrei cu tot și că
acea cifră înspăimîntăb^ reprezintă, totalitatea capilor de familie creștine de prin sate, cînd
vedem un întreg popor dezmoștenit pe cale de a-și părăsi vetrele străbune spre a emigra în
... America, oare mai e îndoială că aceleași elemente de corupție și spoliarea tind a uza de
aceleași mijloace, a ajunge la aceleași scopuri pe cari le-au atins în acea parte a nefericitei
Polonii? Dacă astăzi, cînd n-au plenitudinea drepturilor civile și nici pe cele politice, au pus
mîna pe tot negoțul și pe toată industria mică din Moldova, dacă, astăzi se lățesc înspăimîn-
tător asupra șesului Țării Românești, dacă azi se încuibă în vatra harnicilor olteni ce va fi
oare mîne, cînd vor avea drepturi egale, cînd vor avea putința de a-și zice români, cînd vor
avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi?
Pe cîtă vreme cestiunea era pendentă, am promis a ne feri de ea ca de-o armă electorală,
mimai pentru că stătea prezumpțiunea că guvernul va lăsa alegerile libere, pentru ca cel
puțin în această unică cestiune țara aceasta să poată rosti ce voiește. Dar nu. S-au încărcat
256
listele electorale a, colegiului T și al IT[-1ea]cu funcționari și arendași în restanță, s-an făcut
din alegeri cestiune de familie, de poslomanie și de interes, s-au falsificat în ora supremă
voința nației cum nu s-au mai falsificat niciodată. Numai Moldova pămînt înzecit de nefe-
ricit si înzecit de sfînt, ai curei eroi dorm somnul de veci în umbra pajurilor străine, pe a cărei
moaște sfinte calcă picior sirăin, numai Moldova s-a scuturat ca un leu, menit spre junghiare
o dată, poate pentru cea din urmă dată.
Astăzi au trecut timpul tăcerii și putem espune limpede întreaga primejdie ce ne ame-
nință.
Prezidentul Consiliului, organul său ,,Pomănul”, în fine mesajul domnesc însuși repetă
aceeași întrebare, naivă, dacă e din neștiință, culpabilă, daca e făcută în cunoștință de cauză.
Puicii crede d-lor, zicea ministrul, că Europa vrea, poate să vrea nimicirea noastră?
Iar mesajul zice: „tn rcgularea cesiunilor de detaliu (puterile) n-au cugetat, ele nu pu-
teau cugeta a» ne impune eondițiuni absolute contrarie intereselor noastre celor mai vitale”.
Oare daca prezidentul Consiliului știe ce voiește Europa de ce nu ne-o spune și nouă?
Noi, din nefericire, sînlem convinși că Europa oficială știe întreaga stare de lucruri de la
noi, că cunoaște din l’ir în păr țoale relațiile noastre dinlăuntru, că agenții consulari au date
sta tistice mai exacte decît noi înșine, că diplomația europeană știe că noi sîntem cei amenințați
și persecutați și evreii cei amenințători și persecutori sau pentru a vorbi ca deputatul din
Silezia, Cianciola, ovreii sînt îmbiat itorii, noi îmbiat iții (dic Judcn dic DreMlicr, zvir dic Gedros-
bvkcncn ).
De aceea, înainte de a ne dovedi ziarul guvernamental contrariul, nu prin fraze ci în rea-
litate, pînă atunci susținem că Europa e pc deplin informată în privirea stării noastre si în
cunoștință de cauză nc-a dictat art. 44.
Ținem deci ca orice iluzie să dispară în privirea aceasta, să ne înfățișăm înaintea ochilor
primejdia în toată întregimea ei și să luăm hotărîri conforme cu gravitatea supremă a mo-
mentului. Oricît de puține ar fi glasurile care no vor sfătui să nu ne ucidem cu chiar mînile
noastre, acelea vor trebui ascultate.
Deocamdată, pentru a arăta cum „K.omănu'1” tratează cești unea, vom reproduce următoa-
rea lecție de umanitarism cosmopolit pc care ne-o dă în numărul de la 18 (30) mai;
Adecă articolul 7 !
fu contrazicere f lagrantă cu spiritul de dreptate și de înfrățire generală care a inspirat legile noastre organice, bisînd
îidro [(dală părăsire deprinderile ospitaliere ce disting dintre top vecinii săi pe poporul nostru, noi nC’am apucat atunci
orbește să rădicăm, chiar pc pragul pactului nostru social, un fel de meterez nccsplicabil, care — drept să vorbim — nu avea,
cînd s-a făcut, nici o rațiune plauzibilă de a fi și care, în riguroasa lui formă, nu era nici prudent, nici românesc, nici nu dădea
vro garanție.
Iertați ne, milostivi stă pini roșii, cel puțin dacă vom dovedi că lipsa noastră dc ospita-
litate o plătim cu viața noastră.
D-rul Flaișlcn — care desigur numai vrun țuțuian fanatic de la Vrancea nu poate fi — ne
spune în raportul general al consiliului de igienă că în anul 1878 în Iași
au murit 1154 creștini și
s-au născut 1093,
adecă au murit cu 361 mai mulfi decum s-au născut, pe cînd din mult persecutați! evrei
s-au născut 1602 și
au murit 1428
atletă s-au născut cu 174 mai mitUi decum au murit. Fiecărui suflet de evreu în plus
au trebuit să-i facă loc înȚume doi creștini cari au murit.
Noi credem că ospitalitatea aceasta e atît dc mare și de întinsă îneît nu numai alături
li se face loc evreilor, dar românii se curăță în genere de pc fața pămîntului, doi pentru unul,
ea să-i lase noului cetățean în perspectivă două pîni, nu una/
Noi credem că înainte de discutarea articolului 7 Camerele de revizuire ar trebui să gîn-
dească la îmbunătățirea stării românilor.
Neînstrăinarea absolută și indivizibilitatea pămînturilor țărănești, moștenirea imobilului
indivizibil de către primul sau ultimul născut, împroprietărirea celorlalți fii pe moșiile parcelate
sistematic ale statului sub aceeași lege de moștenire, iată măsuri ultraretrograde, dar româ-
nești, care ar asigura sporirea populației și existența măcar a unei singure clase puternice, a
țăranilor. După ce prin sporirea suficientă a populației, cultura pămîntului, din estensivă cum
este, ar avea brațe destule pentru a deveni intensivă, am avea timp a ne gîndi și la rcgularea
poziției noilor cetățeni de rit mozaic.
257
în orice caz de la rezolvarea, cestiunii sociale și economice aliena existența poporului româ-
nesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inima bărbată, asupra aceluia cad cuvintele
lui Vasilo Lupu VV. „Oine-și viclenește moșia și neamul, mai rău decît ucigașii de părinți să se
certe”.
/25 mai 1879 J
(„FIECE ZI ESTE MENITĂ...”]
Fiece zi este menită să aducă lot. mai multă lumină asupra, actelor săvîrșife de oamenii
„regimului virt uții”. Sacul nelegalilăților, abuzurilor, crimelor se desfundă mereu și daca, fiind
chiar făptuitorii la putere, aceste monstruoase fapte tot străinii, pe ici pe colo la cunoștința
publică, închipuiască-și cine cunoaște pe radicali cile minuni vor ieși la maidan cînd făptui-
torii nu vor mai avea mîna pe putere și pe dosarele afacerilor publice. E peste putință să-și
facă cineva, o idee justă de cit s-au jefuit statul și particularii in vremea războiului si de atunci
încoace și de cită mită a curs în buzunarele virt uoșilor republicani de la putere, mai nesăturate
decît butea Danaidelor. Cine poate spune, de exemplu, cile abuzuri, cile crime s-au comis și
cătră stat și cătră particulari prin faimoasele rechiziții? Daca înainte de a se descoperi scan-
dalul Mihălescu -Warșawski și-ar fi pus cineva această întrebare, ar fi putut răspunde, oriei t de
pesimist să fi fost, cumcă radicalii au mers eu nelegiuirea pînă la a. da muscalilor de rechiziție
nu numai vitele și productele locuitorilor români de Ia țară, dai' chiar pe locuitori ca pe niște
vite ! Și cu toate astea astăzi știm cu toți că așa a fost. O populație muncitoare a fost vîndută
pe bani evreului Warșawski de către unul din stîlpii partidului roșu- Acum procesul patriotului
d. Mihălescu d-abia se instruiește și, tot în privința faimoaselor rechiziții, încep a străbate la
lumina publică alte nouă isprăvi ale d-lor de la putere, de un fel cu totul deosibit.
Nimica nu-i de mirare în toate astea. Masa partidului liberal este compusă, din o droaie de
funcționari, oameni ce nu au drept orice industrie decît politica fiind ai d-lor în opoziție, si
bugetul stalului fiind ci la putere. Toți acești oameni, cu cît produc mai puțin sau mai bine
zis deloc, cu atît au și-și crează mai multe nevoi. La fiece pas ne lovim de acești patrioți pe cari
îi știe toată lumea că n-au absolut alt venit decît o leafă modestă și cari cu toate astea îi ve-
dem trăind mai strălucit decît niște bogătași chiaburi. De unde mijloace pentru satisfacerea
aii tor nevoi cînd analog leafa lunară n-ar putea ajunge, cu un așa fel de trai decît. pentru
trei-pafru zile?
Abuzul și mita - iată izvoarele nesecate de unde curg acele tainice mijloace cari satis-
fac nevoile și poftele nemăsurate ale atîtor patrioți de meserie. După scandalul Mihălescu.........
Warșawski, precum am zis, alte scandaluri nouă se descopăr.
Astfel primim dintr-un oraș însemnat al țării o corespondență lungă, asupra căreia
punem lot temeiul și prin care ni se aduc la cunoștință niște fapte în adevăr monstruoase ce s-au
petrecut cu ocazia plății rcchizițiilor.
Zilele trecute iată ce se descopere. în a,cel oraș. Un oarecare intendent al unui spital
de nebuni din partea locului, om ce nu are nici după ce să bea apă și cumnat al secretarului
comisiei locale de rechiziții, dă acestui cumnat al său un mandat ministerial de 14000 l.n. și
o procură ca să primească în locu-i această sumă pentru niște obiecte rechiziționate de la moșiile
■sale — pe cari nu le-a avut niciodată. Banii s-au primit d-a. dreptul de la casier, și acum
se dovedește lîlhăria. Faptul se denunță procurorului, însă acesta nu cutează să atace pe
făptuitori deoarece sînt compromiși în această afacere vreo șapte sau opt patrioți roșii din
sferele mai înalte. Procurorul cere dezlegarea cestiunii de la ministru și de aproape zece zile
nu i se dă nici un răspuns.
Un alt fapt tot așa de strigător. Un arendaș grec a primit plată, de rechiziții cu
25000 lei mai mult decît avea dreptul să primească. S-a denunțat faptul la minister și s-a
numit în consecență ca comisari de cercetare asupra acestui fapt un domn ales la colegiul II
de Senat și cumnatul alesului eolțegiului] II de Cameră. Bezultatul cercetărilor a fost că
faptul s-a făcut mușama și acum se pot aduce dovezi că muniții comisari cercetători s-au lăsat
a fi mituiți. Parchetul nu cutează să atace pe senatorul guvernamental și pe cumnatul de-
putatului roșu.
Și mai sînt încă, multe alte fapte asupra cărora în cmînd se va face lumină, poate chiar
în Camere.
258
('are va să zică justiția nu poate face nimica în contra lîlliarilor de bani publici, în contra
mituiților, deoarece acești domni sînt patriot i înregimentați ai partidului roșu. Justiția nu poate
să-și facă datoria, pentru că abuzatorii și mituiții, de la notarul de sat pînă la treptele cele
mai nalte administrative, sînt organizați și constituiți într-un fel de bandă împrăștiată pe
tot pămîntul românesc, și ai cărei membri se susțin și se apără reciproc cînd sînt cumva ame-
nințați de loviturile dreptății.
Și această bandă, cînd se află în opoziție, poartă pe steagul său firma dc „regimul virtuții”,
iar după ce au luat cu asalt puterea se numeșt e „guvernul partidului liberal-național”.
[26 mai 1879]
[„DE CEEA CE NE TEMEM...”]
De ceea ce ne temeni noi mai mult în împrejurările de față e ca nu cumva și Camerele
actuale să fie insuflate de același spirit de pospăială și superficialitate care distinge generația
actuală în defavorul ei do cele trecute.
Fără cele mai slabe cunoștințe istorice, fără a fi ^cunoscut că, mai cu seamă în știin-
țele ce ating statul și societatea, nu există nici un adevăr absolut și că toate dispozițiile
cîte ating viata juridică si economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema
lege a con ervării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă mijlocul
si calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul cari azi formează masca și pretextul
sub cari Apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene, tinerii noștri au
luat drept bun tot ce se poate citi în cîțiva ani în autori franceji și germani, dispensîndmse
cu desăvârșite de a mai gîndi și ci înșii ceva, de a mai cerceta și ei îi șii.
Astfel, fără a discuta sau gîndi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea
cuvântului, cari substituie pretutindenea* și pururea în locul noțiunilor nație, țară, român,
noțiunea om, cetățean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau în fino
extract de Galiția. După capetele înțelepte și stup de liberalism ale epocei noastre, o nație
ca a noastră, ieșită de ieri-alaltăieri din stadiul păstoriei, înzestrată, e drept, cu multe daruri,
dar nedepriiisă. la artele și munca apusenilor, trebuia pusă neapărat pe aceeași linie cu
apusul, trebuia, să concureze ca egal cu egal cu toate națiile și toate civilizațiile, trebuia să.
stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb și de liberă așezare reciprocă, în cari
stau întreolaltă Francia și Anglia bunăoară.
Ge s-au întâmplat în urma acestui americanism introdus ca sistem în viața statului
nostru?
Alai întîi s-a creat goluri artificiale în viața statului pentru cari se cereau cu totul alte
individualități decât, acelea cari s-au grămădit. în ele. Un sistem reprezentativ, întins ea o
rețea asupra, țării întregi, influințat însă tot dauna în mod absolut de guvernul central, și-au.
format în fiece părticică organele sale, sub forma de consilii județene, consilii comunale,
consilii de instrucțiune, consilii în sus și în jos, care nici știau ce să consilieze, nici aveau ce
reprezenta decît pe persoanele din care erau compuse. Mii de funcțiuni noi s-au înființat
cari să garanteze exercițiul libertăților publice și private, dar s-au ocupat de oameni cari nici
știau ce însemnează întreaga organizația aceasta. Toate brațelecîHe] puteau munci sau produce
ceva folositor s-au detras ramurilor de activitate economică, pentru a aspira la funcțiuni
publice, îneît, în locul întrecerii pe calea industriei și a muncei în genere, viața nației se preface
într-o întrecere în palavre, într-o luptă pent ru puterea statului ca mijloc de existență. O depla-
sare generală începe în toată România. Oameni fără știință, iară onestitate și fără avere sc
grupează în toate părțile țării în partid radical, și fiecare din acești pitici se simte egal
cu oamenii cei mai avuti și cei mai inteligcnți ai țării. Unde chiar roșilor nu le ajung indi-
vizi spre a umplea cu ei aceste goluri create în mod. artificial, acolo ei întind mîna în pușcă-
riile țării sau în cele străine pent ru a scoat e depu tați de coleg [iul] IV din ele, făcând astfel,
din vrun scriitor sătesc din Ardeal, urmărit pentru escrocherie, profesor de școală- secundară
și deputat în Sfatul țării. Lista detaliată a alegătorilor colegiului I de Argeș, pe care o publi-
căm si azi în capul foii, arată, ce fel de nație este aceea în care noi n-avern încredere; este
anume partea aceea a nației care trage.pe sfoară» clasele muncitoare și pozitive ale poporului,
trăind de pe spinarea lui fără a-1 compensa prin nimic, nici prin știință, nici prin onestitate
nici prin avere-
259
latii, rezultatu l pospăielii și a superficiali lății de ieri.
Teamă ne e dar și astăzi că asemenea o samă de advocați buni, cu darul vorbirii vor
tranșa și cestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni cestiunea complectei dczmoșleniri
a poporului românesc, tot cu fraze umanitare și cu finețe de distincțiuni juridice, fără a se
ținea seamă nici de trecutul acestui popor, nici de lipsa lui de experiență și de slăbiciunea lui
economică, nici de lipsa lui de cultură. Ne temem în sfîrșit ca nația cosmopolită a d-lni
C. A. Roseiti să nu biruiască pc adevăr ata nație românească.
Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubeșt e și se crește
nația adevărată.
Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare pînă
în zilele noastre. O iubim sans phrases. în privința frazelor frumoase și protestațiunilor de uliță,
și de profesii de credință sîntem atît de săraci,’încît însuși d. Simeon Mihălescu și bănciierul
Warșawsky ne-ar putea da lecții de retorică; dar o iubim fără a-i cere nimic ’în schimb,
nici chiar încrederea ei, atît de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri
stiăine și la oameni străini. Și chiar dacă, amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor și
s-ar șterge din memoria tuturor, tot pe aceeași cale a conservării naționalității și țării vom
stărui, fără, a face în această supremă privire nici o concesie primejdioasă, ideilor veacului.
Cine în această, privire nu e pentru noi e cont ra noastră.
[27 mai 1879J
[„CESTIUNEA WARSZAWSKY- BRĂTIANU -
MIHĂLESCU...”]
Gestiunea Warszawsky — Brătianu — Mihălescu e desigur pagina cea mai neagră din
istoria celor din urmă ani ai României. Neauzit- va fi și va rămîne pentru toți timpii ca tocmai
capetele supreme ale administrației romane, refuzînd pe de o parte cu stăruință rechizițiile
convenite cu guvernul unui stat mare, să le acorde totuși unui bancher; neauzit, ea ceea ee
o împărăție* nu cîștigă, să cîștige j: arsenalele mijloace ale unui gheșeftar.
Noua scrisoare pe care ne-o trimite d. Moidoveanu arată în sfîrșit că meschinăriile înt re-
buințate aici în țară contra intendenții imperiale a silit-o pc aceasta să acorde iranspoarte
aceluia cu care și guvernanții noștri erau dispuși a se înțelege prin personale mijloace.
Totodată ni se arată și pagubele sau, mai bine zicînd, obiectul asupra căruia s-au tocmit
și pe care l-au împărțit între ei gheșeftarii ruși cu capii liberalismului din Remania. (Jincizeei
și una de milioane de franci erau la mijloc.
Dar lăsăm să vorbească scrisoarea însăși.
[29 mai 1879]
[„ÎN ZADAR AM ÎNCERCAT...”]
în zadar am încercat a afla pîn-acuma ce au de gînd radicalii în cestiunea evreilor.
Organul guvernului găsește că pagina sa întîia stă prea sus ca producțiune literară pentru
a se ocupa cu această cestiune de o greutate fără seamăn și numai în’ treacăt a catadicsii,
a ne spune că programa ziarului este aceea espusă de d. Emil Oostinescn într-o adunare elec-
torală și tipărită într-un suplement al „Românului”.
Acea programă însă o un discurs lung pe o coală-ntreagă de tipar cu garmond în care,
per longum el latum, se debitează o mulțime de inexactități istorico și de altă nai,ură, eu csiri
nu ne vom ocupa, căci minima știință de carte a liberalului în cestiune ne dispensează de la
260
(Tratarea U^oriilor sale siqxaTiciale. N-aAem a. face circii cu capătul acelui lung discurs, ce
cuprinde sol u ti unea pe care „Românul” și-o apropriază ca program al marelui partid liberal.
Iată dar soluțiunea d-lui Costineseu :
Asemene favor nu ni le pot cerc nește state civilizate ca Francia, Italia și Englitcra, ele nu ne pot pretinde sa dam
străinilor de religiune mozaica nește avantagie de cari nu se pot bucura supușii lor creștini.
Egalitatea cea mai perfecta pentru supușii lor, <le orice religiune ar fi, iaca ce le dăm. Nu nî se ponte cere mai mult,
iar noi sîntem destul de garantați.
Iată cum cred eu că trebui să procedem.
Odată alineatul II al art. 7 din Constitupunc suprimat, orce deosebire pentru cauză de religiune dispare. De
aci-nainte nu mai avem a face decît cu străini, de orice religiune ar fi ci. Toți locuitorii țârei cari nu s-au bucurat în trecut
de drepturile cetățenești sînt din acel moment niște străini cari pot dobîndi deopotrivă împămîntcnirea, conform legilor
țărei.
Atunci declarăm că în termen dc alîtea luni, șase luni spre esemplu, toții străinii născuți în țară cari nu s-au
bucurat niciodată de o protecțiune străină, dupe cum zice art. 8 din Codicele civil și cari prin urmare au tras pînă acum
la sorți, să vie să-și producă titlurile la cetățenia romană, deoarece tragerea la sorți să consideră ca o opțiune pentru na-
ționalitatea română.
Toți acei cari nu se vor prezintă în acest termen naintea autorităților sau comisiunilor instituite anume, după cum
se, va crede cu cale, vor fi considerați ca străini prin singurul fapt al neprezintării lor și nu vor mai putea dobîndi drep-
turile cetățenești decît conform art. 16 din Codicele civil.
Astfel am dat satisfacere Tralalnim de la Berlin și am rezolvat cestiunea evreilor pe baza unor principie de
drept solide.
Dar aceasta nu este decît prima parte a soluțiunei ce susțin eu. Vin acum garanțiele ce trebuiesc dale intereselor
naționale și economice ale României. După cît am dezvoltat soluțiunea mea pînă aici, tot rămîne art. 8 în Codicele civil;
tot rămîne proprietatea rurală, cea mare și mai cu scamă cea mică, amenințată.
Ei bine, eu cer ca art. 8 din Codicele civil, modifieîndu-se, să se introducă în Constituțiunc. Dacă-1 modificăm și-l
lăsăm tot în Codicele civil, poate să fie în urmă remodificat de o altă Cameră ordinară, și atunci evreii iar vor putea să par-
vină în masă la cetățenie prin simpla opțiune.
Eu cer dar suprimarea art. 8 din Codicele civil și adoptarea unui alineat la art. 7 al Constituțhmei, după care
străinul de orice religiune, născut în țară și care nu s-a bucurat niciodată de o protecțiune străină, să fie dispensat de
stagiu, însă tot la Camere să vie să i se acorde drepturile de cetățean. Prin aceasta am luat o garanție puternică, fără să ni
se poală striga; persecuțiune religioasă.
Apoi, fiindcă trebuie să dăm timp poporațiunilor noastre rurale dc a se deștepta și de a ajunge la acel grad de cul-
tură prin care să-și poată apăra singure interesele în contra cămătarilor și esploa ta lorilor de tot felul, trebuie să cerem ca
pămînlurile țăranilor să fie declarate prin, lege nealienabile încă pentru 30 ani, sau oînzările să nu să poată face în acest
period decît între foștii clăcași, și fiindcă evreii și străinii în. genere n ou fost niciodată clăcași, ei nu vor putea să cumpere
pămînlurile sătenilor.
Prin această a doua garanție salvăm moșioara țăranului, singura lui avere.
Rămîne acum proprietatea mare rurală.
în alte țări, în Anglia spre exemplu, proprietatea rurală este un drept politic. Nu poate să fie proprietar rural
decît cetățeanul englez. Ar trebui să facem si noi acelaș lucru, cu atît mai mult că la noi dreptul electoral, primul din
toate drepturile politice, se regulează în colegie după proprietate. Zicîmln-se reprezintantul proprietății mari sau proprie-
tății mici se zice reprezinlantul pămînluhii. Ar trebui dar ca pămîntul să nu poată aparține decît cetățeanului român,
pentru ca să mi fie lipsit de dreptul politic ce este legat de dîiisul. Prevăd însă că anevoie seva putea dobîndi aceasta ;
greutatea cea mare avem s-o întimpinăm tocmai din partea proprietarilor mari. Acei cari au să se rădice în contra acesleî
dispozițiuni au să fie tocmai conservatorii, cari fac alîta paradă de patriotism astăzi ; deja i-am auzit zi cînd că prinlr o
asemenea măsură moșiele ar pierde din valoarea lor.
Mă tem dar că această garanție va fi foarte anevoie de luat. Afară de aceasta ea nu este decît o jumătate de garanție :
din nenorocire se găsesc oameni, tocmai din aceia ce strigă mai lare, ce vor să monopolizeze tot. patriotismul în această
cestiune, cari se fac mijlocitorii evreilor și cumpără moșii pe sub mînă pentru dînșii.
Prin urmare, chiar dacă am dobîndi-o, această garanție nu va fi decît o jumalate de garanție; garanție reală și
eficace va fi numai cea luată în privirea proprietății țăranului, care are în adevăr și cea mai mare trebuință de a fi |Uo-
tegiată.
Este încă o garanție de luat căreia eu unul [î ]i dau o marc însemnătate. Comunele noastre rurale sîii t esploa ta te intr-un
mod nedemn mai cu scamă de cîrciumari străini. Nu mai zic evrei, căci din momentul ce se va modifica art. 7 din Consti -
tuțiunc, nu va mai fi vorba dc evrei ci de străini, dc orice religiune.
Ei bine, pentru ca să punem pe cît se poale capăt acestei esploatări a poporațiunilor rurale, am putea adopta
— nu negreșit prin Constituțiune, ci prinlr-o lege specială —o măsură împrumutată de la poporul cel mai liberal, de la englezi.
în Englitcra nu poate nimeni să fie cîrciumar decît în virtutea unei patente reînnoite pe fiecare an de magistralul
comitatului. Daca se rădică vreo reclamațiimc în contra unui cîrciumar, magistratul comitatului are dreptul de a-i refuza
reînnoirea patentei.
Putem adopta și noi această măsură, luînd-o de la poporul cel mai civilizat.
261
Dâții	aUlbuliunc a	eonii lai.tih.ii din • Englilcra consiliilor noastre jiidclcne: și daca inlr-o
eoninnă d. Ițik, spre exemplu, sc va purta rău, va ruina prin carnete pe locuitori sau [î]i va învenina cu băuturi fal-
sificate, consiliul județean va interzice fără apel acelui d. Ițik dreptul de a fi debilant dc băuturi spirtoase.
Astfel vom aplica la noi o lege din civilizata Angliei și nimeni nu ne va putea zice nimic.
Mă rezum.
în ceea ce privește acordarea egalității tululor drepturilor la evrei, cred că trebuie să ne mărginim numai la cei
născuți în țară, cari nu s-au bucurat niciodată de o protccțiunc străină și cari și-au dat impozitul sîngelui, trăgind piuă acum
la sorți, căci dc aci înainte mulți ar trage la sorti daca ar ști că aceasta este dc ajuns spre a deveni cetățeni români. Țoți
ceilalți sînt considerați ca străini, și dacă voiesc să dobîndească impămintenirea, n-au decît să vină a o cere individual de
la Cameră, ca și străinii creștini.
Pe de altă parte, cred că trebuie să se înscrie în Constiluțiunc și în alte legi garanțiile pe cari le-am enumera! și
altele cari s-ar mai crede necesare.
Aceasta este, d-lor, soluțiunca pe care o cred eu și de natură a mulțămi pe Europa, și echitabilă din toate punc-
tele de vedere, și conformă cu interesele țărei.
Am o convingere atit de puternică în eficacitatea acestei soluțiuni îneît, dacă aș fi partizan al guvernului sau în opo-
zi țiu ne, dacă aș fi în Cameră sau simplu cetățean publicist, în orice împrejurări ale vieței mele, nu voi susține nici o
alia soluținne, căci numai aceasta, după mine, poate salva naționalitatea română de orice pericole, numai aceasla poate
da satisfacere tululor intereselor politice, naționale și economice ale României.
Ceea ce va fi observat orice cititor din șirurile de mai sus e ca pe d. (bsiinescu îl
preocupă drepturile politice, deși sîntem de mai înainte singuri că evreii nici nu vor aceste
drepturi, căci nu țin deloc la onoarea de a fi concetățenii d-lor Costinescu, Pătărlageami,
Mărgărit escu, Fundescu ș.a.
Iată o Gestiune nespus de indiferentă și pentru poporul român, căci totuna, este peidru
dînsul dacă palavragii politici ai Bucureștilor vor fi greci, bulgari sau ovrei.
Cît pentru deplinătatea drepturilor civile, cestiimea de căpetenie, d-nu[l] Costinescu
admite egalitatea cea mai perfectă pentru toii supușii străini de orice religie ar fi.
Și fiindcă supușii străini sînt egali cu românii în această privire, iată egalitatea cea
mai perfecta între români și evrei.
Noi îl asigurăm pe d. Costinescu că Cremieux și Montefiore mar cerc c o iotă mai mult
decît. ceea ce dă d-lui evreilor.
Evreii sînt totdeuna gata de a recunoaște d-lui Costinescu și tululor radicalilor privilegiul
osclusiv de debitare de palavre politice, numai ei să poată cumpăra moșiile statului și cele
particulare, să puie mina în oraș și sate pe orice negoț și orice industrie, c-un cuvînt să aibă
toate drept urile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armata.
Iată dar care va fi urmarea soluțiilor d-lui Costinescu :
I)	Moșiile statului, a cincea parte a teritoriului 'României, scoasă deja în vînzare prin emi-
terea de bilete ipotecare, se vor cumpăra de evrei.
2)	Moșiile răzășești care nu sînt ale foștilor clâcași se vor cumpăra sistematic de evrei.
3)	Moșiile particularilor vor fi, în Moldova cel puiin, pe aceeași cale.
Toate acestea sînt însă peste, două din trei părți din teritoriul .României.
Să se mai adaoge, pe lîngă toate acestea, acapararea a tot negoțul și industria și rezul-
tatul final al singurei soluțiuni care poate salva naționalitatea română, după d. Costinescu, e
lesne de prevăzut.
[30 mai 1879]
[„ORICUM AM ÎNTOARCE GESTIUNEA...”]
Oricum am întoarce cestiunea evreilor și din orice lăture am privi-o, caracterul ei adînc
imoral nu i se poate lua și, oricît de mici și neînsemnate ar fi concesiile făcute în această pri-
vire, ele totuși vor fi recompensa unui act de trădare, votată de cătră, cei trădați. Puterile
europene știau bine că așa este : ba oricare din ele, în poziția noastră, ar fi refuzat net de a da
ascultare unor asemenea cereri, iar pe inițiatorii unor asemenea cereri i-ar fi așteptat în alte
țări, după loc și oameni, ici spînzurătoare, dincolo Sibiria, dincolo iar închisoarea pe ani
ori pe viață. Acest caracter îl păstrează cestiunea și conștiința juridică a țării, credința ei în
262
dreptate e adine rănită, orice spirit onest e indignat de procedarea evreilor, cari răsplătesc ospi-
talitatea ce li s-a dat in țara aceasta, fără ca ei s-o merite, prin cea mai neagră ingratitudine,
atîrnînd cestiunea lor ca o sabie a lui Damocle asupra creștetului nostru.
Puterile europene însă au o scuză. îndată ce am pune cestiunea pe acest tărîm, ne-ar
putea răspunde: „De ce v-ați înfierbânta oare atâta, cînd vedem că în țara voastră trădarea,
cea mai neagră trădare, e în genere renompensată ? Oare cei ce-au pus pistolul în pieptul lui
Vodă Cuza nu au căpătat recompense naționale1? Oare nu sînt ei bine văzuți în societate, nu
sînt ei senatori, deputați, nu pot ajucge miniștri? Dacă dar pînă și oamenii ce și-au călcat
jurămîntul lor militar, cei cari au proclamat răsturnarea domniei și republica, se bucură de
deplină impunitate și-și împodobesc pieptul cu semnele de distinc’țiune cari nu se dau decît
fidelității absolute, de ce evreii să nu aștepte asemenea justa recompensă a actului lor de
înaltă trădare? înțelegeți dar o dată că voi nu intrați nici în rîndul, nici în logica altor
țări. Pentru voi e bine ceea ce pentru alții e rău : la voi adevărul e minciună și minciuna
adevăr, la voi amăgitorul cel mai mare e totodată omul cel mai mare; la voi o’ bandă cos-
mopolită de esploatație se numește partid național-liberal; este dar în logica dezvoltării de la
voi ca evreii să pretindă că ei sînt adevărații colorii ai lui Traian, adevărații români, și că voi
sînteți cei cari uzurpați drepturile lor”.
Și acest răspuns nu ni l-ar putea da numai puterile europene; ni-1 dă chiar „Românul”,
organul oficios al partidului Warszawsky—Mihălescu, în n-rul lui de la 30 mai, unde umple
două coloane și jumătate cu acuzări de înaltă trădare la adresa partidului conservator. Intră
oarecum în logica acestor oameni de-a numi trădători tocmai pe bărbații aceia cari neam de
neamul lor, prin veghearea și fidelitatea lor nestrămutată, au mănținut țările acestea în inde-
pendență aproape deplină de la 1290 începînd și pînă în zilele noastre, adecă curs de șase
secole aproape.
Iată ce zice „Monitorul Văcăreștilor” la adresa noastră :
Chiar daca ne-ar lipsi orice irforinațiune pozitivă despre întreaga urzirc a complotului ale cărui unelte a primit a fi
conservatorii, chiar daca nu ani avea științe despre fapte și nume cari joacă un rol în această întunecată istorie, înfățișa-
rea actuală a partidei conservatoare, apucăturile ei de astăzi în Camere și în ziare ne-ar da cheia mecanismului secret
care-1 face a se mișca.
Noi somăm pe onor, redactori ai „Monitorului Văcăreștilor” (alias „Românul”) să bine-
voiască a ne împărtăși în termen de 48 de ceasuri ce informațiuni pozitive despre întreaga urzire
a complotului au, ce știință au despre fapte și nume care joacă un rol în această întunecată
istorie ?
Daca nu ne veți răspunde clar și fără încunjur sînteți niște infami calomniatori!
Iată calea de a vă reabilita în opinia publică. Dați pe față toate scrisorile, toate actele,
toate numele, pe cari negreșit trebuie să le fi avînd dacă cutezați a arunca asupra conservatorilor
acuzarea înțelegerii cu străinii.
Cari sînt apoi apucăturile partidului conservator, cari sînt planurile lui ascunse, cari lo-
virile ce nu vrea a le distăinui?
Ce avem de tăinuit, ce de destăinuit? Cum că conservatorii nu vor să stea de vorbă
cu voi e foarte natural, căci aceasta ar presupune că voi sînteți de bună-credință și, nefiind decît
amăgitori, oameni ai silei și protectori de escrocherie, purtîndu-vă în Camere chiar ca bandiții
de codru, introducînd în mijlocul vostru oameni cari au fost aleși prin călcarea unor texte pozi-
tive de lege și prin înșelăciune, vă dați pe fiece zi testimoniul că un om onest nu poate sta
la vorbă cu voi în înțelegere amicală, ci numai public, în fața lumii, ca înaintea tribunalului.
Conservatorii, stînd cu voi de vorbă în particular, ar face efectul unor gazde de hoți,
ar acoperi cu numele lor turpitudinile voastre, v-ar da mîna ca să vindeți Moldova cum
ați vîndut pe țăranii din opt ținuturi lui Warszawsky, precum ați înstrăinat Basarabia, pre-
cum sînteți în stare a vinde tot pentru ca să stați la putere și să aveți pînea de toate zilele,
pe care pe cale onestă nu sînteți în stare a o cîștiga.
Și vă mirați de ce conservatorii sînt mîndii și rezervați? Dar cum poate fi altfel un
om onest care e silit de interesele supreme ale țării de a sta alături cu partidul Warszawsky—
Mihălescu ?
B,	poate fi împărtășire frățească de opiniuni? Aveți voi opiniuni? Aveți voi în genere pic
de onoare care să dea tărie cuvintelor voastre, pentru ca un om să vă poată’ crede?
Vorbit-ați de cînd sînteți o singură dată adevărul? Mai aveți voi, cei înfierați cu semnul
lui Cain, cu semnul fratricizilor, dreptul de a pretinde lămuriri de’ la cineva ?
Aveți voi dreptul de a suspecta pe cineva cînd toată existența voastră e o sumă de acte
suspecte și vrednice de pedepse?
Am arătat pîn-acuma în ce consistă soluțiunea propusă de „Românul”. D. Costinescu,
după o coală de tipar de calificațiuni rele la adresa evreilor, urmînd principiul sofistic că
cel pe care îl aperi cată sări batjocorești ca să nu bage de seamă lumea că-1 aperi, vine la
concluziuni atît de evreofile cum nici Alianța izraelită nu le-ar fi dictat mai cu asprime pentru
români. Trece-va fără nici o rezervă, fără nici o tranzițiune deplina egalitate civilă prin Camerele
actuale ?
Nu știm.
Știm numai că pericolul e cumplit de mare și radicalii cumplit de corupți.
[ 1 iunie 1879]
[„AFLĂM CĂ D. N. T. MOLDOVEANU ...”]
Aflăm că d. N. T. Moldoveana ar fi fost arestat după avizul procurorului de la Turnu-
Măgurele.
în sfîrșit administrația bandiților roșii au căzut în mreaja foarte fină pe care d. Moldoveana
i-a întins-o de luni încoace. Deodată cu arestarea d-sale, care trebuie să-i fi cauzînd bucurie,
se va descoperi o rețea întinsă de hoții și falsificăr i liberale, încît temnițele nu vor fi destul de
largi pentru a încăpea pe marele partid.
în legătură indirectă cu arestarea aceasta stă și încurînda sosire a unui comisar impferial]
rusesc pentru regularea despăgubirilor.
[2 iunie 1879J
AFACEREA N. T. MOLDOVEANU
De cînd sînt roșii la putere administrația întreagă s-a împînzit cu fel de fel de Mihălești
și numai pe ici pe colo justiția descopere cîte ceva ca din întîmplare, pe cînd, dacă procedarea
ar fi sistematică și energică, nu știm zău dacă marele partid național-liberal n-ar trebui să se
bucure, aproape fără escepții, de umbra blagoslovită a Văcăreștilor.
Mai zilele trecute auzirăm că sămeșia și comisia de rechiziție din județul Dolj s-a mutat
la pușcărie, „fiind indicii grave de culpabilitate ca complici în falsificarea unor acte de reehiziții”
-- zice „Monitorul oficial”. Dar rechizițiile noastre sînt încă o jucărie pe lîngă falsificările de
acte doveditoare, de păgubi pe care armata rusească le-ar fi cauzat bogătașilor de liberali.
Un adevărat trafic s-a făcut cu aceste acte constatînd pagube fictive. Ba s-aude chiar că în
multe județe guvernul central — sub inspirația directă a d-lui I. C. Brătianu — a cumpărat
voturi de alegători cu asemenea acte.
D. N. T. Moldoveanu, urmărind unul și același scop de un timp încoace, de-a da pe
fată turpitudinile administrative ale roșiilor în timpul războiului, turpitudini care pe el personal
l-a ruinat, a voit să constate cu probe vădite și pipăite cu cîtă ușurință și neregularitate se
fac din partea autorităților roșii acte de evaluațiuni a pretinselor păgubi cauzate de anuala
rusească în diferite localități și au cerut în martie, anul curent, primarului din comuna Orbească,
ca procurator din partea arendașului acelei moșii, să facă un asemenea act, ceea ce s-a și
efectuat, fixîndu-se o sumă fictivă de 273000 lei.
Nu poate fi cea mai mică îndoială că de o asemenea despăgubire nu se putea folosi
d. Moldoveanu, căci, nefigmind ca suferitor al pagubei, nu i se poate atribui nici intențiunea
frauduloasă, prin urmare nici infracțiune a legei penale; cu atît mai puțin cu cît faptul s-a
mărginit în obținerea acelui act fără să se fi servit sau să fi avut de gînd a se servi cineva
de dinsul spre a pretinde de la comisia respectivă încuviințarea despăgubirii, conform regulelor
stabilite în asemenea pricini.
Destul numai că d-sa a avut o probă evidentă cum că asemenea acte trebuie să se
mai fi format, că pe baza lor trebuie să se fi făcut pretenții de despăgubire aprobate de comisii
264
și că nu s-a făcut nici o cercetare în privitele [acestea], fiind ele negreșit opera unor persoane
cu înalte protecțiuni, ceea ce s-ar putea constata cu siguranță daca s-ar depune aceeași ardoare
și același zel ce s-au depus cînd a fost vorba de Moldoveanu, acuzat de fals în acte publice.
O asemenea acuzație nu dă a se bănui că ea este recompensa ce i se menaja pentru
c-a avut fericirea de a displace unora prin curajul cu care a dat la lumină daiaveiile rechiziții
Warszawsky et comp. ?
Ceea ce ne confirmă și mai mult în această opinie este modul cu care vedem că s-a procedat
în privința d-lui Moldoveanu pentru acea acuzare.
Judecătorul de instrucție de pe lîngă trib. Teleorman, sesizat de lucrarea primarului co-
munei Orbească relativă la actul de evaluațiune în chestie, calificat de fals în acte publice
s-a adresat prin comisiune rogatorie la unul din d-nii judecători de instucție al Trib, de Ilfov’
spre a lua interogatoriu d-lui Moldoveanu, aflat în București, cerînd totodată, a fi și depus.
După luarea interogatoriului, d. judecător1, negăsind bineînțeles o gravitate în acel fapt din
partea inculpatului, l-a lasat în libertate.
D. judecător de instrucție de pe lîngă Trib. Teleorman, văzînd cererea sa nesatisfăcută în
parte, s-a gîndit după mai mult timp de chibzuire că-și poate lesne îndeplini dorința, tri-
mițînd de-a dreptul de la d-sa în contra d-lui Moldoveanu un mandat de aducere, și astfel,
pe baza unui asemenea [mandat], d. Moldoveanu în noaptea de la 31 mai a fost ridicat dintr-o
grădină publică și condus la poliție unde a fost arestat sub sentinele fără a putea comunica
cu nimeni pîn-a doua zi, cu toate că nu există în contra sa nici măcar un mandat de depunere
sau de arestare, conf. art. 100 din proc[edura] penfală], ci numai un simplu mandat de adu-
cere, căruia d. Moldoveanu nici a refuzat a se supune, nici a cercat să scape, încît f ă se între-
buințeze măsura constrîngerii, prevăzută la art. 101, aceeași procedură.
D. Moldoveanu, în fața unei asemenea urmări neregulate, a parvenit să se adreseze
cătră d. ministru de justiție și către d. prim-proeuroi' prin petițiuni cu următoarea coprindere :
Domnule ministru,
D. judecător de instrucție de pe lîngă Tribunalul de Teleorman, printr-un mandat ce a emis la 29 mai, ordonă
aducerea mea din București înaintea d-sale, sub motivul că urmează să mă interoge asupra unu falș pentru care aș fi
inculpat.
Asupra acestui fapt am fost deja interogat, după o comisiune rogatorie, de d. Judecător de instrucție al cabinetului 5
de aici.
Avînd în vedere cele cspuse,
în vedere că cu mă aflu constrîns la poliția capitalei, fără să fi refuzat de-a mă supune la mandatul de aducere, nici
să fi cercat să scap, precum la art. 101 pr[ocedura] pen[ală] se indică:
în vedere că eu mă aflu afară din județul ofițerului care a dat acest mandat și la o depărtare de mai mult de două
miriametre, cer a se aplica în contră-mi dispozițiile art. 102, adecă să fiu condus înaintea unui d. procuror al acestui județ
unde mă aflu, spre a da un mandat de depunere și a se îndeplini dispozițiile art. 103 și 104 din pr[ocedura] pen[alăj.
Plin de încredere în iubirea de dreptate ce vă caracterizează, sper că legitima mea cerere se va îndeplini.
Primiți etc.
Semnat. AT. Moldoveanu
Legala însă cerere a d-lui Moldoveanu a rămas, nu știm pentru ce, fără rezultat, trimi-
țîndu-se d-sa de la închisoarea poliției la prefectura de Ilfov, unde-a mai stat sub pază pînă
a doua zi, la 1 iunie curent, cînd a fost pornit spre Turnu-Măgurele.
Vom vedea și acolo ee-1 mai așteaptă.
❖
în n-rul de ieri al „Timpului” sub impresia celei întîi știri, ni s-a părut că d. Moldoveanu
însuși ar fi crezut că e timp a cere cercetare în privirea acelui act despre a cărui existență și în-
țeles d-sa ne-a informat cu mult înainte de-a fi vorba despre vro cercetare în această cauză.
Acest act de pagubă fictivă, împreună cțțjnulte altele, va servi decproba? pînd d-nii liberali
se vor grămădi să ia despăgubiri pentru daune fictive.
[3 iunie 1S79J
265
[„NU NE ADUCEM AMINTE...”]
Nu ne aducem aminte ca în vio epocă Bomânia să fi avut în fruntea ei, ca astăzi,
un guvern dușman intereselor și existenței ei. Pentru întîia dată ni se-ntîmplă ca guvernul
să reprezinte de-a dreptul străinătatea și pretențiile ei zdrobitoare, să ție în fața țării art. 44
al Tractatului de la Berkn și să ne zică „punga sau viața”.
Guvernul Warszawsky—Mihăleseu e însărcinat ’de a răsplăti cu de prisos un act. de
înalt ă trădare, adresarea evreilor cătră străini ca, sau să li se dea drepturi, sau [să] nu mai
existe Bomânia. Cine se putea însărcina mai bine cu această misiune decît oamenii caii
răsplătesc cu decorații și recompense naționale actele celei mai negre trădări?
Acești călăi ai Alianței izraelite se apropie dar de noi fără a spune ce vor și ne spun
de-a dreptul prin foile lor, redijate de greci și de jidani: „Iată osînda de moarte ! Ce ne
dați să vă lăsăm cu suflet ? Am scos pîn-acum a cincea parte a pămîntului Bomâniei în
vînzare prin emiterea de bani de hîrtie. Mai rămîn moșiile particulare, cele răzășești, mese-
riile și negoțul în orașele Țării Bomânești. Dați-le pe toate la dispoziția elementelor pripă-
șite din țări străine, proclamați egalitatea între român în țara lui și orice venitură din lume
și atunci vă lăsăm cu suflet. Să vedem. Poate că de spaimă ne veți da mai mult decît ne
trebuie. Ce-i dați sărmanei Alianțe ca să vă lase cu viață?”.
Aceasta e atitudinea guvernului jiatrioților, după cum ne spune „Bomâind”,
Tocmeală dușmănească, fără ca să s-arate ce voiește guvernul.
Numai într-un singur rînd „Bomânul” declară că discursul electoral al d-lui Costinescu e
programa lui. Cu două trăsături de condei însă se vedea că, după o coală plină de batjocuri
mai cu seamă asupra feudalității creștine și a boierilor din Moldova, d. Costinescu propunea
deplină egalitate civilă și numai restricțiuni în privirea drepturilor politice. Adecă, Alianța izra-
elită nu cere nici ea mai mult.
Dar acestor oameni nu lo-i destul atîta. Pînă și meritele domniei naționale ale lui Vodă
Cuza, căruia ei i-au pus pistolul în piept, vor să și le atribuie șie. Ei își atribuie seculari-
zarea moșiilor mănăstirilor închinate, Unirea Principatelor, împroprietărirea țăranului și apoi
ei, pe care Vodă Cuza i-a tratat între patru ochi cu biciușca de călărie și cu izbituri cu piciorul
pe uș-afară, mai cutează a zice că de la 1848 și pîn-acuma orice idee de progres, de drep-
tate, de libertate și de naționalitate de la ei [a] venit.
Adecă de la prăvălia bizantină C. A. Bosetti § Comp.
Șase sute de milioane de franci datorie publică — iată ce vi sc datorește vouă.
împlerea țării cu elementele străine, vînzarea ei prin concesiuni pe nouăzeci de ani, pre-
cupețirea Basarabiei, vărsarea în zadar a sîngelui oștirii noastre, rechizițiunile frauduloase,
oamenii din opt ținuturi vînduți prin contract lui Warszawsky, împlerea listelor electorale cu
iudele și funcționarii voștri, batjocorirea și ducerea ad absurdum a sistemului constituțional,
înțelegerile pe sub mină cu Alianța, omorîrea liniei Pitești —Vîrciorova prin tarifele așezate
pentru linia Ploiești—Predeal, hoția și falsificarea de acte publice erijate în sistem administrativ,
mănținerea în înalte funcțiuni a oamenilor cari au fuiat milioane, și — finis coronat opus....
vînzarea țării și nației la jidani, iată meritele voastre de la 1848 încoace.
Se mai îndoiește oare cineva de toate acestea?
Nu mai departe decît acum cinci zile, la 31 mai, o persoană care a avut ocazia de a fi
bine informată ne-a înștiințat că vizitele primite de prezidentul Adunării, d. C. A. Bosetti,
au fost următoarele:
D. M. Rosenthal, d. Schonfeld, d. Samuel Jilarcus, d. dr. Alendelsohn, d. Solomon Halfon
și d. Jilias, adecă, tot descendenți direcți ai colonilor lui Traian ca și d. 0. A. Bosetti.
A doua zi — 1 iunie — s-a prezentat la Adunare petițiunea unui mare număr de evrei
cari cer fără reștricțiune drepturile politice și civile.
Săpienti sat!
Ceea ce au Camerele de revizuire de făcut nu este, deocamdată, cestiunea evreilor.
Ele trebuie să judece mai întîi faptele ministeriului Brătianu. Ele trebuie să lucreze ca
să dea țării un guvern în care toți să aibă încredere, să curețe atmosfera de mirosul Warszawsky-
Mihălescu, să despartă pușcăria de guvern, și apoi va putea fi vorba de-o cercetare liniștită
a cextiunii izraelite.
[6 iunie 1S79]
266
[„OARE ROADELE DEMAGOGIEI...”]
Oare roadele demagogiei noastre nu s-au pîrguit îndestul pentru ca poporului românesc
să i se aplece de ele?
Puțin timp — trei ani abia — a stat la putere partidul patrioților sublimați și țara și-a
pierdut rostul de nu mai dă de capăt complicațiunilor; ba existența țării și a naționalității
sînt în cumpănă. încă trei ani și întreg teritoriul României s-ar scoate la mezat pentru a
se da celui ce va oferi mai mult pentru el. în locul unei autonomii depline, garantate de toate
puterile, avem astăzi moftul independentei atîrnătoare de apostilul rușinos și ridicol totodată
al Alianței izraelite, în locul răsplătirii drepte a sîngelui Oștirii noastre avem pierderea unei
părți din moșia străveche a Moldovei și, presto toate acestea, primejdia de a fi inundati și
cotropiți de sute de mii de proletari flămînzi și cu totul improductivi, al căror singur merit
e o lăcomie rapace, a. căror armă e vicleșugul și corumperea, a' căror patrie nu e nicăieri
în lume și (‘ari nu-și mai găsesc căpătîi decît în România, unde să se oploșească la umbra
teoriei rosetești de „om și om”.
Este aceasta sau nu o ducere ad absurdum a teoriilor demagogice?
Dar a trecut vremea imputărilor, acum e vorba de a scăpa pe cît se poate de mult
de inundarea generală.
în treacăt doar mai pomenim că multe se spun despre complicitatea guvernului radical
cu Alianța izraelită. E de ex. foarte semnificativă tăcerea deplină, lipsa oricărui protest a.
miniștrilor noștri cari au fost față la deliberările Congresului de la Berlin, și tăcerea aceasta
este atît de semnificativă îneît cercuri, în genere bine informate, susțin că art. 44 al Tractatului
ar fi fost propus de unul dintre ei. E și mai semnificativă tăcerea sistematică de azi a guver-
nului, căci nici în Adunări, nici în conventicule naționale-liberale guvernul nu spune ce voiește,
ce soluțiune ar înlătura greutățile internaționale, nimic c-un cuvînt.
Dacă guvernul pare a avea esplicări, apoi le are numai cu Alianța.
Mai mulți reprezentanți ai acestei nouă puteri europene, mai mulți soli ai vitezei, iubitoarei
de adevăr, lealei și generoasei nații izraelite petrec la București, mirabile dictu, nu în arest
corecțional pentru escrocherie, nici în detențiune pentru vagabondaj, ci gură-n gură cu Sf.
Marele Prooroc C. A. Rosetti, pentru a pune la cale fericirea țării românești, amenințînd cu
intervențiunea, avînd depline puteri de a cumpăra voturi în Adunări de va fi necesitate și
de a se-nțelege asupra gheșeftului, mai dînd unul, mai lăsînd cellalt. în loc ca acești indivizi
să fie transportați cu dorobanți peste graniță, ca o specie de spioni și de agenți provocatori
ai unei societăți internaționale organizate contra existenței statului român, ei se primblă prin
București, bucurîndu-se ca orice om cinstit și neutru de umbra teoriei „om și om”. Nu mai
lipsește decît să li se dea și banchete, iar masalagii marelui partid să facă o manifestație
națională și patriotică în onoarea înălțimilor lor semitice.
Sperăm însă că a sosit deja timpul în care nația românească să se fi săturat în adînc
de superficialele teorii demagogice-umanitare și că reprezentanții acestor teorii, fie ei emisari
ai Alianței, fie capi de partide numite în ironie naționale, vor reafla astăzi în noi acel vechi
bun-simț, întunecat de cîteva timp, dar pentru care poporul nostru era vestit odată, care nu
se lasă indus în eroare prin distincțiuni subțiri și trageri pe sfoară de sistem superior.
Deși nu știm și nici putem ști dacă o rezolvare a cestiunii în sens strict național și fără
nici o concesie făcută teoriilor rosetești și luminilor secolului, cum s-ar prinde, ar întîmpina
sau nu greutăți internaționale, totuși nu trebuie să exagerăm aceste greutăți și, speriindu-ne
de umbra noastră proprie și de închipuiri deșerte hrănite de-o jurnalistică venală, să sărim din lac
în puț.
Mai înainte de toate să nu crează cineva că există în lume vreo putere care de dragul
evreilor va pune în mișcare vreun soldat, că se vor primejdui oasele unui singur’ creștin pentru
această rasă desprețuită din adîncul inimei de toate popoarele europene. Dacă ar urma într-ade-
văr o intervențiune — ceea ce nu credem — Gestiunea izraelită ar fij9r^^Z,nu cauza adevărată
a ei; iar, dacă e vorba de pretexte, cată să admitem că, îndată ce o înțelegere s-ar stabili
între cei ce ar avea interes de a nimici statul român, pretextele nu vor lipsi; de nu va fi
cestiunea izraelită, se va găsi altul și totul s-ar reduce la o cestiune de timp și de timp nu
tocmai îndepărtat.
Dacă însă o asemenea înțelegere nu s-ar putea stabili, atunci nici cestiunea izraelită nu
va fi mai primejdioasă, din punct de vedere internațional, decît aceea a deplinei uniri a Prin-
cipatelor, a alegerii Domnului străin ș.a.m.d., aceasta cu atît mai mult cu cît nimenea,
absolut nimenea nu are dreptul de a se amesteca în afacerile noastre interioare și a regula
poziția nenumăratei mulțimi de proletari străini care au venit pe capul nostru.
267
Dacă dai un pericol internațional există, el există abstracție făcmd de la cestiunea
izraelită, iar dacă nu există, cestiunea izraelită nu e în stare a-1 crea. în orice caz cestiunea
aceasta n-ar servi decît ca pretext și n-ar fi nicicînd cauza adevărată a unei politice dușmane
nouă.
Mănținerea articolului 7 chiar n-ar adăoga și n-ar scădea pericolul internațional daca
el într-adevăr ar exista; numai că o asemenea mănținere ar însemna c-o luăm pe mînecă
cu toată Europa, ceea ce nu ne-ar ședea bine ca popor mic ce sîntem și ar avea aparența
că căutăm pricina cu luminarea. Avem în fața noastră un tractat internațional pe cari cei ce
l-au semnat sînt obligați a-1 respecta și, oricît de binevoitoare ar fi unele din puteri pentru noi,
oricît ar voi a recunoaște greutățile cu cari avem a ne lupta, totuși trebuie să le dăm posibi-
litatea de-a ne face concesiuni și să ne punem și noi pe terenul formal al Tractatului de la
Berlin. Daca nu fără pericol, dar [nu] fără neplăceri continue o nație mică nu se poate face
luntre și punte contra Tractatului de la Berlin.
Aci e toată greutatea și tot meșteșugul. A crea pentru evrei po&ibilitatea de-a ajunge la
drepturi civile și politice fără a compromite nici un interes național și economic al românilor,
a ridica piedeca absolută a religiei pentru a o-nlocui cu garanții și mai puternice, iată ținta
la care trebuie să aspirăm cu toții.
Ținta aceasta e însă mult mai complicată de cum s-ar părea. Se cer lucrări de organi-
zare și introducerea unor principii în legislațiunea noastră care, departe de a fi liberale-cosmo-
polite, vor fi binișor retrograde, dar vor avea meritul de a pune pe de a pururea la adăpost
naționalitatea noastră și a țării noastre.
Dar asupra tuturor acestora vom reveni.
[8 iunie 1879]
[„ROȘI!, ÎNCEPÎND DE LA ORATORII LOR...”]
Boșii, începînd de la oratorii lor din Senat și de la ministrul învățăturelor Publice și
sfîrșind cu redactorii „Românului” și ai foii bărbierilor franțuji, sînt atît de neștiutori de
carte încît adeseori dau ocazia la cel mai mare haz oricărui om cu oarecare cultură temeinică.
D. General Mânu de ex. a întrebuințat în ședința de joi a Senatului față cu guvernul
actual epitetul de cinic. Deodată toată suflarea roșie din Senat, ministrul învățăturilor de pe
banca sa, d. Grădișteanu, oratorul roșilor, în fine ziarul „Românul”, toți într-un glas zic că
acest epitet e neparlamentar, e o insultă gravă, iar ziarul „Românul” csplică cuvîntul — ipsissi-
mis vorbis — astfel:
D. Mânu merse pînă a-1 numi (pe guvern) cinic; ceea ce se tălmăcește în limbagiul poporar; cine nelegiuit, cine
spurcat.
Este oare un singur cititor care să crează cumcă un om de condiția socială și de cultura
d-lui general Mânu ar putea întrebuința în Parlament un cuvînt care să nu fie strict parla-
mentar ?
Cuvîntul „cinic” are a face tot așa de puțin cu cuvîntul grecesc Kutov (cîne, și încă ne-
legiuit și spurcat) precît de puțin are a face d-1 C. A. Rosetti cu partidul Rozei Roșie din Anglia.
Iată cum stă lucrul. După moartea lui Socrat discipolii lui se împărțită în două direcțiuni,
unii căutînd a dezvolta mai departe principiul cunoștinței (școlile lui Euclid și Phaedo) alții
căutînd a dezvolta principiile lui morale și anume școala cinică a lui Antistene și cea a lui
Aristipp din Cyrenae.
De ce școala lui Antistene se numea cinică? Pentru că vechiul filozof, un model de virtute
și de înțelepciune, era un cîne nelegiuit și spurcat, după esplicarea d-lui Grădișteanu și a
„Românului”?
Ciudată calificare pentru un discipol al lui Socrat!
Cauza poreclirii e următoarea : Antistene (născut la 444 înainte de Chr.) nu era copil
legitim, deci nici cetățean cu drepturi egale în Atena. Tatăl său fusese atenian, mumă-sa însă
tracă. Ca discipol și ca învățător el era deci mărginit la locul de educațiune Kvvoa^pyTj.; (cînele
alb), un sat pe un deal spre nord de Atena, consfințit lui Ercule și loc de educațiune a copiilor
bastarzi. Aci-și preda Antistene lecțiile și de aici elevii lui au lat numele de cinici. Numele acestui
268
sat venea de acolo că, cu prilejul unei jertfe aduse lui Ercule, un cine alb, răpind o bucată din
cărnurile de jertfă, a dus-o în gură pe acel deal.
Iată originea cuvîntului „cinic”. însemnarea originară a cuvîntului este deci : discipol al
filozofului socratic Antistene. Școala cinică e totodată muma școalei stoice.
Mai tîrziu, și mai ales de pilda lui Diogen din Sinope, cuvîntul și-a schimbat întru citva
semnificațiunea. Cinismul a degenerat în trufie și lipsă, de pudoare. în suta întîia după Christos,
adecă 500 de ani după moart ea întemeiatorului, cinismul devenise un fel de predicațiune morală,
însoțită în mod ostentativ dc barbă lungă, păr lung, haine neîngrijite ș.a.m.d.
De aci înainte cinismul înseamnă lipsă de pudoare pînă în ziua de astăzi; nimic mai mult,
nimic mai puțin.
Pe deplin corect a fost așadar d. general Mânu daca și-a mănținut espresia, pe deplin
potrivită și parlamentară, mai cu seamă fiind ilustrată cu exemple.
A propune Domnului un decret prin care se răsplătesc cu medalia Bene Merenti bat jocuri
îndreptate contra persoanei și a familiei sale e lipsită de pudoare, e cinism.
A însărcina cu siguranța capitalei și a persoanei Măriei Sale pe omul care-a proclamat
răsturnarea lui și republica din Ploiești e un act lipsit de pudoare, e cinism.
A striga pe toate ulițele că convenția cu Austria e,,cada vrui sîngerîndal României aruncat
la picioarele contelui Andrassy” și a iscăli apoi singur acea convenție și a deveni ministru
pentru a o aplica e un act de lipsă de pudoare, e cinism.
Dacă d-lor redactori ai „Românului” le convine mai bine esplicarea pe care și-o dau înșiși
ca mai potrivită, noi vom sta tot așa de puțin la ceartă cu dumnealor ca și cu calfele de
bărbierie de la „Renașterea”.
în fine d. Petre Grădișteanu a spus că ecuivalentul cuvîntului „cinic” c cuvîntul francez
canaUle.
Se înșală d-sa. Și un om cinstit poate fi cinic. Dar cînd întrunește cineva o exemplară
tărie de caracter și de convingeri, un talent oratoric (de klown) și curăție de moravuri, atunci
amîndouă cuvintele, deși nu s-apropie în sens lexical unul de altul, totuși sînt strîns unite
în unul și același nobil piept.
în orice caz, față'cu d. Grădișteanu nu se va întrebuința numai epitetul „cinic”.
O
Interesante din orice punct de vedere au fost dezbaterile Senatului asupra răspunsului
la mesajul tronului în zilele de 7 și 8 iunie.
Vom da pe rînd toate discursurile membrilor opoziției conservatoare, din cari toate au
strălucit prin farmecul adevărului și prin acea artă oratorică fără meșteșugire și panglicărie
care e proprie oamenilor onești și serioși.
în ședința de la 7 iunie au vorbit din partea opoziției dd. general Mânu, Strat și M. K.
Epureanu, din partea partidului guvernamental — d. P. Grădișteanu. în ședința de la 8 a vor-
bit dd. Dim. Ghica, generalul Florescu, Lascar Catargiu, iar din partea guvernamentalilor
iarăși d. P. Grădișteanu. La acest singur orator, demn, cum s-ar prinde, de parlamentele, dar și
mai mult încă de circurile Franciei și a Angliei, se reduce tăria logică și mai cu seamă cea
morală a partidului guvernului din Senat.
Există un biet om nenorocit aici în București pe care o soartă nemiloasă, hărăzindu-i un
cap de mărimea unei măciulii de mac și un trup închircit și ridicol, l-au zvîrlit totuși pe scîn-
durile scenei, ba încă i-au mai inspirat și nenorocita predilecție nu pentru farse de genul paia-
țelor, ci pentru tragedie înaltă, îneît vizitarea teatrului e totdauna primejduită de cătră acest
creștin.
Numele proverbial a acestui geniu ciudat în felul său e Crăcănel. Dacă se dă vro tragedie
și joacă și el vrun rol, publicul se prăpădește toată seara de rîs de interpretarea ciudată pe care
Crăcănel o dă rolului său tragic; daca se dă vro comedie, publicul plînge de interpretarea, vred-
nică de comizerațiune a rolelor sale comice.
Ei bine, Crăcănelul Parlamentului e d. Petre Grădișteanu. Pronunțînd cuvinte mari și
avînd o fizionomie nenorocită, care poartă sigiliul neșters a unei viclenii pronunțate, voind a
vorbi cu sentiment și căldură și nefiind capabil de aceasta, domnia sa se umflă în mod artifici-
al și, cu sofismele cele mai netrebnice, de cari ar rîde și copiii, cu întortocheri de cuvinte, cu
t ertipuri și cusururi subțiri de advocat, d-sa s-apropie de cestiuni mari și de espunerea liberă
și clară a spiritelor oneste. Ca să lumineze flăcările, orbitoare prin claritatea lor, d-sa aprinde
un chibrit și, ca să liniștească oceanul mînios, varsă un degetar cu untdelemn în el.
Dar se-nțelege că precum e guvernul așa și apărătorii lui sau mai bine zicînd unieul
lui apărător în Senat.
269
Dar să-l lăsăm în știrea Domnului. Nici ne-am preocupat vreodată de stoicismul ciudat
al acestui domn și nici avem dc gînd a ne preocupa de acuma-nainte.
❖
Ședința de ieri a Senatului s-a început printr-un discurs al principelui Dina. Ghica. Ca
și în alte rînduri principele au atras atenția asupra primejdiei situațiunii și au făcut un nou
apel ia înfrățire. D-sa a recunoscut că ministerul trebuie să rămîie la putere pentru a rezolva
sub proprie responsabilitate cumplita cestiune la care a dat naștere. Cestiunea e destul de
spinoasă ca să n-avem nevoie a ne irita unii pe alții, precum s-au întîmplat aceasta prin
manifestul electoral al partidului național-liberal, care aruncă acuzări de trădare asupra conser-
vatorilor. între subsemnătorii acelui manifest sînt 10—12 străini, încetățeniți de ieri-alaltăieri.
Numai astfel se poate esplica prevenirea în manifest a unor asemenea nedemne acuzări la a-
dresa celor mai vechi familii din Bomânia. în același manifest se vorbește și de Basarabia.
în ioc ea partidul guvernamental să se apere, ce face el? Aruncă acuzări și în această
cestiune asupra adversarilor politici, schimbînd rolurile.
Noroc — adaose principele — că poporul nostru e înțelept, căci rar se va găsi un popor
mai răbdător decît al nostru. Dar și răbdarea lui cată să fi avînd o margine.
Principele au încheiat cerînd guvernului un proiect de lege în cestiunea evreilor care,
numai de va fi posibil pentru Bomânia, d-sa îl va vota împreună, cu toată opoziția.
O
Dar la apelul de pace și înfrățire d. Stătescu a răspuns prin insinuațiuni și contiaaeuzări
care de care mai neadevărat țe], învinuind pe conservatori de introducerea evreilor în țară,
de voința de a le da drepturi, de complicitate la dărîmarea havrei, mai mult încă — de ucide-
rea cetățenilor. în privirea alegerilor a spus că cele făcute sub conservatori erau mai rele
decît cele făcute acum în perfectă legalitate.
Răspunsul d-lui general Florescu la acestea au fost scurt dar foarte cuprinzător.
Au avut loc în alegeri ilegalitățile cele mai monstruoase, cele mai culpabile ingerințe. Cit
despre alegerile cu bîta, ele sînt o invențiune a liberalilor, îndeosebi a unui om foarte aproape
de guvern (P. Grădișteanu). Cine nu-și aduce aminte de barba și de perii smulși ai bătrînu-
lui prinț Constantin Ghica cu ocazia mișcărilor electorale roșii? Liniștea materială, ordinea
care a domnit în alegeri a existat din cauză că cei cari fac dezordine erau ei inșii la putere.
Era să mor — zise generalul — fără să știu că partidul conservator e susceptibil de-a turbura
apa. De la dv. am trebuit s-o aflu aceasta. în realitate au fost ingerințe nespuse și candida-
turi oficiale; guvernul a făcut în orice colț al țării să lucească la ochii mizeriei și ai slăbi-
ciunii sau decretele domnești de numiri în funcțiune, sau teroarea destituirilor.
Băspunzînd la acuzările d-lui Stătescu privitoare la liniștirea tulburărilor de la 3 august,
generalul a zis că nu de acuzat, dar de deplîns este că a fost silit să întrebuințeze armata,
aceasta pentru că rămîne neclintit în credința juruită și pentru că tot d-nii roșii erau să
răstoarne atunci pe Vodă. Se miră însă în genere de cutezarea ce o au cei cari au pierdut
Basarabia, cei cari au pățit rușine la Arab-Tabia, cei cari n-au protestat cu nici un cuvînt
la Berlin contra art. 44 și au adus asupră-ne cestiunea evreilor, cum de mai pot acuza pe cine-
va. Vrednică de plîns este starea conștiinței publice, vrednice de plîns exemplele cari se dau
tinerilor de către tinerii miniștri. Acești domni prin purtarea lor au dat exemplul că nu prin
muncă, nu prin emulațiune, nu prin învățătură se poate ajunge ceva în astă țară, ci prin
lipsă de caracter. Alături cu d. Brătianu stau tinerii cari au numit convenția cu Austiia
cadavrul sîngerînd al Bomâniei aruncat la picioarele contelui Andrassy, și cari a doua zi,
ajungînd miniștri, nu numai au promulgat și iscălit convenția, dar s-au și umplut de cordoane
austriaco.
Iată exemplele de moralitate publică ce le dă tinerimea liberală.
❖
Pînă la publicarea dării de seamă stenografice a discursului d-lui Lascar Catargiu, foarte
însemnat prin atitudine și cuprins, dăm deocamdată în șirurile următoare un estras al acelui
discurs.
[10 iunie 1870]
270
[„OCUPAȚI CU STRINGEREA DE MATERIAL...”]
Ocupați cu strîngerea de material în cestiunea izraelită, și tratînd-o noi înșine cu toată
paza cuvenită, n-am avut de cîteva zile nici timpul material, nici spațiu destul în coloanele
noastre pentru alte întîmplări.
De atunci a venit știrea cumcă departe de continentul european și de patria sa, Franța.,
s-a stins în luptă nobila și cavalereasca inimă a lui Napoleon IV, al împăratului prin drept
divin și uman, și noi n-am găsit timp a-i consacra cîteva șiruri, ba nu-1 avem nici astăzi chiar.
A fost într-adevăr o tainică legătură între steaua Napoleonizilor și steaua statului latin de la
Dunăre — cu îngălbinirea uneia a îngălbinit și steaua nației românești pe cer. Dacă împăratul
Napoleon III n-ar fi avut nenoricirile care le-au avut în anul din urmă al domniei sale, nicio-
dată nu se punea în mișcare cestiunea orientală în modul în care s-a pus, niciodată nu cîști-
gau în Europa preponderanța acele puteri a căror înrîurire nu ne poate fi decît fatală.
Cît au pierdut naționalitățile cele slabe în genere, naționalitatea română îndeosebi prin
moartea ocrotitorului lor nu se poate prevedea încă cu siguranță. Destul că în trecut ca și
în prezent nu Franța, nu Italia ne-au susținut în conflictele noastre internaționale, ci Napoleon
în Franța, iar în Italia influința sa predominatoare. Concepînd el întîi ideea unei mai strinse
legături între popoarele latine, pentru a ținea cumpănă mulțimii reînviate a popoarelor germane
și slave, ne acoperise și pe noi, pe cît a trăit, cu umbra acestei idei înviitoare.
Atitudinea d-lui Waddington și a d-lui conte Delaunay în Congresul de la Berlin ne-au
dovedit că, cu sufletul marelui împărat deodată, s-au stins și ideile sale și că nu avem nici
un razim de așteptat de la Apusul latin al Europei. Avizați la noi înșine și lapropriele noastre
puteri, sfîșiați prin efectele unoi’ organizații premature și corumpătoare, cu capetele stricate
de o ideologic importată fără știrea vameșilor, guvernați în momentul de față — cel mai
periculos al existenței noastre — de ignoranță și de rea-credință, moartea lui Napoleon IV e
pentru noi îndoit de dureroasă. Nu doar că tînărul principe, urmînd calea croită de părintele
său, ar fi putut să ne dea vrun ajutor imediat, dar poate că — întorcîndu-se roata lumii după
cum din vechi obicinuește — principele, ajuns la înălțimea ce i se cuvenea, ar fi ajutat gene-
rației din Bomânia care creștea deodată cu el, de a lupta cu urmările greșelelor de azi.
Popoarele lesne uitătoare i-au înnegrit fără de judecată memoria, ingrații care îi încon-
jurau odată tronul părintelui său au aruncat fiere în inima nenorocitei mume — nici ocazia
asta nu putea trece fără ca o jurnalistică lipsită de demnitate și de sentiment să nu bîr-
fească contra celui abia săvîrșit din viață; noi, descoperind încă o dată vălul negru ce aco-
pere fața palidă, fină și brăzdată de suferințe a împărătescului tînăr, dorim sufletului său
repaosul ferice a celor buni !
[16 iunie 1879]
[„AFLĂM CĂ D. N. T. MOLDOVEANU
A FOST LIBERAT...”]
Aflăm căd. N.T. Aloldoveanu a fost liberat. Cine ar trebui să îi ia locul? Noi nu credem
că pașa din strada Armenească ar voi să schimbe palatul domniei sale cu altă chiliuță. Oricum
ar fi, liberarea d-lui Moldoveana ne-a surprins ieri. Azi însă, aflînd că un comisar rus a sosit
în București pentru a lua parte la cercetarea încurcatelor afaceri ale cinstitului Simion,
am preceput totul. Parchetul însă, ca să evite orice bănuială, a declarat că deocamdată nu e
caz de urmărire ! Bun ! Să așteptăm acum și vom mai vedea multe ! Bravo d-le Stătescu,
dragă-ți este Themis, dar mai drag portofoliul !
116 iunie 1879]
271
[„VECHEA IMPUTARE...”]
Vechea imputare pe care pururea ne-o făcea presa radicală e că nu credem în nație,
pe cînd dd. radicali s-au identificat atît de mult cu ea îneît partidul Mihălescu-Warszawsky
reprezintă, ca o cristalizațiune geometricește exactă, toate aspirațiunile și voințele nației.
Convingerea noastră intimă a fost însă eu totul contrarie. Am știut și știm că numai
partidul conservator reprezintă și poate reprezintă o țară agricolă ca a noastră în privirea
adevăratelor ei interese și că dd. radicali n-au alt rol decît de-a amăgi orașele cu fraze
ieftene și a esploata țara în socoteala lor. Mofturile cele subțiri, șurupurile advocățești, apoca-
liptica învățăturilor liberale-cosmopolite nația nu le pricepea, și fiindcă tot ce nu c priceput
exercită farmecul necunoscutului, de aceea capetele cu semicultură s-au luat cu droaia după
ele, căci ce era mai lesne și ce convenea mai mult deșertăciunii individuale a fiecăruia decît
de-a se crede învățat citind coloanele „Românului”, și de-a crede că recitind fraze de jurnal
ai ajuns a întrece prin civilizație pe statele cele mai vechi ale continentului european, pe
Franța, pe Anglia, pe Germania.
Dar iată că a venit în rîndul acesta o cestiune pe care nația o pricepe îndestul și ca prin
minune nația nu mai este cu dd. radicali, și așa e de departe de-a mai fi cu ei îneît fonda-
torii și glorificatorii gardei orășenești, adică dd. radicali, au trebuit să preceadă la dezarmarea
nației, să-i ia îndărăt puștile și cartușele ce i le încredințase și să-i zică : „Nație dragă, de
astă dată tu nu pricepi nimic, deci te oprim de a te amesteca cumva în mod simțitor în
daraverile noastre.”
Și cu toate acestea niciodată nația n-a avut mai multă dreptate și radicalii mai puțină,
niciodată pericolul unei dominațiuni străine sub forma ei cea mai scîrboasă n-a fost mai mare
decît tocmai astăzi.
Dacă toți evreii — străini și pămînteni — vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Mol-
dova nu mai are de trăit decît zece ani, Țara Românească treizeci poate. Se va începe atunci
acea luptă de exploatare fără de milă — atît de favorizată de Icgislațiunea liberală — care s-a
operat înainte de cîteva decenii în California între rasa spaniolă și cea anglosaxonă și care s-a
sfîrșit prin esterminarea pe calea economică a rasei spaniole. Domnia fanarioților a fost o epocă
de aur în comparație cu domnia de tină a evreilor și să nu uite nimeni că , evreii fiind clasă
de mijloc și legislațiunea liberală fiind esclusiv în favorul acestei clase, ei vor deveni aci stă-
pînii privilegiați și românul slugă la jidan.
Iar guvernul acestei țări merge atît de departe cu frica și cu nedestoinicia, dacă nu cu
trădarea, îneît pe români îi amenință cu soarta chedivuîuî din Egipet, detronat de puterile
europene; deși cazul se potrivește cu noi ca nuca în perete. Chedivul era dator cu bani, era
dator a avea miniștrii străini și a supune finanțele țărei sale controlului străinătăței. România
nu e datoare nimic evreilor decît doar cu o bună recoltă de cînipă și cu cîțiva țăruși, ciopliți
anume pentru membrii pămînteni ai Alianței izraelite.
Iar Europa însăși nici ne amenință, nici pretinde ceva în favorul evreilor. Ea a făcut din
cestiunea izraelită o cestiune de recunoaștere a independenței noastre. Dar, de va recunoaște-o
sau nu, pericolele internaționale ale existenței noastre naționale și de stat rămîn aceleași.
Nimic n-a ajutat neutralitatea garantată, nimic nu va ajuta independența recunoscută
dacă pericole într-adevar există. Sau e organul guvernului atît de naiv să crează că, prin admi-
terea la drepturi civile a o jumătate milion de vagabonzi, teritorul României devine sacrosanct
și, dacă nu s-ar putea mănține un stat apărat de badea Toader, se va putea mănține unul tră-
dat din capul locului de Ițic și de Leiba?
Așadar — cu sau fără evrei — pericolele internaționale există și soluțiunea largă a ces-
tiunii izraelite, propusă de Alianță și de redactorii „Românului” le-ar adăuga numai prin anemi-
zareaiși slăbirea elementului român, singurul în drept de a exista pe pămîntul nostru și singurul
apărător al lui.
Noi credem că dîndu-le evreilor putința de-a deveni români am fi făcut tot ce se poate
face. E o concesie mare aceasta, căci pretutindene în Europa evreii emancipați, amesteeîndu-se
în cultura țării, au falsificat-o și corupt-o, dar cultura în România e deja o semicultură atît de
coruptă și de radicală prin toate tendențele îneît o picătură de otravă mai mult nu va schimba-o.
Adevărata cultură națională merge ș-așa alături cu cultura generală și ea își va găsi temeliile
numai atunci cînd fiecare țăran va ști a citi și a scrie. Orașele cari în ’ locul sănătosului Anton
Pan citesc dramele nesănătoase ale Parisului ș-așa și-au pierdut tot rostul unei cult uri adevărate
și vor redeveni într-adevăr românești cînd vor începe a și reînvăța limba și obiceiurile de la
badea Toader.
272
în sfirșit să mai lămurim încă o chestiune. Se face vorbă multă de evrei pămînteni, a căror
existență o susțin mulți, între cari și d. dr. Bluntschli.
în realitate însă o seamă de evrei se pot declara pămînteni, deși nu există, căci nu există
evrei cari în familia lor să vorbească românește.
Legile prusiene pentru emanciparea evreilor au urmat aceeași cale. în principiu toți
evreii erau considerați ca străini, deși așezați de sute de ani în statele regelui Prusiei, și li s-a
recunoscut dreptul de cetățenie numai acelora cari știau scrie și citi limba germană și își purta
condicele de comerț, își făceau contractele și corespondența în această limbă. Iar restul era
considerat de străini, n-avea permisiunea de-a se așeza nici la țară nici în orașe, n-avea per-
misiunea de-a intra ca slugi, ucenici sau calfe, c-un cuvînt marea mulțime era amenințată cu
alungarea peste graniță și silită să emigreze.
Și-n Prusia au existat asemenea legi, fie generale, fie provinciale, pînă la 1869.
Nici Prusia așadar nu le-a dat evreilor decît posibilitatea de-a deveni germani și cetățeni,
nimic mai mult.
Dar chiar această posibilitate dată au fost și este combătută de mințile mai luminate.
învățatul profesor de drept și economie politică Robert de Mohi contestă că evreii ar fi
devenit într-adevăr germani și propune escluderea celor pămînteni chiar de la drepturile poli-
tice.
Dar se-nțelege că Prusia nu are nici pe d. C. A. Rosetti, nici pe d. Brătianu și de aceea
acolo ideea statului e puternică și esclude orice elemente putrede și venetice din mersul dezvol-
tării ei.
[19 iunie 1879]
[„CAMERELE DE REVIZUIRE...”]
Camerele de revizuire, după aproape o lună de la întrunirea lor, s-au gîndit în fine că erau
convocate pentru cestiunea revizuirei art. 7. Mar bine tîrziu decît niciodată. La ce au întrebuin-
țat aceste 25 zile Adunările radicale ? Puține la verificarea titlurilor, puține la discuțiunea adre-
sei, și restul s-au închinat unuia din sfinții roșii numit Pierde-vară. Nu pot acuza opozițiunea că-i
împiedică sau îi trăgănește. Nici o interpelațiune nu s-a făcut pînă astăzi, cu toate scanda-
lurile zilnice ale unei administrațiuni unice, credem, în Europa. La verificarea titlurilor, opozi-
țiunea, prin micul ei număr, a fost condamnată la un rol neînsemnat. în discuțiunea adresei i
s-a închis gura, după ce vreo doi-trei oratori din sînul ei au putut abia să se rostească în
zgomotul și miorlăiturile Bueștilor et Comp.
Tot așa s-a petrecut și cu discuțiunea cestiunii atît de importante a numirii unei comisiuni
în cestia izraelită. Opozițiunea, prin glasul d-lui Vernescu, stabili cu multă forță și cu mult
bun-simț că, dacă este vreo cestiune în care inițiativa aparține guvernului, este această reformă
atît de capitală, care este cea mai îngrijitoare pentru viitorul naționalității noastre din toate
cîte ne-au fost propuse sau impuse pînă astăzi. Totdeodată caracterul internațional pe care,
grație art. 44 din Tratatul de Berlin, această cestiune l-a căpătat impunea guvernului datoria
cea mai strictă de a se rosti cu lealitate și cu francheță față cu reprezentațiunea țărei. Nu așa
i s-a părut guvernului că trebuie să lucreze; a stăruit să se numească dc Cameră o comisiune,
în maioritate compusă de Stolojeni și Costinești, și dînsa, întrunită cu devotații guvernamen-
tali din Senat, are să propuie țărei soluțiunea acestei mari afaceri. Aci este un joc copilăresc.
Niminea, nici în puntul de vedere fizic, nici în puntul de vedere moral, nu se ascunde dindă-
rătul umbrei sale. Dificultatea pentru guvern este că nu poate obține cele două treimi pentru a
satisface ingajamentele ce, cu toate denegările sale nerușinate, le-a luat și față cu Alianța izrae-
lită și față cu cîteva guverne europene. Dar maioritatea o poseda în Cameră și în Senat, și nici
că se Lutea altminterea după alegeri săvîrșite prin asemenea mijloace. Oricine știe dar că nime-
nea n-a intrat în aceste comisiuni, fie din minoritate, decît prin voința sa. Ce purtare însă tre-
buia să ție minoritatea1?
Din momentul ce opoziția s-a pus pe singurul teren constituțional și logic, adică de a cere
guvernului să-și ridice masca și să spuie în fine țărei cum crede că această mare și națională
chestiune poate fi rezolvată fără a atinge interesele și drepturile ei, și totdodată împăcînd în mar-
ginile putincioase cerințele Tratatului de la Berlin, atitudinea sa era din cele mai simple: să
aștepte acest proiect de lege, fie ca guvernul să se hotărască a-1 propune direct ca guvern, fie ca,
prin tr-un tertip copilăresc, să-l propună sub vălul foarte subțire al unui proiect făcut de
amicii săi din Cameră și Senat.
Prin urmare opozițiunea n-avea nici un rol în ace! consiliu de familie roșu ce sc numește
comisiunea Camerei și a Senatului. Astfel totalitatea opozițiunii din Senat a'înțeles rolul său.
Așa nu numai n-a luat parte la vot, dar doi membri ai opozițiunei, dd. N. Boerescu și N.
Cretzulescu, aleși în acea comisiune, s-au grăbit a-și da demisiunea.
Astfel a lucrat și opozițiunea din Adunare, cu o singură escepțiune. Onor. d. P. Carp, ales
de majoritate în această comisiune fără concursul niciunuia din amicii săi politici, a crezut că
trebuie să ia parte la aceste lucrări.
Fără a osîndi in mod absolut această linie de purtare a onor. d. Carp, fără a contesta.,
cîtuși de puțin că dînsa a putut sări fie inspirată prin considerațiuni destul de puternice, cum
de exemplu necesitatea de a supraveghea mersul guvernului și al comisarilor săi în această afa-
cere, orișicum nu mai puțin stăruim a crede că d. P. Carp este în aceast ă afacere cu t otul izolat
și în contradicțiune chiar cu amicii săi politici cei mai apropiată : d-sa nu reprezintă decît ideile
sale personale, iar nu ale minorității Adunării. Această declarațiune era necesară. Cu bizanti-
nismul lor cunoscut, prea adeseaori roșii s-au servit de opinia izolată a unui membru din par-
tidul conservator pentru a-1 confunda cu întregul partid ia răspunderea acestor opiniuni cu to-
tul personale; și cu toate astea orice membru al partidului conservator cmc a crezut; că în cu-
tare cesfune trebuie să se despartă de majoritatea grupului său a avut totdauna lealitatea să
se rostească că lucrează în numele său personal. Dar aceasta nu a împiedicat pe onestul organ
al partidului roșu să facă să atîrne asupra întregului partid conservator răspunderea unor opinii
izolate. Pentru că dar de astă dată această tactică vicleană să nu aibă nici chiar un pre-
text de a se ivi, am crezut că trebuie să facem această declarațiune netedă.
Dricari ar fi opiniunile partidului conservator din Senat și Cameră asupra soluțiunii defi-
nitive a gravei cestiuni a art. 7, într-un punct el a fost unanim, în punctul procedurei consti-
tuționale, adecă de a cere ca guvernul să se conforme și Constituțiunii și uzului parlamentar din
toate țările, dîndu-și opinia sa motivată și aducînd sub responsabilitatea sa un proiect de lege
în cestiunea de față. A lua parte în comisiunea numită din îndemnul guvernului pentru a-1 scuti
(cel puțin așa crede el) de sarcina constituțională care-1 priveșt e numai pe dînsul este dară a
reveni în mod indirect asupra acestei opinii. Pentru a nu se da loc deci la asemenea interpre-
tațiuni, care ar aduce confuziune în spiritul public, sîntem autorizați a declara că partidul
conservator stăruiește în atitudinea care a luat-o de la început și că orice opinie sau demers
al vreunuia din membrii săi contrarii acestei atitudini nu pot lega decît pe acel membru, iar
nicidecum schimba sau ingaja politica întreagă a partidului.
[20 iunie 1879/
[„PUBLICĂM URMĂTOAREA EPISTOLĂ...”]
Publicăm următoarea epistolă ce primim de la amicul nostru d. P. Carp :
Domnule redactor,
în numărul de miercuri al ziarului „Timpul” inii faceți onoarea de-a vă ocupa de persoana mea spre a condamna
participarea mea la comisiunea mixtă, menită a da o dezlegare chestiunii evreiești, și vă grăbiți totodată de-a constata,
nu fără amărăciune, deplina mea izolare în mijlocul partidului conservator.
Mergeți chiar mai departe.
Dînd comisiunii numele de consiliu de familie roșu, aveți aerul de-a insinua că aș fi intrat și eu în sinul acestei patrio-
tice familii.
îmi veți permite o mică întîmpinare.
Am afirmat în diferite rînduri, și toți membrii partidului conservator au afirmat-o ca și mine, că chestiunea evre-
iască nu este o chestiune de partid.
Dacă aceste declarațiuni erau fățarnice, nu am nimic de zis, dacă Insă, precum o afirm, ele erau sincere, hotărîrile
fiecărui sint libere de orice legătură de partid.
Sub punctul de vedere deci al principiilor nu poate fi vorba de izolare, căci vă desfid să-mi arătați un program
comun, afară numai dacă propunerea făcută de cîțiva juni conservatori dimpreună cu cîțiva juni liberali de-a nu revizui
ari. 7 constituie programul opozițiunii. Pînă acum însă nu avem nici o probă despre aceasta.
Rămîne deci chestiunea de procedură constituțională, cum o numiți nu prea știm pentru ce.
274
Daca nu mă înșel, tara ne-a trimes să dezlegăm chestiunea evreiască, și a căuta în o chestiune de procedură un
motiv de abstențiunc este după mine a se gîndi prea mult la guvern și prea puțin la datoria ce avem cu toții în această tristă
împrejurare.
Am acuzat pe d. Brătianu că, prin lipsa lui de idei și de vroi nț ă, a compromis cu desăvîrșire soluțiunca acestei
chestiuni. Să fie oare aceasta un temei ca să arătăm la rîndul nostru o lipsă de vroință și de idei nu mai puțin culpabilă?
Am crezut că nu, și nu e vina mea dacă această credință a rămas izolată. Tot ce se poate zice este că pozițiunea
unui membru al minorității este mai grea, căci, neavînd informa ți uni le guvernului, voința lui poate să meargă pe căi rătă-
cite. Aș înțelege deci să criticați ideile mele, pentru aceasta veți binevoi însă a aștepta ca părerea mea emisă în comisiune
să iasă la lumină. Chiar rătăcite însă de ar Ii, răspunderea nu este a mea, ci a celor cari, avînd a zice ceva, nu au zis nimic și
care, puțind să lumineze țara, nu au vroit să o facă.
Atît aveam de zis și vă rog să-mi permiteți o ultimă observațiune.
Credeam că trecutul meu politic mă pune la adăpostul unor insinuați uni ca acele de care am vorbit mai sus. Se
vede că m-am înșelat. Fiind însă că ați iertat pe conservatorii de la Mazar Pașa, sper că va veni o vreme în care veți ierta
și pe conservatorul din consiliul de familie roșu.
Primiți, vă rog, încredințarea distinsei mele considerațiuni.
P. P. Carp
D. P. Carp s-a crezut atins prin reflecțiunile ce foaia noastră a publicat în privința atitu-
dinii sale în cestiunea izraelită. Cugetul nostru n-a fost de a osîndi sau critica această atitudine.
Știm foarte bine că orice opinii ar profesa un om ca d. P. Carp, ele nu proced decît din niște
sentimente onorabile șidinconvincțiuniadînci. însă acestcreflecțiuni ne-au fost impuse printr-un
caz de legitimă apărare. D. Carp este nu numai un membru înseninat din partidul conservator,
dar încă o persoană care în toate cestinnile se pune cu curaj înainte și nu suferă a rămînea
vrodată în umbră; astfel dar partidul conservator, dacă ar tăcea, i s-ar putea cu drept cuvînt
imputa de adversarii săi că opiniile sale în cestiunea izraelită au fost reprezentate de unul din
principalii săi membri, d. Carp. Asta nu este, și era și dreptul și datoria noastră, ca organ al par-
tidului conservator, a o constata.
Nici unul din cei optsprezece senatori care reprezintă partidul conservator în Senat sau din
cei douăzeci și doi deputați care îl reprezintă în Cameră nu a fost de părere ca să luăm deocam-
dată parte la comisiunea fără nume, neprevăzută nici de Constituțiune, nici de regulament,
care s-a substituit inițiativei guvernamentale și care în spiritul ministerului trebuia să-i serve
totdeodată de eco și de perdea adică să-i traducă în mod fidel adevărata voință și totdeodată să-i
a cop ere resp o nsa bilitatea.
Acesta cel puțin a fost calculul guvernului, deși pînă astăzi știm că nu a izbutit. Dorul
unui membru al opozițiunii, mai cu seamă al unui parlamentar corect ca d.P. Carp, care se ros-
tise cu atîta talent în contra acestei machiavelice combinațiuni, nu era dar de a o absolvi
prin prezența sa. Onor. d. Carp ne mai face o întrebare în epistola sa, întrebare care ni se
pare cam neînțeleasă. Ne întreabă dacă din cestiunea izraelită facem chestiune de partid. Daca
înțelege prin aceste cuvinte a face „chestiune de partid” a esploata o cestiune în interesul pur și
simplu al unor ambițiuni personale sau a unor interese de putere, nu numai din cestiunea izra-
elită dară din nici o cestiune nu facem cestiune de partid. Din partea d-sale, care cunoaște par-
tidul conservator din care face parte de atîta timp, întrebarea era zadarnică; trebuia s-o lase
coloanelor foilor loșii, unde era mai la locul său.
Dacă înțelege însă, ceea ce ne place a crede, prin această întrebare că partidul conser-
vator are alte opiniuni decît partidul roșu în rezolvarea cestiunei izraelite, aci-i răspundem curat
că da; este o deosebire între noi și partidul roșu. Dar între noi și toți membrii partidului roșu?
O știe d-1 Carp că nu. Știe că chiar în partidul radical mulți se vor separa de restul partidului
lor, acei cel puțin ce vor privi această cestiune dintr-un punct dc vedere mai înalt și mai larg
decît interesul de gașcă.
D. P. Carp ne mai face o întrebare. Care sînt opiniunile partidului conservator in această
cestiune?
Ne pare rău căi pînă acum onor, nostru amic n-a putut să-și formeze o convicțiune în aceas-
tă/ piivință. Opiniunile acestea au fost rostite în mod destul de clar pînă astăzi în presă prin
diferitele organe. însă, dacă este vorba de opiniile reprezentanților din Cameră și din Senat ai
partidului conservator, numărul lor nu este așa de însemnat îneît să poată ajunge la un rezultat
practic rostind o opiniune cu totul specială a grupului conservator.
Cu toate acestea, d-sa este în poziție a ști că în comisiunile parlamentare se propune o
soluție care nu-i convine guvernului și care cu toate acestea este un program stabilit de
conservatorii din Moldova în unire cu liberaiii-moderați, program la care a aderat, după cît
ni se afirmă, și fracțiunea, ba chiar mulți membri din partidul roșu. Dacă față cu tăcerea guver-
nului, adecă/ față cu exigenfe necunoscute, nu se poate stabili un program absolut — ceea ce
parc a ti în ochii d-salc o condiție indispensabilă pentru ca un partid să poată pretinde că are
275
idei și inițiativă — atunci desigur că vina acestei situațiuni nu este a partidului conservator,
carele tocmai prin procedura constituțională propusă aștepta să i se dea elementele necesare
pentru ca acel program , ă se poată formula cu toată exactitatea cuvenită.
într-un lucru deci au fost unanimi membrii partidului conservator, afară de d. P. Carp,
în modul de a proceda la rezolvarea cestiunii și în spiritul ce trebuia să dirigă lucrarea lor în
aceasta. Iată punctările ce s-au stabilit în comun acord : 1. A nu lua nici o parte într-o comi-
siune antiregulamentară și anticonstituțională; 2. A aștepta ca guvernul sau să prezinte un
proiect de lege sau să se rostească în mod serios asupra chipului cum (tinsul, guvern constituțional
și responsabil, crede că trebuie aplicat art. 44 al Tratatului de la Berlin ; 3. în urma acestor pre-
liminări indispensabile și cînd vom fi deplini luminați asupra cestiunii în toate puncturile de pri-
vire, a lua o rezoluțiune matură căutînd mai cu seamă a salva naționalitatea română de peri-
colele la care o ar espune o invaziune de elemente străine introduse în proporțiuni necumpătate
și într-un mod precipitat în corpul ei; și al 4-lea a nu face din aceasta o cestiune de esclusi-
vism politic și a primi pe acest tărîm, dară numai pe acest tărîm, concursul, nu numai al tuturor
grupurilor din opozițiune, dară și chiar al membrilor partidului de la putere, cari vor voi să se
unească cu noi, în fine chiar al guvernului dacă el se va ralia la aceste păreri.
Astfel partidul conservator a înțeles a nu face din cestia izraelită cestiune de partid, iar
nu intrînd în comisiuni neconstituționale și venind a mai adăoga o notă discordantă la haosul
de opiniuni ce purtarea fără demnitate și fără curaj a guvernului a lăsat să se producă în Adu-
nările de revizuire.
în treacăt vom vorbi și de propozițiunea d-lui Blaremberg. D. N. Blaremberg n-are,
credem, pretențiunea de a reprezintă partidul conservator și de aceea n-am crezut că trebuie
să declinăm responsabilitatea propunerii d-sale, pe care a iscălit-o vreo doi-trei membri ai par-
tidului conservator. Această propunere, deși este izbucnirea legitimă a unui nobil sentiment
de indignare în contra politicei mizerabile care ne-a condus a primi ordinile străinilor în cestiuni
cn totul interioare, totuși nu o credem practică în starea în care a ajuns cestiunea. Nu ne în-
doim însă că d. N. Blaremberg și subsemnatorii nu cred a avea mai multe șanse de izbîndă
și că au propus-o numai ca espresiunea unei nobile și legitime indignări ce trebuia să găsească
un glas în sînul unei Adunări române.
După înlăturarea ei, nu ne îndoim un moment că subsemnatorii se vor ralia la soluțiunea
ce partidul independent din Cameră o va crede mai națională și mai practică.
Terminînd, noi credem că onor. d. Carp, fără să sacrifice nimic din opiniunile sale perso-
nale, putea, cel puțin în privința proced rei, a nu se despărți cu zgomot de toți amicii săi per-
sonali și coreligionari politici.
Liber a fost să o facă, și iarăși am Li tăcut și aci; dar, cînd am văzut că adversarii noștri
co muni, și în presă și în Cameră, esploatează această tăcere și că un Dimancea ne strigă că mi-
noritatea este reprezintată în comisiune prin d. Carp și că d. Carp nu ia cuvîntul spre a se
ridica în contra acestei afirmări, a trebuit să vorbim; am făcut-o fără plăcere, dar fără șovăire.
[22 iunie 1879]
[„CU CÎT TREC UNA DUPĂ ALTA ZILELE...”]
Cu cît trec una după alta zilele, cu cît se prelungește fără nici un termen prevăzut sesiunea
estraordinară, cu atîta cestiunea revizuirii se încîlcește mai mult, cu atît neliniștea și
temerile cresc și cuprind toate mințile, cu atît mai mult toată lumea își pierde cumpătul și facul-
tatea chibzuirii. O stare de nervozitate acută domnește în toate cercurile. Judecata rece lipsește
de pretutindeni și mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească.
Trecem prin niște zile în adevăr foarte grele și trebuie în sfîrșit să ne dăm seama că
aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greșelilor și rătăcirilor noastre politice săvîrșite de
treizeci de ani încoace. De la mișcarea din 48 și pînă astăzi națiunea românească, pe tărîmul
politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiție, a răsturna orice autori-
tate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viața ei națională, și-n același timp a
276
adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte și pe
o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele interna-
ționale, în viața politică și intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot. Libertate fără margini
pentru orice individ, pentru toate necurățeniile ce s-ar scurge din cele patru colțuri ale lumii,
în România ca și-n America; fraternitate și egalitate între om și om; republici mari și mici
și prezidenți de republică pe toate ulițele și-n toate cafenelele, în România ea și-n America ; șire-
tenia, vicleșugul și cinismul-virtuți cetățenești; gheșeftul — scopul; și politica umanitară —
mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru
aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, și poate că așa de tîrziu încît
îl vedem în zadar.
Sîntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut
nimic nu se produce în adevăratul înțeles al cuvântului în țara aceasta decît pe tărîmul agri-
col ; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar și,
mulțumită nestatorniciei de temperatură ce domnește în valea dintre Carpați, Dunăre și
Marea Neagră, producția noastră atîrnă mai mult de la bunăvoința cerului, de la mila elemen-
telor lui. Două milioane și jumătate de țărani (cifră exagerată poate), populație în adevăr româ-
nească, lucrează pămîntul și dau singura producție reală în această țară, pe cîtă vreme restul
locuitorilor români, cei din orașe, tîrguri și tîrgușoare, populație amestecată din curcituri asimi-
late românilor, din străini neasimilați încă și din jidani neasimilați și neasimilabili, fac negustorie,
speculă, camătă, ocupă miile de funcții publice, trăiesc din gheșefturi și din politică.
Populația rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de tîrguri, n-are drept
hrană zilnică decît mămăligă cu oțet și cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă;
foarte rar, la zile mari, și nici chiar atunci în multe cazuri, se învrednicește să mănînce carne și
să bea vin; t răind sub un regim alimentar așa de mizerabil, țăranul a ajuns la un grad de
anemie și de slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui țăran român, om de la
țară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a um-
blat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp și de baltă, a putut constata că d-abia din
trei în trei case se găsește o familie care să aibă un copil, mult doi, și aceia slabi, galbeni,
ligniți și chinuiți de friguri permanente. Această populație, pe lîngă toate necazurile ei, mai
are unul ce pune vîrf la toate : administrația. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă munci-
torul de la țară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine știe ce păcate, în mîna acestei
administrații, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ștrengarii și necăpă-
țuiții de prin tîrguri. Această corporație liberală și umanitară nedreptățește, batjocorește și
jefoaie pe țăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporație al cărora numai
numele bagă în năbădăi sate întregi. Aceasta ca stare normală și constantă, fără să mai pomenim
că pe la soroace vine și cîte o împrejurare mai însemnată, ca de exemplu afacerea Mihălescu-
Warszawschy.
în același timp, în orașe mari și mici, liberalismul și umanitarismul ne priește foarte
bine : în numele libertății se face camătă fără margine; în numele egalității și fraternității des-
chidem brațele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societățile ipercivilizate
și, în numele națiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar și la mai
multe.
Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizații calpe, pre-
cipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate și luptă
lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în țară se numește politică. Acela ce cutează
a se revolta față cu această stare de lucruri, acela care îndrăznește să arate că formele poleite
învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase tre-
buie să se conjure și să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei țări este denunțat opiniei
publice de către negustorii de principii liberale umanitare ca barbar, ca antinațional, ca reacționai'.
Rezultatul unei asemenea viețe publice îl vedem astăzi: primejdia revizuirii art. 7 nu stă
atît în însăși cestiunea izraelită cît în starea în care ne aflăm cînd ni se pune această cestiune.
Cu multă greutate, cu destul chin, poate și este speranță că se va dezlega cestiunea evre-
ilor, și independența, deja destul de scump plătită, ne va fi recunoscută; va rămîne însă de
dezlegat o cestiune cu mult mai gravă și mai grăbitoare, cestiunea vieții noastre publice,
cestiunea dacă trebuie să urmăm calea pe care rătăcim de atîta vreme sau daca trebuie să
mai putem apuca pe calea cea adevărată.
Vom fi un stat independent; cum vom face uz de această independență, aceasta e cesti-
unea cea mare.
[23 iunie 1879J
277
[„DE CIND NAȚIA...”]
De cînd nația nu mai este cu roșii, dînd a înțelege aceasta prin deosebite acte care de
care mai semnificative, de atunci „Eomânul“ a devenit amenințător.
într-un număr amenință țara cu soarta chedivului din Egipet,’într-altul cu o lovitură de
stat; încît, dacă aceste amenințări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va
putea să esclame, nu fără mîndrie: Două lovituri de stat s-a făcut în România, una de Cuza
și Cogălniceanu pentru a împroprietări țăranii români, alta de roșii pentru împămîntenirea
ovreilor. Alăturarea pur și simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osînda roșilor în
istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porțile unei epoce cu mult mai triste, mai
umilitoare, mai scîrboase decît epoca fanarioților.
Ce însemnează aceste amenințări cu soarta chedivului și cu lovitura de stat ? Sînt
într-adevăr pericolele internaționale atît de mari încît țara, pentru’a exista, să aibă neapărat
nevoie de asemenea leacuri drastice?
Noi n-o credem sau cel puțin nu credem că asemenea pericole ar putea răsări din chesti-
unea evreilor. Am mai spus-o și în alt rînd că, dacă asemenea pericole există, ele există abs-
tracție făcînd de la evrei și că cestiunea aceasta ar fi cel mult pretextul, nicicînd cauza adevă-
rată a unui amestec din partea străinătăței; încît singur ul motiv serios care s-ar putea învoca în
favorul unei soluțiuni rele a cestiunii nu e înlăturarea pericolului, ci numai cîștigul ăe timp și
probabilitatea cumcă in acest timp constelațiunea politică generală s-ar fi schimbat în favorul
nostru. Dar, dacă acesta e motivul purtării guvernului, el ar trebui să-1 mărturisească, nu însă
să amenințe cu soarta chedivului sau cu lovitura de stat; și n-ar trebui numai sări mărturisească,
ci să vie totodată c-un proiect de lege care să fe espresia acestei situațiuni, căci guvernul știe
prea bine ceea ce noi toți știm, că țara nu voiește să dea nimic și, pentru ca ea să fie înduple-
cată a da ceva, trebuiesc a i se da cuvinte cu mult mai puternice decît cazul de mofluzie de la
Cairo. Căci mcrul în sine e foarte clar. Evreii sînt un pericol imediat, pipăit și văzut; ei formează
acea nenumărată populație cu desăvîrșire improductivă care trăiește din preeupețirea muncii
și sănătății românului, încît, dacă în mod absolut s-ar ridica stavilele de pînă acum, soarta
poporului nostru ar fi analoagă cu aceea a rasei spaniole din California : moartea prin mizerie
și anemie. Populația evreiască crește în pătrat, a noastră dă îndărăt; cea dentîi de la începutul
secolului și pîn-acuma a devenit de cincizeci de ori mai mare atît prin nașteri cît și prin imi-
grațiune; ei au început a se aș“"a prin locuri unde n-a călcat de secole picior de evreu,
prin Cîmpu-Lung și prin Tîrgul-J lui bunăoară, ei amenință a împînzi toată țara și a o pre-
face într-o altă Galiție, încît nun rul lor înspăimîntător vorbește de sine și nația are oricînd
înaintea ochilor pericolul întreg.
Nu este însă tot astfel cu pericolul internațional. Articolul 44 al Tratatului de la Berlin
a fost introdus fără voia unora din puteri și, dacă ele s-au unit, cauza e că într-un congres toate
hotărîrile se iau cu unanimitate, iar care din ele ar vota contra ar declara printr-aceasta că e
gata a-și susține cu arma părerea contrarie. Care însă din puterile europene ar fi plecată de a
sacrifica un singur soldat pentru evrei? Desigur că nici una. Prin urmare cu toată unitatea for-
mală de vederi în Congres, în sine vorbind lucrul nu este atît de limpede, nici puterile nu sînt
atît de unite în această cestiune așa-zisă umanitară. Noi mergem mai departe și susținem că
evreii nici nu sînt cauza măcar a introducerii art. 44. Ei sînt o unealtă în Tratatul de’ pace al
cărei mănunchi nu știm cine voiește să-l ție în mînă; ei sînt un pretext de amestec, creat în
favoarea nu știm cui. Mai mult încă : rolurile în Congres erau împărțite de mai nainte, ca și cele
ale actorilor, și ministrul de esterne al Franței a primit, ca toți ceilalți, să învețe pe de rost
cestiunea evreilor și cea grecească, numai pentru ca o putere mare precum e republica să nu
joace pe figurantul mut în reprezentația de gală. Nu e îndoială că improviziunile nu erau permise
defel, și o pildă de aceasta ne-a dat contele Delaunay, care propunea și soluțiunea cestiunii
evreilor, lucru la care prezidentul Congresului, principele Bismarck, s-a opus. ’
Mergem și mai departe. O notă colectivă a puterilor dacă ne-ar veni în cestiunea evreilor,
ea încă n-ar fi decît pro forma colectivă : instrucțiunile paralele verbale și confidențiale ar putea
fi cu totul altele.
Deci într-o asemenea rețea fină de acțiuni și contiaacțhmi desigur că poporul românesc
nu poate vedea un pericol imediat și pipăit și e lesne de înțeles de ce el nu voiește să dea
nimic.
Teama noastră nu este așadar nici cestiunea evreilor ca atare, nici exigențele mai mari sau
mai mici ale puterilor; teama noastră e că cestiunea este deja rezolvată gata de către guvernul
roșu și că actualele Adunări de revizuire au fost deschise cu neadevărul că cestiunea nu e de loc
angajată. Teamă ne e că cestiunea evreilor e tot așa de rău rezolvată gata precum era la vre-
278
mea ci convenția cu Itusia, trecerea peste Dunăre, cesiunea Basarabiei, pe cari Camerele n-au
avut decît tristul și umilitorul rol dc a Ic înregistra, făeînd multe fraze mari se-nțelege, dar cari
în sine nu mai însemnau nimica.
înțelesul acesta par a-1 avea amenințările organului guvernamental. Daca Adunările nu
vor înregistra și ratifica soluțiunea gata propusă prin escamotare de către cinstiții craci ai
roșiilor ca din proprie inițiativă, atunci ... atunci lovitura de stat.
Același sistem vicios se urmează necontenit. Guvernul face și apoi s-acopere cu responsabi-
litatea anonimă și ocultă a băieților din Adunări. „Sus băieți, jos băieți” și nația s-a pronunțat
în favorul evreilor, spre stupefacțiunea tutu or cari cunosc și pericolul ș: voința țării.
[24 iunie 1879]
[„«ROMANUL» SE PLINGE AMAR...”]
„Românul” se plmgo amar de nedreptat ea, pe care Parchetul o face d-lui Simeon Mihălescu
nepunid capăt instrucțiunii și invoam ajutcrul d-lui ministru de justiție, al președintelui cabi-
netului ete.
Această plîngere are aerul unei amenințări la adresa Parchetului.
Protestam contra unor asemenea nedemne apucături.
Cinei dă drept ziarului guvernamental de-a se amesteca în cercetări cari prin natura
lor cată, să rămîie secrete pînă ce magistratul se va fi convins că are în mîna iui rețeaua
întreagă a crimei - daca ea s-a comis?
Sau voiește „Românul” să se prefacă într-un copilaș atît de naiv încât să nu înțeleagă că
o afacere de milioane nu se poate pune în evidență în cîteva săptămîni de zile, mai ales cînd,
în cursul cercetărilor, obiectul acestora, d. Mihălescu, a continuat a sta ca director la Ministerul
de Interne și a avut putința de a încurca ce se putea descurca și de a turbura ce se putea lim-
pezi? Pentru noi rămânerea la post în curs de două luni a d-lui S. Mihălescu este indiciul cel
mai grav; iar al doilea indiciu e arestarea d-lui Moldoveanu tocmai în dricul afacerii. Prin
urmare suspiciunea e mai gravă decît oricând și așteptăm de la tinerii magistrați însărcinați cu
afacerea că, cu cea mai mare minuțiozitate și luîndu-și oricît timp le va părea necesar, vor
cerceta afacerea din fir în păr, ceea ce va contribui și mai mult spre liniștea și mîngîierea
d lui S. Mihălescu, dacă, e nevinovat.
D. Mihălescu ar t rebui să roage pe coreligionarii săi politici ca să nu-i compromită și să
nu-i îngreuieze poziția prin strigătele lor, căci publicul e în stare să-și zică că acestea toate
sînt ridicate anume spre a intimida justiția, și se știe că asemenea intimidări au adesea tocmai
efectul contrariu, de a încuraja pe magistrat și de a întări în el suspiciunea cînd cauza a [fost]
apărată într-un mod atît de meschin.
[24 iunie 1879]
[„O LUNĂ DE ZILE A TRECUT...”]
O lună de zile a trecut de la deschiderea Camerelor chemate a revizui Constituția, spre a
o pune în acord cu cerințele art. 44 al Tratatului de la Berlin, primit, fără nici o competență,
în principiu, de către guvern și Camerele lui dizolvate. Adunările de revizuire și-au verificat ti-
tlurile și întâia lucrare la care au procedat după constituirea lor în regulă a fost răspunsul la
adresa tronului. O cestiune importantă s-a ridicat cu ocazia dezbaterii asupra acelui răspuns,
cestiunea adică daca guvernul este sau nu dator a veni cu o propunere, cu un proiect asupra
modificării art. 7 sau daca Adunările trebuiesc să facă acea propunere din propria lor inițiativă.
Cu toate stăruințele minorităților din amîndouă Adunările, guvernul a refuzat cu încăpățînare
20-c. 832
279
de a veni cu o propunere, ceva mai mult, a declarat ca, în cestiunea evreilor el nu are absolut
nici o părere, n-a prejudecat nimic, n-a legat întru nimic țara la vreo soluție oarecare, și că
Adunările sînt libere a dezlega cestiunea cum vor crede mai bine.
înainte de deschiderea Camerelor și pînă la dezbaterea asupra răspunsului la mesaj între-
barea era aceasta: guvernul luat-a vreun angajament față cu Europa sau cu Alianța izra-
elită în privința art. 7 ? Nu se găsea aproape nimeni care să răspundă negativ la această între-
bare, și sentimentul general al țării era că guvernul luase niște angajamente, atît numai că în
privința acestor angajamente unii aveau temeri mai mari, alții mai mici. Veni apoi dezbate-
rea asupra răspunsului la mesaj : abținerea guvernului de la’ orice propunere, declarațiile lui
categorice că țara nu este legată întru nimic și că dînsa poate să propună și să hotărască’ orice-i
va plăcea pentru mdment liniștiră oarecum temerile generale. Guvernul nu avea în Camere
cele două treimi trebuitoare pentru un vot de revizuire, așadar, deși propunerea din inițiativă
parlamentară trebuia să vie din partea majorităților sale drept credincioase, dacă ea nu era
conformă intereselor generale, nu putea trece. Daca, prin urmare, guvernul lăsa soarta dezle-
gării cestiunii la bunul plac al Camerelor, fără ca să se amestece direct în afacere, dînsul nu
putea avea angajamente luate în afară și tertipul spălării de răspundere nu-1 întrebuința decît
pentru a nu-și lega poziția ministerială de soarta problematică a unei oarecare soluțiuni. Astfel
judeca publicul după întîia impresie; cele advenite însă în urmă erau menite a ne dovedi eă
lucrul stătea cu totul altfel.
Camerele își aleseră cîte o comisie care să elaboreze un proiect de modificare a art. 7. în
sînul acestor comisiuni s-a dezbătut îndelung și în fine comisia Camerii și-a redactat raportul,
pe lîngă care a alăturat și un proiect pentru înlocuirea art. 7. în comisia Camerii, la redactarea
proiectului s-a petrecut niște scene foart e interesante. Prezidentul Consiliului, d. I. C. Brătianu,
a intervenit de mai multe ori în lucrarea comisiei, a făcut cîteva t irade patriotice, a arătat că
țara e în primejdie mare și, cu tonul cel mai desperat, a conjurat majoritatea să adopteze pro-
punerea d-lui Costinescu pentru salvarea patriei prin împămîntenirea unei mase de evrei îm-
părțită pe categorii. Maioritatea comisiei a refuzat, și-a urmat lucrarea și a hotărât să-și citească
raportul în ședință publică înaintea Adunării. Prezidentul Consiliului, în fața neizbîndei încer-
cate în sinul comisiunii, a cerut ca Adunarea să țină ședință secretă. Ședința secretă sau intimă
a fost foarte furtunoasă : d. I. C. Brătianu a repetat tiradele patriotice pe care le cântase comi-
siei, însoțindu-le de astă dată cu lacrămi fierbinți; a spus că țara e amenințată de o primejdie
de moarte în cazul cînd nu se va da împămîntenirea cum o cere d. Costinescu și că guvernul
va fi silit să se retragă daca comisia va stărui în hotărîrea ei. Mai mulți deput ați au cerut d-lui
prim-ministru să arate care anume este primejdia ce ne amenință, căci 6 simplă afirmare a d-lui
I. C. Brătianu, neîntemeiată pe dovezi, nu mai plătește astăzi nimic; prezidentul Consiliului
neputînd aduce nici o dovadă, comisia a rămas să-și citească raportul în ședința de sîmbătă,
cînd l-a și citit. Dăm mai la vale acest raport în întregul lui, împreună cu toate anexele.
în același timp cînd în comisia Camerii sc petreceau cele arătate mai sus, „Românul”,
care a declarat de cu vreme că împărtășește în cestiunea evreilor părerea redactorului său
d. Costinescu, povățuia țara să fie cu minte și să adopte soluția patronilor săi, amenințând-o în caz
contrariu cu toate relele închipuite și neînchipuite, cu soarta chedivului, cu lovitura de stat, cu
„însîngerarea țării” ș.c.l. Povețile și amenințările gazetei personale a dd-lor Brătianu și Rosetti
au avut din partea țării răsunetul și primirea pe care le meritau. Presa și publicul au fost una-
nime în această privință: amenințarea cu soarta chedivului e nerușinată, cea cu lovitura de
stat ridiculă, cea cu „însîngerarea țării” nebunească — pentru a judeca astfel nu-i trebuie
cuiva decît simțul comun. A compara starea unei țări de sine stătătoare, oricât de nenorocită
ar fi din cauza unei politice rătăcite, dar vitează și onestă în relațiile ei exterioare, cu o pro-
vincie turcească care a disperat lumea prin neonestitatea și neplata datoriilor sale, încât a ajuns
să i se impună un minister internațional; a compara pe domnitorul onest, leal și bravai Țării
Românești cu chedivul mufluz al Egiptului este în adevăr o mișelie, o nerușinare, mai ales cînd
acel ce face această comparare infamă este organul personal al primului-ministru și al prezi-
dentului Camerii, cari poate că au cea mai mare parte de răspundere pentru starea unde a
ajuns azi țara. A doua amenințare, cea cu lovitura de stat, a făcut o impresie mai puțin peni-
bilă. Lovitură de stat? Cu ce? Cu plebiscit sau cu năbușirea țării prin puterea armată? Sau
poate, cine știe, va fi trecînd prin capul „patrioților” de la putere să facă lovitura de stat
cu oștire străină ? Este ridicul a crede măcar un moment că pentru darea drepturilor la evrei
s-ar putea face o lovitură de stat cu plebiscit; e o nebunie a crede că pentru un așa scop s-ar
putea întrebuința puterea armată a țării sau că un stat vecin ar avea atît dc puțină minte și
destule puteri disponibile pentru a le împrumuta d-lui Brătianu de dragostea evreilor. Cît
pentru a treia amenințare, cu „însîngerarea țării”, ea este asemenea o nebunie. în orice țară
din lume se pot găsi o mînă de descreierați cari, fiind din niște nenorocite împrejurări ajunși
la cîrma țării și nesocotind nici dreptul, nici sentiment ul național, nici rezultatele călcării aces-
280
tora, să s-apuce a da promisiuni anticipate și a se lega ca clin partea țării într-o cestiune in-
ternațională ; țara însă nefiind datoare să primească, întru cît o privește, decît ceea ce e legal,
poate respinge îndeplinirea acelor promisii sau legăminte date fără’competență și, cînd din
această respingere foarte legitimă ar fi să rezulte vreo mare dificultate, vreo primejdie interna.-
țională pentru dînsa, ea are un mijloc sigur de a aplana dificultatea și a conjura primejdia;
însîngerarea țării venind din afară cu care ne amenință foaia ministerială o poate țara înlătura
foarte ușor prin o procedare sumară față cu cei ce, fără nici un drept, au dat în numele nați-
unii ceea ce știau bine că națiunea nu voiește a da odată cu capul. O repede spălare a necu-
rățeniilor în familie, și țara se poate prezenta iarăși curată în fața lumii.
Atît stăruințele primului-ministru în comisie și în ședințele secrete ale Camerii, cît și
povețele, și amenințările „Românului” au tins a face să se adopte propunerea împămînteni-
rii unei mase de evrei împărțită pe categorii. Și d. LC. Brătianu și foaia d-sale au mers cu
pornirea lor, după cum văzurăm, pînă la uitarea de sine. Din toate acestea ce rezultă prin
urmare? Luat-a sau nu guvernul angajamente în cestiunea evreilor? Nu mai încape îndoială,
e mai mult decît sigur că da. Să vedem însă față cu cine le-a luat? Față cu Europa nu se
putea lua angajamente decît asupra principiului că „religia nu mai poate fi o piedecă” ș.c.l.,
principiu înscris în art. 44 al Tractatului de la Berlin. Frin urmare, dacă guvernul n-a luat
angajamente decît; numai față cu Europa, pentru ce se ridică din toate puterile în contra pro-
iectului maiorității comisiei, care dă deplină satisfacere principiului din art. 44 al Tractatului?
Pentru ce guvernul nu se mulțumește cu admiterea principiului ? Pentru ce dînsul — care la înce-
putul sesiunii a refuzat, cu încăpățînarea cea mai îndărătnică, a veni cu o propunere în ces-
tiune, a-și da măcar o părere, declarînd că nu el, ci țara este chemată a dezlega cestiunea
cum ea va crede mai bine — astăzi stăruiește cu vaiete și cu disperare pentru a face să dea
națiunea mai mult decît; cere litera Tratatului?
în o ședință intimă a Camerei d. LC. Brătianu, amenințînd pe deputați cu primejdie din
partea Europei și fiind întrebat care este anume acea primejdie, d-sa a răspuns că așteaptă
pe azi, pe mîine o notă colectivă a puterilor prin care să ni se impună o soluțiune ă la
d. Costinescu. A trecut o săpthmînă la mijloc și acea notă grozavă n-a mai sosit. Se afirmă că nota
colectivă ar fi numai o dulce speranță a guvernului, menită a nu se putea realiza, deoarece
Europa nu poate face colectiv pasul greșit de a ne impune o anume soluțiune înainte de a da
noi una și mai ales cînd Camera este în ajun de a da satisfacere principiului din art. 44 al
Tratatului. Odată admis principiul în dreptul nostru public, Europa nu se mai poate amesteca
în modul aplicării lui, aceasta fiind o cestiune de drept privat. Așadar se naște întrebarea:
guvernul stăruie să dăm evreilor mai mult de cît pretind puterile prin Tractatul de la
Berlin, care să fie cauza? Față cu cine a luat dînsul un angajament pentru a da mai mult
decît putea Europa să-i fi pretins? Răspunsul este numai unul: angajamentul s-a luat față cu
acea putere internațională care a făcut să se înscrie în Tratat pe socoteala noastră art. 44,
față cu Alianța izraelită. Lucrul c lămurit, așa de lămurit încît foarte puțini mai sînt aceia,
atît în sîunl națiunii, cit și în Camere, care să nu fie pe deplin convinși de aceasta.
Din norocire pentru țară e speranță că angajamentul luat de guvern pentru împămînte-
nirea unei mase de evrei împărțită pe categorii nu se va putea îndeplini. Camerele de revi-
zuire nu vor ratifica învoiala făcută între guvernul „patriotic și național” al d-lui Brătianu și
Alianța izraelită universală.
[26 iunie 1879]
[„MAREA MAJORITATE...”]
Marea majoritate, aproape unanimitatea românilor — zice organul oficios al guvernului—
nu-și dă încă seamă de mărimea pericolului în care și-ar pune țara dacă ar lua cam peste
picior' Tratatul din Berlin, adecă hotărîrea celor șapte mari puteri, întărită de voința de fier
a d-lui de Bismark.
A lua peste picior Tratatul din Berlin 1 Dar cine-1 ia peste picior? Am călcat sau călcăm
noi Tratatul neîndeplinind art. 44 tale quale ? Spune Tratatul undeva că acea dispoziție e absolut
obligatorie pentru noi precum a fost pentru Turcia, este el o îndatorire ce ni se impune sub
orice împrejurări? Nu.
281
Tratatul zice : „Liberă silit eu Europa de-a-ți recunoaște sau nu independența; ți-o recu-
nosc dacă admiți art. 44, nu ți-o recunosc dacă nu-1 admiți”.
Unde vede „Românul” obligațiunea absolută de-a îndeplini art. 44 numaidecît și oricum
ar propune-o guvernul?
Neadmițînd art. 44, rămînem în poziția. în care am fost înaintea războiului, adecă vasali
nominali ai Porții, cu deosebirea numai că Poarta însăși nu ne-a pus deloc această condiție,
că ea ne-a recunoscut independenți din capul locului, îneît ara răminea vasalii unei Puteri care
s-a lepădat de vasalitatea noastră prin două tratate consecutive, prin cel de la San-Stefano
și prin cel de la Berlin.
Poziția noastră ar fi așadar o independență reală, fără atîrnarc de nimenea, nerecunoscută
însă de o parte dintre puteri. Acestea toate fără ca noi să fi călcat 'Tratatul de la Berlin, căci,
neprimind un beneficiu ce ni se acordă sub o condiție ce ni se cere, nu poate zice nimeni că
am fi călcat noi Tratatul, abstracție făcînd de la împrejurarea că nici îl putem călca, de vreme
ce, nefiind nici făcut, nici iscălit de noi, el nu poate coprinde nici îndatoriri, nici drepturi ale
noastre proprii.
Astfel stă dar cestiunea din punct de vedere curat rațional și, daca nu e altă primejdie
decît ca independența noastră reală să nu fie recunoscută numaidecît, atunci ea mi e atît de
mare pentru ca „Românul” să aibă dreptul a amenința cu lovirea de stat, cu soarta chedivului,
ba cu a Poloniei chiar. Sîntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obliga-
țiunea aceasta, ca chedivul datoria sa publică? Deloc. Nu sîntem datori numănui nimic și to-
tul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi fiind și unii și alții de a voi
sau de a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie
de-a adăoga că independența este un fapt care există, recunoscut sau nerecunoscut fiind. în
alte timpuri independența și recunoașterea regalității legitime atîrna de confirmarea papei;
asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca alari și de a fi într-adevăr independenți
și fără binecuvîntarea specială a Santității Sale.
Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind c în favorul nostru, totuși puterile - căl-
cînd ele înșile Tractatul de la Berlin - ar voi a exige numaidecît admit erea art. 44.
Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevă-
rată a ei.
Dacă acuma e cea mărturisită de art. 44, adecă pur umanitară, at unci n-avem a ne teme
de nimic. Nu ni se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză, pur umani-
tară să fi adus vrun amestec, vro ingerință din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se
deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunoscute, sînt cu totul altele și
n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mînică. Cerneală, și hîrtie s-au înt rebuințat într-
adevăr multă, pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sînge nici o picătură, măcar. în
fine, daca e vorba de umanitarism, atunci poporul acela care întra-adevăr are nevoie de-o
tratare umană este poporul nostru propriu, esploatat, nu neamul exploatator al evreilor, îneît
chiar din acest punct de vedere restricțiunile noastre sînt într-adevăr umane, iar art. 44 neu-
man. Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lîngă mulțimea nenumărată,
a evreilor cari nu merită drepturi, se loveau și acele cîteva mii cari le merită și aceast ă injus-
tiție sîntem oricînd gata de-a [o] recunoaște și de-a o drege, dînd deplină satisfacere exigenței
umanitare. Și aceasta vom face-o de-ar exista art. 44 sau n-ar exista, adecă independent de
orice amestec al străinătății. Daca Europa nu e mulțumită, numai cu atâta, bine, daca este, și
mai bine. Mai mult decît posibilitatea pentru evrei de-a deveni români nu putem da, oricare
ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.
Lucrul s-ar schimba însă atunci cînd cestiunea umanitară n-ar fi decît pretextul cerințelor
puterilor, iar cauza adevărată ar fi cea materială, a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar
admițând art. 44, adică înlăturând pretextul, am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămîne
tot în cazul fabulei despre lup și miel, adică, tot noi la vale și tot noi am turbura apa. Pretexte
se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci’ pretextele bune pentru cauze rele
sînt foarte ieftene în lumea aceasta.
întoreîndu-ne la vorba noastră, spusă, în mai multe rânduri, repetăm : „Daca pericol
există, el există abstracție făcînd de cestiunea evreilor”.
Iar daca el nu există și daca cele șapte puteri mari și voința dc fier a d-lui de Bismark
n-au alt scop decît cel umanitar, decît cel de a vedea că evreii nu sînt îngrădiți pentru cauze
religioase, atunci dovezi despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișieînd.
După ce „Românul” recunoaște însuși că majoritatea, aproape unanimitatea poporului
nostru nu-și dă seamă de pericolele fictive ce le inventează guvernul pentru a-1 speria, noi nu
mai avem multe de zis. Pentru noi e de ajuns daca aproape unanimitatea poporului nu împăr-
tășește spaimele organului oficios, și e și natural că nu le împărtășește, căci e un popor viteaz,
drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâștiga chiar vechea și admirabila lui calitate
282
de a judeca toate lucrurile cu sînge rece și de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice
pentru acest bun-simț, intr-adevăr superior, sînt multe : evlavios fără a fi bigot, poporul româ-
nesc, cel mai numeros în Orientul Europei, nu a produs un singur sflnt din mijlocul lui; și
drept, fără finețe juristice, el s-a judecat fără cod civil și penal 500 de ani aproape. Reîntoar-
cerea la acele calități ale strămoșilor, la vitejie, dreptate și cuminție, va fi începutul unei epoce
de adevărată regenerare și numai atunci cînd cineva nu va fi numit bun sau rău după cum
e alb sau roșu, ci abstracție făcînd de la opiniile lui politice, numai atunci cînd vom fi drepți
față cu noi înșine și nu ne vom. sl'îșia pentru vorbe scrise pe hîrtie de autori străini în țară
străină, pentru alte popoare și alte împrejurări, atunci cînd vorba adevărată va găsi ureche’ as-
cultătoare vom începe a ne respecta intre noi și a fi uniți.
Ministerial, în neunire de astă dată cu maioritatea, ba aproape unanimitatea românilor, va
pune, zice „Românul”, cestiunea ministerială.
Dacă va pune-o, bine va face, căci sperăm că va face loc unui cabinet într-adevăr respon-
sabil, care să. se pună, el însuși cu propriul lui curaj în fața Europei, nu ca d. Brătianu care,
din nefericire, se dă. îndărătul Camerelor și lasă săgețile să curgă asupra pieptului deschis al
țârei. Ceea ce dorim din adîmad inimei e ca viitorul cabinet, oricari ar fi ideile lui asupra mar-
ginilor libertăților publice, să fie compus din oameni cu desăvârșire integri, cu caracter stator-
nic și cu mai multă iubire de țară decît de sine. Dn cabinet leal va găsi oricînd concursul leal
a tuturor partidelor.
[27 iunie 1879]
[„DACA APARENȚELE NU AMĂGESC...”]
Daca, aparențele nu amăgesc, proiectul de soluțiune patronat de guvern nu numai că nu
va avea două treimi, dar nici măcar majoritatea simplă in Adunare. Patru secții ale Camerii
s au pronunțat pîn-acuma. pentru proiectul prezentat dc opoziție, două pentru proiectul guver-
nului, iar votul uneia sc va da astăzi.
Sătul dc a mai face recriminări, repetăm numai pe cea principală, pe care am făcut-o în
atîtea rînduri; lipsa de curaj și de opinii a guvernului, care pîn-acuma s-a acoperit totdauna
cu responsabilitatea anonimă a Camerelor în loc de-a o lua singur pe mînecă. Tot astfel a
urmat în cestiunea evreilor. în loc de-a spune de mai nainte ce are de gînd să facă, pe ce
cale dorește rezolvarea, cari sînt exigențele puterilor, în loc de a veni c-un proiect de lege cu
care să stea sau să cază, guvernul pune Camerele, deci reprezentațiunea țării, înainte și-i spune :
„Tratează tu cu Europa 1”
De aceea partidul conservator în Senat și în Cameră s-a rostit contra acestei proceduri
fricoase, care putea, care poate să compromită fondul cestiunii. Daca ministeriul formula un
proiect și daca acesta, trecea, atunci compromisul ntre interesele noastre și Tratatul din
Berlin ar fi fost aflat și era bine. Daca proiectul cădea — ceea ce e mai verisimil — el cădea pe
cale negativă, lăsînd minele libere atît Camerelor cît și unui nou guvern, oricare ar fi fost acela,
de-a face ce i se va părea mai de cuviință și mai practic. E foarte clar că, avînd fiecare res-
ponsabilitatea lui bine definită, un proiect neadmis dc țară cădea împreună cu guvernul actual,
iar țara p ecum și succesorii guvernului actual rămîneau degagiați din nou și liberi a reîncepe
tratările din capul locului.
Dar azi, presupunînd că guvernul cade, în fața cui rămîne țara cu voturi.e ci date în mod
pozitiv? în fața Europei. Guvernul care ar lua locul cabinetului Brătianu ar sta cu minele le-
gate prinfr-un vot pozitiv al Camerelor și, în caz de estremă necesitate, Camerele ar trebui
să revie asupra unui vot pozitiv, dat în toată forma, să se supună ele împreună cu țara unei
umiliri, să treacă sub jugul caudin. Foile adversarilor noștri vor simți din tonul ce ținem că
nu sîntem de loc dispuși de a face recriminări și, dacă totuși începem cu recriminarea de căpe-
tenie, cauza c pentru a arăta că partidul conservator și astă dată s-a purtat pe deplin corect
cînd a susținut o procedură strict, constituțională, cînd a cerut un proiect din partea guver-
nului, pentru a-1 admite, a l modifica sau a-1 respinge. Acuma se va vedea de ce importanță
era cestiunea de procedură, constituțională și de ce partidul conservator a trebuit să țină la ea
pentru a ține pieptul țării acoperit de cătră avangarda guvernului.
A mai fost o cestiune în care cabinetul Brătianu a urmat aceeași cale greșită, punînd
pieptul țării înainte în loc de a lucra din proprie inițiativă și pe proprie răspundere: cesti-
283
unea Basarabiei. Nu negăm că păhar mai amar decît acesta nici Mântuitorul pe muntele Măsli-
nilor n-a avut să-l beie, dar părerea noastră este că, odată guvernanții noștri văzînd că Basa-
rabia va fi în orice caz pierdută și că nu vor avea pe nimenea în Congres pentru a-i susținea,
trebuiau să-l bcie, trebuiau să primească marile foloase materiale propuse de puternica, prea
puternica noastră vecină, pentru ca în cestiunea art. 44 să aibă un sprijin măcar, un sprijin
cu atît mai sigur cu cît acel articol al Tratatului era îndreptat și contra Rusiei. E drept c-ar fi
pierdut toată popularitatea și că în alegeri ar fi căzut definitiv, dar ce ar fi însemnat această
pierdere ca partid pe lîngă pavăza care ar fi creat-o contra art. 44?
Tocmai din contra a urmat însă. Iar a pus Adunările înainte, a făcut pe opoziție să
crează că cine știe de ce sprijin se bucură în străinătate și a-ncheiat-o apoi cu rușinea umilirii
Corpurilor legiuitoare și a țării întregi. în loc ca șapte persoane să treacă sub jugul caudin, a
trecut țara sub el.
Opoziția, văzînd tonul sumeț al organelor guvernamentale, a contribuit a crea acelaș
curent, crezînd că cine știe de ce sprijin puternic se bucmă dumnealor în străinătate; în
zadar un ministru plenipotențiar al unui stat cu desăvîrșire amic ne-a scris din Berlin că
Basarabia c pierdută, să nu fim copii, să căutăm a trage cel puțin foloasele cele mai multe
posibile din această pierdere; noi am stăruit a crede că amicul nostru n-avea dreptate, că
fusese amăgit și că guvernul nostru trebuia să fie foarte tare în afară cînd vedeam tonul semeț
și insultător al organelor lui. Am tăcut deci, i-am dat spornic ajutor în scuzai în care părea a-î
voi guvernul, am comis greșala de-a crede pe d. Brătianu și organele sale.
Cine nu-și aduce aminte ce calificațiuni nu ne-am atras cu acea ocazie? Pe cînd armatele
erau pe cîmpul de război, am spus deja : „Luați seama, rușii vor Basarabia”. Am fost numiți
calomniatori ai împăratului pe de o parte, ai guvernului nostru pe de alta, pînă ce în sfîrșit
s-a văzut cine a avut dreptate.
Dacă guvernul ar fi fost leal în cestiunea actuală, ar fi avut concursul nostru leal. Parti-
dul brătienist ar fi trebuit să se convingă de mult că în toate Gestiunile am fost de bună-cre-
dință, că tonul organului nostru n-a fost nicicînd acela de a căuta popularitate și că-n orice ces-
tiune națională am fost în realitate alături cu el și numai în aparență contra lui, cu toată
înverșunata ură cu care căpeteniile partidului nostru au fost tratate’de diferiții Patărlăgeni
ai Camerelor. Am crezut într-un rind tăria închipuită a dd. Ihătianu-Bosetti/dee-ni-se voie
acum a nu mai crede pericolele închipuite de iest timp, asupra cărora vom reveni mai jos.
❖
Articolelor de speriiciune ale „Românului” nu li se poate nega meritul de a merge
crescendo.
întîi chedivul, apoi lovirea de stat, în fine intervențiunea.
Pentru a ilustra pericolul intervențiunii „Românul” reproduce o parte din strălucitul
intr-adevăr discurs al d-lui T. Maiorescu din ședința de la 30 septemvrie 1878. Culminațiunea
pasajului citat de „Românul” e următoarea :
D. Maiorescu. Eu vă întreb : care va fi pozițiunca noastră dacă nu vom primi Tratatul de la Berlin? Ei ! d-lor,
am văzut că Rusia s-a grăbit dc a numi la noi un miiiistru-rcșcdintc, deși nu ne-a făcut onoarea a numi un ministru-
plenipotențiar ; nu putem totuși, desigur, decît a fi recunoscători guvernului imperial rus pentru această bună-voință
ce s-a grăbit a ne arăta. Am auzit chiar că și guvernul austro-ungar a numit la noi un niinistru-plempotcnțiar. E curios
lucrul acesta, c curios de a vedea graba cu care cele două puteri vecine numesc miniștri-reședinți in țara noastră, fără
să aștept să vază dacă noi escculăm Tratatul din Berlin sau nu ; și cum puterile mai îndepărtate, care și ele sînt scutul
nostru și poate apărătorii mai firești ai noștri, Italia, Franța, Englitera, Germania, după cum am aflat, refuză de a ne
recunoaște independința piuă ce nu vom csceula in. întregul său tratatul. Apoi, dacă pînă ce nu vom csccuta în totul tratatul,
acele puteri protectoare naturale nu ne vor recunoaște independința, nu ne vor susține drepturile noastre, la cine nc
vom adresa oare la 1 iulie spre a cerc ca să efectueze slobozirea teritoriului noshu^ Nu pot adăoga nici un cuvint mai
mult pe acest tărim. Cu toții ne înțelegem. Trag numai concluziunilc că este neserios a se zice că putem să nu csccu-
tăm Tratatul de la Berlin fiindcă situațiunea țârei s-ar lămuri foarte bine și fără aceasta. Nu ; si (națiunea țărei va fi com-
promisă fără aceasta și, neesccutînd complect tratatul, țara e în pericol.
Acea gravitate abstractă, anunțată m— înainte, arc dară o primă realitate, are o întrupare pipăită, și acest
corp real este îmbrăcat tn uniforma soldatului rus care nc stă pe teritoriul nostru.
Citatul „Românului” ar avea intr-adevăr loc, dacă noi am fi negat vreodată că opunin-
du-ne în mod absolut de a ne conforma cu tratatul, n-ar exista pericole pentru țară. Am spus-o
și repetat-o de atîtea ori că chestiunea evreilor poate forma oricând un pretext de invaziune.
Pe de altă parte însă organul guvernamental ne va concede cum că la 1 iulie 1879, adecă de
astăzi peste două zile, nu vom avea nevoie a ne adresa la nimeni spre a cere să se efectueze
slobozirea teritoriului nostru, căci prima realitate, întruparea pipăită a gravității abstracte, acest
corp real care este îmbrăcat în uniforma soldatului rus, care stătea pe teritoriul nostru, toate acestea
284
au dispărut. Țara e de mult evacuată de ruși de la Dorohoi pînă la Chiustenge; e evacuată
de fado azi, va fi evacuată de jure poimîni.
Asemenea e cu desăvîrșire necunoscut ca guvernul austro-ungar să fi concentrat trupe
în Ardeal pentru o eventuală intervențiune armată. Așadar nici cel mai puternic motiv de
intimidare al guvernului, intervențiunea, nu este atît de clar îneît să primim orice soluțiune
ne-ar propune d. Costinescu.
❖
Reprezentanții congregațiunii izraelite de rit spaniol din capitală, precum și reprezen-
tanții templului choral de rit occidental au adresat Camerei o petiție prin care cer egala
îndreptățire a coreligionarilor lor pămînteni. Din această petiție reproducem următorul pasaj :
Iată un număr îndelungat de ani de cînd «această țară se bucură de era constituțională, de cînd soarele libertă-
ții complecte a răsărit pentru toți românii. Un timp de înălțare pentru toți afară de noi. Atîția ani de viață și de propășire
luturorj iară pentru noi evreii români tot atîția ani de durere și si^crință sufletească.
în momentul cînd s-a proclamat radi ca rea tululor, ni s-a creat nouă o viață înjosită și amărîlă.
Rcgenerîndu-se România, toți fiii ei au fost puși pe același picior dc egalitate. Noi însă am fost lăsați în starea escep-
țională dc mai nainlc, care astăzi ne pare și mai grea rămînînd singuri noi supușii ei.
Reprezentanți ai națiunci î cu umilință vă implorăm să dați ascultare strigătului de durere ce iese din adîncul
ini mei noastre. Faceți ca să dispară acele legi care ne țin pre noi într-o stare de escludere nepotrivită cu secolul în
care trăim. Și noi sîntem fii ai Bomânici. Și noi sîntem denotații ci. Și noi ne rugăm pentru binele ei, precum contribuim
și noi la toate sarciuclc deopotrivă cu toți. Ea este singura noastră Patrie, toate interesele și simțimintele noastre sînt legate
cu și pentru ca, în solul ci sînt depuse osemintele părinților noștri.
România, nobilă pentru toți și întru toate, nu poate fi decît nobilă și pentru noi. Ea nu poate îngădui ca libertatea
și egalitatea să nu fie egal împărțite.
Libertatea implică echitate și dreptate pentru toți. Fiți dară, o, voi, aleșii acestei națiuni atît de nobilă, de tole-
rantă și dc bună, drepți și generoși pentru noi, cari ne iubim Patria ca și ceilalți. Dați-ne și nouă loc în cetatea Patriei
ca să putem și noi lucra cu vigoare pentru întărirea și strălucirea ei. Dați-ne și nouă voie să ne putem mîndri cu falnicul
nume de cetățeni români.
Noi evreii pămînteni, pacinici industriași și muncitori, avem în sînul nostru o inimă românească care tresare de
bucurie cînd Patria prosperă și care sc întristează cînd se află în nevoi. Nu tolerați ca să firn numiți străini în această
țară cînd istoria și rațiunea probează contrariul.
Am subtras asigurările de patriotism pentru că le credem. Știm prea bine că art. 7
al Constituției cuprinde o piedică absolută și că mulți izraeliți, din cei cari ar fi meritat drep-
turi, au fost loviți de acel articol.
Deși durerea și suferința sufletească, viața înjosită și amărîtă ni se par, la dreptul vor-
bind, calif icațiuni cam prea colorate pentru traiul apărat de legi al unei populațiuni care
a avut în mod egal toate drepturile civile, afară de acela de a cumpăra moșii, totuși recu-
noaștem că legile noastre viitoare trebuie să dea posibilitatea de a se șterge rînduri-rînduri
și inegalitatea aceasta
O singură observație mai avem de făcut. Dacă izraeliții se simt într-adevăr fii ai Româ-
niei și sînt devotați ei, dacă țara noastră e singura lor patrie, dacă toate sentimentele lor sînt
legate de acest; pămînt sfînt pentru ei ca și pentru noi pentru că acoperă osemintele părin-
ților lor, daca își iubesc patria ca și ceilalți, dacă inima lor se întristează cînd ea se află în nevoi,
dacă toate acestea sînt, precum sîntem și noi bucuroși a crede că sînt, atuncea:
Hic Ithodus, hic salta !
Recunoască dar că restricțiunile de pîn-acum au existat tot pentru motivul apărării
patriei și naționalității și declare-se mulțumiți cu începutul de emancipare oferit de Cameră,
un început căruia din inimă îi dorim să dea roade bogate, să aibă de rezultat asimilarea
a cît mai mulți izraeliți sc va putea.
Izraeliții, deși nu le-ar fi cu putință să înlăture prin o asemenea declarație solemnă pericole
reale, dacă ele ar exista, ar adăogi cel puțin la înlăturarea unui pretext de intervențiune și
ar da o dovadă strălucită de patriotism, o dovadă care o datoresc chiar României în urma
uneltirilor Alianței.
Pună,-se în poziția românilor și spună-ne care ar fi românul ce n-ar renunța bucuros
la orice drept politic și civil, ba la viața lui chiar pentru a înlătura umbra unui pericol
dasupra patriei sale?
Aducă-și aminte că în Prusia civilizată nu mai departe decît acuma 8 ani jurămîntul
evreului n-avea efect juridic, nu era crezut precum nu era jurămîntul ghiaurului înaintea
cadiului turcesc. N-a fost legile noastre mai umane chiar înainte de regulament, [legi] cari
admiteau pe evreu ca om de onoare și de conștiință, deși nu ca cetățean al statului?
285
Despre o prea mare durere sufletească, despre înjosire și amărîre nu poate fi dar vorba.
Fiți drepți și cunoașteți-vă. Cei mai mulți din coreligionarii voștri — esccpțiunilc slut
atît de neînsemnate îneît mai nu numără —, aproape totalitatea voastră nu vorbește românește
în familie; mulți, foarte mulți nici nu cunosc limba românească.
Oare o condiție pentru a fi fiu al .României și o dovadă de iubire de patrie nu este a
vorbi limba patriei?
Noi nu sîntem — izraeliții o știu bine — inamicii cauzei izraelite, dar amici îucit să rene-
găm sîngele nostru și să periclităm interesele poporului, care de sute de ani au apărat și
ținut aceste țări, așa amici nu sîntem. Noi credem că interesele reciproce sînt armonizabilc,
dar pentru aceasta se cere bunăvoință și abnegație reciprocă.
[29 iunie 1879]
[„DACA MAJORITATEA
Daca maioritatea, aproape unanimitatea nației, după chiar mărturisirea „Românului”,
e în contra soluțiunii cestiunii izraelite patronate de guvern, daca cestiunea c încoutestabil
cea mai însemnată care se ivește în viața noastră, publică dc douăzeci de ani încoace, dacă
divergința de opinii între nație și guvern e atît de mare îneît garda civică a trebuit dezar-
mată, atuncea nu mai înțelegem cum un guvern ce se pretinde parlamentar mai ține morțiș
la putere și nu face loc, de nu adversarilor săi politici, cel puțin nuanței aceleia a partidului
liberal care în cestiunea izraelită nu e în strigătoare divergență de opinii cu nația întreagă.
în loc însă de a urma măcar astă singură dată o purtare corectă, în loc. dc a da pas unui
ministerul într-adevăr responsabil, neangajat înafară și înlăuntru, în Ioc de a dezlega minile
puterii esecutive pe de o parte, a nației și reprezentațiunii naționale pe de alta, organul care
are maioritatea, aproape unanimitatea nației contra sa, urmează cu articolele amenințătoare,
cu tertipurile bizantine de pîn-acuma, adăogînd, pe lîngă formulele mistice din trecutul său
de carbonar încă una, ultimele cuvinte pe cari Gothe, murind și lipsit deja de conștiință.,
le-a rostit: „Lumină, mai multă lumină!”
Dacă starea guvernului actual e ca a bătrînului poet de la Weimar în momentul în
care a rostit acele cuvinte, atunci în zadar am repeta că lumină s-a făcut, căci n-ar mai fi
în stare s-o vază.
Din capul locului am arătat că nu drepturile politice dc acordat evreilor sînt pericu-
loase, ci acel unic drept civil pe care nu-1 aveau, acela de a cumpăra proprietăți rurale; am
arătat apoi cum acordarea acestui drept în Galiția a avut de rezultat reducerea populației
autohtone la rolul de iloți ai evreilor; am arătat cum greutățile ce apasă pe țăranul nostru
în momentele de față din cauza costisitoarei organizațiuni liberale îl fac accesibil la cea mai
neumană csploatare din partea capitalului, cum terenul c pregătit pentru espropriarea nației
românești din chiar țara, din chiar pămîntul ei strămoșesc. Am arătat cum de la deplasarea
generală a societății și de la cumplita apăsare ce s-a născut în urma înmulțirii elementelor
inproductive, elementul productiv al țării, țăranul, dă îndărăt, se corumpe, împle tem-
nițele. Nu se poate zice că în lămurirea cestiunii am fi cruțat pc cineva. Drepți și cu unii
și cu alții, am aruncat dungi largi de lumină asupra relelor ce discompun și corup societatea
română, dovedind totodată că elementul evreiesc, improductiv cu totul și alungat dc mizerie
și stricta organizare a statelor vecine în țara noastră, e dintre toate cel mai uzurar, cel
mai apăsător, cel mai corumpător. Nu credem, așadar că nu s-ar fi făcut lumină îndeajuns
în privirea aceasta, căci presa opoziției liberale și a celei conservatoare au fost harnică în
descoperirea întregului pericol care ar amenința imediat nația românească daca art. 44
al Tratatului de la Berlin s-ar primi tale quale.
în privința pericolului internațional ce ar rezulta din refuzul net dc a primi art. 44
am spus că, dacă un asemenea pericol există, el există abstracție făcînd dc la cestiunea
izraelită și că această cestiune va fi cel mult pretextul, nicicînd cauza unei intervențiuni.
înainte de a se formula marginile în cari voim a primi articolul 44, semnatarii Tratatului s-au
despărțit deja în două grupuri, în cei ce au recunoscut independența României și-n cei ce
n-au recunoscut-o încă. O scrisoare din Paris către „Corespondența politică” confirmă că
puterile s-au adresat Austriei pentru ca aceasta să facă României reprezentațiuni amicale
asupra necesității de 3; executa Tratatul de la Berlin. D. conte de Hoyos, ministerul pleni-
286
potențiar al Austriei, a fost însărcinat să facă aceste reprezentațiuni și să declare că puterile
cari n-au recunoscut încă independența României vor face demersuri colective pe lingă guvernul
roman, în cazul cînd acesta ar îutîrzia de a răspunde cererilor legitime ale puterilor.
Așadar puterile cari n-au recunoscut încă independența s-au adresat la una care a recib
noscut-o deja, pentru a face reprezentanțiuni în privirea aceasta.
rîn-acum proporția între cei ce recunosc și cei ce nu recunosc independența e de 3:1;
daca s-ar șterge principiul absolutei escluziuni din cauză de religie al art. 7, poate că pro-
porția ar deveni și mai favoral>ilă-, ca ar fi de -1 : 3, sau de 5 : 2.
Se nțelege că în toate combiuațiunile acestea facem abstracție de la a opta putere din
(bngres, de la Alianța izraelită, sub a cărei influență esclusivă pare a sta guvernul nostru și
ziarul
Dar, în genere, pentru ca cestiunea să devie discul	ca țara să aibă un guvern
leal si inteligent, nu unul care a amăgit sistema tic țara, care înlăuntru promitea a nu da
nimic, ia.r în afară promitea a da tot. 'rara- a pierdut cu desăvârșire încrederea în nuanța
Bosetti-Brătianu, căci a fost înșelată sistematic dc la venirea- la putere a acestei nuanțe și
pînă acuma, cînd amăgitorii s-au înfundat. Necesitatea unui guvern leal și neangajat în ceș-
ti unea izraelită e mai mare decît oricînd; e absolut necesar ca partidul Mihălescu-Dimancea,
pentru care toate ccstiunile au fost numai mijloace dc a rămînea la putere, să facă loc unei
alte nuanțe, pentru care rămînerea la putere să fie un mijloc de a rezolva în înțeles național
ces ti u nea pe udentă.
[3 iulie 1879]
[„UN NOU ZIAR...”]
Un nou ziar hebdomadar a apărut in capitală. In privința scopului ziarului „Fraterni-
tatea” citim in program :
Scopul acestei foi este mai cu seamă a înzestra, pe coreligionarii noștri izraeliți cu cunoștințele cele mai necesarii,
pentru a forma dintr-înșii cetățeni buni și folositori societății, cari să fie totdauna gata a-și sacrifica puterile lor materiale și
spirituale pe altarul patriei., participîud cu corp și cu suflet la interesele cele mari ale napunei.
Ii urăm viață lungă și succes pc această cale intr-adevăr grea și spinoasă.
[3 iulie 1879]
[„TREBUIE SĂ AIBĂ CINEVA...”]
Trebuie să aibă cineva sînge mai rece decît reptilele și un despreț în adevăr suveran
pentru mișdiile omenești, spre a nu se revolta în contra celor ce se urzesc și se țes de atita
vreme împrejurul sîinburelui numit cestiunea evreilor; toată tăria sufletească, a unui sfînt
n-ar putea opri pe cineva să nu-și piarză azi pînă și cel din urmă grăunte de speranță în
viitorul acestei țări.
De la primele înfrîugeri suferite de guvern în Cameră, pe cînd încă cestiunea pendentă
se afla în dezbaterea comisiunii dc inițiativă a revizuirii, s-a pornit din afară asupra țării
și îndeosebi asupra Camcrii noastre un potop de injurii. Toate gazetele evreiești din cele
•patru unghiuri ale lumii, cu insolența caracteristică și tradițională a neamului lor pribeag,
au aruncat asupră-ne toată murdăria penelor lor nerușinate.
Daca lucrul s-ar fi mărginit aici, daca numai sectarii lui Mamona ar fi scuipat asupră-ne,
n-am fi avut nimic de zis, am fi lăsat să treacă lucrul nerelevat. Orice s-ar zice, între noi
și evrei este o deosebire de rasă, care nu ne permite nouă s-avem față cu dînșii în împrejurări
287
(le onoare decît despreț și numai despreț. Noblesse oblige. Oricit de nenorociți am fi prin
împrejurări istorice de deosebite naturi, sîntem un popor ce a știut și va ști, oricînd va fi
nevoie, să-și plătească cu prisos datoria de sînge, Sîntem un neam de oameni lipit, prin tra-
diții, moravuri și limbă, de un petec de pămînt, pe care, cu titluri netăgăduite, îl putem
numi țara noastră. între noi prin urmare și un soi de oameni împrăștiați pe toată fața pămin-
tului, a căror patrie sint tîrgurile unde dobîndă e mai mare, unde specula fără frâu găsește
mai puține stavile, unde cuvîntul omenie are mai puțin înțeles ; între noi și o rasă cosmopo-
lită, care la Viena e vieneză, la Paris pariziană, la Veneția venețianăși pretutindeni evreiască;
între o nație care câștigă pe pămîntul său ca să trăiască apărîndu-1 cu sîngele ei oricînd și o
corporație lipsită dc cel din urmă sentiment de demnitate bărbătească, care trăiește pe tot
pămîntul ca să cîștige, a cărei membri se țin ea stolurile de pasări răpitoare pe urma oștiri-
lor beligerante pentru a strînge avuții din bălțile de sînge; între noi — zicem — și această
onorabilă corporație cestiune dc onoare nu poate fi cit lumea, și astfel n-am fi avut nimic
de zis în privința insolenței presei evreiești daca n ar fi găsit răsunet și canal de scurgere la
noi, chiar în coloanele foii ministeriale.
De aproape o lună Adunările de revizuire se zbat într-o luptă plină de dureri; eu voința
strivită de concursul împrejurărilor din afară, reprezentanții independenți ai țării își frămîntă
mintea căutînd de zor 0 soluțiune a cestiunii izraelite de natură a concilia cerințele de prin-
cipiu ale Tractatului cu interesele pozitive naționale. Guvernul, care la începutul sesiunii s-a
abținut de la orice inițiativă dc revizuire, afirmînd categoric că n-a prejudecat în cestiune
nimic față cu străinătatea, îndată ce coinisiunca de inițiativă ia o hotărâre, intervine în dez-
batere, se face partizan al unei anume soluțiuni mai favorabilă decît toate evreilor, face din
adoptarea acestei soluțiuni cestiune ministerială, amenință, țara cu primejdiile internaționale
cele mai grozave, îutîrzie dezbaterea publică; toate însă rămin zadarnice : hotărârea majori-
tății rămâne nestrămutată.
Atunci, ca la un semnal convenit, pornește corul de insulte al gazetelor evreiești. Afară
de insolența lor caracteristică, în toate tiradele ce ni le consacră acele foi, în toate — subliniem
cuvîntul — un lucru este foarte bătător la ochi, și adică: pe cînd țara legală și, personal,
reprezentanții ei independenți sînt insultați, pe cînd dezbaterea și hotărârea comisiunii Camerii
române sînt numite cel puțin „o nouă impertinență orientală”, guvernul, partizanii săi și
îndeosebi persoana d-lui Brătianu sint nu numai cruțați, dar chiar ridicați pînă la cea mai
înaltă slavă.
Din parte-i, foaia ministerială se grăbește a reproduce zilnic acele tirade, atrăgind
cu un ton de triumf asupră-le atenția tutulor acelora ce nu vor să adopte soluțiunea Costi-
nescu, adică atenția maiorității, aproape unanimității românilor. Trebuie să mărturisim că o
mai mare lipsă dc pudoare nu s-a mai dat pîn-acuma nici chiar prin coloanele ziarului
bizantinilor din Strada Doamnii.
Starea nenorocită în care se agită țara azi este fără contestare rezultatul politicii acestor
domni; și cînd națiunea, zugrumată intr-un cerc de fier pe care l-au călit dînșii, este chemată
să hotărască astfel despre viitorul ei economic și național, cînd lupta ei de scăpare îi sleiesc una
cîte una toate puterile, patrioții sublimați nu se pot opri d-a reinoduce in întregul lor tira-
dele de insulte evreiești la adresa țării, declarînd că „deși nu împărtășesc din toate punctele
de vedere acele păreri, totuși ele conțin și multe părți din nefericire adevărate”.
Nici un comentar nu-i de lipsă și nu s-ar putea face în privința purtării foii ministeriale ;
noi, din parte-ne, mărginindu-ne numai a o releva, atragem asupră-i atenția națiunii, pentru ca
dînsa să-și poată întregi, barem cu această nenorocită ocazie, opinia și sentimentul în privința
patrioților liberali și naționali din compania politică Mihălescu-Warszawski.
]4 iulie 1879]
[„ARTICOLELE DE SPERIICIUNE ALE «ROMÂNULUI»...”]
Articolele de speriiciune ale „Românului” încep a deveni nedemne și odioase. Pîn-acuma
era amenințarea cu lovirea de stat, de care am rîs de vreme ce o asemenea lovire nu se poate
răzima decît pe un interes al nației românești, iar nu a celei jidovești. O lovire de stat are
totdeauna mulți amici nemărturisiți intr-un popor și se face numai cu consentimentul — fie
288
mutual, fie mărturisit — al populațiunilor muncitoare. Regii Franței, înlăturM organizarea
feudală din propria lor voință, losif II centralizînd puterea publică, Petru cel Mare întinzînd
mina de fier asupra Eusiei au avut amici în popoarele lor ; lovirea lor do stat au atins o clasă,
pentru a emancipa popoarele pro pili. E de prisos a adăuga că Vodă Cuza era în aceleași
condiții ; el au lovit intr-o clasă, dar au întins mina pentru a ridica pe țărani, clasa productivă
a țării.
Amenințarea! cu soarta cliedivului asemenea! nu ne-a speriat. E drept că liberalismul
nostru estrem încearcă a preface si România. intr-un fel de țară internațională, iu fața tuturor
și a nimărui, în mlaștina de scurgere a elementelor economiceștc și moralicește nesănătoase
a lumii întregi. .Dar încercarea aceasta mau succes pe deplin, și în timpul din urmă, s-au trezit
în Eomania o reacție atît de vie și de inteligentă în contra umanitarismului bărbieresc și a
înfrățirii cu toate rasele posibile și imposibile, incit am început a avea speranța că I)[umne]zcu
și propria noastră voință ne vor feri de soarta Egiptului.
A treia amenințare, cu intervenim am combătut o cu motive cari nouă ni se par
neînlătairabile.
Am spus că cestiunea evreilor o sau cauza sau pretextul unui amestec al străinătății.
Dacă ea e cauza acestui amestec, atuncea n-avem a ne teme de nimic. Cerneală și
hîrtie se vor cheltui pentru această cestiune, însă nimeni nu va risca oasele unui singur
soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor în Eomania. Daca însă cestiunea izraelită
nu e decît pretextul de intervențiune, atunci nu e nici demn, nici cuminte de a sacrifica inte-
resele economice și naționale a cinci milioane de oameni, pentru a înlătura un pretext, pe
cînd cauza ar continua a exista.
Față cu articolele amenințătoare ale „Românului1’, bazate? pe articole de jurnale - și
încă de jurnale evreiești precum e „Nene freie Presse” -- aducem și noi următoarea relație
a corespondentului din Viena a ziarului „Daily Telegrapli”, care reduce la adevăratele lui pro-
porții pericolul internațional, de care „Românul” nu se satură a vorbi.
Iată acea relație trimisă ziarului englez sub data de 9 iulie :
Cestiunea emancipării izraelitilor din România a intrat acum intr-o fază acută. Simbătă după-amiazăzi s-au fi-
nul o conferință la ambasada franceză din Viena, la care au luat parte d-nul Teisserenc de Bort, sir Henry Elliol, prin-
cipele. Rcuss și însărcinatul cu afacerile Italiei.
Austria. Husia și Turcia nu erau reprezentate.
Sujetul in discuțiunc s-au dezbătut cu dc-amăruntul și in unanimitate s-a găsit cu cale ca puterile să ducă afacerea pină-n
capăt (poursuivre l’affaire jusqu'au bout). Cele patru, părți ce erau de față n-au fost însă în stare de a ajunge la o în-
țelegere în privirea mijloacelor de întrebuințat sau, precum s-a zis in adunare, la modul de procedură. Rezultatul trădărilor
a fost ca de să fie comunicate guvernului austriac. Contele Andrassy nu e plecat de a duce lucrurile la extrem. El c de pă-
rere că n-ar fi înțelept de a se ocupa de o procedare care n-ar putea fi urmată dincolo de oarecari margini, ceea ce in
termeni mai clari va să zică că, dacă guvernul roman ar opune o rezistență serioasă, puterile ar găsi că e peste putință de a
lua refugiu la măsuri coercitive. Deocamdată Austro-Ungaria e gala de a-și oferi bunele ci servicii. Mini dimineață con-
tele Hoyos, reprezentantul Austriei din București, va fi primit deja instrucții depline in privirea păsurilor ce va avea
de făcut. Aceste păsuri sini in esență următoarele: El va. invita pe guvernul român ca fără întirziere să vestească puterilor
ce măsuri se vor lua pentru a iude plini Tractatul de la Berlin în privirea egalității confesionale în Principat. Guvernul aus-
triac, unindu-se cu acest mod de intervențiune, nu se unește însă cu politica silei, pe care unde puteri par gata a o urma,
ci procedează numai simplu ca un imprcană-scmnalar al Tractatului de la Berlin.
Această manieră de [a] vedea, corectă și binevoitoare, o vor împărtăși, credem, în curind
și alte puteri. Căci nu trebuie să uităm că art. 44 nu c obligatoriu pentru România. Ni se oferă
un beneficiu, daca vom îndeplini o condiție. Neîmplinind condiția, renunțăm la beneficiu
și atila tot. Puterile cari ar voi să ne silească a îndeplini condiția ne-ar face totodată cu de-a
sila binefacerea de-a ne recunoaște independența, și bine nu-i poți face omului cu de-a sila. Dar
asupra marginilor acelei condiții puterile înșile nu sîut de acord, de vreme ce pînă acuma
s-au despărțit deja în două grupuri. Puterile ce ar voi să ne silească cu arma ar călca ele înșile
Tratatul, de vreme ce art. 44 e facultativ pentru noi, precum pe de altă parte recunoașterea
independinței noastre e facultativă pentru ele. Acest raționament e de pe deplin valabil
daca cestiunea izraelită e cauza amestecului; daca ea însă nu c decît pretextul, atunci o repetăm
încă o dată că, înlăturînd un pretext, se vor găsi altele o mie dacă adevărata cauză, un
plan dc cucerire de exemplu, va continua să existe.
Tot în sensul corespondenței de mai sus vorbește ziarul maghiar „Ellenor”, organul
ministrului prezident al Ungariei, Tisza. Acest ziar dezminte orice amestec din partea Austro-
Ungariei în cestiunea evreilor din România. El zice că Congresul a mers prea departe cînd
s-a amestecat în afacerile interne ale țării. Puterile nu pot lua în nume de rău României daca nu
va executa din literă în literă Tractatul de la Berlin. Ziarul oficios maghiar aprobă proiectul
Mârzescu, care în principiu face egale toate confesiunile. Modul de împămîntenirc are drept
289
Legiste roma Da a-1. regula după cum pricepe mai bine. Eomănia din contra c amcnîn’
tată de invaziunea evreilor din Rusia și ar ajunge la soarta Poloniei.
După toate cele de mai sus, e natural dar daca comisiunea delegaților Camerei nu ține
de loc seamă dc spaimele închipuite ale ziarului „Românul”, dacă mănține proiectul pre-
zintat de (L Mărzescu și dacă a ales raportor pe d. Vasile Conta, carele în cestiunea izrae-
lită e și mai intransigent decît d. Mârzescu.
[5 iulie 1879]
(„ÎN ȘEDINȚA DE IERI...’’]
în ședința de ieri a Adunării guvernul, împreună cu prezidentul Camerii, a făcut o
ultimă tentativă, zadarnică după părerea noastră, pentru a-și reciștiga echilibrul pierdut.
I). C. A. Ilosetti, pe cuvîntul că nu se mai simte a avea încrederea majorității, și-a dat
demisia din prezidența Camerii. Demisia aceasta a fost mai întîi respinsă, apoi primită, apoi
încă o dată respinsă, toate acestea prin ridicare de mini; d. prezident a declarat încă o dat ă
că nu va primi cu nici un preț a-și mai păstra, fotoliul pe cită vreme nu mai reprezintă vede-
rile majorității. După acestea, d. prim-ministru, intrând în Cameră, ceru cuvîntul pentru a
declara că, înainte de a se citi raportul comisiunii delegaților în cestiunea revizuirii, ministerul
are să-și depună demisia în mîinile M. Sale. D. prim-ministru mai adaogă apoi că Adunarea
ar trebui să-și aleagă un prezident, spre a înlesni M. Sale mijloacele constituționale pentru
formarea, unui nou cabinet. Ședința se suspendă pentru zece minute, spre a se consulta intim
Camera.. La redeschidere, d. Lahovari zice că, situația fiind destul de mare și de înseninată,
n-ar trebui guvernul să mai întrebuințeze astăzi dibăcii mici. Nici demisia d-lui C. A. Bosetti
na fost primită de Cameră, nici demisia ministerului n-a fost primita de Domnitor. Aceste două
demisii fiind paralele, una este strîns legată de cealaltă, și trebuie a se vedea mai întîi ce va.
face Domnitorul cu demisia ministerului pentru ca Adunarea să poată proceda la ceva mai
departe. D. Mărzescu este de aceeași părere și mai crede că Adunarea ar trebui să invite pe
d. prezident a-și relua fotoliul. Se precede la votare pentru înlocuirea prezidentului; rezul-
tatul votului este realegerea d-lui C. A. Bosetti cu 73 voturi din 121 deputați prezenți,
abținîndu-se de la vot 42. După acest vot, d. prim-ministru, retrăgîndu-se din Cameră și banca
ministerială rămînînd goală, se ridică ședința.
Deosebite zgomote s-au împrăștiat de ieri, după închiderea ședinței pînă azi, în privința
cestiunii ministeriale. Le-nregistrăm pe cele mai importante și mai verisimile, pornite din izvoare
mai mult ori mai puțin demne de încredere.
D. I. C. Brătianu, plecând din Cameră, se zice că a mers la palatul de la Cotroceni spre a
da demisiunea cabinetului. M. S. Domnitorul a primit-o și l-a însărcinat tot pe d. Brătianu
să formeze un nou cabinet din clementele majorității din Cameră și Senat. Acest zgomot circulă
de mult, încă de cînd cu întîicle lucrări ale comisiunii de inițiativă. Zgomotul de remaniare s-a
răspîndit mai întîi în cercurile guvernamentale și acum în urmă se vorbea despre aceasta în
aceleași cercuri. Să fie aceasta adevărat sau este numai o ultimă consolare ce-și fac jjalrioliî,
căutînd a-și mai încropi niște dulci iluziuni menite a se risipi definitiv în scurt timp ? Vom vedea,
în privința acestui zgomot despre o remaniare ministerială cu elemente din majoritate noi
ne-am mai spus părerea. Dricari ar fi persoanele din majoritate, cari ar părăsi vederile majorității
asupra soluțiunii cestiunii evreiești pentru a adera la soluțiunea guvernului, situația ministe-
rială nu s-ar schimba decît în mai rău : majoritatea nu poate să-și schimbe părerea și hotă-
rirea oricum s-ar remania ministerul; mai clar, nu cestiunea evreilor atârnă de la cestiunea
ministerială, ci cu totul din contra.
Un alt zgomot ce s a răspîndit este că, prezidentul Camerii, stăruind în hotărîrea sa d a
se demite și M. Sa primind demisia ministeriului, noul cabinet se va forma dintre membrii
majorității.
Se mai șoptește încă că ministerul nici nu se va remania, nici nu se va retrage, ci va dizolva
Adunările și va consulta din nou țara; este constituțional sau nu aceasta, nu discutăm acuma,
constatăm numai că aceasta n-ar însemna decît o amînare, o temporizare a căderii pînă la
toamnă. Purtarea ce a avut-o guvernul în cestiunea art. 7 nu este tocmai de natură a-i
asigura în viitoarele alegeri un triumf, pe care nu l-a putut avea nici în alegerile trecute
290
cti toată ingerența și cu toată tactica de amăgire și de false promisiuni pe cari le-a între-
buințat față cu corpul electoral. Astăzi știe țara lămurit cari sînt tendințele acestui guvern în
cestiunea izraelită, așa că un nou apel la țară Însemnează acuma o cădere hotărâtă și zdrobitoare
a acestui guvern.
Toate silințele, toate stăruințele, toate amenințările ce guvernul le a făcut în Cameră
pentru a o aduce să adopte în secțiuni soluțiunea Costinescu au fost zadarnice. Acum în urmă s-a
văzut la ce proporții trebuiesc reduse amenințările guvernului cu pr imejdiile din afară, s-a văzut
limpede că acele amenințări nu erau decît niște tertipuri grosolane și majoritatea, prin rapor-
torul comisiei delegaților și-a depus raportul și proiectul de modificare. Sentimentul public
general intern s-a pronunțat cu putere pentru soluțiunea majorității, și în străinătate se constata
în opinia publică un curent reactiv puternic împotriva tendențelor d-a ni se impune cumva o
altă soluțiune decît a majorității. Cele publicate de noi ieri ne arată clar că în străinătate
lucrurile sînt în privința noastră cu mult mai puțin negre decît îi plăcea imaginației d-lui
Brătianu și oficioșilor din Strada Doamnei a ni le zugrăvi. în urma acestora credem că guvernul
nu și-a pierdut pînă într-atîta judecata îucît de la o nouă consultare a țării să. mai spere ce va
pentru sine și pentru soluțiunea sa. După cum stau astăzi lucrurile, în cazul cînd nu s ar
putea face două treimi asupra nici unei soluțiuni, nimeni n-ar putea consulta țara cu sorți siguri
de reușită, decît numai un minister al majorității.
în orice caz, după toate probabilitățile va fi cu neputință a se da în această sesiune o
soluțiune cestiunii pendeute, care va trebui amînată pentru sesiunea de toamnă.
[6 iulie 1879]
[„DACĂ PROIECTUL MAJORITĂȚII...”]
Dacă proiectul maiorității comisiei din Cameră n-ar avea alt merit, totuși are pe acela
de-a nu pripi soluțiunea unei cestiuni atît de grele și de complicate cum e cea izraelită, com-
plicate din cauze atît de varii încât coloanele unui ziar nu ajung pentru a le espune pe
toate. Proteguit! înainte de jurisdicțiunea consulară, introdusă prin tratatele directe cu Poarta
fără nici un drept în țara noastră, care în privința jurisdicțiunii avea deplină, suveranitate,
evreii s-au bucurat numai de drepturi timp îndelungat de ani fără a avea nici o altă, datorie
cătră stat și cătră vechile clase privilegiate decît aceea de-a plăti o neînsemnată contribuție
la cîteva mii de lei vechi, a cărei repartiție rămînea la libera voință a comunităților lor religioase.
Dar poziția aceasta privilegiată la adăpost de toate datoriile, destul de grele pentru (lașele
vechi ale societății române, căci erau datorii ce se prestau in natura, apoi spiritul de esclusivisni
al rasei evreiești ca atare, abstracție făcînd de la ritul ci religios, care a fost întotdeuna pe deplin
liber în țară la noi, caracteristica lipsă de interes a evreilor pentru tot ce constituie viața noastră
națională, sentimentul lor propriu că sînt o rasă străină, numirile desprețuitoare pe (-ari în
limbagiul lor vulgar le dau creștinilor în genere, românilor în particular, toate acestea și multe
altele încă i-au făcut să rămîie un popor aparte, fără nici un fel de aplecare d-a împărtăși
vederile noastre naționale. Primiți în școalele noastre în mod cu totul egal cu românii, premiați
și distinși dacă învățau bine tocmai acei cari au învățat carte de la noi, în școale nu întreținute
din dările lor, ci din veniturile bunurilor mănăstirești creștine, tocmai elevii școalelor noastre
sînt mai aprigi dușmani ai naționalității române, tocmai ei fac parte din Alianța izraelită, căreia
nu-i întru nimic de-a pune cestiunea de existența unui stat format în mod istoric și durând de
sute de ani numai dacă nu se vor da drepturi egale la o minoritate de imigranți de-o dată foarte
recentă
Și toată, mișcarea aceasta se bazează pe teoria cu desăvârșir e neadevărată că există români
izraeliți, români de confesiune mozaică.
Dar acești români vorbesc românește în familiile lor? Nn.
Maghiarii admit această teorie, neplăcută naționalităților, că există, maghiari de grai
român, sîrb, slovac, deși teoria aceasta este o mistifieațiune. Nouă însă, care nu voim a o
r ecunoaște, de vreme ce e neadevărată, nouă ni se impune vederea aceasta anormală prin Trac-
tatul de Berlin.
Nu există dar români de rit izraelit, pentru că nu există izraelit! cari-n familie să vor-
bească românește, pentru că nu există izraeliți cari să intre în relații de căsătorie cu românii,
291
e-nn cuvînt pentru că evreul e evreu, se simte evreu și pin-acuma nici n-a voit sâ fie altceva
decît evreu.
Daca numărul lor ar fi neînsemnat sau daca, mare fiind, ar fi asimilabil, atunci Gesti-
unea n-ar fi gravă. Dar a face loc în sînul nostru unei naționalități străine, care se simte străină
și constituie prin organizarea ei un stat în stat ar fi a. ne face jerfa unei mistificațiuni, a unei
minciuni etnologice. înțelegem prea bine că art. 7 era o piedecă absolută, care oprea încet ățe-
mrea chiar a ovreilor ce an ferma voință de-a deveni romani, înțelegem asemenea că o piedecă
absolută, care nu permitea nici o concesie, trebuie înlăturată, eu sau fără art. 44, dar nu înțele-
gem a declara, deodată de români sau de. asimilabili o masă de oameni care înafară pretex-
tează a fi română, iar înlăuutru continuă, a cultiva un dialect barbar, care-n familii nu vorbește
românește, care-n creștin și-n român vede un dușman bun de esploatat și nimic mai mult.
Ni se pare că lucrul e atît de evident îneît nici nu merită discuție. Dar se va zice că
străinătatea e amăgită. Ei bine, străinătatea se poate informa cu cea mai mare ușurință. Pute-
rile n-au decît să trimită o comisie care să meargă din oraș în oraș și să se convingă, că nu
există nici umbră, de român izraelit, afară doar de cîteva rare, foarte rare escepții, pe care
le am put ea cita anume.
îndealtmintrelca statele mari ale Europei cugetă cu desăvîrșire tot în modul acesta cînd
e vorba de evreii lor. Legile restrictive cari au existat pîn-acmna zecc-citreisprezece ani în mai
toate statele cele mai civilizate sînt dovezi clare că evreii au fost considerați pretutindenea
ca străini neasimilabili, îngăduiți într-adevăr, dar numai îngăduiți. Admiterea evreilor în cetă-
țenia prusiană era pînă la 1869 foarte strict circumscrisă și cu toate acestea nici această, admitere
nu era absolută: evreii totuși rămîneau esciuși de la posturi cari cer încrederea publică.
Să vedem acuma cum cugetă Franța republicană, despre evreii ei proprii.
Reproducem deci din No. 225 al gazetei „Journal officiel de la B6piibliq.no. Francaise”
proiectul dezbătut și admis în ședința de la 21. iulie 1871, care a avut de obiect abrogarea
decretului d lui Cremienx din 24 octomvrie 1870 ce declara de cetățeni franceji pe. izraeliții
indigeni din Algeria, proiect prezentat de cătră <1. Thiers și de cătră ministrul de interne Lam-
brecht.
lată, espunerea de motive ;
Numărul izraeliților s au sporit în mod considerabil în regența Algeriei după cucerire: ei au venii din țările vecine
pentru a-și pune bunurile și persoanele lor sub garanția unui guvern regular,
îndealtminlrelea ei au păstrat obiceiurile și instituțiile tradiționale, cari au permis rasei lor, prin esccpție unică,
de a trece prin veacuri fără a se confunda cu celcalLe rase, și în genere ei nu se privesc ca făcînd parte din comunitatea
politică. Interesele cu cari se ocupă le permit de a rămîne într-un chip străini de această comunitate și nu-i leagă defel de
păminlul țării în cari rezidează cu mai multă sau cu mai puțină fixitate. Această situație particulară face a se înțelege de
ce evreii algerieni, cu tot numărul lor, n-au reclamat nicicînd naturalizațiunea colectivă. Inițiativa acestei măsuri a venit
de la franceji chiar.
La începutul anului 1870 d. E. Ollioier, pe atunci ministru al justiției, au prezintat Consiliului de Stat, fără nici o
instrucție prealabilă, un proiect de lege cu scopul de a conferi naționalitatea franceză izraeliților indigeni. Consiliul a pro*
vocat o anchetă locală, a cerut avizul mareșalului Mac-Mahon, guvernatorul general, pe al șefilor Curții din Algeria, al pre-
fecților, al generalilor comandanți de divizie și, după ce au constatat rezultatele, au amînat proiectul, care pe de altă parte fusese
primit mai mult decît rece de către consistorii.
Ca toate astea cîteva luni după aceasta, sub domnia unor vederi cari e inutil a le mai preciza, delegațiunea din
Tours, printr-o măsură cu totul străină apărării naționale a holărît ,,ca evreii indigeni ai departamentelor din Algeria să
fie declarați de cetățeni franceji. Prin urmare — adăuga decretul — statul lor real și stalul lor personal vor fi regulate după
legea franceză, de la promulgarea acestui decret începînd rămînînd inviolabile toate drepturile cîștigate.
Administrația Algeriei nu fusese consultată; funcționarii însărcinați cu aplicarea căutau a mărgini și slăbi efectele
unui act pe care-l dezaprobau, însă insurecțiunea arabilor n-a întirziat de a dovedi neajunsul acestor paliative și a demonstra
cît era de periculos și nepolitic acel decret. Abrogarea lui s-a cerut cu viociune pe. acest îndoit motiv de cătră guvemămîntul
general și de cătră Ministerial de Război.
Asimilațiunea nu e susceptibilă de-a fi decretată, ea se realizează în puterea timpului și încă a unui timp îndestul
de scurt dacă este în voința și în interesul populațiunilor cărora li se acordă ; dar aceea de care e vorba nici n a fost dorită,
nici a fost primită măcar cu toate consecuențele ei.
Cînd a izbucnit insurecțiunea arabă, izraeliții nu s-au dat la serviciul militar decît c-o estremă repugnanță. Toată
lumea știe că-n Algeria — afară de cîteva escepțiuni foarte puțin numeroase — temperamentul și obiceiurile izraeliților se-mpo-
trivesc în mod absolut la încorporați unea folositoare în șirurile armatei noastre; aciia cari au intrat în armată, în mic număr,
n-au voit a se acomoda cu ordinarul soldatului în camapanie, pe motivul că legea lor religioasă se opune. A trebuit trimiși
îndărăt și aceasta cu atît mai repede cu cit tiraliorii musulmani, precum și gumii (soldații triburilor arabe ) nu puteau primi
ideea de-a trage focuri în contra coreligionarilor lor arabi văzînd evrei în rîndurile noastre.
Astfel, pentru cuvinte cari le sînt proprii lor sau cari ating raporturile lor cu alte rase, evreii sînt incapabili de ser-
viciul militar.
292
Prezența lor ca jurați în tribunale este asemenea imposibila ; căci afară de aceea că cel mai mare număr al lor nici
Înțelege, nici vorbește franțuzește decît într-un mod foarte imperfect, mai cată a se ține în samă că arabii nu vor suferi
niciodată cu răbdare de a vedea izraeliți indigeni șezînd între judecătorii lor. Insurecțiunea a izbucnit în momentul chiar în care
populațiunile musulmane pe la finele lui ianuarie 1870 au văzut izraeliți împlinind funcțiunea de Jurați. Atunci abia popii-
lațiunile acelea, care nu fuseseră izbite de declarația teoretică de la 24 octomvrie, au înțeles că puteau deveni Justiți abilii evreilor
indigeni și, daca această interpretație a faptelor s-ar contesta, aducem aminte că califul de la Medjana, Si-Mokhrani, retri-
mițînd crucea sa de ofițer al Legiunii de Onoare, ne-a dat de știre că preferă a muri cu armele-n mînă decît de a suferi
afrontul adus rasei sale, puindu-i pe izraeliți deasupra ei. A li se atribui acestor din urmă dreptul de a fi jurați e și
prematur și periculos, și a fost cel puțin una din cauzele însurecț lunii.
Din punctul de vedere al alegerilor inconvenientele nu sînt mai mici; ele purced din cauze nnaloage cclora pe cari
le-am arătat mai sus.
Nu ne putem aștepta dc la izraeliți ca să dea voturi dictate fie de considerațiuni politice, fie prin aprcciarea in-
tereselor municipale văzute din punctul de vedere al generalității locuitorilor unei comune. Căci, precum am spus-o
deja, ei formează și vor forma un corp aparte, considerîndu-se ca înzestrați c-o existență proprie și, prin urmare, sub in-
fluența căpeteniilor religioase care-i conduc astăzi, ti vor îndrepta totdauna într-o singură parte toate puterile de cari ei
dispun. Această stare de lucruri nu poate fi fără gravitate.
De exemplu : la Oran populațiunea franceză e de 8 958 suflete, populațiunea izraelită e de 5653 suflete; la Constan-
tina populațiunea franceză e de 788 7 suflete; populațiunea izraelită e de 4 396 suflete. Ia Flemcen populațiunea franceză e
de 3264 suflete, populațiunea izraelită e de 3185 suflete.
E lesne, de văzut că voturile izraeliților, nemprăștiindii-se nicicînd ca celea ale francejilor, consiliile, municipale ar putea
să nu conție în realitate decît izraeliți indigeni sub titlul de consilieri franceji. Alături cu aceștia ar veni apoi să se așeze
consilierii străini și musulmani, pentru că arabii și străinii vor păstra totdauna numărul candidaților cari li se. cuvin, și nu
e cu neputință ca naturalii franceji să se vază cu totul escluși d intr-un consiliu munci pal francez.
Același rezultat se pjoate prevedea și pentru consiliile generale, cari dispun de jumătatea impozitelor arabe, adică
de. unica resursă a bugetelor departamentale.
Privită din punct de. vedere, francez, situația aceasta e. rea; dar ea e și mai rea din puntul de vedere al tradi-
țiilor, datinelor și antipatiilor populațiunilor musulmane, cari nu vor pricepe nicicînd curase relegă 2500000 de, musulmani la
rangul de simpli supuși, pe, cînd 35000 izraeliți se. ridică la demnitatea de cetățeni franceji. Această inegalitate na e tolerabilă;
ea trebuie să dispară prin retragerea drepturilor politice, neînțelepțește acordate. Trebuie oare mănținută, din contra, dispoziția
decretului de la 24 octomvrie, în virtutea căreia statul real și statul personal al izraeliților indigeni sînt regulate după legea
franceză? Noi credem că decretul delegațiunii din Tours trebuie abrogat în întregimea lui. Statul civil al izraeliților decurge din
același izvor ca și statul lor religios și li se impune lor cu o autoritate aproape egală. Urmează de aci că a le lua acest stat
prin o măsură generală însemnează a atenta pînă la un punct oarecare la libertatea conștiinței. Se-nțelege că nu poate intra în
mintea nimărui de-a prefera, sub raportul dreptului civil, legea rabinică legei franceze; însă, refuzi iul izraeliților dreptul de
cetățeni, e Just de-a le lăsa desigur ceea ce le place lor mai mult în condiția actuală, și anume dreptul de-a-și regula
după tradiții tot ce. se referă la căsătorie, despărțenie și moștenire. îndealtmintrelea putem spune înc-o dată că asimilarea
nu se decretează și că impuuînd în privirea aceasta legi din capitală te espui de-a crea conflictul totdeuna primejdios
între obiceiuri și instituțiuni. Pentru a evita acest conflict e deajuns a ști să aștepți ca timpul și progresul învățăturelor
să facă pe evrei a dori naturalizarea, care trebuie a 11 se prezenta ea o favoare individuală.
Nu trebuie să uităm că în Algeria această favoare e încă mai lesne de obținui decît în Franța; nu se cere admiterea
la domiciliu, taxele de înregistrare sînt reduse la 1 franc și oricine a rezidat 3 ani în colonie e în drept de-a obține, fără
dificultăți și cheltuieli, naturalizațiunea, cu singura condiție de a-și justifica moralitatea. Aplicarea continuă și rațională a
acestei legislațiuni liberale este acea care trebuie să discompuie rînduri-rînduri clasa izraeliților indigeni și să confunde ele-
mentele ci în marea unitate franceză, pe cînd naturalizația în masă nu țintește la alta decît de-a perpetua distincțiunile
de origine și pare a nu fi avut alt scop actual decît de-a crea un instrument în serviciul unor pasiuni și interese contra cărora
nu ne putem îngrădi îndestul de mult.
Această espunere de motive, clară ca toate lucrările de legislațiune franceză, conține,
precum oricine vede, fotografia evreului nostru, care e întocmai cel algerian.
Proiectul de lege care o însoțea e scurt și coprinzător :
Articol unic. Se abrogă decretul dat la 24 octomvrie 1870 de către delegațiunea din Tours, care declara de cetățeni, franj
ceji pe izraeliții indigeni din Algeria.
Se vede dar că puterile judecă foarte drept cînd e vorba de evreii lor și că numai noi
sîntem chemați a fi jertfa unei mistificațiuni.
[7 iulie 1879J
293
[„«FREMDENBLATT», ZIAR OFICIOS...”]
„Fremdenblatt”, ziar oficios din Viena, se, ocupă în primul Rău de la 17 iulie de Gestiunea
izraelită din Bomânia. Concluziile ce le-ar face acel ziar sau sfaturile ce ni le-ar da pot să
ne fie pînă la un grad oarecare indiferente, căci, fiind vorba de interesele noastre cele mai
vitale, sfaturile unui ziar desigur că nu stat în stare să modifice ta mod esențial părerile
noastre în cestiunc. Interesul nostru de căpetenie față cu Europa era însă de-a vedea odată
lămurindu-se fondul cestiunii, de-a vedea că dispare acel neadevăr debitat cu asiduitate de
Alianța izraelită și de amicii ci, cumcă la noi ar fi caz de intoleranță religioasă. Europa, măn-
țintad față cu noi acel punct de vedere lipsit de adevăr, pusese Gestiunea pe un teren indis-
cutabil și voia să facă din noi jertfa unei mistificațiuni. Era într-adevăr ciudat de-a vedea
susțitadu-se că Principatele românești dunărene încetaseră ca din senin de-a fi ceea ee-au
fost sute de ani do-a rîndul, adecă un azil de toleranță, și deveniseră deodată vatra zelotismului
religios și a unor înverșunate diseuțiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu
legea lui Moisi. Pe de altă parte ni se părea cu neputință ca lumea diplomatică a Europei
să fie atît de rău informată, ca consulii cari rezidă la noi, reprezentând atîtea puteri, să aibă toți
vederi atît [de] puțin venețiene îneît să contribuie a întări fabula despre persecuțiunile reli-
gioase din Bomânia. în vremea în care ambasadorii se ocupau numai cu intrigile de la curte
și-ncolo n-aveau nici habar de starea poporului în mijlocul căruia trăiau, o asemenea colosală
mistificațiune ar fi fost, de nu scuzabilă, totuși de esplxcat pînă la un punct oarecare. Dar
azi călăuza diplomației este acel minunat exemplu pe care ta alte timpuri îl dădea diplomația
republice! Veneției, diplomație care nu se ocupa numai de luxul și intrigele curților, ci
înainte de toate cerceta starea economică și socială a poporului în mijlocul căruia era trimisă,
descoperind baza largă a fenomenelor politice, factorii adevărată cu cari trebuie a se calcula’
iar nu jocul sclipitor și schimbările personalităților ce reprezentau vrun rol oarecare în stat.
O dovadă despre exactitatea cu care diplomația e informată despre, starea noastră socială
și economică ne-a dat acum cîțivaani raportul d-lui cavaler de Bosizio. Era deci aproape de
necrezut ca aceleași persoane cari văd atît de limpede Gestiunile zilei să fie în Gestiunea
evreilor jertfa unei mistificațiuni. Din capul locului n-am crezu t-o aceasta; de la început am
susținut deci că diplomația europeană cunoaște prea bine stările de lucruri de la noi, că ca
nu poate crede fabulele născocite de Alianță despre persecuțiuni religioase, că o lume întreagă
nu poate fi indusă în eroare de presa evreiască și semievreiască din centrele Europei. Din această,
aserțiune a noastră a rezultat apoi pentru noi credința înrădăcinată că Gestiunea nu poate fi
cauza unor pericole internaționale, ci cel mult pretextul; apoi norma că pentru înlăturarea
unui pretext e nedemn și nerațional de-a sacrifica cel mai mic, interes al nației noastre.
Era ușor de-a presupune, deci că întreaga Gestiune umanitară-^ pe care presa
guvernamentală călărește cu atîta ... inteligență era un moft inventat de Alianța izraelită
și că în fond lucrurile corespund cu interese materiale concrete.
Fiind deci de cel mai mare interes ca să știm că străinătatea c lămurită asupra fondului
cestiunii, reproducem după ziarul vienez următoarele șiruri:
.Rezultă din țoale cetea că e îndestul de serioasă poziția tn care România a [ost adusă prin cesliunea izraelită și ea
e cu atit mai critică cu cit opoziția, tn împotrivirea ei contra sfaturilor guvernului, e In acord cu părerile ce le are majoritatea
populațiunii românești.
Antagonism național și interese materiale tși dau mina pentru a întări pe români tn rezistența lor contra egalei
îndreptățiri politice și sociale a tzraeliților. Se știe că intoleranța religioasă nu joacă nici un rol In aceasta sau cel puțin un
rol foarte subordinul; dar emanciparea izraeliților e pentru Principatele dunărene o cesliune socială de cea mai mare, gra-
vitate practică. Majoritatea Camerelor române se zbate pentru a na îndeplini ari. 44 al Tratatului de la Berlin, de la care
atîrnă independenta României, însă nu din cousiderațiuni confesionale : ceea ce-i împinge pe deputății români, și înainte de
toate pe boieri, de a tngreuia cit se poate naționalizarea izraeliților In România nu e nimic alt declt grija de a nu cădea în
deplină alîrnare financiară de evrei. „Pe aceea oare ne-«m espus tuturor pericolelor și vicisitudinelor războiului, de aceea
ne-am vărsat sîngele la Plevna, pentru a da tara noastră pe mina evreilor?" Prin aceste cuvinte ale unui însemnat deputat român
se caracterizează dispoziția majorității populațiunii din Principatele dunărene. Cu toată exagerarea, e ceva adevărat în acest
țipăt de durere. Nimeni care e cîtuși de puțin familiarizat cu împrejurările în cestiune nu va nega că cestiunea izraelită are
pentru România cu totul altă importanță decît pentru Serbia de exemplu. Cea din urmă putea lesne, fără a se teme de o răstur-
nare economică, să îndeplinească condițiile puse de Congres pentru independinla ei, pe cind emanciparea spontanee a evreilor
din România ar avea de rezultat o revoluție în toată forma în toate raporturile de posesiune.
Deci daca nu se potrivește cu cerințele echității de a trata după același calup Serbia și România în cestiunea evieilor si
de a măsura cu aceeași măsură, totuși pe de altă parte împrejurarea că clasele superioare din Principatele dunărene sînt îmla-
294
loiale la evrei nu e un cuvtnl pentru a dispensa România de îndatoririle ce li s-au impus iululor statelor Peninsulei Balcanice
in privirea egalității civile a membrilor tuturor confesiunilor. Minimul pe care Europa îl poate pretinde de la România e ca să sc
facă un adevărat început în cestiunea egalității civile a evreilor.
Ziarul vienez, care din cînd în cînd își primește inspiraținnile de la ministerul de esterne
al monarhiei, e așadar bine informat, un semn că și cercurile guvernamentale cu cari stă în
legătură sînt bine informate.
Fără a ne preocupa așadar de soluțiunea pe care ziarul citat o patronează, avem cuvînt
de a ne părea bine că în sfîrșit cestiunea se mută de pe terenul nediscutabil și șarlatanesc al
teoriilor umanitare pe acel discutabil al intereselor naționale și economice. întru cît dar interesele
noastre sînt armonizabile cu emanciparea, vom ceda, întru cît nu, nu.
❖
De vro cîteva zile oamenii politici ne prezintă priveliștea alergărilor, căci fiecare pe
întrecute au fost chemat pentru a da consilii M. Sale Domnului în privirea chipului cu care gîn-
dește că s-ar putea limpezi situațiunea.
Zilele trecute, eu ocazia realegerii d-lui O. A. Rosetti, am avut plăcerea de-a asista la
numărătoarea mărgăriteștilor și pătărlăgenilor și, fiindcă rezultatul staulului au fost favorabil
d-lui Rosetti, avînd adecă maioritatea simplă, de aceea „Românul” prezintă situația ca grozav
de încurcată și se vede că sfetnicii oficiali ai M. Sale asemenea.
în sine lucrurile stau astfel:
Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali ci în : Moldova și Țara Româ-
nească. Cumcă Moldova e în pericol, iar nu Muscelul, în care sînt numai doi evrei, e evident
pentru oricine. Moldova, care are deplina conștiință a pericolului imediat, este aceea care
nu-1 crede pe d. Brătianu, și Moldova cată să aibă pasul întîi în cestiune. E o dovadă de
înalt patriotism din partea deputaților din Țara Românească că, măcar în această una ces-
tiunc, se lasă conduși de opinia moldovenilor.
Cel mai practic mijloc pentru ca deputății din Țara Românească să vază cu ochii proprii
pericolul ce amenință Moldova întîi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți
in corpore în Moldova, să vază odată de aproape Botoșanii, Bacăul, Tîrgul Frumos, Iașii și să
treacă apoi în cîteva sate ca să vază halul la care a ajuns populația rurală. Atunci abia ar
putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos e și ieften și lesne de avut
și ar lecui pe mulți de boala teoriilor umanitare.
Iar cît despre situație, ea ni se pare destul de simplă. Cabinetul care ar primi-o astfel
cum ea se prezintă prin proiectul majorității comisiei Camerei va fi susținut de toți, încît d. Bră-
tianu își poate da demisia în toată liniștea; nici un pericol pentru țară n-ar rezulta din aceasta.
Din contra, cele existente ar dispărea.
Iar pericolele care ar amenința nuanța Mărgăritescu-Pătărlăgeanu ni se par de. prea puțină
importanță pentru ca să mai vorbim despre ele.
[10 iulie 1879}
[„ÎNTRE DEOSEBITELE PERSONALITĂȚI...”]
între deosebitele personalități politice cari în zilele din urmă au fost chemate la M. Sa
Domnul pentru a-și da opinia în privirea soluțiunii cestiunii evreiești a fost și d. A. Teriachiu,
vicepreședintele Adunării deputaților.
Acest d. deputat a fost și este liberal, nu face parte din dreapta conservatoare și e ales
vicepreședinte cu voturile roșiilor, deci nu se poate presupune că noi i-am fi inspirat consiliile
ce avea de gînd a le da M. Sale.
Informațiile noastre, întru cît sînt exacte, atribuie d-lui Teriachiu rolul de a fi atras
atenția M. Sale asupra faptului că în cestiunea izraelită deputății moldoveni stau aproape toți
la un loc, căci esperiența de toate zilele le-au arătat ce greu pericol amenință în prima linie
Moldova, apoi România întreagă din partea invaziei jidovești. A atras asemenea atenția M. Sale
asupra împrejurării că în Adunarea României — în această unică cestiune cel puțin — majori-
tatea formală n-ar trebui să decidă pur și simplu, căci se izbește mai cu seamă într-o parte a
țării și că ar fi o dovadă de patriotism daca deputății din Țara Românească ar urma opiniile
moldovenilor și ai acelor colegi cari sînt de o părere cu moldovenii. Acești colegi sînt grupul
Vernescu și mulți alți deputați roșii chiar, din județele însă unde populația e curat românească.
21 _ c. 832
295
Nn putem chezășui că espunem clin cnvînt în cnvînt. și în toate amănuntele ci opinia
atribuită d-lui Teriacliiu, căci ea, trccînd din gură în gură, s-a modificat poate și a pierdut
din vigoarea ei originară, destul numai că acesta a fost aproape înțelesul cu vintelor sale, comu-
nicat nouă de amici politici.
Această opinie atribuită d-lui Teriacliiu e adevărată.
Moldova are siite de mii de evrei, Țara Românească numai zeci de mii; în Moldova nu
e oraș în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puțin jumătatea populației, în Țara
Românească sînt orașe, ba județe întregi în care nu sînt decît 2-3 familii evreiești; în Moldova
nu e sat în care să nu fie cel puțin una, dar în genere mai multe familii evreiești, în Țara Româ-
nească sînt mii de sate în care nu se află un picior de evreu. Cestiunea izraelită este dar o
calamitate publică în privirea purtării căreia cele două părți istorice ale României nu se
aseamănă : Moldova e inundată, Țara Românească încă nu.
Cu privire deci la această opinie adevărată am scris în n-rul nostru de marii următorul
pasaj:
Camera nu sc mai împarte în opoziție și guvernamentali, ci în : Moldova și Țara Româneasca. Gumcă Moldova
e în pericol, iar nu Muscelul, în care sînt numai doi evrei, e evident pentru oricine. Moldova, care arc deplina con-
știință a pericolului imediat, este aceea care nu-1 crede pe d. Brătianu, și Moldova cată să aibă pasul întîi în cestiune.
E o dovadă de înalt patriotism din partea deputatilor din Țara Romanească că măcar in aceaslă una cestiune se lasă conduși
de opinia moldovenilor.
Cel mai practic mijloc pentru ca deputății din Țara Românească să vază cu ochii proprii pericolul ce amenință IMol-
dova întîi, apoi țara întreagă, ar fi ca cu un tren espres să plece toți in corpore în Moldova, să vază odată de aproape
Botoșanii, Bacăul, Târgul-Frumos, Iașii și să treacă apoi în cîteva sate, ca să vază halul la care a ajuns populația rurală.
Atunci abia ar putea vorbi și vota în cunoștință de cauză. Acest argument ad oculos c și ieftin și lesne de avut și ar lecui
pe mulți de boala teoriilor umanitare.
Atîta ani scris în privirea aceasta, nici o literă mai mult, nici una mai puțin.
Din aceste rînduri, cari constată un adevăr, „Românul” de ieri scoate prăpăstiele
următoare :
O apreciare, care este totdeodată o teribilă și imprudinte revelațiune, ne-a învederat ieri, mai bine decît ori-
cînd, vederile și tendințele partidei care își esprimă ideile politice prin articolii din ziarul „Timpul”.
Acolo să ziceau ieri următoarele cuvinte, care destăinuiesc una din fazele cele mai pernicioase ale întinsului complot
ce se urzește, în afară și în întrul țării, pe tărîmul arzător al cestiunii izraelite.
„Camera — zicea ieri cu o stranie cutezanță organul partidei care cu tot dinadinsul ține a afirma că nu este cîtuși
de puțin națională — Camera nu se mai împarte în opoziție și guvernamentali, ci în : Moldova și Țara Românească 1”
Așa le-ar plăcea poate celor de la „Timpul” să fie.
Apoi urmează:
Toată lumea știe că nu aceia au fost cei cari au luptat pentru realizarea marei idei naționale a Unirii. Din contra,
această idee n-a aflat antagoniști decît printre cei cari se mîndreau cu titlul de conservatori.
N-avem nevoie a spune că toată lumea știe contrariul. Toate actele Divanului ad-hoc pentru
unirea principatelor sînt iscălite de d-nii Lascar Catargiu și P. Mavrogheni alături cu Anast.
Panu și A. Hurmuzachi, îneît partidul conservator de astăzi nu e — în cea mai mare parte —
decît partidul unionist din vremea Tratatului de la Paris.
După cel de mai sus urmează apoi un citat fals, pe care iată-1 :
Conservatori a ce?[î]î vom întreba. „Conservatori — ne răspund ei astăzi chiar prin cuvintele din „Timpul” — con-
servatori ai acelor privilegie pe care ni le garantează nouă, și numai nouă, debilitarea patriei comune, reducerea României
independinte la starea umilită de Moldova și de Țara Românească I”
După acest citat fals, care nicicînd n-a fost scris în „Timpul”, necum astăzi, urmează
apoi trei coloane de acuzări de înaltă trădare pe care nu le vom releva pentru că e cu totul
de prisos.
E destul a arăta publicului din ce oameni de nimic, din ce oameni fără conștiință și fără
sentiment de demnitate omenească, din ce candidați de balamuc — daca nu și de pușcărie —
— se compune redacția, „Românului”.
Căci cine din șirurile noastre, cu totul conforme cu adevărul, inspirate de un consiliu pe
care un deputat din partidul brătienist l-a dat M. Sale, poate scoate prăpăstiile din n-rul dc ieri
al „Românului” acela a pierdut dreptul la orice răspuns serios.
[12 iulie 1879]
296
[„DE CÎND A ÎNCEPUT...”]
De cînd a început să se discute cestiunea izraelită în presă și în Camerile de revizuire ni
se prezintă un fenomen nou, care desigur că nu poate decît să sporească bucuria tuturor umani-
tarilor și negustorilor de mofturi, fenomenul adecă al unei prese fondate esclusiv pentru interese
evreiești.
Cele mai puțin periculoase între aceste producțiuni ale muzei Sionului sînt desigur acelea
cari în mod franc și leal se declară de mai nainte de organe esclusive ale evreilor. De această
categorie se ține însă numai unul din organele apărute, anume ,,Fraternitatea”. Ținta acestui
organ este de-a lăți cultura, iar această cultură consistă în articole, studii, schițe biografice
și istorice privitoare la judaism. Astfel profesia de credință. După aceasta urmează un apel
către națiunea română, care, ca toate plîngerile de pîn-acuma, e în mare parte inexact, căci se
susține de ex. că evreii nu s-au bucurat în România pîn-acuma de nici un drept, pe cînd noi
știm din contra că s-au bucurat de toate, afară de unul. Partea literară a primului număr e o
monografie a botanistului M. I. Schleiden, tradusă în românește. în această monografie ni se
spune că evreii sînt și rămîn cel mai remarcabil popor, cu drept cuvînt ,,poporul ales al lui
Dumnezeu” și alte ... cestiuni de apreciație !
Acest studiu cuprinde următoarea mărturisire :
Evreii sucombară unei puteri materiale înspăimîntătoare. Naționalitatea lor fu nimicită, poporul evreu fu împrăș-
tiat în lumea întreagă, de la China și Indii pînă la extremul Occident al lumii pe atunci cunoscute, trecind prin Africa
și Europa. Dar acest popor rămase unul, împreunînd pe toți membrii săi prin legături indisolubile, și în dezvoltarea vieții
lor morale și intelectuale se îndreptă totdauna către un centru comun unde se întîlneau toți izraeliții. Orunde venea evreul
găsea frați ce împărtășea credința și sentimentele sale ; era sigur că va fi primit și ajutat cu simpatie.
Tocmai aceasta am susținut și noi pururea. Evreii au rămas un popor deosebit de toate
popoarele, deci ei nu pot deveni decît prin o escepție români, germani sau altceva. Ei rămîn
evrei.
Acelaș mare adevăr spus de d. Schleiden și „Fraternitatea” ni-1 spune științific, clar și
precis Robert de Mohi în cartea sa : Staatsrecht, V dlkerrecht und Politik, tom ÎTI, prin urmă-
toarele cuvinte :
Sîntem nevoiți să arătăm—zice Mohi—că presupunerea despre o omogenitate completă între evrei și între maioritatea
populațiunii a fost cu totul falsă, fiindcă s-a trecut cu vederea duplicitatea naționalității lor. Masa populațiunii—spre
a vorbi aci numai de statele germane, cu toate că și în Franța, Anglia, Italia nu este altfel — masa populațiunii are
o singură naționalitate, cea germană. Absolut și în singura ființă a acestei naționalități concepem și înțelegem noi
relațiunile noastre către stat, cătră toate afacerile și interesele publice; vrînd-nevrînd, prin instict, pe nesimțite, însă
cu atît mai unitar și mai concentrat. în această privință la noi nu se află sentimente împărțite, nici un interes alăturea
sau peste cel german. însă la evrei aceasta este cu totul altfel. Evreul nu este numai german, ci totodată și
evreu; ba este evreu înainte de toate, înainte de a fi germui sau de-a se simți ca atare. Chiar uzul limbei
esprimă aceasta cu lin tact fin de distingere. Căci nu se zice german-izraelit (german de religie izraelită), francez-
izraelit (francez de religie izraelită) ci se zice» evreu nemțesc, evreu englezesc (evreu din Germania, Anglia).
Pe cuvîntul evreu se pune accentul, căci noi știm că aceasta le este adevărata naționalitate, particularitatea lor pro-
nunțată, iar cealaltă nu este decît o ușure modificare a celei dîntîi.
Așadar noi românii admitem teoria d-lui Schleiden, că într-adevăr evreii sînt un popor,
adoptăm chiar că ei sînt cel mai remarcabil popor — din multe puncte de vedere — asemenea
că sînt poporul ales al lui Dumnezeu; dar odată admise aceste teorii ad majorem Dei gloriam
ni se va concede ca în asemenea condiții să nu-i privim drept români și să le refuzăm net drepturi
cari în această țară nu li se cuvin decît numai românilor și cari li s-au îngăduit, cu multă impru-
dență, și străinilor creștini.
Așadar cu producțiuni intelectuale leal evreiești discuția e ușoară. N-avem decît a admite
tot ce zic în acele producțiuni pentru ca concluzia de a nu li se da drepturi să reiasă de sine.
în fine, nu negăm că tocmai ziarul acesta, puritan în felul lui, e moderat în espresiuni
și cuviincios. Nu criticăm aparițiunea lui din mai multe puncte de vedere, dar cel de căpe-
tenie este desigur considerantul că prin fondarea unei foi esclusiv izraelite lupta de idei
devine legală, pe cînd pîn-acuma ea se mărginea din partea adversarilor la denunțări oculte
prin ziare străine, la reclamațiuni oculte către consuli, adecă la acte cari prin minciună și
calomnie căutau a face rău țării în care izraeliții trăiesc.
Deși presa la noi e absolut liberă, deși se pot debita în ea cele mai mari neadevăruri,
totuși chiar o presă curat izraelită n-ar putea avea curajul de-a repeta în coloanele sale acele
comune calomnii, acele povești inventate, acele ilustrațiuni de fantazie din ziare străine
297
Staatereeht. Volkerm'ht imd Politik.


ftelart v»»
SUaUr.eeM UîH Wikerw’hL
TfULn;!1». 1^^*»
5. Tratatul lui Robert von Mohl, Staat$rechtf Volkerrecht and Politik,
■^8
Bruidsciili. Alltjvmeines Slaalsrcchl, citate de Einincsciu
cari prefăceau țara noastră intr-un fel de țară tătărască. Presa izraelită va fi de acum înainte
dovada cea mai bună că nu există persecuțiuni religioase.
❖
Mai puțin sinceră și mai greu de mistuit este categoria aceea de ziare evreiești cari, sub
masca apărării unor interese generale, deci sub masca romanității, nu sînt în fond decît repre-
zentante ale intereselor evreiești. Această categorie consistă pîn-acuma din două organe:
„Ștafeta”, foaie ce apare zilnic în Iași; „Suceava”, apărînd o dată pe săptămînă la Folticeni.
Nu se poate o deosebire mai mare decît între „Fraternitatea” și „Ștafeta”. „Fraterni-
tatea” afirmă existența unei naționalități izraelite, „Ștafeta” o neagă, c-un cuvînt acest din
urmă ziar e campionul acelui neadevăr debitat de Alianță că există români de confesie mozaică,
deci e organul adevărat al Alianței. Scris bine — poate de un român chiar — dar reprezentînd
pur și simplu punctul de vedere al Alianței izraelite, afectînd în coloanele sale patriotismul și
sentimentul de naționalitate, „Ștafeta” a fost un ziar cînd cogălnicenist, cînd fracționist, și
n-a aruncat masca decît în timpul alegerilor. Abia atunci s-a văzut că e curat evreiesc.
Noi nu vom discuta cu acest ziar din simpla cauză că n-avem a face cu un reprezentant
sincer al ideilor izraeliților, precum e „Fraternitatea” bunăoară. Oricît de clar am dovedi că
nu există români de rit mozaic, că o deosebire trebuie mănținută între străini asimilabili
și cei neasimilabili, oricît de limpede am arăta că teoria „om și om” nu e admisă decît în
state ce sînt la adăpostul a orice pericol esterior și interior, iar nu în state unde teoria pusă
în practică ar produce revoluțiuni economice și sociale înlăuntru și nimicirea din afară, „Șta-
feta”, ca reprezentantă a ideilor Alianței, nu se va abate nicicînd din calea ei și va continua a
afirma aceleași principii pe care însăși nu le crede și pe cari le debitează numai pentru ca în
ochii românilor să aibă o rațiune de a fi.
Stat pro ratione voluntas.
„Suceava” în fine e încă foarte modestă; acest organ se mărginește deocamdată numai la
reproducerea unor notițe favorabile evreilor, iar în propria lui atitudine încunjură cu grijă
polemica arzătoare ridicată în cestiune.
Pentru iubitorii umorului neconștiut reproducem scurta profesie de credință a organului
din Folticeni:
Necesitatea simțită în acest oraș de un Jurnal a decis pe mai mulți membri al partidei liberale fondarea unui
ziar săptămînal.
Căci în adevăr în timpul de față, cînd țara este într-o agitațiune politică, cînd Camarile de revizuire sint convocate
spre a regula o cestiune importantă impusă nouă prin Tractatul de Berlin, vechea capitală a Moldovei să nu-și aibă și
ea un jurnal? Ar fi să arătăm țărei că folticenenii nu sc mai interesează de cele ce se petrec în interiorul țărei.
Nu ne vom ocupa de polemicele ce sc ținea în altele jurnale care au mai fost în acest oraș, vom publica numai fapte
pozitive, vom combate totdeuna răul de orișiunde ar proveni, vom căuta ca justiția să fie la înălțimea ci.
Bazați pe aceste principii, sperăm că onor, public ne va da tot concursul.
„Necesitatea simțită de un jurnal, care a decis pe mai mulți membri al partidei fondarea
unui ziar", apoi Folticenii declarat veche capitală a Moldovei sînt desigui' lucruri cari dove-
desc că redactorii foii, înainte de a căuta ca justiția să fie la înălțimea ei, ar trebui să caute
a citi și reciti abecedarul lui Ion Creangă, gramatica lui Manliu și istoria lui Xenopol. După
ce redacțiunea va fi trecut prin acel curs superior de științe politice și de stat vom putea sta la
vorbă cu ea, deși cu oarecare rezervă. Pîn-atunci însă-i dorim numai sănătate și voioșie !
[14 iulie 1879]
[„CAMERELE ACTUALE DE REVIZUIRE...”]
Camerele actuale de revizuire nu vor avea oare nimic alta de făcut decît de-a da o solu-
țiune oarecare cestiunii izraelite? Opinia noastră intimă este că, deși evreii în numărul mare
ce a inundat țara — dar mai cu seamă Moldova — constituie un pericol imediat pentru exis-
tența economică și națională a țării, totuși ei constituie mai mult o boală acută decît orga-
nică și că printr-o organizare mai conservatoare ei ar fi siliți să emigreze în alte țări ale
300
Orientului. Evreii se grămădesc in țările unde semicivilizația e unită cu pseudoliberalismul
și fug de civilizația adevărată și de libertatea adevărată.
Iar libertatea adevărată și neatîrnarea economică sînt două noțiuni identice. Și cînd
vorbim de neatîrnarea economică înțelegem eliberarea continuă, prin cultură și prin împro-
prietărire, a clasei celei mai numeroase și esclusiv productive, a clasei țăranilor.
Observăm întîi că părticelele de pămînt acordate țăranilor sub domnia lui Vodă Cuza
constituie pînă acuma în mod definitiv proprietatea țărănească și o mărginesc prea de tim-
puriu la o cantitate oarecare, prea mică pentru epoca de astăzi, în care realul țării stă în
disproporție cu populația. Daca țara ar fi locuită de altă rasă decît cea traco-latină răul
n-ar fi mare. Dar noi trebuie neapărat să ținem seamă de calitățile și defectele rasei noastre,
de predispozițiile ei psihologice de cîte ori croim legi generale. Evreul proletar, neavîud absolut
nimic, nici capital în bani, nici meșteșug sigur, se-nsoară cu toate acestea foarte de timpuriu,
face mulțime de copii; trăiește cu ei în cea mai mare mizerie — adesea cîte două-trei familii
într-o odăiță — și astfel în aceste furnicare omenești se cresc apoi generații de hiene ale
societății, copii reduși și închirciți în privința fizică și intelectuală, în cari se dezvoltă un singur
instinct, acela al speculării muncii altuia, al esploatării altuia. Țăranul român e departe
de a fi atît de cutezător în maniera lui de a vedea. El, neavînd pămînt, nu se însoară defel;
(‘1 renunță de bună-voie de a-și întemeia un cămin dacă împrejurul casei sale n-are și instrumentul
necesar de muncă, care să asigure existența viitoarei sale familii. E evident însă că micile
părți de pămînt, dacă vor fi din nou împărțite între descendenții familiilor foștilor clăcași,
aceștia vor fi reduși cu vremea la starea de proletari avînd fiecare cîtc cîțiva stînjeni de pămînt,
prea puțin pentru a trăi și prea mult pentru a muri; se va naște un fel de clasă ibridă, fără
putere și fără producțiune, incapabilă de a se înmulți din cauza sărăciei, sclavă absolută a
capitalului. Puțini oameni cu mai multă energie economică își vor acapara apoi părticelele
foștilor clăcași și, deodată cu creșterea sau creiarea din nou a altor latifundii, populația agri-
colă va da mereu înapoi prin stingere, îneît epoca n-ar fi departe în care n-am mai avea decît
orașe străine într-un deșert românesc.
Nouă ni se pare așadar că un principiu care ar trebui admis în legislațiunea noastră,
cel puțin pentru un număr anumit de ani, este indivizibilitatea pămînturilor țărănești, pe
lingă neînstrăinarea lor cătră nesăteni, va să zică maioratul. Dar corolarul acestei măsuri
generale trebuie să fie neapărat parcelarea sistematică a moșiilor statului între minorii fami-
liilor, adecă formarea altor minorate, minorum gentium, pe moșiile statului. în sine, pentru
stat e mult mai folositor de a avea mici proprietari cari să-și muncească pămîntul singuri și
în mod intensiv decît de a-și da moșiile pe mînile acelei neomenoase esploatări estensive care
se sfîrșește cu ruinarea proprietăților și a populațiilor, și e asemenea mai folositor decît crea-
rea unei proprietăți rurale de mijloc, căci aceasta din urmă se traduce în tirania capitalului
mic asupra muncii. Capitalul mic are totdauna tendința de a fi uzurar și un proprietar a o
sută pogoane e mult mai apăsător în sat decît proprietarul a mii de pogoane.
în înlănțuirea măsurilor organice care trebuiesc luate pentru soluțiunea definitivă a
cestiunii sociale sustragerea populației de la esploatarea de cătră cărciumari evrei formează
o parte însemnată. Cîrciumăria evreiască în țară au ajuns un adevărat scandal, care n-ar fi
suferit în nici o țară civilizată din lume; circiumele sînt locale de îndobitocire și de prostituție
sufletească și libertatea de a le ținea deschise dumineca și sărbătorile face ca biserica să fie
pustie la zile mari și circiuma plină. Măsura cea mai nimerită pentru a înlătura acest adevărat
scandal, această cangrenă a societății, e de a preface dreptul de debit al băuturilor spirtoase
în drept al comunelor rurale, iar consiliul comunal să îngrijească ca debitantul să fie numai
locuitor și alegător în comuna rurală, îndepărtîndu-se cu strictețe orice subantreprenor ascuns
sub titlul de servitor etc. Deodată cu aceste măsuri, cari ar avea de scop a pune la adăpost
populația rurală în contra sărăcii, stingerii și esploatării uzurare, ar trebui să se facă cei
dintîi pași pentru a introduce stabilitate în funcțiunile judecătorești și administrative, căci
numai o biurocrație stabilă garantează aplicarea strictă a legilor. Întroducîndu-se stabilitatea
în mod sistematic, ar înceta pînă la un grad oarecare alergarea după funcțiuni, calomniarea
și denigrarea funcționarilor publici, făcute cu scopul de a ocupa locurile, pretextarea de diferință
de principii politice, pentru a se persecuta oameni îndealtmintrelea onești și muncitori, numai
pentru că se pretinde că ar fi din partidul cutare ori cutare. Totodată ar înceta și starea de
lucruri de astăzi, în care orice liberal mai cu seamă, dat afară pentru incapacitate sau hoție,
se constituie și se gerează în victimă a principiilor sale politice, cerînd la reîntoarcerea la putere
a camarazilor săi o recompensă pentru suferințele sale pătimite pentru nație și libertate.
Nu mai pomenim de marele folos că o mulțime de inteligențe și de brațe cari azi nu
urmăresc decît munca stearpă a goanei funcțiunilor, luîndu-și odată nădejdea de-a cîștiga
prin schimbările din centru, ar fi silite a se aplica la o muncă mai productivă, folositoare în
prima linie lor înșiși, în a doua, țării întregi.
301
Noi sîntem siguri că cu o organizare mai strictă, mai protectoare pentru munca materială
și cea intelectuală, le-ar pieri evreilor pămîntul de sub picioare și ar emigra de la noi cum emi-
grează din alte țări într-adevăr civilizate, nerămînînd decît numărul strict necesar pentru
mijlocirea schimbului în activitatea economică a țării.
Dar cu organizarea laxă de astăzi, cu corupțiunea erijată în principiu de administrare,
cea mai bună și mai națională soluțiune a cestiunii izraelite nu va fi decît un paliativ bun contra
unui simptom acut nu însă medicamentul special contra boalei organice de care suferim.
[17 iulie 1879]
[„CEEA CE A PIERDUT...”]
Ceea ce a pierdut partidul Warszawsky-Mihălescu cu ocazia dezbaterii în ziare și în comi-
siile Parlamentului a cestiunii evreștii este restul de încredere a țării de care se mai bucura
și care sperăm că nu se va mai întoarce niciodată. Acesta este câștigul net al nației românești
din agitațiile și frămîntările timpului din urmă. Trebuia în sfîrșit ca banda dc esploatare să
fie înghesuită la părete, trebuia să i se înfunde odată minciunile și clevetirile, trebuia să se
vază că acești oameni n-au în ei nici atîta onestitate politică cît e firul dc muștar; că amăgirea
poporului cînd sînt în opoziție, jaful și vînzarea cînd ajung la putere sînt singurele lor directive.
Văzînd starea de goliciune și de mizerie în care s-au întors armata noastră de pe cîmpul
de război oricine putea presupune cîte milioane trebuie să sc fi furat în socoteala acestei brave
și nenoricite oștiri pentru ca ea să fie redusă la o asemenea stare; cu descoperirile îngro-
zitoare făcute în cestiunea Warszawsky a trebuit să se vază că hoția și spoliarca averii popo-
rului devenise în timpii cei mai grei principii de administrare în România; văzînd în fine
cineva numirea unui Stolojan la Justiție știe la ce are să se aștepte de acum înainte, căci
Stolojan și cocoloșirea furaturilor roșii sînt lucruri identice. Văzînd cineva numirea unui Lecca
la Ministerul de Război, care, spre ironia amară a disciplinei și onorii [î]și începe zilele de ministru
printr-o circulară în care recomandă armatei disciplina și credința cătră Domn, el care, prin
o trădare de care nu-i capabil decît un suflet înjosit, au răsturnat pe Vodă Cuza, văzînd
cineva aceasta, rămîne convins că secta roșiilor nu poate fi numită un partid politic, ci o
bandă de criminali cărora numai în țara noastră și nici într-o alta din lume li se oferă porto-
folii de miniștri în locul temnițelor și ocnei și decorații în locul pedepselor.
Dar cine n-a văzut purtarea acestor oameni în vremea alegerilor? Ei spuneau alegă-
torilor că partidul conservator este cel care ține cu evreii, că partidul conservator e înțeles cu
străinătatea; iar ei nu vor da nimic evreilor. Prin calomnie și minciuni a fost în stare din nou,
desigur, însă pentru cea din urmă dată, de-a amăgi pe alegători și de-a-i face să crează făgă-
duințele lor de făliți politici.
Cum s-au adunat însă ce s-a văzut? Organul partidului, numit ,,Românul” spre batjo-
cura numelui românesc, pledînd cestiunea acordării drepturilor politice la mii dc evrei, a
drepturilor civile la toți evreii fără deosebire, apoi șeful partidului, d. Brătianu, amenință tara
care-i hrănește in loc de a-i zdrobi, o amenință cu soarta chedivului de Egipet, cu invaziunea
străină, cu împărțirea, cu dezmembrarea, daca... nu se va da de bunăvoie în stăpînirea
evreilor.
„Spuneți neadevărul” li s-a zis m Parlament și in ziare, pericolele sînt invențiuni de
ale voastre și de ale Alianței izraelite; ele sînt mijloacele voastre de presiune asupra conștiinței
și bunului-simț al țării.
Atunci au început a se zvircoli idra și a căuta scăpare într-un ministeriu de fuziune. în
acest ministeriu au luat din secta roșie nu pe aceia cari sînt capabili de orișice, căci capabili
de orice crimă e oricare din acești oameni, dar pe aceia cari, pe lîngă capacitatea de a face
orice, mai au și o deplină lipsă de pudoare; au luat pe uu individ ca. Lecca, gonit din armată
pentru că i-au pătat onoarea prin trădare și călcare de jurămînt, pe un nemernic gheșeftar ca
acest Stolojan, capul Comitetului de salut public, care au aruncat calomnia, lipită în toate
comunele rurale, contra unor bărbați cărora acest om de nimic nu c vrednic de a le rosti
numele.
în fine la Lucrările Publice și totodată prezident al Consiliului a rămas d. Brătianu
însuși, căci sînt drumuri de fier de cumpărat și cîteva milioane de aruncat pe fereastră.
302
Cînd a văzut cineva amenințările cu soarta chedivului, cu împărțeala, cu invazia a orga-
nului roșiilor, atunci trebuie să conchidă neapărat că acel organ este vîndut Alianței izraelite.
Noi întrebăm însă ce caută Lecca-Stolojan-Brătianu în cabinetul de fuziune? Acești
oameni s-au rostit deja pentru categorii, s-au rostit pentru a se da drepturi civile tuturor
evreilor.
Ce însemnează oare noul program iscălit de toți aceștia și citit în Cameră de col[onelul]
Lecca? Colonelul va ținea la cuvîntul dat în Adunare precum a ținut la jurămîntul militar
făcut lui Vodă Cuza. Cu astfel de oameni, cu trădători de noapte, i se inspiră încredere țării?
/19 iulie 1879/
[„DE LA FORMAREA CABINETULUI...”]
De la formarea cabinetului nou încoace am așteptat să se facă oarecari schimbări mai
cu seamă în administrațiunea țării, care sub un om ca d. Mihălescu a trebuit să devie in-
fectă. Chiar cetățeanul cel mai optimist, cînd a văzut părinteasca îngrijire cu care d. I. Bră-
tianu a păstrat luni întregi pe cinstitul Mihălescu ca director la interne după ce d. Moldo
veanu-și făcuse destăinuirile sale publice, a putut înțelege că, această pregetate și trăgănire
nu putea avea alt sens decît dc-a cocoloși ce se putea cocoloși și de-a întuneca atît actele
din centru cît și complicitatea de la periferii; de asemenea c aproape de înțelegerea oricui că
prefecții aceia cari au putut fi mai cu seamă în complicitate cu societatea "Warszawsky-
Mihălescu sînt cei din județele de lingă Dunăre, cari au căpătat la timpul cuvenit atît de temei-
nice instrucțiuni de ce să zică și să nu zică înaintea judecătorilor. Arestarea ca din senin
a d-lui Moldoveana în urma mijlocirii vestitului Chirițescu, actual prefect de Teleorman, e un
semn că roșii pe toată linia erau gata de-a închide prin arest gura celor ce vor găsi adevărul.
Dar floarea activității acestor prefecți roșii a fost — se-nțelege — în vremea alegerilor.
Față cu neîncrederea generală a țării că guvernul roșu ar fi în stare de-a rezolva spre mul-
țumirea generală o ccstiune atît de spinoasă ca cea izraelită, prefecții partidului Warszawsky-
Mihălescu aveau misiunea specială de-a amăgi, de-a promite funcțiuni, de-a amenința, pentru
a scoate cu de-a sila din urne cele două treimi a Camerilor dc revizuire așteptate cu atîta
nerăbdare de Alianța izraelită, de presa evreiască din străinătate și dc toată suflarea trădă-
toare din țară.
Daca un Cortazzi totuși n-a izbutit la Dorohoi cauza c numai estrema energie a alegăto-
rilor, gata de a arunca pe fereastră atît pe ciracul partidului roșu, cît și pe d. Brătianu însuși,
în huiduituri și în șuierături d. Brătianu a trebuit să ia tălpășița din Dorohoi, din Bacău 'și
din alte orașe ale Moldovei. Cine-și aduce aminte de. falsificarea listelor electorale, de trecerea
unor postulanți comuni în listele colegiului întîi și al doilea, de schimbările în funcțiuni admi-
nistrative și judecătorești după avizul acestor prefecți, de împletea tutulor posturilor cu frați,
cumnați, fii și nepoți a eventualilor prefecți, pentru ca de acelaș soi să fie toată rețeaua
infectă care acopere un județ întreg, acela lesne va conchide că o schimbare a administrației e
strict necesară pentru a curăți țara de aspiratorii la coroana virtuții, fie puși in funcție, fie
ascunși în tufișele drumurilor mari. Numai în centrele Iași și București se menaja întrucîtva
opinia publică, numîndu-se oameni din partid, dar asupra cărora nu erau pete cari să-ntunece
reputația onestității private. Iar încolo tot unul și unul, tot oameni cari se deosibeau de
semenii lor prin vrun dar deosebit, fie adorarea zeului Bacchus, fie jocul de cărți, fie luarea
de mită, fie în fine scandale fără un nume ce s-ar putea rosti, ca cele comise de un prefect de
Vaslui, de care se revoltase însuși un ministru roșu, care în această materie, poate suporta
mult, precum era d. Stătescu.
Ce grozăvie cată să fie în toată, țara, ce atmosferă de corupție și de venalitate, ce
rețea de fără-de-legi și de silnicii cind ne aducem aminte de cel care era adevăratul ministru
de interne și totodată asociatul în afaceri a cinstitului Warszawsky ! De rechizițiile — fie
pentru armata imperială, fie pentru cea română— abia cutezăm a pomeni. Sub auspiciile
acestei administrații se dădeau bilete false, se constatau cînd prestațium, cînd pierderi de sute
de mii de franci, se schimbau boii rechizi[ți]onați pe alții bolnavi, cari piereau în drum, se sus-
trăgeau productele destinate, pentru armata noastră, caro. în timpul acesta murea de foame
și se hrănea cu coceni de porumb strînși în cîmpiile acoperite cu zăpadă ale Bulgariei.
MC
De trei ori să fi prădat tătarii țara in lung și-n lat, de trei ori să, fi căzut ca, miorii
locustele pe lanurile Înflorite ale României, totuși n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-
trei ani de administrație roșie.
Intr-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine- tot sint o amenin-
țare permanentă pentru acești oameni și cari, cu toată starea precarie și pururea primejduită
a judecătorilor, tot iși fac datoria cind lucrurile prea se deoache, am asista la anarhia cea
mai deplină de la un capăt piuă la altul al României.
E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a. curați atmosfera administrației jude-
țelor de mirosul de penitenciar răspîndit pretutindenea de partidul Warszawsky-Mihălescu.
Pe calea acestor schimbări l-ar binecuvinta poporul întreg, l-ar sprijini presa și opinia publică
în genere. Administrația a devenit o adevărată pată pentru țara aceasta, o pepinieră de can-
didați de penitenciare, un loc de refugiu și de impunitate pentru cei ce au părăsit temnițele
sau pentru cei cari sint, în perspectivă de-a intra în ele de acuma-nainte. Știm că trebuie un curaj
extraordinar, cind ai pe un Leuca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruțare lepădă-
turile societății cu cari roșii pretind a administra, știm că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta
pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, știm asemenea că nu
d. Brătianu,ci acești oameni sint cei cari stăpînesc țara, exercitând o estremă tiranie asupra șefi-
lor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în con-
tră-i banda do exploatatori roșii, dar în tabăra sa ar fi țara întreagă, sugrumată de adopții
lui Pazvantoglu.
Această satisfacere e datorită țării ini,regi. Celelalte ramuri de administrație publică,
oricît de rău împînzite ar fi cu oamenii silei, au totuși legi organice cari le. fac contrabile.
Dar în administrația atârnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipsește cu desăvârșire.
în privirea administrației în senzul restrîns al cuvîntului România e dată în prada
unei exploatări și a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu experiență
politică, trebuie si<n>gur să le fi cunoscând.
Ne vine greu de-a vorbi de această administrație roșie, căci de rușinea și de cangrena țării
noastre sîntem siliți a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea
cel puțin despre ea; căci epoca în care am putea-o menționa cu laudă ne pare încă foarte
depărtată.
[20 iulie 1879]
[„ZIARELE GUVERNULUI...”]
Ziarele guvernului nu încetează nici acuma de a atrage mereu atenția nației asupra
articolelor speriitoare din jurnalistica străină, asupra cuvintelor nefavorabile a cutărui sau
cutărui diplomat și, deși ar fi fost de așteptat ca, în urma fuziunii, presa guvernamentală
să înceteze a mai întrebuința acest nedemn mijloc de influințare, totuși sîntem în trista
poziție de a constata că pentru ziarul fanariot din Strada Doamnei nu există mai mare
plăcere decît de-a reproduce cu o cuvioasă și smerită mutră de vulpe toate inspirațiunile
superficiale ale unei prese și rău informate și rău voitoare și in fine prețioasele schimbări
de idei între diplomați și reprezentanții Alianței izraelite.
Silă ne este de a, vorbi de infecta, cestiune izraelită, de acest, act de înaltă imoralitate
prin care atitea puteri s-au constituit în judicătorii unui atentat de inaltă trădare comis de
evreii noștri în unire cu cei ai Alianței, dînd dreptate trădătorului în contra trădatului și creind
un precedent care, admis odată ca normă de judecată, nu poate fi decît fatal tuturor semna-
tarilor Tractatului. Căci dacă li xe recunoaște unor state străine dreptul de-a se amesteca în
afacerile unui al treilea fără ca el să fie ascultat, atunci deie-ni-se voie a presupune că, pre-
cum lumea aceasta e schimbăcioasă, s-ar putea ivi o zi în care un alt congres european, in
care puterile să fie reprezentate în proporții schimbate, să-și ia libertatea a stabili asupra
drepturilor Irlandei și a Indiilor înlăuntrul monarhiei engleze, asupra drepturilor Hanoverei,
Posenului, Alxaxului înlăuntrul imperiului germanic, asupra poziției arabilor din Algeria ș.a.m.d.
în sine vorbind, puterile n-au avut nici un drept de-a se ocupa de noi fără de noi,
nici un drept de-a pune condiții pentru independența noastră; căci numai în epoca domniei
fanariote a căzut în desuetudine, însă n-au încetat nicicând deplina suveranitate internă și
în parte cea externă a Principatelor.
304
Numeroasele tractate de comerț a Domnilor vechi, încheiate după capitulațiunile lui
Mircea cel Bătrin și a lui Bogdan cel Chior, deplina libertate de a stabili dreptul de cetățenie
și de așezare în țările lor, o libertate mănținută contra osmanilor chiar, adecă contra poporului
suzeran, dovedesc că nici un amestec nu putea avea loc din partea străinătății. Abia în epoca
fanarioților se-ncheie tractatul de comerț de la Passarovitz, care formează începutul acelor
tractate dc (nosy[nobi8]sine nobis prin care se stabilește cînd dreptul de așezare a străinilor
pe pămîntul nostru, cînd jurisdicțiunea consulară, cînd instituția sudiților, adecă a vagabon-
zilor privilegiați, și de atunci infuziunea cu elemente infecte ține necontenit și fără stavilă.
Daca epoca începută prin Tractatul de la Paris și încheiată cu războiul ruso-turcesc
n-am fi pierdut-o pe povîrnișul unui stupid liberalism, unii căutînd să demagogizeze poporul
din ce în ce, alții oprind acel proces de disoluțiune socială, dacă puterile cele mai bune ale gene-
rației trecute nu s-ar fi irosit în lupte sterpe pentru idei fără nici un cuprins real, daca statul
nostru n-ar fi fost un adevărat Bizanț, în care logomachia, discuția asupra subtilităților cons-
tituționale și de principii, să precumpănească orice întrecere pe terenul muncii oneste, intelec-
tuale și fizice, atunci niciodată n-am fi ajuns în trista stare ca străinătatea să aibă a ne dicta
ceva în privirea dreptului nostru intern. Cu un popor ca al nostru, atît de Ieșene de organizat
și-cu atîta bun-simț, știam a opune astăzi suma de puteri pierdute oricărei tentative de
amestec din afară iar cestiunea dc înaltă trădare s-ar fi mîntuit din capul locului prin pedepsi-
rea aspră a acelei trădări, nu prin intrarea în apele ei.
S-a vorbit atîta în contra pedepsei cu moartea. După vechiul obicei al pămîntului pedeapsa,
cu moarte meritată pentru crime comune se putea răscumpăra cu gloabe, numai pentru crima
de înaltă trădare nu. Dacă acei mizerabili agenți ai Alianței izraelite cari sînt în țară ar
fi știut că pentru criminalele lor uneltiri cu Alianța, că pentru punerea în îndoială a exis-
tenței țării în care trăiesc, îi așteptă ștreangul de cînepă sau securea călăului, n-ar fi cutezat;
nicicînd a trăda țara și a bate acum la ușa Parlamentului nostru, pentru a-și cere răsplata
acestei trădări.
Ce-ar fi zis Kusia, Prusia și Austria bunăoară dacă polonii lor, constituiți în Alianță
universală ar fi cerut la Congres reconstituirea Poloniei; ce-ar fi zis Anglia daca inzii ei ar fi
cerut de la congresul european dispărerea dominațiunii engleze în Indii? Amîndouă popoarele
sînt cu toate acestea istoricește cu mult mai însemnate decît evreii, în contra uneltirilor si
perversității cărora așteptăm îndealtmintrelea o reacțiune în toată Europa. Aștemptăm moar-
tea demagogiei și credem în ea. Pînă cînd un element care nu împărtășește ba din contră sub-
minează și urăște tradițiile și trecutul fiecărui din popoarele istorice ale Europei să aibă drep
tul de-a le esploata un drept pe care nud răsplătesc prin nici o îndatorire pe care s o simtă
față cu societatea ?
Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora, trăiesc,
a mers atît de departe îneît aceiaș evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale rusești erau
pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deși acele arme nii aveau altă destinație decît
de a fi descărcate asupra rușilor, adică: asupra compatrioților acelor furnizori evrei.
în treacăt .mai pomenim că evreii din țanV în timpul intrării armatelor rusești la noi,
au scos cuie din șinele drumurilor de fier pentru a periclita viața soldatilor ruși din vagoane,
aceasta știind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra țării in care ei trăiesc.
Iată dar patriotismul și umanitatea elementului pentru care Europa a găsit de demnitatea
ei a interveni, iată elementul pentru care boierul grec din Strada Doamnei luptă cu atîta
foc de un timp încoace.
[22 iulie 1879]
[„NE E SILĂ...”]
Ne e silă de cestiunea izraelită, intrucit consistă din exigențe jidovești, și ne rezervasem
ca, măcar în timpul cit nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare să nu vorbim de ea decît atunci
cînd țara noastră ar fi ținta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară.
A solicita iutcrvenirca diplomatică sau înarmată a străinilor contra tării in care trăiești este un act dc înaltă
trădare comis împotriva acelei țări.
305
Alianța solicită pe toate căile această' intervenite.
Mii de evrei din țară fac parte din Alianță.
Deci mii de evrei din țară sînt trădători.
în Rusia i-ar aștepta pe asemenea oameni Siberia , in Franță deportarea', in alte locuri
închisoarea ; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum pOț.
țese și noi îi lăsăm să-și joace caii după cum le e voia și dorința inimei. Atacurile dc care am vor-
bit la-nceput sînt numeroase.
La circulara d-lui Câmpineauu, Alianța' a răspuns printr-o broșură compusă și datată; din
București, tipărită la Cernăuți și espediată din lași. Această broșură începe cu următorul nea-
devăr istoric :
După Regulamentul organic toți evreii cari plateau bir erau priviți ca pambileni ții se bucurau de <h eptmi
unor atari, puteau fi primiți tn coporațiilo breslelor, puteau sa cumpere proprietate imobilă întrucît nu era încărcată cu
boieresc, aveau drept de alegere tn comună, puteau să înainteze tn armată piuă la gradul de ofițer, li se dădeau titluri
nobilitare și alte distincți uni, cu uu cuvtut se bucurau dc deplina libertate a acțiunii, ba încă se bucurau și de privi-
legii pe cari țăranii și ceilalți burgeji nu le aveau.
Afară dc deplina libertate a acțiunii, toate aserțiunile celelalte sini' neexacte. Ade
vărul e că înaintea Regulamentului organic obiceiul pămîntulni permitea evreilor — pe atunci
foarte puțini la număr — cumpărarea de case în orașe, și că tot acei evrei pămînteni aveau - -
nu dreptul de a intra în corporațiile breselelor orășenești, de la care erau și rămîneau excluși •
ci aveau ei înșii una singură corporație a lor proprie și drept staroste pe rabin, tot așa precum
străinii formau asemenea o corporație, ca și aceea a ciubotarilor sau tălpălarilor; avînd sta -
roste pe ... consul. Sub această formă hibridă dc corporație orășenească s-au introdus, după
Tractatul de la Passarovitz, consulatele la noi și de acolo s-au numit și se numesc încă starostii.
Dc la priimirea în breselele creștine și pînă la formarea unei bresle aparte c însă o mare
deosibire, precum și de la cumpărarea de casc în orașe pînă la cumpărarea dc imobile întru cît
nu erau încărcate cu boieresc. Căci nu erau încărcate cu boieresc moșiile și casele răvășești,
dar ca mai ba să le poată cumpăra evreii! Nu erau încărcate viile și pămînlurile orășenilor,
adecă moșiile și încunjurătoarea orașelor, pe cari asemenea evreii n-aveau drept să le cumpere.
în fine sub Mihai Vodă.Șțurza li s-au luat evreilor, prin încheieri ale Divanelor, dreptul
de-a se așeza la țară și de-a;âebita băuturi spirtoase; sub Grigorc Ghica li s-a luat și dreptul
de-a cumpăra case în orașe, Incit tocmai in momentele în care Mihai Vodă elibera și punea pe picior
de egalitate cu ceilalți locuitori pe țiganii de pe moșiile sale proprii și dc pe cele mănăsti-
rești, el găsea, de cuviință, pentru zdruncinul ce pricinuiesc locuitorilor,’ să restrîngă drepturile
evreilor. Toți scriitorii timpului aceluia deplîng invaziunea evreilor din Galiția și Rusia, cari,
fugind de serviciul militar, veneau ca roiurile de locuste, ea și astăzi, fără paspoartc, fie pe
vadurile Prutului, unde conrupeau granița rusească mai bine păzită, fie pe cărări dc munte,
necunoscute grănicerilor austriaci. îndealtminterea și ruși și austriacă erau bucuroși să scape
de ei, ca și astăzi. Asemenea nu se va auzi din timpul Regulamentului și pînă în epoca consti-
tuțională ca un evreu să fi căpătat titlu nobilitar sau să fi devenit ofițer în armată'.
în realitate cel mai îngăduitor Domn față cu evreii au fost Cuza. A^odă. El le-a deschis
școalele românești din care a ieșit tinerimea evreiască care face cu atîta foc parte din Ali-
anța izraelită, el le-a dat egalitatea drepturilor civile, el a început a. înrola pe cîte unul în
armată, dîndu-i ocazia de a deveni ofițer; el în sfirșit dispusese prin Codul civil norma după
care evreii pot deveni cetățeni români; bineînțelegîndu-se însă că n-avea aface dccit cu evreii
ca indivizi, nu cu ei ca rasă organizată și strunită din partea Alianței.
Ex nihilo nil fit.
Cine n-a avut drepturi nu le are nici astăzi. Evreii, considerați pururea, ca străini in
țară și fiind străini în realitate, căci nu vorbesc românește in familie, au o lege deosebită
de aceea a celorlalți locuitori și nu s-amestecă cu ei prin căsătorii, vor rămînea strămi pînă.
ce nu vor deveni români. Deși limba nu e singurul semn caracteristic al naționalității, totuși
el e un semn principal. Pe cită vreme nu vor vorbi în familie românește’ nu-și vor ținea
socotelele și registrele de comerț în românește, nu vor priimi în școale și sinagoge limba' ro-
mânească — in sinagoge, de nu pentru partea strict rituală, cel puțin pentru predici — im
vor putea fi considerați ca români.
Dar pretinși români cari [îjncep activitatea lor de fii ai patriei prin m denunța și .calom-
nia patria lor și prin a-i impune condiții internaționale dc existență, sau necxistciită asemenea
români nu admitem noi și nu-i admite nimeni.
Orice s-ar zice așadar, uneltirile Alianței pe lingă Congres constituie din partea membrilor
pămînteni ai acelei Alianțe un act de înaltă trădare : amenințarea cu intervenț ia străină cu
nerecunoașterea independenței țării,	"	’
306
Aceste uneltiri au făcui pe evrei să piarză piuă și pe puținii lor amici sinceri dintre români,
căci asomwea, «mM «'dstau. Existau între români bărbați de bună-credință, bogați, cu desă-
r înșire neatirnați de capitalurile evreiești, cari aspirau la soluțiunea cea mai favorabilă evre-
ilor, pentru că așteptau prin asceasta crearea unei puternice clase de mijloc în Moldova. Dar
premiza acestor speranțe și aspirațiuni era cel puțin po&ibilitatea ca evreii sâ devie rumâni.
Din momentul insa ce-i vedem aliați cu toți străinii de pe fața pământului contra țării în care
trăiesc și a poporului de pe spatele căruia subzistă, din acel moment chiar acei puțini trebuiau
săi piarză orice speranță. La străini s-au adresat pentru a căpăta drepturi, de la străini capete le:
să vedem cu ce se vor alege.
Evreii s-au amăgit asupra dorințelor Congresului precum și asupra art. 44, ba chiar țara
a fost anrăgită de către roșii. Noi am spus-o însă, din capul locului că nu înțelegem art.’ 44
și că după el —• un pretext cel mult — trebuie să se fi ascunzând cauze politice de o greutate
mai mare. Timpul din urmă a început să descopere puțin adevăratul înțeles al articolului men-
ționat; și, dacii, ne impunem tăcere în privirea acelui înțeles, o facem pentru că istoria art. 44
o încă în deplină fierbere și nu avem rezultatele clare înaintea noastră.
în orice caz însă evreii voi' fi aceia cari vor avea a regreta introducerea art. 44 în Tratatul
de la berlin.
[1 august 1879]
[„CARACTERUL OBȘTESC AL LUPTELOR
Caracterul obștesc al luptelor din viața publică a românilor e că în mare parte nu sînt
lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulți, în deplină necunoștință de ceea ce combat, dau
într-un principiu oarecare c-o orbire și c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea
ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induși
în eroare de ambițiile vreunei gâște și căi a lovit într-o țintă, pe care ar fi respectat-o dacă și-ar
fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Daca un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o
listă de persoane, eîn pericol de-a-și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii lui, pretinși
politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, ,cari lui
nici prin minte i-au trecut vreodată, și în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după,
șoapte, după, calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori, nu
însă în virtutea unor enunțări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleași.
Căci în aceste discuții nu ecestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr,
nu de logică, ci de eristică-, Gestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi,
potrivească-se epitetul sau nu. Aparența ține locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.
Unei asemenea maniere de-a vedea avem noi a mulțumi titlul de reacționari.
în zădar am protesta, în zădar am cere să ni se probeze o singură tendență reacționară
în înțelesul adevărat al cuvîntului, adecă tendență de-a ne-ntoarce la teocrația și feudalismul
evului mediu, în zădar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut de-a fi ceea ce ni se impută
că voim a fi și că faptele noastre toate sînt contrarie acelei aserțiuni gratuite, adversarii
noștri, dacă n-au minte, au cel puțin o gură, o gură ce pare a-și fi arogat pe seamă-și atri-
buțiunile tuturor celorlalte calități intelectuale pe care natura obicinuiește a le dărui oame-
nilor. Daca nu voiești să crezi fără a cerceta, daca nu juri că frazele apocaliptice, plivite din
discursurile revoluțiilor franceze, sînt adevăruri absolute, nu meriți a ședea alături cu uni-
cii naționaliști, unicii români, unicii patrioți, cari se bucură de privilegiul de-a fi monopo-
lizat, pe seama lor toate ideile mari și frumoase. Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu
patriotismul lor, căci daca n-ar face atîta măcar, ar ști sau ar putea să facă altceva mai
folositor y
Dacă cineva se uită la teapa obicinuită, a roșiilor, la Mihălești, l’ătărlăgeni, Eundeșii
etc., se întreabă, cu drept cuvînt: mai au acești oameni și alt merit, altă rațiune de-a juca
vrun rol în viața statului decît pe acela că s-au întâmplat să fio români? Cam de contra-
bandă români, nu-i vorba, dar la aceasta se reduce toată îndreptățirea lor de-a figura în
viața publică a statului.
307
lată cărui soi «le oameni avem a. mulțumi epitetul de reacționari, iată oamenii esperi-
mentelor cărora avem a mulțumi trista stare în care țara a ajuns astăzi.
Domnia absurdă a frazei a mers atit de departe incit ei inșii și-au deschis ochii și merg
pe calea. pe care odinioară o numeau reacționară.
Ziarele roșii sc riu de ex|emp)u| contra evreilor. Oare se poate o dezmințire mai fla-
grantă. a libertății, egalității, fraternității etc. t Desigur că nu. Cu toate astea campionii acelor
idei a devenit reacționari și combat în acest caz cu înverșunare principiile acelea cari, după
evangelia Revoluției franceze, sînt mîntuirea popoarelor și culmea tuturor fericirilor.
Cum se-ntîmplă dar că ceea ce icni în toate cazurile era bun, mare, frumos și folositor,
așa deodată să devie» periculos?
lată dar că în acest caz rețeta Revoluției franceze s-au dovedit rea, ca și în alte multe
ocaziuni, că. ideea statului concret a învins frazele ; pericolele imediate ce amenință în mod
învederat țara au trebuit să le demonstre pînă și roșilor că ideile politice cată să fie un re-
zultat al unei stări de lucruri nu viceversa.
Deosebirea între noi și liberali, întru cît aceștia sînt de bună-credință — căci se-în-
țelege că nu vorbim aci de nuanța Warszawsky-Mihălescu, care politicește ne e indiferentă,
dîndu-ne numai ocazia de a discuta asupră-i pe terenul articolelor respective ale Codului penal,
iar nu pe acela al intereselor publice — deosebirea este că liberalii iau în sens absolut ide-
ile citite și nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice,
juridice nu sînt decît adevăruri istorice.
Nu sîntem dar contra nici unei libertăți, oricare ar fi aceea, întru cît ea e compatibilă
cu existența statului nostru ca stat național-românesc și întrucât s-adaptează în mod natural
cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuție
e cu putință. Cine susține însă ca absolute și neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi
echivalentă cu sacrificarea unui interes național, acela nu poate fi omul nostru.
Așteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieții publice, spiritele oneste, de orice opinii
s-ar fi ținut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacțiuni sănătoase și conforme cu trebuințele
actuale ale țării, așa că reacționar va fi un titlu de merit chiar pentru mulți din aceia cari
pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor și feudalității. Reacțiunea
noastră se întemeiază pe convingerea că țara nu mai poate merge cu această organizare
laxă, favorabilă naturilor catilinare și reputațiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să
fie țară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are
legile organice după care trăiește, și că daca se introduce o legislație artificială în locul celei
care s-ar fi potrivit și ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea sub-
stituțiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt existenței noastre chiar.
]3 august 1879]
[„LA 7 AUGUST...”]
La 7 august st Cil] n[ou] Alianța izraelită din Viena a trimis ziarelor de acolo următorul
comunicat spre publicare :
Cele, mat multe ziare reproduc în n-rul lor de azi dimineață un articol al ,,Corespondenței] politice”] asupra cestiuniei
izraelite care cuprinde mai multe date inexacte. Mai întîi aserțiunea înaintată acolo că evreii din Moldova cheamă la ei
pe toți cunoscuții și pe toate rudele lor din Galiția, Bucovina ș.a.m.d. pentru că în cel mai scurt timp vor căpăta drepturi egale
cu românii, apoi că evreii, atrași de minciuna că vor deveni toți cetățeni liberi ai României, vin nu cu sutele, ci ca roiurile de
lăcuste, aserțiunile acestea, zicem, sînt prin sine înșile neverisimile. Evreii din Galiția și Bucovina desigur că mai nu au
nevoie de-a dori libertatea ce li se promite în România. Abstracție făcînd însă de la caducitatea logică a aserțiunii de mai
sus, sîntem în stare de a constata, pe baza unor informațiuni ce ne-au venit din parte autoritativă din orașul de căpetenie al
Moldovei, că în județele Botoșani și Dorohoi, care desigur sînt cetea despre care se poate, menționa in prima linie, n-au
intrat în curs de mat mult de un an nici o singură familie izraelită. Valoarea aserțiunilor produse în articolul menționat
se ilustrează mai bine prin pasajul în care se zice că prefecții români ar fi primit ordine ca la aplicarea legii de vagabondaj
să uzeze de cea mai mare cruțare. De ce soi e acea cruțare se poate vedea din fotografiile pe care izraeliții, pretinși fără
pasporl și mijloace de subsislenlă, încimjurați de pază militară, au cu toate astea o arătare atit de respectabilă îneît mai nu
ne putem închipui cum trebuie să fi arătind î.n România burgejii respectabili sau boierii chiar. Toți indivizii sînt îmbră-
308
câți foarte cuviincios. Sini 28 de izracliți, prinși ia Focșani, cărora nu li s-a pulul face nici o alia imputare decît că în
momentul apărerii lor înaintea organelor autori lății n-au fost in poziție de. a se Justifica asupra protecției de care se bucură
și asupra plății birurilor și sint, in parte, persoane cari trăiesc acolo de mai mult de 80 de ani eu familiile lor. Hrănitorii
familiilor lor fură duși în chipul acesta, sub escortă, pînă la granița țării. Consulatul CfezaroJ-rfegesc] austriac din Foc-
șani știe asemenea despre doi supuși austrieci cari petreceau vremelnic acolo pentru cumpărare de grine și cari, eu toate pas
poarlele legale arătate, fură depărtați peste graniță.
Faptele citate, ce ni s-au comunicat d intr-o parlc vrednică de crezare, vor ajunge, pentru ca cineva să și facă o idee justă
despre descrierea trecută în ,,Corespondența politică”.
După ce Alianța din Viena a cîștigat primii lauri fotografici, trebuiau să urmeze și alți
demni imitatori ai procedurei de mai sus.
D.A. Ldwy, secretarul Alianței engleze, Anglo-Jewîsh Associatioi^ publică în ,,Times”
sul) data de 8 august, următoarea scrisoare :
Domnul meu! Consiliul societății Anglo-Jewish Association primește, de la corespondenți vrednici de crezare din
diferite părți ale României comunicațiuni care-l silesc a presupune că autoritățile esercilează contra evreilor aceeași barbarie
cu inimă împietrită care s-au manifestat în anii 1868 și cei următori. Domnul lassy, prefectul județului, au emis o cir-
culară pentru suprimarea vagabondajului. Exmisiunea celor fără de căpătîi se-ndreptează mai cu seamă contra evreilor. Din
Focșani societatea noastră a primit fotografia unui grup mare de bărbați cari au fost esmiși din acel district. Exilații vor fi
espediați peste graniță. Intre acei cari sint siliți să părăsească în acest chip țara se află persoane așezate de mai mult de
trei zeci de ani acolo. Unii dintre exilați sînt capii unor numeroase familii și se hrăneau prin muncă onestă. Apelurile
către autoritățile române au rămas fără de rezultat. Amploiații declară c-au fost rînduiți de cătră superiorii lor să execute
decretul de esmisiune cu toată asprimea.
❖
„Fraternitatea” — organul bucureștean al Alianței — n-a putut să rămîie afară din coiul
vocal atît de frumos aranjat în plîngere și post universal de către coreligionari. La 27 iulie stil
vechi, dată care coincide telegraficește cu data scrisorilor celor două Alianțe, „Fraternitatea” —
deși cu mai multă modestie și c-un prefăcut sentiment de strictă legalitate — cuprinde, sub
forma unei polemice cu „Războiul”, următoarea revistă internă :
,,Războiul” de la 19 iulie a.c. tună și fulgeră contra evreilor din țară și mai cu deosebire împotriva atitudine!
pasive a celor din capitală, fiindcă sînt așa de nepăsători și nu se scoală toți ca un singur om să dezmință intr-un mod
formal infamiile răspîndite de corespondenții ziarului ,,Izraelitul”, din Maiența, că mai mulți evrei care-și cîștigă hrana
lor într-un mod onorabil sînt transportați peste hotare sub pretesi că sînt vagabonzi. ,,Războiul” se înșeală amar cînd susține
cu atîta cutezanță că însuși evreii cari locuiesc în țară au denunțat aceasta. Nouă ni se pare că și onor, redactori ai ziarului
în, cestiune știu foarte bine că mai toate foile din străinătate au corespondenții lor în România și că fiecare relatează după
cum este informat. Ei bine, sînt oarc evreii din țară răspunzători pentru faptele relatate de corespondenții foilor din stră-
inătate, fie ele în fovoarea sau în ne favoarea statului român? Trebuiesc ei oare să fie defăimați și acuzați că sînt
de rea-credință fiindcă nu protestează contra unor țipete de durere fondate sau poate ne fondatei După cum sîntem noi
informați, știrile răspîndite în acele foi, dacă nu sînt exagerate, dar nici cu lotul inventate nu le putem numi. Chiar dacă
numai o parte din ele ar fi adevărate, tot ne umple inima de oroare și indignațiune. Aceste fapte au mișcat poate și inima unui
bun creștin din corespondenții ziarelor din străinătate, care a găsit cu cale a face un apel la tribunalul cel mai înalt, adică
la opiniunea liberală a Europei civilizate, pentru ca prin reprezentanții lor să se puie stavilă acestei persecuții înspăîmîn-
tătoare și neomenoase.
Mai în toate numeri le precedente ale ,,Fraternității” am semnalat mai multe cazuri de aceeași natură cari au
avut loc în Galați, Bacău, și Fălticeni, asupra cărora am și atras atențiunea guvernului, dar pînă în momentul de față n-am
primit nici un comunicat prin ,,Monitorul oficial” dacă guvernul are cunoștință despre faptele ce am relatat precum și
ce măsuri ar fi luat pentru reprimarea lor. Proba cea mai învederată că aceste știri sînt adevărate este faptul că guvernul nu
s-a grăbit pînă în acest moment a le spulbera printr-o dezmințire formală. Chiar acum avem la dispoziție mai multe scri-
sori din Roman, Focșani, Buzău, Giurgiu, Rîmnicul-Sărat și chiar din capitală cari se plîng de monstruoasa nedreptate ce
au întîmpinat mulți din coreligionarii noștri sub pretext că sînt vagabonzi. Ni s-a trimis chiar o poză din Adjud care repre-
zintă pe vreo treizeci de izraeliți escortați ce au trecut prin acel oraș pentru a fi transportați peste graniță. Noi nu
ne împotrivim măsurilor d-a trimite pe vagabonzi peste hotare. Cind sînt aplicate numai conform legilor țârei, fiindcă în
adevăr această clasă de oameni sînt pericoloși socictăței. Guvernul voind a curăța țara de vagabonzi, mijlocul cel mai ne-
merit ar fi fost, în ceea ce privește pe evrei, a se adresa de-a dreptul la comunitățile izraelite din țară, cari, fiind mai bine,
informate, ar fi dat o mînă de ajutor în această privință. După cum sîntem informați vagabonzii sînt eliberați și. cei cin-
stiți, cari n-au mijloace de-a satisface pofta agenților, sînt transportați.
O
După ce am reprodus ingenioasele probe de stil ale Alianței de toate treptele, vom con-
stata un lucru.
Deși „Fraternitatea” | î]i spune „Războiului” că se-nșeală amar cînd an* cutezanța, de a
susținea că înșiși evreii din țară ar fi denunțat străinătății pretinsele persecuțiuni, lotuși
309
sîntem în neplăcuta poziție de a constata, din cele trei texte chiar publicate mai sus, că denun-
țarea aceasta mincinoasă n-a putut să pornească decît numai de la evreii din țară, de vreme
ce are aproape aceeași dată și conține in părțile ei aproape aceleași lucruri.
Alianța din Viena posedă un grup de 28 evrei folografiați.	„
Anglo-Jewish Axsoeiation. are mi grup mare de evrei tot pe fotografie.
Inocenta „Fraternitate” are o poză cu aproape 30 de evrei și e știut că 28 sînt aproape 30.
Apoi Alianțele străine indică izvorul; cea din Viena citează o parte autoritativă, adecă
pe evreii din Iași, d. Lowy pe corespondenții Alianței din diferite părți ale României.
lată dar că evreii din țară, pretinșii fii ai României, în vinele cărora, după d. Weinberg,
curge sînge românesc, sînt complicii bine constatați ai denunțătorilor din străinătate, complici
și prin cele ce zic și prin împrejurarea că tac și nu dezmint știrile odioase răspîndito cu telegra-
fică repejune.
„Fraternitatea” c chiar mai bine informată : ea știe că poza e a unor evrei din Agiud.
Ce-i cu fotografia din Agiud? Cine sînt acei respectabili 28 ai Alianței vieneze, cine acei
bieți persecutați pentru cari se alarmează o lume?
Sîntem în poziție a lămuri pe cititori.
Pe la finele lunci trecute o escortă de călărași conducea pe trei indivizi creștini, un secui,
un german și un rutean ni se pare, găsiți fără căpătîi în țară, pentru a-i preda în seama autorită-
ților de graniță austriace, spre a fi duși la urma lor.
Convoiul ajunse în orășelul Agiud. în acest, orășel 28 de negustori evrei, respectabili cum
vine vorba, invită pe călărașii noștri să se fotografieze cu ei într-un grup. Călărașii, avînd ș-așa
stație de popas acolo, nu se dau în lături, evreii se pun șir militărește, iar aripa stingă și cea
dreaptă a grupului le formează călărașii. Fotograful își așază camera obscură și eternizează,
în folosul adevărului cu care se scriu istoria și ziarele, grupul înfrățit al vechilor români și a
românilor noi cu cusur.
După ce călărașii și cei trei indivizi creștini s-au odihnit îndestul în Agiud, convoiul a plecat
mai departe.
Iată originea fotografiei trimisă la Viena, la Londra, la redacția „Fraternității”, despre
care acum se vorbește în presa europeană.
în contra celor 28 de respectabili mincinoși se urmează în acest moment instrucția în
corecțional.
Ei bine, iată oamenii cari pretind că sînt fii ai României și cari vor drepturi egale cu
românii.
[ A august 1879]
[„CÎTEVA NUMERE CONSECUTIVE...”]
Citeva numere consecutive a e organului fanariot din Strada Doamnei cuprind atîta su-
perfluență de iubire și de grijă pentru Dobrogea îneît lucrul din capul locului nu ni se pare
curat.
N- am văzut încă niciodată tratb lu-se vreo cestiune în acel ziar — cu durere o constatăm —
fără ca după sentimentele și discuții! pretextate să nu se ascunză ori vrun interes esclusiv al
gaștei sau unul și mai esclusiv al unc • membri ai partidului, de teapa Mihăleștilor.
De aceea, deși nu putem cunoaș ;e încă adevărata cauză a acestui interes extraordinar, to-
tuși ni se răcește inima cînd îl veden apărînd în acel ziar care de cînd e n-a făcut decît pro-
puneri ce aveau în vedere vreo specr ă ilicită oarecare. Daca-și aduce cineva aminte focul cu
care după vremuri era apărată conce; A Stroussberg, daca-și aduce aminte fraza că „națiunilor
moleșite trebuie sa li se ia sînge” cu1 care s-a introdus în scenă participarea la război, apoi me-
morabilele proceduri economicoase Warszawsky-Mihălescu, acela lesne va vedea că acest inte-
res estraordinar cată să fi ascuzînd sau intenția de a face treburile cuiva din demnul partid roșu
sau în fine intenția de a ruina noua provincie și de a băga nepacea și intriga între locuitorii
actuali, un scop rău însă trebuie să fie la mijloc.
❖
Amintim în treacăt că d. C. A. Rosctti, părintele spiritual al partidului roșu, a fost
pururea cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român și născut din părinți greci, din ti-
nerețea sa încă s-a distins prin purtare cinică, prin disprețul a orice convenție socială sau de
310
tradiție. Necrezînd în nimic decît în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul
și interesele lui deasupra tutulor intereselor generale, naționale sau economice. C-o mină de
Erostrat a dat apoi foc tutulor tendențelor de conservare, fie pe terenul instituțiilor moștenite,
fie pe acela al bunurilor materiale și intelectuale ale nației. Gașca roșie a prefăcut România în
America, a făcut că în țara noastră proprie începem a ne simți străini.
Astfel — cosmopolit pînă în vîrful unghiilor — el și ciracii săi au avut acea luptă lungă
întreprinsă în contra generației trecute (v. Eliad) care privea cu spaimă propășirea spoielii și
feneantismului în țară și combatea prin pene oțelite a unor adevărați apostoli’ demoralizarea
sistematică, cu care liberalismul cosmopolit, individualismul orb, scepticismul infiltrat în mod
artificial în vinele linerimei noastre prin centrele pline pe cît de lumină, pe atît și de corupțiune
ale Apusului, începuse a împlea, ca buriana cea rea, straturile îngrijite pe atunci ale unei sănă-
toase dezvoltări. Ast fel, sub auspiciile „hidoasei pocituri” s-a născut și încurajat acea specie de
numărători dc pietre pe trotuare cari sînt totdeuna gata de-a se-nșira în rîndurile roșiilor dacă
li se aruncă vrun os. Pe lîngă acești învățați s-au adaos o masă nesfîrșită de oameni cu desăvâr-
șire înculți, parte simpli și de bună-credință, parte răi și cu instincte neoneste, cărora noua evan-
gelie a egalității depline a celor neînvățați cu cei învățați, a celor muncitori cu cei leneși, a
celor bogați cu cei săraci trebuia să le surîdă neapărat. Pe cînd acum treizeci de ani înaintarea
în funcțiunile statului era condiționată' prin bună purtare, onestitate și ani de serviciu, acum
funcționarii harnici și cu cunoștințe sînt dați afară, sau rămîn staționari în locul ce l-au ocupat
zeci de ani, iar pleava partidului roșu, Mihăleștii, Pandravii, Stan Popeștii, Orășenii ș.a. sînt
numiți de-a dreptul în funcțiunile (‘ele mai importante, îneît ușurința cu care sub roșii omul
poate ajunge la vază și avere a dat naștere proverbului: „Numai cu roșii te poți procopsi”.
Și toată suma aceasta de oameni ignoranți, adesea necinstiți, totdeuna comuni, nu tră-
iește decît din traficul ideilor de naționalitate și libertat e. Mare parte din ei bulgari sau greci
dc-a dreptul, totuși ei pretind a fi unicii reprezentanți demni ai colonilor lui Traian și, neavînd
nici măcar putința de a pricepe în ce consistă naționalitatea pe de o parte, libertățile’pe de alta,
ei totuși n-au nici o altă știință, nici o altă avere, nici un alt merit decît pe acela de a se gera
în reprezentanții acestor idei și de a juca cînd rolul de „mîntuitori ai patriei”, adecă de trădători
de noapte și vînzători de domnie, cînd pe acela de victime ale libertății și naționalității.
Noi din parte-ne susținem teoria că cine nu știe nimic nu are nimic, nu muncește nimic,
nu e nici patriot, nici nepatriot, nici național, nici nenațional, ci un biet nenorocit, carele în mod
fatal cată să cază. în sarcina societății, obligate fără știrea lui Dumnezeu de a-1 hrăni. Deosebirea
e numai că, pe cînd la alte țări rolul acesta îl îndeplinesc casele de binefacere și spitalele de
nevolnici, la noi statul e spitalul general pentru neputincioșii cu duhul și cu munca, pe care
partidul roșu îi capătuiește prin cîte o funcție a cărei însemnătate acești indivizi nu sînt în
stare s-o priceapă măcar.
Dar răul cel mai marc nu e acesta. Pe lingă mulțimea actuală de postulanți roșii, se crește
generația nouă sub aceleași auspicii neserioase, cu aceleași tendințe de a trăi de-a gata și nemun-
cind nimic, căci echivalentul pentru muncă e la roșii supunerea oarbă, sub poruncile gaștei
și nimic mai mult.
❖
Cînd dar asemenea breaslă veselă și ușoară de postulanți se preocupă de Dobrogea trebuie
să fie ceva rău la mijloc.
în n-rul de sîmbătă -1 august, „Românul” vorbește de regularea proprietății în Dobro-
gea — se vede că tot cu chipul cu care Stan Popescu a regulat sarea domnească. Apoi susține
teoria că proprietatea pămîntului în Dobrogea era a sultanului, deci a statului, și că foștii
locuitori n-au dreptul de a-și vinde locurile pe care le aveau de la statul turcesc. în fine spune’că
turcii și tătarii, fiind neasimilabili, trebuiesc înlocuiți cu colonii române din ținutul Vidinului.
Vederile noastre în privința aceasta sînt cunoscute. Admitem teoria ca, pentru cuvinte de
ordine publică, turcii și tătarii să nu poată vinde orișicui pămînturile lor, dar nu admitem teoria
că acele pămînturi sînt ale statului. Nominal da, în realitate nu. Nominal în statele primitive
tot pămîntul e considerat ca pămînt domnesc și din această suveranitate asupra oamenilor
și averilor decurg pînă și titulaturele monarhice. Astfel se zice rege al Prusiei, nu al prusianilor,
regină a Angliei, nu a englejilor, ca și cînd teritoriul întreg ar fi proprietate a coroanei.
Propietate în seuzul modern al cuvîntului nu e în societățile primitive și în cele teocra-
tice decît averea mobil iară; cea imobilă era privită în totalitatea ei ca bun public al ginții, deci
a reprezentațiunii supreme a ginții, a Domnului. Cu toate acestea, îulăuntrul acestei accepțiuni,
nu juridice, ci politice, proprietatea imobilului exista în mod latent; se făceau vînzări, cumpărări,
cesiuni, inoșteniri, procese pentru hotărnicie etc. etc.
O analogie a acestui soi de proprietate latentă au fost la noi bunurile încărcate cu embatic.
Dacă embaticul, adecă prețul posesiei ereditare, nu se plătea în curs de cîțiva ani, bunul retrecea
în posesiunea proprietarului originar, a mănăstirii, a domniei, a boierului, dar pe cită vreme em-
22 — c. 832
311
baticul se plătea, proprietarul încărcat cu el avea toată libertatea în privirea bunului; el îl putea
vinde, schimba, imposesui fără nici o primejdie.
înțelegem dar ca, admițindu-se teoria aceasta cu toate efectele ei, să se hotărască o dată
pentru totdeauna că acele propietăți sînt maiorate ce nu se pot înstrăina decît către români
de exfemplu], dar nu înțelegem ca ele să fie declarate de bunuri private ale statului. Pericolul
unei asemenea maniere de-a vedea ar fi nemulțumirea generală a populației de acolo.
Dar în ultima linie aceste pofte de espropriere și colonizare se îndreptează contra româ-
nilor din Dobrogea chiar. Românii de acolo sînt elementul acela care stă mai bine și e mai bogat,
incit țăranii de pe marginea Dunărei sînt oameni — în parte — mai cuprinși decît negustorimea
din Chiustenge. Ei n-au suferit încă de liberalism și de urmările lui fatale, ci s-au dezvoltat în
știrea lui Dumnezeu sub guvernul turcesc, care pentru oameni pacinici și muncitori însemna
lipsă de guvern. Ei au trăit sub un regim analog cu cel ce era la noi înaintea Regulamentului, în
zorile domniei naționale reînviate. Dar condiția sine qua non a bunei lor stări sînt tocmai locurile
largi și pășunile grase ce se cer pentru păstorie, încît din momentul parcelării pămîntului și a
distracției averilor comune, nu ale statului, sărăcia ar începe a bate la ușile lor.
Constant este în istorie că bine cu greu faci oamenilor, rău foarte ușor, chiar avînd cele
mai bune intenții. Pe cîtă vreme dar nu există conflicte de proprietate pe cari statul să le aibă
a le aplana, pe cîtă vreme oamenii în Dobrogea sînt la largul lor și nu ne cer nimic, de ce să ne
grăbim a încărca ținuturi ce în parte se ocupă încă cu păstoria c-o organizație mai complexă,
care, le-ar îngreuia traiul, care ar crea dintr-odată alte condiții de existență ?
Cînd locuitorii se vor înmulți și pămîntul le-ar deveni strimt, proprietatea rurală fixă,
încetarea pășunilor comune vor veni de la sine și în mod fatal. în mod fatal plugul va înlocui
pretutindenea toiagul păstoresc, în mod fatal o altă ordine a societății va răsări din chiar stadiul
ei organic.
Singurele măsuri pe care statul român se cuvine a le lua sînt măsuri de apărare : apărare
contra unor speculanți venetici cari ar voi să esploateze neștiința locuitorilor, apărare contra
unei imigrațiuni de oameni fără de căpătîi. Dar la aceasta se și mărginește rolul statului; res-
tul îl va face timpul și dezvoltarea naturală a lucrurilor.
[11 august 1879]
(„DUPĂ TERMENUL MESAJULUI DE PROROGARE
După termenul mesajului de prorogare, astăzi ar fi trebuit să se redesehiză. Corpurile
de revizuire. Termenul acesta însă s-a amînat prin forța împrejurărilor; miniștrii cari lipsesc
în străinătate, unul nu și-a terminat băile, altul ocolul diplomatic. Pe cît se vorbește, d. I. C.
Brătianu n-are să se întoarcă pînă la 20 sau 25 ale lunii; d. Boerescu asemenea. După întoarcere,
tot le va mai trebui oarecare timp, citeva zile, pentru a se acorda între dînșii, în consiliu, asu-
pra formulării proiectului de modificare al articolului] 7. Nu se poate spune cu siguranță care este
anume rezultatul întreprinderii diplomatice a d-lui Boerescu; tot ce se știe însă este că d-sa
pretutindeni s-a bucurat de bună primire și că sentimentele majorității cabinetelor europene
nu sînt de natură a ne face să ne temem cumva de o soartă identică cu a chedivului din Egipt,
nici de vreo intervenție colectivă cu puteri armate, nici de însingurarea țării. Spaimele acestea
împrăștiate acum o lună de d. I. C. Brătianu și de partizanii fierbinți afsoluțiunii pe categorii
s-au risipit astăzi cu totul. Organele patriotice cari făceau multă larmă, zugrăvindu-ne în fraze
grozave acea neagră perspectivă, astăzi și-au domolit condeiul, rămîindu-le totuși pe atît do
multă dorință pe cît de puține speranțe că soluțiunea pe categorii ar putea cumva izbuti.
Curentul ost il nouă ce, după cum se știe, se născuse în Europa și pe care se întemeia ii
amenințările patriotice ale d-lui Brătianu sau era factice; și înjghebat numai în treacăt prin
citeva inserțiuni în presa străină, plătită de Alianța izraelită, sau că era un adevărat curent al opi-
niei publice europene, indusă în eroare asupra stării de lucruri din România. Oricum ar fi fost
însă, nu importă, destul că acest curent a dat pînă în fine naștere la o reacție, și astăzi vedem
majoritatea organelor serioase și independente din străinătate pledîndu-ne cauza și dîndn-ne
dreptate asupra măsurilor ce am luat și voim a lua pentru apărarea naționalității noastre.
Neavînd alte temeiuri de drept întru apărarea cauzei sale, Alianța izraelită, prin organele
sale, alesese ca temei umanitarismul. Noi, românii, cari vedem pe zi ce merge răpindu-ni-se tă-
312
rîmul nostru economic, în propria noastră țară, de invazia mereu crescîndă a evreilor străini
si cari, din nefericire, vedem și pe ovreii pretinși pămmteni făeînd cu aceștia cauză comună
într-un corp constituit și organizat, noi știam bine ce însemnează umanitarismul, cuvîntul de
ordine al Alianței izraelite și al organelor sale, și aceea ce ne indigna cu drept cuvînt era că
opinia publică europeană se lăsa a fi amăgită de un înțeles cu totul fals al acelui cuvînt. Din
fericire, astăzi bărbații de stat și opinia publică din Europa au început să înțeleagă ca si noi ce
va să zică umanitarismul.
în adevăr, să vedem ce zice un ziar important din Paris într-o corespondență a sa din
Viena, cu ocazia ocolului diplomatic al ministrului de externe român :
Țoale popoarele, orientale, zice corespondentul vienez al ziarului „Le Sole ii", cele mai civilizate ca și celelalte, sînt
expuse, prin calitățile cil și prin defectele lor, ajunge foarte lesne prada, dacă nu victima unei exploatări contra căreia trebuie
a Ic proteze pe cit e cu putință. Unele sînt încrezătoare și darnice: cheltuiesc ca marii seniori, fără și calcula cu destulă
exactitate veniturile. Altele au pasiunea jocului. Țăranii se înfundă în datorii pentru a căpăta pămînt. Cei cari trăiesc
cu ziua și meșteșugarii, arși de o căldură toridă, primesc în orice mînă niște băuturi pe cari le cred răcoritoare și cari prea
adesea sînt ucigătoare. Am cunoscut personal pe un inginer francez stabilit în regiunile acele care-mi zicea cu o întristare
adevărată: „îmi e aproape cu neputință să țin mai mult timp pe aceiași lucratori. îndată ce-i întrebuințez la lucrări
cari constrîng să șază la cîmp, sînt pierduți. Evreii vin, le scontează cu mult înainte salariul săptămînii și-i înveninează
în toată puterea cuvîntului cu băuturi de toate felurile. Sînt printre lucrători unii cărora din aceasta li se trage moartea;
alții pierd repede gustul muncei”.
Desigur teoriile umanitare sînt un ce frumos și nu mă mir că spiritele generoase sînt subjugate de ele. Dar mai
trebuie să știm cui se aplică aceste teorii și să nu dăruim numele de om și de cetățean unor ființe fără principie, fără națio-
nalitate și — aș putea zice — fără religiune. De mult timp cei cari cunosc fondul lucrurilor au stabilit două categorii bine
deosebite :
1.	Izraelitii (Isra61ites), cari sînt oameni inteligenti, instrui)i cari se așază într-o țară, se instalează acolo, întemeiază
o casă de comerț ori se ocupă de profesiuni liberale și devin cetățeni ai țării în care locuiesc, patrioți cu același titlu ca și
ceilalți.
2.	Jidanii propriu-ziși (Juifs), cari cutreieră cîmpiile Poloniei, pe ale Ungariei și pe ale României, rasă în adevăr
puțin interesantă și care merită cu mult mai mult blestemele al căror obiect este decît protecția atît de manifestă a diplomaților
europeni.
Mulțumindu-ne deocamdată cu lămurirea dată de ziarul francez în privința exploatării
populației rurale de cătră evrei și în privința teoriilor umanitare, ținem a afirma aci chiar că
deosebirea ce o face între izraeliți și jidanii propriu-ziși esistă oarecum și la noi și o recunoaștem,
însă nu trebuie să se uite un lucru. Izraeliții — cum zice ziarul francez — inteligenți, instruiți,
cari sa se fi așezat în țara noastră de mult ocupîndu-se statornic și onest de o meserie oarecare,
sînt la noi puțini, iar despre patriotism, în interesul chiar al celor ce s-ar bucura de calitățile ară-
tate mai sus, nici să nu se mai pomenească, afară numai dacă a aștepta cineva ocrotire de la
străini în contra propriei sale țări, precum îi văzurăm făeînd acum în urmă pe izraeliți fără nici o
excepție, se poate numi patriotism, iar nu cu totul altceva.
Acelora ce se bucură de calitățile de cari nu se bucură jidanii propriu-zisi, cum îi numește
jJjc Soleil”, națiunea română, fără să le mai ceară testimonie de patriotism, ceea ce cunoscîndii-i
d-aproape ar fi absurd să mai facă, le va acorda, pentru satisfacerea principiului umanitar
înscris în art. 44 al Tractatului, cetățenia pe calea pe care se acordă aceasta la toți străinii în
genere.
Aceasta este soluțiunea majorității Camerii de revizuire, a cărei tenacitate desigur nu se va
fi încordat numai spre a ocaziona curat și simplu o schimbare la față a băncii ministeriale. Mai
cu seamă astăzi, cînd s-au risipit norii din cari se spunea că au să cază asupră-ne toate trăsnetele
daca, nu vom admite soluțiunea pe categorii, astăzi, cînd ne-am lămurit că diplomația europeană
nu e atît de nesăbuit ă pe cît spunea d. Brătianu, proiectul de soluțiune al guvernului nu va putea
li în fond altul decât proiectul majorității. Aminteri, cu toată remanierea cabinetului, cu toată
prorogarea Adunărilor și aminarea rezolvării eestiunii art. 7, la redeschiderea Camerelor, ne
vom rcafla cu o lună și jumătate înapoi, adică întocmai aceeași situație ca și în ajunul demi-
sionării ministerului trecut, silit fiind tot d. Brătianu poate a aviza iarăși la. o nouă coaliție sau
fuziune, oricum ne va plăcea s-o numim.
[12 an gust 1819]
313
[„SÎMBĂTĂ, 11 AUGUST...”]
Sîmbătă, 11 august, d. Cogălniceanu a dat citire- îu Cameră, d. N. Crețulescu în Senat,
următorului mesaj de descindere :
Domnilor senatori,
Domnilor deputați,
Astăzi se încheie amînarea sesiunii estraordinarc a Corpurilor legiuitoare urinată potrivit mesagiului meu din 11 inii tu
D-voastră reîncepui acum activitatea d-voastră legislativă.
Miniștrii mei vă vor supune actde atingă toare de reviziunea art. 7 din Constituțiile, cerută dc art. 4-1 al
Tratatului din Berlin, pe care, cu toate sacrificiele ce ne impune, România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.
D-voastră, d-lor deputați, ați profitat de timpul ce v-a lăsat prorogarea Camerelor, spre a studia mai de-aproape
deosebitele împrejurări ale acestei grave cestiuni.
Am dar deplina convincțiune că astăzi Camera și guvernul vor pune tot zelul, tot patriotismul, toată prudenta
politică spre a ajunge la o soluțiune caro pe de o parte să dea satisfacțiune principiului libertății religioase și al egalității
civile și politice, proclamat de Europa întreagă, iar pe de alta să împace cu acest principiu necesitățile noastre naționale
și economice.
Dumnezeu să binecuvinteze lucrările d-voastră.
Dat la Sinaia, 11 august 1879.
Senatul, nefiind în număr la citirea mesajului, d. președinte a anunțat ședința viitoare
pe luni, deputății însă fiind în număr suficient, a trebuit o altă cale pentru a închide discut iile
Înainte de ce ele ar fi început.
Simplu ar fi fost ca guvernul, pe cuvinte lesne de înțeles, să ceară Camerei amînarea șe-
dințelor ei pînă la întoarcerea în București a d-lui Boerescu cel puțin, care călătorește în
acest moment în cestiunea izraelită, dar ceea ce e simplu și lesne de înțeles n-ar semăna se
vede a un act de înaltă politică, de aceea a trebuit să i se dea aparența ca și cînd Camera
din propria inițiativă ar fi dorit o asemenea animare.
Camera actuală are, precum se știe, o pronunțată duplicitate de caracter. Elementele
patriotice și cu cultură din ea, adecă oameni pe cari te poți întemeia, sînt în minoritate, deși
formează mai mult decît o a treia parte din Adunare, care a treia parte a făcut cu neputință
pîn-acuma o soluțiune a cestiunii izraelite în sensul Alianței și a roșiilor. Elementele roșii însă,
parte putrede de corupte, parte stupide, formează majoritatea simplă a Adunării, îneît orice pro-
punere patronată de gașcă e sigură de majoritatea simplă fără discuție și fără opunere.
Fără a da așadar lucrului o mai mare importanță de cum are, credem că apucătura ca es-
plicabila dorință de amînare din partea guvernului să fie reprezentată printr-un. deputat era
cu totul de prisos. Ar fi fost și mai simplu și mai demn ca guvernul să ceară el însuși amînarea,
în. loc de-a pune pe d. P. Gliica ca să-1 reprezenteze, căci (abstracție făcînd de la ominozitatea
unei propuneri pornite din partea unei persoane atît de demne și de respectabile din toate
puntele de vedere precum e fără contestare meritosul vînzător de bilete al artistelor de cafe-
nele) d. Cogălniceanu bunăoară, ca om cu practica lucrurilor, știa prea bine că nu e nevoie de o
asemenea procedare estraordinară pentru ca maioritatea să voteze porunca stăpînilor ei.
Am fi dorit, din puntul de vedere al procedurelor deschise și clare, să putem zice că Adu-
narea și-a amînat ședințele pînă peste zece zile după cererea guvernului, nu după propunerea
d-lui P. Ghica.
Din mesaj însuși relevăm următorul pasaj, care ni se pare a cuprinde o subrepțiune :
Miniștrii mei vă vor supune actele atingătoare de reviziunea art. 7 din Gonstituțiune cerute de art. 44 al Tra-
tatului din Berlin, pe care România l-a primit prin glasul reprezentanților săi.
Acest pasaj — pe lîngă neclaritatea de stil, căci după el s-ar putea ea România să fi primit
sau Tratatul în întreg sau art. 44 îndeosebi — mai are apoi meritul unei vădite neexactități.
România nu poate primi prin glasul reprezentanților săi decît legi cari ar fi trecut prin
toată filiera constituțională. Voința țării nu se poate rosti și nu are valoare decît sub forma
de lege. Au există însă nici un text pozitiv de lege prin care România să fi sancționat din
parte-și hotărîrile Tractatului de Berlin. Dacă România ar fi primit Tract atul sau art. 44 sub sin-
gura formă în care ea ca țară îl poate primi, adecă sub forma de lege, atunci dispozițiile în ces-
tiune ar fi demult obligatorii pentru orice cetățean al statului. Dar moțiunile și momentele de
entuziasm ale Pătărlăgenilor de toate categoriile n-au, pîn-acuma cel puțin și după cît știm,
puterea unor legi pozitive. E într-adevăr una din frumoasele ținte ale republice! române ca
chiar scrierile lui „Nichipercea” să treacă ca articole de lege în Cod și ca rugăciuni în cărțile
314
bisericești, dar pîn-acmna o asemenea veselă eventualitate n-au trecut încă in domeniul realității.
Așadar, cu toată intima noastră speranță in viitorul republicci, să ni se îngăduie umilita obser-
vare, că, pe cită vreme voința țării noastre nu se poate rosti decît prin legi trecute prin toată
filiera constituțională și pe cită vreme asemenea legi cari să admită Tractatul nu există, e o
inexactitate cel puțin, o subrepțiune desigur, dc-a pune în gura AI. Sale R. cuvintele că Româ-
nia ar fi primit deja prin glasul reprezentanților ci Tractatul de la Berlin.
[11 aupust 1879]
[„ESPRIMATĂ în TERMENII CEI MAI GENERALI...”]
Esprimată. în termenii cei mai generali, deosibirea între liberali — întru cît e vorba dc
oameni onești și cu principii stabile — și între conservatori e că acești din urmă privesc sta-
tul, și cu drept cuvînt, ca pe un product al naturii, determinat de o parte prin natura teri-
toriului statului, pe de alta prin proprietățile rasei locuitorilor, pe cînd pentru liberali statul
e productul unui contract, răsărit din liberul-arbitriu al locuitorilor, indiferentă fiind originea,
indiferentă istoria rasei, indiferentă în fine natura pămîntului chiar.
Manierele de-a vedea sînt atît de deosebite încît în ochii liberalilor statul nu e cu mult
mai mult decît o mașină, în ai noștri el e un organism viu, susceptibil de sănătate și de boală,
de înflorire și de decadență, care poate trăi lung timp dacă urmează legile sale interne de con-
servare, poate muri dacă urmează un trai contrariu celui prescris de însuși natura lui.
Ideile liberale despre stat și despre om sînt vechi. Ele sînt din veacul al șaptesprezccelea
și al optsprezecelea, pe cînd inducțiunea amănunțită în studiul naturei era incomplectă, pe
cînd i se dădea omului, deci și statelor, o poziție cu totul excepțională în ordinea naturii,
pe cînd ideea unității vieții organice nu era încă nici presupusă, necum dovedită.
Maniera noastră de-a vedea e pe deplin modernă : pentru noi statul e un obiect al naturii
care trebuie studiat în mod individual, cu istoria, cu obiceiurile, cu rasa, cu natura teritoriu-
lui său, toate acestea deosebite și neatîrnînd cîtuși de puțin de la liberul arbitru al indivizilor
din cari, într-un moment dat, se compune societatea. De aceea, dacă tendențele și ideile noastre
se pot numi reacționare, epitet cu care ne gratifică adversarii noștri, această reacțiune noi n-o
admitem decît în înțelesul pe care i-1 dă fiziologia, reacțiunea unui corp capabil dc a redeveni
sănătos contra influențelor stricăcioase a elementelor străine introduse înlăuntrul său.
Apucătura sofistică a adversarilor noștri politici de-a substitui un mediu fals și de a ne
numi reacționari în sensul apusean al cuvîntului, adecă reprezentanți ai ordinei divine, e precît de
cunoscutăpre atît de lesne de invalidat. Reacțiunea în sensul apusean al cuvîntului are drept ideal
un stadiu al societății, o vrîstă oarecum : stadiul feudalității. întru cît acel stadiu conține însă ele-
mente de adevăr, elemente de ordine naturală a lucrurilor, noi o admitem, întru cît nu, nu. Deose-
birea de metod între reacțiunea al cărei rol ni-1 atribuim și-ntre reacțiunea apuseană stabilește
totodată și o deosebire fundamentală, a spiritului de reacțiune.
Spiritul reacțiunii europene e în esență staționar, el nu face nici o concesie dezvoltării in-
terne a societății; noi, din contra, facem orice concesie pre cît ea se împacă cu existența statului
național, pre cît ea nu înseamnă o risipă zadarnică de puteri vii, pre cît această concesie ni se
pare indicată de mersul normal al dezvoltării naționale.
Ceea ce e ciudat însă e că așa-numiții liberali, de cîte ori sînt siliți prin puterea lucrurilor
de-a vedea clar, dc cîte ori realitatea li se impune, nu sc dau deloc îndărăt de-a vota legile cele
mai reacționare.
Astfel supremul principiu liberale că: individul e absolut liber de a-și determina acți-
unile prin voința sa proprie întru cît prin aceasta nu împiedecă libertatea de acțiune a altuia.
Deci individul poate face cu averea și persoana sa tot ce poftește. Daca are pămînt, îl poate
vinde, claca-i trebuiesc bani se poate împrumuta sub orice condiții voiește etc.
Cu toate acestea Camera trecută a votat o lege contra cametei și contra înstrăinării pă-
mînturilor sătenilor. Iată clar măsuri reacționare diametral opuse principiului suprem al libe-
ralismului și măsuri cu cari partidul liberal se fălește.
Dar destul despre aceasta. Noi prevedem că orice bun român va deveni cu timpul mai mult
ori mai puțin reacționar, Asprimea luptei pentru existență va aduna neapărat împrejurul unor
idei pozitive pe oamenii de bine în contra acelora al căror ideal este risipa puterilor societății
315
pe nimicuri și pe jucării copilărești, cari au marele inconvenient că trebuiesc plătite cu bani
peșin din sudoarea muncitorului. Dacă gustul de risipă și de jucării, combinat cu ambițiile
fără de margini ale nulităților partidului roș, ar fi pe deplin la largul lor, am vedea în curînd,
sub pretextul unor idei politice răsărite în țări străine, împărțindu-se țara în treizeci sau mai
multe republici ploieștene cu prezidenți improvizați, cu ministerii alese de poporul suveran,
incit toți Stan Popeștii și Pătărlăgenii ar avea ocazia de a sui în miniatură toate treptele
măririi esterioare a oamenilor.
Daca cineva ar voi să înființeze un ministeriu de marină în Svițera desigur c-ar fi tratat cu
viguroasa impoliteță care i se cuvine. La noi, sub pretextul ideilor liberale, se înființează o
sumedenie de ministerii de marină, bine plătite ; iar dacă cineva arată, netrebnicia acestor organe
fără funcțiuni naturale, zădărnicia risipei de puteri vii, cari se puteau întrebuința la ceva'mai
folositor, atunci e taxat de slugă boierească, de reacționar în sensul feudalității și se apelează
în contra lui la-nfrățirea tutulor românilor. Românii toți, în înțelesul demagogiei, sînt însă
toți prezidenții trecuți sau viitori ai republicelor ploieștene, și înfrățirea cu aceste elemente nu
ni se pare deloc necesară pentru o reformă sănătoasă în viața statului român.
[17 august 1879]
[,,D. MINISTRU DE ESTERNE...”]
D. ministru de esterne nefiind încă întors din străinătate, Camerele, după propunerea
d-lui I. O. Brătianu, se vor ocupa săptămîna aceasta de lucrările ordinare pentru cari s-au admis
urgența în rîndul trecut al acestei sesiuni.
După întoarcerea d-lui ministru de esterne, care va fi în săptămîna viitoare, Camera
va trebui să țină cîteva ședințe intime pentru a asculta comunicările d-lui Boerescu.
Avem prin urmare încă o întârziere de zece sau chiar de cincisprezece zile pînă să vedem
deschizîndu-se discuția publică asupra cestiunii revizuirii.
După cum se spune în ziarul radical al guvernului, d. Boerescu se află acuma la Paris.
D-sa ar avea de gînd să se ducă și la Roma, însă n-a luat pîn-acuma nici o hotărire în această
privință.
în orice caz d. Boerescu nu se întoarce cu izbândă. Memoriul prezentat de d-sa, deși cedînd
pretențiilor cabinetelor mai mult decît soluțiunea majorității, n-a întâmpinat aprobare din par-
tea acelora cătră cari a fost adresat.
Memoriul cedează in Gestiunea izraelită mai mult decît soluțiunea majorității, însă la
această soluțiune guvernul, prin o programă a lui, a aderat pe deplin; ce l-a autorizat dar pe
guvern ca prin d. Boerescu să promită mai mult decît știe că va acorda majoritatea ?
Majoritatea nefiind legată întru nimic față cu guvernul, ci cu totul din contră, va respinge
și de astă dată orice concesiune mai largă decît aceea făcută prin soluțiunea ei.
D-aci se va naște o nouă criză ministerială, o remaniare, o cădere a guvernului. Guvernul
următor va avea firește nevoie de o nouă amînare, spre a studia cestiunea și a-șigăsi un punct
de plecare.
Față cu străinătatea, acel guvern, oricit de destoinic ar fi, nu va putea avea nici o reușită,
nu va putea întoarce pe puteri de la hotărîrea luată, nu va mai putea drege aceea ce a stricat d.
Brătianu prin purtarea d-sale falsă pe lingă cabinete.
Două lucruri îi vor rămîne de făcut: să se retragă și el sau să adopte soluțiunea majo-
rității și să renunțe deocamdată la recunoașterea independenții noastre.
A se retrage este lucru ușor, a renunța la căpătarea recunoașterii noastre de cătră puteri
e foarte greu.
Acesta este rezultatul strălucit al politicei deșucheate care a condus destinele țării
noastre de la trecerea oștirilor rusești și pînă azi.
Este o vorbă veche, al cărei adevăr îl constatăm astăzi din nenorocire pe spatele noastre :
un nebun aruncă piatra-n apă și o mie de-nțelepți n-o pot scoate.
Grație politicii radicale ni se impune cestiunea izraelită; trebuie neapărat, Iară doar
sau poate, s-o dezlegăm; dezlege-o cine poate.
316
Ne aducem foarte bine a miri le de cele ce zicea foaia ministerială a d-lor Brătianu și
Rosetti pe vremea războiului cind era întrebată asupra rezultatului final al aventurilor noastre
politice:
„De toate urmările acestui război, miniștrii vor să fie ei, numai ei și nimeni altul, răspun-
zători”.
Am voi să știm și i-am ruga să ne spună domnii de la stărostia patriotică din Ulița Doam-
nei dacă mai mănțin și acum declarația acea solemnă.
Pierderea Basarabiei, cestiunea izraelită și toate urmările ei slut numai și numai rezul-
tatele politicei patronilor d-lor, consecențele fatale ale războiului în care am intrat noi ro-
mânii ca niște smintiți lipsiti de cel din urmă instinct de conservare.
Daca din cestiunea izraelită, urmare fatală a războiului, se vor naște complicări, precum
prevestește zilnic chiar foaia ministerială, întrebăm : cu ce vor răspunde dd. Brătianu și Comp,
de acele nenorocite complicări datorite numai deșucheatei d-sale politice?
Am vrea să avem un răspuns la această întrebare, răspuns clar, fără tirade întortocheate,
fără blagomanie și platitudini tocite, după cum le e obiceiul radicalilor oficioși.
D. Brătianu, luînd odinioară asupră-și platonicește răspunderea greutăților în care ne a
virit, astăzi se-nchină cu plecăciunea, se spală pe mini de toate celea și se retrage de la putere
dacă nu vom primi soluția Alianței izraelite.
Cum rămîne însă țara ? E treaba ei. Atît mai rău pentru popoarele cari se-ncred orbește
în răspunderi platonice ; atît mai rău pentru țară daca nici acum nu va profita de o lecție plă-
tită așa de scump.
[23 august 1879]
[„DE CÎTE ORI...”]
De cîte ori se încurcă sforile politice ale stărostiei patriotice din Ulița Doamnei așa incit
onor, corporație nu mai are destulă destoinicie și putere ca să le descurce singură, organul
radical începe a ne cînta un refren vechi, care sună cam așa :
„Să ne unim cu toții mînă-n mină, împrejurul stindardului național, să lăsăm d-o parte
micile pasiuni, neînțelegerile interioare, pentru ca să fim prin unire tari față cu vrăjmașii
din afară. Unire și înfrățire ! Să luăm exemplu de la strămoșii noștri!”
Un lucru este foarte caracteristic în acest refren. Invariabil, dînsul se adresează tot-
dauna cătră adversarii politici; povețele patriotice ce dînsul cuprinde sînt îndreptate cătră
aceia cari, cu o zi mai nainte, au fost insultați și calomniați fără cea mai din urmă rușine.
Redactarea lui proprie, dacă redactorul n-ar fi un iscusit bizantin, ar trebui să sune dar
astfel:
„Să vă uniți cu noi mînă-n mină, împrejurul redacției din Ulița Doamuii, să lăsați d-o
parte părerile și credințele voastre, pentru ca să ne putem noi descurca sforile. Unire și
înfrățire ! Luați exemplu de la strămoșii noștri !”
Sărmanii strămoși români! La cîte mișelii fanariotice numele lor servește de etichetă !
înainte de a intra în război, toți cei chemați a da sfatul lor M. Sale Domnitorului
despre ce era de făcut fuseră de părere că nu trebuie să ne amestecăm deloc în lupta celor
douăcolosuri, numai d. C.A. Rosetti, strănepotul strămoșilor noștri, fuse de părere să mer-
gem ca orbeții înainte. Merserăm, din nenorocire, după părerea d-lui, fiind la cîrma țării ai
d-lui; în curînd sforile politice li se încurcară rău de tot, și organul stărostiei patriotice în-
cepu să strige :
,,Am încurcat-o noi; acum trebuie toți românii mînă-n mînă, uitînd micile pasiuni,
neînțelegerile dinlăuntru, să o descurce. Unire, înfrățire! Să luămesemplu de la strămoșii
noștrii!”
Mai tîrziu vine Congresul de la Berlin, în care se-nscrie art. 44. D.Brătianu merge la masa
cu postavul verde, la care e poftit să ia loc — în picioare — spre a face înaintea diplomaților
citeva tirade patriotice, presărate cu citate de blagomauii din literatura democratică și stropite
din cînd în cînd cu lacrămi. Cum a mers, așa s-a întors d. Brătianu, nici citatele din Michelet,
nici lacrămile, nici elocuența clasică a d-lui Brătianu n-au putut mișca pe auditoriu din pa-
latul Radziwill, cari se vede că sînt mai puțin simțitori decît auditorii „suverani” ai întru-
nirilor electorale de la Mazar Pașa.
317
Ce-i oare de făcut? întreabă d. Brătianu; iar d. Bosetti începe prin organul său să ne
cînte refrenul: ,,Unire, înfrățire ! Să lăum esemplu de la strămoșii noștri !”
După aceea încep tratările guvernului d-lui Brătianu cu cabinetele; d-lui [se] tocmește,
ca deplin împuternicit, și tîrgul se oprește la împămîntenirea evreilor pe categorii. Camera
însă, chemată a modifica art. 7, se pronunță în contra tîrgului făcut și sforile politice ra-
dicale se încurcă de astă dată mai grozav ca totdauna. ,,Unire, înfrățire ! Să imităm pe stră-
moșii noștri!” sînt vorbe frumoase, dar nu fac, din nenorocire, efectul dorit.Ministerul se
remaniază; puterile, hotărîte odată asupra învoielii cu categoriile ori cu listele nominale,
resping orice nouă tocmeală și sforile se încurcă și mai rău. Refrenul reîncepe, nea vinci nici
acum mai mult răsunet decît în ritului trecut.
Majoritatea, nestrămutată și dînsa în hotărîrea ei, răspunde: ,,Unire și înfrățire, voiti ?
Uniți-vă atunci cu soluțiunea noastră, noi nu ne putem uni, în numele strămoșilor ce-i invocați,
cu soluțiunea Alianței izraelite”.
Majoritatea este îndreptățită a zice aceasta, cu atît mai mult că la renutmarea minis-
terială nu a fost consultată și dînsa, cu atît mai mult că ministerul cel nou a aderat dintru
început, prin programa lui, la soluțiunea acestei majorități.
Dacă ministerul și îndeosebi radicalii doresc unire și înfrățire, unească-se cu soluțiunea
majorității; dacă nu, ducă-se și lase răspunderea în mîinile acestei majorități, care a dovedit
îndeajuns că asupră-i refrenurile tocite nu mai pot face nici un efect.
[21 august 1879]
[„DE CÎND CU ÎNCEPEREA...”]
De cind cu începerea dezbaterilor asupra cestiunii izraelite, partidul roșu, prin organele
sale, cu reaua lor credință proverbială, caută a insinua că partidul conservator ar fi avînd
gânduri răsturnătoare în privința stării de lucruri actuale, că ar fi tinzând la o modificare a
Constituției spre a restrânge libertățile publice. Aceste insinuări mișelești le fac scriitorii stă-
rostiei radicale cu scopul de a rupe legătura elementelor de deosibite credințe politice, aliate
în cestiunea izraelită în contra vechililor de la putere ai Alianței izraelite. Conservatorii sînt
reacționari și, opunîndu-se împămînteniriipe categorii, ei urmăresc visul lor de aur: reacți-
unea. Și, spre dovedirea acestora, radicalii întrebuințează fel de fel de mijloace, care, de care
mai minunate: din îndreptarea, făcută, de un orator unei fraze din discursul său, din niște
rânduri, foarte clare de aminteri, scrise intr-un ziar al opoziției și răstălmăcite de dînșiț,
dintr-o destăinuire făcută lor de un bărbat însemnat dintre conservatori al cărui nume hu
vor să-l spună — din toate acestea rezultă că conservatorii vor să dărîme libertățile publice.
A căuta să dezmințim la fiece pas insinuările radicalilor de la putere ar fi de prisos. Astăzi
s-a cam domirit lumea de la noi asupra noastră și adversarilor noștri, așa îneît nu mai e
nevoie să urmărim din fir în fir aceea ce zic adversarii, pentru ea nu cumva neadevărurile
lor să treacă drept bani buni în opinia publică. Cestiunea izraelită a avut atîta bun, cel puțin
întru cit ne privește, cu toate că noi nu ne bucurăm a fi căpătat acest însemnat folos cu așa preț.
Adevărul mai curînd sau mai tîrziu e menit să străbată la lumină, și soarta, în viața publică,
are pînă la urma urmelor o dreptate. Sîntem într-o stare politică, economică și socială așa
de nenorocită îneît, dacă i-a mai rămas poporului acestuia o schinteie măcar de vitalitate,
ea trebuie să-l determine a părăsi hotărâtor calea falsă pe care rătăcește dc atîta vreme, risi-
pindu-și zadarnic toate puterile vii.
Toate tiradele negustorilor de principii liberale, umanitare și cosmopolite prin cari dinșii
caută să insinueze că noi am conspira îrr contra Constituțiunii nu le vor aduce nici un folos ;
ele sînt astăzi niște bani tociți, pe cari toată lumea îi vede’ în sfârșit ce calpi și ce fără valoare
sînt. Vorbind odată despre reorganizarea statului nostru, ziceam că dînsa, pentru a ne garanta
existența politică și națională, nu poate fi în adevăratul înțeles al cuvîntului decît o organi-
zare conservatoare.
Orice om cu bun-simț trebuie, după părerea noastră, să fie convins că slăbiciunea noastră internă, disoluta eco-
nomică și socială în care facem progrese zilnice, nu sini decît rezultatul organizației noastre dc piu acuma, nepotrivilă nici
cu firea, nici cu gradul de dezvoltare morală, intelectuală și economică a poporului nostru.
318
Koinânii sînt, din nenorociri, un popor deprins a se îmbala cu vorbe goale, a se amăgi cu forme deșarte, a crede
că o circulară ministerială, numai prin faptul că a înregistrat patrioticește nevoile publice, le-a și Înlăturat, că cu un
discurs democratic se poate tămădui de mizeria lui economică. Un așa popor, pentru a putea s-o rupă odată cu relele-i
deprinderi, trebuie să aibă multă tărie de caracter.
Pentru aceasta, greutatea cestiunii evreilor stă atît in cestiunea însăși, cît și în starea
noastră de disoluțiune socială și economică. Prin orișice soluțiune dată deocamdată cestiunii evre-
ilor pe tărîmul politic, nu putem scoate pe evrei de pe tărîmul economic, pe care ei sînt
aproape deplini stăpîni. Tăria dc caracter, schintcia dc' vitalitate, credem că. le are poporul
românesc, și astfel sperăm, pentru dîrisul, că va putea să. o rupă odată cu vechile deprinderi
false și bolnăvicioase și să adopte o direcție sănătoasă în viața publică.
Le-am zis și le mai zicem acestea; acestea sint ideile și credințele noastre asupra reor-
ganizării statului nostru, a cărei nevoie grabnică, cu prilejul cestiunii izraelite, o simte astăzi
toată lumea. Reacțiune ! strigă adversarii noștri. Reacție, da, răspundem noi; nu însă reac-
ție prin răsturnare, nu reacție politică în sensul feudal, cum insinuați d.v. cu rea-credință.
Voim și sperăm o reacție socială și economică determinată de rămășița puterilor vii ale po-
porului, care, daca nu e preursit să piară așa dc grabă, trebuie să-și vină în fire și să vază,
unde l-a dus direcția radicală. Prin reacție nu înțelegem, — precum insinuați dvs. — o în-
toarcere la un sistem feudal ce nici n-a existat cîndva în țara noastră, ci o mișcare de în-
dreptare a vieții noastre publice, o mișcare al cărui punct de vedere să fie ideea dc stat și
ideea dc naționalitate, sacrificate pînă astăzi sistematic principiilor abstracte de liberalism
american și de umanitarism cosmopolit. O asemenea mișcare ar pune stavile speculei de prin-
cipii liberale și umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurelor pa-
triotice și ar condamna astfel pe mulți patrioți sublimați la o muncă mai onestă dar
mai grea; ar apăra treptele înalte ale vieții publice dc năvala nulităților netrebnice și tri-
viale, garantînd meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respec-
tului legii și autorității, și ar da astfel guvernului mijloacele și morale și economice pentru a
cîrmui bine dezvoltarea normală și cu folos a puterilor acestui popor.
Elementele sănătoase ale poporului român tind firește la această mișcare, și, iarăși firește,
această tendență nu poate conveni acelora ce au trăit o viață întreagă, exploatînd ignoranța
și slăbiciunile tinerei noastre națiuni. Nu e dar vorba de reacțiune prin răsturnare, ci prin
înlăturarea elementelor bolnave și străine din viața noastră publică de către elementele să-
nătoase coalizate. Orice ar căuta să insinueze, prin tertipuri uzate, aceia cărora nu le convine
această tendență, ei nu vor putea împiedica mersul firesc al lucrurilor. Daca acestui popor i-a
mai rămas cel din urmă instinct de conservare proprie, reacția, în sensul arătat de noi mai
sus, trebuie să se facă.
[19 septembrie 1879]
[„PARTIDUL CONSERVATOR...”]
Partidul conservator și-a manifestat, prin organul d-lui Titu Maiorescu, vederile si hotă-
rîrile relative la cestiunea ovreilor.
D. Maiorescu nu a vorbit însă numai în numele partidului conservator. Discursul ce-a
rostit a fost cea mai nobilă expresiune a vederilor și hotărîrilor întregei țări, a fost cuvînt-ul
de •apărare al unui popor ce se vede lovit în demnitatea sa, în interesele sale vitale.
Și oricum s-ar rezolva cestiunea, acel discurs rămme o faptă istorică, un act de acu-
zare contra celor ce ar voi, ori poate chiar vor izbuti să o rezolve altfel decît așa cum voiește țara.
Nu putem admite în mijlocul nostru noi cetățeni decît cu buna primire a țării: iată cu-
vintul românesc și totodată umanitar, prin care d. T. Maiorescu a combătut orice idee de liste
ori categorii.
Noi nu ne vom mâi încerca să combatem ceea ce nici chiar d. Maiorescu nu a izbutit
a combate cu succes. înzestrat cu darul vorbei și pătruns de greutatea situațiunii, d. Maio-
rescu a desfășurat comorile minții sale ca să-i aducă pe stăpinii zilei la îndurare : n-a izbutit.
Cu atît mai puțin am put ea să izbutim noi, cari nu avem și nici nu putem avea alte
argumente, decît pe acele pe cari le găsim în discursul (l-tui Maiorescu, înfățișate în cea
mai sărbătorească haină.
319
Rămîne însă, ca .să. punem în vederea țării primejdiile ce pot să urmeze din primirea
propunerilor de rezolvare ale guvernului.
Trecem simplu peste acel amestec confuz de cuvinte și paragrafe pe care guvernul l-a
prezentat Camerei drept proiect.
Ministrul de externe a declarat în ședință publică că nici acest proiect nu satisface
așa-numitele exigențe europene : atît e destul.
Ne oprim însă la liste.
înțelegem ca guvernul să prezenteze Camerei un șir de petițiuni de la evreii cumsecade,
cari declară că vor să fie cetățeni români și cer ca să-i primim în mijlocul nostru.
Am putea să alegem atunci dintre petiționari pe aceia cari ne convin, pe cari sin tem dis-
puși a-i vedea alăturea cu noi.
Guvernul însă, vine cu o minciună, cu o listă ăe evrei asimilați, de oameni cari ni se
impun, oameni cari pretind onoarea de a fi primiți în mijlocul nostru, în virtutea unei stipu-
lațiuni făcute între străini și fără de a ne face onoarea să declare că cer de la noi această
onoare.
Aproape toți deputății din Moldova cer ca împămîntenirea să se admit ă numai individual:
cum rămîne cu evreii din Moldova ce se află trecuți pe listăî
Chiar din momentul intrării lor în familia română acești „noi români” sînt primiți cu
aversiune, poate chiar cu ură, deoarece fiecare dintr-înșii e cîte un „corpus delicti” cîte o
vie dovadă despre triumful unei cauze, pe care întreaga Moldovă o combate direct prin
petițiuni și indirect prin aproape unanimitatea deputaților ei.
Listele prezentate de guvern sînt niște liste de proscripțiune.
Evreul pus pe acele liste, pînă ieri era bine primit în societatea română; din momentul
în care românii îl văd însă pe acele liste, el începe a fi obiectul unei aversiuni obligate.
Și totuși guvernul ne prezentează o listă de „străini asimilați”.
Asimilați acești oameni pe cari orice român se simte dator a-i respinge ca pe niște
apostoli ai puterii străinilor pe pămîntul românesc ? !
Ei vor trăi în mijlocul nostru și de cîte ori îi vom vedea, ue vom aduce aminte o altă
listă de proscripțiune : aceea a deputaților, cari au votat pentru liste și contra țării insultate.
Este o voință esprimată de mii și mii de cetățeni români, ca împămîntenirea să se facă
numai și numai prin legi individuale; ura acestor cetățeni români rămîne îndreptată contra
deputaților ce au votat pentru liste și se redeșteaptă la vederea fiecărui evreu intrat în ce-
tățenia română fără ca el s-o fi cerut.
Nu ne pasă de evrei; nu ne pasă de deputați; ei sînt vrednici de sentimentele pe cari
le știu deștepta în societatea noastră. Oameni ca Leibu lancu, Mandel Miser, Alter Moritz,
Pantazi Ghica, Pătîrlăgeanu, Fundescu și alți asemeni nu prea țin la părerile ce au alții
despre dînșii; și bine fac !
Ne gîndim însă că c vorba de țara noastră, și ne cuprinde o adîncă întristare cînd
vedem că se creează o permanentă cauză de perturbațiuni sociale într-însa.
Cine poate să ne spună unde are să ne ducă această dezbinare făcută acum între români ?
cine, cu inima curată, poate să. ia răspunderea pentru urmările unei sfidări aruncate țării ?
Căci o sfidare e pentru țară și îndeosebi pentru Moldova proiectul guvernului cu listele
alăturate la el. Alegătorii le spun aleșilor: „Astfel voim să rezolvați cestiunea voi, cari
lucrați pentru noi în numele nostru și în interesul nostru”, — și altfel o rezolvă aleșii.
E ori nu e acesta un conflict constituțional, aceasta e indiferent.
Destul că e un motiv de neîncredere în sistemul nostru de organizație politică, destul
că e o schinteie de învrăjbire aruncată în societatea română.
Nu credem și deocamdată nici nu ne temem că alegătorii insultați vor pune mîna pe par :
rămîne însă în țară dezbinarea, învrăjbirea, capitalul de ură, care ne jignește dezvoltarea
pacinică și care poate să fie esploatat în paguba țării; rămîne țara despărțită în două tabere.
Cestiunea evreilor nu se rezolvă; ea se pune în o formă cu mult mai acută și mai pri-
mejdioasă decît cum a fost pînă în ziua de astăzi.
De această înăsprire a cestiunii trebuie să scăpăm și n-am putea scăpa decît primind
proiectul la care aderă maioritatea țării.
Guvernul ne spune că acest proiect e o sfidare pentru Europa.
Nu-1 credem ! El poate să fie o sfidare pentru Alianța izraelită; popoarele europene sînt
însă cu mult mai calme decît ca să sfătuiască pentru crearea unei permanente cauze de pertur-
bațiuni în țara noastră..
Chiar insă dacă unele cabinete ar fi dispuse să sprijinească pînă la urma minelor exigen-
țele nedrepte ale Alianței izraelite, ele niciodată nu vor reuși să determine o pornire unanimă
â puterilor europene în sprijinul acelor exigențe. Știm că, deși unanime în dorința de a face să
admită în dreptul public european principiele tractatului,puterile au deja deosebite vederi
320
în privința aplicării la noi a principiului din arb. 44. Altfel vede în această privință Austria,
Rusia-, Turcia și chiar Germania și altfel Franța, Englitera și Italia.
Dacă guvernul și amicii săi nu vor să înțeleagă aceasta, atunci nu ne rămîne decît să
presupunem din două lucruri unul; ori că sînt slugi supuse și plecate ale evreilor; ori că ei
chiar dinadins caută să agiteze țara, gîndindu-se la tulburări, la schimbări, la prefaceri și
în genere la răsturnări.
Altfel nu se poate explica zelul cu care guvernul umblă să mai cumpere cele cîteva voturi
cari-i lipsesc pînă la completarea celor două treimi.
[21 septembrie 1879]
[„FOAIA OFICIOASĂ A GUVERNULUI...”]
Foaia oficioasă a guvernului, în numărul său de ieri seara, scrie :
... Organul autorizat al partidei conservatoare, ,,Timpul”, afirma In iunie trecut că „cestiunea evreilor poale
forma oricînd un pretext de invaziune”.
Citatul pe careJ face foaia radicală este cu totul fals. N-am afirmat mcicînd că ,,cestiunea
evreilor poate forma oricînd un pretext de invaziune”.
Ca să se vază cîtă lipsă de bună-eredință au adversarii noștri în viața lor politică, trebuie
să amintim aceea ce ziceam în iunie cu privire la cestiunea revizuirii și la starea noastră
față cu puterile. Pe atunci foaia radicală amenința țara cu invazie și cu însîngcrare și pe
Domnitor cu soarta chedivului daca nu ne vom închina impertinentelor pretenții ale Alianței
izraelite. Noi, răspunzîndu-i la acestea, ziceam :
... Sîntem noi datori a primi art. 44? Am contractat noi vrodată obligațiunea aceasta ca chedivul datoria sa
publică? Deloc. Nu sîntem datori niminui nimic și totul se reduce la o propunere de învoială între noi și puteri, liberi
fiind și unii și alții dc-a voi sau de-a nu voi. Voim art. 44, avem recunoașterea independenței; de nu, nu. Abia e nevoie
dc-a adăoga că independența esle un fapt care există, recunoscut sau ucrecunoscut fiind. în alte timpuri independența
și recunoașterea regalității legitime atîrna de confirmarea papei; asta nu i-a oprit pe principii necatolici de-a exista ca
atari și de-a fi într-adevăr independenți și fără de bînecuvîntarea specială a Santității Sale.
Dar se va zice că cestiunea, deși logic vorbind e în favorul nostru, totuși puterile — călcînd ele înșile Tractatul
de la Berlin — ar voi a exige numaidecît admiterea art. 44.
Dacă o asemenea exigență ar exista într-adevăr, atunci vom trebui să știm cauza adevărată a ci.
Daca acum e cea mărturisită de art. 44, adecă o cauză curat umanitară, atunci n-avem a ne teme de nimic. Nu ni
se va arăta un singur caz în istorie, unul singur, în care o cauză pur umanitară să fi adus vrun amestec, vro ingerință
din afară. Deși aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuși cauzele, în genere bine cunos-
cute, sînt cu totul altele și n-au a împărți cu pretextul nici în clin, nici în mînică. Cerneală și hîrtie s-au întrebuințat
într-adovăr multă pentru cestiuni umanitare, bani însă puțini, iar sînge nici o picătură măcar.
în fine, dacă o vorba de umanitarism, atunci poporul aceia care într-adevăr are nevoie de-o tratare umană
este poporul nostru propriu, esploatat, iar nu neamul exploatator al evreilor, îneît chiar din acest punct de vedere res-
t Ficțiunile noastre sînt într-adevăr umane, iar art. 44 neuman.
Singurul defect al art. 7 din Constituția noastră e că, pe lingă mulțimea nenumărată a evreilor cari nu merită
drepturi, se loveau și acei cîțiva cari le-ar merita, și această injustiție sîntem oricînd gata de-a o recunoaște și de a o
drege, dind deplină satisfacere exigenței umanitare.
Și aceasta vom face-o, de-ar exista art. 44 sau de n-ar exista, adecă independent de orice amestec al străinătății.
Dacă Europa nu e mulțumită numai cu atîta, bine, dacă este mulțumită, și mai bine. Mai mult decît posibilitatea pentru
evrei de a deveni români nu putem da, oricare ar fi sau n-ar fi intențiile art. 44.
Lucrul s-ar schimba însă atunci cînd cestiunea umanitară n-ar fi decît pretextul cerințelor puterilor, iar cauza
adevărată ar fi cea materială a intereselor lor politice. Atunci însă, chiar admițind art. 44, adică inlălurind pretextul,
am fi departe de a fi înlăturat cauza și am rămîne tot în cazul fabulei despre lup și miel — adică tot noi la vale și tot noi
am turbura apa. Pretexte se vor găsi așadar pentru a acoperi o cauză nedreaptă, căci pretextele bune pentru cauze rele
sint foarte ieftine in lumea aceasta.
Îutorcîndu-ne la vorba noastră, spusă în mai multe rinduri, repetăm : dacă pericol există, el există abstracție
făeînd de cestiunea ev reilor. Iar dacă el nu există, și dacă cele șapte puteri mari și voința de fier a d-lui de Bismark
n-au alt scop decît cel umanitar, decît cel de a vedea că evreii nu sînt îngrădiți pentru cauze religioase, alunei dovezi
despre aceasta, strălucite chiar, le putem da orișieînd.
321
Acestea le ziceam în iunie în privința, deosebirii pretextului de cauză în viața interna-
țională a puterilor. în cazul nostru, avînd și exprimînd deplina convingere că pentru cestiu-
nca izraelită nici țara nu poate fi însîngerată de invazii străine, nici M. Sa n-are să se teamă
cumva de o soartă ca a chedivului, adăogam :
Cestiunea evreilor e sau cauza sau pretextai unui amestec al străinătății. Dacă ea e cauza acestui amestec, aluneca
n-avem a ne teme dc nimic. Cerneală și hîrtie se vor cheltui destule pentru această cestiune, însă nimeni nu va arunca
un singur ban al contribuabililor săi, nu va risca oasele unui singur soldat pentru a realiza egalitatea deplină a evreilor
în România. Daca însă cestiunea izraelită nu e decît pretextul dc intervențiune, atunci nu c nici demn, nici cuminte dc a
sacrifica interesele economice și naționale a cinci milioane, de oameni pentru a înlătura un pretext pe cînd cauza ar con-
tinua a exista.
Pe cînd scriam aceste rin duri încă am fi avut bănuială că cestiunea evreilor ar putea,
servi cumva de pretext la o intervenire. Astăzi însă, în urma atitudinii putinilor, știm, precum
ziceam și ieri, că, deși unanime în dorința de a face să se admită în dreptul public european
principiele Tratatului, puterile au deja deosebite vederi în privința aplicării la noi a princi-
piului din art. d l, că altfel văd în această privință. Austria, Rusia, Turcia, și chiar Germania,
și altfel Franța, Englitera și Italia. Astăzi rugăm pe adversarii noștri să erează că noi știm
sigur, din izvor autorizat, cumcă în cestiunea izraelită nu e nici vreo cauză nici vreun pretext
de intervenire a puterilor, ci totul este un marafet Alianței izraelite și al acelora ce sînt slugile
acestei Alianțe și stăpînii României.
[22 septembrie 1879]
[„DUPĂ CUM SE POATE PREVEDEA...”]
După cum se poate prevedea clin discuțiunilc ce urmează în Cameră, proiectul de soim
tiune al guvernului privitor la pozițiunea izraeliților nu va fi în stare do a întruni cele două
treimi necesare si va cădea.
Mulți. oratori sînt încă înscriși, multe discursuri fericite prin concepție și formă vom
mai auzi, și se va face în cestiune aceasta măcar acea lumină care ar fi trebuit să domine
la discutarea ,,tuturor” legilor organice a acestei țări. Dacă din capul locului legile organice se
discutau cu atîta frică de Dumnezeu, cu atîta îngrijire de interesele nației românești ca acest
de astăzi, desigur că nici datorii publice, nici provincii pierdute, nici cestiune izraelită, nici
în fine mizeria claselor de jos n-am fi avut-o; iar dacă pe de altă parte, conform teoriei
compensațiunii din natură, oricare rău trebuie să corespundă cu un bine oarecare, precum
de, exțemplu], orbirea fizică are de rezultat ascuțirea simțului auzului ș.a.m.d., vom trebui să
mărturisim că răul acut al cestiunii izraelite a avut meritul de a ne deschide ochii și de a vedea
garanția existenței noastre în munca reală, în apărarea muncii reale, nu în fraze și principii
generale, a căror bunătate sau răutate practică atîrnă de la aplicare, deci de la progresul
real pe care un popor l-a făcut pe calea muncii fizice și intelectuale.
Dacă însă Parlamentul, prin discursurile membrilor opoziției, prezintă un nivel atît
de înălțat, precum arareori l-a mai avut, nu putem zice acelaș lucru nici despre proiectul
guvernului, nici despre discursurile membrilor partidei pur guvernamentale, adecă roșie, nici
despre studiile statistice pe baza cărora guvernul și-a înjghebat listele.
Căci în acele liste vedem de exțemplu] trecuți cetățeni români de lege răsăriteană,
vedem supuși străini care nicicînd n-au manifestat dorința de a fi cetățeni români, vedem
apoi o serie de oameni cari nu merită prin nimic favorul de a li se acorda cetățenia română.
Cel mai marc defect al listelor însă este fără îndoială acela că stau în contrazicere cu pro-
gramul solemn al cabinetului de a înlătura orice categorii, de vreme ce aceste liste nu sînt
decît categorii ascunse.
Căzînd proiectul guvernului, ce se va întîmpla? Sau guvernul se va retrage, ceea ce
nu e verisimil, sau va dizolva Adunarea, ceea ce e și mai puțin de crezut, sau în fine va
lăsa să caza proiectul său și se va uni cu fostul proiect al majorității, poruncind roșilor
să-l voteze asemenea. Deși admiterea proiectului majorității ar fi cea mai crudă dezmințire
a existenței pericolelor cu care ,,11 omanul” și partidul său amenință țara, totuși este cu putință
ca guvernul să se dezmintă pe sine însuși, pe partidul roșu și presa guvernamentală și să
322
admită un proiect despre care zicea că ridică asupra României furtuna iutervențiiimlor
străine.
Departe de a fi vorba de intervențiune, observăm din contră începutul unei reacțiuni
în Europa întreagă, vedem că presa odinioară ostilă nouă pe zi ce merge scade tonul, pe zi
ce merge recunoaște îndreptățirea noastră de a regula în deplină libertate și cumpănind, cm
scumpătate toate interesele noastre naționale, cestiunea aceasta ; încît amenințările zia-
risticei guvernamentale, departe de a mai găsi un răsunet în străinătate, încep a ne inspira
mirare prin strania lor izolare în cercul restrîns al redacțiunilor roșii.
în ajunul soluțiunii cești un ei izraelite, ținem însă de datoria noastră de a reaminti
cititorilor că această reformă cată să fie începutul unei reforme serioase a legiuirilor noastre
organice. A apăra munca noastră națională în contra exploatării uzurare de tot soiul trebuie
să fie ținta de căpetenie a măsurilor de luat.
Ținem a reaminti deci că năvălirea elementului speculator al izraeliților în țările noastre
e mai mult simptomul unor rele existente în chiar mijlocul nostru, un simptom dureros îm
tr-adevăr, dar remediile în contra lui sînt departe de a înlătura boala organică de care suferim.
La noi liberalismul pretextat al naturelor catilinare, în loc de a democratiza clasa de
sus, a avut din contra rezultatul de a aristocratiza o clasă nenumărată de indivizi cari, nevoind
a munci, avînd chiar rușine de muncă, aspiră de-a ajunge la vază și de-a face avere pe calea
demnităților setatului, începînd [de] la miile de funcțiuni mici și sfîrșind cu însuși fotoliile
ministeriale. înmulțirea dar a claselor consumatoare și scăderea claselor productive, iată
răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii. îndealmintrelea
toate măsurile de restricțiune contra simptomelor acestui rău vor avea un rezultat problematic.
în muncă e mîntuire : trebuie numai ca îngrijirea deșteptată a oamenilor de bine să
creeze, prin legi practice, condițiile unei munci cu spor și putere de înflorire.
[2 octombrie 1879/
[„ȘEDINȚA DE IERI A CAMEREI...”]
Ședința de ieri a Camerei n-a fost consacrată decît ascultării unui lung discurs al d-lui
Boerescu, cu care ședința s-a-nceput și s-a sfîrșit. Acest discurs, care a ținut patru ceasuri
și mai bine, a arătat duplicitatea în genere a proiectului guvernului care, după aserțiunea
d-lui ministru de esterne, împacă exigențele internaționale cu trebuințele dinlăuntru ale' țării,
în urma unei lungi espuneri generale a acestei teze, în care d. ministru a spus că puterile
nu sînt mulțumite cu înscrierea principiului, ci vor neapărat aplicarea lui, că, deși părerile
asupra marginelor aplicării sînt deosebite, totuși aplicarea o cer toate cabinetele,’că însuși
guvernul Rusiei, cel mai imparțial dintre toate, ne-au sfătuit de-a ne înțelege cu puterile
și de-a ne conforma Tratatului de la Berlin, d-sa a apărat pe rînd toți paragrafii proiectului
în contra atacurilor ce i-au venit din partea opozițiunii din Cameră.
Deși, argument ațiuuea d-lui ministru de esterne nu era lipsită de oarecare fineță, cată
să mărturisim că acea argumentatiune era atît de difuză și incoerentă, atît de puțin concen-
trată și atît de puțin, energică, încît în locul d-sale un orator bun ar fi espus-o într-o jumătate
de oră cu mai multă izbîndă. Din lungimea estraordinară, din prisosul de cuvinte, din apropou-
rile rău alese răsărea pentru auditorii cei mai binevoitori chiar siguranța că proiectul e sus-
ținut mai mult din datoria formală de a-1 susținea decît prin opiniile intime ale oratorului.
Importantă ni s-a părut pentru lămurirea discuțiunii declararea d-lui ministru că tra-
tînd asupra întinderii aplicării a admis întotdeauna punctul de vedere al naturalizării, nu
pe acela al emancipării. Căci emanciparea, introdusă ca principiu, ar fio cauză înscrisă în legi a
cărei urmare ar fi încet ățenir ca de drept a tuturor celor cuprinși sub acea dispoziție, pre-
cum <le ex[emplu] egalitatea drepturilor confesiilor creștine a fost eo ipso și fără, alte dispoziții
cauza emancipării armenilor.
Teza aceasta, apărată, de d-nul ministru de esterne, face parte din programul opoziției
și cititorii ]Ț]și vor aduce bine aminte că partidul roșu e singurul care a susținut cu mare
foc emanciparea pe categorii.
Dar, odată admis că „naturalizarea individuală” e principiul pe care-1 introducem la
uoi în urma silei internaționale a art. 44, d. ministru de esterne a trebuit însuși să mărturi-
323
sească că listele sînt partea slabă a proiectului, de vreme ce naturalizarea nu se poate face,
în sine vorbind, decît după cererea respectivă a celui ce voiește a fi naturalizat.
Această mărturisire, făcută de chiar apărătorul natural al proiectului de lege, ne
scutește pe noi de combaterea acestui defect intern. Metehnele celelalte ale lui sînt în genere
cunoscute.
Efectul produs de discursul d-lui Boerescu asupra Adunării a fost rău, atît de rău îneît
membrii partidului guvernamental, convocîndu-se în ședință de partid, nu s-au adunat decît
în număr de vro șasezeci; pe cînd, din contra, adunarea opoziției, făcută tot în scopul de a
discuta discursul, a ajuns maximul ei pîn-acuma, adică numărul de 58 deputați.
în realitate singurul motiv coercitiv al apărătorilor guvernului este’ acela al amenin-
țării cu intervenirea puterilor. Se știe că daca cestiunea izraelită ar fi putut fi invocată ca
pretext al vreunei intervențiuni (cauză n-ar fi fost mcicînd) starea generală, a relațiunilor
actuale dintre state fac[e] pretextul acesta cu neputință, căci această stare a neutralizat cauza
probabilă a unei asemenea intervențiuni, adecă dorința de sporire a forței politice prin întin-
derea asupra teritoriului nostru. Poporul românesc, înzestrat cu atîta bun-simț, nu se va mai lăsa
indus în eroare prin spaime deșerte, cînd nu există nici o cauză care să le’ justifice. Interven-
țiunea în favorul aplicării articolului 44 e o armă guvernamentală ajunsă la atîta discredit
îneît chiar pensionarii bătrîni ai statului o întrebuințează cu oarecare sfială, nu atît pentru
meritul în sine al argumentului, cît pentru a da oarecare picanterie conversațiunilor de cafe-
nea. A mai vedea apărîud acest argument în discursuri parlamentare e cel puțin hazardat și
această apucătură ar trebui lăsată cu totul în seama jurnalisticei roșie, unde puținătatea
gândirii are neapărat nevoie de fraze devenite atît de mult de domeniul ironiei pubiice îneît
merită a constitui zestrea intelectuală a unui scriitor roșu.
Daca dar țara e asigurată în contra unei soluțiuni prin surprindere a cestiunii izraelite,
aceasta are a o mulțumi opoziției în genere, opoziției conservatoare îndeosebi. Daca-și aduce
cineva aminte cum „Românul”, ca organ al guvernului, susține egalitatea de drepturi civile, deci
și facultatea pentru orice străin de a-și cumpăra moșii mari și pămînturi răzășești, că susține
emanciparea pe categorii etc., atunci va rămînea convins că proiectul guvernului chiar, deși
lax și cu două înțelesuri, e un produs al presiunii opoziției, care-a silit pe guvern, a silit pe majo-
ritatea roșie de-a merge, în aparență cel puțin, alături cu țara.
Cu atît mai mult ne miră atitudinea „Presei”, al organului personal al d-lui ministru
de esterne, cînd acuză opoziția ba de calomnie, ba de dorință de-a veni la putere, ba de
trădare chiar, cînd scriitorii acelui organ știu mai bine decît oricine că daca țara a putut
și poate cîștiga o poziție sigură în cestiunea izraelită numai opoziției are a mulțumi, opoziției
care din cestia evreilor n-a făcut nici armă de partid, nici cestiune ministerială, pe cînd,
din contra, există o seamă de ilustre personaje, neesceptînd pe d. ministru de esterne, cari
s-au folosit de această cestie pentru a urca scările măririi omenești. în orice caz „Presei”
nu-i șed deloc bine lecțiile de patriotism cînd chiar naționalitatea a o seamă din scriitorii ei e
atîi' de problematică încât an avut nevoie de a fi trecuți în listele guvernului.
[3 octombrie 1879/
[„ÎNȘEDINȚA DE IERI A CAMEREI...”]
în ședința de ieri a Camerei a vorbit d-nii Lascar Costin, Al. Sihleanu și Nicolae
Blaremberg.
D.	Lascar Costin, orator de bun-simț și cu multă energie în glas și atitudine, s-a pronunțat
contra proiectului guvernului, mai cu seamă pe baza pericolelor economice cari ar amenința
țara in urma primirii proiectului.
D.	Alex. Sihleanu, unul din tipurile comice ale Adunării, a pledat și. acum din punctul
de vedere al „balonului captiv” și a vorbit înaintea unei sale deșerte de deputați, în care nu
rămăsese prin scaune decît acei gurmanzi pentru cari orice discurs al d-lui Sihleanu e o repre-
zentație de teatru.
D.	Sihleanu a vorbit de „învechimea veche” și de anticitatea antică, de cei săr aci cu duhul
al cărora este împărăția Cerului, de doine și de Ileana „Cosînzeana, în, „cosițe floarea-i chită”,
nelăsînd pe auditoriu în îndoială asupra păsărelelor cari chită mereu în colivia strimtă a
propiului craniu.
324
Dar d. Sihloanu mi joacă o canțonetă monodramatică mimai, ci dă totdauna ocazie la
dezvoltarea unei conversațiuni care are farmecele ei, cam de soiul acesta.
Oratorul, De cînd am auzit pe d. Conta vorbind istorie îmi vine să-mi cer banii îndărăt
de la profesorul meu de istorie.
O voce, Numai de la cel de istorie?
Oratorul, Acum voi combate pe d. Vernescu.
O voce. D. Vernescu n-a vorbit încă.
Oratorul, Nu face nimic ; are să vorbească. D-nii din opoziție spun despre noi că toți sîntem
niște animale, niște brute ...
O voce, Nu toți , numai unii.
Oratorul. D -lor invoacă asupra noastră Spiritul Sfînt, care să se coboare în formă de porumb
sau de ...
O voce. Clondir.
Oratorul. D. Mîrzescu l-a comparat pe d. ministru c-un idiot.
O voce. Protestez, nu-i adevărat.
Oratorul. L-ați comparat cu Cincinatus. Eu din discuțiile oratorilor n-am putut găsi
căi area ...
O voce. Ai rătăcit-o.
Oratorul. Dar voi eu singur, cu mintea mea, s-o găsesc . ..
0 voce. Aoleu !
Oratorul. Eu sînt membru la biurou.
0 voce, La care biurou?
Oratorul. La ăsta ! Nu știi că sînt vicepreședinte? D. Sihleanu e într adevăr vicepreședinte
al Adunării.
O
D. N. Blaramberg a început discursul său, care va continua și astăzi, prin rugămintea
făcută majorității ca votul în cestiunea aceasta să se facă pe față și prin apel nominal, pentru
ca fiecare din deputați să nu aibă în fața țării decît responsabilitatea’; votului său propriu. Pentru
cazul însă cînd Adunarea ar refuza această cerere foarte legitimă, d-sa depune la biurou o decla-
rațiune iscălită de 56 de deputați, prin care aceștia prevestesc că vor vota contra luării în
considerare a proiectului guvernului.
D-sa a continuat apoi combătînd pe doi din apărătorii proiectului, pe d. Carp și pe d. mi-
nistru de esterne, cari amîndoi acuzaseră opoziția de lipsă de argumente.
D-sa a dovedit că a fost un moment, acela al demisionărei cabinetului roșu, în care
majoritatea Adunării, precum și noul cabinet Brătianu, erau pentru proiectul revizioniștilor
condiționali, deci a majorității delegaților. D-sa a rezumat din nou toate argumentele opozițiunii,
a arătat că în proiect, fiind vorba de exercitarea de drepturi, acest cuvînt ,,exercițiu” cuprinde
în sine ideea emancipării, ideea unor drepturi preexistente reformei de față, de la al căror exer-
cițiu evreii ar fi fost opriți.
Invazie ascunsă și (ta după un ordin secret al evreilor la noi, solidaritatea dintre aceștia și
evreii din lumea întreagă, a cărei dovadă este Alianța, apelul la străini făcut de evreii
pretinși pămînteni, pericolele economice analoge cu cele produse prin invaziunea chinezilor
în California, toate aceste argumente să nu fie în stare a invalida singurul argument căzăcios al
guvernului, presiunea esterioară? în orice caz însă rămînc dilema intactă, că cei cari au apelat
la străini pentru drepturi sînt sau pămînteni, cum se pretind, sau străini. Dacă sînt pămînteni
sînt trădători ce trebuie Datați ca niște oameni cari conspiră contra statului român, dacă
sînt străini, mai avem oare să stăm la sfat dacă, trebuie să-i admitem sau să-i respingem ?
în orice caz însă singura sancțiune care ne așteaptă, este cel mult nerecunoașterea
independenței noastre de fapt, o nerecunoaștere care ar fi mai mult în paguba altora decît
a noastră, mai cu seamă pentru că atît independența cît și autonomia internă a țării nu au avut
nevoie de a fi proclamate de cătră puteri, ci numai constatate prin slipul aținui declarative.
O
Urmarea discuțiunilor din Cameră și a depunerii declarațiunii celor 56 de deputați este
că guvernul, presimțind căderea proiectului său, voiește a intra pe calea tratării și a concesiunilor.
I)eputații opozițiunii au fost invitați de a-și alege o delegațiune a lor care, în unire
cu delegații Camerei, să se concerteze asupra modificărilor necesare proiectului actual. După
cît știm opoziția a acceptat această propunere și au ales o delegațiune de 9 membri, cari vor
avea a trata în cestiune sau mai bine a da proiectului o redacțiune care să fie
pe deplin conformă cu vederile opoziției.
Pe de altă parte auzim și comunicăm sub rezervă că și din partea izraeliților avem a ne
aștepta la o manifest are.
325
Acum cîteva zile ni s-a pus iu vedere o suplică, adresată Camerei, prin care mai mulți
izraeliți din Dorohoi se rostesc în următorul mod :
Cu inima sfișiată de durere venim subsemnatii izraeliti, născuți și crescuți în România, de-a aduce la cunoștința
reprezintanților națiunii, ca să vadă ce piesă joacă confrații noștri străini și prin cefei de uneltiri vroiesc să dobîndească
drepturile politice și civile.
Comitetul izraelit din București, pentru ca cu o mai mare înlesnire să introducă în sînul românilor un număr
oarecare de străini, au chemat cîte un delegat izraelit din fiecare oraș, precum și din Dorohoi pe d. Lupu Zarafii, carele
s-a și reîntors și îndată au făcut o adunare de toți izraeliții de protecțiune străină, ținîndu-le acest limbaj’ S-a regulat
în București cu oamenii de la putere că toți aceia cari vor da 150 de franci fără ca să întîrzie vor fi acuma emancipați,
acuma cînd se vor primi și listele nominale”.
Noi cari avem sentimente românești, noi cari privam de mult timp aceste meschinării, nu am putut ști tot pîn-acuma.
S-a și format grabnic 200 de petițiuni în privința aceasta, pentru a cere drepturi, și cu aceste petițiuni, împre-
ună cu sumele adunate, pleacă d. Lupu Zarafii astăzi la București, căci se șoptește că acuma e momentul cuvenit, căci,
dacă va veni alt guvern, lucrul e pierdut.
Ca sîntem pămînteni putem proba prin români chiar și de aceea ne doare cînd vedem că străinii voiesc să înșele
pe români.
îngădui-va țara aceasta? Trece-se-va cu vederea de către aceia în mîna cărora se află soarta României? Lăsa-se-
va nepedepsit un asemenea abuz?
Oricît informațiunile petiționarilor ar fi supuse erorii, aflăm totuși că adunarea izraeliților
despre care suplica vorbește a avut loc într-o casă alături cu hala vechiturilor. în acea adunare,
compusă și din delegați izraeliți de prin districte, s-ar fi hotărît de-a se adresa o petițiune
Adunărilor legiuitoare prin care să se declare că izraeliții voiesc sau tot sau nimic.
Acesta este punctul de vedere apărat de ,,Fraternitatea”, asupra căruia noi ne~am
esprimat opinia, încît nu mai avem nevoie a reveni.
[4 octombrie 1879]
[„NUMĂRUL DE AZI ȘI CEL DE IERI
AL «ROMÂNULUI»...”]
Numărul de azi și cel de ieri al „Bomânului” au meritul de a trezi veselia publică prin
declarațiile cuprinse în ele, precum și prin prăpăstiile visate de onorabilii confrați, cari văd
pericole pentru țară acolo unde nimeni nu vede decît cel mult căderea roșiilor de la putere.
Am spus-o adeseori în acest- ziar că dreapta conservatoare e partidul acela în Parla-
ment și în țară ai cărui membri nu au absolut nici o nevoie de-a veni la putere. Cu listele elec-
torale și cu rolurile de contribuție în mînă am putea dovedi că clasa aceea de oameni din care
partidul conservator își recrutează membrii poartă 2/3 din toate sarcinele statului, pe cînd cele-
lalte clase poartă numai 1/3 parte. Din această proporție se va vedea că, daca partidul conser-
vator are vreun interes, e desigur acela al stabilității, al unui guvern regulat, conștiincios și
iubitor de țară, nicidecum însă pe acela dea veni numaidecît la putere. Ce sînt însă dd. roșii
cînd n-au puterea în mîni? Nimic decît palavragii de cafenele, ajunși în trista stare de-a
purta iarna pălării de paie și hăinuțe de dril.
Am înțelege încă daca s-ar vorbi pur și simplu de ambiția de a veni la putere, o ambi-
ție de care pot fi succeptibile piepturile omenești. Dar această ambiție, oricît de mare ar fi,
nu este defel întrețesută cu interese de ordine curat individuală, deci e prea sus-pusă pentru
a putea fi atinsă de prepusurile meschine ale roșiilor, prea sus pentru a putea fi confundată
cn setea de putere pe care-o au dumnealor. Pentru conservatori lupta politică nu e o ,,luptă
pentru existență” ca la roșii.
Noi le-am propune d-nilor roșii o reformă care i-ar face să se lepede de bunăvoie de a veni
cîndva la putere și anume : ca toate funcțiile administrative precum și deputățiile, avînd deplină
și garantată responsabilitate, să fie servicii benevole și gratuite. Ar primi dumnealor aceasta?
Ne temeni că de a doua zi statul român ar rămînea fără funcționari și fără deputați roșii.
Acuzarea setei de putere făcută conservatorilor e cel puțin absurdă, mai întotdauna
însă de rea-credintă.
326
Dar într-adevar „Românul” nu mai știe ce vorbește. Începînd revistele sale prin acuzarea
câ ținta luptei politice a conservatorilor nu e decît puterea, câ opoziția, e	dnpâ
putere, cuprinde cu cîteva șiruri mai jos următoarea declarație.
Cine voiește să înănțină indefinit guvernul actual la putere nu arc decît să nu dea cestiunii în dezbatere o solu-
Uune acceptabilă pentru puterile europene. Președintele Consiliului de Miniștri a declarat precis și categoric, în întrunirea
de ieri seară, că, pe cit timp va li susținut de majoritatea Camerelor, nu va primi nici a se da un vot negativ care ar
provoca o rezoluțiune din partea puterilor; nu va primi nici o soluțimie neacceptabilă pentru Europa; și, nevoind nici
a dizolva Camera decît la ultima extremitate, va ruminea neclintit la putere piuă cînd două treimi ale Camerei se vor
înțelege asupra unei soluțiimi. Această declara ți unc a fost făcută de d. Toan Brătianu în termeni atît de preciși și cu
Ionul unei holăriri atil de nestrămutate incit ne este și nouă permis astăzi să afirmăm cu tărie că cine voiește să mențină
indefinit pe guvernul actual la putere nu are decît să refuze acestui guvern o soluțiune acceptabilă pentru puterile euro-
pene.
Apoi mai hi vale pe același ton :
în lot cazul, ceea ce este, mai presus de orice îndoiala e că ministrul actual nu poale să se clintească de la postul
său pînă ce cestnmea penderdă nu va fi rezolvată. El este impus, prin puterea lucrurilor in capul afacerilor; căci, in
dată ce o criză ministeriala s-ar produce și, ca consecință neapărată, Camerele s-ar dizolva fără ca cești unea să fie
rezolvată, puterile vor da ele soluținnea ce nu s-ar fi putut da de țară și i-o vor impune. Este dar o datorie patriotică
de primul ordin pentru guvernul actual de a ținea cu energie puterea pînă ce cestiunea pendenlă va fi rezolvată. De aceea
și d. loan Brătianu a declarat ieri seară că, chiar ducă ar trebui să-și piarză viața în împlinirea datoriei ce îi este impusă
de [mlcrea lucrurilor, va rămlnca neclintit la putere pînă cînd cesthmea evreilor va fi rezolvată și țara admisă în con-
certul puterilor europene.
Camera, e liberă de-a, refuza chiar revizuirea Constituției cu o minoritate suficientă,
tot,uși minisieriul declară că nu se va retrage pînă ce soluținnea lui nu va fi primită.
Intr-adevăr, frumoase și mai cu seamă constituționale declarații face d. 1. Brătianu,
declarații cari nu-i vor ajuta nimic, din cauză că în toate, cestiunile mari de pînă acuma d-sa
au amăgit, [.rin neadevăruri țara,. D. I. Brătianu, «Iaca, are vreo calitate eminentă, este aceea
de-a spune foarte dezghețat neadevărul. Ni se. paie eă a venit, vremea ea, nimeni să nu-1
mai cresulă.
Și aceste declarații ale d-lui ministru nu însemnează o înverșunată sete de putere?
Dar aceasta e la urma urmelor afacerea d-sale. Daca, această sete înverșunată ar avea
drept corelat, calități distinse, de om de stat, nici n-am avea de obiectat ceva în contra ei.
Din nefericire însă această sete, e în așa disproporție, cu calitățile d-sale îneît aproape toate
nenorocirile, și toată sărăcia care de douăzeci de ani bîntuie aceste nefericite lari avem a le
mulțumi incapacității fenomenale cu care d-sa a condus partidul roșu.
Puțin am avea de zis asemenea asupra publicării acestor solemne declarațiuni în „Iloinâ-
md”.
Dar alături cu ele vedem acuzațiuni atît de nedemne făcute membrilor opozițiunii îneît
le. reproducem numai, fără a, Ic mai întîmpina. Cu balamucul nu se discută. Iată dar prăpăs-
tiile'pe <‘ari confrații noștri, în superfluența lor de iubire de adevăr și de lealitate, ie atri-
buie opozițiunii conservatoare :
In nona și dureroasa dramă ce se va desfășura pe această cale actele vor fi împărțite precum urmează :
Actul I. Camerele lașa cești unea nerezolvată sau dau o soluțiune neacceptabilă pentru Europa.
Actul II. Puterile se întrunesc. în conferințe, rezolv cești unea și chibzmese asupra mijloacelor de a o impune
României.
Actul IH. Ministerul Manolaki Koslaki, Maiorescu și consorții cer^e^ aplicarea principiului cu puterile au autori-
tatea de a decide despre România și aceasta datoria de a se supune; această aplicare o cere de urgență spre a salva
țara de ezecuțiunea puterilor.
Actul IV. Dcciziunea puterilor este aplicată și strigatul țârei amuțit cu puterea tunului și a bionetei, în numele
salvării țârei.
Actul V. Una sută mii de evrei, cel puțin, sînt impuși ca cetățeni români, și garantarea proprietății rurale dis-
pare în loc de una mie de evrei cît propune astăzi guvernul și de garantarea cea mai puternică a proprietăței rurale.
Și toate acestea le atribuie opoziției cine? „Românul”, acclaș jurnal care propunea egali-
tatea drepturilor civile pentru toți străinii, care le dădea tuturor dreptul de a cumpăra moșii;
jurnalul în fine care susținea emanciparea pe categorii, deci introducerea pe rînd a zeci de mii
de evrei în cetățenia română, fără un vot special al Camerei.
Se-nțelege că și această capodoperă de. decadență a inimei omenești se mîntme prin
declararea că:
tn deșert vor face orice alte încercări spre a răsturna ministerul, căci el va răminea neclintit la postul său, pînă cînd
ceștiunea va fi rezolvată.
23 - g.832
327
Să vă fie de bine !
Față cu aceste turpitudini, cari răsar ca bureții înveninați în foile to^îî, ne cuprinde nu
sentiment trist care ne silește a zice,: Nu cestiunea izraelită e răul principal, suferim de un
rău adine și înrădăcinat care, nelecuindu se, ne va duce la o sigură pieire. Cînd oameni cari
sînt capabili de-a scrie dezghețat asemenea minciuni și calomnii la adresa adversarilor lor
continuă a esercita influență asupra opiniei publice, continuă a fi miniștri, deputați, mai știm
noi ce, e o dovadă că acei oameni nu mai pot trăi prin o muncă cinstită, că sînt avizați de a
trăi din amăgirea poporului, că-și pîngăresc sufletul de zece ori pe ceas cu cele mai negre ca-
lomnii pentru a se mănținea la puterea de care au nevoie, că sufletul țării se nveninează
pentru a nu mai putea vedea adevărul.
O asemenea țară e pierdută !
[5 octombrie 1879J
[„AM SPUS-O ÎN NUMĂRUL DE ALALTĂIERI...”]
Am spus-o în numărul de alaltăieri că guvernul a invitat opozițiunea de-a alege o delega-
țiune care, în unire cu delegațiunea majorității Camerei, să discute modificările de introdus în
proiectul de revizuire al Constituției.
Se vede că delegațiunile nu au putut să stabilească un acord, de vreme ce guvernul a sim-
țit trebuința de-a amina prin o apucătură parlamentară discuția asupra proiectului, cerînd ieri
de urgență ca Adunarea să treacă în secțiuni pentru a studia proiectul de lege prin care două-
sprezece consilii județene se autorizează a face împrumuturi de la Casa de Depuneri și Consem-
națiuni spre a veni în ajutorul țăranilor a căror recoltă a fost compromisă prin secetă.
în zadar d. Alex. Lahovari a espus Camerei modul de-a face votarea acestei legi cît mai
repede, de vreme ce din propria inițiativă a Adunării există deja o delegațiune însărcinată cu
studiul cestiunii, încît proiectul de lege trimis în acea delegațiune ar putea veni înaintea Adu-
nării a doua zi chiar; în van membrii opoziției s-au oferit de-a aclama proiectul de autorizare
de împrumut fără nici o discuție. într-o dezordine completă,în care chiar darea unui vot a fost
peste putință, Adunarea a trecut în secțiuni, întrerupîndu-se astfel discuția asupra cestiunii
izraelite, deși oratorul cel întîi înscris pentru ziua de iori era d. Titu Maiorescu.
Am ruga de pe acuma pe onor, confrați de toată mina de-a nu da trecerii în secțiuni o
altă esplicare decît aceea pe care i-a dat-o d. I. Brătianu. Pe cîndd. Mihail Cogălniceanu spunea
că într-adevăr gravitatea cestiunii împrumutului în sine face pe guvern să intercaleze în
discuția cestiunii evreilor discuția proiectului de împrumut, pe cînd oratorii guvernamentali
băteau aceeași coardă, deși refuzau să aclame proiectul, d. ministru prezident, într-unul din
rarele sale momente de sinceritate, a spus-o, răspunzînd d-lui Lahovari, că guvernul are nevoie
de amînarea cestiunii principale din cauza înțelegerilor dintre delegațiunea majorității și aceea
a opoziției.
E justă deci obiecțiunea făcută de d. Mărzescu că guvernul, avînd nevoie de amînare,
s-o ceară în mod net și cinstit. La ce vecinica fineță bizantină, la ce apucături diplomatice stră-
vezii pentru oricine, la ce tertipuri în locul procedării deschise și oneste? Pentru a nu mărtu-
risi ca partidului guvernamental i-e frică de un orator ca d. Maiorescu? Dar ni se pare că
tocmai tertipurile acestea sînt, o dovadă și mai mare despre frica ce le-o inspiră o voce atît,
de autorizată a opoziției conservatoare.
O
D. Boerescu a încetat de a fi un orator bun pentru cei de la ,,Timpul”? întreabă ,,Presa”.
Deic-ni-se voie a o declara că pentru cei de la ,,Timpul” d. Boerescu n-a fost nicicînd
un orator bun în toată puterea cuvîntuhci. Fără îndoială că actualul d. ministru de esterne are
multă stofă pentru un orator, are o rară fineță de argumentațiune, are, în momentele sale feri-
cite, talentul chiar de a-și espune argumentele în mod concis și-ntr-o ordine nu numai logică
dar și retorică, dar pe de altă parte nimeni nu va contesta că acele momente, fericite nu sînt,
tocmai dese și că meritul logic al argumentațiumă pierde adeseori prin difuziunea și incoerența
formei. A vorbi patru ore lucruri ce s-ar putea espune intr-o jumătate de ceas nu va să zică a
fi un orator bun. Confrații noștri nu trebuie să uite că oratoria este o artă și că la toate artele
partea tecnică trebuie să fi trecut în sîngele celui ce o profesează pentru ca el s-o exercite
328
bine, căci, oncit de midi» t alent ar avea, el se risipește și se aplatizează, fără disciplinarea rigu-
roasa, a acelui talent., fără economia puterii intelectuale puse în joc. Dar a se obosi pe sine si
Adunarea întreagă vorbind, vorbind și mereu vorbind, nu va să zică a fi bun orator. Nu tăgă-
duirii ca-n acest tiu viu de vorbe răsărea strălucind din cînd în cînd talen tul oratoric al d ini
ministru de esterne, dar discursul ca întreg, ca „unitate” de concepție si vederi, a fost, slab
atît de slab încît nu nc îndoim că chiar redactorii „Presei” au aceeași părere, dosi n-o măr-
turisesc.
Gurele rele au mers atît de departe încît au zis că d. Boerescu ar fi vorbit într-adins rău
ceea ce noi nu credem. Ziceau c-ar li vorbit într-adins rău, pentru că d. Brătianu îl alesese
pe d. ministru de esterne.ca jertfa de sacrificat împreună cu proiectul guvernului pe altarul
opoziției și ca-n această situație psicologică, vrednică de părerile noastre de rău, d. ministru
și-ar fi pierdut motivul cel mai puternic pentru a susținea proiectul.
Repetam că aceasta este o rautate pe care noi n-o credem, încît, în alternativa de a alege
între argumente, ne-a venit, în chiar interesul d-lui ministru, mai lesne să credem în suspensi-
unea timporală a talentului său oratoric.
La rugămintea „Presei” de-a spune cine este acel redactor al ei care are nevoie de-a fi
trecut în lista nominala de împămîntenire mărturisim că binefăcătorul întunerec care plutește
asupra Centrului ne face să ignorăm daca d. Griinberg continuă sau nu a contribui la primej-
diile cari însoțesc totdauna citirea organului Centrului, dar știm că acele primejdii, odi-
nioară cel puțin, erau agravate în mod esențial prin traduceri din nemțește, a căror perfidă dibă-
cie consista tocmai în trebuința ce au de-a fi ele înșile traduse în românește.
B o neagră ingratitudine din partea „Presei” de a-și renega astfel pe unul din cei mai
productivi scriitori ai ei.
„Ș-apoi cine face această imputare?” întreabă „Presa”. „Un ziar, adică «Timpul», care
dat în antrepriză unui domn Weiss”.
Firma Thiel & Weiss din tipografia cărei apare „Timpul” a cîștigat prin lucrările sale de
arte de mult dreptul de-a nu mai fi citată cu cuvintele „un domn oarecare despre care habar
n-avem cine-i”.
Oare le-ar conveni redactorilor „Presei” dac-arn începe un articol astfel :
Uu domn oarecare, habar n-avem cinei, dar care răspunde la numele Boerescu etc. ?
Desigur că nu.
Destule reputații uzurpate există în țară, lăsați intacte cel puțin pe cele întemeiate.
Firma Thiel & Weiss, ca firmă tipografică, e în orice caz mai cunoscută în țară decît
numele scriitorilor articolelor din „Presa”. Și cu drept cuvînt.
[6 octombrie 1879)
[„SÎNTEM ÎN AJUNUL UNEI SOLUȚIUNI...”]
Sîntem în ajunul unei soluțiuni definitive a cestiunii izraelite. Guvernul și-a plecat armele,
majoritatea roșie a primit programul întreg și intact al opoziției, viitorul art. 7 al Constituției
romane va fi o stavilă și mai puternică în contra înstrăinării decum a fost articolul actual.
E un moment atît de frumos acesta, în care ideile apărate de noi sînt purtătoare de bi-
ruință, încît lăsăm orice incriminări la o parte. Și, dacă; ne aducem aminte de scurtul trecut în
care țara a fost agitată de această grea și periculoasă ccstiune, o facem numai în interesul
adevărului istoric, fără ură și patimă contra cuiva.
Acum un an art. 11 al Tractatului de Berlin atîrna ca sabia lui Damodes asupra țării, iar
presa guvernamentală augmenta spaima, năzărindu-i-se în perspectivă nouri grei și încărcați cu
grindină pe care-i vedea adunîndu-se dinspre străinătate asupra noastră.
Cînd s-au escris alegerile pentru Camerele de revizuire agitația era la culme. Dar pe cînd
ziaristica, cu puține escepții, se întrecea în cuvinte cari, oricît de frumoase ar fi fost, n-aveau
puterea nici de-a convinge, nici de-a îndupleca, organul nostru au adus studii serioase asupra
cestiunii, studii bazate pe date statistice, pe comparații!nea. textelor de lege din diferite țari,
cîștigînd opinia publică pentru singurul punct de vedere admisibil și rațional, că reforma consti-
tuțională nu se poate face decît în marginele în care se poate concilia cu interesele economice
și naționale ale țării.
329
Ținem a reaminti solemna declarație făcută în acest organ că partidul conservator nu va
face, precum nici au făcut, Gestiune ministerială din Gestiunea izraelită.
De unde presa europeană toată era în momentul întîi contra noastră, vedem astăzi Ges-
tiunea atît de lămurită îneît o reacție analoagă cu cea de la noi se prepară în Germania și
Austria, că „Journal des D6bats”, publicînd scrisoarea d-lui Cremieux, se pronunță pentru noi,
că generalul Garibaldi și vestitul Kossuth găsesc de cuviință a se lupta cavalerește pentru noi
în publicitatea europeană.
Cu toate acestea, pe cînd presa străină nu era ostilă și după a ei atitudine aveam grijă de
chiar atitudinea sferelor influente ale diplomației, în mijlocul unei fierberi generale și a unei
generale incertitudini și lipse de hotărîri, grupul conservator din Iași, unit cu un grup de băr-
bați independenți, liberali prin tendențe, dar moderați și circumspecți în procedere, au stabilit
lineamentele esențiale ale unei soluțiuni care astăzi poate se va vota ca definitivă și sfîntă
voință a țării.
Reamintim dar că, dacă biruință este, ea este a acestor două grupe, cărora, cu gratitudine
adîncă o constatăm, nu le-au lipsit nici concursul fracțiunii, nici acel tot atît de prețios și vred-
nic de laudă a liberalilor moderați din Țara Românească. Oricît de multicoloră ar fi fost dar
opoziția, un singur merit are, că strms unită și-a pus pieptul pentru țară, că mica ei oștire a fost
o oștire de eroi.
Ne aducem aminte, de o duioasă legendă păstrată în memoria popoarelor din Peninsula
Balcanică. Cînd Molia med II s-n, întâmpinat la Rovine cu mica oștire a lui Mircea cel Bătrîn,
în partea turcilor era ca aliat vestitul Maieu Crăișorul, eroul legendelor slave. Cînd acesta,
a văzut mulțimea săgeților române întunecînd văzduhul ca nourii cerului, a căzut în genunchi,
rugîndu se: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă creștinii”.
Craiul Marcu a căzut în bătălie, dar Mircea a ieșit biruitor.
Tot astfel guvernul, patriotic fiind, au trebuit să. se roage lui Dumnezeu : „Fă-mă, Doamne,
să cad în luptă, dar să învingă țara !”
Dar n -avem numai bucuria de a vedea schimbată opinia Europei, de a vedea liniștiri-
du-se țara din îngrijirea ei, o și mai mare satisfacțiune ne este păstrată.
Izraeliții înșii, recunoscând că nu cu Alianța, ci cu noi împreună or să trăiască., mi cer
nimic alta decît ceea ce țara poate da. Oameni însemnați și de talent părăsesc punctul de vedere
al interpretării largi a art. 44 și vor cere împămîntenirea individuală.
în această oră. de apropiere generală, cînd România dă într-adevăr din toată inima posi-
bilitatea ca izraeliții să devină cetățeni ai ei, ne simțim datori a vorbi în spiritul păcii și a.
reaminti că. nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu prevențiuni religioase ne-au silit a men-
ține un atît de strict punct de veiere, ci mai cu seamă, natura ocupațiunilor economice, ale
evreilor, precum și persistarea lor wit.ru a vorbi în familie și piață un dialect; polono-german
care-i face noasimilabili cu popori|l nostru.
Daca, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decît în precupeți rea de
muncă, străină, evreii se vor deda ei înșii cu ocupațiuni productive, dacă școalele noastre, în
cari oricînd au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egalitate, cu românii, vor avea de
rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunei viitorul art. 7 nu va mai fi o piedică
pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de ce
tățean român.
Fie zis într im ceas bun și împlineascâ-se binele cu prisosință !
/7 octombrie 1879]
[„CHIAR ÎN CELE MAI SOLEMNE MOMENTE...”]
Chiar în cele mai solemne momente, atunci cînd revizuirea art. 7 se. făcea pe baza unei
înțelegeri comune între toate partidele, roșii nu puteau să încheie falimentul lor politie decît
c-o faptă odioasă și de rînd.
Astfel în ziua de G octomvrie, în loc ca d. Giani, raportorul comitetului delegaților, să
constate prin darea sa de seamă atît acordul stabilit cît și deosebirile esențiale ce există între
proiectul primitiv și acel supus votului Camerei, a început prin neadevărul că dumnealor au cre-
zut dc cuviință a procede la oarecari modificațiuni în sensul diferitelor idei cari s-au emis și
330
ca au constatat tot dumnealor că nu in fond, ci mai mult în formă au existat oarecari divergințe
intre opimuni și că au procedat la modifiea^iuni., cari nu altera întru uimie esența sau spiri-
tul proiectului prezintat.
Acest grosolan neadevăr, această escrocherie parlamentară, acest act de rea-credință
nu putea- să treacă nerelevat și nepedepsit.
E nedemn ca iu viata stat ului minciuna să joace rolul cel mai. însemnat, e nedemn ca
ciracii Alianței izraelite - ceea ce au fost roșii în tot cursul dezbaterilor — să-și asume asupra
lor meritul, pe care nu-1 au, de-a fi pus țara la adăpostul invaziei economice.
D. Maiorescu a trebuit să rcleveze înainte de toate adevărul. Daca organul nostru a avut
cont ra- vreunui rău o ură învierșunată a avut-o contra neadevărului, incit lupta noastră adesea
penibilă și crudă e mai cu seamă o luptă pentru adevăr. în cazuri estreme și sub imperiul
necesității omul poate tăcea, a minți nu-i e pemus nicicînd și mai puțin se poate admite min-
ciuna» erijată sistematic în principiu de guvernare. Daca dar d. Giani se mărginea a propune
cu două cuvinte, așa zicînd prin o semnificativă tăcere, proiectul cel nou, nimeni nu avea de
întîmpinat o vorbă și proiectul trecea cu aproape unanimitatea voturilor, precum a si trecut,
fără observații din partea opoziției.
în zadar mai caută dar „Romanul.” a drapa escrocheria parlamentară prin considerațiuni
de iiudtă politică esterioară și a-si da. acrul că din pur patriotism d. Giani a căutat să asume
asupra, roșiilor victoria politică. Noi, cari îutr-adevăr știm mai multe decît spunem, sîntem
convinși că însuși dispozițiile puterilor s-au schimbat în priviuțăme și că noul proiect, votat de
Adunare, are perspectiva de a fi admis in străinătate. Nu mai vie d oi guvernamentali cu acel
fitil uzat al intervențiunii străine, al dezaprobării străinătății, căci mi i mai crede nimeni în
țara, nimeni în străinătate chiar. Timpul amenințărilor a trecut ș ar trebui să fi trecut și
timpul acelora, cari s-au servit de ele contra propriei lor patrii, pentru a o intimida și a o face
să sc arunce în prăpastie.
[10 octombrie 1870 J
[„ÎN SENAT A ÎNCEPUT IERI...”]
In Senat a început ieri discuțiunea proiectului de revizuire adoptat cu aproape unanimi-
tate de Adunarea deputaților. Victoria politică a țării și în deosebi a opoziției conservatoare
ne e ații de scumpă incit, cu toate provocațiunile mascate ale presei guvernamentale, ne pare
rău că purtarea roșiilor in memorabila ședință de la 6 octomvrie ne-a silit să polemizăm chiar
în momentul în cart? bucuria pentru biruința națională ar fi trebuit să înlăture orice ceartă
dintre noi. îutr-adevăr, daca măcar această una dată ni s-ar fi conces ocazia de a ne bucura
în liniște de succesul doblndit, o singură recriminare n-ar fi ieșit din pana noastră.
Cunoscind țara și știind că. tăria ei consistă în poziția geografică ca despărțire între mari
puteri rivale, știind că ea. asemenea unei limbo de cumpănă va fi tocmai atunci mai sigură
cind interesele și curenturile se vor contrabalansa, din capul locului ne-a venit greu a crede că
cestiunea izraelită, ar putea fi cândva cauza reală a vreunui amestec de din afară în afacerile
noastre interne. Avem din contra convingerea că această cestiune n-ar putea fi decît cel mult
pretextul care să mascheze cauze și interese politice reale. Din momentul însă ce acele cauze,
uimind dintr-o parte și dintr-alta o direcție opusă, se neutralizau și-și țineau cumpăna, țara
putea fi sigură. în contra oricărui amestec de dinafară, care, oricît de dorit ar fi fost de unii,
ar fi întîmpinat împrotivirea viguroasă a altora. Din acest punct de vedere cauza izraelită, ast-
fel precum o reprezenta Alianța, era pentru noi din capul locului o cauză pierdută atît înaintea
tribunalului Europei, cit și înaintea opiniei țării.
Pe de altă parte neîndeplinirea art. 44 putea să formeze pretextul unei interveniri eventu-
ale : era deci prudent de-a înlătura chiar și acest pretext. E asemenea adevărat că fostul art. 7
al Constituției noastre era într-o privire nedrept. Religia unui om nu atîrnă de la libera sa
alegere. Născîndu-se fără voința lui proprie, omul e înrolat din leagăn încă sub steagul unei
credințe religioase cu mult înainte de-a putea avea vro opinie asupra binelui sau a răului
coprins în legea pe carc-o moștenește. Deși dar art. 7 avea numai în aparență caracterul unei
excluziuni pe motive religioase, deși, în sine privit, el se îndrepta contra unei rase străine, nu con-
tra ritului religios al acesteia, totuși se putea întîmpla ca un om, prin sentimente și cuget
331
cu totul roinâ.n, să alic hi el o piedccă nestrăbătută pentru a lua parte In, viața statului. Ar
fi putut să se boteze — vor obiecta unii. Dar din parte-ne tocmai de încetățeuirea acelora n-am
fi fost bucuroși cari, cu ușurință si fără scrupule, s-ar fi botezat fără ca o adincă schimbare în
convingerile religioase să se fi operat- înlăuntrul lor. Nu e îndoială că, sub regimul toleranței
cunoscute si recunoscute a poporului nostru, asemenea oameni, pe care întîmplarea naștere!
i-ar fi esclus de la drepturi pe deplin meritate, s-ar fi bucurat de stima societății și ar fi fost
considerați ca egali între egali. Dar legea e lege si un articol pozitiv înscris în drept ul nostru
i-ar fi esclus totuși în mod neînlăturabil de la exercițiul unor drepturi ce li s-ar fi cuvenit, și
înlăuntrul conștiinței lor s-ar fi simțit- nedreptățiți și umiliți fără cauză. A fi esclus de la viața
unui stat istoric pentru că st dăruiești a fi de altă limbă și de altă rasă dccît acele a generalității
locuitorilor nu este o umilire. Un chinez, un arab, un persian cari ar stărui a rărnînea ceea
ce sînt, ar recunoaște desigur dreptul unui stat străin de a-i esclude de la afaceri la cari sen-
timentul de omogenitate cu totalitatea locuitorilor trebuie să fie pus afară de orice îndoială-.
Dar a fi esclus atunci cînd te simți omogen cu poporul și cînd bucuros îndeplinești orice condi-
ții ce ți s-ar cere pentru a dovedi asimilarea este umilitor.
Deci trebuia dată posibilitatea ca aceia dintre izraelit! cari vor să fie cetățeni români
să- si poată deveni ceea ce vor și această posibilitate este, mulțumită Cerului, dată cu de prisos.
în Senat proiectul votat de Adunare nu va întîmpina multă opoziție. E drept că însuși
marele Alecsandri a ținut ieri un discurs nerevizionist, pe care îl aprobăm, fără a-1 putea urma,
mai cu seamă dintr-un punct de vedere. Niciodată o reformă a legislațiunii noastre interne n-ar
fi trebuit să se opereze sub presiune străină, oricît de mică sau de binevoitoare ar fi fost ea.
Dar alături cu acest principiu absolut, în privirea căruia sîntem mai intransigenți dccît oricine,
necesitățile conservării statului și greutățile momentului silesc națiunea îa concesii pe care
cu bucurie am fi voit să le vedem evitate*. Dacă revizuirea se făcea din chiar inițiativa țări!
în senzul în care s-a făcut- n-am fi avut nimic de zis, căci ar fi fost un act și de prudență, și
de justiție. Astăzi însă, pe lingă- prudența și justiția cari-i sînt inerente proiectului, el mai
poartă și caracterul odios al siluirii, de care am fi dorit din adîncul inime! să-l știm dezbrăcat.
Dar dacă n-a fost să fie după placul inimei noastre, să ne mulțumim cel puțin că, cu ajutorul
lui Dumnezeu, sila esterioară și necesitățile noastre s-au putut concilia în modul cel mai bun
posibil.
[12 octombrie iși’91
[„PROMULGAT ȘI SANCȚIONAT...”]
Promulgat și sancționat prin semnătura M. Sale Domnului, noul articol 7 al Constituției
române a trecut deci prin toată filiera legislativă și a devenit lege. Astăzi, în ziua publicării prin
„Monitor” a noului articol constituțional, s-a mîntuit deci cestiunea izraelită din Komânia.
Dar daca ca s-a mintuit în mod formal, întru cît adecă un pericol poate fi înlăturat prin dis-
poziții! ni legislative, caracterul ei economic a rămas încă neatins și o seric de măsuri organice
trebuie să complectezo însemnata reformă. Sintem departe de-a ne îndoi că toți românii — de
orice partid ar fi ei, orice creștere ar fi avut și orice aptitudini le-ar fi dăruit natura — doresc
din inimă de-a vedea țara înflorind, de-a. vedea progresul ei material și intelectual asigurat
pentru tot viitorul. Dar între intenție și putință o o adevărată prăpastie, de aceea Dan te
a avut cuvînt cînd a zis că locașul celor răi, iadul, e pardosit cu bune intenții. Tocmai intr-asta
consistă puterea tragică a răului, că. cel carc-1 comite găsește mii de motive pentru a-1 scuza,
intr-asta consistă logica patimelor omenești, că fiecare individ din punctul său de vedere, din
neputința dc-a voi altfel decum c osîndit a voi, arc cuvînt. Dar nu punctul său de vedere
c cel care folosește altora, nu acesta poate aduce pacea și înflorirea între toți.
De-aceea nu ne îndoim că acum, după ce cestiunea, întru cit era formală, e înlăturată, gu-
vernul și organele lui vor propune fel de fel de reforme, unele din bună-credință, altele cu
priviri personale și pentru a îmbrobodi, cu pretextul interesului public, interese private, dar,
oricum fie, asemenea proiecte vor ploua, vor fi poate chiar conforme cu cuvintele noastre, dar
lipsite de înțelegerea noastră. Non idem est si duo dicunt idem zice un proverb latin, adică,
„nu acelaș lucru este daca doi zic același lucru”, căci de la zisa în treacăt, de la repetarea imi-
332
tativă a acelorași cuvinte pînă la*reproducerea» în alt creier a aceleiași gîndiri e o mare deo-
sebire.
Am zis în mai multe rînduri că oricine dorește vindecarea relelor cari bîntuie țara noastră
va deveni mai mult ori mai puțin conservator, și orice reformă s-ar introduce în legile noastre,
pentru a fi bună, va trebui să fie conservatoare.
Aceasta este atît de adevărat îneît chiar puținele legi de o valoare oarecare ale Camerelor
actuale și ale celor trecute sînt conservatoare în toată puterea euvîntului și n-au a face defel
cu contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Astfel legea pentru neînstrăinarea pămîntu-
rilor țărănești ia celei mai numeroase și mai folositoare clase de romani dreptul de-a dispune de
proprietățile ei. Din punct de vedere liberal această lege c o adevărată erezie, din punct de
vedere conservator însă această lege e pe deplin conformă cu natura statului, căci acesta are
nevoie de clase puternice, arc nevoie mai cu seamă ca existența claselor ei productive să
fie pe deplin și afară de orice îndoială asigurată. Legea contra uzurei c tot conservatoare. Din
punctul de vedere al liberului-arbitru, dogma supremă a liberalismului și rațiunea lui de-a fi, o
lege care oprește pe cineva dc-a se împrumuta sub orice condiții voiește e o adevărată erezie.
Din punct de vedere conservator însă această lege e bună, căci un capital împrumutat e o
unealtă de muncă împrumutată și nu se cade ca împrumutătorul să distrugă toată puterea
de producție a împrumutatului numai pentru că pe un timp oarecare i-au procurat unelta de
muncă.
Modificarea art. 7 din Constituție s-a făcut asemenea în senz conservator. Din punctul
de vedere al liberalismului e injust ca un individ să nu ia parte la viața statului fiind de
altă rasă. Cel mai mare exemplu citat de inteligențele liberale sînt Statele Unite ale Americei,
unde într-adevăr diversitatea originei locuitorilor nu-i oprește pe aceștia de a fi buni patrioți
americani. Dar [românii] nu sînt englejb vom răspunde. Pentru a rămînea ceea ce sîntem, adecă
români, pentru a ne împlini misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-au încredințat-o din
ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stîng al Dunării, trebuie să ținem ca
toți membrii statului nostru să fie de nu români de origine, cel puțin pe deplin românizați.
Această teorie c cu totul conservatoare și diametral opusă teoriei de „om și om” profesată
de liberali.
Tot în acest senz vor trebui a se face toate reformele necesare pentru a fi folositoare, incit
nu e departe ziua în care toate sferele din țară vor deveni conservatoare. Nu trebuie să
uităm că liberalismul cosmopolit, de caic au suferit ca de o boală cronică pături întregi ale
societății noastre, ne a adus cele mai mari rele, din care cel mai mare e că nenumărate nulități,
sub pretextul liberalismului și al democrației, se servesc de stat și de demnitățile lui pentru
a cîștiga o pîne pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o cîștiga; să nu uităm asemenea că
acest cîștig, la care oricine poate ajunge fără muncă, deprinde pe oameni de-a spera totul de
la schimbările politice, demoralizîndu-i sistematic, făcîndu-i lingușitori și servili către mărimile
zilei, prefăcîndu-i adesea în denunțători și calomniatori, îneît liberalismul în România, în loc
de-a avea de rezultat oțelirea caracterelor, a avut din contra pe acela de-a bizantiniza și a veșteji
oamenii ce erau încă neatinși de acel rău.
De aceea direcția în care se vor face reformele trebuie să fie de-a scăpa statul și organi-
zația lui de lupta pentru existență și de ambițiile individuale, de-a-1 pune la adăpostul asal-
turilor desperate a oamenilor cari nici au învățat ceva în viață, nici sînt în stare a cîștiga ceva
prin munca lor proprie.
[14 octombrie 1879]
[„DUPĂ ATÎTEA DECLARAȚIUNI...”]
După atîtea declarațiuni formale ar fi poate de prisos a mai răspunde „Românului”,
care nici acum nu încetează de a confunda, partidul conservator precum el este astăzi cu
partidul boierilor bătrîni din timpul Unirii Principatelor. De prisos ar fi însă a răspunde și
pentru considerația că, orice cuvînt am rosti, îl vedem pro primo rău înțeles, apoi răstălmă-
cit cu intenții și vederi cari nu sînt deloc coprinse în cuvintele noastre.
„Românul” face istoricul luptelor partidului roșu cu conservatorii de la 1848, cu cei
de la 1858, cu cei din timpul domniei lui Cuz» Vodă., și apoi își asumă meritele Unirii, a
împroprietăririi țăranilor ele. asupra partidului pe care-l reprezintă'.
Acestea sînt cu totul neexactc.
Iutii, în partidul conservator de astăzi e în număr mare reprezentat partidul unionist
din timpul domniei lui Grigoric Ghica VVd. Actele Divanului Ad-hoc din Moldova, sînt deo-
potrivă iscălite de d-nii Lascar Catargiu și Petru Movrogheni de cx., ca și de Anastasie
Pana și de d. M. Cogălniccanu. E natural ca. boierii din Țara Românească sa se fi temut de.
roșii, de aceste elemente necunoscute cari încercau a pune mina pe stat; în Moldova însă
această luptă între liberali și conservatori n-au existat în privirea Gestiunilor mari, incit în
timpul Divanului] Ad-hoc lupta era între uniouiști si antiunioniști, abstracție tacînd de la,
principiile lor de administrație internă.
Caracteristic este deci pentru partidul conservator că, din momentul Unirii, el s a con-
topit în amîndouă țările, formînd un singur partid, pe cînd, din contra, liberalii din Moldova
au păstrat caracterul lor deosebit de al roșiilor, căci în Moldova, din fericire pentru Iară, nu
există, încă roșii.
Așadar, daca roșii, cu titlul lor nou de partid naționale liberale sau liberale-naționale,
adoptat ca imitație a partidului judaico-oportunist din Germania, au avut vreo luptă, de
susținut, aceasta u-a fost îndreptată, contra partidului conservator eu cultura, lui modernă,
Și cu vederile lui exacte, ci contra, a o seamă de boieri din Țara, 'Românească cari țineau
grapă la, tradițiile țării lor și nu voiau să sacrifice nimic sigur pe lucruri necunoscute. Boierii,
din punctul lor de vedere, aveau dreptate. Țara Românească exista, ca stai, autonom de la,
1260 - 70, va să, zică bob numărat de- șase secole, își avea deci viața ei așezată, tradițiile,
ei deosebite, și era natural că Unirea., deși se făcea eu o țară tot românească, avînd deplină
asemănare îu datine și obiceiuri, avea, s-aducă, mari schimbări, mai ales prin unificarea insti
tu ț iilor.
Altfel era, cazul Moldovei. C o sută, de ani mai lînără, decît Țara. Românească, ea a,
avut totdauna o poziție mult mai espusă. decît sora ei de peste Milcov. Doi vecini au avut
aceasta, din cari cu unul s-a. împăcat, prin tractate, mmtralizîiid pc celalalt, care nu era. peri-
culos prin împrejurarea, că Ardealul era mai autonom față cu Ungaria decît, Țara, Româ-
nească față, cu turcii chiar. Moldova însă, avea, Polonia la, nord, dar mai cu seamă la. răsărit,
tivea pe neastîmpărații tatari, pe iicînfrinații cazaci, și pe deasupra acestora, avea. în contra,
ei împărăția turcească și regatul Ungariei. Pe cînd însă, un vecin al Țării Românești slăbea,
adecă, turcul, vecinul imediat al Moldovei, rusul, se împuternicea din zi în zi, căci se sub-
stituise turbulentei Polonii puternica Rusie pc de o parte, puternica Casă, de, Austria, pe de
alta. .Rezultatul împuternicirii vecinilor a, fost că Moldova a pierdut două, provincii. Era evi-
dent deci că esperiențele dureroase trebuiau să, facă instinctul de conservare națională, mult
mai susceptibil în Moldova decît, îu Țara Românească, care n-avusese a depliuge acele du-
reroase pierderi.
Iată dar de ce part idul conserva,tor de astă,zi nu mai poale fi identic cu a,cela pe care
d-nii roșii l-au combătut la 1818. D-nii roșii au fost și au rămas liberalii unei provincii, con-
servatorii sînt, un partid unul, și același în întreaga Românie. Nu există, roșii în Moldova, sînt
însă conservatori cu aceleași vederi în ținutul Sucevei ca și-n Banatul Severiimlui.
Rolurile sînt așadar cu totul schimbate.
E asemenea inexactă aserțiunea „Românului*4 că, partidul conservator ar fi fost contra,
împroprietăririi. Contra modului propus da, contra, ideci, nu. în sine vorbind, atît meritul
cit și dcmeritul c al lui Vodă Cuza și a lovirii sale de stat. Cumcă modul de împroprietărire a fost
vicios se vede însă din rezultate. Niciodată țăranul român n-a stat mai rău decît după împro-
prietărire, astfel cum ea a fost făcută.
D-nii roșii însă, cari combat lovirea de stat, au cu toate acestea, pe autorul lovirii ca.
ministru de interne, au în cabinet pe omul pe care acum eîtcva luni îl numeau prin „Românul”
meșter în sustraeliunc și trădător al țării în Gestiunea izraelită.
Acum venim la legile conservatoare, votate de roșii în plină, contra,zicere eu principiile
pv fundamentale.
Punctul nostru de vedere e eu lotul clar : roșii, ca, partid politic consccuent și onest,
n-ar fi trebuit să, le voteze.
Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr. Daca sînteți liberali, fiți ceea ce vă,
numiți, conform proverbului „ori vorbește cum ți-i portul, ori te poartă cum ți-i vorba”. Ceea
ce combatem dar în roșii e lipsa de caracter, pișicherlicul erijat în teorie de guvernare.
Azi d. Cogălniccanu e numit sustractor și trădător, mini e ministru al roșilor.
Azi veniți cu presiunea străină, cu categoriile și cu listele, mîni adoptați proiectul opoziției.
334
Gravitatea, lucrului consistă insă în împrejurarea că un partid fără caracter, pe lingă
aceea. că- demomlizează. poporul fă cînd ui a nu mai ști cu ce oameni arc a calcula, mai e
și compus din oameni fără caracter.
Astfel un individ de la Pitești in ajunul alegerilor promitea cetățenilor că nu numai
nu va da. nimic evreilor, dar va. propune goni rea. lor din tară. /Acelaș individ, ales deputat,
făcea, parte din susljitorii categoriilor. Există o suplică a. alegătorilor din Pitești care denunță
duplicitatea deputaților din acel județ.
Alături apoi cu neonestitatca pe teren teoretic, vine cea. pe terenul practic, unde exem-
plele sint înspăimântătoare.
De aceea nu lauda, piromanului” că roșii sînt adevă rații conservatori, ci ohjecțiunea
noastră principală a re cu vînt.
în fundul inimei 'Voastre nici credeți in ceva, nici voiți ceva. Nu sînteți un partid poli-
tic, ci o societate de exploatare, nu cu principiile voastre avem a ne lupta, ci cu apetiturile
voastre. Pentru a arunca praf in ochii lumei sînteți în stare, cu aceeas lipsă de caracter, să
votați azi o lege ultraliberală, mini una. ultraconservatoare, fără a pricepe nici pc una, nici
pe alta..
Din cauza, asta nu siuteți democrați, ci demagogi.
//N odombric
[„ÎN AJUNUL ACORDULUI...”]
În a junul acordului privitor la revizuirea art. 7 din Constituție se născuse în mai mulțî
membri ai opoziției teama că guvernul, dispunind de majoritatea simplă în .Adunare, va fi
în stare să. treacă oricîte împămînteiiiri ar dori și că. opoziția mar cîștiga cestiunea decit
pro forma, adecă. întru cit. privește textul legii, în realitate însă guvernul își va trece chiar cate -
goriile cu conștiincioasa majoritate*, de cart* dispune. Pentru a. preveni deci abuzul pe care majo
ritatea roșie Par putea face în privirea împămîntenirilor, opoziția, propunea ea la votarea unei
împă-minteniri să. fie exigibile 2/3 ale voturilor Adunării si că această, exigență să se înscrie
in Constituție.
La. prima, vedere s ar părea, intr-adevăr că. majoritatea roșie poate să-și facă, mendrele in
privirea, aceasta.. Garanția de espeditivitate a. dddor roșii se vede si de acolo că deja mem-
bri importanți ai partidului guvernamental, ca. d. Eleva, umblă să înființeze biurouri ele
impămbilenircj pentru ca. afacerea, să. devină, cit se poate de lucrativă. Astfel, pe motivul
arielor din briganzii lui Offenbach, biuroul. de împământenire ar fi devenit o ramură de in-
dustrie naționale-liberalc cu perspectiva, celui mai frumos vii lor pe înfloritele maluri ale Dunării.
Un preludiu al acestei maniere de a. vedea, era. lista- de 888 de izraeliți, despre cari se
pretindea, din partea eroului nocturn de la. 11 fe\ mărie că toți luaseră parte la războiul în
contra, turcilor, și pe cuvintele eroului nocturn se poale întemeia orice suflet uaționa-HU
beral, căci e tot atit de solid ca și jurămint ul prestat lui Vodă Cuza.
Partizani ai celor 2/3 erau toți membrii opoziției, cu deosebire numai că unii ar fi fost
dispuși să nu admită în genere revizuirea, dccît numai cu această condiție, iar alții nu puneau
pentru ea. în cestiunc revizuirea, adecă nu țineau morțiș la cele două treimi.
Uri din urmă aveau însă, cuvînt de a. nu face din cele 2/3 cestiunc de respingere a revizuirii
șî iată de ce :
Condițiile pentru împămintenire sînt înscrise în Coriști tu ție. Adunarea deci, votînd impă -
mintenirea- unui individ, care mar fi în condițiile prescrise de Constituție, dă. un vot nul, adecă
neconst ituțioual, iar noul cetățean trecut prin biuroul de împămintenire ar fi cu toate acestea
despodobit de drepturile sale de către orice sentință de tribunal. Dacă însă ('inova e cu tot ul
în condițiile prescrise de Constituție și are pe lingă aceasta, si voturile Adunărilor, atunci se-nțe-
lege că e fără, contestare cetățean român.
Așadar legile de împămintenire sînt legi simple, cari sînt nule dacă nu sînt în deplin acord
cu Constituția. O împămintenire votată. în neeonformitate cu condițiile de împămintenire înscrise
în Constituție e nulă și neavenită.
Prin urmare ,,biuroul de împămintenire” n-are viitor lucrativ spic marea părere dc rău
a inimelor liberale-naționale și esclusiv patriotice.
333
m Acest punct de vedere a fost apărat c o argument ațiune strins logică și științific exactă
dn < ătre d. Conta în ședința de ieri a Adunării. s-a pronunțat deci pentru votarea listei
celor 888 pe următoarele motive :
. (exagerată și chiar neașteptată a evreilor puși pe această listă a dat loc la multe
îndoieli; aceste liste au fost făcute cu grăbire și apoi guvernul în această lucrare a fost ajutat
de șefii de corpuri, aceștia de amploiatii din cancelariele corpurilor si ale Ministerului de
Kezbel.
Acei scriitori de prin diferite*, cancelarii ale Ministerului de Kczbcl au putut [ace erori,
ba au putut chiar să introducă intenționat nume care nu trebuie să figureze in această listă.
Deși ar fi fost de dorit ca asemenea erori să nu se introducă în această listă, deși ar trebui
să se scoată acum, după ce s-au introdus, totuși este cu neputință a se corige într-un timp
destul dc scurt; căci pentru a face o cercetare riguroasă, a restabili adevărul, ar trece un
timp foarte lung, și aceasta ar fi în momentele de față, nepolitic. Dar chiar dacă s-ar face o
asemenea cercel a re, ea ar fi inutilă, și iată, pentru ce este inutilă: Dacă în adevăr în acea
lista se află oameni introduși prin eroare sau chiar prin fraudă, rezultă oare că acei indivizi
devin r ornam numai prin faptul că sînt cuprinși în această, listă pe care o votămd? Nicidecum,
în proiectul de lege ce discutăm se zice lămurit : 8c acordă naturalizarea, acelor indivizi
cari au servil sub drapel în timpul rezbelului pentru independență. Prin urmare, înainte de
toate*, se cere : să esiste faptul servirei sub drapel în timpul rezbelului pentru independență.
Așadar, cînd acel fapt nu ar esista pentru unul din cei soriși în listă, votul ce dăm noi astăzi nu
ar avea nici o valoare în privința lui; pentru că orice lege care regulează fapte anume deter-
minate mai dinainte și care este făcută numai în vederea acelor fapte nu are efect dacă
acele fapte nu esistă.
Așadar, oricînd se va dovedi că oarecare din aceste persoane prin eroare, sau prin fra-
ude au fost introduse în listă, acea persoană va putea ti esclusă din esercitiul drepturilor de
cetățean roman ce mi i se cuvin. Dar mai este și un alt- argument: Individul care mar
li servit în timpul războiului pentru independință sub drapel, acela nu poate fi cetățean în
puterea listei votate, pentru că votul ar fi în privința lui neconstituționah
Art. 7 din Constituțiune nu permite Camerei legiuitoare de a. naturaliza colectiv prin
o lege, decît numai pe acei izraoliți cari au servit sub drapel în timpul războiului pentru
independență.
Prin urmare, naturalizarea dată prin această, lista, nu poate privi decît pe acei cari au
servit, sub drapel, rar w st pe acei cari din eroare sau prin fraudă sini Ireculi în listă.
Așadar, cînd acești pretinși cetățeni vor fi înscriși de esemplu în listele electorale, oricine
avea dreptul să conteste pe acei cari n-au servit sub drapel în t impul războiului; și tri-
bunalele vor fi în drept sa-i escluda : întîi, pentru că nu sînt în comlițiumlc esențiale prescrise
dc legea de față; și al doilea, pentru că legea aceasta în privința lor ar fi neconstituțională.
Prin urmare, nu este nici o primejdie dacă s-ar vota lista de față chiar așa cum este;
căci prin aceasta nu acoperim nici fraudele, nici erorile ce s-ar fi comis.
Mai este încă o eestiune care s-ar părea că poate da loc la îndoieli.
Se poate ca în acea listă să fie soldați cari au murit înaintea facerei legei de față; ei
bine, ce efect va avea naturalizarea, acordată acelora?
Va avea oare efect în privința familiei militarului mort ? Nicidecum ; pentru că după
principiele stabilite de Codul nostru civil, naturalizarea tatălui nu trece decît asupra copiilor
născuti în urma naturalizărei, Naturalizarea acestor izrailiți militari nu poate trece la copiii lor
născuți înainte de împămintenire.
Dar dacă s-ar interpreta legea de fată în sensul că calitatea de roman trece si la copiii
soldatului izrmbt născuți înaintea votărei acestei legi, atunci am călca principiul 'stabilit de
noi la revizuirea. Omstituțiunei noastre; ar fi adică a, admite că acei soldati aveau înainte de a
fi naturahza^ caii falca dc român, pe care ei au putut-o transmite la copiii^ fiindcă ei însusi
o aveau la nașterea acestor copii; atunci ar fi a admite că noi astăzi nu facem decît să recunoaș-
tem un drept preexistent, să recunoaștem soldatului calitatea dc cetățean pe care el o avea
mai dinainte.
însă aceasta nu ar mai fi naturalizațiunca, ci ar fi emancipatiuuea, ar fi un ce contra
Constituțmuei; am respins cu toții aceasta cînd am revizuit Constituțiunca.
Așadar copiii acelor oameni morți nu pot căpăta nici un drept, cu toate că noi am vota
naturalizațiunca părintelui lor mort.
Din aceste, puncte de vedere mi este mei o primejdie daca se va vela această listă fie ea
chiar cu un mnnăr dublu.	’ '
[20 octombrie 1879]
336
[„PRIN ÎNCETAREA DIN VIAȚĂ...”]
Prin încetarea din viață, a d lui loan Strat partidul conservator a suferit o pierdere
dureroasă. De origină din Moldova, el si~a făcut studiile sale juridice si de științe de stat
la Universitatea din Berlin, și înaltul institut de cultură căruia-i datorea cunoștințele sale
imprimase și purtării și inteligenței sale un caracter cu totul deosebit. Pe cînd cultura frâu.’
ceză, mai ales întru cit s-atinge de științele de stat, face pe adopții ei să admită toate ideile
în mod absolut, ca și cînd n-ar exista alt adevăr decît cel spus de pe catedră, cultura germană
are bunul de-a considera științele de stat ca pe niște științe istorice9 al căror adevăr consistă
în cousecuțiunea și în dezvoltarea organică a diferitelor sisteme. Acest semn distinctiv al
cui tu roi răposatului îl făcea nepărtinitor și-i dădea o privire clară în actuala stare de lucruri
din țară.
Cariera sa în țară a început o prin a fi profesor de economie politică la Universitatea din
Iași. Din acea epocă datează începuturile escelentei sale scrieri de economie politică care, deși
concepută din punctul de vedere al liberului schimb, e totuși lucrată fără de unilateralitate și
în cunoștință adîncă și deplină a obiectului.
Ca membru în Consiliul de Stat, instituit de Vodă Cuza, serviciile aduse de el legislațiunii
au fost și mai mari. Strat a fost un adevărat consilier de stat, la care niciodată vederile per-
sonale sau de partid nu erau în stare a altera judecata sa, răsărită numai și numai din natura,
lucrurilor.
Ca agent diplomatic al țării la Constantinopol și la Paris, ca ministru, ca reprezentant
în Adunări, el s-a distins prin fineța spiritului său de observațiune și prin dreaptă judecată.
Ca orator, el nu era din aceia al căror glas puternic și pasiune elementară sînt în stare
a mișca masele, el era un orator de cabinet, fin, spiritual, stăpîn pe mișcările și gesturile sale,
dominînd cu rară siguranță întreaga putere a spiritului său. Clasificîndu-se talentele deosebite
din Adunări, Strat ar fi trebuit să se numere în aceeași categoric de oratori cu d. Manolache
Costache Epiuvanu. Poarte indulgent', atît din natură cît și prin vederile sale superioare,
spiritual și caustic fără a jigni, el era iubit de toate partidele. Tot aceste calități îl făceau
plăcut ca om privat în societate.
Stins în floarea vieței sale, pierderea acestei naturi calme și moderatoare ne inspiră) o
îndoită părere de rău. Țara e adînc mișcată de pasiuni politice, și mai ales extrema demagogie
a- înveninat atît de mult toate raporturile îneît regretăm pierderea unui om a|l] cărui talent
oratoric consista în a spune, cu fizionomia cea mai inofensivă' din lume și cu tonul de ,,bon
homme”, cele mai crude adevăruri. Pe de altă parte cunoștințele sale pozitive[î]l îndreptă’
țeau a juca un rol însemnat în viața practică a statului și a înlătura relele răsărite din semicul-
tura, ca să nu zicem semibarbaria, guvernanților demagogiei.
[21 octombrie 1879 J
[„NU DE PRINCIPIU,
CI DE ÎNCREDERE E GESTIUNEA...”]
Nu de principiu, ci de încredere e■ cestiunea răscumpărării drumurilor de fier pentru noi.
în principiu am avea dc obiectat ceva numai atunci cînd am fi în altă țară, unde încăr-
carea statului c-o nouă ramură dc administrație ar fi cu totul dc prisos, pe cînd la noi posesi-
unea drumurilor dc fier are pe lingă importanța economică o importanță pentru chiar direc-
ția culturii naționale.
Plîngerea noastră constantă de pînă acum este că românii, în loc de a se deda la studii
practice și pozitive, cari să-i poată susținea prin ele înșile fără razimul statului, s-aruncă din
contra asupra ramurilor dc știință speculativă, din cari dreptul ocupă linia primă. Urmarea
acestei direcțiuni nesănătoase a culturei române este înmulțirea cu asupra dc măsură a (‘lașei
advocaților și postulanților de toate tepele și colorile, clasă a cărei existență c în cea. mai
marc parte cauza penibilei sfîșicri dintre partizi. Doi-trei advocați adunați sub o căciulă sînt
de ajuns pentru a forma un nou partid politic, sau o nouă nuanță dc partid politic. Pe cînd
în fond lupta e pentru funcțiile și beneficiile de cari dispune statul, lucrul ia în foimă aspec-
337
6. Tratatul lui loan Strat de Economia politică, cit*»1- cle k'ninesci1*
338
tul unei lupte pentru interesele publice, cari sînt pretextul, nu cauza turnierelor necavalerești
din Parlament și presa.
Așadar, oricari ar fi foloasele materiale ale răscumpărării, numai folosul moral că ar abale
o sumă de minți de la sterpele ocupațiuni de speculațiune politică la lucrări de altă natură, exa-
cte, practice, pozitive, ar fi de ajuns spre a ne îndemna să fim pentru răscumpărare în
principiu. Statul fiind odată proprietar al drumurilor de fier, ar fi silit să încurajeze studiile
tehnice, să înființeze el însuși institute de cultură pentru aceste studii, și generația viitoare s-ar
abate, în parte măcar, pe calea unei munci intelecte cu care omul poate cîșliga bani și vază
orișiunde, căci fiecare punct al tării are nevoie azi de oameni speciali, cari să dea raz im inte-
lectual muncii materiale1.
1	)ar de la admiterea principiului pînă la răscumpărarea. în realitate o o mare cale.
Răscumpărarea poate deveni un dezastru financiar, precum concesiunea, Stroussbcrg a fost,
un dezastru.
Pcnt.ru a o proba, aceasta n-avem nevoie de-a, căuta motive nouă, căci cric de căpetenie sini,
espuse în chiar opinia în scris a ddui Dim. Sturza asupra, răscumpărării, opinie atît de pre-
țioasă în imanentele actuale îneît ziarul ,,Binele public” o pune în fruntea, sa.
lată dar acea, opinie1 :
Cirul obligațiunile societății vor fi convertite in titluri ale statului, acesta va datora singur delentorilor cuponul,
și neplata lui la zi va atinge direclamente creditul statului. Fiindcă susținerea creditului său este o restituie vitală
pentru orice stat, cuponul datorit direcliHnenle de stat prezintă o mai mare siguranță pentru creditori dccit cel da-
torit de o societate anume. Pe de uită parte, orișicine va înțelege că el apasă mai greu asupra linanlelor țării decit
o simplă anuitate.
Cînd răscumpărarea va fi efectuată, statul va datori un cupon anual de peste 25 milioane. Fiecare*, își aduce aminte
cît de greu a fost uneori a plăti regulat cuponul de 9 milioane. Greu Ui ți egale pot să se prezinte și in viitor. Atunci
plata regulată a unui cupon de peste 25 milioane va crea pentru stat o sihiațiune incomparabil mai dificilă decit rele
anterioare.
Pentru a face și mai clară noua situaliune, nu cred inutil a adăoga că di feriri ța între st a I plătind o anuitate și sta-
tul plătind un cupon este, aceea caro esislă între o datorie fără titlu, înscrisă în cărțile unui bancher, și iul re o datorie
bazată pe o poliță negiițătorească. Amîndouă trebuie plătite, însă în t ti a datorie e îngăduitoare, pe cîn.d neplata Celei
de a dona Irage după sine consecințe fatale.
Dacă din puncturi de privire economice, și voi adăoga și politice, c de dorit ca să răscumpărăm dl mai în grabă
căile ferate, trebuie pe de altă parte ca dezavantugelc financiare evidente cu se vor produce pentru creditul statului din
transformarea proiecta t ă a titlurilor să capete dezdaUiiare în crearea unei situați uni juridice, clan*, netede, precise, fără
încurcături pentru Viilor și, în administram! de către stal a liniilor fertile, fără vreun amestec străin oarecare.
Din momentul în care statul dă deferitori lor act riali de acțiuni ale societății titluri ale slal ului, care în sine pre-
zintă o mare garanție, fiind ele bazate pe creditul slutului însuși, nu e cu putință ea să mai dăm încă o garanție spe-
cială și mai ales o ipotecă pe venitul monopolului tutunului. Reamintesc împrumutul de 65 milioane pe care statul va
fi nevoit să 1 facă. Și nu trebuie să pierdem din, vedere că mai pol veni asupra țării timpuri grele., pentru care trebuie să
ne preparăm rezerve de lot felul, iar rnai ales creditul țării. Nu putem dar da, ca siguranță, cel mai sigur și mai impur
tant venit al statului, care, ne-a scăpat iu. ultimii ani din sitnațiunile cele mai grele și mai periculoase.
Răscumpărarea căilor ferate nu trebuie să devie pentru finanțele țării sugrumarea, din dosul iăsimnipărării nu
trebuie să vedem uri dezastru financiar, căci atunci răscumpărarea ai* înceta de a mai ii în folosul nostru.
(fum de azi pînă, mîni însemn păru rea din lucru rău poale deveni lucru bun e o enigmă
financiară, care așteaptă a fi dezlegată prin statornicia de vederi și atitudine a d lui ministi u
de finanțe.
Pe de altă, purii1 cestinuea a Inul în chiar Consiliul de Minișt ri caracterul unei lupte pentru
gheșeft. în Cameră e un grup, ai cărui capi sînt d-nii Costinescu, Pană Bueseu, Stolojan,
Stutescu, Cărnpi neamț ș.a. cari vor să l‘aeă din răscumpă/rare o afacere patriotico uăeiunală
foarte lucrativă eu vro Irei milioane de frânei în favorul cinstitelor obraze. democratice.
D. Brătianu line cu copiii sufkd.tdui său și ile-acolo criza ministerială, (‘ari1 are, de. scop de a
curați firma companiei de esploatație de numele neradicale a vro patru miniștri, pentru
ca d. Bnăt.ianu, reînsărcinat cu formarea cabinetului, să. nc puie iar în fală. zavistniea si
neputincioasa figură, a. d-lui Stătescu, universal incapabila mască a. <1 lui (-ămpiueanu, și
poate încă pe vrun academician cu patru clase primare, care șna completat studiile la facul-
tate de pișcherlic a. redacției ,,Romanului”.
Toate acestea nu sînt în stare a ne inspira încrederea pe care am avea o daca soarta răs-
cumpărării ar atîrna, nu de gheșeftari, ci de oameni cinstiți, asupra cărora să nu fii1, umbră
de bănuială.
Deocamdată știm că M.S. Domnul a primit c-o semnificativă răceală demisia d-lui Bră -
tianu. M, 8. Domnul are într-adevăr multe cauze de nemulțumire, deși firește de altă natură-
5	7	>
339
Pentru cestiuni din lîluntru M. Sa se poate, intr-adevăr referi pur si simplu la părerea consilia-
rilor săi, de orice partid ar fi ei, dar eșecurile suferite de politica roșilor, în afacerile estonie ale.
statului, aruncă o umbră asupra neatinsei și curatei autorități a coroanei, o umbră pentru
care reprezentantul suprem al onorii României e cu drept cuvînt susceptibil. Pentru coroană
eșecul în cestiunea Arab Tainei e mai dureros decît jocul de intrigi bizantine în cest iu nea.
răscumpărării.
/;?5 uium brie 1870]
[„DE DUMINICA TRECUTĂ...”]
Do duminica trecută și pînă azi agenții secreți și cei publici ai roșiilor colportează o
curioasă știre, că adică între d-nul I. Brătianu și M. 8. Domnitorul ar fi avut loc niște esplical iuni
de natura cea mai gravă.
D. Brătianu a găsit de cuviință a adresa M. Sale Domnului o scrisoare după cum zic
unii, un discurs, după cum afirmă alții, prin care impută căM.Sa i-ar fi cerut piuă, anima : 1)
cooperarea, cu Rusia, 2) cesiunea Basarabiei, 3) emanciparea evreilor și, în line, I) răscum-
părarea drumurilor de fier, și că în schimbul acestor concesiuni roșii n-au ajuns de a fi susținuți
de puteri și îndeosebi nu de Germania, al cărei cancelar, principele de Bismarek, continuă
a persecuta pe d. Brătianu.
Daca roșii și organul lor do căpetenie, d. Brătianu, au ajuns să formuleze acuzări în
contra coroanei, ba au ajuns să le colporteze în public prin mulțimea de agenți plătiți și
giutuiți de cari dispun, e evident că esplicația a devenit o amenințare, amenințarea o pro-
vocațiune la revoltă.
Cu toate acestea ar fi o naivitate de a crede că numai pericolul căderii roșiilor de la
putere a fost în stare de a-i mîna la asemenea desperate mijloace de acțiune, îneît espliearea
cal ă să fie mult mai ascunsă, decum se prezintă primei vederi.
Să vedem dar dacă, al,răgind în discuție unele elemente ce ni s-au dat pe neașteptate, nu
vom fi în stare a esplica noua atiliidine a partidului roșu în genere, a d-hii Brătianu îndeosebi.
❖
Nu numai în romanele și în dramele moderne, ci și în cronica judecătorească, și politică
ne întîmpină cile un personaj asupra origine! și tendințelor căruia e răspîndit un semnificativ
întunerec. îl vedem pe acel personaj conducînd cu isteție țesături fine de intrigi, îl vedem
contrazicîndu-se cu el însuși prin vorbe și fapte. îl vedem pretextînd una, făcînd alta, și ne
vedem în im posibilitatea de a înțelege unita tea, acțiunilor lui, pînă ce nu dăm de cheia acestora.
Din acel moment ni se lămurește înțelesul acțiunilor, secretul tăriei și a slăbiciumu : intere-
santul personaj e o enigmă dezlegată.
Multe chei s-au încercat pînă, acuma pentru a. înțelege pe d. Brătianu.
Unii încercau a-1 descoase prin mijlocul ideii daco-romane a unității naționale, deși cei
mai pătrunzători puteau vedea din capul locului că și această idee nu era decît un pre’text
nu era decît o frază esploatată în folosul unor interese străine ideei. Afară de astea d. Bră-
tianu urăște în realitate și Ardealul și pe ardeleni. Cînd hîrtiile lui Vodă Cuza vor vedea
lumina, se va, vedea ce sentimente dușmănești avea d. Brătianu în contra, ardelenilor, cum era
în înțelegere cu revoluționarii unguri de la 1818 pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria și
t rădarea elementului român pe mini maghiare, precum și pentru înlăturarea Casei de Austria
de la coroana Ungară. Pe atunci ardelenii erau numiți de d-sa frați falși, frați neadevămți.
îndată după căderea lui Vodă Cuza însă d. Brătianu devine un aprig panromanist în teorie,
îneît ura practică și iubirea sa teoretică pentru Dacoromânia trebuie să aibă una și aceeași cheie.
Ciudat asemenea rămîne că, în momentul în care cucerirea Ardealului era la ordinea zilei,
se formau în țară bande nu ardelene, ci bulgare, pentru a pune în curs cestiunea orientală.
Și la această împrejurare trebuie să ne serve aceeași cheie.
O
Proaspătă în mintea tuturora e procedarea d-lui Brătianu în timpul cabinetului Catargiu.
Se făceau mari adunări la Mazar Pașa, în cari liberalii se gerau în supușii credincioși ai înaltei
Porți, erau mai turcofili decît M. Sa Sultanul. Lascar Catargiu cade. Cabinetul e dat în
340
judecată, și o sumă de oameni însemnați sini escluși prin împrejurarea aceasta de. la. controlul
vieții^ publice și. at:a<-ați personal intr un mod util de meschin, de tUhărcsc și de cinic incit îi
apucă dezgustul de afacerile publice. Aceste momente le folosește d. Brătianu pentru ca, nepre-
vegheat de nimeni, să plece la Livadia și să puie acolo la caic planurile sale politice. Conven-
ția cu Rusia se încheie la spatele ministrului oficial de esterne, a d lui Mie. foncscn, caro
fusese numai un paravan de ochii Europei pentru d. Brătianu. Presa opoziției dă alarma că
roșii vor să ne ia Basarabia, d. Brătianu ia foc în gură că nu-i adevărat (deși se știe că cunoștea
bine intenția Rusiei); rușii sînt bătuți și în mare pericol, d. Brătianu trece 'Dunărea cu armata
română fără, tractat, fără zapis și amanet, fără nimic.
în fine Rusia dă pe față dorința oi în privirea Basarabiei. Tonul guvernului și al presei
guvernamentale devine atît de impertinent încit îi dă Rusiei pretextul de a pretinde că nu
poate ceda în cestiunc, fiind onoarea ei angajată, Cu toate aceste opoziția guvernului era,, după
cum a zis marchizul Salisbury, neserioasă., adică o comedie de ochii lumii?Tot astfel se întîm-
plă cu Arab-Tabia.
Avînd încă Rusia, după Tractatul do la Berlin, un drept de apel contra, hotărîrii comisiei
de delimitare, trupele române intră în Arab-Tabia și Rusia are din nou protestul de a. pretinde
că nu poate ceda în cestiunc de vreme ce onoarea ci militară e angajată.
Din toate aceste însă se vede un lucru; din orice act al d-lui Brătia nu Rusia cîși igă;
vom fi nevoiți deci de a aplica și aci aceeași cheie.
în timpul din uimă o răceala foarte accentuată. a prins loc între Germania și Rusia.. Pen -
tru aceasta din urmă prezența unui principe din Casa de Prusia pe tronul României trebuie
să fie o marc jenă.
în acest moment d. Brătianu găsește de cuviință, a descărca toate vinele sale politice
și diplomatice asupra coroanei, a răspîndi acest zgomot, a discredita persoana Suveranului său.
Aceeași cheie trebuie să ne serve să dezlegăm acest dedal de contraziceri -aparente în pur-
tarea d-lui I. Brătianu.
Acea cheie e simplă și lesne de mînuit.
Avem a face cu un erou demn de scrierile romanțiarului rus Danilewski, cu cel mai fin,
cel mai abil, (‘el mai prețios agent al panslavismului și al Rusiei în Orient, și acesta e d. Brătianu.
Oricît de uimitoare ar fi această descoperire, ea, e adevărată și proba, ei se va vedea
din toate cazurile.
Urăște pe ardeleni și vrea Ardealul. Cum seesplică asta? Eu interesul slavilor ca singureii*
elemente, străine din mijlocul lor, românii și ungurii să se urască de moarte.
Iată cheia.
Se trece Dunărea fără. încheiate de tractat. Un tractat ar fi jenat pe. Rusia,, iată cheia.
Cheia procedării ultime, față, cu M. Sa este deci răceala între Rusia și Germania.
Daca ruptura între Rusia și Germania e serioasă, atunci una din două se va-ntîmpla:
sau va cădea d. Brătianu, căci puterile nu vor mai da crezare la un agent rusesc ca președinte
de Consiliu în România, sau roșii vor încerca să răstoarne pe domnitor. Pentru acest caz par
a și fi menajat în ministerial de război persoana colonelului Lecca.
Puterile Apusului Europei însă au privirile ațintite asupra României.
Ele ne. vor face să pierdem Arab-Tabia.
Ele nu vor recunoaște independența țării pînă cînd d. Brătianu nu se va retrage.
Europa vrea ca țara să simtă că are în fruntea Consiliului ei de Miniștri pe un agent al
Rusiei.
[28 octombrie 1879/
[„ABIA APUCARĂM SĂ ZICEM...”]
Abia apucarăm să zicem că în principiu conservatorii nu sînt contra răscumpărării și
îndată atît „Românul” cit și organul personal al marelui om de stat s-acățară de acest pai
pentru a deduce monstruozitatea că aprobăm proiectul de răscumpărare. Milă de silă și dor
341
de zor, adecă, vrem nu vrem, ne apucă d-lor pe dinainte și ne spun că voim chiar proiectul
cum este el.
Să ne permită însă atît organul agenților rusești eît și acela al marelui om de stat să
le spunem că una e una și două fac mai multe. Pentru răscumpărare în principiu a fost ca-
binetul Lascar Catargiu, ba daca marele om de stat d. Vasile Boerescu va binevoi a-și
aduce aminte cauza pentru care cinstit d-sa a ieșit din cabinet, atunci organul marelui orii
de stat va vedea lesne c-a zburat pentru că d-sa voia să facă din răscumpărări' un ijheșejt, ceea
ce bătrînul Lascar Catargiu nu voia cu nici un chip.
în tine, ce mai la deal la vale, lucrul stă astfel. Sub cabinetul Catargiu încă acționarii,
amăgiți și ei de d. dr. Stroussberg și de Pătărlăgenii și Costineștii noștri, precum era amăgit
și poporul românesc, și încărcată de multele datorii ce au trebuit să le contracteze pentru a mintui
drumurile de fier, propun guvernului conversiunea acțiilor în titluri de ale statului și tre-
cerea drumului de fier în proprietatea statului. Conversiunea făcută în mod echitabil, adică
purtînd acționarii pierderile rezultate din călcarea contractului, putea să fie bună pentru
țară, nu din cauza foloaselor materiale, cari, fiind tranzacțiunea dreaptă și echitabilă, mi puteau
fi însemnate, ci din cauza folosului moiul că statul, devenind proprietar al drumului de fier,
ar fi deschis calea la o mulțime de lume de a noastră stVnvețe lucruri practice și cu temei, să
se ocupe de șine și mașine cu vapor în loc de pișecherlîc politic și blagomanii nesărate de gazetărie.
Adică lucru cinstit era din capul locului și nici putea să fie altfel de vreme ce un om de
țară, care nici nu-i advocat măcar, avea s-o puie la cale.
N n asta însă era părerea marelui om de, stal.
Repede fondează Banca de București cu scopul anume de a cumpăra d-sa acții și de a le
vinde statului apoi cu 300 la sută cîștig, fiind marele om de stat ministru de esterne.
Atunci i s-a dat să înțeleagă, c-un cusur subțire nu-i vorbă, căci marele om de stat e dint re
obrazele subțiri cari se țin cu cheltuială — că nu poate fi și Bancă de București și ministru
totdeodată, de aceea să aleagă între două.
D-sa a preferat apoi Banca de București și a trecut în opoziție. Din momentul în care
ca ministru și gheșeftar totodată nu mai putea face răscumpărarea, erau compromise libert atea,
naționalitatea și toate celelalte substantive abstracte.
De acolo — du reste, — datează formarea, centrului ca grup deosebit politic, a cărui exis-
tență nu se justifică prin nimic. Logic vorbind înțelegem pe roșii: oameni cari n-au nimic, sau
săraci sau scăpătați, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Așa de es. d. Eleva egeambaș
de cai, arendaș neplătitor a mai multor moșii ah' statului, deschide biuron «le împăinîntenire
și vrea să se facă și ministru. .Rezon! De ce să nu fie? bine de ui noștri? Nu e din popor f
E un punct de vedere, pe care-1 dezaprobăm, dar îl înțelegem logic vorbind.
Dar Centru ? Ce-nsemna Centru 1
Daca erau oameni cinstiți n-aveau decât să se facă, conservatori, daca emu oameni de tre-
buri n-aveau decît să se facă roșii și lucrul era, limpede.
Ne pare rău că o frază fără cuprins putea să, excrciteze o atracțiune oarecare asupra unor
tineri pe cari se vede că organizația actuală a societății europene i-a influințat. E un principiu
conservator pe care voim să-1 amintim tinerilor români: fără muncă și merit, adevărat nu
există înaintare adevărată. Nu luați dc model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit ade-
vărat, își fac din instituțiuni o scară, pentru a aduna avere și a ajunge la ranguri. Acei pehlivani
fără de suflet vor aduce societatea la, desperare, vor face-o sau estrem reacționară, ceea ce nu
e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine. Amîndouă stările acestea sînt, barbare, esclud
orice cultură, orice civilizație. Nu este știința pșieologiei atît de înaintată îneît să vă garanteze
victoria pehlivanilor. Oamenii sînt împărțiți prin predispozițiile lor morale în dona : în opti-
miști și pesimiști. Optimiștii vor căuta să imiteze pe pehlivani, pesimiștii so vor revolta în cont ra
tiraniei minciunii și pișicherlicului. Și acești din urmă, deja foarte numeroși în societatea, noastră,
sînt aceia, de cari orice pehlivan cată să se teamă.
Din norocire Centrul n-a ținut decît de joi pînă mai apoi, îneît azi nici nu i se mai aude
de nume. Afară de d. Boerescu și împărțitorul „Presei” un mai există al ți membri ai Centrului.
Așadar, ca, să nu ne uităm vorba, Banca, de București a fost mofluză ca nepusă în masă.
De-acolo „centru”, de-acolo unirea cu roșii, cu cari totul e cu putință, de acolo „naționa-
litate, libertate, dreptate” în „Românul” care, în loc dc „Luminează te și vei fi”, ar fi trebuit
să înscrie maxima d-lui Buescu : „Mai aproape dinții decît părinții”.
De aceea noi, în principiu pentru răscumpărări.*, facem din răscumpărare o cestiune de.
încredere.
Am avut deja Banca de București în Consiliul de Miniștri, nu mai voim s-o vedem și
astăzi. Conservatorii au avut întâi „răscumpărarea” în programa lor, îneît noi sintem nașii
și „nașul botează, nașul cutează”.
342
O spunem deci din esperien(ă că e gheșcft la mijloc, glieșeft infect, glieșeft â ta Bancă
de București.
Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte
acest titlu cu mii de acționari cari vor pretinde ca să li se plătească anuitățile nouăzeci de
ani de a rîndul, îneît do mai nainte va fi pricină de gîlceavă între statul român și acei acțio-
nari cari nn vor voi să-și preschimbe acțiile pe titluri de ale statului. Acești acționari vor veni
totdauna înarmați cu teșcherele nemțești de protecție extraordinară, fiecare din ei va fi statul
german personificat și nu ne vom putea mocarisi de ei pentru că îndărătul lor vor fi un milion
de baionete și principele de Bismark pe deasupra.
în discuțiunea aceasta „Presa” ne adresează următoarele cuvinte bine simțite :
Combaterea lor nu are de țintă proiectul supus Corpurilor legiuitoare și guvernul propuitor. în această privință
ne place a recunoaște franchețo ziarului „Timpul”, care declara că este în principiu pentru răscumpărare, adăogînd cîteva
rînduri mai jos că nu are însă încredere în cei însărcinați cu această operațiune. Declarațiunea este, o repetăm, plină
de o sinceritate de care sîntem fericiți a lua act; se va ști astfel de ce acest ziar combate proiectul răscumpărare! în
coloanele sale, precum se va ști totdodată de ce oratorii cari aparțin partidului reprezentat prin acest organ combat
proiectul în Corpurile legiuitoare ; va rămînea numai ca națiunea să aprecieze un partid care își face o armă pentru com-
baterea guvernului dintr-o cestiune eminamente națională, de care depinde dezvoltarea economică a țârei și ușurarea
finanțelor sale.
După șirurile noastre de față organul marelui om de stat știe de ce am pus cestiunea de
încredere înainte de toate. Precedentul frumos al Băncii de București ne face într-adevăr
să nu dăm crezare argumentațiunii încifrate a guvernului, pe care voim s-o descifrăm ca să
nu iasă din ea negustoria lui Nastratin. Pe lîngă statul proprietar rămîn ca proprietari toți
aceia cari vor prefera a-și ținea acțiile și a-și lua dividentele în curs de nouăzeci de ani. Acești
oameni vor putea fi membri în adunarea generală, membri în reprezentațiunile acestor adunări,
c-un cuvînt vor avea parte la toate : și din coș grăunțe și din făină parte și din traistă merinde,
adecă cuiul lui Pepelea în casa românului.
Dar numai acestea sînt inconvenientele? Nu mai departe decît acum un an, „Românul”,
acuma aprig susțiitor al răscumpărării, scria pe atuncea următoarele :
Printr-o construcțiuno deplorabilă și printr-o admimstrațiune prea adesea nenorocită, societatea acționarilor a
reușit a-și atrage procese care se urcă pînă astăzi la o sumă fabuloasă. Pretensiunile formulate pînă astăzi numai în
contra Societăței se urcă, ni se spune, Ia peste 25 milioane și în fiecare zi nasc noi procese, noi pretensiuni de. milioane.
Aceste procese sînt de trei categorii.
Întîi, procesele de espropriare, care se urcă la cîteva milioane și se pierd toate de Societate. La finele anului tre-
cut Societatea a pierdut un asemenea proces de peste 500 000 lei ce-1 avea , cu orașul Severin.
Vin apoi procesele cu subintreprenorii din timpul construcțiunii, procese care iarăși se urcă la o sumă foarte însem-
nată.
în categoria cca mai grea intră în fine procesele de inundări. Cîteva cuvinte de lămurire sînt neapărate în pri-
virea acestei ultime categorii de procese. în timpul construcțiunii se cercau pe mai multe puncte ale liniei rembleuri
însemnate, spre a da calei panta trebuincioasă. Aceste rembleuri treceau în unele locuri prin cîmpii supuse revărsărilor
de ape. Guvernul, care trebuia să aprobe planurile liniei, n-a voit să autorize rădicarca acelor rembleuri decît cu con-
dițiunea de a se face podețe la distanțe scurte, spre a permite răpedea scurgere a apelor, deoarece altfel, la fiecare
inundare, rembleurile ar fi fost ca niște zăgazuri ce ar fi oprit apele și ar fi adus mari pagube proprietăților înveci-
nate. Direcțiunea societății n-a voit însă a ținea seamă de ordinile guvernului și a rădicat rembleurile fără a face toate
podețele de scurgere cerute. Atunci guvernul, prin adresă formală, a declinat orice responsabilitate, declarînd că toate
daunele ce ar rezulta din refuzul societății de a se conforma cererilor lui vor privi pe Societate, adică fondul de con-
strucțiunc, iar nicidecum venitul esploatării. Ceea ce prevăzuse guvernul nu a întîrziat a se întîmpla. Mii și mii de pogoane
fură inundate din cauza rcmbleurilor liniei ferate și proprietarii, păgubiți șiruri întregi de ani, începură a intenta Socie-
tății procese, ccrind despăgubiri nenumărate, cum sa face în asemeni ocaziuni. Aceste procese sînt cele mai grele pentru
fondul construcțiunii și, ceea ce este și mai grav, Societatea le pierde regulat pe toate, cum pierde și pe cele din cele-
lalte două categorii.
Pretensiunile rădicate în contra Societății sub această formă se urcă pînă astăzi la multe milioane și nu se știe
unde se vor opri. Sentințele date de tribunale asupra acestor pretensiuni stipulează anume că despăgubirile se vor plăti
din fondul de construcțiuni, adică din averea proprie a Societății.
Situați unea Societăței căilor ferate s-a agravat dar foarte mult din punctul de vedere material de anul trecut, de
cînd s au început negocierile de răscumpărare pînă astăzi.
Iată dar că „Românul” de acum un an arată ce fel de cestiune este cea eminamente na-
țională de care depinde dezvoltarea economică a țării și ușurarea finanțelor sale, după- cum se
rostește „Presa”.
343
24 — c. 633
De aceea - considcrînd elementele din cari sini compuși roșii și împrejurarea agravanta
a. Fostei Hance de București - repetam că Facem din încredere cestium^a principală, Kăsmnn
pararea, ieri rea și azi bună, nu prea încape in mintea omului. Apoi mai știm că nici diavolul
biserici face, nici roșii au adus vrun bine în țara aceasta, încît îndărătul răscumpărării s ascunde,
după chiar opinia d lui Dim. Sturza, propuitorul, un dezastru financiar.
[31 odombre 1379]
DESP01' VODĂ
DRAMĂ ÎN CINCI ACTE DE VASILE ALEXANDRI
Puțini, și anume aceia cari se ocupă cu istoria patriei știau povestea romantică a lui Tacob
Eraclid Despot, a unui aventurai1 atît de fin încît a fost în stare să facă pe un om serios
precum era Carol V, împăratul, să-i întărească un arbore genealogic al cărui începători sînt
însuși bătrînul Jupiter, zeul zeilor din Olimp, și muritoarea Alcinene. E drept că Jupiter
însuși nu figurează în arborele genealogic, dar e pus ca începător al neamului ilustru al Era-
clizilor un erou al Iliadei lui Omer, Tlepolem, fiul lui Ercule, deci nepot de fiu al lui Jupiter,
care, oștindu-se împreună cu ceilalți elini asupra Troadei, a fost oinorît de Sarpedon, ase-
menea un fiu al lui Joe și al Laodameei.
Astfel începutul istoriei lui lacob Eraclid Despot se petrece sub zidurile Troadei între
deseendenții direcți ai lui Jupiter, iar sfîrșitul în Moldova sub buzduganul lui Tomșa, după
cronică, sub pumnalul lui Ciubăr Vodă, după dramă.
Varga magică a poetului ne face să ne trezim în adîncul vremilor trecute, în timpul cînd
uriașul trunchi al neamului Mușatin, în a cărui umbră Moldova crescuse mare și puternică,
era suplantat prin figura îngrozitoare a lui Petru Stolnicul sau Alexandru Lăpușneanu după
cum se numi el singur.
într-adevăr rău trebuie să fi căzut Moldova dacă după moartea celui din urmă Mușatin
—Ștefan VII, care avea încă o oaste de 40000 de oameni—Alexandru Lăpușneanu n-a mai putut
rezista nici mercenarilor lui Despot. Deodată cu stingerea dinastiei moldovenești, ale căreia drep-
turi nu le mai moștenea decît o femeie, Ruxandra, doamna lui Lăpușneanu, s-a stins și puterea
vestitului regat al Moldovei, încît reizbucnirea timpilor eroici sub lonașcu Vodă nu e decît cea
din urmă revînviere a vechiului foc de vitejie care inspirase atîta temere marilor puteri dimprejur.
în acei timpi deci în care, după căderea dinastiei legitime, începuse o adîncă discompu-
nere socială, ne duce muza lui Alexandri, care-și alege drept obiect pe cel mai romantic tip de
vînător de coroană, care, c-un închipuit arbor genealogic în buzunar, c-o închipuită înrudire
cu neamul Mușatin, cu închipuite drepturi la tron, ajunge să răstoarne pe Vodă Lăpușneanu.
Drama lui Alexandri ne aduce deci înaintea ochilor pe Lăpușneanu însuși, pe Doamna Ruxandra,
pe aprigul Tomșa, pe Vornicul Motoc și ne pune pe pămîntul sfînt al străvechei Suceve.
Suceava ! E drept că același rîu al Sucevei curge la aceeași poală de deal și astăzi, dar
castelul vechilor Domni e o ruină, biserica Mirăuților chiar și strămoșii generației actuale o
știu tot ruinată ca o moaște de piatră din vremea lui Alexandru cel Bun, iar pe ulițele acelui
oraș, mare odată, mic astăzi, te împiedici numai de cîte-o piatră de mormînt, care servește drept
pavaj. Și, ca un semn ce mul; le priește românilor constituția și liberalismul modern, acolo
unde se sfătuiau odinioară pîi gării și șoltuzul Sucevei dezbat azi în limba nemțească consi-
lieri jidani, iar sucevenii înșiși aleg astăzi în Parlamentul din Viena, cu voturi cumpărate pe
bani, pe evreul Offenheim, atî; de cunoscut prin onestitatea manipulațiunilor sale financiare.
O tempora, o mores!
Poemul dramatic al lui Alexandri face să răsară înaintea ochilor sufletului nostru o epocă
de decadență deja, dar în care se iveau încă, ca niște copaci străvechi, acele frumoasei și nobile
nume cu-a căror încetare romanii au încetat de a fi mari.
Despre dramă însăși puține avem de spus. E fără nici o contestare drama cea mai bună
care s-a scris în limba noastră, plină de acțiune, ici de puternice, colo de gingașe simțiri,
dar, pe deasupra tuturor calităților acestora, versul și limba privighitorii de la Mircești răpește
auzul și simțirile. Chiar daca n-ar exista figuri dramatice atît de genial desemnate ca aceea a lui
Ciubăr Vodă, cu atît de energice conture ca aceea a lui Tomșa, ar fi de ajuns ca farmecul
neînvins și pururea învingător al limbei lui Alexandri să răpească pe auditori. Și daca caracterul
lui Despot chiar e mai mult o figură de roman decît de dramă, el totuși, prin complicațiile la
care dă loc, face să răsară toate caracterele celelalte ale dramei.
344
Pe lingă energia rara a pasajelor dramatice, înălțimea și dulceața pasajelor lirice ale dramei
fac din acestea niște adevărate pietre scumpe ale literaturii române. în aceste pasaje s-aud gla-
surile luncii de la Mircești și se pare c-auzi
ale îngerilor arfe lunecînd mărgăritare”.
Astfel cel mai fericit și mai mare reprezentant al generației trecute adaogă în fiece an cîte
o nouă coroană de laur la gloria sa crescîndă și crește el însuși prin pustiul intelectual dimpreju-
rul lui, ca și copaciul bătrîn din legenda sa Țepeș și stejarul care
,,Cu cît pustiul crește în jiiiu-i și el crește”.
Despre jocul actorilor nu putem asemenea vorbi decât cu laudă. Au făcut tot ce le-au stat
prin putință ca să interpreteze cît de bine pe un autor care e drept că e un uriaș alături de ei.
Pe lîngă silințele vrednice de toată lauda a unor tineri cu talent adevărat s-au adaos apoi
și o deosebită îngrijire în înscenare, în învățarea rolurilor, în ensemble, îneît ni s-a dat dovada că
îndată ce toți actorii își știu rolurile bine pe dinafară și mișcările pe scenă stau în strînsă legă-
tură, chiar o piesă cît de grea se poate juca fără a se pierde prea mult din intențiile autorului.
Nu în același grad ne-au plăcut reprezentantele rolurilor femeiești. Mijloacele fizice ale domni-
șoarelor cari au jucat în această piesă sînt insuficiente pentru reprezentarea unor situațiuni
tragice.
Costumele erau splendide, iar decorurile de căpetenie, cari au servit întîi la reprezenta-
rea Curții lui Neagoe Vodă Basarab, sînt, precum se știe, executate sub îngrijirea artistică a d-lui
Odobescu și reprezintă arhitectura bizantină astfel cum ea e păstrată în biserica de la Curtea
de Argeș și în alte monumente ale veacului nostru de mijloc. Ele sînt splendide.
Dar, în sfîrșit, orice obiecțiuni am avea de făcut, ele cată să înceteze față cu întregul ar-
tistic răsărit din lucrarea măreață a autorului și din jocul îngrijit al actorilor.
După cît auzim reprezentația de miercuri a dramei Despot Vodă s-a făcut nu numai în
urma unei cereri generale a publicului, ci și a unei dorințe deosebite a M. S. R. Doamnei,
care a onorat spectacolul cu prezența sa. înălțimea Sa regală aflîndu-se încă în străinătate ară-
tase cel mai viu interes pentru scrierea marelui poet, care face epocă în istoria teatrului
național.
Epocă da, însă o epocă atît de izolată ca și însuși Alexandri în timpul de față, căci, precum
nimeni nu s-a aflat în trecut care să se poată asemăna cu el, viitorul, judecîndu-1 după cape-
tele de azi, promite și mai puțin de-a produce urmași cari să umble pe cărarea săhastrului de la
Mircești.
[2 noiembrie 1879]
[„PERSOANE ONORABILE...”]
Persoane onorabile, pentru cari avem cea mai deosebită stimă și afecțiune și cari fac parte
din partidul conservator, s-au găsit atinse de incorectitudinile de formă din primul București
al „Timpului” de miercuri 31 octomvre, incorectitudini cari, parte din aprețiarea pripită a
împrejurărilor, parte sub impresia neîncrederii pe care răscumpărarea căilor ferate o inspiră
țării întregi, au ajuns pînă la o aserțiune eronată, daca expresiile se cumpănesc după justa
lor valoare lexicografică.
Daca pe de o parte retragem cuvinte prea aspre pentru obiectul ce ele voiau să însemneze,
ne grăbim și mai mult a retrage o espresie contradictorie activității și licuidațiunii cu totul
corecte a Băncii de București. Banca n-a „mofluzit”, ci a licuidat din contra,’restituindu-se
fondurile depuse de membrii ei și neintervenind nici cea mai mică iregrdaritate în activitatea ei.
în genere vorbind, apreciarea asupra unui institut de credit care, de-ar fi contribuit sau
nu la răscumpărare, [î]și păstra caractend său neutral, a fost, o recunoaștem, mai mult decît
aspră, de vreme ce după natura lui ora accesibil de orice operațiuni financiare, deci și de răscum-
părarea acțiilor căii ferate. Dacă se mai ține în seamă că mai ales cuvintele mai vechi ale lexi-
conului nostru, ca de es. espresia turcească „mofluz”, au astăzi mai mult un înțeles ironic decît
345
ovart, pe eînd noțiunea exacta de insolvabil e însemnata prin espresia. moderna „fa1 it”, ni se
va ierta și mai lesne aceasta întrebunițare nervoasă a vorbii, pe care cu dragă inimă o re-
tragem, rămîmd ca asupra fondului discutiunii să urmăm șirul argumentării de piuă acum.
Inamici a oricărei logomaliii, adică a oricărei certe pentru cuvinte, iar nu pentru adevăruri,
contrarii și amicii politici ne vor găsi accesibili și gata de-a rectifica marginele noțiunilor între
buinhitr cii cea mai rnare exactitate lexicografică.
/3 noiembrie 1879]
[„ÎN ARTICOLUL NOSTRU ...”]
În articolul nostru asupra ,,Băncii de București” se strecurase ideea că, după inten-
țiunea unora din fondatorii acelei bănci, ea era menită să negocieze răscumpărarea drumu-
rilor de fier. Această idee se răspîndise prin împrejurarea că banca s-a creat în momentul
în care guvernul conservator negocia răscumpărarea unei părți din căile ferate ale societății
acționarilor și că ea a licuidat îndată ce proiectul de răscumpărare a fost respins. Am rectifi-
cat deja această aserțiune și ne grăbim a da și mai mult temei retractării noastre publicind
următoarea scrisoare pe care o primim de la prințul Al. B. Știrbei :
Domnule reduc tor,
TJn articol al ziarului d-voastră din 31 oclomvrîe asupra Băncii de Bucuroșii a dat ocazie jurnalului ,,Presa”
a face apel la mine ca la unul care a făcut parte din membrii fondatori și administratori ai acestei banco, ca să arăt
daca : Banca s-a creat cu scopul anume de-a cumpăra acțiuni de drumurile de fier și a le revinde statului, daca a fost
vorba măcar de-a cumjăra așa acțiuni, daca Banca a posedat vreodată o singură așa acțiune și daca ea nu s-a desființat
numai din cauza începerii răzbelului între Turcia și Rusia.
Mă crez dator, In urma acestui apel, a declara că este cu dcsăvîrșire inesactă aserțiunea că Banca s-a creat
cu scopul anume de a cumpăra acțiuni de drumuri de fier. Mai declar că, pe cit a funcționat Banca, cu toate că ar fi fost
în drept să speculeze asupra a orice efecte publice fără ca să fio, pentru aceasta, bănuită de a lucra în paguba statului,
n-a cumpărat nici o acție, nici o hîrtie a Societăței căilor ferate romane. Criza din 1876, care a adus cădera Societății
financiare, a Băncei din Brăila și a altor casc, a descurajat pe fondatori și a făcut să înceteze operațiile Băncei de Bucu-
rești. Li cui darea s-a hotărît, s-a și făcut cu 105.
Cu toate că am o maro aversiune pentru asemenea polemice și cu toate că ați dat în numărul dv. din 3 noiemvre
o mică satisfacțiune justei susceptibilități ce sînt în drept a simți fondatorii acelei bănci, mă crez dator și în drept
a vă declara că ați fost cu totul greșiți în aprețierile dv. și a adăoga că deplor asemenea polemice, cari nu pot avea
alt rezultat decît acel de a stinge orice încredere în oamenii cei mai onorabili și a ne face să fugim de orice între-
prindere folositoare creditului nostru, lăsînd toate instituțiunilc de asemenea natură în mii ni le străinilor. Deplor cu atît
mai mult acest sistem de polemică cu cit, prehingindu-se de mai mulți ani, el a adus fatalul și tristul rezultat că țara
nu mai arc nici o credință, că s-au slăbit toate coardele energiei caracterului public ; de aceea și opiniumța publică și a
pierdut toată vitalitatea ei, nemaiavînd nici o acțiune pentru a îndrepta adevăratele rele de cari suferim.
Primiți etc.
Alei'. B. Știrbei
București, 3 (15) noiemvre 1879.
Frumoase intr-adevăr și juste sînt apreciațiunile pe care principele Știrbei le face asu-
pra urmărilor polemicei ziaristic~, numai ni se va permite a adăoga că nici inventorii sistemei
nu sîntem, nici n-am găsi-o proprie întru apărarea intereselor publice daca pana noastră n-ar
fi adeseori minată la această estraordinară asprime de unitatea fenomenelor din viața noastră
publică.
Rugăm numai a se considera că de cx. ziarul „Românul” acum cîteva luni îl numea
pe d. Cogălniceanu sustractor și trădător și azi îl vedem ministru de interne intr-un cabinet
roșu, rugăm a se considera că acum cîteva luni „Presa” compara pe roșii cu Hodel și Nobi-
ling și că azi același d. Boerescu e ministru de esterne intr-un cabinet roșu, apoi că un om care
a scris pascuiluri asupra M. Sale Domnului a fost decorat cu medalia Bene- Merenti tocmai
346
pentru acele pascuiluri, că șeful republicai de la Ploiești a fost în urmă la mare vază și consb
Jeratic, ba însărcinat chiar cu paza siguranței publice ca prefect dc politic, și cerem a ni se
spune dacă aceste împrejurări, cari neapărat căta să vicieze caracterul public, au contribuit
mult la împuternicirea coardelor lui și la reînălțarea încrederii,
în acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, cîteodată (•om
(‘edem că într-o formă prea crudă, și de a voi să nc recunoaștem erorile cu aceeași sinceritate
cu care le comitem, dc a rectifica deci și în fond și în formă oriunde am trecut peste margi
nelc adevărului.
Mănținem însă în favorul nostru justificarea că, daca în cazul special al Băncii n am
avut dreptate, în privirea unității fenomenelor din viața noastră publică nu sîntem fără oa-
recare drept, pe care-1 relevăm mai la vale.
îndată ce aceste esplicațiuni au fost date atît asupra formei cit si asupra fondului,
este de datoria noastră cătră istoria acestor din urmă ani ai vieții noastre politice de-a afirma
cc, prin faptul participării d-lui Boerescu, fiind încă ministru, la fondarea unei bănci, a trebuit
să se nască în Consiliul miniștrilor conservatori o discutiune formală asupra incompatibili^
ce s-a văzut că există între funcțiunea de ministru și aceea de membru fondator și activ ăl
unui mare stabiliment de credit.
Singurul lucru incorect — alegem espresia lexicală cea mai adecuată din toate - era
participarea unui ministru în asemenea asociațiune. Deie-ni-se voie a releva în treacăt că c
un espedient foarte ușor, deși nu recomandabil, cel întrebuințat de d. Boerescu și de „Presa”
față cu „Timpul” de-a voi să prefacă simpla asociere a capitaliștilor la un institut de credit
în solidaritatea acelor onorabile persoane cu rolul d-sale ca ministru și cu intențiile d-sale per-
sonalcn
în ce consistă dar incorectitudinea? Primo : statutele băncilor, ca acelea ale oricăror
societăți anonime, trebuiesc, după lege, aprobate și prin urmare controlate de Consiliul de
Miniștri. Cum dară aceeași persoană (în cazul nostru d.V. Boerescu) putea a fi totdeodată și
ministru și fondator al acestei societăți comerciale, adecă controlator și controlat? Al doilea :
Banca de București putea la orice moment — afară chiar din chestia răscumpărării drumurilor
de fier — să facă operațiuni dc bani cu statul. Aci dar era să fie de nu ciocnire, cel puțin
contrarietate de interese. Banca — în calitate de comerciant — ar fi cătat să puie un preț
cît de scump serviciilor sale, statul să le ia cît se poate de ieften. Cum dar aceeași per-
soană putea să-și împace datoriile și interesele sale în astfel de împrejurări? Ca fondator și
mare acționar al Bancei, poate ca membru chiar în consiliul de administrație, căta să apere
interesele stabilimentului de credit, ca ministru era obligat a sprijini tezaurul public.
Se poate ca sentimentul acestei incompatibilități să nu fie atît de general îneît să se
poată cere recunoașterea lui ca principiu în genere exijat de opinia publică; sigur este aseme-
nea că d. Boerescu n-a înțeles această incompatibilitate și că, nu mult timp, după refuzul
colegilor săi de-a aproba statutele unei instituțiuni în care un ministru activ era fondator, d-sa
și-a dat demisiunea din minister, deși nu putem ști daca acesta a fost singurul motiv al denii-
siunii d-sale. Amintim în treacăt că alta a fost atitudinea altor persoane fondatoare a
Băncii de București, căci de ex. d. G. Gr. Cantacuzino și-a șters numai decît semnătura dintre
fondatorii acelei instituțiuni de credit și a rămas ministru de finanțe.
Nu credem că se’va tăgădui aceasta. Martorii sînt prea numeroși și prea înalt puși
ca să li se poată da o dezmințire și se pot invoca cele mai auguste mărturii în cauză.
Am crezut de trebuință a releva aceste împrejurări pentru a restabili deosebirea între
rolul cu totul corect al Băncii de București și între cel, nu tot atît de corect, al fostului si actua-
lului ministru de esterne.
[6 noiembrie 1879]
[„PRIMIM DE LA D. FLEVA...”]
Primim de la d. Fleva următoarea scrisoare interesantă :
Domnule redactor,
în revista ziarului „Timpul” de la 30 octomvrie citesc următoarele rin duri :
„Logic vorbind, înțelegem pe roșii, oameni cari n-au nimic, sau săraci, sau scăpătați, cari vor să facă avere prin
mijlocul statului. Așa, dc csemplu, d. Fleva este geambaș de cai, arendaș neplatnic a mai multor moșii ale statului,
deschide biurou dc impămtnlcnîrc ș.c.l”,
847
Vă întreb: La atîta sărăcie de argumente ați ajuns încît în polemica d-voastră să nu găsiți alt mijloc de luptă decît
acel al personalităților? Și atît de puțin hiați în serios misiunea ziaristicei și pe public încît să nu îngrijiți măcar a vă asi-
gura de exactitatea informațiunilor d-voastră cînd voiți a ataca personal pe cineva?
Ziceți că sînt sărac; dar de cînd sărăcia este ea oare o crimă sau o rușine? Și, dacă slnt sărac, păgubit-am
cu vreun ban pe cineva? Și care partid, în cel roșiu sau în cel conservator, se găsește mai mult acea sărăcie poleită cu
averea altuia?
Mă faceți geambaș de cai. Atîta oroare vă face d-voastră acest nobil animal încît să considerați ca un vi țiu această
pasiune, care în toate țările este considerată ca folositoare?
,,Sint arendaș neplătitor a mai multor moșii ale statului”. De ce nu arătați, vă rog, atît acele moșii și mai ales su-
mele ce datoresc? Daca v-ați fi dat osteneala a cerceta registrele publice de la Administrațiunca domeniilor, ați fi văzut
că moșiile cele multe ce țiu cu arendă se reduc la moșia Căldăraru, cu 14 000 lei pe an, moșie în care foștii arendași
s-au ruinat și în care, cu toate piediccle ce am avut și eu, totuși mă găsesc la zi cu plata ciștigurilor. Consullînd aceste
registre ați fi putut constata asemenea în care partidă se găsesc mai mulți păsuiți în paguba statului, între nobilii conserva-
tori sau între mojicii radicali.
Gît despre afirmarea d-voastră că am deschis un biurou de împămîntenire, ins’muînd că aș putea face un trafic din
datoria mea de mandatar al țării, eu stimez prea mult pe concetățenii mei ca să bănuiesc că s-ar găsi în orice partidă un
român cu suflet atît de jos și vă desfid să citați o singură persoană care să fi îndrăznit a se prezenta la mine cu asemenea
propuneri.
îmi place a crede, d-le redactor, că cel puțin în astă ocaziuue nu veți împinge sentimentul iiedrcptățci d-voastră către
mine pînă a refuza publicarea acestor rînduri în cel dîntîi număr al ziarului d-voastră.
Priimiți asigurarea considerațiunii mele,
Nicolae Flcua
2 noiemvrie 1879
Părîndu-ne bine deocamdată că, deși d. Eleva pierde cu moșia statului Căldăraru,
totuși negustoria de cai ridică pagubele acestea, cari se traduc intr-un folos net al statului,
lăsăm de-o parte toate dilemele psihologice și întrebările pe cari d. Eleva și le pune, căci
a răspunde la ele ar însemna a ne substitui proorocilor partidului roșu și a uzurpa drep-
turile cîștigate ca învățător al partidului de către d. C. A. Eosetti.
O singură observație : Bwroul de împămîntenire i-1 atribuie d[-lui] N. Eleva nu noi,
ci „Ștafeta” din Iași.
Primo : „Ștafeta” ca organ liberal și guvernamental, ni se părea că nu va putea aduce
o calomnie asupra unui deputai asemenea liberal și guvernamental;
Secundo : „Ștafeta”, ca o gan special evreiesc, era în stare de a fi bine informată.
/6 noiembrie 1879]
[„AM ZIS ÎN NI'MĂRUL NOSTRU PENULTIM...”]
Am zis în numărul nostru penultim că unitatea fenomenelor din viața noastră publică
ne mînă condeiul adeseori la deosebită asprime și într-adins punem considerația aceasta îna-
inte pentru ca cele ce vom povesti să nu ne împingă la espresii, pe cari am voi să le evităm,
nu din cauză că cei cărora le-am adresa asemenea cuvinte nu le-ar merita, ci pentru a măn-
ținea o atitudine rece în discuție.
Fiindcă era un sîmbure de adevăr în articolul nostru asupra Băncei de București, organul
personal al d-lui Boerescu, „Presa”, ajunge pînă la a nega existența partidului conservator
și a afirma, se înțelege, „Centrul”, care, precum^știe lumea și vileagul, nici nu există, căci nu
credem că d. Boerescu împreună cu fratele d-sale și încă vrun prieten din copilărie să fie de a juns
pentru a constitui un partid.
Dar poate că tăria marelui partid al Centrului să fie în principii, și nu s a văzut aceasta
pînă acum. Nu știm de ce, gîndind la d. Boerescu, nu la Centru, care în cazul cel mai bun
era o superfetațiune, iar azi a rămas o idee, ne aducem aminte de povestea drumului ce
l-au făcut împreună un turc, un călugăr și un popă. Cînd era soarele la prînzul cel mare
s-așezară cîteșitrei călătorii la umbra unui copaci și-și puseră dinaintea lor merindele, turcul
un arm de miel, călugărul pește și vin, popa pasărea cea mai bună a țiganului, căci acesta,
348
fiind întrebat de nașu-său ce păsare să-i gătească de mîncare, răspunse că „așa pasăre de bună
ea purcelul nu i alta”, Fiteșitrei se poftiră reciproc da rnînca și din merindele celorlalți,
Călugărul postea, deci nu putea să ia nici din iniei, nici din pasărea cea mai bună. Turcul era
oprit prin lege de a bea din vinul călugărului si de a atinge chiar din pasărea popii. Numai
părintele s apucă și de peștele și de vinul călugărului și de mielul turcului, incit acest din
urmă observă cu bunomie : „Hai popo hai, bună lege ai”.
Așadar cînd conservatorii sînt la putere taica părinte poate fi ministru, căci nu-1 împie-
dică principiile; cînd sînt roșii pe scaune idem, în orice caz — chiar daca am admite că ase-
menea principii pot esista — ele cată să fie foarte elastice.
O
Unul din aceste cazuri de elasticitate al principiilor îl relevăm numaidecit.
Ziarul „Presa”, sau mai bine zis d. Boerescu, marele om de stat precum singur se califică,
se plînge acum cîteva zile în urma pretinsei demisiuni a d-lui Brătianu, îndemnîndu-1 „a
învinge chiar zdrobirile inimei sale și a merge înainte”. Noi întrebăm la rîndul nostru pe consti-
tuționalul redactor și proprietar al „Presei” pînă unde crede că e patriotic și constituțional
pentru un ministru „de a merge înainte”?
Cînd d. Boerescu ca ministru de externe în cabinetul Catargiu încheie un tractat de corner’
ciu cu Austro-Ungaria colegii săi de astăzi îl tratau de vîndut lui Andrassy. Noi nu ne vom
servi de asemenea expresiuni la adresa d-lui Brătianu, ci vom spune pur și simplu că, prin
politica sa nefastă, a pierdut Basarabia; a sacrificat viața a vreo 15 000 de romani fără ca
mai întîi să se fi gîndit de a lua garanțiele cerute contra rezultatelor negative ce a obținut.
Apoi d-sa a umilit armata cu ocuparea Arab-Tabiei, pe cînd nu era păzită decît de vreo
zece soldați ruși și, mai tîrziu, cînd rușii înaintau cu un regiment de cazaci, d-sa a ordonat
soldaților noștri să se retragă, care s-au retras rușinați și indignați de nedibăcia guvernului
d-lui Brătianu.
Comisia europeană de delimitare s-a întrunit în sfîrșit și, fiindcă d. Brătianu, prin
pripirea sa simulată sau adevărată, a pro judecat cestiunea punctului Arab-Tabiei, acea corni-
siune, după cît auzim, nici nu s-ar fi ocupat de acest punct, ci a stabilit discuția formală
numai asupra podului de peste Dunăre, indiferent care ar fi punctul unde se va așeza, numai
potrivit să fie.
Toate acestea pentru că d. Brătianu n-a știut să adaste hotărîrea Europei mai înainte de
a face un act prin care să pierdem simpatiile chiar ale acelei puteri pentru care făcusem
atîtea sacrificii.
Dar chestiunea ovreilor, dar pretinsa răscumpărare a căilor ferate cu perspectiva de a
rămînea sub juridicțiunca străină; dar demoralizarea dinăuntru și scepticismul care se întinde
asupra țării întregi prin cutezarea cu care se dispune de averea statului, de munca și sudoarea
contribuabililor în interesul esclusiv al clienților săi, toate acestea, după „Presa”, sînt ni-
micuri și d-nu[l] Brătianu trebuie „sa meargă înainte, neascultînd decît vocea rațiunei ca să ducă
pînă la capăt împlinirea misiunei sale”.
Frumoasă rațiune ! Felicităm pe d. Boerescu pentru înaltele și patrioticele sale aspi-
rațiuni. D-sa e liber negreșit de a se face astăzi solidar cu aberațiunile politice ale colegului
său de la Lucrările Publice și cap al ortalei roșii. Noi însă, care nu avem pretențiunea de a fi
iluștri oameni de stat, credem cu nestrămutare că una singură din faptele ce enumarărăm mai
sus ar fi de ajuns ca să facă pe un ministru conștiincios a nu mai ține în mînă un minut măcar
cîrma țării. Dar diapazonul pudoarei d-lui Brătianu este ridicat la o așa înălțime că d-sa nu
va consimți niciodată a părăsi puterea din mînă și va merge înainte precum îl îndeamnă
d. Boerescu, spre a aduce negreșit și alte fatalități pe capul acestei nenorocite și mult răbdătoare
țări. Cel puțin, daca organele guvernamentale scuteau persoana domnitorului de orice amestec
în comedia ce s-a jucat și de astă dată cu demisiunea simulată a d-lui Brătianu, dar nici acest
tact nu au avut, ci au împins cutezarea pînă a imputa domnitorului faptele d-lui Brătianu și
astfel au pus pc gînduri pe orice roman care se îngrijaște de viitorul țării sale.
❖
Dar să lăsăm „Presa”, care mai ieri alaltăieri compara pe roșii cu Hbdel și Nobibng
și azi îi tămîiază, și să venim la un lucru care mărturisim că ne a adus multă veselie. în numărul
de ieri „Romanul” face paralelă între istoria partidului roșu și istoria partidului conservator
din România.
Istoria partidului roșu „Românul”, fonia d-lui C. A. Rosetti, o începe cu Tudor, cu
domnul Tudor de la Mehedinți.
Se vede că onoifații] confrați uită că Tudor s-a ridicat cu Mehedințul în contra grecilor,
iar nu în contra boierilor. Rolul d-lui Brătianu, de liberator al Orientului creștin, însă pe pămînt
349
românesc și cn banul românului, îl juca pe atunci nu Domnul Tudor, ci Alexandru Ipsilante,
un agent al Rusiei, iar Tudor se ridicase contra acestui membru al partidului naționale-
liberale.
Domnia fanarioților, după acte autentice atît din Moldova cît și din Țara Românească,
au căzut prin boieri, cari, îndată ce le-a dat mîna, au înlăturat prin mijlocirea puterii turcești
și pe Cârjalîii lui Pasvantoglu și risipiturile de haiduci ale lui Oara George și pe eteriști și au
reînființat domnia națională.
Dar să-i lăsăm pe boieri în pace. Nici sînt față să ne răspunză, nici partidul conser-
vator de astăzi nu are a face nimic cu ei, precum nici d-nii Giani, Eleva, Carada n-au a face
cu liberalismul lui Tudor, care era român nu numai prin statul personal, ci și prin origine,
titlu la care nu pot aspira nici membrii partidului roșu, nici șeful lor d. C. A. Eosetti. Daca în
timpul lui Tudor am fi văzut cine răspunde la numele citate mai sus, cine știe ce Cîrjalii
de ai lui Pasvantoglu ne-ar fi ieșit înainte !
Partidul conservator de astăzi are cu totul altă țintă. Pe cînd boierii cei vechi căutau
a-și întări prerogativele lor mai cu seamă, întru cît erau conservatori, partidul conservator
de astăzi, față cu generala lipsă de caracter a vânătorilor de funcții Și de portofolii, față cu
spiritul minciunii, duplicității și pișicherlicului care amenință a dizolva societatea română,
a căutat și va căuta ca în marginile Constituției și prin legi organice să dea o mai mare tărie
autorității statului. Ideea statului, ca a unei instituții neapărate pentru ca tendințile egoismului
personal și de partid să nu facă imposibil traiul la un loc a cîtorva milioane de români, ideea
statului față cu corupțiunea și tendințele rele ale societății moderne, iată ceea ce partidul
conservator și-a propus a apăra și ceea ce apără.
[8 noiembrie 181'9]
[„MARE SUPĂRARE AM CAUZAT...”]
Mare supărare am cauzat prin destăinuirile noastre asupra răposatei Bănci de București
organul marelui om de stat. Mărturisim că regretăm aceasta pentru dînsul. Partizani ai pre-
ceptului filozofic că „adevărul, producă scandal chiar, trebuie să sc zică” și crezînd sincer
că, în starea de disoluție morală în care se zbate societatea noastră, adevărul spus fără încun-
jur rămîne singurul remediu ce i s-ar mai putea administra cu oarecare sorți de reușită,
am făcut greșaîa de a aplica remediul acesta intr-o doză prea mare, intr-un chip prea pri-
pit, fără să ne mai gîndim a pune mănuși, adică am luat lucrul răzășește — sau mocănește,
cum zice organul nobilului partid și al marelui bărbat de stat. A fost o naivitate din partea
noastră. Așa este, adevărul trebuia să-l spunem, însă trebuia să-l spunem în altfel, mărturi-
sim, nu cu naiva sinceritate, cum am făcut-o, ci cu perfidia potrivită naturii acelui singur
om în contra căruia ne simțim datori a ne ridica.
Astăzi voim, daca se poate, să închidem regretabilul incident cu Banca de București.
Facem dar o întrebare. Abstrăgînd de la formă și de la unele date amănunțite, era un fond
adevărat în cele spuse de noi ? Nu, Doamne ferește! strigă organul marelui partid al Centrului.
Dar, daca nu era, organul marelui bărbat de stat n-avea decît să ne dezmință negru pe alb,
prin catastifele răposatei Bănci întru cît privea operațiile ei, rămînînd ca insinuările noastre în
privința persoanei marelui bărbat de stat să se cumpănească în opinia publică cu reputația
de care d-sa se bucură. Noi am zis că d-sa s-a retras din ministerul Catargi pentru că colegii
d-sale conservatori nu-i îngăduiau a fi în același timp și ministru și director al unei case pri-
vate de bancă. Este adevărat, cît poate fi vreodată ceva adevărat peniiu noi muritorii, ade-
vărat ca lumina soarelui, că marele bărbat de stat a voit să fie și mia și alta și că colegii
săi din cabinetul conservator i-au spus hotărît că aceasta nu se poate. Demisia și-a dat-c marele
bărbat de stat în urmă, după ce a primit acea lecțiune de corectitudine. Astfel dar a fost
insinuare — daca a fost -- numai cind am zis că neputința de a fi totdeodată și ministru și
director al Băncei do București fusese motivul sau unul din motivele acelei demisii’, această
„insinuare” a noastră trebuia numai semnalată de organul Centrului și apoi lăsată să fie cum-
pănită în opinia publică cu faptul că marele om de stat, care acum cîteva luni atîrna pe
patrioții liberali-naționali de acelaș cui cu Hbcdel și Nobiling, astăzi stă alături cu dînșii pe
banca ministerială,’și ~ ciudată coincidență, mai ciudată decît'chiar împerecherea ministe-
350
rială !—- aceasta se-ntîmplâ cu ocazia aceleiași purdalnicc dc afaceri a răscumpărării, căreia,
cum toată lumea știe, cestiunea israelită i-a ținut loc de introducție.
Lucrul însă n-a mers așa. Organul marelui bărbat de stat la lucruri cu miez pe cari
noi le-am înaintat a răspuns prin vorbe mari. N-am văzut nimic care să ne lumineze și pe
noi și, pe scepticul și cu bun drept pesimistul public, pentru ce a închis prăvălia o bancă
ale cărei socoteli se soldau cu excedent; și nici nu ni s-a explicat cum patrioții liberal-
naționali, din niște haimanale, socialiști și criminali ca Hoedel șiNobiling, cum erau acum
cîtcva luni, astăzi sînt buni de pus pe ranele țării.
Și apoi, daca nu ni s-a arătat și nu ni s-a spus toate acestea, pe cum era de cuviință a
se face în interesul moralității publice, ce are drept să crează publicul, ce avem drept să zicem
noi ? Dcaminteri ce însemnează, în lipsa arătărilor și explicărilor ce ar fi trebuit să ni se dea,
focul și para „Presei”, cari de aproape zece zile nu se pot încă stinge. Așa se dezmint nea-
devărurile'? Așa se spulberă insinuările? Uitat-a organul marelui bărbat de stat că necazul
și spumarea nu dezmint, ci confirmă în cazmi ca acel de față?
Acestea ne credeam datori a le spune ca ultimul nostru cuvînt în polemica dintre noi și
organul d-lui ministru dc externe, daca nu cumva, nevoind a lua o cale mai prudentă, acel organ
ne-ar sili să urmăm lupta, pentru care s-ar putea, precum trebuie să știe marele om de stat,
să avem la rnînă oarecari arme hotărâtoare.
Noi credem că nu în interesul nostru este a se lăsa lucrurile încurcate.
[10 noiembrie 1879]
[„LA CE SERVEȘTE DISCUȚIA...”]
La ce servește discuția de cuvinte, cîrcota de vorbe seacă dc miez ? La nimica decit la
pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte și fatalist din fire, a avut totdeuna
această credință.
Daca te apucai cu un român get-beget la vorbă pe la nămiez, cînd e soarelem putere,
șid întrebai: „Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se
gîndca cîtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor îi fi, și-ți răspundea : „Apoi de !
domnule, zi este”. Dar daca, iubitor de cîrcota, de cei cu săinînță dc vorbă, vreai să deschizi
cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției și te apucai să-i zici: „Ce
spui tu mă badeo ! nu vezi că-i noapte?” Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la
gînduri, îți răspundea scurt : „Apoi de ! domnule, o fi și cum zici dumneata”.
Așa mergea lucrul cu badea Mușat al nostru pe cînd nu se știa la noi ce fel dc negustor
să fie acela, avocatul.
Astăzi, mulțumită propășirii și civilizației, foiește în sinul poporului român un număr
nenumărat de acești răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă și mai vrednic a-ți
spune de la obraz că la nămiez e noapte. Cînd, în viața practică, advocatul are să ia de la
badea Mușat, atunci două și cu două fac nouă; cînd are să-i dea, patru și cu patru fac trei.
Fatalist ca fatalist, dar de ! e vorba de dat și de luat, și după aceea, de cînd^ cu formele
astea nouă, a trebuit să-și mai piarză badea cîte ceva din rugina lui. S-a mcărcat Mușat
de Doamnc-ajută, a intrat în cîrcota cu avocatul, începe să spuie și el una-două: „Măi neicu*
lihă-n sus, măi omule-n jos, așa să trăiești, mai socotește^ o dată că nu face atîta...” Și cu cît
badea nu se lasă, cu atît i se încalcă mai rău socoteala. în zadar țipă dreptatea în bietul om,
geaba tot arată el răbojul și face socoteală lămurită și dreaptă m frica lui Dumnezeu : avo-
catul îl ia. la zor cu gură de Tirgovișto și bietul Mușat, daca vede și vede, ca să scape dc tăcăi-
tura ceea de moară stricată, încheie cearta cu : „Poate, domnule avocat, o Ei și cum zici dum-
neata”.	,
Mușat e tot fatalist; deși uneori alunecă și ei piuă la un loc in chcMa dc vorbe, lud;
de împrejurări și de istețimea avocaților, totuși nu uită pînă in sfirșit adevărurile moștenite dc
la părinți :
Vorbă multă sărăcia omului.
Cu vorbe laptele nu se face brînză, nici apa de gîrlă oțet de trandafiri, și :
Dreptate^ -una, este sfîntă, ca și adevărul'adevărat unul,
$ 51
o
Povestea lui Mușat cu cîrcotașul: așa o pățirăm și noi cu „Presa” marelui bărbat de stat.
Nu știm cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului
despre chelie să nu-i spui vreo istorie” și „cînd c chelul 1a masă de tigvă să nu t« dai în
vorbă” și „nervoși” cum sîntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul
Băncii de București. De ce? De hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră,
de vreme ce lucrul acesta este pîră veche și basmul nostru îl știu de mult toate babele. Să te
mai ții după aceea cîrcotă de cuvinte cu foaia, marelui orn de stat !
Nu-i vorbă! avocatul nostru era. de. seamă, dar și Mușat nu ș a, lăsat, că dreptatea una
este, sfintă, ca. și adevărul--unul. Ba c tunsă, ba, e rasă, dinii ima-utr alta, veni și întrebarea că
ce-o fi aceea, Centrul*? Noi, ca badea din poveste, răspunscrăm într o doară că Centrul este o
nimica toată, un grupușor, un grupuleț, mic la sta t mare la sfat, mai mare daraua decît ocaua,
o nucă do jucărie cu coajă umflată și lustruită dar fără miez, și așa mai departe cîtc știam
și vedeam și noi ca tot tîrgul.
La acestea marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale : „Nu-i adevărat ce
spuneți voi și tot tîrgul; din contra, Centrul este un mare partid”. Noi de colo : „Domnule
avocat, ia răbojul și să-ți numărăm bobocii ca să vezi și dumneata” — „Nu-i adevărat, ne
răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveți idee de știința modernă : două și cu două fac nouă ;
Centrul este un mare partid”. „Ce-i de făcut cu advocatul ăsta?” no întrebarăm noi atunci; și
ca să scăpăm de tăcăitură, ne hotărîrăm a-i spun»' astăzi ca Mușat: „De, domnule avocat,
o fi și cum zici dumneata”.
O
Acum, lăsînd de-o parte povestea înțeleptului Mușat, să vorbim mai puțin glumeț.
Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la. ce servește discuția
de cuvinte, șicana de vorbe fără fond?
Este Centrul un marc partid sau nu ?
Daca ar fi mare, buzumflarea „Presei” n-ar avea înțeles ; vorbele noastre nu l-ar micșora ;
orice am spune noi, el ar rămîne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva avînd mintea
întreagă să se mînie pentru că un alt cineva îi contestă o calitate vădită; în așa caz, contesta-
torul întîmpiuă cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie
să fi observat că, atunci cînd dumnealor fac în privința noastră socoteala avocatului ce arc
să dea lui Mușat, adică că patru și cu patru fac trei, atunci cînd din acea socoteală iese că
partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există
deloc, noi nu ne zburlim, nu ne buzumflăm; ba tocmai dinpotrivă, cu cît dumnealor ne
asupresc mai mult la socoteală, cu atît noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar cîtc
un’articol vesel, ceea ce nu displace din cînd în cînd cititorilor unui ziar serios.
Dar să nu ne uităm vorba. Daca Centrul este un mare partid, de ce „Presa” se supără
de vorbele noastre? Daca este Centrul un mic grupușor, un mititel grupuleț, de ce mai atîtea
vorbe și necaz? Cc folos? Cu toate panglicele de fraze turnate în coloanele „Presei”, el,
Centrul așa rămîne -- mic mititel.
Și așa și este Centrul și nici nu poate fi altfel. în zadar marele om de stat caută să îmbete
lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a
acestui fel de îmbătare gratuită ; astăzi, ca să întrebuințăm o expresie banală, un lieu comun,
deși încă tînăr în viața constituțională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, așa
că de ar fi cineva meșterul meșterilor nu-1 mai poate ameți cu simple declamații.
❖
în citeva rinduri foarte ușuratice ale „Presei” de alaltăieri, iu cari se demonstră iarăși
că partidul conservator aproape nu există, sin tem somați de marele bărbat de stat ca, pentru
a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecît cine, este șeful partidului nostru, „căci
— zice d-sa. - fără, de un șef nu există partid”. Minunată logică ! Această teorie modernă.,
foarte modernă., desigur este o invenție proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum
se potrivește ingenioasa invenție modernă la. lucrurile vechi din lumea aceasta.
Mai întîi însă să lămurim un lucru. Existăm noi, partidul conser vator, cîtuși de. puțin
sau nu existăm deloc? Negreșit, de vreme ce, marele om de stat este foarte mult necăjit
pe noi, trebuie din parle-ne să fi existînd cîtuși de. puțin. Astfel dar, luînd față cu publicul
drept, certificat al existenții noastr e chiar supărarea marelui om de stat în privință-ne...
dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte.
Partidul, nostru conservator concedem că nu are de șef o anume persoană; acesta este
un lucru firesc; acest partid are în fruntea Ini, ca șef, nu o persoană, ci mai multe, toate
independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la poli-
tica țării înlăuntru și-n afară. Așa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare și va
mai guverna iarăși, tot ca atare, cînd jocul instituțiilor constituționale îl va readuce la cîrmă,
cum neapărat trebuie să prevază orice om cu judecată.
Acestea zise, somăm la rîndul nostru pe marele om de stat — și sperăm a nu fi așa de
modern teoretici cum fuse d-sa în somația ce ne-a făcut — îl somăm să ne spună : Oare un șef
în teorie este de ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi sîntem un partid fără
șef personal, fie; Centrul însă, știe o lume, este un șef fără partid. De aceea acest partid,
acest mare partid, Centrul, n-a guvernat, nici va guverna cîndva ca atare, precum experiența
ne o arată cît pentru trecut, precum judecata ne-o explică cît pentru viitor. Și încă ceva :
marele om de stat ue-a somat să-i spunem numele șefului partidului conservator; îi spuserăm;
noi îl somăm, la rîndul nostru, să ne spună nu numele șefului partidului Centru, căci acest
strălucit nume s-a afișat cu acest titlu la toate răspîntiile într-un chip vrednic a face invi-
dioși pe cei mai vestiți autori de reclame americane : îl somăm să ne spună vreo cîteva
nume mai de seamă d-ale membrilor Centrului.
O
Mare-mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esența lui acest Centru. Să vorbim răspicat.
Ce rol joacă în țara noastră Centrul? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, ,,dar
totdeuna, zice marele om de stat, temperator”. Acesta este cuvîntul cel mare.
Care va să zică avem un număr de temperatori cari stau în slujbele statului și cînd o
partidă și ci ud cealaltă este la putere. Temperatorii constituiesc Centrul și acesta are de șef pe
un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jețul ministerial tot așa de comod
și cînd cabinetul este conservator și cînd e radical. Această strînsură de temperatori se poate
numi asociație, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu sc poate numi un
partid politic, pentru că, fie-ne permis a da și noi marelui om de stat o teorie pe cît de politică
pe atît de morală, partid politic sc numește o seamă de oameni a căror acțiune comună se
întemeiază pe niște principii cu privire la viața publică, iar nicidecum pe vederi și tendențe
de parvenire personală a respectivilor.
Așa este Centrul; și desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid.
Bună negustorie, dar tristă morală!
O
în sfîrșit, ca să o luăm iar pe partea practică, cîți, cîți sînt acești temperatori pe tot pă-
mîntul românesc? Să socotim constituționalicește, pentru că Centrul este eminamente con-
stituțional. Cîți au fost trimiși de națiune în Parlament, spre a o reprezenta în cestiunea cea
mare a revizuirii? în Cameră, d.C. J3oerescu, fratele mai mic al marelui om de stat însuși
și dd ...(?). Și, nu mai întrebăm daca acești domni temperatori au căpătat mandatul lor ca
fiind membri ai marelui pârtiei Centru. Așadar, nu prea sînt mulți, cum vedem, și astfel căta să
fie. în fața lumii, fie dînsa chiar demoralizată, nu poate căpăta cineva crezare și ascendent
adevărat decît prin consecvență și tărie morală.
Ca să încheiem dar pentru astăzi cîrcota de cuvinte cu ,,Piesa”, ne întoarcem iar
la vorba răzășească cu care am fost început. Coaja marc nu umple nuca seacă; și oricît de
viteaz la limbă ar fi avocatul care ne tăcăiește mereu despre ce și cum ar fi să fie marele partid
temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Mușat: „De-ai avea și șapte limbi, adevărul n-ai
să-l schimbi!”.
f noiembrie 1819]
[„MAI TOATE ZIARELE OFICIOASE...”]
Mai toate ziarele oficioase aruncă cele mai aspre mustrări ziarelor independente, pentru
că acestea luptă în cestiunea căilor ferate contra proiectului de răscumpărare al guvernului.
Mustrările ce ne fac oficioșii sînt p-atît de zgomotoase pe cît laudele și reclamele ce fac în pri-
vința proiectului în dezbatere astăzi sînt de false și de exagerate.
353
De o parte, oficioșii acuză organele opoziției că luptă, fără convingere contra, răscumpă-
rării, că toată combaterea lor este de rca-credință și că învierii narea lor nu o să serve la uimic
alta decît la discreditarea acestei opoziții sistematice. De altă parte oficioșii ciută necontenit
ud cîntec monoton spre lauda proiectului, și în care ni se spune că statul devine stă,pin al
căilor ferate și că această intrare în stăpînire are să, se oblic eu un cîștig înseninat asupra
sumei ce ar fi să plătească statul pînă la espirarca situației actuale.
în privința acuzațiilor ce oficioșii aduc organelor opoziției n avem decît două, vorbe să
zicem : nimic adevărat. Opoziția luptă, sincer, plină de convingere și fără, înverșunare; în cestiu-
nea răscumpărării contra proiectului guvernului, și aceasta nu pentru că opoziția ar fi contra
răscumpărării în principiu, ci pentru că guvernul nu i mai poate inspira nici o încredere.
Laudelor și reclamelor ce foile guvernului fac asupra proiect,ului s-a răspuns și se răspunde
îndestul de clar și de onest prin seria studielor noastre asupra acestei mari cestiuni.
Noi arătăm, nu cu înverșunarea de care numai radicalii ignoranți sînt capabili, ci cu
sîngelc rece al omului ce stăpînește pe deplin obiectul studiului său și caută sincer adevărul,
arătăm că prin proiectul guvernului statul nu devine stăpîn al căilor ferate, nu cîștigă, ci pierde,
și afară de astea mai este și umilit prin supunerea lui de bunăvoie la jurisdicțiunca străină.
La toate acestea, dovedite cu bob numărat, oficioșii nu răspund nimic ; ei o ia pe alături
dc ce no e vorba, și în acest sens fac apoi vuiet cit le ia gura. Pentru amăgirea celor simpli
se întrebuințează protestațiile sentimentale de patriotism, naționalism, emancipare economică;
pentru încurcarea judecății profanilor se clădește un labirint de cifre și dc fraze pseudoștiin-
țificc, fără cap și fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din
al căror întreg reiese intenția guvernului vătămătoare intereselor statului.
Guvernul exprimă de la o vreme încoace cu un ton de mare, siguranță sperau ța că pro-
iectul va trece. Dc mirare n-ar fi ca, într-o Adunare cu o majoritate așa de ascultătoare,
mai ales o afacere dc milioane ca răscumpărarea să nu treacă.
în zilele trecute, în tabăra roșilor era marc revoltă. Finanțiarii specialiști ai coteriei, oameni
ce, după a lor părere, sînt chemați pe lume ca să pună, la cale finanțele patriei, să răscu-
laseră în contra clementelor ncradicale din minister, ccrînd mazilirea acest ora; afară, de aces-
tea, onor, finanțiari cereau ca, împreună cu porlofolielc ce ar fi rămas fără titulari în urma
purificării cabinetului, să li se dea pe mină, afacerea răscumpărării.
D. Brătianu a încercat fără succes să satisfacă aceste cereri; elemente ncradicale majori-
zînd însă în consiliu cu d. Sturdza, amenințat de aceeași soartă a mazilirii, au dejucat planul
primului-ministru. Bevolta finanțiarilor s-a aprins și mai rău, ei au amenințat că vor lucra cu
opoziția pentru răsturnarea proiectului răscumpărării.Mai tirziu însă smgele s-a mai răcit și,
mintea limpezindu-se, au fost aduși la împăcăciune și lucrul s-a aranjat cum s-a putut mai
bine spre mulțumirea tutulor. E drept că cearta „bunilor amici” — cum finanțiarii răsculați
erau numiți de către foaia primului-ministru — n-ar fi avut nici o raț iune dc a fi; e așa de mare
și așa de tulbure cleșteul răscumpărării incit, numai cu puțină bunăvoință din partea tutulor,
fiecare patriot subliniat poate pescui ce-i trebuie.
Astfel dar, astăzi s-au dres șurupurile stricate ale mașinii parlamentare; toate roatele
ci unse, se înțelege cu toată îngrijirea gospodărească de dd. mașiniști, funcționează acuma cu
punctualitate, și așa, peste cîteva zile, ne vom învrednici a avea a doua ediție a afacerii Strouss-
berg de aceiași autori, revăzută, corectată și adăogită conform celor din urmă descoperiri
ale științei financiare.
în timpul dintre cele două ediții, radicalii n-au uitat nimic din obiceiurile lor, nici n-au
învățat ceva nou. Vom vedea daca țara a uitat și ea întîia ediție a nenorocitei afaceri Stroussberg
și dacă încă n-a învățat destule pentru ;a, avînd pe aceiași oameni de la 68 la cîrmă, să nu știe,
să nu simță, fără a avea nevoie de mu ă vorbă, ce însemnează această a doua ediție a afacerii
căilor ferate.
f 16 iwicm'trie, 187 9/
(„JUDECÎND CINEVA...”]
Judecind cineva din punct de vedere naiv, și-ar face desigur cruce cînd ar afla cită
anuitate plătește statul nostru pe an pentru drumurile Societății acționarilor pe de o parte
și cită marfă și persoane transportă ele pe-de alta, ''
Daca visteria ar plăti chiria transportului cu carul a tot griul cit îl esportăm și birjă
pentru toți călătorii cîți parcurg România, suina aceasta pe an ar fi cu mult mai mică decit
anuitatea plătită de stat pentru drumurile de fier. Așadar, daca toți chirigii din țară ar fi
în serviciul statului pentru a transporta gratis productele oamenilor și*pe oameni, această chel-
tuială a visteriei ar ii mai mică decit cea pe care o are astăzi plătind anuitatea unui drum care
nu transportă 'nimic gratis, ei din contra, eu prețuri foarte mari.
Cînd vede cineva această negustorie curat ca a lui Nastratin, nu se va îndoi că roșii
trebuie s-o fi făcut. Numai ei, cari nu știu carte, ci cari idee n-au nici de importanța unui drum
de fier, nici despre raportul ce există între el și producțiune, au putut să voteze orhiș și în
ruptul capului acea monstruoasă concesie Stroussberg, un adevărat monument de ușurință
financiară, de copilărie economică.
Ilar nu ajunge c au încărcat statul deodată și ca din senin cu peste, un sfert de. miliard
datorie publică pentru un drum rău lucrat ■ astăzi, cînd drumul e stricat prin transportul arma-
telor rusești, cînd materialul rulant e în mare parte compus din bracuri și trebuie reînnoit.,
cînd drumul e în așa stare îneît trebuie făcut din nou, așa îneît are să ție mai mult ața decît
fața, astăzi vor să-1 cumpere și să oblige statul în mod direct și prin polițe iscălite de el și plă-
tibile la scadență ca să plătească nu numai capitalul de construcție, ci și datoriile făcute do
Societatea acționarilor-, după ce aceasta fusese frustrată de către cinstit d-sa dr. Stroussberg.
Și cine propune răscumpărarea?
1)	. ministru de finanțe Dim. Sturza, adică acelaș om care acum un an, prin instrucțiunea
dată d-lui Calenderu, numea tot răscumpărarea aceasta o frustrare a acționarilor, o tranzac-
țiune cu consecințe fatale, un dezavantaj pentru creditul statului, o tutelă exercitată asupra
finanțelor noastre, o catastrofă, o imixiune directă în finanțele țării, o situațiune anevoioasă,
îndoioasă, dificilă și complicată, un dezastru financiar ș.a.m.d.
Cum dar aceiași răscumpărare din cumplit de rea a devenit în ochii aceluiași ministru,
ca din senin, foarte bună ?
Să credem oare că naivul Nastratin face negustoria sau că contrariul naivității, perversi-
tatea deplină, domnește în Adunare?
Cu toate acestea și cu toată opoziția, răscumpărarea se va vota.
Toată lumea vorbește că roșii din și afară de Parlament joacă cu furie la bursă în pers-
pectiva răscumpărării, iar, în vederea emisiunii noilor titluri, efectele statului scad repede în
piață. Renta română a scăzut la 60% din cauză că toți o vînd pentru a cumpăra viitoarele ti-
tluri nouă. De pe acuma deja unul din relele prevăzute de d. Sturza acum un an — zdruncinarea
creditului statului — au început a se manifesta. S-aude apoi pe toate ulițele că Adunarea națio-
nală, Corpul legiuitor, joacă la bursă asupra unor valori nominale de 40 de milioane franci,
în vederea răscumpărării.
Cestiunca, înainte de a fi hotărîtă, a luat proporțiile, unui adevărat; scandal.
Dezbaterea în Adunare s-a început ieii.
Au vorbit d. Conta în contra răscumpărării, d. ministru de finanțe pentru, d. Carp contra.
în cîteva cuvinte reproducem interesanta argumentare a d-lui Carp. Deși ne propunem
a răscumpăra toate titlurile omise de Societatea acționarilor, noua concesie e totuși astfel făcută
îneît împiedică răscumpărarea totalităței titlurilor căci aceste hîrtii, primind acum garanția
statului și avînd un venit do 1 4/10 la sută precum și o poziție asigurată, nu vor avea deloc
interes de a se con verti toate, deși pe acest, interes e bazată toată perspectiva de reușită a d-lui
ministru de finanțe. Dar răul și mai mare este că ne angajăm întreaga situație financiară și că,
în momentul în care am fi nevoiți a face, vremi împrumut, avem să-l facem în condițiuni foarte
oneroase, căci nu este indiferent, daca- stalul datorește o sumă ca, garanție sau dacă o datorește
prin hîrtii proprii ale sale, căci creditul său se regulează prin numărul hîrtiilor sale puse în
circulațiune. Tot aceste idei sînt pe. larg dezvoltate în articolul Răscumpărarea cailor ferate
III, ce urmează mai la vale și asupra căruia, atragem deosebita atenție a cititorilor.
'noiembrie 1879]
[„VĂZÎND STĂRUINȚA...”]
Văzmd stăruința cu care organele guvernului apără si căldura cu care operațiunea combate
răscumpărarea, cititorul inteligent cată să-și aducă aminte o împrejurare esențială, aceea că
dintre amîndouă părțile numai una poate avea dreptate, în momentul actual dat, cu sarcina
355
noastră de datorii sî cu creditul nostru nu tocmai puternic, cu starea actuală a drumurilor
de fier și mai cu seamă cu deplorabila stare economică a productorului nostru de căpetenie,
a țăranului, numai una din amîndouă partidele poate avea dreptate, sau aceea care vrea sau
aceea caro nu vrea răscumpărarea. Din această dilemă nu scapă nimene, căci un lucru nu poate
fi în aceeași vreme și sub aceleași împrejurări și alb și negru, și bun și rău, ci trebuie să se
aleagă sau întrun iei sau într-altul.
Adevăratul dezastru al concesiei Stroussberg, adus asupra țării prin voturile nesocotite
ah; clapiștilor roșii, au adus pierderi atît de mari acționarilor încât, cu toată fabulozitatca capi-
talului primitiv de construcțiune, de 248130000 l.n., în momentul cînd întreg capitalul acesta
era deja cheltuit, linia Roman—București nu era încă gata, iar linia București—Vîrciorova
nu era nici măcar începută. Va să zică acționarii se vedeau fără un ban roșu în ladă și cu
liniile parte neterminate, parte neîncepute chiar.
Cu toate acestea oamenii scoseseră bani din pungă și-i pusese la mijloc; mulți oameni
onești [î]și pusese întreaga lor avere înlăuntru și să nu uităm că mulțimea aceasta consista
din mici negustorași, din meseriași cu case de copii, din oameni cu economii mici, cari cumpă-
raseră acții și cari, nepricepînd natura colosalei mistificațiuni, acuzau pe români că i-ar fi
despoiat. Guvernul conservator de atunci a mers cu rezistența pînă la ultimele limite ale posi-
bilului și, dacă nu relevăm toate momentele penibile a luptei sale cu influențe oculte, pornite
de purtătorii unor nume mai mult ilustre decît demne de încredere, o facem aceasta numai
din prudență politică; dar un viitor istoric al românilor va avea de sfîntă și neînlăturată a sa
datorie a studia dosarul concesiei Stroussberg, mai ales în partea lui confidențială, ca să descrie
adîncimea prăpăstiei morale în care țara a fost aruncată printr-un singur vot al roșiilor și,
daca acel istoric va avea sentimentul dreptății, el va trebui să releveze asemenea cu ce tact,
cu ce tărie s-a purtat acel cabinet conservator, condus de un bătrîn om de țară, a cărui
inimă dreaptă, a cărui caracter curat plătește de-o sută de ori mai mult decît încurcatele
semicunoștințe a generațiunilor mai nouă. E drept că bătrînul om de stat avea sprijinul puter-
nic a unor oameni mai tineri decît el și speciali în științele de stat, dar nu trebuie să uităm
că conducătorul au avut arta de-a-i alege între tot ce țara avea mai onest și mai inteligent.
De aceea însă convenția de la 1872 este un cap de operă de aranjare financiară, prin care
se stabilea 1) că statul nu recunoaște și nu garantează nici unul din titlurile emise de Societate
2) că nu recunoaște nimic peste capitalul de 248 milioane, deși acționarii au cheltuit peste
această sumă primitivă încă 104 1/2 milioane împrumutate de ei pentru a sfîrși liniile, 3) că
cota de amortizație una la mie nu poate fi în nici un caz afectată la altceva decît la plata
sumei recunoscute de stat de 248 milioane. Pe lîngă aceasta rămânea intact dreptul statului
de a răscumpăra liniile după 30 di ani.
în locul acestei situații cu to.ul clare și avantagioase, care 1) garanta amortizarea capi-
talului primitiv de construcție — adecă a singurei datorii recunoscute de stat — în cel mult 60
de ani 2) garanta răscumpărarea după 30 ani prin plata restului rămas neamortizat, și încă
o răscumpărare contra căreia nu se putea opune nici un acționar, căci era prevăzută în contractul
primitiv și tipărită ca articol de contract pe chiar acția ce-o avea el, în locul acestei situații
deci ce ni se oferă î
Prefacerea statului în acționar, încărcarea lui cu o datorie directă cu sinet, în locul
celei indirecte, renunțarea la dreptul de răscumpărare peste treizeci de ani, supunerea lui ca
acționar german sub jurisdicțiunea germană și, ca efect final, slăbirea creditului lui prin emiterea
unei sume colosale de titluri nouă, adecă de sineturi nouă, iscălite de el. Tot ce ar face statul,
chiar daca n-ar exista decît un singur coacționar, trebuie să fie conform cu contractul primitiv,
conform cu articolii codului de comerț german, iar dispozițiuni de milioane au în unele cazuri
nevoie de-a fi aprobate prealabil de judecătorii comerciali din Germania.
O situație nemaiauzită. Maiadaoge-se apoi că pe lîngă aceste statul, ca acționar principal,
va pierde în viitor procese de milioane, mai adaoge-se că esploatarea liniei e arendată în mod
acoperit societății Staatsbahn din Austria, cu care statul va avea un proces de zeci de milioane
poate, și sc va vedea întreg haosul de procese și intervențiuni străine la care ne va espune
un singur vot al clapiștilor d-lui Brătianu, un singur vot al d-lui Dimancea, care a declarat că
guvernează țara.
Camera deputaților trebuie să-și schimbe numele în Camera acționarilor jucători la bursă
și atunci lucrul se esplică.
Dezastrul prevăzut acum un an de d. Sturdza și propus de d sa esttimp nu va întârzia
dc-a veni ca potopul asupra țării.
Românii trebuie să-și aducă aminte de un singur lucru. Incapabilii politici cari au votat
cu criminală ușurință concesia primitivă sînt tot aceiași cari, neînvățînd nimica și neuitînd
nimica din relele lor deprinderi, se pregătesc azi a vota răscumpărarea. Să nu se uite deci că
356
nici mintea, nici onestitatea nu se mănîncă cu lingura și ca ceea ce le-a lipsit acum zece ani
le lipiși e și azâ.
De aceea cea dinții cestiune pe care au pus-o, cu vehemență chiar, la începutul discu»
țiunii a fost cestiunea de î nerod ere.
[25 noiembrie 1879]
[„SE ÎNCHINĂ OMUL TOTDAUNA
Șl-N TOT LOCUL?”]
Se închină omul totdauna și-n tot locul ?
Precum nu se întîmplă asemenea evenimente în tot minutul și-n tot ceasul, precum
cineva nu recitează toată ziua Crezul cu mătăniile în mini, tot astfel nu înțelegem ca să fie
siliți a-și face în toată ziua profesia de credință politică, de a discuta în toată ziua ideile generale
de credință, pe cînd toată viața noastră omenească consistă dintr-o serie de acte și de apîicațiuni
cu totul speciale.
De cîte ori deci ,,Romanul” sau ,,Presa” acuză dreapta conservatoare c-ar fi reacționară
în credințele ei politice de atîtea ori ne fac onoarea de a ne calomnia; însă modul e atît de
general, inculparea e de o natură atît de metafizică și de subțire, încît nu ne fac nici o
supărare și nu ne servesc cel mult decît ocazie pentru a arăta adevăratele noastre idei generale,
adevăratele noastre convingeri supreme, deși — în treacăt observînd — nici o idee generală
ca convingere logică nu e nici bună, nici rea, ci devine bună sau rea prin aplicarea ei.
Reacție și reacționari — în ce sens ?
în sensul fanarioților ? Ferească Dumnezeu !
Roșii sînt singurii moștenitori ai politicei bizantine.
în sensul sfîntului trecut antefanariotic al nației? Dar unde sînt elementele rămase dinei,
ca să formeze temelia solidă a clădirii reacționare? Nu trebuie să uite onor, noștri confrați
că condiția esențială, sine qua non, a reacțiunii în înțelesul occidental al cuvîntului este dinastia
moșneană istorică, este aristocrația moșneană istorică. Există într-adevăr, și ar fi o temeritate
de a nega, cîțiva puțini coborîtori din familii istorice ale țării, dar oare simplul fapt al descen-
denței constituie aristocrația ca clasă istorică a țării? E un Catargiu conservator pentru că
un străbun al său a fost consiliar al lui leremia Movilă? Este un Boldur între roșii pentru că
un străbun al său a fost general al lui Ștefan cel Mare? Desigur că nu.
Pentru ca să existe reacție în adevăratul înțeles al cuvîntului ar trebui să fi existat o
tradiție neîntreruptă în clasa reacționară, ar fi trebuit ca această clasă să fie constituită într-un
mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit
c-un cuvînt dreptul continuu de stăpmire. Dar acest drept nud avea nici în timpii cei mai
vechi nimenea. Oricare roman, fie născut din părinți cu vază, fie din părinți săraci, sc putea
ridica, fie prin puterea brațului, fie prin aceea a minții, la demnitățile cele mai înalte ale
statului și era indiferent, sul) domniile pămîntene, daca meritul era al unui om din popor sau
al unui boier; în acea vreme, săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da și
o și dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care îl punea pe purtătorul acelui rang
la adăpostul unor sarcini ale vieții, impunîndmi însă în locul lor datorii destul de grele, datorii
în care viața și averea lui erau espuse. Dar se va zice că în faptă s-au moștenit atît poziția
socială cît și averea. Realitatea transmisiunii însămi trebuie confundată cu dreptul formal al
transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încît daca luăm faptului esența sa, dreptul,
el rămîne atît de indiferent ca și faptul că un actual bancher a avut un strămoș bancher.
Deduce se va de aci dreptul esclusiv al strănepotului de a fi el și numai (4 bancher? Aceasta
ar fi o absurditate.
Așadar reacțiunea în sensul pe care i 1 dă „Romanul” e lipsită înainte de toate de
consistență istorică, de substrat istoric, căci din istorie rezultă că românii au fost totdauna
liberi și totdauna egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putința de a sui toate
treptele sociale și țăranul putea deveni atît de bine vornic mare, precum, viceversa, coborîtorii
vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli țărani.
Așadar organizare feudală, Regulament (rusesc), arhondologie (bizantină) sînt departe
de orice vederi ale dreptei conservatoare, a cărei țintă, ca idee generală, este cu totul alta
și anume : întărirea autorității statului și nimic mai mult. Nu negăm un lucru : că noi privim
357
idcea stolului ca apărător al merit ului legitimat, al averii legitime, al muucli legitime, ca ceva
superior dispozițiilor generale ale unei generații, ca un element moral alături cu imoralitatea
eventuală a tendențelor existente în societate.
Să luăm însă pilde cu totul concrete.
E trebuință de cărți de școală de ex. și intr-adevăr zecile de mii de cumpărători ai
acestei cărți, școlarii, fac această afacere foarte sigură și lucrativă. Toată lumea — chemată
și nechemată — scrie cărți cari de cari mai rele și mintea a sute de mii de cetățeni viitori
se-ncarcă în lucruri abstrase și încâlcite, cu noțiuni inexacte. Este sau nu de datoria statului
să proteagă csclusiv cărțile bune și să înlăture cele rele, adecă să proteagă libertatea de acțiune
a pedagogului celui bun, punînd o stavilă nelegitimei pofte de cîștig a scriitorilor cel or'răi?
Sau figurat: este grădinarul dator a plivi buruienele cele rele dimprejurul plantelor celor
roditoare cari sini în pericol de-a se-neca? Desigur că da.
Am luat acest exemplu pentru că el nu suscită, supărarea nimănui, dar asemenea livezi
îmburuienate, unde planta roditoare e înecată prin concurența buruienilor rele, se găsesc pe
toate terenele — în administrație, în școală, în Parlament, în presă, în economia privată și publică,
pretutindenea. Precum gospodarul, statul casei sale, își prășește porumbul de buruiene, astfel
statul, gospodarul obștesc, cată să prășească buruienele rele dimprejurul plantelor sale roditoare.
Aceste exemple se pot înmulți în infinit; vorba e de a se găsi o organizare, pre cît omenește
e cu putință, care să asigure înaintarea treptată a meritului și înlăturarea ambițiilor nelegitime
și a poftelor nemăsurate cari stăpînesc pe toți aceia ce, fără muncă, și numai prin cheltuieală
și tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără, a o compensa nici prin știință, nici prin
caracter.
Și această, compensare e rațiunea de a fi a păturilor superioare ale societății.
Căci — ca să urmăm exemplul — cărți rele de școală pot fi mult mai ieftine decît una și
bună. Dar cele rele umplu capul-pentru toată viața cu idei falșe, cari aduc pierderi inteligenței
și inimei, acea una și bună ține o dată, pentru totdeauna mai mult, dar devine un îndreptări
al vieții.
Să traducem însă acest exemplu în viața practică a politicei.
D. Brătianu, cu consorțiul său de deputați pe sprinceană, votează, concesia Strousberg.
S-a făcut cu toate astea calculul amănunțit că, daca statul ar plăti an cu an transportul
gratis al tuturor mărfurilor pe cari țara le produce și bani de drum oricărui călător din Bomânia,
această cheltuială a visteriei ar fi nici în jumătate anuitatea de 18 1 /2 milioane ce le plă-
tește astăzi.
Iată dar că un cap cu minte și sănătos în locul d-lui Brătianu ar fi compensat pe deplin
cota de muncă, națională, care-1 susține — prin ce ț Prin un calcul de două-trei ore cel mult,
de cinci minute poate, și iată, că o simplă operație a gîndirii unui cap onest și clar se traduce
în milioane de câștig real pentru întregul popor.
Dar să urmăm tot acest exemplu.
Să presupunem că motive politice, cari primează pe cele economice în timpuri extraordinare,
l-ar fi silit pe d. Brătianu să admită oneroasa concesie Strousberg, să recunoască datoria publică,
de un sfert de miliard. O zicem această, fără, a o admite.
Ce ar fi fost urmarea? Ca cel puțin calculul de stingere a acestei datorii să fie exact.
Capitalul de constmcțiune al Societ ății, de. 248 de milioane, se înapoiază, prin amorti-
zarea, în 59 de ani.
Ei bine, concesia d ini Brătianu e făcută, nu pe 59, ci pe 90 de ani.
Iată, dar țara, prin o greșeală de calcul, condamnată, a plăti 30 de ani de-a rîndul cu
totul degeaba și în tot anul cîte 18 1/2 milioane anuitate, după ce capital și dobînzi ar fi
fost de mult înapoiate.
Aceste sînt lucruri elementari', pe cari le pricepe oricine, și sînt o dovadă, că un om
de caracter precum și un om cu cultură, adevărată, compensează, pe deplin societatea care-1
susține; pe cînd, din contră, daca organizarea societății e slabă și favorizează ridicarea în sus
a, Pătărlăgenilor și Seruriilor de toate Upele, pierderile sînt; colosale pe toate tărâmurile.
Greșelde de calcul ale d lui Brătianu costă pe popor zeci de milioane; sudoarea acestui popor
se risipește pe nimicuri și mofturi și singura compensare este doar că -.în fața mizeriei pat ente
a populațiunilor — spirit td .minciunii zilnice, ziaristica oficioasă, să poată, susținea că "România
e fericită și mare.
Dacă declamația mincinoasă între chiar zidurile noastre poate trece drept compensare,
atunci să ne fie de bine.
De aceea nu e vorbă — o repetăm — de principiile voastre sau ale noastre generale,
e vorba de aplicarea lor concretă. în aplicarea concretă, sînteți mincinoși, neonești, perverși,
ignoranți; în concret sînteți oameni de nimic, nu în abstract, căci abstracțiunile ca atare nu
sînt nici bune, nici rele, ci moralicește indiferente. Geaba un cizmar va avea principiile cele
358
mai frumoase daca nu știe să-și facă treaba lui, cizme bune, geaba d. Bratianu ca financia r
va avea principii liberale și umanitare, daca nu știe treaba pentru care s au chemat, finanțele.
Așadar ce vorbiți de reacție ?
Daca există reacție în toată țara, în opoziție, între liberali, între roșii chiar, această reacție
e, în senzul fiziologic al cnvîntului, rezistența urnii corp bolnav contra boalei pentru a redeveni
sănătos.
Daca incapacitatea și imoralitatea voastră, daca prostia și jocul la bursă nu s-ar reflecta
decit asupra voastră, răul n-ar fi mare. Dar el se traduce în bani, în bani plătiți de țară,
plătiți de oameni în marea lor majoritate săraci, plătiți de țăran, de micul meseriaș, de micul
negustor.
Daca ați cădea mîine de la guvern care ar fi suma tradusă în bani, sînge și pămînt
ce ați costat țării?
28 milioane bilete ipotecare,
65 milioane noul împrumut ce se va cere de d. Sturza,
250 milioane răscumpărarea,
adecă 343 de milioane datorie directă a statului, plus
10000 de oameni morți pentru interese străine,
plus o provincie pierdută,
plus pagubile de milioane produse prin rechiziții de care puse la dispoziția lui Warszawsky-
Mihălescu, prin care apoi s-a adus boala de vite din Bulgaria.
De cînd există România un guvern n-a putut să încheie socotelele sale cu mai mari pierderi
morale și materiale ca voi.
Și care e răspunsul vostru la această monstruoasă/ administrație publică?
Ingerințele lui Temelie Trancă în alegeri, ridicolele bătăi între oameni de-ai poliției și
între spionii și agitatorii voștri și chefurile lui popa Tache.
Să nu se uite însă că popa Tache nici n-a emis bilete ipotecare, nici n-a cerut un împrumut
de 65 milioane, nici a pierdut Basarabia, nici a stins viețile a mii de oameni în interesul
panslavismului, nici a dat care de rechiziție lui Warszawsky, nici a adus boala de vite în
țară, nici răscumpără drumul de fier, nici joacă la bursă viitorul țării.
Popa Tache putea să bată un om : voi zugrumați milioane din semenii voștri, voi vă
zugrumați țara și, daca virtutea ar fi relativă, nu absolută, atunci alături cu perversitatea
voastră morală și ignoranța intelectuală, popa Tache ar trebui canonizat și trecut între sfinți.
[29 noiembrie 1879J
UNDE DAI ȘI UNDE CRAPĂ
[„«TIMPUL» DE LA 27 NOIEMVRIE...”]
„Timpul” de la 27 noiemvrie publică pe pagina III următoarele
MĂBGĂBITAEE
culese din „Monitorul oficial”
Noul dicționar academico-ministerial :
Act lăudabil se zice cînd un isprăvnicel de moșie dă o gustare (zacusca) gratis membrilor
unui juriu agricol.
(v- Monit. of. no. 263 din 21 noiemvre 1879, coloana l-ia).
„O mină spală pe alta și amîndouă obrazul” se zice cînd se deschide un credit extraordinar
de 5 875 lei pentru a se plăti unui domn advocat (să presupunem că este frate cu un ministru
în activitate) pentru un proces ce nu l-a câștigat.
(v. Monit. of. no. 262 din 20 noiemvre 1879, pagina 7228, coloana l-ia).
O
Citind acestea, redactorul „Presei” se simte jignit în amorul său fratern, și publică
pe pagina I următoarele :
25 — c. 832
359
Un răspuns Jurnalului „Timpul”
Deunăzi ,,Timpul” a fost silit de principele Al. Știrbei să recunoască că a calomnia! pe d. 13. Boerescu în alacerea
Băncei de București.
Astăzi va fi silit de d. Lascar Gatargiu, cu colegii săi de la 1872, să recunoască ca cal( înnioză pe d. G. Boe-
rescu, prin numărul său de la 27 noiemvrie curent.
Iată despre ce este vorba :
,,Timpul” de ieri, imitînd pe ziarele umoristice, rîde de d. ministru de interne, care a cerut Camerii un credit
extraordinar de 5 875 lei, pentru a plăti datoria contractată de stat către fratele altui ministru, adică către d. G.
Boerescu, relativă la un proces pierdut, zice ,,Timpul”, și susținut de acesta.
Am mers îndată să luăm informațiuni, și iată ce am constatat prin noi înșine :
Statul, prin sentința Gurței de Apel din București, secția II, no 163 din 1866, a fost osîndit să plătească d-lui
Pană Olăncscu suma de 421 000 lei vechi.
în urma unei consultațiuni subsemnată de d-nii G. Gosta-Foru, G. Boerescu, G. N. Brăiloiu și I. G. Florescu.
stalul face cerere de revizuire.
D. G. Gosta-Foru, însărcinat cu apărarea acestei cauze, arc fericirea să sfărîme sentința Gurței no. 163.
Gurtea de Casațiune însă casează, și prin sentința sa no. 484 din 1871 trimite cauza în cercetarea curții din Focșani.
în acest interval, ilustrul advocat G. Gosta-Foru devenise ministru și acest distins bărbat a crezut că nimeni
altul nu-1 poate înlocui decit d. G. Boerescu.
După multe stăruințe, d. C. Boerescu primește a apăra pe stat. Onor. d. P. Mavrogheni trebuie să-și aducă
aminte despre acest fapt și poate da informațiuni precise ,,Timpului”.
Se încheie o convențiune între stat și d. G. Boerescu, cu data din 1872 și care poartă subsemnătura proprie a
d-lui Lascar Gatargiu. Acest contract a fost aprobat de întregul Consiliu de Miniștri și s-a întărit prin decret domnesc.
D. G. Boerescu pledează în trei rînduri la Curtea din Focșani, și această Curte, prin trei deosebite încheieri, retrac-
tează sentința Gurței din București cu no. 163 și apără pe stat de plata sumei de 421 000 lei vechi. (Sentințele Gurței din
Focșani sec. II, no. 72 și no. 175 din 1872).
D. P. Olăncscu face recurs în casațiune.
D. G. Boerescu are fericirea să triumfe și de astă dată : Casația respinge recursul d-lui Olăncscu asupra sentinței
Gurței din Focșani no. 175, pronunțată asupra opozițiunei, și astfel se stinge implicit și recursul d-lui Olăncscu contra
sentinței aceleiași Curți cu no. 71.
Aceste fiind, în rezumat, faptele principale ale acestei afaceri, cum rămîne cu ,,Timpul”, care cutează să puie
în suspiciune onorabilitatea d-lor Lascar Gatargiu, G. Costa-Foru, P. Mavrogheni, G. Boerescu etc.
Dacă este adevărat că o ,,mînă spală pe alta și amîndouă obrazul”, am voi să știm care sînt mînile care
mai pot spăla tina care se grămădește pe obrazul acelor redactori de la ,,Timpul”, cari tind a-și face din calomnie o
adevărată meserie?
O ultimă întrebare.
Oamenii cinstiți și nobili de la acel ziar cred oare că este cinstii și nobil pentru guvernul actual să nu plătească o
datorie a statului către un particular, numai din cauza că acest particulara contractat cu d. Lascar Gatargiu și pentru
că este fratele unuia din miniștri?
Dacă ano asemenea credință, să o spuic, și totdeodată să ne autorize .și pe noi a-i imita, cercetind viața privată
a multora din neprihăniții lor partizani ! . . .
Mare supărare !
însă noi credem că ea a izbucnit mai ales pentru ca să ni se poată arunca vorbele
cu care începe răspunsul „Presei” la o întrebare ce nimeni nu i-a făcut.
Pentru aceea ne mărginim la o rectificare.
Nu am recunoscut niciodată și nici nu recunoaștem că am calomniat pe d. V. Boicrescu ;
am declarat numai că nu bănuim pe principele A. Știrbei și pe alți oameni oneșt i care au fost
luat parte la Banca de București.
Dacă „Presa” dorește și alte explicații, nu are decit să ni le ceară.
Dacă însă „Presa” se crede în drept de-a bate toba cea mare chiar asupra aforismelor
glumelor și diverselor din „Timpul” și de a sacrifica pagina sa întîi relevării fulgerătoaio a
foiletonului de pildă, atunci lucrul nu numai că ar fi de tot hazul, dar potențîndu-se ar ajunge
la pagina a patra. O exegeză subțire și advocățească a interesantelor anunțuri i-ar face pe
redactorii acelei foi să descopere și acolo aluzii la adresa marelui om de stat s’au a rudelor sale
și cu acest chip pagina a patra a „Timpului” s-ar primejdui de-a deveni talmudul redactorilor
„Presei”.
Foaia, care din amicul nostru rece a devenit dușmanul nostru cald, va recunoaște cu
noi că urmările unei asemenea polemice ar fi un dezastru intelectual atît pentru redactorii cit
și pentru cititorii ei.
/29 noiembrie 1879/
360
[„ERAM CURIOȘI ÎNTRUCÎTVA...”]
Eram curioși întrucîtva să vedem izbucnirile de bucurie comprimate cari aveau să înso-
țească din partea presei guvernamentale votarea pe articole și în total a legii răscumpărării
drumurilor de fier.
Pe noi nici nu ne-a uimit trecerea repede a acelei legi prin Adunare, nici ne-a mai
cauzat întristare măcar. întristarea cea mare care apasă sufletul nostru e de un caracter
atît de intensiv, încît, orice s-ar mai petrece în țara aceasta, ea nu mai poate fi augmentată.
Pentru un om ca și pentru o țară e indiferent daca un fluviu sau un ocean [î]i îneacă; dar
e un fluviu de baionete străine, dar e un ocean de datorii publice, dar precede moartea
economică pe cea. politică sau cea politică pe cea economică, rezultatul letal e acelaș. O
fatalitate grea, păcatele părinților și a strămoșilor poate, păcatele generației actuale, setoase
de cîștig și lipsite de conștiință, un ce nedefinit ca adîncul Gheenei, incalculabil ca lipsa de
caracter, variabil asemenea vecinicului neadevăr apasă asupra acestei țări stoarse și sărmane,
acufundate în apatia popoarelor osîndite la nefericire.
în tradițiile lumei creștine, care crede în venirea lui Antihrist, ezistă legenda că acest
dușman al adevărului și al sufletelor se va naște lîngă gurile Dunării. Daca ținem seamă
de împrejurarea că există intr-adevăr în cazuri escepționale o clar-vedere în viitor, daca ținem
seamă că milioane de oameni cred în venirea acelui dușman al universului și vedem stările de
lucruri din țara noastră, vom trebui s-ajungem la încheierea că aici și numai aici el se va
naște sau s-a născut. Aici, unde vînzătorii patenți de țară trec de mari patrioți, aici în
Babei, unde cuvintele și-au pierdut înțelesul lor originar, aici unde cei ce vor avea nenoro-
cirea de a trăi vor invidia repaosul celor din mormînt.
Crezi oare, cititorule, că acea sarcină de un sfert de miliard de datorie directă, încărcată
alaltăieri în spatele a sute de mii de oameni cari n-au nici mălaiul trebuincios hranei lor
de toate zilele, crezi că acea sarcină e singura care li se va impune?
Dar cîteva zile vor trece numai și ne vom pomeni cu împrumuturi de zeci de milioane
pentru Ploiești—Predeal, pentru Mărășești—Buzău, zeci de milioane pentru plata datoriei
flotante, o sută de milioane pentru cheltuielele războiului, zeci de milioane pentru plata greci-
lor în socoteala mănăstirilor închinate, căci și aceștia, încurajați de geniul risipei ce dom-
nește la noi, vin cu nouă pretenții. Din toate colțurile risipei publice ni s-arată capul
unei datorii, pînă ce întreg bugetul statului nu va mai ajunge nici la plata dobînzilor acelor
datorii, pînă ce o comisie europeană instituită în visteria noastră va veni ca să constate
adîncimea prăpăstiei.
Eidica-vor chilele de grîu de calitate slabă și vitele de rasă proastă pe care le produce
în tot anul țara aceasta acele datorii din cari unele votate, altele a se vota de acum înainte,
acea sarcină prea grea pentr-un stat bogat chiar, pentru un stat în floarea lui ? Se pomenește
vremea tătarilor, vremea turcilor, a fanarioților, a cîrjalîilor: păstra-va poporul nostru atîta
memorie din ziua de azi pentru a pomeni vremea roșilor ? Exista-va acest popor sau istoricii
străini vor pomeni de el în compendiile lor ca de-o curiozitate etnologică, dispărută de pe
pămînt, pentru că n-a avut nicicînd energia de-a se ridica contra mișeilor, ci aclamîndu-i
din contra, ca salvatori ai săi, au răstignit pe adevărații lui fii?
Exista-va el, cînd Antihrist, personificat în acel fin și elegant agent al panslavismului,
cu barba albă și cu fizionomia ce inspiră încredere, cu atît mai periculos cu cît e mai sim-
patică figura lui, l-a promis de mult încă amicilor săi^
Dar nu întreg, nu viguros, nu tînăr ar fi chemat a trece poporul românesc sub domi-
națiunea uriașului. Cu măduva secată, cu puteri sleite, cu sîngele stors, îmbătrînit în mod
artificial prin veninurile cele mai subtile ale corupției apusene și răsăritene, unind în el fata-
lismul oriental cu necredința occidentală, astfel e menit — un copil sleit de puteri — să caza
în mîna pînditorilor, puternicilor, fireștilor săi inamici.
Prea ar fi fost frumos, prea vrednic de admirația viitorului să cază cu arma în mînă
ca un erou din oasele căruia răsare răzbunarea și viața ideilor; prea ar fi avut copiii tradiții
mari despre părinții lor și prea aveau speranță în viitor.
Nu. El trebuie să cază ca un las, prin venin luat de bună-voie, prin abdicare de bună-
voie [de] la rolul său istoric, prin recunoașterea pe față că e incapabil de-a avea o alta
Adunare decît cea a Pătărlăgenilor, un alt guvern decît acela al lui Brătianu.
Pe noi ne ajunge în întunericul în care ne aflăm o rază din vremea lui Mircea cel
Bătrîn și al lui Ștefan cel Sfînt pe noi ne ajunge încă amintirea lui Matei Basarab; nepoții
noștri nu vor avea înainte-le decît chipul hidoasei pocituri care a înveninat țara aceasta cu
răutatea și perversitatea sa și a fratelui său de cruce, care zilnic o vinde. Și strănepoților le
361
Va fi scîrbă de noi, cu silă vor căuta, vor voi să se scuture de amintirea prezentului ca de-
un vis rău, fiindu-le rușine de a purta acela? nume pe care-1 poartă, astăzi trădătorii țării și
vînzătorii sîngclui, pămîntului și a muncii ci.
Aliat cu Struossberg pentru a-i plăti în 90 de ani două miliarde și mai bine pentru drumul
de fier, aliat cu rușii pentru a le ceda Basarabia, aliat cu Alianța izraelită pentru a da țara
legată de mini și de picioare pe mina evreilor, aliat cu bursa din Berlin pentru răscumpărare,
d-lui Brătianu nu-i mai rămîn în perspectivă decît două mari alianțe. Alianța cu grecii,
pentru a le da moșiile statului, cu Rusia, pentru a le ceda Moldova.
Și, precum știm, agentul panslavismului și ceata sa sînt capabili de orice.
[30 noiembrie 1879]
[„S-APROP1E ÎNCEPUTUL SFÎRȘITULU1”]
S-apropie începutul sfîrșitului.
De acum, după ce și răscumpărarea drumurilor de fier e terminată după pofta faimei
d-lui Bratianu și după ce d-nii deputați au dat dovezi splendide și suficiente despre elasticitatea
tinerelor lor conștiințe în cestiunile vitale ale țării, se va începe un alt joc de bursă în toate
diminețele, acela al împămîntenirii individuale.
Se aude de ex. că d. Brătianu, cu ocazia votului răscumpărării, nu aștepta decît o
probă oarecum supremă de docilitatea și elasticitatea conștiinței ciracilor săi în cestiunile cele
mai grave și acum, această siguranță cîștigată, se va începe realizarea treptată și prin admiteri
individuale a categoriilor promise de marii noștri oameni de stat ocultei „Alianțe izraelite”.
Cu acest chip ingenios se vor crea încet-încet condițiile juridice ale desfacerii cu toptanul
a României, condițiile de drept a acelora cari sînt meniți a moșteni statul și nația româ-
nească pe acest pămînt.
Și moștenitorii vor veni curînd să-și solicite moștenirea.
Cele 250 de milioane votate pentru răscumpărarea drumurilor de fier, suta de milioane
pentru cheltuielile de război despre care roșii tac încă asemenea peștelui, cele 65 de milioane
pentru deficit și calea Ploiești—Predeal, milioanele pentru Mărășești—Buzău, în fine milioa-
nele ce le vor vota grecilor pentru mănăstirile închinate, toate aceste vor apăsa în curînd
bugetul într-un mod atît de îngrozitor incit va suna ceasul desfacerii cu deridicata a averii
statului român și atunci noii cetățeni, apelînd la capitalurile străine, le vor putea cumpăra pe
prețuri de nimica.
Poate că moșiile acestea ale statului vor ajunge pentru a se plăti datoria publică, însă,
îir momentul în care nu vom mai avea datorii, nu' vom avea nici țară.
Astfel vro cîțiva ani de guvernare r oșie sînt îndestul pentru a stîrpi condițiile de existență
ale poporului pe secole înainte.
Răscumpărarea drumurilor de fier e un dezastru financiar care, într-un moment de
nevoie, de război bunăoară sau de complicațiuni exterioare, se va dovedi că ne-a ucis cu
totul creditul, îneît n-am avea nici de unde să ne înarmăm. Ușurința cu care s-a votat a uimit
nu numai pe români, ci și pe străinii ce locuiesc în țară și cari nu pot fi cu totul indiferenți
la soarta acestui pămînt.
Dar pe lîngă ușurință sîntem datori a ținea seamă și de reaua-credință evidentă care
a domnit la votarea proiectului de răscumpărare.
Există o oră reglementară a închiderii ședinții și, cînd aceasta sună, prezidentul e dator
a întreba Adunarea daca ea voiește sau nu să prelungească ședința și pînă la cîte ore anume.
D. C. A. Rosetti a lăsat această oră. să treacă, făcînd astfel pe toți să crează că, după
mîntuirea discursului ținut în ora reglementară a închiderii, va și urma închiderea ședinței.
Mulți din deputați, mai cu seamă din opoziție, erau parte în șalele secțiunilor, parte au plecat,
după ora reglementară de închidere.
Cînd d. C. A. Rosetti a observat că o seamă din cei mai însemnați membri ai opoziț iei
se duseseră, a propus prelungirea ședinței pînă la terminarea cestiunii.
Astfel, la 10 ceasuri noaptea, ca și cînd ar fi dat tătarii, s-a terminat votarea unei legi
care, privită în sine, nu avea nevoie de grabă, ci din contra de-o lungă și minuțioasă
discuțiunc.
362
Mirată de-o asemenea procedură de codru, opoziția în momentul votării legii a părăsit
sala, de vreme ce fată cu faptul pur și simplu al majorității prin număr nu mai rămînea
nici o discuție cind acea majoritatee condusă de instincte de bursă.J
Dar cu asemenea procedări de codru sintern deprinși. Ne aducem aminte de ciudata
întâmplare cînd majoritatea actuală s-a constituit în colegiu electoral al județului Suceava,
alegînd deputat pe d. Morțun, care n-avea nici voturile alegătorilor, nici mandatul biuroului
electoral legiuit. Așteptăm încă multe asemenea minuni din partea actualei majorități a Adunării,
așteptăm ca la ocazie ea să se constituie in sinod și să aleagă pe d. Sihleanu mitropolii;
al Ungro-Vlahiei.
[1 decembrie 1879/
UNITATEA DE VEDERI ÎN CABINETUL ACTUAL
i
Nefiind oameni de ceartă și necăutînd sfada cu luminarea, ca turcul care aștepta să-i
calce cineva pe colțul ișlicului ca să-l ia la harță, întrebăm numai cu toată smerenia cuvenită
daca oameni cari s-au combătut cu cea mai mare vehemență- și și-au imputat manopere neleale,
ilegalități, influențe și presiuni în alegere, vînzare de țară, escamotare de voturi, ignoranță
și lipsă de orice titlu de merit, pot merge mini mînăînmînă și înfrățiți ca să facă — vorba
vino — fericirea țării.
De aceea, sub titlul de Unitatea ele vederi in cabinetul actual, vom publica o serie de
articole, nu ale noastre, ci ale ,,Presei” bunăoară sau ale „Românului” și nu tocmai vechi,
ci Feți-frumosi de cîte șapte luni, de prin aprilie și mai anul curent.
Din aceste producțiuni cititorul nostru va învăța multe lucruri frumoase și instructive;
va învăța cum, pentru a-ți face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganța bitei și
a reteveiului și cum Mărgăriteștii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiții ignoranți, inepți,
neonești, devin de a doua zi niște dulci prieteni cari te susțin și pe cari-i susții, totul,
se-nțelege, in major em Bomaniae gloriam.
De aceea începem seria prin ruinătorul articol al ,,Presei”, scris la 30 aprilie anul curent.
București, 30 aprilie
Citind cineva jurnalul ,,Românul” și unicul lui satelit, ,.Telegraful”, nu vede decît declamațiuni și iarăși
declamațiuni patriotice, apoteozind independința țârei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie,
și intonind pe coarde melodioase gloria pc care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reușească mai
radiantă decît în cele mai militare timpuri ale bravei Românii.
Acesta este și acesta a fost totdeauna diapazonul dc care s-a servit partidul radical la noi spre a ajunge sau
a se menține la putere.
Au trăit din eroare publică transfigurată și vor și de astădată, fie și pe ruinele țării, a triumfa tot prin eroare.
Cînd vor începe acești oameni a stima această opiniune publică în numele căreia declamă?
Cînd vor începe ei a numi cu adevăratul lor nume faptele al căror autor sini și situațiunile ce au creat acestei zvin-
turale țări care a meritat o soartă mai bună?
Cind vor începe în fine ca, atît prin presă cit și prin întruniri, să lumineze lumea în loc să speculeze credulitatea
publică^
Iacă întrebări ce, cu inimă strînsă dc durere, [i]și face orice om de bun-simț și orice bun român.
A asculta cineva numai vorbele și organele radicalilor, țara niciodată nu s-ar fi aflat mai prosperă, mai avută, mai
fericită, mai iubită de vecinii noștri de la fruntarii și de întreaga Europa ca in timpurile de față.
Deși radicalii au aruncat țara tn ghearele panslavismului din care n-a ieșit decît singerîndă și sfișială; deși au.
aruncat armata și soarta țărei peste Dunăre de unde na s-a întors decît cu 100 milioane datorie publică, cu doliu și pentru
țară și pentru familiile lor, cu ruina economică prin pierderea oițelor și ca hidoasă mizerie prin toate satele acestei Românii
ce surîdea altădată ; deși, cind armata română ocupa Vidinul ca garanție a cheltuielilor dc răzbel, s-a făcut eroarea neiertată
de a-l părăsi și de a compromite interesele noastre dc lot genul; totuși acești oameni cutează a cînta fericirea țărei și a
dirigea atenția publică spre acest abstract și duios curent, pe cind ei de altă parte se adeper ]ifc] a prepara solii-
(iunea cestiunii ovieilor și poale giulgiul tău, meurî ritul numelui de român.
363
înțelegem pe radicali ca să-și susție faptele si să-și nege greșalcle comise, ce au să se resimță secular in această
țară; înțelegem pe acești domni că nu voiesc a-și recunoaște eroarea, că au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a
dat D-zeu ; înțelegem în fine pe acești domni, ce profesează maxima : Post mortem nilul, că nu vin așa de repe de să
afirme ca la 1868 greșalcle lor, pronunțînd încă o dată faimoasele cuvinte : Fraților, iertați-ne că am greșit; nu înțelegem
un lucru însă, cum, în gradul de cultură și lumină în care a ajuns țara și corpul electoral, se mai pot găsi unii din tineri
cari să le dea concurs din cînd în cînd!
Acești puțini tineri cu a căror instrucțiune se îmbracă radicalii spre a se prezintă poporului trebuie a înțelege că
rolul lor urmează să fie mai înalt și mai mare ; că lor nu le poate fi rezervate numai locul și onoarea de a figura prin biserici
la Te Deum; că ei ar putea să aibă o înrîurirc și o acțiune în conducerea destinatelor statului, întrunindu-se cu
a de vara ții bărbați liberali și întărind astfel și mai mult liga oamenilor de stat ce au de deviză : Munca și meritul, patria
și libertățile publice.
Vericari ar fi însă conduita politică ce vor ține în viitor acești cițiva tineri, atît de abuzați de către radicali, domnii
alegători trebuie, prin atitudinea lor, să facă justific cu acești oameni ce au crezut că pol a se substitui suveranității
naționale, conducind Ia război, ruină și dezmembrare națiunea română.
Acum, mai mult decît oricînd, d-nii alegători vor înțelege cît de grav este a se lăsa să fie amăgiți prin decla-
moțiuni și împinși spre ruina politică și materială.
Cruda esperiență este făcută. Gcnerațiunile viitoare se vor întreba : Ale cui păcate espiez ele plătind alîtca mili-
oane? Și istoria, în doliu pentru pierderea Basarabiei în secolul al 19-lea sub domnia radicalilor, va răspunde: Plătiți
votul nesocotit de la 1868 și de la 1876.
S-a dat o concesiune îndoit de scumpă străinilor spre a-și asigura radicalii puterea ce simțeau că arc să le scape
dacă nu vor lupta cu asemenea arme escepționalc. S-a plătit cbilometrul cu 270 mii fr.
Și cine declamă cu toate acestea, prin întruniri și jurnale, că conservatorii auvîndut țara străinilor? Tot radicalii.
Astfel, ca consecință a votului din 1868, țara prin sudori de singe [ijși varsă avuția și economiile sale în punga
străinilor, pe cînd aceste sute de milioane s-ar fi putut întrebuința gradat pentru înflorirea și prosperarca economică
a țărei. Astfel, în doi ani de guvernare radicală, s-a scomptat viitorul generațiunilor viitoare, (ransmițîndu-li-sc ca moște-
nire plata anuităților înscrise în buget.
Votul din 1876 este o a doua nesocotință, comisă tot prin efectul dcclamațiunilor patriotice a acestui partid
radical ce lasă sfîșieri adinei în pămînt și goluri profunde în finanțele țărei cînd trccc pe la putere.
S-a strigat: jos timbru[1] 1 jos licența ! jos monopolul ’ jos aceste impozite puse spre a se achita datoria publică
făcută de radicali Ia 1868, și națiunea, într-un moment de entuziasm pentru pămîntul făgăduinței, i-au crezut pe radi-
cali și i-au votat.
Ce au făcut însă radicalii cu acest vot, dat cu atîta inocență pentru desființarea impozitelor? Desființatu-le-au?
Nu; căci nu puteau, trebuia să se plătească greșelele lor din 1868 ; ba mai mult, a întreit timbru [1], a îngreuiat taxa depe-
șilor și scrisorilor. Mărginitu-s-au aci?
Deloc. Evenimentele se anunță, și ei, temîndu-se că națiunea nu are să le mai dea mandatul pentru aceste timpuri
escepționale, în loc să dizolve Camerile și să ceară un nou mandat, din contra, se substituie voinței națiunei, calcă
suveranitatea ei și dă concurs Rustei, pe cînd știu de la prințul Gorciacoff, care o declarase la întrevederea sa cu d. Cogălni-
ceanu în Ploiești, „că Basarabia urmează a se retroceda".
Această cunoștință ce aveau radicalii de soarta ce amenința Basarabia nu se poate nega. D. Cogălniceanu a deda-
rat-o în Parlament că sînt propriele cuvinte ale d-lui Gorciacoff.
Iacă dar și fructele nesocotitului vot din 1876 ! ! ! Vadă-se acum buna-credință de care s-a uzat pentru ca d-nii ale-
gători să înțeleagă cum are să se urmeze și în chestia ovreilor, atît de ocolită de radicali.
Terminînd, conjurăm pe toți d-nii alegători ca : în numele datoriei publice din nou înscrise în bugetul statului, ca
în numele conservării Românii atit de zvinturată în acești din urmă trei ani să meargă tinerii și bătrînii la vot, votînd
pentru opoziție, căci lugubra voce a tocsinului a sunat națiunei! ...
Va să zică acum șapte luni roșii erau în ochii d-lui Boerescu oameni cari au trăit din
eroare publică, cari triumfă pe ruinele țării tot prin eroare, cari aruncă țara în ghearele pan-
slavismului, de unde n-a ieșit decît sfîșiată și sîngerîndă.
Acești roșii au adus : 100 milioane datorie publică, doliu pentru țară și familii, ruina
economică, hidoasa mizerie prin satele României.
Ei au compromis interesele de tot genul.
Au preparat soluțiunea cestiunii izraelite și poate giulgiul ei, mormîntul numelui de român.
Au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat-o Dumnezeu.
Țara, în urma votului roșiilor din 1868, prin sudori de singe își varsă avuția și economiile
în punga străinilor.
Cînd trec roșii pe la putere lasă sfîșieri adînci în pămînt și goluri profunde în finanțe.
Au dat concurs Rusiei pe cînd știau că Basarabia urmează a se retroceda.
Lugubra voce a tocsinului a sunat națiunii:
Alegătorii să facă justiție cu acești oameni ce s-au substituit suveranității naționale,
conducînd la răzbel, ruină și dezmembrare națiunea română.
364
Toate din nefericire adevărate.
Ce sînt roșii peste șapte luni — azi?
Ce alta decît buni prieteni și mari patrioți.
[ II ]
în numărul ,,Presei” de la <21 aprilie) [30 aprilie] a.c. roșii au fost, precum am văzut,
oameni cari trăiesc din eroare publică, triumfînd pe ruinele țării, aruneînd țara în ghearele
panslavismului, aducînd doliu, ruină economică, mizerie hidoasă, preparînd mormîntul numelui
român, lăsînd sfîșieri adinei în pămînt și goluri profunde în finanțe, dînd concurs Rusiei cu
știința pierderei Basarabiei, conducînd națiunea la răzbel, ruină și dezmembrare, îneît...
Vocea lugubră a tocsinului a sunat !
Popor ! Fă justiție cu acești oameni !
Lucrul se agravează însă și mai mult citind articolul de mai la vale al ,,Presei”, scris
cu cîteva zile mai înainte, adică la 21 aprilie, tot anul de la nașterea lui Hristos 1879, adică
anul curgător.
Iată-1 și pe acesta :
A distinge în sinul multimci, unde se agita cu incoerență atîtca nulități zgomotoase, unde se izbesc cu con fuziune
atîtca prezumpțiuni neputernice și atîtca pretențiuni rivale.
A distinge în această mulțime pe toți oamenii capabili, instruiți, integri, animați de ferma voință a binelui, de ardenta
dorință de a se onora onorînd țara lor.
A-i chema de pretutindeni la sine.
A-i pune la lucru și pe fiecare la locul său.
A escita prin emulațiune facultățile lor și a le îndoi forțele.
A face să iasă din obscuritate tot ceea ce merită a fi la lumină.
Acesta fu secretul tutulor marilor regi, tutulor marilor miniștri a căror memorie istoria a transmis-o posterităței.
Acest secret parc a fi cu dcsăvîrșirc la noi pierdut sau mai bine putem zice că el nu a fost niciodată cunoscut.
Miniștrii noștri nu par a fi lăiați in stofa din care se fac marii miniștri.
Ideea ce i-a preocupat și îi preocupă mai presus de toate este domnirea oamenilor partidului in capul căruia se află,
csle recompensarea acelora ce i-au servit, este îmbuibarea acelora cari s-au arătat mai slugarnici și mai lipsiți de sentimentul
onoarci și demnităței personale.
Dar aceștia sint ignoranți, incapabili, neonești...
Nu face nimic : ei sînt buni, căci sint oamenii partidului nostru.
— Dar toate interesele statului care li sînt încredințate periclitează in miinile lor; dar administrația suferă', dar
justiția se corumpe; dar morala publică este ofensată ; dar descompozițiunea socială începe a se intinde in sinul întregii națiuni!
— Nu face nimic : interesele partidului sint mai presus de interesele stalului, și toți oamenii noștri sînt buni, căci mai
presus de toate ci sc preocupă de triumful și glorificarea partidului.
— Dar ei delapidează banii publici; dar ci vind sudoarea țăranului; dar ei descacă toate sorgințele de avuție materială
și morală a națiunii! .. .
— Nu face nimic : ei sînt buni, căci ei sînt oamenii partidului nostru.
Am chemat în mai multe rînduri atențiunea tutulor oamenilor noștri politici pe care-î preocupă viitorul statului
român asupra unui fapt ce ni se pare de cea mai marc gravitate și care sc generalizează astfel incit tinde a se transforma
în doctrină de stat.
Toți constatăm cu durere că sînt puțini tineri la noi cari iau drumul laboarei conștiincioase pentru a atrage asupra
lor stima și atențiunea publicului.
Sînt puțini aceia cari, dominați de legitima dorință de a ocupa un loc în ierarhia socială, aspiră a ocupa acest
loc prin scrviciuri aduse țărei și prin dobîndirea cunoștințelor ce dă studiul și a esperienței ce sc cîștigă prin maniarea
îndelungată a afacerilor publice.
Dacă cercetăm cauza principală a acestui grav simptom, să ne întrebăm cari sînt aceia cari ajung la toate demni-
tățile și toate funcțiunile statului, la toate onorurile, la toate recompensele, la toate distincțiunile ?
Aceia cari au insultat mai mult.
Aceia cari au aruncat cu mai multă abundență injuria și scuiparea.
Aceia cari s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive.
Aceia care au atacat cu mai multă impudență și cutezanță însăși bazele pe care repauzează orice stal și orice socie-
tate civilă.
Aceasta constituie un fapt de cea mai mare gravitate și dc cari sînt responsabili aceia cari se află în capul pârli-
telor și în capul statului.
Știința, laboarea conștiincioasă, meritul onest, înaltele cualități ale inteliginței și ale caracterului, cari constituie
producțiunca, forța, demnitatea și gloria unui stat, vor tinde a dispare din ce în ce mai mult din mijlocul nostru,
ca să lase locul numai unei acțiuni de descompoziliune, de anarhie și de decadență.
365
într-o asemenea stare de lucruri și cu asemenea principii admise de șefii noștri politici :
Cea mai înalta expresiune a lorzii unui stat, știința, este desprețuită.
Cea mai prețioasă sorgintă a activității naționale, laboarea, este desccată.
Cel mai demn titlu la atențiunea oamenilor ce se află în capul afacerilor publice, meritul, este desconsiderat.
Cel mai nobil sentiment ce împodobește pe omul ce aspiră a juca cu demnitate un rol in țara sa, respectul dc sine
însuși, este luat in ridicol.
Laboarea este înlocuită prin dcclamațiunc și intrigă.
Respectul de sine prin lingușire și servilism.
Meritul este înlocuit prin turbulența zgomotoasă și prin cutezanța de a arunca pretutindeni injuria și insulta.
Dacă pe asemenea baze șefii partidelor și oamenii noștri politici au ambițiunea de a consolida societatea și statul
român, nobilă și mare le este ambițiunea și noi propunem a le ridica statui pe toate ulițele capitalei.
Vom deschide pentru aceasta chiar o subscripl iunc națională.
Ce sînt așadar roșii în aprilie1? Cei mai slugarnici, cei mai lipsiți de sentimentul onoarei
și a demnității, ignoranți, neonești, incapabili, ei periclitează interesele statului, fac admi-
nistrația să sufere, corump justiția, delapidează, bani publici, vind sudoarea țăranului, deseară
toate sorgințile de avere materială și morală a națiunii, ei au insultat mai mult, ei au aruncat
injuria și scuiparea, ei s-au făcut organele doctrinelor și faptelor celor mai subversive, ei au
atacat cu imprudență bazele statului și societății.
Care-i rezultatul1? Descompunere, anarhie, decadență !
Dar, va zice naivul cititor, „Presa” face curat fotografia pușcăriei
Ași! se poate una ca asta? Nu vedeți pe d. Boerescu în același tren accelerat împreună
cu acei slugarnici, ignoranți, neonești, incapabili, lipsiți de onoare, delapidatori, vînzători de
sudoare ?
Ba încă în vagon de clasa întîia. Surîde și salută publicul uimit.
Buona sera don Basilio! Cum mergeți cu sănătatea? Ședeți bine cu societatea în care
ați ajuns?
III
într-un articol al „Presei” am auzit deci tocsinul sunînd și nația chemată, a face justiție
cu radicalii; intr-alt articol vedem pe roșii încărcați cu orice epilheton ornans din cîte se cuvin
unui veritabil pușcăriaș.
De astă dată schimbăm puțin fața lucrului și trecem de la injuriile grave la acuzațiuni
mai subțire făcute, dar cu atît mai grele. Aceeași „Presă” care azi laudă atitudinea patriotica
a guvernului scria la 11 mai anul curent cuvintele de mai la vale, cari, fiind adevărate și espri-
mînd și opinia noastră în privirea partidului radical, ne inspiră numai mirarea cum, scrise
daca nu de d. Boerescu însuși, totuși în foaia d-sale, se mai conciliază cu tonul de azi al
„Presei” și cu rolul marelui om de stat într-un cabinet de trădători de țară.
București, 11 mai
,,Românul”, în numărul său de miercuri 9 mai, consacră un lung articol de fond, cu un rar spirit dc deni-
grare, pentru a combate pe d. Boerescu din cauza discursului ce a ținut acum vreo 15 zile în adunarea electorală din
sala Ateneului.
Intră în deprinderile falsei democrații de a se sili cu orice preț și cu orice ocaziune să micșoreze orice superioritate,
să decapiteze orice se înalță, să cate cu obști națiune a stabili pretutindeni nivelul unei sălbatice egalități.
D. Boerescu prin munca, capacitatea și talentele sale, a devenit în stat o personalitate marcantă, care se înalță
mai presus de nivelul comun al acelor mediocrități zgomotoase care umplu țara de clamoarea, incapacitatea, ignoranța, con-
fuziunea și vociferațiunile lor.
D. Boerescu trebuie decapitat!
Aceasta o cere principiul falsei democrații.
în acest sens e conceput și redactat articolul din ,,Românul” despre care vorbim și pentru acest scop el revine
a combate pe d. Boerescu pentru un discurs ce a ținut acum 15 zile.
Sînt imprudenți p’oliticii de la ,,Românul” de a tot agita niște cestiuni care apasă asupra lor cu cea mai
strivitoare greutate.
D. Boerescu, într-un discurs asupra politicei generale a guvernului, n-a putut să treacă sub tăcere imensa și teri-
bila greșală comisă de dînsul in cestiunea Basarabiei.
Cum a putut cabinetul din București să dea ordinul armatei române de a trece Dunărea fără uri tractat, cind el
știa prea bine, a zis d. Boerescu, că Rusia ne va lua Basarabia ?
D. Boerescu, esclamă ,,Românul”, este un insinuator vulgar și falș, căci guvernul, prin convențiunea de la aprilie,
a stipulat integritatea teritoriului și prin urinare a luat toate garanțiile pentru păstrarea Basarabiei.
Să stabilim veritatea faptelor.
366
Fără a vorbi de. textul primitiv al acestei convcnțiuni, asupra căruia politicii de a doua mină de la ,,Românul”
nu par a avea nici o idee; fără a acuza pe guvern că, în loc dc termenul cam vag, integritatea teritoriului,el ar fi tre-
buit să stipuleze anume garantarea Basarabiei ce s-a redat României prin Tractatul din Paris; noi declarăm că sîntem
satisfăcuti de convențiunea din 4 aprilie în ceea ce privește Basarabia și mărturisim că, din toate cuvintele pronunțate
în Corpurile legiuitoare cu ocaziunea votării acestei convențiuni, nimic nu ne-a mers mai mult Ia inimă decît următoa-
rele cuvinte ale d-lui ministru de externe :
Prin această convențiune, Rusia nc liniștește de frica cea marc că ni se va lua și acea părticică din Basarabia
luată întreagă la 1812 și care ni s-a redat prin Tractatul dc Paris.
Aceasta a fost impresiunca cea mai puternică sub care s-a votat convențiunea din 4 aprilie.
Să votăm, a zis în rezumat tot guvernul, pentru că acesta este singurul chip de a nu pierde Basarabia.
Acest punct stabilit, invităm pe politicii de la ,,Românul” și pe toți aceia ce se lasă a se ameți prin zgomotul unor
manifestațiuni de o veselie adesea foarte importună, să deschidă ,,Monitorul oficial” și să citească (pag. 5612) ședința
Camerii din 30 septembre 1878, ședință preșidată de d. Vernescu asistat de d-nii secretari Gr. Isăcescu și R. Pătărlă
geanu.
D. ministru de esterne al aceluiași cabinet radical care încheiase convențiunea din 4 aprilie 1877 destăinuiește Camerei
la 30 septembre 1878 că două luni după acea convențiune, în luna lui iuniu, marele cancelar al Rusiei declarase formal
că guvernul rusesc este holărît a nc lua Basarabia.
„Amieșit, zice d. ministru de esterne, cu durerea tn inimă, căci vămsem că Rusia nu renunțase Ia Basarabia”
(,,Monitorul oficial” din 1878, p. 5612).
Guvernul nostru radical știa dar în iuniu că nu mai putea compta pe convențiunea din aprilie ; că articolul din
acea convențiune, relativ la integritatea teritoriului român, nu avea nici o valoare înaintea Rusiei; că, într-un cu vin t,
marele iniperator, înaintea căruia el ieșea cu pîine și cu sare, nu renunțase la Basarabia.
întrebăm pe contradictorii noștri daca cabinetul din București, în loc de a face țărei această teribilă destăinuire
în 1878, 30 septemvrie, adică după război, ar fi făcut-o înaintea războiului, ar fi dat România Rusiei sîngele și milioa-
nele sale pentru ca să o ajute ... să ne ia Basarabia?
înaintea unei asemenea revclațiuni, cari ar fi fost deputatul, care ar fi fost senatorul, care ar fi votat război
și ar fi rupt o neutralitate pe care Europa nu înceta a nc-o consilia?
Opozițiunea, ca și țara Întreagă, nu cunoștea declarațiunca guvernului rusesc din luna lui iuliu și, cu toate
acestea, nu înceta de a striga guvernanților noștri: De treceți Dunărea, luați cel puțin garanții; încheiați un tractat cu
Rusia pentru a stipula avantajele ce trebuie să tragă statul român dintr-un război costisitor și plin de pericole.
Este o jale de a citi răspunsurile ce ne dau atunci guvernanții noștri, precum și acuzațiunile ce ei aruncau în
contra noastră, pentru a atrage asupra opozițiunii mînia Rusiei!
Oare a spune asemenea adevăruri și a constata asemenea fapte este a face insinuări falșe? Și întrebăm pe ^Ro-
mânul” : Nu ar fi mai prudent dc a păstra o înțeleaptă tăcere asupra acestei cestiuni a Basarabiei, care apasă într-un
mod așa dc strivitor asupra patronilor săi?
Dc cred politicii de la ,,Românul” că vor rezulta învățăminte cari le pot fi utile din discuțiunea celor petre-
cute în această dureroasă cestiune, noi sîntem gata a priimi o asemenea discuțiune și nu vom califica de insinuări
falșe fapte pozitive ce ei vor invoca în favorul domniilor lor.
în mai anul curent ziarul radical „Românul” era scris cu un spirit de denigrare.
Dar așa e falșa democrație.
Micșorează orice superioritate.
Decapitează orișice se-nalță.
Cată a stabili nivelul sălbaticii egalități.
Roșii sînt zgomotoase mediocrități, împlu țara de clamoare, de incapacitate, de ignoranță,
de confuzimie, de vociferațiuni.
Cum se vede nici acestui articol nu-i lipsește epitetele omerice, roșii tot vociferează,
tot ignoranți, tot confuzi, tot incapabili.
Dar afară de aceste epitete mai e o acuzare gravă, aceea că guvernul, știind cererea
Rusiei în privirea Basarabiei, au trecut totuși în auxiliul rușilor pentru a le ajuta... de a ne
lua o parte din țară.
Dar știe oare „Presa” că acesta este un act de înaltă trădare? Tocmai acest act ne
face pe noi să credem că d. Brătianu nu-i nimic alt decît un agent rusesc cu masca de patriot
român.
Astăzi însă, după șapte luni, d-nu [1] Brătianu, din patent trădător, devine simpaticul
și patrioticul coleg al d-lui Boerescu.
[1, 4, 11 decembrie 1879]
367
[„ȘI ZI GLORIE, MĂRIRE, NEATÎRNARE...”]
Și zi glorie, mărire, ncatîrnare, strălucite foloase materiale și morale, o nouă eră econo-
mică erau ascunse în răscumpărare?
Cită cheltuială de fraze clin partea confraților roșii spre a ascunde ceea ce acum s-arată
fățiș, că domiciliul juridic al Societății, va să zică supunerea sub jurisdictiunea germană, era
punctul cardinal împrejurul căruia tratau de un an de zile, încoronați cu cel mai deplin
nesucces. Așadar opoziția care a spus pe toate tonurile că partea juridică a transacției este
o adevărată aservire a avut dreptate, iar „Komânul” care vedea toate în colori trandafirii
spunea — cu deplină știință - contrariul.
Pentru a arăta din nou cita greutate s-a pus din partea consiliului de supraveghiarc
a societății tocmai pe partea juridică, reproducem din nou notița din ,,Berlinei’ Borsenzeitung”
care, după cît știm din sorginți cu totul sigure, e în cazul acesta foarte bine informată. Iată
acea notiță publicată acum cinci zile în foaia de bursă din Berlin.
Deja ieri am arătat exact că cesliunca cai Joi* ferate române stă așa după cum sc, va înțelege amendamentul primit.
(Amendamentul Ferechide ce propune strămutarea sediului societății la București.)
Ieri scară și azi dimineață au sosit în Berlin numeroase lămuriri cari fac a presupune că adunarea legiuitoare
scoposcște cu acel amendament o strămutare imediată a domiciliului. în asemenea caz acel amendament c a se consi-
dera ca o respingere a întregei conveni luni. După cum reiese din depeșile telegrafice ale n-rului nostru de astăzi cele
două persoane cu cari tratările s-au urmat aci au făcut încă o dată arătare telegrafică la București că un asemenea
amendament îl consideră ca egal cu respingerea și că, în asemenea caz, în genere nu vor mai supune disculiunii adu-
nării generale convenția de răscumpărare, adecă s-a întîmplat tocmai coca ce am spus noi ieri. Am menționat deja că
tocmai Gestiunea aceasta a domiciliului formează de un au de zile punctul principal, împrejurul căruia să-mirt esc
toate tratările și că ministerul român e pe deplin în clar asupra gravității unei schimbări în acest punct. Minis-
trul Sturza, care a purtat cele din urmă tratări aci, la urma urmelor s-a unit cu totul cu maniera de a vedea, de
aci și a declarat că el și cu ministerul întreg va sta sau va cădea, după cum se va primi con venii unea stabilită aci.
Iată dar ce zice „Berliner-Borsenzeitung”.
Așadar stabilindu-sc că domiciliul juridic al societății să fie la București, iar nu sub
juridicțiune germană, convenția se consideră din partea acționarilor ca respinsă, ba consiliul
de supraveghere nici nu va mai supune-o măcar de acuma înainte discuției adunării.
De ce aceasta?
De un an de zile cestiunea domiciliului societății e punctul împrejurul căruia se-nvîrtesc
toate tractările și ministerul știe, e pe deplin în clar că acționarii privesc convenția ca respinsă
din momentul în care sediul s-ar stabili să fie lă București.
Mai mult încă.
D. Sturza s-a unit cu părerea că sediul are. să fie la Berlin. Dar nu numai atît. Tot
ministeriul s-a unit cu aceasta și tot ministeriul va cădea, daca Parlamentul român ar hotărî
ca sediul să fie la București.
Iată glorie, mărire și neatirnare. în momentul în care Adunarea legiuitoare și-ar lua
libertatea de-a schimba o virgulă din concesie, ea se consideră în Berlin ca respinsă și mini-
steriul a luat față cu acționarii obligațiunea de-a cădea.
Dar să lăsăm partea aceasta a cestiunii, care stă deja îndestul de rău pentru roșii și
vorbește lămurit prin ea însăși ca o vie acuzare a politicei lor financiare, și să venim la altă
parte.
„Românul” în numărul său de miercuri, 28 noiemvrie, are cutezarea de-a pune în
paralelă convențiile de răscumpărare, proiectate de partidul conservator cu proiectul de convenție
al roșiilor.
Argumentul de căpetenie în favorul proiectelor de convenție ale conservatorilor, argument
care trebuie să convingă chiar pe un cititor al „Românului”, oricît de tîrzior la judecată ar fi,
e că proiectele de convenție ale conservatorilor n-au fost primite de acționari, căci erau nefa-
vorabile intereselor lor, ba aceștia au preferat, în loc de-a primi răscumpărarea, de-a se împru-
muta cu 60 milioane obligațiuni.
Și cu toate că Germania era pe atunci tot atît de puternică ca și azi, cabinetul Catargiu
n-au căzut, deși „Românul” îl poreclea ieșit din lovirea de picior a d-lui de Radowitz.
Dar oare de ce acționarii germani au găsit că proiectele de răscumpărar e ale cabinetului
conservator sînt in defavorul lor și nu le-au primit?
Ini r-adevăr există două proiecte de convențiuni: una de răscumpărare parțială cu data
de 12/24 iunie 1875, alta de răscumpărare integrală din decemvrie 1875.
368
Să luăm dar eîteva articole din convenția din iunie pentru a arăta radicala deosebire
de ideile cari au dictat-o.
Art. 1 Societatea acționarilor căilor ferate române, împrumuiînd bani pentru a întimpina cheltuielile reclamate
pentru terminarea liniilor ce i-an fost concedaie, guvernul român spre a-i înlesni plata acelor bani va pune la dispozi-
țiunea sa suma tic 57 785 000 franci în condițiunile stipulate mai jos
(urmează modalitățile emisiunei titlurilor statului pînă la art. 3 inclusiv).
Art. 4. Plata sumei prevăzute la art. 1 va fi pentru guvernul român o plată anticipată de 60 000 000 franci asupra
capitalului ce ar fi trebuit să ia asupra-și, spre a obține, conform § 25 din concesiunea primitivă din 21 noiemvrie
(3 decemvrie) 1868, cesiunea tuturor drepturilor rezultînd pentru societate din aceea concesiune.
Art. 5. Fondul de construcțiune fixat prin articolul 12 din convențiunea din 2/14 fevruarie 1873, la suma de
248 130 000 franci se reduce de la 1 iulie 1875 la suma dc 188 130 000 franci care de aci înainte va fi singura recunos-
cută de guvern ca fond de construcțiune.
Art. 6. în cazul cînd guvernul ar voi să completeze răscumpărarea, el nu va avea să ia în socoteala sa decît suma dc
franci 188 130 000 prevăzută la art. precedent scăzîndu-se încă din acest fond de construcțiune, singur recunoscut, suma
amortizată deja de la 1 iulie 1871.
Art. 7. Garanția anuală, fixată de art. 11 al convcnțiunii din 2/14 fevruarie 1872 la 18 609 750 franci, se va reduce
dc kt 1 iulie 1875 la suma maximum dc 14 109 750 socotit 7 1/2% asupra fondului dc construcțiune din care s~a plătit prin
anticipare 60 000 000 franci.
în articolul următor : se garantează statului orice prisos întreg peste 14 milioane pînă la
18 milioane și o parte proporțional cu 60 milioane, cînd venitul ar trece peste 18 milioane.
Art. 9. Partea de amortizare de una la inie prevăzută la nr. 4 al § 16 din concesiunea primitivă din 21 noiembrie
(3 decemvrie) 1868 nu se va mai lua dc societate, dc la 1 iulie 1875 asupra veniturilor brute ale întreprinderii, decît
potrivit cu fondul de construcțiune redus prin articolul 4 al prezentei convențiuni la suma de franci 188 130 000. fnipă
stingerea acestui capital guvernul român va deveni singur proprietar a tutulor liniilor concedale prin convențiunea din
21 noiemvrie (3 decemvrie) 1868 fără a mai recunoaște nici una din sarcinile ce ar mai putea fi asupra acestor linii sub
orice titlu ar fi.
Acest art. 9 reduce convenția primitivă a d-lui Brătianu de la 90 la 60 de ani, reduce
capitalul de la suma fabuloasă dată lui Strousberg de 2 miliarde și 217 milioane la țifra de
188 milioane, nu recunoaște absolut nici o .datorie și nici o sarcină a societății, rezervă expres
dreptul statului de a răscumpăra căile după 30 ani, e o răscumpărare parțială în toată
puterea cuvîntului.
Art. 11 și 12 ai acestei convențiuni stabilesc în fine că toate cheltuielele de orice natură
și toate pretențiunile cari ar rezulta din această operațiune privesc exclusiv pe societate.
Și o. asemenea convenție ,,Românul” și d. Boerescu au elasticitatea de a o compara
cu convențiunea d-lui Sturza !
Dar vom veni la proiectul de răscumpărare integrală a guvernului conservator, proiect
aflat asemenea neadmisibil de către societatea acționarilor și vom veda ce rezultă și din acela.
[5 decembrie 1879]
[„PROIECTUL AL DOILEA.,.”]
Proiectul al doilea al cabinetului conservator, care avea de scop răscumpărarea integrală
a căilor acționarilor, e asemenea cu totul deosebit de proiectul actualului guvern.
Deja în art. 1 se stabilește că guvernul nu face nimic alta decît uzează de pe acuma de
dreptul ce. și l-a rezervat prin §25 al concesiei primitive, adică de dreptul de a răscumpăra
căile, de a recîștiga toate drepturile cîte i-a fost concedate societății, iar prețul de cumpărătură
(Kaufpreis) se stabilea conform concesiei primitive la 248 130 000 fr. minus amortizarea și
minus fondul de rezervă și de reconstrucție.
Pentru a acoperi prețul de cumpărătură de, mai sus guvernul se îndatorea a emite
titluri de ale sale de o valoare nominală egală, care se amortizau in 60 de ani, insă :
Prin art. 2 alineat 3 guvernul [îjși păstra dreptul deplin de a denunța acele titluri
amortizabile în 60 de ani, de a grăbi (verstărken) amortizarea, de a preschimba acide tillmi
pe altele care i-ar fi convenit mai bine.
36!)
Va să zică statul făcea un împrumut, răscumpăra căile tot așa ca după 30 de ani și
emitea titluri pe cari avea libertatea deplină de a le denunța oricînd, de a grăbi amorti-
zarea lor, de a le schimba pe un împrumut mai favorabil lui.
Ce garanție dădea statulpntru acest împrumut al lui? Ce fondațiune avea împrumutul ?
Monopolul tutunurilor ca acuma?
Nici vorbă.
Art. 2 alineatul 6 spune curat că acest împrumut se fondează pe căile ferate, pe produsul
lor și pe suma, trecută în buget de 18 609 750 franci, adecă pe anuitatea garantată astăzi.
Nimic mai mult, nimic mai puțin.
De monopolul tutunurilor nici mențiune măcar.
Dar în schimbul acestei răscumpărări lua statul asupră-și datoriile și procesele societății,
adică pasivul ei?
Ci tu și de, puțin.
Art. 4 zice :
Societatea acționarilor cailor ferate române are să predeie căile cu. tot materialul trebuincios stabilit prin convenția
primitivă. Societatea are datoria dc-a despăgubi pe guvern pentru toate lucrările de completare ce arc a le mai face,
îndeosebi pentru cclca spre portul Galați, gara internațională de la Vîrciorova, uzinele din București; ea va despăgubi
pe guvern pentru toate sarcincle cîte slut combinate cu primirea pe scamă a căilor. între aceste sarcini sint toate acelea care
rezultă din esproprieri, precum și obligațiunile cătră antreprenori și furnizori, precum și satisfacerea tuturor preten-
țiilor unor ai treilea, cari s-au ridicat asupra societății sau se vor ridica de acum înainte.
Dai’ societatea oare mai există după operațiunea acestei răscumpărări, precum va exista
după convenția de față?
Iată ce răspuns ne dă art. 13.
Consiliul de supraveghiare a societății va convoca o adunare generală a acționarilor, care va avea să decidă lichi-
darea societății în conformitate cu stipulațiunile Codului de comerț german.
S-ar obiecta însă : vor fi fost acționari cari n-ar fi voit răscumpărarea, adecă minoritate ?
Al. 2 a articolului 13 spune însă:
Societatea ia față cu toți interesenții răspunderea pentru pretențiile ce ei le-ar ridica în consecuența răscumpărării
drumurilor.
Cine deci n-ar fi fost mulțumit cu operațiunea n-avea a o-mpărți nici în clin nici în
mînecă cu statul, ci cu societatea.
Nicăieri nu se vede că în urma răscumpărării statul să mai garanteze acțiunilor primi-
tive, celor de prioritate și obligațiunilor cari ar rămînea nepreschimbate vreun ban roșu măcar.
Afacerea societății să iasă la capăt cu ele, cum va ști și cum va voi.
în fine noua convenție are milioane de prime de preschimbare etc. etc.
Art. 10 al. 6 a convenției proiectate dc conservatori spune limpede :
Operația concesiunii se va face fără nici o cheltuială pentru guvernul român.
Prezentîndu-se acest proiect consiliului de supraveghiare, acesta răspunde d-lui Crețulescu,
pe atunci agent diplomatic al României la Berlin, printr-o adresă în care se zice:
în privirea normării prețului de cumpărătură și a celorlalte modalități ale răscumpărării nu s-au ivit nici o obiec-
țiune; dar realizarea proiectului din punctul de vedere juridic au întîmpinat obiecțiuni atît de esențiale, îneît am văzut
necesitatea de-a-1 pune să fie examinat de-o comisie compusă de juriști. Comisia aceasta a mai avut însărcinarea ca,
daca proiectul n-ar fi realizabil, să propuic altă modalitate, admisibilă din punct de vedere juridic.
Ei bine, proiectul cabinetului conservator era juridic atît de strîns închegat îneît vestita
comisie de juriști nu numai că l-au găsit inadmisibil, dar nici n-au putut afla altă modalitate
prin care el putea fi realizabil pentru germani.
Proiectul a fost respins.
De aci se vede că atît „Românul” cit și d. Boerescu sint amindoi — cu știință — in
eroare, cînd cutează a compara vreunul din proiectele de răscumpărare ale conservatorilor cu
monstrul de aservire economică cărora d-nia lor i-au dat naștere.
[6 decembrie 1879]
370
[„ASCUȚIREA GESTIUNILOR CURAT INTERNE...”]
Ascuțirea cestiunilor curat interne în cestiuni internaționale e pretutindene o dovadă de
slăbiciune a statului. Astfel vedem corpul glorioasei odinioară Turcii deschis tuturor înrâuririlor
străine, incit chiar existența acelui stat atîrnă de echilibrarea în care o țin interese străine, nu
de puterea vitală a chiar poporului turcesc. în finanțe amestec, în administrație amestec, ba
chiar în legislație amestec, precum ne-o dovedește această reformă ce i se impune pentru
Asia Mică.
Un caz analog cu cel al Turciei ni-1 prezintă 'România în timpul guvernului roșu. Gesti-
unea izraelită, curat internă și a se. rezolva numai prin noi înșine, ni se impune cu strășnicie
dinafară, ba pînă azi încă independența nu e recunoscută de unele părți sub pretextul nein-
vocat, dar invocabil, că cutare sau cutai e putere nu e mulțumită cu satis’facțiunea dată de noi
art. 44 al Tractatului de Berlin.
Și ce rol de deplină duplicitate juca atunci firma Brătianu?
în străinătate promitea tot.
în țară jura a nu da nimic.
Chiar amicii actuali ai roșilor nu tăinuiau deloc resentimentele lor față cu această politică
de duplicitate bizantină, de vecinie neadevăr, de subt erfugii nedemne, a căror țintă pretextată
era Patria, al căror scop real însă era de a fi în două luntre, de-a nu pierde popularitatea
pe de o parte, sprijinul pe care li-1 dau interesele străine pe de altă parte.
în chestiunea drumurilor de fier același lucru.
în țară toate foile și foițele subvenționate din fonduri polițienești, precum și toți agenții
de bursă mascată în redactori și deputați, susțin din toate puterile că numai pur și simplu
interesul nației-i face să susție cu foc și cifre răscumpărarea, în afară promit a ne da legați
cu drum de fier cu tot pe minele acționarilor și a judecătorilor din Berlin.
Incidentul amendării legii de către d. Ferechide străfulgera deodată întunerecul plin
de cifre închipuite și ne face să fim spectatorii adîncei decadențe a unui partid care de mult
nu mai are încrederea țării și ai cărui mașini votatoare sînt pururea gata de-a zice ,,da” la
toate monstruozitățile financiare și juridice pe caii le-ar naște patronii lor ce țin traista cu
grăunțe, chiar daca acele monstruosități ar avea de scop aservirea și umilirea patriei lor.
Daca partidul conservator n-are mania de a căuta popularitate’ de a face făgăduințe
goale de scădere de biruri, de a linguși patimele rele, de a abuza în folosul partidului de
idealele naționale, el pe de altă parte n-are nici lipsa de conștiință, de-a se răzima pe străini.
Geaba dar presa roșie califica ministerul Catargiu ieșit din bătaia din picior a d-lui de Badovitz,
astăzi se vede limpede cine atîrna de acele bătăi din picior și cine nu. Căci și sub conservatori
a fost vorba de răscumpărare, însă de o răscumpărare reală, care impunea Societății lichi-
darea, după ce-și va fi plătit toate datoriele, va fi îndeplinit toate contractele ei financiare,
după ce c-un cuvînt Societatea însăși s-ar fi desfăcut de obligațiuni, de priorități, de sarcine
dc tot felul. De aceea însă cabinetul conservator nici a promis ceva în afară, nici a amăgit
poporul că e pur și simplu numai în interesul lui de a răscumpăra căile ferate, căci orice, cap
sănătos înțelege că era o conciliare de interese bilaterale care se propunea și, fiindcă condițiile
guvernului român de atunci cran juridicește atît, de strîns închegate, ele n-au convenit acționa-
rilor, și răscumpărarea a căzut înainte de a se dezbate chiar, un semn mai midi că numai
bătăi din picior nu puteau fi la mijloc.
Mu spunem că aceasta ar fi un merit al partidului conservator, căci împlinirea datoriei
nu e un merit. Arătăm numai cum s-a petrecut lucrurile pentru a stabili comparația între
serioasa și clara atitudine a cabinetului Cataigiu și între mlădioșia timidă cu care un ministru
al Bomâniei promite astăzi acționarilor din Berlin că mi numai el, ei cabinetul înl leg va cădea
daca se va schimba o iotă din proiect.
Oare natura statului în genere, a celui român îndeosebi, e de a fi stăpînit prin amăgire,
prin neadevăr ?
Căzut-am noi românii atît de adine incit orice, panglicărie cifrată, să ne ia ochii, ca să
nu vedem mrejile de păianjen pe cari ea le ascunde? Oare încrederea oarbă în oameni cari
auamăgil-o în toate cestiunile să fie demnă de o nație care crede în viitorul ei ? Oare tinerimea
noastră nu mai are alte idealuri decît acela de-a parveni fără muncă, și prin vestejirea carac-
terului ei, prin lingușirea șefilor unei societăți anonime de esploatație?
E drept că part idul conservator nu are, ba nici poate dispune de armele roșilor. De
douăzeci și trei de ani și mai bine „Românul” nu face alta decît să calomnieze și să pone-
grească tot ce c prob sau inteligent în România, de douăzeci și trei ani s-a adunat un capital
atît de mare de calomnii și de neadevăruri, de insinuațiuni și inculpări în contra unui partid
371
care a găsit tot atlția ani că nu e nici de demnitatea lui de-a răspunde fabricatelor firmei
din Strada Doamnei.
Elementele conservatoare din țară, acelea cari vor domnia meritului și a culturii, au
să și-o atribuie astăzi în parte lor daca cetatea de calomnii ridicată în contra lor nu cade cu
una cu două, numai pur și simplu prin faptul că» partidul conservator e prob și conștiințios.
Soi nu mai avem astăzi a ne lupta cu neadevărul izolat, care se poate nimici prin citarea în
contrariu, ci c-un sistem întreg de neadevăruri, c-un partid întreg a cărui rațiune de-a fi e
neadevărul, c-o generație crescută părintește de marele mag C. A. Eosetti, pentru care obiceiul
de-a grăi strîmb a devenit o a doua natură.
Nu știu cum publicul român nu înțelege ceea ce e lesne de înțeles pentru oricine, că
tot ce fac acești domni, tot ce vorbesc, costă bani. Daca d. Sihleanu vorbește de pociri și
protopochi și despre balonul captiv acest lucru costă bani; daca d. Costinescu, om fără știință
de carte, face aranjamente financiare în străinătate cari n-au nici cap nici coadă, acestea
se traduc în pierderi de bani; daca există foi roșii scrise de oameni cari nu știu scrie, acest
lucru costă bani. Tot, absolut tot ce fac acești oameni ignoranți și lipsiți de talent, fie piese
role, fie articole rele, fie declamațiuni în Adunări, se traduce în pierdere de bani. Nația mun-
cește ca să susție pe acești paraziți cari nu numai că nu-i compensează prin nimic munca ei,
dar încă o corump prin neadevăr, o sleiesc prin neonestitate, o veștejesc prin servilism în
afară și, ceea ce-i mai rău, o lipsesc de toate idealurile ei prin faptul că trăiesc din esploatarea
acelor idealuri. Și nu vorbim aci în teorii generale, ci cu exemple concrete. Toată lumea a
putut constata că d. Brătianu a făcut în convenția votată lui Stroussberg, numai prin mutarea
punctului decimal c-o cifră mai jos din dreapta sprestmga, colosala eroare de două miliarde
de franci. O eroare de calcul care să coste pe țară două miliarde franci e în orice caz cea mai
ilustră mărturisire de deplină incapacitate pe care un martor o poate da.
Și cu toate acestea d. Brătianu rămîne mare om de stat, nu-i așa?
Pe orice spirit onest și clar din generația trecută și din cea viitoare-1 așteaptă pe decenii
înainte munca lui Ercul în grajdul lui Augias. Pături întregi de cinică corupție, de sfruntat
neadevăr vor trebui minate pe fluviul timpului în jos pînă vom da de pămîntui solid al adevă-
rului. Fie numai ca încercarea uriașă a oricărui spirit onest să nu fi venit prea tîrziu.
[13 decembrie 1879]
[„ÎN ȚARA NOASTRĂ...”]
în țara noastră nu mulți dintre bărbații politici se bucură de o reputație neatinsă. Vește-
jirca numelui celor mai mulți dintre oamenii noștri de stat se datorește pe deoparte școalei
radicale și demagogice, care în lupta politică este condusă de funesta deviză : „calomniază, ca-
lomniază, mereu ; tot rămîne ceva de pe urma calomniei”, iar pe de alta necorectitudinii în viața
publică, lipsei de onestitate, de demnitate ce în adevăr caracterizează pe unii dintre bărbații
noștri politici. Dc aci trebuia neapăi at să nască, pesimismul profund al publicului nostru.
între aceia a căror reputație este adine zdruncinată, pe de o parte prin propria lor purtare,
pe de alta și prin efectele calomniei, trebuie să înnumărăm în frunte pe d. Cogălniceanu, ministrul
de interne. Aceasta nu este o părere a noastră, ci credința absolut generală și foarte întemeiată,
a publicului.
între aceia cari, cu toată înverșunarea calomniei, cu tot pesimismul exagerat al publicului,
se bucură de o reputație de onestitate cu desăvîrșire nepătată, este fără îndoială onor. d. Lascar
Catargiu. Onorabilitatea acestui bărbat nu o afirmăm noi ca organ al partidului ce se onorează
a avea un așa om între fruntașii săi: ea este recunoscută și prețuit ă de toată Imn ea,
Așadar, aci stă trista morală a celor petrecute în ședința Senatului de luni.
Este vorba de niște afaceri turburi, păgubitoare statului. D. Cogălniceanu, ministru, a cărui
reputație nu poate fi mai veștejită decît este și despre care o lume vorbește că s-a amestecat în
aceste afaceri, nu știe a se spăla mai bine de noroiul ce publicul i-1 aruncă de pe toate locurile
decît aruncîudu-1 personal în Senat asupra omului a cărui onestitate personală n-a fost pusă la
îndoială un moment măcar nici de cei mai aprigi adversari politici ai săi, asupra lui Lascar
Catarg! !
Pînă să revenim, căci nu putem lăsa să treacă astfel așa ignominii, publicul să judece despre
caracterul .scandalos al acestui incident.
[15 decembrie 1879]
372
[„VOIM SĂ NE SPUNEM PĂREREA...”]
Voim să ne spunem părerea asupia ultimelor fenomene din publicistică și Pailamt nl, mai
cu seamă. însă, asupra împrejurării cum presa guvernamentală, dînd chestia’ răscumpărării la
o parte, a lăsat-o încurcată, ocupîndu-se acum cu ideile poreclite reacționare cînd ale prințului
Grigore Mihai Sturza, cînd ale d-lui Petre Carp.
Nu doar că cuvintele acestor doi domni, stimabili din orice punct de vedere, deși ei în de
ei atît de opuși în multe priviri, n-ar fi demne de scrutare din partea presei, căci curajul opiniei
este o virtuteși orice opinie sincer spusă și răsărită din dorința curată a binelui semenilor săi e
respectabilă. întru cît se pot rivește cu ideile noastre, o asemenea opinie devine a noastră, întru
cît nu, o combatem, însă, terenul rămîne totdauna ferit de orice resentiment. Nu mîm decît
lipsa de caracter, decît luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei
asociații de oameni lipsiți de demnitate personală, respectăm însă, opiniile răsărite dintr-o
sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, cînd aceasta se întemeiază nu pe motive
personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale. Stimăm și pe teologul
ce crede în geocentrism bazîndu-se numai pe Iiiblie, [îll stimăm însă, și pe acela căruia
opinia biblică i-a fost schimbată prin raționamentul învingător al lui Galilei. Numai convingeri
să fie, nu pretextare de convingeri.
Așadar în puține cuvinte ne vom lămuri asupra atitudine! noastre față cu discursul prin-
țului Grigorie Sturza și a proiectului de maiorat al d-lui Carp.
Ideile de politică esterioară, din discursul prințului Sturza nu le admitem. Atitudinea
pe care prințul ar voi s-o vază luîndu-se de către poporul românesc în marea dezvoltare viitoare
a cestiunii Orientului nu ni se pare conformă cu politica noastră tradițională, care a fost de-a
nu lega nicicînd soarta poporului nostru romanic de soarta unor popoare străine nouă și prin
limbă și prin origine.
Poate că din asemenea atitudine ar răsări pentru noi mari foloase momentane, dar pierde-
rile pe viitor ar fi nespus de mari. Poate că, prin izolarea noastră între elemente radical străine,
sîntem singurul popor condamnat a nu face politică, momentană, ci pe secole înainte, dar
testamentul lui Ștefan Vodă al Moldovei ne arată că nici în eroii creștini ai veacului nostru de
mijloc interese trecătoare, identitatea de religie ș.a. nu erau mai tari decît sentimentul obscur,
însă puternic, al conservării neamului și țării. Românul e în stare a deveni catolic sau maho-
metan pentru a rămînea român, dar a-și schimba limba și naționalitatea nu se va învoi
nicicînd și oricare atitudine care i-ar periclita aceste bunuri, mai înalte pentru el decît chiar
forma raportului său cu Dumnezeu, nu vor conveni nici inimei, nici spiritului său. încolo foarte
tolerant cu orice lege și orice limbă, din lume, neamesteeîndu-se nicicînd în certuri religioase
șirespectînd în mod egal credințele și convingerile orișicui, românul n-are de înregistrat în decursul
unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuție în contra vreunei naționalități.
Ceea ce cere numai azi, ca și în veacurile trecute, este ca și limba lui să fie respectată, in
același chip și singura dușmănie pe care-o are românul este cea în contra elementelor cari
nu supun silei mimai trupul, ci și sufletul. Și există, asemenea elemente cotropitoare îulăuntrul
granițelor cărora a-ți vorbi limba se consideră ca un păcat, a o scrie sau a o apăra ca o
crimă. Apropiarea politică, de asemenea elemente (simple)[împlej masele poporului nostru cu
ură, pe cei inteligenți cu o justă, precauțiune și credem că îndelung timp nu vom avea îndestul
de regretat că nu am luat îndestule, ba chiar prea multe precauțiuni. Pot așadar exist a rapor-
turi excelente între stat și stat, între suveran și suveran, între popoare. însă va fi un profund
abis. De aceea, eu tot respectul ce datorim unui om care are și iubire de țară și sinceritatea
deplină a opiniilor sale, vederile de politică esterioară, ale prințului Grigorii' Mihai Sturza ne
par nu numai neoportune pentru prezent, ci contrarie rolului nostru istorie pe viitor chiar
si nu putem admite vro solidaritate cu ele. îndealtmintrelea prințul, cu cavalereasca sa fran-
cheță, a spus-o că, vorbește în numele său propriu și că nu angajează, prin profesia sa de cre-
dință opiniile nimărui. Noi ne-am făcut datoria reproducînd discursul prințului în întregul lui,
discurs care, abstracție făcînd de la pasajele privitoare la politica esterioară, coprinde multe
idei de-o valoare practică, intr-adevăr naționale și conservatoare și multe observațiuni cu
lotul juste.
Proiectul asupra maioralului propus din inițiativa d-lui Carp ni-1 aprop| r]iem cu totul
și vom reveni asupra lui eu argumente, nu cu fraze și declamațiuni, precum o fac foile roșii,
cari din pur liberalism îl botează reacționar. Deocamdată aducem un argument ad hominem.
D-nii roșii și-au apropțr ]iat monopolul liberalismului în România, dar oare vor să aibă acest
monopol și pentru Europa înt reagă? Proiectul de lege propus de d. Carp e analog cu cel propus
de deputatul Schorlemer în Parlamentul german și la care au aderat, capii tuturor nuanțelor
373
liberale de acolo, căci liberalismul în alte țări privește la consecuențele politice ale unei legi
și nu combate măsuri economice a căror respingere ar avea de urmare prefacerea clasei celei
mai importante a statului într-o masă de proletari.
Dar asupra acestui proiect și a consecvențelor primirii sau neprimirii lui vom reveni mai
pe larg.
Ceea ce ne uimește e esclusiva atenție pe care presa guvernamentală o dă acestor două
evenimente parlamentare, lăsînd cu totul la o parte chestia arzătoare a răscumpărării drumu-
rilor de fier.
Noi credem că mînia artificială a „Românului” asupra discursului din Senat a prințului
Sturza, precum și ardoarea cu care el l-a tratat în mai multe numere de-a rîndul, e un paravan
pentru a abate atenția publicului de la focul răscumpărării.
Gazeta oficioasă „Fremdenblatt” din Viena coprinde curioase deslușiri asupra acestui lucru.
Din București ni sescrie.zicefoaiaaceasta, câ lumea acolo e neliniștită prin atitudinea fermă pe care a luat-o guver-
nul german față cu România in chestia drumului de fier. Situația pare a fi intr-adevăr astfel incit guvernul din București
are cuvinte de a nu se prea juca cu supărările din Berlin. Precum se știe Camcrile române au aprobat convenția de
răscumpărare, adăogindu-i insă clauza restrictivă că sediul trebuie să fie la București. Dar Berlinul respinge restricția
aceasta și-l face pe guvernul român răspunzător pentru această hotărtre a Camerelor. I se impută guvernului Înainte de
toate că n-a deschis ochii Cameril asupra consecuenfelor unei asemenea clauze.
Tonul de mustrare al ziarului oficios din Berlin „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”,
deci interesul pe care-1 manifestă lumea oficială de acolo pentru proiectul de răscumpărare,
adaogă nedumerirea noastră, căci, la dreptul vorbind, ce are a-mpărți guvernul german cu un
contract de daraveri între statul nostru și o societate de acționari? Acest interes era fără
îndoială justificat într-un timp în care dreptul acționarilor, bazat pe contractul primitiv, era
primejduit prin escrocheria Strusberg, dar după convenția adițională de la 2/14 fevruarie 1872,
numită în genere convenția Bleichroder, și după restabilirea definitivă a drepturilor și îndato-
ririlor reciproce nu mai vedem unde poate fi cuvîntul unui interes special al cabinetului german
în această afacere.
Ajuns-au guvernul roșu a face pînă și din contractele sale financiare și economice cestiuni
internaționale ?
Daca e așa, atunci „Românul” are dreptate să tacă asemenea peștelui în Gestiunea
aceasta și să se lege ca din senin de fiece frază a discursului prințului Sturza, ca să presare
cenușe în ochii cititorilor ei asupra grozavei decadențe în afară, unde rolul roșiilor consistă
în a preface cestiuni accidentale după natura lor în cestiuni de existență a statului, asupra
decadenței dinlăuntru unde au ajuns a-și întemeia speranțele d-nealor electorale pe trecerea
unui număr considerabil de „noi cetățeni” în listele colegiului 1 și al II.
At.îrnînd de străini și-nlăuntru și-n afară partidul roșu are fără îndoială un mare viitor.
[16 decembrie 1879]
[„ÎN DISCUTAREA PROIECTULUI DE MAIORAT...”]
în discutarea proiectului de maiorat pentru pămînturile țărănești am dori — deși nu
sperăm — să fim scutiți de întîmpinări de fraze ideologice și de sentimentalism, care nu pot
aduce nici un folos în discuție și nu sînt proprii decît a tulbura dreapta judecată. Și, ca să nu
mai fim siliți a reveni în decursul discuției asupra întîmplărilor de pînă acuma, le cităm în treacăt.
„Românul” numește proiectul feudal și imoral.
Cea dinții întîmpinare e adevărată numai îrr cazul cînd ziarul partidului de la guvern
ar fi voind să monopolizeze liberalismul nu numai pentru România, ci pentru Europa întreagă,
în realitate o lege întocmai cu cea propusă de d. Carp a fost adusă în Parlamentul german de
către grupurile liberale ale acelei Adunări.
Cît despre obiecțiunea a doua, e și mai lesne de respins cu tot temeiul. Divizibilitatea
iar nu maioratul are efectele cele mai imorale. Căci: 1, sărăcește clasa țărănească prin diviziuni
și subdiviziuni ale locurilor de arătură, și sărăcia e în toate lumea cauza cea mai de căpetenie
a corupțiunii. Aceasta este atît de adevărat îneît toate limbile fără escepție însemnează
374
defectele morale, corupțiunea, cu esprcsii împrumutate de la sărăcia economică. Vorba româ-
nească mișel, care însemnează azi „om de nimic"’, însemna odată „sărac”; tot astfel franțu-
zescule miserable, germanul elenei. Și limba desigur că nu e făcută de bogați spre a batjocori
pe cei săraci, ci așa este. Sărăcia pentru mase e mult mai deschisă corupțiunii decît averea..
Apoi 2. divizibilitate pământurilor stabilită ca drept pentru moștenitori degenerează adeseori;
așa de ex. în Franța și între sașii din Ardeal într-o imoralitate și mai mare : în sistemul
celor doi copii. Deși atît codul austriac cît și cel francez prevăd pedepse grave pentru nimi-
cirea artificială a foetusului, totuși poporul francez practică acest păcat, care e desigur culmea
imoralității, și îl practică de teama divizibilității, de frica sărăciei. La engleji, unde mi există,
divizibilitate, nu există, nici acest vițiu, de aceea poporul englez se-nmulțește, se colonizează
în toată lumea și e poporul economicește cel mai puternic de pe glob.
Ideea că prin maiorat s-ar băga vrajbă. între frați, ba între părinți și fii, e ieftină și
neadevărată, decît doar pentru grecii din Bizanț. Numai acolo tatăl scotea ochii fiilor sau
îi ucidea ca să se folosească, singur de avere, numai acolo fiii scoteau ochii părinților pentru
acelaș motiv; la alte popoare nu se întâmplau acestea. La români bunăoară, exista pînă
mai alaltăieri nu maioratul, ci minoratul, după obiceiul pământului.
Tatăl de familie își însura pe toți fiii și-i așeza cum putea, adecă-i regula cu ceea ce în
dreptul vechi român se numește peculium; iar fiul cel mai mic moștenea așezarea și lanul
părintesc. Cu toate acestea se va afla arareori cazul în care frații mai mari ar fi urgisit pe
cel mai mic pentru patrimoniul părintesc.
Hazlie e asemenea observația „Românului” că instituția majoratului ar fi jidovească.
Daca popoarele europene — toate fără escepție — ar fi compuse numai din jidani, atunci da.
Dar maioratul l-au avut toate popoarele moderne, unele în timpuri mai depărtate, altele
și-n ziua de azi, și aceasta e una din cauzele pentru care au înflorit toate, iar daca azi în
multe părți alo Europei el nu mai e necesar, cauza o că punctul de gravitație al statelor
nu mai este agricultura, ca la noi, ci industria : nu satul, ci orașul.
Dar la noi? Orașele din Moldova sînt jidovești, Bucureștii chiar par aproape un oraș
german, prin porturile Dunării averea și influența în mare parte e în mîna grecilor, îneît
poporul românesc a rămas din nefericire restrîns la sat.
Nu zicem că nu trebuie să facem tot ce ne stă prin putință pentru ridicarea unei clase
de mijloc pozitive la români, dar deocamdată puterea țării noastre e satul și acolo trebuiesc
puse pîrghiile de ridicare.
❖
Lăsînd deci la o parte toate obiecțiunile sentimentale cît și cele de morală, despre care
am văzut că sînt false, să stabilim mai întîi metoda cercetării noastre.
Aci vom căuta să constatăm în prima linie următoarea deosebire între două maniere
de-a privi natura statului și științele cari-1 ating. Maniera întîia e cea veche franceză, din
timpul enciclopedeștilor, raționaliste și deductivă, care stabilește că libertatea de dispunere a
individului primează, orice alt interes și că statul cată să fie oprit de-a esercita vro tutelă
oarecare, fie asupra individului, fie asupra claselor. Stabilind principiul că omul e născut
cu drepturi imprescriptibile, toate mărginirile acestor drepturi se consideră sau ca o uzurpare,
sau ca niște concesii făcute de individ societății.
A doua manieră, de-a vedea, inductivă, deci bazată numai pe esperiența faptelor, privește
statul ca pe un product nu al rațiunii sau al urnii contract sinalagmatic, ci’al naturii, și caută
săi stabilească atît legile după cari el se dezvoltă cît și elementele din care se constituie.
Ea vede în libertate nu ceva înnăscut, ci din contra ceva cîștigat cu timpul, nu o sub-
stanță, ci o serie de acte de eliberare, adică de accidente câștigate de către om, carele dintru
început, sub aparența unei absolute libertăți chiar, nu era. în realitate decît sclavul naturii și
al semenilor săi.
Din acest, punct de vedere, trebuie privit și proiectul de față. Trebuie studiată natura
obiectului despre care tratează, deci natura micului imobil rural.
în cuvmtul imobil e cuprinsă deja natura. Nestrămutat, neaugmentabil. O nație care
posedă, un milion de lei poate poseda pe viitor o sută de milioane fără ca să-i fi luat de la
cineva; ea nu va putea nicicând face ca un pămînt de zece pogoane săi fie mai mare, nici
ca țara ei săi fie mai mare decum este, afară doar de cazul anormal al războiului, cînd în fapt
țara originară tot nu sporește, ci isc adaugă, altei țări, scăzîndu-se ale altora.
Un pogon c un pogon și s-a mîntuit — acel un pogon nu-1 putem nici întinde, nici
strimta, nici adăuga, nici scădea, el rămîne în vecii-vecilor atît de mare pre cit. este. Este
însăi tot astfel cu averea imobiliară ? Pe-o pînzăi de o întindere de un metru și de-o valoare
de un franc mina unui pictor poate zugrăvi un tablou care să prețuiască 10000 de franci. Omul
care nu va fi nicicînd în stare a face dintr-un pogon două, e însă în stare, pnnînd banul
26 — c. 832
375
său numai în mișcarea cuvenită, să facă din o sută de franci o mie. Permită-ni-se spre
ilustrare un paradox. între un țăran care are 2 stînjeni de pămînt și unul care n-are nimic
care-i mai bogat? Noi găsim că cel care n-are nimic. Cel care n-are nimic nu visează să
esploateze un teren atît de mărginit, ci caută o treabă oarecare; cel ce are doi stînjeni,
avînd închipuirea că posedă ceva, rămîne lipit toată viața lui de cei doi stînjeni și pururea
sărac.
Cine vede cum în Ardeal, în urma di vizibilității, au ajuns pe alocurca moșiile țărănești
de cîte doi-trei stînjeni, cine vede apoi că urmarea divizibilității e curat proletarizarea populației
acela va înțelege de ce un popor cu oarecare tendență de a se-nmulți, ca cel românesc, trebuie
să cază la cumplită sărăcie, cum alte popoare mai temătoare de mizerie — francejii de ex.
și sașii din Ardeal — ajung de spaima divizibilității la sistemul periculos al avortării artificiale,
la sistemul numai al celor doi copii. Și acest sistem e deja întrebuințat și la noi, nu la țărani,
dar în clasele mai culte, a căror trebuințe întrec puterea lor de preducțiune și pentru cari copiii
mulți ar fi o sarcină cu neputință de purtat. Vorbim aci de un secret public pe cari nimeni
nu l-a atins și pe care îl pomenim numai pentru a arăta la ce căi periculoase de mîntuire duce
în genere divizibilitatea averii — dar încă divizibilitatea micelor bunuri imobiliare?
Așadar pămîntul nu se poate nici lărgi, nici lungi din cît este. Dar, din contra, oamenii
au tendență de-a se înmulți. împărțindu-se și subîmpărțindu-se mereu suprafața de pămînt
între un număr din ce în ce mai mare de oameni e evident că, deși acești oameni vor avea
aceleași, ba poate mai multe necesități decît părinții lor mai puțini la număr, totuși averea
lor imobiliară, va deveni din ce în ce mai mică. Care va fi rezultatul ? Sărăcirea tuturor, prole-
tariatul tuturor. Nu credem însă că cineva să susție că proletariatul e idealul la care tinde
un stat.
Așadar divizibilitatea averii e bună la cea mobiliară, care se poate înmulți în infinit,
nu însă la cea imobiliară, care prin chiar natura ei nu se poate augmenta.
Să ne închipuim de pildă o insulă de 40 pogoane, proprietatea lui A. Acest A are patru
fii, va să zică în generația a doua fiecare va avea numai cîte 10 pogoane, deși fiecare din acești
fii are aceleași trebuințe ale traiului ca și A. Dar fiecare din acești fii are asemenea cîte patru
copii. Iată deja în generația a doua, fiind bătrînul A în viață încă, redusă suprafața de
hrănire a fiecărui individ de la originarele 40 de pogoane la 2 1/2 pogoane. Și cu toate acestea
nepotul nu se va putea sătura dintr-o pîinc de 16 ori mai mică., decît aceea din care se hrănea
bunu-său. Va să zică dintr-un om cuprins și cu dare de mină ne trezim peste 40 de ani cu
16 sărăci cari s-ar bate ei în de ei pentru pîinea de toate zilele, rămînînd ca să învingă cel
mai tare sau cel mai viclean. în cazul întîi e gata războiul civil, în al doilea demagogia.
Care ar fi dar urmarea neadmiterii acestui proiect de lege? Aceea că peste 50 de ani
în genere n-armai exista o clasă țărănească în Eomânia, ci "numai o turmă de adevărati
proletari cu nominala proprietate de cîte doi-trei stînjeni de pămînt. Copiii acestor oameni,
rău hrăniți, rău îngrijiți, vor merge din treaptă în treaptă mai jos în privirea organismului,
îiicît ne-am pomeni într-o zi cu o generație de microcefali, precum se află deja îndestui prin
orașe.
Care ar fi urmarea admiterii legii? Întîi persistența unei clase certe și totdauna avute
de țărani. Copiii acestora ar avea pînă la majoritate toate cele trebuincioase, deci condițiile
materiale ale unei dezvoltări normale a organismului lor. înzestrati cu această armă de căpe-
tenie în lupta pentru existență, adică cu sănătate și tărie fizică, din momentul în care n-ar
mai avea nevoie de razimul casei părintești ar căuta de lucru. Fie că ar deveni arendași
<le parcele ale moșiilor particulare, fie că ar lua pe seama lor parcele din moșiile statului, ei
astfel ar avea totdauna pe de o parte un razim în casa părintească, totdauna relativ mai puter-
nica, pe de alta și-ar lua nădejdea de a trăi pe o fracție subdivizată de imobil de cîtiva stînjeni,
pe care n-ar fi în stare de a-și întemeia un cămin.
Trebuie sa mai amintim ca, pe cînd un imobil prea mic nu e în stare nici să hrănească,
pe proprietarul lui, unul mai mare [îji da putința de a face economii, de a strînge bani si
acești bani se înțelege că s-ar împărți în mod egal între toți fiii.
O
Ilar și un alt punct de vedere ni se mai prezintă.
Pe ?	aCU moșiile statului? Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de
sforicică lui de pamint și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pămînt de la stat.
Cu toate acestea singurul viitor posibil al acestor moșii e ca ele să fie parcelate în mod siste-
matic și cumpărate, fie prin anuități, fie pe prețuri de plătit înainte de către țărani. Las’ că
pentru vînzarea lor, așa mari cum sînt, nu se găsesc capitaluri mari, dar chiar dacă ase-
376
menea, capitaluri s-ar găsi, ele vor fi străine, ba mai rău decît străine, jidovești. Din contra,
pentru proprietăți mici se grămădesc la noi în țară cumpărătorii, pentru parcele în fine
plătibile în anuități am avea pe toți membrii familiilor țărănești cari’ nu sînt primogeniți.
Iată dar perspectiva cea mai folositoare de a desface proprietățile statului în modul cel mai
folositor nației și poate cel mai folositor visteriei.
Așadar efectele practice ale primirii acestei legi ar fi:
1.	întărirea unei clase țărănești avute și neatîrnate.
2.	Desfacerea cea mai folositoare a bunurilor statului
3.	înmulțirea populației rurale; și, ca urmare,
4.	Cultura intensivă a moșiilor mari particulare.
❖
Obiecțiunea cum că prin aceasta cea mai mare parte a țării se detrage comerțului nici e
serioasă, nici e patriotică. înainte de toate imobilele în genere n-ar trebui să fie obiectul
speculațiunilor comerciale.
Negoț va să zică schimb de producte, fie industriale, fie brute. A vinde o moșie nu va
să zică însă a schimba un product pe altul. De aceea e bine să restrângem noțiunea negoțului
la ceea ce însemnează într-adevăr și să nu credem că negoțul poate înflori prin speculațiunea
de imobile rurale. Prin aceasta totalul averii naționale nu se va urca nicicînd, ba din contra
va putea să scază, căci se operează asupra unui obiect a cărui valoare internă nu e accesibilă
de o augmentare în infinit.
❖
Foloasele politice pentru partide cari ar rezulta din admiterea acestui proiect sînt nule.
Prin aceasta colegiile nu se înmulțesc, deputății acestor colegii nu devin altceva decît ceea ce
sînt pînă acum, adecă candidați numiți cu teșcherea ministerială, c-un cuvînt nici partidul
conservator, nici nuanțele liberale nu pierd și nu cîștigă prin admiterea acestui proiect. Din
contra, prin modificarea art. 7 a cîștigat partidul roșu, căci evreii sînt în toate țările din
lume liberali, deci și la noi vor fi tot astfel. Prin urmare daca liberalii pot face un bine
general fără ca ei să piarză ceva, dacă pot da o probă de patriotism care politicește să nu-i
coste nimic, n-au decît să admită proiectul, căci noi sîntem departe de orice gelozie și ne e
cu totul indiferent care partid va vota o lege care e în interesul general al țării. Am aprobat
legea în contra uzurei, deși pornită din inițiativa roșilor, vom aproba și un vot dat pentru acest
proiect.
Ultima noastră considerație, foarte gravă daca se va uita cineva bine, e însă urmă
toarea:
Din cauza unei țesături întregi de nenorocite împrejurări statul nostru este slab în afară
și, ferească Dumnezeu, dar poate să i se întâmple ceea ce li s-a întîmplat în lumea aceasta și
altora, de exemplu Poloniei sau Hanoverei.
într-un asemenea moment proprietățile statului ar deveni un adevărat dezastru pentru
naționalitatea noastră. Ele ar deveni proprietățile unui stat străin, care le-ar coloniza cu
străini și astfel în corpul compact încă al naționalității noastre ar intra colonii străine, precum au
intrat de exemplu în proprietățile statului din Basarabia, în proprietățile mănăstirești din
Bucovina. Aceste moșii s-ar pierde așadar fără de nici un folos, din contra, spre pieirea noastră.
Luptăm ca aceasta să nu fie nicicînd, dar în lupta noastră putem fi învingători, putem
fi învinși și, precum un general bun, chiar sigur de victorie, va căta totuși întotdeauna să-și
asigure retragerea, astfel prevăzătorii oameni de stat caută să gândească și la cazul cel mai
rău care i se poate întâmpla națiunii lor. A vorbi mai pe larg asupra acestui lucru ni se pare
și imprudent și zadarnic. Dar, considerând vremile grele în care trăim și posibilitatea oricît de
mică, a pierderii cauzii noastre, parcelarea sistematică a acelor moșii ni se pare o mar e asigurare
pentru împrejurări grele ale viitorului. Ca să nu lăsăm neesplieat nici un cuvînt, adăugăm
că sub parcelarea sistematică înțelegem pe aceea care, îndeplinindu-și scopul, n-ar îngreuia
gospodăria statului și nu i-ar micșora veniturile. Reproducem aci proiectul d-lui Carp împreună
crr espunerea de motive citită în ședința Adunării de la 11 decemvrie.
[19 decembrie 1S79J
377
[„«PRESA» DE SÎMBĂTA TRECUTĂ...”]
„Piesa” de sîmbăta trecută se supără grozav pentru cîteva adevăruri zise în Cameră
ctitorului său, vestitului d. Boerescu, de către d-nii Maiorescu și Alex. Lahovari. Marele om
de stat a cam fost pus la locul său și, fiindcă Adunarea Pătărlăgenilor nu-i ajunge pentru
a-și scoate focul, mai răsuflă și în spirituala foaie care-i servă dc organ. Prețiosul d. Lahotari
(nu înțelegem hazul epitetului) ar fi vrut să atragă atențiunea asupra sa atacînd în Cameră
cu violență (J) pe marele om de stat. Vedeți ce cutezanță! ! D. Boerescu își permite a trata
un partid care-a guvernat, numai de la 1866 încoace, vreo șapte-opt ani țara, de partid fără
șef fără domiciliu și d-lui Lahovari și Maiorescu nu le era permis a aminti că de două ori
d. Boerescu a solicitat și chiar a obținut un portofoliu de la acest partid. Care era majori-
tatea care la 1869 și 1870 a sprijinit guvernul în care lua parte d. Boerescu? Dreapta, partidul
fără domiciliu. Care era majoritatea care de la 1871 pînă la 1875 a sprijinit ministerul d-lui
L. Cntargiu, din care iarăși, din nenorocire, a făcut parte d. Boerescu? Dreapta ni se pare,
partidul fără șef. Cînd dar dreapta acorda d-lui Boerescu și portofoliuri și sprijinul său,
dreapta avea și șef și domiciliu. Cînd în urmă partidul conservator1, care de la d. Boerescu
tolerase mai mult decît se cuvine, n-a voit să fie compromis pînă în cele din urmă de dum-
nealui și, după afacerea Crawley, precum și după Banca de București, i-a zis : „Destul !
ajunge! Noi, ministerul conservatorilor1, nu voim după urma dumitale să fim numiți minister nl
zarafilor !” - d. Boerescu se supără, iese din casă și caută alt domiciliu spre a-și adăposti
rirginitatea-i politică. Liber era dumnealui desigur ! Drum bun ! Și nu-1 regretăm.
însă, puțini oameni sînt aceia cari, după ce au băut și mîncat într-o casă, scuipă pe
prag după ce au părăsit-o.
Dar cine cunoaște pe d. Boerescu nu se va mira de nimic. Boșii pînă ier i nu erau
oare pentru dumnealui tîlhari, asasini, tovarăși ai lui Nobiling și Hbdel? Și astăzi dînșii nu
reprezintă, fără o schimbare chiar de formă în șeful ministerului, care astăzi este âcelaș
din 1877—1878, în timpul acestor frumoase epitete, nu sînt acum singurul partid conservator
și politic din țară tot după părerea aceluiaș d. Boerescu?
După asemenea palinodii s-asculte d. Boerescu opinia tuturor și mai cu seamă a noilor
săi amici, cînd se exprimă în particular asupra dumisale, și se va convinge că pentru toți,
albi, roșii, conservatori, radicali, dumnealui este prețuitul domn Boerescu. "
]20 decembrie 1879]
[„DE CÎTEVA ZILE SE PETREC...”]
De cîteva zile se petrec în secțiunile Senatului niște lucruri cari trebuiesc să facă și pe
cei mai puțin pesimiști dintre români a dispera de viitorul acestei țări.
Gestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate a fost obiectul dezbaterilor secțiunilor;
aceste nenorocite dezbateri s-au terminat și secțiunile au început a-și alege delegații, raportul
va fi în curînd înaintat Corpului și dezbaterea publică va începe, credem, azi’sau mîine.
Camera amendase, precum se știe, proiectul de convcnțiune prezintat de guvern, hotăiînd
ca sediul juridic al Societății să fie la București, iar nu la Berlin,'cum pusese îa cale guvernul.
.Acesta dinparte-i aderase la amendamentul Camerii; aderarea aceasta provocase o adevărată
furtună la Berlin, unde, după cum s-a aflat pe urmă, guvernul nostru se legase față cii
guvernul german să facă a trece prin Camerele române convenția fără nici o modificare! Alai
ales în privința sediului, cum văzurăm. Societatea, prin organul guvernului german, care inter-
venea în afacere, nu voia să lase cîtuși de puțin din pretențiile sale.
Astfel stăteau lucrurile a doua zi după prezentarea proiectului la Senat. D. ministru
de finanțe, prezentînd maturului corp proiectul așa-zisci răscumpărări, ceruse urgenta • însă
în urma notificării oficiale de la Berlin cumcă proiectul de convenție amendat nu mai poate fî
deloc admisibil pentru Societate, Senatul a suspendat lucrările sale în privința acestei gestiuni
după cererea d lui ministru de externe, întemeiată pe cuvîntul că, convenția fiind im contract
378
bilateral, trebuie acuma să se negocieze cu cealaltă parte contractantă cu privire la modificările
introduse de Cameră.
în timpul acesta avu loc un schimb acti v dc corespondențe oficiale și oficioase între Berlin
și București. Totdeodată guvernul nostru își puse toate puterile pentru a face ca Senatul să
îndrepteze ceea ce stricase Camera, adică să restabilească proiectul primitiv dacă nu și în
formă cel puțin numai în fond. S-au întrebuințat pentru acest scop toate mijloacele și în sfîrșit
scopul s-a ajuns; Senatul a primit în secțiuni restabilirea proiectului, adică, sediul juridic al
Societății să fie tot la Berlin.
Ce s-a petrecut, ce s-a făcut în acest timp între culisele Senatului?
Gestiunea, din curat și simplu interioară, a devenit, mulțumită relei-credințe și nedibăciei
guvernului roșu, o eestiune internațională prin intervenirea guvernului german. Guvernul
nostru a-mbiat el dîntîi nu Societatea acționarilor, ci d-a dreptul pe guvernul german cu propu-
neri în privința așa-zisei răscumpărări, pentru a-1 dispune pe acesta să ne recunoască inde-
pendența. Guvernul român, patrioticul nostru, guvern, avea credința că cu războiul, cu pierderea
Basarabiei și modificarea art. 7 nu se înplinise încă.' prețul acestei independențe. Societatea
acționarilor atît aștepta; prin mijlocirea guvernului de ia Berlin ea și-a stabilit condițiile ;
guvernul român s-a legat față cu cel german să le facă a fi primite fără nici o preschimbare,
și cu toate acestea tot el apoi a aderat la amendamentele Camerii.
Corespondența oficială cu Berlinul, atît pentru punerea la cale a tranzacției cît și pentru
restabilirea proiectului primitiv, în urma votării amendamentelor, au fost cerute în Senat pentru
lămurirea lucrului; guvernul însă s-a mărginit numai a declara că, în cazul cînd Senatul nu
va da ce i se cere, vom fi amenințați a nu căpăta independența și a pierde chiar țara. în
zadar bărbații cei mai însemnați din Senat au strigat împotriva acestei procedări scandaloase,
în zadar au pretins să li se arate negru pe alb cum stă cestiunea tîrîtă pe terenul internațional
și să li sc explice contrazicerea faptelor cu declarația d-lui prim-ministru, în plină, Cameră,
că cestiunea nu are deloc un caracter int ernațional, guvernul a refuzat să arate corespondența sa
cu Berlinul.
O fierbere mare s-a produs în secțiunile Senatului, care a. fost năbușită prin puterea
numărului guvernamentalilor. Guvernul a triumfat.
Proiectul, restabilit în Senat, precum s-a cerut de la Berlin, va fi prezentat din nou
Camerii; guvernul nostru a garantat guvernului german că de astădată Camera îl va primi.
Din punctul dc vedere finanțiar și economic știe oricine ce este acest proiect dezastruos, care
încarcă cu mai bine de o sută de milioane sarcina statului. Din punctul de vedere politic-
ei este o umilire monstruoasă, deoarece statul român sc pune de bunăvoie sub jurisdicțiunea
tribunalelor ordinare germane.
Sînt oare și au curajul să se numească.- români și bărbați politiei oamenii aceștia, banda
aceasta dc aventurări cari vor să pună vîrf istorici triste a celor trei ani din urmă dînd
milioanele țării pradă străinilor și aservind juridicește statul român tribunalelor străine?
Aceasta sc numește politică? Patriotism este acesta? Și în ce țară din lume care ar avea
câtuși de puțin instinctul conservării sale proprie s-ar putea petrece asemenea monstruozității ?
în ce țară din lume care n-ar fi ajuns la treapta celei mai profunde corupțiuni, niște oameni,
în mare parte venetici veniți de ieri d-alaltăieri nu se știe de unde, ar putea merge cu cutezarea
așa de departe?
Cine sînt acei ce conduc destinele țării noastre? Cine sînt acei ce formează majoritățile
în cele două Camere? Cine sînt acei cari ratifică astăzi tale qtiale proiectul așa-zisei răscum-
părări astfel cum îl cere Berlinul? Nepoții, feciorii, demnii urmași ai fanarioților, membri
d-ai comitetului bulgăresc, cîțiva alții de origini deosebite și foarte puțin români.
Acești oameni, acești străini cari au monopolizat liberalismul, patriotismul și naționalismul
în țara românească vor astăzi, prin așa numita răscumpărare, să inaugureze independența
statului român. Astfel primul pas pe carc-1 face această țară — independentă de fapt și cu
prețul sîngelui și milioanelor, cu prețul a trei ținuturi, cu prețul modificării silite a Constituției
într-un sens contrariu voinței sale unanime — primul pas pe care-1 face această țară în era
independenței sale, și așa destul de scump plătită, este o înjosire din cele mai profunde și
supunerea la un jaf colosal și pe față.
Aceasta este politica patrioților de industrie, politică de ruină și de rușine ale cărei urmări
triste le va plăti scump această țară.
[21 decembrie 1879]
379
[„«BINELE PUBLIC» NE-ADUCE ȘTIREA...”]
„Binele public” ne-aduce știrea că plecarea d-lui Boerescu la Berlin nu are de scop
regularea definitivă a Gestiunii așa-zisei răscumpărări, ci încheiarea unei alianțe ofensive și
defensive. Desigur că știrea aceasta, tocmai fiind atît de importantă, cată să fie primită cu
măre rezervă.
Fără a discuta cîtuși de puțin daca o asemenea alianță este sau nu cu putință, de e
folositoare ori nu țării noastre, trebuie să mărturisim că auspiciile sub cari ni se prezintă
ne face să nu-i dăm crezare.
După opinia noastră e destul ca un ziar să semnaleze o asemenea alianță pentru ca
de a doua zi toate tratările să fie rupte.
Trebuie să aducem aminte cititorilor noștri că alta, cu totul alta e maniera cabinetului
german și îndeosebi a d-lui de Bismark de-a încheia alianțe. Cine știe, cui [î]i trecea măcar
prin minte, la timpul cuvenit, că Germania încheiase alianță (în) [cu] Italia1? Nu ministrul
de esterne al Italiei, nu vrun trămis estraordinar, [ci] un general, care părea a fi trecut prin
Berlin mai mult de curiozitatea de-a studia Prusia, o-ncheiase fără știrea altora decît a celui mai
restrîns și mai înalt cerc guvernamental, poate fără știrea altcuiva decît a regelui și a cance-
larului. Cu totul analogă a fost încheiarea alianței cu Bavaria. La întrebarea lui Benedctti
daca Prusia are de gînd a-ncheia un tratat cu Bavaria se răspundea din Berlin : ,,Nu ! nu vom
încheia un asemenea tratat.” Cînd, în urma războiului franco-german, se dovedi existența unui
asemenea legămînt, cabinetul german era acuzat de rea-credință față cu ambasadorul Franței.
Atunci li se răspunde francejilor : ,,V-am asigurat cu drept cuvînt că nu vom mai încheia nici
un tractat cu Bavaria, pentru că, pe cînd ne întrebați, noi îl încheiasem de midt deja.”
O escepție de la regula deplinei discreții cu care Germania procede la încheiarea alianțelor
sale pare noua alianță austro-germană, mărturisită fățiș, dar pare numai. Scopul acestei alianțe
era tocmai ostentațiunea, era de a arăta Rusiei că, în cazul miei răciri față cu Germania,
tot ea pierde, izolîndu-se și ieșind din alianța celor trei împărați.
Repetăm dar că simplul fapt că un ziar e în pozițiunca de a comunica o asemenea,
noutate e un semn că noutatea e prematură, ba că ar putea fi cauza ca orice tratări să înceteze
la moment. O alianță ofensivă și defensivă mărturisită în momentul de față, în care o încordare
oarecare există între Rusia și Germania, ar fi un act nu tocmai prudent de provocațiune din
partea Germaniei și cu totul imprudent din partea noastră.
Nouă îndeosebi ni se pare că „Binele public” e jertfa unei mistificațiuni bine mînuite
de cătră guvernanții roșii. Pentru a stîmpăra turburarea produsă în România prin convenția
de răscumpărare roșii cred de cuviință a spune: „Iată prețul ce l-am obținut noi prin răscum-
părare, alianța Germaniei și implicite a Austro-Ungariei”.
„Binele public”, făcîndu-se organul de propagare a acestei noutăți, ba combătînd even-
tualitatea unei asemenea alianțe, o acreditează și mai mult, îneît pentru moment răscumpărarea
ar trece ca un adevărat act de mîntuire națională, ca preț al unei puternice alianțe. Acesta
este însă scopul roșiilor, de a face să amuțească nemulțumirile contra răscumpărării prin
răspîndirea unei asemenea noutăți prin chiar organe de ale opoziției.
Dar pe lingă acest scop mai există și altul. „Timpul” a atras mai întîi atenția cititorilor
că, cu toată impetuozitatea cu care presa roșie combatea pe ruși, totuși actele d-lui Brătianu
se potriveau minunat cu intențiile politicei marei împărății vecine; a’m căutat atunci cheia
acestei ciudate coincidențe și ea se potrivea exact cu toată activitatea îndelungatei cariere
politice a d-lui Brătianu. „Românul”, făcîndu-se a ignora întîi știrea, a scris totuși vro
trei-patru articole drept răspuns, confirmîndu-ne și mai mult în credința că aceea fusese cheia
adevărată a politicei roșii. Tot în acel articol am spus atunci că se pregătește un aparat de
siguranță, o suplantare de ochii lumii, și anume prin persoana d-lui Boerescu, care ar avea
de jucat un rol analog cu acela al d-lui N. lonescu în timpul încheierii convenției ruso-române.
După spatele ministrului oficial de esterne se petreceau atunci toate, și pe cînd deosebite capa-
cități problematice, ierte-ni-se espresia, erau îneîntate de importanța diplomatică ce li se
dedese și pe care o manifestau c-un fel de naivitate prin dese greșeli de ortografie în raporturile
franceze, pe atunci îndărătul acestui paravan, compus din oameni sinceri, însă cu totul proaspeți
și neesperimentați în diplomație, se opera adevărata politică, alianța de fapt eu R nsia, renunțarea
la neutralitate, încheierea convenției.
Ei bine, deși se zice non bis in idem, totuși lucrul e aproape analog cu cel petrecut
odată. Străinătatea e încredințată că roșii sînt, cei mai mulți desigur fără știrea lor, reali-
zatorii vestitei programe panslaviste a romanțierului Danilewski și că firma Rosetti-Brătianu
e o firmă cu idei preconcepute în politica esterioară a țării. Trebuie dar schimbată, trebuie
380
d. Boereseu ridicat oficial în capul partidului roșu, iar îndărătul noii firme facă se voia la,
sfinte Vladimir !
, E dorința, constanta a cercurilor roșii ca în Europa să se risipească preveniiunile colilia,
lor si paravanul ne pare d. Boerescu. Știri cu dibăcie răspîndite asupra rolului marelui om de
• tat, reîmprospătate cu aceiași dibăcie în organe străine ar fi deci proprii de-a reabilita pe roșii
în ochii Europei; pentru ca ei s-o poată amăgi din nou. Fondul politicei lor, eonfederatiunea
danubiana în esența slava, este acelaș de la 1818 si pînă astăzi, cel propagat prin „Republica.
romana1’ de la Bruxelles, apoi prin „Pruncul”, care prunc rămînînd, pretinde că de atunci
încoace s-ar fi operat o marc schimbare în obscura sa origine și că ar fi devenit azi neaoș
„Român”.
Aceasta Var9 nouă esplicarca noutății de alianță. C-o lovii ură ea avea de girul
să, înlăture și nemulțumirea țării contra răscumpărării și prevenHunile Europei contra roșiilor.
Să nu se uite că avem a face cu o scoabă de politică esențial bizantină, pe care pînă
azi veracitatea înnăscută a caracterului romanesc n-a fost în stare s-o nimicească și că acea,
școală, c mai departe decît oricînd de a îngriji de interesele țării, ci se servă de ele numai
ca de pretexte pentru realizarea de ambițiuni personale, pentru crearea de reputațiuni uzur-
pate, pentru bunul trai a unei secte de oameni cari, lipsiți de umbră dc merit chiar, văd
în statul român mijlocul temporal pentru realizarea planurilor lor de comoditate individuală.
Pentru asemenea oameni orice mijloc de acreditare și de reabilitare c binevenit, chiar dacă
un asemenea mijloc ne-ar atrage cele mai mari greutăți exterioare,
[30 decembrie 1879]
(„0 VORBĂ SERIOASĂ...”]
O vorbă serioasă cu confrații de la „Binele public”.
D. G. Vernescu, în discursul său de la Cameră cu ocazia votării răscumpărării, a emis
aserțiunea că guvernul de atunci (conservator) n-ar fi făcut nimic în privirea contractului
încheiat între Societatea acționarilor și Staatsbahn.
în numărul său de azi „Binele public” repetă aserțiunea aceasta și dă totdeodată crezare
celor spuse de d. Brătianu, că partidul conservator ar fi fost pentru votarea concesiei Strous-
berg cu condiția de a se vota Austriei, îndeosebi d-lui Offenlieim, linia Suceava—Iași.
Atît aserțiunea d-lui Vernescu cît și aceea d-lui Brătianu sînt inexacte.
în privirea contractului cu Staatsbahn cabinetul conservator a făcut din contra tot
ce-a putut face. Prin adresă anume, trimisă Societății acționarilor, guvernul de atunci a declarat
că acel contract [î]l consideră ca fiind contrar convenției primitive și celei adiționale, deci ca
un act nul și neavenit, care nu schimbă întru nimic raporturile statului cu Societatea și din
care, nu rezultă absolut nici o îndatorire pentru stat, nerecunoscînd el în nici un chip și sub
nici o formă acea tranzacțiune.
în privirea punctului al doilea ni se pare că d. Brătianu a dat destule dovezi despre
arta sa de a spune dezghețat neadevărul pentru ca să i se poată da crezare. Cumcă linia
Suceava—Iași, precum și linia Ploiești—Predeal, a putut fi exigență a Austriei e cu putință
și lesne de esplicat, însă nu din cauze economice. Cea dentîi linie se cerea poate de Austria,
deși nu afirmăm, în timpul bandelor bulgare, a căror existență a confirmat-o și istoricul Jiricek,
adecă în timpul în care se făceau încercări de-a da curs cestiunii Orientului.
Cea de-a doua a putut fi cerută în vederea războiului oriental.
Oare nu era pentru Austria important de-a ajunge cu oștirile în București cu douăzeci
de ore înaintea rușilor?
Putința de preîntîmpinare, de prevenire este însă adeseori o piedică a mișcărilor inten-
ționate, deci o garanție reală a neutralității.
Interesele economice ale Austriei e evident că nu pierdeau nimic dacă liniile ai' fi fost
in orișice mîni, căci importul Austriei era și așa garantat în libertatea lui, fie prin tractate
internaționale de drept public european, fie, ca mai tîrziu, prin convenție, încheiată direct cu
noi. Prin aceste două linii, chiar dacă s-ar fi cerut de conservatori, ceea ce contestăm, s-ar fi
garantat totuși absoluta libertate a țării de-a opune unei armate de invazie o altă armată.
Deci liniile acestea două au mai mult o importanță politică, deși dorim, desigur că împreună
881
382
al lui Constantin Jos n-r - ,
de Eminescu.	‘' rccek> Geschichte der Bulgarcn,
cu confrații dc la „Binele public”, ca să nu avem in vecii vecilor trista ncccMiatc de a ne
servi de ele în acest înțeles.
Această importanță însă le lipsește cu totul căilor Stroussberg, îneît chiar daca d. Bră-
tianu ar fi vorbit adevărul, ceea ce nu face nicicîn.l, totuși deosebirea ar fi enormă.
Ar fi, credem, practic daca confrații de la „Binele public”, în loc dc a arunca asupra,
conservatorilor bănuieli, bazate cel mult pe vorbele d-lui ‘Brătianu, s-ar informa din acte
oficiale, bunăoară din acele ale Consiliului de Miniștri din timpul d-lui Lascar Catargiu, asupra
rolului conservatorilor în cestiunea drumurilor de fier.
Sîntem pozitiv încredințați că ar înceta o dată pentru, totdeauna, incriminările în privirea
convenției Bleichrbder, a concesiei Crawlcy, a răscumpărării proiectate etc. etc.
„Binele public” nu poate pretinde de la noi ceea ce însuși n-ar face, a publica adecă,
acte scrise și iscălite în plin secret de stat; dar a se convinge s-ar putea, și atunci incriminările
ar curge cu totul la altă adresă, foarte actuală și foarte accentuată cînd e vorba de interese
străine. Un lucru îi putem asigura pc confrații de la „Binele public”. Există, oameni cari au
iscălit numele lor alături cu conservatorii contra convenții Bleichroder și contra concesii
Cravvley, dar cari în taină au agitat pentru ele, și <că> acești oameni, după propria lor mărtu-
risire, nu sînt conservatori.
Sapienii sat.
[5 ianuarie 1880]
[„SÎNTEM ÎN AJUNUL
REDESCHIDERII ADUNĂRILOR...”]
Sîntem în ajunul redeschiderii Adunărilor, deci a înregistrării pur și simplu a răscumpărării
căilor ferate. Poate că din opoziție se vor mai ridica unii oratori, nu spre a convinge majori-
tatea de votat ori, ci spre a împăca conștiința lor proprie ; rezultatul final va fi însă încheierea
catastifului de fără-de-legi ale anului 1879 prin votarea mecanicească a proiectului în forma
în care-a ieșit din Senat, deci: emisiunea de 250 milioane împrumut direct al statului, prefa-
cerea statului român în acționar german justițiabil înaintea tribunalelor din Berlin, punerea lui
pe picior egal cu oricare alt acționar, primirea din parte-ne a tuturor îndatoririlor Societății.
Acest din urmă punct c mai grav decum s-ar crede. Prin admiterea noii convențiuni
primim contractul cu societatea Staatsbahn, contract care pînă acum a fost declarat din parte-ne
ca nul și neavenit. Din momentul însă ce devenim societari și părăsim rolul distinct ce ni-1
creease convenția de la 1872, se-nțelege că, în calitate dc societari, ne ridicăm noi înșine în
contra noastră, recunoaștem noi toate contractele și îndatoririle Societății de obligatorii pentru
noi și, chiar dacă n-am voi s-o facem aceasta, societarii din minoritate ne vor sili, chemînd,
la caz de nevoie, pc statul român înaintea judecății nu numai civile ci chiar penale, pentru
neglijare dc interese și pentru rea-credință.
Odată aceste frumoase p< rspective deschise pentru cursul anului de la mîntuirc 1880,
mai rămîne o altă cestiune de ' ămurit. în orice caz toate elementele cari nu sînt curat roșii
și-a terminat rolul lor înlăuntnl cabinetului Brătianu. Dar de-ar fi d. Sturza, care a dus la
bun capăt întreaga întreprinde: e, de-ar fi d. Crețulcscu, care s-a distins prin tăcere în toate
cestiunile pendente, dear fi d. ('ogălniceanu, care clin energic om dc stat de odinioară a devenit
astăzi profesor de stilistică în . nateria circularelor, toți aceștia nu-i mai sînt trebuitori d-lui
Brătianu și credem că nici um:l din dumnealor nu-și vor fi făcînd iluzia că d. Brătianu, din
pură gratitudine, [î]i va ținea mai mult decum i-au trebuit. Deja se împart posturile diplo-
matice din străinătate între diferiți! membri ai cabinetului, pentru a-i mîngîia pe cîtva timp
măcar de stingerea sumară a aureolei ministeriale. Ba unul e destinat pentru Roma, ba
altul pentru Berlin, ba unul — dintre toți fără îndoială cel mai inteligent — va rămînea cu
totul pe jos.
Urmașii? Indiferent lucru.
Fiecare roșu e bun de ministru. Dar de-o fi d. Pătărlăgeanu sau d. Fleva, d. Fundcscu
sau d. Costinescu, tot una. Egali în cunoștințe, egali în putere intelectuală, în caracter și prin
origine —- adică din popor, numai nu din cel românesc — oricare din acești domni ar ședea
pe banca ministerială înaintea urmi Senat dc Mihălești sau a unei Camere de Sermii, spiritul
public, dispus spre ironic, dezgustat dc trebilc politice și avînd pierdută orice speranță într-un
384
viitor mai sănătos, va înregistra cu acel ris caracteristic și cam sceptic; al românului noile nume
ridicate la rangurile cele mai-nalte pe cari țara noastră le poate da. Va zice publicul de pildă
că studiile filologice ale d-lui dr. Barbu Constantinescu a început a se lega în spice și că
e speranță că eventualul ministru al învățăturilor publice — care-o fi — bazat pe acele studii
aprețuite în congresul filologilor de la Florența, va introduce în școli limba și literatura unui
neam cam oacheș care pe noul ministru eventual îl interesează din cauze cu totul altele decît
cele filologice; va zice un alt glumeț că evreii din Galiția au mare talent pentru finanțe chiar
cînd n-au învățat decît patru clase primare și cursul de pișicherlic de la redacția „"Românului” ;
va zice unul una, altul alta ... dar toate acestea nu vor folosi la nimic. Neamul românesc —
rîzător de feliul lui — își va îneca în jocuri de cuvinte neputința de a fi guvernat de altcineva
decît do niște veniture, și lucrul își va urma calea lui naturală.
O
D. Dr. Barbu Constantinescu merită deosebite laude. Dumneasa e singurul român care
s-a ocupat mai profund cu limba și literatura acelei rase cam negre care cutreieră țările Dunării
de Jos și ai cării unii din descendenți promit a ajunge departe. Ca lăutari [î]i cunoaștem,
ca geambași asemenea, apoi cînd ca bucătari, cînd. ca jurnaliști, cînd ca deputați deci — și
la mai mare — poate s-avem norocire a-i vedea și ca miniștri, chiar daca n-ar fi la altceva
decît la trebile bisericești și a învățăturilor publice.
Noi sîntem fără. îndoială cei mai liberali și mai egalitari oameni din Europa. Un singur
stat nu ne întrecea, dar era egal cu noi: Statele Unite ale Americei. Ei bine, le vom întrece,
în America, de pildă, negrii n-au ajuns încă, miniștri, rasa anglo-saxonă fiind prea suscepti-
bilă. România — ajunsă astăzi la culmea gloriei și prosperii ăței - va întrece chiar pe acel
stat rămas în urmă întru ale democrațiunii.
E într-adevăr barbar și demn cel mult de timpii lui Matei Basarab și ai lui Vasilie
Lupul ca coloarea pielei — oricît de neagră, ar fi — și deosebirea de origine să mai fie o cauză
de deosebire între cetățenii unui stat democratic ca al nostru. Acei doi voievozi opreau de ex.
prin legiuirile lor pe neamul studiat de d. dr. B. Constantinescu de-a ajunge la popie, necum
la deputăție sau ministeriu. Cauza acelei opriri era că asemenea cuvioși părinți, brodindu-se
cam buzați și negri, s-ar fi stricat evlavia și se făcea biserica de rîs și de ocară — căci erau
ciudați și răi românii din vremea lui Matei Basarab. Halima numai cîte vorbeau ; ba de biserici
de urdă de le suflă vîntul și le curge untul, ba de părintele Porgație făcător de predicație,
ba de părintele Mătrăgună cel de viță bună, c-un comanac care cînd îl punea în cap cădea
pe umeri, incit, de nu era arhiereul șolduros, mergea comanacul pînă jos, ba de mantia părin-
telui care cîtu-i țara românească nu e ață s-o cîrpească, ba de cizmele lui cele încăputate,
care cînd fugea în potloage se oprea, și cîte altele de toate. Românii dracului le scosese țiganilor
alt crez, alt Tatăl nostru, ba chiar o anume slujbă de Paște, toate acestea păstrate încă în
memoria poporului în niște recitative vechi.
Ei, au trecut vremile acelea.
Astăzi poate chiar trebile bisericești să intre sub oblăduirea vreunui strănepot a vestitului
părinte Porgație, făcător de predicație, despre care vorbesc acele recitative de mai sus și — mai
știi —să modificăm chiar ritul după indicațiunile acelor minunate rămășițe de satiră populară.
Sub auspiciile ideilor nouă și a oamenilor noi — cam negri — se poate ca Sf. Sinod să hotă-
rască intr-un avînt de progres ca să ne facem Paștele în loc de cu ouă roșii cu „buruiană în
frunză lată, la rădăcină răsfoiată, căreia rumânii-i zic hrean”.
Acestea sînt deci auspiciile noii ere de progres și de mărire care ne așteaptă, conduși
fiind spre acest frumos viitor de mînile părintești ale d-lui S. Mihălescu și a altor personaje pe
cît de ilustre pe atît de vrednice de ilustrațiune. Nu știm de ce, de cîte ori gîndim la acest
măreț viitor și la marii oameni cari-1 inaugurează, ni se pare totdauna că România — care
produce de toate, ca țară bogată și liberală, ce este — numai cînepă prea puțină produce.
Idiosincrazie!
[9 ianuarie 1880]
[„ORGANUL MARELUI OM DE STAT...”]
Organul marelui om de stat, în numărul său de azi, dă povețe de purtare opoziției atît ca
presă cît și ca reprezintație națională.
„Presa” spune mai întîi că la noi nu există decît opoziție sistematică, care vede toate
lucrurile numai prin prisma unei pasiuni oarbe și e totdauna nedreaptă, veninoasă., absurdă șei.
385
Opoziția — zice organul marelui om de stat- -- pentru ca Corpul electoral să se poată pro-
nuntahitre partidul guvernului și dînsa, cată să arate curn trebuie să se urmeze în toate Gestiunile
ce sînt la ordinea zilii,
Ne vom permite să vorbim puțin in privința acestor două puncte cu organul marelui om
de stat și o vom face aceasta cu sîngele cel mai rece, pentru că, atunci cînd adversarii noștri bat
cîmpii sau înșiră la platitudini și banalități în coloanele foilor lor, nouă nu ne inspiră cîtuși de
puțină supărare.
Este adevărat că sînt în foile guvernamentale, și încă adesea ori, niște blagomanii așa. de
nesăbuite încît e peste putință să le citim fără să ne cauzeze un fel de nervozitate, dar în
toate cazurile nervozitatea aceasta nu se numește necaz, ci haz. Bunioară citim în „Românul”
o lungă tartină, cum se zice franțuzește, presărată din destul cu teorii, cu aforisme și cu sentințe
politico-filozofice cam de felul acesta : „Reacțiunea la noi nu are nici partida nici drapel”, sau :
,,Numai la națiunile libere și liberale se pot naște oameni mari”. Acest fel de producții literaro
a adversarilor noștri, departe de a ne supăra, ne inspiră uneori cite un articol vesel.
Organul marelui om de stat zice dar că opoziția de astăzi este sistematică, șicanatoare și
veninoasă. Să stăm strîrnb și să judecăm drept. Nu s-a împlinit încă anul de cînd din această
opoziție sistematică, șicanatoare și veninoasă făcea parte și marele om de stat în capul marelui
partid al Centrului. între organele cari au luptat eu multă energie cont ra politicii guvernului d~lui
Brătianu, cel mai energic, ce-i drept, era organul marelui om de stat și al marelui partid. Bar
ee e și mai drept este că, îndată ce marele om de stat a făcut la dreapta-mprejur și a trecut la
stînga, bugetul a primit cu căldură în brațele sale părintești pe marele partid și agurida s-a făcut
miere. A. încetat dar și marele ora de stat și marele partid și organul respectiv d-a mai face opo-
ziție sistematică, șicanatoare și veninoasă. De unde acum cîteva luni cei de la putere erau niște
Iloedeli și niște Nobilingi, niște apilpisiți, buni de atîrnat în furci, astăzi sînt niște patriotisimi
buni de pus pe rană. Așa e lumea, așa sînt și roșii, partidul de la putere : cînd sînt răi sînt răi,
cînd sînt buni sînt buni, și astfel ,,Presa” și marele partid al cărui organ dînsa este nu face opo-
ziție sistematică. Daca s-ar mulțumi însă să păstreze numai pentru sineși această onestă linie
de purtare în viața publică n-am avea nimica de zis, fiecine îsi are obrazul său. Fiindcă însă ne
dă povețe să urmăm și noi exemplul marelui partid, îi răspundem cu destulă părere de rău că nu
toate obrazele duc deopotrivă la tăvăleală.
Pentru ca națiunea — zice ,,Presa” — sau mai bine Corpul electoral să se poată pronunța între partida guver-
nului și aceea a opozițiunii, este indispensabil ca membrii opozițiunii să nu se mărginească în polemice sterile, în logomahii.
obositoare, în injurii și invective necuviincioase pentru oameni cumsecade ; să uu se țină în regiuni nebuloase. în generalități
vagi și neprecisc, ci să aibă simțul practic al unei partide ce aspiră a lua puterea și să arate cum crede ea că trebuie să
se urmeze în toate ccstiunile ce sînt la ordinea zilei. Numai astfel opozițiunca va fi ascultată, stimată și va putea să-și pre-
gătească calea puterii.
Cuvintele organului marelui om de stat le găsim minunate ; facem însă oarecari rezerve,
întru cit ne privește, în privința simțuhti practic al unei partide ce aspiră a lua puterea, pentru că,
oricît de legitime ar fi aspirațiile unui partid d-a lua puterea, sînt, precum spuserăm mai sus,
în această lume obraze și obraze; „pmdicitatca simțului” dusă prea departe ar ustura unele
obraze mai subțiri din firea lor. Dar să revenim la vorba începută.
Facem o întrebare ,,Presei”. Dacă e să turnăm la teorii și la sentințe politico-filozofice,
atunci să știm de ce e vorba, de glume nu ne dăm în lături; dar dacă c vorba să vorbim serios,
ce însemnează cuvintele : ,,polemice sterile”, ,,logomahii obositoare”, ,,generalități vagi și ne-
precise” ? Și apoi ce va să zică „a arăta opoziția cum crede ea că trebuie să se urmeze în toate
Gestiunile ce sînt la ordinea zilii”?
Să luăm, de pildă, Gestiunea la ordinea zilei, o cestiune în adevăr foarte mare, pretinsa
răscumpărare a căilor ferate. Ce atitudine a avut, în general, opoziția față cu această cestiune ?
Polemice sterile au fost studiile publicate prin „Binele public” și prin „Timpul” % Logomahii
obositoare, generalități vagi și neprecise au fost publicația onor. d. Manolache Costache și discursu-
rile membrilor opoziției din Corpurile legiuitoare asupra acestei cestiuni ?
în toată lupta aceasta privitoare la cești unea căilor ferate, opoziția a spus limpede și răs-
picat : tranzacția este o pretinsă, o falșă răscumpărare, printr-însa statul păgubește cifră exactă
atîtea milioane, afară de aceasta se umilește într-un chip nemaipomenit punîndu-se de bunăvoie
sub jurisdicția tribunalelor ordinare germane ; prin urmare votăm contra ei. Acestea sînt oare
„generalități vagi și neprecise”, cum zice organul marelui om de stat? Dar ceva mai mult;
opoziția a dovedit chiar că Gestiunea a fost ațîțată de guvernul român care, printr-o tactică înce-
pută de mult și susținută cu încăpăținare față cu Societatea acționarilor, a provocat o stare de
lucruri ce nu mai putea continua. Cînd opoziția a cerut guvernului, în secțiile Senatului, să-i
comunice corespondența cu Berlinul privitoare la cestiunea căilor ferate, spre a ști cum și ce fel
386
ni se impune rezolvarea acestei cestiuni și de ce gravitate este această impunere și cari sînt cau-
zele ei, guvernul a refuzat să comunice vrun act. Cum ar fi voit organul marelui partid ca opo-
ziția, atît iu Camere cit și prin presă, să se pronunțe mai puțin vag și mai precis în cestiunea
pretinsei răscumpărări ?
în privința șicanei, absurdității și rehn-credințe în polemica de toate zilele a partidelor,
iarăși am dori să-și amintească organul marelui partid de șicana, absurditatea și reaua-credință
a organelor partidului cu care se află azi la putere marele om de stat, pe cînd acest mare om ele
stat se afla instalat destul de confortabil în domiciliul partidului conservator, atunci la guvern.
Pe atunci s-a întîmplat ca tocmai marele om de stat să înfigă un cuțit în sînul României, iar
cadavrul ei sîngwnd să-1 arunce la picioarele contelui Andrassy; și cu ocazia acestei grozave
întîmplări monitorul patrioților de industrie a apărut în chenar negru, chemînd fulgerile
cerului asupra vînduților la austio-maghiaii și îndeosebi asupra marelui om de stat. Noroc numai
că „Hoedelii” și „Nobilingii”, cam neduși pe la biserică, neavînd multă trecere înaintea cerului,
blestemele acelea nu au fost ascultate și capul marelui om de stat a scăpat teafăr; altfel n-am
fi avut fericirea de a-1 vedea astăzi că ne-a uitat domiliciul — îl credem pe cuvînt — nici plăcerea
de a primi lecțiuni de corectitudine și onestitate politică de la organul d-sale.
[10 ianuarie 18S0]
[„TOTDAUNA ÎNAINTEA UNUI VOT...”]
Totdauna înaintea unui vot economicos sau a unor discuții economicoase guvernul se-nblîn-
zește, iar ziarele lui foiesc de făgăduințe. Acum, cînd crapă lemnile și pietrile de ger, „Românul”
încălzește sufletele tremur atolilor contribuabili arătînd ce admirabilă situațiune (mincinoasă)
financiarei e aceea a guvernului roșu și ce multe proiecte minunate pentru a ferici nația va r ota
marele partid naționale-liberale rn inajorem Bomaniae gloriam.
De cîte ori vedem pe marii magistri ai partidului fanariot făgăduind și iar făgăduind ne
vine în minte capitolul lui Ma<c>chiavclli asupra cestiunii daca un principe, în cazul nostru oamenii
politici. se cade sau nu să-și țic cuvîutul.
Ilustrul prozator al sutei a șasesprezecea spune că, o dată ajunși la putere, bărbații politici
n-au nevoie să se țic de cuvînt și nu le va lipsi nicicînd un pretext de a îmbrobodi și înfrumuseța
călcarea făgăduinței lor. Trebuie însă să fii meșter, urmează scriitorul italian, în arta de a îmbro-
bodi calitatea vicleniei, în meșteșugul de a o ascunde și masca. Oamenii sînt atît de mărginiți și
atîrnă atît de mult de piesiunea momentului îneît acela care voiește să-i tragă pe sfoară află
totdauna oameni cari să se lase a fi înșelați. Din vremea lui autorul citează pe papa Alexandru VI
(Borgia), noi, din vremea noastră, cităm pe d-nii Rosetti-Brătianu. Acel papă n-a făcut nimic
alta decît să-nșele, ba nici a gindit vrodată la altceva decît la amăgire și cu toate acestea s-au
găsit pururea oameni cari s-au lăsat a fi înșelați de el. Nicicînd un om n-a avut o mai mare
dibăcie de-a asigura dezghețat și de-a făgădui cu mari jurăminte ceea ce nicicînd n-a ținut. Totuși
au izbutit în toate planurile și intrigile lui după dorință pentru că cunoștea lumea din partea
aceasta a ei. Oamenii politici nu trebuie să aibă virtuți, ci numai aparența lor. E foarte primej-
dios de-a fi pururea onest ; însă a părea evlavios, de bună-credință, uman, cu frica lui Dumnezeu,
onest, a părea luate acestea e foarte folositor. Omul politic nu trebuie să observe totdeauna
ceea (»e în ochii oamenilor e virtuos ; adesea pentru a se mănținea la locul lui trebuie să înfrîngă
buna-credință, iubirea de oameni, umanitatea, religia. Cată însă să se păzească ca nicicînd să
nu iasă din gura lui o vorbă care să nu fie mărturisirea celor cinci virtuți pomenite mai sus. T<>t
ce iese din gura lui trebuie să respire milă, bună-credință, umanitate, onestitate, evlavie. >dmic
însă nu e mai necesar decît aparența acestor virtuți. Căci oamenii judecă mai mult după ociii
decît după bunul-simț. Toți au ochi deschiși, puțini dreaptă judecată. Toți văd ceea ce pai a
fi, putini oblicesc cum ești. Mulțimea c totdeauna cu aparențele și cu succesul. Toată lumea e
plină de plebe, iar cei puțini, cari sînt mai cu minți, nu ajung săi vorbească și ei decît atunci cînd
mulțimea, care în sine nu are nicicînd putere, nu mai are încotro și simte nevoie de un sprijin.
Această mică lecție din Ma<c>chiavelli ni s-a părut necesară pentru că zilele n-au intrat
în sac și făgăduințele au rămas și azi tot atît de ieftine ca-nainte de-o mie de ani.
Așadar făgăduiți d-nilor roșii, jură-te d-le Brătiene, vorbiți strîmb mari oameni ai ortalei,
totdeauna se vor găsi oameni cari să se lase amăgiți, iar de cei puțini cari nu se lasă poate
387
să nu vă pese. Autoritatea puterii pe care o aveți în mină, iniile de interese mari și mici
cari sînt strîns unite cu posesiunea autorității statului vă garantează că mulți oameni sînt lacomi
după pretextul de-a vă urma și de-a fi părtași cu d-voastră la esploatarea țării. Dați-le aceste
pretexte și vor fi pururea bucuroși de-a vă urma. JHundus vuit decipi, ergo decipiatur. Lumea
voiește, e setoasă de-a fi înșelată, înșelați-o dar!
O
„Binele public” vestește că joi, la 8 ore seara, s-a ținut în sala de la Grand H6tel du
Boulevard o întrunire la care au luat parte diferiți alegători din toate colegiile electorale ale
Capitalei cu scopul de-a se constitui o partidă cu principii naționale și sincer liberale, cu totul
deosebită de partida așa zisă „naționale-liberale” care se află’la putere.
După citirea programei, care indica cuvintele pentru cari e necesară formarea și organi-
zarea unei partide de liberali onești cu sentimente într-adevăr patriotice și cu principii sincer
liberale, d. G. Vernescu a recapitulat într-un discurs evenimentele prin care am trecut de
trei ani încoace, paguba și umilința la cari am fost continuu espuși sub conducerea celor
doi bărbați influinți de la putere. Dumneasa a atins mai toate cestiunile de căpetenie interne
și externe cari s-au rezolvat fără știrea și peste voia țării, a demonstrat cît de rea și cît de
periculoasă e sistema înstrăinării ce se practică astăzi și a dezvoltat punctele principale din
programă.
După aceea Adunarea a ales un comitet de 23 membri și pe d. Vernescu ca președint e
al acestuia. Comitetul e însărcinat cu. organizările ulterioare.
Felicităm formarea și organizarea unui partid liberal care să nu fie condus de principiile
mac<c>hiavellice ale roșiilor. Partide cari urmăresc cu sinceritate realizarea ideilor lor, partidele
pentru cari principiile nu sînt numai pretexte și fraze pentru a amăgi lumea vor fi totdeuna
folositoare. Ceea ce se cere însă de la ele în mod absolut e ca să rămîie pururea credincioase
lor înșile, să nu se abată de la calea ce și-au prescris-o, pentru ca alegătorii și poporul în
genere să știe cu cine are a face, să știe cu certitudine valoarea cifrei nouă pe care-o admit
în socotelile lor politice. Părerea noastră este că nici un partid onest, oricare ar fi principiile
lui, nu e nefolositor țării. Principii greșite de ex. pe mîna unor oameni onești sînt mai
folositoare decît principii foarte bune în minele unor panglicari. Căci adevărul într-un stat nrr
stă pe atîta în idei, pre cît în caracter și sîmburul moral, seriozitatea de caracter și de aspira-
țiune formează adevărata greutate a unui grup de oameni politici, nu bruma de idei culese
de prin cărți. C-un om care dorește binele statului și numai pe acesta poți discuta, c-un om
însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ținta adevărată
nu există discuție, căci cu apetitul nu se discută decît punîndu-i înainte perspectiva de-a-1
îndestula și mai bine.
în ședința de ieri a Camelii majoritatea guvernamentală, crezînd. că e încă la ordinea
zilei cestiunea evreilor, care creea deosebiților membri ai opoziției o atitudine escepțională prin
împrejurarea că nu era o Gestiune de partid, a ales pe d. Carp în comisiunea bugetară cu
67 voturi din 69 votanți, căci opoziția a votat cu bile albe.
La acest act, prin care d-nii Costinescu, Serurie și Pătărlăgeanu avuseseră înalta bună-
voință de-a-și esprima încrederea în d. Carp, deputatul colegiului I de Vaslui a răspuns prin
o demisie netă, motivată astfel:
Domnilor,
Vă mulțumesc pentru încrederea ce mi-ați arătat alcgîndu-mă în comisiunea bugetară; Insă vă rog să mă
dezlegați de această sarcină, pe care nu pot să o primesc; și iată motivele pentru care nu pot.
Aceste motive sînt aceleași cari în alte ocaziuni au făcut pe mai mulți membri din minoritate de a nu primi
ca numele lor să figureze în comisiunilc numite de majoritate. Atunci am fost acuzați, daca nu mă înșel, de d.
Dimancea și de d. Campineanu, membri ai majorității, că noi dovedim prin aceasta că sîntem o opozițiune sistema-
tică și că înșine ne dezbrăcăm do dreptul de. control ce opozițiunea trebuie să esercite asupra actelor majorității șl
alo guvernului.
Așa a fost ni se pare argumentațiunea majorității și ca ar avea temei dacă majoritatea ar fi păstrat, în diferite
asemenea ocaziuni, uzul parlamentar, așa cum se practică în toate țările constituționale din lume.
E adevărat că opozițiunea trebuie să cscrciteze controlul său asupra faptelor majorității și ale guvernului, însă
atunci trebuie ca opozițiunea să o facă ca atare, iar nu fiecare membru individual. Și cum ajungem la acest scop? în
mod foarte limpede și ușor : Majoritatea se adresează la minoritate și-i cere să delege un reprezentant care să figureze în
cutare sau cutare comislune și atunci acel care este ales nu este alesul majorității, ci e delegatul minorității, care vine în
numele ei să esercite controlul pe care dv. cereți să-1 aplicăm noi. Ei bine, niciodată acest uz, constant în toate parlamentele
lumii, nu a fost urmat de majoritatea noastră. La diferitele alegeri de comisiuni ori nu s-a ales nimeni din minoritate
388
sau, daca s-a ales, a fost în urma designațiunii benevole a majorității, îneît ați pus pe membrul ales din minoritate în pozifiune
de a se crede de către cineva că el a fost ales numai pentru că majoritatea l-a crezut mai apropiat de dînsa. Ei bine, o ase-
menea situațiune, ca membru din minoritate, eu nu pot să o primesc, precum n-au primit-o nici colegii mei în alte oca-
ziuni.
Daca am primit a fi membru în comisiunea de idigenat este pentru că în cestiunca evreilor eu am fost cu totul
de alia păierc de a celoralți membri din minoritate și pi in urmare aveam libertatea acțiunii în această cestiune. în
celealle cestiuni însă sînt unit în idei cu minoritatea și de aceea vă rog ca pe viitor să nu mai alegeți membri din minori-
tate în comisiunile ce alegeți, sau, daca voiți să alegeți, atunci vă rugăm — și cred că exprim opiniunea întregei mino-
rități — să ne întrebați și pe noi care c persoana ce delegăm și prin urmare autorizată de a vorbi in numele minorității.
Aceste puține cuvinte du dat ocazie la o adevărată furtună într un pahar cu apă
[13 ianuarie 1880]
[„«FACEȚI INTERESELE...».. ”]
„Faceți interesele străinilor în paguba țării” — aceasta era una din frazele stereotipie pe
care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din
armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneștii patrioți de
industrie, afișînd pe atunci un dor nesecat de interesele țării, combatea pentru răsturnarea
partidului conservator și inaugurarea regimului virtuții.
Lupta lor neleală a reușit și de patru ani de zile țara a putut vedea care dintre cele
două partide adversare ce s-au succedat ca ataii la putere a făcut și face interesele străinilor
în paguba țării.
. A fpst în adevăr un interes mare pentru Rusia a ne tîrî armata peste Dunăre „fără za pis,
chezășie, nici amanet”, a se folosi de ajutorul acestei armate spre a sili pe leul de la
Plevna să se dea prins în vizuina sa și apoi a ne lua Basarabia.
CiM a a jutat pe împăratul Rusiei, cu un zel vrednic de cel mai credincios curtezan
pi Sil-și îndeplinească aceste interese ? Cine a fost acela care, aflînd de la prințul Gorciacov
încă,din iunie 1877 că Basarabia ne este hotărîtă spre jertfă și, fără a face Camerelor nici o
împărtășire despre această nenorocire ce ni se pregătea, a dat totuși peste două luni ordine
armatei să treacă Dunărea și să combată alături cu armata împărătească'?
Toate acestea le-au făcut oamenii cari, pe bună dreptate și din chiar senin, convinși că nu
spun adevărul, ne aruncau nouă fraza: „Faceți interesele străinilor în paguba țării”.’
Finanțiarii partidului de la put ere atîta măcar trebuiau să știe, că rubla nu are o valoare
de patru franci, că, această monedă primindu-se la noi pe o valoare mai mare decît cea adevă-
rată, rublele trebuiau firește să năpădească și să rămîie în țară și că, îndată după retragerea
armatei rusești, găsindu-se cu piața inundată de ruble, trebuia neapărat să reducem cursul lor
la adevărata valoare.
Cu t oate acestea la intrarea armatei rusești î n țară, prin un decret; al ga vernul ui, s-a fixat
cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale și prin urmare în interesul
guvernului ei și al tutulor speculanților, întreprinzătorilor și gheșeftarilor evrei ce urmau pas
cu pas acea armată ca moneda cu cari ei intrau în țară să aibă un curs cit s ar fi putut mai
ridicat cită vreme ei se aflau aici.
Prin ridicarea cursului rublelor s-a adus un cîștig de cîteva milioane st răinilor, cari le-a
lăsat pe piețele noastre, și tot atîta pagubă acestor piețe s-a cauzat prin scăderea, ee devenise
neapărată, a acelui curs.
Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la noi,
a. avui; trebuință de. care de rechiziție. Mult și-a bătut capul, mult s-a chinuit pînă să dea
de un alt, personaj, și mai ilustru, și să-1 convingă a-i da o mină de ajutor. Populația română,
în vreme de iarnă, a fost dată cu chilie, lui Warszawsky, pe cale administrativă, de cătră
d. Simion Mihălescu, actual senator liberal-naționaL Românii cu carele și -vitele lor, luați de
beilic și de zor din vatră, au fost, duși sub boldul suliții căzăcești pînă la poalele Balcanilor.
Unii au pierit, și cîți au rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite și
fără putință sau speranță de vro îndreptare a soartii lor.
Toate aceste jertfe ale românilor în interesul cui erau făcute? în interesul dd-lor War-
szawxki - Mihălescu și al armatei rusești.
389
Nenorocirile războiului au trecut și au venit după dînsele urmările lor : pierderea Basa-
rabiei și cestiunea izraelită. Ale cui interese le-au apărat patrioții de industrie în cestiunea
izraelită? Dacă în Adunarea națională opoziția nu ar fi avut cîteva voturi mai mult peste
o treime proiectul guvernului desigur ar fi trecut. Și ce eia acel proiect? Ale cui interese
se făceau printr-însul? Ale țării sau ale Alianței izraelite? La aceste înticbăii să lăspunză
țara, al cărei sentiment, exprimat cu energie și din norocire cu eficacitate, atît prin presă
cît și în Adunările de revizuire, a condamnat și a zădărnicit tendințele ultraevreofile ale
guvernului.
Astăzi la ordinea zilii avem cestiunea pretinsei răscumpărări a căilor ferate. Mai este
oare nevoie să vorbim în fond despre această afacere? Mai poate fi cineva atît de naiv, sau
atît de nepricepător, îneît să nu vază că tranzacția asupra căreia se desbate azi în Cameră,
spre a o pune în acord cu poruncile primite de la Berlin, este un joc ruinător și o umilire
monstruoasă pentru țară? Și în interesul cui se păgubește și se umilește statul român? în
interesul străinilor.
Această colosală și ,,strălucită afacere” produce însă atîta zgomot și atîta lumină îneît
eclipsează și acopere altele mai mici și mai puțin strălucite, dar totuși îndestul de caracteristice.
Astfel de exemplu ,,Binele public” conține astăzi cîteva rînduri în privința unei alte dar averi,
nu puțin însemnate, dintre un concesionar străin și statul nostru. E vorba de un d. Ward,
căruia i s-a confiscat legal o sumă de 300000 de franci acum vro cîțiva ani — pare-se sub
guvernul reacționarilor — și care astăzi își va recăpăta garanția confiscată, pe motiv de
echitate. Din rindurile pe cari le reproducem mai jos după „Binele public” se va vedea ce
însemnează acest cuvînt: echitate. Sînt interese străine în joc, o putere străină se face apără-
toarea acestor interese, și guvernul național-liberal cată să le îndeplinească.
Interesele străinilor dar, și numai aceste interese sînt, din nenorocire, dezideratul politicei
patrioticului guvern. E foarte natural să fie așa, de vreme ce acei ce conduc partidul de la
putere — și asupra acestui punct vom reveni — nu sînt decît străini, străini prin origină, prin
moravuri și prin educație.
Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sînt bugetofagii, cumularzii,
gheșeftarii de toată mina, cari, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor
o supunere mai mult decît oarbă. într-o țară unde nu se muncește decît foarte puțin, unde
nu există altă industrie decît bugetul și gheșefturile publice și unde societatea, fără a fi în
stare să producă ceva, a contractat toate nevoile societăților avute prin producția lor, neapărat
Ai trebuie să se găsească o mulțime de asemenea indivizi nemernici.
Aceia însă cari, după metoda și preceptele lui Machiavelli, s-au pus să organizeze într-o
ceată regulată această adunătură, învățîndu-i industria și specula patriotismului, democratis-
mului și naționalismului, sînt în cea mai maro parte străini, străini din toate punctele de vedere,
precum o vom dovedi în curînd.
[ 16 iamiarie J880J
[„NU-Șl CREDE CINEVA...”]
Nu-și crede cineva ochilor văzînd cîte se petrec în zilele noastre.
Numărul de duminecă, 13 ianuarie, al „Românului” cuprinde o lungă lecție de dinasti-
cism la adresa „Democrației naționale”.
Am înțelege ca această lecție să vie de la „Războiul”, de la „România liberă”, „Binele
public”, „Presa”, „Timpul”, cari, în opoziție ori guvernamentale, a ocolit totdauna din discuție
persoana M.S.R. — dar lecții de dinasticism de la „Românul”?
„Românul”, foaia, ministrului Lecca, a trădătorului de meserie care, cu ușurința cu care
a vîndut pe Vodă Cuza, [i]l apostrofa pe Vodă Carol printr-o gatetă din Bacău : „Românul”,
foaia lui Dim. Sturza, a baronului Erdmann de Hahn, care susținea altă dată că crima politică
e permisă; „Românul”, organul d-lui Câmpineanu, care între M. Sa și țară, vedea un abis
ce nu se poate umplea cu nimic; „Românul”, care numea pe M. Sa un agent al d-lui de Bis-
mark; „Românul”, organul d-lui Ion Brătianu, carele, în vremea cabinetului Catargiu au
amenințat pe M. Sa cu asasinarea', „Românul” în fine, confratele acelui măscărici lipsit de
spirit și de rușine, decorat cu medalia Bene-Merenii, care a insultat nu numai pe M. Sa, ci
390
chiar mormîntul copilului domnesc ; acest ziar infect al negrei calomnii, al insinuațiunii înjosite,
al perversității morale și stupidității intelectuale cutează a da lecții de dinasticism? Redactorii
„Farfaralei” cutează a vorbi de respectul ce au pentru purtătorul coroanei lui Ștefan cel
Sfînt și a lui Mircea cel Bătrîn?
O, batjocura batjocurelor ! O cinici, pentru cari totul este batjocură 1
[17 ianuarie 1880]
[„ȘARPELE, CÎND ÎL DOARE CAPUL...”]
Șarpele, cînd îl doare capul, ca să-și verse veninul iese la drum, unde trebuie a găsi
un călcîi ca să-i strivească capul; așa și omul rău și veninos : arareori el piere prin altceva
decît prin propriul său venin și prin răutatea sa dusă dincolo de orice margine. Această veche
învățătură s-a mai adeverit încă o dată pentru opinia publică și pentru noi prin cele petrecute
în cele două ședințe ale Camerii.
în ședința de marți, precum se știe, s-a votat proiectul pretinsei răscumpărări a căilor
ferate, așa cum, după porunca de la Berlin, îl restabilise Senatul. Discuția s-a închis prin un
discurs al d-lui I. C. Brătianu. D. prim-ministru, avînd în Cameră o mare majoritate care
are bunul obicei d-a crede fără a cerceta, ar trebui să se scutească în genere de discursurile
lungi și obositoare ; daca s-ar mulțumi numai cu succesul brutal al votului, la închiderea fiecărei
discuțiuni, fie cestiunea de orișice importanță, n-ar avea decît să zică : ,,Toate cîte le-au spus
opoziția sînt bune și frumoase, eu însă vă poftesc să votați așa cum cer eu”.
Dar d. I. C. Brătianu nu se mulțumește numai cu succesul brutal al votului. D-sa este
destul de inteligent și de un caracter destul de rău și de veninos pentru a vedea că asemenea
succese nu sînt îndestulătoare unui om de stat ce pretinde a se afla în capul unui partid politic
și a lucra în numele și prin puterea lui. Astfel dar, d. prim-ministru, deși sigur în orice caz
de supunerea fără margini a patrioților de industrie din majoritate, are primejdiosul obicei,
primejdios pentru d-sa, de a închide discuțiile prin cîte un discurs în regulă.
Ca orator, d. prim-ministru are un talent deosebit și rar, oricît ar fi deaminteri lumea
plină de toate soiurile de indivizi răi, perverși și fără nici un respect de adevăr. D-sa, ce c
drept, nu are logică, nu are argumentație, nu are claritate decît în niște doze foarte neînsem-
nate ; are însă, cînd e vorba să arunce un neadevăr sau să insinueze într-un chip calomnios,
un sînge rece care trebuie să scîrbească pînă la desperare pe o natură onestă și să umple de
admirație chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parla-
mentar.
Astfel dar, d. Brătianu, în ședința de marți, în loc d-a se mulțumi cu succesul proiec-
tului de răscumpărare, ce-i era material asigurat, a ținut ca după obicei un discurs, pe care
l-a încheiat cu una dintre cele mai înjositoare insinuări la adresa unora dintre membrii opo-
ziției, fără nume însă.
Iată zisele d-lui prim-ministru :
în cestiunea drumului de fier, lasă că cei interesați au combătut din toate puterile lor convențiunea, dar
după ce ea a fost foarte bine primită și cu toată încrederea la Berlin, după ce au trecut patru sau cinci zile pînă să ajungă
poșta acolo, acei interesati au spus că aci este o perfidie și mai mare decît în cestiunea izraelită; au zis : v-a desființat
ipoteca, guvernul nu e de bună-credință și atunci îndată s-au zburlit lucrurile. Cum voiți dv. ca acționarii să primească
convențiunea cînd chiar din țara noastră de cătră români se scriu asemenea lucruri?
A doua zi d. P. Carp a adresat primului-ministru următoarea interpelare :
Am onoarea de a interpela pe d. prim-ministru dacă este în interesul țării și a dezvelirii sistemului parlamentar
de a întrebuința ca armă de partit insinuări nefundate și calomnioase.
în dezvoltarea interpelării d-sale, la care d. prim-ministru s-a declarat gata a răspunde
și pe care o vom reproduce în numărul de mîine, d. Carp a rugat pe d. I. C. Brătianu să
răspunză categoric la două lucruri:
1.	daca insinuat iunile d-sale vagi, cari nu numeau pe nimeni, întrebuințate însă ca argument într-o cestiune serioasă
se adresează sau la un partid sau la un grup din opozițiune; și 2. daca a avut în vedere anume o persoană sau mai
multe, să bînevoiască a numi acele persoane și să binevoiască, pe lîngă numirea lor, să dea și probele pe cari e cineva
în drept a i le cere.
27 — C. 832
391
După d. Carp a luat cuvin tul, în cestiune oarecum personală, d. T. Maiorescu, al cărui
discurs ii reproducem aci îndată.
La întrebările d-lui Carp cit si la ale d-lui Maiorescu, identice, d. prim-ministru nu a
voit să răspunză, pentru că nu avea ce răspunde, după cum se poate convinge oricine din
darea de seamă oficială a ședinței, publicată în „Monitorul” de astăzi. In răspunsul d-sale cătră
amîndoi interpelat orii, d. prim-ministru n-a spus decît că : deoarece și opoziția insinuează
în privința d-sale și a partidului d-sale, pentru ce oare n-ar insinua și d-sa în privința opoziției?
Rămînea prin urmare stabilit că d. I. C. Brătianu, în lipsă de alte argumente, întrebuințase
niște insinuări nedemne și calomnioase. Șarpele găsise ce căutase.
Această strivire meritată a produs o adevărată turbare în rîndurile majorității. D. Costi-
nescu a luat cuvîntul spre a ține o lungă tiradă, goală de spirit și de idei, plină de injurii,
proprie injurii, la adresa opoziției și îndeosebi la adresa d-lui T. Maiorescu, pentru că acesta
avusese îndrăzneala a stigmatiza sistema nedemnă a primului-ministru.
D. Costinescu a produs ca act pe care-și întemeia injuriile d-sale sordide o sentință a
corpului profesoral de la Universitate prin care odinioară fusese condamnat d. Maiorescu la
destituire. Atît cauzele acelei sentințe cît și împrejurările în cari ea s-a pronunțat și urmarea
ce a avut onestul d. Costinescu le-a trecut sub tăcere.
D. Maiorescu, în cestiune personală, a spus însă și cauzele și împrejurările și urmarea
acelei sentințe, și așa de bine îneît chiar cei mai rabiați bravi ai majorității s-au domolit și,
ascultînd cu cea mai adîncă tăcere pe orator, au plecat frunțile cu rușine, cum rareori li se
poate întîmpla. Reproducem mai jos și acest al doilea cuvînt al d-lui Maiorescu.
Drept mîngîiere le mai rămînea ceva d-lui prim-ministru și maiorității d-sale : o moțiune
de votat. Erau trei moțiuni la biurou. Una înfiera pe interpelanți ca calomniatori și exprima
satisfacerea Camerii de răspunsul d-lui prim-ministru. Această moțiune fusese așternută în prima
furie. în a doua moțiune Camera se declara pe deplin mulțumită de cuvintele pline de logică
și de demnitate ale d-lui prim-ministru. Această a doua moțiune se depusese la biurou după
trecerea furiei prime. Iar în a treia moțiune, Camera, după ce ascultase pe interpelanți și
pe d. I. C. Brătianu, trecea pur și simplu la ordinea zilii.
Pe cea dîntîi n-au votat-o de frică ; pe cea d-a doua n-au votat-o de rușine ; au votat-o
pe cea d-a treia. Sînt momente în viața parlamentară, ca să întrebuințăm o expresie banală,
cînd, fie cît de tristă, o mîngîiere tot e bună.
Sîntem prea cu minți pentru a crede că omul rău, natura perversă și vrăjmașă a adevă-
rului, s-ar putea vreodată îndrepta cumva și de aceea nu sperăm că lecțiunea destul de aspră
ce a primit d. prim-ministru ieri îl va putea face să ia în viața publică altă cale și altă sistemă
decît acele pentru cari cu prisos l-a înzestrat natura. Am dori numai să știm ce gîndește
d. I. C. Brătianu de ceea ce pe bun drept a trebuit să sufere ieri.
E firesc lucru ca șarpele veninos să nu să poată dezvăța nicicînd de obiceiul mușcăturii,
pentru că natura minunată și neînțeleasă nu i-a dat decît răutate oarbă, dinți și venin. Dar
desigur nu e plăcută stare pentru acest copil pervers al naturii cînd un călcîi puternic îi strivește
capul hidos.
[18 ianuarie 1880]
[„UN ARHIEREU...”]
Un arhiereii născut la Limoges a fost cîndva ales papă. Limuzinii au trimis numaidecît
o deputațiune cătră Sf. Părinte sprea-i arăta bucuria acelei părți de țară pentru fericita
împrejurare că unul dintr-ai lor s-a învrednicit a se așeza în scaunul Sf[întului] Petru. Unul
din deputațiune a mai adresat Papei următoarele cuvinte:
Venim, Preasțuile Părinte, pentru a uă ruga, în numele tuturor compalrioților, ca să întrebuințați în folosul lor
puterea cea nemărginită care se zice că o aveți asupra pămintului. Cunoașteți, Preasfinte Părinte, slîrpiciunea patriei voastre,
ai căreia locuitori abia pot trăi o jumătate de an din grînele ce le seceră; știți asemenea că cealaltă jumătate trebuie să
mănînce castane. Dăruiți dar țării fertilitatea care-i lipsește și faceți, în vederea onorii ce-o are Preasfinția Voastră, ca
să secerăm de două ori pe an.
392
Papa crezu de cuviință a nu le refuza o cerere atît de echitabilă, deci le răspunse i
Dragii mei copii, bucuros vă încuviințez cererea ba încă, spre a vă dovedi și mai mult dragostea mea, unesc cu această
binefacere și o altă, și iată anume care : in toate țările celelalte se numără numai douăsprezece luni pe an ; vouă însă, feții mei,
vă dau privilegiul special de a avea douăzeci și patru de luni intr-un an.
Astfel și d. Dim. Sturza, ministrul nostru de finanțe. A echilibra bugetul nu poate,
dar a face anul bugetar 1879 de cincisprezece luni a putut ca și papa din Limoges.
Acum să venim la bugetul d-sale pe anul 1880.
Comparat cu acela al anului trecut, acest buget prezintă la cheltuieli un spor de 1G mili-
oane, iar la venituri un spor de 20 milioane.
Că cheltuielile se pot spori — mai ales în zilele roșiilor — în infinit, se înțelege de sine.
Vorba e de, unde vine colosalul spor al veniturilor?
Sporul de venituri cată să fi venind din contribuții. Contribuțiile însă se ridică asupra
venitului net al cetățenilor statului. Pentru a justifica un spor în venituri de 20 milioane
trebuie să ne închipuim că statul ia 10% din sporul de venituri al contribuabililor, deci venitu-
rile totalității contribuabililor s-au sporit în anul fericirii 1879 cu două miliarde. Dar daca
veniturile totalității contribuabililor s-a sporit cu două miliarde, ei cată să le fi luînd de undeva,
deci capitalul totalității s-a sporit cu douăzeci de miliarde.
în total avem însă în România cinci milioane de suflete. Vine deci de fiece suflet un spor
de capital de 5000 franci și de venit de 500 pe an, adaose pe lîngă colosalele capitaluri pe
cari, după cît se știe, le posedăm deja. Acest rezultat fericit al anului 1879 e a se atribui
mai cu seamă sporirii nemăsurate a industriei naționale. S-au mai deschis în fericitul an 1879
cîteva sute de fabrici de palavre și cîteva mii de uzine de calomnii.
Numai d. Brătianu, în ședința de alaltăieri a Camerei, calomniind opoziția, a cîștigat
un miliard în ochii partidului său. Nu numai industria aceasta, ci și cavalerii de industrie se
înmulțesc pe zi ce merge, îneît ne mirăm de sporul neînsemnat al veniturilor cu 20 de milioane
numai.
[19 ianuarie 1880]
[„NENOROCITELE ASTEA DE ȚĂRI...”]
Nenorocitele astea de țări ale noastre sînt de mult, dar mai cu seamă de la fanarioți
încoace, scena unui joc de intrigi internaționale cari se țes, se încîlcesc, dar din nenorocire
se discîlcesc totdeauna în defavorul lor și mai cu seamă a elementului românesc din ele.
De se face un drum de fier, el devine calea mare de imigrațiune a tuturor vagabonzilor
și a criminalilor din statele învecinate, căci România a devenit mlaștina de scurgere pentru
tot ce e moralicește și economicește nesănătos dincolo de granițe, pentru tot ce fuge de
muncă, pentru tot ce se simte urmărit de înrolarea în armată, de poliție și de justiția penală.
Astfel, bunăoară, toți criminalii din Austro-Ungaria cari se prind din fugă, pe drumul spre
România se prind, căci aci e țara libertății, egalității, fraternității și a părintelui acestora,
C. A. Rosetti, a cărui nume slăvit va fi de toate venitiîrile de acum și pururea și în vecii
vecilor.
Christ a fost reprezentantul săracului cinstit și harnic. Antihrist e reprezentantul săracului
viclean și leneș, căci vicleșugul și lenea, tertipul și rușinea de muncă sînt cele două mari
semne caracteristice atît ale roșilor ca colectivitate, esceptînd pe puțini, cît și a elementelor
străine pe cari ei mai cu seamă le favorizează.
Am susținut într-un rînd că toate, absolut toate drumurile de fier din țară își încheie
socotelele anuale cu pagubă, îneît statul — și cînd zicem statul, zicem producătorul principal,
țăranul — plătește din sudoarea amară a imensei și cumplit de săracei majorități a populațiunii
române primblările perciunaților cetățeni din Galiția spre România, transportul mărfurilor
proaste cari ucid pînă și umbre de meserie și meșteșug în țara noastră, redueîndu-se astfel
totalitatea populației noastre, fie din orașe, fie din sate, la tristul rol de ilot producător de
grîu pentru străinătate, o totalitate care ea însăși nu se hrănește cu grîu și cu mălai. E evi-
dent, și pe toată scara societății se observă, că rasa română în genere decade, că ajunge la
disselecțiune, la maimuțire.
393
Aducă-,și cineva, aminte de ce erau Bucureștii in zilele Iui Vodă. ('uza: un oraș romanesc.
Ce sînt astăzi? Un oraș străin. Nu vorbim de zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care
puternica organizație a breslașilor făcea aproape cu neputință pătrunderea unui str ăin în orga-
nismul economic al nației, vorbim de-o vreme în care fraza își luase deja vînt, de o vremi'
în care exista deja un ziar ca, „Românul”, căra învenina țara în contra, Irommdui și pe Domn
în contra, țării. Și totuși Bucurași,ii erau încă un oraș creștin și românesc. Nu Vedeai o firmă
străină, în Lipscani de pildă, astăzi devin rara cele romă ne.
Și de ce asta?
Pentru că din toate s-au făcut politică, internațională.
Singur d. Brătianu a spus-o în Senat că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata,
fără participarea țării, între Berlin și Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în
timpul guvernului roșiilor o întrebare de existență sau de neexistență a țării.
Și bieții Domni din vechime cari, ca Petrea cel Șchiop, abdicau de la domnie ca să
nu se sporească în zilele lor haraciul Porții cu o mie sau două, de galbeni, sau Miron Gostin
cronicarul, care și-a pus viața la mijloc și a pierdut-o pentru că Vodă Cantemir sporise
birurile ! Un om care renunță, la domnie pentru a scăpa țara de o dare, un altul care-și
dă. capul călăului pentru onoarea de a fi protestat contra unui spor de bir! Și nu era un
desperat ce n-avea ce pierde Miron Costin, căci avea o sută, de moșii bine numărate pe. fața
pămîntului Moldovei.
Astăzi... astăzi e cu totul altceva. Astăzi nu mai e cum era în zilele mocanilor celor
greoi și cinstiți, pe care-i durea inima de biata țara asta, izbită din toate părțile de oarde
de sute de mii, cari se sfărîmau de marginea colțoroasă a ei ca talazurile mării de stînci.
Astăzi, daca vor să vie tătarii, îi poftim noi înșine, le facem drum de fier ca să călătorească
huzurind de bine și-i priimim cu pîne și cu sare, ca pe Domnii țării.
Ce prost era de pildă Matei Basarab care, dacă afla că un străin cumpărase o moșie
în țară, scotea numaidecît bani din pungă și i-o răscumpăra numaidecât, pentru ca nu un
străin să fie proprietar în țară.
Astăzi teoria de „om și om” e la ordinea zilei și în America Orientului domnesc ideile
civilizației moderne, cărora trebuie să le facem concesiuni că de nu ... ne șterg de pe fața
pămîntului.
Ei, au trecut vremile acelea. Ne-am subțiat, ne-am civilizat. în loc de-a merge la bise-
rică, mergem la Caffe-chantant, unde ne-ntîlnim cu omenirea din toate unghiurile pămîntului,
scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă
dar grea, cu multele ei locuțiuni, îi cam jena pe prietenii noștri, am dat-o de o parte și am
primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită’ pe care cineva, dacă știe nițică
franțuzească, o învață într-o săptămînă de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei și al
Sucevei, care, în înțelegere cu Domnii de atunci și cu-n sinod general al bisericei noastre, au
întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră "să fie aceeași, una și nedespăr-
țită în palat, în colibă și-n toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o ’ păsărească
pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul limbei, n-o mai înțelege.
Dar Varlaam era un prost. în zilele noastre nici membru la Academie n-ar putea să fie.
Dar să venim iar la vorba noastră. în mai multe rînduri am spus că. daca toate mărfu-
rile și toți călătorii din România s-ar transporta gratis pe cheltuiala visteriei, cu carul și cu
teleguța, tot statul n-ar cheltui atîta cît plătește ca anuitate pentru drumurile de fier. Atît
de neînsemnată este producția noastră. Cu drumurile de fier ale d-lui Brătianu, las-că trans-
portul e scump pentru marfă și călător, dar mai plătește și Statul un adaos anual de zeci
de milioane. Adică curat negustoria lui Nastratin.
Cu toate acestea credeți că roșii au învățat minte din cazul lui SLrusberg si nu au de
gînd a mai da asemenea lucrări publice în întreprindere ?
Nu mai departe decît în numărul de ieri foaia patrioților ne promite un frumos drum
de fier spre Chiustenge, împreună cu-n măreț pod peste Dunăre.
Se va întreba cineva : „Nu văd patrioții că toate lucrurile acestea or să, țic bani, nu
văd că marea mulțime a contribuabililor își vinde munca pe ani înainte ca să plătească
birurile? Nu văd patrioții că trebuie să binecuvînteze ceasul în care espiră o seamă, de datorii
publice pentru a nu le mai reînnoi? Nu văd onor, patrioți că ceea ce e mai necesar, daca
e la adecă, e armarea pînă în dinți, nu concesiuni noi de drum de fier și de poduri pe uscat?”
Ba o văd prea bine, dar iarăși politica internațională e pretextul pentru noua eră a
concesiilor, care se va inaugura îndată ce se va curăț! cabinetul de clemente eterogeni
Oricare om cu cît de puțină judecată trebuie să-și fi zicînd : Nebuni sînl, oamenii
aceștia de confundă o țară agricolă, c-o producție prin natura ei mărginită la un maxim
894
oarecare, cu țări industriale a eSror esport și import se suie la miliarde? Geaba ; parcă vorbești
intr-un pustiu !
Ircbuic — răspunde „Presa” — a stabili intre stalul român și puterile Europei raporturi dc aluicițic și dc
interese reciproce, ca în orice eventuali late să avem în favoarea noastră simpatia și sprijinul lor.
Cu alte cuvinte trebuie să, răinîiieui iloți ca să avem onoarea dc a fi prenumărați între
slugile plecat e a tuturor puterilor. Numai cu acest preț puterile vor ținea la noi, cum au ținut
la bieții turci, Dumnezeu să-i ierte.
Această politică a „Presei”, grozav de subțire, secondată cu multe parafraze 1 ibeiulo-
naționalo dc cătră cei din Strada Doamnei, nu intră în capul nostru și o denunțăm publicului,
ca să, vază <:c ne așteaptă. Acel pasaj al „Presei” însemnează ca să ne dăm cconomicește
legați dc mîni și de picioare, ca egiptenii, pentru ca să ni se permită de a respira.
Noi, cari am văzut că purtarea d-lui Brătianu în toate ocaziile se împrumută minunat la
o cheie oarecare — aceea a politicei panslaviste — repetăm : Căile Stroussberg trebuiau votate,
coute que coute, pentru transportarea armiei împărătești la marginea Dunării; podul peste
Dunăre sc va face, coute que coute pentru a uni slavii de sud cu cei de nord prin locul
predilect al migrațiunilor din toți timpii, pe la vadul lui Isac, prin Scythia minor.
Cu toate întreprinderile d ini Brătianu sc împlinesc pururea două scopuri: 1) sc împo-
vărează și sc seculuește pe deoparte poporul român, spre a deveni incapabil de împotrivire,
2) se creiază înlesnirile ceh-, mai esențiale pentru transportul armiilor împărătești.
Iar marele om de stat joacă rolul pe care l-am prezis din capul locului: acela al sUpapci
de siguranță, acela al omului intereselor apusene.
Știm foarte bine că aceasta se va numi iarăși o insinuațiune, dar, din nenorocire, cheia
noastră sc potrivește într-un mod fatal cu toate actele politice ale d-lui Brătianu,
[22 ianuarie 1.880J
[„FELDMAREȘALUL, CONTELE MOLTKE...”]
Feldmareșalul, contele Moltke, după cum spun foile străine, primind o scrisoare ce i se
adresase rugîndu-1 să-și pună influența pe lingă împăratul spre a-1 face să reducă armata
germană, a răspuns în modul următor :
Cine nu ar împărtăși dorința sinceră să oază micșoruidu-se sarcinile militare enorme pe cari, prin situația sa
în mijlocul unor puternici vecini, Germania este silită să le ducă?
Nici prinții, nici guvernele na ar respinge această dorință, însă o situație mai fericită nu sc poale produce dectl
cînd toate popoarele vor fi recunoscut că orice război, chiar cu biruință, este o nenorocire națională.
Puterea împăratului chiar nu ar putea aduce această convingere, care nu poate naște decît numai dintr-o educație
mai religioasă și mai morală a popoarelor; această convingere nu poale fi decît rodul unei dezvoltări istorice de secoli,
pe care nouă nu ne e dat s-o vedem.
Cuvintele ilustrului mareșal german sînt foarte frumoase ; însă cu tot respectul cuvenit ne
permitem a spune că nu ne-ar părea tocmai adevărate. Convingerea la care ar ajunge popoarele
mulțumită unei educații mai religioase și mai morale, adică convingerea că orice război,
chiar cu biruință, este o nenorocire națională, nu va împiedeca ivirea necesară, în răstimpuri,
a acestei nenorociri, așa precum convingerea unui om că boala e o nenorocire nu-1 apără
dc a se bolnăvi atunci cînd economia organismului lui, din cauze exterioare sau interioare,
este stricată.
Aceea ce va putea face convingerea pe care ilustrul mareșal o speră de la o dezvoltare
istorică de secoli nouă ne pare a fi poate aceea ce cu privire la al doilea termen al compa-
rației de mai sus s-ar numi igienă și mijloace prezervative. Precum însă, întru cît privește
organismele individuale, mijloacele de prezervare în contra stricării economici lor vor fi tot-
deuna foarte neînsemnate în raport cu cauzele ce pot produce o asemenea stricare, tot așa
și întru cît privește organismele colective, adică societățile și națiunile.
Speranțele optimiste în această privire nu credem că ar putea merge mai departe decît
Ia a întrevedea o epocă în care* așa-numițul echilibru al puterilor să se zdruncine cît mai
rar. Dar a zice că el ar avea vreodată sorți să se stabilească pe vecie ar fi să credem că
lumea este un product rațional, iar nu precum este, un ce firesc și real.
Luate dintr-un alt punct de vedere cuvintele contelui Moltke sînt foarte semnificative;
ele sînt un fel de confirmare oarecum oficială a zgomotelor ce cutreieră Europa cu privire
la un război mare și foarte apropiat. Pretutindeni, și mai cu osebire în împărăția germană,
se fac armări și pregătiri de luptă. Contele de Moltke, deși speră într-un viitor în care dînsele
vor fi inutile, pentru prezent le crede neapărat necesare. Speranțele frumosului viitor nu-1
fac să uite grijile și necesitatea zilei de față, soartă comună tutulor muritorilor, oricare ar fi
sfera lor de activitate : a spera mereu într-un nuine, trăind într-un vecinie astăzi.
[23 ianuarie 1880]
[„PREȚIOASELE DESCOPERIRI...”]
Prețioasele descoperiri pe cari le-a făcut renumitul Machiaveli în privirea artei de-a
parveni la putere și de-a se mănținea n-au avut nici cînd mai dese ilustrațiuni prin realitate
decît în zilele guvernelor roșii de la noi. Nu spunem ceva nou cititorilor noștri daca repetăm
că pentru politicii roșii de școală veche, bizantină, interesele publice sînt numai pretextul de
luptă, foloasele materiale ale puterii — scopul adevărat. însă a masca acest scop, mai ales
cînd cineva are companioni cam nejenați cari-și vîră mîna adine în sacul mizeriei comune
ș-o scot plină în văzul lumii, a masca acest scop cu o frazeologie sonoră, cu pretexte cari
să-ți ia ochii, trebuie să fie preocuparea de căpetenie a omului de stat, căci vai de ziua în
care poporul ar vedea limpede ce se petrece după culise.
Se știe, de pildă, că atît bătrînii noștri cît și conservatorii fac un lucru numai cînd
el e necesar. Trebuia neapărat o șosea, o făceau, era nevoie de o școală, o înființau, c-un
cuvînt serviciul public se încărca cu ceea ce era de absolută necesitate și cu nimic mai mult.
Acest mod de-a guverna poate fi foarte sincer și cinstit; practic însă desigur că nu e și
mai ales nu asigură nici parvenirea, nici manținerea la putere.
Pentru a te mănținea cată să iei ochii prin mari întreprinderi, prin fapte strălucite.
Sub vecinica pretextare a binelui obștesc cată să ocupi publicul cu planuri mari care să-1
ție necontenit în așteptarea succesului și în admirație. Iar actele acestea trebuie să răsară
ca un lanț, unul dintr-altul, îneît să nu se mai întîmple nimic între ele și să n-aibă oamenii
timp de a-și veni în fire și de a lucra contra.
Așadar : S-a comis marele act al răscumpărării căilor ferate ? Nu lăsa publicul să reflec-
teze mult asupra acestui act, vino repede cu alte lucruri, și mai cornorate, care să-i ia ochii din
capul locului, pentru ca răscumpărarea să treacă repede și fără multă vorbă în domeniul faptelor
pe jumătate uitate.
Cu ce ni se vor mai lua ochii de către iubiții noștri guvernanți?
Cu drumul de fier spre Dobrogea, cu podul peste Dunăre, cu Banca de Scompt și
Circulațiune.
Se știe că socoteala noastră răzășească despre marile întreprinderi de transport și comu-
nicațiune e cam simplă, însă cu atît mai adevărată. Noi zicem așa: ia atîtea cară cît grîu
și oameni ai de transportat la Kiustenge, plătește din visterie prețul transportului, și totuși
acesta va fi de zece ori mai mic decît anuitatea ce-o vei plăti zeci de ani de-a rîndui pentru
un drum de fier ce va transporta scump, pentru un pod ce va costa scump. Am dedus din
această socoteală că circulație și transport sînt numai pretexte mărturisite cu mină gravă în
public, pe cînd cauza acestei întreprinderi e gheșeftul în linia întîia, un pod de trecere pentru
oștiri împărătești în linia a doua și alte lucruri cle-acestea de mare politică europeană.
Se știe asemenea ideea noastră1 despre așa-numita Bancă de Scompt și Circulațiune,
care nu-i în realitate decît o bancă de bani de hîrtie, o tipografie de fițuici. E un plan vechi
al d-lui Brătianu de-a avea o fabrică de bani de hîrtie pentru a strînge în ladă tot ce e aur
și argint și a-i da țării în schimb hîrtiuțe frumos tipărite, care, într-un moment dat, să nu fie
bune decît de aprins țigările cu ea.
Care e senzul banilor de hîrtie ? Activitatea industrială a statelor vechi dă unor obiecte
brute — in, bumbac, lemn, piatră — o valoare cu totul neproporțională cu aceea pe care-o
aveau înainte. Din in și bumbac se fac țesături, din țesături haine, din lemn mobile scumpe
396
clin piatra, sculptură, incit, se-nțelege ele sine că toți acești producători, cari au creat un capital
numai prin inteligența lor proprie și c-un material de puțină valoare, ajung la un moment în
care nimeni nu e în stare a le cumpăra lucrurile pentru că n-are bani în ladă, deși îi are în
cărțile lui de comerț. Atunci statul sau Banca de Scompt și Circulațiunc, bazindu-sc pe activul
din cărțile de, comerț, le împrumută oamenilor un fel ele surogat ai banului adevărat, în locul
valorii un fel de reprezentant al valorii, cu condiția că, atunci cînd activul din carte, va fi și
în ladă, ci să înapoiască aceste fițuici statului, care, în momentul cînd necesitatea lor încetează
le nimicește, iar cînd necesitatea se ivește din nou le retipărește.	’
Dar un stal, agricol? Poate pămîntul să producă mai mult decât o sumă anumită, de, chile
dc grînc, de o valoare asemenea aproape anumită? Unde o desproporția între producție și
mijloacele ci dc acoperire, pentru ca să fie nevoie de fițuicc?
■Reprezentantele unor valori cari nu există nici măcar în imaginația miniștrilor, aceste
fițuici ajung intr-un moment dat de-a reprezenta falimentul general, dezastrul economiei
naționale.
D. Brătianu urmărește intr-adevăr o întreprindere, mare, pentru care i trebuiesc, bani
naht și, fiindcă birurile nu se pot spori în infinit, de aceea dumnealui inventează necesitatea
unei „bănci dc fițuici” pentru a scoate creștinilor toată, moneta metalică și a, o-nlocui cu
hirtic. Acea întreprindere proiectată, nu e deloc, productivă pentru patrie, dar, în înlănțuirea
actelor menite de a-1 ținea, la putere, e poate cel mai marc.
Aceast ă, întreprindere, o spunem verde, c războiul, un nou război contra cine șt ie cui.
Poate dacă, am pune în legătura logică, podul, de peste Dunăre cu „banca, de, fițuici”
am putea ghici și în unire cu cine și în contra cui. Rugăm pe Dumnezeu să ne ia danii proro-
ciei, să bincvoiască a orîndui contrariul din cîte prevedem noi; dar ne temem ca nu — mergi rid
din rău în mai rău precum se vede — efectul final să fie ștergerea României di; pe harta
Europei. Tot făcîndu-nc sprinccnc, nc-om scoate odată ochii,
[24 ianuarie 1880]
[„CITITORII DE GAZETE...”]
Cititorii de gazete străine vor fi observat în presa germană o furtună dc articole îndrep-
tate contra profesorului Enric de Treitschke pentru niște reviste ale sale publicate în „Prcus-
sische Jahrbucher” („Analele prusiane”).
Acele articole ale învățatului profesor de la Universitatea din Berlin a fost din nenorocire
comentate de mulți și combătute după auzite numai. Graba cu care se reproduceau pînă și
în gazete bucureștene dezaprobările date mișcării antiizraelite, deci și autorului care le rezumă,
de către oameni însemnați ca principele de coroană a Prusiei sau principele de Bismarck,
apoi convingerea noastră că în lumea aceasta adevărul e adeseori combătut, neadevărul însă
se poartă pe aripele vîntului de la un capăt al lumii la altul, ne-a atras atenția asupra șirelor
ieșite din pana vestitului profesor și istoriograf, pe cari citindu-le ne-am convins că, departe
de a fi fost dictate de ură sau de prevențiune, ele nu sînt din contra decît rezumarea pe
scurt a unei stări reale de lucruri, deci adevărate pînă la virgule și puncte.
Deși pericolul cestiunii izraelite e mai puțin mare pentru Germania care, cu zecile ei
de milioane de locuitori, abia are atîți evrei pe cîți avem noi, totuși el cată să fie destul
de grav daca găsește un contrar atît de eminent și atît de ... combătut. Căci cine combate
un pericol social poate fi sigur că va fi el însuși combătut în modul cel mai aprig, adesea
în cel mai comun. Noi, cari combatem demagogia ca un stadiu acut a,l descompunerii sociale
ce este, știm bine că săgețile noastre ajung adesea sus, căci toate treptele societății sînt pline
de plebe și de aceea sîntem și știm că vom fi combătuți cu toate armele posibile. Tot astfel
trebuia să pată și profesorul berlinez, căci aruneînd săgeata sa a lovit direct în relele apucături
ale evreilor însăși, indirect în sferele atinse de influență evreiască.
Sub titlul: Un cuvînt asupra jidovimei noastre adică a celei germane, d. de Treitschke
publică în broșură atît revista sa originară cit și două întîmpinări la multele atacuri la cari
au fost, expus. în câteva zile, adică de la 10 ianuarie încoace, broșura sa a avut deja două ediții
și e de sperat că va avea multe încă. Deocamdată publicăm din primul său articol pasajele
din care se va vedea că există o mulțime de analogii între evreii din Germania și ai noștri.
397
Deosebirea e numai că la^ noi sînt de zece ori mai numeroși, în Moldova chiar de douăzeci
de ori, deci sînt — considerînd organizația noastră cu totul demagogică și starea înapoiată
a culturii noastre — de o sută de ori mai periculoși. Bulgărul de sare din Germania c în
România ocnă întreagă.
Iată dar pasajele de căpetenie ale acelui articol:
[U
. . . între simplomele adtncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul na parc alit de
straniu ca împătimita mișcare în contra jidovimei.
Acum cîteua luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt ,,invers hep-hep^1. Despre defectele naționale ale
germanilor, francejilor șaua altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricîl de aspru; cine însă ar fi îndrăznit dc-a
vorbi drept și cu moderație despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecil stigmatizat de
către toată presa ca barbar și persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atît de departe incit majoritatea alegătorilor din
Breslau — desigur nu în iritare pasională, ci cu liniștită premeditare — s-au jurat dc-a na alege în nici o împrejurare
evrei în Camera provincială; se înființează societăți anlisemitice, în adunări iritate se dezbate „cestia evreilor11, un potop
de libele dușmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi și multă cruditate în lucrurile acestea și nu scapă cineva de greață
cînd observă că multe din acele scrieri incendiare sînt scrise de pene evreiești chiar ; căci se știe că de la Pfefferkoni și Eiscu-
menger încoace mîncălorii de evrei au avut numeroși reprezentanți între evreii din născare.
Dar îndărătul acestei zgomotoase activități să nu se fi ascunzind intr-adevăr nimic alta decît cruditate vulgară și
invidie de cîșlig ? Aceste izbucniri ale unei mînii adinei și mult timp comprimate să na fie nimic alt decît o clocotire super-
ficială atît de deșartă și fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Pfu instinctul maselor a recunoscut în
realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală daca azi se vorbește despre o
„cestiune a evreilor11 în Germania.
Daca englejii și francejii vorbesc cu o nuanță de dispreț despre prejudițiul germanilor contra evreilor, noi trebuie
să le răspundem: Voi nu ne cunoașteți; voi trăiți in împrejurări mai fericite, cari fac cu neputință ivirea unor asemenea
„prejudiții”. Numărul evreilor în Europa apuseană e alit de mic îneît ei nu pot exercita o influență simțită asupra civili-
zațiunei naționale; dar prin granița noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de
stăruitori tineri, vînzători de pantaloni a căror copii și nepoți vor stăpini odinioară bursa și gazdele Germaniei; imigrația
crește văzînd cu ochii și lot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.
Izrailiții de la apus și de la miazăzi sînt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o ginte care are îndărătul ei o istorie
în comparație mai glorioasă și care se adaptează ușor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea
lor majoritate buni franceji, cngleji, italieni — pe cît adecă se poate aștepta aceasta tu mod echitabil de la un popor ca
sînge atît de curat și cu particularități atît de pronunțate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei
căruia îi sînt adine imprimate urmele unei tiranii creștine carc-au ținut sute de ani; acest neam c, după cum dovedește
esperiența, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei și îndeosebi a germanilor .. i Rămîne netăgăduit că numeroase și
puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voința holăriloare de-a deveni de-a ireptul germane. E penibil de-a vorbi
despre asemenea lucruri; chiar cuvinlul cel mai pacinic poale fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulți dintre amicii mei evrei
vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susțin, că în timpul mai nou s-au trezit in sferele evreiești un periculos
spirit de înălțare de sine însuși, că influența jidovismului asupra vieții noastre naționale, care-n alți timpi au produs și
cîte ceva ban, astăzi se dovedește a fi siricăcioasă în multe priviri. Cilescă cineva Istoria evreilor de Graelz: ce furie fanatică
contra „inamicului moștenit11, contra creștinismului, ce ură de moarte contra celor mai curați și mai puternici reprezen-
tanți ai geniului german de la Luther încep înd și pînă la Gothe și Fichle! Ce deșartă, ce injurioasă ridicare de sine! în
continue și amare înjurături Graelz dovedește că nația lui Kant abia prin evrei a învățat umanitate, că limba lui Lessing
și a lui Gothe abia prin Boeme și prin Ileiue a devenit capabilă de frumuseță, spirit și umor! Care evreu englez ar
îndrăzni vrodală să calomnieze astfel țara care-l apără și ocrotește? Și acest înrădăcinat dispreț contra goimilor germani
nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraș de negoț german în care să nu existe multe firme evreiești onorabile și
considerate ; dar netăgăduit este că jidovimea arc o parte mare la minciuna și înșelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprin-
derilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă
ca afacere și încearcă a înăduși vechea si prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sale germane stă
evreul care-și cumpără vecinii prin cămătărie. între bărbații conducători în arte și științe numărul evreilor nu e tocmai
mare ; cu atît mai numeroasă însă e stăruitoarea ceată a talentelor semitice de rangul al treilea. Și cît de strîns legat înlreolallă
este acest roi de literați; cit de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocității institutul dc asigurare
a nemuririi, în așa chip că fiecare poctastru evreu primește peșin, fără dobîndă dc îidirzicre, acea glorie dc o zi pe care
o dau gazetele.
Mai periculoasă decît oriunde e însă precumpănirca evreilor în presă — o fatală urmare a strimtelor noastre legiuiri
vechi cari opreau pe izraeliți de la intrarea în cele mai multe cariere învățate. Zece ani de a. riadul opinia publică din
cele mai multe orașe germane se făcea prin pene evreiești; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui
a dat prea mult teren jidovimei. Reacția neapărată contra unei stări dc lucruri alit de nenaturale e actuala paralizie a presei,
1 „Hep-hep”, strigăt de batjocură la adresa evreilor, ■Domnea în țpo4 invers, va să zică
nu-i era nimănui permis de a-1 pronunța,
omul din popor nu se mai lasă convertii de la credința că corcii scriu gazetele, dc aceea cl nu Ic mai dă nici o crezare. Jurnalistica
noastră arc mult de mulțumit talentelor ovr clești; tocmai pe acest teren dibăcia versatilă și ascuțimea spiritului evreiesc
au aflat un cîmp fertil. Dar și aci rezultatul arc două tăișuri. Boeme cel dinții a. introdus in jurnalistica noastră acel
ton propriu și nerușinat care critică patria așa, ca dc din afară, fără nici un fel de respect, ca. și ciad batjocura. Gcima-
niei n-ar împunge în adîncul inimei pc oricare german. Preocupați parcea de fa] mulțime de treburi, sc vira. ca nenoro-
cirea mereu înainte și nu sc sficsc dc a vorbi și judeca cu ton dc magistru chiar asupra afacerilor interioare ale bisericilor
creștine.
Virtuozitatea gazetarilor evrei în injurii și batjocuri contra creștinismului, c de-a. dreptul revoltătoare, iar asemenea
batjocuri i sc vinci poporului german ca cele mai nouă producte ale civilizației germane ! Abia, se emancipaseră și. numai-
decît au cerul ,/zapis”; au cerut paritatea ad literam în toate cetea, nevoind să înțeleagă că. noi, germanii, sinlcm la
urma urmelor un popor creștin și că evreii sînt minoritatea între noi; am trăit ca. s-ajungem a vedea, pretinzîndu se depăr-
tarea icoanelor creștine din școalele mixte, ba chiar introducerea sărbării sîmbclci.
Cine vede toate împrejurările acestea — și cile s-ar mai putea spune încă — înțelege zgomotoasa, agitație ei momen-
tului, cl vede în ca o reacție brutală și odioasă, însă naturală, a simțului național german contra urnii, element străin care a
ocupat prea mult loc în viața noastră. Agitația aceasta are cel puțin meritul involuntar de-a fi. ridicat deasupră-ne stâ-
rnirea într-un neadevăr simțit de toți; e un cîștig că un rău pe care toți îl simțeau, dar nimeni nu voia să-l atingă în
public, s-a tratat în sfirșit într-un mod deschis. Să nu ne înșelăm : mișcarea c adincă și puternică ; cîteva jocuri, de
cuvinte asupra pildelor de înțelepciune a predicatorilor creștini socialiști și altele ca acestea nu vor învinge mișcarea, lână
in sferele culturii celei mai înalte, între bărbații pc carc-i dezgustă orice idee de netolcranță religioasă sau dc smnelire națională
toți într-un glas zic: ,,Nenorocirea noastră sînt evreii”.
Ceea cc în Franța și în Anglia [î]i face pe evrei să fie un element ne periculos, ba în multe priviri, chiar priincios
societății civile, este în fond energia mîndrici naționale și înrădăcinatele datini naționale ale acestor două vechi popoare civi-
lizate. Civilizația noastră e încă tînără; nouă ne lipsește încă in toată existența noastră stilul național, mîndria instinc-
tivă, formațiunea completă a unui propriu mod de-a fi; dc aceea am fost plu-acum edil dc dezarmați față ca influențele
străine. însă sîntem pe călca de-a ne cîșliga acele bunuri și ne rămîne numai dc dorit ca evreii să cunoască dc cu vreme
schimbarea care sc operează in viața germană ca urmare neapărată a nașterii statului german . . . A jidovi vicioasele capete
germane c cu neputință, deci concetățenii noștri evrei trebuie să sc hotărască fără rezervă dea deveni germani . . . Abisul între
occidentali și semiți există dc cînd lumea, dc cînd Tacitus sc plîngca odinioară asupra lor numinduA odimu gcncris humanî j
vor exista loldau.ua evrei cari nu vor fi decît orientali cari vorbesc nemțește ; ba chiar o cultură specific jidovească va-nflori
tntotdauna, ca putere cosmopolita ca arc chiar un drept istoric. însă aversiunea sc poate îmbUnzi daca evreii cari vorbesc
atît dc mult de toleranță vor deveni ei Inșii intr-adevăr toleranți și vor-manifesta oarecare pietate pentru credința,
datinele și sentimentele poporului german. Cumcă această pietate lipsește cu totul unei părți a jidov iniei noastre negus-
torești și literare c cauza finală a pasionatei oțărîri dc astăzi.
Neîndoindu ne dc interesul pe care cată să 1 fi inspiririd analogiile intre cestiunea izraelită
cum se prezintă în Germania și cum se prezintă la noi, rugam pe lector a si aduce aminte
despre cele spuse în numărul nostru de sîmbăta, unde se cuprindea cu foarte puține scurtări
articolul prim al profesorului Enric de Treitschke. Rînduri, rînduri, acel articol a stîrnit o
furtună de întîmpinări cari de cari mai puțin justificate, întîmpinări la cari prof. Treitschke
a răspuns. în aceste răspunsuri — clare și energic scrise — se vede și de ce e vorba și se dau
și nouă lumini în cestiune. Pentru astăzi lăsăm să urmeze articolul al doilea.
II
15 decemvrie 1879
Ciml am încheiat cea din urmă revistă de politică zilnică a „Analelor” cu cîteva observațiuni asupra jîdovimet
germane, n-am avut deloc ambiția dc a zice ceva nou. Am dezvoltat numai mai cu. dc-amăr untul cîteva idei ce le rostisem
încă acum opt ani în Studiile mele politice și istorice (HI, 557). Obscrvațiunca asupra strigatului invers de hep-hep a
gazelelor noastre, care azi trezește atîta minte, este deja acolo; repetarea c din nenorocire una din datoriile publicisticei.
Intenția mea era să arăt că în mișcarea aceasta care-a cuprins vădit poporul nostru bun. de felul lui, nu sînt de vină
numai incultura, invidia, prejudiții religioase și naționale, ci că sumclia crcscîndă a unei părți a evreilor germani au dat
naștere unei îngrijiri grele și unei nemulțumiri adinei chiar în /lăturile acelea ale nației cari, nu roiesc să. schimbe o virgulă
măcar din emancipare, o nemulțumire a cărei necontenită creștere o poale vedea de uni încoace ochiul treaz al oricărui
observator. Daca cu toate acestea cuvintele mele drepte au slirnit o furtună de întîmpinări furioase, cu aceasta se dovedește
numai că ,,cestiunea israelilă în Germania” există într-adevăr, deși alîția încearcă a-i nega existența.
Toate intim pi nările acestea, an o calitate comună: poartă iu ele îușilc dreptatea și verdictul ce li se cuvine; nici
una nu atinge cestiunea daca la discordia momentul ui nu c cumva dc vină și atitudinea jidovi mei. (‘ele mai multe din
ele poartă scris pe frunte că autorii lor nici nu și-au dat osteneala dc a cili scurtele mele palm pagini și cu toate acestea
s-au crezut în drept de-a revărsa asnpră-mi întregul tezaur al superlativelor de indignare al iimvei germane, acestea numai
pe baza cîlorva șiruri smulse de către gazele din întregimea articolului meu. .Mă mulțumesc Inimi aci de faptul acesta;
el ne dă dorita confirmare și întregire la toate ci.it am zis despre literalii evrei si la mate mtp din cruțare, am rdăcut.
Fiindcă nu am nimic nici dc retras nici de tmblînzit în aserțiunile mele, nu voi abuza de răbdarea cititorului și mă voi
ocupa, numai cu una din acele înttmpinări, cu aceea a d-lui profesor Gratis — nu pentru că această scriere se deosebește
cumva, dc celelalte prin, moderafiune, ci pentru că observarea ideilor acestui autor îmi dă ocazia binevenită de-a arăta
cititorilor cu dcfcrminațiimca cea mai mare dc cc c vorba.
Mai întîi citeva probe pentru indicafiunilc mele, combătute dc domnul Gratis.
Am amintit că populația evreiască din Germania c cu mult mai numeroasă. dccU in restul Europei apusene șî că
ca crește mereu prin imigrație, I). Gratis contestă aceasta și asigură, că statisticii pot să-mi dric lecția că imigrația evreiască
a scăzut în vremea, din urmă. D-sa însă, se păzește cu înțelepciune de a numi pe acei statistici; căci, după cum c cunoscut,
tabelele oficiale mi mai aduc dc o sumă dc ani indicafiiini asupra confesiunii imigranților. Deci sînlem avizați, la calcule
de probabilitate și se înțelege că, judecind asupra unui însemnat eveniment etnografic, nu vom putea considera numai cîțiva
ani. izolați, dc vreme ce fiece criză comercială cată să împuțineze în mod trecător numărul negustorilor imigranți, ci vom
trebui, să considerăm cpocc mai lungi. în anul 1871 populația evreiască era (după calculele făcute pe date oficiale de
Morpurgo) în Spania dc 6000 capete, în Italia. 40000, în Franța 45000, în Marca. Britanic 45000; în Imperiul german
51200 (la 1875 deja 520575); azi trăiesc într-uu oraș, în Berlin, tot atîți evrei cîți sînt în Franța întreagă. Numărul evreilor
crește însă, la noi c-o repejune cu fotul desproporționafă dccît cealaltă populație, deși între popoarele civilizate Germania
e aceea care se deosebește prin o repede înmulțire a populației. în Prusia locuiau la anul 1816 (după comunicările biuroulut
statistic) 123921 evrei, la. anul 1846 deja 214857, iar în 1875 : 339790. în anul 1816 venea un evreu la 83 locuitori ai
statului prusian, la 1846 unul la 75, deși în decursul acestor treizeci dc ani trecuseră la creștinism 2891. evrei (adecă 2 1 [2
procente a populației evreiești dc la 1816). Anul 1867 arată o scădere aparentă — 1 evreu la 77 locuitori — dar aparentă
numai, căci tn anul acesta se anexaseră provincii nouă ca o populație evreiască reiativă	Dar deja în anul 1871
se restabilește, cu. toate anexiunile, proporția veche dc 1:7 5; în anul 1875 sc arată apoi, din cauza nevoilor economice, o
scădere trecătoare șl neînsemnată de 1:75,8. în total însă nu sc poate făgădui înmulțirea neproporționat dc marc a populației
evreiești de, la 1816 încoace. Această înmulțire nu sc csplică numai prin faptul cunoscut că la evrei numărul cazurilor de
moarte c ceva mal mic, deci prisosul de nașteri ceva mai mare dccît la creștinii cei, în termen mediu, mai săraci; ca se,
poate pricepe numai daca admitem existența unei numeroase imigrații jidovești șl aceasta se și poale intr-adevăr dovedi cu
dfre pentru anît în cart con festa Imigranților se comunica încă de cătră autorități.
Dar numai numărul capetelor șt sporirea lor e departe de a ne da un razim sigur pentru evaluarea puterii sociale
a Jidovimei noastre. Trebuie să mal adăogăm că, din cele mal depărtate unghere ale împărăției, evreii curg din ce tn ce
tn orașele mati, unde eserdfă asupra, negoțului o Influență cu mult mai mare. în multe orașe tn cari, acum cîfcva decenii,
sau nu se afla populație evreiască deloc sau nu era acătării, jidovi mea astăzi e o putere economică; astfel în Munlch,
tn Fretburg (tn Brtisgau). în Berlin era tn anul 1816 un evreu la 59 de creștini, la 1846 unul între 49, tn anul 1871
unul între 22,8, astăzi e foarte probabil că e unul între douăzeci de creștini. Trebuie a se mai adăoga apoi avuția evreilor,
tn termen mediu mat mare, care le face cu putință de a da copiilor lor o educație mai bună dccum o poale da masa
creștinilor. Tn gimnaziile Prusiei era tn anul 1875 un evreu la 9,5 elevi, în școalele reale de rangul tnlîi unul între 10,26.
înfr-un viitor apropiat între zece prustani eu cultură va fi un evreu. Daca ne mai gîndim apoi la influența cea marc a
evreilor asupra presei șt asupra tutuior păturilor societății noastre aproape, daca considerăm caracterul burselor noastre șt
compunerea comitetului central al „Băncei Imperiului”, daca ne mai gîndim apoi la faptul caracteristic că cea mai frumoasă
șt mat pompoasă biserică tn capitala imperiului germanic e o havră — ceea ce se-nțelege e a se imputa creștinilor, nu evreilor
— daca socotim toate acestea nimeni nu va putea contesta că evreii sînt mai puternici în Germania decît în orice țară a
Apusului Europei.
Am mal pomenit apoi că neamul de evrei tspano-portugez, care formează miezul populației izraelite din Apusul
Europei, are tndărătu-i o istorie relativ mai frumoasă, pe cînd neamul de evrei germano-poloneji poartă adine întipărite
semnele unei tiranii creștine de sute de ant. Orice om nepreocupat vede clar ceea ce am voit să zic. Sub domnia Omeiazilor
evreii spanioli au avut un fel fde] a doua florescență literară, s-au bucurat de trai bun și de considerație civilă, ba au
produs chiar eroi războinici; sub regii creștini e drept c-au suferit nespusă durere, dar au simții înalta și inspirata putere
a martiriului. Evreii poloneji au avut îndoielnicul noroc de a se bucura de o domnie arbitrară, în formă mai blinda, în
fond mai stricăcioasă. După ce nobilimea somatică gonise pe burgejii germani din vechile lor așezări din orașele polone,
tn locurile rămase goale intrară evreii, luară asupră-și multe funcțiuni ale unei burgezii naționale care nu s-au putut forma
nicicînd acolo, stăpîniră circulafiunca banilor, rămaseră cam nesupărați tn privirea legii și obiceiurilor; dar în schimb cu
aceasta erau zi cu zi căleați în picioare de către magnați și de către șleahtă. Nevoind să blescz, am evitat anume dc a trage
o concluzie din faptele acestea și am lăsat pe cititori să judece singuri: că o robire lungă de sute de ani, împreunată cu oarecare
comoditate economică, strică neapărat mult mai mult caracterul unui popor decît o istorie plină de suferințe și de lupte.
Fiindcă însă istoria Apusului nostru c în esență, [cu] toate rătăcirile și recidivele, o istorie a libertății, maranii Apusului,
cată să ne fie mult mai apropiați decît neamul evreilor poloneji. Această deosebire între cele două mari neamuri ale jidovimei
moderne e în genere recunoscută chiar de către istoriografi prieteni ai evreilor, precum era dc cx. răposatul II. WuKke.
Dar și d. Gratiz concede deosebirea aceasta, predicînd mereu contra aristocraticilor marani. El sc preface a nu înțelege
simplul mers al gîndurilor mele; cl [î]mi substituie lucrul așa ca să facă să se crcază clinică cu n-aș fi știind că evreii
poloni au fost mai blînd tractați dccît cei spanioli — și. multe alic înlortochieri de acestea.
Am spus apoi că o deplină contopire a jidovimei cu popoarele occidentale nu vom ajunge-o nicicînd, ci numai o
tmbltnzire a elementelor opuse se poate aștepta, fiindcă antiteza însăși se bazează pe o străveche istorie. Am pomenit apoi
cunoscutul loc din Tacitus despre odinm goneris humani. D. Graetz vine acuma, citează locul care, vorbește despre creștini
și se-nțelege că are dreptate în ochit cititorului necărturar.
400
Fiece istoric știe însă — și d. Graetz o știe mai bine decît toți — că creștinătatea trecea pînă în zilele lui Troian drept
o sectă a jidovimei, în zilele lui Nero, despre cari vorbește Tacitus, creștinii erau adeseori numiți iudaei, imputarea de „ură
contra genului omenesc” atinge așadar în aceeași măsură pe vechii evrei ca și pe noii evrei, pe creștini. Biserica universală,
pe atunci în naștere, găsi cei mai mulți adepți între „evrei și afiliații evreilor”, precum spune istoria Apostolilor; pe de
o parte ca înainta prin această împrejurare, căci evreii locuiau răspîndiți pe întregul orbis tciTarum, pe de alta era însă
împiedicată, fiind și ca implicată în turbata ură națională a romanilor contra evreilor. Acel loc din Tacit n-a fost nicicînd
altfel priceput și nici poate fi priceput altfel decît că atestă atît aversiunea religioasă politică a anticei cetățcnimi contra
tinerei religii universale, precum și ura apusenilor contra evreilor.
Această ură contra evreilor le c comună tuturor scriitorilor anticitățci mai Urzic : Pliniu, Quintilian, Tacit, Juvenal
și mulți alții. Același sentiment trăi mai tîrziu în toate popoarele romanice și germanice; la ce atrocități au dus c îndestul
zugrăvii, cu culori vii în cunoscuta scriere volantă a lui Schleiden. Scrierea botanistului creștin mi se arată de cătră amicii
d-lui Graetz ca un luminos prototip. Din nefericire d. Schleiden n-a scăpat dc soarta comună a tuturor naturaliștilor, diletanți
în istoric : arată o respectabilă sîrguință de compilator, dar o deplină lipsă de simț istoric. Cine cunoaște chiar numai
clementele științei noastre cată numaidccît să vadă că nici se poate imagina ca-ntro luptă dc două mii dc ani să fi fost
de-o parte numai cruzime, sete dc domnie, aviditate, iar de alta numai răbdătoare nevinovăție. Nici se poate înlătura
întrebarea: De ce atîtea nații nobile, bine-nzestralc, să fi dat vînt numai în contra evreilor acelor puteri de rînd, diabolice
— nu mă feresc de acest cuvînt — cari dormeau în adîncimea sufletului lor? Răspunsul e simplu. Dc la risipirea ci
asupra, lumii jidovimea se mișca într-o nedisolută contrazicere interioară; ea avu soarta tragică a unei nații fără stat.
Evreii voiau să trăiască sub scutul legilor Apusului, voiau să tragă foloase din comunicația Apusului și totuși pretindeau
de-a rămînc o nație strict deosebită. O asemenea atitudine însă stă în flagrantă contrazicere cu aspra necesitate a unității
statului, incit a trebuit să provoace mereu lupte reînnoite:
Romanas autem soliți contemnere leges
Judaicurn cdiscunt et servant ac metuunt jus —
această imputare a lui Juvenal răsună in formele cele mai varii prin întrega istoric modernă.
Astăzi nefasta luptă c la capăt, egalitatea civilă a evreilor c cîștigatătn toate statele civilizate și nu cunosc în Germania
nici un politic cu minte care ar voi să răstoarne acest fapt împlinit. Eureii germani se bucură de ilimitala libertate a cultului
lor; nimenea nu-i tulbură în vechile lor dat inc și tradițiuni, nici în particulara lor știință cosmopolită; ba societatea civilă
în daraverile ei ține adeseori scamă și dc sîmbătă, desigur o rînduială supărătoare pentru noi creștinii.. Dar, deodată cu
emanciparea, pretenția curcilor de-a fi o nație dc capul ei a căzut cu totul. în secolul acesta al formațiunilor statelor după
naționalități, evreii numai atunci vor juca un rol pacinic și priincios civilizației cînd se vor decide — întru cit le-o permite
religia, tradiția și felul ginții lor — de-a sc pierde în popoarele a căror limbă o vorbesc. Fiecine recunoaște ușor că o parte
a evreilor germani au luat demult hotărîrca aceasta și lucrează în acest senz; dar o altă parte, și încă foarte influentă, a
jidovimei noastre nu gîndește deloc astfel. Drept probă îmi permit a arunca ochii asupra volumului al unsprezecelea al
Istoriei Evreilor dc d. Graetz.
De vreme cc fiecare popor marc, pentru a fi judecat cu dreptate, cată să-l judeci pornind dinlăuntru! ființei sale,
de aceea un istoric care Judecă regeslele germane dintr-un punct de vedere specific evreiesc va pricepe multe lucruri în
mod strîmb și unilateral; cînd d. Graetz ne spune că Lessing* al nostru a fost „ccl mai mare om” pe care Germania
l-a produs vrodată, aserțiunea sa e fundamental falsă, însă din gura unui evreu lucrul e lesne de înțeles. Un asemenea
scriitor va vorbi asemenea adeseori cu asprime despre creștinism, va trebui să condamne cu asprime orice trecere la crești-
nătate a coreligionarilor săi; ba vom trebui să-i trecem cu vederea chiar puțină amărăciune și o seamă de nedreptăți,
pentru că are de spus atîtea lucruri triste.
Numai două cereri trebuie să-i facem ca polemica sa contra religiei imensei maiorități a concetățfenjilor săi să nu
treacă peste orice margine a moderațiunii și apoi ca să vorbească cu oarecare respect și cruțare despre poporul ale căruia
legi blînde îl ocrotesc pe el însuși. Cum satisface d. Graetz aceste modeste cereri ? De la pagina întîia pînă la cea din
urmă dumnealui predică ură, sălbatică ură contra creștinismului și un îngîmfal, provocator despreț contra poporului german.
Mai deunăzi am zis că d. Graelz numește creștinismul un inamic moștenit (Erbfeind). D-sa răspunde însă cu
sfinta indignare a unei nevinovății adinc-alinsc că acest cuvînt nici nu se află în cartea sa. într-adevăr, daca aș avea cu
d. Graetz un proces de poliță, l-aș pierde : căci polița sa e in regulă întru cît s-atinge dc literă, pe cînd a mea suferă de
o mică eroare dc formă. înaintea judecății morale a cititorului insă totuși cred că voi învinge daca voi mărturisi că am
citit volumul în vara trecută și nu mi-am scos notițe de pc el; astfel memoria mi-a jucat festa neiertată de a confunda
litera b cu 7.. E drept că d. Graetz nu numește creștinismul un dușman moștenit (Erbfeind) — cel puțin n-am găsit expresia
răsfoind volumul — dar [iți numește răsdușman (Erzfeind ), care a primit mîntuirea de la jidovism, pentru a-l întemnița
și a-l scuipa mai pe urmă (p. 389). Erbfeind sau Erzfeind, dușman moștenit sau răzdușman — nu știu zău care espresie
c mai blinda, mai cuviincioasă, mai demnă de un om care strigă mereu contra neloleranței creștine !
Și acel loc nu e defel izolat, din contra el dă tonul pe care-i strunit volumul întreg. Daca un evreu se botează,
,,el trece în tabăra inamică” (172) și „părăsește izvorul de apă vie pentru a sc răcori din bălți lustruite” (186). Și
* Lessing a. fost un însemnat reprezintant al tolerantei religioase în Germania. în
drama sa Natan înțeleptul el face din evreul Natan un model de înțelepciune si de virtute,
o icoana, cu totul opusă celei zugrăvite de Shak[e'|speaTe în Shyloek sau de Alexandri în
Lipitorile satelor.
101
ar,{fel fierb mereu cuvintele, de ludă asupra „îngîmfcdci fiice a mumei robite”, asupra „Dumnezeului răstignii”, asupra „abisului
pe care creștinismul l-a supat intre sine și rațiune”. Apoi se susține de-a dreptul că ,,e cu totul neadevărat cumcă crești-
nismul predică generală iubire dc oameni și frăție” (197) și apoi.: „în realitate nici un evreu n-a fost Shylock, desigur
însă, nu creștin”. „Un domo anume Israel Jacobsohn introdusese în sinagogă rugăciuni germane și confirmațianea („reci-
tarea. ca din miiiavcta crezului”, zice cartea noastră) ; d. Graclzna se unește deloc cu aceasta. Nu mă judec deloc cu dumnea-
lui, căci din principia nu mă amestec în afacerile interioare a unui cult străin. Dar și aci găsim același toii; d. Gractz
află că e „.rușinos” și ridicol „dc a impopoțona pe muma. îmbătrînilă cu bidendrele sclipicioasc ale fiicei, cari o carichcază
în loc de a o împodobi” (412). După asemenea, csprcsii asupra creștinismului nu ne vor mai părea stranii opiniile sede
pline de moderafiune asupra teologilor noștri. Discursurile, tai Gcldcicrmachcr asupra religiei — acea scriere genială ca care
a început rodeșteptarea spiritului bisericesc între protestanții. cidți — se numește „copil de gemene” a Lucindci lai Schlcgcl,
aproape cea mai frivolă erate a inlrcgci noastre literaturi; și fiindcă Schi cier machcr a ademenit pe corcii din Berlin la crești-
nism , d. Gractz compară activitatea acestui bărbat ca cultul Astralei (181 sg). Din mijlocul accslor virtuozități dumnealui
asigură Zil ține că c „prejudițiu prostesc sau minciună, cînd cineva zice că. jidovismul predică ară coidra creștinătății”
O scamă dc editori vor fi punind toate acestea în socoteala zelului religios; dar pentru hulirile sale în contra Germanici
d. Gractz au poate solicita o asemenea scuză. „Germanii, acești inventori ai scroiluții, ai nobilimii feudale și. simțului comun
de slugărnicie” — astfel ac desene d-sa (260). Boeme în tinerețe — zice — era deja, atît de germanizat prin „amețeală
patriotică, îneît predică ascultare oarbă” (312). „Boeme la. maturitate însă și. Buricllcinc deveniră doi îngeri răzbunători,
cari bicîuiră cu vergi de foc căpăținelc sfrlmbc ale germanilor și descoperiră fără cruțare meschina lor micime” (367).
„Străvechiul nostru timp german îl răpi la admirare pe inamicul Tacit însuși: acel timp însă e pentru, acest cetățean al
statului german” o stafie îngrozitoare a. evului dc mijloc” (329). D. Gractz declară verde că nu consideră Germania ca patrie
a ; pe Gabricl Riesser îl descrie ca remarcabil exemplu al unui evreu „care s-au contopit cu total în în Lhiiplă toarca sa
j pa trie” și adaogă apoi cu oarecare scoborîrc: „Biesser împărtășea îngustimea spiritului, german, acea beată credulitate,
[Prezumpțiunca pedantică și sfiala de orice faptă repede” (171). D. Gractz c intr-adevăr atit de bun, precum o și rclevează
tn scrisoarea sa, de-a numi odată pe Gblhc și. pe Tichie două spirite de rangul întîi ; însă el rctacc cu ce cuvinte odioase
tji atacă pe acești doi la pag. 245 sq; el rctacc grațioasele sale obseruațiuni asupra „fructului veninos din sămînța lui
Fichle” (361).
Dumnealui povestește cum în iarna anului 1806-7 evreii din provinciile noastre poloneze au dat mină dc ajutor
dușmanilor țării și întreabă apoi cu încredere: „Ce? Poate că trebuia să rămină credincioși, și supuși Casei regale a
Prusiei pentru acea lege care le impunea mărginiri nouă și care i-a sustras de sub arbitrariul nobilimci polone pentru
a-t supune îngîmfării biurocralilor prusieni ?” (204). Dumneasa nici nu mă va înțelege daca-i voi răspunde în ton sec:
Desigur că trebuiau să rămină credincioși. Dar dumneasa nu se mulțumește numai cu caricarea odioasă a faptelor din istoria
noastră / nu se sfiește de scorniri chiar numai daca-i par proprii a batjocori poporul nostru. Cînd poporul de jos din
Copenhaga a maltratat pe evrei la anul 1810 „aceasta s a utîmplat poate in urma cscitării comcrcianților germani” — o
insinuațiunc pentru care nu există nici o umbră de probă.
Cînd apoi venerabilul Thibaul** și studenții din Hcidclbcrg au apărat ca pericolul vieții lor pe evreii persecutați în
contra poporului de jos, germanii au fost „mai omenește dispuși poale prin atingerea cu Franța” și totuși d. Gractz trebuie
s-o știe că Thibaut era un inamic declarat al francejilor, iar junimea academică din Ileidclbcrg era pe atunci cu totul
neatinsă de idei franceze și glndea tot atît de creștinește și germanic ca și tinerii teutoni de la Jena și Breslau. Și pe lingă
toate acestea acest ton nespus de obraznic și de cirîitor: acest om se scutură de plăcere dc cile ori poate spune germanilor
vro mîrșăvie.
Alături cu asemenea hulă în contra Germaniei d-sa arc o imensă prezumpțiune. D. Gractz nu ostenește de-a sfătui
pe consîngenii săi să aibă „mîndrie de strămoși”, le vorbește despre „străvechea lor nobilitate”.
N-am nimic de zis împrotivă, dar cine gîndește astfel mai poate stigmatiza pe germani, ca. pe „inventorii nobilimci
feudale”? D. Gr aetz susține că Moscs Mendelsohn a emis întîi ideea că religia nu trebuie să aplice mijloace silnice și continuă
apoi cu aer triumfător: „înlăuntrul creștinătății nu-i. venise nimănui în miale aceasta”. Intr-adevăr, nici Grotius, nici
Lcibnitz, nici Coorhert, nici Baylc, nici Milion, nici Lockc, nici Puffendorf, nici Thomasias nu avuseră asemenea idee 1
După cc d. Gractz ne-a spus că „Lessing a fost germanul cel mai mare”, ne încredințează, cu măreție: „că Boeme a fost
mai mare dccît Lessing”. Avem așadar fericirea dc a onora în Boeme pe cel mai mare fiu al pămîntului german, sinlcm
însă turburați numaidecît în plăcerea asta, căci ni se declară in mod espres că. Boeme nu era deloc german, ci evreu.
întreb : poale să treacă dc german un om care cugetă și serie astfel? Nu, d. Gractz c un venetic pe pămînlul „înlim-
plăloarei sale patrii”, un. oriental care nici pricepe poporul nostru, mei voiește să-l priceapă ; el n-are nimic comun cu noi
dccit dreptul nostru dc cetățenie și. nu se servă dc limba noastră maternă decll . . . spre a ne batjocori. Cind oameni de teapa
aci asta, caii nici ut vis na înțeleg spiiilul lui Nalan Înțelepții!., [i/și îngrădesc ura lor. și prczumpliiuica lor dc rasă ca
numele lui Lessing, ce era. creștin și german., alunei ei pingăresc. mormiidal unui, erou al națiunii noastre. Cartea d-lui Gractz
c pi ivita insa de o pai te a jidovimei noastre ca un stand.Ar(l worR (deviză) și ceea ce bodrogăncșlc el cu grcociunca unui
zclot sc repetă în nenumărate articole ale jurnaliștilor evrei sub forma unor odioase persiflări contra creștinismului și germa-
nismului,
(JiiriJlelii zice cari ea d-lui Graetz. Acest cuvînt e o formare în analogie după vorba
germană Jiulebu buignială jidovească, N.B,
** Profesor de drept roman,
La sftrșit d.. Ciraci" mal rclevcază că evreii.sini poporul, lui Dumnezeu șî-șî rezumă astfel planurile pentru viitori
„necunoașterea jidovilor ca membri egali îndreptățiți a cam pătruns pină astăzi; recunoașterea j ido vis mulai- însă e supusă
unor grele lupte.” Spre a [ace idcca aceasta și mai străvezie citează cu.	bucurie in	scrisoarea sa deschisă acea	modestă	vorbă
a lui Benjamin Disraclis că, fală cu popoarele europene, evreii sini	o rasă superioară”. Jidovimea fiind	de midi	recii-
născută la noi ca comunitate religioasă, ce mai rămîne,ce mai poale a se înțelege alta din pretențiunea d-lui Graetz decit
ca jidovimea să fie recunoscută ca o nație niutmea eu cea t'erniană și în ea. J.a asemenea pretenție orice german căruiad.
sini sfinte creștinătatea și naționalitatea sa trebuie să răspundă scurt :	Niciodată 1	Statul nostru n-a văzul în	evrei nicicînd
altceva decit o comunii ale religioasă; de la această concepție dc drept,	singura cu	putință a fi susținută, el nu se va	abale
in nici o împrejurare; poporul nostru le-a îngăduit egalitatea civilă numai in așteptarea că ci sc vor sili de-a deveni
asemenea concetățenilor lor. Cultura noastră veche c-ndcstul de bogată și de tolerantă pentru a suporta contraziceri cît de
tari: cum trăiesc in pace cei ce confesează biserica singură fcricitoare alături cu ereticii, tot astfel privim cu nepăsare
daca o parte a concetățenilor noștri se crede in taină poporul ales al lui Dumnezeu. Dar cînd această prezumpțiune de
rasă iese în piață, cînd jidovismul pretinde chiar recunoașterea naționalității sale, atunci se surpă terenul de drept pe care
se bazează emanciparea. Pentru îndeplinirea acestor dorințe nu există decît un singur mijloc: emigrarea, fondarea unui
slal jidovesc undeva iu străinătate, care apoi să oază de-și va cișliga recunoașterea celorlalte națiuni.
Pe pămînt german nu e loc pentru o naționalitate duplă. J.a munca de o mie de ani. a formațiunii statelor germane
evreii n-au luat parte pină încoace in timpul cel mai nou. Asemenea in cele trei mari epoce a muncii intelectuale, cari
au determinat caracterul culturii noastre: in timpul de înflorire ai poeziei evului mediu, în timpul Reformațiunii, in epoca
literaturii clasice, evreii mau jucat nici un rol sau unul foarte subordinat. Cînd au început a însemna și ei ceva în stal
și literatură au găsit de mult asigurate fundamentele culturii germane și, atît pentru ei cit și pentru francejii imigranți, desigur
nu mai puțin talcntali, s-a ivit necesitatea de-a se germaniza. Mulți dintre ei au ajuns la o vază meritată ca învățați sau
artiști germani, ca stilpi ai culturii germane. D. Graetz și cei asemenea lui merg alte căi. Dar opinia noastră publică
începe a-și deschide ochii. Putini ani încă și înjurăturile la adresa răsplebei germanice (Ur-Mob) cari cutreieră azi gazetele
jidovești, vor fi și in Germania tot atît de imposibile precum sini de neimaginabile in Anglia.
Mai la vale publicăm partea ultimă a broșurii d-lui Treitsclike asupra evreilor genuani.
III
10 ianuarie 1SS0
Zi cu zi o oștire întreagă de scrieri volante și articole dc gazetă dau năvală asupra cuvintelor cu care încheiasem
revista mea din noiemvrie. Adversarii mei par a simți singuri că in lupta, intelectuală maxima negustorească „mulțimea
face parale” nu prea are trecere; căci după ce-au ucis fiece șir al articolului meu prin tot alilca coaie de tipar pline de
întîmpinări, totuși in fiece dimineață se ivește un nou luptător care vede trebuința de-a reîncepe d-a capo sîngeroasa muncă.
în vravul acesta de întîmpinări sc află una pe care-am citit o cu sinceră părere de rău; e scrisoarea deschisă a
colegului meu Harag Drcsslau, demnă și obiectivă in atitudinea ci. Cînd mi-am scris articolul am gindii fără, voie la un
amic din tinerețe răposat deja, un bun german de origine ovreiască, unul dintre oamenii cei mai credincioși, mai plini de
iubire, mai dezinteresați ce-am cunoscut vrodată; deci mi-am așezat cuvintele în așa chip ca și cînd aș vorbi cu cl și speram
conscntimentul tuturor evreilor cari, fără rezervă, se simt germani. Cînd însă un om cu convingeri de tot germane ca Drcsslau
care nu poate să ia asupră-și observațiile mele despre supercrcștcnțcle jidovimei noastre, îmi declară azi că se simte adine
jignit prin cuvintele mele, cu nu pot vedea în. aceasta decit o probă despre acea exagerată susceptibilitate prin care evreii
germani se deosebesc de consingenii lor din Anglia și I'ianța. Susceptibilitatea aceasta e atît de bolnăvicioasă incit nu mai
știi la urma urmelor ce nume să alegi cu care să-ți fie permis de a numi pe concetățenii noștri izraeliți. De zici semit ți se
răspunde că e o grozavă insultă; dc zici izraelit o foaie din Drcsslau mă mustră pentru această îngimfată frază cavale-
rească ; un coleg evreu de la o universitate mică, un om binevoitor care cugetă ca și Drcsslau, îmi esprimă speranța că numele
injurios de evreu va dispărea cu totul și nu va mai ți vorba decît despre izraeliți. Rață cu această iritabililalc nu ne cămine
decit vechea mingiiere: de nu-i una,'e alta.
Deși-mi concede unele, Drcsslau ajunge lotuși la concluzia că, preocupat de-o inesplicabilă idee fixă, aserțiunile mele
sînt din vînt. Să zicem că-i așa, dar atunci de ce ideile arbitrare ale unui sțint curios nu escită un zîmbet de comizerafiune,
ci, din contra, o furtună nepomenită de întîmpinări pasionate ? Desigur numai pentru că o parte a jidovimei germane se
simte atinsă prin cuvintele melc și pentru că ci ghicesc că cu n-am esprimat numai părerea mea. personală, ci opinia a sule
de mii de oameni. Dicsslau se înședa cu totul cînd crede că mișcarea aceasta a fost provocată abia de la 1875 încoace de
către ultraconservatori și ullramontani.
în lealitate ca c mult mai. veche , cu însumi am văzut-o cnscînd pe nesimțite dc zece ani si mai bine. De mulli
ani sc dezbate tot mai des și tot mai aprins în conversați ilc socii lălii celei bune cestiunea cum se cade să apărăm vechea
noastiă datină germană eonii a puterii, crescânde si a prczumpliunii crcscindc a jidovimei. Mulți oameni cumsecade sc sficsc
și astăzi încă dc-a-și da pe față opiniile lor în cestiunea aceasta, dar rezerva lor c cauzală tocmai dc considerația că cele
două paili^i csticme ai căuta să csploateze în folosul lor particutar nanul țumirca existentă, răspîndită în sferele cele mai
largi, și nu fiecine voiește să. se espună pericolului de-a trece, drept aderent al clericalilor. .Mie, din contra, mi s-a părut
că e bine ca asupra mișcării de azi să se rostească fără înciinjur un om pe care nu l poți ignora cu citatele din Lessing
„popă netolerant” sau „jidovul trebuie pus pe foc”.
403
Să nu observăm poate acea schimbare plină de consecvențe care se operează înaintea ochitor noștri ?E pozitiv că mimai
in Berlin trăiesc aproape lot citiți evrei cili sini iu Franța. După cele mai noua reccusimcute oficiale din Franța cure mi-au
venit în mînă, locuiau în h'ranța 49439 evrei (ceea ce. se potrivește cu totul cu indicațiile ceva mai vechi ale. lui Morpurgo
pe care le-am citat) , în ivi lin craii în anul 1875 4^464 evrei ; populația evreiască a capitalei noastre e de la 1811 încoace
de patrusprezece ori mai mare, pe. cînd totali lalea locuitorilor e abia de șase ori mai mare. Și acest neam care se grămădește
cu atîta putere în centrul stalului nostru și al culturei noastre cuprinde în sine pe lîngă o seamă de oameni onorabili și
buni patrioți și o ceată de orientali pur sang, precum am descris pe unul mai deunăzi, apoi un roi de gazetari internaționali
fără de patrie, apoi cîțiva potentați bănoși cosmopolit — căci casa Botchschild cu toate, cîte se țin de ea nu va susține nimenea
că e germană — și în ține unele clemente de-a dreptul stricăcioase societății, clemente despre semnificațiunea cărora ne dă
dovezi jargonul pungașilor, atît de mult împodobit cu vorbe evreiești. Emanciparea a fost priiucioasă numai pentru că a
surpat orice rațiune pentru plingeri îndreptățite. Dar pe. de. altă parte emanciparea a îngreuiat amestecul de. sînge care în
toți timpii au fost mijlocul cel mai bun pentru nivelarea deosibirilor de rasă ; numărul celor ce trec la creștinism s-au împu-
ținat foarte, iar căsătorii mixte. între creștini și evrei nebotezați vor rămînea pururea escepțit rare pe cită vreme poporul nostru
va ținea cu sfințenie la credința lui creștină.
Evreii cată să fie mulțumitori nouăi Germanii pentru actul eliberării lor ; participarea însă la conducerea stalului
nu este deloc un drept natural al tuturor locuitorilor, ci fiecare stat hotărăște în privirea aceasta după propria lui socotință.
Dar în locul unei asemenea gratitudini vedem într-o parte a jidovimei noastre răsărind ca buruiana rea un spirit de prezump-
țiune care nu se manifestă numai în mizerabila persiflare a religiei din partea unor gazetari, ci caută uneori dc-a dreptul
de-a micșora libertatea religioasă a maiorității creștine. Din multe exemple acreditate voi cita numai unul, relatat de gazete,
în Linz lîngă Rin e o școală primară catolică vizitată de cîțiva copii de evreu. în ora de religie, la care evreii sc înțelege
că nu iau parte, învățătorul s-a servit de un manual al istoriei biblice în care se zice, conform Noului Testament, că Uristos
a fost răstignit fără vină de către evrei. Numaidecît capul havrei locale s-a plîns la guvern, ccrînd înlăturarea acelui manual
pentru că escită ură și dispreț contra evreilor. Așadar în numele toleranței pitica minoritate [îjși arogă dreptul dc-a reclama
contra credinței creștinilor ; pentru sine însă ea cere libertate absolută. Fără îndoială că Bresslau judecă asemenea lucruri
ca și mine ; trebuie însă să ne ia nouă, creștinilor, a nume de rău daca zicem că e timp dc. a da piept pe față unor
asemenea opinii, cari, puțini ani după emancipare, aduc asemenea fructe și că trebuie a le da piept înainte de a
ni se sui în cap terorismul unei spornice minorități încurajate prin lașa noastră răbdare ?
Bresslau mă silește, spre părerea mea de rău, de-a accentua din nou deosebirea ce. există între cele două mari rase
ale jidovimei europene. El vorbește așa ca și cînd aș fi inventat eu această deosebire. Ceea ce am zis însă se poate dovedi
cu acte din istoria legislațiunii franceze. Cînd se apropiau primele alegeri comunale și departamentale din epoca revoluției
s-a depus în Adunarea Națională un proiect de lege care acorda tuturor necatolicilor dreptul electoral și facultatea de-a ocupa
funcțiuni publice.Maurg însă și Rctvbell, alsacianul, au propus ca evreii să fie escluși de la acest drept, fiind prea urîți
în Alsas. Adunarea decise în fine de-a admite, în legea votată la 24 decemvrie 178 9, un amendament conform căruia Consti-
tuanta [îjși rezerva dc-a hotărî mai tîrziu ast ca drepturilor evreilor. După consultări nouă se vota la 26 ianuarie 1790
o lege asupra ,,evreilor de la sudul Franței”. E eii ziși spanioli — Ies juifs connus en France sous le noin de juifs portu-
gais, espagnols et avignonais — dobîndiră drep electoral activ. Contra evreilor germani ai Franței însă rămase în vigoare
rezerva de la 24 decemvrie. 1789, deși ideea egalităței slăpînca atunci toate capetele; ei dobîndiră egalitatea abia prin
Constituția de la 3 septemvrie 1791. Din acestea rezultă că franccjii cunoșteau bine deosebirea ce exista înlăuntrul jidovimei
și că evreii spanioli erau mult mai puțin urîți de către creștini decît evreii germani. Franța de sud însă e cunoscută ca
țara clasică a pasiunilor religioase. Cît dc îngrozitoare au fost acolo furia religioasă în curs de secole în războaiele contra
albigcnilor și hugenoților ; în sula a optsprezecea încă sau văzut aci atrocitățile luptelor camisarzilor și execuțiunea pe eșafod
a lui Jcan Calas, ba în anul 1815 încă terorismul alb domnea în țară, în Nîmes și Montpellier poporul de jos a ucis
pe protestanți. Daca un asemenea popor vestit prin fanatismul lui religios trăia mai prietenos cu evreii lui decît bonomii
alsasiani, cari după felul lor german erau de mult deprinși de a îngădui lîngăolaltă confesiuni deosebite și cari de o sută
cincizeci de ani scăpaseră deja de groaza războaielor religioase, daca acestea sînt așa atunci rezultă pentru noi neînlăturata
concluzie că rasa spaniolă de evrei se adaptează mult mai ușor cu maniera de-a fi a Apusului decît rasa de evrei germani.
Atitudinea evreilor spanioli au exercitat precum se vede mai tîrziu o influență priiucioasă asupra poziției jidovimei din
Franța toată, precum și asupra năravurilor imigrațiunii evreo-germane de mai tîrziu.
Nici obiecțiunile mele asupra precumpăniră jidovimei în presă nu-mi par înlăturate prin enumerarea foilor redijate de
creștini. Cluncă evreii sint foarte numeroși între corespondenți concede și Bresslau : cine insă cunoaște mai de aproape ruajul
dinlăuntru al gazetelor noastre acela știe că redactorii nu prea sînt atit de neatirnați fată cu reporterii lor precum admite
Bresslau. Multe redacții sînt cu lotul în neputință de-a se espune dizgrației corespondenților lor evrei din Paris și Londra.
Apoi vine menajamentul pentru abonați. „Schlesische Zeitung” („Gazeta sileziană” ) a pierdut dinir-o dată șase sute și mai
bine de abonați evrei numai pentru că îndrăznise de a-și spune de-a dreptul opinia asupra unor manifeste dovezi de pre-
zumțiune evreiască. La urmă mai vine încă ceva: aproape toate gazetele germane își iau venitul lor curat din inserțiuni;
pentru că abonamentul, la noi obicinuit atit de mic, nu acoperă nici cheltuielele; ce însemnează insă mușterii evrei pentru
această branșă a întreprinderii jurnalistice poate vedea oricine dacă-și aruncă privirea la pagina a patra a foilor noastre
locale. Eu însumi m-am convins pe. deplin asupra tăcutei puteri sociale a evreimei sirius unite și solidare abia in
săptămîniledin urmă prin scrisorile multor oameni onorabili, cari mi-au exprimat sincera lor adeziune, dar m-au rugat cu
multă insistență de-a tăgădui numele lor, căci nu se pot espune răzbunării evreiești. Dacă facem suma tuturor împreju-
404
raiitor acestora atunci se esplică de Ce o aiare parte d presei noastre liberate nd dre pentru escesete sumeției jidovești nici
a zcccu pacte măcar din ciih ca pc caic o rcuaisa asupra ofiediui caz de neloleranțu creștina.
Am spus ; nu voim ca după secole de civilizație germană să urmeze o epocă de cultură corce germano-jidovească.
Bresslau răspunde că civilizația noastră e deja corce. țîjmi pare un joc de cuvinte. Toate popoarele moderne au drept
sprijin munca intelectuală a miilor de ani cari au trecut. Civilizația noastră germană răsare, precum observă ca drept
cuvînt Bresslau, din trei mari izvoare, al anticității clasice, al creștinismului, al germanismului; dară pentru aceasta nu este
deloc o cultură corce, căci noi am contopit atit idealurile clasice cît și cele creștine cu însăși ființa noastră, îneît ele ne-au
trecut în sînge și-n came. Nu voim însă ca pe lingă aceste trei puteri ale culturei să se adaoge o a patra, natura evreilor
noi; căci ceea ce în jidovism se potrivește geniului german a trecut de mult în civilizația noastră prin mijlocirea crești-
nismului. N-o voim, lepet, pentru c-am simțit amar deja că spiritul nou evreiesc, opunîndu-se de capul lui spiritului nostru,
ne duce poporul pe căi rătăcite.
în zilele așa-numitei „June Germanii" — hicns a non hicendo — literatura noastră era stăpînilă de Boeme și de
Heine. Cu cit ne depărtăm de acea epocă, cu cît o privim mai în liniște, cu atît mai limpede cunoaștem că era un timp
de decadență intelectuală și morală. Nici o epocă a literaturii noastre de la Klopstock încoace n-a produs mai puțin de o
valoare trainică. Idei străine, radicale, abstracte pătrunseră atunci în viața noastră, o imitație slugarnică a tot ce e străin
ni se propovăduia în numele libertății; și pîn-n ziua de azi cele mai bune puteri intelectuale pe cari le avem muncesc spre
a elibera și întoarce nația de la idealele negermane ale acelei epoce sterpe. Bresslau se-nședă cînd crede a găsi în scrierile
lui Boeme ironia superioară a lui Pufendorf. Publicistului „Junei Germanii” [îji lipsește cu totul superioritatea, care
nu se poate întemeia decît pe învățătura pozitivă; ce distanță între temeinica sîrguință a lui Pufendorf și superficialitatea
lui Boerne, care n-a gîndit și n-a cercetat nicicînd serios o cestiune politică! Ironia însă e justificată în politică numai
atunci cînd răsare dintr-o puternică mîndrie națională. Ce ironiza Pufendorf ? Formele corupte ale Sfîntâlni Imperiu, deșarta
nimicnicie a statelor mici. Dar, în mijlocul celei mai mari decadențe, el nu vorbea despre nația germană decît c-o fericită
mîndrie, iar omului celui mai mare al timpului, marelui elector al Prusiei, el i-a ridicat un monument care va dura cît
statua lui Schluter. Boerne însă tîrî pe cel mai mare german al timpului său, pe Goethe, în noroi, numindu-l slugă rimată
și batjocori pe germani, numindu-i un popor de slugi, cu toată obrăznicia unui om care înlăuntrul său se simțea străin
de ei. Istoria a judecat deja. Boerne e mort, ideile lui învinse, scrierile lui nu le mai citește nimenea afară de specialiști.
Ileine trăiește și va trăi. De ce ? Nu pentru că Heine era într-adevăr o natură cu mult mai bine înzestrată decît Boerne»
nu numai pentru că poezia are o viață mai trainică decît scrierile publiciștilor, ci înainte de toate fiindcă Heine era mai
german decît Boerne. Operele nemuritoare ale lui Heine nu sînt acele persiflări internaționale din cauza cărora era numit
,,le seul poete vraiment parisien”, ci poeziile lui simțite nemțește. Astfel Loreley, copil adevărat al romanticei germane, apoi
versurile De mii de ani din Grecia, care rezumă încă o dată tot ce germanii spuseseră sau căntaseră asupra frumuseții
lumii elenice de la Winkelmann încoace. Heine are chiar în limba sa, ca toți autorii cei mari, o ușoară nuanță de provin-
cialism. Goethe e franc, Schiller suab, Lessing și Fichte, oricît de deosebiți îndealtmintrelea, trădează originea lor din Saxa
Superioară, Heine, unde e mai puternic, e din țara Pinului, Boeme, din contra, vorbește acea limbă cultă și abstractă a
gazetelor, care poate străluci și orbi, dar nu va fi nicicînd într-adevăr puternică, într-adevăr germană; îi lipsește izul pămîn-
tului, puterea primordială, vorbele nu se cufundă în sufletul cititorului.
Astăzi talentele sănătoase și într-adevăr însemnate dintre artiștii și învățații evrei s~au convins demult că nu pot
produce nimic mare decît pe căile spiritului german, deci se poartă în consecință. Numai mediocritatea prezumțioasă se
opune c-o închipuită superioritate cavalerescului Esau germanic; numai mediocritatea încearcă a introduce în sanctuarul
limbei noastre strigătele de iarmaroc și păsăreasca burselor. Cînd ne opunem la asemenea cabazuri a elementelor rele din jido-
vimea noastră oameni ca Bresslau ar trebui să ne susție. O deosebire serioasă și adîncă între opiniile mele și ale lui nu pot
descoperi.
Nu stă tot astfel cu scrierea polemică a unui alt coleg al meu. D. Lazarus, în dizertația sa intitulată Cu e național?,
pornește de la teza necombătută că esența naționalității nu stă numai în origine sau numai în limbă, ci în neîndoielnica,
via conștiință de unitate. Dar, deși vorbește c-o elocuență patetică asupra însemnătății religiei, totuși nu cercetează mai
de aproape greaua întrebare daca o asemenea conștiință de unitate e posibilă cînd sentimentele religioase sînt cu totul deose-
bite. Din contra, dumneasa admite ca ceva dovedit că toți evreii germani sînt germani în orice privință și de la aserțiunea
aceasta ajunge la concluzia monstruoasă că ; „Jidovismul e tot atit de german ca și creștinismul. Fiece naționalitate cuprinde
azi mai multe religii, fiece religie mai multe naționalități”. Tăgăduiesc absolut aceasta. Nu sînt aderent al doctrinei statului
creștin, căci statul e o ordine mireană și trebuie să-și exercite puterea lui c-o nepărtinitoare dreptate și față cu necreștinii.
Dar fără de nici o îndoială noi germanii sîntem un popor creștin. Pentru a răspîndi religia aceasta între păgîni strămoșii
noștri au vărsat rîuri de sînge, pentru a o dezvolta și forma au suferit și luptat ca martiri și eroi. La orice pas pe care-l
fac în cunoașterea istoriei patriei mă conving din ce în ce mai mult cît de adine a concrescut creștinismul în orice fibră
a națiunii noastre; necredința chiar, daca nu degenerează în persiflaj frivol, nu e-n stare a părăsi cu totul terenul crești-
nismului. Idei creștine vivifică arta și știința noastră; spirit creștin, trăiește în toate instituțiile sănătoase ale statului și
ale societății noastre. Jidovismul însă e religia națională a unui neam prin origine străin nonă, jidovismul c în esență
defensiv nu convertitor, deci prin natura lui chiar mărginit la o rasă. La dezvoltarea jidovisnmhii germanii n-an luat nici
o parte în curs de sute de ani; ideile lui întru cît n-ua trecut în creștinism n-au exercitat nici o influență, asupra statului,
asupra civilizației noastre. Cine susține în fața unor fapte atît de patente că jidovismul e tot atit de german ca și creștinismul
comite un păcat în contra măreției istoriei germane.
Tot atît de greșită în generalitatea cu care a fost pusă e aserțiunea că fiece naționalitate cuprinde azi mai multe
religii. Cele mai civilizate națiuni ale prezentului, cele din Europa apuseană, sînt toate popoare creștine.
405
Acea vie conștiință a umlliții, condiția naționalității, nu se poate de regulă forma intre oameni cart gindcsc radical
deosebit asupra ccslâunilor celor mai-naltc și mai sfinte (dc vieții sufletești. Să ne închipuim numai, că Jumătatea poporului
nostru s-ar lepăda de creștinism ; nu-î nici îndoială că nația s-a desface, că s-ar risipi iot ce numim, german. Lazarus
nu observă deosebirea între religie și confesie ; el își închipuiește că noțiunile: catolic, protestant, jidov sînt eoordinale. Dcose
bici confesionale înlăuntrul aceleiași religii poate suporta o nație — deși destul de greu, precum ne-o dovedește istoria suferin-
țelor Germaniei. Deosebirea între ealnliei și protestanți, oricîl de odioasă s-ar ivi la lumina zilei, rămîne totuși o ceartă în familie,
înlăuntrul creștinismului; noi protestanții împărtășim cu catolicii o sumă de principii de dogmatică și morală creștină.
Cînd vitejii, noștri părinți, după o luptă aprinsă, își repuneați spada în teacă și-și întindea mînile spre a încheia pacea
religioasă, ei. puneau regulat în tractatele lor clauzula donec per Del gratiam (Ic rcligione ipsa convenerit. De aceea nici
astăzi un german creștin nu trebuie să piarză speranța că se va ivi clndva o formă mai pură a creștinismului, care să
reîmpreuneze pe frații despărțiți. Coexistența mai multor religii însă înlăuntrul aceleiași naționalități se află uneori ca
stadia de tranzițiune; dar de ținut nu poale ținea, precum o dovedește istoria popoarelor apusene, decît așa, că una din
religii formează regula iar derodoexii excepția, mica mi norilate. Aceasta e poziția evreilor în Europa apuseană. Popoarele
creștine ale Apusului n-au devenit insă creștifio-evreiesli pentru că un mic număr de evrei trăiește între ele. Ele au putut
să dea acestei minorități toate drepturile cetățenești și deplină libertate religioasă; dar și după emancipare popoarele sînt
în drept și datoare de-a persista în mersul început al civilizației creștine, de-a păstra spiritul creștin al instituțiilor lor.
Greșeala fundamentală a dizerlației lui Lazarus e că oratorul nu e in stare de-a pricepe toate lucrurile acestea și ignorează
cu sumeție rolul modest și excepțional care i se cuvine jidovimei în lumea culturii creștine.
Din celelalte scrieri polemice voi pomeni numai una încă, pentru că in ea se vede un tîrîie-brîu c-o insultătoare
prezumțiiine de rasă unsă cu mir creștinesc. Cine cunoaște persoanele și împrejurările din Berlin va pricepe iiumaidccit
de ce d. Paulus Cassel s-a simții adine jignit prin observațiile mele asupra abuzului de reclamă a literaților evrei și de ce
d-sa m-a zugrăvit pe mine cu obicinuita-i grație ca pe un „fariseu al conștiinței moderne”. Nepriceput e însă ca un preot
creștin să crează a rezolva cestiunea izraelită a prezentului prin vorbele lui Uristos: „Mînluirea vine de la evrei!” și prin
prqrocia nebiblică, adunată din mai multe locuri ale Biblici. „Toate popoarele trebuie să locuiască sub corturile lui Uristos
Scm.”. D. Cassel relace insă o ncmica toată, că Uristos a rostit vorbele acelea înainte de ce evreii ar fi respins mînluirea
și înainte de a-l fi răstignit. A spune creștinilor de azi „Mînluirea vine de la evrei” e o mai mare nebunie docil daca
un protestant ar zice altui protestant „Mînluirea vine de la Borna” pentru că Luther a plecat din punctul de vedere al
bisericei romane și pentru că protestantismul dator este mare parte a culturii sale bisericei celei vechi. Fiece putere intelectuală
tînără care învinge pe una mai veche e fiica adversarei ei. Mărimea doctrinei creștine consistă tocmai intr-asta, că, răsărită
dintr-un popor semitic, au învins semitismul și a devenit o biserică universală. Daca d. Paulus Cassel ar cerceta serios
scrierile marelui apostol Pavel, a cărui nume l-a primit cînd s-a botezat, s-ar instrui lesne asupra acestor simple adevăruri.
Vază d. Cassel de va găsi auditori cu crezare pentru doctrina inventată de dumneasa despre „Uristos Scm”, pe care testa-
mentul nou nu-l cunoaște; noi germanii creștini ne ținem de Evanghelia fiului lui Dumnezeu. Același spirit de imensă
prezumțiiine se. vede din aserțiunea d-lui Cassel că poporul evreiesc a fost abătui de la evlavia lui prin germanii cei frivoli.
Urine învățase, se înțelege, destrămarea sa morală de la acea junime, germană care s a luptat în războaiele de eliberare
(contra lui. Napoleon 1) 1
Curios rămîne că Pemm ideile ac dea ale rcvislci melc din noicinvrie cari pcnlru mine erau cele mai importante nici
iui sini pomenile de către numeroasele ntimpinări. Observațiile adică asupra vinci ce-o au germanii în împuterni irea
Jidovimei. Prin marile vorbe de „tolerau ă” și „cultură” ne-am lăsat seduși de-a comite o mulțime de stingăcii în învăță-
mânt, erori cari amenință a mrmape cutii.-a creștină, a tinerimii noastre, și abia acum începem a înțelege că școalele simultane
primare sini numai pentru ca să. nu fie „mai rău fără rău”. E un minunat lucru toleranța, insă ea presupune că omul
și.-a cișligat deja o convingere religioasă puternică. Un bun învățăm înt elementar cală să fie pătruns în toate ramurile de
același spirit. A preda istoric universal ' unor copii cari, după felul lor copilăresc, nu pot distinge decît bine de rău și
adevăr de minciună și a o preda cu loa.e aste astfel incit să nu jignești nici pe protestanți, nici pe catolici, nici pe evrei
însemnează a juca pe ouă și nu i ar suzeede nici unui marc învățat, necum modestei culturi a unui învățător de școală
primară. Nimic insă nu e mai periculos enlru sufletul copilului decât fraza fără de cuprins. E datoria stalului de a
priveghea cu asprime ca sub firma tolerai ;i să nu se deprinză nepăsarea pentru religie. Și în contra tiraniei cometei
exercitată pe-ntrecute de către evrei și ere ini stalul ar putea să dea mai multă apărare decum dă azi.
Mai însemnată decît toate măsurile pi erii stalului va fi însă atitudinea nației chiar. Nepăsarea și greociunca noastră
ar fi puiuț să-nve/e mult de la virtuțile econc licc ale neamului evreiesc. Noi, din contra, n-am fost primitori decît de slăbi-
ciunile și boalele caracterului evreiesc. Cosni oolitismul nostru [î]i ieși înainte celui evreiesc, gustul nostru de critică se bucura
de discursurile asmuțăioare a. presei evrcieși Un popor c o puternică mîndrie națională n-ar fi îngăduit nicicînd înjură-
turile epigonilor lui Boeme; un popor cu a. lini pe deplin formale, și-ar fi păzii limba ca mai. multă trezvie contra barba-
riei gazelelor umoristice jidovești. înainte de toate însă destrămarea fatală a vieții noastre bisericești, gustul de batjocură și
materialismul multor creștini, au dat vini prezumțiunii Jidovești. în sferele frivole și lipsite de credință ale evreilor e o părere
stabilită că marca majoritate a germanilor cutii a rupt-o de mult cu creștinismul. Va veni vremea, și poate că nu e tocmai
departe, în care nevoia ne va-nvăia a ne închina, în care modesta pietate va ajunge la oarecare vază alături cu mîndria
culturii. La urma urmelor orice cesliune socială grea readuce pe observatorul serios la religie. Cestiunea izraelită din Ger-
mania nu se va liniști, raportul între creștini și evrei nu va redeveni pacinic pînă ce concetățenii noștri izraeli/i nu vor
ajunge la convingerea că sudan și voim să rămînem un popor creștin.
[26, 29 ianuarie, 1 februarie 1880j
406
DIN TRANSILVANIA
Foaia „Telegraful român” publică. nrmătornl articol inspirai, de. indignare și de pericolul
iminent. Articolul c aspru, s-ar putea, zice provocator, ca. și notița, din „Desler Journal”
care l-a inspirat. Dar, după cum zice, chiar „Telegraful”, manoperile sînt vechi și poporul
român dc atîtea veacuri viețuiește neclintit păstrîndu-și limba și moravurile. Cit pentru acele
„așchii uscate”, gata a-și renega limba și naționalitatea, să. nu îi plîngem, ci din contră,
asemenea spartanilor, să ne îmbrăcăm cu haine de sărbătoare, căci am scăpat dc Pausania.
Kcacțiunea nu întru târziu va începe și legătura va cădea de pc ochii asupritorilor ! Vijelia
mugește împrejurul stîncei care cu nepăsare, ține capul sus, disprețuind sferturile ei zadarnice.
Norii se risipesc, stânca a rămas neclintită la locul ei, tot cu fruntea sus; iată viața națio-
nalităței române din vremuri uitate. Dacă s-ar urma apelului „Telegrafului român”,’ apoi’cel
mai bun mijloc dc apărare ar fi nepăsarea și disprețul, căci nu întru târziu inacțiunea va
începe. Legea fizică a perseveranței nu-și va schimba deloc urmările. Daca „Poster Journal”
înțesește pe maghiari, laudă procedarea lor, nccalificabilă ce c drept, pentru ajungerea unui
scop, germanizarca, atunci nu e just, nu e logic ca și ziarele române de presto Carpați să
lucreze tot spre, acest, scop la care tind gazetele evreiești ! Unitate în limbă, unitate în biserică,
iată îu scurte vorbe un întreg program pentru apărarea naționalităței române amenințate.
[30 ianuarie 1880]
(„CA UN FEL DE REFUGIU...”]
Ca un fel do refugiu de multele inconveniente ale vieții, Dumnezeu, în înalta sa bună-
voință, a dat omului rîsul, cu toată scara, de la zîmbetul ironic pînă la clocotirea homerică.
Cînd vezi capete atît dc vitreg înzestrate de la natură îneît nu sînt în stare a înțelege cel
mai simplu adevăr, capete în care, ca în niște oglinzi rele, totul se reflectă strîmb și în pro-
porții pocite, făcîndu-și complimente unul altuia și numindu-se sarea pămîntului, ai avea cauza
de a te întrista și de a despera do viitorul omenirii daca n-ai ști că după o sută de ani, de
pildă, peste amîndouă despăi țămintde geniilor eonii mporarii, peste balamuc și pușcărie, va
crește iarbă și că în amintirea generației viitoare toate Fizionomiile acestea vor fi pierit fără
de nici o urmă, ca cercurile din fața rinei ape stătătoare.
Garanția învingerii adevărului și binelui în lumea aceasta este moartea. Daca moartea
nu s-ar îndura să ne scape de o generație în disselecțiune, care produce atîțiaMiliălești, Fundești,
lărtărlăgeni, Costinești, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi
coexistat alături cu partea criminală și stupidă a omenirii, niciodată națiile n-ar fi putut
strînge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă jientru existență.
E o fericire pentru noi că, prostia și perversitatea fiind nemuritoare, cel puțin proștii
și perverșii in concreto sînt muritori.
De acolo rîsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei priveliști.
La. aceste considerați uni, pe jumătate melancolice'., pe jumătate vesele, ne-au condus
numărul „Românului” de la 30 ianuarie, în care găsim următoarea frază la adresa roșilor mai
tineri,
„Sînteți tineri, aveți prin urmare puterea de-a lucra”;
„Sînteli invald/i, aveți deci îuleligința șî capacilatea de-a corespunde la însărcinarea ce vi s-a dat. de națiune”.
Tinerețea e înțr-adevăr un defect incurabil, mai cu seamă al inteligențelor roșii, căci
o organografie a radicalilor nu ne-ar arăta în cele mai multe capete ale lor decît numai înce-
puturile embrionare a ceea ce se numeșt e creier, însă o dezvoltare ipertrofiată a acelor părți
ale capului cari corespund cu șiretlicul și în fine o lipsa, tot ală a simțului de distingere între
lucruri proprie și lucruri ale altuia.
Dar înhățații roșii? Asta e ceva cu totul nou. Carada, Fundescu, Costinescu figurînd ca
învățați sînt în stare a face să zîmbească și pe omul cel mai deprins cu curiozitățile lumii.
407
28 — c. 832
Căci intr-adevăr e curios ca, niște bieți oameni cari abuzează în mod periculos sănătății lor
de surogatul pe care natura răutăcioasă le-au dat în loc de creieri, surogat abia suficient
pentru a distinge un om de un car cu lemne, incapabil însă de-a înțelege semuificațiunea
vorbelor chiar, ceea ce ni se dovedește atît de des prin articolele de fond ale foilor liberale,
să mai fie espuși la primejdia de a fi numiți învățați !
între roșii abia se află cîțiva cari pot fi taxați cu epitetul biblie de „ființe cuviută-
toare”, abia cîteva escepții cari, printr-un defect nedescoperit încă al conformația ni i craniului,
sînt emu mai inteligenți, deși roșii. încolo chiar elementelor liberale inteligente li e rușine
de-a fi confundate în acea masă de hidos întunerec, în acea grămădire de perversitate catilinară.
și dc adîncă, uimitoare nerozie.
Guvernul însuși face foarte bine că nu întrebuințează asemenea oameni decît la funcți-
unea machinală a votului; ar fi vai de țară daca ar mai și discuta. Astfel cum ies proiectele
de lege din pana șefilor de biurou ai ministeriilor sînt lucruri mai mult ori mai puțin indigeste,
dar nici au pretenția de-a fi altceva decît lucrări făcute de, silă, menite de a nu fi nici înțelese,
nici ascultate de poporul românesc. Dar închipuia,scă. și cineva că pe aceste canevale de copist
s-ar mai broda discursuri roșii și lucrul ar deveni o adevărată spaimă. De aceea repede se
fac, repede se votează proiectele de legi, adesea mai mult într-o singură zi și obiceiul exis-
tenții, destul de trist prin el însuși, e cel puțin scutit de platitudinile machinelor votătoare.
De aceea „Românul”, sau cel puțin finul d. O. A. Rosetti, în loc dc a-i consilia pe
tinerii și învățații lui amici la, vorbă, sau — ferească Dumnezeu — la lucru, ar face mai bine
a le reaminti singura lucrare de care inteligențe roșii sînt, capabile : votarea., votarea, fără, scrupul,
fără, considerente, fără, frază.
[I februarie 1880]
[„UNUL DIN PUNCTELE STATORNICE...”]
Unul din punctele statornice ale programei acestui ziar, o temă adeseori dezbătută, a fost,
reforma învățămîntului într-o direcție mai realistă. Dar ceea ce li s-a-ntîmplat multora ni se în-
tâmplă și nouă. Aceiași oameni cari au combătut odinioară proiectul de lege adus de ministrul
Maiorescu în timpul cabinetului Catargiu nu se sfiesc astăzi de-a-și apropria, fără, a le înțelege,
ideile acelui proiect. Astfel aflăm în numărul de joi-vineri, 31 iamiarie-l fevruarie al „Presei”
următorul pasaj încântător :
Pentru a pune capăt acestui rău se pot lua următoarele, măsuri : două licee, unul în lași și altul în București,
sînt de ajuns pentru a forma buni profesori de gimnazie și a permite unor amatori distinși să cultive literilc sau belele-
-arte. Celelalte licee sau gimnazii trebuiesc transformate în școli reale și profesionale, unde științele cu aplicațiunea lor să se
predea cu folos pentru junimea studioasă. O mulțime de juni cari n-ar putea, din cauza lipsei de mijloace, să se ocupe
de studii superioare ar găsi în aceste scoale asigurarea d-a îmbrățișa o carieră utilă și onorabilă în industrie, în agricultură
sau în corner! ; drumurile de fier, lucrările de canalizare, de poduri, lucrările de mine, ar deschide noi și bogate, cariere
junilor studioși; ci ar putea să găsească în acest vast cîmp de activitate independința și averea ctștigată printr o
muncă fecundă și onorabilă.
Ca să vază cîtă, pricepere și adîncime are scrii forul acelui articol și ce sist ema tic își
închipuiește dumnealui învățămîntul, cititorul n-are decît să, observe cum sus se formează
buni profesori de gimnazii și cum c-un șir mai jos toate gimnaziile se desființează.
Scriitorul acelui articol habar n-are dc ce propune, nici prin vis nu-i trec urmările
unilateralității cu care privește învățămîntul. Școalcle pe cari le dorește introduse în România
cu escluziunea culturii și puterii educative a clasicității ar deveni escelente pepiniere de ... mari
oameni de stat. Nu-i vorba, și școalele actuale produc asemenea fructe, căci daca nu le-ar fi
produs n-am avea plăcuta ocazie de-a face observații „Presei”.
O direcție realistă însă a școalelor cată să,țină seamă, dc trebuințele reale ale. societății,
fie acele materiale, fie morale. E însă, evident că necesitățile morale ale prezent,ului sînt, aproape
înzecit de mari decît cele materiale chiar. Diferiți mari oameni de stat cari-și fac din șireti ie-
și neadevăr o virtute, apoi o organizație întreagă bazată pe minciuna că poporul e. cult, și
bogat, pe cînd în realitate era incult și să,rac, o generație prezumpțioasă, fără sațiu și imorală
do advocați la, ('ari mintea e înlocuită, prin viclenie, a căror meserie consistă în a corumpe
408
caracterele prin amăgire, a, face din negru alb, din alb negru, o lipsă, totală de judecată pentru
orice fonnă de cultură caro nu corespunde cum paragraf de lege, toate ielele acestea care ne
bîntuie, „Presa” crede a Ic putea remedia prin prefacerea cîtorva biete gimnazii în școli reale !
încă o dată ni s-a dovedit adevărul proverbului latinesc : Non idem est si duo dicunl
idem.
[5 februarie 1880]
[„CÎND, MULȚUMITĂ...”]
Cînd, mulțumită estraordinarei dibăcii cu care patrioții conduc destinele țării, s-a ivit
în Congresul de la Berlin cestiunea izraelită, ca din senin, fără ca, după propria lui mărturisire,
cabinetului să-i fi trecut măcar prin vis eventualitatea aceasta, ne aducem aminte că. atît,
presa guvernamentală cit și înaltele sfere ale roșiilor dibuiau prin întuneric și-și pierduseră capul.
Țara nu voia săi dea nimic, ea era uimită de acest, amestec în suveranitatea ei interioară,
necontestată nici în vremile lui Pasvanoglu. Guvernul, din contra [î |și făcuse, în înțelegere cu
străinii, vreo șapte-opt așa-numite categorii, pe cari puteau intra în dragă voie toți evreii.
Atît era de mare spaima generală, atît de amar devenise tonul jurnalisticei, atît de agitate
erau spiritele îneît garda civică, a fost dezarmată, patrule petreceau Bucureștii în lung și în
lat, s-aștepta izbucnirea unor sîngeroase turburări.
Era neealificabilă cererea. Se cerea poporului românesc să recunoască, cetățenia unor oameni
al căror cel întâi act politic era un act de înaltă, trădare în contra țării care-i hrănea, în contra,
poporului care fusese îndestul de creștin de-a-i îngădui în mijlocul lui. Cu ușurința cea mai
mare acești oameni se constituiseră în asociație internațională, ca și socialiștii, și drepturile
rasei lor erau pentru ei lucrul principal, chiar daca statul român ar fi pierit nevoind a le acorda.
Pentru drepturile lor ei puseseră, statului cestiunea de existență, sau do neexisteniă, și această,
cestiune se înscrisese în instrumentul păcii de la Berlin, în articolul 44.
Pe de altă parte era evident că roșii noștri, cosmopolită cum sînt, fărăi tradiții, fără, trecut,
fără simț istoric, avînd drept toată, cultura în capul lor un roi de fraze stereotipe în toate țările
unde exista, proletariatul sub o formă oarecare, călău să recunoască în fundul inimei lor că
evreii aveau dreptul să comită o trădare de țară, de care ar fi fost și ei capabili de ar fi fost
in opoziție. Căci roșii, după, cum [î]i definea liberalul lamu Negură, în opoziție conspiră,
contra tronului, la guvern conspiră, cu străinii contra țării.
Pentru conservatori poziția era asemenea grea. Mulți dintre ei vedeau în exigența art. 44
al Tractatului de la Berlin un precedent atît de periculos și nemaipomenit de amestec direct,
în autonomia internă a țării, încât erau dispuși a răspunde împreună, cu țara c-un refuz net al
cererii. Afară de aceasta guvernele conservatoare nu se dist insese nicicînd prin persecuțiunea
evreilor, în rîndurile partidului erau chiar o seamă, de bărbați .independenți cu totul prin averea
lor și dezinteresați cari simpatizaseră cu aspira,țiunile evreilor. Purtarea Alianței izraelite însă,
graba bucuroasă cu care o seamă, din evreii noștri alergaseră să pună cestiunea de existență
statului din care voiau să facă parte, a rupt toată tradiția pacinicei conviețuiri și an prefăcut
pe amicii cei mai sinceri ai evreilor în cei mai sinceri adversari ai tendențelor lor.
Trebuia puțin simț istoric, puțină cunoștință a spiritului popoarelor europene pentru a
vedea limpede că singurul rol ce se cuvenea statului român era rezistența acută în contra
exigențelor art. 44. N-avem nevoie să încredințăm că în ochii oricărui stat din Europa art. 44
era o oroare. Daca evreii din Busia ar fi cutezat, în înțelegere cu Alianța universală, să formu-
leze o asemenea cerere cătră Congres, guvernul rusesc ar fi împlut cu ei temnițele și minele
din Siberia; oricare rasă care se crede apăsată și care ar fi formulat, cereri în contra guvernului
legitim, spre a-1 sili la concesii prin intervenție străină, ar fi fost, tratată de statele respective
eu pedepsele cari se aplică trădătorilor de patrie.
Era deci evident că art. 44 nu putea să fie ceea ce semăna a fi, nu putini să fit* o
teorie juridică aprobată de puterile semnat,oare, ei, redus la proporțiile lui naturale, era un
pretext, nu o cauză de intervențiune sau — precum s-a esprimat un deputat în delegațiunea
austriacă — un escelent mijloc de.presiune asupra Bomâniei. Acest deputat imputa guvernului
său de ce nu s-a servit cu mai mult folos de acest mijloc. Spiritul articolului era acesta,
litera lui însă se îndrepta contra esclusivismului absolut al art. 7 din Constituția noastră,.
409
Prcsupunînd că art. 44 ar fi stipulat emanciparea evreilor, nimeni n-ar putea contesta
că noul art. 7 al Constituției e tocmai contrariul lui și că tocmai îiMvtățeimea individuală e
înlăturarea pentru totdauna a ideei emancipării.
Mijlocul de presiune a fost însă întrebuințat de deosebite părți c im succes cam inegal.
Astăzi, cînd i s-a. secat izvorul și cînd nu mai e nimic, de stors din el, astăzi cînd el nu mai
are de sprijinit nici un interes străin, va veni în line recunoașterea independenței României,
în cîteva zile — prin recunoașterea oficială și generală a neatîrnării — Gestiunea izraelită va fi
moartă și sperăm că pe de-a pururea. Daca nu ne-ar cuprinde numai tradiționala noastră
nepăsare pentru gravele neajunsuri economice și sociale ale țării, daca nu ne-am crede din nou
puși la adăpost de orice pericol prin această nouă dovadă de bunăvoință a apusului european !
.Recunoașterea neatîrnării României este deci o confirmare deplină a manierei de a vedea,
pe care „Timpul” o emisese din capul locului. Era evident că aceeași Germanie care aruncase
în temniță pe bancherii evrei ce subscriseseră un împrumut al guvernului francez în timpul
războiului avea o conștiință juridică ce nu putea încăpea exigențele nedrepte alo art. 44,
cum ele er au, formulate de pr esa amică evreilor, precum pe do altă parte nu există nici o îndoială
că oricare din puterile semnatare ale Tractatului din Berlin ar fi judecat ca și noi pr ocedur a,
criminală a unor supuși ai lor cari ar fi cutezat a cere intervenirea străinătății în afacerile
interne ale țării. Daca irlandejii Angliei, polonii Rusiei, românii coroanei ungare, arabii Franței
ar fi îndrăznii, a cere de la un congres european ceea ce nu sînt în drept a cere dccît de Ia
puterea statului lor nu știm de s-ar fi găsit o singură voce în favorul ari,. 44.
Confirmarea vederilor noastre emise din capul locului ne bucură și, oricare ar fi fost
întrebuințarea făcu tă de art. 44 ca unealta de presiune, necesitățile politice ale prezentului
ue silesc, a o trece cu vederea și a o da uitării pentru moment, 'măcar. Europa Hionarhieă
și creștină, Europa împărțită, după rase și care datorește estremasa dezvoltare intelectuală
și economică tocmai principiului împărțirii în rase, cari, una după alta, își încărcă umerii cu
sarcina civilizațiunii cîștigate dc celelalte ginți surori, această Europă ‘ne-a dat dreptate
în fundul inimei ei, iar art. 44, departe de-a fi espresia unuiprincipiu juridic cosmopolit,,
n-a fost, decât manipulul unor interese trecătoare de ordine, secundară. Pentru cel care nu cu-
noaște adevăratele motive cari determineaza voința oamenilor, precum nici firele, subțiri cu care
se. împăinjenează ochii opiniei publice, art. 44 a fost, uimitor prin stabilirea unui principiu
ce este în contrazicere cu însăși natura cea mai intimă a statului în genere. Pentru cel care,
știe însă ce va să zică a pune un motiv pretextat înainte și a sili pe partea adversă de-a face
concesii pe un teren cu totul altul și străin motivului pretextat, pentru acela intențiile adevărate
erau, dc nu claie, cel puțin întrevăzute într-o lumină cu totul alta. Pentru cei simpli art. 44
era un principiu de drept, pentru înțelept un problem.
Dezbrăcat acum dc caracterul lui problematic și trecut în domeniul Gestiunilor rezolvate
fără contestare, ora recunoașterii oficiale a neatîrnării noastre se apropie, o nouă eră se începe
în istoria luptei pentru existență a individualității noastre naționale.
Nu știm într-adevăr încă în ce legătură stă cu începutul acestei nonă ere știrea despre o
adîncă schimbare a cabinetului actual. Evident este că nemulțumirea cu purtarea guvernului,
dar mai cu seamă cu aceea a, clementelor roșii din el, merge crescând. 'Toate succesele pe
cîte le-au avut le datorește opoziției, le datorește liniei do conduită impusă fie de conservatori,
fie de liberalii moderați, toate insuccesele se trec în registrul cel mare de neprevederi și naivități
radicale. Fie că s-ar fi convins în sfîrșit de inepția lor înnăscută, fie. că disoluțiunea a intrat
în rândurile lor în urma ducerii ad a-bsurdum a teoriilor lor cosmopolite, destul că putem înre-
gistra, fără esplicația care ne lipseșl s încă, noutatea despre necesitatea simțită a urmi guvern
nou, o necesitate despre car e s-ar i convins însăși unitatea în două fețe Rosetti-Brătiami.
în interesul țării ar fi într-ade ăr un guvern serios cu principii sigure, concrete si consti-
tutive, în locul partidului a cărui 1: ;tă de fraze coprinde discompunerea, agitația perpetuă, și
tirania elementelor ignorante și aml. țioase din țară.
[7 februarie 1880]
(„DIM1TRIE CANTEMIR...”]
Dimitrie Cantemir, Domn Moldovei, unul din oamenii cei mai învățați ai secolului său,
în prefața latinească a Cronicei românilor povestește — cititorul ne va ierta parțiala incerti-
tudine a citatului, de vreme ce nu avem cartea la-îndămînă — că romanii, pătrunzînd în
410
■Rhaetia, vitejii locuitori ai acelei țări le-a luat armele și i-au combătut cu armele lor proprii.
Astfel venerabilul cronicar romanț in asprul sau patriotism (cestiune ele ctcsIctc, cum ar zice
„Presa”), se încumetă a combate pe toți hulitorii neamului său cu propriile” lor arme.
a Pe un teren și mai priincios decît acela al vechiului cronicar, îmbrăcat în platoșe de fier
și mînuind un condei de fier în contra dușmanilor neamului său, ne aflăm noi față cri orcanul
marelui om dc stat, față cu „Presa”.	’	"b'
în numărul ei de joi, 7 fevruarie, „Presa” se miră de reintrarea d-lui Epweanu in
partidul conservator, adaogă apoi cîteva parafrazări a vorbelor d-lui Boerescu despre lipsa
de domiciliu a dreptei conservatoare etc. etc. Vorbe ieftene într-adevăr, de care nu ne preo-
cupăm într-o țară și într-un secol în care epitetele îmblă ulițele, îneît le pot găsi și cei mai tîr-
ziori la pricepere.
Nu vom face așadar polemică cu „Presa”, căci nu ne am înțelege, mai întîi pentru că
nu vorbim aceeași limbă. Noi știm românește; „Presa” nu. Noi căutăm pentru ideile noastre
e.uvîntul cel mai adecuat ce se poate; „Presa” găsește arareori cîte un ccuivalent francez.
Gestiune dc creștere sau, mai exact, de atavism. Omul a cărui părinți n-a fost români neam
de neamul lor ar pricepe cu greu adîncimea vorbei țărănești, căci oamenii de țară se-nțeleg
chiar între străini cari le știu limba, nu doar dînd cuvintelor un înțeles arbitrar,” ci punîndu-le
numai într-o ordine sintactică alta decît cea obicinuită și așezînd accentul logic pe unele vorbe.
Sc-nțeleg prin accente, căci au dorința de-a se înțelege.
Deci nu pe terenul acestei înțelegeri pe care discută oameni ce au dorința de a se convinge
și îndupleca vom vorbi cu organul marelui om de stat, ci pc acel neutru al argumentului,
absolut valabil pentru persoanele la cari ne adresăm, pe acela al dovezii numite ad hominem.
Acum cîteva luni, la 15 mai 1879, „Presa” relata alegerea colegi ului I pentru Senat.
Ce zicea „Presa” pe atunci?
Toți fruntașii națiunii pc cari un sistem fatal îi persecutase cu o furie neauzită națiunca-i inibrațcșcază și-i
li iniile ca să-i puie fațăm față cu persecutorii lor.
Aceia pe care partidul radical li declarase de trădători națiunea-i recunoaște din nou ca stîlpi ai săi.
Cari erau acei stîlpi, acei fruntași?
„Presa”-i subliniază în lista aleșilor colegiului întîi, îi tipărește cu cursive, deci iată-i:
Constantin Bosianu
lancu Strat
0. Siliou
0. Cornescu
Al. Știrbei
Vasile Alecandri
Prințul Dim. Ghica
Petre Mavrogheni
G. Gr. Cantacuzino
Menelas Germani
G. Giurgea
M. K. Epuroauu
General Mânu
T. Kosetti
General Florescu.
Ce mai zice însă „Presa” despre această oposițiunc?
Opozi(iunea, deși in minoritate, reprezintă in realitate adevărata espresiune a țării, căci numai aleșii opozițiunii,
pinii la unul, întrunesc calitățile ce trebuie să însușească un rcprezinlant ai țării iu orice împrejurări și mai ales cînd se
tratează dc cesliuni importante ... Partida radicală, cu o neînsemnată cscepțiune, nu este reprezintată decît de niște
docile instrumente ale guvernului, cari strălucesc prin necunoștința lor și prin lipsa dc orice titluri meritorii și cari
nu și înțeleg într-allfcl misiunea dccit a face gălăgie la un ordin dat ca să turbure discuțiunca și să voteze tot felul de
ilegalități.
Tot în acest articol, mai la vale, „Presa” vorbește de violarea Constituției prin recu-
noașterea aiegerei d-lui Morțun în locul d-lui Nicu Gane, ce avea mandatul de deputat de
Suceava, și zice :
... Tot asemenea va putea da afară din Cameră pc toți deputății opozițiunii și a-i înlocui, după capriciu,
cu d alde Mărgărilești, Dimăncești, Pătărlăgeni etc.
Dar oare citarea Mărgăriteștilor și Pătăriăgenilor e izolată în ciclul de articole de fond
ale „Presei”?
Deschidem numărul de la 20 mai 1879 și vedem următoarele asupra partidului roșu.
411
Afara de vreo doua personalități și de un foarte mic număr de tineri instruiți dar a căror acțiune asupra direc-
țiunii afacerilor este nulă, partidul care guvernă țara (cel roșu) nu se compune decit do indivizi ce nu pot decit
a-i compromite toate interesele, csercitind în slat cea mai tristă și pernicioasă influență ...
Oricît de audacc și de compact poate fi mîndrul și cu penele filfiitoare batalion al Pătărlăgenilor și Mamdeștilor din
Cameră și Senat, autoritatea, prestigiul și talentele, înțelepciunea, tactul și prevederea politică a atitor bărbați însemnați
pe care națiunea i-a trimes în Parlament vor ști a ține în loc și a paraliza acțiunea funestă a acestor triști politici.
Aceasta este convicțiunea noastră !
Aceasta trebuie să fie convicțiunea națiunii !
Aferim, ar zice turcul.
Apoi azi, cînd d. Boerescu nu mai nemerește domiciliul partidului conservator, pe care-1
știa odinioară foarte bine, noi n-avem dreptate a ne plînge că adevăratul flagel al nefericitului
nostru popor sînt ... advocații ? Ceea ce ieri era stîlp al țării, astăzi n are domiciliu ? Se
potrivește aceasta ? Se potrivește ca nuca în perete și ca sarea-n ochi, ar zice povestea vorbii.
Dar aceasta nu e destul. Rămîne să dovedim tot din „Presa” că ilustrul partid al
Centrului a, recunoscut asemenea pe d-nul Epureanu de șef al său.
în no. său de 31 mai 1879 „Presa” scrie asupra alegerii prezidentului Senatului :
Dar, cunoscîndu-se declarațiunea P.S. Sale (Mitropolitului), pe care unii o comparau cu fabula vulpei care, nepu
tind ajunge la struguri, [î]i găsea acri, a trebuit ca și opozițiunea (deci și d=nul Boerescu cu ai săi) să pună un alt
candidat la prezidenție, și acest candidat a fost d. M. K. Epureanu.
Tot în acest număr „Presa” dovedește într-un mod exact că majoritatea guvernamentală
la acea alegere n-a fost decit de șase voturi, deși guvernul pusese contracandidat pe d. Bozianu,
simpatic tuturor partidelor.
în realitate dosarul nostru ad hominem în privirea „Presei” e foarte bogat. Daca nu
uzăm de el pc deplin, reticențele noastre sînt cauzate mai mult de lipsa de timp de a ne
ocupa cu neconsecuențele unor adversari despre cari nicicind n-am avut o opinie mare.
Nouă nu ne inspiră respect decit o inteligență superioară, osîndită fatalmente de a urma
adevărului oricare ar fi caracterul purtătorului ei, sau un caracter superior, osîndit asemenea
de a fi adevărat oricare ar fi inteligența, purtătorului lui. Respectăm pe Baco de Verulam, au-
torul scrierii Novam Organon, întemeietorul științei moderne, care, cu toate defectele caracte-
rului său, prin mărimea creierului era condamnat a fi un rob al adevărului, respectăm, căci
aci putem fi mai acasă, pe frații Golești, cari, cu toată mărginirea intelectuală, aveau carac-
tere statornice și limpezi. Tot ce e la mijloc, pe jumătate onest sau pe jumătate inteligent, c
pentru noi lume problematică, nimic.
A K-rm mediocritas e pentru noi o oroare în amîndouă laturele ființei omenești, precum era
pentru divinul Dante. Acest „element moderator”, daca voiți, al caracterelor și inteligențelor,
e locașul minciunii, al tertipului, al meschinăriei, locașul acelui advocat pc care Scaunul papal
îl numea. adi'ocalUH diaboli. Aceșt ia sînt oamenii născuți spre a pretexta intenții bune și a face
fapte rele, oameni ce nu cred ceea ce zic și nu zic ceea ce cred; ci nu sînt nici buni, nici răi,
ei sînt de-a dreptul mici, și existența lor în lume este o persiflare a existenței.
/9 februarie 1880 /
[„«PRESA» DE VINERI 8 FEVRUARIE
„Presa” de vineri 8 fevruarie ne răspunde nouă următoarele ;
Adversarii noștri se. agață de o eroare tipografică ca să facă mare zgomot și să ne taxeze de inconsecuenți.
în adevăr, în paragraful citat de ,,Timpul” s-a omis vorba Jumătate ce venea imediat înaintea cuvîntului gimnazii
și astfel se complecta ideca d-a restabili ecuilibrul între studiclc clasice și reale; daca am fi dorit sase suprime cu totul
Invățămînlul clasic, am fi cerut desființarea lutulor liceelor, pc cînd noi am lăsat să subziste Jumătate aproape din
liceele din țară.
în materia erorilor tipografice esperiența noastră e foarte bogată.
Cînd d. M. Schina a plagiat pe un autor francez, fără a-i cita numele, omisiunea era o
eroare tipografică.
412
Cînd d. Sion numea versurile lui Dosothei metropolitul hexametri si pentametri, aser-
țiunea era o eroare tipografica.
Cînd d. Ureche omite -............ ingratul - numele autorilor spanioli pe cari-i plagiază, lucrul
se reduce la o eroare tipografică.
Cînd în fine un scriitor de la „Presa” zice :^,,Rămm liceele în care să învețe carte profe-
sorii de gimnazii, iar gimnaziile le desființăm ca să facem școli reale”, atunci se-nțelege că aceas-
tă abdicație formală de la judecata omenească a fost numai ... o eroare tipografică.
Mai vine însă un alt pasaj, tot alît de caracteristic.
Terminăm prin a rectifica o alta eroare comisă de ,,Timpul” : nu d. Maiorescu a conceput pentru prima oară
ideea de a da o direcțiune realistă învățămîntului public, ci respectabilul d. Constantin Crețulescu care, încă de la 1861,
a publicat o broșură importantă, unde semnala inconvenientele grave și consecuențele fatale la cari se espunea
viitorul țârei de nu sc va îndrepta către agricultură, industrie și comerț o mare parte din activitatea națională.
Apoi regretabilul G. Costa fora in mai multe ocaziuni s-a făcut apostolul călduros al acestei mari idei naționale și
ne mirăm cum cei de la ,,Timpul” caută să atribuie d-lui Maiorescu un merit ce nu-l arc și să-l îmbrace cu pene
străine.
Respcctabihd d. Constantin Cretulescu poate fi un om foarte onorabil, precum și regre-
tabilul G Costaforu asemenea; unul a scris o broșură, altul a vorbit în privirea aceasta. Toate
acestea nu schimbă faptul că proiect ul de lege propus de d. Maiorescu a fost cel întîi în direcția
reformării învățămîntului și, tocmai fiindcă, acest proiect de lege era singurul bun, singurul
netradus din limbi străine, răsărit din trebuințele țării, singurul care, ca orice reformă adevă-
rata, tăia în cei ce privesc catedrele lor ca pe niște sinecure, de aceea toată suflarea problematică
din țara aceasta s-au opus proiectului, inducînd în eroare și pe unii de bună-cr^dință, incita
trebuit să cază.
Daca sînt pene străine acestea, cel puțin sînt mai vechi decît cele citate de „Presa”. Deja
răposatul Marțian, unul din rarele capete cugetătoare a acestei țări, indica în stilul său
plin și energic calea realistă în învățămînt ca singura mîntuire de generația de advocați și pos-
tulanți pe care-i simțea crescînd ca iarba împrejurul lui, iar, înaintea lui Marțian, Eliad —
pe cînd era om cu minte și nu-și sucise numele în Heliade—vedea în direcția unilaterală a
învățăturilor pieirea țării. Eliad ajunsese atit de departe îneît susținea că sistemul instrucției
publice la. noi c introdus și mănțiuut prin instigațiunile Rusiei, pentru ca să facă din români
o nație de turburători și panglicari de meserie, slabă înlăuntru, paralizată inafară, totdeuna
matură de a cădea în brațele colosului de la nord.
Acestea erau opiniile lui Eliad. Supoziția lui fundamentală poate fi o exagerare, sigur
este însă că rezultatele învățămîntului prevăzute cu ochiul lui uneori profetic s-au putut
constatai în timpul războiului oriental și se vor putea constata si de acum înainte.
Dar înt re scrieri mai mult sau mai puțin platonice și între încercarea sinceră, cu sacrificiul
persoanei sale, de-a. realiza cele scrise, e o deosebire cit cerul de pămînt.
Și iadul e pavat cu intenții bune — dar ce folos?
[9 februarie 1880 ]
[„ASTĂZI PATRUSPREZECE ANI...”]
Astăzi patrusprezece ani era mare mișcare in București și în țară, O conspirație se
urzise in contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicînd daca o seamă de naturi criminale
care, spre, rușinea țării și a oștirii, făceau parte din puterea annată n-ar fi ridicat cu lașitate
mina lor nelegiuită contra Domnului țării. Mișcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării
de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din cîți au fost vrodată în Țările Dunării
române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămînța unor rele și mai mari.
De atunci am dat zi cu zi și an cu an îndărăt. De la țăran încopînd, pentru care toți
pretextează» a se interesa și care cu tot interesul platonic a ajuns ilot și la sapă de lemn, și sfîr-
șind cu proprietarii mari, cu negoțul, cu meseriile, toată țara și anume elementele românești
dintr-însa au apucat pe clina unei continue și repezi înapoieri. Pe cînd datoria publică se urca
repede de la cîteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecînd astăzi cu mult jumătatea de
miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă și sub dictatul străinilor, cari ei în de ei dis-
413
cutau și puneau la calc axstirmc^ după chiar mărturisirea, d-lui Brătiarm, au sustras muncii
naționale piețele noastre,incit astăzi ani ajuns ca piuă și obiecte dc prima necesitate, precum făina,
să sc importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale țăranului, apoi
toate obiectele dc manufactură și industrie cîte corespund cu trebuințele, în mare parte factice,
a plebei de postulau ți si ad vocați, toate se import ă azi de peste graniță.
în loc, ca munca să se diversifice, să se împartă din ce în ce mai mult, subvenind o
ramură celeilalte, ea. din contra se simplifică, din cc în ce, din ce în ce s a redus la cea mai
simplă, mai grea, mai brută» espresie, la. esploalarea directă. si primitivă, a pămîntulm la. pro-
ducerea de grîu si porumb, care trebuie să ecuivalcze toate necesitățile noastre.
Clase numeroase cari aveau un drept la muncă și caii azi sînt lipsite de ea, fiindcă,
fideli teoriei „om și om”, le am pus să concureze cu universul întregi persistă, și azi în aceeași
veche orbire, amețite de- fraze liberale cosmopolite, ca. si cînd fraza ar fi fost cîmh'a un ecui'
valent al muncii reale și al cîșligului real. O generație de oameni cari abia știu cili și nu
știu scrie, învătînd cîteva. fraze banale din gazete, sau ger a. t în oameni mari și au luat masca,
cînd de oameni de stat, cînd de reprezentanți ai nației, cînd de oameni de litere chia r, si tot
cc ci făceau, fie lungi discursuri insipide și fără, bun-simț, fie literatură plagia tă, fieignoranță,
botezată cu porecla de știință, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea nației
în plată peșin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simț si a. existenței ei. Mai
multe generații viitoare, și cea actuală, cu de prisos, sînt osîndite a plăti cu sudoarea și munca
lor colosalul capi (.al de palavre și mistificațiuni grosolane cîte s-au debitat de căi m plebea pos-
tulanților în cei din mmă patrusprezece ani.
Dar lucrurile nu cc opresc aci.
Te cînd independența reală, proclamată de Vodă. Cuza, în loc dc-a costa, un bau roșu.,
adusese din contră, în urma, numeroaselor acte dc suvernitatc înlăuntru, imense foloase mate-
riale si morale statului, precum : secularizarea a o a cincea parte din pămîntul României, sporirea
armatei, împroprietărirea clasei (*0101 mal numeroase și mai importante a țării, autonomia bise-
ricii naționale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avîut pe calea, cult urii intelect uale;
independența nominală, de astăzi și seria, de acte din ('are ea a. rezultat a costat, sase sute de
milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii dc oameni uciși d<5 florile-
mărului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătății în chiar legislatiunea și auto-
nomia internă» a țării, iar în spiritul public, în inteligența claselor conducătoare o duplicitate
nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie și amăgire în sus și în jos. Neadevărul,
iată, semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.
Străinii vor drumuri de fier, și presa națională încearcă a dovedi în sute de articole că. e
un interes eminamente național la mijloc.
Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, și primulmiimstru declară, că c ccstiunea
cea mai populară, din România.
Străinii voiau emanciparea evreilor, și organe roîuâncști s-au aliat care să zică» că un popor
atît de civilizat și mai cu seamă» atît de bogat ca cel romanesc are datoria de-a sc închina exigem
țelor secolului.
Străinii voiau război cu Turcia., de îndată această luptă nefastă se botează „război
al independen tei”.
Străinii vor voi anexiunea, și se vor găsi și în viitor cete de musalagii cari să alerge ulițele
și să strige „Trăiască cutare ori cu tare formă» a pieirii României”.
Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă, la toate panglicăriile acestea. Recăzut
în fatalismul raselor nefericite, el a. pierdut de mult orice speranță. în îndreptarea răului și
precum cu răceală a privit proclamarea independenței din partea Corpurilor legiuitoare, cu
ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidînd eu ziua cesiunii Basarabiei,
tot astfel cu răceală și ironie întîmpină și recunoașterea independenței din partea puterilor.
Și ce ar mai aștepta de la viitor, cînd acesta e pe deplin compromis de către o generație
în care inteligența omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni și Serurii.
în fenomenologia frazei advocățești intră» dc ex. și o independență, recunoscută» în modul
următor :
Guvernul Majestății Sale nu ar ști sa considere că, rdspunz'ind cu toiul vederilor cari (tu condus puterile semnalare
ale Tratatului dc la Berlin, nouăle dispoziliutii conslilufionalc dc cari i .s-a fost dat cunoștință, și în particular pe acele di ti
cari rezultă, pentru persoanele de rit nccreștin, domiciliate în România, neaparpnînd dc alminterea nici unei naționalități
străine, necesitatea dc a sc supune formalităților unei naturalizațiuni individuale”.
Ceea cc mai de-a dreptul va să zică,:
„Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin”. Știm bine că paragrafe
din buget vor trebui să acopere și astăzi cheltuielile pentru masalale și masalagii, știm bine
că banul istovitului contribuabil va pune și azi în mișcare cheful patrioților de industrie și că
414
măturătorii Bucureștilor nu așteaptă, decît francul, colacul și ocaua de rachiu pentru a saluta
cu entuziasm era independenței roșie. Dar [toporul a primit cu răceală această știre, ca și Faust
cmtccele învierii:
„Aud solia, dar nu cred în ea”.
/12 februarie, l^OJ
[„UNUL DIN MITURILE CELE MAI SEMNIFICATIVE...”]
Unul din miturile cele mai semnificative din cîte a păstrat poporul nostru este următorul:
La leagănul unui copil se coborîseră cele trei ursitori, meniudu-i una tărie, alta istețime, a treia
mărire lumească. Muma copilului, ncmulțundtă că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-a
avid, atîția oameni, rugă [te cele trei zîne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n-a
avut încă nici un muritor. Cu-nstristarc-i răspunse una din zîne : „Ca toți oamenii nici judeci,
nici [toți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tiue-
reță fără îmbătrânire și viața făr-dc moarte”. Copilul creștea văzînd cu ochii, într-o zi cit
alții într-un an, și, minat de instinctul de ueîmbătrînirc și de nemurire sădit în pieptul lui, luă
lumea în cap, spre, a mîntui împărățiile de pieire, omenirea de dușmani. Trecu pe riad cînd
prin pustii primejduite de, zmei puternici, unde nici om, nici turmă, nu putea petrece și ucidea
pe acei zmei, deșchizînd locuri așezării oamenilor, cînd prin păduri locuite de fiară, pe cari le
nimicea făcîud drum vânătorilor și cărbunarilor, cînd iar prin împărății înflorite și vechi,
prin orașe puternice și avute, pînă ce într-un tîrziu ajunse în palatul unei zîne aeriane, unde-1
aștepta neîmbătrînirea și nemurirea.
Aci petrecu trei zile în deplină Huișl e.
După trei zile, plecînd însă, la vînat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre și copaci,
rîuri și izvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părin-
tești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atît de mult mcît, cum se deș-
teptă, încălică și luă. drumul spre casă. El adormise în valea, „aducerii aminte”. Cum ieși
din cercul magic al zînei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într-un loc unde știa că
c un oraș marc și nu găsi decît ruine pe care pășteau caprele. întrebă pe păzitor de nu știa
unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că. neam de neamul lui nu pomenise acolo decît ruine.
Trecu mai departe și, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraș foarte mare. Ba
în piața orașului văzu un grup de marmură care-1 reprezenta pe el însuși luptîndu-se cu un
zmeu. El întrebă pc-un orășan ce însemnează acel grup. Accsta-i răspunse că acum cîteva
sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care, erau pustie, și că do
atunci încoace a. fost, cu putință, să. se așeze, oameni acolo și să. se ridice acel oraș.
- - Dar bine, eu sînt acela. — zise atunci cavalerul nemuritor.
Tainica, ce se stiînsesc împrejurul lui risc de dînsul și-1 crezu nebun.
Și astfel pe orișiunde trecea, pe orișiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, himea-și
cățea, joc de el, îl lua în rîs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curățisc codrii
dc fiară, și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul
cînd el plecase în lume după nemurire.
Cam astfel pate și geniul neîmbătrînit al istoriei românilor. Daca, acest geniu ar veni
astăzi sub forma lui Mintea cel Bătrîn și ar zice : „Eu v-am dat independența țăriicăci după ce.
am înfrînt oștirile turcești m-am supus împăratului sub condiții cari au trebuit să vă păstreză
țara și naționalitatea”, mulți ar lua în rîs pe bătrîn. Dacă acelaș geniu sul) forma lui Cuza Vodă
ar zice : „Eu v-am dat toate, drepturile cîte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute
de milioane e meriiul vostru de patrusprezece ani încoace”, roșii i-ar răspunde, „că nainte dc a
se. pripăși un fanariot în Strada, Doamnei nu existau asemenea idei”. Nu nc-am mira daca
într-una din zile roșii s-ar lăuda că ci au „creat universul”, ca,re înainte dc partidul naționale-
libcrale nici nu exista. Și cu toate acestea e evident că, o țară care există de 700 de ani aproape
parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-și mulțumească exis-
tența unui partid care nu e decît [de] ieri-alaltăeri și independența, departe de a fi meritul
actualei generații, e suma vieții noastre.istorice, minus inepție unui partid compus din oameni
ignoranți și de rea-credință, care ne-au dat această sumă, știrbită.
A dovedi această știrbire nu e greu.
Reproducem mai la vale textul autentic, cel francez, al formulei cu care cele trei mari
puteri ne-a recunoscut independența.
415
șcnișșigne, Gerant du Consulat general â Bnkarest, a recii l'ordre d’adrcsser, au nom du Gouvernement ...»
â M. Ic miuislrc des affa’res tdrangcrcs dc Roumunic la conutiunicaHou suivanle :
Le goii vei ncmrti I dc ... a et<S informe, par Ies sobis de rAgciil dc S. A. le Prîiicc de Roumanie, de la proniuG
guUon sous ia dale du 25 Oclubre 1878 d’une loi volec par Ia Cliambre dc revision dc la Principat! te ct destin ce â
metlic Ie texte dc la Gmstitution rouniaine cu accord avec Ies stipulalions inserecs dans Partide 44 du Trăite de Berlin.
Le gouverncinent de ... ne saurait considera' comme rcpondanl enlicrement aux vues qai oul dirige Ies puissanccs
siqiudaircs da Traile de Italia Ies disposllions constituiteiinelles noaucllcs doid il lui a ele doime connaissance el cu parii-
colier celle* d'od resulle pour Ies persoane* de rile aonclu clien domiciliccs eu Iteumanic, n’apparlcnant d’aitleurs ă aucutie
ualtenalile elrangere, la ncccssile dc se soumetlrc aax fornialil.es d’une nataralisalion indiuiducUe,
Toulcfois confiunt dans Ia volonte du Gouvernement princier dc se rapproclier dc plus en plus, dans l’application
de res dispușiiions de la pcnscc Jibdrale dont s’daient inspirees Ies puissanccs, et prenant acte des assuranccs forindlcs
(jui lui oul ele transmiscs â cet effet, le Gouvernement dc ..., alin dc donner â la nalion roumainc un lemoignage
de ses scnlinicnls d’amitie , a decide de rcconnaitre sans plus dc retard la Principaute de Rounianic coninic etat inde-
pendant, lui conscquencc Ic Gouvernement dc... sc declare preț â entrer en rclations diplomatiqucs reguliercs avec le
Gouvcrnem.cnl princier.
Le suussigne, en donnaiit a vis â M. Ie Ministre des affaires elrangeres dc Ia rcsolution adoptec par son Goiivcrne'
mc'd, a riioimenr ele. ctc.’L
Am dori sa. știm îuti^adevăr, și țara, ar avea dreptul de a. ști ce fel de „awiwes formei-
Us” s au transmis puterilor peste litera, și înțelesul art. 7 din Constituție pentru ca ele, cu toate
cil nu-l considera „comme repondant entierement aux vues <[Lii ont dirige Ies puissanccs signa-
iaires du Trăite de Berlin”, sa binevoiască totuși a ne recunoaște independența?
Daca, nu s ar ascunde cumva și în formula, aceasta sămînță de vorba și de boeluc pentru
viitor !
1	> coc am da-ta. organul marelui nostru om de stat înregistrează în coloanele sale, sub titlul
Im.prcmwinle ziarelor romane, toate articolele (‘.ari, cu oarecare cheltuială de fraze, sărbătoresc
era nouăi independențe, fcrindu-sc cu mare grije de a reproduce și pe acelea cari fac bilanțul
acestei recunoașteri și găsesc că c foarte scump plătită.
(Jui s-ar mira de raccala cu care tratăm cești unea aceasta îi amintim o poveste. Un episcop,
cercetindu și eparhia, ajunse și la. un sat sărac, care l-a. primit fără sunet dc clopote.
Episcopul se cam supără de aceasta și i zise preotului :
Bine părinte, sc poate să mă primiți așa., fără a trage chiar clopotul ?
— ITeosliid/ite s^ răspunse bietul preot, sînt o mie ș-o sută de cuvinte pentru a mă
dezvinovăți.
— Din mia și suta ceea dc cuvinte mei putea să-mi spui și mic cîtcva?
Mai iutii dc toate, Ihcosfintite, biserica noastră nici n are clopot.
Acest singur cuvint din o mie ș o sută era de ajuns. Singur cu vin tul că. nimic bun nu poate
reni sub auspiciile roșiilor e dc ajuns pentru a ne răci față cu orice cestiune. Urmarea dovedește
apoi ca înnăscută noastră neîncredere contra oricării demagogii peste tot, contra demagogici
noastre îndeosebi, au avut totdeuna dreptate.
/ // febra a r ie J880/
[„DE BINE DE RĂU...”]
De l.ine, de rău statul român este astăzi independent. Astfel el se află de acuma, rămas,
în mijlocul unor.elemente străine, fără alt reazim decît propriele lui puteri, și aci este cazul a
zice în prhință-i vorba cea înțeleaptă a poporului: cum își va așterne așa se va culca.
piste așadar timpul a, ne întreba daca statul român mai poate duce înainte viața cuasi anar-
liicâ, aiît din punctul dc vedere politic cit și din cel social, pe care o duce de atîtâ vreme. tn«
lr-;.devai, s ai putea zice ca nu exista iu aceasta țară, nici un fel de ordine in viața publică.
* Smguiul strat social în țară la noi care dă producția cea mare este populația rurală. Care
este însă soarta, acestei populații? Țăranul în genere este foarte sărac, pentru că produce pentru
sine foarte puțin, și astfel sc hrănește rău mai mult din cauza lipsei decît din obiceiul frugali-
116
tațiiașa fiind, populația de la țara descrește mereu. în starea aceasta economica, țăranul est e
dat pe mina unei administrații st upide, corupte și brutale, care, în loc să i îngrijească de ini cresc,
să l ajute a-și îmbunătăți soarta și sad ocrotească, îl prigonește, îl jefuiește și-l maltratează.
Si această populație o numim noi, cei din orașe, în genere oameni politici, o numim ,,talpa,
casii”; ce-i drept, ironia noastră se întoarce asupră-ne cînd ne amintim că unde nu-i cap,
vai dc picioare. Se poate prin urmare să mai credem că statului roman independent i-ar fi permis
să nu se îngrijească a îmbunătăți cu orice preț starea țăranului? Nu doară, că țăranul și-ar
mai fi făcînd vreo iluzie sau ar mai fi avînd vreo speranță de îndreptare pe care ar fi s-o dato,
rească solicitudinii stăpînirii; nu doară pentru cuvinte de echitate, justiție sau umanitarii
cuvinte foarte la modă, dar cari nu prea, au răsunet real în societatea noastră; ci numai pentru
cuvinte de interese, atit ale statului îndeobște cit și ale claselor dominante îndeosebi, aceste
clase ar trebui să se gîndească numaidecît a aduce o îmbunătățire la starea populației rurale.
Instrucția publică generală, răspîndirea luminii și culturii în masa poporului sînt două
idei progresiste pe cari călăresc o mulțime de speculanți ai frumoaselor principii, ai teoriilor
umanitare. Trebuie să fie cineva lipsit cu desăvârșire de bun-simț pentru a zice că un popor cu
cit este mai luminat, cu atit este în mai bună stare, adică-i merg treburile mai bine. Dar ce s a
făcut, ce au făcut acei speculanți ai frumoaselor principii progresite pentru realizarea lor ? ('îmi.
o lege a venit să întemeieze instrucția generală și să dea chipul cel mai practic pentru răspîn-
direa luminii si culturii, ei au urzit o cabală și au răsturnat legea, spre a răsturna, pentru cuvinte
personale, pe ministrul care o prezentase.
Astăzi, ca totdauna, ei strigă ,,răspîndirea luminii și culturii în masa poporului” ; în vremea,
aceasta însă poporul daca ar fi întrebat, le-ar răspunde: „Boieri dumneavoastră, lumina ca,
lumina, nu zicem că, nu-i bună; dar, pînă una alta, dați ne mijloace de hrană, scăpați-ne de
briciul administrației”.
.Dacă am fi într-o țară,.unde statistica. să nu fie tratată, ea poezia., drept une vMc iimli-
Uțc^ ar fi o curioasă statistică de făcut în statul roman astăzi independent, adică statistica vie
rimelor ilegalității. Cine cunoaște bine viața populației de la țară poate afirma cu siguranță
că nu s-ar găsi în toată țara cinci țărani la sută cari să nu fi fost măcar o dată la trei luni, la
termenul birului, victima, rapacității și brutalității administrației.
.Această stare de lucruri cuasi anarhică., precum am zis, a. ajuns să, fie considerații, de
bietul țăran ca o stare normală și, fatalist cum este, el și-a făcut chiar proverbe ( ari să reproducă
vremurilor viitoare icoana vieții ce duce el astăzi, în statul liberal a cărui temelie este dînsul.
Așa, fiindcă țăranul nu poate avea a face cîtuși de puțin cu vreun agent public, fără, să fit1 ne-
dreptățit și ciupit în pungă, se mulțumește cu atîta și nu caută a reclama dreptate mai sus, unde
din ciupeală în ciupeală ș-ar goli foarte degrabă punga toată, care ș-așa nu prea o plină. De
aceia zice tot el : „Țăranul nostru cu oamenii stăpînirii c ca oaia care umblă, printre scăieți;
în tot scaietele trebuie să lase cîte o șuviță, de lînă, mai mare ori mai mică, după cum o fi si
scaietele”.
Cea dîntîi grije prin urmare a statului independent este ca, lăsînd d-o parte orice frază,
să caute a aduce cît mai degrabă îmbunătățiri în administrație. Mai întîi de toate este de neapă-
rată trebuință pentru acest scop „ca agenții inferiori ai statului să nu mai fie recrut ați de prin
cafenelele orașelor în virtutea nici unui alt, titlu decît că au făcut parte din canalia electorală
sau că, a fost prigonit, de „roacțiune”.
Sînt oameni cărora Ii s a dat la discreție soarta și dreptatea populației entărci sau cutărci
localități tocmai fiindcă sub guvernul conservator au fost turburători, ai ordinii publice sau
chiar fiindcă au fost tîriți pe atunci la. judecătorul de instrucție pentru delicte de drept, comum
De la astfel de oameni, cari sînt căpătui ți tocmai pentru netrebnicia, lor, nu se poate, aștepta
firește^ să înțeleagă, cuvintele datorie și moralitate.
îndreptarea care se cere însă nu o poate aștepta un om cu judecată și cu experiență de la
un guvern al cărui partid, în puterea căruia se razimă, este în cea mai mare parte a masei lui
compusă tocmai din creaturile despre cari vorbim.
f 15 februarie 1880 J
417

DIN MANUSCRISE

JUNEȚEA LUI MIRABEAU. DRAMĂ ÎN 4 ACTE
00^4
Tînărul Gabriel Mirabeau e în1 închisoare pentru că o damă, uzurpînd alături cu tatăl «s^r
său locul mumei, împodobită cu diamantele pe care aceea le 2 purtase, îl prigonește de cinci
ani. Tatăl3 sări, robit de frumusețile acestei femei, își persecută pre însuși fiul său sub pretextul
ca ar [fi] stricat prin înrâurirea lui4 Voltaire și în genere a ideilor care aveau să îngroape
vechea monarhie franceză și cu ea întreaga strălucire feerică a Curții de la Vcrsailles. Dar (hibrid
scapă. El intră în casa tătînc-său, îngonunche înaintea 5 chipului de marmură a mumei si n
această poziție îl află Sofia. Această6 femeie, măritată după un prezident, de Curte 7, moșneag
de 70 de ani, ea care nu iubise, niciodată și care avea sete dc amor adevărat, îl îndrăgește 8
de la cea dentîi privire -pe.«tînărul Mirabcau. Un moment după aceasta el intră în 10 conflict cu 11
II favorita tatălui său, îi rupe de la gât colierul de diamante alo mumii, o insultă; aprinde 12 ;inr
prin asta mai mult rnînia tatălui și c arestat din nou. Cu asta se mîntuie actul întîi.
în actul al doilea se tratează înaintea Parlamentului (căci așa se chemau Curțile 13 pe
atunci) procesul tînărului. Cu toate astea el îmblă liber în casa prezidentului în care c iubita sa,
îi face daruri, îi dă chiar o scrisoare. Un tînăr advocat numit.........o figură cavalerească
din popor, pledează procesul, animat de ochii unei frumoase „chanoinessc”; judecătorii sînt
aproape să-l achite, însă prezidentul, ce simțise istoria cu femeia lui, aduce circumstanțe agra-
vante., îneît ei îl condamnă 15. Dar, în vreme cc judecătorii se consultau, în casa prezidentului se
petreceau // ciudatei lucruri. Sofia îi dă lui Mirabeau scrisoarea pecetluită înapoi si-iwt
spune că nici” el nu are nimic de zis nici ea lui; deci ruptură. Cînd s-anuntă însă sen ten la,
cînd comandorul temniței, care 18 el însuși o îndrăgise pc Sofia, hotărăștecă nu-1 va mai
lăsa liber, atunci Sofia îi cere scrisoarea înapoi. Mirabcau c fericit de aceasta și pleacă, ca citește,
singură scrisoarea, rămîne visătoare, o scapă din inîni, iar djuczident intră âtimci, o ridică și,
cu această scrisoare în mînă 20, [îji propune un moihm vivendi foarte rău. Ea i-o cere înapoi21,
el vrea să se răzgândească, pîn-a doua zi și pleacă; ea rămîneiar singură. Intră Mirabeau care
iar au scăpat. Scenă de amor și fug amîndoi pe 22 fereastră. Actul al doilea.
Actul al treilea se petrece-n Olanda,. într-o odăiță petrec trei oameni: Mirabcau care-si 3071-
e.îștigă pînea copiind, ...........23 dînd lecții de limba franceză, Sofia de limba italiană.
Ușor se poate presupune că le merge cit se poate de rău. în Franța ei au fost condamnați hi
eontvmaciaiii, el la moarte, ea. la muncă silnică pe. viață. Mandat de estrădarc contra lor există 24
asemenea. Lucrul cel greu al agentului polițienesc este să constate, prin iscălituri identitatea
care o și constată, din partea lui. Ei25 află de aceasta și vor să fugă, iar pentru a-l plăti di urnul
Sofia-și vinde părul. Pentru a-l mîntni pe el însă ea-i propune agent,ului polițienesc, schimbul
s-o ia pe dînsa care asemenea e urmărită. El 26 nu știe, nimic de. sacrificiul Sofiei’ dc aceea scena
de adio, pretins pentru cîteva minute, // e și foarte frumoasă. însă când agentul intră s o mie }tSt
pc ea, el se-ntoarce și sînt arestați amîndoi.
Al patrulea act se petrece iar înaintea 27 tribunalului. El se-nvinuieste numai pe sine, ea,
asemenea, și rămîne ca hotărârea 28 s-o deie regele. Bcgelo pune în mîna prezidentului, a bărba-
tului lezat, dreptul de-a grația și acesta 29 grațiază pe Mirabeau sub 30 condiția ca, ea să se-n-
toarcă în domiciliul conjugal. Aici31 urmează o scenă între Mirabeau și Sofia în care ea propune
ruptura, iarăși fără să-i spuie sub ce condiții el a, fost grațiat. El voiește să se ucidă (iaca, cri,
se va întoarce acasă, dar ea-i smulge pumnalul din mînă. Prezidentul intră s-o ieie cu dânsul dac
ea se-njunghie. Actul al // patrulea și cel din urmă.
1. snprainlercalal 2. aceea Ie suprninlercalal 3. după, pentru că șters 4. după vreun șters 5. după în această [pozi-
ție | șters 0. după femeia, soția unui prezident dc tribunal șters 7. prezident dc Curte supraintercalal 8. deasupra tui
se-namorcază șters 9. deasupra lui de șters 10. după n-apoi tntr-[u]n șters 11. reluat la început de pagină din inadvertență
12. după și șters 13. deasupra lui tribunalele șters 14. numele nu este indicat in manuscris 15, el 11 condamnă provine prin
421
suprainlcradări șlei suluri și corectați din ei l-au coiH.himnal și el o condamnat 16. modificai din o 17. deasupra lui nu
șters 18. după îndnj plisc] șters 19. după îi șters 20. cu aceasta scrisoare in imua supriurdcrculcd 21. după îmipjoi | șters
22. modificat din în 23. numele nu este indicul in manusa is 24. inițial csisla 25. după Atunci șters 26. după JJ și merge
pîna la barou fără șters 27. după înaintea șters 28. deasupra lui sen ten ța șters 29, după el grfațiază] șters 30. după
pentfrn] șters 3'1. după Bâmasâ singură șters
[„SOCIALISTUL BEBEL...”]
2257
tssr Socialistul Bebcl zice în organul său „Volksskiat.” a. 1873 —
Sau există un Dumnezeu ș-atunci sînlem trași pe sfoară, sau nu există, ș-atunci pulem să ne facem de cap, putem
începe orice om pofti.
[„...VOINȚEI POZITIVE...”]
2264
29 9r voinței1 pozitive quot capita^ tot sensus. Germanii2 n-au voit amestecul Franței în politica lor
interna, știu ci însă ce vor? Nici un parlament nu-i atît de împărțit în partide și nuanțe de par-
tide ca cel german. Exemplele le-am putea continua in infinitum, pentru a dovedi că omul și
poporul știe totdeima ceea ce un vrea ; pe cînd formularea voinței pozitive e cu mult mai grea,
mod; 3 trebuie o organizație, care s-o păzească de influințarca prin iluzii și neadevăruri.
Tot4 astfel e și cu cestiunea cc-am propus a se pune dobrogenilor. Vor sau nu vor unirea
cu Roman ia? Daca nu vor, ce ne pasă nouă de diferitele forme ale voinței lor pozitive ; aceasta,
din urmă va atîrna de la gradul lor de cultură, de la cunoașterea intereselor lor, de la împrejurări.
noor Răspunsul negativ ar fi însă o deplină espresie a Suveranității lor5.
De aceea dar repetăm6 că voința dobrogenilor7 este consultabilă, oricare ar ii gradul lor
de cultură, oricare tendențele. Aceasta 8 este atît; do adevărat îneît exemplele voinței veqdliTe
ale pojioarelor împlu și astăzi istoria contimporană cu pagine9 sîngeroase. Mohametanii din
Bosnia nu vor unirea cu Austria și o dovedesc aceasta, cei din munții Rodop n-o voiesc cu BuD
garia si o dovedesc asemenea, deși nici bosniacii, nici pom aci i nu pot fi citați ca modele de
cultură.
1. după, pe terenul șters 2. după Ex[emplelc] șters 3. deasupra lui șî șlers 4. după Cirul ! insă (ccsl[iunen]) ces-
1 hmca pusă unui popor e astfel consistă din două lucruri contradictorii atunci voința lui sc poate esprima cu siguranță
șters 5. urmează, ca și cel mai* simplu afirmativ care nu-i decît contradictoriul celui dcntîi și se știe că între contra-
dictorii lertium nori dalur. în acest înțeles zicem șters 6. după repetăm dar șlers 7. după dobrogenilor) șters 8. după
Cumcă aceasta e adevărat șters 9. după pagine șters
[„ORGANUL HIDOASEI POCITURI...”]’
2264
Organul hidoasei 2 pocituri și al 3 stîrpiturilor Fanarului ajunge să implore guvernul rusesc
prin următoarele cuvinte din n rul său de marți 2G septemvrie:
Sînlem încredințați — zice — că4 însuși guvernul rusesc, mișcat de un simțămînt de delicateță, va fi fericit a cruța
României, Domnului și guvernului său o formalitate pe atît de penibilă, pe cît și de cu totul de prisos pentru un imperiu
422
usa de puternic față cu un mic stat care nu poale docil să se supuic dccizîuniior coîcclivc ale Europei. Acest simța-
mînt II de delicateță îndeamnă negreșit pe guvernul rusesc să dorească a face României cit se poate mai puțin amară 2Glr
despărțirea ei de frații de peste Prut. Această procedere n-ar contribui puțin a alina durerile și a face ea cele mai bune
raporturi să se restabilească între România și puternica ei vecinei, căci marile interese ale României reclamă să stea
in cele mai amicale reia ți uni cu Iuți vecinii ei.
îid r-iuh/var, principe 5 Gorciacoi, îndmă-le de acele nenorocite instrumente 6 ale Altesei 7 265r
tale, nu-i 8 face cu totul imposibili în această tară. Ku vezi că 9 ei bucuros cedează în toate cetea,
oi ușor își alină durerile și vor să restabilească cele mai bune raporturi, numai milostivește-te 10
de-i cruță
Adu-ți11 aminte că așa îmbiau bizantinii cu tunai, // adiuți aminte că așa îmbla popoarele 266r
în decadență si dezbărbătale de corupiiune și că insulta azi12, lingușirea mîni, lingușirea pînă
la pămînt cu restabilirea celor mai bune raporturi sînt semnele de putrejune internă, semne că
mărul e copt, putred de copt pentru a vă cădea în poale, puternici vecini !
De aceea, aveți îndurare de spuma Fanarului13, de cucuvaia pripășit [ă]14 de ieri alal-
tăieri în această țară, și ce deriziune !! șef al partidului zis național15, care v-a făcut // atît 2s?r
de bine trebile și nu-1 siliți să se 36 sinuciză. Ușurati-i slujba 17 ca să mai poată trăi și mîni,
căci și mîni o s-aveți trebuință de el, poate mai multă decît azi; și mîni o s-aveți trebuință
de acest fanariot18 care să amăgească; poporul românesc ca să vă primească; cu
pine și cu sare, cu buchete de flori pentru vestita voastră; sfințenie întru ținerea tratatelor 19.
Și oare de ce România să bcie acest pahar? De ce ca, biruitoare20, ea să fie umilită 26Sr
de 21 moarte, cînd cel umilit trebuie să fie cel care și a călcat cuvîntul, juruit22 prin tratat în
formă, cu iscăliturile imat umede? Cine-a dat dreptul acestui guvern de-a ceda părți din țară,
acestei Camere de-a încuviința//prin încheieri asemeni 23 cesiuni? De ce nu lasă domnii din mo?
Dealul Mitropoliei ca Rusia să b<‘a pînă la drojdie păharul călcării sale de tratat, să ia
un 24 pămînt pe care-a pretextat căi voiește să-l mîntuie d<i sub așa-numitul jug turcesc? De
ce nu se lasă a. se dezvăli pîn la ultima eonsecuență neadevărul acelor umanitare și creștinești
protestațiuni cu cari s-a-uceput războiul contra turcilor?
Noi c<d insultați în sentimentele noastre cele mai sfinte, noi cei prădați de averea 27 Or
noastră străveche, noi săi fim aciia cari săi primim și umilirea de-a încuviința răpirea 25 teri-
toriului nostru, Căci este o răpire strigăt oare la cer, pe față, nemaiauzită, care nu se poate con-
suma decît călcînd un tratat pozitiv și astăzi încă, în vigoare.
De ce? Pentru că există în țara noastră oameni ca d. 0. A. Rosetti26, // pentru că legiui- 27 ir
torii noștri se recrutează, din 27 oameni28 fără, de nici o meserie, pentru cari statul și resursele
sale sînt singurele mijloace de trai și cari, pentru a se mănține, își alină, lesne durerile și vor să
restabilească, cu orice preț cele mai bune raporturi.
Și cine oare se găsește ca săi susție chiar cu declamări dreptul29 actualelor Camere
de-a primi sau de-a respinge dispozifiunile Tratatului 30 de la//Berlin?
Dar cine oare decît chiar deputatul colegiului al IlI-lea de Ismail? Cine altul decît
P seu do-Ureche 31 ?
El se-nchină necesității celor mai bune raporturi, avînd încă, cinismul 32 de-a zice că
n-o face ca alții, o face protestînd. Ba încă, voiește a dovedi din vorbirile d-lor Lateș și
Pascal 33, cu ocazia votării Constituției, 1/ cumcă 31 într-adevăr Camerele au dreptul de-a 273r
rectifica granițele cu trei ținuturi în minus.
Se-nțelege. D-sa a rectificat numele vornicului Ureche, ca și C. A. Rosetti35 Basarabia,
a rectificat scrierile lui Lope de Vega 36 ș-ale lui A scoli în partea sa, ce minune daca se-nvo-
iește a rectifica acum granița României, recunoscînd necesitatea 37 de-a ceda rușilor un 38 ținut
care//l-au ales, ^imilis simili gaudet. De. ce Pseudo-Ureche 39 s-ar înfricoșa de-o procedură 274r
din partea rușilor pe care d-sa a practicat-o toată, viața cu mult succes, plagiindu-și numele,
plagiindu 4()-și scrierile și fiind însuși — după, mutră — vrun plagiat din41 țara 42 —- căză-
cească,43.
Iată, dar, popor românesc», răsplata grozavă pentru că ai permis să se calce legea ta 27 Gr
fundamentală, ai' -permis ca prin alegeri făcute de comitete de salut public să ți se falsifice
voința ta44. lată, pedeapsa= căi nu te-ai pus din răsputeri a mănținea tocmai elementele
acelea45 cari n-au nevoie de resursele statului pentru a trăi și cari sînt în stare a rezista
și la ploaia de decorații rusești46 și la alte47 ademeniri.
Apelăm la voi, români48, fie în49 Senat fie în 50 Cameră, ca săi nu 51 // consfințiți nici 27 Gr
prin vorbă, nici prin scris atacul ce se face drepturilor noastre.
Apelăm — nu 52 la diurnașii și tremurătorii după arenzi fără bani53 (ca d. Eleva cu
moșia Văcărești ș.aj 54 — ci la toate elementele acelea din Cameră cari, contrare nouă în
423
29 — C. 832
8. începutul articolului [„Organul hidoasei pocituri..yj, BAR 2364, g63r, paginai de Emiuescu
424
politica55 internă, au cu toate acestea vederi identice cu noi cînd o vorba de atitudinea58
noastră în afară. D.Verncscu își oferea odinioară toată starea pentru a mîntui Basarabia.
Nu e nevoie de aceasta. // Să mîntuie cu glasul său cel puțin onoarea nației românești. 27!,r
Să nu lase ca să fim umiliți, ca pentru restabilirea celor mai bune raporturi noi înșine să cons-
fințim rușinea și umilirea noastră.
Apelăm57 în fine chiar la persoana Măriei Sale Domnul, pe care cu tot respectul am srsr
privit-o precum ni se prescrie de Constituțiuue, și-i aducem art. 96 din acea Constituție,
conform căruia nu arc alte puteri decît cele ce se dau prin ea, precum și art. 87 conform
căruia la urcarea sa pe tron, pe care cu mina sa pe sfînta cruce au jurat a păzi Consti-
tuțiunea și legile poporului, de-a mănține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului
nostruM. Și de acest jurămînt nu-1 poate dezlega decît numai nația, de va voi; și nu va
voi poate59.
Retragă-se toate elementele curate și neatîrnate dimprejurul bufniței w, ca să rămîie
singur 81 între creaturile sale, să rămîie între Flevi, Fundești, Pătărlăgeni82, Serurie, Pseudo-
Ureche 63 Și64 // între toți 85 cei afurisiți de a nu avea odihnă nici în mormînt ca să îndcpli- 270r
nească slujba sacrilegiului.
Nu răsturnarea lor de la guvern voim.
Din contra. în fața lui Dumnezeu, a țării, a Domnitorului declarăm solemn 86 că nu se
va găsi un singur membru al partidului conservator, unul singur, care să-și deie mîna de ajutor
pentru a consfinți silnicia Tratatului de la Berlin, nici unul care ar primi a-l reprezenta, nici //
care și-ar mînji viața și sufletul, vîrîndu-se între acești oameni și primind o parte cît de mică ssor
din neagra lor răspundere. Cînd s-a luat Bucovina , Domnul a protestat și și-a pierdut capul;
cînd la 1812 s-a luat Basarabia, un fanariot a vîndut-o; dar nici în cazul întîi, nici într-al
doilea nu s-a găsit un singur român care să fie trădător, care să nu proteste contra acelei nedrep-
tăți «7.
Dați-vă dar înlături dimprejurul jucătorilor vechi și deprinși în viața lor a juca de zsir
multe ori ra bangue pînă la inelul de căsătorie de pe deget.
Dal,i-vă dar înlături dimprejurul ciumaților, ca89 să -i vază lumea și să cunoască pe cei
cari pr in unelt iri criminale contra. interesel[or] naționale ale acestei țări69 care-i hrănește,
contra tratatelor ce ne asigurau existența, an trimis brava noastră armată în foc 70, în frig
și în foamete, ca să se lupte pentru interese străine, și cari acum 71 vor pecetlui uneltirile 72
lor cu pierder ea iubitei73 Besarabia.
Dați-vă-n lături, pentru ca, prin golul cumplit dimprejurul lor, să sc vază bine ce negii sssr
sînt, ce străini sînt, ce. fără de lege sînt..
1. filele pe care este scris articolul poartă numerotarea autografă a lui Emincscu^ de la 2 la 21 2. după fanario-
ților șters 3. și al deasupra lui organul șlers 4. după fanariotul apoi fanariotii suprapuse și succesiv șterse 5. deasupra
lui sfinte șters 6. nenorocite instrumente deasupra lui nevrednice slugi șters 7. deasupra lui tale șters apoi restituit
cu linie întreruptă 8. după îndură-Le de ctitorii cafenelelor chantantes la cari te-au purtat și pe tine, șters 9. după
tu șters 10. după cruță-i mi [lostivindu-te] * șters 11. deasupra Astfel îmbl[au] șters 12. insulta azi deasupra lai
obrăznicia grosolană azi șters 13. deasupra lui spuma Fanarului șters 14. inițial grecoteiul pripășit 15. și ce deri-
ziune! ! șef al partidului zis național supraintercalat 16. modificat din ne 17. după calea șters 18. inițial de acest
fanariot (dînsul) de-o făptură a iadului 19. pentru vestita noastră sfințenie întru tinerea tratatelor deasupra lui în loc
de glonți și șrapneluri H precum ați fi meritat-o de la Ungheni începînd, pentru vestita voastră sfințenie întru ținerea
tratatelor șters 20. deasupra lui să-și recunoască rușinea șters 21. după adine șters 22. deasupra lui juruit șters
23. după acesfte] șters 24. după cu sila șters 25. după în mod form[al] șters 26. urmează cu alți fanarioți șters
27. după dintre emancipați ca d-nii Fundescu (Ștefan Bellu, Fulger sau) și Fleva (Pătărlăgeanu) apoi d-ni ca d-ni ca
Fundescu, Fleva, Ștefan Bellu, Pătărlăgeanu șters 28. dedesubtul și repetat deasupra lui grecotei șlers 29. după bom-
bastice șters 30. după act [ului] șters și cu silaba — ta — dublă ștearsă 31. după Popo viei care s-a poreclit șters 32. dea-
supra lui cinismul apoi neobrăzarea succes iu șterse 33. deasupra lui Pascal șters 34. după vorbiri cari dovedesc cel mult
că//nici unul nici altul nu știa de ce e vorba, voiește să dovedească șters 35. după rușii șters 36. deasupra lui Calderon
șters 37. după cedarea cătră șters 38. deasupra lui un șters 39. după d. Ureche V. Alexandrescu șters 40. după
plagiindu [-și] șters 41. după bulgăresc împămîntenit șlers 42. după pe șters 43. deasupra lui bulgărească șters 44. în-
treaga frază inițial era Iată dar, popor românesc, plata grozavă pentru că prin legea ta fundamentală ai permis ca ulița
și stîlpii de cafenele să-ți facă legi 45. elementele acelea deasupra lui pe aciia șters 46. după străine șters 47. după
ploaia de ruble șters 48. deasupra lui oameni neatîrnați de nici o decorație rusească șters 49. fie în deasupra lui din
șters 50. fie în deasupra lui și din șters 51. urmează vă supufneți] șters 52. după la șlers 53. deasupra lui parale
șters 54. paranteză supraintercalală 55. după afa[cerile] șters 56. după atitudin[ea] șters 57. după Apelăm la senatori
să nu se lase înduplecați în[duplecați] de (senatori) colegi asemenea aleși în Basarabia, ca d. Ștefan Belu, carele, după
cît auzim, uneltește (pentru a convinge pe unii despre necesitatea) în calitate de samsar (rusesc) în favorul necesitfății]
celor mai bune raporturi șlers, cu intenția ne realizată de a fi reluat pe verso, conform trimiterii v. 16a (de fapt, în nu-
merotarea autografă a lui Eminescu, 17) 58. prin adăugiri, supraintercalări, ștersături din Apelăm în fine la chiar M.
Sa Domnul care cu mîna sa pe cruce au jurat a apăra integritatea teritoriului nostru. 59. și nu va voi poate dea-
supra lui dar ea trebuie consultată șters 60. deasupra fui hidoasei (negrei) pocituri șters 61. după pur și simplu șlers
62. Flevi, Fundești, Pătărlăgeni supraintercalat 63. după Fundescu șters 64. urmează a [Iții] șters 65. supraintercalat
66. deasupra lui sus și tare șters 67. urmează trimiterea v. 20 a fără corespondent 68. după fanarioți șters 69. inițial
contra păcii Europei, contra păcii țării 70. inițial au condus arrnata în foc 71. cari acum supraintercalat 72. după
uneltele șters 73. după unei provinții șlers
425
[„SE ȘTIE INDEALTMINTRELEA...”]
2264
Se știe îndeato^	că. în politica, eterna mam făcut o opoziție*, sistema! ica guver-
nului. Astfel, înaintea deschiderii Congresului de la Berlin, puțin după meheiarea păcii de la
San-Stefano, un 1 diplomat bătrîn al miei țări depărtate, însă, amice nouă, ne scria cam urmă-
toarele :
dneep a-mi pierde, iluzia de di), romanii. Vă credeam fi ni și văd că sinleli copii. Vă spun verde că Basarabia csle
pierdută, trebuie so considerați ca și cind n ați mai fi avind-o. Dar, cind un lucru cxle fatalmente. neinlălurabil, omul
cuminte cată a-l și privi ca atare și cată să tragă 2 cel puțin toate foloasele posibile dinlr-un rău care vine cu loată certi-
tudinea. Daca nu vă veți aranja de bunăvoie cu Busia, or să vie alte chestiuni cu mtill mai grele pentru d-voastră (cesliunea
259r izraelită) și aveți să pierdeți țoale // foloasele unei amicale puneri la calc. Xi se oferă Dobrogea, oricil de marc o doriți,
ținutul Vidiniilui și nu știu cile3 milioane de ruble in schimb. De nu voiți, Jlusia lot va învinge, avîndu-și asigurată
unanimitatea voturilor congresului*, iar d-voaslră veți răminea cu minimul posibil al compcnzației datorite pentru o retro-
cesiune, o mărturisesc, nu tocmai corectă. Dar, corectă ori nu, trăim intr-o lume in care dreptul c pururea in luptă cu
puterea; iar aceasta din urmă creează drepturi5 nonă și reîmprospătează altele vechi. Stin foarte bine că acest sacrificiu
e cel mai mare pe care un om de stat poate să-l aducă; dar de aceea și este om de stal și nu om de rind. Mueiu Scaevola,
arzindu-și mina, e un copil pe lingă martiriul unei asemenea sinucideri morale
1.	după dep[uUUul] șters 2. după bă fulos[cuscă| șlers 3. inițial și im miliard de ruble în schimb 4. dupăcmi*
greuls șters 5. după și reîmprospătează drepturi nouă șters 6. inițial pe linsă mari irin 1 unei mori i morale
[„2) SĂ BINEVO1ASCĂ A DISTINGE...”]
2)	Să binevoiască a distinge punctele1 de vedere din care un guvern o combătut. Sînt
poate unii ce-1 combat pentru că nu e destul de liberal, alții pentru că. nu respectă legile ș.a.
Noi avem cu totul alt punct de vedere. Partidul roșu formează la noi sămînla otrăvită pentru
toate acele înnoituri costisitoare, care au sărăcit poporul românesc, a dat pm ponderanță. ele-
mentelor străine din orașe, l-a slăbit și l-a îngenuncheat, încât astăzi trebuie să se plece la
vînturilede dinafară. Daca n-ar fi existat2 niciodată, acești făr-minle cari și-au făcut educația
prin cafenelele Parizului și pretind astăzi a fi stele pe cerul țării, creîndu-și posturi, diurne
ș.a., țara ar fi avut mijloace de-a rezista contra tendențelor de alianță ale Pusiei și poate
cumcă, pe malurile Prutului deja 3, Rusia întîinca o Plevnă mai sîngeroasă. decât4 cea a lui
Osman. Crima de-a fi răpit ~
1.	după prliKpp.ile] șters 2. după fost șlers 3. mâlurile Prut ului deja deasupra Ini plaiurile Moldovei șters 4. repe-
tat din inadvertență
[„TOT ÎN N-RUL NOSTRU...”]1
2264
i£5r Tot în n-rul nostru de la 20 decemvrie a[nul| Lr|’eeut| am mai zis că ceea ce nu voim
este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia și neștiința brevetate ea titluri de recom an dalie.
într-adevăr ce se cere azi pentru a fi om mare? Merit? Nu. Știință? Nici cîtu-i negru
sub unghie. Avere poate? Nici un ban roșu.
Se cerc să fii războtezzU în numele tal ălui N A. Rosei ti, a fiului Toan Brăi ianu, a slîntului
duh Carada 2 și ai atuncea toate eu de prisos, și merit și știință și avere.
426
427

Uitmdu-te 3 de jur împrejur — ce vezi ? Așa bunăoară cine-i director la Interne? D. Sime-
on Mihăleseu. Sîntem siguri că d. Simeon Mihăleseu nici nu știe ce va să zică un director
la Interne, pentru că în genere nu știe nimic decit poate a traduce rău piese de teatru 4.
Pcntr-un a director la. Interne s-ar cere de ex. cunoștințe foarte largi de statistică și-nțe-
legerea sensului cifrelor celor negre cari se înșiră pe hîrtic albă. Orice cifră cu caracterele ci
nor arăbești scoate ocinii prin grozavul înțeles ce, are // cîteodată. Ici se vede urcarea mortalității
și nu știi cauza care trebuie cercetată și remediată, dincolo scade cifra articolului 0 cutăruia
sau cutăruia de esport, iei scade numărul unor meseriași folositori sau productivi și se urcă
numărul celor improductivi, colo se urcă cifra unor soiuri de crime și toată fluctuațiunca
aceasta de numere te amețește daca jiu le știi înțelesul și 7 dacă n-ai pătruns legătura’ între
cauză și efect. Dar pentru a da un înțeles acestor semne arabe, cari ți se par chinezești,
trebuie să pricepi încă ceva • - economia politică; adică să știi raportul între producere, consu-
mare și reproducere, între muncă și capital, între valoare și preț, să cunoști condițiile sub cari
o industrie se poate naște și piedecelc de cari ea trebuie să piară; iar lucrurile acestea toate
trebuie să le știi nu așa, dintr-o 8 cărticică de 100 de fețe, ci în mod genetic, să cunoști adecă
în ce anume stadiu de dezvoltare se află țara ta, și ce anume măsuri ar fi de luat pentru a-i
întîmpina greutățile. Dar pentru a ști aceasta trebuie să cunoști istoria administrației, ca să
știi ce anume măsuri administrative s-au luat în țări cari erau într-o stare analogă cu aceea
a țării tale.
atr Și, ea să știi de poți să impui sarcini nouă pentru 9 îndreptarea administrației cată să
știi finanțele, să vezi dacă, poți să impui dări într-adevăr productive și daca reformele ce vrei
să introduci nu costă mai mult decit fac ș.a.m.d.
Sînt intr-adevăr oameni în țară cari știu toate chițibușurile acestea, dar aceștia sînt retro-
grazi vînduți străinului, sînt austro-maghiari și vînzători de țară, conservatori. ’
D. Simeon Mihăleseu nu-i austro-maghiar10, nu-i conservator, nu-i vîndut străinului11
pentru că nu știe nimic din toate acestea. Dumnealui12 știe să numească prefecți cari să-i
facă alegerile la Cameră, Senat., consilii județene și primării și astfel administrația Bomânîei
e făcută gata 13.
Unul11 din relele culturii în străinătate și mai ales a. acelei culturi care în doi15 sau trei
ani, adesea în mai puțin, galopează prin facultatea juridică, este că tinerii iau în mod absolut
ceea ce li s-a predat în mod relativ numai. Cutare teză e pentru ei absolut adevărată pentru
că profesorul a susținut-o, cutare adevăr e absolut statornic16, pentru că cutare carte franțu-
zească sau nemțească zice așa. Despre judecată proprie nici vorbă.
im Pe17 cînd în fericita și-ntr-adevăr neîntrecuta anticitatc greco-romană școala era o
gimnastică a minții18 omenești, adecă o continuă și roditoare dezvoltare a inteligenții proprie,
tinerii noștri cred a fi oameni mai ir ri cu cit mai multe coji de gîndiri străine au grămădit
nemistuite în cap, cu cit mai puțină c getarc proprie au. Pentru țările respective, în cari tinerii
învață carte, nenorocirea nu-i tocmai mare. Lucrurile ce se predau sînt rezultate19 ale unei
culturi vechi și continuitivc, incit în momentul în 20 care se predau se și potrivesc sau 21 c-o 22
stare actuală de lucruri sau c-un viitor foarte apropiat la care nația aspiră.
Dar oare c tot astfel la noi ?
Să luăm un singur caz. Cum se predă și cum știu oamenii la noi dreptul roman ? Astfel
cum l-au avut romanii? Astfel cum l-am avut noi cu modificările aduse de bizantini, cunoscut
prin suta a XVI și a XVII23 piuă mai alaltăieri sub numele de pravilă împărătească? Defel.
4221 Se predă dreptul roman așa cum el // au fost admis, modificat și înțeles de spiritul popoarelor
germanice.
Și tot astfel e cu toate disciplinele dreptului. Lipsa 24 de judecată în materia aceasta
c atît de mare îneît am auzit vorbindu-se în Senat și Cameră 25 despre principii eterne și
nestrămutate de drept. Deie-ni-sc voie a spune că. această eternitate nestrămutată e un moft2®.
Acele principii, așa-numite eterne, nu sînt juridice, ci morale. Cine voiește să se convingă n-arc
decit să deschiză Coranul, Evanghelia, Drumul spre Virtute a lui Laotse 27, cărțile budiste, și
va vedea că acele eterne principii sînt identice la moraliștii de 28 origine foarte 29 deosebită și
din timpi foarte deosebiți. Dreptul însă — după natura sa — e pozitiv, adecă stabilit de oameni
după natura lor individuală, după scopurile ce urmăresc, după nevoile cu cari au a se lupta,
după timp și împrejurări și, asemenea 30 individelor, scopurilor, nevoilor,timpului și împreju-
rărilor, dreptul adevărat o supus unei necontenite mișcări, c trecător.
430r C-un cuvânt științele de stat și cele juridice nu sînt, asemenea astronomiei, matematicei,
mecanicei, științe absolute, ci istorice și cazuistice oarecum. Pentru o stare de lucruri dată,
ele au un sistem dat. De aceea ele trebuiesc predate și învățate în mod genetic, arătîndu-se
cum o stare de lucruri s-au dezvoltat dintr-alta și o teorie dintr-alta, ceea ce la astronomie
de ex. ar fi un lucru cu totul de prisos. La științele istorice adevărul stă nu 31 în ceea ce sînt
astăzi în cutare punct al pămîntului, ci în consecuțiune, în seria de întâmplări cari au premers.
428
Deci aproape tot bagajul droaii32 de juriști cu care se împle în33 fiece an înapoiata 34 noastră,
țară nu c de nici o treabă, căci d-nia lor, în loc să fi-nvățat a potrivi legile cu țara, vor
din contra să schimbe țara dată, obiect al naturii greu de strămutat,cu istoria și gintea ei,
după legi cari s-au născut din alte stări de lucruri, adaptate unor alte împrejurări.
Ei bine, această minimă sumă de cunoștință despre raporturile juridice dintr-o țară străină 43ir
e la noi alfa și omega a 30 întregei înțelepciuni politice. Această adevărată 36 ’ ignoranță,
pelîngă ceea ce trebuie să știe un om de stat, respiră la noi din presă, din discuții parlamentare.
Se vorbește atîta despre civilizațiunea noastră. Cu toate astea nu există țară în lume — nees-
ceptînd Serbia, Grecia, poate chiar Bulgaria — în care să se citească mai puțin dccît la noi
în țară. întrebe cineva bunăoară 37 cîte exemplare din Dicționarul etimologic al lui Cihac 38
s-a vîndut în România, cîte exemplare din cartea lui Rosler sau a lui Jung, citi abonați au foile
literare 39? Cîte exemplare s-a petrecut40 din Istoria lui Bălceseu sau din colecția de Docu-
mente a41 lui E. H iirmuzaclic ? fie vor afla cifre ridicole pentru uu stat de cinci milioane de
locuitori, pentr-o42 nație de aproape zece milioane.
Alfa și omega tuturor lucrurilor rămîn advocații și pace.
O ignoranță grea ca43 plumbul despre tot ce atinge țara, poporul și lumea-ntreagă i32r
apasă toate spiritele. Niciuna din breslele și tagmele de cultură ale vechei Românii n-au putut
rezista erei înnoiturelor și importului de legi încurcate din toate colțurile lumii.
Și44 cită a,vere, națională s-au cheltuit pentru acest nimic?
S-ar pateu zice că România și-a, preschimbat pătura cea mai roditoare a pămîntului,
milioane de chilograme de grîne, produsă de o grea muncă omenească, pe cuvinte deșerte,
pe fraze stereotipe, pe-un raționalism insipid și cosmopolit, cari acestea formează astăzi averea
unică a acelei clase de cîrciocari ce trăiește din traficul zilnic al frazei, cheltuită în moneta
mică a profesiilor de credință, a articolelor de fond, a discuțiilor parlamentare, a pledoariilor
la45 tribunale.
Vlad Țepeș, Lăpușneanu, Mihnea cel Rău sau40 Aron Vodă erau47 asupritori stăpîni, dar
stăpînirea lor era tiranică4S, nu rușinoasă49. Acum însă România are rușinea de-a geme sub
jugul cîrciocarilor, a. oamenilor a, căror breaslă, meșteșug, meserie este ca să prefacă negrul în
alb și albul în negru, de-a arăta50 că ce-i strîmb e drept și ce-i drept, strîmb ; România e prada
minciunii disciplinate, și31 pentru corifeii și reprezentanții minciunii se face totul în țara aceasta
și toate ramurile vieții publice îi sînt aservite.
Cu puține53 deosebiri, caracterele acestei nouă clase domnitoare sînt: incapacitatea,
prostia, neștiința.
Și, cu toate acestea, cum vine vro minune de astea cu ochi din străinătate, care-n țară i3ir
s-a strecurat cu greu prin liceu sau poate nu l-a făcut defel, iar în33 Apus și-a înjghebat de la
italieni sau de la belgieni vro teșchcrea, își anunță numaidecît54 sosirea prin vro broșurică în
care vorbește despre regimul55 catargiesc de pildă și de-a doua zi e candidat la deputăție,
de-a treia zi la minister. Roșii, partid compus din oameni ce n-au nimic și nu știu nimic,
primesc cu brațele deschise pe acești vlăstari plini de speranță ai țării, căci le trebuie asociați,
și toate gurile flămîndc le sînt binevenite66 în asociația 0. A. Rosetti et Comp. Daca 57 nu i-ar
primi însă, roșii68 ar da de59 primejdia de a-i avea contra lor, căci mai sînt grupuri la 60
izbutirea cărora ei speră. Caracteristic c 01 că, orice treabă i s-ar propune unui asemenea
cîrciocar netrebnic, e gata s-o primească numaidecît. Profesor de științe naturale ? Primește.
Revizor școlar? Primește. //Amploiat administrativ62? Cu mare plăcere. Vameș? Cu patru i$Sr
mini. Chiar medie de regiment sau vlădică de i s-ar propune, se face numaidecît. Daca
se fac undeva întruniri literare, advocații se grămădesc să facă literatură; daca e vacantă
vro catedră de pedagogie, de psihologie 63, de matematici, de agronomie — pe advocați îi
vezi grămădindu-sc s-o ia. Sînt advocați profesori de filozofie, de istorie universală, de limba
latină, directori de școalc normale, aspiranți la agenții diplomatice, revizori școlari64, învăță-
tori la școli teologice și tehnice, șefi poștali, c-uu cuvînt în toate ramurile activității națio-
nale se bagă acest parazit, care 65 ia numai lefi fără a face nimic, căci n-are teamă de nime-
ni, știindu-se sprijinit de clica imensă a cîrciocarilor tot atît de ignoranți, tot atît de inepți,
de incapabili66 ca și el.
Desigur că sînt în neagra mulțime de advocați și oameni cari merită tot respectul, dar
pe acesta-I merită nu pentru că sînt advocați, ci tocmai pentru că. se deosebesc de turma în
care au nenorocirea dc-a se afla.
Ce lucru mai plăcut putea fi pentru roșii acum trei ani decit existența unei asemenea
clase, pe care-o puteau sumuța in contra guvernului. Era destul ca o 67 asemenea nulitate,
o asemenea turpitudine08 personificată să strige prin cafenele și pe uliți, să se puie în fruntea
a doi-trei mahalagii69, pentru ca de-a doua zi să fie scris între corifeii ortalei roșie.
Dar de cînd — amăgind poporul prin neadevărul70 nerușinat al programei de laMazar
Pașa și al dării în judecată a 74 fostului cabinet — s-au văzut măriși tari, au început a deveni
429
foarte neplăcuți chiar și pentru marele vrăjitor care i a seosla maidan ; căci fiecare din ci,
437r după ambiția de-a 72 deveni deputat, // mai are și pe aceea dcm păta nimiele tarii iacindU’Sc
ministru.
De la începutul formării ministeriului Brătianu el s-a transformat intr-un caleidoscop
care ne-a arătat pe rînd prefacerea personalului chemat a-1 compune prin trecerea la minister,
fiecare la rîndul său, a tuturor corifeilor din miaua roșilor de toate nuanțele.
Lucrul a ajuns a fi o mare greutate de învins pentru d-nii Kosetti & Brătianu din
cauza neputinței în care se află de-a satisface destul de repede nerăbdarea tuturor nulităților
marelui partid. Supărarea celora ce rămîn m așteptare devine din ce în ce mai marc și nu
puțină turburare provoacă; în rîndurile majorității din Camera.
Și, pentru că între ei se măninca și se desfac în clici, pretind ca tara să se dezbine de
dragul lor. Ceea ce e mai trist c că țara într-adevăr ia oarecare parte la aceste lupte și 73
crede programele lor cele minciunoase.
Deodată vezi numai 2 — 5 oameni (ba adesea unul singur) configurîndu-se în partid
politic, scoțînd gazetă; și spuind că cutare și cutare principii sini ale d-nia-lor.
Dar cine-i întreabă ?
Din nenorocire țara — fără 71 cultură temeinică -.........umle că așa trebuie să fie, crede, că
orice frază 75 nouă e un nou adevăr. Daca zicem că țara-î incultă avem dreptul s-o spunem 7G,
fiindcă o cunoaștem șl - - fie supărare la mijloc sau mi fie — așa este.
Cu toate acestea criteriul77, măsura cu care să se măsure oamenii e așa de ușor de
aflat. N-avem decit a întreba pe marele politic ce ni se arată înainte ce reprezintă, să-utrcbăr.n
pe noul partid ce grup economic i-a încredințat onoarea de a-i pleda interesele. în cele mai
multe cazuri se va vedea că nu e nimeni îndărătul lor și că tot partidul se compune din
acei doi-trei cari fae gură și urmăresc pe socoteala lor, nu a unor grupuri de interese ale
nației, venirea la putere.
1.	filele pe care este scris articolul poarta numerotarea aulourafă a lui Jămiucscu de la I la U 2. cu creion ncaru
deasupra lui Pantazi Ghica șters 3. (liră într-adevăr șlers 4. decit poate a traduce rău piese de teatru deasupra lui
decît a primi prezentări de Ia prefecții pe. care-i numește șters tu după înlr-ade\ăr șters 6. inițial scade suma csporlală de
grîne 7. supraintercalat <8. după din șters 9. după în aceas[lă J șters 10. nu-i auslro-maghiar supraintercalat 11. nu-i
vîndut străinului supraintercalat 12. după. Dlui șters 13. inițial, fraza suna astfel Dumnealui știe să numească prefecți
tot atît de învățați sau și mai-mai cari au obiceiul de a-i trimit«' curcani la ogradă și administrația României e făcută
gata 14. după într-adevăr apoi T.r[ei] apoi Unul șters .15. după trei șters 16. după și șlers 17. după Penarul șters
18. după a o Imului] șlers 19. după urmările șters 20. supraintercalat 21. după aproape, șters 22. după cu st [arca |
șters 23. inițial cunoscut prin veacul al XV apoi XVI și al XVII sul» num [ele] 24. după Neștiința in mal[ena] șters
25. în Senat și Cameră supraintercalat 26. inițial aceste principii sint mofturi 27. după La-o[-Lse] șters 28. după.
din șters 29. origine foarte deasupra lui nație șters 30 după ca și șlers 31. după în consecuțiune șters 3.?. modificai.
din droaei 33. după aproape șters 34. după ap[roapc] șters 35. supraintercalat 36. supraintercalat 37. după de
[exemplu] șters 38. inițial cîte dicționare dc-alc lui Cihac 39. au foile literare deasupra lui avea „Columna lui Traian”,
cîți <are) au „Convorbirile” ? șters 40. deasupra lai vîndut șters 41. după al Șincai șters 42. după pentr șters
43. deasupra lui de șters 41. după S-ar putea șters 45. deasupra lui de șters 46. supraintercalat 47. după Mircca
Ciobanul .ștcrs 48. era tirajncă deasupra tui nd puțin șters 49. după era șters 50. dai>ă face din șters 51. după privilc-
giateșters 52. după pretinse, șters ud. supraintcrcadat 51. după sosi [ rea ( șters 55. după infamul șters 56. după bine-
voi [toare] șters 57. după Dur șters 58. su praiulcrcalat 51*. da de deasupra tui avea șters 60. deasupra, lui de șlers
61. Caracteristic e deasupra lui Ceea cr-i mai ciudat șters 62. deasupra lui financiar șters 63. după loc* șters
64. revizori școlari deasupra lui membri de șters 65. după p[e| șlers 66. după și de proști șters cu creion nepru
67. deasupra lui un șters 68. corectat din turpidudine 69. deasupra lui bețivi șlers 70. după p[rcgrama] apoi marele
succesiv șterse 71. dării în judecată a deasupra lui acuzării foștilor șters 72. după am[biț.ia] bănoasă de-a fi deputat
(prin trebușoare) șters 73. după însă iu calitate de jertfii sfișiată șters 71. după nu șters 75. după, ori [ce] șters
76. după spunem șters 77. după e așa șters
[„DREPTE CU ADEVĂRAT...”]
2264
București 24 aprilie
Drepte cu adevărat sint plîngerile cari se aduc la noi contra administrației [statului]
și a justiției mici. Dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că incapacitatea] erijată în
titlu de merit, neștiința brevetată ca titlu de recomandație n-ar1 fi ajuns nici să stăpînească
atît de deplin în țara noastră fără sfîșiarea în partizani], fără constituționalismul pripit,
430
exagerat2 și în
citi nu știu, a se
3 ( ele mai multe [cazuri ] pretextat numai,
ocup [a] [cu] ceva serios și nici avere au,
a l caruia. sco p propriu 1
ajunga a se hrăni
e^te ca. toți,
vremelnic
1. (lupă (lin p[rosUc| își [are] orișinea intr-o împrejurare care aținui do 1™;..;»	,	.» /	•
ades [ea | șters 4. supraiidcrcahd	;3	91 s-1'’	‘' Mp*1- W șters 3, după
■w
*
m *
&>+
*4^
f

/
-fa
X/ Kt#»#*
.-4
ÎS


A
&













/f& li


/ << '
x ^>^***


10. Articolul [„Drepte cu adevărat...”], BAR 2ttdl, i23r, pregătit de Emincseu ca editorial.
[„DIM. GHICA. NOBLESSE OBLIGE...”]
a»;!
Dim. Ghica. Noblcsxc oblige. D. L Brătianu este obligat să rămiic la post. Credeți că ,5^r
chestia de feliul ei nu c destul de spinoasă ca, s-avem nevoie să ne irităm unii pe alții?
înainte de alegeri au apărut un manifest. L-ați citit dv. ? Dacă poporul n-ar fi atib de înțelept,
acel manifest nu l-ar fi ațîțat pînă la un război civil? între subsemnaturi sînt 10-12 străini
încetățeniți curînd. De-ar fi fost de mult în țară, ar fi văzut1 că între adversarii lor sînt
membri[i | unor familii vechi cari nu vor s-arunce țara în turburări. Am văzut în manifest
vorbindu-se de Basarabia^. Aș 2 fi înțeles să văd apărindu-sc guvernul. Eu însumi ani susținut
că s-a pierdut fără complicitate. Cum ați făcut însă dv.? Ne ați acuzat pe noi, schimbmd
rolurile. Noroc că poporul nostru e înțelept, e rar a se găsi un popor și mai răbdător. Dar
răbdarea lui are margini.
Voiți a ne prezenta ca conspirînd cu străinii în chestia de față. îndrăznesc a spune că zsor
numai opinia minorității esprimă sentimentele unui Corp serios.
431
îndată, ce proiectul guvernului va fi posibil pentru .România îl voi vota împreună
cu toată opoziția.
D. loan Ghica, Reprezentantul minorității, d. general Mânu, a cerut să. nu se zică
nimic ce ar face să se crează că acest Senat ar fi în drept să continue. D. general Mânu a.
venit cu o contraadresă care im c ar fi esprimînd opinia minorității. A venit apoi d. Strat
si a redus cestiunea la alegeri. (Vie mai dependente colegii sînt cel I si al ]I|-lea], căci în
ele sînt funcționarii înalți cari atirnă direct de un decret al guvernului.
Totuși au ales opoziția. Eu mă bucur c~a rămas numai 3 influența morală căci înainte de
aceasta, era și cea morală și cea materială.
36^r Ni se zice să primim proiectul minorității. După rechizitoriul ce i s a făcut ministerial
se mai poate, aceasta ? Atunci aș consfinți acuzările aduse ministeriului.
Ministrul* de justific mulțumește pentru moderați un ea. adusă în discuție. ('aricatura
Charivari.
Vom veni la punctele ce nc despart; în realitate. Din toate discursurile n am văzut decit
două idei ce par a stabili o divergență de opiniuni. Minoritatea se miră cum guvernul nu
ia inițiativa în Gestiunea izraelită, făcîndu-i din aceasta o acuzațiune că voiește să escamoteze
cestiunea si ascunzîndu-se în adăpostul maiorităților să scape de răspunderea ce incumbă. Al
doilea se supără pentru lauda legalității, care ar fi fost asemenea o cauză a liniștei. N-aveți
drept să cereți lin proiect de lege. Ele sînt sesizate prin voturile adunărilor, prin Tractatul
de la Berlin, prin mesaj.
362r Dar oare pe tărîmul bănuielelor nu ar fi loc să ne temeni că. o soluțiune redactată,
mar fi fost cu mai mult cuvînt[că] ați prejudecat chestia, că ați exercitat o presiune morală?
Ce garanție avem că dv. nu ați veni5 asemenea cu acuzațiuni. Dacă tăceți vă menajați rolul
de a critica. Sînt precedente GG și G8. Era în urma unei6 revoluții care zguduise țara. Sor-
gintea acuzațiunilor, (Armând Levy). Un pact ocult cu alegătorii din Moldova. Nu dau crcză-
mint la ceea ce am auzit 7-o că trimiterea tuturor somităților partidului conservator se dato-
re șic pactului ocult între ei și alegători. E din dezmințirea adusă corpului electoral din Moldova
că. nu voiește a da nimic izraeliților. Nu este abis între inteligența de acolo și evrei. Sub
ocrotirea intereselor marilor proprietari s a făcut invaziunea Moldovei de către evrei.
363r	1866 în Constituție, un principiu care să aducă omagiu marilor principii etc. Să ne eparg-
neze umiliațiunea. A lăsat cuvint a se crede că nu era străin de acea vasculare a maselor și
a iritațiunii. Eu cred, eu cred mai mult 70—73.
74.	lege comunală. Nu s-a sfiit s-aducă un proiect de lege care în desprețul unui articol
pozitiv al Constituției 4 categorii, drepturi comunale. Simțămintele nu puteau fi necunoscute
țării. Daca aceste sînt precedente, proprietarii mari din Moldova a trimis cunoscîndu-i. Țara
nu vrea să dea nimica. Guvernul să. spuie care-i opinia străinătății? Art. 44. Criteriul de
reticențe. Pericolul cel mare diviziunile intestine.
Gestiunea alegerilor. Omagiu rezervat atitudinii guvernului. După minoritate daca
al[egerile] s-au petrecut liniștit, nu este meritul guvernului, ci este numai a rezervei și modera-
țiunii partidului conservator. Amenințări cu răscoală. Limbagiul ziarelor conservatoare este,
să se spăimînte cineva de licența ziarelor conservatoare. Nu mai departe decit ieri, citeam
un articol
36ir menajerie. Un nenorocit Crainic8, ce măsuri a luat guvernul? Delictele de ingerențe în alegeri,
în ce-i vinovat guvernul de presiune în alegeri. Cari sînt faptele?
Rîmaiicul-Vîlcu
Din Moldova. La Tecuci. Delegați primari. S-a pus parchetul la dispoziția acelor denun-
țători. Col. IV9 Anchetă judecătorească. Col. II iscălitura falsă.
Rîmnicul Sărat. Vot cumpărat. Alegătorul Mateescu. Adaugă martorii,
Un magistrat] de la R[îmnicul] S[ărat] permutat la Focșani numit supleant la Curte.
Ciurea. S-a găsit nedreptățit. [Aceasta] [în]aintea alegerilor.
Epitetul de cinici istoria
M[anu] Simțul public e vițiat. O țară exclusiv agricolă. Toată recolta în mina zapciului.
Colegiile orașelor.
358r D. general Fior eseu, Discursul tronului. Ferit de îndoieli. Să se ferească dea pune ceva
care ar da loc. la controverse. Mesagiu. Cea mai perfectă legalitate. Au urmat exemple de
culpabile ingerințe. Ilegalitățile cele mai monstruoase. Retevei, bîtă invențiune liberală. Prințul
Constantin Ghica. A fost ordine pentru că acei cari fac dezordine nu erau la putere. Nu V-am
acuzat, V-am deplins. Eram să mor și nu știam că partidul conservator e susceptibil de-a
turbura apa. De ce m-au ales în municipalitate. La Giurgiu. Dorința unor anume oameni
de-a întreține ura între noi.
Candidaturile oficiate. Programul de la Mazar Pașa de-a face să lucească la ochii mizeriei
și a slăbiciunii. Decretele domnești de numiri în funcțiune sau1! teroarea destituirilor.
432
întruniri publici.
întrunire. După ridicarea ședinței s-a pronunțat acele cuvinte. Introduceați anarhia în
armat,ă. Amicul d-niilor lor. Nu-i treaba mea să vă spun pentru ce s-a stricat II credința 3SSo
jurată. A detrona pe Domn. Jurnalele conservatoare12. Poate aspira la, Dene-Mereuti. Pierderea
Basarabiei, Arab Tainei, nici un protest, la Berlin.
Vineri. Tractatul cu Austria cadavrul singerind al Uoinâniei, promulgare, decorației.
t.	după fost șlers 2. după Am șlers 3. c a rămas numai deasupra lui de șlers 4. după General FJorescu șlers
5. supraiidcrcalat 6. suprainlercalal 7. după fost șlers 3. suprainlercalal 9. Col IV supraiidercalat 10. urmează două
cu iunie, ilizibile din cauza unei pete de cerneală: dr ****** liitor 11. modificai din. si 12. Jurnalele conservatoare supra^
intercalai.
GESTIUNEA IZRA[E]LITĂ
i
II.	llez,uitate ale uz,urci in Komâiiia
Intre variile schimbări ce s-au săvârșit în liomânia de la 1859 în ordinea publică și 365r
privată e și libertatea absolută, consacrată pentru creditor prin noul Cod civil, de-a-și
stipula pentru ~
[„TOATE DEOPOTRIVĂ AU O EGALĂ NEVOIE...”]
22GI
toate deopotrivă au o egală nevoie 1 de un loc neutru în care să se scurgă toate 3 murdăriile GOr
lor sociale și, considerând lașitatea și lipsa de caracter a plebei de sus precum și estrema
mizerie și anemie a claselor de jos de 3 la, noi, a găsit că loc mai potrivit pentru latrinele
Europei decît pămîntul românesc nu mai este altul.
Eu4 cred din contra. Un semn de sus — și peste trei zile art. 44 al Tractatului de Berlin
precum și art. 7 din Constituție rămîn fără obiect. Dar ceea ce știu asemenea din nefericire
e că nimeni nu are curajul de-a propune unicul mijloc de soluțiune, unica tratare pc picior
egal a tuturor străinilor, unica ștergere deplină a tuturor deosebirilor5 de confesiuni prin acelaș
ascuțiș.
1.	după de pers 2. după toate pers 3. după a gă[sit] pers 4. după Noi credem șters 5. după deosebitelor șlers
[„SE VEDE ÎNSĂ...”]
at
Se vede însă că, pe lingă brevetul de incapacitate, prostie și neștiință care e neapărat au
trebuitor unui roșu ca să ajungă om mare, se mai cere o doză oarecare’ de aspirațiuni de
pușcăriaș : multă rea-credință, mare obrăznicie și neclaritate de idei în privirea proprietății
altuia.
433
[ȘTEFAN MICLE]
Ștefan Micle, chemat anume în Moldova sub Grigore Ghica Vodă 1 pentru a preda.- șt iințele
naturale m	a servit statului de la 27 fevruaric 1856pînăla 16 fbre 1879,
în total 23 de ani 3 luni 18 zile, precum dovedesc certificatele Curbii de Complini sul)
Nro 789 din 1869 și N° 4688 din 1879.
Numit2 la Universitate, el a predat nu numai cursul de fizică pent ru care era numit,
ci cincisprezece ani 3 și cursul de chemie, acest din urmă gratis, piuă Ia înființarea catedrei
de chemie, ocupată azi de d. Foni i
Legea de împământenire a lui Șt. M. s-a promulgat abia in. fevruaric 1868. Fe motivul
că numai de la data împământenirii i se poate da pensia, Comitelui Casei pensionarilor nu
a recunoscut ■văduvei si copiilor nici uu drept la pensiune.
Scrierile lăsate în urmă sînt: Un compendiu complect de fizică, care e o prelucrare a
Fizicei5 MullemPouillet și un compendiu de chemie.
Arhivele Statului București, Colecția M. Eminescu. pachet I, act 10
1.	sub Grigoric Ghica Vodă	2. după La șUrs 3. suprainlerculcd 1. ocupata azi de d. Puni adăiujul
ulterior intre rinduri 5, după scrierii șters
[„INDATA CE...”]
22«4
3iur îndată ce L aceste esplicațiuni au. fost 2 date atit asupra formei, rit și asupra fondului
este însă de datoria noastră 3 cătră istoria acestor din urmă ani ai vieții noastre politice a
afirma că4 retragerea d-lui Bocrescu din- ■minisleriul Ccdargiu au fost bazată formal pe incompati-
bilitatea ce s-a -văzut că, există intre	de ini nistru si aceea do membru Jondator si achn
al unui mare stabiliment de credit.
1.	supraintcrcalaf. 2. au fost suprainlcrcalal 3. supraiidcrcalat 4. după din nou șters; urmează un semn F de
trimitere [ară corepondcnt
[„ÎN ARTICOLUL NOSTRU...”]
2204
Mir In articolul nostru se1 strecurase ideea că în iiitențiimea unora din Fonda! ori ți | Băncii
clin București2 era menită să negocicz3 cu răscumpărarea drumurilor de fier. Această idee
se răspmdise prin împrejurarea 4 că banca 5 s-a creat în momentul în (sire guvernul conservator
negocia răscumpărarea unei părți din căile ferate ale Societății acționarilor și că, ea a lichidat
îndată ce proiectul de răscumpărare a fost respins. Am 0 rectificat7 deja această aserțiune- ș.i
ne grăbim a da si mai mult temei retractării noastre, publicînd urmă!oarea scrisoare.
1. după în care șters 2 Băncii din București suprainlerealal 3 să negocieze deasupra lui a specula șters 4 inițial
idee care repauza pe împrejurarea apoi Această idee se fonda pe împrejurarea 5 după această bancă șters 6 după
Prin șters 1 după reci [ificat J șters
434
CU PATERNITATE INCERTA

întunecime totala
A privi Iu, o întunecime t otală. :i Soarelui sau a Lunii este o petrecere; a te rătăci însă
noaptea prin întunecimea totală, a Bucureștilor, a da în gropi și a te lovi cu capul de ziduri
este de asemenea o petrecere pe care se pare a ne ti păstrat o cil părintească. îngrijire primăria
noastră. Intr-adevăr frumoasă, iluminare cu gaz avem acuma. Lumea nu mai există decît
numai pentru Podul Mogoșoaiei. Aici tot mai licurește din ce în ce mai palidă cîte-o lumină
de felinar asemenea unei speranțe aproape a se pierde. încolo „laseiate ogni speranzn !”
încolo se-neepe infernul lui Dante. Pasagiu] primăriei, bogat în gropi, șanțuri șfpievne impro-
vizate, formațiuni geologice din epoca terțiară, elemente"hidrografice'perfide în care alunecă
picioarele celor muritori, coboare-se aceștia din neamul biman, coboare-se din cel mai fericit
al cuadrupedclor. Din cînd în cînd eîte o trăsură, cu fuga.
Ouadrvpedante pitliem eonitu quatit ungula campnm, încolo prin depărtatele mahalale
încercări modeste de muzică, clasică din partea eînilor, cari, după, cum se știe, trăiesc sub
regimul unei deosebite circulare a prefectului de poliție.	’	’
Mult [se] va mai repeta acest „misticism gazos” al primăriei?
[1 noiembrie 1877]
ASALTUL ANGELESCU
Un corespondent al „Nouăi prese libere” dă oarecari relații asupra modului cum. s-au
făcut cel din urma atac al diviziei a patra asupra Gtivitei mari. Ținem seama de aceste relații,
pentru că ele sînt foarte apropiate de zgomotele ce circulă la noi asupra rolului prea neatîrnat
pe care d. colonel Angelescu au binevoit a-1 juca pe pielea și cu sîngele altora, pentru a-și
plăsmui de pe saltea și ,,en spectateur” gloria de a ii luat Plevna poate. Corespondentul
zice că i se pare intr-adevăr că d. colonel au ordonat atacul fără a-și fi luat învoirea de la
M. S. Domnul, ba că însuși raportul trimis din Poradim în aceeași noapte din partea Prea
înălțatului nostru Domn către marele duce Nicolaie în Gorni-Studen afirmă că, fără învoirea
înălțimii Sale, colonelul au îndrăznit a ordona un atac care au pierdut atîtca vieți fără de nici
un folos. Corespondentul zice c-ar fi vorbit cu mai mulți ofițeri romani întorși de curînd
de la Plevna și aceștia i-ar fi dat următoarea esplicare. In cartierul general se hotărîse ca
divizia a patra, care pierduse două treimi din efectivul ci, să fie înlocuită prin divizia a doua,
intactă- pînă acuma. Colonelul Angelescu s au dus atunci la Măria Sa Domnul și-i espuse că
pîn-acuma divizia a patra executase toate lucrările și c-ar fi nedrept ca tocmai acuma, cînd
izbutirea o aproape sigură, divizia să fie înlocuită și alți soldați și alți ofițeri să aibă ușor o
glorie a carii condiții grele le împlinise tocmai divizia a patra.
M. Sa Domnitorul se plecă- atunci rugăminții colonelului și amînă înlocuirea diviziei pe
ziua de 24 octomvrie, sperînd că pînă atunci se va hotărî a se face un nou atac general.
Dar termenul se apropia mereu și tot încă nu se auzea nimic de un atac general. Atunci
d. colonel, cuprins de nerăbdare de a culege lauri, s-au hotărît a face atacul pe socoteala
d-sale și întreprinse un asalt cu urmări atît de dezastroase și cunoscute de toată lumea.
E de prisos a mai zice cumcă raportul din ,,Monitor”, plin de reticențe și apucături,
arată lucrurile altfel. Dar în orice caz întrebarea de căpetenie la care ar trebui ca opinia publică
să capete răspuns est e : dat au sau nu M. Sa Domnul învoirea Sa la asaltul Angelescu ?
437
Credem că, nu ni se va ră-xpundc evaziv sau prin acuzarea că, ținem seama de ceea ee
spune o foaie discredit ată ca, „N. fr. Presse”. Fapt ele relatate de corespondentul ziarului
vienez ne pot fi indiferente și nouă; întrebarea însă pe care o dezbate e cu totul teoretică
și atinge disciplina neapărată oricărei armate. Este sau nu adevărat că d. colonel s-au făcut
vinovat de o călcare atît de gravă a disciplinei, de o desconsiderare atît de deplină a înaltului
sân Suveran ?
[2 imieinbrie 7X77]
PROBE DE STIL
Unul din semnele caracteristice ale speciei „animal scribax” din familia Liberalelor este că
nu șt ie carte. Neștiind carte și avînd a vorbi cu publicul lor în t oate zilele, animalele condeiului
în România câștigă la șiruri repetând fără trebuință cuvinte care n-au nici vro greutate retorică.,
nici vnm înțeles deosebit, care să merite a fi întipărit minții.
„Românul”, care de altmintrelea numai românește mi i scris, an ajuns la treapta de
a ști că, verbul arc proprietatea, de a putea, fi conjugat', prin urmare un se mulțămește numai
c-un timp sau c o persoană care s-ar cere pentru însemnarea înțelesului, ei pune câteva dnpă-
olaltă, peni,ni ea, să se pară că, zice ceva.
Am spus, spunem și vom spune clinica mtțiuneu a fost, este și va fi. Deci celulenii iubitori și iubiți s-iidmm,
S nu adunat și se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă și să înțeleagă că bine nu
este, n-a fost și nu va li cu noi, între noi șin noi, acum și tot da un a și pururea și n vecii vecilor, dacă ... n om fi
noi cu ai noștri între noi la putere.
.Aceasta. e ținta. a. toata diunocrația romana, spusa în stilul înflorit al gazetei celei mai
vechi și celei mai ... netrebnice din București.
Cititorii noștri cred poate ca luăm peste picior pe mult și mai mult decit onorabilii noș Lri
confrați: dar rău cred.
„'Romanul”, vorbii intr-umil din cele din urmă; numere ale sale despre un eonventicul
al celor chemați (multi c mâți și puțini „aleși”) ce se va ținea la Bacău, introduce„numosul”
apel al d-lui A. I). Hol ban, inserat în „Gazeta de Bacău”, cu urmă toarele cuvinte :
Am cerut și cerem ca românii să sc întrunească cit de des, să se vază, să se cunoască, să cugete, să dezbată
și să caute împreună calea și metoda cea mai patriotică, cea mai înțeleaptă și totdodată și cea mai practică. Astfel,
și după noi numai astfel, națiunea poate merge cu pași șicuri spre realizarea dorințelor și trebuințelor ei.
„Unde veți îi întruniți doi, în numele meu, voi fi în mijlocul vostru”, zicea Isus, atunci cînd inamicii îl pîndeau
pentru ca să-1 oprească de a surpa comploturile fariseilor.
Cînd celățeanii s-adună cu iubire și cu sinceritate, geniul națiunii este în mijlocul lor.
Să se întrunească dar, să se întrunească necurmat toți cei cari pun interesele generali mai presus chiar de inte-
resele de partită, căci mare, foarte mare nevoie este, acum ca totdauna, și poate mai mult, decît totdauna, ca gîndul
națiunii române să fie neclintit cu noi, între noi și în noi.
Știe „RomA.mil” ce stil e acesta? Să. i-o spunem noi : stil jidovesc. Redactorul n-are
decît să. deschidă Psalmii împăratului și prorocuiui David și să vadă cum loată poezia jido-
vească nu consistă decît în repetarea aceleiași idei, adesea foarte sărace, cu alte cuvinte. Bar
nici în cuvinte variate nu sînt bogați stiliștii „Românului”. Ei declină, și conjugă în sus
și-n jos acelaș cuvînt fără de nici o trebuință ș-apoi zic că. presa e ... lumina. Multă lumină
trebuie să. fi intrat în capul cititorilor „Românului” cînd li se spune că trebuie să vadă,
să cunoască, săi cugete, să dezbată, să caute calea și metoda.
Oare puțină, cît [de] puțină gramatică românească nu se poate introduce prin contra-
banda la redacția „Românului”?
Dar să contenim. Deja am atacat prea mult tot ce este românesc și am atins suscepti-
bilitățile națiunii. Națiunea nu știe a scrie; ar fi o crimă pentru redactorii „Românului”
săi știo ei asemenea moft conservator și austro-maghiar.
[6 noiembrie ISP/J
438
[„PRIMIM URMĂTOAREA SCRISOARE...”]
Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d lui autor al articolului Revista teatrală:
Domnule,
Nu voiesc a vă cere să fiți drept cu mine, vă permit să fiți chiar puțin politicos cu mine. „Point ne me chauffe”,
cum zice vechea zicătoare franceză. însă nu cred că aveți dreptul d-a spune lucruri neadevărate.
Poate că n-ați citit Le rene de Dochia, precum era datoria d-voastră, înainte d-a începe.....critica acestei
piese. Dacă ați fi citit-o, ați fi găsit aceste versuri la sHrșitul invocați unei:
O toi, jeune Hcros, qui ramasses depee,
d la maia de Midiei expirant ediappee etc.
Ca să fiți siguri, vă trimet broșura.
Nu sper că veți fi destul de drept ca să îndreptați, chiar în „Timpul”, nedreptatea ce ați făcut; dar am voit
să vă probez cît de întemeiate sînt zicerile d-stră.
Ura este totdauna cea mai rea povațuitoare. Dar, vă întreb, ce va să zică ura în contra unui om care nu vă
cunoaște, pe care nu-1 cunoașteți și care nu va făcut nimic.
Vă salut.
Frederic Dame
48, Calea Mogoșoaiei
București, 12/24 noiemvrie 1877
D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească că nu poate să ne ceară pentru scăparea
din vedere de care ne-am făcut vinovați o mai mare satisf acțiune decît pe aceasta pe care
i-o dăm, publicînd chiar scrisoarea ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfac țiunea să fie
și mai deplină, iată și versurile de care vorbește d-sa :
O toi, jeune Heros, qui ramasses Vepee
A la main de Michel expirant âchappee
Et du sang des bourreaux encor tovite trempee.
Du hăul des monis je te b^nis! ...
Im donc, Prince, va donc, rtaliser mon reve,
Que le destin par toi s'acheve,
Que le vieux tronc latin ou bouillonne la seve
Rever disse aux rayons de Vaube qui se leve,
Et que, sous ses rameaux benis,
Apres tant de maux infinis,
Ales enfants, enfin reunis,
Saluent dans Vavenir ta gloire.
Et toi, Dieu tout puissant, donne-nous la victoire!...
Constatăm dar, cu viuă mulțumire, că am fost nedrepți, cînd în numărul de la 12 noiem-
vrie al ziarului ,,Timpul” ziceam :
Se vorbește de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeași vitejie Domnul însuși s-au expus focului dușman și că
ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe.
în Le rece de Dochia se vorbește de vitejia Domnului pe care autorul îl numește ,.jeune
Heros”, adică republicanismul nu merge atîMdej departe îneît să nu poată merge și mai
departe.
încă o dată : recunoaștem că d. F. Dame este mai puțin republican decît cum îl
credeam.
Făcînd această mărturisire, ne cîstigăm însă dreptul de a constata că dd Frederic Dame
ne credea mai puțin drepți decît în adevăr sîntem.
înainte de toate „Timpul” nu a făcut nici un fel do dare de seamă asupra poemului
Le reve de Dochia. Acest poem, scris și publicat în limba franțuzească, este o lucrare, pentru
noi romanii, cu totul nevinovată.
îndata însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română și se reprezintă,
pe scena română, datoria noastră e de a controla efectul pe eare-1 produce. Noi am făcut o
30 — c 832
439
dare de seamă asupra reprezentațiunei ce s-a dat în teatrul din București subt titlul Visul
Dochiei. în trei rinduri am fost de față la reprezentațiunea acestei piese și una singură dată
nu ne aducem aminte să fi auzit versurile citate din poemul Le vere de Dochia.
Poate că nu am auzit bine; poate că am uitat; atunci cerem iertare pentru greșeala
de care s-au făcut vinovate urechile noastre ori, dacă nu urechile, memoria noastră;; dar
cerem totodată, dreptul de a pretinde ca nimeni să nu [ne] învinovățească de a fi comunicat
impresii pe care în adevăr nu le aveam.
.Noi am ieșit din teatru cu impresia că despre Domnul nostru nu s-a vorbit nimic în
Visul Dochiei și această, impresie ne jignea, și pentru că în adevăr ne jignea am zis ce am zis.
Câtuși de puțin nu ne pasă dacă. în poemul Le reve de Dochia este ori nu este ce ne lipsea,
în Visul Dochiei. Dacă e însă vorba, atunci chiar și aceea ce este în Le reve de Dochia este
al îl de puțin încât, noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit cînd am zis că nu este
nimic. Vine d-nul Frederic Dame și ne spune, că îl urîm „fără ca să-l cunoaștem, fără ca să,
ne cunoască și fără să ne fi făcut ceva”.
Negreșit, în asemenea împrejurări, „ura” ar fi un simțimînt lipsit de orișice temei firesc.
Dar tocmai fiindcă nu-1 cunoaștem, nu ne cunoaște și nu ne-a făcut nimic, nu îl putem uri
pe d-sa personal. Cunoaștem însă scrierile d-sale, și pe aceste le urîm.
I-am spus-o că a „comis mai multe scrieri dramatice” ; nu ne mai poate dar spune că
nu nc-a făcut nimic. Cine știe dacă, nu mai bucuros l-am vedea pe d-1 Dame batjocorind pe
eroii noștri decît lăudîndu-i în modul în care îi laudă. Ei bine ! Mihai, Ștefan și Mircea sînt
în ghidul nostru niște chipuri atât de sfinte în măreția lor îneît ne cuprind fiori cînd le privim ;
vine apoi un om neastâmpărat și străin de pietatea noastră, vine, ia aceste sfinte icoane, le
târăște prin noroiul zilei, face din ele niște caricaturi puse la vmzare și apoi zice că nu ne-a,
făcut nimic. — Da ! nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deșert.
Iar astăzi oștenii români se aruncă cu bărbăție în luptă ; pămîntul se cutremură sub
picioarele lor; cad și iarăși cad, și totuși merg înainte; lumea întreagă, stă uimită; un fior
de jalnică și totuși senină mîndrie înalță sufletele tuturor românilor : în clipa aceasta vine un
om și își bate joc de acei oșteni, vine un om și face marfă de vîndut din senina mîndrie a
românilor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic.
Dar, în sfîrșit, ! Urmărim o țintă nebună ! Lumea se adună, privește, gustă, din otravă
și rămîne mulțumită. Dacă, nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame
în foc ; cînd vedem însă că un om care scrie asemenea scrisori poate să vorbească spre mulțu-
mirea românilor despre Ștefan, Mihai și Mircea și poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte
ce chiar nici nu sînt încă, cu totul îndeplinite, atunci ne apucă, deznădăjduirea și, îngroziți,
ne gîndim că viermii nu se pot prăsi decît acolo unde e ceva putred.
Dacă luptăm, lupta nu e împrotiva d-lui Frederic Dame, ci împrotiva curentului bolnă-
vicios în virtutea căruia niște scrieri de felul Oștenilor români pot să fie gustate.
Lupta e poate zadarnică ; dar în sfîrșit, ne facem și noi, în felul nostru, datoria de
români.
[Io noiembrie 1877]
[„«ROMÂNUL» RĂSPUNDE LA BĂNUIALA...”]
„Românul” răspunde la bănuiala de radicalism aruncată asupra guvernului actual de către
conservatori.
Teza discutată este că Rusia și Europa nu poate să aibă încredere într-un guvern radical.
„Românul”, admițînd calificarea de „radical”, dă acestui cuvint un înțeles pe care nu-1
poate avea.
Guvernul nostru, zice „Românul”, cerea negreșit Rusiei, Austriei și celorlalte puteri să respecte susceptibilitatea,
onoarea, drepturile și legitima mîndrie a națiunii, iar bărbații politici din centru [îjl acuzau de radical și cereau asltrl
ca el să fie răsturnat de către puterile străine, care în locu-i să-i recomande pe domnielelor.
Acesta e dar înțelesul bănuielii de radicalism ; calificînd guvernul actual de radical,
conservatorii vor să zică că el prea mult ține la drepturile și susceptibilitățile națiunei, ea
<4 „prea e patriotic”.
440
prin urinare zice :
Ca să nu fip și voi taxați ca radicali, în patriotism, negreșit c-ați fi făcut orice concesiune, ați fi mers pînă
la cea mai de jos umilire.
Noi credem că ziariștii din Strada Doamnei au făcut din rea deprindere acest salto mortale
silogistic : deoarece nu credem că dinadins ar fi cu putință o logică atît de părăsită' de toți
dumnezeii.
[19 noiembrie 1877]
BĂLCESCU ȘI URMAȘII LUI
Peste două-trei zile va ieși de sub tipar Istoria hii MUiai Vodă Viteazul de Nicolae
Bălcescu.
Se știe neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă și înzestrat de natură c-o minte
pătrunzătoare și e-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Din sute de cărți
și documente el au cules c-o adevărată avariție pentru gloria nației românești toate colorile
din relații și notițe cu cari apoi au zugrăvit acea icoană măreață’din care figura voievodului
românesc iese în prosceniu, vitejească și mîndră și vrednică de a se coborî din strălucita viță
a Basarabilor.
Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobște de la
15G0 începînd și pînă astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici,
și care astăzi e aproape uitată și înlocuită prin „păsăreasca” gazetarilor. Deși Bălcescu se
întemeiază pretutindenea pe izvoare și scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite
munci, totuși munca nu se bagă nicăiri de samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se
vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură
sufletească, răspîndită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într-un singur
întreg și, asemenea scriitorilor din vechime, el [î]i vede pe eroii săi aievea și-i aude vorbind
după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, încît toată descrierea persoanelor și întîm-
plărilor e dramatică fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva izvodiri proprie
ca poeții.
Nicolae Bălcescu c dealtmintrelea o dovadă că limba românească pe vremea lui și-nainte
de dînsul era pe deplin formată și în stare să reproducă gîndiri cît de înalte și simțiri cît de
adinei, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzirii și a civilizației
„pomădate” au fost curat în dauna limbei noastre.
Deși nu mai împărtășim entuziasmul cărții lui Bălcescu pentru ideile profesate azi de
colegii lui dela 1848, deși ne-am încredințat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă
nu mai sînt pătrunși și se slujesc numai de dînsele ca de o pîrghie pentru ajungerea unor
interese mici, deși știm că, daca inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi
trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngînau a împărtăși simțirile unei inimi
pe care n-au știut-o prețui niciodată, totuși entuziasmul lui ca atare ne încălzește, căci este
sincer, adevărat, energic, s-arată cu acea neșovăire de care ne minunăm în caracterele anti-
cității.
Dumnezeu a fost îndurător și l-au luat la sine înainte de a-și vedea visul cu ochii,
înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dînsul și în cercul lui
de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum a introdus formele goale ale Occiden-
tului liberal, îmbrăcând cu dînsele pe niște oameni de nimic.
El s-ar spăimînta văzînd cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate și
lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la cari unii profesori nu știu
nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvînt oameni cari, văzînd
că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică, vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii
românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ș-o pricepere
pe care natura n-au voit să le-o deie.
Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pămîntul din care au pornit
începătura neamului nostru, cenușa sa n-au sfințit pămîntul patriei, ci e pe veci amestecată
441
cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte insă și-a lăsat manuscriptele sale d-lui
loan Ghica, și astăzi, după un pătrar de veac din ziua morții lui, Societatea Academică, a
însărcinat pe d. A. Odobescu cu reviziunea și editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme,
astăzi cînd vitejia și virtutea țăranului nostru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet
a oamenilor dela 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de frații roșii,
cari, pentru a-și dura glorie pe acții duc ca d. colonel Angelescu la o moarte sigură și fără
de nici un folos pe acest popor viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat.
Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru,
libertatea ce se cîștigă prin muncă. Cînd panglicarii politici care joacă pe funii împreună
cu confrații lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămînță de pe fața pămîn-
tului nostru, cînd pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere, va fi împinsă de
acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc își va veni
în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei
libertăți.
Dar suna-va acel ceas ? Oare tinerimea care astăzi își uită limba și datinele prin cafenelele*
Parisului și care se va întoarce de acolo republicană și îmbuibată cu idei străine răsărite din
alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înțeleagă pe acest popor, a cărui limbă și istorie
n-o mai știe, ale cărui trebuințe nu le înțelege, ale cărui simțiri o lasă rece? Fi-vor în stare
acei tineri să înțeleagă că nimic pe acest pămînt, pentru a fi priincios, nu se cîștigă fără
muncă îndelungată, că toate cocoțările lor de-a gata, prin intrigi de partidă și prin lingușirea
deșerților și fățarnicilor roșii, nu sînt de nici un folos pentru țară? Fi-vor destul de înțelepți
ca să nu lingușească patimile mulțime! cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că
munca și numai munca este izvorul libertății și a fericirei și cumcă cei ce protestează că bunu-
rile morale și materiale se cîștigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea și prin
articole de gazetă sînt niște șarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor și spre risipa bunei-
stări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.
Oare un stejar care-1 rupi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit într-o grădină
de lux are viitor ? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor cînd trunchiul
e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei dezvoltări cu
totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească?
Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinților noștri să aibă
îndurare de noi.
[24 noiembrie 1877]
[„ÎN REVISTA ZIARELOR...”]
în revista ziarelor din nur
de care s-au simțit atinși confn
tabile; ele nu emană nici de 1
rău de scăparea de vedere car
se plînge „Presa”. La rîndul n<
bine espresiunile și a mers pre
irul nostru de
ii noștri de la
la 26 noiemvrie s-au strecurat cîteva cuvinte
„Presa”. Aceste cuvinte sînt în adevăr regre-
direcțiunea, nici de la redacțiunea „Timpului” și ne pare
a făcut să treacă necontrolate cuvintele de care cu drept
tru găsim că „Presa” în rostirea nemulțumirei sale n-a ales
departe atacînd cu o violență neașteptată și nejustificată
atunci cînd avea mai întîi a cere o esplicațiune pe care și fără acele cuvinte violente ne-am fi
grăbit a i-o da.
Bert.
[2 decembrie 1877]
[„«ROMÂNUL» ESTE ADÎNC ÎNTRISTAT...”]
„Românul” este adine întristat; „"Românul” plînge. cu amar; „Românul” geme și se
vaită că înfrățirea nu s-a făcut 1
In ziua de 26 ianuarie, zice sibila radicală În numărul din .1. fevruarie, toate partidele s-au Întrunit
la un vot unanim; și în aceeași zi ,,Timpul”, după 24 de ceasuri ,,Presa” și peste 48 cîțiva senatori au sfîșiat pactul
și atacă iarăși guvernul. Vai ! vai ! ce răi mai sînt acești oameni.
442
^Tai încet, domnilor de la ,,Romanul”, ia sa ne înțelegem bine !
Votul unanim din 26 ianuarie cui era adresat ? Ați putut crede oare un singur minut ca
era o aprobare a miniștrilor noștri, un vot de încredere dat patriotismului si capacităților lor sau
un bil de indemnitate? Voi știți prea bine că nu este așa, este bine a se mai preciza lămurit încă,
o dată. Acel vot era o manifestațiune îndreptată către Europa întreagă în contra unui pe-
ricol de care țara este amenințată.
Dacă conservatorii din Cameră; și din Senat s-au unit pentru această manifestațiune cu
restul deputaților și senatorilor, ei au făcut-o pentru că, totdauna cînd este vorba de un fapt
patriotic și bărbătesc, ei sînt în fruntea tutulor. Ei au făcut-o fără a privi, precum o ziceam sînt
acum trei zile, nici la cei ce erau alăturea cu dînsii, nici la cei mai ales ce erau în fața lor. La 26
ianuarie nu era vorba nici de a judeca, nici de a spăla pe miniștri. Toate vin la vremea lor
pe această lume; va veni și ziua unde va avea a se hotărî și despre d-nealor; însă nu a
sosit încă.
Prin urmare încetați de a vă încerca să convingeți pe cineva că la 26 ianuarie s-a
încheiat un pact de înfrățire ce s-a sfîșiat a doua zi.
încetați de a mai zice că, retragerea acuzațiunei în contra foștilor miniștri nu a fost
decît urmarea acelei înfrățiri. Rătăciți într-un dedal din care nu mai știați cum să ieșiti, ați
apucat cu fericire pretextul ce vi s-a înfățoșat pentru a vă scăpa înșivă. Fiți modești, precum
ați fost prudenți; nu mai ară tați ca un act de insolentă mărinimie aceea ce a fost un fapt de per-
fidie și de inichitate.
Dacă voiati înfrățire trebuia să trimiteți pe foștii miniștri înaintea Curței de Gasațiune,
ca să spulbere ineptele voastre acuzațiuni. întru aceasta, Prințul A. Știrbey și d. Rosetti v-au
dat o lecțiune în Cameră votînd contra moțiunei de retragere a acuzațiunei. Acest singur fapt
ajunge pentru a arăta cum înțeleg bărbații cu inima și cu simțirea demnităței pretinsul vostru
act de înfrățire.
[2 februarie 1878/
[„REPUTATUL NOSTRU ARTIST...”]
Reputatul nostru artist, d. Grigorescu, care a urmărit armata românească în campania
ei peste Dunăre, a început a expune dintre tablourile sale lucrate după schițele militare ce a
cules în Bulgaria.
Întîiele două tablouri sfîrșite sînt expuse la magazinul de muzică Gebauer, Calea Mogo-
șoaiței].
Unul înfățișează Un transport de provizii pentru armata românească prin mijlocul nămo-
lurilor și mlaștinelor Bulgariei', celălalt înfățișează 0 năvală] de tunuri și călărime românească
la atacul Opanezului.
E de prisos a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu ; destul e să spunem
că și aceste din urmă două tablouri nu dă de minciună penelul din care a ieșit Un iarmaroc
în Moldova.
[26 februarie 1878J
MILLO ÎN BUCUREȘTI
Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel Lipitorilc satelor, cu care ocazie am văzut
că bătrînul artist n-a pierdut nimic din vigoarea și virtuozitatea lui.
Rolul său propriu l-a> jucat cu o vervă care ne făcea să uităm cu totul că artistul are
astăzi peste 65 de ani. Aceeași viiciune, același joc al fizionomiei, aceeași putere de mai nainte.
443
Publicul era încîntat, ba chiar actorii erau cuprinși dc acclaș curent de veselie, de râdeau împre-
ună eu publicul. Un lucru avem însă de observat, care ni se pare destul de însemnat pentru a
reveni și altădată asupra lui.
Actorii cari au dat concursul lor în această piesă sînt în mare parte diletantă ori începători,
încît nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care,
ca rutinar în vîrstă, joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care
privește mai mult persoana și maniera lui de-a juca decît caracterul reprezentat. Dar Măriuca,
de ex., ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puțin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu
pentru că nu se cuvine indulgență acolo unde observăm o absolută greșală în alegerea carierei.
Alegîndu-și cineva cariera reprezentării dramatice, trebuie să știe că tocmai arta aceasta are
exigențe fizice, pentru că instrumentul artistului e chiar fizicul’lui. Cu acea zestre fizionomiei
pe care o are d-na ce a jucat pe Măriuca din Lipitorile satelor nu se prezintă cineva pe scenă.
O părere nefavorabilă avem și despre restul trupei improvizate. Deci, oricît am prețui
de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuși că se cuvine neapărat ca să se înconjoare
altfel. Nu zicem că toți acești domni ar fi lipsiți de talent, dar a recunoaște un talent mediocru
sau ascuns sau nedezvoltat nu va să zică a recunoaște că el are deja dreptul de a seconda
pe un om ca Millo într-o piesă cu care acest din urmă a cules atâția lauri și atâtea aplauze.
Gestiunea se prezintă sub [două] puncte de vedere, unul estetic, altul de bună-cuviință.
Esteticește o piesă e totdauna un întreg, ca și un tablou, ca și o statuă. Un tablou în
care o singură figură e escelentă, foarte escelentă chiar, iar celelalte caricate, c un tablou rău.
Din puntul de vedere al bunei-cuviințe întâmpinarea noastră e și mai aspră. Asemenea
înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul: sau puțin respect pentru
public sau ignorarea deplină a exigențelor unui oraș mare cum sînt Bucureștii.
Foarte cu greu ne-am hotărît a face aceste observații numai pentru că n-am dori să atingem
persoana unui oaspe atât de iubit care, după ce a lipsit un an aproape din București, vine
astăzi înapoi și are drept de-a fi întâmpinat cu bine și cu bucurie. Daca deci reprezentația
în întregul [ei] ar fi fost, oricît de mediocră, numai admisibilă, daca privazul ce înconjura
portretul măiestru al cîrciumarului evreu ar fi fost cîtuși de puțin bun, am fi tăcut. Dar reprezen-
tația a fost purtată, întreagă, de la început pînă la sfîrșit, de umerii unui singur om. E
drept că publicul venise să-1 vadă pe Millo și l-a văzut tot așa plin de spirit și viociune ca,
și mai nainte, dai’ publicul venise să vadă și o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea cînd
personajul evreului lipsea de pe scenă fundul salei Bosse! nu mai semăna a scenă, ci a altceva.
Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înțeles, ca să se încunjure
altfel; nu zicem cu genii sau cu artiști eminenți, dar din șirul celor ce-1 secundează să lipsească
cel puțin figurile „imposibile”. Eeprxăm dar că, deși întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo,
deși prețuim fără rezervă talentul s i propriu, sîntem totuși siliți a stabili, ca o exigență ine-
vitabilă, ca să joace înconjurat de trupă regulată, care să-și învețe rolurile, încît să putem
vedea piese întregi și nu numai virtuozitatea individuală a unui singur personaj din piesă.
[21 aprlie 1878]
[„NU TRECE SESIUNE...”]
Nu trece sesiune, fără ca să se grămădească noi nori grei asupra țării, fără ca incapaci-
tatea cristalizată și neonestitatea politică din dealul Mitropoliei să nu amenințe țara cu nouă
si grele loviri.
Ctitorii piosului asezămint de canțonete Alcazarul-Ionescu, după ce s-au constituit
odată în judecători de instrucție; după ce-au călcat hoțește casele oamenilor, ca să le fure scri-
sori și poate și lingurițele de argint; după ce-au dispus asupra țării întregi rechizițiuni, luînd
averea oamenilor în contra literei și spiritului constituției; după ce-au votat convenția cu Rusia,
războiul și alte nevoi; după ce se constituie în suverani, ignorînd și justiție și Domn și tot, —
mai primesc astăzi asigurarea că tot ce vor binevoi a vota e și voința Coroanei.
Deci d-nii miniștri pun în gura augustului purtător al Coroanei renunțarea la prerogativele
sale, supunerea sub votul conventului din dealul Mitropoliei, și într-adevăr acea renunțare era
neapărat necesară, pentru că altfel nația n ar fi pierdut ultimul reazim și ultima garanții4 cont ra
tentativelor ucizătoare ale acestor oameni.
444
într-ade\ăr, acea renunțare e prea Ia locul ei, căci fără ea un sar puica vota^ nici
cedarea Basarabiei, nici banca de fițuici și nici noua Convențiune cu Ibisia, care nu înseamnă
alta decît prefacerea Bomăniei intr-o semi-autonomă. gubernie rusească
Iată dar ce soartă ne-au pregătit adîncile prevederi și luminatul patriotism al celor ia
cari spirtul ține locul spiritului și punga diurnașă locul inimii.
Nu sînt destule pînă acuma călcările fățișe și piezișe ale legilor fundamntalc ale țării,
nu destule sacrificiile de sînge și bani, făcute pentru interese nu numai străine, dar de-a dreptul
dușmane existenței poporului romanesc, nu-i destul c-am ajuns la discreția Tratatului de Berlin
prin înțelepciunea d-lor politică, acuma se mai pregătesc caimelele și prefacerea țării în șosea
rusească, și a orașelor noastre în conacuri căzăcești.
Și pe cînd toate uneltirile acestea contra rămășițelor de autonomie și de avere ale țării
se pregătesc, parte în taină, parte pe față, gazetarii guvernului pretind să stăm cu brațele încru-
cișate, să ne minunăm de fericirile revărsate cu îmbelșugate asupra poporului, să fim politieoși,
prevenitori, amabili; să ne închinăm înțelepciunii Pătărlăgenilor și Fundeștilor, s-alegem Vodă,
pe d. C. A. Bosetti și să-ntemeiem astfel viitorul lui Smintilă, iubitul moștenitor al Coroanei
Bomăniei. O asemenea purtare ar fi se-nțelege patriotică, națională, măreață ; ea ne-ar duce cu
vremea,nu la împărțirea muncii, ci la munca împărțirii, adică la comunism și la republica univer-
sală cu împărat neogrecesc.
Copii, a mai rămas Plevna internă, cetățuia reacției. Dați năvală bărbătește, căci tot se
mai află cîțiva oameni în țara aceasta cari au moșiile lor străbune, știu carte și răsar deasupra
mulțimii. Dați copii și scurtați-i c-un cap ca să fie toți de-o potrivă ia minte, la avere, la obice-
iuri. Atunci va răsări aurora unei nouă lumi, întîi sub formă de ghilotină, în urmă sub formă de
cnut, care va pune capac de-a pururea comediei liberalo-patriotice.
Fie dar. Primim lupta propovăduită de d. C. A. Bosetti, marele rabin al roșilor și al
belferilor, și vom sta ca Plevna în fața negrei mulțimi a invaziei rusești pentru a mîntui onoarea
numelui românesc.
[22 septembrie 1878]
TEATRUL ROMÂNESC.
DESCHIDEREA STAGIUNII 1878—79
Dumineca trecută, 1 octombre, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea cu reprezin-
tația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.
Ca toate melodramele „de boulevard”, după cum se zice în termeni de teatru, și Fiica
lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încîlcită și presărată cu situații
enigmatice ține loc de tot: patimi umflate cîte vrei, dar la caractere să nu te aștepți, minuni
închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc. Eroii se nasc, trăiesc și mor, umblă, se mișcă,
intră și ies, totdeauna ex machina, fără altă noimă decît spre a sluji încîlcirii melodramatice.
Un intrigant, cel puțin un om mîrșav și spurcat (după fapte numai, că aminteri, după
vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă și turbură fericirea și liniștea a o sumă de
alte persoane cinstite, ori din ambiție, ori din dragoste, ori din „sfînta foame” a banilor, ori
din cine știe ce altă netrebnică pornire, sau, și mai bine, din toate deodată, casă fie melodrama
și mai grozavă. Ba încă, mulți intriganți de melodramă, daca i-ai întreba la o adică, nici ei
n-ar ști să spuie pentru ce fac atîtea mișelii și supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovați;
dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un „infam
intrigant”? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rîndul, dar în sfîrșit, în actul al cincilea,
i se înfundă și lui; ori că-1 ia și-1 duc la poliție ; ori că victimele lui chiar îl răpun ; ori că se
ucide el însuși de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întîmplă una din astea, apoi trebuie
neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacția înaltei nobilimi și onor,
public.
Acesta e calapodul literar pe care e turnată și Fiica lui Tintoretto și în adevăr, în această
melodramă mișelul Arezzo, după ce a făcut atîtea ticăloșii, moare la sfîrșit trăsnit de o’ încurcă-
tură galopantă de intestine, și astfel se descurcă toată comedia.
Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru național, nouă ni se pare că
alegerea unei bucăți de soiul cam rococo al melodramelor „de bulevard” nu este tocmai nemerită.
445
Traduci ia melodramei Urna lui Tintoreth se dalorește unei pene strălucite, ce nu pentru
întiia oară păcătuiește numai de hatîrul muzelor românești. (Vorba ceea : — El iubește muzele
românești. — Dar muzele pe el? — Și el pe ele.) Și se poate zice intr-adevăr că o o’ traducție
minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Ertdenc Dame, nu știe, nu poate să știe românește.
Onor, comitet teatral are în frunte-i, ca director general,’ pe d. Ion Ginea, prezidentul
Academiei .Române, și în sînu-i pe d. G. Sion, membru în aceeași Academie ; nu mai pomenim
și de multiscusitul d. Pseudo-Ureche, membru și în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit
jetul academic fiindcă, din nenorocire și dimpotrivă cu speranțelc-i legitime, nu s-a dat premiul
Năsturel operelor d-sale spurii, tipărite ad hoc. Prin urmare, de la acest onor, comitet teatral,
bucățică ruptă din Academie, sîntem în drept a cere puțin respect pentru limba românească.
Întîiul teatru românesc din țară, cîrmuit de membri din Academia românească, pe a cărui
scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Și de aceea
nici nu putem crede că onor, direcție generală a avut ceva în știre despre traducția ’ minunată
a d-lui Fr. Dame, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.
Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte,
mai ales cînd toți sînt cunoscuți din trecut publicului. însă o observație sau două, chiar de pe
acum, întru cit privește aceea ce în franțuzește se zice Vensemble, credem că și-ar găsi loc în această
dare de seamă.
Este elementar într-un teatru că toți actorii trebuie să vorbească to (într-un glas, adică
să aibă cu toții un diapazon statornic. Duminică seara multe scene s-au jucat așa îneît părea că
un actor vorbește din pimniță și altul din podul casei; iar cînd vorbeau mai mulți era și mai
ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cît vrea de tare, însă nu
într-un glas mai înalt sau mai adînc decît glasul căruia-i răspunde.
Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții, coriștii și rolele de a doua și a treia mînă să se arate
ca făcînd parte vie din comedia ce se înfățișează pe scenă; adică, ia moartea vreunui erou,
jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; și daca s-ar putea să nu mai stea drepți și la rînd, soldățește,
că doar disciplina dramatică se deosebește de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în fața scenei
în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarășii lui de luptă, chip și seamă, pe cari el îi conjură
cu limbă de moarte să-l răzbune și să scape patria de vrăjmași, voinicii lui, stă drepți la linie,
fără să-l asculte, și se gîndesc : unul că s-apropie Sfîntul Dumitru, altul că n-are palton ori că
s-a rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are
tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare și le știe și nu privesc deloc ]>e
public, care ar dori să vază pe „tovarășii de luptă” ai eroului ce moare puțin mai mișcat! de
pierderea căpitanului lor.
Direcția de scenă ar trebui să se cam gîndească la îndreptarea acestor cusururi inveterate
în teatrul românesc.
Sfîrșim, sperînd că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite
vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite
sau nu.
[6 octombrie 1878]
(„AFLĂM DIN TULCEA...”]
Aflăm din Tulcea că autoritățile rusești de acolo au oprit în mod absolut pe locuitori
de-a face vreo manifestație de bună primire la intrarea trupelor române. Acest fapt a fost
raportat deja în străinătate (însă nu din partea guvernului nostru), unde se va cunoaște cu
mult înainte cauza adîncii tăceri ce vor observa-o populațiunilc la luarea în posesiune a
Dobrogei.
Cu această ocazie rugăm pe confrații noștri de la „Presa” de-a fi atît de buni să nu
ne mai dea lecții de patriotism prin notițele cronicei. Cu intenție comunicăm toate știrile
date, nu de „Le Nord” ci de „Curierul guvernului”, jurnalul oficial al împărăției rusești,
asupra pretinsei bune primiri a rușilor în Basarabia noastră. Tot cu această intenție publicăm
și următoarea depeșă a guvernorului Basarabiei, generalul Șebeco, către împăratul, cu data
Ismail, luni 21 octombre :
Astăzi ani proclamat în mod solemn unirea Basarabiei române cu teritoriul nostru. G răni la vamală s-a înaintat
pînă la Prut și la Dunăre, teritoriul ne-a fost predat în mod oficial de călră delegații români. Bucuria populației e ncmăr-
446
ginită. Episcopul de Cliișănău a celebrat serviciul divin, invocind bmccuvîntaiea cerului asupra Maieslătci Voastre.
Toate clasele populapunii au dat expresie celor mai loiale scuti mente pentru Maiestatea Voastră.
Predarea s-a făcut deci duminică, în aceeași zi în care trupele noastre au intrat în
triumf în capitală. Sapienti sat.
[14 octombrie 1878]
DIN ISTORIA CALULUI
Homer nu cunoaște încă cavaleria, eroii săi merg la luptă în căruțe, și numai Odisseu
și Diomed se suie de două ori pe cai. Abia în timpul istoric al Greciei oamenii încep a călări,
iar căruța de bătălie, cu două roți, se mai păstrează pentru alergări în arenă. în timpul lui
Solon era o mică trupă de călăreți la Atena, iar în războiul peloponeziac cavaleria avea deja
1000 de oameni. Scări și șa nu existau în anticitate, ci numai chingă-, frîu și cel mult o
cergă. Tot așa era la greci și la teuctherii germani, ai căror cai Cezar îi găsește mici, urîți
și cu coame lungi.
Frîul era adesea un simplu căpăstru. Scara a fost cunoscută abia în suta a patra după
Hristos și anume de la părți; înainte omul punea mîna în coama calului și se arunca pe el.
Alexandru cel Mare se urca astfel pe calul său Buceplialos. Cea dîntîi potcoavă cu cuie s-a găsit
în mormîntul regelui francilor, Childerich T, la Tournay.
Pentru a înlesni suirea la deal, Via Appia si orice drum roman pentru armate avea trepte
de piatră pentru cai, apoi călărimea romană avea la lănci un fel de călcîi, cum sînt catalicii,
pentru a se urca pe cai. Grecii și romanii creșteau cai mai cu seamă pentru petrecerile publice.
Se călărea și se umbla în căruți cu cîte patru cai sau mînzi. La alergări s-alegeau oamenii cei
mai ușori, băieți chiar ca în zilele noastre, jockeyi. în Roma trăsurile cu două și patru roate se
introduseră abia în zilele lui Coșar.
Rasa excelentă a cailor arabi durează după tradiție, din cele cinci iepe ale lui Mohamed;
în realitate însă e mai veche.
Dar Mohamed, în contrast cu ovreii, pe cari legea-i oprea de a avea călărime (5 Moisi,
17 16, Jes. 2 7), a făcut din contra din cultura calului o prescriere religioasă. Rasa spaniolă,
îmbunătățită prin cai arabi, a căzut iar sub Carol V prin cultura catîrilor. în zilele războiului
de 30 de ani cultura spaniolă veni în Germania, mai cu seamă în Mecklcnburg, Friesland, în
Austria și-n Danemarca.
Pînă-n zilele dinastiei Hohenstauffen femeile îmbiau călărește ca și bărbații; abia mai
tîrziu se-ntroduse șaua de-a curmezișul. Cele dent-îi trăsuri le-a adus la 1533 Catarina de Medicis
din Italia în Franța, la 1601 Maria de Spania în Germania.
Nobilul cal arab trece pînă azi de rasa cea mai bună ; se țin registre dc familie și de șirul
strămoșilor pentru ei, în cari s-arată descendența lor. Calul arab e cel mai sprinten și mai
iute, dar totodată cel mai nobil și mai elegant în mișcările lui. Dc la el descind calul englez
și cel andaluz. Aii Pașa din Cairo, care ținea mult la nobilii cai arabi și susținea că niciun
cal englez nu se poate întrece cu unul arab într-o alergare de patru mile engleze. Halim Pașa
se oferi a se rămași pe orice sumă cape calul său englez Companion se va-ntrecc cu orice cal arab.
Și-ntr-adevăr calul englez învinse pe cel mai bun cal arab a lui Aii cu jumătate dc ceas.
în structura capului caii arabi și coi englezi sînt ușori și eleganți, spre deosebite dc cei fm-
landcji și daneji. Din vremea migrațiunii popoarelor rasele de cai s-au amestecat și s-au corcit.
Caii poloneji sînt mici, cei din Ucraina și cei căzăcești sînt foarte răbdători, deși neînsamnați.
Corcirea cailor să-ntîmplă cu măgari, zebra, ba chiar cu cerbii. Mulul asemănător cu caii
se trage din măgar si iapă, catîrul din armăsar și măgăriță. în Bruxelles era un corciu de cal
și zebra, în Berlin unul dc cerb și iapă. Cultura catîrilor e străveche, ba. Moisi o oprește chiar.
Cu toate acestea în vremea lui David cei mari călăreau pe asemenea animale, precum Absalon,
sirienii și armenii. încă și azi armenii din Rusia și din Turcia se ocupă cu cultura catîrilor.
[28 uclombrie 1878J
447
[„ZIARELE DIN VIENA...”]
Ziarele din Viena ne aduc știrea c-a Francisc Schuselka, renumitul publicist austriac și
redactorul revistei politice ebdomadare , JMerma”, ar fi fost lovit de dambla în ziua de 7/19
ianuarie si că starea sa inspiră serioase îngrijiri.
Schuselka e un om cam în vîrstă, căci e născut la anul 1811, la Budwcis în Boemia, a studiat
dreptul în Viena și a fost mai întîi practicant la tribunalul criminal, în urmă institutor privat
în Viena, Salzburg și Braga.
De la 1835 a început a se ocupa cu publicistica. La 1815 apăru, cel dîntîi roman al lui. în
urma unui conflict cu cenzura austriacă a mers întîi la Weimar, apoi la Jena, unde-a publicat
între altele broșura Este Austria germană?. Aproape toate broșurile lui politice au avut drept
urmare cercetări, avertismente și espulsiuni. Astfel, în urma scrisorii Cesliunea oricui ala adecă
rusească a fost dat în judecată și avertizat. Broșurile Războiul jezuiților contra Austriei și a
Germaniei și Biserica nouă și politica veche au avut drept rezultat espulsiunca din ducatul
Sachsen-Weimar. De aci merse la; Tlamburg, unde fu unul din fondatorii comunității religioase
germano-catolice. în urma scrierii Austria, progrese și regrese, librăria Hoffmaun et Comp, din
Hamburg a pierdut în Austria debitul pentru toate cărțile ce le edita.
în timpul revoluției de la 1818 se întoarse în Austria. A fost ales în Parlamentul de la
Frankfurt, și anume în comitetul de cincizeci, apoi de către cercul electoral Klosterneuburg
în Adunarea germanămațională, unde-a fost la stînga estremă, apoi fu ales în Parlamentul
austriac, unde făcea parte din stînga moderată, iar în adunarea de la Kremsier dezvoltă o crîn-
cenă opoziție parlamentară.
După dizolvarea adunării din Kremsier se întoarse la Viena. La intrarea rușilor în
Ungaria scrise broșura Nemțește sau rusește, prin care făcu mare zvon.
La 1850 fu espuls din Viena, fără a i se cita motive, și trăi internat doi ani la vila sa
din Gainfarn, unde trecu la biserica evangelică.
După ridicarea acestei internări merse la Dresda, unde scrise broșura Natalitatea turcească
și marile puteri.
întors la 1851 în Austria, trăi retras. Abia la 1859 ținu un discurs cu ocazia unei aniver-
sare a lui Schiller și făcu iar mult zgomot, dar guvernuluLi displăcu atît de mult discursul
incit a oprit publicarea, iar autorul a primit un avertisment. La 1860 — începutul erei constitu-
ționale — el luă parte la mișcările pentru alegerile comunale. Un discurs ținut înaintea unei
adunări de cetățeni avu drept urmare că poliția l-a oprit de-a lua parte la adunările electorale
din Viena, nefiind înscris între alegătorii vienezi. Totuși fu ales la 1861 de vienezi în Dieta
Austriei de jos, unde pledă pentru o organizare federativă a monarhiei, părere pe care-a espus-o
si în broșura Austria și Ungaria.
La 1862 înființa revista politică „Reforma”, în care continuă lupta contra centralismului*
Ca redactor al acestei reviste avu mai multe procese de presă, fu condamnat de mai multe
ori la închisoare, pedepse pe cari i le-a iertat împăratul, deși prin ele își pierduse drepturile elec-
torale. Cînd vienezii îl aleseră totuși, împăratul îi iertă și urmările juridice ale acelor condamnări,
îneît putu să primească mandatul de deputat.
Din epoca apărării federalismului datează și simpatiile de cari Schuselka s-a bucurat între
naționalități. Coloanele revistei sa’e erau pururea deschise și pentru cestiunile românilor din
Austria, pe cari le-a apărat cu obicinuita lui putere de raționament și de dicțiune.
/13 ianuarie 1879J
[„CUM SUB OCHII PĂRTINIRII...”]
Cum sub ochii părtinirii și sub logica pasiunilor virtuțile se schimbă in vicii și viciile în
virtuți ! Lessing — dacă nu ne înșală. memoria — povestește’cazul unui om din India care comi-
sesc un omor pentru o femeie urîtă. La ntrebarea judecătorilor cum s-a, putut una ca aceasta
vinovatul răspunse : ,,O dac-ați vedea-o cu ochii mei!”
448
Tot așa- am ajuns astăzi și cu monopolul tutunurilor : „O, clacă l-am vedea cu ochii fraților
liberali, ce frumos, ce admirabil ni s-ar părea atunci”.
Singura deosebire între omul clin India și decanul ziaristicei liberale este că acel om era
statornic în vederea lui pe cînd „Românul” își schimbă ochii după împrejurări și are vedenii
înfricoșate și apocaliptice atunci cînd frații cauzași au numai rolul ingrat de-a striga prin cafe-
nele ; și perspective trandafirii atunci cînd aciiași frați ajung să puie țara la cale.
Știți ce era odată monopolul tutunurilor — cînd erau conservatorii la putere — în ochii
ziarelor liberale și ai tovărășiei de la Mazar Pașa?
„Românul” singur mărturisește tonul ce-1 creaseră liberalii în țară. „Cînd s-au înființat
monopolul tutunurilor la noi n-a fost decît un strigăt în toată țara în contra acestei noi măsuri
fiscale”. El însemna : uciderea unei ramure de producție națională, o spoliațiune a țării din
partea străinilor.
Puși în vesela necesitate de-a ilustra purtarea liberalilor de pe atuncea, vom spune numai
că Regia era compusă din hoți cari înșelau publicul la cmtar și dădeau fidea de carîmbi vechi
în loc de tutun în pachetele de calitatea întîia. Experții roșii cîntăreau și răseîntăreau prin
„Românul” și prin alte ziare liberale hîrtia învelitorii pachetelor, staniolul, smoala cu cari sînt
lipite și făceau ingenioase exerciții de adunare și scădere asupra celor 25 de grame. Un cola-
borator vremelnic recomanda cititorilor „Românului”, prin scrisoare deschisă, tutunul Regiei
ca mijloc excelent contra anghinei difterice, de vreme ce tăbăcește gîtul în așa chip îneît nu se
mai poate prinde nimic de el.
Știți însă ce este azi monopolul ?
„Românul” de la 10 curent ne răspunde : „monopolul tutunurilor este, fără îndoială,
cel mai echitabil din toate impozitele indirecte; el nu izbește un obiect de prima necesitate, ci
din contra un rău obicei, un fel de viciu”.
Acest viciu trecea odată drept mucenic. Astfel de ex. st. marele mucenic Mărculescu își
tăbăcise gîtul cu tutunul Regiei, pentru a da învățături sărmanei omeniri ce otrăvuri cată să
întrebuințeze contra anghinei. își răstignise beregata pe altarul omenirii. Un viitor martirologiu
al tutulor candidaților academiei de înțelepți de la Mărcuța va păstra cu gratitudine numele
tuturor acelor ilustrațiuni cari1 au vorbit pe atuncea în „Românul” contra monopolului.
Va să zică fumatul era sub conservatori un martiriu, o virtute par excellence, sub liberali
a devenit un rău obicei, un viciu, iar fumătorii trebuie să-și spăsească păcatele, căci tot „Ro-
mânul” zice că acești vicioși n-au nici un drept să vorbească ; bine li se face ceea ce li se face
și, dacă nu vor să fie loviți pentru viciul lor, n-au decît să [nu | mai fumeze și vor fi mai ... sănă-
toși. Va să zică fumătorii nu sînt numai niște vicioși, ci totodată și bolnavi. „Prin urmare nu se
poate zice nimic contra monopolului tutunurilor ca impozit indirect”.
Și daca fumatul e un viciu, știți ce vor deveni contravenitorii, fie in cultură, fie în contra-
bandă, după ordinea actuală de idei a ziarului guvernamental?
Cel puțin criminali.
Căci „dacă regia va consimți la modificări și complectări ale controlului, i se vor da și ei
in schimb garanțiile pe cari le cere în contra contrabandei și a culturii ilicite” .
Aceste garanții, pe care însă „Românul” nu le citează, sînt pedepse criminale de ani de
închisoare contra cultivatorilor sau introducătorilor iliciîi, și încă pedepse pronunțate nu de
jurați, ci cu judecată scurtă, îneît cine ucide pe un om va veni și de azi înainte la jurați
și va fi achitat, iar cine va cultiva zece fire de tutun în mod ilicit merge pe cîțiva ani la pușcărie
fără judecată.
Dacă esistă opinie publică la noi compare atunci declamațiunile liberale din vremea
înființării monopolului cu declamațiunile de astăzi, compare obligațiunea luată de tovărășia
de la Mazar Pașa de-a aboli darea cu tendința de azi de-a o mănține cu orice preț, și judece în
consecuență.
Noi n-am amăgit niciodată oamenii și de aceea deie-ni-se voie a nu admite nici sofismele
cele noi ale „Românului”, precum n-am admis nici pe cele vechi. A fuma nu este nici un rău
obicei sau un viciu, dar nu este nici o virtute, ci pur și simplu o trebuință contractată, ca oricare
alta. Cumcă omul poate fără fumat nu-i nici o dovadă pentru viciozitatea și răul obicei al fuma-
tului, căci omul poate fără multe. Dacă nu-și poate face casă șade-n bordei, dacă nu poate
frige carnea o mîncă crudă, în fine dacă nu se poate îmbrăca umblă și-n hainele lui moș Adam.
Toată mișcarea economică a omenirii consistă în crearea de trebuințe nouă și numai escesul
acestor trebuințe e un viciu. Dacă cineva ar admite teoria „Românului” atunci toate artele :
muzică, pictură, arhitectură, teatru; industriile: mătasă, catifele, broderii, țesături, toate ar fi
un viciu, pentru că nu constituiesc o primă necesitate, ar fi un rău obicei de care, dacă oamenii
s-ar lăsa, ar fi mai. . . sănătoși. în realitate însă obiecte do prima necesitate nu sînt decît acelea
cari se-ntrebuințează pentru nutrirea și conservarea individului; acele obiecte sînt foarte puține
449
la număr, iar tot restul de producte omenești sînt obiecte pentru îndestularea unor trebuințe
contractate, fără cari mai nu ne putem închipui existența omului modern»
Aceste trebuințe nu sînt contractate de cătră sistemul nutritiv, ci de cătră cel nervos,
adecă de cătră organele acelea cari fac din om om, pe cînd obiectele de prima necesitate sînt
acelea cari au a face cu existența sa ca animal.
Și într-adevăr animalele au nevoie de mîncare, de acoperămînt contra intemperiilor, dar
nu le-am văzut încă nici îmblînd la teatru, nici fumînd, nici cumpărîndu-si tablouri, nici făc.înd
muzică. Adecă de ! o spunem și noi aceasta în nevinovăția noastră : poate că între dd-lor vor
fi văzut și cazul contrariu. A numi dar fumatul un rău obicei, un viciu, c o sofism â pentru a
îndreptăți impunerea unei dări, ceea ce nu era necesar.
Mai bine s-apuca ,,Românul” s-arate de ce darea aceea a trebuit să se creeze. Pentru că
tot d-nii liberali votaseră drumul de fier Stroussberg, pe care apoi n-a voit să-l plătească, și
pentru că, plata fiind obligatorie prin iscălitura țării, conservatorii trebuiau s-o realizeze, creînd
resurse nouă. Departe dar de-a vedea în monopol o dare bună, contra căreia nu e nimic dc
zis, ea [a] fost privită așa cum este în adevăr, adecă ca o nouă sarcină, dar care se impunea prin
greutățile create de guvernul dumnealor.
O dare este dar totdeauna o neplăcere, individual vorbind, numai poate că sub roșii va
deveni o fericire sau o beatitudine chiar de-a plăti biruri. De aceea noi nici apărăm, nici combatem
monopolul. Necesitatea lui e evidentă, pentru că reprezintă un venit sigur de zece milioane,
cari trebuiesc și sînt deja angajate în cheltuielile asemenea neapărate ale statului. Ceea ce voim
însă este a stigmatiza din nou acel sistem al minciunii și al amăgirii publicului și de-a arăta cum
dd-nii liberali nil pot ține promisiunea lor dc-a aboli monopolul și cum acea promisiune nu era
decît o manevră electorală, făcută cu deplina conștiință că n-o vor putea ținea.
Cel mai hazliu pasaj însă din articolul, menit a face epocă, al ,,Românului” e următorul:
Daca nimeni nu murmură în contra băuturilor spirtoase, care atinge un obiect ce adesea este dc prima necesitate ...
cum ar avea dreptul să se revolte în contra impozitului indirect pus pe fumători.
Noi credeam cum că băuturile spirtoase sînt arareori obiecte de primă necesitate, dd-lor
zic adesea. Știm că acele băuturi produc proroci în șirurile dd-lor, cari, mai competinți fiind în
materie, ne impun plăcuta datorie de-a le da dreptate în privirea acelui esces de necesitate.
Fiziologicește însă lucrul nu-i adevărat. Alcoolul, întrucît e trebuitor nutrițiunii, se poate
substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrană substanțială.
[17 ianuarie 1879]
[„PUBLICĂM URMĂTORUL ARTICOL...”]
Publicăm următorul articol care ni se trimite și care va fi urmat de alții. El ni s-a părut un
studiu conștiințios, o fotografie nemerită a partidului de la putere. El are cu atît mai multă
greutate, căci iese din pana unui om pe care totul îl apropia de acel partid care ar fi putut mai
mult decît oricine a fi procopsit de dînsul, dară pe care un spirit independent și un instinct de
onestitate politică l-au depărtat pentru totdauna de acea sectă în care intrînd cineva trebuie
mai întîi să lase afară, ca într-o anticameră, și înțelegerea cu care l-a înzestrat Dumnezeu și
conștiința-i de om onest. Lăsăm cuvîntul corespondentului nostru.
/ 22 februarie. 1879]
VÎRFUL CU DOR [„DUPĂ CUM AFLĂM...”]
După cum aflăm, compozitorul cantatei Vîrful cu.Dor, d. Ladislav Lubici, pianistul curții
M.M. L.L., a fost invitat de direc torul Societății de muzică din Londra ea să trimită toate partitu-
rile pentru a se începe repetițiile cantatei, careva fi reprezentată în curînd în Covent-Garden -
Ud)
teatrul M.S. Reginei. Piesa se va reprezenta cu tablouri vii, care se vor schimba mereu pe
scenă după înțelesul textului. Afară de aceea, directorul Societății din Londra a cerut permisi-
unea de-a reprezenta cantata în deosibite concerte și în teatrul privat al principelui de Wales.
Compozitorul a fost ales membru al societății muzicale.
Costumele naționale romane necesare cîntăreților ce vor lua parte la reprezentație s-au și
trimis din București.
Ar fi îndealtmintrelea de dorit ca d. compozitor să fie față la reprezentare și să dirijeze
însuși csecutarea muzicei sale.
/18 martie 1879]
[„ȚĂRANUL ROMÂN,
SĂRMANUL ȚĂRAN ROMÂN!...”]
Țăranul român, sărmanul țăran român !
I-am dat moșie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpîn pe
sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-și facă parte din averea lui;
i-am dat drepturi pentru ca noi înșine să tragem foloase din ele; l-am făcut liber ca cerbul
în pădurea cutrierată de vînători și neatîrnat ca frunza purtată de vînturi; l-am înăbușit cu
binefacerile libertății, încît astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpînire aspră și
dreaptă, ca să mă scape [de] cei ce mă iubesc în gura mare !”
Atunci cînd coconașii, unii flămînzi și alții îmbuibați, au venit cu „libertatea” și cu „fasoa-
nele” de prin țările străine și au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci
oameni cu greutate și cu pricepere, care cunoșteau țara, obiceiurile și nevoile ei și care ne ziceau
să nu prea grăbim cu „libertățile” și cu primirea așezămintelor străine, pentru ca nu cumva
să ne pară rău mai tîrziu.
Liberalii strigau în gura mare că acești oameni cumpătați sînt vînduți străinilor, că urăsc
poporul și că vor să-l asuprească.
Ia să vedem acum unde ne-au dus liberalii cu iubirea lor cea mare.
în sat liberalii au așezat diregătorii pe tipic străin, în care oameni străini poartă trebile
satului după străine legi și străine obiceiuri, încît bietul român nici nu mai știe cînd i se
poruncește ori i se ia cu drept și cînd e năpăstuit. Românul are drept să aleagă pe sfetnicii
satului; ca cetățean liber, el are vot; nu are însă voie să deie acest vot celui mai vrednic
și mai cu pricepere din sat; nu are voie să-și pună în fruntea satului un om ca sine, ci trebuie
să aleagă un cărturar. Iară dacă în sat nu sînt cărturari, dacă între cărturarii din sat nu e
nici un om cumsecade, ori nici unul care voiește să primească „slujba” de primar, românul
poate să aleagă pe vreunul dintre oamenii fără de căpătîi ce cutrieră țara ca o haită hămisită,
pe vreun neguțător scăpătat, un logofăt, un vătaf ori un fecior boieresc.
Astfel am ajuns că în cele mai multe sate din țară coada e căpătîi și netrebnicul om de
frunte. Numai pe ici pe colo mai găsim cîte un țăran ori alt om cumsecade în fruntea satului,
și primarul cu notarul, în loc să-i apere pe săteni, dau mîna cu ovreii și cu arendașii, ca să-i
asuprească; primarul și notarul sînt cele mai nesățioase lipitori ale satului.
Chiar mai rău decît în sat stau trebile în plasă.
Guvernul trimite de prin tîrguri cîte un flămînd în plasă și noul subprefect, în vederea
cîștigurilor legiuite și nelegiuite, își cumpără numaidecît cai și trăsură și, din om fără de căpătîi
ce era, începe a-și da aerul de boier. El se simte stăpîn pe plasa în care se află. Primarii și
notarii nu pot face nici o treabă fără de voia lui și, prin urmare, ei trebuie să-i facă parte
din cîștig. Arendașii și proprietarii, fără de ajutorul lui, rămîn cu pămînturile nearate și cu
r ecolt a părăsită. El vinde prin urmare munca țăranului și arendașul ce voiește să aibă totdâuna
brațe și plugari și care îndeprisos, nu are decît să cîștige cu un preț oarecare pe subprefect.
E în sfîrșit o înțelegere între toți cei ce vor să trăiască bine fără de a munci cîtuși de puțin :
ia ficștecarc ceea ce-i cade îndemînă și în cele din urmă toate se sparg în capul hoților de
păgubași.
Dar guvernul, liberalii cei mari, miniștrii plini de iubire cătră popor, Camera, Senatul,
fruntea țării ce face?
Face fiecare ce poate.
451
Cei mai mulți dintre „liberali” acum trei ani erau plini de datorii și, după o muncă
de trei ani, s-au făcut, slavă Domnului, oameni cu stare.
Căci unii au cîte două-trei lefi, alții posed moșii de ale statului cu arendă scăzută și iarăși
alții cumpără ori vînd : ei n-au vreme să umble după nimicuri și să mai caute ce fac primarii,
notarii, pomojnicii și subprefecții.
Un lucru cere guvernul de la primari și de la subprefecți: ca la alegeri să-i ducă pe țărani
la urnă și să-i facă să voteze pentru acela pe care îl dorește guvernul de deputat.
De aici înainte fiecare să ieie de unde poate.
►Și dacă subprefectul vinde munca țăranilor din plasa în care se află, directorul Mini-
steriului de Interne, mînă dreaptă a d-lui I. O. Brătianu, cel mai mare peste toți primarii și
toți subprefecții, prefectul prefecților vinde, munca tuturor țăranilor din țară.
în vreme ce românii își varsă peste Dunăre sîngele pentru o cauză’ străină, se hrănesc
pe apucate, mor de foame, umblă goi și degeră, liberalii se îmbogățesc din rechizițiuni și din
antreprize, din moșiile statului și din samsarlîcmi; în vreme ce un român rabdă la foame și
frig și își varsă sîngele fără ca să știe, pentru ee, cîțiva oameni vînd cu un preț de nimic
carele, boii și viața altor români.
Ani și iarăși ani de zile vor trebui să treacă, pînă ce se va umplea golul pe care l-a
lăsat vînzarea cătră străini în gospodăria țăranului român; milioane și iar milioane s-au pierdut
și se. vor mai pierde pentru ca vreo doi-trei oameni să-și poată face stare.
De jos pînă sus și de sus pînă jos nu e decît jaf și vînzare; ceea ee primarul face în
sat și subprefectul în plasă face prefectul în județ și biuroul ministrului de interne în țară.
Iată, pentru ce strigă nesățioșii mereu „libertate !”.
„Libertate” le trebuie lor, căci în „libertate” sînt toate cu putință.
Directorul Ministeriului de Interne face ce face, apoi se pune în înțelegere cu prefecții,
subprefecții și primarii și le zice : „Voi știți prea bine că e vorba de pielea noastră; alegeți
dar deputați liberali ca noi, căci ei ne vor ierta 1”
Unul dintre liberali fură milioane; ceilalți liberali îl dau în judecată, îl trimit la pușcărie,
dar peste cîteva luni pun la cale grațiarea lui. „Formele” sînt împlinite și de aici înainte toate
sînt bine. Pe ceilalți „liberali” îi va scăpa, tot după „formele” constituționale și legiuite,
votul celor jăfuiți, căci românului i s-a dat votul pentru ca să aleagă însuși pe împilătorii săi:
Aceasta e „libertatea”.
Sărmanul țăran român ! Sărmana țară românească !
[19 aprilie 1879J
O SERATĂ LITERARĂ. DESPOT VODĂ
Vineri seara, la d. Titu Maiorescu, a avut loc o serată extraordinară a Societății literare
„Junimea”, unde d. Vasile Alecsandri a citit noua d-sale producție Despot Vodă, dramă în 5 acte
în versuri.
între asistenți, cari erau în număr de peste treizeci, se aflau dd. Bariț, Babeși, Roman,
Hăsdeu, Hodoș, hlaniu, Caragiani, membri ai Academiei, d. I. Jarnic, romanist și profesor,
de filologie din Viena, dd. Circa, Frollo, Haret, D. A. Laurian, Șt. Mihăilescu, Manliu, profesori
cîțiva deputați și senatori și mai mulți membri ai „Junimei” din Iași, unii împreună cu da-
mele lor.
Citirea dramei Despot Vodă a făcut cea mai bună, impresie asupra acelui distins auditor,
și serata s-a sfîrșit tocmai după, miezul nopții, cînd asistenții s-au retras. Fiecare dintr-înșii
împreună cu oaspeții au mulțumit poetului de onoarea ee le făcuse venind în sinul Societății
și citindu-le noua sa producție.
Asupra acestei producții dramatice sîntem scutiți de a mai face vreo laudă banală;
credem a fi spus destul arătînd numele autorului și cine erau auditorii cari i-au dat admirația
lor întreagă.
[30 mai 1879J
452
[„DE DOI ANI ȘI MAI BINE...”]
De doi ani și mai bine „Timpul” a atras atenția cititorilor lui asupra neajunsurilor
economice ale țării, neajunsuri care stau intr-un fel de influențare reciprocă cu corupțiunea
politică produsă de liberalismul cosmopolit.
împrejurarea prin care organul nostru s-a distins de aproape toate celelalte este că pe
de o parte n-a scăpat din vedere realitatea lucrurilor, pe de alta n-a renunțat la gîndirea
proprie în favorul unor citațiuni din autori france] i sau germani. în sferele noastre așa-zise
culte s-au lățit obiceiul de a nu gîndi nimic din proprie inițiativă și de a se ținea ca’orbul
de gard de cărți străine cari, mai cu seamă în materia mișcătoare și pretutindeni alta a
economiei poporului, nu au decît o valoare relativă, căci sînt răsărite din reflecțiunea asupra
unor stări de lucruri cu totul altele decum sînt, ale noastre. Nu numai legile noastre sînt copiate,
ad literam de pe legi străine, fără a se ținea în scamă nici dreptul național moștenit, trecut
în codicele vechi, nici stările de lucruri de la noi, dar pînă și regulamentele speciale ale serviciilor
publice, pînă și circularele ministeriale sînt traduse adeseori după calupuri străine, de se potri-
vesc sau nu se potrivesc. Această stare de lucruri devine și mai tristă cînd vedem că ea, în
loc de a înceta, continuă mereu, crescînd încă, prin vecimca emigrare a junimei studioase în
străinătate, de unde ea — în locul culturii adevărate — aduce multă suficiență și pretenții
cu asupra de măsură exagerate.
E adevărat că în timpul din urmă neajunsurile economice ale țării au devenit atît de
pipăite și atît de văzute de toți îneît nu pot scăpa din vederea nimărui; cu toate [acestea
procedările sumare din trecut în privirea unor materii analoage ne inspiră o adevărată’spaimă
de a vedea tratate și aceste neajunsuri într-un mod sumar, după calupuri priimite ad libitum,
cu acea grozavă superficialitate cu care se tratează toate cestiunile la noi.
Cauzele sărăcirii clasei agricole sînt multe, dar vom cita pe cele principale : 1) terminul
de despăgubire pentru pămînturile acordate țăranilor a fost prea scurt, suma anuală de plătit
prea mare, îneît această sarcină, care a venit în mod spontaneu asupra populațiunii rurale,
trebuia s-o apese în mod neobicinuit de greu; 2) la chiar începutul împroprietăririi, tocmai
atunci adecă, cînd populațiunea avea nevoie de ani buni pentru a se deprinde cu nouăle
greutăți, s-au întîmplat ani cu desăvîrșire răi și foamete în toată, forma; 3) statul, privind
pe țărani ca pe niște cetățeni pe deplin formați pentru sistemul reprezentativ, i-au încărcat
c-o organizare costisitoare și bogată în funcționari plătiți, județeni și comunali, îneît printr-asta
s-a creat o nouă, și cumplită, clasă de lipitori ale satelor, avizați de-a dreptul la bugetele supra-
încărcate ale comunelor rurale; 4) sarcinele nouă, venite peste noapte asupra țăranului, l-au
dat cu totul pe mîna uzurei în cele mai deosebite forme ale ei. Trebuind să se împrumute
pentru a plăti despăgubirea, dările cătră comună, și județ, el face acest împrumut în condițiile
cele mai grele posibile, tocmai pentru că cererea acestor împrumuturi era generală. Mai adăogînd
pe lingă acestea obligațiunile contractate pentru pămîntul ce-i trebuia aproape fiecăruia din
țărani peste pogoanele ce le avea, se va vedea lesne că greutățile trebuiau să devie insuporta-
bile pentru oameni cari abia începeau economia lor în mod independent; 5) dările indirecte
a comunelor urbane fiind în mare parte dări asupra consumațiunii, ele sînt asemenea purtate
de țăranii cari introduc în orașe obiectele de consumațiune. Deosebirea genetică, între producția
agricolă și cea industrială consistă tocmai în asta, că dările și cheltuielile de transport la
articolele producției industriale se adaogă la prețul lor original, pe cînd la ceh; agricole se scad
din prețul lor original.
Astfel avem dar spectacolul unei țări în care tot importul, care consistă, din articole străine
și toate clasele, consistînd în cea mai mare parte din speculanți cu producte străine, sc hrănesc
cu toate, dînd în schimb un singur articol : griul produs cu capitalul în pămmt al proprietarului
mare și cu munca țăranului.
Mai adăogînd pe lîngă acestea că concurența ce ne-o fac provinciile de sud ale Busiei
și America crește din ce în ce, avem tabloul complect al unei țări osînditc de a da mereu
îndărăt dacă va continua a avea exigențele de pînă acuma.
Pe lingă, acestea toate, se mai adaogă, apoi pericolul pentru țărani ca clasă de a-i vedea
devenind proletari prin împărțirea micului lor număr de pogoane între copii adesea foarte
numeroși. Cumcă acești copii ar fi economicește și mai slabi, și mai espuși de a fi esploatați
apoi, în neputință, de a-și întemeia căminul lor propriu e evident pentru oricine.
Față, cu toate cauzele generale de înapoiare „Românul” speră, de a fi găsit un mijloc
care le va înlătura pe toate : băncile rurale. De unde se vor găsi banii necesari, fără camătă.,
a se da țăranilor, cum acești bani vor putea fi un mijloc contra răului organic al divizibili-
tății pămînturilor țărănești, rămîn întrebări deschise.
453
Noi am propus deja singurele mijloace cari ni se par și practice și posibile pentru a
da clasei țărănești și mai multă putere și un teren de lărgire a activității ei : maioratul și parce-
larea sistematică a moșiilor statului în majorate. Acest sistem înainte de toate ar favoriza
înmulțirea populației, adueînd-o la o proporție mai justă cu întinderea teritoriului, și ar
putea să înceteze atunci cînd valoarea averii mobiliare a unui țăran ar întrece cu mult valoarea
averii sale imobile, cînd dar împărțirea moștenirii între copii s-ar putea face fără» pericolul
de a vedea parcelele țărănești dărăburindu-se în fărmături neînsemnate.
în orice caz însă băncile agricole, dacă) se vor înființa, vor avea marele neajuns de a
servi nu la dezvoltarea agriculturii, ci la plata de biruri, căci pentru aceasta, nu însă pentru
lărgirea economiei, le trebuiesc țăranilor bani. Afară) de asta băncile acestea n-ar avea nici o
siguranță în privința rambursării împrumuturilor, de vreme ce pămîntul țărănesc e deocamdată
inalienabil și n-ar putea servi ca ipotecă sau ca obiect de despăgubire.
Ni se pare că în loc de a-i împrumuta țăranului bani ca să-și plătească dările ar fi mult
mai practic de-a reduce acele dări la o măsură în care el să le poată plăti cu înlesnire.
Dar aceasta e atît de simplu încît n-ar conveni nici unui din tineri [i] cari vor să locu -
iască toate relele cu medicamente speciale, aduse din străinătate.
[27 iulie 1879]
[„ȘTEFAN MICLEA...”]
Ștefan Miclea, vechi rector al Universității din Iași, după) o muncă neobosită de 29 de
ani ca profesor de științele fizice, a încetat din viață.
în lunga și spinoasa lui carieră, dînsul și-a îndeplinit datoria totdauna cu prisos și fără
preget. Sentimentele lui dezinteresate pentru datorie și pentru țară, caracterul lui independent,
inteligența lui superioară și cunoștințele lui, după) ce i-au atras în viață stima concetățenilor
lui, i-au asigurat după moarte regretul tutulor acelora ce au avut fericirea să-1 cunoască.
Băposatul lasă în urmă-i o văduvă, și două copile. Numele văduvei, d-na Veronica
Micle, este destul de cunoscut iubitorilor de adevărată literatură prin producțiile poetice de un
talent hotărîtor ce d-sa le-a publicat în ,,Convorbirile literare”.
Toate organele presei romane, deplîngînd moartea lui Ștefan Miclea, sînt de părerea,
pe care noi ne grăbim a o împărtăși, că ar fi un act de justiție a se trece cu vederea lipsa
celui din urmă) an de serviciu și a se acorda familiei sale pensiunea corespunzătoare servi-
ciului de 30 ani, din care defunctului abia-i mai lipsea un singur an. Aceasta mai ales că
atît numele răposatului cît și al văduvei sale sînt niște nume ce netăgăduit au dreptul la
deosebită) considerație și în privința cărora, în viața publică, se pot și trebuie a se face oarecari
excepțiuni.
Ne unim glasul cu acei ce trimit familiei răposatului sentimentele lor de condoleanță,
esprimîndu-i adîncul nostru regret pentru pierderea venerabilului rector al Universității ieșene.
[11 august 1879]
[„DĂM ASTĂZI LOCUL ÎNTÎI...”]
Dăm astăzi locul întîi importantului discurs ținut în Cameră de d. T. Maiorescu, deputatul
colegiului I dc Iași, în ședința Camerii de marți, cu ocazia dezbaterii asupra răspunsului la
mesajul de deschidere a sesiunii ordinare. Ideile partidului al cărui organ sîntem asupra situa-
țiunii sînt expuse în acest însemnat discurs cu claritatea și energia proprie a oratorului. Credem
dar de prisos orice altă dezbatere din parte-ne asupra răspunsului la adresa tronului.
[14 decembrie 1879]
454
[„ȘEDINȚA DE IERI A SENATULUI...”]
Ședința de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai semnificative și mai
interesante de cînd se discută în Corpurile legiuitoare Gestiunea cu viclenie numită a răscum-
părării.
Ședința era prezidată de d. Dimitrie Ghica — pe care l-am văzut jucînd oarecare rol
de care nu are a se felicita, cînd, din nenorocirea țărei, s-a dat concesiunea Strusberg — și,
din cînd în cînd, se arăta pe scaunul prezidențial figura ursuză a d-lui N. Bibescu.
Și băncile Senatului ca și tribunele publice erau aproape goale : se vedea bine că lumea
e dezgustată de această comedie organizată în detrimentul țărei de aceiași oameni cari au
organizat altădată ceea ce tot ei au numit coțcăria Strusberg.
în această lipsă de auditor a luat cuvîntul d. loan Ghica, cu o silă vădită.
Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susție, cine știe pentru ce,
acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit, și aceasta-i face onoare, să adune din
pulberea în care le-a aruncat opozițiunea armele sfărimate ale d-lor Sturza-Costinescu. El
le-a desprețuit! Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că strămutarea domi-
ciliului Societății la București este imposibilă, așa îneît tot auditorul s-a convins că strămutarea
domiciliului societății în București nu era decît un pișicherlîc al d-lui Sturza ca să înșele
pe gură-cască și să-i facă a vota convențiunea de răscumpărare.
Dar atunci cum a susținut d. I. Ghica convențiunea? Daca în adevăr calculele d-lui
Sturza sînt neesacte, daca afirmările lui sînt neesacte, convențiunea e rea !
Ca să scape de această consecință fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să susție două idei
cari nici unui monstru nu se cădea să-i treacă prin minte.
D-sa a susținut mai întîi că noi am fi datori să plătim în timp de 9Q ani anuitatea
ce plătim astăzi; deși în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier !
Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acțiunile primitive, dar și acțiunile de
prioritate; cu toate că noi nu ne-am obligat să plătim decît acțiunile primitive!
Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să susție aceste
enormități vrednice de oameni ce nu știu să roșască de nimic și surîdeau cu milă uitîndu-se
cînd la d. I. Ghica, cînd la d. Sturza, cugetînd la cauzele cari fac pe un om care se numește
prinț mai roșu decît roșii.
D. Mavrogheni, care a luat cuvîntul după d. I. Ghica, a adunat lumea în sală.
D-sa a început prin a pune în evidență metoda nenorocită pe care guvernul d-lui
I. Brătianu o întrebuințează în toate Gestiunile cele mari naționale.
D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră pînă la Senat, s-a spulberat asigurarea
dată de guvern că domiciliul Societății se va strămuta în București; că chiar guvernul,
cerînd suprimarea amendamentelor, recunoaște ceea ce încolo afirmase toate ziarele inde-
pendente și ceea ce s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă
la început de guvern ca sigură, era o iluziune înșelătoare; că capitalurile Bomâniei de sute
de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două chei, că
se vor administra de o delegațiune a unei societăți străine în care noi nu figurăm decît ca
acționari, sub supraveghearea tribunalului de comerț din Berlin și sub mîna cea grea a guver-
nului prusian !
La acest cuvînt puternic, în prezința acestui tablou luminos al viitorului acestei conven-
țiuni în care toată lumea vedea încurcăturile primejdioase ce ne așteaptă, auditorul, deja nu-
meros, rămăsese înmărmurit și cu ochii țintiți la guvernul cel rău al României, la sirena fatală
sub auspiciile căreia atîtea nenorociri se revarsă asupra țării.
Nu făcea diversiune la acest tablou atingător decît unii din membrii majorității Senatului
cari, cu un aer stupid, se uitau în toate părțile și căutau distracțiuni ca să-și înădușească
vocea unei conștiințe împovărate de greutatea crimei ce erau hotărîți a comite !
La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere internațional.
„Nu știu a zis în substanță, cari sînt nevoile dv. diplomatice, nu știu ce’ aș face daca
aș fi în locul dv.; dar știu un lucru : eu m-aș fi ferit de a ajunge în starea în care sînteți!”
Și lumea, care știe că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai bună
poziție pentru dînșii, impieta asupra cuvintelor sale și adaoga :
„Daca astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm în tovărășie cu dinșii, ce ne
garantează că mîine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să ieșim din tovără-
șia lor !”
După cîteva cuvinte neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Mânu a luat
cuvîntul.
455
31 — c. 832
Discursul său a fost cel mai complect din această ședință. D. Mânu n-a menagiat pe
nimeni și mai puțin pe d. Sturza; și, interpret al indignațiuuii publice, d-sa a numit pisica
pisică, și calculele d-lui ministru de [mante calcule fantastice.
într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii Strussberg și
a adus aminte d-lui prim-ministru, care zîmbea, că cu aceeași zîmbire ironică a dat concesiunea.
Strusberg și mai tîrziu a fost silit să recunoască singur că cu zîmbetul pe buze a ruinat țara !
D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. loan Ghica, dovedind că sînt nu numai
neadevărate, dar și absurde.
D. Mânu a demonstrat în fine că chiar după cifrele arătate în espunerea de motive, și
capitalul datoriei va fi mai mare decît crede d. ministru, și anuitățile vor întrece cu mult
anuitatea ce plătim astăzi.
în privința capitalului, cu cifrele din espunerea de motive d. general Mânu a demonstrat
că capitalul datoriei ce contractăm prin această convențiune va fi nu de 237 mii. cît pretinde
d. ministru ci mult mai mare, și a arătat d-lui ministru anume sumele pe care le-a lăsat
de o parte ca să ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sînt arătate în alte părți
ale espunerei de motive, dar sînt lăsate cu îngrijire de o parte cînd se adună suma de 237 mili-
oane : Uite popa, nu e popa !
Și în privința dobînzilor, cu codul german în mină, a aprobat că acționarii ce nu vor
voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 3 1/3% pentru fiecare acțiune, ci cu mult
mai mare, și că prin urmare anuitatea ce vom plăti va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anui-
tatea ce plătim astăzi.
Argumentațiunea d-lui Mânu a fost așa de puternică încît d. ministru de finance, d. Sturz-a
însuși, oh, rușine !, a fost nevoit să-l întrerupă zicînd aceste cuvinte : ,,Espunerea mea de
motive nu e lege !”
Toata sala s-a scandalizat de acestcinism și un vuiet de indignare a răsunat în toată sala !
în urma acestor dezbateri putem zice că opozițiunea din Senat și-a făcut datoria precum
și-o făcuse opozițiunea din Cameră, precum și-o făcuse în general toată presa independentă !
Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum limpede în această
cestiune.
Toți s-au putut convinge că această răscumpărare este și mai nenorocită pentru țară
decît chiar concesia Strusberg.
Că, ca și atunci, dar mai pe față decît atunci, intrăm în tovărășie cu coțcari prusaci,
cum zicea odată ,,Românul”.
Că precum atunci am lăs*t 248 mii. ale țării la Berlin în lada cu 2 chei pre mîni de
oameni avizi și necinstiți, tot ;tfel și acum lăsăm un mai mare capital să fie administrat
la Berlin supt puterea justiției rusace, pe care o știm din experiență cît a fost de dreaptă,
și supt mina guvernului german, pe care-1 vedem cît este de generos !
Nimic nu lipsește pentru a fi acum reproducția celor ce a fost atunci !
Pînă și pre Vinterhalder îl cunoaște un observator bun în îndoita figură a lui Sturza-
Costinescu.
Pînă și zîmbetul ironic al d-lui I. Brătianu contra opozițiunii prealabil aduse la neputință
prin alegeri.
Și nu lipsesc nici înșălătoriile bizantine de atunci ! Guvernul recunoaște însuși că cu
strămutarea domiciliului social a înșelat țara ! Căci a adus un art. de convențiune pre care-1
știa inaplicat și părerea a doi jurisconsulta pre care o știa izolată, pe cînd toți ceialți, ne-a
spus-o chiar Beichrbder, erau contra și d-1 Sturza o știa și cu toate astea afirma contrariul !
Ce să mai zicem de recunoașterea d-lui Sturza că espunerea sa de motive nu este lege
adică, cu alte vorbe, că e mincinoasă și făcută ea să arunce pulbere în ochii lumii? ’
Nu avea oare dreptate d. general Mânu să numească acest guvern un guvern cinic?
Și nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc astăzi, inulalis
mvlandis.
Atunci erau pre față ademenirile Prusiei și pe ascuns roșii afirmau că așa vrea T. S.
Domnitorul.
Acum pre față, sînt amenințările Germaniei si la ureche se șoptește că așa vrea. A. S,
Regală.
( ■îmi tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce s-a petrecut atunci nu sintem
oare în drept să ne așteptăm că consecințele convențiunii ce se votează acum vor fj tot
așa de ruinătoare pentru țară ca și consecințele concesiunii Strusbergț
Opozițiunea și-a făcut datoria și și-o va face pînă în sfîrșit !
Rămîne acum ca țara care are să plătească aceste consecințe să se gândească de e bine
să mai lase destinele ei în mina acestui partid care o umilește în afară, care o ruinează
înăuntru.
456
Rămîne încă astăzi, cînd opoziția, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă,
ca M. S. Regală să cugete serios dacă, se cuvine a se lăsa să fie încă, o dată compromis de
guvernul liberal al d-lui Brătianu.
Să-și aducă aminte și țara și Domnitorul că partidul liberal al d-lui Brătianu, după ce
a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întîi printr-o vastă
conspirațiune organizată în toată tara, și care a scos capul numai la Ploiești, și pe urmă
prin intrige parlamentare provocate de prințul ministru d. I. Ghica și susținute prin turbur ari
de. strade, ațîțate de poliție.
Este adevărat că conspirațiunea s-a făcut ridiculă grație energiei d-lui Manolache-Costache,
este adevărat că intrigele parlamentare și turburările de ulițe au încetat grație generalului
Solomonmai întîi și în urmă grație curagiului cu care d. Lascar Catargiu a priimit situațiunea.
Dar, daca partidul conservator a reușit atunci să scape țara de răsturnarea pregătită
de liberali și să apere tronul și Constitutmnea, nimic nu ne garantează că partidul conservator,
atît de rău tratat, atît de încercat, va mai putea, deși tot atît de dinastic acum ca și atunci,
să triumfe încă o dată de indignațiunea țării dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare !
Cînd guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai are majoritatea în
țară, datoria Domnului constituțional este de a face apel la țară !
Să spuie țara daca mai vrea un Strusberg cu vîrf si îndesat !
[25 decembrie 1879]
RUINELE ARENDĂȘ1EI
O piesă al căreia interes consistă numai într-o intrigă complicată, unde scenele sînt tot
atîtea surprinderi neașteptate, nenaturale, îngrămădite fără nici o legătură și în care nu se
deliniază nici un caracter, nu se susține nici un sentiment nu știu daca este bine aleasă pentru
dezvoltarea tinerilor talente și pentru satisfacerea unui public inteligent. Și regret a o spune
că, de ce vizităm mai mult Teatrul Național, ni se întărește convingerea că arta dramatică
este la noi foarte înapoiată și gustul publicului celui mare foarte puțin format, îneît cea mai
mare îngrijire, chiar a unei bune direcțiuni, în ceea ce privește alegerea serioasă a pieselor
și distribuirea nemerită a rolurilor abia ar putea ajunge să atingă — nu voi să zic banalicește
culmea artei — dar oarecare grad de perfecțiune care ar scăpa-o de ridicol, să contribuiască
astfel ca publicul să-și formeze o părere despre teatru, care să nu aibă un atare caracter proble-
matic. Dar, din contră, se continuă cu asemenea piese, nu se ține seamă de viitorul talentelor,
ci numai de surprinderea țintită asupra mulțimei necompetinte și sîntem condamnați să vedem
teatrul la noi într-o stare foarte puțin demnă daca nu se vor lua alte măsuri.
De aceea nu ne putem hotărî a aduce măguliri deșarte direcțiunii.
... Dar săi lăsăm acestea și să notăm impresiile ce ne-au lăsat artiștii din piesa Ruinele
moștenirei. Admir temperamentul cel foarte liniștit al d-șoarei Pătrașcu, care o ferește de
emoțiuni chiar în locurile cele mai desperate. Ea vorbește în mod egal, oricare ar fi înțelesul
vorbelor și situațiunea momentului. Pe urmă are o manieră uniformă de a gesticula cu mina
în orice împrejurare. Anume, ține mîna apropiată de piept, o depărtează și iar o apropie,
rcpetînd aceeași mișcare de la actul întîi pînă la fine. în scena dintre ea și fiul generalului,
unde ar trebui să izbucnească disprețul unuia și ura altuia, ei se urăsc și se desprețuiesc
fără aprindere, fără violență. La finele actului al doilea, cînd servul lui Keronan [î]i spune
unde se află copilul Luisei, cu toată graba și bucuria infernală să pună mai iute mîna pe
copil, zice : „vino — vino cu mine’’ cu atîta liniște și atîta de domol îneît nu trădează deloc
nici graba, nici bucuria ce resimte. Are un joc de scenă foarte imperfect. Așteaptă impasibilă
pînă cînd [î]i vine rîndul replicei următoare.
Caracterul esențial al d-șoarei Popescu este o afectare exagerată și o încredere neascunsă
m talentul d-sahe Luînd bine seama la jocul ei se vede răceala care provine din nepriceperea
rolului și lipsa de simțire, iar trăsătura de mai sus provine din ovați miile nemeritate ce le a
primit din partea prea indulgentului nostru public. Ea nu vorbește din abundanța simțirii
și nu este stăpînă pe voce sau, daca este stăpînă, nu are ce stăpîni. Vorba și gesturile ei,
între care nu ezistă nici o legătură firească, unite cu deplina neschimbare a trăsăturelor feței,
dovedește că nu este pătrunsă de ceea ce zice că simte. Scena între dînsa și George d’Esteve
nu este nici înțeleasă, nici esprimată din partea d-lor. Replicele iuți, înflăcărate, vorbele înecate
de emoțiunea sentimentului, mișcările cele desperate, nimic, nimic nu se vedea. Aceste le scriu
457
pe cînd ascult pe Luisa. Tot ce spune ea e fără culoare și el o ascultă cu multă și vizibilă
liniște, nu pare deloc emoționat și trimete din cînd în cînd publicului o privire în care se
citește o perfectă indiferență. Glasul unei nenorocite ar trebui să fie jeluitor și duios, ar trebui
să răsfrângă în mii de chipuri suferința care o apasă și o consumă. Glasul d-rei Popescu este
din contra și nu zice nimic prin el însuși, și ea acopere acest mare defect scoțând mereu batista
și uscînd niște lacrime ce nu curg. Totul este recitat, studiat pe dinafară. Cînd ea fuge cu
bucurie ca să-și poată îmbrățoșa copilul vine cuiva mai degrabă să rîză decît să plîngă.
Ne place jocul cel modest al d-rei Birsescu, regretăm că nu se dă nici o îngrijire de a o
face să propășească pe calea artei, căci face erorile cele mai elementare. Întîlnind pe marchizul
de Monteclain îl întreabă dacă n-a văzut pe George. Dar nu pune semnul întrebărei. în alt
loc, pîndind o convorbire, ea ar trebui să ia o poziție mai atentivă și să știe că în asemenea
împrejurări nu se mișcă mina la piept și iar înainte — obiceiul artiștilor noștri. în scena cînd
tatăl o învinovățește de necinstire nici ea nici el nu sînt la înălțimea situațiunei. Scena gingașe
între Lucia și Luisa este interpretată mediocru. Cînd fratele ei cu mințele pierdute voiește să
meargă la moarte, ea ar trebui să împreune minele și să-l implore cu mai multă căldură.
D.	Manolescu joacă cu prea multă solemnitate, se suie pe coturnul tragic chiar cînd
nu e vorba d-a înfățoșa caractere înalte, pasiuni adinei, așa de mult păstrează manierile
convenționale încât în cea mai mare emoțiune nu uită unde și-a lăsat pălăria și mănușele.
Băul este că i se dau niște roluri pentru care nu are poate predispoziție naturală. Ca amorez,
nu are destulă gingășie, pentru caractere înalte, nu destulă adîncime.’ D-sa copiază mersul și
mișcările artiștilor celor mari, mai cu seamă a lui Eossi, fără să fie cu alegere și tact, cum
și cînd să facă întrebuințare din ele. Așa de ezemplu nu simte cît e de ridicol a păși ca
Othello cînd joacă pe George d’Esteve, mai ales cînd nu e deplin stăpîn nici măcar pe acest
din urmă rol.
D-nul Fraivalt juca pe bătrînul general. însă de multe ori uita de bătrînețele sale și
gesticula cu cîrja, pe care trebuia să se sprijine, cu toată îndemînarea unui tinerel. De altmin-
teri vocea dezmințea etatea generalului. Se înțelege că iritarea și violența dă omului o putere
juvenilă extraordinară, dar cu toate aceste, în toate împrejurările de emoțiune, am trebui
să recunoaștem pe gîrbovitul bătrîn. Să nu crează că d-sa își pierde mințele în momente de
aceste. Cînd aude că fiica lui era singură la braț cu marchizul, vocea, mișcarea și figura
d-sale nu arată că aceasta îl surprinde și-i inspiră o cumplită bănuială. De asemenea în actul
al 5-lea, cînd își deplînge soarta, nu-1 credem.
D.	Velescu are statură, are voce, are pornire, însă aceste toate nu ne par a fi în proporție
cu talentul pe care-1 dezvoltă și cu cunoștințele sale dramatice. D-sa este același și iar același
în oricare rol. în Keronana avut un joc foarte greu și, putem zice, aceasta-i întrecea puterile.
Sîntem în drept a spune aceasta, amintind ultimele acte în cari, cu toată lăudabila silință
ce a pus, s-a obosit foarte mult, fără să ne atingă atît de adînc precum ar fi voit poate;
d. Hagiescu înțelege rolul ce i se încredințează și-1 studiază asemenea, însă, nedîndu-i-se
roluri cari să se potrivească pe deplin cu înzestrarea sa naturală, e împiedicat de a se iden-
tifica în roluri nepotrivite. De multe ori bătrînul soldat a produs efecte comice cînd nu era
intențiunea autorului. Așa, cînd toți stau pe malul înalt și pe punte, plini de groază și emo-
țiune, zăresc pe Luisa, sergentul strigă „vino, vino la noi”, publicul bufnește de rîs.
Se înțelege că de era altul cu o voce mai puțin comică vorbele aceste nu ar fi distrat
publicul.
D.	Mateescu a jucat cu mult efect, însă aceasta nu vrea să zică că d-sa a conceput
rolul său în mod adecuat cu intențiile autorului. Furnic este un servitor simplu și nesocotit.
Dar vorbele d-lui Mateescu erau însoțite de un aer așa de semnificativ și de un gest așa de
îndemînatic și ușor îneît ai fi jurat că Furnic face pe prostu fără a fi. Am observat însă
că d-sa a fost aplaudat chiar de unii membri din comitetul teatral. Desigur acestea pliveau
dispunerea lui comică și nu fidelitatea cu care pătrunsese rolul. Scena de amenințare între
d. Hagiescu și Mateescu a fost foarte bine ezecutată.
Cu multă părere de rău constatăm că oamenii cari dau direcțiunea teatrului nostru
nu au instructul cuvenit și poate nici esperiența cuvenită de-a întrebuința talente într-adevăr
pronunțate, precum sînt aceste două din urmă, numai în roluri ce se potrivesc pe deplin cu
natura lor, ba de-a le crea chiar un capital de roluri, un repert oriu, potrivit nu atâta cu nece-
sitățile de senzație a publicului celui mare pre cît cu necesitățile dc dezvoltare a talentelor
tinere.
Măi fericit decît tinerimea artistică de astăzi a fost bătrînul Millo, care-a jucat totdeuna
ceea ce i-a convenit lui și s-a dezvoltat astfel în linia dreaptă, pe cînd talentele tinere sînt
adeseori silite, contra predispozițiilor lor naturale, să umble pe cotiturile unor roluri nepotrivite
cu ele, ceea ce nu se poate întâmpla decît în detrimentul lor.
[10 februarie 1880J
458
COMENTARII

[„«ROMANUL CONTINUA ȘI ACUM...”]
Se publică In „Timpul”, IT, nr. 248, 2 noiembrie 1877, p. 2 (Revista tiarelor ).
Polemica dintre „Românul” și „Presa” arc ca punct de plecare o corespondență, Rezbelul. Corespondență particulară a
„Presei”. Gr iu ița, 13 octombrie 1877, publicată în ziarul din urmă In 29 octombrie 1877, și în care se s trecu rară cîteva erori
cu privire la cifra celor căzuți în lupte x. „Românul” se folosește de aceste erori și susține într-un articol, [„Sini ziare ..
publicat în 30 — 31 octombrie 1877, că „Presa” se afundase „tn tina celor mai politice neadevăruri”2. „Presa” atrage
atenția în alt articol, Românul» din 30 și 31 octombrie . . .”7, asupra erorilor din corespondența sa de pe front 8, însă
„Românul” considera necesar să se ocupe de această problemă și în editorialul București, 1/13 brumar din 2 noiembrie
18774.
Partidul liberal se folosește de orice prilej să atace Partidul Centru, dizidență a „partitei conservatoare” (v.
supra, p. 13).
Asupra atacului întreprins de colonelul Ghcorghe Anghclescu insistăm mai departe (v, infra, p. 461).
Paternitatea eminesciană a articolului este demonstrată stilistic („întoarcere de cuvinte”, „marginile frazelor”,
„doctrina paralogismelor”).
Eminescu își începe activitatea la cotidianul bucureștean cu articole succinte, în spiritul celor dc la foaia ieșeană.
Unele din aceste articole nu oferă suficiente clemente certe pentru paternitatea eminesciană.
Perpessicius se întreabă în studiul său întlia cronică dramatică și iniția polemică a lui Eminescu la „Timpul”, din
1940, dacă nu cumva notița Basarabia și Bucovina din 28 octombrie 1877 5 aparține lui Eminescu întrucît „se schițează
o comparație” între cele două provincii (47). Notița este reprodusă în „România liberă” • și în „Curierul de lași”7
și aparține lui I. Slavici. Prozatorul numește provinciile românești în scrierile sale : „țări” și se întilnesc expresii străine
scrisului eminescian („populațiunea e mai îndesată”, „aerul e mai îngroșat de miasme”), însă în spiritul scrisului slavician.
1	PRESA, X (1877), nr. 223, 29 oct, p. 1-2.
2	ROM, XXI (1877), 30-31, oct., p. 969.
3	PRESA, X (1877), nr. 225, 1 nov., p. 1.
<	ROM, XXI (1877), 2 nov., p. 977.
8	T, II (1877), nr. 244, 28 oct., p. 2 (Cronica).
6	RE, I (1877), nr. 138, 30 oct, p. 3 (Varietăți).
7	CI, X (1877), nr. 119, 2 nov., p. 3 (Diverse).
CONSPIRAȚIILE DIN CONSTANTINOPOL
Se tipărește în „Timpul”, II, nr. 250, 4 noiembrie 1877, p. 3.
Sultanul Abdul Hamid al II-lea (1852—1918) vine la conducerea imperiului otoman în septembrie 1876, cînd îl detronează
pe Murad al V-lea (1840—1904), „sultanul de-o vară”. Midhat Pașa (1825—1884), mare vizir, este înlocuit cu Abdul
Hamid în februarie 1877 și trimis în exil. Aceste schimbări la conducerea Imperiului otoman sînt comentate de Eminescu
în mai multe articole publicate în „Curierul de Iași” în 1876 — 1877.
Abdul Hamid este numit dc contemporanii săi „sultanul sîngeros” și va fi detronat de „junii turci” în 1909.
Mahmut Celalcttin Damat Pașa sau Mahmud Djalal Al-Din Damad Pașa, cumnatul sultanului și ministru de răz-
boi, trecea ca persoana cea mai influentă de la Poartă. Este degradat, pentru incapacitate, în războiul din 1877. Va fi
condamnat la moarte în 1881, pentru complicitate la asasinarea sultanului Abdul Azis în 1876 (OPERE, IX, 548).
Este grațiat și trimis in exil în Arabia, unde moare în 1884.
Evenimentele din Constau tinopol stau și în ateul ia ziarului vienez „Die Presse” într-o corespondență, Murad und
Mahmud-Damat. (Orig-Corr. d. „Prcssc”). Pcra, 7. Novcmber, publicată în 5/17 noiembrie 1877 reprodusă hi „Telegraful”
461
din București3 și în „Telegraful român” din Sibiu s. „Timpul” publică șî manifestul lui Mahmud Damat în care cerc asasi-
narea sultanului4.
x^rticolul este semnalat de Perpessicius în 1940. „Aproape sigur --- scrie marele editor — că articolașul Conspira-
țiile din Constantinopol, de la 4 noiembrie, îi aparține (47). Paternitatea eminesciană poate fi demonstrată cu certi-
tudine. Am invoca totuși preocupările poetului de la „Curierul de lași” privind situația din Imperiul otoman și o expre-
sie („chiamă din noaptea vremilor”) ce ne îndrumă spre poezie.
1	DPR, XXX (1877), nr. 317, /5/17 nov., p. 1-2.
2	TEL, VII (1877), nr. 1676, 12 nov., p. 2 (Murad și Mahmud Darnal).
3	TELR, XXV (1877), nr. 91, 17/29 nov., p. 365.
4	T, II (1877), nr. 259, 16 nov., p. 3 (Contra lui Mahmud Damat).
ARBOROASA
(„ÎN «NEUE FREIE PRESSE» NE-A ÎNTÎMPINAT... ”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 255, 11 noiembrie 1877, p. 2 — 3.
Societatea „Arboroasa” este înființată de studenții români de la Universitatea din Cernăuți în 1875. Meritul acestei ini-
țiative li revine lui T. V. Stefanelli, care îi întocmește statutele și exoperează aprobarea lor din partea guvernului aus-
triac. Coleg cu Eminescu în anii studiilor liceale și universitare, T. V. Stefanelli se călăuzește în inițiativa sa după
exemplul „României june”, societatea studenților români din Viena L Primul președinte al societății este Gherasim
Buliga, funcție ocupată apoi de Ciprian Porumbescu.
înființarea Universității din Cernăuți stă în atenția lui Eminescu și consacră acestui eveniment două articole în
„Curierul de Iași” (OPERE, IX, 208, 216-217).
Eminescu ia cunoștință de ancheta deschisă de autoritățile austriece în legătură cu activitatea „Arboroasei” dintr-o
corespondență, Czernowitz, 28. November. (Orig-Corr). (Berhaflungen im griechisch-orienialische P r ies Ier semin ar), publi-
cată în „Neue freie Presse” în 20 noiembrie/2 decembrie 1877 2. Sînt arestați studenții Ciprian Porumbescu, Zaharia
Voronca, Constantin Moraru, Orest Popescu și Eugen Siriteanu pentru faptul de-a fi trimis o telegramă Primăriei
din Iași cu prilejul comemorării morții lui Grigore Ghica. Telegrama se publică în „Curierul. Foaia intereselor generale”,
în 2 octombrie 1877 și de aici ia cunoștință de ea și stăpînirea austriacă 8. Personalitatea lui Grigore Ghica este evocată de
Eminescu într-un articol memorabil publicat în „Curierul de Iași” în octombrie 1876 (OPERE, IX, 217—220).
Eminescu comentează cu multă prudență informațiile din „Neue freie Presse”, cum procedează și cu alte prilejuri
cînd este vorba de acest ziar, și caută să-si explice motivele care determină autoritățile austriece să ia asemenea măsuri
represive. Poetul face vinovată Curtea i i Viena că nesocotea unitatea poporului român, realitate Istorică, geografică
și demografică.
Eminescu notează pe ultima filă £
richtscomissi[on] Priesterseminar 4 ZogE
Perpessicius semnalează articolul
două articole în legătură cu incidentele s
Perpessicius îi mai atribuie lui Em:
ionicii dramatice Junețea lui Mirabeau, din manuscrisul 2254, 309vs „Ge-
js aufgelos t waren Arboroasa Papiere u[nd] Wege versprarem”.
tr-o notă la studiul său din 1940. „Și poate că la fel de sigur îi aparțin și cele
ietății bucovinene «Arboroasa » (51, p. 310).
;scu articolele Știri de pace și Probe de stil din 6 noiembrie 1877, asupra pater-
nității cărora nu ne putem pronunța cu cel ;udine (v. infra, p. 438).
Eminescu reia discuția cu privire la arestarea studenților cernăuțeni și desființarea societății lor clteva zile mai
tîrziu (v. supra, p. 11—12).
1	Ilie Dugan, Istoricul Societății Academice Române „Junimea’ din Cernăuți. Partea iniția „Arboroasa” (.18 75—
— 1877), București, Editura Societății, 1930, p. 10—12.
2	NFP, (1877), nr. 4767, [20 nov.] 2 dec., p. 4.
3	CFIG, V (1877), nr. 76, 2 oct, p. 5.
VISUL DOCHIEI, POEM ÎNTR-UN ACT. - OȘTENII NOȘTRI,
COMEDIE (?) ÎN TREI ACTE
Se publică în „Timpul”, II, nr. 256, 12 noiembrie 1877, p. 3 (Teatru Național). Se tipărește în volum, prima
dată, în Perpessicius, Jurnal de lector completat cu Eminesciana, [București], Casa Școalelor, [ 1944], p. 312 — 315.
Premiera spectacolului cu piesele iui Frâderic Dame are loc in 8 noiembrie 1877, iar a doua reprezentație se dă în
10 noiembrie 1877 L Acestea sînt spectacolele la care asistă Eminescu înainte de publicarea cronicii sale dramatice.
462
„Precuvîn tarea” care se extinde pe jumătate din spațiul cronicii nu aduce idei noi și le întîlnim în alt text emines-
cian destinat „Curierului de Iași”, și rămas în manuscrise. Ne referim anume la cronica consacrată de Eminescu dramei
lui Antonin Roques, Moartea lui Constantin Brâncoveanu, reprezentată pe scena Teatrului Național din Iași în 31 octom-
brie 1874 (OPERE IX, 461 — 463). Eminescu ia atitudine față de cei doi intelectuali francezi care, neputîndu-se afirma
în țara lor, căutau ca prin mijloace reprobabile să-și facă drum în literatura română.
Metodele de lucru ale lui Fr. Dam 6 sînt puse în legătură cu practicile lui V. Alexandrescu-Urechia (1834 — 1901),
istoric și om politic liberal, cunoscut ca autor al unor lucrări de sinteză privind istoria românilor și a învățămîntului. Emi-
nescu laudă producția sa dramatică în articolul Repertoriul nostru teatral, publicat în „Familia” în 1870 (OPERE, IX, 85),
ca să-1 satirizeze în Scrisoarea II (OPERE, II, 249—250). V. Alexandrescu-Urechia se numără printre oamenii politici li-
berali criticați de poet în publicistica sa (OPERE, IX, 751).
Frâdâric Dam6 (1849—1907), publicist francez stabilit în România în 1872, face critică teatrală în presa noastră
și aduce o contribuție importantă Ia popularizarea spectacolelor de pe scenele bucureștene. „Deși înapoiat ca mentalitate
și concepții estetice, Frddâric Dam6 a contribuit în mod eficace și într-un spirit ce depășea propriile prejudecăți, Ia
cultura teatrală a vremii” (69, p. 23).
Eminescu respinge de plano cele două piese și-1 învinovățește pe Fr. Damâ că sa pretat la o negustorie condamna-
bilă cu faptele de arme ale ostașilor români care se întorceau dc pe fronturile din Balcani. Traducerea bună apar-
ține lui Dimitrie C. Ollanescu-Ascanio (1849 — 1908), autor și el de încercări dramatice și unul din istoricii teatrului
românesc.
Spectacolul este criticat și de „Presa” în termeni asemănători. „Scene de-o lungime grozavă — scrie ziarul
despre Oștenii noștrt —, fără nici un interes, ieșiri nemotivate, situațiuni imposibile și o interpretațiune și mai imposibilă.”1
Fr. Damâ răspunde la aceste critici în cronica teatrală, Săptăinina teatrelor, publicată în „Românul” în 16
noiembrie 1877 ®. Dramaturgul se prevalează de o scrisoare pe care i-o adresează V. Alecsandri, după lectura Visului
Dochiei, și în care îi recunoaște mari merite literare. „Critica onestă și serioasă s-a pronunțat — scrie Fr. Damâ —,nu
mai avem drept de apel. Știu bine că un mare poet, care poate se pricepe și el în lucrurile de teatru, a zis despre
această poemă dramatică : « Visul Dochiei este produsul unei mărețe și frumoase inspirațiuni și conține adevăruri
istorice de care românii au dreptul d-a fi mîndrî». Dar ce valorează opinia lui Vasile Alecsandri pe lîngă opiniunea criti-
cului nepărtinitor dc la «Timpul & care declară sus și tare că piesa nu este decît «o tarara lungă». Deși respinge public
criteriile lui Eminescu, dramaturgul găsește potrivit să adreseze poetului și un protest personal (v. infra, p. 439).
Paternitatea eminesciană este stabilită de Perpessicius care invocă textul și ca punct de reper indiscutabil în
fixarea debutului poetului în paginile cotidianului bucureștean (47). De fapt, cu numele poetului ne întîlnim în coloa-
nele ziarului încă în septembrie 1877, cînd I. Slavici îi reproduce din „Curierul de Iași” articolul Observații critice, pe
care îl tipărește și cu semnătura poetului4. Două cronici dramatice anterioare Astăzi cind fiecare ..], publicată
în 3 noiembrie 1877 5, atribuită lui Eminescu (9, I, p. 220 — 222) și [,,Faut-il ledira. Indiferența ce s-a manifestat...”]
din 6 noiembrie 1877 6 nu-i aparțin. Cronicile sînt întocmite de I. Slavici (9, p. 41 —42), care face oficiul de cronicar
dramatic de la intrarea sa în redacția „Timpul” în ianuarie 1877. Se explică astfel și faptul că se relatează aici
despre întâmplări anterioare venirii lui Eminescu la București.
1	ROM, XXI (1877), 8 nov., m 999, 9-10 nov., p. 1003.
3	PRESA, X (1877), nr. 235, 13 nov., p. 2-3 (Cronica teatrală).
3	ROM, XXI (1877), 16 nov., p. 1022-1023.
4	T, II (1877), nr. 203, 6 sept, p. 2; nr. 204, 7 sept., p. 2-3.
6	Idem, nr. 246, 3 nov., p. 3 (Teatru).
0	Idem, nr. 252, 6 nov., p. 3 (Teatru).
[„«ROMÂNUL» DEAPĂNĂ DIN NOU...”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 259, 16 noiembrie 1877, p. 2 (Revista ziordor). Sedipărește în volum, prima
dată, în M. Eminescu, Opera politică, București, Cugetarea — Georgcscu Dclafras, 1941, p. 116 — 118.
Conservatorii dizidenți, în frunte cu Vasile Boerescu și Dimitrie Ghica, după ce părăsesc coaliția conservatoare de la
guvern, prezidată de Lascăr Catargiu, se constituie în martie 1876 în „Partid-Centru” sau Partid Conservator Liberal
Democrat și „Pressa”, ziar zilnic încă de la 16 februarie 1869, se declară (cu numărul 60 din 1876) organul său de presă.
Intenția lui V. Boerescu și a lui D. Ghica era de a reuni elementele moderate din rindurile conservatorilor. în jurul
lor erau între alții: C. Boerescu, N. Blaremberg, I. Lahovari, G. G. Meitani, Gr. G. Păuccscu, Al. Orăscu, Ion Zalomit.
Partidul Centru își inaugurează clubul său politic la 1/25 martie 1878 în palatul „Societății de asigurare Dacia”,
fondată de V. Boerescu1. După iulie 1879 se va destrăma treptat în rindurile Partidului Național Liberal, cu a cărui
orientare politică era de altfel înrudit chiar dc la începui. Acest „partid” a fosl o (Jcalic efemeră. El ma justificai
decît ambițiile politice ale lui V. Boerescu și D. Ghica.
463
Eminescu .și Slavici se situează adesea, in campania lor împotriva guvernării liberale, pe poziții apropiate dc
cele ale „Centrului”. Apăraiea ce-o ia Eminescu „confraților” de la „Presa” se înscrie în acest context politic.
Orientarea lui V. Boerescu spre liberali și intrarea sa în guvernul prezidat de I. C. Brălianu va determina, cum vom
arăta mai departe, o campanie dc presă dintre cele mai violente, susținută de „Timpul” împotriva "Centrului. Poetul
va recurge, adesea, la mijloace „caragialeșl i” în această polemică cu „marele om de stat”.
Comentariul lui Eminescu se referă la editorialul București Hi 26 brumar R,Partida care sc numește acum
centru ..."f, publicat în „Românul” în 15 noiembrie 18772. Oficiosul grvermdui liberal critică aici două editoriale»
București, 5 noembre și București, 7 noembre, publicate dc „Presa” în 6 și 8 noiembrie 18773.
Explicația ce-o dă Eminescu pentru venirea liberalilor la conducerea țări este interesantă, nu însă și ade-
vărată. Conservatorii sînt siliți să părăsească guvernul din cauza însemnatelor lor neînțelegeri. Ei nu mai puteau da
țării, un guvern omogen, tocmai ciad nevoia unei astfel dc guvernări se impnea dată fiind situația externă, res-
p e c ti v re des ch i de rea ,, e h e s t iu iii io r i e 111 a 1 c ”.
1	Apostol Stan, Grupări și curente politice iu România intre mun și independentă. București Editura Științifică
și Enciclopedică, 1979, p. PT 427.
2	ROM, XXI (1877), ]5 nov., p. 1017.
3	PRESA, N (1877), nr. 230, 0 nov., p. 1; nr. 2.3 ’, 8 nov., p. 1.
[„«PRESA» ARATA DEOSEBIREA...”]
Se publică In „Timpul”, ii, nr. 259, 16 noiembrie 1877, p. 2 (.Revista ziarelor). Se tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opera politică, București, Cugetarea — Georgescu Delafras, 1941, p. 118.
Organul conservatorilor de „centru” caracterizează politica Partidului liberal în editorialul București, 14 noembre, publi-
cat în 15 noiembrie 1877 Ă
Proverbul citat în text se găsește și în manuscrisul 2264, 213, într-o transcriere apropiată : „Tinărul spune
cîte face, bătrînul circ a făcut, nebunul cîte arc de gînd să facă”. Proverbul il întilnim și in manuscrisul 2307, 26v în
altă transcriere : „Cei tineri grăiesc ceea ce fac, cci bătrîni povestesc ce au făcut iar cei nebuni ceea ce vor să facă”
însemnările, aparțin epocii ieșene.
Prezența acestui proverb din manuscrise pledează pentru paterni tatea eminesciană.
1	PBESA, X (1877), nr. 238, 15 nov., p. 1.
[„«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEȘTE DESPRE POLITICA INTERNĂ...”]
ytibliea în „TimpjJ”, H;. nr. 259, 16 noiembrie 1877, p. 3 (Revizia ziarelor ).
Politica internă a Franței este comentată de „România liberă” în editorialul București, 14 noembre, publicat în 15
noiembrie 1877?, și în aceeași zi răspunde și „Timpului” în legătură cu criticile aduse guvernului privind tranzacțiile
încheiate cn M. Kogălniccanu, ministrul de externe. „Noi credem — scrie „România liberă” — că legea nu e călcată,
confrații de la « Timpul » cred contrariul: cei de la «Presa > spun că ar fi mai de preferit, în interesul chiar al aren-
dașului, ca noua tranzacțiune să se facă prin lege, și nu mai vorbesc despre alineatul art. 20.
Iacă trei păreri. Cu cine va fi dreptatea? Dacă cestiunea va veni înaintea Corpurilor legiuitoare, pentru inter-
pretare, vom. vedea cum se pronunță singura autoritate în asemenea cazuri”.
Eminescu folosește și aici termenul prcdmet, pentru afacere, întîlnit în vechile documente românești.
1	RI, I (1877), nr. 150, 15 nov., p. 1-2.
SITUAȚIA DIN FRANȚA
Se publică în ,.Timpul”, II, nr. 261, 18 noiembrie 1877, p. 2.
Eminescu prezintă situația din Franța în lumina concepției lui Henry Charles Carcy (1793 — 1897), care acordă mare
atenție integrării tuturor categoriilor sociale în munca productivă. Lucrarea sa, Principles of Political Economy, în
trei volume, tipărită in 1837 — 1810, este menționată de Eminescu în manuscrisul 2291? 9 și găsim o însemnare și în
464
manuscrisul 226^ 319v dm tare se vede că își propunea să întocmească un dicționar axat pe noțiunea! „producțhme”
(65). Din alt articol, publicat în „Timpul” în 30 octombrie 1881, se vede că se folosea de ediția germană din 1863
(OPERE, XII, 386, 387). Poetul își face dintr-o altă lucrare a lui Carey, Principles of Social Science, numeroase extrase
păstrate in manuscrise și tipărite în ediția de față (OPERE, XIII, 574 — 575; XIV, 930, 931, 936, 938, 941, 942, 944,
946, 947, 948, 949, 956, 958, 959, 965-970, 972, 977).
Din articolul lui Eminescu luăm cunoștință do reprezentanții vieții politice din Franța și de criza de putere din
această țară. Asupra acestor aspecte insistă și în articolele din „Curierul de lași” din 1876 1877. Informațiile slut extrase
și acum, desigur, tot din presa germană.
Acest tablou asupra vieții politice din Franța este caracterizat de Perpessicius în 1940 : „un judicios articol, sunind
ca pentru azi” (51, p. 310).
Economistul și sociologul american arc în vedere In tratatul său situația din țările capitaliste, cu o industrie relativ
dezvoltată. Acesta este și motivul pentru care Eminescu restrîngc observațiile sale la categoriile sociale ndn cadra te
în munca din orașe, și care formau, alli în Franța, cit și la noi, clientela partidelor politice.
ARBOROASA
[„PE CÎND AM REPRODUS...”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 261, 18 noiembrie 1877, p. 2.
Eminescu reia problema arestării studenților de la Universitatea din Cernăuți și a desființării societății lor pe baza
unui material documentar mai bogat. Reproduce pentru informarea cititorilor editorialul din „Curierul. Foaia intereselor
generale”, Iași, 12 noemvric 1817, publicat în 13 noiembrie 1877 A, și pune la contribuție și o corespondență, Czernoivitz,
15. November, publicată în „Die Presse” în 9/21 noiembrie 1877 2. Măsurile autorităților austriece împotriva studenților
români sînt prezentate și în două corespondențe, Din Bucovina 11126 nocmvre 1877 și Din Bucovina, 6 decembre n^
publicate în „Telegraful român” din Sibiu 3. în „Curierul. Foaia intereselor generale” sc comentează, într-un articol —
Arboroasa — , și ordinul guvernatorului Bucovinei, prin care sc desființează societatea studenților români4. O corespon-
dență, Cernăuți, 18 noemvrie 1877, publică și „Timpul” în 26 noiembrie 1877 5.
Eminescu analizează cu pătrundere învinuirile pe care se întemeia trimiterea studenților români în judecată pentru
„înaltă trădare” si suslj.no că ele erau neîntemeiate. Aceasta va fi și concluzia Tribunalului din Cernăuți, care judecă
procesul în februarie 1878 și hotărăște achitarea studenților români.
1	CFIG, V (1877). nr. 88, 13 nov., p. 2.
3	DPR, XXX (1877), nr. 321, [9] 21 nov., p. 4.
3	TELR, XXV (1877), nr. 92, 20 nov./2 dec., p. 369—370; nr. 93, 24 nov./4 dec-, p. 373 ; nr. 95, 1/13 dec.,
p. 380-381.
4	CFIG, IV [V] (1877), nr. 97, 15 dec., p. 2.
6	T, II (1877), nr. 267, 26 nov., p. 2-3.
FRANȚA [„CA ȘI CONFRAȚII LOR...”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 263, 20 noiembrie 1877, p. 2 (Din afară).
Eminescu examinează situația din. Franța și îndeosebi orientarea politica a „radicalilor” iu funcție de concepția sa orga-
nicistă despre stat.
Poetul insistă asupra situației grele a generalului Edme Patricc Mauricc Mac-Mahon (1808—1892), care, ca
președinte al Republicii, avea de înfruntai personalități ca Numa Baragnon (1835—1892), reprezentant al majorității
monarhiste, unul din cci mai mari oratori ai acestei grupări politice, Emile Deshayes de Marccrc (1828— 1918), ministru
dc interne (1876—1879), deputat de centru, Charles Floquet (1828—1896), reprezentant de seamă al republicanilor.
Mac-Mahon îl însărcinează pe generalul Gaetan de Grimandct de Rochebouet (1813—1899), cum arată și Eminescu, să
formeze un guvern extraparlamentar și el începe să funcționeze la 11/23 noiembrie 1877.
Exemplul hii Menenius Agrippa, consulul roman curo mediază intre patricieni și plebei, face obiectul unei însemnări
din manuscrisul 2267, 163v.
Editorialul din acest număr [,,Dc mult încă am arătat. . J, inclus în edițiile anterioare (71, 1, p 118—120),
aparține lui Slavici, cum arată examenul stilistic. Se întîlncsc expresii tipice scrisului său („iau parte la viața politică”,
„lasă țara în Îndoială”, „abuz dc puterea cuvlntului”, „sînt nedumeriți”). Sc îutîlncsc și repetările dc cuvinte in aceleași
unități sintactice („.fapta mai vrednică de osîndă”, „fapta vrednică dc osîndă”).
46
[„«ROMÂNUL» ÎȘI FACE OBICEIUL...”]
Se publică în ,,Timpul”, 11, nr. 265, 24 noiembrie 1877, p. 2 (Revista ziarelor).
Oficiosul liberal critică ,,Presa” în editorialul București, 22 bruinări4 andrea, publicat în 22—23 noiembrie 1877 x.
Acuzațiile aduse ziarului conservatorilor de ,,centru” potrivit cărora în lupta lor politică se situau pe pozițiile unor
puteri străine se întemeiază pe un articol publicat în ,,Die Presse” în 17/29 noiembrie 1877.
Expresia latină o întîlnim și în manuscrisul 2257, 230r într-un context polemic (,,ips[s ]iina verbal ale d-lui loniță
Bumbac”) (OPERE, IX, 456).
Eminescu extrage din oficiosul liberal numai tezele principale.
’ ROM, XXI (1877), 22-23 nov., p. 1041.
[„«ROMÂNIA LIBERĂ» VORBEȘTE...”]
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 265, 24 noiembrie 1877, p. 2 (Revista ziarelor).
Parlamentul se deschide la 15/27 noiembrie 1877. în fiecare an își începea lucrările Ia această dată, în sesiune ordinară-
Deschiderea a fost emoționantă. Mesajul domnitorului, probabil scris de M. Kogălniceanu, avea o încărcătură patriotică
viu resimțită: ,,în fața rezbelului ce nc-a fost făcut înalta Poartă, d-voastră, în sesiunea din aprilie, ați declarat rupte
legămintele noastre cu Imperiul Otoman, ați rostit sus și tare că de acum înainte țara noastră este de sine stătătoare î
Independența României, proclamată de d-voastră, soldații noștri au afinnat-o pe cîmpurile de bătaie din Bulgaria... Ei,
prin vitejia lor, au îmbogățit analele noastre militare, înscriind pe paginile acestora numele luptelor de la Rahova și
de la Grivița, alături cu numele glorioaselor bătălii de la Racova și de la Călugăreni. . .” Mesajul era semnat de
Carol I și de membrii guvernului: I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, G. Chițu, I. Câmpincanu, E. Stătescu,
P. S. Aurelian?.
Deschiderea lucrărilor Adunării deputaților și Senatului este comentată de,,România liberă” în editorialul București,
22 noembre, publicat în 23 noiembrie 1877 2. Aici se menționează și numele deputaților Niculici și Teodor Boldur-
Lațescu, al căror mandat este invalidat.
Eminescu îl numește, ironic, Lope de Vega al României pe Vasile A. Urechia (1834—1901), una din victimele
sale, încă din epoca gazetăriei ieșene (OPERE, IX, 213), și care are o contribuție la redactarea răspunsului la mesajul
tronului din noiembrie 1877.
1	MO, (1877), nr. 256, 12/27 nov., p. 6455-6456.
1	RE, I (1877), nr. 156, 23 nov., p. 2.
UNDE DAI SI UNDE CRAPĂ
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 266, 25 noiembrie 1877, p. 3 (Cronica).
Garda civică, în condițiile mobilizării pe front a armatei permanente, a corpului dorobanților și milițiilor, asigura paza
orașelor. Parada ei se ține în 21 noiembrie 1877 și ,,Românul” consacră acestui eveniment un lung articol, Prezentarea
leg lunci a V-a a Gardci civice din București, în care insistă asupra banchetului organizat după paradă și asupra cuvin-
tarilor rostite și în care se aduc laude guvernului liberal?.
Colonelul Călincscu, inspectorul persiflat de Eminescu, era deputat și senator liberal. Constantin Nacu (1844—1920),
profesor universitar și jurist, scos cu forța la paradă, va fi, din 1881, deputat liberal și mai tîrziu ministru de justiție
și de finanțe.
Eminescu exemplifică o situație politică cu Sir John Falstaff, eroul lui Shakespeare din Renric al IV-lca și în
articolul Turcia [,,D'plomifi.a cu in:rsal de culbec...”], publicat în ,,Curierul de Iași” în 1 septembrie 1876 (OPERE,
IX, 195).
Este o mărturie indiscutabilă privind paternitatea eminesciană.
în manuscrisul 2255 se găsesc vreo 24 dc Citafiuni ale Consiliului de disciplină al Gărzii civice (393 — 416), iar
în manuscrisul 2257, alte două (247, 416). Se precizează în ele că dacă „nu va fi următor se va condamna în lipsă”.
Poetul face pe aceste citații însemnări cu aplicații ale matematicii la științele sociale.
466
Articolul este reprodus în Caietele Mihai Eminescu împreună cu alte cîteva publicate în ,,Timpul” între 29 octom-
brie și 8 decembrie 1877 (79, I, p. 215—238). Dintre acestea numai O lămurire /„O foiță fabricată...” ] și [„iȚara
întreagă cunoaște... »”/ (v. supra, p. 15—16) pot fi atribuite poetului.
Garda civică este criticată și de „Presa” într-un articol, Revista guardei cetățenești, publicat cu o zi mai înainte2.
Eminescu se întîlnește din nou cu conservatorii de ,,centru” în campania sa de presă împotriva guvernului liberal.
1	ROM, XXI (1877), 20 nov., p. 1038-1039.
2	PRESA, X (1877), nr. 243, 24 nov., p. 2.
O LĂMURIRE
[,,0 FOIȚĂ FABRICATĂ...”]
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 268, 27 noiembrie 1877, p. 3 (Cronica). Se republică în nr, 270,
30 noiembrie 1877, p. 3 (Cronica).
Eminescu răspunde la un articol, Garda cetățenească și înstrăinații noștri, publicat în ,,Dorobanțul” în 26 noiembrie 1877 \
în care i se aduc critici pentru modul în care prezintă manifestația gărzii civice din 21 noiembrie 1877 (v. supra,
p. 14 — 15). ,,La citirea acestor insulte surugiești — scrie ,,Dorobanțul” — , făcute de organul marelui boier telegrafist
din Golașei, ne-am indignat din adîncul inimei noastre, nu pentru obiceiul ce are acel ziar de-a înjura, ci pentru cutezarea
ce-o au conservatorii d-lui Catargi de-a se numi pe sine români și români care luptă pentru fericirea țârei românești”.
„Românul” ia și el atitudine într-un articol, Garda națională2, împotriva celor care cereau desființarea ei. Aceștia nu
voiau — arată oficiosul liberal — ,,ca națiunea lor să fie liberă și să-și conducă ea însăși afacerile și destinările ei”.
Garda civică era o creație a liberalilor (legea colonelului G. Adrian din 17/29 iulie 1868). în cadrul ei intrau
cetățeni ai orașului în vîrstă de 30—50 de ani. Fusese concepută ca o componentă a armatei, după modelul prusian,
ca una din cele cinci formațiuni ale sale (celelalte erau armata permanentă cu rezerva ei, corpul dorobanților și grăni-
cerilor, milițiile și gloatele la sate). Instituție nouă, garda civică nu-și stabilise prea bine un rost practic. Deocamdată
părea mai curînd o parodie. De aceea s-a și bucurat de atenția ironică a multor contemporani (vezi, de pildă,
I. L. Caragiale în O noapte furtunoasă). T. Maiorescu, care se simțea chinuit și șicanat la exasperare de chemările gărzii
la „exirciț”, a păstrat în arhiva sa, aflată la Academie, toate citațiile și memoriile sale repetate legate de această insti-
tuție pe care el o găsea desuetă.
Articolul este reprodus în Caietele Mihai Eminescu în 1972 (I, p. 232—233).
1	DOR, I (1877), nr. 12, 26 nov., p. 3-4.
2	ROM, XXI (1877), 30 nov., p. 1066.
[„«ȚARA ÎNTREAGĂ CUNOAȘTE...»”]
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 276, 8 decembrie 1877, p. 2 (Revista ziarelor).
Eminescu se situează, în comentarea editorialului din „Românul”, București, 6117 undrea1, pe poziția țărănimii „de la
munte și de la șes” și critică „orășenii”, prin care înțelege clientela Partidului Național Liberal, neocupată în munca
productivă.
Întîlnirea de la Mazar Pașa, la care se referă Eminescu, este ședința liberalilor din casa boierească din strada Enci
proprietatea maiorului englez Lakcman, stabilit definitiv în România și cunoscut sub numele de Mazar Pașa, ședință care
pune bazele Partidului Național Liberal. Primul guvern al coaliției liberale se constituie la 27 aprilie 1876, condus dc
Manolache Costache Epureanu, un guvern de scurtă durată (pînă la 23 iulie 1876).
Poetul se ocupă de I. C. Fundescu (1836-1904), cunoscutul folclorist, și într-o însemnare din manuscrisul 2257,
162. într-o altă însemnare din manuscrisul 2291, 55v, datînd din epoca studiilor la Viena, trece „Telegraful”, ziarul
său, între publicațiile „neinteligente” și care nu posedau „posibilitatea de-a vedea obiectiv” (OPERE, IX, p. 461).
Articolul este reprodus în „Caietele Mihai Eminescu” (I, p. 235—236), urmat dc alte două, publicate în ,,Timpul”
la aceeași rubrică. Dintre acestea [,,« Pressa * zice...”] este o reproducere din acest ziar, iar al doilea /„« România
liberă» spune...” ], nu cuprinde elemente pentru paternitatea eminesciană.
467
v /	' z	-	Wi>TtV	_ z •
â ?n <« f«iw4 «W& «*»*£ w«&< x’.’.feA-ei !'3	w'w&M
(m	^'v^î <^t	^v/ yh >^>v z^
&wM #z<^a	<4&\	^>^z
ț^>#	tîWiTtW+
*
zW? c^w ,	' 'y^
^î V s^\ f^'t
^w$£- t
<&iO&	&H if«	crtww	V <$î -
U&xX	î* z^« L ✓ , v< X,	.	a^	^mw»» »
? P y<V *U	tân	^w*	|^z
^b$	i	ț	z
s	'J	<
$*> M	v«W>-	WM*
z ,	,<	.	^Wv>$\
vj	ț
,.	,	u »» .-«« !4^
* C^’V'"'^' *>! ’$	#'<'i W* <fe- >M?ă £<“«'’" <f',h'!*f?!^	'A^'^	ț-< S -.^«s'M'ă^
«Fw^? * btV^X t ÎT» <^^-^'^--^, <s îs»xte	w*^
iK^feîwiîĂ	>^-j v ... , ,,_' ,, . 'X'X
«U^-ii «»» w» r > kiueui -.^	>-'>xJ	^.n->v»» i «>.< yr4x„«,	/-;-z
ț	JyA i^- h a, și i» "•'>«!> »âpw® -v n^-^«ar>^»aw V«'t ft»î-'*'< î	-	, x
;	ÎHTW MOtl
W<^«W' fttfjW,. & »W «ți <!Ml )®-i	„ „ ,	,	, ,	'	,	_	,, , ,
0s&^£^z^^ M^U^<	» ^»Kp4»	ra^-^
»vW? &	€tl	c<	A	<h>* «mir k	^>tr^
^>â «« w$k&
„Jz^Hh^t âfciM’K	i'4	,
Aw« s^c fc>*<\S»„	A^< h' /<^>	M/
^<r4 >	^4p^W4^	h<^^> *	*>ww_vV^i*^4^U	***
i^w uih/h^ vlour ?<$
'<■< >	l'(<^‘- , ">> " /	™	'
^>^Wt$kt Cm<^ <V uxv^r/î^ i^rW&Ia^H»	Wl lH\ M s wv miiiiU\^f
ii.	„Dorobanțul0 din 26 noiembrie 1877 critică articolul lui Eminescu Vnde dai și unde etapă din 25 noiembrie 1877
468
Somația ce-o adresează Partidului Național Liberal să-i arate reprezentanții țărănimii în Adunarea dcputaților
ȘÎ în Senat nu putea primi un răspuns afirmativ. Situația nu se schimba si dacă o adresa Partidului conservator, cum
se va vedea și din articolele sale de mai tîrziu.
1 ROM, XXI (1877), 6 dec , p 1085.
[„DRUMURILE S-AU TROIENIT...”]
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 279, 11 decembrie 1877, p. 1. Se. tipărește în volum, prima data, în
M. Eminescu, Opere, II, București, Editura ,,Cultura Românească” S.A.R., 1939, p. 158- 160.
Eminescu descrie calamitățile iernii din 1877/1878, cum fac aproape toate ziarele românești, însă nu se oprește aici.
Poetul se. folosește și de acest prilej să facă considerații cu privire la așezarea geografică a României și implicațiile acestui
fapt în istoria poporului român.
Articolul stă în atenția ,,României libere”, care insistă asupra propozițiilor critice mai importante1. Reproducem
această prezentare pentru studiul comparativ. „«Timpul » descrie relele climatice și etnografice ale. locului în care ne-a
așezat Tratam Clima e sălbatică, iar țara servă de gard vecinilor cînd se ceartă.
în aceste circumstanțe, națiunea formează un stat cu instituțiuni cosmopolite, prin care țara a devenit o a doua
Americă pentru superfluența populației din Occident, căreia îi convine teoria de «om și om ».
Apoi arată direcțiunea greșită a instrucției. Copiii învață tot felul de lucruri nefolositoare, afară de ceea ce ar
trebui : « economie și muncă ». Și fiindcă tinerii în viața publică nu pot trăi cu ceea ce-au învățat, aleargă la intrigi
și umiliri. Din această direcțiune greșită a culturii rezultă că avem instituțiuni franceze, industrie austriacă și comerț
jidovesc.
între plăgile țării, «Timpul» numără și pe liberali, despre care zice că trăiesc din exploatarea ideilor politice.
El încheie arătînd că, dacă am fi pe locul Spaniei sau al Angliei, ne-am putea bate în cap fără rizic, pe cînd
așa, din certele noastre, nu profită dccît dușmanii noștri.”
Eminescu pune aici o problemă de o însemnătate aparte pentru poporul român, aceea a așezării sale geografice,
slrîns împletită cu altele: prudența seculară a românilor, neîncrederea lor în nou pînă ce acesta nu s-a verificat practic
ș.a. Sînt probleme ce vor fi amplu dezbătute de cultura română : C. Rădulescu-Motru, A. C. Popovici, D. Draghicescu,
G. Ibrăilcanu, M. Ralea, L. Blaga, G. Calinescu, Athnnase Joja, C. Noica, R. Vulcăncscu ș.a. Totul în încercarea de a
stabili un profil psihologic al neamului românesc în conjunctura geopolitică ce i-a fost. data. Concluzia ce se impune este
că poporul român a păstrat mereu un echilibru între o deschidere și o închidere la fel de necesare ,,intre grija de a nu
pierde și aceea de a nu se pierde”. în stadiul acela de așezare a modernității în România, lui Eminescu — și, de fapt,
celor mai mul ți oameni de cultură ai vremii sale— i se parc că ,, deschiderea” a fost prea mare, adica formele noi,
burgheze, veniseră ca o invazie. Timpul cînd scrie Eminescu este tocmai acela cînd societatea româneasca apare disar-
monică în multe din laturile sale, cînd vechile așezări economice, morale și politice intraseră pe povîrnișul unor prefaceri
repezi și contraste și situații nepotrivite se înlîlnesc pretutindeni. Era plină epocă de tranziție, de impact între formele
noi și fondul local. Scrisul lui Eminescu evidențiază cum nu se poate mai limpede acest impact și da măsură în care,
o perioadă istorică se putea judeca responsabil pe ea însăși.
Viziunea asupra Cîmpici dunărene în vreme de iarnă amintește Paslclurile lui V. Alccsandri, publicate în ,,Convorbiri
literare” în 18G8 și o reîntîlnim în poezia lui B. P. Hașdeu Alb și negru, din 1888.
1	RI , 1 (1877), nr. 172, 13 dec., p. 3 (\rena 7iarclur).
ICOANE VECHI SI ICOANE NOUA
T. ACTUALITATEA. IT. PARALELE ECONOMICE.
III.	BĂTRÎNII ȘI TINERII. IV. ILUSTRAȚII ADMINISTRATIVE.
V. DIN ABECEDARUL ECONOMIC. VL FRAZĂ ȘI ADEVĂR
Se publică în ,,Timpul”, H, nr. 279, 11 decembrie 1877, p. 2-3, nr. 280, 13 decembrie 1877, p. 2 3,
nr. 281, 14 decembrie. 1877, p. 2 — 3, nr. 285, 18 decembrie 1877, p. 2 — 3, nr. 287, 21 decembrie 1877,
p. 2—3, nr. 289, 23 decembrie 1877, p. 1—2. Se tipărește în volum, prima dală, în M. Eminescu, Icoane
vechi și icoane nouă, Văleni de Munte, Tipografia „Neamul românesc”, 1909, p. 5 — 47. în ,,Timpul” se
modifică titlul, cu începere din nr. 285, în: Icoane vechi și icoane noui.
469
Eminescu sintetizează în acest studiu idei întîlnite și în activitatea sa ziaristică anterioară, precum și în însemnările
din manuscrise. Problema fundamentală pusă în discuție o formează primatul muncii atît în viața individului cît și
a societății. Munca stă la baza ridicării intelectuale a individului și a progresului civilizației și culturii. Cauza tuturor
relelor din hune o constituie, după Eminescu, nesocotirea acestei condiții a existenței umane.
Critica formelor fără fond întreprinsă de Eminescu cu o exemplificare largă, neîntîlnită în articolele sale ante-
rioare, se impune să fie judecată în funcție de teza sa cu privire la primatul muncii. Stadiul de civilizație și cultură
al unei țări reprezintă expresia muncii depusă de poporul respectiv în cursul veacurilor. Structurile economice, sociale și
politice, cu alte cuvinte „formele”, transferate la țări în alt stadiu de civilizație și cultură, reprezintă o primejdie pentru
dezvoltarea acestora. Eminescu demonstrează că introducerea structurilor preluate de la țări cu un stadiu mai înaintat
de civilizație și cultură a favorizat fuga de munca productivă. Critica lui Eminescu privind formele fără fond a fost
interpretată, adesea, ca o situare a poetului pe poziții înapoiate și chiar reacționare. G. Gălinescu se pronunță împotriva
acestei interpretări a orientării politice a poetului încă acum trei decenii. „Maiorescu, Eminescu sînt niște conservatori
progresiști — scrie G. Călinescu în 1946 — , niște « materialiști », admițînd mișcarea reală, refuzînd doar saltul verbal
peste fapte. Teoria compatibilității între fond și formă nu înseamnă decît înaintare științifică” (52, p. 147).
Eminescu invocă numele lui Glande Henri Saint-Simon (1760—1820) și al lui Charles Darwin (1809 — 1880) și
nu este greu de observat că adoptă o atitudine diferențiată față de ei. Poetul ia atitudine împotriva lui Saint-Simon
pentru faptul că nu împărtășea opiniile socialistului utopic francez cu privire la stat. „Liberalismul lui Saint-Simon —
scrie G. Călinescu — , cît și ideea unei colectivități universale, negau statul natural, etnic, al poetului, erau într-un
cuvînt semnul celui mai rău cosmopolitism” (41, 13, p. 197). Nu poate fi însă pierdut din vedere și un alt
aspect. Anume că Eminescu se întîlnește cu Saint-Simon în recunoașterea primatului muncii în viața individului și
a societății.
Poetul vorbește despre Darwin în mai multe rînduri și întotdeauna cu respect pentru aportul său la dezvoltarea
științei. Teoria evoluționistă a savantului englez este menționată și într-o poezie din manuscrisul 2259$ 224; „Zice
Darwin după tine / Cum că omul e-o maimuță”. Atitudinea lui Eminescu față de Darwin trebuie pusă și în legătură
cu interesul său pentru științele naturii, care formează una din preocupările sale importante în epoca gazetăriei bucu-
reștene. „Poetul, ieșit de la universitate — scrie G. Călinescu — , citea desigur ce era mai de seamă și impresia noastră
este că se punea în curent cu noua școală transformistă a lui Darwin și Lamarck, pe care îi citează des în ultima
vreme sănătoasă a vieții sale, cît și în genere cu monismul materialist scientific, pe care îl respingea din punct de
vedere metafizic, dar a cărui curiozitate investigatoare, pozitivistă, îl atrăgea, precum dovedesc însemnările sale
e fiziografice ». El însă avea noțiuni integrale de istoria problemelor și doctrinelor filozofice și aceasta concordă și cu
tendința sa generală de-a epuiza școlărește o disciplină, cît și cu liniștita limpeziciune cu care se mișcă în cîmpul ideilor”
(40 12, p. 351—352). G. Călinescu are în vedere, cînd se referă la însemnările „fiziografice”, manuscrisele 2267
și 2270, un adevărat tratat de fizică, cu implicații și în alte discipline ale științelor naturii.
Eminescu apelează în demonstrațiile sale la statistici, însă acest fapt nu constituie o noutate în activitatea sa
ziaristică. Buna gospodărire bătrînească este ilustrată cu aceleași date statistice extrase din „Curierul românesc” din
1840 și în articolele din „Curierul de Iași”, cu un an mai înainte (OPERE IX, p. 146 — 147). Să mai notăm că în
ziarul ieșean reproduce integral tabelele statistice (p. 576 — 577).
Datoriile României, la care se referă Eminescu, se cifrau în 18761a suma de 581.731.475 lei, din care 539.193.893
lei capital neamortizat. 64/20% din aceste datorii (373.553.812 lei) erau productive: căile ferate București—Giurgiu;
București—Buzău—Brăila—Galați—Roman ; Pitești—Vîrciorova; Roman—Iași—Botoșani; Iași—Ungheni; Ploiești—
Predeal1. Interpretarea legiuirilor lui G. Mavrocordat de desființare a iobăgiei în Țara Românească (5/16 august 1746)
și în Moldova (6/17 aprilie 1749) este într-o oarecare măsură unilaterală, dar ea este în totul conformă cu ceea ce
urmărea domnitorul fanariot cu introducerea acestor reforme : o asuprire fiscală și mai mare a țărănimii.
Multe din problemele puse în discuție aici le întîlnim și în însemnările din manuscrise. Sociologia este definită,
ca știință, într-o însemnare din manuscrisul 2264, 337. Caracterizarea codicelor lui Matei Basarab și Vasile Lupu o
găsim în manuscrisul 2257, 420 (12, p. 563). Interdependența dintre studiu și manuscrise nu se mărginește la
situații ca cele de mai sus. Poetul operează și transferuri ale unor însemnări din manuscrise pe care le integrează în studiu.
Citatul din August Bebel este transcris din manuscrisul 2257, 227 (v. supra, p. 422). Eminescu integrează în
studiu, cum procedează și în alte articole, proverbe și ziceri populare. Unele dintre ele le găsim și în manuscrise. Proverbul
cu cîinele, pisica și șoarecele, prin care se ilustrează modul de îndeplinire a dispozițiilor administrative, este transcris
din manuscrisul 2307, 2. „A poruncit cînclui și cînele pisicii și pisica șoarecelui, iar șoarecele de coadă și-a atîrnat
porunca.” Proverbul se întîlnește și în manuscrisul 2264, 213, într-o transcriere în care este schimbat numai finalul,
iar șoarecele și-a atîrnat porunca de coadă”. Proverbul este inclus aici dintr-un raport către Ministerul Cultelor
și Instrucțiunii Publice din 1876.
Transferurile din manuscrise în articole, indiferent de forma sub care se operează, constituie argumente decisive
în stabilirea paternității eminesciene.
Studiul se impune atenției și prin onomastică, care ne relevă opțiunile lui Eminescu, și constituie, în mare parte,
și o anticipație la publicistica ulterioară. Ne vom reîntîlni, astfel, cu Kâlidâsa, Homer și Shakespeare, în opinia sa
cel mai mare geniu în literatură, cu Rafael și Palestrina, la care îl va alătura și pe Becthoven, cel mai mare geniu,
tot după opinia sa, în muzică. Galeria personalităților istorice, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab și Vasile.
Lupu, va fi completată cu Alexandru cel Bun. Portretul memorabil rămîne însă cel al lui Ștefan cel Mare, făcut aici
cu date din cronica lui Grigore Ureche. Cronicarul este prețuit în mod deosebit, alături de Miron Costin care plătește
470
CU viata dragostea de tară. Ne intihuin și in publicistica ulterioară cu Gh. Asachi, C. Bălăcescu, 1. Heliade Răduiescu,
\. Alexandri, C- Ncgruzzi, N. Bâlcescu. Poetul completează aici, prin invocarea numelui lui Bălcescu, una din omisiunile
importante din Epigonii, pentru care se mai cer explicații. Întîlnim și oameni politici, C. A. Rosctti, îvl. Kogălniceanu,
Eugen Ca rada. Emil Costinescu, 1. C. Fimdescu, Al. Candiano-Popescu, Gr. Se.rrurie, V. A. Urechia, care ocupă un loc
central în publicistica eminesciană. Surprinde omiterea, lui I. C. Brălianu, căruia îi va rezerva însă un loc important
iu galeria oamenilor politici din țara noastră. Sînt liberalii învinuiri de poet, cu puține excepții, de ,.apucături dema-
gogice”.
Studiul este comentat dc Junimea încă înainte de terminarea publicării Iui. ,,Să venim la «Timpul» — îi scrie
1. Negruzzi lui I. Slavici în 18 decembrie 1877 — . El e foarte mult cetit la noi. xArticolele Icoane vechi și nouă au
fost găsite minunat scrise și minunat cugetate. S-a recunoscut în Junimea de îndată pana lui Eminescu. Săraca
Junimea 1 Cit de bine rezumă un băiet cu talent diversele sale discuții” (36, III, p. 202). Interesant de observat,
că și redactorii de la unele ziare liberale, cum era ,,România liberă”, fac mărturisirea că citeau articolele din ,,Timpul”,
,,cu multă plăcere, mai ales pentru limba în care sint scrise”2.
Studiul stă în atenția comentatorilor operei lui Eminescu și figurează în toate edițiile mai cuprinzătoare din scrierile
sale. G. Călinescu caracterizează pe baza lui atît ideile social-politice ale poetului, cît și arta publicisticii sale. ,,Scheletul
articolului eminescian — scrie G. Călinescu — c mai cu seamă ideologic, el făcînd parte dintr-im sistem politic ce se
desfășură mereu, iar ceea ce, în el apare pamflet este critica, mînuită cu o mare plastică verbală. Valoarea literară a
acestor articole stă întîi de toate în chipul sfătos de a traduce fără multe neologisme, într-o limbă la îndemîna tuturor,
marile abstracții. Darul acesta îl avea Maiorescu. însă Eminescu îl depășește în partea formală cu mult. El coboară
pînă la vorba sătească și la proverb, scoate pilde, face figuri cu o siguranță uimitoare. Niciodată nu s-au exprimat
la noi idei generale cititorului de gazetă într-un chip care să dea fiecăruia iluzia că pricepe” (41, 13, p. 558).
Și mai departe : ,,Teoriile sînt înșirate pe ață băbește, sînt desfăcute în pilduri, prefăcute în teatru monologic, spuse
în serios și în luare-n rîs, cu o invenție verbală, cu o proverbialitate neasemuite în care e ceva și din Creangă și din
Anton Panii, dar subtilizat, adus la complexitatea gîndirii culte. Toate acestea sînt în fond mijloace lirice de a concretiza
ideea (41, 13, p. 563).
M. Manoilescu în lucrarea sa Rostul și destinul burgheziei românești se oprește și el asupra acestui studiu consta-
tînd ,,străduința și neliniștea” cu care Eminescu urmărește ideea compensării între sacrificiile și foloasele pe care le
aducea burghezia țării. ,,în toate articolele sale economice — scrie M. Manoilescu — el proclama imperativul ca burghezia
să furnizeze în fiecare clipă colectivității un folos echivalent cu sacrificiile pe care aceasta le consimte pentru dinsa.”
(49, p. 149), M. Manoilescu citează mai multe pasaje Din abecedarul economic, pe carele comentează cu pătrundere.
,,Gu darul tuturor oamenilor de geniu, Eminescu strînge într-o minunată formă populară gîndurile lui despre cheltuieli
și risipă : « Banii sînt munca cuiva Marele poet nu se ferește să citeze cifrele statistice pe care le utilizează cu
multă justețe și oportunitate, invocînd cu dreptate faimoasele cuvinte ale tovarășului său întru spiritualitate, Goethe :
* Dacă cifrele nu guvernează lumea ele arată cel puțin cum este guvernată» (49, p. 149—150).
Studiul ocupă în publicistica lui Eminescu un loc asemănător cu Influența austriacă asupra românilor din Principate,
publicat cu un an mai înainte. Poetul oferă în ele o privire panoramică asupra tezelor sale social-politice — în primul
la începutul activității la ,,Curierul de Iași”, în al doilea la începutul activității de la ,,Timpul” — , pe care le reia»
apoi, în numeroase articole din epoca ieșeană și din cea bucureșteană a gazetăriei sale.
1	Th. C. Aslan. Finanțele României de la Regulamentul organic pînă astăzi. 1831— 1903. București, Inst. de Arte
Grafice „Carol Gobl”, 1905, p. 148—149.
2	RL, I (1877), nr. 150, 15 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
[„MULTE AM AVUT DE ZIS...”]
Se publică în ,,Timpul”, nr. 283, 16 decembrie 1877, p. 1. Editorial: București, 15ț27 decemvrie.
Eminescu insistă, cum face și în alte articole, asupra garanțiilor pe care trebuia să se întemeieze guvernul liberal în
politica externă.
Paternitatea eminesciană se confirmă prin integrarea în articol a unor proverbe din colecția sa păstrată în manu-
scrise. Transcriem cîteva din ele, pentru studiul comparativ: Tocmeală dușmănească și plată frățească; Minte de bătrîn,
patere de tînăr și îndrăzneală de nebun la război se cere; Cel nevoiaș, norocul lui cînd nu întîlnește nici un dușman pe
drum, iar cel voinic, norocul dușmanilor cînd nud întîlnesc pe dinsul; Decît un an cioară, mai bine o zi șoim (OPERE,
VI, 378, 381).
Modificările operate în textul proverbelor sînt dictate de integrarea lor în discursul critic.
32 — C. 832
471
HORAȚ JIDAN
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 283, 16 decembrie 1877, p. 3 (Varicla/i).
/Anexarea oamenilor mari poate Ii explicată la un popor ca cel evreiesc, care nu avea in secolul trecut un stal național.
Judecate din această perspectivă, astfel de încercări apar ca o legitimare a dreptului la existența națională.
Identificarea acestei notițe se face pe baza însemnării din manuscrisul
II, «2 (OPERE, XIII, 370 371).
DOROBANȚII
Se publică în ,,Timpul”, II, nr. 293»,
.1 ianuarie 1878, p. 2. Se tipărește în
Cultura Romanească S.A.R., 1939, p.
30 decembrie 1877,
reprodus in
volum, prima dală, în M. Eminescu, Opere. II
207-209.
,Romanul”, XXII,
București, EdiIura
Eminescu își desfășoară activitatea la cotidianul bucureșlean în primele săplămîni în limitele fixate de conducerea conser-
vatorilor, cum arată și Slavici în scrisoarea sa către 1. Negruzzi din 14 decembrie 1877 (35, p. 285). Pole-
mica cu presa liberală și îndeosebi cu ,,Românul” se duce, în general, în chestiuni de politică internă. După căderea


te «v^<*teBte> *'	•«
IV >U	**	«VU.4M*' pBS-
^r^teî ,V*K F' <* ' Twh* s?>
j^vtep'	U **a$8W d<-	4i«
^^a-<	tettett Ca te^xt *y4>U	*
4$trwv* IV^tet «wd « (termante? >P
& ^ste^ută, *	>P-	«44
B«	»yfo<> te«
*	te	#ă4t $<r„*U ** d |s<u
© ^tete fc« t<ă«# >& BB *■'
<îtez	te P* te te"
4>S te«rs b!	tetei *1 $ ră»#d
ÎVr'Utf ** t*d^ jart **te	is*
du	»ter>
atei #>«	«**^4	&»«P4 ter o
£ Tb«b#z
£ dte BJBF* tetPyt** te tewJtetMM ( XA*
tentei	' <>T «*
«te1# W<^r-vdte	r>-^te»*t V«P>
r#4 te< <te(~* <te T-J Ateumte"	«jw**
jewW* te <^Pote*4 44n#w4
?'■** *
a^ i» tP4+	«BBU'Mtte PMVBfc
bA £$ 4^	<S J
W(teB ¥>te M BTn »» Jixwt. X- fv te >< •
Ă xte »	'x $'>U
Bs^a n$&<	«* $ j»a8P *te bute
^<r wt U>*& IW-^ >*4 eS <b * P>>T r
tea «xȚ	Ef«p4	«te*
$3* pap» iBtiaa* «« dP>^>W**p *h KV
^teP Ca ttedte* 4^^
W 'Ste	AU»»*
AW*î< «teX	v*<*
Eu-3.	te^U
tete* Ateau-W	|x'	^>8 ? a-
p&tet ynUkS * £o.te^z 4^ d *V4& «w a-
>-«1 g^^teite >te >
Aj* <WX jw	>
«tete «*«4 te-tete* <1> l
F	w l -
w	P^.+
*b$b «î U
K*patet>tt «WiaS <$ ffcw*. bu $ (BVaaă.
<te «îți	teA b« «<•,
Atewl	Vutotet	bU'v-'*
fp*mw«.+ «.»«#*! 64 ii w {«X* *>«v<te
ta Enu *n K*4b,
BteA te* F'*te r*te $«»*>' 4Wr te
«*b> te tetta	«4
T	L IIIIWIIWI»! --------
E'z^> 4epUng<> ftwmi	a
t <$z4W^*et,E4 €unxPt«p»a<u«kl rvgs
b»teaa. Vhp>/ Kau«wE 8i <urtc («viate» |
*A'h<p5Al	te TBÎo»^ > Brcteuf r«'g6, ț
nw* *
8b u$ aperi de	>țu epatĂ de }
«Am-
/ dk	l»W Vil <
« B 8wmu<'r>8 te ^d->' :
Catetei v#fer«#r .M rrwedef B«+$nf d«rub$U»8x :
8) «(ud «^-r^k pe t><v aMt
cori <n	bra»^ MEp ma^aî bu* "
*dt m «ohm ^8- (^bu^T v\(B>n ,
cv^,>ee	u\f	d	<M$a	u. 3bjmbk*
frwT	BV	d	pu8B:	ti	(te	<
re te-B^ sBfted te te ^l'er
Ajud	4 M HwMt	*	•
k-A /T	eUi	41	a«>-
wte trwi (&<U
>L ( A, K^’L râ
lut d# te p#>	r<««	te
w $$ suim*	wl
ia 8-N>ia, 4»;O. t'< od
pn ««râul te Pito ba
bb vot (uB
...v priu


hui mm
s^v i* ivî«r»»
h tr? te
Jxitet I* dPf'P
Eu* te
>A $V' K^te «	4> t>^*
v ,'^z $>	: n . ' te	$
4-'	'< '( etete^tet
**• 4' tr *0 <2 (' d x^»î'
#3 u,*<\ #4«ț te*<>r\
j» 4t»^U* *
^rt u>
;>ntB53 o«
Ur dw» « a $
Mte,
l> '14' x
Âw
twrt#* u u<,>Ț <>>• < d'>sm' < ( »>h<'' 'U
Er> «><# » 4 •>?# >	,,n $< Ț<
teB'.J, te $te 4"*
pratyr -îteVteMdV tr
ten jBrte^te >«*( P y»>>* *>'
te'&te te te rua-T pz>< Ptefrd' <'tey
V tuv ■> <
V<
>te ltef« ^(teî »«?d' r>sP<*u»>s<Px ' >c
gr&$a& bM.
țt>te <teT- $>(X ft 4> d' "U.U >»o
te'-A«v I v>>a<wa) ';.<.«.••(
«î0s^>'	4'$ 4Mb#
('<> țWț-m »v te.»< ute >f B, Lz < P" >\ r tea
ufybJu tet«H\*an M	>#>	y*'
W Ete l «"5 ar (>^'5 Tp zp>> B
terî# î
A»« 4^*,^ te'Lte «țte»>' o tel te ^4k «.t
«aa< g&x'jcte z<'; 4	< bBU >.uteP.C> ten
I* -R	a '
M<w^ batea* 4'h 8	n	V* *>,
*w. ♦od'-teJ .te «tetei*
r-ate^'v V* ? tr ( r (' ■ <<te*
Fb tted' « ' d\~W Ă <W
n	r,.'»'>«4rab ț>'C
A «a#
4^ făt
4j«mw te wdnBte.
€« «#<■ '

h$b<" B.

țnnv* a



K(4->d
te* >
ÎBdPuei-, «
^■v, ,
^>1 <
U	(«Suu «■
m p.wf ?	i &
** du,
V'X'țî tatea,
JB >^^>1 aatB* 4.' rz
Țț BB* ("( P(x	tu a
U țft V<*ț¥ $1 iu Fwr-ya-.' te pte* ,
te^a yr#> mart	E * ^*«*'»*	'•<'*
W £*£Țte*i? ÂX^^Z>^>
v<4^ete	•, P i «'<> T-te df
& 1&b<s& wte <l<> «M wwS Bur
4«
4M eK	4n«H<te	&> (
«3^	u* UOd w	|
f’
&
ante x.rPftete «« b4"4^ te	wlteiWk \ s s . sS x- RjL? ii
B«r '.» Ir te '>	te***	s Am t^<4 < < x & Ca & Ml *...................
V(V*«	WiteW	u&r#»	7*1 xjs^
tete te
<te	<*wțO*
din 1 ianuarie 1878 elogiază articolul lui Eminescu Dorobanții din 30 decembrie 1877.
472
Plevneî, cirul se decide victoria arin a lei ruse și române din Balcani, cei doi redactori nu mai țin scama de recomandările
dc prudență ale conducerii conservatorilor, care nu voiau să creeze greutăți guvernului liberal în situația în care se
găsea țara.
Mărturia mai evidentă a intrării ziarului în altă etapă o vedem în atitudinea lui Eminescu care dă curs liber
revoltei sale împotriva guvernării liberale și nu-și cenzurează limbajul polemic (v. infra, p. 471).
După Eminescu scrie și Slavici, iu editorialul Sărmanii viteji dc la Plevna, din numărul următor, că cei care au
înfruntat gloanțele pe fronturile de luptă ,,nu vor mai îngădui exploatarea prin fraze a unor venetici, advocați încurcă
lume și cîrciumari politici”1.
„România liberă” atrage atenția asupra modului cum descrie ,,Timpul” întoarcerea dorobanților de pe cîmpul
de luptă 2.
Presa liberală guvernamentală protestează atît împotriva articolului lui Eminescu, cit și al lui Slavici, și-i învi-
nuiește de violențe în limbaj (v. infra, p. 474—475).
Două cronici dramatice /„« Fadette» franțuzește... ”] și „Două orfeline'', dramă în 5 acle, publicate în ,,Timpul”,
prima în 25 decembrie 1877 3, a doua în 31 decembrie 1877 4, atribuite lui Eminescu (9, p. 216 — 233), nu apar-
țin poetului. în cea dinții se face o aplicare a filozofiei lui Schopcnhauer la viața teatrală, care nu este în spiritul lui
Eminescu; în cea de-a doua se emit opinii defavorabile cu privire la o piesă pe care Eminescu o laudă în ,,Curierul
de Iași” (OPERE, IX, 226). Asemenea deplasări în aprecierile estetice nu sînt caracteristice publicisticii eminesciene.
Se pot invoca și unele forme ortografice neîntîlnite în articolele a căror paternitate nu poate fi pusă la îndoială.
1	T, II (1877), nr. 294, 31 dec., p. 1.
2	RL, II (1878), nr. 187, 1 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
3	T, II (1877), nr. 291, 25 dec., p. 3 (Revista teatrală).
4	Idem, nr. 294, 31 dec., p. 3 (Revista teatrală).
[„«PRESA» REPRODUCE...”]
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 2, 3 ianuarie 1878, p. 1—2. Editorial: București 2/13 ianuarie.
Organul de presă al dizidentei din Partidul Conservator, din martie 1876, reproduce sub titlul Revista retrospectivă asupra
independenței, publicat în 1870, din care rezultă că discuta la acea dată această problemă în coloanele sale1.
Nu se poate susține că inițiativa ideii de independență aparține exclusiv conservatorilor. După cum nu se poate
susține nici că ar aparține în exclusivitate liberalilor. Independența o visau toți, deopotrivă popor și clasă conducătoare.
Ziarul „Țara” scrie la 3 octombrie 1868 că între conservatori și liberalii radicali existau deosebiri în ce privește inde-
pendența și unitatea națională „numai asupra mijloacelor prin care trebuie să ajungem într-o zi la această țintă finală
a întregii națiuni”2. Conservatorii credeau că in condițiile internaționale de atunci era mai bine „a păși încet dar sigur
decît a se arunca nebunește în întîmplări cu pericolul de a compromite viitorul nostru. Faptele necugetate, cînd e
vorba de naționalitate sînt niște crime... România, avînd în vedere politica actuală a Europei, în starea de dezorganizare
în care se află ea, cînd nu poate dispune decît de puține mijloace, ar fi mai bine să încerce a fi o putere de a tracțiune
decît de revărsare” 3. Liberalii radicali scontau pe izbucnirea unor mișcări revoluționare în sud-estul Europei și centrul
ei. De aici politica lor din anii 1867 —1868 de cooperare cu statele și popoarele mici antiotomane din sud-estul european ;
de aici „sacra coaliție” încheiată de C. A. Rosetti în mai 1866 cu revoluționarii bulgari și sprijinirea acestora în anii
următori. După 1870 raportul de forțe pe plan european se schimbă, ceea ce lăsa să se întrevadă și schimbarea statu-
tului juridic internațional al României. Importante hotărîri ale Congresului de la Paris din 1856 sînt anulate. Rusia
denunță la 19/31 octombrie 1870 clauza referitoare la neutralizarea Mării Negre. în condițiile revenirii Rusiei în chesti-
unea orientală slăbirea Imperiului Otoman și eventuala sa disoluție nu mai sînt privite cu aceiași ochi la București.
Integritatea acestuia era „globul de sticlă ce apără o fragedă floare. El nu împiedică lumina soarelui ce dă viață,
dar împiedică vîntul rece de la nord ce aduce moartea”4. Teama de Rusia și intențiile sale impune prudență și rezol-
varea pe cale revoluționară a dezideratelor de independență națională nu mai era posibilă. Mijloacele diplomatice
rămîneau singurele deocamdată. La ele recurge guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu. Gîteva enumeră Eminescu.
Altele au fost demersurile privind soluționarea unor importante chestiuni: dreptul statului român de a încheia tratate
și convenții, dreptul de a emite monedă proprie și fără restricții, recunoașterea titulaturii de România, desființarea
jurisdicției consulare, dreptul domnitorului de a conferi decorații ș.a.5 în 1873 consiliul de miniștri discută un proiect
de proclamare imediată a independenței, pînă la urmă considerat inoportun în acel context internațional.
Redeschiderea crizei orientale în 1875 schimbă din nou cadrul european și România va urma cursul noilor
schimbări (circulara primului-ministru Lascăr Catargiu din ianuarie 1876 de neutralitate condiționată a țării). Guvernul
liberal continuă orientarea politică a celui conservator (memoriile lui M. Kogălniceanu din 16/28 iunie și 20 iulie/
1 august 1876) urmărind „frumoasa floare fără culoare și miros a neutralității”, cum numea Kogălniceanu politica momen-
tană a României, la care în curînd se va renunța.
473
învinuit îlc aduse liberalilor de cairo Eminescu sini, în cazul'dc fala, nedrepte. Guvernul I. C. DruGanu a iacul
fol cc șr puica Face pentru a pujic prezentul și \iifond țarii la adapușl,
Paterni Lalea eminesciană poale fi demonstrată prin argumente ce se impun atoni ici dc la prima vedere. Edito-
riala! vorbește. în numele conservatorilor și adoptă, cum cerca situația, stilul neutru. Întîlnim și aici Forme folosite de
port și în alte articole, ca: ,,se demonstra”, în loc de ,,se demonstrează”, .Joldauna” pentru ,,totdeauna", ,nu fine”, nlti-
mele două Folosite frecvent și în însemnările din manuscrise. Argumentul cel mai important îl consliInie expresia : ,,clica
calilinară”. Cuvîntul din urmă este folosit de Eminescu. prima dală în publicislica sa în articolul [,,Sc vorbește că în
consiliul...” J, publicat în ,,Curierul de Iași” în 1876 (OPERE, IX, 255) în care caracterizează elementele venale, și
corupte: ,,gunoi al catilinarismului”. Nota de subsol a lui Eminescu se referă la N. T. Orășanu, devenit din
antimonarhic susținător al monarhiei și distins cu Rene; Mereu li. Poelid va critica în mai multe rîndmi această
conduită în viata politică.
Presa remarcă articolul și face unele considerații pe marginea lui. „Organul conserva lorilor susține scrie
,,România liberă” — că dacă după sacrificiile făcute, dețară \ a rezulta vrenubiue, acesta nu se va datora guvernului”
„Dorobanțul” nu împărtășește concluzia articolului 7, fapt explicabil pentru un ziar afiliat „Românului”, oficiosul
liberal.
1	PRESA, X (1877), nr. 270, 29 dec., p. 1 -2; nr. 271, 20dec., p. I: nr. 272, 21 dec., p. 1. Articolele reproduse
sînt din 6, 7 si 18 nov. 1870.
2	ȚARAp II (1868), nr. 177, 3 oct., p. 739.
3	Idem, nr. 6, 12 ian., p. 22.
4	Idem, nr. 229, 21 dec., p. 913.
5	Independența României. Documente. IV. Documente Diplomatice. București, Editura Academici R. S. România,
1978, p. 1 — 59; II, Partea I, Corespondență diplomatică străină 1853— 18 <7. București, Editura Academiei R.S. România,
1977, p. 63-102.
6	RL, II (1878), nr. 189, 4 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
7	DOR, I (1878), nr. 48, 3 ian., p. 4 (Ieri, astăzi, mîne).
[„«ROMÂNUL» CONCEDE...”]
Se publică îu ,,Timpul”, III, nr. 3, 4 ianuarie 1878, p. 1- 2 (Revista ziarelor).
Eminescu critică, cum face și în alte multe articole ale sale, politica ,,inconsecventă” a Partidului Național Liberal și
consecințele acesteia pentru țară. Poetul arc în vedere editorialul București 2țU calendar, publicat în 2 — 3 ianu-
arie 1878 L
Despre Nicolae loncscu a mai fost vorba în comentariile noastre (v. infra, p. 509). Generalul Ghcorghc
Slăniccanu (1835—1885) este ministru de război în guvernul liberal între 27 aprilie 1876 — 2 aprilie 1877 și 29 aprilie 1880
— 9 iunie 1881. întocmește și cîteva manuale de specialitate.
Expresia ,,cărarea hotărîtă de mai nainte” ne amintește de Scrisoarea 11, versiunile din 1880 (OPERE, II, p. 261).
1 ROM, XXIII (1878), 2-3 ian., p. 6.
PRO DOMO [„IATĂ «SIMȚIMINȚELE, IUBIREA DE ADEVĂR...»”]
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 4, 5 ianuarie 1878, p. 4 (CronicaI1. Se tipărește în volum, prima dată,
tu M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Romanească S.A.R., 1929, p. 209 — 211.
Eminescu și Slavici părăsesc după căderea Plevneî rezerva impusă de conducerea partidului conservator (vezi supra,
p. 472 — 473) și deschid campania de presă împotriva guvernului liberal. Mărturia cea mai evidentă a schimbării inter-
venite. în atitudinea celor doi redactori o constituie articolele Dorobanții, publicat de Eminescu în 30 decembrie 1877,
și Sărmanii viteji de la Plevna, publicat de Slavici în 31 decembrie 1877. Schimbarea la care ne referim este observată
de presa liberală care ripostează violent. „Românul” critică articolul lui Eminescu pentru limbajul folosit (15) iar
„Dorobanțul”, „Foița care macină palavrele la moară”, oficiosului liberal consacră un editorial, București, 31 decembre,
în care îi acopere pe redactorii „Timpului” cu epitete jignitoare. „Sînt la gazeta „Timpului » — scrie „Dorobanțul” —
niște băieți pripășiți de prin Transilvania, niște oameni fără căpălîi, care s-au făcut slugile plecate ale ciocoimii din
lași și care, prin moralul ministru de culte al d-lui Catargiu i-a procopsit, i-a înțolit, le-a dat slujbe grase, ș-acum
474
scoțlndu-i la Iveala, i-a pus să înjure și să-și facă meseria de salahori” (14). După această introducere, din care am
transcris numai o parte, „Dorobanțul” reproduce mai multe fragmente din articolul lui Slavici spre a ilustra, cum
face și „Românul” Iu cazul lui Eminescu, limbajul folosit dc redactorii ziarului conservator. „Și cine insultă astfel? —
întreabă ,,Dorobanțul” și tot el răspunde — . Niște lingăi pe cari Rosclti și aceia pe care îi batjocoresc și nu i-au
lăsat să moară dc foame, cărora le-au dat libertatea d-a se hrăni in această țară și d-a înjura cu impunitate; niște
ungureni foști servitori și foști coriști sau sufleuri de teatru; niște venetici care nici românește nu știu să scrie sau
să vorbească.”
Mărturisirea lui Eminescu privind apartenența sa și a lui Slavici la țărănime este un răspuns la aceste atacuri.
Slavici publică și el un răspuns, Un. rămășag, hi care reproduce fragmente din articolul din ,,Dorobanțul”, pe care
le însoțește cu note ironice. Prozatorul adresează redacției ,,Dorobanț ului” și o scrisoare în care cerc săi comunice
numele autorului articolului spre a-i da lămuriri suplimentare privind activitatea sa. Redacția nu răspunde la această
invitație, însă Slavici îl indică drept autor al articolului pe loan G. Bibicescu (1848 — 1924), redactor la
ziarele liberale. „Cm radical cumsecade — scrie Slavici — nu știe ce-i rușinea I El este obraznic, dar fricos.” I. G. Bibi-
cescu adresează ,,Timpului” o scrisoare în care arată că atacul la adresa celor doi redactori nu-i putea fi atribuit întrucît
în scrisul său nu folosea asemenea Icrmem, „Timpul” face cunoscut conținutul scrisorii și își cerc scuze pentru impli-
carea în această polemică 2.
1	Acest număr din „Timpul” cuprinde în pag. III reclame, contrar practicii urmate dc ziar în repartizarea malr-
rici.
2	T, III (1878), nr. 10, 14 ian., p. 2. „Dorobanțul” se ocupă dc răspunsul lui Slavici în mai mulfe numere fur,
58, 13 ian.» p- 1—2; nr. 59, tl hm., p. 3; nr. 61, tG iau., p. 3).
[„DL CANDIANO POPESCU...”]
Sr publică în „Timpul”, IU, nr. 5, 6 Ianuarie 1878, p. 1.
Alegerea hii Al. Ca milano Popcscu pentru a lumina ordinul „Steaua României” marelui duce Mihail nu era deloc
înttrnplăloare. El se distinsese în chip deosebit în războiul cu turcii, fiind citat pe întreaga armată „pentru eroica
conduită ce a avut couducînd Batalionul nr. 2 Vinători la asaltul redutei Grivița In două rhiduri consecutive și intrînd
în fine în redută cu oamenii ce mai rămăsese din batalionul ce comanda, o dată cu celelalte trupe care au. luat reduta
și în capul lor”1. Generalul Al. Genial, l-a propus la gradul de iocotcncut-colonel la 3/15 septembrie 1877. Mai inuII,
el fusese decorat dc țar cu ordinul SG Gheorghe clasa a IV-a peniru eroismul său de la 30 august/11 septembrie 1877.
Gandiano-Popcscu era deci umil din cei mai distinși ofițeri români. Eminescu nu-i neagă vitejia în război, ci trecutul lui
dc revoluționar și mai ales „republica de la Ploiești” din august 1870, acțiune considerată în epocă — dc conservatori
înainte dc toate — nu numai imprudentă dar și ridicolă. Ga rol I a considerat acțiunea lui o greșeală dc tinerețe și Da
luat în suita sa, dîndu-i grad dc general.
Eminescu se ocupă dc trecutul lui Alexandru Gaudiano Popcscu (1811 — 1901), și tn două însemnări din manuscrisele
2255, 417v și 2257, 420, tn care il condamna pentru participarea la complotul împotriva lui Alexandru loan Cuza.
Mai notăm și opiniile defavorabile, ale lui Eminescu in legătură cu poeziile lui 2.
1	.Documente privind istoria Romanici. Războiul pentru independență, VI. București, Editura Academiei R- S.
România, 1953, p. 42 ; vezi și cartea sa polemică : Al. Gandiano-Popescu, Războiul nealîrnării. Istorie critică. Asaltul
și luarea Grioiței. București, Institutul de Arte Grafice și Editură „Flacăra”, 1913.
2	Alexandru Gandiano [Popcscu], Cind n-aucm ce face. Poezii. București, Tipografia Naționala, 1866. Ediția a
H-a, Graiova, Tipografia G. Chițiu și I. Theodorian, 1875.
O NOTIȚĂ STRĂINĂ RELATIVĂ LA LITERATURA ROMÂNĂ
Se publică în „Timpul”, III, nr. 8, 12 ianuarie 1878, p. 3 (Cronica).
Antologia întocmită dc Mite Kremidtz, Rumâni sche Skizzen1, sc deschide cu o schiță asupra literaturii romane, după
care sc dă un fragment din studiul lui Maiorescu, în contra direcției dc astăzi. în cultura română. Slavici este reprezentat
cu nuvelele La crucea din sat și Popa Tanda și cu povestea Doi feți cu sica in frunte, lacob Ncgruzzi cu Cucoana.
Naslasica, A. T. Odobcscu cu Mihnea Vodă cel Rău, iar N. Gane cu Santa.
Presa străină face o bună primire antologiei, cum se vede din studiul lui Maiorescu, Literatura romană și
străinătatea, din 18822.
475
Eminescu prezintă nuvelele lui I. Slavici în termeni asemănători la apariția lor în volum în 1881 (OPERE,
XIII, 84- 86).
1	Rumănische Skizzcn. Eingeleitet und iibersetzte von Mite Kremnitz. Bukarest, Verlag von Sotschek et Comp.,
1877, XXII + 233 p.
2	T. Maiorescu. Critice. 1866—1907. Ediție completă. Volumul III, Ediția a H-a. București, „Minerva” Institut
de Arte Grafice și Editură, 1915, p. 12—15; Opere. II. Ediție, note, comentarii de ' Georgeta Rădulescu-Dulghcru și
Domnica Filimon. Note si comentarii de Alexandru George și Al. Săndulescu, București, Editura Minerva, 1984,
p. 13-16, 9-38.
ORIGINEA ROMANILOR
Se publică în „Timpul”, III, nr. 9, 13 ianuarie 1878, p. 3.
Eminescu era bine informat asupra opiniilor cercetătorilor străini cu privire la originea poporului român. Poetul
schițează un tablou asupra lor îu recenzia la cartea lui J. Jung, Dic An/ange der Romancn, publicată în ,,Convorbiri
literare” în noiembrie 1876 (OPERE, IX, 244, 655 — 656).
G. Fligier esle autorul mai multor lucrări, dintre care amintim : Bei trage zur Elnographic, K Icuwsirus und der
Balkanhalbinsel (Breslau, 1875), Beihăge uorhistorischen. Vdlkcrkundc Europas (Cernăuți, 1876), Zur Praehislorischcn
Etimologie der Balkanhalbinsel (Viena, 1877).
Conferința lui C. Fligier este prezentată într-un articol, Dic Abstanunung der Riuiulneii, publicat îu „Freniden-
Blatt” în 5/17 ianuarie 1878 L
Poetul se situa pe poziții juste în respingerea tezei cercetătorului german. La nivelul cunoștințelor dc atunci
demonstrația sa este remarcabilă. Ulterior sc va arăta că poporul român nu moștenește etnic doar pe coloniștii romani
stabiliți în Dacia, ci în formarea lui ramura dacică este una esențială, dar opinia lui Eminescu potrivit căreia într-o
astfel dc importantă problemă nu trebuie ,,să nc bălăbănim veșnic” căci pînă la urmă am ieși „chineji si turcomani
și tot ce ar pofti cineva” este o opinie necontenit actuală.
1	FREM, XXXII (1878), nr. 17, [5]17 ian., p. 3.
DIN VEACUL AL ZECELEA
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 15, 20 ianuarie 1878, p.
Eminescu își face în caietele sale numeroase însemnări privind istoria popoarelor din jurul țării noastre și unele informații
din ele se întîlnesc în articolul de față. „Nikephor — notează Eminescu în manuscrisul 2265, 75 — pornește contra
bulgarilor. (Petru) luptă fără succes. Cerc prăzi de război. Petru refuză. Alianța cu Sviatoslav. 971 — bătălia dc la
Siliștea” (12, p. 584).
Informațiile sale istorice sîr.t exacte, cu excepția ofensivei lui loan Tzimiskes, asediului și infrîngerii rușilor la
Silistra, acțiune datată de poet în 972, (v. supra, p. 39) cînd de fapt ea a avut loc între 2 aprilie—24 iulie 971.
Un argument în favoarea paternității eminesciene îl constituie și teza hegeliană din final, potrivit căreia popoare
necunoscute „dorm în sînul viitorului”. Asupra raporturilor lui Eminescu cu gîndirea filozofului german am mai stăruit
în comentariile noastre (OPERE, IX, p. 535).
Editorialul („Condițiunile de pace...” ], publicat în „Timpul” în 21 ianuarie 1878 1 și inclus în edițiile anterioare
(7, p. 157 — 159) nu poale fi atribuit poetului. Expresia „vatra strămoșească” face parte din cele cu circulație
largă în presa vremii. Editorialul aparține lui Slavici, cum sc vede din construcțiile sintactice (,,Sc vorbește și mereu
se vorbește despre aceasta”) și din expresii (,jigni drepturile”, „în nedomirirc”, „nedumerire zadarnică”).
1 T, III (1878), nr. 16, 21 ian., p. 1. Editorial : București, 20 ianuariell februarie.
476
[35ÎN sfîrșit VEDEM LIMPEDE../']
Se publică în ,,Timpul”, IU, nr. 19, 25 ianuarie 1878, p. 1. Editorial: București, 24 ianuaricit fcvruaric.
Este reprodus în ,,Presa”, XI, nr. 21, 27 ianuarie 1878, p. 2-3 (Revista ziarelor române); ,,Telegraful
român”, XXVI, nr. 12, 31 ianuarie 1878, p. 46. Se tipărește în volum, prima dată, îu M. Eminescu,
Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 211 —214.
Eminescu presupunea că se vor ivi conflicte între Imperiul auslro ungar și Imperiul țarist în chestiunea dunăreană.
Presupunere nu fără temei. Armistițiul de la 31 ianuarie 1878 stabilea o extindere a teritoriului ocupat dc armatele
ruse. Diplomația europeană începe să se teama ca Rusia va ocupa Conslanlinopolul (Alexandru al 11-lea a avut la un
moment dat această intenție1). Anglia își trimite flota în Marca Mannara, Austro-Ungaria anunță mobilizarea la 28
februarie. A renunțat însă s-o decreteze, cu toate că Anglia sc oferise să-i pună la dispoziție mijloacele financiare necesare.
Tirguicli între marile puteri pe scama celor mici încep să se profileze la orizont2.
Articolul - excelentă pledoarie pentru drepturile unei țări mici - este remarcat dc „Dorobanțul” în prezentarea
presei românești 3.
1	Istoria, diplomatici, III. Sub îngrijirea lui V. P- Potcmkiu. București, Editura Cartea Rusă, (1948|, p. 57.
2	y Cristian, .'României și Com/resut de pace de la Berlin (1878). In Romanii în istoiia univciscdă. Gooi donatori i
f. Agrigoroaici, Gh. Buzatu, V. (Lristian. Iași, Universitatea „Al. I. Cuza , 1986, p. 309.
3	DOR, I (1878), nr. 70, 25 ian., p. 2 (Revista ziarelor române).
(„FĂRĂ A PREJUDEC'A HOTĂRÎRILE ADUNĂRILOR...”]
Se publică in „Timpul”, III, nr. 22, 28 ianuarie 1878, p. 1. Editorial: București 21 ianuariels februarie. Este
reprodus în „Telegraful român”, XXVI, nr. 13, 2 februarie 1878, p. 50.
Adunarea Deputaților și Senatul se ocupă dc cererea Imperiului țarist privind retrocedarea celor trei județe din
sudul Basarabiei în ședințele din 26 ianuarie 1878. V. Alexandrcscu-Urcchilă transformă interpelarea sa din Adunarea
Deputaților într-o disertație istoricăl. Moțiunea este prezentată de G. Vernescu în numele său și al
unui grup dc deputați. Este votată atît de deputății liberali cît și de cei conservatori2. Interpelarea din
Senat este dezvoltată dc Dimitrie Ghica, fără să întreprindă un excurs istoric 3. Arată că „națiunea româna
nu vrea să traficczc păminlul strămoșesc” și că România nu a intrat în război” „pentru a face conchiste”.
Sc pronunță îu sprijinul solidarității membrilor Senatului îneît să urmeze „exemplul străbunilor lor, care
niciodată n-au fost dc deosebite opiniuni cînd era vorba de scumpa lor țară”. După Dimitrie Ghica ia cuvin tul
M. Kogălniceanu, ministrul de externe. Din expunerea sa aflăm că citește în Senat trei zile documentele oficiale ale
guvernului român privind cererea Imperiului țarist de a i sc retroceda cele trei județe din sudul Basarabiei. „Eram
siguri dc mai înainte că lucrăm românește — spune M. Kogălniceanu —, că eram interpretul glasului țârei, cînd nc-âm
mărginit a răspunde îndată cu un singur cuvînt: « Nu putem » și cînd am rostit acest cuvînt nu putem, am comp lat pe
dreptul nostru, am comptat pe convcnțiunca încheiată la 4/16 aprilie, convențiune care ne garau lează integri lalea terito-
riului nostru, și pentru care am făcut atîtea în privința dispozițiunilor ce a artătat guvernul rusesc, d-a lua o parte
din teritoriul României, în schimb cu pămînturi de peste Dunăre.
Avînd in vedere că integritatea României este garantată de Marile Puteri europene,
xAvînd în vedere că prin Convențiunea de la 4 aprilie 1877 Rusia în special a garantat din nou această inte-
grilalc prin art. 2 în coprinderca următoare: «Pentru ca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru Româ-
nia din faptul trccerei trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul Majestăței Sale Impcratorul tutulor Rusiclor se obligă a
mănține și a facca a sc respecta drepturile politice ale Statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tractatele
existente, precum și a mănține și apăra integritatea actuală a României ».
Considerind că România și-a îndeplinit cu fidelitate obligațiunile ce decurg din acea convențiune, și este deplin
convinsă de simțiminlcle de înaltă dreptate a[lc] Majeslății Sale Imperatorul Rusiei,
Considerind marile sacrificii și chiar sacrificii de sînge făcute dc țară pentru păstrarea integrității și pentru
consolidarea independenței sale,
Considerind că o Românie independentă și omogenă răspunde atît la interesele vecinilor săi dt și la acelea ale Europei
Întregi,
Senatul declară :
Că este hotărit a mănține integritatea teritoriului țărci și a nu admite o înstrăinare din pămîntul ei, sub nici
o denumire și pentru nici o compensațiunc teritorială sau desdăunare”.
477
Moțiunea este votată în unanimitate atît de senatorii liberali cît și de cei conservatori,
„Dorobanțul” serie că „Timpul” se pronunța în sensul Moțiunii din Senat4.
Eminescu pornește de la Moțiunea, votată în Senat în angajarea „Timpului” in dezbaterea publică privind cererea
guvernului țarist. Poetul face totuși observația asupra caracterului „individual” al prerogativelor „monarhului”. Obiecția
sa avea în vedere apelul ncjus t ificat, captatio bcncuolentiac, din cuvîntările din Senat și din Moțiune, la „mărinimia” țarului.
Marx arăta, în alt context politic, că nu s-a văzut ca „monarhii” să renunțe de bună voie la „privilegii”5. Această
teză se va confirma in desfășurarea evenimentelor istorice.
1	MO, (1878), nr. 21, 27 ian./8 febr., p. 447-450.
2	Idem, p. 450 — 451.
n	Idem, p. 445 — 446.
DOP, I (1878), nr. 73, 28 ian., p. 2 (Revista ziarelor).
5	Karl Marx și Friedrich Engcls. Opere. Volumul 15, București, Editura Politică, 1963, p. 199.
REPREZENTAȚIILE ROSSI
Se publică in „Timpul”, III, nr. 22, 28 ianuarie 1878, p. 3 (Cronica). Se lipăreșIr în volum, prima dală, in
M. Eminescii; Despre cultură și artă, [Iași J, Editura Junimea, 1970, p. 195.
Programul reprezentațiilor lui Ernesto Rossi (1827—1896) este reprodus in „Timpul” in 13 ianuarie 1878. îl transcriem
spre a avea o imagine asupra repertoriului actorului italian. „Teatrul Național. Anunț prealabil. Comandatorul Dai
Ernesto Rossi, celebru artist tragic italian va da 14 reprezentațiuni în cursul luuei ianuarie 1878. Repertoriul: Tragedii
de Shakespeare: Romeo și Julietta, Othello, Harnici, Regele Lear, Richard IU, Macbclh. Doi sergenți, Dramă de Rotii. —
Kean, Dramă de Dumas. — Ludovic XI, Tragedie dc Delavignc. — Franccsca de Rimini, Tragedie de Tcllico. - Amurc
și Cabala, Tragedie de Schiller. — Calomnia, Commedie de Scribc. — Moartea civilă, Dramă dc Oiacomelti. — Ruy-
Blas, Dramă de V. Ilugo. La întîia reprezentațiunc se va da Othello. Tragedie în 5 acte tradusă de d. Carcano. Domnul
Rossi va reprezenta rolul lui Othello”.1. în continuare se indică prețul biletelor. Reprezentațiile sînt organizate dc impre-
sarul B. Francheții. Anunțul este reluat în 13 și 18 ianuarie 1878. Prima reprezentație cu Othello are Ioc în 20 ianuarie
1878 și D. C. Ollăncseu-Ascanio, cronicarul dramatic al „României libere”, publică o amplă dare de seamă, Reprezentațiile
Rossi în București. Othello, în care aduce laude actorului italian și trupei sale teatrale 2. Ascanio, cum își semnează cro -
nicile dramatice, salută prezența în sală a unor actori români și-și exprimă speranța că vor învăța din arta interpretativă
a tragedianului italian.
Eminescu pune în discuție o problemă în concordanță cu opinia sa despre Shakespeare pe care îl considera cel mai
mare creator din literatura universală (OPERE, VII, 314 —345). Pentru acest motiv chiar și reprezentațiile lui Ernesto
Rossi nu puteau fi, prin natura lucrurilor, la înălțimea artei „genialului brit”.
Cronica lui Eminescu, redusă la un singur aspect, adevărat importau!, însă prezentat critic, apărea insuficientă
în contextul comentariilor din presă privind reprezentațiile artistului italian. D. C. OUănescu-Ascanio publică în „Ro-
mânia liberă” o amplă dare de seamă, Reprezentațiile lui Rossi in București. Haini el, principele Danemarcei 3, iar „Presa”
scrie că constituia o adevărată fericire să asiști la spectacolele date de Rossi cu „tragediile lui Shakespeare, celui mai
mare geniu din lume”4. Slavici caută ca „Timpul” să nu rămînă mai prejos dc celelalte ziare și întocmește și el un
foileton. Rossi, pe care îl publică în 16 februarie 1878 5 și în care declară că actorul italian întruchipa „îndeplinirea ide-
alurilor artei dramatice”.
Spectacolele lui Rossi stîrnesc o impresie profundă, cum se desprinde din cronicile dralnatice din presă, precum
și din corespondența lui Slavici și Eminescu cu I. Negruzzi. „Mă întrebi dc întrunirile literare din București — îi scrie
I. Slavici în 8 februarie 1878 — . La începutul « sesiunei » erau minunate. De cînd a venit însă Rossi la București
abia mai c chip de-a aduna oamenii. Despre Rossi nu vă scriu nimic, fiindcă am de gînd să scriu o dare de seamă în
«Timpul» și sperez că o veți ceti pe aceea. Deocamdată mă mărginesc a vă mărturisi, că cu unul mă simt fericit dea
putea zice că am gustat în această viață trecătoare și arta lui Rossi — cu atîta viața îmi este mai bogată” ( 35, II, p.
288). Eminescu arată și el în ciorna unei scrisori din manuscrisul 2255, f 314, că ședințele Junimii nu se puteau ține
din cauza reprezentațiilor lui Rossi. „Pîn-la venirea acestui genial actor — notează Eminescu — țineam regulat ședința.
De la venirea lui Rossi, serile toate ale săptămînii sînt prinse”.
Cronica lui Eminescu pune în discuție o problemă importantă privind arta interpretativă a dramaturgiei shake-
speariene, însă nu reflectă și atmosfera de entuziasm în care se desfășoară spectacolele tragedianului italian. Să mai notăm
că expresia ,.ochii sufletului” o întilnim și în una din scrisorile deschise ale lui D- Brătianu, publicată în „Românul” și
adresată organizatorilor serbării de la Putna din 1871 (OPERE, IX, 535 — 536).
1 T, III (1878), nr. 9, 13 ian., p. 3.
2 RL, II (1878), nr. 209, 28 ian., p. 1-2.
3 Idem, nr. 211, 1 febr., p. 2 — 3.
4 PRESA, XI (1878). nr, 20, 26 ian., p. 2-3.
5 T, III (1878), nr. 36, 16 febr., p. 2-3.
478
ARBOROASA
[„CITITORII NOȘTRI.. .5r]
Se publica în „Timpul”, 111, nr. 26, 4 februarie 1878. p. 2.
Procesul societății studențești „Arboroasa” sc ,judeca la Cernăuți în 1 3 februarie 1878. Moti\ele arestării studenților
implicați în proces sint relatate de Emincscii in cele doua articole anterioare, la care trimite (v. supru, p. 3-5, 11-12).
Studenții sînt ținuți în arest preventiv și supuși unei anchete demoralizatoare1. Măsurile autorităților austriece
lăsau să se întrevadă că se vor pronunța condamnări severe. Desfășurarea procesului este prezentată îiilr o amplă
corespondență, Procesul Arboroasc.i, publicată în „Telegraful roman” din Sibiu 2.
Meri tul obținerii verdictului de achitare revine magistratului Dimilric benddla, presedin tclc completului de jude-
cată („senatului”) și asistenților săi : Tzdor Zotta, judecător de instrucție, Leon Goian, asesor șiA tauasie Pridic, grefier
care propune și apărătorii, precum și lui Alexandru Vasilco, președintele Curții cu Jurați, care conduce cu iscusință
deliberările acestora. Tot el pronunță și verdictul de achitare.
Pentru unii dintre ei consecințele implicării în acest proces slut grave. Cipriau Porumbcscii cont raclează în temniță
o boală care îl va răpune în plină activitate creatoare, iar Constantin Morariu, Zaharia Voronca, Orcst Popescu și
Eugen Siritcanu sînt urmăriți în continuare de administrația austriacă a provinciei 8.
1	llic Dugau, o/c cit., p, 22—41.
3	TEMI, NXVIf (1373)’ "r- 23, 25 febr , p. 90- 91 ; m* 24, 28 febr, p. 94- 95; nr. 2 T 2 iiiaH , p 99 - 100 :
nr. 26, 4 mart., p. 102 -103; nr. 27, 7 mart., p. 106 107; nr. .Hi, 28 mari., p. 113 111, nr. 37, 30 mart., p. 147;
jir. 39, 4 apr., p. 155; nr. 40, 6 apr., p. 159.
3	„Arboroscnii” ocupă funcții modeste și se. consacră ac 1 iviIății culturale. Constantin Morariu (1854	1927) Opă-
rește Purii alese, din istoria românilor bucovineni (l II, Cernăuți, 1893 -.1894), publică versuri migiualc și Iradmfri
din Goethe, Schiller, I Icine și alții scriitori germani (Hcrmonn și Dorollum, Gherla, 188 1, Pordi ț/rimane, Gherla, 1890,
Versuri originale și traduceri, Cernăuți, 1924), e\oca personalitatea lui Cipriau Porumbescu ((Hprian l^'.rnmbrsrm Sma uva,
1908) și lasă amintiri despre procesul societății studențești cernăuțene („bat-Frumos”, V, nr. 5, sept.-oct. 1930, p. 1;>9- ■
163; nr. 6, nov.-dec. 1930, p. 196 — 203); Zaharia Voronca (1852—1939) tipărește Pcaminliri (Cernăuți, 1901), Cule-
gere de articole publicate in ziarele bucovinenc; Orcst Popcscu dă la lumină documente istorice din măi 1 418 îh/i).
(Cilcva documente moldovene, Cernăuți, 1895).
CONTESTAREA ALEGERII D-LUI MAIORESCU
Se publică în „Timpul”, 111, nr. 29, 8 februarie 1878, p. 1 - 2. Se tipărește în volum, prima dală,
în M. Eminescu, Opere, II, bucurești, Editura Cultura Românească S.A.IC, 1939, p. 215 - 223.
Colegiul I din lași ține alegeri în 23 și 24 ianuarie 1878 și Maiorescu obține 39 de voturi, iar Constau Lin Corjescu, 31
de voturi. „Maiorescu conservatorul persecutat — scrie „Timpul” în 26 ianuarie 1878 - , Maiorescu ministru în cabi-
netul Catargi, Maiorescu cel pus sub acuzare și ncjudecat de 2 ani, acel care a pledat pentru toți funcționarii conser-
vatori prezentați și puși sul) acuzare (toți au fost, achitați), deputatul elocucnt, cel care a înfierat mai bine cu logica sa și
cu fondul talentului său pe clica pseudoliberalilor, a fost ales în a 2-a capitală a României, în colegiul 1 reprezentant în
Camera Deputaților.
Semn bun; simptomă înbucurătoare ; auroră care ne făgăduiește sosirea unor zile mai senine.
Felicităm deopotrivă și pe alegători și pe alesul”1.
Comisia de validare, sub președinția lui G. Vernescu (1830 - 1900), întocmește un raport favorabil. Ședința pentru
validarea alegerii lui Maiorescu se ține în 6 februarie 1878 și stenograma ei se publică în „Monitorul Oficial” în 7/19febru-
arie 1878 2. Este interesant de observat că „Timpul” publică un rezumat, in care nu face mențiune de acuzația adusă
lui Maiorescu că ținea de școală filozofică schopcnhaucriană 3.
Eminescu procedează la sistematizarea discuției din Adunarea deputaților, însă nu se depărtează de stenogramă,
rezumînd-o. Comentariul său se extinde, în schimb, în combaterea opiniei lui Alexandru D. Holbau (1836—1917),
deputat liberal, cu privire la filozofia lui Arthur Schopcnhauer și Max Stiruer. „Nu arunc banale alegațiuni — spune Holbau
în cuvîntarea sa — v-am probat faptul cu acte autentice; voi acum să vă arăt bazele doctrinei. Max Stirner și Scho-
penhauer sînt stîlpii doctrinei ai cărei «sectari în România sînt D-nii Carp și Maiorescu cu partidul d-lor : permiteți-mi
o mică citațiunc. „Dans Ic mondc de Tliommc corn mc dans le regne animal, ce qui regne c’cst la force ct noii Ic
droit; le droit n’est quc la mesure de la puisance de chacun .. . Que m’importc le droit? Je n’cn ais pas besoin ; ce quc
jc puis acquerrir par le force, je le possede et j’en joais ; ce dont je ne puis m’emparer je renonce, ct jc ne vais pas mc
pavaner, en maniere de consolation avoc mon prâtendu droit, avec mon droit, droit imprescriptilde.
Iată doctrina”4.
479
Schopenhauer esle filozoful cu opera căruia Eminescu se familiarizează încă din anii studiilor universitare (OPERE,
VII, 347 — 349) Incit poetul nu îutimpina nici o dificultate in alegerea textelor ilustrative 1n demonstrația sa. Despre Max
Stirner, pe adevăratul nume Johaun Caspar Schmidt (1806-1856), vorbește aici pentru prima dată. Poetul trimite la
lucrarea lui Stirner, Der Einzigc und sein Eigenlum, tipărită la Lipsea în 1845, însă i se poate retine și o altă lucrare,
Gcschichte der Rcaklion, în două volume, tipărită la Berlin în 1852. Esle posibil ca Eminescu să-și li extras informațiile
dintr-o enciclopedie tipărită înainte de 1856. S-ar explica de ce dă numai dala nașterii lui Alax Stirner și nu și cea
a morții.
Aprecierile lui Eminescu privind poziția lui Renege G. Vcrnescu in Partidul Național Liberal și în Adunarea Depu-
taților sini fără îndoială determinate de orientarea politică a acestuia. Cileva luni mai tirziu el părăsește Partidul Național
Liberal.
1	T, III (1878), nr. 20, 26 ian., p. 1.
2	MO, (1878), nr. 29, 7/19 febr., p. 702-712.
n	T, III (1878), nr. 29, 8 febr., p. 3.
4	MO, (1878), nr. 29, 7/19 febr., p. 705.
[Â TOUT SEIGNEUR, TOUT HONNEURIJ
Sc publica in „Timpul’’, HI. nr. 30, 9 februarie 1878, p. t. Editorial; București, S/20 februarie Semnat:
Redacțiuuea. Sc tipărește in volum, prima dală, in M. Eminescu, Articole si traduceri, I, București, Editura
Minerva, 1974, p. 91.
Notă in(roductivă la poezia lui V. Alecsandri, Călrc generalul Florcscu.
„România liberă” remarcă faptul că „Timpul” publică poezia lui V. Alecsandri, „drept prim București”1. O
remarcă asemănătoare face și „Dorobanțul” cu o zi mai înainte 2.
Alecsandri sc referă în poezia sa și la demagogia liberală, dc care se ținea departe ;
„Eu nedeprins cu lina, mă țin de ea departe
Ș-aștept să văd sub trăsnet hidroasă pocitură
Care-au sădit In țară invidie și ură”.
De aici preia^Emincscu expresia „hidoasa pocitură”, cu care il caracterizează pe C. A. Rosetti în articolele sale.
1	RL, II (1878), ur. 218, 10 br., p. 2 (Arena ziarelor).
2	DOR, I (1878), nr. 84, 9 fi r., p. 3 (Revista ziarelor).
[„GESTIUNEA RETROCEDĂRII...”]
Se publică tu „Timpul”, 111, nr. 31, 10 februarie 1878, p. 1. Editorial: București, februarie. Se
tipărește iu volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 223-225.
Eminescu expune poziția Partidului conservator, ca urmare a votării de către Parlamentul român a moțiunii din 26
ianuarie 1878 (vezi supra, p. 477— 178).
Articolul este remarcat în „Dorobanțul” în comentariul său pe marginea presei românești l.
în discursul critic revin expresii pe carele întilnim in formulări apropiate („Ae momentul ca să facem ...”)
în documentele serbării de la Putna din 1871 (OPERE, IX, 492).
1	DOR, 1 (1878), nr. 85, 10 febr- p. 3 (Arena ziarelor) .
[„FIINDCĂ NOI SÎNTEM...”]
Sc publică in ..Timpul”. m. 34, 14 februarie 1878,. p. 1 Editorial . București, 1312b feuruarieA. Se reproduce
îu „Telegraful român”, XXVI, nr. 21, 21 februarie 1878, p. 81 — 82.
Eminescu respinge cu o excelentă argumentație teza cu privire la granițele naturale, pusă in discuție dc-o mare putere
pe motiv că in baza ei „s-ar putea cuceri universul întreg”.
480
Imperiul austro-ungar pune in discuție problema formării de stat independente in jurul său, la care se referă
,,Gazeta St. Fctcrsburg”, la întrevederea de la Reîchstadt, în Boemia, dintre Franz Joseph și xMexandru II, din 26
iunie/8 iulie 1876 (OPERE, IX, 568 — 569). Imperiul austro-ungar și Imperiul țarist căzură de acord să nu admită, în
cazul prăbușirii Imperiului otoman, formarea unui mare stat slav in Balcani. Imperiul țarist urma să revină la frontierele
cu România dinainte de 1856 2.
,,România liberă” recomandă editorialul cititorilor săi pentru ,,considcrațiuui a căror greutate nu poate fi in
nici un mod răsturnată de orice argumentatiunc întemeiată pe adevăr și pe logică”3.
Extrasul din ,,Gazeta St, Pclersburg” este preluat, desigur, prin intermediul presei germane sau franceze,
1	Colecția ,,Timpului” de la Biblioteca Academiei n. S. România este incompletă ; transcriem editorialul din
colecția din Biblioteca Municipală din Piatra Neamț.
2	Emil Diaconescu, Acordul de la Beichstadt (1876) și Tratatul de la Budapesta (1877). București, Monitorul
oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1943, p. 25 — 48, 68—69.
3	RL, II (1878), nr. 222, 15 febr., p. 1.
[„DE CÎTE ORI S-A FĂCUT ÎN PARLAMENTUL NOSTRU.. ,”J
Se publică In ,,Timpul”, III, nr. 35, 15 februarie 1878, p. 12. Al doilea editorial. Sc tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 225.228.
Convorbirile dini re lordul Dcrby și Șuvolov, ambasadorul rus la Londra, sc desfășoară în două în Uluiri. La 6 mai
1877 lordul Dcrby îi înmîncază ambasadorului rus o notă prccizîndu-i interesele engleze în Orient. Șuvolov pleacă la
Pc.tcrsburg și aduce răspunsul rus la 18 mai (nu știm dc o înUluire la 8 iulie, cum scrie Eminescu), în care sc dau asigurări
(menționate de poet in articolul său) și sc subliniază si interesele Austro-Ungarici și, firește, ale Rusiei (cele menționate
și în articolul dc față)1. Convorbirile ruso-englczc se încadrează intr-o acțiune diplomatică mai largă, provocată de redeschi-
derea crizei orientale. în cadrul aceleiași sînt și acordul dc la Reîchstadt (iulie 1876), convenția dc la Budapesta (ianu-
arie 1877), tratativele anglo-austro-ungarc pentru o comună punere dc acord. Marile puteri căutau să-și asigure interesele
pc scama popoarelor aflate sub stăpînirca sau suzeranitatea Porții otomane2.
,,România liberă” atrage atenția asupra articolului și subliniază că ,,Timpul” făcea ,,imputări aspre guvernului”
pentru politica sa externă 8.
Pentru generalul Nikolai Pavlovici Ignaticv, emisarul țarului Nicolac II, lumea începea, notează Eminescu ironic
în 1812. ,,Ignaticv s-a manifestat în repetate rinduri — scrie V. I. Lcnin — ca un demagog și un mincinos dc cea mai
crasă speță”4.
Un alt articol din acest număr, [,,Mai mare stupiditatea . . . ”J, publicat îu continuare și atribuit lui Eminescu
(6, p. 229 — 233), nu-i aparține. întilmin aici expresii care îl recomandă ca autor pc Slavici (.,lipsească de bunul cum-
păt”, ,,păstrat bunul cumpăt”, ,,cu dcsăvîrșirc pacinică”), foarte activ în 1878.
1	Sergc Goriauow, Le Baspliorc el Ies Oardaiiclles. Elude hislorique sur la question «Ies detroits. Preface de
M. Gabriel Hanotaux. Paris, Librairic Plou, 1910, p. 347 — 348.
2	V. Cristian, op. cit., p. 305 — 306.
3	RL, II (1878), nr. 223, 16 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
4	V. I. Lemn, Opere complete, Voi. 5. Mai—decembrie IDOL Ediția a doua. Editura politică, 1961, p. 45.
[„ÎN NUMĂRUL NOSTRU DE VINERI.
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 39, 19 februarie 1878, p. 1 — 2. Editorialul: București, 18 [curuarîel?
martie. Este reprodus în ,,Telegraful român”, XXVI, nr. 23, 25 februarie 1878, p. 89 — 90. vSc tipărește
în volum, prima dată, în xM. Eminescu , Opera politică, 1, București, Cugetarea - Gcorgescu Delafrus, 1941, p.
173-177.
Corespondența din București comentată de Eminescu, La retrocession de la Bessarabic. Bucharcst, 11 [curier, se publică
în ,,Le Nord”, ziarul panslavist din Bruxelles, în 10/22 februarie 1878 L Este semnată: X și adresată directorului
ziarului din Belgia. ,,Timpul” reproduce corespondența în 17 februarie 1878, cu o scurtă prezentare introductivă. ^Asupra
reanexării Basarabiei « Le Nord » primește din București următoarea scrisoare, cu data de 14 februarie”. Transcrie
corespondența:
..Domnule director,
S-a făcut mare zgomot cu chestiunea strtmlorllor, care, se considera ca aceea a cărei soluțiune va înfățișa cele
mai multe greutăți. Mie mi sc parc că peste puțin vor avea a sc dezbate alte chestiuni, cari nuînfățișază nici mai puțin
interes, nici mai mică greutate. Pe lîngă strîmtori vor ieși la lumină cererile grecilor, cretanilor și altor, și fiecare din
aceste cereri va forma o chestiune, căci astfel este moda zilei a le numi. Va fi și chestiunea Basarabiei care nu va
481
întâia a ne Vnai ales după declarațiunea ministerului român. Și acest punct nu va ti unul din cei mal putini
îndlcîți.
Ar fi Inșii foarle uaturnl de a sc itițelefie tu aceasta privința și cu cred cu o micii descriere prealabila va putea lumina
opiiiiunca publică.
în adevăr, dc. ce este vorba! Dc a sc întoarce. Rusiei un teritoriu pc care ca a fost silită al ceda tu urma
războiului «lin Crimcca. Nii-mi parc că Komâiua ar puica să piarz.ă ceva iu această afacere, fiindcă, fără indoiahi, i sc vor
da despăgubiri mai mult docil dc ajuns; s a vorbit dc Dobrogca cu im port foarte bun și bine cunoscut dc marinarii
grecești, acel de la Kiustcngc. Deci, acel ce pierde din o parte pentru a ciștiga mai mult dc cealaltă parte trebuie
sa mărturisească că foarte adevărat este sistemul lui Eulcr numit sistemul compensațiunilor.
Cu (oale acestea nu mă voi opri pentru a proba că România ar avea interes a da o parte din teritoriul ci in
scliimbul unei alte părți a teritoriului turcesc, și mă voi ocupa numai cu istoria acestui petic de pămlnt, ce. nu
a fost smuls Rusiei prin puterea armelor, nici cucerit de România, dar pe care. Rusia a trebuit să-l cedeze la sfârșitul
unui congres, pentru cuvinte dc. care voi vorbi mai apoi.
Basarabia a fost cucerită la o epocă măreață și dc niște generali cu renume popular, Roumian tsof, Soumarof, dc
la o popuhițiimc musulmană tătărască care locuia sub corturi și pe. care o oglindește destul de bine în zilele noastre acei
odioși cerchezi, urii i chiar de soldul li regulari, după spusele ale însuși gazetelor turcești. Astfel cucerită dar dc la acele
populațiuni pe jumătate sălbatice, Basarabia din nici uu punct dc vedere n-a putut fi privită prin Tractatul dc Paris
ca restituită legitimilor ci proprietari. Austria, cînd a înscris această clauză la sfirșitul ncgociațiunilor din 1856, avea scopul
de. a ridica o stavilă în contra unui vecin pc care. îl credea primejdios și dc a depărta cit s-ar putea pc acest vecin
dc iîngă popubțmmlc slave., care formează o parte îusemmilă a acestui întreg eterogen ce se cheamă monarhia aus-
t ri avi.
Astăzi starea lucim îl<>r 5 a schimbat muH : Valahia, rupind Tratatul de Paris, 5 a unif cu Moldova, și sul» un
Domn ncaltrmit a bdcmeial mi marc stat dc al doilea ordin, care, aspiră a deveni o națiune. Nu este acum vremea
pentru a. discuta principiul naționalităților și pentru a cerceta (Iacă România, care nu datorește ființa sa (tecii, miei
Ușieri a tractatelor, are dreptate sau nu cînd se. încearcă a atrage spre, dînsa triburile împrăștiate împrejurul Dunării ;
însă este iertat a se întreba emu ar înțelege România să păși roze aceea ce sc cedase Moldovei.
Gindiți vă că uu este vorba aici de o chestiune sofistică, nici de vr-o panglicăric dialectică ; cu toiul dimpotrivă :
Moldova, putere dc cel de pe urmă rînd și de abia independentă, nu era băgată in scamă dc Rusia și puțin îi păsa dacă
avea. în partea aceea o linie de hotar logică sau nu, serioasă sau nu. România, stat nealiniat, care, aspiră a sc preface
în uu regat, spre a deveni mai lîrziu o marc monarhie, coprinzind toate țările de la Dunărea dc. Jos, nu ponte fi trac-
tată dc Rusia pc același picior ea umila sa mumă. Este foarte rațional cu Rusia, după ce toți au rupt tractatul de la
JSbG» să nu fie singura care să îndure povara lui.
Hmd din motivele, invocate atunci dc Austria, adică Irebuirița dc a împiedica pe Rusia dc a avea putința unei
acțiuni asupra pluUrei Dunărei, este astăzi cu (olul înlăturată prin funcționarea regulată a unei comisimn arbitrate
europene, cmc. veghează asupra intereselor phitirei.
Deși poale nu este încă vremea acum de a provoca discul iimea, lotuși mi sc pare [că] mi este fără folos de a arăta
puncturile ci principale. Nu vorbesc aici din punctul de vedere al Rusiei, însă ministeriul român, mvocînd tractatul
din 1856 ca chczășuitorul integrilățci teritoriului României , mi-a adus aminte un oarecare cuvînt rostit în consiliul
bătrîiiilor (des anciens) la Paris, unde la fiecare perioadă sc zicea: „Consliluliunca aii violal-o în$io& la 18 f'raclidorJ
la 22 florcal, la 30 prairiaV\ Trebuie dar să ne botărîm sau de a ne întoarce la temelia Tractatului de Paris, sau
de a privi ca stinse condițiunele ce. mai există încă din acest nefericit tractat, al căruia singur rezultat a fost dc a întreține
în curs de 20 ani tulburări, omoruri, îngrijiri, bolirc politică și dc a grăbi căderea acelor pe cari era chemat a-i ocroti.
Trebuie să credem, cu toate aceste, că, îu fața unei despăgubiri oferite de Rusia, românii se vor grăbi a da un
leriloriu iieînscmnător în schimbul unor foloase reale pc Marca Neagră și pc Dunăre. Știu prea bine că în acest mo-
ment domnesc friguri epidemice de nealiniate; însă aceste friguri sînt dc mai multe soiuri, între cari unul destul de
urîcios numit în popor: „nerecunoștința”, iar în politică: „neatirnarca inimei”.
Departe de mine este ghidul dc a aplica aceasta la români ; mă mărginesc numai a conslala că ci se cam prea
grăbesc a se folosi dc libertatea de acțiune pe care au căpătat-o prin ajutorul Rusiei. Armatele române s-au purtai vite-
jește ; prea bine !
Nu trebuie însă a uita că ele nu ar fi putut face nimic singure, și că Rusia a fost lotdaumi cauza holăritoare
a tot bunului de care se bucură astăzi foștii vasali ai Turciei”2.
Corespondentul ziarului panslavist introducea în discuția privind retrocedarea celor trei județe din sudul
Basarabiei argumente infirmate de stările reale, de lucruri. Prezentarea lor ca un ținut pustiu, străbătut de triburi rătă-
citoare, nu avea nici o bază documentară. Nu se. puteau aduce argumente nici in sprijinul opiniei după care România con-
stituia o amenințare pentru Imperiul țarist. Poetul revine asupra corespondenței citevazile mai lirziu (v. supra, p. 49—51 '•
„Telegraful român” însoțește articolul cu o notă introductivă elogioasă in care arată că argumentele ziarului*
panslavist sînt „înfrinlc”. „România liberă” scrie că „Timpul” discuta corespondența „cu multă tărie de argumente
și logică înaltă”3. Articolul esle remarcat și dc „Dorobanțul”’ și probabil și dc alic ziare.
1	LNO, XXIV (1878), nr. 53, /10/22 febr., p. 3.
2	T, HI (1878), n. 37, 17 febr., p. 1.
3	R.L, 11 (1878), nr. 227, 21 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
4	DOR, I (1878), nr. 94, 19 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE CÎTEVA ZILE LIMBAG1UL ZIARELOR LIBERALE...53]
Se publică in „Timpul”, lll, nr. Io, 21 februarie 1878, p. 1--2. Al doilea editorial. Se tipărește în volum,
primii dală, iu Al. Ehiiiini ii, (fpeia pohticd, I, I mcm cști, Cu gr tare a - Grorgrscii DeEdras, 1941, p. 180 - 18?,.
Petiția dv la Iași oslo întocmită de Grigore AI. Ghica în 1871 și semnată de mai multe personalități din capitala Moldovei,
Documentul prezenta stările de lucruri din Iară și insista asupra lipsei de dreptate, amestecului unor oameni politici
în afaceri care aduceau prejudicii stalului, denunța crimele nepedepsite potrivit cu gravitatea lor și promovarea în
funcții a unor oameni care participaseră la detronarea lui Al. I. Cuza. Documentul propunea modificarea Cons(ilnției cu
privire la legea electorală. Maiorescu caracterizează Peli/ia ca fiind scrisă „în stil lapidar, sirius legalii în idt i, rmajoasă
iii exprimarea lor” (28, p. 18). Documentul este prezentat guvernului lui Lascăr Cal nr.'du, care ii depune în arliî\a Cai
lamenI ului, fără ca să fie citit ia Corpurile legiuitoare (28, p. 64).
Oamenii politici liberali atribuie Partidului conservator, pe nedrept, acest document, și-i invocă des în alm-m de
împotriva conservatorilor. Poziția Iui Eminescii fală de Petiția de la Iași se înscrie în acest context social politie.
Domni torul nu avea intenția să abdice, cum se desprinde din documente. Nu este însă mai puțin adevărul că
cererea Rusiei îl punea într-o situație foarte dificilă, li declara generalului Ignatiev în 19/31 ianuarie 1878: „Am
sperat că atitudinea mea în cursul războiului m-a scutit de-o astfel de umilire; supușii mei nu-mi vor ierta niciodată
că i-am dus în acest război pentru a ajunge la un rezultat atît de dureros care calcă Constituția pe care am depus jură-
mînt și violează convențiunca încheiată cu Rusia”1. în același sens îi scria țarului la 22 ianuarie/3 februarie 1878 și împă-
ratului Germaniei la 28 ianuarie/9 februarie 1878. ,,îndrăznesc și nădăjduiesc că M. V. nu-mi va refuza sprijinul său
călduros în acest moment critic — îi scrie lui Wilhclm I — ; căci nu pot să ascund M. V, că surescitarea primită de
pretențiunea Rusiei a atins un grad mare și că numai cu greu pot regine spiritele înficrbînlate să nu se dedea la
manifestațiuni și acte violente. Au și început să impute guvernului de a nu fi cerut din nou Rusiei, cind cu trecerea Dunărei,
a ne garanta integritatea teritoriului nostru. Mi se părea atunci mai cavaleresc a intra în acțiune fără condițiune și
a nu mă folosi de momentul cînd norocul era de favorabil armatelor ruse, ca să Mă dedau la un asemenea tîrg”2.
îi scrie și lui Anton de Hohenzollcrn în 9/21 februarie 1878. ,,Ccstia Basarabiei a produs aici o exciiulie
foarte puternică; trebuie să evităm însă în protestele noastre tot ce ar putea ofensa pe Rusia. Cu toate acestea nu
M-am putut reținea să nu-i spun lui Ignatiev că intențiunca Rusiei dc-a lua aliatului său o bucată din țara sa trebuie
să-Mi pară stranie, și că compensația pusă în perspectivă face puțină impresiune asupra Mea ; independența ne-am
cîștigat-o cu sîngelc nostru și deci ne-o datorim numai nouă”3. Domnitorul Carol nu se arată deloc optimist. ,,în privința
chestii noastre nu cred că ne putem face, iluziuni. Rusia ne va lua, cu asentimentul tacit al Europei, cele trei judele
basarabene; Eu însă voi încerca înainte de aceea toate mijloacele mai ales pe lingă împăratul Alexandru, care nu și-a
spus încă ultimul cuvint în această afacere. La Petersburg sînt iritați contra noastră, fiindcă acolo nu s-au așteptat la
o rezistență așa de energică din partea României”.
Un articol din acest număr, Ateneul, inclus în edițiile anterioare (8, p. 11-1 — 116) îi aparține lui L Slavici și se tipărește
in edițiile prozatorului4. Nu-i aparțin poetului nici cele două notițe, Teatrul italian și ,,Convorbiri literare”, publicate
în ,,Timpul” în 19 februarie 18785 și atribuite, de asemenea, poetului (9, p. 92 — 93). Prima din ele aparține lui I. L. Cara-
giale6, a doua lui I. Slavici și este un răspuns, după toate probabilitățile, la obiecțiile lui I. Negruzzi, potrivit cărora
„Timpul ” nu făcea suficientă publicitate activității Junimii ieșene (72, p. 223).
1	Nicolae Ciachir, Pazboiul pentru independența Pomdniei în comerțul european (1875— 18 78). București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1977, p. 230.
2	Regele Carol I al României, Cuvînldri și scrisori. II. 18 75— 1886. București, Inst. de Arte Grafice Carol Gobl,
1909, p. 186.
3	Idem, p. 188—189.
4	loan Slavici, Opere X. Studii și articole literare și culturale. Text ales și stabilit C. Moharm. Note și indici
D. Vatamaniuc. București, Editura iMinerva, 1981, p. 129- 131, 856.
5	T, III (1878), nr. 39, 19 febr., p. 3.
e I. L. Caragiale, Opere V. Articole poPdice și cronici dramatice. Ediție îngrijită de Șerban Cioculescu. București,
Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, p. 468 ; Opere 1. Publicistica. Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu,
Liviu Călin. Cu o introducere de Silvian losifescu. [Bucureștii, Editura pentru Literatură, 1965, p. 140.
[„VENIM ÎNCĂ O DATĂ ASUPRA SCRISORII...”]
Se publică in ^Timpul”, 111, nr. 41, 22 februarie 1878, p. L Editorial: Piieiircști, “o fevruariețl mmtie.
Este reprodus în „Telegraful român”, XXVI, nr. 2G, 4 martie 1878, p. 101-102. Se tipărește în volum,
prima dală, în M. Eminescm Opera politica, I, Ihicnreșli, Cugetarea— Georgescu Delafras, 1911, p. 177 - 180.
.Eminesm întocmește o schiță, pe bază de documente istorice, cu privire Ia unitatea statală a Moldovei înainte
de 1812. Poetul pune în lumină contradicțiile dintre tezele din corespondența din București (v. vu/ou, p. 481—18?) și
483
consem na rea cvcaimciiicior in documente. Asupra acestei probleme insista și ,/telegraful român** in prezentarea inlro-
(bicH.vn cu care însoțește reproducerea articolului în foaia sibiană.
„România liberă”1 și „Dorobanț ut”2 remarca informația istorică.
Ghillcbert de Lannoy (1386—1462) este autorul unor descrieri de călătorie, Voyages el ambassades, în care rela-
tează și despre trecerea sa prin Basarabia în drum spre Constantinopol 3. Joachim Lelewel (1786—1861) este cunos-
cut ca istoric și editor de documente istorice. Eminescu trimite la cartea sa, Geographie du Alogen Age, pentru harta
lui Jacob Essler și Gcorgiu Ubelin, din 15134. Călătoria ierodiaconului Zosima prin Basarabia în 1420 este prezentată
de 1. Saharoff în cartea sa. CKawmue pycCKoro uapoga tipărită la Petcrsburg în 1849. Poetul preia toată informația
privind izvoarele străine și cea din documentele interne din lucrarea lui B.P. Hasdeu, Arhiva istorică a României. 6
At este mări urii istorica* le va utiliza și în studiul Basarabia și sînt invocate și de I. Alecsandri în polemica sa.
1	RL, II (1878), nr. 229, 23 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
2	DOR, I (1878), nr. 97, 22 febr., p. 4 (Revista ziarelor).
3	(Euvrcs de Ghillcbert de Lannoy, voyageur, diplomate et moraliste. Recueillies et publiecs par Ch. Potvin. Avec des
notes geographiqucs et une carte par J.-C. Houzeau. Louvain, Imprimerie de P. et J. Lefevre, 1878, p. 58—61; Joachim
Lelewel, Guilleberl de Lannoy el ses voyages en 1413, 1414 et 1421. Commcntâs en francais et en polonais. Bruxelles, A.
Van dale, Editeur, 1844, p. 72— 75 ; Alexandru Sădi-lonescu, [Bibliografia călătorilor străini în ținuturile românești. Bucu-
rești, fără editură și an], p. 18—22; Emil Diaconescu, Călători străini în Țările Române. — Guilleberl de Lannoy. Iași,
Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1940, p. 13—17; Călători străini despre Țările Române. Voi. I. Volum îngrijit de
Maria Holbau, București, Editura Științifică, 1968, p. 45 — 52.
4	Joachim Lelewel, Geographie du Alogen Age, II. Bruxelles, Chez V. et J. Pilliet, Libraires, Succres de P.-J.
Voglet, 1852, p. 157—160. Prezentare a hărții lui Essler și Ubelin din 1513. Harta a fost sustrasă din ediția din Biblio-
teca Academiei Române. Este reprodusă de Marin Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei pînă la 1600, II.
București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, 1938. Harta nr. 38.
5	Arhiva istorică a României. Tomul 1. — Partea 1. București, Imprimeria Statului, 1864 — 1865, p. 102—104,
116, 129 -132, 178—179; Tomul II. București, Imprimeria Statului, 1865, p. 49.
[„ARGUMENTUL DE CĂPETENIE...”]
Se publică în „Timpul”, HI, nr. 47, 1 martie 1878, p. 1-2. Editorial: București, 28 fevriiariej 12 martie.
Se tipărește în volum, prima dală, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 238-239.
Eminescu răspunde la atacurile ziarelor „Le Nord” și „Vicdomosti” împotriva României. Ziarul din urma scria că Impe-
riul țarist ar „putea s-o sfărîme dacă ar voi”.1
Intrarea Moldovei sub suzeranitatea Porții Otomane (Eminescu îi spune „protecție’*) are loc definitiv după 1538.
Poetul face o limpede distincție între „stăpînire” otomană și „protecție” otomană, așa după cum face între „posesiune”
și „proprietate”.
Intr-adevăr, pentru Bucovina, A istria a cumpărat în 1775 pe Reis Effendi, Costache Moruzzi (dragomanul Porții),
Tahir Aga (comisarul turc însărcinat cu marcarea frontierei), pe lacovachi Rizo (capuchehaia domnului Moldovei la
Constantinopol) ș.a. Generalul rus la care se referă Eminescu este Rumianțev, care se afla cu trupele sale în Moldova,
dar n-a schițat nici un gest de împotrivire la anexarea Bucovinei, cu toate cererile boierilor divanului și ale domnului
Moldovei Grigore Ghica. 2
Karl Marx susține că Turcia r u era în drept să transfere teritorii care nun aparțineau. „Turcia nu putea
ceda scrie Rari Marx [ceea ce nu-i aparținea] pentru că ea este numai suzerană a țărilor române. Poarta singură
a recunoscut acest lucru cînd, la Carlovitz, presată de polonezi să le cedeze Principatele moldo-valache, ea a răspuns
că nu aven dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiunile nu i conferă decit un drept de suzera-
nil a ic. ” 3 în aprecierea poziției țării noastre In raporturile cu Imperiul otoman Eminescu se intllnea cu Karl Marx,
fără să cunoască opinia întemeietorului socialismului științific.
„România liberă” scrie că „Timpul” purta discuția pe terenul „Gestiunilor de drept și istorice”. 4 Asupra acestui
aspect insistă și „Dorobanțul” în prezentarea presei românești.-
L-.dilorubd repreziulo o schița a studiului Basarabia, pe care îl pregătea, cum anunță, pentru cotidianul bucureștean.
1 T, 111 (187'8), ms 41, 22 febr., p 1. „Ziarul rusesc « Vicdomosti». . .”.
•• Vcmamin Ciobanii, Jurnal ieșean la sfirșit de. veac. Editura Junimea, Iași, 1980 ; Mircea Mușat, Ion Ardeleanu,
De la statul geto-dac la statul român unitar. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 190.
” K. Marx, însemnări, despre români (Manuscrise inedite). Publicate de acad. A. Oțetea si S. Schwann, București.
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 89, 167.
4 RL, li (1.878), nr. 23)5, 2 mart., p. 3. (Arena ziarelor).
" DDK, I (1878), nr 104> 1 mart„ p. 4 (Revista ziarelor).
484
UN RĂSPUNS RUSESC
Sc publică îu „Timpul”, 111, nr. 48, 2 martie 1878, p. 2. Se tipărește in volum, prima dată, in
M. 'Eminescu, Opera politica, 1, București, (’ugetarea — Georgescu Delafras, 1941, p. 217-218.
Comentarii introductive la scrisoarea deschisă semnată Un rus și publicată în „Le Nord” în 22 Februaric/G martie
1878 L Eminescu o reproduce integral2, cum face și „Presa” 3, iar „Telegraful” se mărginește să atragă atenția asupra ci4.
Persoana care semna Un rus răspunde scrisorii lui I. Alecsandri, înălțimii Sale Principelui Gorlschakoff, mare canco
Iar al Rusiei, publicată în „Timpul” în 2 februarie 18785. Este reprodusă în „Telegraful român” cîlcvn zile mai tîrzin6.
I. Alecsandri întocmește o replică, Duchurcsl le 8]20 marș 1878, pc care o publică în „Le Constilutiormd” în 12 martie
1878 7, de unde este reprodusă în „Le Nord” în 16/28 martie 1878 8. Scrisoarea esle reprodusă îu traduceri*, Corespon-
dentului „Nordului”, semnal Un rus, în „Presa” in 15 martie 1878 9.
„Publicăm cu multă plăcere — se arată în prezentarea introductivă -- următorul răspuns ce domnul locotenent
colonel loan zYlecsandri a făcut corespondentului ziarului «Le Nord» din Bruxelles, în privirea scrisoarei relative la
chestiunea Basarabiei.
Răspunsul în limba franceză l-a publicat domnul I. Alecsandri în jurnalul nostru francez « Le (’onstitutionnel »
de duminecă. Noi publicăm o traducliune îngrijită și exactă.
Recomandăm tutulor citirea acestui răspuns al domnului Alecsandri. Putem zice că el este demn de scrisoarea,
foarte importantă, a corespondentului rus din „Le Nord”. Este însemnat prin greutatea și seriozitatea ideilor ce conține,
precum și prin forma aleasă a stilului. Este un adevărat act diplomatic. Aceste calități fac să reiasă cu atît mai mult
dreptatea cauzei ce susține domnul Alecsandri.”
Din „Presa”, scrisoarea este reprodusă în „Timpul” în 17 și 18 martie 1878 10, cu o prezentare introductivă.
„Publicăm, în traducțiunea « Presei », următorul răspuns, ce domnul locotenent-colonel loan Alecsandri a făcut
corespondentului ziarului « Le Nord » din Bruxela, în privința scrisoarei relative la chestiunea Basarabiei.
Răspunsul în limba franceză l-a publicat d. L Alecsandri în jurnalul francez « Le Constitutionnel» de dumineca
t recută.”
Prezentarea introductivă nu face aprecieri asupra conținutului scrisorii lui I. Alecsandri și se mărginește să
indice numai datele bibliografice.
Transcriem cele trei scrisori deschise, pentru mai buna înțelegere a problemelor în discuție.
„Primim de la d. locotenent colonel Alecsandri următoarea scrisoare deschisă :
înălțimii Sale Principelui Gortchakoff
mare cancelar al Rusiei
București, 26 ian. (7 fev.)
Principe,
Două sentimente opuse au însemnat în mod nestrămutat natura raporturilor cari au existat între puternica
împărăție a Rusiei și modesta noastră țară. N-am uitat niciodată că glorioșilor străbuni ai împăratului Alexandru II
le sîntem datori în mare parte cu eliberarea noastră de sub dominațiunea otomană și recunoștința noastră ar fi ne-
schimbată dacă anul 1812 n-ar fi lăsat în aducerile noastre aminte colini unei neliniști, care, reînnoindu se la fiece război
întreprins contra Turciei, turbură astăzi mai mult decît totdauna siguranța noastră națională.
Pacea care va pune capăt războiului actual are să tragă după sine pentru noi pierderea Basarabiei.
Temerea noastră nu va rămînea nebăgată în seamă de către înălțimea Voastră dacă veți binevoi a observa că
repetarea dezmembrării României are a sc săvîrși aproape în ajunul fericitei zile în care, mulțumită concursului tutulor
puterilor mari, unitatea noastră națională a putut începe opera sa și statul nostru s-au putut constitui, adăogîndu-i-se
un teritoriu ce ni sc înapoiase.
Supuindu-ne astăzi dislocațiunii ce ne amenința, vom avea, Principe, durerea adîncă de a vedea compromisă
de la început opera unității noastre, naționale și vom pierde astfel toată credința în viitorul individualității noastre
ca stat.
Motivele ce împing pe guvernul rusesc să reclame ret recesiunea Basarabiei sînt desigur vrednice de tot respectul
nostru. înțelegem într-adevăr că nu esle indiferent pentru Rusia de a nu reposeda gurile Dunării și că vrea să-și păs-
treze pentru eventualități viitoare o cale în Orient, fără concursul teritoriului nostru sau a modestelor noastre puteri
militare și prin urmare fără ca să mai intervie angajament!* diplomatice cari ar naște, ca în momentul de față, greutăți
internaționale. Aducem mai cu seamă omagiul nostru adine sentimentului înalt care face pe Maiestatea Sa s;i voiască
a șterge din analele Augustei Sale Case pînă și amintirea unicei dezmembrări ce a suferit-o împărăția.
Dar respectul nostru, Principe, nu va putea înnăduși în noi sentimentul intereselor noastre celor mai vitale șn
din cauza chiar a înaltelor prevederi ce voiesc să îmbrățișeze retrocesiumn Basarabiei, noi la chulul nostru avem dato
ria - - înălțimea Voastră să ne dea voie a l-o spune aceasta în mod loial să ne îngrădim în contra unei schimbări,
din nefericire posibile, în sentimentele personale ce le are împăratul și Rusia în privirea noastră și să dorim prin arman',
de a rămîne stăpîni pe gurile Dunării și să invocăm — ivindiu.se cazul — ajutor contra agresiunii Rusiei.
Teritoriul ce ni s-a dat. îndărăt, la 1856 are, în sine însuși economic vorbind - o importanță numai relativa; stra-
tegic insă are în ochii noștri o importanță foarte mare, căci tocmai din cauza gurilor Dunării el constituie o frontiera
485
di ti ccîc mai apreciabile Intre cele dona state, mai cu scama daca libertatea pentru toate puterile de a se folosi de strlmtori
iv a facultatea unui ajutor pentru ora supremă în care Rusia ar pune in pericol esistența noastră.
Istoria alianțelor, Principe, este totodată istoria celor mai crunte desfaceri a chiar amicițiclor acelora pe cari ele
pretindeau a le perpehin între națiuni. Această experiență tristă ne spune îndestul că România e prea slabă pentru a
pi’t linde să liimiscă all lei dccit veghind și protegia I ă.
Seulimenlele. personale, ale Majeslății Sale iri privirea noastră ne sînt cunoscute și lealitatea angajamentelor Sale
au lost pururea mai presus de orice bănuială, însă rațiunea de stat, Principe, este cîteodată mai presus de voința împă-
raților si viața omenească are margini. Ilustrul istoric al Consulatului și al Imperiului amintește o convorbire interesantă
inlic țarul Alexandru și împăratul Pruncise la Congresul de Viena și care se rezumă în următoarele cuvinte:
,,Alexandru, răspunzând aliatului său că cunoscuta și încercata lealitate a caracterului său. ar trebui totuși
sa lem.ipure poporul auslriuc, Da -- răspunse împăratul Francisc - lealitatea principilor este desigur o garanție,
ins;! im Imn hotar phiteșle și mai mull’\
Ne. veți permite dar, Principe, nouă, cari sîidem atît de slabi, a urma față cu Rusia, care este alîl de puternică,
înaltul învățămiiil pe care 1 am amintit și de a ruga pe înălțimea Voastră să binevoiți dc a mai examina daca din punctul
de. vedere reciproc al intereselor de stat cauza noastră nu trebuie să triumfe asupra cauzei pe care guvernul imperial
voioșie a face să prevaleze as lăzi. Almintrelea pe ce cale guvernul imperial ar voi oare să puie în executare acest straniu
proiect de retro cesiune a Basarabiei?
Nu există decît două căi. Tratatul de pace care va interveni între Rusia și Turcia ar stipula că acea retro-
cesiunc se va face direct dc cătră această din urmă putere, prin urmare în disprețul dreptului și al consentimentului nostru
și. fără nici o adeziune din partea puterilor semnatare împreună cu Rusia și cu înalta Poartă ale Tratatului de Paris, în
-virtutea căruia am reintrat în posesiunea unei părți a Basarabiei. Cu toate astea înălțimea Voastră va binevoi a băga de
seamă că o stipulațiune de felul acesta ar implica în mod fatal cumcă, înaintea războiului și în momentul chiar a sem-
nării păcii, noi nu am Ii încetat de a face parte integrantă din Imperiul otoman. într-un asemenea caz, cutezăm a Vă
întreba cu cine baronul Stuart, lucrînd în numele guvernului Imperial, au încheiat convenția din 4(16) apriliu? Fără-n-
doială cu niște rebeli, precum înalta Poartă nu au încetat de a ne califica în notele sale circulare către agenții săi din
străinătate. Și acesta este fără-ndoială — înălțimea Voastră să ne permită a i-o zice — motivul secret pentru care guvernul
imperial s-a abținut de a recunoaște chiar în ziua dc 30 august, a căruia amintire Maiestatea Sa a binevoit a o perpetua
prin. înalta Sa bunăvoință, independența noastră atît de scump plătită dc soldați! noștri dinaintea Plevnci. Oricum,
de această calil'icațiune dc rebeli nu am fost scutiți deloc în străinătate și desigur că o vom fi meritat-o daca guvernul
imperial consimte a confirma că ea este nimerit aplicată primind din mînile suzeranului un teritoriu care din voința
Ihu’opci a fost una din odoarcle coroanei suveranului nostru. încheiat de un vasal în rebeliune contra suzeranului său,
pactul din 4 (16) aprilie ar deveni din partc-ne un act dc felonie de care dc acum înainte în zadar ne-am încerca de a
ne lepăda. Este de temut că, astfel interpretat, el să nu fie încă mai sever pus în sarcina conștiinței noastre ca
învinovățire, căci lumea se va-ncerca a vedea intr-insul un trist exemplu de urmat de către cutare provinție apar-
ținind cutărci împărății și care prin mijlocul unui ajutor dc dinafară ar căuta a rumpe legăturile ce le unesc cu acele
împărății.
A doua calc de urmat ar consista în încheierea unui tractat pe care am avea onoarea a-1 semna împreună cu
Rusia. Am renunța astfel de bunăvoie la posesiunea unui pămînt pe care împrejurările istorice ni l-au făcut mai
scump decît pe oricare altul.
Astfel dc sacrificii, înălțime, nu se impun decît prin compcnsațiuni echivalente sau prin violență. Unii cred
a putea afirma că negoțicrile pentru retrocedarea Basarabiei sînt anterioare semnării convențiunii din 4 (16) aprilie,
ei merg piuă a pretinde că darea acestei provinții ar fi deja făgăduită guvernului imperial.
Demnitatea noastră nu ne permite să credem că miniștrii noștri să fi uitat pînă într-atîta datoriile lor. în
politică ncprevcderca poate fi cîteodată vecină cu incapacitatea — dar un guvern nu poate fi niciodată bănuit de sper-
jur. Ncprevcdcrea ar fi aci cu atît mai învederată cu cit Rusia n-avea, drept vorbind, nici o compensați tine ecuiva-
lentă să ne dea pentru un sacrificiu atît de mare.
Este destul dea numi Dobrogea, teritoriul Vidinului sau oricare, altă parte din Bulgaria pentru a dovedi deșer-
tăciunea și am putea zice bătaia de joc a despăgubirii ce ni s-ar oferi.
Fiecare înțelege cum contele de Cavour a schimbat cu împăratul Napoleon III Sa voia pentru regatul Lom-
hardiei, Emilia, Toscana și pentru înălțarea unității italiene, ale carii temelii acest mare suveran le-ntărise cu sîngele
sol da ți lor săi.
Savoia era franceză, achizițiunile mari și nouă făcute de micul regat al Piemontului erau esențial italiene; în fine.
cobmUorird contelui Uumbrrl 1 de Savoia au devenit de acum nainte rege al Haliri. Cu țoale acestea cuvînlul trădare
i au fost aplicat pînă și acestui ilustru om de stat.
Memoria sa e de almintrelea atinsă astăzi prin asemănarea pe care o seamă de oameni cutează a o stabili
intre opera hu imensă și trista lor aventura.
Nu ai se cuvine, înălțime, de-a presimți aici atitudinea Europei față cu acest schimb de provincii, care ar atinge
teritorial starea existentă a lucrurilor din Orient.
Dar e permis de-a ne preocupa de sentimentul ei, de vreme ce, cooperînd de. bunăvoie la un asemenea schimb și
lusmd astfel cm teritoriu care pe noi nu ne a costat nici un sacrificiu, noi înșine am atenta asupra pactului european
cme au garantat existența noastră. Cineva se poate întreba -- și nu fără oarecare cuvînt — dacă e absolut permis unui
486
minor de a se elibera de o tutelă alît de părintească ca aceea a Europei întregi și de a compromite prin prodigalitățile
sale sau prin ucintcbgciița politică un patrimoniu din care Tratatul de Paris a judecat de cuviință și oportun de a face
una din bazele păcii în Orient.
Deja prin participarea noastră la război» România s ar fi espus observațiilor celor rnai severe din partea cabinetelor
daca Europa n-ar fi crezut că trebuie să răiirtie nepăsătoare dinaintea unui conflict a cărui colț, ea l-au văzut ivindu-se
cu ochii ei proprii la conferențele de la Constantinopol. Blîndețea acestui tratament față cu noi poate cil și-au avut
izvorul în aceleași considerații cari au lăsat și Rusiei întreaga libertate în mișcările sale în contra Turciei.
în toate cazurile pretinsele provocațiuni ale Porții și necesitatea pentru România de a scăpa de ruină, aruneîndu-se
în luptă, care sub condeiul sleit al miniștrilor noștri devin cauzelehotărîtoare a intrării noastre in campanie, n-au putut
amăgi cabinetele și mai puțin pe înălțimea Voastră, care, relativ la mișcările noastre, sînteți alît de bine informat asupra
originilor reale ale întreprinderei noastre.
Deci, daca Europa a rămas pasivă față cu fantaziile noastre războinice, e învederat că nu va ști să admită ca
să mai dăm de bunăvoie o a doua lovitură edificiului destinat a scuti propria noastră existență și de a prezerva în
acelaș timp liniștea Europei în contra repetării unor convulsiuni ca acelea a căror martoră este acum.
Precum vedeți, Principe, retrocesiunea voluntară a Basarabiei ar trage după sine pentru noi atît o dezmembrare
lipsită de orice compensație acceptabilă, pe cit și punerea în pericol a unității noastre naționale și în fine dezafecțiimea
Europei, cu retragerea garanțiilor pe care se întemeiază de douăzeci de ani existența noastră ca stat.
Scăzută în teritoriul ei, izolată de Europa occidentală și lăsată în voia sorților mișcării care va agita viitoarele
state din Orient, țara noastră s-ar vedea aruncată în strania necesitate de a solicita protecția esclusivă și reînnoită
a Rusiei și de-a dezminți astfel singura atît aspirațiunile sale inofensive, însă legitime, precum și prevederile Europei,
care au consacrat dreptatea și utilitatea acelor aspirațiuni prin Tratatul de Paris.
Toate aceste considerații n-au putut să scape privirii și inteligenței înalte a înălțimei Voastre și, daca ați stăruit
a le opune conveniențele Rusiei, ați făcut fără îndoială țiind mai multă seamă de acestea decît de cele dinții și ați
avut puterea de a amuți în înălțimea Voastră orice sentiment de bunăvoință în privirea noastră și mai cu seamă geniul
de a face să triumfe rațiunea de stat în sufletul atît de mare și de generos al împăratului.
într-o situație atît de critică pentru țara noastră, lăsați-ne să facem un ultim apel la pătrunderea, la sentimen-
tul de dreptate a înălțimei Voastre.
Rusia Ini Alexandru al IT-lea e prea puternică pentru a face din retrocesiunea Basarabiei un punct de onoare
care ar deveni pentru România o lovitură de moarte.
Ca teritoriu e o simplă foaie căzută din arborul gigantic ce acoperă un continent.
Pentru noi însă acest teritoriu e patrie și binevoiți a recunoaște, Principe, că această patrie, regăsită odată fără
de cea mai mică osteneală, am răscumpărat-o azi îndestul cu sîngele nostru.
A o lua de la noi pe calea compensațiunei ne pare un lucru inadmisibil în toate cazurile și credem a o fi demon-
strat aceasta. Altminteri Excelența Voastră ați tăcut înșivă retrocedarea de bunăvoie a Basarabiei peste putință : Exce-
lența Voastră ne-ați oferit ruble I Aceasta va să zică a merge cam departe cu disprețul genului uman. Fără îndoială veți
fi uitat, înălțime, că împăratul a onorat pieptul suveranului nostru și piepturile soldaților noștri cu cele mai nobile cruci
ale Sale.
Nu vă rămîne, Principe, decît sila pentru a relua de la noi ceea ce am recucerit.
O veți întrebuința contra aliaților voștri?
Se poate admite ca un general galic să fi aruncat străbunilor noștri neînduplecatul ,,Vae victiș I” însă aceasta s-a
petrecut între biruitori și biruit și sînt de atunci 23 de secole.
Noi sîntem creștini, Principe, avem aceeași lege ca poporul rusesc, am luptat împreună pentru aceeași credință;
noi sîntem aliații voștri 1
Acest din urmă cnvtnt face orișice violență contra noastră peste putința. înaltul spirit al Excelenței Voastre nu
va voi ca spusa „vai de învinși” să fie agravată prin acea de „vai de aliați”.
Alexandru al H și națiunea rusească nu vor permite-o niciodată.
Primiți vă rog, înălțime, expresiunea sentimentelor mele celor mai respectoase.
Locotenent-colonel Alecsandri.
Fost agent diplomatic al României
la Paris și la Londra”.
Aceste premise, lăsăm să urmeze răspunsul cititorului rus !
„Domnului Alexandri.
Dom nule,
Ești poet, un poet eminent și patriot. Te fericesc pe d-ta și țara d-tale. Eu sînt om politic. Politica și poezia
sînt două ramuri egale ale vieții sociale, însă paralele, cari nu se vor confunda. Dați-mi voie ca, pentru a răspunde la
scrisoarea elocentă și călduroasă ce ați publicat-o la adresa principelui Gorciacof, eu să rămîn pe terenul ce-mi este fami-
liar, pe acela al politicei practice. Nu c dat decît vulturilor să plutească în aer.
Voi lăsa la o parte, daca binevoiți, marile idei ale naționalităților, cari se țin mai mult de regiunea sentimentului
decît de aceea a politicei și cari vă inspiră accente elocente și entuziaste. Se poate că va veni o zi în care popoarele de
487
33 — c. 832
aceeași limbă să se impreune țoale iu state compacte și omogene. în acea zi Rusia uu va avea deloc a se plînge,
pentru că numărul popoarelor de aceeași rasă i ar asigura in acea lume din mm constituită o situațiunc respectabilă.
Cu toate acestea, binevoiți a lua seama la singularitatea logicei omenești. îndată ce Rusia arată cea mai mică simpatie
pentru popoarele conslngene, toți strigă „panslavism” și cheamă lumea spre apărare contra acestei fantasme. Dar cind
Italia și Germania au realizat unitatea lor națională, trecind peste corpul atîlor tratate, și cînd astăzi România, răzimală
de aceleași strălucite esemple, invoacă același principiu al unității de rasă, atunci se găsește că lucrul e foarte natural.
Există intr-adevăr o școală istorică care protestă contra acestor farmece etnografice. Ea susține că geografia a însemnat
cadrul fix în care popoarele au sfîrșit a-și lua partea lor imutabilă in mijlocul migrațiunilor evului mediu ; că istoria n-a
făcut decît să consfințească statul de posesiune normală a deosebitelor popoare și că, în fine, acolo unde geografia,
ne tragi nd decît frontiere nesigure, a lăsat să subsiste populațiuni mixte, trebuie a se vedea un efect al marilor legi morale
ce stăpînesc omenirea și cari vor ca între rasele deosebite din cari ea se compune să subsiste o legătură de traiv
ziție, care să le apropie în loc de a le dezbina și să le împingă a sc uni într-o zi pe calea unei civilizațiuni comune.
Dar părăsesc acest vast subiect, care e mai mult de domeniul filozofiei sau al poeziei.
Revin iarăși pe terenul politicei practice, în marginile căreia vă cer permisiunea de a reslrînge discuția.
lată ce găsesc de drept și în faptă : — Rusia a cucerit (oale provinciile sale de la amcazăzi de la turci și de la
tătari. Basarabia este din numărul acelor provincii. Această lucrare a costat-o două veacuri de lupte sînge roase și fiecare
pas ce l-a împlinit în această cale e însemnat prin biruințe scump cumpărate, a căror nume glorioase sînt înscrise în
analele sale și fac parte din zestrea sa națională. Kagul, Ismail ele. figurează asemenea cu strălucire printre aceste nume. Nu
veți găsi că c rău ca să le și țină. Daca a fost vreodată cuceriri legitime apoi desigur sînt legitime acelea ale unei mari
națiuni, oprite în dezvoltarea sa rațională prin bariere ostile și silindu-se de a le răsturna pentru a-și ajunge frontierele
sale naturale. Nu e un singur stat mare în Europa care să fie format altfel. Dar, urmărind această țintă istorică,
Rusia n a uitat rasele congenere sau coreligionare puse sub dominațiunea inamicului comun al creștinătății.
Nu voi să mă arunc în sentiment, pentru că-1 releg în domeniul poeziei. Constat numai simplu că-n luptele sale cu
Turcia Rusia a găsit sentimentele sale în aceeași parte în care-i erau interesele. Islamul era adversarul comun. Pentru
a-1 slăbi, era o bună politica de a-1 lovi la el însuși, venind în ajutorul raselor creștine cari aspirau să scuture jugul lui.
Asta nu probează decît un lucru: strînsa solidaritate care unește pe Rusia cu Orientul creștin, solidaritate care sa
manifestat cu tărie în cursul celor două veacuri și care subsistă încă, deși c prea des nerecunoscută de acei care-i
datoresc existența lor neatîrnată. Oricum ar fi, e sigur că fiecare din luptele susținute de Rusia contra Turciei a fost
însemnată prin avanlage cucerite cu vîrful săbiei în folosul raselor creștine ale Orientului. Niciodată nu i-a fost dat
Rusiei de. a sfîrși pe deplin această operă emancipătoare. Totdauna ea a trebuit să se oprească înaintea intervenți-
unilor geloase ale Europei, a acelei Europe spre care se îndreptează astăzi privirile mai multor popoare din Orient. Cu
toate acestea, aceste popoare au cîștigat foarte mult din biruințele Rusiei și e natural ca tocmai naționalitățile cele mai
învecinate să fi secerat cele clintii fructele puternicei sale protecțiuni. România, înainte de toate, îi datoreșle existența sa.
Fără Rusia ea ar fi încă astăzi despărțită în două provincii sub dominațiunea „directă” a Turciei, zdrobită sub
administrațiunea turcească, ce se rezima pe forlerețele turcești.
Nu voi să pronunț cuvin tul recunoștință. E un sentiment ce n-arc trecere în politică. Poate că ar fi mai propriu
ca d-voaslră să-1 invocați, pentru că nimic nu se potrivește mai bine cu clanurile poetice.
Dar să trecem înainte și să nu ieșim din drept și din interes. Mai cu seamă pentru că acestea sînt, de nu
mă înșel, cele două faruri ce luminează drumul oamenilor d- voastră de stal. Ei ne-au dovedi l-o aceasta cînd, abia ajunși
la autonomia completă ce le au fost asigurat-o armele Rusiei, n au ezitat a se oferi puterilor occidentale ca avangardă
a Europei contra Rusiei, cu scopul de a dobîndi sprijinul cabinetelor în favoarea uniunei lor într-un stal. Aceste prelinse
abilități politice craii atunci la moda zilei. Napoleon 111 era modelul și făcuse școală. Nu voi cerceta unde Lan condus
pc dînsul, nici cc consecuențc au avut pentru Austria capetele de operă a deslerității contelui de Buol. Cu toate acestea
s ar putea face, reflccțiuni utile și miniștrii d-voastră ar putea să tragă folos din ele. Dar ne-ar duce prea departe.
Slatu-quo teritorial cîștigat de Rusia a fost modificat la 1856, nu în puterea unei cuceriri. Acest petec de teri-
toriu basarabean, ce i-a fost răpit, nu era în cestiune și nu fusese teatrul niciunei operații de război. Ci în puterea unei
clauze, ieșite în ultima oră din spiritul fecund al contelui de Buol, cesiunea aceasta a fost reclamată de marile puteri.
Scopul lor nu era deloc de a folosi pe România, ce nu exista încă, nici chiar pe Moldova, care nu luase parte
la război și n-avea nici un titlu particular la solicitudinea lor. Cugetarea care prezidase la acea combinatiune era înainte, de
toate austriacă și contele de Buol reușise a o face germană și europeană. Această cugetare consista întru a depărta
pe Rusia dc la Dunăre, acuzînd-o că împiedecă libera navigațiune și intercepttndu-i drumul spre Turcia, a căreia accesiune
maritimă [î]i era asemenea închisă prin reducerea flotei sale de pe Marea Neagră. Nu voi să mă întind asupra meritului acestei
stipulațhmi. Mă mărginesc numai a constata că nici România, al cărui nume chiar nu se pronunțase încă, nici Mol-
dova nu intrau absolut pentru nimic. Puterile voiau simplu să ia acest teritoriu dc la Rusia. Gui să i-1 dea? L-a anexat
Moldovei, ca vecina cea mai inofensivă, și această considerațiune a „înrîurit desigur și asupra consimțimcntului Rusiei”.
Ea era obicinuită a privi Moldova ca pe-o fiică născută din ea. Era o cesiune între rude, deci nu ieșea din familie și nu-i
putea inspira Rusiei nici o bănuială. Acest punct e esențial și atrag atențiunea d-voastră asupră-i, căci niciodată
Moldova n-ar fi putut visa să joace rolul ce s-atribuie României.
în fond această combinație era fructul politicei de neîncredere și animozitate care prezidase în tot războiul
Grimeci. Se pasionau pentru ideea de-a reduce Rusia, de a sustrage Dunărea de la influența ei și pe Turcia de la
agresiunile ei. Credeau tare c-au asigurat pentru totdauna existența Imperiului otoman.
488
Faptele au pronunțai judecata lor asupra acestor iluziuni și monumentul ce le consacrase a avui soarta tuturor ope-
relor omenești la cari pasiunile erau ascultate mai mult dccîl raționamentul și dreptatea.
în ceasul acesta, motivele ce le inspirase și le putea justifica nu mai există.
Libertatea navigațiunii gurilor Dunării a devenit un principiu internațional, pus sul» garanția marilor puteri și
sub controlul unei comisiuni europene, care veghează asupra aplicației ei. Nici o atingere nu i se poate face din partea
oricui ar fi. Cit despre ideca de-a închide Rusiei orice drum spre teritoriul otoman, războiul actual a dovedit și Europa a
trebuit s-o recunoască că o națiune marc nu se poate opri prin bariere artificiale cînd onoarea și interesele ei sînt în joc.
în sfîrșit, întru cit s-atinge de Imperiul otoman, sistemul inventat pentru a-1 mîntui a contribuit la pierderea lui, pentru
c au pus în mina turcilor arme de care trebuiau să abuzeze.
Actul însuși care sancționase acel sistem politic a fost sfișiat și, dați-mi voie de a v-o aduce aminte, cea dinții
atingere a primit-o chiar de mina Moldovei, care s-a unit cu Valahia în contra tratatului de la 1856 și a protocoalelor
diplomației. Principatele Unite i-au dat o nouă lovitură, qhemînd un prinț: străin și constituind statul român, care
astăzi sfîrșeștc prin a distruge opera efemeră a înțelepciunii cabinetelor, proclamîndu-se independent.
Veți conveni c-ar fi singular, domnul meu, ca unica bucată care ar trebui să rămînă din acea șartă făcută
bucăți să fie tocmai aceea care consacră o cestiune accidentală, care n-are astăzi nici motive, nici sancțiune, și ca toc-
mai aci ia care au înfrînt șarta mai întîi să pretindă astăzi de a beneficia de bucățile ei I
Daca voiți a revendica slipulațmnca ce a anexat Moldovei acest teritoriu basarabean începeți prin a pune
la loc lucrurile în starea în care erau ele cînd i-a fost cedată; separe-se România în două principale deosebite, avtnd
fiecare hospodarul său ; împlinească Poarta din parte-și ingajămenldc ce a contractat față cu Europa pentru a fi admisă
în concertul european.
Atunci veți putea invoca tratatul de la 1856, ba, dacă toate aceste, condițiuni ar fi îndeplinite, războiul actua.
nu s-ar fi iscat și Rusia nici n-ar fi visat a turbura Moldova în bucurarea ei pacinică de această achizițiune gratuită,
lată întru cit privește dreptul.
Gît despre interes, socot că nu-i de trebuință să mai dovedesc că Europa nu mai are nici unul pentru a cere
mănțincrea acestei stipulaliuni. Cred că tentativele d-voaslră pe lîngă cabinele vă vor fi convins despre aceasta. Rusia, din
contra, arc interes de-a cerc abrogarea. Nu voi să mai vorbesc despre sentimentele naționale, cari au asemenea oarecare drept
de-a fi ascultate, f.e veți opune înlr-adevăr pe acele ale României. Dar binevoiți a băga de seamă că tocmai prin aceasta
justificați pe ale Rusiei. Ge rezultă? Gă-n una din cumpene atîrnă dorințele a optzeci de milioane de oameni, în cealaltă
cele a cinci milioane. Vă las să judecați de care parte trebuie să se încline cumpăna. Aceasta i legea cehii mai tare —
veți zice? Nu I este legea majorității. O adrniteți asemenea în viața <1 voastră constituțională. De ce să n o recunoașteți
în politică. Dac sînt mai multe decît un singur interes pozitiv, imperios pentru Rusia, întru revendicarea acestui teritoriu
și trebuie s-adaog că atitudinea actuală a guvernului d-voaslră continuă a da acestui interes o importanță capitală.
E clar că Rusia nu va putea permite ca opera, care a împlinil-o cu sacrificii alît de mari, care e complinirea,
aș voi să pot. zice coroana misiunii sale istorice seculare în Orient, să mai fie pusă încă o dată în cestiune. Ea trebuie să
supravegheze siguranța acestei opere și să-i protegeze dezvoltarea. Ea prin urinare nu va putea să consimtă ca să se
lase despărțită de Bulgaria prin obstacole materiale. Deci atitudinea actuală a guvernului român trebuie, din nefericire,
s-o facă să prevadă că, în cazul unde ea ar fi obligată să vie să apere Bulgaria in contra pericolelor de dinafară, Rusia va
risca de a găsi în România, nu un concurs amical, nici un drum deschis, ci un obstacol de sfărîmal. îmi pare rău că
am a semnala o asemenea eventualitate. Dar ea trebuie să se impuie previziunilor Rusiei și aceasta e pentru dinsa
un motiv mai mult, voi zice chiar o datorie imperioasă, de a și ținea un contac t imediat prin propriul său teritoriu cu
țara pe care a eliberat o acum și j>e care va fi poale în poziție de a o apăra.
Voi cuteza a zice că și interesul României ar Irebui să fie identic*. Oamenii d-voaslră de stal prea s au lăsat
ademeniți de axiomul că-n politică egoismul e datoria națiunilor. Acest axiom nu-i adevărat decît numai într-alîla
întru cit e vorba de un egoism bine înțeles. A fost o vreme în care Moldo-Valahia se confunda cu marea masă a
popoarelor creștine din Orient, unite toate sub simbolul comun al legii creștine contra opresiunii Islamului. Aceea era
vremea în care boierii d-voaslră cei bogați lăsau prin testament averea lor Sfintelor Locuri, pentru a concurge la opera
solidară a luptei contra păgînuhd. Liberalii d-voastră moderni au făcut labula rasa cu aceste vechi tradițiuni. „Fiecare
pentru sine și Dumnezeu pentru toți !” c deviza lor. însă — aceasta-i mai mult decît o crimă — e o greșeală. Un
rîu nu-și poale tăgădui fără pedeapsă izvorul său. El merge spre pericolul de a se usca ... în solidaritatea popoarelor creș-
tine sub puternicul scul al Rusiei ar trebui să existați. N-ați avea dreptate s-o uitați aceasta, izolîndu-vă de celelalte rase
creștine. Aduccți-vă aminte că dezbinările dintre aceste rase și lipsa lor de solidaritate a făcut cu putință invaziunea musul-
mană înainte de patru sute de ani.
A trebuit veacuri pentru a o respinge și lucrul nu o gata încă. Cine vă asigură că, favorizați de disentimentul
al cărui semnal îl dați d-voastră și n mijlocul unei perlurbațiuni europene oarecare, turcii nu vor căuta a recuceri ceea
ce le a răpit armele Rusiei și că-n asemenea caz dv. n-ați fi espuși cei denlii răzbunării lor?
Dar, chiar eschizînd această eventualitate, nu vedeți că, izolîndu-vă de Rusia și de legătura de rase, creștine,
pe cari ea le-a chemat la viață, voi compromiteți viitorul întreg al Orientului?
Turcii nu sînt cei mai cumpliți inimici dc cari aveți a vă teme1. Discordiile intestine și rivalitățile politice ale
puterilor europene, cari caută și găsesc un aliment, pol împiedeca dezvoltarea sa mai mult decît jugul turcesc, care
cel puțin le unea in imul și același sentiment de rezistență. Abia eliberat de opresiunea musulmană, Orientul poate.
1 Adevărat că nu. N. Red.
489
deveni o arenă sîngeroasă de tulburări și de război, în care tot viitorul său ar risca să fie înghițit. Mă-ndoicsc că ar
fi acesta rolul care să convină României și că ar putea trage vrun folos dmtr îusuh Emancipata ca cca dinții, pro Ic
jată de Europa, inițiată în elementele civilizației, pentru cari a dovedit incontestabile aptitudini, România pare
din contra că ar trebui să fie institutricea raselor oprimate cari an să și facă pasul cei dentîi pe căile libertății.
Nefiind nici greacă, nici slavonă, ea ar putea fi un element ponderator, o legătură care ar uni toate rasele creștine
într-o solidaritate fără de care destinele lor ar fi compromise. Acest rol ar asigura României amiciția Rusiei, o poziție
precumpănitoare în noua lume creștină, care caută a se desface din haosul secular în care a vegetat; ea ar găsi
desigur și elemente de prosperitate materială. Nu sînt astea mai bune decît politica de egoism ce samănă a voi s-o
urmărească ?
Știu că la d-voastră oamenii sînt ademeniți de exemplul neutralității belgice și curteniți Europa pentru a obținea
o asemenea garanție. Asta ar fi o eroare gravă. Ceea ce face neutralitatea Belgiei nu este garanția șartelor scrise,
în zilele noastre aceste terfeloage de hîrtii nu au într-adevăr nici o valoare practică. Englitera însăși a declarat, cu ocazia
afacerii Luxemburgului, că garanțiile la care ea participă nu sînt obligatorii în ochii ei decît în măsura în care-i afectează
interesele sale. Ceea ce face neutralitatea Belgiei este tocmai interesul vital ce-1 are Englitera ca portul de Anvers
să nu cadă niciodată în mînile unei puteri mari. Neutralitatea voastră este virtualiter garantată prin faptul că nici
unul din vecini nu poate consimți ca să cădeți sub stăpînirea celuilalt. Nu cântați una mai bună și între vecinii voștri
căutați a deosebi pe cela pe care vă puteți răzima cu mai multă siguranță.
Cred că am spus destule pentru a vă demonstra cît de mult interesele voastre bine înțelese, sînt bazate pe
cele ale Rusiei și ce greșală ați comite înstrăinîndu-vă bunăvoința unui vecin puternic. Mîndria voastră națională să nu
se alarmeze, principele Bismarck n-au ezitat a constata prețul ce Germania, în apogeul măririi și puterii sale militare, trebuie
să-1 dea pentru a păstra amiciția Rusiei. Este o datorie a înțelepciunii și slăbiciunea voastră nu vă scutește de ca.
Vin acum la un punct delicat. Nu v-ați mărginit a invoca principii generoase pentru a protesta contra restituțiunii
ce. vi se cere. V-ați făcut un titlu precis din convențiunea ce Rusia a încheiat-o cu voi și din partea activă și ono
rabilă ce ați luat-o la război.
Da ți-mi voie să v-o spun franc că nici un argument nici cellalt n-are valoare practică. Pot servi ccl mult ca
bază pentru pledoaria unui advocat, dar nu pentru înaltele cuvinte ce trebuie să le consulte un oin de stat.
înainte de-a încheia convenția voastră cu Rusia, ați sondat mai întîi Europa, pentru a ști daca ea n-ar consimți
să vă garanteze neutralitatea. Lucrînd astfel, ați luat inițiativa unei coalițiuni destinate de a face războiul imposibil
și închizînd Rusiei trecerea spre teritoriul otoman.
îmi place a crede că ținta acestei tentative a fost de-a vă pune în regulă vis-ă-vis de puterile protectoare și de
puterea suzerană. Dar fie cum o fi, abia după ce n-ați izbutit pe lîngă cabinete și după ce v-ați fost convins că,
în lipsa unei convenții de trecere, Rusia ar fi obligată de-a vă privi ca parte integrantă a Turciei și de-a vă trata ca
beligeranti, abia după aceea v-ați hotărit a concurge la opera eliberării creștinilor, întreprinsă de Rusia. Rusia a primit
acest concurs și l-a prețuit după dreapta lui valoare. Clauza convențitmii prin care vă garantează integritatea teritorială,
n-a avut niciodată alt înțeles decît de-a vă prezerva de consecvențele posibile ale cooperațiunii voastre, fie din partea
turcilor, după cum puteau fi sorții războiului, fie din partea interveniiunilor străine ce le-ar fi putut provoca. într-un
asemenea caz, Rusia s-ar fi crezut obligată de-a apăra integritatea voastră și desigur că nici n-ar fi lipsit de-a-și îndeplini
această datorie. Dar niciodată Rusia n-a înțeles să vă asigure posesiunea unui teritoriu, pe care-1 consideră ca al
său și care n-a fost împreunat, cu Moldova decît numai accidental, pentru cuvinte care nu mai există. Probă că
acesta era înțelesul acestui articol e că, în momentul în care era semnat, guvernul rns a comunicat condițiile even-
tuale pe care era dispus a le primi în caz daca turcii ar cere pacea înainte de-a trece noi Balcanii. Aceste condiții
au fost publicate de guvernul englez. Una din ele menționează espres restituțiunea părții de Basarabia, cedată la 1856.
Nu ați putut rămînea neștiutori despre această clauză, care era cunoscută de toate cabinetele, și n a putut să mai lase
să subsiste nici o îndoială în spiritul guvernului vostru asupra naturii integrității teritoriale pe care Rusia înțelegea
să v o garanteze.
De altmintrelea era imposibil ca guvernul rus să precizeze de mai nainte cestiunea, pentru că voia să procedeze pe
calea unui schimb și pentru că eventualele cornpensațiuni ce vî se da erau subordonate sorților războiului și nu puteau fi
prejudecate.
Nu pretextați dar o surpriză care n-a putut exista. Ați trebuit să fiți pe deplin preparați la această restituțiune
și, daca v-ați făcut pentru un moment iluzii în această privire, cauza e că, prea susceptibili pentru amorul propriu național
al țării voastre, prea ușor nu voiți a recunoaște pe acel al altora.
Mi-ar plăcea mai bine să cred că, de ați fi prevăzut această necesitate, voi ați fi resignat de mai nainte și n-ați
fi stăruit cîtuși de puțin în rezoluțiunea de a coopera la marea operă a Rusiei, în interesul comun al tuturor națio-
nalităților creștine din Peninsula Balcanică. Credeți-mă, domnule, c-o atitudine atît de leală, fără gînd ascuns, ar fi fost
apreciată de națiunea rusească. Ea ar fi cimentat pentru totdauna legăturile care o unesc pe ea cu voi și ar fi folosit
în definitiv mai mult României decît calea pe care ați crezut că trebuie s-o urmați ridicînd contra Rusiei reaua voință
a Europei și asta într-un moment în care drumul armatelor rusești, departe de-a fi terminat, intră în periodul cel mai
critic al lui. Astfel ați adaos picătura voastră de apă în valurile de animozități ce se încearcă a se împreuna pentru
a șterge orice urmă a operei rusești, a acestei opere la carc v-ați făcut o glorie de a concura.
Iertați-mă, dar nu pot decora o asemenea politică cu numele de ,,abilitate” și de ,,patriotism”.
Dacă chiar, din întimplurc, aceste manopere v-ar reuși și guvernul rusesc, dorind a evita să complice printr-un
amănunt de puțină valoare marea țintă pe care e hotărîtă de a o aduce la un bun capăt, ar consimți de a nu ridica
490
deloc Gestiunea, succesul pe care-1 veți fi obținut va fi o victorie â la Pyrrbus. Rusia, fiți siguri, nu va renunța la ceea ce
consideră ca un drept al său și ca o cestiune dc onoare. Ea o va rezerva și într-o zi ya revendica acest drept, fără a
sc opri nici la menajamente, nici la compcnsațiuni la cai i ca se credea obligată astăzi. Vă las să hotărlți dacă o asemenea
situație ar fi profitabilă României.
Un amic vă scrie, d-lc, un amic călduros și convins. în calitatea mea dc rus, cred cu tărie că e ,,datoria tra-
dițională” și interesul prezent și viilor al Rusiei dc a fi pentru totdauna protectoarea binevoitoare a României și de a
asigura iudependința și prosperitatea ci ca pe un interes esențial rusesc.
Dc aș fi român, aș considcra-o asemenea ca o datorie și un interes vital pentru România dea mănține intacte
legăturile sale dc recunoștință, dc solidaritate și dc amiciție către Rusia.
Pc această calc nu există divergențe, momentane sau accidentale, care să nu poată fi aplanate în interesul
comun.
Aș voi să fac să treacă această convingere în sufletul oamenilor d voastră de stat. Spiritul Ur înalt și inteligența
lor nu mi permit a mă îndoi că nu vor aprecia acesle adevăruri.
Voi totodată să vă previn contra unui pericol. Miniștrii voștri sînt ținta atacurilor unei opoziții crînccne, care
aspiră a-i răsturna, pentru a se pune în locul lor. Orice opoziție caută de a prinde pc miniștrii dc la putere asupra gre-
șelci și a demonstra că el nu cunosc sau trădează interesele țăreî.
Gestiunea pendentă acum oferă un teren favorabil la aceste atacuri; ca permite a sc pasiona masele, dueîn-
dude în rătăcire.
în această situație, miniștrii voștri s-ar putea lăsa seduși prin speranța de a înlătura agresiunea printr-uu succes
diplomatic aparent. Aceasta-i singura explicație care o pot găsi, pentru atitudinea pe față ostilă pc care a adoptat-o,
făcînd apel la Europa într-o cestiune care ar fi trebuit să sc trateze între noi.
Dacă c astfel, cu cred că a comis o marc greșală. Sînt momente în viața popoarelor iu cari datoria
oamenilor de stat, animați, nu de ambiție personală, ci dc un patriotism sincer, c de a rezista cu tărie curentului par-
tidelor și pasiunilor maselor ignorante, chiar cu rizicul de a pierde puterea. Conștiința dc a servi țara lor și certitudinea
că evenimentele le vor da dreptate trebuie să le fie de ajuns pentru a-i susținea.
Eu cred că România este într-unul din aceste momente. Ea, probabil, va intra în familia europeană ca stat inde-
pendent. Primii săi pași vor ingaja viitorul său.
Crcdcți-mă că asta ar însemna a-și pune viitorul sub triste auspicii, însțrăinîndu-i pentru totdauna bunăvoință și
afecțiunea unui marc imperiu, căruia-i datorește existența.
Primiți ctc.
Un rus.”
,, București, 8 (20) martie 1878
Domnul meu,
Sînteți poet prin patriotism, și în zadar se încearcă talentul d-voastră de om politic a vă schimba cu mine în
această privință. De aceea, cu destul de mare satisfacțiune vă văz în trebuia țînd în contra mea atîtea arme frumoase
dodată, ca să răspundeți la scrisoarea ce am avut onoarea a adresa la 26 ianuarie principelui Gortciacoff.
Această măreață pagină de elocucnță este mai mult decît opera unui patriot, este aceea a unui bărbat autorizat;
și pentru aceasta îmi place a vedea într-însa expresiunea cea mai leală, dacă nu și cea mai liniștitoare, a simțimintclor
Rusiei în privința țărci melc.
Priutr-o eroare destul de naturală, ați atribuit scrisoarea mea poetului Alecsandri, frate-meu. Permiteți să atri-
buiesc și eu acestei confuziuni, care vă asigur că-mi e foarte sctîmpă, cuvintele măgulitoare ce binevoiți a-mi adresa
și cari, deși moderate în cîtva prin calificări desigur binevoitoare, ar avea însă inconvenientul a așeza opera mea printre
1 uerări 1 e Parnasuhii.
Mărturisindu vă aci gratitudinea mea pentru iutențiunile cele bune ale d-voastră, doresc dar să renunț la niște
calități cari ar deveni un defect capital într-o dezbatere ce vă siliți a o face csențialmente prozaică; și chiai’ așa voi
avea destulă osteneală să urmez pc un scriitor de valoarea d-voastră.
Mica cestiune a Basarabiei, pc care o numiți un amănunt de puțină valoare, a luat, fără voie-vă, sub pana
d-voastră cea înaltă, proporțiunilc unei dezbateri serioase; și în aceasta nu-mi rămîne decît să mă felicit de demersul
meu pe Jîngă marele cancelar; deoarece, dczvăluindumc importanța pe care Rusia crede că trebuie să i-o dea, justificați
pc accca pc^carc și noi i-am atribuit-o.
,,Rusia, fiți sigur, ziceți d-voastră, nu va renunța la ceea ce consideră ea ca un drept și o cestiune de onoare.
Ea o va rezerva, și într-o zi va revendica acest drept, fără să se oprească nici la menagiamentclc, nici la compensațiunile
la cari se crede ținută astăzi.”
Acest avertisment, pe atît dc grav pe cit este dc leal, are poate mai multă semnificare decît ați voit să-i acordați,
deoarece, cu toate că-și ia origina din dreptul istoric și din interesele Rusiei, dezvăluite cu atîta elocuență în scrisoarea
dumneavoastră, aruncă o nouă lumină asupra acelui sistem deplorabil care, sub invocarea cam elastică a misiunilor
istorice, duce d-a dreptul la mărirea celor tari și la nimicirea celor slabi. Recunoașteți aceasta implicit însuși d-voastră
cînd, spre a legitima misiunea istorică a Rusiei, stabiliți că statele cele mari ale Europei nu s-au format tntr-altfel. Teoria
491
aglomerațiunilor mixte din evul mediu, atît de ademenitoare sub pana d-voastră, și, din nenorocire, atit de neliniști-
toare pentru popoarele cele mici, condamnate pe tăcute de d-voastră a dispare în rasele predomnitoare, nu mi-ar lăsa
deloc speranță pentru naționali lalea noastră csențialmcnlc compactă, dacă cu toate acestea limitele naturale ale paterei
umane și superioritatea finală a dreptului asupra violenței nu m-ar asigura în cîtva asupra viitorului nostru.
Nu voi deloc să vorbesc, aci, despre limitele naturaleJizice ale nemăsurabilei Rusii; căci întrevaz de pe acum
Carpații noștri ca una din spițele sale spre realizarea acelui panslavism niajestos, dar de îngrozit, a cărui csistență
încerca^ a o nega. Panslavismul și-a făcut cu toate acestea școala pretutindeni unde predomină clementul slav ; el [î]și
are biserica cea marc la Moscua, și nu este deloc o fantomă, — nu vă displacă aceasta — ci însuși acel colos al Nordului
care, cu ajutorul unei mari și voinice armate, ține în deșteptare pe cei tari și face să tremure pe cei slabi. Nu făcu
oare să se dărîme un vechi imperiu?
îmi place să vă ascult, domnul meu, cînd vă mărginiți a ne arăta, în toată strălucirea sa, pîrghia cea mare
a Rusiei creștine în neîncetatele sale lupte contra islamismului. Regăsesc aci, sub pana voastră entuziastă, marca misiune
religioasă, și liberatoare totodată, a Rusiei, sub scutul căreia România a putut trage beneficiuri din sacrificiele ce Rusia
și-a impus,	încă de la Petru	cel Marc, pentru	salutul populațiunilor creștine așezate sub dominațiunc otomană, și
chiar, după	părerea d-voastră, numai de la dala	liberărei noastre noi am fi început să plătim făcătorilor noștri	de bine
cu ingratitudine. Epoca aceea s-a întîmplal să fie tocmai epoca deșteptarei noastre naționale, și daca sentimentele de
cucerire ale	părinților noștri	au fost schimbate	de coborîlorii lor cu sentimentul revendicațiunilor naționale,	aceasta
este fiindcă	acești din urmă	aveau o conștiință	mai luminată și mai liberă despre rațiunea de a fi a națiunci	noastre
de rasă latină și despre pericolele neîncetate cu cari o amenința mișcarea rasei slave, a cărei călăuză și sprijin era Rusia.
Tractatul din București de la 1812 era, oarecum, încă necxccutat (după cum o dovedește convențiunca din Akerman
de la 1826) și Rusia, — ba spre a protege pe creștini ca în 1829, ba spre a restabili ordinea în principate ca în 1848,
ba în fine, ca în 185.3, cînd faimosul Sened al principelui Mencikoff era urmat de luarea în posesiune, ca cmanet, a
Moldovei și a Valahici, — nu-și dădea deloc repaos în executarea marei sale sarcine. Dar ca nu ne da nici măcar timpul
să respirăm și avertismentele ei ad homincm ne edificau, ca și ale d-voastră în privința Basarabiei, asupra fatali țaței
unui program care, prin chiar mărimea și tenacitatea lui, trebuia să ne facă a ne păzi de solicitudinea cam prea reînnoită,
lî]mi permiteți să v-o spun aci, a imensei Rusii în privința micei Moldo-Valahii.
Așadar, chiar constatînd cu d-voastră că recunoștința n-are preț în politică, îmi place a crede că spiritul d-voastră
înalt, deși mai preocupat de interesele rusești decît de ale noastre, nu înțelege a califica serios de ingratitudine ceea ce
mi se parc că este mimai îngrijirea legitimă despre existența noastră. Ș-apoi, lăsînd la o parte imputarea cam vagă
d-a l'i urzit prin manopcrilc noastre coalifiuni sau d-a fi asmut al reaua voință a Europei contra Rusiei, în van caut în
scrisoarea d-voastră menționarea unui singur act de ostilitate pozitivă oarecare din parlc-nc în privința binefăcătorilor
noștri ; adevărul este că nu găsesc într-însa nici cea mai slabă mărturisire a serviciurilor modeste, dar costisitoare
ce ne-a fost dat să le facem de vro doi sccoli aproape.
Dacă ccstiunea Basarabiei a devenit deodată, și aceasta în niște împrejurări destul dc delicate, un subiect de
amărăciune între aliații dc ieri, noi românii nu putem decît s-o regretăm din adîncul nostru; însă aci, mai puțin decît
oricînd, domnul meu, ne puteți taxa dc ingratitudine, și încă mai puțin a ne imputa că comitem un act de ostilitate
către Rusia.
Cred că sîiiteți, împreună cu miniștrii noștri, prea în curent despre lucrurile ce s-au petrecut la Livadia, și mai
în urmă; și chiar noi profanii sîntem destul de bine informați acum, prin documentele din ,,Bluc-Book”, ca să nu mai
poată exista între noi cea mai mică neînțelegere asupra originilor conflictului care uc agită. Inițiativa rctroccdărci Basarabiei
aparține esclusiv cabinetului din St. Pclersburg și, daca poale să ne incumbe o parlc dc solidaritate înlr-aceasta,
ea viind din confuziunca fatală care s-a putut face între neprcvedcrilc complăcătoare, ba chiar angajamentele prezum-
țioasc, date fără voic-vă la lumină, ale guvernului nostru, cu sentimentul pozitiv și unanim al națiunci. Scuzați-mă, domnul
meu, dacă fără voie mi mă văz uneori obligat a degagia acest sentiment, carcși arc aci importanța sa, dc o politică
aventuroasă, căreia îi dalorim astăzi risimțimîntul guvernului imperial.
însă, deoarece a venit momentul csplicațiunilor, permiteți-mi, domnul meu, să fac și eu instrucțiunea unui
proces pe care, după acum, amerințați că-1 vom pierde. Franchcța, de care îmi dați un așa de frumos csemplu, este
arma cea mai nobilă în politică. — „Cu dînsa, precum o ziceți atît de bine, nu este divergință momentană sau acci-
dentală care să nu să poală aplana într-un interes comun.” Totuși, nu vă temeți dc cuvîntul proces ; precum nu sînt
poet, nu sînt nici om dc legi : mă voi mărgini a face apel la bunul-sîmț, luîndu-mi în ajutor ctlcva noțiuni istorice
pe cari le cred cu desăvirșire fundate; și, dacă voi avea fericirea să restabilesc ceea ce consider a fi adevărul asupra
originilor și peripețiilor micului colț dc pămînt pe care ni-1 disputăm, vom aborda împreună capitolul încă palpi tind al
situațiunci noastre reciproce, care rezultă din ceea ce voi cuteza să numesc cu modestie: colaborarea noastră la căderea
Imperiului otoman.
Afirmările dv. în ceea ce se atinge de istoria Basarabiei se mărginesc a vorbi despre luptele victorioase ce au
ilustrat armele rusești pe acest mic teritoriu; dar ele nu probează deloc posedarea acestui teritoriu de către Rusia, fie
și pentru un timp oarecare, ceea ce, veți mărturisi-o, n-ar putea să aibă, nici într-un caz, puterea d-a constitui un drept
pozitiv. După noi, Basarabia n-a încetat niciodată, mai cu scamă dc la primii ani din al 15-lea secol, să facă parte
integrantă din Principalul Moldovei și, daca ca s-a deslipit în anul 1812 de aceeași patrie spre a fi cedată Rusiei, aceasta
s-a făcut numai prin cel mai violent abuz dc o suzeranitate a cărei existență repauza, din timpul principelui Bogdan
al II-lea, în 1513, pe un tractat dc capitulațiune, care stipula, ca preț al vasalității noastre, obligațiunea pentru Turcia
492
d-a ne garanta integritatea teritoriului nostru. Binevoiți, domnul meu. a remarca în treacăt că acest cuvint de inte-
gritate nu ne-a fost de nici un folos In nici o epocă.
încă dc la finele secolului al 14-lea, Basarabia se socotea intre provinciile aparținhid coroanei lui Mircea Basarab,
numit cel Marc, al cărui nume glorios se da țărci întregi. Sub Alexandru cel Bun, 1407, Icgămintvle acestei provincii,
cscnțiahncnlc moldavă, sînt atestate prin convenții comerciale încheiate cu vecinii, și împărțirea Moldovei între fiii acestui
Principe, adică Ștefan și Ilie, probează încă o dată suveranitatea noastră asupra acestei provincii.
Vin apoi neîncetatele acte dc autoritate suverană ale lui Alexandru, fiul principelui Iliaș, și ale lui Ștefan cel
Mare, ale cărui nenumărate victorii asupra turcilor atestă sus și fără întrerupere unirea deja sccolară a Basarabiei
cu Moldova.
Actul capitulațiunei menționată mai sus vine să mărturisească o dată, și în condițiuni solemne, despre posesiunea
Basarabiei de către Moldova. De la această mart epocă pînă în 1812, cu toate peripețiile istorici noastre și cu toată
domînațiunea abuzivă a turcilor prin intermediul prinților fanarioți, Moldova n-a încetat niciodată dc a fi stăpîna
Basarabiei, și nu posesiunea dc către turci a fortăreților Kilici, Akcrmanului, Brăilei și Giurgiului, au putut vreodată
infirma această posesiune ori mănținerca drepturilor noastre.
Să vă mai vorbesc, domnul meu, de documentele lăsate de către ierodiaconul rus Zossinia și de către cavalerul
Guillebert dc Lannoy, ambasadorul Franței și Engli terci, cari în 1421 atestă și el că Basarabia este țară moldavă?
Unul dintr’înselc cu toate acestea își arc valoarea aci : este carta geografică și fizică a lui Essler și Gcorges Ubclin
care încă la 1513 coprinde Basarabia printre provinciile moldave.
Rezultă din această scurtă schiță a trecutului că, după espresiunile publicistului citat mai sus : ,,Moldova cu
Basarabia forma un stat distinct, cu legile și principele său, și se aflau supuse numai în ceea ce diplomația a numit
impropriu suzcranUalca Porții otomane. Basarabia fiind în aceeași situațiune în 1812, a fost, prin actul oficial dc cesiune,
obținută de către Pusia de la Poarta otomană, dar în realitate, răpită dc la legitimul și adevăratul ci suveran, care era
Moldova, și trecută dc către cel ce n-avea dreptul a o ceda celui ce n-avea dreptul a o primi. în nici un caz, ca n-a
fost cucerită, fiindcă Rusia, întoarsă din mersul ci dc invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, și mai puțin încă
cucerită dc la populațiunea musulmană, tatară, locuind sub corturi.”
Nu o veți lua în de rău, d-nul meu, că nu voiesc să mă mai tntînz asupra prezenței în Basarabia a acelor
taluri și a acelor turci ,,în stare nomadă”, după chiar d-voastră, și care ar tinde a face să se conteste acestei provincii
caracterul său esențiahnente moldav; cu o asemenea teorie Francia ar putea să cam revendice posesiunea tcritoriclor
din Horn burg și din 1 fanau, fiindcă cîlcva familii franceze au venit să se stabilească Intr-Însele în epoca edictului
din Nan Ies.
Istoria Basarabiei este, crcdcți-mă, aceea a României însăși, și de aceea această provincie ne este mai scumpă
decît oricare alta, precum am crezut că trebuie să spui în scrisoarea mea către principele Gorciacoff. Cîțiva ani de
posesiune dc către Rusia n an făcut deloc să ne pierdem drepturile de revendicațiune, cari altminteri au fost, din mare
fericire, puse din nou în vigoare prin Tractatul de la Paris. Iată pentru istorie și pentru drepturile noastre istorice.
Gît pentru drepturile noastre actuale asupra Basarabiei, este oare așa sigur că, săvîrșind unirea celor două Princi-
pate în 1859 și cbcmînd în 1866 la tronul României un principe de dinastic străină, ne-am pierdut beneficiile Tracta-
tului din Paris, și că astfel nu rnai avem nici un drept în mănținerca clauzei ce stipulează într-insul întoarcerea Basarabiei
la Moldova? Această argumentare ne-ar tmbarasa daca loviturile date de noi acestei luări șartc europene care, binevoiți
a o remarca, este încă neabrogală, n-ar fi fost consacrate prin dcclarațiunilc puternicilor ei semnatari, inclusiv Rusia,
și mai în urmă investite cu formele cerute de suzeranitate prin mijlocul firmanului imperial din 1861 și a celei de
învestitură al lui Abdul-Aziz din 1866. Ce sînt dar atîtea acte solemne, emanînd dc la puterile garante, dacă nu alîtca
modifica ț inui legalmcnlc aduse tractatului din 1856?
Pcrmiteți-mi, d-nul meu, să vă amintesc și cu o ultimă sfîșicre, care n-a scăpat d-a face oarecare zgomot în
lume, măcar că nu a comis-o România : voi să vorbesc dc suprifnarea articolului 13 al zisului tractat, reclamată cu
atîta justeță și obținută dc către Rusia. Cu toate acestea, acest tractat, zdruncinat astădată destul de tare, veți mărtu-
risi că n-a încetat deloc a face parte din dreptul public pentru toată lumea, și în particolar pentru noi, din minutul
în care sînlem puși în necesitate a-1 invoca. Declarația noastră de independență este, o mărturisesc, cel din urmă culmi-
nant punct al spărturelor făcute de noi prevederilor dintr-însul cari ne privesc; însă remarcați, d-nul meu, că chiar
mai nainte d-a fi primit consacrarea marilor puteri, ca a avut favoarea a se vedea înscrisă printre condițiile păccî
încheiată la San-Stefano, dc către Rusia, care, cu toate acestea, în aceeași oră, și după d-voastră, ar voi să facă dintr-însa
un motiv dc dezmoștcnirca noastră de Basarabia.
Logica arc uneori csccse și devine imperioasă și întronaută prin chiar talentul cc o susține. Cu modul acesta
vă încercați să nc retrage ți cca din urmă ancoră dc scăpare cc nc mai rămînca, nimicind și Convențiunea din 4 (16)
aprilie, după cc nc-ați adus în stare dc orfelini ai tractatului din 1856șinc-ați răpit orice recurs contra esigențclor Rusiei.
Ajunsă dcsbatcrca în acest grad, vă voi cere, d-nul meu, să binevoiți a vă dezarma, pentru un minut, dc acel
sistem al majorității strivitoare înaintea cărui chiar cele mai mari citadele ale dreptului public nu pot decît să capituleze.
Lcgislațiunca aritmetică pe care ați voi s-o inaugurați în paguba noastră simplifică cam prea mult lucrările politicei
internaționale, și acum încep a mă căi că am invocat suvenirul lui Brcnnus în scrisoarea mea către principele-cancelar.
Dacă ați fi român, ccca cc nu vă urez să fiți în această oră, ați tremura ca mine văzînd niște principie dc justiție și de
echitate, cari ar părea că sînt apanagiul civilizațiuuii moderne, reduse la o seacă cestiune de cifre. Teoria d-voastră
nu este cu totul scutită de reversuri; judecați dar cc inconveniente ar prezenta ca cînd fiii cei destul de numeroși ai
Cerescului Imperiu, b:ne pătrunși de preceptele d-voastră, ar veni într-o zi s-o pună în practică.
4:93
Egalitatea stabilită astfel între noi, dacă binevoiți, voi începe prin a vă face să observați că Convențiunea din
4(16) aprilie s-a născut în cele mai perfecte condițiuni dc viabilitate; consultați pc cci dinții doctori ai științei și vă
vor aminti că acest act nu arc nici unul din caracterele care ar autoriza invalidarea lui, ci, din contra, că, fiind încheiat
dc bună voie și cu bună-crcdință între părțile contractante, acestea nu s-ar putea sustrage dc la dînsul sub nici un
protest, nici a-i altera prcscripțiunilc. Moralicește ar trebui să aibă cu atît mai marc valoare în ochii Rusiei cu cît zisa
Convențiune s-a încheiat după cererea guvernului său și pentru trebuințe ce-i crauesclusiv și manifest personale, România
ucavîud printr însă alt avanlagiu decît acela d-a rămîne riguros ceea cc era înainte dc război. Art. 2 zice ceea ce
urmează :
« Pentru ca să nu rczuUe nici un inconvenient ori pericol pentru România din faptul trecerii trupelor rusești pe
teritoriul său, guvernul MajesLății Sale împăratul tutor Rusielor sc îngagiază să mănțină și să facă a se respecta
drepturile politice ale statului român, astfel cum ele rezultă din legile interioare și tractatele existente, cum și a mănține
și apăra integritatea aciuată a Homânici. »
Esle adevărat că binevoiți a ne înștiința că „clauzele Convențiunii prin care Rusia ne-a garantat integritatea
teritorială n-a avut niciodată alt înțeles decît să ne prezerve de urmările posibile ale cooperării noastre, fie din partea
turcilor după șansele războiului, fie prin niscai intervențiuni străine ce ea putea să aducă. într-un asemenea caz,
Rusia se credea ținută să ne apere integritatea și desigur că n-ar fi lipsit la această datorie. Dar niciodată n-a înțeles
Rusia să ne asigure posedarea unui teritoriu pc care ca îl consideră al său și care numai prinlr-o întîmplare a fost
dat Moldovei”.
Iată ceva foarte ciudat.
Victorioasă asupra Turciei și a intcrvențiumlor străine, Rusia ne garanta numai contra unor adversari puși de
dînsa în neputință d-a ne vătăma, impunîndu-nc totuși pentru acest serviciu dezmembrarea țărci noastre. Cum oare
ne-ar fi garau lat contra inimicilor săi și ai noștri dacă, din nenorocire, ar fi fost învinsă dcdînșii? Departe dc mine
cugetarea d-a pune la îndoială bunăvoință, sau rczoluțiunca Rusiei într-o întîmplare așa de funestă ; însă v-aș întreba,
domnul meu, daca grija legitimă de interesele sale i-ar fi permis totdauna să ne prezerve de toate consccucnțclc războiului.
Pentru ca să nu caut alte cscmplc, voi invoca aci nenorocirile cc a tras Saxonia și nefericitul ci rege, aliatul
lui Napoleon l, după învingerea acestui marc suveran. îmi va fi destul, ca samă țin și mai în actualitate, să vă mai
întreb: cc am fi devenit oare daca, în loc d-a vă fi aliați, am[ fi] voit, cu garanții altfel egali, să fim aliații Turciei?
Eu cred cel cel cc a semnat din parte-nc Convențiunea a fost, după cum trebuia, instruit despre iutențiunile Rusiei,
esprimatc cu alîta lealitate dc către d-stră ; dar, cînd cineva nu Ie-a cunoscut, rămîne uimit prin francele d-voastră
revelațiuni asupra acestor slipulațiuni, din fatalitate cu două tăișuri.
Obicclînd că noi n am subscris Convențiunea decît numai după ce solicitasem în van a obține dc la Europa
garanția nculralitățci noastre, recunoașteți implicit înșivă d-voastră, daca nu mă înșel, că dc nevoie și espunîndmne la
oarecari pericole, dobîndeam unele drepturi la nicnagierilc d-voastră. Dar uitam că aveți o oroare cam exagerată de
sentiment; continuu dar a sta pc terenul favorit pc care vă simțiți mai în voie cînd c vorba a prețui, după justa sa
valoare, partea activași onorabilă, cc iun luat în război și a ne preveni de pericolul în care nc-am fi aflat da fi« tractați
ca beligeranți », fără Convențiunea pe care o numiți de passage.
Cu toate acestea, mi ar place să aflu de la d-voastră, dacă, cu toată Convențiunea ce dm semnat la 4 (16) aprilîu,
România era considerată dc cabinetul din St. Petcrsburg altfel decît ca făcind parte integrantă din Turcia, cînd,
după opt zile, manifestul A.S.I. Marele Duce Nicolac ne anunța că armatele Majeslății Sale împăratul, intrînd în
România, treceau fruntariclc împcriului otoman.
Și iarăși pc terenul practic rămîn, îutrcbîndu-vă dacă, cînd evocați datoria eventuală a Rusiei d-a-și complecta
opera, alcrgînd în ajutorul Bulgariei, pc care, cu toate acestea, îmi parc că nimic n-o mai poate amenința d-aci înainte,
ați considerat de ajuns situațiunea geografică a acestei provincii în raport cu România, astfel cum ar rezulta ea din
schimbul cc ni sc propune?
Dobrogea ui s-ar oferi pînă la valul lui Traiau, care se află așezat la o distanță de 140 kilometri de Basarabia,
eventuala bază de operațiuni a voastră. Deci, fie oricît de prevăzătoare pentru bulgari solicitudinea voastră, aceasta
lot nu v-ar face să nu mai aveți trebuința a încheia o convențiune cu România, ca să ajungeți Ia dînșii prin Dobrogîa,
daca nc-am propune să ne împopoțonăm cu cămașa Iui Nessus. Cîte încurcături noi ! Cu sprijinul unei majorități ca
aceea dc care dispuneți, mă mir, domnul meu, cum nu v-ați scutit dc distracțiunile d-voastră geografice, emițind „dorin-
ța” unei „retrocedări” pînă la Călărași, care pentru moment ar fi o fruntarie și mai naturală decît a Prutului.
însă toate aceste nuanțe trebuiesc să dispară înaintea mărci d-voastră obiccțiuni: Nu trebuia, după d-voastră,
să ignorăm iutențiunile Rusiei în raport cu Basarabia, din minutul ce ele erau cunoscute dc toate cabinetele. — Datele
au aci importanța lor. — Prima comunicare ce s-a făcut dc către comtcle Șuvaloff Forcign-Officiului nu este mai nainte
dc 8 iunie 1877; raportul colonelului Wcllcy este din luna august. Deci Convențiunea este din 4(16) aprilie, adică
cu mult înainte dc aceste dcclarațiuni, și nu face cea mai ușoară mențiune dc Basarabia; căci, ziceți d-voastră, „era
imposibil guvernul rus să mai precizeze într-însa această cestiune; că el voia să proccadă pe calea schimbului, și că
compcnsațiunilc eventuale ce era să ne dea, fiind subordonate șanselor războiului, nu puteau fi prcjudccate”.
Vorbind « practic », oare nu credeți domnul meu că retrocedarea Basarabiei și-ar fi avut locul său convenabil
alături cu stipulațiuuca relativă Ia garantarea teritoriului nostru? Este adevărat că această ciudată asociere de idei ar
fi putui da senatorilor și deputaților noștri pe aceea d-a respinge Convențiunea cu aceeași unanimitate cu care s-au
rostit în privința retroccdărci pe calea schimbului, măcar că atunci votul ar fi fost influențat oarecum prîn intrarea
precipitată a armatelor imperiale pc teritoriul României.
Ml
Rusia ne-ar fi ,,sfărîmat”, ziceți d-voastră, cam fără poezie, și o crez; dați-mi voie să vă spun, mai cu poezie,
că aceasta ar fi prețuit mai mult poate decît a ne sfărîma cu proprielc noastre mini.
O dala stabilite datele, precum o făcui, dorința mea d-a nc Înțelege este atlt dc marc că voiesc să Impari ăscsc,
fără nici o rezervă, convicțiunea d-voastră, cînd afirmați că proiectul Rusiei d-a reposeda Basarabia era cunoscut aici
„Nu s-a putut, ziceți, să nu cunoașteți această clauză, pe care toate cabinetele o cunoșteau și care n-a putut lăsa
să subziste nici o îndoială în spiritul guvernului vostru asupra felului dc integritate teritorială ce Rusia înțelege a vă
garanta*’. însă ceea ce vă rog și eu să credeți este că nimeni aici nu l-a luat în serios, și că încrederea generală în
simțimintelc de bunăvoință și echitate ale guvernului imperial se măreau cu cit scrviciclc noastre erau mai serioase și
mai aprețiate de Majestatca Sa împăratul. înaltele sale bunevoințe pentru mica noastră armată și distincțiunile ce ea
a binevoit a acorda suveranului nostru sînt atltca mărturii nepieritoare cari vorbesc contra patriotismului d-voastră
esclusiv. Chiar și astăzi, și cu toate înterpretațiilc ce sc manifestă In Rusia în privința drepturilor noastre și al căror
prea elocucut cco desigur că ^înteți d-voastră, avem speranțe că, sub augusta sa influență, cestiunca Basarabiei o să
înceteze d a ne mai divide.
Pînă atunci, noi nam putea lăsa să se infirme, prin înlrevorbiri, fie chiar anterioare semnărei Convențiunei,
niște stipulațiuni limpezi și pozitive, consimțite în libertate între amîndouă părțile și prea cu fidelitate observate dc noi.
într-altfcl, actele internaționale ar fi, după proprielc d-voastră expresiuni, adevărate „petece dc birlic”, chiar pînă a
nu fi subscrise, simplele înlrevorbiri ar deveni angajamente de stal, și vechea maximă: «scripla nianent, va ba Dulăul,
ar fi cu desăvîrșire răsturnată ».
Cu riscul d-a mai trece în ochii d-voastră drept poci, aș voi să vă spun iarăși aci că Rusia este îndestul de
mare ca să nu măsoare dreptul celorlalți dcclt după slăbiciunea lor și ca să voiască a căuta succesul influenței sale
aiurea decît în afecțiunea și în respectul popoarelor. Nu ca o amenințare, dar doresc ca Rusia să-și mănțiuă aceste simți-
minte seculare la români; ca ar găsi tntr-tnscle cea mai bună garanție contra vreunor înclinări din partc-lc spre o
politică ce i-ar fi, daca nu tocmai ostilă, dar uneori jenantă, sau care, favorizată de niscai simpatii oferite la timp
neliniștirilor lor, i-ar depărta de Rusia. Aș fi, domnul meu, bucuros dc acord cu d-v. cînd îmi faceți onoarea a mă asigura
că neutralitatea noastră este virtual garantată, prin faptul că nici unul din vecinii noștri nu pot consimți ca să suferim
noi dominațiunca altuia. Din nenorocire, mărețul d-v. talent a interpreta drepturile și interesele reciproce ale statelor
și introducerea de către d-voastră a oarccăror principie în dreptul ginților mă lasă în nedomirire asupra siguranței
noastre. Această garanție cred că ar deveni mult mai eficace daca ar lua forma mai pozitivă a unei neutralități garan-
tată colectiv de către puterile cele mari.
Escmplul egoismului politic al lordului Stanley, actualmente lord Derby, cu ocaziunea afacere! Luxemburgului,
precum și acela al Belgiei, pe care credeți util a mi-1 aminti, nu m-a făcut deloc să desperez de eficacitatea sistem ului
căruia aceste două țări Lau datorit, cu toate acestea, Iranchili lalea lor; și credința mea în siguranța aceluia pe cmc 1
reclam pentru țara mea ar fi și mai profundă dacă guvernul imperial al Rusiei ar lua puternica inițiativă a unei
măsuri atît de binefăcătoare în privința noastră. Cabinetul din St. Pctcrsburg are o frumoasă ocaziune în accasla spic
a ne proba „că, în realitate, nu este divergință momentană sau accidentală care să nu sc poată aplana într-un interes
comun” și spre a readuce în spiritul nostru credința în dezinteresarea și aruicia atît dc prețioasă a nației ruse.
Și, fiindcă vorbim dc divergințe, pcrmilcți-mi a vă spune, domnul meu, că vă alarmați peste măsură de acelea
cari divid societatea noastră politică română și dc consccucuțclc funeste ce ar puica ele să aibă pentru esistența cabi-
netului actual. Născuți sub auspiciclc celor 80 milioane dc sufragii ale voastre, ns fccU cui prodcsl, solidari cu o politică
pentru care au arătat aptitudini alît de utile, miniștrii noștri n-au nici o trebuință de îucuragieri spre a rezista acelor
mese Ignorante din care am onoare a face parte. „Gonseciința că-și servesc țara și ccsliunea că evenimentele le vor
da dreptate sînt de ajuns spre ad susține”. Crez că miniștrii noștri se vor mărgini a consulta ca Ulmii nea de care
binevoiți a le vorbi.
Termintnd, îmi place să crez că acest mic colț de pămtnt, care are privilegiul de necrezut da pasiona un mare
Imperiu, să nu devie obiectul unor dificultăți și mai serioase pentru pacea generală, decît această dezbatere inofensivă
între doi oameni de bine. Dacă, aceea ce să nu dea Dumnezeu, s-ar întlmpla astfel, dacă niște nedrepte impacîcnțe
ar trebui să facă din Basarabia piatra de încercare a potolirci Europei, s-ar puica foarte cu dreptate rczicc, cu unul
din scriitorii cei mai străluciți ai diplomației ruse: « După ce evenimentele actuale își vor lua loc în perspectivele istorici
la destulă distanță spre a fi aprețiate In întregul lor și spre a sc degagia dc negurile contemporane, acela care va
voi să le facă expunerea imparțială și rațională va constata ciudate abcrațiuni». (A. dc Catacazy, Polilique anglaiae
cn Orient)
Să lăsăm cu hotărîrc terenul acesta prea practic și să revenim, dacă vă place, nu la simțiinînt, ci la bunele
simțuninlc dc care, credeți-mă domnul meu, noi nu ne am depărtat niciodată în privința Rusiei. în lipsa de recunoștință
pe care nc-o contestați, simplul instinct al conservare! noastre nc comandă să solicităm șl să căutăm a mănținc bunele
dispozițiuni ale țărci voastre în privința alei noastre. Cînd o națiune ca Rusia are mijloacele d-a face bine, ea poate
mai cu seamă să facă rău. întoarce-vă-ți dar, domnul meu, voiniceștele d-voastră sforțări către dînsa, și întrebuințați,
vă rog, frumoasa-vă elocuență, ca să o deturnați de la niște rczoluțiuni care, punînd existența noastră legitimă în
pericol, ar dezminți amîcia ei seculară pentru România.
Acest patriotism mai fecund decît poate cineva crede, pentru uu popor mare, și mai demn de scumpa noastră
civilizație, cată să placă înaltului d-voastră spirit; ar reconcilia în d-voastră poezia cu politica, iar euv-aș fi recunoscător
pentru țara mea.
495
Primiți vă rog, domnul meu, expresiunea simțimintelor mele celor mai distinse.
Locot-colonel: I. Alecsandri”
Locotenent colonelul 1- Alecsandri, fratele poetului V, Alecsandri, agent diplomatic la Paris și Londra, discută
problema raporturilor României cu Imperiul țarist din perspectiva mici țari mici, vecină cu o mare putere. Preopinentul
său folosește un pseudonim și îl confundă pe Ion Alecsandri cu poetul V. Alecsandri, deși cel dinții îsi declară explicit
funei iile. Dc fapt recurgea la acest procedeu anume ca său poată nega competența în discutarea problemelor privind
viața politică. Susținătorul politicii țariste se întemeia, în demonstrația sa, pc mărimea populației. I. Alecsandri res-
pinge acest argument întrucit ar da dreptul unor țări să domine lumea și să justifice ,,nimicirea celor slabi”. Eminescu
observa că omul politic țarist adopta ,,un ton oarecum magistral” și in loc „să măsure argumente” sc marginea „să
împart ă în vă ț ă m i n te”.
Dialogul din scrisorile deschise pornește dc la stările de lucruri dc după ocuparea Basarabiei dc Imperiul țarist
tu 1812. Ion Alecsandri se oprește puțin la situația dinainte dc această dată, iar preopinentul său evită să o aducă
tn discuție. Sc cuvine observat și faptul că documentele istorice invocate dc I. Alecsandri sînt utilizate și dc Eminescu
în studiul său mai înainte (v. supra, p. 53—54).
Scrisorile deschise sc înfățișează ca un dialog protocolar, în cel mai ales stil în practica cancelariilor diplomației
europene din acea vreme. Dialogul protocolar nu ne poate împiedica totuși să vedem falsificarea realităților istorice.
Susținătorul politicii țariste introduce în discuție un fals dnd declară că Basarabia a fost cucerită, cu armele, de la
populații nomade. Basarabia aparținea, înainte dc 1812, Moldovei, ca și Bucovina, anexată dc Imperiul habsburgie
în 1775. Documentele arată că trecerea celor două provincii românești în componența imperiilor vecine sc face în baza
unor aranjamente diplomatice între marile puteri, peste capul românilor. Să mai notăm și faptul că cei care mijlocesc
aceste acte diplomatice plătesc cu capul pentru pierderile teritoriale ale Moldovei.
Corespondentul rus tratează ideca națională ca țiuînd „mai mult de regiunea sentimentului decît de aceea a
politicei”, ciad în fapt ea stătea la baza constituirii tuturor statelor moderne. Era judecata tipică a unuia care nu
avea alt argument pentru a susține un stat multinațional cum era Rusia. în locul ideii naționale corespondentul rus
pune „dreptul” cuceritorului, pe carc-1 considera „legitim” pentru „o națiune mare” oprită în dezvoltarea ei „prjn
bariere ostile”. Firește această națiune mare nu cucerește consîngeni, un și caută adică unitatea celor dc un neam, cum
făcuseră de curind germanii și italienii. Pentru susținătorul politicii țarismului expansionist nici acest fapt nu conta.
Nu erau de același neam cei cuceriți dar erau dc aceeași religie (sic!) și corespondentul acuză Europa „geloasă” din
cauza căreia „opera emancipai oare” (citește „cuceritoare”) nu s-a puiuț duce pînă la capăt, adică pînă la Constau-
LmopoL România nu datora existența ei ca stat modern Rusiei, cum sc spune în această corespondență. Dimpotrivă,
abia înlăturarea amestecului rus în Principate prin Războiul Grimeii și Tratatul dc pace dc la Paris creează cadrul
internațional prielnic înfăptuirii Unirii. Cu Rusia puternică la gurile Dunării, Unirea tiu s ar fi putut realiza, Princi-
patele fiind mai ușor de stă piuit sau supus dezunite decît unite. De altfel și in această corespondență susținătorul
politicii rusești consideră Unirea dc la 1859 ca un act ostil hotăririlor diplomației europene. Independența statului
român apare la fel. Dreptul legitim al unui popor dc a se uni, slngcle vărsat dc armata română pe cîmpurilc dc luptă
din războiul abia încheiat u-aveau nici o importanță pentru el. După cum u-aveau nici Iratatele internaționale: „în
zilele noastre aceste terfeloage dc litri ii mi au Intr-adevăr nici o valoare practică”.
Susținătorul politicii țariste prezintă revenirea Dobrogei la teritoriul nostru național ca un act de generozitate
din partea imperiului vecin.’Karl Marx arată încă în februarie 1878 motivele care determinau Imperiul țarist să procedeze
în felul acesta. „Nu încape nici o îndoială — îi scrie K. Marx lui Wilhclm Liebknccht în 4 februarie 1878 — că, de
îndată ce se va ivi prilejul, Prusia va trebui să ceară o „compensație” pentru succesele rușilor care numai datorită
ci mi devenit posibile. Lucrul acesta reiese chiar din atitudinea rușilor față dc guvernul român care i a salvai pe aceiași
ruși la Plcvna înainte ca trupele dc întărire să sosească dc la Moscova. Drept mulțumire, Garol dc Hohcnzollcrn trebuie,
acum să restituie partea din Basarabia pc care aceștia o cedaseră după războiul Grimeii. Gci din Pclcrsburg știu foarte
bine că Berlinul nu va îngădui cu una cu două un asemenea act și dc aceea se arată foarte dispuși sa ofere despă-
gubiri generoase.”11
în cclc din urmi România este prezentată de susținătorul politicii țariste ca o creație a diplomației europene.
Dir nici unirea Principatelor și nici proclamarea independenței, la care se referă el, nu reprezintă convenții anticipative
încheiate în cancelariile diplomației europene. Dimpotrivă, cancelariile diplomației europene nu fac decît să recunoască
stări dc lucruri cc nu puteau fi ignorate tocmai pentru că erau fapte împlinite. Aceste acte — și nu singurele — sînt
expresia urnii proces ireversibil din istoria atît dc zbuciumată a poporului nostru, sini mărturii ale voinței dc determinare
proprii ale acestui popor.
1 LNO, XXIV (1878), nr. 65, [22 febr |6 mart., p. 1—2.
2 T, IU (1878), nr. 48, 2 mart., p. 2-3.
3 PRESA, XI (1878), nr. 48, 2 mart., p. 1-2.
4 TEL, VIII (1878), nr. 1766, 4 mart-, p- 1—2.
5 T, III (1878), nr. 25, 2 febr., p. 2.
G TELR, XXVI (1878), nr. 15, 7 febr., p. 58-59.
7 Nu am văzut această publicație.
» l NO, XXIV (1878), nr. 87,[ 16|28 mart., p. 3—L
9 PRESA, XI (1878), nr. 59, 15 mart., p. 1-3.
10 T, III (1879), nr. 61, 17 mart., p. 1—2; nr. 62, 18 mart., p. 2 — 3.
11 Karl Marx, Fricdrich Engels, Opere, volumul 34. București, Editura Politică, 1982, p. 277.
496
BASARABIA
1.	NUMELE ȘI ÎNTINDEREA EI. II. ;VEACUL AL CINCISPREZECELEA.
III.	VEACUL AL ȘAISPREZECELEA. IV. VEACUL AL ȘAPTESPREZECELEA.
V.’VEACUL AL OPTSPREZECELEA. VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE
Se publică în „Timpul”, III, nr. 49, 3 martie 1878, p. 1—2, nr. 50, 4 rnarlie 1878, p. 2, nr. 52,
7 martie 1878, p. 2—3, nr. 53, 8 martie 1878, p. 1, nr. 55, 10 martie 1878, p. 2 — 3, nr. 58, 14 martie
1878, p. 2—3. Este reprodus în „România liberă”, II, nr. 243, II martie 1878, p. 2—3, nr. 244,
12 martie 1878, p. 3, nr. 245, 14 martie 1878, p. 2-3, nr. 216, 15 martie 1878, p. 3, nr. 247, 16 mar-
tie 1878, p. 2 — 3, nr. 248, 17 martie 1878, p. 2, nr. 250, 19 martie 1878, p. 3, nr. 251, 21 martie. 1878,
p. 2—3, nr. 252, 22 martie 1878, p. 2 — 3, nr. 253, 23 martie 1878, p. 2— 3, nr. 254, 24 martie 1878,
p. 3, nr. 255, 25 martie 1878, p. 2—3, nr. 257, 28 martie 1878, p. 2— 3, nr. 258, 29 martie 1878, p. 3,
nr. 259, 30 martie 1878, p. 3, nr. 260, 31 martie 1878, p. 2 3; „Telegraful român”, XXVI, nr. 31,
16 martie 1878, p. 121—122, nr. 32, 18 martie 1878, p. 125/- 126, nr. 33, 21 martie 1878, p. 130 -131,
nr. 34, 23 martie 1878, p. 133— 134, nr. 35, 25 martie 1878, p. 137— 139, nr. 36, 28 martie 1878, p. 142.
Sc tipărește în volum, prima dală, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 245—288. în „Timpul” se publică în nr. 39 și 53 ca editoriale: lînciueșli 2ț Li martie
și București, 7/12 martie; în nr. 55: Veacul al șaptesprczccclca in loc de: Veacul al opslrczccclca.
Eminescu răspunde la atacurile oamenilor politici și presei țariste îndreptate împotriva României în chestiunea retrocedării
celor trei județe Ca hui, Ismail și Bolgrad, din sudul Basarabiei, revenite la Moldova în 1856. Pentru aceștia istoria
Basarabiei începea, cum s a putut vedea din scrisorile deschise, o dată cu intrarea provinciei, pe căi diplomatice, hi compo
nența imperiului vecin în 1812. Istoria provinciei, demonstrează poetul, este mult mai veche și începe mir o epocă în
care Imperiul țarist nu-și întinsese stăpînirea pînă la Nistru. Documentele pc care se întemeiază în demonstrația sa sînt
folosite, în parte, și îu articolele anterioare (v. supra, p. 53 — 55). Sc aduc îu discuție mărturiile unor călători și istorici
străini, ale cronicarilor și istoricilor noștri, precum și uu marc număr de documente, interne întocmite în cancelariile,
domnitorilor români.
Eminescu sc călăuzește îu orientarea generală asupra istoriei naționale după tratatul lui Eudoxhi de Uurmuzaki,
rracimcntc zur Geschichlc der Rumâiicn, din care primul volum apare în 1878 L Poetul începe, încă de pc acum, să l
traducă și II tipărește îu anul următor (OPERE, XIV, 75 — 209, 981 — 988). Argumente importante îu susținerea tezei
sale găsește și îu colecția dc documente a lui Eudoxiu dc Uurmuzaki, care stă la baza istoriografiei noastre naționale.
De aici sînt transcrise fragmentele din rapoartele lui Francisc Marin baron dc Thugu.1 (1739 — 1818) și se preiau infor-
mațiile cu privire la hațișeriful Porții din 1784 3.
Cronicarii sînt citați după ediția lui M. Kogălniceanu, Cronicile Rămâiiiei sau Letopisețele Moldovei și Vălătuci,
în trei volume, tipărită la București îu 1872 și 1874 3, iar D. Cantcmir cu Descriptiv Moldauiae, ediția academică din
18724. Marc atenție acordă monografici lui Melchiscd.ec, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu aseminca numire, tipărită
la București îu 18695. Problema Mitropoliei Proilavci, căreia i se închină aici un capitol special, va fi readusă de poet
în discuție în mai multe rinduri în publicistica sa.
Mitropolia s a înființat la sfirsiIul secolului al XV teâ, ca o eparhie grecească sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice
dar cu credincioși românifi. Numele și l-a luat dc la denumirea grecească a orașului Brăila (turcii îi ziceau
Ibrail sau Ibraila). Cuprindea raiaua Brăilei (creată îu 1542), cu teritoriul din jur, teritoriile raialelor Giurgiu și Turnu
(înființate în 1417), și toată regiunea sudică a Basarabiei (Ismail, Chilia, Cetatea Albă). în secolul al XVII lea a cuprins
și unele regiuni din nordul Dobrogei, luate de la Mitropolia. Dristrci. Reședința Mitropoliei era la Brăila. Uneori mitro-
politul a stat însă și la Ismail, Reni, Galați sau salul Căușani, lingă Tighinu. Mitropolia e desființată la 7 iulie 1828,
bisericile sale trccînd la Mitropolia Ungrovlahici sau la eparhia Buzăului.
Eminescu arc perfectă dreptate cînd consideră numele dc Basarabia ca o extensiune a arici de referință a unui
termen piuă atunci atribuit doar părții sale sudice. Teritoriul dini re Prut și Nistru, cu o populație covîrșitor românească,
intrase in componența stalului Moldova încă din 1392. (La 30 martie 1392 Roman I sc intitula „Marele singur stăpî -
miorul Domn Io Roman Vocvod al Țării Moldovei dc la munți pînă la țărmul Mării”.) Partea dc sud a acestui teritoriu
va fi și ea cuprinsă în același stal încă înainte dc campaniile lui Ștefan cel Mare, cum sc șlia în vremea Ini Eminescu.
Deja în 1426 nordul brațului dunărean al Chiliei era încadrat Moldovei7. Chilia și Cetatea Albă sini ocupate dc turci
în 1484, iar Tighina în 1538 (uu 1535) și transformată în centrul unei raiale lurccșli (Bcndcr). Ifotinul e ocupat în 1713
și transformat în raia în 1715. Articolul din Tratatul de pace dc la Kuciuk-Kainargi, la care se referă Eminescu, este
al XVI-lca.
Documentele cancelariilor domnitorilor români sînt citate după lucrarea lui B. P. Ilasdcu, Archiua istorică a
României 8.
Eminescu reia discuția în legătură cu călătoria lui Guillcbcrl de Lannoy întreprinsă în Basarabia în 1121 (v. supra,
p. 53). Mărturiile lui Constantin Mihailovici de Ostrița (1435—după 1501), ostaș sîrb in armata lui Moliamed
497
al Il-lea, aduc informații prețioase cu privire la campania turcilor împotriva lui Vlad Țepeș în 1462. Face trimiteri la
lucrarea Sbior pisarzoiv polskich, tipărită la Varșovia în 1828. Prizonier în armata ungară, Mihailovici sc refugiază în
Polonia, unde își scrie amintirile. Eminescu rezumă relatarea lui Mihailovici și reproduce textual numai aprecierile sulta-
nului in legătură cu importanța strategică a Chiliei și Cetății Albe9.
Sînt aduse în discuție și lucrările unor cronicari și istorici străini spre a demonstra că Moldova și Basarabia
formau o unitate statală cu secole înainte de 1812. Macicj Strjykowski (1548 —1582?) se oprește, în Kronika Polska,
din 1582, în mai multe rînduri, la istoria Moldovei. Eminescu reține informațiile privind situația Moldovei după moartea
Iui Alexandru cel Bun și o descriere a cetății Ilotin în 1574 10. Gyorgy Fcjer este cunoscut prin culegerea sa de docu-
mente Codex diplomaticus ccclcsiaslicus ac civilis, în 43 de volume, tipărită la Buda între 1829 și 1844. Diploma lui
Carol Robcrt, în care consemnează înfrîngcrca sa la Posada („expeditioue infausta”) în 1332, este tipărită dc G. Fejâr
în colecția dc documente11. Eminescu împlinește informația cu date pe care le preia din arborele genealogic întocmit
de B. P. Hasdeu pentru familia domnitoare a Basarabilor12. Constantin Mouradgea baron d’Ohsson (1780 — 1855) se
impune ca istoric cu tratatul Histoire des Mongols, în două volume, tipărit în Olanda în 1834 — 1835. Eminescu reține
informațiile privind invazia tătarilor în 124113. Despre invazia tătarilor sc vorbește și în Annales Polonoriim vetus-
tiores din 1248 — 1282. Un istoric al acestei colecții dc documente face B. P. Hașdcu în Istoria critică a românilor11.
Dc aici și din Arhiva istorică a României își extrage poetul informațiile despre călătorii, cronicarii și istoricii străini care
lasă mărturii privind Basarabia.
Eminescu precizează că asupra Iui Amiras și Wilkinson îi atrage atenția Al. Odobescu, dovada ca se consultă
în elaborarea studiului cu cei mai de seamă cărturari ai vremii. Din Cronica Ghiculeștilor, cum este cunoscută Istoria
Moldovei intre anii 1695 — 1754, cc sc atribuia Ia acea dată lui Alexandru Amiras (sec. al XVIII-lea), reproduce zapisul
dat de Grigore Ghica tătarilor. Pentru această cronică nu avea nevoie dc recomandarea lui Al. Odobescu întrucit este
tipărită și de M, Kogăluiccanu în ediția sa16. Poetul reproduce documentul cu o ortografie modernizată. Lucrarea lui
lui WilHam Wilkinson, An Account of the Principalitics of Walachia and Moldavia, sc tipărește la Londra în 1820.
Consul general al Angliei la București, Wilkinson prezintă rolul lui Dunitric Moruzi în tratativele cu Imperiul
țarist în chestiunea Basarabiei și uciderea sa pentru trădare10. Eminescu folosește ediția franceză, Tablcau hislorique,
gcographique el politiquc dc la Moldavie ct de la Valachic, probabil cea din 1824 17. O altă ediție din 1821 este o raritate
bibliografică 18.
Studiul stă în atenția presei din țara noastră și este comentat în termeni clogioși. Se relevă demonstrația susținută
cu o bogată argumentare istorică. ,,România liberă” se ocupă dc studiu în editorialul Bucureștii 6 maTtic, publicat
în 7 martie 1878 19. Ziarul adresa autorului, fără să-l numească, ,,mulțumirile de confrați” pentru demonstrația ,,cu
acte”. Asupra importanței studiului insistă și în prezentarea presei românești20. ,,Dorobanțul” atrage și el atenția
asupra demonstrației, pe bază de documente, însă își exprimă regretul că se îndreptau atacuri împotriva guvernului
liberal23. Este de presupus ca studiul să fie reprodus sau măcar comentat în ziarul ,,Lc Nord” din Bruxelles. Nu am
găsit însă nici o referire la el în numerele consultate 22.
Studiul se susține pc o bună armătură științifică și împlinește, ca o primă parte, un tablou în care se înfățișează
evenimentele istorice înccpînd din secolul al XlILlea și pînă în 1878.
Acolo unde nu arc la îndemînă suficientă documentație suplinește faptele cu o intuiție cu adevărat remarcabilă.
Studii ulterioare asupra prezenței tătarilor în Bugcac, asupra intențiilor Rusiei țariste în problema orientală, asupra
tratativelor de pace de la București din 1811 —1812 și trădării lui Dumitrache 1‘anaiot Moruzi ș.a. confirmă pe deplin
ceea cc Eminescu la vremea lui bănuia sau știa prea puțin. Forța deducției și argumentației lui Eminescu se dove-
dește, o dată în plus, excepțională.
Poetul mută discuția de pe terenul demersurilor cancelariilor diplomatice și al disputelor oamenilor politici țariști
pe cel al realităților istorice. în demonstrația sa cu privire la apartenența Basarabiei Ia Moldova se întîlnește cu istoricii
și juriștii ruși. ,,Istoria Basarabiei nu mai necesită - scrie A. F. Veltmau în 1828 — studii speciale: ca este legată dc
istoria Moldovei și a 'larii Românești și dc soarta voievozilor lor”23. „Jusqu’â son auucxîon ă l’Empîre russe cn 1812
— scrie juristul A. N. Egunov în 1868 — , la Bcssarabie ctait soumise au meme regime de gouverncment que la Moldavie
dorit ellc faisait pârtie integrante. Far suite, ni l’histoire, ni Ies documcnts historiqucs sur la Bcssarabie ne pcuvent
se passer dc parler dc la Moldavie. Ainsî, il est impossiblc dc parler dc l’administralion dc la Bcssarabie jusqu’ă son
aunexion â la Russic sans parler du Divan de la Moldavie auqucl la Bcssarabie etait soumise. En Bcssarabie, il n’cxiste
pas de domaine qui n’ait des documcnts cmanaut du Divan dc Moldavie”24.
Problema aceasta stă și în atenția academicianului sovietic L. S. Berg în monografia sa Basarabia, tipărită la
Retrograd în 1918.
Studiul lui Eminescu depășește tratarea jurnalistică a problemei și ia înfățișarea mici cercetări istorice și a unui
memoriu politic. Eminescu avea în vedere și pregătirile pentru Congresul dc la Berlin, la care România nu va fi însă
admisă, deși participă la războiul din 1877—1878. Studiul trebuie judecat în contextul politic internațional al momentului
respectiv și nu proiectat asupra altor epoci, al unui alt tip de relații internaționale și asupra altor rațiuni dc stat.
Dc altfel Eminescu însuși se orientează spre alte probleme după depășirea momentului respectiv, cum îi solicita gazetăria
cotidiană 25.
1	Eudoxiu Freiherrn von Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumănen. 1 Icrausgegeben vom furstlich rumă-
nischcn Cultus- und Unterrichtsminis teri uni. Erster Baud. București, Din stabilimentul in artele grafice: Socecu, Sander
& Tcclu, 1878.
498
2	Documente privitoare la Istoria românilor culese de Eudoxiu de IIurmuzalkL Publicate sub auspiciile Ministeru-
lui Cultelor și Instrucțiune! Publice. Volumul VII 1750 — 1813 București, [Diu Stabilisnicntul în Artele Grafice Socccu,
Sander & Teclu|, 1876, p. 110, 235-239, 251-252, 420-425.
3	Cronicele .României sun Letopisețele Mol doinei și Valahi ei. A doua edițiune. Revăzută, înzestrată cu note, bio-
grafii și fac simile, cuprinzînd mai multe cronice nepublicute încă ; și, cri adaosn : Tablele istorice ale României de la
*1766 pînă la 11 februarie 1866 de Michail Kogălniceanu. Tomu 1—111. București, Imprimeria Națională G. N. Rădnlescu,
1872, 1874, p. 167-168, 170, 178, 303 (I), 492-497 (III).
4	Operele principelui Demetriu Cantemir. Tipărite de Societatea Academică Română. Tomu T. Descriplio Molda-
viae. Cu o chartă geographică a Moldav'.ci și un fac simile. București, Tipografia Curții (Lucrătorii Asociați), 1872,
p. 19, 22, 23.
5	Melchisedek, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire. Dupre documentele Episcopiei și alte monu-
mente ale țărei. Scrisă dc Episcopul Dunării de Jos. București, Tipograpbia G. A. Hosetti, 1869, p. 27, 188, 190, 191,
312 — 318 (Cronica), 152- 170 (Appendice).
6	Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, București, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, voi. TI, p. 479 — 487; vezi și același, Listele cronologice ale ierarhilor bise-
ricii ortodoxe române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1975, p. 22 — 23.
7	Asupra începuturilor de viață românească din răsăritul Moldovei vezi C. G. Gitirescn, Vechimea așezărilor româ-
nești dintre Prut și Nistru, în „Revista Fundat iilor Regale”, an V11 f, nr. 8 9, 1 august - 1 septembrie 1941, p.
307 -319.
8	Archivu istorică a României. Tomul 1.1. — Partea 1, p. 100, 102, 103, 129 — 132, 178.
9	Sbiâr pisarzom polskich. Secțiunea IL Torn. V. Warszawa, 1828, p. 182 — 18‘h Nu am văzut lucrarea. B.P.
1 ladeu, Arhiva istorica a României, Tom 1. — Partea 2, p. 8—11 ; Alexandru Sădi lonescu, op. cit., p. 29 — 31 ; Călători
străini despre Țările Romane, voi. I, p. 12B —128.
10	Klora przedlum nigdy swialla nie widzialu Kronika Polska, Tdlemska, Zmodska y wszystkiey Ruși Kijomskiey,
MoskieivskieJ, SietvicrskieJ, Wolhinskiey... z rozmailych Hislorikow y Autoroiu ... Przez Macieia Osostewciusa Striy-
kowskiego... napisana, ztozona yna pierwsze svatlo. .. wydzwigniona az do roku 1582. Drukowano w Krolewcu n Ger-
zego Osterbcrga, 1582, p. 584, 759; Kronika polska litewska, zmddzka i wszystkiej ruși. Macieja Stryjkowskiego. II.
Warszawa, Naklad Guslawa Leona Gliicksberga Ksiegarza, 1846, p. 197, 399, 197 (11); B. P. Ilasdeu, Arhiva istorică
a României Tom. II, p. 5, 10; Alexandru Sadi-Ionescu, op. cil., p. 62 — 65 ; Călători strai ni despre Țările Române. Voi. II.
Volum îngrijit de Maria Ilolban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgarii, Paul Cernavodeanu. București, Editura Științifică,
1970, p. 452, 454.
11	Codex diplomalicus Hungariae ecclesiasUcns ac civilis. Studio et opera Georgii Fejer. Tom VIII. Volumen IIL
Ab anno Christi 1326 — 1334. Budae, Typis Typogr. Regiae IJ ni verși tatis Ungaricae, 1852, p. 625.
12	B. P. Ilasdeu, Istria critică a românilor, I, p. 136 — 137.
1:1 C. baron d’Ohsson, Histoire des mongols, depuis Tchingiiiz~Khan Jusqu’â Timoar Bey ou Tamerlan. I— 11.
La Ilaye et Amsterdam, Les Freres van Ck-ef, 1834, p. XXXV (I), 627—628 (II); B. P. Ilasdeu, Istoria erlică a
românilor, 1, p. 68, 110, 116.
14 B. P. Ilasdeu, Istoria critică a românilor, T, p. 67.
10 M. Kogălniceanu, op. cil., 111, p. 176 179; Cronica Chiculeștllor. Istoria Moldovei între anii 1605— 1154. Text
grecesc însoțit de traducerea românească, cu prefață, introducere, glosar și indice. Ediție îngrijită de Nestor Camar no
și Adriana Camarino-Cioran. București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965, p. 300 — 303 (Cronicile
medievale ale României); Cronica anonimă o Moldovei 1661—1729 (Pseudo-Amiras ). Studiu și ediție critică de Dan
Simonoseu, București, Editura Academici Repnbicii Socialiste România, 1975, p. 150 —155 (Academia de Științe Sociale
și Politice a Republicii Socialiste România. Institutul de istorie „N. Torga”. Cronicile medievale ale României, IX).
16 William Wilkinson, Ar/ Account of Ihe Principalilies of Wallachia and Moldavia: inchiding various politicul
observations relating to them. London, Printed for Longman, Hurst, Orme and Brown, 1820, p. 116- 121.
17 William Wilkinson, Tableau hislorique, geographique et polilique de la Moldavie et de la Walachie. Tmcmit de
Fanglais par M. [Dezos] de la Roquette. Secunde ddition. A Paris, Chez Anth Bancher, Imprimeur-Libraire, L. G.
Miebaud, Delannay, 1824, p. 105- 110.
18 W. Wilkinson, Tableau hislorique, geoyraph’upie el polilique de la Moldavie et de la Valachie. Traduit de Pan-
glais par M/**. A Paris, Chez Anthe Boucher, Imprimeur-Libraire, 1821, p. 105 — 110.
J	9 RL, II (1878), nr. 239, 7 mart., p. 1-2.
20	Idem, nr. 237, 4 mart., p. 3; nr. 241, 9 mart., p. 3.
21	DOR, I (1878), nr. 106, 3 mart., p. 3; nr. 111, 8 mart., p. 4; nr. 114, 11 mart., p. 1.
22	Colecția ziarului păstrată în depozitul din Versailles al Bibliotecii Naționale a Franței, consultată de noi, este
incompletă.
2:	! A. F. Veltniann, Nucertanie drevnei istorii Bessarabii, Moskova, 1828, p. 49; Mircea Mușat [și] Ion Ardeleana,
op. cil., p. 398.
24	Les memoires du comite de slalistiquc de Ressarabie. Voi. III. Kichinev, 1868, p. 34. Nu am văzut această
publicație tipărită în rusă. Ion G. Pelivan, Les droits des roumains sur la Ressarabie. Paris, Imprimerie des Arts et
des Sports, 1920, p. 6. O ediție și în engleză, la aceeași editură, tot în 1920; Mircea Mușat [și] Ion Ardeleana, op. cit.,
p. 398. Traducerea românească.
25	între timp, problema Basarabiei cn toate implicațiile sale a fost reluată și dezbătută în numeroase lucrări și
studii apărute în România, în E'.R.S.S. sau în diferite alte țări. Din istoriografia română cităm: N. Torga, Basarabia
noastră, în Studii și documente cu privire la istoria românilor, voi. XXIV, Vălenii de Munte, 1912; I. Nistor, Istoria
Basarabiei, Cernăuți, 1923; Basarabia, monografie sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Chișinău, 1926; Alexandru Boldur,
La Ressarabie el les relations russo-roumaines, Paris, 1927; Același, Istoria Basarabiei, voi. I—II, Chișinău, 1938 — 1940;
G. 1. Brătianu, La Ressarabie, București, 1943; în alte multe studii semnate de Șt. Ciobanu, I. Nistor, G. C. Giurescu,
V. Lungii ș.a. Mai nou chestiunea a fost reluată într-o viziune mai amplă de Mircea Mușat [și] Ion Ardelean» în De
la stalul gelo-dac laslalul român unilar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983 și aceiași, Viața politică în
România 1918—1921, Editura Politică, ed. Il-a completată. București, 1976.
499
[,,D. HASDEU NE TRIMITE O SCRISOARE...”]
Se piil/licu în „Timpul", IU, nr. 51, 5 martie 1878, p. 3 (Cronica). Se tipărește in volum, prima data
în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 287.
Scrisoarea lui B. 1». Ilasdeu esle adresată lui Eminescu după ce acesta publică primele două capitole, din studiul său
în care îi pune la contribuție lucrările istorice. Poetul își ține promisiunea de-a indica, în final, toate izvoarele de care
se folosește (vezi supra, p. 70).
CONCESIUNI ECONOMICE
Se publică în „Timpul", III, nr. 08,25 martie 1878, p. 2 — 3. Se tipărește tn volum, prima dată, în Mi ha ii
Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria Românească [și | Institutul de Arte Grafice, 1914, p. 429—430.
I.	C. Brătianu plecase la Viena la 16/28 martie cu scopul, după mărturisirea proprie1, de a înfățișai contelui Andrâssy
starea de spirit din România cu privire la Basarabia și a consulta părerile cabinetului vienez fală de evenimentele din
Peninsula Balcanică. Un eventual sprijin al Auslro-Ungariei urma, desigur, a fi plătii și Eminescu se temea ca această
plată să nu însemneze o înrobire economică.
Eminescu se pronunță încă în articolele din „Curierul de Iași" pentru măsuri protecționisle prin care să fie apărate
„clasele pozitive" împotriva concurenței capitaliste. Din această perspectivă privește și consecințele convențiilor comerciale
cu Imperiul auslro-ungar.
,,Dorobanțul" acuză „Timpul" că dădea dovadă de lipsă de logică2.
1	fndepemlenla României. voi. II, Partea a l l-a. Corespondență diplomatică străină 1877 mai — 1878 decembrie,
București, Editura Academiei R. S. România, 1977, p. 288.
2	DOR, I (1878), nr. 128, 25 mart., p. 4 (Revista ziarelor).
[„NU DE MULT UN DOCTOR...”]
Se publică în „Timpul", III, nr. 76, 5 aprilie 1878, p. I. Editorial: București, 4/76 aprilie.
Adunare I lepntaților ține ședința de validare a mandat ului lui T. Maiorescu, ales deputat de colegiul I din Iași (v. supra,
p. 479), în 1 aprilie 1878 și stenograma ei se publică în „Monitorul oficial" în 2 aprilie 1878 J, de unde, o repro-
duce și Eminescu, cu titlul Alețjerea-Maiorescu, în continuarea editorialului său2. Ședința este condusă de C. A. Rosetli
președintele Adunării Deputaților, iar raportul privind validarea mandatului Jui T. Maiorescu este prezentat de P. Ghica
Participă la discuții V. Maniu, a cărui activitate stă în atenția lui Eminescu și în articolele din „.Curierul de lași"
(OPERE, IX, 63:0. Alexandru D- Holbam despre care a mai fost vorba în comentariile noastre, și alți cîțiva deputați.
„Dorobanțul" scrie că redactorii „Timpului" erau deprinși „cu necuviința" de vreme ce comparau Adunarea
Deputaților cu o casă dc nebuni 3.
Eminescu folosește tonul publicațiilor satirice: Le Charitma și Tintamarre, prima apărută în 1832, a doua în
184:'., cu mare răspîndire în secolul trecut.
poetul reia discuția în legătură cu validarea mandatului lui Maiorescu ctteva zile mai tîrziu, cînd reproduce și o
parte a stenogramei de la această ședință.
i MO (1878), nr. 75, 2/14 apr., p. 2175-2180.
” T, 111 (1878), nr. 76, 5 apr., p. 1 — 3.
:: DOR, 1 (1878), nr. 139, 5 apr., p. 4 (Revista ziarelor).
TENDENȚE DE CUCERIRE
Se publică în „Timpul", III, nr. 78, 7 aprilie 1878, p. 2 — 3. Se tipărește în volum, prima dată, în
M. Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Scrisul Românesc, 11931J, p. 157 — 163.
Eminescu readuce îu discuție politica Imperiului țarist așa cum o concepeau cercurile panslavisle. Poetul se ocupă de
această orientare a diplomației țariste și în articolele din „Curierul de lași", cînd vorbește de Ivan Aksakov, unul din
promotorii panslavismului (OPERE, IX, 377) Cuvîntarea sa, Rede des Berrn Ivim Aksakov, la care se referă Eminescu,
500
sc publica în ziarul ,?Politik” din Braga în martie 1878 * și este reprodusă în „Timpul” in aprilie 1878 2. V. 1. Leuin
critică șc\cr această orientare politică3.
Multe din aspectele asupra cărora insistă Erninescu se explicau prin starea de război și agitația din țară pe margi-
nea cedării Basarabiei. Aprecierile sale referitoare la unele popoare balcanice, cum de pildă la poporul bulgar, nu trebuie
luate tale-quale, ci ca excese ale unui limbaj, adesea, neslăpînil.
Articolul ridică și o problemă importantă de datare în creația poetică. Versul: Cerul deasupra~l schimbi, nu
sufletul, mărea treeînd-o face parte din poezia lui Horațin Către Bullatius, din ale cărei prime versiuni, păstrate în
manuscrise, sini datate de Perpessicius ca fiind din 1879 (OPERE, V, 428-429). Din articolul de față se vede că poetul
începe să o traducă cu un an mai devreme.
1	POLITIE, (1878), nr. 90, [21 mart.] 2 apr., p. 1 ; nr. 91, [22 mart.] 3 apr., p. 1- 2.
2	T, III (1878), nr. 75, 4 apr., p. 1 (Un ciadul al lui Aksakof). Se reproduce din „Timpul” în ,,Ștafeta”, r,
nr. 76, 11 apr., 1878, p. 3.
3	V. 1. Lenin, Opere complete. Ediția a doua, voi. 23. Martie- septembrie 1913, București, Editura Politică, 1961,
p. 194.
DOMNUL HOLBAN ȘI ARTHUR SCHOPENHAUER
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 80, 9 aprilie 1878, p. 2—3. Se tipărește în volum, prima dată, în
M. Erninescu, Opere, 11, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 300 — 304.
Erninescu transcrie din stenograma ședinței Adunării deputaților ținută în 1 aprilie 1878 (vezi supra, 500)
cuvin tarea lui Alexandru D. Holbau, în care invocă drept argument în invalidarea alegerii lui T. Maiorescu adeziunea
sa la filozofia lui Schopenhauer.
Tezele filozofice atribuite de A. D. Holbau filozofului german sînt respinse de Erninescu în termeni energici și
deputatul român este. învinuit pe lîngă ignoranță și de rea credință. A. 1). Holban rămîne fără replică și fără scuză.
Maiorescu se ocupă de dezbaterile privind validarea mandatului său de deputat în Istoria contemporană a Bornă ni ei
și menționează acest articol și cel din 8 februarie 1878. „în două articole publicate în «Timpul» de la 8 februarie
și 9 aprilie 1878, Erninescu — scrie T. Maiorescu — , redactorul ziarului, cu neîntrecuta virulență a stilului său, carac-
terizează acea discuție a Camerei, precum și ignoranța celor ce falsificau pe idealistul Schopenhauer. De atunci încoace
au dispărut din Parlamentul nostru doctrinele filozofice. Numai d. Dimitrie A. Sturdza mai continuă tradiția pe care
însuși d. Holban a părăsi l-o de mult și ne mai atacă (Ședința Senatului de la 22 decemvrie 1895) pe tema «pesimis-
mului » lui Schopenhauer” (28, p. 163).
A. D- Holbau urmează în activitatea sa politică un drum sinuos, care duce de la liberali la junimiștii suspectați
acum de pesimism schopenhauerian.
[„ÎN AFACEREA HOLBAN-SCHOPENHAUER..
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 81, 11 aprilie 1878, p. 2. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Emi-
nescu, Opera politică, I, București, Cugetarea — Georgescu Delafras, 1941, p. 598.
A. 1). Holbau nu era un ignorant, cmn se desprinde din articolele lui Erninescu îndreptate împotriva sa. Nu avea
cunoștințe de filozofic. Face studii serioase în Franța și obține titlul de inginer în agronomie. Publică mai multe lucrări
de specialitate și este cel clintii traducător la noi al operei lui N. Gogol Scrisorile unui nebun (93, p. 441). împăr-
tășea opinii apropiate de cele ale. poetului în privința acordării de drepturi politice purtătorilor de capital străin.
Cu acest număr se începe publicarea studiului Bucovina și Basarabia, în șapte părți, care se continua pîna în
27 iunie 1878 L Studiul este atribuit lui Erninescu, inclus în edițiile sale de scrieri politice (7) și tipărit în volum
separat în 1911. Studiul aparține lui I. Slavici, care edita documentele Hurmuzaki și precizează, încă din primele
pagini, că acestea stau la baza prezentării evenimentelor istorice. ,,Vom face dar — scrie autorul — , mai ales după docu-
mentele istorice, adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzaki, o dare de seamă asupra faptelor hotărîIoare ce s-au petrecut
în țările din Orientul Europei de la anul 1700 piuă în zilele noastre.” Politica Imperiului austro-ungar față de țara noastră
este înfățișată în termenii din broșura Răpirea Bucovinei, editată tot de Slavici în 1875. Grigorc Ghica este pus întru
lumină nu tocmai favorabilă, care contravine opiniilor lui Erninescu despre acest domnitor moldovean. Este, evidentă,
fapt de asemenea important, atenția acordată românilor din ținutul natal al prozatorului. Studiul nu poate fi atribuit
501
lui Eminescu nici sub raport stilistic, întilnim intr-un singur paragraf forme ca : „mereu stăruiau”, „mereu Îndemnau”,
„cerca mereu ajutor”, „mereu își da silința”. Exemplele dc aceasta natura sc pot Înmulți. „Mereu In luptă” — se
arată în aii paragraf — , ,,să stea mereu sub arme”, ,,mereu se războia”, „mereu era răscolită”. Slaviciană este și o altă
formă stilistică repetată în numeroase variante. Transcriem cîteva din ele i „numai decît la Începutul”, „numaidedt
în anul”, „numaidecît la anul”, „numaidecît după ce”, „numai dectt Insă”, „numai decît negocierile”.
Studiul constituie un îndrumător prețios în identificarea șl a altor articole atribuite lui Eminescu dar care aparțin,
în realitate, prozatorului transilvănean.
1	T, HI (1878), nr. 80, 11 apr., p. 2 — 3; nr. 82; 12 apr., p. 2; nr. 83, 13 apr., p. 2 — 3; nr. 84, 14 apr., p,
2- 3; nr. 85, 15 apr., p. 2-3; nr. 86, 16 apr., p. 2; nr. 87, 20 apr., p. 2; nr. 88, 21 apr., p. 1 — 2; nr. 89, 23 apr.
p. 3; nr. 90, 25 apr., p. 1 — 2; nr. 92, 27 apr., p. 2 — 3; nr. 99, 6 mai, p. 1 — 2; nr. 118, 31 mai, p. 1 — 2; nr. 119,
1 iun., p. 1 — 2; nr. 120, 2 iun., p. 2—3; nr. 122, 4 iun., p. 1—2; nr. 125, 9 iun., p. 1-2; nr. 136, 22 iun., p. 1-2;
nr. 138, 24 iun., p. 1 — 2; nr. 139, 27 iun., p. 2- 3.
PAȘTELE
Se publică în „Timpul”, III, nr, 86, 16 aprilie 1878, p. 2 — 3. Se tipărește în volum, prima dată, tn
Mihaîl Eminescu, Nuvele, Iași, Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, [1893], p. 144—150.
Evocarea se tipărește tn volum, cu titlul Christos a înviat, și este reprodusă de I. L. Caragiale în „Moftul român” din
28 aprilie 1893. „Să nu se crează că acest articol — scrie I. L. Caragiale într-o notă explicativă — Fam căpătat acum
de la Eminescu prin comunicare spiritistă; este un vechi articol a poetului, încă de acum cincisprezece ani, publicat
pe cît ne putem aduce aminte în ziarul „Timpul”. Credem că facem plăcere cititorilor dînd o dată măcar pentru
această sărbătoare a Pașlelui un articol serios și semnat de un nume atît de iubit”?. I. L. Caragiale precizează că arti-
colul este din 1877, fapt care dovedește că îl reproduce din ediția ieșeană șl nu din „Timpul”, cum s-ar putea crede
(1, p. 144). De altfel, demonstrează acest lucru și faptul că îl tipărește cu titlul din aceeași ediție.
Lucrarea lui David Strauss, Das Leben Jesn, kirtisch bearbeit, cunoaște o largă circulație în secolul trecut.
Eminescu invocă versul din Faust „Aud solia, dar îmi lipsește credința” și în editorialul [„Astăzi patrusprezece
ani publicat în „Timpul” în 12 februarie 1880 (v. supra, p. 415).
Notița Teatrul Național publicată în „Timpul” în 13 aprilie 1878, atribuită poetului (8,p. 117), aparține, după
toate probabilitățile Ini I. L. Caragiale, care își apără drepturile de autor privind traducerea Romei învinse și repre-
zentarea ei pe scenă.
1	MBOM, f (1893), nr. 18, 28 apr., p. 2.
ZIAR NOU
[„VINERI 14(26) APRILIE AU APĂRUT...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 86, 16 aprilie 1878, p. 3 (Cronica).
Eminescu comentează modul cum se reflectă politica internă în ziarul „Deutsche Orient-Zeitung” în primul său număr.
Opiniile poetului în această problemă le cunoaștem și din alte articole ale sale.
Bibliotecile nu păstrează colecția acestui ziar și articolul lui Eminescu rămîne, pînă acum, un text de referința
pentru istoria presei din țara noastră.
Editorialul f„I. Brătianu ne-a făcut ) din 16 aprilie 18781 atribuit Iul Eminescu (7, p. 303—305) nu î
aparține, cum arată examenul stilistic.
1	T, 111 (1878), nr. 86, 16 apr., p. 1. Editorial: București, aprilie.
[„DECÎTE ORI FĂCEAM OBSERVĂRILE NOASTRE...”]
Se publică In „Timpul”, III, nr. 01, 20 aprilie 1878, p. 1. Editorial: București, 85 aprtlle/7 mal. Se
tipărește In volum, prima dată, In M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.B.,
1939, p 305-308,
502
l'miiiâiim im sc putea să nu iulie iu război emilia Turciei maî iutii Ca acesla t-a fost impus prin atacarea orașelor
dunărene. .Daca nu ar fi trimis anuala sa la Plevna, rușii ar fi fost, probabil, înfrinli la sud de Dunăre și războiul s-ar
li mutat la nord de marele fluviu, pe teritoriul larii, ceea ce ar fi fost o calamitate, independența proclamată la 9 mai tre-
buia apărată și consolidată. Actele de energic sînt necesare în viața unui popor pentru a-i da tărie morală, căci
soldații romani luptă pentru o cauză dreaptă și sîngele lor dă o valoare neprețuită udului independenței. Orice guvern
s-ar fi aflat la conducerea țării în 1877 toi așa ar fi procedai. Conservatorii, al'lați in opoziție, lăsau ziarele lor să critice
btdărîrilc guvernului liberal, dar dacă ar fi fost ci la putere lot așa ar fi procedat.
Tratatul de alianță dintre Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Mare se semnează la 7 martie 1395, în urma
întrevederii de la Brașov.
Convenția ruso-română la care se referă Eminescu nu era decit un zvon. Toate demersurile diplomației
române nu aveau alt scop în aceste luni docil să obțină sprijinul marilor puteri apusene împotriva unora din prevede-
rile (rulatului de la San Stefano. din 19 februarie/3 martie 1878. Pentru modificarea uneia din prevederi (art. 8, potrivit
căruia armaldc ruse puteau treci' prin România alila timp cil ele vor ocupa Bulgaria), diplomația română încearcă să
ia contact și cu oficialitățile larislc*. Alexandru al 1I-lea corn unică însă generalului Joan Gliica, ministrul României la
Pdersbnrg, prin intermediul cancelarului Gorciacov, că „dacă aveți intențiunca ... de-a vă împotrivi voinței sale, atunci
| țarul] va ordona ocuparea României și dezarmarea armatei române". M. Kogălniceanu răspunde la această amenin-
țare. că : ,,o armată care a luptat la Plevna in fața împăratului. Alexandru al H-lea poate să se bată pînă va fi nimi-
cită, dar mise va lăsa să fie dezarmată"-. Carol 1 ii serioși el principelui Carol-Anton dc Ilohenzollern în 29 martie/10
aprilie 1878. ,,Astăzi rușii au uitat bunele, noastre servicii, care au fost holărîtoare pentru operațiunile lor, ba ne-auame-
ninlat în zilele din urmă chiar cu dezarmarea/‘ 3.
Eminescu manifestă o marc admirație pentru Mircea cel Mare, cum se vede și din manuscrisele sale (12, p. 562),
întrueiI, prin priceperea sm izbuli să se împotrivească cu o armată mică Imperiului otoman în culmea puterii sale
expansioniste.
,,Dorobanțid" remarcă opiniile poetului cu privire la politica internațională4.
Poetul invocă numele eronhii lui Shakespeare și în articolele din ,.Curierul dc lași" din 1877 (OPERE, IX, 195),
Ivvemplifică, ulii ocoli.» cit și aici, silmdii politice din țara noastră.
1	Airmoriil<- riyditi Carul / M Bomâiiici (De mi martor ocular) XIII. București, Editura Stabilimentului Ziarului
mi versul’', ]f.a.|, p. 79.
2	Corespondența Generalnlai lăncii Ghicii. 2 aprilie 18 77 8 aprilie 1878. Publicată cu o introducere și note de
Generalul R. Roselti. București, Cartea Românească, 1930, p. 173 ; Istoria infanteriei române. I. București, Editura
Știinlirică și Enciclopedică, 1985. p. 379,
3	Regele Carul .1 al României. Guninhiri și scrisori. 11. 18 77	1888. p 200.
4	DOR. I (1878). nr. 158, 26 apr., p. I (lleiâda : iurduc.
|PDE CÎND GUVERNUL CONSERVATOR S-A RETRAS..."]
Se. publică în ,.Timpul", III. nr. 95, 30 aprilie 1878, p. 1...2. Al doilea editorial. Se tipărește în volum
prima dală, în M. Eminescu. Opera politica, 1, București, Cugetarea ........... Georgescu Delafras, 1941,
p. 308 -310.
Eminescu. răspunde „Românului”, care acuză Partidul conservator dc inconsecvență in orientarea politică. Poetul are
în vedere editorialul București, 28 priar/S florar, publicat in 27 aprilie. 1878 X
Poetul precizează că lui ii aparțineau articolele despre Basarabia pentru întocmirea cărora a „răsfoit cărți’’ și
s-a folosit „de munca altora". Precizarea din urmă trimite Ia B. P. .Ilasdeu, citat cu contribuțiile documentare (v.
suprm p. 70).
' ROM. X II (1878), 27 apr„ p. 399.
NOU A-B-C-DAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI,
Sîbiiu, 1878,
Tipografia lui los Drotleff& Comp., I voi. 8" — Prețul 25 cr. v. a.
Se publică în „Timpul", III, nr. 93, 28 aprilie 1878, p. 2 (Notilă bibliografica). Se tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Articole și traduceri. I, București, Editura Minerva, 1974, p. 95 — 99.
Vasilc Petri (1833 1905) face cursuri de pregătire a învățătorilor la Năsăud (1819........1850) și funcționează aici ca învăță-
tor (1851- 1853). Studiază pedagogia la Braga (1853—1857) și este profesor la Preparandia din Năsăud și la Școala
503
Normală din Deva, unde preda pedagogia Se face cunoscut și ca animator de publicații pedagogice. Scoate, tn colabo-
rare cu Cosma Anca și Maxim Pop, ,,Magazin pedagogic” (1867—1870), împreună cu Ion Candrea și apoi cu Maxim Pop,
,,Școala română” (1876—1891), și singur ,,Școala practică” (1882—1886), ,,magazin de lecțiuni și materii pentru instruc-
țiunea primară”. Eminescu prezintă ,,Școala română” (v. supra, p. 149 — 150).
Abecedarul lui V. Petri din 1878 se numără printre raritățile bibliografice. O descriere a manualului face Oni-
sifor Ghibu, în lucrarea sa Din istoria literaturii didactice românești, tipărită in 1916 și retipărită în 1975. De aici aflăm că
abecedarul separa învățatul scrisului de cel al cititului și începea cu cel dinții, cum nu se obișnuia în literatura didactică
a vremii. Pe primele 50 de pagini se învăța ,,numai scrisul pc baza unor metode foarte frumoase — cele mai frumoase
din întreaga noastră literatură didactică”. în partea a 11-a se prezenta școala, casa părintească, omul, animalele domes-
tice, grădina, satul și orașul, cimpul, pădurea, animalele sălbatice, pămmiul, aerul, timpul 2. Pedagog cu studii la
Praga, V. Petri se călăuzea după principiile lui Pomenius.
Dintre lucrările sale mai sint de amintit Elementarul sau abecedar pentru școalelc românești (Sibiu, 1864), Scripto-
logia sau modul de a învăța cetilul scriind (Sibiu, 1872), Sistemul metric (Sibiu, 1875), Legendar sau (.'arte de citire pentru
școalele poporale (Sibiu, 1878).
Noul abecedar românesc se bucură de o bună primire și in Transilvania. 1). Popovici-Barcianu îi consacră o prezen-
tare elogioasă în ,,Telegraful român”, foaia sibiană 3.
Observațiile lui Gh. Barițiu cu privire la scrierea cu semne sînt cuprinse iii articolul Despre dicționarul aca-
demic al limbei române, publicat în „Observatoriul” în 25 ianuarie/6 februarie 1878 4.
Problemele puse în discuție stau în atenția lui Eminescu și cu alte prilejuri. Ferenc Koos, inspectorul școlar de
la Bistrița, este menționat și în articolele din ,,Curierul de lași” (OPERE, IX, 766).
1	luliu Moisil, Pedagogul Vasile Petri. Bistrița, Tipografia ,,Minerva” [1937].
2	Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice românești. JI. Abecedarele in Transilvania. București, Librăriile
Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916, p. 41 —44. Extras din ,,Analele Academiei Române” Seria II — Tom XXXVIII.
Memoriile Secțiunii literare. [Ediția a Il-a]. Ediție îngrjită de Octav Păun. Tabel cronologic, studiu introductiv, note și
comentarii V. Popcangă, București, Editura Didactică si Pedagogică, 1075, p. 141	143.
3	TELR, XXVI (1878), nr. 44, 15 apr., p. 175 -176.
4	OBS, I (1878), br. 8, 25 ian./6 febr., p. 4.
NECROLOG [DIMITRIE PETRINO]
Se publică în ,,Timpul”, III. nr. 97, 4 mai 1878, p. 3 (Cronica). Se tipărește în volum, prima dată, în M.
Eminescu, Opere V. Poezii costume, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958,
p. 341.
Perpessicius reproduce necrologul fr; gmentar în comentariile la ciclul de poezii Petri-Nolac, în care Eminescu îndreaptă
atacuri violente împotriva poetului | bucovinean (OPERE, V, 330 — 341). D. Petrino tipărește în 1869 broșura Puține
cuvinte despre corumperea limbei. roi âne în Bucovina, pentru care este supus de Eninescu la un adevărat rechizitoriu
(OPERE, IX, 79 — 84). Conflictul dii tre cei doi poeți îmbracă forme noi, ne asigură istoricii literari, după ce I). Petrino
ocupă postul lui Eminescu dc la Bi ilioteca Universitară din Iași. Prezentarea biografiei intelectuale și morale a lui
D. Petrino din necrolog contrastează, m versurile violente la adresa sa așternute pc hîrtie în general, între 1876—1877.
D- Petrino face în acești ani politică 1 berală și atacurile lui Eminescu la adresa sa își găsesc aici explicația. Eminescu apare
în fața instanțelor judecătorești nun.ai pentru două interogatorii, și procesul privind gestiunea bibliotecii este unul al
,,dosarelor”, care trec de la o instanță la alta ca să fie, în cele din urmă, clasate.
Perpessicius scrie că Eminescu îi închina lui D. Petrino ,,cavalerește, spada”, la moartea sa (OPERE, II, 232).
Nu este însă numai vorba de-a uita vechi inimiciții. Eminescu face portretul intelectual și moral al unui tovarăș de
suferință, victimă a aceleiași ,,canalii liberale”.De aici și compasiunea pentru destinul tragic al poetului bucovinean.
O RECTIFICARE
[„«RĂZBOIUL» ȘI DUPĂ DÎNSUL «PRESA»...”]
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 99, 6 mai 1878, p. 3 (Cronica). Se tipărește. în volum, prima dată, în
M. Eminescu, Articole și traduceri, I, București, Editura Minerva, 1974, p. 102 -103.
Poezia lui Constantin Bălăcescu este publicată de „Războiul” cu titlul Progresul roșu, în 29 aprilie 1878 1 și este repro-
dusă de ,,Presa”, cu alt titlu, Starea de astăzi, în 4 mai 1878 2. Arnîndouă ziarele o atribuie lui 1. Heliade Rădulescu, fără
însă să o însoțească de comentarii.
504
Erninescu prezintă opera ini C. Bălăcescu in ,, Con vorbiri literare” încă in 1874 (OPERE, IX, 99-106) incit nu-i
veni greu să descopere eroarea de informație. Părerea sa că C. Bălăcescu ar fi un poet ,,cu mai mult talent” decît
Hol iade Rădulescu nu se confirmă.
Este ultimul articol ce se poate atribui lui Erninescu cu certitudine, înainte de plecarea sa la Florești, în Oltenia,
unde traduce primul volum din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria romanilor (OPERE, XIV, 981 —
988). Poetul stă la Florești, cum se vede și din corespondența sa, toată vara. Editorialele [ „Trecerea rușilor . . .” / și [„Pe
cînd încă retrocedarea . .. ” ] din 4 și 8 aprilie 1878 3 și recenzia N. Se uri esc li : „Istoria românilor pentru clasele pri-
marc” din 23 iulie 1878 4, deși sînt incluse în ediții ale scrierillor sale (7, p. 310—317; 9, p. 172—174), nu aparțin
poetului de vreme ce nu se afla în redacție să comenteze evenimente cotidiene. De altfel, nici stilistic nu poate fi
demonstrată pat e r n i t a tea eminescian ă.
reștt,
1	RESB, (1878), nr. 279, 29 apr., p. 4.
2	PRESA, XI (1878), nr. 97, 4 mai, p. 2.
3	T, III (1878), nr. 144, 4 iul., p. 1. Editorial : București,
Vineri 7 (16) iulie.
4	Idem, nr. 160, 23 iul., p. 2 (Foiletonul ,, Timpului" ).
Luni 3/15
iulie ; nr. 148, 8 iul., p. 1. Editorial: Bucu-
[„DE-O SEAMĂ DE VREME...”]
Se publică în ,,Timpul”, Iii, nr. 168, 2 august 1878, p. 1 — 2. Editorial: București. Marți, 1 (13) august.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Erninescu, Opera politică, I, București, Cugetarea — Georgescu
De la f ras, 1941, p. 317-321.
Congresul de la Berlin din iuniedulie 1878 hotărăște, prin Tratatul de pace, ca Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șer-
pilor să fie reintegrate în componența statului român. ,,Les îles formant le delta du Danube — se stipulează în Article
XLVI —, ainsi que l’île des Serpents, le Sandjak de Toultscha comprenant Ies districts (Cazas) de Kilia, Soulina,
Mahmoudie, Isaktscha, Toultscha, Matchin, Babadag, Ilirsovo, Kustcndje, Mcdjidic sont reunis ă la Roumanie. Le
Principali te recoit en outre le territoire situ6 au sud de la Dobroutscha jusqu’â une ligne ayant son point de d6part
ă Pest de SilistrC et aboutissant â l’est de la Mer Noire au sud de Mangalia.
Le trace de la frontiere sera fixe sur Ies lieux par la Commission europâenne instituie pour la delimitation de
la Bulgarie”1.
Congresul de la Berlin stipulează în tratatul de pace că Dobrogea se reunea cu România (,,reunis ă la Roumanie”)
și nu ni se da, cum pretindea diplomația țaristă, cu titlu de compensație.
Moțiunea celor 46 de deputați liberali, mai ales moldoveni, era în fapt o protestare la anexarea celor trei județe
basarabene la Rusia și, în aceeași ordine de idei împotriva schimbării acestor trei județe cu un teritoriu dobrogean
(ideea compensației era ideea Rusiei). însă argumentația acestei moțiuni era, într-adevăr, cu totul defectuoasă și, din
punct de vedere politic, greșită, cum Erninescu o demonstrează cu mare limpezime. Idei din această Moțiune vor reveni
în discuția parlamentului, după deschiderea, acestuia la 15/27 septembrie 1878.
Un alt om politic al vremii, Nicolae Krețulescu, în broșura sa Cugetări asupra retrocedării județelor din Basarabia,
București, 1878, venea să demonstreze avantajele economice ale Dobrogci, această ,,veche provincie românească”, ca rod al unei
politici de investiții inteligentă. N. Krețulescu se gîndea și la un canal între Cernavodă-Kiustendge (Constanța), paralel cu
calea ferată, și care ar fi o soluție ,,din cele mai avantajoase pentru comerțul țării” (p. 9).
Textele pentru cele cinci puncte comentate de poet sînt extrase din editorialul București, 26 iulie, publicat în
,,Presa” în 27 iulie 1878 2. Pentru istoricul problemei trimite la tratatul lui Eudoxiu de Hurmuzaki, din care își extrage
informațiile și în alte articole. Erninescu face loc în coloanele ,,Timpului”, cu începere din 6 septembrie 1878, și unei biblio-
grafii, Literatura privitoare la Dobrogea 3. Sînt înregistrate, în general, lucrări care tratează despre Imperiul otoman și
se face mențiune despre Dobrogea. Un interes aparte prezintă două lucrări consacrate acestei provincii. V. Vinke cerce-
tează în Das Karassu-Thal zivischcn der Donau unterhalb Bassoiva und dem Schwarzen Meere bei Kunstendsche (Berlin,
1840) proiectul canalului Dunărea — Marca Neagră și face observații asupra dificultăților întîmpinate în construirea sa.
I. lonescu de la Brad face în Excursion. dans la plaine de la Dobrodja o descriere a provinciei sub raport geografic, eco-
nomic și demografic, și consacră un capitol separat mocanilor4. Lucrarea se tipărește și în românește și cuprinde
informații utile și cercetătorului de azi5.
Erninescu deschide cu acest editorial seria articolelor sale consacrate Dobrogei. Pentru o încadrare mai largă a
subiectului dăm mai jos o scurtă privire i. torică asupra Dobrogei din secolul al XlV-lea pînă la reunirea din 1878.
în evul mediu, în 1320 — 1322 Dobrogea este menționată documentar cu numele de ,,Țara Covarnei”, ca forma-
țiune politică independentă (probabil că exista anterior). Statul dobrogean este recunoscut de Bizanț. în 1346 era condus
de Balica. Acesta participă la războiul civil din Imperiul bizantin (1341 - 1317). După moartea lui Balica, în 1348
în fruntea statului dobrogean a venit Dobrotici, care se distinsese încă din 1346 în conflictul dintre loan al V-lea Paleologu,
505
și loan al V 1-lea (ămtacuzmo. Dobrotîci este recunoscut ca strateg, clar supus Bizanțului, de- cairo loan (ămtai'uzmo,
împotriva căruia, luptase. în J 366 despotul Dobrogei îl prinde pe împărat ui 1. Cautacuziuo și I închide la Varua. O încer-
care de eliberare a eruciaților conduși dc Amedeo de Savoia eșuează. împăratul este, eliberat. în schimbul recunoașterii
independentei polil.in- a îmbrânci. .Imbroini are bune relații cu \icotae Alexandru Basa rab domni Ioni I Țării I lomâneșl i,
(1342 — 1366), carestapim a și nordul Dobrogei, și eu urmașul acest nia Vladisluv Vhm-u (I .364 - 1377). Afirmarea pe plan
politic în Balcani a lui Dobrotîci este consecința lărîmilării tortelor feudale bizantine, bulgărești și sirbești, care uu pot
face front comun c-orilrn otomanilor, devenili toi mai amenințători. Este, în același timp, urinarea directă a ascensiunii
economice a Dobrogei, a afirmării centrelor economice dc la (Jiilia, Licostomo, Vicina, sau, mai departe pe Dunăre, a Brăilei.
Piua Pietrei, Hîrșovei ș.a., care atrăgeau negustori din toate părțile. 1 ndependența Dobrogei era însă foarte serios amenin -
țată de otomani. Urmașul lui Dobrotici, Tvanco (1386 1.388), este ucis de turci in 1388. Succesele otomanilor (între altele
și cucerirea Silistrei) sînt anulate de intervenția lui Mircea cel Mare, domnitorul Țării Românești (1386 — 1418), care înde-
părtează pericolul otoman pr'm forța armatei sale și unești1 mîr-o singură țară pe romanii din Dobrogea cu cei din
Țara Româm-ască. In 1390 și 1 363 Miivea cM \l;uv respingi1 încercările otomanilor de cucerire a Dobrogei. In I 396 el lorii
fică cetățile dc la i sa ceea și Euisala în nordul Dobrogei și de la (ia li acra in sud. O nouă mec rea re a Porții din I lî)8 asupra
Silistrei este respinsă. După moartea lui Mircea col Mare, slăpînirea Dobrogei o au cînd otomanii cînd domnitorii
Țării Romanești, în funcții' de victoriile sau înfringerile militare, piuă intre anii 14 15 1462, cînd (nu se poale preciza
anul) otomanii ajung singurii stăpimleri, transformiml Dobrogea in provincie a imperiului lor, pentru aproape patru
secole și jumătal e. în .1484 ol umanii cuceresc și Chilia, Dicoslomo și întreg ținutul înconjurător, Delta Dunării iolrind.
și ca sub posesiune otomană.în cadrul. Imperiului otoman Dobrogea este, organizată ca udj (provincie), condusă de un
bei (udj-bei). Inițial a fost inclusă în Sangcacul de Silisira din cadrul vilaielului Rumeliei. I.a slir-șilul secolului XVI s-a
constituit uu vilael (provincie mai mare) separa! de cel al Bmm'iici, cunoscut sub denumirile de Vilajel ui de Silisira,
Oceacov sau. Babadag, în funcție de stabilirea reședinței guvernatorului său.'Treptat Dobrogea desinc o imitate adminislra-
tiv-4eritorială de sine, stătătoare în cadrul Imperiului otoman, expresie a individualității sale geografice și etnice. Rasa de
Silistra deținea rangul de vizir en trei Imuri, ceea ce situa provincia între cele, de importanță militară deosebită. In
secolele XVIî- XVII], ne spune Dimii rit' Canlcmir in a sa h/orir a Imperiului otoman, reședința de fapt a pasatelor, care
continuau să se numească ,Mc Silistra”, a l’osl la Babadag, peni ru că era mai aproape dc Isaccea, vadul de trecere al trupelor
otomane c p i < țărileinamice (dar til hârb) cu i-arc sc războiau necm> t cai I. Iu timpul slăpmirii mmmrnc in Dobrogra prin-
cipalele e urde gmici imități administra i i\c) di- pc leriimml ci a.H fost : 4 ulcea, 1 HrșoVa, Isaccea, Babadag, C.amsu (.Med-
gidia), Mangalia, Silistra și C.unstanța. Dobrogea n\ea pentru otomani o mare importanță st ra 1 rgieă. Ba asigura legătura
permanentă pc uscat cu hamalul Crimeii, important furnizor de. trupe auxiliare pentru armata otomană, menținea o bază
permanentă și sigură de ofensivă împotriva Poloniei și stalului rus, și, îndeosebi, supraveghea atitudinea țărilor
române, Moldova, Țara Romăm-uscă si 'Transilvania, aliate intra emilinuă răzvrătire de sub .'.uzirani la b-a hm-ească.
Alinatele otomane distrug loalc fmlilie;itiile dc pe lilomlti! marilmi : Mangalia, Constauțu, l\ura I larimm, En i sal a
ș.a., care rămin total în părăsire sun adăpost al păstorilor de oi, cum scria cromcarul !<\liu (.clcbi, peni ru că n aveau
a se teme din această parte, ci fiind slăpînii Mării Negre. în schimb, mlăresV puternic sistemul de cetăți de pe Dunăre:
Nicopole, Silistra, Hîrșova ș.a., de (rama atacurilor din nord, mai ales ale românilor („necredincioșii valahi și moldoveni’-).
Căutînd să întărească capacitatea combativă a noii provincii, Imperiul oloman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce,
mai ales nord-ponliee (tătari), airași în aceste locuri după dispariția 1 [oardei de Aur și în urma creșterii puterii Busiei.
Tătarii din Bugcac stabiliți îu Dobrogea devin tot mai indispensabili otomanilor in expedițiile lor de represalii împotriva
țărilor române șl în campaniile împotriva Poloniei. în același timp, în tîrgurilc și orașele Dobrogei se așează grupuri de
supuși creștini și de alte credințe din Imperiul ol oman : evrei, armeni, greci, ragusani și bulgari, pe care otomanii îi foloseau in
aprovizionarea garnizoanelor militare și a ('.onslanlinopolului. 'Tabloul etnic al acestor așezări era, cum ne. informează
călătorii străini, foarte cosmopolit. Paolo Giorgio, la sfîrșitul secolului XVI, după cc vizitează orașele Caramanchioi,
Constanța, Mangalia, Tuzla, Babadag, scria că nici unul „nu este locuit, numai dc turci sau de. creștini'7, dar „în fiecare din
orașe numărul creștinilor este mai mare decît al turcilor”. Bondul etnic românesc era întreținut constant de procesul de
intermigrație a populației dinir-o parte înlr-alla a Dunării, cu alîl mai umil cu cît orașe-porluri românești ca Chilia,
Ismail, Brăila erau unități administrativ teritoriale aparțimnd Dobrogei. Sub ocupație otomană Dobrogea are o dez-
voltare economică lentă, <um avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viața orășenească în genere decade; porturile de
pe litoralul Mării. Negre, scoase cu toiul în afara comerțului internațional (marea devenind un Iac turcesc), nu mai au
deloc înflorirea dc dinaintea ocupației turcești. Otomanii, acești euro-asialici, pe. care mi straniu destin ii făcuse slă-
pîni pe Orient și aproape pe întreaga Medilerană, s-an arătat pînă la urmă incapabili să sc ridice deasupra mentalității
lor inițiale de războinici exploatatori. Comerțul a fost redus mai mult la un trafic local între localități, între care mai
importante erau : Babadagul, Isaccca, Tulcea, Măcm, Carasu, Silistra (Dirstor), Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanța,
Mahmudia, Varua, Covarna, Balcic ș.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarte redusă. Nicăieri un s-au construit
edificii importante, în afara unor moschei și băi. Nici unul din aceste edificii nu se numără printre, operele dc oarecare valoare
în arta musulmană. Viața Dobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din cînd în cînd de incursi-
unile românilor din Muntenia sau Moldova sau dc scurtele expediții ale cazacilor din stepele Ucrainei.
în secolul XVIII Dobrogea a devenit, un teatru al operațiunilor militare, care finalizau etapele succesive ale
conflictului de lungă durată ruso-austro-lurc, cunoscut în istorie sub numele de ,,criza orientală”. Dobrogea era în calea
expansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre slăpînirea Aiurii Negre și a SI rîmlorilor Bosfor și Dardanele.
O primă încercare a rușilor dc a intra în Dobrogea este înfrmtă în 1711. de turci, armata rusească a lui Betru cel Mare,
coalizată cu aceea a. Moldovei, condusă de Dimitrie (’.nnieinir, fiind oprilă pe Prut. în anii 1 735 - 1739, anii, războiului
ruso -austru (urc, in Dobrogea se des! asuara o mlcnsa aci i v i talc militară și di ploui atica, rușii iu.ee roind nu numai
ocuparea ei dar și a celorlalte țări române, Moldova și Tura Bomâm-ască. in teii! ic in cari' se Izbeau de țelurile asemană-
luare ale Austriei. în 1770 otomanii pierd cclalca (Jiilia ; anul următor rușii cuceresc TuTcu, Isacrem Macin și Hirșuvap
moscheile sini niisliiite de flăcări, fortificațiile distruse, așezările civile prădate, a ase du război sini scufundate, mii de
prizonieri sini, duși în captivitate iu Husia. în 1772 otomanii rexim ml'rmgmdu i pe ruși la SUislra. Hăzboml se termină
în 177-1 cu tratatul de pace de la Km-mk-lxaiuargi prii! care. Husia obl ine drept u! de libera navigație pe Dunăre și Marea
Neagră, ceea ce ii va îngădui ulterior să joace*, un rol însemnai m această regiune gcografică. De pe urma acestui
război, de la Isarora piuă la Bazargic, Dobrogea ura comph-l distrusa. Miei n a apucat bim-să se cernea și la t noiembrie
1790 (jupele rusești o atacă din mm, iulrmd iu Tuluea, du i.mdc alunga pe turui și pe laluji, și cucerind Îsaceea, unde
capturează o mare, cauți late do material de. război, in | Țp 1 rușii cmi-nsu Mmmul și pun capat celui dc-al patrulea
război rusolm’u din sucului XVI Ii, încheiat cu pacea de la lași, cmc dadua Hienei Lrmui;) și i mu lorile tătărești Pină la
Nistru. în secolul următor crește interesul marilor puteri din Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman șj, m genere,
pentru răsăritul continentului. între .1 806- .1812 se desfășoară im nou război ruso-turu. în vara lui 1809 armatele rusești
trec Dunărea și ocupă mai multe orașe-port uri. Anul următor rușii, mtr-i.m mare număr, cea 127 000, Irec din nou Dună-
rea, imcurind I lîrșoxa. Ostrov și Siliștea. Prin pacea de la București din 1812 purica 'loMovui dintre. Nistru și. I rut este
cotropita du Husia. Brațul Chilia ajunge frontiera intre ua si Turcia în I 81 7 Husia re cum Jiu a si brudpd. Noima țuilnud șl
iu slăpinirca lui). .Hxpmisimiismul 1 uriIorial rusesc, ajunge, astfel piua iu marginea Dobrogei și cluaJ' dm.uulo ue cm
în secolele X\ 111 XIX populația Dobrogei iși păstrează aceleași trasă! uri etnice fundamentale. iJemcutul. roma-
nesc continuă să domine. 1J este întărit prin retragerea de către turci a unei părți a populației din Deltă la sud de Dunăre,
în urma cedării către Husia a părților de nord ale gurilor marelui fluviu ; este întărit mai ales prin așezarea, iu Dobrogea.
a mocanilor (păstorilor) din Transil vania (in 1850 Ion louescu de la Brad număra uca 6000 de transilvăneni standiți la
începutul veacului XIX). într-o statistică din 1819, cart.' reda componenta etnică a 58 de sale du a lungul .Dunării și
din interiorul Dobrogei. 10 erau locuite mimai du români. în această perioadă se slu.bilusu in Dobrogea. (in regiunea, gurilor
Dunării, ale marilor lacuri și iu unele locuri adăpostite de pe malul fluviului) lipovenii, ruși albi de credință ortodoxă
veche (nckroso vi I i), care fugeau din Husia in urma persecuțiilor și a eșecului revMlei ‘ui Bulavin pe Dun (170/ —1708).
Stabiliți iutii in regiunea Kuhamdui, sub aidorilalea hanului Crim<-ii, ci trec iu Dobrogea, după cucerirea Primim de ruși.
Aici au găsit im adăpost și au fost tratați cu l olcran ță. Hi a u pâsl ra I iot (impui, și păs! reaza m hmia masma și. uzn obiceiu-
rile, limba și prejudecățile lor religioase, dcdmdu-sc mior ocupații pașnice : agricultura, v iiicidliira, apicultura, și mai
ales pescuitul. Otomanii i-au folosit in mai multe rmduri in războaiele lor contra rușilor. în Dobrogea s-au așezat și holioli,
care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru și fugiseră și ei din calea expansionismului cotropitor al Busiei. f‘i s-au
stabilit inițial lot în Delta Dunării, de unde au încercat și in unele pauli au izbutit sa. i ahmpe pe lipoveni. Ocu-
pațiile lor erau acelea du pescăriși agricultori ; erau foarte buni, const ruclori du bărci. Dm .1811 vin iu Dobrogea și colonii
germani din. Bcrezin, d i s! ri c le Ic din preajma Varșoviei, alungați de epidemii, reuni I e proaste sau stagnarea industriei
și comerțului in acele părți ale Busiei. Ei s-au așezat la Mă.ciu și apoi m satul Acpmiar, Alții, veniți după 1873 și
după 1890, în urma unor măsuri represivi.- din Husia, s-au stabilil iu sate din centrii! și nordul Dobrogei, hi Dobrogea
mai locuiau greci, în orașe, ca peste tot buni comercial)ți, și ucraineni, v cuiți după 1861, cînd au. încercat fără succes sa. se opună
rușilor in Caticaz și Embam Locuiau, de asemenea, turci care erau de obicei demnitari ■ funcționari, clerici, armatori,
negustori și cămătari. Numeric aceste populații erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului XIX, 770 de
familii, hohotii circa 1000 de familii ș.a. Comparativ numărul românilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte
neamuri care s-au așezat m Dobrogea. Potrivit statisticilor și rapoartelor călătorilor străini numărul lor era la mijlocul
secolului XIX de circa 35900 40000 de oameni. După 1853, mai ales , in Dobrogea se așează și bulgari, dau nu veniți do la
sud, ui de dincolo de Dunăre, din Basarabia, unde emigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contra Impo
riului olmmm din 1828	1829, nădăjduim! eliberarea Bulgariei, ( mm aceasta nu sa mlimplal, ei s au n r’’ " <1 dm calea
răzbunării turcești. Inii s-au stabilit in Țara Bomâucască, unde loldeaima au. găsit un. refugiu, alții s au dus m sudul Basa-
rabiei. Dar stările de lucruri din Husia feudală i-au făcui	pe bulgari să regrete	administrația, otomanilor,	mai indolentă,
dar mull mai indulgentă.	De aceea, după 1888 și	mai ales după 1856	a început exodul invers,	indrcptiiidn-se
către ținuturile lor de origine, fie către Țara Bomâmcască, fie către Dobrogea. Aici existau di*, .mai înainte,
în unele părți din jurul	Mangaliei, Constanței, I lîrșovei sau Babadagului pastori bulgari veniți din ținu-
turile bulgărești a căror	pondere numerică a fost	foarte redusă piuă	in secolul al XlX-lea.	Ca și m cazul
tătarilor sau circazienilor, deplasarea diutr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici, mai ales bul-
gari, posibilitatea de a formula concluzii care erau valabile numai pentru perioade scurle de limp, daj’ pe care ci le-au
prezentat drepl defini lorii pcnlru perioade și epoci întregi. Lucrările, lor profită și de faptul că astfel de frămîiitări demo-
grafice, cu dramele care le însoțeau, au impresionai pe observ miorii vremii, făcm.d să Ireacă pe im plan secundar, sub
aspectul interesului, viața populației autohlouc care se desfășura in limitele mmr c<>ordomd.c f^^^ Așezarea marii majo-
rități a bulgarilor iu Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă din numeroase, mărturii contemporane, din lucrări
mai vechi ale istoricilor bulgari, din analizele etnografice și lingvistice. .Bulgarii, dirji, căliți de asprimea vieții dusă sub
slăpînirc slrăină, harmei, au contribuit la ridicarea economică a păimnluhn dmbrogeam.
Din puncl de vedere economic in prima jumălale a secolului XIX Dobrogea se iulj-grează tot mai mult circuitului
cermornici Principalelor române, în care de altfel rămăsese lot 1 impui mai mull sau mai puțin pronunțat. Integrarea s-a
datorat dezvoltării producției agricole a Principatelor sub noul regim al libertății comerțului stipulat de Tratatul de la
Adrianopol din 1829. Dobrogea asigura românilor caii- de deschidere la marc si duci posibili Lalea de a avea acces liber
la comerțul european. Prin Constanța și Tulcea, nu numai prin Brăila și Galați, au început să se exporte tot mai mari
cantități de grîne românești, Dobrogea legîndu-se efectiv de economia românească din Principate.
Din punct de vedere cultural majoritatea comunităților creștine și musulmane din Dobrogea și-au creat școli
în limbă națională, mai ales după ordonanța sultanului din 1846. Românii aveau școli la Tulcea, Silistra, Rasova, Cerna-
vodă, Turtucaia ; chiar și în unele sate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ș.a. Bulgarii aveau școli la Tulcea și
Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ș.a. Puține la număr aceste școli au știut să fie niște focare dc cultură, cum
la fel au fost lăcașurile religioase. în 1878, de pildă, în județele Constanța și Tulcea au fost înregistrate 18 și respectiv 24
de biserici românești, rod al sacrificiilor făcute în vremuri de suferințe și frămintări. Arse și reclădite țoale aceste lăca-
șuri au făcut să dăinuie cultul creștin al autohtonilor și sentimentul lor național.
Dezvoltarea Dobrogei în secolul al XlX-lea ar fi fost mai marc fără războaiele care din nou i-au însîngcrat
întinderea. în timpul războiului ruso-Lurc din 1828 — 1829 toată partea de nord a Dobrogei a fost ocupată de trupele rusești.
18000 de turci, 200 de tunuri moderne, întreaga flotilă dunăreană a Turciei au căzut în miinile rușilor. Cu acest prilej
65 de sate au fost rase dc pc suprafața pămîntului. După 10 ani dc la război Babadagul n-avea dccît 500 dc case,
Isaccea 150 iar Constanța abia 68. Provincia era departe dc a sc fi refăcut, cînd, în 1853 a izbucnit războiul Cri-
mcii. Dobrogea a fost iarăși una din principalele zone dc operațiuni, înainte dc transferarea lor n Crimcia.
Tratatul de la Paris din 1856 a avut o importanță deosebită pentru toate provinciile românești, inclusiv pentru
Dobrogea. Amestecul direct și de alîtea ori brutal al Rusiei în această zonă a fost pentru moment îndepărtat. Legăturile
Dobrogei cu Principatele s-au extins și întărit ; instituirea proiecției colective a celor șapte mari puteri a fost urmată de
deschiderea unor consulate ale puterilor creștine a căror prezență a venit în sprijinul populației nemusulmane ; în 1856
s-a creat Comisia Europeană a Dunării care a contribuit la înviorarea economiei Dobrogei, la creșterea importanței poli-
tice a acestei regiuni, unde au început să fie atrase capitalurile occidentale. în sfîrșil, Congresul dc pace de la Paris,
făcind din problema țărilor române o chestiune dc importanță europeană, a înlesnit crearea cadrului internațional favo-
rabil unirii lor. Și după ce în 1859 s-au unit Moldova și Țara Românească, în condițiile create de războiul ruso-româtio-lurc
din 1877 — 1878 s-a putut uni și Dobrogea. Victoriile ruso-române dc pc cîmpurilc dc luptă din Bulgaria au reclamat această
unire, pc care tratatul de pace dc la Sau Stefano din 3 martie 1878 și apoi Congresul dc la Berlin dintre 13 iunie — 13
iulie 1878 au consfințit-o6. Din păcate, această unire, din cauza Rusiei, a apărut ca un schimb de teritorii românești.
1	Documents diplornatiqu.es. Affaires d'Orienf. Congres de Berlin 1878. Paris, Imprimerie Naționale, 1878, p. 291.
(Affaires etrangeres).
2	PRESA, XI (1878), nr. 164, 27 iul., p. 1.
3	T, III (1878), nr. 196, 6 sept., p. 2 ; nr. 197, 7 sept., p. 23; nr. 198, 8 sept., p. 1-2. Unele din lucrările
de aici datorate lui Amic Bone, Ion lonescu de la Brad, Karl F. Peters, F.A. B. Spratt și al ți cîțiva slut consemnate
și de S. Greavu-Dunăre în Bibliografia Dobrogei, 425 o. Hr, — 1028 d. fir., București, Cultura Națională, 1928, p. 15,
19, 24, 36, 52, 55, 56, 94, 95, 98, 116.
4	J. Jonesco. Excurs ion dans la plaine de la Dobrodja. Constantinople, Imprimerie du Journal dc Constantinople,
1850, p. 116-124,
6	Ion lonescu, Excursiunc agricolă in cimpia Dobrogei. București, Tipariul Tribunei Române, 1879, p. 126—135 ;
D. Șandru, Mocanii, in Dobrogea. București, Monitorul Oficial și Imprimeria Statului. Imprimeria Națională, 1946, p.
15 — 43 (Institutul dc Istorie Națională București).
6	Sinteza e întocmită prin folosirea îndeosebi a scrierilor: Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria romanilor
dintre Dunăre și Marc. Dobrogea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, p. (5 — 290 ; volumul La Dobroudja
București, 1938, întocmit de Academia Română, p. 385 — 403, 455 — 466, 553— 560, 610 — 638 (studiile lui Radu Vulpe,
Sabin Manuilă, AI. P. Arbore).
[„ȘTIM PREA BINE...”]
Se publică în ,,Timpul”, 111, nr. 170, 4 august 1878, p. 1. Editorial : București, joi 3/15 august. Sc tipărește
în volum, prima dată, în 1X1. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 319-325.
Eminescu completează informația istorică, cum promite iu articolul anterior, și insistă asupra importanței pregătirii
profesionale și integrității morale a funcționarilor din administrația dc stat. Problema aceasta formează una din tezele
principale ale publicisticii sale.
Concepția lui Eminescu asupra proprietății, în spiritul vederilor epocii în ceea ce îi privește originile, este de
altfel aceea care va sta la baza legilor de împroprietărire în Dobrogea, unde pămînt al statului n-a fost considerat
decît acela care nu aparținea locuitorilor ei de pînă atunci.
Presa remarcă articolul pentru modul de-a pune problema organizării Dobrogei.„România liberă” arată că „Timpul”
se pronunță „pentru realizarea unui progres real în viața juridică” a populației din Dobrogea1.
1 RL, II (1878), nr. 363, 5 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
508
[„DIN PETERSBURG NE SOSEȘTE ȘTIREA...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 172, 6 august 1878, p. 1. Editorial: București, Sîmbălă, 5117 august.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 326-329.
Eminescu privea statul ca un organism cu părți constitutive, cu rol bine definit în funcționarea normală a mecanis-
mului său. Poetul se pronunță împotriva mișcărilor anarhice și teroriste, cu care era omologat socialismul în multe cercuri
politice din acea vreme. Clasele avute silit recunoscute de poet numai în măsura în care păstrau și promovau valorile
culturii naționale. Altfel vorbește dc ,,clasele pozitive”, ce-și bazau existența pc muncă.
Eminescu invocă aici cunoscuta teză a lui Thonias Robcrt Malthus din considerente polemice. în manuscrisul
2264, 338 găsim o însemnare în care se infirmă această teză. (OPERE, XIV, 950). însemnarea reprezintă un extras din
tratatul lui II. C. Carey, Viinciplcs-o/' social Science (OPERE, XIII, 574- 575). Eminescu își face acest extras desigur
pentru faptul că infirma leza lui Malthus cu argumente ce nu puteau fi ignorate.
,,România liberă” pune la îndoială teza lui Eminescu după care se manifesta in Partidul liberal o tendință ,,socia-
listă”1. Poetul folosea însă acest termen, cum am văzul, într o altă accepție.
Telegrama pe care o comentează Eminescu se publică în ,,Timpul” între alte-știri ale agențiilor străine dc presă2.
Să mai notăm că poetul se ocupă de mișcările agrare din Rusia și în perioada gazetăriei ieșene, cînd prevede izbucnirea
revoluției din 1905-1907 (OPERE, IX, 470, 800).
Articolul Sălagcanu, publicat in foiletonul ,,Timpului” în 8 august 1878 3 și inclus în edițiile poetului (9, p. 104 —
106) nu-i aparține. Este o reproducere din ,.Presa”, unde apare cu o zi mai înainte4. Din ,.Românul” aflăm că Să-
lăgeanu era pictor român din Munții Abrudului 5.
1	RL, II (1878), nr. 365, 8 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
2	T', III (1878), nr. 172, 6 aug., p. 1.
3	Idem, nr. 173, 8 aug., p. 2 (Foiletonul ..Timpului’’)'
4	PRESA, XI (1878), nr. 174, 7-8 aug., p. 2.
5	ROM, XXII (1878), 4 oct., p. 917.
[„«ROMÂNUL» REPETEAZĂ MEREU...”]
Se publică în ,,Timpul”, 111, nr. 174. 9 august 1878, p. 1. Editorial: București, Marii, 8/20 august.
,,Românul” expune teza pe care o combate poetul în editorialul București, 5//7 august, publicat în 6 august 1878 P
,,România liberă” remarcă articolul în prezentarea presei românești2.
Finalul editorialului cuprinde expresii („cu 111110”, „ducem pasul”) întîlnilc în Glossa și Scrisoarea III.
Prin prisma a ceea ce se știe astăzi, atacurile lui Eminescu la adresa guvernului liberal apar nedrepte. Cu
atit mai mult cu cit ele sînt reluate în numeroase din articolele sale. Ele se justifică numai în măsura în care poetul
nu cunoștea demersurile țarii noastre. în acele luni insă toată presa opoziției critica guvernul 1. G. Brătianu că n-a
luat măsuri mai ferme pentru apărarea integrității teritoriale, în principal că n-a încheiat ,,un tratat în regulă la intrarea
noastră în acțiune”. Probabil că la această dată la București să fi fost știută telegrama trimisă de Ion Bălăceam!, reprezen-
tantul României la \ iena, la 23 iunie/5 iulie 1877, prin care făcea cunoscut că cercurile politice austriece credeau că Rusia
are de gtnd sa-i ofere Romanici o bucată din Dobrogea și să-i ia județele din Basarabia 3. Sînt de reținut și considerațiile
domnitorului Carol pe marginea încheierii sau nu a unei alte convenții cu Rusia pc lingă cea de la Livadia (supra, p. 483)s
Nicolac lonescu (1820—1905), profesorul de istoric de la Universitatea din Iași, a fost ministru dc externe în
cabinetul liberal între 24 iulie 1876 — 24 martie 1877 și într-adevăr participarea sa la înțelegerea româno-rusă a fost
pur formală, tratativele fiind purtate de I. C. Brătianu. De altfel pînă la numirea lui M. Kogălniceanu, la 3 aprilie
1877, la Ministerul de Externe era ad-inlerim Ion Câmpineanu (24 martie — 2 aprilie 1877).
J	ROM, XXII (1878), 6 aug., p. 730.
2	RL, II (1878), nr. 367, 10 aug., p. 3 (Arena ziarelor):
3	Memoriile regelui Carol I al Bomâniei. Voi. X. București, Editura Stabilimentului ziarului „Universul”, [f.a.],
509
[„DIN ISTORIA MĂNĂST IRILOR ÎNCHINATE,. A
Se publică in „Timpul”, III, nr. 17.>, 10 august 1.878, p.
Cotidianul bucureșlean trimite pentru biografia lui Chiriac ] )iini trio la ziarul ..Războiul", pe care insa nu <> cunoaș-
tem1. Articolul ar putea reprezenta, o prelucrare, cu preluarea de pasaje întregi. Activi lalea lui Chiriac ]>imitriu il
putea interesa pe Eminescu intrucit acesta era originar din	său natal. Activitatea arhimamlritului se înscria
ca o contribuție importantă in mișcarea culturală. Inliluim și aici o privire istorică și unele expresii (..în suta a zecea’)
în spiritul publicisticii eminesciene. Expozeul poetului asupra istorici bisericilor de la SL Muule este corect și bine,
documentat.
Activitatea lui Chiriac irmitriu este prezentată iu alte cileva articole: l .,Sdulia-xa părintele urJii nuuulrit ... ' /
din 16 septembrie 1878, Chiriac Dinulria din 8 iulie .1879 și Biblioteca Sănlului .Mante din 20 septembrie .1879 A Desfă-
șurarea disc urs ului critic în aceste articole și modalitatea de expunere nu oferă clemente suficiente pentru pal.rrm. la tea
eminesciană.
1	Colecția ziarului dc la Biblioteca Academici Române este incompleta. Lipsesc mai multe numere tocmai dm
această perioadă.
2	T, III (1878), nr. 203, 1.6 sept., p. 3 (Cronica) : IV (1879), nr. 250, 8 iul,, p. 2-3; nr. 206, 20 sept,, p, 3.
[„ANUNȚĂM CU PLĂCERE.. .’ J
Se publică iu „Timpul”, III, nr. 177,12 august 18/8. p. L Editorial: laicii cești> ('iacii I ainjurl.
Eminescu face aplicații, cu .formule din logică, la realități socialpoliticc. .\cest procedeu il folosește și iu polemica cu
G. Zottu, cînd ia apărarea manualului de logică întocmit dc T. ălaiorescu (OUIDID, IX, 122.............121, 774 -776). Silogismul
este construit iu chip asemănător cu cel din scrisoarea lui Eminescu către I. SLixici din 20 septembrie 1877 (3u, lll,
p. 126).
Poetul arc în vedere editorialul București, Clh aiajust, publicat iu „Românul” în 8 august 1.878 L ..România
liberă” face observația că „Timpul”’ polemiza cu „Românul”, deși editorialul său nu era decîl „d-o coloană”2.
1	ROM, XXII (1878), 7-8 aug., p. 735.
2	RL, II (1878), nr. 370, 13 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
t TEODOR DORING
Sc publică in „limpul”, LII, nr. 177. 12 august 18/8, p. 3. Se tipărește in volum, prmm daUL m
M. Eminescu, Articole și traduceri, I, București. Editura Mincna- 1971, p. 107 108,
Theodor Hâring Doring (1803- .1878) joaca, cum arată și Emiriescu, pc scena mai multor teatre din Germania. Din 1845
joacă la Teatrul Curții din Berlin, ca succesoral Iui KarI Seydelmann (1793 - 1843), unul din cei mai mari actori germani
din secolul trecut.
Biografia lui Doring este prezentată, desigur, după necroloagele din presa germană. Se desprinde insă din text
că poetul a asistat la reprezentațiile sale in vremea studiilor dc Ia Berlin. Acesta este, de altfel .și argumentul care ple-
dează în sprijinul paternității eminesciene.
ANEXAREA DOBROGEI
Se publica în „Timpul”, III, nr. 182, 19 august 1878, p, 1- 2. Sc tipărește in volum, prima data, in M-
Eminescu, Opere, H, București, Editura Cultura Românească S.AJL, 1.939, p. 329 - 310.
Documentele invocate de Eminescu denionstrează apartenența Dobrogei la teritoriul național. Nu este vorba de o ane-
xare, termen în uz în presa vremii la acea dală pentru reintegrare. Mai corectă este expresia, folosită în Tratatul de pace..

Ir/. A7A / ■ S;rvujus a la Emimame liiioniiaUa 'Jn<	b-5 cp-rc	s»- publica
in ,,Timpul” în 31) iulie 1878 T Se arată aici că Dimiirir Recea mana să fie însărcinai, cu mimmistrarC;r l Mmrugei.
Poetul nu-i putea ierta colonelului ] >iniiIric Lecca pari.iciparca la complotul împotriva. lui \i. 1- Caza din lebuiaric
Cosmografia anonimului din Ravcnna i-o pune Ia dispoziție; probabil, Al. I. Odobescu<Ji (me sc cmisulla
și cu alt prilej	suprm p. 7()). Eunurm esic (Pala pculrn ude iidormalii și dc H. I', Hmalim m Irorui rnlini o
românilor
,-Romă.ma libera ” a preria/a <-di‘medul<? ;mi;da msimmuda A
Remarcabilă formularea sa ca peste J Umere Rmmuiia ir a dus uu raziue dc cm >-r’:e. •„! । ^'\m > sc.- .?■	e
noastră defensivă”. El observă cu marc pălnmdrre jmml de interese al mardor puteri și End <mm se mamb da acvsm
in istoria. Europei. Codru alic detalii privind isteria I mbrogei- iuclusix corectarea dalei de 1H.> • a miopul al slapmii i!
turcești (suprm p. 306 .708). Expresia dc ..anexarea Dobrogei” arabi ca in epoca mi. era clara- ic! pilim m limba
romană, distincția intre -.a rcuni’d ,m anexam .:a incorpora”. Ev acera trebuie avut iu muiere conlmulul termenilor și mi
forma Im-.
1	I . II] (18,8). nr. I 66. 3(1 iul., p. I.
- lâmciniulis umioupmi. Cosmoipaplilu E OiOim; (jioiirațdmm. Lx libris mânu scripHs epidermii M. I’mdcr et
E. Pnrtlicy. Accedit fabula. Berolmi- In .ArdTms Eriederici Nivelam i 6GEE p. ESI. .'■..••ași volum a aparținui im .\1. Odo-
l.iescu (BAR, I Ă21652).
:! Ix/oHa crilicu a rumâni/nin I. p. ESm
1 RE. II (1878), nr. 37\ 2b ana - P 3,	..na1.!'1! >
l„AM spusa.) in WMARUL iRtcur...
Se publică m ..Timpul". I II, nr. 183, 20 august 1878, p- E Editorial . București. Aimbalu. Hj (31) uaaust.
Se. tipărește iu volum, prima dată- iu M. Emirn/scm Opcrr li. Bmmrrșli. Erliluru EuHura I mniâiicuscâ
d A.R.- ITi’i. p. 311	316.
Polemica lin Eminescu cu ,-Româiml”'arc ca punct, dc piccarc edi biriahd Bm m cșh. 7 / Ev mmm/, publicai iu |8 augus
1<S78 L Oficiosul liberal pune in discuție forma rectificării și schimbării de gramță, cu aplicare la pun noastră.
..România liberă” rezumă, editorialul și alrage a leul ia că -Timpul” se pronunța in ,-chestiunea unei conslituari te”2.
Eminescu aprecia, că prin interpretarea. largă ce-o dădea oficiosul liberal termenilor de rectificare și schimbare
de graniță ii reducea la .,o simplă frază banală”- El are țoală dreptatea atunci cind consideră că orice modificare a Eons-
lituției. țării n-o poate face decît o .„.constituantă” și nu Adunările legiuitoare obișnui le. Problema, aceasta sta in atenția
sa si in articolele, următoare.
1	RO3E XXII (1878). 18 aug. p.
* R.L. li (1878). nr. 37b- 22 aug., p. 3 ' (Arcrm ■ u-r^lor) ■
ImROMÂ'NLIL» PUNE IN REVISIA SA ... !
Sc publică iu ./Timpul", IIE nr. 183, 23 august 1878, p. 1. Editorial; București. Menii ,1Utj <.? Vfp.
îembre). Se tipărește in volum, prima dată, in Al. Eminescu, Opere- H, București, Editura Cultura
■Românească S.A.R., 1239. p. 316 37>0.
Poziția conservatorilor cu privire la comocarca unei mmșlH urnite este criticai:! dc , JTmiâmil" io edi p)r]ah|] /yo,
:! I aiif/usii^ scplcmbre, publicat iu 21- 22 august 1.876
./România liberă” scrie că ,,Timpul” polemiza cu oficiosul liberal .,cu midia \ mhmla”:j.
Bordul vede chestiunea reintegrării Dobrogei prin prisma polemicii sale cu liberalii. Nu iid.rodm rrCo mnmT
fond”, adică a așezămintelor juilitice, economice si administrative ale României de piuă alunei, cm e[c p p;îr p.
dnd o pripeală- ci .modul iu care v<>r irițclcgc liberalii s o facă.- Eminescu avea tot disprețul perdeu munemi dm
• listrația liberală, pe cure im i vedea deci! puși pc cnimfuiala- pnrmii sa se imbogațcasca eu mice pn-i
h ROAI, XXII (1878), 21 — 22 aug., p. 779.
2	RE. II (1873). m•. 378. 21 rnig.. p. 3 (.\j'H!I uurchn )
[„«ROMANUL», DE C1TE ORI SE ÎNFUNDA...”]
Se publica în „Timpul”, III, nr. 187, 25 august 1878, p. 1. Editorial: [iucurc^ti. Joi, 21 țaug.J 3 sep-
(embrc,
Erninescu pornește de, Ia un articol, Cum. discuta opozijiunca, publicat in „Românul” în 23 și 24 august 1878, în care
oficiosul guvernamental polemizează cu „Presa” pe tema definirii noțiunii de rectificare de graniță1. „Românul” invocă
în sprijinul opiniei sale autoritatea lui Johann Kaspar Blunlschli, profesor la Universitatea din Ileidelbcrg, din scrierile
căruia dă și extrase.
„România liberă’’ reține propunerea „Timpului” cu privire la convocarea unei constituante3.
Discuția cu privire la tezele lui Blunlschli este reluată de Erninescu în editorialul [,,« Românul» in numărul de
vineri...” J, publicat în 7 septembrie 1878 (v. supra, p. 109 — 111).
Ca și în alte părți și aici poetul c împotriva folosirii abuzive a citatelor pentru a dovedi ceva. Așa poți demon-
stra orice, dar nu poți schimba stările reale de lucruri. Este o judecată pururea actuală.
1	ROM. XXII (1878), 23 aug., p. 783, 24 aug., p. 787 788.
2	RL, II (1878), nr. 380, 26 aug., p. 3 (Arena Parelor).
DR. BARBU CONSTANTINESCU, PROBE DE LIMBA ȘI LITERATURA
ȚIGANILOR DIN ROMÂNIA.
București, Tipografia Societății Academice, 1878, 1 voi. 8", 112 pag.
Se publică în „Timpul”, III, nr. 189, 27 august 1878, p. 3 (Notițe bibliografice). Se tipărește în volum,
prima dată, în Mihai Erninescu, Despre cultură și artă, [lași], Editura Junimea, 1970, p. 235 — 236.
Erninescu considera că Barbu Constantinescu aducea un materia) interesant, însă găsea defectuos modul de organizare.
Mai multe texte din această lucrare se publică, cu titlul Poezia poporană a țiganilor din România, în „Columna lui
Traian” în octombrie—noiembrie 1877 L Lucrarea lui B. Constantinescu este menționată de poet și în alte articole
ale sale (OPERE, XI, 307; OPERE, XIII, 408). Slavistul Franz Miklosich (1813—1891) este și el menționat în mai
multe articole (OPERE, XII, 34, 90; OPERE, XIII, 166, 295, 563). Să mai notăm că Erninescu folosește pentru
sec. XIV, din textul lui Barbu Constantinescu, expresia preferată: suta a paisprezecea.
în aceeași rubrică se publică in continuare alte trei notițe bibliografice : C. S. Stoicescu și D. St. Călinescu
„Manual de sintaxa’, Gh. Mihailescu, „Geografia României” și Zaharia Antincscu, ,,Geografia României și a țărilor
locuite de români”, care figurează în edițiile anterioare (9, p. 110 —114) însă care nu pot fi atribuite poetului. Aparțin
lui I, Slavici, care preda româna și geografia. Paternitatea slaviciană o demonstrează construcțiile gramaticale
(„puține fraze numai sînt construite”, „bine pricepute și bine mistuite”, „iar nu a buigui fraze”) întîlnitc în scrisul
prozatorului.
1	COLTR, II (1878), nr. 10-11, cct.-nov., p. 605-620.
[„LA I ROPUNEREA NOASTRA...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 191, 31 august 1878, p. 1. Editorial: București. Miercuri, 30 augustț
11 septembre. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Erninescu, Opere, II, București, Editura Cultura
Românească S.A.R., 1939, p. 350 — 354.
Polemica cu „România liberă” este determinată de articolul f,,Am emis oarecari propuneri. . .” /, publicat în acest ziar
ca al doilea editorial în 29 august 18781. Ziarul examinează propunerile lui Erninescu din articolele anterioare cu privire
la introducerea administrației românești în Dobrogea.
Erninescu declară fără echivoc că Partidul Național Liberal prelua metodele abuzive de guvernare de la Partidul
Conservator și că depunea mari stăruințe să le perfecționeze. Poetul își exprima convingerile sale cu privire la lupta
partidelor politice din țara noastră, lupta pentru putere și nu de principii.
512
I ’nelc din calilățile pc care podul Ic atribuie conservatorilor slut reale. Dar apar așa în acel momenI nu acaparat
prin ele însele, ci prin comparație cu liberalii, acum în căutare de susținători pe care-i luau cam cum se nimerea. în
plus, aceste calități sînt subminate dc ancorarea conservatorilor intr-o prea strînsă dependență dc interesul clasei marilor
proprietari. în rest, scriind la un ziar conservator, Eminescu nu puica fi Ia fel de critic și fală de conservatori. Era
regula jocului.
Conducerea conservatorilor făcea mustrări redactorilor din cînd în cînd pcnlru îndepărtarea dc la linia politică,
însă tolera asemenea ,,abateri’’ întrucîl îi aduceau servicii prin critica virulentă la adresa guvernării liberale.
Constatarea lui Eminescu cu privire la poziția „României libere” uu apare întemeiată, Prin faptul că ziarul nu
reprezenta nici un partid politic (abia după 1<881 se apropie dc junimiști, al căror organ dc presă sfîrșește prin a fi
pînă în 1889), își asigura libertatea deplină în exprimarea opiniilor sale. Mărturia cea mai evidentă a poziției sale inde-
pendente o oferă rubrica Arena ziarelor, în care comentează număr de număr editorialele și articolele importante diu
,,Românul”, ,,Timpul” și ,,Presa”, organele centrale dc presă ale celor două partide politice dc guvernămint diu țara
noastră. Din 16 ianuarie 1885 „România liberă” devine organul dc presă al grupării junimiste din Partidul Conservator
(OPERE, XIII, 522).
1	RL, II (1878). nr 382, 29 aug., p. 1.
[„NU NE PARE BINE...”]
Se publica în ,,'limpul”, fit, nr. 193, 2 septembrie 1878, p. 1 2. Editorial: București. Vineri 1/13 sep-
tembre. Se tipărește în volum, prima dată, îu M. râninescu, Opere, II, București, Editura Cultura Româ-
nească S.A.R., 1939, p. 355 -362.
Eminescu răspunde la articolul /,J)acă in presa româna..."/, publicat in „România libera” în 1 septembrie 1878 1
Culpabilitatea redactorilor acestui ziar consta în ignorarea istorici laț ii fenomenelor sociale. Demonstrația este orientală în
această direcție și cu preocuparea dc-a oferi exemple alît din .științele sociale, cit și diu alte discipline.
Poetul caută să-și argumenteze punctul de vedere cu cercetările anatomistului și fiziologului francez Mărie.
Francois Xavier Bichat (1771 — 1802), autor al mior tratate celebre, ca Anatomie generale appliqucc â la physiologie el
â la mcdecine (1802), Trăite, d'analomic descriptive (1801- 1803) pe. care le cunoaște de la cursurile de la Universitatea
din Viena. Numele, lui Bichal este menționat și în manuscrisul 2257, 15 cu lucrarea Bccherchcs physiologiqucs sur la vie
ct la mort, tipărită în 1800. La această lucrare sc referă și însemnarea din manuscrisul 2287, 68v : Physiologie dc la
mort. Tratatele savantului francez stau și îu atenția lui Schopeiihauer (39, 12, p. 361).
Exemplele din istorie erau mai aproape de înțelegerea cititorilor, fapt care explică de ce ocupă un spațiu extins
și în demonstrația sa. Importantă este și utilizarea datelor demografice. Ele nu sînt riguros exacte și nici nu puteau fi
din moment ce prima statistică după reguli moderne asupra populației din Dobrogea datează din 1886. De aceea da-
tele indicate de Eminescu sînt aproximative. Ele pol fi comparate doar cu constatările unui expert turc din 1850,
trimis aici pentru a studia posibilitățile agricole ale regiunii 2.
Redactorii de la ,,România liberă” nu sc încumetă să-l urmeze pc Eminescu îu discuția pc un teren ce nu le
era familiar și se mărginesc să arate că poetul respingea ,,aserțiunile noastre”, însă nu recunosc importanța datelor
demografice pe care își sprijină demonstrația3.
Eminescu participă la masă la familia Krcmnitz, în 1 septembrie 1878, împreună cu T. Maiorescu, redactorii
,,Timpului” : I. Slavici, I. L. Caragiale, RonettLRoman și doi prieteni apropiați lor: Alexandru Chibici și Theodor Nica
(44, I, p. 311). Maiorescu notează în jurnalul său că I. L. Caragiale relatează întîmplări din activitatea sa, ca redactor
la ,,Națiunea română” și se discută despre ,,revoluția de la Ploiești, aug., 1870, cu Candiano-Popescu și Stan Popescu
ș.a.m.d.”. Din precizarea din urmă sc desprinde că se discută și alte probleme politice. Nu încape îndoială că Maiorescu
atrage atenția redactorilor ,,Timpului” și asupra orientării cc-o dădeau ziarului. Declarația lui Eminescu potrivit căreia
punctul dc vedere din articolele sale nu avea ,,a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor
românilor”, s-ar putea să fie și un fel de răspuns.
1	RL, II (1878), nr. 384, 1 sept., p. 1.
2	Vezi articolul Dobrugca (Dobrudja) in Enryciopcdie d'Islam, nomelle edition, torn. II, Paris, C.P. Maisoimeu-
ve Larose S.A. 1965, p. 628.
3	RL, II (1878), nr. 386, 3 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ACU cri EV A ZILE..
Se publică in ,,Timpul”, III, nr. 196, 6 septembrie 1878, p. 1- Editorial : București. Marii 5/17 septembre.
Eminescu considera că „Românul” se contrazicea în problema introducerii administrației românești în Dobrogea. ^Foarte
mulți sînt aceia, scrie oficiosul guvernului liberal în 25 august 1878, care sc uită la Dobrogea cu aviditate ca la o
nouă Californie”1. După această declarație ,.Romanul” vine în editorialul București, 4/16 răpciune din 4 — 5 septem-
513
■ ''' Ib-T cu pn-pumuMc cmncntatc dc poci și pc care Ir interpretează ca (> declarație oficuda a dcsch1 * le ri. i tjuuj nan
< !inp dr exploatare pciilru rIcmei11eIc ce urmăreau o imbogățire grabnica
-Romăma. liberă” remarcă editorialul și arată că ,.Timpul” prezenta pubrugea ca mm mm izvor de afaceri
;'J ! âgaloai r” ",
1'!(■'leaza peiitrii pui rrm ! al ea eminesciana, alaiuri, de problemele puse, in discuție, și caraclcrizarca (>fidosidui
-o vrrmilm libriM (.Jiapul amar inlr-o bucală mare de liirtie acoperită cu literi negre"), folosi lă iu aK coulexl.
1	1 h) M. \X.[l (I 878), 25 aug., p. 791.
3	hh m. I ■ 5 sepI., p. 825.
RL. II (1878). ur :;yp, 7 sept.. p. 5 (Arena uarclor ).
[„«ROMÂNUL» ÎN NUMĂRUL DL VINERI..." i
7-r publica h',; Timpul . IILm. P.R, 7 scplembnc 1878. p, I. TĂldor'ujl , Bucurrdp Miuciuu
i/mmcscu mlervine cu acest editorial ui polemica dm tre , .Presa” și ,.Românul” in problema compclciiței guvernului liberal
io schimbările in componența teritoriului național. Organul dizidenței din Partidul Conservator se îndoia că oficiosul liberal
puica iu\oca o aulorilalc științifică in sprijinul poziției adoptată de guvernul liberal. .,(',ind ar reuși să ne găsească un
autor scrie ..Presa’’ in 2b august 1878 . care să susl ie o asemenea lez.ă, noi facem dcelarațiunva solemnă că ne
'om da mEuși"1. C.i.(c\;i zile mai lirziu. ,,Româmd” publică un amplu editorial, liucurcșli. 2 l aut/usl/ld rapciunc'-,
în caic Rvdra/ă ziarul Im Vasilc Rocrescu cu vădită superiori late și o satisfacție ncrcțiuulă că i puica oferi un ase-
marna autor cu prestigiu i ui ermd iomd. ..|)cja (Presa" cu dibăcia și cu seriozitatea scrie ..Românul” ce o carajdc-
ri/eaza de citea timp, declară solemn că se \a da învinsă dacă i vom vila un singur aii lor care să susțină leza noastră.
J/i l.mm. ^ă-i satisfacem și această cerere, deși im mai fost satisfăcută de mai multe ori”.
Românul” invocă tezele lui Johanu Răspăr Blunlschli (1808 - 1881), profesor la Universitatea din I leidelbcrg.
.(mitre trata lele acestuia sin t de amintit: AMycnieiac Slaadsredd (Mimcheu, 1857). Das moderne Volkerrecld der ciinlisirlcn
Ataicn alx h’eddsbadi (Xordliugcu, 1868), (duiraelcr und (icid der poli li echea Parlcin (Xordliugcu, 18t)9), (ioidiiddc der
Acnren N11 d ir 1 esc//sc I / ‘ 11 / (Mum-hcu și Leipzig. 1881). Mai multe din Iralalelc sale sini traduse iu franceză și cunosc
mm.m.roasv ediții. Amintim citcva din ide : !,c droil inlcrnalional codific (Paris, 1870, 1871, 1881), Thcorie (/encrale de
ddai (Paris, 1877, 1881), la /cdP/yuc (Paris, 1879), Le droil public (/cncral (Paris, 188t). Asupra lucrărilor lui Bhm Iscăli,
m care se ocupă dc țara, noastră, stăruim mai departe.
Oficiosul liberal invocă teze din două din tratatele lui Bhmtsclili : dreptul internațional codificai și Dreptul conști-
fuțianal {umcruL din care dă și extrase. Sînt omise insă toate pasajele prin care se putea infirma orientarea politică a
guvernului liberal. Ziarul trimite, pe de altă parte, pentru citatele din a doua lucrare la tratatul Teoria tjenerală a
.ircplului, o greșeală greu de explicat.
Organul dizidenței din partidul conservator răspunde abia peste o sapiamîna și apare evident că ci consultă tratatele
Im IAhmIscldi dc \ reme ce susțin că citatele din lucrarea din urmă, făceau parte din capitolul consacrat războiului și că
imeh' jmist.ulm german erau incompatibile cu situația, din România. -?Xoi ne supunem - scrie ...Presa” în 7 seplcm"
uiie ‘ 8 ‘ 8 au lori I a I ii Im plimlschli iu acest pumd ; dar mi sinlem de acord cu cei dc la <• Românul ■>. care il invocă
iutriui caz cu | o (111 < li \ <ts deci t cclprexazut dc autor” A Pentru acest mol iv .,! [omanul” sc si i na în apărarea gu\crimbii
litiera’ p<' o poziție ..falsă” și recurgea la o dcmonslrație ..sofistică”.
! mmcscii inlcrxmc iu această polemică in ziua in care publică și ,,Presa” răspunsul său. Poetul pune in discuție
<:> teza generală, aceea a autorității ci tu telor di n autorii slrăiui. după care integrează in editorialul său textul din ..Românul”
cu cilaicle (lm Bhml.scldi și comentariile ziarului liberal pe marginea lor. Pentru textul din PJimIscăli trimite la traiului
Ailfjcmcmc Slalsrcdd și indică nu numai capitolul, ci și pagina. Indicația din urmă nu corespunde cu paginația din edițiile
din 1857 si I.8G1. Ea <sie a ediției din 1868, pe care o avea și Eminescu în biblioteca sa și pe care Matei Erninescu,
iraR’e său, o donează în 1895 Riblicdccii Fundației Universitare din București (12, p. 11.........15).
,,România ti.licră” se. ocupă și de acest editorial al lui Eminescu și reține numele juristului german, -a Timpul)
îașpimde Romanului ’ scrie ..România liberă”’ iu 8 se.plcmbric 1.878 pentru acuzațiunc de rcacrcdinla ce i face
-fcslm relativ Ja niște pasage dm Bh.mtschli citate in chestiunea constituantei și el amenință că, dacă va urma această
r:dr, apoi redactorii de la <- I impui v se vor vedea nevoiți să revină la cunoscutele anpimcida ad baculum.” 1
Eminescu intervine in. chestiuni dc drept iulcmaț.ioual, cu o cunoaștere perfectă a tratatelor dc specialitate, pe
aici	mainte mi mai consideră	necesar	să arate iu ce	măsură	cunoștea	tezele	lui	Blunlschli.	în	articolele	următoare	sc
mărginește doar să le invoce	sau să	dea citate. Sînt însă	si	acestea	suticieiitc	dovezi	în	demonstrarea	paternității
•J PRESA, XI (18/8), nr. I9R	28- 29 august,	p. L
2 ROM, XXIT (1879),	7 sept.,	p. 811.
3 PRESA. XI (1878),	nr. 198,	7 sept., p. E
! RL. II (1878). ur. 'THE 8 se|H., p. 5 (Arena etajelor).
CA LA NOI LA NIMENEA
|nd>li(ă in „limpid”, I I I, nr.	1'2	septembrie 1272, p. I	Al Hoilt n edi IoIi;11.	T; .1<	reprodm. iu
-J h >«i , XI, nr. 2(1.), || septembrie	IS <2.	p. 2. Se I i 1i; । roș t e in	volum, prim:! d;d;i.	m \l Lmi m-'.ei.i
Opera (HrliUra^ I, Bucii cești, Cu^e I arca Georgcscu | Jelafras, 19 11, p. 2 19	2,50.
baumescu își construiește edi loriului cu un comentariu al său, ea o prima parle și cu mi articol /,, Admi/imlra/iuaca mei
hiri..^/, ca o a doua parle, pe cart* il reproduce, diu „Homânul” diu 2 septembrie 1272 Transcriem acest articol
,, A dmiuislrațiunea miei lari lormcaza un lot iiedivizilnl ; dilerilelc ei numire Jac parii* dm aceeași sistemă si sini
neapăralc una alteia locmai după cum o bucală a miei machine esle neapărată celeilalte si mecanism ului întreg. (Îmi
o Imeală a mecanismului uicri’T rău. toată sistema din care face parte șuiere.
Această observa ț iime, de mii di* ori repetilă și devenită un loc comun din cele măi mull i u i n-i aii ața Ic. dm hd
dauna adevărat, ne am făcut o văzîml ce IrI de concurs dă justiția, pentru infrimirea delapidări lor. hoțiilor. hălăilm
dc toi felul.
Xe am plins de cscesele și de adusurile comise in armată, ne am plins dc (ude comise iu admimsl ra l iime ; m i i
trebuit poale să începem prin a ne plinge de. modul in care justiția, și mai cu osebire juzii instructori înlclcg a șl
face, datoria față cu delapidatorii, cu hoții, cu cei ce romii felurite abusuri. și pe care celelalte ramuri- de adjnmisîr;;-
litmc ii (ramit înaintea lribunalelor.
Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a ne plinge de justiție, fiindcă mi delapidator, un hoț dovedii, trimis
înaintea justiției și achi lat sau liberat prin ordonanță de neurmărire, esle o mare rmmrajm< . mi puternic îmb-nm pro A n
alți hoți, pentru alți delapidatori.
Xc plîngcm că unii subl prefect, i fură și bal, că unii vameși fură, că linii perceptori si casieri fură Asa este,
din nenorociri'. ])ar. pe de altă parle, meargă oricine la ministerul dc finanțe, și vază Hți fum țiâmmi culpabili mi i’o-i
dovediți și dali dc aceste admmisl ra l i uni in judecată, și ciți au 1‘osl condamnați.
Impiul r deplorabil ; el uluia o tristă stare morală, chiar la aceia a căror i usl rimți Um- m- dcdr;.i drcpilul
pii\im ca pe agenții cei mai activi și mai luminați ai Indicării nivelului moral in tară.
Sini (ițiva ani, guvernul trecut luă pc delapidatori de Iu juriu și i dc I r tribunalelor. tiare fii rcsutlat id 7 Astă/i.
delapidatori condamnați mai că nu se mai văd : mi numai că lribumddc îi achită și i absolv eu cea mai mare ușiirința,
dar mai îmiinlc dea ajunge la tribunale, juzii instructori sînt aci spre a găsi mijlocul dea declara că mi r raz dr
urmărire.
X om lacc iu all număr o emimerurc mai h.mgă de fiimț 'umorii culpabili dați judecății de dileriic adm'm a, I i a țimi ।
și achitați, absolviți, Sail f;u Hti SCăpăți Stih toate formele de r.itre jirTițir PrOliu astăzi. Ur \<nu .mâr"hu a riio m.im .n
cilexa cașuri.
Nu vom Iaci' decil să amintim că chiar o bandă dc hoți, cu căpetenia lor. s a prins in lo.nmmi ireculă m judelui.
Palmi și a fosl liberală prin ordonanță de neurmărire.
Nu de mult se descopere la vama Predeal hulii enorme. Vameșul, dovedii culpabil, esle dai judecății : mplriv
sini conslalale. judele instructor nu poale da ordonanță de neurmărire : dar tribunalul colorează hoția asIlei meii, absolvr
pe culpabil, sub cuviiit că << mi c arlieol dc lețje • în temeiul căruia să se poală roșii condamnarea.
îu județul .Prahova, admiuislrațiunea descopere că un sublprefect a comis fapla odioasă de a alcătui iisle dr
subscripțiune de la sine și de a aduna bani dc prin plasa sa. sub cuvînl de subscripltune peulru răniți sau pentru
cumpărarea de arme, b’aplul se dovedește pe deplin de admiuislrațiunc ; ca silește pe suldprefccl să iimpole/e p u i
din sumele adunate, il destituie și il trămite nainlea justiției.
.ludele instructor declară că nu c caz dc urmărire.
în line, chiar zilele trecute, după cum este știut, se dovedește la 1‘Iop.șIî. de către procuror si de către preș,'din
iele juraților, că directorele penitenciarului bale crunt cu biciul pe arestați. Ministrul de inlerue suspendă pe director
rămînînd ca justiția sași facă datoria. Insă, după iul ni sc asigură, și dc astă dală judele inslrmlor m- fi declar ai.
că nu e caz dc urmărire.
Această procedură ai- fi atil dc cutezătoare din partea judelui iusl rmdor, in urma sv mmhii re s a lăn u t eiij-z,
bătăielor, incit stăm la îndoială a-i da crezăminl și așteptăm o nouă confirmare.
Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiție asupra acestei deplorabile și penibile, stări de Im iuri. Sinicn?
încredințați că d-sa se va gîndi serios la .mijloacele de vindecare, căci, atunci cînd justiția im-si face datoria, mu
esistă justiție în tară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real.’’ 1
Eminescu considera că articolul era inspirat de Eugen Slătescu, ministrul dc joslițic. care acțimuază redacim
,,Timpului’’ intr-un proces care ajunge piuă la înalta Turle dc Casație2.
Societatea romanească este. înfățișată de Eminescu, sul) aspectul vieții politice, ca o scenă pe caro sc juc:
„comedia constituționalismului”. Înlîlnim și în acest articol pasaje care anticipează pamfletele argheziene prin violent’,
și culoarea limbajului critic la adresa societății românești din acea vreme.
1 BOM, XXII (1S7S), 2 sept., p. 22.5.
2 T, III (1878), nr. 93, ‘22 apr., p, 1 ( Pmcureșl i, !■! i' (ii>ril icjV mai. Pf-occ.sal ^Tim/iuiHi" hmida Curte au
CU OCAZIA PREMIULUI ACADEMIC
Se publică îu ,,Timpul”, III, nr. 200, 12 septembrie 1878, p. 2 (Foiletonul 9 im pul ii i.9 f). Se tipărește,
în volum, primo dală, în Mihai Emiuescii, Despre cultura și arta, [Iași], Junimea, 1970, p. 27 28.
Fragmentar.
Campania de presă împotriva lui Vasile A. (Țechin (1834— 1901) esle dusă de Eminescu prin toate mijloacele și poetul
nu ezită să reproducă, în continuarea comentariului său, cele două studii ale lui T. Maiorescu, Felia de cuvinlc în
„Revista contimporana ’. Studiu dc patologie literară și Răspunsurile „Revistei contimporane”. Al :1-lea studiu dc patologic
literară, care ocupă mai multe foiletoane ale ziarului L
Eminescu condamnă și practica încetățenită la Academia Română a premierii între ei a membrilor înaltului for
de cultură. Problema aceasta o reia și în prezentarea cărții lui B. P. Ilasdeu, Cuvente den betrăm, o săplămînă mai
Urzi u.
Posteritatea privește activitatea științifică a lui V. A. I Techia din altă perspectivă decît cea a contemporanilor.
Meritul său stă în îi fi dezgropat din arhive și publicat, adevărat, fără spirit critic, un număr impresionaul de documente,
care sînt puse la contribuție în sintezele ulterioare de istorie națională.
1	T, 111 (1878), nr. 200, 12 sept., p. 2-3; nr. 201, 13 sept., p. 2; nr. 202, 14 sept,, p. 2 — 3; nr. 203, 10 sept.,
p. 2; nr. 204, 17 sept., p. 2 — 3; nr. 205, 19 sept., p. 2-3 ; nr. 200, 20 sept., p. 3; ur. 207, 21 sept., p. 2-3; nr. 208,
22 sept., p. 2-3.
[„ASTĂZI SE DESCHIDE ADUNAREA...”]
Se. publică în ,/Limpid”, IU, nr. 203, 16 septembrie 1878, p. 1. Editorial : București. S îmbăta, Ui[28
septembre. Sc tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opera politică, 11, București, Cugetarea —
Georgcscu Delafras, 1941, p. 351 -354.
Lucrările Corpurilor legiuitoare chemate în sesiunea extraordinară pentru a discuta prevederile Tratatului de la Berlin
se deschid oficial la 15/27 septembrie 1878. Mesajul domnitorului (probabil tot operă a lui M. Kogălniceanu) preciza
între al Lele : ,,Europa a primit România în familia statelor independente înapoindu-i gurile Dunării și intregindu-i
posesiunile pînă la mare. Totodată însă marele tribunal a chemat România Ia un dureros sacrificiu, la cedarea județelor
noastre de peste Prut. Nu există român, de la domn pînă la ultimul cetățean, carele să nu deplîngă dezlipirea unei părți
din pămîntul strămoșesc decretată de Europa” L
Discuțiile asupra Tratatului încep la 23 septembrie/5 octombrie și sc desfășoară în ședințe publice și secrete.
Cînd Eminescu scrie că C. A. Bosetti e ,,fanariotul” care a dat Basarabia rușilor, el dă o pildă dc atac polemic
fără nici o reținere. Formularea sa privind ,,luarea în mod silnic a Dobrogei, fără a ține scama dc dorințele populației”
este greșită. Cine mai recursese la plebiscit în această parte a Europei în acea epocă? Și apoi, dacă el s-ar fi făcut
ar fi dat fără nici o îndoială cîștig de cauză României. Ea nu ocupa un teritoriu străin, ci reintra în posesia unei
provincii dc care fusese lipsită pînă atunci prin forța ocupantului otoman. Dacă Eminescu scria așa era pentru că el
se declara hotărit împotriva procedeului folosit de Rusia țaristă de a considera că Dobrogea intra în posesia României
în schimbul județelor basarabene. Poetul implica cu totul pe nedrept și pe liberali în acest ,,tîrg”.
Eminescu nu se pronunța, desigur, împotriva civilizării Dobrogei, a legării ci de țară cu poduri de fier, ci împo-
triva luării în antrepriză a acestor opere de liberali, cărora el le contesta onestitatea.
Problemele bancare stau permanent în atenția poetului și va întocmi ceva mai tîrziu unul din cele mai temeinice
studii în materie (OPERE, XII, 240 — 260, 476 — 488). în articolul de față el se ridică împotriva monedei de hîrtie.
Primii bani de hîrtie apar în România la 1/13 iunie 1878. Pînă se deschide Parlamentul, la Casieria centrală a statului
fuseseră predate bilete ipotecare în valoare de 10.160.000 lei. Poetul se temea de inflație.
,,România liberă” remarcă articolul pentru problemele puse în discuție și caracterizarea deputaților ,,cu o mulțime
de epitete scoase din vocabularul conservatorilor”2.
Deputății sînt caracterizați cu expresia ,,naturi catilinare” înUlnilâ și în alte articole. O altă expresie, ,,capișlea
minciunii” are echivalent în Scrisoarea 111, unde se vorbește de ,,eapiștea spoielii”. Să mai notăm că și expresia
,,scoase la maidan” o găsim și în manuscrise. Sînt mărturii care demonstrează deopotrivă paternitatea eminesciană și
organicitatea scrisului său.
1	MO (1878), nr. 204, 15/27 sept., p. 5223.
y RL, 11 (1878), nr. 398, 17 sept., p, 3 (Arena ziarelor).
516
B.	PETRICEICU HASDEU CUVENTE DEN BETRANI- LIMBA ROMANA
VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600,
tomul T, București, 1878, 1 voi. 8° mare, 432 pagine
Se publica în ,/Timpul”, 11 f, nr. 201, 17 septembrie 1878, p. 3 (Xotile bibliografice). Se tipărește în
volum, prima dala, in Miliai Eminescu, Despre cultură și artă, [Iași ], Editura Junimea, 1970, p. 111-111.
Cartea lui B. P. 1 lasdeu este anunțată de ,/Timpul” încă în 20 decembrie 1877. ,,A ieșit de sub presă -- scrie ziarul —
și se va pune peste puțin în vînzare prima serie a publicațiunilor islorice-filologice ale Direcțiunei generale a Archivclor
Statului sub titlul Curente den betruni limba română vorbită între anii 1550—1600, studiu paleografie și linguistic de
B. P. Ilasdeu, cu o introducere asupra importanței și direcțiunei științifice a filologiei române de celebrul linguisL german
Hugo Schuchardl” l. Anunțul cuprinde și indicarea sumarului și se repetă de vreo 15 ori piuă iu 14 februarie 1878
Paternitatea eminesciană este demonstrată de 1. Crețu încă în 1964 (61,). Eminescu se ocupă de carte,
cu o întîrziere de. o jumătate de an, constatare surprinzătoare pentru poet, atent la mișcarea științifică. Explicația stă
în faptul că poetul’acordă în acest interval prioritate problemelor politice și traducerii tratatului lui E. llurmuzachi
(OPERE, XIV).
B	. P. Ilasdeu se prezintă cu această lucrare la premiile Academiei Române 2. Sediu ța se ține în 20 septembrie 1878
și este respinsă. ,,D. Șlefănescu se preocupă de cestiunea - se arată in stenograma ședinței dacă această carte intră
în condițiunile testamentului. Ea este o copie de documente vechi, carte, vechie. Testamentul însă iată ce zice : ,,carte
tipărită originală”, concepțiunea și execuțiunea să fie originale. 1). Ilasdeu prezintă o carte în care minima este origina-
lă. Cere dară a se respinge”. Intervenția lui A. I. Odobescu in favoarea lui B. P. Ilasdeu rămîne fără rezultat ,,Timpul”
publică un rezumat al stenogramei, Societatea Academică Ilomână, în care pasajul de mai sus este completat cu senine de
întrebare și exclamație (. .. vechia (?) ; ... oi iginală ( ! !) și cu o apreciere (Ce stupiditate.!)*. Se desprinde de aici
că redacția nu împărtășea punctul de vedere al înaltului for științific. Nu este însă greu de observat că Academia Română
respinge lucrarea Iui B. P. Ilasdeu cu argumente, care fac și obiectul considerațiilor critice ale poetului.
Aprecierile lui Eminescu privind acordarea premiilor Academiei Române între membrii acestei instituții o întilnim
și in articolul Cu ocazia premiului academic (v. supra, p. 516).
Deși îl considera o mare personalitate a vieții științifice a vremii, Eminescu nu-i putea ierta lui B. P. Ilasdeu
lipsa de modestie și metoda de lucru potrivit căreia făcea generalizări științifice pe un număr insuficient de documente.
Fără să fie filolog și istoric, poetul formulează obiecții fundamentale pe marginea activității științifice a unuia din cei
mai mari savanți care se ilustrează în aceste domenii în secolul trecut.
1	T, II (1877), nr. 286, 20 dec., p. 3.
2	T, III (1878), nr. 34, 14 febr., p. A.
:i MO, (1878), nr. 211, 23 sepl., p. 5536 - 5537.
4	T, 111 (1878), nr. 210, 24 sept., p. 3.
[„CIUDATĂ E PRETENȚIUNEA..
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 205, 19 septembrie 1878, p. 1. Editorial: București. Luni, IS/AD seplembre.
Baporlul hii I. Câmpincanu, ministrul de finanțe, și Decretul domnesc, pe care le comentează Eminescu, se publică In
,,Monitorul oficial al României” în 17/29 septembrie 18781.
Referirile la buna stare a finanțelor țării erau justificate. în 1877, deși cheltuielile se. ridicaseră de la 87.500.000 lei
la 105.000.000 lei, din cauza războiului, bugetul s-a încheiat cu un excedent de 5.072.653 lei realizat Ia căi ferate, poștă
și telegraf, vămi, sare și prin ștergerea sumei de 914.000 lei tributul către Poarta otomană. Bugetul pe 1878 prezintă o
creștere față de cel din 1877. Excedentul se cifra la 28.000.000 lei. Ef nu era însă dccit împrumutul de 28.000.000 lei,
autorizat prin legea din 12/24 iunie 1877, bilete ipotecare, trecute acum ca venit extraordinar al anului 1878 2.
,,România liberă” considera criticile ,.Timpului” justificate întrucît erau îndreptate împotriva unor oameni care
se făceau vinovați de ,,ruina și mizeria țării”.3
Eminescu reia discuția cu privire Ia înființarea unei bănci care să emită „fițuici de hîrtie” (v. supra, p. 121 - 122).
1 MO, (1878), nr. 206, 17/29 sept., p. 5255.
2 Th. C. Aslan, op. cit., p. 150-151.
2 RE, II (1878), nr. 40o, 20 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
517
ELEMENTE DE ARITMETICĂ PENTRU UZUL ȘCOALELOR SECUNDARE
DL DIMITR1E PETRESCU,
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
(jp aprobai de M inistcruI ( uhc'cr si Instrucțiunii Publice, ihjciircșii, IS78. I voi. 8”.
262 pag.
Se publică iu ,,'limpid ". III, î i r. 2î)ă, 19 septembrie 1878, p. 7 (	bibliot/rti l'u-d ). Se tipărește iii șolmn,
prima dală, în \f. I7mincscu, .4 rlieole și traducere T. Brirureșl i. Fcii Huli	119 - 121.
Apariția îiimnialidm lui [ ). 1 T I rescn cdă aiimHaiă in ,.Timpid" iu 1î ailgubl IK7S. ,.Va apară la 25 aiiptisl curent
serie ziarul T'Ăemrulr dc arithmeUcu pentru uzul claselor liceale și gimnaziale de Rimilrie Petrescu, profesore hi I 'niver-
sB-de” Ammtul se repetă. neschimbaL de încă patru mă piua în 29 a.ugus( 1S78 A
Eminescu parafrazează raportul lui (ir. ȘBfmicseii. din fruntea nummdmm și preia din PrclaNi auIoomaiclerizarea
• nul ani lui, care truda sufirieida iidcieci mdă
dosepli-AIfred Scrrci (i8 i9	1885), matematicianul framaz. este cimuscul prinlr-o serie dc tratate de specialitate.
CciiiVs d'ahjebrc xiipericun- (1819'), TraiN dc ! rujonarmlrir ( 1S50), (marș de ealcid di Ije real iei el iahAjrcd (ISi)7, 18o8).
Akuiuahd PĂcincfds dĂDiilimetâ/iir. pe care il plagiază I). i’cI reseu. se tipărește, in prima ediție, în 1255. Eminescu se
folosește dc ediția din ISdl 4.
Plagiatul eslr demonstra t de Eminescii prin metoda clasica a punerii |>e două coloane. Plagiatul profesorii lui îmi-
versitar Li serv- dr insă si cu prelevi de a relua subiect id său preferat. critica liberalismidui din țara umistră.
m ti! ( i ■ < X), nr. ’ , S, |9 ;t m:.. p. 7, ( P>ib/.i:>?/1 >d'i> )
Idenc nr 18 J, 27 mm., p. 7 t Hiblim/ru! i; )
Ijumilru t’etresco, T'urntrdv dc ai linieuca l/cUTru ij/ul scundelor secundare București, l ibrari Editori citi Ștei-i
mditaire m- Saml (.yr. a l'ccutc turcei ierc rl j i'rcolc mis.dc inăsc-mr cditimi Paris, 'dalie! LEțchelier, l mprimcur
1. iurairm idui
| „AM SUSȚINUT.. ." I
9c publica in ,. I'i i n pi d1 ’, III, ar. Pilii, 21) Săp1r.mbrir IS7S, p 2.
Inșiituțiile bancare intcmcmde de g;.i\cruid liberal stau în olcnliu lui Eminescu iu mai midie editoriale. .Aici răspunde
la articolul /,./)c bunii sEtiriu. . j, publicat în ,, 11 oi 11 a m 11 * ’ în 19 septembrie j<S7S L
Poetul privea bum-ilc. cum se va vedea, și din studiul Credilul mobiliar. drept instituții de specula (OPERE,
X1L :>A8 ;>57).
1	liOAl, \. \ i 1 (iXS), jc. । <j mpt.. p mă.
[„CRONICILE NOASTRE VECHI.. .”j
Ac publica in ,,Timpui”. H L mr. 209. 29 septembrie 1979, p. |. \| doilea editorial.
Raportul pe care îl comentează Eminescu se publica în ./Moniloiad oficial al României’' îji 22 septendirie/d octombrie 1878
și este întocmii de E. A. Rosei li, alunei ministru de interne3. Fruntașul Partidului liberal este, cum s-a văzut, ținta
permniiculă a atacurilor poetului. Se explică de ce nu podea Ireee ou vederea un asemenea docmnent. întocmit de
’• A. Roscili >i supus aprobării domnitorului țării.
I'.miucseu ia apararen țărănimii pe teren juridic și contestă legalitatea miei hoiărîri a celor maî înalte foruri admi^
mstralive Faphd acesta im trebuie dbă să surprindă. ,,Eminescu era tare în. argumcrdațiime serie l Slavici si
nuni nea învingător chiar și atunci cînd discutam asupra dreptului, încît îmi răinînea totdeauna, impresiunea ca el nu
cunoaște dreptul deopotrivă cu mine, dar il înțelege mai bine și judecă și în materie de drept mai sigur și mai bine ca
mine” (92, p. 610).
Se desprinde și din acest articol că Eminescu interpretează legile cu o pricepere, cu nimic mai prejos de cea a
specialiștilor în științele juridice.
1	MO, (1878), nr. 210, 22 sept./4 oct., p. 5319.
ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 211, 26 septembrie 1878, p. 1—2. Este reprodus în ,,Telegraful român”,
XXVI, nr. 117, 7 octombrie 1878, p. 466, nr. 118, 10 octombrie 1878, p. 471. Se tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opera politică, II, București, Caigetarea — Georgescu Dclafras, 1941,_p. 354 — 358.
Considerațiile istorice și etnografice ale lui Eminescu sini determinate, probabil, de apariția ediției a doua a lucrării
lui Jakob Philipp Ealhnerayer (1791 - 1861), Fragmente ana dem Orierde, tipărită sub îngrijirea lui Ge.org Martin Thomas
la Stuttgart în 1877 L Ediția intiia, în două volume, se tipărește în 1845 2. Fragmentul integrat în comentariul lui
Eminescu face parte din capitolul Reise von Thessalonika nach Larissa. Zioeinionatlieher Aufenthalt in Thessalien. Transcriem
din ediția din 1877 începutul fragmentului tradus de poet. ,,Die Walachen. Thessaliens nennen sich wie ihre Sprach-
und Stammgenossen in den Donau-Furstenthumern ebenfalls « Romanen», sprechen ein verderbtes Italienisch und
haben ihren llauptsitz auf dem Kamm und den beiden Seilenabhăngen des Pindus, in den Quellschhichten des Peneios
und seiner Nebenflusse, wo die byzantinischc Geschichle des eilften Jahrhunderts ihrer zum erstenmal gedenkt. ,,Ob
sie Peste romischer Milităr-Kolonien oder die latinisirten Ur-Barbaren des Gebirgcs seien, ist fur unsern Zweck gleich-
gultig. Audi konne.n wir Weiland ihre Verzweigungen lăngs der Gebîrgskette durch Ober-Macedonien bis in den Balkan
hinauf, so wie den einstigen Zusammenhang mit ihren Landsleuten anf dem nordlichen Donau LJfer, hier nieht umstănd-
licher berii hren.”
Eminescu distribuie textul în aliniate și-l traduce într-o frumoasă limbă românească.
Ni ce las Choniales este menționat și în manuscrise cu un scurt extras privind fuga lui Manoil Paleolog și prinderea
lui de ,,valahi” (OPERE, XIV, 934).
între timp informațiile asupra românilor sud-dunăreni și istorici lor s-au îmbogățit, nuanțat, și diversificat. La
dala cînd scrie Eminescu ele erau puține și cele oferite de Jakob Philipp Fallnierayer apăreau cu atît mai interesante.
|)e aceea le și preia Eminescu. Cu știrile despre ei, poetul atrăgea atenția asupra unei ramuri a poporului roman de o
mare vitalitate etnică și, totodată, punea problema prezentului ei, românii sud-dimărcui fiind amenințați cu deznațio-
nalizarea. în curlnd ,,chestiunea aromână” va deveni importantă în politica stalului român independent.
Victoriile asupra oștirilor grecești, la care se referă Eminescu, sînt cele ale stalului vlaho-bulgar al lui Asan și
Petru, de după 1185. Luarea în prizonierat a lui Balduin I are. loc la 14 u(»riHe 1205, după groaznica înfrîngere a acestuia
de către forțele vlaho-bulgare sub zidurile Adrianopohdui.
liste din nou de remarcat poziția independentă a lui Eminescu în judecata contemporanilor săi care făceau politica
țării. Fără a face distincție între conservatori și liberali, el acuză lupta politică sterilă, care nu oferea poporului șansa
ridicării sale.
1	Jakob Philip Fallnierayer, Fragmente aus dem Orient. Zweite mit einem Anhang verrnehrte Auflage. Durch-
gesehen und eingeleitet von I )r. Georg Martin 'Thomas. Stuttgart, Verlag der .1. G. Gotta’șchen Buchhandlung, 1877,
p. 393- 396.
2	Jakob Ui. Fallmeraycr, Fragmente aus dem Orient, I -II. Stuttgart und Tiibingen, I. G. Gotta’scher Verlag,
.1845. Exemplarul de la Academia Română (II 34040) a făcut parte din biblioteca lui A. I. Odobescu.
[»E CIUDAT CĂ TOCMAI NOI..
Se publică In ,,Timpul”, III, nr. 212, 27 septembrie 1878, p. 1. Editorial: București. Marți, 26 sept.
(8 octombre). Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura
Românească S.A.R., 1939, p. 362 -361).
Eminescu se întemeiază, în opiniile sale cu privire la Constituția în vigoare în 1878, pe constatarea că, întocmită după
modelul celei belgiene, nu se potrivea cu nivelul de dezvoltare al țării noastre. Adică era, împărtășind punctul de vedere
35 — C. 832
519
conservator, mult prea democratică și voia să creeze o realitate ce nu se potrivea celei existente. Era, altfel spus, o forma
care n-avusese fondul preexistent.
„Clasa de mijloc”, creație a acestei Constituții, este criticata de poet în termeni severi.
„România libera” reține explicația poetului cu privire la atitudinea Partidului Conservator față de Constituție,
încălcările Constituției, scrie ziarul, ,,sint atit de dese, incit indignează chiar pe anticonstituționali”1.
Eminescu definește aici poziția „profesiilor liberale” improductive, care se substituie „clasei de mijloc” productive.
Poetul vede în această substituire, cum se desprinde și din alte articole, una din principalele cauze ale relelor de care
suferea țara.
1	RL, II (1878), nr. 407, 28 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
[„TRIST ESTE CÎND O NAȚIE MICĂ ...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 213, 28 septembrie 1878, p. 1. Al doilea editorial. Se tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 367 -369.
Eminescu continuă cri ticile la adresa lui V. A. Urechi a, pentru cuvîntarea din ședința Adunării depu taților, din 25 sep-
tembrie 1878 A Ceilalți doi deputați care iau cuvîntul în aceeași ședință sînt Petre Grădișteanu și G. Misail, primul
caracterizat „caraghios”, al doilea „smintit paralitic”. Disertația lui G. Misail, prezentată în lectura sa, nu-și avea locul
în dezbaterile Adunării deputaților, însă ca cuprinde informații utile pentru istoricul de azi.
Participării României Ia războiul independenței — act de energie pe care țara nu putea să nu-1 facă în interesul
viitorului ei — Eminescu îi dă o interpretare personală. Durerii reale a țării, nevoită să cedeze o parte a teritoriului
său în urma unui război victorios, poetul îi adaugă note dramatice pentru a ajunge crescendo la subiectul său favorit:
critica liberalilor aflați la putere.
Limbajul colorat și violent este folosit de Eminescu în editoriale, în general, cu reținere dictată de faptul că
acestea, orientative, se impunea să păstreze ținuta sau măcar aparența de obiectivitate. îndată însă ce iese din cadrul
„primului București”, poetul dă curs liber revoltei sale și nu cruță epitetele la adresa adversarilor politici.
1	MO (1873), nr. 214, 27 sept./9 oct., p. 5418-5434.
[„COMISIUNEA ALEASĂ DE SENAT...”]
Se publică în „Timpul”, IU, nr. 214, 29 septembrie 1878, p. 1. Editorial: Huciirești. Joul, 28 sept.
(10 octobre).
Dezbaterile din Parlamentul român asupra prevederilor Tratatului de la Berlin încep în 23 septembrie/5 octombrie 1878.
Se poartă discuții aprinse determii
bată de Senat eu 48 de voturi coi
brie/12 octombrie 1878, cu 83 de
Tratatului de la Berlin în privinț
păcii, autoriză pe guvern a se sui
și lutnd în posesiune Dobrogea, Del
Moțiunea Comisiei Senatuhi
corespondența diplomatică a guv
te de schimbările impuse în componența teritorială a țării noastre.1 Moțiunea e apro-
’a 8.2 O moțiune asemănătoare este adoptată de Adunarea deputaților în 30 septem-
oturi pentru și 27 contra. „Camera deputaților hiînd cunoștință de dispozițiile
tomânlei. Silită prin holărtrea Puterilor mari și spre a nu fi o piedică la întărirea
ie voinței colective a Europei, retrăgînd autoritățile civile și militare din Basarabia
Dunării și Insula Șerpilor. Celelalte cestiuni vor fi regulate pe cale constituțională.” 8
la care se referă Eminescu, avea următorul conținut: „Comisiunea d-voastră a studiat
luhii relativă la Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878. Ea a văzut cu o adincă
mîhnire că Puterile europene, prii /oința lor colectivă și Intr-un interes al păcii generale, a impus României dureroase
sacrificii. Comisiunea d-voastră propune însă ca guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin în această
privință. Totodată ea mai este de părere a se autoriza guvernul ca să ia în posesiune Dobrogea și Delta Dunării și
să le administreze prin regulamente de administrațiune publică pînă la convocarea Adunărei Constituante. în fine, comi-
siunea propune Senatului a angaja pe guvern, atit pentru soluționarea definitivă a cestiunci Dobrogci, cît și pentru
celelalte cestiuni care rezultă din Tratatul de la Berlin să convoace, cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei
luni o Adunare Constituantă de revizuire, conform art. 129 din Constituțiune.”
„România liberă” reține caracterizarea moțiunii. ,,«Timpul» vorbește asemenea - scrie ziarul — despre o
moțiune și zice că este o capitulație nesinceră a radicalilor, pentru că, sau autorizarea Camerelor este o formalitate zadar-
nică, sau este un tertip al guvernului.”4
520
Discuția este purta la, cum face Eminescu și in alic articole, pe terenul legitimității hotăririlorCorpurilor legiuitoare.
Se cuvine reținută și trimiterea la Bluntschli, cu numele căruia ne înlîlnini și în alte articole (v. supra, p. 109-111).
1	MO, (1878), nr. 219, 3/15 oct., p. 5582; M. Kogălniccanu, Opere IV. Oratorie 11 1864 - 1878. Partea a iV-a
1874— 1878. Text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de Georgcta Penelea. București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1978, p. 369.
2	MO, (1878), nr. 215, 28 sept./10 oct., p. 5464.
:	! Independența României. Documente IV. Documente diplomatice, p. 417.
4	RL, II (1878), nr. 409, 30 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
(„NU SÎNTEM DISPUȘI A REVENI...”]
Se publică în „Timpul0, 111, nr. 215, 30 septembrie 1878, p. 1. Editorial: București. Vineri 29 sept.
(11 octombre). Se tipărește în volum, prima dată, în Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S A.R., 1939, p. 369 — 372.
Apelul la care se referă Eminescu este cuprins in editorialul București 28 râpcinneltO brumărel, publicat în „Românul”
în 29 septembrie 1878. ,,Să ne adunăm tot patriotismul — scrie oficiosul liberal — , toată dibăcia, toată înțelepciunea
de care sîntem capabili, pentru a ne strecura printre stîncele actualității pînă în ziua cînd un spirit mai drept și mai
puțin autoritar va sufla asupra politicei europene”1.
„România liberă” reține caracterizarea ce-o face Eminescu politicii guvernului liberal, precum și aprecierea că apelul
la unire nu reprezenta decit un tertip prin care să înșele opinia publică-. în realitate, situația țării era foarte dificilă și
era nevoie de o încetare a luptelor politice interne pentru a face față presiunilor externe. Problema era dacă Partidul
Național Liberal era cel in jurul căruia trebuia să se facă o unire a pozițiilor sau opoziția conservatoare. Și, firește,
Eminescu nu acceptă prima variantă.
1	ROM, XXII (1878), 29 sept., p. 899.
2	RL, 11 (1878), nr. 410, 1 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DIN CAPUL LOCULUI...”]
Se publică in „Timpul”, TU, nr. 218, 4 octombrie 1878, p. 1. Editorial ; Rmmrești, Marți 3ț 15 octombre.
Politica externă a guvernului liberal este criticată de Eminescu, cum s-a putut vedea în mai multe articole, cu aceleași
argumente. De fapt poetul aprecia că I. C. Brătianu aplica ceea ce s-ar numi tactica eschivării atît în politica sa internă
cît și în cea externă.
Afirmația sa că M. Kogălniceanu știa încă din iunie 1877 că Rusia va cere pentru sine sudul Basarabiei nu se
confirmă. Este adevărat că oamenii politici români se temeau de o astfel de eventualitate. De aceea au și insistat să
se treacă articolul 2 din Convenția ruso-română din 4 aprilie 1877.
„România liberă” scrie că „Timpul” analiza, cu o bună argumentare, inconsecvențele guvernului liberal în politica
externă L
în final, Eminescu se referă și la ofițerii din armata țaristă, recrutați, în general, din rîndul aristocrației ruse
și care își risipeau averile la Paris.
1	RL, II (1878), nr. 413, 5 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ESTE ISTORICEȘTE INEXACT...”]
Se publică în „Timpul”, 1IL nr. 218, 4 octombrie 1878, p. 3.
Notă de subsol la articolul I'imcționarisnml, semnat lunius și datat: Iași în 19 septembrie 1878. ,,Cnza din potrivă —
Sie arată in acest articol — rău sfătuit de consilierul său smuncit, a zdrobit sub călcîiul său toată admmistrațiunea
521
veche a țârei, administrație care, ajutată dc-o autor dale tradițională, se impunea tuturor și o făcea să se uite adesea
și inepția și necapacitatea indivizilor », a nimicit zicem această administrație primitoare de o dezvălire ulterioară, fără
să puie o altă mai bună sau tot așa de bună în locul ei.”
Citatul din text este extras din cuvîntarea lui V. Boerescu ținută în 13/25 martie 1877 la inaugurarea Clubului
Partidului-Genlru L Eminescu va critica necruțător înființarea acestui partid (v. supra, p. 363 — 367).
1	PRESA, X (1877), nr. 45, 17 mart., p. 3.
[„AM AVUT ADESEORI OCAZIA...”]
Se publică în ,,Timpul”, III, nr. 219, 5 octombrie 1878, p. 1. Editorial : București. Miercuri, 4 (16 ) octobre.
Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, IT, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 372 -3 75.
Eminescu apreciază activitatea omenească în funcție de eficiența ei, problemă care stă permanent în atenția sa. Adm-
nistrația își justifica utilitatea numai în măsura în care răspundea acestui imperativ, în fond, de natură economică.
Românii nu intraseră în război, desigur, pentru a dovedi că n-ar fi o națiune ,,moleșită”. Războaiele nu se fac
pentru a infirma sau confirma idei apriorice. România a făcut gestul energic al războiului cu secularul ei asupritor de
pînă atunci pentru că, în împrejurările dale și prin prisma intereselor sale naționale, fusese obligată să-I facă. Afirmația
lui Eminescu potrivit căreia „nu exista o Românie transdanubiană” este greșită, realitatea istorică, înfățișată și de el
însuși mai înainte, demonstrînd contrariul. Nici comparația sa între Dobrogea și Transilvania și între guvernanții români
și unguri nu rezistă. în Transilvania ungurii veniseră în chip de cuceritori și impuneau limba lor marii majorități a
locuitorilor. în Dobrogea, cu o populație foarte restrînsă, numărul celor care intraseră în componența statului român,
alții decîl români, era foarte redus. Era apoi o diferență de modalitate, intoleranța guvernanților unguri fiind proverbială.
Dincolo de toate, și în altă ordine de idei, Dobrogea nu era pentru România o parte alipită, ci o parte din ea însăși,
aflată pînă atunci sub stăpîniri străine. Era o provincie românească reunită cu țara, nu „o țară” a altora cucerită de
români.
Presa comentează articolul lui Eminescu în moduri diferite. ,,România liberă” subliniază opinia poetului, potrivit
căreia important este nu ce face omul, ci cum face. ,,Multe idei rele — scrie ziarul — , multe hotărîri greșite a avut
guvernul care în nedibăcia și nestatornicia sa le-a pus și mai rău în practică.”1 „Românul” considera, în schimb,
că Eminescu „înșira la adresa guvernului epitetele cele mai triviale”.2
Cînd Eminescu susține că s-au trimis în Basarabia elemente „inepte și corupte” îi avea în vedere pe V. Alexan-
dre.scu-LTechiă, G. Danileanu, A. Vizanti și alții, deputați liberali în cele trei judele, retrocedate Imperiului țarist.
1	RE, II (1878), nr. 11-1, 6 oct., p. 6 (Arena ziarelor).
2	ROM, XXII (1878), <8 oct., p. 931.
[„ACEST ARTICOL...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 219, 5 octombrie 1878, p. 2. Semnal: N.R.
Notă de subsol la articolul Legislațiunea agrară, semnat limius și dalat Iași tn 22 septembrie 1878.
Pasajul neclar pe care îl comentează Eminescu se pretează ia interpretări. „Sînlcm aleșii poporului - se arată
aici — strigă advocații și profesorii, vai de voi dacă v-ar împinge păcatul să vă atingeți de noi.”
Articolul este caracterizat ca fiind scris de „o inteligență” pentru faptul că sînl invocați în demonstrație cîțiva
din cei mai de seamă specialiști în acest domeniu. Corespondentul ieșean îi amintește pe Jean-Baptistc Colbert, Aune
Robert Jacques baron de FAulne Turgot, George Canning, F. W. Raiffeisen, Hermaun Schulze-Delitzsch, Ferdinand
Lassalle.
Merită să rețină atenția opinia lui Eminescu cu privire la rolul Adunării depulaților în problemele financiare,
care concorda cu practica în funcțiune în țările Europei apusene cu o viață parlamentară mai demult așezată și de la
care românii se inspiraseră.
522
[„«PE ARBORUL TĂCERII...»”]
Se publică în „Timpul”, III, nr, 220, 6 octombrie 1878, p. 1. Editorial : București. Joui, 5 (17) oclombrc.
Se tipărește în volum, prima dată, in M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.K., 1939, p. 375-383.
Cuvîntarea lui Alexandru Holbau, la care se referă Eminescu, se publică în ,,Monitorul oficial” în 4/16 octombrie 1878.1
Deputatul liberal o ține în ședința din 30 septembrie 1878.
Mihail Petrovici Dragomanov (1841--1895), profesor la Universitatea din Kiev, este expulzat pentru activitatea sa
politică și trăiește în exil în Elveția, la Geneva. Aici scoate și publicația „Gromada” (1878—1883).
V. I. Lenin se referă în mai multe rînduri la lucrările lui M. P. DragomanoV și-l citează cu caracterizarea „libera-
lismului” din Imperiul țarist. ,,în coca ce privește liberalismul din Rusia — scrie M. P. Dragomanov — nici nu poate fi
vorba, propriu zis, de «mijloace» cu totul pașnice și aceasta pentru că la noi, orice cerere de schimbare a conducerii
supreme este interzisă prin lege.” 3
Eminescu îl caracterizează pe M. P. Dragomanov în articolul [„Ziarele din Iașii/ d’n 18 octombrie 1880,
„om renumit”, urmat și de poetul Ivan Tacovlevici Franco în lupta sa politică (OPERE, XI, 373, 568).
Poetul nu poate uita nedreptatea făcută României la Congresul de la Berlin și-și invită și cu acest prilej con-
temporanii să răinînă treji în fața durerii naționale a țării întregi și să nu se lase antrenați doar de preocupările
cotidiene (prilej nimerit de a ataca din nou pe liberali a căror pasiune pentru cotidian - recte preocupări de ale vieții,
peste care plutea doar grija de îmbogățire imediată — o acuzase și altădată).
„România liberă” reține explicația potrivit căreia guvernul liberal căuta să abată atenția de la situația din țară3.
Critica deschisă la adresa țarismului îl pune pe Eminescu în conflict cu conducerea cotidianului bucureștean.
l.A. Cantacuzino, rcdactorul-șcf al „Timpului”, li cerc lui Maiorcscu, în scrisoarea din 19/31 octombrie 1878, să intervină
pe lingă Eminescu caro stăruia să facă din ziar organul de presă al antipatiilor sale („il persiste â fairc du «Timpul»
Porganc pcrsonnel de sos antipathics”) (38 V, p. 122 — 123). Toate recomandările sale să spună adevărul pe ocolite
rămăseseră fără rezultat.
Liderii conservatori, cel puțin o parte a lor, membri ai unei partide politice de guvcrnămînt, nu voiau să întrețină
susceptibilitățile diplomației țariste în chestiunile teritoriale. Poetul nu aspira însă să devină om politic. El critica fără
menajamente țarismul și-și manifesta compasiunea pentru poporul rus supus sistemului autocrat de guvernare.
I	. A. Cantacuzino îl informa pe Maiorescu că, tntructt Eminescu nu ținea scama de recomandări, se vedea silit
să-și impună o separație („m’iniposcr unc separation”). Separarea nu se produce însă. Mai mult, în februarie 1880
poetul e adus la conducerea ziarului (OPERE, XI, 485 — 490). A contat înainte de toate valoarea cu totul ieșită din
comun a ziaristului Eminescu, iar Mauolache Costachc Epureanu, primul președinte al Partidului Conservator, a avut
ceea ce se cheamă intuiție în noua sa postură.
Foiletonul din acest număr, Teatrul românesc. Deschiderea stagiunii 1878—79, aparține lui I. L. Caragiale și este
inclus în edițiile sale de scrieri 4. Se invocă în sprijinul paternității eminesciene cuvîntul spurii, folosit în unele articole
ale poetului. Aici însă cuvîntul este subliniat spre a marca faptul că cra împrumutat de aiurca, poate reținut din
discuțiile purtate în reducție.
' MO, (1.878), nr. 220, 4/16 oct., p. 5610-5630.
2	V. I. Lenin, Opere complete. Voi. 5. Mai—decembrie 1901. Ediția a doua. Editura politică, 1961, p. 39.
3	RL, II (1878), nr. 415, 7 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
4	l. L. Caragiale, Opere, V articole, p. 258 — 260; Opere 4. Publicistica, p. 141—143.
LA VOCE D’ITALIA
Se publică în „Timpul”, III, nr. 221, 7 octombrie 1878, p. 2.
Eminescu prezintă ziarul după Programul din primul număr semnat de Eurico Croce și datat: 5 octombrie 1878. „Țara
lui Mircea și a lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Bravul — se arată aici — nu va mai fi un basm și un cuvînt necu-
noscut pentru țara lui Dautc, a lui Columbo și a lui Garibaldi.”
Programul propunea un cîmp larg de activitate pentru cunoașterea țării noastre în Italia. Poetul se îndoia că
un asemenea program putea fi adus la îndeplinire. Ziarul își sistează apariția în 18/30 ianuarie 1879, numai după cîteva
numere L
1 Nerva Hodoș și Al. Sădi lonescu, Publicafiunile periodice românești (ziare, gazete, reviste). Descriere biblio-
grafică. Cu o introducere de loan Bianu, București, Librăriile Soccc & Comp, și O. Sfetca, 1913, p. 778. văzut
numai nr. 1, fără dată și nr. 2 din 22 scpL./3 oct. 1878.
523
MIȘCĂRILE ÎN RUSIA
Se publică în „Timpul”, IU, nr. 222, 8 octombrie 1878, p. 1.
Eminescu traduce acest articol din „Journal des debats” unde se publică cu titlul Tclcgraphie privee. On iious cerii
de Saint-Pctersburg le 23 septeinbrc/7 oclobre)1. Traduce numai jumătate din această lungă corespondentă. Se relata
despre cele două arme de luptă — „literatura subversivă” și crima — folosite de uihiliștii din Rusia țaristă Împotriva
administrației imperiale. Poetul se pronunță în repetate rînduri împotriva folosirii crimei ca armă politică. Aici găsea
însă și o justificare a unora din aceste acțiuni.
Problema mișcării revoluționare din Rusia țaristă este adusă de Eminescu în discuție și în editorialul lesne de
prevăzut...” J din 12 octombrie 1878, în care trimite și la articolul de față (v. supra, p. 139).
1	JDB, (1878), [3J15 oct., p. 2.
[„MÎNE, DUMINICĂ, E ZIUA HOTĂRÎTĂ ...”]
Se publică în „Timpul”, 111, nr. 222,8 octombrie 1878, p. 1. Editorial: București. Sîmbăta, 7(18)oclom-
bre. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 380-383.
Armata română și a făcut intrarea triumfală In Capitală la 8/20 octombrie 1878 (așa de tlrziu din cauza prezenței
trupelor ruse în țară). Cu acest prilej în capătul șoselei Kiseleff a fost ridicat un arc de triumf pe sub care au trecut
ostașii români în frunte cu domnitorul Ca rol. Tot orașul era bogat împodobit și foarte multă lume vine la București
în această zi din loată țara. „Niciodată Bucureștii nu au avut un atît de sărbătoresc aspect. Seara, iluminație din
belșug” — scrie C. Bacalbașa.1
Oștirea română reprezenta tu opinia lui Eminescu țărănimea, „clasa pozitivă” mai numeroasă și păstrătoarea
virtuților strămoșești.
Presa remarcă și acest articol al poetului. „«Timpul» vorbește tot despre sărbătoarea de ieri — scrie „România
liberă” — și zice că pe cînd o generație coruptă, fără de mîndrie și statornicie, va forma publicul privitor, oștirea,
această singură reprezentantă a poporului, .merită să intre în triumf, căci ca înfățișează bărbăția și eroismul frumoaselor
paginc ale trecutului.” 2
Foaia tinerilor liberali reține teza lui Eminescu după care oștirea era singurul reprezentant al poporului.
1	C. Bacalbașa, Bucureștii dc altădată 1871— 1884. I. Ed. a 11-a. București, 1935, p. 258.
3	RL, II (1878), nr. 417, 10 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„«ROMÂNUL» COMBATE IDEILE EMISE DE NOI...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 224, 11 octombrie 1878, p. 1 — 2. Se tipărește în volum, prima dată,
iu M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 383 — 388.
Oficiosul guvernului liberal combate opiniile lui Eminescu cu privire la îuvățămiutul confesional Intr-un articol
[„Ziarul « Timpul» care n-a încetai...”], publicat îu 8 octombrie 1878.1 Aici invocă numele lui Luther și-i aduce
poetului învinuirea că folosea la adresa guvernului „epitetele cele mai triviale”.
Eminescu operează o separare între educație și instrucție, chestiune fundamentală îu procesul de învățămlut. Obser-
vațiile sale se întemeiază pe experiența de revizor școlar și pe cunoașterea temeinică a sistemului de tuvățămlnt din
Imperiul auslro-ungar. Redactorilor „Românului” Ie lipsea și una și alta. Școlile confesionale din Imperiul austro-
ungar erau susținute de biserică, instituție angajată, ca și școala, în lupta națională. Situația se schimbă în România,
unde susținerea învățămintului cădea în sarcina statului. Biserica înceta să reprezinte factorul principal în sistemul de
organizare a învățămintului. Școlile confesionale nu puteau concura desigur cu școlile dc stat. Posibilitățile lor erau
diferite, cu totul in favoarea celor dc stat, chiar dacă faptul putea să nu apară limpede în epoca aceasta cînd scria
Eminescu.
Codicele lui Matei Basarab și Vasile Lupu și reforma lui Luther stau în atenția lui Eminescu și în însemnările
din manuscrise (OPERE, XIII, 569).
1 ROM, XXII (1878), 8 oct., p. 931.
524
[„ERA LESNE DE PREVĂZUT...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 225, 12 octombrie 1878, p. 1. Editorial : București, Mcrcuri, 11(23) oclombrc.
Sc tipărește în volum, prima dată, tn M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 388 — 391.
Maiorcscu pronunță în ședința Adunării deputaților din 30 septembrie 1878 un adevărat rechizitoriu la adresa guvernului
liberal pentru politica sa cxlc* in. Discursul este reprodus integral în 3 octombrie 1878 x.
,,Românul” acuză rcdact mii ,,Timpului” de comunism și nihilism în editorialul București, 10/22 brumărel, din
11 octombrie 1878 2, după ce ziarul conservator reproduce din ,,Journal des Dcbals” un articol, Mișcările diu Rusia,
în care se relatează despre situația internă din Imperiul țarist3.
Polemica dintre ,,Timpul” și ,,Românul” este comentată de ,,România liberă”, care reține explicația ,,Timpului”,
potrivit căreia calificarea ce i-o dădea oficiosul liberal de socialist și nihilist se explica prin faptul că denunța ,,netreb-
nicia morală și intelectuală a guvernului”4.
1	I, III (187K), nr. 217, 3 oct., p. 1-4.
2	ROM, XXII (1878), 11 oct., p. 824,
3	T, III (1878), nr. 222, 8 oct., p. 1.
4	RL, II (1878), nr. 420, 13 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„«ROMÂNUL» SE GRĂBEȘTE A REPRODUCE...”]
Se publică tn „Timpul”, III, nr. 230, 19 octombrie 1878. p. 1. Editorial: BucurcylL. Mcrcuri, 18(30)
odombre.
Corespondența din București, La Roumanic, se publică in ziarul „La Presse” tn octombrie 1878 1 și este comentată
de „Românul” înlr-un articol, [„Ziarul francez * La Prcssc » de la 24 octobrc. .] din 17 octombrie 1878 3. Moțiunea
lui G. Ycrncscu este prezentată în Adunarea deputaților tn ședința din 25 septembrie 1878 3. El nu era conservator
(poetul arc dreptate cînd face disocierea necesară. Era liberal disident și tot mai potrivnic Iui 1. G. Brăt’anu).
1‘octul confundă intenționat Livadia cu Florica, locul de baștină al Bratienilor, din Argeș.
Eminescu suspectează corespondențele trimise din București ziarelor din străinătate, corespondențe pe care le
denunță și în „Curierul de Iași”, ca fiind puse la cale de cercuri interesate în clștigarca sau păstrarea de privilegii
(OPERE, IX, 234).
„România liberă” reține din polemica „Timpului” cu „Românul” existența în sinul Partidului conservator a
două orientări politice și subscrie la opinia că nu se putea acorda credit corespondențelor trimise din țară ziarelor străine
Inlrucît sc puteau „lesne cîștiga de guvern, prin motive sunătoare”4.
Invocarea „declarațiilor de iubire” ale „Românului” este ironică. Eminescu are in vedere editorialul București,
17/20 brumărel, publicai în 18 octombrie 1878 în care oficiosul guvernului liberal denunță „Timpul”ca o primejdie națională.
Cronica dramatică Ruy-Blas, publicată în „Timpul” în 20 octombrie 1878 6, figurează și în scrierile lui I. L. Cara-
gialc c, insă poate fi atribuită și lui Slavici cu argumente dc aceeași natură
* LPRE, LXIII (1878), [I2|24 oct., p. 1.
3 ROM, XXII (1878), 17 oct., p. 960.
3 MO, (1878), nr. 214, 27 sept./9 oct., p. 5434.
4 RL, XI (1878), nr. 426, 20 oct., p. 3 (Arena ziarelor),
5 T, III (1878), nr. 231, 20 oct., p. 2 — 3 (Teatru românesc — Ruy-Blas).
0 I. L. Caragialc, Opere V. Articole, p. 261—264; Opere 4. Publicistică, p. 144 147.
[„CHIAR ÎN GESTIUNEA ADMINISTRĂRII...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 232, 21 octombrie 1878, p. 1. Editorial: București. Vineri, 20 oclombrc
(1 nocm.). Sc tipărește tn volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura
Românească S.A.R., 1939, p. 392 — 395.
Eminescu schițează un tablou al pregătirii intelectuale a unei părți a tinerilor din vremea sa și a aspirațiilor lor în viață.
Multe elemente ce intră în compunerea tabloului le întîlnim și in alte articole, precum și în cîteva din poeziile sale.
525
Poetul operează aici o concentrare a lor, spre a justifica tezele sale cu privire la introducerea administrației românești
în Dobrogea.
Critica sa la adresa pregătirii multora din intelectualii țării în afara granițelor este îndreptățită, dar numai cu un
amendament serios : in acel moment țara n-avea posibilitățile necesare dc a-i pregăti pe toți. Eminescu însuși se dusese
la universitățile din Vicna și Berlin. Discutabilă rămîne conștiința bunei lor pregătiri în străinătate, neînțeleasă dc
mulți (vezi articolul următor). Tinerii veniți dc la studii din Apus nu umpleau doar rindurilc liberalilor. în acei ani
însă, cînd liberalii erau la putere și în goană după noi și noi partizani, este adevărat că majoritatea lor, în căutarea unui
rost social într-o Românie aflată în plin proces dc transformare și modernizare, sc înrolau politic în partidul lui
I. C. Brătianu.
„România liberă” reține opinia lui Eminescu că în guvernul liberal nu exista o unitate dc vederi și că nu existau
„miniștri de resort”.1
Pledoaria lui Eminescu pentru învățămîntul confesional se întemeiază pe considerente politice. Poetul era încredințat
că acest sistem de învățămînt putea feri școala să încapă pe mina „postulanților” de slujbe. Dc un interes aparte
este însă propunerea sa potrivit căreia ocuparea catedrelor universitare să sc facă pe baza activității științifice.
1	RL, II (1878). nr. 428, 22 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„«ROMÂNUL» AFLĂ CĂ..
Se publică în „Timpul”, III, nr. 235, 25 octombrie 1878, p. 1—2. Al doilea editorial. Se tipărește în
volum, prima dată, în Alibai Eminescu, Scrieri pedagogice, lași, Editura Junimea, 1977, p. 161—170.
George (Gheorghe) Chițu demisionează la 30 octombrie 1878. Piuă la înlocuirea sa, la 24 noiembrie 1878, cu Gheorghe P.
Cantilli, interimatul c asigurat de I. C. Brătianu.
Demisia lui G. Chițu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, este comentată dc „Românul” înlr-un articol,
Aflăm că d. George Chițu...” J, publicat în 23 octombrie 1878.1 Eminescu sc ocupă dc pregătirea intelectuală a lui
Ci. Chițu, încă în 1876, cînd îl înlocuiește pe T. Maiorescu la acest departament (OPERE, IX, 554- 555).
„Telegraful” ia apărarea lui Gh. Chițu, într-un articol, [Aflăm că d. Chițu.publicat în 22 octombrie 1878.
Susține că acesta era atacat dc „ziare conduse sau dc podanthns dăscălesc sau dc pasiuni meschine”.2 „Telegraful”
critică indirect ;,România liberă” și „Timpul” și ținea să remarce că asemenea ziare așteptau pînă și copiii să sc nască
„deodată filozofi, fie chiar sofiști”.
Problema ocupării catedrelor universitare, pusă de Erninescu în discuție intr-un articol anterior (v. xupra, p,
142), este reluată cu o perspectivă mai largă și cu propuneri concrete pentru luarea unor măsuri restrictive privind
facultățile de drept care promovau cel mai mare număr de „postulanți” de slujbe.
••Eminescu este un susținător consecvent al învățămîntului „formativ” în care accentul să sc pună pe înțelegerea
fenomenelor și nu pe memorizare. Acesta este și motivul pentru care condamnă încărcarea programelor cu multe materii
de învățămînt.
1	ROM, XXII (1878), 23 oct-, p. 979.
3	TEL, VIII (1878), nr. 1956, 22 oct , p. 1.
[„ÎN NUMĂRUL DE VINERI..
Se publică în „Timpul”, 111, nr. 237, 28 octombrie 1878, p. 1. Editorial : București. Vineri, 27 uclombre
(8 nocm.).
Pornind de la articolele din „Răsboiul” și răspunzîud autorului lor, Eminescu răspunde în același timp și acelora dintre
conservatori care acuzau limbajul său prea violent la adresa Rusiei. Poetul lasă de o parte interesul unui grup politic
sau altul și are în vedere doar interesul național de ansamblu.
El pornește în considerațiile sale de la teza potrivit căreia politica internațională și raporturile dintre state nu pot
fi schimbate prin articolele de fond din presă. Din această perspectivă comentează întîmpinărea adresată „Timpului”,
semnată și publicată în „Războiul” în două numere.1
Poetul vorbește despre principiul cazuistic și într-un articol rămas în manuscrise (12, p. .125), iar din tratatul
lui Niccolo Machiavelli, II principe, traduce cap. 18 și 19 care se păstrează în manuscrisul 2757, 324r —345r. Aici se
expun și ideile la care sc referă poetul (OPERE, XIV, 897 — 904).
526
„România liberă’’ consemnează răspunsul și arată că poetul contesta învinuirile aduse „Timpului” de „vechiul
conservator”.3
în prezentarea introductivă la îutîmpinare se precizează că „vechiul conservator” era nemulțumit de „Timpul”
$i pentru „limbagiul ce de cit va timp întrebuințează”.
„Războiul” răspunde in 11 noiembrie 1878 și caracterizează redactorii de la „Timpul” „zvăpăiatii” de la ziarul
conservator și-i acuză de „aberații momentane de raționament”.3
1	RESB, (1878), nr. 452, 19 oct., p. 2 (O intimpinarc „Timpului” ), nr. 453, 20 oct., p. 3 (București.
19 actomuric).
3	BL, II (1878), nr 433 bis, 29 ocL, p. 3 (Arena ziarelor).
3	RESB, (1878), nr. 475, 11 nov., p. 2—3 (K, Un răspuns „Timpului” ).
O CURIOZITATE
Se publică in „Timpul”, III, nr. 214, 5 noiembrie 1878, p. 3.
Eminescu 11 suspectează pe G. Chrisoscoleu, directorul școlii primare de băieți din Vaslui, pentru Întocmirea de documente,
ce trădau necunoașterea limbii române.
Numele său il iutilnim, sub forma de Mrissoscolcu și în rapoartele lui Eminescu întocmite în inspecțiile pe care
Ie face în județul Vaslui in epoca revizoratului școlar. „La inspecția făcută în 26 aprilc a.c. școaldor urbane din Vaslui
— scrie Eminescu în raportul său către minister în 1 mai 1876 ™ , am constatat la școala de băieți un mers regulat de
dezvoltare. Metoda de predare a d-lui Hrisoscoleu (în clasa a patra), c demnă dc toată lauda. Celelalte clase, conduse,
poate nu aUt de melodic, dar lotuși cu destulă aptitudine și sirguință, promit rezultate satisfăcătoare” (88, p. 391).
Directorul școlii primare din Vaslui se bucura de trecere în fața organelor administrative și-l asistă pe Eminescu
în comisiile dc examinare ă învățătorilor pentru ocuparea posturilor la școlile primare (89, p. 390).
[„SPIRITUL PUBLIC MODERN...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 246, 8 noiembrie 1878, p. 1. Editorial: București Marii, 7 (19 ) noembre.
Sc tipărește în volum, prima dată, in AL Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Scrisul românesc, [1931],
p. 169-172.
Eminescu pornește, în comentariile sale, de la o telegramă a Agenției Havas, datată Neapol, 17 noembre, publicată in
același număr al „Timpului”, și în care se relatează despre încercarea dc asasinat a regelui Italici. „ Internaționaliștii”,
cum îi numește pe anarhiști, nutreau iluzia că, prin suprimarea monarhilor, puteau schimba ortnduirca socială, Clasicii
marxismului condamnă, cum se știe, asasinatul ca metodă de lupta pentru instaurarea unei noi orinduiri sociale.
Eminescu era un „conservator progresist”, cum remarcă G. Călincscu, care refuza „saltul peste fapte” (52,
p. 147). Poetul condiționa progresul de condițiile sociaLpolilice specifice fiecărei țări. Concepția aceasta stă, cum se
vede și din însemnările sale (12, p. 74 — 75), atit la baza condamnării anarhismului cit și a materialismului
vulgar.
„România liberă” reține caracterizarea ce-o face Eminescu celor două partide politice din țara noastră și arată
că chestiunea principală sta în a găsi „media între aceste două sisteme”1.
Previziunea lui Eminescu, că Partidul conservator era amenințat dc osificure, se va confirma cîteva decenii mai
tîrziu.
Eminescu particîpă, împreună cu Maiorcscu, Caragiale și Slavici, la a XV-a aniversare a Junimii, care se ține la
Iași, ca și în anii precedenți. Pleacă din București în 11/23 noiembrie 1878 și se întorc în 14/26 noiembrie 1878
(44 I, p. 318). Poetul este ocupat în lunile noiembrie decembrie 1878 și cu corecturile la traducerea tratatului
lui Eudoxiu dc l lurmuzaki, făcută la Florești cu cîteva luni mai înainte. Așa se explică activitatea sa mai redusă în redacție.
Cronica dramată [„Societatea dramatică națională. J, publicată în 12 noiembrie 1878 2 este inclusă în scrierile
Iui I. L. Caragiale și menținută in edițiile sale3. Cronica nu cuprinde elemente certe pentru paternitatea eminesciană.
1 RL, II (1878), nr. 442, 9 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
2 T, III (1878), nr. 249, 12 nov., p. 3 (Teatrul românesc).
3 1. L. Caragiale, Op. cil., Vz. Articole, p. 470; Opere 1. Publicistică, p. 148—149.
527
[„VORBE, VORBE, VORBE !...”]
Se publica în ,,Timpul”, III, nr. 258, 24 noiembrie 1878, p. 1. Editorial : Uuciirești. Joi, 23 nocmj
(5)	decembre.
C. A. Rosctti își ține discursul pe care îl comentează Emiucscu, în ședința Adunării depulaților din 20 noiembrie 1878
și este publicat în „Românul” în 23 noiembrie 1878 L Poetul invocă și de astă dată numele lui Shakespeare în crîticile
sale la adresa liberalilor.
„România liberă” scrie că „Timpul” comenta discursul „tu chip glumeț și înțepător”3.
C. A, Rosctti ocupă, ca om politic, un loc central în publicistica lui Emiucscu din anii gazetăriei bucureștene.
„Majoritatea articolelor sale din curs de șase ani — scrie Serbau Cioculcscu -- vor lovi în aceeași direcție și în același
om, cu predilecție, dacă nu cu exclusivitate. în acest interval va aborda multiple probleme de politică externă, de doctrină
politică, de administrație, de economic politică, de istorie socială, de demografie și statistică, dar ținta permanentă
va rănunc demagogia liberală” (112, p. 117).
Eminescu vedea în G. A. Rosctti părintele demagogici și reprezentantul tipic al frazeologiei liberale. Nu i se
puteau contesta lotuși bunele intenții în tot ce întreprindea. Vina sa sta în faptul că nu ținea seama de stările reale
de lucruri din țară. Eminescu nu admitea, scrie G. Gălmescu, „saltul verbal peste fapte” (52, p. 147).
1	ROM, XXII (1878), 22 — 23 nov., p. 1075 (Discursul d lui președinte al Camerei).
2	RL, II (1878), ur. 455, 25 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
NOTIȚĂ BIBLIOGRAFICĂ [„LA ÎNDEMNUL...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 258, 21 noiembrie 1878, p. 3. Se tipărește în volum, prima dală în
M. Emiucscu, Articole și traduceri, 1, București, Editura Minerva, p. 546. Fragmentar.
Revista „Școala română” începe să apară la Sibiu, în 2 ianuarie 1876, sub conducerea lui loan Camlrea și Vasile Petri,
ca „foaie pedagogică și didactică pentru interesele instituțiilor de cultură și al organelor acestora” L loau Candrca, profesor
la Instituia! tcologic-pedagogic din Sibiu, încetează din viață în 5/17 mai 1877 și Vasile Pclri scoate singur revista
pînu la sfîrșitul anului, cînd sistează apariția ei din cauza greutăților materiale, ,,pînă la alte timpuri mai bune” 2. Săptă-
mînală pînă în decembrie 1877, revista își reia apariția în octombrie 1878, ca publicație lunară. Vasile P?tri, care își
asumă în continuare redactarea ci, îi schimbă formalul și subtitlul. Acum revista devine „foaie lunară pcnlru înaintarea
cducațhmii și instrucțiune!”3. în această formă ea apare la Sibiu piuă în iulie 1879. Din 1880 îș* contmuă apariția,
la Năsăud, cu întreruperi, pînă în 18914.
Eminescu se ocupă de reluarea apariției revistei „Școala română” redactată de Vasile Felri, după ce mai întîi
prezintă abecedarul său (v. supra, p. 83 — 84). Poetul face o prezentare introductivă, după care reproduce integral
articolul lui Vasile Petri, Ortografia cu semne, din acest prim număr din noua scrie 6 și în care se pun în discuție probleme
cu care nc^am înlllnit șî în prezentarea abecedarului pedagogului sibian.
V. Pclri reproduce cuvînlarca Iui A. Vizunii, Importanța și utili lulea studiului limbei române, ținută în 27 iulie 1878
la împărțirea premiilor la Liceul nou la IașiG. V. A. Urcchia nu figurează în acest număr printre colaboratorii revistei
sibicnc. Eminescu nu pierde nici acum prilejul să-i persifleze pe A. Vizanti și V. A. Urcchia pcnlru slaba pregătire
intelectuală.
1 SROMS, I (1876), nr 1, 2 ian., p. 1.
2	Idem, II (1877), nr. 52, 3 dec., p. 420.
3	Idem, III (1878\ nr. 1, oct., p. 1.
4	Teodor Tanco. Virlus romana rediuina. II. Bistrița, ['Tipografia „Maramureș” Baia-Mare], 1974, p. 29—33.
• SROMS, HI (1878), nr. 1, oct., p. 41-42.
G Idem. p. 14—19.
[„ASTRONOMIA CORPURILOR CEREȘTI...”]
Se publica tu ,.Timpul”, III, ur. 259, 25 noiembrie 1878, p. 1. Editorial: Ewiireșli. Joi, 24 noem.l
6 decembrie. Se tipărește în volum, prima dată, în Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 399-401.
528
Problema răscumpărării căilor ferate se discută in presă și „Timpul” reproduce două articole, unul din „Curierul finan-
ciar”1 și altul din „Războiul”2.
„România liberă” reține explicația cu privire la „necunoscuta” care menținea guvernul liberal la conducerea țării 3.
Previziunea lui Eminescu sc va Împlini și răscumpărarea căilor ferate sc face în dauna statului. Denunțarea acestei
afaceri oneroase sc înscrie, cum vom vedea, ca unul din capitolele importau(c ale publicisticii eminesciene.
1	T, III (1878), nr. 259, 25 nov., p. 2.
2	Idem, nr. 261, 28 nov., p. 2.
2	RL, II (1878), nr. 456, 26 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
[„AȘADAR IERI...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr 263, 30 noiembrie 1878, p. 1. Editorial : București. Mercuri, 29 noem.
(11)	decemb.
C. A. Rosetti vorbise de „Plevna internă”, a reacțiunii, la 28 noiembrie 1877, din balconul locuinței sale răspunzînd
manifestațiilor de simpatie ce i sc făceau într-o atmosferă de cald, fierbinte și nereținut entuziasm. Asociația de cuvinte
era foarte reușită. Conservatorii o vor găsi însă foarte nepotrivită și de cîte ori vor avea prilejul o vor incrimina ca
pe un apel la război civil. Eminescu avea un motiv In plus să acuze vorbele lui C. A. Rosetti : puternica sa pornire
contra liderului liberal.
Schimbările în guvernul liberal, la care se referă Eminescu, se fac în 25 noiembrie 1878, printr un Decret publicat
în „Monitorul oficial” o zi mai tîrziu.1 Sînt numiți : D. A. Sturdza, la departamentul finanțelor, loau Câmpineanu, la
departamentul afacerilor străine, Eugen Stălescu, la departamentul justiției, Mihail Phcrekyde, la departamentul lucrărilor
publice și G. Cantilli, la departamentul cultelor și instrucțiunii publice. Dintre noii numiți, Gheorghe P. Cantilli
(1838 — 1908), loati Câmpineanu (1811 — 1888) și Mihail Phcrekyde erau personalități politice puțin cunoscute. loan
Câmapiiieanu se găsea și intr-o situație aparte, întrucît venea la conducerea Ministerului de Externe după Mihail Kogăl-
nieeaiiu, unul din cei mai proemineiiți oameni politici ai țării noastre. Acest lucru 11 recunoaște și Eminescu, deși îl critică
sever pentru tranzacțiile cu moșiile statului (v. supra, p. 9).
Cu aceste noi numiri in guvernul său, I. C. Brătianu începea un adevărat „dans al miniștrilor”, pe care-î schimba
mereu reușind astfel să mai potolească grupurile dizidente, opoziționiste, nemulțumirile și ambițiile partizanilor săi cel
puțin pentru o vreme. în guvernarea sa dintre 24 iulie 1876 — 9 aprilie 1881, pe la Ministerul dc Interne se perindă
cinci miniștri, la Afacerile Străine — patru, la Finanțe — trei, la Război — șase, la Justiție — patru, la Culte și Instruc-
țiuni Publice — șase, la Lucrări Publice — șapte. Sînt miniștrii care trec de la un minister la altul sau pleacă și revin
de mai multe ori la același minister. Ulterior, în guvernarea dintre 9 iunie 1881 — 20 martie 1888, schimbările vor fi
și mai numeroase. La Interne — cinci, la Afaceri Străine — cinci, la Finanțe — cinci, la Justiție — opt, la Culte — cinci,
la Război — patru, Ia Agricultură, Industrie și Comerț — cinci, la Lucrări Publice — patru. Față de guvernarea conser-
vatoare dintre 11 martie 1871 — 30 martie 1876 era o deosebire. Dar era și o însemnată diferență dc durată. în plus,
după căderea liberalilor, în 1888, conservatorii vor schimba nu numai miniștrii, dar și guvernele (cinci între 23 martie
1888 — 3 octombrie 1895). Partidele politice guvernante nu erau pe deplin închegate și viața politică modernă n-avea
făgașuri suficient dc precizate. în altă ordine de idei, schimbările în sine nu spuneau prea mult. Importantă era valoarea
oamenilor, cum bine crede Eminescu. Și ea se contura treptat, odată cu experiența de guvern.
„România liberă” atrage atenția asupra caracterizării făcută dc Eminescu noului guvern.2
Eminescu scrie că o dată ce trece „sufletul marilor evenimente”, lasă numai „coji deșerte”. Recunoaștem aici
teza hegeliană cu care ne mai înlllnim în scrisul eminescian (OPERE, VII, 386).
1	MO, (1878), nr. 263, 26 nov./8 dec., p. 7345.
2	RL, 11 (1878), nr. 460, 1 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„CURÎND SE VA PREZINTĂ ...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 267, 5 decembrie 1878, p. 1. Editorial: București, Luni 4(16 decembre.
Dimitrie Găurii prezintă în calitate de raportor în ședința Adunării deputaților din 5 decembrie 1878, documentele
Expunere de motive și Proiect de lege pentru modificarea unor articole din codicile civile la clauza penală și la analocism.
Amîndouă documentele se publică în „Monitorul oficial al României” în 6/18 decembrie 1878 1 urmate de slcnogiama
529
discuțiilor pe marginea lor. Dimitrie Giarmi (1838— 7), membru marcant al Partidului liberal, face studii la Berlin
și Paris și se număra printre fondatorii ziarului „Alegătorul liber’’. Cu numele său ne-am mai întîlnit în comentariile
noastre (OI<ERE, IX, 665)
Eniinescu pune în discuție problema libertății individului, ca membru al unei comunități sociale. Pentru acest
motiv respinge ideea libertății în afara existenței sociale a individului. Poetul numește această libertate, concepută la
modul abstract, „supra-ordinală libertăților”.
Cartea lui lulius Plaltncr la care trimite poetul, este Der Wuchcr in der Bukounna (Jena, Vcrlag von Guslav
Fischer, 1878). Plaltncr este și autorul unui tratat de economie politică, Grundlchrcn de Nalionaldkonomie (Berlin,
J. Guttentag Verlagsbuchhandlung, 1905), care cuprinde și un istoric al doctrinelor economice. Sini prezentați Mallhus,
Sinith, Kicardo, Say, Marx, Eugels și alții.
Expresia „sans pbrase” revine în articolele eminesciene (v. infra, p. 260).
Caracterizarea frazeologici liberale este printre cele mai plastice intilnitc in publicistica eminesciană.
1	A1O, (1878), nr, 271, 6/18 dec., p. 7579- 7580.
DEPUTATUL AVRAM BURĂH
Se publică In „Timpul”, III, nr, 267, 5 decembrie 1878, p. 1 — 2.
Notița biografică pe care o integrează Eniinescu în comentariul său se publică în „Ștafeta”, foaia ieșeană1 și este
reprodusă în „Timpul”, în 29 octombrie 1878 2. Articolul este republicat de G. Bogdan-Duică, cu o prezentare intro-
ductivă, în „Mihai Emincscu” III, nr. 9, 1932, p. 65 — 68).
George Missail (1835 — 1906), deputat liberal, întocmește, din însărcinarea Comitetului de acuzare, Raportul
prezentai Adunării dcputafilor iu ziua de 10[22 martie 1877 cu Anexele sale prin care sini puși sub acuzare miniștrii din
guvernarea conservatoare. în aceste documente este menționat și Emincscu, cu banii primiți pentru studii la Berlin
și ca revizor școlar (72, p. 188 — 190). T. Maiorcscu lasă cltcva pagini antologice cu privire la interogarea miniș-
trilor din guvernarea conservatoare (28, p. 89- 103).
Emincscu avea și el păreri rele despre George Missail și în manuscrisul 2256, 50v îl numește „Misailă Kyklopul
cel ermit”, căruia îi dorea ca lăcaș „Peștera cea boltită din Văcărești” (OPERE, II, 253).
Deputatul liberal se orientează spre creația populară și desfășoară o bogată activitate publicistică. Folosește însă
divagații de la subiect și un stil bombastic (93, p. 581).
Biografia lui G. Missail este adusă în discuție, ca și cea a lui V. A. Urcchia, spre a denunța pe aceia dintre
politicienii liberali care se îndeletniceau și cu cercetările științifice. Emincscu nu face considerații de asemenea natură
în legătură cu Moscs Gas ier și II. Tiktm, evrei și ei, însă care se consacrau exclusiv activității științifice si cu care
întreținea legaturi strînse de prietenie.
1	STAF, I (1878), nr. 235, 25 oct., p. 3 (Inzer ți ani și reclame).
2	T, III (1878), nr. 238, 29 oct., p. 3 (Diverse).
[„ÎNTR-UN STUDIU DE POLITICĂ...”]
Se publică în „Timpul”, HI, nr. 270, 9 decembrie 1878, p. 1. Editorial ; București. Vineri, 8 ( W ) decembre.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eniinescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R.. 1939, p. 401 — 404.
Fudcsor de drept civil la Universitatea din București, George Mârzescu (1834—1911) se manifestă ca antidinastic, spre a
deveni dinastic, face politică liberală, însă se pronunță împotriva lui 1. G. Brălianu, șeful Partidului liberal. Broșura sa,
Martirii de la 48 și Salvatorii de la 66, reflectă această orientare politică. „Guvernul Brătianu — scrie G. Mârzescu —
a început în 67 ccl dinții falsificarea regimului constituțional”1. Despre „firmele personale”, la care se referă Emincscu,
se vorbește și în broșură. „Brătianu vorbește — scrie G. Mârzescu — prin gura lui Rosctli sau vice-vcrsa, RosetU
vorbește prin gura lui Brălianu”2.
Em in eseu prezintă dezvoltarea socialismului în Germania ca o consecință a situației social politice din această
țară. Personalități ca Marx, Lasalle, Bebel, Licbknecht au meritul de-a fi studiat cauzele acestor stări social-polilicc.
530
Poetul va arata în edi loriului [,,Atil « Cumpăna » cil și « Apărătorul >> găsesc..J din 30 octombrie 18813 că socialismul
,,consista în anume wlufiuru ale cestiuuii sociale, dc-uu caracter propriu și revoluționar” (Of’ERE, XII, 387). De altfel,
poetul susține, cum fac și socialiștii, primatul muncii.
„România libera” face mi rezumat al articolului, cu sublinierea tezelor puse în discuție. „«Timpul» apreciază
broșura d-lui Mârzescu -- scrie ziarul — , găsește un simbure de adevăr în teza ce voiește a dovedi : că cele mai multe
agitații și răsturnări ministeriale provin, nu atît din deosebirea de principii, cît mai cu seamă din cauza pasiunilor
meschine de care sînt conduși în politica oamenii noștri de stat. Dar ceea ce nu cutează a spune d. Mârzescu, adaugă
« Timpul », sînt cauzele acestui simptom de bizantinism. Cauzele relelor le găsește organul conservator în lipsa de cult ură
productivă de care e bîntuită tinerimea noastră care, favorizată de organizatiunea statului de astăzi, ftige de muncă și
face politică pentru a parveni”4. Adoptarea unei atitudini neutre în prezentarea articolului arată că „România liberă”
împărtășea opiniile poetului.
Eminescu se oprește la broșura lui G. Mârzescu pentru faptul că venea din partea unui membru al Partidului libera1
și conținea critici la adresa-acestuia. Dar profesorul universitar judeca stările de lucruri din țara noastră numai prin
efecte și nu și prin cauzele lor.
1	G. Mârzescu, Martirii de la 48 și Salvatorii de la 66. București, Typografia Curții. Lucrătorii asociati, 1878, p. G.
2	Idem, p. 33.
3	T, VI (1881), nr. 236, 30 oct., p. 2.
4	RL, H (1878), nr. 467, 10 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
STUDII EXEGETICE ASUPRA UNEI PARABOLE CARE
LIPSEȘTE ÎN SFÎNTA-SCRIPTURĂ
Se publică in „Timpul”, HI, nr. 272, 12 decembrie 1878, p. 1—2.
Dizidența conservatoare a lui Vasile Boerescu se autointitula Partidul Centru și ziarul „Presa”, întemeiat de V. Boerescu
în 1868, devine organul de presă al acestei grupări politice. Partidul Centru critică politica guvernului liberal și „Timpul”
are în ziarul „Presa”, sub acest aspect, un aliat în polemica cu „Românul” și cu alte publicații liberale.
Eminescu considera că Partidul Centru nu avea o bază socială în condițiile de atunci din țara noastră șt prevedea
o apropiere de Partidul liberal. Desfășurarea evenimentelor confirmă previziunea sa. V. P,oere.scu intră în guvernul
liberal la 11 iulie 1879 ca ministru de externe, iar ziarul „Presa” încetează criticilc la adresa liberalilor.
Orientarea Partidului Centru spre liberali 11 determină pe Eminescu să părăsească rezerva în care se menținea
și angajează „Timpul” în campania de presă împotriva lui V. Boerescu și a ziarului său. Campania de presă este deschisă
cu Studii exegetice, in care V. Boerescu este prezentat în postura fiului risipitor. Eminescu întocmește un tablou asupra
situației „partidelor de centru” din țările Europei apusene spre a pune în lumină existența precară a „centrului” din
țara noastră.
Din acest articol se păstrează o filă în manuscrise (OPERE, XI, 469).
[„NU ȘTIM PENTRU A CÎTA OARĂ...”]
Se publică in „Timpul”, TH, nr. 276/16 decembrie 1878, p. 1. Editorial : București. Vineri 15/27 decembre.
Eminescu critică guvernul liberal pentru faptul că nu publica informații cu privire la introducerea administrației românești
în Dobrogea. Poetul era încredințai că se urmărea tăinuirea dificultăților întîmpinate aici de organele administrative
românești prin politica greșită a guvernului, asupra căreia atrage atenția în articolele anterioare. Dificultățile în introdu-
cerea administrației românești se datorau înapoierii economice în care fusese ținută Dobrogea sub stăpînirea otomană1.
Eminescu își ține promisiunea din finului articolului și face portretul intelectual al lui V. A. Urechi a, însărcinat
cu organizarea învălămîntului în Dobrogea (v. supra, p. 160).
1 RL, 11 (1878), nr. 473, 17 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
531
[„AFLAM CA ACTUALUL MINISTRU...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 277, 17 decembrie 1878, p. 1. Editorial: București, s îmbăta 16128 decembre.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opera politică, I, București, Editura Cugetarea — Geor-
gescu Delafras, 1941, p. 387 - 389.
Notița prin care V. A. Urechia își face autoreclama deplasată, cum remarcă Erninescu, se publică in „România liberă”,
cu titlul Institutul Urechia, in 5 decembrie 1878. „Pentru serbarea S-tulni Sava - , se arată In ea - , patronul școalelor
române, elevii institutului Urechia vor da o reprezenta țiune compusă din piese clasice și declamațiuni de poezii. Programul
e foarte variat și foarte bine ales. Citim: Aulularia de Plaut act. VI; Les Plaideurs de Racine ; declamațiuni etc. Prețul
locurilor :«aplauze și iubire ». Spectacolul astăzi, 2 orc, p^m.”1.
Modul acesta de a-și face autoreclama îi amintește lui Eminescu de practicile lui Phineas Taylor Barnum (1810 —
1891), om de afaceri american și care nu cruța nimic în a și face reclamă. Poetul cunoștea, desigur, lucrările sale Humbugs
of the World (1865) și Struggles and Triumphs (1869) prin intermediar german.
„România liberă” evită să comenteze editorialul și se mărginește să arate că „Timpul” se ocupa cu desemnarea
lui V. A. Urechia să organizeze învățământul din Dobrogea2.
în biografia intelectuală a lui V. A. Urechia sînt concentrate datele intîlnite în articolele anterioare, la care
alătură comparația cu celebrul om de afaceri american.
1	RL, II (1878), nr. 463, 5 dec., p. 3.
2	Idem, nr. 474, 19 dec,, p. 3 (Arena tiarelor).
[„ÎN REVISTA ZIARULUI «PRESA»...”]
Se publică în „Timpul”, 11î, nr. 278, 19 decembrie 1878, p. 1. Editorial: Bucurați. Luni, 18/80 decembre.
Eminescu comentează editorialul București, 14 decembre, publicat. în „Presa” în 15 decembrie 1878 L Poetul constată,
ca mi fapt împlinit, apropierea dintre Partidul Centru și guvernul liberal (v. supra, p. 531).
„România liberă” reține explicația cu privire la cauzele care generau polemica dintre. „Timpul” și „Presa”2.
Paternitatea eminesciană este demonstrată prin trimiterea la Studii exegetice (v. supra, p. 156— 158) pentru care
găsim însemnări și în manuscrise (v. supra, p. 531).
1	PRESA, XI (1878), tir. 276, 15 dec., p. 1.
2	RL, II (1878), nr. 475, 2(1 dec., p. 3 (Arena tiarelor).
[„ORGANELE DE PUBLICITATE...”]
Se. publică în „Timpul”, III, nr. 279, 20 decembrie 1878, p. 1. Editorial: București, Marți 19/81 decembre.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 405-407.
Concepția lui Eminescu cu privire la statul ideal privește acea formă de organizare, care are la bază munca și in care
toate organismele funcționează în strînsă corelațiunc pentru progresul societății respective. Poetul aduce în discuție, adesea,
exemplul albinelor. Piedicile principale în realizarea stalului ideal le constituie fuga de muncă, atît fizică cît și inte-
lectuală, demagogia și dorința de parvenire. G. Călinescu observa, pe bună dreptate, că Eminescu era gala să accepte
„statul cel mai absolutist în măsura în care promovează fericirea colectivă” (41, 13, p. 175).
Eminescu transferă pasajul „Este incapacitatea erijată in titlu de merii, prostia și neștiința brevetate ca titluri de
recomandare” în alt articol, rămas în manuscrise, (v. supra, p. 426).
Reluarea de pasaje dintr-un alt articol sau din manuscrise constituie dovezi certe, nu prea multe, în stabilirea
paternității eminesciene.
Tezele cu privire la „conservatorism” și „.liberalism” sini reluate de Eminescu in mai multe articole cînd aduce
noi argumente în definirea orientării sale politice.
532
[„«ROMANUL» GĂSEȘTE OCAZIE...”]
Se publica tn „Timp»)”, HI, nr. 281, 22 decembrie 1878, p. 1* Editorial : București, Joi 21 dec.12 ianuarie.
Oficiosul liberal prezintă situația din Dobrogea în editorialul București, 20 undreall calendar, publicat în 21 decembrie
1878 V Ziarul guvernamental răspundea in criticile „Timpului*', cum arată Erninescu, însă lămuririle pe care le da se
mărgineau la generalități.
Observațiile lui Emincscu cu privire la poziția „Românului” stau și in atenția „României libere”, care recunoaște
că ziarul liberal nu răspunde la „cazurile speciale” semnalate de „organul conservator”2.
Teza lui Emincscu cu privire la stat, ca produs al dezvoltării istorice, o întilnim și în alte articole ale sale, precum
și in însemnările din manuscrise.
1	ROM, XXII (1878), 21 dec., p. 1269.
a RL, 11 (1878), nr. 478, 23 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„MINISTERIUL AGRICULTUREI...”]
Se publică in „Timpul”, III, nr. 285, 30 decembrie 1878, p. 1. Se tipărește tn volum, prima dată, în
M. Erninescu, Opere. 7, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 532 -533.
Cartea lui D. Comșa, Pomarilal, este recenzată de Eniinescu în „Convorbiri literare” și în „Curierul de lași” cu un
an mai înainte și însemnări in legătură cu ea găsim și în manuscrise (OPERE, IX, 393 — 395, 406 -408, 486—487).
I.	Crețu înscrie greșit ca dată a apariției articolului : 1 aprilie 1882.
Poetul este preocupat, pe toată durata activității sale scriitoricești de introducerea unei terminologii științifice
adecvate în limba română1. Mărturia cea mai elocventă o constituie însemnările științifice din manuscrise (12, p. 277 — 537).
1	MO, (1878), nr. 287, 29 dec/10 ian. 1879, p. 817.
PANDARUS, VORNICEL DE NUNTA
Se publică în „Timpul”, III, nr. 285, 30 decembrie 1878, p. 1.
Wilhelm al II Mea, mare duce de Luxemburg, era rege al Olandei din 1849 (rămine pînă în 1890). Căsătoria sa de
acum, a doua, avea într-adevăr rațiuni politice (de obicei însoțirile regale aveau astfel de rațiuni).
Erninescu recurge în mai multe rînduri la exemple din opera lui Sbakespeare spre a exemplifica situații politice
din țara noastră. Procedeul este folosit și în articolele din „Curierul de Iași”, cînd	transcrie din Ilenrlc	IV, cu aceleași
scopuri (OPERE, IX, 195). Din drama Troilus și Cresida, pe care o caracterizează	ca	„mai puțin cunoscută”. își	scoate
exemple și într-un editorial publicat două săptămîni mai tîrziu (v. supra, p. 169).
Ștefan Belii este prezentat ca membru important al „partidei liberale” și	în	două articole din	1883, și	găsim
însemnări despre el și în manuscrise (OPERE, XIII, 301 — 303, 376).
[„NU ȘTIM DE UNDE ȘI PINA UNDE...”]
Se publica in „Timpul”, IV, nr. 3, 5 ianuarie 1879, p. 1-2. Editorial: București, Joi 1/16 ianuarie.
Se tipărește în volum, prima dală, în M. Erninescu, Opere, II, București, Editura Cultura Româneasca
S.A.R., 1939, p. 407- 415.
Erninescu continuă discuția din articolul [„Organele de publicitate...”], publicat în 20 decembrie 1878, cu privire Ia
„conservatorism”, „liberalism” și „monarhia absolută”. Poetul examinează dinamica vieții soeial-politice din perspectiva
absenței din țara noastră a unei aristocrații de tip feudal, cu prerogative ereditare și puternică prin avere. Aici găsește
533
explica lin pen(rn caracterul mișcărilor revoluționare de la noi și pentru ușurința cu care s-au pulul introduce formele
fără forid’’. Problema mai importantă o formează aspectul <!iu urină. „Dar o lungă experiență luxată - scrie Emineșcu
că păsuri îndărăt nu se pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizațiunii, pe care le-am
împrumutat, dar ele trebuiesc urupiuIe, nu nimicite”, 'leza aceasta sta la baza celei mai mari părți a publicisticii emi-
nesciene din coloanele ziarului bucureșlean. Lupta sa politică are ca obiectiv tocmai umplerea „formelor civilizațiunii”,
împrumutate de aiurea cu un conținut care să izvorască din realitățile românești și să fie, în același timp, la nix'elul
civilizației europene a vremii.
Eminescu este un admirator al lui Alexandru loan ('uza, cum se vede și din alte articole ale sale, precum și din
însemnările din manuscrise. Poetul îl cunoștea și personal. Știm că-1 vizitează la Dobling, în exil, la 1 ianuarie 1870,
împreună cu L. Nastasi și V. Burlă, colegii săi de la Universitatea din Vicna (71, p. 87). Este important să constatăm
că Eminescu era încredințat că aparțineau acestui domnilor singurele reforme făcute în folosul poporului. Se verifică
și observația lui G. Călincscu potrivit căreia poetul era gala să accepte domnia absolutistă, dacă ea se dovedea capabilă
să pună ordine în viața socială și politică a țării și să asigure protecția „claselor pozitive” (41, 13, p. 175).
Gh. Cbițu, A. D. TIolban, Al. Candiano-Popescu, Gr. Scmirie, T. C. Fundescu, Pătărlăgeanu, Const. Cantilli sînt
nimic ce se întîlncsc frecvent în publicistica eminesciană din epoca bucureșteană. Nu este lipsit de interes să notăm că
cea mai marc parte dintre ci practicau și îndeletnicirile literare la un nivel pentru care poetul nu putea avea cuvinte
de laudă. Eminescu manifestă multă independență de gîndirc în judecarea oamenilor politici. Lucrul acesta se vede și
din cuvintele de prețuire la adresa lui M. Kogălniceanu, pe care îl prezintă ca unul din cei mai de seamă oameni politici
ai vremii. Aproape că nu ne vine să credem că Eminescu puica să mai facă asemenea aprecieri la adresa activității
lui M. Kogălniceanu, după ce îl critică sever pentru arendarea moșiilor statului (v. supta, p. 9).
Articolul este remarcat de „România liberă”, care reține unele teze. „«Timpul»), într-un imporlanl articol
scrie „România liberă” în 6 ianuarie 1879 — demonstra neexistența vreunui partid reacționar în țară la noi, unde, nici
nobilime ereditară și istorică, nici bogată și puternică prin maiorilate nu există. Apoi, nrătind cine este și ce vrea Partidul
liberal din România, mărturisește că ar fi fost bine să li fost o reacțiune în adevăratul sens al cuvînlului. El conchide,
în fine, că în țara noastră toți sînt liberali”1.
Eminescu își deschide prin poziția adoptată față de „formele civilizațiunii” importate de aiurea, un cîmp vast
de luptă împotriva celor care le „umpleau” fără merit și Iară pregătire la nivelul cerințelor societății moderne.
1	BL, II (1879), nr. 487, G ian., p 3 (Arena ziarelor)-
L.CREDEM CĂ DESTUL AM VORBIT...”]
Se. publică in „Timpul”, IV, nr. 5, 9 ianuarie. 1879, p. 1—2. Editorial: Pauurești. [.uni, ianuarie.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 415 — 421.
Eminescu se. pronunță pentru primatul muncii, teză care stă, cum se vede și din alte articole, la baza concepției sale
socîaLpolitice. Aceasta concepție stă și la baza criticii sale împotriva liberalismului din viața politică. Poetul admite
inegalitatea dintre oameni, ca expresie a capacității lor de muncă. Numai în acest sens se poate vorbi, în opinia sa,
de o „inegalitate naturală”. Eminescu cere, cu alte cuvinte, ca poziția în ierarhia socială să reflecte aportul
individului prin activitatea productivă la progresul societății.
Eminescu este, preocupat să dea o bază științifică. tezelor sale șl invocă frecvent autoritatea unor sociologi și
economiști cu renume. Thomas Robert Mallhus (1766 — 1834) este citat cu teoria sa privind suprapopuiația. Interesant
de observat că Eminescu își face în manuscrisul 2264, 338 un extras, Populația Franței, din tratatul lui Henry Charles
^orey, Polilical of Social Science, în care, se infirmă teoria economistului englez. „înmulțindu-se indivizii ce trebuiesc
hrăniți - scrie II. C. Carey — , a devenit necesară o înmulțire analogă a cantității de nutriment animalic, și vegetal,
și pentru asta a fost necesar ca alte părți de stîncă, de lut sau nisip, produse prin discompunerea celor de mai sus,
să ia forma de grîu, orz și iarbă, pe cînd alte părți au luat forme de oi, vițel, porci și boi. Cum că această schimbare
a avut loc se dovedește de acolo că, cu toate că numărul celor ce trebuiesc hrăniți s-a sporit, hrana c mai lesne de
căpătat azi dccit în orice altă epocă anterioară.” (OPERE, XIV, 950; OPERE, XIII, 574 — 575). Demonstrația lui
II. C. Carey restrînge inalthusianismul la considerațiile teoretice și neagă valoarea sa în practica vieții sociale.
Fragmentul ci lai din Shakespearc face parte din una din replicile lui Ulise, eroul dramei Troilus și Cresida (Act I,
Scena 3). Deși mai puțin cunoscută, Eminescu trimite la ea și în articolul Panderus, voinicel de nunta din 30 decem-
brie 1878 (v. supra, p. 1G1--165). Poetul îl considera pe Shakespearc cel mai marc geniu produs de omenire și nu poate
surprinde invocarea sa în proza politică.
„România liberă” reține, caracterizarea ce-o face Eminescu grupărilor politice și poziției conservatorilor în cadrul
lor. „«Timpul » înfățișînd arena ziarelor române - scrie organul tinerilor liberali — , cari reprezintă deosebite grupuri
politice, zice că ele nu sînt în fond decit un fel de societăți anonime, ce pun un mic capital la mijloc, pentru a izbuti
534
Intr-o mare afacere : a veni la putere. A ciștiga fără muncă, a amăgi opinia publică lesne crezătoate, a spune vecinie
neadevăruri: iacă cum caracterizează «Timpul» diferitele grupuri liberale și ceea ce face ca Partidul conservator să
combată sufragiul universal/’
Eminescu se pronunță împotriva sufragiului universal fără să insiste și asupra argumentelor sale în această pro-
blemă. Poetul reia discuția mai tirziu și arată că înainte de a introduce votul universal se impunea să se ridice nivelul
cultural al corpului electoral spre a nu deveni o clientelă a partidelor politice. Această previziune a poetului se va confir-
ma, din păcate, în desfășurarea evenimentelor istorice.
„România liberă” prezintă cu suficientă obiectivitate tezele eminesciene antiliberale1. De altfel, organul de presă
al „tinerilor liberali” este și cotidianul bucureștean care comentează, în acest spirit, aproape toate articolele poetului
din epoca gazetăriei bucureștene.
1	RL, II (1878), nr. 489, 10 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
DIONISIE, MITROPOLIT AL DRISTULUI
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 5, 9 ianuarie 1879, p. 2.
Eminescu își extrage informațiile istorice din monografia lui Melcbiscdec, Chronica Hușilor și a episcopiei cu asemine
numire, pe care o utilizează și în studiul Basarabia (v. supra, p. 70). Episcopia Brăilei este prezentată într-un
capitol special, Eparhia Proilavei1 din Appendice, în care se dau date despre întinderea ei și mitropoli ții dinainte
de 1850. Aici se tipărește și documentul din 2 iunie 1641, comentat de Eminescu în studiul său.
Episcopia Proilavei și-a întins într-adevăr cuprinderea și asupra întregului sud al Basarabiei după intrarea sub
stăpînire otomană, ba și pînă la raiaua Tighina. Uneori a cuprins și teritorii de peste Nistru, așa-numita „Ucraina
hanului”, asupra căreia a stăpînit Gheorghe Duca, domnul Moldovei, între 1668—1672 și 1678—1783. Dionisie, la care
se referă Eminescu, a fost mitropolit al Tulcei care, după 1829, a luat locul celei a Proilavei, desființată un an mai
înainte. El este mitropolit înainte de 1870. După crearea exarhatului bulgar (firmanul lui Abdul Aziz de la 11 martie
1870) și schisma provocată cu Patriarhia de la Constantinopol (a durat pînă în 1945), mitropolitul Dionisie nu recunoaște
pe exarhul bulgar. La sfîrșitul anului 1877 sau începutul lui 1878 el pleacă în apusul Europei pentru a-și îngriji sănă-
tatea, lăsînd în locu-i pe Nichifor, fost episcop al Cretei a.
Mitropolitul Dristului moare în Hotelul Dacia din București în împrejurări misterioase și „Presa” cere să se
deschidă o anchetă, mai ales că fusese înmormîntat fără să i se facă autopsia.8
Poetul face dintr-un necrolog o pagină de istorie națională.
1	Melchisedec, Chronica Hușilor și a episcopiei cu aseminea numire. Dupre documentele Episcopiei și alic docu-
mente ale țârei. București, Tipografia C. A. Rosetti, 1869, p. 152—165.
2	Mircea Păcurariii, Istoria bisericii ortodoxe române. II. București, Editura Institutului biblic și de misiune, a l
Bisericii ortodoxe române, 1981, p. 495; același, Listele cronologice ale ierarhilor bisericii ortodoxe române. București,
Editura Institutului biblic și de misiune ortodoxă al Bisericii ortodoxe române, 1975, p. 23.
3	PRESA, XII (1879), nr. 6, 10 ian., p. 2 (Moartea Mitropolitului Dionisie).
MOFTURI ȘTIINȚIFICE
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 7, 11 ianuarie 1879, p. 2 — 3.
Scrisoarea lui T. G. Giuvara, student la Paris, se publică în „Românul” în 7 ianuarie 1879 și este precedată de o pre-
zentare din partea redacției în care elogiază meritele științifice ale acestuia și face aprecieri necontrolate cu privire la desco-
perirea sa Documentele sînt reproduse și în „Telegraful român”, ziarul sibian.2
Cunoscător avizat al istoriei naționale, Eminescu judecă documentele în funcție de vechimea lor. Cele mai valoroase
sînt, după opinia sa, documentele istorico dinainte de secolul al XVII-lea.
Eminescu administrează o lecție severă „Românului” și lui T. G. Giuvara pentru necunoașterea vechiului scris
românesc, iar celui din urmă una și pentru lipsa de modestie.
1 ROM, XXIII (1879), 6, 7 ian., p. 14-15.
8 TELR, XXVII, ni- 5, 13 ian., p. 20.
36 - c. 832
[„IN NUMĂRUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE...”]
Se. publică In „Timpul”, IV, nr. 8, 12 ianuarie 1879, p. 1. Editorial: Bucureșli. Joui 11(23) ianuarie.
Se tipărește în volum, prima dală, în M. Erninescu, Opere, II, București, Editura „Cultura Românească” S.A.R.,
1939, p. 421-425.
Erninescu aduce în discuție in analiza primatului muncii în societatea modernă elemente noi și critica liberalismul cu
argumente cunoscute din articolele anterioare. Dintre elementele noi invocate în polemica sa cu liberalii reținem îndeosebi
definirea raportului dintre știință și munca. După Erninescu : „științele nu sint decît ochii muncii”. Aici găsim și explicația
pentru atenția pe care o acordă științei în epoca gazetăriei bucureștene.
Diferența pe care o face poetul între cele două partide guvernante este desigur partizană, conservatorii nedeținînd
ei singuri monopolul valorii, iar adversarii doar pe acela al nonvalorii.
începutul editorialului („în numărul nostru ... ștință și avere”) este transcris, cu mici modificări, dintr-un articol,
[„Tot in n-rul nostru de la 20 decembrie., păstrat în manuscrise și pe care îl tipărim în ediția de față (v. supra,
p. 42G).
Editorialul este rezumat de „România liberă” care însă reproduce, de astă dată, și un fragment. Ziarul reține
practica ce se cerea, ca cineva să ocupe un loc important în ierarhia socială in guvernarea liberală („să fie cineva
... și merit și avere”)1.
Eniinescu își încheie discursul critic cu teza cu care îl deschide. Demonstrația ia, astfel, înfățișarea unui ciclu
închis, îneît replicii adversarului, oricare ar fi ea, nu i se mai poate acorda nici o însemnătate.
1	RL, II (1879), nr. 492, 13 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„TOT ÎN N-RUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 13,18 ianuarie 1879, p. 1. Editorial : București. Miercuri, 11 (29 ) ianuarie.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eniinescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 425-430.
Erninescu critică pe linia tezelor din articolul [„Organele de publicitate ...”], publicat în 20 decembrie 1878 (v. supra,
p. 162—163), mecanismul vieții parlamentare de la noi.
Opinia lui Erninescu cu privire la mecanismul vieții parlamentare de la noi este reținută și de „România liberă”,
oficiosul tinerilor liberali. „Camerile se înțeleg cu guvernul — scrie ziarul — după con venin l ele momentului, și astfel
miniștri scapă de responsabilitate, ascunzîndu-se la spatele camerilor”.1
La mijloc era și teama conservatorilor de o întărire prea marea liberalilor prin supunerea pîrghiilor statului voinței lor.
1	RL, 111 (1879), nr. 497, 19 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ESTE MIȘCAREA DIN MOLDOVA FACTICE...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 15, 20 ianuarie 1879, p. 1.
Erninescu intervine cu acest articol în polemica dintre „România liberă” și „Românul”, care poate fi urmărită în suita
de editoriale : București, 2 ianuarie 1819, București, 3 ianuarie, București, 4 ianuarie, București, 9 ianuarie, București,
10 ianuarie, București, 11 ianuarie, București, 12 ianuarie, București, 18 ianuarie1 și București, 8/20 calendar, București,
10/22 calendar, București, 13/25 calendar, București, 11/29 calendar 2. Polemica are ca punct de plecare aprecierile „Româ-
niei libere” privind slaba reprezentare a Moldovei in guvernul lui I. C. Brătianu și reaua administrație liberală în provincia
de peste Milcov. „Acest organ condus de cîțiva tineri inteligenți și luminați — scrie „Românul”despre redactorii „României
libere” — ne dedcsc mult timp dovezi de o purtare corectă din puntul de vedere al principielor și al simțimintelor,
și în același timp plină de bun-simț și de tact. N-am încetat de-a stima în « România liberă » aceste calități, chiar
atunci cînd nu eram de acord deplin cu dînsa asupra oarecaror cestiuni de interes public” 2. Dacă „Românul” îi
mustra pe tinerii liberali „părintește”, aceștia îndreaptă împotriva oficiosului guvernamental, cum se vede și din suita
de editoriale, un atac masiv și neîntrerupt mai multe săptămîni.
536
Constatările ce le făceau redactorii de la „România liberă5’, cu privire la administrația liberală, se înscriau pe linia
vederilor Iui Erninescu. Este de reținut și caracterizarea ce i-o face lui M. Kogălniceanu, personalitatea politică care
dădea glas nemulțumirilor din Moldova, fără însă să fie și inspiratorul lor. Din articolul lui Eminescu luăm cunoștință,
pe de altă parte, și de orientarea politică a ziarelor din Moldova. ,,Muncitorul” apare la Bacău între octombrie 1878
și martie 1879, sub conducerea lui Dimitrie Rosetti Tețcanu (Tescanu), și critică sever guvernarea liberală. Se explică
de ce ziarul reproduce unele articole din cotidianul bucureștean. Apare însă curioasă omiterea din listă a „Curierului
de Iași”, pe care îl redactase înainte de-a trece la cotidianul bucureștean.
Presa din provincie reține faptul că Eminescu îi acorda atenție în comentariile sale. „Vocea Govurluiului” din
Galați consacră acestei probleme un articol 4 pe care „Timpul” îl reproduce în coloanele sale cîteva zile mai tîrziu5,
1	RL, III (1879), nr. 484, 3 ian., p. 1} nr. 485, 4 ian., p. 1 ; nr. 486, 5 ian., p. 1; nr. 489, 10 ian., p. 1 —2j
m. 490, 11 ian., p. lî nr. 491, 12 ian , p. 1; nr. 492, 13 ian., p. 1; nr. 497, 19 ian., p. 1 — 2.
2	ROM, XXIII (1879), 8-9 ian., p. 17, 11 ian., p. 25, 14 iau., p. 37, 18 ian., p. 49.
3	Idem, 8—9 ian., p. 1.
4	„Vocea Covurluiului” se păstrează la Biblioteca Academiei R. S. România într-o colecție incompletă.
5	T, IV (1879), nr. 23. 30 ian., p. 2.
CIUMA
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 16, 21 ianuarie 1879, p. 2.
Doctorul Anton Ritter von Drasche (1826 — 1904), internist și profesor de Patologie și Terapie la Universitatea din Viena
începînd din 1874, publică mai multe lucrări din specialitatea sa. Sînt de menționat, ca mai importante, Die epidemische
Cholera. Eine monographische Arbeit (Viena, 1860) și Versuche der Tgphus-Behandlung durch kaltes Wasser an der I.
medicinischen Abtheilung der Rudolf-Stiftung (Witwe, 1869).
Anton Drasche publică în „Neue freie Presse” două articole, Die Pest. Wien, 28. Januar și Die Pest. Wien,
7. Februar, primul în 17/29 ianuarie 1879, al doilea în 27 ianuarie/8 februarie 18791. Eminescu traduce părți din primul
articol iar altele le rezumă. Poetul completează informația prin reproducerea descrierii ciumei, făcută de Thukydides în
Istoria războiului peloponesiac (Cartea V, 47—55) 2. „Timpul’ publică și un articol, [,,Ciuma a pornit. ..” ], în care
relatează despre extinderea ei în țările europene și somează guvernul să informeze publicul asupra măsurilor luate
împotriva epidemiei a.
Un doctor, Aloysio Drascb, născut in Stiria, își trece doctoratul la Viena în 1844 și se stabilește după revoluția
din 1848 în țara noastră. Practică medicina la Călărași, Mizil, Buzău și București 4. Era un partizan al hidroterapiei
și un mare filantrop 5. Un prieten al său relatează despre cîteva vindecări miraculoase 6. Moare în 1886. Ar fi interesant
de știut dacă există vreo legătură intre profesorul vienez și doctorul austriac stabilit în țara noastră.
1	NFP, (1879). nr. 5181, [17] 29 ian., p. 2î nr. 5191, [27 ian.]/8 febr., p. 2.
2	T, IV (1879), nr. 42, 23 febr., p. 3.
8	Idem, nr. 19, 25 ian., p. 1—2.
4	V. Gomoiu, Gh. Gomoiu și Maria V. Gomoiu, Repertor de medici, farmaciști, veterinari (personal sanitar) din
ținuturile românești. Voi. 1 (înainte de 1870 h Brăila, Tip. Presa, 1938, p. 117.
6	C. Bacalbașa, Bucureștii de altă dată 1871— 1884. Voi. I. București, Editura ziarului „Universul”, 1927,
p. 89-94
6	Un amic, Minunile doctorului Drasch. București, Tip. Moderna, 1885, 37 p.
[„VORBIND ÎN UNUL DIN N-RII NOȘTRI TRECUȚI...”]
Se publică in „Timpul”, IV. nr. 17, 23 ianuarie 1879, p. 1. Editorial: București. Luni, 22 ian.
(3 fevruarie).
Oficiosul guvernului liberal se ocupă de orientarea politică a lui M. Kogălniceanu intr-un editorial, București. 17/29 calen-
dar, publicat în 18 ianuarie 18791, în care polemizează cu,,România liberă”, cum am arătat mai sus (v. supra, p. 536).
Eminescu critică situația de la Universitatea din Iași în termenii lui M. Kogălniceanu din cuvîntările sale în
Adunarea deputaților (v. supra, p. 177). Profesorul de filozofie este, desigur, C. Leonardescu, autorul unor lucrări
ca Methodul în științele phg sico-na turale esacte, morale (București, 1868), Filosofia față cu progresul științelor pozitive
537
(Iași, 1876), de philosophie (Iași, 1878), Morala indii clină san știința conduitei omenești (Iași, .1885), Principii
de psichologie (București, 1892), Principii de filosofia lileraturei și artei. încercare de estet ied literara și artist ied (lași,
1898). Eminescu se ocupă de activitatea sa și în foaia ieșeană (OPERE, IX, 242, 654).
Expresia : ,,leagă cartea la gard”, cu care caracterizează profesorii de la Universitatea din Iași, o tntîlnim și
rnai tîrziu în publicistica eminesciană.
1 ROM, XXIII (1879), 18 ian., p. 49.
[„GESTIUNEA SCĂDERII...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 18, 24 ianuarie 1879, p. 1. Editorial : Pncnreșli, Marți 2.2 ian.
(4 fevruarie).
Problemele financiare stau în atenția lui Eminescu și în „Curierul dc Iași” și reproduce, cum face și în „Timpul”,
mai multe articole din „Curierul financiar”. Poetul era orientat, cum se desprinde de aici, și în chestiuni de circulație
monetară și se pronunță asupra lor cu competență.
în cazul de față și cu pornire antiliberală, la el foarte firească. Cursul rublei trebuia reglementat pentru a nu
produce perturbări financiare. Problema era, așa cum Eminescu o pune, la ce curs se stabilea valoarea rublelor. Cifra
fixată de liberali era singura care intra în discuție, nu măsura ca atare. Autoritățile militare rusești impuseseră României
un curs mai ridicat al rublei de argint, peste valoarea ei reală : 1 rublă = 4 lei, în loc dc 3,70 lei. Banca de stat a
Rusiei inundă piața română cu monede de argint în valoare de cca 40 de milioane de lei. Faptul nu putea rămîne
fără urmări și pentru circulația monetară din țară. O însemnată cantitate de aur și argint e înlocuită de ruble. Decretul
lui D. A. Sturdza, acum ministru de finanțe, de la 17/29 ianuarie 1879 \ readuce circulaț ia rublei la valoarea ei reală
și scoate din uz monedele de argint de 50, 20, 15 și 10 copeici. Deși așteptată, măsura a surprins. De aici reacția
la care face aluzie Eminescu. Rublele de argint au mai circulat legal în România pînă la 27 noiembrie/9 decembrie 1880
(rubla își schimbă cursul, redueîndu-i-se valoarea de 3,50 Iei).
Nu este lipsit de interes să arătăm că în continuarea editorialului lui Eminescu publică și Slavici un articol,
Cine pierde! ?, cu o bogată exemplificare pe linia acelorași considerații financiare și politice2.
„România liberă” remarcă faptul că „Timpul” îl scoate pe D. A. Sturdza de sub acuzație, însă îl face „complice
cu roșii”.3
Paternitatea eminesciană a editorialului este demonstrată prin structura discursului critic și prin unele expresii
tipice poetului. Una din ele : au început a lua fața pămîntului românesc pe tălpile lor este sintetizată într-un vers,
integrat în Scrisoarea III: Pe copite iau in fugă fața negrului pămînt (OPERE, III, 300). Prima versiune a acestui
vers datează din 1880. Avem aici un exemplu de transfer al unor metafore din articolele politice în poezie. Și, evident,
o nouă mărturie a organicității operei eminesciene.
Cronica artistică Teatrul român [„Pentru mine joi...” [> publicată în 25 ianuarie 1879, tipărită în edițiile
anterioare (9, p. 248 — 249), în care se anunță spectacolul cu opera Vîrful cu Dor, nud aparține lui Eminescu. Eslc o simplă
reproducere din „Presa”, unde apare cu o zi mai înainte.4
1	MO, (1879), nr. 14, 18/30 ian., p. 257; C. I. Băicoianu, Istoria politicii noastre monetare și a Băncii Naționale.
Acte și documente. Voi. II — Partea II. București, („Tiparul Românesc” S.A.J, 1939, p. 23 — 24.
2	T, IV (1879), nr. 18, 24 ian., p. 1-2.
3	RL, III (1879), nr. 502, 25 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
4	PRESA, IV (1879), nr. 19, 25 ian., p; 3 (Cronica).
[„ALALTĂIERI S-A ÎNTÎMPLAT O MINUNE...”]
Se publică tn ,,Timpul”, IV, nr. 20, 26 ianuarie 1879, p. 1 — 2. Editorial: București. Joi 25 ian.
(e< fevruarie).
Editorialul din oficiosul liberal, București 23 calendarț4 faur, se publică tn 24 ianuarie 1879 L Erninescu îl reproduce
integral în comentariul său ca o mărturie a recunoașterii criticilor aduse în „Timpul”, guvernării liberale. Poetului îi
aparțin și sublinierile din editorialul reprodus din ziarul liberal.
538
Povestea ,,ciobănească” a iui Alexandru Macedon cuprinde relatarea despre minunile împăratului egiptean.
„Netinav făcu niște vrăjitorii — sc arată în ediția din 1791 — ; topi ceara și o varsă într-o tipsie de aur, făcu oști
de ceară. Să văzu oastea lui spartă.” 2
Emincscu exemplifică cu acest text situația din țara noastră și în editorialul Alexandria, povestea...”] din
30 iulie 1882 (OPERE, XIII, 154, 470-471).
1	ROM, XXIII (1879), 24 ian., p. 69.
2	Cărțile populare în literatura românească. I. Ediție îngrijită și studiu introductiv do Ion G. Chițimia și Dan
Simotiescu. [București], Editura pentru Literatură, 1963, p. 12.
[„ÎN N-RUL DE JOI...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 22, 28 ianuarie 1879, p. 1. Editorial : Bucureșli. Sîmbătă 27 ian.K«5 feuruaric)
Erninescu face observația, foarte interesantă, după care guvernul liberal nurnea poporul : ,,generali ta tea”, atunci clnd
lua măsuri nepopulare. Apărea astfel și mai evident că expresia ,,națiune suverană” o folosea prea adesea în scopuri
propagandistice.
Asupra acestui pasaj din editorialul lui Emincscu se oprește și ,,România liberă” în comentariul său, fără însă
să amintească și do expresia ,,națiune suverană”1.
în discutarea problemelor financiare Emincscu folosește terminologia de specialitate a vremii („monclă fiduciară”,
„spor circulați»” ). Măsurile nepopulare ale guvernului sînt descrise în limba cronicarilor (,,s-a obștii carte domnească” ).
Emincscu discută chestiunile financiare cu multă pasiune și competență. De reținut și inflexiunile stilistice din
discursul său critic.
1	Rb, III (1879), nr. 507, 30 ian., p. 3 (Arena, ziarelor).
[„PENTRU ÎNȚELEGEREA ACESTEI METAFORE...”]
Se publică tn ,,Timpul”, IV, nr. 22, 28 ianuarie 1879, p. 3.
Notă de subsol la articolul lui C. K. Niculescu, Revizuirea Constituției, publicat în acest număr, și in care critică politica
guvernului liberal cu privire la legislația țării. Constituția este prezentată, în perspectiva revizuirii ei, ca un edificiu
,,cu crăpături formidabile, amenințind a se surpa sub povara sinistrului zAscalpheu care așteaptă o nouă Proscrpină
spre a o preda nu lui Pluton, ci Iui Boreas (Crivățului)”.
Emincscu completează această exemplificare cu noi informații, pentru a face textul accesibil cititorilor ziarului.
[„ÎN ZĂDAR AR ÎNCERCA CINEVA...”]
Se publică tn ,,Timpul”, IV, nr. 23, 30 ianuarie 1879, p. 1. Editorial: București. Luni 29 ian. (10 februa-
rie). Sc tipărește în volum, prima dată, în M. Emincscu, Opere, II, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 430—433.
Emincscu definește orientarea politică a conservatorilor și a liberalilor în funcție de teza sa potrivit căreia statul este
un product al naturii” și servește de ,.organ al societății”. îi învinuiește pe cei din urină că nu înțelegeau acest
lucru și au introdus ,,jucăriile” pe toate terenurile dc activitate, paralizind funcționarea normală a statului. Problema
cea mai importantă care sc punea era ca in fruntea statului să stea un guvern serios. Apartenența acestuia la un partid
politic sau altul nu prezenta însemnătate. Nu prezenta în aparență și nu prezenta pentru poet. însă deținerea puterii
era scopul esențial al confruntării partidelor politice ale vremii. Clnd conservatorii cereau ,,un guvern serios”, cum o
cerc și Emincscu, nu sc gîndeau, firește, decît la un guvern al lor, nu al liberalilor. Erninescu nu inventează clnd susține
că un deputat ca Alexandru Sihleanu, președintele Comisiei bugetare, făcea în Adunarea deputaților destăinuiri cu
privire la interesul său pentru balonul captiv. D. Berindei acuza Comisia bugetară că întîrzia lucrările în sarcina sa.
,Noi, d-lor, de pe unde am fost iniprășliați — răspunde Alex. Sițileanu în ședință Adțmării deputglilor din 22 ianua-
rie 1879 — , ne-am adunat aci și, deși eu unul eram în străinătate și cu toate că nu mă puteam dezlipi de balonul
captiv, dar l-am lăsat spre a mă afla aci la timp.”1 Deputății din această legislatură i se înfățișau poetului ,,copii
bătrîni și plini de patimi”.
,,România liberă” atrage atenția că ,,Timpul” învinuia pe liberali că se jucau ,,de-a parlamentul și de-a guvernul”
și că au introdus în viața statului ,,lipsa de responsabilitate”.2
Poetul își manifesta și cu acest prilej independența de gîndire. Opinia sa că singurul lucru important îl constituia
un guvern serios și nu partidul, ca atare, nemulțumea pe conservatori, care aspirau să vină la conducerea țării. Pe
această linie se înscrie și apelul poetului adresat alegătorilor să nu țină seama de partidele politice și să voteze persoane
demne de încredere care să-i reprezinte în Corpurile legiuitoare.
1	MO, (1879), nr. 18, 23 ian./4 febr., p. 363.
2	RL, III (1879), nr. 507 (bis), 1 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
[„MAȘINELE MÎNATE...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 24, 1 februarie 1879, p. 1. Editorial ; București. Miercuri, 31 ian.
(12 țevruarie).
Epoca gazetăriei bucureștenc se caracterizează și prin preocupările lui Eminescu pentru fizică. Două din caietele sale
ciin acești ani, 2267 și 2270, sînt consacrate acestor probleme. Nu este de mirare că poetul face analogii între ^regu-
latorul centrifugal” din mecanică și bugetul statului.
Petru Mavrogheni (1819—1887), ministru de finanțe în guvernul lui Lascăr Catargiu, are o contribuție importantă
în echilibrarea bugetului și stabilirea creditului statului român. Maiorescu îl aprecia pentru ,,experiența financiară” și
,,finețea inteligenței sale” (28, p. 35).
Anul financiar începea, în perioada cînd scrie Eminescu, la 1 ianuarie, o dată cu începerea anului calendaristic.
Abia cu bugetul anului 1880 — 1881 se schimbă anul financiar de Ia 1 ianuarie la 1 aprilie. Aceasta pentru că — expe-
riența o dovedise — nu se putea ajunge la votarea bugetelor pină la 1 ianuarie. între 15 noiembrie, data deschiderii
parlamentului, și 1 ianuarie, adică într-o lună și jumătate, răstimp în care intrau și sărbătorile sfirșitului de an și
constituirea birourilor și comisiilor și 'iscuția răspunsului la Mesajul Tronului, nu era posibilitatea practică de a dezbate
temeinic bugetul anului următor. Pr schimbarea datei începerii noului an bugetar de Ia 1 ianuarie la 1 aprilie s-a
mai creat o înlesnire : posibilitatea vc irii unor noi legi financiare pentru echilibrarea bugetului.
„Rdmânia liberă” reține explicația după care întîrzierea votării bugetului reprezenta ,,o conspirație între guvern
și Cameră”.1
Eminescu se referă, atunci cînd discută situația financiară a țării, și la ,,nepărtinitorul raport al cavalerului Bosi-
zio”. Acest raport îl comentează în „Curierul de Iași” (OPERE, IX, 125) și îl reproduce în traducerea sa (v. supra,
p. 626-629).
1	RL, III (1879), nr. 508, 2 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
VÎRFUL CU DOR [„UN FOILETON...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 24, 1 februarie 1879, p. 3 (Cronica). Se tipărește în volum, prima dată,
înM. Eminescu, Articole și traduceri, I, București, Editura Minerva, 1974, p. 248 — 249.
Eminescu scrie această notiță cu prilejul reprezentării operei Virful cu Dor, în trei părți, pe text de F. de Laroc, muzica
de Zdislaw Lubicz și traducerea poetului. Spectacolul este anunțat în „Timpul”! și în alte ziare3 și se reprezintă
în 25 ianuarie 1879.
„Pentru mîne, joi — scrie „Timpul” — , se anunță reprezentarea, pentru întiia oară, a operei Vtrful cu Dor,
care, în lipsă de cîntători români, se va cînta de artiștii trupei italiene î
Iată cum sînt împărțite diferitele roluri :
Maria......................................................... d-ra Levasseur
Ionel...........................................................d. G. Perugîni
Dorul...........................................................d-ra A. Veratti
rn păstor
1 2 păstor
A. Mazzoli
d. Seideman.
Spectacolul se va începe cu piesa Trei crai de la răsărit, comedie originală, în 2 acte, de B. P, Hasdeu”.
Eminescu reproduce notița din ,,Presa”, unde apare cu o zi mai înainte s.
Textul este compus de regina Elisabeta, care folosește aici alt pseudonim decît cel cunoscut (Carmen Sylva).
Publicitatea ce sc face spectacolului și îndeosebi dramatizării baladei nu poate să mire, de vreme ce se știa cui aparținea.
Ion Pipera consacră acestei opere în ziarul ,,L’Orient” două editoriale, Bucarest 17/29 janvier. Un opera roumain și
Bucarest, 26 Janvicr/7 fevrier. Virful cu Dor, primul publicai In 18/30 ianuarie 1879, al doilea în 27 ianuarie/8 februa-
rie 1879 4. în primul editorial se indică traducătorii în română (Eminescu) și italiană (L. F. Paganini) și se arată cine
va asista dc la spectacol din înalta societate. în cel de-al doilea editorial rezumă piesa și dă informații despre spectacol.
Relatarea din ziarul ,,L’Orient” este pusă la contribuție dc ,, Albina Carpaților” din Sibiu, care remarcă faptul că Eminescu
face traducerea românească5. Ziarul „L’Oricnt” reproduce, înainte dc spectacol, și o parte din partitura muzicală®.
,/Românul” scrie că sc aștepta la o mai marc varietate muzicală7 iar ,,Presa” arată că Virful cu Dor nu era o operă
ci doar o ,,caii Lată în trei părți”, și critică conducerea Teatrului Național pentru faptul că actorii apar pe scenă în
costumele din Hematii, în loc să le procure ,,costume naționale”8. O cronică a spectacolului întocmește și Fr. Dame,
care sc publică în ,,Românul” și este reprodusă in ,,Telegraful român” din Sibiu9.
Eminescu întocmește notița sa pe baza cronicii Teatrul National. „Virful cu Dor”. Joi 25 ianuarie, publicat în
,,Binele public” în 29 ianuarie 1879 10. Poetul găsește aici balada pe care o transcrie și tot de aici preia și informațiile
pentru comentariul său. ,,Reproducem din memorie — sc arată în nota care însoțește poezia — aceste versuri din fru-
moasa baladă Virful cu Dor, spre a arai a că piesa In ccstiuoc nu urmează tradițiunile existente.”
Versiunea românească a operei Virful cu Dor o tipărim in OPERE, V111, 379 — 422. Acolo vorbim și de felul cum
este Intîmpinată traducerea poetului in presa vremii.
1	T, IV (1879), nr. 19, 25 ian., p. 3 (Cronică). Despre legendă da cîteva informații J. A. Vaillant, La Roumanie
III, Paris, Arthus Beri rând EdiUur, 1844, p. 294 -315.
•	ROM, XXIII (1879), 19 ian., p. 55. TELR, XXVII (1879), nr. 9,23 ian , p. 40; ORIENT, III (1879), nr. 523,
26 ian/7 febr., p. 1.
3	PRESA, XII (1879), nr. 18, 24 ian., p. 3 (Theatrul român).
4	ORIENT, III (1879), nr. 516, 18/30 ian., p. 1; or. 524, 27 ian./8 febr., p. 1-2.
R	ALBC, III (1879), nr. 8, 31 ian., p. 127.
6	ORIENT, III (1879), nr. 523, 26 ian./7 febr., p. 8.
7	ROM, XXIII (1879), 27 ian., p. 80(82].
8	PRESA, XII (1879), nr. 23, 29-30 ian., p. 3.
9	ROM, XXIII (1879), 31 ian., p. 92-93; TELR, XXVII (1879), nr. 16, 8 febr., p. 61 — 62, nr. 17, 10 febr.,
p. 64 — 65.
10	BP, I (1879), nr. 26, 29 ian., p. 2.
[„LIBER-CUGETĂTOR, LIBERĂ-CUGETARE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 25, 2 februarie 1879, p. 1. Editorial: București. Joi 1 (13) fevruarie.
Erninescu intervine în polemica dintre „Presa” și „Românul” în legătură cu moartea doctorului Nicolac Codrcanu la
Curtea dc Argeș. „Presa” îl învinuiește pe doctorul Nicolac Russel, într-un editorial, București, 26 ianuarie, dc compli-
citate cu organele administrative în moartea lui Nicolac Codrcanu 1 și „Românul” răspunde tot într-un editorial, București.
27 calendar/8 făurar, în care ia apărarea funcționarilor din administrația liberală2. „Presa” publică un nou editorial,
București. 29 ianuarie 3, pe care Eminescu îl reproduce în „Timpul”, cu titlul Cazul de la Curtea de Argeș, în comple-
tarea editorialului său4. Doctorul Nicolac Russel sc disculpă dc învinuirile care i se aduc și publică în „România
liberă” o dare de seamă asupra rezultatelor autopsiei, specificînd maladiile de care suferea N. Codrcanu și cauzele morții
sale 5.
Pilal din Pont, cu întrebarea privind adevărul, este citat și in foiletonul Paștelc, din 16 aprilie 1878 (v. supra,
p. 77).
„România liberă” consideră că „Timpul” demonstra oficiosului guvernamental că nu cunoștea „însemnătatea
cuvintelor liberă cugetare” și „nici că pricepe ceea ce este” 6.
Poetul intervine în polemică cu o pregătire filozofică ce nu o aveau ceilalți participau ți la această discuție
publică. Concepția sa cu privire la libertatea de conștiință este definită in termeni fără echivoc. O „cugetare intr-adevăr
liberă — scrie Eminescu — prin natura ei chiar exclude orice măsuri cari ar jigni conștiința și convingerile intime ale
altuia”. Bisericii ortodoxe i se recunosc merite în apărarea ființei naționale a poporului nostru și păstrarea unității
limbii. Sînt teze pe care le întilnim și în însemnările din manuscrisele sale.
1 PRESA, XII (1879), nr. 21, 27 iam, p. 1.
2 ROM, XXIII (1879), 28 ian., p. 83[85].
3 PRESA, XII (1879), nr. 23, 29-30 ian., p. 1.
541
4	T, IV (1879), nr. 25, 2 febr., p. 2-3.
5	BL, III (1879), nr. 516, 11 febr., p. 2—3
6	Idem, nr. ; 09, 3 febr., p. 3.
[„ȘEDINȚA DE IERI A SENATULUI..
Sc publică In „Timpul”, IV, nr. 28, 7 februarie 1879, p. 1—2.
Cuvîntarea Iui V, Boerescu se publică în „Timpul” în mai multe numere1. „Presa” face loc în coloanele sale atît
cuvîntării lui V. Boerescu 2 cit și celei a mitropolitului Moldovei ®. în ziarul din urmă găsim și alte mărturii în legătură
cu întîniplărilc de la Curtea de Argeș*.
„România liberă” reține aprecierea că lui I. C. Brătianu i-a lipsit curajul „de a lua asupra-și responsabilitatea
opiniunilor sale și ale confraților săi nihiliști”5.
Eminescu sc ocupă de cuvîntarea lui V. Boerescu întrucît ea constituia un rechizitoriu al guvernării liberale pe
linia orientării sale politice. De remarcat că poetul folosește și aici expresia „naturi catilinarc”, întîlnită în manuscrise
(OBERI', V 11, 361), în articolele din ziarul ieșean (OPERE, IX, 255) și reluată în cele din cotidianul bucurcșlean.
1	T, IV (.1879), nr. 35, 15 febr., p. 2-3: nr. 36, 16 febr., p. 3; nr. 37, 17 febr., p. 3; m'. 38, 18 febr,, p. 2 — 3.
2	PRESA, XII (1879), ur. 35, 15 febr., p. 12; nr. 36, 16 februarie, p. 1-3.
3	Idem, nr. 37, 17 febr., p. 1—2.
4	Idem, nr. 29, 8 febr., p. 1 — 2.
$ RL, Hi (1879), nr. 513, 8 febr.. p. 3 (Arena ziarelor).
[„SE ȘTIE CĂ NOI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 37, 17 februarie 1879, p. 1 — 2. Editorial: București. 16128 fcoruarie.
Congresul de la Berlin din iunie -iulie 1878 condiționează recunoașterea independentei țării noastre de modificarea
Constituției și de îndeplinirea unor obligații financiare. „En Roumanie, la distinction des croyanccs religieuses et des
confessions - se arată în Articolul XLIV al tratatului de pace — ne pourra âtre opposec ă personnc commc un motif
d’exclusion ou d^ncapacilA en ce qui concerne la jouissance des droits civils et politiques, Padmission aux cmplois publics,
fouetions ct honneurs ou l’exercice des differentes professions et Industries, dans quelque localitâ que ce soit.
La liberte ct la pratique exterieure de tous Ies cultes seront assurees â tous Ies ressortissants de l’Etat roumain
aussi Elen qu’aux etrangers, et aucune entrave ne sera apporUe soit â Torganisation hierarchique des differentes eoni’
munions, soit ă leurs rapports avec leurs chefs spirituels.
Les nationaux de toutes Ies Puissances, comrner^ants ou autres, seront traites en Roumanie, sans distinction de
rcligion, sur le pîed d’une parfaite cgalitâ.” 1
Congresul de la Berlin stipulează în tratatul de pace, ca teză fundamentală, confesiunea religioasă. Poporul român,
cu ospitalitatea sa proverbială, nu impune asemenea restricții confesiunilor religioase. Legislația noastră prevedea restricții
în acordarea cetățeniei numai din considerente strict economice. Tratatul de pace invocă confesiunea religioasă pe cînd
în realitate stipulează concesii economice. Acestea sînt cerute pentru „naționalii” („Ies nationaux”) tuturor statelor comer-
ciale („Ies puissances commerșantes”). Nu se spune nici un cuvînt despre meseriașii „străini” și alte categorii sociale
care depuneau o muncă productivă.
Congresul de la Berlin impune României, pentru recunoașterea independenței, condiții grele, deși fusese cîștigată
de poporul nostru pe cîmpul de luptă cu mari jertfe umane și sacrificii materiale. Congresul nu ținea scama, pe de altă
parte, de situația in care se găsea România, cu un număr considerabil de imigranți în raport cu cei din țările apusene.
Germania și Imperiul austro-ungav, cu un cuvînt greu la lucrările Congresului de la Berlin, urmăreau să-și dirijeze
capitalul spre țara noastră, unde sperau să găsească un cîmp larg de acțiune. De altfel, aceste imperii vor înlesni dirijarea
spre țara noastră a purtătorilor de capital și a clementelor improductive în politică de stat.
Problema modificării Art. 7 din Constituție impusă de Congresul de la Berlin, este discutată dc „România liberă”
în două editoriale, București. 10 februarie, din 11 februarie 1879 2, și București. 12 februarie, din 13 februarie 1879 3.
Eminescu integrează în comentariul său. primul din aceste editoriale. Poetul rescrie ud litterani numai părțile care pun
în discuție chestiuni dc principiu.
Eminescu trimite pentru atacul Împotriva „României libere” la ziarul „Vocea lui Faraon”. Se referă la „Tele-
graful”, condus de I. C. Fundescu, care critică violent ,,România liberă”, organul de presă al ,ginerilor liberali”, pentru
orientarea politică*.
„România libera” comentează editorialul lui Eminescu, tusa declară că nu constituia onoare pentru „Timpul”
să polemizeze cu „Vocea lui Faraon”5. „Ecoul țării” reține declarația Ini Eminescu că în chestiunea evreiască se măr-
ginea la rolul de cronicar®.
Eminescu se pronunță pentru acordarea cetățeniei individual, cu îndeplinirea unor formalități, procedură urmată
și pentru românii din provinciile, atunci, sub stăpîniri străine. Poetul este împotriva încclățcnirii în masă și pledează
pentru acordarea de drepturi evreilor stabiliți în țară de multă vreme și celor care practicau îndeletniciri productive.
Adunarea constituantă hotărăște, prin votul său, acordarea cetățeniei individual, cum cere poetul. Nu se împlinește și
dezideratul său privind acordarea de drepturi numai persoanelor care aparțineau „claselor pozitive”.
Campania de presă privind modificarea Constituției, inaugurată de Eminescu cu acest editorial, Încetează, cum vom
vedea, o dată cu depășirea acestui moment din viața politică a țării noastre.
1	D(/cumcnls diplomatiriues. Affaires d’Orienl. Congres de Berlin 1S7S. Paris, Imprimerie Naliomdc, 1878, p. 290 —
291 (Ariaircs clrangcrcs ). „Timpul” publică Tratatul de pace de la Berlin, ur. 150, 11 iub, 1878, p. 3 și Protocoalele
Congresului de la Berlin, nr. 154, 15 iul. — nr. 174, 9 aug. 1878.
2	BL, III (1879), nr. 516, 11 febr., p. 1-2.
3	Idem, nr. 517, 13 febr., p. 1 — 2.
4	TEL, IX (1879), nr. 2046, 14 febr., p. 1 ([„Masca s-a ridicat. ..”]).
5	BL, III (1879), nr. 522, 18 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
G EGȚ, I (1879), nr. 15, 18 febr., p. 1 (Arena ziarelor române).
[„TREI ZILE DE-A RÎNDUL...”]
Se publică îu „Timpul”, LV, nr. 39, 20 februarie 1879, p. 1	2. Al doilea editorial. Se lipărcșlc în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opere, 11, București, Editura Cultura Românească S.A.B., 1939, p. 434 137.
Comparația pe care o face Ihnincscu între epoca lui și aceea anterioară Constituției de la 1866 nu urmărește altceva
dccît să critice* prezentul atît de mult marcat de liberalism și nu să laude „un timp de aur” inexistent.
„România liberă” scrie că „Timpul” se folosește de dezbaterile Corpurilor legiuitoare, spre „a descrie cu culori
negre situația țării sub era teoriilor liberale”.1 „Ecoul țârei” insistă asupra modului cum prezintă grupările politice din
Corpurile legiuitoare.2
Eminescu publică în acest număr, sub formă dc editorial, o telegramă din Rîmuicu Vîlcca tu cure se relatează
despre abuzuri ale administrației locale. Poetul pune sub ochii cititorilor, concomitent cu considerațiile sale teoretice, și
exemple concrete prin care denunță demagogia liberală.
’ Rb. III (1879), nr. 524, 21 febr, p. 3 (Arena dardor).
2	EGȚ, I (.1879), nr. 17, 21 febr., p. 3 (Arena ziarelor române).
[„ASEARĂ, DUMINICĂ, D. MATEI MILLO...”]
Se publică în „'Limpid”, IV, nr. 39, 20 februarie 1879, p. 2 (Cronica. Internă). Se tipărește în volum,
prima, dată, în Mi hai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 130.
Spectacolul cu piesa lui Louis-Francois Nicolaic Glairviile și Philippe-Fraii^ois Finei Dumanoir, 33.333 [r. și 33 centime,
se reprezintă în 18 februarie 1879. Vodevilul este tradus dc Enrich ĂVinterhaldcr.
Eminescu îsi manifestă admirația pentru arta lui Matei Millo încă din articolul Bcperlorlul nostru teatral, din 1870
(OPERE, IX, 85, 87) și nu pierde nici un prilej să atragă atenția că reprezintă orientarea națională în teatrul românesc.
Pentru acest motiv amintește că făcea parte din generația lui V. Alecsandri, M. Kogălniceanu și. C. bTgruzzi.
O dare de scamă asupra spectacolului publică și „Binele public” în 21 februarie 1879 L
1	BP, 1 (1879), nr. 36, 21 febr-, p. 3 (Teatrul Național).
[„IERI D. D. GIANI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 41,22 februarie 1879, p. 1- 2. Editorial : București. 21 feuruarieț5 martie.
Se tipărește în volum, prima dală, în M. Eminescu, Opere, IE București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 437-445. Fragmentar.
Eminescu continuă critica liberalismului cu argumente economice. Poetul invocă date statistice, cum face și în articolele
sale din „Curierul de Iași”. întilnim și aici mărturisirea sa de credință că nu se considera intre „apărătorii vremilor
trecute”. Comparația între M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, N. Bălcescu, C. Negruzzi și Alexandru CandiambPopescu,
autorul volumului de versuri Cînd mavem ce face (București, 1866), ridiculizat și pentru proclamarea republicii de la
Ploiești, Mircea C. A. Rosetti, fiul lui C. A. Rosetti, AC Alexandrescu-t rochia, este evident în defavoarea c-dor din urmă.
„Petiția de la lași”, la care face aluzie poetul, este un document, cum am mai arătat, redactat de Gri fiore M.
Sturdza în vara anului 1871. Semnată și de D. Corne, P. Rosctti-Bălăncscu, L. Cantacuzin, C. D. Sturdza, gen.
G. Ghyca, I. Străjescu, gen. N. Mavrocordat, Șt. Mavrocordat, Șt. Carp, Gr. Carp ș.a., „Petiția” reprezenta punctul
de vedere al unor conservatori de dreapta. Era o poziție de extremism, așa cum pentru liberali tot extreme au fost
în epocă mișcarea republicană de la Ploiești sau agitațiile antiCarol din primele luni ale anului 1871. Diferența era de
direcție, cele ale conservatorilor fiind de dreapta, iar ale liberalilor dc stingă. Diferența mai era și iu gravitatea unor conse-
cințe posibile, cuin bine remarcă Eminescu.
Editorialul din „Românul”, Jhicurc^U 19 făurar (3 mărțișor, la care sc referă Eminescu In partea a doua a artico-
lului său, sc publică in 20 februarie 1879.1 Poetul „cel mai marc al națiunii” este V. Alecsandri.
Presa comentează editorialul lui Eminescu ca o mărturie a antirepublicanismului poetului. Conservatorii preferau,
scrie „România liberă”, „a fi ultra constituționali, numai ca să scape țara de o nouă ediție a republicii din Ploiești”.3
Cunoaștem din alte articole motivele pentru care Eminescu sc declara pentru monarhia constituțională.
Cine vrea să-1 înțeleagă pe Eminescu nu poate să ignore profesiunea sa dc credință, făcută aici, că în el trăia
energia și caracterul „claselor pozitive” și că-și iubea țara și poporul „cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n are puterea
de-a o iubi”.
1	ROM, XXIII (1879), 19-20 febr., p. 1.
2	RL, 111 (1879), nr. 526, 2.3 febr., p. ,3 (Arena ziarelor).
[„O CESTIUNE MAT MULT CARACTERISTICĂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 43, 24 februarie 1879, p. 1 — 2. Este reprodus în „Telegraful român”,
XXVII, nr. 25, 1 martie 1879, p. 97-98.
Delegația românilor transilvăneni, condusă de mitropolitul Miron Romanul, face călătoria la Viena în februarie 1879.
„Telegraful român” publică relatări despre ca1, precum și Kcpre'cnlatiunca delegației române prezentată împăratului
Franz Joscph 2. Delegația protestează împotriva Proiectului dc lege pentru instrucția obligatorie a limbci maghiare in
școalelc poporale, întocmit de August Trefort, ministrul maghiar al instrucțiunii, prin care sc prevedea scoaterea limbii
române, ca limbă de predare, din școlile primare confesionale românești. Proiectul dc lege este publicat în „Telegraful
român” 3 și în alte ziare transilvănene. „Timpul” îl reproduce din „Telegraful român” împreună cu unele comentarii
pe marginea lui 4.
Deputatul ungar, la care se referă Eminescu, era Bela Griinwald, „despotul slovacilor”, cure declară în Dietă că
nu se ducea cu suficientă energie politica de maghiarizare a naționalităților5.
Eminescu arată, pe bază do documente, că, într-un anume fel, „părinții ideii daco-românismuhii” cran fosil
al II-lea, împăratul Austriei și Ecaterina a Il-a, împărăteasa Rusiei, care căutau să-și justifice politica de oprimare a
popoarelor (OPERE, XI, 331.......332, 353).
Asigurările împăratului Franz Joseph sc încadrau între declarațiile formale ale diplomației austriece, fără urmări
practice în schimbarea în bine a situației grele în care se găseau românii din Imperiul austro-ungar.
Eminescu reafirma un principiu, asupra căruia stăruie încă in primele sale articole, și după care nu se poale
schimba prin legi caracterul unui popor. De remarcat dc asemenea și faptul că poetul se ocupă atit dc situația românilor
din Transilvania, cit și dc cea a românilor din Bucovina.
„Telegraful român” însoțește articolul cu o prezentare introductivă in care arată că „Timpul” era unul din
ziarele ce acordau marc atenție situației românilor din Imperiul austro-ungar și opiniile sale sc intemeiau pe „o precuge-
tarc foarte matură și pe cit se poate de rece”. „România liberă” prezintă articolul ca „important” prin condamnarea
politicii de maghiarizare și germani zare și prin denunțarea orientării politicii guvernelor dc la Viena și Budapesta, „conducă
de curentul demagogilor săi”3.
Eminescu se referă la lucrarea lui Augustino Theîner (1804— 1874), Vetcra monumenta. hislorica llungariam saeram
illuslrantia, în două volume, tipărită la Roma în 1859.
1 TELR, XXVII (1879), nr. 14, 3 febr., p. 53 (Sibiu, 2 februarie).
2 Idem, nr. 15, 6 febr., p. 58—59.
3 Idem, nr. 26, 3 mart., p. 102.
4 T, IV (1879), nr. 54, 9 mart., p. 2-3.
5 TELR, XXVII (1879), nr. 19, 15 febr., p. 73.
6 RL, III (1879), nr. 528, 25 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
544
[„UN ZIAR CU AL CĂRUI NUME...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 44, 25 februarie 1879, p. 1 — 2.
Comentariile lui Eminescu au în vedere editorialul București, 23 februariu, publicat în „Telegraful” în 24 februarie
1879.1 Acesta este ziarul „Vioara lui Faraon”, pe care îl numește și „Vocea lui Faraon”.
„Ecoul țărei” reține faptul că „Timpul” caracteriza „Telegraful” un,,canal de scurgere al tuturor necurățeniilor
demagogice”.2 Cititorii sînt informați că nimica ziarul „Vocea lui Faraon” după „originea de unde se trage redactorul
său șef”.
Poetul definește partidele politice In funcție de practicile lor, mai ales electorale. Opinia sa că partida conserva-
torilor nu practica demagogia, întrucît era conștientă dc superioritatea intelectuală a membrilor săi, era pe placul conser-
vatorilor. în bună măsură era și un adevăr în acea epocă.
1	TEL, IX (1879), nr. 2055, 24 febr., p. L
2	ECȚ, I (1879), nr. 22, 26-27 febr., p. 3 (Arena ziarelor române).
[„IERI ȘI ALALTĂIERI CAMERA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 45, 27 februarie 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 26 feuruariel 10 martie.
Se tipărește în volum, prima dală, în M. Eminescu, Opere, H, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 445-451.
Maiorescu pronunță discursul în problema revizuirii Constituției în 23 februarie 1879 și „Timpul” 11 publica în 27 februa-
rie 1879 de unde îl reproduce și „Telegraful român” din Sibiu 2. Deputat al opoziției conservatoare, Maiorescu pledează
pentru modificarea art. 7 din Constituție fără motivări, care puteau servi partidelor politice în propaganda electorală.
Eminescu se declară pentru măsuri proiectioniste, prin care fiecare stat arc dreptul și libertatea să le ia spre
a-și proteja „clasele pozitive”. Poetul susține cu o bună argumentare, că chestiunea evreiască nu se punea dacă
România ar fi fost „cconomiccștc puternică”. Țară agricolă, cu o producție cu o valoare limitată, capitalul din țările
apusene găsea un plasament ușor, iar purtătorii lui, căi multiple să exploateze munca „claselor pozitive”, din care
făceau parte și mulți evrei, stabiliți în țară mai de mult, și care practicau diferite meserii. Să mai notăm aici că
pentru Eminescu activitatea de intermediar între producător și cumpărător nu este considerată muncă productivă, întrucît
nu contribuie la sporirea cantității și nici calității bunurilor respective, ci numai la scumpirea lor.
Deși Eminescu avea păreri role despre G. Ghițu, cum se vede și din articolele sale din „Curierul de Iași”
(OPERE, IX, 554 — 555), aici îl situează alături de Maiorescu în poziția adoptată față dc revizuirea Constituției. Nu
este lipsit de interes să arătăm că reproduce și cuvîntarea în paginile ziarului conservator.8 Poetul apreciază atitudinea
lui loan Docan (1825 — 1896), deputatul din Dorohoi, pentru modul deschis de-a pune problemele, deși propunerea sa
nu putea fi luată în considerare în condițiile impuse de Tratatul din Berlin și critică „fracțiunea”, reprezentată dc Dani-
leanu, pe care îl caracterizează, sugestiv, „acrobatul hazliu al retoricei advocățcști”.
„România liberă” rezumă, ca de obicei, editorialul și reține aprecierile cu privire la cuvîntarea lui Maiorescu
și cea a lui Docan, care, chiar dacă a făcut o propunere inacceptabilă, sc dovedea sincer și nu recurgea la „tertipuri
advocățești”.4
Eminescu își expune punctul de vedere fără menajamente. Cuvintele sale, uneori cam tari, aparțin aceluiași
limbaj incisiv, specific lui. Atitudinea poetului are însă la bază considerente economice și nu rasiale.
1	T, IV (1879), nr. 45. febr., p. 2-3.
2	TELR, XXVII, nr. 28. 8 mart, p. 109-110, nr. 29, 10 mart., p. 114-115.
3	T, IV (1879), nr. 48, 2 mart., p. 2-3.
4	RL, III (1879), nr. 530, 28 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DEOSEBIREA ÎNTRE ACESTE DOUĂ DECLARAȚII...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 47, 1 rnartie 1879, p. 1—2. Editorial: București, 28 feuruaricțl2 martie.
Eminescu demonstrează pe linia articolelor sale din „Curierul de Iași” că poporul român manifestă toleranță față dc
evrei și că nu sc puteau invoca exemple de persecuții împotriva lor pe considerente rasiale sau religioase. Măsurile
prohibitive ale lui Petru Șchiopul se limitau strict la aspectele economice. Ziarul „Norddeutsche allgcmeine Zeitung”
este caracterizat și aici, ca în foaia ieșeană, „organul cunoscut al prînccpclui cancelar”.
545
Scrisoarea lui Petru Șchiopul, datata Iași, I$79, iunie 8, esk publicata de B. P. Hasdeu în Arhiva istorică a
RomâniA.1 D. Daniclopolu — Ernîncscu ii zice Daniilcauu — 1si tine cuviutarca în ședința Adunării deputaților din
25 februarie 1878. 2
Aluzia la ,,convoiul dc vagabonzi evrei” arc în vedere incidentul dc la 2 iulie 1867 cind autoritățile portuare
române dc la Galați au refuzat să primească în țară 10 evrei pe care turcii voiau să-i debarce la nordul fluviului.
Cei 10 evrei tocmai fuseseră trimiși la sudul Dunării de grănicerii români in urma hotărîrii tribunalului corccțional din
Iași carc-i condamnase cu expulzarea, îuvinuiți fiind dc vagabondaj. Turcii i-au silit pc cei 10 evrei să sară în Dunăre.
Opt dintre ci au fost salvați dc soldații români, dar doi s-au înecat. Incidentul a provocat o violentă campanie împotriva
guvernului român.
Eminescu publică în acest număr, ca editorial, București, 28 (evruaricl 12 martie, propunerea fracțiunii liberale,
supusă dezbaterii Corpurilor legiuitoare pc marginea modificării Constituției, propunere a cărei argumentație poetul o
înlătură cu inteligență și, ca dc obicei, cu o foarte bună stăpînire a subiectului. Demonstrația poetului privind toleranța
poporului român fațu de evrei era îndreptată și împotriva „ultranaționaliștilor”.
1	Arhiva istorică a României. Tomul — Partea 1, p. 172 -174.
2	MO, (1879), nr. 46, 27 febr./ll mart., p. 879; Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România. T. Volum
întocmit dc Victor Eskenasy. Cuvînt înainte dc Dr. Moses Roscn, București, Federația Comunităților cvrc cști din
R.S.R. Centrul de documentare, 1986, p. 49.
VÎRFUL CU DOR [„CANTATA COMPUSĂ...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 47, 1 martie .1879, p. 3 (Cronica iniei nă).
Notița despre spectacolul de la Londra este inserată de Eminescu în coloanele ,,Timpului” ca o replică la criticile presei
privind valoarea artistică a muzicii. Poetul răspundea, indirect, și la obiecțiile lui Fr. Dam^ în legătură cu felul cum
traduce libretul cantatei (v. supra, p. 439 — 440).
Spectacolul dc la Londra este menționat și de ,,Presa” tot într-o notiță1,
1	PRESA, XII (1879), nr. 47, Cmarl. p. 3,
[„GESTIUNEA ART. 7 A ÎNLĂTURAT...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 49, 3 martie 1879, p. 1. Editoriali București. 2114 martie.
Dezbaterile din Adunarea deputaților și Senat pe marginea modificării Constituției fac mult zgomot, constată Eminescu,
în Corpurile legiuitoare, dar nu stîmesc ecoul așteptat și în presă.
G. A. Rosetti pleacă la Paris la 22 decembre 1878 ,,pentru probleme de familie”, dar de fapt pentru a
constata la fața locului atitudinea cercurilor oficiale franceze față de România. I. Câmpineaun, ministru de externe,
îi dă o scrisoare de recomandare pentru omologul său francez Wadhigton : ,,îndrăznesc să sper că veți fi de acord,
la rugămintea mea, ad primi favorabil pe dl. Rosetti și au permite să profite de împrejurările oficiale cărora le dato-
rează voiajul să prezinte Excelenței Voastre, care conduce cu o atit de legitimă autoritate politica externă a Franței,
lămuriri cu privire Ia situația nouă creată României prin Tratatul dc la Berlin”.1 Dc la Paris, C. A. Rosetti se duce
într-adevar la Roma, unde este primit de ministrul dc externe italian, dc președintele Camerei, de ambasadorul Franței,
în Italia și de doi influenti depui ați. La 25 ianuarie este primit și dc regele Italici. Și încă foarte amabil. ,,A mers
pînă Intr-acolo, îi sericei lui T. C. Brătianu în aceeași zi, încil mi a vorbit de minister ca și rum eu aș fi fost prietenul
și ministrul său.” 3 Călătoria lui CA. Rosetti la Paris și Roma, ca și anca a lui Di mi trie Braț ia mi la Londra voia
să pipăie terenul diplomatic european în preajma discuției din parlament a modificării ari. 7 din constituție. JGmincscu
consideră inutilă călătoria lui Rosetti și arc față dc el atitudinea știută dc mai înainte.
„România liberă” reține în comentariul său că poetul reducea călătoria lui C. A.Rosetti la „un fiasco complet”.3
Expresia „a ieșit din mm la maidan” o liitîlnim și in .manuscrisul 227GA» 199 din epoca ieșeană (12, p. 617)
și în alte articole (v. supra. p. 14).
1 Independenta României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 45(8 — 459,
3 Idem, p. 478—179.
3 RL^IIî (1879),rnr. 534, .4 mart., p. (Arena ncțrelar^.
[„«ROMÂNUL» DE VINERI, 2 MARTIE../]
Se publică in ,,Timpul”, IV» nr. 49, 3 martie 1879, p. 1—2.
Eminescu se referă la un articol care apare, in adevăr, in „Ecoul țării”, la 21 februarie 1879.1 Este o corespondență
care poartă data : Tirgooiște, 37 ianuarie 1879 și este reprodusă din ,,Presa”, unde se publică în 17 februarie 1879?
Corespondența relatează despre primirea frumoasă pe care o face generalului I. Em. Florcscu populația din Tîrgoviște.
,,Românul” publică în 2 martie 1879 un articol, General de Bazarea și general de Smîrdan, semnat Un ofițer milițian
anlifevruarist, în care îl critică pe generalul I. Em. Florescu și aduce laude generalului Nicolae Ilaralambie (1835 — 1908)
pentru faptele de arme în luptele de la Smîrdan.3
Comentariul lui Eminescu pornește de la aceste articole din presă și face distincția, foarte impuri au 15, Intre
,,crimele comune” și „crimele politice”. Poetul încadrează participarea generalului N. Harulumbie la delrominm Im
AL 1. Cuza printre crimele de care nu putea fi absolvit în fața istoriei, oricîte fapte de arme, micite arie de curaj
și vitejie ar fi făcut după aceea.
„Românul” răspunde într-un articol, [„* Timpul* de la martie..semnat : Toi ofițerul milițian cu articolul
din „Românul”, în care îl învinuiește pc Eminescu că îndrepta o ,,diatribă în contra generalului Haralamb”4, că îl
urmărea pc generalul I laralambie ,,în versuri și în proză, în scris și în grai”.
Oficiosul guvernului liberal este indignat, desigur, de opiniile lui Eminescu cu privire la detronarea lui AL I. Cuza,
pc care o înfățișează ca un act de trădare, săvîrșit de liberali în realitate în colaborare cu conservatorii.
1	ECȚ, I (1879), nr. 17, 21 febr., p. 2-3.
2	PRESA, XII (1879), nr. 37, 17 febr., p. 2-3.
3	ROM, XXIII (1879), 2 mart., p. 191.
4	Idem, XXIII (1879), 8 mart., p. 212.
[„DEZILUZII ȘI DEZAMĂGIRI!...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 50, 4 martie 1879, p. 1.
Proiectul e votat la 30 martie 1879 și statul a putut înscrie în bugetul său pc 1880—1881 suma de 14.500.000 lei ca
venit net al acestui monopol în loc de 8.000.000 lei, cit era arendat. Deci un beneficiu de 6.500.000 care nu va înceta
să crească în anii următori. Anumite deficiențe de formă în prezentarea proiectului dau cîmp liber criticilor lui G. Ver-
nescu, aflat în dizidentă.
„Binele public”, ziarid lui G. Vernescu, atacă proiectul într-un articol, f,,A prezenta-n modul...”], publicat
în 2 martie 1879.1
De aici reproduce și Eminescu începu tul articolului. Tot lui îi aparțin și sublinierile.
1	BP, I (1879), nr. 40, 2 mart., p. 1 (Al H-lea editorial).
[„CAMERA FRANCEZĂ A RESPINS...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 51, 6 martie 1879, p. 1. Editorial: București, 5/17 martie.
Erninescu demonstrează că liberalii anticipează unele dezbateri politice din Franța. Discursul critic este ironic la adresa
liberalilor de la noi. Problema trimiterii in judecată a miniștrilor din guvernarea conservatoare stă în atenția lui LCminescu
și cu un an mai înainte. Poetul întocmește în februarie 1878 un memoriu în numele lui Lascăr Catargiu destinat să
fie trimis domnitorului. Acolo expune pe larg această chestiune (OPERE, XVI, 762 763).
„România liberă” arata ca „Timpul” face o observație ciudată cînd compară „teoria” lui I. C. Brătianu cu
privire ia trimiterea în judecată a miniștrilor conservatori cu poziția minorității „ultra- revoluționară” din Franța.1
Expresia „Quod firet Jovi rum licet bovi” este folosita în articolele („Demagogii slut aceiași. , ” 7 din 10 iulie 1881
(OPERE, XH, 237) și ț^Ți-ai gătit..,”] din 1b iulie 1882 (OPERE, XIII, 142).
1 RL, III (1879), nr. 536, 7 mart., p. 3 (Arena ziarelor).
547
TEATRU ROMÂNESC [„MINE, MARȚI 6 MARTIE... ”[
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 51, 6 martie 1879, p. 2 (Cronica internă). Se. tipărește în volum, prima
dată, in Mihai Eminescu, Scrieri de critică teatrală, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 131.
Eminescu atrage atenția asupra aspectelor politica ale piesei lui Aleesandri și asupra importanței lor în cunoașterea
„liberalismului” din țara noastră. Mai mult articol politic decît cronică dramatică, poetul îi face Ioc în rubrica de poli-
tică internă.
[„«POLITISCHE CORRESPONDENZ» PUBLICĂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 53, 8 martie 1879, p. 1 — 2. Editorial; București. 7/19 martie.
Nota guvernului român, publicată în „Politische Correspondenz”, este reprodusă în „Nene freie Presse”, cu tillui Wien,
12. Mărz (Das neuste rumănische Rundschreiben), In 1/13 martie 1879T
„Timpul” se ocupă de această notă și intr-un articol din 6 martie 1879.2
Eminescu pornește de la textul din „Neue freie Presse”, care specifică de altfel că o reproducea din „Politische
Correspondenz”, la care trimite poetul, fără însă s-o consulte direct. Eminescu analizează „mithul” despre „bulgarismu)
Dobrogei”.
Informațiile sînt extrase din Eminescu din tratatul lui E. Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, din care
traduce primul volum cu un an mai înainte (OPERE, XIV, 75 — 208). Despre aceste evenimente istorice găsim însem-
nări și in manuscrise (12, p. 583—601).
* NFP, (1879), nr. 5224, [1J13 mart., p. 3.
2	T, IV (1879), nr. 51, 6 mart., p. 1-2.
[„ÎNȚRE MUNTELE NEPLĂCERI ALE VIEȚII...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 65, 22 martie 1879, p. 1. Editorial: București. 21 martie^ aprilie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 452—455.
Eminescu răspunde la criticile „Românului” îndreptate împotriva sa în București. 19/31 mărțișor și la un a) doilea
editorial, București. 20 mărțișor/1 prier, publicat în oficiosul liberal în 21 martie 1879*. Aici este criticat pentru atitudinea
față de D.A. Sturdza, ministrul liberal de finanțe.
Poetul iși reafirmă poziția față de politica guvernului liberal și respinge acuzațiile necontrolate ce i se aduc
cu privire la orientarea politică.
„România liberă” insista asupra răspunsului lui Eminescu cu privire la legăturile conservatorilor cu „străinii”
și cu „fracționiștii” 2.
Polemica cu „Românul” aduce unele precizări, importante pentru mai buna înțelegere a articolelor următoare.
Eminescu insistă aici și asupra faptului că în considerațiile sale nu-i avea în vedere numai pe evrei, ci și persoanele
de altă naționalitate, care se încadrau in prevederile constituției din țara noastră.
Redactorul „Românului”, la care face aluzie Eminescu, este Fr6d6ric Darn£, care va protesta împotriva trecerii
sale printre „comunarzii” alungați din țară (v. supra, p. 215 — 217).
1	ROM, XXIII (1879), 21 mart., p. 254.
2	RL, III (1879), nr. 550, 23 mart., p. 3 (Arena ziarelor).
[„IERI S-A CITIT...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 67, 24 martie 1879, p. 1. Editorial : București, 23 martie/4 aprilie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 456-159.
Dezbaterile din Adunarea deputaților și Senat sînt prezentate și aici ca o farsă, chemată să absolve guvernul de espon-
sabilitate pentru actele sale.
548
Presa remarcă culorile violente în care silit înfățișa li deputății liberali, „Apoi continuă a Înfățișa — scrie „România
liberă” — icoana camerei actuale comparind-u cu o adevărata menajerie de curiozități etnologice și zoologice, greu
de clasat in regnul animal”.1
Eminescu se folosește și aici de expresia ,maturi catilinare” pentru caracterizarea elementelor corupte ale socia-
tatii (v. supra, p. 211). E vorba, firește, dc o caracterizare în focul polemicii, nu neapărat de o realitate. Guver-
narea liberală aduce In prim plan destui oameni noi, multi fără experiență politică, mul ti de o moralitate îndoielnică,
cei mai multi ariviști. De aici însă și piuă la adjectivările lui Eminescu era distanța creată de lupta politică, pe atunci
încă la începuturile statuării normelor sale, și de talentul polemic al unui om cu adevărat de excepție.
1	RL, III (1879), nr. 552, 25 mart., p. 3 (Preria ziarelor)
[„ALALTĂIERI, SÎMBĂTÂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 69, 27 martie 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 26 martie17 aprilie.
Organul fracțiunii liberale condusă dc G. Vcrnescu critică modul de votare a bugetului într-un articol [„în acest mo-
meni” f, publicat în 26 martie 1879, ca al doilea editorial1. Datele statistice sînt luate din articolul lui 1. lonescu.
Bugetele pe 1879, publicat în același ziar2.
„Binele public” nu era însă ziar al Partidului Național Liberal, ci al grupăm liberalilor moderați din jurul lw
G. Vernescu. înființat la 29 noiembrie 1878 Apare pînă la 17 martie 1884, cind fuzionează cu „Timpul”. .Ajunge
în 1879 tot mai îndepărtat de guvern și tot mai apropiat de opoziție ’.
Bugetul general al statului pe anul 1879 prezintă la venituri și cheltuieli aceeași sumă : 109 164.691,35 iei. La
venituri extraordinare se prevede suma de 7.441.375,35 Ici bilete ipotecare. Pentru prima oară în 1879 figurează un
buget al Dobrogei cu 3.250.000 lei la venituri și 3.115.512,84 lei la cheltuieli*. Sînt desigur și exagerări de cifre. Toate
bugetele aveau atunci exagerări pentru că nu se cunoștea dccît cu aproximație suma produsă de impozite. Era la mijloc
și o practică, aceea de a întocmi bugete excedentare și nu fidele realităților. învinuirile pe care D. A. Sturdza Ic aducea
conservatorilor se întorceau și împotriva sa. Abia după criza financiară din 1899 — 1901 evaluările bugetare vor începe să
fie mai puțin fictive.
„România liberă” insistă asupra faptului că „Timpul” se ocupă de inexactitatea cifrelor comunicate de D. A.
Sturdza, ministrul de finanțe5.
Eminescu revine asupra întocmirii bugetului cu noi date statistice (v. supra, p. 211-213).
1	BP, I (1879), nr. 50, 26 mart., p. 1.
2	Idem, p. 3.
3	Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1979, p. 104.
4	Th. C. Aslan, op. cit., p. 152.
5	RL, III (1879), nr. 554, 28 mart., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ALALTĂIERI, LUNI DIMINEAȚA...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 73, 5 aprilie 1879, p. 1—2. Editorial: București, 4116 aprilie.
Considerațiile lui Eminescu privind „natura capitalului” au la bază teza sa cu privire la primatul muncii. Exegeții operei
sale rețin faptul că poetul notează numele lui Karl Marx în unul din manuscrisele sale (119, p. 68). Sînt însă ilustrative
și considerații, ca cele de aici, privind natura capitalului și trecerea lui din mîinile „claselor pozitive” în cele ale claselor
exploatatoare.
Situația din Rusia țaristă este analizată din perspectiva deposedării „claselor pozitive” de produsul muncii lor și
a îngrădirii tuturor libertăților cetățenești. Situația din Rusia țaristă stă în atenția poetului și într-un text din manuscrise
în care anticipează evenimentele din 1905 (OPERE, IX, 170). Paralela între situația din Rusia țaristă și cca din Ger-
mania nu se referea, în realitate, la mișcarea socialistă, ci la acțiunile nihiliste.
Comparația intre Onenbach și Beethovcn o găsim și in manuscrise și tot în defavoarea celui dinții (12, p. 51).
„L’Orient” scrie că fenomenele din Rusia, la care se referă poetul, caracterizau întreaga Europă l.
Eminescu observa că in climatul descompunerii generale a societății din vremea sa se aflau și germenii „unei
noi vieți”.
ORIENT, 111 (1879), nr. 582, 6/18 apr,, p. 1 (La presse roumaiue ).
549
[„UN CENUȘER ROMÂN...”]
Se publica în ./rinipur\ ?ch 8 aprilie 187^ p, 1. Editorial : București, 7119 aprilie-.
TuliImiidui se deschide cu o secvență în care comentează, sub forma de parabola, o corespondența din Dobrogea. Emi-
nuseti vorbește dc un ,,ceiiușcr” trimis în provincia dc peste Dunăre să reprezinte administrația romanească. Din cores-
pondența din Dobrogea, publicată în același număr, rezultă că este vorba de Alexandru Maeedonski, trimis în Dobrogea,
ca director al prefecturii județului Silistra Nouă, cu reședința în Cernavodă. D. Stoicescu nu amintește de această cores-
pomiunță în articolul Mucedun^kg și Dobrogea1 și nici Adrian Marino în monografia sa consacrată poetului rondehi
iiîm V Erpiodiicrm conssp urnirii ța, document fundamental, pentru urmărirea polemicii dintru cri doi pm H.
[UN CONCETĂȚEAN MUSULMAN...]
Un concetățean musulman ne trimite din Cernavoda o corespondență cu data de 28 martie, din care estragem urmă-
toarele, privitoare la purtarea necalificabilă a d-lui Al. Maeedonski, director al prcfccturei Silistra Nouă:
După ce acest d-n se distinse prin infectele sale scrieri contra tronului, persoanei Mării Sale și chiar contra protec-
torului său I. Brătianu; acest din urmă crezu de cuviință a ne ferici cu această ilustrațiune demagogică trimițîndu-1 ca
director al prcfccturei Silistra Nouă. Aici, profitînd de pozițiunea sa, nu pierdu cea mai mică ocaziunc pentru a-și pune
în aplicațiune școala ce căpătase cu ocaziunea șederei sale în pușcărie, procedînd în modul următor :
„I. Profitînd de naivitatea a citorva scriitori din prefectură și poliție, adică: Tomescu, Scărlătescu, Păi lineariu și
Porumbaru etc., cu care se asocie în clică, debută prin intrigi și calomnii provocînd, în numele prefectului său, conflicte
și scandaluri cu toți funcționarii superiori din district ce nu-i erau agreați, pentru că nu se asocia cu d-sa la viața scandaloasă
ce perpetua prin alternațiuni de beție, jocul cărților și prosti tu țiune. Acestea sc constată din declarațiunca cetățe-
nilor de Cernavoda ce au făcut d-lui procurore local cu ocaziunea anchetelor relative.
II.	Onoarea familiilor noastre fu mai bine garantată în timpurile anormale de ocupa ți uni rusești dccit sub acest
prototip de reprezentațiune guvernamentală. Aceasta se constată din reclamațiunele cîtorva musulmani pentru atentate
la onoarea familielor lor.
III.	Atitudinea acestui bei de Văcărești, atît ca om public cît și privat, nu era decît o provocațiunc siste-
matică, bruscînd pînă și pe colegii săi, amploiați superiori, și care numai în respectul datorit d-lui general Gherghel scăpă
de mînia acestor din urmă.
Aceasta se constată din plingerile amploiaților superiori adresate miniștrilor respectivi, precum și din proccsul-verbal
încheiat de procurore la fața locului.
IV.	Abia sosit în Cernavoda, ne aduse pe escrocul Lerescu sub titlul fictiv dc agent polițienesc, care, în numele
amploiaților poliției, precum și sub pretestul de necesități polițienești, încasează dc la cetăț ni mai multe sume de bani,
fuge și se pune sub protecțiunea poliției de București, fără a da creditorilor nici o satisfacțiune. Aceasta se constată
din corespondența ținută între prefectura de Cernavodă și poliția capitalei.
V.	în luna decemvrie 1878 Poliția de Rasova, descoperind 24 cai dc furat, și după toate încercările de corupțiune
întrebuințate de hoți și rămase zadarnice, integrul polițai, prcdînd caii în păstrarea primării și a 5 notabili garanți,
trimete prefecturei proccsul-verbal de constatarea faptului și dare în judecată a hoților. Mare fu mirarea noastră văzind
că d. Macedonschi, în lipsa prefectului, după o prealabilă înțelegere cu acuzații, înapoiază, în ace[e]ași zi (15 decembre)
procesul-verbal sub ord. no. 146 și 147 cu serioase observațiuni ca altădată poliția să nu se mai amestece în asemenea
lucruri, ordonîud și liberarea cailor.
VI.	Și cel din urmă fapt prin care d. Macedonski el comp, și-a ilustrat misiunea sa de civilizator și organizator
al Dobrogei fu în modul următor; Convinși de dizolvarea districtului] Silistra Nouă și în consecință de disponibilitatea
lor pe ziua de 1 aprilie, înșeală pe o parte din negustori scontindu-și leafa pe martie, adică pe luna deja achitată
de stat, amăgește pe alți sub titlul de împrumut și încasează ;
de ia	Pauait Vasile	2900 tr.	20 b.
	Eva ngliele C eorge	645 „	
	l.efter Hadief	264 „	>>
>3	Ciacalopulu	121 „	ii
»t If	Mehmed Efendi	97 ..	
Si	Preotu Chirescu	150 „	
	George Calfa	350 fr.	
5/ îi	Cucoana Mari ța	270 „	45 ..
Suma totală	pînă acum constatată	4798 „	20 „
550
Vinde lemnele prefecturei comerciantelui Ciacalopulu, sustrage din prefectură 5 sfeșnice, un postav de masă,
hîrtia de scris, călimări, condeie și tot materialul de scris etc., și fug cu toți în mod rușinos în ziua de 24, scoțîndu-și
bagajele prin dosul caselor și prin mahalale phiă la port, unde se pun sub protccțiunca pavilionului austriac, vaporului
Radezki, spre a scăpa de urmăririle creditorilor, deja alarmați. Și în așa mod rușinos întreaga clică de 5 împreună cu
cățel, purcel, cu servitori[i] prefecturei și cu madamurile lor dizertează de la post, lăsînd serviciul în cea mai complectă
dizordine și populațiunea agitată cu drept cuvînt de indignațiune și spaimă, văzîndu-și avutul lor prădat de însăși acei
destinați a[-]l garanta; agitațiune ce imediat s-a calmat, grație tactului generalului Ghergbeli și polițaiului Crăiniceanu;
promițînd creditorilor despăgubirea lor și pedepsirea culpabililor. Nu trecu decît 36 de ore și toate speranțele noastre
se schimbă în indignațiune generală, văzînd că însuși guvernul central patronează conduita a acestor cavaleri... prin
răspunsul d-lui Brătianu, sub propria sa semnătură, adresat comerciantului Lefter Radief ca răspuns la numeroasele
noastre plingeri, că acei 5 amploiați nu sînt fugari, ci veniți în București din ordinul său, bruseîndu-ne că altădată
ar trebui să ne exprimăm mai cuviincios către amploiații români.
Acest grosolan fapt azi se anchetează de parchet, împreună cu o ultimă descoperire făcută în localitate, de falși
in acte publice, formulînd următoarea telegramă mincinoasă.
D-lui director prefectura Siliștea Nouă
No. 1805
,,Vă încunoștințez că prin înaltul decret uo. 803 d. căpitan Crăiniceanu este numit prefect ad-interim în locul
d-lui Gherghel demisionat.”
p. Ministru, Mihălescu
Acestea sînt, d-le redactor, primele impresiuni lăsate în ini meleși memoria noastră de primi [i] funcționari români,
ce-i așteptam cu atita ancsietate ca să ne împărtășim de lumincle lor și de misiunea civilizatoare.
Acestea sînt garanțiile ce ne promise puternicii zilei, ce încă o dată confirmă justa interpretatiune dată de turc,
asupra cualificațiunci de liberal (genabet tacim).
Termin d-le redactor comunicîndu-vă că deja sîntem resigniți cu ide[e]a că Dobrogea nu poate fi mai fericită
decît Basarabia, considerind-o ca o a doua edițiune coregiată și considerabihnente augmentată.
Unui bun înțelegător destul atît.
[8 aprilie 1879] 2
Acuzațiile aduse lui Macedonski ar trebui verificate pe bază de documente. Nu încape însă discuție că face datorii
pentru care este chemat în judecată de unii locuitori din Cernavoda.4
Poetul Macedonski este funcționar al primei administrații instalate în Dobrogea după reunirea ei cu țara. Inițial
provincia dintre Dunăre și Mare este organizată în trei județe, fiecare avînd în frunte un prefect: Constanța (Kustenge),
cu centrul la Constanța, prefect Remus Opran, fostul procuror general de la Curtea de Apel din București; Silistra Nouă,
cu centrul la Rasova, prefect generalul Tobias Gherghely și Tulcea, cu capitala la Tulcea, prefect George M. Ghica.5
Adunarea Partidului Național Liberal, la care se referă Eminescu, se ține la Hotelul Herdan din București în
4 aprilie 1879. „Românul” publică o dare de seamă asupra ei și dă lista celor aleși în comitetul de pregătire a alegerilor6.
Critica la adresa lui Macedonski și adunarea de la Hotelul Herdan stau și în atenția „României libere” în comen-
tariul său pe marginea editorialului lui Eminescu. „Un nou epitet a găsit «Timpul» — scrie ziarul — pentru roșii.
El îl împrumută de la un turc din Dobrogea, căruia explicîndu-i-se de un liberal ce va să zică « suveranitatea popo-
rului » ca suveran (padișah) și ministru e ori și cine — acela ar fi esclamat, «guvernul vostru genalut tacim (iacîm de
haimanale)». Cu acest nume botează organul conservator, făcînd cîteva excepții, pc membrii comitetului electoral, întoc-
mit la Hotel Herdan.”7 Articolul lui Eminescu reține și atenția ziarului „L’Orient”, care completează informația despre
Al. Petrescu8.
„România liberă” observă, pe bună dreptate, că Eminescu nu critica în articolele sale unele persoane din Partidul
Național Liberal. Ziarul se referea, desigur, la P. S. Aurclian, trecut în fruntea comitetului electoral liberal, dar pe
care Eminescu îl prețuiește și reproduce în ziarul conservator unele din lucrările sale științifice.
Eminescu se ocupă de activitatea lui Macedonski, prima dată, în acest editorial. Criticile cuprinse în articolul Din
ședințele Societății „Domănia Jună”. Naționalii și cosmopoliții din 1871 — 1872, rămas în manuscrise (OPERE, IX, 457),
nu se referă, cum susțin istoricii literari, la poezia patriotică a celui din urmă. Macedonski publicase înainte de 1871
o singură poezie, care nu-1 putea determina pe Eminescu să-1 pună alături de Moisi Bota, 1. C. Drăgescu, P. Gradiș-
teanu, A. Costiescu, 1. V. Adrian, toți dintr-o generație anterioară. Eminescu îl are în vedere în articolul din 1871—1872
pe M. D. Macedonski, unchiul poetului, din aceeași generație cu cei de mai sus. Acesta își strînge producția literară
și în volum, Duchelul primăverei, tipărit la București în 1862. Eminescu avea dreptate să califice producția literară
a acestor poeți „anomalii literare”.
3	AD, IV (1923), nr. 3, iun.— sept., p. 317 — 320.
2	Adrian Marino, Viața tui Alexandru Macedonski. [București], Editura pentru literatură, 1966, p. 137—138,
188 — 199. Se fac prezumpții că inițiatorul polemicii ar putea fi Eminescu și se justifică absența mărturiilor documentare
prin descompletarca colecției din ziarul „Timpul”. Din colecția de la Academia Română pe 1879 lipsesc nr. 1, din ianuarie,
nr. 106, din 16 mai și 130 din 14 iunie.
37 — c. 832
551
3	T, IV (1879), nr. 76, 8 apr., p. 2 (Corespondență particulară a „Timpului” ).
4	G. Călinescu și colaboratorii, Al. Macedonski, SCILF, III (1954), [ian. —dec ], p. 147—154.
5	MO (1878), Jir. 258 din 19 uov./l dec., p. 7225, 7226.
6	ROM, XXIII (1879), 5 apr., p. 407.
7	RL, III (1879), nr. 563, 10 apr., p. 3 (Arena ziarelor).
8	ORIENT, III (1879), nr. 585, 10/22 apr., p. 1 (La presse roumaine).
[,,D. FREDERIC DAME NE TRIMITE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 76, 8 aprilie 1879, p. 2 — 3 (Corespondență particulară a „Timpului” ).
Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Articole și traduceri, 1, București, Editura Minerva,
1974, p. 124 — 126. Fragmentar.
Scrisoarea lui Fr. Dame adresată „Timpului” este un răspuns la un pasaj din editorialul lui Eminescu ([„între multele
neplăceri ale uielei...”] din 22 martie 1879). „Un comunard alungat din Paris — scrie Eminescu aici — , care.și are
învățătura toată din academia « Le crapaud volant», devine redactor al „Românului”, organul unui partid numeros”
(v. supra, p. 209). în țara sa de baștină Dam6 publicase în 1870 un poem (L’Invasion) și o carte La IKsistance.
Plecarea lui din Franța e determinată de moartea, In condiții suspecte, a prietenului său Ducasse, unul dintre cei care
pregăteau proclamarea Comunei. Cu toate că în scrisorile trimise lui Eminescu, Dam6 neagă orice participare a sa la
mișcarea comunarzilor, lucrurile rămîn neclare. După venirea în România, în 1872 (tot aici trăia și o soră de a lui
căsătorită cu avocatul C. Polizu), duce o intensă activitate dc gazetar inițial la ziarele liberale apoi la cele conservatoare,
în acești ani era un colaborator al lui C. A. Rosetti, mai tîrziu va fi un apropiat al lui Gh. G. Cantacuzino (Nababul).
Mai cu seamă sînt de reținut cronicile sale dramatice (lăsînd de o parte rolul său de detractor al lui Caragialc). Demne
de luat în considerație sînt și cărțile sale Istoria Bornă nici contimporane, București, Socec, 1901, Bucarest en 1906,
București, Socec, 1907 sau cele referitoare la războiul independenței. Dame a fost bine intenționat în tot ce a scris.
Și a scris foarte mult. M. Eminescu avea dreptate însă cînd persifla cultura lui. Dame însuși și-a dat seama dc insu-
ficienta sa pregătire intelectuală și între 1890 — 1893 face studii la Paris și își ia doctoratul în litere la Universitatea din
Fribourg (93, p. 259 —2G0). Atitudinea critică a lui Eminescu față de el are în vedere, desigur, și locul unde lucra Fre-
d&ric Dame atunci, adică la „Românul”, ținta atacurilor sale.
Eminescu încheie articolul cu versurile lui Constantin Bălăcescu, Epigrama mea din partea multora, pe care o repro-
duce și în prezentarea operei acestui poet în 1874 (OPERE, IX, 104).
Documentele invocate de Fr. Dame prin care se dezice de participarea la lupta comunarzilor îi dau prilejul Iui
Eminescu să-și definească poziția față de preopinent. Obiectivul principal al criticii sale îl formează activitatea lui Fr.
Damă prin care urmărea să fie recunoscut, după ce nu se putuse realiza în Franța, un „bomo universale” in cultura română.
GESTIUNEA ORIENTULUI
[„DUPĂ CUM ȘTIM...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 77, 10 aprilie 1879, p. 3.
Alexandru Vogoride se naște la Iași în 1830 și era frate cu Nicolae Vogoride, fostul caimacam al Moldovei. Ocupă funcții
importante la Constantinopol și în Ministerul Instrucției Publice și este apoi ambasador al Imperiului otoman la Viena.
Activitatea sa stă în atenția lui Eminescu și în „Curierul de lași” in 1876 — 1877 (OPERE, IX, 133, 313, 316).
Expresia „fumul bănuitor ieșit din cădelnițe” ne amintește de articolul lui Al. Odobescu, Fumuri archeologicr
scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, îndreptai împotriva lui Cezar Bolliac și publicat in „Columna
lui Traian” în 1873.
Foiletonul Nicclcc Saalaai, din acest nvmăr1, inclus în edițiile anterioare (9, p. 172- 174), aparține lui
I. Slavici și se tipărește în edițiile prozatorului2.
1 T, IV (1879), nr. 77, 10 apr., p. 2 (Foiletonul „Timpului”).
2 Toan Slavici, Opere X. Studii și articole literare și culturale. Text ales și stabilit de C. Mobanu, Note și indici,
D. Vatamaniuc. București, Editura Minerva, 1981, p. 757--760, 951- 956.
552
[„UNA DIN FRAZELE FAVORITE...”]
Se publică în „Timpul*’, 1V, nr. 79,12 aprilie. 1879, p. T- 2. Editorial : București, 11/28 aprilie.
Guvernul liberal n a declarat starea dc asediu in timpul războiului de independență fiind la mijloc desigur și împrejurarea
mai deosebită a trecerii continui a trupelor rusești prin țară. Poetul întoarce întreaga problema tot împotriva liberalilor
afirmînd că guvernul n-a decretat starea de asediu pentru că n-avea împotriva cui, cei care ar fi putut tulbura
ordinea aflîndu-se întîmplător la guvern și nu în opoziție.
Eminescu exemplifică teza sa cu cazurile lui Alexandru Candiano-Popescu și N. T. Orașanu, care figurează în adevăr
printre cei cărora li se împărțiră decorații în ianuarie 1878.
Critica lui Eminescu este caracterizată de „România liberă” o „teorie” a „Timpului”, pe care poetul o exemplifică
cu „un caz extraordinar”.1
Poetul nu face distincție între revoluționari ca Wilhelm Liebknccht (1826 — 1900), Victor-Henri Rochefort (1830 —
1913), August Friedrich Rebel (1840 — 1913), Raoul Rigault (1846 — 1871) și anarhiști ca Karl Eduard Nobiling (1848 — 1878)
și Max Ilodel (1857 — 1878), cunoscuți prin atentatele împotriva lui Wilhelm I, împăratul Germaniei. Atentatul celui din
urmă, din 11 mai 1878, oferă pretext guvernului german să voteze legea contra socialiștilor.
1	RL, HI (1879), nr. 566, 13 apr, p. 3 (Arena ziarelor)-
[„ATRAGEM ATENȚIUNEA TUTUROR...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 82, 15 aprilie 1879, p.l. Editorial: București, 14/26 aprilie.
Prezentare introductivă la scrisoarea lui N. T. Moldoveana privind abuzurile lui A. M. Warszawsky în chestiunea rechizițiilor
în timpul războiului de independență și o scrisoare a acestuia către generalul Evsevie Andrievici Rossisky în aceeași
problemă.
Scrisoarea lui A. M. Warszawsky este publicată de „Binele public” o zi mai tirziu, ca editorial, în original și
în traducere romanească L Traducerea este republicată, tot ca editorial, în numărul următor2. Scrisoarea lui Warszawsky
este reprodusă in „Ecoul țărei”, care-i consacră și o serie de editoriale, București. 17 aprilie, București, 18 aprilie.
Jos lilharii ! ! 3.
„România liberă” arată că documentele publicate de „Timpul” cuprindeau pentru Simeon Mihălescu „destăinuiri
foarte compromițătoare”4.
A. M. Warszawsky, cu care ne vom mai întîlni în comentariile noastre, este cunoscut prin afacerile sale oneroase
pe scama statului român. Făcea parte dintre acei intermediari între organele administrative românești și comandamentele
armatei rusești care știură să tragă profituri din ambele părți.
Scrisoarea lui N. T. Moldoveana, publicată aici, este integrată de Eminescu în editorialul [„D. Simeon Alihălescu
publică din 18 aprilie 1879 (v. supra, p. 220—223).
Presa antiliberală face acestor documente o largă publicitate pentru faptele pe care le dezvăluie însă și în scopuri propa-
gandistice în ajunul campaniei electorale.
1	RP, I (1879), nr. 58, 16 apr., p. 1.
2	Jtlern, nr. 59, 18 apr., p. 1.
3	EGȚ, 1 (1879), nr. 59, 18 apr., p. 1: nr. 60, 19 apr., p. 1; nr. 61, 22 apr., p. 1.
4	RL, 111 (1879), nr. 569, 17 apr., p 3.
PESTE CÎT TIMP VA PIERI LUMEA?
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 83, 17 aprilie 1879, p. 3 (Diverse).
Emil Du Boys-Reymond (1818— 1896), fiziolog german și profesorul lui Eminescu la Universitatea din Berlin, este creatorul
fiziologiei experimentale. Dintre lucrările sale sînt dc reținut Untersuch liber tierische Eleklricităl (Berlin, 1848 — 1860) și
Gesammelle Abhandlungen zur allgemeinen Muskel und Nerven Physik (Berlin, 1875 — 1877).
Studiul lui lulius Robert Mayer, Bi:mrkunyen liber die Krafte der unbelebten Natur, la care se referă Emil Du Boys-
Reymond, este tradus de Eminescu și se păstrează în manuscrisele sale (OPERE, XIV, 950 — 955).
Conferința profesorului bcrlinez despre sfirșitul universului stirni mare ecou In presa vremii.
[,,D. SIMEON MIHĂLESCU PUBLICĂ...”]
Se publica in „Ti.ii ) il”, IV, nr. 8i, 13 \i)^!i?/137J, p. t-3. Elitorial: București, 17120 aprilie. Se tipa-*
re.șie în volum, prima data, în M. Eminescu, Opera politică, 1, București, Editura Cugetarea - Georgescu
Delafras, 1941, p. 425— 426. Fragmentar.
Adresele lui Simeon Mihălescu către Ministerul de Justiție și către Ministerul de Externe se publică în „Monitorul oficial
al României” în 17 aprilie 1879 1 și sînt reproduse în „Românul” și în „Telegraful” în 18 aprilie 1879 2. „Monitorul
oficial al României” publică în ziua următoare răspunsul lui Eugen Stătescu, ministrul de justiție, prin care îl informează
că a ordonat primului procuror să deschidă acțiune împotriva „Timpului” și „Binelui public”3. Ministrul preciza că
publicarea documentelor viza, „în cel mai înalt grad, moralitatea publică” și că cei care se făceau vinovați de „minciună
și calomnie, să-și primească legitima lor răsplată”. Răspunsul lui Eugen Stătescu este reprodus de „Telegraful” tu 19
aprilie 1879 4.
Eminescu considera oportun în fața acestor pregătiri pentru acționarea în judecată, să reproducă scrisoarea lui
N. T. Moldovcanu și cea a lui A. M. Warszawsky, publicate în 15 aprilie 1879 (v. supra, p. 220 — 223).
„România liberă” insistă asupra importanței documentelor și reproduce din comentariul lui Eminescu considerațiile
sale cu privire la poziția lui Simeon Mihălescu, față de învinuirile ce i se aduceau5.
Un fragment se reproduce și în „L’Orient” în traducere franceză®.
Eminescu observă, cu ironie, că Simeon Mihălescu semna adresele către Ministerul de Externe și Ministerul de.
Justiție, în locul ministrului de interne, superiorul său, deși era persoana principală implicată în această afacere.
Poetul scrie de pe pozițiile omului cu conștință, a ziaristului care se considera răspunzător in apărarea mora-
li lății publice.
1	MO, (1879), nr. 87, 17/29 apr., p. 2237.
2	ROM, XXIII (1879), 18 apr., p. 352; TEL, IX (1879), nr. 2098, 18 apr., p. 1.
3	MO, (1879), nr. 88, 18/30 apr., p. 2237.
4	TEL, IX (1879), nr. 2099, 19 apr., p. 1.
5	RL, III (1879), nr. 571, 19 apr., p. 3 (Arena ziarelor ).
6	ORIENT, III (1879), nr. 593, 19 apr./l mai, p. 1 (La presse roumaine).
[„PE ZI CE MERGE ACUZAȚIA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 86, 20 aprilie 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, lOaprilie/I mai.
Oficiosul guvernului liberal ia apărarea lui Simeon Mihălescu într-un articol, Gestiunea denunțării Moldoveana, publicat
în 19 aprilie 1879 1 și în aceeași zi se ocupă de această problemă și „Telegraful”, într-un editorial, București, 18 apilie în
care îl denigrează pe N. T. Moldoveana, corespondentul ziarului conservator 2.
Documentele stau și în atenția altor ziare. „România liberă” scrie că se cereau măsuri urgente împotriva celor \irm"
vati 3. „L’Orient” nota că, deși „Timpul” îl critica vehement pe S. Mihălescu, măsurile se lăsau așteptate 4.
Să mai notăm câ pentru editorialul din 19 aprilie 1879 „Telegraful” se transformă din „Vocea lui Faraon” în „Cobza
lui Faraon”.
1 ROM, XXIII (1879), 19 apr., p. 356.
' TEL, LX (1879), nr. 2099, 19 apr., p. 1.
3 RL, 111 (1879), nr. 573, 21 apr., p. 3 (Arena ziarului).
4 ORIENT, III (1879), nr. 595, 21 apr./3 mai, p. 1 (La presse roumaine).
554
[„D. AL. A. MACEDONSKY..
Sc publica tu „Timpul”, IV, nr. 87, 21 aprilie 1879, p. 3 (Cronica internă).
Decretul de numire a lui Al. A. Maeedonski in postul dc administrator al plasei Sulina din judelui d ulcea este publicat
în „Monitorul oficial al României” în 20 aprilic/2 mai 1879. îl transcriem dc aici. „Prin înaltul decret cu No 871, din 12
aprilie 1879, după propunerea făcută prin raport dc același D. ministru, D. Al. Macedonschi, fost prefect la Silistra Nouă,
este numit administrator la plasa Sulina, Județul Tulcea, spre împlinirea vacanței cc există”1.
Propunerea de numire este făcută dc I. C. Brătianu, prim-ministru și ministru dc interne.
Eminescu se ocupă dc Maeedonski ca reprezentant al administrației liberale (v. supra, p. 214 -215).
1	MO, (1879), nr. 90, 20 apr./2 mai, p. 2283 — 2284.
[,,S-AU ÎMPLINIT OPT ZILE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 88, 22 aprilie 1879, p. 2-3.
Guvernul liberal este somat să răspundă la publicarea scrisorilor lui T. N. Moldovami privind rcchizițiile din timpul
războiului din 1877 — 1878 (v. supra, p. 220—223).
Eminescu adoptă un limbaj moderat, cum cerca natura demersului său critic.
[„SPERĂM A PUTEA ADUCE ÎN CURÎND...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 89, 25 aprilie 1879, p. 2.
Prezentare introductivă la scrisoarea lui N. T. Moldoveanu, ca răspuns la replica lui Sîmeon Mihălescu la acuzațiile
aduse de „Timpul” și „Binele public” (v. supra, p. 554).
Oficiosul liberal publică în suplimentul din 21 aprilie 1879 î ntinpinajca d-lui S.NU.ălcscu la acuzațiile cei sc aduc,
în care reproduce cîteva documente, nu însă de natură să pună capăt discuției din piesă1. Documentele le publică,
pe de altă parte, fără să menționeze data, ci numai un număr de înregistrare.
Eminescu extrage din scrisoarea lui N. T. Moldoveanu toate datele esențiale îneît nu o reproducem. Să menționăm
însă că scrisoarea se publică mai întîi în „Binele public” în 23 aprilie 1879 2, iar „Presa” reproduce, cu titlul Afacerea
Warscnvskg-Mihălescu, documentele, din „Binele public” din 16 aprilie 1879 și întimpinarca ... lui S. Mihălescu din
„Românul” din 21 aprilie 1879 8.
1	ROM, XXIII (1879). Supliment din 21 apr., p. 1.
2	BP, I (1879), nr. 61, 23 apr., p. 2.
3	PRESA, XII (1879), nr. 90, 23-25 apr., p. 1-2.
[„ZILELE DIN URMĂ S-A RĂSPÎNDIT...”]
Se publică tn „Timpul”, IV, nr. 89, 25 aprilie 1879, p. 2.
[„TOȚI ȘTIU..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 91, 27 aprilie 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 26 apriliel8 mai.
Manifestul Partidului Național Liberal, din care reproduce Eminescu, sc publică în „Românul”, cu titlul
Comitetului Partidei Nationalc-Libcrale, In 26 aprilie 1879 V
555
Editorialul reține atenția presei. „România libera” scrie că în articol se demonstra că manifestele electorale sc
caracterizau prin spiritul de neadevăr 2. „L’Orient” scrie că „Timpul” combatea manifestul liberal cu înverșunare și oferea
cititorilor, în traducere, „un echantillon de son style”3.
Alegătorii sînt îndemnați să voteze chiar și candidații din alt partid decît cel conservator, cu singura condiție
să prezinte garanții de independență economică, îneît să nu fie „avizați” la bugetul statului.
După Naturi catilinare, cum intenționa să-și intituleze romanul Geniu pustiu, întîlnim în articole expresia „naturi
catilinare”, „gunoi al catilinarismului” și aici „bande catilinare”. Expresia „erijată în sistem” sc găsește și în manuscrise
(v. supra, p. 426).
1	ROM, XXIII (1879), 26 apr., p. 383-384.
2	RL, UI (1879), nr. 578, 28 apr., p. 3 (Arena ziarelor).
8	ORIENT, III (1879), nr. 599, 28 apr., p. 1 (La presse roumaine).
[,,D. S. MIHĂLESCU ȘI-A DAT DEM1SIUNEA...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 93, 29 aprilie 1879, p. 1. Editorial : București, 28 aprUlcjlO mai.
Notă introductivă la scrisoarea lui N. T. Moldoveanu, în care face istoricul afacerii Warszawsky-Mihălcscu. Este un răs-
puns la replica lui S. Mihălescu din Suplimentul „Românului” din 21 aprilie 1879 în legătură cu care N. T. Moldo-
veanu scrie și „Binelui public” ceva mai înainte L
„România liberă” scrie, ironic, că Eminescu publică noile documente spre „a nu lăsa să se trezească lucrul”3.
Eminescu extrage în nota sa toate datele importante din scrisoarea lui N. T. Moldoveana, corespondentul
ziarul u i conserva tor.
1	BP, I (1879), nr. 61, 23 apr., p. 2.
2	RL, III (1879), nr. 580, 1 mai, p. 3 (Arena ziarelor).
[„AM DOVEDIT ADESEORI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 94, 1 mai 1879, p. 1 — 2. xM doilea editorial.
[„«ROMÂNUL» ÎN AJUNUL ALEGERILOR...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 96, 3 mai 1879, p. 2.
Polemica lui Eminescu cu „Românul” are ca punct de plecare darea de seamă întrunirea electorală de la 25 aprilie,
publicată în „Timpul” în 28 și 29 aprilie 1879 și în care se prezintă cuvîntările fruntașilor conservatori. Aici se face și
o caracterizare a oratoriei lui I. C. Brătianu, V. Boerescu, C. A. Rosettî, T. Maiorescu și I. Em. Florescu. „Cind vor-
bește d. Brătianu — scrie «Timpul & — ne simțim ca la o întrunire publică, ascultînd pe d. V. Boerescu ne aducem aminte
de aerul parlamentar, cînd vorbește d. Maiorescu par-că vedem înaintea noastră sala sobră a unei academii, cînd vor-
bește d. C. A. Rosetti par-că ne aflăm în mijlocul lumei adunate la Moși, iar cînd vorbește generalul Florescu ne
simțim ca și cînd am fi poftiți la cafea și ciubuc și am sta înaintea căminului, ascultînd cu mulțumire cuvintele binevoitoare
de care boierul ne-a socotit vrednici”1.
Oficiosul guvernamental reproduce acest fragment din darea dc scamă și comentează caracterizarea oratoriei lui
I. Em. Florescu, criticabilă în toate privințele. De aici „iese, fără voie-ne — seric « Românul » — mirosul sclaviei și al
înmormîntatului regulament organic al muscalilor, cu arhondologia lui”2.
Eminescu muta discuția pe teren istoric și acuzațiile aduse „Timpului” le transformă in argumente împotriva adver-
sarilor politici.
556
„Foaia sătească” (1.839 — -1851) este menționată dc Eminescu și in articolul ț „Deosebirea iidre accslc două declara-
ții ..J din 1 martie 1879 (v. supra, p. 202). Interesant dc observat că o citează numai în redacția lui M. Kogălniceanu
(aprilie 1840-deccmbric 1845) și nu și a lui G. Asachi și G. Rolla.
1	T, IV (1879), nr. 92, 28 apr., p. 2; nr. 93, 29 apr., p. 2-3.
8	ROM, XXIII (1879), 2 mai, p. 403.
[„PUȚINE ZILE ÎNCĂ...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 97, 4 mai 1879, p. 1. Editorial : București, 3ț 15 mai. Se tipărește în volum
prima dală, în M. Eminescu, Opere, II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 460- 464.
Extrasul din discursul Iui I. G. Brătianu este reprodus din editorialul București :)0 priorii? ((orar, publicat in „Românul”
In 30 aprilie — 1 mai 1879.1
Eminescu acordă partenerilor de discuție toată libertatea dc ase exprima (aici discursul lui I. G. Brătianu,
un discurs bun și pc deplin întemeiat) și apoi dintr-o dală mută întreaga discuție într-o mai mare generalitate („Europa
se moquc dc d. Brătianu și dc toți radicalii din România”). Și ceea ce părea foarte bun intr-un cadru restrins devine
cu adevărat insuficient prin lărgirea lui. Eminescu sc dovedește un gazetar dc mare clasă.
Polemica dintre „Timpul” și „Românul” putea apărea ciudată alegătorilor, scrie „România liberă” in comen-
tariul pc marginea articolului lui Eminescu și conchide că aceștia își puteau spune că „lucrul nu-i curat”. 2
„Timpul” condamnă guvernul liberal că exploata chestiunea evreilor în scopuri electorale și propagandistice.
1	ROM, XXIII (1879), 30 apr. - 1 mai, p. 403.
5	RL, III (1879), nr. 584, 5 mai, p. 3 (Arena ziarelor).
(„ÎN URMA CONSTATĂRILOR FĂCUTE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 99, 6 mai 1879, p. 2. Al doilea editorial.
Anchetei ordonată dc Eugen Stătescu, ministrul de justiție, i se dă curs încă în 19 aprilie 1879, cînd G. I. Cat uneanu
primul-procuror, însoțit de judecătorul de instrucție, se deplasează la redacția ziarului „Binele public” și întreprind o
anchetă. Ziarul arăta, într-un editorial, București 19 aprilie1, reprodus și în Ecoul țârei2, că s-a prezentat Ia redacție și
N. T. Moldoveanu care confirmă autenticitatea documentelor în afacerea Warszawsky-Mihălescu.
Oficiosul guvernamental critica într-un articol, [„Alegerile au început organele judecătorești că nu făceau
investigațiile cu mai multă stăruință *. De aici își extrage și poetul fragmentul pe care îl integrează în comentariul său.
Eminescu sc alătură „Binelui public”4 în condamnarea „foii oficioase” pentru presiunile exercitate asupra forurilor
judecătorești.
1	BP, I (1879), nr. 60, 20 apr., p. 1.
2	ECT, I (1879), nr. 61, 22 apr., p. 2 (Hoția Simeon Mihălescu).
3	ROM, XXIII (1879). 5 mai, p. 423.
4	BP, I (1879), 67, 6 ma’, p. 6. Eminescu îl reproduce în nr. 101 din 9 mai 1879, p. 2.
[„LUCRU DE CARE TREBUIE...”]
Se publică In „Timpul”, IV, nr. 105, 15 mai 1879, p. 2. Al doilea editorial.
Eminescu este învinuit de vechea noastră istorie literară că pleda pentru întoarcerea în trecut. ”A ne întoarce îndărăt
— ține să precizeze poetul, cum face și cu alte prilejuri — adevărat că nu mai putem”. Trecutul li servește numai ca
termen dc comparație în demonstrația pentru modul de selecționare a valorilor și promovarea în ierarhia socială.
557
Exemplele invocate aici le întîimm și în articolele anterioare. Semnificativ ni se parc îndeosebi faptul că între
acuzațiile grave aduse liberalilor insistă, dc fiecare dată, asupra detronării lui Al. L Cuza. Se desprinde și de aici
că avea păreri rele despre monarhic. „Domn străin” — notează in manuscrisul 22G4, 336 — : adică « ne-aude, nc-a vede,
ne-a greul pămîntului»” (12, p. 564).
Teoriile constituționale și de altă natură sînt pentru Eminescu vorbe goale, cită vreme nu-și găseau aplicabilitate
în dinamica vieții social-politice.
[„DEOCAMDATĂ FOILE RADICALE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 107, 17 mai 1879, p. 1. Editorial : București, 131'27 mal.
Alegerile pentru Parlamentul de revizuire au dat rezultate favorabile liberalilor. După cum, de altfel, era dc așteptat.
Dar opoziția a obținut succese însemnate. Toți fruntașii ei s-au ales. Cu deosebire la colegiul I. La Senat, de pildă, la acest
colegiu, din 30 dc mandate, guvernul nu izbutește decît 11, iar 17 le ia opoziția de diferite nuanțe (2 locuri sini
în balotaj). Opoziția însă nu era unită.
Eminescu operează o distincție în sînul Partidului Național Liberal și vorbește, cum face și în alte articole,
de „liberali” și de „roșii”. „Liberalii” promovau, în opinia sa, o politică ce ținea seama de realitățile naționale și erau
reprezentați de I. C. Brătianu, prizonier însă al propriului partid. „Roșii promovau, cum spune G. Călinescu, saltul
peste fapte” (52, p. 147) și erau reprezentați de C. A. Rosetti, „părintele demagogiei” în viața politică din țara
noastră. Distincția operată de Eminescu în sînul Partidului Național Liberal explică și atitudinea sa diferită față de
cei doi oameni politici.
Descrierea Bucureștiului, din finalul editorialului, cuprinde elemente întîlnite și în Geniu pustiu, romanul poetului
din tinerețe.
Cele două întrebări cu privire la acordarea de drepturi evreilor sînt reluate în editorialul [„Dacă tonul [oii noastre. .”]
din 20 mai 1879 (v. supra, p. 238 — 239).
[„CINE CUNOAȘTE CÎTUȘI DE PUȚIN ISTORIA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 108, 18 mai 1879, p. 1—2. A) doilea editorial. Se tipărește în volum,
prima dată, în M. Eminescu, Opere., II, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 464 — 471.
Eminescu face distincție și în acest editorial între „liberali” și „roșii”. Poetul merge însă mult mai departe și face
apel la o înțelegere între liberali și conservatori să ducă împreună lupta împotriva „roșilor”, gruparea lui C. A. Rosetti
din Partidul Național Liberal. Demagogia liberală este judecată cu perspectiva practicării sistemului de exploatare
în țara noastră.
Caracterizarea sfetnicilor lui Matei Basarab se găsește în Letopisețul cantacuzinesc, publicat de N. Bălcescu în
„Magazin istoric pentru Dacia” din 1847 L
1	MIPD, IV (1847), p. 328, 365, 366; Istoria Țării Românești 1290—1690. Letopisețul cantacuzinesc. Ediție critică
întocmită de C. Grecescu și D. Simonescu. [București], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1960,
p. 114 — 115, 153 (Cronicile medievale ale României, III).
[„DACA TONUL FOII NOASTRE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 110, 20 mai 1879, p. 1. Editorial : București, 19/31 mai.
Eminescu insistă asupra afacerii Warszawsky, în care erau implicați unii membri ai Partidului Național Liberal. Nu
este însă de pierdut din vedere nici faptul că Maiorescu se angajează ca avocat al Iui I. A. Warszawsky și este plătit
de acesta cu luna (44 I, p. 284, 281, 309, 314).
Poetul reia întrebările din editorialul [„Deocamdată foile radicale...”] din 17 mai 1879 (v. supra, p. 234 —
236), cînd cere guvernului liberal să-și definească poziția în situația grea a țării.
Editorialul este urmat de o nouă scrisoare a lui N. T. Moldoveanu în afacerea Warszawsky-Mihălcscu.
558
GESTIUNEA IZRAELITĂ
Se publică în „Timpul”, IV: I Uzura; nr. 112, 24 mai 1879, p. 1 — 3. Al doilea editorial; II. Rezultate
ale uzurii în România, nr. 128, 12 iunie 1879, p. 1-2. Editorial: București, 11/23 iunie: III Industrie
și comerț, nr. 129, 13 iunie 1879, p. 1—2. Editorial: București, 12/24 iunie: nr. 130, 15 iunie 1879,
p. 1-2. Editorial: București, 13/25 iunie; IV Regular ea relațiunilor evreilor in Prusia, nr. 136, 21 iunie
1879, p. 2—3. Se reproduce in „Telegraful român”, XXVII : I Uzura, nr. 94, 14 august 1879, p. 269—370,
nr. 95, 16 august 1879, p. 374, nr. 96, 18 august 1879, p. 377-378, nr. 97, 21 august 1879, p. 382;
II Rezultate ale uzurei in România, nr. 98, 23 august 1879, p. 379-380, nr. 99, 25 august 1879, p. 389-
390, nr. 100, 28 august 1879, p. 383; III Industrie și comerț, nr. 101,30 august 1879, p. 401 —402, nr. 102,
1 septembrie 1879, p. 405-406, nr. 103, 4 septembrie 1879, p. 410. Nu se reproduce și ultima parte.
Sc tipărește în volum, prima data, in Mihail Eminescu, Opere complecte, Iași, Editat de Librăria Româ-
nească [și] Institutul dc Arte Grafice, 1914, p. 484-489, 493-500 (I— III); M. Eminescu, Opere, III,
București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 49—63 (IV).
Consecințele uzurii în diferite domenii ale vieții economice și sociale sînt analizate de Eminescu pe baza unei documentări
impresionante. Poetul pune la contribuție documente din Manualul administrativ al Principalului Moldovei cuprinzătorii!
legilor și dispozițiilor introduse in țară dc la anul 1832 pină la 1855, tipărită la Iași In două tomuri, în 1855 și 1856 t
și tratate ale unor cercetători români, Notions stalistiques sur la Moldavic, tipărit la Iași în 1849 2; Ion loncscu de la
Brad, Agricultura română din Județul Mehedinți și Agricultura română din Județul Putna, tipărite la București în
1868 și 1869 3. Eminescu își extrage informațiile și din rapoartele lui lacob Fclix, Raport general pe anul 1876 și
Raport general pe 1878 privind situația sanitară a orașușului București4. Poetul trimite și la tratate străine datorate
lui Plattcr, Schulzc, Ronne, Kasercr. Lucrarea mai importantă este cea a lui lulius Plattcr, Der Wurchcr in der
Bukotvina, tipărită la Jena în 18785. Profesor de statistică la Universitatea din Cernăuți, Plattcr face cercetări foarte
conștiincioase asupra consecințelor cametei, în Bucovina, pe care le extinde și la Galiția. Hcrmami Johann Friedricli von
Schulze-Gâvernitz (1824—1888), profesor de drept la Breslau și Heidelbcrg, tipărește tratatul Das Preussische Staatsrecht
auf Grundlage des Deutschen Staatsrcchls, în două volume, ultimul in trei părți (Leipzig, 1872, 1877), precum și alte lucrări
privind dreptul german. Ludwig Peter Maritz von Ronne (1801 — 1891) tipărește tratatele Das U nlerrichls-Wesen des
Preussischen Staats (I —II, Berlin, 1855), Drs Staatsrecht der preussische Monarchie (I —IV, 1856 — 1863), Das Staats-
recht des Deutschen Rcichcs (I-II, 1876, 1877). loscf Kaserer este citat cu lucrarea Das Gcsetz vom 19 Iuti 1877
zur Abhilfe ivider unredlichc Vorgaenge bei Creditgeschaffcn mit Malerialen herausgcgeben probabil din 1878 — 1879. Nu am
văzut lucrările lui Schulzc, Ronne și Kaserer, la care trimite poetul. Din comentariul său se desprinde că preia din lucrarea
lui Kaserer informațiile privind rapoartele și cuvîntărilc unor deputați din Parlamentul din Viena.
Eminescu se referă și la opiniile lui lulius Glaser (1831 — 1885) cu privire la cămătărie. Profesor de drept penal
la Universitatea din Viena, Glaser este ministru de justiție între 1871 și 1879. Eminescu audiază, împreună cu Slavici,
două din cursurile sale, Osterreichisckcs Strafrccht și Oslcneichischcs Strafierțclrcn, ținute in 1870 — 1871 (72, p. 122,
506). Dintre lucrările sale sînt de amintit Abl.andlungcn cus dtm esterr. Strafrccht (1858) și Handbuch des (deal-
schen) Strafprozesses (I—II 1883—1885).
Edictul lui Fricdrich Wilhelm III privind situația evreilor în Prusia este comentat de Eminescu și în editorialul
[„Prin faimoasa scrisoare..J din 7 octombrie 1881 (OPERE, XII, 359—361). Poetul reproduce, aici, mai multe
aragrafe (1 — 6, 17 — 19, 30 — 38) din acest document.
Problema străinilor în România modernă, constată o dată în plus Eminescu, n-a fost niciodată una religioasă.
N-a fost nici una de rasă. Teoriile rasiale n-au făcut prozeliți aici la gurile Dunării și în Carpați. Problema străinilor
a fost esențial economică și se referă îndeosebi la începuturile erei capitaliste în România. Ca mai peste tot în Europa,
evreii și armenii au fost și aici activi purtători ai noilor relații de producție burgheze, fiind mult mai puțin îndătinați în
tradiții și cutume locale decît oamenii pămîntului. Nu întîmplător emigrația celei mai mari părți a evreilor în România
are loc după Tratatul de la Adrianopol din 1829. Impulsul dat comerțului cu Occidentul, prin suprimarea restricțiilor
vamale, avîntul economic din Principate, bogăția locurilor și bunătatea oamenilor, la care se adaugă și condițiile politice
discriminatorii din Rusia și Galiția (parte a Poloniei încorporată de Rusia) determină un aflux al evreilor spre ținuturile
românești. Ei se așează masiv în Bucovina, în nordul și centrul Moldovei, în Basarabia, puțini în Muntenia și, fără a crea
aglo merări, în Transilvania.
Față de evrei poporul român a avut în genere aceeași atitudine pe care a avut-o față de toți acei care în diverse
epoci au trăit alături de el pe meleagurile românești, adică ospitalitate, toleranță și o adîncă omenie.
ăl. Eminescu scria în „Curierul de Iași” în noiembrie 1876 : „ni se pare că nici un neam de pe fața pămîntului
nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decît
dînsul. Singurele țările românești sînt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine Ia orice
D-zeu au voit și să vorbească ce limbă i-au plăcut” (OPERE, IX, 253). Dă și exemplul Moldovei, unde nimănui nu
i-a trecut prin minte să-i silească pe catolici să devină ortodocși, să-i tulbure pe lipovenii fugiți din Rusia din obi-
ceiurile și cultul lor sau să-i oprească pe armeni, protestanți sau evrei de a-și ridica lăcașuri religioase și școli.
Și Eminescu dă exemple de țări europene unde s-a încercat să se facă prozeliți din conlocuitorii „de altă lege ori de
altă limbă”, cu sau fără voia acelora.
559
Tină în 1858 evreii nu erau considerați de legile românești din Principate deosebit dc ceilalți străini. Vechiul
drept românesc, încă în ființă, făcea deosebire între ortodocși și ncortodocși, înrîndul acestora din urmă fiind : catolici,
protestanti, creștini schismatici (armeni), mahomedani și izraeliti, tratați pc picior de egalitate. Pentru a fi cetățean
român trebuia să fii de rit ortodox. Pentru prima dată deosebirea, juridic vorbind, o face Convenția dc la Paris din 1858,
prevăzind la art. 46 că „moldovenii și muntenii, dc orice rit creștin (subl. ns.) sc vor bucura în mod egal de drepturi
politice”, excluzând astfel dc la aceste drepturi pe cei care erau de rit mozaic. Constituția din 1866 a preluat această
deosebire precizind în art. 7 : „numai străinii dc rit creștin vor putea obține naturalizarea”, ceea ce excludea cu totul
pc evrei de la dobindirca cetățeniei române0.
Demonstrația lui Eminescu urmărește să pună în lumină, pe bază de dale statistice, rolul jucat de cămătărie
tu pauperizarea populației dc la orașe și sale. Mărturia cea mai evidentă a acestei pauperizări o constituia ruinarea
meseriilor, înfloritoare altădată și în țara noastră. Sistemul cămătăresc nu-1 practicau exclusiv evreii și nu era nici o
invenție a lor. Practicarea operațiilor cămătărești sc explica prin faptul că ci erau purtătorii capitalului străin spre țările
din răsăritul Europei. Meseriile sc ruinează, pc dc altă parte, ca urmare a concurenței capitaliste, care nu face distincție
Intre meseriașii români și cei străini. Se ruinează și din lipsa de susținere din partea statului care, urmărind să încura-
jeze dezvoltarea unei industrii naționale, nu mai arc mijloace ca să sprijine meseriile. Unele din ele dispar și prin moder-
nizarea trebuințelor consumatorilor.
„Telegraful român” reproduce studiul lui Eminescu cu aprobarea sa. „începem a reproduce la recercarea auto-
rului — se arată în prezentarea introductivă — o scrie de articoli despre Gestiunea evreiască cari — deși publicați deja
în coloanele „Timpului** din București, au și după a noastră părere destulă importanță, pentru a fi prezentați și
cititorilor noștri dc dincoace de Carpați”7. Ziarul sibian nu reproduce și ultima partea studiului, dc mai puțin interes
pentru cititorul transilvănean. „Telegraful român” publică, în continuarea studiului lui Eminescu, un articol, Gestiunea
izraelită, care se ocupă de situația evreilor din Ungaria.8
„România liberă” remarcă documentarea temeinică și seriozitatea cu care sc tratau problemele social-politice9.
Eminescu întocmește un tablou cuprinzător asupra uzurei și implicațiilor sale în viața economică, socială și politică
din țara noastră. Studiul se susține pe o documentare largă, care formează armătura sa științifică. Expunerea arc un
caracter constatatii) asupra unei etape în dezvoltarea societății noastre. Uzura nu era însă cauza ruinării „claselor pozitive”,
cum o prezintă poetul, ci consecința unui proces istoric ireversibil, căruia nu i se putea sustrage nici societatea
românească.
Tabloul stării sociale a țăranului român, prezentat dc Eminescu, este remarcabil ca spirit dc pătrundere, capacitate
dc analiză și adevăr conținut.
1	Manualul administrativ al Principatului Moldovei cuprinzătorii! legilor și dispozițiilor introduse iu țară de la anul
1832 piuă la 1855, înorinduilc de o comisie din naltul ordin al înalt. Sale Principelui domniloriu al Moldovei Grigore
V. V. I. Iași, Tipografia Buciumului Român, 1855, p. 525.
2	Le Princc Nicolas Soutzo, Notions statistiques sur la Moldav ie. lassy, Chez A. Hcmiig, Librairc-Editeur, 1849,
p. 61. Lucrarea se tipărește și în românește, Noțiuni statistice asupra Moldavici. Traducere cu adăugiri de Teodor Codrcscu.
Iași, Tipografia Buciumului Român, 1852; Victor Slavcscu, Viața și opera economistului Nicolac Șuțu 1798 -1871. Bucu-
rești, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1941, p. 53, 81, 108 — 131, 221 — 344, 345 — 419.
3	Ion lonescu [dc la Brad], Agricultura română din Județul Mehedinți. București, Imprimeria Statului, 1868, p. 149,
532, 534; Agricultura română din Județul Putna. București, Imprimeria Statului, 1869, p. 138; Gheorghe CrisLea, Contri-
buții la istoria problemei agrare iu România. învoielile agricole (1866— 1882 ). Legislație și aplicare. București, Editura
Academici Republicii Socialiste România, 1977, p. 46 — 161.
4	I. Felix, Raport general pe anul 1876. București, Tipografia Curții (Lucrătorii asociați), 1877 (Consiliul general
de higienă și salubritate publică al orașului București). Nu am văzut Raportul pe 1878. Eminescu sc referă, probabil,
la Raportul pe 1875, tipărit in 1876 și la Raportul pe 1877, tipărit în 1878. Aici găsim informațiile cu privire la căsă-
torii, însă la alte pagini (p. 67 — 68, p. 27).
5	lulius Platter, Dor Wurchcr in der Bukowina. Jena, Vcrlag von Guslav Fischer, 1878, p. 11, 17 — 18, 20, 22, 23,
43, 44. 45, 46.
6	Les Juifs cn Roumanie (1806 — 1919). De Pexclusion a rcmancipalion. Editions de FUnivcrsile dc Provence,
1978, p. 67.
7	TELR, XXVII (1879), nr. 94, 14 aug., p. 369.
8	Idem, nr. 105, 8 sept., p. 417; nr. 106, 11 sept., p. 421 — 422; nr. 107, 13 sept., p. 425.
9	RL, III (1879), nr. 615, 13 iun., p. 3 (Arena ziarelor ), nr. 616, 14 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DIN MAREA UNITATE ETNICĂ A TRACILOR...”]
Sc publică în „Timpul”, IV, nr. 113, 25 mai 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 24 mai/5 iunie. Sc
tipărește în volum, prima dată, în Mihail Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria românească loan V.
lonescu și N. Gcorgescu [și] Institutul de Arte Grafice N. V. Ștefaniu A' Co., 1914, p. 489 — 490. Integrat
arbitrar în studiul Chestiunea izraelită.
Eminescu își precizează poziția în chestiunea evreilor, căreia îi consacră prima parte a studiului său in numărul anterior
(v. supra, p. 239- 244). Poetul respinge lecția de „umanitarism cosmopolit” din editorialul București, 17129 florar, publicat
în „Românul” în 18 mai 1879 I .și menține discuția strict pe tărîm economic. Nu este împotriva acordării dc drepturi
560
evreilor, cum se desprinde și din alte articole ale sale, însă acest lucru, nu se putea face, după părerea sa, inamic de
emanciparea economică a „claselor pozitive”. Sînt dc reținut, ca element nou, măsurile practice, pc care le propune
pentru îmbunătățirea situației țărănimii.
„România liberă” arată că „Timpul” trata cu multă seriozitate chestiunea evreiască 2.
Cuvintele lui Vasile Lupu, din final, sînt citate și în editorialele [„Nedeprinși a [ace [raze. .. ”7 din 3 decembrie 1880
(OPERE, XT, 456) și [„Ședința adunării de vineri..." J din 26 ianuarie 1882 (OPERE, XTII, 41).
1	ROM, XXIII (1879), 18 mai, p. 469.
3	RL, III (1879), nr. 600, 26 mai, p. 3. (Arena ziarelor).
[„FIECE ZI ESTE MENITĂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 114, 26 mai 1879, p. I 2. Editorial: Uucureșli, 2-5 maifG iunie.
Cotidianul conservator publică numeroase corespondențe in afacerea Warszawsky-Mibălescu incit declarația lui Eminescu
în această privință nu reprezintă o mislificațic, cum se obișnuia în presa vremii.
Expresia „minuni ieșind la maidan" o găsim și în înseninarea [„Contesa Dash. .. ”7 din manuscrisul 2276A, 199 :
„magnetism și mimetism, carele aluneca icnise la maidan". însemnarea este așternută pc hîrtic iu epoca gazetăriei bucu-
reștene (12, p. 617).
[„DE CEEA CE NE TEMEM... ”j
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 115, 27 mai 1879, p. 1 2. Editorial: Bucuieșli, 26 mai]? iunie. Se
tipărește în volum, prima dată, în Mihail Eminescu, Opere complecte, lași, Librăria românească Toan V.
loncscu și N. Georgescu [și] Institutul de Arte Grafice N. V. ștefaniu E Co„ 1914, p. 490 —491. Integrat
arbitrar în studiul Chestiunea izraelită.
Eminescu reia teza sa, expusă și în alte articole, potrivit căreia lipsa de pregătire intelectuală a generației sale explica
situația în care se găsea țara și amenința viitorul ci, atît sub raport economic cît și cultural.
Eminescu se referă, cînd vorbește „dc avocați buni, cu darul vorbirii”, la Maiorescu. Criticul notează în jurnalul
său că Eminescu îndreaptă acest articol și împotriva sa. „Grea epocă Eminescu — scrie el — ... Articol al Iui în chesti-
unea evreiască în contra mea, și după asta [cu] totuși aceeași simpatic pentru el, poate mai puternică” (44, I, p. 324).
Poetul denunță aici, arată „România liberă” — „falsa aplicare a civilizațiunei apusene la starea din România”1.
Editorialul este dc fapt o confesiune patetică a dragostei de țară.
1 RL, III (1879), nr. 602, 29 mai, p. 3 (Arena ziarelor).
[„GESTIUNEA WARSZAWSKY-BRĂTIANU-MIHĂLESCU..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 116, 29 mai 1879, p. 1.
Prezentare introductivă la scrisoarea lui N. T. Moldoveanu privind rechizițiile făcute dc A. M. Warszawsky în țara
noastră în timpul războiului de independență.
Eminescu consacră afacerii Warszawsky-Mihălescu editorialul [„D. Simeon Mihălescu publică. ] din 18 apri-
lie 1879 în care integrează și scrisorile trimise de N. T. Moldoveanu (v. supra, p. 220 — 223). Articolul de față face parte
din aceeași familie de texte, împreună cu [„Aflăm că d. N. T. Moldoveanu,..” 7, Afacerea N. T. Moldoveanu, [„Aflăm
că d. N. T. Moldoveanu a [ost eliberat.,."], [„i Românul d se plinge amar..."] din 2, 3, 16 și 24 iunie 1879
(v. supra, p. 264—265,271, 279).
561
[„ÎN ZADAR AM ÎNCERCAT...”]
Sc publică în „Timpul”, IV, nr. 117, 30 mai 1879, p. 2. Editorial : București, 29 mai110 iunie.
Discursul lui Emil Costincscu, Gestiunea curcilor in România, din care reproduce Eminescu finalul, este rostit la o adunare
electorală din 4 mai 1879 și sc publică în „Românul” în 13 mai 1879.1 Deputatul liberal face aici un istoric al chestiunii
evreiești in alte țări și la noi și expune în rezolvarea acestei probleme punctul dc vedere care, așa cum observă Eminescu,
apare neacoperit in mai multe privințe.
„România liberă” remarcă distincția între acordarea de drepturi politice și drepturi civile persoanelor venite de
peste hotare și stabilite în țară2. Ziarul comentează și opiniile lui Emil Costincscu în această problemă.
Eminescu considera, cum sc desprinde dc aici, că evreii, care reprezentau interesele capitalului străin, tolerau ca
liberalii să debiteze „palavre politice” pe seama lor, cu scopul de-a putea ocupa poziții economice și cumpăra proprietăți
fără însă să-și asume și obligații față dc statul român.
1	ROM, XXIII (1879). Supliment la nr. din 13 mai, p. 451 — 454.
2	RL, III (1879), nr. 604, 31 mai, p. 3 (Arena ziarelor).
[„ORICUM AM ÎNTOARCE CESTIUNEA...”]
Sc publică în „Timpul”, IV, nr. 119, 1 iunie 1879, p. 1. Editorial: București, 31 mai 112 iunie.
Oficiosul liberal învinuiește Partidul conservator de înțelegeri cu străinii în editorialul București 29 florari 10 cireșar, publi-
cat în 30 mai 1879 L
„România liberă” remarcă noua numire ce o dă „Timpul” ziarului guvernamental 2.
Eminescu reia criticile la adresa Iui Emil Costincscu în editorialul [„Nu ne aducem aminte.J din 6 iunie 1879.
Poetul reia, in termeni asemănători, și criticile la adresa participanților la detronarea lui Al. (. Cuza și a celor implicați
în afacerea rcchizițiilor pentru armată în timpul războiului din 1877 — 1878.
1	ROM, XXIII (1879), 30 mai, p. 505.
2	RL, III (1879), nr. 606, 2 iun,, p, 3 (Arena ziarelor).
[„AFLĂM CĂ D. N. T. MOLDOVEANU...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 120,2 iunie 1879, p. 2.
Notă informativă, din familia de texte în afacerea Warszawsky-Mihălescu.
Expresia „temnițele destul largi” se întîlnește, într-o formă apropiată în Scrisoarea III („în două temniți large”).
AFACEREA N. T- MOLDOVEANU
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 121, 3 iunie 1879, p. 2.
Ministrul de finanțe D. A. Sturdza propune, printr-un raport către Domnitor, din 28 mai 1879, ca D. Constantinescu,
casierul jud. Dolj și M. Nanu, sub-casierul, să fie destituiți „fiind indicii grave de culpabilitate ca complici în falsificarea
unor acte de rechiziție”1. Nu era, de altfel, singurul caz. Tot prin Decret domnesc este destituit și Gr. Neculescu, alt
casier din Dolj, pentru „faptul falsificării unor chitanțe de rechiziție”2.
Eminescu invoca aceste abuzuri ca o recunoaștere din partea guvernului liberal a relei sale administrări.
1 MO (1879), nr. 124, 2/14 iun., p. 3010.
2 Idem, nr. 126, 5/17 iun., p. 3057.
562
[„NU NE ADUCEM AMINTE..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 123, 6 iunie 1879, p. 1 — 2. Editorial: București, 5]17 iunie. Se tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 71-71.
Alliance israelite universclle se înființează la Paris în mai 1860 și își propunea să apere libertățile civile și religioase ale
comunităților evreiești și să le sprijine, pe diferite căi, în activitatea culturală.1 Alianța izraelită este condusă mai mulți
ani (18G3 —1866, 1868 — 1880) de Adolphe Cremicux, cu numele căruia ne-am mai întîlnit în comentariile noastre, perso-
nalitate cu prestigiu în cercurile diplomatice europene. în 1873 se înființează și la Viena Allianz israelitiscbe zu Wien.
Alianța izraelită intervine, pe căi diplomatice, în afacerile interne ale țării și este suficient să amintim de hotărtrile
Congresului de la Berlin din 1878. „în 1878 representatives of the Alliance appearcd before Congress of Berlin to inter-
cede once more for the Jews of Roumania.” 2
„România liberă” se îndoia că articolul este scris „cu atîta judecată cîtă pasiune transpiră din el”.3 Ziarul își
exprima regretul că pledoaria pentru „cauză” pierdea prin „o asemenea apărare”.
Eminescu prezintă guvernul liberal ca un simplu executant al politicii marilor puteri și a Alianței izraelite, care
urmăreau subordonarea țării noastre intereselor lor ceea ce, firește, nu era decît o exagerare polemică. Independența
fusese cucerită pe cîmpul de luptă, cu sacrificii enorme, umane și materiale, și condițiile puse pentru recunoașterea
ei reprezentau un act de nedreptate fața de poporul român dar nu guvernul liberal era de vină că așa se întîmplase.
1	The. Universal Jeivish Encijdopedia. I. New York, Klaw Publishmg House, inc., 1969, p. 188 — 192.
2	Idem, p. 189.
8	BL, III (1879), nr. 610, 7 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
[„OARE ROADELE DEMAGOGIEI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 125, 8 iunie 1879, p. 1. Editorial: București, 7i 19 iunie. Se tipărește
în volum,prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 74 — 78.
Congresul de la Berlin înscria în tratatul de pace unele prevederi care reprezentau un amestec în treburile interne ale țării.
Guvernul liberal se vedea pus în situația sa le ducă la îndeplinire cu toate că erau străine intereselor poporului român.
„România liberă” considera că „Timpul” era nedrept cind făcea răspunzător Partidul Național Liberal pentru
toate relele din țară. Tabloul privind guvernarea liberală era „prea negru”.1 Ziarul credea că articolul „nu luminează,
ci pîrlește și afumă”.
România, țară mică, nu se putea pune în conflict cu marile puteri. Avea însă dreptul — și Eminescu aceasta cere
- să ia măsuri protecționiste pentru apărarea intereselor naționale împotriva unor indivizi „cu totul improductivi”.
Al doilea editorial din acest număr, Statistica ovreilor cind vine?, inclus în edițiile anterioare (4, p. 491 — 493),
nu-i aparține poetului. „Nu de mult s-a publicat în coloanele «Timpului» — se arată aici — date statistice
privitoare la trebile ce ovreii fac în Galiția”. Se face trimiterea la studiul lui Eminescu, Cesliunea izraelită, ca la o
lucrare ce nu aparține autorului articolului de față. Discursul critic și particularitățile stilistice îl recomandă, ca autor,
pe 1. Slavici, care tipărește și el un studiu în chestiunea evreiască.-’
1	RL, III (1879), nr. 612, 9 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
- I. Slavici, „Soli” și „Ilaben”. Cesliunea ovreilor in .'România. Studiu social. București, [fără editură], 1878,
80 p.
[„ROȘII, ÎNCEPÎND DE LA ORATORII LOR...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 127, 10 iunie 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 9/2 7 iunie. Se tipărește
în volum, prima dată, în iM. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 84—87. Fragmentar.
Eminescu pornește de la o scenă petrecută în ședința Senatului din 7 iunie 1879, ținută sub președinția lui Constantin
Bosianu. Primul care ia cuvinlul este generalul G. Mânu, care analizează politica internă și externă a guvernului liberal
563
și pronunța o condamnare severă a ei. Reprezentantul minorității conservatoare este chemat la ordine de președinte
și Întrerupt de senatorii liberali.
„D. general Mânu. Dacă vin cu anticipațiune a zice, că nu pot să dau încredere guvernului, căci am dovedi că
dînsul nu este un guvern al țării, ci este un guvern plin de cinism și scepticism !
Guvernul este cinic In cestiunea religioasă...
D, președinte. Dde Mânu, vă rog, expresinni de asemenea natură, nu trebuie să se aducă în discuțiunik Senatului.
D. general Manii. Exp cesiunea este corectă.
D. ministru de Justiție. Nu sînt convenabile; să se ia act în procesul verbal.
D. ministru de externe. Convenabile pentru cei ce se servesc cu asemenea expresinni.
D. general Mânu. Vă rog încă o dată, nu întrebuințez expresinni a vătăma caracterul ministerial (zgomot).
D. P. Grădișteanu. Nu v-ați dat bine seama.
J). general Mânu. Mi-am dat bine seama și știu să precizez cuvintele.
D. ministru de culte. Nu știți ce este aceasta...”1.
G. Mânu își continuă rechizitoriul și Petre Grădișteanu ia cuvîntul să caracterizeze poziția pe care se situa ca
membru al Corpurilor legiuitoare și să dea explicații cu privire la înțelesul expresiilor pe care le folosea la adresa
guvernului.
„D. P. Grădișteanu. Cum? Un domn senator, un membrii autorizat al acelei porțiuni din Senat, care are preten-
țiunea de-a reprezenta ordinea, de-a reprezenta partidul așezat conservator, vine să trateze pe guvern în fața țării în
plin Senat de cinic — cuvînt care dacă nu mă înșel, derivă de la cine și care se aseamănă și cu alte cuvinte tot așa
de puțin parlamentare ; —un senator, zic, cutează de a zice asemenea cuvinte în plin Parlament și mai aveți Dvs. dreptul
a vă mira că jurnalele, sînt vehemente?” 2
Explicația lui P. Grădișteanu este completată de „Românul” într-un editorial. București, 8120 cireșar, și prezentată
ca o critică iresponsabilă la adresa guvernului liberal. „D. Manii merse — scrie oficiosul liberal - pînă a-1 numi și
cinic ; ceia ce se tălmăcește în limbagiu poporar : « cine nelegiuit, cîne spurcat
Eminescu intervine. în discuție cu o bună informare în istoria filosofici și nu-i venea greu să explice evoluția sensului
unor cu\ inie. Poetului i sc oferă prilejul să demonstreze, cu date concrete, nivelul pregătirii sale intelectuale în comparație
cu aceea a redactorilor „Românului”, cit și al parlamentarilor liberali. Poetul reproduce, în continuare, un extras din
discursul lui Lascăr Catargiu și discursul lui G. Mânu din ședința Senatului din 7 iunie 1879.
„România liberă”apreciază că „Timpul” se ocupa cu stabilirea originii cuvin t ului cinic și prezenta dezbaterile
din Senat „în felul său”4.
Editorialul oferă unele sugestii și pentru exegeții operei lui I. L. Caragialc, redactor și el, împreună cu Eminescu,
la ziarul conservator. Petru Grădișteanu este, pentru poet, nu numai cinic, ci și crăcănel, nume ce-1 dă și Caragiale unui
erou din piesele sale.
Eminescu întocmește acest editorial pe baza însemnărilor ce și le face la ședințele Senatului, din 7 și 8 iunie 1879 5,
și care se păstrează în manuscrise (v. supra, p. 431-433).
1	MO, (1879), nr. 1.30, 9/21 iun., p. 3138.
2	Idem, p. 3139.
3	ROM, XXIII (1879), 9 iun., p. 513.
4	RL, 111 (1879), nr. 614, 12 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
6	MO (1879), nr. 130, 9/21 iun., p. 3131 3148 ; nr. 131, 10/22 iun., p. 3178- 3182; nr. 1 33, 13/25 iun , p. 328-
3283; nr. 134, 14/26 hm., p. 3306, 331 1.
[„OCUPAȚI CU STRÎNGEREA DE MATERIAL...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 132, 16 iunie. 1879, p. 1. Editorial: București, 15’27 iunie. Se tipărește
în volum, prima dată, în M. Ibniuescii, Opera politică, 1, București, Cugetarea — Georgescu Delafras,
1941, p. 484 485.
Napoleon al IV-lea (EugOie4.uuisMeanJo.seph) participă cu un corp expediționar englez la luptele din Africa de Sud
împotriva zulușilor și este ucis de aceștia într-o acțiune de recunoaștere. Fiu unic al lui Napoleon al III-lea și al Eugeniei
de Montiso, moartea sa, la numai 22 de ani (se naște în 16 martie 1856), slîrnește un ecou puternic în presa vremii L
Bonapartișlii pierd prin dispariția sa —susțin cele mai multe ziare - ultimele poziții politice în Franța.
„România liberă” remarcă editorialul și reproduce un fragment în coloanele sale.2.
Moartea lui Napoleon al IV-lea esle comentată și într u corespondență, Paris, 23. luni (Orig. Corr.) Die PlQne
der Bonaparlischen, publicată în ,,Neue freie Presse” în 14/26 iunie 1879 3 și reprodusă în „Timpul” în 20 iunie 1879 4.
1 RL, 111 (1879), nr. 614, 12 iun., p. 2 (Ludovic Napoleon) ; nr. 616, 14 iun., p. 1 (Moartea principelui Napoleon) ;
PRESA, XII (1879), nr. 130, 13 iun., p. 1 (Principele imperial Ludovic Napoleon Bonaparte); BP, I (1879), nr. 85,
14 iun., p. 1 — 2 (Principele imperial Ludovic Napoleon); ROM, XXIII (1879), 16 iun., p. 568 (Moartea fiului lui Napo-
leon ).
2 RL, III (1879), nr. 619, 17 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
8 NFP, (1879), nr. 5327, [14]26 iun., p. 4.
4 T, IV (1879), nr. 135, 20 iun., p. 2 (Prințul Jerome Napoleon).
564
[„AFLĂM CĂ D. N. T. MOLDOVEANU A FOST LIBERAT...”]
Se publică în „Timpul0, IV, nr. 132, 16 iunie 1879, p. 3 (Cronica internă).
[„VECHEA IMPUTARE...”]
Se, publică în „Timpul0, IV, nr. 134, 19 iunie 1879, p. 1-2. Editorial : București, 18(80 iunie. Se. tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 87- 91.
Eminescu prezintă problema evreiască, cum face și in alte articole, ca o chestiune internă și recunoașterea sau nu de
către marile puteri a independentei nu ducea la rezolvarea ei. Pentru acest motiv persiflează frazeologia liberală, pe
care o numește „apocaliptica învățăturilor liberale — cosmopolite0.
Merită să rețină atenția și teza sa cu privire la două culturi, o „cultură generală0, creație a „claselor de sus”
și „cultura națională”, creație a poporului, pe care îl identifică cu țărănimea. Afirmarea culturii naționale este condi-
ționată de ridicarea nivelului intelectual al creatorilor ei.
Problema reglementării situației evreilor în Prusia este pusă în discuție de Robert von Molii (1799—1875) în
tratatul său, StaatsrccH, Volkerrecht und Dolitik (I—111,1860 — 1869). Profesor de drept și științe politice la Universitatea
din Tubingcn, Molii este cunoscut și prin alte lucrări, ca Geschichle und Literatur der Slaatswissenschațt (I —III, 1855 —
1858), Enzyklopădie der Staatsiidssenschaflen (1859), Bas Deutsche Reichsstaalsrecht (1873). Juristul german consacră în
tratatul său un capitol special, Die Judenemancipalion, reglementării situației evreilor în Prusia. Acest capitol este publicat
și de G. Demetrescu în „Presa” în traducere românească A Eminescu pune la contribuție (v. supra, p. 273) tratatul
german. Referirea la Bhintschli are în vedere o consultație juridică ce o dă Alianței izraelite.
Eminescu se referă la tratatul lui Robert von Mohi și citează din el în editorialul [„De cînd a început..	]
din 14 iulie 1879 (v. supra, p. 297).
1	PRESA, XII (1879), nr. 134, 17 iunie, p. 1.......2, nr. 136, 20 iunie, p. 1-2.
[„CAMERELE DE REVIZUIRE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 135, 20 iunie 1879, p. 1. Editorial: București 19 iuniejl iulie.
Camerele liberale aleg o comisie din sînul lor ca să prezinte propuneri în chestiunea modificării constituției. Eminescu
o numește, ironic, „consiliu de familie roșu”, și-i cere lui P. P. Carp să facă declarații publice că nu avea asentimentul
Partidului conservator să participe la lucrările ei. Fruntașul conservator se credea îndreptățit, să privească această cerere
ca un act de cutezanță, prin care se aduceau prejudicii poziției sale politice.
[„PUBLICĂM URMĂTOAREA EPISTOLĂ...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 137, 22 iunie 1879, p. 1................2. Editorial: București 21 iuiuej3 iulie.
Fruntaș al Partidului conservator, P. P. Carp se considera pus la adăpost față de critici prin trecutul său politic. Aprecie-
rile din editorialul din 20 iunie 1879 constituiau pentru el o surpriză cu atît mai mare cu cît ve-
neau din partea „junilor conservatori”. Argumentele sale sînt respinse cu o logică implacabilă și fruntașului conservator
i se aduce o nouă învinuire, nu mai puțin gravă, prin faptul de-a nu li luat atitudine față dc insinuările presei liberale.
Scrisoarea lui P. P. Carp este reprodusă în „Românul” Cu o prezentare introductivă din care se vede cită dreptate
avea Eminescu să avertizeze asupra greșelilor din rîndul conservatorilor, care erau folosite de presa guvernamentală.
„Intre conservatori s-a înlîmplat — seric «Românul» —o mică ceartă de familie, care însă are însemnătate mare
prin explicațiunile ce a provocat și prin revelațiunile la care a dat loc. «Timpul» a renegat pe d. Carp, fiindcă d-sa
a primit să ia parte în comisiunea de Cameră și însărcinată cu redactarea proiectului privitor la cestîunea evreilor.
D. Carp răspunde la aceste acuzări” x.
„România liberă” remarcă faptul că un fruntaș conservator este silit să facă declarații publice de către propriul
său organ de presă3. Un alt ziar, „Presa”, scrie că „Timpul” „îl inculpă” pe fruntașul conservator și reproduce finalul
editorialului („Noi credem ... dar fără șovăire”) 3.
Eminescu adoptă față de P. P. Carp o atitudine de condescendență pentru poziția ce-o ocupa în viața politică,
tnsă nu ezită să dezaprobe acțiunile sale cînd considera că veneau în sprijinul guvernării liberale.
? ROM, XXIII (1879), 23 iun., p. 592.
2	RL, III (1879), nr. 624, 23 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
3	PRESA, XII (1879), nr. 139, 23 iun., p. 2 — 3 (Revista ziarelor române).
[„CU CÎT TREC UNA DUPĂ ALTA ZILELE..
Se publică în ..Timpul”, IV. nr. 138, 23 iunie 1879» p. 1. Editorial: București, 22 iunie/4 iulie. Se tipă-
rește în volum, prima data, în Mihail Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria Românească [și] Institutul
de Arte Grafice, 1914, p. 502 — 503.
„România liberă” atrage atenția asupra opiniei lui Eminescu potrivit căreia problema cea mai gravă pentru
țara o constituia „cestiunea vieții noastre publice” L
Eminescu schițează aici imul din cele mai întunecate tablouri asupra vieții țărănimii din întreaga sa publicistică.
1	RL, III (1879), nr. 625, 24 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE CÎND NAȚIA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 139, 24 iunie 1879, p. 1. Editorial: București, 23 iunie/5 iulie. Se tipărește
în volum, prima dată, în Al. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 98-101.
Oficiosul liberal făcea aluzii la situația din Egipt și la o lovitură de stat, în două editoriale, București, 15127 cireșar,
și București, 21 cireșar/3 cuptor, publicate în 16 iunie și 22 iunie 1879 \ în ccl din urmă acuză „Timpul” și de contra-
dicții în orientarea politică.
Situația din Egipt n-avea desigur nici o asemănare cu aceea a României. în Egipt, la 18 noiembrie 1876,
anglo-francczii instituie controlul lor asupra finanțelor țării. La 28 august 1878, khcdivul Ismail, la cererea controlorilor
anglo-francczi, numește guvernul Nubar Pașa, în care intrau și doi europeni. în februarie 1879 ofițerii egipteni demon-
strează împotriva măsurilor acestui guvern, iar în aprilie khcdivul Ismail încearcă să se debaraseze de controlul anglo-
francez. încercarea îi aduce înlocuirea cu fiul său Tewfik Pașa (1879—1892).
Editorialul lui Eminescu este remarcat de „Presa”, care reproduce pasajul ce i se pare mai important („Teama
noastră nu este ... lovitura de stat”)2. „România liberă” găsea că „Timpul” se folosea de greșelile guvernului liberal
„să fulgere amenințări” împotriva sa.3
Eminescu se situează pe o poziție aparte în publicistica românească a vremii, cînd susține, cum face aici, că
evreii sînt folosiți la Congresul de la Berlin doar ca o „unealta” în mîna marelui capital din țările apusene.
1	ROM, XXIII (1879), 16 iun., p. 569, 22 iun., p. 587.
2	PRESA, XII (1879), nr. 111, 25 — 26 iun., p. 2 (Revista ziarelor române).
3	RL, III (1879), nr. 627, 26 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
[„«ROMÂNUL» SE PLÎNGE AMAR,..”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 139, 24 iunie 1879, p. 1. Al doilea editorial.
Organul de presă al guvernului liberal somează organele judiciare într-un articol, [„In [ața întregului public..,”],
publicat în 23 iunie 1879 \ să urgenteze cercetările în cazul Mihălescu-Moldoveanu, cu care se ocupă și Eminescu în
mai multe articole (v. supra, p. 220—226, 228, 232).
Parchetul se făcea vinovat, în opinia oficiosului liberal, de „mutism și nemișcare”.
1	ROM, XXIII (1879), 23 iun., p. 593.
5 6 a
[,,0 LUNA DE ZILE A TRECUT..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 140, 26 iunie 1879, p. 1. Editorial : București, 25 iunie 17 iulie. Se tipă-
rește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 102 107.
Guvernul liberal este suspectat de aranjamente secrete cu reprezentanții marelui capital din țările apusene. Din această
cauză Eminescu avea motive să caracterizeze în termeni drastici argumentele guvernului liberal în sprijinul politicii sale.
„România liberă” scrie, nu fără ironie, că „Timpul” găsea „rețeta”, cu care se putea apăra țara într-o „asemenea
împrejurare”.! Un alt ziar, „Tresa”, subscrie însă la opinia potrivit căreia guvernul liberal nu era în măsură să-și
țină promisiunea cu privire la împămîntenirea evreilor pe categorii sociale.2
Eminescu se referă și la rolul Alianței izraelite în tratativele de pace de la Berlin, pe care o critică și în „Curierul
de lași” pentru atitudinea dușmănoasă fală de poporul român, rus și sîrb.
De fapt poziția guvernului față de necesitatea revizuirii art. 7 era foarte dificilă, l.a începutul lui martie 1879
contele Andrassy comunică la București cererea ambasadorului Germanici pe lingă Curtea din Viena (Germania nu avea
atunci reprezentant la București): „1. Guvernul german regretă că cabinetul dc la București nu a executat încă stipu-
lațiile Tratatului de la Berlin în virtutea cărora toți locuitorii României, indiferent de credințele lor religioase, trebuie
să fie puși pe picior de perfectă egalitate în ceea ce privește folosirea drepturilor civile și politice. Temerile guvernului
german s-ar liniști dacă un început de executare legală ar putea fi constatat. 2. Cabinetul de la Berlin dezaprobă mersul
negocierilor cu privire la răscumpărarea căilor ferate române. Eforturile guvernului princiar, tinzînd a face ca acțiunile
să sufere o depreciere cu totul inacceptabilă, nu poate avea ca rezultat decît vînzarea căilor ferate unei societăți ruse.” 3
J.egal ura care se făcea între chestiunea egalității civico-religioase și interesele bancherilor germani în problema căilor
ferate din România era mai mult decît evidentă.4 Demersul era și cel puțin nepoliticos ca formă. Germania nu avea,
întradevăr, reprezentant la București, dar România avea pe George Vîrnav-Liteanu. De ce nu se adresase acestuia?
Ministrul român de externe, 1. Cîmpineanu, îi cere lui Vîrnav-Liteanu la 27 februaric/11 martie 1879 să solicite unele
explicații. Diplomatul român ie obține de la von Biilow. De fapt nu explicații obține, ci este pus în fața unor noi
presiuni : „Noi considerăm această tranzacție ca necesară pentru deplinătatea bunelor relații care trebuie să existe
între cele două țări ale noastre și tocmai pentru aceasta vă rugăm să grăbiți negocierile începute în această privință,
așa încil dacă nu în această sesiune parlamentară, dar în cea viitoare, cel puțin, să terminați în întregime o problemă
care ne interesează...”. Discuția s-a desfășurat în continuare pe același ton și Vîrnav-Liteanu conchidea: „Poziția
a genților noștri, în general, a mea în special, este foarte delicată pentru că noi sîntem în restanță față de Tratatul
de la Berlin, față de Europa care este nervoasă. Trebuie să fiu foarte atent pentru a ieși din dificultățile unei situații
care tocmai a fost ușurată prin votul camerelor noastre referitor la modificarea Constituției, dar pe care cearta nenoro-
cită a drumurilor dc fier a agravat-o considerabil.”5
La 17/29 martie, același Vîrnav-Liteanu scria că Germania nu va recunoaște independența României imediat
după dizolvarea Camerelor obișnuite, ci după ce constituanta va modifica art. 7.6 Lui Calimachi-Catargi, reprezentantul
țării la Paris, ministrul de externe francez, AVaddington, îi sugera că un mijloc de a da satisfacție puterilor era acela
de a substitui textului de atunci al art. 7 al Constituției cu termenii înșiși ai art. 44 al tratatului, ceea ce La determinat
pe diplomatul român să obiecteze că demnitatea națională nu admitea să se introducă pur și simplu în legea fundamen-
tală a țării o clauză oneroasă, împrumutată dintr-un tratat încheiat în afara participării sale și apoi o Constituție
trebuia să conțină generalități nu dispoziții speciale.7 Din nou în audiență la von Biilow, la 27 martie/8 aprilie 1879
Vîrnav-Liteanu primește răspunsul : „Eu voi trimite un ministru plenipotențiar la București în ziua în care Constituanta
va admite în principiu egalitatea în drepturiîn termeni oarecum asemănători se exprima Waddinglon către N. Cali-
machi-Catargi la 6/18 aprilie.8
Mai mult chiar, la 11/23 iunie 1879, Liteanu telegrafia de la Berlin că ar fi avut loc o punere de acord a
Germaniei, Franței, Angliei, Italiei pentru a nu se recunoaște independența României pînă ce nu se revizuia art. 7.
Intr-adevăr, după ce s-a făcut cunoscut proiectul comisiei de revizie a camerelor române, la inițiativa Angliei și Germa-
niei are loc o întrunire a ambasadorilor marilor puteri la Viena. Rusia s-a abținut declarînd că va acționa independent
prin sfaturi date guvernului român. La conferința ambasadorilor s-a propus mai întîi să se transmită printr-o notă
colectivă guvernului român „un ordin energic”, dictînd o soluție radicală. Austro-Ungaria a declinat acest procedeu,
declarînd că nu se poate asocia la măsuri extreme. Pînă la urmă Cabinetul din Viena a fost însărcinat să facă demer-
suri pe lingă guvernul României în vederea înlocuirii art. 7 din Constituție cu textul integral al art. 44 al Tratatului
de la Berlin. S-a discutat apoi ce se va întîmpla dacă România va refuza să insereze. în Constituție art. 44. Germania
și Anglia au propus să acționeze în comun, Italia și Austria s-au opus. Franța de asemenea. Pînă la urmă nu s-a luat
nici o hotărîre, dar reprezentanții Germaniei și Angliei n-au ezitat să sugereze un apel la sultan, considerînd că România
era încă sub suzeranitatea Porții Otomane din moment ce independența ei nu fusese recunoscută9 (unei atari aserțiuni
răspunde Eminescu în articolul următor, v. supra, p. 281 — 283).
Dar de ce nu impunea guvernul liberal o soluție camerelor și aștepta o hotărîre a lor, pe care, e adevărat, o cana-
liza prin stăruințele miniștrilor în ședințele comisiei și cuvîntul lor în ședințele secrete (Eminescu adaugă și „povețele
și amenințările « Românului »”)? Pentru că, răspunde I. Câmpineanu într-o notă adresată lui Vîrnav-Liteanu: „oare
nu tocmai forma net constituțională a guvernului dă statului român un caracter complet distinct în Orient? Dar ce ar
567
38 — c. 832
deveni această formă constituțională, care ar trebui să constituie pentru noi un drept la sprijinul Puterilor occidentale,
dacă un cabinet român și-ar permite în raporturile sale diplomatice să anticipeze liolărîrile imtcriJor legiuitoare și să
se pronunțe pentru o soluție oarecare, intr-o materie atît de gravă ca acea abordată în articolul 44 din Tratatul de
la Berlin?”10 Era, ce-i drept, un răspuns diplomatic pentru a ciștiga timp. Era piuă la un moment dat și o realitate,
liberalii neavînd siguranța unei victorii depline în alegerea parlamentarilor din Constituantă, iar după alegeri - și victo-
rioase — opoziția ar fi fost bine reprezentată.
1	RL, III (1879), nr. 628, 27 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
2	PRESA, XII (1879), nr. 142, 27 iun., p. 3 (Revista ziarelor române).
3	Independența României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 485 — 487.
4	D. Berlescu. O pagină din istoria contemporană a României: recunoașterea independenței, în „Studii și cercetări
științifice. Istorie”, IV (1953), fasc. 1 —IV, p. 532 și urm.
6	Independența României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 491 — 495.
6	Idem, p. 498 — 500.
7	Idem, p. 500- 501.
8	Idem, p. 502-504,
9	Idem, p. 355, 560..561.
10	Idem, p. 545 — 550.
[„MAREA MAJORITATE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 141, 27 iunie 1879, p. 1. Editorial : București, 28 iuniețS iulie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 108-112.
Acuzația oficiosului guvernamental că majoritatea românilor nu-și dădea scama de pericolele care amenințau țara este
cuprinsă în editorialul București, 25 cireșar/7 cuptor, publicat în 25 26 iunie 1879 1 și in care se insistă și asupra faptului
că ziarul conservator lua peste picior Tratatul de pace de la Berlin.
„Românul” se referea fără îndoială la întrunirea reprezentanților marilor puteri de la Viena și la hotărirea lor
de a nu recunoaște independența țării pînă ce nu se modifica art. 7. Eminescu respinge această acuzație cu argu-
mente bine puse în evidență.
„România liberă” rem rea editorialul și arată că aștepta să vadă ce va răspunde oficiosul guvernamental.2
Eminescu se situează și aici în discutarea chestiunii evreilor pe teren economic și se pronunță împotriva acordării
de drepturi numai acelora dintr ei care făceau parte dintre „exploatatori”.
1	ROM, XXIII (1879), 2. -26 iun., p. 601.
2	RL, Iii (1879), nr. 629, 28 iun., p. 3 (Arena ziarelor).
[„D/CA APARENȚELE NU AMĂGESC...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 143, 29 iunie 1879, p. 1 — 2. Editorial: București, 28 iuniejlO iulie.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 91 — 94. Fragmentar.
Eminescu exemplifică articolele de „speriiciune”, ce le publica oficiosul guvernului liberal, cu editorialul București
27 cireșar/9 cuptor1, din care reproduce și fragmentul din discursul lui Maiorcscu.
Amenințările cu „intervențiunea” la care se referea „Românul” aveau în vedere demersul Austro-Engariei pe
lingă guvernul român la cererea marilor puteri în urma întilnirii reprezentanților lor la Viena. Lui Varnav-Lileanu,
Radowitz, însărcinatul cu conducerea afacerilor externe ale Germaniei în absența lui von Bălow, îi spunea : „Nu este
ostilitate în această acțiune colectivă a cabinetelor”. Dar adăuga faptul că, în cazul neluării sale în considerație, „Europa
nu va întîrzia să caute mijloace de a-și impune voința. Austria a fost rugată să prevină guvernul din București, pentru
ca acesta să poată acționa în jurul lui și să arate țării care este situația reală. Acest demers amical a fost făcut în
speranța că România nu se va angaja pe o cale primejdioasă la începutul carierei.” Radowitz îi precizează și exigențele
cabinetelor europene în privința modificării articolului 7 : un alineat care să stabilească egalitatea în drepturi civile și
politice. Urmau a fi emancipați : toți cei care serviseră în armată, toți cei care aveau un titlu academic emis de școlile
române sau absolviseră primele cinci clase de gimnaziu sau de liceu, toți cei care înființaseră sau posedau întreprinderi
568
comerciale sau industriale, cu excepția celor de băulitri alcoolice, toți acei care făcuseră donații instituțiilor de binefacere
sau cu caracter educativ, toți cei care scriseseră sau traduseseră cărți în limba română.2 La București au devenit cunos-
cute și alte detalii asupra discuțiilor de la Viena. în cazul cînd România urma să nu se supună, unii au propus
o comisie europeană, alții ocupația austriacă, în sfîrșit ideea blocării porturilor românești de la Dunăre.3
,,România liberă” împărtășește opinia în privința fugii de răspundere a guvernului liberal pentru actele sale.4
Din cele trei secțiuni ale editorialului, edițiile anterioare publică numai prima din ele. Dar precizările lui Eminescu
din ultima secțiune în chestiunea evreiască sînt esențiale pentru cunoașterea orientării sale politice. Poetul se declară,
categoric, în favoarea acordării de drepturi tuturor evreilor care depuneau o muncă productivă. Singurele condiții pe care
le pune se mărginesc la învățarea limbii statului și „bunăvoință și abnegație reciprocă” în armonizarea „intereselor
reciproce”. Sînt mărturii care exclud orice tentativă de a-1 anexa politicii rasiste.
’ ROM, XXIII (1879), 28 iun., p. 609.
2	Independența României, Documente. IV, Documente diplomatice, p. 562 — 565.
3	Ibidem, p. 580-582.
4	RL, 111 (1879), nr. 631, 1 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DACA MAIORITATEA..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 145, 3 iulie 1879, p. 1 — 2. Editorial: București, 2/14 iulie. Se tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 112-115.
Scrisoarea din Paris către „Politische Correspondenz”, pe care o comentează Eminescu, este datată 72 iulie, amiaz.
Viena 71 iulie și se publică în ziarul conservator cu o zi mai înainte L Asupra ei se atrage atenția și într-un articol
din același număr2.
Eminescu trimite la studiile sale în această problemă.
1	T, IV (1879), nr. 144, 1 iul., p. 3 (Cestia aureilor din România și puterile),
2	Idem, p. 1 ([„Atragem atențiunea...”]).
[„UN NOU ZIAR...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 145, 3 iulie 1879, p. 3 (Cronica internă).
Ziarul „Fraternitatea” apare, în prima serie, între 29 iunie 1879 — 18 octombrie 1885 și în seria a doua între 5 mai
1889 — 9 februarie 1890.
Eminescu prezintă în „Timpul” și alte publicații, cum face și în „Curierul de lași” în 1876 — 1877. Poetul ține
seama de declarația de principii expusă aici de „Fraternitatea”, cînd polemizează mai tîrziu cu această publicație
(v. supra, p. 308 — 310).
[„TREBUIE SĂ AIBĂ CINEVA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 146, 4 iulie 1879, p. 1. Editorial : București, 3/15 iulie. Se tipărește în
volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 115 118.
Oficiosul liberal reproduce articole insultătoare la adresa poporului român din „L’Ind6pendance belge”, „Neue freie
Presse”, „La France”, „Golos” și alte ziare.1
„România liberă” găsește justificată indignarea împotriva acestei proceduri a „Românului”, care leza demnitatea
presei românești. Ziarul reproduce și două pasaje („Dacă lucrul . . . dispreț și numai dispreț”, „Trebuie să mărtu-
risim . . . din strada Doamnei”).8
569
Eminescu nn părăsește terenul economic în discutarea chestiunii evreiești, cum se desprinde și de aici, și se
pronunță împotriva acordării de drepturi acelora care se îndeletniceau cu ,,specula fără frîu”. Din rindurile sale străbate
o vie amărăciune, aceea a românului care se simțea sub presiunile externe și jignit de tot felul de insulte pe care
i le aducea presa influențată de Alianța izraelită. Din această stare de spirit izvorăște limbajul sau fără menajamente.
1	ROM, XXIII (1879), 1 iul., p. 615; 2-3 iul., p. 619 62U ; 4 iul., p. 623.
2	RL, III (1879), nr. 634, 5 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ARTICOLELE DE SPERIICIUNE ALE «ROMANULUI»...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 147, 5 iulie 1879, p. 1. Editorial : București, 4)16 iulie. Se tipărește în
volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 119-122.
Corespondența din Viena către „Daily Telegraph”, integrata de Eminescu în articolul său, se publică și separat în
același număr1. Este datată [28 iunie] /9 iulie 1879.
„România liberă” reține teza lui Eminescu potrivit căreia chestiunea izraelită nu putea determina un amestec
din afară 2.
Informațiile din „Ellenor”, ziarul maghiar, sînt extrase din „Binele public” din 4 iulie 1879 3. Articolul din acest
ziar este reprodus și în „Gazeta Transilvaniei” din 8/20 iulie 1 879 4.
1	T, IV (1879), nr. 147, 5 iul., p. 2 (Cesliunea evreilor clin România și puterile).
2	RL, IU (1879), nr. 635, 6 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
8	BP, I (1879), nr. 101, 4 iul., p. 3.
* GT, XLII (1879), nr. 54, 8/20 iul., p. 2.
[„IN ȘEDINȚA DE IERI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 148, 6 iulie 1879, p. 1. Editorial: l>iictireșli, 5/7 7 inn€^
Eminescu comentează demisiile unor fruntași ai Partidului Național Liberal din guvern ca o manevră din culise tocmai
pentru a se menține la putere. în fapt însă dificultățile guvernului în Parlament pe marginea modificării art. 7 erau
foarte mari. Nici presiunile externe, chiar dacă ele nu luau forme concrete, nu încetau, cum o demonstrează cores-
pondența diplomatică. Asupra atitudinii marilor puteri în chestiunea evreiască Eminescu nu insistă și trimite la edito-
rialul său din numărul anterior.
[„DACĂ PROIECTUL MAIORITĂȚII...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 149, 7 iulie 1879, p. 1-2. Editorial : București, 6/18 iulie. Se tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 122-131.
Proiectul de lege privind acordarea cetățeniei franceze evreilor se publică in „Le Journal Officiel de la Republique
Fran^aise” în 1871 și este prezentat, cum arată și Eminescu, în ședința din 21 iulie. 1871, a Adunării naționale, de
Thiers și Lambrecht, ministrul de interne de atunci. Expunerea de motive și articolul de lege sînt transcrise de poet
spre a ilustra cum s-a pus chestiunea evreilor în alte țări.
„România liberă” caracterizează editorialul lui Eminescu „un important studiu” și reproduce un fragment („Nu
există dar români de rit... decît evreu”)1. Ziarul găsește interesantă și expunerea de motive și-i atrage atenția lui
I. C. Brătianu, președintele guvernului liberal, asupra proiectului de lege. „Citească! d. Brătianu — scrie „România
liberă” — și vază cum batrînul Thiers știa să prețuiască și să apere interesele patriei sale”.
570
Situația evreilor din Prusia înainte de .1869, la care se referă Eminescu în comentariul introductiv, o discută
și în articolele anterioare (v. supra, p. 251 256). întilnim și iu alte articole forma: „varii” (OPERE, XII, 27). Sînt
mărturii care atestă paternitatea eminesciană. Nu știm pentru care motive I. Grețu îl elimină din ediția sa din 1941,
1	RL, HI (1879), nr. 6:î7, 8 iul., p, 3 (Arena ziarelor).
[„«FREMDENBLATT», ZIAR OFICIOS...”]
Se publică în „Timpul”, l\, nr. 151, 10 iulie 1879, p. 1 2. Editorial : București, .9/.?/ iulie.
Guvernul liberal căuta să acrediteze părerea că presa străină se pronunța în chestiunea evreiască în sensul orientării sale
politice. Editorialul din „Frcmdcnblatt”, 'Wien, 17 luli, din 5/17 iulie 18791 demonstra că marile puteri erau bine
informate asupra situației sociale, economice și politice din țara noastră. Ziarul vicnez susține, cum face și Eminescu,
că chestiunea evreiască se impunea să fie discutată sub raport social și economic și nu rasial și confesional.
Editorialul stirnește ecou în presa bucurcștcană și probabil și în ziarele din provincie. „Românul” atacă violent
„Timpul” într-un editorial, București, 10/22 cuptor2, susținînd că nicăieri nu apărea mai evidentă ca aici orientarea
separatistă a conservatorilor și politica lor „anti-națională”. „România liberă” scrie că „Timpul” comenta editorialul
din ziarul vicnez fără să țină scama dc sfaturile ce ni Ic da, și reproduce două fragmente („Rezultă din toate ... gravi-
tatea practică”, „Incit despre situație ... vorbim despre ele”) 3. „Presa” arată că Eminescu deplasează discuția „de pe
terenul nediscutabil și șarlatancsc al teoriilor umanitare sc mută pe acela discutabil al intereselor naționale și economice”4.
Problema demografică în Moldova și Muntenia, pusă în discuție aici, este reluată în editorialul din 12 iulie 187 9
(v. supra, p. 295—296).
Eminescu amintește și de raportul Cavalerului de Bosizio pc care îl comentează în „Curierul de Iași” (OPERE,
1 X, 125, 552- 553) și pe care îl tipărim în volumul de față (v. supra, p. 626 — 629).
1	FREM, XXXIII (1879), nr. 196, [6|18 iul., p. E
2	ROM, XXIII (1879). 11 iul., p. 947.
3	RL, III (1879), nr. 6-89, 11 iul., p. 3 (Arena-ziarelor).
4	PRESxA, XII (1879), tir. 153, 11 iul., p. 2 (Revista ziarelor române).
[„ÎNTRE DEOSEBITELE PERSONALITĂȚI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 153, 12 iulie 1879, p. 1. Editorial: București,ll/23 iulie,
Eminescu răspunde la editorialul din „Românul”, București, 10/22 cuptor, publicat în 11 iulie 1879, cu care ne-am ocupat
mai sus.
„România liberă” considera că editorialul lui Eminescu era scris „nu cu puțină asprime” însă cu „multă drep-
tate”1. Reproduce din el („E destul a arăta ... orice răspuns serios”).
Eminescu reproduce din editorialul său [„« Fremdenblatt» ziar oficios] publicat în 10 iulie 1879 (v. supra,
p. 296).
1	RE, IU (1879), nr. 641, 13 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE CÎND A ÎNCEPUT...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 155, 14 iulie 1879, p. 1-2. Editorial: București, 13/25 iulie.
Eminescu examinează modul cum se ocupau cîteva ziare, ca „Fraternitatea” din București, „Ștafeta” din Iași și
„Suceava” din Fălticeni, de chestiunea evreiască. Dintre cele trei ziare, se bucură de aprecieri favorabile numai cel dintîi
întrucît se declara organ de presă exclusiv al evreilor și se puteau purta cu el discuții serioase. Pentru acest motiv
571
insistă asupra poziției lui M. I. Schleiden și Robert de Molii in chestiunea evreiască. Eminescu cunoștea scrierile lui
Schleiden și din tratatul său Die Pflanze găsim extrase, păstrate în manuscrise (OPERE, XIV, 968, 970; OPERE,
XIII, 574 — 575). Numele lui Robert de Molii îl invocă și în editorialul [„Vechea imputare...”J din 19 iunie 1879
(v. supra, p. 273). Aici trimite la tratatul Staalsrccht, Volkcrrccht und Politii:, în trei volume, tipărit la Tiibingen
între 1860 și 1869.1
„Ștafeta” răspunde la criticile lui Eminescu 2 și-l acuză că se număra printre admiratorii „asidui ai lui Kant și
Schopenhauer”. Foaia ieșeană recunoaște că „Timpul” era redactat de „oameni eminență”, însă care își întrebuințau
rău „eminentele cunoștinți”. „România liberă” insistă asupra poziției „Timpului” față de „Fraternitatea” și remarcă
faptul că „se sfădește puțin” cu „Ștafeta” și „Suceava”.3 „Presa” reține buna informare în materie de drept interna-
țional și reproduce un fragment din editorial („Deși presa la noi .. . persecuțiuni religioase”).
Bibliotecile noastre dețin doar cîteva numere din „Fraternitatea” și „Suceava”, încit considerațiile lui Eminescu
cu privire la aceste două publicații prezintă un interes aparte și pentru istoricul presei românești.4
1	Robert von Molii, Staalsrecht, Volkerrcchl und Politik. III. Tubingen, Verlag der H. Laupp’schen Buchhandlung,
1869, p. 674 — 675.
2	ȘTAF, II (1879), nr. 159, 17 iul., p. 1-2.
3	RL, III (1879), nr. 643, 15 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
4	Biblioteca Academici Române posedă pc 1879 o colecție incompletă din „Ștafeta”, iar din „Fraternitatea” numai
nr. 22 din 23 noiembrie. Din „Suceava” nu păstrează nici un număr.
[„CAMERELE ACTUALE DE REVIZUIRE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 157, 17 iulie 1879, p. 1. Editorial : București, 16/28 iulie. Se tipărește
în volum, prima dată, în Mihail Eminescu, Opere complecte, lași, Librăria Românească [șij Institutul dc
Arte Grafice, 1914, p. 503-504.
Măsurile propuse de Eminescu pentru rezolvarea chestiunii evreiești sînt și de astă dată de natură economică.
Presa întîmpină propunerile lui Eminescu privind soluționarea chestiunii evreiești cu păreri împărțite. „România
liberă” expune punctul de vedere al poetului și reproduce un fragment din editorialul său („A se. introduce ... judecă-
torești și administrative”), însă consideră că aici era „ceștiune de apreciere”.1 „Presa” împărtășește opinia „Timpului”
și arată că prin organizarea economică s-ar reglementa și „mijlocirea schimbului în activitatea economică a țării”. “
Editorialul lui Eminescu este precedat de o scrisoare a lui T. Maiorescu.
„Domnului redactor al « Timpului »
București, 14 iulie 1879
Domnule Redactor,
în mai multe ocaziuni am auzit că mi se atribuie cind meritul, cînd responsabilitatea unor articole din «Timpul».
Spre restabilirea adevărului mă cred dator a vă ruga să binevoiți a publica prin ziarul d-voastră că de peste
doi ani, de la finele lui aprilie 1877, m-am abținut de la orice participare activă la însăși scrierea « Timpului » și că
de atunci încoace nici un singur articol din cele publicate de acest ziar nu este scris dc mine.
Primiți, Domnule Redactor, încredințarea prea osebitei mele stime.
T. Maiorescu
deputat”
Pentru Eminescu organizarea economică strictă, care să nu îngăduie exploatarea, reprezenta „civilizația adevărată
și libertatea adevărată”.
1	RL, 111 (1879), nr. 645, 18 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
2	PRESA, XII (1879), nr. 159, 18 iul., p. 2 (Bcvista ziarelor române).
[„CEEA CE A PIERDUT...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 159, 19 iulie 1879, p. 1. Editorial : București, 18/30 iulie. Sc tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 135-138.
Miniștrii din noul cabinet al lui I. C. Brătianu, de la 11 iulie 1879, sînt supuși unei critici necruțătoare.
Colonelul Dimitrie Lecca pentru participarea sa la răsturnarea lui Al. I. Cuza, Anastase Stolojan, pentru rolul
său în darea în judecată a miniștrilor conservatori, I. C. Brătianu, șeful guvernului, pentru că sc înconjura de astfel
572
de oameni. Despre alți miniștri, ca M. Kogălniceanu, care preia Internele, Vasile Boerescu, noul ministru de Externe,
în locul blamatului rnai înainte Ion Câmpineanu, Nicolac Kretzulescu la Culte și Instrucțiune, Eminescu nu pomenește.
Editorialul lui Eminescu stă în atenția presei. „« Timpul » consacră revista sa - - scrie «România libera » — unei
critici foarte severă făcută guvernului actual și în special dd-Ior Brătianu, Stolojan și Lecca. Organul conservator zice
că guvernul cu aceste personagii, cărora le dă fiecăruia cile un calificativ prea aspru, nu poate inspira încredere și se
întreabă ce caută aceste trei persoane intr-un cabinet de fuziune. Pe ceilalți miniștri, «Timpul » îi cruță.”1 „Presa”
reține și ca opinia că un guvern în care intrau ca miniștri „trădători de noapte” nu puteau inspira încredere țării 2.
Condamnarea lui G. Lecca este determinată și de admirația lui Eminescu pentru Al. I. Cuza, domnitorul care
împroprietărise țărănimea.
1	RL, III (1879), nr. 617, 20 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
1	PRESA, XII (1879), nr. 161, 20 iul., p. 3 (Revista ziarelor române).
[„DE LA FORMAREA CABINETULUI...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 160, 20 iulie .1879, p. L Editorial: București, 19131 iulie.
Eminescu arc încredere, dintre membrii guvernului liberal, numai în M. Kogălniceanu, iar 1. C. Brătianu este privit, cum
îl prezintă și în alte articole, prizonierul unor oameni din propriul său partid.
Presa reține privirea retrospectivă asupra guvernării liberale. „Presa” insistă asupra acestui aspect și reproduce
pasajul care i se pare mai semnificativ. („Ne vine greu ... încă foarte depărtată.”)1. „România liberă” găsește juste
observațiile privind poziția lui M. Kogălniceanu în noul guvern 2. Reține din editorial pasajul în care se arată că îi
trebuia acestuia mult curaj să pună ordine în ministerul său („Că trebuie un curaj . . . adepții lui Pasvantoglu”).
Referirea la Pazvantoglu se întilnește și în alte articole ale lui Eminescu iar uncie expresii („ascunși în tufișele
drumurilor mari”, „banda de exploatatori”) sînt în spiritul discursului său critic.
1	PRESA, XII (1879), nr. 162, 21—22 iul., p. 3 (Arena ziarelor române).
2	RL, III (1879). nr. 648, 22 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ZIARELE GUVERNULUI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 161, 22 iulie 1879, p. 1. Editorial: București, 21 iulie/2 august. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 138-141.
Condițiile impuse de Tratatul dc la Berlin țării noastre pentru recunoașterea independenței sînt prezentate și aici ca un
amestec în treburile interne ale țării. România nu avea nici o obligație să respecte prevederile unui tratat care s-a încheiat
fără participarea «i și fără să-l semneze.
Referirile la evrei și felul lor dc a fi sînt, de data aceasta, drastice. Ele nu porneau decît de la insultele aduse țării
în diferitele ziare apusene, pe care poetul le considera absolut nemeritate. La fel le considera și noul ministru de externe
Vasile Boerescu. în circulara sa trimisă experților diplomatici români la 13/25 iulie 1879, în care preciza modalitatea
în care guvernul își propunea să rezolve chestiunea evreiască, el declara : „Evreii, care trăiesc astăzi în România, nu
au fost niciodată, o repetăm, cetățeni români. Cum putem să-i declarăm astfel într-o singură zi? Cum să admitem ca
Țara Românească și mai ales Moldova, care este invadată de mai bine de trei sute de mii de evrei, să fie deodată
copleșită dc o populație de peste 150.600 dc cetățeni noi, incul!i, fanatici, avînd o altă limbă și o altă religie, alte moravuri,
alte sentimente și pe care autohtonii i-au considerat întotdeauna drept străini, așa cum, de altfel, acești evrei se consi-
derau ei înșiși.” V Epitetelor din multe ziare europene la adresa românilor li se răspundea la fel. Aceasta dincolo dc poziția
politică.
„România liberă” reține mărturisirea cu pmire la atitudinea sa în chestiunea eMeiască 2. „Presa” face un amplu
rezumat al editorialului și declară că aștepta „moartea demagogici”3.
Pentru teza lui Eminescu sînt ilustrative și analogiile ce le face cu alte țări.
Editorialul („înainte cu doi trei ani ... ”] din 31 iulie 1879, inclus în edițiile anterioare (6, III, p. 145 — 149) aparține
lui I. Slavici 4. Sînt ilustrative și aici repetările de cuvinte în aceleași unități sintactice („independența căpătată”, „ajungem
a căpăta această independență”, „independența n-ani căpătat-o”, „a căpăta în fine independența”).
1 Independența României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 572.
2 RL, III (1879), nr. 649, 25 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
8 PRESA, XII (1879), nr. 163, 3 — 24 iul., p. 2 (Revista ziarelor române).
4 T, IV (1879), nr. 167, 31 iul., p. 1.
573
[„NE E SILA...”,]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 168, 1 august 1879, p. 1. Editorial: București, 31 iulie}.12 august. Se
tipărește în volum, prima dată, în Mihail Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria Românească [și] Institutul
de Arte Grafice, 1914, p. 504. 506. Fragmentar.
Eminescu sc pronunță pentru acordarea de drepturi evreilor, cum face și în alte articole, și insistă asupra faptului că
Alexandru loan Cuza începe reglementarea situației lor juridice și politice3.
Nu cunoaștem broșura pe care o comentează Eminescu și în care sc făceau afirmații inexacte și se calomnia
poporul român.
„România liberă” găsește justificată indignarea împotriva propagandei calomnioase la adresa poporului român
și atrage atenția asupra sancțiunilor ce s-ar aplica pentru asemenea acte în alte țări2. „Presa” scrie că ziarul relevă
inexactitățile din broșura respectivă3.
Eminescu condiționează acordarea de drepturi evreilor în măsura în care își însușeau limba stalului și se mani’
festau ca cetățeni loiali ai țării. Poetul formula insă si condiții exagerate, ca folosirea limbii române pînă și în predicile
din sinagogi.
Informațiile privind raportul lui V. Boercscu sînt luate din Tclcgramme der „Deutsche Zcitung”, Bukarcsl,!!. August
publicată în „Deutsche Zcitung” în 29 iulie/l() august 1879*.
Informațiile sînt corecte, contele Andrassy mdcinnîndu-1 pe ministrul de externe român să găsească la Paris un
mijloc de a slăbi încordarea dintre marile puteri și România pc marginea modificării articolului 7 din Constituție. Același
îndemn îl primește Vasile Boerescu și la Berlin din partea ministrului Radowitz cu care arc două întrevederi la 28 și
29 iulie 1879: „deoarece guvernul din Berlin a lăsat Franței această parte a executării tratatului”5.
Editorialul [„Este o vorbă veche...”] din 4 august 1879, inclus în edițiile anterioare, nu-i aparține poetului.
1	Carol lancu, op. cit., p. 58 — 62.
2	RL, III (1879), nr. 657, 2 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
3	PRESA, Nil (1879), nr. 170, 2 aug., p. 2 (Revista ziarelor române).
4	DZ, (1879), nr. 2732, [29 iul.] 10 aug., p. 6.
6	Independența României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 582 — 584.
[„CARACTERUL OBȘTESC AL LUPTELOR...”]
Se publică în „Timpul”, IV, ur. 170, 3 august 1879, p. 1. Editorial : București, 2/14 august. Se tipărește
în volum, prima dată, în M, Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Scrisul Românesc, [1931], p. 185 — 188.
Fragmentar.
Cîteva din tezele Iui Eminescu sînt reținute de presa bucureșteană. „Presa” atrage atenția asupra declarației de principii
a poetului potrivit căreia nu era împotriva niciunei libertăți în măsura în care era „compatibilă cu existența statului
nostru ca stat național-românesc” T „România liberă” insistă asupra opiniei după care în țara noastră nu există „lupte
de idei, ci de persoane”2. Ziarul reproduce și un fragment („Numai pe terenul acesta ... fi omul nostru”).
Eminescu definește și aici indivizii primejdioși societății, „naturi catilinare”, expresie întîlnită și în alte scrieri
ale sale (OPERE, VII, 224; OPERE, IX, 255). Interpretarea ce-o dă reacționarismului va fi speculată de presa guver-
namentală liberală.
Editorialul [„Este o vorbă veche...”] publicat în „Timpul” în 4 august 1879 și inclus în edițiile anterioare
(6, LII, p. 157—161), aparține Iui loan Slavici, cum arată examenul stilistic. Expresii ca: ,,nc iartă mijloacele”, „face
imposibil traiul”, „s-au înfundat resursele” sînt în spiritul scrisului slavician.
1	PRESA, XII (1879), nr. 172, 4 aug., p. 3 (Revista ziarelor).
2	RL, III (1879), nr. 659, 4 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
[„LA 7 AUGUST...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 172, 5 august 1879, p. 1 — 2. Editorial: București, 4/16 august.
Scrisoarea lui A. Lowy, The Jews in Roumania, se publică în „The Times” în 30 iulie/11 august 18791. îi răspunde
N. Callimaki-Catargitotîn „The Times”, în 16 august 1879, și scrisoarea este reprodusă în „Le Nord”în 13/25 august
1879 2 și în ..Timpul” în 18 august 1879 3;
574
Polemica dintre „Războiul” .și „Fraternitatea” are ca punct de plecare articolul Calomniile corcești nu încetează*,
căruia îi răspunde ziarul din urmă în 27 iulie 18795. „Războiul” publică un al doilea articol, Ziarul „Fraternitatea”
și cestia evreilor 6, în care atrage atenția cercurilor evreiești să se adreseze pentru orice nemulțumiri autorităților româ-
nești și nu guvernelor străine să facă presiune asupra țării în care trăiau.
„România liberă” rezumă articolul lui Eminescu și reproduce din el („lată dar evreii ... egale cu românii”)7.
Fotografia reprezentind mai mulți evrei încadrați intre călărașii români se publică în „L’llhistralion” în 18/30 august
1879 8 însă era cunoscută mai dinainte, cum rezultă din comentariile din presă. „Monitorul oficial al României” publică
în 15/27 august 1879 un Comunicat iu care arată că Ministerul de Interne a deschis o anchetă să sc stabilească persoa-
nele „cari de la sine și cu vinovată intenție s-au reprezentat între vagabonzi”„Monitorul oficial” publică și 'Raportul
prefectului dc Putna, „Românul” reproduce aceste documente10, iar „Telegraful” scrie că fotografia făcea parte dintre
„iscodiri și născociri”11. „Monitorul oficial” publică în 3/15 octombrie 1879 ordonanța judecătorului de instrucție de
Putna împotriva celorcc s-au fotografiat cu „vinovată intenție” 12, iar „Războiul” atrage atenția asupra acestui document13.
Eminescu denunță practici asemănătoare ale cercurilor evreiești din străinătate și in „Curierul dc Iași” în 1876
și 1877 (OPERE, IX, 303).
1	TIMES, (1879), nr. 29.543, (30 iul. | 11 aug., p. 8.
3	LNO, (1879), nr. 237, [13)26 aug., p. 3.
3	T, IV (1879), nr. 181, 18 aug., p. 2.
4	RESB, (1879), nr. 722, 19 iul., p. 1....2.
5	Colecția ziarului „Fraterni ta tea” este incompletă in bibliotecile noastre și nu am văzut acest număr.
6	RESB, (1879), nr. 732, 29 iul., p. 2.
7	RL, III (1879), nr. 661, 8 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
8	1LL, XXXVII (1879), nr. 1905, [18)30 aug., p. 140 (IA expresa ion des Juifs dc Roumanic ).
9	MO, (1879), nr. 185, 15/27 aug., p. 5332-533,3.
10	ROM, XXIII (1879), 16 — 17 aug., p. 764 (Tertipuri jidovești).
11	TEL, IX (1879), nr. 2199, 21 aug., p. 1 (București, 20 august).
12	MO, (1879), nr. 223, 3/15 oct., p. 6373-6374.
13	RESB, (1879), nr. 800, 5 oct., p. 2 (Vagabonzii de la Adjud).
[„CÎTEVA NUMERE CONSECUTIVE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 176, 11 august 1879, p. 1 — 2. Editorial : București, 10)22 august. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939. p. 161 — 167.
Oficiosul liberal consacră organizării proprietății în Dobrogea două editoriale, București, 3)15 august și București, 9/21 august
publicate în 4 și 10 august 1879 L Eminescu pledează pentru stătu quo, de teama introducerii unor măsuri care să
servească interesele „gaștei liberale”.
Polemica lui Eminescu cu „Românul” stîrneștc ecou în presa vremii. „Românul” răspunde intr-un editorial,
București 12)23 august2 în care caracterizează „Timpul” ca fiind foaia „arțăgoasă ca și boierul cînd se deșteaptă din
somn fără chef”. Redacția ziarului conservator este și ea caracterizată „nobilă și capricioasă”, iar aprecierile lui Eminescu
despre reprezentanții Partidului liberal „fantastice invective”. „România liberă” reține propunerea lui Eminescu pentru
menținerea stărilor de lucruri existente și reproduce un fragment din articolul poetului („Cînd locuitorii... în mod
fatal”) 3. „Presa” remarcă și ea polemica cu „Românul” privind „organizațiunea proprietății în acea provincie”4.
„Românul” numea „fantastice invective”, desigur, prezentarea ce Lo face Eminescu lui C. A. Rosetti, din care
nu lipsesc epitetele dc sceptic și cinic.
1	ROM, XXIII (1879), 4 aug., p. 727; 10 aug., p. 743.
3	Idem, 12 aug., p. 751.
3	RL, III (1879), nr. 665, 12 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
4	PRESA, XII (1879), nr. 178, 12 aug., p. 3 (Revista ziarelor romane).
[„DUPĂ TERMENUL MESAJULUI DE PROROGARE...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 177, 12 august 1879, p. 1. Editorial: București, 11)23 august. Se tipărește
în volum, prima dată, în Mihail Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria Românească [și] Institutul de
Arte Grafice, 1914, p. 506—507.
575
Corespondența din X iena, Lettre d' Autriche-Hongrie (Correspondance parliculiere du Soleil, Vieiuir, .8 «oul .18 79 ),se publică
în „Le Soleil” în 1/13 august 1879 x.
Eminescu trimite pentru extrasul ce-I integrează în editorialul său la acest ziar, fără a consulta direct publicația
franceză. Extrasul este preluat dintr-un articol din „Românul”, Cestiunca evreilor, publicat in 11 august 1879 3.
„România liberă” insistă asupra opiniei cu privire la atitudinea favorabilă a marilor puteri față de România și
reproduce un fragment („Astăzi cind nc-am lămurit . .. decît proiectul majorității”) 3.
Distincția cc-o făcea ziarul „Le Soleil” între „Israelites” și „Juifs”, arbitrară se înțelege, este respinsă de Eminescu
din considerente economice. Poetul îi încadrează pe evrei în „clasele pozilive”in măsura în care practicau îndeletniciri
productive și în „pătura superpusă” pe aceia dintre ci care speculau munca altora. Concepția aceasta stă Ia baza tuturor
articolelor lui Eminescu pe această temă.
1	SOLEIL, VII (1879), nr. 224, [1113 aug., p. 2.
2	ROM, XXIII (1879), 11 aug., p. 747-748.
3	RL, 111 (1879), nr. 666, 14 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
[„SÎMBĂTĂ, 11 AUGUST...”]
ijlv
i Se publică în „Timpul”, IV, nr. 178, 14 august 1879, p. 1. Editorial: București, J3/25 august. Este
reprodus in „Binele public”, 1, nr. 135, 16-17 august 1879, p. 2. Fragmentar.
Guvernul liberal este învinuit și aici de o „pronunțată duplicitate de caracter” pentru faptul că se eschiva de la orice
răspundere in privința acțiunilor sale. în realitate nu era eschivare. Se aștepta, într-adevăr, întoarcerea ministrului de
externe, Vasilc Boerescu, din călătoria sa diplomatică (Viena, Berlin. Retersburg, Paris și Londra), unde discută asupra
modalității modificării articolului 7 pe baza unor propuneri românești.
„România liberă” insista asupra observației lui Eminescu după care Mesajul tronului cuprindea o „subrepțiune”,
prin care se nesocotea procedura constituțională a țării noastre1.
Mesajele tronului stau în atenția lui Eminescu și în alte articole ale sale.
1	RL, 111 (1879), nr. 667, 15 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ESPRIMATĂ ÎN TERMENII CEI MAI GENERALI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 180, 17 august 1879, p. 1. Editorial : București, 16/28 august.Se, tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 171-174.
Eminescu își definește concepția despre stat în polemica cu „Românul”, care îl acuza de reacționarism. Importantă este
Îndeosebi teza sa după care făcea „orice concesie” în măsura în care se împăca cu „existența statului național”, nu
constituia o risipă „zadarnică de puteri vii” și nu contravenea „mersului normal al dezvoltării naționale”.
„România liberă”1 insistă asupra demarcației ce-o face Eminescu între conservatori și liberali și asupra faptului
că orice bun român se impunea să participe la „reacțiunea” împotriva relelor de care suferea societatea românească.
Editorialul, și, cum am văzut, nu numai acesta, infirmă opinia unor exegeți cu privire la o pretinsă pledoarie a
lui Eminescu pentru întoarcerea la feudalism. Conservatorismul apărat de el este unul modern, corespunzător unei epoci
moderne, care acceptînd noul ține seama dc realitățile țării.
Un alt editorial l „Germania este un marc imperiu. . . publicat in 16 septembrie 1879, inclus in edițiile anterioare
(4, p. 507—508), nu poate fi atribuit poetului. Desfășurarea discursului critic, cu reluarea acelorași teze, ca și
unele construcții sintactice („ne dăm seama bine la socoteala prețului nostru”, „înfigerea lor în viața națiunilor”, „să
cumpănească tendințele guvernului”) nu sînt în spiritul gazetăriei sale.
Eminescu trece pe al doilea plan activitatea la cotidianul bucureștean pînă la sfîrșitul Iui septembrie 1879. După
moartea lui Ștefan Micle, întîmplată în 4 august 1879 (v. supra, p. 434), poetul întreprinde demersuri ca Veronica
Miclc să obțină pensia cuvenită după soțul său. în 5 septembrie 1879, Veronica Micle vine la București, unde rămîne pînă
la jumătatea lui octombrie 1879. Eminescu intenționa să se căsătorească cu ea, își caută o locuință Jîngă biserica
Sf. Constantin și-și mută aici lucrurile. în absența sa din redacție, editorialele sînt întocmite de Slavici, Caragiale și,
după cîte se pare, de unii fruntași conservatori.
1 RL, II (1879), nr. 669, 18 aug., p. 3.
576
[,,D. MINISTRU DE ESTERNE...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 185, 23 august 1879, p. 1. Editorial ; București, 22 august/J septemvrie.
Presa reține caracterizarea politicii lui 1. C. Brătianu. o politică „deșuchiată” care aduce mari prejudicii Varii. „România
liberă” reproduce și două fragmente („Două lucruri ... c foarte greu”, „Cu ce vor răspunde ... d-sale politice?”)1.
Expresii ca „starostie patriotică”, „blagomanie și platitudini tocite” sint tipic eminesciene.
1	RL, 111 (1879), nr. 674, 24 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE CITE ORI...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 186, 24 august 1879, p. 1. Editorial : București, 23 august^ seplenwrc.
Poziția lui Eminescu față de politica guvernului liberal reține atenția presei bucureștcne. „Presa” insistă asupra opiniei
lui Eminescu potrivit căreia guvernul liberal nu mai avea mijloace să recurgă la „tertipuri” și că va fi constrins să
primească proiectul majorității iu chestiunea evreiască1. „România liberă” se oprește la practica presei liberale, privind
invocarea strămoșilor ori dc cîte ori se găsea la strimtoare2. Reproduce și două fragmente („Sărmanii strămoși... de
etichetă”, „Dacă ministeriul. . . nici un efect”).
1	PRESA, XII (1879), nr. 189, 26 aug., p. 3 (Hevista ziarelor române).
2	RL, III (.1879), nr. 675, 25 aug., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE CÎND CU ÎNCEPEREA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 205, 19 septembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 78/-3O septemvrie.
Eminescu își justifică teza sa cu privire la o reorganizare a țării după principii conservatoare, ca o măsură Împo-
triva „disoluțiunii economice și sociale”.
Presa remarcă cele două teze ale sale: 1) reorganizarea țării, condiție fundamentală pentru progresul ei și 2) reor-
ganizarea ei, după principii conservatoare. Asupra acestor aspecte insistă îndeosebi „România liberă”, care reproduce
și un fragment din articol („Prin reacție nu înțelegem ... umanitarism cosmopolit”)1.
Eminescu trimite la editorialul [,,Exprimată în termenii cei mai generali.. .” J din 17 august 1879, în care se
ocupă de organizarea statului (v. supra, p. 315 — 316).
1	RL, 111 (1879), nr. 696, 20 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
[„PARTIDUL CONSERVATOR...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 207, 21 septembrie 1879, p. 1. Editorial : București 20 septem-
vrie/2 octomuric.
Eminescu respinge propunerea de încetățcnirea evreilor pc bază de liste, cum vor face și Corpurile legiuitoare.
„România liberă” prezintă „Timpul” ca „organul d-lui Maiorescu” și arată că „proiectul guvernului” putea
deveni „un element de învrăjbire și «perturbațiuni sociale», întrucît apărea ca „o sfidare pentru țară”1.
Eminescu trimite la acest editorial în ziua următoare (v. supra, p. 321—322). Maiorescu este caracterizat un orator
„cu darul vorbei”, după cc în editorialul [,,De ceea cc ne temem noi,.."J din 27 mai 1879 convenea că avea „darul
577
vorbirii” și „Finețe dc distincțiuni juridice” (v. supra, p. 260), Poetul îi recunoaște criticului talent oratoric, însă
nu împărtășea toate tezele sale.
J RL, HI (1879), ur. 698, 22 sept,, p. 3 (Arena ziarelor).
[„FOAIA OFICIOASĂ A GUVERNULUI...”]
Se publică în „Timpul”, ÎV, nr. 208, 22 septembrie 1879, p, 1. Editorial : București, 31 septemvrieț3 octonwrir.
Eminescu reproduce citatul din „Românul”, pr care îl comentează, din editorialul București, 20 rapciuncl2 brumăre
publicat in 21 septembrie 1879. „Judece d-nii reprezentanți ai națiunii — avertizează oficiosul liberal — și asupra acestor
păreri exprimate tot dc adversari ai noștri; păreri pc cari noi ne mărginim în a le înregistra și constata”1, bată de
acuzațiile aduse de „Românul”, Eminescu arată că acesta cita fals din articolele sale și trimite la editorialul din
27 iunie 1879 (v. supra, p. 281 -283).
„Românul” răspunde într-un articol, [O nouri proba despre buna, credința], publicat în 23 septembrie 1879, în
care reproduce un fragment din editorialul poetului („Citatul ... față cu puterile”)2. „Ne am deprins a fi insultați —
scrie „Românul” - în modul cel mai necuviincios de «Timpul » și reproducerea unui vechi clișeu uzat nu mai are nici un
efect asupra ne, nici asupra publicului”. „Românul” se apără dc acuzația că cita fals și trimite la editorialul poetului
din 29 iunie 1879 (v. supra, p. 283—286).
Presa acordă atenție polemicii cu „Românul” și insistă asupra tezelor din editorialul său. „Tresa” remarcă faptul
că chestiunea evreiască era pusă în discuție de Alianța izraelită și că nu reprezenta în realitate decit un „manifest” 3.
„România liberă” se exprimă în termeni asemănători și reproduce im fragment din articol („Astăzi însă... și stăpînii
României”4.
Poetul reproduce, spre a demonstra consecvența sa în orientarea politică, cea mai mare parte a editorialului
(„Marea majoritate., d' ], publicat in 27 iunie 1879 (v. supra, p. 281-283) și trimite la editorialul „Partidul conser-
vator,. A'] din 21 septembrie 1879 (v. supra. p. 319 — 321).
1	ROM, XXIII (1879), 21 sept., p. 871.
2	Idem, 23 sept., p. 879.
3	PRESA, XII (1879), nr. 209, 23 sept., p. 3 (Revista ziarelor române).
4	RL, III. (1879), nr. 699, 23 sept., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DUPĂ CUM SE POATE PREVEDEA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 216, 2 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 1/13 octomvrie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 177--180.
Eminescu își reafirmă punctul de vedere cu privire la primatul muncii. Statul avea obligația să apere „munca noastră
națională” împotriva „exploatării uzurare”.
„România liberă” observă că „Timpul” se lansa „în considerații generale” și că se ocupa dc consecințele dezba-
terilor din Adunarea deputaților „mai mult în sentențe și precepte”1.
Problema aristocratizării prin fuga de muncă este pusă in discuție de Erninescu și în articolele sale din „Curierul
de Iași’’, cu dțiva ani mai înainte. Apare aici și expresia „naturi catilinare”, frecventă la Erninescu.
Notița teatrală („Aseară s-a reprezentat.J din acest număr, tipărită în edițiile anterioare (9, p. 252), nu oferă
elemente pentru paternitatea eminesciană. De altfel, are și caracterul unei informații de serviciu.
1 RL, III (1879), nr. 707, 3 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
578
[„ȘEDINȚA DE IERI A CAMEREI...”]
Se publica în ,,Timpul’’, IV, nr. 217, 3 octombrie 1879, p. 1. Editorial ; București, 2jl4 octomvrie.
Discursul lui V. Boerescu, ținut în Adunarea deputaților din 1 octombrie 1879, se publica în „Monitorul oficial al
României”, ,,Presa”, ,/Românul”, „Telegraful”1 și desigur și în alte ziare. Obiecțiile lui Eminescu sînt. îndreptățite.
Discursul lui V. Boerescu se desfășoară în meandre, cu o frazeologie cc întunecă ideile, și fără patosul oratorului ce apără
convingeri intime. (Dc fapt guvernul liberal apărînd proiectul său de modificare a articolului 7 știa că apără o cauză
pierdută. Dacă totuși o făcea era pentru „urechile Europei”.) în final, Eminescu răspunde la editorialul din „Presa”,
București, 1 oclobre, publicat in 2 octombrie 1879, în care ziarul lui V. Boerescu dă lecții de patriotism redactorilor
de la foaia conservatoare.2.
„România liberă” recunoaște că ,/Timpul” sesizează părțile slabe ale discursului ministrului de externe 3. Reproduce
un fragment („Dacă țara a putut ... scările măririi omenești”).
„Presa” răspunde înlr-un editorial, București, 1 octombre, în care ia apărarea patronului său. „Și ce. însemnează
acele cuvinte — întreabă „Presa”-- din partea redactorilor ('Timpului», că un orator bun ar fi expus ccstiimea mtr-o
jumătate de oră? D. Boerescu a încetat dea fi orator bun pentru d-nii de la «Timpul»? Poate că d-sa, sacrificînd
interesele de partid și avînd să dea concursul său intr-o cestie eminamente națională, a intrat în minister cu d. Ion
Brătianu? Aceasta trebuie să fie. Aceasta fără îndoială întunecă mintea și vederile celor de la «Timpul» si-i face să
vază în d. Boerescu un orator care nu mai e bun pentru d-lor? Dc atîta rătăcire, de atîla pasiune, mărturisim încă
o dată că rm-i credeam capabili pe redactorii foaiei conservatoare”4.
„Presa” răspunde și la aluzia din finalul editorialului lui Eminescu cu privire la originea străină a unor redactori
ai săi. „Și-apoi cine face această imputare a Presei »? Un ziar care este dat în antrepriză unui domn Weiss, și care
Intr-adevăr a avut ca redactor pe mi domn R.R., izraelit trecut în lista prezentată Camerei legiuitoare”.
Redactorul la care se referă „Presa” este Ronetli Roman, care nu mai lucra, cum se desprinde de aici, în redacția
ziarului conservat or.
Polemica se continuă cu editorialul l,,Arn spus-o în numărat de alaltăieri( din 6 octombrie 1879 (v. supra,
p. 328-329).
1	MO, (1879), nr. 223,3/1!) oct., p. G375 -6384 ; nr. 224,4/16 oct., p. 6406 - 6411 ; PRESA, XII (1879), nr. 218,
4 oct., p. 1- 2 ; nr. 219, 5 oct., p. 1- 3;nr. 220, 6 oct., p. 1 — 3 ; nr. 221,7 oct., p. 1-3; ROM, XXIII (1879), 5 oct.,
p. 919-920, 6 oct., p. 923 -924, 7 oct., p. 927 -929, 8-9 oct., p. 932, 10 oct., p. 936 -937, 11 oct., p. 940; TEE,
IX (1879), nr; 3423 [2235], 4 oct., p. l -4;nr. 3424 [2236], 5. oct., p. 2-3 ; nr. 3425 [2237], 6 oct., p. 2-3 ; nr. [2238].
7 oct., p. 2 — 3.
2	PRESA, XII (1879), nr. 216, 1 2 oct., p. L
2	RL, 111 (1879), nr. 708, 4 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
4	PRESA, XII (1879), nr. 219, 2 oct., p. 1.
[„ÎN ȘEDINȚA DE IERI A CAMEREI...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 218, 4 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 3/15 octomorie. Este
reprodus în „Războiul”, nr. 800, 5 octombrie 1879, p. 4. Fragmentar.
Dezbaterile din Adunarea deputaților sînt privite de Eminescu ca o reprezentație teatrală și transcrie cuvîntarea lui
A. Sihleanu sub formă de dialog. Evident, nu toate datele se găsesc în cuvîntarea deputatului liberal. Reproducem
fragmentul respectiv din cuvîntarea lui A. Sihleanu pentru studiul comparativ.
„Z>. A. Sihleanu. D-lor, dezbaterea asupra projectului din constituție s^a ridicat la o înălțime așa de sus îneît
căutînd careva să strevază care va fi rezultatul lor îi vine amețeala. Unii din membrii opozițiunii de fuziune cari au
vorbit pînă acum au trecut de al 7-lea cer. S-au dus pînă în Țara Eonilor, pînă la picioarele tronului lui D-zeu tatăl.
D-lor eu profesez învațămîntul unui înțelept din vremea veche, care repeta necontenit școlarilor săi: «pentru aceea
avem două urechi și o gură, pentru ca mai mult să ascultăm și mai puțin să vorbim ».
De cînd s-au început aceste dezbateri, șase zile necontenit cît a fost în discuțiune proiectul majorității delega-
ților, mai puțin unul, am ascultat cu luare aminte neîntreruptă [...]. Din toate acestea ce credeți că am putut alege ca
să mă luminez, să găsesc firul care sa mă scoată din această încurcătură. N-am găsit nimica și pentru aceea sînt
disperat” A
579
„România liberă” scrie câ „Timpul” face haz de reprezentațiile teatrale din Adunarea deputațîlor și reproduce
un fragment („După ctt știm ... vederile opozipunii”) 2. „Războiul” reține dialogul pe care îl publică cu titlul Un
inlermezzo parlamenIar.
Problemele puse în discuție aici se reiau în editorialul din 6 octombrie 1879 (v. supra, p. 328 — 329).
1	MO, (1879), nr. 223, 3/15 oct., p. 0:187.
2	HL, UT (1879), nr. 709, 5 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„NUMĂRUL DE AZI ȘI CEL DE IERI AL «ROMÂNULUI»...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 219, 5 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 4(16 octombrie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, 111, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 180- 184.
Declarațiile oficiosului liberal, care, trezeau „veselia publică”, cum spune Eminescu, sînt cuprinse în două editoriale,
București, 2114 brumărel și București, .3(15 brumărel, publicate în 3 și 4 octombrie 1879 b Transcriem finalul din cel
dintîi. „Inchizițiunea organizată în sînul opozițiunii — scrie « Românul » — nu va contribui dară decît a menține indefinit
cabinetul Brătianu la putere; iară aceia care de bună-credință au căzut în mrejele opozițiurii și acum se supun tiraniei
șefilor închizițiunii, vor prelungi asemenea indefinit starea precară a țării, în care toate interesele suferă, și societatea
românească cade într-o stare de boală funestă viitorului ei”.
„România liberă” insista asupra poziției „Timpului” în dezbaterile ce se purtau în legătură cu modificarea
Constituției2. Reproduce un fragment din editorial („într-adevăr, frumoase... neadevăruri țara”).
Eminescu avea tot dreptul să persifleze explicațiile „Românului” pentru starea în care se găsea țara in guvernarea
liberală.
1	ROM, XXIII (1879), 3 oct., p. 911, 4 oct., p. 915.
2	RL, 111 (1879), nr. 710, 6 oct., p. 3 (Arena zi are tor).
[„AM SPUS-O ÎN NUMĂRUL DE ALALTĂIERI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, •. 220, 6 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, .5/17 octombrie.
Cotidianul conservator continuă po mica cu „Presa”, ziarul lui V. Boerescu, și-și menține punctul de vedere după
care acesta nu avea talent oratoric. .riitorul cu o „naționalitate problematică”, la care se face referire în finalul edito-
rialului din 3 noiembrie 1879, este V. Vermont, editor al revistei „Globul”, criticat de Eminescu în „Curierul de
Iași” în 1877 (OPERE, IX, 412 — 4: , 768 — 769). B. V. Vermont este, un timp, administrator al „Presei” și publică
aici, în traducerea sa, romanul lui G' the, Afinități elective1.
„România liberă” aprecia că „Timpul” punea în discuție opinii critice insuficient argumentate2. Reține și faptul
că ziarul nu voia să-i recunoască lui V. Boerescu talent oratoric.
„Presa” răspunde într-un articol, [„«Timpul * vorbeșteîn care arată că apropierea Partidului Centru de
Partidul liberal făcea „imposibilă, pentru mult timp, venirea amicilor «Timpului» la cîrma țărei” 3.
Problemele puse în discuție aici se înscriu pe linia celor din editorialul din 4 octombrie 1879 (v. supra, p. 321 — 326) .
1 PRESA, XII (1879), nr. 270, 8 dec., p. 2 — 3. Se continua și în numerele următoare.
2	BL, III (1879), nr. 711, 7 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
a PRESA, XII (1879), nr. 222, 8-9 oct., p. 1.
[„SÎNTEM ÎN AJUNUL UNEI SOLUȚIUNI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 221, 7 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 6/18 oclomvrie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 185- 188.
580
Scrisoarea lui A. Grcmieux, președintele Alianței izraelite, Les israclites roumains, se publica în „L’Evcnemenl” In
4 octombrie 1879 și este datată Paris, 7 cdobrc 1819 L Este reprodusă în ,,Timpul” 2 și în alte ziare românești3.
A. Grcmieux își formulează acuzațiile la adresa guvernului român în mai multe puncte. N. Calimaki-Catargi, reprezentantul
nostru diplomatic la Paris, răspunde la acuzațiile lui A. Grâmieux într-o scrisoare, publicată în ,,1.0 Temps” în 5 octom-
brie 18794, reprodusă, de asemenea, în presa noastră5. Transcriem o parte a ei, ,Jzraeliții au dreptul de domiciliu
permanent la țară; că țin multe moșii în arendă; că sînt întreprinzători de accise în multe comune; că au pretutindeni
circiume și debite de spirtoase; că în cea mai mare parte din orașele Moldovei posed mai mult de jumătatea caselor
și a altor imobile; că iau parte la iicetațiunile publice; că sînt profesori, medici, farmaciști și că, întrucît privește profe-
siunile neliberale, exercită pe toate acelea cari sînt permise și chiar și cele ce nu sînt.”
Polemica Grcmieux-Gallimaki este comentată de „ Journal des Debats” într-un editorial, Paris. Dimanc.hr 5 odobre,
cu înțelegere pentru România ,.stat tinăr”G. Scrisorile sînt reproduse în „Le Nord” 7 și probabil și în alte ziare străine.
Presa românească urmărește și ea această polemică8.
Presa străină se asociază la acuzația lui A. Grcmieux privind acordarea cetățeniei unor evrei pe baza de lista.
Propunerea aceasta se. discuta tu Adunarea deputaților și în Senul și este respinsa și de Eminescu în articolele sale
(v. supra, p. 329 —330).
„România litieră” scrie că „Timpul” laudă opoziția care,,,oricît de multicoloră”, s a opus guvernului și a triumfal
punctul ei de. vedere în rezolvarea chestiunii evreiești9, Reproduce un fragment („E un moment. ... patima contra
cuiva”).
Invocarea lui Mircea cel ]\lare și a luptei dc la Bovine ne îndrumă la Scrisoarea IIP Se poate stabili chiar
un paralelism între descrierea de aici („mulțimea săgeților române întunecimi văzduhul ca nourii cerului”) și cea
din poem.
Eminescu interpretează criticile din presă la adresa scrisorii lui Grcmieux ca o mărturie în schimbarea opiniei
internaționale în chestiunea evreiască, fapt, care contribuie la pregătirea climatului favorabil pentru rezolvarea ei în
concordanță cu spiritul de dreptate și interesele poporului român.
Eminescu face aici și o profesiune de credință potrivit căreia discută chestiunea evreiască sub raport strict
economie.
1	LEV, VIII (1879), nr. 2737, 4 oct., p. 2.
2	T, IV (1879), nr. 212, 27 sept., p. 2.
3	PRESA, XIII (1879), nr. 213, 28 sept., p. 1-2; TEL, IX (1879), nr. 2230, 28 sept., p. 2; TELR, XXVII
(1879), nr. 114, 29 sept., p. 449- 450.
4	TEMPS, XVIII (1879), nr. 6741, 5 oct., p. 1.
5	TEL, IX (1879), nr. 2230, 28 sept., p. 2; PRESA, XII (1879), nr. 214, 29 sept., p. 1 ; TELR, XXVII (1879),
nr. 115, 2 oct., p. 458.
« JDI3, (1879), 6 oct., p. 1.
7	LNO (1879), nr. 281, 8 oct., p. 3.
8	PRESA, XII (1879), nr. 215, 30 sept., p. 1-2; TELR, XXVII (1879), nr. 116, 4 oct., p. 462.
9	RL, III (1879), nr. 712, 9 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„CHIAR ÎN CELE MAI SOLEMNE MOMENTE...”]
Sc publica îri „Timpul”, IV, nr. 223, 10 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, odomwie.
Adunarea deputaților se ocupă de modificarea Constituției, ca urmare a hotărîrilor Congresului de la Berlin, în mai multe
ședințe. D. Giani își citește raportul în ședința din 6 octombrie 1879 L La discuții participă I. G. Brătianu, N. Blarem-
berg, Al. Lahovari.
„România liberă” extrage din editorial expresiile dure și apreciază că ele erau îndreptățite2.
Caracterizarea politicii liberale: „minciuna erijată sistematic în principii de guvernare” este reluată și în alte
articole și o găsim și în manuscrise într-o formulare asemănătoare (v. supra, p. 426, 430).
Din acest editorial nu am reținut ultimele două secțiuni întrucît nu găsim elemente pentru paternitatea emines-
ciană. Se anunță aici pregătirea pentru tipar a unei cărți, Dosarul no 114 sau Afacerea Warszawsky-Mihălescii et
Compania.
1 MO, (1879), nr. 227, 7/19 oct., p. 6491 - 6492.
2 RL, III (1879), nr. 714, 11 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
581
[„ÎN SENAT A ÎNCEPUT IERI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 225, 12 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, Uț23 octomvrie.
Eminescu dă modificării articolului 7 din Constituție o interpretare filosofică prin care demonstrează de ce religia nu
poate, fi o piedică în obținerea de drepturi civile și politice. Discuția este mutată și de astă dată pe tărîm economic.
Merită să rețină atenția și teza sa după care viitorul Rusiei nu sta în cucerirea de teritorii străine, ci în valorificarea resurselor
sale economice.
„România liberă” insistă asupra tezei după care, chestiunea izraelită nu putea fi o cauză a unei intervenții din
afară, ci numai un pretext. „v Timpul > regretă - scrie „România liberă” — că purtarea roșilor, în memorabila ședință
de la 6 octombrie, l-a silit să polemizeze, chiar în momentul în care bucuria pentru biruință națională ar fi trebuit
să înlăture ori ce ceartă”1. Editorialul este comentat și de „Presa”, care se oprește la consecințele dezbaterilor
din Senat,2.
Eminescu face loc, după editorialul său, discursului lui V. Alecsandri, rostit în ședința Senatului din 10 octom-
brie 1879 în chestiunea evreiască 3.
1	RL, III (1879), nr. 716, 13 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
2	PRESA, XII (1879), nr. 226, 13 oct., p. 3 (Revista ziarelor române).
3	T, IV (1879), nr. 225,12 oct., p. 1—2 (Discursul rostit de d. Vasile Alecsandri în ședința Senatului din 10 octom-
vrie ). Se continuă în nr. 226, 13 oct., p. 1 3.
[„PROMULGAT ȘI SANCȚIONAT...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 227, 14 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 12125 octomvrie.
Se tipărește. în volum, prima dată, în Mi hait Eminescu, Opere complecte, Iași, Librăria Românească [și]
Institutul de Arte Grafice, 1914, p. 508 509.
Legea revizuitoare a articolul ui 7 din Constituțiunc se publică în „Monitorul oficial al României” iu 13/25 octombrie 18791
si este reprodusă în,,Timpul” o zi mai tîrziu 2. Ea cuprinde un preambul în care se arată că religia nu putea fi o piedică
în obținerea de. drepturi civile și politice în țara noastră și mai multe puncte prin care se fixează condițiile în care
se puteau dobindi aceste drepturi. Străinul care dorea să obțină naturalizarea se arată în paragraful I trebuia să adreseze,
guvernului o cerere în care să arate „capitalul ce posedă, profesiunea sau meseria ce exercita și voința de a-și stabili
domiciliul în România”. La punctul următor se preciza că, după adresarea acestei cereri, va locui „zece ani în țară
si va dovedi prin faptele sale că este folositor ei”. Legea prevedea, la paragraful II, cazurile de scutire pentru acest
stagiu și aici apare limpede în favoarea cui se votează legea. Se prevedea să fie scutiți de stagiu acei care „vor fi adus
în țară industrii, invențiuni utile sau talente distinse”, acei care „vor fi fundat stabilimente mari de comerț sau de
industrie”, precum și cei născuți în România și care nu s-au pus sub protecția unei puteri străine. Un paragraf, special
al 111-lea, prevedea împămînteuirea în colectiv a străinilor care serviseră în armata română în timpul războiului de
independență.
Noua formulare a articolului 7 a fost atacată, adesea violent, atit în presa din țară, cît și în presa europeană.
Cu multă vigoare s-a pronunțat contra sa, cerind emanciparea tuturor evreilor, Uniunea Evreilor Pămînteni, înființată
la 27 noiembrie 1909 de avocatul A. Stern, care a dus în acest scop o vie campanie prin presă, broșuri, prin memorii
trimise Corpurilor legislative, guvernului și suveranului, prin solicitarea unor intervenții din afară 3. în favoarea emancipării
evreilor s-au ridicat mulți intelectuali români, oameni politici democrați și, constant și cu tărie, socialiștii, mișcarea munci-
torească. Motivele neacordării cetățeniei în bloc țineau de condițiile specifice ale societății românești în acel moment,
obiective și subiective deopotrivă. Ceea ce nu se putea justifica moral, căci n-aveai cum justifica de ce o parte a
locuitorilor din România nu era, din punct de vedere juridic, egală în drepturi cu celelalte, păturile conducătoare ale
țarii o justificau economic și social-politic. Burghezia română, încă slabă economicește și care abia de aici înainte înțelegea
să se întărească, nu voia să vadă comerțul și industria țarii în alte murii decît în cele ale elementelor naționale și, nefiind
în stare să susțină o concurență deschisă, apela la puterea politică, pentru a-și proteja ridicarea. Moșieri mea, pe de
altă parte, în condițiile în care multe din pămînturile pe care le deținea erau ipotecate, nu voia să piardă proprietatea
asupra lor. Nu voia aceasta nici în favoarea conaționalilor țărani opunîndu-se uror reforme agrare mai largi, și, cu
atît mai mult, no voia în folosul unor conlocuitori de altă naționalitate. Se aducea și o justificare politică. Populația
evreească nu era răsptndită în toată țara, cum se întîmpla în Austro-Ungaria, de pildă, implicit în Transilvania, ci masată
îndeosebi în nordul și centrul Moldovei. în mai multe orașe, forma majoritatea absolută a locuitorilor și stăpînea comerțul
și industria locală. Și cum în România dreptul de vot era restrîns de censul de avere și capacitate, „consecința ar fi
582
fost, cum scria omul politic conservator Ion Lahovary, în 1902, că în toate orașele Moldovei toate mandatele de deputati
și de senatori, primăriile și consiliile municipale, funcțiile administrative municipale, consiliile generale ale districtelor
ar fi căzut, în mîinile lor4.
La aceste considerente ale celor care au condus regatul României spre sfîrșitul veacului al XlX-lea și începutul
celui următor se adăugau atunci altele provenite din specificul de viață al populației evreești însăși. în 1869 M. Kogăl-
niceanu scria t ,,în România, evreii nu constituie numai o comunitate religioasă distinctă; ei constituie o naționalitate
în toată accepțiunea cuvîntului, diferită de români prin origine, limbă, îmbrăcăminte, obiceiuri și chiar prin sentimente.
Evreii în România nu sînt ceea ce ei sînt în țările civilizate [siclj, adică englezi în Anglia, italieni în Italia, germani
în Germania, nediferind de ceilalți locuitori ai țării decît prin religie iar încolo fiind complet asimilați restului populației
și aceasta cu mult înainte de a fi obținut drepturile pe care ei Ie cer astăzi României fără a fi devenit în prealabil
români”5. A. D. Xenopol se exprima și el în termeni asemănători vorbind de acei străini care nu știau și nici nu
voiau să știe limba română, nu împărtășeau idealurile și năzuințele românești și care rămîneau „un element străin
în țară, fără dor pentru ea, fără legături cu mentalitatea poporului român”6. Și M. Eminescu scria în 1879, după
modificarea articolului 7 din Constituție: „Dacă în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decît în
precupețirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înșiși cu ocupațiuni productive (Eminescu nu considera comerțul
drept „ocupațiune productivă”), dacă școalele noastre, în cari oricind au fost primiți și tratați pe picior de perfectă egali-
tate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească și să scrie românește, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi
o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetățean român”.
Conservatorul Ion Lahovary menționa în 1902 : „Adevărata chestiune de rezolvat este aceasta : un popor, stăpîn
necontestat pe teritoriul său, are el obligația de a-și deschide frontierele și de a acorda in globo beneficiul naționalității
sale unei populații străine, deosebită de el prin rasă, limbă, obiceiuri și religie, atunci cînd deosebirea de obiceiuri și religie
va fi încă pentru mulți ani un obstacol al asimilării și cînd numărul noilor veniți este atît de considerabil în raport
cu întinderea teritoriului și cu numărul populației indigene...?”. Și Lahovary scria mai departe: „Să ne închipuim
că în Franța cîteva departamente ar fi invadate de o rasă străină, vorbind o limbă străină, profesînd o religie care,
cu unele rari excepții, pune stavilă căsătoriilor între cele două popoare și prin urmare unirii raselor; să ne închipuim că
Parisul ar număra 400 000 de locuitori izrailiți veniți din Germania, că Lyon, Bordeaux, Le Hâvre, Marseille ar avea
străină 2/3 din populația lor și populația francezii ar descrește în fiecare an ; să ne închipuim de asemenea că activitatea
comercială ar trece în aceste orașe în proporție de 85, 92% în mîinile noilor veniți, atunci s-ar putea lesne înțelege
neliniștea poporului român și refuzul său de a admite în bloc și automat naturalizarea izraeliților”.7
Desigur, chestiunea se putea pune și invers, cum s-a și pus, adică de acordare mai întîi a împămîntenirii tuturor,
și acestei dovezi de încredere din partea statului român i s-ar fi răspuns cu o bunăvoință care venea de la niște „conce-
tățeni”, nu de la niște „străini”.
S-a comparat adesea în epocă situația României cu aceea a Serbiei. Cea din urmă a acceptat în 1878 fără obiecții
să naturalizeze pe evreii existenți pe teritoriul ei. Dar situația din cele două țări nu suferea comparație. în Serbia evreii
erau în număr foarte mic și numai în Belgrad. Ei aparțineau unor familii cultivate de rit safard și aveau o lungă tradiție
balcanică. în consecință erau ușor de asimilat. în plus imigrarea evreilor era cu totul nesemnificativă în Serbia. în sfîrșit,
ca mă ta aici nu era un lucru important, clasa conducătoare fiind în întregime de origine țărănească. Nu erau adică mari
proprietari îndatorați și cu pămînturile ipotecate cămătarilor evrei.
Argumente ca cele de mai sus, la care se adăugau și altele, ținind de specificul ocupațiilor evreești în țară în
acel moment, erau totdeauna menționate de oficialitățile statului român, pentru a motiva restrîngerea drepturilor politice
a unei părți a locuitorilor din România, restrîngerc pe care comunitățile evreești din țară sau din afară n-au încetat
s-o condamne, uneori cu deosebită vehemență. Ostilitatea lor a avut adesea consecințe nefavorabile pentru poziția
României pe piețele financiare ale Europei și Americii. Faptul a ieșit cu pregnanță în relief cu deosebire între 1899—1901.
Un alt prilej de atacuri contra României l-a constituit legea meseriilor din martie 1902, interpretată ca fiind
antisemită deoarece își propunea să încurajeze pe meseriașii români. încurajarea, de altfel reală (de aceea și era dată
legea) nu lovea însă în meseriașii evrei, ci se străduia să-i pună pe cei români într-o poziție mai bună de concurență.
Legea era prima încercare pe care o făcea România de a reglementa condițiile de muncă și exercitarea diferitelor profesi i
manuale. Ea era făcută după modelul legilor existente în Germania, Austria, Ungaria.
România modernă n-a cunoscut pogromuri, persecuții în masă ș.a. Nimic din ceea ce Kse întîmpla atunci in
Rusia țaristă, în Galițîa, Boemia. Nu se cunosc membrii ai comunității evreești din România care să-și fi
pierdut viața în urma „persecuțiilor” din partea autorităților române. Au existat șicanări administrative, au fost
abuzuri locale, dar nu s-a mers mai departe. Evreii împămînteniți se bucurau de aceleași drepturi cu ceilalți
cetățeni români. Nu sc putea spune, de asemenea, că cei care nu obținuseră cetățenia n-aveau nici un drept în vechea
Românie. Aveau toate drepturile de care se bucurau cetățenii străini, adică libertatea convingerilor, dreptul la învăță-
mînt, libertatea presei, a reuniunilor ș.a. Evreii împămînteniți au avut acces la toate profesiile. Au fost deopotrivă
ingineri, arhitccți, ziariști, literați, oameni de știință, farmaciști, bancheri, industriași, medici ș.a. Ocupațiile comerciale,
cu excepția unor monopoluri de stat ca tutunul, sarca, chibriturile, hîrtia dc țigări, le-au fost în întregime accesibile
(nu numai evreilor cetățeni români, ci și acelora care încă nu erau), în multe dintre ele deținînd o proporție de 2/3 sau 4/5.
Și aceasta nu numai în orașele din Moldova, ci și în toate centrele importante ale țării. La București, de pildă, în 1900
erau 76 de magazine dc confecții, din care 68 evreești, 180 cu mărunțișuri, din care 160 ale evreilor, 297 cu obiecte
manufacturate din care 237 evreești etc.8. în industrie, chiar și dintre întreprinderile care se bucurau de avantajele
39 - e. 83^
583
legii de încurajare, în 1900, 20% aparțineau izraeliIilor. Numeroși erau acei care îmbrățișaseră meseriile cele mai diverse.
Unele restricții s-au luat pentru a împiedica așezarea străinilor, inclusiv a evreilor, la sate. Faptul n-a împiedicat ca
în 1893, de pildă, în 13 județe din Moldova să sc constate stabilirea a 3 711 evrei9, in marea lor majoritate comer-
ciant i sau, din ce în ce mai mult, arendași.
Incontestabil, faptul că nu li se îngăduia locui Lorilor de rit mozaic încetătenirea decît pc bază individuală răminea
frapant. Ritmul împământenirilor era foarte lent. După calculele lui N. Basilescu, între 1866 —1902 au fost impămîntcnite
3 469 de persoane. Neavînd cetățenie română, o mare parte a populației evreești luase cetățenia altor state, de obicei
auslro-ungară sau germană. Anual creștea numărul cetățenilor străini, adică supuși altor state, dar locuind în granițele
statului român, ceea ce crea piedici și mai mari în calea asimilării lor în masa națiunii și împieta asupra suveranității
de stat. în plus, diminua prestigiul țării peste hotare, dindu-se impresia, mereu întreținută de altfel, că România ar fi
„un stat polițist”. Sistemul naturalizării, prevăzut in art. 7 al Constituției, nu putea să mai dureze fără a crea dificultăți
independenței și fără a știrbi reputația internațională a României.
„România liberă” insistă asupra poziției guvernului liberal după votarea legii. Guvernul liberal „s-ar afla astfel
scrie ziarul — într-o situație falsă alit fală cu țara, pentru că în numele străinătății a făcut presiuni asupra țării d,
cit și față cu străinătatea, fiindcă în numele țării a dat asigurări în străinătate »”.10 Pentru aceste motive, guvernul
liberal nu inspira încredere în străinătate și nu se bucura de încredere în Iară. „Presa” arată că „Timpul” cere intro-
ducerea de reforme în organismul statului și reproduce caracterizarea ce-o face poetul liberalismului din țara noastră
(„Nu trebuie să uităm ... ucatinși de acel rău”)11.
Opinia lui Eminescu potrivit căreia orice lege bună era necesar să fie conservatoare trebuie privită în sensul că
orice lege avea nevoie dc un conținut luat din realitatea țării. Pe de altă parte e foarte adevărat că Eminescu scriind
la un ziar conservator nu putea să nu tragă spuza pc realizările conservatoare.
Eminescu era un cunoscător al operei lui Dan te, cum rezultă din mărturiile Mitei Kremnitz. „Was ich uncii
diesem ubcrschcnden Augenblick sagte — scrie ea în Eluchligc Erinnerungen an M. Eminescu — weiss ich niclit, ich
weiss nur, dass nur, dass er mich fragtc, ob ich einen Dantc hătte, dann aufstand, ihu sucii te u. mir schr vcrgniigle
jeno beluihmtc Slelle aus der Hollc vorlas” (37, IV, p. 10). Poetul îi citește Mitei Kremnitz versurile în care
Dantc vorbește de păcătoșii din dragoste (Infernul, \, 127-142). Asupra scenei relatată de Mite Kremnitz insistă
și 1'. Maiorescu în însemnări zilnice (41, I, p. 324—325).
Eminescu cade în ceea ce sc cheamă falsă memorie cînd susține că Danie spune că infernul este pardosii, cu
bune intenții. Proverbul se găsește in colecția lui George I Icrbert, Outlandish Proverbes, tipărită la Londra în 1640
și în altă ediție, Jacula prudenlum, tipărită postum în 1651. Proverbul apare aici în forma: „Flell is full of good mean-
ings and wishings” 12. îl găsim și în monografia lui James Boswell, Life of Johnson, într-o formă mai apropiată de cea
a poetului : „Sir, hell is paved wilh good intentions” 13. Eminescu reține proverbul din lecturile sale (117, p. 287 -290).
Opiniile lui Eminescu asupra lui .Tean Jacques Rousseau le cunoaștem din epoca gazetăriei ieșene (OPERE, IX.,
185, 196).
1	MO, (1879), nr. 232, 13/25 oct., p. 6597.... 6598,
2	T, IV (1879), nr. 227, 14 oct., p. 1.
3	A. Stern, Din viata unui evreu român. București, Tip. „.Progresul”, 1915, Ca’. Borovski, Die Jugenfrage in
Bumănien. în „Ost und West”, Berlin, 1909, p. 421 413, M. A. Halevy, Contribuliuni la istoria evreilor in Bomânia.
București, Institutul de istorie evreo-română, 1933; C. Graur, Chestia corcească. Antisemitismul român. FACLA, 1 (1910),
27 mart., p. 36 — 37.
4	Al. Lahovary, La queslion israclilc en Boumanie. Bucarest, Imprimerie E. S. Cerbu, 1902, p. 30.
5	I. M. Bujoreanu, Colecliune de legiuirile llomâniei vechi și noui. I. Partea 1 [lipsă coperta de tillu], p. 812
816; Verax [Radu Rosetti ], La Boumanie el les juifs. Bucarest, I. V. Socec, 1903, p. 329 — 341.
G	A. D. Xenopol, Xalionalism si antisemitism. NRR, \ (1909), nr. 18, 8 febr., p. 276- 278.
7	J. Lahovary, op. cil., p. 10- 46.
8	Anuarul Gobl, 1900.
9	BSTG, II (1893), nr. 2, apr. iun.
10	RL, III (1879), nr. 717, 14 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
11	PRESA, XII (1879), nr. 228, 15 16 oct., p. 2 (Beuisla ziarelor române).
12	George Hcrbert, The Works of..., Edited wilh a comnientary by F. E. Fiu tschinson, Oxford, At the Clarendon
Press, 1941, p. 326.
13	Jones Boswell, Life of Johnson, p. 206.
[„DUPĂ ATÎTEA DECLARAȚ1UNI..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 230, 18 octombrie 1879, p. 1. Se tipărește în volum, prima dată, în
M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 191 — 195.
Oficiosul liberal face, o paralelă In editorialul său, București, 15/27 brumărel, publicat în 16 octombiie 1879x, între
orientarea politică a liberalilor și a conservatorilor în evenimentele din 1848, 1859 și în timpul domniei lui AI. l. Cuza. Acuzațiile
584
aduse conservatorilor sini respinse de Eminescu prin analiza poziției geografice a Moldovei și a Munteniei și prin distincția
ce o face între conservatorii dinainte dc 1864 și Partidul conservator din vremea sa.
Partidul conservator, care-și căuta acum formele organizatorice, nu era ceea ce presa liberală îl considera — o
organizație politică a trecutului. Era un partid al epocii moderne, patronînd alături de liberali modernizarea țării.
Deosebirea era că o făcea pornind cu deosebire de la interesul marilor agricultori2.
Prin „roșii” poetul nu înțelege decît pe adepții lui C. A. Rosetti din Muntenia (în epocă această înțelegere era
frecventă). De aceea le strîmtorează aria de răspindire și le reduce tăria politică 3.
„România liberă” insistă asupra confuziei ce-o făcea „Românul” între „partidul boierilor” din 1859 și Partidul
conservator din 1879, precum și a tezei cu privire la împroprietărirea țăranilor4. „Presa” insista și ea asupra distincției
între conservatorii dinainte de 1848 și cei de după această dată. Reproduce finalul („în fundul inimei voastre ... ci
demagogi”)6.
Eminescu face o distincție netă între democrație și demagogie.
1	ROM, XXIII (1879), 15—16 oct., p. 955.
2	Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator. București, Editura Politică, 1987, p. 11 — 60.
3	Apostol Stan, op. cit., p. 51 — 95.
4	RL, III (1879), nr. 721, 19 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
6	PRESA, XII (1879), nr. 231, 19 oct., p. 3 (Revista ziarelor române).
[„ÎN AJUNUL ACORDULUI...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 232,20 octombrie 1879, p. 1. Editorial : Bucureștii 19/31 octomurie.
Eminescu avea păreri bune despre V. Conta, cum se desprinde din recenzarea lucrărilor sale și din prezentarea conferințelor
ce le ține la Junimea cu cîțiva ani mai înainte (OPERE, IX, 326, 328, 362). Poetul se relevă aici un comentator pri-
ceput în interpretarea măsurilor legislative în forma și spiritul lor. Să mai precizăm că „eroul nocturn de Ia 11 fevruarie”
este colonelul D. Lecca, ministrul de război, cu rol important în detronarea lui Al. I. Cuza în 1866.
„România liberă” reține aprecierile privind poziția lui V. Conta în chestiunea acordării de drepturi evreilor care
participă la războiul de independență. „Aceste lămuriri date de d. Conta — scrie ziarul — fac pe « Timpul» să spere
că «birourile de împămîntenire » ce ar fi să se înființeze de unii membri ai partidei guvernamentale, ca d. Fleva, nu
mai pot avea viitor lucrative”1. „Presa” insista asupra situației descendenților evreilor căzuți în războiul de inde-
pendență 2.
Opinii defavorabile compozitorului Jacques Offenbach întîlnim și în manuscrisul 2255, 394 (12, p. 51).
Eminescu aduce in discuție opera bufă a lui Offenbach, Briganzii, și în articolul [„Partida Ștefan Bellio..J din
21 mai 1883 (OPERE, XIII, 302-303).
Fără îndoială că Legea pentru modificarea Constituției, votată în 1879, sc dovedea incompletă prin faptul că
nu prevedea paragrafe speciale pentru lucrători și meseriași. Legea se dovedea incompletă și prin faptul că deșcendenții
celor căzuți în războiul de independență erau excluși de la acordarea de drepturi civile și politice.
1	RL, III (1879), nr. 723, 21 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
' PRESA, X11 (1879), nr. 233, 21 oct., p. 3 (Revista ziarelor române).
[„PRIN ÎNCETAREA DIN VIAȚĂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 235, 24 octombrie 1879, p. 1. Editorial: București, 23 octomvrief
4	noiemurie 1879. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Articole și traduceri, I, București,
Editura Minerva, 1974, p. 128-129.
Opera principală a lui loan Strat (1836 —1879) rămîne lucrarea Tractat complect de Economia Politică sau Simpla expunere
a modului cum se formează, sc distribuie și se consumă bogățiile (București, Imprimeria statului, 1870, 413 p.) pe care
o cunoaște și Eminescu, cum se desprinde din comentariul său.
Merită să rețină atenția și caracterizarea celor două școli de economie politică — cea franceză și cea germană.
Biografii lui loan Strat reproduc necrologul lui Eminescu întrucît îl consideră „cel mai impresionant” consacrat
economistului român (54, I, p. 37 - 39).
585
[„NU DE PRINCIPIU, CI DE ÎNCREDERE E GESTIUNEA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 236, 25 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 24 octomvrieI
5 noiemvrie 1879. Se tipărește în volum, prima data, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura
Românească S.A.R., 1939, p. 195 — 199.
Documentul întocmit de D. A. Sturdza în calitate de ministru de finanțe se publică în „Binele public”, cu titlul Opini-
unite guvernului asupra pretinsei răscumpărări a linielor ferate, combătînd proiectul aceluiași guvern în aceeași cestiune,
în 21 octombrie 1879 \ Eminescu îl reproduce integral în comentariul său.
„Presa” consacra editorialului lui Eminescu un articol [„Timpul” de ieri...”] în care arată că se impunea ca
asupra problemelor puse în discuție de poet „să cugete cu maturitate toți cetățenii independenți”3. „România liberă”
scrie că Eminescu recunoaște „importanța răscumpărării drumurilor de fier în principiu, fiindcă pe lîngă alte foloase
economice, ar provoca o nouă direcție în cultura noastră națională” 3. Reproduce și un fragment din editorial (Gestiunea
(răscumpărării) a luat ... vro patru miniștri”).
Cu acest editorial, atenția lui Eminescu se deplasează la răscumpărarea căilor ferate.
1	BP, I (1879), nr. 189, 21 oct., p. 1.
2	PRESA, XII (1879), nr. 237, 26 oct., p. 1.
3	RL, III (1879), nr. 727, 26 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE DUMINICA TRECUTĂ... ”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 238, 28 octombrie 1879, p. 1. Editorial: București, 27 octomvrie/
8 noemvrie 1879. Este reprodus în „Românul”, XXIII, 1 noiembrie 1879, p. 1007—1008. Se tipărește
în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, IU, București, Editura Cultura Românească S.A.R., 1939,
p. 199 — 204.
Biografia lui I. C. Brătianu, ca om politic, stîrnește indignarea „Românului”, care reproduce articolul cu titlul Ziarul
„Timpul”, căutînd să sugereze, în felul acesta, că Eminescu transformase foaia conservatoare într-un organ de calomnii
și denunțuri iresponsabile. Articolul era, într-adevăr, injurios și nedrept la adresa lui I. C. Brătianu, depășind nivelul
polemicii obișnuite.
„România liberă” manifestă rezerve fală de informațiile cu privire la „agenții secreți” și le numește „curioase” l.
Ziarul reproduce însă mai multe fragmente din editorial („D. Brătianu a găsit ... nu de Germania”, „Avem a zice ...
... e d. Brătianu”, „Dacă ruptura ... pe Domnitor”). „Telegraful” scrie că „Timpul” nu înceta „a răscoli dicționarele
insultelor și trivialităților” pe care le arunca în fala guvernului „cu o sfruntare demnă de dispreț” și că nu l-ar fi cruțat
nici pe Dumnezeu dacă l-ar fi știut „amestecat în această cestiune”2.
Eminescu se ocupă de tezele panslaviste ale lui N. I. Danilevski într-un articol [„Netăgăduit că istoria...” /,
publicat in „Curierul de Iași” (OPERE, IX, 239-242, 653— 654) și în editorialul /„« Binele publict ne aduce știrea...”/
din 30 decembrie 1879 (v. supra, p. 380 — 381).
Expresia „o enigmă deslegată” ne amintește de Epigonii cu „o enigmă n-esplicată”.
1	RL, III (1879), nr. 729, 30 oct., p. 3 (Arena ziarelor).
2	TEL, IX (1879), nr. 2261, 4 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
[„ABIA APUCARĂM SĂ ZICEM...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 240,31 octombrie 1879, p. 1. Editorial : București, 80 octomvrie/
11 noiemvrie 1879.
Eminescu polemizează cu „Românul” și „Presa” în chestiunea răscumpărării căilor ferate și arc în vedere îndeosebi
două editoriale publicate în aceste ziare. „Modul în care organele opozițiunii — scrie „Românul” în editorialul București,
25 brumărel/S brumar — discută cestiunea răscumpărării căilor ferate probează că ele nu sînt în stare de a-i nega
586
foloasele, probează că proiectul de răscumpărare c atlt dc tare, din toate puntele de vedere, incit opozițitmea renunță
dc a-1 ataca pe tărhnul probelor si al unei discuțiuni serioase” J.
,,Presa”, organul lui V. Boerescu, „marele om dc stat”, cum il numește, ironic, Eminescu, merge mai departe
dccit „Românul” și în editorialul Bucur ești, 27 oefobre din 28 octombrie 1879 2 interpretează poziția poetului în ches-
tiunea răscumpărării căilor ferate ca o afiliere la punctul de vedere al guvernului liberal. Acest lucru se desprinde
îndeosebi din pasajele integrate de poet în editorialul său („Combaterea lor .... finanțelor sale”). Față de aceste atacuri,
Eminescu își îndreaptă atenția, cu precădere, spre cele venite din partea „Presei” și acuzația cea mai gravă cc-o aduce
lui V. Boerescu constă în versatilitatea sa politică.
Problema aceasta stă și în atenția „României libere” în comentariul său pe marginea editorialului. „Destăinuirea
este prețioasă — scrie ziarul — și foarte instructivă. Să lăsăm însă tot pe « Timpul » să conchidă” 3. în continuare
reproduce din editorialul lui Eminescu un fragment, care i se pare mai ilustrativ („A avut deja Banca dc București. . .
... ccstiune de încredere”). „România liberă” găsește intcrcsanlă și precizarea că Partidul conservator nu era împotriva
răscumpărării căilor ferate, ci numai a oamenilor care își asumară răspunderea să sc ocupe de ca. „Presa” scrie că
editorialul cuprindea „mai multe aiurări” în care vorbea dc „toate și de nimic”4.
Organul de presă al lui V. Boerescu adresează „Timpului” și o Somațiune prin care cere să i se dezvăluie identi-
tatea autorului acestui editorial. „Lipsindu-nc spațiul dc-a răspunde azi — scrie „Presa” -- rău-crcscutului autor al
articolului din « Timpul » dc azi, la înjurăturile surugiești adresate d-lui V. Boerescu și Partidului « centru » somăm pc
redacția acelui jurnal de a declara dacă acel articol este scris cu știrea și autorizația ei, spre a ști cc să răspundem în
consecință”5. Eminescu nu dă curs Somațiunii și „Presa” își continuă atacurile la adresa redactorilor foii conservatoare.
„Violența și injuriile le lăsăm în seama «Timpului» — scrie „Presa” — ; acesta este un privilegiu al său. Acest organ,
al foștilor noștri privilcgiați, ține, se vede, adevărul zicătoarci, că : « năravul din fire nu arc lecuire », și ambiționează
a întrece, în trivialități și calomnii, pe orice foaie trecută și viitoare, care s-ar distinge în aslă specialitate; nu știm zău
dacă nu poate ține cap chiar faimosului ziar francez de răspîntii, numit « Le Pere Duchcsnc ». Felicităm pe nobilii,
binecrescuții și foștii privilegiați de la organul dreptei, că au ajuns la acest grad de perfecțiune” 6. Să mai notăm și o altă
expresie cu care sînt caracterizați redactorii foii conservatoare : „nobilii și neprihăniții”.
Eminescu răspunde ziarului „Presa” în articolul [„Persoane onorabile...”] din 3 noiembrie 1879 (v. supra
p. 341 — 345). Răspunde dc asemenea și lui N. Fleva în articolul [„Primim dc la d. Fleva...”] din 6 noiembrie 1879
(v. supra, p. 347 — 348).
S-a format opinia că Eminescu duce o polemică susținută numai cu „Românul”, organul guvernului liberal. Dc
aici sc desprinde că poetul polemizează cu aceeași vigoare și cu fracțiunile din rîndurilc conservatorilor.
1	ROM, XXIII	(1879),	26	oct.,	p. 991.
2	PRESA, XII	(1879),	nr.	238,	27-28	octombrie 1879, p.	1.
8	RL, III (1879), nr. 731,	1 nov., p. 3	(Arena ziarelor).
♦	PRESA, XII	(1879),	nr.	242,	2 nov.,	p. 3 (Revista ziarelor	române).
6	Idem, nr. 241, 1 nov., p. 1.
6	Idem, nr. 243, 3 nov., p. 1 (București, 2 noemvre).
DESPOT VODĂ.
DRAMĂ ÎN CINCI ACTE DE VASILE ALEXANDRI
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 242, 2 noiembrie 1879, p. 2 (Foiletonul „Timpului”). Sc tipărește în
volum, prima dată, în Mihai Eminescu, Despre cultură și artă, [Iași] Editura Junimea, 1970, p. 204—207.
Spectacolul cu drama lui V. Alccsandri, comentat de Eminescu, sc reprezintă în 30 octombrie 1879 „la cererea generală” L
„Presa” consacră puține comentarii spectacolului. O „analiză critică” publică N. I. Șoimescu, Literatura dramatică, în
„Presa”, orientată mai mult spre discutarea piesei decît a spectacolului2. Să nu pierdem însă din vedere că atît
„Românul”, cît și „România liberă” se ocupă pe larg de spectacol la reprezentația dramei în 30 septembrie’ 1879.
Cronica este republicată în „Convorbiri literare” în septembrie 1930 și atribuită lui Eminescu 3. Paternitatea
eminesciană a fost și obiectul unor discuții în presă. Informațiile privind monumentele de cultură din Suceava și stadiul
în care se găseau nu le putea da decît un martor ocular. Poetul se ocupă, în „Curierul de Iași”, și dc situația Liceului
din Suceava (OPERE, IX, 111 — 112, 347). Introducerea considerațiilor politice, într-o cronică dramatică, este și ca un
indiciu pentru paternitatea eminesciană. Să mai notăm și cele cîteva expresii caracteristice scrisului său („era suplantat”,
„cată să înceteze”, „veacul nostru de mijloc”).
Editorialul din acest număr, [„Sini in viața popoarelor siluațiuni. ..”], inclus în edițiile anterioare (6, III,
p. 204 — 208), aparține lui Slavici. „Aici între hotarele strimte ale țârei românești — se arată în editorial — trebuie să
587
se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute frații noștri de prin țările de primprejur”. Prozatorul expune
aici teza sa cunoscută potrivit căreia „Soarele pentru toți romanii la București răsare”. De altfel și stilistic sîntem
îndrumați spre Slavici.
1	T, IV (1879), nr. 239, 30 oct., p. 3.
2	PRESA, XII (1879), nr. 249, 11 nov., p. 2 — 3; nr. 250, 12 — 13 nov., p. 2 — 3; nr. 251, 14 nov., p. 2 — 3;
nr. 252, 15 nov., p. 2 ; nr. 253, 16 nov., p. 2; nr. 254,17 nov.,p. 2 ; nr. 255,18 nov., p. 2 ; nr. 256,19 —20 nov., p. 2.
GL, LXIII (1930), [nr. 9], sept., p. 922-924.
[„PERSOANE ONOR ABILE... ”j
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 243, 3 noiembrie 1879, p. 1. Semnat: Redacțiunea „Timpului”. Este
reprodus în „Telegraful”, IX, nr. 2261, 4 noiembrie 1879, p. 1. Fragmentar.
Considerațiile lui Eminescu au în vedere editorialul său din 31 octombrie 1879, în care el critică pe V. Boerescu pentru
versatilitate în orientarea politică, și susține inexistența unui partid al Centrului (v. supra, p. 311 — 344).
„Telegraful” arată în comentariul său pe marginea articolului lui Eminescu, că această declarație avea „negreșit
să supere pe membrii Partidului conservator în cestiune și să facă mustrări foaici” care pretindea că „îi reprezenta în
opiniunea publică”1. „Războiul” scrie într-un articol, „Timpul” și „Presa”, publicat în 4 noiembrie 1879, că ziarul
din urmă avea datoria să răspundă la criticile adresate patronului său2. Numai așa se putea vedea cine este cu „pufu-
șorul pe botișor”. „Războiul” reia discuția în alt articol, „Timpul” și „Presa”, publicat în ziua următoare, in care
arată că poetul făcea „amendă onorabilă” și că-și retrăgea „aserțiunea eronată și expresiile prea aspre” 3.
Eminescu convine, cum face și la „Curierul de Iași”, asupra folosirii inadecvate a unor termeni, nu însă și asupra
problemelor pe care le pune în discuție.
1	TEL, IX (1879), nr. 2261, 4 nov., p. 1 (București, 3 noeinbrc).
3	RESB, (1879), nr. 829, 3 nov., p. 2.
3	Idem, nr. 830, 4 nov., p. 3.
[„ÎN ARTICOLUL NOSTRU..
Se publică iu „Timpul”, IV, nr. 245, 6 noiembrie 1879, p. 1. Editorial: București,5/17 noiemvrie 1879.
Scrisoarea lui Alex. B. Știrbei, unul din fondatorii Băncii de București, îi oferă Iui Eminescu prilejul să reia discuția
asupra poziției politice a lui M. Kogălniceanu, V. Boerescu, adversari ai guvernului liberal, ca apoi să facă parte din el,
N. T. Orășanu, autor de „pascuiluri” antidinastice, și Candiano-Popescu, conducătorul unei acțiuni de răsturnare a
domnitorului, ca să primească, primul Medalia Bene Merenii, al doilea șefia poliției Capitalei. Dacă în privința Băncii
de București are de făcut unele rectificări nu același lucru se întîmpla și în cazul lui V. Boerescu, a cărui conduită
o prezintă și de astă dată ca incorectă față de conservatori.
Scrisoarea lui Al. B. Știrbei se publică și în „Presa”, în aceeași zi L
Unele probleme de aici sînt reluate de poet în editorialul său din 8 noiembrie 1879 (v. supra, p. 318 — 350).
„Telegraful” scrie că Eminescu, confruntat cu declarațiile lui Știrbei, mai căută argumente să se scuze 2. „România
liberă” 3 se oprește în comentariul său pe marginea editorialului Ia acest aspect, și arată că aștepta să vadă ce va
răspunde. „Presa”, organul lui V. Boerescu. Reproduce și un fragment („Prin faptul participării... stabiliment de
credit”).
„Presa” răspunde, într-un articol, [„în fine « Timpul» copleșit.ară tind că „inocenții redactori” de la
ziarul conservator se vedeau siliți să recunoască faptul că au spus „neadevăruri și calomnii” și că au transformat o
chestiune de interes general în una ... personală L
Eminescu își revendică meritul de-a spune lucrurilor pe nume, adeseori intr-o formă crudă și de-a recunoaște, cu
sinceritate, atunci cînd trecea peste „marginile adevărului”.
Două fragmente din acest articol se păstrează în manuscrise (v. supra, p. 434).
1 PRESA, XII (1879), nr. 245, 5-6 nov., p. 1 ( Ddui redactor al „Presei”).
3 TEL, IX (1879), nr. 2263, 7 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
8 RL, III (1879), nr. 736, 7 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
* PRESA, XII (1879), nr. 247, 8 nov., p. 1.
588
- texte
;T^^4 Sm&r «/tew jî >Uwt
»X rarte teșitei -tete < te4te <4j^
' M?*^ te^a -^’te ra 4
& &>U a«^%^ &	âaau^
#$te * ^tetet 4$< $+4 te
-	«’f? M îterAî^ ^4. teîSA**
$$mwteK *aa> c'te xM$te iâa§» c^-
4&£ &«cm	iii\4: <i :	-
$Ut* tetei:r?t c:;; W»te& ;J^$S
n te>te*	te v-.
te;'; '’>	£ w W'',;
«SSBWt^v^* v to-jr	. vJ
te^^ț- *<&&* 3
\ *A*S ^4te<4?	&4$H *r$^ ^1 **'
■« fei.Sx.«
4 >> 4 ^firv' £‘4 te> $r Mt*tl^!*Xv<'' /	,v

$x- *1^
*&	ua &<*a
wnisla^
C^;x «MuSS. î'3?/aJ » ;r^t
<- «n 4x-âte
CV 3^>>r^ ^Pv«â PaIz.s'
$teire& y<\\U u v*th»
maJ <W, <ă<.\ n* «
4-$a n	Mte
Maai ps <'>
$»w* <&&tț
&%&*<	?* e
: țu^}"
v*
<\ \ W
2
* S M

»> cv «ma* tec $
* ^A>teo >a >>3 o^wl
{■;.•> te'V 4^
>^4 4 b
Uni &* pz<Lî<. îvj	<; r*r^^ t<x
te a^<te>kî'> <> 5:^ <e i<«Wa§
î<W* U	«u$ >r ^h»*xi &
€Â afc te c'J r<^< i vUul JW

7a	a^h'«
te |teț «e s'&’ttev'^ ^Uu*'4te s»#?-
«te ca^'eiv»tev < ^nate ^'aîrteaU Aia
¥®|4< c;^ ?tk7«#? « ic>)$4 }<?- ,<+ Y, IH''
fVA'a ra, -v.fr v' >3 (4 v* w
4* ^.»'>u\ * tezist i^«s<
'iy	V4 ^6<te	8«*
H 4\te art	« te vMv ^p«î
^^teal țu 4a « «' te ^tes t> «Wi
4te 4îCtfi ^W, a- te'*!	«< te te*
î $»-$ < 4 te te te e< î > A ai v J «1	*n<#**< $«
î^v^a. în	a
«tet 'te tel 4* & î<te^«; xa	4 &fc
> ^'4	t»
*<»b> MteV tec <*4 te< 1$ 4-^-#>$
fO£x
^r-
țte<H MUr>">
<Â te<î^ hJ 4	<wr
^ye r*v *<	4*^
r<> 5'	-• j<?y^ <",4^
j^v V**Mx ^t**-*^ w** >4
S <e <’<* B*	«MS-)*
r
4	WNWW^}
> is >'	te\te« i $te
r\is	>4 &»&
te ,
te**
>V"
• >^5
>V 4<*<$
T ' te <^te^r4 te A^t	i--.^'^
<Js,XX*X^
<^Xf- k>
* 6?^
A^-M <?<■
' ' z '	'	^^<-v
' '-	£ ^V«? k	^kte^a
^«sM	* " ” \Vx*'
>te $ '-$ '<	t<-	4^
texi
fnim te ^^Xrs
^î«fU >3a
I V^i rttr <hr
Jâ^î.^, bi>, %>v<r^ 4'
cwvt S'WL ^3
”^2
C-ttâ	''
<b^ la Ă^a:
4a %'t a^V*?5
W^:
te'


& <*U r
rț.rvh^
4*
W * ț
(U' «3-
i-v$
MM*.	£& yfe
*+ y<%
țte	$$U^<
44j av4.^	♦’ }i ^'A»te>v v-^^lter
<\ ^ott în Vte	'‘
«1 V'tAAt *a *Ute'4<f>te «a+tete i*''4-
A^'>aî ri*VÎ^ te&ut^x te^'KîU ?
$*^4	>	te
^rv>5»« UvM, vQ< ’tevtecuî	n^bin '-n/i*
f<<ix iks^^h I $X* ^*4 £4#	$<
>*4 ^inîț* W bw fi<^
prw*, 4 «tei r^lî^v •"!t">yft^ &pt*>
vM^H* fi ' 'n*»m ^$U>’
te ^Olofa^ 4<ĂJ?«Î 4 <ite>te*f>
^v:" m ,
> <*i, f -x j'	'«
^ut'^u t ^1 «4-^ te»fcv%
?U> tfeto h te naj <»	«te-^țu^
te	tV«r^-(»> *'
m&wHW ^*rte> $%
te&*w& <te ¥tec
&a	«teteiiW
#« rrx?	u^mr»t^
CV.**	te-st«h4	4a
*4	&'wte<	&4W>	xî^ite
i^țx: te-te* w^*4 ;^teîa<U4 M f4iA
ttte-m	CteW tete* «& ^Uwi5
>te	^ ■’■;<>$» ia tete &»$*
tete ><tete z	« W
<te-


?£,tete * *M
<f<^
i-a fci 4
te^u & y*#< w
:	WA
|	i	i^X il
‘ <m a
$teA 4‘&îM,
<y«	^MO
ĂA4	*<#	- ? '\
rW^A
xte
I
i
î
£



f M$ 4&M
& &^tew^ &te s$ #$*
$&<*&$«& r'"' s
fi» w <n +
4te* wr^W. w^- &w
^W^*w
-^<4^ <8# ^W
^w*»w*x>x
«
w -$«8ta
<• $^4***^
IW& $
&&H& «
&*
?e*fcW o Wl^ &
-tes U z^'x	'
$«4	$i<sy 4«&	‘a ;
VM te?»-	SwBV'mai « te' ;
V.^x	tei iWr#î<3fifi^ <
**te &*tei te- :
4o t •	w w * tete w* ,;
te > <te A *»^W-> k :
j.^' iswte	te? teste M te i
ww Wm< ^teH^s'te tete^ # 4$ ■
n teteteS ^ftWm s|j^H ;
-te^ * %*	:
te<^ -te «4	# *-W< 1^, =:
s>xmte ^te- WS	;
v	' 's " '	te /
w 4 wte& «W
rW^ ^itete: te^«< O^A\
4 Mte
13. ,,Războiul^ din 4 noiembrie 1879 comentează polemica ,,Timpului’’ cu ,,Presa”.
589
[„PRIMIM DE LA D. ELEVA...”]
Se publică in „Timpul”, IV. nr. 245,6 noiembrie. 1879, p. 2 3 (Scrisori adresate „Timpulul”).
Scrisoarea lui N. Fleva, fruntaș al Partidului Național Liberal, este un răspuns la editorialul [„Abia aplicarăm să
zicem...”] din 31 octombrie 1879 (v. supra, p. 341 — 344). Poetul caracterizează întrebările lui N. Fleva, ironic, „dileme
psihologice” și trece răspunderea pentru unele inexactități din articolul său pe seama „Ștafetei”, ziarul ieșean, din care
preia informațiile1. De fapt „Ștafeta” reține informațiile din „Războiul”2, care protestează alît împotriva ziarului
ieșean, cit și a „Timpului”, pentru „plagiaturi ziaristice” 3.
„Ștafeta” consacră acestei probleme un editorial, Iași, 7 nocmvrie 1879, in caro susține că „Timpul” nu a voit
intenționat să trimită la „Războiul” întrucît ar fi dat „de gol pe un confrate al său în credinți politice”4.
Deputatul liberal este prezentat și în seria de „portrete politice” publicate în „Timpul” în 1882 (OPERE, XIII, 44C).
i ȘTAF, II (1879), nr. 233, 17 oct., p. 1.
2	RESB, (1879), nr. 810, 15 oct., p. 4 (Bibani).
3	Idem, nr. 834, 8 nov., p. 3 (Plagiaturi ziaristice).
4	ȘTAF, II (1879), nr. 252, 9 nov., p. 1.
[„AM ZIS ÎN NUMĂRUL NOSTRU PENULTIM...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 247, 8 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 7[19 noiemvrie 18 79.
Eminescu continuă polemica cu „Presa” și cu „Românul” in chestiunea răscumpărării căilor ferate și a vcrsalitățiî
oamenilor politici de la noi. ,,Gestiunea răscumpărării drumurilor de fier — scrie „Presa” în editorialul București,
5 noiemvre — se discută cu atîta furie în ziarele opoziției, îneît «Timpul », în delirul său, răspunzîndu-ne la unul din
articolele noastre, prin care arătam că, după chiar acel jurnal, combaterea ce o face nu arc dc țintă proiectul în sine,
ci guvernul propuitor, cu injuriile cele mai grosolane, și văzîndu-se încurcat în raționamentul său, se pune a calomnia
persoane și un partid ce n-a voit niciodată a se confunda cu nervoșii redactori ai jurnalului «Timpul ». Necăjiți de
aceasta și în lipsă de argumente, după cum se vede, și-au zis că și calomnia este bună, luîndu-și, drept deviză, principiul
lui Don Basilio, care constă în a calomnia mereu, căci calomnia chiar cînd se descoperă adevărul, tot lasă îndoieli
în urmă-i” L Mai departe redactorii „Timpului”, de fapt Eminescu, sînt acuzați că au orientat ziarul pe o „zvăpăiată
cale” și că se pronunțau „în diletant” împotriva răscumpărării căilor ferate. „Românul” caracterizează articolele lui
Eminescu în editorialul București, 5[17 brumar ca o mărturie a reactivării „reacțiunii” conservatoare. „Reacțiunea prinde
limbă — scrie ziarul—. De unde-i vine impulsiunea?” 2 Oficiosul guvernamental arată că conservatorii reprezentau
reacțiunea din revoluția din 1848. Eminescu răspunde la această acuzație cu analiza orientării politice a revoluției lui
Tudor Vladimirescu din 1821.
Ea a avut într-adevăr antifanariotismul ca principala orientare. A avut insă și un puternic caracter social după
cum istoriografia mai nouă a demonstrat-o. Căderea fanarioților și reinstaurarea domeniilor pămîntcne sînt consecințe
directe ale revoluției condusă de Tudor. Lupta boierilor pămîntcni contra celor greci nu trebuie minimalizată desigur
în căderea fanarioților. Ea nu este însă hotărîtoarc, cum crede Eminescu. Ea a fost prezentă de la instaurarea fanario-
ților, dar numai o ridicare de masă cum a fost revoluția dc la 1821 a putut determina schimbarea așteptată și necesară.
Despre Cîrjalii și Pazvantoglu găsim însemnări și în manuscrise (OPERE, XIII, 351) și se fac referiri la ci și în
articolele de mai tîrziu (OPERE, XII, 255, XIII, 159).
„Presa” arată într-un articol [„« Timpul», organul Dreptei...” ] că ziarul încerca să acrediteze ideca existenței
unui partid conservator fără șef 3. „Timpul” este numit „foaia nervoasă” a unor redactori „furioși”. „România liberă”
considera că polemica cu „Presa” și „Românul” era „distractivă” și găsește „admirabilă” istorisirea cu cei trei călători4.
Reproduce și un fragment din editorial („Așa dar, cînd conservatorii .. .foarte elastice”). „Telegraful” acuză „Timpul”
de necunoașterea istoriei naționale5.
Istorisirea lui Eminescu cu cei trei călători îi servea să facă o caracterizare admirabilă, nu numai a lui V. Boerescu,
ci și a altor oameni politici ai vremii.
1 PRESA, XII (1879), nr. 245, 5-6 nov., p. 1.
2 ROM, XXIII (1879), 5-6 nov., p. 1023.
3 PRESA, XII (1879), nr. 248, 10 nov., p. 1.
4 RL, III (1879), nr. 738, 10 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
5 TEL, IX (1879), nr. 2265, 10 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
590
[„MARE SUPĂRARE AM CAUZAT.,.”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 248, 10 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 9121 noicmvrie 1879,
Eminescu propune „Presei” sistarea polemicii în legătură cu orientarea politică a lui V. Boerescu întrucît discuția alunecă
spre probleme lăturalnice. Lucrul acesta se desprindea și din faptul că „Presa” nu evita să comenteze cauzele demisiei
lui V. Boerescu din guvernul lui Lascăr Catargiu. Eminescu mărturisește, pe de altă parte, că nu dorea să spună și
alte adevăruri crude despre „marele om de stat”.
„Presa” scrie într-un articol [„Foștii privilegiați. ..”], că redactorii de la „Timpul” erau reprezentanți „ai trecu-
tului și ai arhondologiei” și deplînge faptul că se ocupau dc V. Boerescu, cînd erau de rezolvat alte cestiuni mai
importante1. Ziarul promite să mai revină asupra acestor probleme șLi lasă pe „nervoșii redactori ai foniei protipendadei”
să se considere „cei mai mari, cei mai iluștri și cei mai de duh din! re muritori”. „România liberă” atrage atența că
„Presa” nu desmințea cauzele demisiei lui V. Boerescu, așa cum le prezenta Eminescu, și. reproduce un fragment din
editorialul său („Această «insinuare» a noastră... Fa ținut loc dc introducere”)3.
Eminescu publică în continuarea editorialului său prima parte a unui studiu, Răscumpărarea căilor ferate, care
se continuă și în numerele următoare 3. Este inclus în edițiile publicisticii lui Eminescu (13, p. 158--184) însă nu poate
fi atribuit poetului. Două editoriale, [„Sini acum citeva zile... ” ] și [„Publicăm astăzi in fruntea foii.din
11 și 13 noiembrie 1879, tipărite în edițiile anterioare (6, IH, p. 208- 217)) nu aparțin, de asemenea poetului. Ana-
liza stilistică îl recomandă, pentru primul, pe I. Slavici, iar al doilea este eliminat și de I. Crețu în ediția din 1941 a
publicisticii eminesciene.
1	PRESA, XII (1879), nr. 249, 11 nov., p. 1.
2	RL, III (1879), nr. 739, 11 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
8	T, IV (1879), nr. 248, 10 nov., p. 1 - 2; nr. 249, 11 nov., p. 1 - 2; nr. 251,14 nov,, p. 1.........2;nr. 252, 15 nov.,
p. 1 — 2; nr. 258, 23 nov., p. 1 — 2.
[„LA CE SERVEȘTE DISCUȚIA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 251, 14 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, J3J25 noemurie 1879.
Sc tipărește în volum, prima dată in I. L. Caragiale. Opere V Articole politice și cronici dramatice.
București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, p. 40 — 45.
Eminescu polemizează din nou cu „Presa”, organul lui V. Boerescu, pc linia articolelor sale anterioare și-și rcalirmă
punctul de vedere că nu exista un partid al „Centrului”. Poetul răspunde la un articol al „Presei” /„« Timpul» organul
Dreptei... ”] în care ziarul lui V. Boerescu îl acuză de „rea credință” și „o nervozitate fără margini’-’.1.
Polemica dă la iveală, o dată in plus, lipsa de organizare a conservatorilor. Dacă era adevărat ca dizidența lui
V. Boerescu era foarte puțin numeroasă și partidul „Centru” deloc însemnat ca pondere politică (Boerescu vine ca ministru
de externe nu pentru că era șeful unui partid, ci pentru valoarea propriei sale persoane), tot atit de adevărat era și
faptul că un partid conservator ca atare nu era încă închegat.
Șerban Cioculescu atribuie acest editorial lui I. L. Caragiale cu argumente neconvingăloare. „Acesta e chiar
truculent, — scrie criticul — anecdotic, împănat cu zicale și parcă vorbit de autorul lui, înaintea unui auditor simpatic.
Asupra acestui articol nu poate încăpea nici o îndoială, că aparține lui Caragiale” (p. XIX). Nici una din trăsăturile
indicate aici nu sînt caracteristice numai scrisului caragialean. Și Eminescu folosește conversația cu auditorul imaginar
în articolele politice, procedeu pe care îl folosește și la „Curierul dc Iași”, utilizează în discursul critic anecdotica,
proverbele și zicerile populare. Dar aici se fac referiri directe la articolele anterioare privind „Banca de București”,
care aparțin lui Eminescu. Istorisirea cu Mușat este, pe de altă parte, atit prin conținut, cit și prin ton, moldove-
nească. Se întilnesc, în sfîrșit, și expresii („cată să fie"9 „vorba răzășească”, „concedem că nu are”), tipic eminesciene.
1	PRESA, XII (1879), nr. 248, 10 nov., p. 1.
[„MAI TOATE ZIARELE OFICIOASE...”]
Se publică in, .Timpul”, IV, nr. 253,16 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 13/27 noemurie 1879.
Studiile asupra căilor ferate, la care se referă Eminescu, sînt seria de articole Răscumpărarea căilor ferate, publicate
de ziarul conservator în mai multe numere.
501
„Studiul important” ce-1 publica „Timpul” demonstra, scrie „România liberă”, că statul român nu devenea stăpin
al căilor ferate, ci pierdea si pe deasupra era și „umilit prin supunerea de bună voie la jurisdicțiunea străină’1. „Telegra-
ful” remarcă faptul că Eminescu ataca în discutarea proiectului, răscumpărării căilor ferate politica guvernului liberal
Problema căilor ferate îmbracă o dublă înfățișare. Pe de o parte c presiunea Germanici de a se da satisfacție
financiarilor săi implicați în construirea căilor ferate din România. „Dați o grabnică satisfacție intereselor germane”
și „răscumpărați drumurile de fier dacă voiți să cîștigați recunoașterea independenței”, îi declara von Radowitz, ministru
însărcinat cu afacerile politice ale Germaniei, agentului diplomatic al României la Berlin, Vîrnav-Liteanu, în octom-
brie 1879 3. Pe de altă parte era la mijloc interesul țării dc a lua în stăpînire căile ferate, cel mai puternic agent econo-
mic al dezvoltării sale. „Atunci cînd artera principală dc căi ferate, care străbate România dc Ia un capăt la celălalt
al ei, sc afla în mîinile străinilor — scria Th. C. Aslan — , cu greu s-ar fi putut face ca avantajele cc trebuie să tragă
din căile ferate să fie întrebuințate în profitul adevărat al țării de o societate de acționari străini, care nu putea să aibă
nici un interes de a micșora tarifele dc transport pentru cereale, sau pentru alte produse ale solului, a înmulți liniile
de garaj, a înmulți parcul de vagoane ele., pentru care se cer cheltuieli, cînd societatea era asigurată prin concesiune,
că oricare ar fi venitul căilor ferate, ca avea să-și încaseze regulat anuitatea înscrisă în bugetul datoriei publice a
statului român”. Ea era in sumă de 18 609 750 lei, reprezentind o dobîndă de 7 1/2% din capitalul întrebuințat in
construirea căilor ferate. Și orice s-ar fi. întîmplat în mersul veniturilor căilor ferate statul român trebuia să plătească
această anuitate.
La sfîrșitul anului 1879 România avea 1 407,5 km de drum dc fier, dacă se ia în calcul și linia Buzău—Mără-
șești pe atunci în construcție (aceasta din urmă e terminată în 1881). Din cei 1. 407,5 km, numai 266 km și 130 m
aparțineau statului român (liniile București -Giurgiu— Smârda, lași —Ungheni, Ploiești -Predeal și Buzău- Mărășești).
Restul de 1 345 km (81,10%) dc căi ferate erau exploatate dc două companii străine: Societatea acționarilor (mai
înainte fostă Stroussberg) care exploata linia Vîrciorova —Pitești—București și prin Brăila -Galați la Roman in întindere
de 919 km și Compania Lemberg — Cernăuți- Iași (Offenheim) care exploata linia Suceava -Iași —Botoșani cu o întindere
de 244,68 km*.
Nu chestiunea răscumpărării sau. nu a căilor ferate era în discuție. Necesitatea ci se impunea oricum, atunci sau
mai tîrziu. Discuția a fost marc în epocă, s-a scris mult și s-a făcut multă agitație, în jurul modalității de înfăptuire
și a momentului ales. Acesta din urmă, cum am văzut, e impus din afară. Lui. V. Boerescu, ministru român dc externe,
von Radowitz, îi vorbea la Berlin, la 29 iulie/10 august 1879, dc „interesul pe carc-1 avem să rezolvăm cît mai curînd
chestiunea răscumpărării căilor ferate și a nenumăratelor încurcături pe care această chestiune le creează guvernului
german”, supus presiunilor financiarilor germani5.
Eminescu se ridică împotriva amestecului străin în treburile țării și ii învinuic pc liberali că acceptă cu prea
mare ușurință acest amestec și grăbesc rezolvarea chestiunii din dorința de a găsi un nou mijloc de îmbogățire a parti-
zanilor pe seama statului.
Proiectul guvernului, însoțit de o foarte documentată expunere dc motive datorată lui D. A. Sturdza, ministru
de finanțe, propunea răscumpărarea a 919 km linii de cale ferată, con cedate începînd de la 1 iunie 1871 pe 90 de ani
(expira concesia la 1 iulie 1961). Capitalul de construcție al acestor linii era de 248 130 000 Ici. Statul urma să preia
asupra sa administrația și exploatarea liniilor acestora de calc ferată, răscumpărîud capitalul de construcție în principal
prin emisiune de obligațiuni de stat de 6%. Prin reducerea dobhizii, anuitatea pe care o plătea, statul piuă atunci și
care se ridica la 18 609 750 Ici se reducea între 15 981 400 lei minimum și 17 611 870 lei maximu, iar termenul dc plată
se reducea de la 90 de ani la 44 de ani. x^ceasta pe lingă alte avantaje desigur. în orice caz statul român, ca să fie
cu adevărat independent, trebuia să fie stăpîn pe mijloacele sale economice. Operațiunea de răscumpărare, foarte delicată,
este condusă la Berlin din partea țării dc loan Kalinderu, viitor administrator al domeniilor Coroanei, iar din comisia
însărcinată după răscumpărare cu verificarea și anularea titlurilor vechi și cu supravegherea emisiunii noilor obligații
au făcut parte Al. Orăscu, N. Manolescu și G. C. Cantacuzino, viitorul ministru de finanțe liberal.
1	RL, III (1879), nr. 744, 17 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
2	TEL, IX (1879), nr. 2272, 18 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
3	N. Adăniloaie, înființarea agenției diplomatice a României la Berlin, în Reprezentanțele diplomatice ale României,
I, 1859 — 1917, București, Editura politică, 1967, p. 233.
4	Th. C. Aslan, op. cit., p. 134, 160.
5	Independența României. Documente. IV. Documente diplomatice, p. 585.
L\ JUDECÎND CINEVA..
Sc publică în „Timpul”, IV, nr. 258, 23 noiembrie 1879, p. I. Editorial: București, 22 noemuric/
4 decemvrie 18 79.
Eminescu analizează datoriile față de străinătate angajate de guvernul liberal în chestiunea răscumpărării căilor ferate și
scoate încheierea că acestea depășeau cheltuielile tuturor transporturilor din țara noastră. Calculul este interesant pentru
592
modul cum înțelegea poetul să folosească studiul comparativ al cifrelor însă pierde din vedere perspectiva de viitor în
importanța căilor ferate tocmai sub raport economic.
„România liberă’' arată că „Timpul” îi aduce aminte lui D. A. Sturdza de opiniile sale anterioare în chestiunea
căilor ferate1.
Eminescu atrage ateu pa cititorilor îti finalul editorialului asupra studiului Răscumpărarea căilor (erate, mărturie
evidentă că acesta nu-i aparținea (v, supra, p. 591).
* RL, III (1879), nr. 749, 24 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
[„VĂZÎND STĂRUINȚA..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 260, 25 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 24 nocmvriel
6 decemvrie 1879. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Economia națională, lași, Editura
Junimea, 1983, p. 185—188.
Eminescu analizează proiectul de răscumpărare a căilor ferate din perspectiva „claselor pozitive”, care urmau să suporte
noile sarcini financiare.
Consorțiul german condus de antreprenorul Strousberg, evreu creștinat, obține în 1868 concesia construirii și exploa-
tării pe 90 de ani a principalelor linii de cale ferată: Roman—Tecuci— Galați, cu o ramură Tecuci —Bîrlad; Galați—
Brăila —Buzău—Ploiești —București și București—Pitești—Craiova — Tr. Scvcrin—Vîrciorova. în total 914 km și 800 m.
Costul unui kilometru era fixat la cifra exagerată de 270 000 fr. în total aproximativ 247 000 000 fr. (Eminescu dă o
cifră mai exactă : 248 130 000 fr.). Această sumă urma să fie acoperită prin emisiune de obligațiuni cu dobîndă de 7 1/2%
pe an garantată de statul român. Supravegherea și controlul urma să le aibă un comisar al guvernului român (acesta
a fost Ambronn, șambelanul lui Carol Anton, tatăl lui Carol I și pînă la urmă comportarea lui a aruncat discreditul
asupra lui Carol I). Pînă la 1/13 martie 1870 s-au pus la dispoziția lui Strousberg obligațiuni în valoare de 150 373 089 fr.
deși acesta n-avea dreptul la acea dată decît la 81 000 000 fr. (statul român garanta dobinda numai pentru kilometrii
dați în exploatare). Strousberg reclamă o sumă și mai marc prctinzînd că a construit 19 km mai mult decît în rea-
litate. Guvernul român refuză. La 27 decembrie 1870/8 ianuarie 1871 este pusă în funcțiune, numai provizoriu însă,
linia Roman —Tecuci—Galați —Brăila- Ploiești- București și Strousberg cerc să se achite la 1/13 ianuarie 1871 dobînda
la obligațiunile reprezcntînd cîte 270 000 fr. de fiecare km. din această linie. Guvernul român refuză pentru că linia
nu era terminată. Consorțiul dă faliment, iar concesiunea e anulată dc conservatori la 4/16 octombrie 1871, obligațiile
devalorizate fiind preluate dc bancherii Bleichroder și Hansernann, care au constituit „Societatea drumurilor de fier
din România”1.
„România liberă” scrie că „Timpul” avea dreptate cînd susținea că guvernul liberal expunea țara „la pagube
enorme”2. Reproduce un fragment din editorial („Românii trebuie ... le lipsește și azi”). Editorialul este semnalat
și dc „Telegraful”, ziarul bucureștcan 3.
„Presa” publică un articol, Un răspuns jurnalului „Timpul”, in care susține că redactorii de la ziarul conservator
isi făcură „din calomnie o adevărată meserie”4.
Eminescu prevedea că statul român va intra în procese cu reprezentanții capitalului străin.Desfășurarea eveni-
mentelor confirmă această previziune a sa.
1	Istoria României. IV. [București], Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, p. 464 — 465.
2	RL, III (1879), nr. 751, 27 nov., p. 3 (Arena ziarelor).
8	TEL, IX (1879), nr. 2278, 27 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
4	PRESA, XII (1879), nr. 262, 28 nov., p. 1.
[„SE ÎNCHINĂ OMUL TOTDAUNA ȘI-N TOT LOCUL?”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 263, 29 noiembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 28 noemvriel
10 decemvrie 1879. Se tipărește în volum, prima dată, în AI. Eminescu. Opere, III, București, Editura
Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 224—231.
Eminescu schițează o privire retrospectivă asupra guvernării liberale, ca să conchidă că acesta datorită incapaciiății șî
imoralității dusese țara la ruină.
„România liberă” caracterizează considerațiile pe marginea sensurilor cuvintului „reacționar", „o interesantă
analiză istorică”, cu „exemple displăcute guvernamentalilor”’. Reproduce două fragmente („Dacă există reacție...
5!) 3
deveni sănătos”, „Ingerințele lui Temelie ... trecut între sfinți”). „Telegraful” scrie că „Timpul” se scoboară,
pentru demonstrația sa, „în adîncul istoriei”2. Ziarul reia discuția într-un editorial, București, 1 decembre, publicat
două zile mai tîrziu, în care arată că se puneau în discuție aspecte particulare. „în definitiv aceste varietăți — scrie
ziarul — nu țin de principiuri; întocmai ca crăcilc unui arbore, ele se unesc la trunchi, pc care stă scris cu litere negre :
reacțiunc” 3. Ziarul recunoaște că redactorului îi plăcea „mult istoria”.
Important este îndeosebi faptul că Eminescu definește aici accepțiunea termenului de rcacțiune, cu comparația
din fiziologie, ca rezistență a unui corp bolnav împotriva boalei care îl macină spre a-și redobindi sănătatea.
Poetul știa să-i apere pe conservatori de învinuirea de reacționari pc care i-o aduceau liberalii, conservatorii nefiind
urmașii boierilor de altădată, ci oameni politici ai unei epoci moderne. Teoria sa cu egalitatea tuturora în vremea domni-
ilor pămîntene la români trebuie amendată desigur cu stratificările sociale feudale.
1	RL, III (1879), nr. 754, 30 nov., p. 2 (Arena ziarelor).
2	TEL, IX (1879), nr. 2281,30 nov., p. 3 (Revista ziarelor).
8	Idem, nr. 2283, 2 dec,, p, 1.
UNDE DAI ȘI UNDE CRAPA
[„«TIMPUL» DE LA 27 NOIEMVR1E..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 263, 29 noiembrie 1879, p. 2—3.
Adunarea deputaților discută în ședința din 19 noiembrie 1879 mai multe proiecte de legi. Unul din aceste proiecte se
referea și la C. Boerescu. „Pentru deschiderea unui credit extraordinar de lei 5 865 — se arată in stenograma ședinței —
pentru plata d-lui C. Boerescu, de restul ce mai are a primi în baza contractului său din 1872 cu care a fost ingajat
a apăra pe stat în procesul cu d. P. Olănescu” L „Monitorul oficial” din 21 noicmbrie/3 decembrie 1879 se ocupă de
schimbarea revizorilor ecleziastici în Dobrogea 2.
Eminescu întocmește, pe baza acestor materiale, un grupaj, Mărgăritare culese din „Monitorul oficial”, cu aluzii
la Vasile Boerescu, „ministru în activitate” 3. Deși Mărgăritare se prezentau ca o simplă notă, între alte materiale,
„Presa”, ziarul lui V. Boerescu, le consacră al doilea editorial, Un răspuns jurnalului „Timpul”, din 28 noiembrie 1879*.
Poetul se relevă în polemica cu „Presa” în mare măsură „caragialian”.
1	MO, (1879), nr. 262, 20 nov./2 dec., p. 7228.
2	Idem, nr. 263, 21 nov./3 dec., p. 7261.
8	T, IV (1879), nr. 261, 27 nov., p. 3.
4	PRESA, XII (1879), nr. 262, 28 nov., p. 1.
[„ERAM CURIOȘI ÎNTRUCÎTVA..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 264, 30 noiembrie 1879, p. 1. Editorial: București, 29 noemurieI
11 decemvrie. Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura
Românească S.A.R., 1939, p. 231—234.
Proiectul de lege pentru cesiunea căilor [cralc a Societății acționarilor către statul român se publică în „Monitorul oficial”
în 14/26 noiembrie 18791 și se duc pe marginea lui dezbateri furtunoase în Adunarea deputaților. Tonul e din nou
înalt, al celor mai violente articole eminesciene.
„România liberă” serie că „Timpul” îl prezintă pe I. C. Brătianu ca un Antichrist care „prăpădește neamul
românesc”2. Reproduce un fragment („.Aliat cu Strusberg ... ceda Moldova”). „Presa” arată că ziarul compară
România cu Babilonia 3, iar „Telegraful” susține că se pierdea în „iresuri și-n amintiri biblice”4.
Comparația lui I. C. Brătianu cu Antichrist ne amintește de unele articole ale lui Eminescu publicate în „Curierul
de Iași” cu cîțiva ani mai înainte (OPERE, IX, 199—200). Poetul se referă la Cîrjalîi într-o însemnare din manuscrisul
2264, 210 (OPERE, XIII, 351) și în unele articole (OPERE, XIII, 159).
1 MO, (1879), nr. 257, 14/26 nov., p. 7140.
2 RL, III (1879), nr. 755, 1 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
3 PRESA, XII (1879), nr. 265, 1 dec., p. 3 (Revista ziarelor române).
4 TEL, IX (1879), nr. 2282, 1 dec,, p. 2 (Revista ziarelor).

(„S-APROPIE ÎNCEPUTUL SFÎRȘITULUI”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 265, 1 decembrie 1879, p. 1. Editorial: București, 30 noenwriej
12 decemvrie 1370.
Practicile guvernului liberal în votarea legilor în Adunarea deputatilor și in Senat stau permanent în atenția lui Eminescu,
cum se desprinde și din acest editorial.
Presupunerea sa potrivit căreia răscumpărarea drumurilor de fier putea duce la un „dezastru financiar” nu s-a
confirmat. Pasiunile dezlănțuite în epocă în jurul acestei chestiuni au fost într-adevăr mari; temerile manifestate atunci
în presă sau în Parlament au fost și ele mari, după cum la fel au fost dificultățile tehnice de înfăptuire a unei astfel
de operații. Dar toate au fost depășite și răscumpărarea a fost pînă la urmă o mare realizare economică. De la 1407,5
kilometri de drum de fier cît avea România în 1880 în 1904 s-a ajuns la 3 178 kilometri, la mai mult decît îndoit.
Venitul net al căilor ferate s-a ridicat la peste 22 500 000 lei. Lucrările au putut fi conduse de ingineri români la un preț
cu mult mai scăzut decît cel cerut de inginerii străini și de o calitate pe care Podul de la Cernavoda, al lui Anghel
Salîgny, o exprimă îndeajuns de pregnant.
„România liberă” reproduce un fragment („... docilitatea și elasticitatea ... pe secole înainte”)1.
Editorialul se remarcă prin expresii caustice („elasticitatea conșliinței ciracilor”, „proceduri de codru”), tipic emi-
nesciene. Se impune atenției și propunerea din final, făcută în același spirit, cu privire la un Sinod liberal guvernamental
și un deputat liberal mitropolit al Ungro-Vlahiei.
1	RL, III (1879), nr. 756, 2 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
UNITATEA DE VEDERI ÎN CABINETUL ACTUAL
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 265, 1 decembrie 1879, p. 1-2 (I); nr. 267, 4 decembrie 1879, p. 1 — 2
(II); nr. 272, 11 decembrie 1879, p. 2 -3 (III).
Eminescu invocă în polemica sa cu V. Boerescu materiale publicate în „Presa”, ziarul său, spre a demonstra că șeful
„Centrului” stătea pe aceeași bancă ministerială cu aceia pentru care avea, cu ci te va luni mai înainte, cele mai aspre
cuvinte de condamnare a politicii lor interne și externe, ('.ele trei editoriale, București, 21 aprilie, București, 30 aprilie
și București, 11 mai, pe care le reproduce, se publică în „Presa” în 22 și 30 aprilie 1879 și în 12 mai 1879 L
.Adversarii sînt combătuți cu propriile texte, procedeu folosit de poet și în alte articole și folosit asiduu atunci
și după aceea în gazetăria noastră politică sau în dezbaterile parlamentare, granițele partidelor și grupărilor politice
fiind trecute cu ușurință de mulți oameni politici. Aici reține atenția și așezarea în pagină, tipografic, a concluziilor.
1	PRESA, XII (1879), nr. 89, 22 apr., p. 1 ; nr. 95, 30 apr., p. 1 ; nr. 104, 11-12 mai, p. 1.
LȘI ZI GLORIE, MĂRIRE, NEATÎRNARE..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 268, 5 decembrie 1879, p. 1. Editorial: București, Hid decernare 1870.
Eminescu considera propaganda presei liberale cu privire la independența economică și politică a țării ca tacînd parte
din practicile demagogice. Demersurile guvernului liberal pentru răscumpărarea căilor ferate ii apăreau poetului ca
mergînd spre o subordonare economică față de Germania și implicit și spre una politică. Notița („Citim în « Bertiner
Borsenzeitung ». ..”], integrată în editorial, se publică în „Timpul” cu o zi mai înainte1.
Poetul respinge comparația pe care o face „Românul” în editorialul [„Ieri s-a început în Cameră”...] din
28 noiembrie 1879 între convenția de răscumpărare proiectată de guMnml conservator și cea a guvernului liberal-'.
Asupra acestor probleme revine și în articolele următoare. Comparația era oricum nepotrivită, condițiile fiind diferite.
„România liberă” atrage atenția asupra comparației între proiectul guvernului conservator și cel al guvernului
liberal în problema răscumpărării căilor ferate 3.
Acuzația presei liberale după care guvernul conservator se supunea dispozițiilor lui Joseph Marin von Radowitz,
consulul german la București, este adusă în discuție în editorialul [„Ascuțirea cestiunilor curat interne...”] din 13 decern-
595
brie 1879 (v. supra, p. 371 -372). Expresia „lirelor la judecată” are corespondent și în proză sub forma „tîrziu la
minte” (OPERE, VII, 299).
1	3', IV (1879), nr. 207, 1 dec., p. 3.
2	ROM, XXIII (1879), 28 nov., p. 1087.
3	RL, III (1879), nr. 759, 6 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„PROIECTUL AL DOILEA...”]
Se publica în „Timpul”, IV, nr. 269, 6 decembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 5/17 decemvre 1879.
Proiectul guvernului liberal pentru răscumpărarea căilor ferate este comparat, cum face și în editorialul anterior, cu cel
al guvernului conservator (v. supra, p. 368—369). Aici proiectul guvernului liberal este caracterizat cu intenție „monstrul
de aservire economică” a țării. Eminescu continuă discuția în legătură cu răscumpărarea cailor ferate și în articolele
următoare.
„România liberă” considera mai avantajos proiectul guvernului conservator ^.Reproduce un fragment („Proiectul
cabinetului conservator ... realizabil pentru germani”).
Expresia „Prețul de cumpărătură”, pentru care dă și echivalentul german „Kaufpreis”, o îutîlnim și în articolul
(„Extragem din « Neue freie. Presse ». .. ” ], publicat in „Curierul de Iași” in 7 iulie 1876. O altă expresie: „ban
roșu” se intilneștc și ea în mai multe articole din publicistica eminesciană.
-	1 RL, III (1879), nr. 760, 8 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ASCUȚIREA GESTIUNILOR CURAT INTERNE...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 274, 13 decembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 12124 decemvir 1879.
Eminescu atribuie situația grea în care se găsea țara, cum face și în alte articole, duplicității guvernului liberal atît în
politica internă cit și în cea externă. Această politică ar explica și faptul că țara noastră era supusă influențelor din
afară. în realitate Români: ?ra prea slabă din punct de vedere economic, era un stat mic, în stare cu greutate să
țină piept presiunilor externe. ai mult, voia să-și asigure independența abia cucerită.
„România liberă” reține
(„Pe orice spirit . .. prea tîrzi
miparația între situația din România cu cea din Turcia. Reproduce finalul editorialului
Alexandru Sihleanu, pe e îl persiflează Eminescu, era președintele comisiei financiare din Adunarea deputaților
și autor a mai multor lucrări: mstituțlunea și legea electorală (Focșani, 1872), Omul. Serbătorile. Constituțiimea și legea
electorală. Cugetări asupra cu^ rilor d-lui IV. Cretzulescu (București, 1878). Traduce și o proză a lui Charles-
Antoinc-Guillaume Pigaull-Leb i, Cărturarul și popa (București, 1877). Eminescu nu se referă la această traducere4
cînd vorbește de „pochi” și „piotopochi”, ci la o cuvmtare a sa ținută în Adunarea deputaților în ședința din
6 noiembrie 1879. Ministrul de interne cere aprobarea unei sume de bani să plătească tipografii care scoteau „Monitorul
oficial” în perioada dezbaterilor Corpurilor legiuitoare. „Voiu să constat pe onoarea mea — spune A. Sihleanu — că
mie nimic nu-mi intră în pungă fiindcă diurna am primit-o întreagă, nu-mi pasă dar de tipografi, cum nu mi-a păsat
de pochi și prolopochi” 2. Deputatul liberal era împotriva cheltuielilor neprevăzute în buget și un apărător al contribua-
bililor. „Dar, d-lor vedeți — declară el în ședința din 3 decembrie 1879 — că ni se cer și pentru altele 13 mii fr[anci]
pentru cavaleri, penLru decorațiuni. Apoi avem noi trebuință de asemenea cheltuieli de decorațiuni, cînd sînt șase județe
care pier de foame?” " Această atitudine a deputatului liberal explică de ce Eminescu se oprește în numeroase articole
la cuvîntările sale (OPEBE, XI, 71, 171, 174, 225; OPERE, XII, 29, 52, 132, 376, 465; OPERE, XIII, 80, 194,
404, 405).
Articolul 1. Ileliade-Bădulescu, publicat în „Timpul” în 12 decembrie 18794 și tipărit în edițiile anterioare
(9, p. 130—131), nu aparține lui Eminescu. Este o reproducere din „Presa”5 cu omiterea frazei finale.
1 RL, III (1879), nr. 765, 14 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
2 MO, (1879), nr. 252, 7/19 nov., p. 7016-7017.
3 Idem, nr. 274, 5/17 dec., p. 7695.
4 T, IV (1879), nr. 273, 12 dec., p. 3 (Teatru Național).
5 PRESA, XII (1879), nr. 272,10-11 dec.,p. 3. Sc reproduce și în „România liberă”, III (1879), nr. 763, 12 dec,, p. 2.
596
[„IN ȚARA NOASTRA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 276,15 decembrie 1879, p. 1. Editorial : JJucureștî, U/26 decemvre 1819,
Eminescu completează prima parte a editorialului din acest număr, întocmit de I. Slavici, în care se prezintă ședința
adunării Senatului ținută în 10 decembrie 1879 L Prozatorul comentează interpelarea lui Lascăr Catargiu și insistă
asupra schimbului de replici dintre acesta și M. Kogălniceanu, ministrul de interne.
„România liberă” scrie că „Timpul” ia „la răfuială pe ministrul de interne” și că acesta dă un „răspuns foarte
stîngace” 2.
Calomnia este invocată ca principiu de conduită în viața parlamentară și în editorialul [„Trăim intr-o țară ciuda-
tă...”] din 16 mai 1881. „Calomniei, calonmiez — se. arată aici —, il ea reslera toujours quelque chose” (OPERE, XII,
174). Dictonul aparține lui Beaumarchais și Eminescu se referă la el și în alt editorial [„ n Românul» mustră opozi-
/lunea...”] din 1 iulie 1881 (OPERE, XIII, 223).
>	MO, (1879), nr. 279, 12/24 dec., p. 7833-7834.
2 HI,, III (1879), nr. 767, 16 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„VOIM SĂ NE SPUNEM PĂREREA...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 277, 16 decembrie 1879, p. 1. Editorial : București, 15/27 decemvre 1879.
Discursul lui Grigore Mihai Sturza, ținut în ședința Senatului din 1 decembrie 1879, se publică în „Monitorul oficial”
în 4/16 decembrie 1879 1 .si este reprodus în „Timpul” în 6 decembrie 1879 2.
Apare clară detașarea lui Eminescu de concepțiile promovate în orientarea externă a țării de către Grigore M.
Sturdza și grupul său ieșean intitulat nu fără emfază „Partidul Conservator Liberal din Moldova”. Gr, Sturdza și adopții
săi promovau o apropiere de Rusia țaristă și aveau în vedere un destin creștin, al ortodoxismului 3.
„România liberă” scrie că „Timpul” respingea ideile de politică externă ale lui Gr. Sturza și îmbrățișa „cu
căldură proiectul de maiorat al lui Carp”4. „Presa” vedea în acest editorial mărturia unei dezorientări ce domnea între
conservatori5.
Comentariul ziarului vienez este cuprins iu articolul IVum, 23. Dezember publicat în 12/24 decembrie 1879 6.
Eminescu reia discuția asupra maioralului in editorialul/„Di discutarea proiectului de maiorul.. . ” J din 19 decem-
brie 1879 (v. supra, p. 371 -377).
1	MO, (1879), nr. 273, 4/16 dec., p. 7599 -7603.
2	T, IV (1879), nr. 269, 6 dec., p. 1-2.
8	M. Theodorian-Carada, Beizadea Mitică. [București], Imprimeriile „Informația zilei”, [1943], p. 12.
4	RL, III (1879), nr. 768, 18 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
PRESA, XII (1879), nr. 278, 17- 18 dec., p. 1.
6	FREM, XXXIII (1879), nr. 351, [12] 24 dec., p. 1-2.
[„ÎN DISCUTAREA PROIECTULUI DE MAIORAT...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 279,19 decembrie, 1879, p. 1 2. Editorial : București, 18/30 decemvre 1879.
Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 239 218.
Guvernul liberal propune un proiect de lege pentru inalienabilitatea și indivizibilitatea pămînlurilor țărănești L Opoziția
prezintă proiectul ei — în care se pronunță pentru maiorat. Expunerea dc motive o face P. P. Carp, în ședința Adunării
deputaților, din 11 decembrie 1879. Documentul este semnat de T. Maiorescu, P. S. Aurelian, Al. 1. Popescu, P. P. Carp,
1. Agarici, colonel Călinescu, N. Catargi, C. Negruzzi. „Românul” scrie în editorialul București, 15/27 undrea, publicat
în 16 decembrie 1879, că proiectul era „feudal și imoral”2. Adunarea deputaților hotărăște să se tipărească proiectul
opoziției și să fie trimis în secțiunile Corpurilor legiuitoare.
„România liberă” caracterizează editorialul „un important studiu” și reproduce cele patru puncte propuse de
poet în privința moșiilor statului3.
597
Eminescu pune în discuție problema indivizibilității pămînturilor țărănești, ca singura cale a salvării țărănimii de
la sărăcire și în alte articole ale sale.
Editorialul București, 17/19 decemvre 1879 [„La fiecare act...”], publicat în „Timpul”, în 18 decembrie 1879 4,
atribuitliiiEminescu (6, III, p. 234- 238), aparține lui I. L. Caragiale și se tipărește în ediția sa de scrieri5.
1	MO, (1879), nr. 279, 12/24 dec., p. 7837-7838.
2	ROM, XXIII (1879), 16 dec., p. 1048.
2	RL, III (1879), nr. 770, 20 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
4	T, IV (1879), nr. 278, 18 dec., p. 1.
5	L L. Caragiale, Opere V. Articole politice și cronici dramatice. Ediție îngrijită de Șerban Cioculescu. București,
Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, p. 390 — 392.
[„«PRESA» DE SÎMBĂTA TRECUTĂ...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 280,20 decembrie 1879, p. 1. Editorial: Tiu cur ești, 19 decemvre/ 1 [ianua-
rie] 1880.
Eminescu continuă polemica cu „Presa”, care are ca punct de plecare, cum știm, intrarea lui V. Boerescu, șeful dizi-
denței din Partidul conservator, în guvernul liberal. Poetul are în vedere editorialul din ziarul acestuia, București,
15 decemvre, publicat în 16 decembrie 1879 L
Poetul aduce în discuție și chestiunea Băncii dc București, căreia îi consacră mai multe articole (v. supra, p. 345 - 353).
„România liberă” reproduce un fragment din editorial („Dreapta ni se pare ... și nu-1 regretăm”)2.
Eminescu se folosește și aici de termenul „palinodii”, pentru inutilitatea unor discuții politice. De reținut și pro-
verbul cu care caracterizează conduita politică a lui V. Boerescu în cadrul Partidului conservator.
1	PRESA, XII (1879), nr. 277, 16 dec., p. L
2	RL, III (1879), nr. 771, 21 dec., p. 3 (Arena ziarelor ).
[„DE CÎTEVA ZILE SE PETREC...”]
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 281, 21 decembrie 1879, p. 1. Editorial: București, 20 decemvre 18 79/
[2 ianuarie 1880]. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura
Cultura Românească S.A.R., 1939, p. 248 251.
Eminescu insistă și de astă dată asupra condițiilor ruinătoare ale răscumpărării căilor ferate și condamnă guvernul liberal
pentru supunerea țării în fața presiunilor germane.
„România liberă” scrie că „Timpul” denunță din nou această „funestă afacere”. Reproduce un fragment („Sînt
oare și au curajul ... tribunalele străine?”)1.
1	RL, III (1879), nr. 772, 22 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
[„«BINELE PUBLIC» NE-ADUCE ȘTIREA...”]
Se publică în ,,Timpul”, IV, nr. 286, 30 decembrie 1879, p. 1. Editorial: București, 29 decemvrie 1879/
10 ianuarie 1880.
Eminescu pornește de la editorialul din ,,Binele public”, București, 28 decembre, publicat în 29 decembrie 18795, și
analizează misiunea lui V. Boerescu la Berlin în contextul politicii internaționale.
Misiunea lui V. Boerescu nu va fi încununată dc succes, așa cum prevedea și poetul.
V. Boerescu nu era, scrie ,,România liberă”, decît ,,un paravan la spatele căruia și fără știrea lui’-’ se pregătea
„o nouă amăgire pentru Europa”2.
598
Poetul reamintește „programă panslâvistă” a iui N. î= banilevski. ia care se reîeră și în articolele din „Curierii!
,Ip lași” (OFERE. IX. 239 — 242) și editorialul [„De dumineca trecută...’’] din 28 octombrie 1879 (v. supra,
p. 340 — 341).
1	BP, II (1879), nr. 23 (241), 27-29 dec., p. 1.
- RL, IV (1880), nr. 777, 1 ian., p. 3 (Arena dârelor).
D O VORBĂ SERIOASĂ..
Se publica în ,,Timpul”, V, nr. 4, 5 ianuarie 1880, p. 1. Al doilea editorial.
Eminescu apără politica Partidului conservator în chestiunea concesiilor făcute unor firme străine pentru construirea
căilor ferate în țara noastră. Comentariul său are în vedere un editorial, București, 3 ianuarie, publicat în ,,Binele public”
în 4 ianuarie 1880
Informațiile privind ,,bandele bulgare” sînt luate din tratatul lui Constantin Jos. Jirecek, Geschichte der Bulgaren,
tipărit la Praga în 1876 2. Asupra acestei chestiuni revine și în alte articole.
,,România liberă” rezumă articolul lui Eminescu și reproduce finalul (,,Există oameni ...nu sînt conservatori”) 3.
Poetul întreține cu ,,Binele public” un dialog în termenii cei mai politicoși cu putință, cum nu se întîmplă și
atunci cînd polemizează cu presa liberală guvernamentală.
1	BP, II (1880), nr. 27, 4 ian., p. 1.
2	Constantin Joș. Jirecek, Geschichte der Bulgaren, Prag, Verlag von F. Tempsky, 1876, p. 357—558.
8	BL, IV (1880), nr. 781, 6 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„SÎNTEM ÎN AJUNUL REDESCHIDERII ADUNĂRILOR...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 7, 9 ianuarie 1880, p. 1. Editorial: București, 8/20 ianuarie 1880.
Eminescu anticipează rezultatul dezbaterilor din Corpurile legiuitoare privitoare la răscumpărarea căilor ferate. Conside-
rațiile se întemeiau pe cunoașterea mecanismului folosit de guverne în votarea legilor.
,,România liberă” atrage atenția asupra faptului că ,,Timpul” semnala primejdiile care decurgeau din condițiile
în care se făcea răscumpărarea căilor feratex.
,,Presa” se plînge în editorialul București, 11 ianuarie, publicat în 12 ianuarie 1880, că ,,Timpul” folosea în cri-
ticile sale la adresa guvernului „un limbagiu violent”, care era, după părerea sa, expresia „nervozității”2. ,,Presa”
susține că ziarul se afla în „starea de decădere” și că redactorii săi puneau în primejdie viitorul Partidului conservator.
Cartea lui Barbu Gonstantinescu, la care trimite Eminescu, fără s-o numească, este Probe de limba și literatura
țiganilor din România, tipărită de Societatea Academică Română în 1878. Porgație și Mătrăgună sînt eroii din Predi-
cația țiganilor, document folcloric transcris de Eminescu și păstrat în manuscrisul 2262, 143—147. De aici sint preluate
și caracterizările celor doi eroi „făcători de predicație” (OPERE, VI, 308 — 313).
1	RL, IV (1880), nr. 783, 10 ian., p. 2 (Arena ziarelor).
* PRESA, VIII (1880), nr 9, 12 ian., p. 1.
[„ORGANUL MARELUI OM DE STAT...”]
Se publică in „Timpul”, V, nr. 8, 10 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București. 9/21 ianuarie 1880.
Povețele de bună purtare adresate opoziției de „Presa”, ziarul lui V. Boerescu, sînt cuprinse în editorialul București,
8 ianuariu, publicat în 9 ianuarie 1880 L
„România liberă” scrie că „Timpul” stă de vorbă cu ziarul „marelui om de stat” și-l „înfundă cu cîteva amintiri”
de pe cînd nu făcea parte din guvernul liberal2.
40 — C-. 83^
599
,,Presa0 sc ocupa de criticile lui Eminescu la adresa sa Intr-un articol, /„Ziarul «Timpul» răspunde.. . ” / 3,
în care contestă că ar fi făcut vreodată opoziție sistematici oamenilor politici din guvern. Ziarul depliuge și de astă
dată „violența dc limbagiu” și declară că nu mai putea avea încredere în organul Partidului conservator.
* PRESA, XIII (1880), nr. 6, 8 9 ian., p. 1.
* RL, IV (1880), nr. 784, 11 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
a PRESA, XIII (1880), nr. 10, 13 ian., p. 1.
[„TOTDAUNA ÎNAINTEA UNUI VOT...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 10, UI ianuarie 1880, p. I. Editorial: București, 12f4 ianuarie.
Eminescu comentează favorabil știrea comunicată de „Binele public’’1 cu privire la formarea unui nou partid, sub
conducerea lui G. Vernescu, cu numele căruia ne-am mai întilnit în comentariile noastre. în caracterizarea liberalilor,
poetul invocă principiile lui Machiavelli și-și exprimă speranța că noul partid își va îndeplini, cu consecventă, progra-
mul politic2.
„România liberă” insistă asupra comparației ce-o face Eminescu intre I. G. Brătianu — G. A. Rosetti și Alexandru
Borgia, prezentat de gindi torul italian.
„Democrația națională” remarcă și ea paralela făcută de poet între „principiile machiavelice și între acelea ale
partidului dc la putere”3. Reproduce un fragment („De cîte ori vedem ... pe d-nii Rosetti — Brătianu”.
Eminescu traduce din II principe, tratatul lui Macchiavelli, două paragrafe, 18. Piuă unde trebuie să-și ție un
principe cuuintul și piuă unde nu, 19. Să te ferești de dispreț și de ură, care se păstrează în manuscrisul 2257, 323 345
(OPERE, XIV, 897-904).
1	BP, II (1880), nr. 33 (251), 12 ian., p. 1 (București, 11 ianuariu).
2	RL, IV (1880), nr. 787, 15 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
3	DENA, I (1880), nr. 12, 15 ian., p. 3 (Revista ziarelor).
[„« FACEȚI INTERESELE
Se publica in „Timpul”, V, nr. 12, 16 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București, 15/27 ianuarie 1880.
Se tipărește in volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 252-255.
Eminescu respinge acuzațiile „Românului” după care Partidul conservator făcea interesele străinilor întoreînd caracteri-
zarea împotriva liberalilor. Invocă o seric dc acțiuni ale guvernului liberal, prin care caută să demonstreze că acesta
făcea interesele străinilor prin politica sa. Firește, demonstrația trebuie privită prin prisma cerințelor polemicii politice.
Articolul din „Binele public”, la care se referă Eminescu, [,,D~l Nard venise în țară...”J, se, publică în
15 ianuarie 1880 V
„România liberă” reține faptul că poetul denunță „pe noul gheșef t-Ward” 2.
Autoritatea lui Machiavelli este invocată și aici pentru tezele sale privitoare la viața politică.
J BP, II (1880), nr. 35 (253), 14-15 ian., p. 1.
2	RL, IV (1880), nr. 789, 17 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
DNU-ȘI CREDE CINEVA...”]
Se publică In „Timpul”, V, nr. 13, 17 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București, 16/28 ianuarie.
Lecția de patriotism ce-o dă „Românul” ziarului „Democrația națională” este cuprinsă în editorialul București,
12/21 calendar, publicat în 13 ianuarie 1880 *. Ziarul lui G. Vernescu era organul de presă al dizidenței din Partidul
Național Liberal și începe să apară in 25 decembrie 1879-.
600
D. A, Sturdza se folosește de pseudonimul Erdmann von Haim pentru articolele antidinastice pe care le publică
in ziarul „Polihk” din Praga și le reproduce, in traducerea sa, în „Românul”, oficiosul liberal. Lc tipărește și în volum,
Deutschland, Rumănieii und FiirsL Karl van Hohenzollern, la Praga, în 1875.
„România liberă'’ insistă asupra poziției „Timpului” în polemica „Românului” cu „Democrația națională” și
reproduce- din editorial („« Românul” foaia . . . Mircea cel Bătrin?”)2
Eminescu găsește „Românul u » o nouă numire, „Farfara”, a cărei semnificație nu este greu de descifrat.
1 ROM, XXIV (1880), 13 ian., p. 37.
- RL, IV (1880), nr. 790, 18 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ȘARPELE, CÎND ÎL DOARE CAPUL...”]
Se publică în ,/Timpul”, V, nr. II, 18 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București, 17/29 ianuarie.
Eminescu comentează dezbaterile din Adunarea deputaților din ședințele din 15 și 16 ianuarie 1880, în care se votează
proiectul de lege privind răscumpărarea căilor ferate. Guvernul liberal își asigurase majoritatea necesară votării. Poetul
insistă însă de astă dată asupra discursului lui I. G. Brătianu și asupra artei sale oratorice. O atenție deosebită acordă
și poziției adoptate în dezbateri de opoziția conservatoare.
,,Democrația națională” reține faptul că T. Maiorescu răspunde la atacurile lui I. G. Brătianu ,,cu demnitate și
logică”1. Reproduce finalul (,,E firesc lucru ... capul hidos”).
Stenograma celor doua ședințe se publica în „Monitorul oficial al României” 2 și de aici își transcrie și T. Maio-
rescu discursul său
1	DENA, I (1880), nr. 16, 19 ian., p. 2 (Revista ziarelor).
2	MO, (1880), nr. 12, 16/28 ian., p. 231-242; nr. 13, 17/29 ian., p. 251-263.
3	'I'. Maiorescu, Discursuri parlamentare. II. București, Editura Librăriei Socec, 1897, p. 418 — 457.
[„UN ARHIEREU...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 15, 19 ianuarie. 1880, p. 1. Al treilea editorial.
Dioccza Limoges, situată la 375 km de Paris, este una din cele mai vechi din Franța. Orașul Limoges era numit de
romani Augustoritum.
Eminescu își ilustrează tezele politice cu exemple din izvoare, nu întotdeauna ușor de identificat.
[„NENOROCITELE ASTEA DE ȚĂRI...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 17, 22 ianuarie 1880, p. 1. Editorial: București, 21 ianuarie/2 februa-
rie 1880. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Româ-
nească S.A.R., 1939, p. 256-261.
Eminescu pornește in analiza sa de la teza, expusă și în alte articole, că o țară agricola, ca a noastră, cu o producție
mărginită, prin natura lucrurilor, nu se putea compara cu țările industrializate, de mare producție. Prioritățile, i se
părea poetului, trebuiau să fie altele decît cele preconizate de guvernul liberal. Poetul judecă în acest context și promi-
siunea guvernului liberal cuprinsă în editorialul București, 19/31 calendar, publicat în 20 ianuarie 1880, de-a construi
o cale ferată spre Constanța și un pod peste Dunăre1. Construcții costisitoare și apăsătoare pentru popor în acel moment
își dovedesc utilitatea ulterior, fiind pentru multă vreme artera principală de legătură cu Dobrogea. în epocă și mai
apoi unii au interpretat abuziv vorbele lui Eminescu drept dovezi că el s-ar fi împotrivit construirii de căi ferate în țară.
Poetul sc pronunță și împotriva menținerii României în starea de dependență de străinătate. în polemica sa cu
„Presa” pe această temă are în vedere editorialul București, 18 ianuarie, publicat în 19 ianuarie 1880 2.
„România liberă” scrie că „Timpul” „biciuiește purtarea slugarnică” a guvernului liberal și reproduce un fragment
(„Și bieții domni . . . cu totul altceva”) 3.
601
leza (lupa care chcituieiik pe calea ferata depășeau pe cele',,cri carul și cu leleguțn” o bililiiim și în articol
și asemenea și exemplificarea cu negustoria lui Nastraliu. Se impune atenției și modalitatea dc expunere, cu iionia
mușcătoare.
i ROM, XXIV (1880), 20 ian., p. 61.
2	PRESA, XIII (1880), nr. 15, 19 ian., p. 1.
3	RL, IV (1880), nr. 794, 23 ian., p. 3 (Arena ziareloi ).
[„FELDMAREȘALUL, CONTELE MOLTKE...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 18, 23 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București, 22 ianuarie}?, fei>rnaric.
Eminescu este îngrijorat de pregătirile dc război ale marilor puteri și dc constituirea lor în alianțe militare. Poetul cauta
să descifreze din situația internațională cc soartă se rezerva României în viitor. Previziunea sa cu privire la izbucnirea
unui război, cu consecințe mai catastrofale decît cel din 1870, se va împlini trei decenii mai tîrziu.
Poetul remarcă cu multă pătrundere că sub vorbele de pace și moralitate ale contelui Mollke dc fapt Germania
se înarma și se pregătea dc război.
„România liberă” reține întrebările dramatice ce și le pune ,,Timpul” în legătură cu viitorul României în eventua-
litatea izbucnirii războiului între marile puteri1.
Finalul editorialului: ,,a spera mereu într-un mîine, trăind într-un vecinie astăzi” parafrazează versurile din Cu
mine zilele-ti adaugi..., începută la Iași în 1877 și continuată la București, în 1878 și 1879.
1	RL, IV (1880), nr. 795, 24 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„PREȚIOASELE DESCOPERIRI...”]
Se publică in „Timpul”, V, nr. 19, 24 ianuarie 1880, p. 1. Editorial : București, 23 ianuarie^ fevruarie
1880. Se tipărește în volum, păma dată, în M. Eminescu, Opera politică, 11, București, Cugetarea —
Georgescu Dclafras, 1941, p. 13--15.
Operațiile bancare sînt comentate de Eminescu cu multă siguranță. Nu în instituția bancară ca atare își exprimă el
neîncrederea, ci în crearea ei de către liberali, pentru că le dădea acestora o nouă sursă de ridicare economică (tocmai
se pregătea înființarea Băncii Naționale; care, într-adevăr, a fost o pirghic esențială în ridicarea burgheziei române și,
odată cu ea a Partidului Național Liberal). Observațiile sale rețin atenția, pe de alta parte, prin caracterul aplicativ la
realitățile social-politice din țara noastră.
„România liberă”1 scrie că „Timpul” era convins de faptul că principiile lui Maehiavdli nu-și puteau găsi o
mai bună ilustrare decît în guvernarea liberală, politica lui I.C. Brătianu, mai notează ziarul, amenința ,,existența
noastră națională”.
Referirile dese la Machiavelli siat o mărturie că acum traduce din II principe, opera filozofică mai cunoscută
a umanismului italian (y. supra, p. 600).
1	RL, IV (1880), nr. 796, 25 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
[„CITITORII DE GAZETE...”]
Se publică in „Timpul”, V, nr. 21, 26 ianuarie. 1880, p. 1. Editorial : Ihicurești, 25 ianuariefebruarie
18X0 ; iw. 23,29 ianuarie 1880, p. 1-2. Editorial : București, 28 ianuarie}9 februarie 1880 [,,Neîndoindu-ne
de interesul. ..” J; nr. 25, 1 februarie 1880, p. 1--2 [„Mai la vale reproducem...”].
Lleinric.il von Treitschke (1834 — 1896) funcționează ca profesor de științe politice la Universitățile din Kiel, ITeidelberg
și Berlin și conduce, revista „Preussisehe Jahrbucher” L Se face cunoscut prin lucrări ca Deutsche GeschiMe im 19. Jahr-
602
hundert (Lipsea, 1843), Die Gesellschaftswissenschaft, țin krittscher Versuch (Lipsea., 1.858), Historisch^ tind poli tise hc
Aufsăfzc (L- li l, Lipsea, 1.863 — 1871), Deutsche Kiimpfc (Lcipzig, 1896).
Studiul tradus dc Eminescu, Eiu Wort uber uuscr Judcuthurn, sc publica mai iutii iu „Prcussische. Jahrbucher ”
Iu 1879 —1880 3 și tu broșură în 1880 3. Este reprodus In volumul Deutsche. Kampfc. sub forma a trei capitole: Unserc
Aussichcn, Hcrr Graclz und sein Judcnthum, Noch cinige Bctncrkungcn zur Judcnfrayc L Eminescu reproduce studiul din
broșură. Traduce o parte din primul capitol și integral celelalte două.
Hcinrich Treilschkc polemizează cu citeva din personalitățile dc seamă din mișcarea științifică a vremii, Hrimicb
Graclz (1817—1891) tipărește tratatul Gcschichlc der Judcn von den ălicstrn Zcitcn bis auf die Gegenwarl, în mai multe
volume, lucrare fundamentală în problema iu discuție. Harrv Brcsslau (1848 — 1926), profesor, din 1877, la Universitatea
din Berlin, era elev al lui Leopold von Ranke (1791- 1886), unul din cei mai mari istorici germani. Se consacră editării
de documente, Monumcnta Gcrmaniac historica, a căror tipărire începe în 1879. Paulus Stcphanus Gasscl (1821 — 1892),
istoric și poet, făcea și el parte din școala lui Ranke. Dintre lucrările sale i sc citează Kaiscr und Konigsthronc in
Gcschichlc, Symbol und Sagc (1874), Die Symbolik des Blulcs (1882), Aus Lilcralur und Symbolik (Lcipzig,
1884), Zoroaslcr, sein Name und seine Zeii (Berlin, 1886). Istoricul german respinge modul cum prezentau acești conleui’
porani ai săi mișcarea culturală și literatura germană.
,,România liberă” scrie că ,,Timpul” sc ocupă dc studiul lui Trcitschkc și lăsa pentru ,,un moment paloșul luptelor
interne”6. Ziarul revine asupra studiului și face reflecții cu privire la atacurile îndreptate împotriva lui Trcitschkc pentru
opiniile sale în chestiunea evreiască5. Asupra acestui aspect insistă si „Democrația națională” in prezentarea presei
românești7.
Flcinrich von Treitschke era un adept al școlii istorice germane, întemeiată de Johann Gusta v Droyscn (1808 - 1884),
profesorul lui Eminescu de istoric modernă la Universitatea din Berlin. Istoricul german recunoștea că evreii împărtășeau
,,soarta tragică a unei nații fără stat”. Sc justifica supralicitarea unor virtuți individuale îu mijlocul altor comunități
naționale. Merită să fie reținută din studiu și teza potrivit căreia munca sc trata ,,ca o afacere”, precum și condam-
narea cămătăriei. Altfel Trcitschkc venea In sprijinul politicii Iui Bismarck 8, care ia, în plan intern, măsuri restrictive
împotriva evreilor și sprijină, tn schimb, emigrarea lor îu alte țări, îndeosebi din răsăritul Europei.
Eminescu traduce studiul pentru ,,o mulțime dc analogii” între situația evreilor din Germania și din țara noastra.
Mai importantă rămînca constatarea că evreii din țara noastră sc bucurau dc cea mai largă toleranță religioasă, pe cînd
cei din Germania erau îngrădiți prin politica oficială, orientată spre instaurarea unui stat exclusiv creștin .
1	Theodor S chicmann, Hcinrich von TreUschkes Lchr- und Wandcrjahrc 1834— 1866. Miinchcn und Lcipzig, Druck
nud Verlag von R. Oldcnburg, 1896, p. 123 — 228. Informații bogate privind pregătirea sa intelectuală.
2	PRJA, XLIV (1879), nr. 6 [nov. — dcc.|, p. 660-670; XLV (1880), nr. 1, [ian.-febr.], p. 85-95.
8	Hcinrich von Trcitschkc, Ein Wort ilbcr unscr Judcnthum. Berlin, Druck und Verlag von G. Rcimcr, 1880, 27 p. ;
Historische und politische Aufsalze. III. Lcipzig, Verlag von S. Hirzcl, 1871, p. 557.
4	Hcinrich von Treitschke, Deutsche Kampfc. Ncuc Folgc. Schriften zur Tagcspolitik. Erstcs bis drittcs Tauseud,
Lcipzig, Vcrlarg von S. Hirzcl, 1896, p. 21 — 63.
RL, IV (1880), nr. 798, 27 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
G	Idem, nr. 800, 30 ian., p. 3 (Arena ziarelor).
7	DENA, I (1880), nr. 25, 30 ian., p. 3 (Revista ziarelor).
8	Hans Schlcier, Sybcl und Treilschkc. Antidcmokratismus und Militarismus im historisch-politischcn Denken
grossbourgeoiser Gcschichtsideologcn, Berlin, Akadcmic-Vcrlag, 1965, p. 189 — 201.
DIN TRANSILVANIA
Se publică în „Timpul”, V, nr. 24, 30 ianuarie 1880, p. 1 (Din afară).
Notă introductivă la editorialul Revista politică. Sibiu, tn 2 ianuarie, reprodus din „Telegraful român” din 26 ianuarie
1880 L Ziarul sibian transcrie din „Tester Journal” un articol publicat la rubrica Noutățile zilei, în care se susține că
prin construirea căilor ferate se putea intensifica procesul de maghiarizare a populațiilor ncmaghiarc din Ungaria.
„Tester Journal” găsea că acest lucru apărea cu atit mai important pentru Banat, cu cit acolo populația era „exclusiv
românească”.
„Telegraful român” însoțește articolul din „Pestcr Journal” cu comentarii în care ia atitudine împotUva politicii
de maghiarizare promovate dc guvernele de la Budapesta. Ziarul sibian arată că sîrbii puneau guvernului austriac condiții
pentru construirea căilor ferate în țara lor. Ziarul sibian găsea justificată indignarea presei din opoziție din România
pentru faptul că Germania, Franța și Anglia întîrziau să recunoască independența țării.
Eminescu critică pe cei care își părăseau limba și obiceiurile străvechi ale poporului lor și amintește de Pausanias
(? — 470 î.c.n.), regele spartan, ucis pentru regimul despotic pe care îl instaurează în țara sa.
i TELR, XXVIII (1880), nr. 11, 26 ian., p. 41.
603
[„CA UN FEL DE REFUGIU...”,]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 25, 1 februarie 1880, p. 1. Editorial : București., 31 ianuarie/12 februarie.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Editura Scrisul Românesc,
[1931], p. 201 — 202. Fragmentar.
Eminescu reproduce apelul oficiosului liberal adresat tinerilor să lucreze, din editorialul București, 20 calendar/10 /aurar,
publicat în 30 ianuarie 1880 L
„România liberă” scrie că în sfaturile ce le dă „Românului” autorul „s-aprinde și sciuteic dc minic și dezgust” ".
Reproduce și un fragment. („Carada, Fund eseu, Costincscu . . . fără frază”). „Democrația națională” scrie că tu articol
se face „fotografia Camerei”3. Reproduce un fragment („Guvernul însuși ... machinelor volăloare”).
„Telegraful” consacră editorialului lui Eminescu un articol, Ziarul „Timpul” și Darwin4, în care ii aplică poetului
tezele lui Jean Louis Armând de Quatrefages dc Breau (1810 -1892) din lucrarea Charles Darwin el ses precurscurs
francais, tipărită in 1870. Profesorul francez este și autorul altei lucrări importante, Physioloc/ic comparcc, um: mefa^
morphose de Vhommc ct des animaux, tipărită in 1862.
„Telegraful” îndreaptă un atac personal la adresa lui Eminescu ca să-1 reia, ceva mai tîrziu, cu argumente de
aceeași natură.
Teza după care moartea este garau [ia I riumfului adevărului și binelui o găsim și in manuscrisul 2*26 L 5 („. , .moar'
tea — se arată aici - e aliatul poporului român. în contra acestor stirpituri”).
1	ROM, XXVI (1880), 30 ian., p. 93.
2	RL, IV (1880), nr. 803, 2 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
3	DENA, T (1880), nr. 27, 2 febr., p. 3 (Revista ziarelor).
4	TEI, X (1880), ur. 2336, 9 febr, p. 2.
[„UNUL DIN PUNCTELE STATORNICE...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 27, 5 februarie 1880, p. 1. Al doilea editorial.
Eminescu comentează editorialul din ,Presa”, București, 31 ianuariu, publicat în 1 februarie 1880 încarc sc propune un
program de reorganizare a învățămint lui din țara noastră. Poetul critică programul pentru unilateralitate și contradicții.
„România liberă” scrie că „Timpul” „se crucește” de „minunății politici” dc la „Presa” și că avea dreptate să
critice acea „învălmășeală de articole”2. Reproduce un fragment („O generație prezumțioasă ... în școli reale”).
„Presa” răspunde intr-un articol, /„« Timpul» de mărfi. . . ”], în care justifică contradicțiile prin erori tipografice 3.
Poetul reia discuția, cileva zile mai tîrziu (v. supra, p. 412- 413).
1	PRESA, XIII (1880), tir. 25, 31 ian. - 1 febr., p. 1.
?	RL, IV (1880), nr. 805, 6 febr., p. 3 (Arena ziarelor),
3	PRESA, XIII (1880), ur. 30, 8 febr., p. 1.
[„CÎND, MULȚUMITĂ...”]
Se publică In „Timpul”, V, nr. 29, 7 februarie 1880, p. 1. Editorial : București, 6/18 fevruarie.
Eminescu își reafirmă punctul de vedere după care modificarea Constituției, impusă prin Tratatul de la Berlin, reprezenta
un amestec în treburile interne ale țării noastre. Marile puteri exercită presiuni asupra guvernului român în favoarea
evreilor, ca la ele acasă să ia masuri drastice împotriva lor.
„România liberă” insistă asupra tezei lui Eminescu după care art. 44 din Tratatul de la Berlin constituia „o
eroare de drept, o erezie”1. Reproduce un fragment („... putem înregistra . . . Rosetti—Brătianu”).
„Democrația națională” remarcă retrospectiva asupra aplicării art. 44 din Tratatul de la Berlin 3. Reproduce
finalul („în interesul țării ... ambițioase din țară”).
Schița retrospectivă pe marginea dezbaterilor cu privire la art. 44 se impune atenției prin spiritul critic și tonul
calm în tratarea problemelor. Întîlnim șî expresii din manuscrise („caracterul problematic”, „pentru înțelept un problem”).
1 RL, IV (1880), nr. 807, 8 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
2 DENA, I (1880), nr. 31, 8 febr., p. 3 (Revista ziarelor).
604
[„DIMITRIE CANTEMIR...”]
Sc publica in „Timpul”, V, nr. 31, 9 februarie 1880, p. 1. Editorial : București, 8/20 fevruaric. Se tipă-
rește in volum, prima dală, in M. Eminescu, Opere, Iii, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
.1939, p. 267 -272.
Organul de presă al lui V. Bocrescu comentează in editorialul București, 6 [ebruariu reintrarea Iui Emanoil (Manolache)
Coslache Epureanu in Partidul conservator ca o mărturie a dezorientării politice1. Eminescu răspunde cu argumente
culese din „Presa”, prin care demonstrează că organul lui V. Bocrescu critica orientarea unor oameni politici, pe care
o lăudase anterior. Lista senatorilor este reprodusă din „Presa” din 15 mai 1879 2, iar textele din editorialele București,
19 mai, București, 30 mai și București, 31 mai 1879 3.
Eminescu deschide editorialul cu un citat din Dinii trie Cantemir, pe care îl reproduce din memorie. Transcriem
acest text în întregul său. „llli cuini cum ab improviso hoste immincns — scrie D. Cantemir—, vide reni periculum,
et sc armis, aliisque belliciș instrumentis destitutos scirent; ct utrum nudis mani bus pugnam ten tare, an furioso hosti
cederc, conducibibilius csset, din consulantes, et nihil firmi decernentes ; hic, illos inquit, non debere ob armorum defectam
sollicitos esse, se cuini exacte exploratum habere, hostes omni armorum genere omis tos venire, quibus ex illorum manibus
extorsis, illos illorum armis nou facilius lan turn, sed multo quoquc felicius atquc laudabilis oppugnare, et profligarc
posse ; quo fado, cos cvenlum ha ud fcfcllisse, hisloriae tradunt.”4
„România liberă” scrie că „Timpul” „dă un perdaf « Presei o cum nu se. poate mai nimerit”, pentru faptul ră
blama „azi pe cei ce ieri îi numea stilpii țării”5. Reproduce două fragmente („Apoi, azi cînd ... popor sint advocatii ?”,
,,... al caracterelor și inteligentelor ... persiflare a existenței”). „Democrația națională” atrage atenția că ziarul li
denunța pe „Iransigenții de Ia ziarul lui V. Bocrescu, care susțineau ieri una, iar azi alta”0.
Eminescu își Întemeiază adesea demonstrația, cum procedează și aici, pe. texte reproduse din ziarele cu care
polemizează.
1	PRESA, XIH (1880), nr. 29, 7 febr., p. 1.
2	Idem, XII (1879), nr. 106, 14- 15 mai, p. 1 (Senatorii aleși, la Colegiul I).
3	Idem, nr. 111, 20 mai, p. 1 ; nr. 118, 30 mai, p. 1 ; nr. 119, 31 mai, p. 1.
4	Dinii trie Cantemir, Hronicul ucchimei a romano-moldo-vlahilor, publicat sub auspiciile Academiei Române de
Gr. G. Tocilcscu. București, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1901, p. 32.
5	RL, IV (1880), nr. 809, 10 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
6	DENA, I (1880), nr. 33, 10 febr., p. 3 (Revista ziarelor).
[„«PRESA» DE VINERI 8 FEVRUARIE...”]
Se publică in „Timpul”, V, nr. 31, 9 februarie 1880, p. 1. Al doilea editorial.
Polemica cu „Presa” privind reorganizarea învălămîntului (v. supra, p. 408 — 409) continuă cu articolul de față. Eminescu
găsește neserioasă justificarea unor teze greșite prin erori de tipar. Din răspunsul său se vede că era bine informat asupra
situației învățămîntului din țara noastră.
„România liberă” aprecia că „Timpul” critică „Presa” intr-un „umilitor chip” și că aceasta nu putea găsi argu-
mente să se apere1.
Finalul articolului trimite la Danie (v. supra, p. 584).
1	RL, IV (1880), nr. 809, 10 fevr., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ASTĂZI PATRUSPREZECE ANI...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 33, 12 februarie 1880, p. t. Editorial : Bucureșli, 11/23 /evruarie. Se
tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească S.A.R.,
1939, p. 272 -276.
Cultul lui Eminescu pentru Alexandru loan Cuza se explică prin însemnătatea ce-o acorda reformelor sale, realizate într un
timp scurt. Participau ț ii la complotul de răsturnare a domnului sînt în opinia poetului, cum se desprinde și din alte
articole ale sale, trădători de țară, fără drept de apel la clemență.
Eminescu prezintă și Nota Angliei, Franței și Germaniei prin care ni se recunoștea independența (v. supra,
p.414) expresie a „fenomenologiei frazei advocățești”.
„România liberă” scrie că „Timpul” „fulgeră politica hipocrită și debilă, administrațiunea de chiverniseală și
culpabilă a celor de la cirma țării”1. Reproduce și două fragmente („... unei generațiuni de oameni ... a existentei
ei”, „... independența noastră ... din urmă 14 ani”.
„Democrația națională” notează că poetul condamnă „conspirația în contra lui Vodă Cuza” 2.
Eminescu își încheie editorialul cu un vers din monologul lui Faust în noaptea învierii : „Die Botschaft hor’ich
wohl allein mir fehlt der Glaube”, pe care îl citează și in evocarea Poștele, publicată în „Timpul” în 16 aprilie 1«S78
(v. supra, p. 79).
1	RL, IV (1880), nr. 811, 13 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
3	DENA, I (1880), nr. 35, 13 febr., p. 3 (Revista ziarelor).
[„UNUL DIN MITURILE CELE MAI SEMNIFICATIVE...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 35, 14 februarie 1880, p. 1. Editorial : București, 13/25 fevruarie. Se
tipărește. In volum, prima dată, în Culegere de articole d-alc lui Al. Eminescu, București, Tipo-Lilogralîa
E. Wiegand & C. G. Savoiu, 1891, p. 25 — 26. Fragmentar.
Organul de presă al lui V. Boerescu, ministrul de externe, reproduce sub titlul Independența României și imprcsiumlc
ziarelor române și Independența României și impresiunile ziarelor străine o suită dc articole1 spre a crea o opinie favo-
rabilă Notei Angliei, Franței și Germaniei, prin care ni se recunoaște independența. Sc dau astfel extrase din „Vocea
Govurluiului”, „Bukuresti-Hirado”, „Românul”, „Telegraful”, „Monitorul oficial al României”, „Curierul. Foaia inte-
reselor generale”, „Ștafeta”, „Binele public”, „România liberă”, „Democrația națională”, „Timpul”, „Unirea”, „Demo-
cratul”, „Mesagerul Vienei” și „Fremdenblatt”.
„România liberă” scrie că „Timpul” povestește legenda copilului urgisit, într-un „stil atrăgător”2. Reproduce
un fragment (,,... pate și geniul neîmbătrinit ... național-liberal nici nu există”).
„Mitul” pe care îl istorisește Eminescu îl întilnim și în poemele sale de inspirație folclorică (OPERE, VI, 84 — 97).
1	PRESA, XIII (1880), nr. 33, 11-12 febr., p. 1, nr. 34, 13 febr., p. 1-2, nr. 35, 14 febr., p. 1, nr. 36,
15 febr., p. 1-2, ur. 38, 17 febr., p. 1-2.
2	RL, IV (1880), nr. 813, 15 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
[„DE BINE DE RĂU...”]
Se publică în „Timpul”, V, nr. 36, 15 februarie 1880, p. 1. Editorial : București, 14/26 fevruarie 1880.
Se tipărește în volum, prima dată, în M. Eminescu, Opere, III, București, Editura Cultura Românească
S.A.R., 1939, p. 281-284.
Eminescu condiționează păstrarea indep mdenței politice dc cea economică, iar pe aceasta dc întărirea „claselor pozitive”.
Considerațiile sale asupra necesi iții unei bune administrații porneau și din concepția conservatorilor care consi-
derau administrația drept cauză a tutu or relelor și îmbunătățirea ei leacul atoatetămăduitor.
„România liberă” scrie că „Tir pul” analizează starea „quasi-anarhică” ce domnea „în viața noastră politică
și socială”.1 Reproduce un fragment („A a fiindcă țăranul ... o fi și scaietele”). Acest aspect îl remarcă și „Democrația
națională” în comentariul său2.
Pledoaria lui Eminescu în favoa ea ridicării economice și culturale a țărănimii se înscrie pe linia vechilor sale
preocupări de la foaia ieșeană.
Cu acest editorial se încheie priir i perioadă din activitatea lui Eminescu la cotidianul bucureștean. Partidul conser-
vator înființează în 3 februarie Clubul politic central din București sub președinția lui EmanoiI (Manolache) Costacbe
Epureanu, fapt considerat în genere ca dată a constituirii definitive a Partidului Conservator 3. întocmește și un Program
publicat în „Timpul” în 16 februarie 1880 (OPERE, XI, 485 —490). Clubul politic preia și ziarul „Timpul”, care devine
organul său de presă. Conducerea ziarului o ia Eminescu, ca redactor-șef, și rămîne în fruntea sa pînă în decembrie 1881.
Schimbarea în statutul poetului în redacție marchează intrarea în cea de-a doua perioadă a gazetăriei sale la cotidianul
bucureștean, pe care o prezentăm în volumele XI și XII ale ediției.
1 RL, IV (1880), nr. 814, 16 febr., p. 3 (Arena ziarelor).
2 DENA, I (1880), nr. 38, 16 febr., p. 3 (Revista ziarelor).
3 Ion Bulei, op. cit., p. 16.
606
DIN MANUSCRISE
JUNEȚEA LUI MIRABEAU. DRAMĂ ÎN 4 ACTE
l<ste publicat de G. Călinescu in „Viața literară”, VII, nr. 138, iulie —septembrie 1932, p. 1-2. Se păs-
trează iu manuscrisul 2255, 304r —309r In primă redactare, cu modificări din timpul elaborării. Foile
(16 X 20 cm) stut îndoite în două, fiind purtate o vreme în buzunar. Pe foaia 309r, citeva cuvinte scrise
cu creionul în românește (zălog, praznic, atlaz, orz, ieper) și in germană.
Textul este așternut pe hîrtie în prima săptămînă din noiembrie 1877.
Problema principală care se pune în legătură cu acest text este cea a Încadrării în genul literar. G. Călinescu insista
în prezentarea textului lui Eminescu asupra preocupărilor poetului tu evocarea figurilor de revoluționari din istoria
Franței. ..Mai curios c să surprindem pe Eminescu schițînd — scrie Călinescu — planul unei drame Junețea lui Mirabcau
(ms. 2255, 301 — 309) privind epoca de aventură a celebrului personagiu pentru datorii și intrigi amoroase, fuga în Olanda
cu d-na de Mounier. Proiectul arc acrul de-a fi original și deocamdată nu am clementele de a-mi da seama dc nu
cumva este efectul unei lecturi. Mă mulțumesc să-l reproduc mai jos.” G. Călinescu republică textul în Opera lai Mihai
Eminescu, însoțindu-1 și de un comentariu în care face o paralelă între biografia lui Mirabcau consemnată in docu-
mentele istorice și cea prezentată de poet. Criticul iși menține opinia că Eminescu face aceste însemnări ,,probabil, după
o proaspătă lectură” și propune și o dată pentru elaborarea textului, fără însă să fie categoric. Acest proiect -- scrie
Călinescupare a fi fost pus pe hîrtie, după stil, scriere, în epoca Iași, la întoarcerea din străinătate”. Călinescu
menține această formulare și în ultima ediție a exegezei sale eminesciene (40, 12, p. 154), fără îusa sa mai amintească
și faptul că textul ar fi așternut sub impresia unei lecturi recente.
Problema încadrării acestui (est eminescian in genul literar este pusă în discuție de I. M. Bașcu. „Piesa nu aparține
poetului, cum greșit parc a credo G. Călinescu (Viața lui Eminescu, p. 338) și revista „Viața literară” (Eminescu și
Mirabcau ) nr. 138, 1932, iulie—septembrie (cf. și Opera lui Eminescu, III, 1935, de G. Călinescu, și recenzia lui Ș. Cioculescu
despre Istoria literaturii române. ...a lui G. Călinescu, în „Revista română”, 1,7-8, noiembrie — decembrie 1941, p. 517).
Piesa c dc Aylic Sangle, trad. de I. Panu și a fost jucată la Teatrul Național din București în 1877...1878” l.
Din această piesă, mai precizează I. M. Rașcu, poetul „reproduce un scenariu, rezumatul a trei acle”.
Din trimiterile pe care le face. I. M. Rașcu sc vede că își culege, informațiile din surse indirecte și cum mi cunoștea
manuscrisele Iui Eminescu nu duce cercetarea mai departe. Allic Sangle (1823— 1870), cum sc numește autorul piesei,
tipărește cîteva lucrări dramatice: Murillo ou la cordc de pendu (1854), Un llomme de. ricn (1863), La Toile d’araupice
(1864), care se bucură dc succes la reprezentarea pe scenă. La Jcuncsse dc Mirabcau, piesă în patru acle, este scrisă in
colaborare cu Raimond Deslandes și sc tipărește în 1864. Alegerea lui Mirabcau, ca erou al piesei, aparține probabil lui
Raimond Deslandes (1825—?), care, scrie, în colaborare cu Louis Lurinc, Le Câmp des Rei'olfees (1856), iar în colaborare
cu Michel Carre, Unc jou mec de. Diderot (1868).
Textul lui Eminescu este un rezumat după traducerea piesei franceze, reprezentată pe scena 'teatrului Național
din București în 3 noiembrie 1877. Poetul se afla în București de cîtcva zile, asistă Ia spectacol si notează în fugă acți-
unea în vederea întocmirii unei cronici dramatice. Cum Eminescu nu asistă și la deschiderea stagiunii, cronica dramatică
o face I. Slavici și ca se publică în „Timpul” cu titlul Teatru în 6 noiembrie 1877. „Credem că Junețea lui Mirabcau —
scrie Slavici — va fi ultimul spectacol neobicinuit și nefiresc pentru publicul nostru însăși scrierea Junețea, lui
Mirabcau, ca operă de teatru c atît de puțin ncajunsă ca să facă zgomot și să răsune tncît este tot. una a o citi ca
și a o auzi pe scenă Actul întîi a pierdut în mod simțitor tot cursul piesei”2. Eminescu face și el aprecieri defa-
vorabile în legătură cu actul iutii. „Cu asta -- scrie ironic poetul — se mintuie actul întîi”.
Textul este, evident, o cronică dramatică și nu o piesă de teatru. Este suficient să observăm că Eminescu trece
înaintea titlului Junețea lui Mirabcau specificarea Teatru, care este și titlul rubricii din „Timpul”. O asemenea specificare
face poetul și pentru cronica dramatică Moartea lui Constantin Brtncovanu, cind notează Teatru românesc (OPERE, IX»
461 — 463, 798 — 799). Și tot. ca în cronica dramatică Moartea lui Constantin Brtncovanu, poetul lasă loc liber pentru
numele eroilor, pe care nu și le mai aduce aminte după așternerea pe hirtie a impresiilor dc la spectacol. Să mai notăm
că în afară de aceste două cronici dramatice, nici unul din proiectele dramatice eminesciene nu poartă în titlu specificarea
rubricii din ziarul în care ar fi urmat să se tipărească.
Mențiunea Arboroaseî, societatea studenților români de la Universitatea din Cernăuți, este făcută tu germană la arii-
rolele publicate în aceeași lună în ziarul bucureștean (v. supra, p. 11—>12). Informațiile din unul din ele sînt extrase din
„Nene freie Prcsse”, ziarul vicnez.
1 I. M. Rașcu, Eminescu și cultura franceză, București, Editura Minerva, 1976, p. 143.
2 T, II (1877), nr. 252, 6 nov., p. 3 (Teatru).
607
[„SOCIALISTUL BEBEL...”]
Sc păstrează în mai.iuscrisul 2257, 288.
Textul lai iu este adăugat ulterior primei redactări.
August. Bebcl (181.0 - 1913) sc numără printre întemeietorii Partidului Social i )cmocrat din Germania.
Eminescu integrează textul iu articolul l-'razd și adevar din 2?» decembrie 1877 (v. supra, p. 30).
[„... VOINȚEI POZITIVE...”]
Sc păstrează în manuscrisul 2264, 299 -360, iu primă redactare.
Eminescu dczxoUă tezele de aici in editorialul	ne pan- bine,..’'] publicat in ,,Timpul’’ in 2 septembrie 1878
(v. supra, p. 103— 107).
[„ORGANUL HIDOASEI POCITURI...”]
Sc păstrează în manuscrisul 2264, 2G3r—282r, in primă redactare, cu anulări de. cuvinte și pasaje in timpul
elaborării și la o recitire a textului.
Este scris pe foi dc două dimensiuni (14 X 21 cm ; primele trei, și 17 X 21 cm, celelalte) și paginat de
Eminescu (2—31).
Grafia este ucsupraveghcală, scrisul cu litere mari și precipitat.
Articolul este redactat iu 27 septembrie 1878.
Eminescu răspunde la editorialul București, 25 rapciunel? brumar, publicat îu 26 septembrie 1878 L Scris la mare tensiune
intelectuală, poetul atacă guvernul liberal cu o violență, care făcea cu neputință găzduirea articolului în acel moment
în coloanele ziarului conservator. T)e acest lucru își dă scama și poetul și criticilc dc aici le reia în articolul [,,7'risl este
cînd o nație ..d'], publicat în ziua următoare (v. supra, p. 126—127), pe un ton mai moderat, însămi mai puțin incisiv,
îndeosebi la adresa uzurpatorului numelui cronicarului moldovean.
1	FI O A T XXII, (18 ‘7 8), 2; i -26 5 ep t., p 887.
[„SE ȘTIE ÎNDEALTMINTRELEA...”]
Se păstrează în manuscrisul 2204, 258 — 259, în primă redactare. Paginat de Eminescu : 8a, 8b.
Eminescu comentează sfatul ,,bătrînului diplomat” în editorialul [,J.)iu capul locului. .. ”/ din 4 octombrie 1878 (v. supra,
p. 129— 130).
[„2) SĂ BINEVOIASCĂ A DISTINGE..
Se păstrează in manuscrisul 2264, 30Ir, in primă redactare. Paginai de Eminescu : 2.
Fragmentul este scris pe vcrso-ul unei adrese a firmei H. E. Si uger A- Comp., datată martie 1878.
Eminescu aduce și aici Partidului National Liberal acuzații grave pentru politica sa externă. Acuzațiile nu sc justi-
ficau. Conservatorii sînt înlocuiți la conducerea țării și pentru faptul că nu putură imprima alt curs evenimentelor istorice,
(i (W
[„TOT IN N-RUL NOSTRU...”]
Eslr publicat dc D. Valamaniuc in „Manuscriptum”, TX, nr. 3, (iulie— septembrie] 1978, p. 15—19.
Se. păstrează in manuscrisul 226î, 425r 438r, iu prima, redactare., cu corect uri din timpul elaborării. Este
scris pe fîșii de hîrtic (24 X 13 cm), identice ca proveniență și diniensiuni cu cele folosite și pentru articolul
Bucureșli 21 april. Textul este paginat de Eminescu cu cerneală: 1 —•14.
Data elaborării articolului trebuie pusă între 20 decembrie 1878 si 12 ianuarie 1879.
Eminescu (rimilc la numărul din 20 decembrie, fără să indice ziarul și nici anul. Articolul la care se referă poetul
este editorialul I tucurcșli, marii 19 (21) decembrie, publicația „Timpul” in 20 decembrie 1878. „Este incapacitatea —
scrie Eminescu aici ... erijată în titlul de merit, prostia și neștiința brevetate ca titluri de recomandare” (v. supra,
p. 162). Caracterizarea este reluată, în aceeași formulare în textul din manuscrise. Pentru fixarea limitei terminus
a elaborării textului eminescian avem indicații la fel dc prețioase. în manuscris începutul articolului, piuă la cuvintele :
„toate cu de prisos și merit și știință și avere” este barat cu o linie oblică, /” trasă cu cerneală neagră. Este metoda
de lucru a poetului care marchează fie reluarea textului respectiv intr-o nouă versiune, fie transferarea lui intr-o lucrare
publicată. Această parte a articolului anulată în manuscris o găsim în editorialul București, Joi 11 (23) ianuarie, publicat
în „Timpul” în 12 ianuarie 1879 (v. supra, p. 172—173).
[„DREPTE CU ADEVĂRAT...”]
Se păstrează în manuscrisul 2264, 423r, in primă redactare, cu corecturi <lm timpul elaborării. Este scris
pe o fișic dc hîrtic (24 x 12 cm), cu marginea din dreapta ruptă, ca urmare a deteriorării manuscrisului.
Reprezintă începuIuI unui editorial datat de Eminescu: Bucureșli, 21 april.
Eminescu reia teza sa cu privire la promovarea iu ierarhia socială („incapacitatea erijată iu titlu dc merit, neștiința
brevetată ca titlu dc rccomaudație”) din articolul („Tot iu numărul nostru...” J, rămas dc asemenea în manuscrise.
Poetul vorbește în articolele („Puține zile iucă. ./'/ și („Ime.ru de care trebuie. . . ” / din 1 și 15 mai 1879 de trăda-
rea dc țară „erijată în titlu de merit” (v. supra, p. 230--231, 232 -230, iar iu alte două articole, („Chiar in cele,
mai solemne momelile...” I și f,J)upă atitea declarațiuni. . .” I din 10 și 18 octombrie 1879, de minciună „erijată” în.
„principiu” și în „teorie” de guvernare (v. supra, p. 330—331, 333 — 335).
[„DIM. GHICA. NOBLESSE OBLIGE..."}
Se păstrează în manuscrisul 2264, 3591- 36ir, 358rv, în primă redactare. Sînt scrise pe foi liniate, desprinse
dintr-un caiet. însemnări notate în fuga condeiului, cu propoziții eliptice și prescurtări.
Reprezintă note luate de Eminescu la ședințele Senatului din 7 și 8 iunie 1879, în care se discută Proiectul de răspuns
la Mesajul Tronului1. Filele sînt legate greșit în manuscrisul miscclaneu 2264 și cuvîntarea lui I. Em. Florescu urmează,
cum se vede din „Monitorul oficial”, după cea a lui Eugen Stătescu, ministrul de justiție. însemnările sînt folosite
dc Eminescu în editorialul („Boșii incepind dc la oratorii lor...”], publicat în „Timpul” în 10 iunie 1879 (v. supra,
p. 268 — 270).
Transcriem din „Monitorul oficial” cuvîntarea lui Diniitrie Ghica pentru studiul comparativ între stenograma de la
ședința Senatului, însemnările din manuscrise și editorialul publicat în cotidianul bucureștean.
„Dimilric Ghicu. îmi pare rău că am văzut pe onor. D. general Mânu că s-a adresat către președintele consiliului
și ia zis: « Ce cauți pc acele bănci, în împrejurările de față. -> Eu din contra, în cazul contrariu m-aș fi adresat către
D. Brătianu și i-aș fi zis: unde ești în aceste momente și dc cc nu te afli la locul tău pe banca ministerială? în
adevăr, D. Brătianu e dator a să se afle la postul său : francezul zice : Noblesse oblige, ceea ce traduc în limba română :
„Poziția obligă” — D. Brătianu să stea la postul său, este dator să aducă serviciile sale. D. Grădiștcanu cu spiritul
său a voit să-mi facă un. neajuns cînd a zis la începutul discursului său că aștepta cu nerăbdare să mă audă, fiindcă
am să-i aduc idei în această chestiune care agită țara. Mai iutii că această cestiune nu este la ordinea zilei; la ordinea
zilei este numai răspunsul la Discursul Tronului; cînd va veni cești unea evreilor, o să aibă o decepțiune D. Grădiștcanu;
eu nu am încă o idee bine holărîlă — ba, mă înșel, am o idee, aceea să fim toți uniți ca un singur om în cestiunea
dc față, (aplauze).
D-nii mei, credeți d-v că cestiunca nu este destul de spinoasă, nu este destul de Încurcată, Incit să avem noi
nevoie, să m- irităm unii pe alții. Tini aduc aminte că înaintea alegerci a apărut un manifest al adversarilor unei politici.
Ei. bine, D ior, ați uitat (Ev acel manifest? Dacă poporul nu ar fi fost atîl de blind, precum unii și alții o zicem cu
drept cuvânt in adresă, acel manifest nu era oare dc natură iu împrejurările dc față să ațlțe partidele, Incit să poată
să ajungă chiar la un rezbel civil, dacă s ar fi luat in serios acuzați uni le cc ni se fac prin acel manifest.
(Aprobare din partea d-Iui senator Grădiștcanu). D. Grădiștcanu în aparență voiește să mă ‘încurajeze prin intre-
ruperile cc face, dară aceste încurajări ale unui om tinăr, ca D-sa, nu poate să aducă turburară îu raționamentele mele.
Dâor, am văzut cu întristare între altele vorbindu sc de Basarabia. înțelegeam ca în acel manifest partisaniî
guvernului să vie să apere pc guvern, să I scuze dc durerea caro s-a adus României prin luarea Basarabiei ; sa facă
ceea cc am făcut, și eu, deși am fost de mai înainte insultai, prin acel manifest, căci am venit în fața publicului, fără
sfială, fără să mă preocupe loviturile ce mi sc adusese și am zis : nu admit a sc acuza adversarii noștri, că au dat dc
buna lor voie Basarabia, ci aceasta a fost dacă nu o greșală, dară o fatali late și am adăugat că în discuțiunea fie față
să nu sc caute a sc pasiona spiritele.
Dară să vedem tot astfel ați urmat și d-v? în Ioc dc a căuta a vă apăra sau a apăra guvernul, ați avui o
procedare stranie, procedare care numai in țara noastră se vede ați mers cu îndrăzneala piuă a ne acuza pc noi ; ați
zis că noi ani fi făcut și mai mult dacă am fi fost la guvern.
Avem noroc că poporul nostru este înțelept și s-a blazat asupra acuzațiunilor ce unii aruncau asupra altora. Esle
rar a sc găsi un popor așa dc răbdător, insă nu trebuie să abuzăm dc această răbdare, tot lucrul poate sa aibă un
sfîrșit; un este bine a nc juca cu focul în asemenea împrejurări și să venim cu ocaziunca discuțiunci răspunsului la
mesagiu tronului să prcjudecăm cestiunca art. 7 și să înfățișăm o parte n țărei care, deși în minoritate in Senat, însă
am credință că este în marc majori laic îu țară cu oamenii doritori de bine și patrioți ; acuzați aceasta minoritate a
Senatului, acuzați îu conservatori că ei conspiră cu străinii in contra intereselor țărei.
Ni s-a adus cele mai nedemne acuzări prin toate jurnalele oficioase și guvernamentale și văd tendințe a se urma
tot astfel și în Senat. Eu, d-lor, stăruicsc a spune că numai opiniunea minorităței in aceasta adresă exprima, cum
sc cuvine, simțimîntul unui Corp serios, răspunzând la discursul tronului, fiindcă nu prcjudcca cestiunca.
Alît Senatul cit șî guvernul să-și exercite atribuțiile sale. Guvernul să prezinte projcclul de lege tn cestiunca
art. 7 și Senatul să-1 discute în cunoștință dc cauză. Dar, nc zice onor D. Grădiștcanu, cînd se va prezenta acel projcct,
o să I combatem. Da, d-lor, o să-1 criticăm poale, căci aceasta este misia unui deputat sau senator.
însă iau angajamentul în fața d-voastră că îndată ce acel projcct care ni-I va prezenta guvernul va fi posibil
pentru România [îJ1 voi voia din toată inima, și rog pe D. Grădiștcanu să creadă că-l voi vota nu numai eu, dar mai
îu unanimitate opozițiunea, însă să fie nu projcct care să sc poată mistui dc țară; negreșit vom ține corupt dc voința
Europei, dar nu nc este permis să uităm și interesele țărei noastre. (Aplause)” 2
Eugen Stătescu nu pomenește în cuvântarea sa dc numele lui Crainic, ci face doar mențiunea că o persoană irespon-
sabilă critică guvernul liberal la Atc u la întrunirea electorală a conservatorilor, din 26 aprilie 1879.
Din reportajul întrunirea clecb jld dc la 26 aprilie, publicat în „Timpul” în 28 și 29 aprilie 1879 ", aflăm împre -
jurările în care tși ține Toan dc Grâ ic cuvintarea. „După închiderea ședinței — se arată în finalul reportajului .... și
după cc partea cea mai marc a publicului s-a depărtat, d. maior Crainic cere să fie ascultat și rostește cileva cuvinte
pe care în mijlocul zgomotului nu le-am putut auzi destul de bine”. „Timpul” publică în continuarea reportajului o
scrisoare a lui loan dc Crainic din care aflăm că fusese chemat dc locotenent-colonelul AI. Candiano-Popcscu, șeful
poliției, peniru anchetă cu privire la cuvântarea dc la Ateneu. „Euînd cuvântul, îmbrăcat în uniforma gradului meu --
arată lomi de Crainic................................................................................................. , cum umblu totdeauna, am anunțat publicului că am compus o broșură intitulată C. A. Rosetti
[aurarul lui lostj Dorica, asasinul prunului ministru Barba Calargi și că „G. A. Rosetti și I. G. Brătianu merită spînzU’
rătoarea”. Maiorul este trimis în judecată pentru acuzațiile aduse lui G. A. Rosetti și 1. G. Brătianu, cum arată în altă
scrisoare a sa, din 10 mai 1879*. Procesul se judecă în septembrie 1879 și Curtea cu jurați îl achită.0
însemnările dc față prezintă interes pentru urmărirea procesului dc elaborare în publicistica eminesciană. Ele
reprezintă, totodată, și ccl mai important document care vine în sprijinul opiniei potrivit căreia poetul asislă, în cali-
tatea sa de redactor, la dezbaterile Adunării deputaților și Senatului.
1	MO, (1879), nr. 130, 9/21 iun-, p. 3134- 3118; nr. 131, 10/22 iun., p. 3178-3182; nr. 133, 13/23 iun.,
p. 3284-3293; nr. 134, 14/26 iun., p. 3306-3311.
3	Idem, nr. 131, 10/22 iun., p. 3181.
3	T, IV (1879), nr. 92, 28 apr., p. 3; nr. 93, 29 apr., p. 2-3.
4	Idem, nr. 102, 10 mai, p. 3.
*	Idem, nr. 206, 20 sept., p. 3.
CESTIUNEA IZRA[E]LITĂ
II.	Rezultate ale uzurei în România
Se păstrează in manuscrisul 2264, 365r, în prima redactare, fără intervenții. Este paginat de Eminescu cu : 1.
Reprezintă începutul articolului cu acest titlu publicat in „Timpul”, în 12 iunie 1879 (v. supra, p. 214).

[„TOATE DEOPOTRIVĂ AU O EGALĂ NEVOIE...”]
Se păstrează în manuscrisul 2261, 60r.
Este scris în mai - iunie 1879.
Reprezintă un material pregătitor pentru un articol publicat iu aceste luni in eh eștiunea modificării art. 7 din Constituție.
Teza de aici cuprivirela tratarea străinilor pe picior de egalitate este dezvoltată de Eminescu în articolul [„Marea
majoritate...”], publicat tn „Timpul” în 27 iunie. 1879 (v. supra, p. 281. -288).
Opinia după care România devenea locul de scurgere a clementelor declasate din țările vecine o mtilnim in mai
multe articole ale sale.
[„SE VEDE INSA...”]
Se păstrează în manuscrisul 22G4, 424r în primă redactare, cu corecturi din timpul elaborării. Esle scris
pe fîșii de hîrtie (24 x 12 cm) și reprezintă pagina 3 dintr-un articol, din 1879.
Eminescu reia, chiar cu aceleași cuvinte, teza sa din articolele publicate în 20 decembrie 1878 și 12 ianuarie 1879
(v. supra, p. 162—163, 172 — 173).
[ȘTEFAN MICLE]
Concept scris la moartea lui Ștefan Micle în august. 1879.
Aici Eminescu insistă, spre deosebire de necrologul din „Timpul”, asupra activității științifice a profesorului ieșean.
Raportul pentru acordarea pensiei Vcronicăi Micle este prezentat în Adunarea deputaților de Pantazi Ghica și
s-a tipărit și separat pe foi volante1.
1	Arhivele Statului București, Colecția M. Eminescu, Pachet 11, Act 8.
[„ÎNDATĂ CE...”]
Se păstrează in manuscrisul 2264, 31)5, in primă redactare1.
Fragment din editorialul /„în articolul nostru...” / publicat in 6 noiembrie 1879 (v. supra, p. 346 — 347).
[„ÎN ARTICOLUL NOSTRU...”]
Se păstrează tn manuscrisul 2264, 357, tn primă redactare.
Reprezintă începutul editorialului, cu acest titlu, publicat în 6 noiembrie 1879 (v. supra, p. 346).
611
CU PATERNITATE INCERTĂ
ÎNTUNECIME TOTALĂ
Se publica în „Timpul”, II,nr. 247,1 noiembrie 1877, p. 2 (Cronica).
Nobila se înrudește cu articolul Stradele, publicat în „Curierul dc Iași”, în 18 mai 1877 și în care municipalitatea este
criticată pentru proasta gospodărire. „Șoseaua Socolei se bucură de existenta mai multor gropi perfide, pline cu apă.
(and trece o trăsură prin aceste gropi se preface în corabie, caii în servitori ai lui Neptun, iar călătorii invocă prin imnuri
staua mărilor ca să i conducă la limanul dorit” (OPERE IX, p. 379). Să mai notam și invocarea versului dantesc;
mtîlnită și în alle articole ale s;dr.
Paternitatea nu poate li dcmonsl rată și cu alic argumente, in afară de cele menționate mai sus. Dacă notița
aparține, în adevăr, lui Eminescu, am putea susține, cum s-ar părea, că poetul intră cu această dată, în redacția coti-
dianului bucureștean.
ASALTUL ANGELESCU
Se publică în „Timpul”, II, nr. 248, 2 noiembrie 1877, p. 3.
Corespondența la care sc fac referiri, Bukarest, 30. October, se publică în „Nene freie Presse”, în 22 octombric/3 noiem-
brie 1877 L Sc relatează aici despre atacul întreprins dc colonelul Ghcorghe Anghclescu (1839 — 1915) pc propria sa răspun-
dere, împotriva redutei Bucova. Atacul sc soldă cu mari pierderi pentru armata noastră.
„Monitorul oficial” descrie atacul de la Bucova intr-un editorial, Bucureșli, 22 octobre 1877, publicat în 23 octom-
brie/! noiembrie 1877 2, iară să dea explicațiile necesare. Acesta este și motivul pentru care raportul este caracterizat
„plin de reticențe și apucături”. Caracterizarea este în spiritul publicisticii eminesciene.
Cotidianul vicnez stă in atenția lui Eminescu și la „Curierul de Iași”, unde îl prezintă ca un ziar „tiu totdeauna
iubitor de adevăr” (OPERE, IX, 120).
1	NFP, (1877), nr. 4738, [22 oct.] 3 nov., p. 4.
2	MO, (1877), nr. 239, 23 oct./4 nov., p. 6056-6057.
PROBE DE STIL
Sc publică în „Timpul”, II, nr. 252, 6 noiembrie 1877, p. 2. Se tipărește în volum, prima dată, în
M. Eminescu, Arlicole și traduceri, I, București, Editura Minerva, 1974, p. 86 — 87.
Scrisoarea lui Alexandru D. Holbau (1836 —1917) \ cu care Eminescu va polemiza mai tîrziu, este datată: lași,
25 octombrie 18 77 și se publică în „Gazeta de Bacău”, ziar din care se păstrează în bibliotecile noastre numai numere
răzlețe. „Românul” o reproduce în 4 noiembrie 1877, în prima pagină, în continuarea editorialului din acest număr2.
Se persiflează un document căruia Partidul liberal ii acorda mare importanță.
Articolul este prezentat de Perpessicius ca o mărturie indiscutabilă a prezenței lui Eminescu în redacția cotidianului
bucureștean înainte de 12 noiembrie 1877. „Excelentele articole (neretipărite) — scrie Perpessicius — Știri de pace și
Probe de stil, entre-filet — ne polemic cu « Românul », apărute în „Timpul” de la 6 noiembrie, urcă această dată cu
încă 6 zile (47). Știri de pace nu poate fi atribuit lui Eminescu, cu țoală opțiunea ferma a marelui editor.
Articolul aparține lui loan Slavici, cum se desprinde din desfășurarea discursului critic și unele expresii („e natural
lucru”, „a veni la învoială”, „jignită în daraverile ei”), tipic slaviciene.
Probe de, stil se înscrie pe linia preocupărilor lui Eminescu de la „Curierul de Iași”. Sînt de amintit blori stilistice
din fiarele românești și Potcoave ortografice clin 1876 (OPERE, IX, 117 —119, 122). Oeși stabilim aceasta apropiere,
care pledează pentru paternitatea eminesciană, nu putem trece cu vederea formele ortografice în sci (scie, nesciind) care
nu sînt specifice publicisticii eminesciene din această epocă a gazetăriei sale.
1	N. lorga, Oameni care au fast. I. București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1935, p. 2o6— 2a8.
2	ROM, XXI (1877), 4 nov., p. 985.
[„PRIMIM URMĂTOAREA SCRISOARE...”]
Se publică în „Timpul”. II, nr. 258, 15 noiembrie 1877, p. 3 (Beoisla teatrală). Se tipărește în volum,
prima dată, in Perpessicius, Jurnal de lector completat cu Eminesciana, [Bucureștii, (-asa școalelor, [1944],
p. 316-318.
Scrisoarea lui l-T. Dame către redacția „Timpului” cuprinde o eroare de fond de care Eminescu și Slavici se lolosesc
în acest răspuns. Cronicarul dramatic nu este obligat să comenteze opera literară care stă la baza scenariului dramatic,
612
ci numai scenariul și spectacolul in sine. Fr. Danie se expune, cind cere să i se prezinte și poemul Visul Dochici — și
încă scris in franceză - la noi critici pe deplin îndreptă I iIr.
I Răspunsul este in tocmii in redacție, cu colaborarea și a lui Slavici, care asistă la trei spectacole, cum se precizează
si în răspuns, spre deosebire de Eminescu, prezent numai la două din ele. în Minim și aici expresii tipice scrisului Im
1. Slavici (^cu vină mulțumire", „tune apoi nu om neastimpărat", „se aruncă cu bărbăție în luptă"), precum și repetarea
de cuvinte în aceeași unitate sintactică („această impresie ne jignea, și pentru că in adevăr ne jignea, am zis ce am zis" ).
Schema demonstrației aparține lui Eminescu, cum se desprinde din logica strînsă a discursului critic. Investigațiile
mi pot fi duse mai departe cu metodele de care dispunem pînă acum și putem conveni că răspunsul aparține în mai
mure măsură poetului decîl prozatorului.
[„«ROMÂNUL» RĂSPUNDE LA BĂNUIALA...”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 262, 19 noiembrie 1877, p 2 (Revista ziarelor).
Oficiosul guvernului liberal dă interpretarea „radicalismului”, criticată de Eminescu, intr-un editorial, București 17bru-
mar, publicat în 18 noiembrie 1877. Declarăm — se arată aici — „sus și tare că preferim a fi radicali și ultraradicali
întru apărarea drepturilor, onorii și independenței națiunii, decît conservatori ai umilirii și-ai împilării românilor” x.
Partidul liberal se prezenta ca singurul reprezentant al poporului român, cum făcea de altfel și cel conservator.
Deosebirea dintre cele două partide consta în poziția pe care o ocupau în stat și în limbajul la care apelau în lupta politică.
Există puține elemente pentru stabilirea paternității eminesciene. Reținem totuși articolul în această secțiune
pentru aliniatul final.
' ROM, XXI (1877), 18 nov,, p. 1029.
BĂLCESCU ȘI URMAȘII LUI
Se publică în „Timpul”, II, nr. 265, 24 noiembrie 1877, p. 3. Se tipărește în volum, prima dată, în
M. Eminescu, Scrieri politice, Craiova, Scrisul Românesc, [1931], p. 92 — 96.
Cotidianul bucureștean informează cititorii asupra apariției ediției din scrierile lui N. Bălcescu cu cîteva zile mai înainte,
„în săplămîna viitoare va ieși de supt tipar și se va pune în vînzare un op literar care în curînd va trebui să devie
biblia poporului român. Acest op este : Istoria lui Mihai Viteazul de Nicolac Bălcescu, în ediție populară. Vom reveni
asupra acestei publicațiuni importante.”1 Anunțul este reprodus în „Foișoara Telegrafului român” din Sibiu 2 și poate
și în alte ziare din provincie. Presa liberală anunță apariția lucrării fără să insiste asupra importanței ei 3. „Războiul”
scrie, în schimb, că ea aparținea „genialului nostru istoric”4. Interesantă este îndeosebi atitudinea „României libere”,
oficiosul „tinerilor liberali”. „O mulține de fapte - scrie ziarul in 20 noiembrie 1877 — pe care inul ți nu le cunosc sînt
povestite de Bălcescu într-o limbă mîndră, plină de viață și de frumuseți, cu o inimă încinsă de flacăra cea mai curată
a patriotismului.”5 „România liberă” publică și o Xotiță bibliografică în 24 noiembrie 1877, cu alte aprecieri. „însă
această importantă lucrare — scrie ziarul — e pentru publicul cu cunoștințe mai întinse, iar nu și pentru numărul cel
mare al nai iunei, pentru popor.” 6 Aceste rezerve aveau scopul,’ după cile s-ar părea, să atenueze criticile la adresa liberalilor.
Ediția din operele lui N. Bălcescu, cu titlul complet Istoria romanilor sub Mihai Vodă Viteazul urmată de scrieri
diverse. Publicate de pro decisiunea Societățci Academice Române și însoțită cu o precuvintare și note de A. I. Odobescu
(București, Tvpografia Societățci Academice Române, 1878, XX J- 678 p.) este cea mai cuprinzătoare din scrierile revo-
luționarului român de la 1848, tipărită pînă la acea dată. Meritul principal îi revine lui 1. Slavici, căruia A. 1. Odobescu
îi pune la dispoziție manuscrisul. „Tot sub îngrijirea mea - scrie Slavici în amintirile sale - a fost publicat manuscriptul
lui Nicolae Bălcescu despre Istoria romanilor in timpul lui Mihai Vodă Viteazul, pe care pînă atunci îl păstrase
A. Odobescu” (92, p. 284). Din datele bibliografice de mai sus rezultă că data apariției, înscrisă pe copertă, nu corespunde
realității de vreme ce cartea intră în librării la începutul lui decembrie 1877.
Prezentarea scrierilor lui Bălcescu cădea în atribuțiile lui I. Slavici, ca unul care îngrijește această ediție. Proza-
torul procedează în felul acesta cu documentele 1 lurmuzaki, de tipărirea cărora se îngrijea tot acum7. Desfășurarea
discursului critic pledează pentru paternitatea eminesciană. Ne întîmpină totuși forme ortografice (scie, românesci) care
nu sînt specifice pentru scrisul poetului din acești ani. Aceste forme, aici cu frecvență mică, ar putea fi atribuite tipo-
grafului. Se impun însă atenției unele expresii („icoanele maeștrilor”, „amestec amănunțit de vopsele”, „izvodiri proprie”,
„cu acea ueșovăire”, „mod meșteșugit”) care ne îndrumă spre prozatorul transilvănean.
613
1 T, H (1877), nr. 263, 20 nov., p. 3.
? FTELR, 11 (1877). iir. 21, 27 nov . p. .192
;; ROM, XXI (1577), 2G po\.; p. KD5 (Bibliografic ).
4 RES, I (1877), nr. 122, 22 nov., p. 2.
& RL, I (1877), nr. 155, 20 nov., p. 3 (Xotu bibliografică).
(i Idem, nr. 157, -O nov., p 3 (\otild bibliografică).
? CL, XII 0 878), nr. 9, i drc.,	p. 825	388; or. 10, 1 ian, 1879, p.	315-354; nr.	11, 1 febr., 1879,	p.	396-
•166 ; T, 111 (187S), nr. 268, li dec., p.	2-3 ;	nr. 272, 12 dec., p. 2-3; nr.	274, 14 dec.,	p. 2-3;	IV (1879),	nr. 5,
9 ian., p. 2--3;nr. 7,11 ian., p. 2 — 3 ;	nr. 30,9 febr., p. 3, nr. 3G, 16 febr., p.	2; nr. 51,6 mart.,p. 3	: nr. 53,	8	mart.,
p. 2; nr. 54, 9 mari., p. 2; nr. 55, 10	mari.,	p. 2. Se reproduce din revista	ieșeană.
[„ÎN REVISTA ZIARELOR...”]
Se publică în „Timpul”, II, nr. 272, 2 decembrie 1877, p. 3 (Cronica), Semnat: Red.
Prezentarea presei românești, făcută în „Timpul” din 26 noiembrie 1877, se încheia cu cuvinte critice la adresa ziarului
lui V. Boerescu. „Cînd cineva nu vrea — scrie „Tijnpul” — să te-nșface la bătaie, fă tovărășie împotriva lui, cînd
vrea, nu face.”1 „Presa” răspunde într-o notă („« Timpul* în numărul,.. ”7, publicată In 30 noiembrie 1877, în care
folosește expresii asemănătoare 2.
Notița este întocmită într-un stil neutru, motiv pentru care o trecem în această secțiune. Din notiță se desprinde
că rubrica din „Timpul” privind prezentarea presei românești era susținută, în general, de persoane din afara redacției.
1	T, II (1877), nr. 267, 26 nov., p. 2.
? PRESA, X (1877), nr. 248, 30 nov., p. 2.
[„«ROMÂNUL» ESTE ADÎNC ÎNTRISTAT...”]
Se publică în „Timpul”, HI, nr. 25, 2 februarie 1878, p. 1. Editorial: București, 1(23 fevruarie.
Oficiosul Partidului liberal critică în editorialul București, 3 calendarul făurar la care se referă Eminescu, poziția
Partidului conservator, prezentată de „Timpul” și „Presa” în editorialele lor, București, 25 ianuariel6 fevruarie, din
26 februarie 1878 2, și București, 26 ianuarie, din 27 februarie 1878 3. Senatorii conservatori se alătură celor liberali în
votarea Moțiunii în ședința din 26 ianuarie 1878.
Retragerea acuzării foștilor miniștri conservatori se face de către Cameră Ia 26 ianuarie 1878, la cererea primului
ministru I. C. Brătianu cu 55 voturi pentru și 6 împotrivă4.
„Dorobanțul” scrie, că „Timpul” combătea „cu cuvinte proprie unui dicționar de surugiu retragerea acuzării
d-asupra miniștrilor catargîești”5.
1	ROM, XXII (187.8), 1 febr., p. 101.
2	T, 111 (1878), nr. 20, 26 ian., p. 1.
2	PRESA, XI (1878), nr. 21, 27 ian., p. 1.
4	MO, (1878), nr. 21, 27 ian./8 febr.» p. 451.
6	DOR, 1 (1878), ur. 76, 1 febr, p. 3 (Revista ziarelor), Și nr. 72, 2 febr, p. 3 (Revista ziarelor).
[„REPUTATUL NOSTRU ARTIST...”]
Se publică în „Timpul”, III, nr. 45, 26 februarie 1878, p. 3 (Cronica). Se tipărește în volurn, prima
dată, In M. Eminescu, Articole și traduceri, 1, București, Editura Minerva, 1974, p. 94.
Eminescu prețuia opera lui Nicolae Grigorescu, cum se vede din articolul („Ce poftește « L’independance roumaine 7,
publicat in 5 august 18.81. „între miile de cranii — scrie poetul — ce formează plebea guvernantă de politician! de meserie,
unul uu e în stare de a scrie un șir pc care să-l poți ceti fără scîrbă morală. Dacă cităm în teatru pe Millo, în pictură
pe Grigorescu, în muzică dțiva germani, am încheiat-o.” (OPERE, XII, 277).
614
Poale fi reținui și faptul cu Eminescu prezintă, ca reprezentativ pentru arta lui N. Grîgorcscu, tabloul Un iarmaroc
in Moldvua.
I )eși st! pot invoca asemenea argumente, ele nu stat totuși concludente. Poetul nu avea de ales tu 1881 între
N. Grigorescu și un alt pictor contemporan cu faima sa. Nn avem In acest text, pe de altă parte, nici a indicație stilis-
tica care să demonstreze, dur nici sa infirme paternitatea eminesciana.
MILLO ÎN BUCUREȘTI
Se publică în „Timpul”, HI, nr. <88, 21 aprilie 1878, p. 3 (Cronica). Se tipărește in volum, prima dală,
ini. I,. Caragiale, Opere V. Arlicole politice și cronici dramatice, București, Fundația pentru Literatură
și Artă, 1938, p. 468- 470.
Comentariul pe marginea acestui spectacol, care se reprezintă In 17 aprilie 1878, este un elogiu la adresa but rinului actor
pentru arta sa interpretativă. Această atitudine față de arta lui Millo o înlllnim și in scrierile lui Slavici și ale altor
contemporani ai marelui ador.
Observațiile critice privesc actorii cu care se înconjoară Millo, In mare parte dilehmți. „Esteticește o piesă e Iol-
deainia un întreg se arată aici — , ca și un tablou, ca și o statuă. Un tablou, în care o singură figură e excelentă,
foarte excelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău”. O caracterizare asemănătoare înlllnim și în Ileoisla lealrala
[„Moartea lui Petru cel Mare...”], publicată de Eminescu în „Cairierul de Iași” in 20 martie 1877. „O piesă de
teatru e eslelieeșle un întreg — scrie Eminescu, ca și un tablou sau o simfonic. Fie tabloul cit de frumos, dacă o figură
din (>1 va fi caricală impresia totală se nimicește” (OPEHE, IX, 349) L O teză asemănătoare pune în discuție și I. Slavici
iu cronica sa, O noapte furtunoasa, publicată în „Timpul” în 23 ianuarie 1879. „In arta dramatică înfățișăm caractere
și sil națiuni scrie Slavici , înfățișăm faptele săvîrșîte în virtutea caracterelor puse în anumite situat iuni, înfățișăm
urmările faplelor săvir.șile și nu putem încheia decît prin ultima consecință firească a faptelor petrecute. Dacă nu se încheie
cu această ultimă consecvență, opul dramatic e ciunt, lipsit de integritate, nesăvîrșil.” ~
Eminescu și Slavici împărtășesc, cum se desprinde de. aici, opinii estetice identice. Nn este de trecut cu vederea
nici faptul că la „Timpul” cronicarul dramatic este, în general, prozatorul, cum este, la „Furierul de lași”, poetul. I )e
altfel expresii ca „un fel de haz cu lotul propriu”, „talent ascuns, nedezvoltal”, „figurile « imposibile .» ” îl recomandă
mai curînd pe Slaviei decît pe Eminescu ca autor al cronicii dramatice.
Eminescu și Slavici îl prețuiau pe Matei Millo nu numai pentru jocul pe scenă ci și pentru faptul că reprezenta
direcția romanească în mișcarea noastră dramatică din secolul trecut.
Notița Teatrul Xalional, publicată in „Timpul” in 13 aprilie 1878 și atribuită poetului (9, p. 235), aparține,
după toate probabilitățile, lui 1. L. Caragiale, care își apără drepturile de autor privind traducerea Pontei inoinse și
reprezentarea ei pe scenă.
1	N. Barba, Caragiale. om de teatru. ILIT, IV (1952), nr. 1, mart., p. 114. Atrage atenția asupra acestui pasaj
și Serbau Cioculesc.it nu mai introduce cronica in ediția nouă a scrierilor lui I. L. Caragiale.
’ T, IV (1879), nr. 17, 23 ian , p. 3; loan Slavici, Opere. X. Studii și articole literare și culturale, p. 162.
[„NU TRECE SESIUNE...”]
Se publică in „Timpul'\ III, nr. 208,22 septembrie 1878, p. 1. Editorial : Oucurești. Jonipi 1 cM^
Guvernul liberal este criticat atit pentru politica internă cit și pentru cea externă. Se amintește și aici de „înțelepciunea
1 ’ălărlăgenilor și Fundeșlilor”, cu numele cărora ne întihnrn frecvent. în publicistica eminesciană. Poetul face, des referiri,
ca aici, la ocuparea țării dc armatele imperiului vecin.
„«Timpul» zugrăvește din nou - scrie « Bomânia liberă» — , cu cunoscutele i colori moliorile, allt guvernul
cit. și deputat ii, scoțind din bogatul vocabular conservator un nou calificativ pentru reprezentanții țării, acela de « ctitorii
piosului așezămint de canțonete, Alcazar-lonescu ».”1
Discursul critic ne îndrumă spre I. L. Caragiale, prin derularea repede a problemelor puse, in discuție. Expresia
de aici, „negrei mulțimi”, o înlilnirn însă și în Studii exegetice (v. supra, p. 156— 158) pentru care se păstrează foi răzlețe
în mânu scrise (OPEHE, XI, 469).
1	R.L , II (1878), ur. 403, 23 sept., p. 3.
41 — c. 832
615
TEATRUL ROMANESC. DESCHIDEREA STAGIUNII 1878-79
Se publică în „Timpul”, III, nr. 220, .6 octombrie 1878, p, 2 (I''oilefonul „Timpului” ). Se tipărește în
volum, prima dală, în I. L. Ca răgi a le, Opere V' Articole politice și cronici dramatice, I hicureșt i, Fundația
pentru Literatură și Artă, 1938, p. 258- 260.
Drama în cinci acte a lui Ferdinand Dugue și Jules Janin, La l<'ille du Tinlorel, se reprezintă la Paris în 3 mai 1859.
Ferdinand Dugu6 (1816 — 1913) este autorul a numeroase volume de poezii, romane și teatru. Dintre piesele sale, mai
cunoscută este La Bouquetiere des Innoccnls (1862). Piesele le scrie, în mare parte, în colaborare. Jules Janin (1804--
1874), desfășoară și el o bogată activitate literară. Piste și autorul unui tratat, Jlistoire de la lilleralure dramalique, în
șase volume, tipărit între 1851 și 1855, și care se consultă cu folos și astăzi.
Fiica lui Tinioretio se reprezintă în traducerea piciorului Constantin Slăncescu (1836........................1909) și aduce pe scenă
viața artiștilor.
Problema paternității eminesciene a acestei cronici dramatice stă în atenția cercetătorilor. Se invocă atitudinea
poetului față de Fr. Dame și V. A. Urechia, precum și prezenta cuvînlului „spurii”, întîlnit și în alte scrieri ale sale.
Argumentele nu sînt însă suficiente. Aceeași atitudine fală de Fr. Dame și A’. A. Vrochia are și I. L. Caragiale, iar
cuvîntul „spurii”, pe care îl și subliniază, îl putea reține din discuțiile ce le purta cu FJninescu în redacția ziarului
bucurcștean.
Stabilirea cu certitudine a paternității acestui text rămîne în sarcina cercetărilor viitoare.
[„AFLAM DIN TULCEA...”]
Se publică iu „Timpul”, UT, nr. 227, 14 octombrie 1878, p. 3.
Comentariul privind intrarea celor trei județe din sudul Basarabiei în componența Imperiului țarist este cuprins în edito-
rialul Bruxelles, 16 octobre 1878, publicat în ziarul „Le Nord” din Belgia1. „Timpul” extrage din acest editorial un
fragment pe care îl publică în 10 octombrie 1878 2. Lecțiile de patriolism, la care se referă Eminescu, sînt cuprinse înlr-o
notiță din ziarul „Presa” din 12 octombrie 1878 :l.
Eminescu critică guvernul liberal pentru măsuri luate de administrația țaristă.
1	LNO, (1878), nr. 290, 15117 )d., p. 1.
2	T, 111 (1878), nr. 223, 10 o< ., p. 1.
3	PRESA, NI (1878), nr. 226, 12 oct., p. 2.
DIN ISTORIA CALULUI
Se publică în „Timpul", III, nr. 237, 28 octombrie 1878, p. 3.
Eminescu pare să traducă acest articol diulr-o publicație neidenlificată. Fraza scurtă, care iui este utilizată frecvent
de poet, s-ar explica prin adaptarea la textul original. Se înlîlnese cîleva forme caracteristice scrisului său („sula a
patra”, „a se răinăși”).
[„ZIARELE DIN VIENA..
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 9, 13 ianuarie 1879, p. 1 (I)in afară).
Fraucisc Schuselka se număra printre ziariștii cu cea mai mare popularitate în rîndul popoarelor oprimate din Imperiul
austro-ungar. Ziaristul ceh susține lupta pentru federalizarea imperiului, cu drepturi egale pentru toate popoarele. Coloanele
ziarului său, „Die Reform”, întemeiat în. 1862, se deschid și luptătorilor români din Transilvania. între colaboratori
îi vedem și pe Aurel Murcșianu, încă din anii studiilor universitare la Viena (72, p. 100).
Eminescu consemnează ca un moment important din activitatea lui Schuselka (1811-1886) înființarea ziarului
„Die. Reform” și reține momentele mai importante din activitatea sa ziaristică. Nu ar fi exclus ca și poetul să fi cola-
borat la ziarul său în anii studiilor universitare la Viena și chiar mai tîrziu.
676
[„CUM SUB OCHII PĂRTINIRII...”]
Se publici iu „Timpul”, IV, nr. 12, 17 ianuarie 1879, p. 1 2. Editorial: Hncurrșli. Marii, I6(2S) ianuarie.
Eminescu pornește de Ia editorialul Rucureșli ,9/11 Calindar, publicat în „Românul” în 10 ianuarie 1879, în care se ocupă,
de monopolul tutunului1. Poetul reproduce in „Timpul” Raportul asupra proieclului de lege pentru modificarea legei
monopolului tutunului, prezentat de P. Buescu Adunării depulaților 2. „România liberă” scrie că Raportul ... cuprindea
„naivități gogonate” 3.
Monopolul tutunului fusese instituit prin legea din 6 februarie 1872. Noul impozit se adăuga altor două: laxa
timbrului și înregistrării (1 martie 1872) și licența băuturilor spirtoase (1 aprilie. 1873). împreună aceste impozite urmau
să dea suma de 21.000.()()() lei. Guvernul sub care au fost aduse noile impozite era prezidat de Lascăr Calargiu, ministrul
de Finanțe fiind Petru Mavroghcni. Impozitele erau justificate de zdruncinarea situației financiare prin creșterea datoriei
flotante. Bugetele erau îngreunate mai ales de cheltuielile pentru construcția drumurilor de fier.
Deși oficiosul liberal punea in discuție o problemă circumscrisă la unele măsuri administrative, Eminescu transformă
discursul critic într-o expunere de principii în materie de economic politică. De-o importanță capitală in concepția social-
politică eminesciană este și distincția între „obiectele de primii necesitate”, care servesc la „nutrirca și conservarea indi-
vidului” și „obiectele pentru îndestularea unor trebuințe contractate”. în categoria celor din urmă se înscriu și cultura,
literatura și arta.
Poetul dă cel mai bun și mai potrivit răspuns acelora care minimalizau rostul trebuințelor culturale ale omului.
„România liberă” consacră acestui editorial o prezentare destul de amănunțită, însă nu reține tezele filozofice
puse în discuție și se mărginește să atragă atenția asupra polemicii poetului cu „Românul” privind locul ocupat de mono-
polul tutunului între impozitele indirecte4.
Discuția publică pe o temă administrativă este folosită de Eminescu pentru expunerea unor teze fundamental0
de economie polilică.
1	ROM, XXIII (1879), 10 ian., p. 21 .
2	T, IV (1879), nr. 15, 20 ian., p. 2 — 3, nr. 16, 21 ian., p. 2 — 3.
:i RU, III (1879), nr. 501, 21 ian., p. 2.
4	Idem. nr. 490, 18 iam, p. 3 (Arena ziarelor).
[„PUBLICĂM URMĂTORUL ARTICOL...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 11, 22 februarie 1879, p. 3.
Notă introductivă la o corespondență, Regimul anarhiei, fără semnătură. Desprindem din ea un fragment. „Acesta e
numele stării de lucruri, ce-am convenit să numim : guvernul constituțional al d-lui loan Brătianu. Apropierea însă a
acestor două cuvinte, diamelralmeiile opuse, pare, desigur, un anacronism ; dar care, poale fi definițiunea unei adminis-
tra ținui a cărei origine, ale cărei procedări, ale cărei tendințe denotă un sistem de dezorganizaliune, urmărit cu paciență
și executat cu energie? [î-|l vom numi regimul anarhiei.”
Anunță o scrie de studii în care să denunțe „despotismul anarhiei”. Al doilea studiu, cu subtitlul Adevăratele
și falsele partide politice, este semnat cu inițiale: C. R. și se publică în 18 martie 1879’. Studiile aparțin lui Constantin
Brăiloiu, colaborator și cu alte studii la cotidianul bucureșlcan.
Nota im cuprinde elemente certe pentru paternitatea eminesciană, însă nici s-o infirme.
1	T, IV (1879), nr. 92, 18 mart., p. 2-3.
VÎRFUL CU DOR
[„DUPĂ CUM AFLĂM...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. G2, 18 martie 1879, p. 2 (Cronica internă).
Nota se înscrie pe linia celor anterioare privind reprezentarea acestei cantate. Paternitatea eminesciană nu poate fi
însă demonstrată și cu argumente stilistice.
617
[„ȚĂRANUL ROMÂN, SĂRMANUL ȚARAN ROMAN !...”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 85, 19 aprilie 1879, p. 1—2. Al doilea editorial.
Administrația liberală la sate, așa cum o prezintă Eminescu, reține atenția presei. „România libera” scrie ca „Timpul”
oferea un tablou asupra falsei libertăți intr-un regim constituțional1. Această libertate, criticata de poet, arata „L’Ori-
ent”, permitea guvernului liberal „de (lire tont ce qu’il veut et dorit il use si largemenl”2.
1	RL, 111 (1879), nr. 572, 20 apr., p. 3 (Arena ziarelor).
2	ORIENT, HI (1R79), nr. 594, 20 apr., p. 1 (l.a presse roumaine).
O SERATĂ LITERARĂ. DESPOT VODĂ
Se publică în „Timpul”, IV, nr. 117, 30 mai 1879, p. 2. Se. tipărește tu volum, prima dată, tu Mihai
Eminescu, Scrieri de critica teatrală, Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 132.
Serata extraordinară se ține in 25 mai 1870, acasă, cum rezultă de aici, la Maiorescu, In prezența unei asistențe formată
în marc parte de intelectuali transilvăneni. Deși serală importantă prin prezența lui V. Alecsandri, '1'. Maiorescu nu o
consemnează în jurnalul său.
Argumentele invocate în stabilirea paternității eminesciene nu sînt convingătoare. „Felul cum se încheie informarea
apărută în «Timpul » — scrie Ion V. Roeriu — și elogiul adus lui Alecsandri, ne indică pe Eminescu drept autor”.
Serata se ține intr-un moment in care Eminescu il atacă pe Maiorescu în „Timpul”, în chestiunea evreiască
(v. stipra, p, 259 260) și în jurnalul criticului numele poetului nu figurează printre persoanele care îi frecventează casa
in mai iunie 1879. Maiorescu. notează, în schimb, prezența lui Slavici, care în '1/13 iunie 1879 ia parte și la un „joc
de societate cu întrebări” (4-1, 1, p. 324).
Prozatorul este și el un admirator al lui Alecsandri, asemeni poetului și, în baza acestui argument, i s-ar putea
atribui articolul, fără teama de a greși. S ar putea invoca, pe de altă parte, și grija cu cure se consemnează prezența
intelectualilor transilvăneni la serată.
Argumentele de conjunctură, fie iu favoarea lui Eminescu, fie. a lui Slavici, nu sînt, firește, decisive. Studiul sti-
listic al textului nu oferă, pe. de altă parte, elemente caracteristice scrisului eminescian. însă mi oferă nici elemente caro
să infirme ipoteza că textul ar aparține totuși poetului.
[„DE DOI ANI ȘI MAI BINE... ”]
Se publică in „Timpul”, IV, nr. 165, 27 iulie .1879, p. 1. Editorial : București, 26 iultei? aiujust. Se tipa*
reșle în volum, in AL Eminescu, Opere, II1, București, Editura Cultura Romanească S.A.IL, 1939, p. 141 — 145.
„România liberă” scrie că „'Timpul” critică „corupțimiea politică produsă de liberalismul cosmopolit J L
Problemele puse in discuție pledează pentru paternitatea eminesciană. Se intilnese expresii („cu desăvîrșirc rău”
care ne îndrumă spre 1. Slavici și forme ortografice („forte”, „possibile”) depășite de poet în general în epoca gazetăriei
bucu reștene.
Sărăcirea țărănimii este explicată prin mecanismul economic al țării. Se va dovedi, cum se prevedea în acest
articol, că Băncile agricole vor contribui in mare măsură la procesul de pauperizare a țărănimii.
1	RL, 111 (1879), nr. 653, 28 iul., p. 3 (Arena ziarelor).
[„ȘTEFAN MICLEA...”]
Se. publică în „Timpul”, IV, nr. 176, 11 august 1879, p. 3. Se tipărește în volum, prima dată, în M. Emi-
nescu, Articole și traduceri, București, Editura Minerva, 1974, p. 127.
Necrologul este, transcris din „Timpul” de. G. Bogdan-Duică și publicat după moartea istoricului literar clujean în „Mihai
Eminescu” iu 1941. „Judecind după stil — precizează G. Bogdan-Duică — , după măgulirea talentului Veronichei, după
618
o idee practica sugerata (?) poetului de Veronica (Pensiunea !) — trebuie sa conchidem că necrologul din «Timpul»
(11 august 1<879) a fost scris dc Eminescu. Fiind un act dc importanță biografică îl reproducem.”1
Eminescu întocmește articolul cu dalele din necrologul din „Presa”2, reprodus și în „Bomâniu liberă” < poetul
adoptă insă un Ion ponderat și evită elogiile din „Presa” la adresa Vcronicăi Mide și a talentului său literar.
Se păstrează și în manuscrise un text tu care face biografia profesorului ieșean (v. supra, p. 131).
’ RME, XII (1941), nr. 19, p. 20.
2	PRESA, X îl (1879)., nr. 179 11.76b W aug., P< 1
3	RL. III (1879). nr. 665, 12 aug., p. 2.
[„DĂM ASTĂZI LOCUL ÎNTÎI..
Se publica in „Timpul", IV, nr. 275, 14 decembrie 1879.. p. 1. Editorial. București. 131? j decemvrie 1319.
Notă introductivă la discursul Iul T. Maiorcscu, ținut în Adunarea deputatilor în 11 decembrie .1879 iu dezbaterea la
Mesajul tronului. Criticul se pronunță împotriva adresei, rclcvînd „nepotrivirea între vorbe și fapte”.
„România liberă” notează că „Timpul” se mărginește să reproducă, în loc dc editorial, „importantul discurs”1.
Maiorcscu il reține pentru culegerea sa 3, dovadă că i acorda importanță.
1	RL, Dl (1<879), nr. 766, 15 dec., p. 3 (Arena ziarelor).
2	I'. Maiorcscu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dczixAlarii pola României.. \ olumul II (1876 - .1881),
Bucureșli, Editura Librăriei Socec & Comp., 1897, p. 390 — 417.
[„ȘEDINȚA DE IERI A SENATULUI. .
Se.publică în ./Timpul”, IV, nr. 284,25 decembrie 1879, p, 1—2. Editorial: București. 21 decemvrie 13191
3 ianuarie 1$<SO.
Camei criza rea ce-o face G. Mânu guvernului liberal o înttluim și în însemnările din manuscrise, (v. supra, p. 431 —
133). Nu sini, lotuși argumente suficiente pentru paternitatea certă. Stilistic reținem citeva expresii („codul german în
mină”, „înșelătoriile bizantine”) care insă, întrebuințate dc poet, puteau deveni uzuale în redacția cotidianului
bucureșlcan.
RUINELE ARENDĂȘIEI
Se publică in „Timpul”, V, nr. 32, 10 februarie 1880., p. 2—3 (Revista leali ala). Se tipărește în volum,
prima dată, în Mihaî Eminescu, Scrieri de criticii teatrala, Cluj, Editura Dacia, 1972, p, 137—141.
Eminescu comentează spectacolul din 5 februarie 1880. piesa este o adaptare, făcută de Matei Millo și Grigore Mano-
Icscu după drama iui Mdcliior-Frcdcric Soulie, La closeric des ycncls, reprezentată prima dată în 14 octombrie 1846.
M.-F. Soulie (1800—1847) se numără, cum se știe, printre scriitorii francezi cu o activitate literară prodigioasă. Dintre
scrierile sale sini de amintit tragedia în cinci acte Romeo ci Juliclle (1X28) și romanele Lcs memoires du diablr (I— VTTl,
1837 - 1838), L'hommc dc lellres (I II, 1838), Eulalic Ponlois (L-H, 1842). Două din romanele sale mai importante
s au tradus și în românește (Memoriile diavolului, București, 1856—1857, Ducele dc Monlmorcncij, lași, .1878). Ruinele
arcndâșici este ultima sa lucrare de marc succes.
Drama lui Soulie înfățișează societatea franceză din prima jumătate a secolului trecut și nu prezenta un interes
deosebit pentru spectatorul din țara noastră. Conducerea Teatrului Național se orientează, probabil, după faima scrii-
torului, cînd o introduce în repertoriul său. Actorii nu aveau posibili ta tca’să se remarce în arta interpretativă. Din cronica
lui Eminescu rezultă că ci nici nu-și dau osteneala in această direcție. Considerațiile critice pe marginea spectacolului
amintesc de cronicile dramatice publicate de Eminescu in „Curierul de Iași”, cu dțiva ani mai înainte.
Spectacolul este comentat dc „Românul” în cronica sa, Saptămina (caicelor1 și de „Binele public”, care face
rezerve asupra traducerii 2.
Editorii cronicilor dramatice eminesciene atribuie piesa, eronat, lui Auguste Anicet-Bourgeois.
1 ROM, XXIV (1880), 27 febr., p. 187.
2 RP, II (1880), nr. 55, 9 febr., p. 2-3.
619

ADDENDA

DIN „CURIERUL DE IAȘI”
SPANIA
[„SE ȘTIE CU CÎT DEVOTAMENT...”]
Se știe cu cit devotament au luptat provințiile Biscaya, Guipozcoa și Alava pentru candi-
dat ura. la tron a. lui Don Carlos. în aceste provinții evul mediu al Spaniei încremenise oarecum,
acolo se găsesc încă vechi pergamente care garantează populați linilor privilegii si imunități
I 1. P'roulispîcîtiI ziarului „Curierul de lași” redactat de Eminescu între mai 187d .și octombrie IS77.
deosebite și oricine ar fi susținui legitimismul și sistemul lui găsea, o armată de partizani.
Aceste privilegii se numesc fuoiw. în privirea lor i se scrie ziarului N. fr, Pr. sub data
11/23 mai că
Inlro ședință a Senatului minisfriil-prezident au propus un proiect de lege pentru abolirea Iar. Dar această abolire ?rde
asemenea spaniolcască. adică plina dc masuri excepționale. Pruvinți ile erau libere de serviciul militar și de dări. Ministrul
propune ca numai fiii acelora sa fie liberi d? serviciul militar cure in războiul civil au luat partea guvernului din Madrid.
Apoi in. curs de doisprezece ani guvernul să poala face orișice rscepțic in privirea modului și ferminclor de plaja a deose-
bitelor duri. Pentru aplicarea acestei legi guvernul să poala uza de orice mijloace ordinare și extraordinare. Se înțeleg? că
un asemenea proiect trebuia să provoace nemulțumi re generala, cuci în locul unor privilegii se stabilesc altele ~ foarte discre-
ționare • - menite prin nalura lor a escila ura intre fiii unei și aceleiași pairii și se pune de la naștere deosebire înfre
copiii celor cari au luptai pentru guvernul din Madrid și ai acelora care mau balul pentru tegitimism.
In genere Spania parc menită a. trece de la un estrem la altul.
în una. din ședințele Camerei depulaților (Cortex) Marchizul Sardoal a făcut următoarea interpelație :
..Exlc adevărul că Iu ședințele Corlcsilor mulți poli (icni storcii sini impărțiți prin tribune? Este, adevărul cd un domn
care și au permis o observație de dezaprobare asupra mimslrului-prczidcul ar fi fast arestat în palatul Congresului și trimis
la Cadix, crea ce ar însemna e-a fosl dcporUH ? Aceasta ar însemna — adaogă Sardoal — că noi am ajuns iu Spania
la piuiclul de a saluta respectuos pălăria lui licsslcr.'’ Ministrul s-au ferit de a răspunde Iu punctul iutii ut interpelației,
la al doilea au observai — nu fără asprime — că acel individ, fiind carlisf, au fosl deportai la Cadix.
Din Cuba vin asemenea vești rele: operații militare fără succes, ceea ce se tăinuiește, multe defraudări în adminis-
trație, ceea ce se confirmă de cădră minislcriu ; apoi o lipsă marc de bani pentru armata de acolo. îndeobște cestiunilc
bănești apasă, conștiința publică.
Țoale dările s-au urcat și ru toate acestea deferitorii obligațiunilor sfatului din țară și din străinătate * nu primesc
deeîl promisiuni mai mult sau mai puțin, probabile, (rmiifclul madrilcns al creditorilor sfatului au protestat energic.
[23 mai 1876]
623
[„ZIARUL «POUTISCHE CORRESPONDENZ»
REPRODUCE...')
Zjarui ,,PoHAșciu^ Cun,v-poudeuz'’1 reproduce d;u ‘Laia oinAdă a Serbie 5 o procUinațic
a- Consiliu! u? .Mmucipal d<u belgrad» Acest rl au mc nevoie de mei un comentariu,
Hclgr;idieni î
Precum șhți, jiulii noștri din bosmu și I h'rzcgovi na au fost sili ți pnu cruamca ucamih' a apăsaturilor (or, a
f meilor- să apuce urmeb-, spic a cerc dre filările lor cu oameni și ca popor, (o! așa prceum mi făcui o strămoșii și părinții
imsln în Scibia acum liberă. Știți cile simpatii mi gm.il această răscoală a fraților noștri, mi numai tu noi, ci la limropa
întreagă. Cauza aaslor simpatii e simțimînlul de drept și de umauilule de care sini pădrunse națiunile. Pe lingă această
cauză la noi se mai adaogă șt o alta, anume că s i ugric vărsai acolo este ringe sirbrsc, că isloriu acelor locuri esle islorie
siiTeuscă, ca	viuorul lor c milmul iioslru. I urau știu de	la iu-.- p(du! răscoalei ce. simțiri un fieri acraslu	iu Serbia,	ce
autorii ni ou	impune și mi început a si grămădi trupele. la	mmyjiude noastre așa incit [mierea ci principală, nu este nici	iu
Itosnia, nici	iu Herzegovimi, și e caiice.nl rată lu granițele	nomdre. Pusă in m-cmda slare, Serbia trebuia să	gîudcască.	la
mijloacele de	a apăra și mmdinca libertatea și moștenirea părinților care și-au vărsat sîugcle pcidru ele.
P'Hați că marc [miere fiind n et [mint să turme in. decursul, urnii un inirca o răscoală neînsemnată, făcută de citcva
mii de rmelc saracc, turcii, fac Serbia ruspunzuiuarc prrdiu aceasta. Jn asemuite împrejurări era un postulat al necesități i
de a staurmmi .p acuma e nevoie (ăpa da baiu casei st aiului. Scupeină și guvern a voit in interesai poporului, săi con.tr cc-
lezc un împrumut in. slrăimdale, dar condițiile sub care străinătatea voia. să ne dcie bani, fiind prea, rele, n-au pulul încheia
împrumutul. 'trebuie deci sa. ne ajutam singuri, adueind după, putință obolul nostru pe altarul patriei; trebuie să împru-
mutăm stalului baiu, cu care vum dovedi, contimporanilor și posterității că generația. de astăzi și-au împlinit datoria.
.bdgraaumi ! N-avcți să dăruia, stalul vă va înapoia ca dovindă baiul împrumutați. Guvernul, în înțelegere cu
comitetul simpciiiri, au. hotăril să escrie un împrumut național și amune pentru. a face față inevitabilelor îiilîmplări, de care
ne apropiem.
Apoi vine rugămintea ea cetățenii să depuic banii cel mult în 15 zile. Sfîrșitul e din
cuvînt; în cuvîut astfel :
bdgrudieni! haluuira sîibcusca Irebiuc sa sc libereze și să stric amlu ( ii o națiune precum a fost sub casa împă-
rătească ncniaii.j»lica ; altfel Serbia sar usca și s-ar s inge, precum i se întîmplă unui, membru, despărțit de organism.
Pentru a nu comite o asemenea sinucidere față cu noi și cu națiunea întreagă, Serbia a luai o poziție în fața răscoalei,
care corespunde cu interesele și smnțăminlclc, cu drepturile și datoriile sale. Pe această calc voi trebuie să susțineți guvernul
cu averea și. viața voastră.
Pin Consiliul Municipal m belgrad, .11 CP> ) mm. hș7G:
[26 mai 1876]
PIEI DE OM
Ziarul 9?Pays” din Paris anunța ivirea unui curios ram de industrie in Statele Unite.
Aceasta industrie' consistă iu dubi rea pkdor omcmvtL IM Mahrenholz din Washington au
fondat o dubădmm de piei omenești,’ pe carele, cumpără eu prețuri foarte bune în stare brută,
î.ucît multe văduve duioase, urniți mpu mvmrmoți au ocazia de a vinde pielea răposatului
soț sau părinte acestui ilustru industriaș. Pmduddu băMcd sale sini bine lucrate și se potri-
vesc, mimmnl prin moliciunea lor pun vu botme de dame. La espozițki din. Philadelphia d. Mah-
rcnholz a timus o paruche de, doime dm pm-;- miLtă de om 5 ea atrage luarea aminte a
tuturor damelor tinere si cochme, Un alt mm romi produce din cadavrele despoiate al fabricei
Mahrenb.olz el- Comp. gaz aerdorm pentru Immmmea orașelor. Acest esces de utilitarism, al
A meri cei Imorale, undo statul rum se vede mi mai are nici o însemnătate morală si e dat
pe mina teudenldor cgoistiec ale societății și a indivizilor, ni inspiră si nouă un proiect,
a cărui realizare ar nimici fatala teorie a Iui Abdtlimn > m madevăr, Alaltbus susține că în împre-
jurări normale — și ale Americeț sini desigur din piirn m- vedere1 animalic cele mai normale —
populația se înmulțește în progrosi.unc geomo-rică, im mijloacele de existență numai în cea
matematică, îneît oamenii vor ajunge neapărat într-o zi să se mănînce unii pe alții. N-ar fi
bine ea d. 'Mahrenholz să deschiză alături cu dubălăria sa șl o căsăpie de carne omenească
și Parlamentul să-i deie concursul său, votînd o lege prin care să se stabilească că pînă la
624
o vrîstă oarecare copiii să fie p-ornelafea duioșilor și numai de acolo să devie peroane
juridice ? Aceșt i (lumși pm mt i mm- înti’ KÎa, cred, de a vinde peni ni .prețul unui vițel prisosul
copiilor ier. Prin aceasta s-ar pune capăt- miei prea mari înmulții'! a rasei omenești în genere
și a practicilor americani îndeosebi, s-ar dezlega eesHirmlc soliale și ar fi și o reformă...
. •. demnă de .America. Sfinți' Brahma !
[26 mal 1876]
SERBIA
[„«TIMES» ANUNȚĂ...”]
„Times” anunță că- raHV’d>nle tractat ului (Hidre Serbia și Muntenegru tvu fost schimbate
la 24 mai. Bcsi eeest Buclai a avid- drept- obicei mai mult de a se pune în 'paza contra
intervenitei austriaco deed de a. substitui răzbelului neregulat-, de cele, în. 'Bosnia, un. atac
regulat contra Turmei, cu toate acestea e de tomul ca schimbarea de -politică ce s-a operat
la Constamtinopok să le Toca pe principatele sirb și muntenegrean, să prevină, măsmcle ce va
putea să adopte sultanul cd wr Mișcările lor vor 1*1 fără îndoială regulate de determinările
la care se va decide guvernul rus.
'Mai nainte de sosirea la Ems a consuluiui general rus do la .Belgrad, care trebuia să
prezinte un rapuH .m-m atitudine «ni1’ /itoarc luată acum in urmă, de către Serbia,
cancelarul rus, prmmmb' Țorciacoid < Mumse deja la Belgrad, în numele suveranului său,
pentru a preveni pe principele Mmm m । ,T h arunce m aventuri cutezătoare.
Ziarul ghcMI. al Serbiei amuții că. Serbia a aderat la Convcnlrunea de la Geneva,
„Corespondenta austriacă” asigura că Serbia n-a plătit Porții costul de 20 000 galbeni
din tributul său, a cărui scadență s-a împlinit la 25 mai. Motivul pus înainte pentru această
suspendare de plată- osie că principalul în. fala înarmărilor amenințătoare ale Turciei are trebu-
ință; de toate resursele sale peinru a-și asigura apararea.
[o0 -mai 1X76J
GERMANIA [„SCRISOAREA CĂTRE SUVERANI...”]
Iată un estras relativ la eea mai mmă peripeție a acestei, cestium, care desigur nu e fără
interes si caracterizează politica cancclariulid :
Țoală Europa - csccplind Jlusia — au privii, de nu cu nai îs facere, cel puțin cu speranța unei îndreptări la. schimbarea
din Gonslmdinopole. Sumai Rusia, care pierduse in sultanul Abdul-Aziz o unealtă ușor de mîmiil a. planurilor sale, au
inccrcal a proroci nouă nenorociri, și a. demonstra, că personal promisiile noului sullau nu merilă credință, și că e nevoie
de o presiune și mai energică din partea puterilor. Eu numai. Austria au privit eu bunăvoință schimbarea de regim, ci
și. ambasadorul Germanici au primit avizul dea se arăla cu oarccaie rezervă, dar lotuși simpatic fală cu noua siăpuiire. înțe-
legerea, care se propusese, iu Berlin pentru fiecare caz îndeosebi (von Eall za Eall) au fost supusă la o grea probă chiar
la cazul iutii. Cu cil Anglia grăbea armarea, sa, pentru a preveni orice eventualități in Marca Mediterană, cu atila
slalcle Europei apusene se arătau dispuse de a susține opoziția Murei Britanii. Renlru alianța celor trei împărați, se arăta
deci necesitatea unei acțiuni, uni''’. Dacă iu Confcrența de la Berlin, Rusia a fost pusă in avanscenă, astăzi Germania este
menită de a însemna marginile piuă unde să urmeze Rusiei in interesul Germaniei și al păcei universale.
[1 iunie 1876]
625
TURCIA
[„PROIECTUL DE CONSTITUȚIE...”]
Proiectul de Constituție elaborat de Midhat Pașa conține, după .,Pesther-Corre?ponden?;”,
următoarele 19 puncte:
/ ) Sfatul turcesc ca atare nu are nici a religie, recunoaște insă toate cultele. le apară și le subvenționează
Fiecare naționalitate șt confesie păstrează liberul exercițiu al ritului său sub autoritatea bisericească respectivă
și are o administrație bisericească pe deplin autonomă.
ă ) Sultanul răminc Khalif, șef al religiei luusulmanilor și tup al statului.
4)	Sultanul are deplină suvcranitalc și hotărăște asupra, războiului și a păcii. Contra udelor arbitrare ale sultanului
reprezentanța poporului poale să protesteze.
b) Reprezentanța poporului consistă din deputății liber aleși a diferitelor districte. Alegerea are drept baza un cens
oarecare mai urcai, pentru a. se păstra caracterul conservativ și solid cea de dorit ca să i aibă.
d) Toți supușii împărăției turcești fără deosebire de con fes ic ori naționalitate posedă dreptul alcgcrci active și pasive.
7)	Camera depulaților cercetează plingerilc contra abuzurilor administrației provințiilor spre a înlătura abuzurile
și spre a puica csdude eventualitatea unei intervenții străine.
A') (himera are dreptul dc-a protesta in. contra actelor ilicite ale sultanului.
b ) (himera stabilește in fiecare an. bugetul stalului și lista civilă.
10)	Miniștrii se numesc dc cătră sultan și sini răspunzători Camerei.
11)	(himera n-arc dreptul dc inițiativă in privința politică, dar urc dreptul de control.
12)	Toți supușii imperiului turcesc, făta deosebire de confesie sau naționalii ale, sint egali înaintea legei și au drepturi
și datorii egale.
16)	Toate demnitățile și funcțiile civile și militare ale imperiului sint accesibile, in mod egal pentru toți supușii.
11)	Fiecare acuzat trebuie, in termin de 24 de oare să fie pus iu fața fudccătorului său natural.
15	) Pentru cazuri criminale se introduce Curtea cu jurați. Jurații se aleg din mijlocul populației, fură deosebire
de confesie sau naționalitate..
16)	Sc acordă libertatea presei, reglementată prin o lege speciala.
17	) Consiliul de Stal sc mă nț ine. Membrii săi vor fi numiți dc sultan după propunerea miniștrilor.
16)	Consiliul de Stal c însărcinat cu elaborarea proiectelor dc legi.
Ut) Toți funcționarii stalului s uimesc de sultan după propunerea miniștrilor. Fiecare funcționar c ru[s țpunzalor
pentru adele sale.
Viee-regele Egipelului au sosit ni Constau tinopol. Principele Koinânici și acela al Serbiei
au anunțat telegraf icește că vor fi reprezentați la învestitura solemnă a lui Murad al V[lca].
[6 iunie ISUi]
[„DE MAI MULTĂ VREME...”]
Iată raportul :
Pc mai mulți mii se poate observa in România pe terenul economiei o tendință, de neatirnare care se esprimă prin
dorința adeseori repetată de a avea o industrie națională nealiniată. Și inlr-adevăr numărul acelora nu e mic care ar voi
să. formeze in România o industrie națională cu orice preț, fie chiar in detrimentul producției agricole; ar voi s-o formeze
ca un panaceu in contra tuturor relelor care amenință averea, și bunăstarea națională. Pe ici pe colo sc aduc și motive politice,
pentru a da lucrului mai mare greutate, dar lotuși momentele economice in ființă sint dcajuns pentru a csplica acea nouă
direcție și trebuie să fie pentru anieluptătorii ei singurele momente determinante. Cel mai insemnal [ador ce avem a-1 consi-
dera cslc fără îndoială decăderea comerțului cu grine al României, care comerț, este, iarăși in slrinsă. legătură, cu condițiile
dc concurentă pe marile piețe europene, mai ales insă cu cele ale holărîhmrci piele engleze.
înzestrată dc la natură cu un pămtnl fertil și locuită de o populație mai cu samă agricolă, România cslc un grinariu
firesc al Europei și pe acest caracter se întemeiază întreaga organizație economică a țârei, a cărei bunăstare atirnă in
prima linie de productivitatea negoțului cu grine. Exportul dc grine luase piuă înainte de cițiva ani o dezvoltare profi-
626
labilă și îudreplățca la cele, mai frumoase așteptări. Toate soiurile de gr ine, produse fără marc muncă și cheltuială, se
desfăceau, ușor in cele mui iuscmnalc piele străine, iindr concurența inipiedecabujrc a ailor țări agricole^ liujnui excepțional
cunoscută. I•'ală eu această favorabilă stare de lucruri lipsea un impuls suficient la lucrări și cheltuieli pe cari le-ar fi
cecul o exploatare mai raționala a pâmirdului. l)in contra, tendința generalii era de a se tolasi cit se punte mm mult
brazda de pămini numai pentru ciștig momentan și fără privire la anii viituri. Deși ici și colo se născuse temerea cnmcă
împrejurările negoțului cu grine se pot schimba in de favorul țăre.i, totuși, din cauza lipsei de capital și a incuriei, oamenii
au neglijat de a lucra pentru îmbunătățirea și sporirea valorii interne a productelor agricole, spre a li da o facultate de
concurență care le-ar fi asigurat sub orice împrejurări piața străină. Mai pomenim că seceta care s-au inii in România
din anul 1870 încep ind, a cărei cauza principala este stîrpirea continua a pădurilor, au avui drept urmare trei recolte
parțial rele, prin care s-au pierdut pentru iară capitalii care ar fi fosl întrebuințate spre rădicurea producerci agricole
și mai cu samă a grînelor. Dar însemnatul minus în recolte au avut drept efect persistența in prețuri mari din partea
agricultorilor, fără ca marfa să se fi îmbunătății. în privirea aceasta constat din contra că inceDincet grinele românești
au dat îndărăt in privirea calității și au pierdut din puterea absolută de concurență (ață cu productele altor țări. E evident
că numai această disproporție între calitate și preț a fost deja in stare de a împiedeca mersul exportului grînelor românești,
(iu alil mai dificile au devenit conjecturile respective sub inrîurirea unei concurențe nouă și mult mai puternice decîl acea
pe care românii aveau a o învinge in trecut.
Abstragerii de la transporturile de grîu din Odessa și Archangel, care, după construirea drumurilor de fier din sudul
Rusiei, au jucat un rol din ce in ce mai mare pe piețele din Anglia și Eranța, pînă aluneca cele mai însemnate cumpă-
rătoare ale productelor românești în Occident; dar esportul de grîne din America in Anglia, neînsemnat înainte de cîțiva
ani, au luat acuma dimensiuni așa de mari incit prețurile de grîne pe piață engleză - prin urmare și pe celelalte piețe
europene - au căzut mult, și grinele românești se mai susțin numai cu greutate pe acele piele. Pericolul care din America
amenință negoțul cu gria românesc și se vede că și pe cel rusesc credem că va deveni și mai mare cind ii va succede
Americei — precum se și pare -- de-a diminua cheltuielele de transport ale grînelor sale. Cel mai mult griu american vine
din Chicago și prețul unui heclolitru din Chicago la Liverpool sau Londra e pim acuma egal cu prețul a trei heclolitre
pe locul încărcărei. Dar in cel mai scurt timp se vede că va intra o schimbare însemnată în această privință, căci s au
găsit mijloace de a Irimile grinele in șeici pe rîul Missisipi in jos pin-la Neiv-Orleans și a-l încărca acolo pentru Europa.
Cheltuielele de transport ar fi atunci cu jumătate mai mici și, fiindcă afară de aceasta toi griul din văile riutilor
Missisipi și Missouri va lua in viilor același drum, prețul griului in Anglia va scădea și mai mult. Dină și depărtata
Californie au fosl in stare - aricii de greu s ar fi părut - să (rimeată cu folos mase însemnate de grîne proprii pe [data
engleză, și ima grine de. o calitate cscelentă și cu perspectivă cumcă cuantul se va adăoga din an în au, în măsura in
care timpi ile rod doare ale Americei apusene vor putea ți atrase în mreaja comunicați anilor cu marea, mreajă care se întinde
mereu. Afară de aceea, în vremea din urmă Chili, America de Sud și India răsăriteană au început a es porta grîne. la
Londra și concurența acestor grine nu-i mai puțin de temut pe piața engleză decîl aceea a Americei de Nord, în caz dacă
cheltuielele. de transport s-ar putea diminua întru utila Incit esporlul lor in Anglia să se renteze. Dar dacă grinele americane
și indice vor puica fi aduse cu folos în Anglia, aluneca nu va fi greu de a aproviziona (iermania și Eranța cu ele. Cansi-
deralium de această mdură sini desigur proprii tir a trezi îngrijiri in cercuri le de-uicea, căci concluzia ce se poate trage din
acestea nu e de fel in favoarea Romanici, pentru a căreia grine piața engleză și mai lirziu și cea franceză amenință a
se închide.
Dacă bunăstarea României ulirna pi n-acuma de caprițiile temperaturei și de reușita recoltei, concurența puternică
care sa ridicai pe. piețele străine nu ne mai îndreptățesc de-a admite că, in cazul unei bune recolte, se va reîntoarce raportul
bun al anilor trecuți, de vreme ce desfacerea griului românesc pare a fi devenit deocamdată problematică, și o îndreptare
în această privință nu putem aștepta in starea de astăzi a activității agricole de aicea, ci din contra avem a ne teme de-o
stăruitoare decădere a negoțului românesc de cereale.
Dalele următoare poale că vor arăla ce însemnătate are pentru România piața engleză și cea franceză. Exportul
total al României ajunge suma de circa 150 milioane franci (valoarea medie a mărfurilor esportate în anii 1865—1872
de 119 985 151 3/1 franci). Exportul de grîne (circa 110 milioane franci) participă cu 78% din totalul exportului, dintre
care 31,9 la sulă sau 85 milioane franci cad asupra Turciei, 27,2 la sulă sau 80 milioane franci cad asupra Angliei,
22,8 procente anu 25 milioane franci asupra Eranciei, 7,2 procente sau 8 milioane franci asupra Auslro-Ungariei, in fine
10,9 procente sau 12 milioane fr. asupra altor state. Exportul de grine al României in Anglia și Franc ia constituie așadar
50 procente sau jumătate din loialul exportului său și reprezenlcază valoarea de 55 milioane franci. Această stimă are o
însemnătate cu alil mai mare cu cil România — nemaipulind concura cu grinele sale pe piața engleză și franceză —■ in
i mprejurări normale nu s ar mai putea despăgubi pentru o asemene pierdere cu desfacere, pe alte debușeiirL Căci unde
ar și găsi compenzare ?
Căci iutii trebuințele Turciei - unde se exportează totodată și grinele rusești mai bune, și mai valorabile — sini pe
deplin acoperite cu sus-insemmda cuanlilale de grine in valoare de 35 milioane franci. Al doilea, Prusia de Nord, provin -
ciele renane, Relgia, Svițera și Italia formează piețele naturale ale Ungariei și se pot îndestula mult mai ușor din această
țară cu trebuiloarea cuanlitate de griu. în fine, griul românesc n-ar putea să găsească nici in Austria, nici în Ungaria
o astfel de trecere incit să afle acolo un ecuivalenl pentru închisele piețe franceze, și engleze; căci, chiar după abolirea
tarelor vamale, diferența de preț intre grine ungurești și românești nu va fi niciodată alit de însemnată incit productul
unguresc să fie silit cindva a ceda celui romanesc, care prin calitatea sa e cu mult mai pe jos decit cel dinții. Vedem
627
intr-adevăr din relațiile si(dîsiicc (dc Dtmcnid că în amil 1867 s-o.a (Sporlal grine in Auslro-Dngaria pentru valoarea
de 45 742 815 lianei. Dar această cuanlildc exlKcrdiimiă.sc (sj luă jcidin nurca (.ceea indii din împrejurarea că recolta
de atunci a Auslro-Vngarici a [ost foarte mediocră, ș-apci că mai midi de jurnal alea gr inelar exportate au făcut numai
trecerea lor prin Austria și au fosl destinate pentru alic lari. Ci pa citată e cu alil mai puțin potrivită pentru dejudecarca
paterei camere iede a gr inelar românești in Auslio-Ungaria, cu cit sinlrm in poziția de a consHda chiar din acele cifre
statistice că in a. 186 7 s-au cxjmrld in monarhia austro-ungară grine numai, pentru valoarea dc 1 070 414 franci, iar în
anul 1868 pentru 3 685 515 fr., pe cind cuanlilalca. importului in media dc 8 ani c de. 8 milioane sau dc 7,2 procente a
in! regulai export dc cereale al Bornă nici. Daca, conform celor spuse mai sus, gr inele românești — eventual respinse dc pe
piața franceză și. engleză — nu vor fi in stare, ca cal Halca și preturile lor de astăzi, să-și cucerească alic regiuni nouă de
desfacere, (dunei pierderea celor două piele ar însemna o pierdere absolută, care ar fi ca alil mai. simțită, cu cit Bomânia
esîe. avizată ineă de a acoperi prin productele solului său și mai (des prin cerealele sale trebui alele articolelor industriale
pe care și. le procură in mod mai escliisiv din alic lari.
Luind pe de (dlă puric tabelele stalislice ale Angliei, a căror esaclilule c desigur asupra oricărei indoicle, vedem
din ele o confirmare a împrejurare! că griul românesc nu mai cslc alil de caidul pe piața engleză precum era mai înainte
vreme. Buhid numai cele nud însemiude surie de cereale / e care Bomânia le exporlcază, și anume griu, păpușoi și orz,
vedem inddă din acele labele că Bomânia au pai Hei pal la cxpciiid total al acelor surle in Anglia in. a. 1860 cu 16'%,
in a. 1861 cu 5,2%, in anii 1863, 1868 și 1870 cu cile 4%, in 1^71 cu 3%, in anii 18 72 și 1873 cu 2,5% și in
a. 1874 mumă cu 1,4%. în anul aceia însă cifra și mai impmtauiă și absolută a griuelor româneșii de cele 3 sorlo
csportale în Anglia scade (ie ia 5 milioane la 1 milion centenari englezi, pe cînd importul total ni Angliei in griu, păpușoi
și orz se urcase dc la 30 la 70 milioane centenari. Cu această scădere a exportului de grine in Anglia merge mină-n
mină scăderea, iidregului export de cereale. Astfel anul 1875, in care grinclc rămase ncvîndute (de Bomânici sc evaluează
ta 80 milioane franci, ni dă o trislă dovadă pentru aceasta.
Dacă rezumăm premisele, vedem că in starea aciuată a. producerei dc aicea preturile dau înapoi pe zi ce merge pe
piața universală; iar in urma dezoollărei repezi a export ului american dc grine acele preturi au lendcnța de a scădea lot
mai mult. Această împrejurare amenință serios negoțul cu cereale al românilor, prin urmare și. bunăstarea materială a
populației. Dc acolo vine năzuința despre caic am vorbi! in introducerea acestui raport, de. a dezvolta in țară o industrie
care ar fi chemată dc a crea izvoare nouă, năzuință caro, din acest punct dc vedere, nu este lipsiiD de. îndreptățire, l’n
răspuns precis la întrebarea daca tendințele suxpomenite aii perspidivă dc succes și cită perspcclina vor /i avind ar avea
marc interes. Dar, considerind neinsemnălalca materialului disponibil, c îndoielnic dacă chiar aceia care se eșofează mai
mult pentru această treabă au fosl pună acuma vreodată in poziția de a-și da samă cu precizie suficientă de [actorii respec-
tivi. ce trebuiesc considerați. De aceea trebuie, să abslragem dcocamaaiă de la o analiză mi niilioasă a acestor stări de lucruri,
dar șirurile următoare le vom consacra lotuși ccrcclărei unor puncte de vedere de o nai ură mai generată.
Bogăția Bomânici. în comori naturale și vii luaHiah a de dezvoltare a multor din ramurile producerei sale brute ar
îndreptăți ca (dori la concluzia că cea (Hulii bază pentru o industrie imlională (adică muierii brute și ajutătoare) este.
Al doilea considcrem’ esențial pentru dezvoltarea unei act ivită! i- industriale, mai mari consistă in ușurința cu care s-ar puica
angaja puterile maiorii mecanice. Ircbuiloare in loale împrejurările, ba ineă la plinele, de. acelea care s-ar cuali[iea mai
cu samă pentru așezări dc fabrici. Deși Bomânia e pelrecuiă dc rinei numeroase, loluși se pare, că puteri de apă constunlc
și apte pcnlru fabrici sar puica, cișliga mimai în măsură țuarlc mică, căci acele ape. au in cea mai marc parte caracterul
puhoaielor dc mnide, cure primăvara, și toamna inundcază, pe cînd iarna clima Bomânici face ca să nu poată fi nici
măcar vorba despre inlrcbuiiilarca acelor puleri. De dc (dlă puric nici nu exislă un material ic[Hn pentru joc, spre a ține,
în lucru mașinele cu abur. Cu țoală exploatarea iroslloarc a pădurilor, obicinuită aici, loluși lemnele dc [oc sini (di! dc
senini)- la șes incit lipsa de lemne consliliiie o calamiHde grea pcnlru populația. saracă în vremea iernd. Cu loale acestea
procurai ea cărbunilor de păminl e și mai grea și mai eoslisHoarr. O dovadă pcnlru aceasta e, intre altele, faplul că drumu-
rile de fier ale Bomânici se servesc aproape csclusiv cu lemne dc fac.
.Mai departe e clar că înir-o țară în care, cu puține excepții, clasa anulă, abshăgind de la exploataie agricolă, consumă
numai și unde preslc lot lipsește încă un simț îndeajuns de economie, grămădirca capiluliilor care ar putea [i puse la
dispoziția întreprinderilor industriale nu sc poale aștepta. Afară dc aceea nu trebuie să uităm că in anii din urmă cerințele
bugetului admi nislndjci stal ului s-au urcat însemnai din molive cu toiul justificate și în urmarea acestora puterile contri-
buabile ale țârei au suferii o tensiune poale peste marginale proprii (dc energiei, lor, ceea ce ar rezulta și din împrejurarea
că cele (lin urmă sănii financiare ale guvernului domnesc aduse imn idea Camerelor arată restanțe dc peste, zece milioane
franci. Presto iul se poi obseiva midie semne de sărăcie, la care vor fi corlribuil mai. cu samă raporturile dezavanlagioase
(de exportului și repețiielc recolte rele. .In astfel de im/rcjuioii și considerind încă mărimea dobinzii obicinuite in Iară,
așa incit chiar valori publice, asigurate cu ipolccă, cum sini obligațiile rurale și domeniale, aduc dcleidorilor nun țără nici
o grijă și osteneală dobindă de 8 și. 10 la sulă, trebuie să ațirmăm că întreprinderi industriale aici in țară ar trebui să
promită o marc și sigură rentabilitate spre a exercita oarecare atragere asupra capitalelor rare. C-un cuvin! întreprinderi
industriale mai mari ai’ trebui să lucreze cu capital scump. Apoi mai vine înlrebarea ponderousă de unde și-ar procura
întreprinderile induslriale trebuincioasele puleri lucrătoare ? Bomânia nu r binccuvlnidă cu o popundic deasă : cind milioane
dc oameni pe o întindere de 120 073 chilometri pătruli na ajung nici macac pentru cele mai neapărate munci agricole.
Pretutindeni se observă păgubiloarea lipsă dc brațe și tocmai lipsa aceasta esle răul lundamenla! de care șuiere agricultura
in Bomânia.
628
Proprietarii și posesorii an era mai marc greutate de a găsi numărul. trebuincios de muncitori agricoli și e vrednic
de însemnat că, pentru munca la tara claar^ ce angajează shăini. Apei țăranul remanese prea ține cu trup și cu suflet
la ogorul său și chiar cu perspedira mau cîșlig n oi marc nu hei jăicsi spre a se ii dddrâci csclusio cu o activitate indus-
trială. Apoi românul de starea ce jos, cu leală inteligenta ncii.ială și abilitatea sa, e mai puțin apt pentru o muncă
industrială perseverantă, pentru căi lipsește slăriim la, iubirea do muncă și spiritul dc întreprindere și pentru că ru-i
sufere constituția sa, condițională prin împrejurări climatice. O dovadă mai departe că românul n-are simt și gust pentru
altă, ocupație deci! pentru cea agricolei este și aceasta că. meșteșugurile de toi soiul, breslele orășenești, ba chiar serviciul cel
mai de rind in case sini ocupate mai muii de străini, cari imigrează in mare număr din țările învecinate, dar mai ca
samă, din Ungaria, îndeosebi din Transilvania. Spre a dcjudeca aecaslă imigrație ce ercșlc va ajunge indicarea că iu
prezent, se afla in Bomania și găsesc ocupații in cele, mai deosebite ramuri nu mai puțin. de d() UDO dc supuși unguri.
Iar numărul supușilor din cele!ulii părți ale ji i.m;rhiA mii sc află aici nu sc poate s/mne exad, pcnlru că arătarea evidentă
a acestor imigranți, mult mai lățiți decil cei negai i chiar, c fmide ingreuiaiă /n-in multe cauze varii. Lipsind scoli speciale
și ocazie penlr-o practică dezvoltare ticniră in Imă, se-iddege de sine că criminalele stabilimente industriale din. Bornă ui a
n-ar puica să. apeleze pentru trelmima lor docil la ingineri, mașinisti și comrumaiștri străini. Tiu cele zise sc vede însă că.
și lucrătorul ordinar trebuie adus din sădi nălde și trebuie plătit bine. Bezidlu deci că o industrie romană ce s-ar naște
din nou ar aven de luptat cu scumpe mijloace de gestiune, cu tund scumpi si cu simbrii mari, din care cauză crearea
unei industrii de fabrici aici in tară ni pare în succesele ci foarte problematică. Ți înlr-adcvur încercările făcute pîn-aruma
in această direcție au căzut pe deplin, așa incit toate j(.bncdc slabiide /ană acuma în Banmnia —■ cp/rd de. una - mi
trebuit să înceteze dc a lucra. Sc poale admite, ca regidă genei ala, că afară dc o industrie casnică, (dc cărei producte nu.
sini lipsite dc interes, nu vor putea prinde, rădăcina și nu nor avea un viilor oarecare in Bomurna dceit industrii de. acelea,
care nu se prea depărtează de. gestiunea meseriilor și cari sc razămă de producția agricolă. Această părere se vede că și
predominează in cercurile, care stabilesc măsura lucrurilor, așa că ia trădările pentru încheierea dc convenții comerciale și
vamale cu străinătatea s au arăhd înainte dc țoale leudcnla de a ap,ăra prin laxe, mai unulr inditddile a aeeaslă
(•alegorie.
(lele mai însemnate intre industriile in cești ane au fus! ju n-acuma Iară emdeslure producerea de. faină, spirt și berc.
Astfel, după Ai. (1. Obcdanariu, in anul JsbO   de cind nu sau mai făcui conslalări — existau 677/ mori (drept că. mici
și foarte mici), 1767 vclnițc (pcMuxj și 7d berarii. (Ide din urmii două ramuri de. industrie au țavortd unui consum
care sc mărește, inlr-una in Iară chiar. Alai puțin însemnată e industria lăbăeăriei (dubălădci ), luminărilor și săpunului.
Jn vremea din urmă, românii au anul mai eu samă in redare două ramuri dc industrie pi mi acum uerullivatc încă, și
anume fabricația de zahar și de birlic, cari., cum se crede, vor anca o mai mure /miere de dezuni ia re. (le s-atinge de indus-
tria zăharului, speranțele alienate de ea se-ntemeiază mai cu sama pe. esperienla. că nu numai sfeclelor întrebuințate, cu măreț,
ci și sadei celei mai bune I iți priește foarte bine păminiul din ede mai mutic dishide (de B om ani ei. 'Poale încercările
țăcule cu acest scop au dat un iezuitul sal îsfăcăior, căci in, sfcclda de calități mui lume sămunate aici s-au găsii 12 pin la
1S procente zahar. Un imcpul practic spic iuti aducerea acestei industrii s-ma făcid ui const Unirea unei societăți anume:
Soc.Udc Anongme Sacri ere (Ic Chiliile, care sc afla in locul numii și cure, unind surei s, arc de scop de a slăbiți și in alic
puncte rafinorii de zahar.
In privința industriei de /dulie insă nu pulem însemna nici cd ini ii gas spre introducerea acelui ram de industrie,
deși sc. luase in vedere mimai, fabricarea dc hidic ordinară. Har, oricare ar ți /xrs/.edirde cu care mr debuta industriile
numite sau altele ce se vor mai proiecta in viitor, de vor găsi nu mimai arde împrejurări de concurență și gestiune, ci.
vor trebui să treacă priidr-o fază mai scadă sau mai lungă de experimente rus!idiom e, /dna ce var puica să ocupe o poziție
economică definitivă. Totuși sintan indrepiațiii de a ne îndoi ducă Bomania va găsi in industrie compensația care o caută
față, cu dezavmdagide cu care o amenință negului său de export. Din contra, ni se. impune întrebarea dacă puterile și.
capitali ite pe care le-ar cere industria mar /mica să fructifice mai bine /minduse în sa viciul producere! agricole, ce sufere,
de lipsa lor, pcnlru a căpăta grine remâneșii dc a a liiaie superioară și nud capabile dc concurență, sau să se inlcebuințeze
la ridicarea culturi i rUdor, căci (.ceasta e capi bilă de c dezrălire mult nun marc dceum o are pîmacum.
Nu putem ignara fa/,lui (ă / a duca ca râmi d.iicce deja ccjisimaiia, ceea (e vedeai din arătările piețelor europene
de grine. Această aisj iug ație țan.cază in mi meniul de. fală o cai( miluțe ('(.mimă Inluror țărilor cari cx/ orlcază grine,
între cari acelea sini mai rău lovite a căror resursă /n im i/adă este exportul de cciealc. J nlre de se află si Bornania. Dacă
csle-n natura mersului lucrurilor ca o asemenea dispu pa ție să se niveleze cu viemea, trebuie lotuși să ne temem că, în
urma acestei schimbări, jiierderca unei regiuni de producție sau a alteia sc va arăta persistentă. Bste rațional ca țările /w cari
le amenință un asemene /mricol să se / r(călească dc a f(.(c o schimbare corespunzătoare In economia lor proprie și să cugete
Iu vreme ca să găsească o compcnzație pentru oareemc lacune in veniturile lor, lacune cari eventual /ud fi inevitabile. Această,
trebuință, desigur simțită, dar imă nu clar cs/ninudă, (de mai cu so.mă. temeiul acelei tendențe a Bomâniei dc a crea 0
industrie națională. Din ede zise se poale insă conchide că aceste resurse abia ar ajunge dc a da compenzalia căutată și
că prin urmare trebuie, a reflecta la alic mijlmnee, intre cari s-ar arăta ca mai product iu o întindere.- mai mare și o îmbună-
tățire a cidlurei vilelor.
p) și 11 iunie 1S7X/
629
TARILE DE JOS
[„«INDEPENDENȚEI BELGICE» I SE SCRIE...”]
^Independenței helgi ce” i se scrii* din TTaga.
Telegraful v-a facitl deja cunoscul respingerea articolului ini ii al proiectului de lege menii a revizui legea milițiilor
naționale, volută în 1S6L Acest proiect de reformă datează încă din a. 1867. într-o scrisoare din 16 mai a.c. v-am [ost
notificat că asupra acestei chestiuni Camera e despărțită in opt fracții de partide. Dar ceea ce nu știam esle că. o fracție
a partidului, clerical luase holărirea de a se răzbuna asupra d-lui llaemskcrk, și anume din două cauze. întii, acesla
refuzase clericalilor înființarea unei universități catolice in provinția Probant septentrional; al doilea, retrăsese un decret
din AO dechemvrie 1809 asupra falnicelor bisericești. Prin această retragere biserica in provincia Limburg au pierdut cileva
subsidii comunale. Nouă deputați ultramonlaui au votat cu opoziția și această coaliție au pus ministerul in eșec. Se știe
că iu urma respingerii articolului sus pomenit ministerul și a dat demisia.
/13 iunie
SERBIA
[„MAI ZILELE TRECUTE...”]
Mai zilele trecute se răspîndise faima ca Serbia ar fi declarat război Turciei si că cea
iutii ciocnire ar fi și avut loc. Ziarul „Pesther Lloyd”, organ al ministeriului unguresc și
în special a contelui Andrassy, inspirat deci întotdeauna de vederile politice ale acel ui ministoriu
spune în unul din numerele sale din urmă că războiul între Serbia și Turcia va izbucni neapărat
dacă nu vor interveni împrejurări pîn-acuma .neprevăzute.
E evident — zice foaia — că izbucnirea ostilităților intre Serbia și Poarta include in sine o neplăcută complicație
a cestiunei Orientului. Jiăscmda aproape stinsă capătă din nou insămnălale prin ținuta Serbiei. E mai mult decîl îndoielnic
dacă-i va mai fi cu putință principelui de Munlemgi u dc-a menține politica sa de neutralitate. in afară, o politica care
din ciad in tind luase chiar caracterul unei binevoilemiemijicdii intre părțile in luptă. Pentru al predispune pe principe
de a și urma politica sa de pin-aciima, Poarta ar trebui să facă mari concesii in privirea hotărnicirii din nou a frtuda-
rielor maatenegrinc. Se naște apoi întrebarea dacă, puindu se controversele in tuiului săbiei, Poarta ar mai fi dispusă de-a
țm e av menea concesii. în orice caz sau i apt zi.gazdei î	< n u ir.itriu mate greutate animozitățile Peninsulei
Ealcanice împotriva Porții. Cu țoale acestea nimic nu ne i] drtp tnlcftc înră a (iede că lupta, dacă va izbucni, ar lua un
caracter european șl consecințele înlimplărilor vor fi deocamdată nu jalUice, ci militare numai. Puterile vor pune, deocamdată
mimle n sin și vor aștepta dezvoltarea lucrurilor. Penlro mijlocire in înțelesul păcii ar lipsi mîneriid moral și nici a ar
mai fi lac. Asupra perspectivelor de succes abia se pol stabili unele, supoziții. Serbia are-n momentul, de. față avanlagiul
maior Hali i armate; Poarta avanlagiul trupelor regulare, pe care le pune-n timpul de război. împotriva mililielor sirbeșli,
afară de-aceea are avaidagiul pozițiilor strategice. Ar fi de dorit ca Poarta, să respingă deocamdată rumperea nemotivată
a păcii și să-ngrijească a crea și mililărește terenul pentru realizarea problemului european de-a se. păstra stalu-quo. Dar
chiar în cazul contrariu mi e nimic de temut pentru integrilaha Im/eriulni otoman. Pe cită vreme puterile, vor fi holările
de-a nu lașa sa se pună cestiunea Orientului in tontă întinderea ei, nici nu se va pune, și mai puțin încă din partea
Serbiei. Nici un guvern european nu va suferi sporirea puterei micelor state vasale de la Dunăre s7 politica sirbească ar
răminea de mai nainte fără țel. Acest război n-ar însemna pentru Serbia decit un pretext la vreme pentru un faliment
ulterior.
[16 iunie 1876]
630
INUNDĂRI
Din Cernăuți se vestește, sub data de 22 iunie, că în urma unor ploi necontenite s-ati
revărsat Priitul. Din toate părțile Bucovinei sosesc știri despre ploi torențiale și inundări,
iar vremea rea tot nu mai încetează.
[18 iunie 1878]
SERBIA [„REPREZENTANTUL RUSIE!...”]
Manifestul c intitulat Călră iubitul meu popor și are următoriul cuprins :
Un an de cînd durează împresurările din partea turcilor. Am căutat a înlătura primejdia pe calea unei pacinice
învoiri. Poarta a cerut să știe pentru care cuvint ne-am înarmat. Ne-am declarat gata de a-i da lămuriri și de a delega
un comisar, dacă perlratările s-ar fi făcut pe baza dreptelor noastre cereri. Poarta nu ne-a învrednicit nici măcar dc-un răspuns,
ci au urmat a grămădi la marginele noastre oarde sălbatice din lăuntrul Asiei, arnăufi și circasieni. Am văzut cit au
suferit frații noștri din Bosnia și Ilerzegovina. Acu nu ni mai este învoit de a fi privitori fără păsare. Să dăm deci mina
cu ei și cu viteazul lor conducător, fratele meu iubit Nicolae, spre făptuire comună. Apărați pe străini, cum apărați pe frații
voștri și respectați pe vecina noastră Austrie., care totdeauna ne-au intimpinat cu prietenie și au dat azil și apărare refu-
giaților noștri.
Apoi urmează o apostrofare cătră ostași:
înainte dragii mei viteji! asupra inamicului comun, in sțîntă luptă pentru credință, dreptate și patrie !
Cuartierul general Belgrad
Semnat, Milan Obrinovici.
în aceeași zi s-au proclamat starea de asediu asupra Turciei.
[23 iunie 1876]
[„ESTRAGEM DIN «NEUE FREIE PRESSE...”]
Estragem din „Nene freie Presse” următoarele apreciații asupra complicațiunilor orientale
și a Eomănici îndeosebi. Fără a lua răspunderea pentru unele aserțiuni ale foii, care nu puteau
a fi omise din cauza legăturei între idei, totuși trebuie să recunoaștem că se cumpănesc toate
foloasele cîte le prezintă înțeleaptă politică esterioară a ministrului nostru dc esterne.
Din începutul războiului chiar trebuia să fim curioși de a ști atitudinea care va lua o România. .Raporturi slave
știau a povesti cu de a măi untul despre o alianță a Principatului cu Serbia și Muntenegru ; principii statelor rapace din
Europa se. ostenise demult de a căpăta cooperațiunea Principatelor Unite.
Proclamațiile lor nu lipseau de a le pune și pe Principate in perspectivă chiar după ce contele Andrassy vestise
lumei cu cit de mare succes se ostenise puterile de-a opri Serbia, Muntenegru, Grecia și România de la război. După cum
se știe România au înșelat pin-acuma speranțele slavilor și au păzit deplină neutralitate. Cauza acestei purtări s-arată clar
prin cele mai nouă comunicații.
Diplomații din București, cumpănind marea valoare a neutralității lor, însemnătatea poziției lor pentru Turcia, consi-
derind apoi reaua stare financiară, ororile și îndoielnicul rezultat a războiului, impărecherile dinlăuntru și—plini de neîncre-
dere împotriva Rusiei, care demult ochește lacom posesia Principatelor — au preferat de a intra în tratări cu Turcia, spre
a ctștiga pe cale pacifică deplina autonomie. Dacă înalta Poartă va renunța la micul tribut și va concede Principelui
dreptul de-a bate monete cu efigia sa, atunci România au lepădat ultimele legături a unei atirnări abia simțite, insă totuși
umilitoare pentru mindria națională și va intra în rîridul micelor state suverane. Pe cine l-ar surprinde această propunere
631
42 — C» 832
de vinzarc a iicuirafităiii ? Unde foii iubesc c\n^ i i \	•	i * t,
'	.	' ’	Immâmci. na poale uri. tar Porții^ [n uăpusliriP d, nu i se im
meiul mea um ^U,„a^ o	Scanata; ca ^atc manile sau t,uM dc a„uc pentru Sabia, ea
poate urinele trecerea f ot'la dunărene turcești, e„ pnate aJllla hernie insurecția boarii care, eu toate răscolirile rusesti,
nu prea ponte mculli. husta ti imuni Iesle si /	-,,1.
.	' num a pr pimcipe de a lașa libera tlecere [u om) voluntari. O participare
activă a Bonniaiei ar p desu/ur o calamitate neutru m , •	, ■ ■	, , i
1	J	* Penii ii turcia, cuci armata rumummscu e ture - ea
se evaluează, desigur cam
lo. I’iontispiciul ziaicloi „Nene fieie Piesse și „Die Presse” din care își extrage Emincseu informa|iilc pentru „Curierul
de Iași” în mai 1876 — octombrie .1877.
uaV
■'JSvt»
<<fanrtxx of$<
<«»M«	fi»
;	a *u'	* tu
exageiat, la 1^2 000 oameni, inclusiv i eternele - bine disciplinată, organizată cu toiul după model prusian, și astfel incit
cu ocazia manevrelor din oclomvrie 18/4, s-au crezul a i sc da o deosebită atenție in Conslanlinopole. După toate acestea
nu ne-ar surprinde defel dacă in Conslanlinopole s-ar pune de o parte o simțibilitate nelavrcme și mindria suverană și
s-ar recunoaște prețul de cumpărătură a principelui român, dacă acest preț nu e mai mare decit cel pomenit.
Cu întrebarea ce ar zice puterile la o asemenea tranzacție nici nu trebuie să ne mai ocupăm. Despre aseminea
[fleacuri ] diplomația nici grijă n-are, care au ajuns deja la socotință ce trebuie să sc inlimple cu supușii imediați ai Porții
in Bosnia și Ilcrțegovina și cum trebuie să se mănțic integritatea teritorială a Serbiei chiar dacă aceasta, ar ți învinsă.
Agentul auslro-ungar din București desigur sc va grăbi să-l fclicilcze pc principele Carol. Probă pentru aceasta găsim in
prima și unica carte roșie a contelui Andrassy, preparată, incă de Beusl. Acolo sc poate ceti cum cabinetul C. B. e tot-
deauna gata de a da guvernului principelui Carol la orice ocazie potrivită dovezi faptice despre durabila sa bunăvoință,
cum cabinetul a mijlocit activ ca in uzul diplomatic să se introducă numele „Bomânia” și cum ii pare rău de dificultățile
care s-a iscat in urma diferinței de opinii intre guvernul sultanului și ccl princiar asupra baterei monedei naționale. Dacă
sultanul Murad va înlătura aceste dificultăți, cade de sine și motivul părerei de rău a contelui Andrassy. Și in Berlin
a trecut vremea in care se punea incă preț pe suzeranitatea Porții. La 22 mart 1871, ciad germanii din București au
serbat aniversarea împăratului Guilom și victoriile cornpairioțHor principelui Carol, izbucni o răscoală cu parola: „Moarte
prusienilor”, la care păreau a participa chiar cele mai nalte autorități. Atunci principele Bismark jirovocă Poarta de a
intra in Bomânia cu 30 000 de oameni. Cind, cu ocazia dezbaterilor asupra afacere! drumurilor de fier Slrousberg, creditorii
germani erau să fie lipsiți de drepturile lor și principele era gala de a abdica, atunci o notă foarte serioasă, a guvernului
german declară că inlervenirea Porții e necesară, consulul german se retrase la Conslanlinopole, o notă directă din Berlin
declară că Bomânia, ca stal semisuveran, nu e indreplățHă la o comunicație diplomatică directă. Astfel se gindea in Berlin
înainte de o vreme nu tocmai multă. Acum s-a schimbat lucrurile în patria memorandurilor.
Apoi sc pomenește circulara principelui Carol către puterile garante din anul 1870
și protestul energic al Austriei în contra ei și urmează astfel :
Acuma principele Carol crede că aprobarea puterilor garante se înțelege de sine și are destulă civilitate de u trata
cel puțin cu Poarta, și aceasta face iarăși bine de a se învoi cu Bomânia fură puterile garante.
Xoi mavem nimic, de zis în contra acestora ; poate însă că confrații noștri unguri, care
sînt iot așa de puțin siguri de romanii lor ca și de sîrbi și croați. Dorim mimai ca, noua
stare a României să.-i fie de bine. Principatele sînt. unite (1861), sînt în posesia celei mai liberale
constituții (1866); acuma vor deveni și stat suveran.
[7 iulie 1876]
632
ANGLIA
[„CONDIȚIILE SUB CARI...”]
('ondiliile sub cari Anglia ar voi să se înțeleagă cu cele trei puteri de nord asupra rezol-
vitei cestiunei orientale să fie următoarele șase :
1)	Să fie oprit tuturor puterilor europene de-a veni in orișice mod in ajutorul vreuneia din puterile beligerante.
2)	0 mijlocire de pace este admisibilă sau după cererea uneia din părțile beligerante sau din inițiativa marilor puteri.
3)	Oricare pas pentru mijlocirea păcii și orice intervenire In acest sens trebuie să se facă in înțelegere cu toate
puterile mari.
4)	lăga celor hei împărați să mi poată întreprinde nici o acțiune fără ca să aibă învoirea celorlalte trei puteri
mari (Anglia, Luaida și Jhdia) și fără a fi incunoștiințat mai iutii Poarta, cel puțin in mod confidențial, spre a se
evita couflagrațiunea ce s-ar putea naște din refuzul Porții de a recunoaște o intervenire.
5)	După încetarea războiului, puterile împreună vor avea să stabilească consecințele teritoriale și politice, după ce
însă vor fi auzit și cumpănit pretențiile Porții.
6)	Toate teritoriile cile aparțin astăzi Turciei și cari sint deja pe jumătate independente rămin in acest raport de
semi-dependență, in caz dacă Poarta însăși nu s-ar arăta aplecată de a li face concesii politice. Provinciile acelea insă
cari fără ajutor din afară s-ar fi sustras de sub dominațiunea nemijlocită a Porții, nu vor putea fi silite de a se reîn-
toarce sub acea dominație. Provinții liberate o dată rămin liberate și pot sta cu Poarta numai in raport de vasalitate,
[9 iulie 1876]
TURCIA
[„AGENTUL ROMÂNESC DIN CONSTANTINOPOLE...”]
Agentul românesc din Constantinopole au prezentat Porții un memoriu care conține
următoarele propuneri din partea României:
1)	Primirea agentului român din Constantinopole în corpul diplomatic de acolo și punerea sa pe picior egal cu reprezen-
tanții celorlalte puteri. 2) Recunoașterea jurisdicțiunei agentului român asupra naționalilor din Turcia. 3) Necesitatea
unei stricte hotărniciri a insulelor dunărene pentru a evita vecinicele conflicte pe impresurare. 4) închierea de convenții
comerciale, poștale, telegrafice și de estradițiune între România și Turcia. 5) Recunoașterea pașporturilor române din
partea autorităților turcești. 6) Rectificarea marginei la Delta dunăreană care să li asigure locuitorilor țărmului românesc
libera întrebuințare a apei care udă teritoriul lor.
l'j iulie IStll]
[„SE ZICE CĂ PROIECTUL DE CONSTITUȚIE...”]
Se zice că proiectul de Constituție a lui Midhat Pașa conține următoarele puncte prin-
cipale :
1)	Egalitatea necondiționată a creștinilor cil musulmanii. 2) Admisibilitatea creștinilor și la cele mai nalte funcții
ale statului chiar la Marele Vizirat. 3) Convocarea unui Corp legiuitor, compus din delegații națiunei (cite 4 de fiecare
provincie, și 16 pentru Constantinopole) aleși in proporția cifrei comunităților religioase. 5) Ministeriu responzabil înaintea
Camerei. 6) Abrogarea articolului din legea Kieri, care respinge mărturia creștinilor contra unui musulman. 6) Inamovibi-
litatea funcționarilor administrativi și judecătorești, cind nu vor fi avind vro vină.
633
Poarta e hotărîtă a emite 'bani de hirtie in valoarea de trei milioane lire Inreodi sub
controlul băncei otomane și garantați prin minele de cărbuni de la llcraclea.
[18 iulie 1876]
DECAPITARE
Pe piața de dinainlea temniței la Poquelle (din Paris) s-a executai iu ziua de 7.? august seniinia de moarte pro*
nunțală asupra zidarului Gervais pentru că îngropase de vie pe menajera sa intr-o pivniță. Gervais a sperat grațiarea piuă
la ultimul său moment. Cină la 3 oare de dimineață îl treziră și-l înștiințară să se pregătească pentru drumul cel din
urmă, el se simți nimicit și încredința in suspinuri nevinovăția sa. După sfirșirea toaletei la 4 3/4 oare de dimineață, ușa
temniței se deschide și Gervais apăru cu genunchii tremurind, sprijinit de abatele Crouve, vorbind intr-una că e nevinovat.
Suit pe eșațod, călăul Roque și ajutorul său cu o mișcare puternică ii așezară capul sub săcure, se auzi căderea repede și
ascuțită a acesteia și «justiția era satisfăcută ». Cu toate că era încă foarte devreme, se adunase la acel act ingrozitoriu
o mulțime de privitori de amindouă sexele.
[6 august 1876]
MERCADANTE
Despre dezvălirea monumentului lui Mercadante pe piața Medina din Neapole se scriu
următoarele :
Solemnitatea începu cu producțiuni muzicale in biserica Pielă dci Turchini. Publicul ce implca toată biserica asculta
cu cea mai mare atenție simfonia Elena de Peltre și Plîngerea bardului. Apoi urmară un Imn festiv de Laur o Rossi,
o Dedicație lui Rossini și la sfirșit o Dedicație lui Mercadante, toate acestea executate in cor de cătră profesorii și elevii
Școalei regale de muzică. Cuvintul festiv l-a ținut commendatore d’Ariengo făcind o dare de samă critică asupra operelor
maestrului. Apoi, cu autoritățile municipale, politice și militare in frunte, publicul părăsi biserica și se porni spre piața
tncare [se] afla, acoperit încă, monumentul lui Mercadante. în sunetele marșului triumfal din Horații și Curiații maistrului,
vălul căzu și publicul izbucni in aplauze prelungite la vederea staluei sculptate ac Angelini. Inscripția compusă de Antonio
Ranieri zice: „Lui Francesco Xaver Mercadante, unicului poate care in mod minunat au împreunai melodii vechi și naționale
cu cugetările și simțirea secolului — Academia, comuna și cetățenimea — 1870”.
/ 6 augu s l 18 76]
TURCIA
[„CONDIȚIILE DE PACE...”]
Condițiile de pace, pe care Turcia le-a comunicat puterilor garante», sini următoarele:
1)	Detronarea piincipclui Milan și alegerea unui nou regent in Serbia. 2) Ocuparea țorterețelor de la Relgrad,
Semendria, Sabat și Cladova. Poarta susține că in anul 1867 guvernul imperial a cedat aceste cetăți in administrația
prințului Mihait, dar nu le-a dat niciodată in posesia definitivă a Serbiei, de vreme ce prin Tractatul de Paris sini ale
Porții. 3) Serbia să plătească o despăgubire de război de un milion lire turcești de aur. 4) Instituția milițienilor să se
634
desfid nfeze. Serbia să urmeze strici firmanul din anul 1830, care permite principelui de-a ținea numai atifea trupe cile
trebuiesc pcnlru susținerea ordinci. și sictir Halii publice in lard. 5) în fine Poarta mai dorește restabilirea Constituției din
anul 1888, pe care ea a impus-o principelui Milos Obrcnovici și care a durat de drept piuă la 1862.
Față de aceste pretenții ale Portii toate puterile sint unite de a cere reducerea lor Ia
minimul posibil. Nota, prin care Turcia a răspuns la mcdiațiunele puterilor, e însoțită de un
memoriu în care se demonstrează dc ce pînă acuma nu s-a putut concede un armistițiu,
dar de-acuma înainte ea se arată gata de-a lua în discuție și de-a concede chiar o modificare
parțială a celor 5 condiții cuprinse în propunerea de pace. Afară de aceea în urma, inițiativei
personale a sultanului, Poarta s-arată plecată de-a înceta cu. ostilitățile, cu condiția ca și
Serbia și Muntcncgro să cedeze cu ele.
O telegiamă a lui sir Elliot vestește că s-au arestat și se judecă capii bașibuzmâlor,
pe cari comisia speciala, trimeasă in Bulgaria, i-au constatat că au comis atrocități, Guvernorul
din Adrianopol a fost destituit pentru că i-au chemat pe toți musulmanii sub arme și pentru că
au mănținut această măsură chiar și aluneca cind ea devenise cu totul de prisos. Generalul
englez Kampbell, care au însoțit trupele turcești în Serbia, a publicat un protest către
Poart a , în care constat ă că acele trupe (dar mai cu samă cele iregulare) și-au permis dese
prădăciuni pe teritoriul inamic; gen er aiul contestă însă că ele și-ar fi permis o singură siluire
lății cu femeile sau că ar fi mutilat pe răniți. Sir Elliot au susținut asemenea acel protest,
iar Poarta a promis a da instrucțiile cele mai severe în această privință.
/ 6’ septembrie 1S7G]
GESTIUNEA ORIENTULUI
[„ZIARELE DIN BUCUREȘTI...”]
Ziarele din București publică după ,,La. France’’ preliminarcle unui tractat de alianță
ofensivă și defensivă intre Germania, și Busia. Prin acesta amîndouă puterile se obligă :
1)	a lucra totdeauna in comun acord fală cu Imperiul otoman; 2) dacă statele dependente dc Turcia, i ar declara
război si armele Porții ar fi biruitoare, să sc mănție pcnlru. aceste state cel puțin statu-quo ; 3) să insiste pentru reforme,
cari să satisfacă legitimele cereri ale populațiilor creștine; 4) dacă armele principalelor ar fi biruitoare, ambii monarhi nor
recunoaște faptele și luindde bază, independența țarilor slane și a României, vor convoca un congres al puterilor mari creștine,
spre a delibera și statua in comun asupra organizației politice a acestor tari; 3) Constantinopole devine oraș liber sub
garanția imediată a puterilor mari ; 6) în caz dacă intre puterile mari na s-ar pulea stabili un comun acord, părțile con-
Iraclanlc nor trimete trapele lor întrunite spre a ocupa deopotrivă teritorul beligeranților și a înlesni țărilor creștine alegerea
modului de guvern; 7) fală cu o conflagrațianc generală în Europa, amindouă părțile se obligă a-și întruni puterile lor
pe uscat și pe marc, pentru a respinge orice agresiune, dc orișiunde ar veni ; 8) numărul trupelor, tăria bastimentelor
dc. vor face obiectul unei convenții, ulterioare; 6) ncgociarea tractatului definitiv va începe două luni după ratificarea
acestui preliminar ; 10) Prezentele articole vor fi imediat supuse ratificării maiestăților lor.
Acest document poartă data de 11 iunie 1876 și e semnat de principii Bismarck și
Gorceacof. Știri mai nouă arată însă că e o scornitură, dezmințită dc cabinetul din St.
Petersburg. Cu toate aceste, a agitat spiritele atit în străinătate cît și la noi ș-am trebuit să
ținem samă de ea.
[12 septembrie 1876]
ITALIA
[„MEMBRII COMUNITĂȚII...”]
Membrii comunității izraelite din lîoina au adresai d-lui Amedcu Melegari, ministrul
afacerilor străine a Italiei, scrisoarea următoare :
Domnule Ministru, subsemnații au onoare de a espune Escelenței-Voastre că, aflind cu plăcere despre negociarea
Unui tractat dc corner/ intre guvernul Maiestății Sale Regelui și România, ei sint neliniștiți asupra tentativei pt care va
face-o această din urmă pentru a introduce in tractat clauze in virtutea cărora cetățenii italieni, petrecători in România, vor ți
supuși unor tratamente deosebite după religiele ce profesează.
Subscmnații nu-și permit de-a presupune că consilierii M. Sale Victor Emmanuel II vor putea sancționa, vreodată,
un poet care ar fi o violare a statutului și totodată o rușine pentru civilizație; dar ci simt adine datoria de a semnala
respectuos Escelențci Voastre că onoarea Italiei cere ca guvernul din București să nu poată păstra nici un moment speranța
că propozițiile sale liberale slut de natură de a putea fi vreodată primite.
Spre acest scop subscmnații propun respectuos Escclențci Voastre c-ar fi oportun dc a introduce iu acel tractat un
articol special care să declare că toți italienii ciți petrec in România sc vor bucura dc aceleași drepturi, fără nici o deosebire
de credință religioasă.
Subscmnații iși permit încă de a adresa o rugăciune respectuoasă Excelenței Voastre: cu ocazia încheiere i tractatului
comercicd să-i faceți pe români să înțeleagă că, departe de a găsi in cabinetele Europei complici pentru csecuțiunca legilor
lor arbitrare, onoarea lor cere ca să se aplice riguros Convenția dc la Paris din. august 1856, care recunoaște aceleași
drepturi civile tuturor moldovenilor și muntenilor, creștini sau nccrcștini, și in același timp ca să nu se mai considere de
străini evreii născuți in România, ai căror părinți chiar au fost nășeați acolo.
Odinioară România va mulțămi poale mărci sale mume latine pentru că aceasta au învățat-o că stalul trebuie să
treacă asupra deosebirei cultelor nu mimai intru cil privește împlinirea datoriilor ci și. intru respectarea drepturilor; făcind
ca astfel să convergcze aliludinca fiecăruia și a tuturor la prosperitatea țării.
Cunoscind estrema prudență, precum și vederile largi șl liberale ale Escclențci Voastre, subscmnații sini siguri că
escluziile, fiice ale intoleranței religioase, pe care guvernul român vrea a Ic introduce implicite in tractatul său de comerț
cu Italia, vor fi respinse peremptoriu, după cum o cerc bunul drept și orănduielile solemne ale regalului. Ai Escclenții
Voastre prea umiliți servitori „Reprezentanții Universității Izraelite din Roma”. Semnați; Abramo Esdra, Simonc Toscano,
Pellegrino Pontecorvo. Roma 28 aug. 1816.
Ministrul Afacerilor Străine au răspuns următoarele :
Roma, 13 septemvrie 18 76
Domnilor,
D. deputat Alatri mi-a încredințat nota din 28 august, prin care ați crezut, ca reprezentanți ai comunității izraelite
din Roma, a atrage atențiunea guvernului regal asupra eventualității cind guvernul român, în negociarea convenției comer-
ciale cu Italia, ar voi să mențină o inegalitate dc tratament, din cauză de religie, intre supușii regelui cari locuiesc sau
călătoresc in Principate.
După cum am avut onoarea a declara on. d. Alatri guvernul Maj. Sale s a ocupat deja dc acest grav subiect și
n-a irdîrziat a comunica guvernului din București ferma hotărtre de a rămânea in această privință credincios principiilor
consacrate la noi nu numai de preceptele civilizației dar și dc pactul fundamental al regatului care proclamă egalitatea
tuturor cetățenilor.
Nota d-voastră, d-nilor, dă dreptate intențiunilor noastre și am esprimat satisfacția mea aceluia care mi-a dal-o în
numele vostru. Nu-mi rămine decit să adaog că nu vom neglige nimic în negocierile cu România intru cit ne privește,
spre a susține cu o eficacitate egală convicțiunei noastre o cauză a cărei jusfefă nu mai e pusă la îndoială de nimeni.
Primiți dc.
Ministrul afacerilor străine
Semnat; Melegari
Da,că prețul convenției comerciale italo-românc este egală îndreptățire a evreilor cu
ceilalți cetățeni ai statului român, atunci convenția e prea scumpă și ne putem lipsi in tot
bunul de ea. Onoarea de a tracta direct cu marea noastră mamă latină, nu ne va face să
uităm că între d-nii Pellegrino Pontecorvo, Simone Toscano etc. și între Itzig sin Șloim
Bjejaner este o mare deosebire. Cei dentîi sînt italieni de confesie izraelită cel din urmă e
jidan și nimic mai mult — adică dintr-un neam deosebit prin limbă, obiceiuri, fizionomie,
apucături, religie, un neam care ne urăște pe noi românii deși trăiește din sîngele și sudoarea
noastră.
[26 septembrie 1876]
636
DE PE CIMPUL DE RĂZBOI
[„O DEPEȘĂ A ZIARULUI ENGLEZESC...”]
O (lepezi a ziarului englezesc ,,Standard” trimisa din Deligrad arată în mod vrednic
de credință că sirbii au fost din nou bătuți în bătălia de lingă Alexinaț, care în ziua de
16/28 sept, au durat 12 oare. Iată ce zice amintita telegramă, care arată in nuca eă și cea
mai nouă înfringere a sirbilor se datorește diletantismului strategic al ilustrului Cernaief.
Astăzi sc sftrși bătălia prin glorioasa victorie a turcilor. La 5 oare dimineața deschiseră tunurile sirbcșlî focul pe
tiuia întreagă. Semicercul de redute și baterii prin care sirbii s-au silit a sfărima armia turcească avea o întindere de
mai mult de 20 mile englezești și conținea cel puțin 100 dc tunuri. Brigada lui Ilafiz Pașa, batalioanele din capul podului
și alte trupe au stat toată ziua in focul lunarilor. Nici o clipă n-a trecut in care să nu fi izbit ghiulelele in șirurile lor.
Trupele turcești, deși surprinse, s-au improliuit (dacului c-un cslrcm curagia. După amiazăzi ele luară ofenziva, respinseră,
pe sirbi și le cauzară mari pierderi.
Atacul din partea sirbilor era inlcineicl pe o idee sănătoasă, dar ca. a fost executată a la Gcrnaiej, care arc mania
dc-a înflori ca strategic orice măsură tactică a sa, puind-o in lucrare cu cea mai marc complicație posibilă și cu imprășticrc
dc pul cri. Armata turcească avea intr-adevăr o poziție nefavorabilă, și pe aceasta sc-nlcmcia atacul sirbilor. Ba se afla
dispusă in colane dc-a lungul Mor avid și, urmind un atac despre nord, n-avea puii ața să se disfășurc. Turcii puteau să
facă front numai spre răsărit, adică improtiva Unici Alexinaț—Deligrad. Pentru acest caz insă, ci erau espuși unui periculos
(dac in flanc din partea diviziei Horvatovici, așezate Ungă Diuniș. Ilafiz Pașa trebuia, să sc aștepte la. un (dac atU dinspre
Diuniș cil și dinspre Morava. Dacă acuma armia lui Abdul-Kerim ar fi fost hărțuită în front, iar Ilafiz Pașa ar fi fost
derulat prin un covlrșilor alac, infringerea turcilor ar fi. fost nccvilabilă. Dar această idee simplă nu s-au executai'cu cuvenita
simplitate și energie. Sirbii au făcut fel dc fel dc manevre dc incungiur înainte de a se fi-nceput ciocnirea. Aripa stingă
sub Ilafiz Pașa a fost cea dcidii atacată, insa in aceeași vreme o puternică cotonă sîrbcască se mișcă spre Crușic, cu intenția
dc-a incunjura divizia Ilafiz și dc a înmulți tulburarea ci, în caz dacă ar fi bătută. Se pare deci că intenția sirbilor
uu era dc a-l bale pe Ilafiz Pașa, ci de-a-1 încungiura. O analogă imprășticrc dc puteri au înscenat-o sirbii in urmă
improtiva aripei drepte turcești. Abdul Ncrim Pașa era silit a (ace front intre Morava, dar nici aicea atacul sîrbcsc uu
sc făcea cu toată puterea. Centrul sirbcsc a fost slăbit prin detașarea unei brigade peste Dragcvaț la Tcșița, iarăși, cu
scopul că, în caz dc-a fi bătuți turcii lingă Baboviștc, să nu fie ca putință de a se retrage la Niș, căci brigada amintită
li ar fi ținut drumul. Deci și aici punctul de gravilalc al acțiunci iu planat lai Cernaicf era această manevră dc incungiur,
luată foarte pc departe și a cărei efecte s-ar fi văzul abia dacă i s-ar fi împlinit supoziția, adică infringerea turcilor la
Trilion * și Androvaț. Această supoziție insă nu. s-a împlinii, nici la aripa dreaptă, nici la cca stingă. Trcmlul turcesc
a fost așa de slab atacai, incit Abdul Kcrim a. avut vreme a-i trimite lui Ilafiz ajutoare (după unii 23 000 dc oameni
ca 10 baterii), incit trupele acestui din urmă rezistară (dacului. Deci toată ofensiva sîrbcască se sparse ca. bășicile dc sopon,
după ce au fost puse in lucrare cu. alila complicație și pe o linie dc atac de na mai puțin de șase mile. Ga totdeauna
turcii nici acuma nu s-aa folosit dc succesele lor și ii-au urmărit, pe inamicul bătut: abia două, zile după bălaie aripa
stingă turcească au luat ofenziva spre a sc dizbăra dc poziția lui Horvatovici — dar n-au pulul. Pierderile sirbilor in bătălia
dc la 16128 sept, sc socotesc a ți de 2000 -2500 dc oameni. Armata sîrbcască din Deligrad c dc 78 000 oameni cu 80 de
tunuri; colonelul Horvatovici dispune dc 18 000 oameni (in cea mai mare parte români) iar colonelul SI anca Popovici
c in Alexinaț cu 12 batalioane și 8 baterii,
[26 septembrie 1876]
[„ZIARUL «AUGSBURGER ALLGEMEINE ZE1TUNG»
ÎNREGISTREAZĂ...”]
Ziarul „Augsburger AUgemeine Zeitung” înregistrează zgomotele care circii lează în
București asupra primirei făcute ministrului nostru prezident la Livadia.
Deși — zice corespondentul — nu dăm nici o insămnălatc acestor presupuneri, totuși vom înșira ci leva, de vreme ce
cUcodală inlimplările viitoare proiectează in acest mod umbrele lor. Sc spune eă d. loan Brăteanu ar fi împuternicit dc
a încheia un tractat de alianță ofenzivă și defenzivă cu Busia, in urma căruia Vodă Car ol s-ar proclama rege al Bomâniei.
Oastea română s-ar pune sub comanda supremă rusască și s-ar reorganiza dc cătră ofițeri ruși. Gurile Dunării — adică
acea bucată din Besarabia, care prin Tractatul de La Paris au fost cedată Moldovei, sc va înapoia Rusiei; dar Regatul
României ar primi ca o strălucită compensație Bucovina și partea cca mai marc a Transilvaniei. Corespondentul adaoge
următoarele reflecții : cei ce spun acestea par a uita că la cesiunea gurilor Dunării, c interesată in prima linie Turcia,
în a doua toate puterile europene cari au semnat Tractatul de la Paris; apoi că din trupul Austriei și Ungariei nu sc
pot tăia bucăți după plac, pină cind monarhia auslro-ungară n-a încetat de-a exista. Ei manifestează cu nevinovăție părerea
că dacă Italia cu ajutorul puterilor străine au ajuns in posesiunea Lombardici și Veneției ca va. ajunge poate să aibă și
Trentino și dacă Regatul Serbiei s-ar forma din principatul vechi, Bosnia, Ilerțegovina și din Banatul austriac, de ce
Regatul României să nu se compuie din Valahia, Moldova, Bucovina și Transilvania ?
[8 octombrie 1876J
RUSIA
[„DIN PETERSBURG SE DEPEȘEAZĂ...”]
Din Petersburg se depeșează că propunerea Porții e privită de- public ca o trăsătură de
eșec în contra Rusiei.
Un armistițiu de șase luni fără ca prin o prealabilă învoire să se fi. garantai Ir actor ca mai cuviincioasă a populației
creștinești din partea. Porții pare o apucătură pentru a ocoli asemenea garanții.. Un. armistițiu care nu asigurează nicăiri
pacea, ci dă loc la nouă măsuri arbitrare in contra supușilor și face ca. s în gete luptătorilor creștini să sc fi vărsat in
zadar nu poate conveni Rusiei. Asemenea propoziții irifcază cu atit mai mult cu cit guvernul s-a silit, dc-a pune iu avan-
scenă interesul păcii și părtinirea pentru rase de aceeași origine și de aceeași lege. Propunerea Porții nu poate fi primită
aicea, de vreme ce iritația crește prin limbagiul presei engleze, care sc clatină din nou și c plină, dc neîncredere și. de ură
in contra Rusiei. Vorbele pe care le rumegă mereu că drumul prin Bulgaria duce la Constantinopole caracterizează îndestul
opinia publică din Anglia, care pierde din. ochi interesul comun al Europei dc-a ajuta adecă creștinilor să reciștigc drepturile
lor și un tratament mai omenos, asigurat prin garanția colectivă a puterilor. Publicul c convins că guvernul va ști să pareze
trăsătura de eșec a propunerii unui armistițiu dc șase luni, fără ca mai iutii puterile să sc fi unit asupra lucrurilor ce
au să se intimple după espirarea lui. Un armistițiu mai scurt, cu condiții dc pace indicate, parc dictat dc situație.
Această telegramă greoi stilizată o găsim în „Augsb. Allg. Ztung” sji o reproducem
aproape întocmai. Nouă ni se pare că nu publicul este autorul ei, ci „cămara de taină”.
[8 octombrie 1876]
[„IN PRIVINȚA PERSPECTIVELOR DE PACE...”]
În privința perspectivelor de pace sau război și a poziției pe care-ar ocupau) .România
în cazul din urmă citim în „Românul”, organ ce este în stare de a fi bine informat, un articol,
lung, din care estragem în mod fragmentar cîteva pasage. Ele caracterizează îndestul nehotărîrea
ce stăpînește astăzi opinia noastră publică.
[10 octombrie 1876J
[„ZIARUL «AUGSBURGER ALLGEMEINE ZEITUNG»
POVESTIND CĂLĂTORIA...”]
Ziarul „Augsburger Allgemeine Zeitung” povestind călătoria misiunei române, la Livadia,
astfel precum ni s-a dat samă despre ea în „Monitor”, adaoge următoarele :
Acesta e o dare de samă, care face mai aceeași impresie ca o dramă asupra unui surdo-mut. El vede culisele și
persoanele In acțiune, dar din cuprinsul piesei nu aude nimic.
638
Publicul bucurcștcau iși face el singur lentul piesei. Acesta nu este autentic, dar nici neprobabU. Acțiunea prind pală
se ~icc că nu s-au petrecut în salonul de primire al împăratului, nu în. salonul marelui principe moștenitor și mai puțin
Incă in sala de mi acare a împărătesei — ci în cabinetul principelui Gorciacof. în acest cabinei sc zice că s-au pactat
lucruri foarte însemnate și foarte de mirare: România se declară independentă de Turcia și sc constituie în regal autonom.
Ea pierde prin aceasta tutela, asigurată de cele șase pateri garante prin Tractatul de la Paris; încheie insă în schimb
un tractat de alianță ofensivă și defensivă cu Rusia, iar aceasta sc obligă, ca la un congres european, ce va avea loc mai
curind sau mai tirziu, să facă a se recunoaște Regatul României și de cutră celelalte puteri. Rusia — poale și Germania
— vor recunoaște de îndată noul regal. Pentru a inlimpina un protest eventual, al Porții, armata română va fi chemată
sub arme pină la cel din urmă om. Fiindcă. nu lipsesc oameni, ci arme de construcție nouă, s-au și comandat acestea la
Berlin și vor trece prin .Rusia la Iași, Fiindcă casicrielc statului sint pustii și nici, o perspectivă a sc-nchcia un împrumut
in străinătate, se va face înlăuntral țârei un împrumut silit, prin emitere de bilele de bancă, ale noului regal, cari, vor
avea curs forțai. Dacă puterile europene nor dori-o, Regatul României va fi gata să ocupe cu trupele lui Bulgaria pină se va
hotărî iu mod definitiv soarta acestei țări.
/13	lom brie 18761
ITALIA
[„AM REPRODUS LA TIMPUL SĂU...”]
Am reprodus la timpul său adresa, comitetului izraelit din Borna îndreptată, ministrului
de esterne al Haliri prin care acel comitet au căutat a. înriuri negoriațiunile pentru încheierea,
unui tractat de comerț intre statul român și cel italian.
O mină necunoscută, însă, desigur binevoitoare, ni trimite din Roma n-rul din 1 noiem-
vrie (250) a ziarului „Voce de la Verita” care, cu totul în antiteză cu organele italiano
liberale, descrie stările de lucruri din țara noastră cu ochii liniștiți ai experienței personale
și care ni dă dreptate nouă românilor într-o cestiune care în sine nici nu mai este o cestiune,
de vreme ce Constituția tarei, legile și regulamentele împreună cu vechiul „obicei al păn un-
tului” au regulat-o demult.
lată ce spune ziarul clerical în articolul intitulat Ccstiuncci. izraelililor în. Koniâiiia.
Abia se răspindi vestea că un tractat de comerț c pe calc, do a se negația ini re Italia și România ciad unele ziare
din capitală s-au grăbit de a atinge sub formă de apărători ccstiunca izracliților așezați in România.
Puind temei pe o petiție ce comunitatea izraelită din Roma au îndreptat-o înainte de cilăva vreme onor, ministru
de esterne și poale incă pe necurmatele plingeri ne fondate ale deosebitelor comitete izraelite, aceste ziare a început a repeta
refrenul obicinuit : că evreii in România sînt obiectul unei persecuții religioase.
Pină azi n am crezut c-a, trebuie să intervenim și noi în discuție ncavîml cunoștințe
îndeajuns asupra faptelor cari se referă la cestiune.
Astăzi în fine sîntem în stare de a declara, întemeiați pe informații din izvor sigur,
că o asemenea persecuțiune n-a existat niciodată în România și că refuzul de a acorda drepturi
civile evreilor, departe de a fi urmarea unei cestiuni religioase, are de motiv curat și simplu
o cestiune economică și națională.
Faptele ce urmează vor dovedi acest adevăr. Imigrațiunea evreilor în România, crescută
rînduri-rmduri pîn-acolo îneît azi ea numără aproape șase sute de mii de suflete, își are
cauza nemijlocită în espulsiunea lor de pe teritoriul austro-rusesc.
.Această espulsiune însuși a fost dictată, de măsuri de ordine publică de vreme ce totali-
tatea acestor imigranți e ginte nomadă redusă la mizerie și care pentru a trăi și. a realiza
vreun cîștig recurgea la toate mijloacele ilicite ce se pot închipui.
Față c-o asemenea invazie România și-au esprimat în mai multe rînduri indignarea, și
temerea sa contra unei aglomerări, și mai mari a acestei populatii. Dar nu numai că glasul ei
fu înăbușit, ci nedreptatea au ajuns pîn-a o acuza de nctoleranță pe (‘a., mai tolerantă decît
tarile? cele mai civilizate, și de-a o stigmatiza că voiește să inaugureze o noua cruciată.
România batjocorită [în] acest fel, ca-ndeobște cei slabi de cătră cei lari, a trebuit să
se reculeagă și să cerce a micșora răul neputîndu-1 nimici. Ea s-a liotărît de a regula, poziția
ev roilor cu legi și regulamente cari fără [a] atinge cultul lor, rămas liber ca toate celelalte,
preseriau drept urile și datoriile corelative cărora trebuiau să se supuie. Intr-un cuvîut iotul
se făcuse si se stabilise in mod legal pentru a produce o asimilare progresivă în felini celei
63 9
întîroplatc în alte țari unde totuși evreii ronț de zeci pie] ori mai puțin numeroși decit in
Roniânia..
Aceasta punere la, eak, proclamata și admisa prctutindenea de catră economiști și fdaiv
tropi, pe de o parte făcu să. semalțe alte strigăte ale evreilor și comitetelor lor din Europa;
pe de alta i atrase Eomăniei și guvernului ei un blam aspru, ba, chiar demonstrații amerin-
țătoare din partea unor guverne sau rău informa,te asupra, a. lot ce se referă la Orient, sau
pentru că menționata punere la cale nu se potrivea cu vedenie lor.
Ce se Intîmplă? încuragiați de această protecție- ebreii s-au. făcut obraznici ș-au. aerul
de a sfida guvern și nație. Mare parte dinlr-înșii posed pașpoarte consulare spre a fi scutiți
de impozite și dc serviciu militar; alții și-au întrebuințat capitalurile pentru dobîndirea
intr-ascuns de imobile și de proprietăți urbane vândute din cauza îngreuitoarelor împrumuturi
pe cari ci le-au făcut proprietarilor indigeni primitivi. Acei (rari n-aveau nici o avere au pus
mina pe comercial mic, au scumpit zi cu zi obiectele de întâia necesitaie ale vieței ș-au deschis
nenumărate crîșme în tîrguri și mai cu samă prin sale unde nenorocirii țărani sînt despoiati
și pe cale de îndobitocire. Acest flagel s-a Lățit mai cu samă în Moldova căci aici a avut
loc cea dentîi invazie și numărul izraeliților a crescut considerabil. Astfel vede, eu-ntristare Iașii
^capitala sa1’ prefăcută în lude/?, furnicînd de evrei toată săptămîna afară de sîmbătă, cind
orașul pare pustiu și toate prăvăliele-s închise.
Spre a, completa, această icoană tristă ar mai fi multe de zis însă marginile espunorii
noastre nu ne permit deocamdată să le atingem.
faptele citate dc noi, adeverite de călători distinși. și al te persoane dr naltă pozi țic ce au
locuit în România, ajung a. demonstra, nimicnicia, argumentelor puse-n serviciul cauzei izraelite.
Aceste fapte ar putea, să fie, cel mult necunoscute țărilor mai depărtate dai' ea o presă seri-
oasă, europeană să primească în coloanele ei insinuări insidioase ale comitetelor sau comuni-
tăților izraelite și din această țesătură de falsități să tragă indnel iuni și teorii pe cari cel mal
vulgar bun-simț n-ar putea să Ic admită; ca această presă, cu un cuvînt, să găsească drept:,
raiionabil și demn dc luminile epocei noastre e,a revistele sale să. fie inspirate de o slabă
fracție de evrei financiari și prin urmare in fiu cn ți, fără a ține samă, cîtuși de puțin de glasul
unanim a e' ci milioa-vr de români, aceasta ne surprinde. Oricum ar fi credem că, 'România,
niciodată n-a gândit a face din cestiunea izraelită o cestiunc de religie, ci una. economică și
naționale mai eu samă, precum am mai spus-o. în interesul esistenței sale proprie și față cu
neputința materială și morală de a ajunge la asimilare cum se fata', în alte țări, 'România.,
a copoiul le scutul legilor saic și de Constituția, sa, nu va acorda, niciodată toate drepturile
(Ivi5 o bl ine ebreilor.
încheiem deci că. aceasta otărîve se întemeiază pe. considerațiile următoare-:
1.	Rvreii dc care e vorba, departe d-a sc asemăna cu coreligionarii lor din Europa,
se miprotivesc oricării prefaceri socialo, amețiți de fanatismul lor religios ea în momentul imi
mmm lor în Asia și. în Europa,.
2.	Legile fundamentale ale României, ce sînt temeiul organizației sale sociale, se opun,
formal și ar fi o violare a lor dacă ea ar ceda la cererile izraeliților.
3.	Ac ordin d. drepturi civile și politice evreilor s-ar lovi un popor întreg în instituțielc și
convingerile sale și esistința sa națională ar fi espusă la un evident pericol național și aceasta
ar putea împinge țara la escese necalculabile la cari au fost împinse în asemenea împrejurări
și alte popoare mai puternice decît cel românesc.
[7 noiembrie 1876]
[„SOSINDU-NE PROCESUL-VERBAL... ”]
Sosindu nc procesul-verbal al ședinței din 5 dec, a.c. al IMchsrath-ului german, in care
principele- cancelarii! a răspuns la interpelația deputatului Richtcr privitoare la percepția taxelor
vamale în aur din partea guvernului rusesc, redăm și noi (din lipsă de spațiu nu rn caleniso)
ai îl interpelația cit și răspunsul cancelari ului.
Se știe că Rusia, dc vreo cilăva vreme, a dispus ca țoale laxele vamale să sc perceapă dc la 1 ianuarie înainte
în aur. Deputatul Richler a interpelat deci pe cancelaria ce măsuri are de (jind să ia in privirea accasla și și-au motivat
întrebarea sa astfel : Xu numai mărimea tarifului vamal al Rusiei, ci asemenea minuirca și interpretarea arbitrară a
640
legilor vamale din	partea amploiatilor rusești au dat adesea loc la	pl îngeri în	Parlamentul german. In urma	însă mal
vine și ordinul guvernului rusesc ca cu. începere de. la unui nou să.	se perceapă	vămile numai, în aur sau in cupoane ce
reprczcnlcam aur;	deci sporirea taxelor dc import cu mai mult dc	30 procente.	Măsura c cu deosebire aspră,	pentru că
vine pc neaștcphdc	și sc execută in grabă. Ea aduce daune mai ales	furniturdor	ineficirlc pentru multă vreme și	cu prețuri
hotarUr dc mai nainh'.
I nldpclardut citează furniturclc de șine și fierării contractate în Vest falia și întemeiate pr credința stabilității în politica
vamala a .Rusiei : apoi spune că interesele dc. export ale Germanici sini mult mai mult avizate asupra Rusiei dec.il acelea
a oricărei, alte țări. După ce critică, din punctai său dc vedere libcr-schimbisl, politica comercială a Rusiei. prin renumita
și unilaterala teorie a csploalării consumcnlului, d. Richler încheie că asemenea, măsuri, na sini proprii dc a deștepta
simpatia vechilor amici ai Rusiei pentru politica sa. Și dacă în contra unei asemenea politici vamale Germania nu poate
face nimic, pericolul pentru industria ci devine și mai marc ciad o și mai. marc lățire a teritoriului rusesc ar mai adaoge
nouă tari supuse aceluiași sistem vamal și devenite ncaccesibile industriei germane.
Eraza atribuită cancclariului că ccsliunca orientală arc așa de puțină însemnătate pentru Germania pc cită inriurirc
arc asupra prețului și produsului unui pogon dc pămud din Bomcrania, Richler crc.de că c din ciclul acelor povești cn
cari sc împresură în genere petrecerea la țară a [trinccpului-cancclariu. Brin. urmare dorește ca declarația principelui să nu
mai lese nici, o îndoială, că guvernul imperial nu va privi dispoziția vamală ruseasca ca o măsură aptă dc a asigura
dezvoltarea pacifică a culturci europene.
Principele au răspuns, îndestul de iritat, cam următoarele: Cind am văzul interpelația, cu întrebarea „cc are de
gind să facă cancclariul in. această privire?”, am crezut de n-ar fi bine să întreb pc-o autoritate mai competentă în materii
economice, dc cx. pc d. interpelant, dacă nu știe vreun mijloc ca să ni ajute in cestiunc. D-sa insă, a preferat a mă acuza
dc indiferentism pc terenul politicei economice, o acuzare pe care o întorc in plus pe terenul politicei pure. Așteptasem
ca să ni dric măcar unele semne despre ceea cc ar trebui, să facă guvernul iu această cestiunc: dar, după ce i-am auzit
espuncrca de. motive, m-am îndoit dacă știe macar cc ar trebui să sc facă in această direcție, și dacă mi cumva inlcrpeuăja
sa nu are alt scop dccit a mă pune pc. mine si pc guvern in oarecare perplexitate prin răspunsul la întrebările sale.
Accsla-i va fi greu, pentru că nu se poale cerc ca să fac pc. teren economic mai mult decil mi sc cum ne. Inter-
pelanlul a zis să nu-i răspundem că Rusia crede a-și pricepe singură interesele sale economice. Eu sini asemenea de părerea
intcrpclanlului că. Rusia a apucai pc a cade dc la care va trebui să revină : dar pc cită vreme guvernul ci nu sc va con-
vinge singur despre aceasta, un ministru străin nu va putea ajunge la nimic cu sfaturile sale. Nu putem opri procedura
Rusiei, precum n-am pulul opri pc Statele Unite de a spori laxele de import, deși acele erau mult mai. slrîcăcmasc tării
noastre dccit sporirile Rusiei, pentru că erau aplicate mai sistematic. Poale că am putea face represalii, puind „laxe mili-
tante” asupra grinclor și lemnăriilor rusești exportate piuă la valoarea, de 300 milioane maree (375 000 000 fr.), dar inter-
pelanlul au dezarmat pc guvern, spunind că cu asemenea măsuri n-am Irccc. Poale să si aibă dreptate, dar prin o asemenea
trimbițare un guvern c adesea paralizat în dispozițiile sale. Căci intr-adevăr cu ee-aș fi pulul influința politica vamalei
rusească dccit cu amenințarea unei vămui: i a grinelor?
Sini departe dc-a face asemenea propuneri dc vreme cc chiar iu țară sini privii, ca diletant in matern cnmomi.ee și
pus in fața străinătății ca un om cc face propuneri care știe dc mai nainte că nu va trece.
Intcrpelanlul a pus apoi ccsliunca politică in prosceniu după cc insă au repudia! ideea că, iscindu-se un război
între ruși și turci, ccsliunca vamală ar putea să ne hotărască pentru turci și să atacăm Rusia. Mă bucur de aceasta. Dar
cred că, lot din. cauza unui soi de diletantism, vorbitorul nu și-a lămurit tocmai in minte legătura, gradațiunca dintre ami-
ciție, răceală, rca-dispoziție și ceartă, a prezentului — a viitorului. Dacă nclavremc, cind o putere se află in situație încor-
dată, ii băgăm un băț intre roți, aceasta poate să pară nebagat în samă pentru moment, dar starea căruței arată că i s-a
băgat uu băț intre roate și aceasta poale fi începutul și genuinele unei rclc-dispoziții care incet-incet se va mări tot mai mult.
Mie interpelația mi-i foarte necomodă : deși nu cred că ca-i făcută pentru a mă stingeri în încercările de a mănținea
pacea, totuși, dacă ar fi sămința unor viitoare nemulțămiri, ea va fi stricat tocmai acelora cărora voia să le ajute. Din
mai multe părți am văzut cu mirare că politica de astăzi, din cauza netăgăduitei bunevoințe pentru Rusia, e calificată
dc prea pacifică. Ni sc imputa că nu facem uz de marca putere cc ni-o dă unitatea germană pentru realizarea unor
scopuri juste. Altădată ui sc impută că căutăm pricini și bătălie; astăzi, că prea sîrdcm pacintet și nu întrebuințăm cum
se cuvine puterea noastră. A pot intcrpelanlul mai împărtășește eroarea multora cum că Rusia cere cine știe ce hatirurt șt
servirii mari dc la noi.
Dar asta int-l defel așa. Intcrpelanlul arată că Rusia imblă să facă cuceriri, să-și lărgească teritoriul ; și au. arătat
pericolul ce s-ar naște pentru negoțul și industria noastră cind închiderea vămilor s-ar întinde și asupra altor țări cart
pentru moment nu sînt încă rusești. Dacă d-sa ar putea proba ceea ce zice, atunci toată politica restului Europei ar [fi 7
cu lotul alta. Dur pin acum nu avem dccit asigurarea solemnă a împăratului Alexandru cumcă din parfe-i renunță la.
orice cucerire și nu știu zău cine arc dreptul, mai ales in țara noastră, ca, față, cu asigurările acestui, monarc care nea
fost întotdeauna amic și bun vecin și care și-a. ținut totdeauna pc deplin cuvintul, să cscitezc in public deodată bănuiala
că ar ți vorba necondiționat de cucerirea unor noi provinții, la care noi am trebui să manifestăm o complicitate oarecare.
Rusia nu cerc nimic de la noi pentru care am putea pretinde un preț. Rusia nu cere de la noi decîl conlucrarea la
o conferință pacifică, pentru un. scop care este și al nostru, adică pentru ameliorarea stării creștinilor din. Turcia europeană
și. pentru realizarea unor stări de lucruri în cari intlmplări ca măcelurile din Bulgaria să înceteze dc a mai fi vcrisimilc, —
c un cuvinl asigurarea supușilor creștini ai Bortii contra unui tratament care nu se mai potrivește ca stările juridice de
astăzi ale Europei și asupra încetării căruia Europa (oală au fost unanimă. Numai forma adevărată nu s-au aflat sub
care, această unanimitate ar puica avea efect. Asupra scopului conftremței insă sintem demult înțeleși cu Rusia; lucram
așadar iryaoprlul nostru inferez, din simpatic pcnlra coreligionarii noștri. Pentru aceasta sa cerem de ta Pusta o compen
soție? Asta. nu. cred s-o orele nici chiar interpclanlul.
Pentru moment e cu putință ca. cu toată unanimitatea, conferința, să rămiie fără rezultat și-ntr-un asemenea caz
declarațiile guvernului rusesc ne (ac a admite că Rusia va proccdc atunci de sineși spre a ciștiga cu armele de la Poartă
ceea ce ca nu voiește să conccadă in mod pacinic.
Pentru acest caz Rusia nu cere nici un serviciu de la noi decît mumă neutralitatea noastră, ceea ce-i cu totul In
interesul nostru. Să zicem veto Rusiei pentru că vrea s-aducă la ndcplinirc un scop care este și al nostru, și despre a cărui
calcare nu avem nici o dovadă?
în momentul în care Rusia, pentru scopurcle noastre comune, iși pune puterile in mișcare, nu ni este cu putință
de a Irămilc trupele noastre la graniță, pentru a i-o interzice. O asemenea nebunie cred că interpclanlul n-a fi așlcptind-o
la noi. Rezultă logiccștc ca toiul clar că Rusia nu ne face nici o pretenție peniru care ani puica cerc vo reciprocitate.
Pac-oio voi s o avem, mcslccind terenul politic cu cel economic, la ce monstruozități am Vf ni ? Aceasta ar semăna cu procedarea,
unor negustori din ulița jidovească cari caută pricină de ceartă cu trecătorii ce nu voi esc să cumpere de la ci. Ca să căutăm
(■ricină Rusiei pentru că nu vrea să cumpere de la noi n-o poale cerc nimeni. AdmiRli cazul că, in momentul in care
eram ocupați cu războiul sau in care ne amerințau complicații războinice, Rusia ni-ar fi zis: cu vă voi trata cu bună-
voință, dacă insă veți înlătura neplăcerile ce le am ridicind carantina contra boedei de vile. N-ar fi fost aceea o politică
care s ar fi osindit de cătră toți ca nedemnă de o nație mare? Admilcli apoi că, in momentul cind (mi fosl siliți să
intrăm în Franța, Austria nc-ar fi zis: vom sta molcom, vom păzi o binevoitoare neutralitate, dar vinurile ungurești să
intre pe Ici ilarul nostru fără vamă și iot astfel și zăharul nostru. Nu știu, cc-aș fi răspuns Inlr-un asemenea moment.
Cred că, dacă neutralitatea nc-ar fi fost absolut de trebuință, ar fi făcut concesiile cerute; pentru aceasta sînt destul de bun
om al trebii ; dar, indală ce-am fi ieșit din încurcături, am fi reintrodus pur și simplu ncalîrnarca noastră vamală sau.
am fi așteptai momentul în care să putem zice guvernului austriac. : acuma treaba stă cam astfel, rugăm a ni sc restitui
couersiu noastră sau a ni se <ht concesiuni caiioaleidc. Dacă înșir asemenea lucruri sînt departe, dc a crede că ufi asemenea
no nsens ar putea forma baza politicei. împrejurările politice sini mult mai fluctuante docil cele economice. Dacă Rusia
ar fi intr-adevăr înlr-o poziție atîl dc critică incit să aibă nevoie de ajutorul nostru și dac-am voi să ne închidem pentru
prețul unei concesii vamale, cine nc poale garanta că peste doi trei ani n-am veni. și. noi în starea dca avea nevoie dc
ajutorul prietenesc al Rusiei si. am trebui să i cintărim ajulmut politic prin concesii vamale? Raporturile politice nu sc pot
amesteca cu cele economice.
Dacă lendcnța acestei interpelații au consistat poate in1- mi adur aminte dc discursuri asemănătoare înainte, dc
oro 14 ani, pe cind era insurecția polonă și sc făcea, atita vorbă despre convenția noastră, cu Rusia și pe cind era asemenea
fendența de-a ne învrăjbi cu Rusia, — poate că domnii vor ți si. uzi încredințați c-au făcui, bine sau poale că nu, destul
că cu în orice caz sînt. convins despre contrariu. Dar atunci ca ș-acum am avui impresia c-asemcnca interpelări și discuții
n-au. fost în stare dc-a turbura bunele noastre relații cu Rusia. Silcascăsc d-nia lor cîl vor voi, eu. Ic dau asigurarea.!
că pe cită vreme vom sta in acest loc mi vă va ți cu putință dc-a turbura relațiile noastre bune și intime și solide cu Rusia,
nici de a aduce ruptură în probata noastră amiciție dc-o sută dc ani. Pentru aceasta sc cer oameni mai lari dcc.il d-voastră,
mai tari decît mine, pentru, aceasta se cere însuși guvernul imperial rusesc și nimene nu are această intenție. Nu esprim
mimai, convingerea, mea personală, ci, precum știu sigur, esprim p(. aceea a guvernelor aliate și a Af Sale împăratului
chiar. Domnii cari simt trebuința de a turbura relațiile noastre cu Rusia sini departe de țelul lor, căci trebuința carc-i
unește pe cei trei împărați pentru vreme lungă e in deplină vigoare și pot încredința că cu loale glasurile, presei austriaco,
asupra motivelor căreia nu vreau să mă esprim, relația dintre Rusia și Austria e depana de orice lurburarc. Sîid cu toiul
in stare de a asigura — căci sîntem foarte bine informați despre aceasta — că alianța celor trei împărați merilă și astăzi
pe deplin numele, ei. și există în toată tăria. Dar s-ar înșela cine ar crede cumcă alianța celor trei împărați s-ar fi îndreptai,
contra pulcrei a treia, care c mai cu samă interesată in cesliunea orientală — contra Angliei. Cu Anglia nu mai puțin
avem tradițiile unei amiciții de-o sută de ani, care intr-adevăr pe terenul public au avut momente de înstrăinare — pol să
zic unilaterale, din partea Angliei — dar noi am rămas aproape țară întrerupere credincioși opiniei noastre. Din caracteri-
zarea misiunei noastre in cesliunea orientală interpclanlul va vedea că inlăuntrul programului nostru Gestiunea vamală nu
arc loc. Pentru interesele ce le-am caracterizat avem in genere in Turcia simpatiile vecinului nostru. Interpclanlul au citat
o frază pe care singur crede că mi se atribuie numai din auzite, și anume că in tot Orientul nu avem un interes care să
ecuivaleze o moșie din Pomerania. Nu este tocmai așa. Ca-n toate legendele, e o parle adevărată, una falsă.
Am zis: nu voi consilia participarea activă a Germaniei pe cită vreme in toată vrajba nu va fi pentru Germania
cestiune. de un interes care să ecuivaleze încheieturile neslilcile a unui singur mușchetar din Pomerania. Am vrut să spun cu
asta, că trebuie să fim mai economi, cu compatrioții și soldații noștri decît ca să-i riscăm pcnlr-o politică pentru care nu avem
interes.
Drept că in această cestiune noi sîntem cei mai pidin interesați, ponte că Franța c tot așa de puțin, despre celelalte
puteri insă, cu care. Irăim in nelurburală amiciție, nu sc. poale susține absolut acclaș lucru, fiindcă împrejurările pot să icie
o față'care să prefacă interesele lurccșli. in interese indigene engleze sau rusești. Fi sint tocmai in altă situație decîl noi.
Dacă cesliunea orientală dc azi, pe cil o înțeleg cu și pe cil nu sc-nlcmeiază pc conieclurc și (anlazii, nu cuprinde
pentru noi, după a mea judecată, cesliunea. unui război; lotuși ca cuprinde provocarea la o politică foarte prevăzătoare,
care să se recomande puterilor prin bunăvoință și iubire dc pace, pentru că astfel nu atingem nici anul din interesele lor.
Silința mea și însărcinarea ce mi-a pus-o Maiestatea Sa împăratul este ca să ini rețin nelurburale sau cil se poale de puțin
1 Lacună datorată unei erori de^tipar.
turburat? bunele relațiuni cli cele trei pulen interesate in criza ăccasia, im să ie cullivăm amiciția cum vom putea. Jnsărci-
ncu-ea nu s-ar putea strica sau turbura decât numai atunci cind unui din amici ar cerc de la noi ca să arătăm că avem,
o amiciție mai tare cătră el, tratind dușmănește pe celălalt amic, care nu ne-a făcut nimica, care din contra ar voi să rămiie
amicul nostru; să manifestăm deci iubirea noastră mai tare prin ură cătră cellalt. Aceasta nu este cu totul cu neputința.
Dar totuși nu cred ciimcă astăzi ne-ar mai face cineva asemenea pretenții; cel puțin pin acuma nu ni s-au făcut din
nici o parte. Din cmdra, ținuta nuaslra umicală și binevoitoare a țest uprițuitii de fiecare-n parte. Toți mi gm.il c, [mate
firească și ne au scutit de cereri m-juste. Au știut să prețuiasca folosul limitei noastre; căci noi avem putința de a mijloci
pară părtinire intro direcție care să împiedece războiul sau, dacă aceasta n-ar fi cu pul iută, am avea mijloacele de al
mărgini, de-a opri ca dintr-an război oriental să devie un război european, intre două pateri europene. Așadar, chiar
dacă confereida n-ar avea succes (ie prin neunirea puterilor, fie prin improtivirca Turciei la rezoluțiile lor și itusia ar urma
să lucreze de sine, lotuși nu-i de trebuință ca acest război să mai aibă părtași; cel puțin silința noastră va încerca să
oprească lățirea războiului pe alita pe cit o poate [ace aceasta o mi jlocire umicală și acceptabilă pentru ambe părțile. Nil'i
de. trebuință zic ■ interesele um/lo rusești pot să aibă puncte de atingere foarte grele și învoirea poate că mi i neomă.t dar
dacă e nevoie de război Intre două state, atil de puternice, dintre cari nici unul geograficeșle mt este în stare să-1 situmscă
pe cellalt, chiar de ar fi victorios; dacă, prin mijlocirea noastră sau direct vor putea veni la convingerea cuincă ar [ace
mai bine de-a se înțelege asupra intereselor lor pe cale pacifică, acestea, domnilor, sînt întrebări, pe cari viitoriul le va dezlega.
Noi sperăm, și in orice caz activitatea noastră această țintă va avea-o, ini ii să păstrăm pace și amiciție cu amicii noștri
de pi n-acum, al doiea, să ne silim a mănținea după putință pacea între puterile europene, adică să localizăm după putință
războiul — dacă ar irumpe în Orient intrucit se va putea prin o mijlocire amicală, primită de bunăvoie din trude părțile
și eschizind in mod absolut orice ținută cominatorie din partea noastră.
Dacă aceasta nu ni va succede, atunci, domnilor, se naște o nouă situațiune, asupra căreia nici, mă pot pronunța în
coniecturi și nici d-voastră nu veți [i cerind astăzi informații de la mine. Șt nici astfel n-aș fi abuzat, alita de răbdarea
d-voastră dacă escursiunea pe care interpelantul au făcut-o pe terenul politic, trupele auxiliare politice pe care le-a luat
spre sprijinirea intereselor sale vamale nu m-ar fl silit de a călca pe terenul politic, pe care, pentru a nu fi rău înțeles,
am fost silit să-l parcurg pe de-ntregul și în întinderea pe care mi-a impus-o interpelantul.
[3 decembrie 1876/
GERMANIA
[„ÎMPĂRATUL AU ÎNCHIS SESIUNEA...”]
împăratul au închis sesiunea Beichstag-uhii printr-un discurs de. tron în care. Maiestatea, Sa
rezumă, într-o scurtă ochire lucrările, din al doilea period legislativ al acelui corp, salută elabo-
rarea legilor judiciare ca un semn de întărire a simțului de solidaritate națională.
fi 5 decembrie 1876 j
TURCIA
[„ÎN ȘEDINȚA CONFERENȚEI...”]
în ședința conferenței din 3/15 ianuarie marchizul de Salisbnry a. comunicat în numele
colegilor săi condițiile, cele din urmă ale puterilor, scăzute și îmblînzite cu mult. Astfel formarea
jandarmeriei, cantonamentul trupelor turcești și împărțirea în două a Bulgariei s-au suprimat.
Cesiunea /vornicului [cătrej Serbia a rămas în suspens, iar cesiunea către Mimtenegru s-a
redus la propoiliile cerule de Poarta.
Deci conferența a, renunțat la toate punctele în litigiu afară de colo două a numirei
guvernorilor și a instalărei unei comisii de. supraveghere. Dar și aceste două, condiții a fost
îmblînzite. Guvcrnorii s ar confirma, de. cătră puteri numai în' cei dinții cinei ani,’ comisia
europeană s-ar înlocui printr u comisie compusă din turei si europeni.
643
După cc-au lacul comunicarea, marchizul de Salisbury a declarai ca daca Poarta mi
va aproba aceste ultime propuneri, el are ordin să se retragă. Sir Elliot declară asemenea
că arc ordin să se retragă și să lese numai un însărcinat cu afacerile. După aceea fiecare
plenipotențiar au făcut pentru sine o declarație identică, unii adaogînd că este în interesul
Porții do a consimți.
Soviet ttișa iși rs primă. părerea de rău asupra hotărî iei luale și observă, că pentru un
răspuns definitiv trebuie să se adreseze la Poartă; totuși crede însă că nu e cu putință ca
să cedeze în cele două puncte, a comisiei de supraveghere și a numirei guvernorilor, căci
ating neatîrnarea Porții și au fost respinse o dată.
[V ianuarie 1.877/
[„ATÎT PRESA, CÎT ȘI PERSOANE...”]
Atît presa, cît și persoane de toată încrederea au denunțat guvernului roman mai multe
abuzuri cari se comit de cătră unii din studenții romani cu ocaziunea înscrierii lor în facultățile
din străinătate.
în adevăr, fără a fi trecut cursurile liceale în țară și fără a fi dol)în.dit diploma de
bacalaureat, unii dinlr-îușii merg în Francia și, abuzind de indulgența autorităților școlare
de acolo, obțin ecuivalența unui titlu nemeritat.
în Paris s-a dat asemenea ecuivalențe bazate numai pe certificate din școala militară,
pe atestări manuscrise, liberate de directorii de gimnazii, pe titluri administrative ce nu dovedesc
decît că elevul fusese subprefect ori copist de minister, în fine chiar pe simple declarațiuni ale
unor profesori particulari cari preparaseră pe candidat pentru un bacalaureat în perspectivă.
Unele din aceste au fost investite cu legalizarea agenției române și este probabil căi această
împrejurare să fi contribuit în cîtva ca autoritățile școlare franceze să ia drep t titluri reale niște
hîrtii fără, valoare.
Pe lîngă nedreptatea ce se aducea adevăraților bacalaureați ele izbesc în creditul școalelor
noastre naționale, deroagăi de la legile țăirei și ne compromit în fața străinilor. De aceea d. ministru
al Instrucției s-a adresat agentului din Paris ca împreună, să ia măsuri de îndreptare repede.
D. ministru se roagăi ca pe viitori să nu se mai puie viza agenției, nici săi se certifice ori lega-
lizeze autenticitatea semnăturelor sau conținutul vreunui act care, direct sau indirect, ar
putea servi cuiva pentru obținerea ecuivalenței de bacalaureat francez.
Legea instrucțiunei publice prescrie că : testimoniul de învățăturile liceale se dau numai
de autoritățile instrucțiune! publice, după formele prevăzute prin lege, și prin regulamentele
esamenului de bacalaureat.
Guvernul român a crezut deci necesar a reaminti celui francez : că primul titlu academic
ce dau autoritățile școlare române e diploma de bacalaureat sau de esamen general de liceu,
care singur le dă. dreptul de a intra în facultățile țărei, titlu instituit cu începere de la 15 sep-
temvrie 1867. Prin urmare guvernul român roagăi autoritățile școlare franceze săi binevoiascăi
a face ca :
1) Ecuivalența bacalaureatului francez săi nu fie acordată, studenților români decît în
schimbul diplomei originale de bacalaureat din Komânia.
Aceste diplome de la anul 1867—1868 sînt date în numele M. S. Domnitorului, purtînd
sigiliul școalei unde studenții și-a trecut studiile liceale și semnătura directorului acelei școale
și a rectoratului Universității de București sau de Iași, vizate de Ministerul Instrucțiune! și
semnate de candidatul esaminat.
De la 1873 —1874, ele sînt date asemenea în numele M. S. Domnitorului, purtînd sigiliul
școalei și semnătura numai a rectorului Universității de Iași sau de București și a candidatului
esaminat, cum și viza ministrului instrucțiunei.
De la 1874- 1876, ele sînt date în numele ministerului instrucțiunei publice, purtînd semnă-
tura rectorului de București sau Iași și a candidatului esaminat.
Iară de la. septemvrie anul curent, aceste diplome sînt liberate în numele Al. S. Domni-
torului, semnale de (iătră rectorul Universității de București sau de lași, purtînd sigiliul Univer-
sității și viza ministrului instrucțiunei, cum și semnătura titularului esaminat=
644
Orice student roman, cînd va trece vreun csamcn de licența sau doctoral in otice
ramură de învăța lingă solul de nașțortu înmapțiuni ele- să fie de-acum înainte obligat
a prezenta autorităților esaminăloare franceze și diploma de bacalaureat român.
[13 februarie 1877/
[„DUPĂ INFORMAȚIUNILE CE LE ARE...”]
Pupă informatiuiule ce le are, „Vocea Covurluiului” și pe, care le dă sub toată rezerva,
se fac la Bărboși oaricare pregătiri de lucrări militare. Ele ar consista din niște terasamente
și s-ar fi operîn’d în 2 puncte : unul între Dunăre, Șiret și calea ferată, altul pe înălțimile
movilei de la Bărboși. Prin cel dintîi se atinge scopul de a fi apărat podul de la Bărboși
de orice atac și a face inaccesibilă' la gura Șiretului orice debarcare; mai mult încă, se narează,
că din acel punct chiar fața întreagă a Galaților pînă în dreptul Penilor ar putea fi protegiată
cu succes; iar de pe înălțimea movilei Bărboșilor, ce domină asupra Dunării, s-ar putea
proteja operațiunile din vale. Nu putem, nici trebuie să intrăm în alte, amărunțimi, ce pentru
astăzi nu le cunoaștem.
[16 februarie 1877/
TURCIA
[„ÎN 7/19 MART S-A DESCHIS...”]
In 7/19 mart s-a deschis parlamentul turcesc printr-un discurs de tron al sultanului,
citit de primul său secretar. De faț-au fost miniștrii, demnitarii civili, militari și bisericești,
senatorii și deputății, precum și „însărcinați! cu afaceri” ai puterilor, afară de cel german și
cel rusesc, reprezentați numai prin dragomanii lor.
Discursul tronului spune că împărăția avea să mulțumească mărirea ei de mai nainte
practicării justiției, respectului legilor și bunei sale administrații. Slăbirea continuă a împărăției
e cauzată prin uitarea și părăsirea preceptelor pline de înțelepciune cari domniseră pînă la
sultanul Mahmud. Acesta pricepu ce lipsește Turciei, introduse reforme și începuse a pune
țara pe calea progresului și a civilizației. Sultanul Abdul Medgid continuă opera predecesorului
său, promulgând „tansimatul”. Dar binefacerile acestei legiuiri au fost paralizate de războiul
din Crimeea, care pentru întîia oară nevoi Turcia la un împrumut. Mulțumită ajutorului puterilor
mari aliate cu Turcia, pacea a fost restabilită și întregitatea împărăției a fost pusă sub garanția
pu terilor europene.
Țara ar fi intrat într-o eră nouă, de progres și bunăstare dacă intrigile și simntările
culpabile n-ar fi paralizat bunele intenții alo regimului, care era silit de-a întreține armate
mari și de-a goli tezaurul public pentru în noi rea. materialului de război. Aceste cauze, unite
cureaua administrai ie financiară, au încărcai așa de tare statul, îneît în momentul răscoalei
din flcrțegovina. guvernul se văzu silit de a Iun refugiu la măsuri cscepționale. Aceste, măsuri,
reducÎLul interesele datoriei statului, au lovit grei! creditul lui, pentru că au ignorat obliga-
țiunile Porții, pe cire ea le ndeplinise totdt una pmatuuri. t ind, in împrejurările cele mai
grele, sultanul (actual) a. fost, chemai pe tron, A a pus mai în tii puterile țărei înstărea de-a
păzi siguranța. si neatîrnarea. ei. După. îiccin ei s a. ocupat numai cu reforma interioară,
promulgind o constituție care, după, modelul ță.rilor celor mai civilizate, cheamă, nația sa
participe la lacen^a legilor și la. adm'mist m i ia intereselor publice, în fine cl a instituit un parla-
meni, asigurînd tuturor libertatea, egalitatea și dreptatea.
Sultanul mulțumește providenței că c chemat de a, deschide sesiunea cea dentîi si enumera
proiectele de legi ce vor fi a se discuta. între acestea sînt : legea electorală, legea provincială
645
Șt comunală, procedura cirîiă, reorganizarea judecăloriîlor, legea înaintării în funcțiuni și d
pensiilor, legea de presă, organizația curiilor de compturi și în fine bugetul,
Sultanul recomandă mai cu samă studiul și primirea legilor financiare. Se vor lua masuri
pentru ca creditorii Turciei să capete garanțiile cele mai solide pentru îndeplinirea obligațiilor
Pori ÎL Se vor introduce apoi instituții pentru ridicarea instrucției publice. Sultanul a hotărît
să mărească din mijloace proprii școala civilă, pentru a crește-n ea funcționari capabili.
DuhIhdI p;i(hol ismul poporului și vitejia armatei sale, sultanul constată pacificarea
țărei, restabilire^, bunelor relații cu Serbia și esprimă speranța că tratările cu Muntenegrul
vor avea aceleași rezultate bune; iar aceasta ar permite să se congedieze soldații de sub
arme spre marele folos al agriculturii.
Deși umfcrența. adunată la Constantinopole nu au ajuns la o înțelegere definitivă, totuși
ramîue dovedit că guvernul an executat anticipando dorințele puterilor pe atîta pe cît acele
dGiințe se pot, impaca. eu tractatele, cu reguleie dreptului internațional și cu trebuințele situației.
în fino, sultanul încheie astfel: « Guvernul meu a dat în continuu dovezi de sinceritate
și moderație, ceea ce va contribui ca legăturile de amiciție si simpatie ce ne unesc cu marea
familie europeană să devie mai intime. »
/li 'mariie 1877/
GERMANIA
[„REICHSTAGUL A RESPINS...”]
Reichstagul a respins prin 213 voturi contra 112 propozitiunea de [a] se fixa la Berlin
reședința Curții Supreme judecătorești. El a adoptat propunerea guvernului, care fixază
reședința Curții la Lipsea. Propozițiunea adoptată prevede între altele că statul în care curtea
imperială are reședința sa este ținut a suprima tribunalul său superior. Acest stat este Saxonia.
[13 martie 1877]
TURCIA
[„UN ORDIN...”]
Un ordin al seraschieratului (ministru de război), venit la Rusciuc, comandă de-a procede
imediat la mobilizarea armatei teritoriale a vilaietului Dunărei, armată ce se socotește la
25000 oameni.
Delegații muntenegreni nu au primit incă ordin de. a pleca, ei nu sint Insă autorizați
de a. reduce predeuțium Muntenegruhii.
Armata, turcească din Bulgaria c de 140 000 oameni, avîud 170 tunuri. Cea mai mare
concentrațiune c la Vidin, in față cu Calafatul, unde sint, 85000 oameni eu .100 tunuri.
Trupele turcești din Dobrogea, care pe la, finele hmei fevruarie erau de 4000 oameni,
acum urmează a se spori la (>000 oameni.
120 mmlia 1877/
JUNCȚIUNILE ROMÂNE
Sub acest titlu d. de Mordenfels publică în partea economică a ziarului viene-z „Deutsche.
Zei lung” un articol pe care îl supunem în traducerea de mai jos apreciației presei din țară.
I
Ciad in anul 1875, după multe trăsuiiiri da eșec și osteneli diplomatice ale Austro-Ungarlei pe de o parte, ale Homduiel
pe de alta, s-a încheiat in fine acea convenție in puterea căreia li se asigură liniilor ungurești și transilvane Joncțiunea lor
648
cu cele române și fireasca continuare spre Marea Neagra, aluneca n-au lipsit glasuri care prevesteau o esecutare urni derală
a convenției din partea României și mulți susțineau că guvernului român ii păsa mai cu samă de Joncțiunea (nșova—
Virciorova, care era in interesul lui, pe cind din capul locului n-a fost luat la serios obligația încheiată simultan de ( construi
linia Ploiești— Predeal, prin care avea să se efectueze Joncțiunea cu linia ungurească la ost, care e în interes i Austro-
Ungariei. Precum ni-i obiceiul la noi prevestitorii au fost taxați de pesimiști; dar esperiențele făcute de atui i încoace
arată că ei aveau cuvint și că ministerial nostru de esterne va trebui să desțășure o energie deosebită pentru a no se păgubi
interesele cele mai vitale ale monarhiei.
Prin convenția din anul 1875 s-au hotărlt următoarele joncțiuni:
1)	. Joncțiunea liniei auslro-ungare Staatsbahn cu linia română la Virciorova. Guvernul austro-ungar s-a obligat de
a efectua astfel construcția distanței Temișoara — Caransebeș — Orșova înctt să poată fi pusă în circulație la 1 august 1878.
2)	. Joncțiunea liniei române la Predeal cu linia de ost ungară. Guvernul român s-a obligat de a sflrși construcția
liniei Ploiești — Sinaia — Predeal, incit la 1 august 1878 să se deschidă circulația deodată cu linia de la Orșova.
3)	. S-a stipulat că e de dorit construirea liniei Sibiiu— Turnu Roș— Rimnic— Pitești și s-a hotă rit că, îndată ce
una din părți va fi construit drum de fier pină la granița de la Turnu Roșu, guvernul vecin va fi obligat la construcția,
și deschiderea în aceeași vreme a părții respective de pe teritoriul ei.
4)	. Aceeași stipulase s-a făcut și in privirea unei joncțiuni pe la trecătoarea Oituz la Ocna spre Focșani, care ase-
menea a fost taxată că ar fi de dorit și că e în interesul amîndoror părților.
Pe cînd pentru cele două din urmă joncțiuni nu s-a precizai un termin de isprăvire — ceea^ ce trebuie să regretăm
mai ales In privirea însemnatei și raționalei linii de la Turnu Roșu — s-a hotărîl prin convenție terminal de 1 august 1878
pentru isprăoirea liniilor de la Orșova și Predeal.
Guvernul austro-ungar n-a ezitat un moment de a încheia contract de concesie cu societatea „Staatsbahn” și nu s-au
ferit de condițiile financiar-grele cari au trebuit făcute pentru a asigura esccutarea construcției în termenul prevăzut de
contract. Societatea „Staatsbahn” au conces construirea distanței Temișoara—Orșova antreprenorilor Hilgel și Sager, cari
au lucrat cu atîta energie incit drumul dintre Temișoara și Caransebeș se poale pune astăzi în circulație, iar pe drumul
muntos și foarte costisitor dintre Caransebeș și Orșova s-a tăiat tunelul la despărțirea apelor (Wasserscheide) și cele mai
grele lucrări de obiecte se vor termina cu siguranță cil de curînd. Vom aminti îndeosebi că joncțiunea Orșova e mai cu
samă în interesul României și că pentru ea România mai că n-au avut să facă sacrificii, pe cind din contra monarhia
austro-ungară, respectiv Ungaria, au trebuit să se încarce cu sarcini foarte grele pentru a realiza această joncțiune.
Linia Brașov—Sinaia— Ploiești. ce trebuie construită pentru a face joncțiunea de la Predeal e în lungime de
25 kilomelre pe teritoriu transilvan, in lungime de 70 kilometre pe cel român. Greutățile tecnice cu care are a lupta esecutarea
acestei linii sînt pentru amindouă părțile foarte însemnate și cheltuielele pe cari le cauzează construcția liniei nu stau in
nici un caz în vro proporție cu foloasele ce le va putea aduce vrodată comunicației. Nu e nici o îndoială că, pe cind România
ciștigă prin joncțiunea de la Orșova cele mai mari foloase comerciale și financiare, Austro-U ngaria n-au reflectat in stârnirea
ei asupra liniei Predeal decît la interese politice, pentru că marea comunicație comercială nu va alege niciodată acest drum
periculos, cind are la dispoziție drumul deschis și comod de pe valea Dunării. Nu vom cerceta mai de aproape dacă în ase-
menea împrejurări n-ar fi fost mai bine și mai corespunzător cu toate interesele dacă guvernul austriac ar fi dat mai multă
importanță joncțiunei de la Turnu Roșu și esecutării liniei Sibiiu—Rimnic, ce se putea construi în valea Oltului fără
greutăți deosebite.
II
După ce guvernul român s-a obligat prin contract de a realiza linia Predeal—Ploiești și după ce în partea transilvană
lucrările se urmează cu energie de cătră antrepriza Gregerson și Comp., Austro-Ungaria trebuie să stăruiască ca și România
să-și împlinească îndatoririle.
Din capul locului nu era o taină pentru cei ce cunosc împrejurările din România că guvernul ei va căuta să irăgăneze
cît se poate de mult lucrarea, ba s-o sisteze chiar cu totul ta vro ocazie potrivită.
Pe cit e de nestrămutat adevărul că principatele dunărene nu pot prospera decît in strinse legături cu Austro-Ungaria,
tot pe atila nu vom putea ignora cumcă diplomația noastră n-a izbutit de-a demonstra la București comunitatea de interese.
Nu lipsesc în România oameni luminați cari concep bine împrejurările economice ale țării lor, dar pe cînd in București
există un partid englez, unul francez, unul rusesc, numai Austro-Ungaria nu numai că nu are acolo simpatii, ci din contra
predomnește in contra-ne o dispoziție dușmănoasă. Pentru majoritatea personagelor însemnate din România lucrul de căpete-
nie la cestiuni de drum de fier este numai dorința de a ajunge pe calea cea mai scurtă la Paris, dacă nu precumpănesc
alte interese private. Pentru mase considerațiile economice nu sini cu mult mai mult decit fraze banale: atracție n-are decit
perspectiva de a fi cit se poate de aproape de orașul Paris, de unde vine pospăiala, amuzamentul și înțelepciunea politică.
Pentru români deci nu sînt decit două joncțiuni importante: la Orșova, care duce la Paris prin Pesta și Viena; la Ițcani,
care duce asemenea la Paris prin Liov și Viena.
Dezbaterile cari in anii 1874 și 1875 au avut loc in Camera română cu privire la joncțiuni au dovedit că pentru
joncțiunea Predeal nu s-au entuziasmat nimene și că oratorii chiar cari au susținut convenția au motivat susținerea lor
numai arălind că ea trebuie primită pentru a cișliga Joncțiunea de la Orșova
Din capul locului diplomația noastră avea cuvinte speciale de a priveghea procedura guvernului român și de a evita
cursa pusă.
Dar o îndoită precauțiune era de nevoie din momentul in care guvernul român a respins orice antreprenor serios care
au concurat pentru esecutarea liniei Ploiești—Predeal și s-au angajat în tratări cu firma engleză Crawley, care s au ilustrat
647
43 — c, 832
pin-acuma numai plin împrejurarea cu nau terminai niciodată un drum de [ier. După ce firma a-u.u mdciuf in zădar
de-a prinde teren in Viena, Belgrad și Constantinopole, presimți ndu-se lendcnțe \\ uring-iane, ca au găsii brațe deschise
la București. Firma Crawley n-avea de gind să construiască, precum no avea de gind nici majoritatea deputaților români.
Suflete ce s-aseamănă s-au [ost găsit, și astfel s-a Jucat de doi ani în București o comedie pe care specialiști in ramura
drumurilor de fier au pătruns-o dc mult și prin care s-au lăsat înșelați tocmai aciacari ar fi trebuit să-și ție ochii deschiși.
Noua schimbare de persoane în reprezentanța diplomatică a Auslro-Ungariei la București pare a fi produs o mică,
turbur are în liniștea olimpică de pt n-acuma; dar noi nu avem speranțe tocmai mari despre cel întei pas de arme a noului
agent diplomatic.
De Paști ziarele oficioase nc-au adus buna-vestire despre marele succes care culminează intr-aceea că guvernul român
a cerul un credit extraordinar de 150 000 franci pentru a alimenta lucrările pe distanța Ploiești—Predeal. Cheltuielele de
construcție sînt de 12—15 milioane franci, lucrările nici nu s-au inceput in mod serios și, pentru cei 150 000 franci ceruți
in rnod extraordinar, nu se poate realiza decit o jumătate dc kilometru drum de fier.
De aceea diplomația auxtro-ungară va trebui în orice caz să gindească la măsuri mai cu efect dacă e vorba ca in
anul 1878 joncțiunea de la Predeal să fie îndeplinită.
[1 aprilie 1877]
FARSE LITERARE
Înainte de cîțiva ani d. Paul Lindau, spiritualul biograf a lui Alfrcd de Musset, a păți t
una si bună dc la un autor din Germania, ale cărui producte poetice refuzase de-a le publica
în revista sa „Gegenwart”. Autorul, atins de poșta cam bruscă a redacțiunii, a trimis redacto-
rului mai multe poezii copiate din operele lui Gothe, Platou ș.a., iar ochii critici ai d-lui
Lindau nu le-au recunoscut izvorul, ci le-au taxat de mediocre și superficiale. De la o vreme,
încoace însă pare-a fi un făcut cu redactorii pretențioși din Berlin, ca să pată tot asemenea
ca și d. Lindau. Un publicist din Berlin redigează o foaie literară în cari dii minorv/tn genl/u
sub pseudonime pompoase și romantice, neliniștesc lumea cu productele condeielor lor. Un om
din Viena ambiționase demult fericirea de-a intra și el în nobila societate a colaboratorilor
acelei foi și, avînd destulă avere pentru a nu reflecta la onorar, ci numai la o bună tratare,
scutură într-o bună dimineață colbul de pe păcatele Lnerețelor lui, le pecetlui bine în plic
și le trimise onoratei redacții din Berlin. Punct în n-rul cel mai recent apăru în poșta redaci iei
o corespondență de cîteva șiruri, în care nefericitul autor al poeziilor trimise se văzu eseculat
pe roata criticei beriineze și taxat de ,,cretin”. Ofensatul turbă de mînie. El se retrase în
singurătate și gîndea numai la răzbunare. Iată că într-una din zile el apare zîmbind și frecin-
du-și mînile în biuroul său (mm volum colbăit subsuori, se puse la pult și scrise o epistolă
foarte politicoasă, în care-și esprima părerea sa de răii cumcă cele întâi probe, nu găsise
aprobarea onorabilului critic și prin care își lua permisiunea de-a trimete un nou product
al muzei sale, pentru (tare Andrăznea să spere o opinie mai bună. După aceea omul nostru
copie din volumul pe-a că ui spate era tipărit cu mari litere de aur numele renumitului
poet austriac Grillparzer m poem destul de cunoscut, îl anexă epistolei și-l duse1 singur ta
poștă. Duminica cea mai apropiată poșta revistei literare conține următorul răspuns : ,,!)-!ui
I. C. Viena. Sau că ești ur bărbat foarte tînăr încă sau o damă isterică mai bătrînioară.
Lipsa de maturitate și nen ozitatea versurilor d-talc ni fac hotărî rea grea”.
La primirea acestui ras nins d. I. 0. suspină de satisfacere; dar își stăpîni simțirile și păzi
cea mai adîncă tăcere asupr > celor întîmplatc și scrise cu adîncă bucurie sufletească o a’ treia
scrisoare cătră renumitul publicist berlinez. în sutele sale de scuze și rugăminți el învăli din
nou o poezie, nu tocmai populară, dar compusă de un oarecare ...Gothe. Si iată iar după
opt zile poșta redacțiunii. „D. I. C. Viena. Lasă-ne-n pace cu bîlbîirilc d-talc copilărești.
Mai bine ai strînge cri lopata omăt decît să neliniștești oameni cinstiți, cu poeziile d-tale.”
D.T. C. se pune iar la pult — răzbunarea sa era împlinită — și scrise următoarea epistolă :
„Stimate domnule. Critica d-tale plină de spirit și energie au avut asupra, mea acel
efect pe care admonițiunile părtinitorilor amici nu Lan putut avea niciodată : cu inima înfrîidă
mă dau învins. într-un timp în caro Grillparzer și Gothe - precum se poate vedea din
probele trimise și din critica d-voastră. binevoitoare — nu sînt vrednici de a î|n]mulți numărul
colaboratorilor prețuitei d voastre reviste, într-un asemenea timp talente modeste, ca al meu,
648
st1 Jildrge (îi nu se pot a-ruta la- lumina- zilei. Am voit să fac o încercare iinală7 ca să cîstig
gratia d-voastră. Dar, slătuindu-ină cu ghidul, renunț. Drept care vă mai rog să binevoiți
a In a cunoștință de alăturata poezie, intitulată „Clopotul” și scDsu-înainte
un d. Seinilor și să primiți totodată asigurarea deosebitei nude considerații”.
/IO aprilie 1877/
DE LA CALAFAT
Corespondentul special al ziarului vienez „Dic iTessc” au avut onoarea de-a. fi iu ziua
de 15 mai în apropierea Măriei Sale Domnului. în telegrama trimisă ziarului său spune, în
asămănare cu știrile din țară, că bombardamentul Vidinului s-a ordonat pentru a încerca
puterea și siguranța tunurilor de calibru mare. în totul s-au dat ÎS bătăi din tunurile de
calibru mare, cinci bătăi din cele de calibru mic. Bătăile de calibru mare au ajuns toate în
Vidin. Turcii au răspuns cu viociune fără de-a cauza însă vro pierdere. Din 35 bătăi de tun
din partea turcilor, t rei au fost îndreptate cu mare precizie căci au căzut în mare apropiere de
Mțăria] Sa Domnul. M[ăria] Sa stătea pe coronamentul ambuscadei unei bater ii, espuindu-so.
direct focurilor. Focurile au început la 7 ore sara după ordinul dat de M[ăria] Sa. Semnalul
l-au dat bateria (de. 5 tunuri) no. 1 „Carol”, după care au început deodată, bateriile no.
2 „Elisabcta”, nr. 3 „Mireea”, nr. 4 „Ștefan”, și se văzu cmînd incendiu în Vidin, care au
fost. însă curând potolit. La 7 ore 40 minute au căzut o granată trei pași lingă, Domnitor și
au esplodat fără ca bucățile să fi atins pe cineva. La 7 orc 50 de minute au căzut o granată
în flancul sting unde stăteau mai mul ți ofițeri. Un servilor’ au fost aruncat la pămînt de pre-
siunea aerului, mai multe bucăți a.u vâjâit împrejurul capului căpitanului Mavrocordat și au
izbit î n tr-u n părete.
Cea mai mare parte din obuzele turcești au căzut în apă. La 7 ore 50minu(eau încetat
Tocurile atât dintr-o parte cit și din alta. Corespondentul ziarului vienez stătea lîngă bateria
„Carol”. După încetarea focurilor Mfăria] Sa îi zise: „azi ai primit și d-ta botezul de foc”.
! mai i /
AUSTRO-UNOARIA
(„ZIARUL VIENEZ...”]
Ziarul vienez „Deutsche Zeii,ung” publică o corespondență foar te caracteristică, ce i se
trimite din Liov. De cîteva luni s-au ivit între țărănimea ruteană (malorosiană) din Galiția
o mișcare ciudată. La început domnii poloni de la putere din Galiția s-au silit, nu fără succes,
să arate că. această, mișcare e un rezultat al provocărilor unor emisari ruși și internaționali.
Ei au știut să facă, foarte plauzibile arătările lor, * * * dări dc saură cri totul adevărate,
însă [sujpuse acelei maniere de-a vedea, venite de. la persoane n cin fiu en țațe de nimeni
erau [înjtîmpinate cu îndoială. Organele polone, deși nu pot nega că iritația între populațiile
[rn]rale au luat, dimensiuni foarte mari, se-n[c]earcă și acuma, a, repeta același joc și am [r]ează
despre emisari ruși și socialiști; dar rp]uțini sânt aciia cari se, mai pot amăgi prin această,
tactică. Nimic, mi-i mai puțin verisimil decât ca țăranul ruloan, ne-ncrezător față cu orice
străin, să se lase condus de emisari. E de prisos a căuta, cauzele iritației aiurc, cînd ele sânt
pe față.. Terorismul șleahtei poloneze și a partidului ei și cămătăria frauduloasă esercitată de
jidani în mod sistematic au creat o stare de lucruri caro, e nesuferită pentru țăran, cu atît
mai mult, cri eît, strigătele salo, pentru ajutor adresate, imperiului rămân fără ascultare. ‘Reaua
gospodărie a polonismtdui autonom au ajuns în sfirșit să mîntuie răbdarea apaticului țăran
649
rutean, a lui care pin-acuma a fost cetățeanul cel mai loial. Populația noastră s-au dizvățat
cu totul de a mai aștepta ajutor de la Viena și speră a găsi mîntuirea numai intr-o răstur-
nare. Nu-i minune dar dacă în masa populațiunei care se află într-o asemenea stare psico-
logică au intrat faime mitice despre „eliberarea” promisă prin manifestul țarului, care Dumnezeu
știe pe ce cale va fi ajuns în popor; nu-i minune dacă aceste faime dau naștere unei reflecții
foarte ciudate. De săptămîni să șoptește prin satele Galiției de la casă la casă: „că dacă Mos-
kowskiCzarva fi gata cu turcii, atunci va trece la eliberarea rușilor din Austria din puterea
și ghiarele polonilor ș-ale jidanilor”.
Trebuie să cunoști pe țăranul rutean, trebuie să știi cit de neclare idei are el despre
stat, guvern și împărat, pentru a măsura ce pericole se ascund într-o asemenea mișcare.
Alai puțin periculoase, dar nu fără greutate în privirea mișcării descrise din țărănime,
este mișcarea mistică și aventurieră care s-au ivit în cercurile jidovești, ce urmează cu orbire
prorocilor lor mincinoși, așa-numiților chassidim. Este între dînșii o tradiție că venirea Afesiei,
așteptat cu dor, va fi precedată, de un război cumplit între Ismael (Turcia) și lowen (Tonicu)
Rusia, război favorabil turcilor.
Cu războiul actual ei pun în legătură basmele cele mai nebunești. Sultanul, zic ei,
a fost la unul din cei mai renumiți rabini, făcători de minuni, la rabinul din Bălți1 și acesta
i-au făgăduit victoria ș.a. asemenea. în centrările mici din Galiția, reședințe ale rabinilor
făcători de minuni, se ivesc prooroci cari prezic, în stilul augurilor vechi, căderea Rusiei.
Vreau să vă dau o prubă a acestei versiuni pe care singur am văzut-o ș-am auzit-o : Pe
cuptorul de la Bethamedresch (casa de rugăciuni) ședea un chassid, învălit în trențe, ignorant
și barbar, cu ochii țintiți în podele. Deodată, încep mișcări spasmotide, el dă ochii presto cap
și-ncepe a bîlbîi în fraze întrerupte: văd plutind un vultur și vulturul plutește spre nouri
și ghiarele sale sînt pline de sînge și penele negre; el hulește pe cel Prea-înalt, pe Dumnezeul
lui Izrail și-și întinde aripele ... și aripele ologesc și el cade în prăpastie . .. ș.a.m.d. Pe cei
d împrejurul meu îi trecură fiori; mie însumi îmi era greață.
[27 mai 18'77/
1	în Basarabia rusească [ma.]
[„«GAZETTA DE COLONIA» PRIMEȘTE...”]
„Gazetta de Colonia” primește de la corespondentul său din Paris următoarele știri
din izvoare „oficioase” rusești:
Guvernul rusesc e gala a da Angliei și Austriei orice garanție care ar asigura interesele lor; dar e hotar il a încheia
pace cu Turcia abia atunci cind ea va fi împlinit următoarele condiții:
1)	Turcia dă provințiilor slave și creștine o autonomie deplină și legală. 2) Bulgaria devine stat autonom sub
suzeranitatea Porții. 3) România primește Dobrogca întreagă și Vama, devenind stal independent. Acest plan, lucrai de
generalul Ignatief și de d. de. Nelidof, au primit aprobarea principelui Gorceacof și va fi supus Angliei și Austriei la tratările
eventuale cari vor începe îndată după ocuparea Rusciucului, contra căruia operează corpurile de armată ale generalilor
Marsalski și LevițLi.
[3 iunie 1877]
PELAGRA ÎN DISTRICTUL NEAMTIU.
SIMPTOMELE. CAUZELE PROBABILE. MIJLOACELE
CE TREBUIE A-I OPUNE
1)	. dr. Dimitrie Cantcmir din Piatra face în „Tîevista știentifică” o dare de samă asupra,
unei cumplite boale, întrucît ol au avut ocazia a o constata si trata în ținutul Neamțului.
Din darea de samă ce uimează, cititorul va vedea ușor că avem a face e-un nou dușman al
650
nefericitei populații agricole, care ș-așa e decimată în fiece an de-o mulțime de boale epidemice.
Cauzele boalei sânt într-adevăr acelea pe cari le citează medicul din Piatra și întregul studiu
este o ilustrație mai mult la vederile espuse adeseori prin coloanele acestei foi. Noi am zis
adică că înmulțirea presto măsură a ramurilor neproductive din clasa de mijloc nu se face dccît
pe socoteala bunei stări și a sănătății claselor cari muncesc într-adevăr, că cu cît se-mulțește
clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atîta clasa celor ce produc va da mai tare
înnapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar. Căci
ori de cîte ori vedem pe un om trăind fără a munci sau prin o muncă ușoară și fără însăm-
nătate, de atâtea ori trebuie să știm pozitiv și necondiționat că oțiul lui se traduce intr-un
punct oarecare al nației în munca reală și grea a unui alt om, că cel de-ntîi trăiește totdeuna
pe sama și în socoteala unui altuia, care acesta e cu atât mai nenorocit, mai plin de grijă și
mai espus la boale, pe cît cel de-ntîi e norocit, lipsit de grijă și ferit de boale. Căci munca
unui individ abia ajunge să-l susție pe el însuși și familia sa pe pământ; prisosul muneei,
pe care-1 poate pune la dispoziția societății, e cumplit de mic și oamenii cari dispun de el
trebuie să întrebuințeze acest prisos cu cea mai mare cruțare și economie. Când însă organizația
socială favorizează îmmulțirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor
productive. între mijloacele de-a combate boala, d-nul dr. propune îngrijirea autorităților
sanitare și locale. Nouă această îngrijire ne pare cu totul stearpă; ea samănă cu îngrijirea socie-
tății biblice engleze pentru moralizarea populației lucrătoare din Londra. în loc de pine li
se-mparte lucrătorilor Biblia, pe cînd adevărata cauză a demoralizării este mizeria, nicidecum
lipsa de credință.
Adăogăm numai că în spitalul Sf. Spiridon din Iași provin asemenea numeroase cazuri
de pelagră, că aicea boala s-au constatat a fi incurabilă, și că, desigur afară de ținutul nostru
și cel al Neamțului, ea va fi provenind în toate județele Moldovei, căci cauze (sociale) identice
produc efecte identice.
După această scurtă introducere, care așază fenomenul patologic ia locul ce i se cuvine,
adică înlăuntrul lanțului de cauze și efecte, cari tind la nimicirea poporului românesc, lăsăm
să urmeze neschimbat articolul d-lui dr, Cantemir.
[28 august 1877]
[,,«DIE PRESSE» DIN VIENA...”]
,,Die Presse” din Viena publică o depeșă lungă originală despre luptele din jurul Plevnei,
dată din Poradim 14 septemvrie, în care, după ce arată eșecurile suferite de corpul lui
Scobelef, constată prin următoarele cuvinte semnificative bravura română:
La 11 oare a începui corpul lui Zolov din Radișev și Pelișat atacul contra intăriturilor lagărului turcesc și, deși
trupele turce nu dezvoltau vreo bravură, rușii cu țoale acestea n-au putut rezista la focul inimicului. Corpul lui Zolov s-a
apropiat de redută, unde s-au angajat o scurtă luptă de baionete, după care a urmat retragerea cu mari pierderi. Rezervele
lipseau. A fost mai fericită aripa dreaptă din divizia a 4-a română care, operind cu corpul lui Griidner a luat reduta
Grivița. Două atacuri n-au izbutit, dar românii au avut destule rezerve pe cari, atragindu-le la ei, au înaintat și au respins
corpul de ocupațiune turc ; au luat 2 stindarde și 5 tunuri. Turcii au voit să surprindă pe români de 3 ori in decursul
noplii, dar aceștia luară precaufiuni. Principele Carol a trimis, îndată după luarea Griviței, o brigadă de rezervă. Aceasta
a folosit mult, căci a respins pe turci din aripa stingă.
Se comunică de la teatrul războiului că luni, 5 septemvrie, cavaleria română făcind
recunoașteri în jurul Plevnei a dat peste un corp de bași-buzuci. A avut loc o mică luptă, după
care bași-buzucii au luat fuga, iar cavaleria noastră i-a urmărit, cauzîndu-le mari pierderi și
hiîndu-le un steag.
[11 septembrie 1877]
651
AUSTRO-UNOARIA
[„RĂSPUNZÎND UNEI INTERPELAȚ1UNI...”]
Kăspunzînd unei interpelațiuni, prințul de Auersperg, președintele Consiliului de Miniștri,
a declarat că, deja de Pa începutul războiului, guvernul a avut ca sarcină de a mănținc o
neutralitate electivă și de a susține interesele monarhiei, dar fără să ia partida nici pentru
unul nici pentru altul dintre beligeranți.
Nu vede în împrejurările de azi nimic care ar putea să modifice această atitudine.
Dacă iuterpelațiunea recomandă guvernului, în același timp, ca să păstreze o neutralitate
întreagă, și să exereiteze o presiune asupra Serbiei pentru a o opri de a participa la război,
cabinetul este silit de a declara că el vede în acest fapt o problemă grea de dezlegat. Guvernul
nu găsește, că este în interesele monarhiei de a se pronunța înainte, asupra intrărci în acțiune
eventualii a Serbiei și cere ca Camera să jiu insiste, luînd în considcjațiune responsabilitatea
ce are guvernul.
Se scrie din Viena că Germania își va reînnoi mai energic reprezen^	la Poartă,
din cauza violărilor convențiunei din Geneva, comise de turci.
în Camera deputaților din Pesta d. Tisza a răspuns asemenea la mai multe interpelatâuoi.
D-sa a caracterizat politica austro-ungară ca veghictoare la propriele sale interese. Guvernul-
zise el, au reclamat la Poartă în privința torpilelor puse de turci în Dunăre, ca și pe lîugă
Ivusia din cauza devastărilor comise de ruși la gura Suliuei.
Turcia a. făcut concesiuni.
Pusia a promis să repare stricăciunile de la gura Sulinei după terminarea războiului,
La începutul războiului Busia a promis să nu extindă asupra Serbiei operațiunile
militare.
Aceeași promisiune fu făcută de. Turcia.
Dacă Serbia va lua. parte la război nici o piedică nu se va opune liberei acțiuni a
Turciei.
în cazul acesta politica Austriei va fi dictată, de interesele sale.
Alianța, celor trei imperatori n a fost un angajament relativ la cestium concrete, ci o
învoire'. închcia.tă în interesul păcei Europei.
Acestei alianțe se poate atribui în parte faptul că războiul nu s a generalizat. Din aceea
că una din cele trei puteri a. făcut războiul în contra avizului celorlalte două nu rezultă pentru
Austro-Ungaria nici o obligațiune relativă la cestiunea Orientului.
Politica urmată, de guvern pînă acum probează că dezmembrarea Turciei ma fost niciodată
în intențiunile sale.
Guvernul n a reclamat în contra atrocităților turcești în genere, ci pentru ca să mi se
ucidă prizonierii.
Turcia a promis să. observe pentru viitor convențiunca de la Geneva.
Importurile noastre cu Germania, a conchis ministrul, sîut deja de mult timp bune-.
Ele și astăzi sînt încă, foarte bune.
Camera a luat act de toate aceste răspunsuri.
//A septembrie 1877 J
TURCIA
[„«MONITORUL UNIVERSAL» PRIMEȘTE...”]
„Monitorul universal” primește din Constantinopol cu data de 24 octomvrie o lungă
corespondență din care extragem următorul pasagiu :
Abdul Uamid au anunțai inlcuțianca sa de a petrece iarna In mica rezidența de vară namilă Yildiz-Kiosk, unde
el se crede mai ia siguranță decit in vastul palat de la Dolina Bacce, a căruia întăriri sint foarte greu de păzit. Diferite
652
temeri cart nu încetării niciodată să apese asupra spiritului tinăruluî suveran li inspiră această rezolufiune care este joarle
mult comentată, mai cu samă de cind se știe că și tunuri s au transportai pc colină pentru a se complecta garda din prejurul
rezistenței imperiale.
! 30 octombrie 1877/
GERMANIA
[„VORBIND DESPRE...”]
Vorbind despre sitaiațiimea. politica în Franca. cu privire la. Germania, o corespondcnlă
din Berlin a. „Nordului” între altele. zice :
Orice ar spune organele opiniuuilor extreme. In branța și aiurea, Germania ar fi immtald de a vedea maomaho-
nismul ieșind neatins din luptă, numai ea d-nii dc Broglic și Uourtou, reprezentanții ambelor partide pc care germanii le
privesc ea fatalmente plecate la politica de răzbunare, să fie in mod definitiv intăturafi dc. pe scena de fa Vc.rsaUhs. Mac-
nrdhonisnml in. sine nu e altceva In ochii germanilor decit un expedient inofensiv, lucrul hi care ci fin insă cslr dc a
împiedeca pc inimicii Germanici dc a pune mina pe această firmă. Dacă mareșalul ar parveni să grupeze impre jurul lui
pc moderații tuturor partidelor și să inaugureze un sistem de conciliarc a căruia rezultat imediat ar fi dc a întări pozițiunea
lumnției față cu. străinătatea, Germania s-ar feri să arate cea mai mică nemulțumire, ea nu ar voi să justifice denunțările
acelor ce o acuză eă speculează asupra desbinărilor inferioare a.lc Tranfici pentru aâ inf/l/îgc ta prima ocazie nouă umiliri,
130 octombrie 1877/
DESPRE SITUAȚIA POLITICĂ A ROMÂNIEI
DE MAIORESCU
Ce însemnează pentru Germania un principe de Hohenzoltern pe tronul României ?
fală o întrebare ce merită a se releva : deși ni se parc cam straniu ca Germania să aibă a releva ccsliunca aceasta
abia după, patrusprezece ani de domnie ai principelui Carol.
Dar straniu sau nu, realitatea e că pin-acuma situația politică a României a fost tratată in foile germane c o
relativă indiferență și prin urmare adeseori fără o cunoștință a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de citeua ori pentru
unele obiecte de senzație, smulse din contextul lor, precum a fost acela al afacerilor drumului dc fier Slroussberg dc ex.,
au fost dc natură, a încurca și mai mult decit a limpezi, iar rezerva rece pc care a manifestat-o pururea față cu România,
sfera din WHhelmstrassc n-au contribuit a îndrepta lucrurile.
Poate că în prezent lucrurile se vor fi schimbat. Situația politicii generale e dominată iu mod marcant printr-un fenomen
capital; a intervenit dizolvarea alianței celor trei împărați, alipirea cu alit mai intimă a Austro-Ungariei către Germania
și in fine, ca o atmosferă psicologlcă ce înconjură acest eveniment, s-a schimbat dispoziția Germanici față dc Rusia.
Deci a sosit poale timpul dc a atrage atenția serioasă a politicilor germani spre partea ccstiunii orientale relativă
la România și. dc-a le da ocazia dc-a lua dc cu timp o atitudine in caracteristica ceartă dc interese care se desfășoară aci.
Un lucru cală să-l stabilim aci din capul locului; căderea principelui Caza la 11/23 [evruarie 1866 și ridicarea
principelui Carol dc Ilohenzollern pe tronul românesc în aceeași primăvară a anului 1866 erau inele in lanțul politicei,
prusiane, care a avut ca scop și de rezultat războiul contra Austriei și întemeiarea confederației Germaniei de nord.
în favorul acestei aserțiuni se pol produce o scamă de probe, inlrucil se pot proba in genere asemenea lucruri;
intre altele dăm proba următoare, care arc pentru înfățișarea noastră avantajul dc-a putea fi controlată de toți.
Cu toată încheierea memorabilului tractat de la Gastein 1865, se știe că tensiunea între Prusia și Austria se reivi
puternică. Se simțea de toți că politica de „fier și singe” avea să se pună in lucrare și contra Austriei. Cea mai de
căpetenie grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-și asigura penir-un asemenea caz neutralitatea binevoitoare a lui
Napoleon III. Repetatele convorbiri ale d-lui dc Bismarck cu împăratul l'ranței la Biarritz, zgomotele despre o alianță
cu Italia treceau drept semne clare ale timpului. Broșuri inspirate „des ballons d’essai” erau, după obiceiul epocei napoleo-
65 3
mane, la ordinea zilei. Intre broșurile acestea politice cea mai însemnată, după cum știm, c cea intitulată „la Conucnlion
de Gaslein”, carc-a apărut in Paris la Denlu in septemvrie 1865 (data e remarcabilă) și care, după cum e recunoscut,
era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei o. doua a d-lui de Bismarck la Biarritz. Urmă-
toarele pericole se arătau anume că amenință pe Austria, dacă nu va ceda, la pretențiile prusianc, ci. va lăsa ca războiul
să decidă;
La voix de Kossuth rctenlissante aux rives de la Theiss, en meme temps quc Garibaldi leverait sur l’Adigc le
drapcau de Marsale, n’appellerail-elle pas encore Ies cavaliers de la Hongrie â une nouvelle guerre d’ind6pendancc ? La
revolution est-elle definitivement vaincue en Roumanie et la paix est-ellc irrâvocablement assur^c dans Ies proyinces
danubiennes ?
Acestea se ziseseră sub inspirația d-lui de Goltz in septemvrie 1865, așadar cinci luni înaintea căderii lui Cuza și
șapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianțe pruso-italiane. Compare-se cu acestea evenimentele cile au urmat in realitate
in aprilie 1866. Prusia încheie alianța cu Italia (misiunea Govone), ba chiar Garibaldi e utilizat in războiul iu contra
Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru oarecum): cu oamenii revoluției ungurești tratează contele Usedom
și se face cunoscută provocarea făcută generalului Klapka (Kossuth rămăsese in ariergardă) „de-a lovi in inimă” : princi-
pele Cuza e răsturnat, iar in mai 1866 se urcă Caro! de Hohenzollern pe tronul României, însoțit dc d. I. Brălianu, ai
căruia emisari [i]i lucrau pe românii din Ardeal.
Dacă in iulie 1866 Austria nu s-ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar ți încercat desigur dc-a pune în
dezagregare conglomeratul statelor austriace; pe de-o parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milioane de
români auslriaci aveau să fie avizați la cele cinci milioane dc conaționali liberi din principatul moldo-român. Carol de
Hohenzollern era cuiul răsăritean pe care Prusia-l băga în carnea monarhiei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud,
iar Ungaria cel central.
Constituirea actuală a principatului României sub dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e așadar
asemenea o operă a politicei germane și viitorul acestei țări ar trebui să atragă in mod esențial interesul Germanici.
E drept că vremile s-au schimbat de-atunci încoace: cu Ungaria s-a încheiat dualismul, „punctul de gravitație s-a
mutat la Buda” ; Austria și Germania, inamicii de la 1866, sint legale astăzi prin cca mai bună „entenle cordiale”. Dar
principele Carol de Hohenzollern a rămas pe tronul României, și ceea ce fusese odinioară un post înaintat in contra Austriei
poate deveni acum, starea lucrurilor fiind schimbată, un post înaintat in contra Rusiei.
Principatele unite Moldova și Țara Românească, de mult timp o arenă de luptă intre interesele opuse ale Austriei
și ale Rusiei, sint și azi o asemenea arenă intr-un grad și mai mare, dar in orice caz de-o importanță mai mare de la
Tractatul de Berlin din anul 18 78 încoace : in acest nex de lucruri și din acest punct de vedere vom considera deci raportul
României cătră Rusia și cătră Austria.
Cind, in aprilie 1877, rușii au trecut Prutul și-a început astfel efectiv ultimul război ruso-turc, incheiaseră cu cileva
zile înainte, la 4fl6 aprilie, o convenție cu România pentru regularea pacinică a trecerii lor prin țară și au stipulat in
ea, în mod espres, că garantează „ViniAgrite actuelle du territoire roumain”.
Teritoriul român în acea „integrite actuelle” cuprindea, precum se știe, și partea aceea a Basarabiei care prin
Tractatul de Paris din 1856 i se lestituise Moldovei și care cu Moldova și Țara Românească împreună formau Principatul
unit al României.
în cele dentii luni ale războiului din anul 1877, mica și pe atunci puțin prețuita armată română se-nșirase de-a
lungul Dunării pentru apărarea frontierelor proprii. între acestea guvernul român trata cu Rusia in privirea intrării armatei
sale in acțiune contra Turciei. La-nceput Rusia nu voia să știe nimic despre asta: încă in iulie 1877 d. de Nclidoff
răspunde ministrului de externe al României, cu oarecare trufie, că Rusia n-are nevoie dc ajutorul românilor. Bălul insă
de Osman Pașa la 19 iulie, nefiind în stare a lua intăriturile de pămînt ale Plevnei cu repejunea cerută, marele duce
Nicolae se văzu silit, printr-o depeșă presantă de la 6/18 august 1877 adresată principelui Carol al României, să ceară
ajutorul armatei române. într-un timp s-a contestat existența acestei depeșe. Dar ea exista fără nici un țel de îndoială.
Autorul acestor scrieri a avut textul ei autentic înaintea ochilor. E scurt, scris franțuzește, și-l roagă pe principele Carol
de-a trece Dunărea cu armate dinaintea Plevnei din cauza bîntuirii din partea turcilor.
Astfel mica armată română, condusă de principele Carol in persoană, trecu Dunărea, avu o parte esențială la impre-
surarca și luarea Plevnei și s-a dovedit o trupă bună, după mărturisirea unanimă a martorilor oculari.
Cind, la 10 decemvrie 1877, Osman Pașa văzu neizbutind ultima sa încercare de irumpere spre apus, a trebuit să sc
predea și a fost făcut prizonier de cătră generalul român Cerchez. Astfel degajați la spate, rușii putură lua cu asalt trecă-
toarca Șipca, iar la 20 ianuarie 1878 iși ținură intrarea in Adrianopole. Soarta războiului era hotărită.
La 19 fevruarie (3 martie) deja s-a încheiat pacea preliminară de la San-Stefano.
în România însă sferele politice erau sub dominațiunea unui sentiment curios. Ministrul-prezident, I. Brătianu,
și adevăratul conducător intelectual al partidului radical, aciuatul prezident al Camerei, C. A. Rosetli, treceau de mult încă
drept oameni politici accesibili influenței rusești, deci acțiunea lor era urmărită pe atunci cu oarecare grijă. Nu doar că,
in împrejurările date, ne puteam sustrage de la unele pretenții ale Rusiei. Prin Tractatul de la Paris de la 1856 teritoriul
nostru fusese declarat inviolabil dintr-o singură parte, iar noi înșine fuseserăm puși sub garanția celor șapte puteri. Dar
in cazul de față toate puterile ne părăsiseră. La Franța nu mai puteam gindi, la Italia in genere nu, Anglia pururea ni
s-a. arătat puțin simpatică; Turcia de mult timp încetase de-a mai avea altă politică decit aceea a unei îndărătnice pasivi-
tăți și in loc de-a acorda, c-o îndrăzneață hotărlre, libertatea deplină a României (ceea ce era de facto in toate privirile
esențiale și ceea ce ar fi dat poate tntregei situații a războiului o altă turnură), ea, din contra, prin o declarație a faimoasei
„Constituții” din decemvrie 1876, o lucrare rea a lui Midhat Pașa, a stabilit în mod espres că România c „numai o
654
provincie a Imperiului otoman”, de-a dreptul lu bătaie de joc pentru vechile capitulai luni, pentru spiritul Tractatului de
la Paris și-n orice caz pentru starea existentă a lucrurilor. înainte de toate insă alianța celor trei împărați stătea amenin-
țătoare in fața României la începutul anului 1877. încă la 5 decemvre 1876 principele Bismarck declarase din cuvint
in cuvint in Dicta germană; „Pc cil timp stau in acest loc nimărui nu-i va succede de-a aduce o ruptură în amiciția
noastră de-o sută de ani cu Rusia...
. . . Alianța celor trei împărați iși merită încă pc deplin numele și există înainte.”
Cum putea dar România să se opună Rusiei?
Multi vor fi justificat și sentimentul patriotic care l-a făcui pe principele Carol de-a nu lăsa cu indolență să i se
dăruiască independența deplină a. României, ca un fruct al acestui război raso-turcesc, ci dc-d o ciștiga singur cu armele
in mină.
Dar In privirea conducerii diplomatice din partea lui Brătianu in noua și greaua poziție față cu Rusia lumea avea
un sentiment cam de nesiguranță. Gestiunea care-i ocupa pe toți era: sub ce condiții, cu ce asigurări pentru viitor intrase
armata română alături, cu Rusia in război ?
Spre mirare generală, deja în ianuarie 18 78, îndată după luarea Adrianopoluluî, se răspindi știrea că Rusia, eu
toate că garantase in mod expres integritatea teritoriului român, voiește să ia partea română a Basarabiei și. să dea pentru
ea o compensație oarecare. Mirarea se prefăcu in consternafiune cînd Rusia respinse brusc încercarea ce-o făcu guvernul
român dc-a fi reprezentat printr-un delegat la. preliminarcle păcii, de la San-Stefano. Așadar iar avea să se trateze denobis
sine nobis? La ce ne luptaserăm? La ce intraserăm in război alături, cu Rusia, în formă ca egali alături cu egali? La ce
biruiserăm ? Cu ce titlu de drept Rusia avea, să trateze și să hotărască singură cu Turcia asupra sorții noastre, de vreme
ce nici noi, nici puterile garante nu-i dăduserăm mandatul acesta?
într-adevăr, pacea preliminară, de la San-Stefano s-a tratat și iscălit numai de către plenipotențiarii ruși Ignat ic f
și Nelidof de-o parte, și de către cei turci., Safvef. Pașa și. Sadullah Beg de alta, iar despre noi se zicea în articolul 5;
„La Sublime Porte reconnait Pindependance de la Roumanie qui fera valoir ses droits â une indemnite ă dtbattre entre
Ies deux parties”, iar în ari. 19 Rusia lăsa să i se cedeze Dobrogca, insă, „ne deșir ani pas s’annexer ce ierritoire”, iși
rezerva posibilitatea unui schimb pe partea română a Basarabiei.
Așadar se dăduse lucrul pc țață in mod formal; Rusia rupea, convenția ei cu România înainte de-a fi trecut un an
de la-ncheierea ei, rupea făgăduința ei de-a garanta integritatea teritoriului și pretindea Basarabia. Camerele române declarară
în unanimitate că nu vor schimbul cu Dobrogca, guvernul protestă, Rusia amenință cu forța, și cind lucrul veni înaintea
Congresului de la Berlin, la. 1 iulie 1878, dorința Rusiei nu numai că se realiză, ci relrocesiunea Basarabiei deveni chiar
una din cele două condiții sub cari Europa se-nvoia in genere dc-a recunoaște independența noastră.
Deja în memorabila învoială secretă dintre Salisbury și Suvalof de la 30 mai 18 78, §11, Anglia declarase că;
„Guvernul Maiestății Sale britanice ar crede c-ar fi trebuind să-și exprime profunda lui părere de rău daca Rusia ar
insista iu mod definitiv asupra relroccsiunii Basarabiei. Dar fiind stabilit in mod suficient că celelalte puteri semnatare
ale Tractatului de Paris nu sini gata de-a mănține cu armele granițele României stabilite prin acel Tractat, Anglia crede
a nu avea In cestiunea aceasta un interes de așa natură pentru a se crede in drept de-a lua singură asupră-și responsabili-
tatea unei rezistențe in contra schimbului proiectat.”
La Congresul de la Berlin n-a mai [fost] vorba decit despre mărimea compensației, cesiunea siluită, de teritoriu
pentru a da României „quelque satis[adion”. Prin aceasta li s-ar aduce mai multora dintre membrii Congresului „un gr and
soulagement aux prâoccupations de leur conscience”. Aceste caracteristice „scrupule ale conștiinței” stau din cuvint in cuvint
în protocolul al X-lea al Congresului de la Berlin.
Și principele Bismarck iși exprimă „simpatia” sa pentru România și ar fi „fericit” daca acest Principat ar puica, fi
satisfăcut; dar, ca om politic practic înainte de toate, el dorește, in interesul unei păci, durabile, să nu rămină în politica
viitoare a Rusiei vrun „sentiment de dignite blessâe”.
Astfel Basarabia c smulsă de la România, iar aceasta primește Dobrogea in întinderea ci actuală. Principele Gorciacof
mai declară că este un „acte de gânârositâ de la part de la Russie” !
Astăzi România stă înaintea faptului complinit: e independentă șt independența ei e recunoscută. Basarabia a
pierdut-o insă și-a căpătat Dobrogea pentru ca.
Nu știm, în adevăr, daca prin aceasta a dispărut din politica viitoare a Rusiei acel „sentiment de dig nit 6 blesste” ;
dar ceea ce știm e că un adine sentiment de oțărîre și de neîncredere în contra Rusiei a rămas în inimile părții cetei mai
bune tocmai a junimii române, a părții aceleia care decide pentru viitor. Și fiindcă, tntr-o țară în care există libertatea
absolută a presei și a întrunirilor și o posibilitate nelimitată pentru formarea și manifestarea unui curent național, împreju-
rarea aceasta are însemnătate pentru direcția politicei ci viitoare, trebuie să considerăm mai de-aproape a ceasta stare oarecum
morală a opiniei publice din țară.
Tot ce pierde Rusia din influența ei In România trebuie să cîștige Austria. O scurtă privire retrospectivă asupra
trecutului va face să răsară cu claritate exactitatea acestei teze, chiar daca n-ar răsări din faptul că prin Tractatul de
la Berlin se prevede in adevăr independența României, dar nu garantarea, neutralității sale de către marile puteri, incit
țara se vede silită a reflecta la marile state învecinate și, practic vorbind, va trebui să ajungă sau in sfera puterii Rusiei,
sau in sfera puterii Austro-Ungariei.
Precum se știe România actuală cuprindea in secolul trecut și provinciile Bucovina și Basarabia, cari pe atunci
erau ale Moldovei. în cursul vremei comunicația, care deveni tot mai sfrinsă, intre această țară și vecinele ci Austria și
Rusia, se traduse pentru România in faptul că acestea ii luară părți ale teritoriului ei și le anexară, lucru pentru care
dificultăți cu Turcia dădeau totdeuna doritul pretext. Astfel Austria luă Bucovina prin Tractatul încheiat cu Turcia în
6bb
mai l.Jî?,Mnt.nd in îndoială gestiunea dacă renunțase la pretențiunile rf, formulate de mai natale, asupra Țării Românești,
precum, și asupra Bosniei și Serbiei (vezi asupra acestui punct întunecos Ziukcisen, Osman. Geschichle VI, p. 115). Rusia
ne luă Basarabia prin pacea de la București (28 mai 1812), adecă partea Moldovei dini re Prut și Nistru, așadar Juma-
taica Moldovei. Dar în prellmînarele păcii, căci se stabiliseră deja pe la finele anului. 1811 intre generalul Rulusof și Galib
Efendi, Rusia prelinsese șl obținuse întreg teritoriul pină-n Șiret. O privire pc harta ajunge spre a vedea că aproape
întreaga Moldovă ar fl fost pierdută către Rusia. Numai înaintarea lui Napoleon I in contra „semiasiafilor” de la nord
ii încuraja pe sultan să nu confirme preliminariile șt sili pc Rusia să sc mulțumească cu. Basarabia. Acestea toate la înce-
pu tul acestui secol.
Daca aruncăm acum o privire asupra stării românilor basarabimi dc sub Rusia, precum șt asupra stării românilor
din Bucovina, Transilvania și Banat dc sub Austria, observam o deosebire învederată; românii din Rusia sini nimiciți,
românit din Austria prospercază : Rusia e o monarhie care mistuie naționalitățile, Austria te. conserva.: Rusia c .(ului absolu-
tismului centralist și cuceritor, Austria rămine tn esență un stat federativ al compromisului dintre diferitele sale 11011011011'011.
Nu mat există tn Basarabia nici o școală româneasca, jiu se tipărește in Rusia o carte or o foaie românească; nici un
șir tipărit românește nu poale trece de dinafară peste granițele Rusiei : naționalitatea română, ca ataic, a dispărut Intre
ruși In curs de cincizeci de aut.
Cu totul altfel in Bucovina austriacă. Nimic nu se opune aci din partea stalului dezvoltai li bisa leii române, a școlii
române, a culturcl. române. Se tipăresc cărți șl fol românești, limba șt literatura română e obiect dc studiu in. licee șt ta
U ntversltatea din Cernăuți, ba chiar tn decentul nostru un român din Bucovina, baronul Pclrino, a fast ministru dc stal
al Austriei sub Hahemvarth In calitatea sa de reprezentant al naționalității române.
In România, tn fine, s-au schimbat vremurile de la 1175 șt 1812. Nu. mal c cu putință de n întrebuința această
țară ca pe o masă moartă, ca pe o minge Intre puterile învecinate. Domnia coruptă a fanar io ți tor, favorizată sistematic
din Consfatdinopol, a încetat: încet, Insă continuu, s-a transmis o proprie viață, națională tn vinele corpului ci: ca sc
simte apar finind rasei latine, a primii Instituțiile de cultură ale Apusului și o început a le prețui : sc observă o literat mă.
începătoare șt, înainte de toate, sc observă un fapt care nu există tnlr-alte părți tn cslcnsiunca aceasta, că toți miniștrii ci,
toți profesorii de universitate, marea majoritate a dcputalilor, a senatorilor, a prefecților șl a judecătorilor din România
slnt oameni cu o cultură sistematică primită tn Franța, Germania, Austria, Belgia șt familiarizați cu succesele, precum
șt eu trebuințele culturcl apusene a Europei. E numai o consccucnfă a acestei stări dc lucruri dacă in fruntea stalului român
e o dinastic din cea mat însemnată Casă domnitoare a Europei apusene.
Azi nu mal e dc gtndtt la o răpire dc țară tn felul apucăturilor dc mal nai ide ale arici politice austriace și rusești,
nici la o tăgăduire indolentă din partea românilor de astăzi, căci orieine-șf aduce aminte cum tn primăvara anului 18 78
ti nărui stal s-a opus tuturor amenințărilor Rusiei pentru cedarea Basarabiei șl a eșalonai, mica sa armată, spre a-ncepe
ai Rusia dc la Sau Stefano, cu aliatul său dc plnă alunei, o luptă pe moarte și pe viață. Nu înaintea Rusiei, înaintea,
voinței colective a Europei, exprimată In Tractatul dc la Berlin, a trebuit să se încline România, dc-a cedat pacinic
Basarabia.
Sc înțelege că România singură, cu cel 145000 de oameni armată și vro 300 dc tunuri ca putere estremă tn cazul
unul război, n-ar ft tn stare de-a se opune cu succes vreuneia din marile puteri învecinate. Dar tn ordinea lumii acesteia
e prevăzut, parc-sc, ca In „concertul” european al puterilor mart, să se afle tofdeuna citcva voci foarte dizarmonicc : așadar
a mu da română, învăpăiată și însuflețită de curentul entuziasmului național, ce sc poate stabili cu înlesnire, e îndestul dc
capabilă, de-a opune o rezistență foarte îndărătnică plnă ce dinlr-o parte oarecare a Europei l-ar veni ajutor. Pe lingă astea
nu trebuie să. uităm că România singură are mal multă populație (unită ca stat și cu. totul omogenă) și aproape lot
«fita suprafață teritorială ca Serbia, Munlcnegrul, Bulgaria șl Rumelia orientală la un loc.
Nu e nevoie dc a insista prea din calc afară, asupra testamentului lut Petru ccl AI are, care ar fl apocrif după cum
sc ztce, nict de-a crede pe cuvlnt scrtcrca lui Fadeieo privitoare la țelurile politicei rusești. Un lucru insă s-a stabilit
după ultima cooluțiunc a ccstiunii orientale; La căderea apropiată a Turciei europene, Rusia jiu mai apare ca apărător
natural al creștinătății contra Islamismului (căci creștine sini Austria, Anglia și Franța asemenea), ci ca mandatar special
al Intereselor ortodoxe și slave. Și românit stau tn legătură cu Rusia prin ortodoxie, slavismul insă ii desparte de Rusia,
în. secolul nostru a scăzut Insă importanța unor forme religioase speciale, dar s-a accentuat iu loca le însemnătatea conștiinței
naționale. Deci, in politica rusească ortodoxia c coaja, slavismul simburele tcndcnțelor.
Daca, după programul lui Fadctcv, Rusia voiește, pentru a rezolva criza orientală, ci careu unor mici principale
autonome, cart să fie unite într-un interes comun cu stăpbutorul rusesc prin înrudire oarecum sau prin naționalitate,
atunci Român tal stă tu cale. Identitatea credinței rcligloasc-l va unt tot alit de puțin precum a unit catolicismul din Austria
pe germani cu italienii. Societatea tu România e In esență (religioasă : dc dragul crucii ortodoxe nu sc va ridica, o mină,
in România. Astfel nu e cu putință o direcție comună intre slavii din Balcani și români: (cadențele lor stau vertical
pcsteolaltă; privirea slavului c îndreptată spre nord, a românului spre apus.
Astfel stlnd lucrurile, rămine să-nlrebăm : daca Rusia a fast prudentă dud le a luat românilor alit de. repede șl
fără scrupul ultima lor bucală de Basarabie ? Iluzia statelor creștine ortodoxe cari ar fi să sc ridice sub sculul Rusiei pc
ruinele Turciei s-ar mai fi putut mănținea poate citva timp. Dar cind Rusia, sub pretextul apărării creștine contra turcilor,
ia României creștine o bucată din Basarabia, atunci masca ortodoxă a căzut înainte dc vreme și nu mai rămine decit lupta
dc rasă între slav șl latin.
în lupta aceasta România se simte una cu aspirațiuuile culturii europene și, intr-o oră plină de însemnătate, a
primit de la Congresul din Berlin însărcinarea de-a-și pune pictorul în partea răsăriteană a teritoriului balcanic prin luarea
656
în primire a Pohrogri, pe cind în aeAași timp Austria, după o însărcinare analogă, a luat in posesiune Bosnia și Herfe-
gooi.ua in partea apuseană. Di iucipatcle slave ale Balcanilor sini așadar prinse intre două clești neslave.
Vederile cspusc mai sas.. a căror urmare naturală rezultă să fie înclinarea Bomâniet spre sfera paterii austriace,
sini împărtășite dc un amic număr de oameni politici români. îndeosebi ele rezumă convingerea unor membri conducători
ai. partidului Junei drepte.
D induse prin aceasta terciml pentru, o influență. legitimă a Germaniei și Austriei intre români, ar trebui in adevăr
sâ^sc îidrepnnză cu tărie exploatai ea lui util in folosul Austriei cil și in al Borna nici. Căci pe do o parte Bușia este in
oricntalilms un agitator ea mult mai abil dec.il Austria și știe, sub aparența intereselor „naționale11 mai cu scamă, să
pornească pe mulți români iu cadru A.mdiici (ca acum in cești unea dunăreană și in privirea Joncțiunii cu proiectata cale
ferată din Bulgaria ), pe dc oftă, puric imprudența politicei interioare a ungmilor iu contra românilor auslriaci nu prea e
făcută dem favoriza o prevenitoare mergere împreună a Bomâiiici libere cu. Austria.
Dar dificultățile acestea sint miel și trecătoare in raport cu scopul mai mare și. permanent; și, daca se va afla in
esență voința statornică in amindouă părțile, formaconfirmării ci va trebui să se afle.
/ol (Iccci: ibric 1.^80/
ROMÂNII DIN UNGARIA
i
în timpul dc față gra-sează e<nitra.dicțiuni le și cuprinderile politice. în împregiurâ^ de
m’-esten., hv oameni preocupați de șovinism, rațiunea sănătoasa nu prea are trecere. Din contră,
omul cmr se Duc do o pngramă politică, întemeiată pe ceea ce este real, si folositorii! obștei,
vine în pozitiumuL do a se iupla în desert. (Jeea ce combate azi trebuie să combată si mine,
deoarece acei ce, stăpîmri de palmii ^ovinisticc, s-au pus pe terenul contradicții! nil or și al
cuprinderilor, im se ;diesc a zioc azi că albul e negru si mine că negrul e alb și așa nud
departe.
în articuli de ziare, în discursuri parlamentare, în broșuri și în alte», scrieri politice cetim
lucruri car? descriu sunatmnra popoarelor nemaghiare din Ungaria așa de frumos, îneît ti
s ar parca că toată Imnea din afară să rîvncască la pozițiunea acestor popoare „fericite”,
„îndreptățite egal” se, bucură toate de aceleași favoruri precum au să poarte și aceleași gnmtăți.
Parlament, ierarhia. rmudionardor de jos pînă sus, bunătățile statului de tot .felini pentru
întreprinderi publice și private, garanții pentru instrucțiunile publice și. private ... toate stau
deschise si la dispozițumea Ud urm*.
.Nu este aceasta o stare fericită a. națio.1 calități lor iiemaghia^ din Ungaria? Ce vor ele
mai mult? Si, apoi, ('iod c vorba șl de romani, nu se află și ei între aceste naționalități
„fericite1’ ?
Așa ne cmtă la orice evaziune în urechi droaia de ziare cu limbă maghiară și nemțească,
plătite și ncplătitc, ev s au pus la dis pozițiunea guvernului unguresc și naționalității ungurești,
carea, prin o comeidcnLă Umlnstică, este identică cu „națiunea maghiară” (magyar ncmzel).
Albă ca ziua bună, verde ca speranța în bine și roșie ca floarea parfumului este dar
situațiunea, și pozițiunea naționalităților, prin urmare și a romanilor, privite prin prismele
colorate ale droaie? pomenite de, ziare. Naționalii, din Ungarie., fie romani, fie croato-sîrbi, fie
nemți, fie, în stimil, ce. vor fi, pot ajunge bărbați mari de stat, ei pot propune reforme în
Parlament, se. pot înălța pe treptele ierarhice civile și judecătorești pînă la miniștri. Numai regi
si împărat’ im se, pot face. U se în Dințează universități, gimnazii și alte scoale de tot felini ;
li se, ridică toa,t rm î dm averea publică; li se subvenționează institute de cultură; li se garan-
tează autonomii pei Uu administrațuini proprii de biserici, scoale și fonduri.
Dacă ar fi așa i
însă — acest fatal „însă” , cît c de mic la vedere răstoarnă și nimicește toate ilu-
ziumle eîte le-ar avea. Pentru că d.e. IM.riamenlul nu csistă, fie cineva patriot cît de mare șl
bun, pentru acid ce mi știe vorbi perfect limba maghiară; căci este lege că mimai limba,
maghiară esckisiv este limbă parlamentară în Ungaria1. în funcțiuni înalte și inferioare în
faptă numai puțini, se pot străcura, și aceștia mai cu. samă dacă au abzis de simteminte
naționale., sau ceea ce c și mai bine văzut, dacă se reneagă cu totul. Un irațional, prin urmare
1 în Oislaitania sînt admise toate limbile recunoscute de stat.
657
și un român, care voiește săpoată dispune de puterile sale sufletești,incit [î]i permite ocupații! uea
oficială, și pentru poporul său, este depărtat din oficiu sub un cuvint sau altul, sau, în cazul
cel mai favorabil, pus sul) priveghiarea denunțătorilor și pînditorilor după „ultraiști”, .„răzvră-
titori”, „panslaviști”, „dacoromaniști” și alte „iști”, căci, în privința aceasta, lexiconul „patri-
otic” este bogat ini termini. Românul, dar, care vrea să se dedice și naționalității sale în ceea ce
este legal și patriotic totodată, trebuie să-și caute o carieră afară de ierarhia funcționarilor.
Vasăzică nu ministru sau altă funcțiune înaltă; un prezident de tribunal, un vicecomite nu
poate un român care ține la naționalitatea sa ajunge, afară dacă era cea „fericită” l-a găsii;
în funcțiune și n-a putut fi prin nici o meșteșugite escamotat din funcțiune. Ceea ce se întâmplă
cu românii se înțelege că se întîmplă și cu alții și viceversa. Universităț i ? ! ? Ni s-a creat una
maghiară, în Cluj, alta este în Budapesta și are să se mai creeze una în Pojon sau în Seghediu,
se înțelege tot maghiară. Și dacă îndrăznim, bunăoară., noi românii, să ne deschidem gura,
vorbind de universitate românească, sîntem luați în rîs. De cine? De acei ce se laudă în lume
că aici în Ungaria fiecine se poate dezvolta liber și fără de nici o piedecă. Gimnazii? Școale
reale? comerciale? cu limba națională întemeiate de stat nici pomenire ! Trebuie să fim buni
bucuroși ca guvernul să ne lase în pace în școalele care ni le ridicăm noi și să nu ni le șabloneze
ca cele susținute de stat pentru juni maghiari și pentru cari vor să fie maghiari. Să ne pară,
bine să nu ni se ia și ceea ce ținem cu munca și sudoarea noastră privată estraordinară,
pentru ca să se îndrepte în contra dezvoltărei culturei noastre naționale. Spre ce sfîrșit au
să servească școalele inferioare este învederat. Sîntem aduși ca să lucrăm cu puterile noastre,
pe care statul este departe de a le sprigini, la maghiarizarea generațiunilor viitoare, pentru că
cei cari strigă în lume cît de mare e binele și libertatea în Ungaria sînt de părere că Ungaria
numai atunci va fi mare și tare cînd va fi locuită numai de maghiari puri. Teatruri subven-
ționăm cu toții din punga statului cu sume colosale pentru maghiari, căci afară de teatre
maghiare în Ungaria nu știm să se bucure vreo instituțiune de felini acesta a vreunei [a] din
naționalitățile celelalte de subvențiuni de la stat. Reuniunilor noastre cu scop de cultură li
se interzice dreptul de espozițiune în loc de a fi spriginite din averea comună a statului. în
fine, în biserică se dă autonomie pentru ca pe calea ordinațiunilor și a legilor nebisericești
să fie reduse; iar prin presă ni se cîntă că biserica este sau poate fi vatră de ostilități față cu
statul și cu ideea de stat, pentru că funcționarii bisericești „nu știu ungurește”. O subven-
țiune oarecare dă statul și bisericilor naționale, ca echivalent (?) pentru serviciile care bisericile
le aduc statului, dar și aceasta se impută la numeroase ocaziuni, aruncîndu-[ni]-se în special
nouă că statul spriginește cu bani ungurești machinațiuni în contra sa (!!!).
Este palidă colora,tura aceasta, dar și dîntr-însa se pot vedea contradicțiunilc de la noi
din țară.
Se înțelege că la rîndul nostru cînd vedem aceste contraziceri nu putem tăcea,. însă
[in] ce ne privește pe noi românii terminii în cari ne espectorăm sînt îngerești pc lîngă ai
opozițiunei maghiare cînd aceasta vorbește contra guvernului unguresc, pe lîngă ai foilor
ungurești cînd scriu despre naționalități, despre armata comună ctc.
Cu toate aceste, se reped ziarele amintite la cca mai blîndă reflectare asupra noastră
și ne zic că sîntem „ultraiști”, „nemulțămitori” și ne îndreaptă să luăm esemple din Germania,
din Franeia, din Italia și din alte staturi naționale. Ca și cînd noi la poruncă ar trebui să
primim ce ne spun ziarele „infailibile”, în tonul lor de instructori, tot de bani bun și n-am
avea nici dreptul ce ni l-a dat D-zeu ca să reflectăm.
Nu este aceasta surprinzători ca să nu zicem indignatori pentru orice om cu mintea la
loc? Ne dau învățături frumoase de moderațiune nouă, cărora ni s-a luat, sub pretexte pom-
poase, totul, atunci cînd se zicea că ni s-au dat toate, atunci cînd, la stăruința șoviniștilor,
sîntem aduși în pozițiunea ca din partea unei naționalități să ni se pună sechestru pe toate
aspirațiunile ce privesc statul. în adevăr, trebuie să zicem că este metod în astfeli de absurdi-
tate care, analizată, nu este altceva decît că în Ungaria numai o naționalitate se cuvine să
trăiască. Căci așa ni se pare că raționează acei cari zic că sîntem ultraiști: „Voi puteți
trăi aici cu noi, puteți fi ca noi: abziceți de un puțin lucru, do limba și de naturelul vostru.
Oameni sîntem și noi maghiarii și, dacă vă faceți și voi maghiari, tot oameni rămîneți. Dar
noi nici nu mergem cu pretensiunile așa departe. Nu cerem ca la moment să vă faceți toți
maghiari. Sîntem indulgenți. Pînă una alta, pînă cînd se va vota vreo lege nouă în privința
limbei, acasă puteți vorbi cu muierile și cu copiii voștri limba voastră; ba, chiar și în biserică,
vă este permis a zice Tatăl nostru, și dacă mai știți și alte rugăciuni, în limba voastră.”
Dar am zis că și noi reflectăm, și că avem însușirea aceasta nu sîntem noi de vină,
căci D-ezeu ne-a dat-o și nouă, se vede fără respect la naționalitatea, noastră.
Poate că din punct de vedere maghiar însușirea de a reflecta și noi este o scădere. Poate
că conducătorii opiniunei publice cu patentă cred că în Ungaria va fi de ajuns dacă reflec-
tează numai o naționalitate și cei ce se „pocăiesc” și intră în sinul ei. Reflectarea la celelalte
658
naționalități, deși încă neoprită prin vreo lege anumită, vor fi crezînd acei pionieri ai șovi-
nismului, nu este numai de prisos, dar și periculoasă pentru întregitatea statului, doar chiar
pentru ideea de stat.
în adevăr, teribili politici. Ei se vede că misiunea conducerii politice vor să o aibă în
mijlocul unor ființe cari nu reflectează și li e teamă că o singură reflectare nepatentată le
va răsturna pîuă și ideea de stat.
Deci să nu ne mirăm de alte suprinderi neașteptate, de călcarea bisericilor române și
a locuințelor preoților români în diverse părți ale țărei căutînd după arme, proclamări și
ruble ( ! ! !), în mijlocul păcei celei mai adînci.
Ei bine, noi am combătut de ani și combatem absurditățile aceste, dar în deșert. Căci
mai ieri-alaltăieri unele foi maghiare, iar ne fac ultraiști și ne insinuă tendențe ostile atît între-
gității statului, cît și ideii de stat unguresc.
în fața tuturor acestora, precum alte naționalități, așa nici noi românii nu ne putem
pune în ceartă cu D-ezeu de dragul politicilor maghiari, pentru că ne-a dat și nouă însușirea
de a reflecta. Și reflectînd, iar nu sîntem noi de vină dacă ajungem la concluziunea că noi
nu numai că am putea, dar avem și drept de a trăi în stat ca români, chiar și cu rizicul de
a nu plăcea aceasta politicilor maghiari.
Și dreptul acesta este bazat pe raportul numeric, pe istorie și pe lege, în fine, pe datorința
noastră dc a contribui la dezvoltarea morală-intelectuală și materială a patriei.
II
înainte de a trata cu numeri, premitem că dintre staturile care sînt puteri mari și la
care se provoacă cu prcdilecțiune foile maghiare cînd scriu despre raporturile interne dintre
naționalitățile Ungariei, ne vom servi de puterea care tratatului nostru este mai puțin favo-
rabilă, de Anglia, sau mai exact, de Regatul Unit al Britaniei-Mari (Anglia, Scoția și Irlanda
sau Hibemia). Din atitudinea foilor maghiare, atît în rubricile politice, cît și în partea bele-
tristică, se vede că le place mult a asemăna Ungaria cu Britania-Mare. Și aci rasa de căpe-
tenie e cea engleză, ca și în Ungaria cea maghiară. Precum în Britania-Mare limba engleză
este normativă, așadar și în Ungaria trebuie să fie cea maghiară esclusivă.
Facem abstracțiune de la dezvoltarea istorică a Regatului Unit al Britanici Mari și de la
împregiurările celelalte ale acestei dezvoltări care, afară de rasele domnitoare, n-au nimic
în ce să se asamene și luăm numai raportul numeric. în Britania-Mare sînt 21 830 528 englezi,
3 925 000 scoți și 6 087 067 irlandezi.
Raportul numeric este dară 21 față cu 9 dacă socotim pe scoții, cari sunt engleziți
deosebi, sau 24 față cu 6 dacă adaugem pe scoți la englezi; sau vreo 24 milioane rasă domni-
toare și G milioane de irlandezi, cari se luptă încă pentru a câștiga pozițiunea egală cu ceilalți
locuitori ai Regatului Unit.
De Francia, Italia și chiar de Germania nu poate fi aici vorba, deoarece raporturile numerice
ale francezilor în Francia etc. sînt atît de copleșitoare față cir elementele care nu apar țin rasei
domnitoare din acele staturi, îneît aceste din mină dispar tocmai ca cele 20 de mii de ciangăi
între 5 milioane ale României.
După această excursiune scurtă ne întoarcem la noi în — Ungaria.
Las’că la noi, în Ungaria, maghiarii nu sînt promovatorii unui comerț colosal sau a unei
industrii gigantice cu care să stăpîncască piețele mai de pe întreagă fața pămîntului; nu au
dexteritatea de a întemeia colonii mari în continente îndepărtate; nu au nici o literatură așa
bogat ă și o limbă răspîndită mai mult decît oricare alta dincîte se vorbesc pe fața pămîntului,
dar, pe lîngă toate aceste, maghiarii mai sînt foarte inferiori față cu numărul celorlalte națio-
nalități.
La sfârșitul anului 1880, poporaținnea Ungariei, dimpreună cu Croația, era 15 695 206
locuitori.
Fală cu tendența de maghiarizare este cu anevoie a spune apriat câți dintre acești locuitori
sînt de cutare sau cutare naționalitate. Tendența maghiarizătoare a contribuit mult la încurcarea
raportului numeric între naționalități. Organele însărcinate cu conscripțiunea din urmă (1880)
au crezut că fac un servițiu patriotic dacă vor întocmi lucrurile astfcli ca rubrica maghiarilor
să fie cît se poate de favorabilă. Au ciugulit de la toate naționalitățile, mai mult, mai puțin,
în favorul numeric al maghiarilor, afară de ce s-a putut acuira pe calea maghiarizărei numelor.
Cu toate aceste, rapoitul numeric în țările Coroanei ungurești, după date oficiale, ar
fi: maghiari 5 874 500; români 2 G96 000, croato-sîrbi 2 496 OOli, nemți 2 0G8 500, slovaci
1 818 200 și ruteni 460 000.
Rasa domnitoare este dar, cu toate numărările oficiale, mai numai pe jumătate față cu
cealaltă poporațiune. Sînt deci numai majorități și minorități relative în Ungaria și secuiul
659
egidei iudrepldliri credem că mi admite pentru nici o majoritate relativă privilegiul de a absorbi
minoritățile relative pe cale oficială.
Dacă naționalitățile stăruicsc pe lîngă dreptul lor de asistență, mar trebui să pună pe
nimenea în mirare, dar nici să supere pc nimenea. Firea statului Ungariei este de mai multe
mvîtonalități, și, dacă este așa, pentru ce nu ar putea ta ăi toate împreună, precum trăiesc în
Elveția nemții, francezii și italianii împnmnă; precum trăie sc în Belgm francezii și flandrii
împreună ?
îneît ne privește pe noi romanii, apoi ar trebui să știe conlocuitorii maghiari că noi sîntem
în Ungaria a doua naționalitate după cea maghiară și așa , dacă ținem la dreptul de esistență,
o facem cu același drept cu care țin si ei la a lor. Pentru aceea, însă, că vrem să rămînem ceea
ce sîntem, adecă români, nu ne-au întrecut si nu ne vor întrece niciodată în patriotism. Iar dacă
vreodată am fost în contra lor, nu a fost cauza patriotismul cel rău al nostru, ci temerea de
periclitarea esistenței noastre prin rîvna cea mare a lor de a ne dczimtumaUza.
După noi, acei maghiari cari lucră cu atîta zel pm.Lî u dczmiHommzm cm naționalităților
sînt răi politici. Ei ignorează nu numai rapoi tul numeric cmc este m mkvmm politicei de dez-
naționalizare, dar pierd din vedere și alte împregiurări cure stau în legătmă sU imă cu acel raport.
Ei bine, în staturile în care fragmente mai mici își pierd naționalitatea, puwu’i acosta nu se
face pe cale oficială, ci se face de sine. Minoritățile de .1 /3 % și l /5% caută ek singure*, asimilarea
cu naționalitatea domnitoare, sau deși nu o caută vine ea de suie <;u ămpul. Eu altă. parte,
rasa domnitoare în raporturi ca cele atinse sînt în stare a mistui fragmentele asimilate. Dar,
ca o naționalitate de 5 milioane să asimileze 9 milioane, și mai ales în im gregim ăi ilu
și geografice în care se află naționalitățile Ungariei este presto pu 17Mă.
Ar trebui ca Ungaria, cel puțin 150 de ani să se mchidăcu ziduri chmezcșbb pu iu cin* să
nu poată străbate nici o ființă, din afară și chiar și atunci ar fi o operațiune cutezată. încercai ea.
unei asimilări în dimensiuni așa de disproporționate.
Din fericire pentru naționalități și mieriei re jxvntrn idelor nefericită. a mughkrizărei,
Ungaria nu este nici absolut independentă, deoarece, prin 1 Ciclul de la 3 SG7, smintea. ei este legată
de partea cealaltă a Monarhiei, care a luat un nume provizoim	ia. Acolo raportul
numeric între naționalitățile diverse mai în aceleași proporțium este cam. același ca și în „Trans
laitania” noastră. Dar acolo, și pe aceasta trebuie să punem accentul, uuțiomditățile sînt mai
mult considerate, cu toate că elementul nemțesc arc mai multe și mei mari 1 d Im i de asimilarea
altor naționalități. Nemții sînt o rasă dintre cele covîrșitoarc în Europa, cu o cultură superioară,
chiar și culturei june ungurești, au o literatură mare, colosală, am putea zice, și în Gislaitania
are, pe lingă toate aceste, și majoritatea relativă. Nemții însă nu fac ceea ce face naiMiraliLi tea
maghiară.
împregiurarea aceasta ar trei i să și o noteze* bine politicii maghiari si să. ia mvtdătmă
diutr însă.
Nemții nu sînt avizați la simpatia naționalităților conlocuitoare precum sînt maghimii.
Pe ei îiinvită imperiul cel puternic al Germaniei caic, cînd și-ar deschide brațele ca să i pri-
mească, ar fi în stare fără mari opintiri a mistui cele K- G milioane de cehi si sloveni, cnri Ic* ar
sta în cale. Și vreo 59 milioane de nemți n-ar avea tocmai mari gc-utăți de a cotropi vreo
5..G milioane de slavi.
Din contră, maghiarii sînt avizați la simpatia naționalităților ce i încuagiură, 5 să
zicem 6 milioane de maghiari ar trebui să umble ca cu un ou roșu eu naționalitățile ce i încun-
gioară. Ar trebui să nu vorbească ca din pod cu naționalitățile, mai semeți decît englezii cu irii
lor. Se vede că ei nu cunosc nici geografia patriei lor, nici rapoitmile ( tucgmlice dintr-însa.
înainte de toate ce am mai atins, Ungaria du e cu totul independenta, mai departe, mi e nici
izolată ca Britania-Mare de mări. în mijlocul cîmpului, pe sosuri îii tinse și deschise, sînt laolaltă
abia 4 milioane. Dar și masa aceasta compactă este împestrițată Gc un milion de jidovi, nemți
și. slavi. în partea apusană sînt încungiurați de nemți, cari pătrund pmă în inima Paaxn și în
legătura în care se află cu nemții stiriani și austriac! se razimă de colosul nemțesc. în partea
nordică sînt încungiurați de nemți, de slovaci și de ruteni și în partea de mieazăzi de iugoslavi
cari sînt învecinați cu iugoslavii Peninsulei Balcanice. în sfîrșit, la lăsărit, sînt încungiurați de
români. Aceștia sînt o masă mare între Tisa și Carpați care, cu toate că e împestrițată de
maghiari, sași și jidovi, au favorurile că țin poarta răsăriteană a statului în mînile lor, că fortă-
reața naturală din răsărit, Transilvania, este locuită, în mare majoritate, Ge mușii și sînt., așa-
zicînd, în nemijlocita legătură cu milioanele de români dintre Dunăre, Maica Neagră șiDnistru.
Momentele aceste geografice și etnografice sînt de o importanță, considerabilă. politică. .Ele
demandă politicilor maghiari, ca prin dragoste să țină naționn/Htă legate do sta tul unguresm
Ele pretind ca lucrurile în statul unguresc1- să fio, astfeli întocmite, med fiecare să și găsească
mulțămirea și posibilitatea dezvoltare! aici și nu în altă parte, îndeosebi românilor ar trebui
660
să le fie cît de prevenitori, padin ea. în viitori, împreună cu aceștia, să se poală luptam contra
undelor panslavice și pangermane care, mai curind sau mai tîrziu, vor căuta să se ciocnească pe
contul lor si al nostru.
III
Mult trebuie că și-au bătut capul șo vi oiștii cari voiesc să e schi dă naționalitățile ncmaghiare
din Ungaria de la dreptul de a esista. Cu datele statistice au văzut, dc la 1869, că nu vor scoate o
la cale, căci pe lingă toate mesteșugirile trebuia să vadă că o preponderanță numerică a națio'
nalităței maghiare, în măsură covîrșitoare, e preste putință.
Au căutat deci scăparea la alt mijloc care li se părea a fi mai priincios. Și-au gîndit, se
vede, să pună pe naționalitățile mai însemnate pe un teren dependent de la grația naționali tatei
domnitoare. Spre sfîrșitul acesta romanii au trebuit să fie scoși din continuitatea locuirei lor pe
teritoriul ce-1 ocupă și să-i readucă prin secuiul al 13 și 14 ca servitori, ca păstori nomazi, (ta
paraziti pe lingă singurii autohtoni maghiari, dîndn le numai drept de esistență problematică
și atîrnătoare (ic bunăvoința domnilor situațiunei. într-aceasta au crezut și cred șoviniștii că au
aflat titlul dc a-i trata cum se vor îndura domniile lor, și cui nu-i place — meargă, cum zicea
dl Tisza mai anii trecu ți, la București.
Spre a da ipotezei de ducere și întoarcere a românilor un lustru de temeinicie, scriitoriul
llunfalvy 1 a luat în opul său Jilnografia Ungariei asupră-și sarcina a ,,dovedi”, cu „istoria în
mînă”, că dc români, pe timpul cind s au așezat maghiarii în părțile locuite de dînșii, nici pome-
nire n-au fost.
O nedumerire îl mrprindc, însă, pe autorul ipo^ împrumutate, de la un antecesor al său,
I < oesler, cînd vede că se cam încurcă cu ipoteza adoptată. Căci cînd este silit să spună că românii
asupriți în secuiul al 15-lea în libertățile lor date de „regii sînți” ai Ungariei, cearcă să iese din
încurcătură cu o esdamațiune, din care transpiră necazul omului încurcat, zicînd : „Partea
aceasta a istorici este încă acoperită dc înlunercce multe !”
Percurgînd cineva numai fugitiv opul d-lui Hunfalvy pe care are a se întemeia o teor ie
de drept jm'blic, după cum îl poftesc o seamă de [maghiari, trebuie să constate că în acel op în
toate părțile sale sînt depuse multe înlunercce^ ca niște adevărate fotografii ale întunericilor de
caro autorul a fost umbrit cînd l-a scr is.
Dc aceea noi nu ne am îndoit și nu ne putem îndoi în credința că mai numai în senbmla
citată a d-lui llunfalvy este tot adevărul cît se poate afla în cartea sa.
Și e lucru firesc ca așa să fie.
Cind luna, se pune între soare și pămînt și, oprind lumina soarelui, pune pămîutul în umbra
ei, lumea zice că soarele e întuneca,t. Soarele însă, este știut că și atunci tot soare rămîne.
Uînd nizuinl/b d lui Ilun^^ dc a plăcea șovinismului nenaționali țâței sale adoptate și pentru
prețul acestei plăceri dă o ipoteză plăcută, ca temei la o teorie și mai plăcută pentru un drept
public, în defavorul unei [ a | sau altei | a] naționalități sau a tuturor naționalităților ncmaghiare,
cînd, zicem, nizuinla aceasta se pune între adevărul istoric și între dînsul, atunci are drept
să esclame că istoria c întuneca,tă, cu toa.te că adevărul istoric tot atît este de puțin întunecat
ca și soarele cînd luna se pune între soa.iv și pămînt.
Kuesler a. pășit eu ipoteza istorică reprodusă de llunfalvy pentru că a avut un scop, care
nici llunfalvy, nici aplaudatorii lui sau nu-I înțeleg, sau nu vor să i înțeleagă. Roesler de bună
seamă va fi cugetat să surpe continuitatea miei poporațiuni de preste 10 milioane la gurile
Dunărei, ca. să încurageze pe maghiari la lupta de stupim a românilor. El va fi cugetat că maghiarii
și românii se vor măcina în lupta, aceasta unii pe alții și acei cari vor rămînea în urma viguro-
zității lor din această luptă de măcinare să n-aibă dreptul de autohtonie. Consecențele merg
departe și ele își premit murmurul ca tunetul din depărtare. Șoviniștii maghiari n-au nici ochi,
nici simțire pentru așa ceva. Ei, îmbătați de succese efemere, s-au pus ca, prin renegații lor de
astăzi, să luere la ruinarea de mine a statului lor. Ei nu văd că un stat poliglot între două colosuri
de rase ar asigura și existența lor pe veacuri înainte, pe cînd un stat absorbitori de naționalități
trebuie să provoace resensul și lupta distrugătoare, care tocmai pentru ei este în prima linie
periculoasă.
Ulnografia Ungariei susține că maghiarii au găsit ținuturile Tisei și Transilvaniei fără
stăpîn și de aceea mai mult le-au ocupat decît le-au cucerit. Că rutenii și ceilalți slavi— afară
de moravi și sloveni, în părțile apusene ale Ungariei — și românii au venit mai tîrziu în părțile
ocupate dc maghiari.
Aici este dar puterea ipotezei maghiare și de aici au să urmeze șiJntiweJVcelcoaie nedu-
meresc pe susținător iul ipotezei.
1 Hunclsdorfer,
într-un articul de ziar nu putem sta să dezbatem toate amănuntele unui op de 378 de
pagine, octav mare, tipărit mărunt (garmond). Punem însă numaidecît întrebarea: Pe ce se
bazează ipoteza aceasta? Răspuns : Pe neștiința sau tăcerea unui istoric „născut în purpur”
(Constantin Porfirogenita). Acesta nu pomenește de altă putere cu care să se fi luptat maghiarii,
de unde d-1 Hunfalvy deduce că în părțile răsăritene, dacă nu se face pomenire de nimenea cu
cine să se fi luptat maghiarii, la așezarea lor în Ungaria și Transilvania de astăzi, nici n-au esis-
tat nimenea.
Ținuturile de la Tisa încoace au fost dară pustietăți și, cu toate aceste, maghiarii s-au
îmbulzit preste bieții moravi și sloveni, în părțile panonice și au așteptat cu locurile „pustii”
pe romăni, ruteni, sîrbi, sași și așa mai departe,ba să le dea lor. După astfeli de afirmațiuni,
s-ar vedea că maghiarii au plecat de la Tangat sau Irtiș din Siberia cu gîndul generos să țină,
și încă locid cel mai bun din țările ce aveau să le ocupe de ambe părțile Dunărei-de-Mijloc, pentru
români cari pe atunci încă nu se hotărîseră să plece din țara urezului, stafidelor și olivelor spre
a se așeza în pădurile Carpaților și pe șesurile din giurul acestora.
Se vede că pe atunci nu era d-1 Tisza în fruntea puterei, iar de altă parte că d-1 Tisza n-are
puterea celor de atunci, căci desigur românii ar fi dincolo de Bosfor și de Dardanele, dacă nu
tocmai în țara făgăduinții, în Palestina.
Este ciudat lucru cum cronicarii cei mai vechi ai maghiarilor știu să istorisească despre
români, organizați în principate sau ducate încă la venirea maghiarilor în părțile aceste, pe cînd,
după istoricii moderni, nici picior de român n-a fost. Este de mirat cum istorici ca Gibbon și
Momsen au putut rătăci și lăsa pe români să locuiască de la Traian încoace pînă în zilele noastre.
Dar și mai minunat lucru este că niște „păstori” cari s-au „străcurat” pe „furiș” și pe „nesim-
țite”, după sute de ani de la așezarea maghiarilor, „cînd nici pomenire nu mai era de romanii
cei vechi”, au avut de bună seamă miros așa de ager îneît au ocupat tocmai același teritoriu
pe care îl avuseră romanii; că acești „venetici” nu au fost absorbiți de naționalitatea care se
stabilise deja aci cu secuii înainte, ci ei,, „veneticii”, într-un timp relativ foarte scurt, abia de
o sută de ani, după cum admite și d-1 Hunfalvy, ba și mai curînd, au absorbit și cumani și
biseni și slavi, pînă și pe „maghiarii din comitatul Hunedoarei”, ba dezvoaltă atîta putere, îneît,
pe la începutul sutei a 14 (1303), se găsește în Maramureș un duce, anume Nicolae, fiul comitelui
Ugocei și Maramureșului, și țara e plină de căpitani de districte mai mici, poporul rustic se avîn-
tase la o stare aproape independentă, plătind unele dări neînsemnate.
Comparând, astfel, faptele cum le înfățișează d-1 Hunfalvy și cei ce-i țin isonul, adecă
șoviniștii, de o parte, și cu faptele cum le arată documentele istorice, de altă parte, nu putem
ajunge decît la bizara concluziuue că maghiarii, îndată ce s-au așezat în Ungaria, au scris
diplome pentru românii pe cari [î]i așteptau să vină și lucra cel dintîi cînd au sosit a fost că românii
au și primit, care posturi de duci, care de comiți, care de căpitani de districte, cnezi etc. etc.
Dacă se face istorie tre cînd preste fapte și preste rezultatele faptelor, se înțelege că trebuie
să se întunece nu istoria cea adevărată, ci cea. făcută pentru scopuri de partidă.
Departe de noi de a ignora diligența în studiul d-lui Hunfalvy spre a glorifica naționali-
tatea maghiară. Din contră, noi credem că dacă d-1 Hunfalvy ar fi vrut, ar fi putut scrie un
op care să facă senzațiune în literatura Europei. Cînd cineva însă se condamnă d-a capo de a produce
întunerece istorice, este lucru firesc că trebuie să sucească, să dreagă, să. ignoreze chiar lucrurile
care [î]i stau în calea țintei sale și atunci opul devine o făcătură mai slabă decît un cîntee de ador-
mit copii.
Pe noi românii, însă, nu ne va îmbăta nimenea cu apă rece.
Cînd sîntem siliți a. ne da samă de antecedențele noastre, înainte de toate, ne vine a trage
la îndoială fabula cea atît de cu prcdilecțiune esploatată de „amicii” noștri despre evacuarea
sau părăsirea Daciei sub împăratul Aurelian.
Repețim încă o dată că nu putem ca într-un articul să facem recenziuni istorice, însă
văzând cit pond șe pune pe fabula aceasta, și nu din interes științific, ci politic, vom pune unde
date cari nu pot fi trase la îndoială și de care cei ce fac politică cu istoria se feresc sau le „întunecă”.
Aceasta o facem ca batîr cu atîta să întâmpinăm neadevărurile ce au devenit contagioase.
Dacia, se zice de mulți că au părăsit-o romanii la 272 trecând, cu cățel și purcel, Dunărea*
Anumit pentru ce nu se spune, fără se zice în genere : că Dacia nu se mai putea ținea din cauza
invaziunilor gotice. Cetim însă că în același timp izbucnise o revoluțiune în Asia. Aurelian, dar,
au luat legiuni din Dacia și a plecat cu ele împrotiva părților. Dacă pe atunci goții erau atît
dc periculoși, Aurelian nu putea lua trupe din Dacia, ci ar fi apărat-o pînă ar fi învins sau ar fi
fost învins. Se vede însă că. în timpul acela nu era marc pericul din partea aceea. După rău-
obiceiul trapelor romane, Aurelian n-a ajuns nici să treacă în Asia, pentru că fu ucis” ev r#
xaiv$	(Syncellus, Zonara). Ce s-a făcut cu legiunile nu se spune, însă, la 276, Maieu
Claudiu Tacit le ia iară din Dacia ca să le ducă contra Scytilor în Asia. (Katona în Synopsi
662
chrcmicarwm ). La 279, împăratul Probu (după Zoshnus), așijderea în Dacia, se afla în fața geților
și bastarnilor care ocupase o parte din Dacia nord-ostică. Marca Aurel Caru bate dincolo de
bnistru la 282 pe sarmați. Constantin cel Mare bate (332) pe goți pe teritoriu sarmatic (Paulus
Diaconus). împăratul Valențe a trecut Dunărea (Aminianus Marcelinu) ca să pedepsească
pe goții cari nelinișteau pe romanii din stingă Dunărei. Influența romană înceată cu totul numai
cu moartea împăratului Mauriciu, la începutul sutei a 7-a. Ce dară să-i fi înduplecat pe toți
romanii să fugă din Dacia cu aproape patru secuii înainte?
Istoricii de speculă caută să impună mulțimei cu nume pompoase de popoare barbare,
cu regi și trebi, pe cînd barbarii erau niște călători cruzi, în mase, și căutau, de o parte,
să scape de acei ce[-i] împingeau de la spate, și de altă parte, să trăiască ușor de la alții.
Cuvîntul „hoți” în limba română a rămas de la „goți”, căror le plăcea de minune a pune
mîna pe ce le vedea ochii. Thierry, istorie și membru al Academiei Franceze, spune că bar-
barilor le convenea a nu alunga pe locuitorii țărilor pe unde treceau. Lucru natural. Oameni
cărora nu le plăcea să lucre, ci să trăiască din prăzi, le convenea să aibă pe cine să prădeze.
Si cumcă cu vîlfa lor nu era tocmai așa mare lucru, se vede că barbarii puneau mai puțin
preț pe ei decît pun muniții istorică de astăzi. Un prefect roman în Galia (Aetius) a întrunit
pe toate „maiestățile” barbare ale goților apuseni, francilor și saxonilor, sub conducerea sa,
spre a combate banda cea mai înfricoșată de pe timpurile acele, pe a altei „maiestăți”,
a lui Attila.
Așadar într-un timp cînd prădătorii se împingeau unii pe alții ca să ajungă la bogățiile
împărăției Romane, de ce să fi fugit romanii din Dacia? Barbarii și așa se preumblau pe
unde puteau numai străbate și prin Peninsula Balcanică, prin Italia, Galia și Spania. Iar mai
nainte pînă puterea legiunilor tot mai era în stare să-i apere, la ce să fi trecut toată popora-
țiunea Daciei în Mezia? Aceasta e așa de absurd, pentru că Mezia avea locuitorii săi și era
și cu mult mai mică decît Dacia și, pe lingă toate aceste, tot așa de nescutită de invaziuni.
A pretinde așadarăde la cineva să creadă invențiuni istorice cum le inventează tendențioșii
politici este a pretinde să credem și în povestea despre secui, că adecă ar fi pretins de la un
zugrav ca pe o sc îndur iță cît palma să-i zugrăvească pe Christos în mărime firească.
III	(urmare)
Că romanii în părțile unde năvăleau barbarii nu au avut viață tignită nu încape
îndoială. Războaiele de atunci eiau împreunate cu cruzimi mai brutale ca în timpul nostru.
La năvălirea cea dintîi, locuitorii împărăției, mai cu samă din cetăți, se retrăgeau în locuri
cari le ofereau siguranța. Arhivele și casele publice negreșit că se vor fi luat măsuri ca să
nu cadă pradă în mînile barbarilor. Așa ceva se întîmplă chiar și în zilele noastre, cînd
războaie se poartă între armatele staturilor moderne. Cu deosebire în timpul hunilor, fuga sau
retragerea era foarte obicinuită, pentru că hunii cînd încungiurau timp mai îndelungat o cetate
și pe urmă o luau, omorau ce le venea înainte, ardeau și risipeau cetățile, îneît unele dispă-
reau cu totul de pe fața pămîntului și pentru totdeauna, altele pe timp îndelungat.
Retragerea sau fuga locuitorilor însă nu era identică cu părăsirea generală a provinciilor.
Barbarii, cum am zis, erau trecători, împărățiile lor efemere. Politicii romani de atunci încă
nu renunțau așa lesne la pretensiunile lor asupra provincielor împărăției. Lipsesc dară momentele
care să fi înduplecat pe oamenii dedați Ia stabilitate a-și lua pe barbari de model și a se porni
la călătorii în lumea largă.
De altă parte mai este a se cumpăni că nici în împărăție soartea poporului nu era
strălucită. împărăția era în decădere și poporul, va să zică munca și sudoarea lui, era esploa-
tată de puternicii cari își știură concentra averi mari în mînile lor. Deci poporul se bucura
numai de numele libertății în împărăție și nu pierdea mult, mai numai că schimba stăpînii.
Esploatați mai nainte de romani, acum trebuiau să dea din cîștigul după asudoarea lor străi-
nilor. Hyeronim, Priscu și Salviani, toți trei romani, constată că romanii sub barbari se aflau,
după împregiurări, oarefeum] mai bine ca în împărăția Romană și că romanii nici nu prea
aveau mare, dorință de a fi reîncorporați în împărăție. Trimisul împărătesc din Roma nouă
(Constantinopole),’ Priscu, la Curtea lui Attila spune că a dat de un roman care se află
foarte bine între huni și ajunsese în mare vază. Același Priscu mai spune că, la Curtea lui
Attila, romanii se aflau în pozitiuni însemnate și că și la mesele lui se auzea vorbindu-se limba
romană.
Ne-am întinde prea departe cînd am înșira toate momentele cîte se pot înșira încă
pentru a arăta eă romanii nu au părăsit Dacia eu ușurința cu care-i strămută unii scriitori
presta Dunăre.
D-1 Hunfalvy cred, nu de la sine, ci tot după Roesler, a găsit un moment foarte
ponderos contra continuității romanilor în biserica acestora, pentru că zice : „pînă în suta
a 14 a nu amintește nimenea de biserica românească”.
663
Ne pare ian că trebuie să ne țărmurim cît se poate și în ceea ee privește punctul
acesta. Se pare că d-1 Hunfalvy, în privința aceasta, își închipuiește, din capul locului,
o Ungarie convertită pur și simplu la biserica apusană (romano-catoîică). Desconsideră mai
departe antagonismul bisericei apusene contra bisericei ortodoxe răsăritene și din premisele
aceste face coneluziuni.
Creștinismul au străbătut treptat în împărăția Romană. Abia în secuiul al4[-leaj îl vedem
ajuns a fi recunoscut de stat. Barbarii cei dintîi cari au năvălit în împărăția ‘Romană,
goții, sînt însă creștini. Creștinismul lor își are originea din contactul cu împărăția Romană,
înainte de a se fi arătat în Dacia, pînă cînd se aflau pe malurile nordice ale Mărei Negre.
Ulfila, de origine din Cappadocia, căzut în prinsoare cu părinții săi la goți, pe la anul 258,
a fost cel mai de frunte apostol al goților. La început ortodox, mai apoi arian, a introdus
arianismul între, goți. Un contimporan al său, Maximin, episcop în părțile dunărene (în Dacia?),
este cel dintîi autor al biografiei lui Ulfila. Semn dară, că cieștinismul a esistat în Dacia pe
atunci. Phylostorgiu atestă mai depaite că Ulfila s-a hirotonit; în împărăția Romană. Istoria
bisericei creștine din t impurile acele ne spune apriat că arianismul s-a răspîndit în Orient foarte
tare, (hnd s-a stîrpit, arianismul oriental a rămas ortodox.
Religiunea ('are a trebuit să fie mai răspîndită în părțile aceste a fost, la venirea
maghiarilor, cea ortodoxă răsăriteană. Știrile cele mai vechi atestă aceasta. însuși regele
Ștefan a întemeiat o monastire ortodoxă (Vesprim) în Ungaria. împregiurarea că regele Ștefan
a primit și introdus ritul latin nu are altă importanță decît introducerea unei novațiuni, pe
lingă a cărei răspîndire, la îndemnul papilor, au stăruit așa de mult și următorii regi ai Ungariei.
Românii, așadar, cari erau creștini, după cum atesta și lung, provocîndu-se la „vita
S. Sabae și Nicetae”, încă din secuiul al 3-lea, au trebuit să fie ortodocși, deoarece numai cel
dintîi rege ung[ur] au început cu introducerea apusanismului în Ungaria. Dar d-1 Hunfalvy
însuși nu poate trage la îndoială biserica ortodoxă organizată cu episcopi în 1231, -pe care papa
Grigore IX îi numește „pseudoepiseopi”. Și, dacă la 1234, biserica ortodoxă era organizată
în ep[isco]pii, aceaste nu s-a putut preste noapte și la o poporațiune care atunci, după d-1
Hunfalvy și profesorul său Roesler, era pe drum așa-zicînd cătră ținuturile aceste.
Locul unde au rezidat acești ep[isco |pi puțin împoartă. Destul este dacă au esistat.
Iar dacă papa poruncește regelui Bela ca săi silească pe români a se face papiști, de bună
seamă au trebuit să fie în Ungaria, unde putea să aibă, r egele vreo influință asupra lor.
Mai departe nu ne putem întinde, căci nu putem face istorie. Este de ajuns însă și
atîta pentru a risipi nedumeririle acelora ce și în privința aceasta vor să ne dispute conți'
unitatea.
D-l Hunfalvy^ ca și fornmlariul său Roesler, deduce întreruperea esisteulei romanilor în
părțile Daciei și (lin împregiurarea că nu s-au păstrat numiri vechi, pe cum s au întîmplat în
alte părți. lung, în cartea sa Ronier und Romanen, arată, necunoștința sau nesinceritatea
istorică a lui Roesler, prin urmare și a lui Hunfalvy. lung spune că o sumă de rîuri au păstrat
numirile de cetăți romane pînă în ziua de astăzi, care dovedesc că continuitatea poporațiunei
romane n-a fost întreruptă niciodată. Așa amintește de Valea Ampoiului, care a păstrat numirea
Ampelum ; Berzava un rîu lateral al Timișului, care a păstrat numirea stațiunei Bersovia,
Cerna al coloniei Zerna; „Samus” se chema în timpul romanilor ținutul Someșului. lung mai
înșiră și alte numiri de rîuri și de munți care aparțin limbei romane și române.
Îneît pentru numirile cetăților distruse de barbarii cari au urmat, unii după alții în inter-
valuri relativ scurte, în timp de nouă secuii, acele nu s-au păstrat după cum se află în itinerarii.
La mintea sănătoasă a omului este că între viforuri cari durează nouă secuii e greu de a înnoi
cetăți distruse și preste tot de a zidi cetăți. Cu toate acestea, întrebarea aceasta e cu mult
mai grea, decît să poate fi dezlegată prin o simplă negațiune sau prin afirmațiunea că numirile
sînt toate de origine slavonă și maghiară. Numirile moderne ale cetăților din părțile fostei
Dacii ar merita a fi supuse unui studiu mai profund decum s-a făcut pînă acum, dar din
partea bărbaților noștri. După numirile cetăților și satelor cum sînt astăzi și se vede, că cu
deosebire cele maghiare sînt fabricate în mare parte, în ținuturi locuite de români, din numirile
românești, unele ca să nu le mai poți cunoaște originea și ca să se înfățișeze originale maghiare.
Pe împregiurarea aceasta se vede că d-1 Hunfalvy pune mare pond și spune de multe ori,
cu mîndrie, că cutare loc în limba maghiară se numește așa, și uită sau, ce e mai probabil,
nu știe dacă acel cutare loc nu are și numire românească.
Dar ce au să zică lucruri care încă nu sînt din destul studiate față cu împregiurări cari
dovedesc că în 1164 românii se aflau în vecinătatea Galiției? Așadară înainte de terminul
ce li-1 pune Roesler și după el Hunfalvy, ca să se poată „străcura” preste Dunăre în fosta Dacie.
împregiurarea dar că, sub Aurelian, nu s-au dus romanii din Dacia cu cățel cu purcel
preste Dunăre ; împregiurarea că pînă pe la începutul secolului al 7|-lea], nu numai se găsesc
romani pe teritoriul Daciei, dară și legăturile politice cu Roma. V(kclie sau nouă se întrerup,
664
dar nn se sfîrșesc ; că in suta a douăsprazecea romanii se găsesc vecini cu Galiția, vasăzică,
în nordul estrem al Daciei, ceea ce n-ar fi cu putință, dacă ar fi început a trece Dunărea spre
a se așeza numai în suta a treisprăzecea; împregiurarea că numirile parte sînt păstrate în
limba română și încît s-ar părea dubioase, nu sînt studiate de ajuns; ne întărește în continui-
tatea locuirei romanilor dezvoltați (prin asimilarea barbarilor cari se așezară statornic pe lîngă
dînșii) în români. De unde urmează că cronicarii cei vechi ai maghiarilor oricît sînt de ,,poetici”,
și din cauza aceasta desprețuiți de ,,erudiții” moderni, înfățișează venirea maghiarilor în părțile
noastre mai aproape de adevăr decît cizmarii politici, cari întind biata piele a istoriei pe cala-
poadele lor politice după fasoane ,,pragmatice”, fără pic de considerare la adevărul istoric.
Maghiarii dar cînd au venit au găsit pe români unde sînt și astăzi, în organisme politice și
bisericești. La presupunerea aceasta ne îndreptățește, afară de cele mai sus zise, pe lîngă
sîmburele dezbrăcat de poezia cronicelor maghiare și ceea ce trebuie să admită și d-1 Hunfalvy
despre „libertatea sanctorum regum”, acordate, românilor și mai tîrziu reclamate de aceștia.
Relativ, maghiarii au fost un popor mai mic ea celelalte popoare barbare. De trei ori
scos de pe teritoriele în care s-a aflat, era acum a patra patrie ce și-o căutau. D-1 Hunfalvy
zice că părțile locuite astăzi de români în Ungaria proprie și Transilvania au fost mai mult
ocupate decît cucerite. Cronicariul anonim ne spune de ciocniri cu românii și apoi de împăcări
si încumetriri. Din amîndouă feliurile de supozițiuni se vede că organismele românești erau
atunci viguroase și maghiarii cu puterea n-au putut să se facă stăpîni preste ele. De aceea norocul
cu sabia l-au căutat maghiarii mai mult spre apus decît spre răsărit. Bătaia ce li-au dat-o
nemții pe cîmpia Lechului i-a îmblînzit și s-an lăsat; de cuceriri și prădări și s-au gîndit la o viață
pacinică.
Odată puși pe calea aceasta au început; a se organiza ei între ei și a primi și organi-
zațiunile aflate deja.
La mijlocul acesta se vede că s-au văzut regii lor prevăzători și pentiu ca să poată mai
curînd în t rina pasiunile cele desfrînate ale elementului aplecat spre o viață războinică și
prădătoare. Astfeli se poate espliea și sentența celui dintîi rege : Regnum unius linguae imbeciUe
et fragile est.
Din cele ce vor urma vom avea ocaziune să vedem cum instituțiunile aflate de maghiari
au fost recunoscute Și cum numai treptat s-au delăturat, după ce puterea maghiară au prins
rădăcini în fosta Panonie și cum numai în timpurile mai dincoace au nivelat acele instituțiuni
și pe mină au trecut și la nivelarea naționalităților.
IV
Dezvoltarea dreptului public și a dreptului preste tot din seculii 3—11 în ținuturile
noastre de astăzi se poate urmări foarte puțin sau nicidecum. Urmele sînt foarte rari și nesi-
gure. Și nici că se poate altfeli.
Barbarii care năvăleau nu își băteau capetele cu codificări de legi, ci mai mult cum să-și
asigure esistență de pe spinarea poporațiunei ce o afla cultivînd pămînt, vite și industrie,
într-aceasta se uneau cu toții.
în formă însă se deosebeau.
Unii erau adevărați lotri. Luau ce găseau și omorau ce le ieșea înainte. Pentru că prin-
cipiul lor era a merge apoi mai departe, la alte poporațiuni, pe care așijderea să le prădeze.
Alții mai cuminte se prezentau ca ,,oaspeți” sau ca „scutitori” și se introduceau cu
puterea în averea locuitorilor. Conform legei de încuartirare a împărăției Romane, locuitorii
trebuiau să le dea a treia parte din posesiunea lor. Aceasta era o procedere „domoală” și
numai în caz de opozițiune era pedepsită „eatinctis habitatoribus^ (stingînd locuitorii).
Barbarii dar, precum se vede, duceau puțini §§ [galbeni] cu sine. Politica sau diplomația
lor era foarte simplă : voiau să trăiască fără să lucre. Și așa, afară că se priveau de stăpîni
ai posesiunii, în afacerile publice inteine ale poporațiunilor nu se amestecau, precum aceste
nu se amestecau în ,,disciplina” lor de oarde.
lung în Roemer ună Romanen zice în privința aceasta : ,,Poporul de rînd a rămas cel
puțin în starea în care s-a aflat mai nainte : coloni sau arători ai posesorilor noi, cum odini-
oară erau ai vechilor posesori. Germanii n-au stins poporațiunea țărei ocupate pe teritoriu roman.
Așa de numeroase nu erau neamurile singuratice ale barbarilor ea să se poată lipsi de puterile
lucrătoare care esistau ...”
Din cele ce zise lung mai departe se vede că poporațiunea romană și-a păstrat sub goți,
ca și sub huni, oarecare independență1.
1 lung zAcv behielten (lieselben ihw	183 și 184).
G65
Și Diefenbach * spune, ca și alți scriitoii, că nici c eilalți bai hai i cari au minat nu s-aii
așezat cu statornicie în ținutul Daciei, ci au tiecut ca niște unde răpitoare, omoiîtoaie și stârpi-
toare de cultură.
Slavii abia an fost aceia cari au fost mai statornici și cari se ve de că au avut înrînrință
asupra limbei și asupra vieții publice a românilor.
Elementul român, însă, pe lingă toate cîte au avut să sufere pînă. la venirea slavilor,
tot a. fost așa de puternic îneît i-a absorbit, precum au absorbit și alte fragmente de neamuri
venite mai târziu.
Procesul de asimilare», a fost așa de înaintat, încât slavii care au rămas pe teritoriul
locuit de români, la venirea maghiarilor, mai erau numai sporadici și pe clina asimilărei.
Astăzi, dacă n-ar fi alte urme rămase de dînșii în numiri de comune și familii2, s-ar părea
că nici picior de slav n-a călcat pe timpurile acele în ținuturile, locuite de români.
Românii, așadară, imprimînd slavilor naționalitatea, lor, au imprimat și instiluțiunilor
care s-au format în timpul pînă la venirea maghiarilor, ori de unde se vor fi dezvoltat,
naționalitatea lor.
Cînd au sosit maghiarii în Panonia, cel puțin în '.transilvania de. astăzi au t rebuit să existe
organisme politice acum românești. Zicem cel puțin, cu toate că, după- cum se va vedea,
organismele acestea au trebuit să fie mai întinse, pentru că le aflăm atât în nord-ostul și
ostul Ungariei proprie de azi, cât și în sud-ostul acesteia, în Banat.
Urmează deci apune întrebarea: Cum și în‘ce raport de drept public au putut fi
românii cu maghiarii la începutul conviețuire! lor?
Notariul Anonim al regelui Bela spune în adevăr multe minuni despre contactul maghia-
rilor cu românii, așa însă ea să nu sufere nici gloria armelor maghiare și să nu se supere
nici românii. înainte de toate Anonimul purcede din două puncte de vedere. Fiind episcop
latin, făcu în cronica lui diplomație potrivită timpului de atunci. El a vrui , se vede, să atragă
prin istoria sau cronica sa pe maghiarii îndărătnici cătră biserica creștină latină,; de altă,
parte, ca să le facă cit mai plăcută biserica latină., au împănat istoria cu cuceriri miraculoase
săvârșite de maghiari. Spre sfîrșitul acesta episcopul fanatic, după spiritul timpului de atunci,
mamei lui Almos, deși păgînă, a trebuit să i se arate în vis vedenii d|urnne [zeiești ; darul
d[umne]zeiesc a trebuit să meargă, înaintea maghiarilor ea și înaintea lui Moise. $i bătăliile
maghiarilor păgîni n-au fost mai puțin norocoase, decum au fost ale evreilor din Testamentul
Vechi. A uitat Anonimul să spună că soarele a stat în loc ca să privească cu plăcere la vitejiile
maghiarilor.
Sâmburele istoriilor miraculoase ale Anonimului conține, cu toate aceste, un ce important
și pentru noi: ne descopere popoarele cu care s-au întâlnit maghiarii. Aceste sînt slavii și
apoi românii.
Itinerariul maghiarilor grămădit cu miraculozități, e în consonanță..........-în cele esențiale —
cu alți cronicari și cu alti istorici, chiar și cu Etnografia d-lui Hunfâlvy. Pentru că vedem
din toate că maghiarii, cînd au venit în ținuturile în care se află astăzi, tu ocolit „pustietățile”
(d-lui Hunfâlvy), adecă părțile locuite de români, și s-au întîlnit cu slavii cari locuiau spre
apus de la ținuturile românilor. Aceasta, o adeverește și numirea cu care au numit maghiarii
pe români, numindu-i ca și slavii „vlahi”. Deosebirea între Anonimul Notariu și între Hunfâlvy
este numai că cel dintîi amintește de români, cel din urmă, nu vrea să știe că au csist. t pe
timpurile acele români în fosta Dacie.
Jung ne spune că maghiarii s-îu așezat în secolul al 9[-lea] în Panonia. și trăiau acolo
ca „nobilime” între supușii slavi, ocupîndu-se cu războaie (nu de țesut), vînat și pescuit,
„încă în secolul al 12[-lea] locuiau maghiarii în corturi și urau viața în cetăți”.
Din toate cele de pînă aci, între maghiari și români nu vedem încă nici un raport afară
de cel de vecini.
Timpul dar cînd au venit românii întîiași dată în contact cu maghiarii trebuie încă
eruat. Atît fabulele cele vechi cît și cele nouă nu ne dau în privința aceasta deslușiri apriate.
Cumcă nici maghiarii nu au adus cu sine nici biblioteci cu legi codificate, nici arhive,
se poate vedea și din cele citate. Mulțimea terminilor primiți pentru numirea, așezămintelor
ierarhice administrative și juridice din evul mediu, indigită. că au împrumutat multe" de la slavi,
înainte de a introduce sistema feudală, împrumutată mai tîrziu de la vecinii din apus, de
la germani.
Precum dură n-au putut aduce maghiarii instituțiuni pentru slavi, așa n-au adus nici
pentru români...
1 Volkerhunde Osleuropas.
2 Numele slave de familii sînt însă și mai dincoace, din influențe esterne.
666
Cind așadara în secolul al ll[-lea] maghiarii au venit în contact cu românii — căci atunci
ni sc pare a. îi avut loc ecl dinții contact statornic — și aceștia-și avură instituțiunile lor
dezvoltate, care la început să vede a fi rămas neatinse.
La presupunerea a ceasta ne mai îndreptăț ește următoriul pasagiu din Pici1: „Cine cunoaște
numai pe deasupra măcar istoria Ungariei va fi suprins că în anul 1000, cînd S. Ștefan a primit
dc la papa Silvestru coroana' regală, încoronatul rege nu avea în posesiune decît numai o
mică parte din regatul de mai tîrziu al Ungariei: principatul Panoniei de odinioară' și țara
despre meazăzi de la lacul Balatou; țimitid Banatului Timișean, Transilvania întreagă și,
după Chronica Hungarorum, Slovacia întreagă, nu aparțineau regatului nou, ba și cînd, mai
tîrziu, ținutul Banatului Timișean și Transilvania' a,u fost cucerite (?) de S. Ștefan, n-au intrat
în nemijlocita posesiune a regelui.”
Ca să putem judeca împregiurările îngropate nu numai în depărtarea secolilor, dar și
în diversele interese a acelor ce s-au ocupat piuă acum cu situațiunea din timpurile contactului
celui dinții al maghiarilor cu românii, trebuie să avem idei clare despre factorii acelor timpuri.
Maghiarii, popor barbar, iubitori dc războaie și de escursiuni de pradă, au încăput
între slavii cu oarecare; ordine socială, însă nu destul de tari ca. să. le reziste la cea dinții
năvală. La răsărit, românii, așijderea cu ordinea lor socială, evitați de maghiari, de silă sau
dc voie; bună jiu se poat e ști. La apus împărăția Romană-Germană, care era încă în facere,
și la. miazăzi împărăția Bomană-l’ăsăriteană în cădere, și alte, fragmente de popoare.
Mai puțin la. număr decît goții sau hunii, după vreo cîteva încercări nenorocoase cu armele,
conducătorii lor, cumpănind bine. împregiurările, s-au hotărit pentru statornicie și civilizațiune.
Spre sfîrșitul acesta au trebuit să împrumute instituțiuni pentru sine de o parte, de alta au
trebuit să între în relatiuni de alianță sau federațiune cu popoarele între care și pe lîngă care
viețuiau. Aceasta cu atât mai vîrtos cu cit masă poporului maghiar, neprevăzătoare și care
nu cunoștea raporturile în care se afla, stăruia pe lîngă viața sălbatică cu care era deprinsă
din patria originală dc unde venise.
Nizuința conducătorilor de a. căuta razim în popoarele cu care se aflau acum maghiarii
în contact transpiră chiar din cronicele miraculoase ale maghiarilor, cari încuscresc d.e. maghia-
rii cu românii2. Nizuința insă se vede mai învederat din cuvintele ce se pun celui dintîi
rege maghiar în gură, care caută, a-și razima dominațiunea pe diversitatea limbilor”.
Slavii mai întîi, si după ei românii iu ducatele lor (Maramureș, Banat, Transilvania,
Făgăraș), au trebuit dară să fie clementele cele dintîi pe care s-au răzimat întemeietorii statului
unguresc. Ei, ea federali, respective instituțiunile lor, au fost care au dat naștere ordinii de
drept și consolidărei Regatului Unguresc.
Raportul între maghiari și români se prezentează așadară, îndată după contactul sta-
tornic, cu un raport fedcrahstic.
Introducerea feudalismului, precum se pretinde de regele Ștefan I, pe români, la început,
nu i-a jignit. Românii au rămas în dreptul lor național în ceea ce privește posesiunea, serviciul
cu armele, administrațiunea și justiția. Decretele regilor și comițielor au început numai în decursul
secolului 13 a fi nor mative în prima linie pentru nobilime. Nu numai românii s-au bucurat în
Ungaria de drepturile lor proprii avute, ci și oaspeții și coloniștii veniți mai tîrziu se administrau
și judecau prin ei înșiși, adecă prin instituțiunile ce și le aduceau cu sine, d.e. sașii și zepusenii.
Cum am zis, însă, în secuiul amintit (1222) întîlnim cea dintîi schimbare a raporturilor
de pînă aci. Nobilimea, temătoare de potestatea- regilor, a stors de la regele Andrei II
așa-numita Bulla aurea.
Bulla aurea a dat naștere unei direcțiuni nouă in restrîngerea drepturilor naționale și
în centralizarea regatului.
Poate că direcțiunea aceasta nouă a îndemnat pe Radu Negru din Făgăraș și mai
tîrziu pe Dragoș din Maramureș a-și căuta patrii nouă în ținuturi românești la miazăzi și la
.răsărit de la Carpați, ținuturi cari mai nainte erau bintuite de barbari.
IV (urmare)
Din izvoarele ce ne stau la dispozițiune se vede că urmările Bullei de aur nu se simt
dintr-p dată, ci succesive.
în Maramurăș și în comitatul mărginaș al Ugocei, la- începutul secolului al 14 (1303),
găsim stări cari dovedesc că românii în timpurile acele se aflau încă în condițiuni favorabile.
Un duce în fruntea lor, administrațiune proprie în toate ramurile, înșiși țăranii fără sarcini
împovărătoare. Atunci găsim pe ducele Nicolae, care intr-un document din acele timpuri
este numit „nobilis vir et honestus ... Vaivoda”.
1 Abstammung der Romanen.
2 Fiica lui Menumorut se mărită după fiul lui Arpad, zice An[onymus] Not[ărius].
667
Și după emigrarea lui Dragoș, pe la anii 1363—1392, sini urme de voivozi români în
Maramurăș. Satele își aveau cnezii (primarii) lor, sătenii plăteau quinquagesima și unele daturi
neînsemnate castelanilor regali. Judecățile urmau între dînșii după drepturile lor naționale.
Intr-un document din anul 1378, aflăm că regina Elisabeta în afaceri de competență zice între
alte: „... quare fidelități vstrae ... mandamus quatcnus pracdictos knezios el olahos nostros
in nullis causis j u d i c a r e sitis ansi ... si quidem aulem actiones contra ipsos habelis ... in
preasentia .. .officiahs eorundem olachorwn prosequi debealis .. - jude observata aliud non facturi."
w In condițiuni de asemenea se găsește Banatul, întărite de regii de mai dincoace pînă în
jumătatea a doua a secuiului al 15[-lea]. Regele Ladislau, îutr-un document din ?n. 1457, zice,
între alte, după ce motivează pentru ce întărește instituțmnile (in custodia el tutione vadorum
Damibu) :	. omnia el singula eorundem Valachorum el Kneziorum privilegia super quibus-
cunque eorumque liberlatibus, Praerogativis el Juribus confecta. . . ”.
Deosebirea între Maramurăș și Banat este, dacă poate fi vorba de deosebire, că aici
nu este un duce în fruntea țării, ci un ban (Domn) care, un timp era totodată și Domn
Țărei Romanești și Făgărașului și Amlașului. Și banul, ca și ducele, reprezenta teritoriul
supus jurisdicțiunei sale și lingă el congregațiunea. generală' a „districtelor valahice”. Mai era
și deosebirea că în secolul acesta vedem că privitori la districtele acestea decretează regele
Ladislau, ca și antecesorii săi : „nullo unquam lempore alicui exsiraneo posessiones et viUas
donare... Et quod kuiușmodi 8 Districtus ab inrice(my non separabimus, nec aliquam ex eis
donabimus sed E. Begni coronae . . . vinctos tenebimus."
Ceea ce va să. zică că ținutul are a se conserva neatins și neînstrăinat.
In Transilvania cetim între altele la Kemeny un document din 1363, care se începe :
„Nos PetrusVice-Vajuoda Transylvanus... judicium et justitiam facere debemus", care, de o
parte, ne înfățișează guvernarea separată a Transilvaniei sub ducii și viceducii proprii și, de
alta parte, în care se vede că intr-o afacere de proces ,,.. . coram nobis et regni nobilibus de
comitatu Bunyad ac unirersis Keneziis et senioribus olachalibus Districtus Hacsak comparendi
assignassemus...”
Cumcă și mai incolo în Transilvania, vasăzică afară de comitatu) Hunedoarei, au esistat
stări ca cele descrise pentru români testează și scriitori bizantini cînd descriu războiul regelui
Sigismund cu sultanul Baiazet (1391). Acei scriitori spun că dacii sau blaccii, pecari ii numește
„hominum generi non ignobili", se guvernează „proprio jure propriisque legibus" ; mai departe :
„Jussi proficisci in militiam, regi parente, tributum ferentes quando cumque iis imperabit,
solummodo petentes, ut sibi proprio jure, suisque legibus, rempublicam administrare liceat".
Făgărașul, (Terra Fugros) este mai puțin atins de influența Bullei de aur. Dreptul de
proprietate românească-[i]l atribuie unui document din 1231 timpurilor dominațiunei „bulgărești”,
în privința ținutului acestuia documentele se contrazic. După unele documente s-ar părea că
Terra Fugros se ținea pînă în secuiul al 15[ lea] de România (Muntenia, Valahia), după altele,
că domnitori transalpini aveau stăpînire feudală asupra lui. A descurca lucrul în privința
aparținerei Țărei Făgărașului în seculii amintiți este treaba istoriei. Scrierile istorice de pînă
acum fiind scrise mai cu seamă de autori români, ne lasă în [nejdumenre. Scopul nostru
nefiind de a face istorie, atingem numai împregiurarea aceasta și punem înaintea cetitorilor
unele citate. Istoricul Fejer d.e. ne spune de un document de la 1369 care se începe așa :
„Ladislaus, Dei et regis Hungariae gratia Wayuoda Transalpinus et Banus de Zeverino nec non
dux de Fogaras...”; la același se află alt document care se începe: „Vladislaus Vajuoda
Transalpinus Banus de Zeverino et dux novac plantationis terrae Fugar as"; tot la același, din
an. 1390 : „Mircius Dei gratia V a j u oda T r an s al p i n u s, F o g a r a set Ol m a s
dux Severini, Ccmes terrarum Dobrodicii despotus et Triști dominus".
Din toate cele de pînă aci și din alte multe, cari nu se pot cita aici, se vede că românii,
și după contactul mai de aproape cu maghiarii și după începerea direcțiune! celei nouă, au
păstrat mult timp pozițiune independentă, ba, ceea ce este mai interesant, au avut și legături
cu românii de la Dunăre.
Regii Ungariei, mai cu samă însă cei din seculii 13 și 14, treptat au primit pe români
în nobilimea ungurească. Pe lîngă toate rezervele regilor cu anumite teritorii, pe cum am
văzut în Banat, prin primirea aceasta, casta nobililor s-au sporit și s-a întărit. întărirea acestei
caste a mărginit treptat drepturile naționale ale românilor. Regii înșiși, precum am văzut din
documentul citat din timpul reginei Elisabeta, trebuia din cînd in cînd să intervină ca să
împiedece amestecul nobilime! în drepturile nenobililor.
Altă împregiurare funestă pentru drepturile naționale ale românilor a fost propaganda
romano-catolicismului, ceea ce convenea mult și regilor. Primirea în sinul nobilime! era împre-
unată cu propaganda aceasta. Fiecare român, dacă devenea nobil, se înstrăina și de religiunea
connaționalilor săi. Din documente de pe timpul regelui Ladislaus se vede rigorozitatea cu care
668
se procedea contra nobililor cari „contempla Religione^ Chri8tian[a]e, secte scis mutice Wola-
chor.um . . . adhesisse dicuntur”. Paralel cu rigoarea aceasta merge restrîngerea în drepturi a
chenezilor români. Deja., regele Ludovic (1366) dispune că numai chenezii cari sînt confirmați
prin litere regale pot fi considerați de asemenea, cn nobilii,ceilalți să se considere de homines
comunes sau olahos.
Negreșit că la dezvoltarea aceasta vor fi contribuit și împregiurări esterne. Progresul ce-1
făceau cele două principate dincolo de Carpați si nesuccederea lui Carol Robertși a următorilor
lui de a le subjuga a accelerat procesul îndreptat contra drepturilor naționale române.
Secuiul al 15[-lea] ne înfățișează încoronarea direcțiune! din cestiune. Nobilimea, destul
de puternica ca să pășească cu preț ensiuni tot mai mari și mai împovărătoare față cu poporul,
căuta factori cu care să se alieze spre a putea măntinea puterea ei.
Spre sfîrșitul acesta românii, cîți mai păstrase drepturi pentru servițiile lor, cum a fost
d.e. cei din castrul Saligo (Săliște), cu apertineni iile sale, și ai castrului Tâlmaciului, cu aperti-
nențiile sale, au fost administrativ încorporați la pretoriul Sibiiului ; brănenii la al Brașovului;
rodnenii la al Bistriței. Ținuturile aceste nu au fost aservite nimănui și, în puterea decretelor
regale (Șigismund 1428 ; Ladislau 1453 ; Matliia 1464,1467 și 1464 [sic/\ se bucurau de aceleași
drepturi ca pretoriile la care fură încorporați; însă, nu mai erau în deplina independență admi-
nistrativă ca mai nainte.
La anul 1437 (‘are face epocă în istoria românilor, în special în Transilvania, se găsesc
în fața nobilime! aliată cu sașii și cu secuii, cești din urmă colonizați, precum afirmă d-1
Hunfalvy, de regii din Casa Arpadiană la marginea răsăriteană a Transilvaniei.
Dezvoltarea aceasta a lucrurilor era periculoasă nu numai pentru români, ci și pentru
Regatul Ungariei. Dezvoltarea aceasta și-a și răzbunat la 1526, zdrobind regatul și dărăbuindu-1
în mai multe părți. Regii, sub influența nobilime! puternice, spriginită, cum am zis, și de
împregiurări, confirmau pretensiunilc acesteia și nu mai erau acum în stare să pună piedeci
pornire! arătate. Greutățile de pe umerii poporațiunei apăsate acum iau dimensiuni întinse.
De altă parte au devenit insuportabile. Ciocnirea nu putea să lipsească.
Prctensiunile esagerate ale episcopului catolic transilvan (Lepeș pretindea decima restantă
pe zece ani) și năzuința de a lega de glie o parte a poporului, scos succesiv din dreptul de
proprietate, au provocat răscoala din 1437, la care s-au alăturat și nedreptățiți! cari făceau
parte din naționalitatea maghiară. Răscoala s-a sfîrșit în favoarul populațiunei apăsate.
Nobilimea, secuii și sașii, aliații aceleia, a trebuit în octomvre 1437 să pășească la o învoială,
care avea a se prezenta regelui (Sigismund) să o sancționeze. Regele însăa murit în decemvre
a aceluiași an.
.Nobilimea și aliații ei, cu toată învoiala, murind acum și regele,au înnoit alianța cu
secuii și sașii și lupta s-a început din nou. Sfîrșindu-se lupta reînnoită în defavorul poporațiunei
apăsate aceasta a rămas intr-o stare precară. De aci încoace nu mai întîlnim documente cari
să zică că la 1291 ,,. . . quod cum universis nobilibus, Saxonibus^ Syculis et Olachis in partibus
transilvani s . . . pro re] ormati one status eorundem congregationem cum eisdem fecissemus^.
Cu toate aceste, pînă în secuiul al 17[-lea] găsim pe românii din Transilvania avînd chenezii
lor si constituțiunea lor rurală. Numai de după moartea lui Mihai datează legile care declară
pe români privați de drepturi și-i iobăgesc în toată forma. Dar nici aceste nu se estind
asupra tuturor românilor, pentru că boierii v in părțile Făgărașului cari își primiră boieronatul
încă de la domnii transalpini, nobilii țărani din alte părți ale Transilvaniei nu cad în cate-
goria aceasta.
Din toate dar, chiar și din părțile cele mai triste ale istoriei românilor, rezultă că românii
din Ungaria și Transilvania au avut pămîntul lor, sau ca proprietate ereditară sau ca posesiune
în puterea dreptului avi tic consvetudiun-al după obiceiul vechi) și că și acei cari au pierdut
acest drept l-au pierdut în urma dezvoltare! succesive a impregiurărilor interne, nu însă prin
puterea cucerire! cu sabia.
[13^ 15) 22) 27 mai, 10) 17 iunie 1882]
669
DIN MANUSCRISE
BUKOVINSKAIA ZARIIA1
2257
2ir Salutarăm cu bucurie aparițiunea unei foi literarii rutene în Bucovina, intitulată eu-atita
poezie : „Zorile Bucovinei”. Și bucuria noastră nu era prefăcută, căci ne-am zis — credem cu
drept cuvînt — cumcă și în acest organ de publicitate vom avea un federat sincer și plin de
inimă contra inamicului ce în Buco vina ni este comun : contra pangermanismului. Un campion
mai mult alături cu noi ne-ar fi bucurat 2, deși nu ne inspiră frică 3 de-a-i avea contra noastră,
însă gardele chiar amice, înainte dc-a se recunoaște unul pe altul, strigăuna alteia : „Cine-i
acolo?”... „Amic!” strigă garda a doua, își prezintează arma unul altuia și se salută.
Acel „Cine-i acolo?” a fost strigat și4 de „Zorile Bucovinei”, a fost strigat cătră descen-
dinții coloniei romane din Dacia, și noi răspundem „Amic !” — dar totodată îi esplicăm la
ureche, asemenea parolei secrete, cine sîntem și că nu sîntem ceea ce credea unul din onorabilii
colaboratori ai acelei foi cînd, nerecunoscîndu-ne, face5 din bun senin din ® Bucovina o provin-
ție autoctonică slavă.
24v Dar ... ce să zicem ? De ce să acuzăm cind ni dă mina să scuzăm — și cind e așa de
lesne de scuzat. Noi, români născuți și crescuți românește, abia ne putem strecura prin labi-
rintul istoriei noastre, cu cît e mai de iertat: unui străin dc-a ne numi slavi cînd aceasta li
s-a-ntîmplat unor capacități7 mai luminate decît a modeștilor redactori a „Zorilor”, li
s-a-ntîmplat doctorilor celor 8 plini de pătrundere ai Germaniei — cu cît mai mult unui om
a căruia specialitate n-o fi tocmai încurcata istorie a românilor și care poate neci n-a visat
la pretențiunea de-a se 9 numi istoric.
Orce ce e10 june are putere, fierbe asemenea singelui din vinele cele pline ale tinerilor
și nu strică daca vinul, fierbînd, zbucneștou, căci vinul ce fierbe acela e bun. Ce minune
dar daca o întreprindere jună și plină de viață ca aceea a „Zorilor” și-a început cariera
prin un protest contra istoriei noastre, prin o negațiune a identității noastre ca descendenții13
coloniilor romane aduse în Dacia? Cum am spus, ideea a fost temerarie, însă în orce caz
demnă de o putere jună, plină de foc, ca aceea a. „Zorilor”.
E frumoasă etatea aceea cînd privești viața ca o luptă pasionată, o luptă in care inima,
simțămîntul, noblețea momentului și-a ideei ce aperi îți par mai frumoase, mai fermecătoare
decît adevărul chiar — în fine cind omul dă 13 bucuros realitatea14 în schimbul visului celui
2Sr ferice. Ci noi românii am ajuns deja // din stadiul nemijlocirei în acela al rcflexiunei. Noi15
cunoaștem nu numai partea aurie a unei monede w, ci și reversul ei cel șters, în fine pentru
1. îndepărllndu-nc de tradifia instituită de I. Scurta (SPL, p. 398--'109) și preualindu-ne atit dc cele, trei semne
de intercalare autografe din textele existente in 2257, 24rv—26rv, 27r, 391V—43rv, 4-ir, 47v, cit și de ideea că, in cuprinsul
acelorași texte, un fragment răzleț (marcat de autor ca atare prin scurte linii despărțitoare) reluat și integral în cuprinsul
articolului poate fi considerat ca abandonat (și ca atare tratat ca variantă bruionară și reprodus in subsol ) exact în aceeași
măsură ca unul eliminat explicit de autor prin barare cu cerneală, considerăm că este vorba de un singur articol, in linii
generale încheiat, dar nu in formă definitivă, căci subzistă unele imperfecțiuni de racordare, care nu prejudiciază insă
grai) construcția generală a articolului și urmarea logică a ideilor. Corpul principal al articolului, care poartă și titlul
definitiv este cel de pe 39rv—43rv, 44r, in care se intercalează 24rv—25r (in 39r), 47v (in 39v) și 26r (in 42v) 2. după
con [venit] * șters 3. deși nu ne inspiră frică deasupra lui pe cît ne supără șters 4. după cu drept șters 5. după ce
si [ntem] șters 6. dupd slavi șters 7. supraintercalat 8. supraintercalat 9. supraintercalat 10. supraintercalat. 11. ini-
țial :izbucnește 12. supraintercalat 13. după e june și șters 14. după av[uția] șlers 15. inițial cu literă mică și
după virgulă transformată apoi in punct 16. în manuscris, din inadvertență: monedei (partea aurie a monedei)
670
noi viața e ca un joc d-eșec1' în care reflexiunea și combinarea judicioasă înving trăsăturile
cele neconștiute sau imprudente al contrarilor noștri18-'-0.
Bomanii21, parte marc, pe cari onor [abilul ] domn autor ii numește persecutorii națiunei
sale, acești români nu sînt, după domnia sa, decît ruși romanizați și22 cumcă nu numai ci
sînt ruși romanizați, ci chiar Bucovina nu e decît o țară eminamente 23 rusă prin locuit orii
sai ruteni autoctoni, autorul a catat a o și demonstra. Demonstrarea21 ca atare c logică,
e bună, numai cumcă, premisele fiind toate false, demonstrarea cade dc sine. Si cumcă
aceste premise sint false îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiunc, spre a și proba zisa mea.
Aceste axiome 25 după care d-nia-lui judecă asupra Bucovinei și-a locuitorilor ci sînt
două. Una 26: Cumcă în anii 1622 și 1774 au venit colonii ruse, cele 37 dentîi din cauza
confesiunei, cele de a doua din cauza recrutărei. Două 28 : Cumcă, chiar înaintea venitei
acestor colonii, Bucovina era eminamente rusă; lucru pc care aut orul nostru sc cearcă a-1
dovedi prin miloacelc cele mai temerarii.
Să Ic analizăm.
Pentru a susține axioma inliia autorul nostru din nenorocire nu are alt document cu
autoritate, pe care să fim îndatorHi a-1 crede, decit un număr clin ziarul german „Wanderer”
din 28 iuniu 1861 (zi una mie opt sute 6-1) 29, no. 177, „Morgenblatt”. Noi nu oprim pe
nimeni dc 30 pe lume de-a da deplină crezare celor ce spun corespondenții ziarului „Wan-
derer”. Dar tot asemenea nu crede[m j că ne va putea obliga cineva pe noi românii dc-a-i 31
crede din literă-n literă, mai ales cînd am avea 32 atîtea și-atîtca, motive ca să ne-ndoim.
Și nu știu zău cine va fi înțeleptul acela 33 care să creadă necondiționat unei corcspondințe
de ziar; noi, din contra, unui asemenea om, care-și bazează 34 crezul său pe-o 35 corespondență
efemeră, numai numele înțelept nu i l-am putea da; cel puțin nu în măsura în care i-1 dă
autorul cînd esclamă : Sapienti sat. // Pentru cinc-i va plăcea, ca poate să fie destul și să 39o
constituie o probă. Pentru noi — declarăm nențelepciunea noastră cea necrezătoare — pentru
noi nu e destul, o respingem dar, nu pentru 36 că nu 37 vrem, ci pentru că nu putem a o 38
primi, din cauza propriei sale nimicnicii interne 39.
17.	comparația dc aici este țara îndoială strins legată de însemnarea dc pc 2 Ir : Eșec regelui. Regele din jocul d-tale de
șac c slavitatea românilor. Sac regelui, d-le M.. . — și mat? —Da? 1 dc unde și titlul inițial al articolului, notat lot acolo : Eșec
regelui. 18. In manuscris, ca foarte adesea la Eminescu : nostrii (cf. passim albaștrii) 19. iu. manuscris urmează două
alineate neanulate explicit, dar abandonate prin reutilizarea lor, transformată și integrată, in cadrul corpului principal al.
articolului, pe 40r : Se poate cumcă i-or fi mirînd documentele, în genere slave, ale istoriei noastre. Numai că asta nu
dovedește nimica. Documentele regatului polon erau esclusivamentc latine, e o urmare ca polonii să fi fost latini? Sînt
polonii descendinți ai romanilor pentru că-n evul mediu în familiile lor se vorbea latinește? Voi cerca să esplic faptul
introducerei limbei slavice în afacerile publice ale românilor. în procedura noastră nu ne vom servi neci măcar de istorici
<rcc[unoscuți]> autoritari, ci numai și numai de documente autografe. 20. în continuare, un lung pasaj șters (25rv)
care sc află, reluat, in cadrul redactării mai elaborate a articolului, pc 40v și pc 42rv : în 1192, februariu 1 < găsim în
BojirapcKia rpâMOTii) Ioane Căliman Assean, împăratul româno-bulgarilor, se intitulează Domn al Moldo-Romaniei
(BojirapcKiH rpaMOTH, O^ecca, 1845, p. 31 — ,,Arhiva României” I.I.96). Iată fragmentul documentai: „Preapiosul
și iubitor de Crist împăratul Assean, autocratorul Tirnovei și al Universului (n-hCMWHtH), al bulgarilor, al grecilor, peste
Moldovlahia (np-kno	Țara Ungurească, al Buclei și pînă la Viena”. Am citat documentul numai ca să-ncre-
dințăm cumcă limba slavă la români datează de la amestecul destinului nostru cu al bulgarilor. Elementul grec a fost
esclus din simpla cauză //pentru că imperiul româno-bulgar era inamicul natural și în luptă continuă cu imperiul bizantin.
Ce c apoi mai natural decît ca un stat să aibă aceeași limbă oficială, cea slavă ; într-un secol care nu era al națio-
nalităților.
Acuma să revenim la Bucovina. Putut-a ea să <fie> aibă populațiune rusă, ea care a colonizat Galiția cu români ?
Și noi nu ne vom baza pe Costin (Sec. 17), neci pe Cogăhiicean (Sec. 19), ci pe documente autentice din însăși timpii
cei străvechi ai colonizărei. (Iată acele documente:)
1378.	Vladislau, principele dc Opolia și gubematorul Poloniei, hărăzește Arcașului (strzelec) său Alexandru Românul
(Woloch) cîmpul și satul anume Hodlo pc apa Tirnovei în Galiția, dindu-i voie lui și urmașilor săi dc-a sc administra
și judeca după dreptul românesc (na prawie woloskicm).
1383.	Maria, fiica regelui ungaro-polon Ludovic, donează un teritoriu în Galiția românului losif fiul Iui Petru (Josefowi
Ollakowi, filio Petri).
1420.	Zicmowit, principele de Mazovia și de Belz, acordă locuitorilor satului Lubicz dreptul judecății românești (Thaddăus
Czacki în opera: „O litcwskich i polskich prawach” citează unele din însușirile judecăței românești. — ,,Arhiva istorică
a României”). 21. după două scurte alineate șterse: Să trecem la articolul ce ne atinge pc noi ca popor și Bucovina ca
țară istorică. Autorul se plînge de mijloacele întrebuințate) cu cari sc servea inimicii lor pe față și secreți ca să-i
înșele asupra țintelor ce și-a propus Bescda rusă și între acele mijloace citează: confesionalismul și al 2-lea mijloc:
deasupra acestor două alineate, in dreapta paginii și a. titlului (cu aparența unui mofto)se află, scris: Respectă de vrei
să fii respectat, text care va ți reluat și integrat pe 43r 22. după și această șters 23. supraintercalat 24. după ceea ce
i-ar fi și succes, numai durerefa e cumcă...] șters 25. deasupra lui premise șters 26. deasupra lui 1.) șters 27. după.
unele șters 28. deasupra lui 2.) șters 29. paranteza supraintercalală 30. supraintercalat 31. inițial: de-a-1 32. supra-
intercalat 33. urmează (Sapiens) șters 34. deasupra lui face șters 35. după dintr-o șlers (urmă a redactării inițiale:
care-și face crezul său dintr-o...) 36. deasupra lui din cauză șters pentru a evita repetarea lui din cauză la mică distanță
37. inițial: n-o 38. a o supraintercalat 39. de la din cauza intercalai ulterior intre rinduri
671
Șa trecem la axioma, a doua, care pare a fi mai serioasă si să-l" cităm pe d-1 autor
intru ceea ce compune ființa41 scrierei sale:
E dcsigui adeAăial daca ^oi. stâtori susținerea cumcă rutenii noștri bucovineni sînt autoctonii acestei țări, adică
locuitorii ei anteistorici a și « mult mai vechi decit românii, a căror istoric in Bucovina nu sc-ncepe decit eu 'imigra-
țiunea lui Dragoș \ oda din Maramureș în anii 1352.
Si prin ce susține autorul această aserțiune. Prin43 aceea cumca Bonfiniu, Urcchie si
Strykowsky susțin cumcă românii, cînd au venit cu Dragoș in Bucovina au găsit deja Suceavă,
ba chiar locuitori a44 căror limbă4® o-nțelegca și Dragoș, cari i s-au supus lui fără luptă,
dar cari în fine nu 46 era altceva decit ruteni.
Nu trebuie, sa fie cineva istoric marc ca să știe cumcă. orașul dacic Sucidava a. trebuit
neapărat să esiste cu vro mie și vo cîteva sute de ani înaintea lui Dragoș.
Fotino, după construcțiune, susține cumcă dacoromânii din Bucovina era slavi, cu cari
M-sa Dragoș se-nțelegea minunat. Dar de-o zice Fotino, or Urechie, or Strykowski — sînt ci
ii o autorități ? // Eu citez autori mai vechi ca Fotino, pe Miron Costin d.e., și-n locul lui Stry-
kowsky, daca el o fi susținînd așa ceva, eu citez pe Piasecki și pe Kroner, cari, din contra,
recunosc originea noastră italiană, o justifică și se revoltă contra acelora cari ni tăgăduiesc
calitatea de colonie fundată de eătră Traian (vezi poema lui M. Costin din 1684, compusă 47
în limba polonă, și dedicată regelui Sigismund)48.
Să, luăm cestiunea. cum e. Autorul nu-nțelege rolul limbei slave din istoria românilor,
o 49 esplieă insa în favoarea rusneeilor, dar totodată își comentează zisele cu citate din croni-
carul cutare. Noi, de n-am înțelege rolul limbei slavice, am cădea în erori denatura aceleia a
autorului si, la rîndul nostru, am arăta cronicarii poloni Croner și Piasecki, cari recunosc și
justifica originea noastră, și dintre cei naționali am cita pe Costin, pe Cantemir și pe alții,
cari zic desigur contrariul celora cc zice și autorul; dar înțelegerea n-ar înainta nici cit negru
sub unghie daca eroarea50 nu se va stîrpi din rădăcină, astfel incit autorul să51 vadă că
stîlpii63 pe cari se razimă sînt putrezi si autoritățile prea 53 tinere pentru ca în cestiunea de
față, sa fie autorități. Am04 putea cita, cum am zis, numai ca să arătăm că și-n privința
citatelor am putea fi tot așa de avu ți ca onor [abilul] autor; deși nu silim pe nimeni55
de-a-i crede ca. autorități, noi, din contra, drept56 probe a57 acelor ce vom căuta a proba
noi vom aduce 58 niște probe cu mult mai vechi decit cronicarii și contimporane cu faptele;
căci cronicarii nu sînt istorici critici și, daca ei nu sînt contimporani cu fapt[ele]59, nu merită
încredere necondiționată60. Limba slavă a hrisoavelor, a bisericei, a afacerilor publice și
390 numirile slavice ale localităților, numiri pe care d-nia-lui le ruteniză, iată stîlpii. // Ne-a61
părut rău 62 văzind cumcă d-nia-lui falsifică sunetele, schimbîndu-le 63 din vechi slavone in
rusnece, lucru ce nu probează nimic afară doar de tendențiozitatea scrierei. Nu se zice nici
Sociava, nici Drahomerna, nici Sociaveța, nici Voloveț, nici Bestreța, nici Cerniuți64. Se-nțelege
tor că falsificînd sunetele istorice65 din diferite numiri66 // se pot proba lucruri contrarie faptului,
dar pe conta adevărului67.
încă o împregiurare care pare a-i proba ceva autorului nostru e limba slavă care se-ntre-
buința In biserică și-n cancelarie pînă la anul 1700.
Aicea stă toată greșeala68, toate rătăcirile pe zeci de căi a autorului, cari n-a înțeles
din capul [locului] rolul limbii slavice la români, de unde-a venit și cum s-a introdus ea69,
40. 1 suprainlercalat 41, după esența șters 42. după (de ce șters, urmă a intenției de a da in paranteză textul notei de
subsol 43. deasupra lui Prin este scris Una, urmă a intenției de a numerota argumentele 44. după cari erau slavi șters 45. ur-
mează era șters 46. după, era șters 47. după cătră regele Poloniei șters 48. astfel integrează Emincscu. modificind-o și abre-
viind-o, însemnarea de pe 27r : Ideea cumcă sin tem colonii romane nu e așa de nouă cum s-ar părea deodată. Iată ce zice Costin
in anul 1684 intr-o -(poezie) poemă adresată regelui Poloniei : „Cromer și Piasecki recunosc originea italiană”. ..Acei
istorici justifică origina noastră romană și se revoltă contra acelora cari ni tăgăduiesc cualitatea de colonie romană fundată
de cătră Traian”. în fine toată scrierea nu e decit un argument mare despre latinitatea noastră, bazat pe cronici,
pe datinc, pe nomenclatura locurilor (Valul lui Traian). Urmează un semn de intercalare reluat mai. jos, după prea tinere
pentru ca în cestiunea de față să fie autorități, unde intercalăm pasajul care urmează, derog inel de la felul în care a
procedat l. Scurta (SPL, p. 402 ), care a intercalat aici ultima frază a textului de pe 47v, inlcrprclind greșit, in dauna
logicii, sensul intercalării 49. inițial: și-o 50. deasupra lui ea șters 51. după autorului să nu-i rămînă șters 52. că
stîlpii suprainlercalat 53. după, tinere șters 54. după O cităm șters 55. pe nimeni suprainlercalat 56. după căutăm
pentru istor[ia] șters §1. suprainlercalat 58. vom aduce suprainlercalat 59. cu fapt[ele] suprainlercalat 60. de la căci
cronicarii adăugat ulterior și intercalai cu scris mărunt intre rinduri 61. după următorul pasaj, anulai de Eminescu prin
paranteze in urma intercalării textului, de pe 47v : în fine proba pe care se-nțelege că autorul pune mai mult pond sînt
numele orașelor, a rîurilor (etc), a localităților, cari mică parte din ele sînt. slave 62. suprainlercalat 63. după făcîn-
du-le ru[snece] din slave șters 64. după chiar șters 65. după cum am zice șters 66. după mu[ltej șters 67. se pot
proba lucruri contrarie faptului dar pe conta adevărului deasupra lui ai putea proba multe cîte-n lună și-n soare —
numai cum? șters 68. urmează autorului nostru șters 69. urmează în afacerile noastre publice parțial șters
9 De ce nu antediluvian!? Asta ar li mult mai lesne de crezut. (Nota luiM.E.)
672
astfel incit il vedem mirindu-se de documentele istoriei noastre, scrise în genere in limba slavă,
pe care d-niadui i place a o numiși ruteană. Nu cumva Mircea cel Mare al Țârei Românești,
a cărui documente autografe sînt slave, a scris rusnecește și a fost influintat de rusneci?
Or poate c-a fost rusneacd Documentele regatului polon erau esclusivamente latine, e o urmare
ca polonii să fi fost latini ? Sînt ci descendenți ai romanilor pentru că-n evul mediu în familiile
lor se vorbea latinește? 70
Să esplicăm noi 71 d-lui autor această anomalie din istoria românilor 72, repetată vice-
versa la vecinii poloni, să i-o esplicăm pe cit ne vor ajuta cunoștințele noastre istorice. Nu
rusnccii gali ticni, ci slavii de sud, escnțialminte diferiți și prin tip și prin naturel de cătră
cei de nord, aciia sint cu cari românii au făcut în evul mediu cauză comună, aciia sînt a căror
limbă a primit-o românii în biserice și afaceri publice ; lucru ce nu i se poate imputa nimărui
în sccoli cari n-au fost ai naționalităților.
Să vedem limba.
Nu trebuie să cităm autorități, fie ele 73 cit de mari, pentru a demonstra ceea ce spun
și elementele de istorie, pentru a proba adică esistința în trecut a imperiului româno-bulgar,
or bulgaro-român, or cum îi va plăcea d-lui autor.
Marginele acelui imperiu sînt cam îndoioasc, cu siguranță insă se poate afirma cumcă iov
Făgărașul a fost sub domnirea lor 74; pentru a fi însă Făgărașul, a 75 trebuit să fie neapărat
și Tara Românească, de nu toată, cel puțin o bună parte asemenea sub domnia lor.
în 1192 februriu 1. Ioane Căliman Asan, împăratul româno-bulgarilor, se-ntitulează
astfel : autocrat Tîrnovei și al Universului (etic^mhih), al bulgarilor, al grecilor, peste Moldo-
vlahia (nptKo	Și peste Țara Ungurească, al Budei și pînă la Viena. (Vezi
BoarapcniH rpaMOTN, Ojțecca, 1815, p. 31. — ,,Arhiva României” 1.1.96). — Am citat
documentul numai ca să-ncredințăm cumcă limba slavă la români datează de la amestecul
destinului nostru cu acela al bulgarilor. Ei au fost aliații naturali ai românilor, împreună cu
ei s-au repurtat luptele contra imperiului bizantin. Ce c apoi mai natural decît ca unul și
același stat politic să aibă una și aceeași limbă oficială : cea 76 slavă ; căci o mai repetăm :
secolul nu era al naționalităților 77.
Cit despre numiri, ele nu sînt rusnecc, ci dace. Astfel, in munții românești a Transilvaniei
găsim Zalatna, în 78 România : Gârneții, Craiova (documentai KpajiiioSa), Brăila. Numirile
slave ale mănăstirilor sînt mai lesne de esplicat decît toate prin simpla impregiurare că limba
bisericelor a fost slavă 79, pe de-o parte din cauza 80 dezbinărei de Roma, pe de alta-din aceea 81
[a] urci istorice contra Bizanțului. Mănăstirele se țineau de biserica slavonizată, deci căpătară
nume slave. Spre mîngăierea d-lui autor voi cita [numiri] mănăstirești slave și-n România :
Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Cînd limba bisericei la 82 români deveni
greacă, noi83 furăm destul de docili pentru a le da mănăstirilor numiri [ grecești]. Asemenea
spre mîngăierea autorului vom cita 84 Agapia, // Agatonul, Stavropoleos ; și nu-mi pare rău ur
decît că nu dispunem de listele ruinelor trecutului, pentru dc-a înșira și mai multe nume
slave de mănăstiri cari zac oarecum în inima românimei. Nu le-a dat dar rusnecii nume mănă-
stirilor noastre, fie ele-n Bucovina, fie-n Moldova, fie-n Țara Românească or Transilvania;
ci preoții români inșii le-a dat acele numiri, pentru că limba in care predicau ei cuvîntul
etern era cea slavonă și nu cea ruteană.
Numirile rîurilor și 85 a orașelor sint dace. Bistrița, Șiretul, Prutul se numesc, lingă
Dunăre și Marea Neagră, așa cum se numesc și-n Bucovina. Numirea rîurilor transilvane, a celor
din Țara Românească, din Banat și din parte a Ungariei sînt dace, adică slave. Domnul Hasdeu
pretinde a fi demonstrat86 cumcă dacii au fost slavi și cumcă descendinții lor sînt litvanii
de azi, cari însă tradițional au in inimele lor o ură ne-mpăcată contra polonilor și muscalilor.
Nu garantăm de adevărul acestor zise, numai n-am vrea să știm confundați pe daci și puținele
urme ce ne-au rămas de la ei cu rusnccii, cari-n Bucovina, cîți 87 sînt puri, nu sînt decît
veni ture de prin Galiția.
Era un popor brav acela care-a impus tribut, superbei împărătesc de marmură a. lumei :
Roma. Era un popor nobil acela a 88 cărui cădere te împle de lacrimi iar nu de despreț, și a- fi
descendentul unui popor de eroi, plin de nobleță, de amor pentru patrie și libertate, a fi
70. vezi prima, versiune, abandonată, a acestui pasaj pe 25r ; urmează un alineat șters: Apoi greșala cea mare a d-lui
autor a fost înainte de toate rolul și influința slavilor de sud, cu* rusnecii 71. supraintercalat 72. din istoria românilor
supraintercalat 73. supraintercalat 74. supraintercalat 75. după sub dofmnia] șters 76. după aceea șters 77. urmează un semn
de intercalare (fără corespondent in text) și cuvintul izolat Ungurii semn al unei intenții abandonate de dezvoltare ulterioară
a unui exemplu analog pentru versiunea inițială, abandonată, vezi textul de pe 25rv reprodus in notă 78. după în Moldova
mănăstirea Vorona, Dobrovățul șters 79. a fost slavă deasupra lui din cauza șters 80. din cauza deasupra lui a șters
(inițial textul a fost : din cauza pe de o parte a dezbinărei dc Roma) 81. deasupra lui cauza șters 82. după române
șters 83. după ei șters 84. vom cita deasupra lui le vom cita șters 85. după si[nt] șters 86. după dovedit șters
87. după de sau da [ca] * șters 88. după care șters
673
descendentul urnii asemenea popor n-a fost și nu va fi o rușine niciodată. Numai că [de]
or fi descendinți de-ai lor pintro români va rămînea • întotdeauna o problemă nedczlegată.
B științifice constatat că în văile munților, prin locuri pătrunse rar de. comunicațivurea cu
tin lumea, acolo sc păstrează mai // neatinse idiome vechi, limbo mumii, dialecte împăiate, și
acolo ar t rebui să. găsim numiri și limbă slavă. Ci munții sînt pretutindenea în Dacia 89 emina-
mente români. Sînt în o scamă de munți în Bucovina și ruși, numai că origina lor c cu toiului
nouă și numele satelor sint mai toate nediscutabil90 românești. Astfel găsim : Frasinul, Ulmul,
țăpoiul, Sulița etc. Dar confundarea regretați lor91 daci cu rușnecii ne-a revoltat. O astfel de
soarte n-au meritat92. Un popor ca cel rusnecesc, care-a purtat c-o" resignare, nemaiauzită
jugul cel de aramă a slavici polone e fără esemplu in istorie și o91 asemenea lipsă de curagiu,
de simț de demnitate ne-ndreptățește de-a nu-i pune alături cu un popor la care libertatea
a fost condițiunea de viață, căci nu merită cei95 dcntîi atîta onoare, cei din urmă atîta dispreț.
Citească domnul autor istoria. Transilvaniei, căci ea nu e decît. istoria revoluțiimilor Transil-
vaniei, a revoluțiunilor poporului român", iobag și el, contra apăsătorilor maghiari. De-a-ceea
avem dreptul de-a nu permite la. orcc vonitură ca să-și confunde pe străbunii lor slavi și demni
de slavic cu străbunii noștri liberi și demni de libertate, căci nu mă ndoiesc că sînt și din români
a. căror străbuni a. fost daci. Chiar cazacului de Don i ar fi rușine să fie numit hahol — cu cît
mai mult unui descendent al romanilor or al dacilor.
Bucovina, asemenea Daciei întregi, a fost daca prin însăși natura lucrului, rusneacă însă
n-a fost ueciodată, și sperăm că neci va fi vrodată. Putut-a ea să aibă populațiunc ruteană,
ea care, din contra, a colonizat Galiția cu români? 97
i2r Soldați! romani ai evului mezin erau 98 însoțiți de prejudițiul gloriei și regii Coloniei îi
prefereau chiar propriilor lor oșteni. Vedem 99 pe. regii Poloniei îu secolul al 16-lea chiar lăudînd
purtarea soldaților români; iar în secolul al 13-lea și al 11-lea [î|i găsim pc regi colonizând
cu români Galiția ; căci românii erau soldați toți100.’^ noi nu [ne| vom baza pe. Urechie or
pe Cogălniccanu, ci pc documente autentice din înseși timpii cei străvechi ai colonizăm.
în 1378 Vladislau, principele de Opolia și gubematorul Poloniei,donează101 arcașului
(strțelec) Alexandru Bomânul (Woloch) eîmpul și satul anume Hodlo pe apa Tirnovei în
Galiția., dindu-i voie lui și urmașilor săi de-a se. administra și judeca după dreptul românesc
(na prawie woloskiem). Pentru de-a administra și judeca după, dreptul românesc a trebuit să
aibă și pe cine -- pe cine insă altul daca satul și eîmpul acela n-ar fi fost colonizați cu români,
cari ar fi pretins de la proprietar judecată după dreptul românesc.
în 1383 Maria, fiica regelui ungaro-polon Ludovic, donează un teritoriu în Galiția româ-
nului losif, fiul lui Petru. (losefowi102 Ollakowi, filio Petri). Donațiune de 103 natura celei
de sus.
La 14.20 Ziomowit, principele de Mazorvia și de Belz, acordă locuitorilor satului Lubicz
dreptul judecății românești. Un asemenea drept nu avea motiv să-l ceară decît o colonie de
români. (Vezi toate acestea la Thaddăus Czacki în opera sa : 0 litewskich i polskich prawach. //
420 Acolo se citează și unele din însușirile judecății românești. — „Arhiva Eomâniei”J 104
26r , Lesne putem vedea așadar cumcă parte din galițieni chiar or fi români rusificați, cu
cit mai mult însă bucovinenii, cari cei ruși nu sînt sigur decît numai români rusificați, cu
puține escepțiuni sporadice. Fizionomia e diploma cea mai românească a bucovineanului de
peste Prut-. El vorbește într-adevăr rusește, dar mi se pare cumcă o comparare cranioscopă
cu vecinii galițieni n-ar fi decît în dezavantagiul cel mare al bunilor noștri vecini. Fizionomia
bucovineanului, vorbească el românește or rusește, e preste tot romană, pe cind, numai trăeînd
Nistrul, găsești neespresivele fizionomii ale slavilor de nord 106. Se-nțelege că, rccunoscîndu-le
acest titlu de nobleță rutenilor din Bucovina, nu mi-a trecut nici prin minte ca să le imput
doar renegarea originei lor. Omul în secolul nostru poate fi de orce naționalitate va voi, spiritul
timpului le-a conces de mult la toate drepturi egale; totuși însă îmi voi aduce aminte cam
din treacât cumcă o colonie română din Moravi»1M, deznaționalizată, pmrzînduși limba407,
89. în Dacia supraintercalat 90. după ro[mânești] șters 91. după barmanilor șters 92. inițiat: meritat o 93.
după tara șters 94. deasupra lui un asemenea pop [or] șters 95. după unii șters 96. deasupra lui nu[stru] șters 97
aici și-ar puși locul, înlr-o oarecare măsură, fragmentul neintegral și abandonat deși neanulat de pe : A susține cumcă
Bucovina a fost ruteană, Bucovina care, dc cînd s-a pomenit a fi, n-a fost sub dominare slavă! Dar bine, ce să zicem
atunci de. Pod oii a și Pocuția, cari-n evul mediu nu știi că sub ce dominare or fi fost mai mult, sub cea română or sub
cea <slavă>polonă? Nu <vo[rbele]> noi, ci faptele dovedesc. <Iată-le după cît. avem documente autentice a mină :> Așa
de. Domnul Petru Vodă (Mușat) 98. după sînt șters 99. după Fapt șters 100. pentru pasajul care urmează vezi
prima versiune, abandonată, pe 25v. reprodusă in notă 101. după hfărăzește] șters 102. după Donațiune dc natura
șters 103. după fu șters 104. aici se încheie reluarea textului de pe 25v și tot aici se intercalează, acela de pe 2Grv,
27r 105. ale slavilor de nord provine, prin modificarea terminației și supraintercalări din slave (text inițial: fizio-
nomii slave); urmează diferite esențialminte de cea a bucovinenilor șters 106. deasupra lui Bohemia șters 107. inițial:
cu limba pierdută ; s-a supraintercalat pierzîndu-și și s-a șters cu și pierdută
674
susține încă si n ziua de azi ea ea rm e moravă 108, ei romană. în Bucovina d.e. s-a-ntîmplat
contrariul — vro crimă nu-i; dar vro dovadă de vigoare 109 asemenea nu e.
Cu un cuvînt: rutenii ortodox! ai Bucovinei nu sînt decît români rusificați, căci noi nu 42v
credem într-o emigrare en massc în anii 1622. Rusnecii au fost totdeuna slabi de caracter.
Ei s-au făcut catolici toii, fără ca să se 110 găsească vreo oază de ortodoxi în toată întinderea
Galiției. Altfel de tot a fost cazul la românii transilvani. Pe de-o parte foloasele morale ce. li
prezintă uniunea erau foarte, mari și salutarii, căci acea uniune e mama 111 deșteptare! românilor,
pe de alta însă totuși partea cea mai mare a locuitorilor Transilvaniei112 a rămas ortodoxă
cu toate torturele stăpînilor de altă lege și de altă națiune. De-aceea și-n astă privință nu ne
convine a suferi comparatiunea eu rusnecii. Cei113 alipiți de Rusia a redevenit sans facon
iar ortodoxi — și azi să li plătească cineva celor din Galiția și ei [n-]ar redeveni ortodoxi.
Acei 114 persecutori romanizați, cum îi numește d-nul autor u5, nu sînt în faptă decît
români rusificați și IJG reromanizați 117; și e o onoare pentru ei, pentru 118 că au putut, să
se 119 scuture de crima ee-a comis-o părinții lor cedînd unor infhunțe pe cit de oculte pe atit
de neonorifice Și nobilimea noastră din Bucovina se polonizase, ce era mai naural decît ca
o nensemnată parte a poporului să. se rutenize - - însă azi neci nobilime, neei cler, neci popor
nu vor neci să-și mai aducă aminte de acei timpi de decadință a sufletelor, și fiii vor căuta
să îndrepte ceea, ce-au stricat părinții.
Să finim 120 cu începutul sciicrei d-lui autor. Daca Beseda mai are și alt scop afară de 4;;r
subminarea orto[do]csiei e o întrebare mare. Pe români, chiar pe cei rusificați, nu-i vor putea,
rutenii său dezlipească de credința că 121 ci sînt români, de conștiința lor națională, decît-
schimbîndu-le legea. Românii cei rusificați din Bucovina sînt încă cu sufletul români și numai
romani, deși limba li e rusă, căci un viciu 122 mare a popor ului nostru românesc a fost conf un-
darea naționalității cu religiunea. Va să zică ortodoxia vrea Beseda 123 să dărîme mai întîi,
căci ea este lanțul de fier care leagăm Bucovina, pe românul neaoș de cel înstrăinat. Acuzarea
cumcă vor să dărîme ortodoxia e dreaptă. Nune-ar mira neci chiar dacă am vedea pe rusneci
în aceeași tabără, cu polonii, căci li vor fi promițînd mult polonii daca vor lucra pentru
anexarea Bucovinei la Galiția.
Spune apoi cumcă membrii fundatori și onorifici a Societății sînt, cei mai mulți, pretați
uniți 124 din Ungaria și Transilvania... Și citează apoi pe Șterea Șnluț (după cum se știe,
mort), pe Clipa rin și ele. Cine etc.? Cine sînt acei 125 etc. pe care domnul autor îi pune?
Să venim acum la partea formarie a operatului. Cînd e vorba de demnitatea, de frumu-
sețea, de dreptm ilc unei scrieri, atunci forma ei decide. O scriere injurioasă nu are neci dreptul
răspunsului măcar. Dar vorba ceea „Respectă ca să fii respectat”. Dăm noi prima, probă,
de respect față; cu opiniunile contrarilor noștri, răspunzînd la ele chiar cînd forma sub care
ele se prezintă nu c din acelea care să merite un răspuns.
Pe inamicii rutenilor (romanizați cum zice d-nialui) îi acuză de muchinațiuni scîrhoasc, 4:u>
de (le)iuneiațiuni infame. Numai o singură împregiurare am avea aci de citat. Nu prea e în
natura românului să intrige, să facă machinațiuni, ba încă, ce e mai mult, să se facă spion,
să deMinție. Și cu toate astea ce împregiurare ciudată ! Aceste vicii a denunți erei și a spionagiu-
lui126 par a fi la rusneci tradiționale, istorice. în cîte documente românești posedem despre
ruteni ea atari nu vine nicăiri vorba, numai unul posedem care ne arată; ce buni erau popii
rusneci de spion agi u. Pentru plată ei spionau actele regilor și-a guvernatorilor lor și le trădau
Domnilor moldavi. Așa aflăm un ordin al regelui Sigismund cătră Ioane Wilczek, arhi-
episcopul Leopolei, cu data din Cracovia anul 1511, apr. 2, prin care ordin regele statorește
de-a se opri popii rusneci (popones lluthenorum ) să facă escursiuni în Moldova sub motiv
de hirotonie, căci trădează interesele Poloniei (Acta Tomiciana, t. I, p. 151. — „Arhiva istorică
a României”, voi. I, p. 8)127. Și pare-se cumcă descendinții și frații de-un sînge ai acelor
popones ar acuza pe români de crimele de care erau capabili numai străbunii lor.
108. deasupra Iul bobernă șters 109. inițial în Bucovina d.e. se-ntîmplă contrariul —vro crimă nu-i; vro dovadă de
vigoare și caracter însă 110. inițial iară să găsești 111. inițial: maica 112. după români șters 113. suprainter-
calat 114. după Acei persecutori șters 115. inițial: autorul 116. decît români rusificați și supraintercalat
117. pentru idee vezi Bflr, primele rî riduri 118. supraintercalat 119. inițial: să-și 120. inițial: Dar să sfîrșim
121. supraintercalat 122. deasupra lui păcat șters; pentru ideea din acest pasaj vezi mai jos transcrierea textului
de pe 2(»v27r 123’. după b[eseda] șters 124. supraiulercalat 125. inițial Cine-i acel 126. a denunțărei și a spin-
nagiului supraintercalat 127. versiunea inițială a acestui text, în chip evident abandonată fie că diferitele fragmente
de redactare sint anulate explicit sau nu, se află pe 26v--27r (text nebarat) și 26r -2(»v (text barat) și p transcriem
aici: 26v în ci te documente românești posedem, despre ruteni ca atari nu vine nicăirea vorba. De nume slavice nu e
vorbă, acelea au fost la modă alaltăieri, sub domnia lui Mihai Sturza da încă intr-un timp în care, limba oficială a
statului era slavă. Oamenii evului mezin nu știau a dis [27r]tinge între naționalitate și religiune. Ba ne-nșelăm, știm
ceva și despre ruteni ca atari. Știm la ce erau buni popii rusneci din secolul al XVI. La spionagiu. 26r Preoții ruteni
din Galiția a fost buni de-un lucru mai cu seamă. De. spionagiu. Pentru plată ei spionau actele regilor și guver-
natorilor lor (poloni) șLapoi le trădau Domnilor moldavi. Așa aflăm [2Gv] un ordin al regelui Sigismund cătră Ioane
Wilczek, arhiepiscopul Leopolei, cu dala din (anul) Cracovia, anul 151.1, apriliu 2, prin care regele găsește cu cale
675
întinn loc onorabilul domn autor îi numește pe români conlocuitori. Numai conlocuitori ?
Pare-mi-se că de-un asemenea ton ar trebui să se cam dezvețe unii și alții. Românii nu sînt
numai conlocuitorii d-lor ruteni; această onoare ei nu prea au cauză de-a o invidia. Ei sînt
ur ceva mai // mult 128. Sînt posesorii de drept ai acestei țări — ceea ce sînt czechii în Bohemia,
polonii în Galiția, ungurii în Ungaria veră, germanii 129 în Viena ; va să zică sînt ceva mai
mult decît conlocuitorii d-lor ruteni și noii nu primesc o eameraderie pe care n an dorit-o
neciodată.
Scumpi și iubiți conlocuitori ai noștri din Dacia lui Traian, trebuie să știți cumcă
ținem mult la aceea că am venit de la Roma și, asemenea acelor bătrîni și moroși veterani
ai Urbei eterne, nouă nu ni convine colegialitatea orșicui, fie acela pînă și fiul mamei Rus.
Se cam ștersese diploma noastră de noblețe : limba, dar din buchile gheboșite de bătrânețe
noi am transcris [-o j cu literele 1:10 de aur ale, românismului; cam gîngăvise cîntarea 131 bise-
ricilor noastre, însă am purificat-o cu 132 spiritul sînt al propriei133 noastre limbe ’34.
de-a opri pe popii rusticei (popones Rulhenorum) să iaca escursiuni in Moldova sub motiv de hirotonie, căci
trădează interesele Poloniei (Acta Tomiciană, t. I, p. 154. - ..Arhiva istorică a Bomâniei”, voi. I, p. <S). 12<S. Ei
sini ceva mai mult este scris de două ori, probabil dinlr-o inadvertență provocată dc iritația polemică 129. după
va să [zică] ș/ers 130. inițial: literile 131. după biserifea] șters 132. suprainlercalat 133. după geniului Bornei
șters 134. versiunile inițiale ale acestui alineat se găsesc pe 24r și 26’v : 24z se cam învechise diploma noastră de
nobleță : limba, dar (am transcris-o) din buchile strimbe și gheboșite de bălrînețe am transcris-o cu literele de aur ale
romanilor și 2Gv Da, de la Borna venim, scumpi și iubiți compatrioți (,drept de la Borna !) din Dacia Traiană ! Se
cam ștersese diploma noastră de nobleță : limba, insă am transcris-o din buchile (bătrine) voastre^și^gheboșile de bătrinețe
in literele dc aur ale limbelor surori; (se cam ștersese (știrbise) istoria noastră, insă ceea ce n-am făcut in trecut ne
vom încerca a face. în viitor). Cam degenerase arborele nostru genealogic cu cîte o codiță străină, dar îl vom curați de
toate uscăturile.
REVISTĂ JURIDICA
[„DOMNUL IOAN ALEXANDRU STURZA...”]
2264
4?2r D. loan Alexandru Sturza, căruia i mai dătorim un studiu interesant asupra dării
mobiliare, publică într-o mică broșură textele articolelor asupra responsabilității ministeriale
din legile respective ale Olandei, Austriei, Belgiei ș.a.
Cu tot motto-ul : Exemplu docent și ,,Exemplele trebuiesc luate din timpmi normale,
iar nu din acelea în care tirania de sus a fost înlocuită prin tirania stradelor”, am fi dorit
ca autorul să preceadă. în mod genetic, adică să arate occasio legis, faptele cari au dat naștere
la votarea unor asemenea legi, al doilea însă să an te în ce măsură se pot aplica legi de respon-
sabilitate într-o țară în care se vor găsi directori de ministerie și înalți funcționari c-o cultură
mai mult decît minimă și cari stau pe picior de război cu gramatica românească, necum cu
infinitul1 de. legi nouă cari s-au introdus la noi cu derădicata. Căci în legi nu există nici cel
mai mic sîmbure de adevăr absolut. Legile 2 sînt consfințirea unor stări de lucruri date și se
creează în momentul în care acea 3 stare [e] [con]testată de cineva. A-l face pe un ministru
[răspunză |tor pentru gestiunea unor funcționari4 ~
1. după legile șters 2. după toate șters 3. după s [tarea | șters 4. inițial răspunzător intr-o țară în care funcți-
onarii
[,,ICH GLAUBTE...”]
2276 I
leh glaubte dass es besser sein werde?...
20ir Besser? Es soli ja nicht besser werden in diesem Lande. Und ausserdem M. Was hat
inan denii dem Manne vorzuwerfen ? Dass er *** hat ? Das hat ja ein anderer *** dem*
6'76
M .... X nucii gethan — uiid wurde trotzdem zum ... ernaimt. Was hat nu n y einzuwenden ?
Dass cr gestohlen? Bas hnt ja der andere auch gethan. Oder soli es gcrad von nun an besser
werden? Nein, in dem Lande kann nicht besser werden und soli es auch nicht.
[„EU CREDEAM...”]
Eu credeam că va fi mai bine?...
Mai bine? Nici nu trebuie să fie mai bine în această țară. Și pe lingă aceasta M! Căci ce ar trebui să i se
reproșeze omului? Că a *** ? Dar aceasta a făcut-o și un altul *** lui M .... a făcut-o și X și fu totuși numit . . .
Ce i s-ar putea obiecta lui Y? Că a furat? Aceasta a făcut-o și celălalt. Sau tocmai începînd de acum trebuie să
fie mai bine? Nu, în această țară nu poate fi mai bine și nici nu trebuie să fie.]
[„MAI DEUNĂZI...”]
2264
Mai deunăzi ne-a pus păcatele .să reproducem după o gazetă jidovască o scrisoare adre- hm
sată de d. C. A. Rosetti redacțiunii „Izraelitului român” în anul 1857, pe cînd dnialui se afla
la liusciuc și aștepta să intre pe pămîntul făgăduinței pe atunci, a realității reversibile astăzi.
C o introducere oncțioasă „Românul” reproduce asemenea scrisoarea, menită fără-ndoială
a face mare efect asupra celor naivi, pentru că e foarte sentimentală, ca monologările jucă-
torilor de cărți din novelele lui Bret-Harte.
OMENIA OMENIE CERE Șl CINSTEA CINSTE!
2264
„Romanul” în n-rul său de1 duminică 20 iunie își esprimă satisfacțiunea că s-au redeș- wr
teptat politicii de la „Timpul” din letargia în care-i aruncase faimoasa campanie în contra
anti autohtonilor.
Antiautolitoni ? Ce termen pe care nu l-am întrebuințat niciodată. Greci și jidani, iată
termenii proprii. „Românul” sau „Pseudo-Românul” adecă falsul român 2 prin mijlocitoare
subrepție și introducere clandestină e redijat de băieți de jidan și de grec. Voilă 3 toul!
Acesta ar fi un lucru indiferent în sine însuși, căci cine mai ține seamă de toate vietățile ce
furnică pe fața pâmîntului. Ceea ce e însă absolut necuviincios e ca asemenea venituri de
ieri alaltăieri să pretindă a determina funcțiunile 4 vitale, viitorul poporului românesc chiar.
Tată^ceea ce supără și revoltă. îndealtmintrelea, de urmăm ori nu campania, adevărul spus
odată rămîne același. Românimea e îmbolnăvită de acest virus de malonestitate și pehlivanie
băgat în trupul ei prin introducerea' acestor oameni // în afacerile publice și numai învingerea
caracterului și rasei naționale poate să ne scoată din amețeala intelectuală și decăderea
morală în care am căzut.
Ce bucurie pe tagma patriotică că nu-i5 mai relevăm cusurul de căpetenie care face în-
tr-adevăr din rolul politic ce și-l atribuie acești oameni o absolută necuviință socială. în ade-
văr? Ce se cocoțează grecul și jidanul în țara noastră cu strania pretenție de-a dicta legi
poporului românesc? Aidi sictir!
1. după d|umhucă] șlers 2. după pjseudo] șters 3. după et șters 4. după reulfe] șters 5. inițial ca nu le mai
relevam
677
[„MAI INT1I, DACA
2204
38âr Mai întîi, daca politica ar face[-o| jidanii de la „Peather Lloyd”, am crede* că prinde*** ***.
Căci jidanii, deși nu sînt buni de nimic cînd e vorba de luptă, dar să ațîțe pe alții la ură
și la ceartă, de aceasta sînt capabili. Din fericire politica esternă se face la Viena și Viena
e foarte cuminte.
CU PATERNITATE INCERTA
RUBEDENII FOARTE ÎNCURCATE
Se. știe că. marele istoric Palacky era supranumit părintele nației ochești. Un ziar umoristic
din Viena face următoarele reflecții :
Palacky este părintele nației. Piica sa e după lală sora nației. Ginerele său. d-rul Pieger e prin urinare cumnatul
nației. Și, fiindcă nația are copii, Pieger e unchiul tuturor acestor copii. Dar el este și unchiul femeiei, a fiului său, a
socrului său (fiu al aceleiași nații), în fine Pieger e unchiul său propriu. Soția sa-i este soră, țiul său îi e [rate. Piui
lui Pieger e fratele mumei sule proprii, iar ea e fiica, sora și cumnata nației. Jac nația se simte onorată.
/9 iunie 1876}
ANUNȚ BERLINEZ
Eolositoare-i foarfecă — la croitori în mină. — Dară cu ea nu șugui — alături cu o mină, (tn foarfece e ades mai
mult decit o conferență; — Ce poale-ua croitor cu el — vezi la magazinul de concurență, adică straie de drum și de
primblare pentru oraș și țară.
[13 iunie 1876]
ALT ANUNȚ
Berlinul arc unele locale publice de danț de. un renume foarte îndoielnic. Unul din
acestea anunță:
înștiințare prealabilă. încefund de duminecă 17 pînă sîmbătă 24 iunie na anca loc un bal din vremea sidlmmhii
Șulem al f lf ie în serail la Constantinopole. Tronul sultanului se află in mijlocul salei și na fi ocupat toată noaptea numai,
de padișah. Muzică se na face de cătră capella de curte a padișahului, toți muzicanții cu fes turcesc în cap. Danțurile
se nor aranja chiar de către marele nizir Abdula Effendi. Toate damele înainte de miezul nopții nor fi voalate. Grădina
dară se va preface intr-o pădure de f iniei, împodobită cu sute de copii ai Orientului.
[13 iunie 1S76J
SPRE CARACTERIZAREA LONDREI
Un raport polițienesc comunică procesul-verbal încheiat de un juriu chemat a constata
un caz de moarte prin foame însoțit de cele mai cumplite împrejurări. Henry Jeffrey fusese
fabricant de hârtie și trăise eu familia sa într-o luxoasă comoditate. Sărăcit fără vină proprie,
45 — C. 832
679
avea. de hrănit nevasta, și patru copii. Au încercat a. procura familiei sale pînea. de toate
zilele prin munca cea mai aspră, ajutat fiind de unul din fiii săi. Dar acosta se-mbolnăvi
in curind și fatal, muncind presto puterile lui, deveni incapabil de-a lucra mai departe. Cellalt
fiu lucra într-un magazin de linuri și cîștiga 1 funt sterling (25 l.n.) pe săptămîna, însă un sac
de lină îi căzu în cap ș au trebuit dus în spital. Fetele coseau și câștigau șase șilingi pe săptă
mînă. Dar, de muncă exorbitantă, do grijă și supărări căzură și ele la pat. Tot ce aveau a
vîndut bucată cu bucată., dar n-ajungea nici pentru hrană. Miss Lucretia Jeffrey muri în fine
,,din lipsa celor mai necesare alimente”, precum zice juriul. în odaia nefericitei familii juriul
nu găsi decît o ladă goală, un scaun rupt și un pat (împrumutat de la comunitatea bisericească)
pe care a doua, fiică trăgea de moarte.
Acest caz a produs o senzație penibilă în public, dar cîte mii și mii de cazuri vor mai ti
în care mizeria lucrează mai încet și care se sustrag atenției publice !
[8 septembrie 1876]
O REPLICĂ A LUI DUMAS-FIUL
O damă distinsa spune lui Dmmis-tiuiA pe cind tT-fiin IncU tatăl său: Trebuie să-p fie foarte neplăcut ca tatăl d-tale
duce-o via pi așa de ușoară”, — ,,De loc, doamnă, căci dacă ini-mi poate servi de mode), îmi servă lotuși de scuză.”
[8 septembrie 1876]
COMPARAȚIE
Eugene d’Arnoult, odt tă foiletonist al ziarului „Siecle”, compară Prusia cu un băiet din
poveste, găsit de-un bărbat și de-o nevastă în pădure și crescut de dînșii. Dar copilul deveni
urieș, omorî pe bătrîna sa mamă, o tăie cu toporul și o mîncă, iar tătîne-său îi rupse mina,
pe care, asemenea o-nghiti. Muma e Polonia, tatăl Austria.
/8 septembrie 1876]
EXPLICAȚIE ASTRONOMICĂ
Un profesor voia să-i facă pe elevi să înțeleagă durata de 180 de ani care i-ar trebui
unei ghiulele slobozite din tun ca s-ajungă- de pe pămînt la planeta Saturn. „Dac-a m împușca
cu tunul în locuitorii lui Saturn, ghiuleaua i-ar lovi pe strănepoții lor” zise el.
[8 septembrie, 1876}
CARTEA CEA MAI MARE DIN LUME
Itevista engleză „Athenacum” află că curatorii muzeului brittic sînt în tratație pentru
cumpărarea unei copii de pe cartea cea mai mare din lume. Pe la capătul veacului al 17-lea
împăratul de atunci al Chinei au instituit o comisie însărcinată a retipări într o singură colecție
680
toate scrierile. însemnate sau interesante din toate ramurile literaturei. Pe la începutul veacului
al .1 S-l ea comisia și-au fost» mînluit lucrarea și au fost- în stare sa supuie împăratului o compilație
cirprinzînd 6107 tomuri sub titlul de „Kin ting kov kin too show tsech ching” adică „Colecție
imperială ilustrată din literatura veche și modernă”. Mai întîi s-au făcut o ediție rest-rmsă
a rcestei opere colosale, dar peste cîtăva vreme amploiați ii<M>neș('î u u înstrăinat pu ri ea eca
mai mare a caracterelor de aramă turnate anume pentru tipărirea cărții; iar rămășița caracte-
relor au fost topită și s-au bătut bani din metalul lor.
Focul și răpirile au redus foarte numărul copiilor esistente a ediției imperiale tij^arite^ pe
atunci și se crede că puține mai există astăzi. Curatorii muzeului brittic, aflînd că una din ele
se află de vînzare, an început tratările pentru a o cumpăra.
[20 mii 1877 [
[„ORI E MANIE, ORI E PREFĂCĂTORIE.”]
Ori e manie, ori e prefăcătorie.
Prea stîrnesc dînșii în ruptul capului să vadă degetul Rusiei în toate.
Ali-aduc aminte d-un om cumsecade, dar care "era urmărit de ideeacă- Englitera este
amestecată în toate încurcăturile politice. Nimic nu se petrecea pe la noi, chiar niolinuă dacă
se ivea, fără ca» Englitera să nu fie la mijloc.
De colectiviști pare că i-a apucat acum mania rusoiobă.
Erăliauu a căzut de la. guvern din pricina Rusiei; - Rusia, eu pahonți, jugănari și iconari,
a, răsculat satele ; — orice mișcare de funcționari, orice măsură de guvernămînt e luată, sub
inspirația^ Uusiei - chiar Sărățeanu a fost scos din slujbă prin intervenția Rusiei.
Dacă acest chip de a judeca este sincer, atunci sînt bolnavi bieții creștini. O cură de
idroterapie le-ar fi mai folositoare decît o discuțiune de comici. Pe maniaci discuțiunea îi
irită, și-i împinge la excese. Ei au nevoie d-o derivație a. sin gelul de la creieri.
Dar eu nu cred că dînșii sînt apucați de manie. Ei știu că ceea ce spun nu este așa,
dar sînt interesați să facă- pe lume a crede că este așa. Socoteala politică i-a povățuit s-o ia
peste cîmpul ăsta. O ieși bine, o ieși rău, urma o s-aleagă. Ei cred c o să le iasă bine. Nu e
la, mijloc sinceritate, peste tot, e prefăcătorie.
O dată apucați pe drumul ăst a., li-e teamă să se mai întoarcă. Ce ar zice lumea, daca
s ar întoarcef
Atitudinoi lor rusofobe, încălzit,ă în presă, solemn formulată. în .Apelul către tară, i s a
obiectat: — da,('a știați că agenți rusești cutreieră -satele-pentru a răzvrăti țărănimea.-, ce măsuri
ați luat» în contra lor, pe cînd erați la guvern 1
A trecut o lună, și d-abia acum se răspunde la, această obiecțiune»
Răspunsul este interesant.
lată ce ne spune organul de căpetenie al fostului guvern :
Apăi bine, aceeași acțiune o are un partid cînd e la guvern și cînd e în opoziție?
( ui guvern este ținui la o mare, rezerva în relațtunile sale cu slrăinăkdem Guvernul liberal nu jnilea să între-
prindă o luptă lățise în conlra Rusiei, ci trebuia să se mulțumească a combate uneltirile acesteia prin mijloacele cc-i
stăteau la îndcmînă.
Acum, cînd partidul liberal nu mai are în mîinele sale administrațiunea, prin urmare cînd nu mai poate lupla
contra agenților slrăini prin puterea statului și nu i-a rămas alt mijloc de luptă decît propaganda prin presă și întruniri,
facerea sa ar ți o crima, inacțiunea sa un adenaraf aci de lradare naționala.
Daca fotului ar fi adevărat, s-ar putea primi pînă, la un punct oarecare distincțiunea
ce o face organul colectivist între acțiunea de guvern și acțiunea de opozițiune ; — cu toate că
eu nu m-aș putea face ucenicul acestei distincțiuni.
Nu intră în capul meu cum ceea ce e cu minte și moral cînd ești la guvern să fie
smintit și criminal cînd (‘.ști în opozițiune, și viceversa, după cum nu intră existența mai
multor morale.
Prea mult s a abuzat la noi de această distincțiune, care a fost împinsă- pînă la contra-
dicțiile cele mai revoltătoare, între purtarea de partid în opoziție și purtarea ta cînd ai ajuns
la guvernămînt. Și este de regretat că, chiar acum, după, atîtea triste experiențe, vedem procla-
681
mîndu-se acel sistem de nepotrivire între o acțiune și alta și punîndn-se partidele? la adăpostul
unei distincțiuni amăgitoare.
Acestei deprinderi se datoresc atîtea salturi de la o extremă la alta cari au făcut pe
lume să nu mai creadă în cinstea vorbelor celor ce fac politică.
‘Dar să ne întoarcem la tactica colectivistă.
Asupra, fondului ei argumentează astfel :
O dovadă că guvernai liberal a combătut pe cit a pulul uneltirile rusești e că răscoala sătenilor n-a izbucnit
decît mai multe zile după retragerea d-lui Ion Brătianu, atunci cînd nu mai era în țară o administrație energică care să
poată lua măsuri înțelepte pentru a împiedica lățirea răului.
Iscusit argument!
Este adevărat că răscoala a izbucnit cile, va zile după retragerea d-lui Ton Brătinnu.
Dar urmează de aci că dînsa a fost pregătită de Rusia, ale cărei uneltiri au fost cu
putere înfrînate de d. Brătianu ? Așa se face proba?
De ce să nu fi fost dînsa pregătită de alte cauze?
Eoate că ne-ar câștiga. și pe noi părerii sub? daca organul colect ivist — acum (dud
partidul său nu mai c ținut la nici o rezervă și inacțiunea sa ar fi un adevărat act de trădare
națională — ar începe să spună limpede, cum și ce fel uneltea Busia răscoala pc? cînd
d. Brătianu era la putere și în ce mod a combătut fostul guvern acele uneltiri.
O expunere cinstită a acestui lucru ar prețui mai mult decît toate? articolele scrise
d o lună și jumătate prin foile? colectiviste, în cari sc' spune moși-pe-groși și se agită cu iutem-
perență de? stil spectrul rusesc.
Dar de? lucrul ăsta se feresc organele fostului guvern. Scopul ce-1 urmăresc nu e^ste
lămurirea, cinstită a. situației, ci ca, făcînd pc? adversarii lor ageriți ai străinilor împotriva,
intereselor țării, să-și mai câștige ceva din popularitatea pierdută printr-o domnie lungă și
plină de? păcate.
Sistemul acesta le-a mai reușit altă dată, cînd adversarii lor erau înfățișați ca austro-
magliiari, iar România sc tăvălea muribundă în sînge la picioarele contelui Andrassy. Dc? ce?
nu le-ar reuși și acum?
Ei știu că mulțimea, poate fi ușor de amăgit. An uitat însă un lucru, că lumea a. cam
pierdut, credința în vorbele, lor.
[23 mai 1888J
[„CINSTEA, ÎNȚELEPCIUNEA ȘI ENERGIA
Cinstea, inlelepeiunea și energia sînt condițiuni neapărate, pentru conducerea în bine1
și cu folos a oricărui stat. Și aceste? însușiri se? eter cu atît mai mult, de? la un stat încă tînăr,
care ca astfel are? mai mare trebuință de a se întări și asigura dc? stăpînirea libertăților sale,
cîștigate cu mai multă sau mai puțină sudoare și muncă, într-o luptă mai mult sau mai
puțin îndelungată. Dar se naște? întrebarea clacă într-un stat cu guvernămint constituțional
reprezentațiunea națională poate? fi ea totdauna stăpînă pe? cinstea, înțelepciunea și energia,
ce? se cer pentru o conducere fericită a statului și, fiind vorba despre un stat. încă nou, despre?
un popor lipsit de? maturitate politică, vom răspunde cît se poate de categoric, că nu !
Numai după o vreme mai îndelungată de? la înt emeicrea statului ; numai după ce poporul
va ajunge la acel grad de. practică și maturitate politică în care să sc? simtă oarecum răzimat
și așezat numai pe picâoa-rele? sale? proprii ; numai după ce? acest popor, în urma unei păci și
liniști mai îndelungate, va fi izbutit să sc? ridice? la un grad înalt dc? cultură, și dezvoltare
morală și materială, putem încuviința că reprezentațiunea sa națională însușește și cinstea,
și înțelepciunea, și energia ce. i se cer pentru păstrarea statului’ în starea sa actuală sau
pentru conducerea lui treptată pe calea fericitei și a progresului; iar pînă atunci atît conduce-
rea statului cît și educațiunea politică și socială, a. poporului, trebuiesc lăsate? pe mîinile puți-
nilor bărbați de inimă, înțelepciune și cu adevărată iubire? dc? țară pe? cari trebuie* să i aibă
orice? națiune, ale cărei puteri de* viată, încă, uu-i sînt «vi desăvîrșne shâte.
Acești bărbați însă să nu fie luciii niciodată dintre oamenii reooluliunei, sau dintre demagogii. de meserie, căci - după
cum ne dovedește istoria lutulor veacurilor ~ revoluționarii și demagogii niciodată n-au clădit, ci totdauna numai au dă rimat
682
mai Mdauna cm îngropat libertățile popoarelor, adese ci^igate prin mari jertfe și nesUrșilc șiroaie de strige.
Zic republicam istorici Ileld și Corcim
în fata acestor cerințe ale unui stat tinăr, ce puteam zice de statul român, a cărui
coiuluccre a fost doisprezece ani lăsatii pe mina demagogilor, și încă a unor demagogi nu
tocmai de cel mai bun soi, sul) a căror netrebnicie și porniri pătimașe mai totul s-a veștejit,
mai totul s-a uscat? Și dacă, din nenorocire, ar fi mai ținut mult guvernul pretinșilor liberal-
naționali la ce ne-am fi putut aștepta intr-un stat în care masa populatjunei agricole, aproape
singura clasă producătoare în astă țară, jefuită de toată suflarea oficială și oficioasă, sărăcită
pînă în pînzelc albe, în mare parte buhăită de beția rachiului, singurul mijloc ce-i mai rămăsese
pentru a-și putea uita suferințele, în caro elementul român, populatimiea autohtonă, slăbită,
îndobitocită, deznădăjduită și bolnavă începuse a descrește din zi în zi mai mult, iar eri
rămași, împingîndu se energic pe povîrmșul prohdarismului în care proprietarul, arendașul și
neguțătorul, far a-și fi văzut ruina ce i amenința, erau cuprinși de paroxismul frigurilor specu
lațiuuri întărită!e cu deosebire de institute meșteșugite de credit. în care mlministrațiunea.
aproape în totul nu era deeît o năpastă mai amarnică decîl biciul lui Alila, a. cărei activitate
culmina numai în prigoniri, vicleșug și jaf, în care justiția mi înfățișa deeît/ un cult hibrid,
pe ale cărui altare se jertfeau adese dreptatea, independența de caracter, curagiul civic, și
cîteodată chiar și onestitatea, în care în sfîrșit tot ce era român mai ales era sistematic, înlăturat
de la masa vieței publice, pentru a face loc unei pături de străini suprapuse vieței noastre
politice și sociale .. .priviți tablourile funcționarilor colectiviști, reamintiți-vă personalul
foste1 or consilii comunale și județene uitați-vă la Camerilc lor, și numărați mulțimea străinilor
cc mișuiau și mai mișuiesc în toate aceste institute, pentru, ca să vă încredințați despre adevărul
spuselor noastre !
Sub guvernul omului de la 48 populați unea română descrește, dementul național se
împuținează din ce în ce mai mult, pentru a face*, loc unui element străin, ce ne readuce
aproape la trista stare dinaintea domniei lui Matei Basarab, care zice într-un document al
său din anul 1639: „Doamne! veniră străini în moșia noastră, și-și spurcară mîmile lor cu
mite, și îndrăzniră a vinde și a cîrciumări Sfintele Tale, și a goni pe moșneni și în avutul lor
a băga pe străini, fum de rușine vecinilor noștri ; oameni străini nouă, nu. cu legea (religia),
ci cu neamul, cu limba și cu năravurile cele rdc'\
Tocmai aceste demente străine, introduse pe sub ascuns în văgașele vieței naționale,
cotropesc dementul autohton, pînă ce ajung să stingă dinastia/ Basarabilor și s aducă în locul,
ei domnia străină, domnia fanarioților.
S-ar părea/ poate unora, cu totul fără interes de a. se ști cari sînt (dementele ce hotărăsc
de soarta, uimi popor, fie de autohtone, (ie venite din afară; pentru cugetătorul mai ager însă,
lucrul nu esle totuna..
De cînd instinctele rasei celtice au învins, în revoluției nea. cea. mare, pornirile dementului
romano german, <<a-r<^ domnise pînă atunci, fața hranței s a schimbat- cu desăvârșire. în multe
din țările nemțești se recunoaște foarte mult îm iurirea dementelor slave germanizate, și va rămb
nea pentru (otdauna o deosebire foarte mare între nemții de sud, o rasă aproape de tot curată,
și mantii de nord, al căror substrat este slav. Nici pentru Englitera n-ar fi cu totul indiferent
dacă> azi predominațiunea ar fi a rasei celtice în locul ceha anglo-saxone. Aplecări și însușiri
moștenite, virtuți și slăbiciuni în vechite, calități și aptitudini intelectuale și morale dau domniei
unui dement etnic cu totul alt caracter deeît domniei celuilalt dement. Așa de pildă noi
credem, dimpreună cu mul ți alții, cumcă demagogia la noi este de origină, fanariotă; că ea
însemnează/ ura înrădăcinată a veneticului fără, tradițiuni, fără patrie, fără trecut, împotriva
celor ce au o tradițiune hotărîtă, un trecut istoric. Pentru asta se observă la colectiviști
cum ei se recrutau cu deosebire dintre grecii și bulgarii romanizați. Setea de a-și încropi un
trecut pe care nu-1 au se dovedea din silința ce-și puneau d-a schimba totul, de a da totului
o altă întipărite, un alt caracter. Aceste clemente hibride se vor deosebi totdauua prin ura
trecutului și a totului ce se poate numi tradițiune istorică într-o țară, fie instituție, fie rasă,
religiune și datini.
Nu mai încape dar îndoială cumcă la urma urmelor orice formă, cît de subtilă-, a vieței
omenești să reduce la un substrat solid și că experimental politica unei țări, pornirile ei în
bine sau în rău, atîrnă totdauua de la cornplcxiunea fizică a indivizilor, de la originea lor, de
la cusururile sau virtuțile înnăscute rasei lor .. .Precum aceeași limbă se va pronunța altfel de
un englez, altfel de un slav și altfel de un italian, tot-astfel aceleași legi se vor tilcui după fiica
celui ce le aplică, aceeași țară va avea altă soartă, după cum va fi natura celor ce o conduc.
D-o fire mai curată, d-o cultură mai aleasă, d-o judecată mai sănătoasă, guvernul actual
este menit să grăiască limba adevărului și a cinstei acestui popor prea mult amărît și însetoșat
683
(lupă astfel de lucruri. El o face, și negreșit că o viață nouă are să-nceapa pentru micul nostru
stat, dar o viață intr-adevăr românească și plină de sănătate.
Un gîud mare avut-a regele nostru cînd a pus pe vitejeasca sa frunte coroana dc oțel.
Acel gînd colectiviștii nu l-au înțeles. Actualul guvern are toate puterile de a-1 înțelege și de
a-1 îndeplini. înainte dar, cu Dumnezeu !
[8 august 1888]
[„ÎNTRE GESTIUNILE CE INTERESEAZĂ...”]
Între Gestiunile ce interesează și agită sfera discuțiunilor politice, desigur că nici una nu
întrece ca» importantă și gravitate Gestiunea agrară. Unii politiciani susțin — în contra evidenței
și realității celei mai crude — că o asemenea cestiune de caracter agrar n-ar fi existînd defel
în Bomânia și că legea împroprietăriri, introdusă de Vodă Cuza în toamna anului 1864,
ar fi. rezolvat mtr-un mod suficient toate greutățile inerente acestei spinoase probleme. E
prea adevărat că lui Vodă Cuza i se datoresc două acte de însemnătate istorică al căror
merit nimenea nu-1 poate tăgădui : secularizarea averilor mănăstirești, cari de sute de ani
încetaseră a. fi proprietate a biscricei naționale și trecuseră în osploatarea călugărilor greci,
venetici și răpitori, un act care-a pus iarăși statul în posesiunea unor bunuri de-o întindere
care întrece'- aproape a cincea parte a teritoriului său. Al doilea- act este împroprietărirea, dar
aceasta, deși în principiu nu se poate dccît aproba, în aplicațiune a dat loc la- a-tîtea abuzuri
si la atîtea viții dc punere în lucrare îneît în realitate, cu toate bunde intențmni ale. legii,
soarta- săteanului nu s a îmbunătățit de fel, ba încă se poale constata cu siguranță căi e de
zece ori mai încărcat cu munca dccît în trecut și că situatiunea lui materială e totuși de zece
ori mai rea decum era chia.r în vremea Regulamentului organic. O dovadă căi astfel este a fost
răscoala-, în care sentimentul mizeriei materiale a trebuit la urmă să izbucnească și să pună
în pericol viața și averile celor ce se folosesc de munca sătenilor în mod uzurar și fără, a le da
în schimb o compenzatiune echivalentă. S-a observat apoi încă un inconvenient de care sufere
agricultura română; aproape nici un proprict-r și nici un arendaș, din Țara- .Românească mai
cu seamă, nu -posedă instrumentele sale de muncă, nu are animale de tracțiune, nu pluguri,
nu nimic. El intră cu mînile-n șolduri în sat și țăranul trebuie săi presteze și utila gini muncii
agricole și munca. însăși, în schimbul cîtorva pogoane dc pământ, care i se dau în pa-rte, dar
din produsul cărora, i se iau prin dijmă aproape trei din patru părți, ori patru din cinei,
adeseori mai mult chiar. Să mai luăm în considerație că, din cauza supraîncărcare.! eu muncă-
pe pămiutnl proprieiăresc, săteanului nu-i rămme mai niciodată timpul necesar pentru a și
cultiva bine și intensiv pogoanele sale proprii și cele luate cu dijmă, îneît rezultatul inevitabil
este căi partea dc producte ce i revine lui e disproporționat dc mică; și nu ajunge', nici pentru
satisfacerea ('clor mai elementare necesități ale vieții, îneît lipsa- în care trăiește săteanul dege-
nerează adeseori în foamete și face inevitabilă intervenirea statului și venirea în ajutorul satelor
prin împărțire de1, porumb. Una din cauzele acestor rele este fără/ îndoială, și împrejurarea că
('(‘a, ma-i ma-re parte a- pă turei superpuse din țara românească e un caleidoscop dc clemente
străine, venite mai eu seamă de peste Dunăre, între care se află și bulgari și albanezi, însă
grecii prevalează, cu deosebire ca număr și ca- instinct de exploatare neomenoasă. Acest lucru
l a. constatat și d. M. Kogălniceanu într-o ședință a Adunărci legiuitoare în ca-rc se pusese în
discuțiune acordarea unor împămînteniri.
Se înțelegi'- de sine că elemente cari n-au nici un fel de legătură eu țara nici, un
fel de solidaritate cu populatlunea» română, nu au venit dccît ca să cîștige și să exploateze,
adese fără umbră, de capital, căci în cele mai multe cazuri chiar trebuințele personale ale
noului venit săteanul le acopere prin prestațiuni în natură, prin contribuție de pui, găini, ouă,
unt, laj)te etc. Acești exploatatori a-u ruinat pe marii proprietari din vechime și ruinează astăzi
și resturile dc avere și vitalitate ale poporului cultivator și, spre bătaie de joc, tocmai dintre ci
sc recrutează așa numita elită, socială de la noi.
Această» stare dc lucruri nu mai e dc suportat și-n adevăr ministerial din martie a.
descoperit eu multă abilitate relele cari bîntuie necontenit organizația noastră agrară/ și au
stabilit în proiectele de legi respective măsurile ce trebuiesc luate pentru a înlătura- piedecile
ce se opun producțiunii normale. O ușurare a situațiunii săteanului se va produce fără» îndoială
684
prin împărțirea pământurilor cc-i trebuiesc, dar o înlesnire și mai mare va aduce reforma aceea
care tinde a regula învoielele de munca și a scoate pe sâtcan de sub asuprirea- și esploatarea
arbitrară și uzurarie a diferiților arendași străini. Desigur că și aceste două proiecte, o dată
votate, vor întimpina multe dificultăți în aplicațiunea lor din cauza stării înapoiate a admi-
nistrațiunii din țară care, deși s-a- curățit, în mare parte, de elementele colectiviste, totuși
n-a avut timpul necesar material pentru a ajunge să fie mi organ perfect pentru îndeplinirea)
intențiunilor Statului ; însă cu timpul și cu răbdare și mai cu seamă prin mai multa stabilitate
se va înlătura și acest inconvenient și vom putea intr-o zi să ne felicităm de rezultatul reformelor,
/6‘ ianuarie 1889 J
[„SE POATE PUNE ÎNTREBAREA...”]
Se poate pune întrebarea dacă în împrejurările actuale și cu grupările existente ale parti-
delor politice din țară va fi sau nu cu putința, ca guvernul să izbutească pe deplin in realizarea,
programului său de reforme, dînd țârei toate îmbunătățirile pe care timpul și situațiunea
poporului le reclamă. E adevărat eă în anul care a espirat țara. a. trecut prin o criză politică
a cărei însemnătate și a cărei rezultate probabile nu se pot apretia. de pe acum și imediat',
dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză. stă într-o strînsă legătură cu soarta
polit ică și socială a țării, si din (*a trebuie să răsară soluțiunile normale ale problemelor politice
pe cari reforma ni le impune. E deci cestiunea daca ne aflăm în adevăr în preziua unor eve-
nimente care să decidă în mod hotărîtor pozițiunea țării ca stat civilizat si constituțional,
întemeiat, pe cerințele dreptului modern și a exigențelor prezentului, daca avem încă puterea
de-a întări si îmbunătăți sit,națiunea dinlăuntru prin reforme înțelepte și măsuri corespunză-
toare cu ele, daca avem voința de a continua în interesul bine înțeles al țării programul
politic inaugurat în martie a anului trecut, sau daca din nou tendințele adverse ale grupurilor
politice cu aspirațiuni învechite și egoismul glacial al ambițioșilor politici vor ridica piedici
în calea dezvoltării naționale. Prezumpțiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor
presupune însă ca condiție neapărată ca, din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile
politice actuale», guvernul din martie să. iasă nu numai în formă, ci și în esență în ce privește
spiritul politicei sale, c-o victorie deplină, asupra adversarilor ; iar prezumjițiunca a. doua, adică
crearea de piedccc în contra reali să rei programului dc», reforme sar ivi desigur in cazul cînd
uncie din elementele politice cari participă, la putere n ar vedea. în sacrifieiele pe cari guvernul
din martie? le au făcut, pentru a- ajunge la o înțelegere decit un senin de slăbiciune sau de
înclinare dc a renunța, la realizarea programei atît în ce privește forma cît șl spiritul ci,
Itezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit pentru ca. o înțelegere să fie eu putință
au fost în privire formală întîi că, nu se, renunța la nici unul din membrii cabinetului cari
ar fi colaborat, la proiectele de reformă, iar în privire materială. declarațiune, asemenea francă,
eă nu se renunță la nici unul din proiectele de reformă. Pc baza, acestei convențiuni s-au
format, deci pîn-acum majoritatea parlamentară și tot. pe, această temelie ar fi de dorit ca să
rămîie și în viitor.
Zicem că. aceasta, e dc dorit, dar vine întrebarea : oare ac,castă; majoritate va persista
să. existe și atunci cînd i s-ar zice eă cabinetul are, o altă misiune mai generoasă. decît aceea
de-a servi de unealtă, în desfășurarea egoiștii și unilaterală a manoperelor dc partid și de-a
păstra intrigilor politice caracterul veninos și vendieativ care îl au azi? Această întrebare e
întemeiată, și ar fi o credulitate prea mare și un optimism exagerat daca am admite că guvernul
nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-si arăta nemulțumirea față cu mașinațiunile unor
pretinși amici politici.
Dintre proiectele propuse se înțelege eă primează cele privitoare la cestiunea agrară, și
că merită preferență și întîietate în șirul discuțiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o impor-
tanță, de nu egală cel puțin coordonată celei dc mai sus, este a reformei organizației judecă-
torești prin admiterea măcar parțială a inamovibilității. în această, privință însă s-a întîinplat
ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii
și amic al celor ce propaga formarea unei ligi universale pentru a eterniza pacea, el zise:
doresc pacea universală, dar înaintea încheierii ei mai trebuie un război universal care să-mpace
655
toate iritMeșele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilității, s-a întnnplat
remanieri în personalul magistraturii cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru
înfemeiarea păcii universale. Dar să. sperăm că, pe viitor cel puțin și sub domnia unei noi
legi, va. înceta, obiceiul de-a. numi sau demite magistrați numai pc motivul strimt că a,r fi
avînd alte, convicțiuni politice, căci loak* considerațiunile de partid și personale, ar trebui cu
desăvirșire. înlăturate, cînd c vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei
dreptăți impersonale caută să decidă. în discordanță, cu misiunea cc-a fost încredințată, cabi-
netului, care a. fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou pe orizon pericolul unor
procese de răzbunare politică ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacțiuni și în sfîrsil,
ea. procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă, fostului cabinet Brătianu. E evident că
asemenea lucrur i sînt, cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însăr cinase, cabinet ul
si că, foaie acestea nu pot deeît. să alimenteze și mai mult melc și răzbunările politice; căci
în privința acestui rol d. ministru de externe s-a exprimat încă în martie iu numele noului
cabinet.
Garant ir. de impunitate pentru guvernul trecut? Noi in aceasta privință — și această declarațiune o (ac în numele
întregului guvern . credem și nu ne vom depărta niciodată de această credință, că în politică grcșalrlr. se îmhepieriră9
dar nu se răzbună. Daca dv. credeți că în țara aceasta la fiecare răsturnare dc guvern să se ajungă la răzbunare și pedeapsă,
daca credeți că pentru fiecare greșeală politică să fie, în afară dc răspunderea morală, in afară dc pierderea puterii, și
o răspundere care atrage după sine pedeapsa, daca dv. voiți să aruncați țara într-o confuziuiic și convulsiuuc nepo-
menite, declar că nu noi ne vom preta la im asemenea joc. („Era nouă”, p. 291).
Toate aceste împrejurări izolate una dc alta, par a nu avea» însemnătate, insa, luate la
un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate în contra»
cabinetului, și în adevăr înțelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în ccstiune si s-ar
decide definitiv întrebarea dacă țara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni î mureați
si dezinteresați, să se dezvolte înainte, sau daca în locul erei nouă de reforme administrative,
sociale și financiare, o să revic timpul dc neomenoasă esploatare și de vînătoare de funcțiuni
pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacțiune, dar în orițce] caz,' în
timpuri în care țara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranței sale o
asemenea reacțiune ar fi o nenorocire.
[13 ianuarie 1889]
6S6
COMENTARII
SPANIA
[„SE ȘTIE CU CÎT DEVOTAMENT...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 57, 23 mai 1876, p. 3 (Revista externa).
Eininescu întocmește această cronică dr politică externă, cu informații dintr-o corespondență, Madrid, 23. Dini (Crig.
Corr.) (Dic Frage der Fac rus Polizci — Willkur. Aus Cuba. Dic Rcgicrung and dic. Slaatsglaubigcr ), publicată în „Nene
freic Pressc” în 19/31 mai 1876 L Fragmentele : „într-o ședință a senatului... bătut pentru legitimism” și „în una din
ședințele Camerei... au protestai energic” sini reproduse textual în traducerea poetului. Emincscu anexează aceste
texte din ziarul vienez spre a face și mai explicit comentariul său.
Viața politică din Spania stă in atenția lui Emincscu și înainte dc publicarea acestei cronici in ziarul ieșean. în
manuscrisul 2306, 28r — 2Uv își notează un vis din noaptea dc 11/12 februarie 1876. Sc făcea că se afla la ipolcșli,
îu casa părintească și-i avea în gazdă pc Don Alfons și Don Carlos, cei doi rivali, care își disputau tronul Spaniei. în
relatarea visului se fac referiri și la „Nene freic Pressc”, ziarul vienez 3.
Emincscu găsea că trăsătura dominantă a vieții politice spaniole o constituia trecerea de la o cxticmă la alta
Aceasta explica, credea el, adoptarea unor legi pline dc „măsuri excepționale”.
1	NIT, (1876), nr. 4225, [19|D1 mm, j*. 4.
55	D. A alamaniuc, Visat — a dimensiune a plasei eminesciene. MANUSCK1PTUM, Vil (1976), ur. 3, [iul. - sept.],
p. 29- 33.
[„ZIARUL «POLITISCHE CORRESPONDENZ» REPRODUCE...”]
Se publică tr> „Curierul de lași”, LX,, nr. 53, 26 mai 1376, p. 3 (Revista externa).
Emmescu comentează știrile din presa străina cu privjre la pregătirile armatei skbc și er.te îngrijorat de izbucnirea apropiată
a războiului din Balcani.
Consiliul Municipal din Belgrad dă în 14/26 mai 1876 o proclamație către poporul sîrb îu care i sc cerca să
contribuie la împrumutul dc stat pentru apărarea țării împotriva Imperiului otoman. Proclamația, se publică în „Folitische
Corrcspondenz” și fragmentar în „Ncuc freie Pressc” din 19/31 mai 1876, însoțită și dc un comentariu1. Emincscu
o reproduce din ziarul vienez „Dic Tagcs-Pressc” din 19/31 mai 1876 2. „Acest act - - scrie Emincscu -- nu arc nevoie
de nici un comentariu.”
Emincscu însoțește proclamația cu o prezentare introductivă, Serbia [„Ziarului unguresc. . pe caro am tipări t-o
în volumul IX, însoțită dc comentarii (p. 115, 546).
1	NI'D, (1876), nr. <1225, |19|3I mai 1876, p. 3 (Wicn 30 mai),
2	TPE, VIII (1876), nr. 150, [19J31 mai, p^ 3.
PIEI DE OM
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 58,26 mai 1876, p. 3 (Diverse).
.Emirieseu ia cunoștință dc acest articol publicat în „Pays”, ziarul francez, prin intermediul presei germane. Cum nu
cunoaștem nici publicația franceză și nici cea germană, nu ne putem da seama de partea sa de contribuție în relatarea,
687
acestor întîmplări• Poetul, găsea aici descrierea unor aspecte din socie tatea americana, fala de care avea mari rezerve,
și pe cure o învinuiește, iu spiritul întregii sale, ideologii, de deteriorarea rolului moral al statului, lașul prada teudi n
lelor excesiv individuale și utilitariste. Este prima mărturie în această privință din publicistica eminesciană.
Cu numele lui Brahma, invocat în final, ne întîlnim într-o versiune din manuscrise a poeziei Cu mine zilele-ți
adaugi din 1877 (OPERE, III, 169) și este reluat într-o versiune, tot din manuscrise, a Luceafărului, din 1880 — 1881 ;
„Se nasc si mur in sfîntul .Brahm” (OPERE, I f, 389).
SERBIA
[„«TIMES» ANUNȚĂ...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 60, 30 mai 1876, p. 3 (Beuista externa).
Situația din Serbia este comentată intru telegramă, Turkcij aud Scruia. Vieium, June '12, publicata iu „The Times”
în 1/13 iunie 1876 J. Emiuescu preia informațiile, desigur, prin intermediul presei germane.
1	TIMES, (187'6), ur. 28.654, 13 ium, p. 5.
GERMANIA [„SCRISOAREA CĂTRE SUVERANI...”]
Se publica iu „Curierul de Iași”, IX, nr. 62, 4 iunie 1376, p. 3 ( Lerisfa externă).
Eminescu comentează scrisoarea lui Murad al V Ica către suveranii Europei prin care ii informează despre suirea sa
pe tron, in locul lui Abdul Azis, asasinat in împrejurări misterioase. Nu cunoaștem publicația bilingvă Franco'germană.
Poetul preia textul pe care il Iraduce, probabil prin intermediul presei germane.
Ext rase din „Gazcll.e de Strasslmrg” reproduce și „Telegraful”, ziarul bucurcștean ’.
Poetul exemplifică cu acest text cronica sa de politică externă, Ccrmania [„Scrisoare către suverani.. C] pe care
am tipărit~o în volumul IX insolită și de comentarii (p. 122, 551).
J TEL, VI (1876), nr. 1245, 4 ium, p, 1
TURCIA
[„PROIECTUL DE CONSTITUȚIE...”]
Se publică In „Curierul de lași”, IX, nr. 63, 6 iunie 1876, p. 3 (Revista externă).
Eminescu selecționează, din presa străină, cu o perspicacitate remarcabilă, documentele cu implicații majore pentru
tara noastră. Proiectul Constituției otomane se publică, tot in 6 iunie 1876, și in „Telegraful român” din Sibiu1, unul
din ziarele românești mai bine informate asupra evenimentelor internaționale. Rcși document de mare însemnătate și
pentru tara noastră, „Românul”, oficiosul guvernului liberal, descoperă proiectul Constituției otomane în același ziar
german abia în 9 iunie 1876 3. Transcriem primele două paragrafe din versiunea „Telegrafului” pentru studiul eoni”
parativ :
„	1. Statul turcesc ca atare nu are nici o religimtc, recunoaște însă toate cultele, le scutește și le subvenționează.
II	. Fiecare naționalitate și confesiune arc liberul exercițiu al ritmului său sub capul suprem al biscricci respective
și o administrație- autonomă completă in biserică” („Telegraful român’’).
„Telegraful român” este preocupai să dea o versiune cît mai fidelă a textului original și surprinde ambiguitățile
iu ten ț iona I r din proiectul (ă ms I i l u l iei otomane. Religia destul a fmpcriului otoman era cea musulmană, însă spre a
preiutmipiua orice obiecție a marilor puteri ori din partea popoarelor de sub stapînirea sa, introduce expresia „ca atare”
și specifică în continuare că recunoaște celelalte culte, le apără și le subvenționează... „Românul” săvîrșește o greșeală
politică cînd înlătură expresia „ca atare” și altele de felul acesteia, introduse anume in proiectul de constituție, spre
688
a masca adevăratul fond al problemelor. Eminescu rc-țme ambiguitățile din document și-i da o interpretare în spiritul
sau. Se impune aîeuțîci iu textul sau și frumoasa limba româneasca.
1	TELR. XXIV (1876), nr. 45, 6/18 iun., p. 174.
2	ROM, XX (1876), 9 iun., p. 503.
[„DE MAI MULTĂ VREME...”]
Se publica în „Curierul de lași”, IX, nr, 64, 9 iunie 1876, p, 3 i nr. 65, 11 iunie 1876, p. 2 — 3 (Revista
internă). Se tipărește in volum, prima data, în M, Eminescu, Scrieri politice șt literare. Voi. 1 (1870 —
1877). București, Institutul de Arte Grafice și Editura „Minerva”, 1905, p. 212 — 221.
Emmescu face prezentarea Raportului Cavalerului dc Bosizio, viceconsulul Imperiului austro-ungar la București, hi arti-
colul /„De mai multă vreme.. .”/, pe care l-am tipărit, însoțit de comentarii, în volumul IX (p. 125, 552 -553)- în
volumul dc fața tipărim Raportul in traducerea lui Emmescu. Poetul revine la elin citeva articole (v. supra, p. 626-629).
Raportul este comentat și într-un articol, Rumăuicn, publicat îi) „Neuc freic Prcsse” In 11/23 mai 1876 L
1	NFP, (1876), nr. 4218, ți 1J23 mai, p. 4,
ȚĂRILE DE JOS
[„«INDEPENDENȚEI BELGICE» I SE SCRIE...”]
Se publica in „Curierul dc lași”, IX, nr. 66, 13 iunie 1876, p. 3 (Revista externă).
Viața politică din Țările dc. Jos este prezentată in ziarul „I/tmlcpendancc bclgique” inlr o corespondență particulară,
Nouuellcs des Pays-Bas. Correspoudance pari icul icre dc rindcpcndaucc. La Haye, 16 Juiu, publicat în 9/21 iunie 1876 L
1	hXDB, XLVI (1876), mv 173, [9|2I iun., p. 3.
INUNDĂRI
Se publică In „Curierul de laș»”, IX, nr. 66, 13 iunie 1876, p. 3 (Noutăți)-
SERBIA
[„MAI ZILELE TRECUTE...”]
Se publică în „Curierul de lași1', IX, nr. 67, 16 iunie 1876, p. 3 (Revista externă).
Eminescu caută să desprindă din complexitatea situației politice internaționale și demersurile diplomației europene desfă-
șurarea viitoare a evenimentelor. Poetul pornește de la un editorial Budapcst, 24 iuni, publicat în „Poster Lloyd” in
25 iunie 1876 L
Marile puteri se declarau pentru slalu quo, observă poetul, insă „nu puteau suferi” ca popoarele dc sub stăpinirca
otomană să-și cucerească independenta. Schimbările din Balcani nu țineau seama de diplomația europeană.
Informații in legătură cu aceste probleme dă și „Telegraful” intr-o corespondență, Pesta. 26 iunie, pe care o publică
in 19 iunie 1876 3, la distanță de patru zile dc ziarul ieșeam
1 PEL, XIII (1876), nr. 145, 25 iun., p. 2.
2 TEL, VI (1876), nr. 1259, 19 iun., p. 2.
689
SERBIA
[„REPREZENTANTUL RUSIEI...”]
Se publica in „Cur ierul de lași”, IX; ur. 70, 23 mme 1376, p. 3 (Revista externa).
Em mescu publică 11 iau i hv> I n I cneazului Milmi Obrciiovic, cat re poporul sirb în continuarea cronicii sate de politica externa
Serbia {„Reincxeiilunlnt Rusiei. . . ”/, pc care, am tipărit-o in volumul J\ (p. 131	132). Acolo am dat și informații asupra
importai]Ici acestui document și asupra ecoului stîrmt de el în presa românească (p. 339 -360).
[„ESTRAGEM DIN «NEUE FRE1E PRESSE»...”]
Se publică in „Curierul de Iași”, IN, nr. 75,7 iulie 1376, p. 3 (Revista externă).
Comentariul ziarului „Nene freic Pressc”, pc care îl reproduce Enmicscu, se publică cu litlul Wicn, U Iuti îu 3/15
iulie 1876 1 și el prezenta interes pentru cititorul român prin considerațiile cu privire, la poziția României, in contextul
politicii inîernaliomde. Consideratiile acestea sc impunea să rețină atenția, cu alit mai mult cu cit ziarul vienez era
una din cele mai răspmdite publicații politice din Imperiul austro-ungar.
„Nene freic Pressc” face aprecieri cu privire la politica externă a Rusiei, ucconforme cu realitatea, și ele sc explică
prin faptul că ziarul nu simpatiza popoarele slave, în care vedea o primejdie pentru Imperiul austro-ungar.
Emincscu nu elimină din text părțile cu care nu era dc acord, spic a nu sc pierde „legătura între idei”, însă își
declină răspunderea pentru „unele aserțiuni ale foii”.
1	NFP, (1876), nr. 4269, [3] 15 iul,, p. 1.
ANGLIA
[„CONDIȚIILE SUB CARI...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 76, 9 iulie 1876, p. 3 (Revista, externa).
Eminescu extrage textul cu cele șase puncte dintr uu articol, Wien, IR Inii, publicat în „Nene freie Presse” in
6/18 iulie 1876 J. DocmuenIul se publică, desigur, și în alte ziare germane.
Condițiile propuse, dc Anglia pentru rezolvarea „chestiunii orientale.” constituiau expresia cea mai evidentă a
„războiului diplomatic” susținut de diplomația engleză împotriva „celor trei puteri din nord”. După întrevederea dc la.
Rcichsladt cele două țări duceau, o politică comună in „chestiunea orientală”. Bismarck, cancelarul Germaniei, face,
pc dc altă parte, declarații dc bună vecinătate cu Rusia și Auslro-Ungaria, iar Anglia duce „războiul diplomatic” împo-
triva „ligii celor trei împărați”. Ilustrative în această privință sînt îndeosebi prevederile dc la punctul 4, în care sc
precizează că Rusia, Austru-Ungaria și Germania să nu poală interveni în „chestiunea orientală” fără asentimentul
celorlalte puteri, Anglia în primul rind și apoi Franța și Italia.
Eminescu reproduce acest document pentru tezele din final, potrivit cărora „provinciile” ce se eliberează dc sub
dominația Porții prin mijloace proprii să li sc recunoască noul statut dc către marile puteri.
1	NFP, (1876), nr. -1272, [6] 18 iul., p. 4,
TURCIA
[„AGENTUL ROMÂNESC DIN CONSTANTINOPOLE...”]
St publica în „Curierul de Iași”, IX, nr, 76, 9 iulie 1876, p. 3 (Revista externă).
Emincscu publică memoriul României căi re Poartă într-o versiune care diferă de cea a Agenției ffavas, reprodusă și
ia „Telegraful”, o zi mai tîrzm b Versiunea Agenției llavas înscrie la punctul iutii recunoașterea numirii statului român.
690
„Recunoașterea numelui istoric dc România — sc arată aici —, pe care mai toate celelalte puteri i l-au acordat”.
Comunicatul Agenției Ha vas mai cuprinde și un alt punct important, care nu figurează în \ cesiunea poci ului. „Recunoaș-
terea dreptului dc jurisdicțiunc a agentului roman asupra românilor care locuiesc în Turcia”.
Comunicatul Agenției Havas face și distincția între memoriu și memorand. Asupra acestei probleme stăruie și poetul
in articolele sale de mai tîrziu. .Memoriul este comentat și de „Nene freie Fresce", înlr-un articol, HerHii, 18 Inii,
publicat. în 7/19 iulie 1876, fără Insă să reproducă și tex Iul său
Eminescu-publică în secțiunea a treia a Revistei externe din acest număr un comunicat, Pesta, 15 iulie, transmis
de agențiile străine de presă, în care se relatează despre înt’ringerea armatei sîrbc. Comunicatul este reprodus din
„Telegraful” din 7 iulie 1876 3.
1	TEL, VI (1876), nr. 1276, 10 iul., p. 1.
2	NFP, (1876), nr. 4273, [7| 19 iul., p. 6.
a TEL, VI (1876), nr. 127:.:, 7 iul., p 2.
|„SE ZICE CA PROIECTUL DE CONSTITUȚIE...”]
Se publică în „Curierul de lași”, IX, nr. 80, 18 iulie 1876, p. 3 (Revista externă).
Ptoiectul conslituției otomane întocmit de Midliat l’așa se publică în „Nene freie Fresse”, în 15/27 iulie 1876 1 și în
rale ziare străine.
Eminescu extrage din textul proiectului dc constituție pumlele principale și informația cu privire la ludărîrca
Imperiului otoman să pună în circulație bani de hîrlie. Poetul ilustra prin această informație greutățile financiare prin
care trecea Imperiul otoman în războiul împotriva popoarelor din Balcani. Asupra acestei probleme se insistă și într-im
comunicat, Viena, 22 iulie. Aici se dă o cifră mai marc a monedei-hîrl ie pusă în circulație de stăpînirea otomană.
Din textul proiectului de constituție, prezentat. <ie Emmeseu, lipsește Ari. 4, în formularea din textul german:
„Vor der Kammer veranlwortlicbes”.
In prima parte a secțiunii, Turcia, din care face parte articolul de fată, se publică „suplica” marelui vizir către
grecii din Turcia, prin care le cere, să se înroleze, ca voluntari, în armata otomană. „Dacă ne vom învrednici cu această
onoare — scrie marele vizir-- , se. va arăta încă o dală că ideea ce se plimbă în toate fanlaziile sub nume de Cești-
unea orientală asie, o pură invențmne a mămicilor noștri, și că copiii otomani din toate clasele complinind im trup legat
de guvern și noi, dorim să întrebuințăm puterile noastre spre a dărîma această idee cu totul falsă”.
„Suplica” marelui vizir este publicată în „Vulturul", ziarul bulgar din Ploiești, de unde o reproduce și Eminescu
în foaia ieșeană.
1	NFP, (1876), nr. -12.81, [15] 27 iul., p, 3 (\\ien, 26. tuli).
DECAPITARE
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 87, 6 august 1876, p. 3 (Diverse).
MERCADANTE
Se pub liră in „Curierul de lași", IX, nr. 87, 6 august 1876, p. 3 (Diverse).
Compozitorul italian Giuseppc Saverio Mercadante. (1795 — 1870), celebru la vremea sa, se bucură dc prețuirea lui Bellini
și Donizetti. Dintre lucrările sale i se citează Dauna Caritea (1826), 11 Giuramento (1837), Elena da Feltre (183.8),
Lenora (1844), Gli Orazi ed i Curiazi (.1846).
Nu cunoaștem izvorul acestei notițe.
691
TURCIA
[„CONDIȚIILE DE PACE...”]
Se publica in „Curierul de kiși”, |\, ur loo, 8 septembrie 1876, ]». 2 3 (Revista externa).
Imperiul otoman propune condiții de pace intenționat inacceptabile, să provoace discordie între marile puteri. Poarta
urmărea, pe de alta parte, să cîștige timp pentru ocuparea Serbiei. Stă mărturie faptul că în vreme ce transmite
condițiile de pace își intensifică operațiile pe fronturile de luptă împotriva armatei sîrbe și mimtenegrene. Semnificative
sînt în această privință și prevederile finale potrivit cărora Poarta se declară gala să renunțe la unele pretenții ale sale.
Diplomația otomană izbutește, să angajeze marile, puteri într u discuție olioasă cu privire la reducerea pretențiilor sale
și-și continuă, cu eforturi sporite, războiul împotriva popoarelor din Balcani.
Condițiile, de pace propuse de Poarta se publică în ,,1 >oli lise.be Correspondenz”, ziar fie care. Eminescu, după
toate probabilitățile, nud consulta direct. Este posibil ca și acest text să 1 transcrie din altă publicație germană.
Informațiile, lui Henry Elliot, ambasadorul englez la f'onstanlinopol, despre atrocitățile, săvîrșite de armatele
otomane în Bulgaria, sînt cuprinse întro telegramă, London, 11. Seplember, publicată în „Nene freie Prcsse” în 3/15 sep-
tembrie 1876 L
Poetul reproduce din „Românul” un comunicat, Viena, 16’ septembrie, în care se prezintă condițiile de pace propuse
de Imperiul otoman a.
1 NFP, (1876), nr. 4331, [3] 15 sept., p. 6
2	FtuM, X.X (1876), 6—7 sept., p. 797.
GESTIUNEA ORIENTULUI
[„ZIARELE DIN BUCUREȘTI...”]
Se publică in „Curierul de lași”, IX, nr. 101, 12 septembrie 1876, p. 3 (Revista externă).
Textul tratatului de alianță dintre Germania și Rusia se publică integral în „Telegraful” din 10 septembrie 1876 1 și
într-o formă prescurtată în „Românul” din 12 septembrie 1876 2. Documentul este publicat și de „Telegraful român” 3
și alte organe de presă românești.
Eminescu dă o versiune independentă de cea a ziarului biicureșlean, probabil după presa germană.
Poet ul reproduce, în completarea Revistei externe, o telegramă, l ondra, [9] 21 septembrie, publicată în „Românul”,
în 9—10 septembrie 1876, în care se dau informații despre unele acțiuni ale Angliei în „războiul diplomatic”, dus
împotriva Rusiei și în sprijinul Imperiului otoman4.
1	TEL, Vf (1876), nr. 1327, 10 sept., p. 2-3.
- ROM, XX (1876), 12 sept., p. <814.
3	TELR, XXIV (1876), nr. 73, 12/24 sept., p. 283.
4	ROM, XX (1876), 9-10 sept,, p. 805.
ITALIA
[„MEMBRII COMUNITĂȚII...”]
Se publică în „Curierul de, lași”, IX, nr. 106, 26 septembrie 1876, p. 2 (Revista externă).
Comentariul lui Eminescu [„Daca prețul convențiunei comerciale... ”] care însoțește scrisoarea comunității izraelite din
Roma către Amadeu Melegari, ministrul de externe al Italiei, l-am tipărit în OPERE, IX, 212. Acolo am dat și informații
în legătură cu această acțiune îndreptată împotriva țării noastre (p. 632—633).
Comunitatea izracliților din Roma este a doua, după cea din Franța (OPERE, IX, H7), care întreprinde demer-
suri pe lîngă un guvern din țările apusene să impună restricții economice țării noastre. Aceste organizații reprezentau,
cum se desprinde și de aici, interesele cercurilor financiare din țările apusene.
Comentariul final este de natură să vină în sprijinul protestului lui Eminescu, pe deplin justificat, împotriva
amestecului cercurilor evreiești din străinătate în viața politică a țării noastre.
692
DE PE CIMPUL DE RAZBOT
[„O DEPEȘĂ A ZIARULUI ENGLEZESC...”.!
Sr publică în „Curierul de Iași”, tX, nr. 1()G, 26 septembrie 1876, p. 3 ( ZUzhăM	tXIe re prodig
în „Telegraful român”, XXIV, nr. 78, 30 septembrie 1876, p. 303 (liezbelul).
Eminescu trimite pentru informațiile din aceasta cronică dc politică externă la o corespondență, desigur, de pe front,
a ziarului „Standard”, însă este de presupus că le preia, ca și în uite cazuri, prin intermediul presei germane.
Cronica relevă o bună informare, asupra operațiilor de pe fronturile de luptă din Balcani și este interesant de
observat că poetul face considerații de tactică în războiul dus de armatele sîrbești împotriva celor otomane.
In urma înfrîngeriloi succesive, generalul Cerntaev va fi înlocuit de ia conducerea armatei sîrbești.
[„ZIARUL «AUGSBURGER ALLGEMETNE ZEITUNG»
ÎNREGISTREAZĂ... ”]
Se publică în „Curierul de lași”, IX, nr. 111, <8 octombrie 1876, p, 2 (Revista internii). Este reprodus
îu „Telegraful român”, XXIV, nr 82, 14/26 octombrie 1876, p. 320.
Corespondența Rumunien. ruiknresl, 12. Oct., pe care o traduce Eminescu, se publică in „Alicgmeine Zeitnng” in
5/17 octombrie 1876 b Sc desprinde și aici că sc făceau în presa străină tot felul de speculații cu privire la călătoria
lui I. C. Brătianu la Livadia.
întrebarea ce și-o pune publicația germană în finalul retoric va primi răspuns în desfășurarea ireversibilă a eveni-
mentelor istorice.
i AAZ, (1876), nr. 291, [5J17 oct., p. 4431.
RUSIA
[„DIN PETERSBURG SE DEPEȘEAZĂ...”]
Se publica în „Curierul de lași”, IX, nr. 111, 8 octombrie 1876, p. 2 (Revista externii)..
Telegrama Teleijraphische Berichte. St. Pelersbury, 15. oct., reprodusă de. Eminescu, se publică în „Allgemeine Zeitung”
în 5/17 octombrie 1876 E Poetul o reține pentru caracterizarea diplomației engleze. Observațiile sale privitoare la tradu-
cerea telegramei relevă un cunoscător al limbii germane.
în încheiere, Eminescu reproduce un fragment dinte un articol publicat în „Gazeta rusească de St. Petersburg”,
1n care se insistă asupra rolului rezervat Bomâniei și Greciei în evenimentele din Balcani. Aceste fragmente sini luate
din „Telegraful”, ziari.il b ucu rest ean 2.
1 AAZ, (1876), nr 291, [5] 17 oct., p. 4425,
2 TEL, VI (1876), nr. 1348, 6 oct ; p, 2.
[„ÎN PRIVINȚA PERSPECTIVELOR DE PACE...”]
Se publică în „Curierul dc Iași”, IX, nr. TI2, 10 octombrie 1876, p. 2 (Revista interna).
Prezentare introductivă la editorialul București, 7/19 brumaret reprodus, fragmentar, din „Romanul” din 8 octombrie 1876 L
Oficiosul guvernului liberal exanimează situa lin iutei națională și ajunge la concluzia că nici Tu rc ia și nici Anglia
nu mai puteau menține echilibrul european. Poziția României se anunța dificilă și ziarul recomandă o atitudine de
neutralitate strictă și măsuri spre a nu fi surprinși nepregatiți în cazul unei conflagrații europene.
1	ROM, XX (1876), 8 oct.., p. 897.
693
[„ZIARUL «AUGSBURGER ALLGEMEINE ZEITUNG» POVESTIND
CĂLĂTORIA...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 113,13 octombrie 1376, p. 3 (Beidsta interna ).
Comunicatul București, 5 octombrie 18 76, la care se referă Eminescu, se publica în „Monitorul oficial” din 6/18 octom-
brie 1876 L Este comentat într-o corespondență, Bumănien. Bukaresl, 18. Oct., apărută în „Allgcmeinc Zcitung” în
10/22 octombrie 1876 2.
Comunicatul relatează despre vizita lui L C. Hrăliariuși G. Slălineanu la Livadia, fără să facă mențiune la convor-
birile cu caracter politic. Supozițiile publicației germaiie \or 11 canfumale, în muie măsură, de desfășurarea ulterioară
a e\t*ninlealelor.
1	MO, (1876), nr. 222, 6/18 oct., p, 5443.
2	A.AZ (1876), nr. 296, [10j22 oct., p. 4511 — 4512.
ITALIA
[„AM REPRODUS LA TIMPUL SĂU...”]
Se publică în „Curierul de lași", IX, nr. 122, 7 noiembrie 1876, p. 3 (Pem'sla c.vternă
Eminescu se ocupă în mai multe rîndnri, cum se vede din articolele Franța [ „O deputăția ne..." ] (OPERE, IX, 117)
și Italia [„Membrii comunității..."] (v. supra, p. 693) de acțiunile ostile statului român, întreprinse de unele
asociații evrecști din .străinătate, sub pretextul că și apărau coreligionarii, din considerente umanitare, împotriva perse-
cuțiilor religioase. Poetul demonstrează că asociațiile din străinătate' nu cereau drepturi pentru evreii stabiliți de multă
vreme în tară și care depuneau o muncă utilă socielăt ii, ci privilegii pentru purtătorii de capital străin, îndeosebi germani,
să poală exploata poporul român. Mulți evrei din această categorie își procurară prin consulatele austro-ungare adeverințe
de. „supuși austrieci" sau „sudili", cum le spune poetul, care îi scuteau de orice obligații către stat. Măsurile legislative
ale României erau dictatede considerente economice și urmăreau să limiteze cîmpiit de acțiune al purtătorilor de capitul*
nu numai evrei, in exploatarea populației autohtone.
Eminescu reproduce în traducere articolul Queslione de/jli israel iii in Bumenia, publicai în „La Voce della Verilâ”
din Roma în I noiembrie 1876 ', în care se condamnă propaganda ostilă și calomniile la adresa țării noastre. Docir
meniul relevă faptul că imigrarea evreilor în România era urmarea persecuțiilor îndreptate împotriva lor în Rusia țaristă
și remarcă, cu ironie, că Germania, care se considera țară civilizată, lua măsuri legislative restrictive împotriva evreilor.
Aceeași Germanie învinuia România în schimb de. intolerantă, țara cea mai tolerantă în privința confesiunilor religioase.
Documentul ridică, alături de problemele politice, și pe cea a paternității traducerii. I minescii mărturisește
că se. folosește, de textul original care i 1 trimitea „mină necunoscută însă desigur binevoitoare”. Poet ui avea cmio.șt ințe
suficiente să facă traducerea din italiană. Se știe că frecventează la Universitatea din Viena cursurile lui A doi Io Mussalia,
profesorul dc italiană, și face traduceri din această limbă, coca ce se vede din manuscrisele sale. în caietul 2257,
323 - 345 se păstrează două capitole din 11 Principe, dc Machiavelli, subtitlul Ideile lui Machiavelli, în traducerea poetului
făcută direct din italienește (OPERE, XIV, 897- 901). Cum această traducere o anticipează fie cea din manuscrise cu o
jumătate de deceniu, transcriem și textul italian pentru studiul comparaliv, cu alît mai mult cu cîl publicația „La Voce
della Verită” nu se află în bibliotecile noastre.
„Questione de<jli israelili in Bumenia
Appena si sparse la voce che un traituto di comercio e in via di Imitative fra 1’Italia e la Rumenia, alcuni
giornali della capitale si sono affrettali di intaccare sotlo forma di difensori la questione dcgli israelili stabiliți in Rumenia.
Prendendo per base una petizione che la comunilâ israelitica di Roma ha diretto, qualche tempo fa, alPon.
Ministru dogii esteri, e forse anchc le continue e infondati lagnanze dei diverși comitati israelili, questi giornali hanno
comincialu a ripetere il rilornello solito „che gli ebrei sono in Rumenia Poggetto di una persecuzione religiosa”.
Dino ad oggi nou abbiamo creduto dovere intervenire neila discussione, nou avendo sulficienle cognizione dei
falii che si riferiscono a quesla questione.
Oggi pero siamo in grado di dichiarare, sulla basc d’inl'ormazioni al linie da huona fonic, che quesla persecuzione non
ha esislito giammai in R., e che il rifiuto di accordare i diritli civili agii ebrei, lungi dalTesscrc la conseguenza di una
questione religiosa, ba solo per motivo puro e semplice, una questione economica e nazionale.
694
I fatti seguenti proveranno questa veritâ. L’înimigrazîone ctgli ebrei nella Rumenia, successivamente cresciuta
al punlo che e presenlem^nte, e clic si calcola a circa seicento mila anime, e la causa immediata della loro espulsione
dai territorio Austro-Russo.
Questa stcssa espulsione fu suggerita da misure d’ordine pubblico, poiche Ia totalită di questi immigranti era
gente nomada, ridotta a miseria, e clie ricorreva per vivere e per realizzare qualclie profitto ai mezzi illeciti inimaginabili.
Di frunte a tale invasione, la R. ha piu di una volta espresso la sua indignazione ed apprensione contro una
agglomerazione piu forte di questa popolazione. Nun solo Ia sua voce fu soffocata, ma fu spinta l'ingiustizia fino ad
accusarla d’intolleranza, essa che o la piu tollerante di tutti i paesi piu civilizzati, e stigmatizzarla di voler inaugurare
una nuova cruciata.
La R. sfreggiata in questo modo, come i deboli innanzi ai forti, ha dovuto raccogliersi e cercare di attenuare
il male non potendolo distraggere. Essa ha procurato di regolare la condizione degli ebrei con leggi e regolamenti che,
sensa oftendere il loro culto, che. restava libero cometutti gli altri, prescrivevano i diritti ed i doveri correlativi, ai
quali dovevano assoggettarsi. In altri termini tutto era stato legalmente elaborato e stabilite in vista di una assimilazione
progressiva modellata su quella che fu pratticata in altri paesi, dove pare dieci volte meno numerosa che in R.
Questa combinazione, che gli economiști edi filantropi proclamano ed ammettono dovunque, ha da un lato
atto alzare le alte grida degli ebrei, e dci loro comitati in Europa, ed attird da un’altra parte stilla R. e sul governo
un biasimo severo e dimostrazioni anche comminatorie da parte di certi governi ordinariamente male informati su tutto
cib che si riferisce ale Oriente, ovvero che nou concordava colle loro vedute. Che ne e avvcnuto ? Incoraggiati da questa
protezione, gli ebrei hanno preso l’alta mano in R. ed hanno l’aria di sfidare il governo e la nazione. Una grâu parte
tra essi si trova munita di patenti consolări per essere esonerati dalie imposte e dai servizio militare; altri hanno
diffuso i loro capitali nell’acquisto simulato di immobili^e di^proprietâ moldave a forza di prestiti onerosi fatti ai pro-
prietari primitivi indigeni. Quelli poi che non possedevano veruua risorsa hanno accaparrato il piccolo comercio, rincarita
di giorno in giorno gli oggctti di prima nccessita della vita ed aperti innumcrevoli oslerie nelle cittâ c particolamente nelle
campagnc, ove gli infclici contandini sons spogliati ed in via di abbrutimento. Questo ilagello si e sparso piu sensibil-
mente nella Moldavia, poiche lâ cbbe luogo la prima invasione, ed il numero dogii israeliti	si	e	considcrevolmente accre-
sciuto, cosi vedesi con tristezza Jassy la sua capitale trasformata in	Giudea, pullulante	di	israeliti tutta la settimana,
tranne il Sabbalo, in cui la cittâ sembra deșerta e tutti i mercati	chiusi.
Per completare questo triste quadro vi sarebbcro a scgnalare	altri inconvenienti, ma	il	limite della nestra espo-
sizione non ci permette di allargarlo pel momento.
Del resto i fatti che abbiamu citato, verificai; di distinti viaggiatori ed altri personaggi di alta posizione che hanno
soggiornato in R., questi fatti, diciamo, bastano essi soli per dimostrarc Pinanitâ degli argomenti posti al servizio della
causa israelitica. Questi fatti potrebbero tutt’al piu essere ignorati dai paesi piu remoti; ma che una stampa seria
europea accolga nelle sue colonne insinuazioni insidiose dei comitati o comunită israelitiche, e che questo tessuto di
falsitâ, giâ induzioni e teorie che il buon senso il piu volgare non saprebbe commettere; che questa stampa, in una
parola, trovi giusto, ragionevole, e degno dei lumi della nostra epoca di far tracollare la sua bilancia dai lato di una
debole fazione di ebrei finanzieri, e per conseguenza influenti, senza tener conto alcuno del grido unanime di cinque millioni
di Humeni, e cosa che roca dolorosa presa. Checche ne sta, noi crediamo che la R. non ha pensato mai a far della
questionc israelitica una questione di religione, ma una questione economica e virtualmente nazionale, come giâ abbiamo
detto, che nell’interesse della sua stessa esistenza e vista rimpossibilitâ materiale o morale di giungere, come fu detto, ap
una assimilazione come si prattica in altri paesi, la R. coperta dalia egida delle sui leggi e della sua costituzione non
accorderâ mai a qualunque prezzo la pienezza dei diritti civili e politici agii ebrei.
Per concludere, questa decisione riposa sulle seguenti considerazioni.
1.	Perche gli ebrei, di cui si tratta, lungi dai rassomigliare ai loro correligionari di Europa, si opongono ad ogni
trasformazione sociale, ebbri del loro fanatismo religioso, come al momento della loro immigrazione in Asia ed in Europa*
2.	Perche le leggi fondamentali della R., che hanno servito di base alia sua organizzazione sociale, vi si oppongono
forma)mente e sarebbe violarle il cedere alle domande degli israeliti.
3.	Perche accordanre i diritti civili e politici agii ebrei sarebbe colpire un popolo intiero nelle sue istituzioni e nelle
sue con viziuni, e si esporebbe ad un pericole evidente la sua esistenza nazionale, e cib potrebbe spingerlo ad eccessi
incalculabili, ai quali altri popoli piu potenti si sono portati in simili circostanze.”
Presa românească acordă mare însemnătate acestui articol și „Românul” îl publică în 30 octombrie 1876 2, iar
„Telegraful” iu 3 noiembrie 1876 Versiunea din ziarele bucureștene diferă de cea a poetului și este inferioară sub
raport stilistic.
Eminescu se întilnea cu publicația italiană în susținerea tezei potrivit căreia fiecare stat avea obligația să ia
măsurile pe care le credea de cuviință în apărarea intereselor sale naționale.
1	VV, IV (1876), nr. 250, 1 nov., p. 1.
8	ROM, XX (1876), 30 oct, p. 965-966.
a	TEL, VI (1876), nr. 1370, 3 nov., p. 1.
695
46 — c. 832
[„SOSINDU-NE PROCESUL-VERBAL.. A]
Se publică în „Curierul de lași”, IX, nr. 132, 3 decembrie 1876, p. 2 — 3 (Bem'sta câ terna).
Eminescu reproduce discursul lui Bismarck linul în Reichsladt în 5 decembrie 1876, îu care acesta definește. politica
externă a Germaniei. Ocupă un loc important in discurs raporturile Germanici cu Rusia și poziția guvernului german
în „chestiunea orientală”. Sc amintește și de astă dată de amiciția Germanici cu Anglia, veche de peste un secol.
Cancelarul german invocă argumente de ordin economic, deși își declină competența în acest, domeniu și uzează de
aprecieri sarcastice la adresa oponenților politicii sale. Discursul vine să confirme că politica externă a Germaniei se
orienta, cum s-a mai arătat, în comentariile noastre, de la anexiunile teritoriale spre expansiunea economică.
Discursul se publică cu titlul Dic Rede Bismarck's în „Pes'cr f.loyd”, în 26 noiembrie/7 decembrie 1876 \ și
în alte ziare străine. Eminescu reproduce în traducerea sa cea mai marc parle a discursului și Tace mărturisirea că
numai lipsa de spațiu îl împiedica să nu-1 dea in cxlenso.
Discursul cancelarului german este comentat de o marc parle a presei europene, și a celei românești. „Telegraful”
îl publică în 1 decembrie 1876 2, iar „Românul”, intr-o altă versiune, în 2 decembrie 1876 3. Discursul este reprodus
din ziarul din urmă și în „Telegraful român”, ziarul sibian 4.
Emincscu rezumă tezele din interpelare, peste care alte publicații trec repede, și dă o versiune proprie a textului
german, care se remarcă prin cursivitate și frumusețea limbii.
Alte două secțiuni ale Revistei externe din acest număr, Turcia și Branla, sini întocmite de Eminescu cu extrase
diii „Românul’’, din care se reproduce un articol [„Știrile ce primim...”] și un comunicat oficial, Conslanlinopole,
12 decembrie5, și din „Telegraful”, din care sc reproduce tot un comunicat oficial, Paris, 12 decembrie G. Aceste texte
nu sc tipăresc in ediția dc față.
1	PEL, XXIII (1876), nr. 309, [26 nov.] 7 dec. Suplimentul „Abcndblalt des Peslcr Lloyd”, nr. 281, 126 nov.]
7 dec., p. 1. Discursul este comentat într-un editorial, Budapest, 2 Dezember, publicat in ziar (p. 2).
2	TEL, VI (1876), nr. 1393, 1 dec., p. 2-3.
3	ROM, XX (1876), 2 dec., p. 1074.
4	TELR, XXIV (1876), nr. 98, 9/21 dec., p. 381- 385.
5	ROM, XX (1876), 2 dec., p. 1073.
«	TEL, VI (1876), nr. 1395, 3 dec., p. 1.
GERMANIA
[„ÎMPĂRATUL AU ÎNCHIS SESIUNEA...”]
Se publică în „Guri
Discursul lui Wilhclm I la închid
împăratul Germaniei reafiri
7 decembrie 1876 (v. supra, p. 6*
1 de Iași”, IX, nr. 136, 15 decembrie 1 876, p. 3 (Renisla externă).
a sesiunii Reichstagului sc publică în „Pcster Lloyd” în 11/23 decembrie 1876 L
orientarea politicii externe, expusă de Bismarck în cuvîntarea sa din 26 noiembrie/
- 643).
1 PEL, XXIII (1876), nr. :
i, [11] 23 dec., p.
TURCIA
[„ÎN ȘEDINȚA CONFERENȚEI...”]
Se publică în „Curierul de lași”, X, nr. 2, 9 ianuarie 1877, p. 2 (Hei’isla externa).
Conferința marilor puteri de la Constanlinopol 11 deleagă pe Salisbury, reprezentantul Angliei, să facă pe lingă Poartă
ultimele demersuri în vederea acceptării propunerilor pentru reglementarea „chestiunii orientale” pe calea tratativelor.
Poarta respinge și ultimele propuneri și conferința se încheie fără rezultat.
Emincscu își extrage informațiile dintr-un comunicat, Konslanlinopel, lă lanner. publicat în „Pesler Llovd” 1 si
reprodus și în presa românească ~.
Din compararea texlului poetului cu cel din „Pcster Lloyd” se desprinde, că el reține problemele pnse în discuție
și nu urmărește să dea o traducere a comunicatului din ziarul german.
1	PEL, XXIV (1877), nr. 16, [4] 16 iau., Supliment „Abendblatt der Pestei Lloyd”, nr. 12 16 ian. p. 2.
2	ROM, XXI (1877), 15 ian„ p. 9.
696
[„ATÎT presa, CÎT ȘI PERSOANE...’’]
Se. publică in. „Curierul de Iași”, X, nr. 16, 13 februarie 1877, p. 5 (Revista internă).
Comunicatul lui Gli. Chițu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, este înserat în coloanele ziarului „Le Journal de
Buca rest” in 13/25 februarie 1877 V
1	JDB, VIII (1877), nr. 669, [13] 25 febr., p. 2.
[„DUPĂ INFORMAȚIUNILE CE LE ARE...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 17, 16 februarie 1877, p. 4 (Revista internă).
Comentariul lui Eminescu parc să fie o parafrazare a relatării din „Vocea Covurluiului”, ziar în colecții incomplete
în bibliotecile noastre.
Notița recomanda prudență în comunicarea unor asemenea informații spre a nu stirni susceptibilitățile Imperiului
otoman.
TURCIA
[„ÎN 7/19 MART S-A DESCHIS...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 27, 11 martie 1877, p. 3 (Revista externă).
Discursul sultanului se publică în „Pester Lloyd” cu titlul unei corespondențe, Konstantinopel, 19 Mărz, în 8/20 mar-
tie 1877 L Este reprodus în „Telegraful”, în altă versiune, o zi mai tîrziu 2. „Românul”, oficiosul guvernului liberal,
publică un lung articol, Discursul tronului citit la deschiderea parlamentului turcesc, în care caută să desprindă orientarea
politică a Imperiului otoman 3.
Eminescu întîmpină cu rezerve, cum se vede și din alte articole ale sale, promisiunile făcute de cercurile politice
otomane.
1	PEL, XXIV (1877), nr. 79, [8] 20 mart., Supliment: „Abendblatt Pester Llyod” nr. 65, [8] 20 mart., p. 2.
2	TEL. VII (1877), nr. 1475, 12 mart., p. 1.
3	ROM, XX I (1877), 12 mart., p. 232.
GERMANIA
[„REICHSTAGUL A RESPINS...”]
Se publică in „Curierul de Iași”, X, nr. 28, 13 martie 1877, p. 3 (Revista externă).
Dezbaterile din Reichstag privind fixarea sediului Curții Supreme la Lipsea sînt anunțate într-un comunicat, Berlin,
21 Mărz, publicat în „Pester Lloyd” din 10/22 martie 1877 L
Comunicatul se publică și în „Telegraful” în 11 martie 1877, într-o traducere care trădează necunoașterea temeinică
a limbii germane.
1	PEL, XXIV (1877), nr. 81, [10] 22 mart.., p. 3.
697
TURCIA
[„UN ORDIN...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 31, 20 martie 1877, p. 3 (Revista externă).
Eminescu reproduce, în traducerea sa telegrama Russchuck, 28. Mar?, publicată în „Nene freie Presse”, în
15/29 martie 1877 A.
Informațiile privind celelalte știri reprezintă, după toate aparențele, o sinteză, cu date din comunicatele agențiilor
străine de presă.
Unele știri de aici se întilnesc și în alte ziare romanești, însă în altă redactare2.
i NI'P, (1877), [15] 29 mart., p. 7.
2	TEL, Vil (1877), nr. 1480, 18 mart., p. 1.
JONCȚIUNILE ROMÂNE
Se publică în „Curierul dc Iași”, X, nr. 34, 1 aprilie 1877, p. 3.
Eminescu supune aprecierii presei din țară acest articol al lui D. de Nordcnfels publicat în „Deutsche Zeitung” in două
numere V Autorul apără interesele Imperiului austro-ungar și poetul consideră că aducea un serviciu real țării, informind
opinia publică asupra politicii economice a imperiului vecin. Merită să rețină atenția și promptitudinea cu care traduce
articolul din ziarul german. „Curierul financiar”, o publicație de specialitate, care avea obligația să prezinte asemenea
materiale, semnalează articolul la zece zile în urma ziarului ieșean2.
1	DZ, (1877), nr. 1889, [27 mart.] 7 apr., p. 7: nr. 1890, [28 mart.] 8 apr., p. 8.
2	CF, IV (1877), nr. 15, 10/22 apr., p. 137-138.
FARSE LITERARE
Se publica în „Curierul dei Iași”, X, nr. 38, 10 aprilie 1877, p. 4 (Diverse). Este reprodus în Unirea
democratică, I, nr. 134, 17 aprilie 1877, p. 3 (Felurimi).
Scriitorul german Paul Lindau (1839 — 1912) conduce publicațiile „Diisseldorfer Zcitung” (1864 — 1865) și „Die Gegen-
wart” (1872 — 1881). Cea din urmă este citată și de T. Maiorescu în studiul Literatura română și străinătatea, cu recenzia
la antologia Aii tei Kremnitz Nene rumănische Skizzen V
Statutul articolului nu poate fi stabilit în absența textului original. S-ar părea că stăm în fala unei prelucrări.
Expresii ca „productele condeielor” și „colbul de pe pecatele tinerețelor”, aluzie la Costache Negruzzi, cu Păcatele
iinerețelor, sînt în spiritul publicisticii eminesciene.
1	T. Maiorescu. Critice. 1866 — 1907 Ediție completă. III. Ediția a I l-a. București, „Minerva” Institut de z\rte
Grafice și Editură, 1915, 15 — 16; Opere. II. Ediție, note, comentarii, variante, indici de Georgeta Rădulescu-Dulgheru
și Domnica Filimon. Note și comentarii de Alexandru George și Al. Săndulescu. București, Editura Minerva, 1984,
p. 15 — 16.
DE LA CALAFAT
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 53, 20 mai 1877, p. 5 (Noutăți).
Corespondența din Calafat, Kalafat, 27. Mai, se publică în ziarul vienez „Die Presse” în 17/29 mai 1877 1 și ea stă
și în atenția ziarului „Românul”, care dă o traducere independentă în 25 mai 1877 2.
Corespondența constituie o mărturie importantă a unui martor ocular la desfășurarea evenimentelor din 1877.
1 DPR, XXX (1877), nr. 145, [17] 29 mai, p. 4.
2 ROM, XXI (1877), 25 mai, p. 460.
698
AUSTRO-UNGARTA
[„ZIARUL VIENEZ...”]
Se publică în „Curierul de lași”, X, nr. 55, 27 mai 1877, p. 5 (Revista externa).
Corespondența din Liov, reprodusă dc Eminescu, se publică în „Deutsche Zcitung”, cu titlul Lemberg, 2^. Mai, în
17/29 mai 1877 Poetul îi face Ioc în coloanele ziarului ieșean, ca o ilustrare a stărilor dc lucruri dintr-o țară vecină.
Practicile uzura re ale cămătăriei, prin care sc sărăcea populația din Galiția, sint prezentate, cu date statistice,
în lucrarea lui Julius Platter din care preia și Emincscu informații In articolele sale (v. supra, p. 211).
Textul are lacune, ziarul fiind deteriorat.
i DZ, (1877), nr. 1910, [17] 29 mai, p. 4.
[„«GAZETTA DE COLONIA» PRIMEȘTE...”!
Se publică în „Curierul dc lași”, X, nr. 58, 3 iunie 1877, p. 3 (Revista externă).
PELAGRA ÎN DISTRICTUL NEAMȚIU. SIMPTOMELE.
CAUZELE PROBABILE. MIJLOACELE CE TREBUIE A-I OPUNE
Se publică tn „Curierul de lași”, X, nr. 93, 28 august 1877, p. 3. Se tipărește în volum, prima dată,
în Mihai Eminescu. Economia națională, Iași, Editura Junimea, 1983, p. 116 — 117. Fragmentar.
Prezentare introductivă la studiul cu acest titlu publicat de doctorul Dim. Cantemir în „Revista științifică” 1 și reprodus
de Eminescu parțial în coloanele ziarului ieșean 3.
Poetul găsea aici argumente în susținerea tezei sale privind unele din cauzele care contribuiau la mortalitatea
populației din mediul rural.
1	RȘT, VIII (1877), nr. 10, 1 iul., p. 147-152; nr. 11, 15 iul., p. 168-172.
3	CT, X (1877), nr. 93, 28 aug., p. 3; nr. 95, 2 sept., p. 3.
[„«DIE PRESSE» DIN VIENA...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 98, 11 septembrie 1877, p. 2 — 3 (Revista internă).
Corespondența dc pc frontul din Balcani, pc care o reproduce Emincscu în traducerea sa, este datată Paradim,
14, September și sc publică în „Dic Presse” în 9/21 septembrie 1877 Poetul reține din presa străină relatările care infor-
mează despre victoriile românilor șl rușilor împotriva otomanilor.
1	DPR, XXX (1877), nr. 260, [9] 21 sept., p. 2-3.
AUSTRO-UNGARIA
[„RĂSPUNZÎND UNEI INTERPELAȚIUNI ...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 101, 18 septembrie 1877, p. 3 (Revista externă).
Eminescu face o sinteză a știrilor privind poziția guvernului austriac și a guvernului maghiar in „cla.slii i (a orientală”
Poetul pleacă dc la comentariile din „Nene freie Presse” în legătură cu aceste probleme. Sînt de amintit îndeosebi
dările de seamă, Ocslerreichischer ReichsralJi, despre dezbaterile dili Parlamentul austriac1, precum și corespondențele
din pudapesta privind dezbaterile din Dieta maghiară*5.

în continuarea comentariului său, Eminescu reproduce un articol din „Românul”, Demonstrațiunile maghiarilor,
publicat în 16 septembrie 1877, în care se relatează despre manifestații în mai multe orașe din Transilvania, organizate
de sprijinitorii Imperiului otoman.
1	NFP, (1877), nr. 4710, [23 sept] 6 oct., p. 3-4, nr. 4711, [24] 7 oct, p. 3-4, nr. 4714, [28 sept ] 10 oct.,
p. 3. Si în numerele următoare.
’3 NFP, (1877), nr. 4715, [29 oct.) 11 oct., p. 6, (Pest, 10. Octobre).
TURCIA
[„«MONITORUL UNIVERSAL» PRIMEȘTE...’]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 118, 30 octombrie 1877, p. 3 (Revista externă).
Corespondența din Constantinopol, Correspoiidancc etrangeres. LcUres dc Turquic. Constanti nopte, 24 Octobre 1877, se
publică în „Le Moniteur universel” în 23 octombrie/4 noiembrie 1877 L
Eminescu reproduce, cum singur spune, un fragment din această corespondență, din care se vedea că sultanul
nu era în deplinătatea facultăților intelectuale.
1	MQNUNIV, (1877), nr. 302, [23 oct.] 4 nov., p. 2.
GERMANIA
[„VORBIND DESPRE...”]
Se publică în „Curierul de Iași”, X, nr. 118, 30 octombrie 1877, p. 3 (Revista externă).
Corespondența Allemagne (Correspoiidance particuliere du Nord. Berlin, 3 novembre ) se publică în „Le Nord” în 26 octom-
brie/6 noiembrie 1877 L
Eminescu extrage din această lungă corespondență numai fragmentul privind instabilitatea vieții politice din Franța.
Poetul explică această situație în multe din articolele sale prin demagogia liberală.
1	LNO, XXIII (1877). nr. 310, [26 oct.] 6 nov., p. I.
DESPRE SITUAȚIA POLITICĂ A ROMÂNIEI DE MAIORESCU
Se publică în „Timpul”, V, nr. 290, 31 decembrie 1880/12 ianuarie 1881, p. 1—2. Este reprodus în
„Românul”, XXV, 15 ianuarie 1881, p. 42 — 43; „Luminătoriul”, II, nr. 6, 21 ianuarie/2 februarie. 1881,
p. 2 — 3; nr. 7, 24 ianuarie/5 februarie 1881, p. 2 — 3; nr. 8, 28 ianuarie/9 februarie 1881, p. 3 — 4;
„Gazeta Transilvaniei”, XLIV, nr. 9, 22 ianuarie/3 februarie 1881, p. 2 — 3; nr. 10, 24 ianuarie/
5 februarie 1881, p. 2 — 3; nr. 11, 27 ianuârie/8 februarie 1881, p. 3—4; „Telegraful român”, XXX,
nr. 10, 24 ianuarie 1881, p. 38 — 39; nr. 11, 27 ianuarie 1881, p. 41 — 43.
Studiul lui Maiorescu, Zur politischen Lage Rumăniens, apărut în „Deutsche Revue” \ tradus de Eminescu cu titlul de
mai sus și publicat de poet în „Timpul” în 31 decembrie 1880 2, tipărit în OPERE, XI, 458 — 459, fragmentar,
întrucît acest număr din cotidianul bucureștean este grav deteriorat. Restabilim textul și-l publicăm integral, după
„Telegraful român” din Sibiu.
Eminescu se pronunță împotriva tezelor lui Maiorescu, cum am arătat în comentariile la tipărirea fragmentară
(OPERE, XI, 594—595), pe motiv că România, țară mică situată între trei-imperii, se impunea să păstreze cea mai
700
strictă neutralitate. Poetul respinge tezele lui Maiorescu și pentru faptul ca pleda pentru apropierea de Imperiul austro-
ungar, cu ignorarea situației românilor de sub stâpînirea sa. Maiorescu considera justificată orientarea României spre
Imperiul auslro ungar prin politica dusa de Imperiul țarist fala de. țara noastră.
Eminescu nu ține Insă seama nici de acest aspect și se disociază dc teze care contraveneau orientării sale, politice
indiferent de persoana care le punea in circulație. Poetul oferea unul din cele mai ilustrative exemple, privind independența
de gîndire din întreaga sa publicistică.
1	DREV, VI (1881), nr. 1, iau. -mart., p. 12-20.
2	T, V (188O.)5 nr.. 290, 31 dec. 1880/12 iam. 1881; p. 1 2,
ROMÂNII DIN UNGARIA
Șe publică In „Telegraful român”, XXX, nr. 55,13/25 mai 1882, p. 217 ; nr. 56, 15/27 mai 1882, p. 221—222 ;
nr. 58, 22 mai/3 iunie 1882, p. 229 - 230 ; nr. 60, 27 maî/8 iunie 1882, p. 237 —238 ; nr. 66, 10/22 iunie 1882,
p. 261- 262; nr. 69, 17/29 iunie 1882, p. 273 — 274. Editorial, in toate numerele.
Societatea „Carpații” se constituie in 24 ianuarie 1882, cu prilejul sărbătoririi Unirii din 1859, și-și ia ca deviză „Noi
prin noi”. întemeietorii societății sini intelectuali transilvăneni stabiliți In România — Th. Nica, G. Ocășauu, G. Secă-
șanu, N. Densușianu, N. Droc-Barcianu, A. Ciurcu, A. P. Crainic, I. Slavici. în societate intră și Eminescu, cum se
vede din Diploma dc membru, ca „membru activ ordinar”, deși nu era transilvănean. Slavici și Eminescu semnează si un
document din care sc văd scopurile societății : „1. Să se constituie un comitet compus din bărbați capabili și serioși,
care publică, fie la Brașov, fie la Arad, o foaie literară ilustrată sub redacțiunca unui scriitor de acolo, bogată și variată,
ferită de orișice tendință politică, cu desăvirșire ieftină și răspindită cu preț mai mare și in România, iar după ce foaia va
fi prins desigur rădăcini pcslc Carpați, publicarea să sc continue în România.
2.	Să se înființeze o bibliotecă universală română, scrieri alese cu îngrijire din literatura română și traduse bine
din literaturile străine, tot ceea ce c mai bun și mai interesant și să sc vindă cu prețuri reduse cit mai multe exemplare
din biblioteca aceasta.
3.	Să sc pună toată stăruința ca cărțile bisericești să fie revizuite mai înainte de a se tipări, de o comisie de scriitori
români.
4.	Să sc pună la calc reprezenta ți uni teatrale dc diletanți, numai piese clasice traduse în românește, în care rolurile
principale sînt jucate dc cei mai buni actori și dc cele mai bune actrițe.
5.	Să fie ajutate reuniunile de chitare din Brașov, Sibiu și Lugoj a da în deosebite localități concerte, la care iau
parte celebritățile noastre muzicale.”1
Documentul propunea un plan dc activitate culturală pc linia dezideratelor formulate Încă la Congresul studen-
țesc de la Putna din 1871.
Activitatea Societății „Carpații” era supravegheată de Biroul de informații vienez, cum sc vede din unele Note
trimise din București. Eminescu se număra printre cei vizați direct pentru faptul că era și prim-redactor pentru partea
politică la „Timpul”, cotidianul bucurcștcan (OPERE, XIII, 513 — 514).
Eminescu își asumă sarcina in cadrul activității la Societatea „Carpații” să comenteze monografia lui Paul Hum
falvy, Etnographie von Ungarii, tipărită la Budapesta în 18772. Monografia apare în colecția Die Vdlker Oslerrcich-Ungarns,
Ethnographische und Cultiiral-hislorische Schilderungen. Aici se tipărește și monografia lui I. Slavici, Die Rumănen in
Ungarii, Siebcnburgen und der Bukowina, în1881.
Hunfalvy consacră în monografia sa un capitol și românilor într-o expunere de pc pozițiile istoriografiei ungare
oficiale. Se reia, astfel, teza lui Roesler prin care sc contesta continuitatea românilor în Dacia. Eminescu supune unui
examen critic teza rocsleriană și demonstrează că nu arc nici o bază științifică. Poetul se sprijină, în argumentarea sa,
pe lucrările lui Edward Gibbon, The history of thc decline and țall of the Roman Empire, pc care o consultă, desigur,
într-o ediție germană, Amedee Thîerry, Hisloire d’Altila el de ses. successeurs, Theodor Mommsen, Romische Geschichte,
Lorenz Dicfcnbach, Vblkerkunde Ostcuropas insobesondereder Hcdmoshalbinsel und der unteren Donaugebiele, Jpșeph Ladis-
lau Pic, Ucber. die Abstammung der Romănen, Pentru Robcrt Roesler utilizează desigur Rumănische Sludien din 1871-
Sînt de reținut și cele două colecții de documente, a lui Istvan Katona, H istoria critica Rcgnuin H ung gr iac, și .Gydrgy
Fejer, Codex diplomalicus Hungariae ccclesiasticus ac cioilis. Deși trimite la aceste lucrări, poetul Își extrage cea mai mare
parte a informațiiilor din sinteza lui B. P. I fasdcu, Istoria critică a românilor.
Eminescu consultă nemijlocit lucrarea lui Julius Jung, Roemcr und Romancn in des Donaulaender, tipărită la Inns-
bruck in 18773. Activitatea științifică a istoricului austriac stă in atenția poetului și în epoca gazetăriei ieșene (OPERE,
IX, 243 244, 655 656). .lung reprezenta in mișcarea științifică a vremii direcția care susținea continuitatea românilor
în Dacia.
Salvianus (c. 390 —c. 484), scriitor ecleziastic, dă o interpretare religioasă în lucrarea sa, De gubernalione dei, năvă-
lirii popoarelor migratoare, Priscuș (410 -473), om politic și cronicar bizantin, descrie călătoria sa la Curtea lui Attila în
701
Historia gothorum. Eminescu își face, în manuscrisul 2270, G2r, G3r, extrase cu privire la relatările lui Salvianus și Priscus
(OPERE, XIII, 364). Nici acum Eminescu nu consultă lucrările lui Salvianus si Priscus, ci preia relatările din cartea lui
Julius Jung, amintită mai sus. Transcriem de aici fragmentul după care își face poetul extrasul din manuscrise.
„Der Gesandte Priscus Icnite an Attila’s Hofe einen Romer kennen, der als Gefangencr dorthm gekommen war,
dann sicii beliebt und niitzlicli zu maclien gewusst liatte, die Freiheit erhielt, cine Hunnin lieiratlietc und sich voi-
Ikommen wol dabei befand, wie or dem erstaunten Priscus ausfiihrlicli auscinandcrsetztc : liier gebe cs nicht ewigc Chi-
cane, wie im Rcichc, die Reclitspflege sei streng, die Richter nicht kăuflich, die Niederlagcn der Ilecrfuhrcr und die dadurch
bedingten unerschwinglichen Stcuern nicht permanent. Was mau in chrlicher Arbeit erworben, vermoge mau hicr ruhig
zu geniesen ; ganz im Gegensatz zu den verrotteten Vcrhăltnissen im Reiche. Und Salvian bcmerkt einmal, dass dicjenigen,
welche zu den Gothcn geflohen seien, nichts so sehr furchteten, also dass sie wiedcr Romer werden mussten. Ja alic klcineu
Lente wurden bei den Gothen Zuflucht suchcn, wenn sie ihr bischen Hab und Gut mituchmen konnten. Denn dort sei es
den Grossen nicht, wie bei den Romern, gcstattet, die KIeinen ungestraft zu unterdrucken” (p. 183).
în manuscrise se păstrează și textul latin transcris tot din lucrarea istoricului austriac. ÎI reproducem :
„De gub. doi V, 8 : Una et conseutiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum bar-
baris. Et miramur, si non vincuntur a nostris partibus Gothi, cum maliut apud cos essc quam apud nos Romani? Itaque
non solum transfugere ab eis ad nos fratres noștri omnino nolunt; set ut ad cos confugianI, nos relinquunl” (p. 183).
Textul latin este dat de Jung în notă.
Extrasele din Salvianus și Priscus sînt integrate de Eminescu in editorialul/.,« Românul» comentează asemenea..." /
publicat în „Timpul” in 12 septembrie 1832 (OPERE, XIII, 187—189). Teza lui Uunfalvy care neagă continuitatea
românilor în Dacia este comentată de Eminescu în articolul [„Mai lesne se torc.. . ”7 din 13 iunie 1883 (OPERE, XIII,
313 — 314). Extrasele din manuscrise, utilizate în articole, sînt mărturii indiscutabile care atestă paternitatea eminesciană.
Se pot invoca — dacă mai este nevoie — și unele expresii tipice : „răi politici”, „istoria iu mină”, „suta a . , Expresia
din urmă este folosită aici des pentru numirea secolelor.
Eminescu încadrează considerațiile sale privind opiniile lui Uunfalvy despre români în contextul general al poli-
ticii de maghiarizare promovată dc guvernele dc la Budapesta. Poetul prezintă, cu ironie, legislația maghiară, care înscria
tot felul de drepturi pentru „naționalități”, dar care nu se aplicau și serveau doar ca mijloace propagandistice pentru străi-
nătate. Eminescu își definește în termeni categorici poziția față de politica dc maghiarizare : „vrem să rămhicm ceea ce
sîntem, români”. își definea poziția în termeni asemănători față dc această politică și în primul articol, Să facem un
congres, pe care îl publică în „Federațiunea” încă în 1870, în timpul studiilor universitare : „Sîntem români, vrem să
rămînem români” (OPERE, IX, 90).
1	Augustin Z. N. Pop. Noi știri biografice, ST, XV (1964), nr. 5 — 6. mai —iun., p. 194 — 197.
2	Paul Uunfalvy. Elhnographic von Ung am. Mit Zustammung des Verfassers ins dcutsche Ubcrlragen von Prof.
I. H. Schwicker. Budapcst, Franklin-Vercin, 1877, p. 331 — 361.
3	Julius Jung. Roemcr und Romanen in den Donanlaendcrn. Ilistorisch. Ethnographische Studiem Innsbruck,
Verlag der Wagner’schcn Universitaets-Buchhandlung, 1877, p. 183.
BUKOVINSKAIA ZARIIA
Textul se păstrează în manuscrisul 2257$ 24rv, 25r$ 39rv$ 47 v 39v$ 40rv»42rv$ 2Gr$ 42v*44r, 55v.
Este publicat de I. Scurtu în M. Eminescu, Scrieri politice și literare. Voi. I (1870 — 1877), București, Institutul
de Arte Grafice și Editura Minerva, 1905, p. 398 — 409.
Studiul este tipărit de I. Scurtu ca două lucrări diferite : [Salutarăm cu bucurie ... 7 și Bukovinskaia Zariia. Nu este însă
vorba de două lucrări ci de un singur studiu, în linii generale încheiat, dar nu în formă definitivă. Există unele imperfecțuni
de racordare, care nu prejudiciază însă construcția generală a studiului și urmarea logică a ideilor. Corpul principal
al studiului, care poartă și titulul definitiv, este cel de pe filele : 39n’-43rv, 44r, în care se intercalează îMrv»26r (în 39r),
47v (în 39v) și 26r (în 42v).
Eminescu pregătește acest studiu ca răspuns la un articol publicat în „Bukovinskaia Zaria” din Cernăuți. Din enci-
clopediile sovietice aflăm că ziarul apare între 1870 și 1875 și reprezenta orientarea politică a burgheziei ucrainene. Nu am
văzut ziarul, însă din studiul lui Eminescu se desprinde că poetul comentează un articol apărut în primele numere ale sale.
Unele încercări de a intitula articolul Eșec regelui se întemeiază pe o greșită interpretare a contextului foarte
compozit al paginii 24r, iar „Respectă de vrei să fii respectat”, tot dc acolo, nu întrunește toate condițiile de
validitate pentru a fi acceptat ca motto al articolului, rămînînd totuși beneficiul dubiului.
Eminescu salută apariția ziarului cernăuțean ca un eveniment important în viața culturală a populației ucrainene.
Românii din Bucovina stăruiau pentru organizarea unui front comun în lupta împotriva pangermanismului. Acest puncț
102
(le vedere este împărtășit și de Eminescu, care critică sever Imperiul austro-ungar pentru politica fată de popoarele de
sub stăpînirca sa. Curtea din Viena se călăuzea după principiul Divide ci impera și semăna discordia între popoare spre a-și
asigura dominația asupra lor. „Austria există — scrie Emincscu In Influența austriacă asupra Principatelor române — prin
discordia popoarelor sale” (OPERE, IX, 165). Orientarea politică a ziarului ucrainean venea în sprijinul pangermanis-
inului. Istoricii germani aveau tot interesul să-i prezinte pc românii din Bucovina in culori întunecate, spre a-și justi-
fica opera dc „civilizare” în provincia anexată în 1775, sc știe prin cc mijloace. Corespondenta din „Wandcrcr”, Czer-
nowilz, 25. luni, pc care o pune la contribuție ziarul ucrainean, sc publică în 16/28 iunie 1864 1 și în ca se contestă
vechimea poporului român. Contestarea originii latine a poporului român sc înscria pc linia tendinței mai vechi a unei
părți a istoriografiei germane și a celei afiliate ei, de falsificare a realităților istorice. Sc explică referirea ironică, din text,
la „capetele” luminate, ale „doctorilor celor plini dc pătrundere ai Germaniei”.
Eminescu pornește în susținerea latinității poporului român dc la concepția potrivit căreia fiecărui individ trebuie
să i sc dea libertate deplină în dcclarearea naționalității. „Omul secolului nostru — scrie poetul — poate fi de orice naționa-
litate va voi — spiritul timpului le-a conccs dc mult la toate drepturi egale”. Problema fundamentală care sc pune aici
este cca a respectului reciproc dintre popoare. Este totuși dc admis ca poetul să fi gindit, ca motto, cuvintele î
„Respectă de vrei să fii respectat” și insistă asupra lor și în text. Corespondentul ziarului vienez se făcea vinovat tocmai
dc acest lucru, iar autorul articolului din „Zorile Bucovinei” nu făcea un serviciu conaționalilor săi prin creditul cel
acorda calomniilor din presa germană la adresa poporului român. Poetul spera să vadă în ziarul ucrainean „uu federal
sincer și plin de inimă contra inamicului ce în Bucovina ni este comun : Contra pangcrmanismului”.
Tu susținerea originii latine a poporului român, Emincscu invocă mărturiile lui Bonfiniu, M. Kromcr, Matcj Stry-
kowski, Paul Piasccki, Dionisic Fotino, Grigore Ureche, Miron Gostin, D. Cantcmir. Sînt nume pe care Ic invocau
și reprezentanții Școlii ardelene și succesorii lor în susținerea latinității poporului român. Poetul apelează și la publicații
dc specialitate ca „Arhiva istorică a României”, din care extrage mărturii din anul 1 11)2, 1378, 1383, 1120, 1511 2, privitoare
la poporul român și vecinii săi. Documentele sînt rcscrisc, cu păstrarea informațiilor ce. i serveau in dcmonsl raț ie. Repro-
ducem, pentru comparație, documentul din 1420:
„Ziemowilz, principele de Mazoyia și de Bclz, acordă locuitorilor satului Lubicz dreptul judecăței românești.
Document, cunoscut lui Czacki (O prawach, t. 1, p. 213, nota 24) carele adauge că, după un alt document din 1568
se vede cumcă între celelalte însușiri ale judecății românești sc cuprindeau următoarele patru :
1.	Amendcle penale aparțineau comunității iar nu fiscului regal;
2.	Judecătorii sc alegeau de către comunitate, fiind datori a judeca după obiceielc românești naționale ;
3.	întrunirile pentru a se consulta asupra trebuințelor comunității erau libere.
4.	Munca sc răscumpăra prin darea decimei : de vite, de ptne, de legumuri.”
Poetul avea publicația lui B. P. Hașdeu în biblioteca sa, fapt care explică familiarizarea cu documentele și utili-
zarea lor și cu alte prilejuri în scrierile sale.
Merită să rețină atenția și considerațiile lui Emincscu cu privire la Românii din Moravia. Ele anticipează articolul
Românii din Moravia, publicat în „Curierul dc Iași”, șase ani mai tîrziu (OPERE, IX, 246).
Studiul sc înfățișează în stadiul pregătitor asamblării pieselor într-o structură narativă, condiționată dc demon-
strarea unor teze cu argumente istorice. Este posibil ca textul să reprezinte ciorna pentru versiunea germană, destinată
unei publicații vieneze. Dacă sc tipărește, în adevăr, în publicațiile germane, nu este exclus să fie descoperite acolo și alte
colaborări ale poetului, din anii studiilor universitare la Viena și Berlin.
Eminescu sc relevă la începutul activității sale publicistice, cum se desprinde din acest studiu, un continuator al
luptei reprezentanților Școlii ardelene, în alt moment istorie și în alte condiții social-politice.
1	WA, (1868), nr. 177, [16J28 iun., p. 1..2.
3	AIR, I (1864- 1865), nr. 1, 8 aug., p. 8, nr. 12, 31 oct., p. 06, nr. 20, 5 ian., p. 153.
REVISTĂ JURIDICĂ
[„DOMNUL I0AN ALEXANDRU STURZA.
Se păstrează în manuscrisul 2264, 422r, in primă redactare, Publicat de D. D. Panaitescu în „Manuscriptum”,
VII, nr. 1, [ianuarie-martie] 1976, p. 3.
Eminescu comentează cea de-a doua lucrare a Iui loan Alexandru Sturza, Elemente de studiu pentru facerea legii de respon-
sabilitate ministerială (București, Tipografia Curții Waltcr & GobI, f.a.). Face mențiune și despre prima lucrare a sa, Obscr-
valiuni critice asupra impozitului personal și mobiliar. Propus dc guvern în sesiunea extraordinară din iunie 1876 (Bucu-
rești, T ipografia Curții Waltcrdt GobI, 1876).
Eminescu pregătește recenzia pentru rubrica Revista juridică a „Curierului de Iași” probabil, în octombrie 1877. Cum
se mută la București, nu o mai publică și rămine în manuscrise.
Poetul nu acorda însemnătate unor asemenea lucrări. Se explică de ce rupe coperta cărții și-și scrie pe ea recenzia.
703
[,.ICH GLAUBTE...”]
Se păstrează in manuscrisul 22/6 I, 20Ir, cu o grafie ce ridică dificultăți tn descifrare.
Eminescu așterne pe hîrtie aceste rinduri in martie 1S81? cînd liberalii și conservatorii duceau tratative in vederea pro-
clamării Regatului. Poetul este indignat de abandonarea principiilor in lupta politică. însemnarea se afiliază la articolul
[„Ceea. ce-mi roade inima . .rămas, dc asemenea, în manuscrise (OPERE, XII, 460 — 462, 632 — 633).
Este precedată dc altfel de acest articol șid urmează poezia Dc-ar fi mijloace, datată dc Pcrpcssicuis ca fiind din
18SÎ (OPERE, IV, 429, V, 488, V f, 464).
[„MAI DEUNĂZI..
Se păstrează în manuscrisul 2264, 23or In primă redactare,
Scrisoarea lui G. A. Rosetti, Rasciuk, 11123 mai. 1837. se publică In „Israelitul român” In 7/19 iunie 1857 h Eminescu o
reproduce hi „Timpul” din „Fraternitatea” în 23 iulie 1881 2. Poetul o însoțește cu o scurtă prezentare introductivă. „Zia-
rul « Fraternitatea», organ al izraeliților din România, reproduce in numărul său din 10 iulie o scrisoare a d-lui O. A. Ro-
setti, adresată ziarului « Izraelitul român » pe care o comunicăm și noi.” Scrisoarea este reprodusă în ,Româmd” în 24
iulie 1881, cu o prezentare pe care o transcriem : „Mai multe ziare ale oposițiunii au găsit, in inteligința și patriotismul lor,
un mijloc sigur d-a dovedi trădarea, sau trădările, trecute și prezente ale d-lui G. A. Rosetti.
Acest mijloc temeinic ele zic că l-au găsit pe o epistolă a d-lui Rosetti, din anul 1857, pe dud incă era exilai, pc care
toate o publică acum unele după altele ;
Și publicind-o zic :
Tacă demascat acest vînzător al Patriei.
Pentru ca demascarea să fie mai sigură, pentru ca toți să cunoască trădările d-lui G. A. Rosetti, reproducem și
noi acea epistolă.
Noi n-o însoțim de nici o csplicare. O reproducem după acele ziare și Ie mulțumim dc onoarea ce lac d-lui G. A.
Rosetti publîcînd acea epistolă ce este, după noi, o onoare pentru cel care a simțit ș-a vorbit astfel și astfel a lucrat și lucrează
fără schimbare în principii și Iară șovăire.”3
Eminescu caracterizează introducerea „oncțioasă” pentru elogiul adus lui (5 A. Rosetti privind consecvența sa în
orientarea politică. Din scrisoare sc vede că C. A. Rosetti intră m țară, la întoarcerea din exil, cu pașaport de la ambasada
otomană și cu concursul unor cercuri evreiești.
Scrisoarea și prezentarea introductivă veneau în sprijinul opiniei hn Emincscu privind legăturile lui G. A. Rosetti
cu cercurile comerciale și bancare evreiești.
1	ISROM, I (1857), nr. 12, 7/19 iun., p. 2—4. Text românesc și francez.
2	T, VI (1881). nr. Iu8, 23 iul., p. 2 (O scrisoare veche a d-lui ministru dc interne). Xu am văzut ziarul'„Fraier’
nilatca” pentru 1881.
3	ROM, XXV (188!), 24 iul„ p. 648,
OMENIA OMENIE CERE ȘI CINSTEA CINSTE!
Se păstrează îu mânuse, isul 2264,334f-335r in primă redactare, cu intervenții din timpul elaborării.
Eminescu răspunde la editorialul Buc irești, 19 circșor/i cuptor 1882, publicat in „Românul” iu 20 iunie 1882. „Pînă aici —
scrie oficiosul guvernamental — nu pi tern decit să fim foarte satisfăcuți de redeșteptarea politică de la «Timpul» și letargia
în care ii ar-unca.se/faimoasa-lor ;coiu )anie;	se referă în . considerațiile sale la edi-
loriabd /^ruptele r/uvcrmilui . •	/ pub'Xat în „Timpul” in 17 iunie 1882 2, care însă nu aparține, poetului,- mtrucil se afla,
b rrfa data, 1a Constanta, in concediu (OPERE, XIII, 463). „Românul” se referă, cind vorbește de „anti-autochtoni”,
și. la articolele sale, din mai-aprilie 1882, in care polemizează cu oficiosul guvernamental.
Eminescu dă curs indignării împotriva modului cum privea „Românul” problemele în discuție și folosește expresii
puie și invective. I‘orIul iși controla insă scrisul îndată ce depășea asemenea momente. Aceasta este și explicația că însem-
nările rămin in manuscrise,
1 ROM, XXVI (1882), 20 iun., p. 445.
2 T, V I I 0 882^ nr. 130, 17. iup„ p.„ 1 ..(București, 16. iupie 1882),
704
[„MAI INTII, DACA...”]
Se păstrează în. manuscrisul 2264, 386r; însemnare cu creionul pe verso-ul unei Dovezi, trimisă dc Garda
civică, rămasă cu rubricile nccompletate.
,,Pester Lloyd”, oficiosul maghiar de limbă germană, care apărea la Budapesta, duce o campanie susținută de deni-
grare a României. Pornind dc la faptul că Imperiul austro-ungar trecea ca o marc putere, ziarul trata țara noastră ca
un stat vasal imperiului vecin. într-uu articol, Budapcst, 16. August, publicat în 5/17 august 1881, califică politica externă
a României ca „impertinentă” și ceri*, guvernului dc la Budapesta să ia măsuri severe contra „vagabonzilor valahi”. Ofi-
ciosul maghiar acuză guvernele dc la Budapesta și Viena că duceau față dc România o politică lipsită de energic in ches-
tiunea dunăreană. Campania dc presă a ziarului „Poster Lloyd” dusă împotriva țării noastre îmbracă forme dc o violență
rar inIUnită in presă după festivitatea dc la lași din iunie 1883.
Emiiiescn ii face vinovați pe redactorii dc la „Pester Llo^d” de politica de învrăjbire intre naționalități m editorialul
Pester Lloyd » polemizează . . . din 19 august 1881 (OPERE, XII, 297--299}. poetul reproduce, pe de altă parte, in
traducerea sa, im articol în care oficiosul maghiar sc ocupă de festivitatea de la Iași. Se cuvine observat că poetul con •
damna deopotrivă cuvmtarca lui P. Grădișteaiiu, ca și atacurile oficiosului maghiar îndreptate împotriva țării noastre.
Eminescu își face această înseninare probabil în mai —iunie 1883. Poetul face remarci cu privire la campania de
presă a ziarelor maghiare față dc România in editorialul [„Serbarea guvernamentală . , . ” / din 18 iunie 1883 și tot aici
vorbc.șlc clv poli(ica cuminte a Vienei (OPERE, XIII, 316 — 318).
RUBEDENII FOARTE ÎNCURCATE
Se publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 61, 9 iunie 1876,p.3 (Diverse).
Eminescu publică necrologul lui Frantisck Palacky (1798 — 1876), îu 19 mai 1876, cînd insistă asupra activității istori-
cului ceh (OPERE, IX, 124-125).
Istorioara parc să lic o traducere sau o prelucrare după o sursă neidentificată.
Silit în această situație și alte citeva texte, Anunț bcrlinez, Alt anunț, Spre caracterizarea Londrei, O replică a
lui Dumas-fiul, Comparație, Explicație astronomică, Cartea cea mai mare din lume, pe care le tipărim mai departe.
Asemenea texte se impunea să fie dezgropate din „Curierul de Iași”, de mult o raritate bibliografică, spre a fi intro-
duse în circuitul public și a oferi posibilitatea unui cerc larg dc Cercetători să se pronunțe asupra statutului lor.
ANUNȚ BERLINEZ
Sc publică în „Curierul de Iași”, IX, nr. 66, 13 iunie 1876, p. 3 (Diverse).
ALT ANUNȚ
Sc publică în „Curierul dc Iași”, IX, nr. 66,13 iunie 1876, p. 3 (Diverse).
SPRE CARACTERIZAREA LONDREI
Se publică în „Curierul'de. Iași”, IX, nr. 100, 8 septembrie 1876, p, 3 (Diverse).
705
O REPLICA A LUI DUMAS-FIUL
Sc publica în „Curierul de Iași”, LX, nr. 100, 8 septembrie 1870, p. 3 (Diverse).
Nu cunoaștem «sursa. Probabil din izvoare străine.
COMPARAȚIE
Sc publica în „Curierul de Iași”, IN, nr. 100, 8 septembrie 1876, p. 3 (Diverse).
EXPLICAȚIE ASTRONOMICA
Se publică în „Curierul de lași”, IX, nr. 100, 8 septembrie 1876, p. 3 (Diverse).
Eminescu reproduce explicația profesorului de astronomie desigur din presa germană. Această teză este ilustrată și în
poezia La steaua, precum și in alte scrieri ale sale.
CARTEA CEA MAI MARE DIN LUME
Se publică In „Curierul de Iași”, X, nr. 52, 20 mai 1.877, p. 5 (Diverse).
[„ORI E MANIE, ORI E PREFĂCĂTORIE...”]
Se publică în „România liberă”, XII, nr. 3915, 25 mai/6 iunie 1888, p. 1. Editorial : București, 24 mat
1888.
Eminescu părăsește Botoșanii in 12/24 aprilie 1888, cum rezultă dintr o scrisoare a HenrieteL sora sa, către Cornelia EmL
lian (OPERE, XVI, 748) să reintre în gazetărie după o în trerupere de aproape șase ani. Adunarea deputaților votează în ședința
din 2 aprilie 1888 un proiect de lege prin care i se acorda o pensie viageră de 250 lei pe lună.1 Senatul votează proiectul de
lege în ședința din 23 noiembrie 1888.2 Rapoartele pentru acordarea pensiei sînt făcute dc lacob Ncgruzzî, în Adunarea
deputaților și dc N. Gane în Senat. Legea este însă promulgată abia în 25 ianuarie 1889 ", mult prea tîrziu. Poetul este
internat în spital pentru a treia oară, ca să-și încheie aici călătoria pămmtcană.
Cînd părăsește Botoșanii, undo petrece, sub îngrijirea devotată a Ilcnrietci, sora sa, o bună parte din timpul
bolii, își făcea probabil socoteala că pensia îi asigura un venit stabil și se putea consacra scrisului. Poetul are în vara anului
1888 o revenire din boală și nimic mai firesc să dorească reintrarea în gazetărie.
Existau și condiții favorabile să-și reia activitatea publicistică. Partidul hbcral pleacă de la conducerea țării
în martie 1888 și-i ia locul un guvern junimist sub președinția lui T. Rosctti și în care intră, între alții, T. Maiorescu
și P. P. Carp (28, p. 241), susținători ai lui Eminescu și mai înainte. Junimiștii preiau și ziarul „România liberă”, organul
de presă al „tinerilor liberali”, și-l transformă încă din 15 ianuarie 1885 in organul lor de presă. Cotidianul bucureștean,
devenit publicație junimistă, reproduce în foileton aproape țoale, lucrările importante din „Convorbiri literare”, revista
ieșeană. Eminescu putea spori prestigiul „României libere” prin colaborarea sa.
Pornind de la această constatare noi i-am atribuit lui Eminescu două articole, Iconarii d-lui Beldiman, din 13/25
noiembrie 1888 și Iar iconarii, din 20 noiembrie/2 decembrie 1888, întrucît primul apare cu inițialele numelui său, iar al
doilea este o continuare a discuției.
Problema colaborării lui Eminescu la „România liberă” stă în atenția cercetătorilor după apariția volumului OPERE,
NUL Publicistică si sc propune includerea în ediție și a altor articole (115, 117). Documentul dc la care sc pornește este o
notă a lui I. Scurtu, luată după o convorbire cu Mihaî Brăncanu, redactor la „România liberă” și prieten cu Eminescu.
„La 1888, după o convalescență din nebunie - se arată in însemnarea lui I. Scurlu a fost angajat de Carp, prin Bra-
neanu, la «România liberă »} să scrie un articol pe săptămină. Scria regulat, dar nu mai avea vecliea vigoare ; era logic, dar
706
cam șters.” (114). Cind vorbește de colaborarea saptâminală la „România liberă”, M. Brăneanu face o confuzie cu
situația poetului după înlocuirea sa de ia conducerea „Timpului”, in ianuarie 1882. Acum îsi asumă Eminesen obligația
să colaboreze la „Timpul” cu trei articole săptăminal. Colaborarea la „România liberă” este adusă în discuție publică,
cum vom arăta mai departe, în ianuarie 1889, cu puțin înainte ca poetul să fie internat pentru a treia oară în ospiciu.
Apelul către iară, la care se fac referiri, este comentat în „Românul” în trei editoriale, București, 21 florar, București,
23 florar și București, 24 florar, publicate în 22 — 23 mai, 24 mai și 25 mai 1888*.
Orientarea politică a „României libere” este antiliberală și in sprijinul guvernului junimist. Răscoalele țărănești
din martie —iunie 1888 duc la căderea guvernului liberal și încă în 23 martie/4 aprilie se formează un guvern junimist, condus
de Theodor Rosetti, in care intră P. P. Carp, T. Maiorescu, Al. Marghiloman, M. Ghermani, Al. B. Știrbei și Gh. Barozzi.
Editorialele, ca și celelalte articole din „România liberă”, în parte semnate cu inițiale, nu cuprind elemente pentru identi-
ficarea colaborării poetului la cotidianul bucureștean. Este interesant de observat pe de altă parte că ziarul face publici-
tate activității sale literare, informînd cititorii în cile va rinduri, că Emînescu lucra la piesa Lais, pe care contemporanii
o credeau operă originală. „Drama de care am vorbit că o pregătește poetul Eminesen -	se arată în	una din	aceste note
din 4 /16 septembrie 1888 — e definitiv terminală. Ea se va cili zilele acestea într un cerc	intim.
Scena se petrece la frumoasa Laîs din Corint, și versurile sini, rimate.
Pe cînd ni se afirmă, e una din cele mai bune producții ale poetului”5. Dintr-o altă	notă de la	știrile	diverse aflăm
că piesa urma să se pună în repetiție. „Piesa în versuri a amicului nostru Eminesen	— se arată aici	-	prezentată
Teatrului Național se va pune în repetiție peste trei-patru zile.
D. C. No tiara va ține rolul de prim amorez din piesă, iar rolul Laîsei se va încredința unei debutante care dă
multe speranțe pentru viitor.” G
Eminesen este numit în aceste note ,,prietenul” și „amicul” susținătorilor „României libere” și nu rezultă de nică-
ieri că era angajat colaborator al ziarului guvernamental junimist.
Cele două articole, Iconarii cl-lui Beldiman și Iar iconarii, ne apar colaborări întîmplătoare, primul și cu semnătură,
să sporească prestigiul ziarului nu atit prin problemele puse in discuție, cît mai ales prin numele colaboratorului, supra-
licitat și prin informațiile cu privire la activitatea sa literară.
Există un singur argument — și acela discutabil — în stabilirea paternității eminesciene a unor articole din „Româ-
nia liberă” din perioada aprilie 1888 — februarie 1889. Avem în vedere, anume unele „amănunte” din articolele din
„Timpul”, care se întîlnesc ?i în cele din „România liberă”, uneori expuse chiar cu aceleași cuvinte. Emînescu arată în
editorialul [ „Dacă vorbim de adunătura...” J, publicat în „Timpul” în 26 mai 1883, că un deputat liberal cita des Anglia.
„Iată cum, mînă mînjind pe mînă — scrie poetul — și amîndouă obrazul, Guliță ajunge deputat al colegiului 11 de
Dîmbovița.
Acest deputat arc obiceiul de-a cita des Englitera. „La noi în Englitera, e așa ș-așa și pe dincolo.”
Un țăran din Ghergani găsise niște ouă de cioară. „La noi în Englitera un asemenea ou costă 6 pin-la 7 franci.”
La noi, în România, sămînța de ciorovină e mai ieftenă : dovadă mulțimea de pui zburătăciți în Dealul Mitropoliei.
Asta e pozitiv.
Dar oare la voi ... în Englitera, votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donațiune nule și de nul efect 2
La voi în ... Englitera, fură cineva dreptul unui județ eminamente istoric de-a se reprezenta în Sfatul țării în favorul unor
venetici pripășiți ca Tachc Giani? La voi, în ... Englitera, Cariagdis [i]1 cheamă pe lordul-mayor al Londrei, C. A. Rosetti
pe șeful partidului liberal? La voi în ... Englitera, plebea Țarigradului domnește în toate orașele și peste toate? „Ori
te poartă cum ți-e vorba , ori vorbește cum ți-e portul.”
Dacă la voi în Englitera, predominarea îndelungată a onestei rase anglo-saxone și ținerea morțișă la tradițiile tre-
cutului, la legea și limba strămoșilor, au făcut din acea țară cea mai puternică din lume, tot astfel și la noi în România,
predominarea poporului român, a tradițiilor lui de drept și istorice va duce această țară la culmea puterii” (OPERE, XIII,
305-306).
Există în editorialul din „România liberă” și cel din „Timpul” elemente care permit să stabilim o apropiere între
ele. Nu se poate demonstra totuși cu certitudine că înLimplările relatate de Emînescu în această pagină antologică de șarjă
politică nu circulau, sub forma anecdotică, prin redacțiile bucurcștene și cîțiva ani mai tîrziu.
1	MO, (1888), nr. 28, 13 aprilie, p. 393 (Dezbaterile Adunării deputafilor).
2	Idem, nr. 5, 25 noiembrie, p. 40 — 41 (Dezbaterile Senatului).
2	Idem, (1889), nr. 241, 2/14 februarie, p. 5429.
4	ROM, XXXII (1888), 22—23 mai, p. 517, 24 mai, p. 521, 25 mai, p. 525.
6	RL, XII (1888), nr. 3295, 4/16 septembrie, p. 4 (Mai nou).
? Idem, XIII (1889), nr. 3404, 21 ian./2 lebr., p. 3 (Mai nou).
[„CINSTEA, ÎNȚELEPCIUNEA ȘI ENERGIA.. A]
Se publică în „România liberă”, XII, nr. 3270, 3/15 august 1888, p. 1. Editorial : București, 2 august 1888.
Emînescu se ocupă de problema statului în numeroase articole îneît s-ar părea că se înscrie pe. linia vechilor sale preocu-
pări. Considerațiile de aici sînt însă prea generale și se întîlnesc și in alte articole din presa vremii. Mai importantă est e,
707
$<rr putea la p^ vedrnn tralahihp Iui OHn von-Corvin și Priederich AVllhelm Held» Illiistrierte Gcschtchl^
d'-s A.llcithums. clin care prunul \ohmi ::>e tipărește, intr^o noua ediție, in 1880’. Tratatul este insa citat și in editorialul
[„Uri învățat neam! . . .”/, semnat T și publicat în 20 august/1 septembrie 1888.2 Aici se vorbește și de Rhamsenit, regele
Egiptului. Eminescu îl numește ș i el pe Ga rol 1, înlr un editorial, [, Jn vederea alegerilor . . .”/, publicat în „Timpul” în 27
iunie 1881, „Rampsinit îngăduitorul” (OPERE, XII, 221).
Coincidente ca cele de mai sus pot fi intîmplătoarc. Ne întîmpină însă în editorialul de față și o situație aparte.
No referim anume la citatul din documentul lui Matei Basarab din 1639. Eminescu folosește acest citat în editorialul
[,,Urmînd discuțiunea . . publicat în „Timpul” în 30 iulie 1881. „Doamne ! — zice el —veniră străinii în moșia noastră
și-și spurcară mînilc lor cu mite și îndrăzniră a vinde și a cîrciumări Sfintele Tale și a goni pe moșneni și în avutul
lor a băga pe străini; fum de rușine vecinilor noștri . . .oameni străini nouă, nu cu legea (religia), ei cu neamul, cu limba
și cu năravurile cele rele. (OPERE, XII, 269).
Citatul este integrat și în editorialul de fală fără modificări, încit se pune întrebarea de nu cumva stăm în fața
unei reproduceri. Dacă editoriahd aparține în adevăr lui Eminescu, atunci va trebui să recunoaștem că drama intelec-
tuală prin care trece nu-i alterează memoria, puțin obișnuită, cum recunosc contemporanii săi.
1	Otto von Corvin. Illuslrierte Geschichle des Allerthiims. Erster Bând. Von den erslen Anfăngen der Geschichte
bis zum Verfall der Selbstăndigkeit von Hellas. Zweitcneu bearbeitete Auflage. Leipzig und Berlin, Verlag nuci Druck
von Otto Spamer, 1880.
2	RL, XII (1880), nr. 3283, 20 aug./l sept,, p. 1.
[„ÎNTRE GESTIUNILE CE INTERESEAZĂ...”]
Se publică în „România liberă”, XIII, nr. 3393, 6/18 ianuarie 1889, p. 1.
Eminescu considera problema țărănească, cum sc desprinde și din articolul de față, ca una de existență națională. Aici
stă și explicația pentru prețuirea cc-o arată reformelor lui Alexandru loan Cuza în publicistica sa. Asemenea constatări
nu sînt argumente în stabilirea paternității. Ne reține însă atenția precizarea că Alexandru loan Guza trece în stăpinirca
statului prin secularizarea averilor mănăstirești „aproape a cincea parte a teritoriului” țării. Precizarea aceasta, ca și carac-
terizarea celor care sc făcură stăprni în țara noastră, le întîlnim și în editorialul [,Jn sfirsit, după zece zile . . .”] publicat
în .,Timpul”, în 27 februarie 1882. „Abstracție făcind de la împroprietărirea țăranilor — scrie Eminescu —, țara chiar a
fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Guza Vodă a alungat acele adunături de bizantini
sodomiți în luptă cu biserica națională, oploșiți aici nu pentru răspindirca creștinătății, ci pentru a populariza uzura,
adulterini, concubinajul și păcatele Gomorei” (OPERE, XIII, 64). Alături de caracterizarea „sodomiților” și a precizării
cu privire la suprafața expropriată s-ar putea reține și termenul nzurar și uzurarie.
Caracterizarea călugărilor greci cu epitete ca cele din articolele în discuție constituia un loc comun. în presa noastră.
Termenul uzură, cu formele sale variate, se întîlnește și în alte articole din „România liberă”, unele semnate cu inițiale.
Singurul element în sprijinul paternității eminesciene îl constituie precizarea cu privire la suprafața expropriată. Dar și
aici s-ar putea să fie vorba de consemnarea, independent, a unor stări de. lucruri counoscute de toată lumea.
[„SE POATE PUNE ÎNTREBAREA...”]
Se publică în „România liberă”, XI11, nr 3397, 13/25• ianuarie 1889, p. 1. Este reprodus iii „La Libert6
roumaine”, 111, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889, p. 1.
Guvernul conservator prezidat de Theodor Rosetti ține alegeri generale in octombrie 1888 și conservatorii iși consolidează
poziția, nu însă în măsură să guverneze singuri. Președinte rărnîne tot Th. Rosetti, dar alături de P. P. Carp, T. Maio-
rescu, Menelas Ghermmu, Al. Marghiloman, Al. B. Știrbei, intră G. Mânu la Război și G. Vernescu la Justiție. Gel din
urmă intră în guvern ca a concesie făcută de junimiști conservatorilor. Prezența lui G. Vernescu, liberal, la Ministerul de
Justiție, întreține o criză latentă, care duce iu ieșirea junimiștilor din guvern în martie 1889 (p. 241 — 270).
„România liberă”, organ al grupării junimiste, îl atacă în acest articol pe G. Vernescu care amenință că va ieși din
guvern și va provoca căderea sa. Theodor Rosetti și P. P. Garp își asumă sarcina să salveze situația. „România liberă”
publică a doua zi o notă în care se desolidarizează de articol. „în numărul nostru de vineri — se arată aici — s-a strecurat
un articol de fond fără autorizarea redacțiunii, ar lied care conține niște aprețieri cu totul streine de modul nostru de-a
vedea.
Declarăm că nu avem nici o solidaritate cu părerea individuală a autorului acestui articol.’2
708
Nula cslc reprodusa in mai midie ziare și insolită de comentai ii. ,.DcnW^^^ o inl.crprcterjza ca o scuză cai e
no piliră convinge pr idmcni. „pc cile ori redacția « Itomâniii libere o •• scrie;, ziarul hi a r 11 c< d 111 Un sp’d , Jivină n ici
libere” —, fie că nu a avut vreo înțelegere prealabilă, spre a-și urinări drumul în scrierea lucrurilor altfel de cum le simle,
fie că fără voia ei răsuflă și scrie allfel cile un articol in contra unei părți a actualului guvern, vărsindu-și focul contra con-
servatorilor și ridicindu-și tovarășii săi junimiști în slava cerului, te pomenești a doua zi cu o dezmințire. Dezmințirea este
stereotipă. Un necunoscut s-a strecurat furiș la redacție și a dat la tipar un articol pe care noi ceșli-lalli nu-l împărtășim.
Aceste dezmințiri stereotipice cari dacă nu arată altceva apoi cel puțin starea proastă a administrației gazetei,
au putut merge cind pentru prima oară s-a dezmințit vreun entrefilct a doua oară cînd s-a dezmințit vreun articolaș;
dar cînd vii să dezminți articolul de fond de 3 coloane și jumătate lucru e cam boacăn.”2
Th. Rosetti și P. P. Carp il indică pe Eminescu ca autor al articolului, să evite căderea guvernului, „fu urma
articolului apărut ieri în «România liberă » — scrie „Națiunea” — îu care d. Vernescu era tratat înlr-im mod prea
adevărat pentru un organ ministerial, d-sa și-a dat demisia azi dimineață.
însă în urma asigurărilor d-lui Carp, cumcă va dezavua — ceea ce a și făcut în numărul de azi al oficioasei
pe d. Emincscu, autorul articolului in chestiune — d. Vernescu și-a retras demisiunea.
«	Pile popa, nu e popa ».” 3
„Lupta’', ziarul lui G. Panu, știa că Th. Rosetti și IV P. Carp îl invită și pe Dimitric Augustin Laurian, redac-
torul „României libere”, să confirme relatarea lor. „în urma explicărilor avute cu d-nii P. Carp și Rosetti, d. G. Ver-
nescu și-a retras demisiunea. D. D. Laurian a declarat că autorul articolului e d. M. Eminescu. In « România liberă »
a și apărut o notă care dezavuează articolul în chestiune”.4
Th. Rosetti, P. P. Carp și D. A. Laurian recurg la o diversiune și-1 indică pe Emincscu ca autor al articolului
cind dădea din nou senine dc alienare mintală. Mărturiile lui M. Brăneanu, la care ne-am mai referit, cuprind informații
prețioase in această privință. „Scurtă vreme înainte de nebunie — declară Brăneanu — , dădea semne de nervozitate
și excitare suspectă. într-o astfel dc dispoziție a scris la «Rom/ânia/ lib/eră/» un articol violent iu contra colegului lui
Carp din Minister, Vernescu /la Justiție/, șeful libcralilor-conscrvatori, fuzionați cu junimiștii. Din cauza asta, mai ales
că raporturile între Carp și Vernescu erau și așa foarte încordate, a izbucnit o criză ministerială și a căzut guvernul. Deci
Eminescu a răsturnat și un guvern” (116). Mărturisirea lui M. Brăneanu trădează preocuparea de-a pune în seama
lui Eminescu deopotrivă paternitatea articolului și căderea guvernului. Criza ministerială era însă latentă, cum am mai
arătat și ieșirea junimiștilor din guvern este provocată de orientarea politică divergentă a junimiștilor, conservatorilor și
liberalilor-conscrvatori.
Există însă în presă și informații care îl indică autor al articolului pe M. Brăneanu, redactor la „România liberă”,
fapt peste care nu se poate trece. „Revista politică din «România liberă» — scrie „Telegraful român” — , care atacă
pe d. Vernescu pentru schimbările din magistratură, se afirma ieri la Cameră c-a fost dictată de d. ministru Al. Marghi-
loman și scrisă de redactorul Brăneanu.
Ca să împace însă pe d. Vernescu de ale cărui voturi aveau mare trebuință în chestiunea porturilor-france și
care își dase demisiunea, d-nii Carp și Teodor Rosetti, față cu d. Laurian i-au declarat că articolul privește pe d. Emi-
nescu și în acest sens au și publicat în acel ziar cîteva rînduri azi.”5
Th. Rosetti și P. P. Carp nu puteau să-1 indice pe M. Brăneanu, redactor la ziarul guvernamental, ca autor al
unui articol în care se îndreptau atacuri în contra unui membru al guvernului. Să salveze situația trec răspunderea asupra
lui Eminescu, care intră din nou, peste puțin, în ospiciu, să-și sfîrșcască aici călătoria pămînteană.
Concomitent cu articolul din „România liberă” se publică și în „Nene freic Presse” o corespondență din București,
în care sînt lăudați junimiștii și atacați conservatorii. Presa era informată că această corespondență era opera lui
P. P. Carp, ministrul de externe în guvernarea junimistă. „Nevoind pentru moment să se răzbune în țară scrie „Răz-
boiul” — , d. Carp însărcina presa străină, asupra căreia d sa ca pacificator al Europei are mare influență, ca să atace
pe conservatori.”6
Asupra corespondenței din „Nene freic Presse” insistă și „Națiunea” care lasă să se înțeleagă ca articolul din
„România liberă” ar fi inspirat de Populcanu, magistrat, împotriva căruia G. Vernescu ia măsuri administrative.7
Eminescu este indicat ca autor al articolului într-un context politic, în care argumentele în sprijinul paternității
sini de conjunctură. Există un singur element care poate face legătura cu publicistica eminesciana. Opinia lui Victor
Hugo privind instaurarea păcii universale este citată de Eminescu și în editorialul f „Friguri de reforme.. .”Jt publicat
în 17 septembrie 1882. „Victor Hugo propune pacea eternă — scrie Eminescu — , cu condiția ca un ultim și mare
război să înlătureze toate nedreptățile de pe pămînt”. (OPERE, XIII, 190),
Cînd stabilim asemenea relații, nu susținem că invocăm argumente decisive în stabilirea paternității eminesciene.
Sînt importante, evident, coincidențele relevate în comentariile noastre. Ne ar mai trebui însă și argumentele privind
fondul problemelor puse în discuție și elemente, stilistice revelatorii, spre a putea trece articolele în categoria celor certe.
Dar tocmai acestea ne lipsesc.
1 RL, XIII (1889), nr. 3398, 14/26 ian., p. 1.
2 DEMOCRAȚIA, 11 (1889), nr. 240, 15/27 ian., p. 2.
3 N, \ IH (1889), nr. .1885, 15 ian., p. 3 (1 nformațiuni ).
4 LLPTA, III (1889), nr. 730, 15 ian., p. 2 (Informaliuni).
* TELR, II (1889), nr. 11, 15 ian., p. 3.
6 RAZB, XIII (1889), nr. 4127, 11 ian., p. 1. Editorial: Uucurești., 10 ianuarie. Desfacerea cumetriei.
T N, V III (1889), nr. 1881, 11 ian., p. 1 — 2 (Căsnicia contoptilor ).
709

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE
Cuprinde lucrările puse la contribuție în elaborarea comentariilor și notelor din acest volum. Bibliografia generală
și exhaustivă a operei lui Eminesen este elaborată de Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România.
I
1.	Eminescu,	Mihai. Nuvele. Iași, Edit. Librăriei Fraților Șaraga, [1893], p. 144—150.
2.	Eminescu,	M. Icoane vechi și icoane nouă. („Timpul”, decembrie 1817). Republicate cu	prilejul	comemorării	a
20 de ani de la moartea scriitorului de K. Vălenii-de-Munte, Tipografia „Neamul românesc”, 1909, p. 5—47.
3.	Eminescu,	M. Articole politice. București, „Minerva” Institut de Arte Grafice și Editură,	1910, p.	5—61.
4.	Eminescu,	Mihail. Opere complecte. Poezii — Nuvele — Roman — Teatru — Cugetări — Scrieri: Literare, Economice,
Politice și Filosofice. Scrisori. Critica rațiunii pure de Kant cu o prefață și un studiu introductiv de A. C. Cuza. Iași,
Editat de Librăria Românească loan V. lonescu și N. Georgescu [și] Institutul de Arte Grafice N. V. Ștefaniu & Co,
1914, p. 484-509, 529-549.
5.	Eminescu, M. Scrieri politice. Ediție comentată de D. Murărașu, Craiova, Scrisul Românesc, [1931], p. 92 — 206;
Ed. a Il-a, Craiova, Scrisul Românesc, [1935], p. 92 — 206; Ed. a IlI-a, Craiova, Scrisul Românesc, [1937],
p. 158—272; Ed. a IV-a, Craiova, Scrisul Românesc, [1938].
6.	Eminescu, M. Opere, II, III. Ediție îngrijită de Ion Crețu. București, Edit. „Cultura românească” SAR, 1939,
p. 154-471 (II), 13-284 (111).
7.	Eminescu, M. Opera politică. Volumul I : 1870 — 1879. Volumul II : 1880 — 1883. Ediție îngrijită de I. Crețu.
București, Cugetarea — Georgescu Delafras, 1941, p. 116 — 584 (1), 7 — 29 (II).
8.	Eminescu, Mihai. Scrieri de critică teatrală. Cluj, Editura Dacia, 1972, p. 99 — 141.
9.	Eminescu, M. Articole și traduceri I. Articole literare, cronici dramatice, E. Th. Rotscher : Arta reprezentării dramatice
(traducere). Ediție critică de Aurelia Rusu. Introducere de Aurel Martin, București, Edit. Minerva, 1974, p. 86 — 131,
171-174, 219-259, 538-554, 559.
10.	Eminescu, Mihai. Icoane vechi și icoane nouă (Pagini de ziar). Antologie, studiu introductiv, note și glosar de
Gh. Bulgăr și Al. Melian. [București], Editura Eminescu, [1974], p. 1 — 38, 98 — 147.
11.	Eminescu, Mihai. Scrieri pedagogice. Ediție critică de Mihai Bordeianu și Petru Vladcovschi. Cu un cuvînt înainte
de Mihai Bordeianu. Iași, Edit. Junimea, 1977, p. 71, 80 — 81, 140 — 173.
12.	Eminescu, M. Fragmentarium. Ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici de Magdalena D.
Vatamaniuc, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 125, 277—537, 565.
13.	Eminescu, Mihai. Economia națională. Antologie. Studiu introductiv, note și comentarii de Vasilc G. Ncchita. Iași,
Editura Junimea, 1983, p. 116-117, 120-145, 185-189.
II
14.	București, 31 decembre [„Sint la gazeta « Timpului » niște băieți...”]. DOR, I (1878), nr. 46, 1 ian., p. 1.
15.	[„Simțimintele, iubirea de adevăr...”]. ROM, XXII (.1878), 1 ian., p. 2.
16.	♦ * * Corespondență particulară a „Timpului”. T, IV (1879), nr. 76, 8 apr., p. 2.
17.	Grigore G. Păucescu, Tip. Gutenberg, 1897, p. 22.
18.	Ibrăileanu, G. Evoluția spiritului critic. Eminescu și socialiștii. VR-1, 111 (1908), nr. 5, mai, p. 250 — 279; Spiritul
critic in cultura românească. Iași, „Viața românească”, Edit. rev. „Viața românească”, 1909, p. 149—188; Ediția
a Il-a. Iași, „Viața românească”, 1922, p. 153 — 192; Ediție selectivă, introducere, note și tabel cronologic de Const.
Ciopraga. Iași, Edit. Junimea, 1970, p. 119 — 142; Opere I. Ediție critică de Rodica Rotaru și Al. Piru. Prefață
de Al. Pini. București, Minerva, 1974, p. 102 — 126; Mihai Eminescu. Studii și articole. Ediție îngrijită, prefață,
note și bibliografic de Mihai Drăgan. Iași, Edil. Junimea, 1974, p. 29 — 54.
19.	Slavici, loan. Zbuciumuri politice la românii din Ungaria. București, ..Minerva” Institut de Arte Grafice și Editură,
1911, p. 15 16.
713
20.	Tțăușan] G. Nu omul, ci opera lui Alihail Eminescu o admirăm și o slăvim. VHT-1, VII (1914), nr. 2280, 17 iun.,p. 1.
21.	D. K[arnabatt]. Partidul conservator și Eminescu. SEA, IV (1914), nr. 1589, 22 iun., p. 1.
22.	* * $ Conservatorii și Eminescu. VHT-1, Vil (1914), nr. 2285, 22 iun., p. 1.
23.	D. K[arnabatt] Liberalii și Eminescu. SEA, IV (1914), nr. 1590, 23 iun., p. 1.
24.	* * * Eminescu. ÎNF, II (1914), nr. 26, 29 iun., p. 1.
25.	Ștefanelli, T. V. Amintiri despre Eminescu. București, Institutul de Arte Grafice C. Sie ten, 1914, p. 155-160.
26.	Anghel, C. D. Grigore Păucescu. București, Tip. Curierul judiciar, 1922, p. 12 — 13.
27.	Lovinescu, E. Istoria civilizației moderne. II. Forțele reacționare. București, Edit. „Ancora”, [1925], p. 139- 145;
Ediție, studiu introductiv și note Z. Ornea. București, Edit. Științifică, 1972, p. 298—305.
28.	Maiorescu, Titu. Istoria contemporană a României (1866— 1900 ). București, Edit. Librăriei Socec A Co, 1925, p. 35,
146 — 176.
29.	Săteanu, C. Un conflict intre Al. Lahovary și AL Eminescu. Cum La tranșat I.ascăr Catargiu. A, XLIV (1931),
nr. 14463,	21	febr., p. 1.
30.	Miirărașu,	D.	Eminescu despre Bălcescu. BME, II (1931), nr. 5, p. 45—49.
31.	Murărașu,	D.	Naționalismul lui Eminescu, [București], Edit. „Bucovina” LE. Torouțiu,	[ 1932],	p.	IX,	XLIV.
32.	Călinescu,	G.	Eminescu și Alachiavelli. ROMA, XII (1931), nr. 2, [febr.], p. 8-16.
33.	Călinescu,	G.	Viața lui Mihai Eminescu. București, Edit. „Cultura națională”, [1932],	p.	367 — 375;	Ed.	a	IV-a
revăzută. București, EPL, 1964, p. 277 — 282; Opere 11 Viața lui Alihai Eminescu. București, EPLA, 1969,
p. 253-258.
34.	Torouțiu, LE. și Gh. Cardaș. Studii și documente literare f "Junimea”. București, Institutul de Arte Grafice
„Bucovina”, 1931, p. 7, 10.
35.	Torouțiu, I. E. Studii și documente literare 11 „Junimea”. București, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932,
p. 280, 282, 288.
36.	Torouțiu, I. E. Studii și documente literare III „Junimea”. București. Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932,
p. 126-130, 202.
37.	Torouțiu, I. E. Studii și documente literare IV „Junimea”. București, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1933,
p. 10.
38.	Torouțiu, I.E. Studii și documente literare V „Junimea". București, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1934,
p. 122 - 123.
39.	Manoilcscu, Mihail. Eminescu economisi. București, M.O. Imprimeria Națională, 1935,12 p. Extras din RFR nr. 1J 935.
40.	Călinescu, G. Opera lui Mihai Eminescu II Cultura. Descrierea operei. București, Fundația pentru literatură și artă,
1935, p. 5 — 129; Opere 12. Opera lui Alihai Eminescu (1). București, EPL, 1969, p. 337 — 523.
41.	Călinescu, G. Opera lui Mihai Eminescu V. Analize. Eminescu in timp și spațiu. București, Fundația pentru lite-
ratură și artă, 1936, p. 299 — 311 ; Opere 13. Opera lui Alihai Eminescu (2), [București], Edit. Minerva, 1970, p. 175,
556— 566.
42.	Săteanu, C. Figuri din „Junimea”. București, Edit. Bucovina, [19361, p. 141 — 143.
43.	Bălan, Teodor. Procesul Arboroasci 1875—1878. Cernăuți, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1937, p. 49- 59.
44.	Maiorescu, Titu. însemnări zilnice. Publicate cu o introducere, note, facsimile și portrete de 1. Rădulcscu-Pogo-
neanu (1855—1880). București, Edit. Librăriei Socec, [1937], p. 276, 294, 311, 324 — 325.
45.	Massoff, loan. Istoria Teatrului Național din București 1877— 1937. București, Edit. Librăriei „Universala” rXlcalay
& Co, [1937], p. 126-131.
46.	Cioculescu, Serbau. Ziaristul. RFR, VI (1939), nr. 7, 1 iul., p. 118 — 133.
47.	Perpessicius. întiia cronică dramatică și inliiapolemică a lui Eminescu la „Timpul”. RFR, VII (1940), nr. 9, 1 sept.,
p. 614 — 616.
48.	Bogdan-Duică, Gb. Un necrolog de Eminescu. BME, XII (1941), nr. 19, p. 20.
49.	Manoilcscu, Mihail. Rostul și destinul burgheziei românești. București, Cugetarea — Georgescu Delafras, 1942, p. 149-152.
50.	Pop, Augustin Z. N. Din Eminescu necunoscut. Cernăuți, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, 1942, p. 4 — 7.
51.	Perpessicius. Jurnal de leclor completat cu Eminesciana. [București], Casa Școalelor, [1944], p. 257 — 261, 309- 318.
52.	Călinescu, G. Eminescu și clasele pozitive. N-2, I (1946), nr. 32, 29 apr., 1 : Gilceaoa înțeleptului cu lumea. Pseudo-
jurnal moralist. II (1943, 1949). [Ediție de Geo Serbau]. București, Edit. Minerva, 1974, p. 330- 333: Alihai
Eminescu (studii și articole). Ediție îngrijită, postfață și bibliografie dc Maria și Constantin Teodorovici. lași, Edit.
Junimea, 1978, p. 145- 152.
53.	Călinescu, G. Eminescu și „clasa de mijloc”. N-2, I (1946), nr. 33, 1 mai 1946, p. 1 ; Gilceava înțeleptului cu lumea.
Pseudojurnal de moralist, 11 (1943- 1949). [Ediție de Geo Serbau |. București, Edil. Minerva, 1974, p. 333-335 :
Mihai Eminescu (studii și articole). Ediție îngrijită, postfață și bibliografic de Maria și Constantin Teodorovici,
Iași, Edil. Junimea, 1978, p. 149— 152.
54.	Slăvcscu, Victor. Ion Strat. Economisi — Financiar—Diplomat. 1836- 1879. București, Monitorul oficial și Impri-
meriile Statului. Imprimeria Națională, 1946, p. 37— 39.
55.	Barbu, N. Caragiale om de teatru. IL, IV (1952), nr. 1, ian., p. 143 156.
56.	Froda, Scarlat. Odobescu -- cel dinții director al Teatrului Național. SCIA, IL (1955), nr. 1-2, p. 356 361.
57.	Tornea, Florin. Eminescu despre caracterele dramatice. SCI A, II (1955), nr. 3 4 (iul.-dec.), p. 285 300.
714
58.	Tonica, Florin. M. Eminescu și arta actorului. TEATR-2, 1 (1956), nr. 2, iun., p. 37—42.
59.	Bărbii,	N. Eminescu despre creația artistică. IL, VII (1956), nr. 8, aug.,	p.	109 — 115.
60.	Boeriu,	Ion	V.	înlăturarea unei erori. GL, V (1956), nr. 3, 16 ian.,	p.	5.
61.	Mihail, Radu St. Caragialc om de teatru. IL, IX (1958), nr. 2, febr., p. 117 —118.
62.	Boeriu,	Ion	V.	Autorul cronicii. TRIB-2, V (1961), nr. 13, 30 mart.,	p. 12.
63.	Boeriu,	Ton	V.	Contribuții la cunoașterea activității de cronicar dramatic a	lui	Eminescu la	„Timpul”. IL, XIV (1963),
nr. 2, febr., p. 80 — 81.
61.	Crețu, I. Eminescu despre Ilașdeu. LUC-B, VII (1964), nr. 6, 14 mart., p. 4.
65.	Pop, Augustin Z. N. Un proiect de dicționar economic. VE, II (1964), nr. 24, 12 iun., p. 16.
66.	Ghelare, Ion I. Publicist economic. VE, II (1964), nr. 24, 12 iun., p. 16.
67.	Crețu, I. Pseudonime și semne convenționale folosite de Eminescu. RITL, XV (1965), nr. 1, /ian. —mart./, p. 197 — 201.
68.	Cioculescu, Șerban. Aspecte de critică socială eminesciană. în Studii eminesciene. [București], EPL, 1965, p. 241 — 259 ;
[București], Edit. Albatros, [1971], p. 115 — 133.
69.	Paleologu, AL Frederic Dame, critic dramatic. SCIA, XIV (1967), nr. 1 [ian. - iun.], p. 13 — 23.
70.	Marino, Adrian. Viața lai Alexandru Macedonski. [București], EPL, 1966, p. 188 — 199.
71.	Crețu, I. Mihail Eminescu. Biografie documentară. [București], EPL, 1968, p. 225 — 370.
72.	Vatamaniuc, D. loan Slavici și lumea prin care a trecut. București, Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
1968, p. 208-220, 275, 384, 395.
73.	Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu. Sub redacția Acad. Tudor Vianu. București, Edit. Academiei Republicii
Socialiste România, 1968, p. 241, 400, 441, 470, 506, 558.
74.	Bucur, Marin. C. A. Posetti — mesianism și don quijotism revoluționar. București, Edit. Minerva, 1970, p. 392 — 428.
75.	Netea, Vasile. C. A. Rosetti. București, Edit. Științifică, 1970, p. 7, 20, 68, 72-74, 77, 334-336, 344, 352, 397.
76.	Altercscu, Simion, Anca Costa-Foru, Olga Flegont ș.a. Istoria teatrului in România. București, Edit. Academiei
Republicii Socialiste România, 1971, p. 439 — 444.
77.	Perpessicius. Eminesciana. Tabel cronologic de Dumitru D. Panaitescu. București, Edit. Minerva, 1971, p. 123 — 135
(Biblioteca pentru toți).
78.	Muntcanu, George. Conslanțe ale gazetăriei eminesciene. TRIB-2, XVI (1972), nr. 33, 17 aug,,p. 5, nr. 34, 24 aug., p. 6.
79.	Bucur, Marin. Debutul lui Eminescu la „Timpul” (pină la serialul „Icoane vechi și nouă”). GME, I (1972),
p. 198-215.
80.	Munteanu, George. Ilyperion. I. Viața lui Eminescu. București, Edit. Minerva, 1973, p. 186 — 308.
81.	Bugnariu, Teofil, loan Domșa, Dimitrie Vatamaniuc. loan Slavici. ISIS—1925. Biobibliografie. București, Edit.
Enciclopedică Română, 1973, p. 41 — 42, 169.
82.	Gafița, Mihai. Fața ascunsă a lunii. [București], Editura Cartea Românească, [1974], p. 188 — 275.
83.	Pascu, Ștefan. Eminescu, om politic. MANUSCRIPTUM, VII (1976), nr. 1, [ian.—mart.], p. 31.
84.	Pop, xAugustin Z. N. Duelul Eminescu —Macedonski. ORIZ-T, XXVII (1976), nr. 26, 1 iul., p. 5.
85.	Boeriu, Ion V. Eminescu despre războiul pentru independență. ST, XXVIII (1977), nr. 1, ian., p. 6 — 7.
86.	Pop, Augustin Z. N. Eminescu după plecarea din Iași. CL-1, [VIII] (1977), nr. 6, iun., p. 4.
87.	Bulgăr, Gh. Bălcescu comentat de Eminescu. CL-1, [VIII] (1977), nr. 11, nov., p. 5.
88.	Țugui, Pa vel. Grigore II. Grandea. Omul și opera. Craiova, Scrisul Românesc, 1977, p. 109—114.
89.	Eminescu în documente de familie. Ediție de Gh. Ungureanu, București, Edit. Minerva, 1977, p. 354, 381, 388, 389,
390, 391.
90.	Bulgăr, Gh. Eminescu despre semnificațiile unei sărbători tradiționale. ÎNV, VI (1978), nr. 4 — 6, apr. —iun., p. 1—2.
91.	Vatamaniuc, D. Valențele polemice ale gazetarului. MANUSCRIPTUM, IX (1978), nr. 3 [iul. —sept.], p. 10 — 19.
92.	Slavici, loan. Opere IX. Memorialistică. Varia. [Text ales și stabilit : C. Mohanu, note și indici : D. Vatamaniuc].
București, Edit. Minerva, 1978, p. 94 — 95, 122—123, 130, 156 — 159, 168 — 610.
93.	Dicționarul literaturii române de la origini pină la 1900. București, Edit. Academiei Republicii Socialiste România,
1979, p. 312-332, 441, 575-577, 668, 850-852.
94.	Melian, Alexandru. Cultul pentru muncă in publicistica lui Eminescu. RITL, XXIX (1980), nr. 1, ian. —mart.,
p. 39-47.
95.	Vatamaniuc, D. Valențele publicisticii. MANUSCRIPTUM, XI (1980), nr. 1, [ian. —mart.], p. 12 — 18.
96.	Nechita, Vasile. Teoretician al economiei naționale. CRO-1, XV (1980), nr. 2, 11 ian., p. 7.
97.	Vatamaniuc, D. Eminescu și publicațiile sibiene. TRANS-l, IX (1980), nr. 1, ian., p. 21—24.
98.	Popescu-Cadem, Constantin. Procesul de la „înalta curte de corupturi”. MANUSCRIPTUM, XI (1980), nr. 1,
[ian. —mart.], p. 44—51.
99.	Vatamaniuc, D. Eminescu la „Timpul” in 1877. ST, XXXII (1981), nr. 1, ian., p. 14 -15.
100.	Bogdan-Duică, G. Mihai Eminescu. Studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Ecaterina
Vaum. Iași, Edit. Junimea, 1981, p. 247.
101.	lorga, N. Eminescu. Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu. lași, Edit. Junimea,
1981, p. 103-104.
102.	Vatamaniuc, D. Publicistica lui Eminescu la „Timpul” și edițiile critice. LUC-B, XXV (1982), nr. 3,16 ian., p. 3, 7.
103.	Vatamaniuc, D. Eminescu la „Timpul” și polemica cu „Poporul”. TRANS-l, XI (1982), nr. 1, ian., p. 11 —12»
104.	Copoiu, N. Despre gindirca istorică, a lui Mihai Eminescu. LUC-B, XXV (1982), nr. 31, 31 iul., p. 1, 3.
715
105.	Vatamaniuc, D. Literatura universală in manuscrisele eminesciene și in proza sa politică. VR-2, LXXVTU (1983)
nr. 3, mart, p. 1—12.
106.	Oprea, Al. Dosar al gindirii social-polilice eminesciene (I —XIII). LUC-B, XXVI (1983), nr. 15, 16 apr., p. 1, 6;
nr. 16, 23 apr., p.	1, 7; nr. 17, 30 apr., p. 1, 6; nr. 18, 7	mai, p.	10;	nr. 19,	14 mai, p.	1, 7;	nr. 21, 28 mai,
p, 1, 7: nr. 23, 11	iunie, p. 1, 7; nr. 24, 18 iun., p. 1, 7;	nr. 25,	18 iun., p.	3; nr. 26, 2 iul.,	p.	1, 7; nr. 27,
9 iul., p. 1, 5; nr.	28, 16 iul., p. 1, 11 ; nr. 29, 23 iul., p.	6.
107.	Mușat, Mircea [și]	Ion Ardeleanu. De la statul gdo-dac la	statul român	unitar.	București,	Editura	Științifică și
Enciclopedică, 1983, p. 290-320, 348-431.
108.	Oprea, Al. în căutarea lui Eminescu gazetarul. București, Editura Minerva, 1983, p. 111—214.
109	Murărașu, D. Mihai Eminescu. Viata și opera. București, Editura Eminescu, 1983, p. 253—300.
110.	Perpessicius. Eminescu. Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D. Panaitescu. Iași, Editura Junimea,
1983, p. 93-97, 145-156, 292-297, 351-354, 363-372, 390-419, 439-441, 444-446, 459-468, 530-532.
111.	Bădescu, Ilie. Sincronism european și cultură critică românească. Contribuții de sociologie istorică privind cultura
modernă românească. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, p. 80 — 92, 98 — 99, 221, 240 — 250, 258 —
262, 278-317.
112.	Cioculescu, Șerban. Eminesciana. București, Editura Minerva, 1985, p. 119 — 129, 140 — 152, 361— 364.
113.	Vatamaniuc, D. Publicistica lui Eminescu 1870—1877. [Iași], Junimea, 1985, p. 146 — 160, 287 — 298.
114.	Rusu, M.N. Eminescu și problematica istorici. SĂPT—2,(1986), nr. 2, 10 ian., p. 1, 3.
115.	Georgescu, Nicolae. Un jubileu al ediției. LUC—B, XXVIII (1986), nr. 2, 11 ian., p. 3, 6,
116.	Rusu, M.N. Eminescu între posibilitate și realitate. SĂPT—2, (1986), nr. 3, 17 ian., p. 3.
117.	Georgescu, Nicolae. Ultima polemică a lui Eminescu. LUC, XXVIII (1986), nr. 6, 8 febr., p. 6.
118.	Melian, Alexandru. Eminescu — univers deschis. București, Editura Eminescu, 1987, p. 182—230.
119.	Munteanu, George. Eminescu și eminescianismul. Structuri fundamentale. București, Editura Minerva, 1987,
p. 64-75.
120.	Bulei, Ion. Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator. București, Editura Politică, 1987,
p. 11-44, 469-527.
121.	Vatamaniuc, D. Eminescu. Manuscrisele jurnal al formării intelectuale și al lărgirii orizontului științific. Labora-
tor de creație. Instrument de lucru. București, Editura Minerva, 1988, p. 287—290.
122.	Ungheanu, M. Fiii risipitori (Noi și secolul XIX). București, Editura Eminescu, 1988, p. 31—122.
123.	Nechita, Vasile C. Meditații economice eminesciene. Iași, Editura Junimea,1989, p. 68.
124.	Jornescu, C.—C. Petrescu. Valori etice în opera lui Eminescu. București, Editura Minerva, 1989, p. 9 — 173.
71$
INDICELE NUMELOR DE PERSOANĂ*
A
Abdul-Aziz 461, 493, 535, 625, 688
Abdul Hamid II 3, 461. 652
Abdul-Kerim 637
Abdul Medgid 645
Abdula Effendi 679
Adrian, G. 467
Adrian, I. V. 551
Aetius, Flavius 663
Agarici, loan 597
Agrigoroaici, I. 477
Agrippa Menenius 12, 465
Ahiens (general) 221
Aksakov, Ivan 74, 500, 501
Alatri (deputat) 636
Albert (rege) 61
Albreclit (episcop) 74
Albul (spătar) 59
Aleco Pasa (Vogoride Alexandru) 218,
552
Alecsandri, loan 55, 56, 484, 485, 487,
496
Alecsandri, Vasile XIV, 22, 43, 46,
56, 85, 155, 186, 192, 193, 206, 236,
332, 344, 345, 401, 411, 441, 452,
463, 469, 471, 480, 491, 496, 543,
544, 548, 582, 587, 618
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M. .M.
499
Alexandrescu-Urechia, Vasile rezt lire-’
chia, V. A.
Alexandrescu, V. 43
Alexandru (fiul lui Iliaș) 54, 493
Alexandru (fiul lui Tugomir) 57
Alexandru I (Romanov) 68, 486
Alexandru II (Romanov) 34, 40, 46,
477, 481, 483, 485, 487, 503, 641
Alexandru VI (B orgia) 387
Alexandru cel Bun XII, 53, 54, 58,
59, 133, 344, 470, 493, 498
Alexandru Macedon (Alexandru cel
Mare) 179, 447, 539
Alexandru Românul 671, 674
Alexandru ^ișman 208
Alfons XIII 687
AIROlu 67
Aii Pașa 447
Almos 666
Altar Mărunțișarul 154
Altor, Moritz 320
xVllcrcscu, Simion 715
Ambronn (comisar guvernamental) 593
Amedco de Sa voia 506
Amiras, Alexandru 70, 498, 499
Ammianus Marcellinus 663
Ana (țarină) 68
Ana Comncna 124
Ana Riva (Menea Rugea) 154
Anca, Cosma 504
AndrAssy, Gyula 75, 94, 201, 269,
270, 289, 349, 387, 500, 567, 574,
631, 632, 682
Andreescu (comisar) 225
Andrei II 667
Andrunopulos 19
Angclescu, Gheorghe 3, 19, 437, 442,
461, 612
Angelini, Tito 634
Angliei, C. D. 714
Angliei Rachierul 86
Angliei, Radu 168, 201
Anicet-Bourgcois, Auguste 619
Anonymus 666, 667
Antinescu, Zaharia 512
An tis ten c (Antisthencs) 268, 269
Antoninus (împărat) 97
Arbore, Al. P. 508
Ardeleanu, Ion XVIII, 484, 499, 716
Arion, A. I. 112, 114, 223
Arioni 19
Aristip din Circne 268
AristotcI 71
Aron Tiranul 429
Arpad 667
Asachi, Gheorghe 22, 471, 557
Asan I 124, 208, 519, 671, 673
Asanizi (familie domnitoare) 87, 88,
97, 124, 167
A scoli, Graziadio Isaia 6, 116, 118,
160, 423
Aslan-Mîrza 67
AslamOIu 67
Aslan, Th. C. 471, 517, 549, 592
Athanasiad (ziarist) 157
Attila 663, 683, 701, 702
/Auersperg, Adolf 652
August (Caius lulius Caesar Octavianus
Augustus) 32, 87
Aurelian (Lucius Domitius Aurelianus)
662, 664
Aurelian, Petre S. 466, 551,597
Azamet-Ohi 67
B
Babeș, Vincențiu 452
Bacalbașa, C. 524, 537
Bacon, Francis baron de Verulam 412
Baiazid I (Ildirîm) 80, 81, 88, 191,
207, 208, 668
Baiazid II 60
Baldovin I 124, 519
Balica 505
Balzac, Honord de 6
Baragnon, Numa 10, 12, 465
Barbu, N. 615, 714, 715
Bardas 39
Barițiu, Gheorghe 83, 452, 504
Barnovschi, Miron 71
Barnum, Phineas Taylor 160, 532
Baronischi, Safta 251
Barozzi, Gh. 707
Basarab (fiul lui Tugomir) 57
Basarab, Nicolae xAlexandru 208, 506
Basarab, Vladislav 208
Basarabcscu, N. XIV
Basarabi (familie domnitoare) 48, 49,
53, 54, 57, 58, 97, 134, 147, 441,
498, 683
Basilescu, N. 584
Batîr-Mîrza 67
Baylc, Pierre 402
Bazaran Bara 57
Bădescu, Ilie 716
Băican, E. X
Băiceanu, loan 59
Băicoianu, C. I. 538
Bălan, Teodor 714
Bălăceanu, Ion 509
Bălăcescu, Constantin 22, 86, 217,
471, 504, 505, 552
Bălănescu, G. 146
Bălccscu, Nicolae 22, 193, 236, 429,
441, 471, 544, 558, 613, 714, 715
Băleanu, G. V
* Indicele cuprinde numele de persoană din text și comentarii, nume înregistrate în atestarea] consacrată.
Atunci cîud aceasta nu a putut fi stabilită cu. instrumentele de lucru care ne-au stat la dispoziție, am păstrat forma
din text. Am păstrat de asemenea formele onomastice create de Eminescu după numele persoanelor cu care polemizează
(Costinești, Fundcști, Mihălești, Pătărlăgeni etc.). £ Acestea au semnificații caracterologice pentru anume categorii
sociale. Mare parte a numelor dc persoane din acest volum se întîlnesc și în publicistica ulterioară eminesciană.
717
Bălșești 89
Beaumarchais, Pierre Augustin Caron
de 597
Bebel, x\ugust 30, 155, 218, 422, 470,
530,553,608
Beccaria, Cesare 157
Beethoven, Ludwig van 74, 214, 549
Bei-Mîrza-Olu 67
Bela IV 196, 664, 666
Beldiman, Alexandru 706, 707
Bellini, Vincenzo 691
Belu (Bellio), Ștefan 165, 425, 533,
585
Bendella, Dimitrie 479
Bcnedetti, Vincenzo 380
Benedict XII 196
Beniamin de Tudela 124
Bercan, I. A. 146
Berg, L. S. 498
Berindei, D. 539
Berlescu, D. 568
Bertrand, Arthur 541
Beust, F. F. 632
Bianu, loan 523
Bibescu, D. 455
Bîbicescu, loan G. 475
Bichat, Mărie Francois Xavier 105,
513
Bismarck, Otto XVIII, 90, 156, 157,
200, 201, 215, 278, 281, 282, 321,
340, 343, 380, 390, 490, 603, 632,
635, 653-655, 696
Bitoleanu, Ion 508
Bîrsescu, Agatha 458
Blaga, Lucian 469
Blaremberg, Nicolae 276, 324, 325,
463, 581
Bleichroder, Gerson 374, 384, 456,
593
Bluntschli, Jobann Caspar 102, 108 —
110, 127, 273, 298, 299, 512, 514,
521, 565
Boerescu, C. 360, 463, 594
B o eres cu, Vasile V, XIV, XIX, 158,
187,	188,	202,	274,	312,	314, 316,
323,	324,	328,	329,	342,	346-349,
3	53,	364,	366,	367,	369,	370, 378,
380,	381,	411,	412,	434,	463, 464,
514,	522,	531,	542,	556,	573, 574,
576,	579,	580,	587,	588,	590-592,
594,	595, 598, 599, 605, 606, 614
Boeriu, Ion V. 618, 715
Bogdan II 492
Bogdan III (Bogdan cel Chior) 61, 62,
305
Bogdani (dinastic) 50
Bogdan-Duică, Gh. 530, 618, 714,
715
Boldur, Alexandru 357, 499
Boldur-Lățescu, Teodor 466
Bolintineanu, Dimitrie 22, 236
Bolliac, Cezar 552
Bon fini, Antonio 672, 703
Bon glii Ruggicro 156
Bonifaciu VIII 196
Bordeianu, Mitiai 713
Borgia, Alexandru 600
Boris (prinț bulgar) 39
Boris I (Boris-Mihail) 87
Borne, Ludwig 398, 399, 402, 405,
406
Borovski, Cr. 584
Bosianu, Constantin 235, 411, 412,
563
Bosizio (cavaler de) 185, 540, 571,
689
Bosnagi (dr.) vezi Severin, Eni.
Bostangi-Aga 93
Boswcll, James 584
Bota, Moisi 551
Botez, I. 146
Boteza tu (antreprenor) 228
Bou6, Ami 508
Braun, Wilhelm 32
Brăiloiu, Constantin 360, 617
Brăneanu, Mihai 706, 707, 709
Brătianu, Dimitrie XVII, 164, 190,
478, 546
Brătianu, G. I. 499
Brătianu, I. C. XIV, XVII, 34, 71,
92, 104, 107, 141, 147, 152, 157,
158,172,173,177,178,181,188-190,
200, 203, 206, 213, 214, 218-222,
225, 228, 229, 231, 235 - 239, 244,
260, 264, 266, 270, 273, 275, 280,
283, 284, 287, 288, 290, 291, 295,
296, 302, 303, 339-341, 349, 354,
358, 359, 361, 362, 367, 369, 371,
372,380,381,384,386,387, 390-397,
410, 414,426,430,431,452, 455- 457,
464, 466, 471, 474, 500, 502, 509,
521, 526, 529, 530, 536, 542, 546,
547, 550, 551, 555 — 558, 561, 570,
572, 573, 577, 579-581, 586, 594,
600 — 602, 604, 609, 610, 614, 617,
637,654,655,681, 682, 686,693, 694
Brătieni 155, 209
Bresslau, Harry 403 — 405, 603
Bret-Harte vezi Harțe, Francis Bret
Brisson (deputat) 206
Brincoveanu, Constantin 67, 68, 236
Broglie, Albert 9, 205, 206, 653
Brukenthal, Samuel 85
Brutus, Marcus lunius 140
Bucur, Marin 715
Buescu, Pană 210, 339, 342, 617
Buești 273
Bugallal (deputat) 157
Bugek 57
Bugnariu, Teofil 715
Bujoreanu, I. M. 584
Bulavin, Kondrati Afanasievici 507
Bulei, Ion 606, 716
Bulgăr, Gh. 713, 715
Buliga, Ghcrasim 462
Biilow, Bcrnhard von 567, 568
Bumbac, Ion (loniță) 466
Buol-Schauenstein (conte de) 488
Burăh, Avram vezi Misail, Georgc
Burăh, Dreicop Leit-a 154
Burăh, Ghitla 154
Burăh, Ilene 154
Buri 57
Burlă, Vasile 534
Bușilă, V. 146
Buzatu, Gh. 477
C
Cairoli, Benedetto 156—158, 161
Calas, Jean 404
Calderon de la Barca, Pcdro 425
Calfa, Georgc 550
Calimah, Scarlat 69
Calimaki-Catargi, N. 567, 574, 581
Calinic vezi Miclcscu, Calinic
Calist (patriarh) 77 — 79
Ca mari no, Nes lor 499
Camarino-Cioran, Adriana 499
Candiano-Popescu, Alexandru 19, 37,
471, 475, 513, 534, 544, 553, 588,
610
Candrea, loan 504, 528
Canning, Georgc 522
Cantacuzin, Toma 55
Cantacuzino, G. Gr. V, 347, 411, 552,
592
Cantacuzino, L A. VII, 523
Cantacuzino, L. 544
Cantemir, Const. 394
Cantemir, Dimitrie 51, 55, 57, 58, 63,
64, 67, 68, 70, 410, 497, 499, 506,
605, 672, 703
Cantemir, Dimitrie (dr.) 650, 651, 699
Cantemir-Mîrza 65
Cantemir Pașa 63
Ca utili, Const. 534
Cantili, Gheorghc P. 152,159, 167,
526, 529
Cara Georgc 350
Carada, Eugeniu 19, 22, 172, 219,
350, 407, 426, 471, 604
Caradale XIV, XVII
Caragea, loan Gheorghc 69, 230
Caragiale, I. L. VII, XI, XII, 467,
483, 502, 513, 523, 525, 527, 552,
564, 576, 591, 598, 615, 616, 714,
715
Garagiani, loan 452
Caramanlău, C. 225
Carcano (traducător) 478
Cardaș, Gh. 714
Carey, Henri Charles 9, 464, 465, 509,
534
718
Gariagdi, Dimitrie 707
Carlos de Bourbon 623, 687
Carmen Sylva 540, 541
Carol I (de Hohenzollern) XIV, 17,
87, 108, 140, 237, 390, 466, 475,
483, 503, 509, 524, 544, 593, 601,
632, 637, 651, 653-655, 708
Carol 1 Robert (de Anjou) 57, 498,
669
Carol V 344, 447
Carol VI 53
Carol cel Mare (Carol Magnu) 52, 169
Carp, Gr. 544
Carp, P. P. V —VII, XVII, 44, 45,
73, 75, 187, 191, 192, 274-276,
325, 355, 373, 374, 377, 388, 391,
392, 479, 565, 566, 597, 706, 708,
709
Carp, Șt. 544
Carr6, Michel 607
Cassel, Paulus Stephanus 406, 603
Castillo, Canovas del 157
Catacazy, A. de 495
Catargiu, A. V
Catargiu, Barbu 610
Catargiu, Lascăr V, VIII, IX, XIV,
XVII, 13, 34, 82, 100, 102, 105,
117, 125,	129,	155,	178,	194,	269,
270,	296,	334,	340,	342,	349,	350,
357,	360,	368,	371,	372,	378,	384,
390,	408,	434,	457,	463,	467,	473,
474,	483, 540, 547, 564, 591, 714
Catargiu, N. 597
Cateiina de Medicis 447
Catilina, Lucius Sergius 227, 235
Cavour, Camillo Benso 213, 486
Calin, Liviu 483
Călinescu, Athanasie 466, 597
Călinescu, 1). Șt. 512
Călinescu, G. X, 469....471, 527, 528,
532, 534, 552, 558, 607, 714
Că n teșii 89
Cărădești 19
Cătuneanu, C. 1. 557
Câmpineanu, 1. 130, 152, 165, 166,
190, 207, 306, 339, 390, 466, 509,
517, 529, 546, 567, 572
Ceballos (deputat) 157
Cenzor (pseudonim) X
Cerbii, E. S. 584
Cerchez, Mihail C. 654
Ornaev (Cernaief) 637, 693
Cernat, Al. 475
Cernăicscu, P. 144, 215
Cernovodeanu, Paul 499
Cervantes de Saavedra, Miguel 14
Cezar (Caius lulius Caesar) 78, 97,
447
Chibici-Revneanu, Alexandru 513
Childerich I 447
Chirescu (preot) 550
Chiriac (arhimandrit) 93
Chirii 89
Chirițcscu (prefect) 303
Chiiițopoli XIV, XVII
Chițimia, I. C. 539
Chi^u, Gheorghe XIV, 113, 128, 143 —
145, 152, 167, 200, 46b, 526, 534,
545, 697
Choniates, Nicetas 124, 519, 664
Chr ist eseu, N. VIII
Ciacalopolu 550, 551
Ciachir, Nicolae 483
Cianciola (deputat) 243, 257
Cicero, Marcus Tullius 235
Cihac, Alexandru 115, 116, 429, 430
Cimisces, loan 39
Ciobanii, Ștefan 499
Ciobanu, Veniamin 484
Cioculescu, Șerban 483, 528, 591,
598, 607, 615, 714-716
Ciopraga, Const. 713
Cipariu, Timotei 114, 115, 675
Circa, Irimie 452
Ciurcu, A.701
Ciurea, I. G. 432
Cirjalii 590, 594
Clăii viile, Louis-Francois Nicolas 543
Clar4tie, Jules 216
Climescu, I. 177
Cloșca (loan Oargă) 193
Coca (teolog) 11
Codreanu, I. 192
Codreanu, Nicolae 186, 187, 541
Codrescu, Teodor 560
Cohen (antreprenor) 221
Colantes (deputat) 157
Colbert, Jean-Baptiste 522
Columb, Cristofor 523
Comenius (Jan Amos Komensky) 150,
504
Comșa, Di mi trie 164, 533
Con l orii Raffaele 157
Constantin cel Mare 663
Constantin Mihailovici de Ostrița 60,
497, 498
Constantin Porfirogenetul 662
Constantinescu (că mă ras) 117
Constantinescu, Barbu 103, 385, 512,
599
Constantinescu, D. 562
Conta, Vasile 290, 325, 336, 355, 58a
Coornhert, Dirk Volkertszoon 402
Copoiu, N. 715
Corjcscu, Const. 479
Corne, I). 544
Corneseu, C. 411
Cortazzi 303
Corvin, Otto von 683, 708
Costa-Foru, Anca 715
Costa-Foru, Ghe. 360, 413
Costiescu, A. 551
Cost in, Lascăr 324
Costin, Miron 58, 63, 64, 171, 193,
394, 470, 671, 672, 703
Costin, Nicolae 171
Costinescu, Emil 22, 210, 235, 236,
260-263, 266, 280, 281, 285, 288,
290, 339, 384, 388, 392, 407, 455,
456, 471, 562, 604
Costinești XIV, 273, 342, 407
Costopolo (arendaș) 117
Crainic, loan 610
Crainic, P. 701
Crawley, G. B. 378, 384, 647, 648
Crăciunescu, loan 144
Crainiceanu 551
Creangă, Ion 300, 471
Cr&mieux, Adolphe 190, 227, 229, 262,
292, 330, 563, 581
Crețu, I. VIII-X, XII, XIV, 517,
533, 571, 591, 713, 715
Crispi, Francesco 156, 157
Cristea, Gheorghe 560
Cristian, V. 477,481
Croce, Enrico 134, 523
Cromwell, OUver 166
Crouve (abate) 634
Cumberland (duce de Hanovra) 167
Cumberland Richard 95
Cuza, Alexandru loan XII, XIX,
111, 131, 166, 204, 233, 236, 263,
266, 278, 289, 301-303, 306, 334,
335, 337, 340, 390, 394, 413-415,
475, 483, 511, 521, 534, 547, 558,
562, 572-575, 584, 585, 605, 606,
653, 654, 684, 708, 713
Czacki, Thaddăus 671, 674
D
Dame, Fr6deric 6, 7, 215 — 217, 235,
439, 440, 446, 462, 463, 541, 546,
548,552,612,613,616,715
Dan I 57, 208
Dan II 88
Danielupolu (Daniileanu), D. 117, 133,
199, 200, 202, 545, 546
Danilewski, N. I. 341, 380, 586, 599
Dante Alighieri 157, 412, 137, 523,
584, 605
D’Ariengo 631
Darius III Codomannos 179, 207
D'Arnoult, Eugene 680
Darwin, Charles 28, 211, 470, 604
Dash, Gabrielle-Anne de Cisterne de
Courliras 561
David (împărat) 156, 438, 4 17
Decebal 17
De la Roquette, Dezos 499
Delaunay (conte) 271, 278
Delavigne, Casimir 478
Denie trescu, G. 565
Densușianu, N. 701
Depretis, Agostino 156 — 158, 161
719
Derby, Edward Stanley 43,48,49,
481, 495
Descartes, Ren6 177
Deslandes, Raymond 607
Diaconescu, Emil 481, 484
Diefenbach, Lorenz 666, 701
Diez, Friedrich 116
D iman cea , Nicolae 190, 28'7, 356
Dimăncești (Dimanci) 363, 411
Dirnitriu, Cbiriac 510
Diogene (Cinicul) 269
Dionisie (mitropolit) 170, 535
Disraeli, Benjamin conte de Beacons-
field 180, 403
Dobrotici 207, 208, 505, 506
Docan, loan 545
Docan, P. 200
Dokuz-Olu 67
Domșa, loan 715
Donca, losif 610
Donducofi 164
Dondukov-Korsakov 97
Donici, Al. 22, 441
Donizetli, Gaetano 691
Doring, Theodor Hăring 94, 510
Dosoftei (Dosothei) 413
Dragomanov, Mihail Petrovici 134,
523
Dragoș (voievod) 196, 667, 668, 672
Dragoșizi (dinastie) 55, 100
Drasch, Aloysio 537
Drasclie, Anton Ritter 175, 176, 537
Dragau, Mihai 713
Drăgcscu, I. C. 551
Drăghicescu, D. 469
Droc-Barcianu, N. 701
Drosu, N. V
Droysen, Johann Gustav 603
Du Boys-Raymond, Emil 219, 553,
554
Duca, Gheorghe 535
Ducasse 552
D uf aure, A. 216
Dugan, Uie 462
Dugu6, Ferdinand 616
Dumanoir, Philippe-Franfois Pinel ; >
Dumas, Alexandre 478
Dumas, Alexandre (fiul) 680, ' j
706
E
Ecaterina II 61, 62,65, 68,541
Egunov, A. N. 498
Eisenmcnger 398
Elias 266
Elisabeta (regină) 668
Elisabeta (Elisaveta Petrovna) 68
Elisabeth I 169
Elliot, Henry 289, 635, 644, 692
Emilian, Cornelia 706
Eminovici, Harieta 706
Engel (general) 88
Engels, Friedrich XVIII. 496, 530
Epureanu, Emanoil (Manolache Cos-
tache) VII, XVII, 151, 155, 167,
237, 269, 327, 337, 386, 411, 412,
457, 467, 523, 605 606
Eraclizi 344
Erdmann von Hahn vezi Sturdza,
Dim. A.
Erostrat 311
Esdra, Abramo 636
Essler, Jacob 54, 484, 493
Euclid 268
Eugenia de Montiso 564
Eu Ier, Leonhard 482
Euthimie (patriarh) 208
Eutropiu (Eutropius) 38
Evangbele, George 550
E v li a Celebi 506
F
Fadeiev 656
Fallmcrayer, Jakob Philipp 123, 124,
382, 519
Fazei Ulah-Rasid 57
Fălcoianu, Ștefan 96
F6jer, Gyorgy 57, 498, 668
Feleșler, Moișe 154
Felix, lacob 248, 559, 560
Feltre Alphonse Clarke 634
Ferry, J. F. C. 10
Feuerbach, Fr. 44
Fichte, J. G. 398, 402, 405
Fidias tPheidias) 23
Filimon, Domnica 476, 698
Filip II (al Macedoniei) 219
Filipescu, G. V
Finzi, Giuseppe 156
Fischcr, Gusta ve 530, 560
Fleckelcs, Bela 196
Flegont, Olga 715
Fleischlen (Flaișlen), G. 257
Fleva, Nicolae XI, 6, 168, 169, 335,
342, 347, 348, 350, 384, 423, 425,
585, 587, 590
Flevi 425
Fligier, G. 38, 476
FI o quet, Charles 10, 11, 13, 465
FI crescu, C. 146
Florescu, I. Em. V, 43, 131, 155, 204,
226, 229, 269,270, 411, 432, 433,
480, 547, 556, 609
Florescu, I. G. 360
Florescu, N. 146
Fotino, Dionisie 672, 703
Fourtou Mărie Fran^ois Oscar Bardy
de 653
Fraivald, V. 458
Francheții, B. 478
Francisc II de Habsburg 486
Franco, Ivan laco vie viei 523
Frauz Joseph I 481, 544, 560
Franzos, Cari Emil 5
Friedrich ‘Wilhelm III 559
Froda, Scarlat 714
Frollo 144, 452
Fruiu. D. 140
Fundescu, Ion C. XIV, 16, 22, 166,
235, 262, 320, 384, 407, 425, 467,
471, 534, 542, 604
Fundcști 307, 407, 425, 445, 615
Furculescu, N. 210
G
Gafița, Mihai 715
Galib Efendi 69, 656
Galilei, Galileo 144, 217, 373
Gali țin 68
Gambetta, L6on 6, 203
Gane, N. 37, 411, 475, 706
Garibaldi, Giuseppe 330, 523, 654
Gaster, Mozes 530
Ga vrii (mitropolit) 68
George, Alexandru 476, 698
Georgescu, Nicolae 716
Germain, Henry 10, 11
Gerson, Edmund 202
Gervais (zidar) 634
Ghelase, Ion I. 715
Gheorghiu 177
Gheorghiu, Ion 146
Gherghely, Tobias 550, 551
Gherman (pîrcălab) 54, 60
Ghermani, Menelas 411, 707, 708
Ghibu, Onisifor 504
Ghica, Constantin 270, 432
Ghica, Dim. V, 155, 269, 270, 411
431, 455, 463, 477, 609
Ghica, George M. 551, 544
Ghica, Grigore Alexandru 5, 11, 43
306, 334, 394, 434, 462, 560
Ghica, Grigore II 64, 65, 67, 79
498, 501
Ghica, Grigore III 62, 484
Ghica, Grigore M. 483
Ghica, loan 75, 155, 215, 432, 442
446, 455 — 457, 503
Ghica, Mihail 24
Ghica, Pantazi 45, 73, 86, 133, 152
169, 193, 201, 237, 314, 320, 430
500, 611
Ghiculești 498, 499
Giacometti, Paolo 478
Giani, Dim. 152, 153, 192, 330, 331
350, 529, 530, 545, 581, 707
Giaun-Mîrza 67
Gibbon, Edward 662, 701.
Ginea Olariul Cicală 237, 238
Gingis-Han 499
Giorgio Paolo 506
Giurescu, C. C. 499
720
Giurgca, G. 411
Giurgca lui Gaura 59
Giuvara, 1. G. 170-172,. 535
Glaser, lulius 240, 559
Goethe (Gdthc), Johann Wolfgung
6, 7, 160, 286, 398, 402, 405, 471,
479, 580, 648
Gogol, N. 501
Goian, Lcon 479
Gol don i, Car lo 6
Golembiovski vezi Porumb eseu
Golești 412
Goltz, Colmar 654
Gomoiu, Gh. 537
Gomoiu, Maria Gh. ^>7
Gomoiu, V. 53)7
Gorccacov (Gortschakoîf, Gorcia-
coff), Alcxandr Mihailovici 55, 56,
75, 129, 364, 389, 423, 485, 487,
491, 493, 503, 625, 635, 639, 650,
655
Gorgas, Pa vel 146
Gorianov, Serge 481
Govone, Giuseppe 654
Gozzi, Car lo 160
Graetz, Heinrich 398, 400-403, 603
Grandea, Grigorc II. V. VI, 715
Graur, C. 584
Grădiștcanu. Petre 12,45, 268 — 270,
520, 551, 564, 609. 610, 705
Grădiște ni XIV
Greavu-Dunăre, S. 508
Grecescu, C. 558
Greger (antreprenor) 221
Gregcrson (antreprenor? 647
GrGvy, Jules 205, 206
Grigorc IX 196, 664
Grigorc (mitropolit) 68
Grigorescu, Nicolae 443. 614. 615
Grillparzer. Prânz 648
Grotius, Hugo 102, 109, 402
Griidncr (general) 651
Griuibcrg vezi Vcrmont. Fk'rnard Var-
vara
Griin w a 1 d. B el a 54 4
II
Haemskcrk 630
Hafiz Pașa 637
Hagi-Bci-Mîrza 67
Hagiescu, Nicolae 458
Hagi-Loio 106
Halevy, M. A. 584
Halim Pașa 447
Hanotaux, Gabriel 481
Haralambie, Nicolae 2n4, 547
Haret, Spini 452
Harțe, Francis Bret 677
Hasdcu, B. P. 70, 114 — 116, 14 I, 171.
452, 469. 484, 497-5(W, 503. 5U.
316,	517. 541, 546, 673, 701, 703,
715
Hausemann (bancher) 593
Megel, Georg Wilhelm Fricdrich 44
Heine, Heinrich 32, 398, 402, 405,
406, 479
Held, Wilhelm 683, 708
Heliade Kădulcscu, Ion 22, 24, 85,
86, 311, 413, 471, 504,505,596
Hennig, A. 560
Henric V 53
Hcrbert, George 584
Herodot 97, 98
Hodco Crețul 59
Hodoș, Enea 452
Hodoș, Nerva 523
Hoedel (HodcI), Max XIV, 218, 346,
349-351, 373, 553
Hocdeli (Hodcli) 386, 387
Hohcnstauffcn (dinastic) 447, 653
Hohenwartz 656
Hohenzollern, Carol Anton von 483,
496, 503, 593
Hohenzollern, Frederic von 53
Holbau, Alexandru D. 43 — 45, 73,
75-77, <86, 87, 130, 133, 146, 147,
152, 167, 168, 201, 438. 479, 500,
501, 523, 534, 612
Holbau, Maria 484, 499
Holstcin-Bomanov (dinastie) 52
Homer 23, 203, 344, 447, 470
Honzeau, J.-C. 484
Horatius (Quintus Horatius Flaccus)
32, 472, 501
Horea (Vasile Grsu Nicola) 6, 193
Horvatovici, C. 637
Honvitu (antreprenor) 221
Hoyos, Ladislau 286, 289
Hrisoscoîeu (Chrisoscoîeu), G. 146,
147, 527
1T ii gel (ani re p ren o r) 64 7
Hugo, Victor 478, 685, 686, 709
Humbert I (de Savoia) 486
Hunfalvi, Paul 661-666, 669, 702,
703
Hurmuzachi, A. 296
Hurmuzachi, Eudoxiu VIII, XVI, 79,
88, 171, 429, 497 — 501, 505, 517,
527, 548, 613
Huru 18, 115
Hutschinson. F E. 584
Hypecoriim 663
I
lacob Eraclid (Despot Vodă) 344
Iacub-Han loG
lagcllo, Hcdviga 71
lagcllo, Vladislav 7 l
lan cu (avocat) 14 6
la^y (prefect) 3.09
Ibrăileanu, Garabet 469, 713
Ignat ie (călugăr) 64
Ignatiev, Nikolai Paviovici 40, 48,
92,	481, 483, 650, 655
Igor (duce) 39
Iliaș 54
Ilie Mușat (fiul lui Alexandru cel Bun)
59, 493
Inocențiu IV 196
Inochentie (episcop) 68
loan V Paleologul 505
loan VI Cantacuzino 506
loan Șișman III vezi Ivan Șișman
loanichie (mitropolit) 65
loanichie (patriarh) 64
Ion (proprietar) 146
lonașcu-Vodă 344
lonescu, I. 213
Io nes cu, M. 92
lonescu, Nicolae 19, 36, 85, 130, 184,
237, 341, 380, 474, 509
lonescu de la Brad, Ion 245 — 247,
505, 507, 508, 549, 559, 560
lorest (episcop) 65
lorga, Nicolae 499, 612, 715
losif (fiul lui Petru) 671, 674
losif II 544
losifescu, Silvian 483
Ipsilante, Alexandru 350
Isăcescu, Gr. 367
Iskendcr-Mlrza 67
Ismail Kcdivul 566
Ismail-Mirza 67
Iș-Mirza 65
Itzig sin Șloim Bjejaner 636
lunius (pseudonim) 521, 522
Iusuf-beior 67
Ivan Șișman 88, 97, 207, 208
Ivanco (fiul lui Dobrotici) 207, 506
Ivașcu (pîrcălab) 54, 60
J
Jacobsohn, Israel 402
Janin, Jules 616
Jarnik, Jan Vrban 452
Jeffrey, Henry 679
Jeffrey, Lucrcția 680
Jirecek, Constantin Jos. 381, 383,
599
Johnson, Ben 584
Joja, Athanase 469
Jung, J. 429, 476, 664-666, 701,
702
.Iustinian I 175
Juvcnal (Deci mus lunius luvenalis)
401
721
K
K. 713
Kadan (Cadan) 57
Kâlidâsa 470
Kalinderu (Calende.ru), loan 355, 592
Kamîrza-Olu 67
Xampbell (general) 63 5
Kant, Immanucl 74,115,177, 398,
572, 713
Karnabatt, D. 714
Kaserer, Josef 240, 241, 243, 559
Kaspolat-Mîrza 66
Katona, Ist van 662, 701
Kaunitz, Wenzel Anton (prinț von
Kaunitz-Rietberg) 65, 68
Kazigherei Han 63
Kazi-OIu 67
Kelmehmet (Chici Mehmet) 67
Kemeny, I. 668
Klapka, Gyorgy 654
Klopstock, Friedrich Gottlieb 405
Kluber, Johann Ludwig 102
Knechtcl, O. W. 164
Xogălniceanu, Mihail XV H, 9, 25,
24, 54, 70, 129, 130, 152, 155, 167,
175-178, 189, 190, 192, 202, 221,
222, 230, 237, .278, 304, 314, 328,
334, 346, 364, 372, 384, 464, 466,
471, 473, 477, 497-499, 503, 509
516, 521, 529, 534, 537, 543, 544,
557, 572, 583, 588, 597, 671, 673,
684
Konecpohki, (Koneț-Polski) Stanislaw
63
Koos, Ferenc 83, 504
Kossuth, Lajos 330, 654
Kovalski 135
Kremnitz, Mite 37, 475, 4.76, 584,
698
Kretzulcscu, Const. 413
Kretzulescu (Crețulescu), Nicolae 155,
274, 314, 370, 384, 505, 573, 596
Xromer, Marcian 672, 703
Kutuzov (Golesnicev-Kutuzov), Mi-
bail narionovicj 69, 656
L
Ladislans IV Cumanul 196
Labovari, Alex. V, 290, 328, 378, 581,
584, 714
La.hovari, ion 383, 583, 584
Lakcman, Stephcn Barllctt uezi Mazar
Pașa
Lamarck, Jcam Baptiste de Munci 470
Lambrecht, Felix-E.H. 292, 370
Lannoy, GuiHcberl dc 53, 58, 484.
493, 497
Lao-Tzi 428, 430
Laplace, Pierrc Simen 220
Lassahc, Ferdinand 155, 522, 530
722
La leș (deputat) 423
Launay (conte) 200
Laurian, August Trcboniu 25
Laurian, Dimitrie A. 452, 709
Lazarus, M. 405, 406
La zar, Gheorghe 230
Lazar, Hreblejanovic <87
Lăpușneanu, Alexandru 344, 429
Lee ca, Dimitrie 302 — 304, 341, 390,
511,	572, 573, 585
Lefter, Radief 550, 551
Leibnîz, G. W. 402
Leibu lancu 320
Leizer Mendcl 154
Lelewel, Joachim 54, 57, 484
Lenin (Clianov), Vladimir IHci 481,
501, 523
Leon Diaconul 39
Leonardcscu, Constantin 115	144,
177,	537
L^peș, Gheorghe 669
L crescu 550
Lcssing, Gotthold Ephraim 298, 401 —
403,	405, 448
Levasscur (cin tareață) 540
Levițki (general) 650
L^vy, Armând 432
Liebknecht, Wilhelm 155, 215, 218,
496, 530, 553
Lin dau, Paul 648, 698
Lin, Nicolae 715
Locke, John. 402
Lope de Vega (Lope Felix de Vega
Carpio), 6, 14, 118, 160. 423, 466
L ovin eseu, E. 714
Lowy, A. 309, 310, 574
Lubicz, Zdislaw 202, 450, 540, 703
Ludcrs (Luders), Alcksandr Nicolae-
viei 204
Ludovic I de Anjou 196, 669, .671,
674
Lungu, V. 499
Lupașcu, ). 117
Lupu Zarafu 326
L urine. Louis 607
Luther, Martin 84, 89, 137, 398,
406,. 524
M
Macedonski, Al. 225, 550—552. 555,
715
Macedonski, M. D. 551
Machiavelli, Niccold 145, 387, 390,
396, 526, 600, 602, 694
Mac-Mahon, Edmc Patrice Maiirice 9,
292, 465
Maglianu, IHc 146
Mahrnud Damat Pașa 3, 461, 462, 645
Mahmud Gazon Khan 57
Mahrenholz (industriaș) 624
Maior Petru 197
Maiorescu, Titu V — VIH, XIL XV,
XV D-XIX, 37, 43-45, 73, 75-77,
85, 111, 139, 199, 200, 212, 284,
319,	327,	328,	331,	378,	392,	408,
413,	452,	454,	467,	470,	471,	475,
476,	479,	500,	501,	510,	513,	516,
523,	52o —527,	530,	540,	545,	556,
558,	572,	576,	584,	597,	691,	618,
619,	698,	700,	701,	706,	7u7,	714
Mal coci Pașa 60, 61
Mamai-Olu 67
Mambet-Mîrza 65
Mandel, Miser 320
Mandclbaum, Arpad 196
Maniu, Vasile 73, 452, 500
Mani iu, I. 300, 452
Mau oii (pîrcalab) 59
Manoilcscu, Mihail 471, 714
Manolescu, Grigore 458, 619
Manolescu, X. 592
Manii, Gheorghe V, 268,269, 41 î, 455,
456, 563, 564, 609, 619, 708
Manuila, Sabin 508
Marcere, Emile Deshayes dc Iv, 13,
465
Marcus Aurelius Carus 663
Marcus, Samuel 266
Marechali 164
Marghiloman, Al. 45, 707 — 709
Mari Adriano 156
Maria (fiica Iui Ludovic al Ungro-
Poloniei) 671, 674
Maria de Spania 447
Marino, Adrian 550, 551, 715
Marko Kraljevic (Marcu Crăisorul) 330
Martens, Fiodor Fiodorovici 102
Martin, Aurel 713
Marț-tan-Pop, Dionisie 413
Marx, Karl XVIII, 155, 484, 478,
496, 530, 549
Masalskî, N. F. 650
Massof, loan 714
Matcescu (alegător) 432
Matcescu, Mihail 458
Matei Basarab XII, 28,63, 138, 237,
238, 360, 385, 394, 470, 524, 558,
683, 708
Matei Corvin 669
Mauriciu (Flavius Tiberius Mauritius)
663
Maury (deputat) 404
Mavrocordat (căpitan) 649
Mavrocordat Const. 25, 470
Mavrocordat, N. A. 65, 544
Mavrocordat, Șt. 544
Mavrogheni, Petru V, VH, XV H, 155,
182, 185, 296, 334, 360, 411, 455,
540, 617
Maxim (pîrcalab) 54, 60
Maximin (episcop) 664
Maycr, lulius Robert 220, 554
Mazar Pașa 8, 34, 467
Mazzoli, A. 540
Mărculcscu 449
Mărgăritcscu, D. 262, 295
Mărgăritești XIV, 295, 2,63, 411
Mârzescu, G. 73, 154, 155, 239, 290,
325, 328, 530, 531
Mecena (Calus Clini us Maecemis ) 32
Mchemel-Ohi 67
Mehmct Efendi 550
Meitani, G. G. 463
Mclchiscdec (Melchisedek) 7(1, 497,
499, 535
Melegari, Am eden 635, 636, 692
Melian, Alexandru 713, 715, 716
Meline, Jules 216
Mencikov (Mencicoff) 492
Mcndelsohn, Moses 266, 402
Menger (deputat) 243
Mengli Gherei Han 65
Menumorul 667
Mercadaute, Giuscppe Saverio 634, 691
.Melodie 89
Mczenzov (general) 90, 135
Miclc, Ștefan 434, 454, 576, 611
Micle, Veronica IX, 454, 576, 611,
618, 619
Mielescu, Culinic 64
Midrscu, Sandu 171
Midhat Ahmet Pașa 3, 218, 461, 626,
6:13, 654, 691
Mihai Viteazul 7, 28, 46, 439-441,
470, 523, 669
Mihail (mare duce) 37, 475, 634
Mihail, Radu Șl. 715
Mihăilescn, Glie. 512
Mihăilescn, Șl. 452
Mihălescu, Simeon XIV, 220—222,
224, 225, 228, 232, 239, 258, 260,
263, 266, 271, 272, 277, 279, 287,
288, 302-304, 308, 310, 359, 385,
389, 428, 521, 553 558, 561, 562,
566, 581
Mihălești 264, 307,310,311, 384,407
Mihnea cel Rău 4.29
Mihu Buzatul 54
Miklosich, Franz 5, 12, 103
Milescu, Nicolae 171
Millo, Matei 192, 443, 444, 458, 543
614, 615, 619
AHIlo, P. V
Milton, John 402
Mincu, C. 444
Mingbetli, Marco 156
Mircea I Basarab 54, 88, 97
Mircea cel Mare (cel Batiîn) XII, 7,
48, 53, 57, 64, 65, 71, 80, 81, 86,
87, 170, 171, 193, 207, 208, 305,
330, 361, 391, 415, 440, 493, 503,
506, 523, 581, 601, 668, 673
Mircea Ciobanul 430
Miron Romanul vezi Romanul Miron
Mironescu, Gh. 146
Misail, George 86, .127, 153, 154, 206
520, 530
Alisail, lenache 154
Mi.saili 192
Mohamed 1 88, 97, 207, 208, 447
Mohamed II 60, 3.30, 498
Mohanu, C. 483, 552, 715
Mohl, Roberl von 273, 297, 299, 565,
572
Moise 294, 447, 666
Moisil, luliu 501
Moîșe Beiba Roșu 153, 154
Moldovanu, T. M. 220
Moldoveana, N. T. 221 - 226, 228,
232, 239, 260, 264, 265, 271, 279,
303, 553-558, 561, 562, 565, 566
Moliere (Jean Baptiste Poquelin) 214
Moltke, Helmulh Karl Bernhard 395,
396
Mornmsen, Theodor 38, 662, 701
Monnier, Sophie 607
Montefiore Mozes Haim 227, 229, 262
Morariu, Constantin 462, 479
Mmpnrgo-Tagliabue, Guido 4u0, 404
Mori un , Costachi 363, 411
Moruzi, Alexandru M. 246
Moruzi, Corist. D. 484
Moruzi, I limitele 40, 51, 55, 69, 70,
4 98
Moruzi, Panaiot 70, 498
Mouradgea, Constantin (baron d’Ghs-
son), 57, 498, 499
Movilă, 1 crem ia 63, 357
Movilești 63, 71
Mozarl, W. A. 79, 214
Munteanu, George 715, 716
Murad I 208
Mu rad TI 93
Murad V (Damat) 3, 461, 632
Murărașu, D. 713, 714, 716
Mureșianu, Aurel 616
Musceleanu 104
Musceleanu, Gr. 157
Mussa (fiul lui Baiazid lldhîm) 88,
207
Mussafia, Adolfo 116, 694
Musset, Alfred de 85, 648
Mustafa Pașa 63
Mușat, Mircea XVIII, 481, 499, 716
Musai in (neamul) 55, 134, 167, 344
Miiller, K. 434
Mu 11 er, Max 6
Miinich, Burkhard Christoph 68
N
Nacu, Constantin 15, 466
Nanu, M. 562
Napoleon I 40, 55, 68, 69, 213, 271,
406, 494, 656
Napoleon iii 230, 271, 486, 488, 564,
653
Napoleon IV 271, 564
Napoleonizi (dinastic) 271
Nastasi, L. 534
Naumovici (deputat) 242, 243
Nechita, Vasile C. 713, 715
Neculescu, Gr. 562
Negri, Const. 43, 236
Negruzzi, C. 22,192, 193, 441, 471,
543, 544, 597, 698
Negruzzi, Tacob VI, VII, IX, XII, 37,
471, 472, 475, 478, 483, 706
Negură, Ian cu 409
Nelidov (Nelidoff) 650, 654, 655
Nemesis (pseudonim) X
Nero (Tiberius Claudius Drusus Ger-
manicus) 401
Net ea, Vasile 715
Ncvrut-Mîrza 67
NevHnav 179, 539
Newton, Isaac 79
Nica, Theodor 513, 701
Niceta (sfînt) 664
Nicelas Choniates vezi Choniates, Nice-
tas
N i eh i for (ep i scop) 535
Nicolae (duce al Maramureșului) 662,
Nicolae (mare duce) 146, 221, 223,
437, 494, 654
Nicolae II 481
Nicnlcscu, C. K. 539
Ni cui ici (deputat) 466
Ni fon 28
Nikephor (Nicefor) 39, 476
Nistor, T. 499
Nobiling XIV, 218, 346, 349-351,
378, 553
Nobilingi 386, 387
Noga 207
Noica, C. 469
Nordcnfels, l>. 616, 698
Nottara, C. 707
Nu bar Pașa 566
Nuță 156
O
Oană (pircălab) vezi Pintece, loan
Obedenariu, M. G. 629, 631
Obelensky (prinț) 221, 223
Obrenovici, Milan 625, 634, 635, 690
Obrenovici, Nicolae 631
Ocășanu, G. 701
Odobescu, Al. 1. 37, 70, 144, 345, 442,
475, 498, 511, 517, 519, 552, 613,
714
Offenbach, Jacqucs 214, 335, 549,
585
Offenhelm (bancher) 344, 381, 592
Olănescu, P. 360, 594
Oleg 59
723
Ollănescu-Ascanio, D. C. 463, 478
Ollivier, Emile 292
Omeiazi (familie domnitoare) 400
Onorie III 196
Opran, Remus 551
Oprea, Al. 716
Orăscu, Al. 463, 592
Orășanu, N. T. 474, 553, 588
Orășeni 311
Orda 57
Ornea, Z. 714
Orsini 209
Osman Pașa 195, 426, 654
Oțetea, Andrei 484
Ovidiu (Publius Ovidius Naso) <87,
97,	183
P
Pachimeres, George 124
Pacinrea, L. V
Paganini, E. F. 541
Palacky, Frântysek 679
Paleolog, Mihail 124, 519
Paleologu, Al. 715
Palestrina, Giovanni Pieiluigi da 23,
470
Pamfil, Vasile 146
Panait, Vasile 550
Panaitescu, Dumitru D. 703, 715, 716
Pandravi 311
Pann, Anton 22, 272, 471
Panu, Anastasie 296, 334
Panu, G. 709
Panu, Ion 607
Papafil, lorgu 146
Parthey, G. 511
Pascal, Arislid 123, 425
Pascu, Ștefan 715
Passamente 148
Pa știa, 8 cariat 45, 189
Paulus Diaconus 663
Pausanias 603
Pa vel (apostol) 406
Pazvantoglu (Pasvanoglu) 304, 350,
409, 573, 590
Păcurariu, Mircca 499, 535
Păltineanu 550
Pătarlăgeanu (Pătîrlăgeanu), Radu 167,
262, 295, 320, 367, 384, 388, 425,
634
Pătăilăgeni XIV, XVII, 295, 307,
314, 316, 342, 358, 361, 363, 378,
407, 411, 414, 425, 445, 615
Pătrașcu, Teodora 457
Păucescu, Grigorc G. V, VIII, XII,
XIV, 713, 714
Păun, Octav 504
Păunescu, Gr. G, 463
Pelivan, G. 499
Pelletan, Camille 216
Peilico, Silvio 478
Penelea, Georgeta 521
Perpessicius 461 — 463, 465, 501, 504,
612, 704, 714-716
Perrot 240
Peru,gini, G. 540
Peruzzi, I Ibaldino 156
Peters, Rari F. 50<8
Pctreseu, AIcx. 215, 55 1
Petiescu, Uimi trie 118-121, 518
Petri, Vasile 83, 84, 149, 150, 503, 501,
528
Petrino, Alexandru 656
Petrino, Dim. 85, 504
Petrovsky 222
Petiu vezi losif fiul lui PeUu
Petru (fratele lui Asan) 124, 519
Petru (țar bulgai) 39, 208, 476
Petru (vice voievod al Transilvaniei),
668
Petru I (Petru Mușal) 674
Petru cel Mare 39, 57, 67, 68, 70, 74,
289, 492, 506, 615, 656
Petru Rareș 55, 61, 62
Petru Șchiopul 201, 394, 515, 5 16
Pfefterkorn 398
Phaedo 268
Pherechidis, M. 152, 368, 371, 529
Phrantzes, George 124
Phylostorgiu 664
Piasecki, Paul 672, 703
Pic, Joseph Ladislau 701
Picot, Emile 171
1} i ga u 1E L e b r u n,	Charles A n t o i n e •
Guillaumc 59G
Pilat din Pont 77, 187, 541
Pilaf (ginerele lui C. A. Rosetti) 174
Pinder, M. 511
Pipera, Ion 541
Pini, Al. 713
Pîntece, loan (Oană, Canea, Oamnă)
54, 59, 60
Platen, August 648
Platter, lulius 153, 240-244, 530,
550, 559, 699
Plaut (Tilus Maccius Plautus) 532
PI in iu cel Bătrin (Ca ins Plinius Secuii-
dus) 97, 401
Pogor, Vasile V, VI
Pol izu, C. 552
Pompilian, G. 1. VI
Poni, D. 434
Poniatovski, Stanislaus August 68
Ponsard, Francois 6
Pontecorvo, Pcllegrino 636
pop, Aug. Z. N. 702, 714, 715
Pop, Maxim 504
popeangă, Vasile 504
Popescu, Al. I. 597
Pop eseu, Al. 1. 597
.11 o p e seu, A n i c u ț a 4 5 7, 45 8
Popescu, Tanoș 196
Popescu, Ion G. 146
Popescu, Orest 462, 479
Popescu, Stan 219, 311, 513
Popescu-Cadem, Constantin 715
Popescu-Spineni, Marin 484
Popescul (student) 11
Popovici, A. C. 469
Popovici, Stâncii 637
Popovici V.A. vezi (Jre.chia, V. A.
Popovici-Barciami, D. 504
Populcanu 709
Porumbarii 550
Porumbesc.u, Ciprian 11, 462, 479
Potemkin, V. P. 477
Pol vin, Cli. 481
Pouillet, Glande 434
Praxitelcs 23, 45
Pridie, Alanasie 479
Priscus 663, 701, 702
Probu (Marcus Am elius Probus) 663
Prodau eseu 157
Pro t ici 144
Prolopopescu, Fake 202
Ptolomeu, (Ptolenien) 78, 97
Pufendorf, Samuel 402, 405
Pușcașul, G. 146
Q
Quatrefages de Br^au, Jean Louts
Armând de 604
QuinLilian (Marcus l’abius Quintilia-
nus) 401
R
Raci ne, Jean 532
Racoviceanu, Al. 213
Racoviță, Ion 146
Racoviță (prefect) 188
Radovici, M. 146
Radowitz, Joseph Maria von 368,
371, 568, 574, 592, 595
Radu Armașul Vărzarul 237, 238
Radu IV cel Mare 28
Radu Negru (Negru-Vodă) 57, 667
Rafael (Raffaello Sanzio) 23, 74, 79,
470
Raiffeisen, F. W. 522
Ralea, Mihai 469
Ranieri, Antonio 634
Ranke, Lcopold von 603
Rașcu, I. iM. 607
Rădulescu, Adrian 508
Rădulescu-Dulgheru, Georgeta 476, 698
Rădulescu-Motru, C. 469
Rădulescu-Pogoneanu, 1. 714
R eis Effendi 62, 48-1
Reuss 289
Rewbell, Jean Fran^ois 404
Rhamsenit (faraon) 708
Ricardo, David 530
Richtcr (deputat) 640, 641
Rieger, F. L. 679
Riesser, (latinei 402
Rigault, Raoul 218, 553
Rizo, Alexandru 62
Rizo, facovachi 62, 484
Robespicric, Maximilien 206
Robledo 157, 158
Rochebouet, Gaclan de Grimandet de
10, 12, 206, 465
Rochefort, VictorMIenri 218, 553
Roesler, Robert 429, 661, 663, 664, 701
Rolla, C. 557
Roman (prinț bulgar) 39
Roman I 497
Roman, Alexandru 452
Romanul, Miron 196, 544
Ronetti-Roman, M. VTI, 513, 579
Ronne, Ludwig Petec Murit z von
255-257, 559
Roque (calau) 634
Roques, Antonio 463
RoseuthuL M. 266
Rosetti, AL 483
Rosetti, C. A. X, XIV, XVII, XIX,
6, 19, 22, 29, 34, 4:5, 52, 72, 89,
113, 114, 121, 122, 130, 131, 140,
1 11, 147- 149, 151, 152, 155, 164,
166, 171-175, 177, 178, 181, 188-
190, 193, 195, 203, 206, 209, 215,
218, 232, 236-239, 260, 266-268,
273,	284,	287,	290,	295,	310,	317,
318,	348-	350,	380,	387,	393,	408,
410,	423,	426,	427,	429,	430,	443,
445,	471,	473,	480,	500,	516,	518,
528-530, 544, 546, 552, 556, 558,
575, 585, 600, 610, 654, 677, 704,
707, 715
Rosetti, Dini. 44, 45
Rosetti, Mircea C. A. 544
Rosetti, R. 503
Rosetti, Theodor V—VII, XVII, 411,
706-709
RoseiLi-Bălanescu, P. 544
Rosetti-Tețcanu (Tescanu), Dimitrie
175, 537
Rossi, Ernesto 42, 458, 478
Rossi, Lauro 634
Rossini, Gioacchino 634
Rossisky (Russisky, Rassisky), Evsevie
Andreievici 220 — 224, 226, 228, 553
Rotam, Rodi ca 713
Rothschild, James de 404
Rotii, C. 478
Rousseau, Jean Jacques 333
Rotscher, E. 3 h. 713
Ruban 222
Rumeanțev (Roumiantsuf), P. A. 53,
54, 56-58, 60, 64, 67, 68, 482, 484
Rurik 39, 59
Russel, Nicolae 187, 188, 541
Rusu, Aurelia 713
Rusu, M. N. 716
Ruxandra (soția lui Lăpușneanu) 344
Rydzowsky (deputat) 241, 243
S
Saba (sfint) 664
SadLlonescu, Alcx. 484, 499, 523
Sadullah Bey 655
Saharov, L 53, 484
Saint-Simon, (Jaude Henri 24, 470
Salfon, Solomon 266
Saligny, Angliei 595
Salisbury, Robert Cecil 341, 643, 644,
655, 696
Salvianus 701, 702
Samuil (patriarh) 65
Sandru, D. 508
Sangle, Aylie 507
Sardoal (marchizul de) 623
Sardou, Victorien 6
Sasulici, Viera 90
Savtet Pașa 218, 644, 655
Say, Jean Baptiste 44, 530
Sayer (antreprenor) 647
SMâgeanu (pictor) 509
Sandulescu, Al. 476, 698
Sa ral ea nu 681
Săteanu, C. 714
Scaevola, Mucius 426
Scărlătescu 550
Schiemann, Theodor 603
Schiffner, Ludwig 5, 12
Schiller, Friedrich 405, 448, 478,
479, 619
Schina, M. 412
Schlcgel, Friedrich 402
Schleiden, Mathias Jacob 297, 401,
572
Schleier, Hans 603
Schleiermacher, Friedrich Frust 402
Schliiter, Andreas 405
Schmidt, Johann Caspar 44, 75, 76,
479, 480
Schbnfeld 266
Schopenhauer, Arthur 44, 45, 73,
75-77, 115, 473, 479, 480, 501,
513, 572
Schorlemer (deputat) 373
Schuchardt, Hugo 116, 517
Schulze-Delitzsch, Hermann 253, 522
Schulze-Găvernitz, Hermann Johann
Friedrich von 559
Schuselka, Francisc 448, 616
Schwann, S. 484
Schwarzemberg (general) 69
Schwicker, L TL 702
Scobclev 651
Scribe, Eugene 478
Scurlcscu, Nicolae 505, 552
Scurtu, Ion 670, 672, 702, 706
Secășanu, G. 701
Selen dache, G. 167
Seideman (cîntureț) 540
Sella Quintino 156 — 158
Selveanu, D. 146
Serret, J. A. 118, 120, 518
Serurie, Grigore 19, 166, 388, 425,
471, 534
Serurii 358, 384, 414
Severin, Em. 209, 235
Seydelmann, Karl 510
Sfentislav 207
Shakespeare, William 23, 42, 165, 169,
214, 401, 470, 478, 503, 528, 533, 534
Sigismund I de Luxemburg 80, 207,
503, 668, 669
Sigismund I lagello 672, 675
Sihleanu, Alexandru 184, 187, 210,
324, 325, 363, 372, 539, 579, 596
Sihleni 184
Silion, C. 411
Silvela, Francisco 157
Silvestru (papă) 667
Si Mokhrani 293
Simon, Jules 216
Simonescu, Dan 499, 539, 558
Șina 124
Sin ger, ÎL E. 608
Sion, Gheorghe 413, 416
Sireteanu, Eugen 11, 462, 479
Slaviani 663
Slavici, loan VI, VII, IX-XI,
XV, 37, 461, 463- 465, 471-476,
478,	481,	485,	501,	510,	512,	513,
518,	525,	527,	538,	552,	559,	563,
573,	574,	576,	587,	588,	591,	597,
607,	612, 613, 615, 618, 701, 713, 715
Slăniceanu, Gh. 36, 139, 474
Slătineanu, G. 694
Slăvescu, Victor 560, 714
Smith, Adam 44, 45, 530
Socrate 268
Sodescu, I. 154
Solon 447
Souliâ, Melchior Fred6ric 619
Spamer, Otto 708
Spratt, F. A. B. 508
Stan, Apostol 464
Stan Popești 311, 316
Stanciu (pîrcalab) 54, 59
Stăncescu (doctor) 187, 188
Stăncescu, Constantin 616
Statescu, Eugen 101, 112, 270, 271,
303, 339, 466, 515, 529, 554, 557,
609, 610
Slătești XIV
Stern, A. 582, 584
725
Stirner, Max vezi Schmidt, Johanu
Caspar
Stoian 11
Stoicescu, C. S. 512
Stoicescu, D. 550
Stolojan, Anastase 213, 302 -304, 339,
572, 573
Stolojeni 273
Strat, loan D. 269, 337, 338, 411,
585, 714
Strațimir, loan 208
Strauss, David 77, 502
Străjescu, I. 544
Stroussberg (Strusberg), B. II. XIV,
XIX, 203, 227, 310, 339, 342,
354 -356, 358, 362, 369, 372, 374,
381, 384, 395, 450, 456, 457, 592- 594,
632, 653
Strykowski, Matei (Strjykowski, Ma-
ciej) 59, 62, 498, 499, 672, 703
Stuart, D. F. 54, 486
Sturdza, C. D. 54
Sturdza (Sturza), Dim. A. 178, 182,
205,	212,	237,	339,	344,	3 54- 356
359,	368,	369,	384,	390,	393,	455,
456,	501,	529,	538,	548,	549,	562,
586,	592,	593,	601
Sturdza, Grigorie Mih. 51, 52, 373,
374, 544, 597
Sturdza, loan Alexandru 676, 703
Sturdza, Mihai Gr. 202, 230, 306, 675
Sturzești 89
Sulehnan (fiul lui Baîazid I) 88
Suțu, C. V
Suvorov (Soumaruf), A. V. 53, 54,
57, 67, 482
Sviatoslav (Svietoslav) 39, 40, 207, 476
Ș
Șebeco (general) 446
Șendrea (profesor) 177
Șerban (canonic) 83, 150
Șerban, Geo 714
Șincai, Gheorghe 171, 197
Șir-Ali 133, 156
Șitak-Bei 67
Șoarec, Fulger 86, 87, 425
Șoimescu, N. I. 587
Ștefan (fiul lui Alexandru cel Bun)
59, 493
Ștefan I(cel Simt) 195, 664, 667
Ștefan VII 344
Ștefan cel Mare XII, 7, 23, 28, 49,
50, 54, 58, 59-61, 89, 134, 170,
236, 357, 361, 373, 391, 440, 470,
493, 497, 523
Ștefan cel Tînăr 62
Ștefanelli, T. V. XI, 462, 714
Ștefănescu, Gh. 518
Ștefăncscu, Gr. 118, 121, 517, 518
Șterca ȘuluțJu (Sulul), Alexandru 675
Știrbei, Alcx. B. 346, 360, 411, 413,
588, 707, 708
Știrbei, Barbu Dim i trie 23, 230
Știrbei, T. V
Șulem III 679
Șuțu (Soutzo), N. 249, 560
Șuvalov, P. A. 48, 49, 94, 4^1, 494, 655
T
T. 145, 146
Tache (preot) 104, 35 9
Tacit (Marcus Claudius Tacilus) 662
Tacilus (Publius Cornelius Tacilus)
6,	238, 399.....402
'Făcu, I). 168
Tahir Aga 484
Tanco, Teodor 528
Tâușan, G. 714
Teisserenc de Bort, l.eon 289
Teii, Cristian 155, 236
Temelie, Trancă 359
Teodorovici, Corist. 714
Teodorovici, Marin 714
Teriachiu, A. 295, 296
Tetoianu (inginei) 122
Tvwfik Pașa 566
Theiner, Augustino 544
Theodor (arhitect) 54, 59
Theodorian Ca rada, M. 597
Thibaiit 4o2
Thiel, Fr. 329
Thierry, Aincdee 701
Thierry, August in 663
Thiers, Adolphe 6, 149, 292, 570
Thomas, Georg Martin 519
Thomasius, Ch. T. 402
Thugut, Francisc Marin (baron de)
62, 65, 68, 497
Tihomir (Tugomir, Togomer) 57
Tiktin, 11. 530
Timur I.enk (Tamerlan) 207, 208, 499
Tirard, P. 216
Tisza, Klihnim 289, 552, 661, 662
Tocilescu, Grigorc G. 171, 605
Tolly, Barclay de 68
Tom eseu 550
Tomșa, Ștefan 344
Torn ea, Florin 714, 715
Torouțiu, 1. E. 714
Toscano, Simone. 636
Traian (Marcus Ulpius Trajanus) 6,
17, 38, 148, 149, 153, 154, 263, 266,
311, 333, 401, 469, 662, 672, 676
Trefort, August 195, 197, 544
Treitschke, Heinrich von 397, 403,
602, 603
Trepov, D. F. 90, 135
Triandafil, G. V
Tucidide (Thukydides) 537
Tirrgot, Arme Hoheri Jacques baron de
I’Aulne 522
Tzimiskes, loan 476
T
Țakas 207
Țugui, Pa vel 715
U
Ubelin, Georges 54, 484, 493
Ugelai 207
(Utila (episcop) 664
Hrubei lo (regele Italiei) 148
Uugureanu, Gh. 71.5
Ureche (Urechi), Grigorc 6, 23, 60,
63, 171, 423, 170, 672, 674, 703
Ureche, Nestor (Xislor) 63, 160, 171.
Urechin (Ureche, Pseudo-Ureche), V.A.
6,19,	22, 80, 1 10-113, 115, 116 -118,
121, 127, 150, 159-161, 193, 217,
413, 423, 425, 446, 463, 466, 471,
477, 516, 520, 522, 528, 530-532,
544, 616
Urechii 192
Csedom (con te) 654
V
Vaillant, J. A. 541
Valențe (Fla\ io Valențe) 663
Varlaam 394
Varro (pseudonim) X
\ascanu, Tudor 59
Vasilco, Alexandru 479
Vasile II Bulgaroctonul (Basilios 11
Bulgaro clon os) 207, 208
Vasile Lupu 28, 63, 64, 138, 171, 258,
385, 470, 524, 561.
Vasiliu, D. 146
Vatamaniuc, Dimitrie 483, 552, 609,
687, 715, 716
Vatamaniuc, Magdalena D. 713
Vattel, bamner de 102
Vaurn, Ecaterina 715
Văcărescu, lenăchiță 6
Văcărești 264
Vellescu, Ștefan 458
Veltman, A. F. 498, 499
Vcratti, A. 540
Vermont, B. V. 329, 580
Vem&scu, G. 44, 45, 86, 140, 191, 192,
199, 205, 237, 273, 325, 367, 381,
388, 425, 477, 479, 480, 525, 547,
549, 600, 708, 709
Via nu, T. 715
Victor F.mrmmuel (Victor Emanoil) II.
38,	213, 636
726
Viena, 1. C. 648
Vinclcr (inginer) 146
Vinke, V. 505
Vitold (mare duce liiuan) 53
Vizunii, Andrei 1 15, .133, 144, 150^
177,	522, 528
Vîrnavd j tea nu, George 567, 568, 592
A Iaci Dracul 71
Vlad Țepos 60, 429, 498
Viadc ovscb i, Pe l ru 71?>
Vladini irescu, Tudor 349, 350, 590
Vladislav (Negru) 57
Vladishn l (Vlaicii) 506
Vladislav II 207
Vogoride, Alexandru vezi Aleco Pașa
Vogoride, Nicolae 552
Voinov 52
Voltairc (Eranvois-Marie Arouel) 217,
421
Voronca, Zaharia 11, 462, 479
Vulcănescu, Mircca 469
Vulpe, Kadu 508
W
Waddington, WHliain Henry 205, 206,
271, 546, 567
Waldeck-Pyrmonf, Ema de 164
Ward 390, 600
Warszawski (W arșa vschi, Warșawski,
Waișzaw.sky), A. M. XIV, XIX,
219- 225, 228, 235, 238, 239, 258,
260, 263, 265, 266, 272, 277, 288,
302 304, 308,310, 359, 389, 553 ....
558, 561, 562, 581
Weinhirg 310
Welchc 10
Wellcsley (colonel) 43
Wellcy (colonel) 494
Widekin de Schwalcnberg 1.64
Wilczek, loan 675
Wilhelm I 483, 632, 696
Wilhelm III 164, 533
Wilkinson, William 69, 70, 498, 499
Winckehnann, 3. J. 405
Wiiitcrhaldcr, Enrich 456, 543
Wurm 240
Wutlke, IE 400
X
Xenopo], a. D. 300, 583, 584
Xenopok N, x
Y
Yovellar 157, 158
Z
Zachariae, Just Friedrich Wilhelm 109
Zalomil, Ion 463
Zanardelli, G. 157
Ziemovitz (prinț) 671,674, 703^
Zinkeisen, Osman 656
Zonara (Synccllus Zonara), loan 662
Zosima (ierodiacon) 53, 58, 484, 493
Zosimos 663
Zolov, Pavel 651
Zolta, Izidor 479
Zotu, G. 51.0
48-C.F32
LISTA ILUSTRAȚIILOR
1.	Frontispiciul	ziarului	„Timpul”, redactat de Eminescu cu începere din	noiembrie	1877 ........................ 4
2.	Frontispiciile	ziarelor	care se alătură campaniilor de presă susținute de	Eminescu	între 1877 și 1880 ...	14
3.	Frontispiciile	ziarelor	cu care polemizează Eminescu între 1877 și 1880	...................................... 3;>
4.	Manualul lui	Dimitrie Petrescu, Elemente de aritmetică, recenzat de Eminescu .................................... 119
5.	Tratatul lui Robcrt von AMohl, Slaalsrcchl, Volkerrccht und Politik, și al lui BruntschH, Atlgemcincs Slaalsrcchl,
citate de Eminescu ................................................................................................-98,	299
6.	Tratatul lui loan Strat de Economia politică, citat de Eminescu ................................................   338
7.	Tratatul lui Jakob Ph. Fallmcraycr, Fragmente cais dem Orient, și al lui Constantin Jos. Jirccek, Geschlchte
cler Bulgaren, citate de Eminescu..................................................................................382.	383
8.	începutul articolului [„Organul hidoasei pocituri..." J, BAR 2264, 263r, paginat de Eminescu 2................... 424.
9.	începutul articolului [„Tot in n-rul nostru. . BAR 2264, 425r, paginat de Eminescu 1.............................. 427
10.	Articolul [„Drepte cu adevărat.1, BAR 2264, 423r, pregătit dc Eminescu ca editorial.......................... 431
11.	„Dorobanțul” din 26 noiembrie 1877 critică articolul lui Eminescu Unde dai și unde crapă	din
25 noiembrie 1877	.......................................................................................... 408
12.	„România liberă” din 1 ianuarie 1878 elogiază articolul lui Eminescu Dorobanții din 30 decembrie 1877	...	4/2
13.	„Războiul” din 4 noiembrie 1879 comentează polemica „Timpului” cu „Presa”.................................... 389
14.	Frontispiciul ziarului „Curierul de lași” redactat de Eminescu între mai 1876 și octombrie 1877 .................. 623
15.	Frontispiciile ziarelor „Nene freic Pressc” și „Die Prcsse” din care își extrage Eminescu informațiile pentru
„Curierul de Iași” în mai 1876 — octombrie 1877	  632
TABLA DE MATERII
EM1NESCU LA „T1MPU.IV (1877 ~ 1883),
„ROMÂNIA LIBERĂ” (1888) și „FLMÎXA
BLANDUZIEI” (1888-1888) de l). Vatamaniuc \
LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII
DIN ACEST VOLUM de I). Vatamaniug . . X\ I
SIGLELE PUBLICAȚIILOR PERIODICI: .... XXII
TEXTUL
DIN „TIMPUL”
1877
[„«Românul » continuu și acum . . .” /............. 3
Conspirațiile din Constanți napul.................. 3
Arboroasa {„în «Nene {'rele Prcsse » ne a inlimpi-
nai . . . ” /...................................... 3
Visul Dochiei, poem intr-un act. Oștenii
noștri, comedie (?) in trei acte................... 6
/■„« Românul» deapănă din nou .. . ” /............. 7
[„«Presa» arată deosebirea...”].................... 8
/„« România liberă o vorbește despre politica inter-
nă . . .” ]........................................ 9
Situația din Franța................................ 9
Arboroasa [„Pe cind am reprodus ...”/.	11
Franța [„Ca și confrații lor . . .”/.............. 12
[„«Românul» iși face obiceiul ...” / . .	13
[„« România liberă » vorbește . .	/	13
Unde dai și unde crupă............................ 11
O lămurire [„O [oiță fabricată . . . ” /.......... 15
[„« Țara întreagă cunoaște . . . »” {............. 16
[„Drumurile s-au troienii ...”] ....	16
Icoane vechi și icoane nouă...................... 1.7
I.	Acluulilufea......................... 17
II.	Paralele economice..................... 20
IU. Bălrînii și tinerii ...	22
IV.	Ilustrații administrative .	25
V.	Din. abecedarul economic............. 27
VI.	Frază și adevăr........................ 29
[„Multe am avut de zis ...” /..................... 32
Horaț Jidan...................................... 2’2
Dorobanții........................................ 33
1878
[„«Presa» reproduce...”].......................... 33
[„« Românul» concede . ..”/....................... 35
Pro domo [„Iată «Simțimintele, iubirea de
adevăr ...»”].................................. 36
]„D~l Candiano Popescu . . .” {...................... 37
O notiță străină relativă la literatura română ....	37
Originea românilor................................... 38
Din veacul al zecelea................................ 38
/„în sfîrșit vedem limpede . . .”]................... 40
[„Fără a prcjudcca hotar irite Adunărilor ...” I . ,	41
Reprezentațiile Rossi................................ 42
Arboroasa [„Cil Hor ii noștri ...”].................. 42
Contestarea alegerii d-lui Maiorescu................. 43
[ „Ă tout scigneur, tont honneurî . ..”] ....	46
[„Ccstiunea retrocedării ...”]....................... 46
[„Fiindcă noi sintem ...”]........................... 47
[„De cile ori s-a făcut in Parlamentul nostru . .	]	48
{„în numărul nostru de vineri...”/................... 49
[„Dc citeva zile Junbagiul ziarelor liberale . . .” /	51.
[„Venim încă o dală asupra scrisorii ...”]. . . .	53
[„Argumentul de căpetenie ...”J...................... 54
Un răspuns rusesc.................................... 55
Basarabia............................................ 56
I.	Numele și întinderea ei .	.	56
îl. Veacul al cincisprezecelea ....	58
III.	Veacul al șaisprezecelea.................. 60
IV.	Veacul al șaptcsprezecelea................ 63
V.	Veacul al optsprezecelea.................. 65
VI.	Veacul al nouăsprezecelea.	Izvoare ...	68
{„D. Hasdeu ne trimite o scrisoare .. .”] ....	70
Concesiuni economice................................. 71
[„Nu de mult un doctor . . .”]....................... 72
Tendențe de cucerire................................. 73
Domnul Holbau și Arthur Schopenhauer................. 75
[„în afacerea Holban-Schopenhauer	...” J........	77
Poștele.............................................. 77
Ziar nou [„Vineri 14(26) aprilie au apărut . . .”]
[„De. cile ori făceam observările noastre ...”]. . .	80
[„Dc cind guvernul conservator s-a retras ...”]. .	81
Nou A-B-C-dar românesc de Vasile Petri,
Sibiiu, 1878, Tipografia lui los Drotleff & Comp.,
1	voi. 8° — Prețul 25 cr.v.a..................... 83
Necrolog [Dimitrie Petrino].......................... 85
O rectificare [„«Războiul» și după dtnsul
« Presa »...”]........................................ 85
[„De-o seamă de vreme	...”]	86
[„Știm prea bine ...”J............................... 88
[„Din Pelersburg ne sosește știrea . ..”]............ 90
729
[„« Romanul * repdcază mereu . . . ” /............... 91
[„Diu istoria mănăstirilor închinate . . . ” / . . .	92
[„Anunțăm cu plăcere..."]............................ 94
t Teodor Dor irig.................................... 94
Anexarea Dobrogei.................................... 95
[„Am spus-o în numărul trecut . . ." /............... 99
/,,« Romanul» pune in revista sa. . . . ” /......... 100
[„«Românul», de cîtc ori se înfundă ..." ] ....	102
Dr. Barbu Constant inescu, Probe de limba și lite-
ratura țiganilor din lîoinânia. București, Tipo-
grafia Societății Academice, 1878^ 1 uni. 6°,
772 PW........................................... 103
[„La propunerea noastră .. ." [..................... 101
[„Nu ne parc bine ..."]. . , .	105
[„Acu cilcva zile . .."]............................ 108
/■„« Românul»in numărul de ui acri . . . ” /	108
Ca la noi la. nimenea ........................... 110
Cu ocazia premiului academic ....................... 112
[„Astăzi se deschide Adunarea . . ."]............... 112
B, Petriccicu Hasdeu, Cuvente den betrăni - Limba
română vorbită între 1550 — 1600, tomul I,
București, 1878, 1 voi. 8° marc, 132 pagina . . .	114
[„Ciudată e prMențiunea ..."]........................ Ho
Elemente de aritmetică pentru uzul școalelor secun-
dare de Dimitrie Petrescu, profesor la Universita-
tea din București. Op aprobat de Ministerul Caile-
lor și Instrucțiunii Publice, București, 1878, I vot.
8°, 262 pag...................................... 118
[„Am susținut ..."J..............	121
[„Cronicile noastre vechi.	..."]	122
Românii Peninsulei Balcanice . .	123
[„E ciudat că tocmai noi . .. ” J . .	125
[„Trist este cind o nație mică . . . " j	126
[„Comisiunca aleasă de Senat ..." / ....	127
[„Nu sintem dispuși a reveni ..." (	128
[„Din capul locului ..."[. . . .	129
[„Este istoricește inexact. .	131
[„Am avut adeseori ocazia . . . ” /	131
[„Acest articol..."] ............................... 132
[„a Pe arborul tăcerii . . . »” J	132
La Voce d’Italia.................................... 134
Mișcările in Rusia.................................. 135
[„Mine, duminică, c. ziua hotărită . . ." / . . . .	136
l'Românul» combate ideile emise de noi , , . ” /	1 37
[„Era lesne dc prevăzut . . . ” /.................. .138
[„«Românul» se grăbește a reproduce . . ." /	140
[„Chiar in cestiunca administrării. ...”/	141
[„« Românul» află că . . ." ]....................... 143
[„în numărul de vineri..."/......................... 145
O curiozitate....................................... 146
[„Spiritul public modera . . ." / . . . .	147
[„Vorbe, vorbe, vorbe [..."]........................ 148
Notiță bibliografică [„La îndemnul ..." / . . . .	149
[„Astronomia corpurilor cerești . . *"]	150
[„Așadar ieri ..."]................................. 151
[„Curind se va prezintă ..."]....................... 152
Deputatul Avram Burăh............	153
[„într-un studiu de politică ..." ] ........	154
Studii exegetice asupra unei parabole care lipsește in
Sftnla-Scriptură................................... 156
[„Nu știm pentru a cita oară ..." /................. 158
[„Aflăm că actualul ministru ..."]	159
[„în revista darului « Presa <>..."[	1G1
[„Organele dc publicitate . . . ” /............... 1G'1>
[„<' Românul » găsește ocazie . . . ” /	163
[„Ministerial agriculturci . . ." /	154
Pandarus, vorniccl dc nuntă....................... 19 ț
1879
[„Nu știm dc. unde și. piuă unde . . J.............. 195
[„Credem că destul am vorbit . . . ” /.............. 19$
Diouisic, mitropolit al Tristului................... 179
Mofturi științifice................................. 479
[„în numărul, nostru dc la 20 decemvrie ..."/. . ,	170
l „Tot in n-rul nostru de la 20 decemvrie . . . ” / . , ^73
[„Este mișcarea din Moldova factice . . .” / .... 173
Ciuma............................................... 175
[„Vorbind in unul din u-rii noștri treruți . .." / . .	176
[„Cestiunca scăderii ..."J.......................... 473
[„Alaltăieri s-a înlîmplal o minune . . ." ]........ 479
[„înn-rul dc joi . .." ]............................ 131
[ „Pentru înțelegerea acestei metafore ...” |	....	183
[„în zădar ar încerca cineva . . ."]................ 433
[„Ma.șinclc minate ..."]............................ 184
Vîrful cu Dor [„Un foileton ..	].................. 185
[„ Liber-cugetător, libcră-cugctare . . . ” /....... 186
[„Ședința de ieri a Senatului . . ."J............... 187
[„Se știe că noi . . . ” J.......................... 189
[„Trei zile dc-a riadul ..."]....................... 191
[„Aseară, duminică, d. Matei Millo . . ."] ....	192
[„Ieri d. D. Giani . . ." /......................... 192
(„O cestiunc mai mult caracteristică . . .” I ....	195
[„Un ziar cu al cărui nume ..."].................... 197
[„Ieri și alaltăieri Camera ..."]................... 198
[„Deosebirea intre aceste două declarații ..." J . . .	201
Vîrful cu Dor [„Cantata compusă . . ."]............. 202
[„Cestiunea ari. 7 a înlăturat ..." ]............... 203
f Românul» de vineri, 2 martie . . . ” /............ 204
[„Deziluzii și dezamăgiri !..."].................... 204
[„Camera franceză a respins ..."]................... 205
Teatru românesc („Mine, marți 6 martie . .." / .	206
[„«Politischc Correspondcnz » publică..."] ....	207
[„între multele neplăceri ale vieții . .."]......... 208
[„leii s-a citit . . ." /........................... 210
[„Alaltăieri, simbătă . . . ”/..................... 21.1
(„Alaltăieri, tuni, dimineața..."/ . .	213
[„Un. ccnușar român..."/............................ 244
[„D. Ercdcric Dame ne trimite . . . ” ]............. 215
Cestiunca. Orientului {„După cum știm . . . ” / . . .	218
[„Una din frazele favorite .. ."]................... 218
(„Atragem atențiunea tuturor .. .”/................. 219
Peste cit timp va pieri lumea 2..................... 219
[„D. Simeon Mihălescu publică..."!.................. 220
(„Pe zi ce merge acuzația ..."]..................... 223
[„D. Al. A. Macedonskg ..."]........................ 225
[,,S-au împlinit opt zile .. ."].................... 225
[„Sperăm a putea aduce in curind ,.J................ 225
[„Zilele din urmă s a răspîndit ..."]............... 226
[„Toți știu ..."]................................... 226
[„D. S. Mihălescu și-a. dai demisiunea . . . ” /	228
[„Am dovedit adeseori . . ."]....................... 228
[„« Românul» în ajunul alegerilor ..." J..........	229
[„Puține zile încă ..."].,.......................... 230
730
(„In urma constat arilor făcute . ..”/ .
(„Lucru de care trebuie. . . .” (...........
( „Deocamdată [oile radicale . . . ” /......
(„Cine cunoaște cîtuși de puțin istoria	. •
(„Daca tonul foii noastre . .	/...........
Cesliunca izraelită..................................
I.	Uzura..........................
II.	Ilezullalc ale ururci in Bornăma . • • •
III.	Industrie și comerț.....................
IV.	Regularei/ rclafiuiulor evreilor in Prusia
{..Din marea unitate etnică a tracilor . . . ” / ... •	256
(„Fiece zi este menită . . .”7  .................... 2-)8
(„De ceea ce ne temem . . .” ]  .................... 2<»9
/Cesliunca Warszaivshy Brălianu .....Mihălescu ...’7	260
(„în zadar am încercat . . .”7....................... 260
[„Oricum am întoarce cesliunca . .	...••■ 262
(„Aflăm că d. N. T. Moldoveana . . .” I ..... 264
Afacerea N. T. Moldoveana . .	264
(„Nu ne aducem aminte ...”/. • ■ .	266
I„Oare roadele demagogiei . . . ”J................... 267
(„Boșii, inccpind de la oratorii lor . . . ” /....... 268
(„Ocupati cu stringerca de material . . . ”7 . . • •
(„Aflăm că d. A. T. Moldoveana a fost liberal.. . . ” 1	271
[„Vechea imputare .. ’].............................. 272
(„Camerele de revizuire . . .” ]..................
(„Publicăm următoarea epistolă . . . ” /............. 274
(„Cu cil trec una după alta zilele	. .	♦	276
(„De cind nația . .	/........................  .	278
( „« Pom anul o se pl inge amar . . .” (............. 279
(„O lună de zile, a trecut . . . ”/ . . .	279
(„Marea majoritate .. M /	.................... 281
(„Daca aparentele nu amăgesc . . J................... 283
(„Daca maior Halea ...” ]............................ 286
(„Un nou ziar ..MJ................................... 287
(„Trebuie să aibă cineva . .	.1 .................... 287
(„Articolele de speriiciune ale. « Bomdnului » . . .”7	288
(„în ședința de ieri . . . ”]........................ 290
(„Dacă proiectul maiori tații	........ 291
[„« Frcmdenblatt », ziar oficios . . .” I............ 294
(„Intre deosebitele personalități ..	/............... 293
(„De cind a. început ..M]............................ 297
[ „Camerele actuale de. revizuire . . . " ].......... 300
(„Ceea ce a pierdut ..MJ............................. 302
(„De la (armarea cabinetului ...”/................... 303
(„Ziarele guvernului ...”/..........................  304
[„Ne. c silă ...” 1.................................. 305
(„Caracterul obștesc al. luptelor...''/.............. 307
(„l.a 7 august ..M].................................. 308
(„Cileva numere, consecutive . . M J................. 310
(„După termenul mesajului de prorogare M] . 31.2
[„Simbătă, 11 august . .	7........................  314
(„Esprimată in termenii cei mai generali ..MJ. . .	315
(„D. ministru de esterne . . M J..................... 316
(„De cile ori ...”].................................. 317
[„De cind cu începerea .. M1......................... 318
[„Partidul conservator .. . ”]....................... 319
[„Foaia oficioasă a guvernului ...” (................ 321
[„După cum se poate prevedea . ..”/.................. 322
[„Ședința de ieri a Camerei .. .”7................... 323
[„In ședința de ieri a Camerei . . .”]............... 324
[„Numărul de azi și cel de ieri al a Românului o. . . ” ] 326
(„Am spus-o in numărul de alaltăieri	. 328
(„M.nfcm in ajunul une.i solufiuni . . M1 • - • ’ *
[„Chiar în cele mai solemne momente I • '
(„In. Senat a început ieri. . . . ” /	.	.	.	.	♦	•	•	’
(„Promulgai și sancționai . . .” (
(„După atitea dcclaraliuni . .	/	.	.	.	•	•	’	'
[„în ajunul acordului . . .” (............•	•	'	'
(„Prin încetarea din viață ...” (.............•	•
(„Nu de. principiu, ci de încredere e cesliunca . • •
I „De duminica trecută . ..”/.................•	• ’ '
(..Abia apucarăm să zicem ,
Despot Vodâ. Dramă in cimi acte de Vasile Ale-randri
(„Persoane, onorabile ...''/..................•	’
(„în articolul nostru ..Ml....................•	' ’ ‘
(„Primim de la d. Flcua . . . ” /.............•	'
(„Ani zis in numărul nostru penultim . . A D •
(„Marc supărare am cauzal ...”].	.	■	•	•	'
I„La ce servește discuția . . . ”]......•	•	’
(„Mai toate ziarele oficioasc .. .” /	. .	■	•	•	*	'
(„Judecind cineva . . .”/ ....
(„Văzînd stăruința .. N1..................•	•	•	’
f „Se închină omul totdauna și-n lot locul T J • • ‘
Unde dai și unde crapă [„« Timpul»
noicnwric. .	].......................•	• • ' ’
(„Uram curioși Inlrucilva .. .”7	’
[„S-apropie începutul sfirșUului ” J.
Unitatea de vederi în cabinetul, actual.........‘	'
(„Și. zi glorie, mărire, ncatîrnore ...”/ • • • ' ‘
f „Praiedul al doilea , . .” /.....................
[„Ascuțirea cesllunilor curat interne . . • ”/ • • • '
(„In. țara noastră ../7.......................•	•
(„Voim să ne spunem părerea . . ." ................................
(„In discutarea proiectului de. maiorat . . .’7 • • •
fPresa de sîmbăla trecută . . ..........................................
(„De cîtcva zile se petrec . . ......................
/ „< Binele public 9 ne aduce știrea ... ” /.......
329
33.0
331
332
333
335
337
337
340
341
344
315
3 16
317
318
350
351
353
354
355
357
359
361
362
363
368
369
371
372
373
374
378
378
380
1880
(„0 vorbă, serioasă ..Ml...........................
(„Sinlem in ajunul redeschiderii Adunărilor ..VI ^$4
(„Organul marelui om de stat . ..’V................. 3$'^
[„Totdauna înaintea unui voi .. VJ................... 287
(„«Faceți interesele .. .»...” f..................... 289
(„Nu-și crede cineva	.	290
(„Șarpele, cind il doare capul , . M I............... 391
(„Un arhiereu...”]................................... 392
(„Nenorocitele astea de țări .. .” 7................. 593
(„Feldmarcșalul, contele Moltke	...”/.............. 395
(„Prețioasele descoperiri ...” 1..................... 396
(„Cititorii de gazete . . .”7........................ 397
Din Transilvania..................................... 407
(„Ca un (el de refugiu. ...”7........................ 407
(„Unul din punctele statornice . . .”7............... 408
(„Cind, mulțumită . .. ” /	. .	409
(„Dimitric Canlemir ...”/........................... 41.0
/,,« Presa > de vineri 8 fevruarie ...”]............. 412
(„Astăzi patrusprezece ani ..7...................... 41.3
(„Unul din miturile cele mai semnificative ...”J .	415
(„De bine de rău	................. .	416
731
din manuscrise;
1877
Junețea lui Mirafnau. Drama in 4 acte . . .	421
f „Socialistul Urbei . . , ” /................... 4J2
. . Voințri pozitive ..	/....................... 422
hidoasei pocituri ,..”/	422 *
I „Se știe indeallminlrdea . . .” /.............. 426
(„2 ) Să bincvoiască a distinge . . . ” /........ 426
(„Tot iu n-rul nostru...’1/...................... 426
[„Drepte cu adevărat . . J....................... 430
f„Dim. Ghica. Noblrsse obli?/’ ...”/	431
Ceștiunea Praf c/li/ă............................ 133
(„loatc deopotrivă au a egala nevoie ...”/. . . .	433
(„Se vede insă . . .”J........................... 433
(Ștefan Miclc/ ....	431
(„îndată ce ...”/. . . ,	431.
(„în. articolul nostru . . . ”/................. 434;
CU PATERNITATE INCERTĂ
1877
întunecime totală . .	437
Asaltul Angelcscu ...	....	437
Probe dc stil.................................... 433
(„Primim următoarea scrisoare ...”/ . .	43.9
[„« Românul» răspunde la bănuiala . . . ” /.... 4 10
Bălccscu si urmașii lui........................ H1
(„în revista ziarelor . . .” /	112
1878
(„«Românul» este adine întristat ...” /	442
[„Reputatul nostru artist ...”J	443
Millo in București............................... 443
(„Nu trece sesiune . . . ” /..................... 444
Teatrul românesc. Descinderea stagiunii 1878-79	44?)
(„Aflăm din Tulcea . . .”J....................... 446
Din istoria calului.............................. 447
1879
(„ZAarelc din Viena ...”/.......................  443
[„Cum. sub ochii părtinirii . . .” / .	448
(„Publicăm următorul articol ...”) . . .	459
Vîrful cu Dor („După cum aflăm . . .” / ....	459
(„Țăranul român, sărmanul țăran român! . . . ” J 451
0 serată literară. Despot Vodă...............  .	432
(„Dc doi ani și mai bine . , .” (................ 453
[„Ștefan Miclcu ...”I........................... *154
[„Dăm astăzi locul iutii . . .” /	. , .	454
[„Ședința dc ieri a Senatului . . .”J	455
1880
Ruinele arendaș ici	437
COMENTARII de D. Vatamaniug
1877
[„«Românul» continuă și acum . . .”]............. 461
Conspirațiile din Constanținopol................  461
Arbomasa („în. « Ncuc [rele Presse i ne-a intim-
piuat . . . ” J................................. 462
Visul Dochici, poem intr-un act. - Oștenii uoș-
iri, comedie (?) in trei ude................... 4(>2
( „« Românul » deapănă din nou . . . ” /........... 433
f Presa» arată deosebirea . . .” f................. 434
(„«România liberă» vorbește despre politica
. internă . . . ” /....................... 4 (> 4
Situația din Franța .............	464
Arboroasa („Pe cind am reprodus ...”/............. 46.3
Franța l„Ca și confrații lor . . .” /.............. 495
/,,« Românul » iși [ace obiceiul . . .”/........... 466
( „« România liberă » vorbește . . . ” /........... 499
Unde dai și unde crapă ............	1R6
O lămurire. („O foiță fabricată . . .” I........... 467
[ „« Țara întreagă cunoaște ... »” /	497
(„Drumurile s-au troienit . . .” / . .	499
Icoane vechi și	icoane nouă........................ 169
(„Multe am anul de zis . . . ” / . . .	471
Horaț jidan........................................ 470
Dorobanții......................................    472
1878
[„« Presa » reproduce . . . ” /.................... 473
[„« Românul » concede . . . ” /.................... 474
Pro domo („lată « Simțimiulclc, iubirea de ade-
văr .,.»”/......................................... 474
(„Dl Candia.no Rapcscu . . .”J.................... -475
O notiță străină relativă la literatura română . . .	475
Originea romanilor................................. 479
Din. veacul al zecelea............................. 479
(„în sficșii vedem limpede . . .”J................. 477
(„Fără a prejudeca hotăririlc Adunărilor ...”/ . . .	477
Reprezentațiile Rossi.............................. 473
Arboroasa („Cititorii noștri...”/.................. 479
Contestarea alegerii d-lui Maiorescu............... 479
[„Ătout seigneur, tout honneur 1 . . .”|........... 489
f., Cos t i u nea rctroccd ării . ..” /............ 439
(„Fiindcă noi sintem ...” /........................ 480
(„De cile ori sui făcut in Parlamentul nostru ...”/.	481
(„în numărul nostru de vineri .. .” J.............. 481
(„De citeva zile limbagiul ziarelor liberale . . .” / . .	48?>
(„Venim încă o dată asupra scrisorii ...”/. . .	48?i
[„Argumentul dc căpetenie . . .” / ......	484
Un răspuns rusesc.................................. 435
Basarabia.........................................  497
(„D. Hasdcu ne trimite o scrisoare . . I........... 500
Concesiuni economice............................... 599
(„Nu de mult un doctor .	. .”J................. 509
Tcndcnfe dc cucerire............................... 500
Domnul Holbau, și Arlhur	Schopcnhaucr.............. 501
[„în afacerea Holban-Schopenhaiier ..J . . . .	501
Poștele ........................................... 502
Ziar nou [ „Vineri 14(26) aprilie au apărut ...” / . . 502
(„De cile ori făceam observările noastre . . . ” / . . . 502
[„De cind guvernul conservator s-a retras .,.”/. .	50.3
Nou ABC-Jar românesc de Vasile Petri, St-
biiu, 1878, Tipografia lui los Drotleff A Comp.,
1 voi. 8° — Prețul 25 cr. v.a.................. 503
Necrolog [Dimitrie Pelrino] ....................... 504
O rectificare [„« Războiul» și după dinsul
«Presat ..J..................................... 504
732
f„De-o seamă de- vreme . ..”]..................... 505
(„Știm prea bine . . . ”J......................... 508
[„Din Pclcrsburg ne soscșlc știrea . . . ” /...... 509
[„«Homănul» repdează mereu ...” J . .	509
[„Din istoria mănăstirilor	închinate ...”/	50)
[„Anunțăm cu plăcere . . . ” / , . .	510
t Teodor Urni mg.................................. 510
Anexarea Dobrogci................................. 510
[„Am spus-o in numărul trecut . . . ” /	........ 511
[,,« Homănul»/iirnc în rcnisla sa ...” /.......... 511
/,,<< Homănul «), de cile ori se inlumld . . . ” / . . .	502
Dr. Barbu Constanținescu, Probe de limba și lilcra
tura țiganilor din România. DmmrcșH, Tipografia
Societății Academice, 18 78, 1	8°, 112 pag. . .	512
(„La propunerea noastră . . . ” /............... 5 02
[„Nu ne pare bine . . .” /........................ 513
[„Acu citcva zile ...”/. . . . . . . . .	513
[ „ « Homănul» in numărul de vineri ...”/. . . .	511
Ca la noi la nimenea.............................. 515
Cu ocazia premiului academic...................... 516
[„Astăzi se deschide Adunarea ...”/............. 5 IG
B. Pclriccieu llasdcu. Cuvculc den betrâni- Limba
română xorbilă intre 1550 - 1600, tomul l, Du-
curcșli, 18 78, 1 voi. 8° mare, 482 pagine . . .	517
[„Ciudată e prelcnțiunea . . . ”J................. 517
Elemente de ari tmetică pentru uzul școalelor secun-
dare de DumtriePclrescu, profesor la Universitatea
din București. Op aprobat de Ministerul Cultelor
și Instrucțiunii Publice, București, 1878, I voi.
8", 262 pag.......................................... 518
[„Am susținut ...” [................................ 518
[„Cronicile noastre vechi ..."/.	.	518
Bomănii Peninsulei Balcanice	.	519
[ „E ciudat că tocmai noi . ./...................... 519
[„Trist este cind o nație mică . . .” /............. 520
(„Comisiunca aleasă de Senat ..A'}	520
[„Nu sintem dispuși a reveni..."]	521
[ „Din capul locului ...” /........................  521
[„Este istoricește inexact...”/...............«...	521
(„Am avut adeseori ocazia..."]	522
[„Acest articol...” ]............................... 522
• [„«Pe arborul, tăcerii...^”]...................... 523
La Voce d’Italia.................................... 523
Mișcările in Bus ia..........................  .	.	.	524
[„Mine, duminică, c ziua holărită. . .” /	.	.	.	.	521
[ „« Homănul» combate ideile emise dc noi..."/	524
[„Era lesne de //revăzut...”]....................... 525
[„«Homănul» sc grăbește a reproduce..." /	.	.	.	525
[„Chiar iu ccsliunca administrării...”]	525
[„«Homănul» află că...”]............................ 526
[„îu numărul de vineri...” ]........................ 526
O curiozitate....................................... 527
[„Spiritul public modern...”] ...................... 527
[„Vorbe, vorbe, vorbe!...”]......................... 528
Notiță bibliografică („La îndemnul..." ] ....	528
[„Astronomia cor//urilor cerești...”]............... 528
[„Așadar ieri...”] ................................. 529
[„Curînd sc va prezintă...” ]....................... 529
Deputatul Avram Burăh..............................  530
[„într-un studiu de politică...” /.................. 530
Studii exegetice asupra unei parabole care lipsește in
Sfinta-Scriptură...................................  531
[„Nu știm pentru a cita oarei...” 1.............. 531
(„Aflăm că actualul ministru...”/.................. 532
[„în revista, ziarului «Presa»...”/................ 532
/„Organele de publicitate...”]..................... 532
[ „« Homănul » găsește ocazie. . ." I	533
f „M inisleriul agriculliirei. . .” J	533
Paudarus, voinicel de. nuntă....................... 533
1879
[„Nu știm dc unde și piuă unde..."/	533
(„Credem că destul am vorbii...”/................ 53 1
Dionisic, mitropolii al Tristului.................. 535
Mofturi științifice ............................... 535
[„în numărul noslru dc. la 20 decemvrie..."/ 536
f„Tol in n-rul nostru de la 20 decemvrie...”/ 536
[„Este mișcarea din Moldova factice...”] . . . .	52)6
Ciuma ........................................... 5?» 7
[„Vorbind în unul din n-rii noștri trccuți. . .” f 537
(„Ccsliunca scăderii. . .” /..................... 538
(„Alaltăieri s-a înlimplal o minune...”/ ....	538
[„In ii-rul dc joi...”].......................... 53.9
(„Pentru înțelegerea acestei metafore...”]	539
(„în zădar ar încerca cineva...”/................ 539
f„Mașinile minate...”]........................... 540
Virful cu Dor („Un foileton...”/................. 540
(„Libcr-cugclălor, liberă-cugclare. . ." /	. . .	541.
/„Ședința, dc ieri a Serialului..." / .	. .	512
(„Se știe că noi...”].............................. 542
(„Trei zile de-a rindul. . .” /.................... 543
(„Aseară, duminică, d. Matei ADHo..."/. . . .	513
(„Ieri d. D. Giaui. ..”] . ........................ 543
(„O cestiune mai mult caracteristică..."/ ....	544
[„Un ziar cu al cărui nume...” /................... 545
(„[cri și alaltăieri Camera. ..”].................. 545
[„Deosebirea intre aceste două declarații..."/ 545
Virful cu Dor („Cantata compusă...” ]	546
[„Gestiunea ari. 7 a înlăturat...” J	.	546
(„«Homănul» de vineri, 2 martie...” /.............. 547
[„Deziluzii și dezamăgiri!...”]...................  547
(„Camera franceză a respins...”]................... 547
Teatru românesc („Mine, marți 6 martie...” /	548
(„« Politische Corrcspondcnz » publică...” /	548
[„între multele neplăceri (de vieții...”/.......... 518
[ „Ieri s-a citit...” ]............................ 548
(„Alaltăieri, simbătă. . .” ] . ...	........... 549
(„Alaltă i cr i, tu n i dimineața...” /	5 4 9
(„Un cenușar romăn. . .” /......................... 550
l„D. Broderie Dame tic trimite...” /............... 552
Ccsliunca Orientului („După cum știm..."/	. .	552
[„Una din frazele favorite. ..”]................... 553
[„Atragem atențiunea tuturor...” ]................. 553
Peste cil timp va pieri lumea 2.................... 553
[„D. Simcon Mihălescu publică. ..” /............... 554
[„Pe zi cc merge acuzația...” ].................... 554
(„D. Al. A. Macedonskg...” /....................... 555
[„S au împlinit opt zile...”/ ..................... 555
(„Sperăm a putea aduce în curtnd,.,”]	5-55
(„Zilele din urmă s-a răspîndit. ..”]	555
(„Toți știu. . .”]	............................. 555
[,,D. S. Mihălescu și-a dat demisiunea.. .” ]. . .	556
[,,Am dovedil adeseori.. .”]......................... 556
733
[„<' Românul » în ajunul olarii vi'. . . ” /....... 556
[„Rutine, zile, încă..."/ , ,. .................... 557
/„în urma constatărilor făcute. .." /	a-^
[„Lucru de care trebuie..."/....................... NS]
[„Deocamdată [oile radicale..."/................... 558
[„(tine cunoaște ciluși de puțin istoria..."/ . . .	558
/„Daca tonul, foii noastre..."/	558
(Jstiunca izraelită . ... ,........................ 559
[„Din marea imitate cinica a tracilor..."/ . . .	56(1
/„Fiece zi este menita..."/........................ 561
[„De ceea ce ne temem..."/ ........................ 561
/„C estiunea W arszainski/ - [indiana--
Mihălcscu. . ." /.................................... 56	1
[ „î u zadar am încercat. . . ” 1.................. 562
[„Oricum am întoarce ccstiunca. . ." J ............ 562
/„Aflam cu d. N. T. Moldoveanu. .." ] . .	562
Afacerea N. T. Moldoveana...............	. . . 56)2
[„Nu ne aducem aminte..,"/......................... 563
/„Oare roadele demagogiei..."/..................... 563
[„Dosii, Inccpind de la. oratorii lor..."/ ....	563
[„Ocupați ca slrîm/erca de material. . ." I . • • 564.
[„Aflam că d. N. T. Moldoveana a [ost liberal. . . ” /. 565
[„Vechea imputare. .."]............................ 565
/„Camerele de revizuire..."]....................... 565
/„Publicăm următoarea epistola..."/ ............... 565
[„Ca cit trec una după alta zilele..." / .....	56G
f„De ciad nația..."/, ............................  566
[„« Românul o se plingc amar. .." J................ 566
[„O lună de zile a trecut..."]..................... 567
[„Marca majoritate. ." ]........................... 568
[„Daca aparențele na amăgesc..."/	568
[„Daca maioritatea. .."] . ........................ 569
[„Un nou ziar..."]................................. 569
[„Trebuie sa aibă cineva..." ]..................... 569
[„Articolele de speriiciune ale «Românului»..."] 570
[„în ședința de ieri..."] . ....................... 570
[„Dacă proiectul maiorilății..." / ....	570
[„« Frcmdcnblatt», ziar oficios..."]	57.1
[„între deosebitele personalități..." /	571
[„De cind a început..."/........................... 571
[„Camerele actuale de revizuire. .." /	572
[„Ceea ce a pierdut, .."].......................... 572
[„De la formarea cabinetului. ..................... 573
[ „Ziarele guvernului..." ] ..................... 573
[„Ne c silă. .."/.................................. 574
[„Caracterul obștesc al luptelor..." /............. 574
[„La 7 august..." ]................................ 574
[„Citeva. numere consecutive..." /................. 575
[„După termenul mesajului de prorogare ..." / .	575
[„Simbătă, 11	august..."]........................ 576
[„Esprimată in termenii cei mai generali, .." /	576
[„D. ministru	de esterne..."].................... 577
[„De cifc ori.	.." /.............................. 577
[„De cind cu	începerea..."	/.................... 577
[ „Partidul conservator..." ] ....	577
[„Foaia oficioasă a guvernului..." I............... 578
[„După cum se poate prevedea.. "].................. 578
[„Ședința de ieri a Camerei, .." ]................. 579
[„In ședința de ieri a Camerei..." J............... 579
[„Numărul de azi și cel de ieri al« Românului *..."]	580
[„Am spus-o în numărul de alaltăieri..."]	580
[„S intern in ajunul unei soluțiuni..,"]	580
[„Chiar in cele mai solemne momente..."f
/„în Senat a început ieri..."/ , ...
[„Promulgat și sancționat..."/
/„După atitea dcclarațium , . ." /
/„fn ajunul acordului..." I.............
[„Prin încetarea din viață..."] . . .
[„Nu de principiu, ci de încredere c cest iu nea. . . ” /
[„De duminica trecută..." /	...............
/„Abia apucarăm să zicem..."/ . .
Despot Vodă. Dramă in cinci ode de VusiD Alm/udri
/„Persoane onorabile..."/ ..............
[„în articolul nostru..."/..............
/„Primim de la d. Flcva..."/............
/„Am zis iu numărul nostru penultim..."/
(„Marc supărare am cauzat..." I.........
(„La ce servește discuția..." /.........
[„Mai toate ziarele oficioase..."/ . . .
/„Judecind cineva..."] .................
/ „Văzind stăruința...”/................
[„Se închină omul lotdauna și-n lot locul ?" /
Unde dai și unde crapă [ „« Timpul » de
2	7 noiemvrie. . . ” /......................
[„Eram curioși inlrucilva" /.....................
[„S-apropie începutul sf ieșitului" ]............
Unitatea de vederi in cabinetul actual ..........
/„Și zi glorie, mărire, ncalirnare..." ] ........
I „ Proiectul al doilea.. . . ” ]................
/„Ascuțirea ccsHimilor curai interne..."/ . .
[„în. țara noastră. .."]...........................
581
582
582
584
585
585
586
586
586
587
588
588
590
590
591
59 l
591
592
593
593
594
594
595
595
595
596
596
597
[„Voim să ne spunem părerea..."]........................ 597
[„în discutarea proiectului de maiorat. . ." /	. .	597
[„« Presa d de simbăta trecută. . ."]................... 593
[„De citeva zile se petrec. .."].......................... 59	3
[„«Binele public» ne"aduce știrea..."/............... 593
1880
[„O vorbă serioasă..." /	....................... 599
[„Sintem in ajunul redeschiderii Adunărilor .. . ” 7	599
[„Organul marelui om. de stal..."/................... 599
[„Totdauna înaintea unui vot..."/	600
[„«Faceți interesele...»..."/........................ 600
[„Nu-și crede cineva..." ]	....	600
[„Șarpele, cind il doare capul..."/	601
I „Un arhiereu. . ."/................................ 601
[„Nenorocitele astea de țări..."/.................... 601
[„Feldmareșalul, contele Mollke..,"/	602
[ „Prețioasele descoperiri..." ] . .	602
[„Cititorii de gazde..." /........................... 602
Din Transilvania..................................... 603
[„Ca un fel de refugiu..." ]	.................... 604
[„Unul din punctele sfatariuce. . ." /	604
[„Cind, mulțumită...."/ ............................. 604
[„Dimitric Cantemir..." /............................ 605
[„«Presa» de vineri 8 fcvruaric. . ." /.............. 605
[„Astăzi patrusprezece ani..." ]..................... 605
[„Unul din miturile, cele mai semnificative . . ." /	606
[„De bine de rău..." ]..............................  606
DIN MANUSCRISE
Junețea lui Mirabeau. Dramă în 4 acte................ 607
[„Socialistul Rebel,,."] ............................ 608
[„.. .Voinței pozitive..."] . . ..................... 608
734
(^Organul Iddoatd podim i..." /	668
ț,,Se știe îndcaltmuitrelea. . ."]	. .	608
f„2) Să binevoiască a distinge..."] .	608
[„Tot in n-rul nostru..." ]....................... 609
/„Drepte cn adevărat..."/ ........................ 609
/„Dim. Chica. Noblesse oblige...”/	609
Gestiunea izra/e Uită............................. 610
/ „Toate deopotrivă au a egală nevoie..."/. .	611
/„Se vede insa..."}............................... 611
/Ștefan Mide/ .................................... 611
/„îndată ce. ..." /............................... 611
/„1 n articolul nostru..."/ ...................... 611
cu paternuiaie incerta
1877
î rdunecime loială	611
Asaltul Angelcscu .................... 6)12
Probe de stil ..................... 612
/„Primim urmahauva scrisoare..."/ ....	612
/ ,,« Rumânul » răspunde la bănuiala..."/	613
/lălcescu și urmeșii lui........... 61
/„în revista z ian lor. . ." /	614
1878
/„(' Românul » este adine întristat..."]	6 1 4
/„Reputatul nostru artist..."/	614.
Millo î/ Ruclireșli ............... 6 13
/„Nu trece sesiune..."/ .......................’	6 Io
Teatrul românesc. Deschiderea slugi Unii J:\7b - 79 . GIG
/„Aflăm din Tulcea..."/ .......................... 616
Din istoria calului .......	.......... 616
1879
/„Ziarele din Viena..."/.......................... 616
/„Cum sub ochii părtinirii..."/ . .	6» 17
/„Publicăm următorul articol..."/ . . .	617
VIrfi.il cu Dor /„După cum allăm . . ." / .... 617
/„Țăranul roman, sărmanul țăran român!..."/ . 6 18
O serală literară. Despot Coda . .	618
[„De doi ani și mai bine..."/	618
/„Ștefan Midea..."/ . . . .	618
/„Dăm aslăzi locul iidii..."/................... 6 19
/„Ședința de ieri a Senatului..."/	619
I 880
Ruinele arendășid	619
AUDIA DA
Texte
DIN „CURIERUL DE IAȘI”
Spania [„Se știe cu cit devotament..."] ....	62.3
/„Ziarul « Poliiische Correspondmz » reproduce. . J 624
Pici de om ......................................  624
Serbia [„«Times» anunță..."/...................... 625
Germania /„Scrisoarea către suverani..." ] . . .	625
Turcia /„Proiectul de Constituție..."./........... 626
[„De mai multă vreme..." /	  626
Țările de Jos [„«independenței Relyice » i se
serie..."/........................................ 630
Serbia [„Mai zilele, trecute..."/	................ 630
Inundări ..................................	621
Serbia [„Reprezentantul Rusiei..."}............... 631
[„Estragem din «Neue freie Presse».,."} . . .	631
Anglia [„Condițiile sub cari..."]................. 633
Turcia („Agentul românesc din Conslantinopole..."]	633
/„Se zice, că proiectul de constituție..." J	633
Decapitare.......................................  634
M ercadmde .......... ............................ 634
'/'urda /„Condițiile de pace..."]................. 634
Gestiunea Orientului [ „Ziarele din Rm ureșli, . ." J.	635
Ralia /„Membrii comunității..." / .......	635
De pe dmpul dc război („O depeșă a ziarului
englezesc. . ."] ...............	627
[„Ziarul « Augsburger AUgvmeine Zdtuug $ înre-
gistrează. . ."] ...............	RVl
Rusia („Din Pclcrsburg se depeșează. . ." I . . . 628
/„în privința perspectivelor de pace,..."] .... 638
/„Ziarul « Augsburger Allgemeine. Zeitung » poves-
tind călătoria..."] ...........	638
/talia /„Am reprodus la timpul său.. ." / ....	639
/„Sosindu-ne procesul-verbal..." /........... 640
Germania [„împăratul au închis sesiunea..."/	.	643)
'Turcia („în ședința couțercnid. . ." / ..... 643
/„Atit presa, cil și persoane..."/ ....... 644
/„După informațiunile ce le are..."/	. . .	645
'Turcia [„în 7/19 mart sa deschis,.."/	645
Germania /„Reichstagul a respins..,"/	....	646
Turcia [„Du ordin..."]...........................  616
Juiicțiumlr ritmăm: . ............................ 646
Curse literare ................................... 618
De la Calafat ................	649
Austru-Unyuria /„Ziarul vienez..."/ .............. 619
/„{<Gaze.lta de Colonia» primește..."/. 6:>0
Pelagra în d ist ridul Neamț iu. Simplomde. Cau.de
probabile. M ijloacde ce trebuie u-i opune . .	6a0
[„«.Dic Presse » din Viena..."] ...................  6a	1
A ustro- U rigaria / „Răspunzind unei interpela
țiuni..."].......................................... 6a 2
Turcia [„«Monitorul universal» primește..." / .	652
Germania („Vorbind despre..."/.................. 6.j.>
DIN „TIMPUL”
Despre, situația politică a României de Maiorescu .	61)3
DIN „TELEGRAFUL ROMÂN”
Rumânii din Ungaria .................... 6 "
DIN MANUSCRISE
Rukov iuskata Zarii a........................ 6 < 0
Revista juridică [„Domnul loan Alexandru Mur-
za..."]...............................  ....	676
[„Ich glaubte..."/ . ............................. 6/6
[ „Mai deunăzi..." ].............................. 67/
Omenia omenie cere și cinstea cinste!............. 6//
[„.Mai iutii, daca..."].........................   6/8
CU PATERNITATE INCERTĂ
DIN ..CURIERUL DE IAȘI”
Rubedenii foarte lnenicule.......................  6/9
Anunț berline:...................................  6/9
Alt anunț . . . .... .	•	6/9
735
Spre caracterizarea Londrei ...................... 679
O replică a luC Dumas~fiul........................ 680
Comparație ....................................... $39
Explicație astronomică ........................... 639
Cartea cea mai mare din lume ..................... 6S0
DIN ..ROMÂNIA LIBERĂ”
I „Ori e manie ori e prefăcătorie." ]............. 681
{„Cinstea, înțelepciunea și energia.,.”]	682
l „între cesliiinUe ce interesează..."/ ....	681
/„Se poate pune întrebarea..."/	685
Comentarii
Spania /„Se știe cu cil devotament..." } ....	687
/„Ziarul« Polilische Correspaudenz » reproduce. .	/	687
Piei de om ....................................... 687
Serbia [„«Times» anunță..."]...................... 688
Germania /„Scrisoarea către suverani.. ." / . . .	688
Turcia / „Proiectul de Constituție..." / . .	688
/„De mai multă	vreme..."]......................... 689
Țările, de Jos /„«Independentei Relgice » i se
scrie. • .”/................................... 689
Serbia [„Mai	zilele	trecute..." ]................ 689
Inundări ......................................... 689
Serbia [„Reprezentantul Rusiei..."/............... 690
/ „Extragem din «Nene freie Presse ». . . ” J	690
Anglia [„Condițiile sub cari,.."]................. 690
Turcia /„Agentul românesc din
Conslatdinopole. . ." ]..........................  690
/„Se zice că proiectul de constituție..	/ ....	691
Decapitare........................................ 691
Mercadante........................................ 691
Turcia [ „Condițiile de /mec..."/................. 692
Gestiunea Orientului /„Ziarele din Rucarești. . . ” / .	692
Italia /„Membrii comunității..."]................. 692
De pe timpul de război /„O depeșă a ziarului
englezesc. . ." ] ...............	69.8
/„Ziarul « Augsburger Allgemeine Zeitung » înregis-
trează . . ."J.................................... 693
lins ia [„Din Petersburg se depeșcază. . I . . .	69?»
[„în privința perspectivelor de. pace..."/	....	693
/„Ziarul « Augsburger Allgemeinc Zeitung » povestind .
călătoria. . ."].................................. 694
Italia /„Am reprodus la timpul său.. ." I ....	694
/ „Sosindu-ne procesul-vcrbal. . ." ]............. 696
Germania /„împăratul au inclus sesiunea..."/	696
Turcia /„în ședința conferenței. . ." /	.......... 696
[„Atil presa, cit și persoane..."]................ 697
/„După in/ormaliunilc ce le are..."/	.......... 697
Turcia [„în 7/19 mart s-a deschis..."/ . .	697
Germania [„Reichstagul a	respins..." ]	697
Turcia /„Un ordin..."/............................ 698
Junețiunile române ............................... 698
Farse literare............................   698
De la Calafat............................... 698
Austro-Ungaria [„Ziarul vienez. . ."] ........... 599
[„«Gazeila de Colonia»	primește..." ]....... 699
Pelagra in districtul Neamț iu. Simplomele. Cauzele
probabile. Mijloacele ce trebuie a-i opune . .	699
[„«Die Presse» din Viena..."/ ...............699
Austro-U ngaria [ „Răspunzînd unei interpela-
liuni. . ." [................................ 699
Turcia [ „« Monitorul universal » primește..." ]	.	700
Germania /„Vorbind despre..."/.............. 700
DIN „TIMPUL”
Despre situația politică a României de Maiorescu .	7c0
D IN ..TEI EGRAEUL ROMÂN”
Rumânii din Ungaria......................... 701
DIN MANUSCRISE
Rukovinskaia Zurlia......................... 702
Revistă juridică /„Domnul loan Alexandru Stili-
za..."] .................................. 703
/ „leh glaubte. . ." ]..................... 7(14
/„Mai deunăzi..."].......................... 704
Omenia omenie cere și cinstea cinste! ......	704
/„Mai iutii, daca..."'/ .................... 705
CD PATERNITATE INCERTA
DIN „CURIEREI. DE IAȘI”
Rubedenii [oartc încurcate ...........	705
Anunț bcrlinez....................... 705
Alt anunț ..................	705
Spre caracterizarea Londrei	705
O replica a lui Dnmas-fiiil .	706
Comparat ie ...................... 706
E.vplicație astronomică . . .	706
Cartea cea mui mure din lume	706
DIN „ROMÂNIA LIBERA'’
/„Ori e manie ori c prefăcătorie."]......... 706
[„Cinstea, înțelepciunea și energia . .	707
/„între cestiiinile ce interesează..."/	708
/ „Se poate pune întrebarea. .."J .......... 708
BIBLIOGRAFIE de D. Vatamaniuc .............. 711
INDICELE NUMELOR DE PERSOANE
de Simona Cioculescu și Claudia DIM1U . .	717
LISTA ILUSTRAȚIILOR ........................ 728
736
Iledaclor: GEORGETA MITRAN
Tehnoredactor: SILVIA DEOCLETIAX
Bun de tipar: 28.IV.1989. Format: 8/81 XM.
('oii de tipar: iWa).
C.Z. pentru biblioteci mari\
G.Z. pentru biblioteci mici)
c. 832,1. P. INFORMAȚIA
giL str. Brezoianu, nr. 23 -25;
București