1 I I \ EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE PERPESSICIUS EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA BUCUREŞTI I ACADEMIA REPUBLICII MUZEUL LITERATURII SOCIALISTE ROMÂNIA * ROMÂNE SĂRMANUL DIONIS O LA ANIVERSARĂ O CEZARA O GENIU PUSTIU O CELELALTE PROZE POSTUME O TEXTE INEDITE STUDIU INTRODUCTIV DE PERPESSICIUS CU 77 DE REPRODUCERI DUPĂ MANUSCRISE 19 7 7 EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA 71 021, BUCUREŞTI, CALEA VICTORIEI 125, SECTOR 1 EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE UN COLECTIV DE CERCETĂTORI DE LA MUZEUL LITERATURII ROMÂNE PETRU CREŢIA stabilirea textului şi a variantelor DIMITRIE VATAMANTUC comentariile şi notele de istorie literară EUGENIA^(5FRBSCU} descifrarea §* transcrierea literală a textelor Colaboratori externi DUMITRU D. PANAITESCU AMITA BHOSE (India) Coordo?iator PETRU CRETIA PERPESSICIUS ŞI ROMANUL EDIŢIEI INTEGRALE A OPEREI LUI EMINESCU Datele generale legate de „romanul” ediţiei Perpessicius se cunosc, fiind evocate de el însuşi, cu varii prilejuri: în toamna lui 1933, editorul Ciornei, „omul iniţiativelor şi al lansărilor americane” îi propune alcătuirea, într-un timp record, a unui volum în care să încapă toată opera lui Mihai Eminescu (avea, propriu-zis, în vedere preluarea şi completarea culegerii lui A. C. Cuza din 1914). Răsplata: un stipendiu pe şase luni şi, în final, — visul de-atunci al literatului român —, o căsuţă în urbea Bucureştilor. Aşa ar fi avut loc introducerea lui Perpessicius în sanctuarul manuscriselor eminesciene. Faptul că, rătăcit în labirintul lor — o metaforă devenită lait-motiv al tuturor confesiunilor de mai tîrziu —, proiectul n-a fost îndeplinit, este ceea ce uşor poate fi înţeles. Cercetător împătimat şi prob, Perpessicius, după ce realizează dimensiunile vaste ale operei de întreprins, „trădează” aşteptările editorului-negustor, preferind să-i restituie sumele avansate şi să-şi transfere ediţia la Editura Fundaţiilor. Acolo va apare, în 1939, primul volum, conţinînd numai o parte a poeziilor publicate în timpul vieţii poetului. Au urmat, dedicate aceluiaşi capitol, volumele II şi III (1943 şi, respectiv, 1944). Versurile postume vor vedea lumina tiparului, sub patronajul Editurii Academiei, în volumele IAr (1952) şi V7" (1958), iar ipostaza folclorică în volumul VI (1963). Acestea sînt datele empirice, pentru a ne exprima astfel, însă ce anume simbolizează ele, care sînt eforturile intelectuale şi umane implicate şi, mai ales, fazele cristalizării planurilor interioare ale monumentalei ediţii? . Dar mai întîi, doar în 1933 se produce apropierea lui Perpessicius de tainele creaţiei eminesciene? Din capul locului, ţin să precizez că nu acord credit variantei în circulaţie, conform căreia poetul şi criticul de pînă atunci „prin hazard” şi-ar fi descoperit vocaţia de editor. . Să ţinem seama că, în aceleaşi mărturisiri, Perpessicius îşi amintea, cu emoţie, cum, în primul an de facultate, profesorul de estetică şi literatură, Mihail Dragomirescu, l-a trimis că copieze din manuscriptele lui Eminescu cîteva poeme, între care şi Fata în grădina de aur, punctul de plecare al Luceafărului. Putem crede că acest incident din ,,fericiteletimpurialestudenţiei”arămasfărăniciunfeldeurmări? (Maiales că, între anii 1911 —1915, va lucra ca funcţionar la Biblioteca Academiei.) Mitul eminescian să nu-şi mai fi exercitat, pe parcurs, în nici un fel, vraja? Sau, din acei ani studenţeşti a început să se desprindă primul fir al caierului de aur ce va fi tors cu osîrdie şi sacrificii o viaţă întreagă ? Ce seducătoare ipoteză ar fi aceasta : contururile incomparabilei ediţii desprinzîndu-se din voalurile diafane şi pure, ţesute în culori de curcubeu, ale vîrstei adolescentine ! Dar să nu ne lăsăm seduşi de tentaţiile demonului literaturismului, ci să ne adresăm acelor perioade din care putem produce dovezi, dovezi ce vom încerca să le obţinem nu numai conspectînd paginile publicaţiilor, ci şi introducîndu-ne în lumea documentelor din arhiva particulară a regretatului cărturar. Căci să ne fie limpede : ro- mânui ediţiei, deşi în cîteva rînduri povestit de erou însuşi, mai reclamă ^completări si precizări, cunoscuta fund pudoarea excesiva a lui Berpessicms care-1 facea ca, m tot ceea ce privea persoana lui, să fie evaziv, să apeleze la un ton voit diminuant, drapat într-o plasă — sau, mai bine-zis, o horbotă — de formulări ceremonioase al căror sens concret se cere, uneori, a fi decodificat. Un fapt mi se pare cert : în 1933 nu se inaugurează primele tentative de familiarizare cu fenomenul creaţiei eminesciene ci, propriu-zis, se definitivează principiile care-1 vor călăuzi pe editor de-a lungul aproape a patru decenii1. _ Ne este uşor să descoperim, în articolele scrise în perioadele anterioare, diverse şi numeroase referiri la opera Poetului, acesta reprezentînd, în chip firesc, pentru omul de cultură şi cronicarul vieţii literare, punctul de zenit al literaturii române. (Recenzînd, bunăoară, un volum al lui E. Lovinescu, Perpessicius îşi înfăţişează poezia eminesciană ca o „majestuoasă Dunăre” care mărgineşte şi irigă'întreg peisajul culturii naţionale. O metaforă care, să recunoaştem, asimilează semnificaţia creatorului de origină moldavă în termeni geografici familiari unui brăilean.) Tot astfel, o trecere în revistă a intervenţiilor gazetăreşti ale criticului reţine folosirea frecventă a numelui lui Eminescu şi a prestigiului publicisticii sale în campaniile susţinute împotriva turpitudinilor morale ale politicianismului burghez . (A se vedea seria foiletoanelor din „Cuvîntul” semnate cu pseudonimul consacrat sau cu unul derivat: Pentapolin.) Dincolo însă de asemenea comparaţii sau valorificări critice, intrate oarecum în uzul meseriei, începem să depistăm anumite preocupări statornice care capăt forţa persuasivă a unor obsesii. între acestea se înscrie resimţirea din ce în ce mai acut — ca o lacună dureroasă în cultura noastră — a absenţei unei ediţii critice a opere eminesciene. Astfel, încă în 1925, evocînd sfîrşitul trist al lui Eminescu — care tinde să devină un simbol al condiţiei sociale a scriitorului român —, Perpessicius constat cu amărăciune: „Astăzi: n-avem o monografie a poetului, n-avem o ediţie critică necum una de mare artă şi ilustraţie şi suntem şi mai departe de perspectiva vreunu monument” 2. Peste cîţiva ani, în 1928, pornind de la subscripţia publică deschisă de „Adevărul” şi „Dimineaţa” în sprijinul ridicării unei statui la îaşi, Perpessicius redeschide procesul oficialităţilor ignare care nu făceau nimic pentru perpetuarea memoriei poetului. Nu e vorba numai de statui, ci şi de difuzarea operei: „Nimic pentru acea ediţie nec varietur, imagine grandioasă a gîndului lui şi mai puţin a alterărilor editoriale”. Revendicînd şi o ediţie în condiţii grafice deosebite, pe o hîrtie aleasă, cu colecţii de planşe ş.a.m.d., criticul conchidea : „Toţi — aproape — îl vor pe Eminescu într-o ediţie demnă de el” 3. Să mai reţinem că, în fulminantul articol din 19294, scris la 40 de ani de la moartea lui Eminescu, deplîngînd (iarăşi), inexistenţa unui monument grandios „aşezat în inima Bucureştilor”, „întru preamărirea celei mai curate glorii a neamului românesc”, îşi exprimase speranţa că, poate, peste 10 ani — la sărbătorirea unei jumătăţi de veac —, statuia poetului se va înălţa, concomitent cu un alt edificiu monumental: „ediţia definitivă a operelor sale”. Totul este însă prezentat ca o minune. Iată fraza care ne delectează prin ironia ei învăluitoare, specifică stilului perpessician : „Toate minunile sînt cu putinţă. Peste 10 ani poate că se va putea călători în lună, se va vorbi la telefon cu domnii din Marte şi Eminescu îşi va avea, poate, statuia şi ediţia definitivă a operelor sale, monumente deopotrivă de inevitabile, dar pe care zilele de astăzi nu erau menite să le ridice”. 1 în sprijinul acestei afirmaţii îl putem cita pe Perpessicius însuşi, cu o mărturisire „scăpată” în cursul unei paranteze. Astfel, în comentariul scris pe marginea Comunicării d-lui N. lorga — Jurnal de lector completat cu Eminesciana, 1944 —, la un moment dat, observă că: „dacă ediţia Botez, apărută după ce apucasem să ne croim drumul nostru propriu, nu ne-a putut determina direcţia ea nu ne-a luminat mai puţin. . .” ş.a.m.d. Ediţia lui C. Botez a apărut în 1933. Aşadar, la acea dată, Perpessicius îşi avea fixată direcţia, îşi croise de-acum drumul propriu. 2 „Mişcarea literară”, 24 ianuarie 1925. 0 „Cuvîntul”, 13 decembrie 1928. _ Se cuvine a se observa că volumul Eminesciana (Editura Minerva, 1971) nu cuprinde decît o parte din gîndurile şi intervenţiile lui Perpessicius pe o asemenea temă. Mai sînt încă multe articole rămase în culegerile editate sau în coloanele unor ziare ale timpului, care s-ar cere a fi adunate şi publicate. „Cuvîntul”, 20 iunie 1929. (Articol reprodus în Dictando divers, I, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1940.) ’ 6 Xu avem de-a face cu simple deziderate abstracte, diverse însemnări trădează forţa cu care începe să-l fascineze laboratorul manuscriselor lui Eminescu. Recenzînd, de pildă, cîteva volume ale tinerilor poeţi — cronica se intitulează Ucenicie poetică —, Perpessicius alcătuieşte un preambul special dedicat „stagiului de ucenicie”. Exemplul suprem invocat va fi, desigur, cel al lui Eminescu : „Manuscrisele lui Eminescu sînt cele mai impresionante diagrame ale laboratorului spiritual în care s-au rafinat rarele lui esenţe lirice”. Adevărul e că, încă la această dată, Eminescu se dezvăluie viitorului editor în ipostaza de Poeta jaber, nelipsind nici filiaţiile cu tipologia flaubertiană analizate pe îndelete mai tîrziu. Cronica la volumul al II-lea din Opere complete ale lui I.L. Caragiale stă sub semnul acestei idei, paginile „de manuscris torturat” ale lui Conu Iancu amintindu-i „pe celălalt mare alchimist al verbului românesc, pe Eminescu”. Şi deşi subiectul în discuţie este altul, nu poate să nu înscrie, în continuarea paralelei schiţate, această paranteză plină de tîlc : „Cum amintirăm pe Eminescu, să ne oprim o clipă la capitolul acesta al filtraţiei stilistice, la procesul de eliminare propriu creatorului şi care dacă echivalează pentru literatura universală cu mitul flaubertian, are, în ce ne priveşte, doi reprezentanţi de seamă în Caragiale şi Eminescu. Manuscrisele lor sînt o dovadă, variantele operei lor o reconfirmare”. Nu mi-e în intenţie să expun toate raportările şi meditaţiile de acest fel5, ci doar citind cîteva să sugerez procesul complicat şi subtil în cadrul căruia gînduri întîmplă-toare se întîlnesc cu altele, metodic dezvoltate, toate la un loc favorizînd, în conştiinţa criticului, sedimentări şi clarificări care, treptat, se vor constitui în principii cu valoare orientativă. Aceeaşi cronică la volumul al II-lea din I. L. Caragiale dezbate şi defineşte o problemă care va reprezenta cheia de boltă a viitoarei ediţii : reconstituirea în integralitatea ei a operei unui mare scriitor, indiferent dacă unele creaţii (de tinereţe sau cu caracter postum) sînt de valori diferite. . Cu vădită satisfacţie sînt reproduse aceste cuvinte ale lui Paul Zarifopol din prefaţa primului volum de Nuvele şi schiţe : „unii diletanţi pretind să tratăm operele celebre,- aşa cum «mamiţele» din mahala îşi răsfaţă «puişorii», ascunzînd poznele şi defectele acestora. Pentru cine nu are logica mamiţelor, o bucată rea nu scade valoarea unei bucăţi din aceeaşi operă, o bucata bună nu ajută nimic celei rele, şi tot astfel nu se compensează amănuntele inegal răuşite din aceeaşi scriere. Vrem să ştim cum a jost. Şi autorii mari n-au nevoie de precauţiile protectoare ale fanaticilor mai mult ori mai puţin pricepuţi, mai mult ori mai puţin sinceri”. Cîtă importanţă acordă Perpessicius adevărului acestor fraze — subliniind aserţiunea : „Vrem să ştim cum a fost” — se poate vedea din satisfacţia cu care le aminteşte ori de cîte ori are ocazie. Peste opt ani, în prefaţa la primul volum al Operelor lui Eminescu, va relua metafora cu „mamiţele de mahala”, justifieîndu-şi astfel publicarea în ordine cronologică a versurilor de tinereţe (şi nu într-un apendice sau capitol separat din motive de „pudoare pedagogică”) : „într-o ediţie, ce se inspiră de la adevăr, şi care vrea să reconstituie imaginea istorică a operei, astfel de menajamente nu-şi au loc. Ele fac parte din acea «psihologie a mamiţicelor», pe care o denunţa cu atîta succes în ediţia sa din Caragiale, cu ani în urmă, Paul Zarifopol”. Pentru a se înţelege mai bine semnificaţiile acestei atitudini se cade a se aminti că problema constituise, în epocă, obiect de aprinse dezbateri, primele reproduceri de postume generînd un adevărat război, pe care Perpessicius îl va denumi, plastic şi puţin ironic : «Postumiada ». Dincolo de anumite aspecte groteşti — sînt înscenate şedinţe de spiritism în cadrul cărora spiritul lui Eminescu este pus să facă declaraţii de protest —, se întrevăd delimitările şi înfruntările în materie de concepţii estetice. Cei care combat publicarea de texte rămase în intimitatea atelierului de creaţie al poe- 5 Iată-I, spre pildă, semnalînd utilitatea colecţiei iniţiate de I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literate şi demonstrînd cit de importantă este cunoaşterea „condiţiilor de laborator" pentru înţelegerea respectivei distilări a esenţelor operei. Prilej pentru ca Eminescu să fie din nou citat şi situat în contextul creaţiei universale : „Fără să mai spun, cît de mult se luminează însăşi opera din cunoaşterea condiţiilor de laborator în care a fost distilată. Aceasta pentru Dostoievschi, pentru Stendhal, pentru Troiist, pentru Eminescu". (Perpessicius, Opere, voi. 6, Edit. Minerva, 1973, p. 351. tului continuă, de fapt, punctul de vedere al lui Titu Maiorescu, care se arăta interesat din postume numai de versurile cristalizate definitiv. Este, bunăoară, cazul lui G. Ibrăileanu care, nu numai în 1908 şi, apoi, în 1912, dar şi mai tîrziu, pînă în 1928 — după cum atestă culegerea de articole editată de Mihai Drăgan6—, se ridică împotriva ediţiilor ce-1 „micşorează” pe Eminescu ,,în faţa marelui public”, exhibînd ,,intimităţile bieţilor morţi”. Să recunoaştem că sînt puţini scriitori care să nu împărtăşească asemenea scrupule. Poate fi citat exemplul lui Balzac care, într-o scrisoare către marchizul Felix de Saint-Thomas, folosea o comparaţie şi mai nudă, considerînd variantele şi corecturile drept,,scutece” în care ,,gîndirea îşi face abia toaleta”, drept care avea grijă să le arunce pe foc. Observăm totodată că, în eşafodajul argumentelor lui Ibrăileanu 7, exista o breşă, care cu timpul se va adînci: niciodată criticul nu neagă interesul ce-1 reprezintă studiul manuscriselor pentru cercetătorul literar. în articolul despre Geniu pustiu, o spune explicit: ,,Desigur, acest Geniu pustiu poate fi interesant pentru omul de studiu, care vrea să privească în intimitatea procesului de concepţie a lui Eminescu”, reclamînd menţionarea expresă a acestei ipostaze a manuscrisului. Este exact ceea ce îşi propune, la urma urmei, orice ediţie critică. Restricţiile maioresciene vor fi împinse pînă la ipostaze caricaturale de către cei din cercul lui Mihail Dragomirescu — care resping, în chip absolutist, ideea reproducerii integrale a operei unui scriitor. în 1912, apare teza de doctorat a Constanţei1 Marinescu care combate actul publicării postumelor lui Eminescu pe motiv că nu satisfac toate exigenţele dragomiresciene privind capodopera — singura ce poate interesa literatura 8. Tot ridicolul acestei demonstraţii l-a dezvăluit Ion Trivale, în cadrul unor fulminante polemici care se prelungesc pe tot spaţiul anilor 1914 şi 1915. N-au lipsit, fireşte, şi manifestări de cealaltă parte a baricadei, de la depoziţiile sentimentale ale lui Al. Vlahuţă pînă la cele lucid-critice ale lui Ilarie Chendişi N. lorga. Ultimul merită mai mult decît o menţiune şi va trebui, odată, să fie reconstituit tot dosarul atitudinilor sale care, începînd cu recenzia din 1891, din ,,Lupta”, şi cu articolele din ,,Sămănătorul” (1903), pînă la discursul academic din 1929, şi intervenţiile de după aceea, niciodată n-a încetat să pledeze, cu cunoscutu-i verb patetic, întru realizarea monumentalei ediţii a întregii opere eminesciene. în anii la care ne aflăm, procesul fusese cîştigat teoretic dar nu şi practic şi, oricum, dosarul său nu fusese clasat. După cum am văzut, Perpessicius îşi exprimase în termeni clari opţiunea, se mai găsea însă în faze preparatorii, îşi făurea zalele şi armura cu care va descinde în arenă. în aceste împrejurări, experienţa concretă oferită de Paul Zarifopol prin editarea lui I. L. Caragiale îndeplineşte un rol important în fixarea principiilor metodologice ce le va urma. Recenzarea altui volum, al III-lea, îi permite să reactualizeze teza discreditării ,,mamiţelor de mahala”, citînd din noua prefaţă a editorului un alt pasaj semnificativ, cu precizarea că ,,reia sub altă înfăţişare aceeaşi credinţă, pe care o socotim şi justificată şi fecundă”. Iată citatul din Zarifopol: ,,Repetăm şi noi, că scrisul întreg al unui scriitor ca acesta este un dar deplin dat naţiunii sale, eventual şi altor lumi cititoare. Este al nostru; şi nu-1 putem stăpîni altfel decît cu cel mai strict respect către întregimea lui. Numai nesocotinţa sau nepriceperea s-ar putea încumeta să aleagă ce trebuie să rămînă limbii şi literaturii româneşti, şi ce nu, din o moştenire ca a lui Caragiale”. înlocuiţi numele 6 G. Ibrăileanu, Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1974. 7 Nu e lipsit de interes să arătăm că, în integritatea sa, Ibrăileanu aplica aceste austere exigenţe chiar propriei creaţii. în Amintiri din copilărie şi adolescenţă — tipărite postum (sic!) —, Ibrăileanu mărturisin-du-şi păcatul de a fi scris şi tipărit poezii la vîrsta de 18 ani (nota bene: versuri în manieră eminesciană), şi le înfiera după cum urmează : ,,poezia de la 18 ani, expresia sentimentelor mele de-atunci, expresie scrisă şi tipărită, este o pată pe inteligenţa mea, mă ofensează esteticeşte, este unul dintre acele lucruri care aş dori să fie şterse din trecut”. (,,Adevărul literar şi artistic”, nr. 884, 14 noembrie 1937.) 8 Cu cîtă tenacitate continuau să persiste asemenea prejudecăţi ne putem da seama din reacţia de mai tîrziu a unui colaborator al ziarului ,,Vremea”, Aurel Călinescu, care se va arăta scandalizat că Perpessicius în volumul I al ediţiei sale reproduce ,,texte pe care Eminescu nu le-ar fi publicat nicicînd, lucruri pe care le-a scris numai pentru el sau altele care numai din neglijenţă n-au fost distruse”. (,,Vremea”, nr. 575, 27 octombrie 1940). Argumentul concret invocat trăda însă un lapsus calami, deoarece bucata de proză Contrapagină incriminată nu avusese cum să fie tipărită într-un volum dedicat versurilor, ci Perpessicius o publicase. în acea perioadă, cu toate onorurile, în ,,Revista Fundaţiilor Regale”. 8 iui Caragiaie cu cel al autorului Luceafărului şi veţi avea cea mai completă justificare a ediţiei integrale eminesciene. Dacă astfel de preocupări şi fixări de poziţie sînt expuse în articole scrise pe marginea altor teme, cu atît mai mult vor deveni prezenţe semnificative în cronicile legate nemijlocit de fenomenul creaţiei lui Eminescu. Să ne oprim la comentariul dedicat volumului Scrieri politice, apărut sub îngrijirea lui D. Murăraşu. Impresionează siguranţa şi justeţea cu care Perpessicius emite aprecieri într-o problemă atît de complexă, precum aceea a specificului gîndirii politice eminesciene. Teza reacţionarismului — susţinută de mai mulţi, între care şi de E. Lovinescu în Istoria civilizaţiei româneşti, şi conform căreia Eminescu ar pleda pentru ,,întoarcerea pe vremea pîrcă-labilor” — este combătută cu un text al poetului din 1882, de o importanţă crucială, care nu şi-a pierdut, credem, nici azi actualitatea. Autorul Scrisorii a IlI-a pledează el însuşi în procesul intentat cu această acuză, parcă presimţind dilema unor exegeţi de mai tîrziu : ,,Din nou ni se spune, bunăoară, că dorim întoarcerea stării de lucruri dinainte de 1700, că vorbim cu deliciu de un domn român de sînge, înconjurat de-o aristocraţie istorică etc., etc. Să ne înţelegem : nu dorim nici una, nici alta. Dar de ce nu ne-am aminti cu iubire trecutul ?” în continuare, Eminescu face, din nou, elogiul vechilor generaţii, ale căror ,,privilegii consistau în datorii către ţară”, ilus-trînd calităţi morale care ,,n-ar fi vreo pagubă dac-ar exista şi astăzi”. Criticînd cu vehemenţă prezentul pentru că nu mai are sădite în suflet ,,smerirea” şi credinţa faţă de naţiune, poetul formulează acest raţionament pe deplin dialectic : ,,Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatîrnare pînă la dorinţa nerealizabilă de a restabili trecutul e o mare deosebire”. Să reţinem că analizînd, peste un an, studiul lui D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, Perpessicius dovedeşte aceeaşi propensiune către înţelegerea complexităţii adevărurilor, opunîndu-se modului sumar de a se interpreta polemicile eminesciene cu liberalii. Aducînd un şir de argumente în favoarea libertăţii de gîndire a poetului, criticul observa, cu o rară luciditate şi spirit de pătrundere : ,,Racilele în care izbea Eminescu nu erau ale întregii vieţi politice, ca şi astăzi ? Să-i fi păsat lui, chiar pînă într-atîta, de Hecuba conservatoare ? Şi cine garantează că atîta din vehemenţa lui împotriva «roşilor» nu traducea sentimentele ce trebuiau tăcute, împotriva albilor, împotriva cloacei politice îndeobşte?” Să ne îndreptăm însă atenţia asupra acelor aspecte care, integrate, vor configura viziunea specifică a editorului de mai tîrziu. în cronica la ediţia de Scrieri politice, se observă că Perpessicius nu este interesat pur şi simplu de conspectarea unui alt sector al activităţii lui Eminescu ci, prin studiul articolelor din presă, să ajungă la acel focar în care se concentrează razele tuturor elementelor componente ale operei şi care poartă pecetea prezenţei umane a Poetului. Criticul prevesteşte că ,,Ei (istoricii literari,—n.n.) vor stabili într-o bună zi cît de unitară a fost existenţa materială şi sufletească a poetului, cîtă prezenţă artistică şi ideologică este în articolul său de ziar ca şi în poema cea mai hieratică şi în felul acesta vor reda poetului toată semnificaţia umană pe care geniul lui, pe de o parte, şi noaptea preatimpurie a minţii lui, pe de altă parte, i-au cam răpit-o”. Atrage atenţia maniera profetică sau formula optativă, folosite adesea în această perioadă. Aceeaşi cronică, preocupată de definirea centrului solar al creaţiei eminesciene pe care-1 descoperă în plasma lirismului autobiografic, declară mutînd totul la viitor : ,,în ziua în care se va înţelege şi se va susţine, pe toate cărările, că toată superioritatea liricii lui Eminescu stă în altoirile miraculoase, literare şi ideologice sau filozofice pe cari le-a operat în tulpina existenţei lui omeneşti, în ziua în care Scrisorile, ba chiar Luceafărul, vor fi privite ca înfloriri superioare ale unui lirism pe bază autobiografică, în ziua aceea Eminescu va cîştiga în rezonanţă şi locul lui va fi cu drept cuvînt între Shakespeare, autorul Sonetelor, şi Villon, autorul Testamentelor”. Nu invită aceste consideraţii la prospectări,,arheologice”, la studiul intern al laboratorului de creaţie, pentru a putea fi puse în evidenţă altoiurile miraculoase operate în tulpina existenţei omeneşti a poetului, decantările infuziilor autobiografice ale lirismului în chip de „înfloriri superioare”? Această idee a „lirismului pe bază autobiografică” este una dintre problemele-cheie, care-1 preocupă stăruitor pe Perpessicius. Recenzia la studiul lui D. Murăraşu repetă în 2-c. 344 9 chip hotărît : „Dacă este un caracter dominant, şi care ar îngloba pe toate celelalte, în opera lui Eminescu este lirismul aşa-zicînd autobiografic, acel lirism cai c reduce la propria lui vatră toate celelalte activităţi. . . Nu există, am putea spune, apariţie editorială legată de Eminescu pe care Perpessicius să n-o recenzeze cu gravitate şi deplină comprehensiune. (Nu fac excepţie nici tîlmăcirile în limba italiană9, polonă sau germană.) Cartea lui G. Călinescu : Viaţa lui Mihai Eminescu este salutată imediat ce apare („Cuvîntul”, 28 aprilie 1932). Perpessicius începe prin a recunoaşte participarea sa în corul „lamentaţiei obşteşti” stîrnită de vechile deziderate ale culturii naţionale : „A fost întotdeauna, în cultura noastră, şi nu ne-am sfiit a ne alipi acelui cor, o lamentaţie obştească, privitoare la lucrările de iniţiere istorico-literară, care începea şi sfîrşia, obsesiv aproape, cu refrenul: n-avem o ediţie a lui Eminescu, n-avem o biografie a lui Eminescu”. Prin lucrarea lui G. Călinescu dobîndim biografia dorită, dar „ediţia critică se lăsă aşteptată”. ’ La 15 mai 1932, revine cu un articol mai amplu asupra cărţii, întrucît împlineşte „una din cele mai dureroase lacune ale culturii noastre actuale”. Elogiile sînt exprimate cu o căldură care trădează „afinităţi elective” cu subiectul — şi nu este această exegeză prima care foloseşte manuscrisele în vederea descrierii personalităţii creatoare a poetului ? Cronicarul va aprecia „cunoaşterea pînă la indiscreţie a manuscriselor eminesciene”, studiul „versurilor primare şi de laborator”, ceea ce îi permite lui G. Călinescu să înscrie revelaţii „nu numai de istorie literară, dar şi de ordin psihologic”. Anumite particularităţi, înclinăm să credem, au o mai directă adresă la viitoarea ediţie decît la biografia analizată. Meritul de căpetenie al Vieţii lui Mihai Eminescu i se pare a fi acela de „a se fi coborît în taina aparenţelor şi de a fi alcătuit imaginea eminesciană din lăuntru în afară”. 0 observaţie reluată şi subliniată în chip manifest : biografia „păstrează şi răsfrîngerile subjugate ale peisajului labirintic, străbătut”. (Cu alt prilej, referindu-se din nou la cartea lui G. Călinescu, reţine operaţiile de foraj efectuate în direcţia „vînei de poezie, brută sau prelucrată, pe carele-a dibuit în subpămînturile manuscriselor academice”.) Cronica la Viaţa lui Mihai Eminescu menţionează că va mai reveni asupra volumului, datorită perspectivelor ce le deschide şi care interesează „fie că eşti diletant, fie că ţii să te iniţiezi mai afund” (un mod de a sublinia racordarea la ultima categorie). Promisiunea viza subiectul în general, căci „cum alte lucrări eminesciene ne aşteaptă, noi prilejuri să revenim ni se rezervă”. Nu trecuseră decît cîteva numere şi, la 19 mai 1932 (tot în „Cuvîntul”), Perpessicius semnează comentariul: Revelaţii eminesciene. Factorul incitator : publicarea de G. Călinescu, în „România literară”, a primei părţi a poemului Memento Mori. Frumuseţile sau „lecţiile de laborator” sînt notate în treacăt pentru a se opri (din nou) asupra necesităţii ediţiei critice. Aceasta ar fi prima şi esenţiala „revelaţie”. „Întîia este aceea a absenţei unei ediţii critice a textelor eminesciene. încercările de pînă acum, unele fragmentare, altele nenorocoase, au făcut şi mai dureroasă această lacună”. Sînt consemnate studiile lui Ibrăileanu30 pe tema ediţiilor din Eminescu, comunicarea de la Academie a lui N. Iorga cu apelul de a se publica toate manuscrisele eminesciene sub auspiciile aces- 5 în „Cuvîntul” din 1927 (25 decembrie), Perpessicius publicase însemnarea Eminescu în italieneşte. 10 Cu doi ani înainte, în 1930, recenzase şi ediţia Mihail Eminescu, Poezii, îngrijită de G. Ibrăileanu. Obiecţiile de metodă sînt destul de serioase, chiar dacă Perpessicius le exprimă, cu amenitatea-i cunoscută, disjungînd ediţiile curente de cele critice. într-o ediţie critică va trebui să se renunţe la scrupulele de ,,pedagogie estetică” ce-1 făcuseră pe Ibrăileanu să grupeze ,,acordurile stîngacc ale învăţăcelului”, în-tr-un apendice final. ,.Ediţia critică este una ştiinţifică”, şi se cade a-1 înfăţişa pe autor ,,aşa cum este” (prilej pentru a cita, iarăşi, cuvintele lui Paul Zarifopol). Urmează un şir de consideraţii aplicate, tot atîtea sugestii în bineficiul viitorului editor : ,.Ediţia aceea va respecta în primul rînd cronologia şi în al doilea rînd va adăuga variantele, fie din manuscrise (acele forme şterse în poeziile publicate de Eminescu însuşi), fie din culegerile postume, confruntate şi ele cu manuscrisele”. Scopul ultim este reconstituirea miraculoaselor procese de laborator, căci ,,ca şi pentru Caragiale, ba chiar într-o măsură cu mult mai mare, opera aceasta de laborator arată procesul de creaţie dificil, aplicat şi eroic, al lui Eminescu. El este aşa de impresionant...” ş.a.m.d. Perpessicius va încheia cu constatarea că volumul lui Ibrăileanu „preludează” viitoarea ediţie (sau sc înscrie între „lucrările pregătitoare pentru ediţia critică-definitivă din Eminescu”), apelînd din nou la metoda „viitoristă” : „Dar să amînam discuţia pentru la vremea ei”. J0 tui for, pentru a ajunge la notiţa lui G. Călinescu, din „România literară”, în care acesta se declara gata de o tentativă editorială. Numai că G. Călinescu se arăta interesat doar de tipărirea postumelor demne de luat în consideraţie, şi asta ca o operaţie ajutătoare celei critice, întrucît : „cine se încumetă să studieze opera poetului îşi dă numaidecît seama că fără o transcriere sistematică a compunerilor inedite nu poate întreprinde nici o lucrare”. Perpessicius foloseşte prilejul pentru a împinge discuţia într-un plan mai general, cel al ediţiei critice integrale mult aşteptate : „Transcrierea sistematică recomandabila chiar şi textelor edite, ceea ce ar duce la acea ediţie critică, încă de lipsă, şi care dimpreună cu acea a postumelor (în alcătuirea căreia gustul e de rigoare, şi d. G. C. a dovedit că ştie să-I mînuiască cu dexteritate) ar realiza ediţia integrală preconizată de N. Iorga, în amintita comunicare academică”. Cercetarea întreprinsă pînă acum demonstrează, cred, în chip convingător, că, la data cînd pătrundea în dedalul manuscriselor eminesciene, Perpessicius îşi avea formate convingeri clare şi temeinice, sau, altfel spus, se afla în posesia unui fir al Ariadnei. Dacă am mai fi avut vreo îndoială ne-o înlătură, definitiv, amplul articol consacrat ediţiei lui C. Botez, tipărită în 1933, aşadar în anul cînd, conform legendei, criticul începuse abia să urce treptele micuţei săli a manuscriselor de la Biblioteca Academiei. Nu consideraţiile de ordin general ne atrag luarea aminte, ci privirea avizată, coborîtă pînă în cele mai mici detalii, ce ţin de infrastructura lucrării, enunţînd idei asupra cărora va reveni iarăşi şi iarăşi în prefeţele la viitoarele volume ale ediţiei sale. Iată-1 abordînd aspectul ordinei stabilite în reproducerea textelor. C. Botez, docil elev al lui Ibrăileanu, izolează poeziile de adolescenţă — ca într-un soi de carantină —, grupîndu-le într-un adaos la finele volumului. Perpessicius, ca şi cum ar fi dorit să lase să se subînţeleagă ca problema l-a interesat de mai multă vreme, citează un pasaj din cronica sa, publicată cu cîţiva ani înainte, pe marginea volumului editat de G. Ibrăileanu, în care preconiza respectarea cu stricteţe a ordinei cronologice, în pofida pudorii „mamiţicelor critice”. Altă chestiune este şi mai specială : cea a unificării şi modernizării ortografice a textelor. Dacă, în ediţia sa, G. Bogdan-Duică reprodusese tale-quale textul din „Convorbiri literare”, unificînd-o sub acest semn, C. Botez se face vinovat şi de inconsecvenţă, cînd „fotografiind” grafia epocii, cînd transcriind manuscrisele în ortografia Academiei, dar introducînd limba scrisă a lui Eminescu etc. Perpessicius este cît se poate de ferm : „în Eminescu nu interesează ortograful ci poetul.. .”, mai ales dacă ţinem seama că poetul „se află a fi un scriitor cu totul modern, nicidecum arhaic”, înseamnă oare că trebuie să se ignore fizionomia caracteristică a manuscriselor, varietatea alternanţelor grafice etc. ? Nicidecum. „Ele trebuiesc menţionate în aparatul critic”, dar „textul” să fie „redat în sistemul ortografic al zilei de azi”. Să menţionăm şi poziţia clară a lui Perpessicius în legătură cu „demoldovenizarea” (de cari va fi acuzat, mai tîrziu) : „Negreşit, nu poate fi vorba să ne atingem de acele forme dialectale ce fac farmecul şi originalitatea scriitorului (şi întru aceasta, cu toate meritele-i necontestate, Maiorescu a păcătuit uneori), cît de restituit limpezimea lirică a textului eminescian”. în sprijinul opiniilor sale, el invocă înseşi părerile lui Eminescu, culese şi studiate cu grijă— acum şi mai tîrziu —, ca reprezentînd indicaţii esenţiale,cu valoare subsidiară testamentară. Astfel se reproduce elogiul adus de poet cărţilor ardeleneşti pentru că au adoptat „o ortografie fonetică cu concesiile etimologice pe care le-am făcut şi noi” sau adeziunea la programul general al fonetismului, justificat cu atîta clarviziune : „acesta este un puternic mijloc, pentru a păstra vechea noastră avere naţională : unitatea în limbă şi o normă unică în pronunţie”. Rezultatele acestei radiografieri critice a ediţiei lui C. Botez sînt, desigur, negative, concluzii pe care Perpessicius le lasă să se întrevadă limpede dar, conform manierei sale, într-un arabesc de formulări amabile, ediţia părîndu-i „un eveniment”, ba chiar — prin materialul documentar al variantelor— un „monument”. Meritul real era, de fapt, cel dezvăluit mai tîrziu : de a fi arătat concret „cum nu trebuie” procedat, adevăr în cronica de faţă tălmăcit în maniera aceasta : ediţia pune doar bazele, „ea face posi- 11 bile noi cercetări şi noi studii”. După experienţa înfăţişată se va putea purcede mai uşor la înfăptuirea „unei viitoare ediţii critice”, tonul optativ fiind iarăşi dominant. După un şir de amănunţite consideraţii, se opreşte cu promisiunea : „dar şi acestea şi altele se amînă pentru alte timpuri şi alte locuri”. ... . Şi iată, peste şase ani, primul volum din Poeziile lui Mihai Eminescu, tipărite în timpul vieţii. Primul gest al noului editor este de a aduce un pios omagiu înaintaşilor, tuturor celor ce-au ostenit pe acest tărîm, pe durata unei jumătăţi de secol. Aşa după cum se observă, cu o francheţe totală şi cu o ironie neiertătoare : „cu rare excepţii fiecare nou editor a găsit cu cale să arunce o piatră în grădina antecesorului, pentru ca mai ferit să-şi impună roadele micei sale ferme”. Perpessicius pledează pentru o reconsiderare a tuturor eforturilor sub semnul cursei lampadaforilor : „Străvechea imagine a cursierilor luminii, nicăieri n-a fost mai puţin invocată ca pe acest stadion vast de o jumătate de veac, al ediţiilor din poeziile lui Eminescu. Şi nu de rareori, preluînd facla din mîna alergătorului, urmaşul avea grijă să-i aplice, în loc de mulţumită, o lovitură de graţie. Caii de poştă, ce răzbiseră prin gloduri şi hopuri pînă la staţia din urmă, se cuveneau nu numai schimbaţi, dar şi omorîţi”. Noul editor înţelege că realizarea acelui corpus eminescianum la care „şi memoria poetului, şi obligaţiile culturii contimporane, şi năzuinţele ani de ani amînate, au deopotrivă dreptul” va fi cu putinţă nu printr-un act de ruptură, ci printr-unul de asimilare dialectică a experienţei predecesorilor. Este semnificativ faptul că volumul debutează cu un tablou al ediţiilor, pe cît de amplu pe atît de riguros definit, atitudinea binevoitoare îmbinîndu-se cu luciditatea ştiinţifică, fiindcă nu de împărţit elogii era vorba, ci de a se prelua tot ceea ce se realizase pînă atunci sau putea oferi sugestii pentru viitor11. în Lămuriri asupra ediţiei de pată, vor fi sintetizate cîteva dintre problemele care făcuseră pînă atunci, în publicistica criticului, obiect de fecunde meditaţii. Ordinea va fi cea cronologică, începîndu-se, aşadar, cu versurile de juneţă, întrucît „nu înţelegem să urmăm pe Ibrăileanu şi ceilalţi şi să intervertim, din nu ştiu ce motiv de pudiciţie pedagogică, ordinea poeziilor”, ediţia propunîndu-şi, ca ţel suprem, să „se inspire de la adevăr”, „să reconstituie imaginea istorică a operei”. Ortografia impune o discernare netă între „ortografia textului viu, a textului ce trebuie să circule”, care trebuie să fie cea a zilelor noastre, şi „ortografia aparatului critic” ce se cuvine a transmite, cu fidelitate, „imaginea atelierului”. Punctul în care Perpessicius aduce elemente noi şi clarificări principiale ţine de aparatul critic. Ne amintim că, în cronica la Botez, ceea ce era apreciat mai mult era „materialul documentar al variantelor”. Materialul documentar în sine, dar nu şi metoda de prezentare care, pe măsura defrişării manuscriselor, îşi dezvăluie mai limpede cusururile. Editorul ieşean apelase la un sistem statistic care şi în cronică îi păruse arbitrar, cel puţin sub raportul inconsecvenţelor ortografice. Acum, Perpessicius înţelege că viciul e de fond, nu concordă cu cazul în speţă. O metodă statistică ar fi corespuns la un autor la care diferenţele între manuscrise sînt de amănunt (sau cum se exprimă Perpessicius, generos, în acest caz ar fi fost „ideală”), dar la Eminescu lucrurile se prezintă cu totul altfel, întruchipînd o tipologie specifică. Această tipologie este— preluînd o mai veche formulă— cea a „familiei unor de-al-de Flaubert, ale cărui manuscrise au impus pînă acum, în cel mai înalt grad, prin revenirile şi retuşările operate”. Şi, de fapt, gîndindu-se bine, „teama de suspiciune” nu-1 împiedică să-l situeze pe Eminescu „înaintea gloriosului normand”, drept cel mai tipic „patron al breslei făurarilor de expresie”. Pentru a caracteriza şi mai bine procesul eminescian de creaţie, se serveşte de sugestiva comparaţie a lui Favorinus referitoare la Virgiliu, care şi-ar fi modelat versurile more atque riiu ursino (după deprinderile şi ritul urşilor), existînd opinia că acest animal dă la iveală o progenitură diformă, căreia prin mîngîieri şi neteziri treptate i se imprimă o formă şi o configuraţie caracteristică. ’ ’ 11 „Nimic din ce s-a realizat, mai mult sau mai puţin izbutit, înainte de noi, nu ne poate fi indiferent, într-o întreprindere atît de dificilă ca aceea a integralei explorări a manuscriselor eminesciene”. (Comunicarea D-lui N. Iorga, în Eminesciana, volumul citat). 12 Ceea ce îşi propune Perpessicius este reconstituirea imaginei veridice a atelierului de creaţie, stabilind etapele interioare, „vîrstele” poeziilor. O operaţie deloc uşoară, dacă ţinem seama că aceste vîrste sînt multiple şi, mai mult, se cer a fi reconstituite „din măruntaiele împrăştiate, cînd colo cînd dincolo, prin infinitele meandre ale labirintului celor 43 de manuscrise, însumînd cu aproximaţie cincisprezece mii de pagini”. In plus, Perpessicius nu doreşte, pur şi simplu, o ediţie variorum, ci una omnium vario-rmn, identificînd şi înregistrînd toate variantele, fără a lăsa în afară „nici o formă, indiferent de valoarea sau disproporţia ei”. Se urmăreşte, prin urmare, întocmirea unei arhive „de documente de psihologie experimentală” — ceea ce situează ediţia în planul celor mai moderne aspiraţii de cercetare. în aceste condiţii, sistemul nu va putea fi statistic şi fixist, ci unul dinamic, sau, cum spune Perpessicius, „fiziologic”, în sensul că respectă şi favorizează individualitatea vie a formelor, „funcţiile” lor „biologice”. Dar cîte dificultăţi tehnice nu trebuie biruite pentru a putea fi structurat un aparat critic cu aşa de întinse şi răsucite ramificaţii: delimitarea tipurilor principale de cele secundare sau fragmentare (a manuscriselor şi a „submanuscriselor”), fixarea textelor de la „etaj” şi de la „subsol” etc. şi, mai presus de toate, dezvelirea straturilor aplicate şi atribuirea lor unei epoci sau alta, conform procedeului palimpsestic. Travaliul concret îl va obliga şi la o aplicare diferenţiată a principiilor generale stabilite, căci nimic nu este mai străin de Perpessicius ca rigiditatea dogmatică, spiritul îngust ortodox în aplicarea angajamentelor asumate. Reproducerea „textului viu” este una interpretativă ţinîndu-se seama şi de legile interne ale versificaţiei. în privinţa aparatului critic situaţia se prezintă şi mai complicată. Dacă s-au îndepărtat acele particularităţi ortografice care nu sînt decît „cochiliile pieritoare, ce valurile seismelor junimiste şi etimologice au aruncat la ţărm”, se păstrează însă „tot ceea ce în scrisul lui Eminescu poate să ilustreze o vîrstă sau o preferinţă de epocă”. Exemplul cel mai elocvent : reconstituirea textelor de dinainte de 1870, care respectă anumite urme ale scrisului heliadist (reduplicări de consoane sau exces de Y ş.a.), „ca fiind ale adolescenţei şi de un neîndoios interes psihologic”. Şi pentru că am vorbit despre spiritul deschis, larg văzător şi dialectic al lui Perpessicius, să mai dăm un exemplu care măsoară întreaga lui onestitate ştiinţifică : mărturisirea cu deplină sinceritate a tuturor şovăielilor de lectură — acea lectio incerta întruchipată de semnul asteriscului12, ce împestriţează ediţia. Aceleaşi legi de aur a respectării adevărului cu fidelitate nedesminţită i se supune şi folosirea facsimilului, care nu vizează doar latura estetică (iconografică), ci şi ştiinţifică, servind ca martor viu în procesul unor descifrări discutabile sau al unor rectificări de lecţiune. Editorul este conştient de faptul că, astfel, se realizează şi un nobil obiectiv mult rîvnit de literatul modern, cel al colaborării cu cititorul, deoarece „aparatul critic invită pe cetitor la o participare activă, compensată de tot atîtea satisfacţii”. Prefaţa la volumul al II-lea conţine precizări de rutină, promiţînd pentru cel de al Ilî-lea volum — care încheie lotul poeziilor tipărite în timpul vieţii şi variantele lor — o „introducere substanţială” menită să marcheze „uri prim bilanţ” şi „un popas totodată necesar în lămurirea proiectelor de viitor ale acestei ediţii”. Introducerea anunţată va vedea lumina tiparului, dar într-o formă „concentrată”, cum menţionează Perpessicius, „din pricini fatale”. în ce ne priveşte, considerăm că un motiv îl va fi constituit şi publicarea în presă a cîtorva articole — ce vor intra,ulterior, în volumul Eminesciana —, între altele şi cel pe marginea Comunicării ă-lui Iorga, care-i oferă prilejul ca, delimitîndu-se faţă de propunerea unei cronologii,,dirijate”, să-şi explice încă o dată şi să susţină, cu lux de amănunte, principiile ediţiei sale. 12 Acestei probleme, ce unora le poate părea minoră, îi va încheia cîteva articole, unul intitulat Lec-ţiuni eronate sau obligativitatea asteriscului şi în care respectivul semn grafic apare cînd investit cu funcţii poetice ,,mic astru însoţitor”, cînd îmbrăcînd haina unor comparaţii prozaice dar imperios necesare : „felinarele de noapte, înfipte în marginea lacunelor de pavaj şi canalizare”. Lui N. Iorga, care solicita concursul experţilor grafologi, îi atrăgea atenţia că grafologia eminesciană cere „totuşi o cercetare de altă natură, oarecum interioară”. Perpessicius avansa însă ideea înfiinţării unui curs de grafologie eminesciană pe lingă şcoala de arhivistică, cu menţiunea (plină de tîlc) că ar trebui să ţină ,,cel puţin 10 ani”. 13 Dincolo de anumite îmbunătăţiri certe atît în prezentarea materialelor cît şi în aplicarea schemelor, noutatea adusă de introducere stă în accentul mai important acordat notelor istoriografice. Locul şi funcţiile acestor note fuseseră consemnate încă în prefaţa la primul volum, dar, în prezent, editorul se convinge şi mai mult că pentru a se lămuri pe deplin geneza poemelor şi, în general, pentru a încadra materialul fiecărei creaţii se cere a se face şi operă de istoriografie literară adresîndu-se studiilor anterioare, periodicelor vremii şi, în primul rînd, colecţiei ziarului „Timpul”, în paginile căruia „stau presaţi cei mai frumoşi ani”, sau ceea ce s-ar putea numi „jurnalul de zi” al poetului. Aceasta îi permite’să întreprindă preţioase rectificări sau spulberări de legendă — cum e cazul „semidetronării” Eufrosinei Popescu în favoarea cîntăreţei Carlotta Patti, clarificarea istoriei unei greşeli de tipar din 1S67, reconstituirea împrejurărilor politice care au precipitat publicarea Scrisorii a Ill-a etc. Excursuri pe care Perpessicius se va simţi obligat, nu o dată, să le justifice, moti-vînd că a „iscodit” şi colţuri obscure de istorie literară, „de nevoie şi pentru înlăturarea anumitor obstacole”, şi, oricum, în plan secundar, un fel de a spune că nu acceptă divagaţiile parazitare, în afara obiectivului ediţiei — obiectiv care nu rămîne însă mai puţin cel enunţat încă de Anghel Demetriescu în studiul din 1903 (citat în prefaţa la primul volum) : „a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o”. Sub acest semn al confluenţelor cu istoria literară se situează, credem — călău-zindu-se şi după exemplul unor editori străini —, întocmirea unei antologii cu citate, intitulată Mărturii. în prefaţa la volumul al IV-lea — volum dedicat postumelor care-i vor apare ca iradiind „o mai categorică putere destăinuitoare”, caracterul autobiografic fiind „mai puţin voalat ca în poezia actuală” — Perpessicius va lansa chiar ideea unei publicaţii periodice, a unor „caiete eminesciene” care să întreţină „interesul precis, ştiinţific, pasionant pentru tot ce e document eminescian, din indiferent ce sector şi prin orice dezbatere, în măsură să aducă lumină în situarea şi înţelegerea operei Poetului”. Putem afirma că, în aceşti ani, după experienţa cîştigată cu tipărirea primelor volume, concepţia lui Perpessicius asupra editării operei eminesciene — înţeleasă nu numai ca o operaţie de restituire, ci şi ca un magistral act de cultură — se definitivase în cele mai mici nuanţe, oferind rotunzimea şi coeziunea interioară a unui sistem armonios închegat. Ceea ce nu vrea să însemne, că, o dată planul arhitectului desenat cu minuţie pe hîrtie de calc, înfăptuirea edificiului nu va duce la retuşuri de detaliu sau la desăvîrşirea unor scheme, într-atît se supune materialului viu al creaţiei — adevărul concret — cel mai mare editor pe care ţara noastră l-a avut13. Paradoxal: pe măsură ce principiile orientative şi structura pe varii planuri a ediţiei se definitivează, termenul ultim al finalizării se îndepărtează tot mai mult, se dilată în timp, — ca în goana halucinantă a emirului lui Macedonski, după mult visata şi mereu intangibila Mecă. Este interesant să urmărim aventura planificărilor propuse de editor. în prefaţa la volumul al IlI-lea, recunoscînd că planul ediţiei integrale eminesciene ar fi „oricum ambiţios”, îi stabilea următoarea diagramă care acuza un număr de 14 volume : IV. Postume. Traduceri; V. Proza literară; VI. Teatru. Excerpta. Fragmentarium; VII. Literatura populară; VIII —XII. Proza politică („Curierul de Iaşi” şi „Timpul”); XIII. Corespondenţă; XIV. Acte. Biografie. Bibliografie selectată. Indice general. Aceeaşi prefaţă, rezumînd destinul tuturor predecesorilor seduşi de mirajul ediţiei integrale eminesciene şi ţinînd seama de încetineala cu care primele trei tomuri apăruseră pe durata unui cincinal (dar încorporînd munca a 11 ani), formula întrebarea, tulburătoare, întrucît s-a dovedit, pînă la urmă, profetică : „Spectrul Văii Regilor, îşi spune tot insul, cu tezaurele ei inviolabile, să fie sortit oare a se reedita, cu fiecare 13 Faptul că travaliul său a avut un caracter deschis — nefetişizînd nici măcar propriile descoperiri — — l-am mai subliniat. Un exemplu, în plus: discuţia purtată cu N. Iorga pe marginea sistemului de editare propus de acesta, al unei cronologii „dirijate'*. Perpessicius mărturiseşte gîndul ce deseori l-a fascinat în timpul muncii sale : o ediţie „vîrstată" care să publice la un loc textele antume şi postume pentru a pune in valoare unitatea organică a creaţiei eminesciene. Dacă o astfel de întreprindere ar fi fost posibilă, înainte de a se fi explorat şi divulgat lumea de taine a manuscriselor, iată ceea ce editorul, în modestia lui, nu ne spune. Rămîne însă ca un adevăr necontestat că structura ediţiei lui Perpessicius nu traduce pur şi simplu preferinţe subiective ci a fost impusă şi de caracterul obiectiv al materialului investigat. u nouă tentativă editorială ? Să fie, oare, toate aceste deshumări, parţiale şi necontenit întrerupte, în puterea cine ştie cărui jurămînt pe care nici un descîntec n-a izbutit încă să-l dezlege?” La ora cînd scria aceste rînduri, Perpessicius era însă, fără ezitări, optimist, de o siguranţă, în temeritatea sa, care nu cunoştea graniţe. Respiră o anume superbie declaraţia, făcută în numele experienţei căpătate şi la încheierea primei etape a lucrului : „editorul poate spune în cunoştinţă de cauză şi cu un optimism încercat că proiectul ediţiei prezente, în ciuda proporţiilor sale, i se pare întru totul realizabil”. Fixează chiar şi un termen — avertizînd că ritmul tipăririi volumelor va fi invers proporţional cu numărul lor — şi acesta e de „cel mult 5 ani”. Este drept, se adaugă un dubitativ „poate”, dar asta credem că o face mai mult din scrupule de modestie, părîndu-i-se prea peremptorice afirmaţiile decît din convingerea clară a unor dificultăţi insurmontabile. Se ştie că postumele vor ocupa spaţiul a două volume, nu al unuia singur : al IV-lea şi al A7-lea — lăsînd cu totul în afară traducerile; volumul al Vl-lea va fi închinat literaturii populare (prevăzută, iniţial, după proza literară şi teatru), o fericită inversiune în program, putîndu-se astfel reconstitui poezia eminesciană în toate ramificaţiile ei: antumă, postumă şi folclorică. Arhiva particulară a lui Perpessicius — pusă la dispoziţia Muzeului literaturii române de fiul Maestrului, profesorul Dumitru D. Panaitescu, cu o deplină solicitudine colegială — ne îngăduie să refacem imaginea interioară a acestui impresionant spectacol : continua înălţare de schele în jurul monumentului ediţiei eminesciene. Apăruse volumul al IV-lea, se pregăteau pentru tipar volumul al V-lea şi al Vl-lea şi iată-1 pe Perpessicius alcătuind un nou itinerariu, cu escale prevăzute în spaţiul unui cincinal. Aşa se şi intitulează noul program Schiţă a -planului cincinal al ediţiei integrale a operei lui Mihai Eminescu. îl reproducem : 1956 Voi. V. POEZII POSTUME. Variante, Note, Mărturii, Indice etc. Termen de predare Editurii: 31 mart. 1956 Voi. VI. LITERATURĂ POPULARĂ. Studiu introductiv Poemele originale de inspiraţie populară : Călin Nebunul, Miron şi frumoasa fără corp etc. Colecţia de folclor eminesciană Dicţionarul de rime Rimario moldavo — termenul de predare: 31 decemvrie 1956. 1957 . Volumul VII. PROZA LITERARĂ (Geniu Pustiu, Archaeus, Sărmanul Dionis etc.) Volumul VIII. TEATRU ŞI CRONICI TEATRALE — ambele volume se predau la finele anului 1957. 1958 Volumul IX. TRATATUL DE DRAMATURGIE al lui Rotscher (traducere de Eminescu, 1868—1871, cu studiu introductiv etc.) Volumul X. FRAGMENTARIUM, EXCERPTA, CURSURILE UNIVERSITARE GERMANE. TRADUCERILE DIN KANT. REVIZORAT (1875-1876). — termenul de predare: finele anului 1958. 15 îosî) Volumul XI. ZIARISTICA: FEDERAŢIUNEA. ALBINA. CURIERUL DE IAŞI A^olumul XII. TIMPUL (1877-1878) — termenul de predare: finele anului 1959. 1960 Volumul XIII. TIMPUL (1879-1880) Volumul XIV. TIMPUL (1881-1882) Volumul XV. TIMPUL (1882-1883) FÂNTÂNA BLANDUZIEI (1888-1889) INDICE GENERAL AL PRESEI — termen de predare: finele anului 1960. 1961 şi 1962 Volumul XVI. CORESPONDENŢA Volumul XVII. ACTA. BIOGRAFICE - ICONOGRAFICE - ALBUM DE FACSIMILE Volumul XVIII. BIBLIOGRAFIE SELECTATĂ. INDICE GENERAL AL ÎNTREGII EDIŢII. Aşadar, nu 14 volume, ci 18. Pentru ca, într-un alt plan de perspectivă, redactat după ce’apăruse volumul al V-lea şi se preda tiparului al Vl-lea, dimensiunile ediţiei să se dilate şi mai mult, atingînd cifra de 20 volume. (Survenea, practic, această modificare : din’ceea ce era propus pentru volumul X se extrapolau cursurile universitare şi traducerea din Kant ca şi epoca revizoratului, se adăuga capitolul Varia şi se constituiau două volume de sine stătătoare.) Planul îmbrăţişa trei cincinale : 1961 — 1975, timp în care ar fi trebuit ca seria celor 20 de volume să fie încheiată. în 1964, cu prilejul celor trei sferturi de veac de la moartea poetului, Perpessicius — neştiute presimţiri ? o evaluare mai exactă a perpsectivelor muncii ? — adresează o Scrisoare deschisă editorului eminescian din anul 2.000, în care meditează nostalgic asupra frazelor înscrise în prefaţa la volumul al III-lea şi asupra conţinutului lor profetic. Nu acceptă, desigur, un punct de vedere fatalist, sau, cum ne încredinţează puţin maliţios : „nu e vorba de nici un mister la mijloc, de nici un farmec şi, în consecinţă, nici de vreun descîntec”. Alta este problema, învestită cu semnificaţii dintre cele mai grave : ,,o viaţă de om nu ajunge ca să cuprindă totalitatea moştenirii literare a lui Eminescu”. Preconizînd însumarea eforturilor „cîtorva generaţii de cercetători”, Perpessicius reia imaginea lucreţianului marş al torţelor căruia îi fixează, ca ţel absolut, anul 2.000. ,,împlini-se-va oare minunea atîta timp rîvnită, însă pe nedrept reclamată înainte de vreme ? Se va fi dat, oare, celor din pragul veacului XXI să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu? N-ar fi exclus. Cu condiţia, totuşi, să se pregătească încă de pe acum”. De nicăieri nu transpare dorinţa de abstragere din munca prestată întru îndeplinirea acestei îndatoriri naţionale, numai că acum — pentru prima oară ? — Perpessicius realizează perspectiva de a nu vedea tipărit ultimul rînd al ediţiei integrale eminesciene. (Să nu uităm că timp de 30 de ani se publicaseră 6 volume, mai rămăseseră de înfăptuit 14, iar el trecuse de vîrsta de 70 de ani.) Iar în 1967, în „Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie” (nr. 4), marele editor va constata, melancolic dar demn : „Un fir pierdut, al Ariadnei”. .. N-a sosit încă timpul să deschidem dosarul tuturor tribulaţiilor prin care a trecut Perpessicius în aceşti ani şi care, nici vorbă, au fost uneori determinate — cum se exprima el, undeva, cu discreţia-i caracteristică — „de oameni, de mîna aceea de pă- 16 i mint, atît de limitată şi de enigmatică ”14. Nu este însă mai puţin adevărat că ritmul realizării proiectelor sale a fost influenţat şi de starea sănătăţii sale în continuă înrăutăţire. Diferite însemnări intime mărturisesc agravarea deficienţelor de- vedere care, să nu se uite, au fost pricinuite de munca de ani de zile la descifrarea grafiei eminesciene şi a nenumăratelor corecturi ale colilor tipografice. De zece ani, doctorii îi cereau să sisteze orice efort (ajunsese la 13 dioptrii) şi, în ultima perioadă, îşi continua lucrul cu ajutorul fiului său, care-i citea volume sau aşternea pe hîrtie cele ce-i dicta. Astfel l-a surprins moartea, la 29 martie 1971, în anul în care trebuia să împlinească 80 de ani. Aşadar, ceea ce evocase, odată, cu titlu de pură metaforă : soarta „egiptologilor” în misterioasa Vale a Regilor sau expediţiile în labirintul manuscriselor eminesciene — fără reeditarea performanţei miticului Tezeu —, s-a întrupat în realitate, şi el, Perpessicius, ajungînd să se alăture lungului şir al acelor editori eminescieni fascinaţi de mirajul ediţiei integrale, fără a izbuti s-o înfăptuiască. Cu o deosebire : faţă de toţi antecesorii, el reuşeşte — rodul aproape al unei jumătăţi de veac de devotat travaliu — să tipărească integral poezia eminesciană în multiplele ei ipostaze : antumă, postumă şi folclorică, şi, mai mult, să pună fundaţia întregii ediţii, configurînd unul dintre cele mai importante şi mai impresionante monumente ale culturii româneşti. ♦ Am întreprins acest excurs — reconstituind şi aspecte cunoscute unui cititor avizat — nu numai ca un justificat omagiu adus ctitorului, ci şi dacă vreţi, ca un aide-memoire, volumul de faţă înscriindu-se, în chip programatic, în continuarea celorlalte şase, ale monumentalei ediţii. Să precizăm : nu numai continuînd spiritul şi metoda lui Perpessicius, ci şi încorporînd tot ceea ce a rămas efectuat parţial sau doar schiţat pe masa lui de lucru. Căci o altă părere falsă ce se cere a fi destrămată este aceea care reduce contribuţia eminesciană a marelui editor numai la sfera volumelor tipărite. Documentele din arhiva particulară sînt probe elocvente ale faptului că, din 1963, cînd apare Literatura populară, Perpessicius n-a încetat să lucreze — dincolo de o încetinire a ritmului sau de perioade lacunare — la volumele următoare, sau să se preocupe, în modul cel mai concret, de realizarea lor. Şi pentru că prezenta ediţie cuprinde proza literară, să cităm dintr-o scrisoare adresată conducerii Academiei, în care declara solemn : „ideea continuării lucrărilor începute pentru volumul VII îmi este scumpă”. De altfel, a spus-o şi public — în stilu-i caracteristic, cu perifraze şi ocolişuri — în Un fir, pierdiit, al Ariadnei, unde amintind că mai rămîn de reconstituit alte „bolgii” ale operei eminesciene : „ale prozei literare, ale teatrului, ale ziaristicii”, specifica : „pentru care lucrările pregătitoare, aşa-zicînd, săpăturile de fundaţie, odată finite, mai rămînea de ridicat zidurile”. în continuare, glosînd în jurul ziaristicii, făcea mărturisirea : „A fi citit aşadar pagină cu pagină, articol cu articol şi rînd cu rînd întreaga colecţie a „Timpului” (împrumutat, uneori, şi de la venerabilul G. T. Kirileanu din Piatra-Neamţ), pînă la ultima informaţie a agenţiei Havas, implicit reportajele parlamentare, căci sînt perioade cînd redactorul şef umple singur gazeta, mi s-a părut dintre obligaţii, cea dintîi şi, evident, cea mai plăcută. Ea ne-a dus între altele la întocmirea unor noi liste de articole, încă inedite...” Ca unul dintre ultimii colaboratori ai maestrului — singura calitate ce mi-o revendic scriind aceste însemnări — pot depune mărturie că, şi după destrămarea micului colectiv înjghebat la Academie, ideea înfăptuirii ediţiei integrale continua să-l obsedeze, într-un rînd, gîndindu-se să accepte sprijinul personalului ştiinţific al Muzeului literaturii române (muzeu pe care-1 înfiinţase şi-l diriguia). Mi-aduc aminte de cîteva 14 Mă folosesc de prilej, pentru a menţiona că meritele lui Perpessicius în durarea moştenirii poetului naţional s-au bucurat de o recunoaştere oficială din partea celor mai înalte foruri de conducere a ţării ca şi a întregii noastre vieţi cultural-ştiinţifice. în 1954, pentru editarea operei poetice a lui Eminescu i se decernează Premiul de Stat. Va primi şi alte înalte distincţii. Mai mult, ceea ce nu s-a întîmplat cu nici o altă ediţie, în 1959, Consiliul de Miniştri emite un decret (nr. 171) privind asigurarea tuturor condiţiilor — inclusiv cele de ordin material — pentru continuarea şi desăvîrşirea acţiunii de întregire a patrimoniului cultural naţional prin tipărirea întregii creaţii eminesciene. 3 —c, 344 17 consfătuiri însufleţite — si însufleţitoar.e —, în cadrul cărora se alcătuise un plan de ■ acţiune”/iar Perpessicius, cu un uşor zîmbet sceptic în colţul buzelor, configurase cîteva dintre concluziile vastei sale experienţe. Forţele noastre nu erau însă suficiente pentru a ne asuma o asemenea dificilă şi de durată „misie”, solicitaţi fiind de redeschiderea-instituţiei în noul sediu şi de investigarea şi valorificarea patrimoniului muzeal. Proiectul n-a încetat însă să ne fascineze — ca acea Fata Morgana a manuscriselor, alt element al mitologiei adoptate de Perpessicius —, dovadă entuziasmul cu care, şi după ce maestrul nu mai era printre noi, paginile revistei „Manuscriptum” au fost deschise comunicării oricărui document legat de Eminescu, ■— acea „Eminesciana’ , devenită, treptat, o rubrică permanentă. Dacă însă, în prezent, proiectul capătă fiinţă e pentru că, în ultimii ani, colectivul ştiinţific al Muzeului a fost întărit cu un important număr’ de prestigioşi cercetători de la institutele Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. S-a putut, astfel, constitui un puternic sector de cercetare, în cadrul căruia, cei mai avizaţi — cu experienţă în domeniul editorial ca şi în cel al istoriografiei literare anexate eminescologiei — şi-au inclus în planul lor de muncă iniţierea în lumea manuscriselor Poetului şi continuarea eforturilor întreprinse de Perpessicius. Ne înscriem astfel în concepţia de lucru a marelui editor, realizînd un vechi deziderat, exprimat, între altele, şi într-un instructiv, „raport de perspectivă” : „Experienţa celor doi ani de funcţionare a colectivului M. Eminescu, pe de o parte, şi propria experienţă de un sfert de veac a conducătorului colectivului, pe de alta, duc la concluzia că elaborarea, în condiţii optime, a ediţiei critice şi integrale a operei lui M. Eminescu e în funcţie de timp şi de personal. Timpul, în speţă cele trei cincinale, la dispoziţie, îmi pare îndestulător pentru a executa o lucrare de amploarea ediţiei Eminescu, care ar număra cca. 20 de volume. Pentru aceasta este însă necesar ca personalul să fie sporit de la 3, cîţi numără astăzi, la 10 membri”. Mă grăbesc să declar că, ocupîndu-se nu numai de editarea acestui volum, ci şi a altora, colectivul de la Muzeul literaturii nu înţelege să concureze pe nimeni, să descurajeze vreo iniţiativă, cele aproximativ 12 volume cîte se cer a mai fi realizate oferind spaţiu de manifestare activităţii oricărui specialist interesat. Mai mult, astăzi, cînd maestrul nu ne mai poate ajuta cu luminile spiritului său şi cu exemplul eforturilor sale cotidiene, înfăptuirea unei asemenea sarcini de o atît de mare complexitate— ca încheierea ediţiei critice integrale a operei eminesciene — nici nu e de conceput fără o conlucrare colegială amplă, fără o coordonare şi integrare a capacităţii tuturor forţelor existente în ţara noastră lr,_ Esenţial este însă să se treacă de la vorbe la fapte. Nu putem să nu constatăm cu tristeţe că a trecut un deceniu şi jumătate de la tipărirea ultimului volum al ediţiei fără ca altul să se ivească, pînă acum, la orizont. Este de aşteptat ca ritmul eforturilor editoriale să fie ceva mai alert, ţinîndu-se seama că nu trebuie s-o luăm de la capăt, că există o amplă şi inestimabilă experienţă, în sfîrşit, că, în o seamă de cazuri, fundaţia a fost pusă, rămîn de înălţat zidurile. Declarîndu-ne principial pentru continuarea ediţiei lui Perpessicius, pentru asimilarea, cu devoţiune, a spiritului şi a metodei sale de lucru, nu înţelegem să procedăm, cum uşor se înţelege, într-un spirit neştiinţific, de idolatrie, cantonînd în perimetrul unei imitaţii servile şi împotriva căreia primul s-ar fi ridicat incomparabilul editor. Investigarea textelor concrete s-ar putea să impună soluţii noi, adecvate profilului fiecărui volum în parte, fără a uita şi posibilitatea de a se recepta anumite sugestii, de dată recentă, oferite de practica filologiei moderne — doar fiecare ştiinţă evoluează şi cea a eminescologiei, cum se spune, cu un termen nu prea fericit, va să ilustreze acest adevăr, cu prisosinţă, supunîndu-se unui material atît de viu, ca laboratorul de creaţie al lui Eminescu. _ De faptul că nu va fi, totuşi, o muncă uşoară şi nici de scurtă durată — cine se îndoieşte? Avem însă în.vedere noile auspicii sub care au loc aceste eforturi. Iniţiativa . 15 Este şi motivul pentru care printre colaboratorii la acest volum figurează şi nume din afara cercetă- torilor Muzeului. Mă gîndesc nu numai la Dumitru D. Panaitescu care, in calitatea sa de preţios ghid in universul arhivei perpessiciene, ne va fi un sprijin perpetuu, dar şi la specialista indiană, Dr. Amita Boshe, colaboratoare preţioasă în decelarea interferenţelor sanscrite din creaţia şi filozofia eminesciană. ■ . 18 Muzeului literaturii a fost întîmpinată cu toată solicitudinea de conducerea Secţiei de limbă, literatură şi arte, ca şi dc Prezidiul Academici R. S. România. în cadrul acestui înalt for ştiinţific fiinţează, de altfel, de cîţiva ani, un comitet însărcinat cu urmărirea acţiunilor de editare a operei poetului naţional, al cărui preşedinte este fostul coleg şi prieten al lui Perpessicius, academicianul Şerban Cioculescu, care s-a interesat îndeaproape şi a acordat întreg sprijinul muncii colectivului nostru. Făcînd aceste menţiuni, în chip firesc, gîndul ni se îndreaptă, recunoscător, către climatul obştesc actual, care stimulează, cu generozitate, toate actele de cultură, spo-rindu-le eficienţa şi prestigiul, ridicîndu-le la rangul unor nobile responsabilităţi naţionale. ' . . .Vom sărbători, peste cinci ani, centenarul întîiei ediţii Maiorescu. Din decembrie 1883, pe durata unui veac întreg, s-au succedat numeroase ediţii, tot atîtea încercări temerare de a escalada piscurile celei mai grandioase proiecţii spirituale din aria scrisului românesc. Tentative neizbutite piuă la capăt şi mereu reînnoite în urmărirea acelei ţinte, tot atît de fascinantă şi de inaccesibilă ca şi o himeră. Reeditarea muncilor nesfîrşite şi sterile ale lui Sisif? Nicidecum, fiecare ediţie înscriind o experienţă, mareînd un nou pas în urcuş, astfel incit astăzi, de la înălţimile cucerite, putem cuprinde în întregime panoramicul creaţiei eminesciene, ne simţim atît de aproape de culmile mult jinduite. _ Perpessicius fixa ca termen ulţim sfîrşitul acestui veac. în ce ne priveşte, am propune o dată intermediară : 1989, împlinirea a 100 de ani de la moartea Poetului. Atunci, peste 12 ani, am putea face un prim bilanţ a ceea ce s-a realizat, şi, cine ştie, poate că ne vom fi apropiat mai mult decît visam de ţinta urmărită. Este, oricum, aceasta sarcina de onoare ce revine generaţiilor actuale de cercetători care, folosindu-se de condiţiile faste create în prezent, de experienţa ştiinţifică dobîndită, va să înfăptuiască un vechi deziderat al culturii naţionale, îndeplinind, totodată, o datorie supremă faţă de poporul nostru a cărei înaltă expresie spirituală este opera lui Eminescu. în acest fel, ne vom fi adus prinosul nostru de recunoştinţă eforturilor şi sacrificiilor înscrise în marea carte a ediţiei integrale de înaintaşi, şi în rîndul cărora numele lui Perpessicius a trecut de acum în legendă. Sau, cum spunea incomparabilul editor în acel document zguduitor — adevărat mesaj către viitorime — Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2.000, aceştia ,,pot să doarmă liniştiţi în linţoliile lor de veci”, deoarece truda lor n-a fost zadarnică, fiecare dintre generaţiile acestei ţări îndeplinindu-şi ,,în felul său datoria”. AL. OPREA PROZA LITERARĂ A LUI EMINESCU Deşi intrată de timpuriu în conştiinţa publicului cititor, proza literară a lui Eminescu n-a fost totuşi mai puţin expusă acelui joc fatal de circumstanţe şi subpre-ţuire, frecvent în istoria literelor, ori de cîte ori scriitorul îşi exercită puterea de creaţie în mai multe registre. Desigur, nici Geniu -pustiu, nici Cezara, nici La Aniversară şi cu atît mai puţin Sărmanul Dionis n-au încetat o clipă de a fi prezente în mintea iubitorilor de frumos, însoţind, ca tot atîtea trofee, carul de triumf al tinerei lui glorii, alături de alte atîtea titluri nepieritoare ale lirismului său, de la Venere şi Madonă la Luceafărul şi de la Împărat şi proletar la Oda în metru antic. Sînt însă două împrejurări care nu se puteau să nu umbrească strălucirea nativă a prozei eminesciene : prestigiul însuşi al poeziei sale, în primul rînd, şi, în al doilea, faima prozei sale politice, în flacăra căreia arseseră atîtea gînduri înalte şi la văpaia căreia se încinseseră atîtea false glorii ale politicii româneşti dintre 1867 şi 1883. Cînd la începutul secolului al XX-lea, proza literară a lui Eminescu începe să fie editată cu mai multă consecvenţă, poezia lui îşi desăvîrşise ciclul antum şi începea să şi-l contureze pe cel postum. Ediţiile poeziilor, începînd cu aceea din toamna anului 1883, în ajunul purce-derii poetului la sanatoriul de la Ober-Doebling, se succedau cu regularitate ; prelunga agonie a poetului favoriza, odată cu legendele cele mai variate, o difuziune din ce în ce mai largă a sentinţelor şi armoniilor lui lirice, iar trecerea lui, în vara anului 1889, la cele veşnice, indiferent ele absenţa funeraliilor naţionale, n-a fost mai puţin o apoteoză, o instaurare solemnă în empyreul la care şi mucenicia îndurată, şi valoarea operei lui, şi adeziunea întregii obşte româneşti îl îndreptăţeau deopotrivă. Corulfunerar, ce-i însoţise cortegiul cu stihurile testamentare din Mai am un singur dor, marca începutul acelui lung ciclu de cîntece pe versurile poetului, atîtea din ele fanteziste, ce aveau să se încetăţenească de-a lungul anilor şi care şi sub forma aceasta aproximativă proclamau tot primatul poeziei eminesciene. Pe de altă parte : generaţii de cărturari şi de discipoli ce se afirmau sau se ridicau la timpul acela, în frunte cu Dobrogeanu Gherea, Iorga, Vlahuţă, Delavrancea ş.a.; Titu Maiorescu, patron al „Junimii” şi al „Convorbirilor literare”, care condusese o vreme „Timpul” şi urmărise de aproape activitatea ziaristică a poetului; Anghel Demetriescu, animatorul „Revistei, contemporane”, dar şi omul de studiu, prob şi judicios, cunoscuseră, pe lîngă semnificaţia revoluţionară a lirismului eminescian (chiar cînd rezervele primau, ca la Anghel Demetriescu), şi prodigioasa contribuţie în interpretarea fenomenelor politico-sociale, adusă de poet în cursul sextenatului său ziaristic de la Bucureşti. Prinsă, aşadar, între aceste două focare, deopotrivă de luminoase, eclipsa, oarecum parţială a prozei literare eminesciene, apare explicabilă. Nu însă şi cu totul justificată. Căci proza literară a lui Eminescu nu stă cu nimic mai prejos de poezia sa, nici ca dată în evoluţia scrisului nostru în proză, nici sub raportul caracterelor originale, specifice scrisului eminescian. Cine a dat un summum în poezie, spune Ovid Densusianu în unul din cursurile sale universitare, vorbind tocmai 20 de cazul lui Eminescu, va rămîne pe planul al doilea în proză şi legea aceasta, ce-i părea lesne de verificat, o întărea cu un corolar : Constantin Negruzzi, atît de mare artist al prozei, a fost în mod fatal un poet de al doilea, poate chiar de al treilea rang. Şi tot aşa s-ar mai fi putut aduce, tot din literatura noastră, pentru una sau alta din categorii, exemplele unor : Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Hasdeu etc. Că legea aceasta nu este, totuşi, atît de imuabilă, pe cit s-ar părea, o dovedesc atîtea alte pilde ale literaturii universale : un Goethe, un Puşkin, un Edgar Poe, un Baude-laire, artişti la fel de desăvîrşiţi, atît în poezie, cît şi în proză, şi cărora le-am putea adăuga exemplul autorului nostru însuşi. Se poate afirma, fără putinţă de tăgadă, că Eminescu a fost şi în ordinea prozei literare un meşteşugar tot pe atît de iscusit şi de strălucitor ca şi în ordinea poeziei. Nu numai pentru că amîndouă tulpinile îşi trag fiinţa din aceeaşi unică rădăcină, dar şi pentru că el a turnat în amîndouă tiparele o aceeaşi esenţă subtilă şi pentru că a urmărit, cu aceeaşi rîvnă, să transpună, precum în versuri ca şi în proză, ecourile experienţelor sale biografice. Rod, deopotrivă, al temperamentului său înnăscut, altoit cu toate lecţiile vieţii, culturii şi peisajelor prin care a străbătut, proza literară a lui Eminescu poate fi urmărită, pas cu pas, în întregimea şi desăvîrşirile ei succesive, la fel ca şi poezia. Peregrinările sufleurului însoţind, în turneele transilvane, trupa de teatru a soţilor Pascaly, romanticele aspiraţii şi extaze ale adolescentului hrănit cu lecturi serioase, aşa cum şi-l aminteşte Caragiale în întîia lor întîlnire, şi cum a şi fost în realitate, reminiscenţele vii şi indelebile din mediul de patriarhalitate al Ipoteştilor şi Dumbrăvenilor, sugestiile studiilor universitare, cu iniţieri fructuoase în cultura orientală sau în filozofia kantiană, mirajele folclorului sau luminile jucăuşe de pe comorile cărţilor vechi, pentru care avea nu numai o predilecţie, dar şi o divinaţie specială — toate aceste punţi şi promontorii de pe care şi-a îndreptat antenele sufletului în genunile miraculoase ale creaţiei se întîlnesc consemnate, în construcţii adaptate la necesităţile genului, în nenumăratele sale pagini de proză literară. începuturile de proză literară ale lui Eminescu sînt tot atît de interesante ca şi cele în poezie. Ele atestă, ca şi poezia, anume servituti de epocă, de care se va dezbăra, pe care poate că le şi depăşise în spirit la vremea în care mai continua să scrie sub înrîu-riri străine. Sînt, precum se ştie, în versurile de debut ale lui Eminescu nenumărate vestigii bolintinene sau din Alecsandri. Dar debutantul care trimitea „Familiei” poezii, în primul rînd la nivelul revistei, păstra în cartoanele sale dovada unor aspiraţii cu mult mai ambiţioase. Cînd în 1868 şi 1869 tipărea poeziile de dată mai veche, La o artistă şi Amorul unei marmore, poetul trecuse de stadiul madrigalelor convenţionale şi publica în paginile aceleiaşi reviste ardelene întîia sa odă satirică, Junii corupţi, şi întîia sa elegie personală, Amicului F.I., inspirată din climatul Tîrnavelor şi al Blajului, în timp ce poemul lui Mureşanu, al Mirei, al lui Ştefăuiţă-Vodă (cu întîia versiune din Melancolie) germinau în tihnă între filele poroase ale manuscriselor sale. O situaţie analogă oferă şi proza sa literară la începuturile ei. Şi din acest punct de vedere, textul Contrapagină, ce pentru prima dată am editat în 1939, cu prilejul semicentenarului morţii poetului, mi se pare întru totul revelator. Textul aparţine, de bună seamă, prin atîtea detalii tehnice şi biografice, anului 1868 şi, aproape sigur, cam tot de pe atuncea datează şi primele coaie din Geniu pustiu, romanul de atît de neepuizată prospeţime şi care, de atîtea ori, a fost minimalizat de unii şi alţii dintre comentatori. Este, îndeosebi, un amănunt, care le apropie sub raportul cronologic şi care se cuvine semnalat, obsesia anume a acelui „foiletonism”, ce marchează un atît de preţios punct de reper al biografiei poetului. La capătul acestei duble partizi de existenţe şi cariere, pe care si le dispută, ca într-un divan cantemiresc, Doamna Lume, care într-un fel hotărăşte, şi Domnul Destin, care altfel decide, poetul nostru şi tînărul prozator figurează cu următorul horoscop : . .Astfel d.e. s-a întâmplat ca Doamna Lume să dicteze : M. E. Feuilletoniste ennuyant şi d. Destin să scrie: M. E. sufleur de teatru”. Iar în Geniu pustiu, în pasajele de către început, în una din întîlnirile naratorului, alias poetul nostru, cu Toma Nour, eroul pivot al povestirii, acesta exclamă : „Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vre-nnni ziar. . . După ce voi muri îţi voi tesla într-o broşurică romanul vieţii mele, şi vei face din lungii, din obosiţii mei ani, trişti, monotoni, plînşi, o oră de lectură pentru vreun cutreierător de cafenele, pentru■ vreun tî-năr romanţios, sau pentru vreo jată afectată, care nu mai arc ce pierde, care nu mai poate iubi şi’care învaţă din roman cum să-şi jacă epistole de amor". Şi, mai departe, reeditînd invitaţia, Toma Nour aminteşte de „biografiile” lor scrise în forma novelei : „De-oi- muri cu înainte, ţi-oi lăsa pe a mea, dc-i muri tu, moştenesc cu pe a ta". Contrapagina e redactată în clrip de „Precuvîntarc” la o Novelă originală şi cum, mai departe, cînd, după ce acuză pe Doamna Lume sau pe Domnul Public că s-a dezinteresat de scrisul românesc, îi anunţă că „marfa”, cu care are de gînd să treacă prin „imperiul” Doamnei Lumi, „e asemenea scrisă”, o clipă eşti ispitit să crezi că novela pentru care cere îngăduinţa sau, mai exact, „cartea de petrecere”, cu alte cuvinte indigenatul de scriitor, nu este alta decît Geniu pustiu. (Alte detalii ale aceleiaşi vîrste, reflectate în ambele texte : prezenţa lui Tasso, în amîndouă compunerile, şi mai ales prezenţa romancierilor francezi: Dumas în Geniu pustiu, la început şi mai ’ departe „eroi leşinînzi ai romancierilor francezi", iar în Contrapagină: Paul de Kock şi M-me George Sand.) Mai important însă ca apropierile ce se pot stabili intre primele două texte din proza literară a lui Eminescu, ni se par diferenţele, distanţa ce le separă. Raportat la stîngăciile de expresie din Contrapagină, şi cu toate excesele stilului său romantic, Geniu pustiu se impune ca opera unui autor versat. Stîngăciile acestea vin în bună parte de la dificultăţile genului, al precuvîntării ce trebuie să navigheze între sinceritate şi modestie, dela impreciziunea cu care mînuieşte unele noţiuni (de pildă Gura lumii, Opinia publică), de la folosirea unor termeni vechi şi rari (carte de calicie, doaşcă, salt (singur), răvaş de drum pe vecină etc.l, de la uşoara pedanterie a tînărului devorator de literatură, care trebuie să-şi afişeze cît mai ostentativ lecturile şi cunoştinţele. Şi, întradevăr : din acest punct de vedere textul Contra-paginci este cu osebire sugestiv şi apt să ne introducă în arcanele biografice ale tînărului sufleur de 18 ani. Citirea ziarelor, pe de o parte, teatrul cu spectacolele lui, pe de alta, se reflectă din plin în şirurile acestui text. ,,Tacite Caragltiozlîc, comediant" ajuns „Constantin Caragio, artist dramatique", au este oare o nevinovată ironie la adresa lui Costache Caragiale, directorul unei trupe de teatru, rivală? ,,Constantin Urlatoriano, poete ct gr and homme de Icttrcs”, fost ,,Costache Urlă, cu minavetul”, nu aminteşte de derivatele onomastice în care excelează Alecsandri, Heliade Rădulescu sau Niculae Filimon, „foiletonistul” prin excelenţă, cu al său Rîmătorian (id est: făuritorul de rime) din Nenorocirile unui slujnicar? ,,Coltuc Bîrzea", devenit ,,Prince Coltuquc Barzc", nu descinde oare din comediile lui Alecsandri, poate din dumnealui dl. Bîrzoi ot Bîrzoeni, candidul soţ al cucoanei Chiriţa şi vrednicul străbun al lui Trahanache? Cît despre încredinţarea că ,,această operă bnnă-rca, nu c tradusă din chinezeştc, după cum subsemnatul sau- nesubsemnatul a avut onoarea de-a spune în şirul al doilea al acestei făcătoare de epocă scrieri, ci aceea a fost numai o stratagemă prin care umilitul de mine am vrut să fac ca să mi se citească cel puţin prccuvîntarca acestei novele originale” — nu răspundea ea, oare, spiritului acelei constatări (ce ironie şi-n restul Contrapaginci, cînd subliniază dezinteresul publicului cititor pentru literatura originală !), formulată încă din Profesiunea de credinţă a primului număr (1866) din Satyrul lui Hasdeu, această ediţie românească, cum se spunea acolo, a ziarului coloniei chineze, trimisă la noi de regimul din Peking : ,,Pentru doritorii de a citi acest ziar în limba originală chineză, alăturăm adresa librarului: «Peking, strada Miwang-uan, casa Scn-Tschi». Suntem siguri că românii, ca unii ce citesc, în genere, prea puţin româneşte, îşi- vor procura mai dc grabă ediţiunea. chineză?" Distanţa de doi ani, ce desparte rîndurile acestea de compunerea Contrapaginii, nu are de ce să ne mire la un cititor atît de avid şi atît de atent cu scrisul înaintaşilor, cum era tînărul nostru sufleur. Şi comentariile de bună seamă ar putea fi extinse şi mai departe. Dar, dacă am acordat acestui text juvenil o importanţă oarecare exagerată, e numai pentru a marca marea distanţă stilistică dintre Contrapagină şi Geniu pustiu, cu toate că, după toate probabilităţile, amîndouă aparţin aceluiaşi moment de gestaţie. S-a spus încă de timpuriu că în Geniu- pustiu se ivesc aproape toate elementele din care se va dezvolta opera ulterioară a poetului şi adevărul acesta, exprimat încă din 1904, de (t. Bogdan-Duică (Eminescu, Eliadc, Gutzkov, în „Convorbiri literare”, 22 22 uîyW (^chjrtofc^ £,ţ : \. Vcf* S 1 ~^-A- (aa "fev^~ < ^ V VfcOU\&x . | ■" t &\ - ; K vvnV i -^~j’ţ fejlP vsfrl') 1. CONTRAPAGINĂ Fişă de lucru a lui Perpessicius nr. 197r carton scris cu cerneală 14 cm x 10 cm 1 1. uî!) V'frCMu. ? -VftCc^K -' ?" &c I r (V JVffclfrvii « MAat j'qj^ OÂCofe; Ak$i -W HjisV^vq^j V.1 .S«VAi "AAS^P *Vv^'s. r;i ia^jukT y -p\w\ il ^A'vui jtlr^sjsţ ^ .Aa.flUtei—- ■ ^va, ^\fpk ,9k^a ii VxYY~ ţ&'k.tV } «UwAfW. (kkF ■: «St- %}k iViV^ \ ;\^'^'yra^ . °Y Ş«$» j Ă .-•■jA-Yfsi'- kiv^fe fyUci. V «Ccţâî^l';-^ |oU.Şl'(i? t\< ffaJk(S® 0.|’; ^aV^tî. âU; t\i*p>^ SofeV Y 'Autt ^ ‘j YV4i \ăU \mcsjka ka î^isa ^luV \u vJYvL Y^ [a] ; [ă] ; [î] mare; rănit; mani mare; rănit; mini 2 <-â> [-a] accentuat înconjura, avea, ceva înconjura, avea, ceva 3 <ă> . [ăl; [î] fără; când, ăncă fără; cînd, încă 4 <-ă> E-e] fiă, apropiăţpf), aliantiă, neghiobiă fie, apropie, alianţă, neghiobie 5 <â> [î] cât, sfânt cît, sfînt 6 <-â> [-ă]; Ie] accentuate lăsă; sgiriâ(pf) lăsă; sgîrie 7 <-'a> E-a] cas'a casa S - [e]; [ă]; [ie] trecui; serman; pept trecut; sărman; piept 9 [Ic-] eşi, femee ieşi, femeie 10 [§a] ; [a] crengă ; seră, {era, seu creangă; sară, ţară, sau 11 <-e> <-e> . [-ea] ave avea 12 [ă]; [î] răsare; veni răsare; vîut 13 [î] vârf ■ vîrf 14 [e] aer aer 15 [ia] earbă, îndoeală iarbă, îndoială 16 [i]; P] lumină; iu, ride izvorind lumină; în, rîde izvorind 17 <-i> [-i] accentuat veni veni 18 [î] luminare, rîs luminare, rîs 19 [ea] glii aţă, auzi a gheaţă, auzea 20 [o] colb colb 21 <6> [oa] nâple noapte 22 [u] luna hm a 24 <-u> [-ujaccentuat văzu văzu 25 <-u> [-U] eu, zăreau, (să)jiu eu, zăreau, (să)fiu 26 <-u>/<-îi> [0] raiu, ochiu, magariu; cuiu ceriu; visu, caldu, uiiii; omit, unu, ducu rai, ochi, magari, cui-, ceri; vis, cald, uit; om, un, duc 27 [î] sunt-, suntem, sunteţi; sunt, suntem, sunteţi sînt, sîntem, sînteţi 28 [i] abys abis Dintre consoane b, f, g, h, j, l, m,'n, p, r, v, x şi * au întodeauna aceeaşi şi numai aceeaşi valoare şi, cu excepţia lui cs, aceeaşi şi numai aceeaşi notare ca şi astăzi, inclusiv digrafele ce, ge, ci, gi şi trigrafele che, glie, chi, glii, astfel că vom lua în discuţie doar cazurile unde apar deosebiri : A. alte semne ori B. aceleaşi semne care, pe lingă valoarea sau valorile identice cu cele de azi, au şi altă valoare sau şi alte valori. A. alte semne: 1. ; <şi> = [ţ] : feţele; faţi a, braţiu : feţele; faţa, braţ = [z] : di ce, verdi ; cadi-u, radia: zice, verzi; căzu, raza = [chi] [cv] : equivoace; consequent: echivoace; consecvent B. alte valori: 1. = [ţ] : înghiaciată: îngheţată = [ţ] : vitia, coltiu: viţă, colţ = [ţ] : putinţia, braţiele: putinţă, braţele = [z] : miedia-nopte, radie: miază-noapte, raze = [z] : mucedite: mucezite = [z] : roşă, miserie, resboi: roză, mizerie, război — [ş] : Clusiit, orasielu : Cluş, orăşel — [ş] : asia, uşia, oraşiu : aşa, uşa, oraş = [şt] : povesti: poveşti (dar albaştri) = [şt] : sein, nascc: ştiu, naşte = [h]; [c] : monarch, architect; chaos: monarh, arhitect; caos = [f] : metaphora, phlegmatic: metafora, flegmatic ninate : effect, litterarii, nesupportabilă, pallidă, possibil, terribil: efect, literarii, nesuportabilă, palidă, posibil, teribil Din tabelul de mai sus, unde, pleeîndu-se de la alografe, sînt înfăţişate toate cazurile de omografie eterofonică (altfel numita polivalenţă grafică sau sincretism grafic), rămînînd să prezentăm acum fenomenele pornind de la sunetele-tip către notarea lor grafică şi enunţînd toate cazurile relevante de omofonie (sau omonimie) eterografică : 1. <9>; <9i> 2. ; 3. 1. 2. 3. <ţi> 4. 5. (= 7. 8. <Şi> 9. 10. 11. 12. 13. consoane ge 1. [a] = <4> 2. [-a] = <-a> <-'a> <-â> 3. [ă] = <ă> 4. [-ă] = <-ă> <-â> 5. [î] = <ă> <â> 6. [e] = <-ă> <-â> 8. [i] = 9. H] = <-i> <-i> 10. [-u] = <-ii> <-u> <-u> 52 11. [ie-] = 12. [ia] = 13. [şa] = 14. [oa] = 15. ft] = <ţ> <ţi> 16. = <#> 17. [ş] = <Ş> <Şi> 18. [şt] = 19. [chi] = Considerînd toate aceste echivalenţe indiferent de frecvenţa şi distribuţia lor, se poate afirma că, în multe cazuri, valorile fonetice propuse şi deci transcrierea acestora în ortografia actuală pot fi considerate certe şi că, în orice caz, ele greu pot fi supuse unor contestări serioase. Discuţia trebuie aşadar restrînsă la celelalte situaţii, cam o treime, unde dubiul poate purta fie asupra însăşi legitimităţii valorii sau valorilor propuse, fie şi asupra distribuţiei, în cazurile de omofonie eterografică sau de omografie eterofonică. Iată aceste situaţii : I. = [a] ; [ă] ; [î]. Există două situaţii în care poate nota alt sunet decît [a], distincte în principiu dar nu totdeauna uşor de distins în fapt : a) cînd Eminescu scrie cu o ortografie, de inspiraţie etimologizată, în care notează nediferenţiat pe oricare din vocalele mediane şi b) cînd Eminescu scrie cu o ortografie care presupune notarea diferenţiată a vocalelor mediane, dar omite (din grabă, inadvertenţă, indiferenţă, alunecai-e accidentală spre alt cod ortografic sau chiar influenţa nesupravegheată a unei pronunţări regionale) să pună semnele diacritice. în amîndouă aceste situaţii am transcris cu <ă> sau <î> în funcţie de pronunţarea literară actuală (care a reţinut şi cazurile în care grafia a influenţat pînă astăzi asupra pronunţării), cu o singură excepţie, dar notabilă, pentru că implică o decizie de metodă şi consecinţe importante asupra textului : am păstrat echivalenţa = [a] atunci cînd este vorba de un [a] protonic pronunţat ca atare în Moldova, dar numai cînd în silaba următoare se găseşte tot [a] (adică nu altă vocală sau [şa]), transcriind zapadă, barbut, talhar, îmbrăcă, laşa dar grădină şi părea. Am procedat astfel din dorinţa de a nu regionaliza textul eminescian, conştienţi însă de caracterul într-o măsură arbitrar al hotărîrii noastre, care, considerată cu toată rigoarea cuvenită, păcătuieşte atît prin carenţă cît şi prin exces. Prin carenţă, pentru că în nord-estul ţării sînt posibile pronunţări cu [a] protonic şi cînd în silaba următoare se află o altă vocală sau [şa] ; prin exces, pentru că nu orice pronunţare posibilă a lui [a] ca [a] implică în mod necesar o pronunţare reală, iar convertirea în acest caz a posibilului în real poate duce nu la o legitimă păstrare a regionalismelor fonetice, ci, din dorinţa de a nu regionaliza, la o hiperregionalizare. Ne-am oprit totuşi la soluţia mai sus enunţată din următoarele motive : a. omisiunea semnului diacritic este mai frecventă acolo unde, prin poziţia sa, <ă> pare a nota pronunţarea lui regională ca [a]; b. există texte (mai ales cele tipărite în timpul vieţii, dar şi unele dintre celelalte) unde grafia şi ortografia fiind concludentă găsim atestări certe-ale tendinţei lui Eminescu de a-1 rosti uneori pe ca [a] în asemenea cazuri, şi aceasta în ciuda faptului că era conştient de caracterul regional al unor astfel de pronunţări: ,, Moldovenii puriză adesea pc ă, dar îl fac în genere a. Aşa ei zic a îmbrăcă, pieptănă, legănă.” (2257, 55v); c, această rostire regională face corp comun, în aceleaşi texte probante, cu multe alte rostiri specifice graiului din Moldova; d. după transcrierea consecventă a lui ca [a] în limitele formulate mai sus, aspectul textelor problematice este analog cu cel al textelor certe, astfel că probabilităţile de hiperregionalizare a textului nu pot fi foarte mari. Evident, rămîne o margine de incertitudine care rezidă în natura însăşi a faptelor şi este ca atare ineliminabilă, dar care nu afectează decît un caz sau altul, fără să altereze aspectul fonetic general al textului. în privinţa lui = [î] trebuie notat că, pus, semnul diacritic ar fi în marea majoritate acela pentru <ă> (mani = măni — mini), astfel că discutarea acestui caz este implicată în discutarea valorilor lui <ă>. 53 / II. <ă> = [ă]; [î]. Eminescu a scris toată viaţa cu ortografii dominate de tendinţa de a nu folosi’un semn special pentru [î], tendinţă care îşi găseşte expresia cea mai hotărîtă şi mai argumentată în ortografia maioresciană. Astfel că <â> şi <î> apar rar în textul de bază, funcţia de a-1 nota pe [î] revenindu-i cel mai frecvent (cu excepţia poziţiei iniţiale) lui <ă>. Acest sistem de notare creează serioase dificultăţi de interpretare prin faptul că în rostirea din nordul Moldovei (considerată mai puţin neliterară în faza de atunci a românei literare decît în faza de astăzi) un număr de cuvinte se pronunţa cu un [ă] căruia îi corespunde în norma actuală un [î] : călcâi, căpătai, întăi, pănă, lălhar (cf. lalhar) etc., dar pronunţările cu [î] erau destul de bine instalate în norma literară pentru ca şi scriitorii Moldovei să caute să li se conformeze. Or, în lipsa unor notări diferenţiate, a unor variaţii de la o ediţie la alta, a unor înregistrări mecanice ale lecturii de autor sau a unor mărturii explicite şi discri-minative este greu de ştiut pe care din cele două pronunţări posibile o alege întivun anumit text un anumit scriitor din a doua jumătate a secolului al XlX-lea 8. în cazul lui Eminescu abundenţa grafiilor cu <ă> sau pentru actualul <î> ar putea face pe cineva să creadă că, în calitate de moldovean, era mai puţin sensibil la diferenţa dintre [ă] şi [î] şi cu atît mai puţin sensibil în cazul seriei de cuvinte aici discutate9. Avem însă o serie de indicii că urechea poetului a fost departe de a fi robită de o deprindere regională. Avem pe de o parte mărturia hii Slavici (una dintre foarte puţinele despre sensibilitatea lui Eminescu în această materie) : „Ceea ce-i atingea plăcut urechea erau mai ales sunetele « ea »,« oa >>, «ie >>, « ă » şi «î», care lipsesc în neologisme, în deosebi în versuri, cînd fie ritmul, fie rima îl silea s-o facă aceasta” (Amintiri, Bucureşti, 1924, p. 37). Pe de altă parte, alături de numeroase rime folosite efectiv, avem şi mărturia dicţionarelor de rime, preţioasă pentru că în acest caz Eminescu distinge între pronunţare şi scriere. Se constată : 1. Abundenţa seriilor de rime care conţin un [î]10 : 2271 : îmbă, îndă, îdă, îngă, ângă, îşia, îlcă, ancă, îrcă, iscă, îclă, irlă, împle, îrmă, îrnă, înă, îvnă, îndură, însă, ântă, artă, îva, îtă, îtva, îrză, întă, înţă, îmb, îrb, îmnic, ântcc, ânc, îră, îrc, înd, îd, îrd, îmbe, îrbe, aice, îrce, alde, ânde, îde, îe; . 2272: îrje, îmfle, âncile, îcle, împle, îrle, îdele, ăndcle, île, îngile, îrlele, anele, îngurele, ănzurele, întele, ârdurile, ăngurile, ânjurilc, îturilc, îrme, îme, îfne, dine, îrne, îne, âvne, îpe, împe, îrpe, ângere,ître, între, înse, arse, île, ante, îrtc, ânze, îşniţe,-îrtiţe, âng, ângi, irg, îmbi, îmbii, îlcii, dncii, îrcii, ânghii, ângii, îjii, îrlei, ănii, drnei, iii, irii, inşii, îtii ; . ■. . 2273 : alţii, ânţii, îrţii, îmi, ângeri, ântori, îrburi, ânduri, îrduri, îrguri, ânuri, ănzuri, di, dndavi, înăl, gâdil, âmbul, îrbul, ândnl, drgnl, ânul, âul, âlpul, insul, îtul;.. 8 Acolo unde există mai multe ediţii succesive, se constată la unii autori din Moldova tendinţa de a înlocui pe pănă cu ţină, pe întăi cu înlii sau invers. Astfel la V. Alecsandri, în ediţia academică a Poeziilor (Opere I, 1965) sînt semnalate : p. 386 : fiăit-in (1845 manuscris, 1853, 1863), ptn-în (1875) ; p. 417 : păn-în (1855, 1863), ţin-în (1875) ; p. 428 : Pănă (1855, 1863), Fină (1875) ; p. 521 : ţănă-n (1863), pînă-n (1875) ; p. 572 : în 2 cazuri pănă (1863), pînă (1875) ; p. 615 : pănă-n şi Păn-an (1863), pînă-n şi Pîn-an (1875; p. 619: Pănă-n (1863), Pînă-n (1875); p. 620: Păn'la (1863), pîn’la (1875); p. 621 : pănă-n (1863), pînă-n (1875) ; p. 622 : Păn’cc (1863), pîn’ce (1875) etc.; în schimb la C. Negruzzi (conform ediţiei L. Leonte, Opere I, 1974), se constată fie menţinerea de-a lungul ediţiilor a formelor cu ă: p. 370: păn-a (1837 şi 1857) ; p. 496 : întăi (1844 şi 1857); p. 496 : întăi (1844 şi 1857), fie, foarte rar, trecerea de la ă la î : p. 496 : păn-e (1844), pîn-e (1857), fie, cu mult mai frecvent, trecerea de la f la ă : p. 334 : iutii (1837),-întăi (1857) ; p. 335 întîi (1837), întăi (1857) şi (trei ocurenţe) pînă (1837), pănă (1857) ; p. 339 : pînă (1837) pănă (1857) ; p. 406 : pînă (1839), pănă (1857) ; în Aprodul Purice forma pănă sau păn-în apare în 1837, 1846 şi 1857 (PT), dar în acelaşi an 1857 (IV) apare pînă (p. 376) şi pîn-în (p. 374) ; oscilaţia există şi îii textele lui Ion Creangă, fie între diferitele ediţii antume, fie între ediţii şi textul autograf (unde apare uneori pînă, faţă de până al tipăriturilor). 0 Nu discutăm aici poziţia finală, în care graiul nord-estic se caracterizează tocmai jrnin prezenţa unui [î] acolo unde alte graiuri şi limba literară au [ă] şi despre care vorbeşte Eminescu însuşi: ,,Molăovcncştc (si faci, sî tacî, cumpînî)" (2257, 53v), rostire care n-a avut niciodată acces la limba literară. 10 Notat în titlurile de serie fără o regulă precisă, cu <î), <(â> sau , oscilaţie pe care am respectat-o întocmai, împreună cu întreaga grafie a manuscriselor, la care am recurs direct din motive de acurateţă ; titlurile de serie notate de Eminescu cu chirilice lc-am transliterat şi lc-am aşezat în paranteze drepte; în rarele cazuri în care titlul de serie lipsea l-am dedus din exemple şi l-am aşezat în paranteze rotunde ; am inclus şi titlurile de serii unde lipsesc ilustrările (prin inexistenţă în limbă sau omisiune), pentru a dovedi ce vie era pentru Eminescu prezenţa lui [i] în sistemul de sunete al limbii. ' 54 & 2274 : âttlam, im, cn, âni, ângio, ino, âii/o, âl-p, ir, âmpăr, îlţ, îrf, îi, întru, iu; 2275“ : înz; 22G5 : [îlba], [îmba], [îrba], [îba], (îcca), (încea), (îmcea), [mda], (idea), (ândea), (ârnea), (îşnea), (îvne'a), (îrşea), ivea, îzea, îmea, în ea, îrea, (ânt), împle, (alcîm), (arini), (îrb), [ici], [ilci], [înci], arc, âld, ăzd, îiid, ard, îd, (îlc), ârf, îf, îrf, înf, îlf, îg, îjg, îlg, îng, îrg, îzg, îng, îrg, (îrgă), îj, ânj, ârj, î-lj, îk, ălc, înk, îrc, (isc), îsh, (ântec), âncc, ălnic, (ădel), [însem], [însumi], (îrlă), (însămi), (î-ţîn), în, [asin], îo, îso, [îp], [împ], ir, ânguri, [impar], [îturi], [îburi], [îdurij, [icuri], [imuri], [înuri], [îpuri], [iruri], [îsuri], [îturi], [îvuri], [izuri], [îsuri], [îţuri], [îberi]_, [îleri], [îmeri], [încri], [îperi], [îteri], [îderi], [îţeri], [îfmburi, ânduri, [impar], îrburi, ir duri, [inimi], (înguri),. ârguri,. ângiuri, ânjuri, incuri, îrkuri, [îs], ins, îrs, [ini], [îlţ], âclu, [îrnă], [îmbă], (îmbi), ancă, ăngă, [îndă], âmblă, împlă, împle, (oşî), (uşi), arcă, âlcă, âclă, [îrîj, [iute],. [îngeri], [înger], [î-nghii], ângâiu, ânguiu, [inii], [îjbuiu, (îmburi), (îe); 2308 : ămb, îrb, âmbe, îrbe, aice, îrce, ăldc, ănde, î-rfe, îge, îrje, îmfle, iele, împle, âne, îfne, âine, ârne, îsne, îvne, îzne, ipe, îrpe, ândre, ître, între, inse, îte, inie, î-rtc, iste, iste, (işti), îrve; 2254: erv, (ănz), (în zi), (ânzur) ; ■ . 2255 : îturi; . . ■ 2256: [îz], [înz], îrv, ântui, îrui, ini; - 2259 : [ ângerj, (ângeri) ; 2262 : (ântec) ; 2306: âie, (înză), enz; 2. prezenţa opoziţiei, la rimă, între [î] şi [ă] 2271: ane/ ană, iref arc, îdj ăd; 2272: île lăle.âncii lăncii, îrcii fărcii, îngii /ăngii, iii /ăii, ir ii jării; 2273: alţii jălţii, îrţii jărţii, îmi jămi, ânuri /ănuri, îi jăi (singura opoziţie din acest ms. precizată si de notarea cu chirilice), âul jeul; 2274: im I ăm, în / Sn, ir / er, îţ / eţ, îlţ / ălţ, îrţ / ărţ, iu / eu ; . 2265: îlba / ălba, îdeajădea, îzeă / ăzeă, [ici] / [ăci], [Ud] / [ălci], [înci]) l ăinci], ârc / ărc, âld / ăld, ând / ănd, âzd / ăzd, îd / ed, îf I ăf, înf / ănf, îlf / ălf, îg / ăg, îjg / ăjg, îlg] ălg, îng / ăng, îrg / ărg, îzg / ăzg, îj / ăj, îrj / Srj, îlj / ălj, îsk / esk, în / ăn, [îp ] I ăp, îr I Sr, [îturi] / [ături], [îburi] / [aburi], [icuri] / [ăcuri], [imuri] / [ămuri], [înuri] / [ănuri], [iruri] / [ăruri], [îsuri] / [ăştiri], [îturi] / /ături]- [îvuri] I [ă- vuri], [izuri] / [ăzuri], [îsuri] / [ăşuri], [îţuri] j [ături], [îbcri] / [ăberi], [îleri] / [ăleri], [îmeri] j [ămeri], [îperi] / [aperi], [îs] / [ăs], [îlţ] / [ălt] ; 2308 : îrb I ărbi, ître / ăirc, îte / ăle, îrle / ărte, iste / ăsle iste / ăşte; 2256 : îrui / ărui. 3. Dacă Eminescu, în titlurile de serie, distingea atît de net pe [î] de [ă] (lu- îndu-şi adesea osteneala, pentru a evita orice confuzie, de a le nota cu caracterele chirilice corespunzătoare), putem considera că toate cuvintele subordonate unui titlu de serie indicînd rime cu [î] erau auzite de poet cu [î] indiferent de grafie, care, în afară de inecliivocele <î> <â> sau , poate fi şi foarte adesea este, <ă> sau , cu oscilaţii imprevizibile între titlul de serie şi cuvintele din seria respectivă, adesea chiar între cuvintele aceleiaşi serii. Iată ilustrarea cîtorva tipuri de oscilaţii grafice : âlp stâlp (2274,36v); ândre mândre (2308, 55v); îrbe serbe (2271, 99r); ânc, brânci, adânci, mănânci, stând, ţînci (cf. ănf bănci, cănci, lănci, stănci [sg. stâncă, cf. 2265, 82r]-(2271, 86r); [înturi] venturi p. 2 sng. venturi, mormenturi, cânturi (2265, 178r); Insul' densul, plânsul, stinsul (2273, 66r); îmi salcâmi, mulţimi (2273, 1 lr); îrcă, năpârcă, sa l ia în circă, vercă ţ2271, 27r); erne berne, disbărne, scârne, să atârne (2308,53r): înkuri oblăncuri, adâncuri (2265, 180r); îrcuri smercuri, sfârcuri, spîrcuri (2265, 18(!r); ânze mănze, pânze, rînze (2272, 82r); ergul târgul (2273, 48r); înţă semenţă, bărbînţă, folosinţă (2271, G8r); [însumi] ensu’m%', plânsu’mi (2265, 123r); ânte cânte, descânte, să’nmormănte, -frânte, înfrânte, trânte, sânte, avânte, cuvente, svente (2272, 73r) ş îrîi sgîrii, ţî-rii, terSiu, cărîiu, mîrîiu, pîrîiu (2272, 11 lr). Trebuie dealtfel menţionat 55 aici ci faptul că deprinderea de a-1 nota pe [î] ca <ă>, <ă> (uneori clnar cu omiterea semnului diacritic) îl determină pe Eminescu să noteze cîte-odată cu aceste alografe şi pe [î] din titluriu. Mult mai rar se întîmplă invers : akîn cracăn, mestcacen (2265,133r) şi[ijîn] sprijSn o grijă'n (2265, 136r), unde totuşi sprijcn pare a-1 nota pe sprijin. în ansamblu, se poate considera că notarea neechivocă a lui [î] în titluri este regula «î>, <â>, , că unui titlu cu [î] îi corespunde rarisim în serie un [ă] şi la fel de rar un [î] din serie unui [ă] din titlu 11 12. Se impune de asemenea constatarea de ordin general că toate cuvintele înregistrate sub titluri care conţin <î> <â> sau se pronunţă cu [î] în româna literară actuală. 4. în ceea ce priveşte situaţia cuvintelor din seria călcîi, căpătîi, întîi şi pînă, despuierea dicţionarelor de rime furnizează ca fapte : călcîi apare în 2271,199v sub îc (iniţial : âe) măie, remăie, temăic, ăntâie, să ţie, ţi’e, şi’e, lămâie, lălâe, călcîie; căpătîi nu este atestat; întîi apare în 6 locuri: cel de mai sus, unde apare forma ăntâie şi 2272, 95v: ăi ăntăi, bătăi, lescăi; 2273, 35v: ăi ăntăi, într-o lungă serie (băi, gobăi, dă-i odăi etc.) în care toate cuvintele se pronunţă şi astăzi cu [â], alături de o serie âi, mâi, remâi, antâi (grafie inconcludentă, se poate citi şi ăntăi), zî-i, ţii, susţii, călcâi, lămâi; 2265, 283v: ăi aniăiu, într-o lungă serie (măi, dă-i, clăi etc.) în care toate cuvintele se pronunţă şi astăzi cu [ă]; 2306 : âic brâe, frâe, resgâe, grâe, gntâe, lălîe, leşie, mâe, alămâe, remâe, tămâie, ăntâie, rîe, părîe, Răbîe, şîe, ţie. Din toate acestea parc să rezulte, pentru călcîi, întîi, o oscilaţie posibilă între [ă] la singular sau feminin (ăntâie) şi [î] la plural sau masculin (călcîie, ăntîic). Cît priveşte pe pînă, el apare o singură dată fără elidarea vocalei finale, în 2271, 44r, sub titlul înă (un titlu ană nu există) şi printre cuvinte scrise cu <î> : rină, smântână, Costîna (rătăcit aici din seria îna) sau <â> : stână, amână, dar şi multe altele, scrise cu <ă> pentru [î] : cadănă, ingănă, mână sb., mână vrb., să remană, spână etc. ; în alte patru locuri, toate în 2265,135r, c atestată forma elidată, de trei ori păn' (arpen carpen, inzadar păn', rar păn'; urpen eiirpen, împrejur'păn'-) şi o dată pin, (în sin, pîn, stăpân, spân, blajin, fin, infrân', îngân, Draxîn, mân, remân, betrân, român, zîn, în), fără a fi reluat alături, în seria, de altfel neelaborată, prăjină, reşînă. Toate acestea ar trebui coroborate cu rezultatele unei analize exhaustive a rimelor efectiv folosite în poezia lui Eminescu, analiză pentru care n.u este locul şi timpul aici. Ne mulţumim să invocăm aici perechi de rime ca rămîie — călcîie şi râmi i — de-ntîi, amîndouă din Luceafărul, în care certitudinea pronunţării cu [î] a verbului atrage un [î] şi la perechea sa, căci, după întreaga analiză de mai sus, este greu să mai susţinem că Eminescu nu avea urechea sensibilă la opoziţia [î] / [ă], iar cu argumentul că Eminescu nu urmărea rima perfectă se poate dovedi orice. De aceea vom transcrie pretutindeni cu [î], ca în româna literară actuală (care are şi ea şovăielile sale între [î] şi [ă], dar într-o zonă periferică a vocabularului). în lipsa unei dovezi certe a pronunţării pentru fiecare caz în parte, aceasta pare să fie singura soluţie rezonabilă dacă nu vrem să devenim robii unor grafii inconcludente sau ai tendinţei de a regionaliza cu orice preţ. Desigur scrisul lui Eminescu are destule particularităţi regionale pentru a admite că rostea călcâi, căpătâi, întâi, până (aceasta din urmă fiind singura grafie folosită de Eminescu în afara dicţionarelor de rime) 13, 11 2271: amblă, cmplă, eslă (veslă, pâslă, coromîslă), empă, ălci (gălci, modălci, bălciu) alături de aici (fălci, sălci, pălci) ănged, ănge; 2272 : ămble, este, ăşle, ănăurile, unsurile, enturile, ensele, ănzele, ăndurile, crvu-rilc, empere, c.rf, elfii, eifii, dinii, ălpii (stâlpii) alături de ălpii (tălpii), ăndrii, eşti, emperi, crfuri (verfuri) alături de ărfuri (mărfuri), ănguri, ăncuri, dusuri, Suturi, ervuri, ărji (cărji, dîrji), angăl, ăntăi, enzăl, ătigul, empul; 2274 : ănsam, ăngem, ănsem, ămp, ănger, ener, ăntor, ăntur, Snzur, ens, dnt, ărt, dngav, nnurănd înlocuit ulterior cu urină, ănduri (gânduri, rânduri, scânduri, jînduri, comenduri), ălkttri (pâlcuri, tâlcuri), crt, ănged, entui; o singură dată i pt [î] în titluri : Ifnc ţîfne (2272, 17r), unde e vorba probabil de o simplă neglijenţă grafică. 12 2272, 09r : nrbil bărbii, jărbii, şărbii, Sârbii. 13 Deşi „Rostirea lor cu ă este cunoscută în Moldova alături de cea cu î”, cum afirmă academicianul Iorgu Iordan în Nota despre ediţie la Ion Creangă, Opere, Bucureşti, 1970, p. LXXII, unde menţionează în notă ,,Cf. ALR, s.n., I (1956), h. 53 şi 161, în punctul cartografic Pipirig : căpătiiu; MALR, I, b. 90, în Tg. Neamţ : călcîi; G. Weigand, IX. Jahresbericht p. 164 : călcîi la Pipirig, călcâi la Agapia ; Emil Petrovici, Texte dialectale, Sibiu-Leipzig, 1943, p. 210, 211 : întii {(întîi), pî(ti)—la, phiă-n Paşti, la Pipirig". 56 dar atît din rimele efective, cit şi din rimariu rezultă că formele cu [î] îi erau la mdemînă şi că nu ezita să le întrebuinţeze. Recomandării „cînd vor exista dubii asupra pronunţării reale, se va păstra ă: pană, întăi, călcâi etc.” 14, i se poate obiecta că dacă, în cazurile îndoielnice, am adopta întotdeauna în text rostirea potenţială în funcţie de apartenenţa dialectală a scriitorului, ar trebui să regionalizăm toate textele cu grafii incerte în sensul acestei apartenenţe. Fără a apela neapărat la criteriul „estetic” (de care n-am fi dispuşi să ţinem nicidecum seama în cazul unor pronunţări regionale absolut certe), deci fără a năzui cu tot dinadinsul să eliminăm „pronunţia metecă” de care vorbea G. Călinescu, credem că poziţia adoptată de Flora Şuteu în 1964 este cea mai cumpănită, aşa cum cred şi autorii Introducerii în filologia românească: „Situaţiile neclare pot fi rezolvate prin acceptarea formei literare de astăzi. Fără a socoti soluţia ideală, considerăm că FI. Şuteu a procedat cu dreptate atunci cînd a avut de interpretat grafii de tipul pănă, întăi, căpăt ăi în scrisul lui Eminescu. . . Atîta timp cît, după sistemul ortografic urmat de autor, ă redă pe ă şi pe i, o soluţie e greu de dat. Deşi rostirile cu ă nu sînt generale în Moldova, putem presupune că Eminescu rostea, călcăi, pănă etc. Dar avea şi intenţia de a reda în scris aceste rostiri regionale ? Uneori da, cînd cuvintele formează rima, de cele mai multe ori probabil că nu. în această situaţie, raportarea la rostirea literară de astăzi ni se pare cea mai îndreptăţită soluţie, cu atît mai mult cu cît norma literară a anilor 1840—1880 nu recomandă rostirile că a’11 * 13. III. a. = [e] ; [ă], în aproape toate ortografiile cu caractere latine din a doua jumătate a secolului al XlX-lea se manifestă tendinţa de a-1 elimina pe <ă> în favoarea lui , mai apropiat de modelul latin. Tendinţa este prezentă şi la Eminescu, în întregul lui scris, inclusă în tendinţa sa mai generală de a se conforma normelor unui fonetism care făcea etimologismului şi principiului morfologic mult mai multe concesii decît scrierea oficială din zilele noastre. Acestei tendinţe i se datorează grafii etimologizante ca re- şi res- ca prefixe verbale (remîne, resări, respnnăe, resnfla, resuna, resfringe, resfira etc.) precum şi septămînă, sclbatec, serbătoare, seu, rcu, teu, recoare, ţeran, terni, dedu, stetu; şi chiar cuvinte cu etimologie nelatină : rezboi, ser-man. Sub rezerva de a semnala aceste grafii în descrierea ortografiei fiecărei proze, în textul stabilit am transcris cu <ă> orice rezultînd din aceste tendinţe etimologizante care l-au impus într-o măsură pe (e) chiar în pronunţare, căci ,,[e] devine sunetul literar în opoziţie cu [a], considerat neliterar”16. în schimb, am păstrat pe acolo unde el reflectă o pronunţare populară sau regională : beutură, bcşică, acopere, pasere, paseri, paseri, crepat, mesuţă, musteţi, strein, sperme. b. = [ie] după consoană labială : desmerda, fer, ferbe, mez, pele, pept, peri (vb.), petre, verme etc. Eminescu oscilează, în scrierea acestor cuvinte, între forma cu şi cea cu , înclinînd să folosească mai frecvent (indiferent de perioadă) pe cea din urmă. Dacă formele cu ar fi reprezentat un fonetism regional genuin, ele ar fi trebuit păstrate. Am transcris însă pretutindeni cu convinşi că este vorba de o sporadică scriere hipercorectă. „Mai ales moldovenii sînt aceia care adoptă după modelul grafic etimologizant pronunţări astăzi, în mod neadecvat, interpretate ca populare, de ex. ferb, fer, peri, verme, împotriva cărora se declară Nădejde, considerîndu-le forme false de tipul „parascoveniilor deşănţate” ale latiniştilor (FI. Şuteu, Influenţa..., p. 180). De notat că ortografia actuală mai păstrează unele urme ale acestei tendinţe : ferăstrău. IV. (la început de cuvînt sau silabă) a fost transcris în toate cuvintele din fondul vechi ca , cu excepţia formelor pronominale şi verbale specificate în § 10 al îndreptarului. Nu ne îndoim că mai demult, ca şi astăzi, scrierea lui ca a determinat pronunţări pedante sub influenţa modelului eufonic (în ultimă instanţă 11 [I. Fischer], Principii de transcriere a textelor româneşti. Secolul al XJX-lea, în LR, XI, 1962, p. 578. 15 Ion Gheţie, Al. Mareş, Introducere în filologia românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1974, p. 182. 18 Flora Şuteu, Influenta ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 161. In continuare se va cita ca FI. Şuteu, Influenţa.. . 8-c. 3** 57 latinizant), dar cu sprijin în scrierea chirilică care a determinai în româna literară actuală forma neologismelor (sînt reprobate pronunţări ca iexistenţă, aier, alde, ideie, poieni şi chiar giuvaier şi există tendinţa, în limba pretenţioasă, să se pronunţe Nicolac si chiar, mai ales în pronunţarea scenică, femee, ncvoe, site)'. Eminescu este extrem de inconsecvent în această privinţă, scriind cînd acvea, cînd (mai des) aievea, cşi sau ieşi etc. uneori pe aceeaşi pagină. Şi, deşi nu putem şti cît de mult îi fusese influenţată pronunţarea de aceste grafii, putem presupune că scria cu sub presiunea unei pronunţări reale şi cu din conformism ortografic. Oricum, nu putem uşor presupune că pronunţarea lui oscila de la un rînd la altul, aşa cum îi oscilează scrierea. Y. = [ea]; [a], în marea majoritate a cazurilor interpretarea lui e ca [ea] şi transcrierea lui cu nu ridică nici o problemă : crengă = creangă. Există însă un număr de cuvinte unde se poate oscila între interpretarea ca [ea] şi cea ca [a]; nu este cazul cu ţeră, seu, vedă, pentru care transcrierea ţară, sau şi vadă în cazul lui Eminescu reflectă fără nici o îndoială pronunţarea reală; dar seră, semă, înşelă pot reflecta pronunţările : seară, seamă, înşeală, iar ediţiei din 1964 i s-a reproşat17 transcrierea samă şi înşală (dar nu şi sară). Rămînem totuşi la poziţia transcrierii cu , nu pentru că Eminescu ar fi evitat cu orice preţ orice rostire muntenească, ci pentru că asemenea grafii apar, sporadic, mai ales în texte mai pronunţat etimologizante (Geniu pustiu de pildă) care, acolo unde nu este în joc grafia, prezintă numeroase moldovenisme incompatibile cu această interpretare. O foarte bună expunere a procesului care a dus la distribuţia actuală a lui [a] şi [ea] provenit din lat. e după labiale şi labiodentale, dentale fricative şi semioclusive în cuvintele disilabe se găseşte în FI. Şutcu, Influenţa.. ., p. 188—190, de unde cităm numai pasajul care se referă la Eminescu : „Datorită poziţiei diferite pe care o aveau în limbă cele două forme flexionare [seară — seri, ţeară — teri], generalizarea în norma literară a variantei cu [ea] s-a petrecut numai în cazul cuvîntului bine susţinut de forma flexionară în [e], deci la cuvîntul seară. Că acesta a fost procesul de generalizare al variantei „munteneşti” seară în norma literară a românei moderne o demonstrează folosirea variantelor fonetice ale cuvîntului de către Eminescu, în manuscrisele căruia nu se întîlneşte niciodată scris seară ci numai sară sau seră ceea ce conform ortografiei academice pînă la 1881 avea tot valoarea [saro], în schimb găsim frecvent serii, chiar şi în versuri care rimează cu mării (ms. 2261/316 sau 112). Din analiza formelor existente în manuscrise este sigur că Eminescu a folosit consecvent pe sară, dar avea ezitări în folosirea formei serii sau sării.” (p. 190). Transcriind pe ca în cuvintele aici discutate credem că ne-am conformat rostirii reale a lui Eminescu, aşa cum rezultă ea din ansamblul operei şi din contextele mai restrînse în care apare acest , evitînd 6 nelegitimă muntenizare. VI. <-e> <-e>= [-ea], transcris <-ea) ; aceste alografe apar aproape exclusiv în finala infinitivelor de la verbele de conjugarea a doua : ave (ave), căde (căde), pute (pute), rămîne (ramine), ţine (ţine), vede (vede) etc., fie ele în funcţie infinitivală, fie apărînd în forme verbale analitice, la viitor sau condiţional; în schimb, cînd aceste forme sînt folosite ca imperfecte, ele sînt notate practic fără excepţie cu <-ea> (sau <-eâ», fapt care, el singur, ar fi de ajuns pentru a exclude interpretarea ca [-e], (transcris consecvent ca <-e> de Flora Şuteu în ediţia din 1964). Există însă şi argumente suplimentare. Norma generală de pronunţare a alografului , începînd cu primele sisteme de scriere cu litere latine şi pînă la completa lui eliminare din 1904, este [ea], iar în „Transilvania între 1860—1881 se foloseşte numai în formele verbale de infinitiv : (a)vede (Cipariu 1841, 12)”, vezi Flora Şuteu, Influenţa. .., p. 90. în fapt, oricare ar fi fost tendinţele de pronunţare regională, mai ales în aria nordică, limba literară a tins stăruitor către <-ea> şi [-ea] atît la infinitiv, cît şi la imperfect, iar normele de diferenţi- 17 Vezi recenzia lui Ion Gheţie din LR, XIII, 1964, nr. 6, p. 623 — 627. 58 'ci'e grafică a celor două funcţii se datorează în bună măsură unor năzuinţe de regularizare morfologică a raportului dintre infinitiv şi imperfect la conjugările II, III şi IV : a vede/ cl vedea, a face / el făcea, a dormi j el dormia (pronunţat însă dormea); aşadar pretutindeni la aceste forme de infinitiv se adaugă un <-a> (adeseori <-â» pentru a se obţine imperfectele respective; cf. poziţia Florei Şuteu, în Influenţa.. ., p. 192—193, unde totuşi se citează şi o mărturie în favoarea transcrierii adoptate de noi, aceea a lpi Şt. Călinescu din Regulcle ortografici române, Bucureşti, 1899 :,,se precizează expres despre că se foloseşte acolo unde « se aude diftong şi la sfîrşitul infinitivelor scurte ». VII. = [ă] [î] : iniţial alograful a fost introdus în scrierea noastră cu caractere latine pentru a nota fie un [ă] considerat ca provenind dintr-un c latin : păment, ren-, fie unul care alternează în flexiune cu [e] : vezut (cf. vedea) ; apoi în sistemele de scriere normată care nu disting pe [î] de [ă], a ajuns să noteze, în aceleaşi condiţii etimologist-morfologiste, şi pe [î] : veni, tener, mormoni, ei \=îi). Am transcris <ă> sau <î> în funcţie de aceleaşi criterii de interpretare ca în cazul lui <ă> = [ă] [î]. Adesea semnul diacritic.este omis în scrierea de mînă şi chiar în cea de tipar şi atunci se'ajunge la situaţia = [e] [ă] [î] : vele doue, vent. VIII. = [ia] : earbă, îndoeală, car(ă), camă etc. şi, după labială, fearbă, pcalră (aşa în CL, dar piatră în locul corespunzător din manuscrisul autograf). Acest fel de a scrie face corp comun cu tendinţa mai generală, de origine etimologistă, de a-1 considera pe [i-] drept un sunet neliterar, şi de a-1 elimina (vezi III18 şi IV) sau de a-1 înlocui cu , ca în cazul de faţă, tendinţă ale cărei ecouri se mai găsesc şi în norma literară actuală : opoziţia grafică, insubsistentă fonetic, chiar : cheamă (pentru mai multe detalii, vezi FI, Şuteu, Influenţa. .., p. 176—177, 180,194—186). De fapt distincţia dintre cei doi diftongi are realitate doar în sistemul de alternanţe fonologice în care sînt integrate 19 şi ca atare am transcris conformîndu-ne în toate cazurile de acest fel scrierii actuale, întemeiată pe existenţa alternanţelor ca / e, ia / ic, deci iarbă/ ierburi, îndoială/ îndoieli, iarnă / ierni, fiarbă / fierbe, piatră / pietre. IX. =. [i] [î] Interpretarea lui ca [i] sau [î] ridică dificultăţi în următoarele categorii de cazuri : . a. rideşiris, suride şi suris, ripă, rin; crişmă, scrinti(l), sprinceană, strimb(a), strimt(a) stringe şi verbe de conjugarea IV-: amări(t), cobori(t), hotări(t), mohori(t), ponori(t) . uri(t) ctc. b. sin ; simbure c. ziuă, zizanie / zimbi şi zimbet d. ţiţă, -ţiţină; ţinţar, ţirlăi e. căpăţină, hid, luminare, nesfirşit ■ [. in, in- j im-, inii etc. . (De remarcat că, în toate aceste cuvinte, este fie precedat de o consoană continuă, mai ales dentală, fie urmat de nazală sau nazală -f- ocluzivă, fie şi una şi alta). Pentru toate aceste cuvinte se cunosc rostiri cu [i] în vorbirea regională, în diferite zone şi la diferite epoci, chiar şi astăzi (sprincenc, luminare, strimt etc.). Pentru toate aceste cuvinte norma ortoepică şi ortografică actuală recomandă [î] şi aşa pronunţă astăzi toţi românii cultivaţi. 18 Cf. Al. Graur, în BL VII, 1939, p. 169: ,,11 y a des gens qui pronoiiccnt fearbă, pcală au lieu dc fiarbă, piaţă. Mais ils prononcent egalement ferbe, peţi pour fierbe, pieţi, sous l’influence du prdjuge lin-guistique qui veut que le groupe ie soit evitd (on y voit k tort un groupe d’origine slave)”. 19 Cf. Al. Graur, ari. cit., p. 170 : ,,si ea et ya sont phonologiquement distincts en roumain, cela n’est pas dO aux oppositions sdmantiques, mais bien aux sdries d’alternances dont font pârtie Ies deux diphtongues”. 59 Pentru toate aceste cuvinte norma diferitelor etape ale limbii literare a oscilat intre V si 'i], cu o sensibilă înclinare către [i] în perioada activităţii lui Eminescu, la el şi la alţi scriitori din aria nordică 20. Această tendinţă se impune în norma literară a vremii lui Eminescu ca scriere şi pronunţare cultivată, neregională, atît ca o consecinţă directă a etimologismului, cît ri indirect, ca o influenţă a unor pronunţări regionale şi îndeosebi a modelului muntenesc, mai apropiat de cel latin, impus de Heliade. Ea capătă însă o pondere exagerată în scrisul şi rostirea cultivată din Moldova, ducînd la rostiri liipercorecte şi pedante tocmai datorită faptului că rostirea populară (aproape panromânească), cu [î], era simţită de ei ca neliterară. Avem în acest sens chiar mărturia lui Eminescu: ,,Românim ea toată zice [:] sînă, şî, ţîne, ţîpă, zîuă, zînă, — Romăncnii zic curat şi clar: şina, şi, ţine, ţipă, ziuă, zina” (2257, 54 v; textul datează de prin 1869 —1870). Dacă la această mărturie adăugăm faptul că la Eminescu grafiile cele mai frecvente sînt cele cu , de-a lungul întregii sale activităţi literare, atît textele scrise cu ortografie convorbiristă (care elimina complet pe <î> / <â) în favoarea lui <ă> «e» sau a lui ale acestor cuvinte, opuse celor cu <î> / <â> (sub care apar totuşi, dar ca pronunţări regionale, chiar dacă sînt scrise cu . Considerăm deci că grafiile cu discutate aici (cu excepţia netă a seriei in, in- / im-, imi etc., unde sîntem în prezenţa unor simple grafii etimologizante) reprezintă nu numai grafii, ci variante de pronunţare (şi chiar variante de pronunţare utilizate artistic), dar că ele se datoresc nu influenţei rostirilor populare dintr-o regiune sau alta, ci puternicei presiuni a unui model eufonic literar (înrudit cu acela, mai puţin puternicia Eminescu, de înlocuire a lui <ă> cu , considerînd că discriminările în funcţie de rostiri posibile ca sprincene, luminare, strimt etc. duc la inconsecvenţe fără serioasă întemeiere metodologică şi că, în general, grafiile cu în asemenea cazuri reflectă tendinţa generală a epocii de a evita notarea lui [î], pe temeiul unui etimologism sprijinit pe unele rostiri vechi, populare sau regio- 20 Totuşi A. Lambrior, în partea redactată de el din Gramatica română (apărută în 1892, dar scrisă cu ciţiva ani înainte) afirmă (la p. 41) : ,,Formele cu î după r sînt azi literare. Ex. : a omori, viu, rîs, ■ nmă, care în secolul al XVI erau omori, rin, ris, rimă”; şi însuşi Maiorescu, un adversar atît de hotărît al lui <î) si chiar [î], afirmă că ,.Eufonia română sufere cu greu un i ascuţit după r şi-l umbreşte cu predilecţie în î: rîs, rîpă, rhi, a omorî, a urî etc" (Critice, II, 1928, p. 54), după ce Heliade, mai demult, admisese că „sin se citeşte sîn” ,.Curier de ambe sexe", V, ed. I, p. VIII, ed II, p. VII), în schimb cam în aceiaşi ani, Ioan Nădejde, în Limba literară din ,,Contemporanul", V, 1887, p. 543 şi urm., consideră că Dclavrancea comite o greşeală de limbă scriind snrîd, rîsul, st ring, iîţa, sinul, zina, hotărît în loc de surid nsul, striug, ţiţa, sinul, zina, hotărit; cf. FI. Şuteu, Influenta..., p. 169 : ,,Dacă ne gîndim la Conachi, care utiliza în manuscrise consecvent variante grafice cu [i] iar în textele tipărite este cunoscut prin variante cu f... şi comparăm această situaţie cu aceea pe care o întîlnim la Eminescu,... care utiliza pe i atît in manuscrise cît şi în textele tipărite avem o imagine schematică a liniei de evoluţie parcurse de norma ortoepică în secolul al XlX-lea". într-o măsură mult mai mică oscilaţia persistă sau se recunoaşte şi în româna actuală : introducere! introducere, dogorij dogori, sprinceană dar sprinten, urî dar aburi, ins dar însuşi (la Eminescu, în Cugetările sărmanului Dionis, este atestată forma ins, atît în manuscris, cit şi în textul tipărit). 60 nale. Cînd scapă din vedere norma, Eminescu scrie limpede luminare, luminarea (Geniu pustiu, 2255, 34r) 21. X. = [ea] Această interpretare, care ia forma transcrierii cu , vizează două fenomene distincte : a. scrierea cu în locul actualului după , , atunci cînd există forme alternante cu [e] : chiamă, ghiaţă sînt transcrise cheamă, gheaţă (raportabile la chem, gheţuri) (Avem însă convingerea că aici alternanţa reală a fost chiamă / chiem, ghiaţă / ghieţuş şi că alternanţa ea / e este rezultatul unei relativ timpurii impuneri a modelului eufonic favorabil eliminării lui [i], proces neconsolidat în cazuri ca peatră j petre; grafii ca chiamă, ghiaţă sînt de bunăseamă rămăşiţe ale acestei situaţii, rămase fără sprijin în urma eliminării corespondentelor chiem, ghieţuş.); b. scrierea cu în locul actualului la imperfectul verbelor de conjugarea IV în -i, scriere care a avut curs o vreme din motive de coerenţă a paradigmei (dormi — dormia, auzi — auzia), dar care nu pare să fi avut realitate fonetică, chiar dacă în vorbirea veche sau în cea populară a unor regiuni există (chiar şi astăzi) o asemenea pronunţare. Procesul de nivelare spre [ga] la toate conjugările are loc în secolul al XVIIl-lea şi încercarea de a-1 introduce pe în acest caz n-a fost decît o trecătoare modă grafică. XI. în privinţa grupului <-iu> singura situaţie unde interpretarea poate fi litigioasă este în cazul unor grafii ca altfeliu, astfeliu, canariu, ceriu, grajdiu, magariu, râtăcitorin (şi în general -tor(iu) în cuvintele în care s-a moştenit sufixul de agent -torius), pe care le-am transcris peste tot fără -u : altfel, astfel, canari etc., conform unei pronunţări regionale cu consoană muiată care se mai aude şi astăzi în Moldova, mai ales la ţăranii mai în vîrstă, dar fără mai vechea rotunjire ; în schimb neologismele de tipul deliriu le-am transcris ca atare, iar pe cele de tipul anunciu, divorciu le-am transcris anunţ, divorţ considerînd că <-ci-> notează un [ţ] (iar <-u> este determinat de această grafie). XII. în scrisul lui Eminescu sînt prezente atît sînt, sintem, sinteţi, sunt, suntem, sunteţi, cît şi sunt, suntem, sunteţi, conform unei relativ recente deprinderi grafice întemeiată pe o falsă etimologie, grafie total străină, în timp şi în spaţiu, de orice pronunţare românească autentică şi care, dacă a influenţat pronunţarea, a făcut-o în proporţiile cunoscute de noi abia mult mai tîrziu 22. în orice caz, în ceea ce-1 priveşte pe Eminescu, indiferent de cum scria sau accepta să fie tipărit, pronunţarea lui normală era sînt etc., cum se vede fără excepţie din rime, din repertoriile de rime şi din numeroasele auto-grâme sînt, sunt23. Argumentele întemeiate pe dicţionarele de rime au greutatea lor, pentru că acolo poetul înregistrează cu titlu potenţial toate resursele de rimă, inclusiv pe cele grafice. Or, în 2274,75r, între numeroasele rime de sub ănt (=înt) : sfănt, căni,. . . mormânt, . .. veşmânt, jurământ, pământ, frânt, . . . tânt, vânt, . . . avânt, cuvânt,. . . figurează şi sînt: cf. 2265, 220r sub înt (scris cu chirilice) : sunt, alături de sfânt, tânt etc.; dacă mai poate rămînea dubiul că în aceste locuri poetul a avut în vedere numai adjectivul sînt = sfînt, se poate invoca 2265,125r, unde, printre cuvintele care rimează 21 Pentru obiecţii la acest punct, vezi LR, XIII, 1964, nr. 6, p. 626; pentru întreaga problemă (teorie, istoric, lapte), vezi Gavril Istrate, Limba română literară, Bucureşti, 1970, p. 72—121 şi FI. Şuteu, Influenţa..., p. 167—170 şi G. Ivănescu, Observaţii asupra limbii lui Mihail Eminescu, în ,,Caietele Mihai Eminescu”, I, 1972, p. 118—121. 22 Merită să fie menţionată în acest sens mărturia lui Lambrior : ,,cei ce-şi fac un titlu de învăţaţi scriind sunt, suntem, sunteţi se înşală şi aici, ca oriunde nu vor scrie vocala ce o rosteşte un norod întreg căci n-au pus mîna pe vocala primitivă, ci numai se fac de rîsul generaţiilor viitoare, de vreme ce vocala primitivă în cazul de faţă este î” şi „nici un român, afară de pedanţi, a căror pronunţare are valoare numai în lumea comediei, nu pronunţă sunt" (Ceva despre conjunctivul românesc, 1882). 23 Vezi şi Traian Costa în LR, XVIII, 1969, nr. 6, p. 580 : „Dar sunt şi similarele ?.. ,E de ajuns ca un autor să fi scris, oricum, înainte de 1953, pentru ca editorii şi îngrijitorii să înlocuiască automat orice sînt etc. cu sunt. Aşa se procedează astăzi şi cu Eminescu. Zadarnic a scris poetul sunt (facsimil în O.I 21), silntem, sunteţi (facsimil în O. I 33), zadarnic rimele lui sînt sînt întotdeuna cînt, cuvînt, jurămînt, mormînt, pămînt, sfînt, vînt sau blînd, plîngînd, nicidecît ori chiar argint, zadarnic nu va împerechea el niciodată pe sînt cu unt sau mărunt etc., editorii... vor scrie nestinglieriţi sunt". 61 în -eni, este trecut sîntem (cu accentul pe ultima silabă) ; în schimb, printre rimele în -unt din 2274. 76r şi 2265, 220r sunt nu figurează deloc, el fiind, în ambele cazuri, integrat seriilor paralele în -înt, iar acolo unde figurează, în 2271, 55v, la sfîrşitul seriei de rime în -unt. este şters cu creionul roşu. în ediţia de faţă transcriem pretutindeni sînt, sîntem, sinteţi. XIII. Prezentă la Eminescu numai în neologisme, întrebuinţarea digrafului (folosit astăzi numai în nume proprii preluate fără nici o adaptare) reflectă şi ca tendinţa mai largă a epocii de a păstra grafia din limbile de origine «y>, , , intervocalic, consoane geminate). în privinţa pronunţării a decis şi decide limba din care se face împrumutul : [c] [cu], [cv], [che / chi], nu fără unele ezitări şi inconsecvenţe care se pot vedea şi în scrierea de astăzi (vezi Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, 1974, p. 157). La Eminescu asemenea cuvinte vin mai ales din germană sau franceză, dar cum acestea din urmă trec adesea prin intermediul germanei şi cum uzul general a fost fluctuant, nu putem şti exact cum pronunţa în fiecare caz în parte si, cu excepţia lui aniiquar, pe care l-am transcris anticvar, am adoptat în transcriere formele actuale : equivoace — echivoace, bosquet — boschet, conseqnent —.'consecvent, cum am procedat şi în cazul digrafului : deguisat — deghizat. XIV. = [s] [z], A. Efecte mult mai importante asupra aspectului general al textului are interpretarea ca [s] sau ca [z] a lui intervocalic din neologismele latino-romanice (la data lui Eminescu aportul neogrec poate fi scos din discuţie). Grafiile' cu sînt preponderente la Eminescu, iar în privinţa pronunţării lor avem chiar o mărturie a lui: ,,zlfrf[eleneşte] : poe.de, filozofie în loc de poezie, filozofie. Adeseori s se pronunţă şi-n România ca z, însă un z amestecat cu s”. (2257, 55v), mărturie care; ne-ar putea îndemna să adoptăm interpretarea lui ca [s] şi transcrierea lui ca atare. într-adevăr, nu se poate contesta că grafiile etimologiste cu au impqs un model cultivat care a tins să influenţeze pronunţările spontane cu [z], ba chiar să deterihihe rostiri ,.distinse” cu [s] acolo unde nimic altceva nu le impunea (vezi Al. Graur, Une' toi du „plus grand effort", în BL, I, 1933, p. 111 — 112 şi, pentru întreaga problemă discutată aici, FI. Şuteu, Influenţa. .., p. 107—109 şi 209—211). Totuşi am considerat că-există destule argumente pentru a nu transcrie cu _: ' a. însăşi mărturia mai sus citată a lui Eminescu, unde „adesea” este de fapt uri' atestat al tendinţei generale de a pronunţa cu [z], tendinţă îngrădită de imaginea gră-' fică şi de prestigiul ei ca pronunţare cultivată (de aici şi impresia că este vorba de „un z amestecat cu s”) şi care a lăsat urme izolate şi în rostirea care stă la baza - normei actuale în cazuii ca exclusiv, decisiv, inclusiv, isoscel, oclusiv, prosodie, Asia. : • • • b. Mărturii contemporane cu Eminescu, printre care una din cele mai explicite, şi mai autorizate este a lui A. Lambrior : „Nu este numai o nuanţă de pronunţare. între, s şi z, ci sînt două consoane deosebite, şi deosebirea este întocmai aşa de mare ca între” c şi g ... Ideea că vorbele acestea se scriu cu z în limbele de unde le-am împrumutat nu poate fi socotită cu deadinsul, căci ortografia românească nu trebuie să fie pentru vorbe comune supusă fără nici o nevoie logică la toate procedimentele ortografice ale altor limbi. Prin urmare, sîntem de părere că pentru viitor va fi mai bine a se scrie şi aice pe z, pentru temeiul simplu că se aude z şi nu avem de făcut aice nici o modera-ţiune trebuitoare principiului fonetic”. (Chestiunea ortografică, în „Convorbiri literare”, XV, 1881, nr. 2, p. 74—78), retipărit în Studii de lingvistică si folcloristică, Iaşi, 1976, p. 35). ' / c. Este foarte probabil ca Eminescu să fi pronunţat şi aici cu [z] dacă luăm în seamă mărturia lui Iacob Negruzzi despre „pronunţarea nemţească” a poetului. în grupul <-ns-> şi chiar la iniţială (vezi mai jos, p. 63). : ; d. Scrierea cu acolo unde textul tipărit are : ultimul vers al Cugetărilor sărmanului Dionis are fioesie în „Convorbiri literare” şi fioezie în manuscrisul păstrat (2284, 17v); vezi facsimilul din Opere i, p. 47). Iar în dicţionarele de rime, alături de grafii cu , este bogat atestat ca posibilitate de rimă : fioze, doze, roze (2308, G2v) doză, fioză, roză, firoză (2271, 64r); dozei, rozei, firozei ; muzei (2273, 10r); ocazia, Azia, Mizia (2271, 21r); Azii, Hazei, Sincrazeitezei, decizii, firizei, marchizei; (2273, lOr) baza, faza, caza (2271, 63r) miză, marchiză, analiză, criză, friză, briză, antrefiriză (2271, 63v); muză, confuză, difuză, refuză (2271, 64r) şi chiar în cuvinte altfel neadaptate grafic şi ori cum nu morfologic ca : crazis, bazis, fihyzis, thezis, antithezis, dozis (2274, 59r) cf. teză, antiteză (2271, 63 r); fizic, metafizic, fihtyzic (2271, 85r); grafia cu apare şi în poziţie finală, unde etimologismul impusese pentru a nu rupe unitatea paradigmelor : atlaz (225G, 14, 2275, 2r), caz (2256,14, cu specificare casus, 22G2, 37r, 2275B, 2r) etc. Am transcris deci cu toate cuvintele neologice unde se afla în poziţie intervocalică. şi provenea dintr-o scriere cu în limba de origine (inclusiv filozofie, conform pronunţării atît franceze cît şi germane), dar am transcris cu (s) toate cuvintele care conţin în franceză : regisor etc., chiar atunci cînd astăzi, în româneşte, ele se pronunţă şi se scriu cu şi mai ales grupul , grafia lui Emi-nescu este consecvent , cu excepţia formelor neofenziv, senzoriu şi senzul din [Archaeus] şi a cîtorva rime din repertoriu (cxnz 2254,181 v, senz 230G, 95r), care par însă a corespunde unei tendinţe de pronunţare germanizantă a lui Eminescu, aşa cum rezultă dintr-o mărturie a lui Iacob Negruzzi : ,,Zenzibilizare — pronunţare nemţească a lui Eminescu imitată de mulţi junimişti; zenzibilizare, conzervativ, conzolidat, conzideraliune, ziztematizare etc. etc. ” (1488,146r). Nu am putut totuşi lua asupra noastră de a transcrie cu , mulţumindu-ne să scriem pretutindeni cu ,cleci chiar în cazurile unde astăzi se scrie cu : sensual etc., lăsînd oricui libertatea de a citi peste tot [nz], (cum rostea chiar în zilele noastre G. Călinescu : expanziune). C. în toate cazurile în care este urmat de o consoană am transcris conform normelor actuale, pe care le considerăm mai adecvate pronunţării literare româneşti din ultimul secol chiar cînd este vorba de aria nordică. în fond poziţia înainte de oclusivă sonoră nu pune probleme, iar în cazul celei dinainte de sonantă, decisivă este etimologia (tipul cismă, smeu fiind hipercorect şi pedant, iar tipul caznic, zmîntinăfiind net neliterar) ; şi în ceea ce priveşte sufixele <-ism> <-asm> avem unele motive să credem că Eminescu pronunţa [-izm] [-azm], dar consecvenţa grafiei <-ism> < -asm) inclusiv în dicţionarele de rime (ismul: ateismul, budismul, socialismul; asinul: basmul, entuziasmul, marasmul (2273,5Gr) ne-a înlesnit să adoptăm <-ism> <-asm> ca grafie convenţională conformă normei de azi. D. Tot conform normei actuale am transcris pe (s) din prefixele : = [des-] / [dez-], = [răs-] / [răz-], = [s] / [z], ' XV. Pe din atunci cînd acesta reprezenta pe actualul l-am interpretat ca [es-] şi l-am transcris ca atare : esfilicaţie. Există în scrisul lui Eminescu şi (ex-), pe care, fireşte, le-am transcris, fără a unifica arbitrar, tot cu , dar grafiile sînt majoritare şi reflectă felul în care au fost adoptate multă vreme, în scris şi verbal, împrumuturile cu , pînă cînd marele aflux de neologisme cu acest prefix pătrunse între 1830 şi 1880 a impus (definitiv în 1904) forma (rostită dealtfel şi ea la început ca [es-]). Din punctul de vedere care interesează aici, nu are importanţă dacă un asemenea este rezultatul principiilor analogiste (întemeiate pe rostirea românească spontană, care mai operează şi astăzi, în ciuda normei) sau al unei imitaţii după italiană, ci de faptul că este vorba de o pronunţare, şi anume de una dintre rarele recomandări ortografice şi ortoepice clin acea vreme care nu reclamă conformarea la modelul latin. Faptul că astăzi- rostirea [es-] este simţită ca necultivată nu este un 63 argument suficient pentru a converti orice [es-] din scrisul lui Eminescu în [ex-]. Se mai poate obiecta că [es-] urmat de o vocală se pronunţa [ez-] şi că ar trebui să transcriem existenţă, examen, exemplu etc. (aşa cum, cu o curajoasă consecvenţă, a procedat Aurelia Rusu în Articole şi traduceri, 1974); considerăm însă că, sub influenţa grafiei , a existat o pronunţare îngrijită [es-] chiar cînd urma o vocală, aşa cum astăzi tendinţa generală este de a pronunţa exagerat, exigent şi chiar existenţă, examen cu [cs] nu cu [gz] (pînă şi cei care pronunţă sonor au impresia, sub imperiul imaginii grafice, că pronunţă surd). (Vezi Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, 1974 şi FI. Şuteu, Influenţa..., p. 109, 112, 145, 146, 211—213). (Pentru întreaga problemă / vezi Ah Graur, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968, p. 49 — 50, Mic tratat de ortografie, 1974, p. 148—153, 158—160, 162—163 şi FI. Şuteu, Influenţa..., p. 107-111, 209-211. . XVI. , cu valoare [şt(r)] apare foarte de timpuriu în scrierea noastră cu caractere latine şi este uzuală în toate ţările româneşti pînă la 1881, cînd Academia recomandă [şt] = <şt> (vezi FI. Şuteu, Influenţa..., p. 208—209). Urme ale acestui fel de notare apar şi la Eminescu si am transcris cu <şt>, deşi povesti, fereşti pot reprezenta totuşi rostiri, însă ardeleneşti, cu [st]; la fel am procedat pentru noştri, voştri, dar am considerat că alternanţa [str] / [ştr] nu operează încă sistematic în împrumuturile mai recente : astre — aştri, pilastrn — pilaştri, sinistru — siniştri, ministru — miniştri, pedestru — pedestri etc. şi am transcris cu . Singura formă dificilă din proza literară este pluralul, foarte frecvent, albaştri, scris pretutindeni numai aşa (şi adesea chiar albaştrii, interpretat greşit de editorii mai vechi ca albăstrii). Deşi este vorba de un cuvînt moştenit, am decis, cu riscul de a fi inconsecvenţi, să transcriem albaştri, cum bănuim că rostea, literar dar nu pedant, Eminescu. Ne-am întemeiat pe caracterul relativ recent al alternanţei : ,,Se pare că, în flexiunea nominală, alternanţa str/ ştr nu este cu mult mai veche decît începutul epocii moderne de dezvoltare a limbii”. (Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970, p. 183—184), pe faptul că pronunţarea se mai aude şi astăzi prin Moldova, pe atestările la alţi. autori din vremea aceea (Creangă, Alecsandri, Odobescu), pe indicaţia din TDRG : PI. mase. albaştri, auch albaştri (de notat că Tiktin ca şi Lambrior, resimţea evitarea alternanţei ca pedantă, vezi Gramatica limbii române, 1891, p. 67), pe absoluta consecvenţă a acestei grafii la Eminescu (şi cuvîntul este foarte des folosit) şi pe mărturia dicţionarelor de rime, grăitoare şi aici, pentru că în titlu se dă pronunţarea : aştri, aştri, albaştri, giugastri, fiastri, pilaştri; estrii pedestrii, măiestrii, Clitemnestri, ferestrii, zestrii; istrii Istrii, siniştrii; ustri mustri, pal-ustri, iluştrii, industrii (2273, 23r); pe aceeaşi pagină, între istri şi ustri, figurează însă oştri, noştri, voştri. XVII. = [h] [c]. Ca şi în cazul scrierii cu etc. este vorba de a păstra aspectul grafic al cuvintelor de origine, în cazul de faţă al celor greceşti trecute prin filiera latină; această grafie a circulat la noi între 1841 (Cipariu) şi 1881 (normele academice) paralel cu grafii care notează pronunţarea adoptată : [h] sau [c], cum în-tîlnim adesea şi la Eminescu melempsicoză, melancolie, caos, monah; în dicţionarul de rime se poate chiar observa trecerea de la <-arch> pronunţat [-arh] şi apoi chiar scris <-arli> : -arh monarch, patriarch, exarch, kyriarch, Agatarch, eclesiarch (2272, 95r) şi arh monarh, patriarh, exarh, kiriarh, Agatarh, ceea ce nu exclude prezenţa ocazională a unei rime în -are: ,,în mausoleu-ţi mînăru, al cerurilor arc,j Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc” (Melancolie). Oscilaţiile între şi afectează uneori unul şi acelaşi cuvînt : Cristos (sau Crist) şi Hristos. în ceea ce priveşte interpretarea lui am adoptat următoarele norme : în orice sau <-arch> şi înainte de vocală palatală (chimere — himere) iar în toate celelalte cazuri, adică urmat de consoană nepala-tală (cînd nu e vorba de ) şi de (chaos — caos, Christos — Cristos).N-am adoptat peste tot normele actuale pentru că ele oglindesc pronunţări apărute ulterior epocii lui Eminescu : haos (totuşi cor) dar mai ales pronunţarea cu [k'] a lui din chiasm, (al)chimie, chiromanţie, chirurg, orchestră, pronunţare care datează doar din primele decenii ale secolului nostru (vezi FI. Şuteu, Influenţa..., p. 113—114, 144—145, 212—215 şi H. Tiktin, Manual de ortografie română, I, Iaşi, 1889 : ,,ch grec iniţial şi 64 neurmat de e sau i să înlocuieşte în pronunţarea modernă prin c : caracter, caos, caolic,. -. . cor, .. . crestomaţie, cronică, cromatică etc. Uzul fiind stabilit, aici, ne vom supune lui” ; în restul cazurilor se propune h, „conform tradiţiunii literare : hirurg, himie, himeră, hiazm, hiromanţie, . . . arhaic, patriarhal,. .. arheolog,. . . tehnică,. . . stomah, monarh. ..” într-un singur caz, machinalmente (2255, 200r) am transcris cu <ş> : maşinal-mente, considerînd că nu e vorba de o reminiscenţă din etimonul grec, ci doar de o trans-literare a cuvîntului francez corespunzător. PnncUialia şi semnele ortografice. Am căutat să respectăm la maximum punctuaţia autorului, dar mai mult pe cea stilistică decît pe cea gramaticală care, în cazul virgulei, se făcea după norme (împrumutate din scrierea germană) care astăzi nu mai au curs şi ar fi dăunat mult citirii textului (mai ales în cazul virgulei între regentă şi completiva directă sau relativele determinative), falsificîndu-i inflexiunile şi chiar sensurile. Am introdus un [?] acolo unde este sigur că e vorba de o simplă omisiune prin inadvertenţă a semnului de întrebare, omisiune frecventă în scrisul autograf al lui Eminescu. Am folosit cratima şi apostroful conform normelor actuale, introducînd cratima chiar acolo unde Eminescu scrie, ca adesea, săţi sau să ţi. Toate dialogurile din text au fost, prin alineat şi linie de dialog, segmentate în replici, chiar atunci cînd Eminescu nu procedează aşa. Am respectat majusculele cu valoare stilistică (ca de pildă în Contrapagină), dar pe celelalte le-am tratat conform normelor de azi, cum am procedat şi cu cuvintele compuse, cu două excepţii : am păstrat cumcă (nu cum că) şi pare că, pare-că sau parecă. Nu am cules cu caractere cursive titlurile de opere sau expresiile din limbi străine nesubliniate de Eminescu, în schimb am folosit cursivele pentru a marca toate pasajele epistolare. Greşelile materiale (tipo- sau autografice), atunci cînd sînt evidente şi fără semnificaţie, au fost corectate tacit. , Este locul aici să încercăm o definire panoramică a ortografiei eminesciene autografe. Se crede îndeobşte că Eminescu a scris conformîndu-se, după epoci şi prilejuri, unei largi varietăţi de sisteme ortografice 24 25. Lucrurile nu stau tocmai aşa. După o primă perioadă (1866—1870/1), în care se vădeşte în scrisul său influenţa etimologis-mului de inspiraţie mai ales heliadescă şi paleoacademică (dar fără multe dintre excese), el trece, sub puternica influenţă a „Convorbirilor literare”, la fonetismul moderat propus şi impus de Maiorescu 2fl, dar numeroase elemente ale ortografiei lui Eminescu (mai ales în notarea vocalelor) rămîn constante de-a lungul întregii sale vieţi de scriitor, astfel că întîlnim în perioada preconvorbiristă numeroase elemente care o anticipează fie în direcţia ei fonetică, fie în etimologismul ei moderat, după cum, într-o mult mai mică măsură, reminiscenţe ale mai vechiului său fel de a scrie răzbat (mai ales în notarea consoanelor) pînă prin 1876. Dacă totuşi scrisul lui Eminescu lasă, din punct de vedere ortografic, impresia unei stăruitoare inconsecvenţe este din cu totul alt motiv decît obedienţa la prea multe şi felurite coduri de care s-ar fi lăsat ispitit sau tiranizat de la un an la altul al vieţii sale. Motivul este oscilaţia permanentă între un set restrîns de variante din spaţiul etimo-logismului moderat mai întîi şi apoi al fonetismului moderat, amîndouă măcinate pe dedesubt de tendinţa poetului de a scrie pur fonetic atunci cînd se controla mai puţin sau norma nu era prea rigidă sau chiar voia să scrie cum rostea (ca în cazul titlurilor din 24 Sensibil la etimologia cuvîntului ortografie, Eminescu vedea improprietatea folosirii lui la plural : t>aplicat la modurile noastre de a scrie, cuvîntul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi intr-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii, cînd între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai tina ar putea fi bună?” (Nouăl A -B-C-dar românesc de Vasile Petri, în Articole şi traduceri I, p. 95), ridieîndu-se de altfel foarte de timpuriu împotriva anarhiei ortografice : ,,a trece cu ele [cu cercetările filologice] în domeniul faptului, astfel îneît fiecare descoperire nouă să fie mama unei ortografii şi-a unui sistem de limbă nouă ni se pare a fi fapta cea mai nedreaptă faţă cu o lume ce scrie şi citeşte şi care, dotată pe fiecare zi c-un alt sistem, va ajunge ca din îndreptare în îndreptare să nu mai poată scrie drept” (2257, 54v). 25 După mărturia lui T. Ştefanelli ,,în fruntea grupului ce susţinea direcţia nouă în ortografia românească şi lupta pentru ortografia Convorbirilor literare sta Eminescu şi I. Slavici şi aderenţii lor erau studenţii cei din România şi cei din Bucovina, afară de Ioniţă Bumbac. Acesta, împreună cu cea mai mare parte a studenţilor din Regatul Ungariei, combăteau cu cea mai mare înverşunare direcţia nouă şi ortografia Societăţii Junimea din Iaşi, numindu-i pe junimişti şi pe aderenţii lor cosmopoliţi lipsiţi de orice patriotism" (Amintiri despre Eminescu, Iaşi, 1971, p. 183 — 184). 9 - c. 344 65 repertoriile de rime). Astfel că acelaşi cuvînt poate apărea, în acelaşi text şi uneori la mică distanţă, scris în două (uneori chiar trei) feluri. Statornică în mare, ortografia lui Eminescu este capricioasă în mic. Cît despre felul cum rostea Eminescu, mărturia grafiilor şi a rimelor concludente precum şi unele însemnări ale contemporanilor ne fac să credem că elocuţia lui era (pe un fond cu certe trăsături fonetice din aria dialectală a Moldovei de sus), îngrijită, cultivată, literară (în sensul normelor de atunci); trăsături care izbeau la el încă de cînd era foarte tînăr, la Cernăuţi şi la Blaj : ,, Eminescu vorbea româneşte mai corect decît noi” (T. Ştefanelli, în Amintiri despre Eminescu, Iaşi, 1971, p. 156) ; „mă punea în mirare limbajul lui românesc atît de elegant şi frumos” (Ştefan Cacovean, ibid., p. 24). Aşadar Eminescu vorbea fără pronunţate particularităţi regionale, vorbea „frumos” româneşte în sensul în care notează el însuşi: ,,pronunţia... trebuie să fie preiutindem una ţi aceeaşi — cea naţională, căreia ardelenii îi zic „frumoasă” („Vorbeşte frumos româneşte”) (2256, 55v). Dealtfel năzuinţa stăruitoare a poetului către o pronunţare literară supradialectală este răspicat enunţată în multe din însemnările lui: ,,E drept că o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipseşte, dar nu lipseşte rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipseşte limba scrisă, a cării dreaptă rostire este fixată de două sute de ani şi mai bine” (dinr-un raport din epoca bibliotecariatului, 1875, reprodus în I. Scurtu, SPL, p. 356—357). Tocmai de aceea era sensibil la acele rostiri regionale care se abăteau de la ortoepia literară şi pe care le analizează cu acuitate şi pricepere lingvistică şi le califică drept „viţii provinciale" (2257, 53v) şi „greşeli” : „O greşală a pronunţiei e aceea de la românii din Muntenia care zic : d-aur, p-aici, in loc de: de-aur, pe-aici”, „O greşală de pronunţie a moldovenilor şi-a bucovinenilor este lungirea peste măsură a lui e intonat cînd acesta e urmat în silaba a doua de-un alt e’ ’ (2257, 53r), constatînd că „junimea din universităţi... adeseori îşi face o mîndrie din aceea că pronunţă cum [se pronunţă] mi provincia lui respectivă” şi că „cu toată unitatea limbei literare, pronunţia diferă în fiece provincie” (2257, 53v). Toate acestea nu-1 împiedică însă să folosească particularităţile de rostire ale graiului din Moldova mai adecvate poeziei sale şi să facă acest lucru în deplină cunoştiinţă de cauză şi, chiar ştiind bine în ce direcţie merge limba literară, să declare, caîntr-o nouă De vulgari elo-quentia: „Chiar pronunţia clasică începuse a [ne] despărţi binişor în două castre”, dintre cari un raţionalist neci n-ar fi ştiut cum s-aleagă. Pronunţia moldovenească puri-zată, care susţinea numai acele sunete dulci cari le regăseşti pe toate în acelaşi loc şi-n dialectul toscan al limbii italiene, şi pronunţia cea din ţara românească, ridicată azi la gradul de naţională. Astfel moldovenii [zic] giudicată, gioc, dzînă, dzău, muntenii din contra, judecată, joc, ziuă, zău. Calitativmente (scris deasupra lui: Musicalmente) vei alege pe cele dentîi, logice pe cele de-a doua" (2257, 55r), la care trebuie adăugată mărturia lui Slavici: „Eu rosteam la început vorbele cum se obişnuieşte prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori şi zicea că-i sfărîm timpanul, pocind vorbele... După părerea lui, cea mai dulce şi mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate fi reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureşteană şi îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă şi poate fi fixată cu destulă precizie”. (Amintiri, Bucureşti, 1924, p. 40—41). Trebuie aşadar, cînd judecăm în toate componentele ei rostirea şi scrisul lui Eminescu, să ţinem seamă, alături de pronunţările regionale spontane şi de cele care erau admise pe atunci ca pronunţări literare, de folosirea deliberată a moldovenismelor în scopurile eufonice ale expresiei literare. Principiile estetizante care au operat şi mai operează în editarea lui Eminescu implică un regret: acela că Eminescu n-a trăit îndeajuns ca să apuce să-şi publice întreaga operă într-o perioadă cînd limba literară românească se apropiase mai mult de forma ei de astăzi. Dar este o măreţie în faptul debunăseamă neîntîmplător că Eminescu a răsărit şi a apus la o cumpănă de vremi, astfel că relaţia dintre absolut şi contingent în opera lui (şi nu numai sub raportul limbii) este adînc semnificativă. în acele vremuri neînmplinite, a cărei împlinire a grăbit-o, geniul acestui foarte mare bărbat s-a manifestat şi ca o formă de vitejie a spiritului, iar neaşezarea apelor, cîtă se străvede prin opera lui, îi dă acesteia un freamăt anume o forţă mai aspră, mai frămîntată şi mai reavănă, un sens mai patetic al raportului dintre adîncuri şi zenit. 66 Şi acum, pentru a defini în ansamblu felul în care am transcris interpretativ textele de proză literară ale lui Eminescu, putem spune că am respectat cu absolută stricteţe toate grafiile care reflectă în mod cert o pronunţare regională (iar la Eminescu aceasta înseamnă aproape întotdeauna o pronunţare de moldovean din nord 2G, neprocedînd la nici un fel de unificare a formelor şi la nici o deregionalizare (fie ea moderată sau nu), nici invers la introducerea deliberată a unor fonetisme regionale fără sprijin cert în grafie 26 27 28. în schimb, în cazurile în care pronunţarea nu este certă, am recurs la un anumit grad de dehiperliterarizare (serman, remîne, rin, sin etc. devin sărman, ramine, rîu, sin etc.), adică de transfer la norma literară actuală în defavoarea formelor care oglindesc o conformare (hipercorectă) la normele limbii literare ale vremii lui Eminescu, chiar cînd este vorba de grafii pentru care există temeinice prezumţii că au determinat pronunţări. Procedeul este poate ilegitim, dar el a fost consacrat de însăşi şcoala filologică de inspiraţie lingvistică şi probabil nu fără un temei „estetizant” pe care preferăm să-l considerăm însă altfel: criteriul validităţii istorice a formelor limbii literare româneşti. Astfel că am purificat textul de tot ce era caduc în etimologism şi în efectele sale derivate, nedorind să dăm un Eminescu pedant. în acest sens şi nu în altul am ţinut seama de repulsia lui pentru orice produs lingvistic artificial, atestată de întreaga lui operă şi explicit formulată în Amintirile lui Slavici (p. 41) : „lua în bătaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu « se zice » nicăiri. El vorbeşte adeseori despre o limbă « păsărească » şi « păsăresc » e pentru dînsul cum nicăiri nu vorbeşte poporul, tot ceea ce în materie de limbă e născocit”, în acest sens am ţinut seama de aspiraţia lui Eminescu spre „o pronunţie generală”, pentru care era necesar ,,să delăturăm din sistemul de ortograjie etimologic ceea ce-i stă mai mult în cale acestei pronunţii : vocalele pure care nu se pronunţă cum se scriu” (2257, 55r). într-adevăr, Eminescu năzuia din adînc către o statornicire a limbii literare supradialectale, statornicire pe care, în liniile ei esenţiale şi mai ales în fonetisme, putem socoti că am dobîndit-o astăzi pentru vreme mai îndelungată (vezi Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, p. 629—631). Modernizînd în mod controlat cîteva grafii care oglindesc, dar niciodată foarte sigur, pronunţări hipercorecte sau influenţate de etimologism credem că nu am adus nici un prejudiciu autenticităţii textelor eminesciene, ci doar că ne-am ferit să considerăm drept trainice procese de adîncime cîteva înfăţişări trecătoare. Scurtă bibliograjie adiţională. La lucrările citate în text, fie în problema teoretică a transcrierii interpretative, fie pentru detaliile raportului dintre scriere şi pronunţare, trebuie adăugate înainte de toate două cărţi indispensabile oricui doreşte să se folosească de cunoaşterea unor particularităţi ale pronunţării româneşti din ultimele decenii pentru a încerca să înţeleagă, retrospectiv, fenomene mai vechi : Iorgu Iordan, Limba romană actuală. O gramatică a greşelilor (ediţia a Il-a, 1948) şi Limba română contemporană (ediţia a Il-a, 1956). Din destul de bogata bibliografie a problemelor legate, direct sau indirect, de transcrierea interpretativă mai cităm 23 (în ordinea alfabetică a autorilor) : Gh. Adamescu, Problemele actuale ale ortografiei româneşti, în „Convorbiri literare”, 1931 ; Gh. Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Bucureşti, 1971; Fulvia Ciobanu şi Lidia Sfîrlea, Cum scriem, cum pronunţăm corect. Norme şi exerciţii, Bucureşti, 1970; Ion Creţu, Rectificări la ediţiile poeziilor lui Eminescu, în LR, VIII, 1959, nr. 5, p. 91-95, nr. 6, p. 57-69, IX,'1960, nr. 1, p. 85-97, nr. 3, p. 47—53, nr. 5, p. 47—59, nr. 6, p. 47—54; Al. Graur, sini şi sunt, în RL—2, II, 1969, nr. 36 (48), p. 14; Romulus Ionaşcu, Sistemele ortografice cu litere latine în limba ro- 26 Printre excepţii se numără daca şi tipul: ă-aceea (considerat de Eminescu însuşi ca o particularitate muntenească : ,,0 greşală a pronunţiei e aceea de la românii din Muntenia, cari zic : d-aur, p-aici în loc de : de-aur, pe-aici”, 2257, 53r). 27 Avem, de pildă, certitudinea că Eminescu auzea mai ales ca [-ii] genitiv-dativele scrise cu GeO> ca [-ic] ceea ce era scris <-ec> şi că, indiferent de grafie, rostea dur consoanele finale (cum se vede din nenumărate rime efective sau menţionate în repertoriile sale), dar n-am unificat niciodată în acest sens, respectînd în aceste cazuri năzuinţa lui Eminescu de a se conforma normei literare a epocii sale, deci nede-literarizînd (ultima dintre aceste particularităţi e enunţată explicit de Eminescu ca regională : ,,toţ, faceţ, mîncaţ, în loc de toţi, faceţi, mîncaţi or încă', tăţ”, 2254, 53v). în fond, rostirea Iui Sadoveanu era mult mai „dialectală” decît s-ar putea vedea numai din grafiile lui. 28 Nu am inclus aici tratatele generale de istorie a limbii române (literare), lucrările speciale caro nu se referă cu deosebire la probleme de pronunţie sau ortografie şi recenziile. 67 mână Focşani, 1889 (ediţia ÎI : Bucureşti, 1894); Iorgu Iordan, Limba lui Eminescil, în ,Revista Fundaţiilor’', 1940, nr. 5 (mai), p. 9-11 ale extrasului; Gh. Ivănescu, Problemele limbii lui Mi/iai Eminescu, în „Orizont”, I (5), 1964, nr. 5, p. 101 — 107, continuat cu Observaţii asupra limbii lui Mihai Eminescu, în „Caietele Mihai Eminescu”, I, 1972, p. 112—125; G. Ivănescu şi L. Leonte, Fonetica şi morjologia neologismelor române de origine latină şi romanică, în „Studii şi cercetări ştiinţifice” (Iaşi), VII, 1956, nr. 2, p. 1 — 24 ; D. Macrea, Ortograjia cu litere latine a limbii române, în Probleme de lingvistică română, Bucureşti, 1961, p. 73—99; L. Morariu, Regionalismul ,,rid” la Eminescu, în „Mihai Eminescu”, XIII, 1942, nr. 20, p. 32; I. Oancea, Proza lui Mihai Eminescu. Observaţii lingvistice, în „Analele Universităţii din Timişoara”, VIII, 1970, p. 117—121; Perpessicius, Rectificări şi contrarectijicări la ediţiile poeziilor lui Eminescu, în LL, VIII, p. 61—68 ; Al. Rosetti şi B. Cazacu, Probleme de fonetică [Indicaţii metodologice], în Studii de istoria limbii române literare, Secolul XIX, Bucureşti, 1969, voi. I, p. 9—19 ; Al. Rosetti şi I. Gheţie, Limba şi stilul operei beletristice a lui Mihai Eminescu, ibid,. voi. II, p. 307—351 ; Gr. Scorpan, Forme dialectale în poezia lui Eminescu, în „Buletinul «Alexandru Philippide», III, 1936, p. 117—137; Lidia Sfîrlea, Pronunţia literară românească. Stilul scenic, Bucureşti, 1970; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962; G. Ţepelea, în legătură cu începuturile lui Eminescu : II. Aspecte ale ortografiei dintre 1868 — 1870, în Studii de istorie şi limbă literară, Bucureşti, 1970, p. 174—178; Ion Ţicăloiu, însemnări asupra ortografiei lui S şi a lui Z, în „Buletinul «Alexandru Philippide»”, XI — XII, 1914—1945, p. 403—412 (cu o observaţie finală a lui G. Ivănescu) ; Emil Vîrtosu, Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968; Ortografia limbii române. Cercetare bibliografică [Redactor coordonator : Maria Negraru], Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară, 1970. De asemenea, pentru o înţelegere adîncită a problemei este necesară consultarea lămuririlor asupra transcrierii din toate ediţiile de pînă acum ale operei lui Eminescu care conţin asemenea lămuriri şi în special, fiind vorba de proza literară : Flora Şuteu, Notă despre ediţie, în Eminescu, Proză literară. Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, Bucureşti, 1964, p. LXXIII —LXXXII, notă care instituie principiile de editare ştiinţifică a prozei eminesciene (şi nu numai a celei literare) 29. Indispensabilă este şi consultarea cîtorva ediţii mai recente ale unor scriitori din secolul al XlX-lea (în special a doua jumătate), şi anume (în ordinea cronologică a apariţiei primului volum şi cu indicarea paginilor unde sînt enunţate principiile de transcriere) : Vasile Alecsandri, Opere I, text stabilit şi variante de G. C. Nicolescu şi G. Rădulescu-Dulgheru, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 41 — 56; Alexandru Odobescu, Opere I, text critic şi variante de G. Pienescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1965, p. 14—23 şi observaţiile ortografice de la fiecare scriere în parte, care trebuie consultate şi în Opere II, text critic şi variante de Marta Anineanu, ibid., 1967 ; I. Heliade Rădulescu, Opere I, ediţie critică de Vladimir Drimba, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. LXXV—LXXX; Ion Creangă, Opere I şi II, ediţie îngrijită de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş, Bucureşti, Minerva, 1970, voi. I,p. XXV—XXVII şi LXX—LXXV; Gr. Alexandrescu, Operei, text stabilit.. . şi variante de I. Fischer, Bucureşti, Minerva, 1972, p. XCIV—XCVIII; Gheorghe Asachi, Opere I, ediţie critică de N. A. Ursu, Bucureşti, Minerva, 1973, p. XLIX—LII; C. Negruzzi, Opere I, ediţie critică. .. şi variante de Liviu Leonte, Bucureşti, Minerva, 1974, p. XLIII—LIII; Mihail ICogălniceanu, Opere I, text stabilit de Dan Simonescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 22—24 şi Opere II, text stabilit de Alexandru 29 Meritele Florei Şuteu în îngrijirea filologică a volumului nu pot fi îndeajuns apreciate şi de fapt nu pot fi apreciate pe deplin decît de cel care a reparcurs, în ultimul detaliu, acelaşi drum. Merită să fie citate aici, în acelaşi sens, cuvintele academicianului Iorgu Iordan: ,,TJn exemplu semnificativ... îl constituie ... cronicile literare consacrate volumului Proza literară a lui Eminescu, Bucureşti, 1964 : toate vorbesc amănunţit despre studiul introductiv întocmit de Eugen Simion şi nici una de munca migăloasă şi de mare acribie filologică a Florei Şuteu, care a restabilit textul.” (Studii de limbă literară şi filologie, I, Bucureşti, 1969, p. 260). O excepţie o constituie recenzia lui Ion Gheţie din LR, XIII, 1964, nr. 6, p. 623 — 627, unde aspectul filologic şi lingvistic este judecat şi preţuit după cum merită. Ion Gheţie este şi autorul referatului ştiinţific la acest volum, referat care ne-a confirmat atitudinea generală, ne-a scutit de cîteva erori şi ne-a dat sugestii preţioase şi pentru care îi aducem caldele noastre mulţumiri. Este însă de datoria noastră să menţionăm aici că autorul referatului nu este de acord cu interpretările magariu > magari şi, mai ales, sunt} sînt. 68 Zub, ibid., 1976, p. 36—38; Titu Maiorescu, Jurnal I, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Minerva, 1975, p. LIX—LXI. Compensarea inconvenientelor transcrierii interpretative. Transcrierea interpretativă este singura în măsură să pună la îndemîna unei culturi un text totodată autentic şi viu, nu o simplă relicvă materială care poate avea debunăseamă un farmec al ei, dar este în fond amăgitoare, literă efemeră, nu spirit durabil. Transcrierea interpretativă are totuşi , la un anume nivel al interesului ştiinţific, cîteva dezavantaje. Este întîi acela al imposibilităţii, temporare sau definitive, de a cunoaşte cu absolută certitudine toate valorile fonetice subiacente textului original şi corelativul risc de alterare a cîtorva aspecte ale pronunţării. Apoi, chiar cînd există o certitudine rezonabilă, transcrierea unifică toate grafiile care notează aceeaşi pronunţare, escamotînd astfel diferenţe de notare grafică interesante pentru studiul cronologiei, al genezei sau al filiaţiei textelor. In al treilea rînd, grafia originară însăşi poate constitui un obiect de cercetare ştiinţifică (relaţiile dintre o anumită ortografie şi ideologia care a generat-o, relaţiile dintre scriere şi pronunţare etc.) sau, pentru unii cu gustul arheologiei culturale, pur obiect de delectare. în sfîrşit, nu se poate contesta că ortografia unui anumit scriitor oglindeşte atît ceva din poziţia lui faţă de tendinţele epocii, cît şi gradul lui de cultură. în faţa acestor neajunsuri singura soluţie radicală este publicarea, alături de transcrierea interpretativă, fie a reproducerii fototipografice a originalelor, fie, mai ales în cazul cînd descifrarea lor presupune o anumită specializare, a unei transcrieri literale care să constituie atît baza de referinţă a transcrierii interpretative, în vederea verificării şi ameliorării ei, cît şi obiectul oricărei cercetări care se întemeiază pe cunoaşterea ortografiilor originare. Cum acest lucru nu a putut fi realizat în cazul prezentei ediţii, am adoptat o soluţie compensatorie mixtă.: a) Ilustrarea volumului cu cît mai multe, mai bine alese şi mai bine realizate reproduceri fototipografice (facsimile), punînd astfel la îndemîna cercetătorilor reproducerea integrală a prozelor mai scurte, iar din cele mai întinse, prima pagină şi, selectiv, paginile cu dificultăţi de descifrare, cele mai ilustrative pentru grafia şi ortografia lui Eminescu şi cele care meritau, pentru frumuseţea lor literară, să poată fi citite în forma lor dintîi. La acestea am adăugat un număr de facsimile după tipăriturile antume, reproducînd pagini din „Convorbiri literare” (1872—1873) şi „Curierul de Iaşi” (1876) 30. Pentru fiecare facsimil am dat şi informaţii care nu rezultă nemijlocit din imaginea fototipografică. Am continuat astfel o tradiţie, instituită de Perpessicius, care s-a dovedit rodnică în ultimele decenii, cînd judecăţile asupra manuscriselor lui Eminescu (lecţiuni, grafie, ortografie etc.) s-au emis aproape exclusiv pe temeiul facsimilelor din Opere i—vi. b) Descrierea particularităţilor ortografice relevante ale fiecărui text în parte şi totodată semnalarea formelor originare a căror interpretare poate fi considerată problematică, dar fără trimitere la locul din text, interesul acestor forme nerezidînd în situarea lor contextuală. Puteam să folosim şi altă metodă, devenită astăzi aproape generală în ediţiile critice : aceea de a evita decontextualizarea cuvintelor incriminate prin reproducerea lor, cu ortografia originară, în aparatul de variante, cu trimitere la pagină şi rînd. Fără a contesta în principiu legitimitatea unui asemenea fel de a proceda, am adoptat totuşi, din mai multe motive, cealaltă soluţie. Pe de o parte am socotit că reportarea în aparatul critic a variantelor grafice nu este decît un fel mai puţin folositor şi mai greoi de a dubla transcrierea interpretativă cu una literală selectivă şi deci totodată discontinuă şi intrinsec arbitrară. Pe de altă parte, preferind ca aparatul nostru critic să fie destinat descrierii complete a travaliului de redactare al autorului (eliminări, adausuri şi modificări) şi, în unele cazuri, justificării lecţiunilor, includerea variantelor grafice l-ar fi încărcat peste măsură şi l-ar fi făcut hibrid, motiv pentru care, de altfel, am renunţat şi la consemnarea variantelor de lecţiune din ediţiile, cum se ştie toate postume, care ne-au precedat. 8. Notele de Istorie Literară. Dezideratul lor fundamental a fost acela de a face o sinteză succintă şi critică a rezultatelor de pînă acum ale cercetării şi, de cîte ori 30 Pentru acestea din urmă aducem mulţumirile noastre Bibliotecii Centrale Universitare ,,M. Eminescu” din Iaşi iar pentru posibilitatea de a executa fotografiile direct după manuscrisele eminesciene gratitudinea noastră se adresează conducerii Bibliotecii Academiei R.S.R, 69 a fost posibil, de a oferi informaţii sau puncte de vedere noi. Scopul acestor note este de a lumina documentar geneza prozelor în contextul lor literar şi istoric-biografic, de a le determina interrelatiile şi raportul cu alte texte (ale autorului sau ale altora) si de a clarifica ceea ce nu este evident prin sine. Am considerat insă că menirea unei asemenea ediţii nu este să propună judecăţi de critică literară, ci doar să ofere întregul material necesar unei judecăţi critice în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea s-a renunţat la fragmentarea discursului explicativ prin referire succesivă la unităţi textuale mici, adoptîndu-se formula unor expuneri de ansamblu în care să fie elucidate şi chestiuni de detaliu, dar nu şi acelea care fac parte dintre cunoştinţele normale ale oricărui om de cultură sau pot fi rezolvate prin simpla consultare a surselor enciclopedice de informaţie. In schimb notele au fost amplu ilustrate cu citate din alte scrieri ale lui Eminescu, atunci cînd ele pot contribui la mai buna înţelegere a prozei literare (citatele din textele autografe au fost reproduse direct de pe manuscris, pentru a evita orice alterare). La notele propriu-zise se adaugă un studiu special alcătuit de Amita Bhose, indianistă cu temeinice preocupări de literatură română, legate îndeosebi de Eminescu. în această contribuţie se înfăţişează elementele certe sau probabile de cultură indiană detectabile în proza literară a lui Eminescu. Citind notele volumului, cititorul va observa că reverenţa noastră fată de întemeietorul acestei ediţii şi dorinţa de a adăuga ceva, după măsura puterilor, la rodul strădaniilor sale nu s-a manifestat prin zadarnica năzuinţă de a-1 pastişa. A contribui la continuarea ediţiei sale (în sensul definit la începutul acestor Lămuriri) nu implică pentru nimeni obligaţia de a încerca să fie altceva decît este. între primele şase volume ale ediţiei lui Perpessicius şi celelalte zece cîte le-a socotit el necesare se află o indelebilă cezură. 9. Bibliografia. în afară de Tabloul ediţiilor am considerat util, pentru promovarea şi facilitarea cercetărilor legate de proza literară, să dăm şi o bibliografie amănunţită şi adusă la zi. în prima ei parte ea reia tabloul ediţiilor, fireşte fără detaliile descrierii, pentru a permite gruparea sub fiecare titlu a semnalărilor şi îndeosebi a recenziilor (dintre care multe conţin consideraţii referitoare, dincolo de ediţie, la proza literară însăşi; am renunţat însă la numerotarea continuă din Bibliografia lui Mihai Eminescu, 1866—1970, volumul I, Opera, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, subnu-merotînd de Ia 1 la n recenziile fiecărei ediţii în parte şi distingînd cifrele prin corpul de litera). Bibliografia ediţiilor este întregită cu enumerarea publicărilor, integrale sau fragmentare, în periodice şi în antologii, crestomaţii, volume omagiale etc., şi cu aceea a traducerilor (în volume şi, tot separat, în periodice etc.). Secţiunea a doua a bibliografiei este consacrată studiilor şi referinţelor, adică textelor de istorie literară sau de exegeză critică, grupate pe categorii de specialitate; aici am împins lucrurile destul de departe, semnalînd orice aluzie la proza literară chiar dacă ea apare în cărţi sau articole care nu vizează specific şi direct opera în proză sau altfel a lui Eminescu (fireşte, am indicat pagina sau paginile, pentru a-i scuti cititorului o muncă adesea migăloasă şi nu întotdeauna foarte răsplătită) ; totuşi n-am dat recenziile şi n-am reluat aici evidenţa prefeţelor şi studiilor introductive la ediţii. Trimiterile din cuprinsul volumului se fac la cifra de poziţie din bibliografie, folosindu-se paranteze rotunde, de ex. : (26) sau, cînd se indică şi pagina, (26, p. 132). Am folosit, pentru toate secţiunile bibliografiei, orînduirea cronologică, singura grăitoare. Această bibliografie a prozei literare eminesciene, deşi ar putea fi socotită drept cea mai elaborată de pînă astăzi (datorită şi faptului că, în prima ei parte, consacrată ediţiilor şi recenziilor, a putut profita de mai sus-menţionata Bibliografie a lui Mihai Eminescu, căreia îi completează unele inerente scăpări şi îi adaugă perioada 1971 —1977), nu are pretenţia de a fi exhaustivă decît atunci cînd este vorba de esenţial. Orice informaţie şi sugestie legată de îmbunătăţirea ei va fi consemnată în volumul sau volumele ulterioare, la Addenda şi Corrigenda. Nici o omisiune nu a fost voluntară şi toate la un loc se datoresc imperfecţiunii izvoarelor bibliografice, lipsei de răgaz şi de personal pentru o despuiere completă a periodicelor sau, pentru a folosi o expresie dragă studentului Eminescu, „pur şi simplu” scăpării noastre din vedere. 10 10. Indicii. în afară de obişnuitul indice de autori, volumul este dotat şi cu un indice al numelor proprii care apar în textul lui Eminescu. 70 Ar fi fost desigur utilă o indexare mai largă a textului, în funcţie şi de alte unităţi relevante, poate mai importante decît numele proprii. Ea se va face mai tîrziu şi rezultatele ei, vizînd totalitatea operei, vor figura în ultimul volum al ediţiei. Selecţia şi frecvenţa numelor proprii din operele de ficţiune sînt însă semnificative şi se poate observa la noi, în ultima vreme, un anume interes pentru interpretarea lor, deocamdată limitată la Coşbuc (Victor Iancu, Numele proprii în poezia lui G. Coşbuc, în Studii şi materiale de onomasticii, 1969), la Eminescu (G. Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, Bucureşti, 1964 p. 113 — 115; Cornelia Dumitriu, Numele proprii în opera lui M. Eminescu, în „Buletin ştiinţific studenţesc”, 1972, p. 99—111 ; Luiza Seche, Lexicul artistic eminescian în lumină, statistică, Bucureşti 1974, p. 584—602; Ştefan Badea, Numele proprii în poezia lui Eminescu. Observaţii stilistice, în LR, XXIV, 1975, nr. 5, p. 437—448) ; Victor Iancu, Notă [pe marginea articolului precedent], în LR, XXV, 1976, nr. 3 p. 313—314) şi la Sadoveanu (Pompiliu Mareea, Numele proprii în opera lui Sadoveanu, în Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976, p. 412—419). 11. Volumul în Perspectiva Ediţiei. Peste doisprezece ani se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, iar din cele şaisprezece volume ale ediţiei critice integrale pe care Perpessicius le considera necesare au apărut, cu acesta, doar şapte. Bilanţul pare dezolant, dar de fapt nu este. Admiţînd prin absurd că o ediţie critică la nivelul exigenţelor de astăzi ar fi început să apară în 1890, pentru publicarea pînă la centenarul morţii a celor 16 volume ar fi fost necesar să se tipărească în medie un volum la şase ani. Şi tocmai acesta a fost ritmul mediu de apariţie a volumelor de Opere publicate de Perpessicius, numai că el s-a înscris în calendarul secular cu o întîrziere de patruzeci de ani. Se cuvine deci ca acest decalaj să fie micşorat şi ca în următorii doisprezece ani opera poetului şi a tribunului să fie aşezată întreagă şi într-o formă cît mai vrednică de ea în conştiinţa de sine şi de lume a poporului român. Graţie luminatei strădanii a lui Perpessicius ceea ce a fost mai greu ş-a făcut : el a impus, prin principiile şi exigenţa sa, un stil de editare a lui Eminescu, a izbutit să ducă la capăt publicarea operei poetice şi a literaturii de inspiraţie populară şi ne-a lăsat moştenire materiale şi jaloane pentru restul ediţiei. Iar instituţia de cultură întemeiată de el, Muzeul Literaturii Române, în colaborare cu Editura Academiei, care a publicat ultimele trei volume de Opere îngrijite de Perpessicius, a izbutit, într-un singur an de severe şi disciplinate eforturi, să realizeze volumul acesta, redes-chizînd astfel calea. Au mai rămas de publicat, în cadrul ediţiei academice Perpessicius, opera dramatică, opera publicistică, însemnările filozofice, ştiinţifice, istorice sau de altă natură păstrate în caietele manuscrise, dicţionarele de rime, corespondenţa publică şi privată, precum şi traducerile de opere literare, filozofice, istorice, ştiinţifice. Şi ele vor fi publicate, pentru ca în 1989, la un veac după moartea aceluia care a dat sufletului nostru obştesc cea mai înaltă expresie a sa, marea ediţie căreia Perpessicius i-a fost întemeietor şi îi rămîne spirit tutelar să fie încheiată. Căci forţele necesare există, iar vremea zăbavei a trecut. Petru Oreţia 71 SIGLELE PUBLICAŢIILOR PERIODICE Ara preluat siglele din Bibliografia Mihai Eminescu (1866—1970). Volumul I Opera, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15 — 24, iar pentru publicaţiile care nu figurează In această lucrare siglele au fost Întocmite de noi. Pentru o consultare mai uşoară am adoptat ordinea alfabetică a siglelor şi nu cea a publicaţiilor. A ACŢ ALA ALB ALBP AM AMF ARH ASTRA AT-B AU-T BLL BME C C—Ba CAPR CBIBL CCR CI CL CL — 1 CLR CME COLTR COS CREL CRIS CRO-1 CU CUGM DACR DAT DEŞT—1 DR DREPT DRR ECHINOX EN EP EV EVL EXT F FCL FD FED FF-2 FI_1 FL-2 FP FSROM FUL G GL GMOLD GP GR GT IL „Adevărul”, Bucureşti, 1888-1937; 1946-1951 „Acţiunea”, Bucureşti, 1940—1944 „Adevărul literar şi artistic”, Bucureşti, 1920 —1939 „Albina”, Viena, Pesta, 1866 — 1876 „Albina Pindului”, Bucureşti, 1868—1870, 1875 — 1876 „America”, Cleveland-Ohio, 1906 — 1941 „Amfiteatru”, Bucureşti, 1966 — „Arhiva”, Iaşi, 1907—1916 „Astra”, Braşov, 1966 — „Ateneu”, Bacău, 1964 — „Analele Universităţii din Timişoara”. Seria ştiinţe filologice, Timişoara, 1963—1972 „Bulletin linguistique”, Paris, Bucureşti, 1933—1948 „Buletinul «M. Eminescu Cernăuţi, 1930 — 1944 „Contemporanul”, Iaşi, 1881 — 1891 „Contemporanul”, Bucureşti, 1946— „Capricorn”, Bucureşti, 1930 „Călăuza bibliotecarului”, vezi „Revista bibliotecilor" şi „Călăuza cetitorilor”, Bucureşti, 1948— „Convorbiri critice”. Bucureşti, 1907—1910: 1937. Vezi „Convorbiri”. „Curierul cie Iaşi”, Iaşi, 1868—1884 „Convorbiri literare”, Iaşi, Bucureşti, 1869 — 1944 „Convorbiri literare”, Iaşi, 1970 — „Cultura română”, Iaşi, Bucureşti, Botoşani, 1903—1911 „Caietele Mihai Eminescu”, Bucureşti, 1972 — „Columna lui Traian”, Bucureşti, 1870—1877, 1882—1883 „Cosînzeana”, Orăştie, Cluj, 1911 —1915; 1922—1928 „Cahiers Roumains d’fitudes Littdraires”, Bucureşti, 1973 — „Crişana”, Oradea, 1945— Vezi „Viaţa nouă”. „Cronica”, Iaşi, 1966 — „Curentul”, Bucureşti, 1928—1944 „Cuget Moldovenesc”, Bălţi, 1932 — 1943 „Dacoromania”, Cluj, 1920-1932; 1941-1943; 1948 „Datina”, Turnu Scverin, 1920—1932 „Deşteptarea”, Cernăuţi, 1893 — 1904 „Drapelul”, Lugoj, 1901 — 1920 „Dreptatea", Bucureşti, 1927—1938, 1944—1947 „Drapelul roşu”, Timişoara, Bucureşti, 1944 — „Echinox”, Cluj, 1968— „Era Nouă”, Iaşi, 1889—1900 „Epoca”, Bucureşti, Iaşi, Bucureşti, 18S5 —1889; 1895 —1916; 1918-1923; 1926; 1929-1938 . . . „Evenimentul”, Iaşi, 1893 — 1941; 1943 ........ , .. „Evenimentul literar”, Bucureşti, Iaşi, 1893 — 1894 „Extemporal”, Bucureşti, 1935—1939 „Familia”, Budapesta, Oradea Mare, 1865 — 1906 „Facla”, Bucureşti, 1910 — 1940 „Foaia diecesană”, Caransebeş, 1886—1950. Vezi „Foaia arhidie-cezană”. „Federaţiunea", Budapesta^ 1868—1876 „Făt-Frumos”, Suceava, Cernăuţi, 1926—1944 „Flacăra”, Bucureşti, 1911-1916, 1921-1923 „Flacăra”, Bucureşti, 1952 — „Foaia poporului”, Sibiu, 1892—1947 „Foaia Societăţii Românismul”, Bucureşti, 1870 — 1871 „Fulgerul”, Iaşi, 1888—1890 „Gândirea”, Bucureşti, 1921 —1944 „Gazeta literară”. Bucureşti, 1954 — 1968 „Gazeta Moldovei”, Iaşi, 1902—1906, 1915 — 1916 „Glasul Patriei”, Bucureşti, 1955 — ,Gînd românesc”, Cluj, 1933—1940 „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1833—1944 „Taşu! literar”. Iaşi, 1949 — B ÎNDR Inşi isz JL JLIT K-P KOR LAR LCL LL LPV LR LUC-B LUC-T LUMI-B LUPTA MANUSCRIPTUM MIŞC N-2 NR NRR NL ORD ORIZ-T P-SC PL PRL RAM RAM—2 RAV RCLIT RFR RGR RI RITL RITMV RL-2 RLIT-1 RLIT-2 RLIT-4 RM RO ROM-2 ROMA RR-1 RSTR S S20 SAM SAPT SAPT-1 SBAN SCB SCILF SCL SE SEC SM SP ST SU SUBB SYN T TEL TOMIS ' TRANS „îndreptar”. Bucureşti, 1930 „însemnări ieşene”, Iaşi, 1936—1940 „Igaz Szo”, 1953 — „Junimea literară”, Cernăuţi, 1904; 1907—1910; 1912 — 1914; 1923-1939 „Jurnalul literar”, Iaşi, Bucureşti, 1939 „Kalende”, Piteşti, 1928—1929 „Korunk”, Cluj, 1926-1940; 1957-,.Literatura şi arta română", Bucureşti, 1896—1910 „Lupta de clasă”, Bucureşti, 1948 — „Limbă şi literatură”, Bucureşti, 1955 —1957 ; 1960— „Lupta pentru viaţă”, Iaşi, 1903 —1905 „Limba română”, Bucureşti, 1952— „Luceafărul”, Bucureşti, 1958— „Luceafărul”, Timişoara, 1935 — 1944 „Luminătorul”, Bucureşti, 1934 — 1935 „Lupta”, Iaşi, Bucureşti, 1884 — 1895 „Manuscriptum”, Bucureşti, 1970— „Mişcarea”, Bucureşti, Iaşi, 1909—1938 „Naţiunea”, Bucureşti, 1945 — 1949 „Nemul românesc”, Bucureşti, Vălenii de Munte, Iaşi, Bucureşti, 1906-1940 „Noua revistă română”, Bucureşti, 1900 — 1916 „Neue Literatur”, Timişoara, Bucureşti, 1949 — „Ordinea”, Bucureşti, 1907 — 1913 „Orizont", Timişoara, 1964 — „Patria”, Sibiu, Cluj, 1919-1938; 1946-1947 „Preocupări literare”, Bucureşti, 1936—1944. Vezi „Kalende". „Propilee literare”, Bucureşti, 1926—1930 „Ramuri", Craiova, 1905 — 1947 „Ramuri”, Craiova, 1964 — „Răvaşul”, Cluj, 1903—1910 „Revista Cercului literar”. Sibiu, 1945 „Revista Fundaţiilor Regale”, Bucureşti, 1934 — 1947 „Revista Germaniştilor Români”, Bucureşti, 1932—1938 „Revista istorică”, Bucureşti, 1915—1946 „Revista de istorie şi teorie literară". Bucureşti, 1952— „Ritmul vremii”, Bucureşti, 1925 —1930 „România liberă”, Bucureşti, 1944 — „România literară”, Bucureşti, 1883—1889. Vezi „Societatea reviste «România literară»” şi „Revista Societăţii «România literară».” „România literară”, Bucureşti, 1932 —1933; lipsă; 1934 „România literară”, Bucureşti, 1968— „Revista Moldovei”, Botoşani, 1921 — 1927 „Revista Olteană”, Craiova, 1888—1890; 1892 „Românul”, Bucureşti, 1911 — 1938 „Roma”. Studii italiene, Bucureşti, 1921 —1943 „Revista Română”, Bucureşti, 1941 —1942. „Revista Societăţii «Tinerimea Română», Bucureşti, 1920—1942 „Scinteia”, Bucureşti, 1944 — ,.Secolul XX”, 1957 — „Sămănătorul”, Bucureşti, 1901 — 1910 „Săptămîna”, Bucureşti, 1901 — 1910 „Săptămîna”, Bucureşti, 1962— . „Scrisul bănăţean”, Timişoara. Vezi „Orizont", 1949 — 1963 „Studii şi cercetări de bibliologie”, Bucureşti, 1955 — „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”. Vezi „Revista de istorie şi teorie literară”, Bucureşti, 1952— „Studii şi cercetări de lingvistică”, Bucureşti, 1950— „Seara”, Bucureşti, 1937 — 1944 „Secolul”, Craiova. 1932 „Societatea de mâine”. Cluj, Bucureşti, 1924 — 1945. „Spitalul”, Bucureşti, 1971 „Steaua”, Cjuj 1949 — „Suceava”, Suceava, 1939 — 1940 „Studia Universitatum Babeş-Bolyai”, Cluj, 1958 — „Synthesis”, Bucureşti, 1975 „Timpul”, Bucureşti', 1S77-1S84; 1889-1900 ; 1923-1924 „Telegraphul”, Bucureşti, 1871 — 1SS9 „Tomis”, Constanţa, 1966 — „Transilvania”, Braşov, Sibiu, 1868—1946. — c. 344 TRANS-1 TRIB TRIB— I TRIBPOP V UL VA-TM VAS VI VL-1 VL-2 VN VNAŢ VOR VOT VR— 1 VR-2 VRE ZN ,.Transilvania", Sibiu, 1972 — ,,Tribuna", Sibiu, 1SS4 —1903 ,,Tribuna’Cluj-Napoca, 1957 — ,.Tribuna poporului", Arad, 1896 — 1912. Vezi,.Tribuna", Arad. ,,Universul", Bucureşti, 1884 — 1952 ,.Universul literar", Bucureşti, 18S1 —1931; 1938 —1945. Vezi,,Dumineca « Universului ». ..Vatra", Tîrgu-Mureş, 1971 — ..Vasarnap", Arad, 1920 — 1940 „Viitorul", Bucureşti, 1907—1938, 1944 — 1945 „Viaţa literară", Bucureşti, 1906. „Viaţa literară", Bucureşti, 1926—1938; lipsă; 1941. „Viaţa nouă", Oradea. Vezi „Crişana". „Viaţa Rouă", Bucureşti, Iaşi, 1905 — 1925 „Voinţa naţională", Bucureşti, 1884 — 1914 „Vocea Românului", Roman, 1889—IS90 „Vocea Tutovei", 1891/1892-1908/1909. „Viaţa Românească", Iaşi, 1906—1916; 1920 — 1940; 1944 — 1946 „Viaţa Românească", Bucureşti, 1948— „Vremea", Bucureşti, 1928—1944 „Zori Noi", Suceava, 1951 — TABLOUL EDIŢIILOR M. EMINESCU ||-1| PROZĂ ŞI VERSURI ||-|| Editor, V. G. Morţun || Iaşi, 1890. 254 p.; Preţul: 10 lei ediţia de lux ; 5 lei ediţia pe hîrtie velină ; 3 lei ediţia populară. Vezi descrierea ediţiei în Opere, I, Bucureşti, 1939, p. XIX—XX. Cuprinde : Sărmanul Dionis. în cuvîntul Cătră cititori, de la sfîrşitul volumului (p. 245 — 248), editorul arată că acesta trebuia să apară cu un an mai înainte, cînd poetul se afla în viată. „De atuncea încoace Mihaiu Eminescu săvîrşindu-se din viată, publicaţiunea a fost întreruptă ; dar credincios întelegerei avute, editorele nu voieşte să tragă nici un folos bănesc din acest volum şi va depune în mînele societăţii întocmite pentru înaltarea statuiei nepieritorului poiet cîştigul net al acestei publicaţii”. Ediţia este criticată de N.A. Bogdan (vezi Bibliografia din ediţia de fată nr 12.) pentru faptul că editorul nu reproduce La aniversară şi Cezara şi adoptă în transcrierea textelor ,,o ortografie nădej-diană”. Ediţia atrage totuşi atenţia asupra prozei eminesciene. Se reproduce după Convorbiri literare. MIHAIL EMINESCU ||-|| NUVELE ||-|| Editura Librăriei Şcoalelor Fraţilor Şaraga || [1893], 160 p.; Preţul 1 leu ; pe coperta exterioară : ,,a 2-a Mie”. Cuprinde : Sărmanul Dionis, La aniversară şi Cezara. Textele se tipăresc fără cuvînt introductiv; este reprodus la sfîrşitul volumului (p. 158.— 159), articolul lui N.A. Bogdan, Eminescu redactor la ,,Curierul de Iaşi” 1S76—1878 (vezi Bibliografia din ediţia de fată nr. 366) prin care se atrage atenţia asupra activităţii lui Eminescu la ziarul ieşean, unde se publică La aniversară şi Cezara. Activitatea poetului la Curierul de Iaşi este însă inexact delimitată. Cuprinsul volumului nu corespunde cu titlul său. Se face loc, alături de nuvele, basmului Făi-Frumos din lacrimă, precum şi unor articole (Sinucidere, Răpirea Bucovinei). între nuvele este trecută şi St. Gheorghe in oraş şi la ţară, care însă este de I. Slavici. Poetul o reproduce în Curierul de Iaşi din Timpul, unde apare cu semnătura Tanda, unul din pseudonimele prozatorului. Bucata este retipărită după această ediţie şi de alţi editori şi atribuită poetului. Nu se indică textele de bază. M. EMINESCU ||- || GENIU PUSTIU || Roman inedit | Cu o introducere critică | şi cu note | de | Ion Scurtu Doctor în litere || Bucureşti || Editura Institutului Grafic | Minerva | Str. Regală 6. — (Hotel Union) || 1904. XXXV + 183 p.; Preţul Lei 2 ; portret (p. V) ; două reproduceri după manuscrise. Romanul apare în ultima săptămînă din decembrie 1903, deşi pe copertă se indică 1904. Editorul prezintă romanul în Prefaţă în contextul manuscriselor eminesciene şi pune în discuţie o serie de probleme de istorie literară : primele mărturii despre roman, data elaborării, raporturilor dintre Geniu pustiu şi Naturi catilinare, romanul acesta din tinereţe, anticipaţie a scrierilor de mai tîrziu. „Priveliştile romantice, din mijlocul unei naturi de basm, şi invenţiositatea în expunerea întîmplărilor sînt presemnele fanteziei uriaşe care predomină opera poetică a lui Eminescu din toate timpurile. Reflexiunile filosofice originale şi îndrăzneţe, anunţă pe cugetătorul adînc din Satire şi din Luceafărul”. Romanul se publică după manuscrise. Editorul indică normele pe care le-a urmat în transcriere. Ediţia stă la baza reeditărilor de mai tîrziu. Biblioteca Scriitorilor Români (| — || M. EMINESCU ||— || SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE ||—1| Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste | Voi. I | 75 (1370—1877) | Ediţie critică [de Ion Scurtu] || Bucureşti || Institutul dc arte grafice şi editură „Minerva” | Strada Regală, 6 || 1905. XXXVI + 451 p. ; Preţul Lei 2. Cuprinde: Arcliacus. Povestirea se publică în secţiunea Fragmente şi articole literare (p. 283 — 292) şi este însoţită de o notă pe care o reproducem : ,.fragment cuprinzînd începutul unei povestiri romantice-lilosoficeşti, în stilul şi în genul de idei din Scrmanul Dionis ; o un dialog între poet şi un bătrîn filosof, în cadrul unei nuvele. L-am publicat aici şi pentru interesul literar, nu numai filosofic şi, într-o măsură oarecare, chiar social ce-1 are (prin comparaţia între omul cugetător şi funcţionarii administrativi şi prin ironia concentrată la adresa, evident, a criticabilei administraţii politice «de lume nouă «, introdusă în România pe repezeală şi spre paguba ţării, după convingerea adîncă a lui Emincscu)”. O altă notă, la sfîrşitul povestirii (p. 292) arată că ea ,,după scris şi ortografie, s-ar data prin anii 1875 — 76”. Se publică după manuscrise. M. EMINESCU ||— || GENIU PUSTIU || Roman postum | A doua ediţie | — — Cu o introducere critică şi note de I. Scurtu. — || Bucureşti || Minerva, — Institut de Arte | Gratice şi Editură — Bulevard. | Academiei 3, — Edgar Quinet, 4 || 1907. XL -\- 183 p.; Preţul Lei 2; portret (p. III) ; listă de forme ,.dialectale şi gramaticale particulare" (p. V) ; două reproduceri după manuscrise; pe coperta exterioară : Roman inedit, 1906. Editorul reproduce studiul introductiv din ediţia I, căruia îi aduce modificări şi îndreptări. Dintre modificări, mai importantă este restrîngerca perioadei de transcriere a romanului de la anii 1868 — 1871, la anul 1869. în partea finală se ocupă de comentariile lui G. Bogdan-Duică, G. Panu şi M. Răducanu (Radu Manoliu) pe marginea romanului (vezi Bibliografia din ediţia de faţă nr. 234, 235, 32,33) şi promite să revină asupra problemelor ridicate dc ei într-un studiu special. Editorul introduce modificări şi în normele de transcriere. Ediţia va fi retipărită în două rînduri. „Biblioteca pentru toţi” ||-[| M. EMINESCU ||-|| POVEŞTI ŞI NUVELE || Făt-Frumos din lacrimă. — Ser|manul Dionis. — La aniversare. — Cesara. — |Fru-moasa lumii, etc. || Bucureşti || Editura Librăriei Leon Alcalay | 37, Calea Arictoriei, 37 || [1907], ' ■ 187 p. ; Preţul 60 Bani; pe coperta exterioară: [nr.] 278 — 279. Textele sînt precedate de o notă introductivă (p. 2) din care reproducem. ,,Scrierile în proză ale lui M. Eminescu sînt prea puţin cunoscute. Dacă pînă acum s-a [u] scos şase ediţii de Poezii — — din proză nu s-a[u] scos decît două, care sînt complect epuizate". Nu se indică textele de bază. M. EMINESCU ||-1| SĂRMANUL DIONIS || Nuvelă || Editura „Biuroului Universal”, Ath. I. Niţeanu | Strada Negru-Vodă, 21 || Bucureşti || [1907]. 80 p. ; Preţul 25 Bani; pe coperta exterioară: No. 3 Biblioteca Universală; portret (p. 3). Nuvela este precedată de o scurtă Prefaţă (p. 5), semnată de I. Săndulescu, în care se atrage atenţia asupra prozei eminesciene. Reproduce textul din Convorbiri literare. • Colecţiunea Sfetea ||-|| MILIAIL EMINESCU ||-|| PROZA || Bucureşti J| Editura | şi Imprimeria | „Librăriei Scoalelor” C. Sfetea | 96, Strada Lipscani, 96 || 1908. ’ 167 p.; Preţul 1 Leu. Cuprinde : Sărmanul Dionis, Cczara, La aniversară. în nota introductivă (p. 5), semnată I. S. [ăndulcscu] se arată că bucăţile incluse în volum sînt cele mai frumoase scrieri în proză ale poetului, ,.singurele demne de pana sa". Se reproduc după prima apariţie. ^Biblioteca „Minervei” | No. 5 ||-|| M. EMINESCU ||-|| PROZA LITERARĂ l[ Făt-Frumos din lacrimă. — | Sărmanul Dionis. — La aniversară. — |Cezara. || Ediţie îngrijită după izvoare, cu | o introducere de Ion Scurtu || Bucureşti || „Minerva”, Institut de Arte | Grafice şi editură. Bdul Aca|demiei, 3 — Edgar — Quinet, 4 || 1908. VIII + 136 p.; Preţul 30 Bani. . Editorul caracterizează Sărmanul Dionis, La aniversară şi Cezara, şi apreciază că se înscriu între operele cele mai interesante din literatura română modernă. Scrierile poetului în proză.,,ne fac să-l 76 preţuim şi să-l iubim cu acea înţelegere plinei de pietate, care-i cinstirea cea adevărata a scriitorilor fără de moarte’ Editorul face şi un istoric al ediţiilor anterioare din proza lui Emincscu şi arată că au fraze tunchiale şi numeroase erori dc tipar şi punctuaţie. Prefaţa este datată : Bucureşti, septemvrie 1908. Sc reproduc după prima apariţie. . Biblioteca Românească | Enciclopedică „Socec” | No. 9—10 ||—|| POVESTIRI DE MIHAIL EMINESCU |[ Făt-Frumos din lacrimă. | La aniversară. — Cezara. — — Sărmanul Dionis. || Bucureşti || Editura Librăriei Socec & Co., Societate Anonimă || 1908. 200 p.; Preţul 55 Bani; portret pe /oaie separată, neinclusă în numerotare; pe coperta exterioară menţiunea : Cu studii literare de Mihail Dragomirescu, un portret şi un indice rezumativ ; la p. 200 : Notă. Această ediţie este făcută sub îngrijirea d-lor Mihail Dragomirescu (pentru partea critică) şi Em. Gârleanu (pentru partea bio-bibliografică). Textele sînt precedate de Notiţă critică (p. 49, 64 — 70, 121 — 127) şi Notiţă bibliografică (p. 50, 63 — 64, 127). Mihail Dragomirescu reproduce în „notiţele critice" articolul publicat în Convorbiri critice, în octombrie 1908 (Vezi Bibliografia din ediţia de faţă nr. 238). Din comentariile sale critice, reţine atenţia observaţia potrivit căreia Eminescu nu este nuvelist, ci povestitor. Editorul critică ediţia lui I. Scurtu atît în Introducere (p. 3 — 5), cit şi într-un Post-scriplum (p. 198 — 200) şi înşiră o suită de inadvertenţe faţă de textul poetului. îşi prezintă ediţia ca fiind „cea mai îngrijită atît prin bogăţia explicărilor literare şi bibliografice, de care e însoţită, cît şi — mai cu seamă — prin exactitatea textului" (p. 3). Cuprinsul la Sărmanul Dionis este analitic. Textele se reproduc după prima apariţie. M. EMINESCU ||— || GENIU PUSTIU || Roman postum | A treia ediţie | Cu o introducere critică şi adnotaţii | de I. Scurtu || Bucureşti || Minerva. — Institut de Arte | Grafice şi Editură. — Bulevardul | Academiei 3. — Edgar Quinet 4. || 1909. XL + 181 p. ; Preţul Lei 2. Reproduce ediţia a Il-a. MIHAIL EMINESCU ||- || OPERE COMPLECTE || - Poezii. - Nuvele. -Roman. — Teatru.,— Cugetări || Scrieri : Literare, Economice, Politice şi Filosofice. || Scrisori. — Critica Raţiunei Pure de Kant || Cu || o prefaţă || şi || un studiu introductiv || de || A.C. Cuza ||— || Iaşi || Editat de || Librăria Românească || Ioan V. Ionescu şi N. Georgescu || [şi] || Institutul de arte grafice || N. V. Ştefăniu & Co. || Strada Ştefan cel Mare No. 38 || 1914. IX + 680 p. ; Preţul lei 8.50. - Vezi descrierea ediţiei în Opere, I, Bucureşti, 1939, p. XXIII. Cuprinde: Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara, Poveste indică, Geniu pustiit, Archaeus. La sumar în loc de La aniversară s-a tipărit : La chiuituri. Reproduce textele după prima apariţie. Pentru Geniu pustiu se dă o listă (p. 674 — 675) cu ,.îndreptări după manuscrise". • Biblioteca pentru toţi ||-|| MIHAIL EMINESCU ||-|| POVEŞTI ŞI NUVELE || Ediţia Il-a || Bucureşti || Editura Librăriei Leon Alcalay | Calea Victoriei, 371| [f.a.]. 186 p. ; Preţul Lei 1,25; pe coperta exterioară [nr.2 278 — 279. Cuprinde : Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara. Ediţia diferă de cea din 1907. Se înlocuiesc : Sf. Gheorghe în oraş şi la ţară şi Christos a înviat!, cu Finul lui Dumnezeu şi Borta vîntului şi se trec în faţă prozele de inspiraţie populară. Textele se reproduc, cu unele inconsecvenţe, după ediţia din 1914. M. EMINESCU ||- || CEZARA | SĂRMANUL DIONIS || Bucureşti || Librăria Nouă | Calea Victoriei, 78 || 1916. 103 p.; Preţul 30 Bani; pe coperta exterioară; Biblioteca „Lumina”. Publicaţie periodică Nr. 40. Cuprinde numai nuvelele fără comentarii critice. Nu se indică textul de bază. MIHAIL EMINESCU ||— || [POEZII ŞI PROZĂ] || Bucureşti || Editura Librăriei Stănciulescu | Bulev. Elisabeta 5 (Palatul Eforiei) || — 1918 —. 144 p.; Preţul Lei 4 ; pe coperta exterioară portret; pe amîndouă copertele exterioare, harta României. . , Cuprinde : Geniu pustiit. Nu se indică textul de bază. M. EMINESCU ||— || GENIU PUSTIU || Roman postum | Cu o introducere critică şi note de I. Scurtu | Ediţia IlI-a || Bucureşti | Institutul de Arte Grafice si Editură | «Minerva o, — Bulevardul Acade-|miei, 3 — Strada Edgar-Quinet, 4 || 1918. 223 p.; Preţul Lei 4,50 ; pe coperta exterioară : Roman inedit. ' Este ediţia a IV-a şi nu a IlI-a cum se indică pe copertă. Faţă de ediţiile anterioare numerotează şi studiul introductiv cu cifre arabe. Reproduce ediţia a Il-a. Biblioteca Scriitorilor iluştri | Fondator şi conducător : G. B. Rareş | No. 9—10 ||—1| MIHAIL EMINESCU ||—1| GENIU PUSTIU | — Roman — | cu ilustraţii originale în text de pictorii | I. Comănescu şi P. P. Molda || Bucureşti || Editura „Librăriei Universala Leon Alcalay” | Alcalay & Co. | No. 37, Calea A7ictoriei No. 37 || [1919], 160 p.; Preţul Lei 3 ; pe coperta exterioară portret; portretul se reproduce şi în volum (p. 5) ; 20 ilustraţii, parte cu legendă din textul romanului. în prefaţă, Mihail Eminescu (p. 7 — 14), nesemnată, se prezintă viaţa şi opera lui Eminescu, pe baza studiilor lui T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea şi G. Ibrăileanu, din care se dau şi extrase. Pentru caracterizarea romanului se reproduce din pastişa lui E. Lovinescu (vezi Bibliografia de faţă nr. 236), considerată scriere autentică a poetului. Nu se indică textul de bază. Pagini alese din Scriitorii români | Publicatiune periodică — | No. 29—30 ||-1| MIHAIL EMINESCU ||— ||. SĂRMANUL DIONIS || Cu un Cuvînt de Al. Vlahuţă | Cartea Românească || [Bucureşti] || [1921]. 64 p. ; Preţul 2 Lei; portret pe coperta exterioară. Cuprinde : Sărmanul Dionis şi La aniversară. Reproduce în loc de prefaţă (p. 1—2) articolul lui A. Vlahuţă, Mihail Eminescu, publicat în volumul La gura sobei. Nu se indică textul de bază. Pagini alese din Scriitorii români | Publicaţiune periodică | No. 96—97 ||— || AI. EMINESCU ||-|| PROZA || Cartea Românească || [Bucureşti] || [1922], 48 p.; Preţul 2 Lei; portret pe coperta exterioară. Cuprinde : Cezara. Nuvela, fără prezentare. Nu se indică textul de bază. Biblioteca „Minerva” | No. 5 ||-|| M. EMINESCU ||— || PROZA LITERARĂ || Făt-Frumos din lacrimă. — |Sărmanul Dionis. — La aniversare. — |Cezara |Ediţie îngrijită după izvoare. Cu |o introducere de Ion Scurtu || Bucureşti || «Editura Cartea Românească » S.A. | Bulevardul Academiei No. 3 || [1922], VI + 159 p. Reproduce ediţia din 1908. M. EMINESCU ||-|| OPERE POSTUME ||- || GENIU PUSTIU j| Roman || Bucureşti || Editura „Cartea Românească” || [1923]. 130 p.; Preţul Lei 18; pe coperta exterioară: Biblioteca Scriitorilor Români şi portret. Ediţia se deschide cu un cuvînt al lui Gh. Adamescu, în loc de prefaţă (p. 3—4) în care arată că este discutabil dacă s-a făcut bine, tipărindu-se romanul. Editorul preia opinii formulate de alţii, mai înainte (G. Ibrăileanu), potrivit cărora Geniu pustiu este o scriere de tinereţe, din care Eminescu a transferat unele părţi în alte opere ale sale. Editorul îşi expune şi punctul său de vedere. ,,Eu deci n-aş fi publicat-o în seria operelor complete ale poetului. Dar fiindcă a apărut în atîtea ediţii, nu mai avem ce face şi o reproducem". Nu se indică textul de bază. Colecţiunea „Romanul” | Operele celebre ale autorilor clasici si moderni ||—|| MIHAIL EMINESCU ||-|| GENIU PUSTIU || Editura „Eminescu" Soc. Anon. || Bucureşti, Str. Parlamentului No. 2 || [1924], 95 p.; Preţul Lei 10. Cuprinde : Geniu pustiu şi La aniversară. 7 S Editura arată într-o notă introductivă, (p. 2) că inaugurează cu Ge-niu pustiu această colecţie ca ,,un omagiu datorit amintirii nepieritoare a acestui uriaş al cugetării şi verbului românesc”. Nu se indică textul de bază. Biblioteca pentru toţi | 278—279 bis. j|—1| MIHAIL EMINESCU |j — ][ POVEŞTI ŞI NUVELE | Ediţia IlI-a || Editura | Librăriei „Universala” Alcalay & Co. |1 Bucureşti |] Calea Victoriei, 27 |] [1925], 224 p. ; Preţul Lei 15 ; nu are Tablă de materii. Cuprinde : Sărmanul Dioyiis, La aniversară şi Cezara. P.eproduce ediţia a Xl-a. Biblioteca Clasicilor Români | îngrijită de E. Lovinescu ||— || M. EMINESCU ||— || POVESTIRI || Făt-Frumos din lacrimă, La aniversară, | Cezara, Sărmanul Dionis || Cu un studiu de E. Lovinescu, cuprinzînd : I. Importanţa studiului prozei lui Eminescu. II. Făt-Frumos din lacrimă. III. Cezara. IV. Sărmanul Dionis : 1. Cuprinsul. 2. Lectura „Sărmanului Dionis” în cercul Junimii după G. Panu. 3. Critica „Sărmanului Dionis” || Editura „Ancora” S. Benevenisti & Co. || Bucureşti — Str. Emigratului No. 4—6 || [1928], ’ 151 p. ; Preţul Lei 45 ; portret pe coperta exterioară. Editorul consideră că Eminescu nu este un prozator în adevăratul înţeles al cuvîntului întrucît îi lipseşte capacitatea de obiectivare. Scrierile sale în proză aparţin epocii de formaţie şi sînt proiecţii ale personalităţii poetului. Criticul împărtăşeşte opinia lui Mihail Dragomirescu potrivit căreia Eminescu trebuie considerat un povestitor şi nu nuvelist. Din cele 24 pag. ale Introducerii (p. 4 — 28) aproape jumătate sînt ocupate cu reproducerea relatării lui G. Panu. La aniversară este omisă din comentariul critic. Studiul lui E. Lovinescu, reprodus şi în Critice (vezi Bibliografia din ediţia de faţă nr 24S) face obiectul unei critici severe din partea lui G. Ibrăileanu şi dă naştere la una din cele mai spectaculoase polemici în jurul prozei eminesciene, (vezi Bibliografia din ediţia de fată nr 249, 441, 442, 447). ' Se indică, la fiecare text, prima apariţie. _ M. EMINESCU ||- || OPERE POSTUME ||- || GENIU PUSTIU || Roman || Editura «Cartea Românească ». Bucureşti || [1]928. 128 p.; Preţul Lei 42 ; pe coperta exterioară : Clasicii Români şi portret; pe coperta interioară nr. comenzii : 33 945 şi luna tipăririi (XII) ; nr. este reluat şi pe coperta finală, verso, unde însă se dă altă dată a tipăririi : 33 945 — I — 929. Reproduce ediţia din 1923. Colecţia clasicilor români si străini | pentru copii si tineret | întemeiată si îngrijită de Octav Minar ||-|| EMINESCU POVESTIND COPIILOR || Povestea indiană. — Nuca. — Măga-|rul şi Cîrja. — Pasărea măias-|tră. — Făt-Frumos din lacrimă. — — | Băiatul cel năzdrăvan. — Muşa- |tin şi codrul. — Comoara mişte- |rioasă | Ediţia a doua || Editura Librăriei | Socec & Co. S.A. || Bucureşti || [1931], 159 p.; Preţul Lei 40; portret pe coperta exterioară. Cuprinde : Poveste indică. Povestirea nu figurează în ediţia I a acestui volum. Semită în manuscrise, la o dată mai veche decît cea indicată de editor şi se tipăreşte în ediţia din 1914. O. Minar îi schimbă titlul şi trimite la izvoare ce nu pot fi controlate. M. EMINESCU ||— || NUVELE || cu un studiu introductiv şi comentar | de | Const. Gerota | Prof. Liceul A. Vlaicu | Carte aprobată de Onor. Minister al Instrucţiunii Publice | cu ord. Nr. 9 din 27 iunie 1933 || Editura Tipogratiile Române Unite. S.A. || Bucureşti | Rahovei, 42 || [1935]. 209 p.; Preţul Lei 30; cu portret; pe coperta interioară, verso, menţiunea : Editura Societăţii Prietenii Istoriei Literare Bucureşti. Cuprinde : La aniversară, Cezara, Sărmanul Dionis, Archaeus. Introducerea (p. 9 — 62) cuprinde 1. Viaţa lui Mihail Eminescu 1850—1889, 2. Scrierile lui Eminescu, 3. Nuvelele I La aniversară II Cezara III Sărmanul Dionis IV Archaeus. Extras din raportul lui I. Garabet (p. 7—8), cu aprecieri privind ediţia. In Prefaţă (p. 5 — 6) se arată că textele se reproduc după ediţia lui E. Lovinescu şi au fost confruntate cu prima apariţie. Pentru Archaeus nu se face menţiune, insă se precizează că s-a publicat după moartea poetului. Nu respectă ortografia primei apariţii şi adoptă pe cea în uz la data tipăririi volumului. 79 ■ ' m; EMINESCU II—II SCRIERI LITERARE II Comentate de | D. Murăraşu | Doctor în litere || Scrisul Românesc || Craiova || [1935]. III + 284 p • Preţul Lei 80; pe coperta exterioară: Clasicii Români comentaţi. Sub îngrijirea D-lui N Cartojan Prof. Univ.; portret; în text reproduceri după publicaţii şi manuscrise. Cuprinde: Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezura, Geniu pustiu, Arckaeus, Poveste indică-, în Anexe : Umbra mea, Moartea Cezarei, Toma Nour în gheţurile siberiene. Studiul introductiv Scrierile literare ale lui Eminescu (p. HI —L) cuprinde: I Orientarea şi formaţia intelectuală, II Opera în proză, ITT Opera literară în ansamblul activităţii poetului. Bibliografie a textelor din volum (p. LI) şi a studiilor critice, consacrate prozei (LI-LII). Prozele se deschid cu indicaţii bibliografice şi prezentări analitice ale conţinutului. Textele se tipăresc după prima apariţie şi după manuscrise. Este prima ediţie, după cele ale lui T. Scurtu, care tipăreşte proze eminesciene după manuscrise. Biblioteca pentru toţi | No. 1287—1288 ||— || MIHAIL EMINESCU ||— || OPERE POSTUME ||—1| GENIU PUSTIU || Roman |] Editura Librăriei | Universala j Alcalay & Co. || Bucureşti || [1936], 142 p.; Preţul lei 14 ; portret pe coperta pliant. Textul este precedat de o scurtă prefaţă, Cîleva cuvinte, semnată V.D. [emetrins], în care se arată că această operă a lui Eminescu, scrisă în tinereţe, este o mărturie că poetul nu şi-a schimbat ideile în cursul vieţii. „Fermecătoarele nebuloase, chipurile de oameni arhipoc-tice, atmosfera de vis, de metafizic din Venere şi Madonă şi din Sărmanul Dionis, învăluie sufletele noastre şi în acest roman, căruia îi înţelegem stîngăciile şi trecem peste ele îneîntaţi şi respectuoşi". Nu se indică textul de bază. Biblioteca pentru toţi | 278—279 bis ||—1| MIHAIL EMINESCU ||—1| POVEŞTI SI NUVELE || Editura | Librăriei ,,Universala” Acaday & Co || Bucureşti, Calea Victoriei 27 || [1938], ' . 224 p. ; Preţul Lei 21. Textele, fără comentarii critice. Reproduce sumarul ediţiei a IT-a. Datarea este făcută după depozitul legal. Nu se indică textul dc bază. M. EMINESCU ||- || OPERE || [Volumul I] | Ediţie îngrijită de Profesor Ion Cretu || — Bucureşti — || Editura Cartea Românească - S.A.R. - Pitagora Nr. 18 |j [1939], ’ XV -f- 538 p.; Preţul Lei 400 (voi. I — IV) ; pe coperta interioară menţiune : Expl. 3000 anul 1938 — 39 ; portret pe coperta exterioară şi în text. Cuprinde : Sărmanul Dionis, La aniversară şi Cezara, Ediţia se deschide cu o Prefaţă (p. VIII —XV) în care se prezintă, în linii generale, activitatea lui Eminescu pe tărîm literar şi politic. Nuvelele sînt considerate povestiri, cum fac M. Dragomirescu şi E. Lovinescu. Editorul se pronunţă împotriva publicării textelor rămase în manuscrise, pe motivul că ar • reprezenta ceea ce a rămas ,,de măturat în atelierul unui artist de geniu”. Este invocată în sprijinul acestui punct de vedere autoritatea lui G. Ibrăileanu, unul din cei mai respectaţi exegeţi ai operei eminesciene. Textele se reproduc după prima apariţie. M. EMINESCU ||—|| SCRIERI LITERARE || Comentate de | D. Murăraşu | Doctor în litere || Ediţia Il-a || Editura Scrisul Românesc S.A. Craiova || 1939. _ LII -f 283 p.; Preţul Lei 80. Editorul face cîteva modificări în studiul introductiv şi completează bibliografia cu Opeia lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, cu trei studii de I. ÎW. Raşcu şi unul de I.E. Torouţiu. Reproduce textele din ediţia anterioară. ’ ’ Scriitorii clasici români — Cugetarea | cu comentarii ||—|| M. EMINESCUT 1[— || PROZA LITERARĂ || Publicată — Postumă — Inedită | Cu introducere | note, |indice de nume şi glosar j Ediţie îngrijită de ] Alexandru Colorian || Cugetarea — — Georgescu Delalras || Bucureşti IV — Strada Popa Nan Nr. 21 || [1]943. . 475 p. ; Preţul Lei 280 ; portret pe coperta exterioară. .. Luprmde : La aniversară, Cezata, Sărmanul Dionis, Archaeus, Îniîia sărutare. Moartea Cezarei, Umbra mea, Geniu pustiu, [Toma Nour îv Siberia], floan Vestimie], [Moş losif], [Vasile Creangă], Aut, mărire şi amor, I tsul unei nopţi de iarnă, [Povestea regelui Tlă ], Iconostas si Prag-mentariiim. Fragment, Poveste indică. ’ ‘ S0 te . . Unele proze apar cu titluri, care diferă de cele date de comentatorii şi editorii anteriori ai ope- roi poetului ([Toma Nour în gheţurile siberieneJ, [La curtea cuconului Vasile Creangă}, [Moartea lui loan Vestimic], [Avatarii faraonului Tlă]). Textele sînt precedate de Prefaţă (p. 7 —9), Prescurtări şi semne grafice {p. 10), Note introductive (p. 11 — 12), Proza română în epoca modernă (p. 13 — 32), Note pe marginea prozei lui Eminescu (p. 33 — 94) : Ideologie şi romantism, Natură şi decor, Chipuri şi caractere, Limba şi ortografia ediţiei. Elemente. Tematică. Influenţe. Referinţe şi sugestii, documentare şi analitice. Arta literară; Notiţe pentru adaosuri (p. 95—99). După texte urmează : Indice de nume (p. 463 — 465) şi Glosar de cuvinte şi de expresii (p. 469—472). Ediţia tipăreşte cel mai mare număr de proze literare eminesciene, cunoscute pînă la acea dată şi le grupează pe familii de texte, după înrudiri tematice şi de conţinut. Este cea dintîi încercare de acest fel în editarea prozei eminesciene. Pagini alese | Serie nouă No. 52 ||—1| M. EMINESCU ]]—|) SĂRMANUL DIONIS || Ediţie îngrijită | de D. Murărasu || Editura „Cartea Românească”, Bucureşti || [1943], ’ ’ 60 p. ; Preţul Lei 50. f In introducere, Sărmanul Dionis (p. 3 — 7), editorul preia observaţiile critice din studiul la ediţiile sale anterioare. Nu se indică textul de bază. GENIU PUSTIU || Singurul roman || de ||-1| MIHAIL EMINESCU ||—1| Cu o introducere | critică şi cu note | de | loan Scurtu | Doctor în litere || [1944], 186 p. ; Preţul Lei 100 + 2 ; portret pe coperta exterioară ; pe coperta exterioară finală această prezentare : ,,Editura Albatros. îşi face un titlul de glorie din publicarea în ediţie populară, la un preţ minim, a unicului roman, Geniu pustiu, scris de genialul poet Mihail Eminescu. Geniu pustiu, cu o introducere de profesorul Ion Scurtu este un roman inedit, pe care Editura Albatros l-a redat cititorilor în forma originală, aşa după cum nemuritorul Mihail Eminescu l-a avut în manuscris" — EMINESCU ||— || PROZA LITERARĂ || Ediţie îngrijită | de Eugen Simion | şi Flora Şuteu | cu un studiu introductiv | de Eugen Simion || 1964 || Editura pentru literatură. LXXXII + 397 p. ; Preţul Lei 18. Cuprinde : Din periodice : Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara; Din manuscrise : Geniu pustiu, [Toma Nour în gheţurile siberiene], Umbra mea, [Archaeus], [Avatarii faraonului Tlă], [Fragment], [loan Vestimie], Aur, mărire şi amor, [La curtea cuconului Vasile Creangă], [Părintele Ermolachie Chisăliţă], Visul unei nopţi de iarnă, [Moş losif], Iconostas şiţragmentarium, întîia sărutare, [Moartea Cezarei], [Poveste indică], Contrapagină. în studiul introductiv, Proza literară a lui Eminescu (p. V—LXXII) se prezintă, aria şi tematica acestui sector din activitatea sa şi se insistă asupra tipologiei şi fundamentului liric. Poetului îi revine meritul de-a fi deschis în literatura noastră drumul prozei filozofice şi al celei fantastice. în Notă asupra ediţiei (p. LXXIII —LXXXII) se prezintă principiile care stau la baza întocmirii ediţiei şi normele de transcriere a textelor. Note (p. 335—388) ; Glosar (p. 391 — 396). Este prima ediţie ştiinţifică a prozei lui Eminescu şi ea serveşte, ca text de bază, în retipăririle ulterioare. EMINESCU ||— || PROZĂ LITERARĂ || Postfaţă de | Eugen Simion | Ilustraţii de || Traian Brădean || 1964 || Editura pentru literatură. 349 p. ; Preţul Lei 45. în Postfaţă (p. 335—345) se reiau consideraţiile critice din studiul introductiv Ia ediţia din 1964. Reproduce textele ediţiei din 1964. M. EMINESCU ||—|| GENIU PUSTIU || Proză literară || Ediţie îngrijită de | Eugen Simion | şi Flora Şuteu | Prefaţă de | Al. Piru || 1966 || Editura pentru literatură. XXXVII 4- 408 p. ; Preţul Lei 5 ; pe coperta exterioară : Biblioteca pentru toţi 320. Proza lui Eminescu este analizată în Prefaţă (p. V—XXVI) din perspectiva dezvoltării literaturii române. Prin „însuşirile ei de imaginaţie şi analiză, de retrospecţie şi introspecţie, de patos, ironie şi umor, proza artistică eminescienă stă la baza celor mai reprezentative creaţii ale literaturii române” (p. XXVI). Tabel cronologic (p. XXVII —XXXVI) de Al. Piru şi Notă (p. XXXVII) asupra ediţiei, din partea editurii; Glosar (p. 399—405) Reproduce textele ediţiei din 1964, cu unele îndreptări de detaliu. 11 - c. 344 81 MIHAI EMINESCU ij— || PROZA || Prefaţă şi note [ Zoe Dumitrescu-Buşulenga | Text stabilit [Eugen Simion [ şi | Flora Şuteu [| Editura Tineretului. |j' [Bucureşti, 1967]. 309 p. ; Preţul Lei 6; pe copertă Lyceum 18. . Cuprinde : Sănnanul Dionis. Cezarii, Geniu pustiu, [Avatarii faraonului Tlii ], [Moartea Cezarii). Kdiţia se deschide cu un Studiu introductiv, Proza lui Eminescu, cu două secţiuni, Proza literară şi Publicistică. Proza literară este caracterizată „lirică şi descriptivă”, „o proză de idei sociale şi filozofice, din cînd în cînd şi de analiză a vieţii interioare, a subconştientului, a zonelor onirice” (p. 21). . In Notă asupra ediţiei (p. 39) se arată cuprinsul volumului şi principiile de editare a textelor. Cele din urmă sînt reluate din Notă asupra ediţiei la volumul Geniu pustiit, apărut în Biblioteca pentru toţi în 1966. Aprecieri critice (p. 300—304) de T. Vianu, G. Călinescu, Al. Piru, E. Simion; Tabel cronologic (p. 305 — 306) şi Bibliografie selectivă (p. 307—308) de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Reproduce textele după ediţia Geniu pustiu din 1966. MIHAI EMINESCU ||—|| GENIU PUSTIU || Proză literară |] 19701[ Editura Eminescu. 285 p.; Preţul lei 6,75 ; pe coperta exterioară : Biblioteca Eminescu. Cuprinde : Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara, Geniu pustiu, Umbra mea, Avatarii faraonului Tlă, Aur, mărire şi amor, Visul unei nopţi de iarnă, Iconostas şi fragmeniarium, Moartea Cezarei. Reproduce textele după ediţia din 1964. ’ MIHAI EMINESCU ||—)) SĂRMANUL DIONIS | - proză fantastică - [Postfaţă de | Aurel Martin || Editura Minerva || Bucureşti — 1970. 255 p.; Peţul lei 5 ; Arcade. Cuprinde: Sărmanul Dionis, Umbra mea, [Archaeus ], [Avatarii faraonului Tlă], [Fragmente], [Ioan Vestimie ], Iconostas şi fragmeniarium, [Poveste indică], în Postfaţă (p. 219—248) se prezintă aspectele mai caracteristice ale fantasticului In proza eminesciană. Precizări şi indicaţii bibliografice (p. 249—250) privind bucăţile incluse în volum şi o selecţie (p. 250—251) din bibliografia critică consacrată prozei eminesciene. Reproduce textele după ediţia din 1964. MIHAI EMINESCU )| SĂRMANUL DIONIS || Proza literară | Cu o prefaţă de Al. Piru || Bucureşti 1972 || Editura Eminescu. 291 p.; Preţul Lei 7,25 ; pe coperta exterioară : Biblioteca Eminescu. Reproduce studiul introductiv din ediţia din 1966, iar textele din ediţia Mihai Eminescu, Geniu pustiu, 1970. MIHAI EMINESCU ||-|| SĂRMANUL DIONIS | - proza fantastică - [ Antologie, postfaţă si bibliografie | de | Aurel Martin | Editura Minerva || Bucureşti — 1973. ’ 239 p.; Preţul Lei 5,50 ; pe coperta interioară, verso Ediţia a Il-a. (Arcade). Reproduce ediţia din 1970. EMINESCU ||— || PROZA LITERARĂ || Editura Minerva || Bucureşti || 1975. 325 p.; Preţul Lei 7,50. Reproduce textele după ediţia din 1964. MIHAI EMINESCU ||—1| PROZĂ || Prefaţă şi note : | Zoe Dumitrescu-Buşulenga [ Text stabilit : Eugen Simion şi Flora Şuteu (ed. a Il-a) || [Bucureşti] || EdituraĂlbatros || [1976], ’ ’ 281 p.; Preţul Lei 6 ; pe copertă exterioară portret şi titlul colecţiei : Lyceum 18. Reproduce ediţia din 1967. SINOPSA MANUSCRISELOR J. ÎN ORDINEA SUCCESIUNII TEXTELOR ÎN VOLUM 1. Umbra mea 2. [Scrisoarea lui Dionis] 3. Întîia sărutare 4. [Cezara] (variantă parţială) /Moartea Cezarei ] 5. Geniu pustiu 6. [însemnări caracterologice] 7. [,,Casele negre ale Bucureşti- lor. ..”/ 8. [„Faţă cu aceste fiinţe*...”] 9. [„Juni cu corpuri slabe...”] 10. [„Din suri sul său un sttrîs sînt. ..”] 11. [„Un rîs amar...” ] 12. [„Cine a văzut o-nmormintare-n Bucureştii...”] 13. [„Ea era culcată pe patul ei cel alb... ”] 14. [„Trăia intr-un orăşel supus Uircilor. ■ .”] 15. [„Basmul cel mai fantastic. . .”/ = [Toma Nour în gheţurile siberiene ] 16. Iconostas şi Fragmentarium [„Pe podelele reci de cărămidă.. .”] [„După această întâmplare minunată...” 7 [„Fondalul acestei scenerii sălbatece. . .”] [„Noaptea era întunecoasă...” j 17. [Avatarii faraonului Tlă] 18. [„O, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă...”] 19. /Poveste indică] 20. [Archaeus] 2255,184rv - 185rv 2255, 295rv — 29Gr 2255, 250r — 254r 2276(11), 43r - 61 r. 61 v(2286. G4r) 2286, 62v - G3r 2255, 255r 2284, 34v - 42v 2255, 255r 2284, 34v - 42v 2255, 21r - 84r, 83v - 84 v (21v, 24v. 56v. 65v, 66v) 2291, IGrv - I7rv, 18r 2284, 37v 2291, 33rv 2257, 162v 2255, 199r - 203r(202v) 2257, 178r 2255, 178r 2255, 180rv 2257, 168rv - 169r 2255, 178rv — 179rv 2255, lrv — 3rv 2255, 3v — 4rv — 5r 2255, 5r 2258, 167rv — 168rv 2255, 92r - IGlr 2276(11), 35r - 38r 2259, 272rv - 273r 2269. 19r - 39r 21. [Archaeus] (variantă parţială) 22. [Moartea lui Ioan Vestimie] 23. Aur, mărire şi amor 24. Aur, mărire şi amor (variantă parţială) 25. [Falsificatorii de bani] 26. [Părintele Ermolachie Chisăliţă] 27. [Părintele Ermolachie Chisăliţă] (variantă parţială) 28. [,,S-a-ntîmflat în vremea mea...”] 29. [La curtea cuconului Vasile Creangă] 30. [Moş Iosif] 31. Visul unei nopţi de iarnă 32. Contrapagină 33. [„Cînd eram încă la Universitate... ” ] 34. [Istorie miniaturală] 35. [,, Şesul nemăsurat.] 36. [,,Ea era albă ca zăharul...”] 37. Amalia 38. [Exerciţii & Moloz] 2287, 70r — 75r 2268, 22r - 23r 2255, 7r 2262, 42v 2255, 268r - 280r 2255, 85r — 91r(86v) 2257, 93r 2255, 194rv 2255, 188r - 193r (188v, 189v, 194v) 2255, 194r 2290, 46r 2257, 220r 2255, 162r - 167r 2286, 2r - 5r(3v) 2255, 265r - 266r, 242r - 249r 2255, 206rv - 208rv 2278, 14r — 15r 2255, 168r — 171r 2257, 371 r 2290, 16v - 17v 2255, 259r - 262r 2257, 81 v 2258, 223r 2287, 69r 2257, 126v 2257, 55v 2257, 183r 2290, 77v 2257, 192v 2258, 169v 2255, 416r 2. ÎN ORDINEA NUMEROTĂRII MANUSCRISELOR 1. 2255,1 rv - 3rv 3v — 4rv — 5r 5r 7r 21r - 84r, 83v - 84v (21v, 24v, 56v, 65v, 66v) 85r - 91r(86v) 92r - 161r 162r - 167r 168r - 171r 178r 178rv - 179rv 180rv 184rv — 185rv 188r - 193r(188v, 189v, 194v) [,,Pe podelele reci de cărămidă..."] [„După această întîmplare minunată...”] [„Fondatul acestei scenerii sălbatece..."] [Archaeus] (variantă parţială) Geniu pustiu Aur, mărire şi amor [Avatarii faraonului Tlă] [La curtea cuconului Vasile Creangă] [Istorie miniaturală] [,,Cine a văzut o-nmormîntare-n BucureştiV ... ”7 [,, Basmul cel mai fantastic...”] [„Ea era culcată pe patul ei cel alb. . ."] Umbra mea [Părintele Ermolachie Chisăliţă] 84 194r [Părintele Ermolachie Chisăliţă] . (variantă parţială) 194rv [Falsificatorii de bani ] 199r -203r(202v) [„Din surîsul său un surîs sînt...”J 206rv — 208rv Contrapagină 242r - 249r Visul unei nopţi de iarnă 250r - 254r Întîia sărutare 255r [Cezara ] (variantă parţială) 259r - 262r Amalia 265r — 266r Visul unei nopţi de iarnă 268r - 280r [Moartea lui Ioan Vestimie] ■ 295rv — 296r [Scrisoarea lui Dionis] (variantă) 416r [Exerciţii & Moloz] 2. 2257,55v [Exerciţii & Moloz] 81v [Exerciţii & Moloz] 126v [Exerciţii & Moloz] 162v [„Juni cu corpuri slabe...”] 18Grv—169r [„Trăia într-un orăşel supus turcilor. . . 178r [„Un rîs amar...”] 183r [Exerciţii & Moloz] 192r [Exerciţii & Moloz] 193r Aur, mărire şi amor (variantă parţială) 220r [„S-a-ntîmplat în vremea mea...”] - 371r [ „Şesul nemăsurat...” ] 3. 2258, 167rv - 168rv [„Noaptea era întunecoasă. ..”] . 169v [Exerciţii & Moloz] 223v [Exerciţii & Moloz] 4. 2259, 272rv - 273r [Poveste indică] 5. 2262, 42v [Archaeus] (variantă parţială) 6. 2268, 22r - 23r [Archaeus] (variantă parţială) 7. 2269, 19r - 39r [Archaeus ] 8. 2276(11), 35r - 38r [„0, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă...”] 43r - 61r, 61 [Cezara ] (variantă parţială) 9. 2278, 14r - 15r [„Cînd eram încă la Universitate...”] 10. 2284, 34v - 42v [Cezara] (variantă) 37v [„Casele negre ale Bucurestiului...”] 11. 2286, 2r - 5r(3v) [Moş Iosif] ' 62v — 63r, 64r [Cezara ] (variantă parţială) 12. 2287, 69r [Exerciţii & Moloz] 70r — 75r [Archaeus] (variantă parţială) 13. 2290, 16v - 17v [„Ea era albă ca zăharul...”] 46r [„Şi cine,, o, muză, numeşte...”] 77v [Exerciţii & Moloz] 14. 2291, 16rv - 17rv, 18r [însemnări caracterologice] 3. IN ORDfNEA CRONOLOGICĂ (cifrele din paranteze trimit la poziţia din sinopsa I) 1868 [,,Trăia intr-un orăşel supus turcilor...”] (14) Contrapagină (32) 1868— 1870 Texte aferente la Geniu pustiu (6—13,15) Geniu pustiu (5) 1869— 1871 Umbra mea (1) [Scrisoarea lui Dionis] (2) 1872—1874 Amalia (37) ^ [,,Ea era albă ca zăharul...”] (36) Iconostas şi fragmentarinm (16) .[„O, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă...” ] (18) [Avatarii faraonului Tla] (17) fPoveste indică], 1873? (19) Intîia sărutare (3) [Moş Iosif] (30) [Archaeus] (variantă parţială) (21) [Istorie miniaturală] (34) 1874 — 1877 [Cezara] (variantă parţială) 1875—1876 (4) [„Cînd eram încă la Universitate...”] (33) [,,Cerul era atît de alb...”] (24) Aur, mărire şi amor, 1874? (23) [Falsificatorii de bani] (26) [„Şi cine, o, muză, numeşte...”] (27) [Părintele Ermolachie Ckisăliţă] (26) [,,S-a-ntîmplat în vremea mea...”] (28) [Archaeus] (variantă parţială) 2260. 22r — 23r (21) [Archaeus] 1875? (20) [La curtea cuconului Vasile Creangă] post 1876 (29) Visul unei nopţi de iarnă, 1876/1877 (31) 1878 — 1880 [Moartea lui Ioan Vesti mie] (22) [„Şesul nemăsurat...”] (35) 4. LISTA MANUSCRISELOR LUI M. EMINESCU DIN BIBLIOTECA ACADEMIEI R. S. ROMÂNIA Lămuririle cu care însoţim fiecare manuscris sînt, hotărît, mult prea sumare. Ele nu urmăresc să descrie întreg conţinutul unui manuscris, ceea ce ar fi nu numai imposibil, dar poate şi inutil. Cele cîteva informaţii vor numai să sugereze constituţia originară sau de bibliotecă a manuscrisului, fizionomia de epocă, dacă e unitar, omogen sau miscelaneu (într-un fel, toate manuscrisele sînt miscelanee, deoarece conţinutul e divers ; am denumit astfel îndeosebi pe cele cu file detaşate, alcătuite de altcineva), numărul filelor (numerotaţia bibliotecii mergînd pe file, numărul paginilor e, aşadar, dublu), şi unele, cel puţin, din titlurile pieselor fiecărui manuscris. - La cîteva din manuscrisele miscelanee, care au fost alcătuite şi legate de Biblioteca Academiei după 1902, cînd i-au fost donate de Titu Maiorescu, am semnalat şi existenţa aşa-ziselor submanuscrise (s.ms.), fie confecţionate de poet, fie constînd din caiete şcolăreşti, legate laolaltă cu restul, dar formînd o subunitate distinctă. Numărul acestor submanuscrise este, desigur, cu mult mai mare decît apare în această listă. 2254 (ff. 457) — miscelaneu, legat de Academie, de mărimea unei coli. Teatru : His-trio de G. Ierwitz (traducere); Mira; Amor pierdut,' viaţă pierdută; Andrei Mureşanu; Bogdan-Dragoş; traducerea poemului Vîrful cu dor de Carmen Sylva Gogii talii; la fine (ff. 310—446) tratatul de dramaturgie al lui H. Th. Rotscher, Arta reprezentării dramatice, tradus aproape în întregime, între 1869—1871. 2255 (ff. 435) — miscelaneu, legat de Academie, de mărimea unei coli. Isconostas şi Jragmentarium (însemnări personale, în chip de jurnal) ; Geniu pustiu; Avatarii faraonului Tla ; poezii; Preot şi Jiloso]; folclor; balada Serdariu; însemnări din prezilele îmbolnăvirii. 2256 (ff. 58) — registru comercial, de Iaşi, cartonat original, de mărimea unei coli mai mici. Poeme : Diamantul Nordului; Gemenii, Umbra lui 1 straie Dabija-voicvod. 2257 (ff. 451) — miscelaneu, legat de Academie. Note germane ; Hochzeitlied de Goethe (traducere); chestiuni de limbă ; traducere din II principe de Machiavelli; Naşterea albinei (extras, compilaţie). SG 2258 (ff. 263) — miscelaneu, legat de Academie ; mărimea unei coli; majoritatea filelor de hîrtie bună, pergamentoidă. Kant, Critica raţiunii pure, traducere parţială, 1S74; aforisme (fragmenta' rium) ; epigrame; Fata-n grădina dc aur (variante). 2259 (ff. 367) — miscelaneu, legat de Academie. Memento mori; Gemenii; Codru şi salon; s. ms. — ele pe care le-am denumit, după numele întîielor poezii : Elena şi Harta etc. s.ms.-ul Elena (ff. 1—14v.) : Elena; La o artistă; Serata ; Amicului Filimon llia ; Junii corupţi; Rcsignaţiunc. s.ms-ul Harta (ff. 15—51v.) : Dc ce să mori tu?; Dc-aş muri or de-ai muri; Doi aştri; Unda spumă; Prin nopţi tăcute; Cînd priveşti oglinda măr ei; Morina est!; Cîni. . . ; Cînd marea... ; Ondina (fantazie); Replici; Viaţa mea ju ziuă; La o artistă; Steaua vieţii; Cînd sufletn-mi noaptea. . . ; E îngerul tău or umbra ia ? ; " Mureşanu; Chrisi; De-aş avea... ; îngere palid... ; Cine-i?; Ector şi Andro-machc; Locul aripelor; Nn e steluţă; Din lyra spartă.. . ; Care-o ji în lume. . . ; ■ La mormîntul lui Pumnul; Noaptea potolit şi vînăt. . . ; Huria; Frumoasă-i. . . ; Lida ; 0 călărirc-n zori; Din străinătate; Vencre şi Madonă; Os magna sonaturum (La Hcliade); Cîntccnl lăutarului; Cînd crivăţul; Fragment; La moartea lui Neamţu. ■ 2260 (ff. 329) — miscelaneu, legat de Academie. Urcchiada; Luceafărul (fragmente); Zburat-au anii (sonet); Scrisoarea II, Sar-' mis; folclor decupat; Muşatin şi codrul; Povestea Dochiei şi ursitorile; Caietul anonim (cf. Opere, VI, 1963, pp. 647 — 679). 2261 (ff. 337) — miscelaneu, legat de Academie, conţinînd multe submanuscrise. Gemenii; Scrisoarea II; Scrisoarea III (creion); Nu voi mor mint bogat; Albumul (sonet) ; Legenda luceafărului (1882) (s. ms) ; S-a dus amorul... şi celelalte lieduri cedate Familiei (s.ms.) s.ms.-ul Sonete (ff. 136—148), pe lingă sonete şi : Glossa, Codrul (O, rămîi) ; s.ms. parlamentar, carneţel confecţionat de poet; s., s. (f f. ‘ 53—62), caiet şcolăresc de la Socec. 2262 (ff. 217) — miscelaneu, legat dc Academie, de mărimea unei coli. Amorul unei '• ■ v marmure; Basmul cc i l-aş spune ci; Pierdută pentru mine, zîmbind prin Umie treci!; Basmul lui Argltir; colecţie dc folclor ; Cărţile (Shakespeare) ; Strigoii; Călin; Şi oare tot n-aţi înţeles. . . 2263 (ff. 79) — caiet solid, legătură originală in pînză, bună hîrtie velină. Note isto-• rice contemporane', poate, cu traducerea Fragmentelor Hurmuzachi. Tabla de materii proprie : Comitatul Uncdoarei (p. 1) ; Sinoptica (p. 2) ; Uniad loan (p. 3) ; Uniad Matei (p. 5).; Polonia (p. 6) ; Timur-Lcnk (p. 11) ; Ungaria istorică (p. 12); Ungaria geograf ică (p. 15) ; Scanderbeg (p. 17) ; Osmanii (p. 20) ; Transilvania (p. 27); Făgăraş, Maramureş (p. 28) ctc.; tăietură dintr-un ziar a unui studiu istoric despre Hunedoara, povestea corbului din sigiliul Ţării Româneşti, tendinţe de maghiarizare (pp. 36 şi urm.). 2264 (ff. 438) — miscelaneu, legat de Academie. ■ Articole politice (ciorne şi texte de tipar) ; tăietura unui lung studiu financiar dintr-o gazetă, intitulat Creditul mobiliar şi jocul la bursă. S-au legat şi foile de titlu ale unor cărţi : Frederic Dame, Arta în timpul războiului. Schiţe pentru schiţe. Carol Gobl, 1879; loan Alexandru Sturdza, Elemente de studiu pentru . facerea legii de responsabilitate ministerială, culese de..., Bucureşti (restul acoperit de legător) şi o foaie volantă cu membrii fondatori ai ziarului Timpul. 2265 (ff. 305) — miscelaneu, file detaşate, legate de Academie. Dicţionar de rime. . La f. 151, în grupa de rime: scump, rump, irump, corump urmează rime sugerate de conflictul cu Dimitric Petrino, bardul Bucovinei : Du Czcrnowitzcr Lunip etc. (cf. Opere, V, p. 332, la capitolul Petrinotac). 2266 (ff. 163) — caiet original, cartonat, librăria universală „Leon Alcalay”. Lin-guistică I (pe eticheta copertei) ; exerciţii eleno-latine pentru traducerea Iliadei; la p. 163.: Legenda luceafărului (titlu) şi pe aceeaşi filă : prinţul Ştirbei, T. 81 M[aiorescu] (ecouri, desigur, ale lecturii Lucea]arului, ici şi_ colo — cf. T.-Maiorescu, însemnări zilnice, passim, şi Opere, II, capitol respectiv). 22G7 (ff. 164) — caiet original, cartonat, librăria universală „Leon Alcalay”. Fizio-grafie II. Consideraţii asupra puterilor naturii nevieţuitoare. Fizică (căldură, lumină). Versuri : De ce regina, nopţilor etc. (preludii pentru La steaua). 22G1Î (ff. 57) — caiet original, cartonat, cu dublă numerotaţie a filelor. Călin (poem original de inspiraţie folclorică, cca 1874) ; Gemenii; Ajară-i toamnă, Oncite stele. .. (sonete) ; Minte şi inimă (postumă). 22G9 (ff. 78) — caiet, legat în pînză, original. ........... _ Gramatică. însemnări istorice. Poezii : Lasâ-ţi lumea. . ., Azi e zi întii de mai; Femeia?... măr de ceartă. 2270 (ff. 163) caiet original, cartonat, librăria universală „Leon Alcalay”. Fizio-grajie I (din tabla de materii, proprie :) Magnetism, Energie, Electricitate, Transport, Muncă, Teoria mecanicei, Sporul populaţiunii, Principiul conservaţiei muncii, Tabele sinoptice (goţi, buni etc.) ; \;ersuri : La steaua, Ştefan cel Mare (schiţe de imn) etc. 2271 (ff. 120) —caiet original, cartonat. Dicţionar de rime. 2272 (ff. 121) — caiet original, cartonat. Dicţionar de rime. 2273 (ff. 71) — caiet original, cartonat. Dicţionar de rime. 227-4 (ff. 101) — caiet original, cartonat. Dicţionar de rime. 2275 (ff. 175) — caiet original, cartonat. Bogdan-Dragoş (teatru) ; paremiologie (extrase din Iordache Golescu, cf. Opere, VI, pp. 363 şi urm. şi p. 627). 2275B (ff. 100) — caiet original, cartonat. însemnări pedagogice şi revizorale, Luceafărul (versiune antepenultimă, integrală) ; vezi în acest volum facsimilul respectiv şi glosa referitoare la Kunisch şi la sensul alegoric al poemului. 227G1 (ff. 343) — compact caiet dictando, fără coperte, legat de Academie. Exerciţii lingvistice; Povestea Dochiei şi ursitorile; Apari să dai lumină; Scrisoarea I; Luceafărul (fragmente); lirică populară etc. 227611 (ff. 68) — caiet original, cartonat. însemnări germane ; Liber S. u G. der Egypter, 12/6 [1873] (cursuri universitare) ; Glosă; Melancolie; M-ai chinuit atâta cu- vorbe de iubire; Cosmogonie der Inder (text german) etc. 2277 (ff. 144) — caiet original, cartonat. - însemnări botanice (caropifila, plantă de făcut de dragoste etc.) ; încercări dramatice (Alexandru-vodă) ; prozodie şi metrică; Odă (în metru antic) ; traduceri din Horaţiu (Ad Mercurium etc.) ; Luceafărul (versiune necompletă) etc. 2273 (ff. 83) — caiet, legătură originală în pînză, bună hîrtie velină, crem. Exerciţii de gramatică latină; lexic latin cu echivalenţi germani; poezii : Icoană şi privaz; Scrisoarea I (Ciudat izvod e omul. .. ) ; Sonet satiric (anti-Ureche) ; Vasile — finul lui Dumnezeu (basm în proză) etc. ■ 2279 (ff. 117) — caiet de Bucureşti, legătură originală în pînză. Poezii: Atit de fragedă. . . : Ajară-i toamnă (sonet) ; Glossă; Freamăt de codru; Te duci. . . ; Stau in cerdacul tău. . . (sonet) De cîte ori, iubito... ; Răsărit de lună etc. 88 2280 (ff. 35) — caiet original, de Berlin, cartonat; pe etichetă : Diarium. însemnări ger- mane : tJbcr die Prinzipien der hegelschen Philosophie, 3/5 [18] 73 ; Frumoasa lumii (fragment versificat); Codru şi salon (fragmente); Codrule, Măria Ta; Gemenii (fragment) etc. " 2281 (ff. 144) — original, de Berlin, cartonat. Fata-n grădina de aur (1874) ; Miron şi Jrumoasa fără corp; Mănuşa, traducere din Schiller, 1881 ; Antropomorfism (1874); Iubind în taină.. . (sonet) etc. 2282 (ff. 147) — caiet de Bucureşti, original, fără coperte. Cînlece de lume; ciclul celor V Scrisori; Glossă; traduceri din Horaţiu ; Odă (în metru antic) etc. 2283 (ff. 155) — caiet original, dictando liniat, de Iaşi, cartonat. Pe versoul primei coperte : varianţiuni anagramatice pe tema Acinorev -- Veronica (cf. Opere, V, 1958, p. 658) ; apoi: Minegmii, transcrierea piesei de teatru — tradusă în primele decenii ale sec. al XlX-lea de Al. Beldiman — cca 1875 ; Călin ; Dezgust; Nunta Un Brigbelu (Gemenii) ; Mnrcşanu (poem dramatic) etc. 2284 (ff. 67) — original, cartonat (Viena-Berlin), hîrtie bună. Lirică populară; Plu-guşorul; basme în proză (Călin, Frumoasa lumii etc.) ; Memento mori (fragmente) ; în căutarea Şeherezadei; Am pus sofa la fereastră etc. 2285 (ff. 185) — original, legat în pînză (Viena-Berlin). Note germane (pp. 1 — 91v) ; Einleitendc Gedanken iiber V blkerpsychologie; Diamantul Nordului; Un roman (Codru- şi salon) ; (ff. 142) — fine: note germane, bibliografie: Werkc iiber Culturgcschichte; Geschichte der Philosophie. 2286 (ff. 98) — original, legat în pînză (Viena-Berlin). Pustnicul (postumă) ; însemnări germane (ff. 39—49) ; Hegel; elegia La moartea lui Eliade (1872) ; note de drept; Planul lui Decebal, punctaj pe cînturi. 2287 (ff. 95) — original, legat în pînză (Viena-Berlin). însemnări germane (nume de profesori: Lepsius, Zeller, Helmholtz) ; Fragmen-iarium; Epigrame (Pfeffet); Cunt oceănu-ntărîtat... ; Veneţia; Maria Tudor (sonete) etc. 2288 (ff. 50) — carneţel, original, bună hîrtie liniată, însemnări revizorale, 1875; Luceafărul (fragment). 2289 (ff. 89) — carneţel original; coperta de la început lipsă. Crîmpei de vocabular german-latin-român filozofic ; Peirinotae, versuri împotriva lui Dimitrie Petrino ; Despărţirea a doi iubiţi (folclor) ; Minte şi inimă etc. 2290 (ff. 89) — carneţel, original, legat în pînză, Viena-Berlin. Demonism; Odin şi Poetul (Ei cer să cînt. . .) ; Iubitei; înger şi demon (fragmente) ; Furtuna, copila de crai (Eco) ; Melancolie; Moarte, tu îmi pari... (Scrisoarea I) ; însemnări germane etc. 2291 (ff. 72) — carneţel original, carton suplu. însemnări studenţeşti germane ; bibliografie germană; concepte de scrisori (către Iacob Negruzzi); extrase din poeţi germani (Platen etc.) ; Amintiri din copilărie (Cernăuţi) etc. 2292 (ff. 59) — carneţel original, cartonat. Material autobiografic din perioada sănătăţii incerte, 1883; inginerul Simţion; inscripţia de pe piatra de mormînt a mamei sale, compusă de Eminescu ; obsesia cabalei: ,,Să nu uit termometrul” (p. 20v) etc. 2306 (ff. 170) — registru comercial, mărimea unei coli, de Iaşi, în pînză. însemnări revizorale, cca 1875 ; colecţie de irmoase : Rugăciunea unui Dac ; Minte şi inimă etc. 2307 (ff. 84) — registru comercial, de Iaşi, cartonat. Extrase din Oxenstiern ; Vedenie, ce au văzut un schimnic Varlaam de la mînăs-tirea Secului..., 1821 (cf. ed. Emil Vîrtosu, O satiră în versuri din Moldova anului 1821, extras din Studii şi materiale de istorie medie, voi. II, Ed. Academiei 12 - c. 344 89 R.P.R., 1957; v. şi O-pcrc, VI, p. 624) ; întrebările Bucovinei; gramatică slavă; paremiologie (extrase din Iordache Golescu) etc. _ 2301! (ff. 166) — registru comercial, de Iaşi, cartonat, deteriorat. Material pentru Dicţionar de rime; irmoase; balade: Serdariu, Doncilă etc. 3213 (ff. 54) — caiet cu copii de piese de teatru din repertoriul trupei Iorgu Caragiale, frumos caligrafiate de Eminescu. Cerneala, la origine violetă, decolorată. La finele fiecărei piese iscălitura poetului. în distribuţia rolurilor scrisul lui Iorgu Caragiale. Cuprinde : Zmeul nopţii. Comedie într-un act de Hippolite Lucas, tradusă de P. I. Georgescu. Ulterior, cu alt scris titlul barat şi înlocuit cu : Un dulce sărutat. Margol contesa. Vodevil într-un act tradus din franţuzeşte de T. Profiriu. O palmă sau Voînicos dar jricos. Comedie într-un act, tradusă de D. Porfiriu (De la teatrul francez Palais Royal). Pe fila 54 v., albă, sufleorul I. Nicu notează : 1873, iunie 12, Tîrgu-vcstei şi un aforism, defectuos redactat : Nihil regula sine excepţia. -1850 (ff. 64) — legătură particulară. Corespondenţă : 18 copii de scrisori de la Veronica Micle către Eminescu (1877— 1880); scrisori Eminescu către T. Maiorescu, I. A. Samurcaş, V. Burlă (1871 — 1885); către Vlahuţă (1887); acte (1864—1865) etc. ’ 1823 — ms. Miron Pompiliu, Limba română, caiet de cursuri autograf, cu dublă nume-rotaţie : a lui Miron Pompiliu pe pagini ; a Bibliotecii Academiei pe file. înlăuntrul manuscrisului (între 137—164 cu numerotaţia bibliotecii sau 271—326 cu numerotaţia lui Miron Pompiliu) se află legat un caiet şcolăresc (Text pentru... J. D. Maugusu, Iaşi), în ale cărei file 138—141 sînt cîteva pagini caligrafice, cu cerneală violetă, din compilaţiile de fiziografie, despre Pămhiiul ca planei, mişcările lui, ce a aparţinut lui Eminescu. ’ ’ ; i PROZELE ANTUME I i * \ ! | I i SĂRMANUL DIONIS NOVELĂ .....şi tot astfel, dacă închid un ochi vădmîna mea mai mică decît cu amîndoi. De aş avea trei ochi aş vedea-o şi mai mare, şi cu cit mai mulţi ochi aş avea cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrîndu-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.Jşă ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu- organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — acelaş lucru.] Cu proporţiuni neschimbate — o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atît de mare. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sînt mai mici; cu amîndoi — mai mari; cît de mari sînt ele absolut ?j Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem ?] Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-albfel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel — şi numai limba, numirea într-un feTa unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni — numai individul, acelaş rămîind, o aude într-un fel. Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare şi oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea ? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricît de mare sau oricît de mică, numai o clipă suspendată ? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri — evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi ca pentru noi ai noştri. în ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie — şi toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca şi azi. .. .în faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu esistă nici timp, nici spaţiu — ele sînt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure-de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sînt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adîncurile sufletului coborîndu-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut — cine ştie cîta mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă ! Dacă lumea este un vis — de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi ? Nu e adevărat că esistă un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastră — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, esistă şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil ? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu înce- 93 fpază în veci în aceste atonie de spaţiu şi timp, cit infinit ! Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu pin' in aceea fază a emanaţiunn lm care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun de esemplu. si cu toate acestea. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap şi va fi mirebat prin mintea cărui muritor treceau acestea idei ? Esistenţa ideală a acestor reflecţiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat intr-o căciulă de miel Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strimte şi noroioase ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei României, şi prin bălţile de noroi ce împroşcau pe cutezătorul ce se îneredea perfidelor unde treceau nişte ciubote mari cărora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atît mai vîrtos | că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conţinut îndată ce timpul^ devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploaiei, care dederăyd capului său aspectul unui berbece plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de " ploaie — hainele lui ude — sau metafizica. De prin crîşme şi prăvălii pătrundea prin ferestele cu multe geamuri, mari şi nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cîte un romanţios fluierind ; cîte un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea de vorbă cu păreţii şi cu vîntul; cîte-o femeie cu faţa înfundată în capşon îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeele nordice... Dintr-o crîşmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. Metafizicul nostru se apropie să se uite şi razele pătrunseră prin uşă şi-i loviră faţa. Nu era un cap urît acela a lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vînătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor — un zîmbet fin şi cu toate astea atît de inocent trecu peste faţa lui la spectacolul ce-1 privea. — Ce era adică : Un băiet de ţigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii, cu ciubote în care ar fi încăput întreg şi într-un surtuc lung de-i ajungea la călcîi şi care fără îndoială nu era al lui, schinjuia c-un arcuş ce rămăsese în cîteva fire de păr şi, cu degetele uscate, pişcă 2 nişte coarde false care ţîrliau nervos, iară împrejuru-i frămînta pămîntul un ungur lung, cu picioarele goale băgate în papuci mari împluţi cu paie. Oricît de neplăcut să fi fost -spectaculul pentru simţul estetic al călătorului meu, el avu o influinţă salutară asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, băgă de samă că ploaia-1 udase pînă la piele. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. Ridicîndu-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atît de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tînărului meu. 'Părul numai cam pre lung curgea în viţe pînă pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură ,al\ în acea intensivă visătorie care stă cîteodată atît de bine băieţilor, pentrucă seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil. între aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino şi de cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspîndind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit şi adesea surîdea. Surîsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vîrsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o esistenţă — cum sînt multe la noi — fără de speranţă şi, afară de aceea, determinat prin naştere la nepozitivism. în introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-1 preocupau în genere — şi cu-n asemenea cap omul nu ajunge departe — şi mai cu seamă cel sărac — şi Dionis era un băiet sarac. Prm natura sa predispusă, el devenea şi mai sarac. Era tînăr — poate nici optsprezece am cu atît mai rău... ce viaţă-1 aşteaptă pe el ?. .. Un copist avizat a se cultiva pe . P,,p,a ,nech OP — Geniu pustiu, SP = Sărmanul poet, versiunea autografă a Cugetărilor imanului Dionis, PL1964 = M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964) 1. CL: înfundată 2. CL: mişca ■ • 94 apucate, singur. . . şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească.numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa'sufletească atit de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet - e minune oare că pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cît de trişti, cît de lungi, cit de monotoni vor trece anii vieţii lui — o frunză pe apă. Lipsit de iubire — căci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurătate, în neputinţă sufletească de a-şi crea o soartă mai fericită, el ştia că în „această ordine a realităţii”, cum o numea el, nu-1 va întîlni nici un zîmbet şi nici o lacrimă — neiubit şi neurît de cineva, se va stinge asemenea unei scintei după care nu-ntreabă nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colţ întunecos şi painjinit din arhiva unei cancelarii, şi atmosfera leneşă şi flegmatecă a cafenelei — asta era toată viaţa lui. Cine-ntreabă dacă şi el are inimă, dacă şi lui i-ar plăcea să îmbie frumos îmbrăcat, cum sînt întrebaţi atîţia copii — dacă şi el ar dori — să iubească ? Să iubească — ideea aceasta îi strîngea adesea inima. Cum ar fi ştiut el să iubească ! Cum ar fi purtat pe mîni, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei ! Adesa şi-o închipuia pe acea umbră argintie cu faţa albă şi păr de aur — căci toate idealele sînt blonde — şi parcă simţea mînuţele-i calde şi înguste în mîinile lui, şi parcă-i topea ochii sărutîndu-i, şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţa, privind-o. . . vecinie privind-o. Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărţi, oameni cu părul în dizordine, ţinînd cărţile într-o mînâ ce tremura, pleznind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mişeîndu-şi buzele fără a zice o vorbă şi trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua şi berea ce li sta dinainte — semn de triumf ! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului; unul cu pălăria naltă pe ceafă şi cu mînile unite pe spate, c-o ţigară lungă în gură a cărei independenţă era mărginită numai de buzele individului, se uita — dracu ştie, cu interes ori aşa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski1 atîrnat în afumatul părete. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei, ce nu-1 asculta, samă că se scursese a 12-a oară a nopţii. Dionis se porni spre casă. Afară ploaia încetase şi, prin mrejele şi valurile de nouri negri-vineţi, luna trecea palidă şi rece. în mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele şi buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi, se înălţau ochii de fereastă spartă 2 a unei case veche a cărei streşină de şindrilă era putredă şi acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scîrţîind în vînt şi numai într-o ţîţînă, treptele erau putrede şi negre — pe ici pe colo lipsea cîte una, aşa îneît trebuiai să treci două deodată şi balconul ele lemn se clătina sub paşi. El trecu prin hăţişul grădinei şi prin zaplă-zurile năruite şi urcă iute scările. Uşile toate erau deschise. El intră într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi şi gratiile erau rupte, numai rădăcinele lor ruginite se iveau în lemnul putred. în colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorîte painjenii îşi eser-citau tăcuta şi pacinica lor industrie; într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vo cîteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină; în alt colţ, un pat, adecă cîteva seînduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir de paie şi c-o plapomă roşie. înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice; pe ea hîrtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere din cîte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgînească. Luna îşi vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; păreţii posomoriţi aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pînzele de painjin străluceau vioi în lună şi deasupra cărţilor dorminde în colţ se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca 1. CL : Diebicz-Zolalkanski 2. CL : se inalţa cu ochii de fereasta spartă 95 taiată-n marmură şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari spnncene şi gene lungi negre3. Orbii cei albaştri * ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit atit de limpede şi sen n încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbateşte, insa minile cele dulci mici, albe, trăsurile feţei de o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de o’adîncime nespusă, fruntea uscată şi femeieşte-mică, părul undoind, cam pre lung — te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunei părea viu, ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie, el şopti încet şi cu glasul înecat de lacrimi: Rună sară papă i”, umbra părea că-i surîde din cadrul ei de lemn — el s-apropie şi sărută mîinile portretului, apoi faţa, gura, ochii cei de foc vînăt. înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai esista, ar fi dorit ca etern să ţie astă noapte cu aerul răcoare limpezit de lumina lunei, vecinie’ar fi dorit să ţie dulcea, neînţeleasa, dar atît de fericita lui nebunie._ Va să zică asupra acestui chip îţi concentrase el amorul lui, atîta formă avea pustiita, sărmana lui viaţă — un portret !. .. Da, era tatăl său, cînd fusese în vîrsta lui de acum. Mumă-sa, o femeie palidă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său ; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrîn a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră, în toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfîrşitul, că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o ceti — o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa.. . o copie de pe un testament părea a fi după cît se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi... palid, mut pînă-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare. Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Văduvită sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mînilor ei — mîni delicate de doamnă — faţa ei palidă ca ceara, ochii ei de-o întunecată blîndeţă aveau numai pentru el grijă şi înţelegere — pentru el — şi pentru portret. De copil încă el admira ochii cei frumoşi ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce frumos a fost papă ! zicea el surîzînd şi mumă-sa, auzindu-1, îşi ştergea într-ascuns lacrimele ei. — Ochii ? nu-i aşa Dionis — ochii! — Da, mamă ! — Aceşti ochi ! ... 0 dacă i-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată în viaţa ta ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vînătă stea a dimineţei, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. Cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit! Frumoşi au înmărmurit ochii lui în negurile gîndirii mele, precum ar rămânea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete. . . Ş-apoi îl lua în braţele ei, îl dez-mierda, îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău — dar cum se putea altfel — îl iubea aşa de mult ! Singura ei bucurie într-o viaţă fără speranţă, fără viitor, fără mulţumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decît acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă şi tristă a sufletului său de copil. Ce gîndea copilul cu mintea lui naivă, o vorbă, un vis, o preocupa ziE întregi — zile întregi putea medita asupra unui cuvînt ieşit din nebunatica sa gură. Dară, consumată de lipse, ea se stinse într-o zi. în delirul ei, ea trase mîna copilului ş-o ascunse în sîn,lîngă inimă, s-o încălzească — un simbol al vieţei ei întregi ! De-atunce fizionomia, sunsul lui căpătase acea umbră dulce de tristeţă care îl făcea atît de interesant — şi irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui însuşi nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-1 iubise nimeni în milmă-~sa —- cum l-ar fi putut iubi pe el, atît de singur, atît de sărac, atît jară viitor ! Nu-şi are fiecare om, gîndea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii săi, ca sa-i iubească — cui ce-i pasă de mine ? Cum trăiesc voi si muri, de nimene plîns de ni-mene iubit. ’ Luna s-ascunse într-un nor negru spintecat în două rînduri de lungi fulgere ro-şn — casa se întunecă — şi nu se mai văzu nici umbra din părete a portretului, nici umbra înalta a lui Dionis. El aprinse lumina. 1. cf. GP (2255, 27r) curentă ia Eminescu şi lungi gene negre 2. CL ; albăstrii, ajustare a grafiei aittografe albaştrii, 96 Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei luminări de său băgate îi. gîtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vizunie1 — şi aici, aici petrecea; el vara şi iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trăznea grinda în odaie, crîşcau lemnele şi pietrele, vîntul lătra prin gardurile şi ramurile ninse ; ar fi vroit să doarmă, să viseze; dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjinea ochii. Surtucul lui pe 2 lingă acestea era mai mult urzeală decît bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de rîdea pare că şi vîntul în urma lui. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau.. . Şi-n asemene momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cumcă el, redus pînă la culmea mizeriei, devenea trist? Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băga de samă că gîndirile lui adesa se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hîrtie. . . mai ales garafa goală era în stare de a-1 umplea de cugetări melancolice. .. Ah ! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună Şi mucoasa luminare sfîrîind săul şi-l arde Şi-n această sărăcie te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentr-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scîrţie de vînt fereasta, în pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Şi cu păsuri melancolici meditînd umblă-n 3 ogradă. Uh ! ce frig. . . îmi văd suflarea — şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sînt un şoarec Doamne — măcar totuşi are blană — Mi-aş mînca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger.. . Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete şi nevasta — o icoană. Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele ! Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. — într-un roi mai de un stînjen Au ieşit la promenadă — ce petrecere gentilă ! Ploşniţa ceea-i bătrînă, cuvios în mers păşeşte; Cela-i cavaler.. . e iute. .. oare ştie franţuzeşte? Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig — Iată pe mină cum codeşte-un negru purec Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las săracul. Pripăşit la vro femeie, ştiu că ar vedea pe dracul — Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul ,,îns !” la ce să-l purec? Şi motanul toarce-n sobă — de blazat ce-i. Măi motane, Vină-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic ; De-ar fi-n lume-un sat 4 de mîţe, zău ! că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane ! l.CL: viziune 2. CL : de 3. cf. SP (2290, 63r) : îmblă 4. CL : stat, cf. SP (2284, 17r) : sat ţi Călin nebunul 43 — 44 (OPERE VI, p. 24) : Dar în satu cela-n care şedea împăratul dornic / Era şi un om de samă, un fruntaş... fusese vornic ; Perpessicius, care acceptă in OPERE I, p. 48/7 stat din CL, notează totuşi (p. 332) : ,,Botez era. îndreptăţit să presupună că stat de miţe din Convorbiri putea să fie o greşeală de tipar. Vornic şi boierie cer mai curînd sat de miţe" 13 c. 344 97 ghem şi toarce-ntr-una ? fantazie ? Oare ce gîndeşte hîtrul de sta Ce idei se-nşiră dulce în mîţeasca-i . . Yro cucoană cu-albă blană cu amoru-i il îmbie, Rendez-vous i-a dat în şură, or în pod m gavauna. De-ar fi-n lume numai miţe — tot poet aş fi? Tot una : Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, Ziua tologit în soare pîndind cozile de şoaric 1 . Xoaptea-n pod, cerdac şi streşini hemizmd - duios la lună. Filozof de-as fi — simţirea-mi ar fi vecinie la aman ! în prelegeri populare idealele le apăr _ Şi junimei generoase, domnişoarelor ce scapăr Li arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan. Sau ca popă, colo-n templul închinat fiinţei care După chip ş-asemănare a creat mîţescul neam, As striga : o motănime ! motănime ! Vai. . . Haram De-al tău suflet motănime, nepostind postul cel mare. Ah ! Sînt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte ! Ah ! atei, nu temeţi3 iadul ş-a lui Duhuri — liliecii? Anathema sit ! — Vă 4 scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? O motani fără de suflet! — La sgîriet el v-a dat ghiară Şi la tors v-a dat musteţe — vreţi sâ-1 pipăiţi cu laba ? li! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină ! Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat ? Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat. De-aş putea să dorm încalea. — Somn, a gîndului odină, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e tot una De-oi petrece-ncă cu mîţe şi cu pureci şi cu luna, Ori de nu — cui ce-i aduce ? Poezie — sărăcie ! Dar în astă sară Dionis era vesel fără să ştie de ce. La căpiţelul de luminare- ce sta în gîtul garafei cu ochiul roş şi bolnav, el deschise o carte veche legată cu piele şi roasă de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstiţios — şi sînt mulţi de aceştia. Iniţialele acestei cărţi cu buchii erau scrise ciudat cu cerneală roşie ca sîn-gele, caractere slave de o evlavioasă, gheboasă, fantastică arătare. O astrologie mai mult de origine bizantină, bazată pe sistemul geocentrist, sistem care admite pămîntul de centrul arhitecturei lumeşti şi pe om de creatura pentru a cărui plăcere Dumnezeu ar fi lacut lumea. litiu] era scris şi latineşte : „architecturae cosmicae sive astronimiae geo- . centricae compendium” — învăţătură despre a lumei orînduială dumnezeiască dupre cum toate pentru părnînt a fi zidite se arată de cătră induratul Dumnezeu — de pe grecie pe românie tîlcuită cu adăugire a înrîurinţei zodiilor asupra vieţei omeneşti. Şi cu o dedicaţiune : „celui întru fiinţa sa nemărginit, întru 5 făpturile mînurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinică laudă afierosită.” Tablele erau pline de schemele unei sisteme urneşti imaginare, pe margini cu portretele lui Platon şi Pitagora şi cu sentinţe greceşti. ' oua triunghiuri crucişe încunjurate de sentinţa : „Director coeli vigilat noctesque 1.CI : şoarec, cf. SP (220.'., 18v): şoaric 2. CL : hemizînd, cf. SP (2284, lBv) : heinizînd nu tem ei. cf. SP (228-4, 19v) : nu temefi 4. CL : Să-I cf. SP (2284, 19v) : Anathema - surzi 3. CI .'„'.-T'1."' u urechea voastră; textul s-a corupt In trecerea de la o versiune la alia 5. CL : intre; ”.,"V. 'l,m- '"T'cu PL 1964, că făpturile este pluralul r.lau.i > 1 mai vechi de la fapt (deci accentuat pe prima 9 S diesque, qui sistit fixas horas terrigenae.” Constelaţiuni zugrăvite cu roş, calcule geometrice zidite după o închipuită şi mistică sistemă, în urmă multe tîlcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu laşa nimic de dorit pentru a aprinde nişte creieri superstiţioşi, dispuşi la o asemenea hrană. La sfîrşitul cărţii era zugrăvit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul — dragă doamne simbol ce înfăţişa adevărul nimicind neştiinţa. Aurul de pe spata legăturei de piele se ştersese pe alocurea şi licurea pe la altele ca stropit cu peteală. Cu coatele aşezate pe masă şi cu capul în mîni, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pînă ce căpeţelul de lumină începu a agoniza fumegînd. Se stinse. El îşi apropie scaunul de fereastră, pe care o deschise şi, la lumina cea palidă a lunei, el întorcea foaie cu foaie uitîndu-se la constelaţiunile ciudate. Pe o pagină găsi 0 mulţime de cercuri ce se tăiau, atît de multe încît părea un ghem de fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu sînge. Apoi îşi ridică ochii şi privi visînd în faţa cea blîndă a lunei — ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adînc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sînt o mie de ceruri1, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adîncime... Cine ştie — gîndi Dionis — dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transpune în adîncimile sufleteşti, în lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, în spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător. în faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopţii tremurînd notele dulci ale unui clavir şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine 2 murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cînta o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare : rugăciunea unei vergine. întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorînd cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase 3 asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. închise iar ochii pînă ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint şi juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strîn-gînd ochii silit şi tare, a înecat visul său în întuneric, n-a mai văzut nimic, ci auzea dispărînd, ca o suvenire întunecată, rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult şi el, cu totul în prada impresiunii sale, ţinea încă ochii strîns închişi. Cînd se deşteptă din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisă, în salon întuneric şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul era blond4 şi văratic, iar razele lunei, pătrunzînd în camera lui Dionis, izbeau faţa sa palidă şi împleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusă melancolie. ,,Da — repetă el încet ideea lui fixă — — sub fruntea noastră e lumea — acel pustiu întins — de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul”. Privi din nou la painjinişul de linii roşii — şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor — o voluptate sufletească îl cuprinse — mai întîi 1 se păru c-aude şoptirea acelor moşnegi bătrîni care, pe cînd era mic, îi5 povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-1 pe genunchi, poveşti fantastice despre zîne îmbrăcăte în^aur şi lumină, care duc limpedea 0 lor viaţă în palate de cristal — şi pare c-a fost ieri, ieri pare că-şi încîlcea degetele în barba lor albă şi asculta la graiul lor înţelept şi şop-titor, la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrîni. El nu se mai îndoia... de o mînă nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind domni în haine de aur şi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrîni, poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei — dar toate erau încă amestecate. 1. CL : cercuri; emendarea îi aparţine lui Traian Costa (LR, XVIII, 1969 nr. 6, p, 569) 2. cf, GP (2255, 20r) : vergine 3. CL : respirase, cf. GP (2255, 29r) : espirase 4. CL ; blînd, cf. GP (2255, 29r) ; blond ; iar mai jos lui : o noapte văratică cu aerul blond îi corespunde în GP (2255, 29r) : Aerul era blond şi văratec 5. CL şi, cf. GP (2255, 29r) ; îmi (acolo se narează însă la persoana întîi) 6. CL: limpede a, cf. GP (2255, 32r) : senina . ■ . 99 Şi liniile semnului astrologie se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare si mai mare devenea painjinul. , - ... — Unde să stăm ? auzi el un glas dm centrul de jaratic al căiţii................ _ Alexandru cel Bun ! putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea n strîngea sufletul si... încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafamza şi se Prefacu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o cimpie cosita finul clădit mirosea cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede, adine, nouri de jaratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpura pasei i-le_n aer oglinzile ’rîurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului implea sara chemind la vecernie şi eP - el - ce îmbrăcăminte ciudată ! O rasă de şiac, un comanac negru -în mîna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate. El nu macera ci. I se părea atît de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia sigur cum că venise în cimp ca să citească că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase ! „Ah ! gîndi el — cartea mea mi-a făcut şotia asta, în urma cetirei ei am visat atîtea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta ... Ciudat! Călugărul Dan’se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni! Ciudat! „Ah meştere Ruben, zise el zîmbind — cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameţi mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaş suflet, numai că moartea-1 face să uite că a mai trăit. Bine zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metem-psicoza lor. Bine zici cumcă în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decît varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mînă nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Cîţi oameni sînt într-un singur om? Tot atîţia cîte stele sînt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adîncui ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea — un univers într-o picătură trecătoare. Ce adînc e evreul acesta” ! — gîndi el în sine despre dascălul Ruben. El se sculă din iarbă cu cartea cea veche în mînă. Departe, munţii cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi şi plini pare-că de vijelie treceau pe cerul adînc albastru ; prin ei munţii ridicau adîncuri şi coaste-n risipă, stanuri negre şi trunchete despicau pe ici pe colo negurile şi un brad se înălţă singur şi detunat pe-un vîrf de munte în faţa soarelui ce apunea. Cînd soarele intră în nouri, ei părură roşii şi vineţi, tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor. îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adînci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, şi numai din cînd în cînd, sfîşiindu-se, se revărsa prin negrele lor ruine lacuri de purpură. Apoi, încet, se risipiră în creţi vineţi, soarele cădea la vale Şi părea 1 pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri, apoi coborî pintre crengi de păru un cuib de rubin între ramuri, apoi, după trunchiul gros, aruncă dungi rumene pe stanurile munţilor şi făcea ca ei să-şi aprindă jăratecul de argint al frunţilor lor — pînă ce se cufundă cu totul după munte, care sta negru şi nalt, zu-grăvindu-şi în aerul albastru mărginile lui tivite cu roşaţă. înserează încet, stelele mari izvorăsc pe albastrele lanuri ale cerului şi tremură voluptos în aerul moale şi clar al serei şi armonia cîmpenească împle sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite si toate contribuind la dulcea şi voluptoasa somnoroşie a lunei. ’ Prin lumea rumănă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmecata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. De departe se văd turnurile strălucitoare ale bisericelor Iaşilor, casele frumos văruite, cu streşme vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună. El îsi grăbi paşii, p n^ ce intră m tirg. O uliţă strimtă, c.u case vechi şi hîrbuite a căror caturi de sus erau mai largi decit cele de jos, aşa îneît jumătatea catului de sus să răzima pe stîlpi de lemn şi numai jumătate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde; iar în cerdacuri şed bătrînii vorbind de 1. CL : pare-că. ioo ale lor ; fetele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna răvarsă cîte-o dungă lungă şi îngustă în umbra uliţei, pe ici pe colo trece cîte-un om şuierînd — încet, încet uliţele adorm, obloanele se-nchid, luminările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, şi călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile şi întunecoasele uliţe. El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-un acoperămînt ţuguit, păreţii erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fîntînele şi orice tencuială căzuse de pe ele, îneît părea o bucată din ruina unei cetăţui. Obloanele erau mult mai largi decît ferestrele cele înguste, şi la un cerdac ţinut în aer de stîlpi dc zid în patru muchi duceau dint-o lăture nişte scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregei înălţimi a casei. Nici un copaci, nici un acaret pe lîngă casă ; ograda cea mare cu iarba ei uscată se-ntindea gălbuie în lună şi numai o fîntînă îşi mişca gemînd cumpăna ei în vînt. El sui iute scările şi bătu tare în uşa tinzii. în tindă răsunară paşi. — Cine-i ? întrebă un glas adînc, dar liniştit. — Eu, Dan. Uşa se deschise şi drept în faţa lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lungă şi sură, cu fruntea mare, iar pe creştet avea un fes mic, asemenea iarmurcei judo-veşti. El întinse călugărului mîna şi-l duse-n odaie. în dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate în piele, crane de oameni şi păseri împăiete pe poliţele din părete, un pat şi o masă pline cu pergamente şi hîrtii; iar în atmosfera, grea de mirosul substanţelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbenă şi somnoroasă. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gîndiri, ochii suri, boltiţi adînc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adîncii umeri ai obrazului pînă pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită — dar nu blîndă ; numai în împrejurul gurei musculoase se vedea o dulceaţă amărîtă de îndoieli. El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputînd fi învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filozofie la Academia din Socola. Călugărul Dan e unul din şcolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i împărtăşeşte toate îndoielelc, dar şi toate descoperirile lui tăinuite. înţeleptul evreu se uită cu oarecare curiozitate la faţa visătoare a lui Dan. — Ei? _ — Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle — zise Dan — azi sînt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor, îţi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiţi în mine — unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte. — în şir, răspunse 1 Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sînt tot ei cei care renasc în strănepoţi. . . Şi asta-i deosebirea între D-zeu şi om. Omul are-n el numai [în] 2 şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntîmplă-n ca, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinie. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucată cu bucată. închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învîrtindu-se, dar numai în şir, pe cînd roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea. — Sînt încredinţat, dascăle, în privinţa vremei, dar nemărginirea — spaţiul ? — Tot ca vremea, bucată cu bucată poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că în puterea unei legi : Nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scapa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp 1. CL : răspunde 2. omis in CL, cf. ceva mai jos : dar numai în şir 101 omenesc Ai văzut că în om e un şir nesfîrşiţ de oameni. Din acest_şi_r lasă prunul ‘ e vei lipsi care răsar tot şirul de oameni trecători, îl are fiecare lingă sine, m orice moment — îl m OIU e LUI ţii. ------„ . ' _ , r- =ăti tie locul pe cîtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege ca acesta nu va putea fi Întîeg cSci' întreg fiind, ţi-ar nega existenta ta. în f» vp7i deşi nu-1 poţi prinde cu nuna -------- . /• r« • firile - tu poţi să’dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi da ţie firea ei este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba ;a-ţi dă ţie firea ei cea vecinică si ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează după gîndirea ta... se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sînt vecimce ca cuvintele lui Dumnezeu pe caretei le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o. . „ . . , , — Meştere Ruben, oare cînd voi ajunge sa pricep admcimea^ta > _ . . ■ _ Adîncimea mea tu o ai m tine, numai mea nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacă n-ai fi de firea mea ? Crezi ca te-aş fi ales de discipul al meu de nu te ştiam vrednic şi adînc ? Tu eşti ca o vioară în care sînt închise toate cîntările,jiumai ele trebuiesc trezite de-o mînă măiastră, şi mîna ce te va trezi înăuntrul tau sînt eu. — Dacă în această sară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea... ? . . „ — Vei putea-o_____căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor, nesfirşit m adm- cimea 3 lui. Pe fila a şeptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şeptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe. Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna ; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi cînd te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi — numai poate el nu te va cunoaşte, poate va fi pierdut tainele învă-ţăturei Iui şi va fi om ca toţi oamenii. . învăţături nu-ţi mai dau, căci e de prisos; cînd umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor şi în orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, cetind-o in şir, rămîne neînţeleasă. . . . dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şeptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că unui om încredinţat despre fiinţa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare. în zadar ţi-i întreba şi umbra... ea nu ştie. nimic despre această taină. Se zice că Diavolului înainte de cădere i-ar fi pleznit în minte această obscură idee şi de atuncea a căzut. De ţi-ar veni în minte să ştii, se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău, şi rămîi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neştiind eu singur această taină, căci, cum am spus, nici nu sînt în stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui în această privire. . ^ Ruben îşi netezi încet barba şi o adîncă întristare era scrisă pe faţa lui bătrînă şi înţeleaptă. Dan îi sărută mîna. Nu erau să se despartă pentru totdeauna ? Ruben rupse cu degetele mucul căzut al lumînărei şi se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. Amîndoi se sculară şi Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce-n-are să mai vadă pe tatăl său. Dar îndată ce^ieşi Dan, îndată ce coborîse scările cu cartea subsuori şi ridicînd cu mîna lunga poală a rasei de şiac... casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, luminarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu draci mici spînzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbirci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jara ic, nasul i se strîmbă şi se uscă ca un ciotur de copac şi, scărpinîndu-se în capu aţos şi cornut, începu a rîde hîd şi strîmbîndu-se : hîhî! zise, încă un suflet nimici cu totul. Dracii se strîmbau rîzînd în beşicele lor şi se dădeau peste cap, iar batana îşi întinse picioarele lui de cal, răsuflînd din greu. . — “uit a trebuit pîn l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios, dar în sfîrşit. . . ... otuşi... totuşi... are să-l nimicească bătrînul meu duşamn. I-am spus că 1 1. CL : adâncirea 102 nu-i poate veni în minte gindirea tăinuită de numărătoare cărţii ?. . . trebui să-i vie. . . trebui să-i vie. . . Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit să-mi vie !. . . Dan trecea iute printr-o parte de oraş în care locuia boierimea. Curţile albe ca argintul, cu cerdacuri şi scări a căror scînduri curate şi ceruite sclipeau în lună, 'erau' pierdute în mijlocul unor pomete 1; pe marginea uliţei, deasupra zaplazurilor, atirnau cîte-o jumătate din ramurile arborilor gradinelor... şiruri de nuci cu frunze late, gutîi şi cireşi. . . pe ici pe colo se zărea prin verdele întuneric al grădinelor cîte o zare galbenă prin obloanele închise. . . El mergea răpede. . . numai din cînd în cînd trecea pe lîngă ci cîte-un tînăr cavaler cu căciula ţurcănească, înfăşurat în mantaua a cărei poală dindărăt se ridica de sabia pe care-şi lăsa mîna. . . pe alte locuri vedea pe cavaleri sărind gardurile şi pătrunzînd prin grădine pînă pe sub vo fereastă care se deschidea apoi în faţa lunei, lăsînd să se ivească vro umbră albă care-şi pleca capul tînăr peste cercevele la umbra de sub fereastă. In alt loc unul acăţat de gratii făcea studii floristice unindu-şi buzele cu ale celei fiinţe care-şi scosese capul prin gratii. Numai pe ici pe colo auzea cînii urlînd la lună, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturnă. Ei rupeau frunze din crengile atîrnate şi le aruncau în urma călugărului spîn şi palid... Stele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur şi în grădine miros ş-o umbră adînc-viorie, ruptă de dungi de lumină albă care trecea prin mreje dc frunze ca prin strecurători de lumină. El ajunse acasă. El şedea într-o chiliuţă din casele unui boieri mare. încet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra căruia streşinele ieşite erau suspendate de stîlpi albi. . . trecu ca o umbră şi, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. Nu era să întreprindă un lucru estraordinar ? — întunericul îngreuiat cu miros de răşină a chiliei lui era pătruns numai de punctul roş al unei candele care ardea pc o policioară încărcată cu busuioc uscat si flori de sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitorului. Un greier răguşit cînta în sobă. El aprinse o lampă neagră, împlută cu untdelemn ; lumina ei fumega pîlpîind. încet, încet ochiul luminei se roşi. . . el se aşeză la masă. . . deschise cartea cea veche cu buchile neclare şi cu înţeles întunecat. Tăcerea e atît de mare îneît pare că aude gîn-dirca, mirosul, creşterea chiar a unei garofe roşii şi frumoase ce creştea într-o oală între perdelele ferestei lui. Privea în păretele afumat la umbra sa proprie, marc şi fantastică. Lampa fîlfîia lungă, ca şi cînd ar fi vrut s-ajungă tavanul, iar umbra lui. . . ca o mreajă neagră cu nasul lungit, cu căciula lăsată pe ochi, părea că începuse o vorbire întinsă cu el. Părea c-o întreabă cugetînd. . . părea că ea-i răspunde în cugetări deşirate. .. un dialog şi cu toate astea, dacă voia să cuprindă realitatea lui, nu era decît un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi. Ciudat ! Această despărţire a individualităţii lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. El fixă aspru şi lung umbra sa. . . ea, supărată de această căutătură, prinse încet, încet conture pe părete şi deveni clară, ca un vechi portret zugrăvit în oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbră simplă. E un moment mare, să mă cuget mai întîi — gîndi el — dorit-am de cînd sînt ceva pentru mine? numai pentru mine?. . . Nu. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pe ea? Din gîndirea mea a lipsit ea ? Maria? O nu ! — De cîte ori am dorit vro putere estraordinară, numai pentru ea am dorit. Oh ! — s-o duc într-un pustiu unde să nu fie nimeni — nimeni decît eu şi ea ; să cobor stelele cerului în întinderea albă, ca să semene cu oştiri de flori de aur şi de argint ; să sădesc dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre şi limpezi ca lacrima ; ea să alerge prin cărările tăinuite, prefăcîndu-se a fugi de amorul meu şi eu s-o urmăresc. . . Nu ! fără ea ar fi raiul pustiu. Şi cine era ea, Maria? Era fiica spătarului Tudor Mesteacăn, un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaştri şi cuvioşi precum albastru şi cuvios e adîn-cul cerului şi divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinăciune la faţa adîncită şi palidă a călugărului; o văzuse el ades răsărind — o floare în fereastă — şi în nopţi cu lună el îşi lepăda rasa şi-şi punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i fereşte. . . pînă ce se deschideau, pînă ce se ivea feţişoara ei palidă de veghere şi de amor, pînă ce razele ochilor ei alunecau adînc în ochii lui cei negri. Cîteva 1. aşa cum se află în CL, fără [erau] şi doar cu virgulă aici, fraza nu are o structură inteligibilă 103 vorbe o strîngere de mină şi dispărea iar în parfumatul ei ietac, impiînd nopţile cu dulci neuitate visuri. .. .Acuma se gîndi asemene la ea. A . . . r I amua sa fîlfîia mai fantastic, literele bătrîne ale cărţii capatau înţeles şi se introduceau în râsuri şi-n cugete ce-i împleau capul fără de voinţă, umbra lui începu iar a urinde conturele unei icoane în oloi, cu fruntea nalta, palidă, pleşuva, cu buze vinete, cu nărui de cîteva fire sure, cu privirea fixa şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii deschise înaintea lui Dan. Umbra lui îi şoptea în gînduri lungi tocmai ceea ce voia el să i se răspundă. ... . . » n , , — Tu ştii — cugetă umbra şi el îi auzea cugetările — ştii bine ca sufletul tau dm începutul lumei şi pînă acuma a făcut lunga călătorie prin^ mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decît praf. El singur n-o ştie, pentru că de cîte ori s-a întrerupt din nou, de atîtea ori a băut din apa fără gust şi uitătoare a Letei; ji nimeni nu l-a însoţit în uitita lui călătorie decit eu — umbra corpurilor m care a trăit el, umbra ta, cu fiecare ducere la mormînt, cu fiecare naştere am stat lingă ele; am stat la leagănul, voi sta la mormîntul tău. Sufletul tau, fara ca azi sa şi-o aduca aminte, a fost odata m pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adîncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă înaintea ta. Veacuri au stat s-o deslege şi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o desleg, pentru că vorbeam din părete cu Zoroastru cum vorbesc astăzi cu tine. _ Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinse încet, ca din-tr-un cadru, săli jos de pe părete şi sta diafană şi zîmbitoare, rostind limpede şi respectuos : Bună seară ! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată. — Să urmăm — zise umbra torcînd mai departe firul gîndirilor1 sale, gîndiri pe care Dan le auzea ca şi cînd ar fi fost propriile lui cugetări. Apropriindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dîndu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rînd, uitînd cu desăvîrşire trecutul meu ; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi, cu ajutorul cărţii, atotputernic. Tu mă laşi pe mine în împrejurările tale, cu umbra întrupată a iubitei tale, cu amicii tăi; mă condamni să-mi uit vizionara mea fiinţă; iar tu întreprinzi o călătorie cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei ţi-ar plăcea.. .în lună de pildă. Acolo vei trăi un secul şi ţi se va părea o zi. Ba poţi să iei şi pămîntul cu tine, fără ca să te supere, îl prefaci într-un mărgăritar cu toartă şi-l anini de salba iubitei tale; şi crede-mă că de mii de mii de ori mai mici, numai proporţiile dintre ei să rămîie aceleaşi, oamenii s-or crede aşa de mari ca azi. Timpul lor ? O oră din viaţa ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii şi-n aceste clipe se vor face războaie, se vor încorona regi, se vor stinge şi se vor naşte popoare, în sfîrşit toate prostiile de azi se vor întîmpla ş-atunci, se-nţelege că-n diminuare analogă, absolut însă acelaş lucru. _ — Bine, zise Dan apucînd mina cea rece şi diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieţei tale, ca să-l găsesc cînd voi reveni pe pămînt şi să-l recitesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii toată natura vizionară şi înşălătoare a lucrurilor Jumeşti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei’strălucită, că e ferice înlăuntrul gingaşelor sale organe, pînă la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ţine cit istoria omenirei, acel sîmbure negru şi rău care-i rădăcina adevărată a vieţei şi a faptelor^sale — egoismul său. Vei vedea cum ne se minte în şcoală, m biserică, în stat -, că intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vedea, cînd murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură. Ah ! cine ar mai vrea să trăiască cînd i s-ar spune de mic încă, în Ioc de poveşti, adevărata stare de lucruri în care va intra? Chemarea unui^filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune — foarte bine! eea ce zici tu îmi hotărăşte soarta. îmi voi aprinde lampa ş-oi căuta oameni. Memoriile vieţei mele le vei găsi în saltarul acestei mese, cînd te vei întoarce. Eu singur roi 1 moit şi îngropat cînd vei reveni tu, căci oarele vieţei tale vor fi şir de ani în-tiegi pentru pammt. întoarce încă şepte file şi ţine-mă de mînă ! Ce simţi? 1. CL : glndirii 2. CL : sfat p. 569) emendavea îi aparţine luiJTraian Costa (LR, XVIII, 1969, nr. 6, 104 \ _ — Simt braţele mele pierind în aer şi cu toate astea căpătînd puteri uriaşe; simt cum, deslipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clară ca o bucată de soare. — Eu, zise umbra încet, simt întunecîndu-se şi pierind conştiinţa eternităţii mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările mele. .. Mai întoarce şepte foi şi metamorfoza reciprocă va fi desăvîrşită. Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om. Omul sămăna cu el şi se uita spă-rios şi uitit la Dan, fixîndu-1 ca pe o umbră, cu buzele tremurînde şi cu paşi şovăitori. Dan era o umbră luminoasă. El ridică braţul lung şi puternic în aer. Dormi ! zise poruncitor. Orologiul zbîrnîi răguşit o oară.. . umbra întrupată în om căzu ca moartă pe pat. Iar Dan îşi luă lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe vîrful degetelor trecu prin tindă şi cînd ieşi afară închise uşa după sine şi începu a merge încet, încet în lumina lunei pe stradele largi ale oraşului, cu ferestrele şi porţile închise, cu ziduri albe şi gălbinite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu musteţi înfundate în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori; în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, luna strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case înalte a căror streşini de olane se uitau în lună — iată tabloul ! Păsurile lui de umbră nu se auzeau pe stradă. . . se înfăţoşa înfundat în manta, cu pălăria peste ochi, şi mergea astfel pe luminatele strade fără ca luna să-i facă vro umbră pe ziduri, căci pe-a lui o lăsase acasă, astfel încît el însuşi nu-şi părea a fi decît o umbră nepricepută ce fugea pe murii caselor înşirate în rînd. Casa din capătul uliţei era galbenă, cu fereşti poleite de lună, cu perdele albe. El bătu încet [în] fereastră. — Tu eşti ? răspunse o voce dragă şi molatică. — Eu. .. deschide fereastra... nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, şi apoi chiar de te-ar vedea... • Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte şi dintre creţii ci apăru frumos şi palid capul blond al unui înger. Luna-i cădea drept în faţă, încît ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca loviţi de o rază de soare. Sub alba haină de noapte de la gît în jos se trădau boureii sinilor şi mînuţele şi braţele ei albe şi goale pîn în umeri se-ntinseră spre dînsul şi el le inundă cu sărutări. Un moment, şi el sări prin fereastră, îi cuprinse gîtul ei gol, apoi îi luă faţa în mini şi o sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc, încît îi părea c-a să-i beie viaţa toată din gura ei. — Iubito — zise el încet netezindu-i părul ei de aur — iubito ! vino cu mine în lume. ' — Unde? — Unde? Oriunde. Vom trăi aşa de fericiţi acolo unde vom fi, neturburaţi de niminea ; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetările noastre vom adînci mări cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire şi de amor. Aide ! — Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se răsfrîngea în părete. Dan se uită fix într-acolo ; umbra se desprinse încet şi se înălţă pe-o rază de lună spre a cădea în pat. — Cine-i acolo — zise Maria tremurînd pe pieptul lui. — Umbra ta, răspunse el zîmbind — ea rămîne în locul tău. . . vezi-o cum doarme. — O ! ce liberă şi uşoară mă simt — zise ea c-o voace de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patimă în piept. O ! îţi mulţâmesc. . . Şi ce frumos îmi pai tu acuma. .. pare că eşti altul... pare că eşti din altă lume. — Vino cu mine, şopti el la ureche-i, vino prin oştiri de stele, prin tării de raze, pînă ce, departe de acest pămînt nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne mai avem în minte decît pe noi. — Haide dar, şopti ea încunjurîndu-i gîtul cu braţele ei albe şi lipindu-şi guriţa de buzele lui. _ ^ Sărutarea ei îl împlu de geniu şi de-o nouă putere. Astfel îmbrăţişaţi, aruncă neagra şi strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strîngînd-o tare la piept, iar cu ceilaltă mînă fluturînd o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin 105 aerul luciu si pătruns ele razele lunci, prin nourii negri ai cerului, prin romnle de stele, pînă ce'ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decit o sanitare lunga El puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea in adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-1 încunjura şi deschidea ochilor o lume m-reaS hi adînc El îsi luă calea iar spre pămînt. Aproape de pamint, el şezu pe coasele unui nour negru’şi se uită lung şi cugetător pentru ultima oara asupra pamintului. T uă cartea lui Zoroastru, deschise unele file şi începu a citi judeţul pamintului, şi fiecare literă era un an fiecare sir un secol de adevăr. Era ceva înfricoşat cite crime au putut să se petreacă pe acest atom atît de mic în nemărginirea lumei, pe acest bulgare negru si neînsemnat ce se numeşte pămînt. Fărmăturele acelui bulgare se numesc imperii infuzorii abia văzuţi de ochii lumei se numesc împăraţi, şi milioane debite mfu-/orii joacă în acest vis confuz, pe supuşii. . - El îşi întinse mîna asupra pamintului. El se contrase din ce în ce mai mult şi iute, pînă ce deveni, împreună cu sfera ce-1 încun-giură mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur şi cu-n miez negru. Mărimea fiind numai relativă, se înţelege că atomii din miezul acelui mărgăritar a cărui mărgini li era cerul, a cărui stropi soare, lună şi stele, acei pitici nemărginit de mici aveau regii lor, purtau războaie, şi poeţii lor nu găseau m univers destule metafore şi com-paraţiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uită cu ocheana prin coaja acelui mărgăritar şi se miră cum de nu plezneşte de mulţimea urei ce cuprindea. 11 luă şi, întoreîndu-se, atîrnă în salba iubitei sale albastrul mărgăritar. Şi ce frumos făcuse el în lună ! înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adîn-cime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul1 său palat. Colonade — — stînci sure, streşine — un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau pintre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorîte în fundul rîpelor pînă într-o vale întinsa tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrîng în adînc icoanele stelelor, îneît, uitîndu-te în el, pari a te uita în cer. Insulele se înălţau cu scorburi de tămîie şi cu prund de ambră. Dumbrăvele lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul rîului, cit părea că din una şi aceeaşi rădăcină un rai se înalţă în lumina zorilor, altul s-adînceşte în fundul apei. Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vîntul îl grămădeşte în troiene; flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe, şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. Greieri răguşiţi cîntau ca orlogii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă pînă la malul opus un pod de pînză diamantică ce stecleşte vioriu şi transparent, îneît, a lunelor raze pătrunzînd prin el, înverzeşte rîul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-şi părul a cărui aur se strecură prin mînuţele-i de ceară. Prin hainele argintoase îi transpar membrele uşoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul.. . Sau adesea, aşezaţi într-o luntre de cedru 2, coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. El îşi răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umărul ei cînta o pasere măiastră. . « Fluviul lat se adîncea în păduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din cînd în cînd atinsă de cîte-o rază : trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului şi formau bolţi nalte de verdeaţă nestrăbătută. Numai pe ici pe colo cîte o dungă fulgeiătoare^deasupra apei. Alaiurile rîd şi mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedicat de stînci şi munţi s-adună între codri ca marea oglindă a mărei şi se limpezeşte sub sori, de poţi număra în fundu-i toate argintăriile lui. 1 m PL 1964, p. 348, se emite presupunerea că domenic (hapax) ar putea fi o greşală de tipar pentru demonic; totuşi domenic este menţinut ca posibil „italienism în epocă", asa cum, ca lectio difficilior, i menţinem şt noi; m dicţionarele italieneşti consultate nu am găsit domenico, ci doar domenicale, cu aparFne unui stăPîn ; cf- Du Cange, Glossarium mediae et infimae latinitatis, 1842, unde hXent Vă m!erp,Xt^ ca. Pr°Pr’us şi ilustrat cu citate ca De liberis hominibus, qui proprium non ZmvoLiZV teŞra Dom.mca res.dent şi formulele Posseissiones Dominicae şi Domus Dominica, cu Romane ^ aS^ml,a T'^UTilLmi Şi J'C' Massim>b Dicţionarul limbei ’ 1 ascicula XIV, 1873 : .loniliiku : domnesc, relativii la domnii, relativii la imperatoriu 2. CL : codru 106 Ca să petreacă, inventară un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi cran toţi chipuri copiate din basmele ce şi le spuneau serile. Jocul însuşi era o poveste lungă şi-ncurcată, ca din halima, în care reginele să măritau, regii se însurau şi fanţii îmbiau înamoraţi, poveste căria nu-i mai dădeau de capăt pînâ ce nu-ncetau, apăsaţi de somn. Dar somnul lor ! înainte de a dormi ea îşi împreuna mînile şi, pe cînd stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului, buzele ei murmura zîmbind, apoi capul ei, palid de suflarea îndulcită a nopţii, cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel ! Nimene — numai el, ce acoperea braţul ei, atîrnînd pe marginea patului, cu sărutări. El adormea în genunchi. Visau amîndoi acelaş vis. Ceruri de oglinzi, [îngeri]1 plutind cu înălţatele aripi albe şi cu brîie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer răcoare şi mirositor. Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri. însă oare de ce omul nu gustă vreo fericire ! Vecinie semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vană-i era căutarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea rămânea mută la întrebările lui. Şi cu toate acestea în fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el îmbla cu Maria în lumea solară a cerurilor. Şi de cîte ori îmbiau, el îşi lua cu el în visul său cartea lui Zoroastru şi căuta în ea dezlegarea între-bărei. în van îngerii ce treceau ducînd în poalele lor rugăciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; în van unul îi spuse lin, apleeîndu-se la urechea-i: ,,De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte ?” Altul: ,,De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului ? Nu-i cu putinţă”. — Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de cîte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi 1 2 împlineau alin-tînd gîndirile. El nu-şi putea esplica această armonie prestabilită între gîndirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti. . — Nu vezi tu, Mario, că tot ce gîndesc eu îngerii împlinesc în clipă ? Ea îi astupă gura cu mina. Apoi îi şopti la ureche : — Cînd plouă, toate grînele cresc ; cînd Dumnezeu vrea, tu gîndeşti ceea ce gîndesc îngerii. în zadar. Mintea lui era preocupată şi privirile ochilor lui mari erau aţintate asupra acelei porţi vecinie închise. — Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea. — Dacă nu-1 ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi, zise îngerul serios. . Odată el îşi simţi capul plin de cîntece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor ; îngerii ce treceau surîzînd pe lîngă el îngînau cîntările ce lui îi treceau prin minte, în haine de argint, [cu] frunţi ca ninsoarea, cu ochi albaştri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sînuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cînta din arfă un cîntec atît de cunoscut. . . notă cu notă el îl prezicea.. . Aerul cel alb rumenea de voluptatea cîntecului. Numai semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea. ,,Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cîntă ei ceea ce gîndesc eu ?. . . Oare nu se mişcă lumea cum voi eu ? El strînse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o ştiu nu sînt eu însumi Dumne............” Vum! sunetul unui clopot urieşesc — moartea mărei, căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăznit şi afundat în nemărginire. Rîuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrîne, vuirea nemărginirei ce tremura mişcată. .. O, gînd nefericit ! aiuri el. — Spasmotic ţinea în mîna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pămîntului de la gîtul Măriei. Ea cădea din braţele lui... 1. [îngeri] se sprijină atît pe context, cit şi pe textul paralel din UM (2255, 185r) : Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu sale întinse prin cari pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de colorile curcubeului şi-ncinşi în brîie de curcubeu 2. CL : ei (evident pentru : Si) 107 ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el şi striga căzmd : ,,Dane ! ce m-ai făcut pe mine?” ca veni Si un glas răsună în urmă-i : „Nefericite, cc-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tâu că -ai pronunţat vorba întreagă !... ” Supt * ca de-un magnet m nemărginire, el cadea fuWrul într-o clipă cale de-o mie de am. Deodata întunericul dimprejurul lui dc-,ni ifniştit negru-mort, fără sunet si fără lumină. El deschise cartea, aruncă margeaua si începu a ceti: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric şi se desfăşura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare — se lumina — pîn o văzu departe asemenea unei lune___şi el cobora cu cartea sub mînă nourii groşi, s-apropia de pămînt, deja vedea culmile strălucite ale unui oraş, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi ... şi îşi deschise ochii. ^ _ El sc scutură ourccum din somn. SocltgIg sc mâlţâ cu un glob qg uur urzutor pe un cer adînc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie, florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zadarnice lacrimi, în casa de peste drum perdelele albe erau încă lăsate, prin aleile gradinei ei vişinii şi cireşii înfloriţi, salcîmii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite într-o viorie şi melancolică umbră. Fusese vis visul lui cel atît de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească? — Perdeaua de vis-â-vis se dete puţin într-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de copilă. Rîdea. — Maria ! şopti el cu inima strînsă. Părul ei cel blond şi împletit în cozi cădea pe spate ; o roză de purpură la tîmplă, gura micuţă ca o vişină coaptă şi faţa albă şi roşă ca mărul domnesc. După ce rî-sese — cine ştie de ce? — ea lăsă perdeua să recadă. Dară inima lui se contrase cu violenţă, căci el înţelese sensul, dar şi neputinţa realizărei viselor lui. Acuma ştia că iubeşte. „La ce mi-a mai trebuit şi asta? gîndi el cu sufletul plin de lacrimi.” Nu e destulă mizeria în care am trăit — cel puţin o mizerie fără de dorinţe. Şi prima mea dorinţă şi poate ultima — nerealizabilă ! Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurei lui se adînci vădit. Sufletul lui se cutremura la gîndirea că nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranţă ? el n-o putea avea. O simţire pe care n-o cunoscuse niciodată era ea să se nască cu amorul ? Ea se reivi, surise. De astă dată trase perdelele sus şi sta cu-o garofă în mînuţa ei albă şi privea pare-că pe gînduri în potirul de purpură al florii. — Nepreţuita ! şopti el uitîndu-se la ea. Ah ! ea trebuie să fie bună, de ce surîdea, de ce ? şi tocmai în fereastră? Oare ea nu-1 vedea? Dar dacă-1 vedea, dacă aceste zîmbiri aveau o intenţiune... mică, cochetă, însă totuşi? — Redispăru. Am să-i scriu, s-o rog.. . s-o rog să nu surîdă, să nu-mi împle sufletul de-o vană,dureroasă iluziune. Asta... nu-mi va refuza ea. E atît de bună; voi ruga-o să fie rea. Cu-o dureroasă, nemaisimţită voluptate el îi scrise : Stea, 1 Sărac de bunuri, jrumuseţe şi spirit, inima mea este atît de bolnavă ca o scintcic de soare 2 noaptea, şi ie iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţei, privesc atît dc adînc, atît de ferice de adînc in noaptea sufletului meu, cît ic visez veghind şi, de dorm, la imaginea Imninei lor sini deştept. Poţi oare gîci simţirea cu care am scris, înger? ... 0 nu! în viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. 0 nimiceşte! închipucslc-ti că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămîne nimic decit o lungă, 'întrupată desperare. Tu nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te3 mişti tu. Ei sini 3°S'. ,Vl 0 fpfiwu pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputinţă de a cultiva simţiri, căci jiecaie diii ele îşi găsesc marginile in puterile celui ce ic arc, cină o asemenea inimă ji-ar ridica aspiraţiunilc pînă la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptînd spre a ie năduşi, neputmd sa le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? întristare? Asta nu-i 1. CL : Rupt 2. CL : soarte 3. CL : le 108 întristare! Desperare? Asta nti-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. în fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri; şi nu deodată, fibră cu f ibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e tîmpă1 — o asemenea simţire este iadul. Mario! poţi tu să-ţi închipuieşli un asemenea chin fără să plângi — de milă, nu — de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte; de venin să f ie un suflet, sînt dureri care trebuie să-l îndulcească, şi nu e durere mai mare decît a mea. De ce sînt eu în lume, cînd tu ai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb dc-aş fi fost, de cit amar scăpăm! De n-aş fi fost de fel, scăpăm de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum su-rîzi în grădina zilelor talc, fără să ştii că o inimă se rupe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii că un suflet moare. Şi, în neştiinţa ta, eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! citeşti de frumoasă şi cu cît eşti, ca atîta mai nefericit sînt, şi cu cît sînt, cu atîta mai frumoasă eşti! — N-am avui speranţe, puţin mi-a păsat; n-am avut dorinţe, nici una-n lume, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una, care să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă, tu! — Oricît de mare ar fi mila ta, pînă acolo nu se poate coborî. Nu-mi zîmbi! Zîm-betul tău m-ar împle de speranţe vane. A mă iubi nu-ţi este permis, despreţueşte-mă! te rog! Poate dispreţul tău m-ar omorî şi moartea nu-i nimic pe Ungă chinul meu de azi. Sărut urma păsurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, despreţueş-te-mă! Eu nu pot să nu ie iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pînza gîndirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume. Mario!.. . aşa-i că astfel ie cheamă! nu se poate să te cheme altfel. .. tu! . . . nu-ţi pot zice altfel... Adio! Adio! ' Şi, cu toate că scrisese, totuşi o speranţă de-o dureroasă dulceaţă, deşartă dar singură, îi ameţea sufletul lui. El îşi închipuia că ea va putea fi a lui. Ea ! toată lumea era cuprinsă în acest cuvînt. Cînd gîndea cum i-ar lua capul ei de aur în mîni şi i-ar topi ochii cu sărutările lui, cînd gîndea că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de braţul lui, că ar putea să-i prindă mînuţa ei albă, să se uite la transparentele-i degete oare întregi, îi venea să nebunească. Ce-i viaţa? El simţea că o oară lîngă ea ar plăti mai mult decît toată viaţa. Cîtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor. Şi cum i-ar vorbi el ! Cîte numiri ar inventa el, care de care mai îndrăgite, mai fără de înţeles, mai nepomenite, pentru un surîs de pe buzele ei, un surîs în trecere, umbra unei fericitoare cugetări; cîtă gratitudine pentru-o privire; cîtă recunoştinţă pentru că ar lăsa un moment degeţălele ei dulci în mînile lui, şi el simţea pare-că le trage la inima lui, să le facă a simţi desele şi nemăsuratele-i bătăi, ... ar plînge şi ar rîde de fericire, ca un copil, ar nebuni în urmă şi vecinie ar visa aceea oară fără de seamăn. De unde această simţire nemăsurată, de unde această irezistibilă nebunie? El nu-şi simţea capul, nu-şi simţea inima, toate se învîrteau împrejuru-i într-o lumină trandafirie, părea că nu vede decît perdele albe şi de după fiecare se ivea, zîmbind cu o speriată şi copilărească şireţie, capul ei. înamorat în ea? Asta ar fi fost puţin. Nu în ea, în fiece gîndire a ei, în fiece pas, în fiece zîmbet, un înmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost şi-ar fi uitat universul, spre a căuta un altul în ochii ei albaştri; cle-ar fi găsit, nu se ştie, ... căutarea ar fi durat vecinie. Cum o iubea ! De l-ar fi des-prăţuit, ar fi iubit despreţul ei; o idee de ură a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cît ar fi trăit. ,,Ah ! zîmbi el c-un fel de dureroasă beţie, de-aş putea s-o sărut, o dată ! pare-că n-aş mai voi nimic în lume.. . ori să-i dezmierd mînile, ori să-i despletesc părul, ori să-i sărut umerii! îngerul meu !” El trimisese scrisoarea. Sta în fereastră neliniştit, pare-că aştepta sentinţa de moarte, nu ştia ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. Ah ! el ceruse dispreţ şi spera amor. 1. D. Murăraşu propune să citim aici timp şi invocă textul autograf al scrisorii lui Dionis (2255. 295v), dar acolo tempă. nu poate fi interpretat ca tîmpu, deci timp măcar pentru, că [Scrisoarea lui Dionis] este redactată cu o ortografie care nu are -u/-G mut după consoane (vest ad locum) 109 Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perde, ca s-o observe Ochii lui se uscau de ardoare si sclipeau cu o bolnavă dorinţă; ea_se rvi frumoasă ochu ei ce! man si aSncTerau plini de lacrimi, şi se uită înaintea ei, în mumie unite şi lasate m jos fiind scrisoarea şi în faţă cu-o espresie indecisa, înecata de __ dorinţa de-a plînge ca un eonii vinovat El se arătă în fereastră, şi ochii ei painjiniţi de lacrimi se îndreptară spre el1 adînci miloşi, plutitori... Ea boţi scrisoarea cu mina,__ o duse la mima. . . şi ... o durere ascuţită, crudă îi pătrunse inima lui; părea că î se rupe viaţa, î se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea, cît era de lung pe podeaua camerei lui. Copila fugi speriată din fereastră. ş-apoi nimic. nimic. El căzuse — Ce scrisoare ţii tu în mînă, Mario? Şi cum arăţi tu? Ce ţi-e? zise un bătrîn prietenos, care se ivi tocmai atunci în fereastră, ridicînd cu mîna lui cea fină bărbia cea rotundă a fetei. Ea cercă a surîde, dar atît de dureros şi atît de îngrijit. . . — Arată !... El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni. . . se uită pe ea, şi faţa lui se adînci din ce în ce. Ajunse la semnătură. — De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuieşte omul acesta ? Lacrimile o inundară şi ea se aruncă suspinînd la gîtul tătîne-său. — Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul. . .în casa cea pustie de peste drum. . . l-am văzut căzînd ca mort pe podele. .. cine ştie dacă n-a şi murit. Aleargă, tată,. .. poate încă nu-i prea tîrziu. — Cum arăta el ? întreabă bătrînul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicată, — O ! e frumos ! zise ea repede. . . ş-apoi îşi muşcă zîmbind buzele. Se mai ivi încă un om pleşuv şi cu ochelari, cu care bătrînul vorbi repede şi încet, arătîndu-i scrisoarea. Pleşuvul clătină din căpăţînă. Ei coborîră iute scările şi într-o clipă fură la casa de peste drum. Deşi erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfel îneît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. Ei deschiseră uşa. Dionis era lungit la pămînt, părul în dezordine, ochii închişi cu vehemenţă. Pleşuvul îl ridică încet de la pămînt şi-i dezgoli pieptul. — Cît pe ce era să i se rumpă o vînă a inimei, zise el încet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omorî. Nici trebuie să-l trezim măcar. .. îl voi cloroforma, ca din leşin să treacă într-un somn adine. în vreme ce doctorul (veţi fi ghicit că pleşuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine însuşi, da din cap, ridica sprâncenele şi-şi urnise ochelarii pe frunte, tatăl Măriei iixa portretul din părete. Explicarea în două cuvinte : Persoana juridică care se afla acum pe mîna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri. Dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea pînă acum obscură a lui Dionis. Destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. El însuşi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini şi lăsat asupra pieptului, paloarea cea liniştită şi marmorie a feţei contrasta cu părul în dezordine. O mînă era strîns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo ; cealaltă spînzura pe marginea patului în jos. O manta neagră îl acoperea, prin creţii căreia transpăreau delicatele şi corectele lui forme. Tatăl Măriei se aplecă asupra lui si-1 privi cu plăcere, cu intenţie. ’ — Aha ! gîndi doctorul cu şireţie. . O negura deasă, cenuşie şi sclipitoare. . . apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi, cu aerul caîdă .. şi iarăşi, îaraşi oraşul vechi cu stradele strimte, cu casele închircite, cu streşinele mucigăite în una, şi Dan trecea repede prin strade. . . luna mai arunca cîte o dungă prin întunericul or. . . el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise. i- ^recut prm minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputinţă m capul unui om. — Umbra lui dormea pe pat. 110 . - El ceti în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închişi... se subţie. . se lipi de părete şi se aşeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui. Dan se simţea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger i trecuse drept prin inimă în vremea câderei lui. El simţea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat şi s-acoperi cu rasa. . . Pe dinaintea lui treceau fiinţe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. ,,Ah ! gîndi el —în curînd voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume.” Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în părete, parcă suridea şi — ciudat ! — avea ochi albaştri. „Dracul să te ia, gîndi el, şi umbra mea îşi bate joc de mine acuma”. Uşa se deschise şi intră maestrul Ruben. — Ce pustia, maistre, de cîncl ai lăsat să-ţi crească perciuni şi de cînd porţi caftan jidovesc? — Vai de mine domnule, de mult ! — de cînd mă ţin minte, zise Ruben nete-zindu-şi barba. Dar m-ai văzut altfel vrodată lîngă Curtea veche? — Lîngă Curtea veche. . . e Riven.. . vînzătorul de cărţi, iar nu d-ta, maistre Ruben. Ruben se uită lung la el. D-tale nu ţi-e bine, Domnule, zise el serios. — Eu mor, maistre Ruben... Uite-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în părete, scrise de cîtă vreme am fost în lună. Evreul se uită lung la bolnav şi clătină din cap. — Umbra ceea a d-tale e un portret care-ţi seamănă, zise el. — Maistre Ruben, te-ai prostit rău de cînd nu ne-am mai văzut, zise tînărul zîmbind, ori eu am devenit o fiinţă superioară magistrului meu.. . se poate şi asta. Evreul s-apropie de scrinul ce i-1 însămnase bolnavul, îi deschise săltarul şi dădu într-adevăr de nişte legături de hîrtii galbene şi vestezite, legate cu fire de aţă albastră. . . el le scoase, se uită la ele, apoi le puse pe masă. — In momentul acesta intrară doi oameni în chilia lui pe cari Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arătă hîrtiile. . . omul se uită iute prin ele. . . fără îndoială, zise el pentru sine. „De cînd îl cunoşti ?” adaose întorcîndu-se cătră evreu. — De mult. El cumpără de la mine cărţi. în genere cele mai vechi şi tot de-acele pe cari nu le mai putem vinde nimărui în lume. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor bătrîni a căror clironomi apoi mi le vindea pe un preţ de nimica, ca hîrtie numai. Şi-n asemenea cărţi el răscolea c-un fel de patimă şi-mi cumpăra cele mai obscure şi mai fără de-nţeles. Acuma asemenea aveam cîteva vechituri de astea şi venisem să i le arăt, el mi le-ar fi cumpărat desigur. . . acum însă... l-am găsit în starea-n care-1 vezi. Ş-apoi nici nu-mi mai zice : jupîne Riven, ci maistre Ruben ! D-zeu ştie cum s-or fi scrîntit toate celea în capul bietului om. Bolnavul auzea toate acestea şi nu ştia ce înţeles să li dea. ,,Sînt nebuni oamenii aceştia, gîndi el, şi maistrul Ruben şi-a ieşit cu desăvîrşire din minţi. . . nu-1 mai cunosc. Aha ! gîndi el în urmă, eu am murit şi Ruben a venit cu medicii să-mi vîndă corpul. Are drept. . . prin schimbările prin care am trecut, corpul meu trebuie să fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori aceşti doi ?. . . îmi pare că samănă cu Satana amîndoi. . . Ori e mi om, despărţit în două arătări bătrîne cu cari-şi petrece şiretul Ruben pe conta mea. . . o jumătate cu păr şi una pleşuvă. Cea pleşuvă îmi pipăie pulsul şi cea cu păr se uită la umbra mea, spînzurată de un cui în părete. Uite ! acuma o desprinde din părete şi-o dă lui Ruben în mînă. Bravo ! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sînt meşteri în desprinsul umbrelor din părete, şi ist Pleşuv are să mă ia pe mine... căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta. . . Bravo ! bravo !” El bătea din palme rîzînd. Ruben îi luă umbra şi hîrtiile de pe masă şi ieşi din casă, încliizînd cu zgomot uşa după sine. . . Te-ai dus, evreule. . . te-ai dus şi m-ai vîndut chinuitorului de suflete”, murmură el c-o resignaţie dureroasă, recăzînd cu capul în perini. Are friguri. . . e în deliriu, zise serios pleşuvul. E noapte. . . O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, şi Dionis lungit în patu-i tremură în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare şi cu capul greu. 1 se pare că s-a trezit din nişte vise lungi, obscure, fără de înţeles şi el priveşte, 111 fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul părintelui sau lipseşte dm Srete cărţile cele vechi asemenea.. . casa e aceeaşi, msa mobile noua şi elegante, covoare pe jos numai patul e acelaş. Ciudat, gîndi el, din minune in minune.. . eu nu mai ştiu ce se-ntîmplă cu mine. - Luna revărsa tot aurul ei m odaia lui şi sub aceasta smal-tnire diafană mobilele si covoarele străluceau somnoros şi mat; un orologiu zmganeşte încet si subţire în părete şi prin mintea lui trec iute, turburi,^ amestecate, toate intimidările abia trecute. Si toate îi păreau vise; mintea lui îi părea împrospătată, rece, clară faţă cu mintea’care-o avuse înainte. Din jurul lui dispăruse lumea cea semi-obscură a tinereţii lui; el privea la viitor cum ai privi dm fundul unui lac liniştit şi limpede ca lacrima. El singur nu-şi putea esplica aceasta limpezime a minţii. îşi închise ochii Deodată simţi cumcă pe marginea patului său şedea 1 cineva ... îi şedea pe picioare. Apoi simţi o mină dulce şi mică pe frunte. El deschise ochii pe jumătate. Văzu un băiat cu faţa ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră cu margini largi, îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea, strîns de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaş din lume. Ochii lui Dionis pe jumătate-nchişi nu trădau că el veghează. îl privi în întreg, de la capul inundat în aur pîn-la botinele micuţe ce sfecleau radioase pe covorul înflorit. _ „Ah ! gîndi el, şi inima se cutremură în el, este Maria Da, odorul! 2 ea era. Vorbea singură . . . fetele vorbesc adesea singure. . . El simţi aerul îndulcindu-se sub şoptirile ei. ’ — Am fugit de-acasă deghizată... tot mă amînau, ba azi, ba mîni.. . dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el. .. auzi periculos? Eu nu sînt periculoasă ! zise ea răstită ! — Dar dacă s-ar trezi. .. atunci, o, atunci. . . Dormi! dormi! şopti ea aplecîndu-şi gura pe fruntea lui. . . El simţi o rouă 3 umedă curgîndu-i în păr.. . Dar în momentul acela el îi înlănţuise gîtul... ea, speriată, vru să se retragă, dar braţul lui o ţinea cu tărie culcată astfel pe pieptu-i.. . El se sculă. — Lasă-mă ! zise ea roşie ca purpura. Dar el o cuprinsese, îi mîngîia fruntea ei albă de-i dete pălăria jos şi-i lăsă să izvorască pe umeri în jos valurile de păr blond... apoi îi luă amîndouă mînuţele în minele lui... ea nu mai rezista.. . se uita le ele, îi săruta degetele... ea nu mai rezista.. . Mario, mă iubeşti tu ? — Dar dacă nu m-ar chema Maria ? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii. — Cum dar? — Da ! da ! Maria, zise ea cu glăscior argintos, dar taci, nu ţi-e iertat să vorbeşti. . . nu ţi-e iertat... Nu te scula, căci asemenea nu ţi-e iertat... Ea-1 împinse în perini... El voia să vorbească, dar îşi simţi gura astupată de sărutări... El îşi închise ochii şi simţea că inima i se sparge în piept... apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, care rîdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zîmbetul lui, de surprinderea şi spaima ei proprie... de tot, tot.. . Adesea în nopţi lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, cînd de bună voia lor trăieu esilaţi la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul hunei, Maria intra deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea cînd se văzură 3n^a oara 3n apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeaşi pălărie cu margini largi pe părul ei blond şi picioruşele cele mai mici din lume în botine băibăteşti. Şi ea s-apropia de el. Mînuţele-i albe şi transparente ca ceara contrastau cu inînicele moi şi negre şi astfel se primblau de braţ prin semiîntunericul căldyros al salei, din cînd în cînd îşi plecau gură pe gură, din cînd în cînd stăteau înaintea unei oghnzp cu capetele răzimate unul de altul, şi rîdeau. Era un contrast plăcut : faţa lui trasă şi fină din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei, lîngă fizionomia t CL: şede vezi Tratau Costa în LR, XVIII, 1969. nr. 6, p. 569), cu care însă nu sîntem de acord pen iu şede, căci asemenea forma nu apare, la Emincscu şi în CL, decît pentru infinitiv 2. CL : Dar '1 foi' , ...r°Tza e caro l’au posedat ponte magii egipteni şi asirieni, a-t micea in adâncurile sufletului coburiudu-ne, am pute trăi aievea in trecut şi am pute locui lumea stolelor şi a soarelui. IVi-at că ştiinţa nerroman-ţioi şi acea a astrologiei s’au jicnit» — cine ştie câte mistere nc-ar fi descoperit in aceasta privinţă! Daca lumea este un vis — dc ce num pute sa 5. SĂRMANUL DIONIS Convorbiri literare 1 decembrie 1872 FOILETON- LA ANIVERSARA'! Ka hC numea Cleopafra, iar ol Cmjus lupus Cac'i.ir Uotâvian August. Adică ea citi* se un rounn şh .r fi voit k\ fie do doud-zcci •şl şase dt» nnf şt nu ei a do cât do paf-pro- zt*c-; el , i toria Romanilor şi voia ră fi^* dc patreze ci de «ui. Erâ nuni'») d>* optspio-z^ce şi fuiib! â li ş> 0 ilfu Cu toRe ac-sttf* astăzi in /iua .■'f-lului Errail cî uitase pe Octavian AU’MjjL ţi aş.ep ta felicitări dc ziua Iui. Tata f-u dai un ciiinor.'ic frumos, mana o be ec- t.â de ►•ora o p.’ivtJie de papuci, E- iis xdi'y ic. Elit- —adică Cleope.tia, v»ră-s.i. Ei ho rcti- in odaia lui, undo clasicii er. u tyjz .U Ţ.^-UD h •cr.u iu religioşii reguli şi nov .oi 1 ■y, t-’ luind'lu cu paşi m..ri |.rin o.‘. -A. Ara iudeu şi caia poetic. Avea o .i.'i alt y-rtil, tt ce vn ri zici mult şi era Uv.'inf băiet. A .cum tiiiu cu mirare incintei , eu uiiâ ru. n.iri'ri in Ochii lui pro- pi n m i*.'.reâ ca . i mtiet-a ceva. «TolJn mi-a ficit-e " E.â o rrose, ia caro iu urma unui i-paumt ; regina d-1 a sta zi r. Egipetului ,t" r.'.’i:' a-;; Toilo, . El r;c numiâ po btuuci Ber- LiL-.i.... iempi picaţi ! jjiiiucî—cu i-am dat de ziua t Adică co cu i-am dat 1 Dacii < ’l •'•'.-.r-i'fj::; orîjiniii. ] n'.iro ştiut ce sM dau! Mama mî-a spus să-i j ( dau o păpuşă. Tolla, Toi la !—zise t mauu propria. Sara eră petrecere. Eră invit .tic şi verso,™ Elis ş» — mare minune — a venit. Părinţii ei au lepedat-o acolo şi s1 u dus in-trMt loc, unde asera nea erau aşteptaţi Oc-tavian August imperatorul o petrecea sara păn ’n a casă, da<â-liert’U ocupaţiunile statului Ko uhu şi n-lAzi—il iertau acei ■ ocupa-ţimii nle statului Roman. To»tâ gara nu vor* In un cuvCnt cu Domnişoara. K«-şt încreţise sprintenii*.1 intre ochi, pe ori î ri licâ sub frunte, cu braţ-lo ’ncrucişate, picior peste pU'^f/’ şe.bâ ’ndCrătuică iutr’un colţ, cu buzele glrti^e lipite. Dar pe furi* b- stecurâ câte-o rază drţp{ in o. hii lui. E'â mânioasa* Do doi mi se mălin toarte uşor si se dismămâ tot atât do uşor. Odinioară nu se mân â do fel. S'apropiuxe mEzul-nopţii. El veni foarte serios. „îmi vrţ* da voie Domnişoara aâ vfi petrec până cn*ti V’* Ea «o uită io ochii lui şi Ve-ft să ridă. „Ce rirî ? Ce i de ris aicia ?u . — „Bine. lidera! Eru o noapte frumoasă, lună, un ger as- pru fără pic de vGot. Kinsoareise lâsase.pe garduri şi zaplazun de*apiândou5 pârţiie u-licînnrei. Zăpada incarnase creng ledc copaci ^i acoperemiotele caselor.‘.Gheţuşul trosnii sub pişi 9> el trecu cu dăfisa de braţ., ca în scurteicA cu guler de blană, roşie la faţă, rnpşonul alb de lftn'a înconjură faţa, fruntea. Ea eră blondă, foarte blondă ru pdrul ca un c*ier de cânepă şi acurteica — orlcăt de groasă ar fi fost — arcentuu totuşi liniile unei talii fine şi mlădioasa O broască. Rideau vorbind—adică mii mult ris de căt vorbă. Cine nu-şl aduce aminte de tinercţa'sa — şi fie-care n avut uua — de acele hotărâri, de a fi serioşi in amor. că i pe viaţă, acea defm-siune in pira^rafe a copilei, ca să nu’i zică pe nume ?ă n’o tutuiască — să n’o sărute. C-lelalte calea-vale, dar o guriţă ? căt lumea. Aşafnuşi el De vorbit despre.™intorie geo-^gr.ifie şi alte lucruri folositoare da! se ’nţe-lege, c;t vrei —dar o guriţă, tu? pe nume? — n:ci odată! Aşa ar fi şi.iemas —dor Inna, luna! Luna lumină îaţa ei albi ca laptele cu o-brsjjii roşi şi perul ei blond, foarte blonl, cure ioiunjura cu lux şi finiţi o liţaplmăşi rizeto.re. Pe candelp-rorâ o temă de astronomie—indiferentă ntît lui cât şi ei —adecă pe când ne n<*câjau unul pa altul oa se uita U el fârft să ’l aocnlte; i ar fi eâiit in gât, Tar fi sărutat de omio de ori — aşa numără ea col puţin dacă—dacă s'ar fi căzut. Ah ! că prostu-i—găndi ea—nu ponto vorbi şi cl.de alUcevâ, azi cel puţin — adoaee cităudu-se timid iu sus U el. Ce fromosu-i! Ah/p/.cănd spune prostii, imî place ş’aşa—găndi tot ea. Apoi nu mai gândi nimic sau Dumnezeu ştie ce—destul, după co tăcu mult fără a’ascuUo zise cam întins şi cam ca şi când uVr fî.băg.R do samă. ! Tu Ermil,—şi speriată do ceea ce spusese, j ,-nu mai zise nimic. Faţa ei erâ roşie de ruşine. . El stetu pe loc, li strinse înăna şi zise încet; ! Mal zi odată. * • i — Nm ' ^ . • — Nu? Mc su;,ur...s’o ştii. : 3Tm ... repeta e\ incet, cu ochii pe jumătate închişi, cu gUs-tremurător. Erâ un tu tinguratic, 'fără de- a fi pus iu legătură, cu v‘o frază —şl cu toate acestea co fu? Din gura ei venise mai ăntăiu. Vorbiră mai departe — de astă dată uni iuţim — nu desjre amor; in-o totuşi despre ud lucru serios—de pro călătorie, cum ea fondează statele, care-i originei căsătoriei îa lud eni, tot lu ruri adănci. Fiecare tu era coutruv rsat. Când îşi prop>m-au şa ’şizîcă .ta, murnu do ruşino şi ’şi zicea serios j*uu'g> lupt» aufîeteşti: ,DocudiaLu : când iftUbilmu diplomaticeşte să ’şlzică D-ta — a- iunci tu — tn din greşalft şi iar din grcşală ş’oşfi mai departe. In fino ajunsese ia portiţă. — Elis ! tu — nu ştii cât te iubesc — nici poţi şti căci — căci tâ nu ai inimă. —Po nume şi tu? Vezi, — gândi ea, dar nu zise nimic ... — De când te am văzut, de cănd ştii tu— căci tu ştii că ea te iubesc şi tot deauoa ucca-dâ rtecală, cănd eşti singură cu mine. | Tot-deuun i me sdeşti bă vorbesc n şto lu-: n uri ne cah nici nu le asculţi... Eşti reâ la inima Elis I — Domnule! zice ea stăpănindu-se şi stând băţ înaintea lui. —Vrei să mă 'nveţi cum tre-bue să ine port ? . Şi cu toate astea — zise el incet şi dureros— luna ’nfrumuşeţ.zâ lumea pentru amorul nostru. Ea bo uită in sus şi ochii ei u-tnezi de duici lacrimi străluceau in lună. El ii cuprlosesă talia şi bo uUju amândoi —uu gâudoau mmic. Erâ cewâ atât de dureros, â-tât de fericit iu faţă, m tot sufletul lor —ai fi ils ş’ai fi plâus, dacă i-ui fi văzut astfel. In fiue incepur* o rido — doi copii — ri-do*u cu Ucrimele 'n ochi. Şi eiâ atât de nrgintos risul ei şiguriţt atât de frumoasă— i-ui fi bCut api diu gură. — Domnule, zise ea de-odală c'o seriosi- .. tate mure — astăzi ne am permis o mulţime de lucruri foarte nepermtse — nutoai a^Usi şl 'mapare rău... că trubue ,, 6 6. LA ANIVERSARĂ Curierul de Iaşi 9 iulie 1876 — Ei M.. ? Iar acoa*(A mină de p,v;ţui- ( tor... Eu pu Hunt co-il Ei», ..să ştii tu, că ! nu sunt... I • c**, de exemplu,. . ’ — Do es»*mplu ... ? i — Nu ie vidu m-ri Ftringe de mfină, tiu ! fl-oia mai apudo j*e nume...do azi înainte. — O! gândi »a in idnc cu părered rău ! dar ce era ►& zică. Şezură ţ>o bau a de ţ»ia* j trt (ie Ungi portiţă ... Ea f iotoarse âpat*-le şi ’ţi muşca unghiile ... el se uita in ornet, 1 Prcwt lutru! Ar fi putut fttk mu tă vreme aş*. Nu ştiu.., ; insferşlt — ci— ra»fGnpt... Domnia ei af*t ‘ Hcerai.care--aştt încet — c’un pic de mânie ; şi n*i prea. j „Erm 11 I . — Audi • — „Eu sâ'ţi ►pun drept şi sa nu zici cft nu | ti am spu*-o...d r...eu nu £* m-ii it/be>c | de fel... şi tu rai ai «pu*-o azi, câ eu nu te iabeac *—Aşia! Ea-?i pusese ceva in cap «zi.* i o IjJee .. şi aceste eră modul, cu care <&u; ta pretexte de cearta — şi aceste certe, ştiâ ■ -ea cum »* sferşenc oar»*? • | — Da I Nu mă iubeşti... rer>et-o. spune-o ! ...te «red, firad râ tu nu rn'ai iubit nici o-• dată, zi'O el ce auiârăc une. Negri vor trece \ anit mei.. In tonte chipurile vmu căuta t-â ' ţe uit. Tu ai o inimă de marmură...Ni i I zlmb ii nici lacrimi, nici rug&uuni nici inI dăretn ria n’o io mrae. — Lasă, larii 1 gândi ea şl zirabi cu măn-drie, *că poat« fi at*t d« fl'priL : — Eu ţi-am ki»u*-o D 'tunul meu, 'de stă U& ort, că numai atoiciţft adevrrată ponţii fie legttura dintre tnd. Co cei mai mult?... i Ce TftJ de la mine? adaogă repede. — Ce vreau—zise el c’o tristă bDndeţă— ce vreu ? Dar nu vezi tu cura sufer? Spune-mi numai că mC iubeşti—spum*-» ! dar nti cu două înţelesuri, nu ca atunci la bal... drept! »ptmet — D.n f zis-« ea foarte rece — D-ta ştii, că eu te iubesc, mgur. Da. — O «riâ rece.nlă! Tu m6 omori Elisl— Vorbeşte-mi zise el rugâtoiiu, cum ştii tu câte o-datâ să vorbeşti, c’o blândeţă uimitoare, c'o dnlce;,ţâ de sor—de iubită. — Bine bine! Ştiu eu î — Ce ştii tu ? E ca câ nu mă mai supăr ...âţi vorbesc blând. îmi dai mâna ti? aşa. Spune. — Vezi fu Errnil? zise ea c’o periositste copilărească şi t istă — tu crezi. tu crezi, câ eu kid apă ’n vine ... că eu .. . că eu nu te iubesc ?... D r tfâ’ţi >pun ţie ... eu nu sunt aspră... Ce ai zice tu dica...d*r te' rog să nu spui nimărui... d jcă ... dar zeu să nu «pui. .. — Ce? — Wzi tu! formal te am oprit... cm făgăduinţa ta, câ ni inâ vei săruta nici udată. Aşi-i ? — Aşa. — rC& să mai zici, că eu nu te iubesc — Z'se eup rată — c« sa zici că eu to iubesc— repetă c'o ruşinoasă pr {in ... astăzi... astăzi...“Îşi simji cuprinsă talia. îd«bis»* ochii, lâ'â capul pe umărul iui şi eră aproape bă mo-râ, „O! te iubesc ... n'aî ştiut nici o-datâ cât to iubesc.. .* gln-ul ei eră dulce, slab, plin de lacrimi, * (iuţit de cea ântCi sărutare. 7. LA ANIVERSARĂ Curierul de Iaşi 9 iulie 1876 — Tu eşti uq ănger... îndărătnic ... dar un iinger... Suri-ml obraznic, och'ul cuvios corb^făria, veselă se ’ntorc ţie rând dup' cea sărutare... i chiar lin ştea. Ea'şi ţinea braţul dupl gâtul lui. j — Mă duc... şi tu eşti un mag-iriu. ' — Las «â fiu ... Nu te duce.. ţ — Trebue ..tul Aş ti. ci tu nu vei iutii ; nici od tâ eceastă noapte, zise încet, aşi j de încet şitotuş uşi de dar. j — Abl nici odată. ' — Şi acuma... am Păţi aduc ceva din ca- ; să ... Un dar de ziua ta .Aşai?.. : Ea intră iut**, se 'ntoarae şi-i aduse ocu- j tie m-ue... Ei o scâp.ri jo.% dar nu făcea ! nimic...»râ înc’o sărutare, ’ ; Gijus luliu-t C esar Outavian August se du- | se a C'?u Se aş^zâ d nutrite* focului şi zise zimbiod: „Tu eştr uu măgăria r*-'"Deschise \ cutia. D -asupra eră un desemn. El erii... , lâsnt in>r’un jeţ; o f-mee...^p, de din*p<»ia j jeţului li ţine* ochii cu mânile. El Oşi ridică ochii *o vadă... şi un mo-uent i se . pă>u c’o j yeie. D r und * să fi fost. Dar ce mai eru in : cut»-? Pâ|uşil° ce i le ded^-e de ziua ei! doi ani de-n rândul. Pe frunte* celei de in- ; tai erâ: ,B»*rtr.*nîl e uu m g ru p-* fruntea ce- i lei de a doun : rG*jtfs nu ’şi «re minţii- toa- : te.“ Ajroi mai erâ ceva O mică cart»- de no- ] tiţe ... impresii dn rorasne; din poezii seri- i se n fi '-care zi şi la riCrşitul fiecărei not> i ţe ca o inebeiere, ca o cugetare asupra a-! doimirei: „Errnil, te iubesc!" ’ ! FOILETON. : CEZARA*) ! i. ! Era ’ntr'o dimineaţi de vâri, Marpa-ţi in-1 tindea nesferşita-i albâatrime, soarele se ridica ] incet in seninctatea adfinc—albastrJ a cerului, florile sc Irezlau proaspete dupft somnul lunp J al ropţii, Etâncele negre de rouâ aburiau ţi \ sa fâceau sdre, numai pici pe colea cădeau j din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip ţi piatră. ; Din niţto colţi do stănci despre apus se ţ ridică o mona.tire veche incunjurată cu muri, ; asemenea unei cetăţui şl de după muri vedeai po ici pe colea câte-un verf verde de plop ori do castan. Acoperemintele ţuguieto ; de olane mucigâite, boita neagră a bisericei, ; ridurile împrejmuitoare risipite şl năpustite in risipa lor de plante grase, de furnici ce-ţl fondau state, do procurii lungi de gâze i roţii, cari se sorlau cu nespusă lene, poarta ' de etojar de o vechime seculară, scările de ' piatră tocite şi mâncate de mult âaibh t, toa-I te aste* !a o irită to făceau a crede, câ este mal mult o ruină oprită curiosităţii, de . Cit locuinţă. j '} Noul* ori|iarii. In dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, satuceoe cu căsuţe albe presan tă prin dungile văilor, in stânga uu drum trecea ca o cordeâ prin o nemărginire de lanuri verzi, cari se pierdeau in depărtarea orizontului, in dreptul ei marea, a cărei suprafaţă erâ ruptă pe ici pe colea de câte-un colţ de stâncă, ce eşiâ de sub apă. De-alungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cârâruşe pe coasta dealului, curmate in cursul lor de muşunoae de cârtiţe. Pe una din cârtri vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mocăstirei, cu mănile unite după npste. Rasa ’i-o de şiac, e'ncins cu găitan alb, metaniile do lână epănzură c’un colţ din sin, papucii do lemn se tirîe şi clapa- sc la fie-care pas. Birba albâ’i e cam rară, ochii ca zSrul neespresivi şi cam tăm-piţi; nimic resignat sau ascetic in el. Ajunc la poartă, trage clopoţelul, un frate li deschide, el intră in curtea, co sCmCnu a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de petre pătrate, piatra cari creşteau in voie fire de iarbă naltă, şi n nrj!ocu-i c’un iaz, plo cărui maluri orau sălbă,tâcite do fel de fel.de buruiene. Brusturi m iri, luminârele, sulcinâ, şi măzărichea, care’-i ţese păturile ei de flori asupra intregei vegetaţii pa care o zugrumă cu incălciturc-le ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon respundo c’o ecară, ca 8. CEZARA dă ’n curte. Bătrânul deschide uşa tinzii şi \ se face nevăzut înăuntrul cl&direi. In ridul lung şi nalt al monăstirei, privit ■ din grădină, se văd fereşti cn gratii negre, | cs ferestrele de chilii pârâsite, numai oua e \ toată ’ntreţesutâ cu ederâ şi In dosul acriei j mreje de frunze 'ntune-oase se văd in oale i roze albe, ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastă dedea intr-o chilie, pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de f 1 de schiţe ciudate—ici un sfânt, colo un căţel svercoliDdu-so in iarbă, colo icoana toarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe. capete de femei, bonete, papuci iu fi-! ne o carte de schiţe, risipită pe părete. Un j dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun curpita! naltă, haine călugăreşti spiozurate intr’unj cuiu, o ladă zugrăvită cu fel de fel de fieri' un pit simplu, de sub care se vedei o pâ-reche de papuci şi un motan negru, iată toat-tă imbrăcamiotea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii petrundeno razele soarelui şi iraptau seuii-intunericul chiliei cu duDgi de .lumină, in cari ee vedeau mii de firicele mişcătoare, cari toate jucau in imper ui nuei ra-l ze şi. disptr din vedere deodată cu ea. . Pe scaun şade un căiuger itaăr. El se află i io acele momente de trândăvie plăcută, pe cari ie are un dulău, când şi ’utinde toţi muşchii in soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egii de largă asupra Curierul de Iaşi 6 august 1876 căreia părul formează un cadra lada ţi negre ată cşezitâ de-asupra unor ochi adăn-citi In boitele lor şl de-iBupra nurului fin, 0 guri cu bnza Bnbfiri, o _ bărbie rotunzitâ, ochii mulţămiţi cum am zice de ei ănşii privesc c'un fel de conştiinţă de aine, care-ar pută deveni cntezare-eepresla lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S’aprcp 1 de Iernată şi bo uiă in grădină jos la iarba moale, crescută ’n umbra virgină a copacilor, la portocale, ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală. Luă uo papuc, 11 puse pe masă şi BO uită la el - apoi deachisr-o carte bisericească şi pe-un coif de pagină zugrăvi pspucul. Şi ce profanalie a ciutelor bisericeşti ! Toate marginele erau profiie de fe-mţi, popi, ctv.lerl, cerţjitori, comedianţi... ,;B fj-rşit viaţa in realitatea ei, masgălită in 1 e fie-, are colţ disponibil. De o-detâ intră bătrânul. — UiDccuviutefiză jiArinte. — D< Cîiîul. . -- Ei lerotîas zise bfitrănul vesel şi ’n-ureciis ce mai lucrezi ştrengsriule ? ^ — Eu ? Dar cănd am mai lucrat eu ceva? Aceu-lă pi-stipuntre jigneşte caracterul meu •Aricite... Eu im lucrez nimica; mă joc destin--Jind cui verzi pe păreţi; dar să lucrez— î Sunt mai inţelept, de cum arăt, ' — Frici rău, că nu'nveţi pictura. _. EU nu fac nici rău, nld bine, căd no fac nimic. Mă joc. __ _ Togropl talantul fiule, Îngropi talantul. _ Io grop pe dracul, părinte. — Apage Satana! zlae bătrânul, sărind intr’un picior şi nrnncăndu-i-ao ’n braţe. Ie-ronim incepu tâ rida. . ... _ Dumnezeu ştie tată, de unde iei atâta ve6elie. F.u am momente când sunt triat, tu ... nu cred. ___ trist Ieronimo? Să .n8 ia dracul( fgtnl meo, d'c’am fost trist vrodatA. Triste-ţfl fuge de mine, ca cumCtru-meu do tfSmfte. Dar ia«ă asta.... bai in oraş cu mine. Azi, intrând la stareţul tău, am făcut o faţă câ-trăniiâ şi turcească...am spus, că-mi tre-bueşti tu pentr-o comandare, am minţit ca totdeauna — io sflrşit Iţi concede Bodetatea mea aerioasâ de cioclii. Soi Ieronlm, ne am duce iu oraş ... Ştiu intr’uu loc vin bun, Ştii colea, pbiul om jncă cărţi cu alţi frăţiori, om fuma d u lulole lungi cit ziua de Ml ţi ne om uită pe fereşti la duduci I So ’nţeitgo că fără ... — So ’nţelrge. _ _ ___ Mă mir cine dracul to a călugărit pa tino blestemstule leronlme? _ — Mă mir cine dracul te-a călugărit pn tine, părinte ? . ' — Cine ? Dracul - S’ar iuşoiâ cineva crezând, câ toata uţu« 8. CEZARA Curierul de Iaşi 6 august 1876 astfel in cât ea '1 erezu innecat, mort de TZZt- i In murii liniştiţi al monastirei ea »e regia! pe sino enşăşi. Chilia, ca i se dedeae, eră cu feroasta 'napre gridinâ ţi mare; ţi adesea trăgând zăvorul la nşa, ca si nn fie supărată de Intrareu ulmorul, ea prlveâoaro întregi la immflre» undelor depărtate, ce se perdeau in orizon, la prevălatica grădină, frumoasă ţi seibătăcltă, care-ţi înrădăcinase hăţişurile ţi arborii până lângă ţerm—sau alte dăţi pierzSntiu-50 pintro aleele umbroase, ea pliveii firele de iarbă de pe cărare, sau ee ascnndeâ intr’un boschet aproape do ţerm, in care şedea ore întregi, adâncită in dorul ci fără de speranţă. In zile calde ea so dezbraci şl lâsăndu-şl hainele ’n boschet se coborli la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă In care tânăra dellcstctţ?, dolcea moliciune a coţdlâriel eră întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă suavă, pronunţată a femeel. Prin transparenţa ge- ; neraiâ n ttnel priiţi neted o se vedeau parcă j vinele viori! şl cănd piciorul ci atingea ma- ! ros, cănd simte epelo mulndn-i corpul, jn- ! rbttl tău devine iar ntrvo» şi selbatec ca testă copilăria el; în luptă cu oceanul bătrân ; ca ce simte «Întinerind, ea sorido cu gura indeştets de energie, ca-şl se lăsă i.mbriţo-şărel fgomotoăse ale oceanului tăind ' din ; cănd in cănd cu braţele alba undele albas- I h \ ir. - t .i-.î crini pe-o coisiri, când pc spate, tologiu-b-re voluptos pe potul de valuri.. întepate iajţri şi ţa iar ze'lfeâf amorţiri ei es mr.:% far snrMoâ in faţa valo-r'ir: ui nceâ felosîivă şi duice, voluptate, îşi r?!;-- g3tnl ci de nmîosrc, iţidespletisepî-ral pe murii rotunzi şi pe sinii, crescuţi in s-tc ite amor, plină remase goală şi fromoa-rt ti o atatvS ontică,.r-vănd Înaintea acestei iin smS avantăginl vieţei, acea peliţă calcă, dulce, netedă, ora lesa nrme dac’ o a-tbreal. S’arancA in mare şi incopii să ’n-iiOoîr, paisdo-şi drept ţel de ajuns nişte rîSî-s, ce iu vedea untsfert do ceas departe de ţerm. Dsdie liniştite o duceau şi iacurănd a-jusîo b Btăndfe din mare. Ev merse’nceti-de-a lsngul lor, rezămându-şi cănile, de O*?-;;! d? piatră, ajunse la o peşteră, din czro curgea sfâşiat şi strelucind un isvor,intri* mergând do a lungul păriului şi de o-detă o panoramă terească se deschise ochilor el... „ D-zeule! ce rain!“ găndi ea—„voiu stă aici puţin." Ea merse ’nnzinte prin iarbă, caro caldă şi mirositoare ţi gEdllh corpul, s’aroncâ In local limpede cs lacrima, .v cărui apă o iâceă mai să adoarmă, fugea apoi' prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine .,. Eră nebună, eS un copil, rătăcit Intr’o grădină fermecata de bssmo. in urmă vezănd, ca soarele ee ’ncUnase, ea se întoarse pe calea, pe care venise dar care fu spaima ei, rănd nn văzu nici o eşire. , Cc să facă? Cu gândul, ca s’a rătăcit iţi mai primblâ ochii de jur Împrejur...nicâiri o eşire,. . „Ah!* gândi—„şi co-ar şi fi, de aş petrece o noapte „in acest raiu fârmăcat? Cine mă vede şi cine mă ştie? Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lnnei treceă, sfe-şiind valorile transparente de nouri, ce ac ’ncreţiau in drnnra-i. Noaptea eră caldă, Îmbătată de mirosul snopurilor do flori; dealurile streludau sub o pânză de neguri — apa molcomă a lacului, ce ’nconjnră dumbrava e-râ poleită şi tremurând işi aruncă din cănd in cănd undele sclipitoare spre ţormii adormiţi. Şi ’n mijlocul ncestoi fe-rii. a nopţii, lăsate asupra unui raiu, înconjurat de mare, trecea Ozara ca o ’nchipulro do zapadă, cu părul ei lung de anr, ce i ajungea la câlc&o ... Ea mergea incet... Toato visele, toată ineăntarea unei aromate nopţi de vară lica-priuae3a sufletul ei virgin ... ar fi plina I îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-1 Eva ’n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lângă isc şi vâza cărare de prund pe sub apă. începu sâ treacă şi apa fugeii rotind Împrejura! sirenelor oi... Ea se uiţi l’acea dumbravă încântată.. -o dorinţă de fericire ii cuprinse sinul...eră ntfit de însetată de amor.ra copilul cel tănfir şi fraged, bazele ei erau uscate de dorinţa .unei sărutări, cugetarea ei eră inpătimită, ca nn strat cu florile pe jumătate vestezite de arşiţă. Când ajunse in dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalţi aruncă nn reflect albr.s-tru asrpra peiiţei ei,—in cât părea o statuă de marmură, in lumină viorie... Do o-datâ ca vezu prin arbori o figură de om... găn-diă că-i o închipuire a ei, proiectată pe mre jele de frunze...şi acel chip luă din co in ce contnre mai clare... eră cl. — Ah! gândi ea zimbind—co nebună supt ... pretutindenea el, in frnmuseţa nopţii, in tăcerea dumbravelor... El s’apropiă ... El credea asemenea, câ aro-o ’nchipniro aievea înaintea Ini... O privi lung, se priviră lung. Când ti luă mâna... ea ţipă. Ctzara strigă el, cuprinzănd-o ’n braţelo lui... Cezura! eşti o închipuire, un vis, o , umbră a nopţii zugrăvită cu zăpada iuminel de lună ? sau eşti tu ? tu ? ; Ea plăngea ... nu puteâ respunde. Se ere-deă nebuni, credcă ci-1 via, ş’nr fi vrut numai ca vecinie să (io acel vis. — Tu eşti ? chiar iu ? întrebă ea' cu glasul innecat căci toată cugetarea ei se ’m-prospetase, toste visele ei rovoniau splendide şi doritoare de viaţă... Ea nu se mai să-tură privinduT... şi uitase starea in care eră. (Fine). 9. CEZARA Curierul de Iaşi 18 august 1876 IsJL . . < *— i ■ i . t V»_ /'-- -v' —.../_' t- W-. . •- u. -u, -— —X. f" c~~ A„ .-. —A-, . —-• /_,./.-/..-.-, r. „ T. • " “1 • - J -**ţ‘Uj *> <■ - 4 __» ■ >*? “ "'*A • c~J *^* ^ a K^e -A- A _ (- \ ' ~ / A ,m-.. r- . — • «■£-- J - ■ - ■ • ' <5 ... T--------- A * »lW£j* - r^,t .C*^ 7, î7 * . ■ < c ..C..,' . _ t ■ • XA . ._5;XJ.. ^ r\) “ . *7~. •••' V < /^••i*~ ».!.y *A—i ** £v / . * a &U. ». _OAS - <. -•- ,“ jr *i* - U~t~ a*— A-A-,. w4: ^ ** -c-- , «jh~- ' -y-v— ţCzfi'- «A ^4-r >-- ‘~J~J< •>— ---^ a_ «.—A t**,' _ t v't«yi^ jA^AAh, A*-*- - ^ ■ ' ,, ^ ^ ' :/^ — - \c~l '.zt: r v; I ^ v-2- , ^*Xa '<- •— — ţ'h-rjbtA*. y~*' * ___ .. _ ^ | ^vX." U-l£~-£~ , ev £^*r-.‘- " ^ Jc^~~ C {—,- ...Xi ' +>-. ^ J* ■ C*- <- |' ^ cy ^ /*■ <:—kj^*' ^-,7 _/ ^,--^V-__‘v 7'—’ -.'' ^ ^*- ^ ^ * 3 / * ° ^ •*“ * ,3-^-' “- *f-^x t ^ ^ l' 'O (fL~-iC *~JL&. £*'--- ^ 4^. —AA ^yL^N/ C, ^ “~ y f , t-‘ fL. ^ ^ * t ■*' ^ ^ M- A» - ./■■ . fc. •<.. *- ♦-*-* /..^. ,; >•. „ .... L - L' <-* 't: u />_ Vv<. . ft'-2— ”7 " f “ ‘'’7- r' r, ,w ,—.<>'. . _V-, . (.işpî) - -’• — ■•'. V'7;S'7 * 7 #7. C7< AA - L- fJ-C . A . » >-r- .. J'—-f.i*., ' -t-r A y fc-v} , yJ ■•-— • "" ' / —V- v^U/^ > • 10. UMBRA MEA BAR 2255, 18-fr cerneală 33,5 cm x 21 cm Cj • « 11. UMBRA MEA BAR 2255, 18-lv cerneală 33,5 cm x 21 cm £.- -------------------------------------------^ «&• •—* . (L ... ^t~ fU- CCX^ ——" , ----C’1 J d£»— £*. r^~-~rC* j ; /L*~& oC^r ■ yi^--rU. — V— - 'jf^'~r '~~ ' ,-t. ' <—— v • , •**^€jl. ^ o *“ "'”----oi-C' .' . v ^ /Y~-^ r__ _ - ^ ţ C*—<* t^jt-0 1 .-— - *^*~- /CtsCţ ot» ■«mmX *- *cc^ i /—Y w^T - _ T7 ^ -«-' / V’—’ ^6- * _7 j ^ i ^ l-*1 / *---- w O-* * I r-.‘ • J2, _.A' •■* 7»- »*-*- ~"7- '"' ş , y — — /— *— tc-L-'-~ •'■y^~r-:_ •-' - ;': • *-=5 .-• ^ ^r' ^ ' “' ■' ■ ‘ ^ C—~^- , ^ *-7^ * |j £—yS IT^*' ^ / T"" ,*^' --‘ ',----—/ JU*. oU^^z~- /-* /T^/L—h^ 06 tjLCt^^ *■* 1 -~" 1 „ *- — —■ ~- ^ -i^*-*- J ___t _«. /YvZ- -- -—: -* 'Uf.^r ,* <&. ——--7 - '.—. ,. /C2-( Iîiy: ■;■ /: :■. J^âr~ ’ <0- X-*—»■ u. / ^ vcU-~t * r&jk ■• > 12. UMBRA MEA BAR 2255, 185r cerneală 33,5 cm x 21 cm p ■ L—P - .^r • ţ— V <2/T' .../„ - ~ ' *• *v - / ' • / Cy y/''.. f. .-■ x . ’ -----<■ yf ■ ~ y (C*-XA~ *_• .JU * /Wt; A .S- 13. UMBRA MEA 18av cerneală qo - cerneala oj,o cm x 21 cm ovală, rătunzită şi albă a ci. . . chipul unui tînăr demon lingă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala. Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întîmplări, Dan ori Dionis? Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întîmplărilor lui în lucrurile ce-1 încunjurau ; ei vor ii găsit clementele constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate : Ruben e Riven; umbra din părete, care joacă un rol atît de mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în rnînă, mulţi vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndu-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave. Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regisor a cărui esistenţă n-o putem esplica ? Nu cumva sîntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondatul şi reapar iarăşi ? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regisor. Nu sînt aceiaşi actori1, deşi piesele sînt altele ? E drept că după fondai nu sîntem în stare a vedea. — Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai este? Nu ezităm de-a cita cîteva pasagc dintr-o epistolă a lui Teophile Gautier 2 care colorează oarecum ideea aceasta : „Nu totdeauna sîntem din ţara ce ne-a văzut născînd şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sînt făcuţi în felul acesta se simt ca esilaţi în oraşul lor, străini lîngă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar ji trebuii să se petreacă csistcnţa lor cea adevărată. . . îmi pare c-am trăit odată în Orient şi, cînd în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o ji uitat”. s. 1. în PL 1984, p. 348 se propune, după I. Scurţii (1908), îecţiunca actorii, deoarece ,,în grafia clin epocă, poate să reprezinte atît forma articulată, cît şi forma nearticulară a substantivului’' 2. CL : Teophile Gauthier; 3. textul francez al pasajului din Gautier tradus parţial aici este transcris de Jlminescu în 2250, 2Glr 8 15 - c. 344 113 LA ANIVERSARĂ* Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ş-ar fi voit să fie de douăzeci şi şase de ani şi nu era decît de paisprezece ; el, istoria romanilor şi voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece şi îmbla”la scoală. Cu toate’acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August şi aştepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos^— mama, o besectea’ de 'toaletă, — sora, o păreche de papuci — Elis1, nimic — adică Cleopatra, vară-sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau aşezaţi pe-un scrin în religioasă regulă şi neviolabilitate şi se primbla cu paşi mari prin casă. Era brunet şi cam poetic. Avea ochi albaştri, ceea ce vra să zică mult, şi era frumos băiet. Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii şi părea că-i întreba ceva. „Tolla mi-a făcut-o”. Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egipetului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrancl. .. tempi passati ! „Nimic ! nimic ! — şi eu i-am dat de ziua ei o păpuşă. Adică ce eu i-am dat ! Dacă n-am ştiut ce să-i dau ! Mama mi-a spus să-i dau o păpuşă. Tolla, Tolla ! — zise el rîzînd — tare mi-eşti dragă”. Apoi şăzu la masă şi gîndi adînc... asupra egalităţii a două hipotenuze. Luă o coală mare de hîrtie alba şi scrise drept în mijloc : Regina ! Te iubesc! Iscălit: Gajus Julius C[a]esar Octavian August mânu propria. Sara era petrecere. Era invitată şi verişoara Elis şi — mare minune — a venit. Părinţii ei au lepădat-o acolo şi s-au dus într-alt loc, unde asemenea erau aşteptaţi. Octavian August imperatorul o petrecea sara pîn-acasă 2, dacă-1 iertau ocupaţiunile statului roman, şi astăzi — îl iertau acele ocupaţiuni ale statului roman. Toată sara nu vorbi un cuvînt cu domnişoara. Ea-şi încreţise sprîncenile între ochi, pe cari-i ridică sub frunte; cu braţele-ncrucişate, picior peste picior, şedea-ndărătnică într-un colţ, cu buzele strîns lipite. Dar pe furiş ea 3 strecura cîte-o rază drept în ochii lui. Era mînioasă. De doi ani se mînia foarte uşor şi se desmînia tot atît de uşor. Odinioară nu se mînia de fel. S-apropiase miezul-nopţii. El veni foarte serios. „îmi veţi da voie, domnişoară, să vă petrec pîn-acasă?” Ea se uită în ochii lui şi-ncepu să rîdă. — Ce rîzi? Ce-i de rîs aicea?” ’ — Bine. Haidem ! ' Era o noapte frumoasă, lună, un ger aspru fără pic de vînt. Ninsoarea se lăsase pe garduri şi zaplazuri de-amîndouă părţile ulicioarei. Zapada încarcase crengile de copaci şi acoperămintele caselor. Gheţuşul trosnea sub paşi şi el trecea cu dînsa de braţ ... ea în scurteică cu guler de blană, roşie la faţă, capişonul4 alb de lînă înconjura * Naraţiune originală. „ dŞ Iniîia sărutare) 1. Elis arc accent pe silaba finală si se pronunţă cu -s nu cu -z, conform maitunei consecvente a dicţionarelor de rime, tinde intră în aceeaşi serie cit precis, trimis, vis, ucis, paradis, abis etc. (2274, 57 r, 2205,182 r, 2308, 3r) ; cf. ÎS: Elise '2. CI: pîn'n a casă, cf. mai jos pm acasa , n, dacă nu e o simplă eroare de tipar, poate fi urma unei mai vechi redactări: pîn'n poartă( ?) 3. CI : se 4. CI : capşomil, cf. ÎS : capişonul 114. faţa, fruntea. Ea era blondă, foarte blondă, cu părul ca un caicr de cînepă şi scurteica — oricît de groasă ar fi fost — accentua totuşi liniile unei talii fine şi mlădioase. 0 broască L Rîdeau vorbind — adică mai mult rîs decît vorbă. Cine nu-şi aduce aminte de tinereţa sa — şi fiecare a avut una — de acele liotărîri de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe a copilei, ca să nu-i zică pe nume, să n-o tutuiască — să n-o sărute. Celelalte calea-vale, dar o guriţă? cît lumea. Aşa erau şi ei. De vorbit despre... istorie, geografie şi alte lucruri folositoare da ! se-nţelege, cît vrei - dar o guriţă, tuf fu' uuiuc? — niciodată ! Aşa ar fi şi rămas — dar luna, luna ! Luna lumina faţa ei albă ca laptele cu obrajii roşi şi părul ei blond, foarte blond, care înconjura cu lux şi fineţă o faţă plină şi rîzătoare. Pe cînd el perora o temă de astronomie — indiferentă atît lui cît şi ei — adecă pe cînd se necăjau unul pe altul, ea se uita la el fără să-l asculte; i-ar fi sărit în gît, l-ar fi sărutat de o mie de ori — aşa număra ea cel puţin — dacă — dacă s-ar fi căzut. Ah ! că prostu-i — gîndi ea — nu poate vorbi şi el de altăceva, azi cel puţin — adaose uitîndu-se timid în sus la el. Ce frumosu-i ! ş-aşa, cînd spune prostii, îmi place ş-aşa — gîndi tot ea. Apoi nu mai gîndi nimic sau Dumnezeu ştie ce — destul, după ce tăcu mult fără s-asculte, zise cam întins şi cam ca şi cînd n-ar fi băgat de samă : Tu, Ermil, — şi speriată de ceea ce spusese, nu mai zise nimic. Faţa ei era roşie de ruşine. El stătu pe loc, îi strînse mîna şi zise încet : — Mai zi o dată. — Nu. — Nu? Mă supăr. . . s-o ştii. — Tu. .. repetă ea încet, cu ochii pe jumătate închişi, cu glas tremurător. Era un iu singuratic, fără de a fi pus în legătură cu vo frază — şi cu toate acestea ce tuf Din gura ei venise mai întîi. Vorbiră mai departe — de astă dată mai intim — nu despre amor; însă totuşi despre un lucru serios — despre căsătorie, cum ea fondează statele, care-i originea căsătoriei la indieni, tot lucruri adînci. Fiecare tu era controversat. Cînd îşi propuneau să-şi zică tu, mureau de ruşine, şi-şi ziceau serios, după lungi lupte sufleteşti : „Domniata” ; cînd stabileau diplomaticeşte să-şi zică d-ta — atunci tu- — tu din greşală, şi iar din greşală, ş-aşa mai departe. în fine ajunsese la portiţă. — Elis ! tu ... nu ştii cît te iubesc . . . nici poţi şti căci . . . căci tu nu ai inimă. — Pe nume şi tu? Vezi, gîndi ea, dar nu zise nimic. . . — De cînd te-am văzut, de cînd ştii tu — căci tu ştii că eu te iubesc şi totdeauna această răceală cînd eşti singură cu mine. Totdeauna mă sileşti să vorbesc nişte lucruri pe cari nici nu le asculţi. . . Eşti rea la inimă, Elis ! — Domnule ! zise 2 ea, stăpînindu-se şi stînd băţ înaintea lui. Vrei să mă-nveţi cum trebuie să mă port ? — Şi cu toate astea, zise el încet şi dureros, luna-nfrumuseţază lumea pentru amorul nostru. Ea se uită în sus şi ochii ei umezi de dulci lacrimi străluceau în lună. El îi cu-prinsesă talia şi se uitau amîndoi — nu gîndeau nimic. Era ceva atît de dureros, atît de fericit în faţa, în tot sufletul lor — ai fi rîs ş-ai fi plîns daca i-ai fi văzut astfel. în fine începur-a rîde — doi copii — rîdeau cu lacrimele-n ochi. Şi era atît de argintos rîsul ei şi guriţa atît de frumoasă — i-ai fi băut apa din gură. 1 1. text suspect 2. CI: zice 115 — Domnule zise ea deodată c-o seriozitate^ mare - astăzi _ ne-am permis o mulţime de lucruri foarte nepermise — numai astăzi şi-mi pare rau .. . ca trebuie Sa ’ _ Ei, să ... ? Iar această mină de povăţuitor ... Eu nu sînt copil, Elis,... să ştii tu că nu sînt... Iaca, de esemplu. .. — De esemplu... ? . . A . , — Nu te voi mai strînge de mină, nu ţi-oi mai spune pe nume. . . de azi înainte. — 0 ! gîndi ea în sine cu părere de rău, dar ce era să zică. Şezură pe banca de piatră de lîngă portiţă... Ea-i întoarse spatele şi-şi muşca unghiile ... el se uita în omăt. Prost lucru ! _ A A . Ar fi putut sta multă vreme aşa. Nu ştiu... în sfîrşit ... ea 1 ... în sfîrşit ... domnia ei a fost aceea care — aşa încet c-un pic de minie şi nu prea . — Ermil! — Aud ! — Eu să-ţi spun drept şi să nu zici că nu ţi-am spus-o.. . dar ... eu nu te mai iubesc de fel ... şi tu mi-ai spus-o azi, că eu nu te iubesc — Aşaa ! Ea-şi pusese ceva în cap azi: o idee ... şi acesta era modul cu care căuta pretexte de ceartă — şi aceste certe, ştia ea cum se sfîrşesc oare ? — Da ! Nu mă iubeşti ... repet-o, spune-o ... te cred, fiindcă tu nu m-ai iubit niciodată, zise el cu 2 amărăciune. Negri vor trece anii mei ... în toate chipurile voi căuta să te uit. Tu ai o inimă de marmură ... Nici zîmbiri, nici lacrimi, nici rugăciuni, nici îndărătnicia n-o înmoaie. — Lasă, lasă ! gîndi ea şi zîmbi cu mîndrie că poate fi atît de aspră. — Eu ţi-am spus-o, domnul meu, de atîtea ori, că numai amiciţia adevărată poate să fie legătura dintre noi. Ce cei mai mult ? ... Ce vrei de la mine ? adaogă repede. — Ce vreau, zise el c-o tristă blîndeţe, ce vreau ? Dar nu vezi tu cum sufăr ? Spune-mi numai că mă iubeşti — spune-o ! dar nu cu două înţelesuri, nu ca atunci la bal ... drept! spune ! — Da ! zise ea foarte rece — d-ta ştii că eu te iubesc, sigur. Da. — O, astă răceală ! Tu mă omori, Elis ! Vorbeşte-mi, zise el rugători, cum ştii tu cîteodată să vorbeşti, c-o blîndeţă uimitoare, c-o dulceaţă de sor — de iubită. — Bine bine ! Ştiu eu ! — Ce ştii tu ? Iaca că 3 nu mă mai supăr ... îţi vorbesc blînd. îmi dai mîna ta ? Aşa. Spune. — Vezi tu, Ermil ? zise ea c-o seriozitate copilărească şi tristă — tu crezi... tu crezi că eu am apă-n vine... că eu ... că eu nu te iubesc? .. . Dar să-ţi spun ţie ... eu nu sînt aspră ... Ce ai zice tu dacă ... dar te rog să nu spui nimărui ... dacă . . . dar zău să nu spui . . . — Ce? Vezi tu ! formal te-am oprit... am făgăduinţa ta că nu mă vei săruta nicio- -dată. Aşa-i? — Aşa. — Ca să [nu]4 mai zici că eu nu te iubesc — zise supărată — ca 5 să zici că eu te iubesc ■ repetă c-o ruşinoasă graţie ... astăzi ... astăzi ...” îşi simţi cuprinsă talia, închise ochii, lăsă capul pe umărul lui şi era aproape să moară. • - 0 ! te iubesc ., ; n-ai ştiut niciodată cît te iubesc ... — glasul ei era dulce, slab, plin de lacrimi, sfinţit de cea întîi sărutare. — Tu eşti un înger . . . îndărătnic . . . dar un înger. . . . 1. CI : ei 2. CI: ce 3. CI: E ca să combătută 5. CI : ce 4. cf. PL 1964, p. 350, unde introducerea lui [nu] este 116 Surîsul obraznic, ochiul cuvios, cochetăria veselă se-ntorc pe rînd dup-acea sărutare . . . chiar liniştea. Ea-şi ţinea braţul după gîtul lui. — Mă duc ... şi tu eşti un magari. — Las’ să fiu . . . Nu te duce . . . — Trebuie ... tu ! Aşa-i că tu nu vei uita niciodată această noapte, zise încet, aşa de încet şi totuşi aşa de clar. — Ah ! niciodată. — Şi acuma .. . am să-ţi aduc ceva din casă . . . Un dar de ziua ta .. . Aşa-i ? . . . Ea intră iute, se-ntoarse şi-i aduse o cutie mare ... Ei o scăpară jos, dar nu făcea nimic . . . era înc-o sărutare. Gajus Iulius Caesar Octavian August se duse acasă. Se aşeză dinaintea focului şi zise zîmbind : „Tu eşti un măgari !” Deschise cutia. Deasupra era un desemn. El era ... lăsat intr-un jeţ; o femeie ... ea, de dinapoia jeţului îi ţinea ochii cu mînile. El îşi ridică ochii s-o vadă ... şi un moment i se păru c-o vede. Dar unde să fi fost. Dar ce mai era în cutie? Păpuşile ce i le dedese de ziua ei doi ani de-a rîndul. Pe fruntea celei de întîi era : „Bertrand e un măgar” pe fruntea celei de a doua : „Gajus nu-şi are minţile toate”. Apoi mai era ceva. O mică carte de notiţe . . . impresii din romane, din poezii, sci'ise-n fiecare zi şi la sfîrşitul fiecărei notiţe, ca o încheiere, ca o cugetare asupra adormirei : „Ermil, te iubesc !” 117 CEZARA* i Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi-întindea nesfîrşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adînc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stîncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră. Din nişte colţi de stînci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea cîte-un vîrf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-si fondau state, de procesii lungi de gîze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mîncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decît locuinţă. în dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stînga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de cîte-un colţ de stîncă ce ieşea de sub apă. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cîrtiţe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrîn mergînd spre poarta monăstirei, cu mînile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lînă spînzură c-un colţ din sîn, papucii de lemn se tîrie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii na zărul neespresivi şi cam tîmpiţi; nimic resignat sau ascetic în el. Ajuns la poartă, trage clopoţelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumînărele, sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ci de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încîlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrînul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei. în zidul lung şi nalt al monăstirei, privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze -ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate—ici un sfînt, colo un căţel svîrcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spînzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori,^ un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii * Novelă originală. 118 pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pe scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adînciţi în boitele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţămiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezare, espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfârşit, viaţa în realitatea ei, mîzgălită în fiecare colţ disponibil. Deodată intră bătrînul. — Binecuvintează, părinte. — Domnul. — Ei, Ieronomie, zise bătrînul vesel şi-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule ? — Eu ? Dar cînd am mai lucrat eu ceva ? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte . . . Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe păreţi; dar să lucrez... ? Sînt mai înţelept de cum arăt. — Faci rău că nu-nveţi pictura. — Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc. . — îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. — îngrop pe dracul, părinte. — Apage Satana ! zise bătrînul sărind într-un picior şi aruncîndu-i-se-n braţe. Ieronim începu să rîdă. — Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sînt trist, tu ... nu cred. — Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru-meu de tărnîie. Dar lasă asta .. . hai în oraş cu urine. Azi, intrînd la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comîndare, am minţit ca totdeauna — în sfîrşit, îţi concede societatea mea serioasă de cioclu 2. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş . . . ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu ! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cît ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără . . . — Se-nţelege. — Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime? — Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte ? — Cine ? Dracul. S-ar înşela cineva crezînd că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate. Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din cînd în cînd o privire repezită asupra profilului unei copile zîmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrînări. Tot farmecul consista în misterul cu care înrbrăcau făţarnic micile lor păsuri lumeşti. Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră, mucalitul bătrîn tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, şi amîndoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stîmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş. (Abrevieri: E = versiunea din „Epoca” ; trimiterile la manuscrise sînt toate în cuprinsul textului [Cezara (variantă)). 1. cf. E : de 2. CI: cioclii, cf. E : cioclu 119 II _ Contesă, voi face pe părintele D-tale sa te silească ca să fii a mea._ _Cine ^c-ndoieste c-o poţi face aceasta, cine, ca eşti m staie s-o faci. •neuiti datoreze bani'si d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi ammdoi a.npra preţului ca doi'oameni de onoare ce sînteţi ... darpma nu-ţi smt femeie am dreptul de'a te ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp sa ma chmmeşti cmd iti voi fi femeie. Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită dm fereastă pe uliţa. Ea începu ^ rîdă căci văzu pe-un bătrîn mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru ii'impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă ; Onufrei, numărînd metaniile ce le ţinea în mînile unite pe pîntcce, Ieronim c-o faţă de-o adîncă şi nobilă seriozitate. Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trîntind uşa după sine. — Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zîmbind. Şi ce mucalit bătrîn. . . Parc un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tînărul. . .pare un demon ... frumos, serios, nepăsători. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în „Căderea îngerilor”. .. dac-am putea pune mîna pe călugăr.. . Măiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrîn c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. — Vino lîngă mine. . . Şezi ici . .. Ia te uită la acel călugăr tînăr. Ce frumos demon în „Căderea îngerilor”, nu-i aşa? — Ce frumos Adonis în „Venus şi Adonis” zise pictorul surîzînd, d-ta Venus, el Adonis. . — Eei ! asta-i prea tare. Francesco i-apucă mîna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu ? Tu vrei să iubeşti .. . toată fibra inimei tale tremură la această vorbă . . . Vrei dar ca un bărbat pe care nu-I iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie... ? Ştii că sînt bogat .. . ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-1 cere, căci e sărac, desfrînat, jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casă. Vrei un părinte? . . . Iată-mă . . . Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? ... Iată-1. Şi eu am iubit ... cunosc din tinereţă această dulce turbare ... Tu eşti însetată după ea ... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mînă cel mai frumos model de pictură .. . Un înger de geniu, căci demonii sînt îngeri de geniu . .. ceilalţi cari au rămas în cer sînt cam prostuţi. — Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roşie ca focul. — Vrei s-alerg eu după el ? — Ei, nu ... — Ei da ... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşa. L-ar fi oprit ... nu-i venea la socoteală, ... să nu-1 oprească ... nu se cădea. Ira nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zîmbind cu mutate, dar cu deosebire îneîntat de mutrele ce le tăia Cezara .. . contrazicătoare, -turburi, desperate... Ea ramase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era. . . Inima tremura-n ea. . . l-ar fi omorît dacă ar fi fost al ei . .. Era nebună. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concen-ueaza idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbia genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că ceie sanitări, nasul fin şi barbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel cum şi-l1 ridică caii dc rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. Ea-şi culcă capul într-o mînă şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decît de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,. . . cum ar fi dorit, ... ce ar fi dorit. . . ? Ah ! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează-n fereastră ... să viseze numai . . . n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei ? ... III Onufrei şi Ieronim, trecînd pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrîn săhastru. Iată ce scria : Iubite în Cristos nepoate. Este o frumnscţă de zi acum cînd îţi scriu şi sînt atît deplin de dulceaţa cea proaspăta a zilei, de mirosul cîmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încît pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gîndesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încun-jurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este — o stîncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stînci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stîncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adîncă şi de sigur sub oglinda măr ei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afinate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! U11 azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nour el alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. în mijlociii văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişeîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruneîndu-se în braţele bulboanelor în care se-nvîrtcsc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pînă ce, suspinând de satisfacere, s-adîncesc în lac. în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nonă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. în acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuricumle împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă. .. Nici unul din ei nu ştie încă ce-nscmnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie. . . formele sînt virgine şi necoapte. .. în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă-mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de mici. Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acehii tînăr femeieşte-frumos, timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte, căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o. 1. CI: şi-i, cf. E : şi-l 121 în penerc îmi place a reprezenta pe Jcmeia agresivă. Barbutul c fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiece esem-plar în astă privinţa şi cscepţnle ei sini tocmai femeile agresive. Este o nespusă gcnlilcţă Î11 modul cwn o femeie ce iubeşte şi care c totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cmc ştie pnn ce sau si mai pudic şi mai copil dccît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizcine, defcmei a căror esfierientă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De-aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orjon. Ştii că hnăra Auroră răpeşte pc Orion, de care sc-namorasc însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Dclos. Î11 fala lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mîndric care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, in Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi parc ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămînc în' om o profundă dcscuragiarc şi irisleţă, ba susţin chiar că Î11 acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepăsător faţă cu moartea decît orişieînd. Găsesc pe de altă parte că un tmăr nesedus e mai greu de a seduce decît o fată, şi că biata Vemis trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţii după plăcere. Dar eu nu-l pricep. îmbin la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pc suprafaţa vieţei oamenilor sînt creţii ce aruncă o manta pc un corp ce se mişcă. Ele sînt altceva decît mişcarea corpului însăşi, deşi atîrnă dc la ea. Mai întii statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcînd combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai 1 gîndi că-i făptura inteligenţei, pe cînd vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adînc arangează totul cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. în tontă vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizîndu-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezona-mente cu care la oameni sc-mbracă această emigrare a supcrfluenţci locuitorilor. Apoi revoluţiile. în tot anul o revoluţiunc contra aristrocraţici, a curţizanilor reginei — minus contractul soţial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra snmus. Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunilc dc stat ale animalelor numai întrucit le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii inşii duc o viaţă instinctivă. Dc obiceiuri şi institntf uni crescute pc temeiul ■naturci se lipesc rcligiuni subiective, fapte rele şi mizerabile, însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strivitoarea de minte a celor -mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nson, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc dc uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi, csistă la oameni sala dc bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosind- femelele. Şi astfel ircc multe bucăţi dc vreme, crezi ori- nu crezi ceea cu ce ţi sc argumentează cscclcnţa acestei lumi, şi mori apoi, fără m cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică, ori, după împrejurări, a predicai, a agitat republican ş.a.m.d. Şi poate că dm and în cmd ţi-vin momente dc luciditate în care priveşti ca trezit din somn si vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine dc lucruri strict organizată, fără ca s-o ştii sau s-O' vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istorici oamenilor, a istoriei it-nu-i ce elementar, are din cînd în cînd cîtc o ^fulguraţiiinc dc luciditate, această lecu-ţă dc nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinia, să în-scmnczc ceva^să incifrezc ceva în natură, ca care nu-i dccU o în-cifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. ’ ' „ Astfel vedem în marile migra ţinui ale popoarelor, unde fiii minor cui ieşeau- dinţai a fie cînd stupul matern sta locului, o analogic cu roiurile albinelor. Nu replicările ce sedau faptelor, ci faptele înşile sînt adevărul. tu pozitive, fie religioase, filozofice, dc drept- ori dc stat nu sînt decît tot atitea pteduarn ingenioase ale minţii, al acestui advocatus ăi aboli care c silit- dc voinţă ca sa argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat c silit sâ puie toate intr-o lumină’strălucitaşi, jnnclca esistenţa este în sine mizerabilă, cl c nevoit să împodobească cu flori si c-o aparenţa de profundă înţelepciune mizeria csislcntci, pentru a înşela în scoală si ht 1. CI: ş-ar 122 biserică pe t-ncanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valoni vieţei reale. Pentru lucrătorii stalului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi rcnumclc, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşalăpe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenii, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaicră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo laic feţe mizerabile ca ccrşitor. Acest din urmă o face pcnlrn-unpahar de vin cc-l are in pcllo, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie. Iată ce învăţ cwde la dăscălii mei, de la albine - - în şcoală la ele văd să sinlem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să mine dezgusteze, avem această mină de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Accasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce sîntem siliţi a face. Viaţa internă a istoriei c instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sînt lustru şi frază şi, cum de pe haina de măt-asă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte Î11 ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi. Eu-, mulţumită naturci, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîu-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu, . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. As vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstric, căci sînt bătrîn şi poate curî-nd să-mi bată ora mîntuiriei. Vină tu, dar numai după ce voi muri ... pe cît trăiesc scuieştc-mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrîneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani . . . Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet-, apoi va înceta, căci- s-a sfîrşit undclemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi- .. . de nu m-aş trezi numai iar. . . îţi sărut fruntea, cp[Xs y.stp ty.Xi1, Euthanasius. IV Pe cînd Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dentîi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzînd că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. în drum, părintele Onufrei, dînd ca din întîmplare de mîna pictorului, care conţinea vro cîteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strîngînd cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mîna acestuia, gîndi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crîşmă l-invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse. în vremea asta Cezara, curioasă şi neastîmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită întrucît înaintase lucrarea „Căderei îngerilor”. Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos . . . aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte-o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă.Un paravan ascundea patul artistului ... ea s-ascunse după cl . . . şezu pe pat. ... şi se uită.. . Intră Francesco cu tînărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pînză ; apoi intrară amîndoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc . . . tăcea ca peştele. 1. CI : oi îşi întinse el mai întîi mîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah ! gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă ... ah ! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aple-cîndu-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare : — Priveşte la lună, luna mieze-nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mîndru tablou din care faci şi tu parte .. . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată . . . dulce . . . Nu ştii tu că eu te iubesc... ? ’ Ea se-nfioră, dar tăcu. — Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! tu ! tu ! ... Nu s-aude nimic .. . decît departe-n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roată de 3 apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei ! lumi.. . Trandafirii înfloresc pe faţa ta ... Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul ? mlădioasă ca chiparosul ? dulce ca filomela ? tînără ca luna plină, copilă-loasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strimtă şi întunecoasă; numai intr-un singur colţ îi taie4 umbra o dungă de lumină, dai în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine . .. vino cu mine acasă ... Voi da-nti-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer . . . Ah ! te iubesc ! ... ţipă el apăsat ... te iubesc ! .. . o văd prea bine că te iubesc ! El^o strînse cu atîta putere incît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă si nervoasă. Apoj el îecăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei, îsi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-1 bătea drept în faţă, Cezara veni drept manite-i, se-nclmă asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei si-1 sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . .. asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă. ’ 1. CI: privez 2. CI: mănde, cf. 22H(I, G4r: mîndrie E: tăie, cf. 2270(n).4Gr: taie 3. CI: pe; cf. 227G(II),4Gr: de 4. CI şi 12S S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. ,,D-zeulmeu ! — gîndi ea speriată — dacă m-aMi văzut cineva? — Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pindească”. Ea-1 lăsă un moment să se trezească din această beţie .. . apoi îl întrebă lin, ca .şi cîn.d n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui, somnul lui cel aievea 1: — Ştii să mînuieşti sabia ? — Da ! zise el. — Să-ţi aduc o sabie — nu-i asa ? — Da ... ' — Şi mi-i da o sărutare pentru ea ? — Da. Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-1 strînge de mijloc. — Dulcele meu sloi de gheaţă — tu marmură ! tu, piatră, tu ! — Dă-mi pace Cezara. îmi vine să mor. — Nu, nu ! îngerul meu .. . mergi acasă ... Să nu ţi se întîmple nimica pe drum .. . gîndeşte la Cezara ta .. . mărgăritariule. Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de-a-1 mai săruta o dată . . . tare şi cu zgomot. . — Acuma mergi, mergi ! Te rog. — De ce mă rogi ? — Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămînea. — Cum ? ’ — Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil. Ea-1 duse pîn-la un hăţiş 2 şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : „Ieronim ! te muşc !” Ea bătu eu pumnii în trunchiul de copac ; apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul de catifea, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare, pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare . . . Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strimtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decît porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul . .. Castelmare sosi . .. Tăcere. Ieronim plezni cu vîrful săbiei într-un zid de granit şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. în acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută. VII Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, cînd auzi bătînd încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul. — Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă din oraş. — De ce ? — Ai omorît pe Castelmare. — Ştiu. 1. CI: somnul lui cel avea; conjeclwăw aievea cu sensul, posibil, de ,.treaz”, cj. 2271.(11 ).i'(n).i!lr : hăţiş 120 17 —c. 344 - Ştii Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi^ moştenitorul lui podestâ din acest oraş, că duelele sînt oprite şi că poţi ajunge la spânzurătoare. , ■ ___ gj ? -Ei si? De unde-ai învătat acest limbagiu, Ieronim, adaose bătrînul molcom, copilul meu'! Mi-ar părea rău dc capul tău atît de. frumos. Afara de-aceea ma. ai o consideraţie ... Iat-o. . .. , , . El îi dete o hîrtie mîzgălită în Imn strimbe. Acesta o deschise. Cezara cătră Ieronim Fugi tc rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. înăbuşit de sînge, au zis oamenilor să-l1 aducă la noi. A povestit tot, cui îi dator este rana sa. Fugi ...te rog ! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine l în starea în care se află şi nu am nici o putere dc-a rezista ! . . . Dar^ te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Răi/tîutd aici, nu m-ai scăpa, ci m-ai face^ numai să mor de îngrijire ... paserea mea ! Fugi, şi poate că .. . ah ! unde-i o speranţă dc care să mă tin ? ... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic. .. Ţi-aş zice : vino la mine, şi 1111 pot. Spune-mi: să te pierd, pentru a te mai vedea o dată? Nu! Fugi, Ieronim; poate că vro întîmplare neprevăzuta sa ma păstreze pentru tine, . .. poate contele sa moară ... îi doresc moartea ... te iubesc! Nu, nu! nu crede că te iubesc într-atît încît să-ţi zic să rămîi . . . Adio . .. drăguţul meu ! Cezara Ieronim2 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Francesco îi dădu barca lui. EI înbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul înalt al mării, el aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelată sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor—adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii ... El văzu că barca lui se-nţe-penise între nişte stînci de piatră... Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmbiau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării, care se mişca urcîndu-şi apele pînă lîngă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldătoare. El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare-1 arsese în somnu-i ... merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă, cît ai băga mîna, care corespundea undeva ... se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni, bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, ^împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pămînt şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de f'rumuseta priveliştei. ■ ’ . Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari. — E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturi curioşi, albaştri, auriţi, , cf- şi E: să-l 2. precedat, între rînduri, de numărul de capitol VII, fiind vorba de fapt de continuarea aceluiaşi capitol, VII, din foiletonul precedent si nu de existenta a două capitole numerotate din eroare tot VII ' r 130 roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încît capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba ii ajungea pînă la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trccîndu-1 pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bîzîind pe noul şi tînărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această însulă ; o găsi intr-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă. „Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu■ e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămînc decît urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi- bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîu: liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor .. . şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele”, viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată”. Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moşte-nitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. într-adevăr, se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII în ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexieîn mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Cînd ea-1 văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decît sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-1 ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie : — Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat. — Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţămit, aruneîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore — unde ea se şi duse după înmorinîntarea tatălui ei. ... Ea slăbise de grijă, sărmana copilă . . . despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărîmată la ţărmuri, astfel încît ea-1 crezu înecat, mort de mult. în murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi1. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă2 ca să 1. CI: însăşi, cf. 2276(11), şi E : însăşi 2. CI: uşa, cf. 2270(11) ,59r: uşa-i, E: uşă; forma din CI pare să fie urma unei corecturi incomplete lol nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la _ înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica gradina, frumoasa şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii pînă lîngă ţărm; sau alte daţi, pierzmdu-se pintre aleele umbroase! ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea mtr-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncita m dorul ei fara de speranţă. fn zile calde ea se dezbrăcă si, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei. Prin transparenta generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi cînd piciorul ei atinge1 marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul său devine iar nervos si sălbatec cu 2 toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrîn ea se simte reîntine-rind ea surîde cu gura încleştată de energie şi 3 se lasă 4 îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre, înotînd cînd pe-o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri. începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu5 marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. îşi 0 golise gîtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sînii crescuţi în sete de amor, pînă rămase goală si frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă pare laşa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare si începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-n-cetinel de-a lungul lor, răzămîn’du-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul pîrîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei .. . „D-zeule ! ce rai!” gîndi ea — „voi sta aici puţin”. Ea merse-nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gîdila corpul, s-aruncă în lacul7 limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea 8 apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme, în urmă, văzînd că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce să facă ? Cu gîndul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur . .. nicăiri o ieşire ... „Ah !” gîndi, „şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie?” . Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfîşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zapadă, cu 1. CI şi E: atingea, cf. 2276(11),.VJr: atinge; -n-am considerat necesar sS păstrăm o evidentă scăpare de corectură a autorului 2. CI: ca, cf. 2276(11) ,60r: cn* şi E : cu 3. CI : ea-şi, rest necorectat al variantei păstrate in 2276(11),60r: ea-şi arata dantura ei de mărgăritar oceanului şi se lasă îmbrăţoşărei lui zgomotoase; în E : ea se lasă, unde Eminescu, corccthiă versiunea din CI, a eliminat pe -şi pentru a restitui pasajului un sens 4. CI : lăsă, eroare de tipar dezminţită şi de versiunea autografă ?lde5- CI: c.a- 2276(11),60r şi E : cu 6. 2276(11) ,60r, CI, E: voluptate, îşi 7. CI: locul, ci‘ 2ţ.76(ll),6Ir şi E: lacul 8. asemenea folosire a imperfectului cu sens ingresiv : ,,începu să fugă’’ este uzuala la Eminescu după unul sau mai multe perfecte simple, cf. (cu sublinierile noastre) : Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii (La aniversară) ; ,,Ea sărirepede ..., se repezi pe uş-afara în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş-ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mîni”;, .Cezara ? murmur CTonim uimit şi se uita lung ... în faţa . . . bietei fete", „El . .., rezămîndu-şi cotul pe spata băn-cei, îşi ^ sa r m Pe mina ... şi se uita uimit ... la strălucitorul ei chip" ; „apoi se duse-n odaia ei si ... m- V '1 P°' Se arunc‘l în Pat Şi şoptea . . . cuvinte dulci"; ,,E insula lui Euthanasius, gîndi el P°fa,mcet' mmunmdu-se la fiecare pas" ; „Deodată ea văzu prin arbori o figură de om . ..gândea ca-i o închipuire a ei . (Cezara) ; De remarcat că este vorba mai ales de verbe cu sens durativ se uita ctc.) (gin dea, ! I 132 părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie ... Ea mergea încet . . . Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ! îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei . . . Ea. se uită 1-acea dumbravă încîntată , , . o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul ... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate vest ezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie . .. Deodată ea văzu prin arbori o figură de om . .. gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze ... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare . . . era el. ,,Ah ! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt . . , pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbravelor” ... El s-apropie ... El credea asemenea că are-o-ncîii-puire aievea înaintea lui ... O privi lung, se priviră lung. Cînd îi luă mina ... ea ţipă. — Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună ? Sau eşti tu ? tu ? Ea plîngea ... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinie să ţie acel vis. — Tu eşti ? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mpros-pătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă ... Ea nu se mai sătura privindu-1 ... şi uitase starea în care era. PROZELE POSTUME UMBRA MEA 2255 Adeseori cînd stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, cînd mă uit in ochiul ei cel roş1, cînd deschid cîte-o carte bătrînă plină de nerozii bătrîne, de credinţele unei 2 * lumi cu capete îndealtfcl ca si a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojo-cirocul ei, cînd fîlfîie fantastic, ca şi cînd i-ar fi dor de tavan. Cînd privesc vis-â-vis de mine, în păretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget . . . cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gîndiri lungi şi deşirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gînd :1 decât eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat ! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel îneît ea, jenată de-atîta căutătură, prindea încet, încet conture pe părete pînă ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroşă plastic din părete afară, astfel îneît sări din cadru jos şi mă salută surîzînd, ridieîndu-şi căciula din cap, — Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mîna, dar dădeam în vînt, căci umbra, deşi îmbrăcată, deşi frumoasă, nu era totuşi alta dccît umbră. îi oferii un scaun şi ea şezu. — Eşti nemulţămit cu lumea, zise surîzînd. — Da, răspund eu asemenea surîzînd. Se-nţelege că acum n-am făcut clecît a răsuci * firul cugetărilor şi a sta de vorbă cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenireih — Ştii ceva, îi zic cu, te las pe pămînt în locul meu, în împregiurările mele, şi eu mă duc de-aicea să-mi petrec cîtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, şi de-aceea am decis dc-a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pămînt în locul meu, cu simpla îndătorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ţi5 se va petrece 6 — memorii pe care le voi citi şi eu. Lampa ardea între el şi mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumei, orologiul zbîrnîia răguşit 12 oare, umbra mea se culcă pe patul de seîndură acoperit c-un păier, iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieşind din casă, prin borta u.şei la fata stapînei din casă care tocmai se dizbrăca ca să se culce şi ea, apoi pe vîrful degetelor trecui prin bucătărie, prin tindă şi, cînd [ieşii] afară, închisei uşa după mine şi începui a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele largi 7 ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbe-nite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu mustaţa 8-nfundată în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori, în fine, o linişte somnoroasă !l, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case nalte a căror streşini de cărămidă se uitau în lună — iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mîngî- 1. grafia roşu permite şi interpretarea roşu 2. peste unor 3. în gîntl supraintercalat 3. după lumei şters 5. supraintcrcalal (i. urmează adică şters 7. după lungi ale şters 8. deasupra lui faţa şters 9. după dorpnindă?] şters ISir 18 -c. 344 137 181» iate de-un roi de visuri de aur, studenţi cari dormeau cu * capul^pe cârti vismd mims-erii dandi visînd vînări * şi cai, proşti nevisînd nimica - ce rni pasa mie de lumea ce dormea, pe care o 2 uram şi o părăseam spre a nu reveni poate m ea ? Păsurile mele mele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu ma- [n]faşasem ® ^ înfundat m manta cu pălăria peste ochi şi mergeam astfel pe luminatele strade^fara ca luna sa facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lasasem acasă, astfel incit eu însumi nu îmi păream a fi decît" o umbră neîncăpută * ce fugea pe murii 4 caselor înşirate pe rînd. Cam la finea oraşului era o casa galbena, cu feiestrele lucii aigintate de luna, cu perdele albe. Bătu’i încet în ea. _ ^ _'fu eşti? răspunse o voce dragă şi molateca ca de copilă'’. _ _ — Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, s-apoi chiar de te-ar vedea .. . ’ Fereastra se deschise încet, perdeua se dede într-o parte şi dintre 0 creţi[ perdelei apăru, frumos şi palid, capul blond al unui înger. Luna ardea drept în faţă, astfel îneît ochii ei albaştri străluceau mai taie şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui. Sub 7 alba haină de noapte, de la gît în jos, se tradau boureii sînilor, iar mînuţele şi braţele ei albe şi goale pînă [în] umeri mi se întinseră, şi eu le inundai cu sărutări. [| ’ Un moment şi eu sărisem în fereastră şi-i coprinsesem cu mînile 8 gîtul ei gol, apoi îi luai faţa în’ mîni ş-o sărutam cu-atîta ardoare, o strîngeam cu-atîta foc, îneît îmi părea c-o să-i beau viaţa toată din gura ei. — Onde ! zisei eu încet, netezindu-i părul ei de aur. Onde, ştii tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi aşa de fericiţi acolo, neconturbaţi de nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine; din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre — mări cu miliarde de unde, din zilele noastre — veacuri de fericire şi de amor. Hai în lună ! Lasă-ţi umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu vino cu mine prin ninsori9 de stele şi prin ploi de raze, pînă ce, departe de acest pămînt nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decît pe noi. Haide dar, zise ea încungiurînd gîtul meu cu braţele ei albe şi punîndu-şi gura pe gura mea. Sărutarea mă împluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea manta peste umerii ei albi, i-ncongiurai talia c-un braţ, strîn-gînd-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mînă fluturînd cealaltă parte a mantalei ne rădicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunei, prin nourii verzui * ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze — pînă ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decît o sărutare lungă. Olăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pămînt şi, vrăjindu-1, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur10 şi mărgăritariul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel îneît ceea ce nouă ni-i mare altora li se pare mic, se-nţelege că atomii microscopici din acel mărgăritar a cărui margini li era cerul, stropii — stele şi lună şi soare, acei jhtici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita i°r mărime. Eu, uitîndu-mă c-un microscop prin coaja cea subţire a mărgăritarului, toată întunecata lor lucrare [era] astfel îneît, oricît volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeaşi, îneît mărgăritarul trebuia să crape de ură. îl aruncai în marc şi mă-ntorsei la iubita mea din lună, căreia [-i] povestii toate ce făcusem ^ Iubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se rădica ea în albeţa cea strălucită a rotundelor sale 12 membre ; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sînul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoletată — astfel ne primblam, eu cu mîna în jurul gîtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dmnbrăvi ale lunei, pe lîngâ adormitele lacuri, pe lîngă plîngîndele izvoare, şi numai pi ivighetori cu glas de argint zburau cîntînd din creangă-n creangă şi umpleu aerul . . ^' peste Pc 2. după o }>[...] şters S. du]>ă nvcliscni şters 4. după p [ărcţti] şters 5. se poate cil şi copilu, deci copil 6. după prin şters 7. după De şters 8. cu mînile suprainicrcalat 9. ninsori piovmcdin colectarea lui -c în -i din forma ninsorc 10. stropit cu aur suprainicrcalat 11. după tăcusem ui utea-u. aatimă şi : (Apoi făcui un palate te.), cu sublinierea autorului care, în chip evident, dorea să in eica e.e aici un pasaj scris sau de scris în altă parte ; considerăm că trebuie marcată o lacună 12. peste şi 138 de note divine. Cînd ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare1 mînau neporuncite, după gîndirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam. Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare or o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţei noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurelor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre — nn amoriu sînt ! Lumea mea nu era decît icoana ei strălucită, lumea ei — faţa mea cea palidă încadra||tă de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi - verzi şi între stînci cenuşii, şi un lac cu apă de aur. Cînd ne scăldam acolo rîzînd şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămîind pe sînul ei, străluceau pe albul ei corp pînă ce, uscîndu-se într-un cer.şaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit. Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tnfişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea pînă ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel îneît, plîngînd dureros prin frunze, o vedeam cum vine în estaz şi cu ochii umezi, pînă ce o prindeam în braţe şi o mîngîiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă ! Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi era toţi chipui'i copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea. . . Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mîna din fiecare frunte de val cîte o stea, ca şi cînd ar fi prins albine de aur, apoi punîndu-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căria nu-i mai dam de capăt pînă ce nu încetam, beţi de somn. Dar somnul nostru ! Braţe în braţe, tologiţi în perini de matase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amîndoi unul şi acelaşi vis, care nu era decît o repetare magică a vieţei noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint şi cu sale întinse prin cari pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de colorile curcubeului .şi-ncinşi în brîie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albaştri 3 se plecau timizi şi mari *, şi 4 pleoape şi gene lungi. Portale cu stîlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a şalelor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor ; numai o 5 poartă închisă n-am putut-o trece neciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului — un proverb în Iiterile strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu —proverbul6: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre. Cînd ne deşteptam din somn, aurora 7 celor doi sori, în haine roz, culegea 8 mărgăritarele 9 de argint de prin gradinele noastre şi, rîzînd cu glasul ei de ciocîrlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă * [şi în]10 patul nostru. || _ Rouă rece cădea pe sînul verginei mele iubite şi ea se trezea cu * frig şi, ţinîndu-şi ochii închişi n, [î]şi strîngea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesuta din argint şi din colori de curcubeu. Cînd12 însă îşi deschidea ochii, sorii răsărea calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam rîzînd, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălîndu-ne feţele în basin * de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit a fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-nccpea din nou, fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirei de ieri. . 1. deasupra lui mînau şters 2. după arb[ori] şters 3. după mari şters 4. şi poate fi un lapsus pentru sub 5. după Ia şters 6. după o enigmă şters 7. deasupra unui cuvînt şters, indescifrabil 8. in manuscris : culegeam, prin atracţie cu ne deşteptam 9. deasupra lui flori şters 10. [şi în] este completarea conjecturală a tutei lacune în text provocată de arderea unui fragment din marginea de jos a filei 185 11. şi ţinîndu-şi ochii închişi* supraintercalat 12. după Apoi ne sculam şters 18 or 18 oo 130 295v 295r [SCRISOAREA LUI D.IONIS] 2255 poţi oare ghici simţirea cu care ţi-am1 scris, îngere!... Nu... în viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi mei umbra, umbra măcar a unei durem asemenea ccleia ■ cc-mi nimiceşte inima. 0 nimiceşte! încliipuicştc-ţi ca diutr-uii om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea, nu rămîne nimic, nimic dc cito lungă, o-ntrupată desperare. Nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor in care te mişti tu. Ei sînt jos. Cînd o inimă3 pierdută-n nenorocire, în apăsare, în neputinţa4 dc a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găseşte marginile în puterile slabe 5 a celui ce le arc, cînd o asemenea inimă ş-ar rădica aspiraţiunilc pînă la tine, şi le-ar rădica fără voinţă, luplind de a o oprima, ncpulînd să reziste amorului ce ar simţi un asemenea om. întristare ? Asta nu-i întristare. Desperare? Asta nu-i desperare. Este moartea dc viu, este marginea gîndi-rei, este o luptă vană, crudă, fără dc voinţă şi fără de speranţă. Desperarea ucide, această simţire nimiceşte. Martiriu este numele simţirei melc. în6 fiecare fibră ruptă c o nemărginire de dureri, şi nu 7 deodată, fibră cu fibră se rumpe inima mea. Moartea c un moment, desperarea c timpă 8, o asemenea simţire este iadul. Mărie, poţi tu să-ţi ivchipuicşti un9 asemenea: chin, să ti-l închipuicşti fără să plîngi, din milă sau — nu! — de îngrozire ? Dc piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte, dc venin să fie un suflet, sînt dureri care trebuie să-l îndulcească. Şi nu-i o durere mai marc dccît a mea. || Dc ce sînt cu în lume cînd tu ai fost menită, să fii ? Dc ce au căzut ochii mei pe tine ? De ce le-am văzul ? Orb de-aş fi fost, dc cil amarJ0 scăpămu. Dc n-aş fi fost defel12, scăpăm dc o viaţă chinuită, pustie, fără dc lumină. Floare ! cum sur iz i în grădina zilelor tale, fără să ştii c-o inimă se rumpe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii c-un suflet moare. Şi-n neştiinţă eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cît eşti de frumoasă, şi cu cît o eşti mai mult, cu atîta mai nefericit sînt, şi cu cît o sînt, cu atîta mai frumoasă eşti. Cu cît e mai negru întunericul, cu atît lumina pare mai albă. || \. iu manuscris : cu care îţi scris, semn al intenţiei dc a folosi prezentul : iţi scriu, cf. CL : cu care am scris 2. după cu ace [ea] şters 3. urmează ’n şters, semn al intenţiei de a scrie o inimă’n nenorocire 4. întreaga operă a lui Eminescu ; de altfel desperarea c timp e mai greu dc admis ca structură şi chiar ca sens dccît desperarea e tîrnpă : contextul mai larg (şi aici şi în Sărmanul Dionis) nu se întemeiază pe contrastul dintre instantaneitatea morţii şi extensiunea în timp a desperării, Dionis vrînd să. spună doar că durerea lui e mai crîncenă şi dccît moartea, stingerea (care durează o clipă), şi dccît pierderea oricărei speranţe, dc-spc-rarca (care îi răpeşte durerii acuitatea, îi toceşte ascuţişul, o lîmpcştc în sensul vechi şi propriu al cuvîntului) ; cf. [C.ezara] (varianta) 225.>, 25î>r: întunecoase şi lîmpite momente de uitare, dc neconştiinţă 9. suprain-teicalat după o şters, semn al intenţiei de a folosi un substantiv, -probabil durere 10. iniţial cîte chinuri sters şi înlocuit cu de cit amar 11. suprainlercalat 12. supraintercalat ‘ ‘ 140 N-am avut speranţe, puţin mi-a păsul ; m-am avu1 dorinţe, nici nna-n lume, puţin mi-a păsa/ ; de una am Jos/ capabil, dc una care să-mi cuprindă ţoală viaţa -mea — sincera : neimpliuibilă : Iu. Oricît de mare ar fi mita ta, piuă acolo nu se poale, cobori. Nu-mi r.imbi, zîmbctul m-ar umplea de speranţe vane. A mă iubi nu ţi-i permis, despre-ţuieşte-mă. Te rog, despreţuieste-mă! Poate — poate despreţul tău ar alina amorul meu; el n-ar dispărea \ dar astă tîmpire * a raţiunei* este nimic pe lingă chinul meu de azi. Sărut urma păsurilor tale, || murii ii sărut pe care au trecut umbra ta, dcspreţnicş-le-mă. F.u nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce? N-o poţi şti şi nici t-o pol spune. Şi cu toate astea chipul tău, umbra ce ai aruncat-o pe pinza gindirilor mele a fost singura fericire ce am avut-o-n lume. Mărie! Mărie - - mi-am luat voia să-ţi zic tu pentru că nu-ţi pol zice altfel — nu găsesc, nu pot să găsesc altă vorbă. Dacă aceasta ar putea adăoga despreţul . .. dac-ar putea-o ... s-ar sfîrşi inca[l]tc * toate. Adio! Adio! ]. este posibilă şi lectiunen despera 250r 251r ÎNTÎIA SĂRUTARE' 2255 Ah, fiecare a gustat-o care-a iubit ! Cum este ea? Cine o poate şti spune! Şi cu toate astea ce n-ar da cineva pe ea — tot 2. Dacă e vo plăcere pe acest pămînt pentru care ai sacrifica toate celelalte, apoi e prima sărutare, inocenta, copilăroasă, pedanta " chiar, dar, o ! cită dulceaţă e tocmai în această copilărie, în aceasta falsă închipuire asupra valorii ei, în această abandonare 3 mută a gurei de 4 copilă. Timidă ■ pare cu toate astea o cutezanţă, dulce — pare un act de violinţă, dăruită — pare răpită, şi ah, cel ce răpeşte şi cel păgubaş sînt în aceeaşi măsură fericiţi, adică peste măsură. Cîte lucruri în’lume se pot întîmpla de două ori, revin, dar întîia sărutare, cu toate deliciile, rămîne întîia în suvenire — dulce, neştearsă, nepreţuită. Era o noapte de iarnă, cu lună, cu nori, cu stele; un frig aspru şi reîntineritori şi fără vînt. Brumă şi ninsoare se aşezase pe garduri [le] şi zaplazurile 5 de amîndouă părţile ulicioarei, lumina lunei albea încă zapada încărcată pe crenge de copaci şi pe zaplazuri, ca pe nişte bulgări de bumbac, şi pe strada îngheţată de trosnea sub paşi trecea el de braţ cu’dînsa °, el în palton cu gulerul dat în sus, ea în scurteicâ de blană, roşie la faţă de frig, capişonul ei de lînă laşa să se vadă fruntea, astă frunte albă 7 încadrată de un păr de aur. Şi scurteica, oricît de groasă ar fi fost, totuşi desena cu acurateţa liniile unei8 talii cum o găseşti numai de la 15 pînă la 20 de ani. El era mult de 18 ani, ea de 16. Vorbeau rîzînd sau, bine zis, rîdeau vorbind — era mai mult rîs decît vorbă, şi cu cîtă fericire rîzi în9 acea etate de orice prostie ce-ţi trece prin minte. Cine nu-şi aduce aminte din juneţa sa — şi fiecare a avut una — de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe ale copilei ca să nu-i spuie pe nume, să n-o 10 tutuiască u, să n-o sărute — celelalte ar fi cum ar fi, dar încai * 12 guriţă, cum pustia ! Aşa erau şi ei. De vorbit despre istorie, geografie şi alte lucruri folositoare — da, se-nţelege, cît vrei — dar o guriţă, un tu, un pe nume.. . dulce — asta? niciodată !|| Aşa ar fi şi rămas, dar, ah, luna ! luna ! Luna lumina, roşind faţa13 lui brună şi strălucind părul negru, aurind cu dulceaţă faţa albă ca laptele şi părul ei blond-cenuşiu ce încadra cu lux şi fineţe totodată faţa ei plină şi rîzîndă. Pe14 cînd el perora cu stricteţă o temă de astronomie, indiferentă atît lui cîţ şi ei, adică pe cînd se chinuiau reciproc, ea se uita la el fără să-l asculte şi [i] s-ar fi aruncat de gît, l-ar fi sărutat de-o mie de ori — aşa număra ea cel puţin — dacă, dacă s-ar15 fi căzut10. ’ ’ ,,Ah, ca prostu-i, gîndi ea surîzînd, nu poate vorbi şi el de altceva, azi cel puţin, dar adaose, uitîndu-se timid şi şiret în sus la el, ce frumuşelu-i17 ş-aşa, cînd spune pros- 1 1. Scris sub titlul iniţial, şters : Primu-amor ; sub titlu, un rină şters : Fiecare om trebuie sa treacă prin acel dulce chin al primului amor 2. urmează punct (pus ulterior) şi — tot şters 3. suprascris peste prima leâactaie, ştearsă : verginitate candidă şi peste a doua : declarare mută, cit declarare şters şi mută păstrat; .după oa * [...] şters 5. cf. La aniversară: pe garduri şi zaplazuri 6. după ea sters 7. după un Inhter şters, indescifrabil 8. deasupra lui celei* şters 9. după at [uncipiers 10. peste nu-i 11 .după zică tu şters 12. încai are de partea sa nu numai grafia, de altfel greu de citit, ci şi sensul: ,,măcar, ba-lem, fie şi numai o 13. după faţia lăsat neşters 14. după Ea se uit[a] * sters 15. iniţial: ş-ar, apoi sedila a fost ştearsă 16. după şăzut şters 17. deasupra lui plăcutu-i lăsat neşters ' tii ! îmi place ş-aşa”, gîndi tot ea. Apoi nu mai gîncli nimic, sau Dumnezeu ştie. ce ; destul, după oo tăcu mull fără s-asculte, zise cam ini ins şi cam ca..şi cind n-ar fi băgat1 de scamă : ' ’ — Iu, Aloc 1 2 ... şi, ca speria lă de ceea ce spusese, nu3 mai spuse nimic. Faţa era purpură de ruşine. El stătu în loc. . . Ii strînsc mîna .şi, rugător, cavaleresc, se înclină şi zise-ncct : — Mai zi o dată. ’ — Nu. — Nu ? Mă supăr, să ştii4. — .Tu... repetă ea încet, cu ochii pe jumătate închişi, cu glasul tremurător 5 *. ’ Era un tu improvizat, fără de-a fi pus în legătură cu vo frază — şi cu toate astea ce tu f Cine n-ar da toate măririle lumeşti pe acest tu f Şi cît de mult onoră el — cînd vine din gura ci mai întîi — pare o conclietă de care el e mai mîndru decît de laurii G lui 7 Alexandru Macedon. Conversară mai departe, de astă dată mai intim, nu despre amor, însă totuşi despre un 8 lucru mai serios, despre căsătorie de esemplu. Fiecare tu era controversat. Era o frumuseţe că, tocmai cînd îşi propuneau să zică tu, nu-i laşa timiditatea s-o zică şi zicea deodată serios, după lungi lupte sufleteşti, d-ta, rece, politicos, cochet. Cînd stabileau 9 cu diplomaţie să zică d-ta, atunci tu, tu din greşală, şi iar ■ din greşală, şi aşa mai departe10. Cînd se iveşte o asemenea grijă, care albeşte perii şi-mbătrîneşte pînă şi sufletul, 252r atunci doamna e fagur de miere. — Alecule, zice [a] ea-ncet, uită la amorul meu, crezi tu că-n el consistă fericirea ? Adu-ţi aminte numai de copilăria noastră. Tu sărac, eu asemenea, şi cu toate astea ce fericiţi am fost. Astăzi stăm mult mai bine, se-ntîmplă supărări, ce-i drept, dar merită ele să-ţi amărăşti sufletul tău, sufletul tău, dulcele meu amic, care eşti atît de bogat de fericire? — Nu, nu merită să se supere cineva, zicea el atunci rîzînd, capul să trăiască, belele curg ! Apoi un valţ prin casă, apoi [au] uitat tot ! într-o zi veni de tot supărat acasă. Un proces pierdut îi consumase o însemnată parte din averea lor cîştigata ş-aşa cu destulă muncă pe de-o parte şi conservată cu destulă economie şi resignare de cătră dînsa. _ Întîi ea nu zise nimic, deşi-i veni să plîngă. în urmă, după un prînz scurt şi monoton, el se aşeză într-o canape în faţa focului, ea şezu-n genunchi pe-un taburel înaintea lui, îi luă o mînâ într-ale ei ş-apoi zise blînd : — Alecule, vezi părul iesta alb din viţa de dinainte, scoate-1 te rog ! — Cochet o ! zise el încet, dar se plecă spre a-1 scoate şi o sărută pe frunte. Ea se roşi. El începu să rîdă, căci era învins ... Să întrebăm franc : sînt multe femei care se roşesc de-o amintire dulce? — Cocheto ! şezi lîngă mine; tu eşti tot ce ai fost? Spune-mi de ce... de ce te-ai roşit. — Să-ţi spun, zise ea, mi-am adus aminte de-un lucru ce nu ţi l-am spus niciodată. Ţi l-oi spune-acum, dar mai întîi o precuvîntare. Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta, dar tu uiţi un lucru... că sîntem la jumătatea ]| vieţii noastre 25,3r şi ca jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui. E drept că în loc ca averea ta să vie în mînă unor oameni nedrepţi ar fi mai bine s-o ai tu11, dar, în urmă, ce importă? De-am fi amîndoi în... în anii primei noastre 1. nnnează după un g şters 2. iniţial: Alecule, apoi ule şters 3. după un biliter şters, indescifrabil 4. după punct urmează că mă supăr şters 5. iniţial : cu glas tremurător(u), apoi corectat în cu glasul tremură- torul şi apoi, prin ştergerea lui — 1, tremurător(u) 6. după o ştersătură indescifrabilă 7. după de şters 8. după ce[va] * şters 9. după un triliter şters, indescifrabil 10. considerăm că aici se află o lacună, poate de redactare, poate materială (pierderea unei pagini) şi că aici şi-ar fi găsit locul cele două Hnduri scrise lingă titlu şi marcate printr-un semn de intercalare sau măcar de izolare faţă de contextul imediat (altfel ar părea, grafic, un motto) : Ea-şi plecă-ncet capul pe umărul lui şi-şi închise ochii. Ce gîndea atunci şi de ce şi-i închise? 11. după tu un semn de întrebare neşters, ca şi cînd textul ar fi fost n-ar ii mai bine s-o ai tu ? 143 54r sărutări. Ah ! iaca ce era să-ţi spun. .. Ştii tu că-ţi cerusem promisiunea că nu mă vei săruta de fel pină la cununie, şi mi-a părul rău în urmă, da, mi-a părut rău, vai ! da numa eu o ştiam. Ştiam că tu, om cinstit, n-ai să cutezi de fel. Atunci am gîndit un plan lung, o’săptămînă-ntreagă, cum aş putea face eu, e ! dar ce să mai spun. .. tu ştii că eu ţi-am dat... după ce ne certasem. ’ Toate suvenirile unei vieţi fericite îi trecură lui1 atunci prin minte, ochii i se împlură de lacrimi. El i-încunjură gîtul şi-i zise încet : — Elise, spune-mi, oare fără tine, îngerul meu de pază, ce-ar preţui viaţa mea cea chinuită ? — Nimic ! — Taci, zise ea, închizîndu-i gura cu mînuţa ei, nu zi nimic; ce-aş fi eu fără tine? adaose ea c-o dulce cochetărie — o păpuşă. Treizeci de ani au trăit fără să aibă copii. într-al treizeci şi unulea an al căsătoriei ea a născut un băiat sănătos, care din ce creştea, din ce se făcea mai frumos. El a fost cuminte ca tată-său, spiritual ca mumă-sa, frumos ca tată-său, cochet si delicat ca mumă-sa, avea părul negru al tătîni-său şi ochii albaştri a mumei sale. El a înfrumuseţat bătrineţa părinţilor, cari amîndoi erau înamoraţi în el, deşi într-un mod raţional şi fără să-l strice. Cam surîdea lumea de bătrînii înamoraţi, dar lumea, ca în genere, asa în cazul acesta speţial, nu avea dreptate. || ' Scriitorul acestor şire ar mai avea de adaogat ceva — nu morala istoriei, căci ea-i vădită, ci o întrebare : Oare esistă fericire fără amor ? Poate, dar nu cred. I. supraintercalat IU ■*V~ - *7- v /*« /;• •Ci« <>. • . - t ,U , ^ ” > * * - ,v/f.. -'■ ■ • . Jl" ,„■ r . /-. - /, ✓ „ - - x , -s/.x ... #A^t. 7 7 tj. u , +£~J i> *+-*■ •/ /• - -/■ . v. .... . O.;_______ . t -A- C V *r ^ ...- y < s»'£~r ■/—- /~*~a , " ■> A * J . £cjy - - (> —X' . -•"' -* fi* .... , 7"~~ y y—y - / jr*. £*. a -*-v ^-ol iT*, tv t, ______^ //~ ^ T"-'yC ; : ■'* £ ; Z -/A' - '-y * ,A£~X /-- . ... y. e. y— T •/> /> •** / /— * wi ^ > S*tZy*~*~ ^ A tsc-AT ^ ‘:yc~?L *s A— ____ -;7 . -. ' / y.5' _x -y~ ~ yy .{-a/ . y y y—'-y ^ y-Al **•. pAy f ,. t— ^ .y. ^ A y.-^ y j.*y ^y**n..y ^ A t*y*yl A ** jV. ^ r~y* i'~* i*' . >A ...... ■' “.. ^^^ j ^JT^Âλ —. y y^~—. Ka-~yiL„—/lA"* ,■ ~£. &> * y '**~*~- Jjf fAA ~£* / ^— '’-'f- 'Ky {*—$£' ^ / , I ^y£t*... ■ A •~y*~AA . y;,. / y*y^.f.*.*-,^ ■ / / Z' S " ' ° ^ ' y 4^- yj-~. /' t ' o^T^ yc '•••' /•• •*-' . ru;-zy ■ ''y Sf+4 vC’ - y .- /T ‘w / V.;c';v / ' /nTT- _ y 7/ ^ 7 ^ Ji y y. yA 7 y y-" .y fSCRJSOARXŢA r rrr r BAR 2255 295v ‘ W°®S] av cerneală 07 cm x 21,5 cm #*- fi u - -a. •* .t. "2/H r ■ /'•"" .Z^ •/-- ^ _ _. ...^ ^ ' e^~i~ //^A. ,./ ; ,'• £■ Âe~‘ ■ ’ ' * . ^ / / ~ '"T~ <'~c—- -V ^ ________,: .• X . / c ‘-*~ * «-/^... ^ i. *«v «■*'- *G .■ S—* /- ^ ^ ^ •*.< Z -~ *3 Se? t fi A-u.-f ‘ o^A";::/‘ n ■A— «*> /7»Tv- / >* A4.K *-u ,. ,.f a .A. ' O» ( -Wr>'.^, - ^ . r t-' t ' '-/^‘•:/-- Jn-jZr ^ f * , „fi ^ - / / ,t. <^..,r .----,... '--£:. ^ ,. ,. r ^ V7~* ^ ^ - c *«.• w ... .;/ N . / / . c. . r - ■ .-& -• ■'*W I 'Vyl^'h ■u rv.7; . . / . ■ ---— c, ^ n*A^~J f ,**■ r’<^-— jVv^J1 ;;V a »7‘i / * fP ‘—•' .™< / ^ A ^v>' -ca- - /> '^/’i* - f t* X' /?>. A / r'- ^ '• .- /' ---?—- . & „,;c ,.-, * ■> -{- , — ‘Y*-------- •-' '-/' •/ - C. , + i~t?- /* ----- //✓>« <^îy* '- f- ir4^- ' — <:?/ • ■ —. - od. _ t-f a/^* r 2255, 250rÎNThA SĂRVTARE cerneaJâ 23,6 CW X J9 CU) '-1 y* '^7 - L. /.. A A Z' ^ -• A;. 2oT ^x/\. /u.,, . /'"' y~* - ' ■■ • (..-x' e. ^ * '7^ '- '*v^ A , r- 'Sr~~: - a ( ' . - / * J */ ^ — - „ ,r>* *T-% „ ' ' /" *"J " a yj ~ .A- . t,f L ^ Z.- /-- .1 -/ yA > A/y / V* » A- eJ^W-/ . JU / ^ A / A /’ âU ^ / „ / - s- X+-r*~ ■ i—/!»*—V* >*— r /*«-«—J „ ..^ . *- fC, $± a~c/ 4 ^- - <*. fâc77T‘ , -.V ,./ /„• ,t -s '7^*J\, /* , / ,t ** “ /o- ^r.. r - — / A—7 . ^ ^ W“ £*-» +~i ^ c~ / T <2^ , T L titM. /14-^ u~ 4u r 7. •" '7--- J - /V /.-■', ^ 1 “ 1 £ r/^' -t- , f- ^ n-&~? J ,W / y=4^- * • / jV A. t~£ Srt^~%~r y-yX». r* .*7*"' , **< r~ *■■ **• **•+£*—. ^ ^ '“''• -/,■ ‘ , V JJ y / ' 1 -p*~ ■ ' .. t /~*“2^’ , ~ s*~rf»—„r^ £1- A" • /-' <-. &•'***■> c*. t>, A A~ dAw P~ * £ c* __A f**-*** c( - <+ ~ , »«22M, 2"rI1TII“ 0Jr cerneaJă 23,6 em x 19 cm *“*• *f» CA%±+j£.f / c < . --.-.7 u •: > fi/ fi' jfi- ~r (.<* t<~ 252 yU^-t - ^ ~~/ - ‘:‘ L 11 ■ ' /. —~C- srJ-" £ . /L„ , ■/- * iiit ~ ^^***. i. ^ /* zlr , ţ ‘ ■ /I Oaj '- *C y;. *■ — *■' - * * *■•» X’A. X — —" —- „ ^,-f, fi +•' i£_ ^ „LL-C. u^~. .— & fi ^ /~'*~u~' ■ ^ f>lt 7,v—,7." Z" ** t ■„J-Jiri c~~' , ‘2fr> HrT1 / />jf *- ^ $Lt 9^ ^ ^ ./ ;,v //- 7.- ^ ~t?t £< < i\.^L L ■ /// . 7“ 7-Qjnii.y?4> 2^' y /- A.r^c / „ st / 1K-----'2f *^2f~''’ .. /* *«** *-^-^3**-. — ^ '“757'*^ / 7 <2-~-r— C*s S ’Â^ / y / 7 7î*t • fi~~~ ii" '^ttî .... yV . / r- 7;- /yw fi? 1^ — t/c r *- 'h ^ b- n . C- J k>_ IsHOtsf' t** tS**-~* o , &*- i.4- yrj~' . w luc^ţ-^ •£* te'fi* /'' £•-*-' (Vvt - ?' ~r~; C- / ~ fi. lh~~: (fi- %■ JL . • 7 *7" o- '■— jf^ ^ 'te+S jjb M , . . * y'~*-* 4 **‘*1 f: r~ Mttu—?c p. *-AĂ'- 7' -/‘r^ - a. •• ,;r " 'f " ';/•'■'■•' '-/"f -v / ^*v BA;R 2255, 2S2r S^RXJTaRE C6rneaJă 23,6 cm X 19 cm n * ~7^ , £' A<*—■—* .-V' - C-c^~--~ — /—i: y / v ~ • ■ - £-* */^ ^ - ^ -L’ 4 A/_ / - /kr >££■ /" i^S^S £. * •zLl- / ' _______- . - / ^ f7~ J “ - '* /«»■» ^*) %/—/ ,*l'~'1"" A-*- Uimi I ** £.• - /"iul £<î> Ă u. tnS(. -s' _ «u. S—S, *-~-*SL.y £. •s~ o c- {L-t-l.,* ^*-^. (U It-/ o sLz, o *£-■- A" w A-^ ^ 7w3 /* A*- ^ f*> 7^" . fa. ~4L U<~-^ f *-£>■ r> - & - ^ . . -/^ •. yC i C / /-■*«* /"' /*^u 'J l l'r-^^3 ? >- -’ r • - A/ ^ ^,' A^' / A1- ^-.. ^^.(3' ~ A-» -a- - ^ c‘-' X y^cSf^f i J s * *«• *-v .£>■ ■*-/' ^,t Q) ^ ‘! lyt X. BAR 2255 253 SARUTa«E r ceraeaiă 23 ( c® X 19 cm C_ £ / /X- « cn .*l~~ • Y. 7 / ,-. /Y; /* 2.V' 1 j ! | i IV. ]Mll \ : AM t AM HAU lMYr\ Mii 17 . in - I” f *14 i r_ CtLrr ?' jy Jorr,'^ -„• ^ 'i^A/'l'M * C^U,CjL£ZLt£ . 1 ' “■/~*y~u, & *fw‘' f~T^- ■ ^ an4A._. 3«~= .jL^. f„ aujhi 1*>"--^ "' ' ■" <* ~icl*a ^ a js V 4 3 -4-r~ ft**? PH( O^Crl/'l) *ţ~rv\ h &~ţU, / a^®7^’ >*v jaJU^C- £ ^LJU - /*-' JctuU, >T^ . c^Y~ 'p++~-*-~^p-1r->-~ /yi C-p-p-yt^.* C. &~+ ** t ~£es**+£ 0rps±*dL~t S*y P^ ,5^ Q^^-JA^ţ. f *• Ji-ineU*** &&{*■£' *h p£t * y7^ . , d--& f (&- /f ^ r,,^^y ,C‘ yt-Vtx <^l*M- C&K* ; rt£. ^Lv pJti^.'t^Ât l/ '1+-*-*-' d~? t77r€'~ • j i Avt l7~rC t*y- 1 Uu*'J<*A 6» a- Ofmţjp-yj -£~ /jvSâd■“ (2^*^ a ■ J-K mc^tt. & **> £•>■** >■ Cyjt/ dV Jori 7~^> rm*~ - * r j-P^hn & 'o & ^ \-4-1 o t-< ■> f? ' U"! >■*, dO-y */L' > J^/t Usoîspi^ ii 1 j-L-YTT^t e 9' . cZ O (13 £-* / ^ c -'b^i»yX- *JL / ^ ' / ,^7 7,, /yr-L^Ju^. J Xl 0 ! r> 1 > i T" ' / ^ /T~^'Âry i r r • '■')’iz C P y-f V&ttAsI-*. / / T Gp-~( CL+-y-~cS> r, ■V / PiJ C* . // /t'yn./iAJ & J * A--> Cc-^T yi* 3 3 : ^ 6 f /<2' .-r-^ /^-t £ xr-r^rj o *&-ţ 1 ,_y4'£' / ’^tf 'f rr Ce /b H 2"! C* ,}<--/- }~a-tj.( ♦'.' -<■ v ->^ r<-„ ,*„. i v '?-"F'i-< i/~c c?• }'?'! *■ o ' * ^ -l ‘ bar 2-^6(rr), 6H.ccz'cle^ (;rriantă) cerneala oq cm X 16.3 cm / / ‘A / / ■ • . ( ' ,3“"' !UJ' ailîi., \X~ iioi-c- . yj-^r X^Lc ^ ei^. / jdU.+t* - . '/, •A'1 r< 1 ! i!d .h y n* a -^y ^ A . ,'.- i.* * d‘K~n< * : i, Lx\-_ / / r i’C.^ilt j* ■ r # * r - / • ' •, net O-, ;4l,. Ci^ , sy~ ■ U£r\ ■ic\~ ^ C rJt< lut ■( ’^r. ct, r. r ,oA: / , ,.. • 7 U-v v> jd&ti-r* Jdf; ;: / 00^.-;. 7/ ^ •s - ' J tti^c }• ■-’ 'cyU- (yCrn^f. *i****rr*Jt *** f- „'.W ^ (+. ~ţ> d. /■ ^ ~7; "• f j —;. 7'^J~C-/‘r^< " y -ixt/i+s t fyiut^ fi f i j* &tln t/ c- j'h •* <*z£. jtA-1.1 tj . !.*v r .£ /’Yr-' jJxfc^ --f-' £~-• A t **-y .y? t*4*L V> / * * ^ >.• y-sy >• yy- t -X £'■£<■ • •«•r/ ţ-n-A.^. . . 4> c^J £v**~- «**'* . * A, ,y .*#4- /" r Tt i\ ' L J _ .,—■ yy 7-* “7"* ~,.r~ :Y._ r"-J~ " jC *■>• — ~r /' c r~y ,„/■ , ,,.~r~- <“~/' eL-r i ... ' , **•»*'“•'£' /* Jt- f >-*- aL ţV rr ► /*!« ‘►Ar ... b~i*d+> ■ v ■ &■. C*d-.. Ţ7iz— , h . /• 2255 23. 255r C^ZAJîA , . ('ananti cerneală S) cm x J8 cm 2 * % & ***> fC oAr&~> u+ ,(* j • G» fyrrvhX Cw y ‘. t-d~-t dl-}0l,'u ' t W fiĂlĂ-' » â a. ■ • -'y^~y*—■ - • ^ V , _/ r«..^ , <*- *b-> 'fa- k^x *~f , * ■*“ ~ ,*. fy ’ /£^ . f-7- «fw .K •*-*-'* ,f**) / * /.- », f hJyf* } cLe\ L . S>~t» y ' * • ^..4/ el. —/■ - j/u£ ^ ?rc * /' Vj^.4. ^ ^ £*> i*~ ju^“ — ^ ^ A « «; e. V jr° r r/ ' C^J T fl< ^v-y /Ol lhr-f /• Q c-t*-' e’frc^. J A ^ «'<-7 ^"l"1 'V - /?; cit. '}n Cfy iwtn ^-?n c ■X / i)r*. /'/ ti'-ţvt4* ■ (h« //-*■ /-*.'•/•• ,. ■ e L / t y*t • h* : ti» JY 11 ' ' >r/< * /<- ' - / fl 2-1. CEZARA (variantă) BAR 228-1,3-lv cerneală 22 cm x 13,5 cm £( & / ' /,.—/«->--• - y •"7 ' / eJ- * •.. _________________y? ,a M • „U-ri- j A- a->- yR A - / ~ x/'^ .-7— V" / -/ A~' r/A/*- X/-A'. / S'K'L dU£? -v in >■ C'' . •£ ^ 77 77 ____) A. ■7' ' yt ,_ fv V, c /■<•■ ' u V /’ /l, .^jjf <7 *< .7 >7 (>=A 7h o ţ'i \ ' O- ar r. 25. CEZARA (variantă) BAR 2284,42v cerneală 22 cm x 13,5 cm r * 'tl* 4 MM.^„ AuUU* »~ rf+Z tu ■y+G~i - , ~ „ -• / '" ■• ■.,' • • ** i*<*>r<3 x**+**+ .., ■ *** ** <&*"*• amCZ? oltZ f^tZ >,. J. ictimA jl&H&lu. tweVwiîL^' 4>cA*jiAZO > ,V* , i Jtr^r’r* t+7. * . *+-*<&& *w , Pe ^ _ {/5 vAvS?'/ , ^J^dfCaCS* î ^A/r . &** J'cz^f •Ht-Xi • i&^SSrfiV ;-4,-f-., A-’ t-^x*-?***1 jf^-rC - j* - •& , <5*a* eUi' X Ac ^ C^-r * - £0A ‘ ' ţy * is» *)? y czmUz ■ ^;j ' t£a Zidtlz- !cbl’ cayU C4n*& pa-vft*. CAM 1-haZ ■mĂ^. « ^S-^’A~&Z j ■ (^VtnâtlvZ . _ 1&&-CU&*, Sâ£/c& dl ^rrdSt f ce> tc *kp^f* ci~S ~ c*ST &ACS.KZ p*-: '\ u^<" }!£***+ +t#£*~<&U. '** 2A<4 p, cj-fr& v~tdb,cu~ pA zS5 f &Z câJc ■ h.*, r*st ităz- , e**r* 'Sfii. v Aa^,uaS ^CAAituJU. J~r~rA~' 1 1*~'' ■ - * ■ ^ ^CyWAAa. Z-^"ddc* 422- “*r**t*ov jţh&ţ*** d* jp^?z<3 S&£*4-X, -ţ» ^ A»A^T lA,.‘ rsr^# ^ Ceda p 3> z^pCp t M,du-~riS-^ c.v ff *?<* '7 iAAr-^jL ^*-#■•1^/] 4«^2^^r«A/I^ CV >—-tv /< ■> -' iuc'aSrr! c& c4fft£< x, dd . frrri+^J*.d. , f dJ ,., AtA-juxs/ *yy ca t fj-r* . ^ cl^cx-' ( ■ tiXX-4 ff.,a y ;■* —7- — —■ - /~r ™/u : ‘i (~.-.‘J--.. ;* ■?£■)*-* h-r\C ' "/;,u.,J ca-.lth *>vU ■ o m Cj, f JJ~\ '■ ,,;„)■ ci«; ^ ( io«< -n-4 <* •* ^ : .V,/ «r*itCo..J.. •« fi -,.Wca3 „ Axtxi fa .o cU’a, e VirCfS d.,' ti a • X ‘ K faj J - ^ ' * ■ *ţ - ,~ c„,3- >-< c'aZt .„ 7„,„- ^ ‘ jr'* u C\ i f * : ii, . / Âf‘ J'to- ■■■ £t-fac^T di Câ. di-D / ^ ' § ' . , 7) ' ■ jcrfc-t+T ^u-K-rrm» -r^' /ntfwA oU 'uj^-Cfoi xrt- uUaJ d***7 rrryna^Xj- -£** O /cJa^Z+c^ /: /»1? A — 0^/1 L t Sd/ i*5l^ V / Vî '<_j--v4 (•» 7 7». .’ 7l ’ . < tf,.'i /n-KVi ic^f-K4* CI \td-ţe\ ,ţ~T-itf oUa^ţ ţy^-u-i 1f*~\e-u%, f a^/iSUcjL jStc, , (^(2 £t 'vutriVuL cJ otw. ct^o w _ ^.* , c etc Z-: v~h- j+-+i *.n* c- ■) /‘c':-,''~ ‘'/N 'ţLv^tJj cntu ->* & ‘^>ru\y ^ y '' \"y . jr'.S T?-^ _ ^tAs^ , - ,/ccx- /« « _ o r u- eCt , | ,,^ ' (,I'- < x-iÎA tC/t Cp l'! Ar C ,_d CCAm. , J^r^r-x a- ClCj-A*. '■'>!>»» y’- ÎH< ■' d- Cjs*-r*d~f Cd C^L /<- ic u ,ca 2 t»-C *C~A /yVLC* J :'~t-CJ iuyS ■ ,0- r , _ 4*icj-yiA**Z a- fi-:" i ^’.i 3V £+++t~’ti- . di(/r***— y*X0*u, )i ,^.v ^s*. nidZc.** 0 ce. *-y y*^*-*- uu^ yi, terţ r^s . yţ r * r f ~~ j4ry+*y*J s4-^r^a, o- A .. ditA* ^ ^ ^_ yyC—t-f-A «a y* ^ - ■—/' »- P~dc~r . tfcI'„;: W -w^-v; o~d~~ **■ /’•*'" ^ >,^-*1- , / / ;_f.r— ^ / o ^ . >^V . . . rJ j-tT . CU* jb **~t~*-4 r^r**-* '*-■ ' • - ' */ , ,T. I» <-•— * A*trt. Jv*-r ^ ,^r« f-T^ i*jy~ rf-JL/^UC , ^ ' î? BAR 2255,22r 27. GENIU PUSTIU cerneală, intervenţii cu creion 35,2 cm x 20,5 cm - CA- ■ J- ' ^ A* - C-<\+ <,./ ■'XX «t- '. U 1,X t- r f Cl~J, - c **>*£mlf • • ! -- X, x<_C k '•»■«.•* *■ ♦ ^ «■ .1 ■> ,1 c_/o / • /, .. ^ A-A-/ £ 'c <~Ck <^_* ** *’»' i_ ~/i4~ ^ ^7; ,"' i, •'c^T. _ >u~/s• , • ^ ^ * v*-(' ^ ctx. t/y * . |ţ, ,,r~~ _ £*.* ÎA^tv1^ „Vt c<ţ~t tico , OJ>M—a. i ... Ca»^'^ - (2.^-.^A *. Al TT^^Z. V -- Al a/iILi . -A---WĂtffisr-Aj^. -’9Ct^y^x-fiWA' ^ > - 'A ' ' ...- ... /A -£ nH*C*sC cC*. " * A**- *> /C—Mp\^.Cjt;. •; — >ÎM __ ' v-/ f . — o T -. £2 ■muA >W7^*t _ v-X. k» vV ^rW *. cflLt" o&. - ■' vU 1 "■ .......■•!, • / . r'/| * 0 A " _ * •■ j _ £ A^. , j-o ✓£<;• c£> , «4" aca, aA^t ’.ijAcĂ.^.i o • - I ,, c» -m-*a CW^Vc^U y at**y ^ io^y, ^.-«ris! ( -acJu-o) cxă/«-/<» A/UiX a^& c^Jf* ^Hv. aVaa» j ^u: :\T „L.^, ^ -a î CCJtcz? ^s^/ tu Clsr+Ks ■U*l& 7c — t c*-.‘A-d .13-. CAW a ‘,.r ’ -\v--7 7 ; -,^A - - ‘: ■y^-CXC^T ) AiC- C-* J*> *0 _. O. /’ ^ <-ZX2^Q dsz CP 'fx£- ^ CX ✓ C<*T 44U. 1 C<-* / Ca<4 f C-rL.Se>. «A i- 4-X' ,£X, rT-nSL^, ^ g C+~vÂ&. ■fe c£nJ&tUL-6 A/kc {? r-i, ■£$*/ eLf O OL-/- ******** \ '■r\ /£* £t-X&~*£' ~iz^ >.^L cU A Vr? CVtf ,^-C- v CA J*C ,T4-t--ţs , .i 28. GENIU PUSTIU cerneală, intervenţii cu creion 35,2 cm x 20,5 cm PAR 2255,23r ' :• Uf. V; — • fJ ' / - iO 'C6^ ' ,V-~ - , . y. C .’. < 1-^ Ls'Ji-sS *"*' ,;t 6^ J / -f^a-L* ..9o; r"- rrU .'. - - f /ZA. ■*-<.« ,“V^ n z i? ^ , £î c7 do ,1 " ,<...«•<■ LcC* /^' ■***£« >-*V Ci. 5 * < O-r - J^~’r f* '~W -Ji-C—W_^£j .^., ZLd,: , c^V- e^v sw £ / /î l'-C^_ C3~x,j(t . _ (-yxjU~, Vy>ti: CCU*.' " ’ . .- .. . .. , . r? /j-« ^ ^ ^ c. C-i^Xjţ a^i^, -n k-w(X, Li[ itJ _ •<'<* ' '' Q-j^iOĂ'it Cs^Q-yr/^a^t^ t t ~*-' y~: t-' ,.‘'v°-' >. cX/ ^ to- --- - ..U . .-. > JVCC. -i»> A g-r*^ C-ooc jia ^caJl» 0^?>t7 0-5^6/VeXT-iirV ~Uî . -v^~ ,. cCfu^xjL , l-*' aui; C^^-2 * ^ C^LcU' P <£#>nĂa rO-^4 , ‘ • 7 ,» / ^ otXicuJ/. ^ft _ "... p&- h^^lo. Uc> _ (r^fa^UcLf , oictA '? e iaf«r-*X.- ltrrrp~' , c',-‘ <*.<^r^uvT. ^ ... CA^ _ /C“^' » , orc*,. L.l^yyO- cU ui^~ , ,Cj»i C>-« <-A* -i rtryn n*-r<- ^a a- a **1‘tj y V'^ V^'A (ji~La J’D -^-*- c-*- &4'Fa. ~~„ 'It*. £+Z~\d* ,-f-' ‘ ' ^ ^ . ' twd«jC- C^p^S~^*n ^U-vC7x^, ... 1* cţiyiU^Ujy JS&- jbr^ «At'ij-o ^u-t^T ;».vt<,- c^ „;iX ^ A /î£rc. ii ^ " " -* ’ ti. I‘*-A,, Oî_ itt ■?£ ?t I >1 ■■ - * 43 ^t£-V >7-i^x, >iT~i+ ’ Z>C^€^ Jx. t-1 t CU d*c _^' (Uji^ : -6 -fiU ^ -W a ; '-^ 'A^“ A ^-C. vf-/ <-t. ... c^.( i sătui ă imicscijrabilâ I G. deasupra lui o inimă şters 17. după idei şters 18. după gînd [iri] şters ; lecţiunea -.uitLUţe ai<, coute.xtual, în favoarea ei Memento mori 1198 : Jucări sclipitoare de gîndiri şi de sentinţe; 1 .* î-09 . Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie, Unde Samum îşi zideşte vise-n aer şi 1192 : A pus ■ţlnnun "r,rŞe intr-o ţeastă 19. supraintercalat 20. după cu şters (anticipa : cu umbrele) 21. : ‘'l‘l ■' u ■ u italţ, cu creion negru 22. -n supraintercalat 23. un ce deasupra lui o simţire şters 24 pus întărit, , . upraintercalaî 23. un ce deasupra liti o simţire şters 24. supra- "ica.at <:uŞsi dulce şters 2G. in text tacă, rămas neşters din redactarea anulată era destul de cuminte tăcu supi am!:: calat 2S. deasupra lui luminează sters 29. deasupra lui sub sters 30. după gmtosul stas - ' 146 roasă ca un canari, iubită ca o divinitate 1 ? Priveşte, zise el şi mai încet, ... strada acea strimtă şi întunecoasă ... numai într-un singur [colţ] îi taie umbra o dungă lunară . dar în acel loc pare c-a nins ... Vino cu mine ... vino la mine acasă . . . Voi da-ntr-o parte perdeua albastră din fereasta mansardei mele şi vom privi toată noaptea la lună . . . Ah ! te iubesc, ţipă 2 el apăsat ... te iubesc ... o văd prea bine că te iubesc ! || El se lipi ca un şarpe de ea şi o strînse cu putere, astfel încît se-ncleştase amîndouă aceste corpuri într-o îmbraţoşare lungă şi nervoasă . .. Apoi el recăzu obosit de o simţire nemaicunoscută pe spata băncii, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate ... Luna-1 bătea drept în faţă. Cezara 3 ... Ea veni4 drept înainte, se lăsă pe el cu tot greul ei, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei pe care el eră culcat şi ea-1 săruta, cu ochii semiînchişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic . .. asemenea unui copil somnoros pe care mama îl dezmiardă .. . era o apatie, o lipsă de simţire, o lîngezire a vieţei * asemenea somnoroşiei. ' S-auzi o foşnire în frunzele unui5 * tuf ari. D-zeul meu ! gîndi ea speriată, dacă m-ar fi văzut cineva ? ... El era tot ca leşinat .. . Poate Castelmare . . . Sărmanul copil, cum se va întoarce acasă, poate c-acest om să-l pîndească. Ea-1 lăsă un moment să se trezească din această beţie ... apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerupă decît încet gîndirile lui, somnul lui cel dulce, deşi treaz - — Ştii să mînuieşti sabia ?|| ' — Da, zise el făr-a se gîndi la ce spune. — Să-ti aduc o spadă, nu-i asa ? — Da .. . — Si 0 mi-i da o gură pentru ea ? . — Da ! • ' ■ • Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă frumoasă pre care i-o încinse, folosindu-se de Ocazie de a-1 strînge de mijloc ... El se-ncovoia ca un şarpe sub braţele [ei] şi surîdea. — Dulcele meu sloi de gheaţă . . . cînd s-or încălzi nervii tăi . . . tu marmură, tu piatră tu ! — Dă-mi pace, Cezara ... mi s-a strîns inima 7 într-atît încît mă doare cumplit . .. zise 8 el sughiţînd. ' ' Nu ! nu ! îngerul meu . . . mergi acasă ... Să nu ţi se-ntîmple nimica pe drum, gîndeşte la Cezara ta .. . margaritariule . . . Nu se putu opri de a prinde capul între mîni şi de a-I mai săruta o dată tare şi cu zgomot .. . — Acuma mergi,, mergi te rog ... . . — De ce mă rogi ? — Pentru că te-aş ucide de ai mai rămînea. — Cum ? || — Ştiu eu cum, zise şi rîse c-o esperientă şireţie 9 .. . Aide, fugi. Ea-1 duse pîn la un hăţiş şi-l zvîrli afară din grădină . . . apoi se-ntoarse şi10 îmbrăţişînd 11 un trunchi de copac, zise12 încet şi cu-n fel de ciudă : „Ieronim, te muşc de nu vii cu mine . . . vin-la mine-n cămăruţă ... te-oi13 culca lîngă mine ... la sînul meu !14 ... ah !”, ea bătu cu pumnişorii ei trunchiul de copac, apoi se duse-n odaie15, se dezbrăca iute, lepădînd tot de pe ea şi, rămîind în hainele Evei, un instinct natural cînd o persoană tînără este foarte aprinsă 10, şi, tologindu-se astfel enervată în patul ei alb ca zăpada, îşi muşca * perinile, strîngîndu-le-n braţe, sau 1. după zeiţă, şters 2. după strig[ă] şters 3. înainte de punctele de suspensie : gîndi c-a venit şi vre- mea ei ca să guste roza * şters cu creion negru 4. după se sui şters 5. după un g şters 6. pare şters 7. redactarea mă doare inima a devenit mi s-a strîns inima prin transformarea lui mă în mi şi şter- gerea tui doare inima 8. după vrei tu să plîng? şters 9. redactarea: vesel cu şireţie devine c-o espe- rientă şireţie prin ştergerea lui vesel, modificarea lui cu în c-o şi supraintercalarea lui esperientă 10. după în grădini, şters ctt creion negru 11. după încunjurînd şters 12. scris peste şi *, urmat, sub rînd, de încun- jurîncl şters cu o mînjitură de cerneală neagră 13. după te-oi dezbrăcă eu somnorosule şi şters cu creion ne- gru ■ 14. semnul de exclamare adăugat cu creion negru după ştergerea, tot cu creion negru a cuvîntului urmă- tor : Dobitocule 15. se duse-n odaie este repetat din inadvertenţă 16. aici sfîrşesc două rînduri scrise neliniar şi neparalel 47 r 4Sr 49r ■147 y săruta braţul gol ori sinul ce şi-l ridica cu mina*1 *, imagindu-şi că are pe Iero->. 2 Nu cu atîta scăpă însă Ieronim. El s-apropie de strada strimtă, aerul lin al nontii îl trezise şi de o natură mult mai puţin sensuală decît || porumbiţa lui, pe care acum era convins c-o iubeşte, el trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, asemenea 3 pasului unui cal de rasă, la care se cunoaşte, ca să zic, elastica greutate, el auzi în urmă-i un pas sever ... regulat, ca [al] unui soldat, şi recunoscu că-i a lui Castelm are ... Luna [se] apleca pe rîu .. . se-ntunecase mai tare pe stradă ... el simţi că Castelmare îşi grăbeşte pasul. El se opri în loc şi se întoarse spre partea dinspre care venea sunetul de paşi ... Castelmare sosi . .. Tăcere. Ieronim plezni cu vîrful săbiei într-un mur de granit şi la acestă fulgerare scăpărătoare se recunoscură îmbii rivali. în acelaşi moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa, a’ zăngăni, apoi se auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei, una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . .. cealaltă rămasă mută. |] VII4 Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd pare că de-a lungul lui un drum mare luminos, cînd auzi bătînd încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul. — Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă din oraş. — De ce? — Ai omorît pe Castelmare. — Ştiu. — Ştii .. . dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podestâ din acest oraş, că duelele sînt oprite şi că poţi veni în spînzurătoare. — Ei şi ? — Ei şi? De unde ai învăţat acest limbagiu. Ieronim, zise bătrînul molcom . . . ... copilul meu ... mi-ar părea rău 5 de capul tău atît de frumos. || Afară de-aceea mai ai o consideraţie . . . Iat-o. El îi dădu o hîrtie 6 mîzgălită în linii strîmbe. El o deschise : - Dulcele, adoratul meu copil! Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare, ci, înăbuşit de sîngele lui, au 7 spus oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tătine-meu cui îi dator este rana sa. Fugi ... te rog ! Pol să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i mai trist, contele vrea să se logodească cu nune în starea în care se află şi nu. am nici o putere de a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea . . . Rămîind aici nu m-ai scăpa, ci m-ai 8 face să mor de îngrijire, paserea mea . . . fugi şi poate că .. . ah, unde-i o speranţă de care să mă Un . . . nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic . . . Ţi-aş zice ! vino la mine, şi nu pol . . . Spune-mi : să te pierd pentru a te mai vedea o dată ? Nu ! Fugi, Ieronim, poate că vo întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, poate contele să moară . . . îi doresc moartea . . . te iubesc . . . Nu, nu ! nu crede, nu te iubesc intr-atât încît să nu te scap ... A di o ! Cezar a || Ieronim 0 ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră încet pe ţărmul rîului10, unde Francesco n îi dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic în felul lui rău şi nepăsător, desprinse barca de ţărm şi merse în josul rîului pînă ce, ajungînd pe pla **'* 1. ori sinul ce şi-l ridica cu mina* a fost pus ulterior între paranteze cu creion negru 2. scris cit cicionul dcasupia iui labele ei şters tot cu creionul, apoi, între alineate, o linie (despărţitoare ?) cu creionul . upa şi şţeis 4. sciis subţire cu cerneală violetă după ştergerea, cu aceeaşi cerneală, a lui VIII scris cu creionul" a. supraintcrcalat cu creionul 6. deasupra lui scrisorică * şters 7. după l-au şters; au pentru ^■îr°i’,a!na?lt'a a tn[en!}el de a scrie: l-au adus 8. cuvintele aici mi m-ai ...ci m-ai” întărite, pentru i~i i i a c, cu cieionul 9. după El îl îmbrăţişă pe francesco şters 10. deasupra lui mării sters 11. scris cu minuscula, ca mai sus sub ştersătură ' înaltă a mării, el aruncă cîrmă1 şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelată sa măreţie albastră şi astfel, un 2 grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor, el adormi adînc. A doua zi — soarele era sus cînd îşi deschise ochii — el văzu că barca lui se-n-ţepenise între nişte stînci de piatră ,.. Soarele domnea pe cer şi împlea sinul mării de lumină. La malul continental el văzu răsărind, din stînci pădurene şi încleştate prin rădăcini de arbori, o monastire veche, prin a cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmbiau cu pas regular şi încet călugăriţe ... O grădină unită 3 de murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării, care se mişca urcîndu-şi apele mai4 pînă lîngă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldă-toare. El se desculţă şi sărea de pe o piatră pe altă, |] cercetînd stîncosul lui imperiu . .. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri . . . Intră 5 în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-1 arsese-n somn . . . merse mereu înainte, peştera se lungea din ce în ce şi devenea întunecoasă, deodată văzu ca [o] zare 6 de senin mică *, însă totuş încă departe. S-apropie şi văzu o gaură 7 cît să bagi mîna, care corespundea undeva, ... se uită pe ea. . . văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă... El cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat .. . numai un 8 bolovan mare păru că se mişcă ... El îl urni 9 ... bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare 10 pe care o putea trece tîrîndu-se ... El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică c-o piatră 11 şi pămînt şi, cînd întoarse privirea să vadă unde intrase ... rămase 12 uimit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pînă-n ceruri şi * [-n] mijlocul [lor] se adîncea o grădină de vale cu izvoare sclipitoare, în mijloc un lac, şi în mijlocul lacului o insulă pe [care] stăteau în şiruri lungi stupurile de albine a unei prisăci mari. |] E insula lui Euthanasius 13, gîndi14 el uimit şi păşea încet, încet, mirîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai, fluturi curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lui fin şi negru, încît i părea parecă capul presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea laţuri *** picioarelor 15 ... o căldură, un miros voluptos pătrundea acest rai al unei veri eterne. El s-apropie de lac şi, trecîndu-1 cu picioarele goale pe unde era vadul, veni în insulă. Albinele-1 încun-jurară bîzîind pe noul, tînărul16 împărat al insulei, el s-apropie17 de peştera 18 ce ştia 19 că trebuie să fie pe această insulă, o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu 20 apă; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă : Simt că măduva mea21 devine pămînt, că sîngele meu22 e închegat23 şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting . . . şi nu rămîne decît urciorul de lut în care a ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza în cascada || unui pîrîu, liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul ca şi barba cu firele lor, şi în palmele întinse spre izvorul etern al vieţii, Soarele, viespii 24 să-şi facă fagurii şi cetatea lor de ceară . . . Rîul, curgînd în veci proaspăt, să mă dizolve şi mă unească cu întregul naturei, dar să mă scutească de a putrezi. Astfel 25 cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme adormit pe sute de ani intr-o insulă fermecată. Ieronim 26 privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap rezemat de un părete şi, mirosind apa din ulcior27, 1. scris încă o dată, deasupra, cu creionul, pentru lizibilitate 2. după între pămî[nt] rămase, eliminat, dar cu omiterea ştergerii lui între 3. întărit cu creionul 4. supraintercalat 5. după E] şters 6. după lum[-ină] şters 7. întărit cu creionul 8. după o şters 9. întărit cu creionul 10. după trecătoare şters 11. o piatră întărit cu creionul 12. scris încă o dată, deasupra, cu creionul, pentru lizibilitate 13. scris: Eutanasius 14. deasupra lui zise şters 15. punea laţuri *** tate picioarelor este scris deasupra lui îi încunjura picioarele, cu îi încunjura şters şi picioarele corectat în picioarelor 16. supraintercalat 17. apropie, scris apropia, are -â întărit ulterior cu cerneală violetă 18. la fel -ştera din peştera 19. la fel scia, dar şi schimbat în ştia 20. deasupra lui de şters . 21. subliniat cu creionul 22. după greu* şters 23. după o ştersătură indescifrabilă 24. după un digraf şters, poate ri; î» continuare, facă este scris, din inadvertenţă, de două ori 25. după Astfel un voiu * şters şi cadavrul meu va supraintercalat 26. după El văzfu] şters 27. din ulcior supraintercalat oir oSr 56r 140 văzîncl că ea-i răsuflată1 şi băhnitâ, presupuse ca batrinul trebuie sa fi.munt. Astfel el moştenitorul firesc 2 al acestui locaş de pace, [a] acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile care erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere scrierile moşneagului în care 3 fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adine şi fericit şi a căror rezonantă era atît de mare îndt fiecare || construcţie trezea o lume de cugetări si analogii în capul tînărului. într-adevăr, se familiariza m cunnd cu micul luum-perhi era ca acasă, -ngrijea de straturile gradinei şi stupimle cu albine, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei, adesea în nopţile calde pe culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in,^ şi atunci natura întreagă, murmurele izvoarelor albe, vuirea mărei, mareţia nopţii îl admceau intr-un somn atit de tare si fericit, în care trăia doar ca o plantă fără durere, fără vis, fără dorinţă. || ■ VIII 5 ■ Sr în « ziua -n 7 care era să se serbeze cununia 8 Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchezele Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul paharelor şi a conmesenilor săi. Cînd ea-1 văzu întins pe pat, genele încă 9 deschise peste ochii sticloşi, gura deschisă şi plină de spume, ea se răzămă de bolta10 unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decît şie şi care spre a-şi împlini patime care aveau să aibă acest sfîrşit, era ’s-o vîndă pe ea, floarea albă a Italiei, omului pe care ea-1 ura mai mult în lume. _ Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie : __ — Marchiză, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat. — Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu a depărtat această fericită perspectivă. Vei bate 11 iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţămit, aruneîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o consilie de a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adora-■îffr tor, şi să meargă la o monastire de călugă|jriţe în apropiere de cîteva ore — unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. . . Ea slăbise de grijă, sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el pornise pe mare, se găsise sfărîmată pe ţărmuri, astfel îneît ea-1 crezu înecat, mort12 de mult. .. In murii liniştiţi ai monasticei ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta -nspre grădină şi mare, şi adesea, trăgînd zăvorul la uşa-i13, ca să nu 14 fie supărată de intrarea15 nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la priveliştea * grădinei frumoase şi sălbăticite care-şi16 înrădăcinase hăţişurile şi arborii pînă lîngă ţărm sau, pierdută pintre aleele umbroase ale grădinei, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncită în dorul ei fără de speranţă. în zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se cobora la mare, chip minunat cu corp de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei, era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei ... Prin transparenţa generală a pielei ei* vezi parcă nervii şi muşchii, şi cînd piciorul ei atinge|[ a0r marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bâtrîn ea se simte rentinerind, ea surîde cu dinţii încleştaţi, ea-şi arată dantura17 ei de mărgăritar oceanului18 şi se lasă îmbră-ţoşărei lui zgomotoase, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre, îno-tînd cînd pe o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptuos pe patul ei de valuri . .. T „ F ’fr'r-cazâ un şi şters şi, intre paranteze, caldă şi veche 2. după natţuralj şters 3. in care C!V.0 Fţp după incit şters 5. in text, cu creionul, din inadvertenţă, IX, spre deosebire de capitolul precedent, unde Yl II a fost corectat in VII 6 .după Tatal Cezarei şters 7. -n provine dinfr-un , ,S' sel?eze cununia deasupra lui facă nunta şters 9. după ochilor şters 10. după o ştersătură C'Te°a C i'n fereast^ !b după vedă şters 12. după şi şters 13. la uşa-i provine, prin ştersături .. adăugare din de la uşa ei 14. după f[ie] şters 15. supraintercalat 16. şi adăugat ulterior 17. deasupra lui muşcătura lasat neşters 18. după mării şters . 150 Părea1 un 2 crin. aruncat în ocean ... şi numai din cînd în cîncl se vedea apărînd cîtc-o rotunzime albă a corpului ei ieşind pe 3 suprafaţa apei albastre, un glob do omăt tradînd un corp de [alabastru] 4. ' începuse a-nsera şi ea iar se lăsă amorului ei cu mare [a], iar surîdea în faţa mărei cu acea intensivă şi dulce voluptate, îşi golise gîtul ei de ninsoare, îşi despleti5 * părul pe umerii rotunzi, îşi dezveli sînii °, aceşti doi munţişori de zapadă cari7 se susţineau drepţi şi numai se-nălţau * 8 şi [se] 9 retrăgeau încet sub răsuflările ei, mişcîndu-şi acele două pete fragede care sînt ca două grîne de tămîie gata a se aprinde amorului; || una cîte una lunecau hainele de pe ea pînă ce i se -mlădie * bustul numai pînă-n şolduri10, apoi mai jos, pînă ce rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea 11 piele caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. Ea se lăsă în nisipul cald şi se tologi, apoi s-aruncă în mare şi începu să înoate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci cenuşii ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse -ncetinel de-a lungul lor răzimîndu-şi12 mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-alungul rîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... ,,D-zeule, ce rai! gîndi, voi sta aici pînă sara”... Ea merse-nainte prin iarba care-i gîdila, mirositoare şi caldă, corpul ei13, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, |j a cărui apă caldă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocali14, gonită de fluturi şi de albine . .. Era nebună ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. în urmă, văzînd că soarele se-nclinase, încît în acea insulă ferice începuse a-nnopta, ea se reîntoarse pe calea16 pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire ... Ce să facă? Cu gîndul că s-a rătăcit, îşi10 mai prim-blă ochii de jur împrejur.. . nicăiri o ieşire.. . ,,Ah ! gîndi, şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fermăcat, cine mă vede şi cine mă ştie ? ” || 2286 Ca cusute p-o pînzărie albastră trămurau stelele mici şi albe pe cer şi argintul cald17 al lunei trecea, sfîşiind voalul18 transparent de nouri albi ce19 se-ncre-ţeau pe dînsul. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul siropurilor de flori ce acopereau 20 -cu viaţa -nfoiată întinderea insulei . . . dealurile străluceau ca sub o pînzărie diamantină, apa molcomă a lacului ce-ncunjura dumbrava era poleită şi. tremu-rînd bolnavă, îşi21 răzima * din cînd în cînd undele sclipitoare 22 de ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii * a nopţii lasată asupra unui rai încunjurat de mare trecea Oceana, ca o-nchipuire de zapadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie ... Ea mergea încet . . . Toate visele . . . toată încîntarea, toată beţia unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns ... Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei dulce în noaptea înstelată ... Ea veni lîngă lac şi văzu cărarea de prund pe sub apă ... Ea 23 -ncepu să treacă şi apa zugrăvea săltînd încet volburi24 elastice împrejurul gleznelor ei de argint ... Ea se uita 1-acea dumbravă încîntată ... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul ei . . . era atît de-nsetată de amor ... ca * copilul cel tînăr şi fresc * ... buzele 1. după Strălucea şters 2. după ca şters 3. după din mare şters 4. alabastru şters eu creion negru ; semnalăm aici că pe pagina din stingă (50v), oblic, cu aceeaşi cerneală neagră, se află scris : cuminte şters, şi dedesupt : înţeleaptă şi nebună crudă şi dulce 5. după lăsa sau lasă şters 6. provine din corectarea lui sînul 7. după tari şters 8. deasupra lui veneau şters 9. in text, după un m şters, urmează -şi, lăsat necorectat 10. iniţial: şolziuri 11. iniţial: acel 12. deasupra lui ţiindu-se cu şters 13. în manuscris : prin . iarba mirositoare care-i gîdila voluptoasă şi caldă corpul ei, dar ştergerea lui voluptoasă şi înlocuirea lui cu mirositoare obligă la eliminarea primului mirositoare 14. iniţial: portocale (e singurul loc din toată scrierea unde se face această legitimă corecţiune) 15. din inadvertenţă, pe calea, este scris de două ori, a doua oară corectat din pe care 16. provine din se (probabil din intenţia de a scrie : se uită) 17. deasupra lui topit neşters 18. voalurile a fost corectat în voalul 19. supraintercalat 20. după ap şters 21. după se şters 22. după de m * şters 23. după Pi *** şters; vezi mai jos Picioarele se vedeau ... 24. deasupra lui trăgea cercuri şters s-a scris întîi zugrăvea volburi şi apoi s-a supraintercalat săltînd încet Cir Cir 6 Zr 151 ei erau u=cate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era uscată ca un strat cu florile ne iumatate veştezite de arşiţa soarelui. Picioanle1 se vedeau m apa străvezie atingînd prundul ... şi capătul părului ei de aur moţa pe apa . _P . r ~ t __•_*24- 3 ornAriinr nc în dumbravă, umbra mirositoare a _ înota 2 pe apă .. . Cînd ajunse arborilor nalţi aruncă un reflect albastru4 asunra pieliţei albe, încît părea o statuă vie de 5 marmură privită, pin ochelari albaştri 1 Deodată ea văzu pin arbori o figură de om ... ea gmdi ca e o închipuire a ei proiectată4 pe mrejele de frunze ... şi acel chip lua din ce în ce conture mai clare ... era el .. . ,,Ah ! gîndi ea zîmbind ... ce nebună sînt . .. pretutindenea el, ]| în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbravelor, el !” El s-apropie: . . El credea asemenea că are o-nchipuire aievea înaintea lui, căci o privi lung, se priviră lung ... El cu îndoială, ea fără ruşine .. . Cînd îi luă mîna ... ea ţipă ... _ — Oceana, zise el încet, Oceana, eşti tu o-nchipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită în zăpada luminei de lună sau eşti aievea, eşti tu... ? Ea uitase tot ... „Eu, eu”, murmură ea-ncet, îi trase braţul lui de-1 puse împrejurul gîtului ei ... şi rîdea, rîdea fără sfîrşit ... Se credea nebună _. .. credea că nu poate fi nimic adevărat în această fericire ş-ar fi vrut numai ca vecinie să ţie acest vis. El aruncă mantia sa neagră pe umerii ei frumoşi ... şi astfel trecură, unul de gîtul altuia, în întunericul vioriu al dumbravei .. . „Tu eşti... chiar tu?”... întrebă ea cu glasul înecat şi amar *.. . căci toată cugetarea ei’ se-mprospătase 7 amar * ... toate visele ei revenise splendide şi doritoare de viaţă ... şi numai atîta ţinea minte că el n-o voise, că el n-o iubea, dar simţindu-i braţul împrejurul grumazului ei, i 8 plăcea a crede că el fusese un copil ce se-nşelase pe el însuşi. IX 2255 2Sr Ei se simţeau inocenţi ca-n ziua cea dentîi. Era mai multă copilărie decît vină în dezmierdările lor 0 şi jăraticul10 din cămin, aruneînd din cînd în cînd cîte-o limbă albăstruie, lumina basrelieful lui Adam ş-a Evei. Şi ei înşii, îmbrăţişaţi astfel, li se părea a 11 repeta acea istorie antică, zilele întîie ale traiului din paradis ... li se părea că îmbla, în asemenea primilor oameni, neconştii de plăcerile amorului, ca doi îngeri, prin umbra acelei dumbrave de portocale, că soarele luminează zăpada vergină a corpurilor lor, că, cu sufletul liber, cu inima vergină, nengreuiată de lumeşti dorinţe, ci colindă grădina Edenului; singura lor plăcere : privirea frumuseţii lumei şi frumu-seţei lor. Şi, dacă n-ar fi fost nimic să escite dorinţe lacome în inimele lor, poate c-ar fi stat vecinie, poate că, prin o repetare a promisiilor vechei legende, ar fi trăit vecinie. Dară ochii ei căzură pe Venus şi Adonis, pe Orion şi Aurora, limbele albastre ale fla-cărei căminului începură să-şi tremure răsfrîngerile lor12 pe păreţii sculpftjaţi, Venus părea a rîde cu şireţie de inocenţa amicului ei, Aurora dezvelea pieptul lui Orion, inima Cezarei începu să tremure, ea-ncepu să pîîngă, şi, plîngînd, *** sub sărutările ei gura tînarului amic care, înlănţuit de braţele-i, îşi pierduse mintea. Ea recăzu ca moartă' pe patul ei de flori înfoiete, numai din cînd în cînd o rază mai învia, asemenea unui fulger repede, casa-ntreagă cu rîzîndele ei chipuri şi cu scenele-i de amor de asupra lor, cari, vinovaţi şi ascunşi sub o mantie neagră, pierduse memorie, strălucire, inocenţă, în acea elementară şi întunecoasă plăcere care, asemenea 13 naşterei şi morţii, sînt întunecoase şi tîmpite momente de uitare, de neconştiinţă, de o viaţă vegetativă şi fără înţeles. ■ i ”” â,Synf "descifrabil 2. după atingea apa, în care numai apa a fost sters 1 şhrs 4. după verzui şters 5. supraintercalat 6. deasupra lui ' şleis b. după ea se simţea şters 9. supraintercalat cu creion negru ş ers 1-. supraintercalat 13. după se poate asemăna sters crescută şters 10. după focul 3. după verde 7. după margin*** şters 11. după re- [X : MOARTEA CEZAREI] 2284 în sara aceasta se-nnourase şi Cezara, închisă în chilia ei, plecîndu-şi capul între siv oalele cu flori cum şedea lîngă fereastă, îşi1 răzima fruntea de geamuri şi trăncănea cu degetele în ele. Ea zîmbea cu şireţie. Niciodată Ieronim nu fusese cu sufletul mai deschis, niciodată n-o iubise atîta, decît acuma cînd ştia sigur 2 ce păstrează ea sub inimă-i ... Şi de ce zîmbea oare ? Găsise ea laţul cu care putea să-l prindă pe amantul ei pentru totdeuna? Nu. Dar o cugetare semifilozofică îi trecu prin minte. „Omul tot animal este . . . zise ea — şi-şi iubeşte puii mai mult decît orice. Puii ? Ah ! Cînd voi avea şi eu un pui, am să-l mănînc de drag ce mi-a fi. Ce ciudaţi sîntem noi oamenii — barbaţi şi femei — în cîte închipuiri îmbrăcăm lucrul cel mai simplu din lume — puii noştri”. Ea se aruncă pe pat. I se părea că are un copil la sîn şi-l mîn-gîia, apoi îmbrobodi o perniţă ş-o pălmui, o 3 puiculi, ca şi cînd ar fi copilul ei . .. Vremea se-ntunecase şi ploaia începuse a plezni || repede dar monoton în gea- ssv muri. Din cînd [în cînd] cîte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfel încît, sub această repede stălucire, toată casa şi obiectele păreau a tresări, a avea viaţă, ceea ce constituie fantasticitatea luminei de fulger. • Ea s-apropie de fereastă. Era o vreme cumplită afară. Nouri se grămădeau negri pe cer, rupţi de fulger, marea făcea o larmă adîncă, asemenea mugirei depărtate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc 4 aprins. ,,D-zeule, gîndi5 ea spăimîntată, Ieronim a aprins focul şi în această noapte . . . Poate că pe un moment numai”. Focul ardea din ce în ce mai mare şi cu constanţă. „Să i se fi-ntîmplat ceva, gîndi ea, şi asta să fie un semnal pentru mine ?”.. . Ea tremura ca varga şi din 6 buze i se retrăsese sîngele, de rămăsese ca porumba. || Ea zbură repede în grădină, ajunse la ţărm, . . . insula nu se vedea, dar focul seu ardea mereu ca un punct de jăratic 7 pe mare . . . Parecă auzea o voce, dar aşa ca şi cînd i-ar fi ţiuit urechea. Frică şi desperare îi cuprinse inima. „Ah ! gîndi ea, cine ştie dacă a fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea, trebuie să-l văd”. Ea se dezbrăcă şi s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos ... Ea -nota 8 mereu, mereu, dar părea a sta pe loc, cel puţin jăratecul9 se ţinea în aceeaşi depărtare. Talazurile o purtau ca pe o frunză şi o zvîrleau dintr-un roi de spume într-al-tul ... Ea -nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din cînd în cînd se smulgea cîte o scînteie de fulger din nouri ... Ea -nota . . . era deja aproape de jăratic . . . cînd .. . cînd văzu că jăratecul plutea pe apă. || Ea strigă . . . atunci cunoscu că e un foc pe-o luntre în mijlocul mărei. în momen- are tul în care strigă, jăratecul se stinse. Atunci pierdu toată speranţa ... Ea se mai ţinea pe10 suprafaţă ca la lumina de fulger să vadă direcţia-n care era insula. Insulă şi ţărm departe, şi ea lăsată pradă mărei nemărginite u. Un fulger cumplit încruşi noaptea 12-ntreagă — atunci || ea zări ca zece paşi departe o luntre neagră [şi-n] ssu ea *, stînd drept în picioare, cu faţa adîncă, aspră, neîmpăcată — Castelmare. Atunci înţelese totul. Ea13 străvăzu 14 într-un moment toată starea ei cumplită şi leşină — pentru a nu se mai trezi niciodată. în vremea aceea Ieronim zărise numai din întîmplare focul plutitor şi ca un fulger îi trecu prin minte ce-ar15 putea să se întîmple. El aprinse un foc stabil pe ţărm, sări într-o16 luntre şi se luă după para fugitoare, neuitîndu-şi spada. El vîslea cu desperare şi, cînd ajunse la luntrea în care licărea încă jăratic, văzu pe Castelmare, 1. după b ii tea şters, urmă a intenţiei de a scrie : bătea cu degetele, vezi mai jos : trăncănea cu degetele 2. supraintercalat 3. după ş şters 4. un foc după o lum[ină] şters 5. după zise şters 6. supraintercalat 7. de jăratic supraintercalat 8. după me[reu] şters 9. după punctul se şters 10. după la şters 11. corectat din după nemărginită 12. după toată şters 13. după Ea leşină la şters 14. stră- din străvăzu supraintercalat 15. poate : ce se scris ce se 16. sări într-o deasupra lui luă o şters 153 s-apropie luntrea-i de-a lui, ţinti în el - un fulger şi auzi1 răsunind luntrea mică de căderea unui coip gicu. „ FI aprinse o făclie si îmbla încet cu luntrea, cind deodata văzu plutmd pe apa Ce\-a neobicinuit de alb . . părea || că nişte braţe se ridică din apăjspre a cădea iar -s-apropie era Cezara ... El o scoase din apă, o înfăşură m mantaua lui începu să-i frece mînele, pleoapele 2 - nimic, nici un semn de viaţă .. . D-zeul meu, nu cumva e moartă”, gîndi — şi tot sîngele 1 se stnnse 3 m mimă. . . — Cezara, şopti el, scumpa mea Cezara. .. Ea era cu gura -ntredeschisă, buzele-i vinete si supte’ ’dinţii-i ’ străluceau, pleoapele 4 erau deschise şi ochii erau ca sticla brumată .. El [o] duse repede la ţărm, în peşteră, aprinse foc, o înveli, îi frecă corpul — nimic, ea era şi rămase moartă. El nu putea s-o creadă ... Ea — ea moartă — ea să nu mai fie pentru el — ochiul, gura, mânuţa, ei să nu mai fie pentru el pe pămînt ... ea să nu-imai înlănţuiască gîţul, să nu-i mai mîngîie urechea cu şoptirile ei nenţelese ... el nu putea s-o creadă, precum nu poate 5 crede nimenea-n lume la moartea unei fiinţi iubite. |j — Cezara, zise el lin, nu-i aşa că tu mă-[n]şeli, că tu glumeşti, că tu nu ai murit, cum poţi tu muri ? — Nici un răspuns. Deodată ochii lui se oţărîră . . . Dinţii începură [ă]-a-i clănţăni ca de friguri .. . el se temea — se temea de el însuşi — de păreţi, îşi întinse mîna spre cadavru . . . părea c-aude vuiet de glasuri multe, părea că 6 o mînă-i apasă pieptul, el răsufla, dar răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămînii, se ridică lung * în picioare, îşi ridică umerii cu spaimă — părul i se sburli în cap şi nările i se îmflase — tablouri de foc îi ardeau mintea, vedea fulgere, tot fulgere — parcă tot creierul îi era ars — el începu să rîdă cu hohot şi căzu la pămînt. || auzi ma- 4 ou iiv A doua zi el era întins pe un pat moale, într-o 7 casă cu ferestele toate în- văscute de iederă şi flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind 8 cîte o dungă în mirositorul întuneric, făcea să joace în imperiul razei sale o lume-ntreagă de colburi diamantini ... într-un colţ şedea pe-un scăuieş Cezara şi rîdea. . . — Dzeul meu — ce vis cumplit am avut9, zise el . . . Ea rîdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări, înfrumseţată însă atît de mult şi îndulcită de prezenţa iubitei sale. . . El se coborî din patu-i, îngenunche lingă iubita lui, îi cuprinse cu o mînă grumazul, cu alta mijlocul, ea rîdea mereu,, dar tăcea ca piticul. .. — O, cunoscu-ţi gura ta, şirato ! zise el surîzînd, ce-mi taci, copilo. . .ah ! floarea vieţii mele, îngere ! Glasul lui tremura de emoţiune, el plîngea de amor . . . Ea-i10 cădea mereu cu capul pe sîn — părea că adormise în braţele lui. 42a ,,Ce frumoasă este”, gîndi el înfiorat. Abia acum băgă de samă că ea era goală. \\ El alergă la patul lui ş-o culcă ... Ea se cufunda parecă-n perini .. . perini de pînzării albastre ... El se alătură de ea . . . dar ea parecă fugea în perinile prea moi, el o cuprinse tare, o lipi de corpul lui ... îşi închise ochii şi-i sfărama parcă buzele în sărutări. Se-năduşea sărutînd-o... simţirile-i piereau, parcă nu mai gîndi nimic... adormi adînc, adînc ... a ^ Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strîns îmbrăţişate, însă vîntul, trecînd pintre crengile unui arbor vechi11, mişca între cre[n]gile-i12 aplecate oasele13 albite de curgerea apelor a unui om cu barbă lungă, a cărui14 profeţie se-mplinise. A U^a aS e mare 2. deasupra lui genele de la oclii şters 3. după o diagramă indescifrabilă 9* dutfs; cfe,meneoa °U se şters 6. supraintercalat 7. după pe un pat plin de flori şters ster19 I - ,r' cun3P*lt am a'fut supraintercalat 10. după Ea-şi lipise gura sters 11. după băt[rîn] şle,s 12. după f[runzele] şters 13. după cadav[rul] şters 14. a cărui deasupra lui care şters 154 CEZARA* (E) i în zidul monastirei, privit din grădină, sc văd fereşti cu gratii negre, ca de chilii părăsite, numai una e toată întreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze se văd, în oale, roze ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastă dădea într-o chilie pe pereţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfînt, colo un căţel în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe răsipită pe perete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata înaltă, haine călugăreşti spînzurate într-un cui. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pe scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezat deasupra unor ochi adînciţi de boitele lor şi deasupra nasului fin. O gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţămiţi de ei inşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni, cutezare — expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropie de fereastă şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută în umbra virgină.a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe. părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el — apoi deschise-o carte bisericească şi pe un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţilor ! Toate marginile erau profilc de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi ... în sfîr-şit, viaţa în realitatea ei, mîzgălită în fiecare colţ disponibil. Deodată intră bătrînul. , — Binecuvintează părinte. • — Domnul. — Ei, Ieronime, zise bătrînul vesel, ce mai lucrezi ştrengarule? — Eu ? Cînd am mai lucrat eu ceva ? Această presupunere jigneşte caracterul meu. Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe păreţi, dar sînt mai înţelept de cum arăt. . — Faci rău că nu-nveţi pictura. ' — Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. ■ — îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. — îngrop pe dracul, părinte. — Apage Satana ! zise bătrînul aruneîndu-i-se-n braţe. — Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sînt trist, tu . . . nu cred. _ ^ . — Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristeţa fuge de mine ca cumătru-meu de tămîie. Dar lasă asta . . . hai în oraş cu mine. Azi, intrînd la stareţul, am făcut o faţă turcească . . . am spus că-mi trebuieşti tu pen-tr-o comîndare, am minţit ca totdeauna — în sfîrşit, îţi concede societatea mea seri- * Novelă, originală 155 oa<ă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş .. ştiu _înţr-un loc vin bun, ştii colea, om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma dm lulele lungi şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără ... — Mă mf/cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime ? — Mă mir cine te-a călugărit pe tine, părinte ! — Cine? Dracul. II — Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fi a mea. — Cine se-ndoieşte că eşti în stare s-o faci ? Nimic mai natural. Vă veţi învoi amîndoi asupra preţului, ca doi oameni de onoare ce sînteţi ... dar, pînă nu-ţi sînt femeie, am dreptul de a te ruga să mă scuteşti ..., vei avea destul timp să mă chinui cînd îţi voi fi femeie. Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să rîdă, căci văzu pe un bătrîn mucalit silindu-se a tăia feţe evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă; Onufrei, numărînd metaniile ce le ţinea în mînile unite pe pîntece, Ieronim c-o faţă de-o nobilă seriozitate. ' Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatic asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi trîntind uşa după sine. _ _ — Ce frumuşel e călugărul cela, şopti contesa zîmbind. Şi ce mucalit bătrîn . . . Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tînărul .. . pare un demon ... frumos, nepăsător. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în „Căderea îngerilor” ... dac-am putea pune mîna pe călugăr. .. — Măiestre — strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrîn, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. — Vino lîngă mine ... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tînăr. Ce frumos demon în „Căderea îngerilor”, nu-i aşa? — Ce frumos Adonis în „Venus şi Adonis” zise pictorul surîzînd, d-ta Venus, el Adonis. . — Asta-i prea tare. Francesco îi apucă mîna. într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. — Eşti copilă — zise el încet — şi de ce nu ? Tu vrei să iubeşti... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-1 iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie. Ştii că sînt bogat, ştii că te iubesc ca pe fiica mea ... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-1 cere, căci e sărac, desfrînat, jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casă. Vrei un părinte ? .. . Iată-mă ... Vrei o casă ? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara ? . .. Iată-1 ... Şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mînă cel mai frumos model de pictură ?... — Dar bine, n-o s-alerg eu după el. — Vrei s-alerg eu după el ? — Ei, nu . .. — Ei da ... Şi astfel se şi repezi spre uşă. L-ar fi oprit . . . nu-i venea ... să nu-1 oprească ... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi. Ea rămase-n confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era . . . Inima tremura în ea. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea ! Faţa ei era de-o albeaţă chilim-barie, întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de un albastru întuneric caii sclipesc jn umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Păjul ei^blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin P1?1 P^ă, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile U1 .{ţ,lac0IP° Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt 1 ua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. 156 Ea-şi culcă capul într-o mînă şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decît de. glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire . . . cum ar fi dorit ... ce ar fi dorit.. . ? Ah ! cine o spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează în fereastă ... şi viseze numai. . . III Euthanasius cătră Ieronim Este o frumuseţe de zi acum cînd îţi scriu şi sînt atât de plin de mirosul cîmpiilor, de gurcle înmiite ale naturei, incit pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gîn-desc, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, incunj urată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel incit suflet de om nu poate şti acest rai pământesc unde trăiesc. Un singur loc de intrare este — o stîncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel, cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o grămadă de stînci sterpe înălţate în marc, fără vegetaţie. Dar cum este inima f De jur împrejur stau stîncile urieşeşîi de granit ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adîncă şi desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopnri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei de lume vegetală se mişcă o lume întreagă animală. Mii de albine cutremură florile, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurând lumina soarelui. Stîncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. 0 bucată de cer numai, dar ce bucată! Un azur întunecos şi transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nourel alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. în mijlocul văii e un un lac în care curg palm izvoare cari ropotcsc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi, prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişeîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, aruneîndu-se în braţele bulboanelor, apoi repezindu-se mai departe, pînă ce, suspinând, s-adîncesc în lac. în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. în acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei, am împlut suprafaţa păreţilor cu basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva ... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă . . . Nici unul din ei nu ştie încă ce însemnează iubirea ... ei se iubesc fără s-o ştie . .. formele sînt virgine şi necoapte .. . în expresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei nici a goliciune! lor. Cu totul altjel e „Venus şi Adonis". Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tînăr femeieşte-frumos, înamorat de sine, şi. el se uită juriş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte. El joacă rolul unei fete pe care amantul ar fi descoperit-o. în genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiecare exemplar în astă privinţă şi excepţiile ei sînt tocmai femeile agresive. Este o nespusă geniileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat şi mai copil de cît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a căror experienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De aceea sculptez acum, tocmai pe păretele cel mai alb,pe Aurora şi Orion. Ştii că tânăra Auroră răpeşte pe Orion, de care se-namorase însăşi cruda şi vergina Diana, şi-l dusese în insula Delos. în faţa lui Orion exprim acel fond de întuneric şi mîndrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora, acea veselie nestinsă a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu. . . 157 . • îmblu la şcoala. Sin la cine. La albinele melc. Avi părerea că toate ideile ce Mutesc i>vsuprafaţa vieţei. oamenilor sini ca şi .creţii ce.-aruncă o rnanta pe un cprp.ce se mişcă - Ele sini altceva decît mişcarea corpului însasi, .deşi atirna de. la ea. Mai- înţn statui albinelor. Ce ordine, ce măiestrie in lucrare. De-ar avea cărţi, jurnale,_ universităţi, ai vedea pe literali jăcînd combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai gîndi că-i jăptura inteligentei ge eînd vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adine aranjează toiul cu o simţire sigură 'fără greş. Apoi coloniile. în toată vara vedem cile două sau trei generaţii colo-ninndu-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de jraze şi rezonamente cu cale la oameni sc-mbracă această emigrare a supcrjluenţei locuitorilor. Apoi revoluţiile, în lot anul o revoluţie contra aristocraţiei, a curlizanilor reginei, — minus contractul sotial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul, divin şi dreptul natural. ' Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări in natură după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadar organizaţiile de stat ale animalelor numai înlrucîi le vezi asemănătoare’ cu cele omeneşti şi încijrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii inşii duc o viaţă instinctivă. ’De obiceiuri şi instiiuţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religii subiective, tocmai acomodate cu strivitoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asia merge multă vreme astfel. Te naşti, le-n sori, jaci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că în loc de uliţa satului, unde paradează Donjuanii patrupezi, există la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu adul-mecînd femelele. Şi astfel ircc multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează excelenţa acestei lumi, şi mori apoi fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care ca învăţat a produs maculatură ştiinţifică ori, după împrejurări, a predicat, a agitat, ş.a.m.d. Şi poate din cină în cină îţi vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată jără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istorici oamenilor, a istoriei unui cc elementar, are din cînd în cină cîte o julguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ca?'Să aibă vro influenţă, să însemneze ceva, să încijrcze ceva în natură, ca care nu-i decît o incifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. Astfel vedem în marile migraţinui ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Doctrinele pozitive, jie religioase, filozofice, de drept ori de stai, nu sini decît tot aiîtea pleduarii ingenioase ale minţii, ale acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate cclea. Acest advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă existenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria existenţei pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia iii scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii stalului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o geiicraţiunc înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenii, prin acest sclav silit la şireiie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. ' Iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine —.în şcoală la ele văd că sîntem umbre fără voinţă, automaţi car: facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezguste, avem această mină de creieri care ar vrea să ne dovedească că intr-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu . . . Accasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi c confundată cit ceea ce sîntem siliţi a jace. Viaţa internă a istoriei e Distinctivă; viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sînt lustru şi frază şi, cum de pe haina de măţasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum sta cit istoria însăşi. ' ' ^ Eu, mulţumită naturei, m-am dezbrăcat dc haina deşertăciune!. Ştiu că tu eşti pm-acum frate laic. Nu te călugări . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un iinăr cuminte. Ani fost săliastni, nu călugăr. /1<; vrea ca .cineva să-mi ieie locul în aceasta sahăstrie, căci sînt bătrîn şi poate curînd să-mi bală. ceasul mîniuirei. Vină lu dar numai după ce voi muri . . . pe cîl trăiesc .scutieşlc-mă.. Am trebuinţă dc singurătate, a nneţa este o moarte înceată, cc încet bate inima mea- acum, cc iute bătea înainte ile-60 de ani . .. Şi în ir-o zi va baie 'din ce în. ce mai îneci, apoi va înceta, căci s-a sjîr.şit ■untdelemnul candelei.'Ştiu' că n-am să sinii c-am să vioY'. Va ji'O' trecere molcomă: Voi adormi . . . dc nu m-aş trezi numai iar . . . îji sărut jriintca, o'.Xs v.zvvXk, Enthauasius. IV Cezara, curioasă şi neastîmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropic dc tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită cît înaintase lucrarea „Căclerei îngerilor”. Cu faţa de-o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa dc foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi ochii lui albaştri străluceau parecă de putere şi energie. Braţu-i se întindea sprechaos. . . aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele. Fondalul era chaos, în sus străbătut pe ici pe colea de cite-o stea murind, în jos întuneric. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă, l'n paravan ascundea patul artistului . . . ea s-ascunse după el ... şc/.u pe pat ... şi se uită . . . Intră Erancesco cu tînărul călugăr. Inima-i batea în pâreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pînză ; apoi intrară amîndoi alături . . . Cezara nu se mişca din loc ... tăcea ca peştele. Erancesco reveni, îşi căută paleta, lăsă peste fereastă o perdea de mătasă îneît camera se împlu de un aer vioriu . . . aşeză la un loc'potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise . . . şi . . . Cezara era să răcnească . . . dar îşi astupă gura c-o mină şi cu alta ochii. Rămas-a mîna Cezarei tot la ochi ? Sinii îi crescuse într-a-tîta de bătăile inimei incit îi sărise un bumb de la pieptarul îngust de catifea neagră . . . dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi desbumbă pieptarul, sinii ca zăpada se eliberară din închisoarea de catifea şi ea răsuflă adine, deşi încet. Apoi îşi puse iute mîna iar la ochi, pînă ce i se răcori sufletul . . . apoi ridică un deget, . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete . . . Văzu lin cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură . . . Răsuflînd din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mîndria şi nobleţă . . . Minele ei îi căzură-n jos, căci era obosită, dar nu sătulă de-a privi. Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pînză şi sub mînă-i se născură formele modelului, din sus în jos, pînă la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre . . . Şedinţa era lungă. In vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal ca un Apoll în semiîntunericul vînăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse prin mijlocul perdelei pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. — Ieronim ! întrerupse Erancesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. îi veni ideea ciudată că pictorul are de gînd să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită ... cu toaleta ei dezorganizată, cu părul vîlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sîngele . . . Dar nu era asta. Pictorul zise : Voi să schiţez faţa. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce expresie va lua faţa ta. Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Enthauasius şi o zîmbire rece îi descleştă buzele. — Da, da ! asta-i expresia ! zise Erancesco. Ochii lui se entuziasmară şi penelul schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului geniu. — Cum reamintirea ii schimbă astfel faţa, gîndi Cezara, şi o duioşie liniştită îi împlu sufletul . . . Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acunra-1 iubea. în acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet ... îi venea să plîngă acum . . . buzele ei se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plînge fără să vreie. — Mi-ar trebui cîteva şedinţe, zise Erancesco. C-ezara-şi deschise ochii, dar . . . Francesco trăsese perdeaua şi ea-1 văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea 159 nlină a soarelui îsi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieromm se departara. Ea lări repede tiptil ’încet, se repezi pe uşă afară în buduarul ei, s-arunca pe pat şi-şi^ ascunse faţa în perini. Cînd Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă de gitul lui, il stnnse spasmotic, îl desmierdâ, îl sărută. . . — Ce-i copila mea i — Nimic. — îţi place ? .. . ^ „ .. Ea şopit ceva neînţeles, cu ochii pe jumătate închişi. V Cezara cătră Ieronim Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tînără, căci ştiu că sînt frumoasă. Dar .. . ta eşti atît de mîndru, ştii a privi atit de rece . . . Cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! De ce să mai îmbrac amorul c-un văl . . . cînd te iubesc, cînd aş primi să jiu servitoarea ia, numai să mă suferi într-un colt al casei în care va dormi, să suferi ca să am perina pe care se va odihni capul tău. Vezi tu ce copil umilit este amorul. Tu vezi, sînt ca o femeie de defăimat; dar cugetă un lucru, că aş f i un miel, că aş tăcea privindu-tc, dacă m-ai iubi şi tu. Ştiu eu cum e inima ta? Vin de-mi spune cum este ... ce se petrece în acea cămăruţă unde aş vrea să locuiesc eu, numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă? Cezara Ieronim cătră Cezara Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar ferici, mă face să fin în stare de a-mi jertfi viaţa pentru tine, deşi te-nşeli cînd crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta e o-mprejurare care te face adorabilă. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer ... da I Dar dacă suspin, dacă doresc . . . n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine, aceleaşi doruri ... ordinare; căci care-i scopul lor? Reproducerea în muşi-noiul pămîntului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina Iun ei şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări, pe cari le asamănă cu znzurul zefirilor şi cu murirea frunzelor. Priveşte-ţi-i acei tineri cu zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echi-voace — vezi acele femei voluptoase mişcîndu-şi buzele, — vezi! împrejurul acestui instinct sc-nvîrteşte viaţa omenirei .. . Şi eu să cad în rolul lor ? ... Să cerşesc o sărutare? Să jiu sclavul tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sinul . . . sinul care mini va fi un cadavru şi care, după fiinţa sa, este şi astăzi? Să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară, să mă fac o păpuşă pentru .. . cine o şi mai spline pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpîneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea întreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scîntei, decît să animez cu el o simţire pe care-o cred nu numai culpabilă, ci ordinară ... Lasă-i să se mîngîie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit; eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, 'ca un nebun ! ... numai nu ca ei. Sîmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sînt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cînd mă sui pe o piatră-naltă, îmi parc că în creţii mantalei, aruncate pe umeri, am încremenit şi am devenit o statuă de bronz pe Ungă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea .. . Lasă-mă-n mîndria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să 160 mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea ? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll ... jii steaua cea din cer, rece şi luminoasă! şi atunci ochii mei s-or uita vecinie la tine ! ‘ I. Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. în această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. — Ai de gînd să zici ba? — Iată ce zic — răspunse, arătînd scrisoarea sa. — Fă ce vrei — dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-i gata. Plecară şi veniră — la Cezara acasă. — Cezara, recomandă Francesco cînd intrară. — Cezara? murmură Ieronim şi se uită serios în faţa bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan . .. Francesco ieşi, iar Cezara . . . s-aruncă la picioarele tînărului, cu mînile unite. — O ! zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apueîndu-i o mînă o duse la buzele ei, poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai . . . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit . .. Am auzit că eşti urîtor de femei şi am desperat iubindu-te ... El o ridică încetinel de la pămînt şi o aşeză lîngă el. — Drept vorbeşti ! ? întrebă zîmbind. Ea-şi plecă fruntea în jos. Văzuse zîmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera. Ah ! gîndi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, într-aceas-tă mască de ceară a mea ? Se înţelege . .. Altul s-ar simţi măgulit, el nici măgulit nu-i ... O altă femeie, mai mîndră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vînătă de mînie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Şi el, cu cît o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşerte, precum ar fi făcut altul în locu-i. — Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet .. . Te voi numi tu, căci mi-eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate nici nu sînt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni dar, dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii a mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine, care poate ar deveni amor ... Dacă . .. dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atîta cît mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de a le avea ... îţi pare ciudat asta . . . dar şi mie. Pare-că te-aş săruta . .. dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aş iubi ... dacă ai fi murit ! — Sînt femeie . . . am crezut că sînt frumoasă .. . n-o mai pot crede . .. am crezut că am dreptul de a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte . . . mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură. — Cezara, zise el ... mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămîne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde în fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adîncă şi înrădăcinată. Cezara ... simţirile mele sînt tot astfel. Pot vedea un om căzînd mort pe uliţă şi momentul întîi nu-mi face nici o impresie ... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plînge ... Urma rămîne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic : ai milă de mine .. . căci, dacă vreodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia . .. aceasta o ai întreagă. Iubeşte-mă de voieşti, dacă — lasă să-ţi spun acest dulce cuvînt — dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gîndeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli . .. Lasă-mi numai timp ... ca icoana ta să pătrundă adînc în inimă, 21 — c. au 167 sâ mă familiarizez cu această idee, eu care mam fost iubit, nici am iubit pe nimenea ... si gîndesc cumcă tot aş putea nebuni iubmdu-te. ' El o sărută pe frunte şi ieşi ... Ea luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mini, si zise înşirînd cărţile : _ . . — Dac-a veni mini l-oi iubi, dacă n-a veni, atunci .. . asemenea l-oi iubi. VI ■ Puindu-şi odată în minte de-a lua pe Cezara vrînd-nevrînd, lui (Castelmare) îi erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, cît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva copila ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de sora sa mai mare, şi ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor — căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. în asemenea’resuveniri în cari el se juca cu imaginea-i prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea un ghimp în inimă cînd ea era faţă — nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. — Dacă mi-ar da pace — gîndi el în sine — totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mînă — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane ... Pare-că părul ei e o spumă de aur, atît de moale-i ... şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cît lumea pace .. . mereu mă gîtuie ... mă sărută—şi zice c-o iubesc. Altfel . . . e chiar frumoasă ... Bărbia se rotunzeşte ca un măr . . . guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii ! Numai de nu i-ar apropia de ai mei .. . îmi atinge genele şi mă-nfioară. Atunci nu mai văd ce frumoasă e .. . o negură îmi întunecă ochii ... aş omorî-o .. . Ce ştie ea că mă chinuie. Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părui negru şi uscat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi; buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gîtul se-ndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţii. — Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele Junei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mînile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gîndea lucruri de care nu-şi da sama şi numai luna lunicînd printre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foşnet uşor care-1 trezi .. . Era ea. Cum se schimbase acum ? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sînii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcînd loc unei palori care-i da un aer de nespusă blîndeţă. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă ... ci, limpeziţi, nespus de adînci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adîncimea lor .. . Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surîdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierichonului, a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s-apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite de umbrele mrejelor de frunze. Ea-1 văzu dar nu-şi grăbi pasul. îi ghicise ea caracterul ? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice ... ca-n somn. El,^rezămîndu-se pe spata băncei, îşi lăsă bărbia pe mînă şi se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-apropia. Ea şezu alături cu el. Nu-i atinse mma nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse ^rnîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah ! — gîndi, şi un ce nemai-simţit^ îi trecu prin inimă ... cum îmi place acum. Acum se lipi de chipul ei mlădios şi uşor şi, plecîndu-şi gura la urechea ei, îi şopti lin — deşi cu glasul plin de în- N focare : Priveşte luna miezei-nopţii — frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi — rece . . . Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui tablou din care faci şi tu parte . .. Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată ... Nu ştii tu că eu te iubesc. .. ? Ea se-nfioră, dar tăcu. Priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi domuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu ! ... Nu s-aude nimic ... de cît departe-n vro grădină privighetoarea. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi . , . Tu, regină a sufletelor — nu eşti curată ca izvorul ? mlădioasă ca chiparosul ? tînără ca luna plină, iubită ca o Dumnezeire ? Priveşte ... strada aceea strimtă şi întunecoasă, numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins .. . Vino cu mine . . ., vino ... Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereastra odăii mele şi vom privi toată noaptea la ceruri . .. Ah ! te iubesc ! ... o văd prea bine că te iubesc ! ■ El o strînse cu atîta putere îneît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata băncei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-1 bătea drept în faţă, Cezara veni drept înain-te-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata băncei şi-l sărută cu ochii pe jumătate închişi de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl desmiardă. S-auzi o foşnire în frunzele unui tuf ari. D-zeule ! gîndi ea speriată. Dacă m-ar fi văzut cineva ? Poate Castelmare. Sărmanul copil ! Cum se va întoarce el acasă ? Acest om poate să-l pîndească. Ea-1 lăsă un moment să se trezească . . . apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui. • — Ştii să mînuieşti sabia ? — Da ! zise el. — Să-ti aduc o sabie — nu-i asa ? — Da ’. . . ’ Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse. — Dulcele meu sloi de gheaţă — tu, marmură, tu ! — Dă-mi pace, Cezara. îmi vine să mor. — Nu, nu ! ... mergi acasă ... Să nu ţi se întîmple nimica pe drum ... gândeşte la Cezara. Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de mai a-1 săruta odată . . . tare şi cu zgomot. — Acuma mergi ! Te rog. — De ce mă rogi ? — Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămînea. Ea-1 duse pîn-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îm-brăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : Ieronim ! Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac, apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de sus-pinuri, cuvinte nepomenit de dulci şi desmierdătoare printre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare . .. Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropia de strada strîmtă, aerul nopţii îl trezise şi, de-o natură mult mai puţin senzuală decît ea, el rămăsese numai cu convingerea cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea, ca să zic, elastica greutate, precum se simte la pasul unui cal de rasă; cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i a lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul . . . Castelmare sosi .. . Tăcere. Ieronim plesni cu vîrful săbiei într-un zid şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. în acelaş moment, fără să fi schimbat vro vorbă, săbiile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet ... O cădere grea pe pavagiul stradei ; una din cele două umbre dispăru într-o casă . . . cealaltă rămase mută. 163 vii se nos ieronim se-ntinse pe patu-i şi dăduse-ntr-o parte perdeaua de la fercastă spre a uita cum luna apunea în rîu, făcînd parcă din suprafaţa lui un drum moale şi lumi-Auzi bătînd încet în usă. Ivi se sculă şi deschise. Era pictorul. ■ Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai curînd din oraş. ■ De ce? — Ai omorît pe Castelmare. — Ştii!" Dar ceea ce nu ştii e că el e moştenitorul lui Podestâ din acest oraş că duelele sînt oprite şi că poţi ajunge-n spînzurătoare. — Si? Ieronim, adause bătrînul molcom, mi-ar părea rău de capul tău. Afară de aceea mâi ai o consideraţie ... Iat-o. îi dete o liîrtie mizgălită în linii strîmbe. Cezara cătră Ieronim Fugi ic rog. Nn l-ai ucis pe Castelmare. înăbuşit de sînge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestii cui ii dator este rana sa. Fugi .. . te rog ! Pol să le urmărească incă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine in starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămîind aici, nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai săi mor de îngrijire .. poate că ... ah ! unde-i o speranţă de care să mă ţin ? . .. nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic . .. Ţi-aş zice : vino la mine şi nu pot. Să te pierd, pentru a te mai vedea o dată ? Poate că vreo întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine ... poate contele să moară ... îi doresc moartea ...te iubesc! Nn, nul nu crede că te iubesc într-atît incit să-ţi zic să rămîi ... Adio ... Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Fran-ccsco i dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se, sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul mării, aruncă cîrmăşi lopeţi în apă, se culcă în barcă şi adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii ... El văzu că barca lui se înţepenise între nişte stînci ... Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin al cărei cerdac cu stîlpi îmbiau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării. El se desculţă şi, sărind de pe o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu, dădu de un izvor de apă dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele 1-arsese în somn . .. Merse mereu înainte ... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă cît ai băga mîna, care corespundea undeva ... se uită ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. Cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni — bolovanul se întoarse ca în ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti erau zidite de jur împrejur, una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o altă însulă pe care stăteau în şiruri stupii unei prisăci. ' E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit, şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă. şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturii, albaştri, auriţi, roşii îi aco-periră părul Jung şi negru, îneît capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor; iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea lanţuri înflorite picioarelor ... o căldură, un miros pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecîndu-1 pe unde era vad, veni în insulă. Albinele încunjurară -164 bîzîind pe noul şi tînărul împărat. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă ; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă : Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngelc meu e îngheţat şi fără cuprins, ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămîne dccU' urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîn; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi-slrăţese părul şi barba cu firele ... în palmele-mi întoarse spre izvorul vieţei, ,,soarele”, viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Ieronim privi păreţii sculptaţi, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adine şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare incit fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. Se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea, în nopţile calde, se culca pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII în ziua în care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri în mijlocul păharelor şi a comesenilor săi. Cînd ea-1 văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decât sie şi care, spre a-şi împlini patime ce aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-1 ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie. ,.Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat”. — Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de a fi viitorul meu bărbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi, aruneîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. — Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore — unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă . .. despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cit că barca lui Francesco, în care el pornise pe mare, se găsise sfărîmată la ţărmuri, astfel îneît ea-1 crezu înecat de mult. _ în zidurile liniştite ale monăstirei ea se găsi pe sine însăşi. Chilia ce i se rînduise era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbăticită. Alte dăţi, pierzîndu-se prin aleele umbroase, se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi adîncită în dorul ei fără de speranţă. în zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet se cobora, la^mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, moliciunea copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, pronunţată a femeiei. Prin transparenţa unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi cînd piciorul ei atinge marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul devine iar sălbatic, cu toată copilăria ei; în luptă cu ocea- 165 nul ea se simte reîntinerind, ea surîde cu gura încleştată de energie, ea se lasă îmbră-ţoşărei zgomotoase a oceanului, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre. începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. îşi golise gîtul de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sînii crescuţi în sete de amor pînă rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, răzămîndu-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul pîrîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ... D-zeule ! ce rai! gîndi ea. Ea merse-nainte prin iarbă, care, mirositoare, îi gîdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil, rătăcind într-o grădină fermecată de basme. în urmă, văzînd că soarele se înclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce sa fac ? Cu gîndul că s-a rătăcit, îşi mai primblă ochii de jur împrejur ... nică-iri o ieşire .. . Ah ! gîndi — şi ce ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmecat ? Cine mă vede şi cine mă ştie ? Se făcuse noapte. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea sfîşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. în mijlocul acestei feerii lăsate asupra unui rai trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie ... Ea mergea încet ... Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ... ar fi plîns ! îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei. Ea se uita la acea dumbravă încîntată ... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul ... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită. Cînd ajunse în dumbravă, umbra arborilor arunca un reflect albastru asupra ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie ... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om ... gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze ... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el. — Ah ! gîndi ea zîmbind — ce nebună sînt ... pretutindenea el, în tăcerea dum-bravelor, în frumuseţa nopţii. El se apropie ... El credea asemenea că are o închipuire aievea înaintea lui ... O privi lung, se priviră lung. Cînd îi luă mîna ... ea ţipă încet. — Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţe . .. Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii? Sau eşti tu ? tu ? Ea plîngea ... nu putea răspunde, se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinie să ţie acel vis. — Tu eşti? chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mpros-pătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă. Ea nu se mai sătura privindu-1 ... şi uitase starea în care era E 1 In loc de orice alt aparat critic dăm aici reproducerea integrală a textului din „Curierul de Iaşi” (in transcrierea noastră interpretativă), cu marcarea tuturor modificărilor operate de autor în vederea unei eventuale republicări, cu excepţia următoarelor : a (proton)> ă (consecvent) ; es-> ex- (cu două excepţii, probabil scăpări: esprima şi espusă) şi a numeroaselor sinereze eliminate fie prin simpla îndepărtare a cratimei : are o, ce ar, de a (2), de aceea (2), de ai, de ar, de o, de un, pe o, pe un (2), unde aş, fie şi prin modificarea soră-sa> sora sa), dar mai ales restituirea unui sunet, de obicei î- din injîn- : ca-n, că-n, crescută-n etc. devin ca în, că în, crescută în, frunte în, o dată în, pătrunde în, tremura în, ziua în, lumea întreagă, o închi- 166 1 pmrc, sc înclinase, sc înţepenise, dar şi altele : i-crau > îi cran, Uaccca > la accca, ş-atunci > şi alunei, uş~afată > uşă afară. Dc remarcat că Eminescu nu a eliminat toate sincrezele şi că, în două cazuri, a procedat chiar invers : le înşeli > tc-nşcli şi lasă-ma în > lasă-mă-n. ~ Pentru o analiză şi clasificare a modificărilor aduse de Eminescu textului său, vezi Ion Creţu, Ultima formă a nuvelei «Cezara *, LR, X, 1961, nr. 5, p. 488 — 497. Pe urmele lui şi în urma unei reexaminări foarte atente a versiunii din ,,Epoca” ne-am format convingerea că ea reprezintă rezultatul unei revizuiri dc autor, care a avut în vedere în primul rînd descărcarea, prin eliminări, a textului şi nu reclaborarea lui. Mai rarele adăugiri şi modificări (inclusiv eliminarea masivă a sinerezelor) sînt însă concludente pentru chestiunea autenticităţii, pentru că eliminările puteau fi eventual operate de altcineva (deşi chiar ele au pecetea corecturilor din manuscrise), dar modificările şi adăugirile nu numai că sînt specific eminesciene, dar vizează (conseccvcnt sau nu) un nivel al structurii stilistice a textului specific revizuirilor deautor şi incompatibile, în ansamblul şi în detaliul lor, cu o intervenţie străină. La aceasta trebuie să adăugăm fidelitatea (pioasă sau pur şi simplu mecanică) cu care a fost reprodus textul, care, oridecîteori nu s-a intervenit, poartă toate semnele dc amănunt ale textului din ,,Curierul de Iaşi”, inclusiv erorile şi inadvertenţele autorului sau ale zeţarului. Totuşi ortografia a fost adaptată într-o anumită măsură ortografiei oficiale din 1904, mai ales in ce priveşte scrierea lui [î] Corpul de literă mai mic marchează segmentele de text eliminate de Eminescu, iar parantezele drepte pe cele introduse de el. CEZARA* i Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marca-şi întindea nesfirşita-i albâstrime, soarele se ridica încet in seninătatea adinc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stîncele negre de rouă aburcau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite dc căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră. Din nişte colţi dc stînci despre apus sc ridica o monastirc veche încunjuratu cu muri, asemenea unei ectâţui, şi dc după muri vedeai pe ici pe colea cite-un vîrf verde dc plop ori de castan. Acopcrămintelc ţuguictc de olane mucigâitc, bolta neagră a bîscrîcei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor dc plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi dc gîzc roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările dc piatiă tocite şi mîncate dc mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii dccît locuinţă. în dreapta mănăstire! se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătuccne cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stingă un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pc colea de cîte-un colţ de stîncu ce ieşea de sub apă, Dc-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pc coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaic de cîrtiţc. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrîn mergind spre poarta monăstircî, cu ntînile unite după spate. Rasa i-c din şiac, c-ncins cu găitan alb, metaniile dc lină spînzură c-un colţ din sin, papucii dc lemn sc tîrîe şi clăpăesc îa fiecare pas. Barba albă i-e rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tîmpiţi; nimic resignat sau ascetic in el. Ajuns la poartă, trage clopoţelul, un frate îi deschide, el intră in curtea ce săinăna a părăsită a mănăstirci, cu pardoseala ei de pietre pătrate pintre cari creşteau in voie fire dc iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbatice de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumînărclc, sulcină şi măzărichea carc-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumâ cu încîlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrînul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei. în zidul lung şi nalt al monăstirei, privit din grădină, sc văd fereşti cu gratii negre, cu ferestrele dc chilii părăsite, numai una c toată-ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje dc frunze-ntunccoase sc văd, în oale, roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastă dădea într-o chilie pc păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate — ici un sfînt, colo un căţel svircoiindu-sc în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete dc femei, bonete, papuci, în fine, o carte dc schiţe răsipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata [î]naltă, haine Călugăreşti Spînzură te într-un Cui, o ladă zugrăvită cu fel dc fel de flori, un pat simplu dc sub care se vedea o părcche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pc un scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adînciţi în [de] boitele lor şi deasupra nasului fin ; o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţumiţi, cumamzice, de ci Inşii privesc c-un fel dc conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezarc — espresia lor c un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropic dc fereastă şi sc uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, Ia portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pc masă şi sc uită la cl — apoi deschise-o carte bisericească şi pc-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti ! Toate marginele erau profilc de femei, popi, cavaleri, cerşitori, oomendianţi ... în sfîrşit, viaţa în realitate^ ei, mîzgăliţă în fiecare colţ disponjbil, * Novelă originală 167 Deodată intră bătrînul. — Binecuvintează, părinte. — Domnul. , . . , . , ^ — Ei Ieronime, zise bătrînul vesel şi*ntr-o ureche, ce mai lucrezi ştrcgariulc . _ Eu? Dar cind am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu. păruite... Eu nu lucrez nimica; mă joc descmnînd cai verzi pe păreţi; dar să lucrez - ? Sint mai înţelept dc cum arăt. ' — Faci rău că nu-nveţi pictura. ... — Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc. — îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. — îngrop pe dracul, părinte. ... , , r . . .... — \pa"c Satana ! zise bătrînul sărind intr-un piciut ţu aruncmdu-i-se-n braţe. Ieromm începu să ndă. — Dumnezeu ştie, tată, dc unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sînt trist, tu ... nu cred. — Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac-am fost trist vrodată. Tristeţa fuge de mine ca cumătru-meu de tămîie. Dar iasă asta ... hai în oraş cu mine. Azi, intrînd la stareţul tău. am făcut o fată cătrănita şi turcească ... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comîndare, am minţit ca totdeauna — in sfîrsit îţi concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş . . . ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, ptiu! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cit ziua dc az şi ne-om uita pe fereşti la duduci ! Se -nţelege că fără .. . — Sc-nţelege. — Mă mir cine dracul te-a călugărit pc tine, blestematule Ieronime ? — Mă mir cine dracul te-a călugărit pc tine, părinte? . — Cine? Dracul. S-ar înşela cineva crczind că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate. Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un păhar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din cînd în cînd o privire repezită asupra profilului unei copile zîmbitoare — astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrinări. Tot farmecul consista în misterul cu care imbrăcau făţarnic micile lor păsuri lumeşti. Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră, mucalitul bătrîn tăie una smintită dc tot, spre a face efect asupra spărictului portar, şi araindoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stîmpăra graba mersului abia în drumul mare ce ducea Ia oraş. II - Contesă, voi face pe părintele D-talc să te silească ca să fii a mea. — Cine se-ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine. că eşti în Stare S-0 faci. Tatăl meu iţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amîndoi asupra preţului, ca doi oameni de onoare ce sînteţi... dar, pînă nu-ţi sînt femeie, am dreptul de a tc ruga să mă scuteşti . . . Vei avea destul timp să mă chinui-eşti cînd îţi voi fi femeie. . Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pc uliţă. Ea începu să rldă, căci văzu pe-un bătrîn mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stetcau în uliţă; Onufrei, numărînd metanile ce le ţinea în mînile unite pe pîntece, Ieronim c-o faţă de-o .?dincă şi nobilă seriozitate. ■ . • . . Marchizul Castelmare sc uită lung şi sălbatec [sălbatic] asupra acelei copile ce-i dispreţuia; amorul, apoi ieşi iute. trîntind uşa după sine. — Ce frumuşel e călugărul cela, şopti contesa zînibind. Şi ce mucalit bătrîn ... Parc un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tînărul. . . pare un demon . . . frumos, serios, nepăsători. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în ,.Căderea îngerilor*’ ...dac-am putea pune mina pe călugăr ... Măiestre —strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrîn c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. ‘ — Vino lingă mine ... Şezi ici ... Ia te uită la acel călugăr tînăr. Cc frumos demon în ,,Căderea îngerilor", nu-i aşa? — Ce frumos Adonis în ,,Venus şi Adonis" zise pictorul surîzînd, D-ta Venus, el Adonis. — Eei! asta-i prea tare. brancesco-i apucă mina într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. Eşti copilă — zise el încet — şi de ce nu ? Tu vrei să iubeşti . . . toată fibra iniraei talc tremură la această vorba ... Vrej dar ca un bărbat pe care nu-1 iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie . . . Ştii că sînt bogat . . . ştii că te iubesc ca pe fiica mea . .. ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-1 cere, căci e sarac, desfrînat, jucător ... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casa. Vrei un părinte? ... Iată-mă ...Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?.. . . cu am iubit ... cunosc din tinereţă această dulce turbare ... Tu eşti însetată după ca . . . şi CU toate astea ai fi iu stare si scapi din mînă cel mai frumos model de pictura [?] ... Un înger de geniu, căci demonii sînt îngeri de Senm ... ceilalţi cari au rămas in cer sint cam prostuţi. Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roşie ca focul. — Vrei s-alerg eu după el ? — Ei,nu ... „ ^ * • * Complimentele mele Domnişoară, zise Francesco repezindu-se [Şi astfel Se şi repezi] Spre uşa. -ar fi oprit ... nu-i venea la socoteală ... să nu-1 oprească ...nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea cc era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zîmbind cu răutate, dar cu deosebire încintat de mutrele ce le tăia Cezara.. contrazicătoare, turburi, desperate ... 168 Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era . . . Inima tremura-n ea . . . l-ar fi umorii dacă ar fi fost al ci ... Era nebuna. Dar ce frumoasă, ce plină, cc amabilă era ea ! Faţa ei era dc-o albeaţă chilimbarie, Întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos cc concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi dc-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai Intunecoşi, mai demonici. Părul ei blond parc-o brumă aurită, gura dulce, cu bu2a de desupt puţin mai plină, părea că cerc sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă [rotundă] şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît dc frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel cum şi-l ridică caii dc rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmorec şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. Ea-şi culcă capul într-o mină şi privi la acel tinăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua dccît dc glumă, a cărei realitate, cc-i drept, i-ar fi si plăcut. Cc întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire . . . cum ar fi dorit . . . cc ar fi dorit . .. ? Ah ! cine o spune . cinc-o poate spune, şi care limbă c -ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire dc simţiri cari sc grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea dc amor. Ea visează-n fereastră ... să viseze numai . .. n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei? ... III Ocmfrei fi lororthn trecind pe strade nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Jcronim avea să caute la poştă, unde şi află o scrisoare dc la un unchi al lui, un bătrîn sihastru. Iată ce scria : — Iubite în Cristos nepoate. [Euthanasius cătră Ieronim] - Este o {rumuseţă de zi acum cînd îţi scriu şi sînt atît dc plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul cîmpiilor, de gurclc înmiite ale naturci, îneît pare că-mi vine să spun şi eu naturci ceea cc gîndesc, cc simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel îneît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc eu. Un singur loc dc intrare este — o stîncă mişcătoare cc acopere măiestru gura unei peşterc care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel, cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o grămadă dc stînci sterpe înălţate în marc, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima ? De jur împrejur stau siîncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, aâîncă şi desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, dc viţe sălbatice, dc ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afinate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă dc animale [animală]. Mii dc albine cutremură florile lipindu-sc de gura tor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tre-murind lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată dc cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos , limpede, [ şi ] transparent, şi numai din cînd în cînd cîtc un nour el alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. în mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi, prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe dc prund, le vezi mişcîndu-sc şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncîndu-sc în braţele bulboanelor f» care sc-nvirtcsc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pînă cc, suspinînd dc satisfacere, s-adîncesc în lac. Î11 mijlocul acestui lac, care apare negrit de oglindirea stufului , icrbărici şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. în acea dumbravă este peştera cc am prcfăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită dc mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîtc ceva. Ştii câ-n tinereţea mea am fost ta un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa părclilor cu ornamente şi basrelicfuri cum Ic îtnpli tu cu schiţe. Dcoscbirca-i că sculptura c goală, prin urmare chipurile cc le sculptez eu, asemenea. Pe un părete c A dam şi Eva ...Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă ...Nici unul din ei nu ştie încă ce-nscmnează iubirea ... ci se iubesc fără s-o ştie . . . formele sînt virgine şi necoapte ... în espresia feţei am pus duioişie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni cc n-au conştiinţa Jrumuseţei nici a goliciunei lor. Ei imblă-mbrăţişaţi sub umbra unui şir dc arbori, dinaintea lor o turmă dc miei. Cu totul altfel c ,,Venus şi AdonisVenits e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat dc pasiune pc umărul acelui tînăr femeieşte-frumos, timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei cc-l fericeşte ,căci i-e ruşine să se ttiie de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi dcscoperit-o. în genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul c fireşte agresiv, va să zică natura sc repetă în fiece [fiecare] esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sînt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gcntileţă în modul cum o femeie cc iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane [curtezane], de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De-aceca sculptez acum, tocmai pe păretele cel mai alb, pe Aurora şi Orion. Ştii că tînăra Auroră răpeşte pe Onon, de care sc-namorase însăşi cruda şi vergina Diana, şi-l dusese în insula Delos. In faţa hti Orion esprim acel fond de întuneric şi mîndrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora, acea veselie nestingibilă [nestinsă] a fetelor tinere, — a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu ... Un lucru-mi parc ciudat. După orele care in amor sc numesc păstoreşti rămine in om o profundă dcscttragtarc şt tristeţă, ba susţin chiar că in acele momente omul c mai capabil de sinucidere, ba mai nepăsător faţă cu moartea decit orişicind. Găsesc pc dc altă parte că un tinăr nesedus e mai greu de a seduce dccît o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister in această aversiune înainte, in tristeţă după plăcere. Dar eu nn-l pricep. îmblu la şcoală. Ştii la cine : la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile cc plutesc pc suprafaţa vieţei oamenilor sînt [ca şi] creţii cc aruncă o manta pe un corp cc se mişcă. Ele sînt altceva decît mişcarea corpului însăşi, deşi atîrnă de la ea. Mai întîi statul albinelor. Ce ordine, [ce] măiestrie [.armonie] în lu- zi - c. 344 169 nare De ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcînd combinaţii geniale asupra acestei oidltţe ai ghidi eă-i făptura inteligentei, pe ciad vezi că nu inteligenta, ci ceva mai adine ««««**,[aranjeaza] lotul^cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. In toată vara vedem cile doua sau trei generalii colonizin-du-se din statul matern, si ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se-mbraca această emigrare a superflueniei locuitorilor. Apoi revoluţiile. In tot anul o revoluţiune contra aristocraţiei, a curlizanilor reginei, - minus contractul soţial. oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul dtvm şi dreptul natural. Cims ci umbra sumus. ........ .. Dar vei răspunde - părinte, duci idei si cugetări in natura după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci asadară organizatiunile de stat ale animalelor numai întrucît le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifre-i lumea noastră 'în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă. De obiceiuri şi mstituţium crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective, lapte ,clc fi mizerabile, buă /carie cu scop p tocmai acomodate cu strivitoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradeaza Don-juanii patrupezi, esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosind [adulmecînd] femelele. Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu_ ce ţi se_ argumentează cscelenţa acestei lumi, şi mori apoi fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care ca învăţat a produs maculatură ştiinţifică ori, după împrejurări, a predicat, a agitai republican ş.a.m.d. Şi poate că din cînd Î11 cină [îjţi vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi aceasta minte, care în turburea şi pustia împingere si luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui cc elementar, are din cind tn caid cîte o fulguraţiunc de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ca ? Să aibă v[r]o influinlă [influenţă], să însemneze ceva, să încifrcze ceva în natură, ea care nu-i ăecit o incifraliune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. _ Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu csplicurilc ce sc dau faptelor, ci faptele tuşile sini adevărul. Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sini decît tot atîtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care c silit de voinţă ca să argumenteze toate cetea. Acest mizerabil advocat c silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă csislcnţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esislcnţei, pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi rcnumelc, pentru proşti cerul, şi astfel o gcncraţiunc înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşilor. — Acest din urmă o face pentr-un pahar de vin ce-! are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi in cscnfă este aceeaşi, un moment de beţie. Iată ce învăţ eu de la dăscălii mei, de la albine — în şcoală la ele văd că sîntcui umbre fără voinţă, automaţi cavi facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze avem această mina dc creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu ... Accasta-i o înşelare de sine în care mulţimea dc probabilităţi c confundată cu ceea cc sîntem siliţi a face. Viaţa internă a istoriei c instinctivă ; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sînt lustru şi frază şi, cum dc pe haina dc mătasâ pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în cc stare se află, astfel de pc aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi. Eu, mulţumită naturei, m-am dezbrăcat de haina dcşcrtăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu . . . nu te preface în rasă şi comanac din ceea cc eşti, un băiet [tînăr] cuminte. Am fost săhastni, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să~mi icic locul în această săhăsiric, căci sînt bătrîn şi poate curînd să-mi bată ora mîntuirei. Vină tu, dar numai după cc voi muri . . . pe cit trăiesc scuteştc-mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrîneţca este o moarte înecată, ce încet bate inima mea acum, ce iute batea înainte dc 60 de ani . . . Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfîrşit undclemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, dc care nu mă tem. Voi adormi ... de na m-aş trezi numai iar . . . îţi sărut fruntea, Euthanasius. IV Pe cînd Ieronim ieşea cu Onufrei dintr*o veche zidire, îi văzu Franccsco şi intră in vorbă cu cei dentîi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzînd că n-avea cc găsi de împotrivit bătrînului maestro, sc-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. In drum, părintele Onufrei, dind ca din întîmplare de mina pictorului, care conţinea vro cîteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, stringind cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mina acestuia, gîndi că arc multă cauză dc-a se depărta, mai ales că tablele de la crişmă-1 invitau cu dragoste — deci pretestă ce pretestă şi se duse. In vremea asta Cezara, curioasă şi neastâmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropic dc tabloul acoperit c-o pînză, o ridica şi sc uită întru cît înaintase lucrarea ,,Căderei îngerilor1'. Cu faţa dc o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare-că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre chaos .. , aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui S1 deasupra frunţii se-ncovoia un cerc dc stele albastre. Fondalul era chaos, în sus străbătut pc ici pe colea de cîte-o stea murind, [în] jos întunecos şi rece. [întuneric]. Dar în dreptul spadei îngerului era lasata o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse după el . .. şezu pe Pa. *■* t1 ?e Brancesco cu tînărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că \oteş e sa 1 se spargă. Artistul îi arăta lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pinza; apoi intrară amîndoi într-un cabinet [alături]. Cezara nu se mişca din loc ... tăcea ca peştele. Francesco reveni, işi căută paleta, pinsulele, lăsă peste fcrcastâ o perdea de matasă albastră, incit camera se împlu de un aer vioriu . .. aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise ... şi ... Cezara era să răcnească .. . dar îşi astupă gura c-o minuţâ [mină] şi cu alta ochii. Să vorbim încet ... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche ... ia să vedem, rămas-a mina Cczarci tot la ochi ? Sinii îi crescuse într-atîta dc bătăile inimei incit [ii] sărise un bumb de la pieptaraşul cam [pieptarul] îngust dc catifea neagră .. . dc cc-1 şi încheiase? dar cine ştia că inima ci o să aibă asemenea turburări ? Ea-şi dezbumbă pieptariul, sinii ci rnbi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ca răsuflă adine, deşi încet. Apoi îşi puse iute mina [iar] la ochi iar, pînă ce i se răcori sufletul . . . apoi ridică un degeţel [deget], . . . cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete . . . Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce parca lucrat în marmură . . . Acum era să-i plesnească colanul ... ca-1 dcşchcic din sponci şi, răsuflînd din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mîndria şi nobleţă . . . Minele ci îi căzură-n jos, căci era obosită dc emoţiunc, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-ai fi auzit clănţăuirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strins, încleştată. Penelul pictorului sbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pînză şi sub mînă-i se născură formele lui Icronim [modelului], din sus în jos, [formă cu formă] pînă la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre . . . Şedinţa era lungă. în vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mîndru ca un antic Apoll In semiîntunericul vînăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume [prin mijlocul perdelei] pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. — Ieronim ! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. îi veni idea ciudată că pictorul arc de gînd să deie paravanul într-o parte . . . atunci ea era descoperită . . . cu toaleta ei dezorganizată, cu părul vîlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sîngele . .. Dar nu era asta. Pictorul zise : Am ajuns la cap. [Voi să schiţez faţa]. Trebuie să tc fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Kcaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce esprcsic va lua faţa ta. Icronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zîmbirc rece, sceptica, îi discieştâ puţin [descleştă] buzele. O, dc ar fi înmărmurit astfel 1 Era o durere mindrâ în faţa lui, şi bietei Cczarc ii ieşi o lacrimă in ochi. Da, da ! asta-i espresia 1 zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal. — Ce nenorocit trebuie să fi fost cînd [Cum] reamintirea îi schimbă astfel faţa, gîndi Cezara, şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul ... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină — acuma-1 iubea. în acea frumoasă statuă dc marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet.: . îi venea să plîngă acum . . . buzele ei se discicştară [dcscleştară] c-o dulce espresie de durere şi dc amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plînge fără să vreie. — Mi-ar trebui încă cîteva şedinţe, zise Francesco. Cezara-şi deschise ochii, dar . .. Francesco trăsese perdeaua şi ea-1 văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. îşi astupă iar ochii, şi auzi cum pictorul şi Ieronim sc depărtaseră în cabinetul alăturat.. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş-afară [uşă afară] în buduarul ei, s-aruncă pe pat , ş- [şi şi] ascunse faţa în perini , şi boţea tot ce încăpea în mini. Cînd Francesco intră în odaia ci, ca s-aruncă in [de] gîtul lui, îl strînsc spasmotic, îl dezmierdă, îl sărută . .. — Cc-i, copila mea? — Nimic. — îţi place ? Fa şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă, [pe jumătate inchişi]. V Cezara către Icronim Iartă dac-o femeie Ui spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tinără, căci ştiu că sini frumoasă. Dar ştiu iu ... tu eşti atît de mîndru, ştii a privi atît de rece... Ah! cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea — iubite! Dc ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei [c-un văiJ . . . cînd te iubesc, cînd aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi intr-un colţ al casei în care vei locui tu, si suferi ca si simt perina pe care va dormi [,să suferi ca să am perina pe care se va odihni] capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit este amorul. Tu vezi că sînt o neruşinată, o rea, [ca] o femeie de defăimat; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvin!, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi lu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pol eu şti ? Vin de-mi spune cum este ...ce se petrece în acea cămăruţă unde-aş vrea să locuiesc cu ... numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă ? Cezara Ieronim cătră Cezara Că eşti frumoasă, cred ; că mă iubeşti, îţi mulţămesc ; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericii [ferici], mă face să fiu in stare de-a-mi jărlfi [jertfi] viaţa pentru tine. îţi sărut mîna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi le înşeli cînd crezi că amorul tău dc femeie m-ar puica face. Amorul este onenoro-cire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea [e o-mprejurare] care te face adorabilă. Dac-ai avea pentr[u]-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea—fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aşi putea iubi ca pe-o stea din cer ...da! Dar dacă suspin, dacă doresc . . . n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri . . . ordinare ; 171 căci care-i scopul lor? Plăcerea dobiloceascd', ) cproduccrcă în ’viuşinoiu pămintului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunci şi cit strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asaniănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiitrirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu? Priveşte-ţi-i, acei tineri cu zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte cchivoace — vezi acele femei cari Ii răspund prin ochiri voluptoase şi mişeînău-şi buzehi — vezi! împrejurul acestui instinct se-nvîrteşte viaţa omcnirci, . . Mincare şi reproducere, reproducere şt tnîncare! ... Şi eu să cad în rolul lor ? ... Să cerşesc O sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sinul ... sînuî care mini va fi un cadavru şi care, după fiinţa sa, este şi astăzi ? Să mă frizez ea să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară, să mă fac o păpuşă pentru ... cine o şi mai spune pentru ce? Nu ! nu mă voi face comediantul acelui rău care slăpîneşte lumea; mi-e iniiâ de tine, de mine, mi-e milă de lumea-nlrcagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în seîntei, decît să animez cu el o simţire pe carc-o cred nu numai culpabilă, ci ordinară ...Lasă-i să se mîngîie în simţirile lor, îasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit : eu-voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun ! .. . numai nu ca ei. Sîmburele vielei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sîni nici egoist, nici mincinos. Adesea, cînd mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei, aruncate peste umăr, [pe umeri], am încremenii şi am devenit o statuă de bronz pe lingă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea ... Lasă-mă[î]n mîndria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap prin-ir-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pc piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll . . . fii steaua cea din cer, rece şi luminoasă ! ş-atunci ochii mei s-or uila etem [veciniei la fi':v ! - ■ • I, Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care .şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. în această sihăstrie primea adesea vizitele lui Fran- ‘ cesco. intr-o zi el îi arătă.acestuia scrisoarea Cezarei. — -Ei, -ai de gînd să zici ba ? .. — Iată ce zic — răspunse, arătînd pe a [scrisoarea] sa. — Fă ce vrei — dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul nii-e [i] gata. ' Plecară şi veniră — la Cezară acasă. — Domnişoara Cezara, recomandă Francesco cînd intrară. . Cezara ? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus . .. Francesco ieşi, iar Cezara ... s-aruncă la picioarele tînă-rului [,] CU mînile unite , tremurînd şi aproape plingînd. *— O 1 zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apueîndu-i o mină o duse la buzele ei, poţi suferi amorul meu ? să-l suferi numai .. . căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit ... ca un copil... Am auzit că eşti urîtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te ... El ii cuprinse talia, o ridică încetinel de la pămînt, [şi] o aşeză lingă el ; apoi îi puse mina după cap şi se uită diept şi lung in ochii ei ... ii -era- ciudat ... nu-î venea să creadă ceea ce vedea cu ochii. - — Drept vorbeşti? întrebă el. [zîmbind]. Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zîmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah ! gîndi înşine — ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în [într-] această mască de ceară a mea? Se înţelege ... Alt bărbat [Altul]'.S-âr' simţi măgulit/el nici măgulit nu-i . .. ştie cări.secuvine amor, şi mă-ntreabâ numai precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece: „Adevărat vorbeşti?” O altă femeie, mai mîndră de frumuseţa ci, ar fi ieşit vînătă de mînie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Arfiplins ... ar fi plins dc*ar fi murit, dar uu putea fi supărată pc ci. Şi el, cu cit o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşerte, precum ar fi făcut orice bărbat [altul] în locu-i. .. . . — Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet ... te voi numi tu, căci îmi[^]eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că .nici nu sînt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni dar, daca aş iubi, sigur-că tu ai trebui sa. fii amanta [a] mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine, care poate ar deveni, amor ... dacă ... ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atîta cit mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de a le avea ... îţi pare ciudat asta ... dar şi mie. Pare-că te-aş săruta ... dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi . . . atunci cînd ai fi supărată pe mine. [dacă ai fi murit!] — Nu pot fi ... nu mă pot preface ... in nimic, zise ca. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adine — căci dc la amorul tău atirnă fericirea vieţei mele întregi ... Acuma Castelmare are jocul liber ... nu am cauze de-a mâ opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl-mcu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea de se poate prin o altă nenorocire ... Sînt femeie ... am crezut că sînt frumoasă ... n-o mai pot crede ... am crezut că am dreptul dc-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte ... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură. — Cezara, zise cl incet şi înduioşat, .. . mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru ? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămîne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adîncă şi înrădăcinată. Cezara ... simţirile mele sînt tot astfel. Pot vedea un om că-zînd mort pe uliţă şi momentul întîi nu-mi face nici o impresie ... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plînge ... plîng mult şi urma rămîne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine ? Eu îţi zic: ai milă de mine ... căci, dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit 172 este simpatia . . . aceasta o ai întreagă. Iubeşte-mi de voieşti, daci — lasă să-ţi spun acest dulce cuvînt — dacă ai îndurarea s-o voieşti..Tu gîndeşti că eu nu te-aş putea iubi ? Te înşeli , . . Lasă-mi numai timp ... ca icoana ta să pătrundă adînc în inimă, să mă familiarizez cu această idee, cu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea ... şi gîndesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te. ' El o sărută pe frunte şi ieşi ... Ea surise. [Ea] Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mîni, şi zise lin înşirînd cărţile : — Dac-a veni mîni, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci ... atunci asemenea l-oi iubi. ■ Ieronim cătră Euthanasius • , . Dezmierd un chip de copită in felul meu ... adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur- cap. E ciuda1 cd ocini mei atîtde clari, pol să zic de-o cerească claritate, nu pot cuprinde nimic deodată. bîlzgălesc pâreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care insă n-o iubesc ... Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată ... Am zugrăvit in cartea mea această espresie: A-ngenunghiat lingă mine ... rn-a rugat să-i sufăr iubirea ... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei ... dar am schiţat-o ,E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din cîte-am zitgrăvit. Am pus-o lingă mine. Deconcertate şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc. J-arn spus cuvinte bune. O rază de speranţă in acea amabilă rnihnire a feţei. 0 adorabilă schiţă. Dar simt cd din ce în ce schiţele se familiarizează cu inima ii-o iubesc. Nu. Adio, părinte. ' ■ 1 ■ . ■ . O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus. Euthanasius VI Sînt oameni pe cari spirite’de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-osingurâ'apucătură.oarrcnicupuţin spirit, dar de-un caracter tare, espres, consecuent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzind trăgîr.d clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi, apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunînd prin galeriile şi coridoarele.palatului Bianehi. ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă, fără să-l vadă. să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune : o natură comună, consecuentă şi puternică. . . Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd-nevrînd, lui [Castelmare] i-erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, Cădi nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, înirucît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva şireata copilă [copila] ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îl plăcea să asculte de ea ca un copil de soră-sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza intr-un mod neiertat de această putere ce-o avea . asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de-fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nn se poate zice că era amor — căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. în asemenea resuveniri în cari el se juca cu imaginea-i prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea parecă un ghimp în inimă cînd ea era faţă—nu mai .avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura Iericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. — Dacă mi-ar da pace — gîndi el în sine — totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mina ei mică [mină] şi ne-am uita Sn lună — în virgina lună — atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane ... Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale-i ...şi faţa ei se polieşte intr-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cit lumea pace ...mereu mă gituie . .. mă sărută — şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul Altfel . . . e chiar- frumoasă — să spun dreptul. [.. .] Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben ... guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă ... şi ochii, ah ochii ! Numai de nu i-ăr apropia de-ai mei .. . îmi atinge genele şi mă-nfioară pîn-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e ... o negură îmi întunecă ochii . . . atunci aş omorî-o . . . Asta nu-i trai, asta-i chin ! Dar biata copilă .. .să fiu drept ... ce ştie ea că mă chinuie. • . . - Şi azi îmblă prin grădina palatului Bianehi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru şi uscat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Păros. Pleoapele pe jumătate lasate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi: cu toate acestea dezgustaţi; buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gîtul se-ndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţii. —Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mînile unite şi lăsate.preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gîndea lucruri de.cari nu-şi da sama şi numai luna lunicînd pintre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foşnet.uşor care-1 trezi .. . Era ea. Cum se schimbase acum? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sinii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcînd loc unei palori care-i da un aer de nespusă blîndeţă. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă ... ci, limpeziţi, nespus de adinei, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adîncimea lor ... Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surîdea suferitor oarecum gura de purpură ... o roză a Ierichonului, a cărei frumuseţe nu se trece. Ea s-apropie încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-1 văzu, dar nu-şi iuţi pasul. î[i] ghicise- ea caracterul? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn. El rezămîndu-şi cotul [-se] pe spata bancei, îşi lăsă bărbia pe mînă(, mişeîndu-şi încet degetele) şi se uita uimit, cu ochi strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-apropia. Ea şăzu [şezu] alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mina — nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa mu-iată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întli mina şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah 1 gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă. ... ah cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecîndu-şi gura Ia urechea ei, îi şopti lin — 173 H-,: r„ „iaslIi plin de înfocare: Priveşte la lână. luna mieze-nopţii - frumoasă ca un copil de patrusprezece 7de Si - rece Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui nindr'u tablou din care faci şi tu parte .. . Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată ... dulce ... Nu ştii tu că eu te iubesc . .. ? Ea se-nfioră, dar tăcu. , , . , . . - Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi domuri, vezi cum, ajunse de lună strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii perîu. Si cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu! tu! tui... Nu s-aude nimic ... decît d_eparte-n vro "radină privighitoarea [privighetoarea] şi s-aude vuind încet o roată de apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi ... Trandafirii înfloresc pe faţa ta... Tu, regină a sufletelor — nu eşti curată ca izvorul ? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tînără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte - zise el şi mai Încet - strada aceea strimtă şi întunecoasă; numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins ... Vino cu mine .... vino cu mine acasă.. Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer[uri] au i iubesc ! ... ţipă el apăsat... te iubesc ... o văd prea bine că te iubesc ! . Ah ! te El o strînse cu atîta putere încît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-1 batea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclinâ asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei şi-l sărută cu ochii pe jumătate închişi de nenumărate ori. El nu simţea nimic . . . asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl desmiardă. S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. D-zeulmeul- [D-zeule !] gîndi ea speriată — dacă m-ar fi văzut cineva? — Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum sc va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pîndească. Ea-1 lăsă un moment să se trezească din această beţie , . . apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui, somnul lui cel aievea. — Ştii să mînuieşti sabia ? — Da ! zise el. — Să-ţi aduc o sabie — nu-i aşa ? — Da . .. — Şi mi-i da o sărutare pentru ea ? — Da. Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, foiosindu-se de ocazia de a-] strînge de mijloc. — Dulcele meu sloi de ghiaţă — tu marmură 1 tu piatră tu ! — Dă-mi pace, Cezara. îmi vine să mor. — Nu nu ! îngerul meu . . . mergi acasă ... Să nu-ţi se întîmple nimica pe drum .. . gîndeşte la Cezara ta ... mărgăritariule Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de-a-1 mai [a-lj săruta o dată . . . tare şi cu zgomot. — Acuma mergi, mergi 1 Te rog. . — De ce mă rogi ? — Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămînea. — Cum? — Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil. Ea-1 duse pîn-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă : Ieronim ! te muşc 1 Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul de catifea, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi desmierdătoare pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare ... Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropia de strada strimtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decît porumbiţa lui [ea], el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea, ca să zic, elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă; cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul ... Castelmare sosi . ,. Tăcere. Ieronim plesni cu vîrful săbiei într-un zid de granit şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. în acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet ... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată . . . cealaltă rămase mută. VII Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dăduse-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd pare-că din suprafaţa lui un drum moale si luminos , cînd auzi bătînd încet în usă. El se scula şi deschise. Era pictorul. ' ' Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă fcurîndl din oraş — De ce ? J '• — Ai omorît pe Castelmare. — Ştiu. - , TPar c.ee*j ce nu Şt*' poate e că el e nepotul şi moştenitorul iui Podestă din acest oraş, că duelele sint oprite şi ca poţi ajunge la [-n] spînzurătoare. ’ 174 — Ei şi ? — Ei şi ? De unde*ai învăţat acest limbagiu, Ieronim, adaose bătrînul molcom, copilul meu mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie .. . Iat-o. El îi dete o hîrtie mîzgălită în linii strlmbe. Acesta o deschise. Cezara cătră Ieronim Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castehnare. înăbuşit de sînge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tot, cui ii datoreste rana sa. Fugi ...te rog! Pot să tc urmărească incă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist : contele voieşte să se logodească cu mine in starea in care se află şi nu am nici o putere de-a rezista ! . . . Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămîind aici, nu m-ai scăpa, ci m-aî face numai să mor de îngrijire ...pasărea meat — Fugi, ?i poate că . .. ah ! unde-i o speranţă de care să mă ţin?... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic . .. Ţi-aş zice : vino la mine, şi nu pot. Spune-mi: să te pierd, pentru a ie mai vedea o dată ? Nu ! Fugi Ieronim; poate că vro întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, ...poate contele să moară ... îi doresc moartea ... te iubesc / Nu, nu / nu crede că ic iubesc într-atft incit să-ţi zic să rămîi ... Adio ... drăguţul meu/ Cezara Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Francesco îi dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul înalt al mării, el aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barca sub cerul ce-şi ridica înstelată sa măreţie, şi astfel — un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor — adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii ... El văzu că barca lui se-nţepenise între nişte stînci de piatră . .. Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, [cu stîlpi] îmbiau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării .care se mişca uretndu-şî apele pînă lîngă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldătoare. EI se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu . El [J dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră ... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-1 arsese în somnu-i . . . merse mereu înainte . . . peştera se lungea din ce in ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă, cît ai băga mîna, care corespundea undeva ... se uită pe ea ... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni — bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc . acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pămînt şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari. — E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit, şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturii curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, îneît capul lui parea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor , bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor . . . o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecîndu-1 pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară pe noul şi tînărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă ; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă ; dar bătrînul lipsea. Pe o meşcioară era o foaie scrisă. Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu e îngheţat şi fără cuprins, ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămîne decît urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîu ; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor . . . şi- n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, ,,soarele”, viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei .dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap râzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere ; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare îneît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. într-adevăr se familiariza în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea, în nopţile calde, se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in — ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII tn ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchisul Bianchi, muri de apopJexie în mijlocul păharelor şi a comesenilor săi. Cînd ea-1 văzu întins în pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-si trăise decît sie şi care, spre a-şi împlini patime cari [ce] aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-1 ura mai mult în lume .. . . P cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie. „Contesa, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale barbat • . — Ba si fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi vntoriul meu barbat — sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. ' Castelmare ieşi nemuiţămit, aruneîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. — Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o monăstire de călugărite în apropiere de cîteva ore - unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ci. Fa slăbise de grijă .sărmana copilă ... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cit că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfăvîmată la ţărmuri, astfel incit ea-1 crezu înecat, mort de mult. . . „ . . , , în murii liniştiţi ai [zidurile liniştite ale] monastirei ca se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce 1 se dedese [rînduise] era cu fereasta-nspre grădină şi mare ; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se perdeau in orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii pină lingă ţărm - sau alte dăţi, pierzîndu-se pintre [prin] aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare, sau se ascundea intr-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncită în dorul ei fără de speranţă. în zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se coborea la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a [moliciunea] copilăriei era întrunită cu fru- cn gura încleştată de energie, ea şi se lasă îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din cînd in cînd cu braţele albe undele albastre . înotînd cînd pe-o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri. începuse a însera şi ea iar se laşa amorului ei cu marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. îşi golise gîtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sinii crescuţi în sete de amor pxnă rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avan-tagiul vieţei , acea peliţă caldă, dulce, netedă care laşa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, răzămîndu-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse Ia o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul părîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei ... D-zeule ! ce rai ! gîndi ea — voi sta aici puţin. Ea merse-nainte prin iarbă, care, caldă şi mirositoare, îi gîdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine ... Era nebună, ca un copil rătăcit [rătăcind] într-o grădină fermecată de basme. în urmă, văzînd că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce să facă ? Cu gîndul că s-a rătăcit, îşi mai primblă ochii de jur împrejur . . . nicăiri o ieşire . . . Ah ! gîndi — şi ce-ar fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat ? Cine mă vede şi cine mă ştie ? Să [Se] făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea sfîşiind valurile transparente de nouri ce sc-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare, trecea Cezara ca o-nchipuire de zapadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie ... Ea mergea încet . . . Toate visele, toată îneîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin ... ar fi plîns I îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei . . . Ea se uită 1-acea dumbravă îneîntată ... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul ... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate vestezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, îneît părea o statuă de marmură în lumina viorie . .. Deodată ea văzu prin arbori o figură de om .. . gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze ... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare ... era el. Ah ! gîndi ea zîmbind — ce nebună sînt . .. pretutindenea el, în frumuseţa nopţii, în tăcerea dumbra-velor [, în frumuseţa nopţii] ... El s-apropie ... El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui ... O privi lung, se priviră lung. Cînd li luă mîna ... ea ţipă [încet]. Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui ... Cezara ! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună? Sau eşti tu ? tu ? ' Ea plîngea ... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinie să ţie acel vis. — Tu eşti? Chiar tu ? întrebă ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritore de viaţă ... Ea nu se mai sătura privindu-1 ... şi uitase starea în care era. 176 GENIU PUSTIU i TASSO-N SCOŢIA1 2255 Duraas zice că romanul a esistat totdeauna. Se poate. El2 e metafora vieţei. su Priviţi reversul aurit a unei monede calpe, ascultaţi cîntecul absurd a unei zile care n-a avut pretenţiunea de-a face mai mult zgomot în lume decît celelalte în genere, estrageţi din aste poezia ce poate esista în ele şi iată romanul. Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri 3), am dat peste un volum mai nou : Novele cu şase gravuri. Deschid 1 şi dau de istoria unui rege al Scoţiei care era să devină prada morţii din cauza unui cap de mort îmbălsămat. închipuiţi-vă însă că pe cine l-a pus litograful să figureze în gravuri de rege al Scoţiei? Pe Tasso ! Lesne de esplicat : Economia. Am scos întradins portretul lui Tasso spre-a-1 compara. Era el, trăsură cu trăsură. Ce coincidenţe bizare pe faţa pămîntului, îmi zisei zîmbind prin visarea mea. Putea-s-ar oare întîmpla unui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o citeam? .. . jj Uitasem 5 însă 8 că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că, în urmă, toate eîte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sînt decît creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis. Era o noapte tristă. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureştilor, ce se trăgeau strimte şi noroioase pin noianul de case mici şi rău zidite din cari constă partea cea mai mare a aşa-numitei7 capitale a României. Tropăiai8 pin bălţile de noroi ce te împroşcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cîrciumi şi prăvălii pătrundea prin ferestrele mari şi nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Din cînd în cînd treceai pe lîngă vro fereastră cu perdelele roşii, unde în semiîntuneric se zărea cîte o femeie ... Pe ici, pe colea vedeam pe cîte-un romanţios ce trecea fluierînd sau cîte-un om beat, care-n-dată ce 9 chiuia răguşit lîngă ferestrele prostituţiunei, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi Nu sc face menţiune cină intervenţia în text este cu cerneală decît atunci cînd poate fi vorba de o intervenţie mai tîrzie ; N notează intervenţiile cu creion negru şi R pe cele cu creion roşu 1. titlul capitolului pare adăugat mai tîrziu, in dreapta numărului de capitol, cu o cerneală ceva mai neagră decît a textului de bază şi care mai apare în manuscris (de pildă la 38r) 2. Se poate. EI scris cu N deasupra lui Romanul pus intre paranteze cu N 3. urmează mucezite şters cu R 4. de aici, o dîră uşoară, în bucle largi, trasată cu R pare să anuleze acest alineat sau să sugereze refacerea lui ulterioară, refacere care, pentru sftrşitul alineatului, a fost chiar efectuată, fără să putem şti dacă înainte sau după bararea alineatului cu R (v. nota următoare) 5. de aici pînă la sftrşitul alineatului textul figurează pe 21 v, în fruntea paginii, fără vreun semn de trimitere şi substituire, scris cu peniţă mai subţire şi cerneală mai neagră, probabil mult mai tîrziu, cum se vede şi din concepţia pasajului, comparată cu cea a versiunii iniţiale : Am spus o neghiobie negreşit, căci totul e cu putinţă pe pămînt şi, drept dovadă, vă voi nara o istorie ciudată, în care am jucat şi eu un rol, deşi foarte secundar; am acceptat varianta de pe 21 v (în ciuda absenţei unui semn material de trimitere şi substituire) atît pentru că textul este stabilit pe versiunile cele mai recente ale fiecărui segment (cu excepţia unor eliminări sugerate dar neefectuate şi care ar dăuna coerenţei textului), cîl şi pentru că cea mai veche, din textul de bază, crează o dificultate de cronologie a evenimentelor narate (vezi PL 1964, p. 365) 6. supraintercalat 7. supraintercalat cu N: am modificat în consecinţă capitalei în capitale 8.-i scris cu R peste -m 9. după un alt ce * şters 12 —«. S44 177 sinul său veşted d gol - poate 1 ultimul mijloc de-a sufoca dorinţi murdare în piepturi stîrpite si pustiite de coruptiune si beţie. Beţivul intra, semiîntunericul devenea întuneric si amurgul gîndirilor’ se prefăcea într-o miază-noapte de plumb cînd gîndeam că Si ace’la se numeşte om, şi aceea femeie 2 *. || Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e asa si dintr-al patrulea — Dumnezeul [e], ce puţine-s caracterele acelea care meiită a se numi omeneşti. || _ _ prin uşa unei cîrciumi descliise auzii ţirliiturile unor coarde false, pe cari le schin-22y giuia sub arcuşul său cel aspru || şi cu degetele-i uscate un biet copil de ţigan, şi-n preajma lui sărea de rumpea pămîntul o muiere-n doi peri şi un ţigan rupt4 şi lung, cu picioarele goale băgate în nişte papuci largi şi umpluţi cu paie. O veselie grotescă, urîtă se desemna pe feţele amîndorora. Alături era o cafenea. Ploaia şi frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac a jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simţurilor mele ameţite de ploaie şi de frig. Orologiul5 *, fidel interpret al bătrî-nului timp,’ sună de 12 ori în 0 limba sa metalică, spre-a da lumei, ce 7 nu-1 asculta, sama că se scursese şi a 12 oră a miezului nopţii8 *. P-ici, pe colea pe lîngă mese se zăreau cîte-o grupă de jucători de cărţi cu părul în dezordine, ţinînd cărţile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, tăcuţi, cu ochii fixi, mişcîn-du-şi şi muşcîndu-şi buzele făr-a zice o vorbă şi trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase’cîte-o gură din cafeaua sau berea ce li sta dinainte ... semn de triumf ! Un june aplecat asupra unui biliard scria cu creta pe pănura verde vorba lima B. Cugetam că e din viţa lui Arpad şi că şi-o fi scoţînd din rezervoriul memoriei sale vrun dulce 10 * nume de iubită sau vreun ideal unguresc din romanele lui Mauriciu Jokay. Nu m-am mai ocupat mai mult de figura acestui tînăr, suspinător poate, ci am început a răsfoi, prin ziare streine, unele reviste literarii artistice etc. (Ale noastre neci nu au, neci nu vor a revedea ceva în privinţa asta.) Junele meu se apropie de mine. — După d-ta, mă rog, şopti el înclinîndu-se. Accent curat românesc — nu e ungur u. — Poftim, zisei, întinzîndu-i ziariul şi surprins de interesul ce-mi insuflă îndată ce ridicai ochii. Un om pe care-1 cunoşteam fără a-1 cunoaşte, una din acele figuri ce ţi se pare că ai12 mai văzut-o vrodată-n viaţă, fără s-o fi văzut neciodată, fenomen c'e se poate es-plica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti. începui a-1 observa cu comoditate. Era frumos, d-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, espre-sive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof 13. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, caprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari14 sprîncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strîns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un Satan, nu cum şi-l închi-puiesc pictorii: zbîrcit, hidos15, urîcios, ci un Satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, 23r un Satan |j mîndru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul;-şHa.dul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în 16 ceri, a sorbit din lumina cea mai sîntă, şi-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat17 sufletul în visurile cele 1. supraintercalat cu N 2. după femeie se află, scris cu N, semnul ^ al cărui corespondent pe verso omanăă intercalarea (scrisă cu cerneală neagră ca şi textul anterior de pe 21 v, semnalat la nota 5 p, 177), mai recentă dccît textul de bază dar mai veche decît N 3. supvaintercalat 4. se poate citi şi supt 5. după Orologiul bătea 12. P-ici, pe colea lîngă mese şters 6. provine dintr-tm din cu d şters 7. după 6ama şters S. iniţial: că-se scursese 12 ore ale miezului nopţii, modificat prin supraintercalarea lui şi a şi corecturile ore > ora, ale> a; 9. iniţial: numele lima; amîndouă cuvintele au fost tăiate cit N, dar numai deasupra lui numele s-a scris vorba, ceea ce ne obligă să păstrăm, pentru sens, şi lima, după cum am păstrat şi ce uunează, dc la cugetam la Iokay, deşi este barat cu R; am considerat, şi nu numai aici, că eliminarea textelor barate cu R duce la dezacorduri cu contextul 10. supvaintercalat 11. ăîipă maghiar pus în paranteze cu A 12. după un 1 şters 13. aici sfîrşeşte o bară oblică trasă peste text cu cerneală mai neagră care începe mai jos, după închipuiesc; 14. după sprîn-[cene] şters 15. subliniat cu N 16. după un âigraf şters indescifrabil 17. după o literă ştearsă, indescifrabilă • J7S mai dragi1, pentru ca în urmă, căzut pe părnînt, să nu-i rămînă decît decepţiunea şi tristeţea, gravată in jurul buzelor, că nu mai e în ceri. Repedea îmflare a nărilor şi vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină, şi mîna 2 sa albă cu degete lungi şi aristocrate sămâna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată espresiunea în sine era d-o putere generoasă 3, deşi infernală 4. Luă un ziari românesc. La pagina anunţurilor citi cu o semivoce sarcastică: Opera italiană .. . Ughenoţii. — Ai vrea să fie română ? zisei indiferent. — Se-nţelege. N-am putea avea o muzică . . . mai dulce şi mai frumoasă ca cea italiană ? 5 — Nu eşti venit de mult. — Nu. — înţeleg, zisei. — De ce? — Oamenii noştri, zic eu, sînt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic — ba şi mai mult : au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. — Şi ... oare sînteţi aceea de ce vreţi să treceţi ? 6 * * * — Hm ... nu eşti de aici . .. cum se vede \ -Nu*. ’ ' — A . . . altceva ... °. Ei bine, s-o ştii de la mine că nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără neci un folos, de-aceea atîtea ţipete bestiale care împlu atmosfera teatrului, de-aceea atîtea schimbări de ministeriu, de-aceea atîtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot esis-tenţa lui Dumnezeu, decît suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor, decît inimi care să iubească caracteristica cea espresivă a poporului nostru10 *, minţi ocupate cu cestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni. Divorţul ... adulteriul îmblă cu feţele bolnăvicioase, spoite din gros, măşti vie, pe stradele noastre : zîmbind|] femeilor le stîrpeşte, zîmbind bărbaţilor îi usucă şi cu toate astea noi le dăm serbări şi le sacrificăm nopţile iernelor noastre, ne cheltuim tinereţea, care-ar trebui să aparţină lucrului spre realizarea acelor ideale spre care ţinteşte omenirea toată n, şi familiei .. . Femeia poporului nostru nu lucrează . . . are 12 cu ce trăi; bărbatul nu lucrează, căci n-are la ce lucra — toate fabricelc din lume concură cu mizerabila sa meserie. Cît despre inteligenţa noastră — o generaţiune de amploiaţi ... de semidocţi ... oameni cari calculează cam peste cîţi ani or veni ei la putere . .. inteligenţă falsa, care cunoaşte mai bine istoria Franţei decît pe-aceea a României, fii unor oameni veniţi din toate înghiurile pămîntului, căci adevăraţii copii de român încă n-au ajuns să înveţe carte ... oameni în fine cari au făptură şi caracter de la taţii greci, bulgari13 şi numai numele de la mumă — de la dizgraţiata Românie. Şi încă dacă şi-ar [fi] cîştigat prin ceva dreptul de-a se numi români; dar nu. Ei îşi urăsc ţara 14 lor mai rău şi mai cumplit decît streinii. O 15 privesc ca un exil, ca o supărătoare 10 condiţiune a esistenţei lor ... ei sînt ... cum 1. deasupra lui frumoase rămas neşters 2. după deget[ele] şters 3. scris cu cerneală mai neagră deasupra lui grozavă, şters cu aceeaşi cerneală; 4. urmează era culmea, idealul răului şters 5. propoziţie scrisă cu N pentru a înlocui Nu avem voci, nu avem talente, nu avem o muzică populară nees- ploatată încă pînă astăzi? şters cu N 6. semnul de întrebare adăugat ulterior cu N 7. replică scrisă cu N pentru a înlocui versiunea iniţială : Zîmbii a rîde şi-mi muşcai buzele. — Eşti transilvănean? zic pusă între paranteze cu N 8. scris cu N după Da, român din Transilvania şters cu N 9. A ... altceva ... supraintercalat cu N 10. care . .. nostru scris cu N peste închinătoare de Dzeul românilor sau pus între paranteze cu N 11. lucrului ...toată scris cu N deasupra lui lucrului şi familiei fără ca lucrului din textul de bază să fie şters 12. după căci şters şi înlocuit prin puncte de suspensie cu N 13. după sau şters şi înlo- cuit prin virgulă cu N 14. dar nu. Ei îşi urăsc ţara provine din dar nu, căci ei îşi urăsc ţara prin tăierea virgulei şi a lui căci, majuscularea lui ei şi suprainiercalarea lui îşi, toate cu N 15. de aici pînă la cu toţii 1 textul este intercalat cu N şi anume scris între rînduri pînă la cum o spun şi de la Inşii continuat pe verso, dar fără reluarea semnului scris pe recto cu X 16. după condiţi[unej (sau condiţi[c] ?) şters S4r 179 24o 24T 25 r o spun II Inşii români de naştere, francezi în 1 inimă - şi dacă Franţa le-ar procura semidocţilor noştri avanţagele pe cari li 1 [e] dă nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult ... cu toţii! || » . Pre legea mea, urmai, ştergîndu-mi sudoarea -, arata-mi un om care sa scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni1 * 3 *, şi acel om va cădea ca o bomba in mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mmtuitor, poate, pentru ţara lui5. — Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional — spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adîncurile în care doarme, fă-ceţi o uriaşă reacţiune 6 morală, o revoluţiune de idei7, în care ideea romanesc să fie mai mare decît uman, genial, frumos, m fine, fiţi romani şi iar romani, zise el încet şi răguşit. — Cine s-o facă asta ? Nu sînt toţi astfel8 ? Nu sînt toţi numai receptivi — francezi, italieni, spanioli, tot — numai români nu? — O 9 ! nu trebuie oameni mulţi pentru asta ... Spiritul public este 10 * fapta puţinor oameni. O 11 singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei pînă sus în nourii gînditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniu .. Arătaţi-le iasma viitorului şi se vor speria de el ... Arătaţi-le unde-ar ajunge de-ar urma tot astfel şi se vor întoarce .. . Dar în fine — adaose el c-un surîs sceptic — de ce să cercăm noi a rădica generaţiunea cu umărul? Tot ce se-ntîmplă pe lume rezultă. De-o fi ca12 ei să se stingă, se vor stinge şi cu noi şi fără de noi — de nu, nu. Cosmopolit ? adaose el încet, hm !13 cosmpolit sînt şi eu; aş vrea ca omenirea să fie câ prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atîtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile|| nu sînt decît nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atît de naturală, atît de esplicabilă cum putem esplica din împrejurări asemenea * 14 diferenţa dintre individ şi individ l5. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate16 naţiunile îşi sînt egale în abrutizare 17, în 18 îndobitocire, în 19 fanatism, în 20 vulgaritate; ci cînd Lumina abia21 se reflectă în ele, ea formează colori prismatice 22. Sufletul omului e ca un val — sufletul unei naţiuni ca un ocean. Cînd vîntul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi a valurilor ei — ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles ; pe cînd dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le: reflectă în visul său cel adînc şi luciu. Cînd naţiunea e-n întunerec, ea doarme-n adîn-cimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar cînd Libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică spre a-1 reflecta în frunţile lor şi a-1 arunca apoi în raze lungi adîncimilor poporului, astfel încît în sînul mărei întregi se face o zi senină, se răsfrînge în adîncul ei cerul. Poeţii, filozofii unei naţiuni 23 presupun în cîntec şi cuget înălţimile cerului şi-l comunică naţiunilor respective. Dar sînt nouri cari, întunecînd ceriul, întunecă pămîntul. O, nourii — regi ai pămîntului vor mîna totdeuna tunetele lor ■— rezbele asupra popoarălor 24 de valuri; cu toate că acei. 1, după de şters 2. urmează de pe frunte şters 3. provine din generaţiunei prin supraintercalarea lui acestei şi corectarea lui — ei in -i, cu N 4. urmează de foc şters cu N 5. ţara lui scris cu iV deasupra lui naţiunea sa şters cu N 6. scris cu N deasupra lui revoluţiune şters cu N 7. după idei pînă la sfîr- şitul replicii^ textul este pus între paranteze cu N, ca propus pentru eliminare sau remaniere 8. după astfel se află semnul #, iar iot ce urmează pînă la sfîrşitul replicii e adăugat mărunt cu N, pe cinci rînduri înghesuite în spaţiul mic pînă la marginea paginii 9. supraintercalal 10. după opiniunea publică şters cu N 11. de aici pînă la ce se numeşte geniu ... textul este pus între paranteze cu N 12. deasupra lui romanii şters 13. supraintercalat cu N 14. mai adecvat conţinutului decît anume 15. scris cu N dea- supia in om şi om şters cu IV 16. după nu esistă şters 17. după brutalitate şters 18. după egale şers cu î 19. scris cit N peste şi 20. după egale şters cu N; de la nivelul acestui rînd întreaga pagină “ TJ!S %0a’al^ ct! N, ca şi pagina următoare, pînă la ce tiraniză asupra altora I 21. supraintercalat CUz . , ' vii, elegante şters cu N 23. urmează luminate pus între paranteze cu cerneală mai nea- gra şi peniţa mai subţire decît a textului de bază 24. după valurilor şters 180 nori nu sînt alta decît însuşi respirarea gheţoasă şi întunecată a valurilor nenorocite. Nourii tună, fulgeră şi acopăr cu o perdea de fier Soarele aurit, şi pînă ce vor fi ei tirani asupra frunţilor de valuri, pînă ce întunericul ce-1 aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adînc al mărei c-o noapte rece şi tăcută, pînă atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită. Cei mai nalţi şi mai veninoşi nori sînt monarhii. Cei după ei, asemenea de veninoşi, sînt diplomaţii. Trăsnetele lor cu care ruină, seacă, ucid popoară întregi sînt rezbelele. Sfărîmaţi monarhii ! Nimiciţi servii lor cei mai linşi, diplomaţii; desfiinţaţi rezbelul şi nu chemaţi certele popoarălor decît înaintea Tribunalului popoarălor şi atunci Cosmopolitismul cel mai fericit va încălzi pămîn|!tul cu razele sale de pace şi de zsr bine. ‘ Judecata acestui june — cam bizară — mă interesă mult şi sorbeam, ca să zic aşa, vorbele şoptite de buzele sale subţiri şi palide L Faţa sa devenea din ce în ce mai profundă şi mai espresivă şi luă un aspect fantastic. Mă lăsam tîrît de rîul lin al cugetărilor sale într-o nemargine de vise. — Nu - crede, zise, că cosmopolitismul cum îl voi eu nu-şi are adepţii săi fierbinţi. Deodată cu aceste vorbe, el scoase din buzunariul de pe piept al gherocului un mic jurnal litografat în nordul Germaniei. Ieşit dintr-o litografie secretă de sub mîna unor juni apostoli ai Libertăţei adevărate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil şi celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere. El chema popoa-răle la o alianţă sacră contra tiranilor celor răi ai pămîntului, la esilarea din regula lumei a maiestăţilor meschine, a diplomaţilor gîzi a opiniunei zilei, a rezbelului, în care se varsă atîta sînge din inima cea sîntă a popoarălor. Vis frumos care-a început a fi al lumei întregi, vis care, devenit convincţiune, nu va desfiinţa pe-o cale pacifică şi nepătată de sînge numai capetele cu coroane tiranice, ci şi popoarăle ce tiraniză asupra altora ! Bătu o oră. Atunci el se sculă repede, îşi băgă ziarul litografiat în buzunari şi-mi întinse dreapta, pe cînd cu stînga-şi puse pălăria-n cap. — Mă numesc Toma Nour .. . D-ta ? îi spusei numele meu. După aceea ieşi, lăsînd să-mi vîjie prin cap ideea de a-1 [face] eroul unei nuvele. Întorcîndu-mă acasă, tocmai cînd aprind chibritul ca să dau foc la lampă, văd într-o lumină dubioasă cartea de nuvele cu cele 6 gravuri. Chibritul se stinse şi rămăsei în întuneric. — Uite, zisei, oare nu voi găsi în acest om un Tasso, să-l studiu mai de-aproape? întunericul din jurul meu era metafora acelui nume : Toma Nour. II . După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro novelă a mea, a[m] căutat negreşit să fac 3 cu el o cunoştinţă mai de aproape. || L-am văzut în urmă de mai multe ori şi, fiindcă o atracţiune instinctivă mă fer- 27r meca înspre el, de aceea i-am propus să mă viziteze. Căpătasem în el un amic, care nu mă vizita decît ca să mă certe, care nu se purta 4 decît în [haine] negre, care rîdea zile întregi cu un rîs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plîngă acasă, care ura oamenii şi era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui. _ . . El nu-mi făcuse încă neciodată invitarea ca să-l vizitez. în fine, într-o zi îmi făcu această nespusă onoare. M-am dus la el. Locuia într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. în colţurile tavanului paia[n]jenii îşi esersau pacifica şi tăcuta lor industrie, într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vro cîteva sute de cărţi, visînd fiecare din ele ceea ce coprindea, în alt colţ al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, 1 1. după vinete şieys 2. după în fine, el şters 3. să fac sapvaintercalat 4. se purta deasupra iui îmbla îmbrăcat şters 181 28r 29r c-o plapumă roşie şi-nainte [a] patului o masă murdara j, cu suprafaţa ilustrata de litere mari latine şi gotice ieşite de sub bricegelul vreunui ştrengar de copil. Pe masa hîrtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, m fine, totul un abracadabra 2 fără înţeles şi fără scop. Dar asupra cărţilor culcate-n 3 colţ era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece [ani], cu par negru şi lung, cu buzele4 supţiri şi roze 3, cu faţa albă ca marmura şi cu nişte ochi albaştri mari, sub mari srpîncene şi lungi gene negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa 0 de străluciţi, de-un colorit atît de senin, încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului ce privea în ei. Era o adevărată operă 7 de artă. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat 8 bărbăteşte, însă mînele cele fine, dulci9, mici, albe, trăsurile feţei10 de-o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de-o adîncime nespusă, fruntea arcată şi mai11 mică, părul undoind cam pre lung te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite. || — Cine e femeia asta? zic eu lui Toma, care sta tologit pe plapuma lui cea roşie. — A, femeie !12 . .. rîse el. Tot femei visaţil3. Ţi-o jur pe omenia 14 mea că a fost13 bărbat ca tine şi ca mine. — Cu toate astea aceşti ochi ... _ — Aceşti ochi? ... O! dacă-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată-n 16 viaţa ta, ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vînătă a dimineţei1 11', în fiece undă albastră â mărei, în fine, [în fiejce geană azurie 18 ivită pin nori. Cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit. A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; şi dacă mîna mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ţi se par încă frumoşi, poţi să-ţi închipu-ieşti ce frumoşi trebuia să fie ei. Frumoşi a-nmărmurit în sufletul meu 19 întunecos, rece, nebun, precum ar rămînea pin 20 nouri pe bolta cea brună a nopţii două .. . numai două stele vinete21. Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vreunui ziari ... După ce voi muri îţi voi testa într-o broşurică romanul vieţei mele şi vei face din lungii, din obosiţii mei ani, trişti, monotoni şi22 plînşi, o oră de lectură pentru vrun cutreierător de cafenele, pentru vrun tînăr romanţios sau pentru vro 23 fată afectată, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi şi care învaţă din romane cum să-şi facă epistolele de amor 24. — O ! ... voi cari pozaţi ca eroii leşinînzi a romancierilor francezi, voi cari iubiţi ca sentimentalii germani, răspunsei eu, voi cari mîncaţi cu toate astea ca englezii ma-terialişti, voi trăiţi mult, şi te-ncredinţez eu, iubitule, că tu, cu toată afectaţiunea ta, cu toată faţa ta de-un eroism palid, ai să trăieşti mai mult decît mine. Pe ce ne 23 prindem ? — Pe ce ţi-am spus, replică Toma, pe biografiile noastre scrise în formă de nu- vele. De-oi muri eu înainte, ţi-o las pe-a mea, de-i muri tu, moştenesc eu pe-a ta, şi-atîta-i tot. || ’ într-o noapte 20 venisem 27 la Toma. Luna strălucea afară şi în casă nu era luminare. Toma sta visînd pe patul lui şi fumînd în lungi sorbituri din un ciubuc lung. Şi focul din lulea ardea pin întunericul odaiei ca un ochi de foc roşu ce-ar sclipi pin noapte. Eu stăm lîngă fereastra deschisă şi priveam visînd în faţa cea palidă a lunei. în faţa locuinţei lui Toma era un mîndru palat a unuia din . . . aşa [-zişii] aris- 1. deasupra lui neagră, şters 2. urmează genial pus între paranteze şi şters cu N 3. deasupra iui din şters; -n parc adăugat după această corectură 4. după ochii şters 5. după palide şters 6. supraintercalat cu N 7. după o sublimă şters cu N 8. după de bărbat şters 9. supraintercalat 10. supraintercalat 11. subliniat cu N, spre deosebire de mai din mai femeiască de mai sus, lăsat nesubliniat in ciuda obiceiului lui Eminescu de a sublinia pe mai folosit cu acest sens 12. A, femeie scris cu N deasupra lui Nebun[. . .] şters cu^N 13. urmează bată-vă Dumnezeu, nătîngilor şters cu N 14. scris cu N deasupra Im onoarea şters cu A' 15. a fost după eşti şters 16. deasupra lui s-a[r], apoi fi s-ar succesiv şterse 17. stea vînătă a dimineţei supraintercalat 18. deasupra lui albastră şters 19. supraintercalat cu N 20. fpă hi urma de tot şters 21. urmează iubite şters 22. un semn cu N sub şi pare să manifeste o inten-ţte de eliminare, compatibilă cu triada adjectivală atît de frecventă în stilul lui Eminescu 23. după f[ete] Şe/s -4. deasupra lui trebuie să iubească rămas neşters s-a scris cu N să-şi facă declaraţii! [nile] şters epis o e e e amor versiunea iniţială : care nu mai poate iubi şi care învaţă din romane cum trebuie să lUDeasca este ea .însăşi adăugată după scrierea riadului următor 25. după un f sters, urmă a intenţiei iniţiale ne a sene, probabil, facem prinsoare 26. după sară şters 27. după un trigraf 'şters, ilizibil ' ' 182 tocraţi ai noştri1 . . . Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus auzii, prin aerul nopţii, tremurînd notele dulci a unui piano şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, profumată, fantastică. îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sînt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, dasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei vergine murinde. E miazănoapte . . . Pustiul tace . . . aerul e mort şi numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat, cu rnînile unite, care cîntă o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare : rugăciunea unei vergine. întredeschisei ochii şi văzui prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorînd 2 cu degetele ei subţiri3, lungi, albe, clapele unui piano sonor şi acompaniind ţipetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasţul] ei dulce, moale 4 şi încet. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase 5 asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ophelia. Am închis iar ochii, astfel încît, recăzut iar în pustiul cel lung 6, palatul cel alb 7 se confunda cu nourul de argint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi. Apoi, strîngînd [ochii] silit şi tare, am învăscut visul meu în întuneric, n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărînd ca o suvenire întunecată 8: rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult şi, cu totul în prada impresiunei ei, ţineam încă ochii9 strîns închişi. Cînd mă deşteptai din reveria mea, fereastra susă a10 palatului era închisă, în salon întuneric, şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul era blond * şi văratec, iar razele lunei, pătrunzînd în camera lui Toma, izbeau faţa sa, cu care era el culcat în sus. Ea era mai11 palidă decît altă dată şi mi se părea că două raze ale lunei aureau două mici lăcrimioare12 pătrunse din ochii lui închişi. — Plîngi ? zisei încet şi mişcat şi eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi. — Iubit de-un asemenea înger, fără să-l poţi iubi, şopti el încet, cu o voce seacă şi amară13. || — Ce ai ? zic eu 14. — Ce am? răspunse Toma. O ! dacă-ai cunoaşte tu cît de puţin sufletul meu acesta, te-ai înfiora — nu ştii, nu-ţi poţi imagina cît e de pustiu, cît e de deşert în el, e întocmai ca gîndirea idioată şi stearpă a unui om a cărui urechi sînt surde ca lutul, a 10 cărui gură e mută ca pămîntul, a cărui ochi sînt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, şi cînd mai pot stoarce o lacrimă din ochii miei mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinîndu-se Dumnezeului său — ei bine, acel înger iubeşte c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Şi eu ... eu n-o pot iubi. Stele-n ceri, amoruri pe pămînt, numai în noaptea mea neci o stea, numai în sufletul meu ... neci un amor. Cîteodată numai aud bătăile pustiitului meu suflet, cîteodată suflarea 16 mi se curmă-n 17 piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munţii anilor .. . cîteodată mai simt şi eu ! ... O, atunci îmi place să trec18 prin lume cu ochii închişi şi să trăiesc sau în trecut sau în viitor. Visez ca copilul ce vorbeşte pin somn, zîmbind, cu Maica Domnului, mă transport în ceri, pun aripi umerilor mei şi părăsesc pămîntul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine-vi-suri care mă poartă din lume-n lume şi mă izbesc din gîndire în gîndire. Mor pentru pămînt, ca să trăiesc în ceri. O ! de-aş putea iubi. înţelegi tu ce va să zică de-a nu putea 19 iubi ? A trece pin lume singur, mărginit în paşi, în ochi, să te zvîrcoleşti în strîmtoarea sufletului tău celui rece, să cauţi a-1 1. iniţial: a unuia din aristocraţii noştri transformat cu iV prin intercalarea punctelor de suspensie, supraintercalarea lui aşa [-zişii] şi ai şi tăierea ultimului i din aristocraţii 2. după un trigraf şters, indescifrabil 3. deasupra lui mici şters 4. după şi şters 5. după suflase asupfraj şters; espirase avea o altă iniţială, o literă care a fost tăiată gros cu cerneală (vezi locul paralel din Sărmanul Dionis) 6. recăzut iar în pustiul cel lung supraintercalat 7. cel alb supraintercalat 8. adăugată ulterior cu N 9. supraintercalat cu N ; cf. ceva mai sus o omisiune identică rămasă necorectată 10. susă a (iniţial: de sus a) deasupra lui era închisă şters 11. supraintercalat 12. iniţial: lacrime, scris cu N deasupra lui diamante semiparan- iezat 13. iniţial: cu o voce disperată, sa că, amară transformat cu N prin punerea între paranteze a lui disperată şi supraintercalarea lui şi 14. urmează iar mai plîngînd şters cu R 15. după ca [re] şters 16. după lin m* şters 17. după pare şters 18. după anticiparea trăiesc sau în şters 19. supraintercalat şi subliniat cu o cerneală mai neagră, probabil posterioară 30r 183 aprofunda si să vezi că e secat şi că apele sale se pierd în nisipul secăciunei soţiale, se ard de căldura 1 unei soţietăţi de oameni ce trăiesc numai din ura unuia cătră celălalt. A nu iubi nu-i nimica — a nu putea iubi e grozav. Toma Nour, după ce sfîrşise acest apolog al urei şi răcelei, el se sculă din pat si începu să traverse- spaţiul cel larg al camerei sale, cu paşi mari. Lumina lunei batea în faţa de 2 marmură a icoanei din părete, a cărei ochi păreau că trăia [u] 3 în noapte^ ^ joane j zjse Toma, sărutînd ochii cei de foc vînăt a icoanei, Ioane, iartă că am căzut într-un iad de ură, cînd tu nu-mi predicai decît un cer de amor, suflet de înger ce ai fost !4 Luna s-ascunse-ntr-un nor negru de ploaie spintecat în două rinduri de lungi fulgere roşii. Casa se-ntuneca şi nu se mai văzu neci acea umbră pe perete : Ioan, neci acea umbră de marmură ce îmbla : Toma. — Toma 5 *, zisei eu încet, eu mă duc . . . noapte 0 bună. Cată să nu-nnebuneşti. Ieşii şi mă dusei acasă la mine. ... Deşi Toma rămînea acelaşi, dar eu băgăm de samă că el se ruina din [zi] în zi. In una din 7 zile însă eu luai frumoasa deciziune de-a compune cît se va putea de serios mina mea, în sine cam mucalită şi nededată de-a fi funebră, şi a ţinea o oratiune de morală şi igienă acestui jj om — pe care eu îl credeam că-i vun 8 geniu pierdut. Aşa e felul meu. în visurile mele mă cred în stare de-a deveni un tiran carnivor, setos de sînge şi omor, avar de aur şi desfrînat ca un Eliogabal, cînd în realitate neci nu sînt în stare să mă mîniu cumsecade 9. Atîta timp sînt şi eu mînios pe-un om cît tine el mînie pe mine. Ei bine, cu Toma puteam fi mai sever. — Toma, zisei eu, te ruinezi. Pentru D-zeu, îmbla între oameni, pînă ce ei nu vor începe a crede că eşti nebun. Am repetat adesea aceste vorbe, sau analoge cel puţin 10 *, mai multe zile de-a rîndul, dar el nu răspundea nimica, faţa sa rămînea la imputările mele de-o amicie copilărească, rece şi impasibil[ă], însă într-o zi prorupse cu o voce puternică şi arzătoare, ochii săi se turburară şi răsufla mai greu u. — Taci, zise, copil ce eşti! Ce vrei ?... Crezi tu or toate sufletele de pigmei ce mă-nconjor — cred ei oare că mă cunosc ? 12 Ei văd nişte membre de om, fie-care-şi croieşte cîte-un interior cum îi place pentru acest biped îmbrăcat în negru şi omul lor e gata. ,,E un nebun”, zice cutare. ,,E fantast”, zice cutare. „Aşa ! vrea să treacă de original”, zice un al treilea — şi toate aceste individualităţi croite pe sama mea, atribuite mie, nu au a împărţi cu mine nimic 13. Eu sînt ce sînt, destul că sînt altceva decît ceea ce cred ei14. Lauda lor nu mă linguşeşte, pentru că ei laudă 0 individualitate care nu-i identică cu a mea — batjocura lor nu m-atinge, pentru că ci batjocuresc un individ pe care eu nu-1 cunosc ... îi despreţuiesc pe oameni ... rmam săturat de ei. Se-nţelegc că cu asta curmă15 şirul oricărui raţionament ce se putea naşte in mintea mea. Nu i-am mai făcut neci o imputare10, e în zădar să vorbeşti celuia ce nu vrea să te-asculte. Intr-o zi el plecase din Bucureşti fără măcar să-şi ia adio de la mine sau de la vrounul din cunoscuţii17 săi. ’ ’ 1. uracară liolcroasă pus între paranteze cu N 2. după un m şters (m [armoree] ?) 3. grafia permite complinirea cu[u] 4. suflet de înger ce ai fost şters şovăielnic cu li 5. de aici pînă la unui leu murind dc pe 31r, unde apare o delimitare orizontală cit R, textul este barat de mai multe linii oblice cu R 6. inter- venţiile cu N dc pe 31r care sc includ în aceste limite sînt scrise posterior barărilov cu R, peste care sc suprapun în trei locuri; după un digraf şters, ilizibil 7. d- din din are o sedilă ştearsă care o anticipa pe cea din următorul Şile 8. om — pe care eu îl credeam că-i vun supraintercalat cu N 9. scris cu N deasupra lui serios şters cu A 10. sau analoge cel puţin supraintercalat cu N 11. şi răsufla mai greu scris cu A deasupra lui ca suprafaţa mărei şi pieptul său gemea ca răsufletul unui leu murind pus între paiantezc cu N (întîi segmentul ca suprafaţa ...gemea, apoi ca răsufletul ...murind) 12. semnul de întrebare este omis în manuscris 13. scris cu N peste neci în clin neci în minică pus între paranteze (din grabă, prima, a fost pusă după neci) cu A 14. ce sînt, destul că sînt altceva decît ceea ce cred ei, scris cu [A' 1 casup.a lui de tot altceva pus între paranteze cu N 15. provine din corectarea cu N a lui curmase lb. urmează neci o admoniţiune mai mult pus între paranteze cu N (din grabă, prima a fost pusă după neci o), lai ce urmează pînă la finele alineatului este adăugat în continuare cu N 17. deasupra lui amicii N-am mai auzit de1 el vrun an. într-una din - zile 2 primesc o scrisoare din Copenhaga. Iat-o : ,,Iubitule, trimite-mi poeziile lui Alecsandri, poste-restantc — sub lik-rile Y. Y.”. Ş-atîta tot. I le-am trimis. Pe urmă am plecat la ţară, la o moşioară a 3 părinţilor mei, unde-am petrecut o vară frumoasă, plină de poveşti şi de cîntece bătrîneşti. Dar am însărcinat pe-o babă ce îngrijea de camera mea 4 ca să primească orce scrisoare mi-ar veni în lipsă şi 5 s-o arunce în sertarul mesei 6. Cum veni toamna, zburai şi eu din cîmpiile cele friguroase, brumatece7 * şi întinse * în camera din Bucureşti, din etagiul al treilea, caldă şi mică. Sînt un fantast. Capul aplecat asupra mesei, îmi făceam planuri de aur. cugetam asupra acelor mistere s din viaţa popoarelor, din mersul generaţiunilor care, asemenea fluxului şi refluxului mărei, duc ca o teribilă consecinţă ici la înălţare, colo la cădere. Afară era un timp posomorit şi gemător ca gîndirile murinzilor, ploaia vîjia bătînd în ferestrele casei, focul se făcuse zgură-n sobă, luminarea ardea palidă a stinse — şi mie mi || se părea că aud şoptirea acelor moşi bătrîni cari, pe cînd eram mic, îmi povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-mă în tremurîndele lor braţe, poveşti fantastice despre zîne îmbrăcate în aur şi lumină, cari cîntă senina lor viaţă în palate dc cristal. Au trecut ani d-atunci — şi parc-a fost ieri — ieri pare-că-mi încîlceam degeţelele în barba lor cea albă şi ascultam la graiul lor cel înţelept şi şoptitor, la înţelepciunea trecutului9, la acele veşti din bătrîni. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia cînd Domni10 * îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele u, consiliile divanului12 de oameni bătrîni — poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea Domniei — iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de13 părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor14 plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune, preot15 durerilor, şi bucuriilor, bardul lor. Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vro cîteva cronice vechi şi răsfoiam prin ele, cînd într-una găsesc16 o scrisoare nedesigilată încă, pe care desigur că menagera mea, primind-o de la poştă, o aruncase în cartea aceea. O desfac. Iată coprinsul ei17 : Tovino, in nu ştiu cile. Omule, Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri. îţi mtdţumcsc. Citesc adeseori pe Emrrii, singurul lucru în lume care-mi poate stoarce lacrimi18. într-adevăy, voi ăştia cari trăiţi în lume numai pentru ca să trăiţi aveţi o idee ciudată de moarte ... voi vă imaginaţi scheletul unui mort şi-i ziceţi moarte. Pentru mine c un înger drag, cu o cunună de spini, cu jaţa palidă şi cu aripi negre. Un înger ... îngerul visurilor mele, care arc-o fizionomie cunoscută mie, singura jizionomie care purta pentru mine fericirea19 lumei în zîmbetul său şi melancolia pămîntului în lacrima ei 20. Acea jizionomie nu mai este. Acele buze ce surîdeau — un surîs al morţii le-a închis, sau mai bine : moarlea-namo-rată de mine a luat jigura unei copile, a vizitat pămîntul şi mi-a răpit mai întîi inima, pentru ca, dispărînd ea, s-o urmeze şi21 cu sufletul. Scrie-mi. Eu nu mai văd bine şt urechile-mi vîjîie mereu de cîntecul umbrelor ce-o să le văd peste puţin pe 22 cealaltă ktme. îngerul meu se pune-n jaţa soarelui şi în umbra negrelor sale aripi îmi întunecă din ce în ce mai mult orele, cari se vor stinge în curînd. Voi 1. supraintercalat 2. într-una din zile supraintercalat după ce s-a pus punct după an 3. după mică şters 4. urmează în Bucureşti pus între paranteze cu N 5. după mea pus între paranteze cu N 6. urmează mele pus între paranteze cu N 7. după şi şters ca pentru a introduce, prin alt şi, pc întinse *, care însă poate fi citit şi intrai 8. de la mistere pînă la sjîrşitul propoziţiei textul este scris printre rînduri cu N, după eliminarea (prin ştergere incompletă cu N) a primei versiuni : a generaţiunei noastre cari pie- trifică inima naţiunei 9. urmează cărunt şters cu R 10. urmează romîni şters cu R 11. după lor şters 12. supraintercalat; urmează lor şters cu N 13. supraintercalat 14. sitprainteycalat 15. iniţiat preotul, apoi articolul a fost şters cu R, ceea ce obligă şi la eliminarea lui -a din şi-a bucuriilor 16. urmează găsesc şters 17. la înălţimea acestui rtnd, pe marginea din dreapta a paginii, cu aceeaşi cerneală, semnele: U .a- 18. semn de închidere a parantezei, cu R,fără corespondent în textul anterior 19. după pe şters 20. scris cu N deasupra lui sa şters cu N 21. supraintercalat 22. deasupra lui in şters ' 33r 3 ir muri. Scrie-mi curîiid, căci poatc-oi mai primi ciudată moştenire din partea mea. Ţine minte, tău cu sufletul, cel ce-n curînd nu va mai fi. încă. După ce-oi muri, vei căpăta o Rămin al pămîntului cu corpul, al Toma Nour\\ O lacrimă se scurse tremurînd din genile [mele]1 strălucitoare şi aruncai scrisoarea în foc. Ochii mei painjeniţi de lacrimi şi insomnie întrevedeau intr-o ^sălbatecă fantasmagorie capul vînăt al acelui amic nefericit, cu creierii roşu de gmdire, cu fălcile înfundate de venin si de mizantropie, cu ochii înfundaţi şi turburi ca ochii unui nebun. Desigur murise. Deschid sertarul mesei şi iau puţinele portrete ce le aveam împrăştiate prin hîrtii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso 2. Epistola stătuse de mult în cronică. Era 3 veche. Trecu încă o lună şi primii un pachet4 dintr-un mic oraş al Germaniei — reşedinţa unui rege-miniatură, rege-parodie, rege-satiră. Pachetul era c-un manuscript, manuscriptul biografiei lui Toma Nour. ^ Printre foi, o fîşie de hîrtie cu cuvintele următoare 5 : Amice, N-am murit încă, însă sînt condamnat la moarte. Esecuţiunea mea va fi m curînd. Locuiesc într-un palat mare — la poarta mea sînt santinele superbe — numai că c cam întunecos şi cam umed palatul meu — oamenii-i zic închisoare. Cu manuscriptul fa cc-i şti. Adio, şi la revedere pe cealaltă lume! T orna Iată manuscriptul : III Am zărit întunericul lumei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe cari iarna 6 nu-şi mai manifestă esistenţa lor decît prin fumul cel verde ce tremură asupră-le. Tata n-avea nimica; era unul din oamenii cei mai săraci ai7 cătunului nostru ... Nu-mi aduc aminte de mama decît ca de-o fiinţă palidă, un înger care mi-a deseîntat copilăria cu glasul ei dureros şi suferitor. Eram încă mic cînd, într-o zi, băgai de samă că mama nu mai vrea să-mi răspundă, căci ea adormise, galbenă, cu furca-n mînă şi cu buzele ce 8 zîmbeau abia. O gîndire adîncă părea că o coprinsese; eu o trageam din cînd în cînd încet de mînică ; dar ea mi se părea că nu 9 vrea să-mi răspundă. A venit în urmă tata, oamenii 10 a[u] întins-o pe-o masă — şi a venit satul întreg11 ... unii din ei plîngeau; eu priveam la ei, dar nu ştiam ce să cuget. Mai văzusem adeseori oameni ţepeni întinşi pe cîte-un pat ce-i ziceau năsălie, purtaţi pe sus între cîntece şi plîns, şi băgasem [de samă] că, de cîte ori trecea o nuntă aşa de tristă pe lîngă casa noastră, mamei12 îi curgeau din ochi lacrimi mari, dar nu ştiam de ce . . . Veni noaptea .. . Oamenii ce stau în casă se jucau d-a cărţile, dar mama sta tot întinsă, tot nemişcată, tot galbenă. A treia zi o au dus-o oamenii la o casă de lemn cu o cruce deasupra — la biserică; un om bătrîn cu o barbă albă, îmbrăcat în haină lungă şi văpsită fel de fel, cînta încet şi pe nas, apoi a pus-o într-o groapă, au aruncat ţărînă deasupra ei de-au acoperit-o .. . M-am || întors acasă .. . Nu vorbisem neci o vorbă de^trei zile şi minunea aceasta îmi ameţea capul meu cel mic. Nu ştiu ce simţeam, dar mă coprinsese frica grozavă că n-o să mai văd pe mama ... Mă duceam de-o căutam în casă, o căutam pretutindenea . .. îmi părea că-i aud glasul ei cel dulce şi încet, 1. melc exista de fapt în text, dar a fost şters cu It şi înlocuit, deasupra, tot cu R, printr-un lui incom- patibil cu contextul 2. urmează O nouă coincidenţă, şters cu N, iar restul capitolului II este barat oblic c două linii trasate cu R 3. după Ea şters cu N 4. după o seri [soare] şters 5. iniţial următoarele, apoi -Ic a fost şters 6. supraintercalat 7. deasupra lui din şters 8. supraintercalat 9. în manuscris : nu-mi, inimi a intenţiei de a scrie nu-mi răspundea 10. supraintercalat cu N fără modificarea lui a în au - a 'em^ sa*;u^ întreg provine din au venit oamenii satului prin intervenţii cu N : oamenii şi -ui şters, m regsupruintn calat; dar s-a omis corectarea lui nu iu a, iar formele verbale care urmează n-au fost adaptate ta nou! subiect 12. iniţiat : mama plîngea, apoi -a> -ei şi plîngea a fost şters 1S6 dar pe ea n-o mai vedeam. Cum a înnoptat, m-ara dus la biserică . . . Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama, şi o luminare de ceară galbenă ardea pin noapte 4, ca o stea de aur prin întunericul norilor. M-am culcat pe groapă, am lipit urechea mea de ţarină. Mamă ! mamă! am strigat, ieşi de-acolo şi vino acasă . . . Casa e pustie, zic. tata n-a venit toată ziua azi, porumbii tăi cei albi au luat cîmpii . . . Mamă, vino, mamă ! ori ia-mă şi pe mine la tine, acolo unde eşti ... Ascultam ; dar movila era rece, tăcută, umedă, un vînt stinse luminarea şi întunericul cel negrii coprinse sufletul meu. Mama nu venea ... Lacrimile începură să-mi curgă, o mînă de lemn îmi strîngea inima-n piept, suspinele mă inundau şi, în glasul unei cucuvăi triste, am adormit. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stînci mişcătoare ce lumea li zice nori. vedeam o rază coborîndu-se tocmai asupra mea. Şi pe 2 rază se scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă şi albă . . . era maica mea ... Ea mă discîntă şi din pieptul meu am văzut ieşind o turturică albă ce s-a pus la mama-n 3 braţe . .. Eu singur rămăsesem rece şi galben pe groapă, cum fusese mama ; şi mi se părea că eu nu mai sînt eu, ci că sînt turturică ... Pe braţele mamei m-am ;chimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint. Raza cea de aur se suia cu noi .. am trecut printr-o noapte de nouri, prin o zi întreagă de stele, pîn-am dat de-o lume de miros şi cîntec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările gradinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ci, uncie era o masă întinsă, albă, cu luminări de ceară ce luceau ca aurul, şi de jur împrejur siliţi în haine albe ca şi mama şi împrcgiurul capului lor strălucea de raze. Ei povesteau, cîntau cîntece de prin vremilc de pe cînd nu era încă lume, neci oameni, şi eu îi ascultam uimit . .. Cînd deodată un întuneric rece izbi obrazul şi ochii mei ce-i deschisesem. M-am pomenit tot pe mormanul dc lilei şi o ploaie amestecată cu piatră îmi izbea faţa, pe cînd norii cei negri ai ceriului se sfîrtica în mii dc bucăţi prin fulgere roşii ca locul. Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn şi toaca se izbea de stâlpii clopotniţei. |] Am fugit de pe morman, ud şi plin [dc hlci], şi m-am covrigii în clopotniţă, cu ,nr dinţii clănţănind şi muiat pînă la piele ; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi — minu-ţele inele slabe şi reci le băgăm tremurînd în mînecele 4 ude R. Aşa am stat toată noaptea. Pe la cîntători am început a merge cu picioarele goale prin noroi spre casă . . , am intrat în bordei ... pe vatră lemnele se topise ... şi zgura abia mai licărea . . . tata şedea pe un scăunaş scund şi pe faţa sa arsă şi nerasă 0 se strecurau lacrimi de venin. — Uncle-ai fost? zise el, apucînd cu blîndeţe mina mea îngheţată. — Am fost să caut pe mama . . . unde-i mama ? Pieptul său se îmflă cumplit, el mă luă în braţe, mă strînse cu foc nespus şi-nd înecă faţa rece c-un noian de sărutări fierbinţi. — Mama ta, sărace, şopti încet, mama ta ? ! Nu mai ai mamă 7. . . Rămăsesem singura mîngîiere a tatălui meu celui arnărît. Eram lumina ochilor săi, cugetul minţeis, speranţa bătrîneţelor sale. Cînd eram mic mă duceam la preotul cel bătrîn al satului, care, ţiindu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecţiuni în citire. O dorinţă nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine, care, vai, era să-mi devie fatală. De-aş fi rămas în munţii mei, să-mi fi îneîntat inima cu doine şi capul cu fantasmagoriile basmelor 9, poate că eram mai fericit. Tata m-a dat la şcoală 10. Ce-oi fi învăţat nu ştiu, dar ştiu că zilele mele treceau ca o iarnă pustie, ca un vis fără înţeles. între copiii aceia11 lipsiţi, cari ascultă cu sete de pe băncile şcoalei graiul 12 învăţăturei, între aceia cărora studiul13 nu li-i o silă, ci chemare, destin, în 14 capul şi inima cărora se frămîntă cîte puţin foc ceresc, sînt cu deosebire două clase — cu toate că amîndouă au un punt în care nu diferesc : lipsa. I. I. din noaptea prin ştergerea lui -a 2. subliniat cu A' 3. -n scris cu -V deasupra lui pe lăsat neşters 4. provine din inînecutde corectat cu AI 5. scris cu Ar deasupra lui melc, cari erau ude şi reci şi ele şters cu A'. 6. şi nerasă supraintercalat cu A: 7. mwm:ă Mama tac moarta şleis cu .V 8. urinează amo- rul inimei pus între paranteze, cu N 9. urinează româneşti pus între paranteze şi tăiat cu iV 10. urinează la Cluş pus între paranteze cu N 11. în manuscris: aciua l'J. după un in şters 18. după învaţă ftiira I şters 14. după cărora le fierbe şters 1S7 Numai că la unii e voluntară, la alţii e pentru că într-adevăr sint lipsiţi. Cei1 clentîi auresc pînă şi prundul stradelor cu banii lor, pînă ce, rămaşi fără, beau paharul mizeriei pînă la drojdii, cei din urmă îl beau mereu, fără întrerupere. Intre cei patru păreţi gălbui a unei mansarde scunde şi lungăreţe 2, osîndite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inşi în dezordinea cea mai deplină şi mai3 pacifică I îngă unica fereastră stătea o masă numai cu două picioare, căci cu partea opusă să răzirna de părete. Vro trei paturi, care de care mai şchioape, unul cu trei picioare, altul cu două la un capăt, iar la cellalt aşezat pe pămînt, astfel îneît te culcai pe el pieziş, un scaun de paie m mijloc cu o gaură gigantică, nişte sfeşnice de lut cu falnice luminări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lampele filozofilor greci, a căror studii puţeau a untdelemn, mormane de cărţi risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră şi printre grinzile cele lungi şi afumate a tavanului, ce erau de 4 coloarea cea moliorîtă-roşie 3 [a] lemnului pîrlit. Pe paturi erau saltele de paie şi cergi de lînă, la pămînt o rogojină, pe care se tologcau colegii mei şi jucau cărţi, fumînd din nişte lulele puturoase 0 un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, şi-aşa atît de mărginită a ser man j|sardei. Eram cu toţii7 în vîrsta aceea în care urli arii din opere, declami pasage din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei să treci de ştrengar şi de viţios8, îţi închipu-ieşti aşa 9 de mult despre mustăcioara d-tale, eşti convins că zîmbetul d-tale e fermecător şi ochiul săgetător — în fine, în vîrsta cea pedantă şi nesuferită căreia nu ştii ce nume să-i dai. Pe cînd colegii jucau cărţi, rîdeau, beau şi povesteau anecdote care de care mai frivole şi mai de rîs, de Pepelea, de ţigani, de popi, eu îmi mînam viaţa cu 10 capul aşezat între11 mîni, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultînd la ei şi citind romanţe fioroase şi fantastice cari-mi iritau creierii. între mulţimea de colegi era cu deosebire unul12 de-o frumuseţe femeiască. Palid, delicat, era cu toate astea capul tuturor esceselor de student. La beţie el bea îndoit cît orişicare din noi, numai că pe cînd ceilalţi cădeau în toate lăturile şi nu ştiau ce vorbesc, chiuiau şi se sărutau ca şi cînd ar fi amanţi — el singur sta în mijlocul lor senin, surîzînd, şi singurul semn 13 că beuse era că paloarea sa obicinuită se colora c-un gingaş roza — ca acel al ofticei14. Eu de felul meu nu puteam bea, dar într-adevăr că trebuia să mă mir de acel copil, acel înger cu păr negru * şi lung15, cu ochii16 de-un albastru aşa de strălucit şi de adînc17, cu faţa aşa de palidă, aşa de delicată, asupra căruia însă vinul nu producea neci un efect. El era sărac de feli, însă se părea că-i păsa aşa de puţin de sărăcia lui. Totdeuna vesel, totdeuna plin de glume şi noutăţi, însă totdeuna rupt şi fără bani, el18 era o individualitate care neci nu avea cunoştinţa de sine, care nu numai că nu ştia, dar neci că voia să ştie la ce trăieşte. Mie-mi părea cu toate astea că această veselie era silită, că aceste rîsuri adeseori nenatural de nemăsurate şi nebuneşti nu erau decît trista şi desperata prefăcătorie a unui suflet rupt de durere. _ Intr-o friguroasă miazănoapte de iarnă — eu citeam, ceilalţi colegi dormeau horăind care-ncotro — bate 19 cineva la uşă. — Intră ! strig. într-o mantă ce părea [a] nu mai putea susţine lupta cu vîntul, intră tînărul şi palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adîncă, era vînătă, buzele seci şi strînse, rîsul amar şi peste măsură silit, ochii turburi, părul său negru 20 într-o dezordine cumplită. — Ioane, strig eu, ce ai ? I-apuc mîna şi mă uit fix în ochii lui. — Nimic, zise el rîzînd 21, nimica ! ... ea moare. — Cine moare, pentru Dumnezeu? . Ea. • zise el ŞÎ) strîngîndu-mă la el, apăsîndu-mi capul de pieptul său, cu nişte sughiţuri disperate — vino, zise, vino cu mine ... te rog ! 1. după t'niţ şters 2. scunde şi lungăreţe suprainiercalat 3. după cea şters cu N 4. urmează O' teiţ ' cea moh°rîtă —roşie suprainiercalat 6. după afurisit de sters cu AT 7. cu toţii supraintercalat b. după un tiugraf indescifrabil, poate curl.. 9. supraintercalat ’ 10. după aşc[zat] şters II. după pe coa e -tre din între supraintercalat 12. suprainiercalat 13. supraintercalat 14. scris cu N deasupra • ţ™ oarel J c,s£lt 1 15. cu păr negru 4 şi lung scris cu altă cerneală, mai neagră, deasupra lui blond pus 00°” cc> !lcrs 17. şi de adînc suprainiercalat 18. supraintercalat 19. după aud > tis - ■ sens cit A peste blond şters energic cu A7 21. urmează înfricoşat şters cit N îss „ Mi-aruncai o haină mai caldă şi ieşii cu el. Era ger. Paşii noştri trosneau pe zapada îngheţată — şi noi JJ zburam alături j:>e stradele oraşului: eu învelit şi cu faţa înfundată 37r în manta, el, ţiind faţa în dreptul zapadei ce izbea ca acele, rece. Sufla un vînt cumplit. Din cînd în cînd treceam pe lîngă o lampă . . . Cînd priveam în faţa sa aşa de albă ca [a] unui mort], îmi părea că merg alături cu o umbră, cu un om ce murise de mult, astfel îneît îmi2 venea să mă mir cum eu, viu, puteam să însoţesc pe * acest mort 2 şi unde mă duceam cu această fantasmă palidă, sceptică, lungă. Aspectul fantastic a figurei sale, paşii săi ce abia atingeau pămîntul, ochii săi fixi, mantaua sa lungă şi ruptă ce ajungea mai pînă la picioare — şi încă ăst fel cum mergea mut alături cu mine, măn-fioram eu singur gîndind că am a face c-o fiinţă ce nu este, gîndeam că visez şi că nu e decît o înfricoşată fantasmă din 4 visul unei nopţi de iarnă. Ieşirăm din oraş. Cîmpia lungă ri lată acoperită cu zapadă de argint în care se oglindea luna palidă ... era -r> o arie albă întinsă . .. noaptea de iarnă 6 fantastică, plină de un aer de argint, în toată frumuseţea sa rece, cîmpia de zapadă, p-ici, pe colo cîte-un tufiş nins, o momîie, o fantasmă de argint pe un cîmp de argint, iată tot. Noi luarăm cîmpul de-a curmezişul. Departe, la un capăt al cîmpului, se zărea printre arbori desfrunziţi, în mijlocul unei grădini, o lumină ce părea că iesă dintr-o fereastră şi s-auzea lătratul amorţit al unui cine. Am grăbit şi mai mult paşii noştri, pînă ce-am putut distinge pin ninsoarea generală o casă în mijlocul unei grădini. Am sărit amîndoi gardul, ce se scutură de ninsoare 7, şi ne-am îndreptat înspre fereastra luminată. Apropiindu-ne, el m-a rugat să mă plec ca să se poată sui şi apuca de cercevelele geamurilor; sări pe spatele mele îndoite, de-aicea pe marginea temeliei, şi se uită înăuntru. Eu mă urcai după el. Camera era mobilată sărac, scaunele de lemn, patul nelustruit, într-un colţ 8 un piano. Pe-un 8 scaun şedea un bătrîn, pe pat zăcea o fată cu ochii10 jumătate închişi, lîngă piano şedea altă fată. Cea care 11 zăcea pe pat era d-o frumuseţe rară. Părul blond12 bătea în 13 cenuşiu — faţa sa albă ca bruma, ochii săi mai14 negri decît mura sub nişte gene lungi, blonde, şi sp[r]încene subţiri, trase şi îmbinate. Buzele ei tremurau o rugăciune, ochii săi se întredeschideau din 10 cînd în cînd, tîmplele sale băteau încet. Un braţ-10 de-o albeţe vergină ca cea mai curată marmură spînzura în josul patului, pe cînd mîna cealaltă zăcea pe inima ei. Bătrînul şedea pe scaunul cel de lemn. Fruntea sa pleşuvă|| şi încongiurată de asr cîţiva peri albi ca argintul în lumină era norată de durere, ochii săi roşii de bătrîneţe şi de coloare turbure erau plini de lacrimi, capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv şi braţele sale spînzurau de-a lungul sprijoanelor scaunului. Fata de lîngă scaun era un înger-trandafiriu 17. Şezînd în faţa pianului, minele repozau ţepene pe clape, spatele 18 răzimate de speteaza scaunului şi capul spînzurat, cu faţa sus, asupra spetezei. Faţa 19 ei privea drept în ceri, lacrimele ei rămîneau în ochi, căci faţa ei sta orizontal. Faţa era palidă şi durerea ei — o durere sublimă. însuşi aerul camerei era mort şi20 trist, flacăra luminei tremura ca suflată de-un spirit nevăzut. Era 21 toţi muţi ca morţi, privirea bătrânului devenise fixă şi disperată, cînd deodată mînele celei de lîngă piano se mişcară. Electric inspirate, zburau ca nevăzute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, cereşti : bătrînul se 22 plecă ca pentru a îngenunchea, ochii murindei se deschiseră şi ea începu să cînte. Cîntecul unei murinde. Notele 23 zburau cînd puternic, cînd încet, abia auzite, ca suspinele arpelor îngereşti — era unul 24 din acele cîntece superbe a acelui maestre divin în ţipetele 1 1. urmează aşa de fierbinte cu toate astea de se şters 2. sitpraintercalat (cu cerneală mai neagră?) 3. pe acest mort sitpraintercalat, poate cu cerneală mai neagră şi poate cu pe şters 4. după a unui şters 5. după de * şters 6. noaptea de sitpraintercalat; după iarnă urmează surdă * şters 7. ce se scutură de ninsoare sitpraintercalat, poate cu o cerneală mai neagră şi peniţa mai subţire 8. sitpraintercalat cu K 9. sitpraintercalat 10. după o şters 11. după do pe p[at] şters 12. după bătea şters 13. iniţial însă corectat în în cu N 14. sitpraintercalat 15. sitpraintercalat 16. urmează alb şters 17. trandafiriu scris cu N peste roza (cj. nota 13,) p. 193 18) după capul şters 19. după Figura şters 20. sitpraintercalat 21. după un E (provenit din e) şters 22. peste îşi 23. după Zburau şters 24. sitpraintercalat 189 39r 40r Palestrina Murinda cînta . .. dar ce fel ! Un timbru 1 11 ca aunui clopot de argint . .. Cîntecul pianului se stingea sub degetele uneia - cîntecul pe buzele celeilalte se stingea sj ei _ murinda ce se ridicase pe cotul minei drepte, recădea, încet, încet, cu capul în perini, cîntecul se stinse, buzele amuţiră şi devenim vinete, ochii se turburară şi apoi se închiseră pentru totdeuna. Lumina asfinţi ! - — Sofia ! strigă Ioan, căzînd pe spate de la fereastră în zapadă. Sării jos. îl învălii în mantă şi, cum era înţepenit de leşin şi ger 3, îl luai de-a umere. Era uşor ca o fată. Sării cu el gardul şi traversai cu el cîmpia cea ninsă, asemenea unui fur de morţi. Aproape de oraş îl pusei jos la pămînt, am început să-l frec cu zapadă si să suflu cu suflarea mea îngheţată asupra feţei de-o paloare ce în lumina lunei părea de argint. Faţa sa trasă îmi păru că se mişcă. — Ioane ! zic, scoală, hai acasă. || El îşi întoarse, culcat fiind, ochii spre 4 casa unde fusesem. Lumina era stinsă. — N-am fost noi acolo ? zise el rătăcit 5, arătînd cu mîna spre direcţiunea casei. — Nu ! Noi abia ieşisem din oraş, şi tu ai căzut aicea fără simţiri. — Va să zică am visat? zise el rîzînd nebuneşte, ştiam eu c-am visat ! Nu se putea altfel ... nu se poate. _ Vocea sa era frîntă, plîngeroasă şi amorţită de durere 6. — Hai acasă — răceşti! — Tu 7 n-ai auzit acea muzică divină, acel înger murind, acel bătrîn disperat, n-ai văzut nimic ? — Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu bătrînul tău şi cu îngerul tău murind ? Ce vrei să fi văzut eu aici în cîmp, cînd n-am fost nicăiri ca să putem vedea ceva din cîte zici tu. . . — Bine zici! Sînt nebun ! Am visat. Aide-acasă. Lumina la ei nu arde ... ei dorm ... ei dorm duşi ... va să zică sînt liniştiţi, de vreme ce dorm şi lumina-i stinsă ... va să zică ea nu moare . .. din contra, e speranţă să se-nsănătoşeze de vreme ce doarme. — Capul tău e ud, zic eu, căci, fierbinte fiind, s-a topit zăpada pe fruntea [ta]. Cu vorbele astea mi-am luat căciula mea de blană din cap şi i-am pus-o lui, apăsîndu-i-o peste ochi, căci băgasem de samă că lumina se reaprinsese. Apoi8, apucîndu-1 cu amîndouă mînile de subsuori, îl ridicai, îl apucai strîns de-un braţ şi-n-cepui s-alerg iute cu el pînă ce intrarăm în stradele oraşului . . . astfel îneît, ameţit, orbit şi dus cu sila, în apatia lui nu se mai uitase înapoi. Venirăm acasă. Ochii săi erau turburi, însă faţa luase iar aparinţa de linişte ce-i era obicinuită. Lampa pe masă o lăsasem aprinsă şi fumega pe stinse 9. — O, D-zeul meu, aş vrea să nu dorm şi cu toate astea 10 mi-e somn ! mi-e somn ! [zise Ioan]aruncîndu-se pe pat u. Ca la toţi degeraţii, îi era somn şi lui; şi fiindcă somnul era, după părerea mea12, singurul remediu ce putea să aline o stare ca acea în care se afla el, l-am lăsat să se culce şi eu am început să13 mă primblu disculţ, ca să nu fac zgomot, de-a lungul camprei. Cam înspre ziuă îmi veni somn şi mie şi mă trîntii lîngă unul din camerazii mei. A doua zi, cînd m-am sculat, era14 ziua-n amiaza mare. El se sculase şi plecase de mult15. || - A treia zi, pe cînd se-nsera, Ioan intră trist, rece, însă liniştit în casă. — Ea a murit, zise el. Vino. ’ a Mă luă de braţ pe stradă. Sara era rece, stradele-pustii, cînd văzui luminîndu-se într-un colţ depărtat patru oameni ce duceau un sicriu negru de brad, cărora le urma un preot în pas repede şi după el — ca şi cînd durerea ar fi fost repede — urma 1. urmează de argint şters 2. un scris parcă mai tardiv, deasupra lui se stinse pus intre paranteze 3. după frig şters 4. urmează lumina departe şters 5. supraintercalai cu N 6. propoziţia este intercalată între nu se poate, şi Hai, pe două rîndari, cu un scris mai mărunt 7. după Tu în manuscris se află un semn de ^ exclamare 8. scris iniţial cit minusculă 9. propoziţie supraintercalată 10. după astea şters 11. aruneîndu-se pe pat este o adăugare tilterioară (cu pat scris între rînduri) 12. supraintercalai 13. după pînă. şteis 14. după el şters 15. urmează A doua zi nu m-am dus la colegiu şi neci a treia zi şters 190 intr-acelaşi pas un bătrîn într-o mania sură, lungă şi veciic şi o lată îmbrăcată sărac. Ne apropiarăm de convoi, oe mergea repede spre cimitiri. Intrarăm, prin crucile şi mormintele ninse, lingă o galbenă groapă sapată din nou, astfel incit din fundul ei ieşea încă un uşurc abur de căldura pămîntului, pe cînd bulgării prinsese brună. O-nmor-mîntare într-o sară de iarnă. Cioclul îşi răzimase bărbia unei feţe adinei şi posomorite pe sapa cea lată şi plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi şi reci, preotul cînta un „Pomeneşte, Doamne ...”, iar bătrînul tată îşi descoperise capul. Pieliţa [feţei lui] era galbenă, iar pe ea ţesuse ani şi dureri în toate părţile trăsuri1 11 cari mai fine, cari mai adinei — capul său, mai mult fără păr : părea că perii argintii, presăraţi numai, erau sădiţi de mina unei fiinţe nedibace ... Ochii săi erau uscaţi şi necapabili de-a plînge ... privirea ţintea 2 fixă asupra sicriului, îneît părea că toată espresiunea durerei celei adinei se concentrase în capul său pe jumătate nebun şi-n ochii săi turburi şi fără samă. înainte ca purtătorii să depună corpul în sîn[ul] 3 său cel adînc de lut, bătrînul, ca prin instinct, făcu4 un semn, capacul se ridică, şi din fundul sicriului prea mare vedeai pare-că o umbră albă, părul în dezordine, faţa de-un alb vînăt şi împietrit ca al marmorei, buzele supte şi ochii cei mari închişi şi-nfundaţi sub fruntea lată şi veştedă. Bătrînul s-apropie şi apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sa stătea, o marmură vie, un geniu al durerei, răzimată, cu faţa topită de durere, lîngă un copaci ce-şi scutura frunzele galbene şi plină de neaua pe faţa ei albă şi rece. Ochii închişi şi seci, gura ei5 trasă cu amărăciune, faţa ei ce sta să plîngă şi nu putea te 6 făcea să crezi că maestrul Canova îşi săpase pe acele morminte o operă a marmoreului său geniu şi c-o intronase pintre cruci şi morminte acoperite de ninsoare. Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lîngă mine, şi-şi apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pămîntului — şi pe pămînt nu mai rămăsese decît suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii şi-am visat . .. ce ? . .. Nu ştiu. Cînd i-am redeschis, eram singur în cimitiri. Luna 7 revărsa printre arborii ninşi şi străluciţi în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrînul cioclu arunca încet, nepăsător 8, melancolic 9 bulgării ce sunau pe seîndurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormînt, iată tot.}} Cînd mă întorsei şi intrai în mansarda mea, Ioan sta lungit drept pe patul meu, părul său era răslăţit ca noaptea ]° pe perina albă şi mînile unite asupra capului, faţa neclintită şi ochii închişi. Pe o masă alături cu patul sta o claie de cărţi prăfuite, deasupra lor ardea în sfeşnic de lut o luminare de său care, necurăţită, făcuse mucul negru şi31 mare şi vărsa o 12 lumină galbenă şi nepricepută asupra feţei nesimţitoare a junelui. Pe masă sta un pistol. M-apropiai încet şi-l luai de acolo. în letargia în care-1 aruncase durerea sa cea adîncă, Ioan n-auzi nimica. Deschisei un oblon 13 al ferestrei şi-aruncai pistolul pe-un troian de ninsoare. Apoi ieşii din casă şi mă dusei să-mi răcoresc 14 visurile şi impresiunea vie, turburarea întunecoasă 15 [a] sufletului în noaptea cea senină şi rece de iarnă. A 3C doua zi mă-ntîlnii cu Ioan. — Ai văzut toate fazele acestei drame a inimei, Tomo, aide acuma de-ţi vezi de aproape actorii .. . aide la bătrînul şi la fiica ce i-a mai rămas. O Dumnezeul [e], nu sînt egoist, dar cu toate astea tu ştii că eu aş fi vrut ca astlaltă .. . — Taci, zisei eu, nu face un păcat. Astlaltă poate asemenea să facă un fericit, Ioane ! 17 E tot aşa de frumoasă şi pare-se tot aşa de bună ... Dar, în fine, aidem. Ajunşi la casa bătrînului, intrarăm în odaia încălzită şi familiară. Bătrînul sta, în 18 durerea lui, mut, în fotoliul cel vechi, cu capul plecat asupra pieptului. Fata şedea visătoare lîngă fereastră şi se uita în 19 fruntea înflorită a unei roze ce lucea ca o stea înfocată alături cu-ale 29 ferestrei flori de gheaţă. O bătrînă-şi făcea de lucru 1. după ani şters 2. deasupra lui stăt[ea] privea succesiv şterse 3. deasupra lui leagănul şters 4. supraintercalal 5. supraintevcalat 6. supraintercalal 7. iniţial cu minusculă şi după virgulă 8. după şi şters 9. deasupra lut phlegmatic şters 10. cu N deasupra lui aurul şters cu N: este a treia intervenţie (cf. 36v) care schimbă culoarea părului lui Ioan, dintre care prima cu cerneală mai neagră şi ultimele două cu N 11. negru şi supraintevcalat 12. după raze galbene şters 13. după fereas[tra] şters 14. deasupra lui primblu rămas neşters 15. supraintevcalat 16. după trecu un timp oarecare şters 17. deasupra lui Toma şters; 18. repetat din inadvertenţă (capăt de rînd). 19. deasupra lui pe şters 20. — ale supraintevcalat 41 r 191 42r lîneă gura sobei Ziua era asa de posomorită incit în casă părea sară. Ei mai nu simţiră intrarea noastră. Ioan s-apropic de fată, i-apucă mina şi zise1 c-o tandreţă de frate : — Poesis, ce faci tu ? . „ _ — Ce fac5 Nimic — vorbeste-ncet . .. tata doarme, numai ca somnul sau se cheamă durere şi desperare ... Nu-1 deştepta din somn ! .. . Singurul nostru sprijin, Sofia ... s-a dus 2. ___ Iţi prezint pe domnul, zise Ioan, arătmdu-ma pe nune. — A ! Domnul! .. . zise ea încet şi înclinîhdu-se 3 nepăsătoare şi uitită, pare- că nu mă văzuse .. . Ioane, -ţi mulţumesc, zise ea, strîngînd mina lui, care sta pe scaun faţă-n faţă cu ea, ai fost în acea sară şi tu. Sărman copil ! Cît ai pierdut ! — Eu n-am fost, n-am putut, Poesis, întreabă pe domnul dacă n-am căzut în zăpadă nesimţitor, pe calea de-a veni la voi. Domnia-lui mă-nsoţea. — Domnul ? zise ea surîzînd cu tristeţă. Dar tu ai fost ... nu te-am văzut în fereastră ? — Ya să zică am fost, zise el încet şi mişcat, va să zică am asistat la espirarea ei. O, Tomo, cît rău mi-ai făcut. Să mă-nşeli, să-mi spui c-arn visat. Mi-o 4 imputam de-o crimă că nu venisem, dar acum ... sînt scuzat înaintea ei în ceriuri ... ea ştie . . eu am fost ... Dar de ce nu mi-ai spus-o ? M-aş fi întors de unde eram noi şi.. . — în starea în care erai? zisei eu. De-ai fi venit, Ioane, azi nu răspundeam de mintea ta şi de viaţa ta, lucruri la care ştiu || că nu prea ţii, dar la cari era datoria mea de-a ţinea. — Sărman copil! Cît eşti de nenorocit ! Eu aş fi nebunit de mult ! zise ea, ple-cîndu-se şi sărutînd fruntea cea curată a lui Ioan. Fruntea lui rămase liniştită, dar se acoperi c-un nour de vise. — O voi urma, zise el încet şi mişcat, şi ochii săi se împlură de lacrimi, o voi urma în curînd. — Taci, zise ea, să nu ne-audă ! Arătă cu ochii la tată-său, ce stătea pierdut în durerea lui mută şi adîncă. Mai stăturăm cîtva . .. foarte puţin . . . ş-apoi ne-am întors înspre casă . .. Inima mea era înecată-n raze, sufletul meu — îmbătat de-o dulceaţă nemărginită şi plin numai de-un chip, de-unul singur . .. Poesis ! Ioan se despărţise de mine. Eu intrai în casă şi, trîntindu-mă dinaintea mesei cu cărţi : — Poesis, murmurai răpit, te iubesc! Am visat ... am cîntat, am scris, toate despre ea . . . fiinţa mea era plină de-un singur vis . .. mintea mea nu vedea alt chip decît pe-acel înger de marmură : „Poesis !" 5 L-am căutat pe Ioan şi-am cercat a-i spune. Dar el devenise tăcut şi respingător .. nencrezător cătră orice. îşi rîdea de cer şi de Dumnezeu; despreţuia oamenii, îneît ţi s-ar fi părut că sub zdrenţele lui6 rîde un rege sceptic şi crud ca Satana. Nu mai puteam vorbi cu el. îl întrebai numai într-o zi despre împregiurările acelei familii. — Mizerie 7, zise el, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de îngeri ... pe cînd cei mari, idioţi în mărirea lor8, se primblă în 9 trăsuri aurite. O ! aceşti mari! n-ar putea ei să încurageze, să susţie pe acel bătrîn poet ce-şi hrăneşte viaţa cu visuri, ce moare de foame cu tot geniul său, care e silit să-şi lase fetele să îmbie goale şi sărace pe strade, astfel îneît prostituţiunea îmbrăcată în mătase rîde cu hohot pe urma virtuţii zdrenţuite ? O, prostituţiunea şi ruşinea se-ngroapă-n morminte de marmura şi-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe cînd virtutea doarme somnul ei etern între patru seînduri de brad. Şi la ce esistă virtute, la ce ? Pe teatru cu virtutea, cu nobleţea — ce-nsemnează acei oameni de nimica, care-ntr-o lume de răi, de făţarnici, de egoişti fac pe virtuoşi [i], pe nobili [i], pe sufletele caste. Poate oare virtutea să-nvingă viciul ... învinsu-l-a vrodată ? Cînd ? Pe teatru, pe scenă cu virtu- 1. şi zise supraintercalat 2. urmează, după punctul pus cu N, pe calea morţilor şters cu N 3. după seu indu [-se]j/ers 4. după Credeam şters 5. iniţial cu minusculă 6. supraintercalat după adăugarea lui -le in zdrenţele 7. de aici pină la virtuţii zdrenţuite textul este marcat pe marginea din dreapta paginii prmtr-o bara verticală cu N 8. supraintercalat 9. după se şters ■ 192 tea, nu în viata practică, unde-ţi trebuie mişelie ca să nu 1 mori de foame, şi părerea, numai părerea omului onest ca să mori fericit şi neplîns de cei ce rămîn în urmă •' ^maiAalef dacă laşi avere. O ! am || văzut scene unde mama ascunde testamentul tir tatălui în sînul ei, de frica fiilor ei2, ce, aproape cu cadavrul nenmormîntat încă, caută cu ochiri umede, însă de şarpe, testamentul răposatului. Am văzut asemenea scene, unde soţia leşină numai pentru că letargia şi libertatea ce dă paloarei sale îi şade bine. E infam tot ce e om ... Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuţe şi care şi-a adus toate obiceiele rele ale străbunilor ei. — Taci, zic eu ! Sofia ta 3 n-a fost femeie?... — Femeie, ea? zise el, surîzînd amar — ea, femeie? Aiurezi! Un înger a fost, un înger cum îl cugetă Dumnezeu numai o dată în mijlocul eternităţei sale fără margine. Ce e femeia ? Acest om ce trăieşte pentru a-şi spoi faţa cu colori, vorba cu minciună şi ochii cu lacrimi înşelătoare? O sfinx ce plînge cînd te tradă, ce rîde în inima ei cînd ochii ei4 sînt plini de lacrimi. O, ea n-a fost o femeie . . . Protest în contra numelui. Asta era dispoziţiunea lui Ion în urma morţii Sofiei. Mult timp în urmă, el, deşi cu inima sfîşiată, deşi cu sufletul3 turbure, însă cu fruntea sa de artist etern senină, nu te lăsa să întrevezi nimica. Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pămîntului, a acelui înger blond, eu îl visam zi şi noapte, şi mi se părea că atuncea cînd îngenun-cheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră °, cînd dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche şi mai mult slavă, pe cînd preotul în altar îşi înălţă slabele sale mîni spre ceruri, mie 7 mi se părea că mohorîta roşie icoană a Maicei Domnului din iconostas lua conture din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi nenţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit 8 de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca două flori9 vinete, iar buzele sale sînte, galbene şi închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe cînd haina cea plină de falduri şi roşie devenea în ochii mei painjeniţi albă ca gazul cel alb. în biserică, în locul maicei lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimei mele, pe Poesis. Cine era ea? Ce era? Cu ce se ocupa? Actriţă de mîna a doua, de la un teatru de mîna a doua, ea juca subrete, deşi pasul şi atitudinea ară||tau pe tragediana. ar Teatrul era într-un suburbiu al oraşului, zidit de scînduri în mijlocul unor grupe de arbori cari formau, în complex cu alţii mai depărtaţi, un fel de grădină sau, inai bine zis, pădurice. Pe-o uşă la capăt puteai privi pe scenă, cu toată crasa ei dezordine naintea re-prezintărei, cu boschetele a10 căror verde e amestecat cu pete roşii, roze adică, cu bănci ce stau încă trîntite pe scenă, cu fondaluri ce spînzură pe la jumătatea scenei, cu fundul în care vezi încă stînd mobilele grămădite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi întoarse cu sticla spre perete, scoarţe învălătucite, rechizite aruncate una peste alta n, şi-n stînga, şi-n dreapta cabinete de scîndură numite garderobe, în care se-mbracă şi se spoiesc actori [i] şi actriţele12. Intrai şi eu pe scenă, printre mulţimea cea foitoare de maşinişti cari se-njură unii pe alţii, şi m-apropiai de una din cabinele de scîndură în care ştiam că se-mbrăca ea. Printre spărturile scîndurei am privit şi eu înăuntru. Sărmana copilă ! Abia-i murise sora-sa, şi ea trebuia să joace un rol vesel. Puţin alb trebuia feţei sale celei de-o albeţe palidă, o lină adiere cu roşu îi dete un fel de reflect trandafiriu13 asemenea [cu] al luminei serei. Sînul ei era acoperit numai c-o uşure cămaşă de gaz care trăda mai mult decît acoperea piepţii cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreau sculptaţi 1. după trăieşti şters 2. supraintercalat 3. supraintercalat 4. supraintercalat 5. după mi[ntea]* şters 6. urmează românească pus între paranteze cu N ; chiar cuvîntul precedent, noastră, are primele două litere barate, după care autorul a renunţat la eliminarea cuvîntului 7. supraintercalat 8. după un m şters 9. deasupra lui stele şters 10. după cele amestecate cu şters 11. supraintercalat 12. actori[i] şi actriţele provine din corectarea cu N a lui actori cu actriţe 13. scris cu N deasupra lui roza 25- c. S44 193 4r,r intr-o marmură de arsint de mina unui sculptoi orb, căci, văzînd, n-ai fi putut dtcit -ă sfarme de gelozie opera sa. Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei~ex machina, care plăcea şi era frumoasă numai pentru că persoanele ce jucau in ea plăceau - şi erau frumoase. îu pusese aripele albe ; îşi gătise complect toaleta şi, pe cînd orchestra începu uvertura cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere si cu mînile unite, astfel încît nu te-ar fi prins mirarea daca, răpită de acel cîntec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemişcată şi tristă, ca sufletul unui înger suind,!; la ceruri, purtată ca pe nesimţite de aripele ei albe-ar- gintii. . Eu stăm si-o contemplam. Voluptatea acelui sîn de marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acele mîni mici şi albe 3 unite ca pentru rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi cînd ar fi denunţat despe-ranţa, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se mişte şi s-o ducă — toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal — Poesis ! Dar clopoţelul cel amorţit al suflerului zgîrie aerul scenei şi eu mă depărtai de cabină, pentru ca să nu i observe cumva ea că eu surprinsesem frumuseţea ei în forma sa cea mai plastică şi mai divină. Ea ieşi în curînd din cabină. Mă văzu şi surise; eu încercai să invent un compliment cît se poate mai nestîngaci. — Ce te-a adus în atmosfera asta ce mirosă a colori de ulei şi ulei de lampe ? zise ea surîzînd. M-am roşit şi-mi plecasem ochii ca un băiat de şcoală surprins asupra gamelor de hîrt [i]e ce le face într-ascuns şi pe sub bancă. Dar luîndu-mi inima-n dinţi, pentru că, în fine, trebuia... — D-ta ! zic. — Eu?5 Glumeşti, zise ea ... şi albul dat pe faţă nu putu opri ca faţa ei să se înflăcăreze ca focul. Fondalul se lăsă cu desăvîrşire la pămînt, şi noi râmaserăm după el. — De cînd te-am văzut, urmai, apucîndu-i mîna, ochii mei au orbit de lumina ta şi inima mea s-a-nchis pentru toată lumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cărţile colbăite, ştiinţa şi poezia, idealele uneia şi-a alteia, de cînd ai apărut tu înaintea mea. Nu ştii, nu poţi şti cît te iubesc. Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntruneşte-n 0 tine : floare şi pasăre, primăvară şi basm de iarnă, albeţa Nordului şi flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-altău ! — Replica ", zise ea repede şi turburată. — Mă iubeşti? zisei eu, îngenunchind şi reţinînd-o cu furie. — Da, zise ea turburată, surîzînd, roşind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde-o chema replica ei, astfel încît auzii vocea ei, de-un timbru umed şi copilăresc, pătrunzînd scena, şi publicul ce aplauda entuziasmat la aparinţa acestui înger pâmîntesc. J6r Eu rămăsesem în genunchi || şi cu mînile unite după fondai şi sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a vocei sale ce veneau pînă la mine. Eram zdrobit de fericirea mea. Pe cînd stăteam estaziat, cu capul plecat în pămînt, răpit ca de-o suvenire şi setos să mai ascult vocea ei, ce încetase, aud în dreptul meu un foşnit de rochie . . . îmi ridic ochii . . . era ea . . . Se uita cu o milă nemărginită, c-un amor nemărginit asupra figurei mele îngenuncheate. — Poesis, şoptii eu, ridieîndu-mă şi întinzîndu-mi braţele. 0 clipă şi zăcea ca înmărmurită pe sînul meu, încungiurînd cu braţele ci albe şi goale girul meu. Cu buzele mele căutam faţa ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, dar în acel moment ea-şi descleştă un braţ al ei dempregiurul gîtului meu ... 0 îmi atinse cu 1. sup, amte i calat cu cerneală mai neagră 2. după era[u] şters 3. mici şi albe supt ai ntercalai -I; icaial 5. după Glumeşti şters 6. iniţia! în, apoi l- şters cu o bară verticală 7. Replica (scris lveplic.n nu Replica conjorm citii ii li adiţionale 8. iniţial : într-o, apoi într a fost şters, dar o lăsat minuscul 9. punctel: de suspensie dedesubtul unui şi sters. ' 104 dosul minei gura mea însetată, apoi, întorcîndu-se, dispăru surîzînd. în zădar întindeam plin de dorinţă braţele mele spre umbra ei fugitivă. . . Ea zbura. Se-ntoarse înapoi. — Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea. Acompaniază-mă pîn-acasă. Tatăl meu e în orchestră, el ţine violoncelul.. . pînă la actul al patrulea e încă mult. . . apoi el vine singur acasă. La * revedere ! zise ea, intrînd în cabină şi roşindu-se uşor, ca şi cînd s-ar fi ruşinat de ceea ce zisese. Ieşi în curînd, schimbată în hainele ei de totdeuna şi învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune, şi c-o pălărioară de catifea în cap. — Uite ! na legătura !1 zise ea, dîndu-mi în mînă o legătură. Ieşirăm pe portiţa de din dos a teatrului şi-n curînd ajunserăm cîmpul, în care se vedea de departe căsuţa bătrînului muzicant, a cărei ferestre ardeau în noapte ca două place de argint. Era aşa de tăcută şi albă cîmpia, era aşa de rece şi senin aerul, era aşa de fierbinte şi întunecat amorul meu ! Mergeam cu ea alături, cu ea, care trecea, un 2 suflet cald şi tînăr de copilă, peste cîmpia ninsă şi bătrînă... în acel moment vedeam în ea totul. . . idealul meu, îngerul meu, femeia mea. Femeia mea. . . cînd îmi imaginam că acea copilă dulce şi blîndă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec nenţeles, o 3 căldură ca aceea a camerei 4 încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsămat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie şi rece a sufletului meu. De douăzeci de ori eram să mă repăd s-o strîng în braţe c-un amor copilăresc şi nebun, de douăzeci [de ori] zîmbetul ei mustrător şi5 * * viclean, care părea că ghiceşte tot ce se petrece-n mine, îşi rîdea de încercările mele. || în fine ajunserăm la casa. Iute şi graţioasă, ea sări nebunatec gardul şi dispăru rî/.înd prin arborii cei ninşi ai grădinei, eu o urmai — şi intrarăm prin uşa de din dos a casei, ce da în grădină, în tinda întunecoasă, în care lucea într-un colţ gaura cheiei de la uşa camerei iluminate. Intrarăm înlăuntrU. Lumina 0 ce-o arunca căminul cu oblonul deschis era roşcată, aerul cald, şi un miros de cafea prăjită, îmbătător, făcea ca aerul şi lumina din casă să doarmă pare-că. Singura schimbare a casei era că pianul venea acum de-a lungul păretelui de lîngă fereastră, astfel încît clapele sale veneau tocmai alături cu fereastra, în care stau oalele cu o roză roşie şi-nflorită şi cu un palid crin ', ca o copilă înamorată, şi strălucit ca argintul. Ea-şi aruncă blana de pe sine şi rămase într-o rochie cu talie, de mătase sură. Tălioara ei subţire, s-o coprinzi cu mîna, zîmbetul şi ochiul ei cel viclean, apoi un fel de slăbiciune molatecă, ce coprinsese toate mişcările ei ca adorminde, făceau ca ochii mei să se aprindă de-o dorinţă nemărginită şi nenţeleasă. Am tras un fotoliu faţă cu căminul ce ardea şi răspîndea o căldură moleşi-toare şi am silit-o mai mult să se arunce în el. Lumina roşie ce-o revărsa 8 focul sobei9 peste faţa şi fruntea ei10 palidă, zîmbetul ei trist şi vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja11 pe jumătate închise... şi eu, ce îngenuncheasem în faţă, ţiindu-i amîndouă mînile cu mînile mele şi uitîndu-mă cu sete şi cu amor nemărginit în faţa ei. Am coprins cu amîndouă braţele gîtul ei, eu însuşi mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă şi fărmăcată. Dar ea păru că se trezi din visăria ei molatecă şi somnolentă. . . îşi deschise pe jumătate ochii, mă răspinse cu blîndeţe şi, lovindu-mă peste frunte, surîzînd, zise : — Copil ce eşti !12 Du-te ! Apoi, desfăcîndu-se cu o silă 13 de putere graţioasă din mînile mele ce ţineau pe-ale ei, ea se duse de se aşeză pe fotoliul de lîngă piano şi deschise coveltirul. M-am repezit şi la 14 fotoliul acela şi, aruncîndu-mă în genunchi, am coprins cu beţie talia ei cu amîndouă mînile şi-mi apăsai capul ameţit de amor în poalele ei. Astfel, în atitudinea această, ea-şi întinse braţele pe clape şi-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică ; era un valţ turbat, înamorat şi trist, a unuia din maeştrii germani, ce mă ameţea, 1. scris cu iV deasupra lui bucceaua pus între paranteze cu N 2. după asemenea unui şters 3. supraintercalat 4. a camerei după a odăiei şters (dar a rămas neşters din inadvertenţă) 5. după dar şters 6. după Lumina era roşie şters 7. supraintercalat 8. după re * şters 9. după ca * şters 10. şi fruntea supraintercalat, ei repetat din inadvertenţă, a doua oară supraintercalat 11. supraintercalat 12. Copil ce eşti 1 provine din Vezi ! copil nesăţios ce eşti 1 prin intervenţii cu N : ştergerea lui Vezi ! şi nesăţios şi majuscularea lui copil 13. cu o silă provine din cu silinţă prin supraintercalarea lui o şi transformarea terminaţiei lui silinţă 14. după ac[oloî] şters 47 r 195 t&r ■J9r mâ tîmpea şi mai mult. N-auzeam note şi armonie 1|) .ci numai un vuiet, melancolic şi voluptos, care se pierdea încet, încet. - ' ' ' îmi ridicam capul, priveam cu atîta amor în faţa ei roşită de căldură 2 şi strînsoa-rea 3 braţelor mele, simţurile mele erau îmbătate şi nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, strînsoarea mea o turbare. — Poesis, zisei cu voce înecată 4, te iubesc ! — Tst ! tată-meu ! ţipă 5 ea încet, sculîndu-se şi răzimînd mîna dreaptă de marginea ferestrei. Mă sculai din genunchi, la această veste neaşteptată. Ea rupse floarea de crin din oala din fereastră şi apăsă cu ochii mai închişi o sărutare arzîndă pe floare — astfel încît se păru că albul cel d-argint0 al crinului se roşeşte, apoi c-o espresiune limpezită de amor mi-o întinse cu braţul stîng mie. Am depus şi eu sărutarea mea pe acel crin ce nu putea fi mai alb şi mai curat decît faţa verginei7 mele mirese — o sărutare de foc, o sărutare eternă ! Mă repezii spre uşă. . . dar mă-ntorsei în prag 8 şi-o priveam răpit cum nalta şi subţirea ei statură sta ca răzemată 9 c-o mînă de piano, privind în urma mea. încă o privire şi-am ieşit, căci auzeam paşii bătrînului trosnind pe din faţa casei, pe cărările îngheţate ale bătăturei. Ieşii pe din dos şi, trecînd prin grădină, sărind gardul, am trecut ca purtat de vînt peste cîmpie, fericit şi aprins. . . şi intrînd în chilia mea cea umilită, mă simţeam fericit ca un rege asupra acelor camerazi horăinzi. La lumina fumegîndă a lampei am scris versuri, ce le-am găsit în urmă rătăcite printre hîrtiile mele şi pe cari ţi le citez întocmai : Cînd sufletu-mi noaptea veghea în estaze Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază 10, încins într-o haină de nori şi de raze, Mişcînd a lui aripi pe capu-mi aprins, Dar cînd te văzui într-o palidă haină, Copilă coprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochii-ţi învins. Cum marea ce doarme profundă şi lină Reflectă în sînu-i de-amor şi lumină Pe soare, ce trece în calea-i divină, Vărsînd ziuă de-aur în umedu-i sîn, Astfel tu, copilă, tu, vis de iubire, Din negrele-ţi stele, o dulce zîmbire, Din sufletu-mi noaptea schimbă în senin. || Cine era fericit ca mine ? Pierdut în visării fără fine, părea că fiecare floare şi fiecare stea e sor cu mine, sor dulce, surori amantei mele. Adeseori, în nebunia [mea], uitam pe Dumnezeu, visam că eu îs lumea cu miriade stele şi cu miriade flori u, şi-mi părea că-mi plec 12 albastrele mele mări şi înstelatele mele ceruri, munţii mei cei negri şi văile mele cele verzi, nopţile mele cele lunatece şi zilele mele cele de foc, îmi părea că le 13 plec toate şi le-nchin cu tămîia vieţei lor unei palide umbre de argint, ce-mi părea centrul lumei, umbră ce cobora razele soarelui ca pe-o scară de aur — umbra Poesis ! Adeseori îmi părea cumcă Eternitatea nu mi-ar fi destulă s-o ador şi că, îmbrăcat în haina morţii, eu, în luptă cu bătrînul timp, îi rumpeam aripele şi-l azvîrleam în uitare! Altădată limbele mi se păreau neroade, vorbele fără înţeles.. .orce vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, şi o nerozie să cuget asupră-le. . . mintea mea _ 1. şi armonie subintercalat 2. după focul şters 3. după îmbrăţişarea şters 4. urmează o gură! şters 5. după două iniţiale şterse succesiv: zfisej sftrigă?] 6. d supraintercalat (lipsa cratimei poate fi o dovadă că (1 stă de Japt pentru de) 7. după mi[resei] şters 8. in manuscris : pragul 9. urmează de şters 10. de la acest rns piafia se schimbă : scris mai mărunt, cu peniţă mai subţire, de bună seamă posterior celui cu care a fost sn;s primul vers; pentru raportul dintre această versiune I (datată de Perpessicius ,,c. ca 1868") şi versiunile u.nuitoaie (cele dn: submanuscrisul Marţii şi cea apărută in ,,Convorbiri literare" în iunie 1871), vezi Pci pess:r.us in OPERE I 311 — 315 11. supraintercalat 12. supraintercalat 13. după un p * şters 196 î ncetase de a-mi interpreta înţelesul vorbelor. .. uimit şi nebun, vedeam în închipuinţa1 fiecărui concept numai palidele conture a divinei sale umbre 2. Dar 3 acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 48. La ce trebuia să cadă atuncea ? La ce ? Oare [nu] putea anul acesta să treacă fără amoruri ?4 începuse a fierbe în toată Transilvania, şi primăvara cea vergină a adus flori frumoase şi zile de aur, însă pentru ghicitorul profund ce-ar fi cutreierat cîmpiile înflorite ale Transilvaniei ele s-ar fi părut profunzi şi întunecaţi ochi de mort. Asprul arhangel al răzbună-rei părea că pătrunde pin aerul ei5 6 cel ameţit şi bolnav. Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară, cumcă prin uniune şi furci vor stinge pe români de pe faţa pamîntului, credeau cumcă vor putea unguri piati'a rece şi izvorul vergin, că vor putea unguri codrul0 cel bătrîn şi maiestos, că7 vor putea pune ideea uniunei ungare în creierii cei bătrîni şi înfricoşaţi ai munţilor, creieri ce începeau, ce începuse8 a se înfierbînta de-o idee uriaşă şi sublimă : Libertatea9. Ei credeau, şi au crezut-o pentru ultima oară, cumcă bătrînii şi înviforaţii gărzi ai cetăţei Transilvania — munţii cu capete de piatră — vor dormi şi-acum somnul lor etern, nu 10 se vor trezi la urletele cele false ale descreieraţilor carii11 * inventau imperii şi 16 12 milioane de unguri, cari din fericire pentru lume nu esistă decît în oarbele 13 fantasmagorii ale unor nebuni. || Ci gărzii regii s-au trezit. Freamătul codrilor ce dezgheţau din seculara 14 lor amorţire sor freamătul aripelor de fier a vulturului român a speriat pe inimici — azi îi sperie somnul acestui vultur, căci nu ştiu la a cîta potenţă va ridica 15 acest somn puterile sale. O, inimicii noştri s-au temut totdeuna de noi, dovadă că secol cu secol a conspirat pe faţă şi-ntr-ascuns contra esistenţei noastre, şi aceste conspirări toate n-au servit decît spre a ne împietri1(i, spre a ne-ncremeni în esistenţa noastră 17. De ne punea alături cu ea, de ne deschidea amîndouă portalele de aur a privelegiilor şi a drepturilor ce erau numai a lor, cine ştie dacă, moleşiţi şi răsfăţaţi, nu deveneam unguri. Compatrioţi13, vă mulţumim pentru ura voastră seculară şi ardem de nerăbdare după ocaziunea în care să v-o mulţumim astfel îneît s-o ţineţi minte pentru eternitate. Cît pentru patria ce voi o numiţi maghiară, cată să aibă cineva insolenţa unui ungur pentru de-a o mai numi astfel — cît pentru noi cată să aibă cineva innoranţa unui Rossler, care 19 ne face imigraţi, astfel însă îneît cei imigraţi să fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrărei numai 800.000 20. In fine, insolenţă ungurească sau innoranţă pedantă nemţească; una din două e de trebuinţă pentru ficţiunile mari ale imperiului unguresc şi a nimicniciei românilor. Şi ce-au adus peste Transilvania cu scîlciatele lor idei? Moartea cea oarbă care-i secera cu miile şi ura cea cumplită a celorlalte popoară contra a tot ce-i maghiar ! Şi toate astea le propagau deşerţii în numele poporului maghiar care, bun şi blînd cum sînt toate popoarele 21, pînă-n marginele unde nu l-au ameţit, părea predestinat să trăiască în pace şi-n frăţie cu românii22. Dar ei au esplicat rău şi fals foile cărţii Destinului şi au pătat şirurile sale cu sînge. Senina dicţiune a lui Dumnezeu :. .: 1. după fi [ecare ?] şlers 2. urmează, ca sfîrşit al alineatului, pus între paranteze şi tăiat în cruce prin două bare oblice cu (aceeaşi ?) cerneală, textul : Cugetarea ! ... o pierdusem de mult, de voi fi avut-o vrodată, simţ nepractic ce-am fost ! în loc de-a mă ocupa să aflu cum trăieşte ea, dacă nu are nevoie de nimica, ca să mă pot face tăietor de lemne, numai s-o ştiu că ei nu-i lipseşte nimica, eu mă îmbătăm în farmecele unei poezii nefinite, pe cînd ca cine ştie de nu suferea foame şi frig ... Şi ea le-ar (supraintcrcalat) fi suferit toate, . . . dar acel înger . .. putea el oare să nu iubească pe tatăl ei cel bătrîn ? ... Să sufere corpul acela — mai mult un cadavru rece şi sînt — să sufere foame, frig ? .. . Asta mi-am inchipuit-o-n urmă c-ar fi pentru ea o idee nesuportabilă ; cerneala nu ne îngăduie să determinăm în ce fază a fost eliminat pasajul, dar eliminarea lui confirmă substituirea operată la p. 21 r (vezi, nota 5 p.177) : amîndouă pasajele au în comun faptul că atribuie naratorului o conştiinţă supraordonată desfăşurării succesive a naraţiei, pe care o anticipează ; cezura dintre cele de pînă aici şi ceea ce urmează este marcată printr-o linie orizontală de 2 — 3 cm., trasă energic cu cerneală 3. După 48 ! şters 4. în manuscris semn de exclamaţie, care se justifică prin interferenţa subiacentă textului: Oare [nu] putea? şi D-ar fi putut! 5. aerul ei după vîntul cel şters şi deasupra lui lumei, rămas neşters 6. după un m şters 7. după un şi şters şi înlocuit cu virgulă 8. ce începuse provine din corectarea lui a se înfier *♦* 9. după, Autono[mia] şters 10. după şi şters 11. după cumcă şters 12. după mipioane] şters 13. urmează lor şters li. iniţial secularul [lor somn ?] 15. va ridica supraintcrcalat 16. după face şters 17. de aici pînă la sfîrşitul alineatului textul este marcat de o linie verticală cu N paralelă cu marginea din dreapta a paginii şi explicitată, tot cu N, de notaţia : prea lung 18. după Fraţilor şters 19. după ast[fel] şters 20. urmează, cu N, un semn de închidere a parantezei fără corespondent în textul anterior 21. cum sînt toate popoarele scris cu N deasupra lui ca şi cel românesc şters cu N 22. urmează punct cu N şi pentru eternitate şters cu N ■' 197 t-liti in pac*’ căci «înteti sineurcle naţiuni eterogene în oceanul panslavismului, această dicţiune ungurii trebuiau s-o întoarcă şi s-o traducă spre pierzarea lor. Ei au vrut-o, nu noi ' în tara toată mişcarea română — antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. ■Vdunarea din dumineca Tontei, preparatorie, fusese; fusese şi adunarea cea mare din Cimpul Libertăţii, unde flamurca 1 reînvierei sfîşia 2 aerul cu tricolorul său. Yirtus romana rediviva ! Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestări de viaţă ale naţiunei — etern unice 3 în' felul lor — şi apoi ne-am întors la locul turbure a studiilor noastre. Dar 4 cine mai putea studia ceva ! Capetele noastre prinsese foc, faţa cea palidă a lui Ioan sc-nrosise dc-un roşu ofticos şi bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al na ţiunci. Mă dusei la Poesis. Noaptea era lucie şi dalbă, aerul părea nins de razele cele n argintii si înamorate ale lunei, cari se pierdeau prin verdele întunecos a arborilor şi t Afişelor' risipite din grădina ei °. Mă aşezai pe-o bancă şi cugetam ; D-zcu ştie de ce eram trist ! Cu 7 mînele unite şi lasate leneş peste 8 genunchi, cu fruntea plecată şi cu părul risipit peste ca, astfel şedeam în grădina ei şi gîndeam lucruri de cari nu-mi pot da cont, pe cînd luna, lunc’cînd alene printre nourii de argint ai 9_cerului albastru, gîndea şi visa ce neci un om nu ştie. Un foşnet uşor prin cărările nisipite mă trezi din reveria 10 mea. Era ca. Un negli'gc ce părea o negură de argint scălda în albeţa sa sio fantastică şi diafană figura ei |] naltă, mlădioasă, subţire ca o elfă de mare. S-apro-piase de mine; în momentul cînd o văzui, ea se aşeză molatecă pe genunchii mei şi-mi sărută ochii mei, ce se închideau de-o visăriegprofundă, căci nu-mi venea a crede că e ea, fantastica zînă a visurilor mele îndelungate. îi luai capul ei cel blond între mîinile mele şi privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă faţa aceea, ce înfundaţi acei ochi albaştri ! — Poesis, zisei, eşti nenorocită ? Ce palidă eşti, copilul meu ! Tu suferi ? Tu plîngi ! — O, dac-ar fi să plîng numai eu. . . Dar să tăcem despre asta. Tomo ! poate că azi ne vedem pentru ultima dată. — Ultima dată? Aiurezi, Poesis ! Ultima11 dată? — O, copilul meu, de-ai şti ce 12 nenorocită sînt, zise ea, cu ochii plini de lacrimi, înlăturînd 13 cu mînuţele ei albe părul negru de pe fruntea mea şi arzînd cu buzele ei contrase de plîns fruntea mea întunecată. Ce nenorocită sînt, fără ca să ţi-o pot spune ţie. Dacă 14 te pot ruga ceva în numele maicei tale, în 15 numele acelui înger curat,, uită-mă ! Uită-mă 10, cel puţin pînă ce voi muri. . . După ce voi muri. . . — Poesis, pentru D-zeu, ce va să zică asta ? Spune-mi ce ai ? — Ce am ? Nu-ţi pot spune ce am. Dar să uităm asta. . . 17 să le uităm. Ce frumos eşti tu în astă sară. Părul tău pare a fi de eben şi ochii tăi diamanţi18 negri ! Ce frumos e iubitul meu. .. iubitul meu? Nu al meu. . . — Nu al tău, Poesis?... Tu nu eşti a mea, îngerul meu cel blond? Aide10, poate c-ai plîns unde-am lipsit atîta vreme, de-aceea oare să nu mai fiu al tău ? Poesis, această patrie va fi a mea, ca şi a 20 inimicilor noştri; atunci tu vei fi femeia mea 21, frumoasa mea femeie, zîna grădinioarei mele, matroana vetrei mele părinţeşti, mama copiilor mei ! O, ce frumoasă eşti tu.. . ce mult o să te iubim noi... eu şi cu tatăl meu cel bătrîn, pietrarul ! Tu vei scutura praful22 de pe cărţile mele, a lucrătorului cu spiritul, tu vei netezi cu mîna ta molatecă şi albă creţii de pe fruntea mea, tu c-o sărutare vei însenina-o ! Şi o să te iubesc, o să te iubesc cum îmi iubesc patria, cum iubesc pe Dumnezeu ! Poesis !. . . ^ Prin straturile de flori roiau fluturii nopţii. . . arborii înfloriţi îşi plecau ramurile îngreunate de flori albe şi roza pe frunţile noastre — parfumul îmbătător al primăverel ţ. nupă stindardele şters 2. deasupra lui sfirticat şters 3. iniţial: eterne şi unice A. după Dracu f.i'ir 5. după în »** * şters 6. scris cu N peste Poe[s]is şters cu N; in manuscris urmează un semn de r.\e!ju:nic 7. după Mi[nile] şters 8. scris cu N deasupra lui între rămas neşters 9.-i din ai este scris mai lonpcdc eu „\ 10. după cug[etarea] şters 11. după Ei sau Eu şters 12. supraintercalat 13. după şi şters şi irdecutl p,virgulă 14. majusculat după ştergerea lui Tomo, care îl preceda 15. după ingferul?] şters le. -.ornează Tomo şters 17. urmează Tomo şters şi înlocuit cu punctele de suspensie 18. după de focul cel ne;ru stas 19. -.ornează un de şters 20. corectat din al 21. supraintercalat 22. după colbful] şters împinse cu suflarea sa răcoare şi virgină piepturile noastre, gură-n gură îi sorbeam suflarea, ca, cu genele1 jumătate închisea, nu rezista de fel dezmierdărilor melc melancolice... numai luna veghea ca un dulce soare de argint asupra îndelungului nostru amor ! A doua zi, sculîndu-mă fericit de pe patul meu cel vîrtos de paie şi aninîndu-mi mantaua de umere, începui să colind stradele oraşului : o11 * cocardă tricolor-român în butonieră, pălăria largă, cam într-o parte, faţa mea palidă, ce arăta osteneala, zîmbea, şi-mi tîrîiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierînd printre dinţi o arie, nu mai ştiu care. Deodată auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. îmi întorsei capul, stătui în loc şi, luîndu-mi pălăria, faţa mea se întrista puţin cîte puţin, în urma mortului venea || o trăsură, şi-n ea, în rochie lungă de matase neagră, o faţă r'tr palidă încadrată de păr de aur, faţă cunoscută mie, puteam să n-o recunosc ?. . . Era ea. .. Poesis !. .. Cu toate astea nu putea să fie ea. Paloarea mortală ca aceea a părete-lui, părul cel blond, faţa era a ei ... dar ea în acea pompă?. . . Ea, aşa de săracă?. . . Dar în trăsura a doua ? Cine era ! Doi4 dandy din cei mai corupţi ai oraşului, cari rîdeau în convoiul mortuar, îmbrăcaţi cu pantaloni de călărie strimţi, cu veste vinete, cu legături roşii , cu jachete galbene, cu 5 pălării largi şi cu cîte două lanţuri de orologii. Secele feţe de maimuţă rîdeau rîsul cel amar al desfrînaţilor c sceptici, intr-un convoi care numai rîsul nu 7 era apt de a-1 escita. Rătăcit, în neputinţă de-a-mi da cont de ceea ce cugetam şi simţeam, urmării convoiul pînă la biserică. Mulţimea se grămădea la uşă şi-năuntru. Eu pătrunsei izbind cu coatele fără cruţare în toţi ce-mi sta în cale ; în ochii mei rătăciţi, în împregiurarea că nu-mi ridicasem pălăria intrînd în biserică, în pumnii mei strînşi, în dinţii mei rînjiţi intr-un rîs sălbatec o fi fost ceva straniu care îndreptă ochii lumei spre mine. — ETn nebun ! şopti unul aşa de tare îneît îl auzii, însă, în noaptea turburărei mele, acel glas nu mi se părea aievea, neci mi sc părea că sînt între oameni. . . mi se părea din contră că sînt singur, coprins de spasmurile unei viziuni teribile, căci nu vedeam . dccit coşciugul ce mi se părea plutind pin aer, nu vedeam decît pe ea topită de plîns, alintînd după cosciug de braţul unui om. Ochii de foc a luminărilor de ceară danţau pin aer în noaptea bisericei ca stele murdare şi roşii . . . mortul clin cosciugul descoperit părea că se strîmbă la mine şi murii cei negri şi reci ai bisericei tăiau feţe urîte şi crepate pin păreţi, cu ochi negri şi cu capete strîmbate de turbăciune ! — Cine-i acel om ? strigai din toate puterile mele, cu toate că părea că un demon cu degete de lemn îmi8 strîngea gîtul !. . . Mă repezii la el ... dar un cioclu mă pocni cu pumnul în frunte, îneît îmi9 scăpărară ochii seîntei verzi şi căzui ameţit pe spate. Nu ştiu cît am zăcut astfel, cînd m-am trezit însă eram culcat pe-o bancă de piatră din colţul bisericei şi la capul meu veghea Ioan! ’ — Cine-i acel om? fură primele cuvinte ce le putui pronunţa. — Cine ! ... Ce treabă mare ... cel ce-o întreţine pe dînsa ... un conte, mai ştiu eu !. . . Dă-o dracului ... nu e femeie ?. . . putea [să fie] || mai altfel de cum sînt ssr toate? Aide de-aicea ! El mă luă în braţe şi mă sculă drept în picioare. Luîndu-ne de braţ, ieşirăm la uşa bisericei, la care sta bătrînul sacristan şi vro doi cerşitori zdrenţuiţi. Plecarăm st’radele-n sus şi Ioan mă duse la el. Camera sa era mică şi-ntunecoasă, şi întunerecul ei mai era ridicat încă prin un părete îngust, acoperit cu pănură neagră în mijlocul cărei era o cruce albă. In genere însă camera sa respira eleganţa fină şi artistică, care contrasta foarte mult cu hainele sale mai mult unse şi rupte. Cărţile aurite şi legate stăteau în şir pe-o masă acoperită cu roşu, pe care stăteau risipite creioane, pensule, palete şi colori în cutii mari sau unse pe ţeste de scoici marine. Mă trîntii pe-un scaun, aruneînd o ochire numai indiferentă pe toate aceste obiecte ce-ntr-al [t]fel de dispoziţiune mi-ar fi părut poate stranii. De-o lature-a pănurei negre spînzura un canaf alb 10 de-un şnur asemene alb ... 1. deasupra lui ochii şters 2. corectat din inchisi 3. supraintercalat 4. după Vo doi trei şters 5. după şi şters şi înlocuit cu virgulă 6. după sec[ăturilor]* şters 7. iniţial ■ nu-1, apoi -1 a fost şters 8. supraintercalat 9. deasupra lui scintei verzi răsă[riră] * şters 10. supraintercalat 199 loan apropie un scaun de-al meu şi [s-*]aşeză astfel încît pieptul îi venea drept în umărul meu cel drept, apoi, încungiurînd c-un braţ grumazii mei, iar cu cellalt pieptul, el îşi plecă fruntea pe umărul meu drept şi-mi şopti la ureche . _ _ . — Azi rump 1 orce legătură cu viaţa, azi rump legătura de arnicie cu tine, legătura de amor cu umbra, cu aducerea-aminte a Sofiei. Tomo, de azi înainte eu nu mai sînt al meu. Eu mă duc şi te las pe tine aicea 2 .. .darjnainte de-a merge voi să-ţi arăt în ce consista nebunia vieţei mele, căci tu n-ai ştiut că eu sînt pictor. ~ El se sculă şi, trăgînd şnurul alb de la pănura neagră ce sta drept în faţă, văzui pe părete un cadru ce-mi părea viu. Ochilor mei turburi li3 părea viu în adevăr. Era Sofia. Părul ei cel cenuşiu, adunat într-o coroană ca o citadelă pe frunte, ochii ei profunzi, negri, străluciţi, faţa ei musculoasă şi palidă, buzele subţiri şi vinete... era Sofia ... în toată frumuseţea ei cea originală ... blondă, pe care numai Sudul o cunoaşte 4 . . . Ioan îşi împreună 5 mînile şi se uită în estaz la acel portret mare ca-n viaţă . .. Ochii săi ardeau, buzele lui tremurau, eu stăm speriat, uimit şi mă uitam nencrezut de realitate la această scenă în care portretul părea viu, real, şi Ioan numai o umbră moartă în care trăia doar ochii cei înfocaţi. — Sărman cadru viu, sărmană operă a imaginaţiuneimele ! Ce greu a fost să te creez din caosul durerilor şi a desperărilor 6, ce cumplit e să te sparg acum de stînca sir cea rece a deşteptărei mele ! Dar te sparg . .. căci tu eşti || singurul lucru ce mă leagă de viaţă şi de trecut. _ _ _ El scoase un pumnal ascuţit şi mic din sînul său şi sfîrtică cu o cruce curmezişă tot portretul, astfel încît pînza se-nvălătuci în 7 cîtepatru părţile de cadrele de lemn aurit a portretului şi sub el rămăsese gol păretelealb. Ochiul său era sec, surîsul amar, căci lupta fusese crunta. — Tomo, zise el, eu mă duc, cu toate că nu te 8 oblig să mă urmezi. Rămîi tu aicea, în casa mea 9, aicea vei trăi comod şi neturburat10 de nimeni, cum am trăit eu, dat cu totul nebuniei mele, picturei. Trăsura mă aşteaptă de mult . . . adio ! . .. Amicia mea, gîndeşte că n-ai fi avut-o niciodată şi te consolă ! Adio ! O dată-ncă-mi scutură mîna şi zbură pe scări în jos. Trîntii uşa după el, mă trîntii în pat şi apăsai capul afund în perini, cu faţa-n11 jos, abandonîndu-mă cu totul durerei celei mai crude. Cît oi fi stat astfel, în nesimţire mai mult, nu ştiu .. . cînd m-am deşteptat însă era noapte profundă şi orologiul vuia o oră după miezul nopţii. | Aprinsei luminarea şi, sărind la portretul sfîrticat al Sofiei, începui a combina pînza .. . dar totul era în zadar. Lîngă cămin era lemne 12 multe şi risipite. Le trîntii în sobă şi aprinsei un foc cumplit, trăsei o mică sofa roşie faţă cu focul, cu cugetarea decisivă de-a astupa soba nainte de-a se potoli focul, astfel încît să mă sinucid 13 cu carbon. Am stins luminarea şi m-am pus în faţa flăcărilor ce linguşeau 14 gîtul căminului cu roşii15 limbe de balaur. Privind în flăcări, cu picioarele întinse şi cu capul pe piept, viaţa mea toată mi se părea un fantastic vis de nebun, fără înţeles şi fără ţintă, în 16 limbile de flăcări vedeam pare-că arzînd toate cugetările mele, zilele mele, visele mele de fericire. Cînd focul nu mai era decît o grămadă mare de cărbuni acoperită [cu] 17 flacăre vinete, atunci astupai soba şi, aşezîndu-mă în faţa zgurei18, îmi închisei ochii spre a adormi de moarte. Vîntul urla afară cumplit şi ploaia cădea măruntă şi rece pe geamurile ferestrei ... Parcă vîntul cu norii, tunetul şi ploaia făceau nunta lor sălbatecă în regiunile cele 19 negre a-nnoratului cer de noapte. Prin şuierul cel monoton, deşi puternic, al vîntului am adormit şi simţeam, pare-că, cum creierii mei se paraliză de carbon. Murisem ! M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stîncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine şi sînte. Printre arbori cîntau privighe-SSr tori cu glasuri de înger, pin cărări rătăceau || umbre diafane şi fericite şi se pierdeau 1. după mă şters 2. urmează în casa mea şters (cu cerneală mai neagră?) 3. peste îi 4. urmează, închis intre paranteze: căci numai astfel poate ii o adevărată blondă a Sudului 5. iniţial : împreuna 6. urmează mele şters cu o cerneală mai neagră 1. după de ca[drele] şters 8. suprain- tercalat 9. urmează e plătită petrei luni înainte pus între paranteze 10. cu un scris mai mărunt, mai sUîns şi mai ascuţit (care mai apare şi pe 179r în textul [,,Basmul cel mai fantastic. . .”], vezi nota 11, p. 236 deasupra lui neconţurbat lăsat neşters 11. cu faţa-n jos supraintercalat 12. după nişte şters 13. după omor şters 14. iniţial lingeau apoi deasupra lui -eau s-a scris cu N-uşeau 15. deasupra lui lungi şters 16 corectat din prin 17. cu figura în text, dar a fost şters şi înlocuit cu acoperită scris deasupra (deşi ar fi trebuit doar supraintercalat) 18. după căr[bunilor] şters 19. peste ne[gre] * 200 prin verdura întunecată a dumbravelor sînte. în depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cînta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. între toate umbrele sînte şi albe numai eu aveam corp . . . Rătăcii ce rătăcii prin pădure, pînă dedei de un rîu cu undele de argint, în mijlocul rîului o insulă incungiu-rată de ape, cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădica la ceruri o biserică naltă cu cop [ol] ele rotunde, toată de aur gravat ce strălucea astfel căci soarele cerului curat se oglindea în copola cea mare a bisericei. La ţărm era o barcă de aur .. . Eu mă şuii într-însa şi, spărgînd cu lopeţile undele de argint ale rîului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cîntau păseri, nimica, numai din biserică s-auzea un cîntec încet, trist, mormîntar, ca bocetul cel înăduşit lîngă patul murindului. Intrai, pin portalele de aur ale bisericei, înăuntru. Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stîlpii de aur ... iconostasul cu icoane nalte şi palide de sînţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapămîntească, ce păreau suflate pe pînze de argint, în altar — o masă de marmură cu sfintele Taine ... în biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cîntau călugăriţe cîntece de mort . . . Cînd dintr-o uşă văzui intrînd cu luminări de ceară albă-n mînă chipuri palide cu văl1 lung, alb, ce acoperea şi capul, astfel de palide încît faţa se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinşi ca de sticlă se mişcau trişti în orbitele lor. Ei se mişcau încet, încet pîn-în mijlocul bisericei ... Eu mă ascunsei după o coloană de aur, cu groază. Printre ei văzui o umbră ... un bătrîn cu părul alb, cu faţa rătăcită şi trasă, luminarea sa ardea şi el privea în ochiul lumînărei cu buzele strînse şi cu 2 ochii fixi .. . Mie-mi părea că-1 cunoşteam. Răzimată3 de-o coloană, drept în faţa mea, stătea o fată palidă cu faţa ca marmura cea vînătă . . . ea-mi zîmbi trist şi-mi făcu cu mîna .. . Era Poesis . . . Poesis ! strigai eu4 ... şi deschisei ochii. Focul nu era încă potolit . . . fereastra însă deschisă, şi o vîntoasă 5 sufla cumplit pin el. Gîndeam c-o fi deschis-o vîntul şi mă dusei s-o reînchid. Cînd.mă-ntorc însă . . . văd 6 Corpul . .. s-ar fi însănătoşat curînd, însă ceea ce era bolnav în mine, nebun de bolnav, era inima mea. Tot ce-mi aducea aminte de ea ... de trădătoarea, le aruncam în foc, care le consuma cum se consuma inima şi viaţa mea. Palid ca o umbră, eu alintam de-a lungul zidurilor oraşului mai mult mort decît viu. Fălcile mi se-nfundase adine, albul ochilor se-ngălbenise şi negrul era turbure şi stins, părul cădea în dezordine pe gulerul uns şi neşters a rocului meu — astfel umblam printr-o lume străină, din care nu făceam parte, şi cînd mă rătăceam în vro grădină publică, unde feţe roşii şi vesele chicoteau 7 împregiur, pierzîndu-se pin arbori, eu credeam că sînt răutăcioase duhuri efemere, cari-şi rîdeau de durerea mea 8. || Or mi se părea cumcă-n juru-le rîdeau morţi a căror feţe galbene 9erau spoite cu roşu, ceea ce le făcea şi mai înfricoşate, şi mai moarte, prin contrastul între adevărul morţii şi-ntre simularea 10 cea spoită a vieţei. Altă dată mă pomeneam că mă uitam ore întregi în oglindă şi mă strîmbam la mine singur şi, cînd mă trezeam din asemenea atonie, mă-nfiora siguranţa c-am înnebunit şi teama de mine însumi. || Lucrul de care mă temeam mai mult era nebunia, mi-era frică să nu-nnebunesc. Adesea mă pomeneam că privisem, fără să ştiu, cîte 11 o oră-ntreagă-n soare şi că ochii mei, orbiţi de lumina lui caldă, nu mai puteau distinge nimică, ci un caos vînăt-roşu părea că piroteşte şi mă-nvîrteşte 12 mereu, pînă ce mă trezeam căzut pe iarba cîmpului. Eram tîmpit, absurd, idiot. Astfel stăm adese înmormîntat în iarba mirositoare, albaştri şi mici fluturi de vară roiau prin flori, un soare cald îmi ardea drept în creştet, totul era frumos cum îs frumoase zilele de vară ... eu singur numai nu cugetam nimica. Zile întregi cutreieram cîmpii pînă ce dădeam de rîu. Acolo, de 13 pe podul lui de lemn, mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi şi neoglindoşi ca inima mea moartă. Apa limpede14 1. iniţial vălul 2. supraintercalal 3. după Alături şters 4. urmează sa şters şi Înlocuit cu punctele de suspensie 5. grafia nu e incompatibilă cu citirea vîntoiu, -iu fiind adăugat (fără ajustarea articolului nedefi- nit) după ce s-a scris vînto .. . 6. lacună în text, poate de redactare, poate materială (lipsa unei file) ; uGr fneepe cu strofa din Venere şi Madonă menţionată la p. 356 7. după rî[deau] * şters 8. trimiterea la inter- calare se face cu semnul II, reluat pe verso 9. după palide şters 10. după p[ărerea*] şters 11. supra- intercalat 12. grafia poartă urma intenţiei de a scrie învîrtejeşte 13. supraintercalal 14. după curată ca şters 560 50r 26 —c. 344 201 ca cristalul aizvoarălor nu-mi placea, cînd dădeam însă de ea, începeam o a amesteca cu bastonul pînă ce, turburată de pămîntul cel negru, era o icoană vie a gîndirilor mele. Dar nu putea să rămînă astfel. încă o lună de-o viaţă astfel şi ştiam ca voi muri . . .^ . p)c -^-a*' fi murit, ce-mi pasa .. . cine ştie dacă adine 2 m pammt n-aş fi fost mai fericitT. . . dar aveam un tată bătrîn şi a muri eu însemna a-1 băga pe el în groapă. într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vîrful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre cîmpi^cu holde ... Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui ... eu îmi pusesem pălăria-n vîrful capului, astfel îneît fruntea rămînea liberă şi goală, şi flueram alene un cîntec monoton şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. || ' 57t Zi de vară pîn-în sară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau 3 că adorm din freamătul lor lung, de-a 4 lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul cîmpului, cu coasele de-a spinare, fetele5 cu oale şi doniţe în ainîndouă minile, boii trăgeau încet în jug şi carul scîrţîia, iar românul ce mergea alături cu ei0 şi pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis, ho !... Ascuns în maluri dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-1 trecui şi eu ... De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşi bătrîni cu frunţile de 2)iatră spărgînd nourii şi luminînd ţepeni, suri şi slabi asupra lor. Una cîte una se-aprindeau stelele tremurînd în nemărginirea albastră a cerului, cînd mai sus, cînd mai jos — şi luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scîrţîiau carele cu lemne ce veneau din munte; românii şedeau 7 culcaţi pe foaie în vîrful carălor sau, mergînd alături, şuierau doine bătrîne 8 şi triste ca suvenirile trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară — lună albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi cîmpii ce par a adormi, ■ iar drept în faţă, bătrînii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor 9 lor. Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucişe pin lanurile, unele încă verzi, mergeam, pînă ajunsei în poala răcoroasă a munţilor. De-acolo apucai pe-o pietroasă cărare de munte. Pe cîte-un vîrf de deal vedeam arzînd focuri mari, şi oameni împre-giur, din fundul codrilor cc-ncongiurau ca o manta neagră-verde umerii munţilor vuia--cîte-un bucium durerea lui de aramă; pe lingă alte focuri vedeai pare-că cum joacă fete şi flăcăi, iar pin codrii rătăciţi fluierau voinicii printre dinţi şi din frunze 10 cîte-o doină adîncă şi plină de foc. Astfel11 treceam înainte alături cu zidurile de piatră a muntelui, pe-o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită 12 pe-alocurea, pe-alocurea baricadată de 13 bolovani rostogoliţi din creştetul munţilor şi înţepeniţi în albia cărărei.. Săream peste năruituri şi baricade şi-am mers mereu, pînă ce luna apusese, focurile se stingeau, cîntecele încetară, iar îăsăritul se roşea slab de faptul zilei. Aerul răcoare al dimineţei îmi pătrundea pieptul, simţeam cum îmi amorţeşte gîtul de răceală . . . pînă otr ce văzui satul14 meu, || cu căsuţele lui mici, acoperite cu paie şi risipite prin 15 creierii de piatră a muntelui, de ţi se părea un sat de cuiburi de vultur. Trecui16 prin mijlocul lui, pe lîngă mica bisericuţă de lemn, şi tocmai la capătul satului17 mă oprii lîngă bordeiul cel înfundat şi sărac al tatălui meu. Prin cchiul de sticlă se 18 vedea lumină. Trăsei zăvorul de lemn de la uşa uscată şi intrai înăuntru. Pe vatră mai ardea vo doi tăciuni subţiri de nuiele, tata dormea pe-un pat de seînduri nalt ca vatra. După cuptori era încă patul mamei acoperit c-un lăiceri, deasupra lui era [o] icoană veche şi . afumată a maicei Domnului, dinaintea căria ardea o 19 candelă mică cu untdelemn. Mă lungii pe patul mamei fără să-l trezesc pe tata şi adormii curînd, căci eram foarte obosit. Des-de-dimineaţă 20, pîn-a nu fi ziua, cucoşul cîntă asupra bordeiului şi auzii ca pin somn pe tata sculîndu-se, luînd în mîni apă din un ciubăr şi spălîndu-se pe faţă, făcîndu-şi cruce şi mormăind încet o rugăciune, apoi21 luîndu-şi ciocanele de pietrărie 1 1. iniţial cu minusculă 2. după în şters 3. după îm[i] şters 4. după pe şters 5. după cu şters ■ după ju[gul]* şters 7. după stau şters 8. după triste şi şters 9. iniţial : frunţei 10. şi din frunze supt aintei calat 11. iniţial, din inadvertenţă: Altfel 12. deasupra lui risipită şters 13. după pe şters 14. după in creierii Şters, iar satul provine din satului prin ştergerea lui i; după meu urmează risipit şters 15. după ca f e>ys_ lo după Treceam şters 17. supramtercalat 18. scris peste vefdeam] 19. după într-o şters - . upă - doua [zi] şters 21. luînd în mîni apă din ciubăr şi spălîndu-şi faţa, făcîndu-si cruce si murmurmd o rugăciune, apoi supraintercalat ' ’ 202 de sub laiţă şi plccînd pe uş-afară, fără chiar să se uite îndărătul lui şi fără a mă vedea din dosul cuptorului unde dormeam. A doua zi cam pe 1-ameazi mă trezii şi eu din somnul meu adine şi fără visuri. Nu ştiu cine pospăia prin casă şi pe la vatră. Era o vară a mea, care băga vreascuri în foc şi fierbea mîncare. • — Tu eşti, Finiţo ? zisei eu sculîndu-mă Ş luîndu-i capul între mîni şi sărutînd-o. — I, Doamne ! zise ea surîzînd cu degetele la gură şi măsurîndu-mă cu ochii clin 2 creştet pîn-în talpe. Ce mare te-ai făcut .. . Uite ! şi barbă şi mustăţi ... Da tare eşti galben, vere 3, pare c-ai fi îndrăgit4? ' — Nu ştii tu 5, zisei eu, uitîndu-mă în ochii ei e inocenţi şi lucitori, nu poţi şti tu ce am suferit. ’ Dar ce frumuşică era verişoara mea. Faţa albă şi obrazii roşii, părul castaniu şi des, făcut în două cozi întrunite pe spate, neted şi cu cărare pin mijlocul capului, ochii mari, caprii, ce se uitau miraţi la mine 7, sprîncenele arcate şi îmbinate, nasul fin ca [a] unei dame mari, bărbia rotundă şi plină, iar, cînd rîdea, două gropiţe cochete. Cămaşa albă, cu altiţe şi mînici8 largi, fota curată şi nouă, iar picioarele goale. Cu cît o priveam, îmi părea mai frumoasă şi-o sărutai încă o dată. — O ! 9 zise ea, rîzînd vesel, îţi iei la guri10 parc-ar fi dentr-al tău ... ia fii bun, mă rog, de-ţi cată de treabă, domnişorule ! — De-de ! zic 11 eu, n-o lua-n nume de rău .. . Ş-apoi nu mă uit eu la ochii tăi . . . fie ei cît de frumoşi . . . || . — O! frumos ! Vine vărul pe la noi, ş-apoi lucrul ce mi-1 spune mai întîi e că ssr ochii mi-s urîţi ! Frumos ! — Da nu ... 12 — Destul, las’că ştiu . . . Domnu-a fost la cetate . . . Nevestele de domn au ochi mai frumoşi decît ai miei, se-nţelege, zise ea, punîndu-şi rîzînd minele [-n] şolduri, fiica Evei cea limbută cu dinţii de mărgăritar. — De-ai şti, Finiţo, zisei pe jumătate rîzînd, de dragostea mea. . . —. Dragoste, zise ea repede, ce dragoste ? ... Şi ridică cu curiozitate din sprîn-cene. Ce dragoste ? ,. . spune-mi şi mie . . . zău aşa ! Te rog, vere ! adaogă ea, încre-ţindu-şi gura şi plecînd ochii cu atîta graţiozitate îneît numai pe sub gene se uita la mine. — Şezi ici pe pat, zisei eu, apueînd-o-n braţe şi punînd-o să şadă ca pe-un copil obraznic ... eu mă aşezai alături cu ea, i-ncongiurai grumazul cu braţul meu şi începui să-i povestesc amorul meu şi nenorocirile mele. Ea asculta c-un fel de seriozitate şi c-o atenţiune copilărească — şi cînd se uită drept în ochii mei, ai ei se împlură de lacrimi. — Sărmanul văr, zise ea, sărutîndu-ma cu atîta dulceaţă şi tinereţe l3. Oalele fierbea pe vatră. — O, zise ea, ca adueîndu-şi aminte, trebuie să-i duc merinde 14 tătîni-tău ! Las’că ne mai vedem noi desară, mîni dimineaţă . . . zise ea şi drese ce drese l5, apoi luă vro două oale 16 din cele pline, surise şi cu ochii şi cu gura şi plecă pe uşă şi prin sat înainte. Nu mult după aceea veni şi tată-meu, care auzise de la fată că venisem acasă. El mă strînse în braţele [sale]. Capul său era mai alb, creţii de pe frunte şi brazdele din faţă mai adînce, iată toată schimbarea ce-o băgai de samă la el — destul însă ca 17 ochii să mi se împle de lacrimi. Am stat mult acasă, într-o atonie monotonă şi moartă. între grinzile casei găsisem o carte cu scoarţe de piele roase de molii, cu mărginile roşii — în ea era nişte poveşti 1 1. sculîndu-mă supraintercalal 2. din provine din corectarea unui de urmat de sus şters, urme ah intenţiei de a scrie de sus pînă jos 3. urmează Tomo şters cu R 4. urmează şi prins de iele şters cu R 5. urmează Finiţo şters 6. supraintercalal 7. ochii mari, câprii, ce se uitau miraţi la mine deasupra lui cămaşa albă cu altiţe şi cu mînici largi şters 8. mînici provine din corectarea lui mîneci 9. scris cu R după Hoho şters cu R 10. iniţial: guriţe 11. după Finiţo şters 12. urmează Finiţo şters 13. urmează Se-nţelege că stilul în care i-am narat nenorocirile mele a fost cît se poate de popular şi de colorat şters eu R .14. deasupra lui mîncare şters (cu un scris posterior?) 15. urmează pin oale şters 16. suprainter-calat 17. -a întărit cu R 203 6 Or 61r manuscrise 1 cu litere bătrîne, iară literele începătoare paleografate cu roşu . . . desigur vro reminiscinţă de-a preotului celui bătrîn, ce murise de mulţi ani. Cu cartea aceea în mînă, stăteam zile întregi lungit pe prispa casei la umbră şi descifram maşinal-minte slovele cele bătrîne or priveam cu ochii drept în grinzile afumate ale streşinei, pînă ce-mi simţeam capul ridicat şi pus în poale 2. |[ Mi-întorceam ochii peste cap . . . era Finiţa, ce-şi aşezase capul meu pe poalele ei şi-ncepea a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi cînta cu vocea jumătate cîte-o horă orcîte [o] chiuitură cu vorbecu tot. Astfel şedeam lungit seri întregi cu capu-n poalele ei, pe cînd vitele se-ntorceau mugind greu de prin munţi, iar talancele de la gîturile vacelor cu ugerul greu de lapte suna alene şi melancolic prin atmosfera cea dulce a serei. _ Revoluţiunea ardea în cîmpia Transilvaniei, dar mie ce-mi păsa de toate. Pentru realitate eu eram omorît ... Nepăsare 3 leneşă, lene de-a cugeta, lene de-a simţi, abrutizarea cea mai adîncă şi mai idioată, iată ce făcuse din mine amorul unei femei, însuşi numele ei, Poesis, nu putea să escite neci un simţămînt în mine. Era ceva ce murise de mult pentru mine ce-o uitasem de mult — lucru de care îmi era greu să-mi aduc bine-aminte ; căci nu cugetam să-mi fi ucis inima şi să-mi fi omorît inteligenţa ... şi cu toate astea tocmai4 aceea era ce neci nu-mi trecea prin minte. Venise toamna şi-ngălbenise codrii din umerii bătrînilor munţi, pe vîrfurile lor negurile deveneau mai dese — în fine, într-o zi ne pomenirăm cu cei întîi fulgi de zăpadă înecînd cu puful lor de argint aerul neguros şi rece al munţilor. Prin sate colinda vestea cumcă se ridicase românii5 împotriva ungurilor şi împăratul Codrilor bă-trîni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor stîncoase împre-giurul flamurei6 româneşti. în creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei. într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. în 1 culmile munţilor, pe frunţile lor de piatră, care de care mai înălţate, se aprindeau, unul cîte unul, focuri mari, părea că munţii însuşi se apri [n]sese. împregiurul focurilor vedeai şezînd cete întregi de oameni, lăncile 8 culcate pe umere străluceau în aer . .. lănci de coase cari-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creştetele munţilor românii slobozeau roţi înfăşurate-n paie şi aprinse, cari se rostogoleau cu o repejune demonică pînă se pierdeau hăulind în prăpăstiile adinei, în inima pămîntului. Buciumele sunau din vîrfuri astfel incit ţi se părea că sufletele de aramă a munţilor se trezise şi suna a moartea lumei. Culme cu culme ardea, atîţia uriaşi ochi roşii °, cîte unul pe o frunte de deal. Codrii bătrîni trosneau 10 amorţiţi de iarnă, stelele şi || luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăfi pe tabla întinsă* a lumei înaintea 11 ochilor uimiţi şi a 12 inimei înfrînte. Revoluţiunea pătrunsese-n munţi. La noi, cari eram mai în poalele munţilor, veneau honvezii ca să recruteze oameni tineri, însă aceştia o apucase de mult la Iancu. Oamenii mai maturi aşteptau ca eu să mă fac pribunul13 (tribunul) lor, însă eu, în starea în care eram, am 14 fost nesimţitor şi impasibil pentru aceste cauze mari. Cu toate astea satul era adeseori vizitat de cătră tribunii lui Iancu, adesea cete întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre ziuă iar, fără ca honvezilor să li fi trecut prin minte ca să-i surprindă cîndva. însă într-o noapte auzii împuşcături pin vecini. Speriat, sar din aşternut, ies afară şi mă sui pe gard, ţinîndu-mă de parii lui, astfel incit dominam cu privirea asupra unei părţi din casele vecine. Văzui15 o casă încongiurată de honvezi şi pe unii trîntind cu paturile puştei în uşa casei, pentru a-i sforţa intrarea. Dar în momentul acela văzui fulgerînd pin ferestrele casei16 împuşcaturi şi [auzii] vaietele celor ce-o încongiurase, uşa se sparse cu repejune şi _ f ■ ^u-pă un p şters 2. urmează Mi şters şi reluat pe pagina următoare 3. după un n şters; iniţial : epasarea ramat de mea, apoi -a şi mea au fost şterse 4. după aşa * şters 5. scris uşor cu R (acum apîoape ştcis) deasupra lui Iancu, Axente şi cu Balint şters cu R 6. după stin[dardului ?/dardelor ?] * suP,afniercalat (cu minusculă, fără minuscularea lui Culmile) 8. după şi şters şi înlocuit cu virgulă J. atîţia uriaşi ochi roşii provine din corectarea lui atîtea uriaşe ochiuri roşii d[e foc?] 10. deasupra lui vuiau lasat neşters 11. supraintercalat 12. supraintercalat 13. urmează lor sters 14. după eram sters 15. după La şters 16. supraintercalat * * . 204 dinăuntru ieşi [un june] cu capul gol, cu sabia-n dinţi şi1 11 mînele-narmate de pis-toale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în uşă. în urma lui o ceată de oameni înarmaţi cu lănci împungeau în dreapta şi-n stînga şi, răzbind pin ei, fugiră mereu pînă în risipiturile unei stînci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună decît oţelul ţevelor întinse şi împuşcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau pin casă. ’ Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-1 cunosc. Deşi-1 văzusem numai la lumina fulgerelor din puşte, totuşi îmi părea că nu putea să fie altul decît Ioan. Mă-ntorsei în casă şi mă culcai iar; însă mi-era cu neputinţă să mai închid ochii de gînduri. Dacă acela va fi fost Ioan ... iată ceea ce-mi îmbla mereu pin cap .. . căci de va fi fost el, deciziunea mea era ca şi luată ... trebuia să-l urmez. || Astfel zvîrcolindu-mă în patul meu, părea că demonii toţi intrase în sufletul 62r meu cel turburat, asemenea unor visuri aievea ... unor visuri cu ghearăle de fier. In toate părţile mă întorceam, spre - părete . . . dar păretele părea zugrăvit cu chipuri roşii ca acelea ale icoanelor de lemn din bisericele bătrîne — mă-ntorceam spre cuptor, dar cărbunii ce ardeau vineţi pe vatră păreau roşi ochi de demoni cari se întorceau cumplit, iar în fumul cel verde ce se înălţă în 3 sus păream a vedea fluturînd părul despletit şi sur a unei furii crîncene. îmi închideam ochii ca să alung toate visurile acestea . .. Un somn părea că mă coprinsese, însă somn cu durere de cap şi cu bătăi de inimă. Creierii mei părea că-i stoarce o gheară de lemn, pieptul meu părea apăsat ca de-o piatră, părea că e cineva pe mine care-mi stinge suflarea, care m-apucă cu braţe lungi şi teribile şi m-aruncă într-un abis întunecos unde cădeam mereu, mereu . .. Astfel între cer şi iad văd piscul cel de piatră sfarmată a unei stînce pe care mi se părea c-am să cad. C-un ţipet teribil mă smuncesc pare-câ din cursul ce-1 luase corpul meu în jos, dar în momentul acela ajung de stîncă, o durere cumplită ... îmi4 spărsesem corpul5 de ea 0 . . . Mă 7 pomenii. Căzusem într-adevăr . . . dar de pe pat jos. Focul licărea încă şi înaintea mamei durerilor ardea candela cea mică, lumi-nînd faţa ei cea sîntă. îmi făcui o cruce şi mă sculai drept în picioare. Era cu neputinţă să mai dorm sau să mai rămîn ; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a mă duce-n lume, unde mă8 vor duce ochii. Băgai vreascuri în foc, cari începură să trosnească vesel şi să arunce scîntei cu pară. Apro-piai de foc un scăunaş scund, luai dintr-un colţ al bordeiului coasa tatei şi şezînd a pe scăunaş începui, la lumina focului de vreascuri10, c-un cuţit de 31 brîu, să cioplesc cu băgare de samă coasa şi s-o prefac în lance. Făcui ca coasa să steie drept în vîrful minerului şi-apoi, luînd o cute de piatră, începui a o freca de ascuţişul şi12 mai cu deosebire de vîrful coasei, pînă ce se ascuţi ca 13 un brici, încît, suflînd c-un păr dea-supră-i, s-ar fi tăiat în două. Din norocire tatăl meu dormea aşa de dus încît n-a auzit neci cum ascuţeam coasa, neci cum apoi, luînd două 14 pistoale lungi şi ruginite 15 de sub pat, le încărcai cu praful de puşcă dintr-un corn de bou, mi le pusei în brîu, luai o ţundră veche pe umere, o căciulă de oaie-n cap, lancea de-a umere şi ieşii afară din casă. Afară era rece, însă o lună frumoasă plutea în cîmpia cea albastră a aerului, în casa cea vecină, unde se-ntîmplase lupta, uşa era căscată cu desăvîrşire, în mijlocul casei, la pămînt, ardea un foc mare ce-1 aprinsese soldaţii, pe cînd ei înşii şedeau trîn-tiţi pe fîn, cu puştele puse alături, cu lulele aprinse-n gură; la foc fierbea 16 o oală mare, iar ei, vorbind 17 din cînd în cînd, scuipeau cînd în foc de-a dreptul, cînd alături. Feţele lor era sălbătăcite, îndobitocite. Caii lor cei înşelaţi erau legaţi afară, de parii gardului — ci mai încolo de toţi era un cal sur, cu gura 18 nepusă-n zăbală, căci mînca dintr-o legătură de fîn ce i se pusese-nainte. încongiurai casa pe din dos, astfel încît venii lîngă calul sur fără de a trece pe dinaintea uşei deschise. Iau lu cuţitul den brîu şi tai repede curelele legate de gard, pui mîna-n coama calului şi-ntr-o clipă sînt pe el şi-l izbesc de-i răsună coastele. Ca turbat azvîrle din || copite, nechcază 63r 1. urmează pis[toale/toalele] şters 2. iniţial: înspre 3. după -nspre şters 4. după mu* şters 5. urmează şi ca [pul] şters 6. deasupra lui stîncă şters 7. după Dar atunci şters S. supraintercalat 9. după pe şters 10. urmează să cioplesc, căruia să cioplesc următor ti conferă statutul de variantă abandonată 11. după cu şters 12. după o scurtă ştersătură indescifrabilă 13. după astfel încît şters 14. după vo şters 15. -ni- din ruginite supraintercalat 16. după ar[-dea*l şters 17. deasupra lui scuipînd şters 18. urmează un digraf indescifrabil 19. după Luai şters . 205 una dar o şi rumpe de fugă, încît zburam prin noapte ca purtat de-un duh-spaimă, fără câ mă uit în urmă. O împuşcătură auzii în urma mea, glonţul îmi^vijîi pe la. -ureche, dar lăsînd [calul] fără frîu, izbindu-1 numai în coaste, el fugea, spărgînd 1 cu corpul lui fierbinte si funregînd de sudoare aerul cel rece al nopţii. Zguduitura cumplită ce-mi da fugind mă cutremura în toate fibrele corpului. Lancea ce-o ţineam de-a umcie fulgera la lumina lunei si sfîşia aerul nopţii, pe cînd cremenea de munte de sub copitele de fier a calului zburînd seînteia trosnind 2 şi trezind ecoul cel adormit al munţilor. Calul mă ducea mereu, astfel încît în urmă neci să părea că aş călări, ci că aş pluti între cer si pămînt, dus de-un geniu nevăzut, mereu înainte, răpit de-un balaur 3 * din poveste, de-un smeuJ, c-o falcă-n cer şi una-n pămînt. Cît oi fi zburat astfel nu ştiu, numai’ deodată simţii cumcă calul poticneşte una ş-apoi începe a merge mai încet şi mai greu, suflînd greu cu nările şi5 * gura pline de spume. Fără s-o fi băgat de samă,’ eu ieşisem din munţi şi mă aflam pe şes. Pînă aicea mersesem ca prin somn. Cîte făcusem pînă acuma, toate le făcusem pe neştiute °, dominat de-o dorinţă pe care eu singur nu mi-o puteam defini, de-un impuls întunecos şi fără sens. Acum îmi frecai ochii şi începui a privi în jurul meu. Dindărătul meu munţii, înaintea mea, departe, Mureşul, într-o parte un orăşel care, aprins 7 din multe părţi, începea a arde. Departe era cam cale de două ceasuri. Calul era obosit şi nu mai8 putea merge decît în pas. îl îndreptai spre orăşel. în curînd însă suflarea cea limpede a aerului de noapte începu a deveni mai rece şi mai iute. Deşi cerul era senin, ace mici de ninsoare începură a-mi izbi faţa şi fruntea, îi dedei un impuls nou calului, care-o începu în treapăt. Din ce în ce vîntul creştea şi. prindea aripi, pînă ce, mai repede decît treapătul calului meu, începu să mă pătrundă cu frigul lui pin toţi porii vechilor mele haine. Oraşul se aprindea din ce în ce mai mult, cu-atît mă apropiam, păream a distinge vaiete slabe şi depărtate, calul fugea mai iute, vîntul începu a vîjîi şi a fluiera, astfel încît vedeai cum cu el creşteau aripele flăcărilor ce se-nălţau la cer. Din ce în ce m-apropiam, din ce în ce vedeam cu [m] vîntul s-arunca cu furie în braţele mărei de foc care creştea în toate părţile,, prinzînd din vîntul cel rece şi barbar mii şi mii de suflete nouă 9 şi repezi. Vaietele şi bocetele C4T s-au]jzeau cumplit, astfel încît pietrele s-ar fi sfărmat de durere auzindu-le, oraşul înflăcărat prin foc şi vînt se unise cu cerul, căci între cer şi pămînt nu mai era deosebire. Flacăra zbura piezişă după îndreptarea vîntului . . . aerul10 ardea cu fum cu tot, cerul se dogorise, astfel încît albastra lui boltă ameninţa a se [a] prinde şi a se nărui u. Prin nori de fum roşii12 vedeai amestecate, ca ochi de aur, stelele timide şi tremurătoare. Pămînt, aer şi cerul asupră-le erau coprinse de acelaşi foc .. . Calul meu, fără 13 preget şi îmboldit, zbura 14 poticninclu-se. Aproape de oraş mă. coborîi de pe el15 . . . pusei lancea în şanţul de-alăturea drumului împărătesc, infipsei.de căciula mea o pană roşie şi, suindu-mă pe cal, intrai în stradele 10 aprinse din amîn-două părţile ale oraşului. Vuietul cel sălbatec al tobelor inamice, casele năruindu-sc mistuite de flăcări, prin ferestrele plesnite ieşind flacăra neagră-roşie cu fum negru .. . astfel şirele 11 caselor păre [u] pus [e] în ordine de bătălie cu capetele arzînde, ui ochii cei plini de flacără şi fum. Oamenii alergau şi ţipau, stradele negre foiau ase-nenea muşinoiului de furnici, unii cărau şi duceau lăzi, cu faţa speriată şi ochii holbaţi la soldaţii ce nu ştiau ce urmări . . . prăzile ce fugeau, femeile ce, pe jumătate goale, alergau 18 pe strade despletite şi palide asemenea stafiilor . . . Bărbaţii lor10, cari aruncaţi sub roţile carelor sau izbiţi cu capetele de murii caselor arzînde, [cari*] 1. după dueîndu-mâ de nu l-ar fi ajuns neci şters 2. după ca bătută şters 3. răpit supraintercalat, iui de-un balaur sens de două ori din inadvertenţă, ştergindu-se numai primul de-un 4. după uri triliter etm, indescifrabil 5. după pline de şters G. pe neştiute scris abia Hribii cu R deasupra lui neconştiut rămas mşteis, după forma lui s elin neştiute (scris: ne/ciute) se poale vedea limpede că R este cu mult posta iot' redactării textului de bază 7. după o literă scrisă şi ştearsă de două ori (poate e vorba de incei că, i nereuşite de a scrie ap[rins]) 8. supraintercalat 9. după de rămas neşters 10 .după ardea şters . şi a se nărui supraintercalat 12. urmează ca flacăra şters cu R 13. după zbura şters 14. după zbura şters '■'.‘.[‘.‘‘.f neşters 15. scris cu N deasupra lui cal şters cu N; între pe şi cal există două litere şterse, U Ul- >l A F) după oraş şters 17. iniţial şirul, cu care se acordau formele verbale care urmează: părea . ' (LasuP‘a lui fugeau şters (cerneala intervenţiei este mai neagră şi scrisul pare de mai tîrziu) .. ir, u.amiscns mai degtabă Bărbaţilor (dativ), ca şi cînd s-ar fi avut în vedere iniţial altă construcţie 206 -trintiţi pe pietrişul stradei, gemeau pe ici pe 1 colo, morţi sau pe jumătate morţi ... 2 copiii ţipau cu ochii plînşi şi îngînau 3 nearticulat numele mamelor lor. Cu pistoa-lele-n mină, cu cocoşul tras, îmboldii calul de trecu prin strade, peste cadavre de oameni, peste căruţe sfarmate, peste lăzi sparte din cari curgeau haine şi unelte, peste mobile rupte, peste animale ucise — treceam ca sălbatec prin acest cumplit spectacol, prin această dramă teribilă şi sfîşietoare iluminată de focul cel larg al incendiului, într-o parte şi-n alta şirurile de casc arzînd, paragini de pietri mărunte şi albe 4 acoperit de cadavre şi implut de sînge negru, lumea toată coprinsâ de vaiet . . . jos omor 5 * şi noapte, sus nouri şi fum ! Iată întregul acestui spectacol înfricoşat. Ştiam aicea casa unui preot trebuia să mă duc la el. Cit mă bucurai cind, ieşind în suburbiul întunecos şi plin de grădini al oraşului, văzui cumcă acolo nu arde nimic. Grădinele încongiurate de un hăţiş des şi tufos7, deşi scuturat de toamnă, se-ntindeau alături cu strada, pe cîncl după acel hăţiş, ascunse-ntre arbori, se vedeau casele. Ajunsei şi înaintea casei preotului 8. Poarta era deschisă şi răzimată-n amîndouă părţile, jj Ferestrele erau deschise, ci pin ele s-auzeau vaietele cele slabe ale c:r unei femei. De-a intra astfel cum eram în casă era a mă espune pericolului vădit. Mă apropiai aşadar de fereastră şi privii înăuntru. Dar ce văzui, D-zeul meu ! Casa plină cu oameni care de care mai beţi şi mai sălbateci cari şedeau rîzînd şi chiuind înaintea unei buţi de mărime mijlocie desfundată 9 *.!! în păretele din drcap- t;si’ ta ferestrei pe care mă uitam era un oblon în fundul căruia era icoana de lemn a maicei Domnului, dinaintea căreia ardea o candelă mică, jumătate cu untdelemn Ul, jumătate cu apă. Pe oblon şi deasupra, în cuie, era aşezat busuioc uscat 11 şi flori galbene 12, cari asemenea se uscase. Sub oblon era masa cu cărţile bisericeşti ale preotului, legate 13 în piele, vechi, risipite, unele căzute pe jos. Oblonul cu icoana erau 11 în păretele dintre camera aceasta şi alta, mai mică, alături. j| Preotul era spînzurat «-ir de-un cui marc de fier deasupra uşei . . . Ochii lui erau întorşi cumplit, din gură, peste barbă, curgea spuma cea vînătă a morţii, minele sale erau dinainte legate. Alături c-un părete sta răzimată fata Iui, palidă ca 35 varul, cu marii ci ochi negri înfundaţi, încongiuraţi cu mari cearcăne vinete, rătăciţi ca ochii unei nebune. Buzele vinete şi apăsate, părul negru ca noaptea, despletit, ce flutura împrcgiurul gîtului ei alb ca marmura cea moartă . .. haina lungă şi neagră de matasc îi dădea aspectul unei furii a durerei, unei dureri înmărmurite. Ochii erau seci şi priveau într-o disperare demonică şi nebună asupra acelor oameni roşii de beţie, cu ochii străluciţi .şi murdari, cari, tăvălindu-sc pe pămînt, o priveau c-o ardoare sălbatecă .şi 1,i neumană. — Hoho ! . . . răcni unul din ei, cu fruntea mică, cu faţa grasă şi roşie, cu ochii mici şi verzi, cu părul roşu ca focul . . . Oho ! frumoasă fată ... ce cauţi aşa . . . ce ! c-am spînzurat pe tata-tău . . . popa blestemat ! Rîzi tu de el . . . Ce-ţi pasă ţie . . . tu cu noi ai să trăieşti ... ai să fii ibovnica mea, puiule ! Hchehe ! zise el rîzînd şi abia ţinîndu-se pe picioare . . . Cum îţi par eu, fata mea ? Frumos, hai ? . . . frumos băiat . . . chipos m-a făcut mama . . . roşu colo . . . hehehe ! şi-i place baiatul frumos şi roşu fetei celei albe . . . aşa-i că-i place ?. . . 1. pt’ste col [o]* 2. morţi sau pe jumătate morţi a fost sens ca şi cind iu loc de gemeau s-ar fi aflai zaceau ; unii editori, urmînd pe I. Scurţii (1904), elimină morţi sau ca inadecvat contextului, dai întreaga fia:ă poartă urmele grabei şi neatenţiei (Bărbaţilor ca subiect, construcţia cu cari abando- nată), ia> eliminarea lui morţi sau nu se legitimează măcai pentru că ar ji confiată intenţiei autorului de ct-i menţiona nu numai pe muribunzi, ci si pe moli (cf. mai jos acoperit de cadavre) 3. deasupra lui zbierau pus între paranteze (cerneala intervenţiei pare să fie aceeaşi cu cea menţionată la nota /, />. 177) -1. Ui manuscris: alba 5. în manuscris: omorul, sois de autor înainte de a abandona constricţia arti-Yulatâ în favoarea celeilalte (noapte — nouri — fum) 6. lumează român şters cu R 7. si tulos deasupia lui si-nfl [orit*] şters 8. înaintea casei preotului pi ovine din la casa preotului: înainte deasupra lui la casa şteis si casei suptaiutaccilcit 9. trimiterea la intercalarea de pe tiîîv .v pace cu semnele şt reluate acolo ca^ iar Pe oblon şi deasupra, în cuie, era aşezat busuioc uscat şi flori galbene, cari asemenea se uscase este o intercalare în intercalau, scrisă dedesubtul primii şi introdusă cu seninul F ; cerneala şi ortografia interca- lărilor este aceeaşi cu a textului de bază, dar scrisul poate fi de mai tîr.iit, ca şi ctl al intercalării contem- porane, consemnată la nota 12,p.20S 10. — de — supraintercalat 11. u~ din uscat scris peste si 12. după uscate şters 13, după parte irarfej şters (se poate eventual citi: foarte marii 1-1. după dădea in aptă cameră" şters 15. după ca o stafie ce-a, apoi ca va’ruP succesiv şterse 10. supraintercalat cu cerneală mai neagră 207 6fir 66v CCr Cu astea se apropie de fată, a cărei buze 1 se cascase de spaimă şi care tremura ca varga ... El vrea să pună mina 2 pe ea . .. dar ea cade în genunchi .. . Dezolată şi frumoasă, ea îndrepta ochii ei mari, ce-ar fi putut mişca o inimă de aramă... 9 _ Te ’rogj zise ea, omoară-mă ! Omoară-mă şi pe mine, ca 3 pe tata, căci îţi voi mulţămi. . ........ - - , .. — Hehehe ! nerozie ! ... Ce? să mori, auzi ! Auzi, istvan, sa moara ea ! Mu, nu, nu ! adaogă el rîzînd prosteşte, tu nu trebuie să mori. — Nu trebuie să moară ! adaogară toţi rîzînd care dencotro, ea-i nevasta noastră a tuturora ... Nu trebuie să moară. — Eu am căzut întîi la sorţi, zise canibalul, lăsaţi-mă. cu ea singur !. .. Ceilalţi se sculară spre a ieşi din casă. .. || _ C-o deriziune teribilă, sărmana fată se repezi cu furie, izbindu-se cu creştetul capului de părete, însă, numai leşinată, ea recăzu în braţele canibalului care, c-o strîn-soare murdară, cu hainele dehamate şi camaşa descheiată la piept, astfel încît i se vedea pieptul plin de păr roşu — el voi să apese gura lui murdară şi cu musteţi roşii, rare, pe buzele ei cele vinete ca porumba ... O simţi ea aceasta şi cu o ultimă sforţa [re] se rupse din braţele lui4 ... Eu întinsesem pistolul pin fereastră în momentul cînd ea deschise ochii . .. Era să fugă 5 * pe uşă şi văzînd arma-ntinsă ... ea rămase dreaptă, o-nmărmurită statuă a c disperărei sublime, cu mîndrie de leoaică în faţă, c-o strălucire sălbatecă şi vergină în ochi. Cu mîna sigură, slobozii drept în pieptul ei . .. nimerisem bine 7 căci, c-un surîs ce deveni angelic ca a unei martire, ea căzu de-a lungul pe pămînt. In momentul acela ungurul scapase din mînă 8, la pocnetul armei mele, sfeşnicul de lut c-o lungă luminare de său. Deodată intrară şi ceilalţi colegi ai lui, aprinseră luminarea şi se apropiară, abia ţinîndu-se pe picioare, cu ochii holbaţi şi miraţi, de cadavrul întins drept pe pămînt, cu mînele-ncrucişate pe piept, a bietei copile moarte. Era pericol să mai stau la 9 fereastra aceea, încongiurai casa, intrai pe-o altă fereastră în camera 10 de-alăturea aceleia în care se-ntîmplase catastrofa şi care era despărţită numai prin o uşă (din norocire închisă cu cheia)11 de locul acelei barbare crudelităţi12. || în camera 13 d-alăturea găsii lesne oblonul cu icoana maicei Domnului. Pe partea de dincoace era un geam de fereastră. îl deschisei şi luai iute icoana răzemată de geam, luînd totodată şi candela şi stingînd-o în clipă. || După obiceiul caselor de ţară, între amîndouă casele14 era un oblon mic de sticlă prin care puteam observa iarăşi toate. Frică nu-mi era, pentru că n-am ţinut neciodată mult la viaţă, şi-apoi eram decis de-a mi-o vinde cam scump în cazul unei lupte. — Hehe 1 zise hîdul cel roşu, ai murit, bată-te-ar Dumnezeu, fată de popă ! şi-o izbi una 13 cu piciorul. într-adevăr ea era moartă ... Haina ei cea neagră se răslăţise pe pămînt . .. ochii cei mari se-nchisese şi, cu toate durerile, un zîmbet amar, dar sublim, înseninase faţa ei cea moartă, fără 10 sînge, albă ca pînza linţoliului. Mânele, unite drept asupra acelei inimi ce-o rupsesem c-un glonte, nu lasau a se vedea rana, şi pe haina cea neagră curgea un şir de picături17 de sînge. Era frumoasă astfel ... acea martiră sîntă, albă şi vergină, zăcînd întinsă pe pămînt alături cu acele figuri satanice şi18 dobitoceşti totodată. Unul din ei da vînt preotului şi-l clătina de picioare într-o parte şi-ntr-alta, altul i-atinse luminarea de barba lui cea albă, care prinse foc şi începu a arde-n sus . . . Pielea cea vînătă 19 de pe faţa bătrînului începu să plesnească, genele albe şi lungi se 1. după g[ură] şters 2. suprainlercalat 3. după numai lasă-mă şters 4. supraintercalat cu cerneală mai neagră 5. după se şters 6. după de şters 7. supraintercalat 8. din mini supraintercalat 9. după în casa şters 10. după casa şters 11. e greu de hotărit dacă paranteza are funcţie contextuală sau propune textul pentru excludere 12. în textul de bază aici urmează : După obiceiul caselor de tară, între amîndouă casele era un oblon mic de sticlă prin care puteam observa iarăşi toate, text închis între două semne care trimit la cele 3 rînduri scrise pe verso, ceea ce poate să le confere acestora fie statutul de intercalare (înainte sau după textul vizat?) fie pe acela de substituire; am preferat să le intercalăm (şi anume înainte de textul^ vizat) pentru că eliminarea lui, deşi ar evita o redundanţă (s-a vorbit deja de un geam de fereastră ceea ce face un oblon mic de sticlă inutil), ar elimina totodată şi necesara precizare a pozi- ţiei de observator a lui Toma Nour; oricum, cele 3 rînduri de pe GGv sînt mai bine racordate cu interca- mea sci isă pe G5v (cu care este evident contemporană) decît cu contextul în care sînt introduse (v. nota 9, p. 207) . c^easupra lui casa şters 14. aici autorul a omis să înlocuiască casa {—camera) cu camera, ca în celelalte două cazuri (vezi notele 12supra şi 15 infra). 15. supraintercalat 16. după şi albă şters 17. după un triliter şters, indescifrabil (l[acrimi]?) 18. supraintercalat 19. cea vînătă supraintercalat 208 f;, i-L* ^ ' . ^7 ^ ^ ' ‘ £S*/-Ac ■ . , " ■ ^ * - -»■' * •• - . .. _ _j <*■ ~2v s^fşz/^c. .. . -' ^, ■ t ' ţuii r-, .t^os^ ^ •*— — (f, r.y ic <î. ^* ' ^-----aa^'—p . • d C/ . p t .~ j . ■'<,— „ d~cj. - p*-C. a.. .-... „ ■ ^J..- ^w. .. •. */-/.; FTi.î .. , ,_£_. 199 ^Sr 4.7^__ "ci" • *■■ / , ,. . “■*-'- ^ - -C- .. ' " r:,/ *- r- 7 - v ^.: ■" C 1 -r~- jT ^—/■ - ^ - -A. Va.C 9- <1 -^v *- /• d5^?C* ®'Z~ ^1 • ■ *V «-«/ ^ / * • a—a ai a—aC ; i ai * a. )Z *(* -**- - +**44 e^~J Tfr * -r f~^* **"**-" * *"/ *' *=<- - •> c--»-, îj .,u . -*5 «oi £■ • ■ *. .ci ’ <<■«■- ^ *—•’**» * »-?■- -^-‘ -«.-^-Ji. 1—„ f/■>»; ’— — * *?' ^ 5- * . ■$ . T^a ^fcJ / . -î1 V 1 ts4C* 0mm* *+*£*£+. v ^ .. ^~> ^ .* £ ;»X^ ■ " 1Mo* y»*3ww« , ^y/ A Z****^» ■- w/4‘ C-* '*—■* y*X^~~ S~* -,■. -.- , s ipL* a»iz+.*z *- j^-r* w — /—^ *^* .*-’ •**f*~~': ■ ^ --—■ —■. .. .. ■.': +~^C*r£ m u.%^ 1 «* i-V^L, *.rfrţ*'6 - £-*-«; +*•+*+— e^—■ *— . :?r^ V ^ ■ ' -^7— ,A-^‘- -. **■'“ ^'i ' a j- - '-p - -I ;t/. / 'L _{.7 ' * “7* ,T._I */-« f -2-t*.— A . ,^,.r.v •’/ .- -( ‘ 4«»W -1^—♦ ^ < t/.^r ■ - ,/— / V ;_a_ „ —t. - r- — _ ,t\ : r£ cx if < ;.„>_____ A—'J .- . ' ■•' .:' I- . i rCt ^ -LA~£r^y~ *<• W1- «—‘ ^^-U-^4 •* ■«■*- _ >«— £^>^» £:'*'C'S *■•■"'.' . \ , c— ^'^•' ,V ■*Hs’tel^£j t ,-Z. ^ ■ c'r l ~* *-«--. K,^. Sr •» , j~ 'n-6w./*-j- ^ ' cC-^C^_ , ___________ r- t,» / *• - ^ /-rr* /-J^V 4.*^.. ^ *x t*'- ■ ' ,<^jm . fc . * ' /V^ * ;.y. -. 1 , . - • , ,u -ij - <-'•’ - .<—> K j ■> 4? ,4L . i. .>«-• . j 31. [CINE A VĂZUT 0-NMOKMlNTARE-N BUCUREŞTI ?] '‘OTÎ5.U [BAcSSăCEL S^e^f ScTmICJ .//.J i '■ -p t \i> \ • r A” /t>-6C / / / /*J yi /" ^ o «x< i iU Ju , i/, ‘Vu*.v /.« tr • * * /' i^aSSEET I 4*'A- \ J ■-•s mr v/r i.t., // f ' * / ■' v/ '' î% \ p - / /? , f , ■ r * s 1, J , , » /I A ' v • r r1'* • IA , a . .X'-t-lA-vA- 1 - I-) /■) ) . 1*^ A, A | { ■ 'f a? rsz; V-A '' * 'jjtAjflA**-- 3 >■ ■:; i . tâ 1 /, //A , * i/.,/ Pi><4{i&i 4 nh}.y-f fn / ^'y-fiţfiui_ / . -V' a..?.; < fiî , '( u tr #rt.^ , ' " ' V/-" ' ' ^1- .. / v. . • t ■ /// ■• ^vig# "■■.*■■;£* . u ■■';■■■; /•y .♦ ’.y /..vgv£, ^wwIIhAA®1^- ' .= ' ,''A' ■ ' -» 'V/-"' i -‘A '/* ! \ ; ■ t -■ ' * ' •®WJ W- / -p /"V = *> /, vf? c/- ■ / ,. •■: -■■■■■■ Jp . t"' -. Y . ' / . "x ' • yYx.' '* v'-0 v /) /> ■• fit f <,-vf 'fi' 4 f A‘ o Ql44'pa-'U i&. ■ Mă|, v/t OlaI( /? , j A A «o : 4*f j ■ uk ''HA V^;] C /I / ■ i / t't ţ x'-' . X ' '. V A .. I? ' 'r ' ' 'V'"Y f ' ** 'A , / . ' ■ -ifityp ^ • . J *. 1.. ' V w.;; fu liAşjS. ■.- ■ A7i4,f f H-tu V 1 f'.fi /• At- /«- ■/0U«4U Ai ■A, ' t! • ■• s! 32. [TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR] BAR 2257, 168r creion negru 21 cm x 17 cm I /• •-V .v. 7 Cv'i ./ / A/Vi/v-,'• 4 ■: A ^ .;'A''(4v -'/r 7 ' • * ' ‘ / Yv# >•' ' /.- „• . , / . r -W. ^ ■' /•. i N " % )■; Â. %i . V 7/ •-. . - v ■ ) A-Y ■ // Y,' Y / 7/ >y 7( ' ■ Y ţ. . 7' v \ .;//. / Y A ,7/. v ■: o A />. r Y . v 7i ' A QaJJ&V-1' . /J~ u((i ■’ V' • , ' v'1 *** . Y . Y) "jfyyr!--7V! t-7V? A:<^Y7; YaI A-®A »:Y> r, \A' AA.'' 'rnZrr-i/ri^'zA / Y . ‘ '' Ja\ -zA-A • ■/; 7 Ai'-C'it o V / A'- . f (/ ■'/ ' ^ eft-V/l ' 7 i !••/,.-v (‘7 17, -•Aîx#? ,7.'. AY aw- pAK ! C\ /A;aY ■ / rY / ?/•>- t :-'Y O- s/.Y/ U*A A' A’AhY Yt Y>â.yY c/'JiĂ'L- h ^ 4 " l'-1' V. C l f Y-Y--- .*-• f. *~**-{&■** A \p -■’*} I . j /..xĂ 4,7.Va7. •' Â7 CAA->- t'"-« A- îl!. C-t-'‘LC~- YaA. • J . //■, -t ■7 ÂrtM ,^r^-Y4« ; "- * /^ -• ‘ / \ /■..- • nu ' p.■,<■;(£ 2&k r. ■ţ t' &L'\, ''jfi \ • slA. /, .4. ?; o h ;/7.< \ r- v' ' v fi " ■ ’y ■ /■ ;VWV ' C-A ■ 4M.A.O'^''^ & \ O '‘ /4-y <1 Ji Z5-'- ' ■ [■■ ^ : O A> ’ h t- ! 7- ' '•'*- • • *« • • * ^y»"***^ ■•< > j \ . • r- ’ ' fii ■■ A ' 7* ✓*! .< 5/, f", •AAy^.ik. • ■.t* t ! fi ’! /Â"- 1 4 -f>) R ./Al,' >'? !A ■'A-1 . / - v / / '■ / r> fi1, y. • . fiy i (•* ■/' .< • . /;->-,-i\. /,£v- r-. • ' • ■'; r ■■ • •"». r-| ' ''■ 4' ■ 4-î fi A. fi^M Â.yfiQ^A 'fi ’■ . r/w- / Mt4 ■ f di v • • '' ' V fi>'■’jy.fi 7W--C- S'-î'3 v^Ţ’ / A >t /! / /• ■^VO-P^ tci'\L Ulxfifi .. •/, ■■&.-■ j f/ /. / ,■„ ! ; ;,-v/ , / ' / y, ■ ' \ yl IA, A.. î /,/- , i • v, 'ţ ,a j /*> - / y-t i ■ t / \ ' / ! ! i : /jfi ^ 'V-* '■ / ('!'}(/ > % t -t-tl -t){? / ' 'J, • Ă / ' . , ' /' // \ - '5- ■' ? ' ■'4:* - ir .4, * #* 4 ■ii. /'* V . j , ■ ' il/*-:- ..- / • • vi -7 ;■ - i ■'- *\ ■ ;// fi" M f (/pfi /np. * ■ ' / / ^ . v ■■Aa.a ;r-y r- v'V; -^ ^ / *} .', ;' /: fipfil 'j ■‘//ti fi h f , ,- , \ / / ■JL-îvt.-' ■-.*■■■. f • 34. [TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR] BAR_2257, 169r creion negru 21 cm x _17 cm rawSr/- / I /J«2*—^ «rr.--/- ^ r-?.. ,\ „ ^ «*.„• . /„ ,. .... -£ /,''/"J" ^ '" y: '*/• • y /•//• .. , ^v- c.'.c “ /--•a ' —»■..,/ *** ‘ z; " <^r . --?>*& f' . ........^ ~~ y /.x< ; WiW . Ct /rf *.«.■» 4^ţ£- f «y /}.o c^v- '£**»•* ^y4*vÂ- - ;• r—&w~- ^ ^ ^ . ./r~£' yW.^ ^.- a—v- !*— ^ ^JT ;/4« ■'^l—_ -»* JV £••*'&+ ■«.■.«, A* /Hy*' y ' wsj£c ' ' C—^ y » - -* ^ y £• JL*-+j**ii^s4L. _ -vâ^ît yuiZ^ > cAu^C* . . - X* *?* tt- -'A J*~* c£>-Js-^- 4 'iiîAitA -XrfH-d- c/ 9 ££?■*{A*j JM y-*'ft ft*+n y- ig — - * -/^ — - . >- . "V1 - «— - ^ / t,J~.. f.~ ,fi. OtrfiU^i- • 5' /" ri y't^oyîl t—.,^>' y,-,- - ' J> ,,Kt~^tJ' J* *re*~0 •* 4*J MtC-A-' Xc/V »>y< ^ j^r~cZ&-4L. r^- fa h •<' *' / /H-«^ /tnc(^ yWy~yyw.“/ y*'"^' ✓* . , ^-t-* / î?.- / t^/ ^. i~K-;!■/ A~-p~ /. - ?- ţ- —rj r,,' T* ■ ^-y- a- _ ... ^5- ICONOSTA V-> BAR 2255, 3v cerneaJă *t y /!■« *-*—i y» c—« — c* f-<- *■ Jh^.. V- c-' • • ♦ C»-v- vA r^-<^ ţ , *.^ y- V*'" ‘ 1 tr*' ■^z- < {agj:EiVt ARivu ' • - 35,3 ?ra x gj,2 cj« ; r-- ~~- -•• ■ 1 V.. ^ .2 ...... ^ f<{ <6 ft ,;/ -■*"* t;‘ ^7-'- •*v,»,y,,.0 /% 4<^~> 5 ■ o VU- l ,•<■/•••• Jţ- *c, A ^--------- - ■rtt/s* fi ' t-4 . •* ^ “7"'' /?.*. . ■ . . ■. •'"■ :. ^ *i~-4 £r /ă-A ^.S~r r ' .^y^Sy-in'Jw /n A*S^W ^ r /**— '-X f—^ ^ / f7l*y*~ţ 4 X ',“£~"-e~' j yr*sf->—« y* **■ l s% j ^ ' I yt~~’ J'fy ,;^ /'— f ■ ’* ~ 7—7*" ' x j .'7 V‘- W-----yfXX , 7 c,4.-yt/^ s X /~0 f" *—?' y^-C-C =- ■ X-— Ay ^ X~~ 7 : st-r~j l rrri^ ^ ' *“~ ■ #___________~ yb'tp1^ •-- ' *7" ftSi*4aU t 6~~LU~^ st+*4u. >*c*vC*£ Ai >srv4.'*v>** -^evw>»W* j **^rv^L_» / . s . / . U2 ■ - tC Jt <«—»*■ — >4. */%...ym J* f * At*~------ ^ *.— ^ £ .r-y. A/^. ^ 7~~f— r-f ■£- *. jf-.-t-'' ‘ ■ <*■ • ' /.^ rr-JLf... f.-’yT~^ -- ------------------------------- | '____•. ^ — ^* X ; 7/ - / +—J* *** y**+w-*-*~ *2 J+~~p &+~ fi 7 ^ A /--£• A'--' X‘ _/—■ - v~ ' /' V J^'»’; MR622kTSTAS 51 ™AGMEm«™ '5' ~~K 3S.3 c„ x 21|2 JB7 A <«/'/ /<,* '/■t /' /-■ ^ * f“*tL' ‘'" ....‘ ';V ■ ./■■■ -r 'a -■•/■' «-V, -«<• —w«/; • .'•■ „*■£>.>:.> yvf «wu./ ^ ^ 7“/~ - ^ ~ ~ ^ (^ '-0_^ C&- /îv/ A, A'’ X*^r ■ ' 7 i/ ^f' 7 7 * ’’ {’ -o p-rAs' **rtr*~ (t-f /w^^g/ . ■ r~" /<; A/'- *-&-> ^ .-■. n+r^lc^ At“- - / /__ ■'J r^J /fi ! fi /— A- ,Lfi~ ' .n^fifi ,-5' 7" ^ /u-J~ /U '■.............^ /^ fi stfc3dUL-4*<- ^"L j.fifii' a/ J.j- ^..- A\. fiZfifi £-<* C&-^ y ‘ . -' / / ' lt/~Y~<' t - «•? . *-/'"'>■■' ‘ Z'7'^ 7 * '7 <£tA~ fi de fie. / ./o ,WU /. ,^-tfi /., ' *n (2 . : 7 ,rAÂ.:>«J, ^ ifi*- /jl-t /v A*-/" (fi '-■ a fi fi * snssa ', "'-'fici }.fi / /xu-*_^7 e-^yt-T Afir 7—./'-- jfiy.~ . t> ^ ^ fi fi / • c ' / ' ^ ' - /ta un dlhter ?lers- indescifrabil 9. după era şters 10. şi dinainte supraă 214 rîdea cu zgomot, deşi mi se părea mie că rîde silit. Dar putea să mi se pară numai, unde, precum ştiţi, presupusesem, înşelat din depărtare, cumcă ar schimba vorbe c-un honved1. Fiindcă eram toţi obosiţi, ne lungirăm care-ncotro prin moară; morariul drese ce mai drese prin saci şi prin ferdele, stinse focul din o vatră de pietre şi se lungi şi el în catul de jos al morii, unde erau roţile. Toţi începură a sforăi, cari de cari se întorceau 2 cu zgomot şi gemînd pe sacii pe cari se culcase. Eu îmi aşternusem ţundra jos şi dormeam cu Ioan, care-mi coprinsese cu braţul gîtul meu şi adormise şi el. Ca printr-un ce nu putui adormi. Simţeam însă cumcă sasul se sculase şi începuse 3 a umbla prin podina de jos a moarei. El sui încet şi ca-n vîrful picioarelor scara ce ducea în jos, c-un opaiţ în mînă. încă nu ajunsese, cînd îmi păru că prin ferestrele morii zăresc o vînătă şi lucie ţeavă de puşcă ce părea a se-ndrepta în [spre] cei dorminzi. Err tăcui şi închisei ochii, astfel încît prin genele abia deschise zării pe sas că s-apropia cu opaiţul de noi şi, plecîndu-se asupra-ne, părea că ne observă de dormim o ba. Faţa lui era teribilă, însă în momentul cînd, tot pe vîrful degetelor, se-ndreptă spre uşă, spre-a trage 4 zăvorul cel mare de lemn, sării drept în picioare. — Sus, copii ! strigai din toate puterile, că-i pe moarte. în moment toţi, somnoroşi şi speriaţi, erau în picioare. Sasul, încremenit, scăpase opaiţul; desigur că nu scăpa de moarte de nu, prin stingerea singurei lumini, nu se făcea întuneric. Se slobozi prin fereastră o puşcă, dar neci un vaiet ... va să zică nu era nimeni lovit. Zgomotul de-afară se-nmulţi. || — în linie ! ţipă sonor vocea de argint a lui Ion şi văzui în razele de lună pătrunse prin oblonul5 de lemn cum lăncile se-nşirară în linia primă, iar în [a] doua, peste umerele celor dentîi, se-ntinsese lucii puştile cele mici de munte. A fost fapta unui moment. în momentul acesta uşa cea mare trosni din ţîţîni şi căzu pe spate. — Foc ! comandă Ioan, şi duşmanii năvăliţi prin uşa spartă începură a 6 urla, cari răniţi, cari izbiţi de moarte, prin pocnetele şi lătratul cel des al puştilor. — înainte ! comandă Ioan, şi lăncerii se repeziră cu furie în inimicii lor cei mulţi. Eu apucasem o săcure de coadă şi izbeam cu ascuţişul şi cu muchia fără milă în tot ce venea înaintea mea. Dădură şi ei foc şi rîndurile se răriră. — înainte ! ţipă Ioan ca 7 turbat. încă un asalt, încă o repezire şi duşmanii, curmaţi în două lături, ne deschiseră o cale largă în 8 această luptă la lumina lunei. în momentul cînd ieşirăm cu fuga afară, un pistol singuratec se-ndreptă în pieptul cel gol al lui Ion. Pocni, un şerpe de foc se repezi din gura lui, dar în clipa aceea eu repezii săcurea cu tăişul în capul celui ce slobozise pistolul, astfel încît i l-am crepat drept în două ca pe-un trunchi de lemn. — D-zeul meu, mor ! zise Ioan încet 9. îl luai în braţe şi fugii ca o nălucă, nebun, iute, înfuriat *, înaintea oamenilor mei ce fugeau şi ei în dezordine urmăriţi de împuşcături şi10 de oameni călări. Mereu înainte, mereu spre munte. Pieptul sărmanului copil sîngera 11 cumplit, luna părea că se aprin-sese-n cer şi-mi ardea-n creştet, oamenii-mi păreau fantasme nebune ce zburau 12 vîjîind alături cu mine, cînd deodată deterăm de-o potecă care ducea 13 în munte. Aicea paşii noştri deveniră mai grei, urcarea mai nevoioasă, pînă14 ce-ajunserăm intr-un deal plin de bolovani mari şi risipiţi. __ — Staţi ! strigă unul mai bătrîn dintre copiii munţilor. Bolovanii în şir, copii ! într-un moment bolovanii erau puşi în două şiruri, în ordine de bătălie, asemenea unui mur. Cînd inamicii începură a urca dealul, şirul întîi15 || de bolovani se rostogoli în ei, astfel încît, pocnind, rumpînd, lovindu-se de colţuri de piatră ce răsăreau prin iarbă şi prin tufişe, bolovanii în urma urmelor rumpeau şirurile de oameni din vale 1. între acest sfîrşit de alineat şi începutul celui următor se află scris, după un semn + : un fluier uşor ca din frunză; cum semnul de intercalare nu are corespondent, putem doar presupune că textul a fost notat aici pentru a fi folosit cîndva mai departe ; vezi nota 10, p. 216 2. după trînteau şters 3.-iniţial : începu 4. după deschid[e] şters 5. după f[ereastra] şters 6. după capi] şters 7. supraintercalat 8. după p(r)in sters 9. Ioan încet scris peste ceva indescifrabil 10. supraintercalat 1). primele trei litere întărite cii cerneală mai neagră 12. după pl[uteau] şters 13. după dădea şters 14. precizat cu cerneală mai neagră 15. reluat din inadvertenţă la începutul paginii următoare -- 7Gr 77 r 7Sr sau repezindu-se de pre cîte-un vîrf de stîncă, cădeau în întreaga lor greutate pe capetele’ semeţilor. De după şirul al doilea de bolovani se-ntinsese puştele şi unde vedeau fiinţe de oameni, intr-acolo pocneau. — Tomo ! zise bătrînul ce luase comanda asupră-i, scuturînd sabia lui cea bătrînă pe care-o atîrnase la coapsă. Tomo ! Tu fugi cit poţi cu Ion, fugi mereu înainte, ca să fii cu mult înaintea noastră ... noi vom fugi mai tîrziu ... dar totuşi vom fugi, pentru că pare-mi-se că-s mulţi de vale şi tu ştii: de s-or sfîrşi bolovanii mari şi gloanţele, trebuie s-o luăm şi noi la picior. Mă dezbrăcai de ţundră şi înfăşurai corpul ce părea mort a lui Ioan. Mă repezii mereu la deal, prin tufişe, pe costişe ţepene şi pietroase, prin scu[r]suri prunduite1 de pîraie, peste ape fără punţi, pînă ce-ntr-o culme de deal, în mijlocul unei dumbrăvi de spinişe, zării cuibul unui foc în cari clipeau cei din urmă cărbuni prin cenuşa cea sură. îl adusei lingă foc, pusei în el frunze uscate şi vreascuri cîte putui aduna în clipă, astfel incit în curînd se-nălţă un foc mare, palălăind cu fum mult. Mai strînsei frunze uscate şi făcui un pat ... pe care aşezîndu-1 pe Ioan îi desfăcui pieptul ca 2 să-i cercetez rana. Nu era decît o gaură mică, neagră-roşie, sub coaste, fără ca să curgă sînge din ea şi tocmai asta era cauza letargiei. îmi apropiu gura de rană şi sug o dată cu putere, astfel incit gura toată mi se împlu de sînge. Sînge negru şi-nchegat curgea şi din rană, pulsul începu a bate încet, încet şi Ioan îşi deschise ochii lui cei rătăciţi. Faţa lui se trăsese, de părea 3 a fi numai piele şi oase, albuşul 4 * ochilor era ţesut cu subţiri vine roşii. — Ioane, zisei eu, cum îţi e, copilul meu ? — Cum îmi e? zise el, surîzînd amar. Cum să-mi fie? Am să mor, iată tot. Şi tu nu vrei să te consoli, amicul meu? De ce? O, de-ai şti ce fericit voi fi de-oi muri ... o să văd pe Sofia. — Aiurezi, Ioane ! zisei cu blîndeţe. — Copil ce eşti! Aiurez ? Eu ? ... Eu simt moartea strecurîndu-se răcoare, dar dulce, prin toate vinele mele, şi el zice că eu aiurez. Crede-mă că-s fericit, foarte fericit. Faţa lui, ca alabastru 6 săpat cu dalta în lungi gravuri de durere, erau senine, dulci. Un nou leşin s-apropie. Capul lui se lăsă pe frunzele uscate . . . pulsul iarăşi încetă şi părea iar că espirase.|| Mă uitam în faţa lui fără să ştiu ce să fac, nu mai da neci un semn de viaţă; nu eram capabil de neci o acţiune. Prin tăcerea de moarte nu auzeam decît împuşcăturile cele depărtate ale luptătorilor noştri, din cari fiecare mă făcea să tresar, căci întîmplarea aceasta mă făcuse fricos. îngenuncheat lîngă el, eu împregiurasem 6 cu o mînă gîtul său, astfel încît, ridicîndu-1, capul spînzura după braţul meu ; astfel mă uitam la el şi nu ziceam nimic, decît sărutam faţa lui ca 7 alabastrul cu gura mea cea plină de sîngele inimei sale. Faţa rămînea nemişcată, moartă 8; numai albeaţa ei contrasta ciudat cu petele 9 sîngeroaselor mele sărutări. Un fluier vîjîitor din frunză 10 mă trezi din atonia mea; împuşcăturile încetase şi auzeam din ce în ce apropiindu-se paşi ; presupuneam cumcă sînt voinicii cari, neputînd să susţină lupta, se retrăgeau. Şi în curînd văzui apropiindu-se bătrînul tribun, asudat şi gîfîind, şi împuşcaturile se preîn-noiră, mai în apropiere însă. ’ — Ce face? zise el, cu vocea ostenită şi aruncînd o privire speriată asupra lui Ioan. — Moare ! zisei eu apatic şi rece. w Ne urmăresc ! Feciorii11 mai se-mpotrivesc cît s-or împotrivi ... dar în urmă trebuie s-o ia la fugă şi ei. 1. după de şters şi o supraintercalare ilizibilă 2. peste şi --3. întărit cu cerneală mai neagră; a care urmeaza scris peste că 4. după ochii şters 5. -aba- supraintercalat 6. scris deasupra lui lua[seini, ntZîixT*QSm suc'c.es,w lterse> ?' cu scris Peste Pe* 7. deasupra lui cea şters 8. după şi sters (înlocuit cu gul&) 9. cu petele deasupra unei ştersături indescifrabile 10. Un fluier vîjîitor din frunză pare să fie Vohdcr Tr m0dtf a însemnării rădeP de pe 75r : un fluier uşor ca din frunză, vezi nota1,p.215 11. după 216 _ îngenunche şi el lingă Ioan, care acum, sub influinţa focului ce palălăia mare şi care-i roşea paloarea 1, începuse a da semne de viaţă. — Ce să facem ? Nu-1 mai putem duce înainte — să-l lăsăm iar nu putem. — Căpitane, acuşi-s aicea ! strigă alergînd un fecior care venea dinspre împuşcături. Feciorii abia se mai ţin ! Ne scularăm amîndoi ca trăsniţi. — Stăi ! zise bătrînul, dîndu-mă c-un braţ d-o parte şi uitîndu-se la Ioan, care-şi deschisese ochii lui cei mari şi murinzi, cari priveau fără înţeles, ca ochii unui nebun. — Dă-te-ntr-o parte, Tomo, zise bătrînul, am a vorbi ceva cu fratele Ioan. El îşi scosese sabia din teacă şi se uita la ea, pe 2 cînd din ochii lui bătrini curgea lacrimi mari. — Frate Ioane, zise el încet şi liniştit, fă-ţi o cruce. Ioan [î]şi făcu 3 încet şi cu 4 silinţă multă o cruce. In momentul acela sabia vîjîi prin aer şi capul lui Toan se rostogoli pe frunzele uscate. — Nebune ! ţipai , îndreptînd pistolul spre fruntea bătrînului, ce-ai făcut ? — Ce-am făcut? zise bătrînul, căzîndu-mi în mîni şi plîngîndu-mi pe piept ca un copil. Ce-am făcut? Dar ce era să fac? Tremurul său, gemetele sale convulsive, plînsul5, cu care era neobicinuit şi care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arăta cumcă durerea lui era adevărată. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele păreau că ^ vîjîie deja pe la urechile noastre. — Aidi ! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziţi-vă ; să fugim ! El acoperise corpul lui Ioan 6 cu frunze şi cu pietre, iar capul lui îl aruncase intr-un izvor de-aproape. Ca cerbii speriaţi şi gîfîiţi veneau feciorii din toate părţile. — Să fugim ! Să fugim ! strigau toţi şi mă rupseră pe mine şi pe bătrîn în fuga lor fără ordine. Ameţit, turburat, fugeam fără să ştiu unde, pînă ce prigonitorii ne pierdură urmele, pînă ce noi ne crezurăm destul de siguri pentru de-a sta şi de-a răsufla. || Ajungînd într-un vîrf de munte, începurăm a scăpăra din amnare, a clădi 7 , care-ncotro cîte-un foc uriaş, pe lîngă care se aşezară toţi. Toţi erau morţi de oboseală şi cu toate astea trebuie ca cineva să vegheze. Unii îşi legau ranele — cele mai multe uşoare — alţii, cum erau, se întindeau la pămînt. M-am propus eu să veghez şi toţi primiră cu bucurie. Bătrînul sta asemenea gînditor şi se uita fix în măruntaiele cele roşii ale focului, ce plesneau în scîntei. Feciorii se culca cu frica-n sîn, bătrînul cioplea un lemn ; eu singur mă sculai şi, luînd lancea, mă depărtai ca să mă primblu prin scheletele de piatră ale stîncelor. Noaptea era întunecoasă şi rece, gîndirile mele erau turburi şi dureroase, astfel incît mă durea capul de ele şi simţeam cum ţasta nu-mi încăpea creierii mei cei revoltaţi şi siniştri. Să cuget nu mai puteam. Astfel, cu capul arzînd, am vegheat noaptea aceea şi, de-mi aduc aminte de ea, e că nu-mi aduc aminte de nimica, afară doar cumcă, tîmpit şi nesimţitor, mă lăsasem prada acelei atonii care-nsoţea totdeuna durerile mele. A doua zi, cînd soarele de aur ardea din creştetul cerului, pe cînd voinicii, sculaţi demult, vegheau asemenea unor vulturi din vîrful stîncelor asupra cîmpiei,pccînd ne-ncredinţarăm că eram siguri de orce urmărire, eu luai un hîrleţ de-a umăr şi plecai mereu la vale pînă-n locul unde murise Ioan. Duşmanii cercetase pe-acolo, însă corpul acoperit [cu] mormanul8 de frunze şi pietre nu-1 zărise. în arşiţa zilei am început să-i sap groapa. Fruntea şi pieptul îmi ardea cumplit şi cu toate astea 9 picătură de sudoare nu curgea de pe mine. Săpam turbat, ca şi cînd aş fi avut să îngrop o comoară. Cînd fu destul de adîncă, dezgropai corpul fără cap din pietre şi frunze şi-l aşezai încetinel şi cu bagare de samă — ca şi cînd ar fi mai simţit ceva — în locuinţa cea răcoare şi eternă. Apoi mă dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se răsfrîngea pe faţa apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgînd, curăţise şi dusese cu sine scursurile 1. (ntării cu cerneală mai neagră 2. după fa trt şi cil succesiv şterse 3. iniţial şi-o făcu şi, apoi o şi făcu, dar totul obligă la versiunea adoptată in text 4. supraintercalai 5. urmează său (înlocuit cu virgula) 6. se vede urma unui c[u] peste care s-a scris I 7. deasupra lui face şters S. supraintercalai 9. supraintercalai de sînge, astfel încît nu rămase decît capul cel blond, palid, c-o faţă albă ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închişi şi cu părul moale plutind şi răsfirat în undele apei. Faţa cea palidă şi slabă parea că sunde. Luai apa m pumni şi-mi spălai alături cu izvorul faţa care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă şi mi-1 turnai în sîn, care ardea, fundul apei se turbură şi deveni sîngerat, mă aplecai pe suprafaţa ei si sorbii în sorbituri lungi din apa turburată cu sîngele lui*, apoi băgînd amîndouă mînile în izvor, scosei capul lui Ioan şi-l ridicai în lumina soareku spre a mă uita lung şi cu durere la el. îl aşezai în mormînt asupra corpului şi, acoperindu-1 tot cu ţundra mea 2, ca şi cînd m-aş fi temut să nu-1 doară bulgării, începui a împlea mormîntul cu ţărînă. în intervale îmi venea să 3 mă culc şi eu cu el alăturea şi să lăs să cadă o stîncă de pe marginea groapei peste mine, or gîndeam să mă-mpuşc şi eu şi să sfîrşesc cu mizeria ce se numeşte viaţă. Pe-o stîncă, departe, sta un român cu flinta-n soare şi păzea privind în nouri. Un vultur ţinînd în căngile lui de aramă o turturică albă zbură sur asupra capului meu croncă||nind şi dînd din aripi, apoi se-nalţă rotindu-se în sus, în nori4, speriat de prezinţa mea. Românul şi-ntinse flinta şi punctul cel negru, ce plutea5, din aer şi dete foc — atunci, rostogolindu-se prin aer, căzu vulturul cu turturică cu tot în prăpastie. — Răzbunarea ! murmurai eu. De ce să mor pîn-a nu-10 răzbuna. După aceea am vreme şi de murit şi de trăit de voi vrea. . împlui groapa cu ţărînă, frînsei o ramură verde dintr-uu arbor şi-o aruncai peste mormînt — şi, fluierînd printre dinţi c-o răceală sinistră, apucai îndărăt la deal. Ajunsei la castre. Bătrînul şedea trist şi gînditor lîngă foc cu picioarele întinse, cu mîna pe frunte. Mă apropiai şi şezui alături cu el. — Ce să facem ? zisei eu încet şi răguşit. — Gîndit-am şi-am răzgîndit, şopti el, şi pare-mi cumcă ceea ce-a clocit capul meu nici dracul n-ar fi putut răscloci. Ei au omorît un copil — pentru că nu eu l-am omorît, bine poţi şti. Decît să-l las mai mort în mîna lor, ca să-l chinuiască şi să-şi bată joc de el, mai bine l-am scăpat de toate. Nu ştii, Tomo, că chinul trezeşte sufletele omului si pe murind chiar durerile cele cumplite îl fac să mai trăiască, darmite ce trai ? Dar crezi tu poate că eu le-o uit asta . . . i-o uit sasului, care ne-a vîndut ca Iuda pe Domnu Hristos ? Am trimis iscoadă pe Niţă-a Floarei, care 7 ştie a vorbi ca ţiganii. El s-a uns cu funingine pe faţă şi s-a îmbrăcat în trenţe — aşa va trece pe la moară să vadă acolo-s încă, or nu-s acolo. Dacă n-or fi, apoi pe desară ne-om duce pe la cumătru-meu sasul, ca să bem cu el cîte-o fele de vin în sănătatea dumilor-sale. S-auzi zgomot de gure între feciori. Ei veneau rîzînd, ducînd ca-n triumf între ei pe Niţă-a Floarei care, desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, cu coatele ieşite prin ţundră, cu genunchii ieşiţi prin cioareci8, negru şi slab 9 ca dracu, cu ochii înfundaţi în cap şi cu căciula pe-o ureche, povestea în stil hodorogit şi ţigănesc ce ispravă făcuse la nanaşu-său cel bun : sasul. Dar cînd fu aproape de noi, ochiul său fulgeră teribil, dar astfel că numai noi îl văzurăm. Era masca rîzîndă şi comică a unui suflet plin de ură şi răzbunare, faţa ironiza inima, surîsul viclean or prostatec 10 ironiza cu starea sufletului său. Feciorii se depărtară de lîngă noi şi el, apropiindu-se, ne povesti încet tot ce aflase. Bătrînul zise feciorilor să doarmă de cu ziua de vor putea, căci la noapte o s-avem de lucru. Niţă culegea de prin iarbă nişte lăptuci, pe care le scurgea în gloanţe mari de mămăligă, pe care apoi le băga în traistă u. ' înserase de mult, feciorii dormise — numai eu mă primblam tăcut, capul coprins ca de-o turbare neştiută, inima plină de-un pustiu cumplit, nemaisimţit. Mai aveam ceva pe pămînt ? El îmi12 mai rămăsese, şi el se dusese asemenea. De-aş [fi] avut frate şi de mi-ar fi murit, cine ştie de mă durea mai mult. Nori cenuşii împluse cerul; creţi şi nestatornici, ei zburau prin aerul cel cald al nopţii, şi luna cu faţa roşie contrasta cu , . ^' am, aPa turburată^ cu sîngele lui supraintercalat 2. urmează începui reluat după bulgării şi cicni mu ti Gtci> nnde a rămas neşters din inadvertenţă 3. după de şters (urmă a intenţiei de a scrie de a m . ,cu ca ‘ ^ _ ‘ *n supraintercalat 5. ce plutea supraintercalat cu cerneală mai neagră 6. -1 supraintercatata 7. după ca să vadă şters 8. urmează şi şters (înlocuit cu virgula) 9. şi slab supraintercalat io" or Prostatec supraintercalat 11. urmează înserase şters si reluat la începutul alineatului următor 1Z- C7f-niniiif/>rrnlnf • 1 21S cenuşa cea lucie a norilor. Voinicii se sculau şi se scuturau de somn ; lăncile lor vinete luceau în lună, ţuguiatele lor căciuli le da un aspect eroic şi sinistru. — Hai, copii ! zise tribunul bătrîn, azi avem o cină minunată. Avem să mîncăm carne de sas! Mă-nfiorai auzind, şi cu toate astea nu-mi puteam stăpîni o părere de bine. ]| Niţă mergea înainte prin întunecoasele cărări de munte. Paşii săi, asemenea s acelora a unei pantere, nu răsunau de fel pe pietrişul1 şi prundul cel mărunt şi lesne de răscolit al căilor 2. Un munte arunca celuilalt umbra lui, cerul gîndea nouri, iar stîncile — pocite schelete de piatră — şuierau coprinse de vînt. Din cînd în cînd se rostogolea cîte-o piatră, se desprindea cîte-o bucată de stîncă şi vuia la vale-n jos. Coborîrăm muntele şi apucarăm prin cîmpie pînă ajunserăm la moară. Moara era închisă, do[a]r cînele deslănţuit urla la lună a pustiu. Voacea luimorţie şi somnoroasă răsuna departe în aerul nopţii. Niţă făcu un semn şi toţi ne tupilarăm la pămînt. El merse-ncet înspre cîne şi-aruncă de departe gloanţele de mămăligă, pe care cînele le prindea din aer şi le înghiţea cu aviditate. Dar în curînd efectul lăptucei începu a in-fluinţa şi el se zvîrcolea gemînd încet în nisipul de 3 pe marginea rîului. Niţă ne făcu semn şi înaintarăm. Pîntecele cînelui se înflase ca o tobă şi el suferea cumplit. Unui fecior4 i se făcu milă şi-i înfipse lancea-n inimă. Ne apropiarăm de moară. începurăm a pocni în uşă şi auzirăm vocea speriată a morarului: — Care-i acolo ? — Eu mi-s, baciule, răspunse Niţă cu vocea lui ţigănită 5. — Da ce vrei tu acu noaptea ? zise el. — Am să-ţi [dau] o veste rea, baciule ; vin mocanii6 . . . i văzui d-ici şi-am venit să-ţi spun, ca să fugi. Auzirăm 7 cum sasul urcă scările tuşind şi greoi, apoi veni lîngă uşă. în momentul cînd deschise, Niţă îi înfipse mîna în gît, astfel îneît sasul, pierzîndu-şi prezenţa s de spirit, scăpase felinarul şi cheia din mînă, şi ochii începură a i se-nvîrti în cap şi faţa să-i învineţască. L-ar fi gîtuit desigur, dacă bătrînul n-ar fi oprit. Ordonă să-i puie căluşi în gură şi să-l lege. Totul se făcu în tăcere, căci n-avuse timp neci să strige. Ochii bătrînului tribun se aprinsese teribil şi [se] învîrteau cu înfricoşare în orbitele lor. Părea că-i palidul şi bătrînul demon al morţii. Argaţii morii, cari dormeau, nevasta morarului — toţi fură legaţi. — Daţi drumul roţilor ! strigă 9 acum bătrînul. Roţile începură a se-nvîrti şi pietrele morii se-nvîrteau durduind şi măcinîndu-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vîjîitorul zgomot a roţilor, ce făceau * să spumege apa ce le mişca, moara, ce începuse a se legăna şi trosni în toate încheieturile, întreceau ţipetele cele slabe şi înfundate a celor legaţi. Vro cîţiva voinici se suiră pe acoperămîntul morii şi începură a da cu topoarele în el, zvîrlind bucăţile de şindrili-tură în ap[ă], în care s-acufundau ş-apoi, ieşind, înotau negre ca sufletele înecaţilor, în pod era o butie cu păcură, care fu vărsa [tă] 10 pe întreagă întinderea podului. Apoi se aduseră cei legaţi şi se legară ţapăn de grinzile groase cari rămăsese din acoperămîntul devastat. Atunci li se descăluşi11 la fiecare din cei legaţi gura. — De ce ne-ai vîndut ? strigă bătrînul, rece şi teribil, uitîndu-se cu faţa unei furii de marmură în ochii morarului. Sasul12 încremenise şi amuţise de spaimă. Gura lui nu mai putea să [zică o vorbă . . . neci de graţie, neci de ură, fălcile i se-nfundase şi tremura, ochii turburi ca [a] unui nebun, limba bîlbîia fără să poată modula 13.|| Spaima-1 amuţise. Femeia plîngea amar, j feciorii aruncau priviri rugătoare şi sincere pe înfricoşatul demon 14 al răzbunărei. — Deslegaţi-i pe toţi ceilalţi şi pe femeie şi duceţi-i la ţărmuri, afară de morar — el rămîne-aici. 1. după prundul şters 2. după munţipor] şters 3. după rîului şters 4. după om şters 5. urmează Am şters (anticipare a lui Am venit din replica următoare a lui Niţă) 6. deasupra lui muntenii şters 7. după Dar şters 8. după con [ştiinţa*] şters 9. după ţipă şters 10. în manuscris : vărsase, ca şi cînd ar fi urmat după se, nu după fu; pe care urmează este scris peste în 11. după deschis[e] şters 12. după Acela şters 13. să poată modula sub a vorbi şters 14. după jude şters 219 S3v într-un moment fură căraţi la ţărm. _ Ne scoborîrăm cu toţii din pod şi ne duserăm la ţărm. Un foc mare fu aprins m moment. . — Cine ne-a vîndut ? zise bătrînul crunt cătră femeie. — El! zise ea, văitîndu-se ... bărbatu-meu. Spusu-i-am eu să nu s-amestece neci în rău, neci în bine. Nu ... nu s-a putut. Ungurii i-au dat 200 de zloţi buni, şi pentru aceea el v-a vîndut. _ _ _ — Femeie, zise bătrînul, cu tine n-avem noi nimica, neci cu voi, feciori, zise el cătră argaţi1. Dezlegaţi pe muiere, să-şi [ia] bani şi lucruri şi ce mai are prin moară. — încărcaţi puştile, măi ! să dăm în saşii ăştia, zise Niţă rîzînd. — Fără gloanţe, şopti 2 unul altuia 3. Argaţii fură deslegaţi. — Fugiţi4, mă ! le 5 zise Niţă. Foc, copii ! zise feciorilor noştri. Saşii fugeau de le-ajungeau picioarele la ceafă — puştile trăsniră dar, fără gloanţe cum 6 erau, nu făcură decît a înmulţi spaima celor ce fugeau. Femeia ieşise, cu banii şi cu lucruri ce avea mai scumpe, din moară şi plecă plîngînd. Morarul începuse a boci, legat7 de grinzile morii. Bătrînul suci o funie de paie şi, împlînd-o cu păcură, o azvîrli aprinsă de jos pe acoperişul morii. într-un moment podul cel uns cu păcură se aprinsesă, morarul ţipa teribil, de întrecea urletul roţilor şi durduitul8 pietrelor neferecate. Aci bătrînul tribun rîse cu sălbătăcie — ideea satanică se-mplinea. Luă toporul şi tăie funiile ce legau moara de mal. Moara începu 9 a se mişca, a pluti aprinsă pe valuri. — Şi foc şi-nec ! strigă bătrînul teribil, suit pe-o piatră şi ridicînd pumnul10 la ceruri; de-am făcut rău, pe sufletul meu să cadă ! Aspect teribil. Urlau roţile, scrîşneau pietrele, trosnea înflăcărată moara, ţipa cu 11 sălbătăcie morarul în mormîntul de jar. întreaga moară părea un bătrîn şi bolnav balaur de foc care scormolea urlînd, cu aripile lui, valurile roşite de foc ale apei. Moara-nota repede, dusă şi de-nvîrţitura roţii, şi de repeziciunea apei. Dumbrăvele de pe maluri se-nroşeau pe unde trecea palatul arzător şi deschideau cărările lor de pădure ochilor ce urmăreau spectacolul . . . Norii cenuşii ai cerului se roşise de foc, fumul cel greu şi gros ce-1 laşa în urmă moara ce fugea ni-neca răsuflarea. — Am sfîrşit, copii ! zise bătrînul, oftînd greu şi adînc şi scoborîndu-se de pe piatra pe care se suise. Hai înspre munte ! || Nu voi uita neciodată acel spectacol unic în felul său. între-acestea ungurii devenise nesuferiţi. Bănuiala şi12 adeseori neci aceea era destul pentru ca cineva să fie spînzurat or împuşcat. Moartea devenise 13 starea cea normală, viaţa — starea 14 cea anormală a omului. Ei prădau satele cele româneşti în modul cel mai barbar, omorau fără mizericordie femeile şi copiii, păreau a se-ntrece care^pe care în cruzime şi-n grozăvie. Ce era dar mai natural decît ca românii, împinşi de răzbunare, să ceară dinte 16 pentru dinte, ochi pentru ochi. Ungurii16 nu pusese-n scenă pe-aţîta o revoluţiune, pe cît un brigandagiu 17, o hoţie ca să zic 18 privilegiată — şi o hoţie cu-atît mai scuzată, cu cît ea se esersa asupra unei naţiuni de paria — asupra românilor. Numai că-şi găsise oamenii ! Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi ! Asta era şi deviza lăncerilor — şi ei măsurau cu măsura cu care li se măsurase lor. Românii nu prădau, ei ucideau. Oamenii nu se numărau după ranguri, ci după capete, căci coasa nu ştia diferinţă între capul creţ şi negru 19 al magnatului şi-ntre capul de cîne 20 al honvedului. Era teribil acest popor cînd îşi scutura lanţurile lui de fier, teribil ca varga 21 lui Dumnezeu. Şi22 oare nu sînt toate popoarăle aşa? Blînde şi pacifice în timp de pace, fizionomia bunomă, ochii sinceri, statura aplecată de sarcina cea grea a 1. deasupra lui cei legaţi şters 2. deasupra lui zise şters 3. urmează şoptţind*] şters 4. după Foc ş ers - , supraintercalat 6. după un digraf şters, ilizibil 7. după pe şters 8. iniţial: dîrdîitul 9. iniţial ncepuse. ^-dttpă mîn[a] sau minţile] şters 11. supraintercalat (poate iniţial s-a scris: ţipa sălbatec) * . usa 7er.a destul s/ers 13. deasupra lui era şters 14. supraintercalat 15. după dintre (influenţa antici- pa iva a wz pentru) şters 16. deasupra lui (ei corectat în) Ei şters 17. un brigandagiu supraintercalat . urmeaza aşa şters 19. şi negru supraintercalat 20. de cine deasupra lui de, apoi roşu de tatar succesiv şterse 21. deasupra Im mînia pus între paranteze 22. intercalat 220 Vieţei. Dar vezi-le în revoluţiune ! Vezi prqfunditatea acelui suflet teribil care zăcea sub masca bunomiei, vezi cum presupune 1, de nu ştie, injuriile trecutului, vezi cum aruncă lanţurile mînilor sale în faţa stăpînilor fără de 2 suflet. Şi se tem stăpînii fără de suflet şi-şi dau averile ca să-şi scape viaţa. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l-ai împlea cu aur, geaba l-ai îmbrăcă în mătase. Pînea ce i-ai luat-o 3 de la gura copilului i-ai cîntări-o cu aur, lacrimele lui de venin şi sudorile lui de sînge i le-ai răscumpăra cu surele mărgăritare ale Orientului; ci el nu vrea aurul şi mărgăritarul tău, el vrea viaţa ta ! Şi cine-ar găsi-o nedrept, cine rău ? E o lege în natură care să nu scuze ? E o lege în natură care să nu-ţi dea drept cînd tu ucizi pe cel ce ţi-a biciuit secoli pe părinţii tăi, pe cel ce ţi-a ars în foc pe străbunii tăi, pe cel ce împle fîn-tînile şi rîurile cu copilul sufletului tău ? Legile cari compun fundamentul eticei chiar te-ndreptăţesc de-a cere cît ţi s-a luat, de-a face cît ţi s-a făcut, pentru că numai aşa se 4 poate restitui echilibrul, dreptul pe pămînt. Dar virtutea ar cere să nu-1 ucizi. Nimeni nu-i obligat să fie virtuos, fiecine să fie drept — şi cînd sentinţa acelui drept nu găseşte carnefice, fă-te singur carneficele ei. Un om ucis, o literă necitită ; un oraş de ars, o pagină de-ntors — iată cartea de legi a revoluţiunilor, a dreptăţii lui D-zeu ! (Aici sînt mai multe pagine rupte din manuscriptul lui Toma. Or 5 că le-a găsit de bine a le rumpe, or că vro mînă streină căruia i le dedese el să le citească a avut indiscreţiunea de-a le găsi într-atîta de interesante încît să le rumpă spre păstrare, în orce || caz nouă ni pare rău de-a nu fi 6 în stare să dăm cont publicului despre ceea ce conţineau acele pagini; ci vom continua cu urmarea de unde-o găsim şi noi:) . .. că-17 văzuse acasă. Ce era să-i răspundă alta ? Apoi deciziunea era luată de mai mult şi aveam de gînd a o împlini fără chiar ca să-mi vină o asemenea veste. Moş Terinte îi tot8 da : că să vin în sat la ei, ca să mă fac popă. Scoate-or ei de la episcop carte ca să mă popească, nu te teme. Revoluţiunea se sfîrşise şi n-aş fi avut de ce să nu mă fac popă, ci natura mea nu suferea reverendă. Puţin după aceea era să se declare pacea de restituită, cu toate că noi, garde ale Carpaţilor, nu ne dizolvasem încă. într-o zi îmi dă Terinte o oală, ca să mă duc s-aduc apă de la o fîntînă în apropiare. Ziua era caldă şi albă, codrii erau verzi. Atunci mă coprinse mai mare dor de ducă. Ajuns la fîntînă, privii mult în faţa apei din fundul fîntînei, apoi lăsai să cadă oala înăuntru, iar eu apucai spre munţi la vale. Satul nostru [era] mai tot ars, pustiu, şi numai cînii satului urlau pe ici, pe colo de foame, or rodeau cîte-un schelet de vită moartă. Venii în bordei. Mă 9 aruncai 10 în braţele bătrînului meu tată, care mă crezuse mort. Am stat mult coprinşi astfel, tatăl şi fiul, ochii bătrînului meu se împluse de lacrimi şi nu vorbea neci un cuvînt, decît îmi mîngîia părul şi fruntea şi mă săruta plîngînd şi mut de bucurie. O zi ş-o noapte i-am tot povestit, dar el nu se sătura de auzit ... Cînd îl întrebai cum se purtase el în răzmiriţă, el îmi arătă surîzînd cu viclenie o lance atîrnată în cui. — Apoi am făcut şi eu cît am putut, bătrînul de mine ! Nu mai e măduvă-n oase ! zise el voios u. I ! de-aş fi fost şi eu acu ca tine ... numa-s bătrîn, n-am ce-i face. Şi mă măsura cu privirea lui fericită din creştet pîn-în tălpi, parcă nu s-ar fi putut încrede de-s eu, or de nu-s eu. Veni şi Finiţa. Era logodită c-un fecior nalt şi frumos. îi pomenii de nuntă şi se roşi pînă după urechi. Dar . , . ştiam eu că-i place. Pacea era deplină în ţară. Finiţa se mărită şi eu îi fusei nun mare — în fine, am stat ce-am stat acasă, pînă ce-ntr-o zi mă pomenii cu tata mort. Adormise de bătrî-neţe, ci pentru totdeuna. L-am pus în mormînt alături cu mama, am aşezat o cruce de lemn la capul lui şi-am încu [nu]nat-o cu busuioc. Finiţa 12, biata copilă, îşi ştergea lacrimile cu şorţul şi-mi promise de-a pune 13 flori pe mormintele lor şi de-a [a’jprinde cîte-o lumină la zile mari, de sufletul celor [mor]ţi. întristarea-mi intrase-n inimă, întristarea şi pustiul. || 1. deasupra lui simte fieri 2. supraintercalat 3. după cînt [ărit-o] şters 4. supraintercalat 5. după Poate şters 6. după pu [tea] şters 7. după era. şters 8. după d/a/ şters 9. după Tat[a] sau Tat[ă-meu] şters 10. deasupra lui repezii şters 11. urmează şi şters 12. după Bi Biata cofpilă.] succesiv şterse 13. după ap[rinde] şters S4r 221 POESIS1 " M-am 2 dus la Cluş. Ani aşteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntîmplase cu ea. îmi venise ideea să-i iert tot — trădarea ei — şi, de-ar fi fost o scînteie de amor în ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era însetată de iubire şi, ca cel ce se îneacă, îmi plăcea să mă ţin de-un pai chiar. _ Noaptea era cam ploioasă şi norii zburau negri prin cer şi numai prin rupturile lor groase se vedea cîteodată luna. Am luat o laternă mică cu mine şi, ieşind pe stra-de 3, am început a le străbate în plesnetul cel mărunţel şi zuzuitor al ploii şi a 4 * o apuca, ieşit afară din oraş, peste cîmpii inundaţi de şiroaie, cari, galbene r>, îneca iarba cea verde, şi sfîşiind’6 cu picioarele mele valurile ce inundau cîmpia. Era întu-nerec 7 de nu-ţi puteai vedea mîna. Am ajuns la casa ei. Am scos laterna şi, aprin-zînd-o înaintea’ uşei de din faţă, voi să scutur uşa, dar văd că încuietoarea e sigilată de cătră autoritate 8. Ce să fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu în viciu, ea o fi căzut în datorii şi or fi vînzînd pe cale judecătorească singura ei avere : căsuţa. Ce-mi păsa mie — trebuia să mai9 intru în casă, să-mi mai readuc încă o dată aminte de singurele fericiri ale vieţei mele. Am rupt sigilul de pe încuietoare şi-am rupt şi încuietoarea. Am intrat înăuntru — şi-n camera ei. Era ca în ziua întîia a amorului meu. Pianul sta deschis şi scaunul înaintea lui, înaintea gurei10 sobei stătea încă scaunul n cu sprijoane a bătrînului. Patul ei alb şi curat era lîngă păretele stîng. Pusei lampa pe masă — şi privirea dădu de-o epistolă sigilată cu ceară neagră. O luai. Era adresată mie şi scrisă cu mîna cea fină. Am deschis-o cu repejune 12 şi-am citit-o. Era scrisă tremurat şi cerneala şirurilor era turburată de lacrimi căzute pe hîrtie. O reproduc tot aşa cum era scrisă : Amantul meu, dulcele meu amant! M-ai crezut trădătoare, desfrînată, şi-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminală, inima mea 13, criminală cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, căci cînd vei citi aceste şire, n-ai mai putea iubi decît cranul cel îngropat şi ochii cei morii a unei fete nebune — nebune de amorul tău — zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru bătrînul ei tată. Tata bolea, eu nu puteam cîştiga nimic. Ce eram să fac ? Să cerşesc, aş fi roşit. M-am vîndut dar. Cu-acest mijloc am căpătat bani mulţi, prea mulţi încă14 - căci tata a murit. Să-ţi descriu ce-am simţit după ce l-am înmor-mîntat ? De cîte ori am cugetat să mă duc la tine, să încongiur picioarele tale cu braţele mele, să te rog, să te conjur ca să mă ierţi. M-aş fi făcut sclava ta, căci te iubeam, te iubesc! Am fost la Ioan. L-am conjurat să te îngrijească, i-am dat banii ce îi aveam, dar i-am cerut jurămînt să nu-ţi pomenească15 nimica de mine. înainte 16 de-a pleca el a venit la mine şi mi-a spus în ce stare te afli — l-am trimis însă îndărăt, căci ştiam că prima ta cugetare va fi: sinucidere — căci eu 17 ştiam că tu mă iubeşti cum te iubesc eu, într -una din zile tu ai dispărut. Ce-mi folosea că mă vîndusem, cînd tata murise, cînd tu te-ai dus f .. . Am scris testamentul meu, în care te-am pus pe tine moştenitor al micei căsuţe .. . apoi18 am făcut foc în cămin, am închis uşile şi am închis şi oblonul — căci ideea-mi părea dulce, ca să mor de moartea de care-ai murit tu. în atmosfera năduşitoare ţi-am scris ceea ce vezi, Apoi, şezînd lîngă plano, începui a cînta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cîntat cînd capul tău cel negru şi genial dormea în poalele mele. Să mai mîngîi acea frunte de marmură nu mai puteam spera. Aşa-i că tu mă ierţi? De-ai fi fost numai tu şi eu în lume ... ce mult ne iubeam eu şi cu tine. Traversam codrii cei verzi pînă muream amîndoi unu-n braţele altuia, pentru, ca în cea- 1. în manuscris : X Poesis, în parte din stingă sus a paginii; semnul X nu arc corespondent în textul precedent 2. după Am [plecat] şters 3. ieşind pe strade supraintercalal 4. după pi (sau pe?) şters 5. cari galbene deasupra lui peste iarba şters, după care urma înecată devenit îneca 6. după treceam şters 1. minează besnă şters S. urmează ceva şters, indescifrabil (Am [rupt]?) 9. după ştiu şters 10. după so [bei] şters \\. după un trigraf şters, ilizibil 12. scris: repediune 13. după iubi [tul] sau iubi [rea] şteis 14. iniţial : bani mulţi, mulţi, apoi prea şi încă au fost supraintercalate ; urmează dar prea tîrziu Şters 15. deasupra lui spună şters 16. după în m şters 17. supraintercalal 18. după o literă ştearsă lalta iunie sa traversăm de braţ, doi îngeri, stelele cerului. Adio, copilul meu ! Te iubesc ! Gîndeşte la mine — de voi putea, voi gîndi şi eu numai la tine, numai. Nu mă respinge, copilul meu, lasă-mă să fiu a ta.. . A ta P o e s i s || Am citit şi-am recitit ce scrisese ea şi apăsam plîngînd în hohot, ca un copil, $4v şirurile ei şterse de lacrimi de buzele mele vinete şi arzătoare. — Poesis ! strigam eu, strîngînd aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iartă-mă ! Mă aşezai pe fotoliul de lîngă piano, în care murise ea, atinsei clapele 1 lui pe cari fugise degetele ei aşa de delicate, aşa de frumoase, şi durerea mea devenea din ce în ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate că sufletul ei curat adia dulce în jurul frunţii mele. Poate că ea, aeriană, îmi atingea părul, îmi săruta fruntea mea.îmblai mult prin casă, bîntuit de idei cînd dulci, cînd amare. Apoi dezbrăcîndu-mă, mă culcai în patul ei cel alb. O visai alături cu mine — capul ei cel blond şi dulce pe pieptul meu — gura mea fierbinte pe fruntea ei albă— şi nu era nimica i’ Strînsoare în van, tandreţă în aer — nu era nimica. Strîngeam cu unghiile mele perina infamă, pînă ce somnul avu milă de mine şi-mi adormi mintea obosită. Aş fi putu rămînea în căsuţa ei, care rămînea a mea, aş fi putut să-mi petrec toată viaţa citind şi recitind, într-o nebunie dulce 3, acea epistolă plînsă, scrisă de mîna ei, s-o visez pe ea toată viaţa mea, s-o visez cumcă îmblă prin casa mea, cumcă surîde la florile din fereastră, cumcă veghează cusînd 3 sau împletind asupra copilului meu. Aş fi putut să-mi creez 4 o fericire iluzorie, o familie iluzorie, o femeie ideal — — aş 5 fi putut fi nebun. Dar la ce ? Apoi, orcît de lungă să fi fost acea nebunie, totuşi fiecare îşi are momentele sale de trezie, momente în care sinuciderea e cugetarea cea dentîi, momente de urît, de scepticism, de decepţiune. De-aceea am luat lumea-n cap . .. Acea epistolă conţinea toată istoria mea. 1. după p[ianul*] şters 2. deasupra lui nenţeleasă şters 3. iniţial: cosind 4. după f[ac]* şters 5. după dar şters ANEXĂ. Intervenţiile cu creion roşu (R) sînt semnalate la notele 3, 4, 8, p. 177; 9, p. 178; 14, p. 183 ; 4,5, p. 184 ; 9, 10, 15, 18, p. 185 ; 1, 2, p. 186; 3, 4, 9, 13, 17, p. 203 ; 5, p. 204 ; 6, 12, p. 206; 3, p. 207, iar cele cu creion negru (N), cu mult cele mai frecvente, la notele 2, 7, p. 177; 1, 2, 9, 11, 15, p. 178; 5-15, p. 179; 3-8, 10, 11. 13, 15, 18, 19, 20, 21,22, p. 180; 2, 6, 11-14, 19, 24, p. 182; 1, 8, 9, 12, 13, p. 183; 1,6, 8-11,13-16, p. 184 ; 4, 5, 6, 8, 12, 20, p. 185; 2,3, 10, 11,p.186; 2-10, p. 187; 3,6, 14, 20, 21, p. 188; 8, 13, 17, p. 189; 5, p. 190; 10, p. 191; 2, 7, p. 192; 6, 12, 13, p. 193;. 1, 12, p. 195 ; 17, 20—22, p. 197 ; 6, 8, 9, p. 198 ; 14, p.200; 2, p. 201 ; 15, p. 206 ; 2, p. 210 ; cit despre intervenţiile cu cerneală posterioare scrierii textului de bază, ele par să fie de trei tipuri; a. cu aceeaşi cerneală dar altă grafie; b. cu cerneală mai neagră şi aceeaşi grafie; c. cu cerneală mai neagră şi altă grafie: a. 2, 6, p. 190; 10, p. 196 ; 2, p. 197; 10, p. 200; 14, p. 203 ; 9, p. 207 ; 6, p. 208 ; b. 1, p. 177; 3, p. 207; c. 5, p. 177 ; 2, 13, p. 178 ; 3, p. 179 ; 23, p. 180 ; 19, p. 183 ; 15, p. 188 ; 2, 3, 7, p. 189 ; 1, p.194 ; 6, p. 200; 18, p. 206; 16, p. 207; 4, p. 208; 17, p. 209; 6, 13, p. 210; 7, 8, p. 211; 11, 14, p. 215; 3, p. 216’; 1, p. 217 ; 5, p. 218. în ce priveşte cronologia relativă a intervenţiilor cu cerneală mai neagră, creion roşu şi creion negru se poate spune că toate trei sînt cu cîţiva ani posterioare scrierii textului de bază, că creionul negru, cel mai frecvent, este posterior atît cernelei mai negre, cît şi creionului roşu, fără să se poată stabili absolut sigur, după criterii pur grafice, dacă creionul roşu este anterior sau posterior cernelei mai negre; după indiciul semnalat la nota 6, p. 206 scrisul cu creion roşu este totuşi posterior. 223 [ÎNSEMNĂRI CARACTEROLOGICE] 2291 n:r Lipseşte ideea fundamentală, sistematică din toate aceste fenomene ale vieţei, care face ca un complex de atome să fie un organism. Căci o ideea nu e pur şi simplu numai o idee, ci, în ţesătura ei de cauze şi urmări, ea devine centrul împrejurul căruia se cristalizează un organism. Toate aceste aparinţe sînt însă hazardate, dezbaterile şi cunoştiinţele — aforistice, fără legătură şi sistem; sînt mişcări întîmplătoare a con-diţiunilor fiziologice a cugetărei, nu mişcări spirituale în propriul sens al cuvîntului; e o nervoasă viaţă fizică, nu o esistenţă nobilă, personală, cu ţinte precise, determinate. Şi toate acestea pentru că nu pleacă de la un pozitiv spre a ajunge la alt pozitiv, ci pentru că vînează fantome nerealizabile, idei mari poate, cari însă nu-s imanente punctului dat în timp or în spaţiu 1. De aceea lipseşte continuitate în progres, pentru că lipseşte punctul pozitiv de la care să pornească continuarea. E o viaţă fizică, nu una politică * ; o vegetare vie, nu o viaţă personală, conştie, determinată prin ea însăşi. || i6v Ion se simte prin urmare nenăscut la punctul acela în timp care ar conveni carac- terului lui; însă, sătul şi dezgustat de viaţă, el decide a se arunca întreg în curentul timpului şi de-a se lăsa dus dacă nu poate duce. Pentru că o ţintă ideală nu e conv[e]nabilă în timp, pentru că el în timp nu e la locul său, de aceea el îşi alege o ţintă secundară, contrapusă naturei lui interne, şi o esecută după puteri, căci e fidel principiului: că în timp mari, chiar dacă aceşti timpi nu i-ar aparţine lui, e o laşitate de-a nu fi de nici o partidă. || ]Jr Sofia 2 — natură dulce şi înţeleaptă, care face pe Ion să aibă priviri adînci şi mari; ea nu-i dă privirile însuşi ci numai prisma privirei; prin adîncimea ei sufletească el capătă ochii ei mari şi adînci şi nu se opreşte la aparinţe esterioare, ci caută ideea lucrurilor; ea nu-1 3 învaţă lucrurile înşile 4, ci-1 învaţă a vedea 5. Poesis — fantastică, voluptuoasă, plină de închipuire şi vis; capul ei [e] în eternă iregulară asociaţiune de idei, nu-şi poate fixa niciodată pr[i]virea asupra unui obiect, ci are în minte [a] ei totdeuna mai multe, adesea contradictorii, în eternă nelinişte sufletească, un caos de imagini; ea împărtăşeşte şi lui Ioan acest mod de-a vedea şi face din el o natură sfîşiată, neconstantă, catilinară. Sufletul lui Ioan în întregul, în viaţa lui internă devine identic cu al [lui] Poesis. Gînduri sclipitoare, dar fără adîncime — iată caracteristica ei. || J7l> Ş4 această receptivitate largă, tocmai pentru că e largă, nu e adîncă, ci seamănă cu undele creţe a unui vad. Ele sînt ca un material întîmplător şi netrebuincios pînă ce nu cade în ele ideea, sămînţa individualităţii poporului, care sămînţă creşte apoi 1. nu-s imanente punctului dat în timp or în spaţiu provine, prin ştersături şi supraintercalări, vi nu-s imanente timpului şi lo[cului] 2. după Po[esis] şters 3. nu-1 după -I şters 4. peste însuşi* a urmează un semn de intercalare, F, reluat la textul de pe 16v, text pe care insă l-am intercalat aici pentru că este totuşi continuarea firească a celui de pe IGr 224 ca un stejar şi suge clin materialul rcceput ca dintr-un pămînt, indiferent în sine pentru ideea ce stejarul o reprezintă, sucul creşterei şi a înverzirii sale. Materialul receput de la streini nu e decît gunoi, grăsime dc pămînt, oxigen 1 în aer pe care stejarul, întru dezvoltarea ideei ce-o * urmăreşte, îl suge în nervii săi.|| Capitol. Ioan Capitol. Dacă doi fac aceeaşi, ei nu fac aceeaşi. - Roşii. — Reversul: Boliachiş-tii, aceeaşi neclaritate în idei, aceeaşi nesigurătate, aforisticitate, aceeaşi fără de-a fi aceeaşi. Transilvăneanu. Pînă voi spori"1 aceea vi[r]tute *. Componentele 2 oraţiunii de căutat în Gazetă. Vorbirea în pilduri, în comparaţiuni în genere neadecuate. Vorbirea în pilde arată însă necultura celui ce scrie, care nu poate să-şi reprezinte o idee 3 abstractă fără de-a pune alături cu ea una concretă, sau 4 necultura publicului cu care vorbeşte. Pildele însă fiind întotdeuna neadecuate prin partea lor neadevărată pot duce-ntot-deuna pe vorbitorul ad absurdum. 1. în manuscris, deasupra lui oxigen se află scris un cuvînl german care sigur nu este Sauerstoţf ,,oxigen” şi poate fi, conform citirii lui G. Bogdan-Duică, Stichsloff ,,asot 2. iniţial: componenţii 3. deasupra lui un lucru şters 4. peste ne [cultura] *. ISr 15—C. 344 225 [„CASELE NEGRE..A] [„Casele negre ale Bucureştilor...”] 2284 37r Casele negre ale Bucureştilor risipite prin maidanuri gunoiete, cu ferestrele lor de care colbul s-a lipit negrind * painjinişurile, un miros propriu asemenea gunoiului aburind * 1 supt noapte şi luna se strecură, pare-că slăbită şi2 ***, prin risipitu[ri]le norilor. Un şuier, un cine urlînd .. . trece speriat pe uliţele pustii, temîndu-se de orice chip apare în vun colţ ... Paşi se aud de departe ca şi în Pompeii . . . pare 3 un oraş dispopu-lat ... Din cînd în 4 cînd răsună durăitul surd al unei trăsuri, apoi iar nimic. Treci pe o uliţă strimtă ... Dintr-o căscioară mică licureşte lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roşie ... Lumina pare în fundul odăii. Intri -năuntru ... o femeie îţi5 iese -nainte şi te stringe-n braţe... E frumuşică şi buzele-i sînt roşi *. Curînd e pe deplin dizbrăcată şi marginea 0 patului7 îi serveşte drept culcuş 8 de nuntă. [„Faţă cu aceste fiinţe*...’’] 2291 33r Faţă cu aceste fiinţe * mai mult decît degradate se-nţelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieţei omeneşti nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea şi [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuşi nu merită a fi descris. Aceste fiinţe fără pudoare, fără ruşine, fără conştiinţă de sine, căci ele nu-şi aparţin lor, ci numai viciului şi banilor, fiindcă orce dorinţă-n ele e stinsă din simpla cauză că toate simţirile sînt stinse, aceste fiinţe pot plînge ... Am văzut una plîngînd. E ciudat ... dar e adevărat. De ce o fi plîns acest animal omenesc nu ştiu. 1. iniţial: aburit * 2. slăbită şi esle scris peste nişte puncte de suspensie, iar cuvîntul indescifrabil este scris deasupra lui şi (arătare?) 3. după se dep[ărtează] şters incomplet (doar dep) 4. suprainlercalat 5. după te sfers 6. deasupra lui colţul şters 7. dttpă un c abandonat (culcuşului?) 8, după p[at] sters 226 Şi cu toate astea n-o despreţuiesc. Şi această femeie a fost odată vergină. Şi aceasta femeie a avut în privire ardoare,|| în surîs inocenţă. Astăzi — o faţă spoită, o ssv rinjire pentru bani, un surîs care vrea să fie cochet şi seducător şi care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate* insuf[la] decît dezgust ... Şi dacă n-ar surîde cel puţin .. . Dacă s-ar oferi pur şi simplu ca maşinc * ale deşertării sexuale. Dar nu ! Ele surîd * cu faţa lor spoită, nici * par * feţe frivole * spoite gros cu roşu, căci urîciunea morţii nu consistă în ea însăşi, ci totdeuna în swmlaţiunea vieţii. [„Juni cu corpuri slabe..."] 2257 Juni cu corpuri slabe1, cu suflete 2 stoarse trec pe sub ferestre roşii — şi e destul îezv un sunet răguşit din partea lor ca să vezi aprinzîndu-se un chibrit la [a] cărui lumină zăreşti o faţă spoită, ca o mască rînjind o 3 desfrînare absurdă4, greţoasă. 1. cu corpuri slabe supraintercalat 2. iniţial sufletul S. supraiviercalat A. după sporcă şters [S0F1A-D0CHIA] [„Din stinsul său un suns stnt..."] 193r 2255 [din su]||rîsul său un surîs sînt, din bucuriile sale, o bucurie sîntă. în fine, n-ai văzut-o tu îmbrăcată în alb, rugîndu-se Dumnezeului ei? Astfel am văzut-o şi eu, îmbrăcată în negru, cozile căzînd pe umerii de atlas negru străluceau ca unde despletite, minele ei albe şi mici se-nalţa în sus, îngenunchease \ un trist şi despletit înger al durerei, pe treptele de marmură albă. Am văzut-o şi mi se părea că sufletul meu se-nrudise cu-al ei, că aş putea-o iubi ca pe-o soră. Dar, Dumnezeul [e], altfel cugetasem şi altfel a 2 fost să fie. Altădată am văzut-o în teatru. Trist ca o tragedie veche, eu 3 stăm în 4 parter, răzimat de stal, ea, asemenea unui vis sînt, şedea 5 în lojă or u privea la actorii ce vorbeau pe scenă. Adesea mă pierdeam în vederea ei, adesea cuvintele de amor zisă pe scenă făceau să se-ntîlnească ochii mei cu turburea şi totuşi dulcea ei privire, atunci ea-şi pleca ochii şi începea a număra foile evantaliului ei, pe cînd o lacrimă de argint, stea din altă lume 7, fugea încet şi8 tremurînd de-a lungul palidei sale feţe. Ca pe-o amantă însă n-o puteam iubi. La un bal am văzut-o îmbrăcată într-0 rochie de atlas alb, prin părul *** şi negru* se strecurau galbene şi albastre 9 flori de cîmp, ochii ei străluceau mai vii şi zîmbetul ei părea mai vesel. Am şezut alături cu ea şi, luîndu-i [mîna], i-am spus încet : — De-ai şti cît de fericit m-aş simţi cînd te-aş putea numi sora mea. Eşti de-o 10 tristeţă aşa de frumoasă încît pare-că ai fi un vis al înnoratului meu suflet. Mîna ei tremura intr-a mea, ea roşi uşor şi-şi plecă ochii. — Crezi? zise ea încet. — Şi vrei să te numesc sora mea . . . să-ţi zic tu ? — Voi, tu ! M-am sculat ... Am invitat pe-o damă la da nţ, dar asta părea c-o supără. Ea se sculase drept11 în picioare ... ochii ei mă fixau cu toată tulburarea lor, o seriozitate adîncă făcea ca faţa ei să pară mai12 slabă şi espresivă de cum era totdeuna. Am aflat în urmă cumcă nu dormea nopţile, cumcă adesea, visînd reverii infinite pe clapele pianului, ea amesteca 13, într-un solfegiu nemărginit, numele meu. îmi părea rău^ de^ acest copil inocent care părea a deveni de marmură, care nu mai surîdea decît cînd i se pronunţa numele meu, care, cu faţa visătoare, combina în aer cu lumina ocliilor^ei stinşi o singură figură. Ea spunea doicei sale cumcă adesea, cînd e14 să adoarmă15, atunci i se ţese înaintea ochilor o pînză de argint, pe care însă-ncet, încet ea vede conturele unei figuri de om şi, distingînd acele trăsuri bine, ea-şi strîn-ge inima cu amîndouă mînile şi adoarme. Adesea culcîndu-se însă patul i se părea după genunch +*+ * şters 2. după era să fie şters 3. după singur şters 4. după răzimat şteis . upă sta în şters 6. înainte de or se poate presupune o lacună de redactate 7. in manuscris ; lumea, in aJ,^Y:it>arcaJoi -eu din cuvîntul următor 8. peste o literă indescifrabilă 9. şi albastre supraintercalat , * ufia nşn rămas neşters, uimă probabilă a intenţiei de a scrie aşa dc tristă sau aşa de frumoasă 11. după ,ir) Plcl[oare] şters 12. supraintercalat 13. după pronunţa încet numele meu şi cînta succesiv sterse 14, deasupra lui voia * şters 15. a- este adăugat ulterior ' 228 fier şi perina piatră, astfel incit se scula şi se culca apoi pe jos numa-n cămaşă, pentru ca astfel, pe scîndurile reci şi goale, să doarmă mai curînd. Acestei stări de lucruri trebuia să-i pun un capăt. M-am dus la ea cu inima plină de-o deciziune firmă, deşi-necată de compătimire. Intr-un neglijeu alb, ea şedea pe-o sofă de matase verde şi citea. Cînd mă văzu intrînd, sări plină de bucurie să 1 mă-ntîmpine. Era o sară de iarnă cînd vîntul ţipa afară împuns de 2 ploaia cu miliarde 3 [de] mărgeluşe de argint. Sofa verde era înaintea unei mese poleite, acoperită cu cărţi şi albume, iar mai încolo era [un] piano deschis, iar dinaintea căminului deschis era o altă sofă, înainte-i c-o mesuţă miniatură, cu clopoţel şi c-un album. || — Ce faci? zisei eu, luîndu-i amîndouă [mînile] în ale mele ... Era frumoasă 200r astfel, frumoasă peste măsură. Haina abia o încingea, gîtul era gol şi alb şi din piept se vedea 4 partea cea nemijlocit sub gît, pe cînd sînii, bourei, manifestau vergina lor esistenţă prin două mici ridicături a pieptarului. Faţa era de-o paloare umedă, voluptoasă. Mînuţele ei erau reci, iar ochii înotau într-o lumină neobicinuită 5 lor. — Ce fac ? zise ea, surîzînd şi uitîndu-se la încheieturele degetelor şi la vîrfurile unghiilor ei de roză ... Ce să fac ? Nimica. Ochii, deşi păreau că privesc cu ingenuitate de sub fruntea aplecată la degetele cu care se juca, totuşi o privire furişă şi neagră mă pătrunse cu raza ei pînă în suflet. — Cîntă-mi ceva, zisei cu vocea muiată şi netezindu-i fruntea aşa de rotundă, aşa de lină. Dar viţele rebele se strecurară printre degetele mele şi căzură cu coragiu * peste faţă, astfel încît părea o amantă ce se supără pe amantul ei şi se fasoleşte într-un colţ al casei. Dar şi le dete ea singură-ntr-o parte şi din pletele date-ntr-o parte apăru o faţă surîzînd c-o viclenie blîndă şi nişte ochi aşa de mari, aşa de 6 copilăroşi şi totuşi7 aşa de cuminţi. — Cînţi ? ... Da ? îi zisei eu surîzînd, ducînd-o de braţ la piano şi aranjîndu-i scaunul şi notele. Degetele ei albe fugeau peste clape, dar fugeau aşa de lin, aşa de somnoros încît nu părea decît o voluptoasă muzică de vis. Aşa de frumoasă, aşa de inocentă, cu toate astea eu n-o puteam iubi. Ea nu 8 era decît o idee-n fantazia mea, un amor al sufletului, nu al inimei. O iubeam cum sufletul iubeşte icoana unei sînte, statua 8 de marmură a unei martire, crucea de fier de-asupra apei sînte — nu altfel. Amorul meu era asemenea fiinţei sale — sînt. Deodată notele se schimbară şi deveniră serioase, nalte. Astfel se roagă o 10 stea universului, un împărat lui Dumnezeu, o-mpărăteasă Madonei. Acele note nu erau mărgăritare pe gîtul unei dorminde, ci erau înfocate stele de aur cari electrizau aerul, stele de aur ce s-amestecau şi roiau strălucite în seninul idealului. Era unul11 din acele cintări eterne ce lebăda le cîntă murind, o reverie a cerului, compusă de maestrul divin în ţipătul inimei sale : Palestrina. Priveam la acea copilă în care muzică şi poezie păreau a se fi-ntrupat pentru ca să formeze un înger palid, priveam şi, deschizînd maşinalminte albumul, pierdut în oceanul înstelat a notelor sublime, mîna mea zbura tremurîndă, înnodînd12 fire negre pe un cîmp alb, asemenea unei gîndiri cernite ce se strecoară prin toată pagina unei vieţe fericite. Ce-am scris . .. iată : Ca o jloarc e viaţa 13 ... ca o jloare trece. Cînd ea stă încă în înnouratele şi maiestoasele palate de diamant ale zînei poezii, unde-n şalele umplute c-un aer de aur plutesc visurile, umbre de argint şi d-o lumină mai albă ca zapada, femei[a]-poezie ce-nfloreşte în fereastră de nor înmărmurit şi-o numeşte floarea dorurilor.\\ Dar, dezgustată de ca, deşi n-a veştezii încă, zîna o aruncă pe malul unui rîu care curge pe lingă stînca grifei * şi-şi sparge cugetările sale de diamant şi reflecţiunile sale 1. provine din corectarea unui şi 2. după de mazarea cea subt *** şi de ploaia cea îngheţată succesiv şterse (în afara lui de, rămas din inadvertenţă) 3. supraintercalat -1. iniţial: din piept nu se vedea cc- 5. -o- din neobicinuită adăugat ulterior 6. mari, aşa de supraintercalat 7. şi totuşi supra- intercalat 8. supraintercalat 9. după un cuvînt triliter, indescifrabil 10. după un înger lui Dumnezeu şters 11. acordat în intenţie cu cînturi şi rămas necorectat după scrierea lui cîntări 12. deasupra lui împletind şters 13. deasupra lui sufletul şters 229 cadenţate în valuri de micile pietricele ale realităţilor meschine de toate zilele. Dar, senin încă ’pîn-în fundul său, el se-namoră încă de floarea de pe mal şi-n profundul şi seninul lui amor o botează floarea gîndurilor. w . ^ Rîul trece, cumplit1 urlă vîntul . . . ziua se confundă cu lumina cea amară a nopţii. Rîul turburat rumpe şi duce floarea mereu, mereu pin-o aruncă-n malul unei pustii aride şi seci de-asupra căreia cugetă în nouri o lună palidă ca faţa unei vergine moarte. Buba bătrîneţei2 ciocăneşte în lungul pustiu şi, cîntînd de dorul floarei, o numeşte în balada ei floarea mormintului. ^ ^ _ ’Cînd viaţa mea nu e decît o brună floare de niorniînt, de ce, copilă care semeni cu poezia cea vergină şi visătoare, priveşti în caliciul ei şi plîngi cu dor. Buha bătrîneţei potriveşte cînlecul ci pe sufletul meu. Tu caută în senina grădină a lumei o floare de crin, priveşte-n ea cu amor şi o lacrimă de diamant din ochiul tău să cadă în mirositorul ei suflet. — Eu ? ... pe floarea veştezită3 în zădar cade lacrima, ca rămîne veşte-zilă 4. Notele sfîşiase aerul5 şi răsunetul lor adia încă 6 prin aer. Eu mă sculasem trist şi visător şi-n aerul cel înserat al casei mi se părea o umbră albă, o umbră de înger. Cea din urmă flacără a lampei cu glob zbură pin sticlă şi se făcu fum î[n] casă *, cu sufletul coprins de noapte îmi apropiai un scaun de cămin şi priveam neconştiut în flacăra lor albăstruie. Sofia se 7 sui pe un scaun să reaprindă prin întuneric candela de la icoana îmbrăcată cu argint a mamei Domnului. Dar, cu viclenie, ea luase albumul în care scrisesem şi se uita la palida şi subţirea lumină a candelei, ea-şi plecă pleoapele asupra şirelor albumului deschis. Astfel cum stătea, naltă, suspendată în aer, părea umbra arhangelului de pază ce lumina visurile unui copil inocent. Era icoana distin-gibilă, dulce, albă dintr-un vis noptos, era speranţa-ntr-o viaţă neagră şi sfarmată ... nu era femeie. Şi acea speranţă eu o ucideam în inima mea, în fruntea mea. Candela s-aprinse mai tare, şi faţa ei se-ndreptă palidă spre ceruri, inundată 8 de rugăciune. Ochii era seci şi arzători, mînile se unise astfel îneît albumul căzuse la picioarele ei, şi eu, căzut din 0 scaun într-un genunchi, priveam la ea, la 10 faţa ei luminoasă încadrată de aure[o]la vergină a sînţeniei, priveam la ea consternat. Privirea mea se ridică şi lovi pe a ei. Ătunci ochii ei mi se aplecară la mine şi, privind lung şi trist în ochii mei, se împlură de lacrimi mari şi ea se dete jos de pe scaun. Eu mi-ntorsei scaunul şi, puindu-mi mîna pe frunte, îmi plecai capul asemenea unui criminal. Ea se apropie de mine, stătu 11 mult şi drept în faţa mea, asemenea unei statue, apoi îngenunche la picioarele mele şi-şi răzim[ă] pieptul şi coatele de genunchii mei. Părul ei cel despletit şi în dezordine încadra faţa cea mai palidă şi mai frumoasă din lume. — Tomo ! zise ea c-o voce plînsă şi ţinînd minele mele unite în minele ei albe şi mici, ca şi cînd s-ar fi rugat la mine de o graţie, Tomo, repetă ea plîngînd, nu mă poţi tu iubi pe mine? . Eu dezbinai minele ei, cari căzură în jos, o mînă a mea îi coprinse gîtul ei de lebădă, iar cu cealaltă îi dezmierdam fruntea ei nebună de amor. — Sofia ! zisei eu c-o milă nemărginită, Sofia, fii sora mea, copilul meu, căci amorul tău, deşi e amorul vergin a unui înger, totuşi ar trebui să stingă în sufletul meu osr icoana unei alte, unei moarte, dar spre-a-o stinge trebuie să ucizi acest suflet. || Fi-vei tu aşa de crudă, amica mea, îngerul meu, fi-vei tu aşa de crudă ca să omori acest suflet care nu mai poate reîntineri ? Căci nu mai poate reîntineri, copilul meu, . .. un amor, unul singur, curat ca cristalul, a trăit în sufletul meu şi cu acela mă voi înfăşură şi-n mormînt. Dar ... eu n-am avut frate, eu n-am avut soră ! Părinţii mei au murit12, oasele lor s-au amestecat cu pămîntul. N-am nimica în lumea asta. Amici ce mă tradă, amante cu buzele de gheaţă ce 13 nu le iubesc, o naţiune ce se despreţuieşte pe sine însăşi —Aată avere[a] inimei mele.. Şi tu ... tu eşti aşa de sinceră, aşa de. curată,, aşa de nobilă. De 14 voiam, te înşelam, dar să te-nşele cineva pe tine ... se poate ! Nu mă !'deasupra Iui vîntul şters 2. deasupra lui morţe[i] şicrs 3. floarea veştezită deasupra lui piatra şcis .după rec e şters 5. sfîşiase aerul deasupra Iui le sfîrşise rămas neşters 6. supraintercalai 7. după reaprinse ampa şi la lumina şters S. după era* neşters 9. după în genunchi d [in] şters 10. supraintercalai . easupia ut şezu şters 12. iniţial : s-au amest[ecat] din care, prin ştergere, s-a retinut numai au l.i. deasupra Uu pe cari şters 14. după Şi şters ' ' 230 iubi, copilul meu, nu mă iubi, căci voiesc să fii fericită. Cîţi nu s-or fi uitat în ocbii tăi aceştia mari şi plini de raze, cîţi n-or fi admirat în taină această faţă sîntă şi frumoasă, cîţi n-or fi dorit o zîmbire tristă de-a ta, o ochire senină din ale tale ? Şi tu-i laşi pe toţi, copilul meu, pentru de-a-ngenunchea înaintea unei pietre reci şi fără inimă. Sofio ! scapă-te pe tine însăşi, căci eu nu te pot scăpa. Nu mă iubi, te conjur, te rog, căci acest amor te va omorî. Dar ea-şi întinsese mînile şi se ţinea cu ele amîndouă de pieptul meu. Privea stinsă de pasiune în faţa mea asemenea unei fiinţe insense. Ochii ei priveau fixi şi pasionaţi în ochii mei, mînile ei îmi strîngea[u] haina, buzele ei se-nvineţise de pasiune furioasă. — Nu voi ! ţipă1 ea mai tare -- nu pot ! adăugă ea încet. Tomo, şopti ea încet şi repede, nu cer să mă iubeşti, nu, nu ! Am fost nebună cînd am cerut-o ! Dar să mă laşi să te iubesc eu, să te iubesc cum ştiu eu. Voi păstra în inima mea amorul meu şi-l voi mîngîia cu furie, cu furia unei tigrese ce-şi inîngîie 2 copilul născut în pustiu. Nu ştii tu cît te-aş iubi, scumpul3 meu, adoratul meu ! Ştii tu ce eşti pentru această inimă sărmană şi zdrobită, ştii tu ce eşti pentru acest cap sărman şi nebun de amor ? O, tu nu ştii, căci tu n-o poţi şti şi eu nu găsesc cuvinte de-a ţi-o spune. De-ai şti-o, amicul meu, tu ai avea milă de mine, ai minţi cel puţin că mă iubeşti, căci eu nu cer realitatea, minte-mă numai, e destul pentru 4 ca să mă faci fericită. — Aide de ! Sofia, zisei eu ridieînd-o din genunchi şi punînd-o să şadă pe genunchii mei. Taci, copilul meu, cum poţi vorbi astfel. Ea tremura de iritaţiune şi d-o durere convulsivă şi pasionată. îşi ştersese cu mînica lacrimile, iar eu [o] strîngeam la pieptul 5 meu şi o legănam pe genunchi || astfel cum leagănă un tată pe copilul său ce se bosumflă. || Ea plînse convulsiv, ascunzîn-du-şi6 apăsat faţa pe pieptul meu, pîn-îşi răcori inima ei plină de durere şi ochii plini de lacrimi7. || încet, încet ea se linişti. Lacrimele ei, ce le ştergea cu dosul mîne [i] se sfîrşiră 8 şi, cu ochii încă umezi, ea se uită drept la mine-n faţă, ea surise. — Nebuno9, zisei eu surîzînd şi sărutîndu-i ochii. — De mi-ai fi tată, or frate, ce bine ar fi, zise ea, dar aşa nu-mi eşti nimica — nici văr măcar. — Aide, uită, uită ! copilul meu. Mîna mea se puse încet pe inima ei, ca să simtă de bate. Ea o apăsă mîna mea cu a ei peste inima-i şi zise c-un rîs argintiu : — Vezi că nu mai bate ? Darea minţea. — Ei . . . eşti împăcată ? da ? zisei eu, fericit de surîsul ei. — Da ... şi nu. Nu — de nu-mi vei promite că vii şi mîne — şi poimîne. îţi voi cînta la piano, îmi vei spune poveşti şi te voi iubi ca pe un frate. Vom fi amici buni, buni. — Da . .. buni! zisei eu mîngîindu-i mînile şi sărutîndu-i-le, albe şi dulci cum erau . .. Da, voi veni . .. şi-mi vei cînta pe Palestrina şi eu, mulţumit, îţi voi săruta mînile şi ochii ... şi tu-mi vei săruta faţa, ca o fată cuminte tatălui ei ce-o laudă, şi vom citi împreună şi vom cînta împreună — ca acuma. — Dar fără scene tragice, se-nţelege, adaose ea surîzînd. Ea se rupse cu vioiciune din braţele mele ce-o coprinsese şil0, cu falia răzem [ată] de masă, se aplecă asupră-i spre a aprinde 11 lampa. Degetele ei ţineau apringioara asupra flacărei, şi faţa sa asupra lampei aprinse părea atît de palidă, dar atît de fericită, atît de senină. Eu mă sculasem şi-o priveam. Braţele mele se întinsese asemenea unor aripi, ea o văzuse-n oglindă, căci se întoarse şi, aruneîndu-se 12 de gîtul meu, buzele ei încreţite şi setoase căutau gura mea. Apăsai o sărutare lungă şi înfocată pe acea guriţă I. după zise şters 2. după o literă ştearsă, indescifrabilă 3. deasupra lui iubitul şters 4. supra- intercalat 5. deasupra lui sinzul şters 6. suprainiercalat 7. semnul de intercalare a textului de pe 202v a fost pus, din inadvertenţă, după încet, încet ea se linişti 8. după o literă ştearsă, indescifrabilă 9. după De şters 10. scris din inadvertenţă de două ori 11. în manuscris aprindi 12. după cu şters 203r 202v 203r 231 mică ademenea unui boboc de roză 1 si, luîndu-mi pălăria, zburai ca nebun pe treptele cele de marmură cenuşie a palatului tătine-său. Ajunsei în umila mea locuinţă de vis-â-vis si, nebun de instincte stîrnite cu nendurare 2 în pieptul meu, mă aruncai întins pe pat şi-mi3 ascunsei faţa aprinsă în perini. Cînd mă-ntorsei, luna lumina prin fereastră şi lovea faţa cea palidă a lui Toma. Asta mă linişti. îmi luai ciubucul şi stăteam cu el aprins şi culcat astfel cînd ai întrat si tu. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus atuncea şi nu mai trebuie să ţi-o repet. [„Un rts amar...”] 2257 Un rîs amar-sec *, încet, încruntă buzele sale împregiurate de-o spumă vînătă, apoi un ţipet desperat, strălucit, cerni aerul din salon. Pin flacările-nfiorate ale căminului marmoreu învineţea în trăsuri aeriene faţa cea tristă a lui Toma Nour. [„Cine a văzut o-nmormîntare-n Bucureşti? ..U] 2255 jrsr Cine a văzut o-nmormîntare-n Bucureşti ? 4 în carul mortuar, pe amîndouă lat’us rile cu cîte-un alb 5 înger de marmură, zace sicriul deschis ... pe 6 o perină de atla-alb brodat cu negru zăcea capul cel palid cu răsfiratele bucle negre ale moartei. Caii7 îmbrăcaţi în negru mergeau în pas după melancolicul] tact al marşului de moarte preoţi în haine de mătase roşie şi verde brodată cu aur 8 citeau murmurînd înaintea-carului funebru. 12 fete îmbracate-n alb şi voalate cu alb păreau trişti îngeri ai durerei ce acompaniau pe angelica lor soră la mormînt. Angelica lor soră ! Haina de atlas albă 9 spînzura afară din sicriu, mînile mici şi unite ţineau o cruce mică de os alb, buzele erau strînse, iar în jurul frunţei10 * era o coroană de roze albe şi de beteală de aur. Faţa ei vînătă, ochii cei mari, înfundaţi, închişi, o espresiune de durere zîmbi-toare — iată ţarina cea frumoasă a Dochiei n. Cîntarea monotonă a preoţilor bătrîni, pasul cel alene al convoiului, muzica cea somnoroasă a marşului, fetele albe a căror fiinţe erau enigme vii, iată lumea ce se mişca pe stradă, pe cînd din turnul12 bisericei13 sunau geniile amorţite a limbei de aramă, care se suiau ca un plîns de durere cătră norii cei suri ai cerului. Mă uitam la cer în sus cu ochii pe jumătate închişi. Oare de ce să nu mi se fi părut că14, palidă şi sîntă, în haina lungă15 de atlas, pe fruntea ei coroana de roze albe şi-n mînile unite pe piept crucea16, cu ochii umezi ridicaţi la cer asemenea unei rugăciuni, sufletul ei se-nalţa printre norii risipiţi asemenea umbrei albe a unei martire, se înălţă prin ploaia de raze, prin ninsoarea de stele17, pînă ce albeţa ei se pierdea în albeaţa argintie a cerului. O răpise la cer un cîntec sublim neauzit decît [de] mine, cîntecul acelui maestru divin în ţipetele sale, Palestrina ! 1. boboc de roza după flori de roză şters; am corectat în consecinţă unei din manuscris în unui 2. cu nendurare suprainter calat 3. după cu faţa şters 4. semnul de întrebare lipseşte în manuscris, ca adesc- oii în ^ scrisul lui Eminescu o. suprainter calat 6. după din care şters şi adăugarea punctelor de suspensie 7. după Mar [şui] şters 8. w manuscris : aer (inadvertenţă înlesnită de frecventa prezenţă la Eminescu a sin- tagmei aer de aur) 9. se poate citi şi albu 10 .în manuscris: frunte (ca şi cînd ar'fi urmat după un pe) giafia e puţin neclară din pricină că Dochiei a fost scris peste un alt cuvînt, indescifrabil, probabil Daciei, citire care poate fi sprijinită cu însemnarea (destinată desigur proiectelor dramatice) din 2257, 55v : ochiţa-i Dochia : Dochia Dacia 12. supraintercălat şi urmat de un b* şters 13. în manuscris: biserică, cum s-a scris înainte de supraintercalarea lui turnul; 14.peste un p care anticipa, din grabă, palidă ■ supi ainteicalat lfi. iniţial urma : ea se în [ăiţa] care a fost şters, scriindu-sc deasupra, pe două rîuduri : cu ochii ridicaţi la cer asemenea / unei rugăciuni; umezi este supraiutercalat 17. în manuscris : stelele [„EA ERA CULCATĂ PE PATUL EI CEL ALB...”] 2855 Ea era culcată pe patul ei cel alb, cu 1 cerşafile de-un in curat ca argintul. Faţa era înfundată în perini, părul ei cel blond şi frumos se lăţise peste perină, iar braţele goale şi rotunde erau unite asupra capului. Gîtul încă se vedea, iar peste sîn era trasă plapoma de lînă aurie 2. M-am apropiat de pat ... ea dormea. Am îngenuncheat lîngă pat, am dezbinat minele de deasupra capului ei fără să o deştept şi, trăgînd raînuţa ei albă şi dulce pe inima mea, o 3 ţineam asemenea unui odor în amîndouă mînile şi-o sărutam ca pe-un copil. Apoi şezui pe4 pat lîngă ea, aşa încît îi priveam în faţă. Proptin-du-mă în mînile mele, aşezate una de-o parte a capului ei, alta de altă parte, îmi aplecai gura mea pe ochii cei mari şi închişi şi pe faţa ei palidă şi, descoperind cu o mînă indiscretă sinul de sub plapoma ce-l acoperea, îmi culcai obrazul pe-un sîn rotund, alb şi mic. Ea dormea încă. Eu însumi eram somnoros, căci nu dormisem două nopţi,de-aceea mi-am făcut loc lîngă ea şi m-am trîntit îmbrăcat alături cu ea, puindu-mi arză-toarea mea faţă între 5 sinii ei şi strecurindu-mi o mînă după gîtul ei. Părea că o muzică de vis mă adoarme. O strîngeam din ce în ce mai tare la sînul meu, dar simţeam că un somn de moarte-mi coprinde sufletul. Ea se trezise, şi, luînd capul meu beat de somn cu-amîndouă mînile, îl puse pe perină alăturea cu-al ei şi se acoperi iar pînă-n gît, netezindu-mi fruntea şi sărutînd, cape furiş şi surîzînd somnoroasă, faţa mea cea palidă. Somnul îşi juca colorile sale verzi-albastre înaintea ochilor mei şi astfel, braţe-n braţe, surîzînd alene, adormirăm amîndoi — adică mi [e]-mi părea că nu adorm. Ci-mi părea că dormeam 0 pe-un pat de flori albe în mijlocul cîmpului cu iarbă verde, luna fugea prin cer, stelele luceau ca aurul, [ca] albinele păreau a roi pc lîngă noi, iar razele lunei atingeau patul nostru, astfel încît el se rădica, încet, încet în sus cu noi cu tot. Pămîntul dispărea şi ajunserăm în locul unde stelele roiau împrejur 7, se izbeau de feţele noastre palide, plouau şi ningeau pe noi ca 6 ploaie de picături de aur. Noi dormeam pare-că, deşi vedeam totul, ea părea albă ca argintul, iar o mînă a mea 8 era pusă pe nevrute între sînii ei rotunzi şi dulci. ,,Ce frumoasă eşti, Poesis”, murmuram visînd ! „Ce mult te iubesc”, şoptea ea, încunjurîndu-mi gîtul cu braţele albe, vorba 9 ei era tremurătoare, dulce asemenea muzicei ce espiră, ochii pe jumătate închişi erau numai voluptate, numai inîna mea simţea cum inima-i10 zbate asemenea valului vergin. Şi ploaia de stele cădea pe patul nostru de flori albe şi patul nostru plutea cu noi mereu, mereu în sus — şi eu dezmierdam cu mîna cînd faţa, cînd sînul, iar ea neci nu zicea nimica, neci mă oprea, ci surîdea ruşinată, deşi de pe gura ei umedă11 îi beam tot sufletul ei cel vergin, curat, copilăresc 12, măcar că părul ei aurit se amestecase cu părul cel negru şi strălucit al capului meu, măcar că ţineam acuin ca în lanţ cu braţele mele talia cea subţire şi mlădioasă a corpului ei, măcar că picioarele mele se-mpletise cu 13 picioruţele ei albe u. ■ \.după şi şters 2. după albă şters 3. după două setirtc cuvinte ilizibile sub ştersătură 4. după la capul şters 5. după pe sînii ei şters 6. după pe şters 7. în manuscris : împrejurul, urmat de un şi şters 8. iar o mînă a mea provine din iar mîna mea prin supraintevcalarea lui o şi a 9. după şi şters 10. i scris peste ceva indescifrabil 11. supraintcrcalat 12. după şi şters 13. scris din inadvertenţă de două ori Î4. mai urmează un alineat de nouă rînduri pe care îl reproducem aici pttnînd între paranteze cuvintele abandonate în favoarea celor imediat următoare : [IHOr] Te iubesc — espiră ea şi corpul ei subţire, frumos, alb zvîcnea tremurînd sub al mea şi (picioarele ei) crăcii ei goi şi răşchiraţi între cari zăceam eu se suise cu convulsiune asupra corpului meu. Pieptul meu apăsa sînii ei tari, rotunzi şi albi, gura mea zăcea apăsată pe-a ei, ea-şi unise braţele asupra spatelor mele şi mă strîngea la sîn cu toată puterea sufletului său, eu mă-mpingeam încet şi mecanic în ea pînă ce simţii că ea tremură spasmotic şi schin-geşte de plăcere pînă ce (apoi)-(o) lovitura electrică ne ţinu înfipţi [180v] unu-ntr-altul c-o voluptate dureroasă, — pîn ce apoi, răsturnîndu-mă alături cu ea, adormii dulce şi liniştit alături cu tînărul meu amor; urmează, de Ia cap de rînd, cu sublinierea autorului, cuvintele : neted şi clar şi apoi, în mijlocul paginii, o linie orizontală de 2—3 cm, mareînd finalul ATI ISOr lOSr îesv H9r [„TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR...”] 2257 Trăia intr-un orăşel1 supus turcilor. Cu capul plin de poezie şi de ură-n contra turcilor şi văzînd pe 2 nişte tîlhari scăpînd de potera turcească (cu sabie-n gură şi cu pistoalele[-n] mini), fugi’de la tată-său, care voia să-l facă pietrar ca şi dînsul3, şi se asocie cu neşte tîlhari. Tîlhări vro cîteva luni împreună. Ei mergeau de lua provient de la uă moară sîrbească. Morarul, pentru parale, vîndu pe tîlhari poterii turceşti şi într-uă zi, cînd mergeau după obicei să-şi ia trebuincioasele, se pomeniră pe fereastră cu o ploaie de gloanţe, răni dintre 4 dînşii pe Ioani, amicul lieroului nostru, ei îl luară pe mîni şi fugiră cu dînsul fără altă daună decît că Ioani era rănit de moarte. A doua zi deteră foc moarei şi o azvîrliră pe apă, legînd pe morarul trădător d-asupra pe acoperiş. Po-tera-i urma şi nu erau siguri de scăpare fiind asociaţi de Ioani. ]| Aşadar căpitanul5 trimite pe herou şi pe încă un tîlhar şi tîlharul zice lui Iani ,,fă-ţi rugăciunea”, Iani-şi face o cruce şi pe loc e decapitat şi acoperit, cap 0 şi trunchi, de un morman de pietre. Ei fugiră7. Indignat de asta herou[1] şi văzînd pînă unde merge grozăvia lor, pune de gînd să fugă. De dimineaţă se-narmează toţi şi căpitanul îl trimite să aducă în o tivgă apă, el merge reflectînd pînă la uă fîntînă şi acolo, luîndu-şi rezoluţia, aruncă puşcă, arme, sabie, tot în puţ şi fuge în sat la tatăl său. Luni8 trecuse şi el, avînd în inimă^ rămăşiţă tîlhărească, nu putea suferi pe un Agă care prăda satul ca cîrmu-itor. Intr-o sară, la uă vale11 unde sînt nouă fîntîni, trecînd uă fată cu oile, i luă una. Vru să se repeadă la turc, turcul avea arme şi el deloc || vru să-i răpească puşca, nu putea, căci turcul o avea la coapsă, crezu c-ar fi mai cu minte s-aştepte. Turcul adormi pe iarbă, cu oaia lîngă el. Băiatul s-apropie, ia un bolovan 10 şi-l lasă 11 din înălţime că cadă pe obrazul turcului.într-un minut nu12 se văzu pe iarbă decît uă plăcintă compusă de creieri şi sînge în locul capului. Luă binişor corpul şi creierii şi le asvîrli într-un puţ, picînd sînge pe margine, ca să nu ia apă cineva, fără să ştie să se spurce. Alergă acasă, duse oaia fetii şi spuse lui tată-său tot, care într-un transport de spaimă, îi dete 13 una în noada curului cu ciocanul cel greu de pietrar. Băiatul fugi şi e astăzi bătrîn pietrar în România, la Drajna 14, unde trăieşte din pomana şi ajutorul concetăţenilor săi români. ’ J. iniţial oraş, apoi terminaţia a. fost modificată 2. după cum şteis 3. după pe ştcos A. după pe şters o. supraintercalat 6.scris apăsat peste ceva indescifrabil; cap şi trunchiu pot fi citite şi capu şi trunc nu (aiticuîat) ; of. mai jos herou 7. Li fugiră intercalat 8. sub Luni parcă se întrevede intenţia de a incept^ fnua cu Trecuse 9. iniţial valea 10. după piatra şteis; articolul un pare să fie scris peste ua 11. după pe şters 12. după capul şters 13. hi manuscris : tete 14. după d (minuscul) şters 234 [„BASMUL CEL MAI FANTASTIC...”] ([Toma Nour în gheţurile siberiene]) 2255 Basmul cel mai fantastic, istoria cea mai crudă n-a putut să-şi imagineze rodată răceala cea putredă ai acestor muri nalţi, a [a]cestor boite negre şi teribile ca înnoratul cer de noapte, a acestor zăbrele groase ca braţul de bărbat şi încolăcite ca şerpii. Prin aceşti şerpi de bronz pătrunde din cînd în cînd lumina galbenă a lunei, ce face să răsfrîngă mur de mur în ţîşniri uriaşe şi fantastice, şi de-acestea fantasme eu fug din colţ în colţ, lănţuit în lanţuri grele, cu ochii înfundaţi şi rătăciţi, tîrîndu-mi în braţe mormanul de paie mucede pe care dorm. Fug de-o rază palidă, căci se-ntrupează în duh, în umbra cea urîtă a morţii, fug de umbra unui zid, căci îmi pare un uriaş de piatră ce-şi ridică pumnii ca să mă zdrobească. Gîndesc să-mi împletesc din razele lunei un lanţ ca să mă spînzur de el şi să mor. Gîndesc să-mi izbesc fruntea idioată1 de pietrele negre şi patrate ale murilor 2 ca să-mi sparg ţasta, să umplu pietrişul umed cu sîngeraţii mei creieri. Adeseori mă prind pe mine însumi asupra acestor cugetări, mă prind de piept, mă zgudui, mă-ntreb : ,,Ce vrei să faci, tîlhar de vieţe, vrei să te omori?” Apoi mă-ncovrig tremurînd de frig sub un stîlp de piatră, îl coprind cu îngheţatele şi osoasele mele 3 * mîni, îl strîng la pieptul meu, în care abia mai bate inima mea cea bolnavă, || îl strîng cu furie, doar va avea milă şi mă va-ncălzi. Dar piatra c rece, rece ura tiranului. Suflu în îngheţatele pălmi'5, dar suflarea mea e rece ea însăşi. Inimă, inimă, cum nu mai ai atîta căldură? O stafie urîtă, bărboasă, cu pârul bătut şi sur de praf, mă ăcaţăr în hainele rupte, mai mult gol, de zăbrelele de aramă şi-mi espun faţa şi pieptul la cîte-o aurită rază de soare care de milă mai ajunge pînă la mine. Şi-n tr-acest caos urîcios şi pustiu să nu am pe nimeni! Adînc sub ziduri curg verzile unde ale Nevei5 amestecate cu mari bolovani de gheaţă. Cum nu îs şi eu un bolovan de ghiaţă? Vîntul urlă îngheţat şi-mi aruncă ninsoarea cea măruntă-n faţă — o, e ger, cum nu-s şi eu vîntul cel cu ger? Ci-s om, Dumnezeul meu ! Om ! M-a dus în sala dreptăţii celei nedrepte. Era cel puţin cald în sala aceea. Masa era neagră, pe ea crucea pe-un evangeliu. Feţele G judecătorilor cu conştiinţa sclavă şi cu faţa rece şi nepăsătoare ca arama 7, cu fruntea mică şi stupidă mă-nfioră. Şi cu toate acestea ştreangul ar fi fost o binefacere pentru mine. Am privit în faţa acelor juzi ai gladiului şi i-am rugat să-mi dea moartea. Ei au rîs. Ştiam eu ce voia să zică rîsul lor. M-a dus 8 îndărăt în închisoare, dar de astă dată mi-a dat haine, proaste dar calde. Vîntul şuiera amar împrejurul9 zidurilor puternice şi-şi scutura toată zăpada în fruntea şi în coastele murilor negri şi fantastici. Neva e-ngheţată — o lună vînătă-roşie trece prin mijlocul norilor creţi şi de coloarea plumbului10 ... şi raze vinete 1. scris idiota şi interpretabil şi ca idiotu (iu transcriere : idiot) ; pentru Icctjimca adoptată pledează insă nu numai relaţiile contextuale, ci şi relativa frecvenţă în acest fragment a notării tui [oa] cu (o'ş in loc de : dor (= doar), întorsă, sorte, pole, costele; urmează pe şters 2. după zidurilor şters 3. supra- intercala 4. după mîni * şters 5. scris cu minusculă 6. după M-a pus şters 7. in manuscris : aramă (ca şi cînd textul ar fi fost : de aramă) S. iniţial : adus 9. după prin şters 10. urmează umed* şters lîSr 17 Sv 233 pătrund prin zăbrelele groase. Deodată încuietoarea uriaşă a uşei1 a început să se zvircole înăuntrul ei întoarsă de-o cheie. Mi-arn recomandat sufletul lui Dumnezeu, căci credeam că vin să mă omoare. Intră 2 temnicerul bătrîn cu barba roşcată şi lungă, cu căciulă de blană, îmbrăcat el însuşi în o blană, cu faţa vînătă, c-o legătură de chei mari si teribile, c-un felinar. El era urmat de soldaţi cu săbiile scoase, cari luceau slab în lumina felinarului. îmi ordonă să mă scol. Turnul unei biserici de pe Neva sună melancolic trei ore după miezul nopţii. Ieşirăm din închisoare, în curtea ei încunjurată cu multe ostreţe de fier pînă la gigantica poartă de piatră. M-am uitat înapoi să văd acel negru palat de uriaş, ce s[e]-nalţa in cer asemenea unui munte 3 în patru colţuri. Deschise poarta. Afară aştepta o trăsură neagră asemenea carelor mortuare. Credeam că mă duce la supliciu. Mă şuii. în fundul trăsurii şedea un bătrîn galben ca moartea, cu capul pleşuv şi-n-nnr coronat de vo cîteva fire de argint, cu lanţuri grele de mînil1 şi de picioare. Era companionul durerilor mele. Şezui alături de el, dinaintea noastră şedeau soldaţi, dinapoia (răsurei — cazaci călări. Bătrînul plîngea. Cnutu cocişului pocni în aer şi carul cel negru zbura, zdrobindu-şi roţile de pietrele îngheţate ale 4 pavagiului. Luna fugea pin nori, noi fugeam duşi de-o soarte de fier. Mă bucuram c-o să mor în curînd, dar, vai, decepţiune ! Ieşirăm afară de barieră la o căsuţă mică. Acolo ne coborîrăm din căruţă ca să ne punem într-o sanie c-un cal numai, c-un soldat cu puşcă şi c-un cociş înarmat şi el. Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin cîmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea ruselor teribile5 a poeţilor norvegieni pin cîmpii numai de neauă, în urletul cel depărtat şi flămînd al lupilor, în vîjîitul geros al vîntului, zburam la Sibir. Din ce în ce mai pustiu, din ce în ce mai şes, neci lupii nu se mai auzeau, cerul era mai senin şi luna era mai moartă, nimica nu 0 se mai auzea în pustia de zăpadă decît pocnetul şuierător, vîjîitor 7 a cnutei de cazac 8 plumbuite. Numai din cind în cînd treceam pe lîngă o colibă acoperită d [e] zapadă, care fuma în pustiu. Acolo se schimbau caii. Am mers, am mers pînă ce am ajuns la satul sibiric 9 unde era să mă coloniza pc mine. Era aproape de marea îngheţată. Aicea vînez : mi-am cumpărat din oraşul sibiric patine cu cari colind 10 pe gheaţă nopţi întregi, cu gîndul apriat de-a mă rătăci, de-a da în apă ... de-a muri. Adesea zbor astfel noaptea prin cîmpiile de gheaţă, cu cojocul nins, îneît par un om de zăpadă, zbor ca o viziune 11 a Nordului ce vînează depărtatele stele înecate în Orient, neguri şi stinci de gheaţă ce se ridică verzi cu fruntea ninsă în razele lunei. Adesea răsare lumina polară cu înmiitele şi sublimele sale colori şi12 se răsfrînge asemenea [unui] luminos vis ceresc în valuri [le] verzi şi întunecate ale mărei îngheţate. Stîncile se-rn-brăcă cu raze de diamant şi zafir, valurile par a trăi, neaua cea îndelungată a cîmpiilor dc gheaţă ia colori fantastice 13, şi prin acea feerie lungă, frumoasă, teribilă zboară lunc-dnd " o singură * fiinţă vie, palidă ca o umbră, visătoare ca [o] noapte 15, cîntînd doine de primăvară . . . eu ! || Stelele mari şi aurite încunună frunţile munţilor de gheaţă, a căror poale se pierd in valuri etern rebele, etern spumegînde ; prin ele vezi cîte-un animal de mare ridieîndu-şi I. după cheiei şlers 2. deasupra iui Venise * soldaţi şters 3. după linei stînce, cu unei modificat şi ţ-tînce şters A. după de şters; urmează un triliter şters, indescifrabil 5. după pe şters 6. după pe şters 7. şuierător vîjîitor suprainiercalatc; este -posibil ca vîiîitor să exc - ■ ■ - cijîitor suprainiercalatc; este posibil ca vîjîitor să excludă şuierător, deşi neşters 8. cazac supi aintci calat 9. aici şi 2 rîndttri mai jos tradiţia citeşte sibirian sau chiar siberian, ceea cc a-,c spn'jin în clara grafie sibiricu 10. urmează un cuvint şters, indescifrabil W.nrmea dc nit rmează un cuvint şters, '...descifrabil si, deasupra nudului : păream că vînez depărtatele stele înecate în Orient, scris cu o cerneală foaih- pufn difnită, dar cit un sens net deosebit de cel al textului de bază (vezi Geniu pustiu nota 10 p. 200) caic propoziţia, dacă o intenţie precisă (ceea ce considerăm ca o intercalare, nu-şi găseşte un loc firesc; dacă a existat îndoielnic), atunci trebuie să presupunem că propoziţia e scrisă sub riadul at.U.ioi şi tia destinată să înlocuiască- întregul text de la îneît pînă la sfîrşitul frazei; subsistă însă dificuU liCia intui unpL.frct (parcam) înîr-un larg context de prezente si aceea a eliminării lui par un om de zăpadă, c/mc .•oh- fnit/f/ii- /•., __1 _:_____ ____ . . . . . . .. . .. .F F ‘mpcrfrci (parcam) intr-un larg context de prezente şi aceea a eliminării lui par un om de iste 50 j ai cu cu cojocul nins; am păstrat totuşi o parte din text (aceea compatibilă cu contextul) şi am .a o iiju't to \îneaza, unde sr integrează fără dificultate 12. după în şters 13.este perfect posibilă i ...a . >s . după f[aţa] şters 14. deasupra lui înceţi şters 15. linişte a fost întîi scris linisce, apoi peste sc s-a sens şi: 16. îşi fixa ochii într-un deasupra lui era un şters 17. după cun[oaşte*] şters 18. de-a oVrej V°V\He ^ dC CarG Sra 19*Se răzSîndi supraintercalat; urmează şi şters 20. după 'fără*** şters - * uPu 3 10Şi Şters, 22. rea- supraintercalat, urmează iar şters 23. în urmă-i scris de două ori, din inad- 242 o pară palid-albăstrie, ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri 1 de piatră ... era cit un sîmbure de mac. El se-ntremă înc-o dată, merse 2 pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pin jos 3 la scară şi dup-o clipă de răzgîndire: începu s-o urce-ncet răzimîndu-se c-o mină de părete. El văzu flacăra tot depărtîndu-se dinainte-i pîn-ce ajunse într-un coridor larg 4 şi lung . . . Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor, purtată ca de o mînă nevăzută ... el o urmă tiptil numai în vîrful picioarelor, căci se spăimînta de zgomotul paşilor lui proprii. Flama-1 conduse pîn-la suişul unei alte scări, aici dispăru. în acelaş moment răsună iar clopotul din turn ... ca un gemet ***. îi trecu prin oase şi măduvă acest sunet răguşit, evlavios 5 *, plîngător. Era în întuneric total. îşi întinse mînile şi începu să suie şi această scară ... O mînă rece ca a unui mort îi apucă stînga şi-l trase după sine ... cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-şi, auzi un ţipet cumplit şi mîna rece rămase fără putere într-a lui ... El o lăsă să cadă la pămînt şi merse c-o hotărîre 0 desperată înainte. Scara scundă, încolăcită, strimtă era plină de năruituri şi găuri. Treptele erau tot mai înguste şi mai înguste, pîn-ce dădu de un grilagiu de fier. || El îl lovi7 cu piciorul şi-l 4v deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mînile şi picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se ştia * îl lumina într-atît încît îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adîncă, deşartă s-auzi pin 8 * bolţile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte şi zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare şi spaţioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier şi armat pe deplin care, cu faţa sinistră şi cumplită, ridica cu o mînă sabia şi-şi arata cealaltă, truncheată şi sîngerîndă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată ®, lăsînd să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripelor unei uşi mari la sfîrşitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripele uşii săriră în amîndouă părţile şi [se] arătă o sală mare şi largă în a cărei adîncime era un sicriu înălţat10 pe un catafalc şi de jur împrejur ardeau în sfeşnice nalte făclii11 de ceară albă. De-a lungul murilor 12 salei stăteau, în şiruri lungi, statui urieşeşti de 13 marmură neagră, îmbrăcaţi ca mauri * şi cu săbii mari în mîni. Cînd cavalerul înaintă, toţi ridicară săbiile şi-şi puseră un picior 14 înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, pînă ce mai era şase paşi departe de sicriu 15; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă 10 ... o 17 damă în giulgiu a [l]b şi lung, de moartă, cu un văl negru pe faţă, se ridică încet din sicriu şi-şi întinse braţele spre el. în acelaş moment statuele sunară din săbii şi se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii şi s-anină de gîtul ei, ea-şi dădu vălul într-o parte şi-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură şi se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler 18 îl apucă un leşin la inimă parecă şi el căzu la pămînt . .. Cînd îşi19 reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai20 splendidă şi bogată ce o văzuse || în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în can- or delabre de cristal. O masă încărcată21 cu fel de fel de bunătăţi era în mijlocul odăiei . . . O muzică lină îşi zugrăvea armonia în aer, uşile se dădură-n laturi şi o femeie de o nespusă frumuseţe, încărcată 22 de haine strălucite 23 şi podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lîngă cavaler, îngenunche lîngă el şi-i sărută mînile. Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur şi i-o aşezară pe frunte, ea-124 luă de mîni şi-l duse în capul mesei, unde şezu de-a stînga lui. — Angela ! murmură el uimit. Oricît de-ncet ar fi spus-o, ea auzi, îşi plecă ochii cuvioşi 25 şi surîse. 1. după d[e] şters 2. după îşi şi pi [păi] succesiv şterse ti, după la şters 4. provine din lung 5, după şi şters şi înlocuit cu virgula 6. după de[cmune*] şters 7. deasupra lui împinse şters 8. peste în 9. după un triliter şters, indescifrabil (tre[ptat]F) 10. după pe şters 11. deasupra lui luminări şters 12. după un cuvînt şters, indescifrabil 13. după d * şters 14. -şi puseră un picior deasupra lui păşiră în şir un pas şters 15. după un triliter şters, indescifrabil 16. clopotul sună a alarmă (alarmă deasupra lui furtună şters) supraintercalat 17. după şi şters şi înlocuit cu punctele de suspensie 18. iniţial: cavalerul, corectat (cu o abatere de la standardul ortografic al textului) în : cavaleru 19. după se trezi din leşinul lui şters 20. cea mai supraintercalat (imediat după ce s-a scris bogata) 21. după pli[nă] şters 22. după îmbracata şters 23. după frumoase şters 24. după iar* şters 25. după ruş[inoşi] şters 243. 5r 167r Servitorii intrară spre a servi ia masă —o muzică fermecătoare le mîngiia auzul. El era mut de mirare şi răspundea prin înclinări * şi mine politicoase. După ce se ridicară toţi de la masă, toate fetele se-mprăştiarăx, afară de Angela, care-1 duse iar la sofa, i se puse în braţe, i-nconjură gîtul cu braţul ei gol, fin, marmoreu, îşi apropie buzele de gura lui şi-cepu să-i vorbească, gură-n gură, într-astfel2................ [„Fondalul acestei scenerii sălbatece...”] 2255 Fondalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri şi ponoară o forma ruinele unui castel înăsprit în arătare-i3 de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfăşurate 4 în măntale lungi şi negre se furişau pe lîngă ziduri şi se adunau în grupe. Feţele lor erau mascate. Deodată s-auzi un corn sunînd şi trezind văile. Unul s-apropie fugind în vîrful picioarelor. Princesa e aici ... In depărtare s-apropiau cîţiva oameni cu făclii de 5 răşină, în mijlocul lor o femeie voalată ... Ei s-apropiară ... se născu o pauză lungă, toţi făcură cu respect loc femeiei — deodată ea dădu vălul într-o parte şi arăta divina sa frumuseţe ... Toţi şi-ndreptară ochii spre ea c. [„Noaptea era întunecoasă...”] 2258 Noaptea era întunecoasă de tot şi cîmpia se-ngîna doar a alb în tăcerea întunericului şi cavalerul îşi mai da zor 7 calul [ului] pe cîmpia ce trăsnea ca gheaţa, pieptarul de oţel îi părea greu şi mantia neagră era aruncată cu uşurinţă şi volnicie peste umărul stîng, de-1 înfăşa, lăsîndu-i liber [ă] numai partea de sus a pieptului. Coiful strălucea slab şi calul se poticnea din cînd în cînd din genunchii lui subţiri. Hi ! şi8 parecă rabla se opintea din şele, cu urechile pleoştite îndărăt, să-şi grăbească paşii, iar picioarele cavalerului atîrnau afară de scări, ostenite, de-a lu [n]gul pîntecelui calului său. a „Dracu să te ia, gîndi el [în] sine, nu mai ajungem în astănoapte şi m-a apucat întunericul în mijlocul drumului, sub cerul gol”. Cîmpia era cu desăvîrşire şeasă, cam lunecoasă 9 şi ninsoarea se-ntindea netedă. ’ ’ • ^ ^ mereu înainte. Vrînd nevrînd trebuia s-ajungă undeva şi ar fi deschiat din curele îmbrăcămintea de fier, dar ce ştia unde va ajunge. îi era şi de cal. El trosni * cu palma peste frunte, parec-ar fi vrut să-si aducă aminte sau s-ar fi adus de ceva. ' ’ Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai10 ce părea a nu mai avea sfîrsit. , . _ ‘ după ieşiră şters 2. punctele de ruptură, ca şi cele de la începutul fragmentului, sînt ale autorii- ut urmeaza o linie orizontală trasă peste toată pagina, care desparte fragmentul acesta de [,,Fondalul Ct scene) ii sălbatece ... ] 3. înăsprit în arătare-i deasupra lui luminat abia de cornul şters . eastipta ui in\ălmte şters ^ 5. după în m[ijlocul]* şters 6. urmează, sub text, o linie orizontală, cit pagina, ca şt cea de la început, decupează şi izolează net fragmentul 7. da zor deasupra lui silea şters fără a se adapta calul 8. peste z[ise]* 9. după ninsă şters 10. deasupra lui drum şters 244 ,,Ce pustiu, gîndi el, îşi bate drumul joc de mine !|| Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cîntători şi eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici /.are de foc, nimic, phiu* ” Hi ! cal . . . Deodată dădu ca 1 d-un vad, calul2 se opinti şi-l trecu, apoi i păru că vede o pată alburie de departe ... El merse spre ea, se dete jos de pe cal ca să-şi mai încălzească picioarele amorţite şi, trăgînd după el calul de căpăstru, mergea mereu spre pată, care i se zugrăvea dinaintea ochilor. Deodată dădu cu nasul de ceva rece ca oţelul. Aceasta era pata de lumină : era o fereastă brumată, da de la ce nici ştia ; el suflâ-n geam pînă făcu o roată rotundă şi se uită. Văzu o masă în întuneric, c-o hîrtie albă parcă şi nişte degete subţiri întinse pe-un condei şi condeiul *** ; alta nu văzu nimic, căci întuneric era afară şi încă * pe atîta înăuntru. El bătu cu degetul în fereastă. Mîna stătu din scris*, condeiul rămase || ridicat deasupra hîrtiei, dar nici un sunet. El bătu încă o dată. Mîna dispăru. El simţi că cineva-i smulge frîul calului din mîni, se uită-napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simţi o mînă mică şi dulce punîndu-se într-a lui. El voi să vorbească. Şşt* ! Tăcu. Se 3 lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de tot, cu toate astea vedeai de jur împrejur. Parcă era lumină de lună în casă, fără ca această lumină să intre pe fereastă. Din contra, în fereastă întuneric [ul] e[r]a crunt. într-un colţ al casei mari *, de jur împrejur 4 pe lîngă pereţi cu laiţe, el văzu aceeaşi mînă umblînd pe masă peste o 5 hîrtie şi acum distinse un bătrîn cu capul aplecat peste masă, a cărui barbă sură atingea hîrtia. El simţi cum mînile mici îi îmblă peste trup şi descheie toate curelele de la armura lui, îi iau casca din cap, îi scot încălţămintele — dar era foarte îngheţat. în sfîrşit, fără greutatea armelor şi6 dezbrăcat, el căzu pe patul alb pe care şedea, o căldură dulce-1 cuprinse şi adormi. |j Dar dormi puţin. Trezit, el observă că era acoperit bine, că-i era cald şi bine; îşi deschise [ochii], se uită * : în casă [era] o lumină mai clară. Bătrînul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea 7 o faţă mare şi o frunte naltă şi 8 barbă pîn-în brîu. El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau paşii şi ochii-i păreau închişi. El voi să vorbească, dar îşi simţi gura astupată. Atunci simţi abia că este cineva lingă el. Tăcu, îşi întinse numai braţul stîng şi cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin şi dulce. El pipăi9 două glo[b]uri cu mînile şi nu se mai îndoi că e o femeie. \ . supraintercalat 2. după apoi şters 3. după urmă.* şters 4.-pre supraintercalai 5. supraintercalat 6. după el căzu şters 7. urmează un cap şters 8. supraintercalat 9. după simţi şters ISTv 10Sr 76 Sv 245 [AVATARII FARAONULUI TLÂ] 2255 02r Sara ... sara . .. sfînta şi limpedea mare îşi întinde pînzăriile transparente de azur sub luna care-n nălţimea depărtată a cerului trece ca un 1 mare măr de aur neţinut de nimic în eterul’ albastru . . . pustiile Nubiei lucesc verziu-sur ca cîmpii de gheaţă pe care a căzut o ninsoare uşoară şi Memfis, divina Memfis, îşi ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea ţărei .. . parecă-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea şi urmele acelei străluciri ar fi muiat şi-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, şi numai Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi lun-gele lui maluri de papură pintre cari curg 2 oglinzile lui mari, cari reflectă lumea 3 cerului şi parecă apele lui, mişcîndu-se una peste alta ca linţolii de cristal mişcător, sună în adînc cîntarea-cîntărilor. Uşor zboară luntrea mică şi neagră asemenea unei cugetări pintre tablourile măreţe desfăşurate de o parte şi de alta a rîului . . . oraşe vechi ce-şi construiesc zidirile lor sure şi colonadele lor infinite în lumina.nopţilor, piramidele4 — morminte de regi — , crînguri de palmieri şi numai pasări călătoare străbat cu ari-pele-ntinse, într-un lung triunghi, adîncimile fără de margine . . . unde merg? unde? 5 în luntrea neagră e,6 culcat, şi capul lui mare în perini de matasă, bolnavul rege Tlâ; în jurul naltei sale frunţi — o cunună de flori de mac ... de flori a uitărei şi a somnului .. . || 93r Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui, pînă ce dintr-o parte şi dintr-alta a Nilului se ridică gradinele pendente . .. Două 7 pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăşi două, şi-n nălţimele scărilor iarăşi două . .. Erau scări urieşeşti ridicate la soare, şi fiecare treaptă era o grădină lungă 8, întinsă şi toată lumea lor repezită 6 pas [cu] pas la cer s-adîncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului ... Gradinele pendente întoarse străluceau adînc-adînc în rîu şi pintre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal .. . Regele se dete jos palid şi adîncit şi se pierdu în umbra10 naltelor11 bolţi de frunze a grădinelor, trecu în 12 lumina lunei şi umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca [un]13 chip scris cu cărbune pe un linţoliu alb. în fruntea gradinei cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu şiruri14 de coloane sure, cu bolţi urieşeşti ... 13 _Erau atît de mari acele zidiri încît regele păru un gîndac negru, ieşit în lumina nopţii, care suia scările şi trecea pin bolţile palatului. El intră într-o sală mare : Memfis era la picioarele lui . . . oraşul infinit cu cupolele albe ... a cărui ocean 16 de palate urieşeşti1V, a cărui strade largi pavate cu pietre oir lungi şi albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou 18 la care se uita uimit || şi 1. dupătabl şters şi înainte de măr de aur şters şi incit un un, reluat din inadvertenţă după ştersătură 2. corecta^^ din curge în curgi!; urmează un[dele?] şters 3. după ş şters 4. -mi- supraintercalat 5. urmează un I la care s-a renunţai pentru a face alt alineat 6. după s şters (s[tă]P) 7. după Una şters 8. după înti[nsă] şters 9. după ridicată şters 10. iniţial: umbrele 11. scris: nalţelor cu ţ fie de la un^ intenţional nălţatelor fie prin anticiparea lui ţ din bolţi 12. deasupra lui pin şters şi după ca [o] umbră şters 13. în manuscris se află o urmat de un şters, deşi el trebuia menţinut şi o şters 14. după co [oane] şters 15. punctele de suspensie au fost puse sub de forfma?] şters 16. după palate sters 17. după de şters (de uriaşi?) 18. după tot şters ' 246 adînc ... I se părea că spiritul Universului visează — el, căruia un pămînt cu imperii i-e un grăunte — şi că visul său măreţ e pentru ast moment Memfis . . . Bolţile ferestrelor i se arcau înalt deasupra frunţei . . . Bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului ... pe murii nalţi erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului. El gîndea ... Ce umbre urieşeşti treceau în închipuirea sărmanului muritor care-ntr-o lume atît de măreaţă se simţea atît de mic, ca o furnică ce pluteşte 1 pe o frunză tremurătoare pe suprafaţa Nilului . . . Deodată peste fereştile înalte căzură lungi perdele roze 2 ... şi el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat3 de lumina lunei ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru 4 de sub picioarele lui ... el rămase singur, cu gîndirile lui negre . . . Noaptea tăcea ... El5 * se primbla pin umbra trandafirie a salei în talarul lui negru-strălucit . . . apoi scoase din sîn o fiolă cizelată0 dintr-un singur ametist, luă o cupă sapată dintr-un *** mare, pe care o împlu cu apa sîntă a Nilului . . , Destupă fiola şi turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă şi apa deveni7 încet-încet întîi8 galbenă ca un 9 aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră şi adîncă ca albăstrimea cerului. j| El se uită mult în păhar şi părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colo- 95r rilor lui ... într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuţă de om, c-o cîrjă în mînă, bătrîn şi pleşuv, dormind cu picioarele-n soare şi cu capul în umbra tinzii unei biserici ... în apa 10 roză văzu parcă 11 un peştişor vioriu care semăna cu 12 un tînăr frumos ... 13 în apa viorie văzu un om sinistru şi rece, cu faţa de bronz . . . — Peste cinci mii de ani, şopti el surîzînd ... O, Rodope, Rodope ! Deschise o uşă mare şi intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur . .. sală 14 fără acoperămînt15 . . . deasupra, cerul cu toate oceanele de stele ... în 10 oglindă, cerul cu toate oceanele de stele ... I se părea că e un greier amărît17 suspendat în nemărginire ... — Isis, strigă el, spre oglindă . . . Isis, apari ! Tabla se-nnegri şi deasupra-i apărură scrisori albe . . . chipuri18 de oameni şi animale . . . Palatul19 întreg se cutremură lin 20. — A sosit ora morţii mele . . . zise regele, ca şi cînd ar fi vorbit cu el singur ... aştept să-mi spui adevărul .. . Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare . . . care să mă facă a crede că sîntern numai pulbere . .. Un rîs clocoti pin toată sala .. . — Ce rîzi, zise regele întunecos . . . mie nu mi-e a rîde, demone 21 . . . voi adevăr 22, nu batjocură . . . || — Pulbere ? răspunse un 23 glas din oglindă cu o rece şi cruntă espresie de ironie . . . »sr pulbere? . . . te-nşeli ... ce eşti tu, rege Tlâ? Un nume eşti ... o umbră ! Ce numeşti tu pulbere ? Pulberea e ceea ce esistă 24 întotdeuna ... tu nu eşti decît o 25 formă prin care pulberea trece . . . Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlâ este atom cu atom 26 altceva decît ceea ce azi se numeşte tot cu acelaşi nume ... — Chipul tău, Isis .. . Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roşu ... de acest cerc erau aninate fiinţe ca o scară ... Jos, minerale în care plantele îşi duceau rădăcinile . . . animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale ; minerale 27 în om, plante în minerale, 1. după t şters (tremură?) 2. după trand[afirii] şters 3. după pătruns de şters 4. iniţial dispăruse 5. după E/l/ şi Cr[. . . ?] succesiv şterse 6. după de rămas neşters [de ametist?] 7. după ’nviori * şi şters (ştergindu-se din inadvertenţă şi apa) 8. după mai (supraintercalat) albastră ca cerul, apoi şi mai întîi roză ca o* (sters) razele aurorei, apoi in [...?] succesiv şterse: s-a scris întîi albastră ca cerul, apoi, s-a supra- intercalat mai cu intenţia de a scrie mai întîi ( corespunzînd lui apoi, deja scris), apoi totul a fost şters în favoarea unei noi încercări (care preia de la prima mai întîi ...apoi), abandonată şi ea (în final Eminescu a dorit să înceapă cu galben, nu cu albastru sau roz cum încercase întîi, şi să continue cu roz şi cu albastru, adică, probabil, cu culori iot mai închise) 9. după aurul şters; urmează o cratimă ştearsă 10. după o literă ştearsă (f[ioIa]?) 11. după un şters urmează un tînăr subţire şters 12. se poate citi şi a 13. punctele de suspensie sirtt scrise dedesubtul lui şi şters 14. după deasupra vedea cerul cu toate oceanele de stele, ded[esupt] şters 15. după de şters 16. după ded[esupt] şters 17. supraintercalat 18. după şi sau cu şters si înlocuit cu puncte de suspensie 19. după Un cutremur încet şters 20. după încet şters 21. iniţial: demon 22. iniţial: adevărul (ca adesea, a fost tăiat numai 1, reminiscenţă a ortografiei cu -u) 23. după oglinda şters 24. după două litere şterse■ (poate e şi începutul unui s de tip j) 25. iniţial : un 26. atom cu atom supraintercalat 27. după an [imalele] şi p [lantele] succesiv şterse 247 animale în plante, omul în animale, şi pin toate aceste forme tremura cercul1 roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu ... — Am înţeles ... , . . . • ■ , ■ Oglinda se auri ... şi cerul se adînci în infinitul ei . .. Regele se văzu iar ... o clipă suspendată . .. — O, Rodope ! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope [?] ... o umbră. _ ^ , Regele ieşi si trînti uşa după sine . . . Oglinda singură se-ncreţi ca suprafaţa unui lac . . . glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor ... Chicot şi plîns . .. ţiuit, urlet ... suspin şi un glas mare începu 97r să rîdă pin || tot caosul de glasuri mici . . . — O, inamicul 2 meu cel mare ... spunea un glas ce îmbla pin sală . . . Piramide si temple, ’oraşe şi grădini suspendate puneţi contra păsurilor * mele ... Rid de voi, regi ai pămîntului, rid de voi .. . Ce căutaţi a prinde eternitatea în nişte coji de piatră, care pentru mine sînt coji de alună . . . în mine, în pieire şi renaştere este eternitatea . . . Voi ... o umbra ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer . . . voi vreţi să mă prindeţi pe mine . . . Nebuni! Apoi se limpezi oglinda şi eternitatea din cer 3 se uită în ea însăşi ... şi se miră de frumuseţea ei. jj 98,- în singurătatea pustiilor se-nalţa piramida sură cu fruntea ajungînd nourii . . . Luna o ningea, incit părţile lovite de ea păreau de zapadă, părţile umbrite păreau de cărbune, şi lungă, ţuguietă, gigantică, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele îşi4 * făcu drumul pe dunga umbrei, un punct negru mişcător, pînă ce veni6 în apropierea ei. Deschise o uşă c-o cheie de aur,, o închise iar după sine ... si cu c asta închisese porţile lumei după el . .. era singur, singur intr-un mare mormîni ... El aprinse o faclă ... înăuntru 7 se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina roşie a făcliei, a cărei raze treceau 8 fulgerătoare pe chipurile urieşeşti şi negre de zei în umbra umedă a columnelor, incit părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi siniştri, izvoare subţiri roiau de sub picioarele zeilor şi se pierdeau în pămînt . . . din cînd în cînd flacăra roşie a făcliei, izbucnind mai tare, zvîrlea dungi de lumină în deşertele hale, prin arcadele sumbre şi sure, prin columnele reci ... şi nimeni, nimeni în acest lăcaş al morţii ... Deodată apăru Tlâ ... El zvîrlise uşa mormîntului după sine, între el şi lume . .. faţa sa mare şi palidă, ochii lui adînci şi scînteietori, mersul său mîndru, talarul negru ce-i curgea în cuţi sp[l]endizi de 0 umeri în, jos .. . astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roşie a făcliei. Ţi-era frică să priveşte în faţa lui ... al10 acestui singur muritor în halele11 mari şi deşerte a morţii .. . Dar mai era el viu . . . ? Puţin era12 şi avea să-şi rezime capul, greu de cugetările unui imperiu, pe perina păcei eterne . . . Eterne ? Ah, nu cuteza s-o spere. El îmbla ca-n 13 vis . . . îmbla pe o generaţie de oameni ... un sărman visător sfărîmat de durere, doritor de moarte ... El deschise repede uşa de la o treaptă ce 99r ducea sub piramidă, || luă făclia ... şi adine departe sub piramidă se vedea sticlind un plan negru şi strălucit . . . Parcă un ocean se mişcă mut sub piramidă ... El privi în jos ... ’ — O, lac ! în curînd vei cînta la capul meu cîntările 14 . . . _ El coborî scările jos, mai jos, ca şi cînd s-ar fi coborît în fundul unei mine . . . şi-n adînca depărtare îl vedeai lingă un lac. Razele făcliei n-ajungeau departe ... O parte a apei^ se roşi de lumină şi-n mijlocul lui se desemnau formele negre şi fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă . . . 1. după tr şters (tr[emura] reluat din inadvertenţă ?) 2. -n- supraintercalat 3. deasupra lui sus şters şt după de transformat în din 4. după trecu şters 5. supraintercalat 6. după lumea şters 7. urmează înăuntru şters 8. după rupeau şters 9. după în jurul său şters 10. după Un şters (Un [singur - ■ d) H. după locaşul şters 12. după m[ai?] şters 13. -n deasupra lui pin şters 14. adăugat după ştergerea punctelor de suspensie după meu 248 Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cît un palat ... El aruncă lăclia-n urnă ... Ca şi cînd o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopţii adînc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas şi ilumină toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi *, cu straturi de flori palide şi înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint .. . era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac suteran ... Numai fumul gros se-nalţa din văpaia vasului şi se spărgea sus, sus de bolta suteranei. Regele coborî iar la malul lacului ... un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă ... El mergea pe cărare .. . apa-i ajungea pînă la genunchi ... mişcările lui năşteau cercuri murinde pe suprafaţa apei şi poalele mantei ajungeau în apă. Ajunse la insulă ... în lumina roşie . . . pin umbra neagră a arborilor, pe lîngă lungile straturi de flori, el merse pînă ajunse în mijlocul insulei ... Pe un piedestal scund erau două sicriuri . . . în 2 unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară ... rozele roşii împletite 3 în jurul frunţei contrastau cu faţa palidă şi moartă . .. Ochii cei mari || închişi, faţa trasă şi slăbită, pleoapele-nvineţite * peste ochii înfundaţi. Haina ei trecea din toate părţile peste marginile sicriului şi ajungea la pămînt . . . Mînile reci, transparente de albe, cu degetele lungi şi subţiri încleştate peste piept . . . Era un cadavru de-o spăimîntătoare frumuseţă . . . — O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu şi plecîndu-şi faţa plină de lacrimi la pieptul [ei]. Cum te iubesc ! ... De ce-ai murit? ... Nu ţi-am spus să nu mori ... nu te-am rugat ... copilă ? Vezi tu flacăra lampei urieşeşti ... vezi tu grădina ce-n-cunjură sicriul tău .. . vezi tu coroanele regilor atîrnate de crengile 4 acestor arbori ? .. . O, de le-ai vedea .. . de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă priveşti pînă ce voi muri lîngă tine . . . căci voi muri-n curînd . .. Rodope ! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere . . . Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde .. . divina Menrfis .. . generaţii vor plînge ... şi eu mor .. . mor, căci ai murit tu, palidul meu copil . .. copilul meu ... al meu* . . . El apăsă fruntea de mînile ei6 unite . . . întuneric ... o negură rece cuprinse creierii lui, i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcîndu-i semne c-un ramur de finic ... el simţea că bătăile inimei i se răresc . . . simţea storcîndu-i-se viaţa din sîn . . . simţea că . . . nimic .. . nimic. . El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieşească mai pîlpîia în aer, de făcea să joace în razele-i roşii, să dispară şi reapară fantastic || toată lumea suteranei . .. apoi se stinse, şi un întuneric adînc, fără întindere, mut, domni peste sfîrşitul unui om. Era ca şi cînd toată măreţia trecuse ca un vis iluminat8 de-un fulger pe dinaintea ochilor şi nu rămăsese decît un întuneric asemenea celuia din somnul fără de vis, un întuneric fără spaţiu şi fără timp. j| *** 7 Nu-1 laşa ! Sfrrr ! După el, băieţi ! . .. Hahaha ... Şi copiii desculţi, cu pălăriile lor mari, fugeau de le pocneau călcîiele după un cerşitor bătrîn 8 şi tren-ţăros, cu faţa speriată şi cu barba zburlită. Azvîrleau pietre după el ... şi el plîngea sărmanul9 şi striga din toate puterile : — Cucurigu !... ... Un franciscan tînăr şi palid trecu pe lîngă el ... el s-aruncă la picioarele lui şi-ncepu să-i sărute poalele rasei şi-şi ridică minele plîngînd spre el.. . ’ — Copii răutăcioşi şi fără de milă ! . .. strigă 10 franciscanul c-o voce tare şi sonoră, nu vi-i ruşine să chinuiţi un biet idiot ... un cerşitor ... nu vedeţi cum plînge, nu vedeţi cum îşi ridică mînele uscat [e] de bătrîneţe . .. o ! blestemul lui D-zeu are să cadă pe voi!... u. 1 1. dxtpă virgulă şi cu şterse 2. după Un şters (Un[ul?]) 3. după cont[rastau] şters 4. de crengile supraintercalat 5. deasupra 'lui lui şters 6. ca un vis iluminat, iniţial: ca iluminată (un vis^suprainter-calat şi -ă şters) 7. se distinge, greu, ceva ininteligibil: M[.] mamă mă! 8. urmează cerşi[tor] şters 9. sărmanul pare tăiat (incomplet) cu o bară şi înlocuit cu suprascrisul trist* 10. după ziseşi z * succesiv şterse 11. urmează spferiaţi] şi copiii succesiv şterse lOOr 10 lr 102r 249 I03r 10 Jr — Cucurigu ! strigă bătrînul răguşit şi trcmuvînd de spaimă. Copiii speriaţi holbară ochii lor cuminţi la franciscanul palid şi se risipiră ca un stol de vrăbii1. . . Franciscanul ridică pe bătrîn de la pămînt şi-l duse spre 2 tinda unei zidiri mari, îl culcă binişor 3, puindu-i drept căpătîi sînul său ... puse 4 mina lui frumoasă pe inima bietului idiot, care se spărgea bătînd B de spaimă şi-ngrozire şi şezu lingă el pînă ce simţi c-a adormit ... îi puse o pîine albă alături cu capul şi-apoi se depărtă suspinînd ... o lacrimă mare-i0 strălucea ochiul frumosului călugăr. || Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului orăşănesc din Sevilla unde-1 depusese pe bietul cerşitor. Cerul cu întunecatul lui azur şi cu soarele-i arzător se destin-dea asupra oraşului vechi, stradele cele 7 strimte erau mai deşerte, [era] o 8 căldură moleşitoare şi nesuferită care-nfierbînta pietrele pavagiului, nisipul şi murii şi care făcuse ca la orce fereastră să fie lăsată perdeua . .. astfel incit părea un oraş orb şi,J nelocuit, aşa nu se vedea nici o fiinţă pe strade şi pe pieţe. Cerşetorul dormea cu capul în umbra murilor .. . adică cine ştie dacă dormea numai . .. Umbra uscată a murilor caselor, lenea cea călduroasă a zilei, nici o mişcare, nici un glas ... ce fel murise toţi oamenii în acest oraş sau dormeau . . . căci tot strigătul de mai înainte n-a fost decît o întrerupere a unei lungi şi constante tăceri. Bietul cerşetor adormise ... Ce vise ciudate avea ... I se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde şi contrage şi poate lua orice formă din lume ... I se părea mai întîi că i se îmflă 40 capul din ce în ce şi11 el devine un bătrîn ghebos, gras şi glumeţ ... or că acuşi se usucă ca ţîrul şi devine un om lung, cu ochii clipi-tori şi mici, îmbrăcat în straie lungi negre ... or că i se îmflă corpul şi i se subţiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subţiri . .. Apoi simţi că se contrage repede, repede şi devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuş de ou . . . Prin albuş el vede numai de jur împrejur coaja oului şi [se] zvîrcoleşte ca o furnicuţă în centrul lui ... şi tot creşte, creşte, pare că-i înghimpă ceva umerii.. . „Aha ! gîndi el, îmi cresc tuleii” . . . || Apoi se simţi din ce în ce crescînd, acu aripele i-erau mari . .. era cucoş. Cucurigu ! strigă el, primblîndu-se într-o ogradă deşartă sub un gard, peste nişte bulgări de piatră şi pin glod, în care-i rămînea urmele labelor ca o scrisoare de zodii . . . Cucurigu . . . Dar nu-i era bine ... îi era greu capul . . . creasta i-atîrna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altiţe de oţel erau păinjeniţi ... el îşi plecă capul şi-l ascunse sub aripă ... îşi ridică un picior şi adormi . .. Dar într-un par era o cioară care tot striga : crrr ! tlâ ! tlâ ! tlâ ! crrr . . . Sunetele astea-1 urmăreau în somn . .. pînă ce simţi că nu simte nimic . . . părea că o tabla neag[r]ă * se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă şi asta .. . apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care tot una *12 se contrage mereu, pînă ce n-a rămas din el ... nimic. înspre sară oraşul începu să-nvie . .. Treceau oameni cu pasul încet pe lîngă el şi i se uitau curioşi în faţă ... „A murit bietul Baltazar !” gîndeau ei ... Veni un consilier al oraşului, gîndi şi el c-a murit . . . Nu se găsi nici un popă să-l îngroape . .. „El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvîn-tăm cadavrul13 unui îndrăcit”... w Doi oameni săraci se găsiră cari să-l îngroape pentru cîţiva reis din casa comunală. Ii sapară groapa într-un colţ de cimitir. Sara, pe lună, veniră cu două scînduri bătute în cuie una de alta ... îl puseră pe ele şi se uitară şi ei cam aşa cum se uită omul la mort . .. este totdeuna o simţire, nu de compătimire, dar de deşert sufletesc 14 cea din faţa unui cadavru... ’ Frumos bătrîn, zise unul, pare că e un împărat răsărit din poveşti . . . Pletele ouie cad grele 15 la pămînt . . . capul mare şi greu, căci morţii sînt grei. . . 1 o Ca provine din ca vrăbiile prin supraintcrcalarca Ini un stol dc şi ştergerea Ini e easupta Ini la şters 3. urmează cu cap[ul] şters 4. după aşefză] şters 5. după de spaim[ă] ţe,f upă î şters 7. după erau rn[ai] şters 8. supraintercalat 9. după eleso stas (dcsolat?) urmează 1 şters 10. se îmflă deasupra lui creşte şters 11. după în s * şters 12. turnează d [ovine?] ; dacă lecţiunea una ar ji cer a, atunci tot una ar trebui eliminat in favoarea lui mereu (credem, intr-adevăr, că textului tot una deyme mai mic i-a fost substituit se contrage mereu) 13. după corp[ul] şters 14. iniţial propoziţia peste”stos a'lC^’ aPot punctele de sttspensie au fost şterse şi s-a adăugat cea din faţa unui cadavru ... 15. după 25 0 _ — Ah ! zise cellalt ... ce 1 mai gîndeşti şi tu? ... N-avem noi destule de gîn- dit, ca să ne pierdem acuma vremea 2 cu privirea unui mort. Pe scînduri şi hai ! || Ajunseră curînd afară de oraş, la ţintirimul cu 3 murii lui4 albi şi lungi, ce păreau unşi 5 cu var de lumina lunei . . . trecură peste pragul portiţei negre, s-apropiară de mormînt, lingă care fumega încă lutul proaspăt. In fundul mormîntului umed 6 erau aşezate paie ... Ei îl răsturnară pe bătrîn de pe scîndură cu faţa în jos, pe paie . . . aruncară înc-un braţ de paie peste el ... şi începură a arunca pămînt peste el. . . — E tîrziu, Boromeo, zise unul, hai şi ne-om duce acasă . .. Mîne om veni de om împle mormîntul7 . . . Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit. . . — Hai dar ! Luară lopeţile de-a umere şi, în noaptea cea clară, ieşiră şoptind şi povestind încet din cimitiri * . .. Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foşneau mişcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste cîmpia crucilor şi a mormintelor, luna, ce trecea atît de palidă şi dureroasă ... şi, de departe, oraşul, cu con-turele lui fantastice, cu case şi turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, şi peste toate un linţoliu transparent de lumină albă ... Numai un 8 brotăcel trezit în iarbă sărea cu picioruşele distinse 9 . . . ,,Tlâ, tlâ”, ţipa el în lună şi trezi un ţînţar ce adormisă * pe pieliţa lui cu : Bzzz ! Tlâ ! Acest duo solitar 10 nu era întrerupt de nimic . . . numai în urechea mortului || suna un greier parecă ... El auzea parecă acel greier, dar nu gîndea nimic ... Şi greierul subţia glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mişcate şi tremurînde, şi lui îi veni acum clar ideea aur în minte . . . Aur, aur ... sunetul creştea nu în mintea, ci în inima lui. Din ce [în ce] mintea i se ilumina ... i se părea că lada de creieri * este o sală frumoasă plină de flori şi oglinzi, dar fără lumină încă ... o muzică înceată trecu prin sală, ciudată şi dulce, şi el simţea fiinţe trecînd prin sală, fete în haine albe ... cu suflarea lor caldă şi cu pieptul plin, şi bărbaţi strîngîndu-le de mîni şi şoptindu-le de amor . . . Era o lume de semiîntunerec şi mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul salei a cărei lumină creştea din ce în ce n, din un punct ca vîrful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subţire şi albastră, şi cu cît flama creştea, cir atît vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare . .. pînă ce deodată [în] sala iluminată * şi plină de un aer de dia-ma[n]t ... el auzi rîsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc . . . un zgomot ca-ntr-o sală de bal ... Şi văzu că toate sînt propriile lui închipuiri, clare ca-ntr-un vis limpede ... El se simţea apăsat . . . dete paiele şi lutul de pe faţă şi se trezi într-o groapă adîn-că — fără să ştie cum, fără să ştie cine-i el, şi deasupra frunţei lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină. || „Cine12 sînt eu?” fu cea întîi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă ... el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală ... Se găsea cuminte . . . şi . . . memoria, memoria era ceea ce-i lipsea ... El închise ochii, ca să rămîie în întuneric şi ca, nemfluinţat13 de lumea de dinafară, să cutreiere 14 cîmpul aducerei lui aminte . . . Era ca un orizont negru şi fără de sfîrşit . . . nimic, nimic . . . numai prezent avea . . . trecut de fel .. . sau unul atît de tenebros îneît nu vedea nimic pe el . .. departe ^ departe ... ca şi cînd într-o noapte neagră ca lumina 16 din sticla cu cerneală ... ai17 vedea undeva un foc arzînd ... Cer înnorat şi negru . .. pămîntul şi noaptea de nu-ţi poţi18 vedea mîna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor . . . departe parecă vedea în noaptea plină * a sufletului lui o antică coroană de rege. ,,Ah ! gîndi . .. mă tem să nu-nnebunesc iar ... căci, cum văd, ceea ce am acuma ... mintea ... n-am avut-o-ntotdeuna ... trebuie s-o fi pierdut odată.”|| El ieşi din mormînt după ce tocmise 19 la loc paiele şi pămîntul, ca să nu se cunoască că el a ieşit din mormînt, şi-ncepu să meargă încet prin cimitir .. . Ajunse 1. în manuscris: le 2. după p[rivind?] şters 3. după alb şters 4. supraintercalat 5. după văruiţi de şters 6. după p[aie?j şters 7. -r- supraintercalat 8. după un triliter şters, indescifrabil 9. urmează şi şters 10. după so * sau si* [nguratec ?] şters 11. urmează încă o dată în ce, fără îndoială din inadvertenţă 12. după Cine sînt eu? (subliniat în întregime, şters şi reluat doar pentru a sublinia numai pe Cine) 13. după neim[fluinţat?] * şters 14. în manuscris: cutreri 15. după De şters 16. după cer[neala] * şters 17. după ioc * şters 18. deasupra lui putea[i] * şters 19. după acofperise] şters IPsr lOGr 107r lOSr 251 lOOr HOr lingă mur ... îl sări . . . şi-ncepu să meargă spre oraş . . . Ajunse într-o ulicioară 1 strimtă, de a căreia amîndouă laturile se-nalţau case negre şi lungi cu ferestrele rotunde ~ .. Un’turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu fereşti risipite * şi oarbe, cu o uşă masivă şi veche de stejar, ferecată c-o 2 cruce de spijă lucrată în mii de podoabe şi flori ... El deschise c-o cheie mare şi ruginită poarta, sui scările înguste în 'sus şi intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură 3 şi un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfeniţită . . . Numai luna se uita sperioasă pin fereasta veche, năruită* 4 si fără obloane, care sămăna mai mult [cu] o găvăună de piatră de la o vizunie. Eă-trînul sur 5 * se uita uimit 0 la lucrurile ce-1 încunjurau ... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie ... el găsise cheia la sine . . . Un dulap vechi de lemn mohorît, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de steclă roşie-închisă vărsa raze 7 slabe de rubin în cămara pustie ... el deschise dulapul . . . scoase un pergament vechi şi-l desfăşură dinaintea lui . . . Era o cartă a Spaniei8 *. în un loc al ei era mînjită cu coloare galbenă ca aurul ... El s-apropie de fereastă şi se uită mult la locul mînjit. — Hm ! da, da ! aici trebuie să fie visul vieţei mele. .. Şi, ca şi cînd s-ar fi speriat de neîngrijirea cu 0 care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui şi-l închise iute c-o cheiţă10 de oţel . . . Apoi11 începu să se primble prin cămară ... O oală de flori numai cu pămînt era într-un colţ . .. El12 turnă pămîntul afară13.. . sub el erau monede de aur. . . C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanţă veche şi-i puse în sîn . . . Toate ce făcea i se păreau fireşti şi totuşi dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu şi-ar fi putut da socoteală . . . Avea instinctul neconştiu a 14 unui animal, care face tot ce-i de trebuinţă fără să ştie spre ce scop. || El îşi tunse barba şi părul c-un foarfece15 ruginit . . . deschise1® [o] ladă seculară şi mohorîtă . . . scoase din ea haine frumoase de catifea şi se schimbă în ele . .. Scoase o oglindă din ladă şi se admiră17 în ea ... găsi un şip vioriu plin de mireasmă şi-şi stropi hainele cu ea 18 . . . şi cînd ieşi din turnul vechi, cu pălăria lui cu şnur de aur 19 ... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrîn şi bogat .. . Merse în faţa unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilagiu de fier cu vîrfuri aurite ... în bolta porţii sună un clopot ... I se deschise, portarul se plecă pînă la pămînt înaintea lui . .. El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin 20, intră înăuntru . . . Sui repede scările acoperite c-un covor moale . . . intră într-o sală splendidă ... a cărei tablouri pe pereţi se zugrăveau şters şi neclar în semiîntunericul luminei de lună. Pe-un jeţ lîngă fereastă şedea o fată naltă şi palidă, care la intrarea lui îşi întoarse uimită* 21 capul ... El s-apropie de ea. . . — Voi sînteţi, Signor ? zise ea încet .. . şedeţi în faţa mea . .. am să vă istorisesc multe... ’ Ochii ei mari şi întunecaţi purtau în ei o durere fără de lacrimi ... Uscăciunea 22 lor teribilă trada disperarea. [| — Vorbeşte, copila mea. ^ _ — Signore . .. familia mea m-a destinat să vă fiu soţie ... şi trebuiesc s-o fiu, căci nu^am nici o putere de rezistenţă .. . Dar nu vă pot iubi . . . Iubesc un tînăr cavaler, tînăr şi frumos, şi voi sînteţi bătrîn . . . însă de cînd v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveţi un caracter nobil, că nu veţi voi [să] mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici şi care pe mine mă va 23 despera ... 1. peste uliţă; urmează d[e] şters 2. peste cu; urmează fier şters 3. după neagră sters 4. cf. mai sus fereşti risipite 5. supraintercalat 6. după sur şi şters 7. după sl[abe ?]* sters 8. urmează puncte de suspensie şterse; în care urmează e scris peste la* 9. după lui şters 10. iniţial : cheie 11. în dreptul cices ut i nd se află alături, pe 107v, cuvintele ca o pînzărie (acoperita şters) presărata cu flori care apare tnlroatisa în text la 11 Ir sub forma o pînzărie (lungă şters) întinsă şi verde presărată cu buchete de flori S /n* man^scr^s : Era din inadvertenţă 13. urmează şi şters 14. neconştiu a supraintercalat . easupra i/j vechi şters 16. deasupra lui dintr-o şters în întregime deşi o trebuia menţinut 17. deasupra ut uită şters 18. după ele şters 19. după fir şters 20. după flori sters 21. poate : mută 22. după Acea [uscăciune] şters 23. supraintercalat, urmat de face sUrs ' 252 — Te iubesc, Senora, zise el c-un 1 ton sec şi scurt . .. dar nu voi să te nefericesc . .. Dar prezenţa d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci eşti atît de frumoasă . . . Senora, renunţ ia mîna d-tale cu o condiţie numai2 . . . foarte uşoară de-mplinit, se-nţdege .. Trebuie să mă congediaţi chiar în astă sară . . . Să-mi puie caii la trăsură . .. plec . .. Aveţi bunătatea de a-mi da condei şi hîrtie, ca să scriu renunţarea mea . . . chemaţi pe părintele 3 şi pe vărul d-voastră, ca să servească de martori . .. căci doresc ca să fii fericită... Fata, roşie de bucurie, ieşi, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl şi pe văru-său. . . — Cum, d-le marchiz . .. d-ta renunţi la. . . — Aide, conte ! să nu pierdem vorba-n zădar. Ai4 voit să-ţi nefericeşti copila, şi eu nu voi ca bogăţia mea să fie cauză la aceasta ... Ştiu că eşti sărac, conte . .. dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunţ jumătate din averea mea ... Puteţi chema un notar. .. Notarul fu adus iute. || Marchizul dictă actul de donaţiune . . . Contele-i strînse mîna cu ochii plini de lacrimi . . . fata şi vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutîndu-i minele ... el îi bine-cuvîntă şi ieşi repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor ... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrîn care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau aşezate pe scaun . . . bătrînul visa adînc . .. ,,Da, da ! zicea el pin somn ... nu vă uimiţi . . . renunţ la mîna donei Ana ... îi dăruiesc jumătate din averea mea”. — Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atît mai bine ... cu atît mai bine.. . Coborî, se sui în trăsură, care ieşi din curte şi-ncepu să zboare 5 pe stradele lungi, apoi ieşi în cîmp pe drumul de ţară . . . Părea cîmpia o pînzărie întinsă 6 şi verde presărată cu buchete de flori felurite 7 . . . Astfel merseră pînă cam 8 la două după miezul nopţii . .. Un castel vechi9 c-o grădină părăginită se-nălţa pe o coastă de deal . . . Părea mai mult o grămadă de pietre decît o zidire, cu|murii ei risipiţi, cu copacii uscaţi, pe a căror tulpină creştea generaţii tinere de arbori noi şi subţiri . . . Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi şi putrezi || cresc cei noi şi tineri .. . Trăsura intră în curtea plină de ierbărie şi de huei sălbăticit, ajunse la scări ... el îi dete drumul şi intră în înaltele şi surele hale ale castelului, cu păreţii10 reci de piatră patrată, cu mobile antice şi veştede, cu tablouri şterse şi mohorîte11, în cadruri de lemn negru . . . Astfel îmbla bătrînul, c-o lumînare de ceară într-un sfeşnic de argint, prin toate odăile largi şi deşerte, şi [ca] vise12 din bătrîni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el.. . El ajunse într-o 13 cămară naltă şi fără fereşti .. . Afară de uşa pe care intrase nu mai era o alta ... El închise acea uşă după sine, trase, pe dinăuntru 14, un drug de fier peste ea . . . s-apropie de un părete de piatră pătrată şi împinse într-un loc cu mîna . . Păretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o ţîţînă ... el ţuşni iute cu luminarea pin crăpătura deschisă şi se trezi, cu lumînarea-n mînă, asupra unei scări ce ducea în jos ... El întoarse păretele la loc ... şi coborî scările ce sunau tîmpit sub paşi15 ... un aer bolnav îi îngreuia pieptul . . . Ajunse în o suterană mare . .. De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statue de piatră . . . chipuri de cavaleri îmbrăcaţi în fier . . . ce se uitau cu ochii lor răci de piatră la el ... O manta era spînzurată-ntr-un cui .. . într-un colţ era o bute aşezată pe tălpi, de mult putrezite, şi o cupă de argint alături cu ea... || El scoase cepul de la bute . . . Nu curgea nimic . .. Desigur că camaşa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute şi ţinu cupa . . . Un vin ca chihli- ]. peste c-o urmat de voce şters 2. supraintercalat şi urmat, după puncte de suspensie, de Co[ngedia-ţi-mă] şters 3. după dv * şters 4. după pentru şters 5. (n manuscris : zbura, ca şi cînd s-ar fi scris a zbura 6. deasupra lui lungă şters 1. vezi mai sus, nota 71, p. 252 8. supraintercalat 9. i(n/icnziîşipîr[ăginit] şters 10. după murii şters 11. după negre şters 12. după ca * şi cu succesiv şterse, l-am restituit, oarecum arbitrar, pe cu 13. după la şters 14. pe dinăuntru supraintercalat 15. in manuscris : paşii Ulr 112r HSr 253 iur 113r UGr barul transparent . .. mirositor curse din bute ... El o astupă, îşi apropie buzele de acel lichid vechi ... şi bău paharul întreg. I se cutremură corpul de plăcere ... Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balantînd cu mînile, apoi el1 se culcă pe manta la 2 pămînt ca să privească . .. Stanurile3 de piatră se coborîră şi-ncepură a juca în pivniţă, şi sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul sute-ranei .. .'Mai stîngaci decît urşii se-nvîrteau ţopăind şi strigau şi se certau . . . Hopp ! hopp, zupp, zupp ! Şi-şi legănau taliile lor ţepene, şi-şi mişcau picioarele lor, şi ochii lor de piatră se-nvîrteau uscaţi şi morţi în încoifatele lor capete... — Să trăiască Almanzor, striga unul. — Să trăiască, răsunară suteranele . . . Părea c-o mie de glasuri răspund la esclamarea lui, simţeai că eşti într-un labirint de suterane la care aceasta era numai tinda . . . Ropotul înfricoşat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrîn să se-nfă-sure-n mantaua lui .. . El nu zicea nimic . .. dar ei nici observau prezenţa unui om viu . .. Părea că el e mort sau că nu e de fel şi numai ei sînt. || Apoi vorbele 4 lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, ţăndărite ... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă . .. poveşti în care se desfăşura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei ... şi tot mai molcom, mai molcom auzea bătrînul glasurile lor şoptitoare, pînă ce nu mai auzi nimic ... El adormise. A doua zi se sculă, luminarea mai era un muc numai în sfeşnicul cel de argint ce ardea abia ... El găsi pe masă o legătură de chei şi, topite, multe [mucuri] de luminări de ceară galbenă . .. Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile şi deschise o uşă ce ducea într-o suterană alăturată. Ţinea lumina în aer cu braţul distins . . . Lăzi cu 5 grămezi de argint erau în colţurile acestei suterane fără vo răsunătoare . .. Argint, argint ... el merse mai departe . . . Deschise o altă uşă . .. Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roşietică 6 a făcliei7 de ceară. El s-apro-pie . . . Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi ... El merse înainte . .. deschise o altă uşă şi acolo găsi mici sicrie, pe poliţe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante într-una, rubine şi smaragde într-alta ... şi o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare . . . Atotputernicia omenească era strînsă[-n] || suterană .. . Mai deschise o uşă şi . . . şi găsi un sicriu acoperit8 c-o pînză albă ... El dete pînza într-o parte. O ţeastă 0 goală cu gura rînjită se strîmba parecă la el . . ,,Ce te strîmbi, gîndi el mînios. Ca şi cînd eu nu ştiu că ăsta-i sfîrşitul omnipotenţei 10 omeneşti ?” Simţiri întunecate îi turburau pieptul ... O imensitate de dorinţe îi mişca inima şi toate . . . toate realizabile. ■ — Ah, zise el încet . . . lume, am prins colţul fericirii în mînă . . . Am aur, şi de-aş zice de o mie de ori aur, n-aş şti încă bogăţia ce o am în puterea mea ... Şi ce nu poţi cumpăra cu acest metal strălucit, în 11 care toţi demonii lumei trăiesc . . . Tot, tot ! Mărire, renume, coroane chiar . .. plăceri ... şi ceea ce plăteşte mai mult . .. dreptul şi putinţa de-a despreţui lumea întreagă. . . Ce costă inocenţa unei copile ? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ci ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale ... mi s-ar şopti sume mari . . . mari pentru ei, nu 12 pentru mine ... Ce costă absoluţiunea bisericei pentru crimă ... o sumă mare, dar o sumă ... Ce costă mila lui Dumnezeu .. . s-o scoatem la vîn-zare . . . || Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă 13 opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu . .. Toate, toate sînt de vînzare ... El 1. după le văzu şters 2. după ca [să privească] şters 3. Stanurile de piatră deasupra lui chipurile 'lii Ţ deasupra tui vocile şters / intre vocile şi vorbele se mai află un cuvint şters, indescifrabil 5. după PL ine] şteis 6. deasupra lui tr[emurătoare *] şters 7. după lumi[-nărei] sau lumi[nei] şters 8. urmează puncte de suspensie şterse^ 9.0 (suprascris) ţeastă (postscris) înlocuieşte Un cran şters 10. după a toată pu^ erea] şteis 11. după şi şters 12. peste in (infime?) 13. după geniul chiar şters 254 rîse crunt. Ecoul boitelor răspundea cu clocot la rîsul lui cumplit, şi cranul cel mort parcă rînji din sicriu ... Iată-mă dar în vîrful lucrurilor omeneşti ... Ce aş fi eu fără tine, metal rece şi mort? Un cerşitor pe stradele Sevillei ... Ce sînt. cu tine? .... Tot ce voi ... Ce este în tine? . . . Nu pot afla un răspuns din sunetul tău ... Ce este în tine ? Este amor ? Nu. Unde-i ? . . . E amiciţie, mărire, geniu ? Nu . . . căci nu-1 văd . . . Şi totuşi este tot .. . tot . . . || în vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineaţa în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nţelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun. — A, marchize, dar tînăr mai eşti ! . . . Cînd pustia ai venit1 atît de 2 repede de la ţară . . . dar, în sfîrşit, cu toate astea ne oferi3 numai ocazia de a-ţi mulţămi din nou pentru generoasa d-tale donaţiune ce-ai făcut-o asară ... Eşti superb, marchize — Eu? — Bine . . . Ce fel . . . te faci că nu-ţi aduci aminte ... [?] — Eu am visat asta, dar n-am făcut-o . .. Nici prin minte nu-mi trece . .. îi aduseră documentul. EI se uită netot pe el : — Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă... — Ce fel falsă? ■ — Eu n-am renunţat la mîna Donei Ana, nici4 i-am donat ceva... — Dar asară . .. adu-ţi aminte, marchize. .. — Eei .. . dar eu nu sînt nebun, d-le conte . .. Vreţi să vă bateţi joc de un om în toate minţile. Caii mei .. . voi să plec ! . . . Voi să văd unde veţi ajunge cu dona-ţiunea d-voastre. || . — Ce cai, zise portarul privindu-1 din creştet pînă în tălpi. Trăsura şi caii nu-ţi sînt. aici, d-le marchiz ... ieri ai plecat cu ei la ţară . .. Marchizul se cruci . . . — Eu? eu am plecat la ţară... — Da, da, da ! D-ta, cine altul.. . — Bine, frate ... eu am visat . . . — Ai visat realitatea, marchize... — Aduceţi-mi trăsura de poştă . .. voi să mă duc ... în urmă cineva o fi luat în posesie şi castelul meu sub numele şi figura . . . Nu are nici o valoare actul de dar, conte . . . M-oi reîntoarce ş-apoi voi vorbi . . . Sînt lunatec doar . . . nu mai pricep nimic. .. El plecă la ţară. . . Trăsură şi servitorii venise cu el de cu sară acolo ... Se mirară cînd îl văzură apărînd într-un al doilea esemplar. — Am venit eu asară cu voi la ţară ? — Venit,marchize. . . El sui iute scările . . . intră în apartamente . . . Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care ştia că-1 avuse în oraş . . . ,,D-zeu cu mine ! gîndi el. Ce-nsemnează asta ?. . Căută urme de om strein pin toate odăile . . . Nimic . . . Ajunse doar la uşa 5 apartamentului din urmă. Ah ! aceea era închisă de o sută de ani. Broască ruginită . .. Apoi se cunoştea că nu îmblase|| nimenea... Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieşi din minte. .. Sara, după ce închise uşa după sine, se puse-n dreptul oglinzei şi privi lung la el însuşi ... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el ... El începu să ameninţe cu degetul chipul din oglindă, rîzînd şi strîmbîndu-se . .. ,,Ha ! blestematule ! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu . . . mă bagi în datorii, hoţule? ,,. . .Chipul din oglindă ameninţa şi el cu degetul, dar parecă se uita serios şi parecă strîmbăturile lui erau de nebun . . . ,,Ce-i asta, gîndi marchizul speriat . . . Eu rîd, şi el se uită serios la 1. ai venit supraintercalat 2. supraintercalat 3. deasupra lui dai şters 4. deasupra lui şi şters 5. urmeasă din urmă şters J17r 11 Sr HOr 255 120r 12 Ir 122r mine! ...” El rîse tare ca să se încredinţeze că chipul din oglindă e umbra lui ... şi chipul rîdea ... dar cum . . . D-zeul meu ! Un rîs satanic, nebun... ' ’ ’ _ Oh ! Oh ! strigă1 marchizul, aici e mai mult decît umbra mea... Auucă o spadă lungă şi-ncepu săjmanevreze pe lîngă oglindă. Şi chipul manevra c-o spadă . . . „Ieşi dar, zise el vînăt de turbare, ieşi, umbră, să mă lupt cu tine . . . Să 2 vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu ...” Oglinda se-ntoarse-n ţîţîni şi un chip uscat ce era marchizul însuşi într-un al doilea esemplar se arată dintr-un gang înfundat în muri. . . Spadele lor se-ncrucişară ... amîndoi suri . .. amîndoi serioşi şi tăcuţi . . . Trăsură cu trăsură acelaşi om ce se lupta cu el însuşi . . . Dac-ar fi căzut unul din ei . . . n-ai fi ştiut 3 care a căzut ... Se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieşit din oglindă. || El căzu 4 străpuns drept în inimă ... şi umbra din oglindă începu a rîde . . . Apoi luă cadavrul ... îl aruncă după oglindă ... o repezi la loc ca pe-o uşă . . . sterse sabia de sînge şi se puse pe jeţul unde cel mort şezuse c-un cart de oră-nainte. . . ’ A doua zi sosi o scrisoare de la contele 5, în care acesta-i reproşa modul cum se joacă cu familia lui şi-i trimise actul de donaţiune-ndărăt. Noul marchiz scrise următorul bilet către Dona Ana : Iubită Dona, Sînt6, cum ştiţi, un om bătrîn şi ciudat. Nu-mi plac mulţămirile, asigurările de amiciţie şi toate aceste jorme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simţire . . . N-am voit a vă jace bine ca să-mi f iţi mulţumitoare, ci, simplu 7, pentru că mi-a plăcut a jace. Pentru a mă sustrage de la 8 toate mulţămirile ce îmi sînt atît de neplăcute am păcut acel mic scandal. Vă trimit actul de donaţiune-napoi ... El stă şi e valabil. . . Bilbao || Avea în mînă cheia voinţei omeneşti, putea să producă orce mişcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură ... „Va să zică te am în mînă, chintesenţă a mişcărilor istoriei9 ... avere. Tu, reprezentant al puterilor omeneşti şi al puterilor na-turei10 subjugate, atîrni de tremurul mînei mele, atîrni de închipuirile capului meu, de dorinţele inimei mele . . . Aide, poeţi, descrieţi luna, învăţaţi, descoperiţi izvoarele gîndirein, eu le am toate în acest sunet al aurului . . . Tot ce căutaţi, tot ce nu puteţi avea, eu pot . .. Dar vor fi minciuni ... Ce e adevărul[?]” Curînd el avu cel mai12 frumos palat în Madrid .. . curînd saloanele marchizului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a ţărei . . . princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mîna pe acea nemărginire de probabilităţi ce aurul ascunde în el . . . Aurul însemna castele asupra plîngerei13 eterne a mărei, grădin [i] de *** . . . cîntec de arfă, amanţi frumoşi ... Şi doar acest aur nu costa decît ocheade înfocate şi adînci, surîsurile voluptoase a buzelor coapte de tinereţă . . . undoirea delicioasă a evantaliului în limba mistică a amorului . . . De ce nu ? De ce nu ? ... Scrisorele14 parfumate împleau buchetele marchizului, întinerit de atîta prevenire... _ Şi ce frumoasă era Ella . . . ! Ella avea frunte de marmură, cu părul de aur cenuşiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase . . . gîndeai că15 universul înstelat se uită 10 asupra pămîntului numai de dragul ochilor ei. || Şi minele ei de crin şi umerii ei de zapadă .. . Un poem ... şi totdeuna cînd trecea pe lîngă el . . . surîdea . . . Inima lui întinerea la vederea [ei] .. . ş-apoi era atît de gingaşă . . . gîndirile17 ei părea c-o leagănă cum * 18 aerul mişcat leagănă o trestie . . . Astfel apărea în hainele-i lungi şi albe ■ j • un înger al cerului, cu cununa ei de roze ... Şi cînd privea el bogăţia lui i se părea că 19 sufletu-i fusese o comoară întunecată unde aurul şi mărgăritarele zăceau în întuneric şi că o rază de amor, intrînd într-acea inimă, ar face să strălucească florile de 1. după gîndi şters 1. după C[ine] şters 3. urmează M şters (M[archizul] ?) 4. deasupra lui Sabia-1 ■ i'f' străpunse corectat în străpuns 5. după D [ona ?j şters 6. după Am voit şters 7. după pentru p[_ acerea] steis S. supraintercalat 9. după lumei şters 10. după un digraf şters, indescifrabil 11. după omemrei şteis 12. după întii şters 13. deasupra lui lament[ărei ?]* şters 14. deasupra lui Epistole şters o. upa e şters 16. se uită după se uită şters 17. după aerul părea c-o sters 18. în manuscris mai degrabă: asemenea 19. urmează fusese şters ‘ 256 metal în toată splendoarea şi toată conştiinţa puterei lor ... 0, Ella ! raiul1 îl puteai visa cu ea . .. în căldura arzătoare, ce acoperea c-o pînzărie diafană cîmpiile cu flori, ce desparte ostile norilor, ce lustruieşte oglinzile 2 mărei eterne, el se visa îmblînd cu ea de braţ ... şi sufletul ei îi ghicea 3 cugetările ... Şi de cîte ori trecea pe lîngă ea ... buzele ei murmurau încet era amor [?] ... capti[va]re * [?] ... ah ! cine ar fi putut-o şti ? Odată, după sfîrşitul unui bal, ea şedea pe 4 un colţ de sofă ... el s-apropie de ea . .. Ochii ei5 cei mari străluceau de dulci lumini .. . pieptul ei se 6 mişca de bătăile inimei ... El îngenunche la picioarele-i. — Ella ! zise el lin, mă poţi tu iubi ... mă iubeşti tu ? — De mult, de mult ! şopti ea abia auzit. || — Tu 7 minţi! — Mint ? Ce 8 m-ar fi făcut să mint ? 9 — Poate 10 că stai sub influinţa magică a averei mele . .. N-o am ... Tot ce am este un milion ... Restul s-a risipit de mult ... Ei bine . .. Sînt un om ciudat ... îţi dau jumătate din acest milion ca să te pun în libertatea de-a decide asupra inimei tale.. Dacă, avută, . . . ţ-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea ţie-n vîrstă . . . spune-o... Ochii ei fulgerară de indignaţie : — Ah . . . cum poţi crede cumcă aur, cumcă numai interes poate mişca inima mea . .. Nu, nu ! Sînt în stare de-a renunţa ... dar te voi iubi în veci ... Sînt în stare, speriată de această inimă crudă, să fug de prezenţa d-tale . .. dar nu sînt în stare să te uit. .. — Ella, toată averea mea ... milionul întreg ... iată-1 în acest portofoliu . .. E-nsoţit de un act formal de dăruire ... II pun pe masă ... mă duc . .. Nu voi ca prezenţa mea să te facă să roşeşti . . . Nimic ... nimeni în lume nu va şti11 izvorul bogăţiei tale viitoare . . . Pură ca un angel, bogată, vei putea să alegi ce vrei... . — O, zise ea plîngînd, nu s-aseamănă nimic cu această răceală şi cruzime de inimă .. . El ieşi . . . Ea rămase-n 12 faţa portofoliului deschis . . . Mînele ei tremurau, ochii îi străluceau c-o lumină avară . .. || Ea băgă portofoliul în sîn ... Ieşi ... Marchizul reintră în odaie... — S-a dus, zise el încet ... O, aur ... totuşi nu poţi orice. Părerea13 amorului doar . . . Amorul nu ! ... Să vedem amiciţia ... Mîne oraşul va şti că sînt un cerşetor ... Un cerşetor bătrîn înamorat de chipul unui angel... A doua zi îi Veniră o mulţime de scrisori ... femeile-şi cereau înapoi biletele lor de amor ... Amicii se scuzară că nu pot avea onoarea etc., etc. ... 0 istorie veche se desfăşură înaintea ochilor lui ... Amicii-i deveneau inamici, linguşitorii-1 batjocu-reau .. . femeile-1 găseau urît şi prost ... întunerecul cuprinse sufletul lui. . . „Părere, părere ... Gîndeam a 14 căpăta cu aur un lucru adevărat ... o ... recunoştinţă ... o ... iubire . .. Nimic15, decît părerea acestora ... Cerşitorul se va bucura c-am căzut .. . găseşte o satisfacere, o mîngîiere pentru durerea lui văzînd un om avut căzînd alături cu el . .. Cei bogaţi se vor bucura că văd rivalul ce li cumpără plăcerile că le-a lăsat cîmp liber ... că femeile şi vinurile s-au ieftinit . . . pentru că nimeni nu le mai plăteşte aşa de scump ... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorei acestor lucruri. . . || El nu dormi multe nopţi . .. era 10 însetat de iubire, şi cu aurul *** dispăruse toate visurile de fericire... — Le-am plătit ca să mă mintă ... Aurul e izvorul făţăriei ş-a minciunei . .. nimic adevărat. 0, amor, amor, şopti el adormind... Simţea iar nebunia cuprinzîndu-i sufletul . . . simţea iar sufletul contrăgîndu-i-se într-un grăunte de jăratec .. . Simţea iar că nu-i nebunie * ... că o noapte întinsă îi 1. după vi* şters 2. după un di graf şters, ilizibil 3. după visa şters 4. după un cuvînt (de 3—4 litere) indescifrabil. 5. supraintercalat 6. după tot şters 7. după Copila mea . .. şters 8. majusculat ulterior; după Ei bine şters 9. turnează Nu sînt avută? şters 10. după E[şti?] şters 11. dxtpă fi rămas neşteis 12. -n subintercalat 13. după p[ărerea] şters 14. peste că 15. după Da[r] şters 16. urmează setos şters 123r ]24r 125r 33 —c. 344 257 J2Cr 127 r 12Sr i'nvăieste simţirea si cugetarea, câ lumea încetează împrejurul lui ... şi în somnul lui mortuar * parcă mai * ***, încet, ca un sunet de vioară subţire şi dulce, vorba : amor .. . apoi1 nu simţi nimic ... nimic ... || în mijlocul paraclisului negru şi nalt era zidit 2 catafalcul îngreuiet3 de un sicriu şi asupra întregului era aruncat un linţoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur . . . în noaptea solitară arde o singură făclie ... nici un preot nu murmură cu glasul măsurat * 4 rugăciunile morţilor, numai cîte-o 5 rază se fură asupra înălţărei mortuare şi din formele ce transpar cunoşti că sub linţoliu 6 e un cadavru. . . _ _ Deodată o uşă [de] spij’ă se deschide şi [apare] un înalt chip de femeie. Rochia ei neagră foşneşte uscat7 asupra pietrelor bisericei, un fin 8 văl de dantelă îi acopere faţa palidă .’.. un bătrîn o urmează, cu mina servilă. _ ’ _ El este dar . . . ? Ah ! copilul meu . . . astfel se sfîrşeşte o viaţă de om .. . ast- fel? — Ah ! princesă, zise bătrînul . . . cum poate cineva cu spiritul vostru să se-na-moreze de un om fără 9 inimă, care despreţuia femeile, căruia moartea-i părea o mîn-tuire ... O femeie, doamnă, n-ar fi putut să cuprindă inima acestui om superstiţios, mîndru, sarac .. . al acestui nebun, c-un cuvînt... — Pentru că inima virgină nu cunoaşte amorul... Ea ridică colţul linţoliul [ui] şi descoperi un frumos cap de marmură-nvineţită, un surîs de o nespusă beatitudine era pe buzele [lui]. . . — O, Angelo ! zise încet, ai ştiut tu ce-i amorul, ca să-l despreţuieşti... ? Ţi-a mîngîiat vodată urechea acelea dulci şi întunecoase flori ale nopţii, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei ... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla cari gîndiri sînt acasă . . . ale amorului, ale dorinţei, ale durerei ? . . . Ah, sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori ... dormi! dormi ! Ea pusesă minele pe fruntea albă şi moartă ... El surîdea în sicriul lui cu zîm-betu-i mort şi sfînt !... || Un 10 sarcasm învioşă buzele bătrînului c-un surîs rece şi sceptic ... „De-ar fi viu, l-ar omorî .. . gîndi el, i-ar fi o jucărie de [o] zi ... Dar ceea ce nu se poate cîş-tiga ... un om mort deja ... o inimă neatinsă, sfîntă, de care moartea a avut milă în cazul de faţă ... aici frumoasa mea princesă poate fi sentimentală ... Ce batjocură... ” Ea acoperi iar faţa mortului . . . Afară s-auzi zgomot de glasuri .. . Ieşiră repede şi închiseră uşa de spijă după ei . . . Mortul rămase singur. . . • — Mă iartă, domnule, că-ţi spun, dar în metaforă vorbind, se-nţelege. . . d-ta nu-mi pari în toate minţile... — Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss... — în metaforă vorbind, d-ta vrei să învii morţii .. . Mă iartă, d-le, asta-i contra a orce convenţiune... — în metaforă vorbind, d-ta eşti un casap, d-le ! — Dar, d-le, lăsînd toate specificaţiunile deoparte ... un om mort nu poate fi viu . .. Una şi cu una sînt două .. . unul viu nu poate fi mort . . . Două şi cu două sînt patru ... în metaforă vorbind . . . Se deschise uşa principală a paraclisului şi intrară doi oameni, gesticulînd şi certîndu-se... ’ . ’ — Dar omul nu numai că-i mort, dar nici a vrut să trăiască. — Conced, conced ... dar . . . ce-mi pasă, fapta e că nu e .. . || . — Ee vrea or nu vrea ... nu vrea ori vrea .. . nu-ntreb eu de astea ... O lu- mină-ncoace !... Paraclisul mic se împlu de oameni... — în metaforă vorbind, omul nu poate fi viu si mort totodată, zise d-nul doctor Dreyfuss. ’ - ă ' fAiP{"1 e]* Şters 2. supraintercalat 3. după cu şters 4. nu este complet exclusă nici citirea mărunt fi" ° Şters, indescifrabil (-or?) 6. după un digraf indescifrabil 7. deasupra lui încet şters ■ suptamtetcalat 9. după o virgulă ştearsă, semn al intenţiei iniţiale de a scrie care despreţuia 10. după mtnnul surise . .. sarcastic şi un (transformai in Un) ' ' 258 Celalalt s-apropie, dete linţoliul jos... — Acasă cu el şi-n pat, da nu-n biserică. Popa-şi făcu cruce . .. Dar el luase banii de-ngropare anticipînd ... Ce-i păsa. .. Cui1 i-era ciudat in astă împrejurare ... era mortul însuşi. El auzea vorbin-du-se împrejurul lui, vedea cu ochii închişi bolţile gotice ale paraclisului şi făclia de ceară albă de la capul lui .. . dar i se părea că totuşi nu va fi decît o închipuire ... I se părea şi-i plăcea de a fi mort ... gîndea că e într-o altă lume şi nu pricepea cearta 2 pentr-un cadavru ... I se părea că e prezent fără ca s-o fie ... că se vedea el însuşi întins în sicriu . . . ştia bine că c-un moment înainte un demon s-apropiase şi-i acoperise fruntea cu 3 flori albastre, şi cumcă era mort nu se-ndoia numai din împrejurarea că, dacă voia, acoperămîntul bisericei dispărea pentru el şi miile de stele ale4 nopţii întindeau 5 cîmpiile lor de azur asupra fiinţei lui ... I se părea că e într-o cîmpie lungă şi deşartă ... || că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară şi-l plouă cu stele . .. astfel încît, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decît ţăndări de aur ce căzuse pe ochi. .. Tot ce voia vedea .. . Vedea pe mama lui plîngînd într-un colţ de fereastă, ţiind spasmotic G cu mîna o perdea albă ... Va să zică era mort ... Apoi nu mai simţi iar nimic. După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru păreţi tapisaţi cu flori albastre ale odăiei lui, părea că era în pat ... că vechiul orologiu zîngăneşte încet şi monoton în părete ... i se părea a vedea o umbră-n fereastă, împletind, şi el auzea parcă ciocnirea andrelelor, şi portretele din păreţi se uitau la el atît de familiar ... ca nişte vechi cunoscuţi de pînză ... apoi gîndea să mişte mîna, dar nu putea ... să strige, dar era peste putinţă ... şi umbra diafană din fereastă cînta încet, cu glasul plîns, un cîntec de leagăn pe care el îl auzise ades cînd era mic ... îi veni să plîngă. .. — Mamă ! strigă el... — O, trăieşte ! trăieşte ! auzi acum tare. Mamă-sa s-apropie de el şi-i7 acoperi faţa de sărutări ... — Copilul meu . .. dulcele meu copil. . . — Trăiesc, murmură el dezolat. Va să zică n-am murit .. . Nimicul cel plin de mîngîiere n-a cuprins fiinţa mea chinuită. — Taci, taci! Vorba ta e un blestem . . . Vei trăi . .. pentru mine . . . Vei8 însenina fruntea ta etern întunecată de cugetări aspre . . . vei fi om între oameni9 . . . || — Bună sară, fată mare, zise ea zîmbind. Atît de trist şi10 de-namorat ? — Nu ştiu11. — Ah ! nu ştii12 .. . Dacă-ţi ascunzi ochii cei plini . . . Dar ştim noi ce-i în adîncimea lor ... o icoană. — Ochii mei mint, doamnă. — Minţeşte-mi ceva 13 cu ei . . . Să văd ce povestesc aceşti ochi, domnule. — Nimic... — Uite-te drept într-ai mei, să vedem de te poţi irita. . . El şi-i ridică. . . Ea-i închise pe ai ei după un moment... — Nu voi să te uiţi astfel ! . . . Atît de clari, atît de albaştri, cu întunecoasa lor transparenţă . . . Nişte ochi de copil . . . Parecă-mi inspiră încredere, parecă le-aş spune tot ce am pe inimă ... tu, om bătrîn cu faţa de copil . . . parecă mă simt mai înţeleaptă sub lumina lor şi totuşi, cînd mă uit şi mă uit, îmi vine să mă speriu de adîncimea lor . . . Eşti fără de milă, scumpul meu. . . — Fără de milă, cum zici, doamnă . . . dar pentru nimeni mai mult decît pentru mine însumi . . . Dacă te-aş iubi, doamnă, n-aş fi fericit. . . — Ah,14 taci, ori îţi astup gura . . . Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui măcar . . . Prezenţa15 ta colorată de asemenea vorbe îmi întunecă 1. după Printr-o ciu[dăţenie] sau cin [dată] şters 2. după pent[ru] şlers 3. peste de 4. după de sftele] şters 5. după se înt[indeau ?]* şlers 6. după o perfdea] şters 7. -i, iniţial: -1 8. după Vei şters 9. lipsesc, conform numerotării autografe a autorului, 6 pagini de manuscris 10. deasupra lui atît şters 11. după văd şters 12. după vezi şters; urmează, după punctele de suspensie, Dar ochii ascund şters 13. supra-intercalat 14. după Dar şters 15. după în faţa ta col[oarea?] şters JJflr nor 25U 131r 132r Vederea ... Lasă-ma icoanelor tinereţei mele ... Vrei să te iau ia şcoala ? Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes1 să înveţe a iubi pe un om ce despreţuieşte femeile, ce-i indiferent faţă cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu . .. Vrei să mă joc cu tine? Aş cuteza-o, chiar cu pericolul meu ... Să ne jucăm jocuri de 2 copii, să-ţi dau palme care să nu doară, să te fac să-ngenunchi şi să-mpleteşti colţuni ? Aş face-o, dar nu e un rol de tine . . . să-ţi 3 spun drept . .. dar drept, soarta ta 4 cum o prevăd eu. . . || — Spune, doamnă, zise el încet, ştii că sînt superstiţios . . . O femeie ca d-ta, c-o minte atît de clară, îmi va spune adevărul . . . Afară de aceea, eşti amica mea ... Şi singura mea amică, căreia 5 * îmi place să[-i] comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numeşti imaginare. . . — Tu te vei înamora, căci nimeni nu scapă de asta .. . Vai ţie, căci mi-nchipuiesc de cine si ştiu cum . . . Vai de capul tău dacă te vei înamora, ţi-o spun dinainte . .. Mai bine te-ai însura ... şi asta-i o nenorocire, dar pe lîngă cealaltă nu-i nimic. — însoară-mă, doamnă ! 8 ... nu vezi că te ascult... — Săte-nsor . .. bine.. . Ea şezu lîngă el şi puse cotul ei gol7 pe umărul lui. .. — Uite acolo, în colţul salei, la acea fată . .. Vezi fruntea ei albă în 8 jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atît de serios şi de atîta lină blîndeţă totodată . . . împrejurul gurei şi-a umerilor feţei ei e o tînără şi înduioşătoare umbră de melancolie ... Ea 9 ţine-n mîna ei de ceară şi contemplă liniştită o floare de crin .. . Capul ei frumos se pleacă puţin şi parecă10 floarea se usucă de amor sub privirea ei . .. închipuieşte-ţi acum că acea copilă ar fi a ta ... că ai vedea-o luminînd pădurile negre a domeniilor tale. cu frumuseţea ei angelică, că ar şedea lîngă izvoarele albastre ale codrilor tăi şi şi-ar împleti cununi aşteptînd pe rătăcitorul ei11 iubit să răsară din cărările înguste de munte pentru a se aşeza lîngă ea, pentru ca ea să-i acopere fruntea şi pieptul cu flori . .. spune . . . n-ai iubi-o tu ? Eu sînt înamorată de ea. .. — Un înger, doamnă ! zise el c-un fel de nemulţumire . . . Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească . . . Ei, cu 12 toată fiinţa 13 lor candidă, cu zapada cea castă a feţei, a14 umerilor, a sinului lor, sînt o obsesiune a sufletului meu ... Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămînea singur || pe pămînt în pieliţa lui de sărbătoare ... Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit ... De voi fi rău, ea va fi blîndă ca un miel .. . prin 15 blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, cînd aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur .. . Ah ! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea ... şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească . . . Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi... — Să ştii că m-am supărat ... să ştii că nu mai vorbesc cu tine ... Tu nu mai ai mamă, s-o ştii asta. . . — Iubita mea mamă, zise el, sărutîndu-i mînile. — Mă rog d-tale ... Ah ! cît mi-e de ciudă . .. De te-aş putea urî c-o ură neagră şi cumplită ... Dar peste putinţă ... îmi vine să te sărut ... Să te sărut, lavă 16 îngheţată ce eşti . .. Ştii tu ce te va învinge ? Răceala . .. Dacă te-aş arunca în marea îngheţată, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, ţ-ai arunca razele de lavă în cer17, şi el ar încremeni ca o eternă apunere de soare . . . Nebunule ! ceea ce mă mîngîie e că sînt mama ta18 .. . tînăra şi frumoasa ta mamă ... că-mi împărtăşeşti gîndirile, că îmi^ cauzezi momente de o dulce spaimă, că eşti un diavol şi că te iubesc ! Sînt poetă în apropiere . . . Pleacă-ţi capul după perdea ... să te sărut, dar să nu vadă nimenea ... Perdeaua tremură ascunzînd acest mister. . . II 1. fără succes supraintercalat 2. peste virgulă 3. după Apoi şters 4. urmează puncte de suspensie şterse 5. corectat din care, după cu şters 6. urmează probabil T[e ascult] şters 7. cotul ei gol deasupra lui mînuţa ei şters 8. după înconjur[ată] şters 9. urmează se [uită?] şters 10. urmează, din inadvertenţă, un ca 11. supraintercalat 12. după sîn[tj şters 13. după d şters 14. peste u (umerilor) 15. după de voi estema şters 16^ după deşi şters 17. după nori şters 18. supraintercalat după ştergerea semnului diacritic e pe -a din mama (care presupune că îţi sînt mamă mai degrabă decît că sînt mamă-ta) 260 — Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde-am luat acest rol de mentor pe lingă tine ? . .. Afară de aceea, mă mir de amorul ce-1 am pentru tine. Este o simţire ciudată . . . Parec-aş fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parecă1 muma ta . .. în sfîrşit, e o simţire dulce şi familiară . .. Amantul meu n-aş 2 suferi să fii ... şi cu toate astea te iubesc... _ — Să-ţi esplic eu această simţire ?. .. îmi pare ades că noi am mai trăit odată şi că eu te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc .. . Visez ades 3, şi în fundul visărilor 4 mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope şi că acea femeie eşti tu... — Şi mie îmi pare c-ai fost odată un om tînăr şi că acest om a fost nebun şi că acela 5 eşti tu . . . Adio G, copilul meu ! Mai vrei o guriţă ?. .. — Ş-o mie, Rodope !... O, perdelele ! Cîte ascund ele.. . — Va să zică de azi înainte sînt o bătrînă matroană de patru mii de ani ... o respectabilă mumie, zise ea ridicîndu-se şi făcînd o mutră întunecoasă. Adio. .. Apoi sări uşoară ca o gazelă şi se pierdu în zgomotul societăţii. „Ciudată copilă”, gîndi Angelo:|| „Dar a definit foarte bine iubirea noastră ... E ca şi cînd aş fi însurat de mult cu ea, ca şi cînd amorul înfocat7 ar fi trecut şi n-ar fi rămas în mine decît o nespusă, o prietenoasă 8 tandreţă ... Şi ce frumuşică e . .. Aş putea-o privi zile întregi, aş putea vorbi zile întregi, dar 9 ca un bătrîn c-o copilă10 de 18 ani . .. Sînt bătrîn, sînt foarte bătrîn”, zise el suspinînd. Doctorul de Lys s-apropie de el ... El îşi luă un jilţ şi-l puse faţă-n faţă cu Angelo, s-aşeză, îşi11 bătu cu palmele pe genunchi şi se uită mut în faţa tînărului, zîmbind 12 cu gura strînsă şi nălţîndu-şi bărbia ... şi întrebă13 ceva cu ochii ... ca şi cînd ar fi vrut să zică : „Ei?” — Nu ţi-ai găsit alt loc, tinere, zise Angelo rîzînd. Doctorul14 nu răspunse. — Vrei să mă duc eu ? Nici un răspuns. — Să stau dar? Asemenea. — Nu răspunzi [?] Doctorul clăti din cap că nu. — Bine. Angelo i se uită drept în faţă şi stătură muţi ca doi nebuni vo cîteva minute. Dar, în sfîrşit, Angelo voi să se scoale15. — Stai, stai ! strigă bătrînul. Şezi ici molcom ... am să-ţi spun o vorbă mare ... Dă-mi o ţigară. . . — N-am. — Bine. Crezi în spirite? — De cînd te văd, nu.|| — Bine. Nu crezi, mă duc ... să ştii că mă duc, zise el semnificativ. — Ba nu, serios, zise Angelo, şi ochii lui se împlură de un întuneric turbure şi voluptuos, ce ai să-mi spui? Doctorul era cunoscut ca membru al societăţii mistice 16 numite : Amicii întunericului, şi într-adevăr un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului... Rodope s-apropie17 şi-şi puse gura pe urechea doctorului : — împlineşte-ţi promisiunea, voi să-l văd înamorat. Ea dispăru. — Crezi în spirite ? continuă doctorul neturburat. — Cred. \. provine din corectarea lui parec-aş 2. după n-ai şters 3. după c-am şters 4. iniţial: visurilor 5. iniţial: acel urmat de nebun şters 6. urmează un semn de exclamare şters 7. după c[el]* şters 8. deasupra lui amicabilă şters 9. supraintercalat 10. iniţial: cu copila lui 11. supraintercalat 12. după strîn-gîndu-şi buzele zîmbitoare şters 13. şi întrebă, iniţial : ca şi cînd ar fi vrut să. întrebe şters eu păstrarea lui şi şi transformarea lui întrebe în întrebă 14. după replica Nu ştearsă 15, în manuscris : şcoală 16. supra~ intercalat 17. urmează de ureţchea] şters i33r IUr 13Sr 261 13 6r 137r 13Sr ___ Atunci vino cu mine-n astă noapte . . . Se-nţelege, cu ochii legaţi. Sufletul lui Angelo se cutremură .. . Doctorul deveni grav şi solemn . . ■ _ Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi in societatea oamenilor veseli, cu fruntea senină ... Nu sînt astfel totdeuna .. . îţi voi arăta singura realitate a vieţei, îţi voi arăta adevărul scos în palmă ... plăcerea . .. Amicii întunericului sînt amicii voluptăţii sufleteşti. Vei vedea cu ochii minţii1 tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată .. . vei bea viaţa ta în o mie de picături de lumină şi de sălbatece simţiri .. . vei trăi . .. Este asta trăit, cum trăieşte lumea ? Cu sufletul gol, cu suferinţele şi bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă sîntem nimic, cel puţin de 2 acest painjeniş*al gîndirii noastre să se acaţe toată lumina şi tot întunerecul, cerul şi iadul, deliriul şi desperarea. Ângelo-i strînse mîna... ... — Şi poţi, poţi .. . 0 ! dacă-i putea, doctore . . . Simt demonul din mine trezin-du-se şi strîngîndu-mi sufletul cu ghearele lui ... Asta-i, asta-i ce31| doresc... Numai'nimic nu jumătate, nimic nu meschin 4 . . . totul întreg, sau să turbez de bucurie, sau să turbez de durere . . . Turbarea, iată idealul meu ! || Sania zbura pe stradele ninse şi largi ale oraşului, în aer clipea, ca o pleavă 5 [de] diamante6, cîte un fulg de ninsoare, luna trecea în floarea chihlibarului pin nourii vineţi7, închegaţi p-ici, pe colo în bucăţi rupte şi negre, răriţi şi desfăcuţi pe alte locuri în fîşii şi-n trenţe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oţelită, pe strade în urma săniei se desemnau urme-n omăt, ca şi cînd gelăul ar fi trecut lung, lung pe [o] podeală 8 de tei . . . zurgălăii9 cailor de la sanie zîngăneau în răstimpul treapătului cailor şi în sanie, înveliţi în blane de lup cu faţa de postav măsliniu ln, era doctorul de Lys11, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, şi Angelo, a cărui blană se ţinea abia de umeri, încît12 pieptul era neacoperit de ea, aşa cît13 asupra-i flutura o mare14 legătoare de gît ce flutura triumfătoare-n vînt ... Pe cap o pălărie naltă de castor, şi faţa palidă lasată-n voia răcelei şi a fulgurărei fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în ameţeala sufletului său. Ochii erau legaţi c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o ştia ... în fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia atîrna în şiruri dese şi vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră15, ghemuită cu miile ei de ramuri încîlcite de-a lungul gardului ... în mijlocul gardului era o casă cu două caturi16, a cărei var era negrit de ploaie şi vînturi, peste a cărei ferestre erau închise17 obloanele şi18 nici pin una din ele nu se străvedea o rază de lumină . . . Coborîră la scara intră-rei .. . nimeni nu le ieşi înainte. . . Doctorul îl luă pe Angelo de mînă, deschise uşa principală, o-nchise după el cu cheia, apoi coborî pe-o scară-n jos|| tot în jos, pînă ce nu mai avură unde coborî ... El ridică legătoarea de mătasă de pe ochii tînărului. Acesta se trezi într-o boltă a cărei muri erau ca de cărbuni unşi cu untdelemn, adică negri ca cerneala şi străluciţi, şi în mijlocul bolţii lucea o lampă 19i clară ca de diamant, care da o arătare şi mai fran-jurată * şi mai aspru zugrâvită'colţuroşilor muri şi nenetedelor 20 boite. . . — Unde sîntem? zise Angelo. — în peştera demonului amorului, zise de Lys încet . . . Sună din acest clopoţel de metal şi strigă : Abracadabra... Angelo sună din clopoţel o dată. — înc-o dată ... pîn21 -în trei ori, zise de Lys. u El sună încă de două ori . . . Răsunetul zgîrie aerul salei şi deodată, ca din pămînt, văzură un băiet frumos, palid ca suprafaţa mărgăritarului, cu ochii în bolţi mari, negri, cam turburi, dar adînci, cu părul care-i curgea în viţe negre şi22 strălucite dea- „ după tăi şters 2. după p şters (p[ainjinişul ?]) 3. reluat din inadvertenţă la începutul paginii turnătoare 4. sensul elipselor este limpede: nimic să nu fie jumătate, nimic să nu fie meschin 5. o pleavă supraintercalat 6. turnează (după puncte de suspensie şterse?) şi şters 7. urmează şi şters 8. iniţial : un podiş apoi podiş a fost transformai în podeală şi un lăsat aşa 9. urmează safniei] şters 10. cu faţa de postav m s mm supraintercalat 11. urmează şi Angelo şters 12. deasupra lui a cărui şters şi înainte de piept corectat m pieptul 13. aşa cît deasupra lui şi şters 14. supraintercalat 15. după si sters (înlocuit cu virgula) şi tnatnie de cu şters 16. cu două caturi supraintercalat 17. după lfăsate'?] sters 18. după nici sters 19. după candelă şters 20. corectat din nenetezilor 21. după de [trei ori] şters 22. după p[este] şters ' 262 supl a umerilor, cu pantaloni strimţi asemenea ciorapilor de mătăsii, neagră ... în genere toate hainele îi erau strimt lipite de corp, erau îmbrăcate cu acest tricot de matasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie1 c-o pană roşie. Mînele lui de 2 zapadă purtau o varga... || ’ — Ce vrei, Angelo? întrebă3 el cu glasul trist şi dulce. — Cere ce vrei! zise doctorul. — Voi ca această peşteră urîtă să se transforme-ntr-un salon 4. . . Deodată murii se-ntoarseră ca-n ţîţîne şi dispărură şi se prezintă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile 5 * îmbracate-n catifea vişinie, cu mese de lemn de nuc lustruit . .. Un cămin de marmură cu focul arzînd era--ntr-un colţ al salei... — A, zise 0 Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură. .. Cum te cheamă, frumosul meu demon... Misticismul era elementul lui . . . el nu mai simţea nici o frică. — Cezar sau Cezara, zise demonul surîzînd c-o 7 firească echivocitate. — O, graţioasă 8 androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare... Cezar se uită rece la el. — Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispoziţia ta, fiinţa mea nu. Trebuie să-ţi cîştigi afecţiunea mea . .. vom vedea de-o 9 vei fi în stare, frumosul meu copil. .. || — Să văd puterea ta magică, demone, prefă această sală deşartă într-o adunare de bal ! Voi să fiu vesel . . . Nu vezi cum sîngele mi-a împlut faţa mea palidă c-o bolnava roşaţă, cum îmi negreşte vederea, îneît îmi păreţi nişte umbre sure zugrăvite pe un părete negru.. . Demonul ridică varga . . . păreţii se dădură-ntr-o parte şi deodată din toate laturile se văzură sale cu păreţii îmbrăcaţi în atlas alb ca omătul, cusut cu frunze verzi întunecate şi cu flori vişinii şi strălucitoare. în candelabre mari ard luminări de-o ceară ca zaharul, cu flacăre diamantine. Aerul10 salei e argintat, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu privazuri de11 marmură neagră ... Cu părul disfăcut poetic, pale trec copile pin ninsoarea aerului şi de razele albe, de dulceaţa cîntării nevăzute, de aprinderea danţului e plină lumea salei . . . Cîte graţii tăinuite, braţele lor albe şi goale, hainele lungi, cununile de roze în părul lor ... şi numai muzica animă plăcerile cu sunetele ei sfinte, le mişcă cu suflarea ei. .. Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste în floarea 12 crinul[ui], cu mănuşe ca mărgăritarul, cu botine radioase şi bumbi de diamant la maneşcă13. Prin bolţile ce reprezentau 14 locul ferestrelor lipsinde erau trepte15 cu oale de flori proaspete şi îm-pupite care împleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un joc de ape cari sticleau ca [argintul]18 izbucnind în sus şi recăzînd în bazinul lor de marmură albă în17 snopuri înalte de fire de diamant... Angelo şedea în jilţul lui şi se uita cu mirare la această zi de primăvară îngro-pată-n noaptea pământului. Toţi amicii întunericului purtau cîte o mică jumă[ta]te de mască de catifea care le acoperea fruntea şi nasul, numai unele din fetele tinere erau fără mască ... O tristă blîndeţă era pe faţa lor. .. — Ce frumoase sînt fetiţele acelea, zise ... în acest aer strălucit ele îmi par umbre de zapadă aruncate-ntr-un aer de diamant .. . || — Ah ! sînt demonii cei mai periculoşi .. . par că sînt flori de inocenţă şi bunătate . . . Teme-te de ele ... în genere am început a mă teme de soarta ta, Angelo . .. demonul se-ntrece-n astă-sară pe el însuşi . .. Vezi-1 cum trece palid, frumos, adormit pin grupele de bărbaţi şi femei ... pentru nimeni nu are un surîs, pentru nimeni o vorbă 1. după cu şters : cu [o pană] 2. supraintercalat 3. după zise şters 4. după p[alat] iters 5. după dc ca[tifea] şters 6. iniţiat: zice 7. iniţial: cu un (cu un firesc equivoc?) 8. deasupra lui frumoasă şters 9. -o supraintercalat 10. după E şters 11. după lemn negru şters 12. în floarea deasupra lui ca şters, fără adaptarea lui crinul 13. lecţiunea manşetă nu are sprijin nici în grafie nici în sens; maneşcă înseamnă ,,pieptar de cămaşă, plastron”, vezi şi nota 5, p. 270 14. după ocu[pau] şters 15. după sc[âri?] şters 16. şters în manuscris, dar neînlocuit 17. deasupra lui cu un şters li'Jr liOr Illr 263 U2r li3r ... parecă abia ar fi căzut din cer şi că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumuseţe... — Ştiu ... nu mă atinge... . . — Dar chiar de te-ar atinge ... Ea se joacă numai cu inimele omeneşti .. . Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace şi cu a ta. . . — Dar mi se urăşte, de Lys. Toat-această feerie, clipind ca 1 un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă, te-mbată .. . dar prelungită devine monotonă ca un balet încremenit sau o 2 poveste adormită pe loc. . . — Cheamă pe demon... — Cezara ! strigă Angelo tare. Cezara tresări ca lovită de un sunet ascuţit de clopot ... Ea s-apropie cu fruntea sinistră de Angelo. ' De ce Cezara şi nu Cezar? întrebă ea c-un graţios zîmbet. — Ce ceri socoteală pentru-n ,,a” 3 mai mult, frumosul meu sclav. Nu poţi aranja un concert[?]... — O, da.-.AVei să cînt eu? — Da, da! _ ' — Vrei să jucăm ş-o dramă? îţi dau un rol în ea.. . — Primesc. || Un părete din fund îşi ridică zapada 4 sa înflorită cu roze 3 de jăratic şi se văzu o scenă a cărei culise 6 reprezentau arbori şi tufişe 7 de-o tînără şi mustoasă 8 verdeaţă, iar fondalul reprezenta 9 un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un 10 rîu curgea alene pin sălcii plîngătoare şi în vîrful dealului se-nalţa un castel vechi acoperit cu ***11 fier a cărui muri colţuroşi erau înseninaţi de lună ... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice şi cu şiruri de trandafiri, ieşi Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lasată pe spate ... Era frumoasă 12 astfel .. . faţa ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase13 neagră şi părul ei propriu care cădea în şuviţe lungi, strălucite, negre pe umerii ei ... din mînici se iveau mînuţele ei de14 regină cu degeţelele15 lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici în botinele lor lustruite... Ea cîntă ... Era atîta dulce 16 tristeţă, părea c-o esperienţă lungă şi dureroasă vorbeşte din acest frumos demon, era17 atîta tristeţă, atîta dulceaţă, atîta resignaţiune şi atîta superioritate de spirit în toată espresia vocei ei încît îţi venea să-i plîngi de milă, dar18 parecă simţeai că, dac-ai [fi] plîns, ai fi atins acel fond de mîndrie şi19 de întuneric din sufletul ei . .. Angelo o privea şi parcă-n sufletul lui se născu asemenea o sălbatică, viguroasă mîndrie, îşi20 părea că e leul pustiilor, că inima-i bate cu putere la or [ce] sunet îl aude, dar c-o putere mîndră, generoasă, nu 21 în modul femeiesc, cu care moleşeşte amorul unei copile 22, căreia ai voi să-i săruţi mînile şi să-i sufli-n degete pentru că s-a-nghimpat c-un ac. Nu era nimic meschin ... era o simţire tare şi furtunoasă ceea ce-i mişca inima ... i se părea că dac-ar fi iubit pe acel demon n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de dezmierdare, un nume dulce, or s-o compare c-o floare, or să găsească plăcere 23 în primblări romantice la lună. || „Ah ! gîndi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălţare peste firea mea proprie ... este simţirea stejarului cînd creşte ... a leului cînd se tologeşte-n soare, a calului arab cînd sforăieşte în faţa incendiaţiunei24 de care fuge . .. Parecă dac-aş strînge[-o în] _ 1 ■ poate trebuie eliminat, dină. textului fonua : clipind un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă 2. peste ca 3. după orice * şters; -n precedent pare intercalat după această eliminare şi adaptarea textului : pentru-n ,,a” mai mult în loc de pentru orice * 4. deasupra lui atlasul şters; sa care urmează e scn5_ peste său 5. după f[lori] şters 6. deasupra lui cortine şters 7. urmează de şters 8. şi mustoasă supraintercalat 9. iniţial: iar în fondai sc vedea ; s-a adăugat articolul şi s-a şters se vedea, dar f rămas neşters 10. după şi şters (şi înlocuit cu virgula) 11. cuvînt indescifrabil de cinci litere (pl ***) 12. după de o teribilă frumuseţă astfel şters 13. deasupra lui atlas şters; urmează negru ca,c determina atlas şi pe care, considerînd că nu se raportează la dominoul, l-am corectat în neagră ; totuşi vcm mai jos tricourile lor de mătase cafenii 14. după lungi şters 15. urmează ei şters 16. supra-inteicalat 17. după părea c[ă]ş(ers 18. peste şi* 19. supraintercalat 20. suprainle rcalai după părea sun parcă şters 21. după după cum * şters 22. după femei dulci şi sters 23. sfîrsilul cuvîntului scris peste ceva indescifrabil 24. inundaţiunei ? ' 264 braţe, aş omorî-o, dac-aş săruta-o, i-aş sîngera buzele tiranei mele ... o urăsc ... dar o urăsc de mor...” Cortina căzu . .. De Lys îi făcu semn să vie pe scenă ... Erau copile blonde cari jucau piesa în tricourile lor de mătase 1 cafenii şi cu pourpoinuri de atlas vişinii, cu pălării de catifea neagră cu pene albe ... Ele i s-aninară de gît ... El se desfăcu [cu] 2 dulceaţă din îmbrăţişările [lor], se-mbrăcă însuşi în cabină, în tricouri negri şi cu pour-poin de catifea neagră, luă o mantie frumoasă şi strălucită a cărei poale le aruncă romantic peste umeri ... El juca pe un cavaler tînăr în 3 care-i-namorată o regină ... Viaţa lui în acea dramă este încunjurată de mîni de fee, pretutindenea vede că e-mprej-muit de intrigi de iubire 4, aşa încît îi vine să-şi piardă mintea în aceste dulci încurcături . .. Era o poveste frumoasă aceasta . .. într-o scenă el apare-n faţa ei... pe regină o joacă Cezara .. . Niciodată atîtea vorbe de foc şi de un desperat amor n-a vorbit o femeie ... el răspundea rece şi măsurat, ca şi cînd amorful] nu l-ar fi fericit ... Dar regina-i înşală cavalerismul ... el o crede-n pericol ... atunci s-aruncă-n braţele lui. Minunea * ce o atinge acum i îmflă inima-n piept ... Inima ei îi sfarma pieptul, el o simţea bătînd cu putere pe pieptul [lui] ... ea-şi încleş||tase braţele împrejurul gîtului lui, părea că nu mai vrea să-l lase, gura ei uscată caută gura lui ... o sărutare desperată ... Ca 5 o lipitoare6, sau * ca o boa constrictor în forma unui înger7 căzut, ea îi ţinea capul lui cel frumos în braţe, vrea să-l înăduşe cu această singură-mbrăţişare.. . — Cezara, pentru D-zeu, ce ţi-i? întrebă8 el încet. — O ! te iubesc, şopti9 ea cu turbare ... nu vezi tu cum turbez de amor şi de dorinţă, frumosul meu copil. .. — Publicul rîde . .. taci .. . Cortina jos... — Ah, cortina nu cade ... nu te las, nu te las ! El se desfăcu cu putere ... Publicul aştepta ... El începu să improvizeze. Declamă c-o dureroasă mîndrie, *** 10 se revărsau frumoase şi mari în fruntea lui. Ochii lui de un întunecat albastru se luminară ca cerul . .. umbrele lor lungi se ridicau ca şi cînd ar fi vrut s-o fixeză pe Cezara în locul în care sta, încît să încremenească11, un sublim demon de marmură .. . Poza 12 lui proprie părea tăiată în fier ... Nici o mişcare în acele membre zvelte şi nalte .. . numai faţa lui roşită de nebunesc * entuziasm, numai buzele lui subţiri se mişcau în declamaţiune13 ... || Cortina căzu... De Lys prinse pe Cezara-n braţe, care era aproape să leşine. — Ce frumos e ! murmură ea zîmbind . .. atît de trist, atît de resignat, cu atîta amor totdeodată. Angelo se retrase-n cabina lui ... Era ostenit . .. ostenit de sărutarea ei, de îmbrăţişarea ei nervoasă. îi era ca şi cînd l-ar fi bătut cineva.. . — Angelo, răsună vocea ei. El se sculă ... Ea era ... îl chemă în cabina ei ... — Dezbracă-mă. — Ce fel... — Dezbracă-mă-ţi zic ... zise ea cu mînie. El îi descheie corsetul ... Zapada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră ... El îşi băgă mînile între sinii ei . . . Ea.răsufla greu şi se-ntoarse c-o ochire rece la el ... — Aide ! nu fi copil ... Vino ici la picioarele mele ... îngenunclie ... Scoate-mi botinele şi ciorapii. El nebunea. Lacrimi de turbare îi împlură ochii cînd simţi în mîna lui acel picior gol, neted, mic ... el îl apropie de gură ... 1. de mătase supraintercalat; şi cafenie corectai în cafenii 2. exista in text, dar şters 3. după înamorat de o regină şters 4. de iubire adăugat în urma ştergerii virgulei după intrigi 5. după Se * şters 6. urmează de f[oc?] şters 7. iniţial : angel 8. deasupra lui zise şters 9. după zi[se] şters 10. scenele? 11. după devie şters 12. după ffigura?] * sau f[orma?] * şters 13. conform numerotării autografe a autorului, lipseşte pagina 60, dar putem presupune că e vorba doar de o eroare de numerotare liir 145 r 84-0. 344 265 14Gr 147r — Mă iubeşti tu, Cezara ? zise cl încet. — Nici pin gînd nu mi-a trecut . .. Aide, dispreţuitorul1 femeilor . . . Si bucată cu bucată el îi luă hainele ... Pînă ce, tremurîndă, ca rămase goală, reflectată de oglinda cabinei... Ochii lui se primblau şi2 cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n braţe ... dar o mişcare rece a mînilor ei îl opri. — Sînt demonul amorului, nebunule ! De ce te-njoseşti înaintea mea [?]... || ___ Mu mă-njosesc de fel . .. dar eu sînt om .. . Lasă-mă 3 să recapăt putere asupra simţurilor mele crude . . . Ea rîse tare, s-aruncă 4 în braţele lui, îl răsturnă într-un jilţ, îi încleşta grumazul şi-ncepu să-i netezească părul, îşi puse gura deschisă pe ochii lui, parec-ar fi voit să-i soarbă 5, îi netezi fruntea, îl sărută ... O voluptate nespusă îi cuprinse tot corpul . .. inima lui tremura ... era slab, ar fi voit să moară în acel moment.. . — Ai milă de mine, rugă el cu glasul muiat, ai milă de mine .. . Ea se-mbrăcă iute în hainele cu cari fusese îmbrăcat el pe scenă ... Ce frumoasă era astfel. Era un pagiu frumos şi melancolic, un Hamlet-femeie... — Astfel mă joc cu tine ... ca tigresa cu prada sa .. . Căci eşti prada mea, Angelo .. . fiecare sărutare a mea va fi un voluptuos e martiriu pentru tine .. . fie-care-mbrăţişare — un iad de întunecoasă şi dulce durere .. . Asta-i voluptatea cea crudă a 7 chinului .. . aşa voi să mă iubeşti. Ea surise aşa ca şi cînd gura i s-ar fi-ncreţit spre sărutare 8. Dar acum 9 ’ se stî’rni * mîndria 10 lui veche ... El recăzu în răceala şi impasibilitatea sa ... — Să vedem . . . zise el . . . îi era somn de osteneală şi poate că această oboseală îl făcea imperceptibil pentru nouă dureri şi nouă delirii . .. || — Haide, zise ea, să ieşim de-aici.. . Ea-i legă ochii ... şi ieşiră iute în aerul cel rece a nopţii de11 iarnă. Afară aştepta o sanie a cărei cai bateau pămîntul de nerăbdare .. . Cezara-1 apucă pe Angelo-n braţe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări şi ea lîngă el, înfăşă blana împrejurul lor [al] amîndurora . . . Caii începură a zbura şi ei erau învăluiţi ca-ntr-un cuib pufuit de vrabie, îşi scoteau capul numai cînd voiau ... Ca şi cînd ar fi fost acasă-n pat sub 12 o plapumă de pene trasă peste capete ... astfel li era lor acum ... Ea se juca cu el, îl strîngea-n braţe, -1 dezmierda ca pe-un copil or ca pe-o 13 pasăre pe care ar omorî-o strîngînd-o şi dezmierdînd-o ... Şi faţa ei netedă, plină, dulce s-alătura 11 de faţa lui15, el o 10 simţea ca şi cînd i-ar [fi] şters faţa c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui . . . — Sînt demonul amorului, zicea-ncet17, sînt un drac, s-o ştii, s-o ştii .. . Mă prind de tine ca iedera de stejar pînă ce corpul tău se va usca în îmbrăţişările mele cum stejarul se usucă supt de rădăcinele iederei ... Te nimicesc, voi să-ţi beau sufletul, să18 te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată . . . îngere ! Ea-1 înlănţui cu braţele şi cu picioarele ... îl strîngea tare19 la piept, ca şi cînd ar fi voit să-l sferme ... ca 20 şi cînd n-ar fi voit ca pieptul ei să se îmfle . . . Sîngele lor fierbea ca mustul21 îngropat în pămînt ... li se părea c-ar fi ţîşnit pin pori şi dacă ea şi el ar fi avut rane la pieptul lor .. . desigur că în acest moment de viaţă concentrată sîngele lor ar fi comunicat reciproc ş-ar fi concrescut organismele lor ca doi trunchi de copaci. ’ ' O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii şi creierii, o slăbiciune moleşitoare [îi] cuprinse corpul ... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă sau să se-ntindă astfel îneît să-şi piardă pentru totdeuna toată elasticitatea... || i 1. în' manuscris: dispreţuitul 2. după asupra şters 3. după Ea rîse şters 4. scris peste ş 5. parec-ar fi voit să-i soarbă supraintercatat 6. deasupra lui infinit şters 7. cea crudă a supraintercala 8. spre sărutare pare adăugat după începerea alineatului următor 9. după a şters 10. după demonul şters 11. nopţii de supraintercatat; urmează iarnă corectat din iernei şi Ea luă o blană mare şters 12. după astfel era de cald sub acea şters 13. -o peste un urmat de pui de vrabie şters 14. iniţial: se alătura 15. supraintercatat, urmat de şi el simţea ca şters 16. supraintercatat 17. peste ceva indescifrabil 18.după pentru ca să şters 19. după îneît gîndea şters 20. după Pieptul ei se îmfla şters 21. după un vin şters 266 El se zbătea în braţele1 ei ca turturica în ghearele vulturului şi părea că, asemenea mielului care caută cu gura lui gura lupului spre a-1 săruta, căci nu-1 cunoaşte şi crede că-i cînele, astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ei’ Ş'.cîttd ar fi zis : 2 „Sînt timid în căutarea lor ... prevină gurei3 mele însetate, ciuţă simplitatea 4 mea şi dă-mi sărutări numai de-i vedea că gura mea se-ncreţeşte u?or • • . nu ştii cît de mult mă costă ca să dau gurei cea mai uşoară B a dorinţelor mele, cari mi-a împlut inima şi sufletul cu rădăcinele lor, astfel încît dacă-i vrea să le smulgi, ai smulge viaţa cu ele ... Sînt ca floarea cu rădăcini adînci .. . cine cunoaşte de gura 6 flo[a]rei ce adînci sînt rădăcinile ei? Dar cine cunoaşte să-i previe dorinţele • Şi ea pricepu din mina lui ce luase o rară espresie de inocenţă, din mina lui de copilă-namorată ... că el, cu toată neenergia 7 mişcărilor lui, murea de amor . .. L-ar [fi] putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atît era cuprins de iubire ... aşa cum fluturul s-aruncă-n foc ... aşa cum efemeridele mor în 8 atingerea lor amoroasă... Ea-1 duse acasă ... El era beat, turburat, abia se ţinea pe picioare ... Ca pe un copil somnoros ea-1 dezbrăcă, îl puse în pat, îl înveli . .. apoi îi mîngîie încet fruntea pîn-ce văzu c-a adormit ... de 9 supraosteneală, de10 zbuciumarea inimei lui, el adormi adînc . .. Ea se uită zîmbind la el11 ... căuta flori ca să-l împle cu ele ... găsi o roză-n fereastă, o rupse, o sărută şi i-o puse apoi lui pe gură... — Sărutarea mea să rămîie pînă mîni dimineaţă pe gura ta, îngere ! şopti ea încet. îmi pare că n-am iubit niciodată astfel, zise ea zîmbind, ba-mi pare că, faţă cu acest amor, n-am iubit de fel .. . simt toţi demonii în mine ... îmi e ca şi cînd12 [î]n fiece picătură de sînge aş avea o seînteie de durere şi voluptate ... Toţi ceilalţi cum erau ei? ... agresivi, dulci, complementatori, afectaţi, lăudăroşi, înamoraţi ... Acesta se lasă iubit ... îşi lasă sufletul frământat de cugetările şi îmbrăţişările mele ca o bucată de ceară de-o vergină albeţă ... şi rezistă ... Cu atîta frăgezime şi slăbiciune uneşte atîta intensivă putere de rezistenţă . .. || floarea mea cea tînără . .. parcă mi-e milă să te smulg . . . Ah ! sînt nebună ... Ce-aş da eu ca această simţire să ţie vecinie în noi; în curînd va fi vestejit, în ciirînd sufletul şi inima lui se vor răci şi îmi vine să plîng . . . îmi vine să fug, să las pe astă virgină cu chip de Adonis să înflorească în umbra cugetărilor lui melancolice ... şi să moară cum o floare moare, cu toată primitiva ei frumuseţe ... astfel cum a mai murit o dată ... de gîndeai că e un înger înmărmurit, să nu-i brăzdeze pasiunile faţa lui cea netedă şi rotunzită în ovalul ei, să nu se usuce, să nu devie urîte aceste irezistibile umbre de tristeţă zugrăvite cu măiestrie sub umerii feţei lui ... Şi cu toate astea . .. Ah ! am prejudiţii ! Eu am prejudiţii. Aide, demone ... Nu este cel întîi, nu va fi cel din urmă, zise ea zîmbind c-un fel de ură ... să concedem, zise ea cu vocea îmblînzită, să concedem, Cezara, că este unic în felul său. El se trezi a doua zi tîrziu . . . Era atît de obosit ca şi cînd l-ar fi bătut măr şi l-ar [fi] învelit apoi într-un cerşaf ud şi rece ... Avea friguri .. . imagini13 turburi, chipuri negre amestecate cu nouri, astfel era cadrul închipuirei lui ... era14 în acea dispoziţie în care se află un om care a trecut prin tortura inchiziţiunei ş-acum se află, cu membrele zdrobite, într-un pat moale . .. durerile sînt întunecoase însă nu tari şi devin sfâşietoare abia la atingere ... ,,Trebuie să fug de ea ... trebuie să fug de ea . .. căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic . .. dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gîndire cu gîndire, bucată15 cu bucată din creierii mei s-ar muia sub sărutările ei ... Ah ! şi cum ştie femeia asta a săruta ... te trec fiorii ... cu fiece sărutare mori, spre a învia şi a muri din nou sub o alta . . . Dac-aş fi fost îmbrăcat în cuirasă de fier şi m-aş fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atît de zdrobit ca sub îmbrăţişările ei. Intr-adevăr parecă || s-a lipit de mine şi mi-a supt pin toţi porii ei sîngele din carne, sucul din liSr UOr lOOr 1. după ghearele şters 2. urinează nu le caut dar îmi plac şters 3. iniţial : gura 4. după un început de cuvînt şters: nerozia? naivitatea? 5. urmează o lacună de (redactare : un cttvint omis, poate împlinire 6. după f[loare?] şters 7. deasupra lui slăbiciunea şters 8. după la atingere şters 9. după adormise şters 10. peste său * şi după' sufl[etul ?] şters 11. urmează nu gă[si?] şters 12. e ca şi cînd deasupra lui pare că-n din care numai (pare a fost şters 13. după gjmdea?] şters 14. după gîndea şters 15. după o literă ştearsă, indescifrabilă 26 7 I51r 152 nervi, puterea din muşchi ... E teribilă femeia aceasta sau, [mai] bine, demonul acesta. Astfel, obosit de orgia sufletului său, se-mbrăcă, se uită în oglindă ... [O] umbră 1 viorie’ îi colora faţa ... era vînăt2 de palid ce era . . . Dar astfel era şi mai frumos de cum fusese vodată ... „Sărutarea ta * de dimineaţă, sărmanul meu Angelo, zise el3 zîmbind cu tristeţă ... să sărutăm această gură care nu mai este vergină ...” El s-apropie şi sărută chipul lui propriu din oglindă. .. Deşi era cald în casă, minele erau reci şi degetele 4 supte, incit aprinse într-o 5 ceaşcă de porţelan spirt de viorele G, ca să-şi încălzească minele la flama vînătă-rosi’e ... Ieşi în grădină să se primble pin cărările ninse, pin arborii desfrunziţi cu ra-murele-ncărcate de omăt şi-i părea c-a fost bolnav ... îi părea că e un reconvalescent ieşit pentru prima oară din 7 camera lui de boală ... Şi se sorea în soarele de iarnă si parcă eternul părinte al vieţei îl împlea de sănătate şi-mprospătare . . . ,,N,u ! Nu! nu voi s-o mai văd ...” El vedea în ziua caldă de iarnă copii jucîndu-se pe strade şi *** îndu-se cu mingi de omăt . .. chicot, rîs, veselie .. . Toată natura naivă şi bucuroasă că trăieşte, numai [el] întunecat, nefiind bucuros de viaţa lui, el cu naivitatea lui pierdută, cu ochii adinei, cuminţi, însă fără de speranţă ... „Şi se zice că nu e feri-cire-n lume”, murmură el. O fată rumenă8 şi grasă, într-o scurteică blănită şi cu0 mînele-n muf, trecu de30 braţul unui tînăr, chicotind, surîzînd din cînd în cînd cu şireţie, uitîndu-se c-o galişă voioşie şi pe ascuns în faţa companionului ei .. . ochii ei căprii erau viaţă, bucurie, naivitate . . . „Ah ! gîndi el şi-i privi . .. cum [nu] am tinereţea lor sufletească . .. cum nu sînt ca ei .. . fericiţii !”|| Spre sară veni de Lys să-l ia din nou ... — Nu mă mai duc ... nu voi s-o mai văd. .. — Nu vei mai vedea-o, îţi promit.. . — Atunci ... atunci, haide ! După ce-i legă ochii, ei ajunseră iarăşi cu sania în curtea descrisă deja. Coborîră scările în suteranele amicilor întunericului ... De Lys îl lăsă singur ... El îşi luă legătura de la ochi ... Se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru . . . Un cămin de marmură roşie, cu foc, o oglindă-n părete . . . covoare moi pe jos, o masă c-un sfeşnic de argint11, două jilţuri cu sprijoane nalte. . . Cezara intră... — De Lys m-a minţit, îi zise el cu imputare, iartă-mă . .. dar 12 n-am vrut să te mai văd.. . Ea era foarte tristă. .. — Bine, bine, înţeleg simţirea ta ... vrei o fericire calmă, pe care eu nu sînt în stare a ţi-o da ... simţi că amorul meu oboseşte ... dar cine-ţi spune să mă iubeşti . .. Din contra, daca vrei eu îţi aduc în braţe îngeri de copile . .. blonde lac [r]imi de aur ... căci eu sînt servul tău ... eu sînt un demon, o crezi asta ? zise ea-ntunecată, trebuie s-o crezi pînă ce eşti încă liber de a te desface de mine . .. pînă ce nu e prea tîrziu . .. căci nu voi să te-nşel asupra viitorului tău ... te vei usca sub suflarea mea ca o floare desrădăcinată în13 arşiţa soarelui de vară ... Trebuie s-o ştii ... îţi trebuiesc angeli ? Voi şti să seduc angeli pentru tine ... numai să nu te dezguste... Un zîmbet de nespusă şi sîntă 14 fericire trecu pe buzele lui ... Ea făcu o mină de scîrbă şi dispreţ cînd văzu acel zîmbet .. . Ea cetea din espresia feţei toată cartea sufletului omenesc ... ’ ’ — Ţi-aduc îndată ceea ce voieşti ... un angel ... De Lys, zise ea deschizînd uşa, esemplarul nostru de crin, care de ieri oftează după Angelo.. . în acest interval Cezara se uită-n oglindă ca să-şi compuie faţa. După un moment se puse-n fotoliu ... Niciodată Angelo nu văzuse15 atîta bunătate şi blîndeţe espri-mată pe un chip de om ca acuma-n faţa ei .. . Era îngerul || milei’ş-a îndurărei.., 1. după Era vînăt. Un reflect vioriu îi colora şters cu excepţia lui Un 2. după a[tît?] şters (atît de palid?) 3. în manuscris : ea 4. şi degetele supraintercalat deasupra unui şi şters 5. după pe şters . deasupra lui vin şters 7. peste în* 8. după roşie şters 9. supraintercalat 10. după alfături] şters • ’u "Un sfe?nic arS'nl supraintercalat 12. iartă-mă . . , dar supraintercalat 13, după sub slerş 14, şi sîntă supraintercalat 15. nu văzuse supraintercalat ' 268 El se uită mult în faţa ei, apoi se-ntoarse şi se uită în jăratic1 . .. astfel încît nu-1 puteai vedea de spata nalta a jilţului2 ... Uşa se deschise şi el auzi un glas dulce şi molcom, auzi foşnind lin o haină de gaz, auzi atingînd picioare mici şi uşoare covorul moale... ’ — Bună sară, Cezara, zise ea c-o copilărească veselie.., El se uită îndărătul scaunului. . . Cezara păstrase încă espresia de nespusă gingăşie, complezenţă şi bunătate care şi-o compusese lîngă oglindă... — O, Lilla ! Copilul meu ! vino-ncoaci la mama ta să te sărute ... Ce frumuşică eşti .. . eşti un înger ... un boboc de roză . .. cum să te numesc numai ... spune-mi cum ai dormit... — Ah !3 n-am putut dormi ... Nu mi-a putut ieşi din minte ... şti tu cine ... nu ! nu spun numele... ’ ’ — A ... A ... An... — Nu ... Mă trădezi mie înseşi ... Şi-mi părea că-i ţiu capul în mîni ... părea că-ngenunchease naintea mea şi mă uitam în ochii lui ... şi mă uitam ... şi mă uitam ... şi parecă m-aş fi uitat vecinie... Angelo asculta zîmbind. — Ş-apoi ştii tu .. . îmi păţea că şi el se uită la mine ... Ah ! cum ? Nu ştiu cum ... Ce să-ţi spun ... Astfel aţipeam numai şi vise vii treceau pe lîngă ochii mei . . . Ah ! cum aş fi în stare să-l iubesc .. . parecă i-aş săruta mînile dacă mi-ar4 permite... — Dar dacă el ar şti că tu-1 iubeşti ... dacă el te-ar iubi asemenea, îngeraşule ! — Nu spune, o, nu spune ... Ah ! nici gîndesc la asta ... ştiu eu că nici gîn-deşte la mine : o sărmană f ată proastă... || — Dar, vezi tu, tocmai asta iubeşte el în tine, zise Cezara cu glasul plin şi moale . .. naivitatea ta ... el ar vrea să desfăşuri acele f oi ale inocenţei spre a se uita în bobocul de roză, în înţelesul acestor nerozii dulci de care eşti în stare să spui o mie pe zi ... şi fiecare gentilă, fiecare interesantă ... Cîte enigme i-ai dat tu asară de ghicit, de-şi sfarmă capul cu ele . .. Tu nu ştii puterea ta, tu guriţă'de roză ce eşti! sau eşti şirată, te faci că nu ştii! Elli rîse cu glăsciorul ei de argint... — O, eu ştiu că sînt frumuşică, zise ea înecată de plăcere, ştiu că plac ... dar zău, ţi-o jur, Cezara ... nu ştiu că el mă poate iubi ... Ochirea lui era aşa de rece pentru mine ... pe cînd eu ... eu aş fi murit ca să-l sărut o dată... — Mă duc să-l chem ... zise Cezara rîzînd şi bătînd din palme de 5 bucurie. — Nu, nu, nu ! te rog ! Cezara, pentru D-zeu... — Spune că-ţi pare bine dac-ar veni... — Nu .. . zise ea afirmînd 6 cu capul. — Zi că-1 iubeşti. — Nu! zise ea pleeîndu-şi capul pe piept şi jucîndu-se cu colţul şorţului... — Mă duc, mă duc ... o guriţă, îngeraşule... Elli o sărută cu gura 7 plină, cu gratitudine . .. Cezara 8 ieşi şi-nchise uşa cu cheia după sine... A ngelo şi-ntoarse jilţul spre 9 ea ... — O, d-le ! zise ea speriată şi toată pudoarea, toată inocenţa, o lină indignaţie, imputare, o lume de simţiri contrazicătoare îi jucau în faţă... El îngenunche la picioarele ei... — Te-ai supărat? întrebă el cu blîndeţe. — Da! — Să ne-mpăcăm dar, vrei ? -Da!|| _ — C-o guriţă, aşa-i [ ? ] 1. după ioc şters 2, după a scaunului rămas neşters 3. după spune-mi şters 4. după l-aş şters 5. deasupra lui de se află un cu şters 6. după dînd şters (dînd din cap) 7. supraintercalai 8. deasupra lui ea dispăru şters 9. după spr[e] şters 153r 154r 269 155r Ea clătină din cap. . . ^ . Dar el sezu lîngă ea . .. îi prinse 1 capul cu mina, îi întoarse feţişoara ei roşie, care se uita cine ştie unde, drept în faţa lui ş-o sărută ... El simţi că şi ea-1 sărutase, dar aşa de lin, aşa de 2 abia mişcat . .. încît ar fi putut spune că nu l-a sărutat .. . Ea-1 respinse c-o mînă de la ea 3. — Tu nu mă iubeşti .. . ştiu, Elli ... nu mă săruţi măcar... Ochii ei se împlură de lacrimi. — Nici nu mă crezi măcar, zise ea încet. — Atunci sărută-mă. Ea-şi lipi guriţa ei de buzele4 lui ... de i se părea că i s-a lipit un fruct copt şi dulce de gură ... el îi supse o sărutare . .. — Ce dulce ştii tu a săruta, Elli... — Ah ! n-am învăţat de la nimeni . . . Asta vine aşa numai .. . N-o ştiu orişi-cînd... — Atunci de ce [te] depărtezi de mine . . . vino ici în braţul meu . .. O atrase încet pe pieptul lui... — Ah, uite, zise ea ... ce rău îţi stă legătoarea la gît !.. . Ea drese cu mînuţele ei legătoarea... — Şi-apoi nu-i nici pieptănat cumsecade, hahaha ! şi lipseşte un bumb de la maneşcă 3 *. — Mi-a căzut în sîn, Elli .. . caută-1. Ea-şi băgă mîna-n sînul lui. El [o] prinse ş-o apăsa pe inimă. . . — Nu găsesc, zise ea încnizînd ochii de roşie ce era c . .. apoi i redeschise şi [i] se uită c-o cuminte şi tristă seriozitate drept în ochi ... Parecă vrea să [-i] zică : „Eram să-ţi zic o vorbă grea, dar n-o mai spun”. El îi deschise ei sînii... — Să caut butonul meu [de] diamant, poate a căzut între sînii tăi 7... — Nu, nu, zise ea apărîndu-se. — Iacătă-1, zise el, lipindu-şi gura de fragul mărului de zapadă ce ieşise de sub corset... Ea se apăra de dezmierdările lui, dar se apăra lin 8 şi mai mult pentru 9 că se cuvine .. . De mult nu mai avea puterea de a-i refuza ceva. .. El stinse lumina şi un întuneric adînc acoperi10 suspinul lor de amor. || Pe cînd Lilla şi Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atîrnau în toate părţile şi ei pe jumătate goi dormeau strîns îmbrăţişaţi pe sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă-n mîni în casă şi se uită la ei ... Ea era palidă, serioasă, tristă . . . Ţinea în mîna ei un cerşaf alb şi mirositor şi-l aruncă peste mire 11 şi mireasă, apoi se puse-n 12 faţa focului şi se uită multă vreme în ultimele urme a jăraticului. Ochii ei se împlură de lacrimi .. . apoi se sculă repede, ridică colţul cerşa-fului, descoperi capul lui Angelo şi-i sărută fruntea : — Ai să-mi plăteşti tu asta, copilul meu, ai să mi-o plăteşti! Apoi ieşi din cabinet13. A doua zi Lilla îmbla cam pe lîngă păreţi şi nu i se uita nimărui în faţă ... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi şi moi în cap şi pierduse din demonica lor strălucire. Ea se-mbrăcase şi-i ajută şi lui, îi îmbumbă cămeşa la gît, îi făcu 14 fiongul de la legătoare .. . Era blîndă ca un miel... — Aşa-i că mă iubeşti, Angelo? 1. iniţia! : cuprinse 2. supraintercalat 3. unnează Mergi AI [ergi] şters 4. după gu [ra] şters 5. vezi nota 13, p. 263 (în ambele cazuri Eminescu are şovăieli în găsirea formei : maneştă, maneşă) ; maneşcă. este forma moldovenească pentru manişcă 6. întreg sfîrşilul alineatului este adăugat cu un scris foarte mărunt care se continuă între rînduri 7. corectat prin ştersături şi intercalări din : poate e-n sîn la tine 8. după încet şters 9. după de cu[viinţă?] şters 10. după ascunse şters 11. iniţial: mirele, deasupra lui cei doi amanţi şters 12. -n adăugat după ce s-a şters lîngă care urma 13. manuscrisul marchează pauza nu numai prin distanţa mai mare dintre rînduri, ci si printr-o scurtă linie orizontală 14. după f şters ' 270 — Mai întrebi .. . Lilla, erai de mult venită în 1 societatea asta a Amicilor întunericului ?. . . — Ah ! să-ţi spun cum 2 ... Eu te-am văzut pe tine în 3 saloanele 4 doamnei N. Mi-ai fost recomandat, dar tu te-ai uitat aşa, pe deasupra, la mine, mi-ai spus o banalitate şi te-ai dus apoi ... şi eu te urmăream, priveam în vo oglindă ca să te văd în colţul de fereastă în care şedeai ... stăm 5 * seri întregi, plîngeam nopţi întregi ... ah ! cum te iubesc, Angelo, zise ea îneeîndu-i faţa cu sărutări . .. într-o zi s-apropie doctorul de I^s de mine. Se uită în ochii mei cum ştie el a se uita — ciudat adică.. . „Iubeşti pe Angelo, d-şoară, zise el cu tonul fără espresie şi firesc, cum e felul lui de a vorbi...” „Nu”, zic eu. „Haide-n astă-sară în clubul Amicilor întunericului, dacă vrei să-l vezi...” „Dar nu voi să-l văd...” „Sania mea te va lua”, zise el. „Dar nu voi să merg cu sania d-tale...” „Ea va sta la portiţa grădinei d-tale”, zise el, ridieîndu-se şi surîzînd. Angelo, m-am dus noaptea în grădină, am deschis portiţa, m-am pus în sanie şi iată-mă-s. ]| : . Ea luă dreapta Glui în amîndouă minutele, o bătu s-o sărută apoi. . . — Lilla 1 ’ ’ — Lasă-mă, Angelo ... eu nu mai am ce-ţi da .. . ţi-am dat tot ... De mult n-am mai fost stăpînă pe mine, de mult eram toată a ta ... Ai milă de mine ... Dac-ai crezut că sînt cuminte . .. iată cuminţia mea toată 7 .. . dac-ai crezut că sînt frumoasă, iată frumuseţa mea toată . . . Toată faţa mea e sfinţită de sărutările tale ... de nu mă poţi iubi pe mine .. . iubeşte-ţi sărutările tale, Angelo, iubeşte-mi ochii mei, căci 8 te-au privit, căci9 ş-au lipit razele de frumuseţa ta . .. iubeşte gura10 mea, s-a atins de a ta . . . Iubeşte-te pe tine în fiinţa mea ... Angelo, zise ea plîngînd şi lipin-du-se spasmotic de pieptul lui şi apropiindu-şi gura de urechea [lui] : iubeşte-ţi copilul tău... El nu răspunse nimic. I se părea că e un delicvent11 ... că o vină mare apăsa sufletul lui.. . — Şi cum vom trăi noi ? întreabă zîmbind cu tristeţă. .. — Cum? Ah ! iată cum . .. Iată tabloul ce mi-1 zugrăvesc ... Dimineaţa, cînd vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi şi te-i scula . .. apoi ţi-oi aduce cafeaua şi cămeşa cu bufonii puşi, şi ciorapii, halatul, fesul, o ţigară ... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta ... şi, rămasă acasă12, voi şterge colbul de pe cărţile tale, voi aranja hîrtiile, voi drege penele stricate şi cînd vei veni acasă va fi masa pusă . .. pînza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare ... după masă vom şedea la cafea, vom vorbi nerozii . .. apoi13, adaose încet abia mişeîndu-şi buzele, apoi ... zic şi eu, de . .. vom avea copii ... un băiet frumos ca tine, icoana ta, ş-o fetiţă ca mine .. . Ah vom fi fericiţi . .. — Da, fericiţi! murmură el încet şi-ntunecos. „O, Cezara ! Suflet de demon, gîndi14 el, cum citeşti în sufletele omeneşti . .. cum vezi în ele scris viitorul, cum pricep zîmbelul tău de despreţ de ieri.”|| — Dar tu pari trist, dulcele meu amic ... de ce ? — Sînt obosit15, femeia mea, dulcea mea femeie, nimica alta... — Acuma mă duc, ca s-ajung acasă ... Vei veni să mă ceri, nu-i aşa . . . Vino azi, voi aştepta cu nerăbdare venirea ta ... Oh ! cît te mai pot iubi.. . Ea-şi aruncă mantila pe umere, îl16 sărută şi dispăru pe uşă .. . 1 .după a [ici] şters 2. supraintercalat 3. după la balul şi balul succesiv şterse: Eminescit a scris iutii la balul, apoi a şters balul vrînă să-l înlocuiască cu altceva, apoi, revenind la prima intenţie, a scris din nou balul şi în s/îrşit a şters lot şi a scris în saloanele 4. în manuscris : salonoanele 5. după şi şters 6. după m[îna] şters j. supraintercalat 8. după p şters 9. supraintercalat 10. după -ţi şters 11. urmează condamnat şters (şi înlocuit cu punctele de suspensie) 12. rămasă acasă supraintercalat 13. urmează puncte de suspensie şterse 14. după zise şters 15. după cam* şters: urmează co[pila?] şters 1G. după şi şters 227 ISCr 157r El rămase trist1... . . „Va să zică asta-i viaţa mea viitoare . .. Adio visuri orbitoare ... am devenit umil bărbat al unei mici femei ... Vom avea copii ... mi-o aduce halatul şi papucii dimineaţa ... Ah ! doar o dezgustătoare perspectivă de urît şi monotonie...” Cezara în haina ei de Hamlet rîdea într-un colţ al odăiei. D-zeu ştie cînd şi cum 2 se furisase-n casă ... La vorbele lui vorbite încet, însă destul de clar, ea trase-un hohot ironic şi splendid de răceală. . . — Taci! taci! — Ei bine ! iată dar idealul tău . .. iată viaţa îngerilor . .. iată scopul pe care natura voieşte a-1 împlini prin ,aceea c-a îmbrăcat acel bobocel de fată cu naivitate şi graţii ... un băieţel ... o fetiţă, aerul odăiei apăsat de voluptatea patului conjugal ... un3 pat cu cerşafuri cari trebuiesc foarte des schimbare ... N-a rezistat mult îngerul, nu-i aşa ... Se grăbea natura să-şi împlinească scopul ei măreţ, reproducerea neamului omenesc, şi şi-a asigurat această împlinire pin îmbrăţişări multe, pin dulci rezistenţe, pin vorbe cu două înţelesuri... O ! O ! pfui ! hahaha ! Ei, ce faci, fugi ?.. ,4 — Te-aş ucide, Cezara, de drept ce ai5! Mă desperezi... — Şi orb nebun ce eşti ... nu vezi tu că eşti o unealtă, că bucurii, dureri, pasiunea, plăcerea ce o ai pentr-un sin femeiesc care nu contribuie nimic la voluptate, plăcerea ce o ai pentr-o fată naivă, căci cu cît va fi mai naivă, cu atît mai greu îi va veni în minte să-şi ucidă copilul ... nu vezi că eşti o unealtă în minele unui demon, că eşti jucăria simţirilor tale, că nimic ce ai nu e al tău, că tu eşti cauza 6 involun-tară’pe care natura, sau numeşte-o cum vrei, îşi scrie aşa-numitele scopuri măreţe ... || iGor Nu 7 vezi tu că legi, state, monarhi, religii nu sînt decît aparatul greu pentru a face cu putinţă acest act murdar 8 de reproducere 9 şi a vă arunca apoi în braţele monotoniei meschine a urîtului, a ridiculului, a unei vieţi care-mi face greaţă ? ... 10 Te-nchipuiesc cu halatul înflorit, cu fes în cap11, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupaţiune monotonă şi somnoroasă ; apoi vei muri şi copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeaşi viaţă spirituală... — Ai drept . .. asta mi-o spun şi eu ... taci, rîsul tău mă supără. .. — Şi de ce aş tăcea . .. zise Cezara-ncrucişindu-şi mînile ... Tu ai pierdut pe această copilă ... Tu ştiai că n-ai s-o poţi iubi, puteai13 cel puţin şti că ea nu-ţi va ajunge, şi cu toate acestea ai avut-o ca pe soţia ta ... Ai nefericit-o ... Crezi că-mi trece pin minte să-ţi cruţ mustrările de cuget ... nu ! De aceea sînt un demon . .. — Dar tu mi-ai adus-o ... — Spun că nu ? . .. Da . .. sînt liberă eu de a încerca să seduc ... De ce te-ai lăsat sedus ? — N-am remuşcări.. . — N-ai ... Bine .. . Copila va fi alungată de părinţi ... va naşte-n sărăcie ... Va fi o femeie pierdută . .. dacă n-o vei lua de soţie ... Dar tu o vei lua. Vei avea o viaţă de urît, vei îmbla după alte femei ... eu voi îngriji ca ea s-o ştie aceasta şi atunci adio pace casnică, atunci abia vei vedea ce va să zică iadul pe pămînt ... A ! pîn-acum n-ai nici idee ... Pîn-acum melancolia ta şi coloarea neagră sub care priveşti lumea || io ir sînt teorii sure pe lîngă realitatea ce te aşteaptă... — Voi suporta inevitabilul.. . — Adio, Angelo... — Cezara ! . .. Cezara, murmură el încet plecîndu-şi genunchii la ea ... te iubesc ... nu poţi tu ierta... — Ce să iert? Te iubesc eu? ... Ea ieşi repede din casă13. — Lilli a venit apoi la mine, trimisă chiar de tatăl său, ca să-mi ceară din nou scuze .. . I-am spus că tu n-o poţi lua de soţie şi am esplicat punctele mele de 1. urinează şi şters (înlocuit cu semnele de suspensie) 2. şi cum deasupra lui venise şters 3. după acel şters (acel pat) 4. urmează te şters (te-aş ?) 5. peste semn de întrebare 6. iniţial: cauză ; urmează pe şters (pe care natura) 7. urmăm ordinea impusă de numerotarea autografă a autorului, ale cărui file au fost legate şi numerotate greşit (74=760, 75 = 767, 76 lipseşte, 11=159, 18=158) 8. supraintercalat 9. după reg[enerare?] şters 10. urmează Nu vezi şters 11. în cap repetat din inadvertenţă 12. după ştiai sters 13. lipseşte o pagină ’ ' 272 I 92 T' ‘■T‘- ti* f* I i .2,*,-' pu. Al—/ . . . 'JW-**' C~- J " /" 0 - * A-c ^ £s*7 ^ *■ 'pf-Jr '*• -2~- a.«-> y* ' r £~S~ ^ ' > / "■ c1 vt * /'i /"*- ;, cUfir ’ ’ l / ■ .. aU "l- Lt * j! ^ y^j , . şTr. v . ' Ur.iji- r ■}&<' '3 JM■> t /_ (.- - —-- r . f 3-f— . t, t -i, ■ • . *’1 I £ <- ^ L •- U t i .? * eu ■? y 1l4>7t'4' /fUUî c~P~uU-~ 3 ^ 4 < JT , y rc* rr~ i... A*'1'1 ■* /*■• r , D '¥"* ' ,U yc^K- '■ y . > r S*.**'** y ^ ^ { . V M ' -r/~ tePxAA ■ sp*' 1 ./* • ‘ fty-r-* - -1 ' ■\J i » V . r/_ • ,3 ‘ jr H- T / /; ^ , y/-,' ,_V- r r .^•7= . */j< y** /*- *.<■ * 71 > \ L .7 tv.t- y-T>’ .— y A £* ■' A 3 ‘ / - ;T. =''* i"f; i y ’r Z, ir* , ;i' ‘ * ' t /..-r .a- )’ .o ~. ■■r i /. r { ■ S~* P -3 .. /* r :rr_ ,»«rr., 38. [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255, 92r cerneală '21 cm x ÎG cm /y r'/ / / y ‘ / ’ f /..' 7 10 *r /C Z~£ c ... . / W*> ./-/ A. ,’ t* A" „77 / rt- / />_ y ,/. *• •> > ■*• / ^ 7. v « - _>»* :Jr X#« —_ /•- /^ / ■- J*~ r ^7: ^ T/y-— /- ^/-Wy y-yl*— ,-— / ' * / • *' n f~,(> ^ fi- - —- u i * ►-» * /# • ♦ f'/ZZuZc—Z’ yL- 7?-^=“ «wu. r .• <=- /• *^t’ . ,■« / ^ / J f r>«^r..., f. .y „ , _ 7*” //--•-£• a A-‘ ^ , ^ / ■' .. ... //./ v*. ^ ^... ->•-,- *-»' ,s. /■,:*. ...' / _ VT»...-. ,.. ?... t l'C v .'*'/. .•• y ' . / . * / . / + - n. < • -'». A Z? .«• . , /■’ v.-:: / / .//* 7"':7 7" ” * X ^ / *«. . ✓ ,, /:<’ , / -ir ■ - T” ■ »-**-. , - 7' -. . ^ •.C y -ÎC V /- I02r cerneai^ 'TULţ;i TLAj 21 c« X !7 cn} ! I '***- - w I ■ f~ ... y~ f—3 /*Z-~ I /V^---T **• A (2^r‘ /* /* ^ >/« /' /-A /S^ a -iog ««< o />»..- /.r—« .»_„., ' /r~y .Jri*-yTrK*c. « - - /. ^ ' •■ A(~ /£- • - -J y-*~ ‘ f sjCC~ H C*'~^X , /îi ' / z'X’ fi t A A-/ ,.~A' *P“t/ * / J,:. ,<- y— ' 4^. A -/ /tA- , A‘' ^ Cl‘ /^►JK - I +~trV c >1 ^ — /*' *-' **- / ■ . A /^ fA- -,_ 4**» •p^ f I - y . ^ £*■•* -—- yi /f~sf t*—«--»* / /4x->~* .. - ^iL._________ * ^—-^- ^ i_<— ... ---v ^«. ^ £- J fT ^ /A ^ y ! ^ f yry£i^ r ^-t~~r~ • • - / , ;< C'^icC A lti*.s^.l^ •-/-a ~ ''r-L-jU..,: - t( e-rr-JL*-. *-.- .’:"v .' •/.. 11 *7 "‘V .'■■ ■' - *-6 f~.t.>tl- »> o ■' *-* ^ i- Jit pl.'h- S' /tf/l-yr- ■ J 7 / 7-w- %~r7r- 7—^77 / 'A' ^ .V A. /Ac—^ /V " y f 7A {7^ r7Tj r J 'lS e- / *t \ * Ar fa l cA- ■/^ A V / 7 ' f ' n**^~7*~ . . . 7^-r---. / ....-;,,,_____________ ---^ .- >-,<_< , ^ ‘ * /L-r^c-r- A*, C rf l \ £ * /^7m »k ^ / ‘ l yjA ** A C l \S 1- —, c ^ ^ ‘ ‘ / t Ir-X f Z. * ■+—J » ' ' - 7 / - ^ * L /■« 77,7^ , -fi..L— ^ .fi -/ ^ ) ■ . / , ; / /,/..- — •- - 'y ^tlr, u^~f~CL -!~c—L ~^ (**--* f > © X- /' 1 -t ; - - >^f -? i.- v * -' . t fa 7 / ^ 7o-~*—' ~i <-*. i-r , , /'. n- ,A- - - /A— _/ ^ / i . 7 ., A . . ,—• ” ■>— ^ 'i4- '" ' ... " /— B-«7fntT'“''rAr"ox^w r ceraeaiă o, ^ cm X 16 cm TLAj UU+Tt. ii— _C, #~ e—*-~ ,4l*> ** 1 4 “7' ' /? ' a- >d d- / A-eL*rf>YL i J c/hv-' ^A- fr-L f- /.V —/ 7: î > 7—» ISL/'WU r ’.......ij , 't l ^4 Un^ -> " ' r*. ft ( I ■ :] •-» x£ J ■: tU rfc ^ v—y J r, t- ,-t r UJ- * cz r JTe 1 .—( ■ ^7* A O ™ .) ' / * ■» ~ A^~r- j-i Jl, ‘ :/,; fc; ' ‘ & - i*Y ( ; l. 1 1 ' ' / ' £ ■< • ■L t ;.', •6 h. y ■ *-<^ ^ r } ' frd- ♦ i» v. ; i / c* >- .7*- £ .-- ‘7 ei^ tv-C- „_ /OC.< /7. -, <■ f _ • /- . - • >/ y / >/ " . ', i.^r 'v L /? / l< ' u~- '■*- V _ / — - r'/' ^ ,<■ - fj /,z<— / / / / / ,/lY//<^/-' ' 4/*“^ >£- <7 ^7"y7- l —. yiu.r-p* ^y.d.r vL■ v t . . C~(J- L> in-Y-L r- /' . "‘ T / ' ►— - >X^TU r**JL 1 9 9 *- ^ O; .<• — V;/ • ' . /» ’! ‘ 1 ' * ‘’y.X *«■ <• -<•/.. . Ci- _• —X*- -wV' .- /îl . - i< :y- "T -• /-|t - A-,. T 7" ... / ' ' / * * * - *—» *-?• ... - lî"- Ci ,, i-r- ■ ' I y 1». f Ml -/"A' / / ' ... / / ■. - , ; L» t ' ^— ■ T;T 7 ( /m .. dt '■ .. r* /?-. ^ JL> t< e /9Y.:*L *" t- £ 7 «V ' / Ti >•-/ .... i' ’/<. j •* ,p ■ i^~c— / LX , ^ . i ''"/^ t ti. <<- a±4--> —A ;.u , /t-XT /L i." rvj-t^ (• r>f ,T 3.&s * - - * *t *. X L..' Ax / ^ • - ^ -/ /I / *y y^ £- O ~ - . V T—' v // ’ L ' r1 fLv- * <- /r *■ '7 j ilZ /* <«*» / -f y /* ^ wt * ■*— ^ ^ j - y-TL.^' f -I3AK 2XAJ Cerneală O 7 ‘ Cni x j6,5 cn3 ■ ,-? r. r, //«■' >x- .- ,7 ' ; /. • ^ T" X y- / . ^*-C /—- /•■— { "2r y /' , / '’ ■■ J ' s . . rr.. ■' ■ ^'-C, fy /'V fcf e*- £ i- ^ /. •tJ 'L *■ A—S^.s ••• ^ /}t ■ -*- -'/■-«■ •'•'■ . ^ r T' ^ ‘ /*;/—•/ a '^/‘' ( s/* /* , t- fj-t *' *-’ ‘y—• ■ £,. y ' /■ yy-/ ^ ^ •»,<. ^ ' -a f "y - •■■ tV« ,n„ L s )’, x/i/.rf',; / ,; >;. ... '-/■ *..---\ j\~.u f ^ !■{.•'lÂir^ b-rti* -j6 ■T~' f "”“*' '' • _, n...ţ ^ - t+> t'-i»* t'*rrv / V, r- /-/■' "•-** V ~~—» , . . tAţ • * * 'j/ ^ i"ti / 'fy-i y /— '* /r~ ■ ^ a '''■: 7. y- y,,y ... ■ ^ ~L L . v- JL aS v-tS-C' Cf / . ^ ~yr ,c ^A/,./A _^. 4 ^ ‘ *V^‘A « «£ ,Av4^. t_a , ,// ■ o ■' ' ^7S-rf * 27? ■'*' * /-*y ”' A, t£-7 f' 'S-—. £ «£— A.. ^ j 9«l *“ ^ y< 7~771y -ffJL*/ i<~^ ,-AA fi 'jr- f}~Al ~^~~>~>~i-—/* ^- /i /~ -,—, xi /n . * /;^.£ ,xx~' <*a .~A.\A ' •/>-*~A> iA~ - —^ a^Aa i%kJ- /yp' / *.- «■^ />v . 0 't â' ~ ,.-A ^ /■/ * p-Aâ~ ~~l* rf~- cl'A'-r /^/rr ‘*-7~ ^+-<..*--^-T~fr -7? - t*n£t£~ ^ -/l — K -■ ■ g ■ / ■ ^ tf1 *__ [r{~AA ‘* l iWVl / A JL ’ •«*/ r a y~^ <£-£- -/ aAfi<- ■£* " •/ - ,/ y /a‘,> ,."// -/ p /'/' <2-r -Ifa&ArrTL * £ t” ' : „ / / . Â,' i .'-r' A'i~c * A r-~ A . ; x-— * ' / / V cx. / - > * "' ■'’ Cv7~^7U-* ' , /- C 'î.- ^f- —. «- - '» ■» . ‘ .-: /i».o . S^l*"—• _-/. ‘ .:' ., * A .^-- - . ' ' . , '"\ - ' " ' ' - X ' '^•/ .'. ; .. " .;;___ _ ' ;. V; ■.' ';A *u- y,, y BA^ 2259, 272; ,;;• ^ste INDICAj cerneală 23,5 cia X 18,8 t~- I c’/^^rCr. J - 6— /^-‘ .V ./I '2*7~){rr~>*-~^ *»_ /t*'/ . ^TTy < * f~*........ 4 ‘ >-v A»- *T-> »^ d £---* C^' C v> / ^ - r * ' ^7 • * Ci - _. •*” - z' *'.~f//^... f / •/—- • (&>c^6' /r— 00£ ^ ,eAy^- . A/* AA £ ' /^ ^7 /~~v C C^. _ ^ 7^~~Y '2^-iC r-^—i ,- *_a **■ y*A? r ^ .{.„_: > M.^U ţzfz^ ^ t£~ > 7* : ' *a, • • x ...... • ^ ^i -1- ‘ ■ /^* 1 A a y /7/c ' - '^**jt**‘S r '•i i,__7£"~ <^U ^ y—:/^c A _»*. • X-'t— : c.' l^JiiX -<£.'. <# ^ ^_S- v ___— / < «.«. jzjOs /T • ^ rrrr^^- j / /•* / 7*.;.. / — r" .. \„ŞV ?- ^ t*~" / /* r*—,-/" J~- V-X «Srf ~ /V /* 0.+ -*. - / .0 -A'-’ :.A 9 ' '"•’ rzv <.?. 46. BAR 2259, 272v [POVESTE cerneală INDICA] 23,5 cm x 18,8 cm ■ 19 i >\ W\ cUfal . .•&••»/ *■ r _ . r (jg- Hcr^rrenţis in ţŞ’pefjiHe* Ca+fY* nur • i'^nuf i ţi-irS £L*Ia .ţrrirnn'tie Âfrn- ft*:**** StxÂCtn&îfâ-t' ’ ~ . 1. , ,y Jsditia — des} a.usfd iurU # j-en*rt eam***» , ca» finu-p 4r( . paf, ca;J < i'tM & tijrrf»™' * far^f^7 •d&W^ » .cu UU^.ni+4. fit" • ^ * fn^A>^ ; O* *i doJ^r, «« C«„+K . TfaCUfa d(UtpCui Ai 'tH>J4.-)'hA>L. t £i**s* J ţiirC r~ca CA V ■** W> -^Je'fdtdj /*f*~*r . . ' firn-yJ*- J< dod fafaiî, fa Af U&f* 'rnA* ' L* >*-• ,> w „ ^ , /**«; ;'*** .' ^ ^ 4- ^w**' > ^ O ■ 1 ' ' . -V -. V * \ âtisfed*' ^ _jlwPjfaitaci 4ltmud AC . , 1 ’ ,a JT Pn+i '<*dwr > * ■ * J Pa ■ L-W !^t(Au ’ ■- ' 7 • ' ., P f m* ^ A . ' Jţ_ vide -Ca a4n ^‘d'J^ ■ ^ ■ te** * f*~ f ^'. W1(7h 0 1 ^4- , * ^ ?4‘4- £?£> Yfpn ,. ^ ^ ^~r^'. ^ .... / • c/» ' ;«f » ^ ^ ^ ^7 . I CM ^ntl-r ; ‘ / --, / o a#M 48. fARCHAEUS] BAR 2269, 19r cerneală violetă 20 cm X 16,5 cm /•r'TZ'Cc O-* pru^o ^T;/;>î«w?r^ ^ L^-C i>* £Tvz-^-si t'Cc jz-cxHtf~*7 ^-ct^Cfut ^c-î'tt^C) j Cm ak SG y?$ frt^Ar* }'j frKOttrn. ^ & bs . « * cÂkc^ts-f" ■ t, & ITY O :cixlu Cin. 1 ^ *«U^. i,^., 'Znhw \ ■V/ /A ' Jni . Ccu>i dnrtîCM. 4 a l< d +~1' ^ fi ’f QCLJs&'fa din '^<»>U~ ^ 4.(7 ^ 4-£ OvC • ^ «Aşi* LtrrŢ , y. d' /> A-* , aC^’ (?a^‘ -f ifd txlÂJ. ... j jueA.. n ■Lî'; jitntji jyv<^6.(jJ? Y>1 df— o/tCţ3f ztCjdffC'- • y5ST~ 4^. '&t^( ?y)b- 4rC hnr{c->T-C t 4*^^ o4o«*t/i ^:- PAR 2269, 36r [ARCHAEUS] cerneală violetă 20 cm x 16,5 cm ■■■ (m cu-n'Ux cU - a - : •• > • - r. n Uf. -r* oUvi JU-.-- ; ^ cJrcÂau^ cU cam, WMnl> jC'eJi rvrfii en' ^ jar~^. - J’^L-C6.‘j*AX. jr\s*4A*- X - (Z*n imUi. dt m e>Lf^ C-u^tr-f i Crt ■Â^i-dn X'yrA V*A Cm\ ct-df-» *1 ’c^ j,' tfrc~ ^ <*' *,', X^£sy*l/sri.s\As(. $jl f Cs* *>-A~.tsC~t r* y (%C‘ l_ 'X , ^r<2' dJ~4- , dcccA /(,,, c^-fi #c~eC ^ ?n tyiolliu Uf C J-4-vtss' Uf /H« f,, ^ £ JkC'tr,"~^“' (Xh L V'SHf ■ Jj ,Cf>X,r~' , / -> r^‘ t Icf- 4» î i (Ox~ ^ < <» ‘ c\ , rr»~6~ - <*■"■ * ‘"~~J“5f 7V* r -r- * UU~C / -^-''‘'/J/>* * ............ <■ « /■ J r p.» ■ A-î / jJ h~ -£jr-iv/i 7 /'^1 50. [ARCHAEUS] (variantă) BAR 2268, 22r cerneală violetă 20 cm x 10,3 cm * tV i - 7-Ar. ; ty7* / ■ '--/« _ x ’ / /r J A’-’-' •f * cC S. // '•• / .■'• /■ fr 7^ pJZ^ , A- ... ^ i*-. / ,^T- t.,Z£ /^L-C- ... Av7- * l^-KJ ,w- 4W: £— i- /r ^ ° "6 /«-A ^ £> >'l'^/, "~ S'l r\c*-/ cA st* A~*-. ( /<1, //-* /< Jc ^ £ âf^^- & , cA J^'r d>i / A Jtotst , & * / /. ,. /,./ , A' "-'■ / 7ŞtMM"y'- bAR 2268 23 f VrcHAEUS] (variantă) ' r «rneaiă Wo,etă 2Q c« X 16,3 cnj ~7~" ^ ■ "■ *? *> <: A-V - ^ v. /, A. y.y^ ./a.#/C ^ ^-" ^A* * A— ----------- , ^-» ^/a._ ^ - '- - >- <—- - — -'- /*A , tc, _ cu_ Î^Zt- ”/~-, r ţ- -^j *_ jlo^_ €<^/i X__o vc ^—/_ 7- /—' T-'*'- ^ ^ /^r ~ x, „_y a/ jAx <£.^ct faj/'-f/'A-. , / >*~ *-' x&A iA- ^4» .r/L....A/'fc/-^y' Z2' • ^ / - •*•> J-'f.tA’ p<-*d-~ s*6*s, "‘•fa " \ yj * »*£..' -^ ~7-!f-a *" ' '. .... >"•/*- ; /,.„ /.....'• ^ ' />,:-/ A/ ifi..— / ‘ .5/- ^ flU *c ?;xA <^v y'" L i1 j-::>- ■ J- ; :■ •• A; ■•w, < - J. 'li-JL. k.:. <>:.'■!(- ^ rri 1 ■/->. Zi. rJ+.J-X • /. /{ u {/--■■ >' OfLj..,. y.- A'7' X .-W-i {<" -y' .xy «— r-UlvucJj foh, fi. &> ■ lt,.L j' y? jir&i- j~* C-yP- 'U&jtUrt-J ~Jx —— ^ • r"-' 1 l^.A*./’} . o . , , t • »«"■*{ j}.r Wk«^' W*. *w> U*~'*»¥**~' 53 ‘—, ■^u£/Ţf n* t VofSAy. ^4*0. ,* ■•'' 53. [ARCHAEUS] (variantă) BAR 2262, 42v cerneală 35 cm X 21,2 cm vedere ... A plîns mult biata fată ... dar voi şti cu 1 s-o mingii .. . Am un camerier care nu e de despreţuit... ’ — Cczara ! — Ei, D-zeul meu ! dar tu eşti nebun .. . Ea va fi fericită în felul ei ... Yino--ncoace şi suge rana asta ... nu vezi că-mi curge sîngele pe haine... El îşi lipi buzele de rana 2 pieptului şi supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zapadă .. . Ea-i ţinea capul cu mînile .. . apoi-i ridică capul şi sărută gura lui roşie de sînge . .. Asta drept mulţumire . .. Ea-şi acoperi sinul, îl ridică pe braţele ei ca pe un copil, îl strînse la piept, îl dezmierdă... — Cum mă faci să pătimesc, şopti3 el încet. Bine, încă n-ai cunoscut tu ce voi eu să cunoşti .. . Amicul meu 4, ai alegerea între două lucruri: între urît, ordinar, meschin şi între durere, pasiune, turbare ... între Lili şi mine. Eu nu te-nşel, ţi-o spun dinainte : eu voi usca viaţa ta de m-alegi pe mine ... eu te voi omorî... dar nu-ţi voi coase halat, nici ţi-oi împleti pungi de tutun.. eu te [voi] despera 6 . .. Dar nu ţi-oi face copii ... De un singur lucru te asigur, nu ţi se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine ... atunci, se-nţelege, se sfîrşeşte totul ... atunci ştiu că vei trebui sau să mori, sau să nebuneşti. Ea-1 juca pe genunchii ei, îşi băga mînile-n sînul lui şi el simţi înnegrindu-se lu-mea-naintea ochilor 0 lui.. . — Ah ! aş rezista de mi-ar fi cu putinţă, zise el cu durere ... dar acum ... acum cînd aş [da] toată lumea pentru o sărutare a ta şi viaţa mea-mpreună ... acum e prea tîrziu, diavol de femeie ce eşti ... || — Voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerei ... iată ce-ţi ofer ... De-un lucru fii sigur : te iubesc. Nu 7 te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul samănâ aşa de mult cu ura ... Aş fi în stare să mă las ucisă pentru tine. . ,8 1. supraintercalat 2. iniţial : rană. 3. deasupra lui zise şters 4. urmează : şters 5. după ucide şters 6. supraintercalat 7. după 1'e şters 8. ca semn al încheierii capitolului figurează o scurtă linie orizontală la mijlocul paginii. 15 Sr 35 —c. 344 273 [„O, TACI, CE SPUI CĂ MĂ IUBEŞTI, COPILĂ...”] SS7G (II) O, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă, la ce o spui? De ce răpeşti plăcuta nerozie de [a] ghici filă cu filă cartea iubirei1 tale. îndoielele dulci şi geloase cari se nasc din bogăţia ochilor tăi sînt enigme, e 2 drept adinei, dară ele sînt o avere, cum cîntările 3 misterioase sînt averea divinităţii4. Ce comoară — o, lasă-mi comoara mea ! Las’să mă fac că nu ştiu, că nu ştiu 5 că mă iubeşti. Las’să văd amorul întreg în ochi, să-l văd umed ca pe-o floare a nopţii, să n-aud această umbră săracă, acest nume fugitiv, cuvîntul dc amor ! Toate limbele pămîntului nu pot spune ceea ce vrei să-mi spui . .. pe cînd în ochii tăi gîndirile-ţi6 se ivesc goale, şirete 7, tinere, şi haina cea urîtă a vorbei nu ascunde nimic din frumuseţea lor. Eu nu voi umbra mărului de aur 8, ci mărul, nu vorbe de amor, ci amorul. Nu, destul că haina ta ascunde zăpada dulce a sinului tău, nu, destul că poala ta ascunde picioarele-ţi mici şi dulci ... Ah, multe ascund şi prea puţin tradă . .. Cum aş voi să te văd cum văd iubirea-ţi în ochi . . . goală ! — Cezar !... || O, nu vorbi ... de ce risipeşti cu uşurinţă pietrele scumpe în caos ... Păstrea-ză-le ... la focul nopţilor de iarnă, cînd nu ne vom mai9 iubi atît, cu poveşti pagîne de iubire vor lumina viaţa noastră cînd se vor10 întuneca .. . Dar acuma .. . acuma răspundă-mi ochii ... eu bat cu degetul în murul marmoreu al gîndirei tale, pe fruntea ta . .. părul tău îmi curge pin degete . . . nu-mi ţine mînile . .. ştiu că sînt insolent . . . ţine-nchisă lăcata cea de corale ... nu împlea c-o vorbă timpul unei sărutări . . . Nu sîntem singuri, nu ne iubim? Să-ţi întreb fruntea şi să-mi răspundă pin ochi ... o rază a lor spune mai mult decît popoarele laolaltă şi-n momentul cînd se iveşte o sug întreagă cu gura în sufletul meu. N-aş vrea să pierd o vorbă, dar n-aş vrea să pierd o sărutare . . . îngere ! Sîntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin inainte de creaţie . . . acel spirit divin eram noi — era amorul! Departe nu numai de oameni, departe de pămînt chiar. Misterul divin al vieţei sîntem noi — noi în momentul acesta vom purta 11 toată lumea în inimi ... îl vom purta, nu-i aşa? .. . tu ai milă ... tu vei lăsa ca umbra unei zile să se eternizeze prin tine ... Murmurezi ... o murmur neînţăles, dulce e beţia mistică a amorului nostru .. . aud tremurînd la urechea mea || glasul celui întîi amor ... O, Eva ... Eva tu eşti, tu-mi dai mărul din pomul cunoştiinţei ... şi nu vorbeşti, murmurezi ... cum de s-a rătăcit * pîn-în * stele flautul zefirului. Ardem, sărmană copilă, ardem cum arde-ncet universu-ntreg .. . O jertfă infinită marelui spirit ! L după cea dobitoacă a şters cu excepţia lui a de la sfîrşil 2. scris din inadvertenţă de două ori (capăt de rind) 3. deasupra lui sentenţeîe (iniţial: senţenţelej bogate şi şters 4. după înţelep[ciuniij şters 5. repetarea lui că nu ştiu poate fi totuşi o simplă inadvertenţă 6. deasupra lui ele şters 7..după şi ştcis S. mărului de aur deasupra rodiei şters 9. ne vom mai este o lectură incertă şi pentru că presupusul \om este aeopciit dc cifra ştampilată a filei 10. vor c poate scris din inadvertenţa pentru va. prin ahacţic cu vor precedent 11. iniţial purtăm, modificat in purta după supraintercalarea lui vom Şi ardeau în albastrul1 infinit al templului candelele de aur a stelelor .. . Sus un cer înstelat şi jos un cer înstelat .. . Lui2 i se storcea singele din inimă, lumina din ochi, sufletul din piept şi ea era muiată de lacrimi ... O, durere nesfîrşit de dulce, o, voluptate nesfîrşit de dureroasă ... şi el recăzu cu faţa palidă şi3 slabă-n perinele albe şi luna-i da arătarea unui mort . .. Ea-şi închisese ochii şi un surîs abia îi deschise gura ei roşie, de se vedeau dinţii ... faţa ei părea mai plină şi pieptul ei mai îmflat, îl cuprinse cu braţul şi îşi puse mîna ei rotundă şi plină pe inima lui ... şi simţea cum bate din ce în ce mai încet, mai liniştit ... Cezar adormise ... adormise... Ea se sculă în genunchi.Ochii ei mari să rotunjiră. îi venea să plîngă, îşi muşca buzele ... Oh ! murmură ea ... şi tu, şi tu ! Ce frumos e ! Amîndoi ne-am suit de pe pămînt, singură m-oi |] reîntoarce ... Trebui, trebui ... Ea s-aşeză pe el ... îl muşca cu sărutările ei ... îi încălzea mînile în sîn ... Copilul meu ... dulcele meu copil ! Cît te iubesc ... ce adînc te urăsc ... îl ridică-n braţe şi[-l] aruncă de sus, apoi recăzu leşinată în corabia aerului4. 1. după tcmţplul] infinitul. succesiv şterse 2. după I se şters 3. supraintercalat peste o virgulă rămasă neştearsă 4. după de şters (corabia de aer ?) 3Sr 275 272r 272v [POVESTE INDICĂ] 2255) De mult, de mult a fost un împărat în ţara depărtată a Indiei şi avea o fată frumoasă cum nu se mai povesteşte, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plîns vodată. în nopţi cu lună, cînd se primbla prin întune[coa]sele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stînci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuşi era de om. O arfă, asemenea sunetului blînd şi regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cîntăreţ, care o1 iubea pe fata de-mpărat. Ea-1 văzu răsărind prin crenge în lumina de lună — era nalt şi frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunţii măreţe, ochii străluceau în bolţile lor ca două flori2, [ca două] picături de întunerec topit. Ea-1 iubi, căci nici n-ar fi ştiut să facă alta, aşa era de frumos. într-o noapte, printre 3 mreje4 de frunziş [îjntunecatH de oliv şi laur, suspendea luna ca o pavăză de aur, el sta îngenuncheat7 la picioarele ei8 şi, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung şi-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea blîndă şi albastră a ochilor ei mari. Cu mînele ei dulci ea-i neteza părul, cu gura-i încreţită de amor ea-i săruta fruntea. — Ce frumoasă frunte ai tu, coroana lumii s-ar mîndri să şadă pe ea. — Ai dori-o tu? zise el şi ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi. El se sculă şi o privi. Numai împăratul Saharei, leul, priveşte astfel, o dată în viaţa lui, cînd iubeşte 9. O strînse-n braţe şi se duse-n lume. Adio, stea — amor, tot! || Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înţelepciunea vremilor. Simbol uriaş al timpului. Paria10 se uită lung în el, şi-l înţelese. Auzi vorbirea sîntelor sale origini, înţelese11 ce este aceea12 ce mişcă cele trecătoare ale pămîntului. îşi sfărmă arfa de o stîncă şi se duse-n sus. Răscoli popoare contra regilor13 şi legilor lor, răsturnă regii şi marii pămîntului şi în fruntea acelor popoare, unele de origini sînte, altele de origini obscure, el curgea14 de-a lungul rîu-rilor mari15 şi răsturna imperii şi le supunea şie16. Cifrele arabe în paranteze drepte trimit la textele reproduse la nota 6, p. 277. 1. scris peste b sau 1 2. supraintercalat sau, mai curînd, destinat să înlocuiască picături de întunerec topit; cum nu se operează nici o eliminare grafică, am păstrat amîndouă variantele, dar pe a doua am juxtapus-o, n-am subordonat-o celei dinţii 3. după luna şters 4. după frunzele-ntunecate de şters 5. iniţial: frunze-ntunecate 6. iniţial : ea netezea 7. -ngenuncheat supraintercalat H.dupăhii şters 9. cf. [4]: numai un zeu se uită astfel — cmd pentru amor lumesc se leapădă de nemurire 10. după tîn[ărul] * şters 11. după înţelesul şi mis ***, Şters^ 12. ce este aceea deasupra lui cele şters 13. după lefgilor] şters 14. după merg[ea] şters 15. rîurilor mari provine din rîului mare prin corectarea finalelor 16. cf. pentru toată fraza, [7] şi [6] ; Răscoli în sufletul popoarelor amintirea sfintelor lor origini şi A răsturnat legi şi imperii ce durase mii de ani, a mutat popoare din ţările în care şezuse mii de ani, a răscolit lumea şi numele lui [era cunoscut] dintr-un capăt al pămîntului pîn-în cellalt ’ 276 Popoarele-1 iubeau că era drept şi bun, regii se temeau de el. Era împăratul lumei şi Domnul tuturor celor trecătoare. Atunci se duse la castelul răsărit din rădăcini de munţi. Intră in înaltele turle* ca să puie coroana lumei pe fruntea miresei lui — dar întinsă, albă ca o1 ceară măr-murită, moartă era iubita lui. El2 nu auzi nimic, nimic 3 — numai valurile sînte ale Gangelui vuiau cu un răsunet depărtat şi ironic în urechile lui4 — îşi plecă fruntea şi zise : „La 3 ce? La cc?”—apoi o apucă-nspre pustii şi nimenea n-a mai auzit de elc. 1. supraintcrcalat 2, după Nu zise şters 3. supraintcrealat 4. cf. [8] : numai vuirea înceată şi lină a Gangelui luneca ironic pin-în fundul întunecatelor sale gîndiri 5. peste De, cf. OPERE I, p. 49.1 (varianta versificată din 22(14, (î(!r) A fost odat-un cîntăreţ (strofa 11): Şi-ntreb : de ce? de cc ? 6. in continuare se află scrise 9 scurte notări, primele trei pe sfirşitul lui 272v şi restul pe 273r [1] M*** unei* scene toţi. [2] Ci-şi * făcuse o arfă nouă, pe care cînta cinturi ce păreau eterne asemenea eternei mări. [3] Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului. [4] numai un zeu sc uită astfel — cînd pentru amor lumesc se leapădă de nemurire. [5] Ştiinţa celor nepieritoare * ii părea vană, de nimica pe lingă amorul acelei femei. [6] A răsturnat legi şi imperii cc durase mii de ani, a mutat popoare din ţările In care şezuse mii de ani, a răscolit lumea şi numele lui [era cunoscut] dintr-un capăt al pămîntului pîn-în cellalt. [7] răscoli in sufletul popoarelor amintirea sfintelor lor origini. [8] numai vuirea înceată şi lină a Gangelui luneca (adînc şters) ironic pin-în fundul întunecatelor sale gândiri (scris : gindirei). [9] Cu fiecare viaţă de om perdeua cade. Din punct de vedere grafic trebuie notat că [1] şi [2] silit puse intre paranteze, dacă nu cumva semnul de (uchiăere este de fapt un semn de exclamaţie şi atunci semnul de deschidere devine un simplu semn de. discontinuitate; textele [7] [8] şi [9] sfiit despărţite intre ele prin cîte o scură linie orizontală. Din punctul de vedere a! conţinutului, [4] [6] [7] şi [8], remaniate, au fost resorbite în textul continuu (vezi notele 9, 16, p. 278 ), sprr deosebire de [2] si [5], legate de text dar nesiluabilc cu exactitate: [2] reia îşi sfarmă arfa dc o stîncă, şi poate, fi raportat la o nescrisă continuare, iar [5] la un text virtual unde. paria renunţă, de dragul fetei de împărat, la ademenirile cunoaşte) ii celor netrecătoarc, (vezi : înţelese cc este aceea ce mişcă cele trecătoare ale pămîntului) ; [1] [3] şi [9] au un caracter aforistic care, neexisihid nici un indiciu, le face greu corclabile cu textul, dar două dintre ele, [1] şi [9], par a fi înrudite şi trimit la marele motiv a! vieţii ca teatm. 277 [ARCHAEUS] 2289 i9r Netăgăduit că sînt multe lucruri la 1 priceperea cărora nu-1 ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie — deşi aceştia sînt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin cinci e vorba de espropriarea unei găinării, de insu-flarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri 2 false, oameni mai îndemînatici decît cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare — se-nţelege că nu impunem nimănui părerea — că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri3, de-o însămnătate secundară intr-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega. Se vede că autorul vrea să-nceapă de la az buchi. Intr-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui4 că este deosebire între gînsac şi cine. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. 20r Lumea nu-i cumu-i, || ci cum o vedem ; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cine item, pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuşi cită deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Konigs-berg. Care-i5 adevărul ? Cel văzut clar de B un gînsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Intr-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dinţii deosebeşte lămurit 7 grăuntele de porumb de prundul8 galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă,măsură cu ochiul9 distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să’ sără peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi-sau nevirginale trec pe lingă dînsul fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii. , ■ Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba c? în problemele aceluia10 e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia. Un semn că pentr'-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur. || ' ’ 2ir E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă este : că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămîne un problem înlăuntrul căruia se rătăceşte cîte-o rază slabă, cîte-o fulgerătură 11 pe care cugetătorul adine o-ncremeneşte pe hîrtie, pe12 care, citind-o, se naşte în păreţii capului ‘tău 13 acea rezonanţă lungă care14 face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sînt un vis. 1. după cc nu încap şters 2. după cîntar şters 3. după d[e*] şters 4. după contesta şters 5. după Sa şters 6. după clar supraintercalat şi înainte de Kant şters 7. deasupra lui bine şters 8. deasupra lui pietricelele] şters; galbăn provine din ajustarea lui galbăne 9. cu ochiul supraintercalat ' 10. deasupra lui sale şters 11. -arătură deasupra lui -uraţiune şters 12. după făcîndu-te şters 13. păreţii capului tău deasupra lui tine şters 14. după o literă ştearsă, indescifrabilă ’ ■ ■ ‘ 278 Dar, cum am zis, toate acestea sînt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însămnătate numai- întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi1 impozabili, subcomisarul — indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu [se] fure unii pe alţii şi să se ţie în regulă 2. || După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvîntului3 *. Aceştia întreabă 4 22r totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi^ cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Ii numesc ai cuvîntului pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri pe cari5 * memoria ■ lor le păstrează. Căci o gîndire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cît nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu âtîta cugetarea e inai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să0 se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei7 şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă. |] . Iar eu din parte-mi gîndesc aşa : orice-a gîndit un om singur, fără s-o 8 fi citit 23r sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde 9 o sămînţă de adevăr. De-aceea cărţile vechi,'pe cari oamenii nu le scriu numai iac-aşa, numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o..spuie şi altora; cărţile vechi eu unul. le citesc şi găsesc între lucruri absurde unele seminţe de lumină pe cari apoi le ţin minte. Aşa în una din zile stăm fluierînd la fereasta deschisă, era zapadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă îh spate şi cu pălăria cu marginile foarte largi. îl văd intrînd la Corabia lui Noe. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun10. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea11 lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic : „Ce drac ! pe acesta nu l-am văzut niciodată ... hai să vedem . •. cine-i?” ... Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi la Corabie12.|| întru-nlăuntru ... moşneagul — la masa mea. Corabia era o odaie mare, bol- 24r tită şi13 întunecoasă în care şi ziua ardea lampă. Bătrânul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac. - • ■ I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui w, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări Oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masa cu degetele lui lungi şi subţirele şi fluiera pintre dinţi . .. Era o necuviinţă . . dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseţă rară . . . era; subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă 15 şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el . .. Apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante. — Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva ... şi aş voi să vă-ntreb •••II ' ' ' — Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergea! ciubotele lui *>'r Beethoven. ’ ' ' — Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven. — Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut ... Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta. „Ce dracul! îi nebun moşneagul iesta, gîndeam eu.” 1. după sau şters şi înainte de indivizi şters 2. în manuscris : regulă, unde semnul diacritic este de bună seamă analogic cu scrierea climologizantă a lui ră- : re- 3. supraintercalat 4. după citesc şters 5. pe cari deasupra lui pentru că şters 6. peste se 7. ci- peste şi 8. după să-l şters 9. deasupra lui conţine şters 10. supraintercalat, urmat de virgulă ştearsă şi Acolo scris iniţial cu minusculă (deci: vin unguresc, acolo) 11. în vremea supraintercalat 12. urmează băiete şters 13. supraintercalat 14. supraintercalat 15. deasupra lui deget şters şi după un rămas neadaptat 279 — Cc dracul ! Ii nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi clasul întocmai. Apoi urmă : Kellner fvin de maghiarat de cinci ani, astupat bine ... Iute. Ei, nepoate1, urmă el,aşa-i că cea dentîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu 2 a fost : „Ce dracii ! îi nebun moşneagul iesta”. Vezi tu, asta voiam s-o «tiu ! ... Omu-i ca o vioară ... dacă pui degetul într-un loc pe coardă 3, sună-ntr-un fel, intr-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv si care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei. ’ Eu căscam gura. _ Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă. |] ___ Spune-mi nepoate — dacă poţi — un lucru imposibil şi o idee imposibilă. — Un lucru imposibil e ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme. Kellnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-1 şi deşcartă pîn-în fund. ’ — Ascultă-mă, nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus ? — Ba nu. — Xu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sint fleacuri — Archaeus este tot. — Ptiu ! bată-te vina, unchiule, cu tot4 Archaeusul tău. .. Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus ? — Şşut ! Taci, nepoate . . . Toate celea la vremea lor. Am 5 să-ţi spun eu îndată cinc-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi paharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări6 imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime |j de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sînt în capul nostru. Aicea sînt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, şi dacă le ştergi acestea 7 ... şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare ... ce sim-ţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă . .. e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot .şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi . . . aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este ... că oare ce-n-semnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea : oare cum dracu-o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării, ji — Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus 8 muzică pe cînd pierduse auzul. — Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti ... el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor . . . c-ai privi-o cu binoclul întors ... ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sînt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea in urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven ... toată opera s-apropic vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi ... ba s-apropie aşa îneît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care arc-o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu l.i/easupia hii tinere şters 2. supraintercalat 3. pe coardă supla intercalat 4. iniţial : totu apoi u ,j / '/ i - 5. iniţial : cu minusculă şi după virgulă fi. după lucruri şi şters; aici işi găseşte locul, ca eniianfa ante; ioni a a întregului pasaj pînă la Auzil-ni tu vrodată povestea regelui Tîâ ?, textul 22117. iUr—„»r, ve:i AKCllAl'.rSj (variantă parţială) 7. urmează cu şters 8. după s[crisl şters pinzele [j zugrăvite, cu totului tot in capul lui ... Un teatru întreg in care sufletul -0r lui, ghemuit într-un colţ al salei, c singurul spectator, — Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul? — De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi — totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sînt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic ... că poate creşte, se poate imfla. se poate contrage ... Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa dc bine ca-n trezire ... va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigiir, al realităţii ... Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă care-ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-1 calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez ... ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai1 veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi |[ şi că toate trebuie să fie cum sînt ... :s0r Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează. 0 lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind dc-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducînd o mică modificare a organului vederii, crează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare 2 mare cît o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte dc asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că-nainte urieşii locuiau pămîntul, atîrna dc construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti 3. Care este criteriul realităţii ? Despre ochi nu mai vorbim ... Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade ; urechea aude muzică plăcută şi mintea şi-aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică ... Un amic se arată ... el a-mbătrînit ||, vro cîţiva peri albi are pe cap ... mintea-1 compară cu renii- r,u niscenţa ce-o aveam despre dînsul, si închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău : „Cum s-a schimbat omul acesta !” ... în starea de nebunie toate ideile sînt de o cumplită realitate ... Omul c torturat, c pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfî.şic sufletul şi-i brăzdează faţa .. . din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor ... Nu avem criteriu . . . Nu ştim dacă ştim ceva ... O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin .. . Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept cînd spune ceva ? Cu ce-1 combaţi ? ... Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoareaprivirci noastre ... numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarca. .. . Poate că noi nu facem alta decît visăm într-w-n fel şi el într-altul. . . || — Dar bine ... vedem lumea. J"/’ — Şi el o vede. — Dar o pipăim. — Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel lals? Pentru ce nu viceversa? Sîntem noi nebuni ori el e nebun .. . asta-i întrebarea. Şi dc gîndim numai cît dc altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni parc nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem dceît o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni r ine să-ntre-băm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secolJ din paradoxii 5.. . — Cum din paradoxii ? 1. supraiiitciailal: ‘2. Jupă m şters (m[ic-]? sau mai an îmi anticipau-: rn ar,*£ ntt- *r*-' **- ţreeiet-pc**-' p> Ijl* 0 l**t fi%ri P*l* t aCa Vt»»- j* ' x ^ ^ H^ut-nO* 3&£ed- (*> n+*+i-l* uj ^-!siîei’. sttfjy f* nft*^r~;L& e ' . ’ |/i^ ' COif-j ftim*-, > ji£*A\ cf , Jyhint / ţ*~ W* <> ^neta <4* (f£ye->*<*-^«n*--'> -h t***-^ t .1 l-uOrim 1*Li* t* /***»/* A»* \(U - • Z Htf trua a* j- rCâ /* p dac* &et~{fci }d 4.^-ym^ t-tye / ^ IA- e}f-, ii (frfterti fY-c/< e > ~"j) rcţj. ff”1 de ddf ' • ri/pr{r < ct- Joset* u l^dd d+lHiiA-J. di £ ti-ttiCi C £,t+ca.tecn* , (d* b Cs-nc* -(a t C^j^uG> cUh C+({ , (U'M aice ..jle^nt^Se 'ti ^daţ , a*CU a. " fad / 4j i‘ in'yi •• a ce*? , /, ; t* * *- -fWrtirCfi X* }< J-C ' *T 'p iedrC^fe^r4^ M~ 'yrţj *d-e-nd+l* i ./jxL Ci*** (lixii Oydr* , yn u Hi Jhiatţ iut' l .«r *' — X. . !*- /* "^.t, <-/.■ xx r -< /ic o- r r / ^ /• ' , (Za- i -.y*^, ,ţ.------• ,_x. / ; • x } "7—f’p~~7~ y- x • / p- ~7''~* C '• < x/ „jry f ,r_ f C*. .xx— * CX «Xx. XlV - A t*- . . - f rw%x.y_x- r,-*—' ,JSA£ / /W XX T'• : /{x.Zlv -•-<;■ - - --A/" _ L'r y,-~ -,/.^ •• • ^ ex—S^xCr £ - A-' /r~~~ J' ^t^LjC J7/^x t / .-• ,.„9- • V- ^ •2" r' - ~ A“ .,.. i <"Hr:ry:- -■ - ^- AI ^ C* / • - /■ ~ - -x r-r*m A... zi- f~*~ . - y'”-* z—z ,^..' _jC <£. j -’ ’ i C /' /-.. ; '-^./ l - ,. ^.••_ /—s •' . /? ., X.. '• •'•' ■' '" z'' «r**- -» -»*’ ,• . . . . f i-L. * - v#— /. / • f o ^ ... ./>/-- . S. f. 6 •••----- "" / " ’ ,-r. .. y- >____ -ti-------<. - •■ .. X . .. - f».- /....- /. A • ' '■■ ' •' i/..'; «f ..., , -’is. o- r-ni ^ 2] ii.%7' o / .Jtu^cz . y, r a "■***7 Ţ / -u 7 ^ -A,, yy r ’ r A. ~i‘ y£A\,. •-»'-- J /'* ' \- ■ ■^‘ţ’f^Cy' y* 'ţ-y -*• ^ - ,- ‘ _ -i-r. ■ /. *-i t ' ^ fY.y / r A< r di./X • y 'Z /; /■•"■'*• /"'■ . - / - /-■''■ -- - 4- - J" y r>><. >-jy - Z»' t..Z' y„ ^ ,-Z^' -r 1 » ..■ .C..„ ^ . . — ... 4 ;/ - .Z Lj . - y~ / v / " ' / •' A,._ / •1' •*•--, / . c +t- - - / A- y/. a */f-' / . .. ^•*-' .:. / '. '*"* T / -r ♦ - /" '‘~r~ / ■ Y „. A. -''• •* Z A~i ?~~7 •> // ;■ - ' /ţ*^*+ \ 7 J er^~ ~ y ^'•/:‘ • /-.*.. /.... aZ. C‘.z ' /.;^ ‘ ... .-/■ - /- - /-^: 4 zi-—.-.. * & tc?~' y._____«c/ ZZ r iX / /ZYrC. /J..~Y’-Yy ) / ^ > ^ /■»_ - J>r>'1F A ^ ✓ ^ vc. ■ 7 * /--yy « A t*'’— a */~A; "J-W A /tr A J- S l<-** ? Ix^i rC* * * ■-* /-. i^Z *ZvZ •/?—<.. <■/ y—-y •, /j^. Z/ Y. ~/~ • / iZp » fii-.- - /A • 4;, 4 «i A ~ r..J .Z-A Cc r. ' A • ■ y- ■ S / /* 4_ ,-<-■ ^ 7u; /A- ^ Z>, ■‘A\ y. ^ yy . A) ■■ y " / «•■ "> x ■ ■ ^ K. x' ’ ' /?■;--*• *■' / i-- . A _ / bar LÎT8rLE !!MOI;ACHIE CHis^biŢAj cerneală 20,8 cm x 17 J / cm '7- ■ •' J ^/Zj tf-c A/'" r~f, •?'.'■ . r.A. ^ ^ / Y ^ —A "V^-- A. / <- , yr, /ir, _ ir~' x.. -c-r^ fi* t& r-n 7^ tfx ^ . ’ . .- .; ^1%: /? /_ ✓ 7 -— / ,rv^£,~ ■r— - • ^* / -Tf-vO •»■>* , / ^>~-3^6 /- Y /7 A/~ - /phrSLC / / * . A?* fT~ iU^X 7*. A'" d 6^*' ^ ' ^/1 '/ -• A y -* /W< 4=T^» * frryyTţ,*^. >" f ’• t-siC~ -i«' te*-*- e/ ^ , A-/. C~ *+<*+■ f$r —%/ >*u^' f.~' '^Ă _ **7-' a /~^ < ^ ^ J-| ..^ ^ *f ^~" ^ ***/*7*« ■ -JkV*** --?^-« ..-j. A- t7Z^~Jî s~ A,,^ ^-«7 ^ ' ~ ; 3~— P rf's (***• c.*-^ -f- ‘,7't A’ V .7ti xj^~Xt*xxX. -rJ -72^ /.,, „, />X~Sl-,-^ ■£-**- t **~»' JXXXX-. l\U J -x ZLX- X -Y^. / <ă~_A rlxx-^X Sv /,-^j /£ J? A ^ /A>3a-A^ .,* i •<~A .... ; \ . - / 58. [PĂRINTELE ERMOLACHIE BAR 2255, 189r cerneală CHISĂLIŢĂ] 20,8 cm x 17 cm /: , . .. ,. „--ă :r~P A -r- Ai! Ţ“~tv / /"“' txA*.-T —Z' l'. Ai, -w'syy ■ p *-<- M, 190 f A~. P A: v / / 1 y 1 J Ar~y X r/y 'Vf,v_ AA. aal/ A /~i ■/P'p-xx ■Axx. Ax-xx---- fy-x. !-> J-f- pt-xi. ■ uJ.-a // r. -A-x AAp ' ■ '' / "r"- ^ . , ALa~ «Z A. -A’ — , J T—~ /3,, £.—. ' /*- rr-c..^ r-~y /A\ * a/' ăă. ■v•■. ,-v / * T-* --, ' , t Jt.- / , A'' - ■> A?W 59. BAR [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] 2250, 190r cerneală 20,8 cm x 17 cm h- t}L . > •' .<■ n t- ^ Y. , . ykc.< *rT*<| V ^ x " i t c r’i <-»• ^ yv**.—» /» i**-* , ^ > *" /jr't ‘ ' /*> y g ^ y • 77 • ,7. ■ L*--- , rr .‘ ^ 191 fijL— >- J-'T-.T- Jj.. *• **'-‘7 /*-'-+y <~.L/ ,~~J- /£* -^* ’*~r/ / r y -_<* ■ /. jţsp i*-t */< ; t- ' 7 ţ-ptrşt 'TU'-f ^C-»—-.----^** *S /r ^ - • y 7 ^ Cv-o T p p^r ■ J /♦**»- / / -£-r~d t- /- 11 ft**^£*- # /-V ~^C-^ -*£r ■+-&-*! r *^-*ti**^ £ i*t.-j~c site- *' •?*-f ^ /' ;• r ',~fu7*-jr 4 OPrU ?“Y f r" ft/-y< £+—■- H~r* ^ Â*/«— ^7^' teu. r ^ ?v ’-£■*** /£** y-r* •*-»'» + 6L-~~ y r~ r 4 ^-1-^—» p -£y~ ^ ^c' 7 / X.- ________ _y Cj-Ây/ {,+S j* J x £-,. (3^7^- ^ -. <*- - / ' /v£y< £<*.. £_/- ^ ~~ ~^ / / ^rr »*■ ~^cj^7y.r /*• I fi* ^ ’J / £-r~t*~-' Vl'crdrr^ . / >L fr~ ■> ’ Y-~r~1-'L^ 60. [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] BAR 2255, 191r cerneală 20,8 cm x 17 cm î-~r >• f* ^ “~f ^ ^ Lr ' i- *~i M. — / ' F . ^ <*">-> . _ rn^-c ‘ “^*- -~C- a ..3,92 ^ '" ^<^*-7 * » __ —A xi<*r /' A-. -Z_ z5 «j-^cy ^ ~~W J^., ■ , A ^, t*^AS ^ . s„' j£n-„.— Z* * ..-^Arî“ "/t- —• r^ * - ~^SL ytc >^4f *>'*•* £«/>y/*^W' * ^£*~. sy*£iy+- 1 «T/r;. /■ -Z^L . ♦ i ^ 4. *. * «,.„ * ., • ~' - - • ■X ,.. y’\f^-~' *jrtr~’ r—z - «^c. ^ »'> *■ ^ /^_/“**■/ C’J* . - - ^ /--< ; c 62- [PĂRINTELE rp,rA, ' ’ ' bAR 2255, i93r rLlt0^ CHISĂLI7'Aj cerneală g] c® X 17 cm 7“ 7^^.. 4 r /L~~~ r L~~' S&Lm «L&- . :-L-, IT" ^ .IUL *~/*f *‘—f **?' f %sq; yV <<& 'P*+m+ZS **" ^**<4t* T** ,•*" _<^ rV.>f j C- / - «^2- d~£/+<£~t fie t-A-rT-r*. * A^£^Vfc4U. | ^ j^lrr7'c~6ai. A< ««'*' ^ tA~£~^~o. o* /'-TJt ^*4 ' ' £ Ucf^d * ■* -r—3 rT^^r ,/..*ftr''-t / ?' A‘ jZ+£~ 7 , — > .^rJ^r?i Cr*~ S £»• ,4&1 J / ' * 3^-" f<7t* *< 7' 63. 1 pi“S!S “®iACHn: PAR 2255, 194r EPALsn^^^gffişÂLrTAj. cerneală 21 cm X 17 cm / ... i - ■ /. • ■<“ / ‘ ; , A t* C*-a~-c * Cr->*' - iV;>/ ^ ,y • *. .i. ' :' . ■ / ,1 / / / ■■ir*'—-' / , ■ . /£y Z^r1- £*-/ //*-■* • / A v:y . •-VÎ -y* . - ' ■ -/c" ,?<■ 5i„ • 7,. A- » - . (.'...y ,,y ./•' A ■{. '£<•£ /* / 7> j ,v , / . 4 ‘ // /- ' ^ /•.,/. /.V ^ ■ ' f ' jfrA- »c '' ' ' .. „ / ■ <* " / , .■* ; A' /•' 7 .., .f ' ""7 " . f-r- __ /z/ v*- ~ \t T"< .,, ... ~ Axx 'â* " rr'. |,‘nr>}C* du /' "■ /^T-«' , /4*’ /<•***„ j C^+~ / * £-~t-++ * A"~~‘ / ’~ /■ /- ' _ / - p pUc^ . *-- ^ /-■ -................ ^ ^ / %r t j ~ } ' 1■ , / "-r /itr- â ■U A d^ »~-£- ‘ i4 (rm^. . Dy tP r>l—‘‘ _ a, '■ : ii~~ I ^ ’/Â- b ' rC *-v / ' r-rj-> C~* J/,'. > /“ . s.. ~y~ y .7 7/. . • '■-y'v • a/. - şftv.r. ■• n Ui . t--a- ■2^,' il' •' r^JT' c ' *t^* O- l< /:-7 ./ ./^ . />,r v , /-; , /■- A -1“ .* “■* ‘/w- / v < .' / •7 _ 2l( <7 .J*—d- 7 ■ 64. [FALSIFICATORII DE BANI] „ [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢA] BAR 2255, 194v cerneală 21 cm x 17 cm 7 . .......~~ : 'L f Ia^~j ţ -~£° ^ c^lC _ / c~~ ~ A*-^W V **+ ^ f M. ZLf W r' ^ ^ te » A-jUc y^ . £Luu ţte’ ; 4m- -te \ L* 7?**J &+*-*9 JL*-fi & ^ /‘J I '/ >*—-~^ . A ’ 'it.*~-—..* /“ / 7“ ^ “’ /~ /*• '7^ '“'■  f>-r£ ^ Ca- /-,* 7^1—/ nu -— fi-**? ^7^ a-» i*%Ă*- +IA- AArL-T?-*A—* -1 ^^ />/ . /. * 65. [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] (variantă) BAR 2290, 46r cerneală 16 cm x 10 cm > ■> , / .......................................... 1 f'-r <*' — Jl' > T 2 ,c //„ ::rrl 20 7^,0 /*.. y v. / J .< A,y_ Ui, ( ^ ţ tc t*. fi >\l .'•{*/ . i/ ^ ^.,r. , <-: ^«< •/-' ■f f r>vt**/ *Ys , r*-' c— / ” • /.A. -'7 f/nA1 cvA*1» ■>■« B /t . v._. 'i- / r>‘ *»«* tfi~r,*J y-,’ . 7, ' 7'r^~' ,Vo £ t kiT^ l.'J^,,.1.. _£i /r'-A- * £/r r/^7 >r’ 'p/“*-' /* 1'TT «*. C- y /<,« / A fC / -1*-^- j/. ritr*^t yf ţţ tsSsCry'f ţ A«.*~* <*« »A^«*# <--*5 Ci U. jlHJ*4 -, . ► ciciAc pi yC/ ^ 7 J " (r~ - - <—f_ y-^-' r7 y-'Ar ^ >• t /-I*.. *-£. fc-rt* yf-tZ & U*^ A*~ ,f . .. ■ ţ/cu* ; / ‘ L'TryU? (r* d* if--i ** ’hx JLSt*l**4 Af**K~*i*- £.^C— - /7*~iAy^ /wy./i/' / '^' ‘T' r>^- -Jjitnnr-t ^ L ,y de-Ltu c(> r* oC~ U r. '• j" Bar 6s- fS-A-NrLvpLAT 2257, 220r r •7a ■ .**’ *" Cr y ;*,... r^- *-* * <^/\*. y /•“ — —<~< .- - ■ ^r. ~z/7T‘ ir. - — - -/~- 4& »i-A* -sfc. 7*“' «rf- ~s_ ff*x *• JrtfSt f rXZ.J , - ^ T-J~&£—4 . ; ■' S ■ v/n^y ^ ^ ---A-~ *«V---• *-' y__ . __ ' ■ u— — c- ✓*■/■»- . / ^ i'~rv £«»»■£ n.M.' - • ---*«►• . — • . _> ■ ' ' / . ' ' - ' ' . , ' ^ ”7"-* -“• • , *■ *-**• /-—• ^ "'—-rfwvkj...- &vţi^ *4C'> 7t“~ , /-y * ^ - ^.*A**y. ____- /? ~ «- ■*"*«- . :t «--A. . ^. *•*/•&«, / }*/ mT **£-Zu; */ «/- ~y , r~'.~7~ ~ ^ .Z---r »' 1? «-& . m.ţJ»* »*«*•' ~&<*J +* **V t*~+2L' c*wt 1 t*y r»^ f <- /V/" +~ . .- ~v»W ^ , jCJZz i*~-*+3Z _ m f*'fZ **-+£+' jx * mj r» ■#.tw r-yiy (—^ /^* /, y- j+~-<- yyt—'+S X^~A>_c ^ MZy*. #o.*4y yr.TL pj ^., _. *“ ml irtuf rfrf£'Zrtj{, «*: f*4tf''*‘uj . JU-* *! . â**~^£, j£«-K yr>*V'V^» li/ j - y .‘ ^-,,-Z C.+£fm U **/%*&. * e- f*»m£Z/ +*—-Tr>c^ **;. f»4|'* j v-r ^ ^ ; :.• ,. _________^ / ^-.^. ^r. '■•> pr'±~ ei>. ' ~ y^**y . SI. S<âJ*>—J +J'?'y~ /a ttx/^j r¥ .*£. A-r-l f,Vd/ — - >- J t /&&<+ *S *+^*4^'<£N»c-, cfu&4* £#*4J >• yu/„. «.t/ x/i.- 7^ P'-ă r' /^r" " 'p' / «V* 1**l ■■'l* A / / -v-i. u. /Xov .... „(5 .. ^ ,^A.;,-, rfe. c ... /-V- ' Ji+-Z- c-'r&.l J£±-.\LZ ■ ^ c£*~t?- „; A,- >,75..//, ,*~f+~i -A -• /~—*/• /£--?•-* S-t , <~~y+~* - >,„ /^ _. -X* '••—/*• ■;; —— _ y. /•*•'**• ^ SjtAp.-O Ip - ^ _____A ' ■"«* # AfLj*,4r £m. •■ -A'“- .'- . —- '■ Ay - J , — ’• /-■-•~y , r/(—~ ,,. /T>* / . ^.. u—.• 1 ■... ^ // , A/f / stAf^Ae* ■' tZ*t , rA*‘ ' —'-r*' ‘A- - \..U ' - ... rV' r' / /. ,- y-.' ,7i S--7*. "T6 " ; t~~* >* '* y/.<‘. a di Am ţ i« >1 ■...?.■ ^ /"'•'^ ....................'/A* 7l - " ' CXA~»f" w | A&H. »»/«■/ .• /J ' ;• :~2 « i ctUi- ' *&ir> ibv *-*• --.' cUJ Â. U^'ckZ Sf'.rU^^' '- & (L»t / b-yJ" #6 /tc^^ c ■&U.'Ztn^jL X *+*■***, l ^ , • / £rt*~Pt^t*r&* ^rC7%&ĂZ&C* ., C4*~+v C+*- •&*** —■ &£*~„ Cfi- / 1 * 3 * ,3 . * . J^L c~ '£zz£- . /? '>>*^, t/*~ă: t* <£-- ^ ^ ^ ■- ^ "ZL es(6n~* ,rv\ ^ /> p0^ ^ ^ ,P.-. /? /t <■/<*■«■• y<* IfV “x-^îr t+z*~' yr+po' •*~t’ , ,-^ti C&- r~y^ ' / W /xr<-~ O* x p£»~*j-. fZ tec Mis* ă J^sU ■ f ■>~vX^7-5-*- tp*+*+~~~> arZ~ __ ~ ^ p‘4-«-^£;s -t- W>v*- ^',^' iSYV-cZ , fc-d* Î^v-î. *s uX- ' ^ *...,—-3~ZsC, t JL' /•*■ X/ 68- fLA CURTEA CVCONVLVI VASILE rr, BAR 2255,167r ______ ASILE CREANGĂ] cerneală 33,8- cm X 20,5 cm ■U*4, 9 ft Jsa< ^ ,V y *ţr> *er. .„<_ f -<< / ** in»ecîct+.C i *rn? ./,- ^L*-(. u*c~/ cl^rv lU^nkJ- *V /rŞ*$iUU»£s &* ffA+4't+V x y^r~ ***•■ . -if jutff+rt • & £*.1- <9 - r->,L, ^Ttc t-w #—y ** * *r*~ c* V' e.. ■^v,... i-- **/ srt+jdu ^4**** . -tf ju+ffyw. y* /''v ft*t4 //» c.u^/i&£ .. • / . , _ ' _ A , (*-'< G*t,~r'7jTL~ ^r^ , i ,ţt*ţ££~’ JU.- -rvy£~' ^ Upf s* *»' / iS'.w/ u . . . „■ a,fr£c^Cr A CÂ.i-^%3 AmiU^Â. j •? <-*» ££u4t ^ It-tX- 4** ^^Wt**^* •yy**i,&*&' *t fcdti yf'c^n-n^â. *~Ct~j / T- ** '*'** ****"^ ** M i*t**t* 41f 7 /" ^ «*> f ff*~' T*”*^”* *?tT ■ -^'/'7^ t n ~t..-, ., .M.+ /e> ’**t**i *uţj~fcrr* • •**%** u JL&4~- fruJ*' ţ &0&4A^ *+*' -y*‘ ^2 ^// ... _ C<*?m srt,C - ’ / . ^ • - ^ " t/X~r*c~ / *** *****£-•*+> °jl~ ii»; p . £*<&■ . - -®-' *■ -'•^*- „^ ^«m.- -,- ; r* *“■~t.•*/■**•■’ yAf‘»y^ / M**r>J*,~r**, y 'J^.f Jrnxt &> *Y /*>»• U~£r£. Gt^&u+i&rtdl U~ •V'^t-'.ZSSŞ* '&&.„ *““■' ”*“ ’ ’ . • /i*p^ * j*~-)***~^~ '/ **•*■«• * yX„- HrtSr Jr«^-n»,vv-^- *”*' / * f" S „ r^' u /• ^ *—• r~f^ ■<* ^ A*«f. (ACicIL ^2., foy-' AA-. A. 'H"^■ ^ ■'^‘ u- _ . fjJ6. eUUsXJi* ~ e*rv ; 6 „4^4/1 f **** '~'T~ ' . ^ y * y ^ jj~~ f" n _ ; 4, cLt *£»J.+-+ / *-* *£r 1+&* A4?JU. U . ^ rr f f -f.^ «. ^ >r»-C * M+**+y 4r*.l/. £! *m *' ' ~ r <"* *■ "* jt*»+/*{ A K+jfm4~£*C /- ^ bar 2286, 2r 69‘ PIO? I0S^ "'":‘ *"" 9*» *.u~vU: cerneală 18,9 cm X 12 cm & şi moşnegii adunaţi la crîşmă îşi petrec restul vieţei lor bînd şi povestind. Abia sara, cînd satul devine centrul vieţei pămîntului1 ce-1 înconjură, se începe acea duioasă ar-monie^cîmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel aclînc şi albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniţi, scîrţiind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, talangele turmelor, apa fîntînelor, cumpenele suna, scrînciobul scîrţîie-n vînt, cînii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace. Intr-un2 asemenea sat stătea pe deal3 curtea bătrînului Oleanu. Ea avea forma 4 descrisă mai sus. înfundată în cercul curţii, încunjurată de pomăt, albăşiinvi-tatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrînul sara, cu ciubucul în gură şi cu fesul pe 0 ceafă, uitîndu-se melancolic 6 la priveliştea ce se întindea sub ochii lui. în această curte se născuse Iorgu. ’ Să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe şi cu copilăria eroului nostru. ’ Cuconul Vasile Creangă era bogat şi om bun 7 de suflet. Oamenii din satul lui şi din cele-nvecinate povesteau 8 că el are-n pivniţă poloboace de irmilici şi dimerlii de galbeni, dar — lucru ce se-ntîmplă rar — nime nu-i bănuia aceasta. Se-nţelege că poloboacele şi dimerliile erau creaţiuni ale fantaziei, însă într-o scatulcă veche de fier 9 ce era şrubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moşi-strămoşi, fără avariţie, dar cu economie, mulţi ochi de vulpe şi mulţi bani albi, încît rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creangă era un bătrîn bun şi prietinos, vesel şi glumeţ la petreceri, îngăduitor cu supuşii lui şi, unde trebuia, îşi punea şi el mîna ca să mai uşureze greul. El10 nu-nvăţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cerea multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţie firească care preţuiau mai mult decît pretenţiosul semidoctism de azi. || Altfel vecinie la moşie, viaţa-1 costa puţin, deşi trăia ca un Vodă, căci, dacă 1^2r cunoaşte cineva mai de-aproape viaţa din curţile boierilor mari, acela va trebui să conceadă că ei ştiau a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boierănaşi sărăciţi cari, slujind, îşi recîştigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude scăpătate, însă pline 11 de deşertăciune, cari trăiau pe sama vărului avut, din refugiaţi străini — poloni, unguri sau nemţi — cari, mai la velinţă, mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiaţi, din călugări, feciori de boieri, cari înconjurau mănăstirea spre a trăi bine pe moşiile şi la curţile cunoscuţilor lor, afară de aceea, un popor de servitori, ţigani şi străini, cari „jos” trăiau sfădindu-se şi clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curţii era în genere vo cioară bă-trînă şi isteaţă care ştia cîntece bătrîneşti, doine, hore, cîntece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraş or dascăl de copii isteţ care făcea acrostihuri pentru doamna şi, la zile mari12, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. Astfel era şi arătarea curţii lui Creangă, la a cărei componenţi caracteristici vom reveni mai tîrziu. Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tînără decît el şi încă destul de frumoasă. Ea era o damă naltă şi foarte albă la faţă, avea ochi mari şi albaştri, faţa lungăreaţă şi plină, nasul foarte corect, iară gura ei roşă purta totdeuna acel surîs voluptuos şi satisfăcut care-1 au femeile frumoase şi fără de dorinţe. Fruntea ei, boltită sub un păr castaniu împletit cu multă măiestrie şi unit dinapoia capul [ui] cu un pieptene de aur, minele dulci şi pline, cu degete lungăreţe, ea se primbla totdeuna gătită, cînd prin grădină, cînd pin odăi, fără a vorbi nici un cuvînt. îmbla cu acea superbă maiestate în şalele nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeele nordice cari cu voinţa lor ţin mărirea casei şi a neamului. Ea 13 era de o blîndeţe rară, însă niciodată întratîta încît să nu rămîie mîndră şi niciodată atît de mîndră încît în faţa ei să nu rămîie urmele unei neşterse şi adînci blîndeţe. Cînd şedea nu avea ţinuta plecată proprie femeilor nalte — 1. după in şters 2. corectat din într-un 3. stătea pe deal deasupra lui erz şters 4. supraintercalat 5. după în [cap] şters (3. supraintercalat 7. supraintercalat 8. deasupra lui ştiau şters 9. peste fer 10. în manuscris cu minusculă, după virgulă 11. după de şters 12. la zile (nimerite şters) mari supraintercalat 13. după Niciodată nu şters 39—C. 344 305 ,l6ir splendidul ei bust de marmură rămînca drept şi mîndru — ai fi gîndit că se simte pe tron. Bătrînul o iubea nu pentru că ar fi esistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de 1 spirit2 de o înălţime religioasă, el cugeta mireneşte, ea avea mult simţ pentru muzică şi poezie, el le privea numai ca distracţiuni de care un om nu poate scăpa, în fine, peste toată viaţa ei era răspîndit3 un fel de farmec poetic — el era proză, deşi proză bunomă — el [o] iubea pentru că era frumoasă, de o nobilă cuviinţă care-i impunea şi pentru că-i dăruise un copil pe care-1 iubea precum numai un om [î]şi4 poate iubi copilul său. Iorgu era încă în epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos şi plăcut. Cu ochii albaştri ai mîni-sa şi cu părul cel negru al tatîni-său, cu faţa albă şi gingaşă de-ai fi tăiat-o c-un fir de păr şi curios ca un 5 motan, el îşi crease multe plăceri domestici, cari altfel nu supărau pe nimenea. Duşmănia 6 lui cu gînsacii şi7 cu gîştele cu pui, amicia intimă cu Şoltuz, cînele de la stînă, pe care îmbla şi calare, puii de gîscă mici pe care-i închidea în cuşcă ca să vadă de-or cînta cum canarii, în fine stima ce-o avea pentru moş Miron prisacarul, care-i spunea poveşti şi-l ţinea pe genunchi, sînt amănunţimi neinteresante. Adesea s-ascundea 8 în cîte-un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vo ladă veche cu luminări de său, din care ieşa uns ca dracul. El observase că nu pe el, ci pe dadacă o batjocuresc totdeuna şi9 de aceea nu trecea zi fără comedii. Dadaca lui era roaba Maria-ţiganca, dar era clar cumcă ea nu putea fi fiica tătîne-său. Ea era de-un 10 boi mijlociu, dar părea naltă în trup pentru că era subţire. Cu păr negru şi totdeuna pieptănat cu îngrijire şi acoperit c-un bariz 11 verde, ochii ei mari şi sprîn-cenaţi aveau o nespusă dulceaţă. Buzele mici şi subţirele se-ncreţeau de un fel de mîndrie, rochia de lînă verde cu piepţii strînşi12 îi da un fel de mlădioasă graţie, pestelca era albă ca omătul, iar mînecele totdeuna suflecite trădau nişte braţe 13 de alabastru14. Pe piept cădeau şiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. Astfel îmbla lr,.|] Bietul Porfirie Rufă afirma adevărul. Este caracteristic pentru 10 gineri că mai toţi samănă cu ai regelui Lear. Şi Dumnezeu îl ştie că el nu era omul care să ceară lucruri mari de la gineri-său. Un loc la masă şi unul la sobă şi acel cuviincios res pect. El îşi ridicase fesul asudat de pe fruntea asudată 17 şi netedă pe cari erau 18 urcate de dinapoia capului viţe de păr alb ca argintul, şi-şi scoase din sînii * antiriului basmaua mare, neagră cu flori verzi, şi tabacherea [de]19 tinichea zugrăvită c-o turcoaică cu ciubucu-n gură. — Ş-apoi am mai auzit că nu mai trăieşti sub un acoperămînt20 cu dînşii. — Nu, zise Rufă, luînd din chiseaua cu dulceţi pe care-[o] adusese pe o tabla frumoasă Maria, ştii casa cea veche 21 din vie, vere, unde 22 în urmă nu mai şedea nimenea decît prisacarul şi vierul, acolo m-am mutat şi eu. Rele zile am mai ajuns, că nu-şi cinstesc nici copiii părinţii... — Rele — rele. — Apoi23, Mario, să 24 trăieşti, fata mea, ş-apoi, zi tot frumoasă rămîi de cînd te ştiu, pui de pasere ce eşti, se-ndreptă Rufă cătră ţigancă, vine vara, vina iarna, vine primăvara ş-apoi iar vara, şi Maria tot aceea — ian * spune-mi tu, prin ce farmece rămîi tot aşa cum ai fost cu douăzeci de ani ? Iaca, eu îs moşneag acum.. . — D-apoi că nici nu-s aşa mare de ani cum socoţi, zise Maria rîzînd, ş-apoi nici n-ai de ce te mira atîta, boierule, eu îs înţeleaptă, adăogi cu cochetărie. Cum ţinea tablaua întinsă, se vedeau gropiţele cele mai tinere în coatele mînilor. t 1 • fel de supraintercalat 2. urmează nalt şters 3. deasupra lui lăţit şters 4. supraintercalat (scris: şi) 5. după o pisică şters 6. iniţial: Duşmanii (Duşmanii lui, gînsacii?) 7. după de şters 8. iniţial: se-nchidea (ascundea scris deasupra) 9. in manuscris : ci 10. după de-o nalţime din cave s-a şters numai nălţime 11. grafia e compatibilă şi cu citirea batij, bariz fiind forma moldovenească itsuală, iar barij forma mai apropiată de etimologie (fr. barege) 12. cu piepţii strînşi deasupra lui o cuprindea strîns şi-i da Şters 13. deasupra lui mîni şters 14. după alb *** şters 15. lacună materială sau de redactare 16. după ca şters 17. după lui şters; este posibil ca asudată să facă inutil pe asudat, rămas neşters din inadvertenţă 18. după erau ca * şters (erau cîteva ?) 19. de există în manuscris, dar este şters 20. sub un acoperămînt suprainiercalat 21. cea veche deasupra lui care şters 22. după acol[o] * sters; urmează şe[dea? *] şters 23. deasupra lui Ei şters 24, după zise şters ‘ ' — Ş-apoi ia zi-mi, cam ce vînt te aduce pe la mine, Porfirie. Mă 1 bucură că nu-s cel din urmă pe la care te abaţi, zise Vasile 2 privind c-un fel de compătimire la arătarea saracă a bietului văr. Antiriul era cam ros la 3 piept, ca [la] un cobzar, şi nici coatele nu erau tocmai trainice. — Oi încărca ... ce mi-i da, răspunse acesta umil şi cam cu ruşine, pîn-l-atîta am ajuns, vere. - — Nu aşa, nu 4 aşa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea şi ce ţi-o trebui. Dar rămîi vo cîteva zile la mine ca musafir. Ş-aşa, cam tot singur la ţară, mi se şi mai urăşte, om vorbi de cele trecute, de pe cînd eram holtei, de pe cînd îmblam să stricăm casele oamenilor, adaose el rîzînd, şi uită şi tu ce-i pe capul tău ... ştii, vorba ceea ... capu să trăiască, belelele 5 curg. — Drept ai ... bine zici, zise Rufă ştergîndu-şi cu vîrful mînicii o lacrimă involuntară ... capu să trăiască, că belelele curg din mila Domnului ... De la D-zeu vin toate, şi bune şi rele, să le primim aşa cum vin dacă nu le putem schimba. Frumoasa damă de casă se ivi şi Porfirie-i sărută mina. Stătură de vorbă pînă la prînz, cînd Maria-i chemă în sofragerie. Sofrageria era plină de persoane cari aşteptau să se aşeze după boieri. în frunte Vasile-i meni * locul lui Rufă şi, pe rînd, şezură toţi, incit nu rămăsese loc pentru copii. Ei au fost avizaţi a şedea la o măsuţă scundă lingă sobă, adică Iorgu, Maria şi Ion al6 Măriei, care era privit ca copil de casă. — A trebuit să mai vie şi Rufă, şopti Ioan 7 încreţindu-şi sprîncenele, ca să n-avem 8 [loc], să şedem la masa miţelor. — Eşti nesuferit, Ioane, zise Anica, acuşi te spun mamei. — Spune, se răsti el. — Taci, zise 9 Iorgu, aţintind ochii10 lui albaştri cu fermitate asupra 11 copilului pretenţios. El cîrşni din dinţi. Boierul din casă obicinuia se vede a şedea cu toate rudele şi cu toţi servii de-o ordine superioară la una ş-aceeaşi masă. E drept că cei mai mulţi din aceştia erau de neam, deşi sărăciţi, şi s-ar fi simţit atinşi dacă lucrurile mergeau altfel. ]] Aproape 12 de Rufă, în dreapta şi-n stingă lui, şedea Vasile cu frumoasa sa ne- jeâr vastă, iară de amîndouă lăturile mesei cei lungi şedeau deosebiţi oameni, fiecare caracteristic în felul său. Vechilul moşiilor, un om cu faţa13 arămie şi cu barba castanie, îşi aţintea cu lăcomie 14 ochii verzi la felurile de bucate ce le aducea sufragiul şi-şi ştergea degetele de surtuc or de vestă, nicicînd de şervetul curat ce sta-naintea lui. Un văr al boierului, cu părul roşu amestecat15 cu viţe albe, cu fruntea mică şi cu ochii ca zarul, îşi răsucea mustăţile de praporcic rusesc sub nasul lui roşu şi privea cu plăcere la garăfile de vin de dinainte-i. Stalmaistru vorbea cu sine însuşi, ungureşte se-nţelege, iar doctorul de casă, un neamţ cu faţa rasă şi plină de creţi, cu o plaşcă mare şi ochelari verzi, tuşea din cînd în 16 cînd netezindu-şi barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbîndu-se, vinul roşu şi alb sclipea turnat17 [în] pahare şi încet, încet se stabili acea veselie firească care însoţeşte orce prînz 18 îmbelşugat. La coada mesei şedea bietul scriitoraş. Surtucul lui cel negru (el îmbla îmbrăcat nemţeşte) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tîmple era pieptenat c-un fel de cocheterie peste urechile cam lungi, minele lui mici şi slabe atingeau c-un fel de frică mîncarea şi farfuriile, şi vinul îl sugea19 cu vîrful buzelor, ca femeile. Faţa lui era palidă ca o mască de ceară albă. Ochii negri şi desigur slabi20 aveau o dulceaţă potolită, ţi s-ar [fi] părut că are pînză neagră peste lumina lor. Lîngă el şedea un frate a stăpînu-său, cel mai mare. Fruntea lui era naltă şi boltită cu măiestrie şi pletele 21 galbene de albe încadrau o faţă blîndă, rasă cu îngrijire. El îşi răsucea din cînd în cînd musteţile şi nu vorbea mai nimica, deşi ştia atît 1. după ştii că şters 2. după p[rivind] şters 3. peste în * 4. după zi[se?]* şters 5. după ca şters; cf. Umbra mea, 2255, 252r 6. după copilul ţig[ăncii] şters 7. urmează cu şters (cu sprîncenele încreţite?) 8. ca să n-avem supraintercalat 9. după răspuns[se] şters 10. după c-o şters 11. urmează asupra şters 12. după Lîngă Rufă ş[edea?] şters 13. după f şters 14. după foame şters 15. după un triliter şters, indescifrabil 16. supraintercalat 17. supraintercalat; urmează în şters din inadvertenţă 18. după masă şters 19. după bea cu şters 20. şi desigur slabi supraintercalat 21. după părul galben şters 306 i ecr de multe. Acest om 1 avea o istorie ciudată. Cu-o adîncă plecare religioasă, el se hotă-rise a merge-n monăstire, dar în urmă şi-a schimbat planul. El a vîndut partea lui de moşii fraţilor săi, cu bani[i] scoşi a înzestrat fete sărace şi-n urmă a apucat-o pe jos cătră sîntul mormînt şi cătră Muntele Atos. Văzuse multă lume, auzise multe, era * foarte citit, deşi, se-nţelege, în materie bisericească. Nu era sfînt a cărui biografie să nu o ştie. Simpatiza mult cu ruşii, şi avea şi un manuscript scris de dînsul însuşi, legat in piele, asupra lui Petru cel Mare. La masă el pretindea totdeuna locul cel din urmă, mînca numai de post şi bea numai apă. Şedea într-o camară fără încuietoare şi toate mobilele lui era lucrate din topor de mîna lui proprie. Cîteva seînduri pe două scău-ieşe erau patul lui, acoperit c-un mindir de paie, o masă plină cu cărţi bisericeşti şi mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fără spate, nişte icoane 4 vechi lucrate de mîni călugăreşti pe păreţii albi ca omătul — atîta era totul. Eereasta lui era-n soare, ceea ce da întregului simplu o arătare plăcută. El nu se supăra de nimic în lume, nimeni n-auzise vorbă slabă din gura lui 5. Altfel toată ziua-şi făcea de lucru. Lega 0 cărţi, lucra roţi foarte 7 solide, zugrăvea icoane pe seînduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui însuşi îşi făcea singur. El era cusătoreasa, spălătoreasă 8, croitorul şi ciubotarul său propriu. Nu mai pomenim cumcă era şi bucătarul său propriu, căci mînca foarte rar la masa fraţîni-săuB. Darul ce-1 bucura mai mult în lume şi care-1 primea de la orcine cu plăcere şi recunoştinţă erau oalele nouă nesmălţuite. Cum căpăta [una] nouă, spărgea pe celelalte, chiar de ar fi10 fiert numai o dată în ele. Toate apucăturile lui erau de pusnic, şi dacă nu pu [sjtnicea era pentru că-i erau într-adevăr 11 dragi oamenii; el n-ar fi putut trăi departe de ei, deşi nu-mpărtăşea aşa-numitcle plăceri şi trebuinţe ale lor. [| Sigur era cumcă acest om era pe deplin fericit. Cine-1 vedea mîncînd adesa numai azimă albă, coaptă pe vatra sobei lui, şi bînd apă curată de izvor, putînd dispune de atîtea şi nedispunînd de nimic, poate că se mira, dar nimărui nu i-ar fi trecut pin minte că acest om ar putea fi nefericit. Atît de firesc era traiul lui, cu toată originalitatea. Cînd vorbea, gura lui era aceea a înţelepciunii. Pildele lui biblice şi dulceaţa lim-bei12 sale erau o mîngîiere pentru orşicine, şi încă cu atît mai mare daca cineva-1 cunoştea. Cine se mai13 putea îndoi asupra preţului adevărat a lucrurilor lumeşti dorite sau pierdute cînd vedea cum un om într-adevăr înţelept se lepădase atît de uşor de ele şi că prin această lepădare el cîştigase ceea ce ei căutau prin ele : fericirea. Mai clar or mai neclar fiecare o simţea aceasta venind în contact cu el. Poate că bietul Rufă, oreît de blînd era din firea lui, ar fi-nceput judecată cu ginerc-său dacă nu-1 sfătuia Iosif la contrar. El îi dovedi clar ca lumina zilei că printr-un proces şi-ar amărî şi mai mult puţinele zile care le mai avea de trăit. — Vei muri cu sufletu-ntunecat de amărăciune şi duşman sîngelui tău 14 propriu, zise el blînd, şi Rufă n-a mai gîndit la judecată. El era Solomon al curţii frăţîni-său. De s-ar fi născut în sărăcie, oamenii l-ar fi numit nemernic ş-ar fi întrebuinţat faţă cu el povestea cu vulpea şi strugurii — despre-ţuieşte averea pentru că n-o poate cîştiga — dar astfel starea lui era reflectarea vie a tot ce se putea şopti toţi ştiau că un loc la divan chiar i-ar fi fost oreînd deschis, cu cunoaşterea pravilelor mirene şi bisericeşti care o 15 avea şi după isteţia sa firească. Ca om de pe atunci, el tîlcuia şi vise, se-nţelege. Dar metoda sa era precalculată şi de aceea nouă. Tîlcuind 16 oamenilor în vîrstă, spusele lui se 17 compuneau totdeuna din doi dacă, unul afirma dorinţa, altul o nega, înainte de a tîlcui însă el se informa asupra dorinţelor celor neîmplinite a persoanei. Astfel tîlcuirile lui, se-nţelege de sine, erau întotdeuna adevărate — nu trebuie să uităm un moment că avea o privire clară, cu care precalcula uşor mersul lucrurilor lumeşti. In fond, el nu da nimic pe visuri, şi tîlcuirile le-ntrebuinţa numai ca un mijloc — ademenitor 18 pentru că supranatural — pentru mîngîierea şi liniştirea sufletelor omeneşti. Şi totuşi erau vise în cari 1. deasupra lui crfeştin?]* şters 2. după si şters 3. suprainlercalat 4. suprainler calai 5. cf., in 2205, 109v, însemnarea : Xu s-aude pe la ei vorbă slabă 6. după Lucra şters 1. după şi c* şters 8. în mauusn :s : spălătoreasă 9. după lui fr* fate-său] şters 10. după s-ar şters, precedat de ar intercalat; unr.ea:ă fiert deasupia lui servit şters 11. într-adevăr suprainlercalat 12. după biblică a rostirii şters; mniează lui şters 13. supraintacalat 14. după un trigraf şters, ilizibil 15. deasupra lui lc şters 16. după La toate stas 17. după erau şters 18. după su [pranatural] şters SOS el credea cu evlavie — visele copiilor. în naiva sa religiozitate el credea că, pe cînd visele oamenilor vrîstnici erau născute din dorinţele lor1 egoistice, visele copiilor care nu cunosc asemenea dorinţe, nu puteau fi decît insuflarea îngerului păzitor. în aceste el încifra un fel de înţelepciune care-n faptă nu era în ele 2 şi care era adaosul minţii lui. De aceea ades ţinea pe Anica pe genunchii lui — el o numea „frumuseţa neamului meu” — şi o ruga să-i spuie ce a visat. Visele Anei erau însăîntr-adevăr atît de frumoase, ca nişte poveşti, şi era uşor de a pune în ele un înţeles mai adînc. Visele acestei copile erau fireşti în frumuseţa lor. Mamă-sa murise puţin după naştere-i, şi tată-său, un om tăcut şi melancolic, care şedea toată ziua închis în casă, nu-i da ocaziune de veselie or distracţiune. Ea deveni3 meditativă, şi un copil nu cugetă, ci visează. Somnul ei nu 4 era decît o continuare a cugetărilor de peste zi. în urmă îi muri şi tată-sau, şi ea nu plînse după el. Ei îi părea firesc cum că moartea pentr-un om atît de trist şi singur ca el trebuia să fie o fericire — şi ea ghicise adevărul. — Lui i-i mult mai bine decît mie, el acolo va găsi pe mama, va avea cu cine vorbi — numai eu n-am pe nimene-n lume.|| în faţa lui şedea cuconul Drăgan 5 Ciufă, antiteza întrupată a înţeleptului Iosif. C-o moşioară mică pînă la dispariţiune şi c-o închipuire de sine ş-o deşertăciune pînă la dispariţiune de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul6 mare, faţa sluţită de vărsat şi nişte musteţi zborşite, groase şi roşii complectau arătarea acestui om urîcios. Afară de-acestea, omul acesta mai era şi nebun. Pustia ştie cine-i pusese-n cap cumcă va deveni nu vodă, ci-mpărat — şi adică împăratul lumii, pe cînd nu va fi decît o turmă ş-un păstor. Şi el nu glumea de fel, vorbea c-un fel de convingere adesea urî-cioasă despre planurile lui. Oameni de aceştia pe vremea aceea 7 nu erau tocmai rari. Domnia o visa pîn şi cel din urmă mazil după căderea fanarioţilor, mai ales cugetînd la uşurinţa — se-nţelege că anecdotică — a unei asemenea eventualităţi. îmbla vorba adică cumcă turcii alesese pe Sandul Sturza — care între cei 78 trimeşi era cel mai nensemnat — de domn al Moldovei numai pentru că era un om chipos 9 şi avea o barbă neagră şi frumoasă10, fără păreche în împărăţia Sultanului. Se vorbea, zic. Ciufă nu era bogat, dar de neam (numirile noastre sînt pseudonime), ceea ce era însă mai ciudat este că boierul Ciufă credea cumcă morcovul lui cel chel era de o arătoşie ş-o frumuseţe rară. De la domnia Moldovei pîn la împărăţia pămîntului ce-i era unui om ca Ciufă — o jucărie, un nimic. Seriozitatea cu care-şi desfăşura planurile ar11 fi fost comică dacă purtătorul ei n-ar fi fost atît de urîcios. El era avar şi se lăuda cu dărnicia lui, rău şi-şi mărea bunătatea, crud cu supuşii săi dar, ce-i drept, mîndru faţă cu toată lumea. O tabachere de la Moruz-vodă o purta totdeuna în sînul antiriului lui celui lung ş-o arăta la toată lumea, lăudîndu-se cum Măria-sa Moruz-vodă ar fi fost împrietenit12 cu toţi ai lui. El uita şi13 poate nici ştia în ce ocaziune venise tabacherea în proprietatea [lui], de aceea pomenea zece ocaziuni. în aceeaşi vorbire spunea o dată 14 că-i era trimisă prin Vodă de cătră împăratul rusesc, altă dată că de amintirea unei primblări prin Iaşi, altă dată că cu ocaziunea unei înălţări în rang. Avea o memorie slabă şi era prost ca gardul. Creangă, care avea tact firesc, iubea să-l încurce în plăsmuirile lui, puindu-i cîte un obstacol atît de vederat în socotelele lui încît chiar eh[începea să rîdă de prostiile lui. 1. după e[goistice ?] şters 2. care-n faptă nu era in ele provine, prin ştersături şi supraintercalări, din care nu esista în ele 3. modificat din devine ;j urmează meditează şters 4. supraintercalat 5. după N şters 6. după cu b şters 7. după nu * şters (anticipare ?) 8. supraintercalat 9. deasupra lui frumos şters 10. deasupra lui lucie şters 11. după era com[ică] şters 12. după de d ***, din care s-a şters doară 13. după des şters 14. supraintercalat (din inadvertenţă, după că-i) IBTr 309 [MOŞ IOSIF] 22HG zt Astfel cum şedea pe scaunul lui, plecat cu pieptul1 înainte, fiindcă scaunul n-avea spate şi sprijoane, cu mînile căzute cruciş peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată 2 căpăta prin acea poză aplecată un fel de arătare adîncită, părul prin poziţia asta era 3 urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tîmple unele viţeîmpleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ţinea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adînciţi în boltiturele lor, păreau a fixa un punct sub încreţitele sprîncene, buzele gurei se îmflase creţe4 în meditaţiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului îşi răstea în sus capătul stufos şi argintiu, dînd întregei feţe o arătare nemulţămită şi rebelă. Luminarea subţire şi încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărţi deschise întindea mucul negru şi crestat şi lumina roşie şi turbure în camără, abia ajungînd icoanele călugăreşti de pe păreţi, adîncind5 umbrele din faţa visătorului zahas-tru şi îngălbinind părul6 său cel alb şi trăsurile cele bătrîne a feţei. Mîna 7 mică şi păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse a unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri şi figuri geometrice roşii. Literele8 începătoare a fiecărui capitol erau ca de tipar şi roşii ... Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi9 zăloage de mătase cadrilată or verde, acolo-şi oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea şi scria cifre pe10 o hîrtie, însă bisericeşte — adică cu slove; o tăcere adîncă era în cămară şi numai pana cea veche de gîscă scîrşnea pe liîrtia vînătă şi grunzu-roasă or suna izbită [de] călămările pline c-o cerneală cleioasă11 şi oţetită. în urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic şi legat în pergament ; îl aruncă cu nemulţămire peste o claie de cărţi şi-şi netezi barba cu espresia unei profunde neîndestuliri cu sine însuşi. Moş Iosif avea un defect foarte mare. Cu o maistrie rară el ştia să se înşele, pe sine însuşi. Toate deslegările pe care i le-nsufla mintea lui sănătoasă şi ageră el gîndea că provin numai din combinările astrologice, în cari el încifra ceea ce nu era în ele. Unde mintea lui proprie nu-i da o deslegare, acolo nici astrologia cea grecească n-o putea face nemijlocit. Ea aproba 12 numai aposteriori ceea ce el pusese 13 în calculele saleapriori.|| 3r Adesea-i vinea greu de viaţă, nu pentru că trăise prea mult, ci pentru că ajun- sese cu capătul14 pîn-într-o vreme a cărei înţelegere-i lipsea. Nu că doar ar fi preţuit pe oamenii moderni, ori ar fi crezut în superioritatea lor spirituală. Cu drept cuvînt presupunerea cumcă ei nu au decît lustrul esterior15 a unei culturi pe cari nici n-o 1. cu pieptul supraintercalat 2. supraintercalat 3. după urcase în sus şters 4. supraintercalat 5. după şi şters (şi înlocuit cu virgula) 6. după argintul şters 7. după Minele mici şters S. după şi şters 9. în manuscris: foile 10. după biseri[ceşti] şters 11. deasupra lui gi*oas & pus între paranteze 12. după nu [mai] şters 13. după p* şters 14. cu capătul supraintercalat 15. în manuscris : asterior 310 înţeleg, nici nu ştiu s-o reprezinte — toţi aceşti oameni tineri erau atît de deşarţi, atît de lipsiţi de cunoştinţe, încît i-ar fi fost lesne să-i ruşineze prin întrebările sale, de natură mireană chiar. El era un polihistor considerabil, dar1 miile de cunoştinţe grămădite în capul [său] se cristalizează împrejurul unui singur sîmbure, mai presus de orce îndoială : biblia. El avea destule cunoştinţe astronomice spre a şti că stelele nu sînt scîntei semănate pe bolta cenilui numai spre plăcerea oamenilor, dar locul din biblie pentru el avea un înţeles adînc. După el, fiecare atom era centrul lumii înt[r]-egi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii. Fiecare, după ideea lui, este numărat de ochiul 2 Domnului şi neapărat în esistenţa sa să [piară]3 unul din lume şi toată lumea se turbură şi cade. De aici consecuenţa că tot omul poate fi înfluinţat de o steauă, adică că o lume întreagă, cu popoarele ei, cu viaţa ei poate influinţa asupra unui individ omenesc, precum, iarăşi, cine ştie dacă pămîntul nu [poate] influinţa asupra unei persoane însemnate a unui glob depărtat. Aceasta era legătura dintre cunoştinţele lui pozitive şi-ntre astrologia lui. El nu găsea nici o contrazicere în biblie, unde toată lumea se zice a fi creată pentru bunul plac al oamenilor. Dacă lume-i [ne]mărginită, fiecare punct îi tot aşa de bine centrul ei ca şi cele ce-1 înconjură, aşadar lumea-i făcută pentru plăcerea fiecărui din centrele sale în aceeaşi măsură, fiecare zice că numai pentru el, şi drept, căci el e tot în lume, dacă ar muri cu desăvîrşire, lumea ar fi moartă pentru vecie. Cu deosebire naturile bogate trebuiau, după părerea lui, [să fie] în legătură cu o stea. Căci de ce [nu] sînt toţi oamenii înţelepţi şi mari, gîndea el, căci altfel sînt toţi tot asemenea ? Prin aceea se deosebesc pentru că unii au în ei o rază cerească care-i face să fie pătrunşi de puterea suprafirei a unei stele iară ceilalţi 4, născuţi din lut şi nefiind în legătură decît cu coaja pămîntului, sînt robi cu duhul şi fericiţi numai atunci5 dacă oamenii insuflaţi prin mişcarea stelelor de Dumnezeu însuşi se pun în fruntea lor şi le prescriu destinele. || Să nu se creadă cumva cumcă, în urma esplicărilor vechilor teologi, el era geo- ^ centrist. Este drept cumcă pămîntul a fost creat înaintea soarelui, zicea el. Tocmai aşa cum un 6 ceasornic [ar] face şi pune pe rînd toate rotiţele şi pana ceasornicului, aşa D-zeu mai7 întîi pămîntul l-a făcut ca o roată nensemnată şi după aceea abia a făcut roata cea mare şi, mijlocul sistemei, soarele. Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iară vremile viitoare vor face din pămînt grădina Domnului. Astfel biblia era sîmburul întregei manieri de a privi lumea şi a cugetărilor lui. Ştiinţa pozitivă o ştia s-o împreune cu învăţăturile bibliei foarte uşor şi cu multă isteţie — nu aşa însă ideile speculative ale celor noi. Acestea erau pentru el erezii păgîneşti. El zicea că învăţăturile 8 a nici unei ştiinţe pozitive nu dau omului dreptul şi pretextul9 de a se îndoi de biblie. El nu afla nici o ruptură între aflările * celor noi, de care auzea şi el, şi-ntre cartea cărţilor, dar o găsea între biblie şi-ntre ceea ce mulţi din 10 oameni se11 sileau, după el, a găsi în aceste esperienţe. Aceste fundamente a caracterului său sufletesc erau acuma, la bătrîneţe, rădăcina unei nemulţămiri pe12 care el nu ştia să ş-o esplice. Orcînd venea în contact cu vun om tînăr de care se lipise ideile Apusului, el se simţea lovit de o lume cu totul nouă în toate ale ei, o lume nu mai13 bună, nu mai frumoasă, dar cu totului alta. Şi ceea ce-1 jena mai mult era că această lume contrazicea în curentul ei curentului aceluia pe care el şi-l pusese ca ţinta istoriei omeneşti. El citise încă-n tinereţe scrieri de-ale enciclopediştilor, dar ei-i insuflase apatie. Dovezile lor 14 îi păreau silite, căci se 1. deasupra lui si stcrs 2. după nun [a] şters 3. completarea este indispensabilă, dar nu neapărat [piară] ([dispară]?, [lipsească]?, [cadă]?) 4.' după alţii nu * şters 5. numai atunci suprainicrcalat 6. după la şters, urmă a intenţiei de a scrie la un ceasornic, cam se vede şi din faptul că urinează ceasornic necorectat iii ceasornicar 7. peste î[ntîi] 8. după ni [ci ?]* şters (nici o ştiinţă pozitivă ?) 9. şi pretextul supraintercalal 10. mulţi din supraintercalat; urmează oamenii neajuslat supraintercalărn 11. după abstrăgeau şters 12. după ş-a unei îndoieli şters 13. nu mai corectat din numai 14. peste lui * 311 -ndreptau toate contra unei1 axiome pe care el nu permitea nimănui s-o nege : atotputernicia lui Dumnezeu. El îşi închipuia că un om trebuie să fie bolnav sau foarte •îr nenorocit pentru ca să compuie cărţi contra bibliei. |] De aceea mirarea lui era mare cînd vedea că pe zi ce merge tocmai aceste idei se lăţesc pe care el le credea ca un pas 2 înapoi al lumci, iar nu unul înainte. De aceea el se-ndoia dacă lumea aceea înaintată la 3 care semenii lui îşi trimiteau copiii era într-adevăr înaintată. Aceste îndoieli apoi îl făceau să consulte astrologia dar, fiindcă el singur nu ştia ce să-şi răspundă, de aceea astrologia răspundea lucruri a căror înţeles obscur el nu-1 pricepea. Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atunci desigur că ar 4 fi ştiut să puie sensul tocmai cel voit 5 * * * fără să ştie în spusele obscure a Sibilei lui, astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba, el se 0 simţea neliniştit şi se-ndoia adesea de mintea sa proprie. 1. după a şters 2. după rcgr[cs] * şters 3. peste în* A. după răspu [nsul] şters 5. iniţial: voia 6. supraintcrcalat. Pe 3v se află patru rînduri care reprezintă o variantă ia portretul fizic al bătrînului ţi pe care, deşi pro- babil posierioară versiunii din text, n-am putut-o introduce acolo în absenta unui semn grafic dc substituire sau intercalare : ' Părul argintiu şi rar al capului părea aşezat fir cu fir pe ţeasta strălucită11 şi netedă11, fruntea era curată0 şi naltă şi pieliţa feţei atît de gingaşă şi străvezie îneît puteai număra vinele mici şi roşii din faţă. Variante : a. după pleşuvă şi şters ; b. şi netedă supraintercalat; c. după netedă fără nici şters. 312 VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ Ai venit să petreci, prostule? Aşa 1 se petrece? Trebuie să sai, să joci, să şicanezi măştile, să zici: Ce faci, frumoasă mască ? Şi sa-ţi răspunză : Merci, mosieu ! Dar d-ta ? Să le dai braţul, să le faci confesii şi să le primeşti, să ... să ... o, Maria ! . .. E . .. nu-mi mai iese din minte ... Şi cu toate astea e o nebunie . . . E bine, cînd auzi muzică, să-ţi închizi ochii şi să-ţi închipuieşti ce vrei ... Sună, mereu sună sunetele 2, cînd picură, cînd cad în valuri spumegînde parecă, şi din 3 valurile acelea răsar capete încununate ... blonde, oacheşe . .. Mărie ! . .. E ! iar ? .. . Şi tocmai de-asta am venit aci, s-o4 gonesc din minte ... s-o 5 uit .. . S-o uit, da ! ... Prea e frumoasă . . . Ochii atît de copilăreşti, atît de strălucitori . . . atît de blînzi ... pentru toţi. Ei şi ? Nu e lumea plină de femei? Plină, da, cum e plină de măşti, cum e plină de morminte, cum e plină de dez[i]luzii. La 6 danse macabre, ... [[jocul morţilor ... Privesc peste ei toţi, cum rîd, cum şuşuie mătasa, cum glumesc, cum şoptesc cu şoaptele lor calde şi îmbătătoare 7. Şi peste o sută de ani ce-o să fie toţi, toţi din sala aceasta ? O, ochi frumoşi, o , sute de ochi strălcitori, o, sute de guri surîzătoare, o, sute de inimi tinere . .. ce-o să rămîie din voi?8 ... Mărie ! E ceva penibil în măştele astea .. . danse macabre . . . Ah, cîte virtuţi n-a murit aci, cîte inimi ! Şi fiecare din ele ar fi putut face un om fericit . . . unul. Aş9 ! unul? .. . Tu10 eşti o frumoasă moartă, Mărie, o moartă frumoasă ... Tu n-ai inima ... Murit-au şi inima ta într-un bal mascat . . . de-ai rămas rece ca marmura ? Iar ? 11 Aide ... să uit ... în poveştile lui Hoffman unul îndrăgeşte un chip de ceară ce sta într-o fereastă ... Degeaba se-nchina la luceafărul12 dimineţii sale, degeaba la luceafărul serilor ... Luceafărul era o păpuşă ... coeur de marbre. Mărie ... Iar ? Să m-arunc în vîrtejul măştilor ... 13 . . . calea acelui castel . .. ajung la lac . . . începuse a însera ... eu mă sui în luntre şi-ncep a trece încet, încet prin papura şi stuful lacului spre mijloc, luna răsărea din pădurile seculare şi dura * o cărare de văpaie* pe valurile ***. Era vară, o14 noapte de vară îmbătătoare, şi-n mijlocul apei adormii în luntre ... Părea însă că pleoapele mele sînt deschise, că nu dormeam. Deodată văz că din vîrful unui copac din zare 15 pînă la luntrea mea se ţese o 16 pînză subţire şi diamantină şi că pe acest năvod * minunat* coboară, îmbrăcată-n alb, o fată tînără, foarte frumoasă şi foarte blondă . . . Cum păşea încet, îşi netezeapărul despletit cu mîna dreaptă şi venea17 încet, parecă ar fi dormind. . . Veni lîngă mine şi-mi zise : — Să vii mîni la noi şi să-nterbi de mine ... şi18 să ştii că mă cheamă Maria... [[ 1. după Asta-i petrecere ? şt Se-nţelegc succesiv şterse 2. după valurile dc [sunete] şters 3. deasupra lui pin şters 4. după ca şters 5. după ca şters 6. după Danse şters 7. în manuscris urmează semn de întrebare 8. Ce-o să rămîie din voi deasupra lui praf şi nimic şters 9. sem : Aşi 10. după Mereu ideile vechi îmi răsar în minte şters 11. după Ei şters 12. deasupra lui steana şters 13. conform paginaţiei autografe a autorului lipsesc 5 file 14. după o vară îmbătătoare şters 15. din zare supraintercalat 16. după pin şters şi înainte de fîşie şters 17. după cum şters 18. supraintercalat 40 ZOSr 26Cr 40- c. 344 313 243r 241r 2d5r 24Gr Ea era cu mult mai mare decît mine, poate cu zece ani . . . Visul meu se-ntunecă încet şi1 dormii pîn a doua zi de dimineaţă ... A doua zi m-apropiai de ţărm, de îngrăditura parcului, rupsei din el şi-mi făcui trecere, mă tîrîi pe pămînt în grădină şi ce văzui? O frumuseţe de grădină cu flori, cu cărări nisipite curate, cu mere mari domneşti şi ... nimenea acolo ... începui2 să sui dealul .. . cînd şi * văd că o uşă despre grădină se deschide şi văd 3 o femeie ... Atunci stau locului şi şed pe-o 4 bancă . .. Ea venea încet ... era ea 5, pe care-o văzusem astă-noapte, numai * mult mai frumoasă ... Şi avea nişte ochi ... şi avea o gură 6 cu gropiţe la unghiurile ei şi avea nişte păr atît de blond ş-atît de moale şi nişte mîni atît de albe şi tot cu gropiţe şi nişte picioruşe mici... Ah ! n-oi uita-o niciodată ! Ea s-apropie de mine, || se uită mirată : — A cui eşti tu, măi băiete ?... — A mamei, zisei, nici nu ştiu cum îl chema pe tata. .. — Dacă eşti a mamei, vin la tata, zise ea, şi mă luă de mînă.. . Intrai în nişte odăi frumoase cu covoare pe jos, cu divanuri de jur împrejur .. . iar un boier bătrîn şedea pe divan şi bea ciubuc 7. — Uite, tată, ce-am găsit în grădină, zise ea. Bătrînul mă dezmierdă şi mă întrebă de ştiu să cînt. Ştiam să cînt, dar mi-era ruşine ... în sfîrşit, ştiu că-mi dete portocale, că mă desculţai şi-ncepui s-alerg pe divan [uri] * de jur împrejur ... Boierul zise-n glumă : — Vezi, fată, ce voinic a venit să te peţească .. . Vrei să iei pe Maria? — Mă-nsor, zic, am s-o iau desigur... După asta m-am întors acasă, dar n-am spus nimănui nimic de aventura mea. Şi-n toate zilele mergeam acolo şi-n toate zilele mă-ntorceam de 8 la || fata cu grădina frumoasă şi nicicînd n-am spus nimănui unde9 fusesem.. . Dar veni iarna şi nu mă mai puteam duce ... Am19 început a cobi de dor şi m-am îmbolnăvit. Stăm închircit într-o blană pe cuptor şi doream să mor ... cînd deodată aud zurgălăi de sanie. Mama intră în casa de tors; era îmbrăcată într-o rochie moare neagră şi pusese mănuşi pe mînile ei foarte mici. — Unde mergi, mamă? întreb eu. Mă laşi să mor singur... — Nu, dragu mamei, n-ai să mori, zise ea zîmbind. Mă 11 duc în vecini la nuntă... — Cine se mărită? zic. — Maria, dar tu n-o cunoşti... . — Maria se mărită ... Mamă, dragă mamă, Maria-i a mea, mi-a făgăduit-o tată-său ş-am să mor de nu va fi a mea. Mama îşi scoase mănuşa şi-mi puse mîna la frunte ... apoi se plecă şi se uită lung, lung la mine, cu acea privire care linişteşte pe copii. — De unde-o cunoşti tu ? mă-ntrebă. 0 cunosc de mult, de mult, || zisei zgribulindu-mă. Nu şade acolo unde. bolta străluceşte din stejari, în grădina cea frumoasă?... Mama-şi făcu cruce. Dar ea era religioasă şi credea că am o viziune... — Mamă12, unde-o să dorm eu cînd voi muri? o întrebai. — Unde, dragul mamei ? Unde vom dormi toţi ... în ţintirim. Ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim ... Era multă şi clară lumină de lună ... ramurile salcîmilor erau negri, gratiile de la capela 13 noastră, cu vîrfurile aurite, străluceau şi vîntul atingea *** de clopot ... clopotul abia atins 14 suna dulce, foarte dulce şi melodios ... — Vîntu-mi trage clopotul, zisei. Mă-nfăşurai bine, deschisei portiţa de la gratii şi mă culcai pe piatra mare de deasupra. De departe vedeam din 15 ungherul * pomului desfrunzit castelul cu ferestrele 1. după încet şters 2. după Mă şuii încet şters 3. după un iriliîer şters, indescifrabil 4. -o peste -un o. după ura. şters (capăt de rînd) 6. iniţial: guriţă 1. pare să provină din transformarea lui tutun 8. după din şters 9. după că şters 10. după într-o zi auzii sunete de zurgălăi de sanie şters 11. după Şi* şters 12. urmează eu mor şters 13. după mormîntul şters 14. abia atins deasupra lui nostru şters 15. după pin* sau pr[in] şters * 314 luminate .. . auzeam parecă muzică şi plîngeam, plîngeam încet *, pînă ce adormii .. . A doua zi mă trezii || în pat acoperit cu perini şi mă durea capul ... Mama-ntorcîn-du-se acasă şi negăsindu-mă şi-a adus aminte de ce-mi spusese şi m-a căutat numai-decît în ţintirim, unde m-a şi găsit. Săptămîni întregi am zăcut în neştire, pînă ce m-a dat la şcoală... — Frumoasă istorie .. . dar n-are sfîrşit... — Ba are, doamnă, un sfîrşit insuportabil... — Ei bine ? — Ei bine, au trecut zece ani de-atunci, a trecut douăzeci. Venisem în acest oraş mare ... Cîte-a trecut de atunci peste capul meu !. .. Cînd, într-o noapte 1, tot de vară, trec pe-o stradă pustie 2 .. . şi ... aud deodată dintr-o fereastră glasul de porumb al Măriei ... Dacă * am rămas uimit ... mi-am răzimat faţa de zidul acelei case . .. gîndeam că-nnebunesc .. . Toată feeria nopţii de pe lac, toată durei'ea copilăriei se-nfăţişară || deodată înainte-mi ... Eram beat ... eram nebun ... eram mărmurit * de 3 acest glas. — Şi-ai făcut cunoştinţă cu ea... — Dac-am făcut ? ... Se-nţelege .. . Era alta, altcum, dar avea acelaşi glas îngînat 4 de porumbiel, avea ochii de căprioară ai dragostei, era alta şi totuşi era ea. Ea, care-mi închipuisem că va fi murit, că nu mai poate esista alta în lume de felul acesta. — Şi nu ţi-a răspuns? — Ah ! e o nerozie a-ţi închipui că o femeie atît de gingaşă n-o să-şi aibe deja amantul ei. Ş-apoi ... Tinereţa şi sărăcia sînt doi duşmani nempacaţi ... Manierele, arta de a vorbi şi încînta, toate aceste sînt străine * omului care-a trăit între oameni comuni şi care-a fost sărac. Ce folos că iubeşti ... Ce folos că ţi-ai da sufletul || pentru o sărutare, cînd nu te vrea ... Şi de ce să te vrea ? E 5 nebună să se uite la un om care n-are nici avere, nici frumuseţe, nici spirit ... Amor ? Amor se găseşte pe toate uliţele ... Şi sînt gelos, gelos de trecutul acestei femei, gelos de oamenii cu care vorbeşte, gelos de tot ce-o încunjură. 1. noapte, tot de vară deasupra lui seară şters 2. după foarte şters 3. după al * şters 4. după de porumb, cu de rămas neşters şi porumb şters 5. după cine şters 2iTr 24Sr 2i'Jr 315 CONTRAPAGINĂ 20Cr 2255 ***1 se poate considera d.e. ca scoarţă a volumului (alias doaşcă) scilicet pentru [cine] nu vrea s-o citească sau ca aşa-numit Avant-propos, esprimîndu-mă franţo-zeşte, ba chiar de 2 capitulul prim al scrierei — daca vom [băga] bine de samă. Şi să vedeţi de ce : Pentru cine nu citeşte decît titlul [unei] cărţi, partea cea mai interesantă a cărţei — adică care l-a interesat — [e] [în]suşi titlul, pentru cine nu citeşte decît prologul unei cărţi, partea cea mai interesantă e tocmai prologul, pentru că numai pe el [l-]a citit. Am vrut să rectific 3 titlul de pe doaşcă. Cum? Această operă bună *** nu e tradusă din chinezeşte, după cum subsemnatul sau mai bine [ne]subsemnatul a avut onoarea d-a spune în 4 şirul al doilea al acestei făcătoare de epocă scrieri, ci aceea a fost numai o stratagemă prin care umilitul de mine am vrut să fac ca să mi se citească cel puţin precuvîntarea5 acestei novele originale. Zicînd oare că nuvela e originală n-ar fi însemnat de-a-mi tăia apele din capul locului ? însă nu voi cu toate astea să vînd nimărui mîţa-n sac; daca cineva doreşte să vadă desfăşurîndu-se înaintea ochilor săi un model, ceva complet, ceva neîntrecut, ca romanele d.e. ale lui Paul de Kock, pardon — ale 6 Mdme Georges Sand, atuncea îl consiliem mai bine ca să rumpă cu cititul de la această punto-virgulă ce ni7 luăm libertatea d-a aşeza mai groscioară chiar aici8; căci ceea ce caută nu va găsi. Dacă însă şi9 această carte de calicie (arhaism : declarare de faliment) de autor românesc 10 nu ar fi de ajuns ca să sperie pe cineva de la citirea acestor şire, atuncea vom începe anume pentru acest cinic11 nesperios şi anume : PRECUVÎNTARE Cocheta damă : Lumea — are un stabiliment de foto- şi litografie în care fabrică pe fiecare zi mii şi mii de bilete a lâ miniute 12, cum s-ar zice, care au 13 pe-o parte un nume oarecare dictat anume de Signora Lume — sub nume însă Monsignorul culegător de tipografie Destin are insolenţă a pune ce vrea Domnia-sa, ce-i plesneşte prin cap Domniei-sale, nu ce i se dictează. || Filele sînt rupte oblic pe o porţiune de 18 cm în partea dinspre cotor, cit o lăţime dcscrescînd de la 3 cm la zero. 1. lacună de cel mult un cuvînl (Ea?) 2. peste ca 3. după o şters 4. deasupra lui pe şters 5. după o şters 6. urmează lui şters 7. după -1 sau 1 şters (ce-1 aşezăm sau ce luăm ?) 8. semnul; este scris intr-adevăr îngroşat 9. supraintercalat; urmează aedstă, care provine din adaptarea lui acest, şi argument de şters 10. de autor românesc supraintercalat, dar nu aici, ci înaintea parantezei 11. supraintercalat 12. sau minuite 13. urmează forma următoar[e] şters 316 Asa d.e. doamna Lume dictează : Ms. Destin scrie : 20Gv PetricI Compte Moft/e/ om politic Constantin Urlatoriano poete et grand liomme de lettres Constantin Caraggio Artist dramatique Prinee Coltuque Barze Ministre Secretaire d’Etat aux Affaires & c. Don Estevan De Las Juradores journaliste Astfel d.e. s-a-ntîmplat ca doamna Lume să dicteze M.E. feuilletoniste ennuyant si d. Destin să scrie : ’ M.E. Sufler de Teatru D-nu Petrica Moft farsor en gros et en detail Costea Urlă Cu minavetul Tache Caraghiozlîc Comedianţ Coltuc Bîrzea Yacari sau în cazul cel din urmă Bostan-başa Stan Înjurătură Om beţiv sau hengheri încă una. Pe reversul acestor bilete ce circulează pe pamînt sînt scrise lucruri nediscifrabile, şi1 cu toate astea ele se descifră toate abia atuncea cînd biletul încetează d-a circula. Biletele nu circulează toate pînă la un anume termin ; ele 2 variază în terminele lor. Cu cît treminul e mai scurt, cu-atît reversul e mai gol şi abia după ce espiră terminul ştii bine-bine 3 cîtă valoare internă avea biletul — pînă la espirare biletul are dreptul şi lumea cealaltă are datoria a mai sta la îndoială, a mai spera sau a mai despera. Este însă o individualitate 4 care are pretenţiune că nu se înşală în aprecierea sa. Această individualitate se numeşte Gura lumei. Diferinţa caracteristică, specifică 5 şi esenţială *, între Lume şi Gura lumei e frapantă 6 : || [lumjea în genere e bună, gura lumei e rea [lujmea e dreaptă, gura lumei nedreaptă [lujmea e eternă 7 aceeaşi, gura lumei pe fiece zi alta ***s diferinţa dintre lume şi gura ei e aceea dintre conştiinţă şi [vjorbă — între fond şi formă — între materia eternă şi corpul trecător. [Se-]ntîmplă însă că domnul Destin în loc de-a interpreta [dicjteul d-nei Lumi în bine îl interpretă 9 în rău, d.e. : ' Lumea Destin L. Schubert Compozitor de geniu L. Burghardt poet de geniu M-me ... Poetă de geniu Torquato Tasso Epic de geniu L. Schubert muritor de foame în Yiena L. Burghardt muritor de foame în Berlin M-me ... Cerşitoare în Paris Torquato Tasso Idiot &c. &c. &c. şi aşa în infinit. Maşinele din tipografia d-nei Lumi sînt eterne; ele se numesc şi legi / combinaţiunile 10 curioase a d-lui culegător Destin sînt asemenea curioase; ele se numesc : împregiurări. Gurei lumei jurnaliştii i-a dat încă o numire, mai frumoasă — aşa ceva gogoneţ şi simpatic totodată — i-au zis : Opiniune publică. 1. după atît de şters 2. după Unele şi ci adese de la t* şi ele circulă adesea succesiv şterse, cu excepţia lui ele, totuşi reluat după ştersătură 3. -bine supraintercalat 4. după un lu[cru] şters 5. după şi şters 6. după urmat[oarea] şters 7. iniţial: eternii 8. lacună foarte scurtă 9. scris: intrepretă 10. după cugetările şters 207r 317 sotd SOSr Opiniunea publică — Gura lumei — e imanentă şi1 emanentă de Public (numire ridicată pentru : Lume). Jurnaliştii sînt răutăcioşi — au 2 făcut lumea de sexul d-nealor : Public sub-stantivus 3 * generis masculini, pe cînd Lume e substantivus generis feminini id est foe-mina — şi după aceea i-a dat opiniune, adecă cugetare, pe cînd orcine ştie că Lumea, adică 4 feminina, are numai gură, dar nu cap, cugetare, opiniune. || Ceea ce dictează doamna Lume e sigur ca fondul şi ca absolutul, [ceeajce scrie d. Destin e relativ, e forma acelui fond, acelei m [aterii *]. D.e., daca d-na Lume dictează : A. Creaţă, dobitoc în piel[e de] om, şi Destinul scrie A. Creaţă, ministru al Instrucţiunei, [atunci] acest ministru nu e decît forma sau formalitatea fondului, [nu] e decît haina ce îmbracă corpul, nu e decît numirea Minis[tru] ce îmbracă individul dobitoc, nu e decît tichia de mărgăritar ce îmbracă, ce ascunde chelboşia. Fiind aşadar că doamna Lume sau domnul Public e 5 aceea [sau] acela care dă tactul atît la existenţa °, cît şi la judecata asup [ra] unui umilit individ, ca sub- sau nesubsemnatul, de-aceea îmi iau şi eu libertatea de-a-i adresa itrmătoarea adresă pr[in] care cer cartă de legitimaţiune sau răvaş de drum, pe veche, pentru de-a cutreiera întinsul d-neaei sau domniei-lui Imperiu. Signora sau Signore, . Nu pot şi nu voi a nc-ga că influinţa ce esersaţi asupra mea e mare, ba încă nu vă iau meritul de-a declara în gura mare că o bună şi poate cea mai bună parte din sufletul meu e opera matale şi că, dacă eu sînt rău, cauza e că mata eşti rău sau rea, dacă sînt sceptic, cauza e că mata eşti sceptică sau sceptic &c. &c. Am băgat încă alt rău de samă la mata. Mata zici că în româneşte mai tot ce-i scris e rău scris, adică ca şi nescris — şi ceea ce nu-i scris nu se poate cet[i] 7. Dar cauza eşti însăşi sau însuşi mata. Reversul: pentru cine nu citeşte nu se scrie. S-a scris şi mata n-ai citit, azi mata nu mai citeşti, dar golănimea 8 nu mai [e] nebună să scrie pentru ca mata să nu citeşti. Marfa cu care am eu de gîncl să trec prin imperiul matale e asemenea scrisă. Aş voi nu ca să treacă, ci ca să se treacă. Aş vrea ca să se cumpere, dar n-aş vrea ca să fie vîndută cuiva sau de vînzare\\ [pentru] cineva — după uzul obi[ci]nuit a cam cerut de la unii şi [de] la alţii. în fine, nu cer o carte de trecere, ci mai mult petrecere, şi cît se poate mai îndelungată. Să vă spun oare, de v-o fi interesînd, cum petrec eu, cu[m] trăiesc cu? Zău, dacă ar fi fost acesta scopul scrisoarei mele mai bine n-o mai scriam, căci cutezarea mea, orcît de mare să fie, n-a ajuns încă pînă acolo, ca [să] cred că v-ar interesa într-un grad oarecare să ştiţi cum se află 0 umilita [me]a personalitate. Eu vă scriu, v-o spun curat, ca să [a]m, de nu dreptul, dar cel puţin pretestul de-a pretinde un răspuns, şi acel răspuns, ce mata o numeşti critică, nu-1 cer decît în acelaşi grad în interesul matale,. [c]ît şi [în] interesul meu. De rest îmi veţi spune sau îmi veţi permite cel puţin a observa la mata ceea ce vi sau 10 mi se va părea destul de important sau de neimportant ca să-mi comunicaţi şi mie; lucru ce vă va proba că nu prea sînt pretenţios. Sfîrşesc prin a nu vă săruta mîna, pentru că orcît de mic sînt eu şi orcît de mare eşti mata, totuşi celei mai mari părţi a matale îi pare bine să fie egală cu mine, adică egale între sine, pentru că şi eu fac parte din partea cea mare a matale, care parte voieşte suspomenitul lucru, după părerea unora din ai matale, necuviincios. 1. supraintercalat 2. după L[umea] şters 3. supraintercalat 4. după id est şters 5. după sînt şters 6. scris : ecsistenţa 1. iniţial : nu se ceteşte, apoi a post supraintercalat poate, iar ceteşte a fost transformat în cet[i] 8. după calici[mea] şters 9. să ştiţi cum se află supraintercalat în locul unui de şters 10. după se părea şters, deasupra cămin se află va şters 318 Salut însă pe toţi acei copii buni cari, încercîndu-se de mine, vor saluta cu părere de bine această scrisoare a mea; însă, fiindcă sălutări aeriane şi necunoscute sînt imposibile şi fiindcă nu voi să dau sinet în loc de bani, de-aceea vă dau matale deplină putere esecutivă ca sâ-i salutaţi pe toţi în locul meu; lucru ce li va [fi] mai drag decît dacă esecuţiunea acestei voinţe ar fi fost salt1 în puterea mea. în fine, dacă veţi vedea că n-am fond şi voi să mă susţin numai cu creditul personal (ca mulţi alţii) || sau cu furtul de prin alţii (asemenea ca mulţi) — dă [-mă] co mata de gol pe 2 mine, cum n-ai dat pe alţii şi dă [-mi] prin verdictul matale deplină carte de calicie. V-aş fi scris mai mult, dar ... la ce să vă supăr mai mult cu carta de vizită a unui om, cînd grija [ma]tale cea mare eşti mata însuşi ... îmi permit numai [a] ma subsemna al3 domniei-voastre 4 amic or inamic — toute-egale 5 M.E. 1. într-o fişă a lui Perpessicius (197) se citeşte salt (ar fi fost salt=stat?), insă oricit de tentantă ar fi emendarea, acceptăm pe salt ca lectio difficilior, cu sensul de ,,singur", aşa cum il consideră chiar Perpessicius in studiul introductiv 2. după d şters 3. iniţial : a, apoi s-a intercalat e; 4, urmează dacă se poate şters 5. or inamic — toute-egale adăugat ulterior cu scris mai subţire şi Mai mărunt 319 [„CÎND ERAM ÎNCĂ LA UNIVERSITATE...”] 227IÎ i4r Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam * din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi * se * *** L Intram în labi-rintele acelor curioase * poveşti ce le citisem, un 2 tablou urma * pe altul, o întîm-plare pe alta. Atuncea stingeam luminarea, ca 3 să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi * scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin bîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat ... mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuisem, era 4 i5r noapte ... afară 5 vîjia vîntul prin copacii6 seculari ai parcului, || gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sînt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu. 1 1. G. Călinescu citeşte lumina visele 2. suprainlercalal 3. după şi, lîisind cand[ela] şters 4. dup., un cuvînt şters, indescifrabil 5. după vîjia şters 6. după gradinele şi parcului succesiv şterse 320 j _____ I /**- f /*'**’ ' ‘ -rr—. „ , .- _ f f /^Cr* y I ’J-f £7 A c***+*t 07 r *ZzS /■ “»£-y ^ rtA» v'A— ✓ /. <^X / ./^ ‘t~i,‘7' /f^ ^.a,..j^ o**> * ■.,„. /_; ___ *** “ ~ /)/ r ^ *.* ’ /■“**-«-»> .. • '*£>**/ X*’ Jtj^ rfa*. ^/ ^3 ^nr* "/*■■,^rn ms£z^ AmOl+* * K4~+*7Z-j t+J^r t tJ jjL*- C—r4 >£^ ■ ,; % 7^r-^Z «■*■>• *O^T~ f ,£-. 4Lj ^J2t *»*&-*u^s* ***..*rf~+2 A.+++ .^' «*—*?/ vi-/ i +~+S *£*» x/ *21^ , y *. X' ^/^*x2v /», Ai* ■*' ** ’ t • ^r*€*~-r*+ /**+*/ £++U. .'£<,*-+> ' ft-r? r~>±X. At ^*- w*» r<***^~^*-~0 —* 4- /1^- **•* ^,«.^*»t. .'C(r**-i~* y7Zr‘~*' y ^,ir) -,-• ph^-*~r^^ ‘ Cy'^’^X' t-r^ f£**%%* -gnSt- 3^- *~‘. £/ ^ yZ~~ x*^ ' *»■ /î^ «—c -^f ^ r ^ ^ ^/_ | y* t c~~ tr~tf*——T5 /<^a>- /*/ 7- ^ ,=~^" ^ r< /'■' ^ ^ '*’ ^7^ ,, fc... i y / • rL~~*n-^ ^ jfcc c'- *j^ ^ it^r /" t7 ,. &7~ ‘- <£~— . /**'■' ^ ^ ^L- /f ^U+, .•J. /S- ! „/~ ■f~jy wVc J *+***■ BAR 2286, 3r f~* 70- [MOŞ IOSIFj cerneală j8 9 ^/^V*-tX cni X 12 cm ? 7 O, }*,n^Ci / î .. ' ^ »' i >* , ** > t+M ‘ ' iX zic. , a" ‘ r •*• t e/Ci+ut .... O . . . / i-t r- J- ~ 6 f»n~£- ' »c«V pCZ. >*~h . . . p ' • “v-l * v *■ c* bAi 1*. &»,<6t •J r~’ vh -■ r‘ jTTJţc sCu / ••■ y4- ✓ o imm/- ■• ■ S', u~c . £. / * ... a.A d* / a_C^4 w -/ -1 Şt •• v*>_ *< 4 »' v-^-fS - • • >j3i / c * .« - ‘ c *! r -■ J‘ f w 1 —■ ■ f*' — i „ci, c , C< . ' /- fG tu ,—^ *•*- * r- • m~) ' I. VIST! T - v . - , ,. B. r, o,- " "'Ji'TI ^ iAKXĂ _'2.i.i 'Jjcî, ' “Cor ctrr.nl' „. cm ^ 1 rr.tiJi 21 / cm a u }*& ictii Ay 4 *• *. co- firitU ^O/ , 20ff *«'- J-O CitiA-ui si- " 4 fidifis rii4ccri rfi*u pti. ^Ucuu* _ ^ ^ ^ «vw. /^w Amc ^ 4l^~\ _ /T / f^u^i nur — *£»«* „ ■ 'r '« WflitA- . G. , '-.,*•„ j Cct-'dr j. , ** ' "H** Cilistt d* ea-r *s^jl - - /tarifa) cea) W=w riUueytUl U . , . ■ . • _ CiHf-<'- a-ricu CA-r-C- £4 fi* Zrifi*4 " ■ > ^ ^ f^aOc u*fi ,« / 3-ve+uri yrr^yri „ kfaOuet* **u*Mfi' 1» - A$®\ - . / 7 ' .J W Vi *- <*/w C^ca . <ă^,r «cwA* $<**« «W~.j J *** * y*~^0 ^ O&nZXAS'* cUfiS ^ ^ ^ 1mâjfa \ fiacZ- __ daco. &ânta/e crircfic* Ja , *tecfă cLri^a-f tvi~&$u ■ le inririen. 9&6.iJ!t\ J&t /ud* **** d-eb cri el î fia fii . c&el) C£ ccnxdi~ otu 1>&. Q&-fi f, a, <» Ha.ee rite ' Safirii. < JH " . t -> e*4 ta, dr cirif z. Je cctsiârie. (fyet&cau(r>** •' j , •^oJirrusCtv.J m a« £ de. Ci Ja J/lfii/a /a. /dfi/f -J/ ri c^r jiiucl {* •; ^ ^ /V A a W«iA • y V* _ • / - *• ■« /-o/rSt ***** VM**e fyf-C04S o^> ^ -an ^tA ; c*« «-v yr*3™~»—^flS‘!=c=£Sfc / ridri a*u*n-rnna. £& ticsi* */te^H -Al ^ £jf £.# < (SlJcLlf ’Cjfhl ^>. Jkt& Hgs^c t c o. /0-^H -Ai'ţ^«-t dLtUă)--- fâţ&eâivz&'c • em\* cCC&wCCZ r»'« ^e&tLU ..- 'U.C /d&n£i7JL, GLuJa^Ui; foUaXrrl^ (2-Tv/Yei^CtiIi (5o->i cec» Q uş v->f c/jlOUu,^ I f f' ■ ' ./• o •• •-' - u^«a- r> /%-yfcut ia,ţ v/ y-/,!* MiAmuJiucI fi A'l f-''■** f/;-' &€*+ lif'/ • vi/ d-\ jz. -. /- .-^r>(S. c •■•.. /îl' ifTutite t4*-rLf±y 'S&iot. Qpfuyue f3A x tOvlf Qcw< -iu&uvii /fit^t^d^ioMJU _ tJiJ—df- *; t+~~tr& | A-v 4» c(e^fci^t-i i#£e,~ Q*&z.ei 0jfunctQ. cd*£) <*&c -A-* csJfotA 0*-<~£a. , i & sfm. CJlCuJttZb rffîZ /ifl-HQ j&t £t+u-. --Sb⣻r*e---_j2-^ "iTru/lT " £*4 m "2> >9+*rt+t ,C *>' /l} C-** ol^_a *y>? yfi^yx^^nJtA ^Y., ^ (îâ^ .£ ,: ^ 'yrux-i di ’&s&uc^ chyt ii Gt -i.i***Âst j dCu, $7ujz yjCfrifd /tffo&td 0nl~&(t -vJ! i&. JLAfi# 'icsisi &iţ Ă,' JLt^rucî) tZA • • cLa/e roaj ă -^koj /& ^o- t^S) , 0 CiM-/ti*o- . . i-»w ^ <^ _, v . / j' . , - J a ctAJX> ăt-riXrZ (Sm/atî-U-z .; 4« 'fr-rn*. _ v~/u *Wrr^ JvcUv Xw J&izr „ ijcl <*.„' DCist-t**** Lf ^ryCttA^t\&is< 'cL ?>\ Z£« ^ , j£ ~ti^v _. ^ ^ i. - V L *^ca C*. ■ rj ’ţtfrififK JU _JQ44 ( . f 1 ksi o / ■m+vu' tri ct> 'frr^t- rt £&s>%C*i ^y^CrvJL „ , _ _ s~ t ZrU &GmU p03di~iify.^ . .p . WSsr^'j (2£r{(fjxjsJo T9Gl0‘$ %/oUrb,. ' 2 cri(ţu.asfb f>CL4tV ‘■■fu* di (ft*- - . C^b . Aun ■ &Cx. . jp <**«.. *, U* &fdyC^, o&i&t OtdLvi £und e/w-n>Lj ** sp*ia&?&4c&* ■j* 3 6&*^d&aa£ţ~. Qscnn4>’ ' ' «rjtfsf^ jK i&f-c \ tk’Ă'c. ---- / -au dîs •: . (Op^oviiofu fovÂ&eâ , ■,^ . : dOp*/y*itcn&.U •— ^i?i! -s£t-rvj4 ^ '■v>:^gscY) dţ (fujrlitu, lKu*rnia) 3* ■tfx'u ’-e). a £Lti-ff& * fD) ' ^ l pj fdyyi1 fif - Gt-nZ /}U£ C oa^I a, dzs, -A'-v C‘ ^A-fi 2255, 2: 207r 74- con^apAgină cerneală 33 ,6 CJI7 cm x 2i u. £l /t4u> c^, •$-£* * :t .' C^- * * Cu* »4i.L. /7TW ~- A^k, . - 3^ -,1 ii* •,-/ 7^- •ut a /G y =i*-JA tZ &< ţ>HA?fcd* O ch - a y ajh^i'feb «u-m â 7>^ Pasc tt/dr &AtPe.' ch £z-J i'rrt&Ţia-nt! din. dJ^s-Şi.- ^£i vdln,n /u> ţiec-4iq rti. f* ■«*■- vg*S jf Tj-Ofc /£<£ i-ss^âco, ssCUsQ, a> &SZ/tda£l 6a Âvi aS -»m* t>-£ Askj. 'mts\A t^d-- &*■ • *> ^>p, .-»'' fi-sJ&- Ga. ^ ^ >«■ (^>. : ^e-. ' ’ • - ' ; cy^> &ci^/ Ossu.2 oJj^ (7-~ 'A Mi e#_ Jip a /ţes** / fl /C*o/ /,' ^WA^S fij’ /î-TC-tV1' c-* c^ , a^' /rnaxcO ««< /wiar' a/&(es> , £&-( J „ . nU^ M 'Oui , ^ ; 0ist^3. C*s £**a cm-, (l chU-r^tJU P Csf e-r* i-^Sa) JCAZŞă t “ * 7 "• vf”r a_j^. t* f '_,£>■ ji keea.- sys + c ~ C a JQ «Le, L2--.T VTÎia- e«. /------- 7 / «*«, de*'? Ct7ic~ _ y4£- &tdu, ctt - <* /lAX V~* ^ *W'*~ ' dUZ cl*«*. a, £ ' fc.- /mtA. , w«-- ^ *•* ***** JCAZ^, ' oSc-, «w***.**,^ : -y - c od di ■yno.if di 'fidl _ „> _ . - ts _„■•■' ^ , “ -a, ap***,/ a,,cc, /icc*,a aeu-f» &ctuj O O. I) • O-,’ LCxJtSUi,f a, cUdt r . » , (*) >~Z£, '''Olt ** “f4*£ p ‘Î'W* ^771^^ iZ^-- S.S • 'ASeMcdî ’fadt . *“** Jcsu^cc, * ** ^>V>7h^L _ ce4u puft, H /t^ <* ^a/a * ■futvJsd ’-•-'■■•• /***•’&■ Cetii de Cad ^ a teJop- ** Udvuu*JL* waJedL .'; u*ttAidl*yC, yyi&a . e^?5 /lid%* jĂ*** dUZt g&pUM* , *£« -V&& ■ ^ âtf***KL A. cJbcxdcO f txJd fi** d* ^fmnTtudh M^r dr ! ftt /r.W Prmi*p*i«a^ţ» vnitj JL&ud <& vt ite ^Wa. fa ***. ' /ti^1 pd^e^icţudi , _ " (^^5) • ' ■ ^n*» Q ffî*4?- tC-e^sdc. 4&)a+x*, ^gedU^nt r*'**d dk j H,ZC-. h'*d &* fi t* **d & *»5** ^S»' co-fiw »îfa*" ‘Tna.t / « 'medaJt “ P0*9 ^kt 4i Y'â *« - «^câ ^â t~Ge , /^hS-âL fi tifa* ^ />*+**> e&> « «*A4, î ^ ^.M ^ fl**d> .**<£% *$ ‘ O-i' ttr.adoJj /ruCi*. if-ci ■“ cZt^c,,. ; P/ifit** f* &T& acid 3?fu 4u**j , c&ti ?*>cepea+sjitt ze_ 5 7 ^ A ■fitCic l j €->cu^ &C ? <5 XAf e t n , C&Je) AA ■/oA- cta3 7771 a^jt SrtPtoU . . . Ax fUUt~vlU

‘ 72';-; d*<. 7„y. ■y* C^>Vîc’. 77. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 208v cerneală 33,6 cm x 21 [ISTORIE MINIATURALĂ] 2255 Şi parecă, repetîndu-mi ^se atît de des cumcă pe icoană este un si'înt, mi se părea firesc lucru că acel sfînt gîndeşte, altfel la ce ar fi stat aşa serios în cadrul lui, cu fruntea pleşuvă, cu ochii rotunzi şi cu barba creaţă şi albă. El era demult amic cu dînsul ... şi îndat * cînd rămînea singur-singurel în casă, se pornea la vorbă cu moşneagul şi-i povestea tot, tot ce-i trecea pin cap şi bătrînul parecă zîm-bea a rîde. Dar de zis nu zicea nimica. Altfel, cumcă icoana era vie, de asta nu se-ndoia de fel. Ştia că o icoană ştearsă şi veche nu se pune pe foc 3, ca să ardă, ci, dacă nu încape-n părete, i [se] dă drumul, cel mult, pe pîrîu la vale ... căci sfîntul [ştie] ce să facă dacă i [se] dă drumul în lume. Găseşte pe drum vo biserică pustie şi intră [-n] ea şi se face preot ... or intră-ntr-un copac şi, după multă vreme, ciobanii îl găsesc sub coajă şi fac în acel loc mănăstire închinată lui ... şi icoana face minuni, lumea se miră. ,,De aceea s-a * fi ştergînd icoanele, gîndi el, pentru că vor să meargă-n lume să facă minumi”. ,,Aşa-i, sfinte Nicolaie?” El nu răspundea. ,,Adică-i drept ... ca * un copil sărac, mie nu-mi răspunde. Dar am să-l chinuiesc, poate că mi-a spune ceva”. îi puse o muscă pe barbă, bătrînul parcă clipea din ochi .. . ,,îl supără, de nu răspunde”. Dar ce-i trebuia lui să-i răspundă, numai să-l asculte. Şi ieoana-1 asculta ş-ar fi ascultat cît lumea cîte i-ai fi spus. Şi el îi şi spunea poveşti, planuri, ce-i trecea prin minte. || Sînt ochi în lumea aceasta care au deosebită plecare pentru tot1 ce [e] miniatură. Dacă iarna ţi-ai închipui că copacii de gheaţă din pragul ferestrei sînt un codru verde şi-n ele petrec zîne din poveşti, el s-apropie cu faţa adîncită şi zice : uite, sub tufa aceea, un titirez s-a amorat foc într-o zînă, uite cum se ridică din călcîie şi se uită la ea. Şi dacă ţi se pare c-auzi cîntec de bucium şi fluier din acel codru verde, el va asculta cum îi 5 ţiuie pin ureche şi-ţi va spune anume aria ce s-aude. Un asemenea om face cucoşi de hîrtie şi-i pune să joace comedie pe masă, e-nstare să-ţi spună dacă o muscă surîde, ce planuri diplomatice îmblă pin capul unui painjen, ce idei asupra lumei are un gînsac. Şi dacă-ţi spune vo anecdotă or vo istorie, ea se-ntîmplă totdeuna pe terenul naturei minime. Dacă o foaie de trandafir a căzut pe un gîndăcel smălţuit, a fost cu intenţie . .. regina a aruncat batista, în taină, uimitului ei servitor ... dacă painjeni încunjură c-un voal diamantin capul unei flori ])e cari cad apoi mărgăritărele de rouă, el zice : vezi ce frumoasă mireasă. Şi painjeni ţes de la o * tufă de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce şade departe — pe altă tufă — s-aducă nuntaşii, un cîrd întreg de musculiţe albastre 7 ca oţelul ... furnicile sînt servitori, căci aduc saci albi cu miere şi făină, ba ţin cîte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoţeii albaştri a florilor sună de liturghie8, albinele cîntă 9 ca lăutari, bondarul în veşmînt de catifea murmură pe nas ca un popă bă- 1. -mi- supraintercalat; după citm rezultă din prima jrază, textul a fost iutii giudit ca o confesiune, apoi se trece la persoana a treia singular 2. îndat ? 3. iniţial : o icoană, ştearsă, nu se pune pe toc, apoi s-a intercalat şi veche scriindu-se şi peste nu şi se răminind neşters 4. după micimi * di[n] viaţa* şters 5. după îţfii şters 6. supraintercalat 7. suprainlercalat S. după nuntă şters 9. după g* şters 16Sr 169r trîn, fluturii, don juanii1 gradinelor, vin în cîrduri la nuntă — ci ceea ce nimeni n-aude a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei. Dacă se uită la icoană, zice că a zîmbit peste noapte şi c-a rămas încă urma zîmbetului. Dar unde? Unde 2 n-o poţi vedea, dar eu o văd. Va să zică icoanele trăiesc ? .. . Se-nţelege. Oare pictorul nu şi-a pus în ea o bucată din suflet şi cînd icoana s-a uitat la el nu se uita el însuşi la el însuşi? De ce o vioară veche e mai bună decît una nouă? Pentru că zeci de maiştri şi-[au] pus sufletul întreg în ea şi le-auzi apoi, o armonie de suflete. De ce lemnul să fie neprimitor de viaţă. Dar o arie ? Crezi tu [că] o arie se naşte mai uşor [ ?]. Gîndeşte întîi că artistul e un 3 inel dintr-un şir întreg de oameni ce l-au preces, apoi că stă într-o societate. El răsună în arie durerea celor ce l-au preces, fără cari el n-ar fi fost, împreunată cu a celora ce sînt. De ce plîng oamenii auzindu-1 ? Pentru că simt că el e o resuni-ţiune * a lor. Cine nu-i cuprins în această resuniţiune * nu plînge ... nu are sens pentru [el] acea arie. - Cugetaţi [la] o copilă bogată. Părinţi şi protopărinţi a fost bogaţi, va să zică a adunat în mîna lor sudoarea, va să zică durerea altora. Din acest pămînt de osteneală, udat cu sudoare 4 şi lacrimi, iese [un] crin 5 fragil şi alb — ea. O arie-n gura ei, ca mirosul dintr-o garofă. Nu este oare orce notă chintesenţa din pămîntul din care ea a crescut [?] Dar putea să nu cînte . . . prea bine ... şi floarea putea să nu miroase, asta însă nu şterge originea mirosului, care e împrejurările din care a crescut. Şi fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului, prin urmare şi fiecare gîndire gingaşă a ei, fiece vorbă, fiece cîntare. Iartă-mi o teorie panteistă. Cum se naşte un organism şi cu cît este el mai perfect. Elemente intră în luptă. Lupta lor e mişcare . .. le-mpacă . .. împăcarea este o formă oarecare . . . cristal, floare, om . .. Este o convenţie a lor. Cu cît mai multe elemente s-a împăcat din fierberea * lor într-un or organism, cu atîta el este mai perfect. Dovadă toată natura organică. |j Este împăcare complectă . .. atunci vezi armonia, frumuseţa .. ., e imperfectă, atunci te pomeneşti c-un nas turtit, c-o mutră * şuie, cu ochii încrucişaţi . . . urîciunea şi boala e semnul unei împăcări neperfecte, în care de es. un element are egemonia; se naşte un natural nearmonic, contradictoriu ... De ce frumuseţa este fragilă, zici tu ? Pentru că împăcarea a o mulţime de elemente cere armonie şi pace, pentru că dacă împrejurări de dinafară turbură această armonie elementele nu mai pot să refacă cele ce au făcut o dată, va să zică frumuseţa, dar dinăuntru ele nimicesc această convenţie a lor turburată. De aceea rolul în genere nemulţămit al frumuseţei, ea intră armonică într-o lume turburată, în care elementele şi organismul sînt în vecinică luptă. Ea este cristalizarea durerilor din mijlocul cărora a răsărit, o armonie de ordine superioară, dar nu-nce-tează de-a conţine în ea elementele din care s-a născut ... îmi vine adesea să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cîntări, dar mă tem că n-aş sfârşi cît lumea. Şi 0 totuşi cred că, de la-nceput pîn-la sfîrşit şi pin toate episoadele, ar fi foarte interesantă . .. Uite la Irimie : un pepelea a fost tată-său, un' pepelea străbu [nu]-său, e acelaşi Pepelea care nainte c-o mie de ani făcea glose asupra unei strachine cu linte; uite la Veniamin : un năuc în vecii vecilor, şi cu acelaşi năuc ne-om întîlni peste o mie de ani poate-n locul7 unde a stat odată această cafenea ... va fi un lac aici şi noi vom [fi] stalactiţi ... O lacrimă ! ce cristal graţios ! Să storci pămîntul — ah, ce ! —- să storci tot sistemul solar, nu capeţi o lacrimă ... trebuie să treacă asemene * prin mii de faze elementele din8 cari se compune acel lichid scump ... Ah, cine îmi" spune istoria unei lacrime? Bravo ! Istoria unei lacrime — spune-ne-o tu ! 9 Toată viaţa îi trecea în tablouri naintea ochilor săi ... şi o lacrimă îi curse din ochiul drept, una ... ea 10 era un cristal frumos n, a 12 căzut pe o scrisoare, scrisoarea fu închisă şi sufletul ... aroma lacrimei fu conservată. De atunci acel om n-a mai ’ ‘ 1. iniţial: donjuanii 2. în- manuscris: Unde? 3. după le[gat?] şters 4. -do- supraintercalat 5. după o floa[re] şters (dar păstrînd pe o neşters şi nemodificat) 6. după Dar t[otuşi?] şters 7. după cafenea aici. şters 8. după pin şters 9. în manuscris :? 10. după şi şters 11. se revine cu litere mai lizibile deasupra unei grafii grăbite şi indistincte 12. după el şters 322 plîns. Nu ştie de ce. Destul c-a închis cartea cu lacrima * şi s-a făcut ceea ce vedeţi ... căci acel om — sînt e,u. || Trăia odată un om cu ochii uscaţi ... Ciudat ! de ce era ei uscaţi, pentru că jrir ochii oamenilor tineri sînt umezi în genere, plutitori. Trebuie să fi fost o natură estremă * ce nu cunoştea decît bucuria or desperarea. Gînd * ***, seriozitate *, surîs, melancolie, durere ce n’etai[e]nt pas. Ş-atunci o lacrimă curse ... una .. . Era viaţa 1 lui pierdută în zădar. Viaţa unui om, a părinţilor, poate a unui şir infinit de oameni ... într-o lacrimă2... Dar * căzuse scursă * în cafea şi *** ce romanţă cîntă *, zise el! în această noapte, la lumina dulce a ţigărei mele . .. Este o romanţă *** . .. îmi aduce aminte de [ce] a zis *** 3 ******,m=*********** 4 atuncea * va face glose asupra unei femei *, căci va fi în [cjîntat * omul de nimic * ce este. Nu credeţi că sînt în viaţa omului momente care rezumă-n ele soarta lui întreagă ... şi-ţi spun parecă .. . auzi, aşa, un ţiuit în ureche : Sînt eu ! sînt eu ! ... *** Ş-atunci dac-ai însemna bine ... orce vorbă dimprejurul tău este semnificativă, pentru că-ţi pare ciudată. Ba nu zău ... nu ţi s-a părut vodată că[-n] o vorbă oarecare sunetele ei sînt ridicole [?] Adesea numele tău propriu are această soarte ... Ţi se pare nuşcum ciudat şi ridicol ... Ei bine, sînt ore întregi aşa ciudate ... Parecă te cheamă cineva din urmă pe nume ... te uiţi, şi nu-i nime. Hm ! Este ceva în toate astea . . . Cine te cheamă? Rîzi, Pepelea, fire-ai al dracului ... dar nu rîde . .. cine te cheamă ? 1. după p[ierdutS.?] rămas neşters 2. de la a pirinţilor . . . rind intercalat 3. repetat 4. rind indescifrabil fin- italiană ?) 323 [„ŞESUL NEMĂSURAT...”] Şesul nemăsurat seamănă în adevăr cu marele ocean in formă solidă. Milă cu milă se-ntinde în apăsătoare monotonie care te-nfiorează şi nu e întreruptă nici prin sat, nici prin casă, nici prin arbori. Numele „Puszta” însemnează pustie 1. Şi-ntr-adc-văr e pleşuvă, goală, deşartă şi n-are nici măcar apă curgătoare. Ici şi colo se ridică în văzduh capătul lung al unei fîntîni cu cumpănă, ca braţul unei fantasme sau ca catargul unei corăbii înecate. Din cînd în cînd se vede o cireadă de vite căutînd păşune, păscute de-un om calare. încolo nu se mai vede nici o fiinţă vieţuitoare, doar cîte o 2 cocoară or vreun cocostîrc singuratec care se leagănă intr-un picior pe vro mlaştină acoperită c-o coajă de natron sau cîte un uliu care sus, din 3 aer, caută pradă. Cea mai adîncă tăcere domneşte în pustiu şi, dacă o-ntrerupe 4 strigătul unui păstor sau mugetul unei turme, tonul * te sperie care, adus de aripele vîntului în ureche, nu ştii de unde vine. 1. iniţial: pustiu 2. pe>te un 3. iniţial : în 4. deasupra lui e-ntreruptă. pin ştfrs 324 [„EA ERA ALBĂ CA ZĂHARUL...”] 2290 Ea era albă ca zăharul, atît corpul3 deasupra şoldurilor — acea bogăţie de frumuseţe 2 strălucită şi rotundă la umeri, cu 3 globurile de zăpadă a sinilor patate4 în vîrf cu două alunele dogorite 5 — cît şi mai jos, unde pîntecele se adună G ca sculptat intr-un nod concrescut7. Mai de vale de acest8 mirador * a organismului inferior se-ncepea părul luciu-negru şi abia-ncreţit care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerărei omeneşti, apoi urmau trîmbii rotunzi a picioarelor, tari9 şi copţi, numai buni de-a zugruma şelele 10 unui amant între ele, apoi genunchii31, ce făceau gropiţe cînd ea* 13 stătea, apoi fluierele cu pulpe tăiete-n lapte, pînă la gleznuţele şi picioruşele de argint ... Ea surîdea . .. buzele jîmbate de acest surîs sensual13 şi voluptos lăsau să se vadă dantura întredeschisă ca la o leoaică însetată, || obrajii suflaţi14 abia cu rumăn15 făceau gropiţe abia desemnate, dispărînde de langoare, ochii sticleau sub genele pe jumătate lăsate şi tremurînde, fruntea netedă36 sălbătăcită sub părul în dezordine care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri şi parte pe sînii care-i oprea şi-i înfoia în căderea lor. 1 1. după bustul şters 2. în manuscris : frumuseţea 3. deasupra lui cît şi şters 4. după a sinilor supraintercalal; iniţial: pataţi 5. după înflori [te] şters 6. după se-nnoda şters 7. după de şters 8. iniţial: acesta 9. după care se şters 10. deasupra lui talia şi şoldurile scrise suprapus şi succesiv sterse' 11. după fl[uicrilc] şters 12. poate : ei 13. deasupra, scris cu creion negru: sexual 14. după a si ab[ia] şi rum[eniţi]* succesiv şterse 15. iniţial : rumeni, scris cu creion negru deasupra unui cuvînt care poate Ji tot rumen scris însă prea neciteţ, poate peste roşu 16. după s&[lbătăcită] şters . 16v ITv 325 AMALIA ■'SSr 260r 23ir 2255 Amorul lui cel dentîi fusese foarte sensual. Pierdut pin-atunci într-un platonism deşert şi cufundat cu capul în curiozităţi romantice şi subtilităţi filozofice, se-ntîmplâ să ia o odăiţă la o femeie măritată care avea o fetiţă de 12 ani şi un barbat ce toată1 ziua nu era [a]casă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond şi ochii mari verzi. Cuminte * nu era tocma *, dar nasul avea ceva moquesc şi era nespus de graţios, asemenea gura. El, avînd 2 bani, făcea cu dînsa escursiuni în păduri şi pe la birturi de vară împrejurul oraşului universitar, împreună cu fata, care era mare piedică, încît nu putea vorbi decît cu ochii. într-o sară, pe cînd rătăceau * în pădure, el îi spuse c-ar fi avînd o taină a-i spune, pe care o ştia altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură — ei în fund, fata pe banca dinainte. înnoptase || bine. El puse braţul împrejurul taliei ei şi-o strînse tare, ea nu zise nimica. Venind acasă, fata plînse puţin în altă odaie şi ea căuta chibrituri s-aprindă luminarea. în întuneric el o cuprinse şi o sărută pe gură. Cînd s-aprinse lumina amîndoi aveau un aer foarte fericit. Dar ea urma iară să plece la ţară şi3 el se topea din picioare, căci bogăţiile ei trupeşti erau într-adevăr admirabile. Avînd cunoştinţa acestor bogăţii, ea purta o rochie neagră de tul subţire care lăsa să se-ntrevadă nişte sîni de albeţa marmurei, plini şi rotunzi, şi braţele rotunzi şi pline se vedeau pîn subsuori. Însfîrşit într-o zi, înainte de-a pleca, || el o zăvorî * intr-o odăiţă, o ridică4 în braţe, o aşeză pe o mesuţă naltă de noapte [.. .]5 şi se-ntîmplă păcatul de două ori. Ea plecă a doua zi la ţară cu fetiţă cu tot şi el îi scrise. Peste patrusprezece zile veni-napoi şi începu o viaţă vinovată. Noaptea fetiţa dormea la părinţi * atunci ea intra numa-n cămaşă în odaia lui şi *** 6 el se-mbăta de frumuseţile ei. A-i cuprinde şalele, a ţine mîna la acele rotun-zimi perfecte şi pline era deja 7 o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai * era ruşinoasă, încît actul amorului o făcea să tremure, să ţipe, să leşine, ceea ce-i adăuga şi mai mult fericirea * 8. _ 1 • după nu era şters 2. după in* şters 3. după deci şters 4. după aşeză şters 5. in manuscris: îi desfăcu cu putere picioarele unul de altul 6. in manuscris : sau pe jos sau (pe şters) de-a-npicioarelea 7. supraxntercalat 8. G. Căîinescu citeşte femenin 326 EXERCIŢII & MOLOZ 2257 Şi yîntul arc fantazic bogată şi-nflorită — visurile lui le realizează iu aerul albastru şi zideşte din nisip porlicc, palate, geamii sure care se ridică pc-un minut, se schimbă dintr-o formă-ntr-alta şi se risipesc intr-un moment. Jucăriile vîntului personificat — (în floarea Romanticei o jucărie *** a vîntului). 2258 O, vîntule, vint cu sufletul de1 sfînt, Sufletul călător a unui om ce nu poate pauza neci mort; Zefirul — sufletul unei copile murind înamorată, Uraganul — sufletul unui Marte, unui tiran şi vicc-versa. vintul vis de Dumnezeu 2287 De-aş avea sufletul meu de-atunei, visele mele limpezi de o ***, amorul nreu clar ca apa izvoarelor, cugetările mele umbrite * de un trai liniştit, ca * florile negrelor *** . . . cum l-aş iubi .. . Sufletul meu ... cum s-ar inlănţui de-o gîndirc-a lui ... cum i-aş mîngîia fruntea lui măreaţă ... cum i-aş alunga 2 gîndirilc negre c-o sărutare umedă şi copilăroasă ... Dar ce am acum? Acest suflet deflorat de un mizerabil . . . aceste cugetări întunecate cari au aparţinut altuia în înşelăciune care cu *** amă-rîtâ de-o crudă realitate ar mai putea recăpăta acel miros al tinereţei, acea candoare angelică a zilelor mele de copilă. Chiar acest corp, care 8 se zice că e frumos, a fost profanat4 de îmbrăţişările unui trădător şi îmi este ruşine ca privirea lui să se oprească asupra mea. 2257 *** Ea era o cugetare frumoasă ! *** în înţelesul cuvîntului ! Capul ei cel frumos părea [a] fi sculptat nu de un sculptor 5, ci de un filozof! 2257 femeie — poezie ! Ce cauţi tu in ochiul cel mort, în floarea cea turbure 6 [a] sufletului meu ? E prea tîrziu ! E prea tîrziu ! 2257 pe cînd muzica sombră însemna fiecare pas a lutului înspre 7 mormînt, clopotul din casa Domnului anunţa 8 îngerilor din ceri încet, încet avînturile 0 din stea în stea a sufletului ei10. Un 11 înger mai puţin pe pămînt, oare n-avea de ce să geamă muzica, 1. intercalat cu creion negru, acoperind pe -ul din sufletul 2. după un cuvînt şters, indescifrabil 3. deasupra lui căruia şters A. după îmbrăţoşat şters 5. după pi [ctor] sau fiflozof] şters 6. cea turbure supraivtercalat 7. în- supraintercalat 8. deasupra lui plîngea şters; urmează îngerilor (iniţial: îngerului) din ceri supraintercalat 9. scris: aventurile 10. supraintercalat 11. după Lumea şi Pimîntul pierduse an înger succesiv şterse Siv 22Sr C9r 12Sr Sov lSoî 327 de ce [să] plîngă clopotul?1 2257 De-ai fi compusă numai din dame — tinere şi frumoase, notabene — chiar fără să vrei aş fi bucuros să-ţi sărut mina de-o mie de ori, de zece mii de ori, dar aşa, bătrînă şi zbîrcită cum eşti pentru mine, doamna mea, aşa îţi mulţumesc pentru graţia ce ai fi în stare să [-mi] faci. Aşa nu-mi vine decît să strig : Lume, lume ! poveste 2290 îmi veni ideea tandră de a-i săruta şorţul. 2257 lSZv în fine, venise în acel stadiu care se numeşte atît de echivoc ,,tînăr plin dc speranţe” 2. 2257 is2r — Ştii ceva ? — Ştiu. — Tare mi-eşti dragă. — Şi 3 mata mie. — Cine ţi-a spus-o [?] — Nu ştiu. 2258 jeg» în Braşov, căcănarii-s români. Odată se duc la judecătorul sas ca să cureţe umblătorile. Le curăţă şi vin la plată. — Apoi, Măria-ta, ni-i da doi zloţi de argint, că sîntem oameni săraci ş-am muncit mult. — Chit ciuber scos voi * ? — Douăzeci şi şase, M[ăria]-ia. . — Ce douăzeci şi şase, eu numorat 22. . — Vai de mine, M[ăria]-ta, ba zău nu * . . . Nu ne mînca patru ciubere .. . O * fost douăzeci şi şase. 2255 aer — Nuda, popo, că nu mai grijeşti ! — Da’ de-ţi da voi mai grijesc? 2279 92r — Vorbeşte, doamnă, te rog vorbeşte. — Dar bine, ce vorbe să-ţi spun* eu; omule* [?] — Ah ! vorbeşte, doamnă ! — E nebun omul iesta ... Bine, domnule, sper că în sfîrşit veţi fi sigur că noi doi nu avem nimic a ne spune unul altuia şi veţi termina* — Ce*** atît de rău*, dragă* doamnă* — C-un fel de gust de a vorbi. Vorbiţi mult pentru a spune puţin*** domnule, de aceasta femeile*** 92v — Dar de cînd*** am auzit* glasul dumneavoastră. — Cum*? ***? *** domnule? — Nu! 1. e interesant dc notai că în imediata continuare a acestei înseninări sc află scris cunoscutul text: Urmărirea din partea mea a [a]celei fete de boier în Cişmigiu, cînd am venit din Blaj; o fată dc boier apare în Geniu pustiu şi în textele aferente [„Din surîsul său un surîs sînt. . .”], din 2255, 19!)r—205r şi [,.Cine a văzut o-nmormîntarc-n Bucureşti? ...”], din 2255. 17(lr 2. speranţă? 5. după Ştiu şters, deşi numai păstrîvdu-t următoarele două replici dobhtde.se deplinul lor înţeles , 32S NOTE SI COMENTARII r Există mărturii evidente care arată că proza literară a lui Eminescu nu ar fi intrat In atenţia criticii nici la două decenii de la apariţia Sărmanului Dionis dacă „novela” nu era inclusă într-o culegere de poezii, Împreună cu Făt-Frumos din lacrimă şi cu o scrisoare autografă a poetului care a stîmit o reacţie neaşteptată. Nu întilnim în presa vremii timp de aproape trei decenii dccît cîteva referiri la acest sector atît de important al creaţiei eminesciene. Informaţiile mai vechi le găsim în două din corespondenţele lui I. Vulcan din 1866 in care îi cere poetului să-i trimită ,.novela” promisă spre a-i face Ioc în „Familia”. Poetul tocmai îşi începuse colaborarea la revistă cu versuri şi cu traducerea Lanţului dc aur, „novela svcdica” a lui Onkcl Adam. Mărturiile următoare sînt din 1871 — 1872. Două din ele le găsim în scrisorile lui Eminescu către I. Negruzzi din 1871 în care îl informează despre intenţiile sale de a scrie un roman, Naturi catilinarc, ce trebuia să poarte „signatura timpului”. A treia mărturie din aceşti ani este cea din procesele verbale ale Junimii, Întocmite de A. D. Xenopol, în care se consemnează lectura Sărmanului Dionis, făcută de Eminescu, la una din şedinţele societăţii ieşene (1 septembrie 1872). După mărturiile din 1871 — 1872 nu întilnim în presa vremii alte informaţii vrednice de luat în seamă decit tlrziu, după ce poetul trece hotarul acestei lumi. Doi admiratori ai Iui Eminescu, Tr. Demetrescu şi G. D. Pencioiu, conducătorii „Revistei oltene”, prezintă elogios, în iulie 1889, nuvela Sărmanul Dionis şi o reproduc în paginile revistei lor intrucît o considerau necunoscută — şi pe nedrept — de generaţiile mai noi de cititori. Proza literară intră în atenţia criticii în ultimul deceniu al secolului trecut, cînd apar cele două volume, Proză şi versuri (1) şi Nuvele (13), tipărite, amîndouă, la Iaşi. Comentarii mai numeroase şi mai competente sînt consacrate primului volum (2 — 12), tipărit în 1890, deşi proza literară este reprezentată numai prin basmul Făt-Frumos din lacrimă şi nuvela Sărmanul Dionis. Critica nu manifestă acelaşi interes pentru proza eminesciană şi doi ani mai tlrziu cînd în Nuvele li se alătură acestora, La aniversară şi Cesara, celelalte două proze antume. Constatarea este surprinzătoare dacă ne glndim că La aniversară şi Cezara, publicate in „Curierul de Iaşi” cu aproape trei decenii mai înainte, erau necunoscute, iar sub raport artistic puteau constitui o revelaţie in peisajul de atunci al literaturii noastre. Este meritul lui N. Iorga care arată încă in 1890, la apariţia volumului Proză şi versuri, că proza literară trebuie privită ca una din componentele fundamentale ale personalităţii creatoare a poetului. „Eminescu îşi scrie proza — arată istoricul — cu acelaşi condei colorat puternic şi fin, cu care ne-a dat Satirele şi Epigonii (9)”. Proza literară reintră în atenţia criticii după 1902, cînd T. Maiorescu donează Academiei Româno manuscrisele lui Eminescu, după ce stătură la el aproape două decenii. Descoperirea unui roman între hîr-tiile poetului, Geniu pustiu, a constituit, la acea dată, marca revelaţie a manuscriselor sale. N. Iorga atrage atenţia, încă la publicarea primelor texte din manuscrise, că „un nou Eminescu apăru” (378), ca să insiste, la tipărirea romanului, asupra importanţei lui în ansamblul operei poetului şi în definirea structurii personalităţii sale artistice. „Poetul acesta nici n-a fost numai un poet — scrie N. Iorga —, aşa un poet naiv şi copilăresc, — rămînînd oricît de mare —, care să fi vînat tablouri, senzaţii, sunete. Astfel de poeţi se ivesc în vremi sigure şi liniştite, la popoare cu o cultură orientată şi armonioasă. El a fost, cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet” (18). Semnificativ este şi faptul că unii cercetători identifică, încă de la apariţia acestei scrieri din tinereţe a lui Eminescu, multe din direcţiile de maitirziu din activitatea sa literară şi politică (234). Deşi manuscrisele sînt cercetate de cunoscători ai operei poetului (I. Scu'rtu, Nerva Hodoş, Ilarie Chendi, I. Rădulescu-Pogoneanu) se dau la lumină după Geniupustiu, tipărit in 1903 — şi nu în 1904, cum s-a inserat pe copertă — puţine proze literare. Mai importantă este, fără îndoială, povestirea [Archaeus], care însă nu se publică în contextul prozei literare (21). Vor mai trece încă trei decenii pînă ce G. Călinescu va deshuma din manuscrise [Avatarii faraonului Tlăf Iconostas şt fragmentarium, ţLa ciulea cuconului Vasile Creangăj şi alte proze literare. Critica literară se limitează multă vreme la antume : Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, I^a aniversară şi Cezara. Cele dinţii prezentări de ansamblu a antumelor sînt din 1908 şi aparţin lui Ion 331 Scurtu şi j\Iiha.il Dragomircscu, editori ai prozei literare. Ion Scurtu arată în prefaţa la ediţia sa (41) că Sărmanul Dionis şi Cezara sînt „cele mai interesante nuvele romantice alo literaturii noastre moderne”, iar La aniversară, o schiţă „umoristică plină de farmec”, valoroasă şi prin genul căreia ii aparţine, puţin cultivat în literatura noastră. Remarcă şi faptul că se pot stabili numeroase legături între aceste proze ale lui Eminescu şi alte scrieri ale sale prin idei, imagini poetice şi chiar expresii. I. Scurtu îşi intitulează volumul Proza literară, titlu care va fi reluat mai tîrziu şi de alţi editori. Studiul lui Mihail Dragomircscu, 1 ’aloarea literară a prozei poetice a lui Eminescu (238) reprezintă, de fapt, consideraţiile introductive la cele patru proze, pe care le include în ediţia sa (46). Criticul susţine că Cezara ar putea fi scrisă, judecind după „neîngrijirea compoziţiei şi coloritul prea juvenil”, înainte de Făl-Frumos din lacrimă şi La amiver-sară şi îndată după „neizbutitul Geniu pustiu”. Opinia lui M. Dragomircscu cu privire la cronologia prozelor literare este printre cele mai hazardate, întîlnite în istoria noastră literară. Sărmanului Dionis i se contestă, în schimb, statutul de nuvelă pentru înlănţuirea neverosimilă a întîmplărilor şi lipsa de caractere. Pentru aceste motive o încadrează în rîndul povestirilor („povestire filozofică”). Mihail Dragomircscu face trecerea de la critica românească, care vede în Sărmanul Dionis o nuvelă filozofică la cea care o interpretează poem filozofic. Ion Scurtu şi Mihail Dragomircscu pun în discuţie şi chestiunea tipăririi fidele a textelor. După ci acest aspect va sta permanent în atenţia comentatorilor şi editorilor prozei literare. . Problema încadrării în genul literar este reluată de E. Lovinescu, două decenii mai tîrziu, în studiul introductiv la ediţia sa din „Biblioteca clasicilor Români” (73), colecţie pe care o îngrijeşte şi în care publică şi poeziile lui Eminescu, precum şi operele altor scriitori (C. Negruzzi, V. Alecsandri, A. I. Odobescu, I. Creangă). E. Lovinescu îşi intitulează volumul Povestiri, cum face şi Mihail Dragomircscu în 1908 şi tipăreşte, ca şi acesta, numai antumele. Sărmanul Dionis şi Cezara sînt şi pentru E. Lovinescu povestiri, iar La aniversară este omisă din prezentare, fără să se dea o explicaţie. Proza lui Eminescu nu îndeplineşte, după opinia criticului, condiţiile „creaţiunii obiective” şi „fundamental lirică”, nu este dccît o proiecţie a personalităţii poetului, puţind interesa numai sub aspectul din urmă. E. Lovinescu săvirşeşte şi o serie de erori în interpretarea prozei lui Eminescu între care cea mai gravă este cca cu privire la filozofia lui Kant. Natura meditaţiilor metafizice ale lui Dionis, arată criticul, „era de pură esenţă kantiană : simple categorii ale minţii omeneşti, timpul şi spaţiul n-au existenţă obiectivă; tot ce se-ntîmplă se-ntîmplă în noi, iar lumea e o creaţiune individuală”. E. Lovinescu reproduce evocarea lui G. Panu privind lectura Sărmanului Dionis la şedinţele Junimii, spre a demonstra cît de puţin a fost înţeleasă filozofia din scrierile poetului în societatea ieşeană. Geniu pustiu este şi pentru E. Lovinescu, ca şi pentru M. Dragomircscu, „neizbutitul roman”.. . . . . Modul cum prezintă E, Lovinescu proza literară determină intervenţia lui G. Ibrăileanu şi asistăm la una din cele mai spectaculoase polemici în jurul operei eminesciene (249, 441, 442, .447). G. Ibrăileanu demonstrează că E. Lovinescu nu înţelege în .cc constă specificul prozei lui Eminescu şi nu este de acord nici cu modul cum interpretează unele teze ale filozofiei kantiene. „D-sa nu ştie ce sînt categoriile — arată G. Ibrăileanu — Spaţiul şi timpul nu sînt « categorii». (Cum ar putea fi categorii ?) Problema categoriilor e o problemă de «logică transcendentală ». Spaţiul şi timpul sînt o problemă de « estetică transcendentală ». Ele sînt formele pure ale sensibilităţii, nu categorii”. G. Ibrăileanu conchide că interpretarea ce o dă Lovinescu filozofiei kantiene este o combinaţie personală şi nu reprezintă „metafizica nimănui”. în replica sa, Răspuns domnului G. Ibrăileanu, publicată în „Tiparniţa literară” (441), E. Lovinescu prezintă intervenţia lui G. Ibrăileanu un act de răzbunare şi insistă asupra vulgarităţii acestuia „in ideaţie şi în expresie”. Lovinescu recurge la divagaţii şi citează nume de autori străini spre a crea impresia că erorile sale în interpretarea filozofiei lui Kant sînt de fapt ale studiilor pe care le-a consultat. In răspunsul său, D. E. Lovinescu este vesel (442), G. Ibrăileanu se arată surprins că Lovinescu nu-i răspunde la nici una din obiecţii. Divagaţiile şi invocarea de nume străine, arată criticul ieşean, nu justifică erorile în interpretarea filozofiei kantiene. Ibrăileanu îi pune „criticului sincronist” vreo nouă întrebări, anume să-l oblige la răspunsuri fără echivoc. Dintre acestea, patru se referă Ia proza literară. Polemica se încheie cu un articol al lui E. Lovinescu, ,,D. E. Lovinescu este vesel” pentru că d. ibrăileanu e tragic” (447) în care acesta bagatelizează problemele puse în discuţie şi insistă asupra scrisului lui Ibrăileanu, lipsit de strălucire stilistică. Lovinescu reproduce şi un vechi proverb macedonean căruia îi dă o interpretare ofensatoare la adresa criticului ieşean. G. Ibrăileanu consideră mai nimerit să nu răspundă, de vreme ce preopinentul său orienta polemica în această direcţie. Polemica din 1929—1930 a contribuit la o mai bună înţelegere a prozei literare şi editorii de mai tîrziu vor ţine seama de observaţiile de textologic. Exegezele lui G. Călinescu consacrate vieţii şi operei lui Eminescu marchează o nouă etapă şi în analiza prozei sale literare. Criticul plănuia să tipărească, înainte de a trece la elaborarea Operei lui Mihai 332 Eminescu, un volum de texte, inedite. Atenţia sa se îndreaptă deopotrivă spre marile poeme, rămase în manuscrise, ca şi spre fragmentele de proză şi proiectele dramatice. Nu încape însă discuţie că revelaţia acestor deshumări o formează prozele literare. Călinescu publică în 1932 : Iconostas şi fragmentai imn. Aur, mărire şi amor, [La curtea cuconuiui Vasile Creangă], [Moartea lui Ioan Veslimie], Visul unei nopţi de iarnă, [Părintele Ermolachie Chisăliţă], Umbra mea, Intîia sărutare, Amalia şi alte cîteva fragmente. Proza mai importantă, pe care o transcrie din manuscrise, rămîne însă [Arătării faraonului Tlă], comparabilă, în concepţia criticului, cu marile poeme eminesciene. G. Călinescu prezintă proza literară dintr-un întreit punct de vedere, cum nu face nimeni înaintea sa. Multe din proze sînt introduse, fragmentar, se-nţelege, în Viaţa lui Mihai Emincscu unde acopăr, în absenţa documentelor, spaţiile albe din biografia poetului. Prozele literare sînt invocate, pe de altă parte, în Opera lui Mihai Eminescu, în prezentarea culturii poetului, filozofiei teoretice şi filozofiei practice. Criticul apelează la ele în exegeza sa şi atunci cînd urmăreşte temele romantice şi reconstituie cadrul psihic şi cadrul fizic. Călinescu prezintă prozele literare, în al treilea rînd, ca opere independente, cu statut propriu şi le încadrează în ansamblul creaţiei eminesciene (262, 265, 304, 311). Din avertismentul lui G. Călinescu, cu care însoţeşte publicarea prozelor literare transcrise din manuscrise, luăm Cunoştinţă şi de metoda sa de lucru. ,,A publica în întregime proiectele eminesciene, atunci cînd ele sînt nedesăvîrşite — scrie G. Călinescu —, poate fi un lucru tot aşa de nepotrivit ca şi ignorarea lor. Ceea ce criticului literar îi foloseşte (în cercetarea directă a mss.), publicului îi poate falsifica -opiniunile şi zdruncina cultul pentru poet. Dc aceea pînă la o eventuală ediţie de postume, destinată evident unui public restrins, găsesc cu cale să dau cititorului o imagine mai bogată despre opera eminesciană, transcriind fragmentar dar sintetic din manuscrisele sale.” (166). G. Călinescu caută in 1932, cînd trece lă publicarea masivă a prozelor literare, un drum de mijloc între G. Ibrăileanu, pentru care scoaterea la lumină a postumelor constituia o impietate faţă de memoria lui Eminescu, şi N. Iorga, pentru care tipărirea lor se înscrie ca una din cele mai nobile acţiuni în cunoaşterea geniului poetului nostru naţional. Proza literară stă în atenţia lui Perpessicius pe întinderea a patru decenii, timp în care pregăteşte şi tipăreşte monumentala ediţie a operei eminesciene. în comentariile sale la poezia lui Eminescu, Perpessicius stabileşte legături cu proza literară şi reproduce adesea texte ilustrative. Marele editor ţine să sublinieze, de fiecare dată, că-şi rezerva dreptul să comenteze proza literară la timpul potrivit. Din păcate, acest timp s-a arătat prea îndepărtat, spre paguba culturii româneşti. Perpessicius nu aşteaptă terminarea editării poeziei şi a literaturii populare şi, încă în 1957, cu şase ani înaintea tipăririi volumului VI, ultimul pe care îl mai scoate, publică proiectul de prefaţă, Proza literară a lui Eminescu (278), cu care intenţiona să deschidă cel de-al şaptelea volum al ediţiei sale. Proiectul de prefaţă expune sintetic punctul său de vedere asupra prozei literare, pe care îl menţine pînă la sfîrşitul vieţii. Stă mărturie faptul câ Perpessicius nu face, la revederea textului pentru volumul Eminesciana, decît îndreptări stilistice. Nu mai puţin important este şi faptul că Perpessicius publică, încă în 1939, Contrapagină (179), singura proză literară, cu statut independent, căreia Călinescu nu-i face loc în exegezele sale. în activitatea pregătitoare pentru editarea prozei literare se încadrează şi transcrierea, după manuscrise, a fragmentului de roman [La curtea cuconuiui Vasile Creangă], ce urma să servească şi ca exemplificare pentru soluţionarea unor dificultăţi în descifrarea textelor de proză (186). Să mai notăm, în sfîrşit, că ■ Perpessicius nu pierde din vedere în tot ce întreprinde, cum facem şi noi, organicitatea creaţiei eminesciene. Cercetarea prozei literare şi editarea ei sînt însoţite de o suită de studii în care se caută să se stabilească influenţele străine şi să se identifice izvoarele folosite de poet. începutul îl face G. D. Pencioiu, cu studiul încercări critice. Proza lui Eminescu (Sărmanul Dionis), publicat în 1890 şi în care pune în discuţie problema influenţei filozofiei lui Schopenhauer asupra lui Eminescu (229). G. Bogdan-Duică propune, la apariţia Geniului pustiu, în 1903, ca prototip al lui Toma Nour, un erou al lui Karl Gutzkow din romanul Die Ritter von Geist (234). Cîţiva ani mai tîrziu, H. Sanielevici consacră un studiu special, Sărmanul Dionis, influenţelor şi identificării izvoarelor din această nuvelă. Criticul stabileşte aproprieri între proza eminesciană şi o serie de opere străine, mai ales din literatura germană (239). Mulţi cercetători de mai tîrziu, între care şi E. Lovinescu, pun la contribuţie studiul Iui H, Sanielevici, uneori fără să mărturisească. I. M. Raşcu urmăreşte, două decenii mai tîrziu, ecourile literaturii franceze în creaţia lui Eminescu şi studiile sale (253, 254, 445, 451, 52S, S45) au rămas pînă astăzi tot ce s-a întreprins mai temeinic în acest domeniu. Studiile comparative de acest gen nu ţin seama — sau nu întotdeauna — de datele istoriei literare şi propun apropieri şi filiaţii care adesea nu se verifică în lumina documentelor. Există şi o preocupare pentru întocmirea unui repertoriu al izvoarelor operei eminesciene. Studiile lui Radu Manoliu, Izvoarele motivelor din proza lui Eminescu, Izvoarele motivelor in proza politică a lui Mihai Eminescu şi Adaus la izvoarele motivelor din opera lui Eminescu, publicate în 1936—1937, înregistrează izvoarele operei eminesciene, propuse pînă la acea dată (267). Studiile-repertorii îşi găsesc utilitatea 333 cînd se indică şi lucrările criticilor în care se fac referirile respective. Radu Manoliu pierde din vedere tocmai acest lucru, îneît studiile sale sînt de puţin folos pentru istoricul literar. . Cea mai importantă lucrare consacrată creaţiei Lui Eminescu elaborată după 23 August 1944 rătnîn c exegeza lui G. Călinescu, în noua versiune. Opera lui Mihai Eminescu se afla în şpalţi încă din 1947 — 1948, dar se tipăreşte în volum în 1969 —1970, în seria de Opere (voi. 12 şi 13). Din noua versiune, Călinescu publică In 1956 — 1957, în „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor” revista Institutului de istorie literară şi folclor, pe care îl conduce, mai multe capitole : Cultura, Filozofia teoretică, Teme romantice şi Cadrul fizic (578, 579, 580), care acopăr aproape 400 de pagini ale noii ediţii. Viata lui Mihai Eminescu, Istoria literaturii romane şi Opera lui Mihai Eminescu sînt lucrările care stau permanent în atenţia lui G. Călinescu şi la care revine mai des, cum sc vede şi din mărturiile documentare ce ne-au rămas. iîlerită să reţină atenţia şi metoda sa de lucru. Dacă pentru cele dintîi menţine textul din prima ediţie, în care. introduce completări, pe care le publică, în parte, în revista Institutului ca material documentar, exegeza operei eminesciene o rescrie, după un alt plan şi cu sistematizarea materiei. La un deceniu de la tipărirea primei ediţii, Călinescu găsea lucrarea „oareşicum haotică” şi avea şi alte „cusururi”. Dintre acestea, mai supărător i se părea aspectul de „scientism psihologic”, cu unele interpretări freudiste şi expresia, pe alocuri, bombastică. Noua versiune nu aduce schimbări importante în interpretarea operei în general şi nici a prozei literare. „Ceea ce fusese spus bine o dată — arată Călinescu în prefaţa la. această ediţie — n-avea de ce să fie desfiinţat a doua oară” (304, p. 4). Ediţia se îmbogăţeşte cu un număr de texte eminesciene, nu prea multe, transcrise la confruntarea cu manuscrisele. Schimbările mai importante la care supune criticul textul din prima ediţie sînt pe linie „scientistă”. Călinescu extinde expunerea asupra filozofiei lui Schopenhauer, ca să scoată încheierea că aproape toate tezele gînditorului german se găsesc în opera poetului român. Sînt posibile, evident, alte interpretări ale filozofiei lui Schopenhauer, decît cea pe care o dă criticul, cu atît mai mult cu cît nu face distincţie între tezele fundamentale şi cele de mai mică importanţă. Călinescu insistă, pe de altă parte, asupra epocii istorice în care situează Eminescu acţiunea pieselor sale, spre a marca erorile de informaţie ale poetului. Dar aceste erori nu sînt ale lui Eminescu, ci ale izvoarelor istorice pe care le utilizează. Judecînd din perspectiva cercetărilor istorice actuale şi unele din datele pe care Călinescu le consideră absolute se arată a fi depăşite. Şi aici erorile nu sînt ale lui Călinescu, ci tot ale izvoarelor istorice ce i-au stat la dispoziţie. Ediţia din 1969 — 1970 reprezintă textul de bază al Operei lui Mihai Eminescu şi trimiterile le facem la ea. Nu intră în structura ediţiei, aşa cum a conceput-o G. Călinescu, articolul Contradicţiile erei burgheze oglindite în ideologia lui Eminescu, publicat în „Viaţa românească” în 1964 (610) şi propus de editură ca o primă prefaţă. Aparţine editurii şi indicele. Despre întocmirea lui vorbeşte însă G. Călinescu în prefaţa sa, unde arată că-1 găsea „mult necesar”. Ultima ediţie (1976), elimină articolul Contradicţiile erei burgheze oglindite în ideologia lui Eminescu şi transferă un întreg capitol, Filozofia teoretică, din voi. II în primul volum. Nu ştim în ce măsură se respectă, aici, concepţia lui Călinescu cu privire la distribuirea materiei în cele două tomuri ale exegezei sale. Nu încape însă discuţie că Filozofia teoretică şi Filozofia practică merg împreună, cum se tipăresc şi în ediţia princeps din 1934 — 1936. Critica manifestă faţă de proza literară un interes fără precedent, începlnd din 1964, cînd Eugen Simion şi Flora Şuteu tipăresc ediţia lor (97). Stă mărturie numărul mare de recenzii care i se consacră (98—117), precum şi numeroasele reeditări ale prozei literare de atunci încoace. Explicaţia o găsim, în primul rînd, în situarea pe poziţii marxiste, care deschid perspective noi şi în interpretarea prozei literare. Se publică acum, pe de altă parte, cel mai mare număr de proze literare, după ediţia lui D. Murăraşu (83, 92) şi cea a lui Al. Colorian (93), tipărite cu cîteva decenii mai înainte. Se dau, în sfîrşit, norme ştiinţifice pentru transcrierea textelor. Critica literară se întemeiază pe această ediţie şi ea serveşte şi ca text de bază în reeditări. Studiul lui Eugen Simion, Proza lui Eminescu (292), cea dintîi prezentare de sinteză ce apare încă în decembrie 1964, are la bază experienţa la această ediţie. Să consemnăm, tot aici, că Eugen Simion face parte şi din colectivul care pregăteşte, sub conducerea lui Perpessicius, ediţia prozei literare, rămasă la moartea marelui editor, în stadiul lucrărilor de şantier. Studiul grupează prozele literare în funcţie de cîteva coordonate fundamentale, fiind cea dintîi încercare de sistematizare într-un sector atît de complex al creaţiei eminesciene. Cercetările consacrate prozei literare se orientează, în anii din urmă, cel puţin în trei direcţii. Studiul comparativ analizează proza literară, cum face şi G. Călinescu, în contextul literaturii naţionale şi ,-e pune accentul nu atît pe identificarea de noi izvoare, cît mai ales pe stabilirea de filiaţii.în planul creaţiei literare. Contribuţii mai importante aduce Zoe Dumitrescu-Buşulenga în eseurile sale comparatiste (320, 326). Unele din studiile care aparţin acestei direcţii par să iasă din dorinţa de a trece în primul plan comentatorul prin disertaţiile pe marginea textelor eminesciene. • - - 334 Studiul valorilor stilistice se inscrie ca o a doua direcţie In cercetarea prozei literare, şi ea se dezvolta paralel cu cea dinţii. Tudor Vianu analizează Iu Arta prozatorilor români, încă In 1941, proza literari, aritind ci Eminescu este un „povestitor fantastic” (272). Consideraţiile sale se Încadrau In contextul esteticii literare. Studiul stilistic al poeziei lui Eminescu, pe care il întreprinde un deceniu mai tirziu, II determini si-şi ex-tindi investigaţiile şi la proza literari din care culege numeroase exemple (600). Studii speciale consacri expresiei poetice în proza literari, Gh. Bulgir, care face şi un istoric al problemei (281). I.. Gildi extinde investigaţiile şi la postume şi pune în lumini valorile ritmice (lin (,,Basmul cel mai fantastic . . .”], text nede-t'initivat de poet, rimas in manuscrise (286). Aranjarea frazelor sub formi de strofe, cum procedează şi T. Vianu în Alta prozatorilor români, cînd prezinţi amintirile lui I. Creangă (272), nu spune mare lucru asupra însuşirilor poetice ale prozei eminesciene. Introducerea unor metode moderne de investigare formează cea (le-a treia direcţie în cercetarea prozei literare. Studiul lui Al. Zamfir este, firi îndoială, un început promiţător (312). Se pretind de la metodele moderne de investigare rezultate spectaculoase, însă ele se mai lasă aşteptate. Tehnioile moderne operează cu folos în definirea artei unui scriitor privită în general şi constatările care se fac sînt valabile pentru întreaga sa creaţie. Atunci cînd se trece la definirea specificului artistic al unei opere anume din creaţia scriitorului respectiv ele se dovedesc ineficiente, cel puţin pîni acum şi cercetătorul este obligat să apeleze tot la metodele tradiţionale de investigare a fenomenului literar. Proza literari beneficiază şi de unele prezeiitări făcute de cercetători străini. Roşa Del Conte, cunoscută prin interesul arătat literaturii romine, îi consacră studiul La novella Simianul Dionis e i temi fondamentali della lirica emineschiana (282) în care prezintă această nuvelă ca punct de plecare în o serie de poeme eminesciene. Dar unele din aceste poeme îşi au punctul de plecare în Geniu pustiu, proza lui Eminescu cu cea mai largă deschidere spre creaţia sa ulterioară, nu numai din poezie, ci şi din alte sectoare ale operei sale. Amita Bhose, cercetătoarea indiană, aduce puncte de vedere noi cu privire la raporturile lui Eminescu cu gîndirea şi literatura din această ţară (832). Unele din aproprierile ce se fac nu sînt totuşi.expresia unor raporturi nemijlocite, ci ţin de meditaţia lui Eminescu asupra problemelor fundamentale ale existenţei care sînt aceleaşi, atît pe continentul european cît şi pe cel asiatic. Aforisticitatea expresiei eminesciene şi înţelepciunea, cu atestări străvechi din prozele sale, au la bază creaţia noastră populară şi în mai mică măsură contactul cu alte culturi. G. Călinescu susţine, nu fără temei, că studiul comparativ ce-şi propune să definească aria cunoştinţelor lui Eminescu poate face din poet un „monstrum eruditio-nis” (304, p. 523). . Problema ierarhizării prozelor literare în cuprinsul acestei secţiuni din creaţia lui Eminescu continuă să rămînă deschisă pe mai departe. Criticii cei mai autorizaţi pledează . pentru situarea în primul plan a antumelor: Săimamil Dionis, La aniversară şi Cezara, cărora li se alătură, din postume, Geniu pustiu, fiind o operă încheiată (288). O operă încheiată este însă şi [Arcliaeusj. Prozele rămase în manuscrise se plasează la diferite nivele, în funcţie de stadiul elaborării şi nu al temei tratate. Perpessicius s-a călăuzit după acest principiu în editarea poeziei lui Eminescu şi-l urmăm şi noi în editarea prozei literare. Dacă problema ierarhizării prozelor rămîne deschisă, un lucru este totuşi sigur. Astăzi, la un secol de la apariţia Sărmanului Dionis, nimeni nu mai contestă valoarea prozei eminesciene. Alai mult. Nu este de conceput, fără ea, o antologie sau un studiu al prozei literare româneşti. 335 SĂRMANUL DIONIS Se publică în „Convorbiri literare”, Vi, nr. 9, 1 decembrie 1872, p. 329—340; nr. 10, .1 ianuarie 1873, p. 378 — 385, cu subtitlul : „Novelă”. Este tipărită în volum prima dată de V. G. Morţun în M. Eminescu, Proză şi versuri, Iaşi, Editor V. G. Morţun, 1890, p. 47—124. Revista ieşeană deschide cu nuvela lui Eminescu numărul din decembrie şi tipăreşte în continuare Flot ila din codru, povestea lui I. Slavici. Din cele 35 de pagini ale revistei, 24 sînt ocupate de prozele lor. Numărul din ianuarie 1873 se deschide cu biografia lui G. Vârnav Riteanu închinată lui V. Alecsandri, după care se dă continuarea nuvelei. Trecerea biografiei lui Alecsandri înaintea Sărmanului Dionis stă mărturie în privinţa cultului cu care era înconjurat bardul de la Mirceşti la Junimea. .Colaboratorii la cele două numere sînt membrii societăţii ieşene : I. Negruzzi, V. Pogor, T. Şerbănescu, A. Naum, Şt. G. Vârgolici, şi ei publică mai ales traduceri. Dintre lucrările inserate la rubrica Bibliografia română în numărul din ianuarie 1873 reţine atenţia numele lui Filimon Ilie, care este anunţat cu un Curs de drept civil (Broşura I —III şi IV, sub tipar). Întîmplarea face ca Eminescu să se întîlnească în paginile revistei ieşene cu Filimon Ilea — el este Filimon Ilie — prietenul căruia îi închină oda Amicului F.T. şi pe care îl ,cunoaşte, în 1866, la Blaj, în timpul peregrinărilor sale prin Transilvania. Nuvela nu stîrneşte ecou în presa vremii şi în afară de notiţele care prezintă sumarul acestor două numere, nu găsim şi comentarii pe marginea ei. Iniţiativa cea mai importantă privind preţuirea nuvelei, înainte de 1890, cînd este publicată în volum, vine din partea „Revistei oltene" de sub conducerea lui Tr. Demetrescu şi G. D. Pencioiu, amîndoi mari admiratori ai poetului. Revista craioveană deschide numărul din iunie 1889 cu portretul lui Eminescu, după care face loc în coloanele sale conferinţei lui Mihail Chin-tescu, încercări asupra poetului Eminescu, ţinută la Ateneul Român în 31 martie 1889. „Şi se cuvine locul de onoare — spune II. Chintescu — celui mai mare în calităţi şi în nefericiri. Şi se cuvine locul de onoare aceluia care a întrupat în el tot domeniul artei: rîsul şi lacrimile, durerea şi bucuria, eroismul şi ridicolul [...]. Cu Eminescu se încheie măreţia trecutului şi se deschide splendoarea viitorului". „Revista olteană” publică în numărul din iulie, în care începe şi tipărirea nuvelei, poezia lui Tr. Demetrescu, Lui Eminescu, datată : Craiova 1889, iunie 20. Numărul din august, în care şe continuă tipărirea nuvelei, se încheie cu necrologul poetului. Nuvela se reproduce din „Convorbiri literare” şi este însoţită de o notă introductivă, pe care o transcriem ca o mărturie de preţuire a scrisului eminescian. „Cu No [= nr.] acesta începem publicarea nuvelei Sărmanul Dionis — arată directorii revistei în iulie 1889 — scrisă de Eminescu la 22 de ani şi publicată pentru întîia oară în « Convorbiri literare » (anul Vl-lea) cînd apărea în Iaşi. Pentru publicul contemporan — mai ales pentru tinerime — ea era abia ştiută din nume. Credem dar că îndeplinim o înaltă datorie literară reproducînd din această necunoscută scriere a cărei înaltă valoare vor şti-o îndestul aprecia”. Reproducerea nuvelei în paginile revistei şi cuvîntul către cititori sînt cele mai importante mărturii de preţuire a nuvelei întîlnite după 1873 în publicaţiile româneşti. Vin destul de tîrziu, spre sfîrşitul destinului pămîntesc al poetului. Nuvela este scrisă la Viena după 16 mai 1871 şi înainte de începutul lui august 1872. Poetul îl informează pe I. Negruzzi încă în 6 februarie 1871 în legătură cu munca sa la romanul Naturi catilinare, care trebuia să rezulte, cum vom arăta mai departe, din fuzionarea cugetărilor ce şi le însemna în caietele sale cu Geniu pustiu, scris înainte de 1869, cînd vine la Viena (465, p. 316—317). Cîteva luni mai tîrziu, în 16 mai 1871, Eminescu îi scrie din nou lui I. Negruzzi în legătură cu romanul Naturile catilinare, făcînd de astă dată precizarea că se îndoia : „de-or fi gata cîndva” (465, p. 321). Eminescu trece la elaborarea nuvelei după această dată, cînd se hotărăşte să abandoneze romanul Naturi catilinare şi se gîndea, desigur, să redacteze Geniu pustiu într-o nouă formă. Nuvela este întocmită pe baza unor cugetări ce şi le însemna 336 pentru Năimi catiliiuxrc şi a textelor pe care le preia din Geniu pustiu. Poetul îi citeşte nuvela lui Slavici, la Vicna, înainte de august 1872, cînd acesta părăseşte studiile universitare şi se întoarce acasă, la Şiria. ,,Pre < Scrmanul Dionisie » — îi scrie Slavici Iui I. Negruzzi din Arad, în 22 ianuarie 1873 — mi l-a citit în Viena. Vorba d-lui Maiorescu : Bizar etc. Dar etc.” (472, p. 199). Eminescu se consacră exclusiv muncii literare după ţinerea serbării de la Putna, în august 1871, îneît nu este hazardat să susţinem că acestei epoci îi aparţine şi elaborarea nuvelei, precum şi a altor proze ale sale. I-ectura Sărmanului Dionis la Junimea are loc în şedinţa din 1 septembrie 1872, ţinută acasă la Maiorescu, fiind prezenţi, alături de amfitrion şi de poet, V. Pogor, [. Negruzzi, N. Gane, M. Pompiliu, A. D. Xenopol. ,,D, Eminescu ceteşte fragmente din Diorama — consemnează A. D. Xenopol în procesul verbal al şedinţei — şi anume Egipetul şi începutul Evului de mijloc. Apoi ceteşte novela sa Sermamil Dionisie. Asupra acesteia D. Pogor şi Maiorescu observă că sfîrşitul şi modul deslegărei nu corespunde cu caracterul întregei scrieri. Se primeşte pentru a se tipări” (476, p. 457). Din scrisoarea lui Slavici către I. Negruzzi, la care ne-am referit mai sus, rezultă că Maiorescu făcuse la lectura nuvelei şi alte observaţii, în afara celor consemnate în procesul verbal al şedinţei. Atmosfera în care s-a desfăşurat lectura nuvelei este r/ocată de G. Panu trei decenii mai tîrziu, în Amintiri de la ,.Junimea" din Iaşi (231). Exactitatea relatărilor sale este însă pusă îa îndoială, pe motivul că memorialistul nu figurează printre cei prezenţi la şedinţa din 1 septembrie 1872, în care Eminescu face lectura nuvelei (476, p. 457). Prezenţa la şedinţă este importantă, cum s-a arătat, însă şi de la cei care sînt trecuţi în procesul verbal ne-au rămas mărturii contradictorii. I. Negruzzi îi comunică Iui Slavici, la Arad, impresiile asupra lecturii nuvelei, dar tot el scrie în Amintiri din , Junimea”, că.din 1870, cînd îl cunoaşte pe Eminescu la Viena, nu se mai întîlneşte cu el, decît în 1874, cînd poetul se stabileşte la Iaşi1. Procesele verbale întocmite de A. D. Xenopol nu au, pe de altă parte, caracterul unor documente oficiale, îneît istoricul putea consemna numai prezenţa mentorilor societăţii, a celor care fac lecturi şi a participanţilor la discuţii. Argumentele pentru susţinerea veridicităţii relatării lui G. Panu sau infirmarea ei trebuie căutate în altă parte. Aspectul mai interesant din evocarea memorialistului îl constituie, fără îndoială, surprinderea reacţiunilor grupurilor din cadrul Junimii în timpul lecturii nuvelei. Descrierea acestui aspect se putea însă întemeia, tot aşa de bine, pe lecturi de la şedinţele la care memorialistul asistă. Din evocarea sa se desprinde că junimiştii se arată impenetrabili la abstracţiunile din nuvela lui Eminescu şi o consideră ca o „extravaganţă a unui ascet torturat de foame, de sete şi de abstinenţă” şi o „elucubraţiune filozofică”. A susţine că nimeni din societatea ieşeană nu a înţeles filozofia din nuvelă este o exagerare. Maiorescu avea pregătire filozofică temeinică şi, cum citeşte nuvela înainte de lectura ei, face în şedinţă o serie de observaţii. Este semnificativ faptul că venind rindul să vorbească şi despre critica Iui Maiorescu, consemnată, cum am văzut, şi în documente, memorialistul se mărgineşte să spună că nu-şi aminteşte de ea. Sînt tot atîtea dovezi care ne obligă să suspectăm veridicitatea evocării memorialistului. Nu putem însă pierde din vedere faptul că G. Panu este unul dintre puţinii contemporani ai lui Eminescu care intuiesc cu pătrundere structura personalităţii poetului. „Ideile lui proprii erau aşa de absorbante — scrie G. Panu — îneît nu putea să facă deosebire intre ideile lui şi acele ale altora. Asimilarea se făcea imediat, adică ideile străine serveau de material nou pentru ideile lui vechi, ceea ce auzea ca diametral opus, el transforma aceasta ca un argument pentru ideile lui” (231). în baza acestei cunoaşteri profunde a personalităţii lui Eminescu şi a celorlalţi membri ai Junimii, memorialistul a reconstituit, chiar dacă n-a fost de faţă, atmosfera care a domnit la „Junimea” în timpul lecturii nuvelei şi a lăsat un document de epocă ce nu poate fi ignorat. Să mai reţinem că G. Panu îi recunoaşte lui Eminescu meritul de a scrie într-o limbă frumoasă, însă pe care în nuvelă o găseşte „cu pretenţie şi emfatică”. Concepţia lui Eminescu cu privire la filozofie o găsim expusă în numeroase cugetări din caietele sale. Mai importantă este cea din manuscrisul 22G7, 52, 53, 54 întrucit are un caracter programatic. „Nu este menirea filozofiei de a afla pe « Dumnezeul ştiinţei» — scrie Eminescu —, nici raportul dintre ştiinţele exacte, nici nemurirea sufletului, nici principiile moralei. Judecata face cu toate acestea tabula rasa, ele sunt pentru ea probleme a căror natură şi îndreptăţire le cercetează făr’ a se preocupa cîtuşi de puţin de rezultatele la cari va ajunge. De aceea orice idee preconcepută trebuie înlăturată mai dinainte. De aceea vom şi observa la orice cugetător serios, metodul genetic. Maxima cutare sau forma cutare nu are pentru el o valoare absolută, ci el urmînd legea fundamentală a minţii sale, că orice efect trebuie să aibă o cauză şi orice formă în timpul a trebuie să fi fost precedată de-o alta în timpul b, c, d... ş.a.m.d. el caută a vedea cum s-a născut formă din formă, cugetare din cugetare, maximă din maximă. Prin urmare filozoful nu susţine nimic simpliciter sau absolute, ci totdeuna relative”. Eminescu insistă asupra contribuţiei lui Kant in dezvoltarea filozofiei şi găseşte că meritul său stă în „eliberarea minţii de sub dogmele unilaterale ale religiei”. Kant este prezentat şi în compania lui Schopenhauer, cu care se întîlneşte în combaterea metafizicii. 1 I. Negruzzi, Amintiri din .Junimea”, Bucureşti, Edit. Viaţa Românească, [1921], p. 272. Orientarea cercetărilor spre filozofia lui liant şi numai după aceea spre a altor gînditori, cum sînt Schopenhauer, Hegel, Fichte, Herbart, Hartmann şi alţii, poate surprinde. Prologul nuvelei a putut părea o aplicare a tezelor kantiene prin propunerea ca axiomă a relativităţii cunoştinţelor noastre şi a existenţei timpului şi spaţiului numai ca închipuiri ale minţii omeneşti. Filozofia lui Kant formează una din preocupările permanente ale poetului şi putea lua cunoştinţă de ea foarte devreme în cercul lui Gr. H. Grandea, pe care îl frecventează în 1868—1869. Gr. H. Grandea expune în unul din studiile sale, Definiţia frumosului, publicat în „Albina Pindului" în 1868 2, concepţia estetică a lui Socrate, Platon, Aristotel, Kant, Schelling, Hegel şi arată că cei din urmă „trei mari genii, capii şcoalei germane, au pus adevăratul fundament ştiinţific esteticei”. Gr. H. Grandea credea că Immanuel Kant limitează obiectul esteticii la morală, deschizând astfel, „poarta cea mare scepticismului şi apoi simţualismului”. Gr. H. Grandea insistă asupra filozofiei lui Kant şi într-un alt studiu, Zeus, pe care îl publică în „Albina Pindului”, tot în 1868, şi în care discută de „facultatea de a ne ridica la mundul transcendental”, de „formele logice”, „numen” şi „fenomen”3. Tot aici este prezentat şi Hegel ca cel mai fidel discipol al filozofiei kantiene. Expunerile din cercul lui Gr. H. Grandea privind filozofia puteau constitui pentru Eminescu indicaţii generale, la care vom alătura lecturile sale. Slavici susţine, pe bună dreptate, că Eminescu era orientat în filozofie, încă din 1869, la sosirea sa la Viena. „Eminescu m-a îndrumat — scrie Slavici — încă pe la sfîr-şitul anului 1869, să nu-mi pierd timpul cetind scrieri de ale filozofilor ca Fichte, Hegel şi Schelling, şi nici scrieri ale lui Kant să nu cetesc decît după ce le voi fi cetit pe ale lui Schopenhauer [...]. Toate acestea n-ar fi fost cu putinţă, dacă el n-ar fi cunoscut pe Kant şi pe Schopenhauer, ale căror scrieri erau dintre acelea pe care nu le-a vîndut după ce le-a citit”4. Eminescu se întemeiază în studiul filozofiei pe textele fundamentale şi merge la izvoare. Nu este o întîmplare că în 1874 se considera în măsură să ţină, cum îl informează pe Maiorescu, un curs universitar în care să prezinte lucrările lui Kant şi Schopenhauer într-o expunere „exactă şi clară”5 6. Eminescu întreprinde din admiraţie pentru Kant — şi nu din obligaţii impuse de doctorat — traducerea Criticii raţiunii pure, lucrarea fundamentală a filozofului german G. Există în manuscrisele lui Eminescu numeroase însemnări privind filozofia lui Kant şi numele său îl întîlnim şi în variantele la Scrisoarea II (OriînE i, p. 227), precum şi în alte poezii, rămase în caietele sale şi publicate postum. Filozoful german acordă mare însemnătate matematicii, în care vede principalul instrument în formarea ştiinţelor. Eminescu se orientează în această direcţie şi apelează la matematică, asemeni lui Kant, în consideraţiile sale filozofice şi de altă natură. Poetul se gîndca, cum se vede din manuscrisul 22G7, lGOv, chiar la crearea unei limbi universale în care să se comunice prin formule matematice. „Limba universală — scrie Eminescu —. Limba de formule adică de fracţiuni ale celor trei unităţi, timp, spaţiu, mişcare”. Numele lui Kant este asociat adesea celui al lui Laplace, cum face şi Eminescu în una din însemnările sale din manuscrisul 2275 (II), 22. „Două mari spirite în adîncimea lor înrudite — ca două izvoare cari, pornind de la înălţimi egale, acolo unde răsar din pămînt îşi aruncă raza de apă la înălţimi egale — Kant şi Laplace”. Teza kantiană privind spaţiul şi timpul, prezentată în nuvelă, este comentată şi în manuscrisul 22G7, 9v, fără însă să se dea şi exemple pentru ilustrarea ei. „Kant — cel mai profund dintre muritori — notează Eminescu —, a descoperit că spaţiul ca mărime este pururea egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod a priori de inteligenţa noastră, atît în privirea mărimii ei, cît şi în privirea raportului faţă cu restul spaţiului. Tot astfel se-n-tîmplă cu timpul. Deşi în-chipuindu-ni-1 ca infinit, fiece parte a lui determină tot trecutul şi tot viitorul, e o linie de demarcare între ceea ce-a rămas îndărăt şi ceea ce se va-ntîmpla înainte. în privirea cauzalităţii, el rămîne mai obscur”. Despre cauzalitate în filozofia lui Kant găsim o însemnare în manuscrisul 2275(11), 1G. „Cauzalitatea lui Kant e mişcarea — dar cea absolută. Pentru ea stă asemenea principiul independenţei absolute ; ea nu devine măsurabilă decît după ce ne-o închipuim ca o cantitate determinată”. Asemenea ctigetări, pe care le găsim în manuscrise, pot fi puse în paralelă cu tezele filozofice din nuvelă. Menţinerea în acest cîmp al generalităţilor nu este totuşi edificatoare. Se impune să se urmărească şi modul cum interpretează Eminescu tezele filozofice — şi nu numai cele kantiene — în creaţia sa literară. Studiul orientat în această direcţie îl între- 2 ALBP, I (1868), nr. 3, 15 iul., p. 49 — 51 ; nr. 4, 1 aug., p. 81 — 85. Este prezentată şi concepţia estetică a altor gînditori: Wolf, Hume, Burke, Baumgarten, precum si a unor scriitori : Dante, Petrarca. 3 ALBP, I (1868), nr. 1, 15 sept., p. 154-159; nr. 8, l'oct., p. 188-193. 4 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 105. 5 I. E. Toroutiu, Studii si documente literare, IV, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Bucovina”, 1933, p. 99, 102. ' ' 6 I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Kant şi Eminescu. Traducerea ,.Criticii raliunei pure”, CL (1906), nr. 6—8, iun.-aug., p. 519 — 549; C. Noica, Traducerea lui Eminescu din ,,Critica raţiunii pure”, RF —2, XXI (1974), nr. 6, [oct.-dec.], p. 762 — 769. Şi în : Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, Traduceri din Critica raţiunii pure. Editate de C. Noica şi Al. Surdu. în anexă : două fragmente traduse de Titu Maiorescu. Bucureşti, Edit. Univers, 1975, p. XVI-XXIV. 338 prinde G. Călinescu, care demonstrează că Eminescu porneşte de la Kant însă interpretează tezele sale în spiritul filozofiei schopenhaueriene. „Adevărul este că Eminescu porneşte de la Kant, — scrie G. Călinescu — însă construieşte în spirit schopenhaucrian. Timpul şi spaţiul nu sînt numai cadre intuitive ale unei umanităţi concrete, căci individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sînt de fapt modalităţi ale unei substanţe în actul de a se realiza veşnic” (311, p. 40—41). Nuvela stîrneşte nedumeriri la Junimea, dacă ar fi să-l credem pe G. Panu, nu numai prin problemele filozofice puse în discuţie, ci şi prin modul cum se face demarcaţia între vis şi realitate, nu îndeajuns subliniată pentru cititorul grăbit, dc unde şi confuzia între cele două planuri. G. Panu susţine că poetului i s-ar fi pus chiar o întrebare dacă Dionis visează cele istorisite în nuvelă. ,,Da şi nu — ar fi răspuns Eminescu — cu convingere. Asta-i o teorie care-i greu de înţeles”. Starea de visare şi visul ocupă un loc important în opera eminesciană şi sub aceste aspecte se pot face apropieri între nuvelă şi alte proze ale sale, studiul comparativ puţind fi extins la poezie, dramaturgie şi chiar la articole. Starea de visare este prezentată ca o predispoziţie, pe care Eminescu o explică prin mai mulţi factori. Dionis este la vîrsta marilor elanuri, însă în condiţiile ce i le oferea societatea nu avea nici o perspectivă. Eminescu explică predispoziţia pentru starea de visare şi prin condiţii din familie. Dionis este copilul nelegitim al unui om misterios, rătăcit in „clasele de jos” şi care îşi sfîrşeşte viaţa foarte tînăr, la casa de nebuni. Mama sa cultivă amintirea celui care trebuia să-i fie soţ cu o pornire bolnăvicioasă şi tot aşa îşi iubeşte şi copilul, în care vede imaginea tatălui său. Poetul invocă, între argumentele chemate să susţină teza sa, faptul că şi mama lui Dionis moare foarte devreme, îneît el simte şi mai dureroasă izolarea în viaţă. Salvarea o vede numai în iubire şi această idee pune stă-pînire pe el, ca o obsesie. Observaţia realistă se întîlneşte des în proza fantastică eminesciană şi o putem urmări în toate implicaţiile sale îndată ce-o izolăm din expunerea poematică. Starea de visare poate fi produsă şi prin mijloace artificiale, cum sînt narcoticele. Eminescu se opreşte şi la acest aspect, cum se vede şi din Cezara precum şi din unele texte pe care le găsim în manuscrisele sale. Să notăm totuşi, încă de pe acum, că Eminescu consideră starea de visare provocată prin mijloace artificiale, anormală, întrucît este rezultatul funcţionării nefireşti a unor organe ale corpului omenesc. Visul se înscrie între fenomenele normale ale vieţii sufleteşti şi starea de visare, ca predispoziţie, face şi mai propice terenul pentru naşterea şi dezvoltarea sa. Starea de visare ca predispoziţie favorizează înclinaţia spre alchimie, astrologie, magie şi în general pentru ştiinţele oculte. Explicaţia stă în faptul că ştiinţele oculte ignorează legile obiective, după care se călăuzeşte omul de ştiinţă şi oferă un cîmp larg şi necontrolat de relaţii între fenomene7. Eminescu intră în legătură cu ştiinţele oculte prin intermediul cărţii vechi româneşti, pentru care manifestă toată viaţa un adevărat cult8. în biblioteca sa avea, pe lîngă manuscrise din diferite domenii (istorie, geografie, literatură populară, religie, traduceri) şi texte de astrologie, oracole, magie. Manuscrisul miscelaneu 3078 din biblioteca sa cuprinde, alături de Cintecul lui Doncilă şi Cîntece de lume, oracole şi un gromovnic. Eminescu propune ca biblioteca din Iaşi să achiziţioneze o Astrologie, „importantă — arată el — pentru termenii meteorologici”. în atenţia sa stau şi unele tratate străine, cum se vede din nuvelă. Poetul găsea o justificare filozofică a ştiinţelor oculte în opera lui Schopenhauer. „Sistemul antropocentric al alchimiştilor — scrie G. Călinescu — era pe placul filozofului german, fiindcă se bizuia pe acelaşi program emanatist, precum şi pe opoziţia dintre fenomenalitate şi spe-cies rerum [...]. Schopenhauer tinde să dea îndreptăţire unor concepţii de «Volksmetaphysik E ceea ce încearcă şi Eminescu” (311, p. 56, 58). Visul este pentru Eminescu un procedeu prin intermediul căruia conferă credibilitate întîmplărilor istorisite. Situarea acestora în zona visului îi dă posibilitatea să introducă în naraţiune, fără nici o con-strîngere, lumea fantaziei sale creatoare. Nimic nu apare nefiresc, dacă ţinem seama şi de starea de visare, ca predispoziţie, fie că este vorba de dedublarea personalităţii, de transferarea în alt spaţiu sau de regresiunea în altă epocă istorică. Deşi Eminescu pomeneşte în nuvelă de metempsihoză mai potrivit ar fi să se vorbească de palingeneză. „Concepţia lui Eminescu — arată G. Călinescu — este o palingenezie integrală şi geometrică, în virtutea căreia lumea spirituală, adică singura reală rămîne mereu aceeaşi, cu schimbarea numelor şi a obrazelor” (311, p. 45). Dionis este omul cel veşnic din care răsare „tot şirul de oameni trecători” şi pe care îi însoţeşte pretutindeni umbra fiecăruia dintre ei. Zoroastru — Dan — Dionis reprezintă un arheu, în înţelesul concepţiei lui Paracelsus, de care ne vom ocupa cînd vom vorbi de [Archaeus]. Eminescu expune concepţia cu privire la omul cel veşnic prin intermediul lui Ruben şi ea apare mai explicit în dialogul acestuia cu Dan pe tema deosebirilor dintre om şi divinitate. Se desprinde de aici că „Omul are-n el numai [în] şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi”, în timp ce divinitatea „are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut”. 7 G. Călinescu, Magie şi alchimie, VRE, [XV] (1943), [nr. 729, 25 dec.], p. 8. 8 G. Zâne, Cîleva ştiri despre Eminescu, RFR, VI (1939), nr. 2, febr., p. 317—326; Alex. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, SCB, I (1955), p. 129—160. 339 Eminescu porneşte în explicarea omului cel veşnic de ia concepţii filozofice ideaiiste care stau şi în atenţia lui D. Cantemir. Poetul se sprijină în descrierea transpunerii în alt spaţiu şi în regresiunea îh altă epocă istorică pe date din planul lumii reale. Deosebirea stă în faptul că în descrierea peisajului din alt spaţiu, cum este cel din lună, măreşte dimensiunile pînă la colosal. Situaţia se schimbă cînd evocă regresiunea în altă epocă istorică. Domnia lui Alexandru cel Bun este prezentată cu preocuparea evidentă de a oferi o imagine asupra ei cît mai apropiată de cea din documente. Eminescu îl priveşte pe Alexandru cel Bun cu multă simpatie, cum se vede şi din articole, din proiectul de dramă [Alexandru cel Bun], din manuscrisul 2277, 4 —13, precum şi din alte însemnări din caietele sale. Uncie din aceste însemnări, cum sînt tabelele sinoptice din manuscrisul 22G1, 40, reţin, alături de numele lui Alexandru cel Bun şi pe cele ale dregătorilor din domnia sa. Poetul se gîndea să se facă chiar profesor de istorie şi-şi notează în manuscrisul 22CG (coperta finală) : ,,Să cumpăr opere de istorie şi să mă fac profesor de istorie la universitate”. Din modalităţile diferite de prezentare, a transpunerii în alt spaţiu şi a regresiunii în altă epocă istorică, rezultă fantasticul şi reconstituirea istorică, în limitele cunoştinţelor în acest domeniu din secolul trecut. Eminescu nu-şi propune să explice şi nici să justifice un sistem filozofic sau altul şi în acest sens nici nuvela nu este filozofică. Filozofia formează materialul faptic pentru comentariul său şi discursul eroilor — şi unul şi altul construit, nu cu perspectiva filozofului, ci cu viziunea poetului. Problemele puse în discuţie formau, cum se vede şi din manuscrise, preocuparea sa în epoca respectivă. Eminescu se orientează spre probleme fundamentale şi le pune în discuţie cu pătrundere. De aici şi ţinuta de înaltă intelectualitate a ,,novelei" sale filozofice. Există numeroase legături între Sărmanul Dionis şi alte opere eminesciene şi ele au fost semnalate nu numai de comentatorii operei eminesciene, ci şi de unii editori ai ei, cum sînt Perpessicius (Operei, p. 324, 329, 330, 334 ; li, p. 272 ; vi, p. 612), D. Murăraşu 9 şi alţii. Problematica filozofică o întîlnim, cum vom vedea, în Umbra mea, care anticipează Sărmanul Dionis, în [Archaeus], [Avaiarii faraonului TlâJ şi în alte proze literare. Poetul preia, pe de altă parte, fragmente din lucrările sale mai vechi pe care le încorporează în nuvelă. Din Geniu pustiu, roman terminat în 1869, transcrie prezentarea Bucureştiului, unele scene şi portrete. Observaţia unor cercetători că poetul preia fără modificări fragmentele din Geniu pustiu nu este întemeiată decît în parte. Poetul dă altă dezvoltare fragmentelor respective şi introduce elemente noi în compunerea tablourilor. Apropieri între nuvelă şi roman se pot face şi pe linia interesului poetului pentru vechile manuscrise şi tipărituri şi a iubirii sale pentru trecutul istoric. Poezia [Cugetările sărmanului Dionis], introdusă în naraţiune, este şi ea anterioară nuvelei. Poezia este concepută ca lucrare independentă şi se află în manuscrisele 2290, 62r—G4r, şi 22B4, 17v —19v unde poartă titlul Sărmanul poet (Opebe i, p. 329—333). Eminescu îi dă forma definitivă cînd o încorporează în nuvelă. Descrierea interiorului lui Dionis, pasajul care precede versurile, reia imagini din poezie şi nu invers, cum s-ar putea crede. Se pot stabili legături între edenul selenar din nuvelă şi cel mediteranean din Cezara. Descrierea peisajului lunar o întîlnim şi în Miradoniz, poem în care poetul trece din nuvelă ,.euforia selenară halucinantă” (304, p. 260). Călătoria lui Dionis în spaţiul cosmic o anticipează pe cea a lui Hyperion din Luceafărul. în manuscrisul 2285, 1G0 găsim şi o însemnare cu creionul a unui nume : Cătălin Mesteacăn, care ne duce atît spre Luceafărul, cît şi spre nuvelă, în care îl întîlnim pe Tudor Mesteacăn. Numele Dan îl poartă mai mulţi domnitori, despre care găsim însemnări în manuscrise. Eminescu i-1 dă lui Dionis în ipostaza acestuia din epoca lui Alexandru cel Bun. Critica literară se orientează încă din 1890, la apariţia nuvelei în volum, în direcţia relevării originalităţii prozei eminesciene şi a identificării izvoarelor. Cea dintîi prezentare a nuvelei o datorăm, cum am arătat, lui N. Iorga şi ea este prilejuită de apariţia volumului Proză şi versuri, pregătit de V.G. Morţun în timpul vieţii lui Eminescu, însă care se tipăreşte la cîteva luni după moartea poetului (1). Recenzia se publică în „Lupta” (9), ziarul ieşean de sub conducerea lui G. Panu, viitorul memorialist al Junimii şi în ea N. Iorga relevă cîteva aspecte care formează, după părerea sa, originalitatea nuvelei. „Fantasticul domneşte în nuvela Sărmanul Dionis — scrie istoricul — unde însă idei de ordine metafizică slujesc de punct de plecare pentru călătorii prodigios de urieşe pe vremea lui Alexandru cel Bun (foarte precisă reconstituire a aspectului general al laşului pe la 1400) ori zile lungi de iubire în lună. Realul, un real romantic însă, care nu se prea întîlneşte în zilele noastre, cînd oamenii cufundaţi în cetirea bucoavnelor vrăjite ale măiestrului Ruben nu se mai întîlnesc, se amestecă din loc în loc în această beţie de imaginaţie metafizico-ma-gică”. N. Iorga remarcă descripţiile din natură şi conchide că nuvela se situează la înălţimea marilor 9 M. Eminescu, Poezii, I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. XII, 374, 383, 392, 396, 397, 399, 410, 411, 416; II, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 324, 355, 376, 377, 382; III, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 251. ' 3-10 realizări ale poetului. ,.Sentimentul adine al naturii, pe care o însufleţeşte cu geniul sau, arătind pretutindeni adevărul cuvintului că orice tablou din natură c o stare sufletească (un etat d’âme), o imaginaţie de o putere halucinatoare şi un sentimentalism dulce însufleţesc şi dau o figură distinctă producţiilor sale de proză”. în privinţa izvoarelor folosite de Eminescu, istoricul notează că Dionis face versuri ,.ploşniţelor şi motanimii între două propoziţii kantiene”. N. Iorga credea că se poate vorbi şi de influenţa Iui V. Hugo, mai ales în crearea lui Dionis, în care se recunosc unele trăsături comune cu ale lui Claude Frollo din Notre Dame de Paris. Personajul este ,,frecat — scrie N. Iorga ironic — cu puţină metafizică neortodoxă venită din Germania”. Discuţia asupra prozei lui Eminescu este reluată de N.A. Bogdan, o lună mai tîrziu, în ,,Era nouă”, publicaţia ieşeană săptămînală (12). Criticul laudă iniţiativa lui V.G. Morţun de a aduna în volum scrierile lui Eminescu, însă consideră că se oferea prea puţin din proza literară şi politică a poetului, rămasă în publicaţiile vremii. Nu s-au cercetat ziarele ,,Curierul de Iaşi” şi ,.Timpul”, pentru proza politică şi faptul acesta explică şi pierderea din vedere a schiţei La aniversară şi a nuvelei Cezara, publicate amîndouă în ziarul ieşean. N.A. Bogdan este printre primii comentatori ai operei lui Eminescu, care se declară pentru o ediţie integrală a ei. Scrierile Iui Eminescu, arată el, nu pot fi date uitării, întrucît ies ,,din pana unui om de geniu”. Cercetarea izvoarelor germane ale nuvelei o întreprinde G.D. Pencioiu în cartea Proza lui Eminescu (Sărmanul Dionis) tipărită la Craiova în 1890 (229). Directorul ,,Revistei oltene” îşi propune să demonstreze influenţa lui Schopenhauer şi extrage o serie de teze ale filozofului german privind timpul, spaţiul, cauzalitatea, voinţa, inteligenţa, iubirea, arta, pentru care caută corespondenţe în nuvelă. ,,Se vede dar, că fundamentul — scrie G. D. Pencioiu —, baza reflexiunilor e aceeaşi la Eminescu, ca şi la Schopenhauer. Nu este nici timp, nici spaţiu, ele sunt numai în noi înşine ; aici Eminescu întrebuinţează termenul popular : suflet, pe care Schopenhauer îl găseşte vag şi fără nici un înţeles. în definitiv însă, reflexiunile lui tind a demonstra ideea fundamentală a metafizicului german că «lumea e reprezentaţia mea»” (229, p. 27). în expunerea tezelor schopenhaueriene, criticul român se sprijină pe lucrarea lui Th. Ribot, La philosophie de Schopenhauer (Paris, 1874) şi polemizează cu C. Dobrogeanu-Gherea pe tema cauzelor care determină pesimismul în societate. Interes prezintă paralela Dionis — Maria din nuvelă şi demonul — îngerul din înger si demon, cea dintîi apropiere dintre proză şi poezie pe linia definirii tipologiei eminesciene. Problema influenţei lui Schopenhauer în opera lui Eminescu este reluată de Anghel Demetriescu, cîţiva ani mai tîrziu, cu o bună cunoaştere a filozofiei gînditorului german, însă într-o interpretare defavorabilă scrisului eminescian. Studiul lui Anghel Demetriescu, Mihail Eminescu, se publică în 1903, în ,.Literatură şi artă română” (376) şi este întocmit cu intenţia să tempereze entuziasmul pentru opera poetului. Problemele puse în discuţie în nuvelă pasionează, arată criticul, pe toţi ,.începătorii în filozofie”. După cc îi fixează Iui Eminescu acest nivel de înţelegere a filozofiei, Anghel Demetriescu extrage din nuvelă fragmente în care se discută despre spaţiu şi timp şi le însoţeşte cu comentarii. Dar comentariile sale nu se referă atît la ideile filozofice, cît mai ales la acţiunea nuvelei. ,,Drept vorbind, această scriere — încheie Anghel Demetriescu — nu este nici o operă de arta, nici una filozofică, ci un amestec straniu şi neizbutit de filozofie şi artă ; nu este nici intuiţiune, nici reflexiune, nu manifestă nici nu probează. Eroul nu face nimic, nu are nici un simţă-mînt sau o pasiune puternică, ci debitează mai mult sau mai puţin ce-a învăţat. De aceea cartea ne uimeşte, nu ne interesează. Precum zice Pope, cînd cineva vorbeşte numai de cc-a citit, nu face a fi citit. în general, comparaţiile poetice caută să facă plastic ceea ce sună a abstract; Eminescu, dimpotrivă, lămureşte cunoscutul prin necunoscut. Pentru ca să facă vizibile umbrele femeilor ce trec noaptea pc stradă, el Ie compară cu «zeii întunecaţi din epopeile nordice ». Expresiile sau construcţiile nemţeşti dau pe faţă limba şi cultura străină sub a cărei influenţă se află : «Divinul brit Shakespeare », «Satana îşi mişcă picioarele de cal », «înamorai în ea » sînt expresii, tradiţii şi construcţii nemţeşti: «Brite », «verliebt in sie » etc. Satana este reprezentat cu picioare de cal numai în legendele germane”. Opiniile lui Anghel Demetriescu se înscriu ca cea dintîi reacţie împotriva prozei lui Eminescu şi ele vin la un deceniu după cc se rostiseră cuvinte asemănătoare şi împotriva poeziei sale. Cercetarea izvoarelor nuvelei se deplasează de la filozofie spre literatură o dată cu apariţia studiului lui H. Sanielevici Sărmanul Dionis, publicat în 1909 în ,,Viaţa românească” (239). H. Saniclcvici caracterizează nuvela, încă în 1900, într-un articol, Eminescu şi şcoala romantică germană (372), ,,o adevărată sinteză artistică a romantismului german”, în care se întîlnesc ,.aproape toate caracteristicile acestei şcoli literare . Studiul îşi propune să demonstreze acest lucru, pe baza unei exemplificări cît mai bogate. Metoda de cercetare este cea folosită de G. D. Pencioiu cu un deceniu mai înainte. Sanielevici extinde însă aria investigaţiilor şi prezintă mai întîi,,idealismul magic” al lui Novalis din romanul Heinrich von Offerăingen, făcînd 341 trimiteri şi la filozofia lui Kant şi Pielite. Idealismul magic este ilustrat şi de scriitorul danez Oehlenschlăgcr în Lampa magică a lui Aladin. Scrierile fantastice ale lui Hoffmann silit invocate pentru descrierea mahalalei Bucureştiului şi alte tablouri din nuvela în care se înfăţişează „realitatea comună". Laboratorul de chimist medieval, descris de Goethc în Fausl, ar avea drept corespondent in nuvelă odaia lui Dionis, iar Ruben este învestit de poet cu trăsături faustiene. Scena cu umbra, semnalează criticul, se află în povestirea lui Adalbert von Chamisso, Pclcr Schlcmihls wundersame GcschiclUc, iar cea cu dublul său se găseşte în romanul lui Hoffmann, Dic Elixiere des Tcufcls. Descrierea călătoriei în lună ne întoarce la Novalis, iar regresiunea în altă epocă istorică ne îndrumă spre Ticck, Novalis, Wackcnrodcr. Studiul comparativ, aşa cum îl practică H. Sanielevici, lasă în umbră originalitatea nuvelei, iar încheierea, interesantă în sine, este fără legătură cu el. Să mai notăm că H. Sanielevici acordă marc încredere evocării lui G. Panu şi susţine că atitudinii Junimii merita să i se consacre un studiu special. Problemele filozofice din Sărmanul Dionis fac din nuvelă o operă singulară şi era de aşteptat ca ele să reţină şi atenţia specialiştilor în acest domeniu. Vasilc Gherasim este printre cei dintîi comentatori ai operei lui Eminescu care arată, încă din 1921 — 1922, în două din studiile sale, Emincscu ca optimist (413) şi Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Emincscu (417), că poetul putea porni în Sărmanul Dionis, [Archacus], Cezara şi în alte scrieri ale sale de la Schopenhauer, însă interpretează tezele acestuia, cum vor arăta şi cercetătorii de mai tîrziu, cu o viziune proprie, iar în nuvela din urmă se situează pe poziţii antischopenhauc-riene. Se impune să fie reţinută şi constatarea pe care o face filozoful român că Eminescu interpretează cu o viziune proprie şi „indianismul". Problemele filozofice din nuvelă sînt reluate, un deceniu mai tîrziu, de George Damaschin în studiul Concepţiile filozofice din ,,Sărmanul Dionis” (250) şi de Gr. Tăuşan In eseul O nuvelă kantiană : ,,Sărmanul Dionis” (260). G. Damaschin demonstrează că Eminescu se întemeiază pe filozofia eleaţilor şi numele lui Pitagora nu este citat întîmplător în nuvelă. După gînditorul grec, cosmosul se reduce la un sistem dc raporturi geometrice, ce pot fi cunoscute dc cei iniţiaţi. De aici şi atenţia ce se acordă în nuvelă magici şi astrologiei. Metamorfozările şi călătoria în spaţiul extraterestru anticipează Luceafărul, poemul de mai tir-ziu. Gr. Tăuşan contestă faptul că Sărmanul Dionis ar fi o nuvelă fantastică, în genul scrierilor lui Novalis şi Hoffmann, la care ne trimit istoricii literari şi arată că poetul transpune în plan literar o seric de idei filozofice şi nu se mărgineşte să prezinte numai o vagabondare a imaginaţiei în spaţiul terestru şi extraterestru. Izvoarele franceze ale operei lui Eminescu sînt cercetate de I.M. Raşcu în mai multe din studiile sale publicate între 1930 — 1932 în revista „îndreptar” şi în ziarul „Secolul”. Interesează discuţia noastră trei dintre ele: Anexă la ,.Ecouri franceze în opera lui Eminescu” (253), Emincscu şi Lamartine (451) şi Eminescu şi Theophile Gaulier. ,,Sărmanul Dionis” şi ,,Cezara” (254), în care se fac apropieri între proza lui Eminescu şi operele unor scriitori francezi. I. M. Raşcu propune să acceptăm ipoteza că Emincscu ajunge la romanticii germani prin scrierile luiTh. Gautier, care îi face cunoscuţi in Franţa. Este, evident, o exagerare. Eminescu cunoaşte literatura germană încă din anii şcolarităţii şi prin intermediul ei ajunge şi la unii scriitori din alte literaturi. Nu poate fi acceptată nici opinia că Eminescu ia cunoştinţă dc budism prin intermediul lui Gautier, chiar dacă scriitorul francez este un reprezentant al „orientalismului" in ţara sa. Metoda de cercetare folosită de I.M. Raşcu conduce la aglomerarea de similitudini, foarte diverse, însă nu demonstrează influenţa scriitorului francez asupra poetului român. Descrierea peisajului selenar, arată I. M. Raşcu, se întîlneşte în Spirite, nuvela fantastică a lui Gautier, iar cea a casei Iui Dionis ne îndrumă spre scrierile lui Lamartine, Confessions şi Jocclyn ; dialogul dintre Jocelyn şi Laurencc aminteşte pe cel al lui Dan cu umbra sa ; dedublarea personalităţii este descrisă de Gautier în La morte amourcusc şi Le chcvalier dou-ble; eroina din Jettatura, altă scriere a lui Gautier, stă în faţa tabloului mamei sale, cum il priveşte şi Dionis pe cel al tatălui său ; portretul lui Dionis şi al tatătului său ne evocă şi pe cel al mamei din Confesiunile lui Lamartine, iar pentru portretul lui Ruben sîntem trimişi la scrierile lui Gautier, Avatar şi Le pied de momie ; tatăl lui Dionis are ochi albaştri, cum îi are şi unul din eroii lui Gautier din Le fruit de-fenău. Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă ei sînt singurii eroi din literatură cu ochi albaştri. Studiul comparativ situat în cîmpul unor asemenea generalităţi rămîne neconcludent, cu toată buna intenţie şi erudiţie. Eminescu îl citează în finalul nuvelei pe Theophile Gautier, din care reproduce un fragment în traducerea sa. Constatarea acesta a putut constitui o dovadă indiscutabilă că poetul român avea pe masa de lucru opera scriitorului francez. în sprijinul acestei opinii vine şi faptul că in manuscrisele poetului sc găseşte şi textul francez, copiat dc el. Nu stăm insă nici acum, cum am arătat (329), în faţa unor mărturii documentare care să ateste că Eminescu cunoaşte nemijlocit opera lui Gautier. Textul francez, mai extins decit cel reprodus în nuvelă, îl găsim în manuscrisul 225(1, 2Glrv şi a fost publicat de G. Călinescu în ediţia nouă a exegezei sale eminesciene (312, p. 397). I. M, Raşcu arată în studiul său Anexă la ,.Ecouri franceze în 342 opna lui Eminescu", clin 1930, căruia ii aduce completări ulterioare (845, p. 107-110) că textul copiat de Eminescu face parte dintr-un foileton al lui Theopliile Gautier, publicat în ziarul ,,La Pressc", în 25 iulie 1843 şi este reprodus în cartea acestuia, Histoirc dc Vavi dramatiquc cu France depuis vingt cinq an$ (III, 1 aris, Hctzel, 1859, p. 76 — 77). Iheophilc Gautier se ocupă în foiletonul său dc reprezentarea baletului La Feri la Opera din Paris şi-l publica sub formă de scrisoare adresată lui Gerard de Nerval, care se afla în Egipt. Gautier răspundea In felul acesta la o scrisoare a lui Gerard de Nerval, trimisă din Egipt în 2 mai 1843, în care îl informează asupra expediţiei lui Ivarl Lcpsius, începută cu un an mai înainte, şi care se termină în 1846. Karl Lcpsius (1810—1884) este profesorul Iui Eminescu dc Istoria Egiptului şi 1Monumentele Egiptului la Universitatea din Berlin. G. Călinescu trimite la Histoirc de l’art dramatiquc ..., nu însă fara a semnala unele nepotriviri între textul din cartea scriitorului francez şi cel din manuscrisele poetului. I. M, Raşcu transcrie textul francez, în studiul la care ne-am referit, din cartea lui Th. Gautier, Thcâtre (Paris, Fasquelle, 1905, p. 293 — 294), lasînd să se înţeleagă că îl copiază dintr-o ediţie anterioară a acestui volum. în volumul Thcâtre. din 1872, singura ediţie care interesează, textul copiat de Eminescu nu figurează. I. M. Raşcu se sprijină în afirmaţiile sale pe mărturii indirecte şi nu a văzut ,,La Prcsse", ediţia Theâivc, din 1872 şi nici celelalte publicaţii Ia care sc referă. Eminescu copiază textul francez pe o foaie desprinsă dintr-un caiet şi faptul acesta este o mărturie evidentă că ne găsim in faţa unei descoperiri întîmplătoare şi nu a frecventării operei lui Th. Gautier, cum susţin comentatorii operei poetului. Textul francez, copiat de Eminescu, îl găsim în articolul lui Philibcrt Audebrand, Courrier dc Paris, publicat în 2 noiembrie 1872 în revista ,,LTîIustration" (XXX, nr. 1549, 2 nov. 1872, p. 275, 278). Articolul este scris cu prilejul morţii lui Th. Gautier şi Eminescu copiază fragmentul reprodus de Philibcrt Audebrand din foiletonul scriitorului francez şi reproduce şi o parte din comentariul Iui Audebrand, vom arăta îndată pentru care motive. Transcriem din „LTllustration" textul care se află în manuscrisele poetului şi pe care îl utilizează în finalul nuvelei. ,,On n'est pas toujours du pays qui vous a vu naître, et alors on cherche ă travers tout sa vraie patrie. Ceux qui sont faits de la sorte se sentent exiles dans leur viile, etrangers dans Ieurs foyers et tourmente's de nostalgies inverses. — C'est une bizarre maladie. — L’on est comme des oiseaux de passage encages. Quand le temps du depart arrive, Ies grands desirs vous agitent, et vous etes pris d’inquietudes en voyant Ies nuages qui vont du cote de la lumiere. — Si l'on voulait, il serait facile d’assigner ă chaque celebrite d'aujourd’hui non-seulcment le pays, mais le siecle ou aurait du sc passer son exislence veritable : Lamartine et de Yigny sont Anglais modernes; Hugo est Espagnol-Flamand du temps de Charles-Quint; Alfred de Musset, Napolitain du temps de la domination espagnole; Decamps, Turc Asiatique; Marilhat, Arabe; Deîacroix, Marocain. L’on pourrait pousser fort loin ces remarques, justifiables jusquc dans Ies moindres de'tails, et que viennent confirmer meme Ies types de figures. — Toi tu es Allemand; moi je suis Turc, non de Constantinoples, mais d'Egyptc. 11 me semble que j’ai vecu en Orient, et, lorsque pendant le carnaval, je me deguise avec quelque caftan et quelquc tar-boucli authentique, je crois reprendre mes vrais habits. J’ai toujours ete surpris de ne pas entendre l'arabc couramment; il faut que je Taie oublie. En Espagne, tout ce que rappelait lcs Maures m’interessait aussi vivcinent que si j'eusse ete un cnfant de i’Islam, et jc prenais parti pour cux contre Ies chretiens" 10. Eminescu copiază textul cu respectarea punctuaţiei din revistă şi omite doar cîteva accente. în continuarea fragmentului din foiletonul lui Gautier reprodus în articolul lui Philibcrt Audebrand, Eminescu copiază şi o parte din articolul acestuia, în care comentează unele intîmplări din viaţa scriitorului francez. „En 1845, Ies artistes ayant commence — scrie Ph. Audebrand — ă singer Ies millionnaires, Theophilc Gautier ceda comme tant d’autres ă l’asccndant de la mode. II voulut avoir equipage et il cn cut un. La petite presse d’alors est zebree d'innoccntes epigrammes sur cctte fantaisie du poete". Din acest fragment Eminescu reproduce partea finală : ,,zcbrcc d’innoccntes epigrammes sur cctte fantaisie". Nu încape discuţie că i-a reţinut atenţia cuvîntul zcbrec, pe care îl subliniază şi pentru care creează şi un echivalent românesc : ,,zcbrată". Sa mai notăm că I. M. Raşcu şi G. Călinescu nu tipăresc fragmentul din comentariul lui Audebrand şi nici însemnarea poetului din manuscrisele sale. Invocarea lui Gautier în nuvelă cu citarea textuală, propuse de cercetători ca mărturii incontestabile ale contactului direct al poetului cu opera scriitorului francez sc dovedesc a fi în lumina documentelor fără nici o bază ştiinţifică. Sărmanul Dionis este o nuvela cu dublu final, cum nu s-a observat pîna acum. La lectura ci la Junimea, în septembrie 1872, sc încheia cu un final care nemulţumeşte pe unii membri ai societăţii ieşene. A. D. Xenopol consemnează în procesul verbal al şedinţei, că V. Pogor şi T. Maiorescu ,,observă că sfîr* 10 Fragmentul din foiletonul lui Th. Gautier se află la pagina 275, coloana 3. Sublinierea din text aparţine lui Eminescu, amănunt important pentru cunoaşterea problemelor care îl preocupam 343 şitul şi modul dezlegării nu corespund cu caracterul întregii scrieri” (476, p. 457). Nuvela se încheia cu suita de întrebări care rămîneau fără răspuns. Eminescu nu împărtăşeşte punctul dc vedere al junimiştilor şi, plecat la studii la Berlin, dă peste revista ..L’IIlustration”, desigur, la una din cafenelele pe care lc frecventa, scrie un al doilea final, pe care îl trimite revistei ieşene în noicmbric-deccmbrie 1872, spre a fi adăugat la ultima parte a nuvelei, ce apare în ianuarie 1873. Succesiunea de finaluri este evidentă. Eminescu propune: „Două vorbe con-cluzivc .. .”, să vină apoi, cu textul lui Gautier, a doua concluzie şi cu motivarea că acesta ,.colorează oarecum idea”. Semnificativ este şi faptul că acest al doilea final debutează cu o afirmaţie categorică. ,,Nu ezităm de-a cita...”. Eminescu caută să demonstreze junimiştilor că prin scrierea sa se încadra în mişcarea europeană de idei. Poetul găseşte în foiletonul lui Gautier, dc care ia cunoştinţă întîmplător, o confirmare de prestigiu a tezelor filozofice din nuvela sa. Dintre studiile comparative care stabilesc apropieri între Sărmanul Dionis şi diferite domenii ale ştiinţei reţin atenţia cele care o pun în legătură cu unele teorii din matematică. S-a invocat mai des teoria relativităţii a lui Einstein (242, 244), iar ScpLimiu Bucur face trimiteri, într-un studiu mai recent, la geome-triile neeuclidiene (325). Se poate reţine şi referirea la cartea lui Mauricc Maetcrlinck, La vie de l'espace (Paris, 1928), ca o ilustrare a unor preocupări comune ale poetului bcligan şi ale celui român în domeniul matematicii. Exegezele consacrate identificării izvoarelor din Sărmanul Dionis şi din opera lui Eminescu în general au ca trăsătură comună metoda de cercetare, nu întotdeauna cea mai potrivită. Orientarea investigaţiilor în direcţia colecţionării de descrieri din natură, situaţii, portrete etc. din operele scriitorilor străini spre a fi ilustrate cu texte din proza lui Eminescu nu duce la rezultate concludente, putînd crea şi o imagine deformată asupra personalităţii şale. Genialitatea lui Eminescu ar sta, în acest caz, în capacitatea de a construi, cu elemente de împrumut, opere în măsură să dea iluzia de originalitate. Situaţiile în care îşi poate pune un scriitor eroii sînt limitate, după cum sînt limitate şi elementele pe care le poate folosi în descrierea unui peisaj din natură sau în compunerea unui portret. Dacă scriitorii se întîlnesc în folosirea aceloraşi date şi procedee literare, nu este neapărat dovada unor influenţe şi nici a unor împrumuturi. Meritul lui G. Călinescu stă în faptul că părăseşte această metodă şi porneşte în investigaţiile sale de la opera lui Eminescu spre literatura română şi cea universală. Tezele kantiene din nuvelă —• să ne oprim numai la acest aspect — sînt cercetate cu o perspectivă nouă şi s-a putut vedea că Eminescu le interpretează în spiritul filozofiei schopenhaueriene. Dar nu o dată şi tezele filozofice din comentariile teoretice sînt contrazise de transpunerea lor în imagini artistice. Eminescu invocă în Sărmanul Dionis geniul lui Shakcspeare şi revine la operele dramaturgului englez de-a lungul întregii sale activităţi scriitoriceşti. Poetul găsea o caracterizare a lui Shakcspeare în tratatul lui E. T. Rotscher, Arta reprezentării dramatice, pc care începe să-l traducă din germană în 1868, Ia cererea, probabil, a lui Mihail Pascaly, în trupa căruia se angajează ca sufleur. Traducerea tratatului lui Rotscher se află în manuscrisul 2254, 310—446 şi Shakcspeare este prezentat „natura genială de artist” şi creator de „microcosme” (330v). Nu este o întîmplare, desigur, că şi Eminescu îl caracterizează pe Shakespeare în Geniu pustiu, romanul scris înainte de 1869, „geniul divinului brit”. Din manuscrisul 2254, 301 se vede că Eminescu plănuia să scrie o piesă de teatru Alexandru Lăpuşncanu, în care să-l ia ca model pe dramaturgul englez. „Din Alecsandru Lăpuşneanu — îşi notează Eminescu — s-ar putea face un Macbeth românesc cu întrebuinţarea mai ales în ultimul act a novelei lui Negruzzi”. Shakespeare este numit în 1870, în articolul Repertoriului nostru teatral, publicat în „Familia”, „geniala acvilă a Nordului”. Poetul invocă şi autoritatea lui Goethe, alt geniu, în sprijinul opiniei sale. Arta lui Shakespeare este caracterizată şi în manuscrisul 2257, 52v. „Shakespeare a vorbit de om — scrie Eminescu —, de om cum c. Beţivul său e beţiv, eroul său erou, nebunul său e nebun, scepticul său sceptic şi fiecare om e muruit din gros cu coloarea caracterului săli, căci Poporul concepe cum vede şi Shakespeare a fost al poporului său, prin escelinţă”. Eminescu întreprinde şi unele traduceri din dramaturgia lui Shakespeare şi un fragment din Timon, Atenianul se păstrează în manuscrisul 2254, 163 —192 u. în nuvelă, Eminescu reproduce caracterizarea din Geniu pustiu, fapt cu atît mai semnificativ cu cît în 1870, în Repertoriul nostru teatral, îl recomandă pe V. Hugo „exemplu de urmat în crearea dc drame naţionale-române”. Întîlnim referiri la Shakespeare şi după 1873 în articolele din „Curierul de Iaşi” şi mai tîrziu, după 1877, în cele din „Timpul”, ziarul bucurcştean. Şi aici Shakespeare este numit „divinul”, iar opera sa este invocată să ilustreze situaţii politice. Eminescu 11 G. Călinescu, Eminescu, traducător din Shakespeare, ALA, XI (1932), nr. 605, 10 iul. 1932, p. 3—4. Se reproduce şi textul piesei; Leon D. Leviţchi, Eminescu traducător al lui Shakespeare, S 20, 1976, nr. 6, p. 16-24. . 344 Si închină lui Shalccspearc poezia Cărţile (Owîke iv, p. 239), scrisă in 1876, din care reproducem prima strofă : Shalccspearc ! adesea te gîndcsc cu jale, Prieten blînd al sufletului meu ; Izvorul plin al cînturilor tale Îmi sarc-n gînd şi le repet mereu. Atît de crud eşti tu, ş-atît de moale, Furtună-i azi şi Iinu-i glasul tău ; Ca Dumnezeu tc-arăţi în mii de feţe Şi-nvcţi ce-un ev nu poate să te-nveţe. Nuvela lui Eminescu găseşte un imitator în Nicu Gane (273), care asistă la lectura ci în 1872. Sfînlul Andrei, nuvela sa, se publică în „Convorbiri literare”, în decembrie 1879, la o distanţă destul de mare de apariţia Sărmanului Dionis în paginile aceleiaşi reviste. Povestitorul moldovan şterge graniţa dintre vis şi realitate, cum face şi Eminescu, eroii „zboară” în alte spaţii şi scenele de iubire se petrec în vis. Întâlnim şi scena prăbuşirii catastrofale din spaţiile extraterestre. Sărmanul Dionis este proza lui Eminescu cu structura cea mai complexă. De aici şi dificultăţile în încadrarea ei în genul literar. Interpretată nuvelă filozofică, la patru decenii de la apariţia ei, i se contestă acest statut şi este trecută în rîndul povestirilor filozofice (238, 248). Comentatorii mai noi ai prozei eminesciene îi conferă un statut mai general : proză fantastică şi filozofică (292), proză fantastică de atmosferă (325), proză fantastică doctrinară (322). Din contextul caracterizărilor întîlnite în critica noastră pe întinderea unui secol se detaşează cea a lui G. Ibrăileanu (249) pe care o dezvoltă mai tîrziu G. Călinescu în exegezele sale (311, p. 553; 512, p. 294). Şi unul şi altul definesc capodopera eminesciană — poem filozofic în proză. ORTOGRAFIA. Este cea maioresciană a „Convorbirilor literare” şi reprezintă un sistem eclectic, preponderent fonetist, dar cu destule concesii făcute etimologismului, raţionalizării paradigmelor şi economicităţii (în cazul lu'i [î], considerat ca avînd un prea scăzut randament fonologie pentru a i se acorda un semn special). Particularităţile mai importante privesc aproape exclusiv vocalismul (şi mai ales notarea lui [ă] şi [î]), pentru care, dar numai în cazurile de sub incidenţa principiilor de mai sus, se recurge la următoarele notări: [ă] = : adevăr, învăţătură, mă, păcat, pierdură, vid', [ă] = : rccoarc, rcinîne, resări, respundc, rezboi; i cu, seu (dar şi seu), zeu; sclbatcc, serman (inclusiv cazuri de omitere a semnului diacritic : doue)', [-ă] = = <-â> (Ia prcteritul conjugării în -a) : urcă (inclusiv, de la verbe în -ia : apropia) [î] = <ă> : ămi, ănger, ăngust, (dc)căt, mână, păstrând, rând', [î] = : amendoi, cuveni, ci, surizend, vent; [î] = : in, înfăşură, împrejurare; (su)ride, ripelor, viul, simbure, sin, strimbă, strimtă, stringea, ţiţină, virlos, zimbi, zinc; cobori, omori, uri', [-Î-] = <-u-> (fără excepţie) în : sunt, suntem, sunteţi', <-e> (fără excepţie) Ia finalul infinitivelor conjugării a doua: ave, pari, pute dar la imperfect: avea, părea, puica', [ic] = [e] a. la început de cuvînt sau silabă : cri, cşi (dar ierta, iei); acvea, odac, bâet, tămîic, femcc, bocri, trocne, trebue (dar şi aievea, bătaie, paie, băiet, boieria, roiesc, undoiete, buruienele)', b. după consoane labiale: ăesmerda, mez, pept, perdul(ă), perind (dar şi împiedecat, piept, piele, pierde, pietre)', (corelativ cu [ie] = , [ia] = a. băcat, ear(ă), earbă, cama, cată; îndoeală, ploaea; b. (după labiale) amcază, mcază-noapte, peatră (dar şi băiat, iad, iarăşi; biata, îndoiala); oarecum de altă natură sînt particularităţile morforegularizante în notarea terminaţiei imperfectului la verbele în -ia : tăeau (cf. tăiat, muiată) sau în -i: închipueau, îndoea, trebuea (dar şi roiau, tăinuiau) sau (sporadic) : atneţia, auzia, răscolia, vorbia (poate reminiscenţe ale grafiei din manuscris), faţă de curentele auzea, dormea; la verbele în -ri (= -rî); hotăria sau coborea(u) ; [o-ua] = ploa (dar plouă) şi [ua] = : cafeaoa, catifeaoa, podeaoa', [-1] = în cazuri ca a. boicriu şi b. ochiu, raiu, roiu, cuiu; mult mai puţine sînt faptele legate de consonantism, dintre care singurul mai important este notarea cu a lui [z] (intervocalic sau final) a. în neologismele latino-romanice : apoieosa, causa, curiositatc, filosofic, ilusiune, miserie, musica, poesie (cu rarele excepţii: bazată, roze şi o serie de verbe în -iza : agoniza, diafaniză, realizează, cf. nerealizăbilă); b. înainte de consoane sonore : isbeau, isvor sau în poziţie intervocalică a finalei prefixelor : dezumfla; [ex-] actual = : esemplu, esercita, esilaţi, esistenţă, esplica (fără excepţie), [c] / [h] = în neologismele de origine greacă : archilecl, chaos, chimere, monarch (dar metempsieosă). 345 LA ANIVERSARĂ Schiţa se publică în foiletonul ziarului ,,Curierul de Iaşi”, IX, nr. 76, 9 iulie 1876, p. 1—2, cu menţiunea : ,,Naraţiune originală”. Se tipăreşte în volum prima dată în Ăl. Eminescu, Nuvele, Iaşi, Editura Librăriei Şcoalclor Fraţii Şaraga, [1893], p. 86—93. Schiţa are un titlu care nu se potriveşte cu conţinutul. Sărbătorirea este a numelui (13 ianuarie: mucenicul Frmil) nu a zilei de naştere. Ar fi trebuit să se intituleze La onomastică, sau La ziua numelui. S-a dat un titlu potrivit în traducerea germană : An seinem Namenslagc (211); Am Namcnstag (214). Este cea dintîi scriere originală care se publică în ziarul ieşean după ce Eminescu intră în redacţie, în iunie 1876, unde rămîne pînă în toamna anului 1877. Scrieri originale se întîlncsc şi mai înainte în foiletonul ziarului, însă ele sînt reproduceri din ,,Convorbiri literare”, „România literară”, „Revista contimporană” şi din alte publicaţii. Eminescu însuşi procedează la fel după ce i se încredinţează „redacţia părţii neoficiale” a ziarului şi reproduce din operele lui Anton Pann, N. Bălcescu, A. I. Odobescu, I. Creangă. Spre deosebire de predecesorii săi, care se mărgineau la lucrările apărute în alte publicaţii periodice, Eminescu arc în vedere şi operele tipărite în volum, făcînd loc în foiletonul ziarului unor texte reprezentative. Schiţa are la bază un text anterior, Pvimu-amor, pe care îl prezentăm mai departe. Poetul reia din vechiul text, scris cu 2 — 3 ani mai înainte, numai prima parte pe care o supune unei noi elaborări. Este pus în lumină contrastul dintre visurile ce şi le făuresc adolescenţii şi timiditatea cu care fac primii paşi în iubire. Poetul îşi creează posibilitatea, printr-o astfel de structurare a naraţiunii, să adîncească studiul psihologic. Schiţa este elaborată într-un moment în care iubirea lui Eminescu pentru Vcronica Micle îi inspiră cîteva din cele mai frumoase poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Departe sunt de tine. Lecturile la care se fac referiri în schiţă sînt cele ale poetului si probabil şi ale Yeronicăi Micle. Un roman sentimental al lui Edmond About se intitulează Tolla şi el putea sta în atenţia celor doi poeţi. Eminescu preia numele Tolla — de aici sau din altă parte — şi-l dă eroinei din schiţă, însă şi Veronicăi Micle, cum se vede din una dintre versiunile manuscrise ale poeziei Departe sunt de tine (2262, llOr, Opere ii, p. 46) : * Optzeci [de ani] îmi pare în lume c-am trăit Că sunt bătrîn — că Tolla De mult va fi murit. Yeronica Micle îşi semnează Tolla mai multe scrisori, pe care le adresează poetului după plecarea sa la Bucureşti. Poeta se declară în scrisoarea din 28 martie 1882: „Moi la petite femme de Gajus”1. Eminescu se foloseşte de acest nume, cu doi ani mai înainte, în corespondenţa sa cu Yeronica Micle. Poetul îşi semnează Gajus scrisoarea din 27 iunie 1880, care se păstrează în copie în manuscrisul 2255, 316—321. Eminescu şi Yeronica Micle împrumută numele din schiţă atunci cînd iubirea lor cunoaşte, asemeni celei a eroilor, o evoluţie capricioasă. La aniversară este proza lui Eminescu cu cea mai largă circulaţie şi figurează în aproape toate volumele sale de proză literară, iar publicaţiile periodice o reproduc adesea. Schiţa este şi cea dintîi proză eminesciană tradusă în limbi străine. Joacă aici un rol important, desigur, şi dimensiunile reduse, însă nu mai puţin şi realizarea artistică. Cele dintîi aprecieri entuziaste îi aparţin lui G. Ibrăileanu şi le găsim în Post-scripium, (249), articolul care declanşează polemica cu E. Lovinescu. ,,La aniversară este o schiţă admirabilă — scrie criticul — : observaţie, psihologie, umor, delicateţă, compoziţie, stil, limbă. Cronologic, e prima schiţă psihologică din literatura română. Din punct de vedere estetic nu există alta superioară ci”. Un mare admirator al acestei scurte proze a fost şi Perpessicius, cum se poate vedea îndeosebi din studiul introductiv la prezentul volum, dar şi din unele referiri răzleţe ca aceea din Opeiie iii, p. 297 (unde vorbeşte de Sara pe deal) : . .profunzimea de iu în admirabila schiţă La aniversară, pe care Ibrăileanu o situa, pe bună dreptate, atît de sus”. ORTOGRAFIA. în linii mari este cea a Sărmanului Dionis : ren, receală, ridică, hârtie, sfârşitul, ride, tnmoae, rugătoriu, voia, scriositate, esemplu, dealtfel cu oscilaţii : insferşitjinsfcrşit, stelu/stătu, intră (nu intră), 1 G. Bogdan-Duică, Mihai şi Vcronica (1876—1880), BME, III (1932), nr. 8, p, 10 —lp. Scrisoarea la Academia Română : S 4 (37)/LXVIII; Vezi şi Opere ii, p. 45. 346 băiet, caicr, iacalE[a]ca, frază, poezii; apar insă şi unele deosebiri : tiptil pierdură nu c atestat, nici <-c> ; [i] este notat şi cu <â> : cât (1) (în rest căt), (1) : eji (dar eşi), sau <î> : atît şi rîs (in rest atât şi ris) ; nu există grafii cu (e) sau (ca) după labialc, ci doar miczul-nopţii, piatră; la imperfectul conjugării în -i regula este : uturiau, trosnia, stabiliau. CEZARA Se publică în foiletonul ziarului ,,Curierul de Iaşi”, IX, nr. 87, 6 august 1876, p. 1 — 2; nr. 88, 11 august 1876, p. 1 — 2; nr. 89, 13 august 1876, p. 1—3; nr. 90, 15 august 1876, p. 1 — 2; nr. 91, 18 august 1876, 1 — 2, cu menţiunea ; ,.Novelă originală”. Se tipăreşte în volum prima dată în M. Eminescu, Nuvele, Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga, [1893], p. 94—133. Aparţine epocii ieşene (1874 — 1876) şi are la bază texte mai vechi, din care se păstrează în manuscrise mai multe fragmente, ce corespund capitolelor VI—VIII şi alte două, în care se continuă acţiunea nuvelei. Fragmentele din manuscrise, anterioare textului definitiv, Ie grupăm sub titlul [Cczara] (variantă) şi le prezentăm mai departe. Eminescu se opreşte la finalul din „Curierul de Iaşi”, din considerente estetice. Poetului i-ar fi trebuit pentru definitivarea fragmentelor ce continuă acţiunea un răgaz mai îndelungat, pe care nu-1 avea, îneît această parte rămîne în stadiul primei redactări. După schiţa La aniversară, publicată cu o lună mai înainte, Cczara este a doua scriere originală — şi ultima — careia poetul îi face loc în foiletonul ziarului ieşean. Onomastica din nuvelă o întîlnim şi în alte opere ale poetului şi ea are contingenţe şi cu unele scrieri din literatura universală. Cczara este una din eroinele nuvelei [Avatarii faraonului TldJ. Numele este scos, arată G. Călinescu, din romanul lui Jean Paul (Johann Paul Friederich Richter 1763—1825) Titan (304, p. 249), publicat în 1800—1803, satiră împotriva vieţii libertine din societatea germană. Numele Ieronim apare într-o versiune pregătitoare aflată în manuscris a poeziei Scrisoarea I: ,,Arald, Călin, Iero-nim şi alţi mulţi băieţi,/în manuscript...” (Opere m, p. 202). Jcronim este şi eroul lui KarI Ferdinand Gutzkow (1811 — 1878) din romanul Wally, dic Zwciflcrin, tipărit în 1835, în care întreprinde un rechizitoriu sever împotriva căsătoriei burgheze. Eminescu se întîlnea cu numele Castelmare în scrierea lui Iacob Ne-gruzzi, Primblări, publicată în „Convorbiri literare”, în 1S68. Poetul intenţiona să întocmească în anii rcvizoratului şcolar, cum se vede din manuscrisul 2306, 1, o Carte de lectură şi între lucrările la care se opreşte figurează şi Primblări din care reţine o descriere a peisajului elveţian. Numele Onufrei apare sub forma Onufriu în proiectul unei piese istorice Bogdan-Vodă din manuscrisul 2257, 220. Ontifria este, ca şi în nuvelă, „şuchetul de popă”. Numele ar putea fi o reminiscenţă din anii studiilor la gimnaziul din Cernăuţi. Onufri se numea „pedelul” (servitorul) gimnaziului, foarte iubit de şcolarii români, pentru înlesnirile băneşti şi protecţia ce le-o acorda, împotriva măsurilor disciplinare luate de conducerea liceului (408, p. 65 — 66). Nuvela trece ca cea mai „schopenhaueriană” din prozele lui Eminescu şi faptul acesta se impune să fie cercetat mai îndeaproape. Eminescu considera în timpul studiilor la Berlin, cum rezultă din scrisoarea ce i-o trimite lui T. Maiorescu în 5 februarie 1874, că nu avea cunoaştere deplină a filozofiei lui Schopenhauer. Cînd face această mărturisire nu se referă atît la filozofia lui Schopenhauer, cît mai ales la disciplinele ştiinţifice care stau la baza ei. „Metafizica schopenhaueriană c exactă — scrie Eminescu — în împărţirea lumii ca voinţă şi reprezentare. Lucru în sine, întru cît nu poate fi cercetat nici prin observaţie interioară nici exterioară, trebuie să-l treci asupra ta. însuşi Schopenhauer nu găseşte o expresie pentru aceasta decît în imposibilitatea exprimării, anume nimic, ceva relativ, totuşi nimic. Asupra bazei unor prelegeri eventuale aşi fi deci de acord cu mine însumi; cînd mă gîndesc însă Ia expunerea (practică), trebuie să mărturisesc, că îmi lipsesc cunoştinţele cu care ar trebui să încep : ştiinţele naturale, în special antropologia” (476, p. 100, 103). Eminescu cunoaşte unele scrieri ale lui Schopenhauer înainte de sosirea sa la Viena, în toamna anului 1869. în anuarul liceului din Cernăuţi pe 1866, Programul des K.K. Ober-Gymnasiums in Czcruowitz in ăem Eerzogthwn Bukowina filr das Schuljahr 1866 se publică studiul lui Alois Scherzel asupra filozofiei lui Schopenhauer, Der Charahter der Hauptlchren der Philosophie Arthur Schopenhauer (557, p. 215), care putea reţine atenţia poetului. S-ar putea invoca în sprijinul acestei afirmaţii faptul că anuarul anunţă moartea lui Aron Pumnul, căruia poetul îi închină, tot acum, oda La monnîniul lui Aron Pumnul. Eminescu ia cunoştinţă de unele lucrări ale lui Schopenhauer şi din cercul lui Gr. H, Grandea în care se comentează, 347 cum ştim, filozofia lui Ivant, Hegel, Schclling şi a altor gînditori germani. Lucrările lui Schopeuhnuer care stau in atenţia Iui Eminescu, îndată după sosirea sa la Viena, în 1869, sînt menţionate de Slavici in amintirile sale. Se desprinde de aici că ele formaseră şi obiectul unor lecturi şi discuţii în comun. Eminescu ,,mi-a dat Dic vierfache IVurtzel des Satzcs vom zitrcichcnăen Grund — arată Slavici — o scriere pe care abia mai tirziu am fost în stare s-o citesc. Mi-a dat apoi scrierea despre fundamentul moralei, Parcrga şi Para-lipomcna, şi abia după aceste două opere principale, mereu discutam asupra celor cetite dc mine”1 2. Importantă este şi precizarea lui Slavici că Eminescu nu vinde scrierile Iui Ivant şi Schopenhaucr după ce le citeşte, cum procedează cu alte cărţi. Mărturiile lui Slavici concordă cu manuscrisele eminesciene. însemnările mai numeroase privind filozofia lui Schopenhaucr sînt dinainte de 1874. Am aminti cele din manuscrisul 2257, 11— 13v, în care îşi notează ideile de la cursul despre filozofia lui Schopenhaucr, pe care îl audiază in ianuarie 1873 la Universitatea din Berlin. ,,Schopenhaucr. Intuiţiunc curată — notează Eminescu din fuga condeiului —. Interesul, egoismul naturei omeneşti. Primirea unei cunoştinţe lipsite de stimul este o ficţiune. Este corespunderea unei trebuinţe. Trecerea de la o stare ce nu-i suficientă la alta suficientă. Sch. [openhaucr] a avizat la Plato forma fundameirtală. Nu are a face nimic cu voinţa, cu năzuirea. Tipuri a[Ie] perfecţiunii”. Sînt pomeniţi în aceste lecţii filozofi: Ivant, Hegel, Hume, Spinoza, Spcncer, Locke, Herbart, precum şi o serie de scriitori: Goethe, Schiller, Byron, Heine, Shakespeare. Multe din tezele gîn-ditorului german comentate în însemnările din manuscrise le întîlnim şi in nuvelă. Eminescu îşi propune să ilustreze în Cezara teza lui Schopenhaucr potrivit căreia retragerea în schim-nicic reprezintă singura cale ce poate asigura triumful inteligenţei asupra voinţei, interpretată de filozoful german ca fiind lumea însăşi, fără început şi fără sfîr.şit. Eminescu îşi notează, în spiritul filozofiei schopen-haueriene, cum sc vede din manuscrisul 2287,20, că inteligenţa omenească este condamnată la „rolul dc salahor al voinţei”. Protagoniştii nuvelei reprezintă în concepţia poetului, cum arată comentatorii operei sale, moduri diferite dc manifestare a voinţei (524, 705, p. 303—304). Cezara simbolizează triumful instinctului, al voinţei dc a trăi, împotriva inteligenţei. Icronim întruchipează lupta dintre inteligenţă, nu îndeajuns de puternică şi voinţă, care triumfă. Fiinţa desăvârşită ar fi Euthanasius, care ştie să înfrîngă tirania voinţei. Bătrînul sihastru ne îndrumă şi prin nume spre cuthanasia dc care vorbeşte Schopenhaucr in unul din aforismele sale. „Daher ist der grosste Gewinn — scrie Schopenhaucr —, den das Errcichcn eines sehr hohen Alters bringt, die Euthanasie, das iiberaus lcichte, durch keine Krankheit cingeleitcte, von keiner Zuckung begleitete und gar nicht gefuhlte Stcrben” Euthanasius îi scrie lui Ieronim în aceşti termeni schopen-hauerieni despre bătrîneţe şi moartea în euthanasie, uşoară, fără spasmuri şi dureri. Schopenhaucr se ocupă, în acelaşi aforism în care defineşte cuthanasia ca o moarte fără dureri, şi dc durata vieţii omeneşti. Invocă aici opiniile lui Herodot, Vedele şi Vechiul Testament. Conchide că mor în euthanasie oamenii care depăşesc vîrsta dc 90 de ani. Însemnările lui Eminescu din manuscrisul 2255, 347 privind vîrsta sa nu par să fie străine dc aceste calcule ale filozofului german. Schopenhaucr consideră că la baza acţiunilor omeneşti ar sta egoismul, dc unde setea de viaţă, instinctul de conservare şi de perpetuare a speţei. Femeia este cea mai periculoasă fiinţă, susţine Schopenhaucr, întrucît prin farmecele ei se perpetuează speţa umană şi se prelungeşte suferinţa în lume. „Egoismul este inventorul frazelor — notează Eminescu în manuscrisul 2285, 68v —, cu care se acopăr deşertăciunile omeneşti — toate fireşti — dar lui i s-a asociat pînă şi eternitatea. Nu e destul că egoismul deter-minează toată viaţa individului, ci trebuie ca cl să [se] perpetueze şi-n fiii lui, în numele lui, în neamul lui. O familie de o mie de ani e o familie în care egoismul străbunului s-a perpetuat o mic dc ani"3. Statul ca organizare socială, scrie Schopenhaucr despre cel din vremea sa, este un paznic al egoismului şi doctrinele dc orice natură, legile, acţiunile politice nu sînt decît forme exterioare în dosul cărora se ascunde acelaşi egoism. „Prin urmare chiar în istorie — notează Eminescu în manuscrisul 2287, 7v,— ne interesează paradele ci, pompa, haina — minciuna — iar nu acea rădăcină întunecoasă a tuturor acestor nerozii: egoismul”. Statul ideal este în concepţia lui Eminescu cel al albinelor, problemă la care revine în repetate rînduri în articolele sale politice. Să notăm totuşi de pe acum că în manuscrisul 2257, 2G8—271 găsim o descriere. Naşterea albinei, care este o traducere din P. Cari M. Schachinger publicată în „Neue freie Prcsse” (22 mai 1882). Forma de organizare a albinelor îl preocupă pe poet pînă la sfîrşitul activităţii sale scriitoriceşti. Nu este greu să recunoaştem legătura între comentariile din manuscrise pe marginea tezelor schopenhaucrienc şi scrisorile lui Euthanasius către Icronim şi a acestuia din urmă către Cezara, în care îşi fac cunoscute opiniile în diferite probleme filozofice, precum şi regulile ce-şi propun să le urmeze în viaţă. 1 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Cultura naţională, 1924, p. 105. 2 Arthur Sehopenhauer's sSmmtliche Werke, V. Leipzig, F.A. Brockhaus, 1874, p. 527. 3 M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1905, p. 5. Se publică textul integral (p. 4—5). Este reprodus parţial şi de Perpessicius în comentariile la poezia Viaţa (Opere v, p. 388). 348 Există mari deosebiri între nuvelă şi teoretizările din manuscrise pe marginea tezelor schopenhaue-riene. Apare mai evident acest lucru în modul cum este descrisă viaţa monahală, propusă de Schopenhauer ca cea mai potrivită cale pentru stingerea voinţei şi moartea în cuthanasie. Ieronim îşi face un ideal din a-şi petrece timpul în ,,trîndăvie plăcută”, acopere pereţii chiliei cu tot felul de figuri, iar în cărţile bisericeşti îşi desenează papucii. Onufrei îşi minte superiorul ,,ca totdeauna” şi-l ia pe Ieronim, călugărul mai tînăr, în oraş, unde beau vin bun, fumează din lulele lungi şi joacă cărţi cu alţi „frăţiori”. Ieronim frecventează atelierele artiştilor şi pozează în demon, pe motiv că aceştia sînt „îngeri de geniu”, spre deosebire de cei rămaşi în cer, „cam prostuţi”. Să amintim, tot aici, că în 1882, cîi.d traduce Naşterea albinei, Emi-nescu notează pe marginea acestui text ştiinţific: „Stupul e o mănăstire de călugăriţe fecioare, în cari numai stare [ţa] are amanţi şi face copii”. Nuvela este contemporană, ca redactare, cu [Archaeus], [La curtea cuconutui Vasile Creangă], [Părintele Ermolachie Chisăliţă] şi atitudinea poetului faţă de viaţa monahală din Italia nu diferă de cea din nuvela din urmă în care descrie feţele bisericeşti din Moldova. Antischopenhauerismul lui Eminescu din această nuvelă a stat în atenţia cercetătorilor în mai multe rînduri (413, 613, 693, 740). „în vreme ce Schopenhauer admiră la anahoreţi mortificarea voinţei — scrie G. Călinescu —, postul, castitatea, maceraţia, flagelaţia, sărăcia, renegarea in sfîrşit a naturii, călugărul Ieronim îşi întinde toţi muşchii în soare «ca un dulău », sau doarme gol în ierburi. Cezara înoată în ocean şi amîndoi duc o viaţă genitală pur instinctivă în gloria cosmosului întreg. Dispersiunea lui Euthanasius în natură nu e traducerea acelei cuthanasii schopenhaueriene în spiritul ei adevărat, adică nu e o dorinţă de anulare, ci o beţie de regenerare într-o serie nouă de fenomene şi cu voluptate de compenetrarc a regnurilor” (311, p. 129). Nuvela cuprinde descrieri remarcabile de peisaje mediteraneene, cum nu întîlnim în alte proze ale lui Eminescu şi prea puţine în operele altor scriitori români din vremea sa. Interesul lui Eminescu pentru Italia este semnalat de unii memorialişti încă din anii studiilor la Cernăuţi4. Una din cărţile preferate ale poetului ar fi fost în aceşti ani, alături de poveştile fantastice ale lui Hoffmann, şi romanul lui A. G. Meiss-ner (1753 — 1807), Bianca Capello, tipărit în 1785. Romancierul german situează acţiunea în Italia, la Florenţa şi Roma, şi complică intriga amoroasă cu arta picturii (420), în biblioteca gimnaziştilor români din Cernăuţi se afla şi cartea lui Al. Dumas, Suvenire de călătorie în Italia, în traducerea lui S. Andronic, tipărită la Bucureşti în 1853. Mai importantă este, fără îndoială, cea a lui I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, pe care Eminescu o înregistrează la 19 decembrie 1866, în catalogul bibliotecii gimnaziştilor cernăuţeni şi în care găsea descrieri ale oraşelor Roma, Milano, Neapole. însemnările de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu din 1830 şi 1842 îi ofereau poetului şi informaţii bogate asupra vieţii sociale şi politice din Italia, precum şi asupra artei italiene. Poetul putea rămîne cu cîteva impresii din aceste lecturi ale sale, care îl urmăresc şi mai tîrziu. Emmescu audiază la Viena cursurile lui A. Mussafia, profesorul de limbi romanice5 6 şi-şi copiază unele poezii italiene, cum se vede din manuscrisul 2285, 70. în anii studiilor la Viena descoperă şi poezia lui Cajetan Cerri, Venedig, datînd din 1850, de la care porneşte în sonetul Veneţia. Elaborarea nuvelei este contemporană cu o epocă foarte febrilă în munca la sonetul Veneţia, început în 1871 — 1872 şi terminat în 1879 — 1880. Din cele peste 20 variante, încercate de poet în acest lung interval de timp, 7 aparţin anului 1876 (Opere iii, p. 146—163), cînd se publică şi nuvela în ziarul ieşean. Eminescu realizează în scrisoarea lui Euthanasius cea mai desăvîrşită „viziune paradisiacă din literatura noastră” (270). Critica literară se ocupă de nuvelă tîrziu, după apariţia ei în volumele de proză ale poetului. Mihail Dragomirescu consideră că „povestirea” are un fond mai realist decît Sărmanul Dionis, se schiţează cîteva caractere (Onufrei, Cezara, Ieronim), care nu se întîlnesc în alte proze eminesciene şi se dau descrieri frumoase de natură (238). Sub raportul realizării artistice, susţine criticul, „povestirea” este inferioară Sărmanului Dionis întrucît se expun teorii asupra amorului „nu destul de mistuite", este invadată de „melodramatism” şi foloseşte o limbă cu multe expresii „nesigure”. Nuvela este şi pentru E. Lovinescu o mărturie a lipsei de maturitate prin „patosul romantic al expresiei şi nesiguranţa limbii”. Se salvează prin cîteva tipare ale „sentimentalităţii şi expresiei eminesciene” şi prin unele pagini descriptive (248). G. Ibrăileanu se referă în polemica sa cu E. Lovinescu din 1929 şi la Cezara şi găseşte că apropierea ce o face criticul între Ieronim şi Hyperion trăda necunoaşterea structurii personajului eminescian (249). Un deceniu mai tîrziu se opreşte şi X. Vianu la arta lui Eminescu şi găseşte că poetul creează în Cezara eroi cu „structura robustă şi aptă pentru voluptate” (272). 4 Corneliu Botez, Comunicarea D-rultti A. Ştefanovici, în Omagiu lui Mihail Eminescu, Bucureşti, Atelierele grafice „Socec & Co.”, 1909, p. 50. 6 G. Călinescu, Eminescu şi Italia, „Roma”, XI (1931), nr. 3, iul. —sept., p. 21 — 23. 349 Nuvela oferă, asemeni Sărmanului Dionis, un cîmp larg studiului comparativ privind izvoarele străine. Sîntcm îndrumaţi de astă dată îndeosebi spre literatura franceză. Meritele îi revin lui I. M. Raşcu şi vom reaminti două din studiile sale, Eminescu şi Lamartinc (451) şi Emincscu şi Theophile Gautier. ,.Sărmanul Dionis” si ,,Cezara” (254). Se stabilesc apropieri posibile, cum se procedează şi în cazul Sărmanului Dionis, între descripţiile din natură, unele situaţii şi portrete întîlnite în operele scriitorilor francezi şi cele din nuvela poetului român. Exemplele mai numeroase sînt culese din scrierile lui Teophile Gautier, Le chevalicr double, Le fruit defendu, La Thebaîde şi Le pavilion sur l'eau, căruia îi urmează A. de Lamartine cu La chute d’un ange şi Jocelyn şi A. de Musset, cu Le fils du Titien. I. M. Raşcu insistă şi asupra ,,franţuzismelor" din Cezara şi emite ipoteza că o parte a nuvelei — cea finală — ar putea fi o traducere după un text francez. Apropieri de acest fel se pot face şi cu literatura germană, italiană, spaniolă. Sînt totuşi neconcludente, întrucit similitudinile ce se pot stabili între unele descrieri din natură, situaţii, ori elemente ce intră în compunerea portretelor nu sînt neapărat dovadă de influenţe ori împrumuturi. Şi aici rămîne important, cum se întîmplă şi în cazul Sărmanului Dionis, modul cum sînt folosite de poetul român, sinteza originală şi puternică pe care o reaîizaează şi al cărei sunet rămîne unic în literatura română. ORTOGRAFIA. Textul arc aceleaşi norme de bază şi aceleaşi oscilaţii ca şi La aniversară, deci cele ale ortografiei convorbiriste, dar cu o mult mai frecventă omitere a semnului diacritic pe = [ă], omitere evidentă din numeroasele grafii duble ca aretare j arettnd, vezut (2) / vezu ; rezima / rezămîndu-şi, strălucirea / / strelucire \ şi cu atestarea, în chip firesc mai bogată decît în scurta La aniversară, a folosirii unor semne speciale pentru [î] şi anume {â) : adânc (2), amândoi, atât, ângerilor, bătrânul, cârtite, gândi, gâze, întrucât, mâna, mâni (—mîine), manilor, pândească, pânză, pierzându-se, scântei, sfânt; <(e) : crezând, cuvânt (2), densa, însumi, incurând, sfărâmată, neastâmpărată, svârcolindu-se; (î) : bizîind, îi (12), îl (5), îşi (3), omorî (t), părîu, pariului, sfirşit, tîner, tirîie (alături însă de formele cu (ă) <(e> sau <(i) uzuale în ,.Convorbiri literare" : adânc, amândoi, atât, bătrânul, cnsasi, ensăşi, iţi, mâna, mănile, pânză, sferşit, tener, tener, aceste din urmă grafii reprezentînd de fapt regula de la care niciunde în proza literară antumă sau din manuscrise nu există atîtea excepţii în notarea lui [î] cu semne specifice. Acelaşi număr ridicat de excepţii apare în notarea cu a lui se poate cita exilat. în schimb, tot pentru consonantism, se pot cita 5 cuvinte a căror grafie este complet străină de codul ortografic al ,,Convorbirilor literare" şi al celor două antume publicate în ,.Curierul de Iaşi" : esci, pescera, pescerei, scii şi sciinţifică, unde grafia = [şt] pare a fi o rămăşiţă din ortografia Cezarei manuscrise. Cu această excepţie, Cezara antumă are, prin numeroasele notări specifice ale lui [î] (inclusiv la iniţială) şi prin frecventa notare cu (uneori (Uf) : crengă, ferestra (dar şi streaşini, fereastră); [a] = cînd se are în vedere etimologia : iUcu, dilele, aşedasem sau păstrarea unităţii grafice a paradigmei: frunde, verdi; [ţ] = (?), mai rar <[şi) : feţele, faşiă, braţiu (dar şi braţelor); înainte de vocale palatale [şt] = (se) : linisce, esci; geminate etimologice în differiteţlov), litterile, offeriu şi palliă, inclusiv hipercorectismul innundai; trebuie avută în vedere, aici şi în tot restul scrisului autograf al lui Eminescu, şi o frecventă omitere a semnelor diacritice, care face ca descrierea să rişte includerea în cod a unor omisiuni accidentale; oricum, ortografia din Umbra mea, vădeşte trăsături ale scrisului din prima perioadă a activităţii lui Eminescu, mult mai influenţată de etimologism decît după contactul cu ortografia junimistă. [SCRISOAREA LUI DIONIS] Fragmentul este publicat de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 3, [iulie-septembrie] 1977, p. 15— 17 Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. Se află în manuscrisul 2255, 295rv — 29Gr şi aparţine studiilor la Viena (1869 — 1872). Este singurul fragment manuscris din Sărmanul Dionis, pe care îl cunoaştem pînă acum. Ordinea din manuscris reprezintă în raport cu textul din „Convorbiri literare” o alăturare de pasaje, redactate oarecum independent, în două prilejuri apropiate. Aliniatul iniţial din „Convorbiri literare” nu arc corespondent în manuscris. Ne aflăm în faţa unei versiuni foarte probabil imediat anterioară transcrierii întregului text al nuvelei în forma publicată în revista ieşeană. Scrisoarea lui Dionis în versiunea din textul tipărit a nuvelei stă în atenţia lui I. M. Raşcu, care susţine că este compusă sub influenţa lui V. Alecsandri (845, p. 365). Comentatorul invocă în sprijinul acestei afirmaţii nuvela Mărgărita în care eroii fac schimb de scrisori şi unele din ele amintesc de cea a lui Dionis prin atmosferă, ton şi chiar unele expresii („II cunoşti şi tu, Margareta, acel chin, chin ce sfîşie inima ..."). Nuvela Mărgărita se publică fragmentar în „Albumul macedo-român” din 1880, îneît este exclusă influenţa lui Alecsandri asupra lui Eminescu. Atmosfera, tonul, expresiile sînt ale epocii în care scriu cei doi poeţi. 351 ORTOGRAFIA. Ortografie de tranziţie între etimologismul din Umbra mea şi scrierea mai foneticii din Sărmanul Dionis. Faţă de Umbra mea o notare cu (i) : atîta(2); grafiile cu [oa] = (6) se limitează Ia frumâsă (3) şi luminoşi, iar [ţ] = (9), (-u) / (-u) mut după consoană şi geminatele etimologice sînt cu totul absente, în schimb e atestată forma martyriu (căreia ii corespunde în CL martir, probabil tot cu sensul „martiriu”) ; mai semnalăm obişnuita oscilaţie în notarea lui [ie-] : inchipuescijinchipuiesce-ţi, ci. trebuie, aievea. ÎNTÎIA SĂRUTARE Povestirea este publicată fragmentar de G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic", XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 3. Este tipărită în volum prima dată de Alexandru Colorian în M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Cugetarea — Georgescu Delafras, [1943], p. 179—182. Se află în manuscrisul 2255, 250—254r şi este scrisă pe file independente, din hîrtie albă, primele 4 de 24 x 19 cm, ultima redusă prin tăiere, la 17 x 19 cm. Scris cu cerneală neagră, cu o grafie măruntă, destul de supravegheată şi lizibilă, textul acopere toată faţa primelor 4 pagini şi se continuă cu 3 rînduri pe ultima pagină. De la al doilea aliniat de pe pagina 251r („şi iar din greşală şi aşa mai departe"), textul este paralel cu segmentul respectiv din schiţa La aniversară, iar după aceea discontinuitatea naraţiei lasă să bănuim absenţa unei file, pierdută înainte de legarea şi numerotarea lor. Textul de pe pagina 250r, reprodus de noi convenţional ca motto, este scris după o bară oblică în dreapta titlului. După sens pare un fragment din partea pierdută şi arc corespondent în schiţa La aniversară : „închise ochii, lăsă capul pe umărul lui”. Aparţine epocii studiilor universitare (1869 —1874) şi purta iniţial titlul Primu-amor, şters, ulterior, de poet şi înlocuit cu întiia sărutare. Viaţa fericită de familie este prefigurată încă din Geniu pustiu prin unele scene, ca cele în care se înfăţişează căsnicia Finiţei din Munţii Apuseni. Eminescu propune un exemplu de înfăptuire a aspiraţiilor spre absolut în iubirea şi în statornicia care biruie adversităţile şi păstrează mereu ceva din puritatea naivă a primilor fiori. Titlul iniţial, Primu-amor, a fost şters şi înlocuit cu Întîia sărutare tocmai pentru că nu este vorba de o rememorare a unei prime iubiri urmată de altele, ci de una singură, iubirea de o viaţă, neîncetat proaspătă în toate etapele ei. Şi tocmai poezia acestei prospeţimi îndeamnă gustul sigur al lui Eminescu să renunţe la dezvoltarea „cam naivă şi inconcludentă" de aici (304, p. 247) şi să-i dea expresia concentrată şi echilibrată din La aniversară. ORTOGRAFIA. în linii generale este aceea din Umbra mea. Deosebiri: ca în Cezara, notarea sporadică a lui [î] cu semne specifice: [î] = (e) : densa(2), rizend, [î] = (â) : ăntîi, plângă, prânz, mânuţa’, [î] = = (fi) în stînt(2) faţă de unica atestare suntem’, [-ă] accentuat = (-â) : aşezâ, înconjură, plecă, sărută; [ga] = (d) nu este atestat alături de dulceaţă, neştearsă; ca şi în [Scrisoarea lui Dionis] o mai mare proporţie de forme cu (oa) : doamna, folositoare, ninsoare, noapte, scoate, ulicioarei, faţă de copilărâsă, grâsă, ore(2), oscilaţia afectînd uneori acelaşi cuvînt: nostre şi noastre, pote şi poate{2), Iile şi toateţ2); [ţ] este rar notat cu (9): braţiu sau cu (ţi): faţia (corectat în faţa)’, geminata etimologică în innocentă. [CEZARA] (variantă parţială) Fragmentele pe care le publicăm sub acest titlu se găsesc în manuscrisele : 2255, 2276(11), 2284, 228C şi reprezintă versiunea manuscrisă anterioară textului după care s-a cules nuvela în „Curierul de Iaşi”. Dintre aceste fragmente se publică în „Revista Societăţii Tinerimea română", în 1933 (171, p. 338 — 341) textul din manuscrisul 2284, iar în ediţia Proză literară din 1964 (97, p. 350—351) textul din manuscrisul 2255. Textul din manuscrisul 228G este publicat de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 3, [iulie-septembrie] 1977, p. 17 — 18. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. 352 Fragmentele corespund capitolelor VI—Vili din versiunea publicată în „Curierul de Iaşi", iar două dintre ele se pot consideră capitolele [IX] şi [X], Fragmentele se grupează în raport cu textul din „Curierul de Iaşi" în următoarea schemă : Cezara VI 2276(11), 43r—50r (2286.64r) (,,Curierul VII 2276(11), o Ir—57r de Iaşi”) VIII 2276(11), o8r—61r,6I v 2286, 62v—63r [IX] oosrr. —O.), 2oor [X : Moartea 2281, 34v-42v Cezarei] Fragmentele prezintă, în ciuda distribuţie i lor discontinue şi neregulate prin caietele poetului, o unitate fundamentală de concepţie şi de ortografii e, care situează redactarea lor, cam în aceeaşi perioadă, anterioară versiunii dată la cules pentru ,,Curierul dc Iaşi”. Este de presupus că în vederea acestei tipăriri, Eminescu a transcris textul într-o ortografie foarte apropiată de cea a „Convorbirilor literare", renunţînd la o seamă de particularităţi, cum se va vedea din descrierea ortografiei, dar lăsînd să-i scape, din partea pierdută a versiunii manuscrise cuvinte scrise conform regulei [sc] = [şt] înainte de vocala palatală (esci, pescera, pescerei, scii şi ştiinţifică), regulă respectată consecvent în versiunea manuscrisă. Fragmentul cel mai întins este cel din manuscrisul 2276(11) şi a suferit, la o recitire ulterioară, cîteva remanieri cu creion negru, care îl apropie de versiunea dată la tipar, pe care o putem socoti imediat ulterioară. Ultimul fragment manuscris, paralel cu textul tipărit, 2286, 62v—63r, păstrează amintirea unei faze de concepţie cînd Cezara era numită de poet Oceana. Textele care urmează pot fi numite, convenţional, capitolele [IX] şi [X], căci par să constituie un contimmm, la care însă Eminescu a renunţat atît în versiunea tipărită în „Curierul de Iaşi", cît şi în Cezara (E). Ceea ce am numit aici [X] poartă, de la ediţia D. Murăra.şu, Scrieri literare (83), titlul devenit tradiţional Moartea Cezarei, la care am renunţat pentru faptul că nu corespunde realităţii din manuscrise. Titlul este impropriu şi pentru faptul că nu este vorba numai de moartea Cezarei, ci a amînduror protagoniştilor nuvelei (323). Textul din manuscrisul 2286, 64r, foarte scurt, în care cei doi tineri sînt înfăţişaţi plimbîndu-se prin grădina palatului Bianchi, are corespondent în capitolul VI al versiunii tipărite, dar lipseşte în cea manuscrisă din 2276, 4<5r, unde l-am intercalat. Pentru tipar, Eminescu inversează portretele celor doi eroi, reţine aproape în întregime şi textual pe cel al lui Ieronim şi modifică radical pe cel al Cezarei. Renunţă şi la prezentarea generică a lor (Ş-aăesea, în nopţile-namorate .. . Şi alături cu ea mergea el) din manuscrisul 2206, 64 r şi transcrie începutul textului din manuscrisul 2276(11), 44r (,,Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi"), Poetul face, în felul acesta, trecerea, cam brusc, de la monologul interior al Ini Ieronim la prezentarea portretelor protagoniştilor nuvelei. Există în fragmentul din manuscrisul 2286, 64r, încadrat de noi în capitolul VI, două segmente, care apar, cu modificări, în alte capitole ale textului din „Curierul de Iaşi". Segmentul : ,.buzele coapte de sete de amor" îl întîlnim în capitolul VIII sub forma: ,,sinii crescuţi în sete de amor". Al doilea segment : „cu capul lui neacoperit, de Antinous" are, parţial, corespondent în capitolul II al nuvelei: ,,ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous". Aici textul nu mai face parte din portretul Ini Ieronim, ca în manuscris, ci din cel al Cezarei. Este neîndoios că au existat texte paralele şi pentru capitolele I—V. Jlai este de reţinut faptul că în trecerea de la textul păstrat în manuscris la cel tipărit, Eminescu a operat exact acelaşi tip de modificări, ca cele pe care, peste aproximativ cinci ani, le operează în textul din „Curierul de Iaşi" în vederea unei retipăriri, care însă se realizează abia după moartea sa. ORTOGRAFIA. Cele cinci fragmente care constituie varianta manuscrisă parţială la Cezara, în ciuda distribuţiei lor discontinue şi neregulate prin caietele şi filele răzleţe ale poetului, manifestă o unitate fundamentală a scrierii normate care poate fi, coroborată cu altele, o dovadă a redactării lor cam în aceeaşi perioadă, anterioară versiunii dată la cules pentru „Curierul de Iaşi”. Faţă de ortografia din „Curierul , care este în fond aceea a „Convorbirilor literare", ortografia versiunii manusciise are un număr de trăsături mai „arhaice”. Pentru vocale şi diftongi: alături de [oa] = şi [ga] = , care constituie norma generală, apare notarea sporadică, cu totul inconsecventă (şi nu întotdeauna absolut certă) : [oa] = sau chiar , [ga] = sau chiar pentru [ă] apare mai ales prin omiterea semnului diacritic pe dar şi altfel, în formele cu rc- şi în jcratec, paserea, selbatec, sennan, ferm, deău, şi dedea (u), stetu şi stetea(u)', nu apare niciodată -u / -ii mut după consoană; pentru consoane : nici o atestare a lui [ţ] < : rotunjeşte, în 227G(1I); în schimb, înainte dc vocală palatală [şt] este notat consecvent pentru actualul [z], inclusiv Cesara (spre deosebire de forma din CI: Cezara). Semnalăm cu acest prilej şi o caracteristică generală a manuscriselor eminesciene : nenotarea cratimei în cazuri ca : nu i, şi i, ce şi, spune mi sau, invers, grafii ca : ce ar, mişi, pleeînăuşi, puinăuşi, vreînduşi, lîrînăuse, lologindttseetc. . Mai trebuie menţionat aici şi faptul că cele cinci cuvinte : esci, pcscera, pescerci, scii şi sciinţifică care apar în versiunea din „Curierul de Iaşi” sînt de bună seamă reminiscenţe din varianta manuscrisă a Cezarii, şi anume din prima ei parte, nepăstrată, în speţă din capitolul III. CEZARA (E) Nuvela se publică în foiletonul ziarului „Epoca”, X, nr. 177, 29 iunie 1904, p. 1—2; nr. 178 1 iulie 1904, p. 1—2; nr. 179, 2 iulie 1904, p. 1—2; nr. 183, 6 iulie 1904, p. 1—2; nr. 184, 7 iulie 1904, p. -l —2. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. Eminescu elaborează această nouă versiune a nuvelei înainte de 1881 şi operează modificările pe un text din „Curierul de Iaşi”, unde se publică prima dată. Foiletoanele ziarului ieşean s-au păstrat în biblioteca lui Maiorescu,. într-o revistă germană din 1881 care publică poezia lui Schiller Mănuşa, în 13 limbi1. Traducerea românească este făcută de Eminescu şi ca este retipărită, în noiembrie 1881, în „Amicul Familiei”, foaie care apărea la Gherla. I. A. Rădulescu-Pogoneanu, unul din cei mai apropiaţi discipoli ai lui Maiorescu, publică în „Epoca”, în 11 iunie 1904, un articol, O baladă de Schiller tradusă de Eminescu, în care reproduce poezia Mănuşa şi o însoţeşte cu comentarii, I. A. Rădulescu-Pogoneanu nu ştie că poezia fusese reprodusă, încă în 1881, în revista din Gherla (382). I. Scurtu se opreşte la această problemă într-o cronică din „Sămănătorul”, publicată în 20 iunie 1904, şi insistă asupra prieteniei lui Eminescu. cu Eduard Grisebach din îndemnul căruia traduce poezia lui Schiller. Eduard Grisebach (1845 — 1906), poet german de mai mică însemnătate, îndeplineşte funcţii diplomatice la consulatele din Iaşi (1S7S) şi Bucureşti (1880) şi este editorul operei lui Schopenhauer, a cărui filozofie stă şi în atenţia poetului român. Perpessicius prezintă în comentariile sale împrejurările în care Eminescu traduce poezia Mănuşa şi reproduce din articolele lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu şi I. Scurtu (Opebe iii, p. 366—370). I. A. Rădulescu-Pogoneanu comunică în articolul său şi o serie de informaţii în legătură cu această versiune din Cezara şi ele se impune să fie neapărat reţinute pentru interesul lor documentar. „în acel volum care cuprinde traducerea baladei — scrie I. A. Rădulescu-Pogoneanu — erau puse, desigur de însuşi Eminescu, foiletoanele, din „Curierul de Iaşi” cu nuvela Cezara, avînd foarte multe suprimări şi cîteva îndreptări, făcute în două rînduri: la o primă revizuire, Eminescu introduce mici schimbări de redacţie şi suprimă pe ici pe colo cîte un cuvînt, cîte o propoziţie, sau pasagii de puţină întindere, toate aceste modificări sînt făcute cu cerneală; la o a doua revedere a novelei, Eminescu şterge nu numai cuvinte şi pasagii mici, ci părţi foarte întinse din lucrarea sa. Aceste îndreptări şi suprimări numeroase sunt interesante de cunoscut pentru spiritul critic şi pentru gustul literar al lui Eminescu : prin ele novela cîştigă în sobrietate de stil şi concentrare de gîndire; de aceea vom reproduce în jurnalul nostru şi această nuvelă originală a lui Eminescu, care, în forma ce i-a dat-o autorul, e ca şi o nouă lucrare”. I.A. Rădulescu-Pogoneanu nu s-a dovedit în nici o împrejurare a fi de rea credinţă, îneît informaţiile sale să fie puse la îndoială. Este de mare însemnătate şi precizarea ce o face că Eminescu intervine în text, în două rînduri, ceea ce se confirmă şi în lumina unor documente pe care le vom invoca mai departe. Nu putem trece totuşi cu vederea faptul că 1 Schalk-Bibliothck, Heft 5, Der Handseliuh (in 13 Sprachen), Leipzig, 1881, Verlag von Fr. Theil Verlag des« Schalk j>. 354 IV A. Răduîescu-Pogoneanu mi copiaz&, din comoditate, textul şi trimite la redacţia ,,Epocii’* foiletoanele ziarului ieşean tncît s-a putut pierde un document de-o valoare inestimabilă pentru cunoaşterea laboratorului eminescian : o operă tipărită cu intervenţii autografe operate in vederea republicării. Discuţia în legătură cu această versiune a nuvelei este reluată de T. Creţu în 1961 într-un studiu, Ultima formă a nuvelei ,,Cczara" (280). „Metoda folosită în această revizuire — arată T. Creţu — este aproape exclusiv suprimarea. Se observă uşor două genuri de suprimări: suprimări masive dc pagini întregi şi suprimări parţiale de fraze, propoziţii şi cuvinte în text". Dintr-un număr de aproape 12 000 de cuvinte, cîte are textul din ,.Curierul de Iaşi” stnt suprimate în versiunea din ,.Epoca" aproximativ 2 250 de cuvinte, se adaugă 25 de cuvinte noi, iar 31 sînt schimbate cu echivalente ale lor. Modificările operate de Eminescu sînt grupate de cercetător în mai multe categorii: ,,1. pasaje descriptive suprimate integral; 2. reflecţii ori consideraţii subiective ale autorului înlăturate; 3. fraze şi propoziţii ori numai părţi de propoziţie abandonate; 4. adjective şi alte determinative suprimate; 5. alte categorii de cuvinte înlăturate; 6. unele cuvinte schimbate cu echivalentul lor; 7. forma schimbată a unor cuvinte; 8. îndreptarea unei erori". Examenul filologic conduce la concluzia că modificările sînt operate de un foarte bun cunoscător al textului şi că acesta este călăuzit de o înaltă conştiinţă artistică. Nu putea întreprinde o revizuire a textului în asemenea condiţii dccît Eminescu. Explicaţiile ce le dă I. Creţu cu privire la cauzele care îl determină pe Eminescu să facă modificările în textul din ,,Curierul de Iaşi" sînt însă neconvingătoarc. Cercetătorul crede că este vorba de o ,,nouă artă a compunerii", prin care poetul caută să elibereze naraţiunea de balastul romantic. Nu poate fi însă demonstrată existenţa unei graniţe care să marcheze etape atît de tranşante între concepţia artistică a lui Eminescu din 1876 şi concepţia sa artistică de cîţiva ani mai tîrziu. Explicaţia propusă de I. Creţu lasă, pe de altă parte, fără răspuns întrebarea privind împrejurările în care ajunge această, versiune a nuvelei în mîinile lui Maiorescu şi motivele pentru care criticul o lasă uitată în biblioteca sa. Operaţia de revizuire a nuvelei are loc înainte de 1880 şi este cerută de Maiorescu, într-o împrejurare bine cunoscută. Criticul solicită scriitorilor junimişti — şi nu putea fi omis tocmai Eminescu — încă în 1879, să-i pună la dispoziţie texte reprezentative din prozele lor spre a fi traduse de Mite Kremnitz in germană. Nene rumănische Skizzcu, volumul la care ne referim, se tipăreşte la Leipzig, în 1880 şi el se deschide cu nuvela lui Slavici, Gura satului, căreia îi urmează Andrei Florea Ctircanul de N. Gane, Fudulea Taichii de Slavici, Ionita Cocovei de I. Negruzzi şi Noaptea Sfîntului Andrei de N. Gane. Maiorescu opreşte traducerea Cezarei din considerente pe deplin justificate din punctul său de vedere. Criticul urmărea ca, prin traducerile Mitei Kremnitz, publicul german să ia cunoştinţă de aspectele mai caracteristice din viaţa poporului român. în această privinţă nu se înşela şi Gxira satului, Fudulea Taichii, Andrei Florea Curcanul şi chiar Ionita Cocovci stîrnesc mult interes în lumea cititorilor germani. Nuvela lui Eminescu cîştigă în privinţa acţiunii, prin înlăturarea pasajelor descriptive, însă ea nu tratează un subiect românesc, puţind interesa, sub acest aspect, pe cititorul străin. Nuvela nu înfăţişează, pe de altă parte, nici oameni din popor şi contrazicea teoria lui Maiorescu din acea vreme cu privire la ,.romanul popular". Judecată din această perspectivă, chiar şi o povestire ca Noaptea sfîntului Andrei prezenta mai mult interes pentru cititorul german decît nuvela poetului. Nu este pentru noi nimic nefiresc în faptul că Eminescu. nu reclamă textul noii versiuni a scrierii sale sau că uită de el. Nici nu-1 interesa, probabil, de vreme ce operase toate acele suprimări doar în vederea unei traduceri şi nu avea neapărat drept ţel obţinerea unui produs artistic superior, ultima formă voită de el a nuvelei. Acesta este şi motivul pentru care în acest volum nu am acordat versiunii din ,.Epoca" a Cezarei statutul de text definitiv, ca ultimă expresie a voinţei autorului, reprodueînd-o totuşi, ca fiind autentică şi de un deosebit interes pentru cunoaşterea unui anumit aspect al travaliului artistic eminescian. GENIU PUSTIU Romanul este tipărit prima dată de I. Scurtu în M. Eminescu. Geniu pustiu. Roman inedit. Cu o introducere critică şi cu note, Bucureşti, Editura Institutului grafic ,,Mincrva", 1904, XXXV 4* 183 p. Menţiunea de pe copertă cu privire la data apariţiei romanului nu corespunde realităţii. , Vămănătorul" îşi informează cititorii, încă în 14 decembrie 1903, că romanul urma să apară „zilele acestea" (17). Romanul intră în librării, „înainte de Crăciun" cum se arată in nota introductivă îa fragmentul reprodus în „Sămănă-torul", în 28 decembrie 1903, şi se dau şi alte informaţii cu privire la această scriere „inedită" (151). Exis- 355 tenţa romanului In manuscrise este semnalată de Ilarie Chendi în prefaţa la volumul de literatură populară, tipărit în 1902, cînd reproduce şi două pasaje din această',',bucată mai lungă de proză"1. Ediţia din 1903, întocmită de I. Scurtu după manuscrise, se retipăreşte în mai multe rînduri (31, 50,. 04, 95) şi serveşte şi altor editori ca text de bază. Romanul se află în manuscrisul miscelaneu 2255, 2 lr—34 r, cu completări pe foile 21 v, 24v, B5v, UGv, B4v, f)5v. Manuscrisul reprezintă, în materialitatea sa, un corpus rezultat din legarea filelor, iniţial independente, şi numerotate, prin stampilarc, după intrarea lor în patrimoniul Academiei Române. Ca format, manuscrisul se constituie din două grupe, care se disting printr-o mică diferenţă : 35 X 20,5 cm, filele 21—1-5, 34x21 cm, filele 45—CI (cu o subgrupă C7 —03, unde înălţimea variază între 34,4 şi 34,8 cm). Deosebirile mai importante între cele două grupe privesc calitatea hîrtiei: filele din prima grupă sînt mai groase, filigranate, • cu zebrură orizontală, întretăiată de linii verticale şi perforate în partea dinspre cotor; cele din grupa a doua sînt din hîrtie semivelină, nefiligranată, cu o înfăţişare mai pronunţată de manuscris vechi. Romanul este împărţit în patru capitole: I. Tasso-n Scoţia (21r—2fir), II. (2fir—33r), III. (33r— 04r), Poesis (83v — 84v), ultimul nenumerotat. Ne întîmpină încă de la această proza de tinereţe a poetului metoda sa de lucru, atît de caracteristică. Textul este scris pe pagina din dreapta, iar cele din stînga sînt rezervate completărilor, aici destul de puţine în raport cu extinderea scrierii. Dintre acestea, cele mai importante sînt cele de pe foile 83v şi 84v, care formează partea a patra a romanului, epilogul, şi pe care poetul nu o numerotează. Este extracontextuală şi nu aparţine romanului, cum demonstrează Perpessicius (Opere i, p. 287—289), strofa 10 din versiunea I a poeziei Vencre sî Madonă, scrisă pe fila 5Gr şi tăiată apoi oblic. Textul continuă celelalte nouă strofe din manuscrisul 22»5, scrise pe filele 124v şi 125v şi tăiate de asemenea oblic. Strofa la care ne referim este considerată dc unii editori ai operei poetului ca aparţinînd romanului. Dintre aceştia este şi D. Murăraşu care prezintă demonstraţia lui Perpessicius numai ca o interpretare posibilă 2. Să mai notăm că filele 124v şi 125v reprezintă jumătăţi de coaie, dc acelaşi tip şi dimensiuni ca fila 5Cr şi au scris pe recto text din [Avaiarii faraonului Tlă]. ' ' Grafia textului de bază este (ca şi ortografia) în mare aceeaşi, cu schimbări fireşti de la etapă la etapă de redactare, mai îngrijită sau mai grăbită, mai mare sau mai măruntă, mai subţire sau mai groasă, în funcţie şi de calitatea sau starea peniţei ori de încărcătura ei cu cerneală. Textul poartă semnele a patru tipuri de intervenţii: 1. intervenţii cu aceeaşi cerneală neagră-cafenic cu care este scris textul de bază ; ele sînt cele mai numeroase şi reprezintă corecturi şi ameliorări simultane cu redactarea (copierea) textului de bază ; 2. intervenţii cu altă cerneală, ceva mai neagră, de bună seamă prilejuite de recitirea, cîndva mai tîrziu, a textului de bază; 3. intervenţii cu creion roşu neascuţit şi 4. intervenţii cu creion negru. Ultimele două tipuri de intervenţii au în comun faptul că, după grafie, par a fi relativ mult posterioare scrierii textului de bază şi că, mai adesea decît intervenţiile cu cerneală de tipul 2, operează, în afară de modificări de amănunt, sugestii de eliminare sau remaniere a unor porţiuni de text mai mari; altfel, creionul negru apare mai des decît cel roşu şi este posterior acestuia, cum reiese mai ales din faptul că în cîteva locuri creionul negru scrie peste cel roşu, dar şi din acela că cel negru operează remanieri chiar în cadrul unor pasaje barate cu roşu. Mai trebuie notat faptul că amîndouă tipurile de intervenţii cu creion apar numai pînă la G4r inclusiv (dacă vrem să considerăm semnul cu creionul de pe G8r drept accidental), ceea ce poate să însemne fie că, la lectura respectivă, textul era în întregime redactat (adică pînă la 84v), dar nu a mai existat interesul, timpul sau nevoia unor intervenţii, fie că porţiunile de text de după încetarea acestor intervenţii sînt redactate (sau copiate) ulterior datei intervenţiilor respective, în schimb intervenţiile cu cerneală mai neagră se întind pînă la 80r inclusiv şi sînt semnul unei recitiri (aproape) complete a textului, dar nu posterioară intervenţiilor cu creion negru, deoarece a doua intercalare cu cerneală mai neagră (de tip 2) de pe 21v a fost marcată cu un semn de trimitere cu creion negru adaus după redactarea intercalării. în stabilirea textului am luat în considerare de fiecare dată versiunea cea mai recentă, dar n-am ţinut seamă de tăieturile de text sau de liniile marginale care nu oferă substitutele necesare păstrării coerenţei contextuale. în cazul intervenţiilor cu creionul, cînd ele se află în concurenţă am dat întîietate celor cu creion negru, cele mai recente şi mai explicite. La sfîrşitul Variantelor, în cadrul cărora se dă detaliul complet al tuturor celor patru tipuri de intervenţii, se face demarcarea tipurilor 2, 3 şi 4, pentru a facilita cercetării ulterioare o caracterizare diferenţiată a lor, după frecvenţă, distribuţie, particularităţi de conţinut etc. 1 M. Eminescu, Opere complecte I. Literatură populară, Bucureşti, Editura Institutului de arte grafice „Minerva”, 1902, p. XIII. Se dă şi titlul romanului, arătîndu-se că eroul era un tînăr transilvănean venit în Bucureşti. ■ 2 M. Eminescu, Poezii, I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 342. 356 Există suficiente dovezi să demonstrăm că romanul este o transcriere după texte mai vechi. O mărturie concludentă o constituie şi faptul că în manuscrisele poetului sc află un număr de texte care permit să vorbim de o preistorie a romanului. Asupra raportului dintre aceste texte şi roman stăruim în prezentarea lor. Stabilirea datei cînd îşi transcrie Emincscu romanul ridică mari dificultăţi şi nu s-a ajuns, pînă acum, la un punct de vedere unanim acceptat. Comentatorii operei poetului preferă să nu facă distincţie între o etapă dc elaborare a romanului şi una de transcriere a lui. „Avem deci ca epocă a concepţiunii — scrie I. Scurtu în studiul introductiv la ediţia sa —, formării şi închegării romanului ce publicăm — anii 1868— 1871” (16, p. XXV). După I. Scurtu, această opinie este împărtăşită şi de alţi cercetători. G. Călinescu vine cu un punct de vedere deosebit şi arată că această scriere din tinereţe a poetului este concepută in vremea rătăcirii prin Ardeal şi aşezată pc hîrtie cam în preajma începuturilor studenţiei la Viena” (304, p. 239). Întîlnim şi puncte dc vedere foarte restrictive, însă neargumentate. ,,încercarea dc roman — scrie D. Murăraşu — este din 1868”3. Dintre editorii operei lui Emincscu, Perpessicius este, fără îndoială, acela care se preocupă mai stăruitor dc această problemă. în Cronologic şi în comentariile din primul volum al ediţiei sale arată că Eminescu ,.începe să scrie romanul” în 1868 (Opere i, p. XL, 311, 312), ca după cinci ani, în ccl de-al treilea volum al ediţiei, să vină cu precizarea că este ,,redactat înainte de 1870 (cca 1869)” (Opere iii, p. 297). în proiectul de prefaţă la proza literară (278, p. 315) reafirmă punctul de vedere din primul volum, ca în prefaţa la cel de-al şaselea, ultimul pe care îl tipăreşte, să se oprească la anul 1869, fără alte precizări (Opere vi, p. 12). Interesantă este îndeosebi menţiunea din volumul V, unde Perpessicius vorbeşte de ,,epoca primului Geniu pustiu” pe care o fixează între anii 1869 — 1870 (Opere v, p. 576). Din datele pe care le propune Perpessicius, se observă că restrînge, în raport cu I. Scurtu, epoca în care lucrează poetul la roman, fără însă sa facă alte distiucţii. Un răspuns în această problemă nu poate da decît cercetarea genezei romanului. Mărturiile mai vechi în legătură cu preocupările Iui Eminescu, ca romancier, le găsim în două din scrisorile sale către Iacob Negruzzi, redactorul ,,Convorbirilor literare”, trimise din Viena, in 6 februarie 1S71 şi în 16 mai 1871. De la ele pornesc şi comentatorii operei poetului, cînd fixează anii 1868—1871, ca epocă a genezei romanului.,, Apoi romanul meu am început a-1 scrie — îl informează Eminescu pe I. Negruzzi în 16 mai 1871 — parte după impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe cînd eram în Bucureşti, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania” (465, p. 321 — 322). La baza romanului stau, cum mărturiseşte însuşi Eminescu, un episod istorisit de studentul din Transilvania şi impresiile sale din Bucureşti din 1868. Eminescu întreprinde în Transilvania cel puţin patru călătorii, dintre care trei în zone ale acestei provincii româneşti în care se petrece şi acţiunea romanului. Eminescu vizitează Transilvania pentru prima dată în 1865, cînd însoţeşte trupa Fanny Tardini in acest al doilea turneu, după ccl din 1864, pc care îl întreprinde la Braşov4. Trupa dă reprezentaţii toată vara şi este posibil ca Eminescu să fi vizitat acum şi Sibiul, unde Xicolae, fratele său, îşi făcea studiile la Academia germană de drept. Călătoria aceasta, ca de altfel şi cele de mai tîrziu, face asupra lui Eminescu o impresie puternică, de care îşi va aminti şi mai tîrziu. ,,Arătaţi-mi la noi —îi va scrie Eminescu lui I. Xegruzzi în 6 februarie 1871 — un oraş patriotic ca Braşovul” (465, p. 316). Eminescu întreprinde cea de-a doua călătorie a sa în Transilvania în 1866, cînd trece munţii prin Pasul Rodnci, coboară la Dej şi de aici se îndreaptă spre Tîrgu Mureş, unde îi întîlneşte pe Ion Cotta şi Teodor Cojocariu, teologii blăjeni, care il duc cu căruţa pînă la Blaj şi care îl şi găzduiesc în oraşul de pe Tîrnave. Opinia că Eminescu a intrat in Transilvania prin Pasul Bicaz nu poace fi acceptată. în descrierea călătoriei sale cu Teodor Cojocariu şi Eminescu de la Tirgu Mureş pînă la Blaj, Ion Cotta ţine să facă precizarea că „prin Bicaz cl [Eminescu] n-a fost” 5. Se putea susţine, chiar în absenţa acestei mărturii, că Eminescu-trebuia să aleagă în călătoria sa spre Blaj drumul cel mai scurt şi cel mai frecventat de transilvăneni şi bucovineni în trecerea lor dintr-o provincie în alta, amîndouă atunci sub stapînirea austriacă. Dela Blaj, Eminescu se îndreaptă spre Sibiu, ca de aici să treacă în ,,ţară”. Eminescu întreprinde a treia călătorie în Transilvania în 1867, cum se vede din scrisoarea ce i-o adresează avocatul Emerich Christiani din Timişoara şi al cărei concept se păstrează în manuscrisul 2287, 38. Este cea mai lungă călătorie pe care o face Eminescu în Transilvania, însă şi cea mai puţin cunoscută. Nu încape discuţie ca şi de astă dată Eminescu intră în Transilvania tot din Bucovina şi coboară pe Valea Someşului, unde avea colegi şi putea face popasuri mai lungi. Dintre colegii săi de la Cernăuţi se cuvine menţionat Ioan Neamţu din părţile Năsăudului, mai exact din 3 M. Eminescu, Poezii, I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 324. 4 G. Baiculescu, Mihai Eminescu şi Pani Tardini, BME, I (1930), nr. 2, p. 80 — 85. Informaţii despre turneele din 1864 şi 1865 în Bucovina şi la Braşov. Eminescu însoţeşte trupa Fanny Tardini desigur şi în turneul de la Braşov, din 1864. G E. Dăianu, Eminescu şi Blajul — Cum a venit Eminescu la Blaj —, F, XXXVIII (1902), nr. 26, 30 iun.^13 iul., p. 301 — 302. 357 Feldru, cu care studiază împreună la Viena şi căruia ii închină oda La moartea lui Ncamlu (Opere i, p, 243, 292, 452, 495 — 496, 514). Eminescu străbate şi în această călătorie toată Valea Someşului şi trece prin Dej, vizitează Gherla, de unde se îndreaptă spre Cluj. Despre aceste oraşe găsim însemnări şi în manuscrise (2275(11). 14, 2255, 14), iar descrierea Clujului o publică G. Călinescu în ediţia nouă a exegezei sale (304, p. 496). Itinerariul călătoriei lui Eminescu de la Cluj pînă la Timişoara nu poate fi stabilit în stadiul actual al cercetărilor. iSTu încape însă discuţie că poetul face călătoria, în cea mai mare parte a ei, pe Valea Murăşului, pe care o descrie în roman, ca şi ţinutul Clujului şi al Munţilor Apuseni. Eminescu întreprinde în Transilvania ultima călătorie, a patra, în 1868 şi asupra ci stăruim mai departe. Poetul străbate, în două din călătoriile sale în Transilvania — cea din 1866 şi 1867 — drumul pe care îl fac şi străbunii săi, cu cîteva veacuri mai înainte, în trecerea lor din Transilvania în Bucovina 6. Eminescu îşi notează episodul de la studentul transilvănean, la Blaj, în călătoria din 1866, cînd face un popas mai lung în oraşul de pe Tîrnave. Episodul istorisea întîmplări din revoluţia transilvăneană din 1848 şi el stă la baza jurnalului lui Toma Nour. Cînd Eminescu păşeşte pe pămintul Transilvaniei cunoştea această provincie românească din lecturile pe care le face la liceul din Cernăuţi. în biblioteca gimnaziştilor cernăuţeni se aflau lucrările lui Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dacia (Buda, 1812), Gh. Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri (Iaşi, 1853 —1854), A. 'j'reboniu Laurian, Istoria românilor (Iaşi, 1833), o altă lucrare a lui A. Treboniu Laurian, publicată fără semnătură, Documente istorice despre starea politică şi ieratică a românilor din Transilvania (Viena, 1850), A. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară (Viena, 1852), V. Maniu Disertajiune istorico-critică şi literară tractînd despre originea românilor din Dacia-Traiană (Timişoara, 1857), Dionisie Fotino, Istoria generală a Dacici (Bucureşti, 1859), I. V Pusu, Compendiu de istoria Transilvaniei (Sibiu, 1864), I. Mi cu Moldoveanu, Istoria Ardealului (Blaj, 1866). Eminescu găsea în biblioteca gimnaziştilor din Cernăuţi şi lucrarea lui Vinccnţiu Babeş, Cauza limbilor şi naţionalităţilor în Austria, tipărită la Viena, în 1860, care cuprinde informaţii bogate cu privire la situaţia românilor transilvăneni şi lupta lor pentru libertate naţională. Eminescu înregistrează unele din aceste cărţi în 1866 şi 1867, în catalogul bibliotecii, Ctinsemnăciunariitl venitului, cheltuielilor şi avutului bibliotecii învăţăceilor români gimnasiali cernăuţeni (557, p. 175, 176, 177). Eminescu se [urmează în cultul pentru revoluţia din 1848, acum, în anii şcolarităţii la Cernăuţi. Aron Pumnul, profesorul său de română, la care stă o vreme în gazdă, este unul din participanţii la revoluţia din 1848 în Transilvania şi redactează manifestul din aprilie 1848, prin care.românii sînt convocaţi la prima adunare de la Blaj (30 aprilie 1848). Despre această adunare vorbeşte şi Eminescu în roman. Activitatea revoluţionară a lui Aron Pumnul nu încetează în refugiul său pe pămintul Bucovinei şi întreprinde şi aici o serie de acţiuni în sprijinul ideilor revoluţiei transilvănene din 1848. La unele din aceste acţiuni participă şi elevi ai săi din clasele superioare. Aron Pumnul creşte cîteva generaţii de şcolari, din care face parte şi cea a lui Eminescu, in cultul pentru trecutul dc luptă al poporului român şi pentru valorile sale spirituale. Asupra acestui aspect sc opreşte şi Eminescu, cîţiva ani mai tîrziu, cînd prezintă activitatea profesorului său. Aron Pumnul ,,e personificarea unui principiu — scrie Eminescu —, sufletul nemuritor neapărat — care a dat consistenţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune”7. Cînd păşeşte pc pămintul Transilvaniei, Eminescu era pregătit să înţeleagă realităţile sociale şi politice de aici şi va purta provinciei de obîrşic a străbunilor săi un interes nedesminţit toată viaţa. Studentul transilvănean de la care îşi notează Eminescu episodul din revoluţie este, după părerea noastră, Filimon llea, originar din „scaunul” Arieşului8. Eminescu îl cunoaşte în 1866, la Blaj. Filimon Ilea era elev în clasa a Vil-a şi, cu o cultură mai întinsă decît a celorlalţi şcolari blăjeni, poetul găseşte în el un partener pentru discuţii filozofice. Eminescu îi închină poezia Amicului F.I., scrisă tot acum, dar pc care o publică în „Familia” abia în aprilie 1869. Poezia poartă în manuscrise titlul Amicului Filimon Ilca (Opere i, p. 26 — 27, 278—283, 461) şi în ca poetul vorbeşte de adevăr, dreptate, libertate, dreptul dc a exista, pentru care luptau şi românii transilvăneni : Dar credeam ambii în adevăr Sorbeam din aer ca din Dreptate Priveam în soare ca-n libertate A fi credeam că-i un drept de fier. c D. Vatamaniuc, Să fie Blajul vatra străbunilor lui Eminescu ?, MANUSCRIPTUM, VII (1976), nr. 1, [ian.—mart.], p. 127 — 138. 7 M. Eminescu, O scriere critică, ALB-1, V (1870), nr. 5, 9/21 ian., p. 2. • s G. Bogdan-Duică, Filimon llea, BME, IV (1933), nr. 11, 1933, p. 30. Şi un al doilea articol : Amicul Filimon Ilie, BMB, VI (1935), nr. 13, p. 48. Informaţii despre familia sa, studiile la Blaj şi prietenia cu Kminescu. ’ ’ După glorificarea lui Aron Pumnul, ,,geniul marc al deşteptării naţionale" (La moartea lui Aron Pumnul) şi după elogierea lui I. Heliade Rădulcscu pentru cîntarea ,,de mărire" (La Heliade), poetul închină această a treia odă a sa unui elev blăjean şi faptul acesta este de natură să stîrnească nedumeriri. Eminescu se intîlnea însă cu ,,studentul" blăjean în cultul pentru istoria naţională. Filimon Ilea stenogra-fiază înainte de 1864 Istoria românilor din Dacia superioară, tratatul lui A. Papiu Ilarian, iar Asociaţiunea transilvană îi acordă, în septembrie 1864, un stipendiu să sc perfecţioneze în stenografie0. Eminescu cunoaşte tratatul lui A. Papiu Ilarian de la Cernăuţi şi el figurează printre cărţile pe care le înregistrează în catalogul bibliotecii înainte dc a întreprinde călătoriile sale în Transilvania. A. Papiu Ilarian consacră al doilea volum al său revoluţiei din 1848 în Transilvania şi multe din întîmplările descrise aici sc întîlnesc şi în romanul poetului. . Există mărturii care arată că Eminescu trece, încă în 1866, cînd se afla la Blaj, la elaborarea-primei sale scrieri în proză. Poetul îl informează pe I. Vulcan, directorul „Familiei", că întocmise o „novelă", care era foarte lungă. Nu vedem ce altceva putea să evoce decît întîmplări din revoluţie, pe care le aşterne pe hîrtie, acum, în popasul blăjean. „Trimite-mi novela aceea, îi răspunde I. Vulcan in 26 august 1866, dacă e prea lungă se va scurta" (362). Cîteva luni mai tîrziu, în octombrie 1866, I. Vulcan îi scrie din nou, lăsînd să se înţeleagă că putea publica şi o scriere mai lungă. „Nu e încă gata novela — întreabă redactorul „Familiei" — despre care mi-ai scris? Dacă e gata, trămite-mi-o de loc, căci acum s-ar putea publica” (362). Din corespondenţele lui I. Vulcan se desprinde că Eminescu îşi aşterne „novela” pc hîrtie încă înainte dc august 1866, de vreme ce îl putea informa pe redactorul „Familiei" asupra extinderii ei. „Novela" este, după părerea noastră, jurnalul lui Toma Nour, într-o primă formă, se înţelege, în jurul căruia sc vor grupa apoi celelalte părţi ale romanului. Eminescu nu-şi poate reglementa situaţia şcolară la Blaj şi se vede silit să părăsească oraşul. Se îndreaptă spre Sibiu şi, de aici trece în „ţară”. Jurnalul lui Toma Nour rămîne în stadiul dc „novelă” încă doi ani. Călinescu are dreptate cînd susţine că punctul de plecare al romanului îl formează peregrinările poetului în Transilvania. Eminescu trece la elaborarea romanului, cum arată în scrisoarea către I. Negruzzi, în 1868, în împrejurări ce sc impun să fie cercetate mai îndeaproape. Poetul face în vara acestui an cea de-a patra călătorie a sa în Transilvania şi ea a stat în atenţia cercetătorilor, fără însă să i se acorde un rol decisiv în geneza romanului. Eminescu însoţeşte trupa lui Mihail Pascaly în turneul din Transilvania şi Banat, poate cel mai strălucit din cîte le întreprinde in provinciile româneşti de sub stăpîniri străine.-Braşovul, Sibiul, Lugojul, Timişoara, Aradul, Oraviţa fac o primire triumfală artiştilor bucureşteni10. Eminescu este in acest turneu nu numai sufleur, cum se ştie, ci şi secretar al lui M. Pascaly, în care calitate întocmeşte adresele către oficialităţi şi înştiinţările către public. Un apel către publicul din Arad, întocmit de Eminescu in 16 iulie 1868 şi semnat de M. Pascaly, arată că trupa bucureşteană urmărea să facă cunoscută peste munţi „arta teatrală română" n. Primirea triumfală a trupei lui M. Pascaly în oraşele transilvănene se explică şi prin unele împrejurări politice. ălai mulţi intelectuali transilvăneni se întrunesc la Blaj în 3/15 mai 1868, cu o zi înainte de sosirea trupei lui M. Pascaly la Braşov, şi dau publicităţii Prommciamentul de la Blaj prin care readuc în discuţia publică revendicările românilor din 1848. Pronunciamentul... cere autonomia Transilvaniei, reactivarea articolelor dc lege prin care românii sînt recunoscuţi „naţiune regnicolară" ..şi redeschiderea dietei de la Cluj pe baza „reprezentaţiunii poporali”. Pronunciamentul... se publică în „Gazeta Transilvaniei", „Federaţiunea", „Telegraful român" şi stîrneşte un puternic ecou în opinia publică. Stăpînirea austro-ungară trimite în judecată mai mulţi intelectuali români, determinînd în rîndul opiniei publice româneşti o mişcare largă de protest. Uie Slăcelariu declară în dieta din Budapesta că naţiunea română nu recunoştea ca legală „uniunea pripită" a Transilvaniei cu Ungaria şi că ea era un act arbitrar A2. Presa transilvăneană face loc în coloanele sale discursului lui Simion Bămuţiu rostit la Blaj în 2/14 mai 1848 şi subliniază acele pasaje în care se proclamă dreptul poporului român la libertate naţională. „Libertatea fiecărei naţiuni nu poate fi decît naţională — spune Simion Bămuţiu —, libertatea fără de naţionalitate nu sc poate înţelege Ia nici un popor de pc pămînt". Presa de peste munţi publică zeci dc Răsunete, prin care românii din toate colţurile Transilvaniei şi Banatului se pronunţă în sprijinul revendicărilor revoluţiei din 1848. însoţind trupa lui M. Pascaly prin Transilvania şi Banat în mai — august 1868, Eminescu este martor şi participă, în felul său, la mişcarea dc protest a românilor dc peste munţi, de-o amploare fără pre- B Dr. I. ăl., Adunarea gen. a IV-a a Asociaţiunii noastre, GT, XXVII (1864), nr. 61, 29 iul./IO aug., p. 243—245. Informaţii despre acordarea stipendiului în Protocol, GT, XXVII (1864), nr. 72, 8/20 sept., p. 289-290. _ ... 10 G. Bogdan-Duică, Multe şi mărunte despre Eminescu. Vara anului 1868, VR-1, XVI (1924), nr. 12, dec., p. 383 — 393. 11 FED, I (1868), nr. 106, 16/28 iul., p. 418. 12 T. V. Păcăţianu, Cartea de aur, IV, Sibiu, 1906, p. 345. ccdent dc la revoluţia din 1848. Poetul trece la redactarea romanului in acest climat politic. însemnările sale din peregrinările transilvănene capătă finalitate, puţind fi organizate în jurul unei idei călăuzitoare. Face din ele jurnalul lui Toma Nour, un jurnal al revoluţiei, iar din descrierea societăţii bucureştenc o satiră la adresa generaţiei sale. Căci niciodată înainte nu-i apăru mai evident contrastul, ca la întoarcerea din Transilvania, în septembrie 1868, între cosmopolitismul saloanelor bucureştenc şi lupta românilor din provinciile dc sub stăpîniri străine pentru dreptate socială şi libertate naţională. ' Eminescu are în faţă cînd trece la elaborarea romanului, în toamna anului 1868, episodul din revoluţie (,,novela”), ce-1 aşterne pe hîrtie în 1866, însemnările din călătoriile prin Transilvania, la care alătură impresiile din viaţa societăţii bucureştene. Descrierea acesteia se impune să fie privită ca un prolog ce serveşte de cadru pentru jurnalul lui Toma Nour. Poetul introduce în textul mai vechi al acestui jurnal şi episoade, pe care nu le putem izola decît în puţine cazuri. Exemplul cel mai caracteristic îl oferă episodul aprinderii morii, care se păstrează şi în manuscrise, într-o redactare independentă. Ea face parte, împreună cu alte texte, pe care le prezentăm mai departe, din preistoria romanului. Nu încape îndoială că şi alte însemnări din manuscrise fuseseră destinate, iniţial, romanului, fără însă ca ulterior să fie incluse în naraţiune. Eminescu îl informează pe I. Negruzzi că începe să scrie romanul în Bucureşti, în 1868, dar nu spune şi cînd termină. Poetul se referă, desigur, la prolog, în care descrie societatea bucureşteană. Prologul şi jurnalul lui Toma Nour („novela”) sînt transcrise în forma în care se păstrează în manuscrise înainte de 1870, cînd îşi copiază şi poeziile ce le avea risipite printre foile sale. Spre deosebire de poezii, pentru care foloseşte caiete de format mijlociu, confecţionate de el, romanul îl transcrie, cum am văzut, pe foi de format mare şi de dimensiuni diferite. Surprinzător apare şi faptul că pentru prima parte a romanului (21 -i-l) utilizează foi de format mare desprinse dintr-un registru, iniţial şnuruit. Asemenea registre putea primi de la Mihail Pascaly pentru copierea de roluri, dar putea găsi şi la Ipoteşti, în casa părintească. Gheorghe Eminovici, tatăl său, se folosea de asemenea registre pentru ţinerea socotelilor moşiei şi întocmeşte, pe foi desprinse din ele, diferite rapoarte administrative. Eminescu îşi transcrie romanul, dacă aşa stau lucrurile, la Ipoteşti, în vara anului 1869, înainte de plecarea la Viena pentru studii universitare. Romanul trece prin toate fazele, pînă la încheierea sa, înainte de 1870. Călinescu are dreptate cînd susţine, cu intuiţia sa extraordinară, că această operă a poetului este „aşezată pe hîrtie în preajma începuturilor studenţiei la Viena”. Romanul se termina, la transcrierea sa, cum se vede din manuscrise, cu înfrîngerea revoluţiei, căsătoria Finiţei şi moartea tatălui lui Toma Nour. „întristarea-mi intrase-n inimă — putea spune, pe drept cuvînt, eroul poetului —, întristarea şi pustiul.” Eminescu ia cunoştinţă, îndată după sosirea sa la Viena, în toamna anului 1869, dc lupta popoarelor din Imperiul austro-ungar pentru dreptate socială şi libertate naţională. Poetul este însufleţit dc lupta popoarelor asuprite de sub stăpînirea austro-ungară şi încă in ianuarie 1870 recomandă scriitorilor din generaţia sa să urmeze exemplul lui Victor Hugo „adoratoriu al poporului” în „luptele sale, în simţirea sa, în acţiunea sa”13 14. Cîteva luni mai tîrziu, în aprilie 1870, Eminescu publică în „Federaţiunea” cele trei articole, Să facem un congres, In unire e tăria şi Echilibrul in care cere ca românii de sub stăpînirea austro-ungară să se alăture cehilor, galiţienilor, tirolezilor, triestenilor în lupta împotriva asupririi sociale şi naţionale. „Să ne grăbim dar a ne declara solidari cu naţiunile nemulţumite ale Austriei — scrie Eminescu în articolul In unire c tăria — ; să păşim la o activitate comună cu ele, căci mîni chiar va fi prea tîrziu, mîni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnării constituţiunei, cari vor fi ajutat a o răsturna”1*. Lupta popoarelor oprimate din Imperiul austro-ungar se bucura dc sprijinul mişcării muncitoreşti, fapt care se impune să reţină atenţia pentru definirea poziţiei lui Eminescu din anii 1869—1870. Nu avem nici o mărturie că poetul cunoaşte nemijlocit mişcarea muncitorească. Pomenirea numelui lui Karl Marx în manuscrisul 2261, 90 este o însemnare în vederea unei eventuale lecturi. Interpretarea care i s-a dat în unele studii eminesciene — şi i se mai da — nu este în spiritul adevărului. Eminescu face lecturi din opera lui Marx, însă mai tîrziu, cum se vede din articolele sale politice. Poezia Proletarul, scrisă de Eminescu înainte de august 1870, cu îndemnuri să fie zdrobită ,,orînduiala cea crudă şi nedreaptă” şi care va intra, ca primă parte, în împărat şi proletar (Opere i, p. 343—347), se încadrează în mişcarea generală a luptei ce se ducea în Austria multinaţională din acei ani împotriva asupririi sociale şi naţionale. Eminescu se gîndea, în acest context social-politic din 1870—1871, să-şi intituleze şi romanul Geniu furtunatec. însemnarea o găsim în manuscrisul 2257, 50v. Este urmată de un text german, separat printr-o linie orizontală şi datat: 1870, 17 Febr., fapt care ne dă dreptul să o încadrăm în preocupările de acum ale poetului. însemnarea este precedată, în stînga, de cuvintele Dati-mijArpa de aramă, iar în dreapta dc 13 ^1- Eminescu, Repertoriul nostru teatral, F, YI (1870), nr. 3, 18/30 ian., p. 27. 14 1*ED, III (1870), nr, 34, 10/22 apr., p. 132. Sublinierile, în text. 360 alte cuvinte : după, furtunatcc (furtună), golan, zevzec. Cuvintele din dreapta sint înşirate ca intr-un dicţionar şi li se dau şi sinonimele : dupac, dupăci (a da pumni), golănime, fără creieri. Pentru furtunatec dă ca sinonim : fluşturatcc. Cu o asemenea opinie despre semnificaţiile cuvîntului furtunatcc se explică de ce Eminescu renunţă să-şi intituleze romanul Geniu furtunatec şi -vorbeşte, un an mai tîrziu, de Naturi catilinare. - Problema romanului Naturi catilinare, pe care voia să-I scrie Eminescu după 1870, a format obiectul unor comentarii încă din 1903, cînd I, Scurtu publică Geniu pustiu în volum. Se invocă de fiecare dată scrisoarea lui Eminescu către I. Negruzzi, din 16 mai 1871, în care poetul respinge, ca neîntemeiată, presupunerea acestuia că îl urma în Naturi catilinare pe Friedricli Spielhagen, cu Problematische Naturen, roman destul de cunoscut la acea vreme. Naturile catilinare ,,nu vor putea fi imitaţiune a opului Iui Spielhagen — arată Eminescu —, din simpla cauză pentru că eu nu cunosc Problematische Naturen decit după nume, şi chiar acest titlu l-am auzit pentru prima oară de la d-voastră cînd mi-o recomandaţi în anul trecut, ca s-o citesc” (465, p. 321—322). Nu găsim în manuscrisele poetului menţionat numele lui Friedrich Spielhagen (1829 — 1911), fapt care nu constituie însă o mărturie că nu a citit romanul15. Eminescu îl informează pe I. Negruzzi, cum se desprinde din scrisoare, încă în 1870, asupra cuprinsului romanului său. Din cealaltă scrisoare a lui Eminescu, trimisă lui I. Negruzzi în 6 februarie 1871, rezultă că îşi însemna cugetări în caietele sale, pe care voia să le introducă in romanul Geniu pustiu, cu care venise la Viena. „Scrierea c complectă ca roman, ce s-atinge de scenele de sentiment, de descrierile locurilor ctc. — arată Eminescu — necomplectă ca studiu, astfel incit cartea mea de notiţe e plină de cugetările de tot felul, cu care cerc a mă clarifica pc mine însumi” (465, p. 316 — 317). Eminescu desfăşoară în anii studiilor la Viena o activitate susţinută în societatea studenţească „România jună” (716, p. 78—120), care se călăuzeşte după principiile lui Giuseppc Mazzini în lupta naţională. „România jună” organizează, în august 1871, serbarea de la Putua, manifestare a solidarităţii românilor din toate provinciile. Eminescu credea că pentru acţiuni de mare amploare pe tărîmul luptei naţionale se cereau personalităţi excepţionale. însemnările din manuscrisele sale privind „naturile catilinare” aparţin acestui moment din activitatea sa. Asemenea însemnări găsim în manuscrisul 2257, 02, 00, în vecinătatea Panoramei deşertăciunilor (Opere v, p. 69, 90) şi ele sînt încadrate într-un context filozofic, Eminescu vorbeşte de existenţa unui „punct comun de o concentraţiunc a tuturor puterilor lumii” şi de stat, ca „organizare a puterilor în lupta cea mare a oamenilor cu natura”. ,,Nat[uri] cat[ilinare] — notează Eminescu — Ideile cugetătorului organic". A doua însemnare, de pe pagina următoare, este scrisă cu creionul. ,,0 natură catilinară — se arată aici — e dezorganizarea, va să zică moartea”. Dar cugetarea cea mai importantă o găsim în manuscrisul 2205, lGOv, 15!)r. „Sînt atîţia oameni cu priviri mari — scrie Eminescu — ineît n-a mai rămas nime cu privirea mică, îngustă, însă sigură a risipitelor referinţe reale. Dacă privirea e- folositoare ca centru într-un organism, ca trebuie să dispuie însă şi de organe sigure şi precise în funcţiunea lor, organe a căror ochi să fie numai pentru unicul *** de care sînt legate. însă cum omu[l] nu-şi cunoaşte niciodată *** sa, dacă nu are nici timpul fizic de-a şi-o cunoaşte. Variabilitatea funcţionărilor ’ ’. Eminescu arată, în continuare, că apariţia „naturilor catilinare” era determinată de modul de organizare a unor state care întreţineau, prin sistemul lor de guvernare, o stare permanentă de nemulţumire. „Naturile catilinare” sînt cugetătorii care priveau în dimensiuni mari, dar a căror luptă dusă împotriva orînduirii sociale de atunci, individual, fără sprijin larg în masele populare, nu putea fi încununată de succes. „Oamenii aceştia se cred mari pentru că cugetă în proporţiuni mari — scrie Eminescu — . Cugetarea în proporţiuni mari *** însă cu orice stat centralistic. Statele centrale 16 romanice produc cele mai multe naturi catilinare17. . . Asemenea naturi sfîrşesc sau cu indiferentism, dacă spiritul de conservaţiune a învins, sau în nebunie, dacă el n-a învins. în orice caz sînt naturi nobile”18. . O asemenea natură catilinară pare să fie şi Tasso, un „romanic”, menţionat atît în Geniu pustiu, cît şi în ceea ce poate fi „precuvîntarea” acestuia, Contrapagină, unde se vorbeşte chiar de nebunia poetului italian. 15 Romanul se publică în 1872 în cea de-a cincea ediţie. 10 Eminescu scrie, iniţial, centralistice, cuvînt pe care îl şterge. 17 După cuvintele : ,.naturi catilinare", Eminescu notează jos, în colţul din dreapta al paginii ltiOv : ,,îndărăt". Urmînd indicaţia sa găsim continuarea în pagina 159r. Sublinierea, în text. 18 Manuscrisul 22(15 este un caiet procurat la Viena de format mijlociu, unitar, cu numerotarea paginilor făcută de poet (1 — 218). Se găsesc aici şi alte însemnări care pot fi puse în legătură cu romanul. Sublinierea, în text. 46 - c. 344 361 Eminescu continuă consideraţiile cu privire la „naturile catilinare” cu încă o cugetare, pe care o transcriem, pentru a cunoaşte toate aspectele acestei probleme. „Om rău nu există — scrie Eminescu —. Ci într-o societate în disoluţiune fiecare individ neprivilegiat caută numai interesul lui propriu, şi prin astă deconsideraţiune a interesului comun, fie el cît de bun, la urmă el devine de iese rău pentru că e-n coliziune de interese. Ş-apoi fiecare om e rău cînd interesul aproapelui nu-i destul de bine păzit. Răul e-n societate, nu în indivizi. Şi-o epocă de tranziţiune e o epocă de disoluţiune internă”. Eminescu îşi dezvoltă ideile în linia lui J. J. Rousseau şi susţine, ca şi acesta, că omul este bun de la natură, dar îl perverteşte societatea rău întocmită. Semnul distinctiv al „naturilor catilinare” îl formează, după părerea sa, acele trăsături ale personalităţii umane prin care se opune influenţelor nefaste ale societăţii. Merită să reţină atenţia şi faptul că Eminescu numeşte în însemnările sale cu termenul de „naturi catilinare” două lucruri diferite. Mai tîrziu va folosi pentru „cugetătorii în proporţiuni mari” termenul de naturi catilinare, iar pentru cei care se ridicau la suprafaţa vieţii sociale prin „coliziune de interese” termenul de straturi catilinare. „Astfel lupta acestei mase de nulităţi în viaţa statului — scrie Eminescu în „Timpul” în 6 iidie 1880 — nu era, ca în alte ţări, o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite, ci stăruinţa unor straturi catilinare, fără o meserie liotărită, fără talent, fără avere, pentru pîinea de toate zilele ce lc-o poate procura bugetul, în socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi. Acesta e punctul saliens, cheia infinitei şi nefastei lupte sistematice produsă dc roşii în viaţa publică a ţării”18. Distincţia pe care o operează Eminescu între naturile catilinare şi straturile catilinare în 1880, în plină desfăşurare a activităţii sale ziaristice, permite să judecăm într-o lumină nouă multe din articolele sale politice. Eminescu defineşte în consideraţiile despre „naturile catilinare” din .1870—1871 „conţinutul filozofic” al personalităţii protagoniştilor romanului. Schiţele caracterologice le găsim în manuscrisul 2201, l(i —17, III şi le prezentăm mai departe. Să notăm totuşi încă de pe acum că prototipul „naturilor catilinare” trebuia să-l reprezinte în concepţie lui Eminescu nu atît Toma Nour, cît mai ales Ioan, stăpînit de o iubire demonică şi sfîşiat de contradicţii lăuntrice. Eroul eminescian găseşte însă salvarea, fapt semnificativ, în înrolarea sa în armatele lui Avram Iancu şi participarea, ca tribun, la revoluţia din 1848. Eminescu considera că şi generaţia sa aparţinea unei epoci de tranziţie care favoriza apariţia „naturilor catilinare”. Mărturii evidente în această privinţă i se păreau profesarea scepticismului, inolipsirea de „răul veacului” şi îndepărtarea de idealurile luptei naţionale. „Noi ceşti mai noi — îi scrie Eminescu lui I. Negruzzi în 17 iunie 1870 — cunoaştem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — şi de aceea avem atîta cauză de-a ne descuraja. Nimic — dccît culmile strălucite, nimic — decît, conştiinţa sigură, că nu le vom ajunge niciodată. Să nu fim sceptici? Atîta lucru, cele mai multe puteri sfărîmîndu-se în van, lupte sterile, cele puţine descurajate, ameţite dc strigătul gunoiului cc înoată asupra apei” (465, p. 311). Scrisoarea însoţeşte, cum se ştie, poezia Epigonii, în care aduce laude generaţiilor precedente pentru însufleţirea cu care lucraseră la progresul culturii româneşti. Romanul Naturi catilinare trebuia să rezulte, potrivit concepţiei lui Eminescu, din fuzionarea cugetărilor cu Geniu pustiu, pe care îl avea în transcriere înainte de venirea sa la Viena. Poetul îl informează pc 1. Negruzzi, în scrisoarea.din 6 februarie 1871, la care ne-am mai referit, că îşi însemnase „în „cartea de notiţe” un mare număr de cugetări şi că unora dintre ele le şi destinase „de pe-acuma locul în scheletul romanului”. Problema care se pune este de-a şti cîte din aceste cugetări au intrat în roman şi care. anume sînt ele. Cercetarea manuscrisului arată că poetul operează cîteva modificări — nu ne oprim, fireşte, la îndreptările stilistice — prin care elimină unele părţi din roman. Eminescu barează cu creion negru spre a fi eliminată, discuţia cu privire la cosmopolitism (25—20). Opiniile sale despre cosmopolitism se schimbă după 1871 şi-l prezintă „simulaţiune” şi „făţărnicie”. A doua modificare importantă, operată cu creion negru priveşte acea parte a jurnalului lui Toma Nour în care se prezintă raporturile românilor cu ungurii şi se insistă asupra tezelor lui Roesler (50). Eminescu barează această parte a jurnalului cu o linie verticală, trasă în marginea textului, la dreapta şi scrie: ,,prea lung”. Nu încape discuţie că se gîndea să rescric această parte şi nu să renunţe la ea, cum procedează în cazul cosmopolitismului. Eminescu nu introduce în textul Geniului pustiu nici una din cugetările pe care şi le înseamnă în caietele sale. Singura completare este cea dc la sfîrşitul romanului (fl3v şi 114v), intitulată de Eminescu Poesis, care se alătură, ca un epilog, la jurnalul lui Toma Nour. Dar cugetările pe care le scrie poetul în vederea realizării romanului Naturi catilinare sînt reluate — măcar în parte după cîte ştim pînă acum — în prozele sale din epoca ieşeană. Eminescu axează jurnalul lui Toma Nour, romanul revoluţiei din Transilvania din 1848, pe cîtcva momente — adunarea pregătitoare din Dumineca Tomii (30 aprilie), marea adunare de la Blaj din mai 10 [M. Eminescu], [„Nu fără durere . . ,”],T, V (1880), nr. 125, G iun., p. 1. Eminescu numeşte : i,roşii,\ partidul liberal. Sublinierea, în text. 362 1848, adunarea de la Blaj din septembrie 1848 —, care conferă istoricitate naraţiunii. Acţiunea romanului are la bază conflictul între poporul român, care luptă pentru revendicări politice şi sociale — autonomia Transilvaniei, dreptul la o viaţă naţională, ştergerea scrvituţilor feudale — şi aristocraţia maghiară, care îşi apără poziţia politică şi privilegiile sociale — proclamarea, fără consultarea poporului, a unirii Transilvaniei cu Ungaria, desnaţionalizarea naţionalităţilor ncmaghiare, menţinerea şi extinderea scrvituţilor feudale. Eminescu nu pierde din vedere nici faptul că o parte a intelectualităţii transilvănene manifestă, nejustificat, se înţelege, încredere în Curtea din Yiena şi aduce prejudicii revoluţiei. Politica do asuprire naţională determina, cum se arată şi în Pronunciamcntul dc la Blaj din 1868, o stare permanentă de nemulţumire în rîndul naţionalităţilor oprimate. Imperiul habsburgic se întîlnea în politica sa cu Rusia ţaristă, şi un imperiu şi altul urmărind deznaţionalizarea popoarelor — primul prin catolicism, al doilea prin panslavism. Se defineşte de pe acum antiaustriacismul şi antipanslavismul poetului, două din direcţiile principale ale luptei sale politice. Eroii romanului sint ,,studenţi” la instituţiile de învăţămînt din Transilvania, care au un rol important în desfăşurarea evenimentelor din 1848. Junimea studioasă multiplică în sute de exemplare proclamaţia lui Simion Bărnuţiu din 24 martie 1848, prin care se cere recunoaşterea românilor ca naţiune politică, şi cea a lui Aron Pumnul, din aprilie 1848, prin care românii sînt convocaţi la adunarea de la Blaj. Proclamaţiile sînt difuzate, de aceeaşi junime studioasă, pînă-n cele mai îndepărtate sate din Transilvania şi Banat, „Călătoria tinerimei dc-a lungul ţării — scrie A. Papiu Ilarian — tc făcea să-ţi aduci aminte de călătoria apostolilor şi de prcconii romani pentru că nicăieri nu poţi lege [= citi] în istoric o însufleţire mai mare de cum era însufleţirea acestor tineri aprinşi de dorul fericiriinaţiunii române” '-0. Atît Toma Nour, cit şi Ioan sînt dintre aceşti tineri şi participă şi ei la adunările de la Blaj. Eminescu situează acţiunea romanului în Cluj pentru faptul că era capitala Transilvaniei şi aici arc loc în 22 martie 1848 prima manifestaţie a junimii studioase în sprijinul revoluţiei. Manifestaţia este organizată mimai la cîteva zile după izbucnirea revoluţiei la Vicna (13 martie) şi Budapesta (15 martie). A. Papiu Ilarian se opreşte în Istoria... sa în mai multe rînduri la evenimentele revoluţionare din Cluj, Tirgu Mureş, Sibiu — să nu mai amintim dc Blaj — şi arc numai cuvinte dc laudă pentru „manifestaţiu-nilc naţionale ale tinerilor”. Aristocraţia maghiară pune însă la cale în Cluj şi în alte oraşe transilvănene represalii sîngeroase. în Cluj sînt spînzuraţi în numai cîteva zile zeci dc revoluţionari români şi persoane bănuite a avea legături cu revoluţia, cum se întîmplă şi în alte oraşe şi sate transilvănene. între cei care plătesc cu viaţa pentru curajul de a se fi ridicat împotriva unei stăpîniri nedrepte este şi Ioan Pop, tatăl lui Papiu Ilarian, spînzurat la Turda20 21 22. Mercenarii în slujba aristocraţiei maghiare ,,i-au apris silui — cum sc arată intr-un document — stogurile, clăile de fîn şi tot ce a avut în casă şi pe lingă casă”. Scenele din roman, în care se descriu întîmplări de acest fel, sînt crîmpeie din suferinţele îndurate dc români în anii revoluţiei. Nicuiri în Transilvania — scrie G. Bariţ — terorismul aristocraţiei maghiare nu a fost „mai desfrinat ca în Cluj” 23 24. Eminescu situează acţiunea romanului în aceste părţi ale Transilvaniei şi pentru faptul că Ie cunoştea din peregrinările sale din anii 1866 — 1867. Eminescu introduce în roman, pc de altă parte, mediile actoriceşti, intrucît Clujul era oraşul care avea o viaţă artistică. Cosmopolitismul formează în romanul lui Eminescu una din problemele politice inportante şi este caracterizat prin două atitudini diferite ale eroilor săi. Pentru unul din ei, cosmopolitismul este o înstrăinare de valorile culturii naţionale, atît ca „mod de a privi”, cît şi „a cugeta”. Pentru Toma Nour, în schimb, cosmopolitismul este o cale de înfrăţire între oameni, pe baza respectului individualităţii lor naţionale. Despre cosmopolitism se vorbeşte şi în presa vremii (716, p. 127). I. C. Drăgcscu îi acordă, într-o corespondenţă din „Familia”, din octombrie 1868, înţelesul ce i-1 dă şi Toma Nour, eroul poetului. B. P. Hasdeu sc pronunţă împotriva cosmopolitismului în cuvântările ţinute la Societatea „Românismul” în 26 septembrie 1870 23 şi în 21 februarie 1871 21 şi-l prezintă ca pe duşmanul „cel mai înverşunat al adevăratei umanităţi”. Din Transilvania ne vin, tot acum, două studii, al lui M. Strajanu, Cosmopolitismul şi naţionalismul in literatură 25 şi un al doilea, semnat V. H., Cosmopolitismul ca rădăcină a naţionalismului2C, în care această concep 20 A. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară. II, Viena, 1852, p. 114. 21 V. Pârvan, Din viaţa lui Papiu Ilarian, CL, XXXVII (1903), nr. 1, ian., p. 49 — 57. 22 Gcorge Bariţiu. Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe o sută de ani în urmă. Volumul II. Sibiu, 1890, p. 263. Se dau şi liste ale celor spînzuraţi în Cluj şi în alte localităţi. 23 B. P. Hasdeu, Cosmopolitism si naţionalism, COLTR, I (1870), nr. 50, 30 dec., p. 1—2. Sc reproduce în FSOCROM, I (1870), nr. 7,'oct.,'p. 303-305. 24 B. P. Hasdeu, Cauzele şi rezultatele cosmopolitismului, FSOCROM, I, nr. 10, 11, ian.-feb. 1871, p. 415 — 418. Se reproduce în ALB-1, VI (1871), nr. 18, 25 feb./9 mart. p. 2 — 3. . 23 P, VI (1870), nr. 45, 8/20 nov., p. 529—531, nr. 46, 15/27 nov., p. 541 — 543, . 20 ALB-1, VI (1870), nr. 81, 7/19 oct., p. 2-3. 363 ;îi ţie este omologată cu patriotismul şi umanismul. Eminescu îşi defineşte poziţia faţă de cosmopolitism In 1871, cînd se poartă discuţii în presă şi cînd este învinuit de unii membri ai României june că se înstrăinase de valorile culturii naţionale. Asupra acestor probleme vom stărui pe larg în volumele consacrate prozei politice. Să transcriem totuşi din manuscrisul 2257, 225 măcar aceste cîteva rînduri spre a avea o mai bună înţelegere a romanului: „Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta — el n-a fost niciodată un adevăr. Streinii, care au interese personale în ţara românească, de ex. vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că declarîndu-şi adevăratele lor simţiri ar putea să pericliteze interesele lor individuale [...]. El mai e pretextul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în lume decît acela de-a trăi bine. A acuza însă de cosmopolitism oameni care se interesează de toate cestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni care lucrează, pe cînd alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea credinţă, sau unul de primitivitate”27. Eminescu se întîlneşte în critica cosmopolitismului societăţii înalte bucureştene cu Ion Codru Drăgu-şanu, care o prezintă în Peregrinul transilvan franţuzită, risipitoare şi lipsită de patriotism, cum face şi poetul în romanul său. „în societatea înaltă domneşte limba frîncă — scrie I. Codru Drăguşanu în septembrie 1837 — ; cea de mijloc n-a uitat încă neogreacă, de curînd detronată [...]. Magnaţii ţării petrec toţi în capitala Bucureşti, şi, prin viaţă sedentară, tigorcsc amar de trînji, căci şi mişcarea cca puţină o fac numai întinşi în căleşte”28. Eminescu înregistrează Peregrinul transilvan în 19 decembrie 1866 în catalogul bibliotecii gimnaziştilor ccrnăuţeni (557, p. 76 — 79) îneît nu încape îndoială că lucrarea stă în atenţia sa înainte de a trece la elaborarea romanului. Junii corupţi, poezie scrisă în 1866 şi tipărită în „Familia” în 1869, este şi ca expresia atitudinii lui Eminescu faţă de generaţia sa cosmopolită şi lipsită de patriotism. In poezie răsună şi ecouri din lupta poporului italian pentru unitatea naţională (OrERE I, p. 274 — 278). Poetul publică poezia, nu întîmplător în 1869, cînd evocă în romanul său lupta românilor transilvăneni pentru libertate naţională. ' Comentatorii operei lui Eminescu insistă asupra interesului arătat dc poet capitalei ţării şi scot de aici unele concluzii care nu se verifică în lumina documentelor. Bucureştiul se impunea tot mai mult ca centru politic şi cultural al ţării şi descrieri ale sale întîlnim în multe publicaţii ale vremii. Numai „Familia” publică, în 1868, şapte corespondenţe din Bucureşti, semnate de M. Strajanu 29, I. Vulcan30, I. C. Drăgcscu 31, Miron Pompiliu 32. Tot acum I. Vulcan publică în „Familia” Suveniri din călătorie, din care 9 capitole sînt consacrate descrierii Bucureştiului 33. I. Vulcan vesteşte încă în 1868, că Bucureştiul va fi capitala tuturor românilor. „Bucureşti ! Bucureşti! — scrie I. Vulcan în corespondenţa sa din 10 noiembrie 1868 —. Tu nu posezi grandeţia oraşelor din apus, şi totuşi în ochii mei apari mai admirabil; tu n-ai splendoarea lor, şi totuşi mie-mi străluceşti mai luminos; tu nu te poţi lăuda cu frumuseţea acelora, pentru mine însă eşti mai îneîntătoriu. Pentru ce? Pentru ce pcptul meu se agită de simţeminte dumnezeieşti la amintirea ta? — Tu nu-mi răspunzi, dar inima mea îmi şopteşte tainic. . . <• Pentru că eşti capitala românilor ! » Capitala românilor ! Da ... Vei fi!” Eminescu introduce în romanul său, pe urmele înaintaşilor (D. Bolintineanu, N. Filimon, B. P. Hasdeu) peisajele bucureştene, reprezentaţiile de operă, aspecte din viaţa artiştilor. Eroii săi frecventează spectacolele teatrale, pictează şi au opinii personale despre mişcarea artistică a vremii; eroinele sînt actriţe, cu mai puţină pregătire intelectuală, însă cîntăreţe desăvîrşite la pian. Unele scene din jurnalul lui Toma Nour ne îndrumă spre cel al lui Werther, eroul lui Goethe. Şi pentru eroul poetului german cîntecul pianului este, ca şi pentru eroul poetului român, un mijloc de apropiere sufletească în suferinţele pricinuite dc iubirea irealizabilă şi cu sfîrşit tragic. Eminescu introduce în romanul românesc, înainte de 1870, dezbaterile ştiinţifice de cea mai stringentă actualitate pentru acea vreme. Reţine atenţia discutarea tezelor lui Robert Roesler privitoare la originea românilor. Lucrările istoricului sas care stau în atenţia sa sînt, Dacicn tind Rumănen, publicată la Viena în 1866 şi Die Anfănge des valachischen Fiirstenthums, tipărită tot acolo în 1867. Poetul cunoaşte şi o altă lucrare a lui Roesler, Die griechischen tind ttirkischen Bcstandheile in Rumănischen, tipărită la Viena în 1865, pe care o înregistrează în catalogul gimnaziştilor din Cernăuţi. Roesler reia tezele lui F. J. Sulzer, Textul cuvîntării lui Eminescu, din care reproducem acest fragment, este publicat de I. A. Rădulescu-Pogoneanu (375). Sublinierile, în manuscris. 28 I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan, Bucureşti, Cugetarea — Georgescu Delafras, 1942, p. 22-23. ’ 29 F, IV (1868), nr. 3, 23 ian./4 febr., p. 33-34; nr. 20, 7/19 iun., p. 237-238. 30 F, IV (1869), nr. 24, 27 sept./9 oct., p. 403 ; nr. 36, 13/25 oct., p. 427-428 ; nr. 38, 29 oct./lO nov., p. 446-449. - 31 F, IV (1868), nr. 35, 5/17 oct., p. 415 — 416. 32 F, IV (IS6S), nr. 40, 14/26 nov., p. 476-477. 33 F, IV (1S68), nr. 37, 21 oct./2 nov. - nr. 45, 24 dec. 1868/5 ian. 1869. 364 j. Eder şi J. C. Engel, combătute, la vremea lor, dc Petru Maior şi ceilalţi cărturari ai Şcolii ardelene. O cercetare critică a teoriilor lui Robert Roesler Întreprind în 1868—1869 Gavril Pop în ,,Familia" 54 şi Nicolae Densusianu în ,,Federaţiunea" 3r\ Cînd mai tîrziu Eminescu îşi reciteşte romanul barează, cum ştim, cu creion negru, acest pasaj şi scrie: ,,prca lung". Poetul se gtndea să rescrie acest fragment de unde se poate deduce că nu-şi schimbase opinia cu privire la introducerea în roman a dezbaterilor istoriografice. Numele unor protagonişti ai romanului se întîlncsc şi în alte locuri în manuscrisele poetului. Toma Nour este erou în două fragmente din manuscrisul 2255, pe care le prezentăm mai departe. In unul din ele apare şi Sofia (199 — 203). Un Toma Nour vedem şi între personajele din Mira, proiectul de piesă din manuscrisul 2254 (25 — 29). Eminescu pare să fi avut pentru acest nume un interes aparte, de vreme ce îl reia şi în alte fragmente din manuscrisul 2257 (162r—162v, I70r). Eminescu vorbeşte de ,.sufletele geniilor" şi de faptul că Toma Nour, ,.natură catilinară", nu poate îngcnunchia ,.înaintea unui om". Al doilea fragment este o însemnare de atelier. Numele uneia din eroine, Pocsis, îl întîlnim în fragmentul [Toma Nour în gheţurile siberiene], intitulat de noi [„Basmul cel mai fantastic ..."], şi într-o însemnare satirică din manuscrisul 2254 (16). Poesis este însă şi personaj, alături de Ştefan cel Mare, în poemul Povestea, din 1869 (Opere iv, p. 464 — 469, v, p. 571 — 573). Deşi apare aici într-un context istoric, unele accente din monologul său amintesc de Poesis din roman : Îmbrac a lumei fapte în mantie de flori, Pun peste-a lumei rane canzonul zîmbitori [.. .] Din ochi fac stele negre, din buze fac rubin, Din viaţă ambrozie, şi nectar fac din vin Şi din femee Înger, şi din amor un vis. Merită o cercetare mai îndeaproape şi cultul lui Eminescu pentru Alecsandri, aşa cum se reflectă în roman, în manuscrisele sale şi în unele mărturii documentare. Toma Nour citeşte poeziile bardului de la Mirceşti şi mărturiseşte că Emilii era singura operă literară care îi ,.stoarce lacrimi". Poezia se publică în 23 octombrie 1860 în revista ..Uustraţiunea română". Alecsandri o include în ciclul Mărgăritarele,care cuprinde poezii dintre 1852 — 1862, în marea lor majoritate cu conţinut patriotic, îneît Emmi ocupă şi din acest punct de vedere un loc aparte în creaţia poetului dinainte de 1862. Prezenţa lui Alecsandri se face însă simţită şi în unele descripţii din roman, cum sînt cele privind peisajele hibernale. Descrierea cîmpului pe care îl străbat Toma-Nour şi Ioan în noaptea de iarnă, pînă să ajungă la casa celor două surori — Sofia şi Poesis — aminteşte de poezia lui Alecsandri Miezul iernii, publicată în ,.Convorbiri literare" în februarie 1869. Cîmpul este de argint şi într-o descriere şi în alta, stelele, asemenea de argint şi-şi fac apariţia ,,fantasme". Se pot semnala şi accente precoşbuciene (, .lătratul amorţit al unui cîine"). Eminescu se interesează şi de biografia lui Alecsandri şi In drama Amor pierdut — viaţă pierdută, din manuscrisul 2254 (30 — 61) figurează în rolul poetului un personaj cu numele Vasile Alexandrescu, de 35 de ani, iar în cel al tinerei, Emmi, ftizică, asemeni Elenei Negri. Mai tîrziu, la o nouă lectură a dramei sale, Eminescu îşi notează că ea fusese scrisă pe motivul poeziei Emmi şi face unele constatări critice cu privire la piesa sa. ,,Pe motivul Poesiei : Emmi din Alecsandri. Necomplect — lipseşte poezia care e firul conducător. Dialogul necomplect. Caracterele încă rău marcate". Găsim în imul din manuscrise (2258, 179) şi o caracterizare a lui Alecsandri şi ea aparţine tot epocii vieneze. ,.Alecsandri, el ce luminează — scrie Eminescu — geniul poporului în calea sa spre ceri, elegant poet de salon, care cu toate acestea se rătăceşte [pe] piscurile de granit a gîndirei în nourii cei suşi a melancoliei puternice. El şi-a muiat arpele sale în cîntece şi inima sa în senin, căci simţirile sale sunt senine şi dulci ca razele cele mai strălucite şi cele mai albe ale soarelui de mai"34 35 36. După elogierea lui Alecsandri în poezia Epigonii, publicată în ,,Convorbiri literare" In august 1870 şi chiar înainte de această dată, mărturiilor de preţuire li se alătură şi rezerve foarte serioase. încă în ianuarie 1870, 34 Gavril Pop, Dr. Robert Roesler faţă cu continuitatea romanităţii românilor novd-danubiani în Dacia Traiană, E, IV (1868), nr. 15, 28 apr./lO mai, p. 174—175, nr. 16, 6/18 mai, p. 187 — 188, nr. 17, 14/26 mai, p. 198—199, nr. 18, 22 mai/3 iun,, p. 210 —212, nr. 19, 30 mai/11 iun., p. 223—224, nr. 20, 7 /19iun. 1869, p. 235—236; nr. 21, 15/27 iun. 1868, p. 246 — 247; Despre validitatea argumentelor în contra Dr. Robert Roesler, F, V (1869), nr. 11, 16/28 mart., p. 125, nr. 12, 23 mart./4 apr., p. 138—139; începutul principatului românesc de Dr. Robert Roesler, F, V (1869), nr. 23, 8/20 iun., p. 265 —267, nr. 24, 5/27 iun., p. 277-279, nr. 25, 22 iun./4 iul., p. 289-291, nr. 26, 29 iun./II iul., p. 301-303, nr. 27, 6/18 i ul., p. 313 — 315. ' 35 Nicolae Densusianu, Dacia si românii. La întrebarea unde au fost aşezaţi pînă în secolul al Xll-lea, EED, I (1868), nr. 177, 5/17 nov., p. 700-701, nr. 180, 13/25 dec., p. 712-713, nr. 181, 17/29 dec., p. 716-717, nr. 182, 19/31 dec., p. 720-721. 26 Caracterizarea lui Alecsandri este precedată de însemnări din 1870 privind înfiinţarea Academiei de drepturi în Transilvania şi 1 ipărirea de cărţi şcolare pentru românii de peste munţi. 365 cind trimite „Familiei’*, articolul Repertoriul nostru teatral învinuieşte comediile lui Alecsandri de scopuri „turburi”,, şi de „imoralitate” şi nu reţine din dramaturgia sa decît-piesele inspiratedin creaţia populara. Slavici interpretează atitudinea lui Eminescu faţă de Alecsandri drept pesimism literar. „Nu ştiu cunoşt pre Eminescu, • ori ba? — îi scrie Slavici în 26 februarie 1871 lui Gerasim Şerb din Arad —. El e unul din cei mai talentaţi juni care îi cunosc cu. Numai o slăbiciune are : e pesimist literar. Pentru el nu produce nime bine : chiar cu Alecsandri nu e îndestulit” 3?. Scrisoarea este cea mai veche mărturie documentară privind opiniile lui Slavici despre Eminescu, căruia îi va închina, mai tîrziu, atîtea din paginile memorialisticii sale. în manuscrisul 2255, 348—349 se păstrează poezia autografă a lui V. Alecsandri 10 Mai 1881 şi unii cercetători văd în faptul acesta o mărturie a preţuirii ce i-o arată Eminescu 37 38. Mărturia aceasta există, în adevăr, însă în altă parte, de nu cumva şi ea-convenţională. V. Alecsandri trebuia să participe la serbările de la Bucureşti însă nu poate părăsi Mirceştiul din cauza revărsării rîurilor din Moldova. Trimite poezia cu poşta şi Eminescu o publică în „Timpul”, în numărul din 11 mai 1881, cu o prezentare elogioasă în care îl numeşte pe Alecsandri „cel mai popular şi cel mai mare poet al românilor” 39. Ar fi interesant de ştiut şi ce impresie face poezia lui Alecsandri asupra publicului, căci cu o zi mai înainte, ziua proclamării Regatului, Eminescu publică, în coloanele ziarului bucureştean, poezia Scrisoarea III, una din cele mai violente satire din opera sa la adresa claselor conducătoare din acea vreme. Dintre scriitorii străini, Eminescu îi aminteşte în roman pe Shakespeare, Dumas, Tasso şi J6kai. Despre Shakespeare am vorbit în comentariile la Sărmanul Dionis, unde am arătat că poetul preia din roman caracterizarea: „geniul divinului brit”. Din opera lui Al. Dumas-tatăl, mai cunoscut la noi înainte de 1869, decît Al. Dumas-fiul, fac numeroase traduceri A. Hrisoverghi, I. Heliade-Râdulescu, A. Pelimon, G. A. Baronzi — să nu-i amintim decît pe aceştia — şi unele din ele se aflau şi în biblioteca gimnaziştilor din Cernăuţi. Poetul cunoaşte opera lui Tasso, desigur, tot din traducerile făcute înainte de 1868. N. Pâcleanu publică traducerea Ierusalimul liberat, încă în 1852, şi ea se găsea în biblioteca gimnaziştilor cernăuţeni. Eminescu vede în Torquato Tasso o „natură catilinară”, care isprăveşte în nebunie. Despre scriitorii maghiari, poetul culege informaţii de la prietenii săi transilvăneni din cercul lui Gr. H. Grandea precum şi din peregrinările transilvănene. Dintre scrierile lui M. Jokai i-ar fi putut reţine atenţia Proscrisul de la Sevastopol, traducere făcută de Zacharia Antinescu şi publicată la Bucureşti în 1856. Unii cercetători invocă şi numele lui M. VorSsmarty, cu poemul Csongor es Tilnde, în care servitoarea Tiindei se numeşte lima, nume întîlnit şi în roman (530, 536). Se invocă şi prietenia lui Eminescu cu Slavici care îl prezintă pe Vorosmarty în Studii asupra maghiarilor în termeni elogioşi. Studiile lui Slavici trec prin mîna lui Eminescu, dar ele sînt elaborate mult mai tîrziu. Poetul introduce în roman un nume ca lima, întîlnit frecvent şi pentru care nu avea nevoie de informaţii speciale. în manuscrisele lui Eminescu găsim şi o descriere a „pustei”. Aici se poate vorbi, în adevăr, de apropieri între poet şi prozatorul transilvănean. Revoluţia din 1848—1849 în Munţii Apuseni este înfăţişată şi de Ion Siepeţianu în nuvela Un vis, publicată în „Familia” în aprilie 186 9 40, nuvelă pe care Perpessicius şi-o rezerva pentru comentariile privind proza poetului (Opere i, p. 282). între romanul lui Eminescu şi nuvela lui Siepeţianu se pot stabili, într--adevăr, unele apropieri şi ele apar mai evidente în descrierea peisajului montan. „Rătăceam pe un vîrf de munte — descrie Siepeţianu drumul spre tabăra lui Avram Iancu —, într-o sălbătăcie mută. Vîrfurile brazilor din prăpastie se legănau sub picioarele mele şi o ceaţă argintie acoperea văile”. Apropieri se pot face şi între unele momente din desfăşurarea acţiunii, ca cel al coborîrii românilor din munţi să atace castelele grofilor. „ — La arme români ! — porunceşte tribunul lui Siepeţianu, cum face şi cel al lui Eminescu — încălecaţi-vă caii [...]. Şi numai decît detunară trei descărcătnre de puşcă”. Apropierile pe care le-am făcut — şi altele de acest fel — rămîn totuşi neconcludente, puţind fi interpretate şi ca simple coincidenţe tematice şi de situaţii. Eminescu ştia, pe de altă parte, încă din 1866 suficiente lucruri despre revoluţia din 1848 şi o nuvelă ca cea a lui Siepeţianu, publicată în 1869, nu-i putea oferi nimic noii în privinţa personalităţii lui Avram Iancu şi nici a luptei moţilor din Munţii Apuseni. Geneza romanului stă în atenţia cercetătorilor — şi pe bună dreptate — încă de la apariţia sa. Nu este vorba aici numai de cunoaşterea mai bună a unei opere a poetului, ci şi a unei epoci din istoria „emi-nescianismului”. Contribuţia mai importantă în cercetarea acestor probleme o aduce G. Bogdan-Duică în două din studiile sale. în cel dintîi dintre ele, Eminescu, Eliade şi Gutzkow, publicat în 1904 (234), îndată după apariţia romanului, susţine, în linia mărturisirilor lui Eminescu din corespondenţa cu I. Negruzzi, că Geniul pustiu nu poate fi pus în legătură cu Problematische Naiuren, romanul lui Fr. Spielhagen. Nu 37 G. Bogdan-Duică, I. Slavici către Gherasim Sârbu (Scrisoare inedită despre M. Eminescu). Yiena în 26j2 871, BME, I (1930), nr. 1, p. 25. 38 Gh. B. = D. [G. Bogdan-Duică], Biografice. V. Alecsandri si Eminescu, BME, I (1930), nr. 2, p. 57. 39 T, VI (1881), nr. 102, 11 mai, p. 1. ' 40 F, V (1869), nr. 12, 23 mart./4 apr., p. 134 — 136, nr. 13, 30 mart./Îl apr., p. 148, 150—151. 366 se poate invoca nici un argument din care să rezulte că Eminescu cunoştea romanul scriitorului german, In afară de atmosfera generală, care este a epocii, intllnită şi-in alte scrieri din acea vreme, G.-Bogdan-Duică stabileşte in schimb apropieri intre Geniu pustiu şi romanul lui Karl Gutzkow (1811 — 1878), Di? Ritter vom Geiste, publicat intre 1850—1851 şi în care se descrie societatea germană după revoluţia din 1848. Toma Nour ar avea ca prototip pe Wildungen şi, „cavaler al spiritului”, asemeni eroului romancierului german, face parte din societăţile secrete şi declamă libertatea prin cafenele. G. Bogdan-Duică invocă în sprijinul afirmaţiilor sale şi o eventuală influenţă a revoluţionarilor români din 1848. „Eroul ideal al lui Eminescu — scrie criticul —, Toma Nour, revoluţionarul ardelean, este completat cu revoluţionarul muntean — moldovean pentru a da lipul revoluţionarului pan-român. în Toma Nour s-a concentrat astfel ceea ce Eminescu numea în scrisoarea către I. Negruzzi «signatura timpului»”. Demonstraţia criticului răminc neconvingătoare, cu toată bogăţia do date, iar mărturiile lui Slavici, adăugate la sfirşitul articolului, potrivit cărora Eminescu îl ţinea la mare stimă pe Gutzkow ne îndrumă în altă parte. Eminescu cunoaşte activitatea romancierului german, însă mai curind după 1869, decît înainte de această dată. Karl Gutzkow întemeiază după 1834, împreună cu Ludolf Wienbarg, Heinrich Laube şi Theodor Mundt, societatea „Junges Deutschland”, cu rol atît de important în unificarea Germaniei. Programul de luptă al „Germaniei tinere”, asemănător cu cel al asociaţiei „La giovine Italia”, întemeiată de Giuseppe Mazzini la Marsilia, în 1831, stă şi în atenţia lui Eminescu şi Slavici, cînd înfiinţează in 1871 „România jună”, societatea studenţilor români din Viena. Romanul lui Eminescu era însă încheiat la această dată şi nu se vede din manuscrise că episoadele invocate de critic în susţinerea tezei sale ar fi completări făcute de poet după venirea sa la Viena. Asemănările dintre Geniu pustiu şi Die Ritter vom Geist, ampla frescă (9 volume) a scriitorului german, sînt mai ales de situaţii şi ele reflectă aspecte ale vieţii sociale şi politice de după 1848, cu multe trăsături comune în ţările care trec prin revoluţie. Problema genezei romanului este reluată de G. Bogdan-Duică în 1931, în studiul Scipione I. Bădescu si geneva ,,Geniului pustiu” (256), căruia li aduce completări, un an mai tirziu, prin reproducerea unor texte din manuscrisele poetului (257). Istoricul literar găseşte, la o distanţă de trei decenii de la publicarea pri- . mului studiu, că prototipul lui Toma Nour nu mai este acel „cavaler al spiritului” din romanul scriitorului german, ci Scipionel. Bădescu, un tinăr transilvănean însufleţit de idealurile revoluţiei din 1848. G. Bogdan-Duică invocă în sprijinul ipotezei sale o serie de argumente peste care nu se poate trece cu vederea. Prototipul lui Toma Nour este, de astă dată, transilvănean şi se mişcă în spaţiul geografic cunoscut şi poetului. Scipione I. Bădescu se naşte in 1847, în Restolţiu, lingă Cluj, colaborează la „Familia” concomitent cu Eminescu, este un admirator al lui V. Alecsandri din care traduce în maghiară, îşi cintă în mai multe poezii un ajnor de la Cluj şi frecventează Cercul literar „Orientul”, condus de Gr. H. Grandea, din care face parte şi poetul. Scipione I. Bădescu, prietenul lui Eminescu din anii întunecaţi împotriva căruia se plînge Henrieta, sora poetului, în mai multe rînduri (476, p. 207, 211, 215, 217, 219, 221, 222, 224, 228, 232, 235), este prezentat de G. Bogdan-Duică cu această perspectivă şi ipoteza propusă pretinde să se arate, spre a fi plauzibilă, împrejurările în care face Eminescu cunoştinţă în Bucureşti cu „studentul” transilvănean, înainte de septembrie 1868, cînd trece la redactarea romanului. „Tocmai la acest loc îmi lipseşte acum — scrie criticul — o dată precisă : a trecerii lui Bădescu în ţară. Pînă s-o găsim, mă mulţumesc cu însemnarea că-n Bucureşti Bădescu apare în societatea „Orientul” întemeiată la 1 aprilie 1869 sub prezidenţia lui Gr. H. Grandea şi cu fireasca bănuială că, pentru a fi admis, a trebuit să fie ceva mai de vreme în capitala Ţării, unde tot mai de cu vreme se va fi intîlnit cu un cunoscut vechi: Miron Pompiliu, cu N. Droc-Barcianu, cu V. Gr. Pop (istoricul ( !) literar) şi cu Eminescu, membru al „Orientului” şi poet-coleg la « Familia ». Opiniile lui G. Bogdan-Duică cu privire la prototipul lui Toma Nour, identificat în Scipione I. Bădescu, fac obiectul unor consideraţii critice ale lui D. Caracostea în unul din cursurile sale, în care prezintă scrierile din tinereţe ale poetului (259). D. Caracostea susţine că Eminescu situează acţiunea romanului la Cluj, dintr-o „necesitate literară”, insă nu arată dacă poetul pornea totuşi de la unele întîmplări reale. Dacă prezenţa lui Scipione I. Bădescu in Bucureşti, in toamna anului 1868, nu poate fi demonstrată, este firesc să ne întrebăm care sînt tinerii transilvăneni ce trec în ţară în acest an şi cu care Eminescu stabileşte legături sau reia legături mai vechi. Ei sint cel puţin doi. Ioachim C. Drăgescu, primul dintre ei, originar din Blăjel, lingă Mediaş, face liceul la Blaj şi urmează, apoi ca şi llie Eminovici, fratele poetului. Şcoala naţională de medicină şi farmacie din Bucureşti41. I. C. Drăgescu publică in 1867 romanul Nopţile carpatine, în care descrie răscoala din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. I. C. Drăgescu se afla în Bucureşti, în septembrie 1868, cînd Eminescu se întoarce din turneul din Transilvania, cum se vede din corespon- 41 G. Brătescu, Un student patriot de acum un secol. Ioachim C. Drăgescu, SP, LXXXIY (1971), nr. 1, ian,-mart., p. 27—32. 367 denţeîe pe care îe trimite,.Familiei'’ şi în care descrie şi societatea bucurcştcaiiă. „Incîtpentruîitcratură— scrie I. C. Drăgescu în corespondenta sa din 17 octombrie 1868 —, ea arc aceeaşi soartă tristă aici ca şi la noi. Politica blestemată i-a ocupat locul. Puţini se ocupă cu literatura, precînd toţi şi toate fac politică, toţi şi toate sînt albişi roşii. De altmintre aşa e la toate popoarele în epoca renaşterii. Un simptom trist e decadenţa junimei. E mic numărul acelor juni români care ţin la venitoriul şi fericirea României ; puţini se ocupă de studii serioase, cei mai mulţi sunt cosmopoliţi. Noi înainte de toate trebuie să fim români, lăsăm cosmopolitismul pentru alte timpuri mai bune"42. Cosmopolitismul este prezentat şi de Eminescu în roman în termeni asemănători. S-ar putea reţine ca important şi faptul că I. C. Drăgescu pleacă de la Bucureşti la Torino, în Italia, să-şi treacă doctoratul, oraş din care trimite scrisori şi Toma Nour, eroul poetului. Cel de al doilea ,.student" care trece în ,,ţară" în 1868 este I. A. Lapedatu, originar din Colun, nu departe de Avrig. Eminescu îl cunoaşte la Sibiu, în peregrinările sale prin Transilvania. I. A. Lapedatu frecventează cursurile Liceului german din Sibiu, cîndface aici şi Ilie Eminovici clasa a IV-a4\ iar Nicolae Eminovici îşi urma studiile la Academia germană de drept. Prietenul lui Eminescu din aceşti ani este şi poetul cu care se întîlneşte în paginile revistei ,,Familia" şi în versurile căruia întîlnim multe accente preeminesciene 44. Eminescu frecventează împreună cu I. A. Lapedatu cercul literar ,,Orientul", condus de Gr. H. Grandea şi colaborează, încă de la primele numere, la ,.Albina Pindului", revista acestuia. I. A. Lapedatu critică, în unul din articolele sale, Limba româna, aşa cum face şi I. C. Drăgescu, cosmopolitismul unei părţi a societăţii bucureştene. Prietenul lui Eminescu închipuie o conversaţie de salon, prin care ilustrează dispreţul pentru limba română. ,,Citesc din Al. Dumas — spune unul din eroi —. O, Dumnezeule ! ce amenitate în dicţiune, ce eleganţă în stil. îţi mărturisesc că uvragele române comparate cu cele franceze sunt nişte încercări copilăreşti lipsite de tot gustul, îneît te maltratează citindu-le"45. I. A. Lapedatu face o serie de consideraţii critice cu privire la atitudinea generaţiei tinere faţă de valorile culturii naţionale. ,,Iată ce zic românii — scrie el — de limba care o au supt de la mamele lor române ! Nu e destul că nu-şi vorbesc limba, mai o batjocoresc. Apoi numai atîta merită o limbă pentru care au sacrificat străbunii noştri atîta sînge ! Se poate dispreţa acest tezaur scump, care singur ţine vechea Dacie în primele ei fruntarie [...]. Acesta e un mare rău în viaţa noastră socială şi trebuie vindecat, căci altfel ne va aduce scăderea în datini şi scăderea în literatură". I. A. Lapedatu se referă la Al. Dumas, scriitor pomenit şi de-Eminescu în roman şi opiniile sale despre societatea bucureşteană se aseamănă cu cele ale poetului. Să mai notăm în sfîrşit că şi I. A. Lapedatu părăseşte Bucureştiul în 1868 şi pleacă pentru studii în Franţa, ca să le termine în Belgia. Eminescu porneşte în crearea lui Toma Nour de la realităţi sociale şi politice din anii 1865 — 1869 pe care le descrie, cum singur spune, după ..impresiuni nemijlocite". Se explică similitudinile dintre uncie întîmplări şi biografia prietenilor săi şi cea a eroilor din roman. Dezbaterile cu prietenii apropiaţi privind o serie de probleme politice, între care şi cea a cosmopolitismului, intră ca materie în roman şi alimentează dialogul protagoniştilor. Eminescu depăşeşte însă biografia, fie ea şi a prietenilor apropiaţi. Poetul îl concepe pe Toma Nour, cum arată Zoc Dumitrescu-Buşulenga, ca un erou cu o structură din tipologia romantică, dar care profesează idei ce ţin de iluminismul secolului al XVIII-lea (320, 844). Sub acest din urmă aspect Eminescu poate fi privit ca un continuator al ideilor Şcolii ardelene în literatura noastră. Cel dintîi comentator al Geniului pustiu este Ion Scurtu, care îl editează, cum ştim, după manuscrise în 1903 (16). Problema principală pe care avea să o elucideze privea existenţa — sau nu — a două romane : Geniu pustiu şi Naturi catilinare. Cercetarea atentă a manuscriselor îl conduce la constatarea că cel din urmă este proiectul unui ,,mare roman social-filozofic" care însă nu depăşeşte acest stadiu. Cercetătorul observa, pe de altă parte, că Eminescu transferă unele părţi din roman în nuvela Sărmanul Dionis şi stabileşte apropieri cu unele poezii. Epoca elaborării romanului este fixată cu mare largheţă (1868—1871), fapt de natură să surprindă pentru un cunoscător al caietelor eminesciene. Multe scene din roman sînt indicate ca fiind ,.reflexul vieţii poetului", se relevă realismul sănătos, observaţia atentă şi descrierile colorate. Rezervele comentatorului privesc exagerarea în descrierea unor întîmplări, neclaritatea în cîteva tablouri şi încăr.carea prozei cu unele frumuseţi căutate. Mai supărătoare i se pare însă slaba preocupare pentru studiul psihologic. Dar şi Eminescu se gîndea să introducă în roman acele părţi de ,,studiu" prin care spera să-i dea „consistenţă" şi semnificaţii mai cuprinzătoare. 42 I.C. Drăgescu, Conversare cu cititoarele. Bucureşti, 10 octomvrie 1868, F, IV (1868), nr. 35, 5/17 oct. p. 415. Sublinierile, în text. Drăgescu numeşte partidul liberal : ,,roşii’9, cum face şi Eminescu în articolele sale. 43 D. Vatamaniuc, llie Eminovici, CME, II, (1974), p. 183—186. 14 I. A. Lapedatu, încercări în literatură, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1976, p. 31—33. 4u I. A. Lapedatu, Limba română, ALBP, I (1868), nr. 8, 1 oct. p. 203. 368 Critica literară Intlmpină romanul cu păreri împărţite. N. Iorgn scrie, încă in noiembrie 1903, după ce cu un an mai înainte se tipăriseră cele două volume : Literatul a populată şi Feerii postume, că odată cu darea la lumină a scrierilor rămase in manuscrise, „un nou Eminescu apăru” (378). Publicarea romanului se Înscria ca al treilea moment important în cunoaşterea acestui „nou Eminescu” şi nu putea fi privită ca o impietate faţă (le memoria poetului şi nici ca o ştirbire a gloriei sale. „Să n-aibă grijă nimeni — scrie N. lorga — : nici un fir de iarbă de pe mormîntul poetului nu se va mişca de indignare la această «divulgare » a gîndului său încă nesigur, a simţirii sale ce nu-şi găsea totdeauna întruchiparea statornică şi adevărată. Nu, — ci, dacă peste hotarele vieţii se schimbă ceva între cei ce sînt şi cei ce au fost, ccl mai mare cîntăreţ al neamului nostru va primi aceasta ca o solie duioasă a tinereţelor sale de vultur, ce-şi cearcă aripile pentru a pluti întîiaşi dată” (18). Istoricul nu întreprinde o analiză a romanului, dar unele din afirmaţiile sale se cuvin neapărat reţinute. Este încă nedemonstrat — şi nici nu se va putea demonstra — că poetul şi-a scris romanul la Viena. De aici şi cealaltă afirmaţie, la fel nedovedită, după care, în descrierea Bucureştiului, Eminescu introduce elemente din peisajul vienez. Ne-am putea opri, în această privinţă, la alte oraşe — Cernăuţi, Sibiu, Timişoara — pe care poetul le cunoaşte înainte de 1868. X. Iorga susţine, pe bună dreptate, că la baza jurnalului Iui Toma Nour stau istorisiri ale şcolarilor blăjeni. Romanul este întîmpinat cu interes şi de G. Bogdan-Duică, pentru motive asemănătoare cu cele ale lui N. Iorga, dar, spre deosebire de acesta, istoricul literar trece la stabilirea izvoarelor şi propune, cum ştim, ca prototip al lui Toma Nour, pe ăVildungen, eroul lui Ivarl Gutzkov din Die Ritter vom Geist (234). Istoricul literar este preocupat şi de stabilirea datei elaborării romanului şi face apropieri intre această operă şi unele scrieri ale lui I. Heliade-Rădulescu, pentru care poetul manifestă un adevărat cult la începutul activităţii sale literare. Admiraţia pentru I. Heliadc Rădulescu nu este însă numai a lui Eminescu ci şi a generaţiei Sale. Este suficient să amintim stima ce i se arată intr-un cerc ca cel al lui Gr. I-T. Grandea, pe care 11 frecventează şi poetul înainte de a trece la elaborarea romanului. Pînă şi D. Bolintineanu, patronul spiritual al acestui cerc, face în „Albina Pindului”, revista lui Gr. H. Grandea, elogiul meritelor lui I. Heliade-Rădulescu în promovarea literaturii naţionale. „Ion Eliade Rădulescu fusese cel dinţii român in Vals-chia — scrieD. Bolintineanu — care se ocupă cu limba română. El cel dinţii înobilăproza şi poezia română”-16. Pentru G. Bogdan-Duică romanul reprezintă şi un moment important în istoria „eminescianismulni”. „îmi mai închipui că pentru biografii iui Eminescu — scrie el — va fi o plăcere să vadă cum în Geniu pustiu se ivesc aproape toate elementele din care se va dezvolta opera ulterioară a poetului. Cetind parcă vezi războiul din care va ieşi pînza atît de colorată a operei viitoare. O mulţime de idei, ce împodobesc această operă, se găsesc în roman ; se poate vorbi chiar de o cronologizare a ideilor lui Eminescu”. Se expune aici un punct de vedere pe care 11 va exprima, cîteva decenii mai tîrziu, şi unul din reprezentanţii de seamă ai criticii literare româneşti. ' Cercetătorii invocă opiniile lui G. Panu despre proza lui Eminescu atunci cînd prezintă nuvela Săi-manul Dionis. Dar, în „Săptămîna”, memorialistul Junimii se ocupa în cîteva foiletoane şi de romanul poetului (235). ,,E curios cum ia Eminescu — scrie G. Panu în legătură cu Geniu pustiu — ideile fundamentale s-an plămădit în frageda tinereţe, cum s-au cristalizat luînd forma unei credinţe adinei, şi cum mai pe urmă n-a făcut decit să le dezvolte, să le amplifice şi să le propage”. G. Panu întreprinde un studiu comparativ intre Geniu pustiu, Sărmanul Dionis şi unele poezii, spre a ajunge la încheierea că în prima parte a romanului se găsesc „în sîmbure aproape toate ideile fundamentale pe care Eminescu le va profesa fie in poezie, fie în politică”. G. Panu face legătura între ideile din roman privind societatea românească de la 186S—1870 şi critica societăţii româneşti, întreprinsă de poet în articolele din „Timpul” după 1876. Problema aceasta va sta şi în atenţia noastră, cînd ne vom ocupa de proza politică. Să mai aducem în discuţie şi acele „amintiri” ale lui G. Panu, prin care transferă întîmplări din roman în biografia poetului. Memorialistul susţine că în înfăţişarea iubirii dintre loan şi Poesis, poetul descrie propria sa iubire pentru o coristă din trupa lui M. Pascal, care nu-i respinge dragostea, însă îl ţine numai ca „amant de inimă”. Mărturisirea aceasta i-ar fi făcut-o Eminescu lui Creangă, prietenul său nedespărţit, de la care o află şi memorialistul. „Amintirilor” de acest fel, mai ales că vin şi prin intermediari, nu li se poate acorda credit ştiinţific. Modul de editare a operei postume a lui Eminescu formează, încă din aceşti ani, obiectul unor consideraţii critice care se extind şi la roman. M. Ităducanu (Radu Manoliu) publică în ,,\ocea Tuto\ei , in cursul anilor 1906—1907, nu mai puţin de 11 articole consacrate editării postumelor. Se alătură la aceste articole alte cîteva, privitoare la biografia poetului. Pentru discuţia noastră sint de reţinut, ca mai impor- 46 46 AI.BP, I (1868), nr, 8, 1 oct., p. 193 — 194. Se reproduce şi poezia Sbuiătorul (p. 195- 196). D. Bolintineanu prezintă literatulă română încă din primul număr al revistei şi Eminescu putea reţine de aici unele date pentru Epigonii. 47 - c. 344 3G0 tante, două articole, amîndotiă publicate în 1907, Citeva observări asupra editării romanului „Geniu pustiu" al lui Eminescu (32) şi Dare de seamă asupra ,.Geniului pustiit” (ed, 11) (33), Radu-Manoliu extinde studiul comparativ, iniţiat de I. S'curtu, şistabileşte legături între Geniu pustiu, Sărmanul -Dionis, Jupii corupţi, Cezara şi alte opere ale poetului. Consideraţiile criticului prezintă totuşi o valoare relativă întrucît nu cunoştea manuscrisele. Sprijinindu-se numai pe informaţii de conjunctură, putea susţine că Eminescu îşi transcrie romanul,,în cursul anului 1870”. Afirmaţia nu se verifică în lumina documentelor. Romanul este întîmpinat cu rezerve — să nu spunem altfel — dc E. Lovinescu, încă în 1908, cînd publică în „Convorbiri critice” pastişa Eminescu despre sine însuşi (236), pe care le menţine apoi pînă la sfîrşitul activităţii sale critice. Scriind într-o perioadă cînd publicarea postumelor lui Eminescu forma titlul de glorie al generaţiei de după 1900, E. Lovinescu recurge la o mistificare, sub acest raport, nu lipsită, de interes. Lovinescu înţelesese prea bine că, în acea atmosferă de cult pentru Eminescu, părerile sale critice privitoare la roman aveau puţine şanse să fie împărtăşite de opinia publică. Criticul pretextează a fi descoperit la un prieten din Iaşi un manuscris al lui Eminescu în care poetul, cu experienţa artistică de la maturitate îşi judecă încercarea de roman din tinereţe. „Nu mă mai recunosc în acest amestec de vorbe goale— îl pune E. Lovinescu pe poet să-şi caracterizeze romanul —, de icoane lipsite dc înţeles, căutate şi chinuite. Sînt oare eu, care am ajuns la atîta stăpînire de condei? Nu-mi vine să cred. Şi totuşi, cine ar putea presupune durerea cu care am creat întotdeauna ? Natura a fost darnică cu mine. Nu mi-a dat însă uşurinţă. Scriu cu sînge. Pînă să ajung la o poezie pe placul lui Maiorescu, trebuie s-o scriu de zeci de ori. Cuvintele nu-mi curg de la sine. Sînt nevoit să le siluiesc în lăcaşul lor tăinuit. Acum însă, le găsesc la adăpostul lor şi le scot frumoase şi potrivite. Ideile se îmbracă în haine strălucitoare. îmi plac şi mie. în tinereţe, lupta era însă zadarnică. Loveam în cremene, seînteia nu ieşea. Pentru a înlocui seînteia eram nevoit să fac zgomot de cuvinte. Aşteptam vreo licărire nebănuită din această ciocnire de vorbe şi de icoane. Mi se părea că vine. Acum ştiu sigur că nu venea. Geniu pustiu mi-o arată. Sunt mulţumit că nu m-am pripit să-l public. N-ar fi plăcut nimănui. Cititorul ar fi văzut că are înaintea lui o lucrare nu de tinereţe, ci de copilărie, ce ar fi adus poate ştirbire reputaţiei mele de poet”. Deşi E. Lovinescu scrie într-un stil cu totul neeminescian şi pune prea multă insistenţă în evocare ca pastişa sa să poată induce în eroare, unii cercetători, ca D. Murăraşu, o consideră document autentic şi-şi întemeiază pe ea unele concluzii în interpretarea operei poetului (92, p. XXXIX). Lovinescu îi contestă lui Eminescu, cum ştim, capacitatea de obiectivare şi romanul prezintă interes pentru critic numai ca document biografic. . Opinii defavorabile romanului pune în circulaţie şi G. Ibrăileanu, două decenii mai tîrziu, în articolul Ediţiile Eminescu : ,,Geniu pustiu", publicat în „Viaţa românească”. (245). Criticul priveşte tipărirea acestei scrieri rămasă în manuscrise, „o impietate faţă de Eminescu şi o mistificare a publicului”. Analizează condiţiile social-politice de după 1900, cînd se publică pcstumcle poetului şi consideră că romanului i se acordă importanţă pentru „ardelenismul” său. Argumentul principal invocat de critic împotriva publicării Geniului pustiu îl constituie faptul că Eminescu transferă părţi din roman în Sărmanul Dionis, şi-şi anulează în felul acesta scrierea din tinereţe. „Eminescu ar fi cel mai ridicol scriitor din lume — scrie G. Ibrăileanu — şi pur imbecil, căci ar fi unicul, care să aibă în două opere pagini întregi la fel, cînd se ştie că un scriitor care se respectă evită repetarea unei singure metafore !” G. Ibrăileanu avea şi alte motive să se pronunţe atîtde categoric împotriva publicării romanului şi, în general, a ineditelor. Criticul era alarmat dc impostori;care căutau să-şi facă un nume prin publicarea de postume. Surprind la G. Ibrăileanu, cunoscător avizat al operei lui Eminescu (deşi nu şi al manuscriselor), afirmaţiile că poetul nu a voit să fie autorul unui roman şi că nu şi-a "revăzut manuscrisele din tinereţe/ - ' "Analiza romanului, în contextul operei lui Eminescu, o întreprinde G. Călinescu în cele cinci volume pe care le consacră creaţiei poetului între 1934 şi" 1936. Romanul este privit, iniţial, ca operă biografică prin excelenţă şi fragmente ample intră în Viaţa lui Eminescu, cu care G. Călinescu deschide, în 1932, seria exegezelor sale eminesciene. Cercetarea exhaustivă a manuscriselor, cum n-o mai întreprinse nimeni de la Ion Scurtu, Ilarie Chendi şi Nerva Hodoş, îl conduce la identificarea textelor aferente romanului, fie că este vorba de onomatistică, situaţii, ori idei. [„ Basmul cel mai fantastic . .." ], fragmentul mai important în care apare Toma Nour, este subsumat romanului şi interpretat ca o apoteoză a peregrinărilor eroului prin ţările europene. „Judecat ca poem în proză romantic — scrie G. Călinescu —, Geniu-pustiu aduce în literatura noastră nota personală. De altfel, ce operă în proză în 1869, ar putea să ne. facă să dispreţuim acest fragment şi ce mare varietate şi dezvoltare a luat proza românească pentru ca paginile acelea să devină -inutile? în ele găsim de fapt întîiul (şi unicul) jurnal interior românesc construit aşa cum Goethe l-a conceput în al său Werther. Stilul său e urîtul negru, fantomatic, trecut de la gravură la umbră, cu o nelinişte iraţională în felul celeia a lui Adalbert von Chamisso. Deşi corpul scrierii e făcut dintr-un memoriu (biografie — zice Toma — scrisă în formă de nuvelă), introducerea este şi ea memorialistică, uscată, gravă, fără înfloriri de prisos” (311, p. 546 — 547). " ' 370 Constatarea pc caro o făcea G. Bogdan-Duică în 1904, îndată după apariţia Geviuhfi pustiu, potrivit căreia romanul se înscrie ca o etapă importantă în istoria ..eminescianismului", o reîntîlnim in critica românească după trecerea a aproape patru decenii. Demonstraţia se axează acum pe cîteva coordonate ale creaţiei eminesciene care îşi găsesc în roman o bogată ilustrare. ,.Geniu pustiu, orictt s-ar încadra în epoca de formaţie, istoriceşte vorbind — scrie Pompiliu C'onstantincscu în 1939 —, a geniului eminescian, este şi o prefigurare a întregii lui structuri; prefigurare a titanismului, a demonismului din Luceafărul, din Făt-Frumos din lacrimă şi din Sărmanul Dionis. Şi aş zice că este o prefigurare a înseşi a filozofiei practice-' eminesciene. Eroismul lui Toma şi Ioan, luptele lor cu ungurii prefigurează şi ideea de naţiune şi de voinţă colectivă pe care o aflăm în articolele lui politice şi portretul lui Mircea din Scrisoarea a IlI-a. Şi e caracteristic pentru ideea de naţie eminesciană că individualitate, în eroism, arc un sens tot colectiv, că Voievodul se identifică, în înfăţişare, în port, cu «sărăcia şi nevoile şi neamul» şi cu natura, prietenă autohtonilor, vrăjmaşe duşmanilor. In termen, în latenţele lui interioare, cu tot caracterul de Sturm und Drang, Geniu pustiu prefigurează întreaga structură eminesciană" (269). Vom mai consemna, în sfîrşit, că Perpessicius stabileşte în comentariile sale la unele din poeziile lui Emincscu, apropieri între versurile poetului şi Geniu pustiu şi exemplifică cu fragmente din roman (Opere i, p. 275, 282, 287, 311, 312, 334, 351; ni, 297; v, 69, 90, 139, 188, 199, 213, 576; vb 12, 596). Prezentarea topografiei manuscriselor, studiul comparativ al grafiei, stabilirea interdependenţei între poezie, Geniu pustiu şi alte scrieri în proză sînt chemate să ofere o imagine cît mai cuprinzătoare asupra procesului creator eminescian. Geniul pusliu nu se încadrează cu exclusivitate, cum observa Eugen Simion (292, p. 67—78), în niciunul din tipurile de rornau şi totuşi în multe dinele prin anumite laturi. Scrierea din tinereţe a poetului este romanul unor pasiuni erotice, roman social şi, în bună măsură, roman psihologic, filozofic şi istoric. Emincscu realizează în Geniu pustiu scrierea sa cu cea mai largă deschidere spre creaţia ulterioară. Poem în proză romantic, romanul prefigurează geniul eminescian în trăsăturile sale fundamentale. Se recunosc aici teme şi atitudini atît din opera literară, cît şi din activitatea politică. Dar romanul nu este numai o anticipaţie în graniţele creaţiei eminesciene. Poetul introduce în literatura română, înaintea lui Slavici, Agârbiceanu şi Rebreanu, oraşul şi satul transilvănean şi evocă în tablouri memorabile lupta poporului român pentru libertate naţională. ORTOGRAFIA. Textul presupune o serie de norme de scriere care apar şi în scrisul de mai tîrziu al lui Eminescu ; notarea lui [ă] cu <£> sau (c>; a lui [e] cu <ă) în tipul; aria, istoriă, litografiă, fiă; lipsa, cu unele excepţii (trwtite, ţerena, sbfrcit, luminare (2), cât, remania etc.) a unui semn specific pentru, [î], redat prin <ă), <(£) (prin omisiunea semnului diacritic, chiar (a) {e», prin în tipul ris, rin, sin şi prin în sfmt; (alternînd cu sm/f); notarea cu <â) a lui [â] accentuat din tipul lăsâ; nesilabic ; merai, tremurau; -nf-it mut postconsonantic (fără regulă de distribuţie şi cu numeroase abateri); notarea cu a lui [le] la început de silabă (eşi, femee, fluent!, nude, dar şi trâiescu) ; = [oa] cu inconsecvenţe; pentru înainte de consoană sonoră sau, în neologisme, în poziţie intervocalică ; , respectiv <6) : (nje/captă, pleacă, pornească, vtncază', nervoasă, poate, sclipitoare, toate (2), totuşi volup-tâasă; două cazuri de [i] -- (o) : ânsăşi, sfâşiată. [„CASELE NEGRE...”] Textele pe care le publicam cu acest titlu reprezintă fragmente înrudite între ele, motiv pentru care le tipărim împreună. Fragmentele sînt intitulate de noi, după sintagma iniţială, şi se află în următoa- rele manuscrise : 2284, 37 v [,,Casele Negre ale Bucureştilor . . ■"] 2291, 33r [,,Faţâ cu aceste fiinţe . . 2257, Ifi2v [,,Juni cu corpuri slabe . . ."] Textul din urmă este reprodus de I. Scurtu in studiul introductiv la ediţia sa Geniu pustiu, Bucureşti, Minerva, 1904, p. XIX —XX. Celelalte două se tipăresc, pentru prima dată, în ediţia de faţă. Eminescu stăruie în aceste fragmente îndeosebi asupra prostituţiei proiectată pe fundalul mai larg al metropolei corupte şi ele au afinităţi de atmosferă şi expresii cu Geniu pustiu însă şi cu alte proze eminesciene. O descriere a Bucureştilor cufundaţi în noapte întîlnim în Geniu pustiu, (,,Era o noapte trista etc.), de unde este transferată, cu unele modificări, în Sărmanul Dionis. (,,Era noapte..."). Descrierea iubirii venale, ca în aceste fragmente, apare în Geniu pustiu în mai multe locuri. Pentru confruntarea textelor trimitem la ediţia de faţă. Din manuscrisul 2290, 77 se vede că Eminescu căuta şi unele explicaţii cu privire la decăderea societăţii din vremea sa. în această privinţă poate fi invocat şi un alt text din manuscrisul 2285, 67—68, pe care comentatorii operei poetului îl pun în legătură cu poezia Viata (Opere v, p. 388). Fragmentul din urmă ne îndrumă spre poezia Junii corupţi (Opere i, p. 274 — 278), contemporană, ca elaborare, cu romanul poetului. Din analiza scrisului se desprinde că fragmentul [,,Casele Negre ale Bucureştilor..,"] este posterior transcrierii romanului şi chiar intervenţiilor cu cerneală neagră din textul de bază. ORTOGRAFIA. Faţă de de Geniu pustiu nu sînt atestate : <-u)/(-u> mut postconsonantic, [oa] = (6>, [ea] — (e), [z] = (d), în schimb [şti c consecvent notat cu (sc) înainte de vocală palatală : Bucuvescilor, licurcscc, scrvcsce. [SOFIA-DOCHIA] Textele pe care le reunim sub acest titlu au fost publicate de Petru Creţia in , .Jlanuscriptum", VIII, nr. 1, [ian.-mart.] 1977, p. 26 — 27, 30—35. Se tipăresc în volum prima dată în ediţia de faţă. Textele au titluri date de noi după sintagma iniţială şi se găsesc în manuscrisele : 2255, 199—203 [„Din surînsul sân un sttris sini...'’] 2257, 178r [„Un ris amar...”] 2255, 178r [„Cine a văzut o-nmormintarc-n Bucureşti?...”] Cel mai întins din aceste fragmente, [„Din stinsul său un surîs sînt...”], este scris pe file, iniţial independente (21 cm x 34 şi 35 cm), cu unele deteriorări la legare. Scrisul este, în toate particularităţile lui, identic cu cel din Geniu pustiu şi nu prezintă intervenţii ulterioare. Cele cinci file sînt scrise numai pe recto, cu excepţia unei singure intercalări, notate pe fila 202v sus, marcată prin semnul, F care trimite la fila 2, VIII, nr. 1, [ianuarie-martie], 1977, p. 29 — 30. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. Se află în manuscrisul 2255, lOOrv şi este scris pe prima pagină (lOOr) şi continuat pc pagina următoare (I80v) cu încă două rînduri. Hîrtia este de maculator de cea mai slabă calitate, ca şi cea pe care este scris fragmentul [,,Cinc a văzut o-nmonnîntarc-n Bucureşti ? ..Grafia şi cerneala sînt cele din Geniu pustiu, fără intervenţii ulterioare. Este un text anterior redactării ultime a Geniului pustiu şi a fost semnalat de I. Scurtu în ediţia sa din 1904 (16, p. XVIII) unde se arată că Emincscu descrie „dragostea ultrasentimentală pentru Poesis”. Nu găsim in text suficiente date care să permită o situare a lui cu certitudine în desfăşurarea romanului. Dragostea dintre Toma Nour şi Poesis capătă, între somn şi trezie, o împlinire pe care textul romanului nici n-o presupune, nici n-o infirmă în mod obligatoriu. Ea şi-ar putea găsi locul undeva, nu foarte departe de noaptea în care cei doi se văd pentru ultima oară, dacă nu cumva ne aflăm în faţa unei variante abandonate a întilnirii dc dragoste povestite acolo. Un ecou vag apare la sfîrşitul romanului, cînd Toma Nour se întoarce din revoluţie la Cluj şi o găseşte pc Poesis moartă în odaia ei. („Apoi dezbrăcîndu-mă, mă culcai în patul ei cel alb...). . Pentru ascensiunea oniric-cosniică a iubiţilor, de comparat cu [,,0, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă .. .”7, sfîrşitul de la [Cezura] (variantă parţială), Umbra mea, Sărmanul Dionis. [„TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR...”] Povestirea este publicată de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 1 [ianuarie-martie] 1977, p. 28—29. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. ' . Se află în manuscrisul 2257, lG8rv, 169r. Textul reprezintă, in cea dintîi parte a sa, materialul brut, anterior redactării romanului. Este episodul unde se narează pedepsirea morarului sas de către transilvănenii răsculaţi, pe care îi trădase. Este scris ferm şi apăsat, cu creion negru, cu ortografie fundamental1 cipariană, însă cu destule inconsecvenţe. Cu toate rezervele formulate de D. Murăraşu (92, p. XLII—XLIII) textul este al unui Eminescu foarte tinăr, scriind grăbit şi totuşi apăsat cu creionul pentru a nota relatarea de către cineva a unor întimplări autentice. Elementele din povestire sînt transferate în Geniu pustiu şi merg, într-un caz, pînă la o apropiere de expresie : „cu sabia-n dinţi şi mînele-narmate de pistoale” din roman arc corespondent în povestire : „cu sabie-n gură şi cu pistoalele[-n] mîni”. Diferenţele între povestire şi episodul din roman sînt acelea dintre un fapt autentic şi unul transferat în lumea ficţiunii şi strămutat pe Murăş. - Evenimentele se desfăşoară aproape sigur in lumea bănăţeană, pe care Eminescu o cunoaşte, cum ştim, din călătoria sa din 1868, cînd însoţeşte trupa lui Mihail Pascal în turneul din Transilvania. Din scrisoarea poetului, al cărei concept se găseşte în manuscrisul 2287, 38, rezultă că vizitează această parte a ţării şi în 1867 1, cînd întreprinde cea mai lungă călătorie a sa în Transilvania şi cînd străbate şi Valea Murăşului. Poetul avea la Timişoara pe fratele său mai mare, Nicolae, scriitor la avocatul Emerich Christiani, în slujba căruia pare să fi stat mai mulţi ani. Povestirea este notată probabil la Timişoara, cînd va fi fost găzduit de fratele său şi cînd face aici popasuri mai lungi în cele două călătorii prin Banat. Dintre particularităţile bănăţene care se întîlnesc în povestire, sînt de notat folosirea lui deloc, pentru imediat, morarul sîrb, loani, care trebuie să fie un Iani etimologizat. 1 I. Scurtu, Eminescu în Banat, SAM, II (1903), nr. 33, 17 aug., p. 524 — 526. Se publică şi scrisoarea lui Eminescu din 1867; Veturia Birou, Din legăturile lui Eminescu cu Banatul, ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 85 — 92. Emite ipoteza că persoana din Timişoara, căreia se adresează Eminescu în scrisoarea sa, ar putea fi Nicolae Goşariu (1842—1903), asesor la Sedria orfanală. Problema este reluată de Ion Uiescu în cartea Eminescu în- Banat (649, p. 62—72) care face unele apropieri între Geniu pustiu şi prezentările din presă ale spectacolelor date de Mihail Pascal în Banat. 375 Povestirea este notată de Eminescn, cum se desprinde din datele de mai sus, in 1867 — 1868, prin urmare la o dată posterioară primei forme a „jurnalului lui Toma Nour" („novela”), care este aşternut pe hîrtie la Blaj in 1866. Nimic nu ilustrează mai bine posterioritatca decit faptul că episodul nu face corp cu intîmplările din revoluţie istorisite în roman la locul respectiv şi poate fi transferat, fără ca cititorul neprevenit să observe, în alt moment al naraţiunii. ORTOGRAFIA. O parte dintre caracteristici sînt comune întregului scris eminescian timpuriu, marcat de purism, etimologism şi raţionalizare morfologică : lipsă de semn specific pentru [i], notat cu (ă.), (c) sau (i) ; notarea lui [ă] cu (e) sau chiar (e) ; = [ea] (ferestra ; totuşi: dimineaţa) sau (e) = [a] (scut)-, <6) = [oa] (totuşi : turceasca, sarbcasca); petre, petraru(2) (mai degrabă grafie etimologizantă decit notarea unei pronunţări regionale) ; -»/-» mut după consoană ; înainte de vocală palatală : (cl) = [z] (totuşi : obraftdu, inannefa) şi (sc) = [şt] (totuşi: nişte, probabil pentru nişte)', [z] = (s) în poziţie intervocalică (poesie, resohtţia, grosavia) şi înainte de consoană sonoră (asvarlira). Dar există cîteva trăsături mai rare sau unice în cazul prozei literare : [ş] = (si) (orasiclu, asiadam j, (ia) din mergiau, grafiile heron (1) şi elin (pentru el), un singur -i la dativele poteri şi feti sau la pluralul articulat creeri; juri (ua) pentru articolul nedefinit o (notat o numai în trei cazuri din 11), dar mai ales nenotarca aproape sistematică a seninelor diacritice diferenţiale, cu excepţia lui ă în tinccascâ, săi (face), ttâ{ 2), scră( 2), talharescă, picând, bătrân; a lui c în seră; a lui o in mira, mârei; a lui d în obradulu şi inar-meda; a lui ş în şi(2) şi acoperişu şi a 7 notări ale lui (ţ). [„BASMUL CEL MAI FANTASTIC...”] Fragmentul este publicat de D. Yurăraşu în „Revista Societăţii tinerimea română”, LII, nr. 2, octombrie 1933, p. 50 — 53, cu titlul Tonta Nour in gheţurile sibei irite. Este tipărit în volum pentru prima dată de T). Murăraşu în M. Eminescu, Scrieri literare, Craiova, Scrisul românesc, [1935", p. 277 — 281. Emincscu foloseşte în text cuvintul : sibnice şi nu siberiene. Dacă ani fi păstrat titlul dat de editor ar fi trebuit să intitulăm fragmentul [Tona Nour în ghcţinile sibericc]. Am preferat insă, din consecvenţă cu titlurile date celorlalte fragmente aferente la Geniu pustiu, sintagma iniţială. Textul se află în manuscrisul 2255. 17flrv—17Hrv, este scris pe foi de format marc (21 x 33,50 cm) şi aparţine după detaliile de conţinut şi formă şi după cele de grafic şi ortografic epocii studiilor la Yiena. După caracterul grafiei, doar ultimele rinduri ar putea aparţine epocii ieşene şi sînt în acest caz adaosuri ulterioare. Eminescu schiţează aici un alt final al romanului, in două tablouri rămase in stadiul primei redactări, înfăţişează mai întîi viaţa lui Toma Nour In închisoarea Pctropavlovsk din Petersburg, devenită celebră mai ales după 1826, cînd C.F. Rîlcev, conducătorul mişcării decembriste, este spînzurat de zidurile ei exterioare, închisoarea din Petersburg reprezenta o etapă din existenţa celor arestaţi, cind erau judecaţi şi se pronunţa sentinţa, după care luau drumul Siberiei. Eminescu înfăţişează închisoarea de pe Neva după descrieri din lecturile sale, iar pentru partea exterioară, parc să fi văzut şi unele litografii. Descrierea sa este totuşi destul de sumară. . Drumul spre Siberia şi viaţa în ţinuturile îngheţate sînt descrise cu mai multă culoare. ,.Romanul avea să aibă un sfîrşit — scrie G. Călinescu despre acest al doilea tablou —vrednic de un erou al munţilor carpatici. Toma Nour s-ar fi înfundat in Siberia boreală, mai aproape de oceanul în care pusese Yalhalla şi ar fi patinat spre nord, pe noaptea cu lună” (311, p. 553). Eminescu găsea descrieri ale Siberiei în Alexandria, în opera spătarului Nicolae Milescu şi în alte scrieri. In ediţia din 1824 a Alexandiiei şi in alte cîteva, de mai tîrziu, se află, la sfîrşit, istorisirea l'rcdnica de însemnare intîmplare a patru corăbicri ntscşti carii au fost strîmtoraţi de iarnă în ostrovul Spitcbcrg la anul 1743 intr-o sălbătăcie sase ani şi trei luni. Numele spătarului N. Milescu îi era, de asemeni, cunoscut. Poetul îşi notează într-o listă din manuscrisul 2257, 55v cărţile ce urma să le citească şi intre ele figurează şi Viata Ini Milescu. Eminescu putea găsi unele sugestii privind exilarea în Siberia în poezia lui Y. Alecsandri, Pohod na Sybir, precum şi în povestirea lui M6r J6kai, Proscrisul din Sevastopol. Să mai amintim, în sfîrşit, că în biblioteca lui Eminescu se afla şi manuscrisul lucrării Elisaveta sau cei surghiuniţi în Siberia, care ,,s-au 0/6 prescris în oraşul Nicolaev in anul 1830 de Alexandru Roşculcscu”. Cartea este donată Academici Romane de T. Maiorescu în şedinţa din 28 mai 1904 împreună cu alte 25 de volume manuscrise şi 75 volume tipărite1, în actul de donaţie se arată că aceste volume fac parte din biblioteca lui Ion Maiorescu, tatăl criticului. Cercetări mai noi au dovedit că afirmaţia este inexactă. Maiorescu donează Academiei Române, în numele tatălui său, biblioteca poetului2. Eminescu este atras de „borcalism” pentru măreţia peisajului şi în manuscrisul 22110, 1)5 găsim o însemnare despre „aurora boreală” datînd din epoca ieşeană. O descriere a ţinuturilor îngheţate întîlnim şi în Diamantul Nordului, poem păstrat în manuscrise în mai multe versiuni (OrEnE v, p. 287 — 319). In versiunea din manuscrisul 2262, 76 — 04 găsim o strofă cu imagini ce Ie întîlnim şi în fragmentul în proză : Mişcate de marc-n strigarea măreaţă A nordului vin caravane de ghiaţă . . . Pe cerul în neguri o stea nu s-arată... Departe doar luna, o galbenă pată. Cavalerul din acest poem arc unele trăsături comune cu ale lui Toina Nour şi crăiasa aminteşte de Poesis, frumoasă ca „idealele lui Ossian”. Toma Nour vorbeşte de înmormîntarca sa in „fundul mării îngheţate", unde să-i rămină corpul pînă la „învierea morţilor”. Unii contemporani ai lui Eminescu ne informează că poetul mărturisea în epoca ieşeană că dorea ca după moarte să fie aşezat „în fundul mării îngheţate, căci acolo nu i-ar putrezi corpul" 3. S-a scos de aici încheierea că informaţia ar servi ca sugestie pentru datarea acestei proze eminesciene. Analiza textului arată, cum am văzut, că ca aparţine epocii studiilor vieneze. Eminescu intenţiona să împlinească cu acest fragment, căruia nu i-a făcut loc în roman, imaginea asupra revoluţionarului român, care activează, după înfrîngerea revoluţiei din ţara sa, în mişcarea revoluţionară internaţională. ICONOSTAS ŞI FRAGMENTARIUM Publicăm cu acest titlu generic dat dc Eminescu patru fragmente care se repartizează in manuscrise după cum urmează: 2255, Irv —3rv [,,Pe podelele reci de cărămida ..." ] 2255, 3v —4rv —5r [„După această mtîmplare minunată ...” / 2255, 5r [„Fondatul acestei sccnerii sălbatice .. ."J 2250, 167rv— 168rv [„Noaptea era întunecoasă...”] Primele două fragmente au fost publicate de G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic”, XI, nr. 602, 19 iunie 1932, p. 1, cu titlul : O nuvelă fantastică. Sînt tipărite în volum prima dată de Alexandru Colorian în M. Eminescu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea — Gcorgescu Delafras, [1943], p. 342—347, 351—354, cu titlul: Iconostas şi fragmenlariitm şi [Fragment]. Al treilea fragment este publicat de G. Călinescu, în „jurnalul literar”, nr. 2, 1947, p. 47. Ultimul fragment este publicat de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 3 [iulie-septembrie], 1977, p. 12 — 13; ultimele două se tipăresc în volum prima dată în ediţia de faţă. Fragmentele din manuscrisul 2255 deschid acest corpus eminescian în care se află cele mai multe proze eminesciene, legate împreună cu texte din alte domenii [cultură, istorie, matematică), concepte de scrisori, decupări din publicaţii străine. Fragmentele sînt scrise pe foi de format mare (21,5 cm x 35,5 cm), pe amîndouă feţele, iar textul al doilea este marcat de primul printr-un şir de puncte de suspensie care ocupă şi o parte din rîndul următor. Filele sînt numerotate de Eminescu şi tot el numerotează cu cifre (1,2,3) şi capitolele din primul fragment. Textele aparţin după conţinut şi scris epocii studiilor universitare. Eminescu face o mărturisire, foarte preţioasă pentru cunoaşterea împrejurărilor în care se opreşte la acest titlu. „Cînd eram încă la universitate — scrie Eminescu — aveam o ciudată petrecere. Imblam ade- 1 Analele Academici Române. Seria II. Tomul XXVII 1904— 1905. Partea administrativă şi dezbaterile. Bucureşti, 1905, p. 18—20. 2 Alex. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, SCB, I (1955), p, 129 - 160. 3 I. Pop Florentin, Amintiri despre Eminescu, UE, XXVIII (1911), nr. -13, 24 oct., p. 2. rs - c. 394 377 sea ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo, la cite-un anticvar şi răscolindu-i vechiturile ; luam din cărţile lui tot ce-ini părea mai bizar şi mai fantastic, şi venind apoi acasă, citeam şi transcriam Intr-un caiet numit fragmentarium toate pasajele cite-mi plăceau”. Textul integral al acestei proze îl prezentăm mai departe. Dintre cele trei texte, mai importante sint primele două pentru faptul că aici ,,bizarul” şi ,,fantasticul”, de care vorbeşte Eminescu, pot fi urmărite într-o desfăşurare narativă mai largă, fără însă a depăşi stadiul dc fragmentarium. ,.Compunerea se inspiră din viaţa de ghetto medievală — scrie G. Călinescu în legătură cu primul fragment — şi eroul de seamă, rabinul Levy Canaan, pare a fi născocit după tipul Iui Ahasveros, personagiu legendar care a preocupat pe Eminescu ca pe toţi romanticii, precum poate fi şi un ecou îndepărtat al literaturii de zugrăvire a iudaismului de ghetto ce se scria în acele decenii" (502, p. 159). Legenda lui Karhaphilos — Ahasverus, personajul legendar simbolizînd destinul rătăcitor, cunoaşte o mare răspîndire în literatura universală şi G. Călinescu invocă numele lui Goethe, Karl Gutzkow, Wilhelm îiauff, H. Heinc, N. Lenau, E. Quinet şi alţi cîţiva. Dintre scriitorii români este pomenit Samson Bodnărescu cu Ahasveros în veacul nostru. G. Călinescu revine asupra fragmentului şi într-un articol, Eminescu şi Mullncr ctc., publicat in ,.Naţiunea” în 1947, cînd insistă asupra onomasticii şi asupra informaţiei poetului privind legendele biblice. ,,Istoria de ghetto din Iconostas şi fragmentarium — scrie G. Călinescu — conţine nume (Hagar, Ismail, Levi Canaan, Ruben) evident scoase din Geneză. Agar este (Facerea, 16) roaba egipteană dată dc sterila Sara soţului ei Avram spre a avea copii. Iar Agar naşte pe Ismail. Mai departe întîlnim şi numele Ruben, Levi. Probabil că lui Levi, Eminescu i-a mai zis Canaan pornind dc la noţiunea că Avram locuia în Canaan. Agar este izgonită şi ea pleacă cu copilul care suferă de sete, cînd apa din burduf s-a isprăvit. Dumnezeu îi scoate în calc un izvor, făgăduind a face din copil un izvor marc. Dc aici a putut să iasă ideea de a închide pe Hagar la închisoare, a morţii copilului, probabil de sete, a ulciorului spart, aluzia la izvor în temniţă. [...] Levi va mărturisi că a jertfit-o pe Hagar «ca Iephta din Galaad ». Asta e semn că poetul cunoştea de asemeni Cartea judecătorilor, în caro se găseşte de altfel şi episodul «Samson şi Dalila » (567). G. Călinescu îşi întemeiază erudiţia pc apropieri tematice şi de nume, fără legături directe cu povestirea şi, la reluarea exegezelor sale eminesciene în ediţia nouă, renunţă la ea. Problema lui Ahasverus formează una clin preocupările filozofice ale lui Eminescu, cum sc vede din manuscrisele din epoca studiilor universitare şi din cea ieşeană. Poetul putea lua cunoştinţă dc unele scrieri care tratează această temă încă în anii şcolarităţii la Cernăuţi. Problema lui Ahasverus se discută şi în cercul lui Gr. H. Grandea, care publică în /.Albina Pindului”, in 1868, studiile lui Eug. Poitou, Ideile religioase în literatura contemporană1 şi Morala literaturii contemporane 1 2, în care se prezintă şi romanul lui Eugene Suc, Lc Juif cnant, precum şi poemul in proză al lui Edgar Quinet, Ahasverus, scrieri la care se referă şi G. Călinescu in exegezele sale. ,,Albina Pindului" comentează poemul lui Edgar Quinet în termeni elogioşi şi reproduce din Ahasverus în traducere românească. în studiul lui Eug. Poitou este prezentat şi Th. Gauticr, cu două din scrierile sale, Fortunio şi Madcmoiscllc de Maitpin. Eminescu invocă simbolul lui Ahasverus, cum se vede din manuscrisul 2207. 29v, în definirea mişcării malcriei în univers, ,.Astfel fiinţele privite îh sine sint asemenea unui riu curgător pc surfaţa căruia sunt suspendate umbre. Aceste umbre stau pe loc ca o'urzeală, ca ideea unei fiinţe supt care undele rîului etern altele formează o bătătură, sigură ce dă consistenţă acestor umbre şi totuşi ea însăşi într-o eternă tranziţie, într-un pelerinaj din fiinţă în fiinţă, un Aliasver a[l] formelor lumii. Acuma căutînd la organele acestei fiinţe, găsim asemenea ca ele sunt ca părţi constitutive ale întregului forme mai mici de transiţic — prin urmare esenţa fiinţelor este forma, esenţa vieţii trecerea, mişcarea materiei prin ele”. Eminescu reproduce în ,.Curierul de Iaşi”, în iulie 1876, îndată ce i se încredinţează răspunderea pentru partea literară a ziarului, ,,imitaţia dc la povestea neamţă" Aliasver, jidovul rătăcitor 3, publicată în ,,Gazeta Teatrului Naţional” în 18364. Poetul scria, cînd reproduce in ,.Curierul de Iaşi”, această prelucrare a lui G. Filipescu, povestirea [Archaeits], în care discută şi despre Ahasverus, Simbolizînd formele în care materia face călătoria sa veşnică. Sînt idei din cugetarea reprodusă, în parte, mai sus, care trec în [Archaeits], fiind încă o mărturie a legăturii strînse între diferitele sectoare ale creaţiei eminesciene. Din perioada ieşeană este şi poemul E împărţită omenirea, text ,.enigmatic — scrie Perpessicius — şi prin implicaţia Intre strofele 3 şi 4 a cuvîntului HAas[verus], subliniat şi în chip dc titlu” (Opere iv, 249 — — 250; v, p. 209). Poezia se apropie prin tonul sentenţios de Glossa. Din cel de-al doilea fragment se cuvine reţinut faptul că poetul situează acţiunea în Bugeag, cum nu face in nici una din scrierile sale, ţinut înfăţişat şi de D. Cantemir pe harta sa. în acest ţinut situează şi 1. Negruzzi acţiunea din unele scrieri ale sale, care stau în atenţia lui Eminescu. 1 ALBP, I (1868), nr. 3, 15 iul., p. 59 — 63. 2 Idem, nr. 11, 15 nov., p. 267—269; nr. 12, 1 dec., p. 225-296. 3 CI, IX (1876), nr. 74, 4, iul., p. 1. 4 ,,Gazeta Teatrului Naţional”, nr. 8, ]83F, p. 59 — 61. . -- Cel de-al patrulea fragment l-am grupat tot aici pentru afinităţi evidente de concepţie şi manieră şi pentru cvasiidentitatea de scenariu cu textul [,,După această întîmplarc minunată ..."]. Aproape s-ar putea crede că este vorba in amindouă fragmentele de acelaşi cavaler şi aceeaşi „întîmplarc minunată”. Am dat totuşi acestui fragment ultimul loc în serie pentru că relaţia c departe de-a fi certă şi pentru că se deosebeşte prin tonul glumeţ, uşor parodistic, prin caracterul mai umil al decorului şi mai puţin sinistru al aventurii. ORTOGRAFIA. Exemplu de.text autograf cu ortografia „Convorbirilor literare”: teu, impârat, stre-luceau (dar şi strălucite), sennana, tânguire, tânăr, arzând, sferşit, friul, suriei, incet, urit, consecvent sunt, rar aruncă, deobicei ridică (şi apropiă, ingcnunchiă), femeea (dar şi femeia), irebue, însă paie ; pictie, fier (niciodată petre, fer şi nici tipul car, pcatră); oiu, plaiu, condciu; preponderent dormiau (dar şi opintea, mai ales în 2258), dispăre, vede; [z] = <(s) : iresistibilă, musică(2), pausă(2) ; izvorul, dezbrăcat; <(cs-) neatestat în text; nu apare (-u) mut postconsonantic, nici [oa] = (6) (într-un singur loc rota), [ea] = (6), [ţ] = <ţ), [z] = , în schimb (alături de linişte, urieşeşti) scii, crescct; geminate doar în innapoi, iniialtă(2), -nnota şi, preluată din franceză, princcssa. [AVATARII FARAONULUI TLÂ] Nuvela este publicată fragmentar de G. Călinescu in „Adevărul literar şi artistic”, XI, nr. 603, 26 iunie 1932, p. 1 — 3, cu subtitlul Fragment eminescian şi cu împărţirea textului în capitole : Mciufis noaptea. Tinereţea ţinui faraon, Taina piramidei, Cerşetorul nebun din Scvilla, Din ccrşitor marchiz, Marchizul Alvarcz şi umbra sa, Un mort viu, Societatea mistică ,,Amicii întunericului". In nota introductivă, G. Călinescu arată că reproduce în întregime părţile descriptive şi sintetizează „dialogurile lipsite de interes”. Este publicată în volum prima dată de Alexandru Colorian în ăliltai Eminescu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea — Georgescu Delafras, [1943], p. 302 — 341, care îi dă alt titlu : [Povestea regelui TlâJ. Am menţinut titlul dat de G. Călinescu, ca fiind mai potrivit cu caracterul întregii scrieri. . Nuvela este cea mai amplă proză, după Geniu pustiu, rămasă in caietele eminesciene şi se află in manuscrisul 2255, 92r—161r, cu o completare pe I07v. Este scrisă într-un caiet confecţionat de Eminescu, de format 16 X 21 cm şi numerotat de el de la 1—71. I.ipscsc din numerotarea sa foile 119 —46 şi 60, iar patru foi, de la sfîrşit, sînt legate greşit: 78, 77, 74, 75. Foile 102 — 107, numerotate de Eminescu 11 —16, au şi o a doua numerotare făcută de poet cu cifre romane, I —VI. Găsim pe fila 122v un concept de telegramă, trimisă părinţilor, cu solicitări de bani, iar pe filele 124v şi 125v nouă strofe din prima versiune a poeziei Ycnere şi Madonă (Opere i, p. 287 — 288). Ultima strofă a poeziei o găsim, cum am arătat cînd am vorbit de Geniu pustiu, în textul romanului (56r), fără să facă parte din el. Nuvela aparţine epocii studiilor universitare şi nu este terminată. Iubirea dintre Cezara şi An gel o rămînc fără dezlegare şi ar fi trebuit să urmeze măcar o a treia reincarnare. Contemporanii lui Eminescu ne informează că poetul arată mult interes pentru vechile culturi ale omenirii (orientale, egipteană, greacă) încă din anii şcolarităţii Ia Cernăuţi. „Odată a venit el la mine cu o carte intitulată Mythologie filr Nichtstudiercnde — scrie T. V. Ştefanelli — şi mi-a spus că după această carte învaţă mitologia grecilor şi a romanilor. Cînd i-am făcut observarea că această carte nu este pentru studenţi, mi-a răspuns că el, dacă are gust să înveţe ceva temeinic, nu se ţine de programa din şcoală”. T. V. Ştefanelli se referă la cartea lui G. Reinbeck, tipărită la Viena şi pe care Eminescu o donează în 1865 bibliotecii gimnaziştilor cernăuţeni. Şi mai importantă pentru discuţia noastră este lucrarea Iui Thcodor Bernhard Welter, Lehrbuch der Weltgeschichte fur Gymnasium und hohere Biirgschulen, de care Eminescu, cum arată acelaşi T.Y, Ştefanelli, „nu se putea despărţi” şi o „purta cu sine chiar şi la plimbări” (408, p. 38 — 39). Cartea lui Welter, în trei volume, se tipăreşte în mai multe ediţii la Jlunster, din care cunoaştem două — din 1856—1858 şi 1859. Egiptul este prezentat în primul volum (p. 46 — 64) şi se dau informaţii despre situarea geografică, organizarea socială, scriere, artele frumoase, precum şi descrieri ale Nilului, piramidelor, „labi-rintelor”, practicilor religioase. Eminescu găsea în Lehrbuch der Weltgeschichte informaţii bogate şi despre istoria şi cultura popoarelor din Asia, Africa şi Europa, de unde şi interesul său pentru tratatul istoricului german. Din Lanţul de aur, „novelă svedicâ” a lui Onkel Adant pe care Eminescu o publică în traducere în oi'J ,.Familia", in octombrie-noiembrie 1866, rezultă că putea cunoaşte şi unele tratate despre ,,istorii dc viziuni şi spirite". Contele Lejonsvărd, din nuvela suedeză, citeşte lucrările lui Jung-Stilling, desigur Szcnen aus don Geisierrciche, apărută în trei volume între 1797 şi 1801 şi Theoric des Geislerkunde, tipărită în 1808. Johann Heinrich Jung-Stilling (1740—1817) cunoaşte scrierile lui Paracelsus şi susţine existenţa unei strînse determinări între planete şi spiritele de pe pămînt. Lanţul ăc aur poate fi invocată şi pe linia interesului cc-1 arată Eminescu pentru Spania în [Avatarii faraonului Tlâ], precum şi a modului cum descrie uncie interioare dc castele spaniole. Eminescu audiază la Yiena şi la Berlin cursuri de istoria filozofiei, în care sc acordă un loc important gîndirii egiptene. Dintre aceste cursuri un loc aparte ocupă cele ale iui ICarl Lepsius, despre Istoria Egiptului si Monumentele Egiptului, ţinute la Universitatea din Berlin în 1872—1873, care figurează şi în Anmelditngs-huch, caietul dc cursuri cc se păstrează în manuscrisul 2255. Ivarl Lepsius (1810—1884) face expediţii arheologice in Egipt, îneît putea comunica la cursuri şi impresii directe asupra civilizaţiei şi culturii din valea Nilului. Eminescu găsea în lucrarea fundamentală a lui Schopenhauer, Dic Welt ah Wille und Yorstellung1, o prezentare a filozofici popoarelor orientale, unde se dă si o bibliografie privind metempsihoză. Manuscrisele eminesciene cuprind numeroase însemnări privind istoria şi cultura egipteană. în unele din aceste însemnări apar şi numele eroilor din nuvelă. în manuscrisul 2257 Tlâ figurează în lista dinastiilor egiptene şi numele este ortografiat Tlas (221). Poetul arată că avea 17 ani şi că făcea parte din a doua dinastie egipteană. Numele Tlas apare în acelaşi manuscris şi pc pagina următoare (221v), unde poetul îşi notează că ,.hieroglific se scrie Xas — însemnează [în] limba coptic[ă] T-Las". Numele eroinei, Rodopi, apare în manuscrisul 2257, 210v şi în manuscrisul 2287, 37, unde poetul mai notează că unul din faraonii egipteni a făcut ,,uii preţios mormînt acestei regine". Să mai amintim, în sfîrşit, că Rodope apare şi în poezia [Undc-i vremea aurită], în care Rhodope este prezentată ca ,,nevasta" lui Rhamses (Opere ii, p. 231). Se desprinde din documente că Eminescu avea o bună cunoaştere a civilizaţiei şi culturii egiptene şi ea stă şi la baza nuvelei. [Avatarii faraonului Tlâ] oferă studiului comparativ un cîmp larg de investigaţii în cuprinsul literaturii române şi al celei universale. Nu este o întîmplare că G. Călinescu acordă nuvelei mare atenţie în exegezele sale eminesciene şi-i consacră şi teza sa de doctorat, Analiza literară a unui manuscris eminescian ,,Avatarii faraonului Tlâ", susţinută la Universitatea din Iaşi în 1936 2. Studiul comparativ este întreprins îndeosebi pc baza părţilor descriptive ale nuvelei. Cele mai numeroase referiri sc fac la scrierile lui Th€oplnle Gautier, Avatar, Le roman dc la momie, Le club des hachichins. Th. Gautier este un scriitor cu preocupări ,,egiptologice" şi descrie cultura şi civilizaţia egipteană la ,.modul artistic-arheologic" (304, p. 401). l'oetul găsea în operele lui Gautier descrierea interioară a piramidelor, precum şi prezentarea unor practici, cum este consultarea viitorului în cupa cu apă din Nil, precum şi a operaţiei magnetice dc transportare a sufletului. Eminescu descrie dorinţele afrodisiacc ale faraonului Tlâ faţă dc demon, cum face şi Jacqucs Cazottc in Lc diable amourcux, ,,nuvela sa spaniolă", unde nc intimpină acelaşi „transformism şi iluzionism". Meditaţiile mizantropice ale lui Alvarez dc Bilbao in subterană în faţa unei ţeste goale sc înrudesc cu cele din piesa lui Shakespeare Timon Atenianul, din care poetul traduce, iar descrierea bolţii cu comori nu parc să fie străină dc grota cu bogăţiile familiei Spada din Contele de Monte-Crisio. Wieland este citat cu Oberon, unde ne intimpină şi strigătul : ,.Trăiască Almanzor !". Chemarea zeiţei Isis ne îndrumă la poezia lui Schiller Das vcrschleicrtc Bild zu Sais, care stă şi în atenţia lui Novalis în Dic Lchrlingc zu Sais. Panteismul din nuvelă poate fi pus în legătură cu poeziile lui Goethe din ciclul Goit und Welt. G. Călinescu se opreşte la raporturile nuvelei cu opera poetului german şi într-un studiu special, Eminescu şi Goethe (493) cînd invocă şi opiniile lui Lcssingdin Dic Erzichung des Mcnschengeschlechts cu privire ia metempsihoză. Un cîmp larg pentru studiul comparativ oferă onomastica şi G. Călinescu arată că numele Alvarez este tipic literaturii fantastice şi fatalistice şi se întîlneşte în Lc diable amoureux, ,.nuvela spaniolă" a lui Jacques Cazotte, scriere cu mare trecere în romantismul german. Numele Baltazar îl poartă doctorul Cherbonneau din Avatar de Th. Gautier, însă şi studentul din Klein Zaches genannt Zinnober, de Hoffmann, ale cărui povestiri fantastice formează, cum am arătat, una din lecturile preferate ale poetului încă din anii studiilor gimnaziale la Cernăuţi. Numele - Lilla se întîlneşte la Wieland în Indris undZenide, la Musset în Suzon, iar pentru Cezara se pot aminti numeroase opere din literatura universală. Eminescu însuşi îl foloseşte, cum ştim, pentru mai multe din eroinele prozelor sale. Dintre poeţii români este menţionat Al. Depărăţeanu cu poezia Lila. Studiul comparativ este extins şi la alţi scriitori din literatura universală. Dar lucrul cel mai neaşteptat îl constituie faptul că G. Călinescu nu acordă valoarea absolută constatărilor pe care le face. Nicăieri în exegezele sale consacrate prozei eminesciene nu sînt folosite mai des ca aici formulele neutre, care nu angajează. Scena cutare din nuvela poetului ,,seamănă" cu unele descrise de Gautier; ideea consultării viitorului în cupa cu apă din Nil 1 A. Schopenhauer, Vie Welt ah Wille und Vovsiellung, II, Leipzig, 1859, p. 527 — 581. 2 Lucrarea de doctorat, dactilografiată (100 p.), se păstrează Ia Biblioteca Academiei Române sub cota A. 1995. Se găsesc In dosar şi referatele lui Octav Botez şi Iorgu Iordan. 380 „pnre-so că a fost luată” din Avatar; bătrtnul are halucinaţi) ,,asemănătoare" cu ale eroului lui Gautier ; descrierea palatului Pimodon din Lc club des hachichins „putea izbi” imaginaţia poetului; in compenetraţia regnurilor şi ideea transformistă ,,o de crezut că l-a înrîurit Sntrucîtva şi panteismul goetliean”. Atunci cînd este vorba de onomastică, criticul recurge la formule ca: „numele se găseşte”, „numele se întîlneşte” G. Călinescu porneşte de la convingerea, cum am arătat şi în comentariile la Sărmanul Dionis, că situaţiile în care îşi poate pune un scriitor eroii, elementele ce intră în tablourile din natură şi în portrete, precum şi onomastica sînt limitate şi clacă se întîlnesc la mai mulţi scriitori nu este neapărat dovadă de influenţe sau împrumuturi. Important rămînc modul personal de interpretare a lor şi în această privinţă Eminescu este nu numai poet original, ci şi prozator original. Eminescu foloseşte aceleaşi teme şi motive atît în versuri cît şi în proză şi este, cum arată Perpessicius, un scriitor statornic în procedeele sale literare (Omni; i, p. 324 — 325). Nuvela se înrudeşte îndeaproape cu poezia Egipetul, publicată în „Convorbiri literare”, în octombrie 1872. Descrierea cu care se deschide nuvela ne îndrumă spre Sara pe deal şi Călin, dar şi spre fragmentul de roman [La curtea cuco-nului Vasile Creangă], Asistăm la înfăţişarea unor cazuri de dedublare şi în poemul Gemenii, iar prezentarea stărilor onirice formează în Sărmanul Dionis şi în alte scrieri ale poetului, în mare măsură, materia epică. Evlavia pentru mamă se întîlneşte şi în însemnările memorialistice Visul din 11 — 12 februarie 1876 şi în poezia O, mamă, aşternută pe hîrtie în 1880. Sînt mărturii pe care critica literară le invocă — şi pe bună dreptate — spre a demonstra organicitatea operei eminesciene. Eugen Simion încadrează nuvela în „fantasticul erudit” (279, p. 145—176) pentru motivul că aici cunoştinţele lui Eminescu în domeniul vechilor civilizaţii şi într-o măsură şi a unor culturi din epocile mai noi capătă o utilizare largă în naraţiune. Nuvela ilustrează îndeosebi în partea finală ideea schopen-haueriană potrivit căreia iubirea nu este decît un mijloc de perpetuare a speţei. Se cuvine observat totuşi că Cezara face profesiune de credinţă împotriva acestui precept schopenhauerian, fiind femeia demonică, care trăieşte prin şi pentru pasiunea ei şi pentru care nu există graniţe între iubire şi ură. Această Cezară o anticipează pe cea din Cezara, de la altă vîrstâ, cu altă experienţă erotică şi care nu face mărturisiri faus-tiene. [Avatarii faraonului Tlă] reprezintă, chiar în stadiul în care a rămas în manuscrisele eminesciene, un moment important în dezvoltarea prozei fantastice în literatura noastră. „în Avatarii faraonului Tlă, poveste neterminată şi nerotunjită — scrie G. Călinescu — oglindind întocmai mentalitatea senzaţională a tînărului poet, sînt totuşi pagini în stare de a da sugestii unui autor fantastic. Coborîrea lui Tlă în piramidă, analiza eului metafizic al individului, simbolismul panteistic al consultării Isidei, nebunia cosmogonică a lui Baltazar, castelul putrezind sub colb al marchizului de Bilbao (Eminescu e un mare poet al prafului), beţia cu vin închegat din bute, salonul de basm tapetat cu atlas alb din Clubul «Amicii întunericului», unde tinerii în haină neagră au veste cu flori ca crinul, mănuşi ca mărgăritarul şi bumbi de diamant la manşetă, sînt invenţii poetice care bucură ochiul şi imaginaţia. Şi cum Eminescu unea întotdeauna ideea cu imaginea, ca în Sărmanul Dionis, ca în Arcliaeus, am fi avut, dacă trăia, un număr de proze fantastice, lipsite de orice zgură realistică, alimentate numai pe dedesupt de complexe intelectuale” (311, p. 556). Ar mai fi de adăugat că tema din nuvela lui Eminescu va fi reluată de Liviu Rebreanu, în Adam şi Eva, o jumătate de secol mai tîrziu. ORTOGRAFIA. în ceea ce priveşte vocalismul, nu se pot semnala decît puţine diferenţe faţă de normele de la „Convorbiri" şi anume reminiscenţe ale unui mai vechi fel de a scrie, ori, dimpotrivă, semne ale unei tendinţe către o notaţie mai fonetică ; din prima categorie fac parte grafia sporadică aer şi mai ales foarte rarele notări ale lui [ea] cu <(e> (sau (sau şi cu ; iar cu două-trei excepţii (îndoielnice) : lacu, acesta, sarcasmit, <-u) mut postoconsonantic lipseşte din acest text; din categoria notărilor fonetice fac parte cele cîteva notări ale lui [î] cu (â) sau <(e) : betrăn (dar mai ales belrăn), mânios (grafie îndoielnică), pânza (dar şi pânză) ; insuşi, jilţ, morment (dar mai ales morment), surizenă, vânture; în rest vocalele şi diftongii sînt notaţi ca în „Convorbiri”: păşiri, serman, sfânta, pământului, in, rut, ţintar, strimte, cobori', sunt (foarte rar sânt), gătească, poate’, foşnia, eşit, eftinit, chee (dar şi cheia), trebuesc (dar cuie), odae (dar paie), văpaea (dar piatră), piept, pietre, pier-dut(ă), (mult mai rar : perdem, peire, peliţa) ; vede, imple ; triungldu, voiu ; intră (mai rar uită), ingenitnchiâ. în schimb în notarea consoanelor apar, sistematic sau sporadic, trăsături mai vechi; [şt] = urie-şesci, pescişor, numesce, plutesce ; [z] = <(d> frunde, verdi, vecii, rade(le) (dar rază), în schimb niciodată [ţ] = <9> 1 [z] = (s) este regula în tipul musică, roşele (dar există şi excepţia roză) ; apoi esclamarea, esemplar (fără excepţii) ; mai apar şi unele trăsături etimologizante ca Memphis (dar şi Memfis), metamorphosele (dar meta- ■881 foră) ; în privinţa consoanelor geminate e atestată deprinderea Ini Eminescu de a scrie innalt, innalta, (i)nnainle, fi )nnapoi şi, pe de. altă parte innocenta,. millionul (dar şi milion), solonne *, mcţall, princessă, passiuneîn sfîrşit quintesentă, Uquid şi mavquisul (dar şi, mai rar, marchisiti). [„O, TACI, CE SPUI CĂ MĂ IUBEŞTI, COPILĂ...”] Fragmentul este publicat de Petru Creţia în „Manuscriptum", VIIJ, nr. 1 [ianuarie-martie] 1977, p. 35—36. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. Se află în manuscrisul 2276(JI), 35r—3flr, caiet unitar, de format mijlociu (16,5 x 20,1 cm), cu însemnări de la cursul lui Friedrich Albrecht Weber despre cosmogonia indiană, pe care Eminescu îl audiază la Berlin. Sînt de reţinut şi însemnările despre Egipt (Hlv). precum şi consideraţiile despre Byron şi Shelley (26v). în acest manuscris găsim, cum ştim, şi o parte a textelor din [Cezara] (variantă). Afilierea textului la [Avatarii faraonului Tîă] se justifică prin pomenirea numelui Cezar, în două locuri şi prin alte cîteva indicii, însă destul de vagi : o anume atmosferă exaltată, iubirea-ură, cruzimea pătimaşă a femeii şi forţa ei vrăjitorească (,,îl ridică în braţe şi[-l] aruncă de sus"). Judecind după structura păstrată a [Avatarilor faraonului Tlă], destul de laxă şi de lacunară, i s-ar putea asocia şi acest fragment,* fără însă să-i putem fixa un loc anume în desfăşurarea acţiunii. în finalul fragmentului găsim şi o expresie : ,,îi încălzea mîinileîn sîn", care aminteştede cea din finalul [Avatarilorfaraonului Tîă] : ,,îşi băga mîinile în sînul lui". Există în acest fragment şi unele detalii care amintesc de Cezara. Eminescu vorbeşte aici de ,,Eva", de ,,mărul din pomul cunoştiinţei". O referire la Eva găsim şi în finalul Cezarei: ,,părea că-i Eva în paradis". Asemenea amănunte nu sînt suficiente pentru raportarea fragmentului la nuvelă. Ar trebui să dispunem şi de alte elemente, care să permită o asemenea asociere. în stadiul actual al cercetărilor .aceasta nu este cu putinţă. ' Fragmentul prezintă însuşiri poematice şi aminteşte prin ascensiunea în univers de alte proze eminesciene {Sărmanul Dionis, Umbra mea, [,,Ea era culcată pe patul ei cel alb...,,J). ORTOGRAFIA. Este cea a antumelor, însă [şt] = (sc) (consecvent) : sein, iubesci şi fără nici o notare specifică a lui [î] ; de reţinut şi aici oscilaţia perâ( 2) şi piept (ui). POVESTE INDICĂ Povestirea sa publică în „Sămănătorul”, I, nr. 26, 27 mai 1902, p. 414 — 415 şi este tipărită în volum pentru prima dată în M. Eminescu, Opere complecte, Iaşi, Institutul de arte grafice, ,,N. V. Ştefaniu & Co.", 1914, p. 237. Se află în manuscrisul 2259, 272rv, 273r, în primă redactare. Perpessicius situează data aşternerii ei pe hîrtie înainte de sfîrşitul anului 1873 (Opere v, p. 604). Povestirea este o mărturie a preocupărilor indianiste ale lui Eminescu (474, 741) reflectate şi în poezii ca : Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Kamadeva, Ta twam asi. O versiune a poeziei Rugăciunea unui dac din manuscrisul 2260, 229 — 231, se intitulează Nirvana (Opere ii, p. 81—83), iar numele lui Buddha şi Brahma apar în diverse versiuni ale poeziilor Luceafărul (Opere ii, p, 373, 374, 387, 389), Cu mine zilele-li adaugi (Opere iii, p. 169), De la Berlin la Potsdam (Opere iv, p. 488, 489). Numele lui Buddha apare şi în Scrisoarea III sub forma de Budha-SakyaMuni (Opere ii, p. 283), iar în Glossă se aminteşte de ,.cartea budistă” şi de ,.lumea budaistă” (Oprre iii, p. 93, 94, 97). Referiri la cultura indiană întîlnim şi în proza politică. 382 Erninescu ia cunoştinţă de cultura şi civilizaţia indiană încă din anii şcolarităţii la Cernăuţi. Poetul studiază istoria universală, cum arată- biografii- săi, după-tratatul, lui -K. Reinbeck, M.vffiologic fiii: Xiehi-studieieudv şi. după cel al .îui Theodor- Bernhard- Welter, Lehrbuch der Ii’eltgeschichte fur Gvmnasiuni unii holiere Biirgschulen. Asupra acestor lucrări am stăruit cîiul am vorbit de. [Arătării faraonului TluJ. In biblioteca gimnaziştilor români din Cernăuţi se găsea şi cartea lui Bernardin de Saint-Pierre, Coliba indiană, în traducerea lui Al. Pelimon, tipărită la Bucureşti, în 1850. Cartea făcea parte din donaţiile făcute bibliotecii de Aron Pumnul (557, p. 103). Despre puterea de sacrificiu a femeii indiene, Erninescu putea găsi informaţii interesante în „Familia”, la care îşi trimitea poeziile ’. Nu trebuie pierdută din vedere nici O mir şi una de nopţi, An care poetul găsea istorisiri despre Orient. Erninescu putea cunoaşte încă din aceşti ani şi unele comentarii pe marginea poemelor indiene. Aron Densusianu prezintă în Familia, în 1868, Sacuntala, din care reproduce unele părţi în traducere1 2 3. Epoca studiilor universitare la Viena (1869 — 1872) se înscrie ca o etapă nouă în preocupările orien-taliste ale lui Erninescu şi ea are ca trăsătură dominantă orientarea spre filozofia budistă, şi confucianistă. Poetul audiâză cursurile unor profesori ca Robert Zjmmermann, care ţine în semestrul de iarnă 1871^1872 lecţii despre filozofia orientală (Praktische Philosopliie, Gcschichie der Philosophie, J. Ktirsus: Das orienta-lische tind hlassische AUertum). Mai importante sînt lecturile indianiste ale Iui Erninescu din aniistudiilor universitare la Viena. Aceste lecturi nu au făcut, pînă acum, obiectul unei discuţii, cum merită. Explicaţia o găsim în interpretarea ce s-a dat unor mărturii ale lui I. Slavici şi orientarea cercetărilor într-o direcţie greşită. Slavici arată în Amintirile sale că la Viena citeşte, împreună cu Erninescu, L’Orient pittoresque, din care se informează asupra budismului şi confucianismului I. M. Raşcu crede că L’Orient pittoresque este o revistă şi o identifică cu ,,La Revue de l’Orient”, în care se găsesc studii despre India (845, p. 109 — 110). Informaţiile acestea sînt preluate şi de G. Călinescu, care le conferă girul autorităţii sale ştiinţifice (304, p. 49, 382). Slavici are în vedere, cînd vorbeşte de L’Orient pittoresque, colecţia L'Univers pittoresque, care se tipăreşte la Paris şi în care apar o serie de lucrări-despre cultura şi civilizaţia chineză şi indiană. Slavici se ocupă de colecţia L'Univers pittoresque în articolul său China şi Chinezii, publicat în „Tribuna”, în 1885 4 * şi în tratatul de Istorie universală, pe care îl tipăreşte în 1892 6. Slavici indică, atît în articolul din „Tribuna”, cît şi în tratatul său de istorie, cartea la care se referă mai tîrziu, în amintirile sale. Chine ou description historique, geografique ei Htterairc de ce vaste empire, d’apres des docmnents chinois, cartea lui G. Pauthier — despre ea este vorba — se tipăreşte în colecţia L'Univers pittoresque în 1837. G. Pauthier şi-l asociază pe M. Bazin şi tipăresc o nouă ediţie în 1852. De aici îşi scot Erninescu şi Slavici în epoca vieneză informaţiile despre budism şi confucianism. G. Pauthier traduce în 1832 Savitri, episod din Mahab-harata, iar în 1840, tipăreşte Les limes sacres de l’Orient, care cuprinde un capitol consacrat civilizaţiei indiene şi traducerea celor 12 cărţi ale lui Mânu. Se cuvine menţionată, tot aici, şi traducerea lui A. Langlois, liig-Vdda ou Livre des Hymnes, tipărită la Paris în 1872. Interesul lui Erninescu pentru vechile poeme indiene esteal poetuluicare descoperă în ele o lume cunoscută numai în parte, înainte de venirea la studii universitare. . ■ Erninescu întreprinde în epoca berlineză (1872—1874) studiul oficial şi sistematic al literaturii indiene şi al sanscritei. Poetul audiază la Universitatea din Berlin în semestrul de vară 1874 cursul de istoria literaturii indiene, ţinut de Friedrieh Albrecht Weber (1825—1901), cel mai mare indianist european al vremii. Cursul acestuia, Kalidassae Malakagniniiira, figurează în manuscrisul 22110, .'14v şi Erninescu îşi notează zilele şi sălile în care se ţinea. Fr. A. Weber este autorul tratatului Ahademische Vorlesungen ilber indische Literaturgeschichte (1852), una din cele mai bune istorii a literaturii indiene din secolul trecut. Tratatul profesorului berlinez prezintă literatura vedică (Die vedische Literaiur) şi literatura sanscrită (Die Sanskrit-Literatur) şi se traduce în mai multe limbi (franceză, engleză). Dintre lucrările lui Weber se cuvin amintite Văjasneya Sanhitae specimen cum commentario (1847), Verzeicltniss der Sanshrit-Hand-schriften (1853) şi Indische Skizzen (1857). Erninescu audiază în semestrul de vară 1874, cum se vede din acelaşi manuscris, şi cursul lui Hermann Ebel de gramatică comparată, De iusta ratione linguac sanscritae in linguarum comparatione. Hermann Ebel (1828 — 1875) este elevul lui Franz Bopp, despre care vom vorbi mai departe şi succesorul său la catedra de gramatică comparată la Universitatea din Berlin. Erninescu îşi face la cursul lui Weber însemnări despre cosmogonia indiană (Cosmogonic der Inder), care se găsesc în manuscrisul 2276 (II), 18v —20. Unele din aceste note de curs sînt reproduse de Perpessicius în comenta- 1 A. Olariu, Femeile indiane, F, III (1867), nr. 3, 15/27 ian., p. 31—33; nr. 4, 22 ian./4 febr,, p. 42—44. 2 F, IV (1868), nr. 31, 3/15 sept., p. 363-366, nr. 32, 11/23 sept., p. 374-375. 3 I. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Cultura naţională, 1924, p. 19. 4 TRIB, II (1885), nr. 24, 30 ian./Îl febr., p. 2; nr. 25, 1/13 febr., p. 2-3; nr. 27, 5/17, p. 2-3. 6 I. Slavici, Istoria universală, II, Bucureşti, Editura Librăriei Socec et Co., 1892, p. V. 3S3 riile sale la poeziile Scrisoarea 1 (Opere ii, p. 181) si Kamadeva (Opere in, p. 334). în manuscrise găsim şi alte Însemnări despre cultura indiană, precum şi despre unele evenimente istorice. Alexandru Ma-cedon descoperă în munţii din India, se arată într-o însemnare din manuscrisul 2200, 70v, zeii daci, o întîlneşte pe Dochia şi învaţă de la Zamolxe înţelepciunea. Eminescu se declară, în altă însemnare din manuscrisul 227 r. (vi), i)9, budist şi face delimitări între budism şi creştinism. Orientarea lui Eminescu spre studiul istoriei literaturii indiene şi al sanscritei ne dă dreptul să presupunem că poetul cunoaşte şi alte lucrări de specialitate, în afara tratatelor profesorilor săi. Mai importantă este, fără îndoială, lucrarea lui Fricdricli von Schlegel (1772—1829), Ober die Sprache tind Weisheit der Inder (1807), cu traduceri din Ramayana şi Mahabharata. Să amintim, tot aici şi traducerile lui August ■\Vilhelm von Schlegel (1767 — 1845), Bhagavadgita (1823) şi, parţial, Ramayana (1829 — 1846). A. W. von Schlegel este primul profesor de sanscrită din Europa. Ultima epocă din preocupările indianiste ale lui Eminescu se situează în 1884 — 1885 cînd funcţionează ca subbibliotecar la Iaşi. Poetul traduce jumătate din tratatul lui Franz Bopp, Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache, precum şi o parte din altă lucrare a acestuia, Glossarium comparativum lingtiae sansc-ri-tae °. Asupra acestui manuscris eminescian vom stărui cînd vom prezenta traducerile poetului. Manifestă interes pentru sanscrită şi unii din prietenii ieşeni ai lui Eminescu, cu care stă în cele mai bune raporturi încă din anii studiilor la Viena. Vasile Burlă, unul dintre aceştia, solicită Universităţii din Iaşi în martie 1876 să ţină un curs liber de sanscrită 6 7. [Poveste indică] ocupă în ansamblul preocupărilor indianistice ale lui Eminescu un loc destul de modest. Povestirea pare să fie o parafrazare a unui text din poemele indiene sau a unei opere în germană inspirată din literatura indiană. Pentru presupunerea din urmă pledează faptul că Eminescu versifică povestirea în anii studiilor universitare la Berlin (Opere iv, 493—494; v, 585). Versiunea versificată se găseşte în manuscrisul 2284, GG. Despre -paria, poetul găsea cuvinte frumoase şi în Coliba indiană, pe care o cunoaşte din copilărie. Sfîrşitul povestirii aminteşte de Mortua est şi Rugăciunea unui dac. Povestirea este cunoscută şi de Şt. Petică, cum arată D. Murăraşu, probabil din vreo lectură ; modi-fieînd-o în parte şi dîndu-i un înţeles simbolic, o transpune în versuri în Fecioarele în alb 8. Eminescu îşi putea face la Universitatea din Berlin pregătire de specialitate în indianistică. Dar poetul manifestă interes pentru sanscrită numai în măsura în care îi putea înlesni lectura marilor poeme indiene. ORTOGRAFIA. Notarea vocalelor ca în antume, cu o singură atestare [î] = : pămentului (dacă nu e vorba de o simplă notare grăbită a lui <£)) ; în notarea diftongilor însă apare ceră şi, alături de grafiile majoritare [oa] = <(oa), apar şi corâna(2), frumosă, morta, privighetore ; consonantismul are însă caracteristici mai vechi; sciut, povestesce (consecvent) ; audia, (leu, dise, frundiş, vedu (consecvent) dar fără nici o atestare de [ţ] = , nici de geminate etimologice. [ARCHAEUS] Povestirea este publicată prima dată de I. Scurtu în IM. Eminescu, Scrieri politice şi literare, voi. I (1870 — 1877), Bucureşti, Institutul de arte grafice şi Editura Alinerva, 1905, p. 283 — 292. . Se află în manuscrisul 2269, 19r—39r, caiet unitar, de format mijlociu (16,5 x 20 cm), cu însemnări din epoca ieşeană. Este scrisă caligrafic, cu puţine modificări ulterioare, fiind o transcriere şi o aşezare în pagină a unor texte mai vechi. Eminescu pune în discuţie principiul identităţii personalităţii umane şi povestirea vine după Sărmanul Dionis şi [Avatarii faraonului TlăJ în care tratează despre dedublarea personalităţii şi transpunerea 6 Dionis [I. Scurtu], O gramatică sanscrită de Eminescu, EVL, I (1893), nr. 1, 20 dec., p. 1 ; Radu Manoliu, O traducere a lui Eminescu (,,Gramatica sanscrită"), ARH, XVIII (1907), nr. 9, sept., p. 415 — 416. Manuscrisul traducerii lui Eminescu se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihail Eminescu” din Iaşi. 7 G. Călinescu, Ştiri despre Maiorescu şi contemporanii săi Burlă şi Petrino, ILIT, I (1939), nr. 1, 1 ian. p. 2. 8 AI. Eminescu, Poezii, III, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 420 — 421. 384 tn alt spaţiu şi .timp, Principiul identităţii personalităţii formează problema mai importanta in preocupările filozofico alo poetului şi modul cum o discuta aroimplicaţii şi în diferite domenii ale ştiinţei. „Archaeus” nume sub care este cunoscut acest principiu, face ca fiecare individ sa fie el însuşi, chiar dacă este supus mişcării permanente din univers. Problema aceasta sta tn atenţia filozofilor, medicilor şi chimiştilor din timpuri îndepărtate şi preocupă şi pe unii învăţaţi români încă la începutul secolului al XVIII-lea. Philippus-Aureolus-Theophrastus liombastus von llohenheim (1493—1511), cunoscut, sub numele Paracelsus, medic elveţian, cave trece în peregrinările sale şi prin Transilvania, vorbeşte de „archaeus” în mai multe rîncluri în tratatele sale de medicină. Pentru el ..archaeus” este forţa generatoare a vieţii care menţine echilibrul in organism şi care este supusă influenţei plantelor şi astrclor. Influenţa plantelor se exercită şi pe calea alchimiei prin produsele preparate din ele. Influenţa astrclor are alte explicaţii şi o carte întreagă din Opere tratează despre ea în linia vechei astrologii (J)e spiiitibus planeta) um, Dc occulta philosophia, De medicina celeşti, sine signis zodiaci et mysteris conţin). Un secol mai tirziu, Jcan Baptiste Van Hclmont (1577— 1644) reia discuţia în legătură cu ,.archaeus” in lucrarea sa, Oitits mcdicinae id est intra physicac inaudita, tipărită postum la Amsterdam în 1648 şi 1652. Medicul şi chimistul olandez consacră discutării acestei probleme un capitol special. Archaeus faber, şi-şi ilustrează teoriile filozofice cu numeroase exemple din activitatea sa. Pupă el. ..archaeus” face parte dintre forţele vieţii, alături de /omenii şi bl as, termen introdus de el, şi este agentul seminal („aura vitalis seminum”, „causa cfficicns”). Deosebirea mai importantă între Paracelsus şi Van Hclmont cu privire la ,,archaeus” stă în faptul că primul îi fixează drept sediu stomacul, iu vreme ce pentru al doilea, sediul său este seminal. Atît filozofia lui Paracelsus cît şi cea a lui Van Hclmont se folosesc de ,,abstracţii cabalistice — cum arată G. Călinescu — pentru nişte constatări foarte cuminţi, că anume materia cosmică fermentează veşnic, adică c mereu păstrătoare de viaţă, după tipuri sau genuri stabile, care se refac mereu cu ajutorul fermenţilor” (304, p. 350). Filozofia lui Van Hclmont stă şi în atenţia lui D. Cantemir şi în lucrarea sa rămasă în manuscris, Sacrosanctac scientiae indepingibilis imago1 2, susţine că „archaeus” este agentul seminal, cu comportări diferite în regnul animal şi în cel vegetal. Archaeus „specicrum faber — scrie D. Cantemir —, seminum fautor, atquc propagator extitit qui in intimo nueleo conditus, ccntralitcr in semine collocatus et extrinsecus, in animalibus quidem, spumosa materia, obduetus et circunseptus ; in vegetativis autem, crasiori, spsissiorique nueleo, et siliqua inerustatus, sopitus est”-. Filozofia lui Van Hclmont constituie pentru D. Cantemir o revelaţie, de vreme cc îi închină şi un elogiu. Encomion in J.B. Van Hclmont et viiiutem physiees itnivcisalis doctrinac ejits. Deşi cărturarul român nu expune în Imaginea ştiinţei sacre prea multe idei originale, lucrarea marchează trecerea sa de la literatura religioasă la filozofic. Povestirea lui Eminescu este, cronologic, a doua lucrare importantă din cultura română, după cea a lui D. Cantemir, care tratează problema lui „archaeus” la nivelul preocupărilor filozofice şi ştiinţifice ale vremii sale. Expunerea asupra lui „archaeus”, ca principiu universal, pe care o face prin intermediul personajului său, o găsim într-o cugetare din manuscrisul 2287, 70 — 75, un caiet de format mijlociu, unitar, cu multe însemnări filozofice în româneşte şi în germană. Nu este greu dc observat că Emincscu discută despre „archaeus” în termenii lui Paracelsus şi Van Hclmont. Paracelsus este pomenit într-o însemnare germană din manuscrisul 2280, G3v, iar în alt manuscris 2257, 200 şi 291, îşi notează că dezvoltarea regnului vegetal si implicit a celui animal începe în stomac. Poetul ştia că această opinie a lui Paracelsus era împărtăşită şi dc Gonhc şi invocă numele poetului german în sprijinul afirmaţiilor sale. „în stomacul plantei — zice Goethe — se-ncepe dezvoltarea. Fără acest stomac, fără actul de mistuire schimbarea formelor angulare a lumii anorganice în cele ovale şi frumos formate a organismelor cu dezvoltare înaltă, n-ar fi putut începe nicicînd ; pămintul n-ar fi putut deveni vreodată locuinţa omului, care are nevoie de alimente animale şi vegetale”. Despre Paracelsus vorbeşte şi Schopcnhaucr în mai multe rînduri3 şi-l vedem pe Eminescu incercînd să traducă filozofia schopenhaueriană în termenii medicului elveţian şi ai celui olandez. Este semnificativă în acest sens însemnarea din manuscrisul 2255, 379v, unde găsim, în continuare, şi unele consideraţii pe marginea filozofiei lui Hartmann. ,,Schopenhauer. Voinţa lui nu e decît fractura organică adică propensiunea din om a punctului de gravitaţie nu după împingeri din afară — ci după motive abstracte. Capacitatea motivelor abstracte în om îşi arc temeiul în compoziţia omului din gazuri organogenc cari au propensiunea şi către centrul pămîntului şi către soare. Aceste gazuri sînt, sc-nţclegc, grade de diso-ciaţiune, deci dc căldură. E foarte drept că ceea cc nu se [. . .] e direcţia corpului pus în mişcare, c in 1 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, EA, 1958, p. 55 — 61. Prezentare a tezelor filozofice, din această lucrare. N. Locustcanu dă o traducere a ci, în 1928, cu titlul Meta/izica. Copia latină, făcută după originalul din Rusia, se păstrează la Academia Romană. 2 D. Cantemir, Opere diverse, Manuscris latin nr. 76, p. 267. Biblioteca Academici Române. 3 Arthur ScJiopenJiauer's sammtlichc Werhe, III, Leipzig, 1874, p. 118; IV, p. 299. 25 - c. 3-J4 385 om voinţa". Atît Paracelsus, cit şi Van Helmont acordă mare importanţă influenţei plantelor asupra organismului uman şi Eminescu introduce în povestire o cugetare în care pune în discuţie această problemă. Bătrânul înţelept îi relatează interlocutorului său despre uncie produse preparate din plante şi insistă asupra efectelor nocive ce Ic au asupra organului vederii. Găsim şi în manuscrise, cum am arătat4, mai multe însemnări pe această temă. Mai importantă este însemnarea din manuscrisul 230G, !t, din care transcriem partea finală, cu detalii cc le întîlnim şi în povestire. „O calfă de spiţer înveninat prin belladona (mătrăgună) văzu cu ochii săi judecata din urmă. Aceste icoane de vis stau marc parte în legătură cu obiecte care se află într-adevăr sub ochii noştri, dar pe cari Ie vedem şi le tîlcuim fals. Păpuşile par oameni, figurile din tablouri se văd ca persoane vii şi în acţiune. Perdele, şaluri, straie aninate in cui par fiinţe omeneşti. Camciadalii, îmbătaţi prin agaricus muscaricus (Fliegenschwamm) voind să treacă peste un pai din drum, se poartă ca si cînd ar avea să sară peste un snop. Carus Steme aduce aminte de-o poveste în care-o fată, fermecată s-ar fi zis, ia un pai drept bîrnă şi un lan de cînepă înflorit îl trece cu poalele ridicate ca şi cînd ar îi o apă largă”. Din această cugetare trec în povestire descrierea comportării oamenilor sub influenţa nocivă a produselor preparate din plante şi chiar exemplificările cu lanul şi paiul ce-şi măresc dimensiunile. Romantismul a creat o bogată literatură în jurul producerii stării de visare prin mijloace artificiale. Atitudinea lui Eminescu diferă fundamental de cea a romanticilor şi el caută explicaţii ştiinţifice pentru aceste efecte nocive asupra organismului uman. Povestirea îl înfăţişează pe Kant drept întruchiparea cea mai înaltă a gîndirii omeneşti. Filozofia sa o are în vedere poetul şi în Sărmanul Dionis, dar acolo porneşte de la uncie teze kantiene pe care le interpretează în spirit schopenhauerian atunci cînd Ie transpune în plan literar. în [Archaeus], Kant este numit ,,înţeleptul de la Konigsberg” şi prezentat ca o ,.minte mare” pentru care ,,totu-i problem”. în manuscrisul 2287, 11, Eminescu rotează că prin filozofia lui Kant se deschid orizonturi noi de cunoaştere. ,,Este ciudat, cînd cineva a pătruns odată pe Kant — arată poetul —, cînd e pus pc acelaşi punct de vedere atît de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ci efemere, — mintea nu mai e decît o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă. Şi cînd ridici ochii te afli într-adevăr, în una. Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă priveşte din fiece lucru. Se parc că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cumcă trecere şi naştere, cumcă ivirea şi pieirea ta înşile sînt numai o părere”. Eminescu împărtăşea opinia, cum se vede din manuscrisul 2000, 52, potrivit căreia criticismul kantian reprezintă una din cele mai mari cuceriri în filozofie, întrucît a avut ca urmare „eliberarea minţii de sub dogmele unilaterale ale religiei”. Nu aducem în discuţie şi alte însemnări, cum este cea din manuscrisul 22GG, 22 în care numele lui Kant este alăturat divinităţii. Eminescu întreprinde după 1874 traducerea Criticii raţiunii pure pentru folosul său propriu şi faptul acesta arată în ce măsură se îndepărtează de filozofia schopenhaueriană. Operele lui Schopenhauer formează înainte de 1874 lectura filozofică preferată a poetului şi în poezia Din Berlin la Potsăam se înfăţişează nedespărţit de ele pînă şi la plimbare : „Subsuori pe Schopenhauer”. Versul este abandonat după 1874 şi înlocuit cu altul: „Subsuori cu Kant bătrînul” (Opere iv, p. 489; v, p. 5S0). Povestirea aparţine acestui moment, în care Eminescu se eliberează de mirajul ideilor lui Schopenhauer şi de farmecul stilistic al scrisului său. Mai tîrziu îi ia apărarea şi se referă la operele sale în mai multe rînduri, însă o face văzînd în el o personalitate ce merită să fie stimată pentru rolul jucat în mişcarea filozofică din vremea sa. Eminescu introduce în povestire şi un comentariu, care reprezintă textul cel mai hegelian din proza sa. Poetul vorbeşte de „cojile unor gîndiri”, de călătoria lor şi repetarea cugetării străine. Antehegelianis-mul lui Eminescu este urmărit de G. Călinescu în mai multe scrieri ale poetului (473), spre a scoate încheierea că el reproduce „vagi generalităţi de manuale” (311, p. 90). Demonstraţia criticului iese din nevoia de a pune o stavilă interpretărilor abuzive. Poetul depăşeşte în [Archaeus] generalităţile de manuale şi sînt toate indiciile că avea cunoştinţă dc Fenomenologia spiritului şi de alte scrieri ale filozofului german. Eminescu se întîlneşte cu numele lui Hegel înainte dc 1869, în cercul lui Gr. H. Grandea, şi apoi la cursurile universitare, la Viena şi Berlin. Numele lui Hegel apare des şi în manuscrise şi unele însemnări sînt prilejuite de lectura unor texte hegeliene. „în Hegel găsim propoziţia ce glăsuieşte asemănător — scrie Al. Dima (478) în legătură cu [ArchaeusJ — : «Spiritul destrugîndu-şi învelişul călătoreşte nu numai într-alt înveliş etc. » (Vorlesungen, p. 10). Metafore precum «coajă» şi « Hillle » (înveliş), ce întîlnim de mai multe ori în textul eminescian, «părăsirea cojilor» şi «formarea altora nouă», asemănător cu: « wandert in eine andere Htille » sînt concidenţe izbitoare ce indică precise înrîuriri hegeliene pînă la expresii”. Cunoaşterea textelor hegeliene îi permite poetului să satirizeze, prin mijlocirea lor, stări de lucruri din societatea vremii sale. 4 D. Vatamaniuc, Visul — o dimensiune a poeziei eminesciene, Manuscriptum, vii (1976), nr. 3, [iul. —sept.], p. 29 —31. 386 [Archaeus] este in proza lui Eminescu opera care ne dă cel mai bun prilej să arătăm cum construieşte poetul o naraţiune la sugestii venite din afară şi cu texte vechi din manuscrisele sale. Povestirea este contemporană, ca elaborare, cu fragmentul dc roman [La curtea cuconului Vasilc Creangă] şi cu parodia [Părintele lirmolachie Chisăltţă], cu care se înrudeşte prin modul de prezentare a unor realităţi sociale din Moldova. Protagonistul povestirii, „moşneagul” înţelept, este un personaj pe care îl întîlnim şi în fragmentul de roman [La curtea cuconului Vasile Creangă], precum şi într-un alt fragment, intitulat de editori [Moş Iosif], care aparţine însă epocii studenţeşti. Eminescu scrie povestirea sub impresia lecturii Morellei, nuvela lui Edgar Allan Poe, pe care o traduce Yeronica Micle, iar poetul o tipăreşte în „Curierul de Iaşi”, în octombrie 1876 5 6. O foaie din textul autograf al Veronicăi Micle, după care Eminescu publică traducerea Morellei se păstrează în manuscrisul 2255, 339 şi se văd intervenţiile poetului. Sînt mărturii suficiente să ateste trecerea traducerii Veronicăi Micle prin mîinile lui Eminescu, înainte de a ajunge în coloanele ziarului ieşean. Yeronica Micle traduce nuvela asistată de poet, cum se vede din scrisoarea acesteia, de mai tîrziu °. Nuvela scriitorului american răspundea stadiului în care se găsea prietenia lui Eminescu cu Yeronica Micle în 1875— 1876 şi propunerea pentru traducerea ei va fi venit din partea poetului, redactor, în 1876, al părţii literare a ziarului ieşean. Morella, eroina nuvelei, este o tînără inteligentă, care face studii de filozofie la Presburg într-o vreme cînd această disciplină era considerată „spuma întîei literaturi germane”. Problemele care o interesează în mod deosebit şi care formează obiectul discuţiilor cu prietenul ei privesc identitatea personalităţii umane, cu alte cuvinte a lui „archaeus” în legătură cu care îşi făcuse şi Eminescu însemnări din anii studiilor universitare. în centrul nuvelei stă comentariul naratorului în care expune opiniile Morellei în această problemă filozofică. „Ciudatul pantheism al Iui Fichte, Palingenesia modificată a Pytagorienilor şi mai presus de toate, doctrina Identităţii, astfel cum a fost dezvoltată de Schelling, erau totdeauna puncte de discuţie, care prilcjuiau mai mult farmec imaginativei Morella. Această identitate, numită personală, M. Locke cred c-a făcut foarte înţelepţeşte să o stabilească în permanenţa fiinţei raţionale. Prin persoană noi înţelegem o esenţă gînditoare, înzestrată cu judecată şi întrucît există o conştiinţă care întovărăşeşte întotdeauna gîndirea, aceasta ne face pe toţi să fim, ceea ce numim noi înşine, deosebindu-ne astfel de celelalte fiinţe gînditoare şi dîndu-ne identitatea noastră personală. însă -principiul individuationis, noţiunea unei identităţi, care prin moarte s-ar putea pierde sau nu, fu pentru mine întotdeauna o problemă de cea mai mare însemnătate, nu numai din cauza felului încurcat şi greu a urmărilor sale, dar şi din cauza chipului ciudat, şi pornit cum îmi vorbea Morella de ea". Nu vom pierde din vedere nici faptul că nuvela lui Poe se deschide cu un motto din Platon, pe care îl reproducem după textul francez : „Lui-meme, par lui-meme, avec lui-meme, homogene, dternel”. Traducerea este făcută după textul francez al lui Charles Baudelaire din Histoircs extraordinaires, volum tipărit la Paris în 1856 şi reluat în alte ediţii. Povestirile extraordinare se deschid cu studiul lui Charles Baudelaire consacrat vieţii şi operei lui Poe şi nu încape discuţie că el stă şi în atenţia lui Eminescu. Aceasta cu atît mai mult cu cit Eminescu se întîlnea cu scriitorul american în dezbaterea aceloraşi probleme filozofice. Dintre operele lui Eminescu numai poezia Ta iwam asi „exprimă — cum arată Perpessicius — cn o formulă sanscrită principiul neobudist al identităţii formelor, indiferent de pluralitatea manifestărilor” (Opere v, p. 373). Poezia se intitula, în versiunea din 1873, Surori şi poetul îi dă noul titlu abia în 1878. Povestirea lui Eminescu este prima lucrare importantă din cultura română care pune în discuţie problema lui „archaeus”. Imaginea ştiinţei sacre, scrierea lui D. Cantemir, anticipează [Archaeus] cu aproape două secole, dar ea rămîne în manuscris şi se tipăreşte la două decenii după povestirea poetului. Eminescu discută problema lui „archaeus” în plan filozofic, fără să o subordoneze ori să o pună în legătură cu religia şi caută explicaţii, pentru anume aspecte, în ştiinţă. . ORTOGRAFIA. Este şi în acest caz cea din „Convorbiri literare”, inclusiv oscilaţiile: mia sau numea, pipăe sau pipăie ; singurele excepţii în cazul vocalismului sînt: bîzîitul şi, o singură dată, probabil din inadvertenţă, o notare [oa] = <(6> : vidră, scris insă în altă parte vioară, la fel cu toate celelalte cuvinte care cuprind diftongul; ceea ce constituie originalitatea netă a textului şi chiar singularitatea lui este grafia neologismelor : procentul mare de notări cu <[z} prin raport la cele cu (s) în neologisme : fizionomieţH), impozabil, tmtzică(-i), poezia, poziţie şi chiar, lucru foarte rar, după (n) : neofenziv, senzoriu, senzitl: de 5 CI, IX (1876), nr. 111, 8 oct., p. 1-2. 6 Octav Minar, Cum a iubit Eminescu, ediţia a IIT-a, Bucureşti, Librăria nouă, [f.a.], p. 130. Originalul, în franceză, se păstrează la Academia Română, împreună cu alte 38 de scrisori adresate de Yeronica Micle lui Eminescu între 1877 şi 1882 (S4 (1-39/LXVII1.) 3S7 asemenea foarte rar in proza literară este : exact, exemplu, exista, există(4), existenţă, alături de : eschisivismul, csplicarea, cspnncrilc, ceea ce parc să dovedească o distribuţie înainte de vocală şi înainte de consoană; mai semnalăm oscilaţia ipipossibil jimposibil. [ARCHAEUS] (variantă parţială) Publicăm sub acest titlu cinci texte dintre care trei în germană. Deşi sînt aşternute pe hîrtie iniţial ca simple cugetări, fără intenţia de-a forma materia unei naraţiuni, primesc statutul dc variante prin faptul că Eminescu construieşte pe baza lor partea a doua a povestirii sale. Textele se repartizează în manuscrise după succesiunea lor în povestire, cum urmează : 22117, 70r—75r [, .Cugetări imposibile ..." ] 22G8, 22r( = 35v), 23r( = îMv) [,,Nu . . . Dar înainte dc-a-mi povesti...” ] 2255, 7r [,,0 călătorie veşnică..."] 2202, 42v [,,îu fiecare om Universul s-opinteşte ...” ] 2202, 42v [,.Oamenii sînt probleme ..." ] Fragmentul cu care deschidem acest grupaj este publicat parţial de D. Irimie în Mihai Eminescu, Despre cultură şi artă, [Iaşi], junimea, 1970, p. 40, cu titlul Cugetări imposibile. Editorul încadrează textul între însemnările lui Eminescu despre arta literară. Este publicat integral de D. Yatamaniuc în „Manuscrip-tum", VIII, nr. 1, [ianuarie-martic], 1977, p. 91—93. Se tipăreşte integral în volum prima dată în ediţia de faţă. Manuscrisul 2237, în care se află acest fragment, este un caiet original de format 12 x 18,8 cm şi aparţine epocii studiilor universitare. Fragmentul se află în vecinătatea multor texte germane îneît nu ar fi exclus să fie o reminiscenţă din vreo lectură sau chiar o traducere. Povestirea [A rchacus], în care aceste [,,Cugetări imposibile ..intră ca partea mai importantă, este considerată de G. Călinescu o introducere la [Avatarii faraonului Tlă], depăşită însă în intenţiile iniţiale prin dezvoltarea care i se dă (304, p. 216). Argumentele care se invocă în sprijinul acestui punct de vedere, împărtăşit şi de alţi cercetători, privesc ideile din povestire şi pomenirea numelui Tlă în finalul ei. Numele Tlă este pomenit şi atunci cînd se afiliază acest fragment la [Avatarii faraonului Tlă] şi nu la [Archaeus]. Perpessicius îl prezintă ca făcînd parte din plănuita introducere la [Avatarii faraonului Tlă] şi reproduce din finalul fragmentului rîndurile în care se pomeneşte numele faraonului egiptean. (Opere i, p. 324). Fragmentul este incorporat în povestire şi acopere, cum nu este greu dc observat, aproape jumătate din întinderea naraţiunii. Modificările la care supune Eminescu cugetarea sa constau în eliminarea unor cuvinte, nu prea multe, şi adăugarea altora, de asemenea destul de puţine. Singura omisiune mai importantă priveşte eliminarea unui pasaj în care se vorbeşte de reprezentarea piesei Monte Cristo la Craiova, dramatizare după cunoscutul roman al lui AL Dumas. Informaţiile de acest fel nu se încadrau în povestirea filozofică şi poetul elimină, pe bună dreptate, acest pasaj. Eminescu supune însă cugetarea şi unor modificări de altă natură, prin care adaptează textul din manuscrise la genul narativ. Aspectul cel mai izbitor îl formează transcrierea vechilor însemnări sub formă de dialog. Se înlocuiesc şi punctele de suspensie, foarte numeroase în textul din manuscris, cu linioara dc dialog. Meditaţia lui Eminescu despre ,.archaeus", aşternuta pe hîrtie în anii studiilor universitare, este transformată, prin adaptarea la genul narativ, în materie de discuţie între poet şi ,,moşneagul" înţelept, interlocutorul său, în probleme de filozofie. ' •• Fragmentul din manuscrisul 2203 este publicat prima dată de C. Noica în Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p. 157 — 158. Manuscrisul din care îl transcriem este un caiet de format mijlociu (16,5 x 20 cm) cu o dublă numerotare pe care o dăm şi noi, spre a evita posibile confuzii. Manuscrisul cuprinde între alte lucrări proiectul piesei Văduva din Ephes şi poezia Călin, definitivată de poet între 1875 — 1876 (Opere r, P-, 397).. Fragmentul aparţine epocii ieşene şi este o variantă a pasajului corespunzător din [Archaeus]. Fragmentul din manuscrisul 2255 este o cugetare în germană şi a fost publicată de I. A. Kădulescu-Pogoneanu în studiul său Kant şi Eminescu, Traducerea ,,Criticii raţiunii pure" din 1906 (392). ,,Avea de gînd să-şi publice aceste cugetări în nemţeşte? — se întreabă I. A. Rădulescu-Pogoneanu —. Ori, poate, ele nu sînt cugetări proprii, ci numai însemnări din vreo lectură oarecare (însemnări în fugă, şi de aceea 388 cu unele lipsuri în construcţia frazei)?” Problema stabilirii izvoarelor este importantă, fără îndoială, însă mai important rămîne modul cum utilizează poetul aceste însemnări ale sale în povestire. Poetul introduce în textul cugetării, la traducerea şi incorporarea ei în povestire, numele lui Napoleon, pe care îl pune însă în paranteză. Eminescu vorbeşte în această cugetare şi de ,,Ahasver al formelor”, cum face şi într-o însemnare din manuscrisul 2287, 2î)v. 30v, de astă dată în româneşte. Avem o prezentare identică a unei idei filozofice în două însemnări una în germană şi alta în româneşte. Dar în povestire este incorporată însemnarea scrisă iniţial în germană. Fragmentele din manuscrisul 2262 sînt tot cugetări în germană şi se publică pentru prima dată în ediţia de faţă, în transcrierea Adeliei Perju, cercetătoare la Biblioteca Academici R.S.R. Textul german se află în acest manuscris miscelaneu, format din foi mari de diferite dimensiuni şi mărimi, în vecinătatea unor însemnări scrise în româneşte: ,,în fiecare om Universul s-opinteşte”, ,,Omul c-o-ntrebare ?”, fiecare om e-o-ntrebarc pusă din nou spiritului universului”. în însemnarea germană, incorporată in povestire, se găsesc şi cîtcva cuvinte româneşti, iar între însemnările scrise în româneşte este intercalată una în germană, care a fost integrată şi ea în finalul povestirii. Ideile din însemnările româneşti şi germane sînt versificate pe pagina următoare a manuscrisului: ,,!n orice om o lume îşi face încercarea Şi spiritu-Universului sc opinteşte-11 van în orice minte lumea îşi pune Întrebarea Din nou — de unde este şi unde merge. Floarea Dorinţelor obscure sădite în noian.” Poezia cuprinde cinci strofe şi este reluată, ca final, în împărat şi proletar. Pcrpessicius reproduce in comentariile sale la această poezie sfîrşitul povestirii [Archaeus] şi face referiri la însemnarea germană (Opere i, p. 357 —35S). Eminescu găseşte, ca şi în cazul Cezarei, un final excelent şi plasează cugetarea privind ,,spiritul universului”, ca încheiere a povestirii sale. [Archaeus] oferă cel mai ilustrativ exemplu din proza eminesciană din care vedem cum texte aşternute pe hîrtie la diferite date şi risipite prin manuscrise sînt reluate şi asamblate într-o structură narativă. Iar prezenţa aceloraşi idei în însemnările filozofice din manuscrise, în poezii şi în proze, sînt tot atîtea mărturii care demonstrează organicitatea operei eminesciene. ORTOGRAFIA. Din punct de vedere ortografic, dintre cele două fragmente scrise în româneşte care constituie suita [Archaeus] (variantă parţială), cel din 2268 are exact aceleaşi caracteristici ca [Archaeus], cu care este în chip evident contemporan; semnalăm : cxista(2), existat(2), existenţa şi, pe de altă parte, reprezentaţiei ; în schimb fragmentul din 2287 este în chip vizibil anterior, atît pentru că uzează consecvent de după labială : miezului, piardă, pierduse, fără <(-ia) la imperfectul verbelor în -i : auzea, respăndca, zărea; [z] intervocalic din neologisme este notat consecvent : csccpţie, csplica, estremâ, dar, cum e vorba doar dc cazuri cu poziţie antcconsonantică, putem presupune că înainte de vocală s-ar fi folosit, ca în [Archaeus], ; mai semnalăm princessa. AUR, MĂRIRE ŞI AMOR Xuvela este publicată fragmentar de G. Călinescu în ,.Adevărul literar şi artistic”, XI, nr. 602, 19 iunie 1932, p. 2, cu titlul : Iaşii în 1840. Este tipărită în volum prima dată de Alexandru Colorian in M. Eminescu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea —Georgescu Delafras, [1943], p. 291—297, cu titlul dat dc autor: Aur, mărire şi amor. Se află cu acest titlu în manuscrisul 2255, 05r—91r, cu o completare pe fila 8Gv şi este scrisă într-un caiet confecţionat dc poet, cu numerotarea foilor făcută de el (39—44). Se poate presupune că şi foile dinaintea acestora cuprindeau scrieri în proză. Xumerotarea este făcută la reluarea lecturii textului, incit foaia ultimă (91 din manuscris), eliminată prin linii trase în diagonală, nu este cuprinsă în numerotare. Aparţine epocii ieşene. Xuvela este o încercare de a reînvia atmosfera societăţii ieşene dc la jumătatea secolului trecut, evocată şi de M. Ivogălniceanu, V. Alecsandri, C. Xegruzzi, Alccu Russo în unele din scrierile lor. Poetul nu dă nume eroilor săi, cu excepţia lui lorgu, tînărul care ,,iubeşte fără să iubească” şi-i caracterizează prin locul pe care îl ocupă în viaţa de salon. Eminescu prezintă interioare ieşene, cu tablouri pe pereţi de 390 pictori italieni, ca Guido Reni, cu litografii ieşite din imaginaţia lui Gli. Asachi, înfăţişînd figuri istorice, cu busturi în „mărime naturală”. Poetului îi place să descrie covoarele româneşti, lucrate de „scorţari din ţară” şi deplînge decăderea, mai tîrziu, a acestui „ram de meserie”. Descrierea saloanelor ieşene o întîlnim şi în poezia Pustnicul, care se păstrează în manuscrise, în mai multe versiuni dintre 1873—1874 (Opere v, p. 173 — 179). După strofe din versiunea din 1874 se deschid cu versuri ce amintesc începutul nuvelei. „Era în Iaşi. în şalele frumoase...” „Era în Iaşi. în sale îmbrăcate...”. Sînt înfăţişaţi şi în poezie „junii” şi ofiţerii în ţinuta lor: „Juniînsplendide-uniformeguleraţi cu aur blond Sau în haine negre, veste ca şi neaua argintoasă Cu mănuşi ca mărgărita, cu botine radioase...” Emincscu presupune că limba ce se vorbea in saloanele ieşene pe la 1840 putea fi a cucoanei Chiriţa, cunoscuta eroină din piesele lui Atecsandri, sau cea din „filozofia” lui Gane. Comentatorii operei eminesciene îl identifică în acest Gane pe Nicu Gane; junimistul de mai tîrziu. Acesta însă abia se născuse la data cînd se petrece acţiunea. Eminescu îl ironizează pe Costachi Gane, a cărui traducere, Prinţipii filosofice, politice şi morale dc Colonelul de Bais, vechiu Bailif de Mudon şi mădulariu a mai multor Academii, se tipăreşte la Iaşi în 1846. Eminescu avea această carte probabil din biblioteca tatălui său şi o donează în 1866 bibliotecii gimnaziştilor din Cernăuţi (557, p. 72 — 73). Aur, mărire şi amor deschide, cum arată Eugen Simion (292, p. 199—212) seria de „fiziologii” realiste din perspectivă romantică. AUR, MĂRIRE ŞI AMOR (variantă parţială) Fragmentul este publicat de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 3, [iulie-septembrie] 1977, p. 20. Se tipăreşte în volum prima dată în ediţia de faţă. Se află în manuscrisul miscelaneu 2257, 193r, un corpus (450 file) de texte eminesciene din diferite epoci şi domenii, dintre care unele aparţin studiilor universitare. Este scris pe o foaie izolată şi anulat prin două linii trase cu cerneală, în formă de X, care se extind peste tot spaţiul ocupat de text. Este metoda de lucru a poetului prin care marchează utilizarea textului respectiv sau transcrierea lui în alt caiet. Numele Cătălin, cunoscut din Luceafărul se întîlneşte în cîteva locuri în manuscrise. Sînt de amintit in această privinţă manuscrisele 2261, 84, unde figurează un personaj cu acest nume printre eroii unui proiect dramatic şi 2285, 160, unde găsim o însemnare cu creionul în care numele apare sub forma Cătălin Mesteacăn, ce ne duce la Sărmanul Dionis (spătarul Tudor Mesteacăn). Onomasticii boierimii moldovene ii aparţine şi numele Cligoraşcu Cărligu, din acelaşi manuscris (160). Eminescu foloseşte pasaje din acest fragment in prezentarea lui Iorgu din Aur, mărire şi amor, tînărul visător care iubeşte singurătatea şi natura. ORTOGRAFIA. Dacă în ce priveşte notarea lui [ă] şi [î] textul are caracterele obişnuite ale marii majorităţi a prozelor literare (inclusiv formele, sporadice, de tipul alămăiei, deseverşirc, leniplc[2)), în privinţa diftongilor, alături de oscilaţii ca iarnă j earbă, povestiau I povestea, ferbeau / pieptu, apar inconsecvenţe notabile în notarea lui [ca] şi [oa], unde alături de formele preponderente cu (ea) şi (o a) apar, ca reminiscenţe, notări ca negră (3), respectiv piciorclc, respectuoşi, sprijone, vigorea şi voluptosă', tot ca reminiscenţă din alt cod apare cu totul sporadic <-u) mut postconsonantic : nucu, pieptu, rasu, vorbcscu ; în materie de consonan-tism însă domină trăsăturile anteconvorbiriste : [şt] = (se) : povescile, cescele, [z] = ((1) : netedime, au (ha, vertji (nu însă şi [ţ] <ş)) ; (s) intervocalic în neologisme, fără excepţie : filosofia, ocasie, oposilimie; întot- deauna (es-) : escrcită, espresiune. în variantă : notarea obişnuită a lui [ă] — «e» (ea) în notarea lui [ea] : negră(2) (dar omenească) şi (6) «o» pentru [oa] : ploc, voluptosă (dar ninsoare); numeroase cazuri de (-u) mut postconsonantic : aru, desu, dorescu, iernatecu, merit, multu, somnu, unu, uritu(2), [z] = (cţ) : limpedime, audit (dar încălzita)' [şt] = (sc) : nasce, liniscit; estreme. 391 [FALSIFICATORII DE BANI] Fragmentele au fost publicate parţial de G. Călinescu în ,.Adevărul literar şi artistic”, XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2, cu titlul Falsificatorii dc monede. Se tipăresc în volum prima dată în ediţia de faţă. Cele două scrisori se găsesc în manuscrisul 2255. îî)4r. l‘.Kv şi sînt intercalate în textul parodiei [Părintele Ennolachie Chisăliţă]. Aparţin epocii ieşene. • Numele Cezar se întîlneşte în comedia lui I. Slavici, Toane sau Vorba de clacă, scrisă la Iaşi în oc-tombrie-decembrie 1874 şi parodiată de Eminescu, cum vom arăta mai departe, în [Părintele Ennolachie Chisăliţă]. G. Călinescu credea că Eminescu intenţiona să compună o ,,naraţiune poliţistă” in ,.stilul lui Balzac” (304, p. 182). Materialul faptic, prea restrins, nu îndreptăţeşte o asemenea concluzie. ORTOGRAFIA. Xotare standard a vocalelor, fără excepţii; [oa] = (6)«o)) : milione, iotă, valorea; [ca] = (c)((c)) : fcrcscă; [şt] — <(sc) : ascept, mitscilc ; [z] = <[(i) • bincve(Juiă, disc. [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] Parodia este publicată fragmentar de G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic”, XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2. Este tipărită în volum prima dată de Eugen Simion şi Flora Şuteu, în M. Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 295 — 299. Textul se află în manuscrisul 2255, 18Nr— 103i\ cu completări pe filele JHHv, J89v, 19-iv, în primă redactare, fără intervenţii ulterioare. în final sînt intercalate, cum am văzut, cele două scrisori, publicate dc editori cu titlul [Falsificatorii dc bani]. Aparţine epocii ieşene. Eminescu foloseşte numele Ennolachie Chisăliţă într-o compunere dramatică din manuscrisul 2255, 12 — 13, în care apar ca personaje Strolea, Pepelea, Haplea, Baba Cassandra. Chisăliţă este în rolul dascălului şi-l uimeşte pe împărat cu vorbirea sa, pentru care îl laudă, însă din care nu putea înţelege marc lucru (,,ca şi care decît care nu se mai află împărăţiile-voastrc şi nici mă uimesc, dacă nu văd de cîte toate cele care de care ...” etc.). Poetul face din Ennolachie Chisăliţă şi în această compunere un personaj de parodie. Xumcle nu era însă neobişnuit, şi se întîlnea în onomastica ţinutului natal al poetului. Cu un Artemic Chisăliţă este coleg la liceul din Cernăuţi (557, p. 22). • Cel dintîi comentator al operei lui Eminescu care insistă asupra comicului de parodie din acest fragment este G. Călinescu şi el face şi unele referiri la I. Slavici, prietenul poetului. „După ce făcuse tabloul vieţii de Ia ţară — scrie G. Călinescu —, Eminescu se gîndea să-l facă şi pe acela al satului, cu intelectualitatea Iui întrupată in popă şi dascăl. Desigur, el voia să petreacă, şi adesea îl surprindem glumind pentru el însuşi, cu expresii ce n-ar fi putut fi date la iveală, totuşi comicul de parodie era una din năzuinţele lui” (304, p. 183). Fragmentul este, în adevăr, o parodie, însă nu iese din dorinţa de a glumi cu el însuşi şi nici din preocuparea de a împlini tabloul asupra vieţii de la ţară. Eminescu scrie această parodie în 1874 — 1876 şi invocarea de unii cercetători a numelui lui Ion Creangă este fără acoperire documentară. Parodia este scrisă ca răspuns la Toane sau Vorba de clacă, comedia Iui I. Slavici, din care împrumută şi onomastica pentru preot şi dascăl. ,,în toamna anului 1874 — scrie I. Slavici în legătură cu popasul său ieşean din octombrie-decembrie 1874 —, cînd am venit întîia oară în ţară, am tras la Samson Bodnărescu, directorul şcolii normale de la Iaşi, care atunci se afla în curtea bisericii Trei Sfetite. Tot la Bodnărescu stăteau şi Miron Pompiliu şi Eminescu, care se întorsese mai de mult din Germania [...]. Mergeau toate de-a valma în casele din curtea bisericii Trei Sfetite [...], dară sterpe n-au fost zilele, pe care le-am petrecut împreună. Citea azi unul, mine altul, cîte ceva fie acolo, la noi, fie la d-na Burlă, ba într-un rînd am fost şi la d-na şi dl Miclea. îndeosebi eu m-am ales din timpul acesta cu două din scrierile melc, Popa Tanda şi comedia în trei acte Toane sau Vorba de clacă, amîndouă lucrate sub înrîurirea discretă, dar hotărîtoare a lui Eminescu şi publicate apoi în „Convorbiri literare”1. Slavici îi pune în comedia sa în rolul preotului de ţară pe Chiriac Chisăliţă, iar în cel al dascălului, pe Avercliie 1 1. Slavici, Amintiri, Bucureşti, Cultura naţională, 1924, p. 90, 92. ■ Buchilat, ca Emincscu să-i numească. Ermolachic Chisaliţă şi Pintilic Buchilat. Numele celui din urmă este o combinaţie între cel al dascălului din Popa Tanda şi al dascălului din Toane sau Vorba de clacă. în comedia lui Slavici apare şi un Iftimie Egorovici, ca numele să fie preluat de Eminescii sub forma lftimie Fedeleş. Sînt parodiate şi alte nume din scrierile lui Slavici: Tănase-a-Popii, Ioţa lui Busuioc (Pată de birău), Marcu Florii Cazacului, Mitru Cătănaş (Popa Tanda), Cesar Gaetan St'ante-Pcde (Toane sau Vorba de clacă), pe care poetul le reia sub forma: Neagule a lui Şolomon, Ftoma lui Culbeci, Mitruţă Buruiană, Damian Cuşmă-lungă. Slavici oferea prietenilor săi, în comedia ce o scrie în gazdă la la Samson Bodnărescu, o imagine idilică asupra ,,intelectualilor satului*'. Emincscu găsea nimerit să prezinte şi cealaltă faţă a aceloraşi realităţi. Invocaţia către muză, în genul lui I. Budai-Deleanu, iese din aceeaşi preocupare de a pune în lumină comicul unor situaţii. Se dezvăluie în unele scene, ca cea în care se arată că popa nu ştia nici măcar să citească, stări triste de lucruri din lumea satului. Din epoca ieşeană este şi însemnarea lui Emincscu din manuscrisul «55, .*107 în care ii salută pe Slavici, prietenul său, cu vorbe glumeţe. ,,Domino, Domino Schklovaccio, sapientissimo ac doctissimo mco amico convivoque, domo veteri (dem alten Hause) magno ccrcvisiae consumatori". Poetul semnează : „Michaelis Eminescus salutem". Deşi este scris cu intenţia să parodieze comedia lui Slavici, fragmentul împlineşte, prin cîtcva aspecte inedite, tabloul vieţii de la ţară. [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] (variantă parţială) Fragmentele sînt publicate de Petru Creţia în „Manuscriptum”, VIII, nr. 3, [iulie,septembrie] 1977, p. 20—21. Se tipăresc în volum prima dată în ediţia de faţă. Textele se afiliază, ca variante, Ia [Părintele Ermelachie Chisaliţă] şi se află în două manuscrise: 2255, 194r [,,Şi cine, o, musă, numeşte . . ."] 2290, 46r [„Iar acel tînăr . .] . Din primul fragment vom reţine cîteva elemente. Mai întîi expresia: ,,săriră pentru scăparea Creştinătăţii din ghearele celui necurat”. Poetul avea în minte întîmplările din Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu, pe care Teodor Codrescu începe să o publice în februarie 1876, în ,.Buciumul român”, revista ieşeană, într-o primă versiune. Comedia lui I. Slavici, Toane sau Vorba de clacă se publică, pe de altă parte, în ,.Convorbiri literare” în februarie 1875. Emincscu avea un text tipărit după plecarea lui Slavici la Bucureşti în decembrie 1874. Numele lui Văsalie Cotcodac apare în acest text : Gheorghc a lui Ion a lui Sava Cotcodac. Fragmentul oferă exemplul cel mai interesant de parodiere a onomasticii din opera prozatorului transilvănean. . . In cel de-al doilea fragment găsim cîteva exemple care arată cum modifică poetul datele ce intră în portretizarea eroilor săi („căciula cea mare”> „căciula sămana un stog de fin”; „stog de fin pe capul unei vrăbii”> „stog de fin pe un cap de curcan”). ORTOGRAFIA. Notarea standard a vocalelor (dar tămîie, itrît); adesea [oa] = <6) ( : tărdiu, dumnezeiască; [şt] = : scia, grecesce; izolat: casă, neperitor. ' [„S-A-NTIMPLAT IN VREMEA MEA...”] Povestirea este publicată de G. Călinescu, în Opera lui Mihai Emincscu, II, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935, p. 285 — 286. Se află în manuscrisul miscelaneu 2257, 220r şi aparţine epocii ieşene. La prima-vedere nu rezultă cu claritate dacă este un text independent, de proză literară, sau de un pasaj integrabil într-un fel sau 393 altul intr-o structură dramatică. C». Călincscu înclină să creadă că ,,ar putea aparţine chiar proiectelor de dramă cu Petru Earcş", probabil pentru faptul că se pomeneşte de Hîrlău, socotind că Bogdan-vodă, menţionat în fragment, este tatăl lui Ştefan cel Mare ori eventual Bogdanul III-îca, adică un domnitor ,,din-tr-o vreme în care se năşteau mulţi copii din flori". Numai că afilierea la vreun context teatral virtual nu se poate sprijini pe nici un argument probant şi pare mai de grabă infirmată de pasajul ,,Da eu am scris dirept şi moldovcneşte ceea ce ştiu eu", iar un Onofrci (aici Onufrei), tot faţă bisericească şi tot „şuchet", apare şi în Cczara, scrisă şi ea în perioada ieşeană. De fapt este perfect legitim să considerăm că fragmentul dc povestire este o compunere în felul cariilor domneşti, care sc citeau la România jună şi la întocmirea cărora participă şi Emincscu. Studenţii se con-stituiră în divan domnesc şi obştească adunare şi cărţile domneşti erau cu atît mai preţuite cu cît prezentau întimplări mai neaşteptate. ,,Eu aveam boierie dc Marc logofăt — scrie T. V. Ştcfanclli — şi aveam însărcinarea să alcătuiesc cărţile domneşti. TDc la această petrecere înainte, Eminescu îmi ajuta cu trup şi suflet la alcătuirea acestor cărţi şi avea marc iscusinţă în privinţa aceasta. Mai tîrziu a primit şi el o boierie şi a fost rînduit între boierii de divan, ceea ce i-a pricinuit mare bucurie" (557, p. 78). O asemenea Carte domnească s-a păstrat în arhiva lui Sextil Puşcariu şi este semnată de Emincscu, Slavici şi alţi ,,boieri din divan". Povestirea este concepută ca o carte domnească, cu întîmplări nemaiauzite, expuse în graiul cronicilor. Importante sînt şi informaţiile lui T.V. Ştefanelli, din care rezultă că în perioada cînd scrie povestirea sc interesa de cariile domneşti şi-i solicită prietenului său conceptul unora dintre ele. Cînd, ,,în anul 1875 m-a vizitat Eminescu în Cernăuţi— scrie T. V. Ştefanelli —, m-a întrebat dc am mai alcătuit cărţi şi hrisoave domneşti şi cui le-am dat. M-a pus apoi să-i arăt conceptul" (557, p. 80). Povestirea sc încadrează în aceste preocupări ale lui Emincscu. [LA CURTEA CUCONULUI VASILE CREANGĂ] Fragmentul dc roman este publicat dc G. Călincscu, în ,.Adevărul literar şi artistic", XI, nr. 602, 19 iunie 1932, p. 2, cu titlul Boierimea dc altă dotă, pe care îl menţine şi în exegezele sale eminesciene. Este tipărit in volum prima dată dc Alexandru Colorian în M. Emincscu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea — Gcorgcscu Dclafras, [1943], p. 279 — 287, cu titlul [Vasile Creangă]. Se află în manuscrisul 2255, 16l!r— !B7r şi este scris pe foi do format mare (21 x 33,5 cm), cu îndreptări făcute în timpul aşternerii naraţiunii pe hîrtic. Aparţine epocii ieşene ca şi celelalte proze realiste şi satirico-umoristice eminesciene. Cele două tablouri diferite ale vieţii dc la ţară au legătură între ele prin locul unde se petrece acţiunea şi prin cîtcva personaje. Eminescu intenţiona, desigur, să scrie un roman, cum sc desprinde din aceste două tablouri, cu bogate amănunte dc viaţă, ce-şi află locul într-o frescă socială, nu însă şi intr-o compoziţie strînsă, cum este schiţa ori nuvela. Iosif, ,,înţeleptul", este prezentat, pe dc altă parte, ca un erou cunoscut îneît nu i se face portretul fizic şi nici ccl moral, ca celorlalţi croi. Poetul avea un asemenea portret in [Moş Iosif], datînd încă din epoca studiilor la Berlin, pe care îl putea incorpora în naraţiune. Romanul avea să zugrăvească societatea românească dc la jumătatea secolului trecut, descrisă şi de Ă . Alecsandri, ĂI. Kogălniceanu, C. Negruzzi şi chiar dc unii scriitori străini, ca AVilhclm dc Kotzebue. Acţiunea din romanul acestuia, Lascar Viorescu, tipărit la Lcipzig în 1863, sc petrece în Moldova, în 1851, şi se dau numeroase tablouri din viaţa dc la ţară. Situarea acţiunii în partea dc sus a Moldovei, cum va face mai tîrziu şi M. Sadoveanu în multe din povestirile şi romanele sale, ne îndrumă spre ţinutul natal al poetului. Cunoaşterea peisajului geografic şi social explică bogăţia de amănunte concrete de viaţă, care intră în compunerea celor două tablouri. ,,Pc cît de bizare sînt nuvelele cunoscute ale poetului — scrie G. Călincscu —, pc atît dc plină dc culoare e aceasta, din care se desprinde un Emincscu mai puţin romantic şi mai sociolog" (304, p. 160). Perpessicius stabileşte legături între Cuconul Vasile Creangă, cum intitulează fragmentul de roman, unele descrieri din Geniu pustiu şi poezia Sara pe deal. Sînt în cele trei scrieri eminesciene, arată Perpessicius, note de „peisagiu seral, înrudite, uneori aproape identice" (Opeue iu, p. 297). Ni s-a păstrat de la Perpessicius şi o transcriere a textului eminescian, cu variantele în subsol (186). G.T. Kirileanu comentează modul cum descrie poetul peisajul Moldovei dc Sus şi reproduce primul tablou ca o ilustrare a legăturii poetului cu ţinutul natal (180). Descrierea curţii boiereşti pare să se întemeieze şi pc amintiri din familie despre cca a lui Balş dc la Dumbrăveni, unde Gh. Eminovici îndeplineşte funcţia de administrator dc moşie, înainte de a se muta la Jpoteşti, în ţinutul Botoşanilor. Numele Creangă se întîlneşte încă în 1840 în piesa tradusă de M. Kogălniccanu, Două femei împotriva unui bărbat, şi nu poate fi dovadă că Emincscu scrie această proză după cc se împrieteneşte cu marele povestitor. Numele eroilor sîut intenţionat alese să dea sugestii privind poziţia lor în ierarhia curţii boiereşti de la ţară. Creangă, iniţial Olcanu (2255, 162r), nume la care Eminescu renunţă după cîteva rînduri, este reprezentantul boierimii patriarhale, asemeni lui Stîlpeanu, eroul lui V. Alccsandri din Boieri şi ciocoi. Creangă adună însă în jurul său „boiernaşi sărăciţi”, nu urăşte pe cei de alt neam şi le dă chiar slujbe la curtea sa. Dragau Ciitfă este un Harţă răzeşul, cu o , .moşioară mică pînă la dispariţiunc”, înrăit în neputinţa de a-şi reface averea, însă mîndru, ca orice mazil, „faţă cu toată lumea”. Numele poetului, Porfivie şi Rufă, dezvăluie intenţii satirice; din „holteiul” mîndru de altă dată, rămîne o „arătare săracă”, spre a stirni compătimire la curtea boierească. Fratele mai marc al Iui Yasiîc Creangă este, sub un anume aspect, unul din cele mai interesante personaje eminesciene. Un adevărat Solomon, înţelept şi cu o întinsă cultură biblică, el deţine manuscrise vechi şi propovăduieşte, prin exemplul vieţii sale. întoarcerea la acele timpuri cînd omul îşi făcea tot ce-i trebuia, dc la mîncarc, pînă la îmbrăcăminte şi locuinţă. „Şedea într-o cameră fără încuietoare — îşi prezintă Emincscu eroul — si toate mobilele lui erau lucrate din topor de mina lui proprie [...]. Lega cărţi, lucra roţi foarte solide, zugrăvea icoane pe scîndnri mici geluite, pc care le dăruia oamenilor din sat. Tot cc-i trebuia lui însuşi îşi făcea singur. El era r.nsăto-reasă. spălătoreasă, croitorul şi ciobotarul său propriu”. Personajul lui Emincscu este o ilustrare anticipată a „tolstoismului”. ORTOGRAFIA. Notarea obişnuită a vocalelor, cu excepţia unei iuarte frecvente (şi totuşi capricioase) notări specifice a lui [i] ; {e) : cnsuşi, întâmplă, pământesc, pămentuliti{2), temple, veni, vcifttl (2); {â) : grâuaiu, rând, remune; {î) : hotărîsc, uricios, urtcioasă; [oa] = {6) : c6(cle(2), persana, pcrsonc, pcrsonci, turcoica, dar sînt notări izolate, ca şi cele cîteva cazuri dc {-u) : grănaru, sanidoctisniti, veselii; oscilaţie {ia) {ea) : cau, cşă, dac, dar iaca, iară; consecvent [şt] : {sc) : mircncscc, rccascigau şi [z] — {{L) : dina, aşerte, pândă. [MOŞ IOSIF] Povestirea este publicata de G. Câlincscu in „România literară”, I, nr. 37, 29 octombrie 1932, p. 1—2, cu titlul: Un fragment eminescian'. ,, Pustnicul". Este tipărită în volum prima dată dc Alexandru Colorian in M. Emincscu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea—Georgcscu Dclafras, [1943], p. 275—278. Se află în manuscrisul 228G, 2r — 5r, cu o completare pe file :iv. Manuscrisul, un caiet unitar, de format mijlociu (21 x 18,8 cm) cuprinde însemnări diverse din epoca studiilor universitare la Yiena şi Berlin, scrise în româneşte, cîteva în franceză si cele mai multe în germană. în acest caiet găsim şi proiectul piesei de teatru Dcccbal, precum şi poezia Pustnicul, din 1874 (Opduk y, p. 173— 1791, înrudită prin unele aspecte cu povestirea. Emincscu pune în seama unui erou al său, cum procedează şi în alte împrejurări, idei pc care le comentează şi în manuscrisele sale. Moş Iosif ştie că „fiecare atom” este „centrul lumii întregi, adică a nemărginirii şi fiecare stă în legătură cu toate lucrurile lumii”. Concepţia aceasta privind structura universului o găsim într-o însemnare din manuscrisul 2257, 82, din care reproducem partea mai explicită. „în mijlocul soarelui e un atom împrejurul căruia s-a cristalizat corpul soarelui — acel atom prin poziţiunea sa e inima sistemei noastre planetare — se-nţelege că şi altul i-ar putea suplini locul, cînd n-ar fi tocmai el acela, cl c însemnat nu prin sine, ci prin poziţiunea care-o ocupă”. Emincscu expune în aceste însemnări, cum face şi în povestire, concepţia lcibniziană potrivit căreia universul este format din „monade”, în înţelesul dc atomi spirituali, care există sincronic alături dc alte „monade” şi care, împreună, sînt conduse, dc divinitate, concepută şi ea ca un atom. Poetul audiază la Viena cursurile lui Robert Zimmcrmann (1824—1898), care tratează problema „monadologiei” în lucrarea Lcibniz*s Monadologic (Viena, 1847), la care trebuie alăturată şi o altă lucrare a sa, Leibniz und Herburi (1849). „Dumnezeu e un atom — notează Eminescu în manuscrisul 2257, 82, pe urmele profesorului său — un punct matematic; punctul comun unde se lovesc toate puterile pămîntului, spre a constitui organismul dc legi,sistema cosmică”.Robert Zimmcrmann susţinea că şi sufletul c un atom. Emincscu nu împărtăşeşte acest punct dc vedere şi părăseşte cursurile sale (476, p. 100, 103). Eduard Zeilor (1814 — 1908), profesorul de filozofie dc la Universitatea din Berlin, parc să fi exercitat asupra poetului o influenţă mai puternică decît Robert Zimmermann, „herbartiaunl” de la Universitatea din Viena. Eduard Zeller tipăreşte în timpul studiilor lui Eminescu la Berlin una din cele mai importante lucrări 395 ale sale, Gcschichtc cier dcutschcr Philosophic scit Lcibniz (Berlin, 1873). Numele lui Lcibniz se întîlneşte des în manuscrisele eminesciene (2255, 372; 2257, 11 ; 2286, 3). Poetul se opreşte, într-o însemnare din manuscrisul 2267, 13— 14 şi la cearta dintre ,,cartesiani şi leibniziani” în care se amestecă şi Voltairc. Povestirea este caracteristică şi pentru încercarea lui Eminescu de a combina monadismul leibnizian cu astrologia. Poetul ţine să sublinieze legătura între cunoştinţele „pozitive'1 ale lui Iosif şi „astrologia" lui. Despre influenţa astrelor în viaţa oamenilor vorbesc, cum ştim, Paracclsus, Van Helmont, iar la noi D. Cantemir. Eminescu porneşte, desigur, de la Schopenhauer, care 11 citează pe Paracclsus atunci cînd este vorba să admită legitimitatea ştiinţelor oculte între disciplinele filozofice1. Textul se află în Parerga şi Parali-pomeua, lucrarea lui Schopenhauer pe care Eminescu o comentează cu Slavici în 1869, îndată după sosirea lor la Viena, la studii universitare. [Moş Iosif] se înrudeşte prin interesul eroului pentru filozofic şi ştiinţele oculte cu Sărmanul Dionis, Umbia mea, [Archacus], [Avataiiifaraonului Tîă]. li intilnini pe moş Iosif, tot cu acest nume, cum am văzut, in fragmentul de roman [La curtea olteanului Vasilc Creangă], fără însă să i sc facă portretul fizic şi moral. Moş Iosif se înfăţişează prin modul de viaţă ca un eremit, cum sînt şi cei clin Povestea magului călător în stele şi trăind în claustralitate filozofică, asemeni lui Euthanasius din Cezara. [Moş Iosif] este proza caracteristică a lui Eminescu pentru îmbinarea claustralităţii filozofice cu năzuinţa spre patriarhalitate. VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ Nuvela este publicată fragmentar dc G. Călinescu în „Adevărul literar şi artistic", XI, nr. 604, 3 iulie 1932, p. 2. Este tipărită în volum prima dată de Alexandru Colorian în M. Eminescu, Proza literară, Bucureşti, Cugetarea — Gcorgescn Delafras, [1943], p. 298 — 301. Se află în manuscrisul 2255, 265r —266r, 242r—249r, cu numerotarea foilor făcută de Eminescu : 1 — 2 şi 0 — 15, fiind lipsă 3—7, Manuscrisul este legat defectuos şi foile 1—2 urmează după 8 — 15, intercalîn-du-se între ele versuri, însemnări şi alte proze (Întîia sărutare, Amalia). Afirmaţia lui G. Călinescu potrivit căreia din nuvelă nu se păstrează „decît 8 file, pierzîndu-sc 7" este inexactă şi în contradicţie cu specificarea foilor din manuscrise în care sc află textul (304, p. 243). Aparţine epocii ieşene şi este neterminată. Poemul simfonic al lui Saint-Sacns, La dansc macabre, la care se referă Eminescu, datează din 1874. Sc poate deduce dc aici că poetul îşi scrie nuvela după această dată, probabil în 1876. Acum îşi înseamnă şi Visul din 11 — 12 februarie 1876, pe care îl vom prezenta în unul din volumele viitoare ale ediţiei de faţă. Din 1876 este şi poezia Vis, cu plutiri „pe-un rîu", treziri din somn care destramă imaginea fiinţei iubite şi tînjiri din dragoste toată viaţa (Opehe iv, p. 294 — 295 ; v, p. 250). Eminescu introduce în această nuvelă pasaje descriptive asemănătoare cu cele întîlnitc în Miradoniz, poezie datînd din 1872 (Opere iv, p. 92 — — 95; v, p. 67 — 68). D. Murăraşu stabileşte o paralelă între această proză, pe care o reproduce, şi poezia Codru si salon2, cu numeroase versiuni datînd dintre anii 1873 — 1877 şi arată că întimplările se desfăşoară in două scene : una dc rusticitate calmă, alta de viaţă zgomotoasă de oraş. Prima scenă ne-ar îndrepta spre Ipoteşti, locul copilăriei; a doua, spre Iaşii anilor 1876—1877, cînd poetul desfăşoară aici activitatea ziaristică şi este bibliotecar şi revizor şcolar. Un punct dc vedere asemănător, însă mai restrictiv, expune şi G. Călinescu în exegezele sale eminesciene. „E de remarcat — scrie el — că atmosfera de ţară, familie cu capelă în ţintirim, boierul cu castel, cit şi dragostea rurală, duc gîndul la Ipoteşti" (304, p. 243 —244). Portretul mamei ar putea fi al Ralucăi Eminovici, ceremonioasă în raporturile cu vecinii dc moşie. Scena din cimitir aminteşte de cea din Geniu pustiu, istorisită de Toma Nour în jurnalul său. S-ar putea ca şi una şi alta să aibă ca punct de plecare întîmplări petrecute în copilăria poetului. ORTOGRAEIA. Cea din „Convorbiri literare", cu un singur potc şi cu oscilaţie visiitne / desiluzii, muzical]!) ; dc reţinut exista. 1 Arthitr Schopenhauers's sămmtliche Werhc, V, Leipzig, 1874, p. 299. ~ M. Eminescu, Poezii, II, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 412 — 417, 396 CONTRAPAGINĂ Prefaţa este publicata de Perpcssicius în „Revista Fundaţiilor Regale”, VI, nr. 7, 1 iulie 1039, p. 20 — 26. Este tipărită în volum prima daţii de Eugen Simion si F'lora Şuteu în M. Emincscu, Proza literară, [Bucureşti], Editura pentru literatură., 1964, p. 327 — 332. Se află în manuscrisul 2255, 20Grv—20ftrv în care sînt cuprinse, cum ştim, cele mai multe proze eminesciene. Este scrisă pc foi mari (21 x 33,5 cm), ca şi Geniu pustiu, cu aceeaşi grafic şi cerneală. Contemporană ca elaborare cu romanul, este semnată : M.E., cum se obişnuieşte la prefeţe. Emincscu îşi declară profesie: suflcur, fapt care ne duce la anii 1868—1869, cînd îşi elaborează romanul. Perpcssicius identifică în Constantin Caraggio, pe Costachc Caragiale, rivalul lui Mihail Pascaly, din trupa căruia făcea parte şi poetul (27, p. 310). Torquato Tasso, ,.epicul dc geniu”, este prezentat şi în Geniu'pustia, unde simbolizează ,.naturile catilinare”, ce sfîrşesc, ca aici, in nebunie. Emincscu se foloseşte de autoironie să vorbească dc furturile literare, o practică destul dc răspîndită la acea dată. Despre furturile literare va vorbi şi mai tîrziu, cum se vede din Cocovci, ,,copie dc pe natură” din manuscrisul 2257, 51— 52, în care îl ironizează pe I. Negruzzi pentru traducerea piesei Viclenie şi amor în ,.versuri neversificate” şi publicarea ei în ,,Convorbiri literare” fără indicarea autorului. Poetul vorbeşte despre ,,furtişagurile literare” ale lui Cocovci Moretto, cum îl numeşte pe I. Negruzzi, şi în poezia Pomancero espanol (Opere iv, p. 478 — 479; v p; 574 — 575). Am dat aceste exemple pentru a arăta că procedee artistice, folosite de Emincscu în scrierile din tinereţe, se reîntîlnesc şi mai tîrziu în activitatea sa literară. Avertismentul lui Emincscu că ,.novela originală”, pentru care scrie ..precuvîntarea”, se deosebea de romanele lui Paul de Ivock şi Gcorge Sand, atunci cu mare circulaţie, este în spiritul ideilor expuse în Geniu pustiu, unde critică prin mijlocirea eroilor săi, cosmopolitismul unei părţi a societăţii bucureştene. Semnificaţii asemănătoare acordăm şi folosirii abuzive a ,,franţuzismelor”. Publicarea acestui text eminescian a stîrnit unele rezerve şi Perpessicius, primul editor al său, a fost acuzat că ,.iubeşte ineditul, cultivă senzaţionalul şi peste scrupulurile de odinioară trece cu buretele îmbibat în apa tare a cinismului” (542). Polemica din 1939 (543, 544) este însă nesemnificativă. Mai importante pentru înţelegerea acestei proze sînt observaţiile lui Perpessicius din proiectul de prefaţă, din 1957, pe care îl republicăm în fruntea ediţiei de faţă. Sînt de reţinut îndeosebi trimiterea la ,,Satyrnl” din 1866, publicaţia lui B. P. Hasdeu şi numele create de Eminescu în linia teatrului lui V. Alecsandri (Coltuc Bîrzea) şi anticipînd pe cele din comediile lui I. L. Caragiale (Constantin Urlătoriano). Eminescu scrie acest text, cum susţine Al. Piru, pentru a servi drept ,,precuvîntare” la ,,novela originală” (120, p. V), însă nu se poate demonstra că este şi prima proză eminesciană. Poetul avea în manuscrisele sale jurnalul lui Toma Nour, ,.novela” pe care o oferii lui I. Vulcan să i-o publice în ,.Familia” încă în 1866, cînd se afla la Blaj. Contrapagină este singura proză eminesciană căreia G. Călinescu nu-i face loc în exegezele sale. Nu o considera, probabil, operă de imaginaţie, ci o simplă prefaţă la altă scriere. Aceasta nu putea fi decît Geniu pustiu, singura ,,novelă originală”, pe care o avea, înainte de 1869, în manuscrisele sale. ORTOGRAFIA. Ca şi grafia, este cea din epoca lui Geniu pustiu (dar cu o ostentaţie de etimologism, mai ales în scrierea neologismelor) : sporadic [-a] = <-’a> : mtveVa, gur’a; [ă] = : inse, respunsii; [î] = = <ă> : atât, cu excepţiile ancă, Bărzea, esprimându-me, mâna, mâţa; <(e) : in, cu excepţiile : Caraghiozlîc, înju-. rătitră, neîntrecut; iar [sînt] este scris, cu o singură excepţie, sânt (sau sunt); -[e] = <-ă) : calicia, fia-care, speria; : pare ; [ea] — (6) ( notează un [a] în seu{20), semă, vedă; [oa] = <6) «o» dosea (dosea), pâte, tâte, orc, onorea, valore; şi <-u> mut postconsonantic este regula generală, dar cu oscilaţii fără normă între <-u), <-u) sau zero : potu dar făcu, omit politica (dar şi om), biletulu sau biletulu, titlulu sau titlul; [şt] — <(sc) : scii, chinesesce; notarea normală a lui [ţ] este <ţ) : combinaţiunile, consciinţa, differenţa, pretenţiune, dar apar şi apreciarea, influintia âiferinţia, vointie şi fragiozesce; [z] = <(J) (etimologic sau morfologic) : di, vendare; intervocalic în neologisme : caşul, causa(3), compositor, tisul, visită ; (es-) : esecutivă, esecuţinnea, esersaţi, espirare, espiră, esprimânău-me, cu excepţia remarcabilă a lui ccsistenţa; notări etimologice în archaismu, photo-, sympathicu, typografiă şi thypographia (cu th- hipercorect); frecvente dar şi inconsecvente notări de geminate etimologice (preluate din ortografia franceză) : adressa, billete (biletele, biletulu)> cochetta, differenţa (âiferinţia), frappantă, immanentă, impossibilc, interessantă (interesantă), permitte (permitii). . . 397 [„CÎND ERAA4 ÎNCĂ LA UNIVERSITATE...”] Fragmentul este tipărit prima dată de G. Călinescn în Opera lui Mihai ~Eminee.cn, ITT, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1935, p. 93. Se află în manuscrisul 22711, 1-î, caiet de format mijlociu (16,4 X 20 cm), din epoca ieşeană (1876— — 1877), cu însemnări de gramatică latină, proiecte dramatice, poezii, proză populară. Eminescu ne dă, sub forma unei prefeţe, cîteva informaţii importante cu privire la interesul său pentru scrierile rare („vechituri”) şi „bizare” pe care le cumpăra de la anticari şi pe marginea cărora îşi facea însemnări într-un „fragmentarium”. Unii istorici literari înclină să creadă că Eminescu a redactat acest text ca introducere la Iconostas si Fragmentarium, cu care se deschide manuscrisul 2255. Lucrul pare puţin probabil, întrucît titlul de mai sus este al unor proze scrise pe foi separate şi nu într-un caiet aparte. Despre predilecţia sa pentru „vechituri”, poetul scrie şi în Geniu pustiu, Sărmanul Dionis, [ArchaeusJ. Informaţia autobiografică mai importantă o constituie, fără îndoială, mărturisirea că scria pe întuneric. Multe versuri şi însemnări din manuscrise sînt aruncate pe hîrtie în aceste condiţii şi nu pot fi invocate, cum s-a făcut, ca mărturii ale unor momente de dezechilibru intelectual. ORTOGRAFIA. Ortografia din „Convorbiri literare”, dar cu aproape totala omitere a semnelor diacritice, datorită scrisului grăbit; de notat antiquar. [ISTORIE MINIATURALĂ] Fragmentul este publicat parţial de Perpessicius în M. Eminescu, Opere i. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1939, p. 424 şi de G. Călinescu în Opere 12. Opera lui Mihai Jlminescu (1), [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1969, p. 167—168. Se tipăreşte integral prima dată în ediţia de faţă. Se găseşte în manuscrisul 2255, l(î8r—171r şi aparţine epocii Berlin —Iaşi. Textul oferă un exemplu caracteristic de interdependenţă între genurile literare în creaţia poetului. Fragmentul este precedat de o poezie [,,Şi flori de gheaţă din fereşti**], titlu dat de noi, în care întîlnim imagini din prima parte (1C8j) a textului în proză : Icoanele vii îmi părea Lui Sfîntu Nicolaie O muscă-n barbă noi i-am [pus] S-o văd de n-o saie Dar el sta trist şi mohorît In cadrul lui posomorit Cu ochi rotunzi şi chel1 Textul de pe fila următoare (109r) este versificat în poezia Ochii. Iscoditorii firii din manuscrisul 22G2, 138v, publicată postum (Opere i, p. 424—426). Nunta descrisă în textul de pe aceeaşi filă o întîlnim în Călin, cu caracterizări identice a unora din „nuntaşi'*, (bondarul ce cîntă ca un popă, furnicile care duc saci de făină). Unele consideraţii filozofice se înrudesc cu cele din [ArchaeusJ şi din alte proze ale poetului. Exegeţii operei eminesciene se limitează la comentarii sumare ale acestui text şi explicaţia stă in faptul că el a rămas pînă acum nedescifrat în întregime. Un rol important joacă aici şi caracterul, destul de dez-lînat, al acestei proze, cu treceri nesupravegheate de la naraţia la persoana întîi la a treia şi invers, de la interlocutorul sau auditorul presupus, de la singular la plural. Jocul liber al asocierilor duce la mari salturi de la o idee la alta, chiar dacă se poate desluşi mecanismul tranziţiilor şi se pot izola cîteva unităţi cu o relativă coerenţă internă. Se impune atenţiei, pe de altă parte, caracterul autobiografic al scrierii. După prima parte, dedicată relaţiei confidenţiale dintre un copil solitar şi o icoană a sfîntului Nicolae, se trece brusc la ilustrarea cu exemple a enunţului de nimic pregătit: „Sînt ochi în lumea aceasta care au 1 Poezia [,,Şi flori de gheaţă din fereşti ...”] nu figurează în volumele anterioare ale acestei ediţii. I se va face loc. acolo, la retipărirea liricii eminesciene. 398 deosebită plecare pentru tot ce [e] miniatură”, pentru a reveni la icoană cu un ultim exemplu, care insă iese din sfera vocaţiei pentru miniatural : ,,I)acă se uită Ia icoană, zice că a zimbit peste noapte şi c-«\ rămas In urma zîmbetului. Dar unde? Unde n-o poţi vedea, dar eu o văd”. De aici ideea că icoanele sînt vii şi anume animate de sufletul pictorului care a zugrăvit-o, aşa cum intr-o vioară veche sălăşluieşte sufletul zecilor” de maiştri care şi-[au] pus sufletul întreg în ea”, ceea ce deschide calea pentru consideraţii şi ilustraţii legate de gîiidul că „fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului”, sedimentate în ea după scurgerea unui lung şir de generaţii. Dc aici se trece la o analiză a frumuseţii, ca împăcare, echilibrare şi armonie a luptei dintre cît mai multe şi mai diverse elemente, ceea ce îi şi conferă fragilitatea şi deşteaptă interesul pentru urmărirea fiecărei realităţi din univers, oriclt de umilă (,,viaţa unui fir de colb”) în şirul nesfîrşit al timpului, pentru a-i descoperi stabilitatea internă. Concepţia cu privire la lanţul milenar de determinare, sau, cum spune G. Călinescu, ,.persistenţa speţelor şi tipurilor” (Irimie-Pepelea, năucul Venemian), oferă prilejul unor dezvoltări cu implicaţii vădit autobiografice pe tema ,,Istoria unei lacrimi", povestită după toate aparenţele într-o cafenea, unui auditoriu fără replici. Ideea lacrimii ca dens concentrat de viaţă şi pătimire o deşteaptă, pe de altă parte, pe aceea a momentelor privilegiate care, pentru un om anume, „rezumu-n ele soarta lui întreagă”. Tot ce-1 împrejmuie este totodată semnificativ şi ciudat şi parcă aude din urmă chemarea cuiva nevăzut : ,,Cinc te cheamă?”. Şi, oricît ar rîde Pepelea, întrebarea dăinuie, fără răspuns. Există, cum se vede, elemente de coerenţă şi merită să reţină atenţia cercetătorilor ideile filozofice şi tehnica narativă. Fragmentul prezintă interes şi prin apropierile ce se pot stabili cu operele unor scriitori români. Intllnim şi la A. I. Odobescu, în Doamna Chiajna, o scenă cu icoana din pădurea care face minuni. Eminescu cunoaştea nuvela şi intenţiona să scrie încă înainte de 1869, cum se vede din manuscrisul 22ÎV5, 301, o dramă Doamna Chiajna. Nu este întîia dată cînd Eminescu ia ca pretext pentru creaţiile sale operele altor scriitori. Sînt de amintit cele ale lui V. Alecsandri (Dridri), C. Negruzzi (Alexandru Lăpusneanu), I. Slavici ('Toane sau Vorba dc clacă). Să mai arătăm că Eminescu recenzează în epoca ieşeană, cînd scrie acest fragment, Pseudokinegheticos şi insistă asupra tehnicii narative în capodopera prozatorului român. ORTOGRAFIA. Cea din ,.Convorbiri literare”, dar cu unele puţine reminiscenţe din stiluri ortografice mai vechi: flâre (dar şi floare), fâe (pentru foae), dar în rest, consecvent, [oa] — (oa) ; [şt] — (sc) înainte de vocală palatală : sexe, găsesce; o situaţie cu totul specială au imperfectele pâre şi remăne, pentru că în restul prozei literare <-e) sa\i ^-e) apar numai Ia infinitivul acestei categorii de verbe ; se mai remarcă: amoresat, Ihniteasă şi Uquid, quintessenţn. [ŞESUL NEMĂSURAT] Fragmentul este tipărit prima (lată de G. Călinescu în M. Eminescu, Opere 12. Opera lui Mi/tai llmiiieseu (1), [Bucureşti], Editura pentru literatură, 1969, p. 445. Se află în manuscrisul miscelaneu 2257, 27lr, care cuprinde cel mai mare număr de foi răzleţe, cu fragmente de proză eminesciene. între ele se află, cum ştim, şi povestirea [„Trăia intr-un orăşel supus turcilor ...”/, în care se descriu întîmplări din Banat. Există tangenţe între acest tablou al lui Eminescu şi unele descrieri ale „pusztei” ungare, îneît s-a emis părerea că ar putea fi o traducere. Cuvîntul ,,puszta”, arată V. Tissot în Voyage au pays des tziganes (La Hongrie inconnue) (Paris, 1880, p. 230), „signifie espace vide”, „mic steppe immense, une plaine infinie, un ocean de terre”. Caracterizările de acest fel, întîlnite şi la Eminescu, ca şi unele elemente cc intră în compunerea tabloului său, pe care le găsim şi în unele descrieri ale cîmpiei ungare, nu demonstrează neapărat dependenţa de modele străine. Eminescu numeşte ,,pustă” cîmpia arădană, cum face şi I. Slavici în prozele sale. Poetul cunoaşte această parte a ţării în călătoriile sale din 1867 şi 1868. Fragmentul eminescian ar putea fi o replică la o descriere asemănătoare din evocarea lui I. Slavici, Crăciunul, publicată în „Timpul”, în 25 decembrie 1877. sau la alte scrieri ale acestuia, de mai tîrziu. „Cîmpia netedă se întinde şi departe — scrie Slavici în Crăciunul —, tot mai departe se lăţeşte; cît cuprinde zarea ochiului omenesc şi pînă unde cerul se împreună cu faţa pămîntului, nimic nu se pune în calea vederii; numai pe 399 ici pc colo sc ridică, de pe câmpul amorţit cîtc un ulm singuratic, cltc o cumpănă de fîntînă, cîtc o <iva în mitologia indiană nu pare să fi exercitat o influenţă sesizabilă asupra imaginaţiei eminesciene. De aceea, asemănarea în cazul de faţă nu atestă categoric un izvor indian. în al treilea rînd, eroul eminescian se străduie să învingă timpul pentru a destăinui un mister cosmic, pentru a descoperi adevărul suprem al lumii. Scopul e mult mai nobil decît cel al lui Octav de Saville. Dionis nu rîvneşte la soţia fidelă a unui alt om, ci în fiecare încarnare rămîne legat de sufletul Măriei, de unica sa iubire. Cadrul moral al Sărmanului Dionis este superior celui din Avatar şi mai apropiat de cel prescris în Legile lui Mânu. Studiul lui Raşcu ne convinge totuşi că Eminescu s-a inspirat parţial din Avatar al lui Gautier. Acest izvor franţuzesc nu face decît să ne arate ce operă frumoasă şi profundă poate crea o minte genială şi erudită, pornind chiar dintr-o sursă banală şi lipsită de orice adîncime. Amîndoi autorii, Gautier şi Eminescu, evocă o lume indiană, primul în mod explicit, iar al doilea într-un mod mai subtil şi sugestiv. La Gautier apare o Indie bizară, o Indie ca a unor filme naive din secolul nostru ; la Eminescu se re-creează o Indie a înţelepţilor vedici, o Indie spirituală, la care s-au îndreptat mari gînditori ca Goethe şi Schopenhauer. Plecînd spre India, Gautier ajunge la profan iar Eminescu începe de la sacru. Opera lui Gautier este scrisă după moda vremii, iar cea a lui Eminescu se adresează deopotrivă cititorilor de peste secole şi de peste ţări şi mări. Conceput din material filozofic, Sărmanul Dionis prezintă o sinteză a numeroaselor idei provenite din diverse sisteme de gîndire, occidentale şi orientale, străvechi şi contemporane, ştiinţifice şi oculte. Viziunea filozofică a autorului cuprinde vaste dimensiuni în spaţiu şi timp. Totuşi, Eminescu-poetul rămîne mereu legat de viaţă, de frumuseţea sentimentelor pămînteşti. Ca un adevărat kavi, sau poet-înţelept indian, Eminescu îşi armonizează meditaţia de filozof cu sensibilitatea de artist, şi la fel ca poeţii vaişnavi ai Indiei, care i-au inspirat şi pe scriitorii romantici germani, ajunge la concepţia că suprema fericire e iubirea. LA ANIVERSARĂ (1876) în povestirea La aniversară, Eminescu se referă la căsătoria indiană : „Vorbiră mai departe — de astă dată mai intim — nu despre amor; însă totuşi despre un lucru serios — despre căsătorie, cum ea fondează statele, care-i originea căsătoriei la indieni, tot lucruri adînci”. în versiunea Întîia sărutare (1873 — 1874) lipseşte partea „cum ea fondează statele, care-i originea căsătoriei la indieni, tot lucruri adînci"; referirea la indieni este, deci, o adăugire ulterioară. G. Călinescu este de părere că e cu putinţă ca „dc la [ ...] Weber Eminescu să fi auzit ceva despre literatura indică de ritual, în legătură cu căsătoria, fiindcă, în colaborare cu E. Haas, acesta va publica în htdische Studien (V) o cercetare intitulată Die Heiratsgebrăuche des al ten Inder, nach den GrhyasViira ...” 74. între anii 1850 şi 1885 s-au publicat cele şaptesprezece volume ale lucrării Indische Studien a lui Albrecht Weber. E posibil ca în cursul universitar, prof. Weber să fi vorbit de diferite feluri de căsătorie prescrise în Gfhyasîitra sau în Manava-dharma iăstra. Mănava-dharma-săstra sau Legile lui Mânu categorisesc opt feluri de căsătorii obişnuite în societatea indiană, iar colecţia Grhyasutra descrie ritualele nupţiale vedice; ceea ce nu se leagă direct de „originea 73 Raşcu, I. M„ op. cit., p. 216. 74 Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Bucureşti, 1935, p. 85. 413 căsătoriei la indieni”. In schimb în Istoria literaturii indiene a lui Weber se găsesc următoarele informaţii despre familia indiană în perioada vedică : ,,în imnurile străvechi vedice viaţa domestică şi politică a arienilor prezintă un caracter cu totul patriarhal; ea se desfăşoară în raporturi foarte simple şi pur naturale [ .. .]. Familiile locuiesc izolat sau sînt împrăştiate prin ţară în comunităţi mai mici [...]. Căsătoria este un lucru sacru; ea se limitează la monogamie; soţul şi soţia sînt numiţi amîndoi stâpînii casei şi se apropie de Dumnezeu într-o rugăciune comună 7S. Textul eminescian poate să pornească de aici sau, aşa cum presupune Călinescu, de la vreo informaţie comunicată verbal de Weber. Iar, ţinînd scama de faptul că Eminescu se referea la „indieni” ca ,,inzi” şi la „indiană” ca „indă” (vezi manuscrisul Gramaticii sanscrite, menţionată mai sus), aici poate fi vorba de indienii cu pielea roşie din America, şi nu de cei din India. CEZARA (1876) Insula lui Eulhanasius Conform interpretării că Euthanasius se retrage din viaţa lumească în căutarea nirvanei, G. Călinescu urmăreşte izvorul insulei lui Euthanasius în scriptura budistă Sutta-nipâta de ce n-ar fi cu mai mult temei, fiind vorba în fond de noţiunea de Nirvana, insula din Suttanipâta ?” 76. Concluzia nu ni se pare justă, fiindcă Sutta-nipâta a fost tradusă în engleză de V. Fausboll în 1881, şi în nemţeşte în 1889, astfel că nu i-a fost accesibilă lui Eminescu la data redactării Cezarei, deşi e posibil că el a putut să ştie despre această insulă din surse indirecte. Dar nici tematic ideea lui Euthanasius nu se potriveşte cu metafora insulei din acest text budist. Acolo, un discipol al lui Buddha îl roagă pe maestru, ,,Spune-mi [rogu-te,] O, învăţătorule, nu există oare undeva un loc în care să nu mai ameninţe pe biata făptură omenească nici noianul suferinţelor, nici bătrîneţea, nici moartea?” Buddha îi răspunde: „Există o insulă fără pereche, care nu posedă nimic, şi în care nu există dorinţa de a poseda, o numesc nirvana, distrugerea bătrîneţei şi a morţii. Cei care au înţeles aceasta sînt meditativi şi calmi. Deoarece ei au văzut Dhamma (virtutea), nu devin prada lui Măra (simbolul morţii sau al păcatelor în legenda budistă — n.n.), nici nu-1 însoţesc” (Sutta-nipâta, 1092—1094) 77. Aici apa reprezintă suferinţă şi insula ieşirea din ea, fără să fie vorba de o insulă anume. Asemenea învăţătură se întîlneşte în alte opere budiste, de ex. în Dhammapada : „Cel care a ajuns la capătul drumului s-a eliberat din tristeţe [. ..] şi din toate lanţurile [lumii] — nu mai suferă [...]. Trăim în mijlocul celor agitaţi, dar nu ne vom agita, astfel vom trăi fericiţi”. (Dhammapada. VII. 1 şi XV. 3) 78. în filozofia budistă, teoria celor „patru adevăruri nobile” susţine că suferinţa îşi are obîrşia în dorinţă şi ieşirea din suferinţă se înfăptuieşte prin nirvana'19. Astfel, în metafora de mai sus, cel care a ajuns odată la insula care se numeşte nirvana, nu mai poate să aibă dorinţa de a se întoarce la apele suferinţei. Dar în nuvela eminesciană Euthanasius doreşte să se unească cu apa. Astfel, insula lui Euthanasius simbolizează integrarea omului în natură, o caracteristică a literaturii sanscrite în genere, ca şi a literaturii române populare. Descrierea naturii şi sentimentul de înfrăţire cu ea, pe care-1 au Euthanasius şi Ieronim, ne amintesc mai degrabă de Sakuntalâ şi Meghaduta, opere ale lui Kalidasa. Mircea Eliade corelează această insulă cu alte insule transcendentale indiene, de ex., Svetadvipa, unde, conform legendei hinduse, se poate ajunge numai prin puterea magică, şi Sukhavati paradisul budist80. Eliade nu precizează posibilitatea poetului român de a se inspira din aceste legende, fiindcă el este mai puţin interesat să afle dacă Eminescu „ştia” sau „voia” să creeze folosind anumite simboluri. Fapt este că anumite simboluri — spune Eliade în continuare — se dovedesc a fi ecumenice, deci valabile metafiziceşte 81. Numele Sukhavati apare în lntroduction a l’histoirc du Boaddhisme indien de E. Burnouf, care o descrie ca un spaţiu fabulos unde locuia Buddha82. Astfel, Eminescu a putut să ştie despre ea. Concepînd insula lui Euthanasius, Eminescu s-a apropiat însă mai mult de cosmogonia vedică. Aşa cum ne atrage atenţia .Mircea Eliade, „dacă apa — şi îndeosebi apa oceanică — reprezintă în foarte multe 70 70 Weber, Albrecht, Histoire de la Litterature Indienne, tradusă de Alfred Sadous, Paris, 1859, p. 20-21. . Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, voi. V, 1936, p. 316. 77 Fausboll, V., The Sutta-nipâta, în The Sacred Books of the East, voi. X, part. II, Oxford, 1881, p. 203-204. 78 Radhakrishnan, S. şi Moore, C.A., A Sourcebook in Indian Philosophy, Princeton, 1971, p. 299 si 307. 79 Ibid., p. 272. ‘ 80 Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, 1943, p. 13 — 14. 81 Ibid., p. 18. ' 8“ Burnouf, E., lntroduction â Vhistoire du Bouddhisme indien, Paris, 1876, p. 88. 414 tradiţii haosui primordial de dinainte de creaţie, insula simbolizează manifestare, Creaţia”^3. Imnul Crea-ţiunii din Rgveda (Rgveda, X. 129) descrie crearea lumii din apă, pe care Eminescu l-a şi integrat în Scrisoarea I. Ultima dorinţă a lui Euthanasius exprimată în epistolă se aseamănă cu ritualul mortuar al hinduşilor, pentru care apa curgătoare este simbolul vieţii. De aceea se obişnuieşte să se incinereze cadavrul şi să se arunce cenuşa în rîu, ca mortul să fie reintegrat vieţii. Nu pare posibil însă ca Eminescu să se fi gîndit anume la acest obicei indian. în scrisoarea lui Euthanasius nu este exclusă o influenţă a gîndirii upanişadice. Euthanasius priveşte soarele ca izvorul vieţii eterne (,,palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţii, «soarele»”). în-tr-un imn despre „oul cosmic” din Chăndogya Upanişad soarele se identifică cu Brahman, izvor etern al vieţii şi creatorul lumii (Chăndogya Upanişad, III. 19)81. Este de remarcat în acest context că în textul eminescian „soarele” este pus între ghilimele. Somnul Iui Ieronim („natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii, îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă”) invocă încă un punct posibil de plecare de la Upanişade. Aşa cum am amintit în comentariul la Sărmanul Dionis, în starea de somn profund, fără vis, sufletul uman se eliberează din lanţurile percepţiei şi ale dorinţei şi astfel ajunge să-I cunoască pe Brahman. Este de amintit că în Sărmanul Dionis, eroul ajunge numai pînă la starea de vis; în Cezara ajungînd la cea de somn adînc, Ieronim face un pas mai înainte spre transcendenţă. în studiul Eminescu şi Theophile Gautier, I. M. Raşcu scoate la iveală unele puncte comune între insula lui Euthanasius în Cezara şi La Thebaide a poetului francez83 84 85 86. Imaginile se aseamănă şi atestă un punct de plecare al lui Eminescu, dar acest paralelism nu atestă şi influenţa budistă asupra poetului român prin Gautier. Setea de linişte care apare în poezia lui Gautier nu arată un timbru specific budist; de altminteri, concepînd insula Iui Euthanasius, Eminescu s-a apropiat mai mult de filozofia upanişadică, aşa cum am discutat mai sus, decît de cea budistă. în acest context, Raşcu îl prezintă pe Gautier ca pe un precursor al filozofiei budiste în Franţa88. Părerea nu pare a fi întemeiată în faptă. Traducerea operelor indiene a început în Franţa în secolul al XVIII-lea; cunoscuta traducere latină a Upanişadelor a lui A. Du Perron a fost publicată la Paris în 1801 — 1802. Această lucrare a avut meritul de a-1 iniţia pe Schopenhauer în gîndirea indiană. în 1814 s-a înfiinţat catedra de sanscrită la College de France, cursurile indologice fiind conduse de sanscritologi ca A. de Chezy, E. Burnouf şi P. E. Foucaux. A de Chezy a fost primul traducător francez al Sakuntalei şi cei doi din urmă au publicat un număr de traduceri din literatura budistă precum şi lucrări originale despre budism87. Astfel ideile budiste au fost destul de răspîndite în cercul intelectualilor francezi în vremea lui Gautier. O sugestie a insulei Iui Euthanasius se poate urmări în gîndirea schopenhaueriană. în Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă Schopenhauer spune, „Sleirea tuturor puterilor la bătrîneţe, sleirea continuă şi neînduplecată, e fără îndoială lucru foarte trist dar necesar şi chiar binefăcător, fiindcă pregăteşte moartea, care fără de aceasta ar fi prea grea. Cel mai mare cîştig al bătrîneţelor adînci este Euthanasia, moartea uşoară, fără boală, fără spasmuri, fără simţire”88. într-o notă la textul de mai sus, autorul se referă la Vede ; „în Upanisadul din Veda [...] se socotesc 100 de ani ca durată firească a vieţii omeneşti. După părerea mea cu drept cuvînt [...] numai cei cc au trecut peste 90 de ani au parte de Euthanasie, adică mor fără boală, [...] aşa încît ar putea zice că nu mor, ci încetează numai de a trăi. [...]. Numai între 90 şi 100 de ani ca regulă generală mor oamenii de bătrîneţe, în Euthanasia”89 90. Pare posibil ca numele personajului respectiv în nuvela eminesciană, Euthanasius, să se inspire din textul schopenhauerian sau din poezia Euthanasia a lui Byron. D. Murăraşu a atras atenţia asupra unor similitudini între Mai am un singur dor şi poezia engleză, tradusă de Eliade în 1839e0. 83 Eliade, Mircea, op. cit,, p. 13. 84 Radhakrishnan, S. şi Moore, C.A., op. cit., p. 65. 85 Raşcu, I. M., Eminescu şi cultura franceză, p. 223—224. 86 Ibid., p. 224. 67 Pentru informaţiile furnizate aici şi pentru alte detalii vezi Foucaux, P. E„ Coup d'oeil sur la publication des livres bouddiqucs en Europe et dans Vinde et sur Ies etudes qui s'y rapportent, Nancy, s.a. ; Schwab, R„ La Renaissance Orientale, Paris, 1950, cartea a Il-a, capitol I şi Raghavan, V., Sanskrit and Allied Indological Studies in Europe, Madras, 1956, Capitol France. 88 Schopenhauer, A„ Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, Trad. de T. Maiorescu, Bucureşti, 1921, p. 424. 89 Ibid., p. 424 — 425, Subsol. 90 Murăraşu, D„ Comentarii eminesciene, Bucureşti, 1967, p. 24 — 25. 415 în această nuvelă, Eminescu se referă şi la sistemul indian de castă; în scrisoarea sa către Cezara, Ieronim scrie ,,eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun”. Cuvîn-tul „paria”, împrumutat din vocabularul indian, poate prin intermediul literaturii franceze, înseamnă cel care aparţine treptei celei mai de jos a societăţii. El nu face parte din cele patru caste, care după textele vechi sînt create de Brahma (Mânava-dharma-săstra, I, 88—91) 81. Tot în scrisoarea aceea Ieronim spune : „Sîmburele vieţei este egoismul şi haina Iui, minciuna”. Tdeea se apropie de filozofia schopenhaueriană şi de „doctrina originaţiei dependente" a filozofiei budiste, care susţine că motivul iniţial al suferinţei, morţii şi al bătrîneţei este avidyă sau ignoranţa, sentimentul fals al eului92. Ideea putea să-i parvină lui Eminescu şi prin filtrul Iui Schopenhauer. Bar nici izvorul budist nu este exclus. GENIU PUSTIU (18(18— 1809) Tema sentimentală a romanului nu e lipsită de corespondenţa cu piesa Sakuntală a poetului indian Kfdidfisa, pe care Eminescu îl proslăveşte în Icoană şi privaz. Există evidenţe biografice că Eminescu a citit această operă indiană53, şi e cu putinţă ca ea să fi lăsat reminiscenţe în imaginaţia tînărului poet. Cele patru momente sentimentale ale piesei se întîlnesc în Geniu pustiu, şi atitudinea schimbătoare a lui Duşyanta faţă de .Saluintalu corespunde, în linii mari, cu cea a lui Toma Nour faţă de Poesis. în structura romanului se observă de asemenea cîteva paralele cu Sakuntală. După ce Duşyanta a refuzat-o pe Sakuntală, ea nu mai apare decît în ultimul act; Kfdidfisa îi Iasă pe cititori să-şi închipuie tristeţea şi suferinţa ei. După cum analizează Rabindranath Tagore, numai prin tăcerea sa Kfdidăsa ne transportă în atmosfera de izolare şi de pustietate ce o înconjoară pe eroină94. Tot aşa în Geniu pustiu, Poesis dispare fizic din roman după despărţirea de Toma. La sfîrşitul romanului, scrisoarea ei îl împacă pe Toma Nour cu amintirea iubitei sale acum moarte, pe care o înţelege şi o iartă, în acelaşi mod cum inelul regăsit limpezeşte gîndurile lui Duşyanta. Visul lui Toma (că el moare şi se trezeşte în lumea de dincolo) îşi are paralela în călătoria lui Duşyanta în rai; îndeosebi apariţia lui Poesis într-o biserică cerească se aseamănă puternic cu regăsirea Sakuntalei, tot atît de neaşteptată într-un loc sfînt Ia pragul dintre pămînt şi cer. Şi regretul cumplit pe care-1 încearcă Toma se aseamănă cu remuşcarea eroului lui Ivălidăsa. Romanul se termină aici, dar urmează povestea [Toma Nour în gheţurile siberiene] ca un epilog, pentru a realiza unirea simbolică a celor doi îndrăgostiţi. Această reîntîlnire spirituală la marginea lumii pare din nou să fie o altă înfăţişare a regăsirii Sakuntalei. Unele fragmente din Sakuntală se aseamănă, de altminteri cu Venere şi Madonă, scrisă în acelaşi timp, în acelaşi manuscris şi înrudită cu Geniu pustiu prin tematică sentimentală. Influenţa Sakuntalei s-a constatat de altfel în Călin95. [TOMA NOUR ÎN GHEŢURILE SIBERIENE] Trecerea lui Toma Nour spre Polul Nord şi unirea sa spirituală cu Steaua Polară, în care o vede pe Poesis, ne amintesc de miturile transcendentale, pomenite în comentariul la Sărmanul Dionis. Conform acestor mituri, vârful cosmic, unde omul se apropie de Dumnezeu, se identifică cu Polul Nord sau cu Steaua Polara96. Faptul că spiritualizarea lui Toma se asociază cu cele două motive mitice întrece aria coincidenţei şi dovedeşte că Eminescu le-a folosit în mod conştient. Astfel se poate afirma că şi experienţele eroului din Sărmanul Dionis au pornit din cunoaşterea acestor mituri. 91 Mihălcescu, T„ op. cit. p. 24. 92 Radhakrishnan, S„ Indian Philosophy, voi. I, London, New York, 1971, p. 412. 93 Ştefanelli, Teodor V., Amintiri despie Eminescu, Bucureşti, 1914, p. 72. 94 Thfikur, Rabîndranăth, Sakuntală, în Rabindra-racanăvali, Ediţie Visva-Bhâratî, Voi. V, Calcutta, 1963, p. 532. . . M Bogdan, Al., „Strigoii" în „Transilvania”, Sibiu, 1999, nr. V, p. 397-398; Papu, Edgar, Cuvînt înainte la Calidasa-Sacontala, trad. de G. Coşbnc, (reeditare) Buc., 1959, p. II. " 96 Eliade, Mircea, Sapta padăni kramati, p. 185. 416 [ARCHAEUS] (1875) Povestea [Archaeus], cu un pronunţat caracter de eseu filozofic, pare să desluşească problema lui niman şi Brahman expusă în Upanişaăele indiene, şi în mod concret să se inspire din episodul învăţăturilor lui Prajâ-pati către Indra în Chăndogya Upanisad (Chăndogya ZJpanişad, VIII. 7 — 11). Spre deosebire de concepţia panteistă a Vedelor, Upanişaăele susţin teoria unei realităţi unice şi supreme. Aşa cum se defineşte în Brhadăranyaka Upanisad, Brahman, izvorul tuturor celor existente este realitatea realului, Satyasya satyam (BŢhadăranyaka Upanisad, II. 1) s7. Aceasta pare a fi şi semnificaţia conceptului de Archaeus al lui Eminescu : „Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sînt fleacuri. Archaeus este tot’’. Avem de observat că Eminescu s-a gîndit la „Archaeus" ca singura realitate, analogul lui Brahman, iar nu la „archaei", aşa cum comentează Călinescu. Ideea esenţială a Upanişadelor este următoarea : spiritul universului (Brahman) se reflectă în profunzimea nemărginită a sufletului uman (âiman). Omul trebuie să se interiorizeze pe deplin ca să ajungă la Realitatea supremă, să descopere acel adevăr care rămîne ascuns în el38. Gîndindu-se la căutarea „cu binoclul întors [...] departe, departe, în fundul cugetării un»! om” moşneagul din nuvela eminesciană ajunge la aceeaşi concluzie. în episodul sus-menţionat din Chăndogya Upanisad Prajăpati îl învaţă pe Indra „cum să ajungă treptat la realizarea celui Suprem”. Argumentele bătrînului din [Archaeus] corespund, în fond, cu învăţăturile din acest text indian. în prima etapă, Prajâ-pati îi explică lui Indra că sufletul nemuritor şi nemanifestat se manifestă în corpul manifestat şi muritor (Chăndogya Upanisad, VIII, 12.1) ". Altfel spus, spiritul în om rămîne neschimbat, indiferent de condiţiile schimbătoare prin care trece corpul, anume, starea de trezie, vis, somn sau moarte 10°. Se întreabă şi moşneagul lui Eminescu, „cine şi ce este acel el sau eu, care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el?” şi ajunge la răspunsul că „fiinţa în om e nemuritoare". învăţătura care urmează în episodul din Upanisad constă în concepţia că acela e fericit, care umblă în vis. El a biruit frica şi moartea şi prin urmare s-a identificat cu Brahman (Chăndogya Upanisad, VIII. 10. I)97 98 99 100 101. Semnificaţia visului o lămureşte eroul eminescian printr-un discurs lung : despre posibilitatea unui vis „elastic”, şi de acolo ajunge la concluzia că „pămîntul îmblă, cum îmblăm noi în vis”. Upanisadele susţin în genere că spiritul e acelaşi în trecut, în prezent şi totdeauna, dar percepţia noastră, simbolurile prin care noi îl înţelegem, se schimbă cu timpul102. Ideea pare a fi preluată de Scho-penhauer, care afirmă că numai un ignorant crede că timpul poate să aducă ceva nou103. în operele lui Eminescu ea apare aproape mereu, ca un laitmotiv, de ex. în împărat şi proletar, Glossa, precum şi aici; „Nici nn-i uşor de priceput—pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeuna de faţă ... în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern”. în Chăndogya Upanisad Prajâ-pati îi spune lui Indra că sufletul (ătman) nu-i ucis, cînd corpul e ucis, nu-i dezbrăcat, cînd corpul e dezbrăcat; el nu simte durerea cînd corpul e lovit, chiar dacă pare să plingă sau să moară, el nu plînge, nici nu moare. (Ch. up. VIII, 10, 2)104. Exemplificînd starea de nebunie, Eminescu pare să ajungă la aceeaşi concluzie printr-o inversiune : „în starea de nebunie toate ideile sînt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă". Legătura acestui pasaj upanişadic cu Rugăciunea unui dac a fost sesizată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga105. în ultima parte a episodului upanişadic, Indra ajunge să înţeleagă teoria uîman-ului, pe care i-o spusese Prajâ-pati la început: „E de căutat acest suflet, care e eliberat de râu, de bătrîneţe, moarte, durere, foame şi sete, a cărui dorinţă e reală, al cărui gînd e real. Acel om, care şi-a înţeles sufletul, dobîn-deşte toate lumile şi toate cugetările” (Ch. up. VIII, 7, l)106. Acum Prajâ-pati îi lămureşte aceeaşi idee din nou : „Cel eliberat se ridică din corp, ajunge la cea mai strălucită lumină şi apare în forma sa adevărată. O asemenea persoană e supremă. Aparent el umblă, rîde, se joacă, se distrează [...], dar cu toate acestea, 97 Radhakrishnan, S., The Principal Upanisads, p. 53. 98 Ibid., p. 49. ' 99 Ibid., p. 508. 100 Ibid., p. 74. 101 Ibid., p. 506. 102 Ibid., p. 24-25. 103 Schopenhauer, A., Die Welt als IVille tind Vorstellung, Leipzig, 1859, voi. I, p. 215. 104 Radhakrishnan, S., op. cit., p. 506. 106 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Sinteze, valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, 1973, p. 214. 106 Radhakrishnan, S., op. cit., p. 501. 53 —c. 3J4 417 râmîne detaşat de toate. Aşa cum un animal e legat de un car, tot aşa viaţa e legată de corp” (Ch. uf>., VIII, 12, 6)107. Aceasta e starea cînd ătman-ul se întoarce la Brahman. La realizarea dezlegării aspiră şi Eminescu şi afirmaţia bătrînului în finalul nuvelei, că ,.oamenii sint probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor — încercări de dezlegare”. Episodul sus-menţionat relatează procesul treptat al spiritualizării. Aşa cum îl interpretează S. Radhakrishnan, începînd cu aspectul fizic, cu simţurile, drumul de căutare a ut mânui ui se îndreaptă spre interiorizarea minţii; trecînd astfel prin fenomenele visului şi somnului profund, omul ajunge la el108. Prin ştergerea percepţiei şi prin dezlegarea minţii din cadrul fizic, somnul capătă o asemenea importanţă In concepţia bătrînului cînd el şterge cele trei sertare ale minţii, timpul, spaţiul şi cauzalitatea, adică ţcele trei criterii kantiene, prin somn. Argumentele fundamentale din [Avchcieus] şi felul în care bătrînul le explică naratorului îşi găsesc o puternică rezonanţă în episodul amintit din Chăndogya Upanişad. E interesant de observat că ideile susţinute în [Archacits] se exprimă, aproape prin aceleaşi l'ormu-eări, în poezia împărat şi proletar, scrisă cu un an mai înainte. Iată cîteva exemple de concordanţă. Versurile ,,în orice om o lume ... în van” corespund cu pasajul ,,în fiece om ...dar răniîne-n drum” din nuvelă. Cugetarea din fragmentele ,,în orice minte ? lume .. . sădite în noian ?” şi ,,Sn veci aceleaşi doruri. . . acelaşi om” îşi are paralela în pasajul ,,cînd vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă ...în om e nemuritoare” şi în finalul nuvelei, ,,cei mai mulţi oameni .. . alteori deşerte”. Iar ,,eterna alergare” la care se referă în versurile ,,oricît ai drege-n lume ... te-ademeneşte” pare a fi o altă exprimare a întrebării bătrînului: ,,Chinul îndelungat ...întrebări curioase”. în afară de acestea, concepţia moşneagului că ,,ici ca rege, colo ca cerşetor” îşi are rezonanţa în tema poeziei Ta iivam asi (1879), al cărei titlu e împrumutat clin cunoscuta formulă filozofică, ce se află tot în aceeaşi Upanişadă, care cuprinde episodul lui Prajă-pati şi Indra. [AVATARII FARAONULUI TLÂ] (redactată la Viena şi la Berlin) Acţiunea nuvelei se desfăşoară pe baza teoriei metempsihozei; o temă favorită a romanticilor şi tema împrumutată din literatura indiană109. Este posibil că Eminescu s-a inspirat din literatura romantică, dar a elaborat ideea cu sprijinul cunoaşterii sale în domeniul literaturii indiene. Un episod al nuvelei, confuzia între adevăratul marchiz Alvarez şi dublura sa, Balthazar, ne aminteşte într-adevăr de confuzia ce s-a creat între Contele Olaf şi Octave de Seville, după ce doctorul Bakhazar din nuvela Avatar a lui Gautier a efectuat schimbarea reciprocă a sufletelor lor. Paralela aceasta o va fi simţit şi Călinescu şi este posibil că avînd în vedere faptul că faraonii au fost socotiţi zeii încarnaţi a dat nuvelei eminesciene titlul de [Avatarii faraonului Tlă]. Cuvîntul ‘avatăra’ este împrumutat în limba română din limba sanscrită prin intermediul limbii franceze110. In sanscrită, el derivă din rădăcina tf (traversare) şi prefixul ava (mişcare de sus în jos), şi înseamnă coborîre sau cel care coboară. Acest cuvînt are un înţeles specific în mitologia hindusă, anume că zeii ‘coboară’ pe pămînt, sub chip uman sau de animale pentru împlinirea unor însărcinări, adeseori pentru a salva lumea de păcate. Mitologia budistă susţine că înainte de a se naşte ca prinţul Săkya, Buddha apăruse sub diferite chipuri păinînteşti; încarnările acelea sînt numite boddhisattva. Ideea de avatăra s-a creat în mitologia brah-minică, aproximativ prin secolul l, sub influenţa literaturii budiste, Jătaha avadăna. Ideea apare în opera liaghitvamsam a lui Kâlidăsa. Unicele legende brahmanice de avatăra, sînt cele ale încarnărilor lui Vişnu, acel zeu din trinitatea hindusă care întreţine echilibrul creaţiei. Concepţia apare într-un dialog al lui Krşna (forma pămîntească a lui \ işnu) în Bhagavad-giUi : ,.Pentru salvarea celor cinstiţi şi pentru distrugerea celor răi, mă manifest din epocă în epocă”111, dar nu şi termenul avatăra. Legenda avatănlor lui Vişnu apare în Purane, scrise între secolele al IV-lea şi al XlV-lea, de ex., jlIatsva Purăna, hurma Purana, Varciha Purăna, Bamana Purana etc. Relatarea celor zece avatavi ai lui 107 Ibid., p. 509. 108 Ibid., p. 510. 109 Schwab, R., La Renaissance Orientale. Paris, 1950, p. 220 — 221. 110 Dicţionarul explicativ a! limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 66. 111 Bhagavad-gitu, IV, S. 418 Vişnu la un loc apare în poemul Daiăvataracavita al poetului Khşemendra (secolul al Xl-Iea) din Kaşmir şi apoi în Gita-govinda a lui Jayadeva (cca secolul al XH-lea) din Bengal. Acei avatări slnt malsya (peştele), /turma (broasca ţestoasă), vanilia (mistreţul), nfsimha (un chip pe jumătate leu şi pe jumătate om), bămaua (piticul), ParaSurăma (un ascet). Râma (eroul eposului Rămăyana), Krşna (eroul din epopeea Mahă-bhărata), Buddha (profetul din sec. al Vl-lea î.e.n., fondatorul credinţei budiste) şi Kalhi care va apărea la sfirşitul epocii hali. Cuvîntul avatăra apare pentru prima oară în Europa în 1672 sub forma 'autaar' într-un text olandez al lui von Baldaensll2. El trece în limba engleză în secolul al XVIII-lea şi în franceză în 1800 în traducerea lui J. Castera a volumului Descrierea istorică şi geografică a Indiei de Renncll113. în limba română cuvîntul intră odată cu traducerea operei respective a lui Gautier la începutul secolului nostru şi apoi G. Călinescu il foloseşte cînd publică nuvela eminesciană în „Adevărul literar şi artistic” (26 mai, 1932). Deşi cuvîntul avatar a figurat în Enciclopedia română Minerva (Cluj, 1930) şi în Dicţionar de neologisme (Bucureşti, 1966), existenţa lui în română a fost consacrată definitiv abia în 1975 în Dicţionarul explicativ al limbii române. Conform înţelesului original al termenului avatăra, el este aplicabil numai la încarnarea zeilor sub diverse forme pămînteşti şi nu la reîncarnarea unui suflet uman. în al doilea rînd, zeul se naşte pe pă-mînt după voia sa, pe cînd muritorii sînt supuşi ciclului naşterii şi morţii în funcţie de faptele săvîrşite în viaţa actuală. în al treilea rînd, în fiecare „naştere” pe pămînt, zeul, după mitologia brahmanică, îşi păstrează puterea divină precum şi amintirea din celelalte încarnări din trecut. în ceea ce-i priveşte pe muritori moartea le şterge toate amintirile vieţii prin care au trecut. Există totuşi părerea că unii oameni se nasc păstrînd amintirile din vieţile anterioare şi alţii prin puterea minţii îşi aduc aminte de existenţele din trecut, în literatura indiană ei sînt numiţi jutismara. Astfel, Baltazar, bătrînul cerşetor din nuvela eminesciană, este mai degrabă o persoană de gen jutismara decît un avatar al faraonului Tlâ. în al patrulea rînd, avatării hinduşi iubesc oamenii şi, la rîndul lor, sînt iubiţi şi adoraţi de cei din jurul lor. Un avatar sau Mîntuitor nu poate să aibă un destin nefericit, ca acela al cerşetorului eminescian. Avem de menţionat că termenul avatăra a suferit o schimbare de nuanţă în limba franceză, fiind aplicat adeseori la transformarea fizică sau sufletească a unui om şi este folosit ca un termen psihologic111 *, ceea ce denotă o îndepărtare prea mare. în nuvela Avatar a lui Th. Gautier, scriitorul francez se referă Ia cei zece avatări ai lui Vişnu, dar îi dă cuvîntului un înţeles cu totul greşit. în cele zece forme pămînteşti ale lui Vişnu, zeul se naşte ca fiinţele respective, şi nu transpune sufletul lui in corpurile acestora. în schimb, vraciul lui Gautier transferă sufletul lui Octav în corpul lui Olaf şi invers şi le numeşte pe cele două dubluri avatări. Interpretarea este departe de a fi corectă. Călinescu însă foloseşte termenul 'avatar’ pentru încarnările succesive ale aceluiaşi suflet, care este mai apropiat de sensul originar decît felul în care îl utilizează Gautier. în afară de tema centrală a nuvelei, metempsihoză, Eminescu pare a se fi inspirat din capitolul XI al Bhagavad-gltei, unde Arjuna asistă la revelaţia manifestărilor infinite ale universului în persoana lui Krnşa. Dialogul „eternităţii din cer” ce se aude prin oglinda regelui Tlâ se înrudeşte cu textul indian susmenţionat : „Bhagavat a spus : Eu sînt Timpul [atotjputernic, distrugător de lumi, pus în mişcare aici spre a trage lumea înapoi [...]. Arjuna a spus : [...] Tu eşti obîrşia zeilor, spiritul începutului, Tu eşti supremul orînduitor al acestei lumi [•••]” u5. îndeosebi, în afirmarea acesteia, „în mine, în pieire şi renaştere este (sublinierea autorului) eternitatea” răsună un ecou al Gitei. Iar, imaginea pe care o vede Tlâ pe o tablă neagră, „jos minerale, în care plantele îşi duceau rădăcinile ... animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale" îşi are o paralelă în unele versuri ale poetului persan Jfilâluddin RumT : „Am murit ca un mineral şi am devenit o plantă; am murit ca o plantă şi m-am născut ca un animal; am murit ca un animal şi am fost un om”116. Eminescu a putut să-l cunoască pe acest poet în traducerea germană a lui Rosenzwart (Viena, 1838). 112 Trasor de la langue franţaise. Dictionnaire de la langtte du XlX-e et du XX-e sitele (1789—1960) Paris, 1974, voi. III, p. 1067. 113 Ibid., p. 1067. 111 Ibid., p. 1066. 116 Bhagaead-gită, XI, 32 şi 38; vezi Al-George, S., Filosofici indiană în texte, p. 83, 116 Apud, Radhakrishnan, S., The Principal Upanişads, London, 1953, p. 57. 419 POVESTEA INDICĂ ţcca 1877) înrudirea acestei poveşti cu legenda lui Buddha a fost surprinsă de C. Papacostea117. Deşi Începutul şi sfirşitul poveştii se deosebesc de viaţa lui Buddha, activitatea socială a tânărului paria parc a fi inspirată din istoria legată de Sâkya Muni. Scena plecării eroului se aseamănă cu cca a prinţului Sâkya într-o noapte, lăsîndu-şi tînăra soţie şi copilul nou născut cufundaţi în somn'. ,.Privire de profet” sugerează o referire la Buddha, profetul indian şi totodată evocă o noapte romantică indiană, imagine împrumutată probabil din scrierile romanticilor germani. Mai departe, originea sfîntă a unui paria dovedeşte o incontestabilă influenţă a gîndirii budiste, care nu respectă ierarhia castelor şi susţine că faptul de a te fi născut într-un neam inferior nu-ţi împiedică realizarea spirituală. înţelegerea lui paria, ,,ce este aceea ce mişcă cele trecătoare ale pămîntului” pare a fi o aluzie la revelaţia lui Buddha în ajunul conceperii ,.roţii de ordin cosmic” — bhava-cakra — care determină suferinţă, bătrîneţe şi moartea fiinţelor trecătoare. Răscoala pe care o conduce paria împotriva regilor, se inspiră, la rîndu-i, din istoria legată de Buddha care le-a învăţat pe toate popoarele din Nordul Indiei că salvarea e posibilă fără mijlocirea preoţilor şi astfel le-a eliberat de sub jugul legilor castei brahmanice. In India se obişnuia ca regii să conducă ţara după sfaturile miniştrilor brahmani care astfel posedau realmente puteri politice. Acest fapt e relatat de Burnouf în Introducere în istoria budismului indian118, pe care Eminescu o cunoştea. în s. 2250, 273v. apare o variantă, ,,A răsturnat legi şi imperii ce durase mii de ani, a mutat popoare din ţările în care şezuse mii de ani, ă răscolit lumea şi numele lui [era cunoscut] dintr-un capăt al pămîntului pîn- în cellalt”,- pasaj care se leagă mai strîns de viaţa lui Buddha, mai ales prin afirmarea că numele lui s-a răspîndit în toate colţurile lumii. Fraza ,,popoarele-l iubeau că era drept, şi bun” se referă la imensa popularitate a lui Buddha, şi informaţia că ,,regii se temeau de el”, se referă poate la faptul că mulţi regi indieni din epoca budistă au trecut la budism. Discipolii, lui Buddha îi obligau pe regi să asigure drepturile supuşilor şi să ia măsurile potrivite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai119. Dar aşa cum nu se ştie precis dacă amănuntele acestea erau cunoscute In vremea lui Eminescu, tot astfel nu se poate stabili că el s-a gîndit la un fapt concret. Paria a ajuns ,,împăratul lumei şi Domnul tuturor celor trecătoare”, ceea ce se leagă de propagarea budismului aproape în întreaga Asie, precum şi în ţările mediteraneene. în finalul poveştii, paria aude ,,valurile sînte ale Gangelui”. Aici, Eminescu se referă la credinţa hindusă. în nota referitoare la această frază se scrie în ediţia din 1964 îngrijită de E. Simion- şi Flora Şuteu că apele Gangelui ,,sînt socotite sfinte de credincioşii budişti” (p. 387). Informaţia nu-i corectă. Gangele sau Gangă e considerat un rîu sacru de către crecincioşii hinduşi, pentru că Gangă este o zeitate aparţinînd panteonului hindus. 117 Papacostea, C., Filosofia antică în opere, lui Eminescu, Bucureşti, ş.a., p. 34 — 35. 118 Burnouf, E., Jntroduction ă Vhistoire du Bouâăhisnie indien, Paris, 1876, p. 129. 119 Kosambi, D.D., The Culture ană Civilisation bf Ancienf India iii Historical Outline, London, 1965, p. 113. ' . . . . . . . -420 BIBLIOGRAFIE BIBLIOGRAFIE Bibliografia consemnează : I. PROZA LITERARĂ 1. în ediţii 2. în antologii 3. în periodice II. TRADUCERI DIN PROZA LITERARĂ 1. în ediţii 2. în antologii . - 3. în periodice III. DESPRE PROZA LITERARĂ ’ 1. Lucrări speciale 2. Istorii literare 3. Alte lucrări. Orinduirea materialului se face In fiecare secţiune, cronologic, după prima apariţie. Recenziile sînt grupate la titlurile Ia care se referă. Pentru ediţii se înscrie numărul de pagini; pentru antologii, periodice şi lucrările speciale sc dau paginile intre care sînt cuprinse ; pentru istoriile literare şi alte lucrări se indică paginile unde se prezintă sau se fac referiri la proza literară. Istoriile literare tipărite în ţară în mai multe rîn-duri sînt înregistrate o singură dată, la prima ediţie în care se prezintă proza literară. S-a trecut, tot aici, ultima ediţie din lucrările respective. Ultima secţiune cuprinde un mare număr de lucrări — şi lista este departe de a fi exhaustivă — în care se stabilesc relaţii în contexte extrem de variate între prozele lui Eminescu şi operele altor scriitori români şi străini. Bibliografia consemnează titluri care figurează şi în Bibliografia Mihai Eminescu (1866—1970). Investigaţiile au fost insă reluate pentru toată perioada 1866—1970 şi extinse la anii 1971 — 1977 (ianuarie-septembrie). T. PROZA LITERARĂ . l.-ÎN EDIŢII 1. PROZĂ ŞI VERSURI. Editor Y.G. Morţun. Iaşi, 1890, [I] + 254 p. 2. [Apariţia unui volum din operele lui M. Eminescu]. U, V (1888), nr. 222, 1/13 sept., p. 3 (Ştiri) ; TEL, XIX (1888), nr. 4845, 7 sept., p. 3 (Informaţiuni) ; A, I (1888), nr. 53, 15 oct., p. [2] (Informaţiuni). 3. Proza lui Eminescu. F, XXIV (1888), nr. 43, 23 oct./4 nov., p. 501 (Literatură şi arte) ; L. Drimba, Eminescu la ,,Familia”. Oradea, 1974, p. 74 (Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Bihor). 4. Scrieri inedite de Eminescu. F, XXV (1889), nr. 30, 23 iul,/4 aug., p. 357 (Literatură şi arte). 5. P.rosa lui Eminescu. F, XXVI (1890), nr. 5; 4/16 febr., p. 57 (Literatură şi arte). 6. / iparilia volumului ,,Proză ţi versuri"]. LUPTA, VII (1890), nr. 1058, 23 febr., 3 (Ultimele informa- ţiuni) ; E.N., 1890, nr. 21, 25 febr., p. 4 (Bibliografie). 7. Ab, Proză ţi versuri. T, XI (1890), nr. 80, 23, febr., p. 2. [Recenzie]. 8. Proză ţi versuri de Eminescu. F, XXVI (1890), nr. 8, 25 febr./9 mart., p. 93 (Literatură şi arte). 9. Torga, Neculai, Eminescu — Proză ţi versuri” (Ediţia de V.G. Morţun), [Recenzie]. LUPTA, VII (1890), nr. 1060, 25 febr., p. 2; Pagini de tinerele. Studii şi documente. Voi. I, Bucureşti, EPL, 1968, p. 167-170. ’ 423 10. Scrierile lui Emincscu. FUL, II (1890), nr. 60, 8 mart., p. [3] (Informaţiuni). 11. Versuri şi proză. Ediţia G. Morţun. VOR, I (1890), nr. 46, 22 mart., p. 2 (Informaţiuni). 12. H. [Bogdan, N.A.], Prostt şi versuri ăeM. Eininescu, editate de V.G. Mortun. EN, 1890, nr. 25, 25 mart., p. 3-4 (Bibliografie); F, XXVI (1890), nr. 28, 15/27 iul., p. 335; LPV, I (1904), nr. 3, ian. p. 4447; Lucian Drimba, Eininescu la Familia. Oradea, 1974, p. 134 — 136. 13. NUVELE. Iaşi, Edit. Librăriei şcoalelor „Fraţii Şaraga", [1893], 160 p. (Colecţiunea Şaraga, [Nr. 28]). 14. Prosa lui Eminescu. F, XXX (1894), nr. 48, 27 nov./9 dec., p. 574 (Literatură şi arte). 15. Prier, Mihail Eminescu : ,,Nuvele". Librăria ,,Fraţii Şaraga”, nr. 28. FP, III (1895), nr. 15, 9/21 apr., p. 113 (Dări de seamă). 16. GENIU PUSTIU. Roman inedit. Cu o introducere critică şi cu note de Ion Scurtu. Bucureşti, Edit. Institutului grafic „Minerva”, 1904, XXXV + 183 p. 17. Un roman al lui Eminescu. SAM, II (1903), nr. 50, 14 dec., p. 802. 18. Iorga, N„ Un roman de Eminescu. SAM, III (1904), nr. 2, 11 ian., p. 17-19; DEŞT - 1, XII (1904), nr. 6, 18/31 ian., p. 1-2; TRIB. POP, VIII (1904), nr. 23, 30 ian./ll febr., p. 6. 19. Scurtu, Ion, Un roman de Eminescu. EP, X (1904), nr. 26, 28 ian., p. 1 (Litere-Arte-Ştiinţe). 20. ,.Geniu pustiu" roman de M. Eminescu. GMOLD, II (1904), nr. 56, 12 ian., p. 1. 21. SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE. Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste. Ediţie critică [de Ion Scurtu], Voi. I (1870 — 1877). Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, 1905, XXXVI +451 p. (Biblioteca scriitorilor români). 22. Iorga, N., Cel ă'intăiu volum din Operele in prosă ale lui Eminescu. SAM, IV (1905), nr. 28, 10 iul., p. 481-484; EP, XI (1905), nr. 189, 14 iul., p. 1 (Cronica literară) ; VNAT, XXII (1905), nr. 6064, 16/29 iul., p. 1 (Cronica literară); O luptă literară. Voi. I. Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul românesc”, 1914,p.414—418. ' 23. Scrieri politice şi literare de Eminescu. F, XLI (1905), nr. 29, 17/30 iul., p. 345 (Literatură). 24. Eminescu. EP, XI (1905), nr. 202, 27 iul., p. 1 ; nr. 203, 28 iul., p. 1. 25. [Densusianu, O], M. Eminescu ,.Scrieri politice şi literare”, vot. I-îi (1870—1877), Bucureşti, 1905, 451 p. VN, I (1905), nr. 13, 1 aug., p. 309-311 (Cărţi nouă). ' 26. Eminescu. RAV, III (1905), nr. 31, 5 aug., p. 125. 27. Spartacus [Dobrogeanu-Gherea, Constantin), , .Scrierile politice şi literare” ale lui Mihail Eminescu (voi. I, 1870—1877). [Recenzie]. A, XVII (1905), nr. 5776, 13 sept., p. 1 ; nr. 5783, 20 sept., p. 1 (Cărţi şi reviste). 28. Bogdan-Duică, G., Ion Scurtu : M. Eminescu, ,.Scrieri politice şi literare” voi. I, ediţie critică de. .., Bucureşti, 1905, Edit. ,,Minerva”. CL, XXXIX (1905), nr. 11 şi 12, nov.-dec., p. 1*139—1143 (Dări de seamă şi comunicări). 29. Răducanu, M., Ctieva observări asupra editării,,Scrieri politice şi literare” ale lui Eminescu şi asupra ,.Portretelor lui Eminescu” de I. Scurtu. VOT, XII (1906), nr. 19, 16 iul-, p. 2—3. 30. Cărţi şi reviste oprite tn Ungaria. DR, VIII (1908), nr. 25, 28 febr./12 mart., p. 2 (Informaţiuni) ; TRIBPOP, XII (1908), nr. 50, 1/14 mart., p, 6 (Noutăţi). 31. GENIU PUSTIU. Roman postum. A doua ediţie. Cu o introducere critică şi note de I. Scurtu. Bucureşti, „Minerva” Institut de Arte Grafice şi Editură, 1907, XL + 183 p. [Pe copertă : 1906]. 32. Răducanu, M. [Radu Manoliu], Cîteva observări asupra editării romanului,,Geniu pustiu" al lui Eminescu. VOT, XII (1907), nr. 45, 21 ian., p. 3—4, nr. 46, 28 ian., p. 3 — 4, nr. 47, 4 febr., p. 3—4, nr. 48, 11 febr., p. 4. 33. Răducanu, M. [Radu Manoliu], Dare de seamă asupra ,.Geniului pustiu” (ed. II). VOT, XII (1907), nr. 9, 27 mai, p. 3. 34. POVEŞTI ŞI NUVELE. Făt-Frumos din lacrimă. — Sermanul Dionis. — La aniversare. — Cesara. — Frumoasa lumii, etc. Bucureşti, Edit. Librăriei,,Leon Alcalay”, [1907], 187 p. (Biblioteca pentru toţi, 278-279). 35. Dorea, Adrian, M. Eminescu : ,,Povestiri şi nuvele". A, XIX (1907), nr. 6441, 30 iul., p. 1 (Cărţi şi reviste). 36. ,,Poveşti şi nuvele” de M. Eminescu. Biblioteca pentru toţi (Nr. 278—279). FD, XXII (1907), nr. 32, 5 aug. p. 7. (Bibliografie). ,37. SĂRMANUL DIONIS. Nuvelă. Bucureşti, Edit. „Biroului Universal” Ath. I. Niţeanu, [1907], 80 p. (Biblioteca universală, nr. 3). 38. PROZĂ [Cu o introducere de I[on] S[ăndulescu]. Bucureşti, Edit. şi Imprimeria „Librăriei şcoalelor" C. Sfetea, 1908, 167 p. (Colecţiunea Sfetea [nr. 2]). 424 39. Zaharia, N., Nuvelele lui Eminescu. LAR, XII (1908), nr. 1—3 [ian.-mart.], p. 138—142. 40. Sc. [I. Scurtul, Notiţe bibliograjice. SAM, VIII (1908), nr. 19, 4 mai, p. 398. . 41. PROZA LITERARĂ. Făt-Frumos din lacrimă. Sărmanul Dionis. La aniversară. Cezara. Ediţie îngrijită după izvoare, cu o introducere de Ion Scurtu. Bucureşti, „Minerva”, Institut de Arte Grafice şi Editură, 1908, VIII + 136 p. (Biblioteca „Minervei", nr. 5). 42. Bibliograjie. SAM, VII (1908), nr. 39, 21 sept., p. 898. 43. [Dragomirescu, M.], ,,Proza literară" a lui Eminescu, editată de I. Scurtu (Biblioteca ,,Minervci", No. 5, Bucureşti, 1908). CCR, II (1908), nr. 19, 1 oct., p. 622 — 623 (Revista critică). 44. Gârleanu, Emil, Cîteva cuvinte pentru d. Ion Scurtu. ORD, I (1908), nr. 261, 16 oct., p. 2. 45. Scurtu, I., Un răspuns cerut de d. Em. Gârleanu. SAM, VII (1908), nr. 44, 26 oct., p. 997—998 (Revista generală). 46. POVESTIRI DE MIHAIL EMINESCU. Făt-Frumos din lacrimă. La aniversara. Cezara. Sărmanul Dionis. [Ediţie de Mihail Dragomirescu şi E. Gârleanu], Bucureşti, Edit. Librăriei ,,Socec & Co.”, 1908, 200 p. (Biblioteca românească enciclopedică ,,Socec”, nr. 9 — 10). 47. Valoarea literară a prozei poetice a lui Eminescu, ăc M. Dragomirescu. CLR, VI (1908), nr. 1, nov., p. 31 (Revista revistelor). 48. Gârleanu, Em., în privinţa noilor ediţii ale ,,Povestirilor" lui Eminescu. Pentru d. I. Scurtu. CCR, II (1908), nr. 21, 1 nov., p. 702—703 (Două răspunsuri). 49. Cronica literară. UN, XIX (1909), nr. 1, 6 ian., p. 20. 50. GENIU PUSTIU. Roman postum, A treia ediţie. Cu o introducere critică şi adnotaţii de I. Scurtu. Bucureşti, „Minerva”, Instit. de Arte Grafice şi Editură, 1909, XL + 181 p. 51. [,,Geniu pustiu” de Eminescu la a treia ediţie], SAM, IX (1910), nr. 3, 15 ian., p. 45 (Mişcarea culturală in ţară). 52. OPERE COMPLECTE. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cugetări. Scrieri: Literare, economice, politice şi filosofice. Scrisori. Critica raţiunii pure de Kant. Cu o prefaţă şi un studiu introductiv de A.C. Cuza. Iaşi, Editat de Librăria .românească. Institutul de Arte Grafice ,,N. V. Ştefaniu 8c Co.”, 1914, IX+ 680 p. 53. Cusin Alex., O nouă ediţie a operelor lui Mihail Eminescu. ROM-2, II (1912), nr. 177, 12/25 aug., p. 1-2. ' 54. O nouă ediţie a operelor lui Mihail Eminescu. JL, IX (1912), nr. 9, sept., p. 172 (Cronica). 55. Operele complete ale lui Eminescu. Spre orientare. ROM-2, III (1913), nr. 110, 19 mai/1 iun., p. 7 (Cronică literară). ' 56. [Opere complete], EV, XXII (1914), nr. 128, 18 iul., p. 2 (Informaţii). 57. Hasnaş, C. Sp., O monstruozitate literară, FL-1, III (1914), nr. 42—43, 9 aug., p. 355 (Cărţi noi). 58. V. B. [Bogrea, V.], O monstruozitate literară. NR, IX (1914), nr. 35, 7 sept., p. 4 — 5. 59. Anestin, Victor, Operele complete ale lui Eminescu. UL, XXXII (1915), nr. 7, 15 febr., p. 6—7 (Exlibris). 60. C. Op. [Oprescu, Const.], [Cu privire la studiul introductiv al volumului de opere complete ale lui Eminescu], RM, I (1921), nr. 8, 1 dec., p. 29-30 (Note). 61. POVEŞTI ŞI NUVELE. Ediţia Il-a. Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalaj', [f.a.], 186 p. (Biblioteca pentru toţi 278—279). 62. CESARA. SĂRMANUL DIONIS. Bucureşti, Librăria nouă, 1916, 103 p. (Biblioteca „Lumina”, nr. 40). 63. [POEZII ŞI PROZĂ], Bucureşti, Edit. Librăriei Stănciulescu, 1918, 144 p. 64. GENIU PUSTIU. Roman postum. Cu o introducere critică şi note de I. Scurtu. Ediţia a IlI-a [ediţia a IV-a]. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, 1918, 223 p. 65. GENIU PUSTIU. Roman cu ilustraţii originale în text de pictorii I. Comănescu şi P. P. Molda. Bucureşti, Edit. Librăriei universale „Leon Alcalay & Co.”, [1919], 160 p. (Biblioteca scriitorilor iluştri, nr. 9 — 10). 66. SĂRMANUL DIONIS. Cu un cuvînt de Al. Vlahuţă. [Bucureşti], [Edit.] „Cartea românească”, S.A., [1921], 64 p. (Pagini alese din scriitorii români, nr. 29—30). 67. PROZĂ. Bucureşti, [Edit.] „Cartea românească”, [1922], 48 p. (Pagini alese din scriitorii români, nr. 96—97). 68. PROZA LITERARĂ. Făt-Frumos din lacrimă. Sărmanul Dionis. La aniversare. Cezara. Ediţie îngrijită după izvoare, cu o introducere de Ion Scurtu. Bucureşti, Edit. „Cartea românească”, [1922], VI + 159 p. (Biblioteca „Minerva”, nr. 5). 54-c. 344 425 69. OPERE POSTUME. GENIU PUSTIU. Roman. [în loc de prefaţă de Gh. Adamescu]. Bucureşti, Edit. ,.Cartea românească", [1923], 130 p. (Biblioteca scriitorilor români). 70. Moldovan, dr. V„ Mihail Eminescu : ,.Geniu pustiu”. Roman de Mihail Emincscu. Biblioteca scriitorilor români. P—SC, V (1923), nr. 12, 18 ian., p. 2 (Ultimele cărţi). 71. GENIU PUSTIU. Roman. Bucureşti, Edit. „Eminescu" S.A., [1924], 95 p. (Colecţiunea „Romanul" Operele celebre ale autorilor clasici şi moderni). 72. POVEŞTI ŞI NUVELE. Ediţia a IlI-a. Bucureşti, Edit. Librăriei „Universala" Alcalay & Co., [1925], 224 p. (Biblioteca pentru toţi, nr. 278—279 bis). 73. POVESTIM. FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ. LA ANIVERSARE. CEZARA. SĂRMANUL DIONIS. Cu un studiu de. E. Lovinescu, Bucureşti, Edit. „Ancora", S. Benvenisti & Co., [1928], 15 p. (Biblioteca clasicilor români). 74. Constantincscu, Potnpiliu, Biblioteca clasicilor români. VL—2, III (1928), nr. 89, 13 oct., p. 3. 75. AI. Eminescu, ,,Povestiri”. VL—2, IV (1929), nr. 100, 12 ian., p. 3. (Biblioteca clasicilor români). 76. OPERE POSTUME. GENIU PUSTIU. Roman. [în loc de prefaţă, de Gh. Adamescu]. Bucureşti, Edit. „Cartea românească", [1928], 128 p. (Clasicii români). Pe coperta finală : 1929. 77. EMINESCU POVESTIND COPIILOR. POVESTE INDIANĂ. NUCA, MĂGARUL ŞI CÎRJA. PASĂ-SĂREA MĂIASTRĂ. FĂT-FRUMOS DIN LACRIMĂ. BĂIATUL CEL NEZDRĂVAN. MUŞATIN ŞI CODRUL. COMOARA MISTERIOASĂ. Ediţia a Il-a, Bucureşti, Edit. Librăriei ,,Socec & Co.”, [1931], 159 p. (Colecţia clasicilor români şi străini pentru copii şi tineret. întemeiată şi îngrijită de Octav Minar). 78. Eminescu povestind copiilor. RLIT —2, I (1932), nr. 44, 17 dec., p. II; nr. 45, 24 dec., p. II (Veşti de la edituri). - 79. NUVELE. Cu un studiu introductiv şi comentar de Const. Gcrota. Bucureşti, Edit. „Tipografiile Române Unite", [1935], 209 p. (Literatura clasică românească sub îngrijirea Societăţii „Prieteniiistoriei literare"). 80. P., Mihail Eminescu : ,,Nuvele”. Cu un studiu introductiv şi note de C. Gerota, în colecţiunea ,,Literatura clasică românească”, sub îngrijirea Soc. Prietenii Istorici Literare, în Edit. ,,Tipograf iile Române Unite”. LUMI—B, I (1935), nr. 8, 15 apr., p. 12 (Cărţi şi reviste). 81. Papadopol, Paul I., Pentru cunoaşterea lui M. Eminescu. LUC—T, II (1936), nr. 4, apr., p. 214 — 215. (Din cimpul cărţii). 82. Tudor, Gallia, M. Eminescu : „Nuvele”. în colecţia Literatura clasică românească. PL, I (1936), voi. II, nr. 1, 1 iun., p. 54 — 56 (Note. Dări de seamă). 83. SCRIERI LITERARE. Comentate de D. Murăraşu. Craiova, [Edit,] „Scrisul românesc", [1935], LII -f 284 p. (Clasicii români comentaţi).1 84. Iorga, N., Scrierile literare ale lui Eminescu, editate in „Clasicii români comentaţi”, prefaţă de D. Mură-raşu. RI, XXI (1935), nr. 4 — 6, apr.-iun., p. 171 (Cronica). S5. Smântânescu, Dan, M. Eminescu : ,,Scrieri literare”. Ediţie comentată de D. Murăraşu. Clasicii români comentaţi. [Recenzie]. RSTR, LIII (1935), nr. 9, mai, p. 350 — 352 (Recenzii) ; MIŞC, XXVIII (1935), nr. 1257, 19 mai, p. 1 (Cărţile). 86. Tomuţa, Ion, Clasicii români comentaţi: M. Eminescu. SM, XII (1935), nr. 11 — 12, nov.-dec„ p. 177 (Discuţii şi recenzii). 87. Breazu, Ion, M. Eminescu : ,.Scrieri literare şi Literatură populară”, ediţii îngrijite de D. Murăraşu. DACR, 1934-1935, VIII (1936), p. 247-249 (Recensii). ' ' 88. Papadopol, Paul I., Mihail Eminescu: ,.Scrieri literare”, ediţie comentată de D. Murăraşu; „Poezii”, ediţie îngrijită de Const. Botez în colecţia ,.Clasicii români comentaţi”, Edit. ,.Scrisul românesc” — Craiova, 1935—1936. U, LV (1938), nr. 276, 10 pct., p. 6 (Din cîmpul cărţii). 89. OPERE POSTUME. Geniu pustiu. Roman. [Cu o prefaţă de V. D[emetrius]. Bucureşti, Edit. Librăriei „Universala" Alcalay & Co., [1936], 142 p. (Biblioteca pentru toţi, nr. 1287—1288). 90. POVEŞTI ŞI NUVELE. Edit. Librăriei „Universala" Alcalay & Co.. Bucureşti, [1938], 224 p. (Colecţia „Biblioteca pentru toţi", 278—279 bis). 91. OPERE. Ediţie îngrijită de profesor Ion Creţu [Voi. I]. Bucureşti, Edit. „Cultura românească", 1939, XV + 538 p. 92. SCRIERI LITERARE. Comentate de D. Murăraşu. Ediţia a Il-a. Craiova, Edit. „Scrisul românesc", 1939, LII 4- 283 p. (Clasicii români comentaţi). 426 93. PROZA LITERARĂ. PUBLICATĂ. POSTUMĂ. INEDITĂ. Cu introducere, note, indice de nume şi glosar. Edi|ie îngrijită de Alexandru Colorian. Bucureşti, [Edit.] ,,Cugetarea”, Georgescu Delafras, f 19431, 475 p. (Scriitorii clasici români. Cugetarea. Cu comentarii). 94. SĂRMANUL DIONIS. Ediţie îngrijită de D. Murăraşu. Bucureşti, Edit. ,.Cartea românească”, [1943], 60 p. (Pagini alese, Serie nouă, nr. 5). 95. GENIU PUSTIU. Singurul roman de Mihail Eminescu. Cu o introducere critică şi cu note de Ioan Scurtu, doctor în litere. [Bucureşti], Editura Albatros, [1944], 186 p. 96. PROZĂ. Sub îngrijirea lui R. Portnoi. Prezentare grafică de A. Ivolosov. Chişinău, Editura pedagogică de stat a R.S.S. Moldoveneşti. Şcoala Sovietică, 1956, XX + 220 p. Cuprinde : Sărmanul Dionis, Cezara, La aniversară, Geniu pustiu. 97. PROZĂ LITERARĂ. Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu. Cu un studiu introductiv de Eugen Simion. [Bucureşti], EPL, 1964, LXXXII + 397 p. 98. [Edilii din proza lui Mihail Eminescu]. GL, X (1963), nr. 31, 1 aug., p. 2. 99. C. M., Despre proza lui Eminescu. ORIZ—T, I (1964), nr. 1, 1 ian., p. 10. 100. ,.Proză literară” de Mihail Eminescu. CRIS, XIX, (1964), nr. 67, 20 mart., p. 3. 101. Anghelescu, Mircea, M, Eminescu : ,.Proza literară". MUNCA, XX (1964), nr. 5108, 9 apr., p. 3. 102. Streinu, V., Eminescu, prozatorul narativ. GP, IX (1964), nr. 10, 11 apr., [p. 2]; Eminescu. Arghczi. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1976], p. 141 — 143. 103. Vârgolici, Teodor, Proza lui Eminescu. însemnări pe marginea noii ediţii. LUC —B, VII (1964), nr. 8, 11 apr., p. 3. 104. Iordache, M., Un important eveniment editorial. ZN, XV (1964), nr. 5081, 11 apr., p. 2. 105. Iancu, V., M. Eminescu : ,.Proză literară". PS, XIV (1964), nr. 3213, 20 mai, p. 2. 106. Munteanu, G., Proza literară a lui Eminescu. S, XXXIII (1964), nr. 6270, 28 mai, p. 2. 107. Dumbravă, Lucian, Eminescu, ,.Proză literară". IL, XV, (1964), nr. 5, mai, p. 105 — 110 (Cronica literară). 108. Olah, Tibor, A prâzairo. ISZ, XII (1964), nr. 5, mai, p. 803 — 807. 109. Georgescu, Paul, Eminescu: ,,Proza literară". RL, XXII (1964), nr. 6107, 6 iun., p. 2. 110. Vintilescu, Y., O ediţie ştiinţifică a prozei lui Eminescu. DDR, XXI (1964), nr. 6045, 12 iun., p. 2. 111. Ciobanu, Valeriu, Eminescu: ,.Proza literară". EPL, 1964, RITL, XIII (1964), nr. 2, p. 487 — 493. 112. Tomuş, Mircea, Un mare romantic. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun, p. 51—65. 113. Papadima, Ovidiu, Proza literară a lui Eminescu intr-o ediţie ştiinţifică. GL, XI (1964), nr. 27, 2 iul., p. 2. ' ' 114. Mioc, Simion, Proza literară a lui Eminescu. ORIZ —T, XV (1964), nr. 7, iul., p. 64 — 68. 115. Kilin, Sândor, A prozairă Eminescu. KOR, XXIII (1964), nr. 7, iul., p. 1011 — 1012. 116. Gheţie, Ion, Eminescu : ,,Proză literară". Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu, cuun studiu introductiv de Eugen Simion. [Bucureşti], EPL, 1964, in 8°, LXXXIX + 397. [Recenzie], LR, XIII (1964), nr. 6, [nov.-dec.], p. 623-627. 117. Ardeleanu, Virgil. Proza lui Eminescu. ST, XVI (1965), nr. 2, febr., p. 81—85. 118. PROZĂ LITERARĂ. Postfaţă de Eugen Simion. Ilustraţii de Traian Brădean. [Bucureşti], EPL, 1964, 349 p. 119. PROZA LITERARĂ. Ediţie îngrijită de R. Portnoj. Desene de M. Hazan. Chişinău, Cartea moldovenească, 1965, 244 p. Cuprinde: Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara, Geniu pustiu, Toma Nour în gheţurile siberiene. Aur, mărire şi amor, La curtea cuconului Vasile Creangă, Părintele Ermolachie Chisăliţă. 120. GENIU PUSTIU. Proză literară. Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu. Prefaţă de Al. Piru. [Bucureşti], EPL, 1966, XXXVII-)- 408 p. (Biblioteca pentru toţi, nr. 320). 121. [,.Geniu pustiu". Biblioteca pentru toţi nr. 320. Ediţie îngrijită de Eugen Simion şi Flora Şuteu. Prefaţă de Al. Piru]. CRO—I, I (1966), nr. 4, 5 mart., p. 6 (Cartea. Carnet editorial). 122. PROZĂ. Prefaţă şi note de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Text stabilit: Eugen Simion şi Flora Şuteu. [Bucureşti], Edit. Tineretului, [1967], 309 p. (Lyceum, 18). 123. GENIU PUSTIU. Proză literară. [Bucureşti], Edit. „Eminescu", 1970, 285 p. (Colecţia „Biblioteca Eminescu"). 124. SĂRMANUL DIONIS — proză fantastică —. Postfaţă de Aurel Martin. Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, 255 p. (Arcade). 427 125. OPERE ALESi-. Voi. HI. Proza literară. "Prefaţă de C. Popovici]. Chişinău, Cartea moldovenească, 1971, 325 p. ... C-jprindc textele ediţiei din 1964, fără Tema Xeni gheţuiile siberiene ], ]Ejagment] şi Confiapagina. 126. SĂRMANUL DIONIS. Proză literară. Cu o prefaţă de Al. Piru. Bucureşti, Edit. „Emincscu”, 1972. 291 p. (Colecţia ,,Biblioteca Emincscu”). 127. SĂRMANUL DIONIS — proză fantastică —. Postfaţă de Aurel Martin. Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, 239 p. (Arcade). 12S. PROZĂ LITERARĂ. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, 325 p. 129. PROZĂ. Prefaţă şi note: Zoe Dumitrcscu-Buşulenga. Text stabilit: Eugen Simion şi Flora Şutcu. Ediţia a Il-a. [Bucureşti], Edit, „Albatros”, [1976], 281 p. (Colecţia Lyceum 18.) 2. î X ANTOLOGII 130. Şăineanu, Lazăr, Auloii români moderni. Bucăţi alese în versuri şi proză din principalii scriitori ai secolului al XlX-lca. Bucureşti, 'tipografia „Gutenberg” Joseph Gdbl, 1891 ; A doua ediţiune, revăzută şi adaogă. Bucureşti, Tipografia Curţii Regale F. Gobl Fii, 1892; A III-a ediţiune, revăzută şi adaosă. Craiova, Institut de Editură. Ralian şi Ignat Samitea, 1895. Palatul lui Dan ni htvâ (Din ,,Sărmanul Dionis" ), p- 286 — 287 (ed. I) ; p. 277 (cd. a Il-a) ; p. 281 (cd. a IIT-a). 131. Omagiu lui Tlihail Emincscu. Cu prilejul a 20 ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850 — 16 iunie 1SSO — 16 iunie 7909. Bucureşti, Atelierele Grafice ,,Socec & Co.'\ 1909, (Comitetul Comemorării — Galaţi). Emincscu şi idealul naţional, (fragment din Geniu pustiu), p. 138. 132. Dunăreami, X. si L. Marian, Prozatorii noştri — Crestomaţie — I. Secolul XIX. Chişinău, Edit. Societăţii „Glasul Ţării”, [19211. ' Sărmanul Dionis, [fragment], p. 68 — 74. 133. Tagliavini, Carlo, Antologia tumena. Passi scclti ed annotati di autori rumeni con una introduzionc storicoletteraria. Heidelbcrg, Giulio Gross, 1923 (Metodo Gaspev — Otto — Saucr). Locuinţa lui Dionis [fragment din Sânnanul Dionis]. p. S4—SG. ‘ 134. 'tagliavini, Karl, Rumănisches Lesebuch. Ausgcwăhltc Proben rumănischcr Schriftstcller mit deutschcn Anmcrkungen und einern Grundris? der rumănischen Litcraturgcschichtc von... Heidelbcrg, Julius Gross Verlng, 1923 (Methode Gaspev — Otto — Saucr). Locuinţa Iui Dionis [fragment din Sânnanul Dionis], p. 84 — 86. 135. Tagliavini, Charles, Lccturcs roumaines. Morccaux choisis de prosc et pocsie roumaine avcc des notes cn frangais par . . . Heidelbcrg, Jules Gross, 1924 (Methode Gaspev — Otto — Saucr). Locuinţa lui Dionis [fragment din Sânnanul Dionis], p. 84 — 86. 136. Haneş, Petre V., Lecturi alese din scriitorii români. [Bucureşti], Edit. „Naţionala” Ciornei, S.A., [1933], Sânnanul Dionis [fragment], p. 161 — 163. 137. Pcixoto da Fonseca, Fernando, Metodo praiico da Icngua romena. Lisboa, Editorial „Gleba”, LDA. [1947 ?) (Lcitorado romeno da Faculdade de Letras de Lisboa). Insula tui Euthanasius [fragment din Cezara], p. 130—131. 138. Flora, Radu, Din proza clasicilor ionului. Yârşeţ, Edit. „Frăţie şi unitate”, 1952. Sânnanul Dionis [fragment], p. 117 — 126. 139. Antologia nuvelei fantastice. Cu un studiu de Roger Caillois. [Bucureşti, Edit. Univers, 1970]. Sânnanul Dionis, p. 691—726. 140. .4urf suna fames. Antologic de literatură română antimonarhică. Texte alese şi prefaţă de Al. Hanţă. Bucureşti, Edit. Minerva, 1972. Geniu pustiu [fragment], p. 45 — 54. 141. Liietatuiâ şi cunoaştere. Antologic, Notă asupra ediţiei şi prefaţă de Mihai Nadin şi A. I. Brumaru. [.Bucureşti], Edit. Emincscu, [1975]. (Permanenţe. Perspective 4). Sflrnîomi/ Dionis, Archacus, Cezara, Geniu pustiu [fragmente], p. 50 — 59, 64 — 65. 3 3. In periodice 142. Sânnanul Dionis. Novelă. CL, VI (1872—1873), nr. 9, 1 dec., p. 329-340; nr. 10, 1 ian,, p. 378-385. 143. La aniversară. Naraţiune originală. CI, IX (1876), nr. 76, 9 iul., p. 1—2. Nesemnată. 144 Cezara. Novelă originală. CI, IX (1876), nr. 87, 6 aug., p. 1—2, nr. 88, 11 aug., p. 1—2, nr. 89, L' aug., p. 1—3, nr. 90, 15 aug., p. 1—2, nr. 91, 18 aug., p. 1 — 2. Nesemnată. 145. Fragment. RLIT—1, V (1886), nr.- 2, apr., p. 15. Cugetările Sărmanului Dionis. 146. Sărmanul Dicmis. Novelă. RO, II (1889), nr. 4, iul., p. 172 — 181, nr. 5, aug., p. 203 — 210, nr. 6, sept., p. 247—252, nr. 7, oct., p. 281—290, nr. 8, nov., p. 321 — 325. Reprodusă din CL. 147. La aniversară. Naraţiune originală. F, XXVI (1890), nr. 24, 17/29 iun., p. 281—283. 148. Poveste indică. SAM, I (1902), nr. 26, 27 mai, p. 414 — 415. 149. Poveste indică. DEST-1, X (1902), nr. 44, 9/22 iun., p. 1. Reprodusă din SAM. 150. Iubire. Fragment. SAM, II (1903), nr. 37, 14 sept., p. 588. Text aferent la Geniu pustiut 151. Geniu pustiu. SAM, II (1903), nr. 52, 28 dec., p. 831-834. 152. ,.Geniu pustiu”, roman de M. Emincscu. [fragment]. GMOLD, II (1904), nr. 56, 12 ian., p. 1—2. 153. Geniu pustiu. Fragment. EP, X (1904), nr. 27, 29 ian., p. 1—2. (Litere-Arte-Ştiinţe). 154. Loagărul român. Specimen din romanul Geniu pustiu.'DH, IV (1904), nr. 51, 1/14 mai, p. 1. 155. Cezara. EP, X (1904), nr. 177, 29 iun., p. 1—2, nr. 178, 1 iul., p. 1—2, nr. 179, 2 iul., p. 1—2, nr. 183, 6 iul., p. 1 — 2, nr. 184, 7 iul., p. 1—2. 156. [Archaues], CL, XL (1906), nr. 6 — 8, iul.-aug., p. 527. Fragment publicat de I. A. Rădulescu-Pogoneanu. 157. La aniversare. Naraţiune originală. UL, XXVI (1909), nr. 20, 22 iun., p. 2 — 3. 158. La aniversare. Dreptatea, Chicago, VII (1911), nr. 28, 9 iul., p. 3 — 4. Nesemnat. 159. La aniversare. COS, IV (1914), nr. 26, 5 iul., p. 387 — 388. 160. Geniu pustiu. Roman. America (Cleveland-Ohio), XX (1925), nr. 56, 7 mart., p. 4, nr. 57, 9 mart., p. 4, nr. 58, 10 mart., p. 4, nr. 59, 11 mart., p. 4, nr. 60, 12 mart., p. 4, nr. 61, 13 mart., p. 4, nr. 62, 14 mart., p. 4, nr. 63, 16 mart., p. 4, nr. 64, 17 mart., p. 4, nr. 65, 18 mart., p. 4, nr. 66, 19 mart., p. 4, nr. 67, 20 mart., p. 4, nr. 68, 21 mart., p. 4, nr. 69, 23 mart., p. 4, nr. 70, 24 mart., p. 4, nr. 71, 25 mart., p. 4, nr. 72, 26 mart., p. 4, nr. 73, 27 mart., p. 4, nr. 74, 28 mart., p. 4, nr. 75, 30 mart., p. 4, nr. 76, 31 mart., p. 4, nr. 77, 1 apr., p. 4, nr. 78, 2 apr., p. 4, nr. 79, 3 apr., p. 4, nr. 81, 6 apr., p. 4, nr. 82, 7 apr., p. 4, nr. 83, 8 apr., p. 4, nr. 84, 9- apr., p. 4, nr. 85, 10 apr., p. 4. 161. Ardealul românesc. DREPT, II (1928), nr. 344, 2 dec., p. 4. Fragment din Geniu pustiu. . 162. La aniversară. VR—1, XXI (1929), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 313 — 317. 163. Din ,,Geniu pustiu”. IMF, III (1929), nr. 142, 28 iun. p. 1. 164. Geniu pustiu. [Două fragmente]. DAT, VII (1929), nr. 7 — 9, iul.-sept., coperta a doua. 165. Frîngurele. FF—2, IV (1929), nr. 6, nov.-dec., p. 220. . Fragmente din Geniu pustiu. " 166. Călinescu, G. Patru fragmente eminesciene. [O nuvelă fantastică1. Povestea împăratului fără urmaş 2, 7aşii în 1840, Boierimea de altă dată], ALA, XI (1932), nr. 602, 19 iun., p. 1—2; Opera lui Mihai Eminescu III. Bucureşti, FPLA, 1935, p. 161 — 171, 80 — 86, 60 — 69; Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu (1). [Bucureşti], EPL, 1969, p. 224 — 232, 177—182, 160 — 167; Opera lui Mihai Eminescu. 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 222 — 230, 175 — 180, 158 — 165; Opera lui Mihai Eminescu. 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 236-244, 186-191, 168-176. 167. Călinescu G., Avatarii faraonului Tlă (Fragment eminescian). ALA, XI (1932, nr. 603, 26 iun., p. 1 — 3; Opera lui Mihai Eminescu. III. Bucureşti, FPLA, 1935, p. 100 — 144; Opera lui Mihai Eminescu (1). [Bucureşti], EPL, 1969, p. 188 — 215; Opera lut Mihai Eminescu. 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 186 — 213; Opera lui Mihai Eminescu. 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 198 — 227. 168. Călinescu, G., Moartea lui Ioan Vestimie şi alte fragmente eminesciene [Visul unei nopţi de iarnă, Părintele Ermolachie Chisălilă, Falsificatorii de monede, Marcu-Vodă, Umbra mea, Întîia sărutare, AmaliaJ. ALA, XI (1932, nr. 604, 3 iul., p. 1—2; Opera lui Mihai Eminescu. III. Bucureşti, FPLA, 1935, p. 172-180, 191-194, 86-92, 149—154, 194-196, 197-198; Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu (1). [Bucureşti], EPL, 1969, p. 233-237, 243-245, 183-186, 182, 217-221, 245-247, 248; Opera lui Mihai Eminescu 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 231-235, 241-243, 181-184, 180,215-219, 243 — 245, 246; Opera lui Mihai Eminescu 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 246—249, 256 — 258, 192-196, 192, 229-233, 259-260, 261-262. 169. Călinescu, G., Un fragment eminescian : Pustnicul [şi Moş losifj. RLIT—2, I (1932), nr. 37, 29 oct., p. 1—2; Opera lui Mihai Eminescu. III. Bucureşti, FPLA, 1935, p. 74 — 78; Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu (1). [Bucureşti], EPL, 1969, p. 173—176; Opera lui Mihai Eminescu (1). [Bucureşti], EPL, 1969, p. 171 — 174 ; Opera lui Mihai Eminescu (1). Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 182—186. 170. Bogdan-Duică, G., Relativ la ,,Geniu pustiu”. BME, III (1932), nr. 8, p. 49 — 50. (Fişe de lucru din mss. 2291). ■ 1 G. Călinescu publică, cu acest titlu, Iconostas şi fragmentarului şi [Fragment]. - Textul nefiind de proză literară, nu indicăm paginile la reproducerea în volume; procedăm, la fel, cu Marcu-Vodă şi Pustnicul. 421J 171. Cezara. [Moartea Cezarei]. RSTR, LI (1933), nr. 10, iun., p. 333 — 341. Publicat de D. Murăraşu. 172. Tonta Nour în gheţurile siberiene. RSTR, LII (1934), nr. 2, oct., 50 — 53. Publicat de D. Murăraşu. 173. [Archaeus]. EXT, I (1936), nr. 3, sept.-nov., p. 48. Fragment. 174. Bogdan-Duică, G., Veronica Anaâyomene. BAIE, IV (1934), nr. 12, p. 2. Fragmentul este tipărit în ediţia de faţă sub titlul [,,Şi era alba ca zăharul.. ]. 175. Inlîia sărutare. B.ME, VII (1936), nr. 14, p. 50 — 53. Publicat de I. E. Torouţiu. 176. Sărmanul Dionis. (Fragment de nuvelă). EXT, I (1936), nr. 3, sept.-nov., p. 49. 177. Surmanid Dionis. SE, II (1939), nr. 492, 16 iun., p. 2. Fragmente publicate de Ovidiu Ioanid. 178. La aniversara. SU, I (1939), nr. 132, 16 iun., p. 5. 179. Contrapagină. RFR. VI (1939), nr. 7, 1 iul., p. 20 — 26. Publicat de Perpessicius. 180. [La citrica citconului Vasile Creangă]. BME, XIV (1943), nr. 21, p. 7 — 11. Publicat de G. T. ICirileanu. 181. Sărmanul Dionis. Revue Roumaine, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 58 — 67. Text paralel român-francez. 182. Sărmanul Dionis. Romanian Reviexv, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 58 — 67. Text paralel român-englez. 183. Sărmanul Dionis. Rumănische Rundschau, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 58 — 68. Text paralel român-german. 184. Sărmanul Dionis. Rumânskaia Literatura, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 61 — 70. Text paralel român-rus. - 185. [Archaeus] (Variantă). LUC —B, XVIII (1975), nr. 2, 11 ian., p. 8. Fragmente publicate de C. Noica şi Gh. Suciu. 186. La curtea cuconulni Vasile Creangă. MANUSCRIPTUM, VI (1975), nr. 1, [ian.-mart.], p. 29 —3S. Publicat în transcrierea lui Perpessicius. 187. [Sărmanul Dionis], MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1, [ian.-mart.], p. 5. Fragment. 188. [,, Trăia într-un orăşel supus turcilor..."], [,,Ea era culcată pe patul ei cel alb...”], [,,Din surîsul său un stirîs sînt...”], [„Cine a văzut o-nmormîntare în Bucureşti...”], [,,0, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă...”]. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1 [ian.-mart.], p. 28 — 36. Publicate de Petru Creţia. 189. Amalia, MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1 [ian.-mart.], p. 86 — 87, Publicată de D. Vatamaniuc. 190. Alte pagini de proză. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 3 iulie-septembrie p. 12 — 21, Publicate de Petru Creţia, II. TRADUCERI DIN PROZA LITERARA I. ÎN EDIŢII 191. DER ARME DIONIS. Aus dem Rumănischen tlbersetzt von H. Sanielevici und \V. Majerczik. Bukarest, Buchdr. ,,Bukarester Tagblatt”, 1904, 64 p. Sărmanul Dionis, p. 9 — 64. 192. Ghiţă, „Sărmanul Dionisie” nemţeşte. DR, IV (1904), nr. 144, 9/22 dec., p. 2 — 3. . 193. GEDICHTE. NOVELLEN. Deutsch von Maximilian \V. Schroff. Craiova, Samitca, 1913, XIV -|- 237 p. (Rumănische Schriftsteller). Der arme Dionys. Novelle (Sărmanul Dionis. Nuvelă), p. 149—204. 194. Hasnaş, C. Sp., ,,Geăichte, Novellen” von Mihail Eminescu, deutsch von Maximilian \V. Schroff. FL—1, II (1913), nr. 24, 30 mart., p. 192 (Cărţi noi). 195. \ .A. [Anestin, Victor], M. Eminescu, „Geăichte, Novellen”. Traducere în limba germană de M. II'. Schroff. Scrierile lui Eminescu în limba germană. UL, XXX (1913), nr. 13, 31 mart., p. 5 — 6 (Ex libris). 196. Trivale, Ion. Postumele lui Eminescu. Studiu estetic şi literar de Constanţa Marinescu, Mihail Eminescu. „Gedichte-Novellen”. Deutsch von Maximilian W. Schroff. NRR, XIV (1913), nr. 5, 19 mai, p. 71 — 74 (Cronica literară). 197. J\Iihail Eminescu „Geăichte tind Novellen”. Deutsch von Maximilian Schroff. Rumdnischer Lloyd, XXX (1913), nr. 7744, 27 mai, p. 1—2; RUML, XXX (1913), nr. 7745, 28 mai, p. 1—2 (Feuilleton). 430 198. GEDICHTE. NOVELLEN. Deutsch von Maximilian IV. Scliroff. Zweite Aullage. Bukarest, Grapli. Kunstanstalt Socec & Co., 1923, 291 p. Der arme Dionys. Novelle (Sărmanul Dionis. Nuvelă.), p. 291—353. 199. VĂL O GAT OTT MOveI. [Szcrkesztette es a bevezeto irta Kopeczi Bela. A forditâst ellenorizte es a jegyzetâket irta Gâldi Lâszlo]. Budapest, Europa Kânyvkiado, 1967, 579 p. Szdrnyaszegell geniusz (Geniu pustiu) — Szamosi Istvân, p. 317—396; Szegeny Dionis (Sărmanul Dionis) — Jekely Zoltân, p. 415 — 451; Evfordulon (La aniversară) — Jekely Zoltân, p. 452 — 457; Cezara (Gezara) — Jekely Zoltân, p. 458 — 488. 200. NOVELLE E RACCONTI. [Ediţie şi traduceri de Francesca Di Micheli Fanara], Palermo-Roma, Edizioni Mori, [1974], 112p. (Collana di letteratura romena, a cura di Petru Iroaie, docenteaH'Universitâ di Palermo). Archaeus (Archaeus), p. 23 — 34; Povero Dionigi (Sărmanul Dionis), p. 35 — 75; Zi'Iosif (Moş Iosif), p. 76—79; Cesara (Cezara), p. 80—110. 201. Muntean, George, M. Eminescu. Nouvelle e racconti. RITL, XXIV (1975), nr. 4, p. 579 — 580. 202. SZEGENY DIONIS, PRIZAI IRĂSOK. Bucureşti, Kriterion, Ivonyvkiadd, 1975, 195 p. Szdrnyaszegett găniusz (Geniu pustiu) — Szamosi Istvân, p. 5 — 93; Szegeny Dionis (Sărmanul Dionis) — Jâkely Zoltân, p. 114 — 154; Hvfordulin (La aniversară) — Jekely Zoltân, p. 155—160; Cezaia (Cezara) — Jâkely Zoltân, p. 161 — 194. ■ 2. IN ANTOLOGII 203. Dunăreanu, N. şi L. Marian, Rumynskaja proza. Izbrannyie proizvedenijo rumânskih pisatelej. Tom I—i. Chişinău, Tip. S.A. Glasul Ţârii, [1921], Bedmjago Dionis (Sărmanul Dionis) — I. Mitkievic şi E. Dumbravă, p. 103—143. 204. Antologia di novelle romene. A cura di Rina d’Ergiu Caterinci. Roma, Anonima Romana Editoriale, 1925. (Publicazioni dell'Istituto per l’Europa Orientale in Roma. Prima serie : Letteratura. Arte. Filosofia, VII). Cesara, (Cezara), p. 15 — 17. 205. HuSkovâ-FlajShansovâ, Jindra, RumunSti prosaikove v râmei vyvoje jednotlivych literărnich spot. Praze, Nâkladem Ceske Grafickâ Unie A.S., 1927. Osamlly genij (Geniu pustiu, fragment), p. 134 — 138. 206. Die Weintrattbe. Rumânische Erzăhlungen. Herausgegebeti von Sextil Puşcariu. Berlin-Wien-Leipzig, ,,Karl H. Bischoff” Verlag, 1943. Am Namenstag (La aniversară), p. 119—127. 207. Die Glucksmilhle. IClassische rumânische Erzăhlungen. Ausgewăhlt und iibersetzt von Dr. Jakob Paul Molin. Vonvort und Biographien von Romul Munteanu. Berlin, Buchverlag ,,Der Morgen”, 1959. Ein Mădchen wirbt um Liebe (Cezara), p. 194 — 227. 3. IN PERIODICE 208. Der arme Dionys. [Sărmanul Dionis], Gedicht aus der gleichnamigen Novelle von Michael Eminescu. Deutsch von Sigmund Dische. Romănische Revue, VII (1891), nr. 10, oct., p. 566 — 567. 209. L'anniversaire. [La aniversară]. La Revue d’Europe, 1902, dec. Trad. par Ilortense Paquier. [Informaţie din N. Zaharia — Mihail Eminescu, 1912. p. 332], 210. Der arme Dionis. [Sărmanul Dionis], Novelle von Mihail Eminescu. Aus dem Rumănischen iibersetzt von H. Sanielevici und W. Majerczilc. Bukarester Tagblatt, XXV (1904), nr. 89, 22 apr., p. 5, nr. 90, 23 apr., p. 5, nr. 91, 24 apr., p, 5, nr. 92, 26 apr., p. 5, nr. 93, 27 apr., p. 5, nr. 94, 28 apr., p. 5, nr. 95, 29 apr,, p. 5, nr. 96, 30 apr., p. 5, nr. 97, 1 mai, p. 5, nr. 98, 3 mai, p. 5, nr. 99, 4 mai, p. 5, nr. 100, 5 mai, p. 5, nr. 101, 6 mai, p. 5, nr. 102, 8 mai, p. 5, nr. 103, 10 mai, p. 5, nr. 104, [11] mai, p. 5, nr. 105, 12 mai, p. 5, nr. 106, 13 mai, p. 5, nr. 107, 14 mai, p. 5, nr. 108, 15 mai, p. 5, nr. 109, 17 mai, p. 5, nr. 110, 18 mai, p. 5, nr. 111, 19 mai, p. 5, nr. 112, 21 mai, p. 5, nr. 113, 22 mai, p. 5, nr. 114, 25 mai, p. 5, nr. 115, 26 mai, p. 5, nr. 116, 27 mai, p. 5. 211. An seinem Namenstage [La aniversară]. Uebersetzt von E. L. von E. Rumănien in Wort und Bilă, II (1918), nr. 4, 9 mart., p. 11-12. 212. Indiiska prikazka. [Poveste indică. Trad. Hristu ICapitanov]. Pole, I (1927), nr. 3, 5 nov., p. 31. 213. Cesara. [Cezara], Novelle von Mihai Eminescu. Aus dem Rumănischen iibersetzt von Alfred Klug. Czernowitzer Allgemeine Zeitung, XXIV (1927), nr. 6827, 25 nov., p. 7, nr. 6828, 26 nov., p. 7, nr. 6831, 30 nov., p. 7, nr. 6832, 1 dec., p. 7, nr. 6833, 2 dec., p. 7, nr. 6834, 3 dec., p. 7, nr. 6835, 4 dec., p. 10, nr. 6836, 6 dec., p. 7, nr. 6837, 8 dec., p. 7, nr. 6839, 10 dec., p. 7, nr. 6840, 11 dec., p. 10, nr. 6841, 13 dec., p. 7, nr. 6842, 14 dec., p. 7. 214. Am Namenstag. [La aniversară]. Aus dem Rumănischen iibersetzt von Alfred Klug. Czernowitzer Allgemeine Zeitung, XXV (1928), nr. 6922, 21 mart., p. 7, nr. 6923, 22 mart., p. 7. 215. Der arme Dionys. [Sărmanul Dionis]. Aus dem Rumănischen iibersetzt von Alfred Klug. Czernowitzer Allgemeine Zeitung, XXV (1928), nr. 7044, 19 aug., p. 7, nr. 7045, 21 aug., p. 7, nr. 7046, 22 aug., p. 7, nr. 7048, 24 aug., p. 7, nr. 7049, 25 aug., p. 7, nr 7050, 26 aug., p. 6, nr. 7051, 28 aug., p. 7, 431 nr. 7052, 29 aug., p. 7, nr. 7054, 31 aug., p. 7, nr. 7055, 1 sept., p. 8, nr. 7060, 7 sept., p. 7, nr. 7061, S sept., p. 6, nr. 7062, 11 sept., p. 7, nr. 7063, 12 sept., p. 7, nr. 7064, 13 sept., p. 7, nr. 7065, 14 sept., p. 7, nr. 7066, 15 sept., p. 7, nr. 7067, 16 sept., p. 8. 216. Ţezara. [Cczara]. Trad. Z. Enikov. Polc, I (1928), nr. 8, apr., p. 91 — 95. 217. 11 Compleanno. [La aniversarăj. Traduzione dai romeno di Ugo Basso. Duc lire di novclle, V (1929), nr. 6, 20 mart., p. 10—12. 218. Inâiisha prikazka. [Poveste indică]. [Trad. de Hr. Kapitanov]. CL, LXXII (1939), nr. 6 — 9, iun.-sept., p. 1142. 219. OsamUxj genij. (Geniu pustiu). Trad. de dr. Jindra HuSkovâ Flajshansovâ. CL, LXXII (1939), nr. 6—9, iun.-sept., p. 1261-1263. 220. Az drnyekom. [Umbra mea]. Fodor Sândor forditâsai. ISZ, XII (1964), nr. 5, mai, p. 688 — 691. 221. Arany, diesoseg, szcrchm. [Aur, mărire şi amor]. Fodor Sândor forditâsai. ISZ, XII (1964), nr. 5, mai, p. 691—696. 222. Az elso csăk. [Întîia sărutare]. Fodor Sândor forditâsai. ISZ, XII (1964), nr. 5, mai, p. 697 — 699. 223. Der arme Dionys. [Sărmanul Dionis]. Obertragcn von Dieter Schlesak —gekurzte Fassung. NL, XV (1964), nr. 3, iun., p. 15 — 38. 224. Le pauvre Dionis. [Sărmanul Dionis, fragm.]. En frangais par Georgc A. Boeşteanu. RevuC roumaine, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 58 — 67. 225. Poor Dionysus. [Sărmanul Dionis, fragm.]. Translated bv Carmen-Liliana Mareş. Romanian Revieiv, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 58—67. 226. Der arme Dionis. [Sărmanul Dionis, fragm.]. Rumdnische Rundschau, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p.58 —68. ' 227. Neciasimi Dionis. [Sărmanul Dionis, fragm.]. Perevod M. Olsufeeva. Rumănskaia literatura, XXI (1967), nr. 1, [ian.-mart.], p. 61—70. 228. Ndvnap. [La aniversară]. Jekely Zoltân forditâsai. UE, XIII (1970), nr. 2, ian., p. 7, 21. III. DESPRE PROZA LITERARĂ . 1. LUCRĂRI SPECIALE . 229. Pencioiu, G. D., încercări critice. Proza lui Emincscu (Sermanul Dionis). Craiova, Tip. Fraţii Benve-nisti, 1890, 44 p. 230. Teodoru, D.A., D-l Pencioiu şi Sermanul Dionis. C, IX (1890), nr. 7, mai-iul., p. 92 — 96. 231. Panu, G., Amintiri de la ,.Junimea” din Iaşi. ,.Sărmanul Dionis”. SAPT, II (1902), nr. 11, 11 ian., p. 27 —31, nr. 13, 25 ian., p. 58—61 ; Amintiri de la ,,Junimea” din Iaşi. I. Bucureşti, Edit. Societăţii Anonime pe acţiuni ,,Adevărul”, 1908, p. 76 — 83; Amintiri de la ,,junimea” din Iaşi. I, Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 93 — 101. (Biblioteca pentru toţi). 232. Eminescu's Novellen. Marcheri und hleinere Tirzăhlungen. In : Ion Scurtu, Mihail Eminescu's Leben und Prosaschriften. Inaugural Dissertation zur Erlangung der Doktonvilrde der philosopliischen Fakultât der Universităt Leipzig. Leipzig, Johann Ambrosius Bartli, 1903, p. 125—153. 233. Scurtu, Ion, Un roman de Eminescu. EP, X (1904), nr. 26, 28 ian., p. 1—2, 234. Bogdan-Duică, G., Eminescu, Eliade, Gutzkozv. CL, XXXVIII (1904), nr. 2, 1 febr., p, 167—174; Studii şi articole. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, 199 — 206. (Restitutio). 235. Panu, G., Amintiri de la ,,Junimea” din Iaşi. [,,Sărmanul Dionis” şi ,,Geniu pustiu”]. SAPT, VI (1906), nr. 4, 18 ian., p. 45 — 47, nr. 5, 21 ian., p. 58—60, nr. 6, 25 ian., p. 67 — 70, nr. 8, 1 febr., p. 88 — 90, nr. 10, 8 febr., p. 108 — 110, nr. 12, 15 febr., p. 130 — 132, nr. 14, 22 febr., p. 155 — 158; Amintiri de la ,,Junimea” din Iaşi. II. Bucureşti, Noua Tipografie Brozer & Parzer, 1910, 284 — 314 ; Amintiri de la ,, Junimea” din Iaşi. II. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, 292 — 325. (Biblioteca pentru toţi). 236. Lovinescu, E., Eminescu despre sine însuşi (un inedit de Eminescu). CCR, II (1908), nr. 3, 1 febr., p. 112 —116 ; Critice. I. [Ed. I], Bucureşti, Edit. Librăriei Socec S.A., 1909, p. 43 —54. Ed. a Il-a. Bucureşti, Edit. ,,Alcalay”, 1920, 17 — 32. 237. Zaharia, X., Nuvelele lui Eminescu. LAR, XII (1908), nr. 1 — 3, 25 ian. —25 mart., p. 139—142; Mihail Eminescu. Viaţa şi opera sa. Bucureşti, Tip. şi Ştab. de Arte grafice George Ionescu, 1912, P- 275—284; COS, I\ (1914), nr. 26, 5 iul., p. 382 — 383; [Ed. a II-a]. Bucureşti, Edit. Librăriei Socec, 1923, p. 336-345. 238. Dragomirescu, M., Valoarea literară a prozei poetice a lui Eminescu. CCR, II (1908), nr. 20, 15 oct., p. 65S—664 ; ăl. Eminescu, Povestiri. Bucureşti, Edit. Librăriei ,,Socec &Co.”, 1908, p. 49, 67—70, 121 — 127, 195 — 200 \ Proza epică a lui Eminescu. în Critică. II. ,.Directive (1910 — 1928)”. Bucureşti, Edit. Casa şcoalelor 1928, p. 205 — 217. 239. Sanielevici, H., Sărmanul Dionis, \ R— 1, IV (1909), voi. XIII, nr. 6, iun., p. 399 — 425 ; Cercetări critice şi filosofice. Bucureşti, Edit. Librăriei H. Steinberg, 1916, p. 1—65; Cercetări critice şi filosofice. [Bucureşti], Edit. Cultura naţională, [1925J, p. 1 — 54 ; Alte orizonturi. Studii şi polemici literare şi ştiinţifice (Sărmanul Dionis). [Bucureşti], Edit. ,,Adevărul’', [1932], p. 153 —166; Cercetări critice si filosofice. [Bucureşti], EPL, 1968, p. 48 — 84. ' 432 240. Ionescu, N. C., Din literatura celei de a patra dimensiuni : „Sărmanul Dicmis". NRR, XIX (1911), voi. IX, nr. 18, 27 febr., p. 350—352 (Critica literară). 241. Zaharia, N., Romanul „Geniu pustiu”. In Mihail Emincscu. Viaţa şi opera sa. Bucureşti, Tip, şi Ştab. de Arte grafice George Ionescu, 1912, p. 63—274. [Ed. a II-a], Bucureşti, Edit. Librăriei Socec, 1923, p. 324-335. 242. Anagnostache, George, Eminescu şi teoria relativităţii. AM (Cleveland-Ohio), XVI (1921), nr. 241, 15 oct., p. 1. 243. Petronius, Eminescu şi Einstein. VI, XIV (1921), nr. 4109, 23 nov., p. 1. 244. Doctorul Ygrec, De la Eminescu la Einstein. Ştiinţă şi poezie. ALA, III, III (1922), nr. 78, 21 mai, p. 2. 245. Ibrăileanu, G., Ediţiile lui Eminescu :„Geniu pustiu”. VR, XIV (1922), nr. 5, mai, p. 271—275 (Cronica literară) ; Scriitori români şi străini. Iaşi, Edit. Revistei,,Viaţa românească”, 1926, p. 115 — 124; Mihai Eminescu. Studii şi articole. Iaşi, Edit. „Junimea”, 1974, p. 106—112 (Eminesciana 2); Studii literare. Bucureşti, Edit. Tineretului, 1968, p. 131 — 137 (Lyceum 28). Opere 3. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 72-77. 246. Ulmu, T„ Pe marginea ,.Sărmanului Dionis”. G, III (1923), nr. 6, 20 nov., p. 132—133. 247. Leon-Mrejeriu Viorica, Sărmanul Dionis de Mihail Eminescu. In M. Dragomirescu, Nuvelistica română. Bucureşti, Litografiat, 1926, p. 87—96. 248. Lovinescu, E., Introducere. în Povestiri. Bucureşti, Edit „Ancora” S Benvenisti & Co , [1928], p. 3—28; Critice. X. Ed. III. Bucureşti, Edit. „Ancora" S. Benvenisti & Co., [1929], p. 5 — 32. Cu titlul Eminescu. 249. Ibrăileanu, G„ Ediţiile poeziilor lui Eminescu. Ediţia D-ltti Lovinescu. Post-scripium. VR, XXI (1929), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 279 — 287; Campanii. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 302—314; Mihai Eminescu — Studii şi articole. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 321 — 332. 250. Damaschin, G., Concepţiile filosofice din ,.Sărmanul Dionis”. DAT, VII (1929), nr. 7 — 9, iul.-sept., p. 126-130. ‘ 251. Boz, Lucian, ,.Sărmanul Dionis” şi ,.Geniu pustiu”. FCL, IX (1930), nr. 337, 1 apr., p. 3, nr. 341, 5 apr., p. 1,3; Eminescu. încercarea critică. Bucureşti, Institut de arte grafice „Slova”, 1932, p. 28 — 33. 252. Sanielevici, H., „Sărmanul Dionis”. ALA, IX (1930), nr. 511, 21 sept., p. 1. 253. Evandru [I. M. Raşcu], Anexă la „Ecouri franceze în opera lui Eminescu”. INDR, I (1930), nr. 10 [oct.], p. 7 ; Alte opere din literatura română. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului — Imprimeria Centrală, 1938, p. 186 — 188; Eminescu si cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 106-110. ' 254. Raşcu, I. M„ Eminescu şi Thiopliile Gaulier. Sărmanul Dionis şi Cezara. INDR, I (1930), nr. 12, [dec.], p. 10—16; Convingeri literare. Bucureşti, [Tip. „Cernica"], 1937, p. 160—170; Eminescu şi cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 210—225. 255. Boz, Lucian, Demos. Fragment din „Masca lui Eminescu” [Geniu pustiu], MIŞC, XXIV (1931), nr. 274, 21 oct. 1931, p. 1. 256. Bogdan-Duică, G„ Scipione I. Băăescu şi geneza ,,Geniului pustiu”. BME, II (1931), nr. 7, p. 101 — 108. 257. B[ogdan]-D[uică], G., Relativ la „Geniu pustiu". BME, III (1932), nr. 8, p. 49 — 50. 258. Morariu, Leca, ,,Gajus" — Eminescu. BME, III (1932), nr. 8, p. 62. 259. Caracostea, D., Geniu pustiu. în Opera lui Mihail Eminescu. Curs ţinut în anul 1931 — 1932, [Bucureşti 1932], p. 495 — 532 (Litografiat); Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 449 — 459. 260. Tăuşan, Gr., O nuvelă kantiană „Sărmanul Dionis”. VIIT-1, XXV (1933), nr. 7500, 24 ian., p. 1—2; Dincolo de cotidian. Opinii literare şi filozofice. Bucureşti, Edit. „Cugetarea”, f.a., p. 15 — 22. 261. Călinescu, G., Sărmanul Dionis. VR, XXV (1933), nr. 6—9, iun.-sept., p. 308 — 313; Opera lui Mihai Eminescu I. Bucureşti, Edit. „Cultura naţională”, /1934/, p. 14 — 22. 262. Călinescu, G„ [Proza lui Eminescu]. în Opera lui Mihai Eminescu. III. Descrierea operei. [Bucureşti], FPLA, 1935, p. 60-203. 263. Popescu, M. Ioan., „Sărmanul Dionis" al lui Mihai Eminescu. EXT, I (1936), nr. 2, ian.-mart., p. 36 — 38. 264. Petraşincu, Dan. Eminescu nuvelistul. RP—B, XIX (1936), nr. 5472, 9 apr., p. 1. 265. Călinescu, G„ [Proza nuvelistică]. în Opera lui Mihai Eminescu. V. Analize. Eminescu în timp şi spaţiu. Bucureşti, FPLA, 1936, p. 284—299. 266. Călinescu, G„ Analiza literară a unui manuscris eminescian [„Avatarii faraonului Tlă”]. Lucrare de doctorat, dactilografiată, 100 p. Se păstrează la B.A.R., sub cota A 1195. Referate : Octav Botez şi Iorgu Iordan. 267. Manoliu, Radu, Izvoarele motivelor din proza lui Eminescu. PL I (1936), nr. 3, 1 oct., p. 174 — 182; Adaus la izvoarele motivelor din opera lui Eminescu. PL, II (1937), nr. 1 — 3, ian.-mart., p. 24 — 33. 268. Botez, Octav, în jurul „Sărmanului Dionis”. INŞI, IV (1939), nr. 10, 1 oct., p. 42 — 55; Figuri şi note islorico-literare. [Bucureşti], Casa şcoalelor, [1944], p. 22 — 40. 269. Constantinescu, P., Eros şi Daimonian. RFR, VI (1939), nr. 7, 1 iul., p. 84—99; Eseuri critice. [Bucureşti], Edit. „Casa şcoalelor”, 1947, p. 125—146; Scrieri. II. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 551—566. 270. Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius. RFR, VI (1939), nr. 7, 1 iul., p. 100—109; Insula lui Eutha-nasiits. Bucureşti, FRPLA, 1943, p. 5 — 18. 55— c. 344 433 271. Morariu, Leca, Eminescu şi Veronica sticle. BME, X (1939), nr. 17, p. 57. 272. Vianu, Tudor, Eminescu prozator. RR-1, I, (1941), nr. 1, mai, p. 36—41; Aila prozatorilor romani. [Bucureşti], Edit. Contemporană, 1941, p. 101 — 110; Arta prozatorilor români. I. [Bucureşti], EPL, 1966, p. 138 — 149; iiIihai Eminescu. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 260 —26S (Eminesciana. 3); Opere 5. Studii de stilistică. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 83—90. 273. Morariu, Leca, De la Eminescu la Nicu Gane. BME, XII (1941), nr. 19, p. 16—19. 274. Cantemir, Traian, Cezara şi Luceafărul lui Eminescu. RB, I (1942), nr. 5, mai, p, 206—218. 275. Bratu, H., Elemente realiste în proza lui Eminescu. C, 1950, nr. 171, 13 ian., p. 5. 276. Vârgolici, T., Valorificarea critică a prozei lui Eminescu. RL, XIII [1955], nr. 3197, 15 ian., p. 3. 277. Şerdeanu, I„ Consideraţii asupra romantismului nuvelei ,,Cezara" de M. Eminescu. BCSS, 1955 — 1956, p. 349 — 353. 278. Perpessicius, Proza literară a lui Eminescu (proiect de prefaţă). In Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, I. [Bucureşti], ESPLA, [1957], p. 305—347; Eminesciana. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 164—211; Patru clasici. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1974, p. 70—106. 279. Vârgolici, Teodor, Consideraţii asupra prozei lui Eminescu. SBAN, XII (1961), nr. 1, ian., p. 52—59. 280. Crefu, I., Ultima formă a nuvelei Cezara. LR, X (1961), nr. 5, p. 488—487. 281. Bulgăr, Gh., Expresia poetică in proza literară a lui Eminescu. LL, VI (1962), p. 175 — 192; Momentul Eminescu în evoluţia limbii române. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 209—234. 282. Del Conte, Roşa, La novella Sărmanul Dionis e i temi fondameniali delta lirica emineschiana. în Mihai Eminescu o dell'Assoluto. Modena, Istituto di Filologia Romanza della Universitâ di Roma, Societâ tipografica Editrice Modenese, [1962], p. 424—444. 283. Rotaru, I., Proza lui Eminescu. GL, X (1963), nr. 19, 9. mai, p. 4. 284. Simion, E., însemnări despre universul prozei lui Eminescu. LUC-B, VI (1963), nr. 19, 14 sept., p. 4; Proza lui Eminescu. [Bucureşti], EPL, 1964, p. 7 — 19. 285. Simion, E., Fantasticul în proza lui Eminescu. GL, X (1963), nr. 48, 28 nov., p. 1, 7, nr. 49, 5 dec., p. 7; Proza lui Eminescu. [Bucureşti], EPL, 1964, p. 81 — 105.; Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 409 — 432; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 219—242. . 286. Gâldi, L., Observaţii asupra prozei ritmice a lui Mihai Eminescu. LL, VII (1963), p. 257 — 267. 287. C. U., Despre proza lui Eminescu. ORIZ-T, I (1964), nr. 1, ian., p. 110. 288. Drăgan, M., Proza lui Eminescu. TRIB-1, VIII (1964), nr. 10, 5 mart., p. 1—2, nr. 11, 12 mart., p. 8, nr. 12, 19 mart., p. 9, nr. 13, 26 mart., p. 9, 14, 2 apr., p. 5; Aproximaţii critice. Iaşi, Edit. „Junimea", 1970, p. 99 — 134. 289. Pantea, I„ Imaginea revoluţionarului paşoptist în romanul ,.Geniu pustiit”. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 68—72. 290. Eoarţă, Şerban, Discuţii despre proză. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 119. 291. Ardeleanu, Virgil, Prozatorul. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 66—93 ; Proza poeţilor. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 46-72. ' ' 292. Simion, E., Proza lui Eminescu. Bucureşti, EPL, 1964, 320 p. 293. Vârgolici, Teodor, Eugen Simion ,.Proza lui Eminescu”. RL, XXIII (1965), nr. 6346, 12 mart., p. 2. 294. Crohmălniceanu, Ov. S., Eugen Simion. ,.Proza lui Eminescu”. C—B —2, 1965, nr. 16, 16 apr., p. 5. 295. Munteanu, George, Eugen Simion. ..Proza lui Eminescu”. GL, XII (1965), nr. 23, 3 iun., p. 2. 296. Ciobanu, Nicolae, Eminescu, prozatorul, într-un studiu critic. ORIZ-T, XVI (1965), nr. 6, iun., p. 57 — 60. 297. Cuţitaru, V:, Două nuvele romantice. IL, XVI (1965), nr. 7, iul., 58 — 61 ; Cărţi şi idei. [Iaşi], Edit. Junimea, 1972, p. 9 — 17. ’ 298. Regman, Cornel, Eugen Simion: ,.Proza lui Eminescu”. LUC-B, VIII (1965), nr. 17, 14 aug., p. 2; Cărţi, autori, tendinţe. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 105 — 109. 299. Zamfirescu, R., Eugen Simion : ,.Proza lui Eminescu". IL, XVI (1965), nr. 12, dec., p. 39 — 41. . 300. Georgescu, Paul, între Sărmanul Dionis şi Bietul loanide. C-B—2, 1967, nr. 24, 16 iun., p. 3. 301. Lillin, Andrei A., Proza literară a lui Mihai Eminescu. Noi perspective critice. ORIZ-T, XIX (1968), nr. 6, iun., p. 43—51, nr. 7, iul., p. 21—27. 302. Biberi, I., ,.Sărmanul Dionis” şi concepţia eminesciană asupra lumii. VR-2, XXII (1969), nr. 6, iun., p. 52-61. 303. Piru, Al., Proza lui Eminescu. VR-2, XXII (1969), nr. 6, iun., 76—87 ; A nai ize şi sinteze critice. Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1973, p. 81 — 102. " 304. Călinescu, G., [Proza lui Eminescu]. în Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu, 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 160—251; Opera lui Mihai Eminescu 1. Descrierea operei. Cultura Eminescu în timp şi spaţiu. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 158—249; Opera lui Mihai Eminescu 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 168-264. ' 305. Mânu, Emil, Două izvoare bibliografice. ,.Sărmanul Dionis". LUC-B, XIII (1970), nr. 3, 17 ian., p. 3. 306. Dimov, Leonid, Eminescu. Unde vei găsi cuvîntul. LUC-B, XIII (1970), nr. 3, 17 ian., p. 6. 434 307. Brczianu, Andrei, Un ecou din Etiopia', cea dinţii traducere engleză a Sărmanului Dionis. S20, nr. ], [ian.], p. 178-179. 308. Rusu, Valeriu, Din lexicul eminescian. LR, XIX, (1970), nr. 1, p. 83 — 85. 309. Noica, Constantin, Ce este un Archacus după manuscrisul 2268. CRO-I, V (1970), nr. 3, 25 iul., p. 7; Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti. [Bucureşti], Edit. Eminescu, 1975, p. 155-161. 310. Oancea, Ileana, Proza lui Mihail Eminescu. Observaţii lingvistice. în AU—T. Seria Ştiinţe filologice, VIII (1970), p. 117-122. 311. Călinescu, G., Proza nuvelistică. în Opere 13. Opera lui Mihai Eminescu, 2. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, p. 545—550; Opera lui Mihai Eminescu 2. Filozofia teoretică. Teme romantice. Cadrul psihic. Cadrul jizic. Tehnica interioară. Tehnica exterioară. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, 443, 454; Opera lui Mihai Eminescu 2. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 456 — 467. 312. Zamfir, Mihai, Excepţia eminesciană. în Proza românească în secolul al XlX-lea. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 209-246. 313. Roznoveanu, M., însemnări despre proza lui Eminescu. TOMIS, VII (1972), nr. 8, 25 iun., p. 6. 314. Alecu, Viorel, Eminescu şi Girară de Nerval. RAM-2, IX (1972), nr. 7, 15 iul., p. 16 — 17. 315. Cuţitaru, Virgil, Proza literară a lui Eminescu. în Cărţi şi idei [Iaşi]. Junimea, 1972, p. 32—34. 316. Gheorghe, Fanică N„ Proza lui Eminescu. Spiritul ţărănesc şi peisajul rustic în proza lui Eminescu. în Mihai Eminescu. Analize şi sinteze. [Bucureşti], Edit. didactică şi pedagogică, 1972, p. 146 — 157, 206 — 215; Ediţia a Il-a revăzută si adăugită. Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1977, p. 243 — 259, 326-337. ' 317. Popovici, K., Scrierile în proză. Romanul,,Geniu pustiu”, Nuvela ,.Sărmanul Dionis”, ,,Făt-Frumos din lacrimă” si ,,Poveste indică”. în Eminescu. Viaţa şi opera. Ed. a Il-a, Chişinău, „Cartea moldovenească”, 1974, p. 95-143. ‘ ’ 318. Panaitescu, D. D., Argument. MANUSCRIPTUM, VI (1975), nr. 1, [ian-,mart.], p. 29—30. 319. Gheorghiu, Mihai Dan, ,,Sărmanul Dionis”. Note pentru o posibilă poetică a prozei eminesciene. LUC-B, XVIII (1975), nr. 48, 28 nov,, p. 6. 320. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Un erou eminescian între iluminism şi romantism. CME, III (1975), p. 14 — 18; Eminescu — cultură şi creaţie. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976, p. 213 — 218. 321. Simion, E., La prose fantastique et philosophique de Mihai Eminescu :,.Umbra mea” et ,.Sărmanul Dionis”. CREL, 1975, nr. 5, p. 35 — 51. 322. Dan, Sergiu Pavel, Mihai Eminescu. în Proza fantastică românească. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 221-235; referinţe p. 9, 13-15, 41, 42, 53, 74, 91, 94, 96-99, 102, 105, 237, 238,240-242, 249, 257, 268, 273, 343, 344. 323. Zaciu, M., Glose la ..Cezara”. în Lecturi şi zile. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p. 57 — 60. 324. Livescu, Cristian, Glose eminesciene [,.Sărmanul Dionis”]. SAPT-1, 1976, nr. 267, 16 ian., p. 3. 325. Bucur, Septimiu, ,.Sărmanul Dionis” sau proza de atmosferă. VA—TM, VI (1976), nr. l.ian., p. 8; nr. 2, febr., p. 11 ; nr. 3, mart., p. 7; nr. 4, apr., p. 6. 326. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Proza eminesciană, Un erou eminescian între iluminism şi romantism. în Eminescu — cultură şi creaţie. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976, p. 177 — 194, 213 — 218. 327. Ţirioi, Nicolae, Filozofia ,.Sărmanului Dionis”. în Premise literare. Timişoara, Edit. Facla, 1976, p.’ 120-124. . 328. Creţia, Petru, Personaje eminesciene în ipostaze necunoscute. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1 [ian.-mart.], p. 22—27. 329. Vatamaniuc, D., Din laboratorul prozei eminesciene. (,,Geniu pustiu” şi revoluţiile. ,.Sărmanul Dionis”, nuvelă cu dublu final. ,.Cezara” în geografia manuscriselor eminesciene. [Archaeus], povestire nouă din ,.cugetări vechi”. [Părintele Ermolachie Chisaliţă], parodie antisiaviciană). MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1, [ian -mart ], p. 76—94. 2. ISTORII LITERARE 330. Pop, Vasile Gr., Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei de la început pînă astăzi în ordine cronologică. Partea II. Bucureşti, Tipografia Naţională, Antr. C N. Rădulescu, 1876, p. 113. 331. Lăzăriciu, Ioan, Istoria literaturii române. în nsul tinerimei studioase. Sibiu, Tiparul şi editura lui W. Ivraft, 1884, p. 172; Ediţiunea 2-a. Sibiu, Tiparul şi editura W. ICraft, 1892, p. 139. 332. Nădejde, I., Istorica limbei si literaturei române... pentru cursulu superior licealu. Iaşi, Şaraga, 1886, p. 475-476. ' 333. Hodoş, Enea, Manual de istoria literaturii române. Caransebeş, Edit. „Foii Diecezane”, 1893, p. 166; Elemente de istoria literaturii române. Ediţie revăzută. Sibiu, Tipografia Oct. L. Vestemen, 1942, p. 104. 334. Apostolescu, N. I, Istoria literaturii române moderne. Partea doua (1866 — 1900). Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1916, p. 17. (Biblioteca Societăţii „Steaua”, Nr. 45). 335. Bitay, Ărpâd, A român irodalomtortânet osszefoglalo âttekintese. Alba Iulia, Piispoki Lyceum Konyv-nyomda, 1922, p. 61—62. 435 336. Tcaciuc-Aibu, Nicoiae, Istoria literaturii române. Cernăuţi, „Cooperativa de editură1’, 1923, p. 26 ; Ed. it revăzută şi lărgită. Cernăuţi, Edit. „Autorului", 1937, p. 46—48. 337. Haneş, Petre V., Istoria literaturii româneşti. 'Bucureşti, Edit „Ancora", 1924, p. 231 ; Ediţiunea III-a> Bucureşti, Edit. Autorului, [Tip. Române Unite], [1931], p. 251. 338. Bitay, Ărpâd, Istoria literaturii române. Clu], Institutul de Arte Grafice „Providenţia”, 1924, p. 26—27 ; ed Il-a, 1925, p. 26-27. 339. Loghin, Constantin, Istoria literaturii române (de la început pînă în zilele noastre). Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, 1926, p 95 — 96; Ediţia a XIV-a, revăzută Timişoara, Edit „Mitropolitul Silvestru", 1945, p. 332, 336 — 341. 340. Popovici, D., G. Vişoiu, Elemente de istoria limbei şi literaturei române. Ediţia I. Slatina, Tipografia şi Legătoria de cărţi Moşt. C. Constanţinescu (Bulbes), 1928, p. 86. 341. Haneş, P. V., Histoire de la litterature roumaine. Paris, Librairie Ernest Leroux, 1934, p. 186, 187. 342. Iorga, N„ Istoria literaturii româneşti contemporane. I. Crearea formei. Bucureşti, Edit „Adeverul", 1934, p. 141, 145-146, 158, 163. ’ 343. Loghin, C. şi S. Drimmer, Geschichte ier rumănischen Literatur. Cernăuţi, Verlag St. Wicentowicz, 1934, p. 102-104. ' 344. Drăgan, Gabriel, Istoria literaturii române. Bucureşti, Editura „Cugetarea", [1936], p. 222—226; Ediţia a IV-a. Revăzută şi mult adăugită. Bucureşti, Editura „Cugetarea”, 1946, p. 334—337. 345. Ortiz, Ramiro, Sloria della letteratura rumena Padova, Gruppo Universitario, 1936, p. 150—157. 346. Predescu, Lucian, Istoria literaturii române de la început pînă astăzi. Bucureşti, Edit. Librăria Socec, [1936], p. 161 — 164; Ediţia Vl-a. Bucureşti, Cugetarea Georgescu-Delafras, [1946], p. 175 — 178. 347. Munteano, Basile, Panorama de la litterature roumaine conlemporaine. Paris, „Editions du Sagittaire” 1938, p. 52-53, 55-61. 348. Munteanu, B„ Modern Rumanian Literature. Bucureşti, Printed at the „Curentul" Press, [1940], p. 42-44, 46-52. 349. Călinescu, G., Istoria literaturii -române de la origini pînă în prezent. Bucureşti, FRPLA, 1941, p 395 — 400, 402-404, 409, 413, 414, 651. ’ 350. Murăraşu, D„ Istoria literaturii române. Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1941], p. 265; Ediţia a IV-a. Bucureşti, Editura „Cartea românească", [1946], p. 227. 351. Ortiz, Ramiro, Letteratura romena. Roma, Angelo Signorelli Editore, 1941, p. 94 — 97 (Piccola Biblioteca Romena a cura di Claudio Isopescu). 352. Munteanu,Basil, Geschichte der neueren rumănischen Literatur. [Viena], Wiener Verlag, 1943, p. 39 — 40, 42-46 353. Cioculescu, Ş., Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, [Bucureşti], Edit. Casa şcoalelor, 1944, p. 255, 257, 268—273; [Ediţia a II-a], Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1971, p. 217-218, 227-231. ,,Junimea”, partea a II-a a lucrării, elaborată de T. Vianu, se publică şi separat (vezi nr. 681), 354. Călinescu, G., Istoria literaturii române. Compendiu. [Bucureşti], Edit. „Naţionala-Mecu" S.A., [1945], p. 173, 175, 178, 323, [Ediţia a IlI-a], [Bucureşti], EPL, 1968, p. 157-159, 287. 355. Lupi, Gino, Sloria della letteratura romena. Firenze, Sansoni Editore, 1945, p. 166—168. 356. Munteanu, Basil, Storia della letteratura romena moderna. Bari, Gius, Laterza & Figli, 1947, p. 49 — 50, 53-55, 57-59,60. 357. Pâlffy, Endre, A roman irodalom tortenete, [Budapest], Gondolat Kiado, 1961, p. 206. 358. Flora, Radu, Istoria literaturii române. Partea II. Literatura română modernă. Vârset, Editura „Libertatea", 1963, p. 22, 39-40. ’ 359. Guţia, Ioan, Introduzione alia letteratura romena. [Roma], Mario Bulzoni Editore, [1971], p. 32—33. (Biblioteca di cultura, 14). 360. Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române (De Ia origini pînă la 1900). Voi. I. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 312, 324, 355-356, 357, 359-360, 367, 373, 383, 393, 396-404. ' 361. Istoria literaturii române (Epoca marilor clasici), voi. III. Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1973, p. 176-183,185-190,193-195, 211-213, 226, 229, 231, 236, 241, 242, 702. - 3 ALTE LUCRĂRI 362. [O , .novelă" de M. Eminescu], F, II (1866), nr. 25, 14/26 aug., p. 300; nr. 34, 16/28 oct, p. 408; L. Drimba, Eminescu la ,,Familia”. Oradea, 1974, p. 69, 70. . 363. Scrierile lui Eminescu. F, XXV (1889), nr. 29, 16/28 iul., p. 346 (Literatură şi arte). 364. Operile lui Eminescu. F, XXV (1889), nr. 43, 22 oct./3 nov., p. 513; XXVI (1890), nr. 13, 1/13 apr., p. 155, nr. 14, 8/20 apr., p. 166; L. Drimba, Eminescu la „Familia”. Oradea, 1974, 77—78. 365. Goldiş, Vasile, Pesimismul în poeziile lui Mihail Eminescu [IV]. TRIB, VI (1889), nr 260, 12/24 nov. p. 1037-1038. 366. Bogdan, N.A., Eminescu, redactor la ,.Curierul de Iaşi”, 1876—78. F, XXVI (1890), nr. 24, 17/29 iul., p. 281 ; LPV, I (1904), nr. 3, ian., p. 48 ; Omagiu Iui Mihail Eminescu. Bucureşti, Atelierele Grafice 436 Soccc & Co. Societate anonimă, 1909, p. 87 ; L., Drimba, Eminescu la ,,Familia”. Oradea, 1974, p. 133; Pagini vechi despre Eminescu. Antologic, texte stabilite, note şi prefaţă de Gh. Bulgăr. [Bucureşti], Editura Eminescu, [1976], p. 43. 367. Scrierile lui Eminescu. F, XXVII (1891), nr. 22, 2/14 iun., p. 262 (Literatură şi arte). 368. Scrieri postume de Eminescu. F, XXIX (1893), nr. 8, 21 febr./5 mart., p. 93 (Literatură şi arte). 369. Dragomirescu, M„ Critica ştiinţifică şi Eminescu. CL, XXVIII (1894), nr. 7, 1 nov., p. 626 — 638, nr. 8, 1 dec., p. 667 — 701 ; XXIX (1895), nr. 1, 1 ian., p. 41—58; nr. 3, 1 mart., p. 252 — 261 ; nr. 4, 1 apr., p. 342—364 ; Critica ştiinţifică şi Eminescu. Bucureşti, Ediţia a Il-a, Bucureşti, Tipografia ,,Gutenberg", Joseph Gobl, 1906, p. 49; Ediţia a IlI-a, Bucureşti, [Tipografiile Române Unite], 1925, p. 64. 370. Cristea, IUds, Eminescu. Elete £s miivel tanulmdny a: i'tjabb român irodalom horebol. Szamosujvârtt, Todorân Endre. ,.Aurora” Konyvnyomdâja, 1895, p. 64 — 66. 371. Ordeanu, I. S., Eminescu pesimist, profet şi economist. Bucureşti, Tipografia „Gazetei săteanului”, 1899, p. 104-106. 372. Sanielevici, H., Eminescu şi şcoala romantică germană. NRR, 1900, voi. I, nr. 3, 1 febr., p. 134—141 ; încercări critice. Bucureşti, Inst. de Arte Grafice „Carol Gobl”, 1903, p. 1 ; Studii critice. Bucureşti, Edit. Literară a Casei şcoalelor, 1927, p. 74 ; Cercetări critice şi filozofice. [Bucureşti], EPL, 1968, p. 145. 373. Ibrăileanu, G„ Curentul eminescian. NRR, voi. III, 1901, nr. 36, 15 iun., 546—556; Scriitori şi curente. Ediţia a Il-a. Iaşi, „Viaţa românească”, 1930, p. 18, 30, 61 ; Opere. II. [Iaşi], Junimea, 1972, p. 155, 162, 181; Mihai Eminescu — studii şi articole. Iaşi. Edit. Junimea, 1974, p. 64, 72; Opere 1. Ediţie critică. Bucureşti, Edit. Minerva, 1974, p. 186, 195, 214. 374. Scurtu, I., Mihail Eminescu. Un apel literar către cunoscuţii şi către cunoscătorii lui (Lipsea, 1902, ian. 6). NRR, voi. V, 1902, nr. 48, 15 ian., p. 67 — 69 (Mişcarea literară şi artistică). 375. Rădulescu-Pogoneanu, I.A., Ctleva pagini din tinereţea lui Eminescu. CL, XXXVII, (1903), nr. 4, 1 apr., p. 297—328; Studii. Bucureşti, Edit. Carol Gobl, 1910, p. 20—21. 376. Demetriescu, Anghel, Mihail Eminescu. LAR, VII (1903), nr. 7—9, 25 iul.-25 sept., p. 359 — 396; Opere. Ediţie îngrijită de Ovidiu Papadima, Bucureşti, FPLA, 1937, p. 248—253. 377. Chendi, Ilarie, Preludii. Articole şi cercetări literare. Bucureşti, „Minerva” Institut de Arte Grafice şi Editură, 1903, p. 20 — 21, 40; Pagini de critică. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 11, 12, 27. 378. Iorga, N., Eminescu şi generaţia de astăzi. Cu prilejul unei cărţi nouă [I. Scurtu, Mihail Emincscu's Leben und Prosaschrifien], SAM, II (1903), nr. 46, 16 nov., p. 723 — 726. 379. Ranetti, G„ Un Zoii. EP, X (1904), nr. 70, 12 mart., p. 1-2. 380. Şunda, Dr. A„ Nevroza lui M. Eminescu. SP, XXV (1905), nr. 13, 15 iul., p. 351—359; Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, [1905], p. 5 — 7, 9—10 (Extras). 381. Scurtu, I,, Scrierile politice ale lui Eminescu şi presa noastră. EP, XI (1905), nr. 224, 19 aug., p. 1. 382. [Rădulescu-Pogoneanu, I.A.], O baladă de Schiller tradusă de Eminescu. EP, X (1904), nr. 159, 11 iun., p. 1 (Cronica literară). 383. Pătrăşcoiu, I., M. Eminescus pessimistische Weltanschauung mit bcsonăerer Bcziehung auf den Pessimis-tittis Schopenhaucrs. Tîrgu-Jiu, Druck von Nicu D. Miloşescu konigl. rumânischer Hoflieferant, 1905, p. 13, 15, 55-58, 60-61, 63, 66-71. 384. Suciu, Petre, Eminescu şi trecutul. F, XLII (1906), nr. 9, 26 febr./Îl mart., p. 97 — 98. 385. Răducanu, M„ O rectificare relativ la un moment poetic din viaţa lui Eminescu. Contribuţiuni la biografia poetului. VOT, XII (1906), nr. 10, 13 mai, p. 2-3. 386. Răducanu, M., Primul amor al lui Eminescu. VOT, XII (1906), nr. 13, 4 iun., p. 2 — 3. 387. Răducanu, M„ Importanta editării operei postume a lui Eminescu. VOT, XII (1906), nr. 15, 18 iun., p.3. ' 388. Răducanu, M., Locul unde s-a născut Eminescu (III). VOT, XII (1906), nr. 16, 25 iun., p. 2 — 3. 389. Răducanu, M„ Cîteva observări asupra operei ,.Eminescus Leben und Prosaschrifien” de I. Scurtu. VOT, XII (1906), nr. 18, 9 iul., p. 2-3. 390. Răducanu, M„ Lămuriri. VOT, XII (1906), nr. 21, 30 iul., p. 2—3. 391. Răducanu, M„ Poeziile postume ale lui Eminescu. Note critice. VOT, XII (1906), nr. 25, 27 aug., p. 2 — 3; nr. 26, 3 sept., p. 2 — 3. 392. Rădulescu-Pogoneanu, I.A., Kant şi Eminescu. Traducerea ,.Criticii raţiunii pure”. CL, XL (1906), nr. 6 —8, iun.-aug., p. 519 —549; Studii. Bucureşti, Edit. Carol Gobl, 1910, p. 26—35. 393. Răducanu, M„ Observări critice asupra volumului de ,.Literatură populară” al lui Eminescu cum şi asupra editării lui. VOT, XII (1906), nr. 31, 8 oct., p. 3-4; nr. 32, 15 oct., p. 3-4. 394. Kanncr, Benedict, La societe litlSraire Junimea de Iassy el son influence sur la mouvcmcnt intellectuel cit Roumanie. Paris, Editeur Bonvalot-Jouve, 1906, p. 187—188, 395. Răducanu, M„ Cîteva observări asupra editării Poeziilor complecte ale lui Eminescu (,.Colecţia Şaraga”). VOT, XII (1907), nr. 51, 4 mart., p. 3-4. 396. Răducanu, M., Asupra editării poeziilor lui Eminescu (III). VOT, XIII (1907), nr. 7, 13 mai, p. 2—3. 397. Răducanu, M„ Iarăşi asupra edffărei poeziilor ţnţ Eminescu (II), YOŢ, XIII (1907), nr. 18, 29 iul,, p. 2-3, ' 437 398. Răducanu, M., Asupra ,.Poeziilor şi nuvelelor" lui Emincscu (Edil. ..Alcalay" 1007). VOT, XIII (1907), nr. 20, 12 aug., p. 2—3. 399. Zaharia, N., Pesimismul lui Emincscu. NRR, V (1909), nr. 23, 15 mart., p. 358 — 362; Mihail Emt-nescu. Pesimismul, nebunia, geniul şi personalitatea sa artistică. Bucureşti, Institutul cîc Arte Grafice ,,Carol GobI”, 1908, p. 2, 3; Mihail Emincscu. Viaţa şi opera sa. Bucureşti, Tip. şi Ştab. de Arte Grafice George lonescu, 1912, p. 126, 129 — 130. 400. Dragomîrescu, Mihail, Epica. CCR, II (1908), nr. 19, 1 oct,, p. 622—623. 401. Botez, Corneliu, Feţe călugăreşti în familia lui Eminescu. în Omagiu lui Mihail Emincscu. Bucureşti, Atelierele Grafice ,,Socec & Co”, S.A., 1909, p. 206. 402. Ibrăileanu, G., Spiritul critic în cultura românească. Iaşi, Edit. Revistei ,.Viaţa românească”, 1909 [1908], 152, 187—188; Ediţie selectivă. [Iaşi], Junimea, 1970, p. 121, 141; Opere 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1974, p. 104, 126. 403. Ibrăileanu, G., Scriitori şi curente. Iaşi, Edit. Revistei ,.Viaţa românească”, 1909, p. 38, 50, 51,83, 95 ; Ed. a Il-a. Iaşi, Edit. ,,Viaţa românească”, 1930, p. 18, 30, 60, 61. Opere II. [Iaşi], Junimea, 1972, p. 155, 162, 180, 181. 404. Bogdan, Alexandru, ,.Strigoii". Comentai'. Sibiu, Tipografia Arhidiecesană, 1910, p. 34. 405. Zaharia, N., Mihail Eminescu. Viata si opera sa. Bucureşti, Tip. si Ştab. de Arte Grafice ,,G. lonescu”, 1912, p. 126, 129, 153-154, 160, 179-182, 186, 220, 223-225,’ 239, 241, 242, 262-286; Ed. a Il-a, Bucureşti, ,,Socec”, 1923, p. 143, 155, 159, 183-185, 191, 212-216, 220, 229, 233, 263, 269-271, 276-277, 286, 288, 324-347. 406. Galaction, G., M. Eminescu. Bucureşti, Edit. Institutului ,.Flacăra”, 1914, p. 62 — 63; Viaţa lui Eminescu. [Bucureşti], Edit. ,,Adevărul”, [1924], p. 55. 407. Ordeanu, I. S., Eminescu plînge în poezia sa ruina României (II). Bucureşti, Tip. ,.Lupta”, 1914, p. 3, 32, 37, 38-60. ’ 408. Ştefanelli, T. V., Amintiri despre Eminescu. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1914, p. 26, 27, 38, 39, 71, 77-81. ' 409. Tomaschek, Peter, Mihail Eminescu der Dichterhonig Rumâniens. Ein Bild scines Lebcns und seiner Zeit. Cernăuţi, Buchdruckerei „Czernowitzer Tagblatt”, 1914, p. 3. 410. Ibrăileanu, G., Ioan Al. Brătescu-V’oineşti. Bucureşti, Edit. Librăriei H. Steinberg & Fiii, [1916J, p. 4. 411. Cardaş, Gh., Viaţa lui M. Eminescu. 1850—1889. Bucureşti, Edit, ,,Cartea noastră”, 1920, p. 70 — 71, 73. 412. Fundoianu, B., Creangă şi Eminescu. ALA, II (1922), nr. 63, 5 febr., p. 1. 413. Gherasim, Vasile, Eminescu ca optimist. CL, LIV (1922), nr. 6—7, iun.-iul., p. 485 — 503. Vezi şi nr. 865. 414. Ştefănescu, Marin, Filozofia românească. Bucureşti, Ediţia Caselor Naţionale Institutul grafic,,Răsăritul”, 1922, p. 206-209. ’ 415. P. Nicanor & Co. [G. Ibrăileanu], Furia ineditului. VR, XV (1923), nr. 1, ian., p. 124 (Miscelanea). 416. Tagliavini, C., Michele Eminescu. Roma, III (1923), 30 sept.—30 oct., p. 771—783 ; Studii sulla Romania. Publicazioni del l’Istituto per l’Europa Orientale, Roma, Napoli, 1923, p. 288, 293, 306—319, 336. Vezi şi nr. 866. 417. Gherasim, V., Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu. TRANS, LIV (1923), nr. 10 — 12, oct.-dec., p. 520—559. Vezi şi nr. 865. 418. Papacostea, Cezar, O interpretare a operei lui Eminescu. CL, LVII (1925), [nr. 2], febr., p. 114 — 126, [nr. 6], iun., 434 — 442, [nr. 9], sept., p. 616 — 635. 419. Caracostea, D., Personalitatea lui Eminescu. ALA, VI (1925), nr. 223, 15 mart., p. 3; Bucureşti, Edit. Librăriei ,,Socec & Co” S.A., 1926, p. 13; Creativitatea eminesciană, Bucureşti, FRLPA, 1943, p. 234; Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 113. 420. Bogdan-Duică, G., Multe şi mărunte despre Eminescu. TRANS, LVI (1925), nr. 7—8, iul.-aug., p. 267 — 270. 421. Constantinescu, Pompiliu, Liviu Rebreanu ,,Adam şi Eva”. RITMV, I (1925), nr. 7 — 8, aug.-sept., p. 155 — 157; Scrieri. III. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 471. 422. Bogdan-Duică, G., Despre ,.Luceafărul" lui Mihai Eminescu. în Anuarul Liceului ortodox român ,.Andrei Şaguna", LXLXI, 1924-—1925, p. 5 — 53; Braşov, Tipografia A. Murcşianu-Branişte, 1925, p. 6, 31 (Extras) ; Studii şi articole. Bucureşti, Minerva, 1975, p. 377. . 423. Torouţiu, I. E., Immanuel Kant în filosofia si literatura română. [Bucureşti], Tip. ,.Bucovina”, 1925, p. 43 — 44. 7 ’ 424. P. Nicanor & Co [G. Ibrăileanu], Făt-Frumos din lacrimă. VR, XVIII, (1926), nr. 1, ian., p. 126-128; Campanii. Bucureşti, Minerva, 1971, p. 282—285. 425. Caracostea, D., Izvoarele poemei ,,Luceafărul" [IIJ. CL, LVIII (1926), [nr. 5], mai, p. 357 — 374; Bucureşti, Edit. Librăriei Socec & Co SA, 1926, p. 21 (Extras). 426. Constantinescu, Pompiliu, Destinul dc pînă acum al operei lui Emincscu. VL—2, I (1926), nr. 20, 3 iul., p. 1 ; Scrieri. II. Bucureşti, EPL, 1967, p. 538. 427. Ibrăileanu G., Scriitori români şi străini. Iaşi, Edit. ,,Viaţa românească”, 1926, p. 125, 128; Opere. 3. Bucureşti, Minerva, 1976, p. 78, 80. 428. Ibrăileanu, G., Ediţiile poeziilor lui Eminescu. VR, XIX (1927), nr. 1, ian., p. 85—91; Campanii. Bucureşti, Minerva, 1971, p. 301. 429. Ibrăileanu, G., Pentru Eminescu. ALA, VIII (1927), nr. 326, 6 mart., p. 8. 438 430. Foţi, Ion, Mihail Emincscu. PRL, II (1927), nr. 6, iun., 6—10. 431. Doctorul Ygrec, Pe urmele înţelepţilor. Bucureşti, I. Brănişteanu, [1927], p. 22, 41, 65. 432. Cronicar, Destinul operei Ud Eminescu. DREPT, II (1928), nr. 212, 1 iul. 1928, p. 1. 433. Aderca, F., Emincscu şi psihanaliza. ALA, IX (1928), nr. 401, 12 aug., p. 3. , 434. Constantinescu, Pompiliu, Consideraţii asupra romanului românesc. K—P, I (1928), nr. 1, 10 nov., p. 27—29; Scrieri. VI. Bucureşti, Minerva, 1972, p. 15. 435. Lang, Fr., M. Eminescu als Dichler tind Detiker. Cluj-Klausenburg, „Minerva” literarisclie und graplii-sche Kunstanstalt, 1928, p. 28, 43, 51, 94, 103-106, 119-129, 136, 172. 436. Păunescu-Ulmu, T., Viaia tragică si românească a lui Eminescu. [Craiova, Tiparul Prietenii Ştiinţei S.A.], 1928, p. 109-111, 113-114.' 437. Dima, Al., Tradiţionalismul lui Eminescu, DAT, VII (1929), nr. 7—9, iul.-sept., p. 109—125 ; Tradiţionalismul lui Mihail Eminescu. Turnu-Severin, Edit. Revistei „Datina", 1929, p. 27, 31. 438. Sân-Giorgiu, Ion, Emincscu, literatura germană şi Gocthe. RAM, XXIII (1929), nr. 8—9, aug.-sept., p. 229—237 : M. Eminescu şi Gocthe. Craiova, Edit. „Ramuri”, [1929], p. 17, 18. 439. Ibrăileanu, G., Eminescu. Note asupra versului. Anexe I. O fază de tranziţie. VR, XXI (1929), nr. 9 — 10, sept.-oct., 362 — 363; Studii literare. Ediţia I-a. Bucureşti, Edit. „Cartea românească”, [1930], p. 204; Mihai Eminescu — Studii şi articole. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 164; Opere 3. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 340. 440. Dragnea, Radu, Spiritualitatea lui Eminescu. G, IX (1929), nr. 11, nov., 329—341. 441. Lovinescu, E., Răspuns domnului G. Ibrăileanu. TIPL, II, (1929), nr, 1, oct.-nov., p. 3 — 8. 442. Ibrăileanu, G., D. E. Lovinescu este vesel. VR, XXI (1929), nr. 11 — 12, nov.-dec., p. 162—172; Mihai Eminescu — studii şi articole. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 338, 345. 443. Petrovici, Ion, Kant und das rumănische Denhen. [Berlin, 1929], p. 96. (Extras din Archiv fur Ge-schichte der Philosopliie und Soziologie, Bd. 38, Hcft 112). 444. Russu, N. I., Mihail Eminescu (Biografie). Bucureşti, „Institutul pentru literatură”, 1929, p. 17. 445. Raşcu, I. M., Ecouri franceze în opera lui Eminescu (Alte documente şi precizări). INDR, I (1930), nr. 2, febr., p. 1 — 3, nr. 6, iun., p. 6—9, nr. 7, iul., p. 5—9, nr. 9, sept., p. 4 —10 ; Ecouri franceze în opera lui Eminescu (Alte documente şi precizări). SEC, I (1932), nr. 24, 31 iul., p. 3, nr. 25, 7 aug., p. 3, nr. 26, 14 aug., p. 3 \ Alte opere din literatura română. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului— Imprimeria Naţională, 1938, p. 185—188 : Eminescu şi cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 20-21, 28, 51, 69-71, 80, 84, 85, 107-109, 126, 136, 172, 187. 446. Ibrăileanu, G„ Poeziile lui Eminescu. ALA, IX (190), nr. 484, 16 mart., p. 3 — 4. 447. Lovinescu, Eugen, D. E. Lovinescu este vesel pentru că . . . d. Ibrăileanu e tragic. VRE, III (1930), nr. 107, 27 mart., p. 4. 448. Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi : ,,Icoane de lemn". VRE, III (1930), nr. 108, 3 apr., 1930, p. 5; Scrieri. I. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 62—63. 449. Damaschin, G., Natura spiritualităţii lui Eminescu. DAT, VIII (1930), nr. 4 — 6, apr.-iun., p. 61 — 72. 450. Sân-Giorgiu, Ion, Influenţa germană la Eminescu. Note provizorii. FCL, IX (1930), nr. 375, 15 sept., p. 1—2, nr. 376, 22 sept., p. 1—2. 451. Raşcu, I. M„ Eminescu şi Lamartine, INDR, I (1930), nr. 11, [nov.], p. 1 — 6; nr. 12, dec., p. 11 — 16; Convingeri literare. Bucureşti, [Tipografia Cernica], 1937, p. 153—158; Emincscu şi cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 203 — 207. 452. Morariu, Leca, Eminescu. Note pentru o monografie. [Cap. VI:] Copilăria. [Cap. VII:] Elev, BME, I (1930), nr. 1, p. 7—24 ; II (1931), nr. 4, p. 24—31 ; Eminescu. Note pentru o monografie. [Cap. VI: Copilăria, Cap. VII: Elev], Suceava, Tip. „Hermann Reiner”, 1932, p. 16, 23 ; Eminescu şi Bucovina. ■Cernăuţi, Edit. „Mitropolitul Silvestru”, 1943, p. 143, 185, 186; Eminescu. Note pentru o monografie. Cernăuţi, Tip. „Mitropolitul Silvestru”, 1943, p. 25, 31, 67—68, 80. 453. Bogdan-Duică, G., Influenţe literare la Eminescu. BME, I (1930), nr. 2, p. 49—52. 454. Boz, Lucian, M. Eminescu. CAPR, I (1930), nr. 2, dec., p. 20—23; Eminescu. încercare critică. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Slova”, 1932, p. 12—13, 20, 23, 25, 28—33, 34. 455. Haneş, Petre V., M. Eminescu începător. Bucureşti, Edit. Societăţii „Prietenii istoriei literare”, [1930], p. 11, 14, 16; Studii de istorie literară. [Bucureşti], Minerva, 1970, p. 307—310. 456. Ibrăileanu, G., Studii literare. Bucureşti, Edit. „Cartea românească”, [1930], p. 55 ; Opere 3. Bucureşti, Minerva, 1976, p. 233. 457. Mărculescu, Octavian, Mic studiu critic asupra omului şi operei poetice a lui M. Eminescu. Bazargic, Tip. „Gutenberg”, Hristo Radiloff, 1930, p. 17, 30, 33 — 34, 90, 91. 458. Sulică, Nicolac, Clasicismul greco-roman şi literatura noastră. în Anuarul Liceului ,,Al. Papiu Ilarian", Tg. Mureş, 1919—1929. Tg. Mureş, Tip. „Ardeleana”, 1930, p. 47—115. Şi extras. 459. Murăraşu, D„ Unitatea personalităţii lui Eminescu. SM, VIII (1931), nr. 8, 1 mai, p. 184 — 186. 460. Constantinescu, Pompiliu, Corespondenţa ,,Junimii". VRE, IV (1931), nr. 218, [25 dec.], p. 13; Scrieri. VI. Bucureşti, Minerva, 1972, p 26. 461. Gerariu, D., Iarăşi şi iarăşi ...Eminescu. DAT, IX (1931), nr. 7 — 9, iul.-sepţ,, p. J48. 46g. Călinescu, G., Interiorul eminescian. ALA, X (1931), nr. 572, 22 nov,, p. 1. 439 463. Bogdan-Duică, G., ,.împărat şi proletar" (Explicare .. . istorică). BME, II (1931), nr. 6, p. 76—87. 464. Spânu, D., Morala lui M. Eminescu şi raportul ci cu religiunca creştină. Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice ,,Glasul Bucovinei", 1931, p. 6, 7 — 8, 37, 49. 465. Torouţiu, I. E. şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare. I. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina", 1931, p. 311, 316-317, 321-322. 466. Caracostea, D., Opera lui Mihai Eminescu. Curs ţinut în 1931 — 1932 (litografiat), p. 54, 231, 232, 264, 494—532, 533, 536, 556, 559 — 560, 567 — 568, 634; Studii eminesciene, Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 441, 449 — 459. 467. Densusianu, O., Evoluţia estetică a limbei române. încheiere. (Curs IV] 1931 — 1932. [Rezumat de AI. Vasiliu. Note stenografice Aurel Iancu]. Litografia Constanţa Dumitrescu. [Bucureşti, 1932], p. 128— 138, 175. 468. Călinescu, G., Viata lui Mihai Eminescu. Bucureşti, Edit. „Cultura naţională”, 1932, p. 484, 108, 110- 113, 116-117', 123, 154, 162-163, 181, 186, 192, 203-209, 210, 223-224, 236, 249, 250, 257, 314-318, 323, 352, 397-398: Ediţia a IV-a revăzută. [Bucureşti], EPL, 1964, p. 86-88; 91, 117, 118, 121, 122, 124, 125, 138, 141, 142, 146, 154-159, 168, 177, 187, 188, 211, 212, 233-237, 240, 264, 307, 317. 469. Doicescu, Ciprian, Eminescu. Izvoarele de inspiraţie. Preocupările de cultură. [Bucureşti], „Bucovina”, 1932, p. 55; ed. II, 1939, p. 55. 470. Murăraşu, D., Naţionalismul lui Eminescu. [Bucureşti], Edit. „Bucovina”, I. E. Torouţiu, [1932], p. 1, 33, 56, 57, 62, 63, 87, 188, 195, 221, 224, 225, 242, 271-273, 277, 278, 282, 286, 297, 324, 326, 327. 471. Vlad, Dr. C., Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic. Bucureşti, Edit. Cartea românească, 1932, p. 17-20, 25-29, 33-43, 47-48, 52, 56-59, 67, 69, 71-75, 78-81,84, 98-100,102-103, 106-108, 127-138, 141, 148-149, 151, 154-158, 163-167, 169, 176-177, 184, 185-198, 221. 472. Torouţiu, I. E., Studii şi documente literare. II. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932, p. 199, 265-266. ' 473. Călinescu, G., Anti-hegelianismul lui Eminescu. VR, XXV (1933), voi. XLV, nr. 10, oct. 31, p. 27—30. 474. Papacostea, Cezar, Filosofia antică în opera lui Eminescu. Bucureşti, [1933], p. 34—35. 475. Petraşcu, N., Mihail Eminescu. [Ed. a II-a]. Bucureşti, Tip. „Bucovina”, [1933], p. 20, 21, 28, 41, 43, 48, 51, 64, 87-92, 100-102, 122-123, 138-141, 143-151, 203-210; Amintiri despre Eminescu. Iaşi, Junimea, 1971, p. 98, 100. 476. Torouţiu, I. E., Studii si documente literare. IV. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1933, p. XCI-XCIV, 100, 103, 457. 477. Călinescu, G., Euthanasia eminesciană. VR, XXVI (1934), nr. 2, 31 ian., p. 45—52; Opera lui Mihai Eminescu. I. Bucureşti, Edit. „Cultura naţională”, [1934], p. 79 — 82, 84 — 89. 478. Dima, Al., Motive hegeliene în scrisul eminescian. RAM, XXVI (1934), nr. 1, mai, p. 37 — 40; VR, XXVI (1934), nr. 3, mart., p. 10 — 19; Sibiu, [Tip. Instit. de Arte Grafice „Dacia Traiană”], 1934, 8—10, 11, 13; Conceptul de literatură universală si comparată. Studii teoretice si aplicative. Bucureşti, Edit. Acad. RSR, 1967, p. 143-145, 147, 150. ’ ' 479. Zarifopol, Paul, Despre ideologia lui Eminescu. RFR, I (1934), nr. 5, mai, p. 467 — 470. 480. Constantinescu, Pompiliu, Literatura română există. VRE, VII (1934), nr. 345, 8 iul., p. 7 ; Scrieri 6. Bucureşti, Minerva, 1972, p. 483. 481. Constantinescu, Pompiliu, Exegeze eminesciene. VRE, VII (1934), nr. 356, 23 sept., p. 7; Scrieri 2. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 454 — 455. 482. Stati, P., Consideraţii asupra eroticei eminesciene. CUGM, III (1934), 7—8, sept.-oct., p. 1—2. 483. Vlad, Dr. C., Noţiunile de timp şi spaţiu în opera lui Eminescu. CL, LXVII (1934), nr. 10, oct., p. 843-845. ' ' 484. Sân-Giorgiu, Ion, Eminescu şi spiritul german. RFR, I (1934), nr. 10, oct., p. 56—87. 485. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu. I. Filosofia teoretică. Filosofia practică. Bucureşti, Edit. „Cultura naţională”, [1934], p. 14-32, 38-42, 51, 52, 56, 57, 72, 73, 78-89, 98, 99, 102, 106, 107, 111- 114. - 486. Dragomirescu, Mihail, Eminescu 1860—1889. în Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934], p. 85. 487. Papadat-Bengescu, Hortensia, Prin prisma unei generaţii. în Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934], p. 27. 488. Mehedinţi, S., Optimismul lui Eminescu. în Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934], p. 68. 489. Nedici, Gh., Eminescu şi Transilvania. în Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului - „Universul”, 1934], p, 144. 490. Petrescu, Valerian, Cele două bronzuri pontice. în Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934], p. 169, 171. 491. Pankhurst, Sylvia, Salut (te spirit luminos. In Omagiu lui Mihai Eminescu. [Bucureşti, Tipografia ziarului „Universul”, 1934], p. 173. Şi text englez (p, 49—50), ’ 440 492. Lungulescu, I. N„ Mihail Emincscu — omul, poetul, filozoful [Conferinţă]. Timişoara, Tipografia românească — Inst. dc Arte Grafice, 1934, p. 32, 47 — 51. 493. C[ălinescuJ, G., Eminescu şi Gocthe. ALA, XIV (1955), nr. 779, 10 nov., p. 10. 494. C[ălinescu], G., Factorul oniric la Emincscu. ALA, XIV (1935), nr. 781, 24 nov., p. 9 ; Opera lui Mihai Eminescu. IV. Bucureşti, FPLA, 1936, p. 17. 495. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu. II. Cultura. Descrierea operei. Bucureşti, FPLA, 1935, p. 5, 7, 10, 22, 49, 72, 77, 79, 85, 124, 125-127, 174, 181, 185, 186, 220, 221, 223. 496. Călinescu, G., Octavian Goga : ,.Tragedia omului" (după Emerich Maddch). ALA, XIV (1935) nr. 737, 20 ian., p. 9 — 10; Ulyssc. Bucureşti, FPL, 1967, p. 216, 218. 497. Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi :,,Ochii Maicii Domnului”. VRE, VIII (1935), nr. 384, 14 apr., p. 7; Scrieri. I. [Bucureşti], FPL, 1967, p. 91. 498. Constantinescu, Pompiliu, E. Lovincscu : ,,Bălăuca” (roman). VRE, VIII (1935), nr. 417, 8 dec., p. 4, 10; Scrieri. III. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 364—366. 499. Voiculescu, Ilie, Naţionalismul lui Eminescu. EXT, I (1935), nr. 1, oct.-dec., p. 15—16. 500. Ieşan, Al., G. Călinescu. ,,Opera lui M. Emincscu”. Voi. I. BME, VI (1935), nr. 13, p. 19—24. 501. Morariu, Leca, Emincscu in italieneşte. BME, VI (1935), nr. 13, p. 25—31 ; Cernăuţi, Tiparul „Glasul Bucovinei”, 1935, p. 17 — 18 (Extras). 502. Călinescu, G., Opera lui Mihai Emincscu. III. Descrierea operei (urmare). Bucureşti, FPLA, 1935, p. 6, 30, 33, 37, 38, 60, 62-70, 74, 79-87, 89-100, 108, 111-115, 122-132, 134-137, 140-172, 180-186, 191-203, 214, 316. 503. Burdun, George, Mihai Eminescu. O viaţă zbuciumată. O operă nemuritoare. Brăila, „Dunărea”, Institut de Arte Grafice, [1935], p. 36. 504. Raşcu, I. ÎL, Eminescu şi catolicismul. Bucureşti, [Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă], 1935, p. 33-34. 505. Murăraşu, D., Din izvoarele poeziei ,.Epigonii”. PL, I (1936), nr. 1, mart., p. 135—144. 506. Călinescu, G., Erotica eminesciană. RFR, III (1936), nr. 3, 1 mart., p. 565 — 587; Opera lui Mihai Eminescu. III. Bucureşti, FPLA, 1936, p. 115 — 122, 125, 129. 507. Raşcu, I. M., Eminescu şi Alccsandri. GR, III (1936), nr. 3—4, mart.-apr., p. 183 — 207, nr. 5, mai, p. 277—293; Eminescu şi Alccsandri. Bucureşti, [Tipografia Seminarului Monahal Cernica-Ilfov], 1936, p. 8, 45—46, 50, 51, 57 — 60, 62, 64 ; Eminescu si cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 292-293, 341, 342, 348, 349, 358-360, 362-363, 365, 368. 508. Murăraşu, D., Eminescu şi Oxcnsticrn. FF-2, XI (1936), nr. 5, oct.-nov., p. 244 — 255; Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, [1936], p. 11 — 12 (Extras). 509. Constantinescu, Pompiliu, Mircea Eliade : ,.Domnişoara Christina” (roman). VRE, IX (1936), nr. 467, 13 dec., p. 9; Scrieri. II. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 628. 510. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu. IV. Cadrul psihic. Cadrul fizic. Tcchnica. Bucureşti, FPLA, 1936, p. 9-11, 14-18, 20-49, 51, 53, 57-58, 61-65, 69-72, 74-77, 81, 82, 87, 88, 90-92, 96, 97, 115-122, 125, 129, 131, 146-160, 165-170, 173-179, 181, 182, 189-193, 195-197, 202-208, 215-218. 511. Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu. V. Analize. Eminescu în timp si spaţiu. Bucureşti, FPLA, 1936, p. 25, 31, 51, 96, 231, 248, 271, 284-299, 316,. 323-326, 332, 353, 363, 364-365, 368. 512. Torouţiu, I. E., G. Călinescu : ,.Opera lui Mihai Eminescu”. BME, VII (1936), nr. 14, p. 4—94. 513. Eminescu, M., Literatura populară. Craiova, Scrisul românesc, [1936], p. 30, 38, 96, 112, 114. 514. Sân-Giorgiu, Ion, Eminescu tind der deutsche Gcist. Jena, Leipzig, Verlag von Wilhelm Gronau, 1936> p. 15, 18. 515. Vianu, Tudor, în jurul peisajului eminescian. F —1, VI (1937), nr. 3 — 4, mart.-apr., p. 31 — 34. 516. Constantinescu, Pompiliu, Tudor Arghezi (IV). VRE, X (1937), nr. 498, 1 aug., p. 10; Tudor Arghezi. Bucureşti, FPLA, 1940, p. 240 — 243; Scrieri 1. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 131. 517. Morariu, Leca, Italienismul lui Emincscu. BME, VIII (1937), nr. 15, p. 52. 518. Murăraşu, D., Eminescu în faţa criticei literare. Bucureşti, Tip. „Viaţa literară”, 1937, p. 9, 13. 519. Scorpan, Gr., Influenţa lui Eminescu în poezia românească. I. Elemente eminesciene în poezia lui A. Vlahuţă. Iaşi, Tip. „Aibina românească”, 1937, p. 3, 199—200. 520. Călinescu, G., Anghel Demelriescu (Cu prilejul unei ediţiuni a operei sale). ALA, XVIII (1938), nr. 901, 13 mart., p. 15 —16. 521. Călinescu, G„ Tehnica criticei şi a istorici literare III. ALA, XVIII (1938), nr. 917 bis, 3 iul., p. 7—8; Principii dc estetică. Bucureşti, EPL, 1968, p. 98; [Ed. a III-a], Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1974, p. 199. 522. Constantin eseu, Pompiliu, Scurt examen de conştiinţă poetică. De la Emincscu la Tudor Arghezi. VRE, XI (1938), nr. 544, 3 iul., p. 8; Scrieri 6. Bucureşti, Minerva, 1972, p. 180. 523. Cazaban, Al., Compătimitorii lui Eminescu. VIIT-BUC, XXX (1938), nr. 9155, 15 iul., p. 1—2. 524. Murăraşu, D„ Eminescu şi Schopenhauer. RGR, VII (1938), nr. 3 — 4, p. 195—207. 525. Caracostea, D., Arta cuvîntului la Eminescu. Bucureşti, Institutul de Istorie literară şi folclor, 1938, p, 127, 175, 189, 228—230; Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p, 287, 317, 376. Î6-C.'344 Ml 526. Călinescu, G., Viata lui Ion Creangă. Bucureşti, FPLA, 1938, p. 187 — 188, 190, 208; Ed. a Il-a. [Bucureşti], EPL, 1964, p. 193-194, 195-196, 368. 527. Păunescu-UImu, T., Problema Eminescu. Craiova, Editura Ramuri, [1938], p. 116, 117, 120. 528. Raşcu, I. M„ Alte opere din literatura română. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului — Imprimeria Naţională, 1938, p. 185, 186—188. 529. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară. Bucureşti, FPLA, 1938, p. 174 ; Pagini de critică literară I. [Bucureşti], EPL, 1968, p. 145; Eminescu. Arghezi. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976, p. 101. 530. Gâldi, Lâszlo, Vorosmarty es Eminescu. VAS, XXII (1939), nr. 6—7, [apr.], p. 107 — 109. 531. Loghin, G. D., Ceva despre Mircea Eliade. JLIT, I, (1939), nr. 36, 3 sept., p. 1—2. 532. Struţeanu, Scarlat, Elementul dionisiac in motivele de inspiraţie eminesciană. CL, LXXII (1939), nr. 6—9, iul.-sept., p. 963 — 978. 533. Carp, M., Sălbatica Clotildă a lui Eminescu. INŞI, IV (1939), nr. 10, 1 oct., p. 56—71. 534. Marino, Adrian, H. Sanielevici. JLIT, I (1939), nr. 43, 22 oct., p. 1, 3. 535. Găisseanu, Marin, Vocaţia neptunică si uranică la Eminescu. RAM, XXXI (1939), nr. 11 — 12, nov.-dec., p. 245-256. ' 536. Kallds, Ernest, Eminescu şi Vorosmarty. BME, X (1939), nr. 17, p. 18 — 21. 537. Jechiu, Igor, Note ruseşti despre Eminescu. BME, X (1939), nr. 17, p. 33—36. 538. Caracostea, D., Simbolurile lui Eminescu. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului — Imprimeria Naţională, 1939, p. 12, 14; Creativitatea eminesciană. Bucureşti, FRPLA, '1943, p. 292; Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 142. 539. Chajes, A., Michael Eminescu, au cinquantihne anniversaire de sa mort. Zu seinem 50. Todestag 15 Jun. 1939. Jărusalem, Central Press, 1939, p. 12, 13, 48. 540. Bucuţa, Em., Eminescu, geniu romantic. RFR, VII (1940), nr. 5, 1 mai, p. 407—414; MANUSCRIP-TUM, VI (1975), nr. 1, [ian.-mart.], p. 69 — 72. 541. Iordan, Iorgu, Limba lui Eminescu. RFR, VII (1940), nr. 5, 1 mai, p. 334—352. 542. [Călinescu, Aurel], Pe d-nul Perpessicius. VRE, XII (1940), nr. 575, 20 oct., p. 5 (Vitrina). 543. O scrisoare a d-lui Perpessicius. VRE, XII (1940), nr. 577, 10 nov., p. 6. 544. Călinescu, Aurel, Răspuns d-lui Perpessicius. VRE, XII (1940), nr. 578, 17 nov., p. 7. 545. D. Pr., SchopenJtauer şi Eminescu. ACŢ, I (1940), nr. 72, 28 nov., p. 2. 546. Mihail Eminescu şi cultura germană. CU, XIII (1940), nr. 4599, 29 nov., p. 2. 547. Pop, Augustin Z. N. O mamă ... (Registru tematic, aparat, revizuiri şi propuneri). CL, 1940, nr. 7 — 12, iul.-dec., p. 729—742; Bucureşti, Edit. „Bucovina*', [1940], p. 3 (Extras). 548. Constantinescu, Pompiliu, Tuâor Arghezi. Bucureşti, FPLA, 1940, p. 96, 97—98, 241. 549. Lovinescu, E., T. Maiorescu II (1876—1917). Bucureşti, FPLA, 1940, p. 273; T. Maiorcscu. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1972, p. 497. ’ 550. Morariu, Leca, Eminescu. Cernăuţi, Tip. „Mitropolitul Silvestru", 1940, p. 12. 551. Caracostea, D., Creativitatea eminesciană. RFR, VIII (1941), nr. 6, 1 iun., p. 119 — 144 ; nr. 10, 1 oct., p. 122 —141 ; IX (1942), nr. 3, 1 mart., p. 629 — 657 ; nr. 4, 1 apr., p. 129 —148 ; nr. 7, 1 iul., p. 3 —34 ; nr. 8, 1 aug., p. 244—264 ; Creativitatea eminesciană. Bucureşti, FRPLA, 1943, p. 59, 73, 78, 80, 194, 198, 199, 221, 234, 292; Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 27, 34, 36, 42, 93, 95, 106, 113, 142. 552. Georgescu, Paul, Naţionalismul lui Eminescu. [Bucureşti], Vremea, [1941], p. 11. 553. Dragomirescu, Mihail, Eminescu — poet universal. în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii literare. Seria III. Tom X. [1941], p. 1 ; Mihai Eminescu. Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p. 163. 554. Cianciol6, Umberto, Introducere la poezia lui Eminescu. TRANS, LXXIV (1943), nr. 11 — 12, nov.-dcc., p. 886—905; Sibiu, [Tip. „Dacia Traiană"], 1943, p. 14 — 16. 555. Lovinescu, E., T. Maiorescu şi contemporanii lui. I. V. Alecsandri, M. Eminescu, A.D. Xenopol. [Bucureşti], Casa şcoalelor, 1943, p. 145, 148-152, 274. 556. Morariu, Leca, Eminescu şi Bucovina. Cernăuţi, Edit. Mitropolitul Silvestru, 1943, p. 143, 185 — 186. 557. Vasiliu, Aurel, Bucovina în viaţa şi opera lui M. Eminescu. Cernăuţi, Tip. „Mitropolitul Silvestru", 1943, p. 45, 85, 104, 139, 151, 222, 271, 272, 273, 303, 304, 351, 441, 472 ; Pagini vechi despre Eminescu. Antologie, texte stabilite, note şi prefaţă de Gh. Bulgăr. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1976], p. 201. 558. Vornica, Gheorghe, Gîndirea biopolitică a lui Eminescu. Sibiu, Editura Astrei, 1943, p. 28, 100 — 101. 559. Kuteli, Mitrush [Dimitrie Pascu], Poeţi Mihail Eminescu. Shenime letrare [însemnări literare]. Tirane, Ed. Botem’ I Autorit, 1944, p. 38. 560. Lovinescu, E., T. Maiorescu şi contemporanii lui. II. Gh. Panu, Iacob C. Negruzzi. [Bucureşti], Casa şcoalelor, 1944, p. 147-148, 154-156; [Ediţia a II-a]. Bucureşti, Edit. Minerva, 1974, p. 379-380, 384-385. 561. Vasiliu, Aurel, Două studii literare. Cernăuţi, Tip. „Mitropolitul Silvestru", 1944, p. 7, 14. 562. Vasiliu, Aurel, Intelectualismul lui Eminescu. Cernăuţi, Tip. „Mitropolitul Silvestru", 1944, p. 10, 11. 563. Andronescu-Craioan, Pompiliu I,, Schiţă asupra cugetării Ini M. Eminescu. Buzâu, Tip. Luca Oprescij, MCMXLV [1945], p. 4. 442 564. Regman, Cornel, Un cv galant al Uimii dunărene. RCLIT, I (1945), nr. 4, apr., p. 27 — 48; Cărţi, autori, tendinţe. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 270-273, 282, 284, 287, 288, 290, 291. 565. Todoran, Eugen, Hyperion demonic. RCLIT, I (1945), nr. 6—8, iun.-aug., p. 57 — 75. 566. Ciurcami, P., Eminescu. Torino—Milano— Genova, Societa Editrice Internazionale, [1946], p. 20—21, 26, 49, 52, 65. 567. Călinescu, G., Eminescu şi Miillncr. N-2, II (1947), nr. 365, 16 iun., p. 2. 568. Călinescu, G., Universul poeziei. JLIT, 1948, nr. 4—5, p. 13 ; Principii de estetică. Bucureşti, EPL, 1968, 114; [Ediţia a II-a], Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1974, p. 89. 569. Călinescu, G., Poezia „realelor". JLIT, 1948, nr. 4 — 5, p. 93. 570. Popovici, D., Poezia lui Eminescu. Cluj, 1948, p. 85, 87, 102, 139, 162, 179, 222, 239—243, 264, 276, 278, 298, 400, 401 (Curs litografiat. Uniunea Naţională a Studenţilor din România) ; Poezia lui Mi hai Eminescu. [Bucureşti], Edit. Tineretului, 1969, p. 96, 98, 108, 137, 154, 167, 168, 200, 212-214, 232233, 251, 301 ; Poezia lui Mihai Eminescu. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1972], p. 76, 87, 138, 152, 153, 188, 200-203, 223, 224, 236, 298, 299. 571. Vitner, Ion, La centenarul naşterii lui Eminescu. LCL, 1949, nr. 5, nov. p. 81 — 100. 572. Ignat, Nestor, Cu privire la opera lui Mihail Eminescu. [Bucureşti], Editura Seînteia, 1950, p. 15, 18. 573. Jebeleanu, Eugen, Tragismul vieţii lui Eminescu. în Mihai Eminescu. Studii şi conferinţe cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea lui Eminescu. [Bucureşti], EPLA, 1950, p. 30. 574. Mânu, Emil, Presa literară craioveană şi Eminescu. LL, [I] (1955), p. 174 — 187. 575. Vianu, Tudor, Eminescu. LL, [I] (1955), 303 — 316; Literatură universală si literatură naţională. [Bucureşti], EPLA, [1956], p. 169, 172. ' . 576. Caraioan, Pompiliu, Ioan Creangă. [Bucureşti], Edit. Tineretului, 1955, p. 45—246. 577. Vitner, Ion, Eminescu. [Bucureşti], ESPLA, [1955,] p. 17—18, 69. 578. Cfilinescu, G., Cultura lui Eminescu. SCILE, V (1956), nr. 1—2, 243 — 377 ; Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu, 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 260, 337, 338, 350, 381, 383, 392, 396, 398, 401, 413, 422, 424, 425, 427, 431, 448, 455, 478; Opera lui Mihai Eminescu 1. Descrierea operei. Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 258, 335, 336, 339, 348, 379, 380, 390, 394, 397, 399, 411, 420, 422, 423, 425, 428, 445, 454, 475, 476 ; Opera lui Mihai Eminescu 7. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 274, 355, 356, 359, 369, 403, 404, 414, 418, 421, 424, 437, 447, 449, 450, 452, 456, 474, 482, 506. 579. Călinescu, G., Izvoarele filozofiei teoretice a lui M. Eminescu. SCILE, V (1956), nr. 3 — 4, 399—477; Opere 13. Opera lui Mihai Eminescu 2. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, p. 25, 26, 35, 38—52, 55, 70, 80, 90, 91, 102, 106, 107, 114, 116 — 119; Opera lui Mihai Eminescu 2. Filozofia teoretică. Teme romantice. Cadrul psihic. Cadrul fizic. Tehnica interioară. Tehnica exterioară. [Bucureşti], p. 2—4, 35 — 49, 51, 52, 55, 70, 80, 90, 91, 102, 106, 114, 116— 119;-Opera lui Mihai Eminescu 7. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 576-577, 584, 587-589, 591-605, 609, 625, 636, 647, 648, 660, 664, 665, 673, 675678. 580. Călinescu, G., Studii eminesciene : teme romantice; cadrul fizic. SCILF, VI (1957), nr. 1—2, p. 7 — 69; Opere 73. Opera lui Mihai Eminescu 2. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, p. 241, 249, 253, 258, 262, 352, 353, 356, 358-360, 364, 366-368, 371, 374, 377-379 ; Opera lui Mihai Eminescu, 2. Filozofia teoretică. Teme romantice. Cadrul psihic. Cadrul fizic. Tehnica interioară. Tehnica exterioară. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, p. 138, 147, 151, 156, 160, 250-252, 254, 256, 262, 264, 265, 269-271, 276, 277; Opera lui Mihai Eminescu 2. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 130, 139, 143, 148, 153, 250 — 252, 255 — 259, 263, 265, 266-268, 271, 274, 378, 379. 581. Perpessicius, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor. I. [Bucureşti], ESPLA, [1957], p. 81 ; Eminesciana. Bucureşti, Minerva, 1971, p. 159. 582. Perpessicius, Legendă si adevăr în biografia eminesciană. TRIB-1, III (1959), nr. 24, 13 iun., p. 1 — 2. 583. Simion, E., în jurul personalităţii lui Eminescu. Note despre unele studii eminesciene. VR-2, XIX (1959), nr. 6, iun., p. 92-100. ’ 584. Kakassy, Endre, A jiatal Eminescu [Tînărul Eminescu]. Bucureşti, Alami Irodalmi es Muveszeti Kiadd, 1959, p. 75, 76, 77, 80, 81, 134-135, 242. ’ 585. Crohmălniceanu, Ov. S., Tudor Arghezi. [Bucureşti], ESPLA, [1960,] p. 219, 220. 586. Bulgăr, Gh., Cuvinte rare în opera lui Eminescu. LR, X (1961), nr. 1, p. 58 — 72. 587. Creţu, I., O traducere a lui Eminescu nevalorijicală încă. LR, X (1961), nr.6, p. 592 — 605. 588. Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor. II. [Bucureşti], EPL, 1961, p. 88, 89, 91, 93 — 95, 110; Eminesciana. Bucureşti, Minerva, 1971, p. 222, 225, 228—231. 589. Hărabăşan, Cornel, M. Eminescu la ,.Curierul din Iaşi". CBIBL, XV (1962), nr. 12, dec., p. 47 — 48. 590. Del Conte, Roşa, Mihai Eminescu o dell'Assoluto. Modena, Istituto di Filologia romanza della Univcr-sitâ di Roma, Societa tipografica Editrice Modenese, [1962], p. 160—161, 198—199, 258, 260—262, 293— 298, 322, 323, 329, 346, 391, 393-394, 423-444. Vezi şi nr. 870. 591. Kakassy, Endre, Eminescu diete es kolteszete [Viaţa şi opera lui Eminescu]. Bucureşti, Irodalmi konyv-kiado, 1962, p. 47, 66-76, 79-81, 94, 95, 111, 126, 137, 168, 176, 202-203, 206, 217, 218, 250, 281, 295, 322, 329, 334, 359, 412, 413. 592. Călinescu, G„ M. Eminescu. SCILF, XII (1963), nr. 1-2, 17-31. 443 593. Piru, Al., Satira eminesciană. LL, VII (1963), p. 115 — 136; Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965 p. 381; Studii eminesciene. [Bucureşti], Albatros, [1971], p. 190; Analize şi sinteze critice. Craiova Edit. Scrisul românesc, 1973, p. 107. 594. Bulgăr, Gh., Comparaţia la Eminescu. LL, VII (1963), 269—284 ; Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 243—257, 260—261. 595. Bulgăr, Gh., Eminescu despre problemele limbii române. Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1963, p. 6, 22 — 24, 52. ' 596. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Mihai Eminescu. Bucureşti, Edit. Tineretului, 1963, p. 38, 75, 77, 85, 101-103, 105, 106, 112-119, 120, 133-134, 146, 174, 186, 205, 255, 261-262, 273-274 (Oameni de seamă). 597. Guillermou, A., La ge'nese interieure des poesies d’Eminescu. Paris, Marcel Didier, 1963, p. 31, 54, 71, 76, 80, 81, 86, 100, 101, 136, 612. Vezi şi nr. 872. 598. Ursu, Horia, Momente din istoria românilor în creaţia literară. Bucureşti, Edit. didactică si pedagogică, 1963, p. 166, 169-170. ‘ ' 599. Vianu, T., Studii de literatură universală si comparată. Ediţia a Il-a. Revăzută şi adăugită. [Bucureşti], Edit. Acad. RPR, [1963], p. 565. ’ 600. Vianu, T., Expresia juvenilului la Eminescu. LR, XIII (1964), nr. 1, 13 — 19; Studii eminesciene, [Bucureşti], EPL, 1965, p. 452 — 461; Studii de stilistică. Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1968, 192—198 ; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 259—268; Eminesciana. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 137, 138, 140—146; Opere V. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 485—493. 601. Streinu, Vladimir, Eminescu, prozatorul narativ. GP, IX (1964), 1 mai, p. 1, 4; Eminescu. Arghezi. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1976], p. 74. 602. Perpessicius, Fantoma de la Ipoteşti. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 19—24. 603. Todoran, Eugen, Natura ca univers în poezia lui Eminescu. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 35—47. 604. Indrieş, Alexandra, Chipul femeii în opera lui Eminescu. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 56 — 62. 605. Oallde, Petru, Momente ale prezenţei lui Eminescu în Banat. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, p. 95—96. 606. Ivănescu, G., Problemele limbii lui Mihai Eminescu. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, 101 — 107. 607. Ciocan-Ivănescu, Rodica, Note asupra lexicului eminescian. ORIZ-T, I (1964), nr. 5, mai, 117—118. 608. Bucur, Marin, Receptări improvizate ale operei eminesciene. RITL, XIII (1964), nr. 2, p. 411—433. 609. Elorea, Rodica, Eminescu şi opiniile critice ale vremii sale. RITL, XIII (1964), nr. 2, p. 251—275. 610. Călinescu, G., Contradicţiile erei burgheze oglindite în ideologia lui Eminescu. VR-2, XVII (1964), nr. 4—5, apr.-mai, 25 — 33; Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 50. Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu, 1. [Bucureşti], EPL, 1969, p. X; Opera lui Mihai Eminescu, 1. Descrierea operei. Eminescu în timp şi spaţiu. [Bucureşti], EPL, 1969, p. X; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 34-35. ‘ 611. Tertulian, N., Semnificaţia critică şi polemică a pesimismului eminescian. VR-2, XVII (1964), nr. 4—5, apr.-mai, 34 — 52; Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965; p. 169; Eseuri. Bucureşti, EPL, 1968, p. 35. 612. Lima, Al., Motivul cosmic în opera eminesciană. VR-2, XVII (1964), nr. 4 — 5, apr.-mai, 53 — 67 ; Studii eminesciene. Bucureşti, EPL, 1965, p. 277; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 151, 152, 159; Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale. Studii sintetice. [Bucureşti], Edit. Cartea românească, [1973], p. 106, 107, 116. 613. Rusu, L., Eminescu şi Schopenhauer. VR-2, XVII (1964), nr. 4—5, apr.-mai, 102 — 118; Studii emines- ciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 122 — 124, 134 ; Eminescu si Schopenhauer. [Bucureşti], EPL, 1966, p. 28, 31-33, 65-70, 71, 109. ' 614. Ciopraga, C., Nocturnul în opera lui Eminescu. VR-2, XVII (1964), nr. 4—5, apr.-mai, 124 — 137 ; Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 304 ; Portrete şi reflecţii literare. Bucureşti, EPL, 1967, p. 11, 20, 21, 24; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 169, 171, 179, 180, 184. 615. Scridon, Gavril, Eminescu. TRIB-1, VIII (1964), nr. 23, 4 iun., p. 1, 5. 616. Tornea, Florin, Eminescu şi cerinţele dramei naţionale. TRIB-1, VIII (1964), nr. 23, 4 iun., p. 1, 8. 617. Vârgolici, T., Eminescu în presa socialistă. LUC-B, VII (1964), nr. 12, 6 iun., p. 4. 618. Simion, E., Plenitudinea şi contradicţiile omului romantic. GL, XI (1964), nr. 24, 11 iun., p. 5. 619. Cioculescu, Şerban, Universul rural eminescian. GL, XI (1964), nr. 24, 11 iun., p. 8; Varietăţi critice [Bucureşti], EPL, 1966, p. 237—240. ’ 620. Lumitrescu-Buşulenga, Zoe, Poetul şi înaintaşii săi. GL, XI (1964), nr. 24, 11 iun., p. 8—9. 621. Zaciu, Mircea, Intra muros. TRIB-1, VIII (1964), nr. 24, 11 iun., p. 1, 5. 622. Streinu, Vladimir, Eminescu şi cititorii lui. TRIB-1, VIII (1964), nr. 24, 11 iun., p. 2 ; Eminescu. Arghezi. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1976], p. 76. 623. Flora, Radu, Eminescu în Jugoslavia. TRIB-1, VIII (1964), nr. 24, 11 iun., p. 3. 624. Cioculescu, Şerban, Feericul nocturn. TRIB-1, VIII (1964), nr. 24, 11 iun., p. 4 ; Varietăţi critice. [Bucu-r reşti], EPL, 1966, p. 207. * 625. Gâldi, Ladislau, «Acest vajnic muncitor». TRIB-I, nr. 24, 11 iun., p, 7. 626. Popovici, Dimitrie, Poezia cetăţii umane, TRIB-1, VIII (1964), nr. 24, 11 iun,, p, 6-7, 444 627. Ivaşcu, George, Patriotismul lui Eminescu. C-B. 2, 1964, nr. 24, 12 iun., p. 3. 628. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu şi contemporaneitatea liti. FL-2, XIII (1964), nr. 24, 13 iun., p. 4—5. 629. Georgescu, Paul, Eminescu şi contemporanii săi (II). GL, XI (1964), nr. 25, 18 iun., p. 4. 630. Schlesak, Dieter, Deutsche Einflilsse in Eminescus Werk. NL, XV (1964), nr. 3, iun., p. 43—50. 631. Călinescu, G., Eminescu poet naţional. RITL, XIII (1964), nr. 2, p. 217—235 ; Studii eminesciene [Bucureşti], EPL, 1965, p. 22, 27, 28, 36; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 6, 7, 11, 12,20. 632. Ciobanu, Valeriu, Eminescu şi scriitorii ruşi. RITL, XIII (1964), nr. 2, p. 291—304. 633. Munteanu, Ştefan, Eminescu şi limba poetică a înaintaşilor. ORIZ-T, I (1964), nr. 6, iun., p. 21 — 37. 634. Ruffini, Mario, ,.Soarta’’ lui Eminescu în Italia. S20. IV (1964), nr. 6, p. 54—61. 635. Perpessicius, Din jurnalul unui editor. ST, XV (1964), nr. 5—6, mai-iun., p. 19—25. 636. Mureşan, Camil, Patriotismul poetului. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 26—29. 637. Zaciu, Mircea, E/igii. ST, XV (1964). nr. 5—6, mai-iun., p. 37—49. 638. Simion, Eugen, Eminescu şi Arghezi. ST, XV (1964), nr. 5—6, mai-iun., p. 84—91. 639. Ciopraga, Const., Eminescu şi Sadoveanu. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 92—101. 640. Nicolescu, G.C., Anii marilor frămîntări eminesciene. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 146—154; Studii şi articole despre Eminescu. [Bucureşti], EPL, 1968, p. 45, 47. 641. Constantinescu, Pompiliu, La o reeditare a lui Eminescu. ST, XV (1964), nr. 5—6, mai-iun., p. 187 — 194. 642. Antonescu, Nae, Interpretări lingvistice. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 209-^211. 643. Boeriu, Ion V., Ecouri shakespeariene în critica lui Eminescu. ST, XV (1964), nr. 5 — 6, mai-iun., p. 212 — 214. 644. Costa, Traian, Marginalii la un glosar eminescian. LR, XIII (1964), nr. 5, p. 501—515. 645. Gafiţa, Mihai, Povestitorul şi idealul uman. TRIB-1, VIII (1964), nr. 52, 24 dec., p. 2. 646. Popovici, D., Eminescu. SUBB, series Philologia, Fasc. 2, IX (1964), p. 17—32. 647. Todoran, Eugen, Eminescu : ,.Comedia cea de obşte”. AU—T. Seria şt. filologice, II, 1964, p. 109 — 153. 648. Găldi, L., Stilul poetic al lui Mihai Eminescu. Bucureşti, Edit. Acad. RPR, 1964, p. 68, 79—81, 87, 116,117,215. 649. Iliescu, Ion, Eminescu în Banal. Bibliografie de F. Moldovan. Timişoara, 1964, p. 62, 67 — 72, 105, 106, 108. (Biblioteca Centrală a Regiunii Banat). 650. Massoff, Ioan, Eminescu şi teatrul. [Bucureşti], EPL, 1964, p. 60, 95, 123, 140. 651. Perpessicius, Mihail Eminescu. în Mihail Eminescu (1850—1889). [Bucureşti, 1964], p. 25—27 (Text în rusă, litografiat). 652. Manolescu, Nicolae, George Bacovia. VR-2, XVIII (1965), nr. 1, ian., p. 115 — 128 ; Lecturi infidele. [Bucureşti], EPL, 1966, p. 63-65. 653. Şuteu, Flora, Observaţii stilistice pe baza dicţionarului poetic eminescian. LR, XIV (1965), nr. 1, [ian.- febr.],p. 45-63. ’ ' 654. Marino, A., Direcţii în studiile eminesciene. IL, XVI (1965), nr. 5, mai, p. 79 — 83. 655. Drăgan, Mihai, Eminescu şi teatrul. IL, XVI (1965), nr. 6, iun., p. 73 — 75. 656. Georgescu, Paul, Un controversat. Matei Caragiale. C-B2, 1965, nr. 27, 2 iul., p. 3. 657. Cuţitaru, Virgil, Cîteva aspecte de limbă literară la Eminescu. IL, XVI (1965), nr. 9, sept., p. 73—75. 658. Crăciun, Victor, N. lorga despre Eminescu. TRIB-1, IX (1965), nr. 47, 25 sept., p. 11. 659. Şerdeanu, Ion, Dor de împlinire în creaţia eminesciană. LL, IX (1965), p. 19—28. 660. Gâldi, L., O nouă încercare de exegeză eminesciană : ,.Melancolie”. LL, IX (1965), p. 39—52. 661. Nicolescu, G. C., Eminescu în critica şi istoria literară românească de pînă la 1944. LL, IX (1965), p. 67 — 77; Studii şi articole despre Eminescu. Bucureşti, EPL, 1968, p. 157, 159. 662. Dumitrescu, Ion, Introducere la un studiu despre ucenicia muncii artistice la M. Eminescu. LL, IX (1965), p. 79-100. 663. Dragomirescu, hi. I., Publicistica lui Eminescu. LL, IX (1965), p. 109 — 132. 664. Ursu, G. G., Iubita de la Ipoteşii — prototip al creaţiei eminesciene. LL, IX (1965), p. 151 — 169. 665. Bînzar, V., Codrul botoşănean în creaţia eminesciană. LL, IX (1965), p. 171 — 182. 666. Bălan, Nicolae V., Un prieten al lui Eminescu : Scipione Bădescu. LL, IX (1965), p. 205—221. 667. Demetrian, S.E., Literatura clasică indiană în poezia liti Mihai Eminescu. LL, IX (1965), p. 223—232. 668. Netea, Vasile, Din legăturile lui M. Eminescu cu Transilvania. Cîteva confruntări folclorice. LL, IX (1965), p. 241-268. 669. Piru, Al., Liviu Rebreanu. [Bucureşti], Edit. Tineretului, [1965], p. 64 — 65. 670. Tohăneanu, G. I., Studii de stilistică eminesciană. Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1965, p. 175, 180, 182, 183. 671. Philippide, Al., Eminescu şi gîndirea poetică. în Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 175, 179; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 49, 56. 445 672. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu si romantismul german. în Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 186, 187, 193, 194; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 63, 64, 70, 71 , Valori şi echivalenţe umanistice. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1973, p. 275, 277 —2S0, 282, 285. 673. Streinu, Vladimir, ,,Floare albastra ' şi lirismul eminescian. în Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 467 ; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, [1971], p. 273 ; Eminescu si Arghezi. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976, p. 55. 674. Bratu, Savin, Eminescu in recepţia critică a contemporanilor săi. în Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 635, 642, 647, 654. " 675. Iosifescu, Silvian, Eminescu pe fondul literaturii universale. în Studii eminesciene. [Bucureşti], EPL, 1965, p. 730, 736; Studii eminesciene. [Bucureşti], Edit. Albatros, 3971, p. 314, 321. 676. Todoran, Eugen, Alegoria ,,Luceafămlui”. în M. Eminescu. I. Creangă. Studii. Timişoara, Tip. Banatul, 1965, p. 36, 37. 677. Munteanu, Ştefan, Eminescu şi limba poetică a înaintaşilor. în M. Eminescu. I. Creangă. Studii. Timişoara, Tip. Banatul, 1965, p. 101. 678. Tohăneanu, G. I., Un leit-motiv eminescian : marmura. în M. Eminescu. I. Creangă. Studii. Timişoara Tip. Banatul, 1965, p. 104, 110, 111; Studii de stilistică eminesciană. Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1965 p. 175, 180, 182, 183. ' ‘ ' ‘ 679. Iliescu, Ion, Categoria de frumos în concepţia lui Eminescu. în ilf. Eminescu. I. Creangă. Studii. Timişoara, Tip. Banatul, 1965, p. 126, 140, 141. 680. Crişan, Al., Reflexe prometeice în poezia lui Eminescu. în M. Eminescu. I. Creangă. Studii. Timişoara, Tip. Banatul, 1965, p. 154 — 155. 6S1. Vianu, Tudor, Studii de literatură română. Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1965, p. 209, 210, 219—223 ; La societe litteraire ,.Junimea”, Bucarest, Edit. Meridiane, 1968, p. 131,134, 147 — 153 ; Opere 2. Scriitori români. Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 232—234, 246—251 ; Mihai Eminescu. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 275, 278, 291 — 297. 682. Platon, Maria, 1VI. Eminescu despre roman. CRO —I, [I] (1966), nr. 2, 19 febr., p. 8. 683. Georgescu, Paul, Proza eseistică. C —B2, 1966, nr. 8, febr., p. 3. 6S4. Netea, Vasile, Itinerar eminescian. GL, XIII (1966), nr. 21, 26 mai, p. 4 — 5. 685. Rău, Aurel, Cartea după Matei. ST, XVII (1966), nr. 5, mai, p. 69 — 74. 6S6. Popa, Marian, Proza şi oniricul. LUC-B, IX (1966), nr. 28, 9 iul. p. 2. 687. Zalis, H., Creativitatea romantică. Note despre proiecţia onirică şi psihologia erotică în poetica eminesciană. AT —B, III (1966), nr. S, aug., p. 6, nr. 12, dec., p. 8 — 9; Romantismul românesc. Eseu despre vîrstele interioare ale curentului. [Bucureşti], EPL, 1968, p. 89 — 91, 95 — 99. 688. Ardeleanu, Virgil, Proza lui Alexandru Macedonski. ST, XVII (1966)ţ nr. 11, nov. p. 56 — 72; Proza poeţilor. [Bucureşti], EPL, 1969, p. 108. 689. Georgescu, Paul, înnoire şi continuitate. C —B2, 1966, nr. 50, 16 dec., p. 3. 690. Todoran, Eugen, Mitul românesc în poezia lui Eminescu. AU-T. Seria şt. filologice, IV (1966), p. 9 — 94. 691. Cioculescu, Ş., Varietăţi critice. [Bucureşti], EPL, 1966, p. 192, 207, 237 — 240. 692. Curuci, Leonid, Aspecte ale artei eminesciene. Chişinău, Edit. ,.Cartea moldovenească", 1966, p. 6, 8, 96. 693. Rusu, L., Eminescu şi Schopenhauer. Bucureşti, EPL, 1966, p. 28, 31—33, 65—71, 109. 694. Popovici, K. F., Mihail Eminescu. Chişinău, Edit. ,,Cartea moldovenească", 1966, p. 73 — 78, 82. 695. Gorcea, Petre Mihai, Luceafărul, un mit original. ARG, II (1967), nr. 1, ian., p. 9. 696. Drăgan, Gh., Eminescu şi Bandelaire. AT-B, IV (1967), nr. 1, ian., p. 6. 697. Mardare,Mihai, Eminescu şi ,,Convorbirile”. CRO —I, II (1967), nr. 10, 11 mart., p. 7, 11. 698. Nestorescu, Andrei, Roma antică în viziunea lui Eminescu. TOMIS, II (1967), nr. 5, mai, p. 12. 699. Irimia, D., Naţional şi universal în concepţia despre artă a lui Mihai Eminescu. CRO-I, II (1967), nr. 24, 17 iun., p. 7. 700. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu şi Uimea miturilor. TOMIS, II (1967), nr. 7, iul, p. 1, 13. 701. Micu, Dumitru, Fantasticul în proza noastră actuală. GL, XIV (1967), nr. 45, 9 nov., p. 1, 6. 702. Noica, Constantin, Rostirea filozofică românească. Infinit şi infinire la Eminescu. CRO-I, II (1967), nr. 48, 2 dec., p. 9; Rostirea filozofică românească. Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1970, p. 81, 83. 703. Gheorghe, Fănică, Universul rural în opera lui Eminescu. LL, XIV (1967), p. 51 — 65. 704. Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 191, 221, 244, 337, 453. 705. Murăraşu, D., Comentarii eminesciene. Bucureşti, EPL, 1967, p. 86—87, 97—98, 140, 166, 183—184, 222-223, 303-304,355. ’ 706. Perpessicius, Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor. III. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 46; Eminesciana. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 364. 707. Pop, Augustin Z. N,, Mărturii . . . Eminescu. Veronica Micle. [Bucureşti], Edit. Tineretului, [1967], p. 3S, 49, 65. 70S. Raicu, Lucian, Liviu Rebrcanu. Eseu. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 155 — 156, 158, 343. 709. Regman, Cornel, Cârti, autori, tendinţe. [Bucureşti], EPL, 1967, p. 36, 105 — 109 270 — 272 282 284, 287, 2SS, 290, 291. ’ 446 710. Noica, C., ,,Critica raţiunii pure" in traducerea lui Eminescu. RAM-2, V (1968), nr. 4, 15 apr., p. 18. 711. Kopeczi, Bila, Le pariiculier et Vuniversel dans l'ocuvre de Mihai Eminescu. în Acta litteraria Academiac Scientiarum Hungaricac, Fasc. 3 — 4, X (1968), p. 255—264. 712. Creţu, I., Mihail Eminescu. Biografie documentară. Bucureşti, EPL, 1968, p. 32, 47 — 49 114 123-124, 126, 140, 141, 192, 308-309, 334. . ' 713. Kâjevnikov, Iuri, Mihai Eminescu i problema romantizma v rumănskoi liierature XIX v. Moscova Nauka, 1968, p. 81-91, 173. 714. Nicolescu, G.C., Studii si articole despre Eminescu. Bucureşti, EPL, 1968, p. 38, 45, 99—101, 129, 157 159, 162, 197. ’ ’ 715. Tomuş, Mircea, Cincisprezece poeţi. Bucureşti, EPL, 1968, p. 39 — 40, 50, 122. 716. Vatamaniuc, D., loan Slavici si lumea prin care a trecut. Bucureşti, Edit. Acad. RSR, 1968, p. 124-128, 134. ' 717. Papadima, Ovidiu, Eminescu şi folclorul din Transilvania. AT-B, VI (1969), nr. 1, ian., p. 8. 718. Botez, Alice, Eminescu, concepţia despre roman şi ,.criza romanului". LUC—B, XII (1969), nr. 6, 8, febr., p. 6. 719. Tănăsescu, Gr,, Andrei Nestorescu, Eminescu si Elada. RITL, XVIII (1969), nr. 1, [ian.-mart.], p. 43-55. 720. Cerbanu, Mircea, Mihai Eminescu şi teoria relativităţii. RLIT-4, II (1969), nr. 24, 12 iun., p. 20. 721. Philippide, Al., însemnări despre Eminescu. C, 1969, nr. 24, 13 iun., p. 3. 722. Ivaşcu, George, Univers împlinit. C—B2, 1969, nr. 24, 13 iun., p. 5. 723. Drăgan, Mihai, Lecturi eminesciene. ORO—I, IV (1969), nr. 24, 14 [iun.,], p. 6—7. 724. Sângeorzan, Zaharia, Exegeza eminesciană. CRO—I, IV (1969), nr. 24, 14 [iun.], p. 8. 725. Dimov, Leonid, Poetul de ieri, de azi, de totdeauna. LUC—B, XII (1969), nr. 24, 14 iun., p. 3. 726. Răzvan, Constantin, Eminescu şi muzica. CRO —I, IV (1969), nr. 25, 21 [iun.], p. 4. 727. Noica, Constantin, Ce curpind caietele lui Eminescu. ST, XX (1969), nr. 6, iun., p. 7 —13; Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii româneşti. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p. 33 — 34. 728. Cioculescu, Ş., Mihai Eminescu. Titanism şi Demonic. RLIT-4, II (1969), nr. 28, 10 iul, p. 3 ; Itinerar critic. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1973], p. 95. 729. Sorianu, Vlad, Aspecte epistemologice în lirica eminesciană. F-2, V (1969), nr. 7, iul, p. 22—23. 730. Călinescu, G., Opere 12. Opera lui Mihai Eminescu, 1. Bucureşti, EPL, 1969, p. X, 38, 60—62, 96—98, 127, 141, 147, 160-169, 173-251, 260, 295, 331, 337-338, 341, 350, 357-358, 381-382, 392, 396, 399, 401, 406, 408, 410,-411, 413, 420, 422, 424-427, 430, 432, 437-438, 442-443, 445, 447-448, 453-454, 456-457, 477-479, 481-482, 489, 496, 506, 518-521, 553; Opera lui Mihail Eminescu I. Descrierea operei. Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu. [Bucureşti], EPL, 1969, p. X, 38, 60, 62, 63, 140, 146, 158-165, 171-249, 258, 293, 329, 348, 379, 380, 390, 396, 397, 399, 404, 408, 411, 420, 423, 425, 436, 440, 441, 445, 446, 451, 476, 477, 479, 517, 518; Opera lui Mihai Eminescu 1. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 42, 63, 134, 149, 155, 168-176, 182-264, 274, 349, 424, 430, 447, 449, 450, 609, 621, 625, 648, 665, 675, 676, 677, 678, 679. 731. Balotă, Nicolae, Euphorion. Eseuri. Bucureşti, EPL, 1969, p. 439—442. 732. Duţu, A., Explorări în istoria literaturii române. Bucureşti, EPL, 1969, p. 161, 176, 177. 733. Pop, Augustin Z. N., Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu. [Bucureşti], Edit. Acad. RSR, 1969, p. 10, 57, 67, 89, 98, 186-187. 734. Stan, Elena, Poezia lui Eminescu în Transilvania. Bucureşti, EPL, 1969, p. 25, 35 — 37, 41, 45, 55, 60, 141, 148. 735. Albu, Corneliu, Mihai Eminescu — patriotul. C—B2, 1970, nr. 2, 7 ian., p. 8. 736. Philippide, Al., A gîndi poetic. C, 1970, nr. 3, 16 ian., p. 1, 2. 737. Balotă Nicolae, Spaţiul închipuirii. LUC—B, XIII (1970), nr. 3, 17 ian., p. 1. 738. Philippide, AI„ Eminescu şi folclorul. C—B2, 1970, nr. 33, 14 aug., p. 3. 739. Papu, Edgar, Nostalgia apropierii la Eminescu. RLIT—2, III (1970), nr. 39, 24 sept., p. 23. 740. Neamţu, Gheorghe, Aspecte antischopenhaueriene în creaţia lui Eminescu. SUBB, Series Philosophia, XV (1970), p. 69-77. 741. Roşu, Arion, Eminescu et l'indianisme romantique, Zeitschrift ăer Deutschen Morgenlăndischen Gesell-schaft. Bând 119, Heft 2, Wiesbaden (1970), p. 241-250. 742. Călinescu, G., Opere 13. Opera lui Mihai Eminescu (2). [Bucureşti], Edit. Minerva, 1970, p. 24 — 60, 65-67, 69-70, 80, 90-91, 102, 105-106, 112-119, 128-129, 133-134, 214, 232, 234, 240, 242, 249-250, 253, 259, 262-263, 270, 272, 274, 283 - 284, 286- 305, 307 - 312, 314 - 316, 318 - 319, 322-323,325-327,328-331, 338-342,344-345,351-361,364, 366-369,371-374,377-379, 389, 400, 403, 505, 507 — 508, 528, 546—556, 628; Opera lui Miha Eminescu 2. Filosofia teoretică. Teme romantice. Cadrul psihic. Cadrul fizic. Tehnica interioară. Tehnica exterioară. [Bucureşti], EPL, 1970, p. 21, 24, 25, 34-49, 51-53, 55, 66, 70, 90, 91, 106, 116, 119, 130, 132, 160, 168, 182, 186-195, 198, 200, 203, 205, 207, 209, 212-214, 216, 220, 221, 223-227, 236, 237, 239, 242, 243, 250-254, 256—259, 265, 269, 271, 276, 277, 443 —454; Opera lui Mihai Eminescu 2. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 10, 11, 121, 143, 148, 176, 181-188, 190, 193, 194, 197, 199, 201, 203, 206,209-211, 215, 447 218-223, 225, 226, 228, 235-238, 241, 245, 249, 250-252, 254, 25G-259, 267, 271, 272, 274, 278, 279, 301, 305, 456-467, 565, 589, 591, 594. 743. Philippide, Al. Consideraţii confortabile. Fapte şi păreri literare. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1970, p. 70, 202, 208. " 744. Vatamaniuc, D., Ioan Slavici. Opera literară. [Bucureşti], Edit. Acad. RSR, 1970, p. 152. 745. Perpessicius, Cuvin! înainte. TRIB— 1, XV, nr. 16, 22 apr., p. 4. 746. Bulgăr, Gh., Momentul Eminescu în evoluţia limbii române. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 9, 59 — 60, 70, 209-234, 243-257, 260-261. ' ' 747. Mîndra, V., Incursiuni în istoria dramaturgiei române. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 65, 69, 73, 86. 748. Papu, E., Poezia lui Eminescu. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 37, 68, 133 — 136, 156, 163, 164. 749. Perpessicius, Eminesciana. Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p. 33, 88, 142, 159, 164—211, 222—223, 225, 228-230, 231, 247, 318, 347, 364, 382, 397-398, 425 (Biblioteca pentru toţi). 750. Noica, Constantin, Eminescu ,,un uomo universale”. CRO —I, VII (1972), nr. 2, 14, [ian.], p. 8 — 9. 751. Barbu, Eugen, Gloria viclis. SAPT—1, 1972, nr. 67, 17 mart., p. 2, nr. 75, 12 mai, p. 2, nr. 88, 11 aug., p. 2, 4, nr. 103, 24 nov., p. 2, 4. 752. Ciopraga, Const., Eminescu : metamorfozele timpului liric. CL—1, 1972, nr. 12, 30 iun., p. 1, 3. 753. Condeescu, Dan, Paul Dugneanu, Prolegomene la o teorie a fantasticului. AMF, VII (1972), nr. 9, sept., p. 18-19. 754. Ceauşescu, Gh., M. Eminescu : ,.Scrisoarea IV”. LL, 1972, p. 436—440. 755. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Hyperionul românesc. CME, I (1972), p. 18 — 25; Valori şi echivalenţe umanistice, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1973, p. 255 — 259. 756. Balotă, Nicolae, Glose la ,.Memento Mori”. CME, I (1972), p. 43—46. 757. Cheie-Pantea, I., Nostalgia ,.stării de natură” la Eminescu si Leopardi. AU—T. Seria st. filologice, X (1972), p. 9-27. ' ' 758. Cuţitaru, Virgil, Cărţi si idei. [Iaşi], Junimea, 1972, p. 9 — 17, 26, 32 — 69; Eminescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 9,' 90, 104, 127, 226. ’ 759. Dumitrescu, Ion, Metafora mării în poezia lui Eminescu. Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 9, 90, 104, 127, 226. ' 760. Gheorghe, Fănică N., Mihai Eminescu. Analize si sinteze. [Bucureşti], Edit. didactică şi pedagogică, 1972, p. 86, 101, 106, 125, 146-157, 160-161, 'l93, 206-215; Ediţia a Il-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti, Edit. didactică şi pedagogică, 1977, p. 5, 159, 160, 214, 244—259, 262, 326—336, 361. 761. MacGregor-Hastie, Roy, The last romantic Mihail Eminescu. English versions and întroduction by... Ioiva City, University of Ioiva Press, 1972, p. XX, XXIII. 762. Nica, Ion, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1972], p. 3, 4, 14, 49, 98-100, 109, 361. ’ 763. Ornea, Z., Studii şi cercetări. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1972], p. 272—275. 764. Sanda, George, Veronica Micle. [Bucureşti], Edit. Cartea românească, [1972], p. 30, 130—131. 765. Todoran, E„ Eminescu. [Bucureşti], Edit. Minerva, 1972, p. 11, 54-72, 73, 79-80, 82-86, 117, 145, 149, 154, 155, 156, 157, 256, 284-295, 317-318, 319, 320, 365-366, 378, 383, 423, 425, 427, 560. 766. Ylad, I., Povestirea. Destinul unei structuri epice. Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p. 65, 288, 307, 313, 320. ' 767. Cioparga, Const., Dimensiuni ale fantasticului. CL—1, 1973, nr. 4, 28 febr., p. 1—2; nr. 5, 15 mart., p. 2. 768. Cioculescu, Şerban, Epoca marilor clasici. RLIT—2, VI (1973), nr. 26, 28 iun., p. 7. 769. Biberi, Ion, Fantasticul, atitudine mentală. ST, XXIV (1973), nr. 18, 16/30 sept., p. 23—26. 770. Ciopraga, C., Personalitatea literaturii române. Iaşi, Edit. Junimea, 1973, p. 26, 29 — 30, 34, 100 — 101, 107-108, 146, 193, 267. ’ 771. Drăgan, Mihai. Reacţii critice. [Iaşi], Edit. Junimea, 1973, p. 19, 313. 772. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Valori şi echivalenţe umanistice. Excurs critic şi comparatist. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1973, p. 177, 182, 196, 197, 219, 221, 228, 255, 259, 275, 277-279, 282, 285, 292. 773. Munteanu, George, Hyperion — 7. Viaţa lui Mihai Eminescu. Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p. 44, 46, 68-69, 95-97, 101, 111, 129, 136, 143, 159-161, 170-172, 257-258, 291, 297, 307, 308, 355, 359. (Universitas). 774. Tacciu, Elena, Mitologia romantică. [Bucureşti], Edit. Cartea românească, 1973, p. 29—30, 148—149, 234, 258, 261, 268-270, 285-286, 297, 303, 316, 317, 337, 346. 775. Zaciu, M., Ordinea şi aventura. Cluj, Edit. Dacia, 1973, p. 139. -776. Silvestri, Artur, Mecanismul uriaş. LUC—B, XVII (1974), nr. 2, 12 ian., p. 3. 777. Philippide, Al., Ceva despre ,.Floarea albastră”. CME, II (1974), p. 12 — 18. 778. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Din nou despre ,.Floare albastră”. CME, II (1974), p. 19—23. 779. Cernovodeanu, Paul, Eminescu şi cronografele româneşti. CME, .II (1974), p. 55 — 74. 780. Ţepelea, Gabriel, Pagini inedite despre Eminescu ale lui Sextil Puşcariu. CME, II (1974), p. 104 — 111. 448 781. Gafiţa, M., Faţa ascunsă a lunii. [Bucureşti], Edit. Cartea românească. [19741, p. 2S, 37, 55, 57, 58, 154, 158, 160, 161, 370—172, 374, 376, 178 — ISO, 394, 199, 200, 247, 24S, 25S, 273. ’ ’ 782. Ibrăileanu, G., Eminescu. Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 31, 54, 64, 72, 86—S7, 106 — 113 116, 118 123, 164, 1S6-1SS, 195, 204, 217, 23S, 314, 321, 322, 338, 345, 356, 383. (Eminesciana 2).’ ’ . ’ 783. Martin, Aurel, Metonimii. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1974, p. 170—191. 784. Popa, Mircea, Spaţii liieraie. Cluj, Edit. Dacia, 1974, p. 40—13. 785. Popovici, K., Eminescu. Viata şi opera. Chişinău, Cartea moldovenească, 1974, p. 32, 34, 35, 95 142 144, 150, 155, 157, 163, 199,' 263, 30S, 315, 520, 545, 546, 553. ................ ■786. Vintilă, Petru, Eminescu, roman cronologic. Bucureşti, Edit. Cartea românească, 1974, p. 30 — 31 37, 44, 51, S0, 107, 170, 171, 229, 236-237, 23S, 314-315, 340, 342, 7SS. ’ 787. Balotă, Xicolae, Poetul ţârii mitice. LUC — B, XVIII (1975), nr. 2, 11 ian., p. 1, 6. 788. Ciobanu, Xicolae, Geneza gindirii creatoare. LUC — B, XVJJT (1975), nr. 2, 11 ian., p. 2. 789., Petr.escu, Toana Em., ,,Icoana stelei cc-a murit”. TRIB—1, XIX (1975), nr. 3, 16 ian., p. 4—5. 790. Vaida, Mircea, Poeţi incomparabili. TRIB—1, XIX (1975), nr. 3, 16 ian., p. 8. 791Popa,-Mircea, Identitate şi ambivalenţă. TRIB—1, XIX (1975), nr. 3, 16 ian., p. 9. 7.92.. Scurtu, Xicolae, Noi date despre primul nostru eminescolog. •AMF, X (1975), nr. 1, ian., p. 103. 793. Chinezii, Ion, Semnificaţiile biografiei eminesciene. CL—1, 1975, nr. 1, ian., p. 2. 794. Petrovici, Ioan, Eminescu — poezia filozofică.' CL— 1, 1975, nr. 1, ian., p. S. 795. Tomuş, Mircea, Dimensiunile şi semnificaţiile mitului sentimental. TRAXS — 1, IV (1975), nr. 1. ian., p. 9-il. ’ 796. Tânâsescu, Grigore, Platonismul lui Eminescu. TRAXS—1, IV (1975), nr. 1, ian., p. 14 —15. 797. Barbu, Eugen, Eminescu —poetul nepereche. LUC — B, XVIII (1975), nr. 8, 22 febr., p. 8; CREL, 1975, nr. 4, p. 11 — 17. 798. Eivescu, Cristian, Mitologia universului poetic eminescian. AT —B, XII (1975), nr. 1, febr., p. 6. ,799. Voia, Vasile, în jurul ,,floi ii albastre”. ECHINOX, Vil (1975), nr. 1—2, ian.-febr., p. 9. 800. Dima, Al., Un exeget al lui Eminescu. SAPT— 1, 1975, nr. 222, 7 mart., p. 3. ■ 801. Rusu, M. X., ,,Regula” spaţiului eminescian. SAPT—1, 1975, nr. 223, 14 mart., p. 3. - •802. Mutaşcu, Dan, Direcţii fantastice în opera eminesciană. SAPT—1, 1975, nr. 225, 28 mart., p. 3, nr. 226, 4 apr., p. 3. ' 503. Pumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu şi vocaţia unim sală a culturii romane. MAXUSCRIPTUM, VI (1975), nr. 1, [ian.-mart.], p. 7 — 9. 804. Sadoveanu, Mihail, Georgc Oprescn, Perpcssicius, Arta lui Eminescu. MAXUSCRIPTUM, VI (1975), nr. 1, [ian.-mart.], p. 57 — 59. 805. Chinezu, Ton, Preztnţa lui Eminescu. MAXUSCRIPTUM, VI (1975), nr. 1, [ian.-mart.], p. 60 —63. 806. Pumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu şi citeva aspecte, ale visului. RITE, XXIV (1975), nr. 2, [apr.-iun.], p. 163— 172. 807. Cenuşescu, Gh., Civilizaţiile orientale in poezia lui Eminescu. RITE, XXIV (1975), nr. 2. [apr.-iun.], p. 179-191. ' 808. Munteanu, George, Modu! şi etapele autoinstruirii la Eminescu. RITE, XXIV' (1975), nr. 2, [apr.-iun.], p. 203 ■—210. 809. Scurtu, Xicolae, Jon Scuftu despre Eminescu. RITE, XXIV (1975), nr. 2, [apr.-iun.], p. 221—223. ■810. Bnrbu, Eugen, Eminescu (fragment). SAPT—1, 1975, nr. 235, 6 iun., p. 2. 811. Ciorba, Elvira, Funcţiile spaţiului închis. ECHINOX, VII (1975), nr. 6, iun., p. 14. •812. Pantiş, Petronella, Ipostaze ale euhti. ECHINOX, VII (1975), nr. 6, iun., p. 14—15. 513. Băileşteanu, Fănuş, Eul eminescian. CE— 1, 1975, nr. 7, iul., p. 10. 814. Dan, Sergiu Pavel, Sentimentul dual al existenţei — expresie a ,, em in csci a n i sin ului” poeziei lui Lucian Blagn. ST, XXVII, (1975), nr. 7, iul., p. 14 — 16. 815. Rogoz, Adrian, De ce n-a scris Eminescu liteiatuiă stiinţifico-fantasticâ h TRIB—1, XIX (1975), nr. 37, 11 sept., p. 6. ■816. Livescu, Cristian, Extaz si energic vizionară la Eminescu. SAPT—1, 1975, nr. 250, 19 sept., p. E 817. Călin, Liviu, Eminesciană. SAPT—1, 1975, nr. 257, 7 nov., p. 3. 518. Simion, Eugen, Resurecţia fantasticului. LUC —B, Xâ III (1975), nr. 45, S nov., p. 6. . 819. Martin, A., Eminescu, ses idees litiiraires et aitistiques. CREE, 1975, nr. 4, p. 18—30. 820. Călin, Vera, Romantic Tror.y in the Works of Eminescu. CHEI-, 1975, nr. 4, p. 59 — 68. 82E Barbu, Eugen, Contemporaneitatea lui Eminescu. CME, III (1975), p. 2S —3S. '822. Eogliinovski, Elena, Demon si demonism la Eminescu şi Lemiouiov. CME, (1975), p. 84 — 97. 823. Mânu, Emil, Două izvoare din bibliogi afia antumă a operei eminesciene. CME, II ( 1975), p. 196—199. 824. Tacciu, Elena, Poetica romantismului. RITL, XXIV (1975), nr. 4, p. 507 — 513. 825. Todoran, Eugen, Eminescu, poete romav.tique au-dclă du romantisme. S\X, II (1875), p. 5—10. 826. Ivaşcu, George. La scenogiaphie âcs idees chec Eminescu. SYX, II (1975), p. 11—18. o. 344 449 827. Popescu, Cristian, Le motif du ,,signe arabe" dans l'ceuvre d* Eminescu. SYN, II (1975), p. 19-2-1. 828. Muntean, George, Emincscu dans la litteraturc universelle. Esquisse d'un bilan. SYN, II (1975). p. 25-30. 829. Anghelescu, Mircea, Literatura română şi Orientul. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 162. 830. Barbu, N., Noi şi clasicii. Bucureşti, Edit. Emincscu, 1975, p. 94, 110—111. 831. Beşteliu, Marin, Realismul literaturii fantastice. Craiova, Edit. Scrisul românesc, 1975, p. 47, 103, 126 — 127, 138. S32. Bhose, Amita, Influenţa indiană asupra gîndirii lui Eminescu. Bucureşti, 1975, p. 59—78, 89, 100, 107 (Teză de doctorat). 833. Caracostea, D., Studii eminesciene. Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p. 27, 34, 36, 42, 93, 95, 106, 113, 142, 287, 317, 376, 441, 449-459. 834. Cazimir, Şt., Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu. Bucureşti, 1975, p. 13 — 15, 16, 20, 24 — 26, 28-29, 33-35, 39, 41, 44, 48-51, 57-61, 63-66, 69, 71-73, 82, 84, 87, 91, 97, 104-106, 108, 113. 835. Nicolescu, Vasile, Starea lirică. Eseuri. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1975], p. 15—16. 836. Ornea, ZJunimea şi Junimismul. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p. 49, 50, 139, 479, 481, 498,499. 837. Tohăneanu, G. I., Expresia artistică eminesciană. [Timişoara], Edit. Facla, 1975, p. 22, 146, 152, 153, 157, 159, 160, 172, 176-178, 181. 838. Rusu, Li viu, Eminescu peste timpuri. ASTRA, 1976, nr. 1, [ian.-mart.], p. 7. 839. Micu, D., Eminescu şi literatura română de azi. ST, XXVII (1976), nr. 1, ian., p. 5 — 8. 840. Tomuş, Mircea, Supremul vis al poeziei eminesciene. TRANS—1, V (1976), nr. 1, ian., p. 9—11. 841. Mărgineanu, N., Orizontul filozofiei si literaturii lui Eminescu. ORIZ —T, XXVII (1976), nr. 6, 13 febr p. 3. 842. Ciopraga, Const., c ...cu am să dau samă...». MANUSCRIPTUM, VII (1976), nr. 2, [apr.-iun.], p. 36-39. 843. Gâldi, Ladislau, Introducere în stilistica literară a limbii române. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 45, 53, 99, 103, 127, 139, 213, 215, 225, 248, 254, 255, 260, 263, 281. ’ 844. Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Eminescu — cultură şi creaţie. Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976, p. 28, 74, 77, 84, 85, 88, 99, 103, 136-146, 155-161, 177, 194, 197, 210, 215, 215-218, 220, 259-263, 282. 345. Raşcu, I. M,, Eminescu şi cultura franceză. Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p. 20—21, 28, 51, 69—71, 80, 107-109, 126, 136, 172, 187, 203-208, 210-225, 340-342, 368. 846. Pagini vechi despre Eminescu. Antologie, texte stabilite, note şi prefaţă de Gh. Bulgăr. [Bucureşti], Edit. Eminescu, 1976, p. 43, 91, 133, 171, 19S. 847. Petrescu, Ioana Em., ,,S-ar naşte lumina lumină". CRO—I, XXII (1977), nr. 2, 14 ian., p. 1, 7. 848. Pop, Augustin Z. N., Cînd a venit Eminescu la Iaşi. CRO—I, XXII (1977), nr. 2, 14 ian., p. 5. 849. Maşek, Victor Ernest, Scepticismul învins. LUC—B, XX (1977), nr. 3, 15 ian., p. 1, 6. 850. Munteanu, George, Eminescu — scriitor naţional şi universal. LUC—B, XX (1977), nr. 3, 15 ian., p. 8. 851. Ciopraga, Const., Trecere—petrecere. TRIB —1, XXI (1977), nr. 3, 20 ian., p. 1, 3. 852. Vlad, Ion, Glose eminesciene. TRIB—1, XXI (1977), nr. 3, 20 ian., p. 2. 853. Petrescu, Ioana Em., Cosmologie eminesciană. TRIB —1, XXI (1977), nr. 3, 20 ian., p. 4. 854. Băileşteanu, Fănuş, Emiscogonie. ST, XXVIII (1977), nr. 1, ian., 1977, p. 7 — 8. 855. Livescu, Cristian, Avatarurile înţeleptului în ,.Memento mori”. ST, XXVIII (1977), nr. 1, ian., p. 10. 856. Nişcov, Viorica, Eminescu şi Novalis. CME, IV (1977), p. 122—140. 857. Oprea, Al., Perpessicius şi mirajul ediţiei integrale a operei eminesciene. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1, [ian.-mart.], p. 6 — 22. 358. Vatamaniuc, D., Eminescu pe drumurile străbunilor săi. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. 1, [ian.-mart.], p. 37—40. S59. Vlad, Ion, Pompiliu Constantinescu. Pagini dintr-o proiectată monografie. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. I, [ian.-mart.], p. 58—60. - 860. Constantinescu, Pompiliu, Eminescu si tehnica simfonică a poemului. Proza poetică a lui Eminescu. Eminescu poet păgîn. MANUSCRIPTUM, VIII (1977), nr. I, [ian.-mart.], p. 66—72. 861. Zamfir, Mihai, Constituirea mitului eminescian : glose despre un mit modern. VR—2, XXX (1977), nr. 4. apr. p. 7—15. S 862, Bart, Jean, C. Calmuschi şi G. Orleanu, Sărmanul Dionis. Poemă scenică în 5 tablouri. Scoasă şi adaptată pentru scenă din nuvela ,,Sărmanul Dionis" şi poeziile Iui Mihail Eminescu. în Omagiu lui Mihail Eminescu. Cu prilejul a 20 ani de la moartea sa. 15 ianuarie 1850 — 16 iunie 1889 — 16 iunie 1909. Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., 1909, p. 156—185 (Comitetul Comemorării— Galaţi). 863. Dragomir, State, Sărmanul Dionis. (Piesă în trei acte şi cinci tablouri extrasă din nuvela cu acelaşi nume a lui Mihail Eminescu. Iaşi, Editura Librăriei Socec & Comp. Societate anonimă, 1909, 59 p. 450 H 86-1. Dima, Al., Dezbateri critice. [Bucureşti], Edit. Eminescu, [1977], p. 152. 865. Gherasim, Vasilc, Mihai Eminescu. Studii şi articole. Ediţie alcătuită, prefaţă şi bibliografie de George Muntean. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 50 — 55, 58, 60, 62, 65, 66, 71, 89, 90, 92—94 (Eminesciana 8). S66. Tagliavini, Carlo, L'opera. în Mihai Eminescu în critica italiană. Texte alese şi traduse de Radu Boureanu şi Titus Părvulescu. Argument de Radu Boureanu. Prefaţă de Ştefan Cuciureanu. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 34 — 52, 72 (Eminesciana 9). 867. Ortiz, Ramiro, Eminescu, poetul român al pădurii ţi izvoarelor. în Mihai Eminescu in critica italiană. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 103—110. 868. Cianciolb, Umberto, Introducere. în Mihai Eminescu in critica italiană. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 152, 569. Lupi, Gino, Mihai Eminescu. în Mihai Eminescu in critica italiană. Iaşi, Edit. Junimea, .T977, p. 172-181. ' 570. Del Conte, Roşa, Ut pictura poesis: sensibilitatea cromatică a lui Eminescu; Secretul ,,musicalitălii" eminesciene; Simbolismul materiei. In Mihai Eminescu in critica italiană. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 207, 209, 210, 221, 228, 240. 871. Scorpan, Grigore. Mihai Eminescu. Studii şi articole. Ediţie, bibliografie şi indice de nume do Virgil Andriescu. Introducere de G. Ivănescu. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 196, 197, 209, 215, 218, 263, 264 , 269, 270 , 289, 290, 328 (Eminesciana 10). 872. Guillermou, Alain, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu. Cu un cuvânt al autorului către cititorii români. Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pirvau. Iaşi, Edit. Junimea, 1977, p. 49, 50, 76, 97, 98, 105, 107-112, 115, 116, 132, 136, 137, 220. 873. Ciobanii, Victor, Aspecte ale fantasticului eminescian. RILT, XXVI (1977), nr. 2, [apr.-iun.], p. 205 — 213. 874. Creţia, Petru, Alte pagini de proză. MANUSCRIPTUIM, VIII (1977), nr. 3, [iul.-sept.], p. 8 — 12. ■ u INDICELE NUMELOR PROPRII DIN PROZA LITERARĂ A LUI EMINESCU* A A.Croajă 318 Adam 121, 152, 157, 168, 169 Adonis 120-122, 124, 152, 156, 157, 159, 171, 267 Ahasver 283, 287 (Ahasverus) Ahasverus vezi Ahasver Alee (Alecu) 143 Alecsandri 185 Aleeu vezi Alee Alesandru cel Bun vezi Alexandru cel Bun Alexandru 289, 291 Alexandru-vodă vezi Alexandru cel Bun Alexandru cel Bun 93, 94, 100 (şi Alexandru-vodă), 101 (Ale-xandru-vodă), 293 (Alesandru cel Bun) Alexandru Macedon 143 Almanzor 254 ) Alvnrez (marchizul) 255 Amalin 326 Ann vezi Anicn Ana (Dona) 253, 255, 256 Ana (ordinul sfintei) 294 Angola 243, 214 A n (j el o 258, 261-264, 266, 268272 Auiea 307, 309 şi Ana) Annn 291 Antinous 121, 146, 156, 169 Apoll 125, 126, 146, 172; Apolo* 146 Apusul 311 Arabia 107, 139 Archaeus 280, 282, 233, 2S6 Arpad 178 Assapli 210 Atos (Muntele) 308 Aurora 122, 152, 157, 169 Axente "'204 B II (princesa) 289 Balint * 204 Bnltaznr 250 • Beethoven 279, 280, 284 Belizar 293 Berlin 317 Bertrand (vezi Ermll) 114, 117 Bianelrl (marchizul) 131, 150, 165, 175 Bianehl (palatul) 127, 128, 145, 146, 162, 173 Bilhao 256 Bogdan Vodă 303 Boromeo 251 Braşov 328 Bucureşti 177, 184, 185, 226, 232 Bugeag 242 Bujor 237 Burghardt, L. 317 Buzdugan mazilul 303 c Canova 191 Carpaţi 212, 221 Caslclmnro (marchizul) 120, 124, 127, 129-131, 145, 147, 148, 150, 153, * 154, 156, 162-165, 168, 172-176 Cătălin 296 Cezar 1 vezi Cezara 2 Cozar 2 274, 275 Cezar 3 298 Cezar4 282 Cezara1 120, 123-133, 145-148, 150, 152-154, 156, 159-168, 170-176 Cezara2 263 (şi Cezar), 264 (şi Cezar), 265—273 Chipru 241 Chiriţa (cucoana) 293 Cîmpul Libertăţii 198 Cleopntrn (vezi Elis) 114 Cluş *187, 222 Coltuc Birzen (vezi Coltuque Bar-zc) 317 Coltuque Barze (vezi Coltue Birzen) 317 Constantin Cnraggio (vezi Tacite Cnraghloslie) 317 Constantin Urlatorlnnu vezi) Costeft Urlă) 317 Constantinopole 293 Copenhaga 185 Costea Urlă (vezi Constantin Ur-lătorlnnu) 317 Craiova 286 Crist vezi Cristos * Singurele modificări, aduse formei numelor proprii din text sînt înregistrarea lor la nominativ şi, în 3 cazuri, ortografierea corectă. Singurele modificări aduse succesiunii elementelor înregistrate sînt : a, postpunerea prenumelui în cazul numelor de persoane istoric atestate : Reni, Guldo ; b. postpunerea calificativului de categorie antepus de Eminescu : Castclmare (marchizul). Cînd mai multe nume desemnează acelaşi personaj, s-au făcut trimiterile necesare. Cînd acelaşi nume desemnează mai multe personaje, am separat trimiterile prin numerotare cu exponent: Cezara J, Cezara 2. Cifrele (şi, într-un caz, numele) marcate prin asterisc (*203, *Vasi)e) trimit la nume proprii Ia care Eminescu a renunţat in cursul redactării şi care apar in variantele de Ia subsol. Am cules cu corp de literă special numele de personaje eminesciene pentru a le deosebi de numele istorice, geografice şi mitologice, deşi sîntem conştienţi de faptul că toate fac parte din acelaşi inetasistem autonom. 453 CrWtos 121, 169, 293 iCrinE 218 tl-Iristos. Curcă 301, 302 1) Dada" {vezi Unchii»1) 232* Daminn (dascălul) 303 Darnian (Dăminn) Cuşniălungu 301, 302 ’ Dan 101-108, 110, 111, 113 Delos 122, 157, 169 Diana 122, 157, 169 Dibici-Zabalkanski 95 Dionls 94-96, 9S- 100, 108, 1 10 - 113 Doefiln 1 232 Dochia 2 293 Drajna 234 Drăgan Ciulă 309 Dreyluss 258 Dumas 177 E Eden 152 Egipet 1 14, 246, 247, 261 Eliogabal 184 F.lls 114-116 Kllse 144 Ella 256, 257 19111 {vezi Uliu) 269, 270 Eol 291 Kruill 115— 117 Ennil (sfînlul) 114 Eirunlaclilo Cklsăll|ă 299, 301, 302 (Ernulapie 1‘lsăliţă) Estevan Do Las Jurndorcs (vezi Slan Înjurătură) 317 Europa 179 Eullianusius 123 — 125, 127, 130, 132, 149, 157, 159, 161,’ 164, 169-173, 175 Eva 121, 133, 147, 151, 152, 157 169, 176, 203, 274 F Fiulja 203, 221 Ernucesco 120. 121, 123 —126, 130, 131, 148, 150, 156, 157,' 159 — 161,164, ' 165, 168— 172, 175, 176 Franţa 179, 180 Ftoma Ini Culbeci {vezi Turna lui Culbeci) 301 G Gabriel (arhanghelul) 293 finjus vezi Gnjus Iu Mus Cucsar Octnvlnn August Gajus Iullus Cnesar Octavlan August (Gajus: Octavlan August, vezi Erruil) 114, 117 Gane [Costache] 293 Gangele 276, 277 Garrick 98 Gautier, ThtSophile [sciis: Teoph-ile Gauthiur] 113 (Icorgcs (vezi Iorgu ') '296 Germania 181, 1S6 Gheena 209 Gheorghe a Iul Iun a lui 5ava * Cotcodac 302 Gheorghie (sfintul) 99 II Ilagar 239, 241 Ham 279 Hamlet 266, 272 Hîrliu 303 Hoffmann [E.T.A.] (scris: Hoif-man) 313 Homer 97 Hristos vezi Cristos i /. [Ieronim] [vezi Ieroulm) 125, 161, 172 Iafit 279 Iancu, [Avram] 204 Iaul (vezi Ionul) 234 Ianoş 209 Iaşi 100, 292, 309 lepth sin Gibtid 239 Ierichon 128, 162, 173 Ieronim 119 — 121, 123 — 127, 129- 132, 145, 147-150, 153, 155—157, 159 — 165, 168 — 176 Ierusalim 238 Ieruşalaim 240 Iezechil 239 litlmle Fedeleş 300 Iile a lui \ecujnl 301 * lima 178 India 276 Ioan 1 184, 188, 190-191, 199, 200, 205, 211-214,' 216 (si Ion), 216 — 218, 222, 224, 225 Ioan 2 vezi Ion ttl Măriei Ionn 3 vezi Ioan Vestirnie Ioan Vestirnie 288 {si Ioan). 289, 290 (Ioan), 291 (Ioan) Ionul {vezi lani) Ion 1 vezi Ioan 1 Ion 2 al .Măriei 307 {şi Ioan) Iorgu1 {vezi Georges) 295 Iorgu 2 305, 306 IoslI (înţeleptul) 309 Iosil (moş) 310 Irimlc 322 Isaia 232 Isis 247 Isruull 240 Israil 238, 24 1 Ist van 208 Italia 145, 150, 212 Iuda 218 i Implratul Codrilor (vezi Avram [Iancu]) 204 J Jokai, Mauriciu 17S Jusunian 293 K Kant 278, 2S3 Kock, Paul de 316, 397 KOnigsberg 2/8 Kostaki, Veniamin 294 L Lear (regele) 306 Lete 104 Levy 219, 240, 241 (l.evy Ca nuna) LIII vezi Idila Llllu {vezi EIII) 269, 270, 271, 272 (Lllll), 273 (LIII) LlUi vezi Llllu Lot 240 Lvs (doctorul de) 262, 264, 265, 268, 271 M M, E. [Mihail Eminescu ] 317 Madrid 256 Maica Domnului 183, 103, 208 Maria 1 96 Marin 2 103, 105- 111, 140, 141 Maria 3 211 Marin 4 — ţiganca 306 Marin 1 307 (inadvertenţă pentru Anien) Marin 6 313-315 Maria Magdalena 222 Marte 327 Mavrocordat (Vodă) 301 * Mărlonra {şi Marloarn) (domniţa sau doamna) 303 . Meiesleu (popa) 299 Memfis (si Memphis) 246 217, 249 ' Mihail (arhanghelul) 159, 170, 123 Mircea cel Mare 93 illron (moş) 306 Mltruţă (iniţial: Vaslle) Buruiană (vezi Vaslle Buruiană) 301 Moldova 292, 293, 304, 309 Moruz-vodă 309 Murăş vezi Mureş Mureş 202 (Mtirăs), 206 210 214 ’ 454 N Napoleon 283 Xcagu a Iul Solomo» 301 Ncva 235, 236 Nicodim rarpulae 299, 300 Nicolaie (sfîntul) 321 Nilul 246, 247, 249 Xiţă-a Flonrei 218 (şi Ni(ă), 219 - 220 (Nlţfi) Noe 279 Nord (regele) 237 Nordul 194, 236 Nubia 246 O Orcana 151, 152 Octnvlnn August vezi Gaius Iu-lius Cncsnr Oclavian August Ofelia 99, 183 (Ophclia) Olcnnu [vezi Vasllc Creangă) 305 Ondo 138 Onufrei 1 120, 121, 123, 156, 168- 170 Onufrei 2 303 Orientul 113, 210, 221,236 Orion 122, 152, 157, 169 Ossian 237 P Palestrina 190, 229, 232 Palma, Giacomo 120, 156, 169 Paris 293 , 317 Păros 128, 146, 173 Pepelea 188, 322 Pclrică Câmpie Molie[c ] (vezi Petri eă Moft) 317 Pctrlcă Moft (vezi Pctrlcă Complc •Moft [cJ) 317 Petru cel Marc 308 Piiitilic Iluehllnt 299- 301 I’itagora 98 Platon 98 Pocsis 192-194, 196, 198, 199, 201, 204, 213, 222, 223, 224, 233, 237 Polonia 101 Pompeii 226 Porfirie Rufa 306-308 Puszta 324 11 Ramses 380 Reni, Guido 293, 391 Illvon 111, 113 Rodopo 247-249, 261, 380 Roma 212 România 94, 177, 179, 234, 293 Rossler, |Robert) 197 Rubcn 1 100- 102, 110, 111, 113 Rubcn 2 239, 240 s Sahara 276 SamoiI judecătorul 241 Sand, George [scris: Georges Sand] 316 Satana 102, 111, 119, 155, 168, 178 (Satan), 192 Schubert, L. 317 Scoţia 177 Scmiramida 210 Sevilla 240, 255 Shakcspeare 99, 183 Sibila 312 Sibir 236 Sim 279 Sion 238-240 Şiretul 304 (şi Siretiul) Socola 101 , Sofln 1 190- 193, 200, 216, 224 Sufla 2 230, 231 Solomon 308 Spania 101, 252, 254 . Stan înjurătura (vezi Estevnn Do Las Jurudorcs) 317 Sturza, Mihail Grigore 293 Sturza, Sandul 309 Suceava 239, 241, 293, 303 Sucevei (valea) 304 Sudul 194, *200 Susana 290 Ş Şobolţol 298 Şoltuz 306 Ştefan 238, 241 T Tache Caragliiozlle (vezi Constantin Carrngfo) 317 Tasso, Torquato 177, 181, 186, 317 Tcrintc (moş) 221 Tin (regele) [faraonul] 246—248, 251, 282, 286 Tonder Zurgălău 301, 302 Tolla (vezi Elis) 114 Toma lui Culbeci (vezi rtoitia lui Culbeci) 302 Toma Nour (sau numai Tomn) 181-184, 186, 191, 192, *198, 200, *203, 216 —'218, 221, 222, 230, 232 Tomei (duminica) 198 Torino 185 Traian 293 Transilvania *179, 197, 204, 212 Tudor Mesteacăn 103 ’ V Vasile (sfîntul) 301 Vusile Buruiană (vezi Mllrufă Buruiană) 302 Yasllo Creangă 301, 305, 307, 309 Văsăllo Cotcodac (vezi Glicorglte a lui Ion a lui Sara* Cotcodac) 301 Venera 145 Vonlamln 322 Yenus 120-122, 152, 156, 157 168, 169 z Zoroastru 104, 106, 107, 111 455 INDICE DE AUTORI ŞI DE NUME ISTORICE DINAFARA TEXTULUI LUI EMINESCU A Ab 423 About, Edmond 37, 346 Adamescu, Ghcorghe 29, 67, 78, 426 Aderca, F. 439 Agârbiceanu, Ion 371 Al- Gcorge, Scrgiu 402, 405, 409, 419 Albu, Corneliu 447 Alecu, Yiorel 435 Aîecsandri, Yasile 21, 22, 29, 35, 36, 39, 54, 60, 64, 68, 332 336, 351, 365-367, 376, 390; 394, 395, 397, 399, 441, 442 Alexandrcscu, Grigore 21, 68 Alexandru cel Bun 32, 340, 410 Alexandru Macedon 384 Anagnostache George 433 Andriescu, Yirgil 451 Andronescu-Caraioan, Pompiliu I. 442 Andronic, S. 349 Anestin, Victor 425, 430 Anghelescu, Mircea 427, 450 Anineanu, Harta 68 Antinescu, Zaharia 366 Antonescu, Nae 445 Apostolescu, N. I. 435 Arany, Jânos 26 Ardeleanu, Yirgil 427, 434, 446 Arghezi, Tudor 427, 439, 441, 442, 444-446 Aristotel 338 Asachi, Gheorghe 68, 391 Audebrand, Philibert 343 B Babeş, Vincenţiu 358 Bacovia, Gcorge 445 Badea, Ştefan 71 Baiculescu, G. 357 Bais vezi Weiss, Le Colonel Baldaens, 419 Balotă, Nicolae 447 — 449 Balş, Constantin 394 Balzac, Honor4 de 8, 392 Banerji, S. C. 402, 406 Barbu, Eugen 448, 449 Barbu, N. 450 Bariţ, Gcorge 363 , Baronzi, G. 366 Bart, Jean 450 Basso, Ugo 432 Baudelaire, Charles 21, 387, 446 Baudoin 351 . Baumgartcn, Alexander Gottlieb 338 . Bazin, M. 383 Bădescu, Scipione I. 367, 433, 445 Băileşteanu, Fănuş 449, 450 Bălan, Nicolae Y. 445 Bălcescu, Nicolae 26, 27, 346 Bărnuţiu, Simion 359, 363 Beldiman, Al. 89 Bcrnardin de Saint.Pierre, Jac-ques Henri 383 Beşteliu, Marin 450 Bhose, Amita 4, 18, 70, 335, 409, 450 Biberi, Ion 434, 448 Birou, Veturia 375 Bitay, Arpad 435, 436 Bînzar, V. 445 Blaga, Lucian 449 Bodnărescu, Samson 39, 378 392, Boeriu, Ion V. 445 Boeşteanu, George A. 432 * Bogdan II 394 Bogdan III 394 Bogdan, Alexandru 416, 438 Bogdan, N. A. 75, 341, 424, 436 Bogdan-Duică, G. 11, 22, 41, 43, 47, 76, 225, 333, 346, 358, 359, 366, 367, 369, 371, 372, 400, 402, 403, 424, 429, 430, 432, 433, 438-440 Bogrea, Yasile 425 Bolintincanu, D. 364, 369 Bopp, Franz 383, 396, 403 Botez, Alice 447 Botez, Constantin 6, 11, 12, 47, 97, 426 Botez, Corneliu 349, 438 Botez, Octav 380, 433 Boureanu, Radu 451 Boz, Lucian 433, 439 Bratu, H. 434 Bratu, Savin 446 Brădean, Traian 81, 427 Brătescu, G. 367 Brătescu-Voineşti, Ioan Al. 438 Brâncuş, Elisabeta 68 Breazu, Ion 426 Brezianu, Andrei 435 Brumaru, A. I 428 Bucur, Marin 444 Bucur, Septimiu 344, 435 Bucuţa, Emanoil 442 Budai-Deleanu, I. 393 Buddha (Siddhartha Gautama) 382, 402, 405, 407, 410, 412, 414, 419, 420 Bulgăr, Gh. 49, 67, 335, 434, 437, 442-444, 448, 450, 451 Bumbac, Ion (Ioniţă) 65 Burdun,. George 441 Burke, Edmund 338 Burlă, Matilda vezi Cugler, Ma-tilda Burlă, Yasile 90, 384 Burnouf, E. 402, 403, 414, 415, 420 Buză, Magdalena 451 Byron, George Cordon Nocl 348, 382, 415 c C.M. 427 C. Op. vezi Oprescu, Constantin 425 C. U. 434 Cacovean, Ştefan 66 Caillois, Roger 428 Calmuschi, C. 450 Cantemir, Dimitrie 340, 378, 3S5, 387,396 Cantemir, Traian 434 Caracostea, D. 367, 433, 438, 440, 441, 442, 450 Caragiale, Costache 22, '397 Caragiale, Ion Luca 7, 8, 9, 10, 21, 31, 372, 397, 401 Caragiale, Iorgu 90 456 Caragiale, Mateiu 445, 446 Caraioan, Pompiliu 442, 443 Cardaş, Gh. 7, 438, 440 Carmen Sylva 86 Carol V 343 Carp, M. 442 Castera, J. 419 Cazaban, Al. 441 Cazacu, Boris 68 Cazimir, Şt. 450 Cazotte, Jacques 380 Călin, Liviu 449 Călin, Vcra 449 Călincscu, Aurel 8, 442 Călincscu, G. 10, 11, 41 — 47, 57, 63, 80, 82, 242, 331-335, 339, 343-345, 347-352, 357360, 370, 376-381, 383-386, 388-390, 392-396, 398-401, 404, 405, 408, 409, 411, 413, 414, 417-419, 429, 433-436, 439 — 445, 447 Călincscu, Şt. 59 Ceauşescu, Gh. 448, 449 Cerbanu, Mircea 447 Cernovodeanu, Paul 448 Cerri, Cajetan 349 Chajas, A. 442 Chamisso, Adalbert von 33, 342, 351, 370 Cheic-Pantea, I. 448 Chendi, Ilarie 8, 331, 356, 370, 437 ■ Chezy, A. de 415 Chinezii, Ion 449 - Chiseliţă, Artemie 392 Chintescu, IMihail 336 Christiani, Emerich 357, 375 Cianciol6, Umbcrto 442, 451 Ciobanu, Fulvia 67 Ciobanii, xsicolae 434, 449 Ciobanu, Valeriu 427, 445 Ciobanu, Victor 451 Ciocan-Ivănescu, Rodica 444 Cioculcscu, Şerban 19, 436, 444, 446-448 . Ciopraga, Constantin 444, 445, 448/ 450 Ciorba, Elvira 449 Ciornei, S. 5 Cipariu, Timotei 58, 64 Ciurdariu, Mihai 402 Ciureanu, P. 443 Cloşca (Ioan Oargă) 367 Codrescu, T. 393 Codru-Drăguşanu, Ion 349, 364 Cojocariu, Teodor 357 Colorian, Alexandru 43, 44, 46, 80, 334, 352, 377, 379, 389, 390, 394-396, 427 Comănescu, I. 78, 425 Conaclii, C. 60 Condeescu, Dan 448 Constantinescu, Pompiliu 371, 426, 433, 438-442, 445, 450 Costa, Traian 61, 99, 104, 112, 402, 445 Costa-Foru, Anca 4 Coşariu, Nicolae 375 Coşbuc, George 71, 365, 416 Cotta, Ion 357 Crăciun, Victor .445 Creangă, Ion .30, 35, 36. 54, 64, 68, 332, 335, 346, 369, 392, 446 Creţia, Petru 4, 351, 352, 373 — 375, 377, 382, 391, 393, 401, 430, 435, 451 Creţu, Ion 67, 80, 167, 355, 426, 434, 443, 447 Cristea, Illes 437 Crişan (Marcu Giurgiu) 367 Crişan, Al. 446 Crohmălniceanu, Ov. S. 434, 443 Cronicar 439 Cuciureanu, Ştefan 451 Cugler, Matilda 392 Curuci, Leonid 446 Cusin, Alex. 425 Cuţitaru, V. 434, 435, 445, 448 Cuza, A. C. 5, 77, 425 Cyrano de Bergcrac, Savinien de 351 D D. Pr. 442 Damaschin, G. 342, 433, 439 Darnd, Frdddric 87 Dan, Sergiu Pavcl 406, 435, 449 Dante, Aligheri 338 Dăianu, E. 357 Ddak, Ferenc 26 Decamps, Alexandre 343 Delacroix, Eugfene 343 Delavrancea, Barbu Stefănescu 20, 30,60 Del Conte, Roşa 335, 410,. 411, 434, 443, 451 Demetrescu, Traian 331, 336 Demetrian, X. E. 445 Demetriescu, Anghel 14, 20,'341, 437, 441 Demetrius, V. 80, 426 Densusianu, Nicolae 365 Densusianu, Ovid 20, 383, 424, 440 Depărăţeanu, Alexandru 380 Diaconescu, Paula 64 Dima, Al. 386, 439, 440, 444, 449, 451 Di Micheli Fanara, Francesca 431 Dimov, Leonid 434, 447 Dionisie Eclisiarhul 211 Dische, Sigmund 431 Dobrogeanu-Gherea, Constantin 20, 78, 341, 424 Doicescu, Ciprian 440 . Dorea, Adrian 424 Dostoevski, F. M. 7 Dr. I. M. 359 Dragnea, Radu 439 Dragomir, State 450 Dragomirescu, Mihail 5, 8, 77 79, 80, 332, 349, 425, 432^ 433, 437, 438, 440, 442 Dragomirescu, M. I. 445 Drăgan, Gabriel 436 Drăgan, Gh. 446 Drăgan, Mihai 8, .434, 445, 447, 448 Drăgescu, Ioachim C. 363, 364, 367, 368 Drimba, Lucian 423, 424, 436, 437 Drimba, Vladimir 68 Drimmer, S. 436 Droc —Barcianu, X. 367 Du Cange, Charles du Fresne 106 Dugneanu, Paul 448 Dumas, Alexandre D. [zis şi Du-mas-pdre), 221, 349, 366, 368, 388 Dumas, . Alexandre D. [zis ti Dumas-fils) 366, 368 ’ Dumbravă, E. 431 Dumbravă, Lucian 427 Dumitrescu, Constanţa 440 Dumitrescu, Ion 445, 448 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe 82, 334, 368, 407, 417, 427, 428, 435, 444-446, 448-450 Dumitriu, Cornelia 71 Dunăreanu, N. 428, 431 Du Perron, A. 415 Duţu, A. 447 . E E. L. von E. 431 . Ebel, Hermann 383 Eder, Iosif Carol 365 Einstein, Albert 344, 433 Eliade, iUircea 410, 414 — 4.16, 433, *441, 442 Elian, Alexandru 339, 377 Eminovici, Gheorghe 360, 394 Eminovici, Henrieta 367 Eminovici, Ilie 367, 368 Eminovici, Nicolae 357, 3G8, 375 Eminovici, Raluca 396 Engel, Johann Christian 365 Enikov, Z. 432 Ergiu Caterinci, Rina d* 431 Ermil (pseudonim) 346 Evandru 433 vezi Raşcu, I. M. F Fausboll, V. 414 Favorinus 12 Fichte, Johann Gottlieb 338 342. 387, 409 Filimon, Domnica 68 Filimon, Niculae 22, 27, 30, 39, 364 Filipescu, G. 378 Fischer, I. 48, 57, 68 Flaubert, Gustave 12 Flora, Radu 428, 436, 444 Florea, Rodica 444 1 Eminescu se referă, probabil, la acest scriitor. Foarţă, Şerban 434 Fodor, Şândor 432 Fontenelle, Bornard Lc Bovier de 851 Foţi, Ion 439 Fotino, Dionisie 358 Foucaux, P. E. 415 Fundoianu, B. 438 • ; . G • Gafiţa, Mihai 445, 449 Gajus (pseudonim) 346 Galaction, Gala 438 Gâldi, Lâszld 335, 431, 434, 442, 444, 445, 450 Gane, Costaclie 36, 391 Gane, Nicu 30, 31, 39, 337, 345, . 355, 391 Garabet, I. 79 Gautier, Thdophile 32 — 35, 113, 342-344, 350, 378, 380, 381, 390, 408, 409, 412, 413, 415, 418, 419, 433 Găisseanu, Adrian 442 Gârleanu, Emil 77, 425 Georgescu, P. I. 90 Georgescu, Paul 427, 434, 442, 445, 446-Gerariu, D. 439 Gerota, Constantin, 79, 426 Gheorghe, Fănică N. 435, 446, 448 , Gheorghiu, Mihai Dan 435 Ghernsim, Va6ile 342, 438, 4Î1 Gheţie, Ion 48, 49, 50, 57, 58, 67, 68, 427 Ghica, Ion 39 Ghiţa (pseudonim) 30 Goethe, Johann Wolfgang von 21, 24, 38, 86, 342, 344, 348, 364, 370, 378, 380, 385, 403, 413 439, 441 Goga, Octavian 441 Gogol, N. V. 36, 38 Goldiş, Vasile 436 Golescu, Dinicu 35 Golescu, Iordache 88, 90 Gorcea, Petre Mihai 446 Grandea, Grigore H. 338, 347, 366, 367-369, 378, 386 Graur, Alexandru 59, 62, 64, 67 Grisebach, Eduard 354 Guillermoii, A. 444, 451 Gutzkow, Karl 22, 333, 347, 366, 367, 369, 378 Guţia, Ioan 436 H 11. 424 vezi Bogdan, N. A, Haas, E. 413 ITabsburgi 28 liane?. Petre V. 428, 436, 439 Hanţă, Al. 428 Hart.,.,.nn, Eduard von 338, 385 Hasdeu, Bogdan P. 21, 22, 30, 32, 39, 363, 361, 397 Hasnaş, C. Sp. 425, 430 Hauff, Wilhelm 378 Hazan, M. 427 Hămbăşan, Cornel 443 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich 89, 338, 348, 386 Heine, Heinrich 378 Heliade Rădulescu, Ion 21, 22 39, 60, 65, 68, 359, 366, 369, 415, 432 Helmholtz, Hermann 89 Herbart, Johann Friedrich 338, 348, 395 Herder, Johann Gottfried 403 Herodot 348 Hodoş, Enea 435 Hodoş, Nerva 331, 370 Hoffmann, Ernst Theodor Ama-dous 342, 349, 380 Horaţiu 88, 89 Horea (Vasile Ursu Nicola) 367 Hosanu, Ioan 51 Hrisoverghi, A. 366 Hugo, Victor 341, 343, 344,360 Hume, David 338, 348 Hurmuzaki, Eudoxiu 87 HuSlcova-FlajShansova, Jindra 431, 432 HQttncr, J. Chr. 404 I Iancu, Aurel 440 Iancu, Ar'ram 362, 366 Iancu, Victor 71, 427 Ibrăileanu, G. 8, 10-12, 28, 29, 32, 42, 78-80, 332, 333, 345, 346, 349, 370, 433, 437-439, 449 Ieruitz , G. 86 Icşan, Al. 441 Ignat, Nestor 443 Ilea, Filimon 336, 358, 359 Iliescu, Ion 375, 445, 446 Indrieş, Alexandra 444 Ioanid, Ovidiu 430 Ionaşcu, Romulus 68 Ionescu, N.C. 433 Iordache, M. 427 Iordan, Iorgu 49, 56, 67, 68, 380, 433, 442 Iorga, N. 6, 8, 10-14, 20, 43, 313, 331, 333, 340, 341, 369, 423, 424, 426, 436, 437, 445 Iosifescu, Silvian 446 Iremia, D. 388, 446 Iroaie, Petru 431 Isopescu, Claudiu 436 Ispirescu, Petre 30 Istrate, Ga vrii 61 Ivaşcu, George 445, 447, 449 Ivănescu, G. 61, 6S, 444, 451 J Jayadeva (sec. XII) 418 Jean Paul (Johann Paul Friedrich Richter) 347 Jcbeleanu, Eugen 443 Jechiu, Igor 442 Jckely, ZoltAn 431, 432 Jâkai, M6r 26, 366, 376 Jung-Stilling, Johann Heinric 380 K Kakassy, Endre 443 Kalidasa 402, 403 413,414, 41G 418 Kallds, Ernest 442 Kenner, Benedict 437 Kant, Immanucl 15, 16, 34, 77, 87, 278, 332, 337-339, 342, 348, 386, 3S8, 404, 405, 408, 425 433,437-439 Ivapitanov, Hristo 431, 432 Kusemendra 418 Kilin, Sdndor 427 Kirileanu, G. T. 17, 394, 430 Klug, Alfrcd 431 Koclt, Paul de 22, 397, Kogălniceanu, Mihail 35, 36, 39, 68, 390, 395 Kojevniltov, Iuri 447 Kolosov, A. 427 Kopeczi, Bdla 431, 447 Kosambi, D. D. 420 Kossuth, Lajos 26, 27 Kotzebue, Wilhelm de 394 Kremnitz, Mite 355, 404 Kunisch, Ricliard 88 Kuteli, Mitrush. 442, vezi Pascu, Dimitrie L Lamartine, Alphonse de 342, 343, 350 Lambrior, Alexandru 30, 60, 61, 62, 64 Lang, Fr. 439 Langlois, A. 383 Lapedatu, I. A. 368 Laplace, Pierre Simon, marchiz de 338 Laube, Heinrieh 367 . Laurianu, A. T. 106, 358 Lăpuşneanu, Alexandru 344 Lăzăriciu, Ioan 435 Leibniz, Gottfried Wilhelm 395, 396, 404, 409, 411 Lenau, N. 378 Leon-Mrejeriu, Viorica 433 Leonte, Liviu 54, 68 Lepsius, Karl 89, 343, 380 Lessing, Gotthold Ephraim 380 Leviţchi, Leon D. 344, 402 . Lillin, Andrei A. 434 Livescu, Cristian 435, 449, 450 Locka 387 Locke, John 348 Locusteanu, N. 385 , Loghin, Constantin 436 Loghin, G. D. 442 Loghinovski, Elena 449 4-5S Lovinescu, E. 6, 9, 29, 78, 79, 332, 333, 346, 349, 370, 426, 432, 433, 439, 441, 442 Lucas, Hippolite 90 Lunţfulescu, X. N. 441 Lupi, Gino 436, 451 M Macedonski, Alexandru 14, 446 MacGregor-Hastie, Roy 448 Machiavelli, Niccolb 86 Macrea, Dimitrie 68 Madâch, Emeric 441 ' Maeterlinck, Maurice 344 Maior, Petru 358 Maiorescu, Ion 377 Maiorescu, Titu 8, 11, 19, 20 i, 31, 33, 60, 65, 68, 78, 86 -88, 90, 331, 337, 338, 343, 347, 354, 35E i, 370, 377, 384, 415, 442 Majerczik, V. 430, 431 Maniu, V. 358 Manolescu, Nicolae 445 Manoliu, Radu 76, 333, 334, 369, 370, 384, 424, 433, 437, 438 Mânu, Emil 402, 434, 443, 449 Mardare, Mihai 446 Mareea, Pompiliu 71 Marcş, Al 57 Mareş, Carmen-Liliana 432 Marian, Liviu 428, 431 Marinescu, Constanţa 8, 430 Marilhat, Prosper 343 Marino, Adrian 442, 445, 440 Martin, Aurel 82, 427, 428, 449 Marx, Karl 360 Massim, Ioan C. 106 Massoff, Ioan 445 Maşek, Victor Ernest 450 Maupassant, Guy de 31 ) Mazzini, Giuseppe 361, 367 Măcelariu, Ilie 359 Mărculescu, Octavian 439 Mărgineanu, Nicolae 450 Mehedinţi, Simion 440 Meissner, A. G. 349 Micheriu, Toma 33 Micle, Ştefan 392 Micle, Veronica 37, 89, 90, 346, 387, 392, 400, 446, 448 Micu, Dumitru 446, 450 Mihălcescu, I. 405, 409,411, 416 Milescu, N. 376 Minar, Octav 79, 387, 426 Mioc, Simionj 427 Mircea cel Bătrîn 371 MitkieviC, I. 431 Mîndra, V. 448 Mol da, P. P. 78, 425 Moldovan, F. 445 Moldovan, Ioan Micu 358 Moldovan, V. 426 Molin, Jakob Paul 431 Moore, C. A. 414 Morariu, Leca 68, 433, 434. 439, 441, 442 Morţun, V. G. 42, 75, 336, 340, 341, 423, 424 MOllner, Adolf 378 Mundt, Theodor 367 Mukerjec, Radhakamal 412 Muntean, George 431, 450, 451 Muntcanu, B. 436 Muntcanu, George 427, 434, 448, 449, 450 Muntcanu, Romul 431 Munteanu, Ştefan 445, 446 Murat, Joachim 29. Murăraşu, D. 9, 41, 43 — 45, 80, 81, 109, 140, 334, 340, 350, 353, 356, 357, 370, 374-376, 384, 396, 405, 406, 415, 426, 427, 430, 436, 439, 440, 441, 446 Murcşan, Camil 445 Mussafia, A. 349 Musset, Alfrcd de 350, 3S0 Mutaşcu, Dan 449 3Y Nicanor & Co vezi Ibrăileanu, G. Nadin, Mihai 428 Napoleon III 27, 389 Naum, Anton 336 Nădejde, Ioan 57, 60, 435 Neamţu, Ghcorghe 447 Neamţu, Ioan 357, 358 Nedici, Gh. 440 Negraru, Maria 68 Negri, Elena 365 Negruzzi, Constantin, 21, 31, 36, 39, 54, 68, 332, 394, 399 Negruzzi, Iacob 25 27, 29 — 31, 62, 63, 89, 331, 336 337, 347, 355, 357, 359-362 366, 367, 372, 378, 390, 397, 442. Negruzzi, Lcon 31, 39 Nerval, Gdrard de 343, 435 Nestorcscu, Andrei 446, 447 Netea, Vasile 445, 446 Nica, Ion 448 Nicolescu, G. C. 68, 445, 447 Nicolescu, Vasile 450 Nicu, I. 90 Nişcov, Viorica 450 Noica, Constantin 338, 3S8, 430, 435, 446, 447, 448 Novalis (Friedric Lcopold von Hardenberg) 32, 341, 342, 380, 450 O Oalldc, Petru 444 Oancea, Ileana 68, 435 Odobescu, Alexandru 39, 64, 68, 332, 346, 399 Oehlenschlăger, Adam Goltlob 342 Olah, Tibor 427 Olariu, A. 383 Olsufeeva, M. 432 Onkel, Adam 331, 379 Onufri 347 Oprea, Al. 19, 450 Oprescu, Const. 425 Oprescu, Eugenia 4 Oprescu, George 449 Ordeanu, I. S. 437, 438 Orleanu, G. 450 Ornea, Z. 448, 450 Ortiz, Rainiro 436, 867 Ossian 377 " Oxcnstierna (Oxenstiern) Gabriel Thurclon conte de 89, 441 I» P. 426 P. Nicanor & Co 438 vezi Ibră-ilcanu, G. Palestrina, Giovanni Picrluigi374 Pâlffy, Endre 436 Panaitescu, Dumitru D. 4 , 15, 18, 435 Panaitescu, P. P. 385, 452 Pankhurst, Sylvia 440 Pann, Anton 302, 346 Pantca, I. 434 Pantiş, Petronclla 449 Panu, G. 24, 30, 31, 76, 79, 332, 337, 339, 340, 342, 369, 432, 442 Papacostea, Cezar 419, 438, 440 Papadat-Bengescu, Hortensia 440 Papadima, Ovidiu 427, 437, 447 Papadopol, Paul I. 426 Papiu-Ilarian, Alexandru 358, 359, 363 Papu, Edgar 416, 447, 448 Paquicr, Hortcnse 431 Paracelsus (Thcophrastus Bom-bastus von Hohenhcim) 339, 380, 385, 386, 396 Paramahanisa, Rămakrişua 4.12 Parliriu, D 90 Pascaly, Matilda 21 Pascal)-, Mihail 21, 344, 359, 360, 369, 375 Pascu, Dimitrie 442 Patti, Carlotta 14 Pauthier, G. 383 Păcăţianu, T. V. 359 Pătrăşcoiu, I. 437 Păunescu-Ulmu, T. 405, 433, 439, 442 Pâcleanu, N. 366 Pârvan, Vasile 363 Pârvulescu, Titus 451 Pcixoto da Fonseca, Fernando 428 Pelimon, Al. 366, 383 Pcncioiu, G. D. 331, 333, 336, 341, 402, 432 Pentapolin (pseudonim al lui Perpessicius) 6 vezi Perpessi-cius Perju, Adela 389 Perpessicius 5 — 19, 39 — 51,68 — 71, 97, 196, 283, 304, 319, 333-335, 340, 346, 348, 354, 356, 357, 366, 371, 372, 378, 381-383, 388-390, 394, 397, 398, 400, 401, 411, 430, 434, 442-446, 448, 449 Petică, Ştefan 384 Petrarca, Francesco 338 Petraşcu, N. 440 Petraşincu, Dan 433 Petrescu, Ioana Em. 449, 450 Petrescu, Valerian 440 Petru, Vasile 65 Petrino, Dimitrie 87, 89, 384 Petronius (pseudonim) 433 Petrovici, Emil 56, 60 Petrovici, Ioan 439, 449 Petru Rareş 394 Philippide, Al. 445, 447, 448 Pienescu, G. 68 . Pindar 406 Piru, Al. SI, 82, 397, 405, 427, 428, 434,444, 445 . Pitagora 342 Pirvan, Gabriel 451 Platen-Hallermundc, August von 89 Platon 348, 387, 406, 449 Platon, Maria 446 Poe, Edgar A Ilan 21, 387 , Poghirc, Cicerone 402, 409 Pogor, Vasilc 31, 336, 337, 343 Poitou, Eug.; 378 Pompiliu, Miron 31, 90, 337, 364, 367, 392 Pop, Augustin Z. N. 442, 446, 447, 450 Pop, Florentin Ion 39, 377 Pop, Gavril 365 Pop, Ioan 363 . Pop, Vasile Gr. 367, 435 Popa, Marian 446 Popa, Mircca 449 Pope, Alexander 341 Popescu, Cristian 450 Popescu, Eufrosina 14 Popescu, M. Ioan 433 Popovici, Dimitric 436, 443, 444, 445 Popovici, Iv. 428, 435, 446, 449 Portnoi, R. 427 Prcdescu, Lucian 436 Prier (pseudonim) 424 Profiriu T. 90 ■ Proust, Marcel 7 Pumnul, Aron 40, 347, 35S, 359, 383 Puşcariu, Sextil 394, 431, 448 Puşkin, A. S. 21 Q Quinet, Edgar 378, 403 R Radhakrishnan, S. 404, 406, 407, 408, 409, 411, 414, 415, 416, 417, 418, 419 . Raicu, Lucian. 446 Ramses 380 Ranetti, G. 437 Raşcu, I. M. 80, 333, 342, 343, 350, 351, 383, 402, 408, 412, 413, 415, 433, 439, 441, 442 450 Răducanu, II. 76, 369, 424, 437, 438 vezi Manoliu Radu Rădulescu— Dulgheru, G. 68 Rădulescu-Pogoneanu, I. A. 331, 338, 354, 355, 364, 388, 405, 429, 437 Rău, Aurel 446 Răzvan, Constantin 447 Rebreanu, Liviu 371, 381, 438, 445, 446 Regman, Cornel 434, 443, 446 Reinbeck, G. 379, 383 Reni, Guido 391 Rennell, Janus 419 Ribot, Th. 341 Richter, Johann Paul Fricderich vezi Jean Paul Rîleev, C. F. 376 : Roesler, Robert 362, 364, 365 Roev, H. H. 406 Rogoz, Adrian 449 Rosenzwart 419 Rosetti, Alexandru 68 Roşculescu, Al. 377 Roşu, Arison 447 Rotaru, I. 434, 436 Rotscher, Enric Thcodor 15, 86, 344 Rousseau, J. J. 362 Roznoveanu, M. 435 Ruffini, Mario 445 RumI, Jâlăluddin 419 Russo, Alecu 29, 36, 390 , Rusu, Aurelia 64 Rusu, Liviu 444, 446, 450 Rusu, I. V. 358 Rusu, M. N. 449 Russu, N. I . 439 .Rusu, Valcriu 435 s Sadoveanu, Mihail 67, 71, 394, 445, 449 . Sadous, Alfred 414 Saint-Saehs, Camille 396 Saint-Thomas, Felix dc 8 Samkara 404, 406, 407, 40S Samurcaş, I. A. 90 Sand, George (Aurora Dupin, baroană Dudevant) 22, 316, 397 Sanda, George 448 Saneielevici, H. 333, 341, 342, 408, 430, 431, 432, 433, 437,442 Sândulescu, Ion 76, 424 Sân-Giorgiu, Ion 439, 440, 441 Sângeorzan, Zaharia 447 Sârbu, Gherasim vezi Scrb, Ghc-rasim Schachinger, P. Cari 348 Schelling, Friedrich Wilhelm To-seph von 338, 348, 387 Scherzel, Alois 347 Schiller, Friedrich von 38, 89, 348, 354, 372, 380, 437 Schlegel, August Wilhelm von 384 Schlegel, Friedrich von 384 Schlesak, Dieter 432, 445 Schopenhauer, Arthur 32 — 35, 38, 333, 334, 337-339, 341, 342, 347-349, 446, 380, 385, 386, 396, 403, 404, 406-409, 413, 415-417, 437, 438, 442, 444 Schroff, Maximilian W. 430, 431 Schwab, Raymond 403, 415, 418 Scorpan, Grigore 68, 441, 451 Scridon, Gavril 444 ' . Scurtu, Ion 28, 41, 42, 44, 66 75 76, 77, 78, 80, 81, 113, 207’ 331, 332, 354, 355 — 357, 361 368, 370, 373-375, 384, 424 .425, 427, 432, 437, 449 ' Scurtu, Nicolae 449 Seche, Luiza 71 Sen, Sukumar 402 Şerb, Gherasim 366 Sfirlea, Lidia 67, 68 Shakespeare, W'illiam 9, 38, 87, 341, 344, 345, 346, 366, 380, 406 Shelley, Percy Bysshe 382 Siepeţianu, Ion 366 Silvestri, Artur 448 Simion, Eugen 43, 44, 46, 47, 68, 81, 82, 334, 371, 374, 381, 391, 392, 397, 420, 427, 428, 434, 435, 443, 444, 445, 449 Simionescu, Dan 68 Simţion, Constantin 89 Slavici, Ioan 27, 36, 38, 54, 65 — 67, 75, 336-338, 348, 355, 366, 367, 371, 383,. 392-394, 396, 399, 400, 447, 448 Smântânescu, Dan 426 Socrate 338 Sofocle 406 Sorianu, Ylad 447 Spartacus 424 vezi Dobrogeanu-Gherea, Constantin Spânu, D. 440 . Spencer, Herbert. 348 Spielhagen, Friedrich 25, 361 366 - Spinoza, Baruch 348 Stan, Elena 447 Stati, P. 440 Stendhal (Henri Beyle) 7 Sterne, Carus 386 Strajanu, Mihail 363, 364 Streinu, Vladimir 427, 436 442 444, 446 Struţeanu, Scarlat 442 Sturdza, Ioan Alexadru 87 Suciu, Gh. 430 Suciu, Petre 437 . Sue, Eugene (Maria Joseph Suc) 378 Sulică, Nicolae 439 Sulzer, Franz Joseph 364 Surdu, Al. 338 Szamosi, Istvân 431 Szekeny, Istvin 26 ş Şaraga (fraţii) 42 Şâineanu, Lazăr 428 Şerbanescu, Teodor 336 460 Şerdeanu, I. 434, 445 Şincai, Gheorghe 358 Ştefan cel Mare 365, 394 Ştefanclli, T. V. G5, 66, 379, 394, 402, 416, 43 S Ştefanovici, A. 349 Ştefâncscu, Marin 4 38 Şte/âniţă Vodă 21 Ştirbei, Alexandru Sarbu 87 Şunda, Dr. A. 437 Sutcu, Flora 43, 44, 46 — 49, ' 57-62, 64, 68, 81, 82, 334, 374, 392, 397, 420, 427, 428, 445 T Tacciu, Elena 448, 449 Tagliavini, Carlo 428, 438, 451 Tagore, Rabindranath 416 Tnrdini, Fanny 357 Tasso, Torquato 22, 351, 356> 361, 366, 397 Tasu, Vasile 30 Tănăsescu, Gr. 447, 449 Tăuşan, Grigore 342, 433 Tcaciuc.Albu, Nicolae 436 Teodoru, D. A. 432 Tertulian, N. 444 Tieck, Johann Ludrvig 342 Tiktin, H. 64, 65 Tissot, V. 399 Todoran, Eugen 443 — 446, 448, 449 Tohăneanu, G. I, 71, 445, 446, 450 Tolla (pseudonim) 346 Tomaschek, Peter 438 Tomuţa, Ion 426 Tomuş, Mircea 427, 447, 449, 450 Tornea Florin 444 Torouţiu, I. E. 7, 80, 338, 430, 438, 440,441 Trivalc, Ion 8, 430 Tudor, Gallia 426 T Ţepelca, Gabriel 6S, 448 Ţicăloiu, Ion 68 Ţiroi, Xicolac 435 u Ulmu, T, 433, 405, vezi Pâunescu-Ulniu, T. Ureche [V. A. ?] SS Ursu, G. G. 445 Ursu, Horia 444 Ursu, N A. 68 v V. B. 425 vezi Bogrea, Vasile V. H. 363 Vaida, Mircea 449 Van Helmont, Jean Baptiste 385, 386, 396 Varro 28 Vasiliu, Al, 440 Vasiliu, Aurel 442 Vatamaniuc, D. 4, 358, 368, 372, 386, 388, 400, 430, 435, 447, 448, 450 Văcărescu, Ianachc 211 Vârgolici, St. G. 336 Vârgolici, Teodor 427, 434, 444 Vârnav Liteanu, G. 336 Vergiliu 12 Vianu, T. 82, 335, 349, 434, 436, 441, 443, 444, 446 Vidyăpati 409 Vigny, Alfred de 343 Villon, Franţois 9 Vintilă., Petru 449 Vintilcscu, Virgil 427 Vişoiu, G. 436 Vitner, Ion 443 Virtosu, Emil 68, 89 Vlad, T)r. C. 440 Vlad, Ion 44S, 450 Vlahuţă, Al. S. 20, 7S . 90, 425, 441 Voia, Vasile 449 Voiculescu, Ilie 441 Voltaire (Franţois —Mărie Arouet) 396 Vornica, Gheorghe 442 Vorosmarty, M. 366, 442 Vulcan, Iosif 331, 359, 364, 397 IV Wackenroder, Wilhclm 342 Weber, AIbrccht 382, 383, 402404, 413, 414 Weigand, Gustav 56 Weiss, Le Colonel 391 Welter, Theodor Bernard 379, 3S3 Wicland, Heinrich 380 Wienbaarg, Ludolf 367 Wolf, Christian von 33S x Xenopol, A. D. 30, 331, 337, 343, 442 Y Ygrec, Doctorul 433, 439 z Zaciu, Mircea 435, 444, 445, 448 Zaharia, X. 425, 431-433, 438 Zalis, H. 446 Zamfir, Mihai 335, 435, 450 Zamfirescu, R. 434 Zâne, G. 339 Zanne, I. 211 Zarifopol, Paul 7, 8, 10, 440 Zcller, Eduard 89, 395 Zinimermann, Robert 383, 395 Zub, Alexandru 68 461 LISTA FACSIMILELOR* 3. 4. 5. 6. 7. 8. o 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. '22 23. 24. 25. 26. 27. CONTRAPAGINA I'iţă de lucru a lui Pcrpessicius nr. 197r carton scris cu cerneală 14 cm X 10 cm CONTRAPAGINA Fişă de lucru a Iui Pcrpessicius nr. 197v carton scris cu cerneală 14 cm X 10 cm IXA CURTEA COCONULUI VASILE CREANGĂ] Transcriere autografă a lui Perpessicius pag. 1 cerneală 17 cm X. 10 cm [LA CURTEA COCONULUI VASILE CREANGĂ] Transcrierea autografă a lui Perpessicius pag. 2 cerneală 17 cm X 10 cm SĂRMANUL DIONIS Convorbiri lilciarc I decembrie 1872. ' LA ANIVERSARĂ Curierul de laşi 9 iulie 1876. LA ANIVERSARĂ Curierul de Iaşi 9 iulie 1876. CEZARA. Curierul de Iaşi 6 august IS7G. CEZARA Curierul dc Iaşi 18 august 1876. UMBRA MEA BAR 2255, 184r cerneală 33.5 cm x 21 cm UMBRA MEA BAR 2255,184v cerneală 33,5 cm X 21 cm . UMBRA MEA BAR 2255, 185r cerneală 33,5 cm X 21 cm UMBRA MEA BAR 2255,185v cerneală 33,5 cm X 21 cm SCRISOAREA LUI DIONIS] BAR 2255,295v BAR 2255,250r BAR 2255,25lr BAR 2255,252r BAR 2255,253r BAR 2255,254r ÎNTÎIA SĂRUTARE ÎNTllA SĂRUTARE ÎNTÎIA SĂRUTARE ÎNTÎIA SĂRUTARE INTÎIA SĂRUTARE CEZARA (variantă parţială) CEZARA (variantă parţială) CEZARA (variantă parţială) CEZARA (variantă parţială) CEZARA (variantă parţială) CEZARA (variantă parţială) GENIU PUSTIU BAR 2255, 22r GENIU PUSTIU BAR 2255, 23r cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală 27 cm x 21,5 cm 23.6 cm X 19 cm 23.6 cm X 19 cm 23.6 cm x 19 cm . 23.6 cm x 19 cm 17 cm x 19 cm ' 20 cm x 16,3 cm 20 cm x 16,3 cm BAR 2286,62v şi 63r cerneală 18,9 cm x 12 cm BAR 2255,255r cerneală 21 cm x 18 cm BAR 2284,34v cerneală 22 cm x 13,5 cm BAR 2284,42v. cerneală 22 cm X 13,5 cm cerneală 35,2 cm X 20,5 cm cerneală 35,2 cm x 20,5 cm BAR 2276(11), 43r BAR 2276(11),61v * Toate manuscrisele eminesciene după care s-au făcut prezentele reproduceri aparţin fondului de manuscrise româneşti ale secţiei de manuscrise a Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România; indicaţia abreviată BAR 2255,21r (sau 21v) reprezintă deci indicaţia : Biblioteca Academiei R.S.R., ms. rom. 2255, fila 21 recto (sau 21 verso).Titlurile sînt cele ale scrierii căreia ti aparţine fragmentul dc pc pagina reprodusă. Cînd nu se face altă specificare, indicaţia cerneală înseamnă cerneală neagră (indiferent de nuanţă). Reproducerile fotografice după ,.Curierul de Iaşi" s-au făcut la Iaşi, de către Biblioteca Centrală ,,M. Eminescu ’. Facsimilele de la poziţiile 1—1 s-au făcut după documentele originale puse la dispoziţia noastră dc Dumitru D. Panaitescu. Fotografierea manuscriselor BAR a fost executată de Magda-Iona Buză, din cadrul Muzeului literaturii române. 102 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. BAR 2255,24r cerneală 35,2 cm x 20,5 cm BAR 2255,2lr cerneală, intervenţii cu creion roşu şi negru 35,2 cm X GENIU PUSTIU GENIU PUSTIU X 20,5 cm [DIN SURlSUE SĂU UN SURÎS SÎNT] BAR 2255, 199r [CINE A VĂZUT O-NMORMÎNTARE-N BUCUREŞTI?] şi începutul de la [BASMUL CEL MAI FANTASTIC] BAR 2255,178r cerneală 33,8 cm x 21 cm cerneală 34,4 cm x 21,5 cm [TRĂrA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR] BAR 2257, 16Sr creion negru X 17 cm [TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR] BAR 2257, 16Sv creion negru X 17 cm • [TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR] BAR 2257,169r : creion negTU X 17 cm 21 cm x 21 cm x 21 cm x ICONOSTAS ŞI FRAGMENTARIUM BAR 2255,3v cerneală ICONOSTAS ŞI FRAGMENTARIUM BAR 2255,5r cerneală ICONOSTAS Şr FRAGMENTARrUM BAR 2258,167r cerneală [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,92r [AVATARTI FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,102r [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,106r [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,113r [AVATARII FARAONULUr TLÂ] BAR 2255,114r [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,123r [AVATARII FARAONULUI TLÂ] BAR 2255,154r [POVESTE INDICĂ] BAR 2259,272r cerneală [POVESTE INDICĂ] BAR 2259,272v cerneală [POVESTE INDICĂ] BAR 2259,273r cerneală [ARCHAEUS] BAR 2269,19r cerneală violetă [ARCHAEUS] BAR 2269, 36r cerneală violetă 35.3 cm x 21,2 cm 35.3 cm x 21,2 cm 35.3 cm x 21,2 cm 21 cm x 16 cm 21 cm x 17 cm 20,2 cm x 17 cm 21 cm X 16 cm 21 cm x 16 cm 21 cm x 16,5 cm 20,5 cm x 17 cm [ARCHAEUS] (variantă parţială) BAR 2268,22r [ARCHAEUS] (variantă parţială) BAR 2268,23r [ARCHAEUS] (variantă parţială) BAR 2255,7r [ARCHAEUS] (variantă parţială) BAR 2262,42v [MOARTEA LUI IOAN VESTIMIE] BAR 2255,268r cerneală 20,8 cm x 16,2 cm AUR, MĂRIRE ŞI AMOR BAR 2255,85r ~ cerneală 27 cm x 21 cm AUR, MĂRIRE ŞI AMOR (variantă parţială) BAR 2257, 193r cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală cerneală 23.5 cm x 18,8 cm 23.5 cm x 18,8 cm 23.5 cm x 18,8 cm 20 cm x 16,5 cm 20 cm x 16,5 cm cerneală violetă 20 cm x 16,3 cm cerneală violetă 20 cm x 16,3 cm cerneală 35 cm x 21,5 cm cerneală 35 cm x 21,2 cm [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHrSĂLIŢĂ] BAR 2255, 188r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CFIISĂLIŢĂ] BAR 2255, 189r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHTSĂLIŢĂ] BAR 2255, 193r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] BAR 2255, 191r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] BAR 2255, 192r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] BAR 2255, 193r cerneală [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ], [FALSIFICATORII DE BANI] BAR 2255, 194r cerneală 21 cm x 17 cm [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ], [FALSIFICATORII DE BANI] BAR 2255, 194v cerneală 21 cm x 17 cm 21,5 cm x 18 cm 20.8 cm x 17 cm 20.8 cm x 17 cm 20.8 cm x 17 cm 20.8 cm X 17 cm 21 cm x 17 cm 21 cm x 17 cm [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] (variantă parţială) BAR 2290, 16 cm x 10 cm 46r cerneală 463 66. [S-A-NTÎ.MPLAT ÎN VREMEA MEA] BAR 2257,220r cerneală 67. [LA CURTEA CUCONULUI VA SILE CREANGĂ] BAR 2255, 162r 68. [LA CURTEA CUCONULUI VASILE CREANGĂ] BAR 2255, 167r 69. [MOŞ IOSIF] BAR 2286, 2r cerneală 18,9 cm X 12 cm 70. [MOŞ IOSIF] BAR 2286, 3r cerneală 18,9 cm X 12 cm 71. VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ BAR 2255, 265 r cerneală 72. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 206r cerneală 33,6 cm X 21 cm 73. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 206v cerneală 33,6 cm X 21 cm 74. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 207r cerneală 33,6 cm X 21 cm 75. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 207 v cerneală 33,6 cm X 21 cm 76. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 208r cerneală 33,6 cm X 21 cm 77. CONTRAPAGINĂ BAR 2255, 208v cerneală 33,6 cm X 21 cm 21 cm x 17 cm cerneală 33,8 cm x 21 cm cerneală 33,8 cm x 20,5 cm 21 cm x 17 cm 464 TABLA DE MATERII PERPESSICIUS ŞI ROMANUL EDIŢIEI INTEGRALE A OPEREI LUI EMINESCU de Al. Opnct.......................... 5 PROZA LITERARĂ A LUI EMINESCU de Perpessicius . . 20 LĂMURIRI PENTRU VOLUMUL DE FAŢĂ di Petru Creţia. 40 1. Continuarea ediţiei Perpessicius . . . ............ 40 2. Tabloul ediţiilor.................................. 41 3. Sinopsa manuscriselor ; Topografie şi cronologie .... 41 4. Corpus. .............. 42 ■ 5. Organizarea textelor................................. 44 6. Stabilirea textului de bază şi aparatul de variante ... 47 7. Principiile de transcriere ........................ 4S ' S. Notele de istorie literară :...........; ............ 69 9. Bibliografia......................................... 70 10. Indicii .............................................. 70 11. Volumul în perspectiva ediţiei........................ 71 Siglele publicaţiilor periodice ........................ 72 TABLOUL EDIŢIILOR . . ,....................................... 75 SINOPSA MANUSCRISELOR . . . .................................. 83 1. în ordinea succesiunii textelor în volum........... 83 2. în ordinea numerotării manuscriselor .............. 84 3. în ordinea cronologică ............................... 85 4. ..Lista manuscriselor lui M. Eminescu din Biblioteca Academiei R. S. România” de .Perpessicius .... 86 TEXTUL PROZELE ANTUME ....................................... 91 1. Sărmanul Dionis....................................... 93 2. La aniversară ........................................ 144 3. Cezara ................................................ H® PROZELE POSTUME........................................ 135 A. Textele aferente Ia antume 1. a. Umbra mea ......................................... 137 b. [Scrisoarea lui Dionis]............................. 140 2. Înlîia sărutare....................................... 142 ' 3. a. Cezara (variantă parţială)........................ 145 b. Cezara (E)..................... . . ;............ 155 P. Geniu Pustiu şl textele aferente a. Geniu pustiu .......................................... 177 b. Texte aferente 1. [însemnări caracterologice]..................... 224 2. [,,Casele negre..."]............................ 226 [,.Casele negie ale Bucureştiloi ..."/ ............. 226 [,,Faţă cu aceste fiinţe ..." ]..................... 22G [,,Juni cu corpuri slabe..."; ........................ 227 3. [Sofia-Dochia]........................................ 228 /’,,Din sunsul sân un suiis shit. . ."j............. 228 [,,Un vis amar..."] 232 [,,Cinc a văzut o-nmormUitare-n Bucureşti?..."] . . 232 4. [,,Ea era culcată pe patul ei cel alb..."]...... 233 5. [,,Trăia înîr-un orăşel supus turcilor ..." ]... 234 6. [,,Basmul cel mai fantastic..." ] ([Toma Nour în gheţuiile silei iene]) 235 C. Celelulte pro2e u. 1. Iconostas şi Fragmentarium............................ 233 [,,Pe podelele reci de cărămidă..." ................ 23S [,,După această întîm plate minunată..." . . . 242 [,,Fondatul acestei seninii sălbatece ..." _ ... . 244 [,.Noaptea na întunecoasă..."]........................ 244 2. [Avatiuii faraonului Tlă]............................. 246 3. [,,0, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă... . .... 274 4. [Poveste indică] ..................................... 276 5. [Archaeits]........................................... 278 [Archaeus] (variantă parţiali)........................ 284 6. [Moartea lui Ioan Vestimie]........................... 288 b. 1. Aur, măriie şi amor................................... 292 Aur, mărire şi amor (variantă parţiala).............296 2. [Falsificatorii de bani] ............................. 298 3. [Părintele Ennolachie Chisăliţă]...................... 299 [Părintele Ermolachie Chisăliţă] (variantă parţială) . 302 4. [,,S-a-ntîmplat în vremea mea..."].................... 303 5. [La curtea cuconului Vasile Creangă].................. 304 6. [Moş Iosif] ........................................ 310 7. Visul unei nopţi dc iarnă ............................ 313 e. 1. Contrapagină.......................................... 316 2. [,,Cînd eram încă la Universitate..."] ...... 320 3. [Istorie miniaturală] ................................ 321 4. [,,Şesul nemăsurat..." ].............................. 324 5, [,,Ea era albă ca săhantl. . ."]...................... 325 6, Amalia ............................................... 326 7, Exerciţii & Moloz..................................... 327 NOTE ŞI COMENTARII PROZELE ANTUME 1. Săimanul Dionis....................................... 336 2. La aniversai ă ....................................... 346 3. Cezaia................................................ 347 PROZELE POSTUME A. Textele aferente la antume 1. a. Umbra mea ........................................ 350 b. [Scrisoarea lui Dionis] . ... ................... 351 466 2. Întîia sărutare ................................... . 352 3. a. [Cezara] .(variantă parţiala)...................... 352 b. Cezara (E)......................................... 354 B. Geniu Pustiu şl textele nfcrcutc a. Geniu pustiii ....................................... 355 b. texte aferente 1. [însemnări caracterologice]........................ 372 2. [,,Casele negre.,."]............................... 373 [,,Casele negre ale Bucureştilor . A,"]............ 373 [,,Fată cu aceste fiinţe..."]......................... 373 [,,Juni cu corpuri slabe..."]......................... 373 3. [Sofia-Dochia]..................................... 373 [,,Din surîsul său ini surîs sînt..."]............. 373 [,,Un rîs amar..."]................................... 373 [,,Cine a văzul o-nmonnîntare~n Bucureşti?..."] . . 373 4. [,,Ea era culcată pe patul ci cel alb .. 375 5. [,,Trăia într-un orăşel supus turcilor..."] .... 375 6. [,,Basmul cel mai fantastic..." 1 ([Toma A 'oui în gheţurile siberiene]).................................... 376 C. Celelalte proze u. I. Iconostas şi fragmentarium.......................... 377 [,,Pe podelele reci de cărămidă..."]............... 377 [,,Dupâ această intîmplare minunată..."] .... 377 f,,Fondalul acestei sccnerii sălbatece..."]........... 377 [,,Noaptea era întunecoasă..."] ...................... 377 2. [Avatarii faraonului Tlâ] ............................ 379 3. [,,0, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă ..." ] .... 382 4. [Poveste indică] 3S2 5. [Archacus]............................................ 384 [Archaeus] (variantă parţială)........................ 388 6. [Moartea lui Ioan Vestimie]........................... 389 b. 1. Aur, mărire şi amor................................ 390 Aur, mărire şi amor (variantă parţială)............ 391 2. [Falsificatorii de bani] ............................. 392 3. [Părintele Ermolachie Chisăliiă]..................... 392 [Părintele Ermolachie Chisălită] (variantă parţială) . 393 4. [,,S-a-ntîmplat în vremea mea..."].................... 393 5. [La curtea cuconului Vasile Creangă].................. 394 6. [Moş losif] .......................................... 395 7. Visul unei nopţi de iarnă ............................ 396 e. 1. Contrapagină ........................................ 397 2. [,,Cînd eram încă la Universitate..."]................ 398 3. [Istorie miniaturală]................................. 398 4. [,,Şesul nemăsurat..." ].............................. 399 5. [,,Ea era albă ca zaharul..."]........................ 400 6. Amalia................................................ 400 7. Exerciţii & moloz.................................... 401 FROZA LITERARĂ A LUI EMINESCU ŞI Gl\T)IRE.\ INDIANĂ de Amita Bhoue...................................... 402 BIBLIOGRAFIE .................................................... 423 INDICI 1. Indicele numelor proprii din proza literară a Iul Emincscu ........................................... 453 2. Indice de autori şî de nome Istorice dinafară textului Iul Eminescu ......................................... 456 LISTA FACSIMILELOR............................................... 462