M. EMINESCU OPERE Ediţie critică îngrijită de PERPESSICIUS M. EMINESCU OPERE I POEZII TIPĂRITE ÎN TIMPUL VIEŢII INTRODUCERE • NOTE ŞI VARIANTE • ANEXE EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE PERPESSICIUS BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL II 39, Bulevardul Lasc&r Catargi, 39 M. EMINESCU POEZII TIPĂRITE In timpul vieţii I INTRODUCERE • NOTE ŞI VARIANTE • ANEXE EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE PERPESSICIUS Cu 50 de reproduceri după manuscrise 3 #7 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL II" 39, Bulevardul Lascăr Catargi, 39 19 3 9 \ M. EMINESCU, OPERE, I, EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE PERPESSICIUS, S’A TRAS ÎN TREI MII DOUĂ SUTE CINCIZECI DE EXEMPLARE, DIN CARE TREI MII DOUĂ SUTE DE EXEMPLARE PE HÂRTIE VELINĂ, CU SEMNĂTURA LUI M. EMINESCU ÎN filigran, FABRICATĂ DE FREIBERGER PAPIERFABRIK, FREIBERG, PENTRU FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ « REGELE CAROL II», NUMEROTATE DELA 51 LA 3250, ŞI CINCIZECI DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ, PE HÂRTIE VIDALON VĂRGATĂ, FABRICATĂ DE CASA CANSON & MONTGOLFIER, VIDALON-LES-ANNO-NAY, NUMEROTATE DELA 1 LA 50. COPERTA VOLUMULUI ESTE DIN CARTON CONFECŢIONAT JDE CASA H. ULLSTEIN, LEIPZIG. 1586 PREFAŢĂ Dela 2j Ianuarie 1902,, dată la care Titu Maiorescu cedă Academiei Române manuscrisele y ţâţe deţinea dela Mihai Eminescu, editarea operei aceluia ce nu apucase, în vieaţâ fiind, să-fi publice singur volumul', intră într'o nouă fa^â. Ceea ce se ştia de câţiva familiari sau numai se bănuia, cu privire la o activitate infinit mai întinsă a poetului, apare de astâdatâ lămurit. Cum tot mai lămurit fi mai insistent se face simţită nevoia editării integrale, a operei lui. Ecourile se succed, cu regularitate, si cu cât mai mult se dă la iveală din ineditul acestor inepuizabile grânarii, cu atât mai mult se înţelege cât de necesară', cât de imperativă este nevoia publicării laolaltă a tuturor relicvelor sale. întâiul din aceste ecouri—pentru a ne limita la două, trei — îl aflăm în prefaţa Poeziilor Postume, tipărite de Nerva Hodos. Cu data de 8 Aprilie 1902, editorul scria: « o ediţiune cuprinzând toate scrierile lui Eminescu va apare în cursul anului acestuia, sub îngrijirea d-lor I. A. Rădulescu, II. Chendi fi a subsemnatului». Pe această, evident prematură, asigurare se întemeia Anghel Demetriescu în marele său studiu dela 1909, atât de bogat în rezerve dar fi în recunoafteri, una din întâiele contribuţiuni pe măsura subiectului ce-fi propunea fi în care după ce formulă cu fermitate îndoita nevoie de a se avea o biografie fi o ediţie completă a scrierilor, adâoga: « Ni se anunţă o ediţie completă a scrierilor lui Eminescu. E de prisos să aducem mulţumirile noastre iniţiatorilor acestei întreprinderi. Am dori însă ca această ediţie să fie precedată de o biografie nu numai exactă, ci fi pe cât se va putea de amănunţită a poetului fi însoţită de un bun co-mentar asupra pasagiilor dificile sau asupra aluziunilor aruncate în deosebitele părţi ale scrierilor lui. Datoria unui editor ar fi, după părerea noastră, nu numai de a ne da textul autentic, ci si de a aduna documentele care ar putea lumina pe cititor, de a pune alături de text unele fapte contimporane, de a arăta prin citate cauzele ideilor fi simţimintelor autorului, în scurt în a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o. După ce a dat aceste note, comentatorul trebue să se retragă, pentru ca să lase pe cititor etc., etc.». O întâie imagină, a ceea ce ar fi putut fi această râvnită ediţie integrală a operei lui Eminescu o schiţează în 1914, d-l A. C. Cuza. A spune că impunătoarea tipăritură, chiar lipsită de condiţiile unei prezentări critice, cum fi era de fapt, nu reprezintă, totufi, grosso modo, nici a zecea parte din totalul operei eminesciene, este nu numai un adevăr elementar, dar fi cel mai puternic stimulent pentru urmărirea acelei himere pe care anii în loc să o apropie, o îndepărtau. Vorbind despre această întâie realizare a «operelor complete», ca fi despre altele, într*o recapitulativă comunicare academică din 1929, d-l N. Iorga încheia astfel: « Dar e o datorie pentru noi, păstrătorii preţioaselor caiete, pentru noi cari am îngrijit atâta timp moftenirea literară a lui Alecsandri, să începem, printfo comisiune la care bucuros af primi să mă alipesc, ediţia integrală a lui Eminescu, care trebue să fie un monument naţional fi pe care n’o poate da decât Academia Românâ». Acelasf gând revine fi în rândurile cu care glossâ în «Revista Istorică» din 1999, preţioase contribuţii eminesciene: « dar o întrebare se pune: cine oare va avea curajul să ni dea opera însăfi a lui Eminescu, întreagă?». Iar mai deunăzi, distingând între feluritele categorii de ediţii critice, d-l N. Iorga săpa în câteva cuvinte însăfi norma fi temelia unei atari ediţii integrale: « Orice rând din Eminescu merită să fie tipărit». Către această prezentare totală a operei lui Eminescu purcede, cu acest întâiu volum, Fundaţia pentru literatură fi artă « Regele Carol II». Integrală fi critică, ediţia aceasta năzueste să ducă la bun sfârfit împlinirea acelui corpus eminescianum, la care fi memoria poetului, fi obligaţiile culturii contimporane, fi năzuinţele ani de ani amânate, au deopotrivă dreptul. 11 X M. EMINESCU In ce spirit s’a lucrat ediţia de faţă, ce vor cuprinde întâiul volum si al doilea, ce şi-a adausr încă dela început si cum are de gând sa se întregească', sunt chestiuni pe care cititorul le va urmări si verifica singur. De aceea, nezăbovind la lucruri', ce i se par de prisos, editorul se îndreaptă către acele îndatoriri elementare, dar si plăcute totodată, nu numai pentru că-l apropie, cu un pas, de ţinta nădejdilor sale, dar pentrucâ-i oferă prilejul să răspundă, în chip public, acelor bune-■ voinţi, fără de care lucrul său tfar fi fost cu putinţă. Intemeindu-se, ani întregi, de lucru, numai pe tezaurul, de nepreţuită valoare al manuscriselor eminesciene, ca si pe neistovitele depozite ale Bibliotecii — editorul are a mulţumi înainte de toate conducerii Academiei Române şi conducerii Bibliotecii, a căror largă înţelegere i-au autorizat cercetările şi le-au dat putinţa să se împlinească în cele mai perfecte condiţiuni. întregului personal al Biblioteciiy care ne-a înlesnit lucrul şi a cărui bunăvoinţă ne va fi şi de acum înainte-la fel de preţioasây îi aducem emoţionate mulţumiri pentru neprecupeţitul sprijin de care ne-am bucurat şi scttsţfl că singură teama de a nu trece cu vederea vreunul din numele nenumăraţilor-binevoitoriy ne-a oprit să dăm curs acestui lung registru. D-lui general Radu Rosettiy directorul Bibliotecii Academiei Române, îi exprimămy în mod particulary gratitudinea noastră pentru amabilitatea continuă cu care a facilitat realizarea acestui început. Acestor bunevoinţi, le vom cere favoarea să asociem şi numele unuia din înaintaşi, pe al bunului nostru dascăl Ion Bianu, fostul director al Bibliotecii, a cărui largă inimă şi ale cărui îndrumări sigurey ne-au fosty întotdeaunay cu prisosinţă împărtăşite. Da imagina-i de bronz* veghind în sala de lectură a Biblioteciiy tot mai nălţăm, din când în când, ochii cu recunoştinţă. Orice concursy însă, oricât de larg şi oricât de multiplu — şi în ce măsură au fost şi de un fel şi de altul, s9a văzut — nu şi-ar fi putut da roadele dacă n9ar fi întâlnit acel climat, cel mai prielnic şi cel mai generos totodată, dela Fundaţia pentru literatură şi Artă «Regele Car ol II», al cărei rol şi importanţă istorică în analele noastre editoriale n'ar putea fi epuizate în câteva rânduri de prefaţă. Numind, însă, Fundaţia pentru literatură şi artă « Regele Carol II», numim pe directorul ei, pe d-l Alexandru Rosetti, căruia, pentru întâia dată, în lungul şir de ani al raporturilor noastre literare, ne luăm libertatea sâ-i aducem mulţumiri publice. Că prilejurile tfau lipsit nici până acum, o ştie oricine din aceia cari urmăresc, de mai bine de zece anh realizările acestui singular editor, iar de cinci ani împliniţi asistă cu reiterată surprindere la toate câte se fac, spre binele literaturii, şi în cele mai desăvârşite condiţii estetice, la Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II». Prezentul volum, ca şi întreaga lucrare a ediţiei integrale Eminescu, tfau avut un patron, de mai luminoase iniţiative şi un colaborator, de mai constantă bunăvoinţă, ca d-l Alexandru Rosetti. Fie ca eforturile noastre conjugate să izbutească a atinge ţinta ce şi-au propus şi să răspundă, astfel, în limita modestei lor iscusinţe, înaltei solicitudini a Majestâţii Sale Regelur Carol II. Editarea integrală a operei eminesciene ilustrează, odată mai mult, principiile spiritualităţii regeşti, călăuzind prin veacuri destinele culturii noastre contemporane. Bucureşti, Iunie, 1939. PERPESSICIUS INTRODUCERE TABLOUL EDIŢIILOR Introducerea aceasta nu urmăreşte să adaoge încă o lamentaţie la corul tânguirilor, ce s’a intensificat dela o ediţie la alta. Cu rare excepţii, fiecare nou editor a găsit cu cale să arunce o piatră în grădina antecesorului, pentru ca mai ferit să-şi impună roadele micei sale ferme. Străvechea imagină a cursierilor luminii, nicăieri n’a fost mai puţin invocată, ca pe acest stadion vast de peste jumătate de veac, al ediţiilor din poeziile lui Eminescu. Şi nu rare ori, preluând facla din mâna alergătorului, urmaşul avea grijă să-i aplice, în loc de mulţămită, o lovitură de graţie. Caii de poştă, ce răzbiseră prin gloduri şi hopuri până la staţia din urmă, se cuveneau nu numai schimbaţi, dar şi omorîţi. La mult mai puţin năzuiesc rândurile de faţă. Tabloul ediţiilor din poeziile lui Eminescu, câte s’au succedat, dela cea dintâiu, a lui Maiorescu, până în pragul anului acestuia, urmăreşte să dea o imagină, cât mai apropiată cu putinţă, şi să reconstitue circulaţia uneia din valorile fundamentale ale ultimei jumătăţi de veac din cultura românească. Oricât ar folosi lecţiile şi sugestiile câte au precedat-o* ca orice lucrare de acest fel, tabloul de faţă este înainte de toate o încercare, ce-şi trage din sine normele şi le verifică experimen-tându-le. In condiţiile actuale ale bibliografiei româneşti ea nu poate fi altceva decât o schiţă, a cărei întregire rămâne pe seama viitorului. Tabloul ediţiilor este şi rămâne, înainte de toate, o lucrare bibliografică. El înregistrează în ordine cronologică, retipăririle şi le însoţeşte de acel minimum de date, obişnuit în astfel de operaţiuni de bibliotecă. Urmând sugestiilor din afară, tabloul îşi adaogă şi unele informaţiuni complimentare, istorice, în primul rând, critice după aceea. Fiecare ediţie îşi va avea numărul ei de ordine şi în măsura posibilităţilor, notiţa, mai mult sau mai puţin desvoltată, mai puţin în raport cu importanţa retipăririi, cât cu a datelor ce vom fi posedat, deocamdată. Tipograficeşte, urmăm exemplul de acest gen, al tabloului din ediţia Poeziilor lui Baudelaire, dela Nouvelle Revue Fran£aise. Ca şi acolo, transcriem titlul şi numele autorului, cu capitale, pe al editorului cu italice şi restul cu literă dreaptă, de rând, indiferent de caracterele tipografice ale originalului. Liniile, de orice dimensiune le-am uniformizat; ornamentele tipografice sau desenele le-am indicat prin s. (semn), iar emblemele editoriale prin s. ed. (semnul editorului). Dela ordinea cronologică ne-am abătut întru atâta că am grupat la fiecare ediţie retipăririle, câte s’au urmat în decursul anilor. In felul acesta se pot urmări, mai uşor, diferenţele şi, după cazuri, ameliorările, dela o retipărire la alta. Fiecare ediţie îşi are mica sa familie, înlăuntrul căreia e loc şi pentru cronologie şi pentru istorie. Caracterului bibliografic, tabloul acesta şi-l adaugă şi pe cel critic. Fără a intra în prea multe detalii, se va încerca să se pună în lumină caracterele proprii fiecărei ediţii. înfăţişarea lor, oricât de limitată, va aduce un început de preţuire şi de ierarhizare. Orice ediţie cată să răspundă atât unor cerinţe de ordin general, cât şi acelor norme pe care şi le-a propus. O ediţie care respectă cerinţele generale şi-şi împlineşte normele propuse, este o ediţie izbutită. Nereuşita unei ediţii vine mai puţin dela fatalele imperfecţiuni ale lucrului omenesc, cât din faptul că îşi trădează criteriile pe cari s’a întemeiat şi în virtutea cărora cere dreptul de cetăţenie. Cum e şi firesc, cu altă unitate de măsură se judecă o ediţie populară, una de lux sau una critică. Iar celei ce pretinde mult, mult i se va pretinde. Se atrage atenţia că tabloul acesta priveşte numai ediţiile poeziilor, aşa zicând antume, apărute în timpul Vieţii autorului. Volumele combinate de proză şi poezii sau cele inte- ii* xn M. EMINESCU grale, se înregistrează numai pentru partea respectivă, a poeziilor antume. Toate celelalte părţi, privind alte capitole, ca şi volumele de poezii postume, etc., se rezervă tabloului bibliografic respectiv, ce va însoţi fiecare nou volum, al ediţiei de faţă. Cu aceste câteva preliminarii şi rezerve, lăsăm să urmeze tabloul ediţiilor. POESII || de || MIHAIL EMINESCU || — || Editura Librăriei || Socecu & Comp. — Bucureşti —1| 1884. Vili + 307 pagini. In capul filelor gravuri. Exemplarele, ce am consultat, unul de lux şi unul pe hârtie obişnuită nu au portretul poetului. Notiţa bibliografică apărută în Convorbiri Literare, pe 1 Ianuarie 1884, vorbeşte de « portretul autorului şi o prefaţă de T. Maiorescu. Un voi. în 8°, 307 pag.». G. Ibrăileanu confirmă1) Filele V—VI cuprind următoarea istorică prefaţă: « Colecţia de faţă cuprinde toate poesiile lui Eminescu publicate în Convorbiri Literare de vre-o doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare. Publicarea se face în lipsa poetului din Ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari. Poesiile, aşa cum se prezintă în paginele următoare, nu sunt dar revăzute de Eminescu şi sunt prin urmare lipsite de îndreptările ce avea de gând să le facă, cel puţin la cele vechi ( Venere fi Madonă, Mortua est, EgipetulNoaptea., înger de pa^â, împărat fi proletar, Rugăciunea unui Dac, înger fi demon). Dacă totuşi am publicat şi aceste poezii, împreună cu celelalte, aşa cum se găsesc, am făcut-o dintr’un simţimânt de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare, ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adunca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într’o frumuseţă de forme, subt al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă.» Bucureşti, Decmvrie 1883. T. MAIORESCU Purtând data 1884, se ştie că volumul era pe piaţă încă din Decemvrie 1883, cum lasă a se bănui însăşi prefaţa, datată Decemvrie şi adăugată în frunte, după ce volumul e în întregime tipărit. Afară de Convorbiri, apariţia volumului mai e semnalată de Familia, din 1 Ianuarie 1884 şi Contemporanul pe Ianuarie, cum informează G. Ibrăileanu, în studiile sale: « Mai mult I Se poate preciza şi ziu^ când a apărut volumul. Apariţia volumului este anunţată în ziarul Romanulu de Joui, 22 Decemvrie 1883 la rubrica « Sciri d’ale zilei». («A apărut în editura librăriei Socec din Bucureşti, Poesiile lui Mibail Eminescu, într’un splendid volum de 300 pag., care face cea mai mare onoare artei tipografice etc.»). Apariţia volumului e anunţată în ziarul Rornanta Liberă din 23 Decemvrie 1883, la rubrica «Cronica zilei». («Poeziile eminentului nostru poet Eminescu au apărut. .. Recomandăm cu stăruinţă cetitorilor noştri volumul apărut astăzi în librăria d-lui Socec, o perlă fără preţ a poeziei noastre») 2). Ce a însemnat ediţia aceasta pentru circulaţia intensă a poeziilor şi faimei lui Eminescu, abia dacă mai e nevoie să amintim. In ce grad, iarăşi, ediţia aceasta era, în acelaşi timp, şi o faptă bună se poate vedea din discreţia cu care Maiorescu înţelegea să adoarmă neliniştile poetului: De vreai să ştii, îi scria T. M., la sanatoriul din Ober-Dobling, unde era instalat, cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, Domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii D-ta iubirea (şi dacă ’mi dai voie să întrebuiţez cuvântul exact, deşi este mai tare) admiraţia adeseori entusiastă ce o am şi eu şi tot cercul nostru literar pentru D-ta, pentru poesiile D-tale, şi pentru toată lucrarea D-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi toţi prietenii D-tale (fi numai ace-ftia) am contribuit pentru puţinele trebuinţe materiale ce le reclama situaţia. Şi n’ai fi făcut şi D-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea D-tale? J) G. Ibrăileanu, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, Viaţa Românească, XIX, 1, 1927, pag. 92—93. 2) G. Ibrăileanu, op. cit., pag. 93. INTRODUCERE xm « Acum trebue să mai ştii, că volumul de poesii [ce] ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu în Dechem-vrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. In aceste 7 săptămâni dela apariţiunea lui, s’au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebue să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poesiile d-tale sunt astăzi cetite de toate cucoanele, dela Palat până la mahala la Tirchileşti, şi la întoarcere în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României... « Was ich mir dafor Koofe I»! Aşa cam este, dar tot nu este rău, când te simţi primit cu atâta iubire de compatrioţii tăi» *). Alcătuită într’un spirit din cele mai atente, şi subordonată întru totul durerosului eveniment ce venea să curme aşa de crud o carieră în plină ascensiune, ediţia Ma-iorescu s’a păstrat neschimbată, de-a-lungul tuturor retipăririlor câte au urmat, sporită doar cu câteva « postume», ce se vor înregistra la locul lor. Mai mult, ediţia Maiorescu a rămas şi până astăzi modelul celei mai ideale orânduiri a poeziilor lui Eminescu, şi dela sugestiile ei au plecat nenumăraţi alţi editori. Intr’o atare ediţie, menită să pledeze nefericirea unuia din cei mai perfecţi şi mai unitari poeţi români, nu-şi puteau afla loc poeziile de tinereţă ale lui Eminescu, de a căror lipsă vorbea, cu atâta justeţă, dealminteri, Hasdeu, la centenarul din 1902, al lui Eliade Rădulescu. Şi ele n’au fost niciodată adaose, nici în timpul vieţii lui Maiorescu, nici după aceea, ediţia aceasta rămânând înainte de toate, ediţia poeziilor apărute, sau cari aveau să apară, aproape în acelaşi timp cu ieşirea de sub tipar a culegerii, în Convorbiri. Clasică, prin consacrarea unei jumătăţi de veac, orânduirea 1 2) poeziilor în ediţia Maiorescu este o operă cu totul personală a criticului şi ea se cuvine înregistrată ca atare. Cu atât mai mult, cu cât formula ediţia Maiorescu, de care ne vom folosi, în osebite rânduri, sintetizează nu numai metoda şi data istorică, pe care le-a înscris în fruntea tabloului ediţiilor eminesciene, dar şi o formulă practică. Ea fixează o situaţie. Acest cuprins şi această ordine sunt următoarele: 1. Singurătate; 2. Pasâ-ţi lumea ta uitată ; 3. Şi dacă ramuri bat în geam ; 4. Pajul Cupidon ; 5. Ce te legeni, codrule ; 6. Melancolie ; 7. Rugăciunea unui Dac; 8. Pe aceeaşi ulicioară; 9. De câte ori, iubito ; 10. O rămâi; 11. Despărţire ; 12. Crăiasa din povesti; 13. Odă; 14. Pa mijloc de codru des; 15. Venere şi Madona; 16. Sonet (Iubind în taină) ; 17. Sonet (Afară-i toamnă) ; 18. Sonet (Sunt ani la mijloc) ; 19. Sonet (Când însuşi glasul) ; 20. Sonet (Trecut-au anii) ; 21. Sonet (S’a stins viaţa, falnicei Veneţii) ; 22. Dorinţa ; 23. Mortua est; 24. Noaptea ; 25. Egipetul; 26. Adio ; 27. Ce e amorul; 28. Pacul; 29. înger şi demon ; 30. Floare albastră; 31. Se bate miedul nopţii; 32. înger depasţâ; 33. Atât de fragedă; 34. O mamă, dulce mamă; 35. Făt frumos din Tei; 36. Cu mâne sjlele-ţi adaugi; 37. Din valurile vremei; 38. Povestea Codrului; 39. împărat şi Proletar; 40. Pe lângă plopii fără soţ ; 41. Glossa ; 42. S’a dus amorul; 43. Departe sunt deţine ; 44. Freamăt de codru ; 45. De-or trece anii; 46. Te duci; 47. Peste vârfuri; 48. Somnoroase păsărele; 49. Revedere; 50. Când amintirile; 51. Doina; 52. Mai am un singur dor; Variantă; Altă variantă; Altă variantă; 53. Epigonii; 54. Călin; 55. Strigoii; 56. Satira I; 57. Satira II; 58. Satira III; 59. Satira IV; 60. Puceafărul; 61. Criticilor mei. Un total de 64 poezii, dacă adunăm şi cele 3 variante, nenumerotate, ale poeziei Mai am un singur dor. Textul ediţiei Maiorescu este, pe de o parte, al poeziilor apărute în Convorbiri, pe de alta, al celor ce aveau să se publice îndată, în grupe masive, şi despre cari Maiorescu spu- 1) I. E. Torouţiu, Studii şi Documente Literare, IV, 1933, pag. 187. 2) Fiindcă ne aflăm la acest capitol, iată pe tema orânduirii, un curios pasagiu din lucrarea lui Pompiliu Eliade, Filosof ia lui La Font ai ne, «Socec», 1901, pag. 11—12; « Poet al Trecutului şi Poet al Morţii, iată cum se prezintă în definitiv Eminescu, în literatura noastră. Şi am ajuns cu aceasta şi la trăsătura cea mai distinctivă a personalităţii lui: o sbuciumare, o luptă continuă între simţimântul trecutului dispărut, pe de o parte, şi simţimântul morţii apropiate, pe de altă parte. Care din aceste două simţi-minte va subjuga, va doborî pentru totdeauna pe poet? E un moment în care poetul stă cu gândirea lui la cumpănă: e în poezia Se bate bietul nopţii. Editorul lui Eminescu a avut fericita idee de a aşeza această poezie la mijlocul volumului. In paginile ce preced asistăm mai ales la predominarea simţimântului Trecutului în sufletul lui Eminescu: cu trecutul, amorul şi toate amintirile cele dragi; dela mijlocul volumului înainte, asistăm mai ales la Triumful Morţii, etc., etc.». Cetitorul poate verifica singur măsura în care, clădind în arbitrar, observaţiunea lui Pompiliu Eliade e sau nu justă. Poate nu strică să menţionam că Se bate mierii nopţii datează de pe la 1868. XIV M. EMINESCU nea că le are « dela persoane particulare». Oricâtă fantazie şi vervă ar cheltui G. Ibrăi-leanu în studiile sale asupra ediţiilor din Eminescu, câtă vreme lipsesc informaţiile autentice, orice discuţie poate fi considerată, cu chiar una din expresiile istoricului literar, « un lux». Există o chestiune a «lăzii» cu manuscripte şi ea apare, fie în corespondeţa lui Eminescu, fie în reportagiile timpului. Dar despre această chestiune nu avem date precise, cum nu avem nici despre situaţia exactă a transfertului acestor manuscrise, pe cari Maiorescu le dona Academiei Române, în 1902. Nimic nu împiedecă să bănuim că, totuşi, Maiorescu a utilizat aceste manuscrise şi acum, în 1883, când pregătea întâia ediţie, după cum le-a utilizat şi după moartea poetului, când publica Dalila, într’o formă, cu mult simţ al retu-şelor, pusă la punct şi care presupune, neîndoios, cercetarea de aproape a manuscriselor. De altminteri, textul cu care Maiorescu dona în 1902, Academiei, manuscrisele poetului, text ce se poate ceti în notă încurajează orice presupunere de felul acesteia. « Persoanele particulare» dela 1883, se poate să fi fost o formulă convenţională1). Marea problemă a persoanelor particulare, din care fantezia poliţistă a lui G. Ibrăi-leanu şi până la un punct gustul de analiză al romancierului, au făcut o afacere cu adevărat tenebroasă şi pe care şi-a clădit întreaga teorie a postumelor lui Eminescu, se prea poate să fi fost, în realitate, un lucru cu mult mai inocent. Ibrăileanu n’a prea fost unul din familiarii manuscriselor eminesciene. Altminteri ar fi observat că începând încă din 1867, copiile caligrafice, transcrise ca pentru tipar se succed, cu constantă metodă. N’ar fi fost deci exclus ca Maiorescu să fi găsit aceste ultime poezii ca pe un pachet de epistole, învestit cu toate formele legale, dar care dintr’un motiv de forţă majoră n’a apucat să fie expediat cu poşta. Iată, toată problema postumităţii şi non postumităţii, redusă la propriile ei limite. Aşa dar grupul acesta de poezii a trecut din manuscrise, în ediţia primă şi apoi în Convorbiri, din care pricină au şi fost scutite de erori de tipar, cu excepţia minerii pentru mişeii din Glossa. Celelalte, începând cu Venere şi Madonă şi sfârşind cu Doina (mai puţin Luceafărul, care şi el trece prin camera obscură a retuşărilor maioresciene), câte apăruseră în Convorbiri Literare, unde nu fuseseră cruţate de greşeli de tipar, păstrează, în prima ediţie Maiorescu, aproape toate erorile. Ba chiar şi în ediţiile următoare şi, precum se va specifica, la locul său, până în zilele noastre. Că Maiorescu îngrijea de această ediţie el însuşi, însuşi o mărturiseşte în câteva rânduri, după cum mărturiseşte că tot el făcuse şi corecturile primei ediţii. Ceea ce explică cu greu perpetuarea şi consfinţirea multora din erorile, aşa zise clasice 2). Dintre erorile de tipar ale Convorbirilor, cari au trecut nestânjenite în prima ediţie Maiorescu şi au împietrit prinse în fildeşul versurilor, de-a-lungul tuturor ediţiilor, mai importante sunt: Pân’ eşti clară ca o roşă, pân’ eşti dulce ca o floare. (Noaptea) Clară, ca o roşă pentru rouă — eroare semnalată, într’un anume fel, chiar de Hasdeu, puţină vreme după săvârşirea ei (cf. pag. 318, a ediţiei de faţă). *) Cum, fără doar şi poate, convenţională este şi ceastălaltă formulă — dăruite mie de dânsul în diferite oca^iuni — din scrisoarea, cu care Maiorescu însoţea, în şedinţa dela 25 Ianuarie 1902, dania manuscriselor lui Eminescu, a celor 43 de manuscrise, aflătoare astăzi la Academie şi care însumează un total de peste 15.000 pagini. Dar iată cu înşişi termenii acelei scrisori: « Dela Michail Eminescu posed — dăruite mie de dânsul în diferite ocaziuni — multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află: în cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rândul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet...». (Analele Academiei Române, S. II, T. XXIV, Partea administrativă şi desbaterile, 1902, pag. 95). 2) «In răstimpul acesta — scria el surorii sale, la Iaşi, cu epistola din 6/18 Decemvrie 1883 —am trimis astăzi corectura ultimei coli (Nr. 20) Tipografiei Socec-Teclu, care tipăreşte într’o admirabilă ediţie poeziile lui Eminescu, aşa că peste vreo zece zile apare volumul pe care, natural, ţi-1 voi trimite imediat. Ii mai scriu numai o scurtă prefaţă. Poeziile, aşa cum sunt orânduite ( să se reţie aposfţial), sunt cele mai strălucite din câte s’au scris vreodată în româneşte şi unele chiar în alte limbi. Unele absolut inedite, mai ales un foarte frumos sonet despre Veneţia şi o Glossâ... In ultimele trei săptămâni am corectat zilnic câte 4 coli, două din Eminescu, două din Kotzebue ...». (I. E. Torouţiu, Studii si Documente Literare, V, 1934, pag. 18). INTRODUCERE XV Acolo ’n ochi de pădure Lângă bolta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. (Vioare Albastră) cu intervertirea versurilor 2 şi 3. Chestiunea poate fi urmărită, în această ediţie la ^capitolul respectiv. A statelor greoaie, cari trebue ’mpinse; Atunci veţi muri lesne fără de-amor şi grijă; Poporul lui îl face tăcut şi umilit. (împărat si Proletar) ^despre cari se va vorbi imediat. Nu spera când vezi mizerii La izbândă făcând punte cu minerii pentru mişeii. (Glossa) Suprimarea versului: Şi cum vin cu drum de fier din Doina — semnalată cum se va vedea, şi de Ion Gorun şi de Anghel Demetriescu. In legătură cu erorile din împărat fi Proletar, se cuvine să menţionăm că două din ele, cele mai importante, -fuseseră corectate, înainte de apariţia întâiei ediţii Maiorescu, şi anume în Contemporanul. Un mic istoric se impune. După cunoscuta epigramă a lui Macedonski, I. Nădejde publică în Contemporanul (DI, 2) din 16 August 1883, im vehement articol de protest în care reproduce epigrama încriminată, şi o taxează drept «faptă sălbatecă». începând cu numărul următor, şi ca să dea o mai mare importanţă protestului, reproduce «Din poeziile lui Eminescu» (e chiar titlul rubricei), însoţindu-le de o notiţă explicativă, iscălită X. Epigrama lui Macedonski, reprodusă şi ea în numărul anterior începea, se ştie, cu: « Un X ... pretins poet, acum ...». Notiţa precizează că transcrierea poeziilor lui Eminescu se face după Convorbiri. Şi se tipăresc: Scrisoarea întâia şi Scrisoarea a doua (în Contemporanul, III, 3, 1 Septemvrie 1883); Scrisoarea a treia, partea I-a (ibid. 4, 16 Septemvrie); Scrisoarea a treia> partea Il-a (ibid., 5, 1 Octomvrie); Scrisoarea a patra (ibid., 6, 16, Ocomvrie) cu ultimele două versuri, în italice; împărat fi Proletar (ibid., 7, 1 Noemvrie 1883), având îndreptate: v. 23: A statelor greoaie care trebue ’mpinse v. 120: Poporul loc îi face tăcut şi umilit '(Rămânea eroarea din v. 106: Atunci veţi muri lesne fără de-amor fi grijă — amor pentru amar). După care urmează: Venere fi Madonă (ibid., 8, 16 Noemvrie). In Nr. 12 din 15 Ianuarie 1884 se tipăresc ecouri dela banchetul Junimei şi în Nr. 13 din 1 Februarie 1884 sub tidul « Din poeziile lui Eminescu (sfârşit)», următoarea valoroasă notă: «Incepurăţn a publica din poeziile lui Eminescu, când nu ştiam că în curând va ieşi un volum care să le cuprindă, dacă nu pe toate, dar cel puţin pe cele mai însemnate. Prin publicarea volumului se face de prisos lucrarea noastră, de vreme ce nu ne îndoim că toţi cetitorii noştri se vor grăbi să-l cumpere. Volumul a ieşit în Bucureşti în ediţia d-lui Socec şi costă patru lei. Aice vom publica câteva poezii populare din volum ca să vadă oricine ce efecte frumoase este în stare să pricinuiască poezia poporului, dacă ştie cineva să se pătrundă de dânsa. Mai publicăm şi poezia dela sfârşitul volumului « Criticilor mei». Dacă, cum auzim, poetul s’a în-sănătoşat, cu atâta mai bine. Va vedea cum îl preţuiau de mult oamenii şi că se înşelase privind prea aspru lumea». Şi se reproduc: Ce te legeni codrule, Revedere, Doină şi Criticilor mei. Un capitol special al ediţiei Maiorescu îl formează tipărirea Luceafărului. Lăsând des-voltărilor de rigoare rândul şi locul lor în capitolul respectiv, să spunem de pe acum că versiunea scăzută cu patru strofe a Luceafărului din ediţia Maiorescu este o lucrare ce-i aparţine întru totul. Apărut în Almanahul României June, în Aprilie 1883, Luceafărul e reprodus aidoma în Convorbiri Literare din August, acelaşi an, după îmbolnăvirea poetului. începând să lucreze prin Noemvrie la ediţia sa, Maiorescu aplică textului din Convorbiri o reducţie de patru strofe, dictată, de sigur, de criterii pe cari nu le-a explicat, dar cari se pot cu lesniciune formula. Un lucru cată totuşi să recunoaştem: simplificarea impusă de Maiorescu, arbitrară ca orice intervenţie străină, s’a făcut cu păstrarea legăturilor XVI M. EMINESCU organice. Suprimând cunoscutele trei strofe, din îmbierea Creatorului, Maiorescu avea grija şi de sigur instinctul logic, să substitue vechei tranziţii, una nouă, care era cerută de noul contur al poemei. In felul acesta, amputarea a trecut neobservată. Au greşit însă,, aceia dintre editori cari păstrând versiunea Maiorescu, au revenit la tranziţia Convorbirilor. O operaţie de acelaşi fel va efectua Maiorescu pentru Dalila, pe care o anexează, poate-ediţiei a V-a, după ce o tipărise în Convorbiri. POESII || de || MIHAIL EMINESCU || Ediţia a doua || Editura Librăriei || Socecu & Comp. —Bucureşti || 1885. VI + 2 (nenumerotate) + 3°7 Pag* Portret miniatural şi iscălitură compusă caligrafic, din caractere de tipar. Prefaţa ediţiei întâia. Erorile de tipar se menţin. Ediţia a 3-a ne e cunoscută, numai din următoarea notiţă a ediţiei Gh. Adamescu r «Idem. Ed. 3-a 1888. Un exemplar în Biblioteca Clubului Tinerimei din Bucureşti. Aceleaşi poezii. Prefaţa lui Maiorescu şi notiţa lui Giurescu despre data naşterii autorului». Intr’un articol al lui Corneliu Botez: « Unde s’a născut poetul Eminescu », Mihail Em-nescu, I, 6, 1 Martie 1904, se vorbeşte de o « ediţiune de lux a poeziilor lui Eminescu din anul 1887, apărută sub îngrijirea d-lui T. L. Maiorescu, în editura Librăriei Socec . . .». Ce este, însă, puţin probabil, e ca la 1887 sau 1888 să fi apărut notiţa lui Giurescu, tipărită, cum se va vedea, abia în ediţia a şasea, peste vreo patru ani. POESII || de || MIHAIL EMINESCU || — || Ediţia a patra || — || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu. || Editura Librăriei || Socecu & Comp. Bucureşti || 1889. XIV +315 pag.; portret miniatural; prefaţa ediţiei întâia şi întâia parte din studiul «Eminescu şl Poeziile lui», apărut în Convorbiri Literare, XXIII, 8, 1 Noemvrie 1889. In legătură cu ediţia a patra se cuvin reproduse câteva rânduri din articolul ce Alexandru Hodoş, (Ion Gorun de mai târziu), publica sub transparent pseudonim în Fântâna Blanduziei: Ediţia a patra, departe de a fi completată, păstrează chiar şi greşelile ediţiei a treia, afară de una singură, îndreptată şi aceea nu în textul cărţii ci la sfârşit într’o erată! Este adăogarea unui vers, lăsat afară din Satira I, după versul: Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul să încheagă, Noaptea-adanc9 a veciniciei, el în şiruri o des leagă. Dar cine n’a observat, în ediţiile anterioare şi alte lăsări afară, cum e de pildă în celebra Doină, versul: Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier. Ei bine, şi în ediţia a patra, ca şi în celelalte, în zadar cauţi chiar şi la erată urma primului vers lăsat afară: Nici atât nu-i d’ajuns. Ediţia a patra păstrează din ediţia a treia erori cari în ediţiile anterioare nu erau, cum e de pildă: Din Colan la Vatra Domii In loc de Boian — şi altele mai mărunte, sumedenie! Ca lucrare tipografică, de asemenea ediţia a patra e inferioară cu ceva celorlalte ediţii. In loc să se îngrijească, cum cred că-i era datoria mai înainte de toate, ca să cureţe de greşeli, să împlinească lacune şi să caute a completa după putinţă volumul de poezii al lui Eminescu, d-1 Maiorescu şi-a tipărit, în adevăr, în fruntea volumului, studiul cu care ne ameninţase în Convorbiri Literare. A lăsat, ce-i drept, de o parte titlul pretenţios al studiului; îl numeşte acum numai notiţă biografică şi-i păstrează numai partea întâia, partea în care cu contrazicerile şi neesactităţile pe care le-am arătat într’un articol din Nr. 7 al « Fântânii Blanduziei» *), îşi face apărarea în contra imputărilor că d-sa şi alţii ca d-sa ar fi lăsat pe Eminescu în mizerie, din pricina căreia ar fi nebunit...?). * 2 2) Al. I. Hodoş, Un poet şi un critic, «Fântâna Bladuziei», Nr. 7 (seria II), 12—19 Noemvrie 1889. 2) Alih [Al. I. Hodoş], Ediţia a patra a poeziilor lui Eminescu, «Fântâna Blanduziei», Nr. 10 (seria II), 3—10 Decemvrie 1889. INTRODUCERE XVII Ediţia a 5-a nu este cunoscută. Socotind, cu oarecare aproximaţie, am putea presupune că ea a apărut către începutul lui 1891, de vreme ce ediţia a 4-a apare către sfârşitul lui 1889 iar a 6-a în Iunie 1892. Până ce vom fi consultat un exemplar, nu putem şti ce spor de texte va fi avut faţă de ediţia a 4-a. Judecând după faptul că numărul din 1 Februarie 1890, al Convorbirilory şi sub titlul «Două poezii postume ale lui Mihail Eminescu», Titu Maiorescu publica sonetul Or câte stele şi Dalila, însoţindu-le de notiţa cu care ne vom mai întâlni, şi a cărei concluzie era că: « aceste două poezii cuprind versuri de-o unică frumuseţe şi (că) nu pot lipsi din opera lui Eminescu»-— s’ar putea, zic, deduce că ediţia ce urmă — a 5-a — va fi însumat şi aceste două texte. Cu certitudine, însă, nu se poate afirma. Ce este sigur este că ediţia a 6-a, ce apare în 1892, însumează 4 poezii noui, pe care Convorbirile se grăbesc să le reproducă. Şi nimic nu se spune de Dalila şi Or câte stele. Pentrucă figuraseră în ediţia a 5-a? Pentrucă vor figura abia în a 7-a? Iată întrebări, pe cari numai prezenţa unui exemplar le va deslega1). Ediţia a 6-a de asemeni nu ne este cunoscută. Dar despre ea avem date precise în notiţa apărută în Convorbiri Literare, XXVI, 3, din 1 Iulie 1892. Sub titlul « Patru poesii de Eminescu», redacţia scria: « Noua ediţie (a 6-a) a poesiilor lui Eminescu, apărută la Socecti & C-nie în lima trecută sub îngrijirea d-lui T. Maiorescu şi cu îndreptarea multor greşeli de tipar din ediţia precedentă, este sporită cu următoarele poesii găsite pe câteva foi scrise de mâna lui Eminescu. D. Maiorescu le însoţeşte cu o notă la pag. 294, în care spune: «poesiile, scrise — pe cât se vede — în prima aruncătură a condeiului, au rămas nerevăzute de poet şi nepublicate de el; una din ele este numai un fragment de 3 strofe. «Rugăciunea» se află intercalată într’o poesie de 12 strofe, intitulata Ta twam asi, având însă în manuscript fiecare strofă rânduri şterse şi neînlocuite etc. Dar şi aşa cum le găsim astăzi, aceste poezii cuprind versuri de o unică frumuseţe şi nu pot lipsi din opera, lui Eminescu». De altminteri noua ediţie se foloseşte, într’un Post-scriptum, pentru fixarea datei naşterii lui Eminescu de scrisoarea d-lui Giurescu, publicată în numărul Convorbirilor dela 1 Iunie a. c. » Şi urmează: Intre păsări, Pe un album, Rugăciune şi Fragment. De reţinut: întâi că ediţia a 6-a se întregeşte cu 4 poezii postume şi, al doilea, că abia dela această a şasea ediţie apare textul lui N. D. Giurescu, privitor la rectificarea anului naşterii lui Eminescu. In aceeaşi vreme în care se pregătea tipărirea ediţiei a 6-a, Titu Maiorescu trimite lui I. V. Socec, o scrisoare în care după ce amintea că de venitul multelor ediţii s’a bucurat poetul, «în cei din urmă ani ai vieţei sale», făcea propunerea ca pe viitor, librăria-edi-toare să rezerve câte 600 lei pentru fiecare nouă ediţie de una mie exemplare, care să fie destinaţi «la premiarea acelor lucrări literare scrise de studenţi români, care — pe lângă valoarea lor — să fie în oarecare legătură cu concepţiunile caracteristice cuprinse în opera lui Eminescu». Dar abia după două mici premii, din care unul se dă scriitorului N. Basilescu, acordul e zădărnicit de somaţia, ce căpitanul Mateiu Eminescu tipăreşte în Monitorul Oficial din 9 Octomvrie 1894, prin care declara că «nimeni nu are dreptul a edita şi vinde scrierile rămase» dela decedatul său frate. « Fireşte că în urma acestei înştiinţări scria comentatorul,, şi a primirii unei somaţiuni deosebite, Casa Socec a suspendat editarea poesiilor lui Eminescu 2 2)». Cum ediţia a VII-a apare în 1895, şi tot la Socec, e de presupus că o tranzacţie va fi intervenit, din timp, între părţi. POESII || de || MIHAIL EMINESCU || — || Ediţia a şeaptea || — I A şeaptea mie de exemplare || — || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || Bucureşti [ Editura Librăriei Socecu & Comp. || 1895. *) O verificare de ultimă oră ne înlesneşte, cel puţin, datarea exactă a ediţiei a 5-a. In amintitul studiu,, din 1903, închinat lui Eminescu, Anghel Demetriescu ([Opere, Fundaţia p. literatură şi artă «Regele Carol II», 1937, pag. 227 nota) vorbea de «a cincea mie (1890)» pe care o avea înainte, plină de greşeli de tipar. Intre altele, continua să lipsească din Doina, versul: Şi cum vin cu drum de fier, despre care a mai fost vorba. 2) Gh. Teodorescu-Kirileanu, Convorbiri Literare, XL, 12, Dec. 1906. :xvm M. EMINESCU XVI +318 pag. Pe verso foaei de titlu: «Exemplarele No. 1 până la 50 din ediţia VII, sunt tipărite pe hârtie olandesă». Cuprinde: prefaţa la ediţia d’intâi; Poetul Eminescu, apărut în ed. a IV-a, datat greşit: Bucureşti, Octomvrie 1887; la fine, notiţa lui N. D. Giurescu. Vignetele, cul-de-lampe-urile şi ornamentele dinlăuntru s’au suprimat. Sunt 73 poezii (cu cele 3 variante pentru Mai am un singur dor: 76). La pag. 294, în nota sonetului Or câte stele, notă ce se va reproduce în toate ediţiile câte vor mai urma, se vorbeşte de cele 6 poezii adaose « scrise pe cât se vede — în prima aruncătură a condeiului, (ce) au rămas nerevăzute de poet, nepublicate de el» şi încheie cu: «Dar şi aşa cum le găsim astăzi, aceste poezii cuprind versuri de o unică frumuseţe ce nu pot lipsi din opera lui Eminescu». Poeziile adaose sunt: Sonet, Oricâte steley Pe un albumy Intre pâsâriy Fragmenty Rugăciune, Dalila. Greşelile de tipar, aceleaşi — mai puţin versul din Doina, de astădată restituit. POESII || de || MIHAIL EMINESCU || — | Ediţia a opta || * || A opta mie de -exemplare || * || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || — || Bucureşti || Editura Librăriei Socecu & Comp. || 1901. XVI + 260 pag. Pe copertă: Preţul Lei 1,50. Acelaşi cuprins, aceleaşi erori de tipar, în datarea notiţei biografice ca şi la poezii. Ediţiile a 9-a şi a 10-a nu ne sunt cunoscute. Ele au apărut în răstimpul dintre 1901, data celei de a 8-a şi 1913, data celei de a 11-a ediţii. POEZII || de || MIHAIL EMINESCU || — || Ediţia a unsprezecea || * || A treisprezecea şi a patrusprezecea mie de exemplare |j * || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu ||— || Bucureşti || Editura Librăriei Socec & Comp., Societate Anonimă || 1913. 271 pag. + tabla de materii; Pe copertă: Preţul Lei 1,50. Acelaşi conţinut, aceleaşi erori de tipar. Notiţa biografică, de astădată: Bucureşti, Octomvrie 1897. MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu |] — || 'Bucureşti || Editura Librăriei Socec & Comp., Societate Anonimă. 271 pag. + tabla de materii [f. a.; c.ca 1920]. MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || — || Bucureşti || Editura Librăriei Socec & Comp., Societate Anonimă || [1922]. Anul pe copertă; 271 pag. + tabla de materii; acelaşi conţinut etc. MIHAIL EMINESCU |[— || OPERE COMPLETE || — || Seria I || POESII || — || Volumul I || — || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || s. ed. || Bucureşti jj Editura Librăriei Socec & Co., Soc. Anonimă || 1922. Pe copertă: Biblioteca Clasică. Volum mic, cartonat, 185 pag.; acelaşi conţinut etc. Cuprinde 49 poezii dela Singurătate până la Revedere. Toate poeziile în vers lung, sunt frânte... Tipăritură neglijentă, în ciuda exteriorului. MIHAIL EMINESCU |j — || POEZII || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || — || Bucureşti || Editura Librăriei Socec & Comp., Societate Anonimă. 271 pag. + tabla de materii. Acelaşi conţinut etc. [f. a.; c.ca 1924]. MIHAIL EMINESCU || POEZII || Cu o notiţă biografică de T. Maiorescu || s. || Bu-cureşti || Editura Librăriei «Socec & Co.», S. A. 271 pag. [f. a., c.ca 1927]. Acelaşi conţinut, aceleaşi erori. INTRODUCERE XIX MIHAIL EMINESCU |l POEZII || După prima ediţie publicată || cu o notiţă biografică || de || T. Maiorescu |j s.ed. || Editura Lioăriei || Socec & Co., S. A. || Bucureşti. 265 pag. [f. a. Din post-faţa: 1936]. Acelaşi conţinut, la care se adaogă o Postfaţă semnata de d-1 V. Demetrius, care şi-ar fi dat osteneala să elimine greşelile de tipar, strecurate an de an în ediţia Maiorescu. Note interioare semnalează, în deosebi, erorile ediţiei a IV-a. Câteva intervenţiuni arbitrare, în note, strică tocmai scopului urmărit de editor: restituirea caracterului primei ediţii. In schimb se păstrează toate evidentele şi istoricele erori de tipar ale ediţiei prime, semnalate şi până acum şi a căror dăinuire nimic nu o îndreptăţeşte. JM. EMINESCU || —1| PROZĂ ŞI VERSURI || s. || Editor, V. G. Morţun || Iaşi, 1890. 254 pag. In frunte o scrisoare autografa a lui Eminescu, în cuprinsul: Mult stimate amice, Botoşani, 10 Noemvrie 1887. Boala îndelungată de care am suferit, m’a îm piedecat dela ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întrucâtva mai restabilit, viu a Vă ruga să V’aduceţi a minte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care mă aflu. Dacă Vă este cu putinţă de-a-mi veni în ajutor, Vă rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă. In aşteptarea unui răspuns rămân al D-Voastre, devotat amic M. Eminescu. Volumul cuprinde ca proză: Fât-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis şi Influenţa Austriacă. Ca poezii: Făf-Frumos din teiu> Foaie veştedă, Diana, Dalila, Nu mă înţelegiy Sara pe dealy La steaua,, De ce nu-mi viiy Kamadeva, cele 12 poezii din Familia,, dintre 1866—1869, Din noaptea (Familia9 1884) şi ca poeţii postume: Vieaţa şi Stelele ’n cer (din Fântâna Blan-duţiei). Prefaţa editorului dă indicaţiuni precise şi preţioase, asupra locului unde au apărut bucăţile în proză şi versuri. Observaţiile însoţitoare sunt şi astăzi de actualitate. La Făt-Frumos din teiu: « Această poezie poate fi socotită ca o variantă a poeziei cu acelaşi titlu publicată în volumul editat de Librăria Socec şi care în Convorbiri Literare, anul XI, Nr. 12 purta titlul: «Povestea Teiului». Despre poeziile din Familia: « Socot că vom aduce un serviciu însemnat celor ce se îndeletnicesc cu cercetarea amănunţită şi cu studiul desvoltării geniului poetic al lui Eminescu, publicând aci şi întâiele bucăţi ale marelui nostru poet». Despre cele două poezii postume: «Apoi ca poezii postume, am găsit două bucăţi publicate, fără titluri, de către revista bucureşteană « Fântâna Blanduziei» şi culese din-tr’un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am întitulat întâia poezie: «Vieaţa», iar pe a doua cu întâiul ei vers». Postfaţa se încheie cu următoarele rânduri: « Volumul de faţă trebuia să apară de anul trecut şi editorele, care în această publicaţie nu urmărea un gând bănesc, era să-şi scoată numai cheltuelile, rămâind ca autorul să beneficieze de tot câştigul. « De atuncea încoace Mihaiu Eminescu săvârşindu-se din vieaţă, publicaţiunea a fost întreruptă; dar credincios înţelegerii avute, editorele nu voieşte să tragă niciun folos bănesc 'din acest volum şi va depune în mânele societăţii întocmite pentru înălţarea statuei nepieritorului poet câştigul net al acestei publicaţii». Iar la fine, aceste utile şi rarissime detalii de tiraj: Volumul s’a tipărit: 101 exemplare numerotate, ediţie de lux, hârtie velină, întovărăşite de fotogr. autorului..................................................................10 lei 501 ex. hârtie velină..........................................................5 lei 1001 ex. ediţie populară .......................................................3 lei (Un cetitor a calculat cu creionul si a aflat suma de: 6jo8 lei). XX M. EMINESCU In legătură cu ediţia Morţun, Familia, XXVI, 28, din 15/27 Iunie 1890, reproduce recenzia ce N. A. Bogdan publicase în Era Noua. De punerile la punct, referitoare la proza lui Eminescu, atât de revelatoare la epoca aceea,, vom aminti cu prilejul editării operei în proză. Reproducem, aici, câteva din obiecţiile de ordin general şi de bun. simţ: «Apoi — nu ştim ce l-a îndrituit pe editorul « Prozei şi Versurilor» lui Eminescu, de a publica scrierile sale, din acest volum, cu o ortografie ... nădejdiană. Oricât ar fi mai trăit Eminescu, cred că n’ar fi avut plăcerea de a scrie două rânduri, de pildă, ca acestea: « Ochii negri, cari ierau ai iei, iera iei întreg, iei copilul... Iea îl crescu..». Asta ar însemna a desgropa un craniu de sfânt, şi a-1 espune privirei publice îmbrăcat cu un joben, or cu o-pipă între dinţi! De asemenea nu ştim ce motiv literar a împins pe d-1 Mortzun a publica, în reproducţie litografică, o scrisoare a poetului — care numai între operele lui şi mai ales în fruntea unui volum, nu-şi avea locul. Cu toţii ştim ca Eminescu a fost redus la mizerie; cu toţii ştim că şi amicii şi cei ce numai au auzit de numele şi meritele lui, au contribuit cu mult-puţin spre a-i ameliora suferinţele, ceea ce poate a făcut-o şi d-1 Mortzun, sau persoana cărei îi va fi adresată acea scrisoare (căci nu se spune cui anume e adresată). Făcut-a d-1 Mortzun o biografie a poetului, în care la partea suferinţelor sale să introducă acel act olograf?». MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || (Complecte) |] s. || Iaşi || Editura Librăriei Fraţii Şaraga. VIII + 213 pag. [f. a.]. Patetică prefaţă de A. D. Xenopol, datată Februar 1893. începe cu 1Vieaţa, Stelele ’n cer, poeziile din Familia şi sfârşeşte cu Ea moartea lui Aron Pumnul. Postumele ediţiei Maiorescu. Cronologie greşită. MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Complecte || s. || Iaşi || Editura Librăriei Fraţii Şaraga. 240 pag. Pe copertă: A 12-a miie. Colecţiunea Şaraga. Preţul 1 leu. Nouă prefaţă A. D. Xenopol însoţită de următoarea notiţă: « Manuscriptele de mai sus, despre care vorbeşte d-nul A. D. Xenopol, ni le-au dăruit D-nul George Butman, fost pe-atunci compozitor de litere, la Convorbiri Literare, care văzând că textul poeziilor se publică cu oarecare corecţie din partea redacţiei, i-au plăcut a păstra manuscriptul lor în original, spre a le avea aşa complete precum erau ele». MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Complecte || s. || Iaşi || Editura Librăriei Fraţii Şaraga. Pe copertă: No. 7. A 13-a mie. Colecţiunea Şaraga. Preţul 1 leu [f. an]. Scurtă prefaţă A. D. Xenopol, interesantă pentru sugestiile şi obiecţiile ce trezeşte: « Ediţiunea aceasta nouă a poeziilor lui Mihai Eminescu se deosebeşte de acele ale altor editori, maj întâiu prin întocmirea şirului lor cronologic, după data publicării lor în diferitele reviste şi scrieri din care au fost culese. întrucât data alcătuirii lor trebue să corespundă îndeobşte cu aceea a publicărei, se poate vedea din ediţia de faţă modul cum s’a desvoltat geniul lui Eminescu. Asupra acestei împrejurări, putem observa că spiritul poetic a lui Eminescu, deşi înnăscut, a ajuns la deplina lui înflorire destul de târziu. In poeziile lui începătornice, el se arată stângaciu în rostiri, greoiu în limba adeseori plină de neologisme neîndreptăţite, confuz în idei şi sărac în rime. Unele din aceste defecte stăruesc până şi în timpurile de mai târziu. Aşa în împărat // Proletar, în Strigoii şi altele. Putem zice că talentul lui Eminescu nu ajunge în deplina lui desvoltare decât în 1877. Când ne gândim că în 1883, minunatul său spirit fu zdrobit pentru totdeauna, abia atunci putem preţui însemnata pierdere ce a încercat-o literatura românească prin înnebunirea lui Eminescu. Ediţia de faţă este apoi mai completă decât toate cele precedente, atât prin restituirea adevărată a textului, după manuscriptele originale pe care am fost destul de fericiţi a le afla, pentru o parte din poeziile lui, pe cât şi prin o reproducere mai exactă a poeziilor publicate şi care în multe din tipăririle anterioare erau pline de greşeli care le schimbau înţălesul». INTRODUCERE XXI MIHAIL EMINESCU || — || POESII || — || Carte didactică || Aprobată de Onor. Minister al Instrucţiunei publice şi Cultelor || Pentru uzul şcolilor || — || Editori || S. Dimitriu & Matei Eminescu || — || Bucureşti || — || Lito.-Tipografia Codreanu & Săvoiu Calea Rahovei Nr. 5 || 1S95. 78 pag.; Preţul 50 bani; mică prefaţă de N. Petraşcu. MIHAIL EMINESCU || POESII || — || Carte didactică || Aprobată de Onor. Mi-:nister al Instrucţiunei Publice şi Cultelor || sub No. 2531 din 28 Aprilie 18951| Pentru usul ^coaielor ||— || Iaşi || Editura Librăriei Şcoalelor, Fraţii Şaraga || 1896. Pe copertă: a 3-a mie, (evident: ex. dela Academie); Biblioteca Şaraga, sub Poesii: 1, jos: No. 9 (din «Biblioteca Şaraga» a 25 bani volumul), Preţul 25 bani. Pe fila 3: portretul dela Neamţ. Pe fila 5—6 (n-rotate şi I—II): Un cuvânt, datat Martie 1896, iscălit: I. I. Alexandrescu-Dafin. Intre altele: «Ie lucru curios că în cărţile pentru şcoalele primare, aproape de loc nu se citează din poieziele nemuritorului nostru poiet, Mihail Eminescu. Cu atâta mai mult, că la Eminescu găsim bogăţia şi stilul cel mai curat din tot ce s’a scris în româneşte, cu excepţie bine înţeles de un Creangă, neîntrecutul povestitor popular». Biblioteca pentru Toţi || — || MIHAIL EMINESCU || — || POESII j| Cu notiţă biografică || de || căpitanul Eminescu, fratele poetului Mihail Eminescu || s. || Bucureşti ]|— || Editura Librăriei Leon Alcalay || No. 37. — Calea Victoriei.—No. 37. || (Sub Hotel Bulevard). Pe copertă : No. 195—196 [f. a.]. M. EMINESCU || — || POEZII |j — || Ediţie îngrijită după manuscrise de Ion Scurtu || s. || Bucureşti || « Minerva», Institut de Arte || Grafice şi Editură, B-dul Acz- || demiei, 3. — Edgar Quinet, 4. || 1908. Coperta de Ary Murnu. Preţul: Lei 1,50. XXVIII (prefaţă, datată: Bucureşti, August 1908) + 352 pag. Introducerea lui Ion Scurtu — în atâtea privinţe excelentă, cu intuiţii sigure şi de o terminologie ce se impune oricărui familiar al manuscriselor — începe cu examenul, atent urmărit, al ediţiilor de până la a sa, care va fi « dorita ediţie critică, autentică în text, completă în cuprins, orânduită după toate normele obicinuite aiurea, spre mulţumirea ştiinţei şi a marelui public cititor». Un Adaos, final, completează izvoarele însemnate la fiecare pagină şi dovedeşte că Ion Scurtu a fost întâiul cercetător pasionat al manuscriselor, care şi-ar fi desăvârşit fără doar şi poate ediţia, dacă Parcele i-ar fi îngăduit-o. Poeziile sunt împărţite în trei perioade: a tinereţii întâia, a tinereţii a doua şi a maturităţii. In lăuntrul cadrului cronologic, o nouă «grupare psihologică, după fondul de sentimente şi de idei al poeziilor». M. EMINESCU II — || LUMINĂ || DE LUNĂ «după ma- || nuscrise de Ion Scurtu || s. || Bucureşti fice şi Editură. — Bulevardul || Academiei 3. — Edgar- POEZII || — || Ediţie îngrijită « Minerva». — Institut de Arte |j Gra--Quinet, 4 || 1910. Copertă Ary Murnu. Preţul: Lei 2. 391 pag. (inel. Prefaţa. Datată: Iunie 1910, adaugă, în deosebi, justificarea noului titlu: Lumină de lună, care, într’adevăr, aparţine lui Eminescu. Erata, între alte greşeli, indică şi Călin, unde în loc de: singurică’n cămăruţă... cere să se citească : singurică ’n cămăţuţă... (Sic!) . XXII M. EMINESCU M. EMINESCU || — || LUMINĂ || DE LUNĂ || POEZII || — || Ediţie îngrijită după ma- || nuscrise de Ion Scurtu || s. || Bucureşti [| «Minerva», Institut de Arte || Grafice şi Editură, Bulevardul || Academiei 3.—Edgar Quinet 4 || 1912. 391 pag. Aceeaşi copertă, datată: 1910. Prefaţa datată; Iunie 1910. MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || — || Ediţie revizuită || de || Ion Scurtu |£ s. || Bucureşti |j Editura Librăriei Leon Alcalay || Calea Victoriei 47. 252 pag. Pe copertă: Ediţie ilustrată (sic) şi revizuită de Ion Scurtu, 1910 — Preţul Lei 2. Biblioteca pentru Toţi || — || MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || — |J Ediţie revizuită de j| Ion Scurtu |j s. || Editura Librăriei Universale Leon Alcalay || Alcalay & Co ||; Bucureşti — 37, Calea Victoriei, 37. Pe copertă: No. 195—195 bis, 196—196 bis. O mică prefaţă în termenii: «Această nouă ediţie a poeziilor lui Eminescu este revizuirea şi îndreptarea vechei ediţii din «Biblioteca pentru Toţi». Volumul cuprinde, în prima linie, poeziile publicate de autorul însuşi şi de prietenii săi literari. S’au adaos la sfârşit, ca o completare, numai acele poezii postume, care par definitiv închegate şi sunt de a frumuseţe deosebită, la înălţimea celorlalte poezii ale lui Eminescu, neavând lipsurile şi imperfecţiunile,, cari turburau şi nemulţumeau pe cititorii amatori. Astfel credem a fi pus la îndemâna acestui fel de cititori o ediţie populară care se poate întrebuinţa cu încredere şi cu folos». MIHAIL EMINESCU || — || POESII || O notiţă biografică || de || loan Sândulescu || — || Ediţia II || Complectată şi adăugită || s. ed. || Bucureşti || — || Editura Librăriei Leon Alcalay || No. 37. — Calea Victoriei. — No. 37. F. a. — [c.ca 1908]. Celebră prin erori de tipar şi note fanteziste, ediţia aceasta şi-a atras o îndreptăţită şi severă critică din partea lui Scurtu. Biblioteca poporală «Dacia» || — || No. 4—5 || M. EMINESCU şi I. CREANGĂ || POVEŞTI ŞI POEZII || cu două icoane j| — || Preţul 20 bani |j — || Cernăuţi, 1910 ||— jj Editura Soc. Stud. «Dacia» j|— || Tipografia Soc. «Şcoala Română». Suceava. Broşură, 63 pag.: 1—31 inclusiv rezervate lui Eminescu. Portret de Viena. « Mihail Eminescu, notiţă biografică j>, se încheie cu rândurile: «In Eminescu s’au întrupat durerile şi nădejdiile unui neam întreg. Mintea lui mare a înţeles necazurile poporului nostru şi inima lui largă a simţit durerea îngrămădită în cele 12 milioane de suflete româneşti. Pe dânsul l-au durut durerile noastre, iar durerile noastre sunt aceleaşi şi în ziua de azi; de aceea să-i citim povestirile şi poeziile lui şi să ne înălţăm sufletele şi să ne întărim inimele». Cuprinde: Doină, Făi-Frumos din lacrimă> poveste şi La Rovine (fragment din Scrisoarea a III-a). Biblioteca «Lumen» || Revistă periodică || No. 102 || M. EMINESCU || — || LUCEAFĂRUL ||— || ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR ||— || «Lumen», — Bucureşti |l 7, Str. Calonfirescu, 7 || 1911/XI. [M. EMINESCU:] SONETE ŞI POEZII IN FORMĂ POPULARĂ || Chişinău 1912. Bibi. Basarabiei. [Informaţie din ediţia a Vl-a a d-lui Gh. Adamescu]. INTRODUCERE XXIIT — II OPERE COMPLECTE || — Poezii. — Nuvele. — Ro- MIHAIL EMINESCU I man. — Teatru. — Cugetări ] sori. — Critica Raţiunei Pure A. C. Cu%a || — || Iaşi || — Georgescu |j [şi] || Institutul de arte grafice || N. V. Ştefăniu & Co. || Strada Ştefan cel Mare No. 38 || 1914. Scrieri: Literare, Economice, Politice şi Filosofice, de Kant |j Cu || o prefaţă || şi || un studiu introductiv Editat de || Librăria Românească || Ioan V. Ionescu Seri-de || si N. IX + 679 pag.; Preţul Lei 650. Pe verso copertei: «Coperta în culori cu desen alegoric de cunoscutul pictor Ipolit Strâmbulescu. Trei ilustraţii reprezentând pe Eminescu la diferite vrîste». Motivul copertei: Ştefan Vodă sunând din corn,, din versul Doinei. « Intenţia noastră, scria d-1 A. C. Cuza în prefaţă, a fost să punem la îndemînă românilor de pretutindeni, în interesul culturi naţionale, o ediţie cuprinzând într’un singur volum, cu preţ eftin*. toate scrierile — fireşte, cele mai însemnate, în toate direcţiile, dacă nu chiar toate în înţelesul absolut al cuvântului — comorile simţirei şi gândului său, ale genialului nostru, nu numai poet, ci şi cugetător, în atâtea domenii: Mthail Eminescn. E cea dintâi intreprindere, credem, de felul acesta la noi, etc. etc.». Populară dar şi critică, aşa cum o anunţa d-1 A. C. Cuza în prefaţă, ediţia din 1914 marchează un. moment în tipărirea operelor lui Eminescu. Punând la contribuţie lucrările înaintaşilor cu Chendi şi Scurtu în frunte, aducând unele corectări din confruntarea cu manuscrisele şi cu adaose preţioase, precum la postume, suava elegie Stau în fereastra susăy pierdută totuşi, din pricina repartizării materialelor, printre exerciţii juvenile — ediţia A. C. Cuza a adus, întâia, imagina unui scriitor fecund, de o vastă şi variată activitate şi a stimulat mai mult ca orice pledoarie, către acea ediţie integrală, şi critică, pe cale de realizare. Iată cum se exprima d-1 N. Iorga, în amintita comunicare academică1), despre această ediţie: «Dar economistul ieşean n’avea răgazul trebuitor pentru a explora acest întins, dar încurcat material, nici pregătirea trebuitoare pentru o atât de delicată sarcină ca presintarea ediţiei integrale a unei măreţe opere. A încredinţat deci lucrările premergătoare unui tânăr grăbit, care abia a reuşit să descifreze scrisul răpede al înseninătorului de versuri fugare, menite să fie supuse mai târziu completării şi ciselării. S’a adunat astfel un bogat fond literar, care a fost împărtăşit acolo, la Iaşi, printr’o tipografie slăbuţă, cu o literă măruntă, pe două coloane, ca o traducere a unui roman de Alexandru Dumas. Poezia: întâiu, prosa pe urmă, bine înţeles fără cea mai mică silinţă de a fixa datele, adevăratele date care, pentru bucăţile poetice, nu sunt totdeauna acelea ale publicaţiei în reviste, adesea fiind vorba de reunirea unor fragmente, de date şi origini foarte deosebite. Ediţia de «Opere complete» pe care o datorim d-lui Cuza şi colaboratorului său anonim, care, dacă nu mă îndoiesc, e d-1 A. C. Cusin, care mai târziu a dat articole de ziar şi de reviste, are însă un mare merit. In ea, pe lângă o mare parte, nu totdeauna rău cetită, din lirica păstrată în caietele pe care le păstrăm noi, se dau încercările de drame, atât de îndrăzneţe, şi nu numai « Sărmanul Dionis » şi « Făt-Frumos din lacrimă», dar şi articolele lui, atât de remarcabile ca idei, onestele şi pătrunzătoarele articole de critică teatrală şi literară din «Curierul dela Iaşi». Prefaţa, făgăduită, care putea cuprinde preţioasele amintiri personale ale d-lui Cuza, a lipsit şi se pare a fi părăsită». POEZII || de || MIHAIL EMINESCU || Revăzute, clasificate şi completate || de ||: Mthail Dragomirescu || şi || Dr. Constanţa Marinescu || I || Poezii de dragoste || — || Bucureşti || — || Editura Librăriei H. Steinberg || Str. Lipscani 94. 127 pag.; [f. a], pe copertă; Căminul, Bibliotecă literară, ştiinţifică, No. 31-31 bis; Lei 2. POEZn |j de || MIHAIL EMINESCU || Revăzute, clasificate şi completate || de || Mthail Dragomirescu || şi || Dr. Constanţa Marinescu || II || Poeme de dragoste || — || Bucureşti || — || Editura Librăriei şi Tipografiei H. Steinberg & Fiu || 94— Str. Lipscani — 94 II *9*6’ 87 pag.; pe copertă: Căminul, Bibliotecă literară, ştiinţifică, No. 44; Preţul 30 bani. * S. *) N. Iorga: Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu, A. R. Memoriile Secţiuni Literare S. III. Tom. IV. Mem. 6. XXIV M. EMINESCU MIHAIL EMINESCU || POEZII. || s. || Biblioteca Semănătorul || — || Editura Librăriei Diecezane, Arad || 1918. 218 p.; pe copertă: Nr. 23—25; Preţul 1.70 cor. Cuprinde următoarea prefaţa: «Ediţiile poeziilor lui Eminescu s’a a epuizat d^ja minte de răsboiu. Cele noua nu mal pot pătrunde la noi în urma împrejurărilor nefaste. Publicul însă ni-le reclamă într’una, iar noi — reuşindu-ne să le adunăm — le punem la dispoziţia on. public cetitor. Fie, ca ideile şi concepţiile profunde ale nemuritorului Eminescu să străbată în sufletele tuturor fiilor noştri şi din aceste idei sorbind energia renaşterei, si ne nutrim şi însufleţim şi în zilele mari de acum». Arad, Decemvrie 1917. M. EMINESCU || POEZn ALESE || Sălişte [1919] || La 30 de ani deîa moartea lui [| Bibi. Ardealului Nr. 3. [Referinţă luată din ed. a VT-a a d-lui Gh. Adamescu], Colecţia «Cărţile pentru Popor» [| — || DOINE ŞI PLÂNGERI || POEZII || de || MIHAIL EMINESCU |[ Ediţia R. O. David şi M. Şaraga || Strada Gabroveni, 4. 112. pag. [ 1920]; Preţul Lei io. Pe verso foaiei de titlu: Colecţia apare sub îngrijirea d-lui Ion Călugăru. Pagini alese || din || Scriitorii Români || Publicaţiune periodică || No. 3 || MIHAIL EMINESCU || POEZII || Cu o Prefaţă de Prof. Gh. Adamescu II Cartea Românească [| Preţul 1 leu. 32 pag. [c.ca 1921]. Pagini alese || din || Scriitorii Români || Publicaţiune periodică || No. 7 || MIHAIL EMINESCU || LUCEAFĂRUL. CĂLIN || Cu o Introducere de Prof. Gh. Adamescu [| Cartea Românească || Preţul 1 leu. 32 pag. [c.ca 1921]. Pagini alese || din || Scriitorii Români || Publicaţiune periodică || No. 42 || MIHAIL EMINESCU || SATIRE I! Cartea Românească jj Preţul 1 leu. 32 pag. [c.ca 1921]. Cuprinde cele 4 Scrisori şi Strigoii. — -----... MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Cu introducere şi notiţe || de || Gh. Adamescu || Membru corespondent || al Academiei Române || s. ed. || Editura «Cartea Românească» S. A. Bucureşti || Inst. de Arte Grafice Carol G-obl S-sor I. St. Rasidescu || 16, Str. Paris 16. 187 pag. [c.ca 1922]. MIHAIL EMINESCU || — |l POEZII || Cu introducere şi notiţe || de |l Gh, Ada- mescu || Membru corespondent || al Academiei Române || Ediţiunea 13 || s. ed. || Editura || « Cartea Românească», S. A. || Bucureşti. 200 pag. Pe coperta: Preţul lei 25 [f. an. c.ca. 1924]; Introducere. Notiţă despre vieaţa lui Eminescu. Poeziile în ordinea cronologică dela De-aş avea... până la Kamadeva. Dalila lipseşte. La fine: un indice alfabetic al poeziilor. INTRODUCERE XXV MIHAIL EMINESCU || — || POEZII || Cu introducere, biografie, notiţe şi glosar |[ tipărite şi ’n Scurtu), vădesc o înaltă conştiinţă filologică. APARATUL CRITIC. — Variante. De bună seamă, însă, că problema de căpetenie într’o ediţie critică este aceea a aparatului. Şi din nou este locul să se mulţumească lui Botez pentru câtă trudă a cheltuit în ridicarea unei construcţii atât de şubredă, dar plină de atât de multe sugestii şi care au arătat, în mod neîndoios, că în cu totul alt spirit se cuvenea lucrat. Am amintit, la locul său, avantagiile dar şi dezavantagiile sistemului statistic, folosit de Constantin Botez, în ediţia sa. Chiar dacă ar fi fost aplicat cu infailibilă stricteţă şi încă nu şi-ar fi atins scopul, mai puţin din pricina defectuozităţii sistemului, cât din aceea a cazului la care avea să se aplice. Pentru un autor la care expresia variază în amănunte, sistemul statistic e ideal. Oricâte ar fi manuscrisele, în care ar figura un astfel de autor, şi oricât de numeroase ar fi diferenţele de amănunt, ele pot fi adiţionate şi prezentate în impunătoare stive. Un Horaţiu dela Guillaume Bude de pildă sau cronica lui Ureche, în realizarea lui Constantin Giurescu sunt lucrări desăvârşite şi în care sistemul statistic îşi află maxima şi ideala lui aplicaţie. Eminescu face parte din altă familie de spirite, şi chiar într’însa poate fi socotit un caz aparte. Pentru a ilustra cu numele unuia singur, întreagă această familie de galerieni ai stilului, am spune că Eminescu face parte din familia unor de-al-de Flaubert, ale cărui manuscrise au impus până acum, în cel mai înalt grad, prin revenirile şi retuşările operate — deşi, dacă nu ne-ar opri teama de suspiciune, cred că şi înaintea gloriosului Normand, tot Eminescu ar avea mai multă îndreptăţire să fie proclamat patron al breslei făurarilor de expresie. Şi pentrucă întâmplarea ne serveşte, iată pe această temă, un text întru câtva mai rar. Cu expresia lui Favorinus, şi despre Eminescu s’ar putea spune ca despre Virgiliu, că-şi modela versurile more atque ritu ursino. Dar poate că nu strică să transcriem cele câteva rânduri, fie şi ’n cea mai aproximativă tălmăcire: Amicii şi familiarii lui Virgiliu, zise Favorinus, ne-au comunicat, în privinţa geniului şi manierelor sale că poetul de obiceiu îşi cultiva versurile după deprinderile şi ritul urşilor. Căci după cum animalul acesta dă la XXXIV M. EMINESCU veală dintru ’ntâ o progenitura necioplită şi diforma, căreia numai după aceea tot netezind u-şi şi mângâindu-şî puii, le dă o formă şi un contur, la fel şi cu creaţiunile iniţiale ale lui Virgiliu. Din neperfecte şi fără relief cum -erau la început, prin îngrijire şi aplicaţie, ajungea să le imprime liniile unei fizionomii *). Mai mult chiar—şi metafora lui Favorinus este întru aceasta mai adecuata decât s*ar părea la prima vedere. Nu numai versuri şi nu numai cuvinte sunt acelea la care uce-niceşte ceasuri, zile şi ani de-a-rândul Eminescu. Râvna iui m^rge la poemul întreg, pe care-1 pipăie, îl netezeşte, îl mângâie şi-l modelează, ca pe o făptură vie, pe care o asistă şi o călăuzeşte dela întâii paşi, nesiguri, ai copilului până la exuberanţa mândră a adolescentului sau la cumpănita armonie a omului vârstnic. A impune, deci, un sistem statistic, unei lumi, în care fiecare formă îşi are individualitatea ei, înseamnă a ucide însuşi principiul vieţii, care le animă. Urînd principiul vieţii, ador ale lui forme spune, într’unul din sugestivele şi răzleţele lui versuri de atelier, Eminescu şi aceasta trebue să-şfco-repete-necontenit tot cel ce năzueşte să reconstitue imaginea veridică şi integrală a Atelierului de creaţie eminesciană. Orânduind totul pe acelaşi plan, sistemul statistic suprimă tocmai lucrul cel mai de preţ din creaţia eminesciană: vârstele poeziei. Dar de aici încep şi greutăţile. Căci nu numai că aceste vârste sunt multiple, dar de tot atâtea ori ele trebuesc reconstituite din măruntaiele împrăştiate, când colo când dincolo, prin infinitele meandre ale labirintului celor 43 de manuscrise, însumând cu aproximaţie cincisprezece mii de pagini. Imagina apei vii din basme, necesară pentru sudura acestor membre disjecte sau ceealaltă imagine a alianţei furnicelor, singure în măsură să aleagă firul de diamant rătăcit într’o movilă de nisip — nu odată vin în mintea cercetătorului, şi cu foarte îndreptăţite temeiuri. Căci, orice s’ar zice, cu Eminescu ne aflăm în tărâmul miracolelor, unde mijloacele de explorare curentă nu ajung şi unde singură răbdarea, cu aliatul ei de nădejde, timpul, răzbesc şi birue toate dificultăţile. In ce măsură manuscrisele lui Eminescu constitue, aşa cum spuneam, un caz aparte, care cere o altă metodă de lucru şi alte instrumente şi în ce măsură o ediţie omnium va-riorumy aşa cum îşi propune să fie aceasta, de faţă, întâmpină dificultăţi unice, s’ar putea deduce, între altele, şi prin comparaţia cu unele exemple din literatura universală şi ne gândim la două din ediţiile critice, de justificată autoritate, aceea a meditaţiilor poetice ale lui Lamartine, îngrijită de Lanson, şi aceea dela Nouvelle Revue Frangaise, a poeziilor lui Beaudelaire. Să spunem, pentru a evita detaliile, că pentru Baudelaire, editorul are de confruntat patru ediţii tipărite, din care trei în timpul vieţii poetului, afară de revistele Tâ care a colaborat şi de un număr redus de autografe, iar pentru Lamartine să dăm cuvântul lui Lanson însuşi: « Fără a fi făcut o colecţie completă de variante, despuierea a douăzeci şi cinci sau treizeci de ediţii îmi îngăduie să afirm că o ediţie variorum nu poate sluji să fixeze textul lui Lamartine ci numii să adune fantasiile sau erorile corectorilor de imprimerie... E greşit a încerca să stabileşti textul lui Lamartine, ca şi cum autorul insuşi nu ni l-ar fi oferit şi ca şi când textul acesta ne-ar fi parvenit numai prin intermediul cbpiilor, din care niciuna n’ar putea fi considerată ca o reprezentare autentică a textului original. Pentru a avea textul lui Lamartine, nu e necesară o ediţie variorum: trebuesc refuzate retipăririle care n’au fost revăzute de poet şi ale căror variante n’au, aşa dar, nicio autoritate... Nu cred că se poate culege, după 1820, o jumătate de duzină de variante despre care să se poată spune că emană cu certitudine dela el, că reprezintă un scrupul al gustului şi un efort al geniului întru perfecţionarea detaliului... 2) ». ... In timp ce la Eminescu totul e autentic. Iar greutatea vine şi dela desimea acestor păduri virgine, în care trebuesc croite, cu orice preţ, drumuri, şi dela natura ^ proteica a geniului, ale cărui întrupări diverse îngreuiază captarea dar şi, mai ales,^ din înseşi dificultăţile de organizare ale rezultatelor explorării. Organizarea variantelor, în ediţia de faţă, *) «Amici, inquit, familiaresque P. Virgilii, in his quae de ingenio moribusque ejus^ memoriae tradiderunţ, dicere eum solitum ferunt părere se versus more atque ritu ursino. Namque ut lila bestia fetum ederet ineffi-giatum informemque lambendoque id postea, quodjitaţedidisset, conform iret et fingeret, proinde ingenii quoque sui partus recentes rudi esse facie et imperfecta, sed deinceps tractando colendoque reddere iis se ons et vultus iiniamenta». (Aulus Gellius, Noctes jAtticae, XVII, 10). z) Gustave Lanson, Lamartine, Meditations poetiques, I, Notice bibliographique, pag. CLV1I1, Hachette, 1922* LĂMURIRI PENTRU EDIŢIA DE FAŢĂ XXXV a pornit dela principiul restituirii acelor vârste ale poeziei, de care am amintit, dela respectarea etapelor de creaţie. De aici a rezultat şi ceeace unui ochiu puţintel grăbit i se va părea a fi un exces de zel, sau poate şi o superfluenţă: repetarea unor texte întregi, pe care sistemul statistic, cu metodele lui economice, izbuteşte să le comprime într’o singură ladă. E cazul, să zicem, cu cele patru straturi în Mortua est, cu cele două versiuni din împărat şi Proletar, cu cele două din Călin, din Strigoii, cu versiunile de proporţii ale Scrisorilor şi "Luceafărului, ce fiecare reprezintă un tip de sine stătător, sau o vârstă distinctă ca şi cu nenumăratele variaţiuni din Mai am un singur dor, unde singură alternarea versurilor ajunge să schimbe timbrul cântecului, şi aşa mai departe—tot forme, pe care noi le-am dat în întregime. Ediţia critică e înainte de toate un instrument de lucru şi un îndreptar pentru cercetător şi cercetătorul va fi încântat ^să aibă, în paginile unei cărţi, reconstituită şi organizată, imaginea cât mai veridică a atelierului de creaţie, aşa cum se prezintă el în plină activitate. După expunerea acestui criteriu, de fel pregândit, şi pe care natura lucrului îl impunea, drept cel mai organic, două-trei completări de rigoare, se impun: Ortografia aparatului critic, s’a mai spus, nu este aceeaşi cu ortografia academică a textului curent. înlăturând, aproape întotdeauna, acele particularităţi ortografice, care ar fi îngreuiat pronunţia şi care nu sunt, mai la urma urmei, decât cochiliile pieritoare, ce valurile sistemelor junimiste şi etimologice au aruncat la ţărm, aparatul critic n’a socotit de cuviinţă să înlăture tot ceea ce în scrisul lui Eminescu poate să ilustreze o vârstă sau o preferinţă de epocă. De aceea, de pildă, am păstrat, pentru epoca de dinainte de 1870, unele urme ale scrisului heliadist, reduplicări de consoane sau exces de y, ca fiind ale adolescenţei şi de un neîndoios interes psihologic. Cum însă, aparatul critic e făcut să uşureze şi nu să sporească dificultăţile, resurecţia unora din preţiozităţile de epocă s’a făcut cu măsură. Transcrierea aparatului s’a făcut, totuşi, în spiritul celei mai largi similitudini. Când un cuvânt, dela pagină la pagină, ba chiar dela un rând la altul, se prezenta în două şi trei aspecte, n’am socotit cu cale să uniformizăm. A fi uniformizat, ar fi însemnat să înlocuim un arbitrar, care are cel puţin scuză că e al poetului, printr’altul nou. E tocmai ceea ce formula şi Albert Thibaudet cu privire la ortografia lui Montaigne. Dela acelaşi criteriu ne-am inspirat şi în privinţa punctuaţiei. Manuscrisele, şi vorbim de acelea cu un distinct aer de atelier (căci sunt evident, şi de celelalte, cu scrisul, ortografia şi punctuaţia îngrijită), nu se preocupă de punctuaţie, care lipseşte aproape cu desăvârşire, îngreuind uneori perceperea textului. In astfel de cazuri, se înţelege, am intervenit. Dar n’am intervenit ori de câte ori punctuaţia putea fi subînţeleasă, preferând să reedităm şi în aceasta, încă unul din aspectele atelierului eminescian. Cu atât mai mult n’am intervenit în amenajarea unor texte, de adolescenţă, la care nu toate dificultăţile ţin de ortografie. Şi pentru a ilustra, cu unul din cele mai tipice exemple: iată, de pildă, traducerea designaţi unii din Schiller (ce figurează la Anexe), a cărei lectură nu e din cele mai lesnicioase, dar care trebuia păstrată în integritatea tuturor particularităţilor ei, în primul rând, sintactice. Ce luminoase, psihologiceşte vorbind, sunt toate acele întunecimi, ezitări şi siluiri ale unei limbi, în care adolescentul se străduia să toarne echivalentul unei inspiraţii, străine şi de larg răsuflet. Despre semnele, puţine de altminteri, utilizate în redactarea aparatului critic nu vom spune mai mult decât se spune în tabela anume alcătuită. O singură lămurire cu privire la folosirea asteriscului, *, marcând lecţiunile incerte. Experienţa ediţiei Botez ne-a întărit în convingerea că e preferabil să se facă manifeste toate incertitudinile de lectură, decât să fie trecute cu vederea. Uneori, deşi marcate cu semnul îndoelii, lecţiunile sunt mai mult ca sigur acelea indicate, şi totuşi am preferat să le expunem verificării. Familiarii grafiilor eminesciene, căci sunt şi multe şi pline de primejdii, cunosc greutăţile^ acestor descifrări, în păinjenişul cărora intră şi variabilele stări de spirit ale scriitorului, dar şi condiţiile materialului, hârtia, cerneala, capriciile peniţei, absenţa, devenită lege, a sugativei, sincopele plombaginei, şi din când în când uzura însăşi a acestui material. Ajutorul lupei, atât de utilă, în scrisul microscopic, dar caligrafic, nu odată se dovedeşte iluzoriu. In atari cazuri dificile, «lupa, cum observă cu justeţă Jean Bonnerot, eruditul editor al Corespondenţii lui Sainte-Beuve, nu izbuteşte decât să prezinte o imagine îngroşată a pasajului rebel» — atât şi nimic mai mult. Şi rămâi lungi sferturi de oră agăţat la fereastra XXXVI M. EMINESCU mută, ca de lentila unui periscop, în raza căruia, de nicăieri, nici un semn nu se arată-Ceea ce nu înseamnă că desnădejdile acestea nu-şi au farmecul lor nebiruit şi că nu revii,, cu primul prilej, la vechea tortură. Dificultăţile de ordin tehnic, ale organizării unui aparat critic, cu aşa de întinse ramificaţii, nu scad de fel, ba dimpotrivă, prin aplicarea acestui sistem, să-i zicem fiziologic (căci respectă şi favorizează funcţiile biologice), în deosebire de cel statistic. întâlnirea în josul aceleeaşi pagini a două, trei şi chiar mai multe grupe de variante, aparţinând la mai multe manuscrise sau, mai corect, la mai multe etape ale creaţiei, impunea măsuri de izolare, necesitatea unor cordoane, care să le păstreze individualitatea şi să evite confuziile. Singurul mijloc a fost să repetăm cotele sau denumirile ce disting textele de bază,, aşa ca cetitorul să poată urmări cu mai tnultă uşurinţă raportul dintre cele dela etaj cu cele dela subsol. (Că terminologia aceasta nu ne satisface, am mai spus-o şi în alt k>e--dar ca ea are totuşi virtutea să simplifice enorm, cred inutil a mai insista). Se poate ca această repeţire de cifre, dictată numai de necesităţi tehnice şi folosite din singură dorinţa de a fi mai clari, să pară unuia şi altuia fastidioasă, aşa cum mai mult de unul va afla excesivă urmărirea şi înregistrarea chiar a tuturor variantelor. Căci cu rari excepţii, şi numai când era evident că o formă e rezultatul simplei inatenţii a condeiului (sunt şi cazuri când repeţirile au o semnificaţie psichologică), ediţia de faţă nu şi-a îngăduit să lase neînregistrată nicio formă, indiferent de valoarea sau disproporţia ei. In chipul acesta, arhiva aceea de documente de psihologie experimentală, despre care vorbea Lanson, pe care o con-stitue aceste relicve ale unui mare scriitor dispărut şi pe care o afla cu mult mai veridică-şi mai precisă decât toate confidenţele smulse scriitorilor în vieaţă, îşi află optimele ei condiţii de realizare. Ele pun în lumină toate acele procedee şi moduri inevitabile ale funcţionării spiritului, despre care vorbea cu atâta plasticitate Paul Valery: «Reluările unei lucrări, ispăşirile, ştersăturile, şi în sfârşit progresele marcate în realizările succesive, arată limpede că partea arbitrarului, a neprevăzutului, a emoţiei şi chiar aceea a intenţiei actuale nu e preponderentă decât în aparenţă ... »1). Dar urmărirea unui atare aparat nu cere, s’o recunoaştem, din partea celui ce se iniţiază şi caută să şi-l aproprie, mai puţină bunăvoinţă decât din partea celui ce l-a organizat. Instrument de studiu, înainte de toate şi de delicii severe, aparatul critic invită pe cetitor' la o participare activă, compensată de tot atâtea satisfacţii, cărora ne-am îngăduit să le anexăm şi putinţa verificărilor pe viu. Numeroasele facsimile, cu care se mândreşte ediţia de faţă, urmăresc, afară de latura estetică şi pe aceea pedagogică. Ele sunt alese să reprezinte feluritele stadii grafice ale poetului, etapele ortografice şi de foarte multe ori diversele cazuri, invocate în argumentaţia aparatului nostru critic sau aspecte ale atelierului* mulagiile succesive ale uneia sau alteia din poeme. Şi pentru a sfârşi cu acest paragraf, să spunem, în chip de concluzie, că titlul ce-şi revendică prezenta ediţie este, înainte de toate, acela al organizării aparatului de variante. Reducerea imensului lor număr la câteva tipuri principale, desvelirea prin procedeul,, aşa zicând, palimpsestic, a stratelor aplicate şi atribuirea lor la o epocă sau alta, subordonarea tipurilor secundare sau fragmentare etc., etc., ne-au favorizat să putem determina, unele din vârstele câtorva creaţii eminesciene. Aşa e cazul cu cele patru vârste din Mortuar est, cu acea formă de trei strofe din înger de pa^a, cu organizarea filiaţiilor în cele 3 tipuri din Călin, cu determinarea celor 3 tipuri din Strigoii, etc., etc. Operaţiuni ajutate şi ajutând la fixarea acelei cronologisări, fără de care, cum spunea Gh. Bogdan-Duică, « descrierea exactă a unei evoluţii... nu este cu putinţă». Şi, întru aceasta, să adăogăm că am socotit totdeauna preferabil să sugerăm o dată sau alta, să o discutăm, să emitem o ipoteză fie şi puţin probabilă, în nădejdea că prin circumscrierile efectuate folosim mai mult decât, prin alta, trecerea lor sub tăcere. Note. Despre notele ce însoţesc şi încadrează aparatul critic avem foarte puţine de spus. Şi, în primul rând, că dacă lucrul ar fi fost cu putinţă, am fi preferat să le eliminăm*, cel puţin în forma aceasta sau să le înlocuim cu tabele schematice, cu file de calendar, cuprinzând evenimentele de seamă ale vremii, aşa ceva în genul calendarelor sincronice, cu. x) Paul Valery, Introduction ă la poetique, Gallimard, 193 8, pag. 10. LĂMURIRI PENTRU EDIŢIA DE FAŢĂ xxxvn care Bonnerot însoţeşte corespondenţa lui Sainte-Beuve. Gândul acesta care nu ne-a părăsit, nu putea fi împlinit încă, ceea ce ne-a obligat să recurgem la sistemul de note prezent. Ni s’a părut, de pildă, pentru epoca, dintre 1866—1869, aşa zisă dela Familia, că nu e lipsit de interes, şi poate de pitoresc, să despuiem sumarele acelor numere de revistă, în care apărea numele lui Eminescu şi să prezentăm pe tovarăşii lui de colaborare. (In mare, operaţia a fost făcută de d-1 N. Iorga, care, întâiul, a acordat Familiei, locul de cinste pe care cu bună dreptate îl merita în evoluţia periodicelor literare dela noi). Concluziile când subiective şi când ştiinţifice, la care ajungi, dintr’o atare reconstituire a epocii şi a atmosferii în care s’a desvoltat şi la care a participat poetul, sunt întru totul revelatorii şi le-am amânat pentru viitoare introduceri. Socotind însă, că dela 1870, anul debutului la Convorbiri, înainte, faptele se cunosc cu mult mai bine, n’am mai urmat cu despuierea sumarelor, deşi interesul şi pitorescul acestor confruntări nu scade de fel. Am împărtăşit, în schimb, pentru epoca aceasta, cât mai multe din ecourile polemice ale instaurării eminesciene. Uneori ele par de un excesiv anecdotism, dar noi le-am privit înainte de toate ca documente istorice şi biografice, chiar dacă astăzi importanţa aceasta ar apărea, unora, exagerată. Pentru cel ce gândeşte astfel, trimitem între altele la rândurile pateticei prefeţe cu care Xenopol deschidea ediţia din 1893, a poeziilor lui Eminescu, unde amintirea celor « ce-şi bătuseră joc de poeziile lui E.» era încă vie. ANEXE. — Am explicat, la locul său, ce sunt submanuscrisele, pe care le-am denumit, după numele întâielor poezii: Elena şi Marfa şi cum tipărindu-le în integralitatea lor, şi a atributelor, cu care sunt învestite, am urmărit să restituim în forma lor originară, două din caielele, ce Eminescu însuşi a confecţionat şi orânduit înainte de 1870. Tipărite, cea mai mare parte din ele şi până acum, însă într’un mod nu numai ne-critic, ci şi cu totul arbitrar — poeziile acestea de adolescenţă pierdeau cel dintâi preţ al lor, acela de unitate organică. Impresia pe care cetitorul o capătă din urmărirea unei producţiuni, atât de susţinută şi de bogată într’o perioadă încă plină de enigme, e alta nu numai în intensitate, dar şi în spirit. Juvenile, stângace, închegate sau perfecte, poeziile caetelor acestora au fost gândite dimpreună, ele alcătuesc o familie şi respiră aceeaşi atmosferă. Prezenţa, printre •ele, a unora din poemele cu care debutează la Convorbiri (fie că le lasă în prima lor formă, fie că le amplifică) şi care îl impun atenţiei, solicitudinea ce arată şi celor mai firave din alcătuirile lui de adolescenţă, emoţiunea cu care se reciteşte în 1881, notând, cu câtă conştiinţă dar şi sobră mândrie, alături de 1865, al poeziei — De-aş avea — cu care debutează la Familia, anul 1881, al plinei maturităţi de creaţie, atenţia cu care completează, din memorie, date vechi sau îşi rezervă să reia, în chip de gazel sau sonet, unele sau altele din motivele trecute (chestiuni pe care cetitorul le poate urmări, nestânjenit, în Anexe), toate aceste detalii biografice şi psihologice, reintegrate în unitatea lor organică, determinată de poet, la o vârsta anume dar ratificată în anii bărbăţiei, se luminează altminteri, decât risipite într’o dulce anarhie, ca aceea în care au apărut o parte din ele până acum. Acestor două anexe le-am adaos Poemul Putnei, în nădejdea unei limpeziri, ce s’ar putea să vie până ce va trebui să dăm tiparului volumul de Postume. Personal, transcrierea acestor anexe ne-a dat prilejul unor corecţiuni de text şi unor preciziuni cronologice, ce se găsesc în note şi din care unele erau indicate chiar de Eminescu. Aşa, de pildă, pentru Carlotta Patti, al cărei concert din 1869 l-am putut urmări în detalii şi care vine să detroneze pe Eufrosina Popescu, în unul din jilţurile ce ocupa, pe nedrept, acela din cea de a doua Ea o artistă. La fel pentru Ion Neamţu, căruia Eminescu, îi închină în Viena, la 1870, şi cu reflexe din Epigonii, cunoscuta elegie, ultima din caietul al doilea. CRONOLOGIA. — Schiţa noastră de cronologie nu urmăreşte nici pe departe să se substitue biografiilor câte s’au scris, unele din ele întru totul perfecte. Intenţia ei e cu mult mai modestă şi de un limitat caracter practic. Adeseori în cursul lecturii uneia din note sau a urmăririi unei circumscrieri cronologice, cetitorul, care am fost tot timpul şi noi, simte nevoia unei confruntări, unei certitudini: unde se afla la epoca, despre care se vorbeşte, Eminescu, ce făcea, ce scrisese sau ce eveniment îl încadra? Atunci, ce plăcut e xxxvrn M. EMINESCU să poţi întoarce pagina şi ca pe o transparentă scară a anilor, să afli preciziunile ce-ţ* sunt de lipsă. De sigur, cronologia putea fi mai completă şi nu odată ne-am mustrat că nu o redactam în spiritul şi ’n minuţiozitatea decisivă, în care şi-a redactat Albert Thi-baudet cronologia Montaigne-ului său dela Pleiade. ÎNCHEIERE. — Cu aceste câteva lămuriri pentru o lucrare, ce debutând cu întâiele două volume de poezii, de aceste câteva principii se va călăuzi, şi în spiritul lor se va urma, sfârşim. Conştienţi de greutatea lucrului întreprins dar şi de râvna cu care ne-am dedicat lui, nu ne vom subpreţui, din falsă modestie, eforturile. Dar nici nu vom încheia altminteri decât cu credinţa pe care gravitatea lucrului ne-a fortificat-o zi de zi şi care s’ar putea sintetiza în curagioasele şi reconfortantele cuvinte, pe cari editorii textului societăţii dantesce, le gravează în primele rânduri ale prefeţii lor: « ogni editţione, anch* a piu ac curata, e sempre suscettibile di miglioramenti». CRONOLOGIA LUI EMINESCU XXXIX CRONOLOGIA LUI EMINESCU 1812. — Se naşte în Călineştii lui Cuparencu din jud. Suceava (Bucovina) Gheorghe,. fiul lui Vasile Eminovici şi tatăl poetului. 1816. — Se naşte mama poetului, Raluca, fiica stolnicului Iuraşcu din Joldeşti. 1840. — Gheorghe Eminovici ia în căsătorie pe Raluca Iuraşcu. 1841. — Gheorghe Eminovici e făcut căminar de Vodă Mihail Sturza.— Se naşte Şerban, fratele cel mai mare al poetului. 1843. — Se naşte Nicolae, fratele de al doilea al poetului. 1844. — Se naşte George, cel de al treilea frate. 1845. —Se naşte Ruxandra, sora cea mai mare a poetului. 1846. — Se naşte Uie, al patrulea frate al poetului. 1848—1849. — Gheorghe Eminovici cumpără jumătate din moşia răzăşească Ipoteştiir aşezată la 8 km. depărtare de Botoşani. — Se naşte Maria, cea de a doua soră a poetului* 1850, Ianuarie 15. — Se naşte la Botoşani, Mihail, fiul căminarului Gheorghe Eminovici şi al soţiei sale Ralu, proprietari. La 21 Ianuarie e botezat la biserica Ospenia* naşi fiind stolnicul Vasile Iuraşcu, tatăl mamei poetului. 1852. — Se naşte Aglae, a treia soră a poetului. 1854. — Se naşte Harieta, cea mai mică din surori. 1856. — Se naşte Matei, penultimul dintre fraţi. — Datele de naştere şi moarte,, timpurie, ale lui Vasile, cel mai mic dintre copii, nu se cunosc. 1858— 1859. — Eminescu urmează clasa a 3-a primară în Cernăuţi. 1859— 1860. — Urmează clasa a 4-a primară în Cernăuţi. E clasificat al 5-lea din 8* şcolari. 1860, toamna. — Se înscrie la K. K. Ober-Gymnazium din Cernăuţi. 1861— 1862.—E în clasa a 2-a. 1862— 1863. — Repetă clasa a 2-a. — Ilie, care studiase medicina la şcoala lui Davila din Bucureşti, moare. 1863. — Din Aprilie nu mai figurează în cataloage. 1863— 1864. — La Ipoteşti. 1864, Martie 21. — Face cerere de bursă pentru gimnaziul din Botoşani şi i se refuză. 1864, Martie. — Reprezentaţii de teatru ale trupei Fanny Tardini-Vlădicescu la Cernăuţi* 1864, Octomvrie. — Eminescu e numit practicant la Tribunalul din Botoşani. Noemvrie, acelaşi an, compania teatrală Tardini-Vlădicescu dă reprezentaţii la Cernăuţi. 1865, Martie 15. — Eminescu îşi dă demisia din postul de copist la Comitetul permanent al judeţului Botoşani. 9/21 Martie acelaşi an, trupa Tardini-Vlădicescu părăseşte Cernăuţii. Eminescu dispare* In toamna aceluiaşi an reapare la Cernăuţi. Locueşte la Aron Pumnul. îngrijeşte de bibliotecă. Donează trei cărţi. XL M. EMINESCU 1866. Ianuarie 12/24. — Aron Pumnul se stinge din vieaţă. Sub vechiul nume Mi Eminoviciu, privatist^ compune o odă funebră, ce se tipăreşte împreună cu alte şase în broşura « Lăcrămioarele învăţăceilor ...». Rămâne un timp în Cernăuţul bântuit de holeră. ^ La 25 Faur/9 Martie, debutează în Familia din Pesta cu poezia De-asi avea, cu care prilej Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminoviciu în Eminescu. In acelaşi an i se mai publică tot acolo: O călărire'n %oriy Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele Nopţii şi nuvela tradusă iMnţul de aur. Din Iunie, poate, se află la Blaj unde rămâne târziu în toamnă. Cunoaşte pe Filimon Ilia, căruia îi închină cunoscuta poezie, tipărită 3 ani mai târziu. 1867. — Tipăreşte în Familia: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie şi La Heliade. Vieaţă de actor şi sufleur. In trupa luijţorgu Caragiale. îşi copiază 6 poeme într’un caet făcut anume. {Cf. Anexe: Submanuscrisul Elena). ~ 1868. —In Bucureşti. Cu trupa Pascaly, din Mai până în Septemvrie în Ardeal. Vizitează: Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Oraviţa, Baziaş. Publică în Familia: La o artistă (fără vre-o legătură cu Eufrosina Popescu) şi Amorul unei marmure. Lucrează la Geniu Pustiu, Muresanu, Mira> etc. 1869. — Sufleur al Teatrului Naţional, încă din toamna trecută. Duminică 16 Martie, asistă la reprezentarea Damei cu Camelii, jucată de soţii Pascaly, la Teatrul Naţional, când prietenii săi Ioniţă Bădescu şi V. Dimitrescu-Păun, oferă un sonet omagial. Asistă la concertul dat de cântăreaţa Carlotta Patti, Miercuri 19 Martie şi compune poezia în două părţi La o artistă (II). La 1 Aprilie intră în societatea literară Orientul, a lui Gr. H. Grandea. La 1/13 Aprilie, fostul domnitor Barbu Dimitrie Ştirbey, repauzează la Nizza. La 6 Aprilie se slujeşte la Mitropolie. Peste 10 zile corpul neînsufleţit e adus în tară. împreună cu Ioniţă Bădescu şi Basiliu Demetrescu-Păun, tipăreşte o foaie volantă, in care fiecare compune o odă funebră. Porneşte în turneu cu trupa Pascaly, prin Moldova şi Bucovina. Publică în Familia: Junii corupţi şi Amicului F. L începe să-şi transcrie poeziile într’un al doilea caet, anume făcut. (Cf. Anexe, submanuscrisul Mar ta). Lucrează la poema — Poveste — ocazionată de căsătoria Domnitorului Carol cu Principesa Elisabeta de Wied. La Botoşani şi apoi la Viena, trimis de tatăl său. Face cunoştinţa lui Slavici. Se înscrie auditor la filosofie. In 2 Octomvrie e primit membru ordinar în Societatea studenţească «România». 1870. — In Ianuarie, ia apărarea lui Pumnul, împotriva lui Petrino, în două foiletoane publicate în Albina din Pesta. Uşor atac la adresa lui Maiorescu. In 14/22 Aprilie, asistă Ia înmormântarea lui loan Neamţu, originar din Năsăud, student la Politehnica din Viena. Tipăreşte în Federaţiunea din* Pesta articole de politică naţională. La 15 Aprilie, debutează la Convorbiri Literare, cu Venere şi Madonă. întreţine corespondenţă cu Iacob Negruzzi, cu care se întâlneşte pe vară în Viena. La 15 August i se publică pe prima pagină a Convorbirilor: Epigonii. Participă la lucrările pregătitoare pentru serbarea dela Putna, August 15, care avea să se amâne cu un an. După aceea la Ipoteşti. 1871. _ Continuă studiile la Viena. Participă cu râvnă la pregătirea serbărilor dela Putna. Lucrează, poate, la redactarea poemului pentru Ştefan cel Mare (cf. Anexe III) şi sigur la prefacerea vechilor forme din Mortua est şi înger de pa%ây pe care le trimite Convorbirilor. Mai publică, tot acolo, Noaptea. Lucrează la marele poem al Panoramei Deşertăciunilor. Maiorescu îl anexează Nouei Direcţii, imediat după Alecsandri. In August, la Ipoteşti, apoi, cu Slavici, Pamfil Dan, Ştefanelli, etc. la Cernăuţi, şi la 15 August, la Putna. ^CRONOLOGIA LUI EMINESCU XII 1872. — Intre Viena, Ipoteşti, Botoşani, Iaşi şi Berlin. La 1 Septemvrie citeşte la Junimea, în Iaşi, nuvela Sărmanul Dionis şi din Panorama Deşertăciunilor: Egipetulcare se şi tipăresc în Convorbiri. In Noemvrie e la Berlin şi în Decemvrie se înscrie la Universitate. 1873. — Urmează cursuri de filosofie la Universitate. Lucrează la împărat şi Proletar, Călin Nebunul etc. Tipăreşte în Convorbiri Literare: înger şi Demon şi Floare Albastră, lucrate încă dela Viena şi citite, la Junimea, din toamna anului trecut. In Septemvrie 29, se stinge din vieaţă Iorgu Eminovici, în vârstă de 29 ani. 1874. —Acceptă sugestia lui Maiorescu şi pregăteşte doctoratul în filosofie. Studiază pe Kant. La 1 Septemvrie e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. In Noemvrie, Şerban se stinge din vieaţă la Berlin. Convorbiri Literare pe Decemvrie îi tipăresc împărat şi Proletar. 1875. — Conţină a traduce din Critica Raţiunii Pure. Colaborează la Konversations-Lexicon al lui Brockhaus. Suplineşte la Institutul Academic din Iaşi, pe Xenopol şi pe Samson Bodnărescu. In Iulie e numit revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Lucrează la Strigoii, Călin, Diamantul Nordului, Gemenii, etc. Convorbiri Literare pe Februarie îi publică Făt-Frumos din teiu. 1876. — Ţine, în cadrul programului Junimei întâia şi ultima sa conferinţă despre Influenţa austriacă (Martie în 16). La 10 Martie încredinţase Veronicăi Micle: Dorinţa. La 15 August moare Raluca Eminovici. Intensă perioadă de lucru şi de frământări ale iubirii: sfârşeşte Călin, pe care-1 citeşte într’o şedinţă a Junimei, la Bucureşti, când cunoaşte pe Mite Kremnitz, Strigoii şi scrie, dintr’o respirare, patetica lamentaţie veroniană: Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci. începe colaborarea la Curierul de Iaşi, unde tipăreşte: La Aniversară şi C&ţara. Convorbiri Literare îi publică: Melancolie, Crăiasa din poveşti,Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii. 1877. — Continuă colaborarea la Curierul de lafi. Se pregăteşte să plece la Bucureşti, unde în Octomvrie va intra în redacţia Timpului. Cu toate insistentele apeluri ale lui Iacob Negruzzi, nu trimite, deocamdată, nimic la Convorbiri Literare. 1878. — Scrie în Timpul remarcate articole în chestiunea Basarabiei. Qteşte în Junimea — la una din şedinţe asistă şi Alecsandri — poezii, de asemeni, remarcate. Participă la o reuniune a foştilor colegi din Viena. In Noemvrie participă cu Maiorescu, Caragiale, etc., la a XVI-a aniversare a Junimei la Iaşi. Convorbiri Literare îi publică: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate, Departe sunt de tine. 1879. — Sfârşeşte de tradus Vârful cu Dor, poemul dramatic al Carmen Sylvei. Dă-rueşte Mitei Kremnitz poezia Atât de fragedă, datând din vremea laşului. In 6 August moare Ştefan Micle. Scrie Veronicăi o prea duioasă scrisoare de mângâiere. Convorbiri Literare îi publică: Pajul Cupidon, O rămâi, Pe-aceeaşi ulicioară, De câte ori iubito, Rugăciunea unui Dac, Atât de fragedă, Sonete, Freamăt de codru, Revedere, Foaie veştedă, Despărţire. 1880. — Redactor şef la Timpul. An de intensă activitate ziaristică. Grav desacord cu Veronica Micle. Violent schimb de scrisori. Alte iubiri. Veronica îi înapoiază, în Iunie 27, poeziile primite. Desăvârşeşte Scrisorile. Tipăreşte în Convorbiri Literare: O mamă. IV XUI M. EMINESCU 1881. —Anul Scrisorilor. Se tipăresc în Convorbiri 'Literare: Scrisoarea I (i Februarie); Scrisoarea II-a (i Aprilie); Scrisoarea IlI-a (i Mai); Scrisoarea IV-a (i Septemvrie), Tipăreşte în Schalk Bibliothek Mănuşa, traducerea din Schiller, pe care o reproduce Amicul 'Familiei (din Gherla), dela i—15 Noemvrie. Lucrează la desăvârşirea Luceafărului şi diverselor forme din Mai am un singur dor. Gheorghe Eminovici îl vizitează pe vară, în strada Enei 1. Vede pe Creangă, internat un timp la Spitalul Brâncovenesc. 1882. —Nu publică nimic în Convorbiri Literare. Sfârşeşte Legenda Luceafărului, formă aproape definitivă a poemei ce va apărea peste un an. 1883. — In Februarie îşi dă demisia dela Timpul. încredinţează lui Iosif Vulcan pentru Familia, poeziile: S9a dus amorul, Când amintirile^ Adio, Ce e amorul, Pe lângă plopii fărăr soţ, Şi dacă. Almanahul României June, cu data de Aprilie, tipăreşte Luceafărul. In Iunie, la Iaşi, cu prilejul desvelirii statuei lui Ştefan cel Mare, citeşte la Junimea: Doina. In vremea căldurilor tropicale, abătute asupra Bucureştilor, Eminescu suferă şocul decisiv. Intre 28 Iunie—15 August se află internat la Sanatoriul Şuţu. Convorbiri Literare din Iulie tipăreşte Doina şi în August reproduce Luceafărul. La 14 Octomvrie Alecsandri conferenţiază la Ateneu (ora 3 p. m.). Intrarea 2 lei noi. «Venitul întreg .... destinat unui scop de binefacere», va sluji la întreţinerea lui Eminescu într’un institut de alienaţi. La 20 Octomvrie, Chibici însoţeşte pe Eminescu la sanatoriul din Ober-Dobling de lângă Viena. In Decemvrie (c.ca 20) apare, la Socec, întâia ediţie a poesiilor, îngrijită de Maiorescu. 1884. —Vizitat de Maiorescu şi de nepotul acestuia, C. Popazu. Se însănătoşează. însoţit de Chibici, pleacă să viziteze Italia. Ajunge la Florenţa. In Martie porneşte spre ţară. In Aprilie e la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează în Decemvrie. Suplinitor de geografie şi statistică la o şcoală comercială din Iaşi. Convorbiri Literare tipăresc grupe masive din ineditele apărute în prima ediţie Maiorescu. 188 5. Pe vară la Liman, lângă Odesa. In toamnă, subbibliotecar la Biblioteca Universităţii. Convorbirile tipăresc Sara pe deal; în Familia apare Din noaptea. Apare ediţia a 2-a a Poeziilor, tot la Socec. 1886. — Face un drum la Bucureşti. Vara, la Băile Repedea, de lângă Iaşi. In Noemvrie, 9, internat în ospiciul de alienaţi dela M-rea Neamţ. I se tipăreşte un fragment din Dalila în Epoca ilustrată. Albumul Literar tipăreşte: Nu mă înţelegi. In Convorbiri Literare se publică La steaua. 1887. —‘La 10 Aprilie părăseşte^ M-rea Neamţului. Poposeşte un timp mai lung la Botoşani, îngrijit de Harieta. In Iulie 27, oraşul îi votează un ajutor de 120 lei lunar. Pleacă la băile din Halle. Autoriză pe V. G. Morţun să-i editeze un volum. Parlamentul îi votează o pensie de 250 lei lunar. Convorbirile tipăresc: De ce nu-mi vii şi Kamadeva. 1888. — Veronica vine în Botoşani. Pornesc amândoi la Bucureşti. Primeşte direcţia revistei Fântâna Tdandu^iei şi scrie câteva editorialec Apare ediţia a 3-a a Poeziilor la Socec. 1889. — In Februarie se înbolnăveşte din nou. Internat la Şuţu. Moare la 15 Iunie, înmormântat în ziua de Sâmbătă 17 Iunie. Lascar Catargiu, Titu Maiorescu, Kogălni-ceanu urmează carul mortuar. In Iunie, 18, L L. Caragiale îl evocă scriind In Nirvana. Tot în acest an se sting din viaţă: Veronica Micle şi Ion Creangă. In toamnă apare ediţia a 4-a a Poeziilor. LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL Imbiacă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde ’ncinge antică fruntea ta; C’acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Se stinse-o dalbă stea! Metalica, vibrânda a clopotelor jale Vuieşte în cadenţă si sună întristat; Căci ah! geniul mare al deşteptării tale Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale Şi ’n urmă-i ne-a lăsat! Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare, Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor, Ce ’ntoană tainic, dulce a sferelor cântare Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare, Cununi de albe flori! Te plânge Bucovina, te plânge ’n voce tare, Te plânge ’n tânguire şi locul tău natal; Căci umbra ta măreaţă în falnica-i sburare O urmă ’ncet cu ochiul în tristă lăcrimare Ce-i simt naţional! 3 3 Urmeze încă ’n cale-ţi şi lacrima duioasă, Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău, Urmeze-ţi ea prin sboru-ţi în cânturi tânguioase, In cânturi răsunânde, suspine-armonioase, Colo, în Eliseu!. . . DE-AŞ AVEA... De-as avea si eu o floare t > Mândră, dulce, răpitoare Ca si florile din Maiu, Fiice dulce a unui plaiu, Plaiu râzând cu iarbă verde, Ce se leagănă, se pierde, Undoind încetişor, Şoptind şoapte de amor; De-as avea o floricică t Gingaşă şi tinerică, Ca şi floarea crinului, Alb ca neaua sânului, Amalgam de-o roz-albie Şi de una purpurie, Cântând vesel si uşor > t Şoptind şoapte de amor; De-aş avea o porumbiţă Cu chip alb de copiliţă, Copiliţă blândişoară Ca o zi de primăvară, Câtu-ţi ţine ziuliţa I-aş cânta doina, doiniţa, I-as cânta-o ’ncetişor, Şoptind şoapte de amor. O CĂLĂRIRE IN ZORI A nopţii gigantică umbră uşoară Purtată de vânt, Se ’ncovoie tainic, se leagănă, sboară Din aripi bătând. Roz-alb’auroră, cu bucle de aur Sclipinde ’n rubin, Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur Pe-al florilor sân; Răspânde suflarea narciselor albe Balsamu-i divin, Şi Chloris din roze îşi pune la salbe Pe fruntea-i de crin; Iar râul suspină de blânda-i durere Poetic murmur, Pe-oglinda-i de unde răsfrânge ’n tăcere Fantastic purpur; Şi pasărea cântă suspine-imitândă Un cântec de-amor, Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă La plânsu-i de dor. Pe câmp se văd două fiinţe uşoare Săltânde pe-un cal, Pe care le ’ncinge de flutură ’n boare Subţire voal; » * 4 M. EMINESCU Ca Eol ce sboară prin valuri şi ţipă, Fugarul uşor Nechiază, s’aruncă de spintecă ’n pripă Al negurei fior, O dalbă fecioară adoarme pe sânul De-un june frumos, Astfel cum dormită oftarea, suspinul, In cântul duios; Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire Se mlădie ’n vânt, Şi negrele-i bucle ondoală ’n zefire, Sclipesc fluturând. I-adoarme pe sânu-i, se leagănă ’n braţe In tandre visări; Pe când ca profume pe blânda ei faţă Plutesc sărutări. Iar aeru ’n munte, în vale vibrează De tainici oftări; Căci junele astfel din pieptu-i oftează In dalbe cântări: « Ah! ascultă mândruliţă, Drăguliţă, Şoapta-mi blândă de amor, Să-ţi cânt dulce, dulce tainic, Cântul jalnic Ce-ţi cântam adeseori. De-ai fi, dragă, zefir dulce, Care duce Cu-al său murmur frunze, flori, Aş fi frunză, aş fi floare, Aş sburare Pe-al tău sân gemând de dor; O CĂLĂRIRE in zori 5 De-ai fi noapte — aş fi lumină Blândă, lină, Te-aş cuprinde c’un suspin; Şi în nunta de iubire, In unire Naste-am zorii de rubin; y 7 De-as fi, mândră, râusorul y 7 7 y Care dorul Şi-l confie câmpului, Ţi-aş spăla c’o sărutare, Murmurate, Crinii albi ai sânului!». Ca Eol ce sboară prin valuri şi ţipă, Fugarul uşor Nechiază, s’aruncă de spintecă ’n pripă Al negurei fior; Vergina îl strânge pe-amantu-i mai tare La sânu-i de crin, Şi faţa-şi ascunde l’a lui sărutare In păr ebenin. Iar eco îşi râde de blândele plângeri, De junii amanţi Şi râul repetă ca cântul de îngeri In repede danţ: « De-aş fi, mândră, râusorul, Care dorul Şi-l confie câmpului, Ţi-aş spăla c’o sărutare, Murmurate, Crinii albi ai sânului!». DIN STRĂINĂTATE Când tot se ’nveseleşte, când toţi aci se ’ncântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L’a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători. Şi inima aceea, ce geme de durere, Si sufletul acela, ce cântă amortit, E inima mea tristă, ce n’are mângâiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. As vrea să văd acuma natala mea vâlcioară, Scăldată în cristalul pârăului de-argint, Să văd, ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut odată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri. Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, In valea mea natală ce unduia în flori, Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică, Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori. Să mai privesc odată câmpia ’nfloritoare, Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, Ce auzi odată copila-mi murmurate, Ce jocurile-mi june, sburdarea mi-a văzut. DIN STRĂINĂTATE 7 , jS ?, «* **•* ^ ,&■ ] / «s ■ '*\ -: -■ .. , .-., -7* -. *‘Vi4f//**^ 1 ■-**' ^ k '1 k9. Uf Vru» 44- \x\4* r'^Sm* 2. . ;■ 'Z- »jn*\ ; * /U <. %-u^LA. . 'V>\ * Ca dulci gânduri de poet. Sau ca lira sfărâmată Ce răsgeme ’ngrozitor, Când o mână îngheţată Rumpe coardele ’n fior, Astfel mâna-ţi tremurândă Bate-un cântec mort şi viu, Ca furtuna descrescândă Care muge a pustiu. LA O ARTISTĂ 19 Eşti tu nota rătăcită Din cântarea sferelor, Ce eternă, nefinită, îngerii o cântă ’n cor? Eşti fiinţa-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin? Ah, ca visul ce se ’mbină Palid, lin, încetişor, Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor fior Dispărând divinizată, Răpişi sufletu-mi în dor. 2* AMORUL UNEI MARMURE Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată, Cu sufletu ’n ruină un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu, Să fac să rump’ o lume ce sfâşie ’n tăcere Sdrobit sufletul meu. Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă, Un ocean se ’mbată pe-al vânturilor joc, Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă, Gândirile de foc. Eu singur n’am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n’am cui spune nebunul meu amor, Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere O piatră să ador. Murindului speranţa, turbării răzbunarea, Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu, La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea, Nimic, nimica eu. Nimica, doar icoana-ţi care mă învenină, Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin Nimic decât o rază din fata ta senină, Din ochiul tău senin. AMORUL UNEI MARMURE 2Î ăh-Mă ,X’ Ht#i* - -*^f**^ ib ^ ^ tţp*^ *S **«'«•* ’ j**m-&*, **■> fc .< ' ^ - : :l .'>,■' ’ ,>ft'yy,,!f»făittii T)» a*». - ,„ ’-viij-' ’,.*’• if -.. / ’ \y-#:.' V>^-^" *•■■•' ■'■■'*<■ ' • ''*' . . * ^ ^ ^ “ s. * ^ /ir_ _, ^j«jV .* V^jL.'&L»; <* * w * * x<> Jk •: aip a*5f‘ k?1 \ *' - «T, kfv: V ,v \ -«*7,,* -v „ ' . , V41 , j -^r:: ■' f***4 ' ' . •'** v*r ţ.y * **j'S3£r7?\ u * ' * * * ' ' i ' jjte < fcY, * - ','*•****•* > ><* ^v#,^A^$PHL^ ,, f„ ^W'- ' " *«■ X&w’ ;,*«/;»/»' l-1' - ': ' ' ,' ./•• ! wZrnW-: '.' v. - . - . t. \'?Viiî j <-' ;-^AÎ^-V *r.‘->.^r.\ safâfefcii-2-i.c-ode .: \ , .S»i.'if.,i*,.--* îSS^ţ^WÂi' atăjMssz Manuscrisele Academiei Române AMORUL UNEI MARMURE 2262, 1 Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie Iubeşte ’n ochi de flăcări al 2ilelor noroc, Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie Un ocean de foc. Din ochi de-ar soarbe geniu slăbită mea privire, De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc. 22 M. EMINESCU Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie, Aş pune lege lumii râzândul tău delir, Aş face al tău zâmbet un secol de orgie, Şi lacrimile-ţi mir. Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, Ca preotul altarul, ca spaima un azil; Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, Ca visul pe-un copil. Şi pâsu ’n urma-ţi sboară c’o tainică mânie, Ca un smintit ce cată cu ochiu ’ngălbenit, Cu fxuntea ’nvinetită, cu fata cenuşie Icoana ce-a iubit. Manuscrisele Academiei Române AMORUL UNEI MARMURE 2262; JUNII CORUPŢI La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, Şi ca să vă ard fierea, o spirite-ameţite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic cu vânătă lui ghiară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se ’nfiară Cu fierul ars în foc. Deşi ştiu c’a mea liră d’a surda o să bată In preajma minţii voastre de patimi îmbătată, De-al patimilor dor; In preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, Şi seacă de amor. O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite, In ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite De sânge putrezit; Că ’n veci nu se va teme Profetul vre o dată De braţele slăbite, puterea leşinată A junelui cănit. Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? Ce foc făr’ a se stinge, ce drept fără să-mi minţă, O, oameni morţi de vii! Să vă admir curajul în vinure vărsate, In sticle sfărâmate, hurii neruşinate Ce chiue ’n orgii? 24 M. EMINESCU Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o, Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, Şi arşi pân’ în rărunchi; Sau bestiilor care pe atţi îl ţin în fiară, Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, Cum cădeţi în genunchi! Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se ’nşiră, In şiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma a ’nviat; Din nou prin glorii calcă cu faţa înzeită, Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită, Poporul împărat. Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte purtătoare Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare Ca leul speriat; Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, Ci-aievea s’a serbat. Incingeţi-vă spada la danţul cel de moarte, Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte A ţopăi în joc! Aci vă duceţi valuri în mii batalioane, Cum în păduri aprinse, mânat în uragane, Diluviul de foc. Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman; Cum umbrele se ’mbracă în zale ferecate, Şi frunţile cărunte le nalţă de departe Un Cesar, un Traian. Cad putredele tronuri în marea de urgie, Se sfarmă de odată cu lanţul de sclavie Şi sceptrele de fier; JUNII CORUPŢI 25 In două părţi infernul portalele-şi deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde Tiranilor ce pier! In darn răsună vocea-mi de eco repeţită, Vă sgudue arama urechea amorţită Şi simţul leşinat; Virtutea despletită şi patria-ne zeie Nu pot ca să aprinză o singură scânteie In sufletu ’ngheţat. Şi singur stau şi caut ca uliul care cată In inima junimii de vieaţa-i desbrăcată Un stârv spre-a-1 sfâşia; Ca pasărea de sboru-i din ceruri dismeţită, Ca muntele ce ’n frunte-i de nouri încreţită > Un trăsnet ar purta. Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte, Că ’n veci nu se îmbracă în veştede vestminte » Misteriul cel sânt; Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie, Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, Ca râsul la mormânt. AMICULUI F. I. Visuri trecute, uscate flori Ce-ati fost vieata vierii mele, Când vă urmam eu, căzânde stele, Cum ochiul urmă un meteor, V’aţi dus cu anii, ducu-vă dorul, Precum cu toamna frunzele trec; Buza mi-e rece, sufletul sec, Vieaţa mea curge uitând isvorul. Candela ştersei d’argint icoane A lui Apolon, crezului meu, Mă topesc tainic, însă mereu De ale patimilor orcane. Sau ca un nour gonit de vânt, Alerg pe calea vieţii mele, O buhă care, ţipând a jele, Bântue urma unui mormânt. Vieaţa-mi se scurge ca şi murmura Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii, Mă usc ca crucea pusă ’n câmpii Şi de blesteme mi-e neagră gura. îmi târăsc soarta ca un vultur Ce îşi târăşte aripa frântă, Viscolul iernii moarte îi cântă, Moarte, îi râde tot de ’mprejur. AMICULUI F. I. 27 Am uitat mamă, am uitat tată, Am uitat lege, am uitat tot; Mintea mi-e seacă, gândul netot, Pustiul arde ’n inima-mi beată. Numai prin chaos tu îmi apari, Cum printre valuri a navei velă, Cum printre nouri galbena stelă, Prin neagra noapte cum un fanar. Te văd adesea frunte senină Ca şi gândirea lui Dumnezeu, Sufletu-ti arde ’n sufletul meu 9 C’o flamă dulce, tainică, lină. Gândind la tine nu voiu să mor, îmi blastăm însuşi eu mântuirea, Orb, nebun, care blastămă firea, Ce-ar vrea din frunte-i să sting’ un nor. Dar dacă gândul zilelor mele Se stinse ’n mintea lui Dumnezeu, Şi dacă pentru sufletul meu Nu-i loc aicea, ci numa ’n stele: Voiu, când mi-or duce îngerii săi Palida-mi umbră în albul munte, Să-mi pui cununa pe a mea frunte, Şi să-mi pui lira de căpătâiu. LA MOARTEA PRINCIPELUI ŞTIRBEY Turnurile mişcă ’n doliu a lor inimi de aramă Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea chiamă, Precum mişcă vântu ’n cântec faţa mării de senin. Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română, Care are ’n mii de inimi sufletul ei tremurând, Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină Şi aude ’n cer un tunet şi un gemet pe pământ.. . A ’ntristării neagră-aripă peste lume se întinde, Totul tace, căci durerea este mută ca un gând, Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde, Decât cursu-acelui astru ce se sparge p’un mormânt. Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă? Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?... — Este Domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!... VENERE ŞI MADONA Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scânteie, Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeei, ce si astăzi tot frumoasă o revăd. * * Rafael, pierdut în visuri ca ’ntr’o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d’eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Faţa pală ’n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când în vieaţa pustiită râde-o rază de noroc. Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat, Şi-am svârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie -Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. JO M. EMINESCU Ţi-am dat palidele ra2e ce ’nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr’un chicot, simfonie, Din ochirile-ţi murdare ochiu-aurorei matinal. Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale ’ngheţ Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu ’nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar’a cărei suflet era sânt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir. O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr’o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin! Plângi copilă? — C’o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou sdrobi şi frânge apostat’ inima mea? La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta. Şterge-ţi ochii, nu mai plânge! ... A fost crudă ’nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EPIGONII Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într’o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce ’ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcârescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. Liră de argint, Sihleanu, — Donici cuib de ’nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă ca să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele dela cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? S’au dus toţi, s’au dus cu toate pe o cale ne ’nturnată. S’a dus Pan, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de ’nţeles; Munte cu capul de piatră de furtune detunată, Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’esplicată Şi veghiaz’ o stâncă arsă dintre nouri de eres. J2 M. EMINESCU Bolliac cânta iobagul ş’a lui lanţuri de aramă; L’ale ţării flamuri negre Cârlwa oştirea chiamă, In prezent vrăjeşte umbre dintr’al secolilor plan; Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, Palid stingz-Alecsandrescu sânta candel’ a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă — Vieaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, Chiamă piatra să învie ca şi miticul poet, Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Iar Negriei şterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea veche a ’nvăţaţilor mireni; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrăveşte din nou iarăşi pânzele posomorite, Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ş’ acel rege-al poeziei, vecinie tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluerul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri, Ce ’nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşează ’n tron de aur să domnească lumi rebele Şi iubind-o fără margini, scrie: « visul de poet». EPIGONII 33 ^**i*v -~ A • ,ţ& . & ^st***? jD^KdX, *&*p*6 ^ , .. *W'-' V^5: -^“îk;’.^ a *C- «"*'** »•*£ * f«^K( •' A. &£&+£& ' *f fjL-* ~ \ „ " 7~ " w”...... ~*'&£2£e)^ -* ~ ,/ r- ^ ^ '**** < * >nX ,,s ţkJ**0^ \ $*** «w^?»,' , .w ^ " ,, ^ < ^s'e ^ $r ;' . - ^-o- ** W& &&&*> #, i'; */« ^\tfef: r\ ". ** ^ - ■#“ '-' ^ s ' V> ^ > •rf , -“fy?#,»i #W» wfc* ,-\ ■' '• $£v*4& 4 - , V ^ ^ C^.' \*¥ - *-"* <' -' ‘ > *' ** ' *' Wfo& ^ !$**<* **** a \ 4U ^ ; u\^ 'irG }*'’**•+• ******* . &*** t y*A£ fî*f*Jb* ; t*/. ivy^jfc *->. ic<» f^+v tf ^ ^ . . \"tftr . .y \ v^rJ ,.. f . . JL.^ ;•■ V m. *^>«k^r4 '\jr~t~' '. * * v ^ s* •. . ‘ ."■'f'?S5'î* ^ ' t . v ^ ' Manuscrisele Academiei- Române EPIGONII 2257,72 3 *v * 34 M. EMINESCU /* *!- •‘‘ÎPCtL.+'A+Tti' â*Ad*M W faJn.' a«JL , 441 *. „* / ww. . * - - ' : - w*» ^«»JL , w* «wRyWnj *« r*«-^ •«*<«*; «**»ţ -, arwn» , - jW vârr*^* e& *y^P»<* jC^ **$+*+*' £ &y <*■ *-^ ■*-#- /***-■ ***-*■ ' $.. A» ^ -‘T^ £s»/*^“ -A <&*>**. ^wT* '^“'3s*"’b «*&»' ":f«Kr y »••**-* . # *£w / Manuscrisele Academiei Române EPIGONII EPIGONII 35 Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deşteaptă ’n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă ’n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel mare, 2imbrul sombru şi regal. Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe sdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urîte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; In noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimici » * Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteti bătrâni. S’a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece — marea noastră-i de îngheţ. Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi. O y Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea ’n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta — vă numim vizionari. 3» j6 M. EMINESCU O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună; Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. «Moartea succede vieţii, vieaţa succede la moarte», Alt sens n’are lumea asta, n’are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează, Impărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri n’existente; carte tristă şi ’ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, Straiu de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să sboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroiu; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină, Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină — Toate-s praf... humea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi. MORTUA EST! Făclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot în orele sfinte, Un vis ce îşi moaie aripa ’n amar, Astfel ai trecut de al lumii otar. Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, Cu râuri de lapte şi flori de lumină, Când norii cei negri par sombre palate De luna regină pe rând vizitate. Te văd ca o umbră de-argint strălucită, Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploăîe de raze, ninsoare de stele. O rază te ’nalţă, un cântec te duce Cu braţele albe pe piept puse cruce, Când torsul s’aude l’al vrăjilor caier Argint e pe ape şi aur în aer. Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece Privesc apoi lutul rămas ... alb şi rece, Cu haina lui lungă culcat în sicriu, Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu — Şi ’ntreb al meu suflet rănit de ’ndoială, De ce-ai murit înger cu faţa cea pală? Au nu ai fost jună, ri’ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? î* M. EMINESCU Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt; Să treci tu prin ele, o sfântă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, In haină albastră stropită cu aur, Pe fruntea ta pală cunună de laur. O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Când vieaţa-i o baltă de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori înflorit, Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urît. — Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, Gândirile-mi rele sugrum’ cele bune... Când sorii se sting şi când stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne.. . Ş’atunci de-a fi astfel. .. atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n’o să învie, Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... Atunci acest înger n’a fost decât lut. Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă Şi moartea ta n’o plâng, ci mai fericesc O rază fugită din chaos lumesc. Ş’apoi.. . cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi... dar ştie oricine * Că ceea ce nu e, nu simte dureri Şi multe dureri-s, puţine plăceri. MORTUA EST! 39 (Xu. ^ Jt MtijsOC '" />* <*r*W J 4Uivu ~*_ * *J. i««i. ■ « ./ - ■-- '"• *■ - f-?;-;*8-A "'r '' <£"*v ■** t/ • mmSbmrn^k: ■:..;..y..rÎV *vr~ ' ® - ' ' v :J^ ."pu*^tŞix6 xZ'^~tâ~?ţr. .1 <6 <«/«&’ a «W tâttitft, ' ' rÎTJtM*W’"j^V ^ ........ '.... .,, ,s.^.aw:™.,t,,.„.,,^,^{jft« ^‘-* ^ 4-*&v#£ , ) «**.. * - ctcut -* • rf ti ^«HfVvwC^ Mm 4*/ Oe /^ 0 Vu'**** *t . , '/ Ă^ISttb*»\ f*.-*.'.* ' ^ >. ^r, , - S^Vr*:... ‘r- Manuscrisele Academiei Române .vU; ./J / MORTUA EST! 2259,20 ~£â. 40 M. EMINESCU A fi? Nebunie şi tristă şi goală; Urechea te minte si ochiul te ’nsală; Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic. Decât un vis sarbâd, mai bine nimic. Văd vise ’ntrupate gonind după vise, Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise, Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng: Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? La ce? ... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, Trăit-ai anume ca astfel să mori? De e sens într’asta, e ’ntors şi ateu, Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu. înger de paza Când sufletu-mi noaptea veghia în estaze, Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, încins cu o haină de umbre şi raze, C’asupră-mi c’un zâmbet aripele-a ’ntins; Dar cum te văzui într’o palidă haină, Copilă cuprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. Eşti demon copilă, că numai c’o zare Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să sboare, El, veghea mea sfântă, amicul fidel? Ori poate!... O ’nchide lungi genele tale, Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale — Căci tu — tu eşti el. NOAPTEA... Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin; Dintr’un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc, Pân’ ce mintea îmi adoarme, pan’ ce genele-mi clipesc; Lumânarea-i stinsă ’n casă. . . somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă, Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă. Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-1 înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-1 culci Ş’apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele ’ntr’o parte. Netezeşti încet si leneş fruntea mea cea liniştită t t r t Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc, Şi surâzi, cum râde visul într’o inimă ’ndrăgită. O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă şi lină, O! desmiardă, pân’ eşti jună ca lumina cea din soare, Pân’ eşti clară ca o rouă, pân’ eşti dulce ca o floare, Pân’ nu-i faţa mea sbârcită, pân’ nu-i inima bătrână. EGIPETUL Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de Maur, Peste el cerul d’Egipet desfăcut în foc şi aur; Pe-a lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc, Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări îmblânzite ’n cuiburi distind penele alese, Ciripind cu ciocu ’n soare, gugiulindu-se cu-amor. Innecat de veciniei visuri, răsărit din sfinte-izvoară, Nilul mişc’ a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Către marea liniştită ce înneacă al lui dor. De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice; Memfis colo ’n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi — Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a ’mbrăcat cu-argint ca ’n soare să lucească într’un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei, Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş’ aruncat în depărtare... Colo se ridic’ trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. 44 M. EMINESCU Se ’nserează. . . Nilul doarme şi ies stelele din strungă, Luna ’n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida şi ’năuntru a intrat? Este regele: In haină de-aur roş şi pietre scumpe El intrâ să vad’ acolo tot trecutul. — I se rumpe Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad. In zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune, Se ’nmulţesc semnele rele, se ’mpuţin faptele bune; In zadar caut’ al vieţii înţeles nedeslegat. Iese ’n noapte... ş’a lui umbră lungă ’ntins se desfăşoară Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă ’ntunecat. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint, Toat’a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să ’mbrace mândru veche-acea împărăţie, Să învie în deserturi sir de visuri ce te mint. y y Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se ’mbată ’n visuri care-alunecă în sbor. Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază, Nalţă sveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile ’nşiră nori. Şi în templele măreţe, colonade ’n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe, Şi al preoţilor cântec sună ’n harfe de argint; Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. In zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca ’ntr’un centru se adun. El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite: Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. EGIPETUL 45 Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors; Ş’atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi ce fără vieaţă ’ngreuia pământul stors. Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă, Aşternându-1 peste câmpii cei odată înfloriţi. Memfis, Teba, ţara ’ntreagă coperită-i de ruine, Prin desert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind vieaţa lor de basme pe câmpie risipiţi. Dar ş’acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roşu apa ’ncet, încet pătrunde, Ş’acum luna arginteşte tot Egipetul antic; Ş’atunci sufletul visează toat’ istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l’a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Ş’atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei, închegare măiestrită din suflarea vijeliei.. . Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-si basme mândre îmbrăcate ’n flori si stele, De oraşul care iese din pustiile de jele; Din pământ şi de sub mare s’aud sunete ce cresc. Marea ’n fund clopote are care sună ’n orice noapte; Nilu ’n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orasele-i deodată se trezeşte si se duce * y y Sus în curţile din Memfis, unde ’n săli lumină luce; Ei petrec în vin şi ’n chiot orice noapte pân’ în zori. CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde Şi ’n această sărăcie, te inspiră, cântă barde — Bani n’am mai văzut de-un secol, vin n’am mai băut de-o lună. Un regat pentr’o ţigară, s’împlu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scârţie de vânt fereasta, In pod miaună motanii — la curcani vânătă-i creasta Şi cu păsuri melancolici meditând îmblă ’n ogradă. Uh! ce frig. . . îmi văd suflarea — şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o sdravăn — iar de coate nici că-mi pasă Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se ’nmoaie. Cum nu sunt un şoarec, Doamne, — măcar totuşi are blană, Mi-aş mânca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger . .. Mi-ar părea superbă, dulce, o bucată din Homer, Un palat, borta ’n părete şi nevasta — o icoană. Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele! Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. — Intr’un roiu mai de un stânjen Au ieşit la promenadă — ce petrecere gentilă! Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte; Cela-i cavaler . . . e iute . . . oare ştie franţuzeşte? y y y Cea ce ’ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. cugetările sArmanulux /££ ii jfj~ DIONIS 47 AimC'k '' f WrJ C, «< gŞ$&y , x ♦ ■ ' j* ăk >y 4 4^ ^ ţ”»****&? — 5* p^./,Ti2r / '-"v ^ Ct*J* I, ^ * ' / 7 * * \ ***- - $<~*4 / ******* <*««»<»> ^ npvwwe^L ^l ^ ^VmJ ^ 4»% **' ^fsfclW — ^ ^ <8*^*6 ^ ' 4f' ^^ d^****'^ ~— j**4*£ <%*• ^ ^4 ^^'***V ( % * **'•* ' gât ^ yf * (Sa J*' /«.** -#»' /i 7 4/^î * £«* Mw ^ iv^-- e/ft+ţ**' / '*?*%*., T- ~™ >*. .. * ţSLf}t37^ ^*5 / **■»/ 4*-**-* *6m*/<**.# *;' ■; - -* . • , I i /W ^r y* l&n***'c f - *f**''. . ^ ■ " * " \ ^ - : C^ 'ţe, , ►vj^U^V \, ' • ' /'/‘- <* >* ţi W J j V '-'■ 41 f^V*i^ /&4~ &V >**-*t' .. -.- • /^t» <« « ĂZĂmU a t£ ‘ ţ&«i jt "ftit* 'mJ* ***-*.,• & /d*' *Kfi>y ^dtUc*- . '*-’ •*»» */**-'** ' ^tftd-**-*** — /£ fi+LC*»~? '-** +-**>£ M '^U “ ^ ** ~/-**,'* * f* V^~ | «-'■ J fc^r; *^£*—*. g^ v Manuscrisele Academiei CUGETĂRILE SARMAmwi UIONIS 22*4>i7 v 43 M. EMINESCU Bruh! mi-i frig.—Iată pe mână cum codeşte-un negru purec; Să-mi moiu degetul în gură — am să-l prind — ba las săracul! Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul, Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul «îns!» la ce să-l purec? Şi motanul toarce ’n sobă — de blazat ce-i. — Măi motane, Vino ’ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic. De-ar fi ’n lume-un stat de mâţe, zău! că ’n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane! Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce ’ntr’una? Ce idei se ’nsiră dulce în mâteasca-i fantazie? y y Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună? De-ar fi ’n lume numai mâţe — tot poet aş fi? Tot una: Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick, Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric, Noaptea ’n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună. Filosof de-as fi — simtirea-mi ar fi vecinie la aman l > y In prelegeri populare idealele le apăr Şi junimei generoase, domnişoarelor ce scapăr, Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan. Sau ca popă colo ’n templul, închinat fiinţei, care După chip ş’asemănare a creat mâţescul neam, Aş striga: o motănime! motănime! Vai... Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt printre voi de-aceia, care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfăşură ’nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ş’a lui Duhuri — liliecii? Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeţi ce ’nţelepciune e ’n făptura voastră chiară? O motani fără de suflet! — La sgâriet el v’a dat ghiară Şi la tors v’a dat musteţe — vreţi să-l pipăiţi cu laba? CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS 49 Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s’a ’ntunecat? Să visăm favori şi aur, tu ’n cotlon şi eu în pat. De-aş putea să dorm încalea. — Somn, a gândului odină, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e tot una: De-oiu petrece ’ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, Ori de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie! « înger şi demon Noaptea ’n Doma întristată, prin lumini îngălbenite A făcliilor de ceară care ard lângă altare — Pe când bolta ’n fundul Domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite, In biserica pustie, lângă arcul în părete, Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger; Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri, Palidă şi mohorîtă maica Domnului se vede. O făclie e înfiptă într’un stâlp de piatră sură; Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Şi cununi de flori uscate fâşâesc amirosind Ş’a copilei rugăciune tainic şopotit murmură. Cufundat în întuneric, lâng’ o cruce mărmurită, Intr’o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghiază, Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşază, Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi ’ncreţită. Şi bărbia lui s’apasă de al pietrei umăr rece, Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece. Ea un înger ce se roagă — EI un demon ce visează; Ea o inimă de aur — El un suflet apostat; El în umbra lui fatală, stă ’ndărătnic rezemat — La picioarele Madonei, tristă, sfântă Ea veghiază. înger şi demon 5* Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină, Se răsfrânge ca ’n oglindă a copilei umbră plină — Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă ’ngenunchiată. Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire, Cu de marmur’ albă fată si cu mânile de ceară, Văl — o negură diafană mestecată ’n stele; — clară E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire; Ce-ţi lipseşte să fii înger — aripi lungi şi constelate. Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, Două aripe de umbră către ceruri ridicate. O, nu-i umbra ei aceea — este îngeru-i de pază; Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană. Peste vieaţa-i inocentă, vieaţa lui cea sântă plană, Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchiază. Dar de-i umbra ei aceea — atunci Ea un înger este, Insă aripele-i albe lumea-a le vedea nu poate; Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste. Te iubesc! — era să strige demonul în a lui noapte, Dară umbra ’naripată a lui buze le înmoaie; Nu spre-amor — spre ’nchinăciune el genunchi-şi încovoaie Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte. Ea ? — O fiică e de rege, blondă ’n diadem de stele Trece ’n lume fericită, înger, rege şi femeie; El răscoală în popoare a distrugerii scânteie Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele. Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa Veacuri sunt de cugetare, o istorie, - un popor, Câteodat’ — deşi arare — se ’ntâlnesc, si ochii lor Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă. 4» M. EMINESCU 52 Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci si moi. Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi! . Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş — Se iubesc ... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi! A venit un rege palid şi coroana sa antică, Grea de glorii şi putere, l’a ei poale-ar fi depus, Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică. Dară nu — mute rămas-au buzele-i abia deschise, Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă ’ndărăt. In a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise. Ea-1 vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe; Ce puternic e — gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă; El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe. El ades suit pe-o piatră cu turbare se ’nfăşoară In stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită, Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită, Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară. Pe un pat sărac asudă într’o lungă agonie Tânărul. O lampă ’ntinde limb’ avară şi subţire, Sfârâind în aer bolnav. — Nimeni nu-i ştie de ştire, Nimeni soarta-i n’o ’mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie. Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii ’mbrăcate Cu-a lui Dumnezeu numire — astăzi toate-s îndreptate Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume! A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea Ce-i ascunsă ’n aste vorbe? — Să te simţi neliber, mic, Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic, Că domnesc în lume rele, căror nu te poţi opune, înger şi demon 5Î C’opunându-te la ele, tu vieaţa-ţi risipeşti — Şi când mori să vezi că ’n lume vieţuit-ai în aşadar: O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti. Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-1 lasă. Cum a intrat el în vieaţă? Cât amor de drept şi bine, Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine? Şi răsplata? — Amărîrea, care sufletu-i apasă. Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr, Se apropie-argintoasă umbra nalt’ a unui înger, Se aşază lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri Ea-i sărută. — De pe dânşii negurile se descopăr . . . Este Ea. — C’o mulţumire adâncă, ne mai simtită, El în ochii ei se uită. — Mândră-i de înduiosere; Ceasul ultim îi împacă toată vieaţa-i de durere; Ah! şopteşte el pe moarte — cine eşti ghicesc, iubită. Am urmat pământul ista, vremea mea, vieaţa, poporul, Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis; El n’a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă ’mpace, şi ’mpăcarea-i.. . e amorul. FLOARE ALBASTRĂ «Iar te-ai cufundat în stele Si în nori si ’n ceruri nalte? y y De nu m’ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. In zadar râuri în soare Grămădeşti ’n a ta gândire Şi câmpiile Asire Şi întunecata mare; Piramidele ’nvechite Urcă ’n cer vârful lor mare — Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite!» Astfel zise mititica, Dulce netezindu-mi părul, Ah! ea spuse adevărul; Eu am râs, n’am zis nimica. «Hai în codrul cu verdeaţă, Und’ izvoare plâng în vale, Stânca stă să se prăvale In prăpastia măreaţă. Acolo ’n ochiu de pădure, Lângă trestia cea lină Şi sub bolta cea senină Vom şedea în foi de mure. FLOARE ALBASTRĂ Î5 Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romăniţă Voiu cerca de mă iubeşti. Şi de-a soarelui căldură Voiu fi roşie ca mărul, Mi-oiu desface de-aur părul Să-ţi astup cu dânsul gura. De mi-i da o sărutare, Nime ’n lume n’a s’o ştie, Căci va fi sub pălărie — Ş’apoi cine treabă are! Când prin crengi s’a fi ivit Luna ’n noaptea cea de vară, Mi-i ţinea de subsuoară, Te-oi ţinea de după gât. Pe cărare ’n bolţi de frunze, Apucând spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. Şi sosind l’al porţii prag, Vom vorbi ’n întunecime; Grija noastră n’aib’o nime, Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?» Inc’o gură — şi dispare . . . Ca un stâlp eu stăm în lună! Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare! Şi te-ai dus, dulce minune, Ş’a murit iubirea noastră — Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume! > împărat şi proletar Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, Pe lângă mese lunge, stătea posomorită, Cu feţe ’ntunecoase, o ceată pribegită, Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. Ah! — zise unul — spuneţi că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scânteie ’ntrânsul nu-i candidă şi plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină, Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi; Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră > Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor vieaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. In cupe vin de ambră — iarna grădini, verdeaţă, Vara petreceri, Alpii cu frunţile de ghiaţă — Ei fac din noapte ziuă ş’a zilei ochi închid. Virtutea pentru dânşii ea nu există. Insă V’o predică, căci trebui să fie braţe tari, A statelor greoaie cară trebue ’mpinse Şi trebuesc luptate războaiele aprinse, Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR 57 '''-Ţ^WT'': • ţ ulkj t *»/* ;*- ^ L—;■ %*** ; r*" *' 6 - * ^2 JL* t) - * v ^ '<*£/ W m$;j* '• : Js «fc s. «. , ' â t & ^ ^ Av%x* 1^7^ ^ ' .. • vţo*^r / / ţggiu*; ■' di*** Mm*»*i*~~ ■ -s* *¥€^?ţi$:]:-Tiv' *? ' -7^; ■ ■ -*. • -* -" ■ * •. :■ . .. ... -:*££ anuscrisele Academiei Române ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR sus, sfârşitul din «Christ» 2285, IOO J8 M. EMINESCU î f 1 ' t ** ţ~ w®rf«- *i «*»*/ ?*■ io * ' *'‘: ^l&gSF -V „ ^Tr lr2** ’ m-ţt vt Cmc €&&* £*- t&K&d j l &L. ; j> d**4ţ**şi *toLi 4 **£* '«. V." $ \M\' ' *• ;"' “ rftî »''%>V ^ */'*'*' ’<&Uri ^'. v , , *\% -“vt; J yfttLU ■■ îfi fatwc v t /. ,' * >/ * Târ w...-^^v/ ■•*.- •&&>+*+*, ■ : v;44^!4-'; "' • -.. »~r; ^4^4. ■ -Auzx&t, î#4t. ~ .;■....... j dt-at*-& • * -a.. *,. . . 4 | JiJ *(u*L*. £ .{flftpf, fi ~ •*?•**«**' ^¥^--vV:4,. , ., /y^ :v .; j QdUiWr... t>£»i *****£. ' ; ^, /^. ,c« > «*' jjvdîre -*< W* * * a»-tf'd* ****-» "stafii {+£ ca ind*- ; h' ftj’ Manuscrisele Academiei Române ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR 2285,100 V. împărat şi proletar 59 Şi flotele puternice ş’armatele făloase, Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş’acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia — o frază de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece ’n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri vieaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita dela plug? Cu umbre, care nu sunt, v’a ’ntunecat vederea Şi v’a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi. . . Nu! moartea cu vieaţa a stins toată plăcerea — Cel ce în astă lume a dus numai durerea Nimic n’are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. Minciuni si fraze-i totul ce statele susţine, Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin; Averea să le aperi, mărirea ş’a lor bine, Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? De ce boala şi moartea să fie partea voastră, Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri, n’au timp nici de-a muri? De ce uitaţi că ’n voi e şi număr şi putere? Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să ’mpărţiţi. Nu le mai faceţi ziduri unde să ’nchid’ avere, Pe voi unde să ’nchidă, când împinşi de durere Veţi crede c’aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, Şi sucul cel mai dulce pământului i-1 sug; Ei chiamă ’n voluptatea orgiei sgomotoase De instrumente oarbe a voastre filei frumoase: Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. 6o M. EMINESCU Şi de ’ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se ’mbată în plăceri, Robia vieaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâne, Copilelor pătate mizeria ’n ruşine... Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! De lege n’au nevoie — virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebueşte . . . Iar legi sunt pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna v’o întindeţi la bunuri zâmbitoare, Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Sdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v’aşteaptă, Faceţi ca ’n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! Sfărmaţi statuea goală a Venerei antice, Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc în suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac să pice In ghiarele uzurei copile din popor! Sfărmaţi tot ce atâtă inima lor bolnavă, Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, Svârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre până şi urma sclavă Celor ce le urmează pân la al lumii fund! Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, O! desbrăcaţi vieaţa de haina-i de granit, De purpură, de aur, de lacrimi, de urît — Să fie un vis numai, să fie o părere, Ce făr’ de patimi trece în timpul nesfârşit. Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe al istoriei plan; Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde Cu mutra de vândută, cu ochiu vil şi viclean. împărat şi proletar 6t O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’; Nimic.... Locul hienei îl luă cel vorbăreţ, Locul cruzimii vechie, cel lin şi pismătareţ, Formele se schimbară, dar răul a rămas. Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, Plăcerile egale egal vor fi ’mpărţite, Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite, Vi s’a părea un înger cu părul blond şi des. Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, Feciorii-or trăi ’n lume cum voi ati vietuit, Chiar clopotul n’a plânge cu limba lui de spijă Pentru acel de care norocul avu grijă; Nimeni de-a plânge n’are, el traiul şi-a trăit. Si boale ce mizeria s’averea nefirească 9 f Le nasc în oameni, toate cu ’ncetul s’or topi; Va creste tot ce ’n lume este menit să crească, Va bea pân’ în fund cupa, pân va vrea s’o sdrobească, Căci va muri când nu va avea la ce trăi. Pe malurile Seinei, în faeton de gală, Cesarul trece palid, în gânduri adâncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d’echipajuri, gândirea-i n’o înşală; Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, Privirea-i ce citeşte în suflete-omenesti, Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, Cea grupă sdrenţuită în cale-i o salută. Mărirea-i e în taină legată de aceşti. 6z M. EMINESCU Convins ca voi el este ’n năltimea-i solitară » Lipsită de iubire, cum că principiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; Istoria umană în veci se desfăşoară, Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Şi el — el vârful mândru al celor ce apasă — Salută ’n a lui cale pe-apărătorul mut. De aţi lipsi din lume, voi cauza ’ntunecoasă De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, Cesarul, chiar Cesarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urît. Parisul arde ’n valuri, furtuna ’n el se scaldă, Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt — Prin limbile de flăcări, ce ’n valuri se frământ’, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, Evul e un cadavru — Paris al lui mormânt. Pe stradele ’ncruşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişc’ batalioane a plebei proletare, Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme ’n braţ, Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară Şi sânii lor acopăr — e ură şi turbare In ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. împărat şi proletar 6j O! luptă-te ’nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta vieaţă de tină şi păcate; Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! Scânteie marea lină şi placele ei sure Se mişc’ una pe alta ca pături de cristal Prin lume prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Implându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete îşi mişcă legănate Corăbii învechite scheletele de lemn; Trecând încet ca umbre — ţin pânzele umflate In faţa lunei care prin ele atunci străbate, Şi ’n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. Pe maluri sdrumicate de aiurirea mării Cesaru’ ncă veghiază la trunchiul cel plecat Al sălciei pletoase — şi ’ntinse-a apei arii In cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării A zefirului nopţii şi sună cadenţat. Ii pare că prin aer în noaptea înstelată, Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, Trecea cu barba albă — pe fruntea ’ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată — Moşneagul rege Lear. Uimit privea Cesarul la umbra cea din nouri, Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, I se deschide ’n minte tot sensul din tablouri A vieţii sclipitoare ... A popoarelor ecouri Par glasuri ce îmbracă o lume de amar: 64 M. EMINESCU «In orice om o lume îşi face încercarea, Bătrânul Demiurgos se opinteşte ’n van; In orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou: de unde vine şi unde merge floarea Dorinţelor obscure sădite în noian? y Al lumii ’ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, In inima oricărui i-ascuns şi trăitor, Svârlire hazardată, cum pomu ’n înflorire In orice floare ’ncearcă întreagă a sa fire, Ci ’n calea de-a da roade cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei înghiaţă, Se petrifică unul în sclav, altu ’mpărat, Acoperind cu noime sărmana lui vieaţă Si arătând la soare-a mizeriei lui fată — > y Fata — căci înţelesul i-acelasi la toti dat. > y y » In veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, Si ’n toată omenirea în veci acelaşi om — y y In multe forme-apare a vieţii crudă taină, Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, Dorinţi nemărginite plăntând într’un atom. Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte Că ’n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi Oricât ai drege ’n lume — atunci te oboseşte Eterna alergare . .. ş’un gând te-ademeneşte: «Ci vis al morţi-eterne e vieaţa lumi ’ntregi». FĂT-FRUMOS DIN TEIU — Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire, Căci născută eşti, copilă, Din nevrednică iubire. Mâni în schit la sfânta Ana Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieţii tale, Mântuirea feţei mele. — Nu voiu, tată, să usuce Al meu suflet tânăr, vesel: Eu iubesc vânatul, jocul; Traiul lumii alţii lese-1. Nu voiu părul să mi-1 taie Ce-mi ajunge la călcâie, Să orbesc cetind pe carte In fum vânăt de tămâie. — Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, Las’ de-a lumii orice gând, Mâni în zori de zi pleca-vom Către schitul vechiu şi sfânt. Ea aude — plânge. — Parcă Ii venea să plece ’n lume, Dusă de pustie gânduri Si de-un dor fără de nume. i 66 M. EMINESCU Şi plângând înfrâna calul, Calul ei cel alb ca neaua, Ii netează mândra coamă Şi plângând îi pune şeaua. S’avântă pe el şi pleacă Păru’ n vânturi, capu ’n piept, Nu se uită înainte-i, Nu priveşte îndărăpt. Pe cărări pierdute ’n vale Merge ’n codri far’ de capăt, Când a serei raze roşii Asfinţind din ceruri scapăt’. Umbra ’n codri ici şi colo Fulgerează de lumine... Ea trecea prin frunza ’n freamăt Şi prin murmur de albine; In mijloc de codru-ajunse Lângă teiul nalt şi vechiu, Unde-izvorul cel în vrajă Sună dulce în urechi. De murmur duios de ape Ea trezită-atunci tresare, Vede-un tânăr, ce alături Pe-un cal negru stă călare. Cu ochi mari la ea se uită Plini de vis, duioşi plutind, Flori de teiu în păru-i negr Şi la şold un corn de-argint. Şi ’ncepu încet să sune Fermecat si dureros — 9 Inima-i creştea de dorul 9 Al străinului frumos. FĂT-FRUMOS DIN TEIU 67 Părul lui i-atinge părul Şi atunci c’ obrazul roş Ea apleacă gene lunge Peste ochii cuviosi. > Iar pe buze-i trece un zâmbet Innecat, fermecător, Care gur’abia-i deschide Cea uscată de amor. Când cu totului răpită Se ’ndoi spre el din şele, El înceată din cântare Şi-i grăi cu graiu de jele, Ş’o cuprinde de călare — Ea se apără c’o mână, Insă totuşi lui se lasă, Simte inima că-i plină. Şi pe umărul lui cade Al ei cap cu faţa ’n sus; Pe când caii pasc alături, Ea-1 privea cu suflet dus. Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzeşte melancolic A lor suflet îmbătat. Lun’ atunci din codri iese, Noaptea toată stă s’o vadă, Zugrăveşte umbre negre Pe câmp alb ca de zăpadă. Şi mereu ea le lungeşte, Şi urcând pe cer le mută, Dar ei trec, se pierd în codri Cu vieaţa lor pierdută. 5* 68 M. EMINESCU La castel în poartă calul Stă- a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută ’n lume MELANCOLIE Părea că printre nouri s’a fost deschis o poartă, Prin care trece albă regina nopţii moartă. — O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Şi în mormânt albastru şi ’n pânze argintie, In mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Bogată în întinderi stă lumea ’n promoroacă, Ce sate şi câmpie c’un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază si ca unse cu var 9 Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghiază, O cucuvaie sură pe una se aşează, Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca, Şi străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge ’ncet arama cu zimţi-aripei sale De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. Biserica ’n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul — Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul — Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas, Abia conture triste şi umbre au rămas; Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur, Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. Credinţa zugrăveşte icoanele ’n biserici — Şi ’n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia conture triste si umbre-au mai rămas > 7o M. EMINESCU Manuscrisele Academiei Române MELANCOLIE în monologul lui Ştefan din «Mira» 2254, 66 v. MELANCOLIE 7i In van mai caut lumea-mi în obositul creer, Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greer; Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într’un sicriu. Şi când gândesc la vieaţa-mi, îmi pare că ea cură încet repovestită de o străină gură, Ca şi când n’ar fi vieaţa-mi, ca şi când n’aş fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost De-mi ţin la el urechea — şi râd de câte-ascult Ca de dureri străine?.. . Parc’am murit de mult. CRĂIASA DIN POVEŞTI Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S’adun’ flori în şezătoare De painjen tort să rumpă, Şi anină ’n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină, Dându-şi trestia ’ntr’o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii » Peste unda fermecată. Ca să vad’ un chip, se uită Cum aleargă apa ’n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri Ca să iasă chipu’ n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. CRĂIASA DIN POVEŞTI 73 Ea se uită. . . Păru-i galben, Fata ei lucesc în lună, y * Iar în ochii ei albaştri y Toate basmele s’adună. LACUL Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă. Şi eu trec de-alung de maluri, Parc’-ascult şi parc’-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă lin pe piept; Să sărim în luntrea mică, îngânaţi de glas de ape, Şi să scap din mână cârma Şi lopeţile să-mi scape; Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blândei lune — Vântu ’n trestii lin foşnească, Undoioasa apă sune! Dar nu vine ... Singuratic In zadar suspin şi sufăr Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. DORINŢA Vino ’n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Si în bratele-mi întinse > j Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei şedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de teiu. Fruntea albă ’n părul galben Pe-al meu braţ încet s’o culci, Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci... Vom visa un vis ferice, Ingâna-ne-vor c’un cânt Singuratece izvoare, Blânda batere de vânt; Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de teiu de-asupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. CĂLIN (FILE DIN POVESTE) GAZEL. Toamna frunzele colindă, Sun’un grier sub o grindă, Vântul jalnic bate ’n geamuri Cu o mână tremurândă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. Ce tresari din vis deodată? Tu auzi păşind în tindă — E iubitul care vine De mijloc să te cuprindă Şi în faţa ta frumoasă O să ţie o oglindă, Să te vezi pe tine însăţi Visătoare, surâzândă. i Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic Ş’ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot — De departe ’n văi coboară tânguiosul glas de clopot; Pe de-asupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie; Aşezând genunchiu şi mână când pe-un colţ când pe alt colţ Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi Şi pe-a degetelor vârfuri în etacul tăinuit Intră — unde zidul negru într’un arc a ’ncremenit. Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale Sfiicioasă si smerită si-au vărsat razele sale; Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, Pe-unde nu — părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. Iar de sus pân’ în podele un painjăn prins de vrajă, A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă; Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe, încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. CĂLIN aş tu *r&'* ■■Ar-ff* î- •'■•r, • ';"• 'ii ^,^.| M ;.;' / ’ /*«,•'., 'f*-' f V*”' _ Jlt* «*w j&aw * •*-"*» _ v. r ^ V < %‘yt 4>:v " ; ; A *yC>- &:-±y C'i - trvC .«6........... i **&W y • * ✓ ^%.4.^-U^ £~y*\ *fe J2* y ; Js 3 * * : r*A ~a> & A &-■ mw*-* *-*~ J** ' ' y^»'—lî-' /'1- «/* 4.^; ^ ^ /St e ^ • f~* ;^r- <4^ ' t£ V*,y ; ^-f;;.. ; . i sU, ....^ ** f 1 ’ î;.w|^ . ţ. ,. x't H> ;/^^Vv , \ \ ■ /yW* \+f-~ f>‘S‘*~H’ ; fa-Jte "S^î # :- $Jj ?<- **f ** »% * * "' -----A~" ,4. ='-•—• (V '>^V ii, «W i.*'" '*+& a .^,: '■- -‘VV -â /***'• .*•' «T £«-Hv iA1 ‘ > ';u-< «*■ , *>.'• r;lillî. .«/c & V â^v*''**~$Hffî‘nT7V& &*Ţ~~ hu "■ - ,> iJSFCi* ... U ^ jT+JbS - t*y^ ' ţr&& m £ j/n* ^4. p^t f ^ţ * **t 7* +**••*—' % {iUţk a nor<^*^i *(*j*~fL j&JU «*&** -. r *uc. ^ ^ ti4-'v - 1 < / '£if .68 V' ^ Vfanuscrisele Academiei Române CĂLIN în coloana a 2-a: şi ultimele 3 strofe din «Crăiasa din poveşti» jf fT"~S ** r»tL. V yf—'xf' *'v •^•'" /-'•■•''■ /' ._ •; * 2262,105 78 m • • # ;; eminescu S«lgţ^:-i?' " ' € § •£*« &-Ă ■ ^*W. a' .w*^, /-~V^ >. f+*±~S £ a; 'r*4 t *'jy-~*** r’ r~ vu' ~s~j~ -v/~- -• - #*s'**r t>4^-^, w,. 77 fi’M i€^tj ^ f|yi /* ^r&^UZuCc-,^ 'f ^/' a*/îc» *> A'.< 'cJypyC t X*. «f. / • , ‘/V* ' l'v- *v4^. * M c-< -/ *—j*s c~>s *’/*** ~t'/X * ■++y& ţ*C” £*£Z jU ?* **7 iwi » *' iC— « '&*£&*?;r\\* -.^ ■ -■ ?. f & ■ „ , * -<>* ‘ / ., .■ /*,■■ rn*M~Jt * , A* »«- ««»• ■ ** ^ 2-*~-y~i~ F^ O-* im C*&4 2t ✓jjr » ţ-~x> .ţ*t ţ^ţ >*■ *«A,~ tL? fum C. ţ~t&-<• ■ >/ >*&/ ./*—^ , / f t +n£ i** J* AptjLS / ^ i\ i***f(* . ,v ^ -r l&f ^ 4 /*' ^/- r^ST ^•’- •>'f' ••HS(^^.,^^'.,.'<,«?J,«^-*® *'ArT ,*>-<-/ .A^,,. 'Unei Române CĂLIN - '•/i- " ,r * . >- '^'Al ' 2262^ 105 v. CĂLIN 79 După pânza de painjăn doarme fata de ’mpărat; Innecată de lumină e întinsă în crivat. Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-1 măsuri Prin uşoara ’nvineţire a subţirilor mătăsuri; Ici şi colo a ei haină s’a desprins din sponci ş’arată Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. Răsfiratul păr de aur peste perini se ’mprăştie, Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie; Sub pleoapele închise globii ochilor se bat, Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat; De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc, A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc, Ea zâmbind îsi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri; Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. Iar voinicul s’apropie şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe; A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. El în braţe prinde fata, peste faţă i se ’nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, Şi inelul scump i-1 scoate de pe degetul cel mic — Ş’apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. II Ea a doua zi se miră, cum de firele sunt rupte, Şi ’n oglind’ ale ei buze vede vinete şi supte — Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură: « Sburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură». III Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi — Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. 8o M. EMINESCU Şi de s’ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, Când cu ochii mari, sălbateci, se priveşte în oglindă, Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume Şi fiindu-şi şie dragă cum nu-i este nime ’n lume, Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă Cum că ea — frumoasa fată — a ghicit că e frumoasă. Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des, Pentr’o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales! Ce şopteşte ea în taină, când priveşte cu mirare Al ei chip gingaş şi tânăr, dela cap pân’ la picioare? «Vis frumos avut-am noaptea. A venit un sburător Şi strângându-1 tare ’n braţe, era mai ca să-l omor... Şi de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi Singurică ’n cămăruţă braţe albe eu întinz Şi mă ’mbrac în părul galben, ca în straiu uşor ţesut, Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut. Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele ’n obraz — Cum nu vine sburătorul, ca la pieptul lui să caz? Dacă boiul mi-1 înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. Şi mi-s dragă mie însămi, pentrucă-i sunt dragă lui — Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui, Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil, Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil!» IV Astfel vine ’n toată noaptea sburător la al ei pat. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat; Şi atuncea când spre uşă el se ’ntoarce ca să fugă, Ea-1 opreşte ’n loc cu ochii şi c’o mult smerită rugă: « O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc, Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îndrăgit. O tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de diochi!» El s’aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc, Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc: CĂLIN Şi Jfogî $* &>**£> $d&& & &i*î**j^ '^şr&sijt r ' ^ *■ • * \ ' ;_,/ ' gl:i$£^0yy/'' pp* \ a ţe.j£ « $%~Ş***$^. 4- 9 t*&* . f? •rv$»r- / <*. * Y**?' ■ -Vi ‘f*;* mj&t--fc$r.^jr» i«». j9 -Jt t* tettşJs 't *\*'*,‘ *tt»> *r4 /|j &** ta*'p1$p(k W/' &*•&$ mp *; JW n44i'^:'Sfi :/\ *........f ~*2..~ ' • V «& {■■■ fe S- r £' i? k ţmp&n/ t*+ \#<&*$# &&ivŞ 1**^4**$ J^ii.j âpju; j$i 6**&i 4&& ' '$/%'/?***& 4 * ^ ^ ' y ^ ^ J iV'*V V ^ ,, . I ■**&£»■ *»$«* . . _. X&vjfy * eUfcn t&^;/f !nw fc & nPV, * fr, t &fî ţfiÂtma* _|j tlâk; f£& /■/> tf/ , Pt- P " )*H ~ '£' t La# <ţ* ff *Â^gp*% • / £*+4 1%IZi’£:^-^âfL A fiSf^srKiS^^M*■'k~f(^ £‘^*t*? ^.{ ^ *^ţ/ K»w“.a«g»At»j»' **f* 4Am*P' • • /•■;•. p-;£J £» -ţ^famc $h-?*mA .e* *i Manuscrisele Academiei Române CĂLIN 2283,25 6 82 M. EMINESCU « O şopteşte-mi — zice dânsul — tu cu ochii plini d’eres Dulci cuvinte ne ’nţelese, însă pline de ’nţeles. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăiu, Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri, Când sărut cu ’mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele; Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, Părul tău bălaiu şi moale de mi-1 legi după grumaz, Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi ’ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. Tu!! . . . nu vezi. . . nu-ţi aflu nume . . . Limba ’n gură mi se leagă Şi nu pot să-ţi spun odată, cât — ah! cât îmi eşti de dragă!» Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să ’nceapă, Căci pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă; Unu ’n braţele altuia, tremurând ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreţ, iară limba lor e mută, Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială, Ochi ’n lacrimi şi-i ascunde într’un păr ca de peteală. V S’au făcut cu ceara albă faţa roşă ca un măr Şi atâta de subţire, să o tai c’un fir de păr. Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând. Toată ziua la fereastră suspinând nu spui nimică, Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică; Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie, Dar ea sboară... tu cu ochiul plutitor şi ’ntunecos Stai cu buze discleştate de un tremur dureros. Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri, Nu uita că ’n lacrimi este taina ochilor albaştri. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-1 prind; Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol, N’ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol — Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu; CALIN >®5 Si din când în când vărsate, mândru lacrimile-ti sed, Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd? Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri, Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri — Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, Ce uşor se mistueşte prin plânsorile pustie . . . Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar S’a lui vecinică lucire s’o strivească în zadar? 9 Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa. . . Dulce noaptea lor se stânge, Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! VI O, tu craiu cu barba ’n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. Bine-ţi pare să fii singur, craiu bătrân fără de minţi, Să oftezi dup’a ta fată, cu ciubucul între dinţi? Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! Alungat-o ai pe dânsa, ca departe de părinţi In coliba împistrită ea să nasc’ un puiu de prinţ. In zadar ca s’o mai cate, tu trimiţi în lume crainic, Nimeni n’a afla locaşul, unde ea s’ascunde tainic. VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură înfunda mişcarea-i creată între stuf la iezătură; Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios v’o creangă farmă — Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară? Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. Şapte ani de când plecat-ai, sburător cu negre plete, Ş’ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ Şi cercând ca să adune într’un cârd bobocii mulţi. 6* M. EMINESCU — «Bună vreme, măi băiete!» — «Mulţămim, voinic străin!» — « Cum te chiamă, măi copile?» — « Ca pe tată-meu — Călin Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb: a cui-s, mamă? « Sburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl chiamă». Când l-aude numai dânsul îşi ştia inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi, Lumina cu mucul negru într’un hârb un roş opaiţ; Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă; Hârâită, noduroasă stă în colb râşniţa veche, In cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche; Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac Arde ’n cadel’ o lumină cât un sâmbure de mac; Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint’ uscată Implu casa ’ntunecoasă de-o mireasmă pipărată; Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c’un cărbune copilaşul cel isteţ Purcelusi cu coada sfredel si cu bete ’n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. O besică ’n loc de sticlă e întinsă ’n ferăstruie 9 Printre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbuie. Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă In mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. El s’aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte, O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte, Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o chiamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar zâmbi şi nu se ’ncrede, ar răcni şi nu cutează. El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, Inima-i svâcneşte tare, vieaţa-i parcă se răpune. Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, Râde doar’ cu ochi’ n lacrimi, spărietă de-o minune, Ş’apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, îşi ascunde faţa roşă l’a lui piept duios de mire. El ştergarul i-1 desprinde şi-l împinge lin la vale, Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale Şi bărbia i-o ridică, s’uită ’n ochi-i plini de apă, Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. CĂLIN 8j VIII De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş’auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. •Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămâiet; Pare-că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. •Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare sdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde şi suspină ’n flori molatic, Când coboară ’n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, In cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere plipe, Implu aerul văratic de- mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. Lângă lacul care ’n tremur somnoros şi lin se bate, Vezi o masă mare ’ntinsă cu făclii prea luminate, Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi ’mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese; Feţi-frumoşi cu păr de aur, smei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilţ cu spată, El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată; Ţapăn, drept, cu schiptru ’n mână, şede ’n perine de puf Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf. . . Acum iată că din codru si Călin mirele iese, Care ţine ’n a lui mână mâna gingaşei mirese. Ii foşnea uscat pe frunze poala lung’ a albei rochii, Fata-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii; La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă, Flori albastre are ’n păru-i şi o stea în frunte poartă. Socrul roagă ’n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună. Şi s’aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. 86: M. EMINESCU , ţ, 1' V $ '/CâtfiA 0*^*4* f faj** fm*r4***< '^h jr tnjiUtdL ci ihiis dnC^rC-tJL &* pţigi^e .j> y Jj*.ftu+« *r*ţ4^T*m*j^i *** jjţk ftt "; •'/ 4* i)4 LCffţjj $pKt9 ţ Cg. 9M^4uJ^> ^ ' pPfr&fg, *££ /f'^jeţ^L j fag w&k&vz- : JP&nA ; &*++*£* / 4? ** t*+* &£aJu#j u h— V>h &&***, 4 hf ^ * e {**' z*< 6c& J. * \ ' 1 ' yg frfAty -/* AC**tA^ ŞffiJ -sfi: - | “ y'' 7 (/ 071& ££r€', 4L&?** \' "Q -•:" ’.sW^tk•T1•{ ~y. ?#.*■:.? ^ ” ™I? ■ , : w: J . v"' v.- . ■* (‘ ;y'J>■*%£& 'ă'-’.v,;//;?;*'"•'.'; . >'►• -■**■'< >~ *Jk> * J/' ir>J^£&ă* *fc - •>?< • •<« -' x %'!***. $i^'*.'$uî'. t af$9 (Xvh<- ?rţ***f - jt* ~ “*:**'• " * -> *? ^’yw -;^‘; •/• •••* >. ' - ^'''Vs£ ’ ^' ^'V ^ , *v l-:?A.;a>». Manuscrisele Academiei Române CĂLIN 228}, 32 CĂLIN 87 Dar ce sgomot se aude? Bâzâit ca de albine? Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, Până văd păinjenişul între tufe ca un pod, Peste care trece ’n sgomot o mulţime de norod. Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci; Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. Iată vine nunta ’ntreagă— vornicel e-un grierel, Ii sar purici înainte cu potcoave de oţel; In veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsueşte ’ncet un cântec; O cojiţă de alună trag locuste, podu-1 scutur, Cu musteata răsucită sede ’n ea un mire flutur; Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, Iar mireasa viorică i-aştepta ’ndărătul uşii. Şi pe masa ’mpărătească sare-un greer, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s’a ’nchinat bătând din pinten; El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: « Să iertaţi, boieri, ca nunta s’o pornim şi noi alături». STRIGOII i ... că trece aceasta ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit, ca iarba s’au tăiat, cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Intre făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari, E ’ntinsă ’n haine albe cu faţa spre altar Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari; încet, adânc răsună cântările de clerici. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ, Căzuţi în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist şi sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, Iar fata ei frumoasă ca varul este albă. » Şi lângă ea ’n genunche e Arald, mândrul rege, Scânteie desperarea în ochi-i crunţi de sânge, Şi încâlcit e părul lui negru... gura-şi strânge; El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge. De zile trei îşi spune povestea vieţi ’ntrege: « Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul, Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. .. Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul, In valurile Volgăi cercam cu spada vad. STRIGOII 89 \Xk .&{**. JfP ■ ’*sJ ^ '• •>'*• y* ■ ■■■ , ,v>.. .. ^ ~ *• * - ... s....... £m*.-.4i */<***■:■ M .2*-» ^,«,4 • X. :::^v: „: V^’ . ^„.--.........: : ...■' £ V *V- ' v C^x - '■ ~'?spv*i ^c^^ţV - **fy£ ^ ,\ , tf**. .x-,4 V-^'Is^Ş»’^*?V « . ‘ < % , * -5 * * £ *-«<.*% ✓ .** , $ ,v vV* ,< *? V ^ . VA. ^ ^«5. , V * > X f. :-&}.:OSX.sfM. W;>*‘:';r‘‘ •- •''* £- **' ;%:,.,;v”.;,,î-.. *>. V^Vr: .. ’i.-^jn*~" Vi *'*V. V- Manuscrisele Academiei Române STRIGOII 2262, 164 90 M. EMINESCU Manuscrisele Academiei Române STRIGOII 2262, 164 v STRIGOII ?! Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri, Căror a mea fiinţă un Semizeu părea, Simţeam că universul la pasu-mi tresărea, Şi naţii călătoare, împinse de a mea, Implut-au sperioase pustiul pan’ la poluri. Căci Odin părăsise de ghiaţă nalta-i domă, Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară; Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară, Trezeau din codri veciniei, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să ’mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă ’ntâmpinaşi în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale; In jos plecat-am ochii ’naintea feţei tale, Stătând un îndărătnic — un sfiicios copil. La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă . .. Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund; Mi-ar fi părut mai bine ’n pământ să mă cufund, Cu mânile-amândouă eu fata îmi ascund > Şi ’ntăia dată ’n vieaţă un plâns amar mă ’nneacă. Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni Şi singuri ne lăsară... Te ’ntreb într’un târziu, Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini? y y Cu glasul plin de lacrimi, de ’nduioşare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer, Mi-ai zis: « Aştept din parte-ţi, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-1 cer . . . Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic — pe Arald». Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins. Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul, Arald, copilul rege, uitat-a Universul, Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul, De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins. 92 M. EMINESCU De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu, Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă Şi ’nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă, îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă: «Eu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meu». De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică, Coroanele ce regii pe frunte le aşează, Şi stelele ce vecinie pe ceruri colindează, Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază, Dar nu-1 mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică. Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad Să ies la lumea largă... şi fost-ar fi mai bine Ca niciodată ’n vieaţă să nu te văd pe tine — Să fumege nainte-mi oraşele ’n ruine, Să se ’mplinească visu-mi din codrii cei de brad!» Făcliile ridică — se mişc’ în line păsuri, Ducând la groapă trupul reginei dunărene, Monahi, cunoscătorii vieţii pământene, Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene, Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri. O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi, A misticei religii întunecoase cete, Pe funii lungi coboară sicriul sub părete, Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete Sub candela ce arde în umbra unui colt. > II In numele sfântului Taci, s5auzi cum latră Căţelul pământului Sub crucea de piatră. Arald pe un cal negru sbura, şi dealuri, vale In juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lună — La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună, Movili de frunze ’n drumu-i le spulberă de sună, Iar steaua cea polară i-arată a lui cale. STRIGOII 93 Ajuns-a el la poala de codru ’n munţii vechi, Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră, Colo cenuşa sură în părăsita vatră, In codri-adânci căţelul pământului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. Pe-ul jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept, Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân; De-un veac el şede astfel — de moarte-uitat, bătrân, In plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân, Barba ’n pământ i-ajunge şi genele la piept. . . Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb, Picioarele lui vechie cu piatra ’mpreunate, El numără în gându-i zile nenumărate, Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate Cu-aripele-ostenite un alb ş’un negru corb. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. C’o mână El scutură din visu-i moşneagu ’ncremenit: « O mag, de zile vecinie, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit, Şi de-astăzi a mea vieaţă la zeii tăi se ’nchină». Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică, Se uită lung la dânsul, dar gura ’nchisă-i tace; Cu greu a lui picioare din piatră le desface, Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face Ca ’n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. In poarta prăbuşită ce duce ’n fund de munte, Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori, Cu sgomot sare poarta din vechii ei uşori, Bătrânul se închină... pe rege-1 prind fiori, Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte. In dom de marmur negru ei intră liniştiţi Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s’aruncă. O candelă bătrânul aprinde — para lungă Se ’nalţă ’n sus albastră, de flacăre o dungă, Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi. 94 M. EMINESCU Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept’. . . Cu mâna ’ntinsă magul îi face semn să şadă, Arald cu moartea ’n suflet, a gândurilor pradă, Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă, In zid de marmur negru se uită crunt şi drept. Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând; In aer îşi ridică a farmecelor vargă Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cânt frumos si dulce — adormitor sunând. y Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creste, Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vântul trece ’n spaimă pe-al mărilor talaz, Că ’n sufletu-i pământul se sbate cu necaz — Că orice-i viu în lume acum încremeneşte. y Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri, Şi stânci în temelie clătindu-se vedem, Plânsori sfâşietoare împinse de blestem Se urmăresc prin boite, se chiamă, fulger’, gem Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri. .. « Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă, In ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină, A părului lucire s’o deie luna plină, Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, Din duhul gurii tale ce arde şi înghiaţă. Stihii a lumei patru, supuse lui Arald, Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie, Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie, Să ’nchege apa ’n sânge, din pietre foc să saie, Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald». Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat’ afară — Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător de vară — Departe vede-oraşul pe sub un arc de pară, Şi lumea nebunise gemând din răsputere; STRIGOli Biserica creştină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare; Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare; încet plutind se ’nalţă mireasa-i, o fantasmă. . . O dulce întrupare de-omăt. Pe pieptu-i salbă De pietre scumpe.. . părul i-ajunge la călcâie, Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie; Cu mânile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie — Dar fata ei frumoasă ca varul este albă. y Prin vânt, prin neguri vine — şi nourii s’aştern, Fug fulgerele ’n lături, lăsând-o ca să treacă Şi luna înnegreşte şi ceru ’ncet se pleacă Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă — Părea că ’n somn un înger ar trece prin infern. Priveliştea se stinge. In negrul zid s’arată Venind ca ’n somn lunatec, în păsuri line ea; Arald nebun se uită — cu ochii o ’nghiţea, Puternicele braţe spre dânsa întindea Şi ’n nesimţire cade pe-a jilţului său spată. îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci, Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă, Părea un junghiu că-i curmă suflare şi vieaţă . . . Din ce în ce mai vie o simte ’n a lui braţe Si ştie că de-acuma a lui rămâne ’n veci. y y Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald. . . Pe ea o ţine-acuma, ce fu a morţii pradă? Ea ’nlănţueşte gâtu-i cu braţe de zăpadă, întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă: « Rege-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!» «Arald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s’o culci? Tu zeu cu ochii negri... o, ce frumoşi ochi ai! Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu, Vieaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o ’n raiu, Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci». 96 M. EMINESCU Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac, Acuşa la ureche-i un cântec vechiu străbate Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate, Acuş o armonie de-amor şi voluptate Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac. III «... cum de multe ori când mor oamenii, mulţi deîntr’acei morţi zic se scoală de se fac Strigoi...» Indereptarea legii, i6j2. In şalele pustie lumine roşi de torţii Rănesc întunecimea ca pete de jeratic; Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic — Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic — Palatu-i parc’ aşteaptă în veci să-i vie morţii. Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez, A faclelor lucire răzbind prin pânza fină Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină; Zidirea cea pustie de jale pare plină Şi chipul morţii pare că ’n orice colţ îl vezi. De când căzu un trăsnet în dom.. . de-atunci în somn Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată, Pe inimă-i de-atuncea s’a pus o neagră pată — Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată Şi ’n negru ’mbracă toate al nopţii palid domn. Un obrăzar de ceară părea că poartă el, Atât de albă faţa-i ş’atât de nemişcată, Dar ochi-i ard în friguri şi buza-i sângerată, Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată, Iară pe frunte poartă coroană de oţel. De-atunci în haina morţii el si-a ’mbrăcat vieata, Ii plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună; Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună, Şi când se ’ntoarce, ochii lucesc de voie bună, Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa. STRIGOII 97 Arald, ce însemnează pe tine negrul port Si fata ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată, De-ţi plac făclii de moarte, cântare ’ntunecată? Arald! de nu mă ’nşală privirea, tu eşti mort! Şi azi el se avântă pe calul său arab Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie, Care sub luna plină luceşte argintie — El vede de departe pe mândra lui Mărie Şi vântu ’n codri sună cu glas duios şi slab. In părul ei de aur rubine ’nflăcărate Şi ’n ochii ei s’adună lumina sfintei mări — S’ajung curând în cale, s’alătură călări, Şi unul înspre altul se pleacă ’n desmierdări — Dar buzţele ei roşii păreau câ-s sângerate. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr, Căci caii lor aleargă alăturea ’nspumaţi, Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ — Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ Şi-şi răzimase capul bălaiu de al lui umăr. « Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s’o culci? Tu zeu cu ochii negri... O! ce frumoşi ochi ai... Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu... Vieaţa, tinereţa mi-ai prefăcut-o ’n raiu — Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci!» Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene Şi le aşterne ’n calea reginei dunărene. Prin frunze aiurează şoptirile-i a lene, Când gurile ’nsetate în sărutări se ’mpreun’. Cum ei mergând alături se ceartă şi se ’ntreabă, Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă, Dar simt că ’n al lor suflet trecu fior de ghiaţă, De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă... Ei simt c’a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă. 7 M. EMINESCU 9» «Arald! strigă crăiasa — las’ faţa să-mi ascund, N’auzi tu de departe cucoşul răguşit? O zare de lumină s’arată ’n răsărit, Vieaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit. .. A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund». Arald încremenise pe calu-i — un stejar, Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern, Fug caii duşi de spaimă şi vântului s’aştern, Ca umbre străvezie ieşite din infern Ei sboară... Vântul geme prin codri cu amar. Ei sboar’ o vijelie, trec ape făr’ de vad, Naintea lor se ’nalţă puternic vechii munţi, Ei trec în răpejune de râuri fără punţi, Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi, Naintea lor se mişcă pădurile de brad. Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede Şi ’n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă, Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă, Furtunelor dă sborul, pământul de-1 distramă... Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede! Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale, Când ei soseau alături pe cai încremeniţi, Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi — Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi — Şi ’n două laturi templul deschise-a lui portale. Călări ei intră ’nuntru şi porţile recad; Pe veci pieriră ’n noaptea măreţului mormânt. In sunete din urmă pătrunde ’n fire cânt, Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt, Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad. Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb, Picioarele lui vechie cu piatra se ’mpreună, El numără în gându-i şi anii îi adună, Ca o poveste-uitată Arald în minte-i sună, Şi peste capu-i sboară un alb ş’un negru corb. STRIGOII 99 Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân, Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân, In plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân, Barba ’n pământ i-ajunge şi genele în piept. 7* POVESTEA CODRULUI împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, Măriei Sale. Lună, Soare şi Luceferi El le poartă ’n a lui herb, Imprejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb. Crainici, iepurii cei repezi Purtători îi sunt de veşti, Filomele-i ţin orchestrul Şi izvoare spun poveşti. Peste flori, ce cresc în umbră, Lângă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici... Hai şi noi la craiul, dragă, Şi să fim din nou copii, Ca norocul şi iubirea Să ne pară jucării. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei şi-a pus, Decât orişice păpuşă Să te facă mai pre sus; POVESTEA CODRULUI Amândoi vom merge ’n lume Rătăciţi şi singurei, Ne-om culca lângă izvorul Ce răsare sub un teiu; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Şi prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept la piept. O auzi cum chiam’ acuma Craiul sfatu-i înţelept! Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri, Imprejuru-ne s’adună Ale Curţii mândre neamuri: 9 Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme ’n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte — Şi pe teiul nostru ’ntreabă: Cine suntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dându-si ramurile ’n laturi: > « O, priviţi-i cum visează Visul codrului de fagi! Amândoi ca ’ntr’o poveste Ei îşi sunt aşa de dragi!» POVESTEA TEIULUI — « Blanca, ştii că din iubire Făr’ de lege te-ai născut; Am jurat dela ’nceput Pe Hristos să-l iei de mire! Imbrăcându-te ’n veşmântu-i, Lepădând vieaţa lumii, Vei spăşi greşala mumii Şi de-o crimă tu mă mântui». — «Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-1, Dară sufletul mi-e vesel, Tinereţea luminată; Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le ’ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plângi, gândind aiurea!» — « Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, Cum am spus aşa rămâne; Pentru drumul cel de mâne De cu azi te pregăteşte!» Mâna Ea la ochi si-o tine, Toate minţile-şi adună, Să ia lumea ’n cap, nebună, Parc’ atâta-i mai rămâne. POVESTEA TEIULUI xoj Calu-i alb, un bun tovarăş, Inşeuat aşteapt’ afară, Ea picioru-1 pune ’n scară Şi la codru pleacă iarăşi. Sara vine din arinişti, Cu miroase o îmbată, Cerul stelele-şi arată, Solii dulci ai lungii linişti. Dar prin codri ea pătrunde Lângă teiul vechiu şi sfânt, Ce cu flori pân’ în pământ Un izvor vrăjit ascunde. îngânat de glas de ape Cânt’ un corn cu ’nduioşare Tot mai tare şi mai tare, Mai aproape, mai aproape; Iar izvorul prins de vrajă, Răsărea, sunând din valuri — Sus în codri de pe dealuri Luna blândă ţine strajă. — Ca din farmec Ea tresare Şi privind uimită ’n lături, Vede-un tânăr chiar alături, Pe-un cal negru e călare ... Oare ochii ei o mint, Sau aievea-i, adevăru-i? Flori de teiu el are ’n păru-i Şi la şold un corn de-argint. Ea privi atunci în jos, Trece mâna pe la tâmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. M. EMINESCU El se da tot mai aproape Şi cerşea copilăreşte; Al ei suflet se răpeşte De închide-a ei pleoape. Cu o mână îl respinge, Dar se simte prinsă ’n braţe, De-o durere, de-o dulceaţă Pieptul, inima-i se strânge. Ar striga... şi nu se ’ndură, Capu-i cade pe-a lui umăr, Sărutări fără de număr El îi soarbe de pe gură; O desmiardă s’o întreabă, » * Iar ea fata si-o ascunde y > Şi aşa de ’ncet răspunde Cu o voce dulce, slabă. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc; Se tot duc, se duc mereu, Trec în umbră, pier în vale, Iară cornul plin de jale Sună dulce, sună greu. Blându-i sunet se împarte Peste văi împrăştiet, Mai încet, tot mai încet, Mai departe ... mai departe .. Sus în brazii de pe dealuri Luna ’n urmă ţine strajă, Iar izvorul, prins de vrajă, Răsărea sunând din valuri. SINGURĂTATE Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâe în sobă, Iară eu pe gânduri cad. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Ţârâesc încet ca greeri Printre negre, vechi zidiri, Sau cad grele, mângâioase Şi se sfarmă ’n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist. In odaie prin unghere S’a ţesut păinjeniş Şi prin cărţile în vravuri Imblă şoarecii furiş. > » In această dulce pace îmi ridic privirea ’n pod Si ascult cum învelişul y y De la cărţi ei mi le rod. Ah! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira ’n cuiu Şi un capăt poeziei Şi pustiului să puiu; io6 M. EMINESCU Dat atuncea greeri, şoareci, Cu uşor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. Câte-odată ... prea arare ... A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare, Când aud că sună cleampa ... Este Ea. Desarta casă > Dintr’ odată-mi pare plină, In privazul negru-al vieţi-mi E-o icoană de lumină. Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau şoptind cu draga Mână ’n mână, gură ’n gură. DEPARTE SUNT DE TINE... Departe sunt de tine şi singur lângă foc, Petrec în minte vieaţa-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c’am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeşteptând îm faţă-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, Se toarce ’n gându-mi firul duioaselor poveşti, Ş’atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci; Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini Şi parc’ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi, In sărutări unim noi sărmanele vieţi... O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit, cum dup’o clipă din braţele-mi te-ai smult. Voiu fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult! PAJUL CUPIDON.. Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat, Cu copii se hârjoneşte, Iar la dame doarme ’n pat. De lumină ca tâlharii Se fereşte binişor, Pe fereşti se suie noaptea Dibuind încetişor; Cordeluţe si nimicuri ) y Iată toate-a lui averi . . . Darnic când nu vrei nici una Şi sgârcit dacă le ceri. In volumul ros de molii Cauţi noaptea adevăr Şi ’ntâlneşti lipită ’n file Viţa-i galbenă de păr. El dă gânduri ne ’nţelese Yrâstei crude şi necoapte, Cu icoane luminoase O îngână ’ntreaga noapte. Când de-o sete sufletească E cuprinsă fata mică — A dormit cu ea alături Ca doi pui de turturică. PAJUL CUPIDON . . 109 E sfios ca şi copiii, Dar zâmbirea-i e vicleană; Dară galeşi îi sunt ochii Ca şi ochii de vădană. Gât şi umere frumoase, Şanuri albe şi rotunde, El le ţine ’mbrăţişate Şi cu mânile le-ascunde. De te rogi frumos de dânsul, îndestul e de hain Vălul alb de peste toate Să-l înlăture puţin. O RAMAI « O rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu ştiu să le-ascult; In al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ, Ce se uit’ adânc în ape Cu ochi negri şi cuminţi; Şi prin vuietul de valuri, Prin mişcarea naltei ierbi, Eu te fac s’auzi în taină Mersul cârdului de cerbi; Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, In a apei strălucire Intinzând piciorul gol Şi privind în luna plină La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe Clipe dulci se par ca veacuri». O RĂMÂI III Astfel zise lin pădurea, Bolţi asupră-mi clătinând; Şuieram l’a ei chemare Ş’am ieşit în câmp râzând. Astăzi chiar de m’aş întoarce A ’nţelege n’o mai pot. .. Unde eşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot? PE ACEEAŞI ULICIOARA.. Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr’ a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La ’ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele ’n lume N’aveai vreme să întrebi. PE ACEEAŞI ULICIOARĂ **5 Şi în farmecul vieţi-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură ’n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinie nu te mai arăţi! s DE CÂTE ORI IUBITO... De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de ghiaţă mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă — o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche nainte tot s’a dus Cun pâlc întreg de pasări, pierzându-se ’n apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visându-se ’ntr’o clipă cu anii înapoi. Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă ’ntunec şi îngheţ, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. RUGĂCIUNEA UNUI DAC Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de vieaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toata Erau din rândul celor ce n’au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă ’ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? El singur zeu stătuţ-a nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenirii izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i, El este moartea morţii si învierea vieţii! 9 * t Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, In vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Şi ’n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, Şi tot pe lâng’ acestea cerşesc înc’un adaos: Să ’ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvinteze pe cel ce mă împilă, S’asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să pue ’n braţul ce-ar sta să mă ucidă, Ş’acela între oameni devină cel întâiu Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oiu pune-o căpătâiu. 8* n6 M. EMINESCU Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pan’ ce-oiu simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că ’n orice om din lume un duşman mi se naşte, C’ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Că chinul şi durerea simţirea-mi a ’mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o — Când ura cea mai crudă mi s’a părea amor... Poate-oiu uita durerea-mi şi voiu putea să mor. Străin şi făr’ de lege de voiu muri — atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, Ş’aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s’o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Indură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci vieaţă! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Şi ’n stingerea eternă dispar fără de urmă! ATÂT DE FRAGEDĂ. Atât de fragedă, te-asameni Cu floarea albă de cireş, Şi ca un înger dintre oameni In calea vieţii mele ieşi. > > Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi dela creştet pân’ în poale Pluteşti ca visul de uşor. > > Din încreţirea lungii rochii Răsai ca marmura în loc — S’atârnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi şi noroc. O vis ferice de iubire, Mireasă blândă din poveşti, Nu mai 2âmbi! A ta zâmbire Mi-arată cât de dulce eşti, Cât poţi cu-a farmecului noapte Să ’ntuneci ochii mei pe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu ’mbrătisări de braţe reci. f > > De-odată trece-o cugetare, Un văl pe ochii tăi fierbinţi: E ’ntunecoasa renunţare, > * E umbra dulcilor dorinti. y Il8 M. EMINESCU Te duci, ş’am înţeles prea bine Să nu mă ţin de pasul tău, Pierdută vecinie pentru mine, Mireasa sufletului meu! Că te-am zărit e a mea vină Şi vecinie n’o să mi-o mai iert, Spăşi-voiu visul de lumină Tinzându-mi dreapta în deşert. Ş’ o să-mi răsai ca o icoană A pururi verginei Marii, Pe fruntea ta purtând coroană — Unde te duci? Când o să vii? SONETE i Afară-i toamnă, frunză ’mprăştiată, Iar vântul svârle ’n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într’un ceas gândeşti la vieaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N’ai vrea ca nime ’n usa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, Visez la basmul vechiu al zânei Dochii; In juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri; De-odat’ aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri.. . Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii. 3 20 M. EMINESCU ii Sunt ani la mijloc şi ’ncă mulţi vor trece Din ceasul sfânt în care ne ’ntâlnirăm, Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mână rece. O vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar când te văd zâmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o vieaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte. III Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă ’ngână cântul unei dulci evlavii — Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blând însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca ’n vis, asa vii! Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c’un suspin arat-o, Cu geana ta m’atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinie adorato! FREAMĂT DE CODRU Tresărind scânteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-1 din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Din izvoare şi din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Printre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se asvârle. Cucul cântă, mierle, presuri — Cine ştie să le-asculte? Ale pasărilor neamuri Ciripesc pitite ’n ramuri Şi vorbesc cu-atât de multe înţelesuri. y Cucu ’ntreabă: «Unde-i sora Viselor noastre de vară? Mlădioasă şi iubită, Cu privirea ostenită, Ca o zână să răsară Tuturora ». 122 M. EMINESCU Teiul vechiu un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tânăr vânt să-şi deie Şi de braţe ’n sus s’o iee, Iară florile să ploaie Peste dânsa. Se întreabă trist izvorul: «Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-şi, Faţa ’n apa mea privindu-şi, Să m’atingă visătoare Cu piciorul?». Am răspuns: « Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine! Singuri voi, stejari, rămâneţi De visaţi la ochii vineţi, Ce luciră pentru mine Vara ’ntreagă». Ce frumos era în crânguri, Când cu ea m’am prins tovarăş O poveste încântată Care azi e ’ntunecată ... De-unde eşti revino iarăşi, Să fim singuri! REVEDERE — Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de când nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de când m’am depărtat, Multă lume am îmbiat. — Ia eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-1 ascult, Crengile-mi rupându-le, Apele-astupându-le, Troienind cărările Şi gonind cântările; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Implându-şi cofeile Mi-o cântă femeile. — Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum eşti Tot mereu întinereşti. — Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vântu-mi bate, frunza-mi sună; I24 M. EMINESCU Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost aşa rămânem Marea si cu râurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele. FOAIA VEŞTEDĂ (după N. LENAU) Vântu-o foaie vestejită Mi-au adus mişcând fereasta — Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea-aceasta. Voiu păstra-o, voiu întinde-o Intre foile acele, Ce le am din alte timpuri Dela mâna dragei mele. Cum copacu-şi uită foaia Ce pe vânt mi-a fost trimisă, Astfel ea uitat-au poate Aste foi de dânsa scrise. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de faţă, Dovedite de minciună Cer să sting a lor vieaţă. Dulcea lor zădărnicie Nu mă ’ndur s’o pun pe foc, De şi-mi stau atât de triste Că nu pot muri pe loc. 126 M. EMINESCU Voiu păstra întreg amarul Şi norocul ăstor foi, -In durerea vechii pierderi Recitindu-mă ’napoi; Numai vestea blând’a morţii, Foaia tristă le-am adaos: Moartea vindec’ orice rană Dând la patime repaos. DESPĂRŢIRE Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălaiu, Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. La ce simţirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting’ asemeni, ci ’n veci să stea pe loc? Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău: La ce statornicia părerilor de rău, Când prin această lume să trecem ne e scris Ca visul unei umbre si umbra unui vis? r La ce de-acu ’nainte tu grija mea s’o porţi? La ce să măsuri anii ce sboară peste morţi? Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor, Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor, Când voiu să uiţi norocul visat de amândoi. Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, Să fie neagră umbra în care-oiu fi pierit, Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit, Ca si când anii mândri de dor ar fi deşerţi — > > > Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi? Cu faţa spre părete mă lasă prin străini, Să ’ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, Şi când se va întoarce pământul în pământ, Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt? Cântări tânguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci; Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe ’nchisele-mi pleoape, 128 M. EMINESCU Apoi — de vor — m’arunce în margine de drum .. Tot îmi va fi mai bine ca ’n ceasul de acum. Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi, Să ’ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, Răsar’ o vijelie din margini de pământ, Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt... G tu rămâi în floare ca luna lui April, Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil, Din cât eşti de copilă să ’ntinereşti mereu, Şi nu mai şti de mine, că nu m’oiu şti nici eu. O, MAMĂ... O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău .. . Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Când voiu muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s’o ’ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voiu odată umbrind mormântul meu ... Mereu va creste umbra-i, eu voiu dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă ’n triste zidiri de tintirim, Mormântul să ni-1 sape la margine de râu, Ne pună ’n încăperea aceluiaşi sicriu; De-apururea aproape vei fi de sânul meu. . . Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. 9 SCRISOAREA I Când cu gene ostenite sara suflu ’n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung’ a timpului cărare, Căci perdelele ’ntr’o parte când le dai, şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie ’ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simţim ca ’n vis pe toate. Lună tu, stăpân’ a mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând vieaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Si câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! y > Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi! Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti! Vezi pe-un rege ce ’mpânzeşte globu ’n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâne abia cuget’ un sărac . . . Deşi trepte osebite le-au eşit din urna sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaş şir de patimi deopotrivă fiind robi, Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi! Unul caută ’n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji, A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj; Iară altu ’mparte lumea de pe scândura tărăbii, Socotind cât aur marea poartă ’n negrele-i corăbii. SCRISOAREA I iii •» /. $'<&( . Jl ' 131 4 u . .. _ v* --g l Q&tid &* f&y# ■ * * 4hpw*t&*C'' ş & ■a ?*r U&nm\ "~umr*ţ*~ „ *• ' tţĂttim £**"%*€ te jtnfete psht £ diU ,ij » J**? CfavKiO M s% "v ‘s ’•' fv4, >n^T £ & tfcţ*K* ^ , ^7' ■ d*™* * r**'t_A_. 4 CU uH--«c~JT W--:***JÂS J*£ C*& n** da if-*JuCi /tZf%u^r t* ffr*d>-& , ■*■■■■" ■■■'•■•■■■ / ‘ţs SitvJ ţ^Ufti yţ hViUt4fy^i i**j**-rr1*-& , (% 'ţtmu*» inftrdfc . & ţ*d*J* '}l • dfr*ĂkA*b cb ti ts~ £*& foţ+r*-fc Ctfa- 1r\M~ fa Gd-y-A-'' *^Jj y.ţfan»VÎ4 , fi-1* ţyy0! f (d*-C* ■ !&>** fa / taifas [fag a^&B df r'Myfi' f ,* -mssec1 Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA I a III-a) (numerotată, întâiu, 2282, 9* *5* M. EMINESCU Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă ’n coate, Intr’un calcul fără capăt tot socoate şi socoate Şi de frig la piept şi ’ncheie tremurând halatul vechiu, îşi înfundă gâtu ’n guler şi bumbacul în urechi; Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se închiagă, Noaptea-adânc’ a veciniciei el în şiruri o desleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într’un număr. Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, Intr’o clipă-1 poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri, La ’nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de vieaţă şi voinţă, Când nu s’ascundea nimica, deşi tot era ascuns . . . Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă? N’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă, Căci era un întuneric ca o mare făr’ o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s’o vază. Umbra celor nefăcute nu ’ncepuse-a se desface, Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace! . . . Dar deodat’ un punct se mişcă... cel întâiu şi singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.. . Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpânul fără margini peste marginile lumii. . . De-atunci negura eternă se desface în fâşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii. .. De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit, Sunt atrase în vieaţă de un dor nemărginit. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, In acea nemărginire ne ’nvârtim uitând cu totul SCRISOAREA I lîî Cum că lumea asta ’ntreagă e o clipă suspendată, Că ’ndărătu-i şi ’nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într’a veciniciei noapte pururea adâncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... Cum s’o stinge, totul piere, ca o umbră ’n întuneric, Căci e vis al nefiintii universul cel himeric... > In prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, Ci ’ntr’o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş Cum se ’nchide ca o rană printre nori întunecoşi, Cum planeţii toţi înghiaţă şi s’asvârl rebeli în spaţ’ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; Iar catapeteasma lumii în adânc s’au înnegrit, Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; Timpul mort şi ’ntinde trupul şi devine vecinicie, Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep’ eterna pace. . . începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti, De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi, Făr’a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi... Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate, De asupra tuturora se ridică cine poate, Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită — Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc? ... Ca şi vântu ’n valuri trece peste traiul omenesc. Fericească-1 scriitorii, toată lumea recunoască-1... Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl? Nemurire, se va zice. Este drept că vieaţa ’ntreagă, Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă. « De-oiu muri — îşi zice ’n sine — al meu nume o să-l poarte Secolii din gură ’n gură şi l-or duce mai departe, 134 M. EMINESCU De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! » O sărmane! tii tu minte câte ’n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit? Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o fâşie, Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; Şi când propria ta vieaţă singur n’o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s’o pătrunză cum a fost? Poate vr’un pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări, Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strânge ’n două şiruri, aşezându-te la coadă, In vr’o notă prizărită sub o pagină neroadă. Poţi zidi o lume ’ntreagă, poţi s’o sfarămi... ori ce-ai spune, Peste toate o lopată de ţărână se depune. Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri Ce-au cuprins tot universul, încap bine ’n patru scânduri. . . Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ’nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare. . . Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, Nu slăvindu-te pe tine. . . lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c’or vrea să te admire? Ei vor aplauda de sigur biografia subţire Care s’o ’ncerca s’arate că n’ai fost vr’un lucru mare, C’ai fost om cum sunt şi dânşii.. . Măgulit e fiecare Că n’ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări Şi le umflă orişicine în savante adunări Când de tine se vorbeşte. S’a ’nteles de mai nainte C’o ironică grimasă să te laude ’n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege. . . Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale — Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, SCRISOAREA I £f;,.. .v-' V ' *V C , ^ .'-p&ţ&A d* 7&*^J [* /V* ffcfrrijbrit ^4 , #;. JLujbt tn*4* * & ţ* 66 ■^-SSîîK ' îl* ' 1 -I f ti i îW $7*~ ti & <*«&“«* * I VW ■■ Zţ*-** / / >■ . .'*ii Cy* J » hohCjls * >t/^t' ■* / „ V ^ tiM 'Uf*** Vi 0 |*VVV-;kVV- ':; , C* h '■** P --kk■'■■■'..,;i; *v * *,,;** 1 '*'• *" *j ' A ’ /; & y* — w. r^.,,î"' 'ţj'f {i ti fi iti* % „m# .i *)w ^ "«.i**** * I rp> • • «'. -. ..,-k -> y> ta * *+*^6 (f p ! HM C* *nţ»H+* * ■%■ , kl ?%eV ■ r V •’*. .. / . ^X-1 ? > -V &'- -■ =\1& V v‘ *'", ?*$ ’ • ' k.-' • ’ ...■'■.'.■■■■■■■ - f -?•>, ■ ■ V;> \>~ '' »»'• ^ ::., ..IVI SCRISOAREA I Manuscrisele Academiei Române 2282,66 M. EM1NESCU Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Intr’un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Intre ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare! Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorţită li-i durerea, le simţim ca ’n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta ’ntrării Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, Şi pe toţi ce ’n astă lume sunt supuşi puterii sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii! SCRISOAREA II De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m’abate cu ispita-i dela trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să ’ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi ’nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme ’n a ta harfă In cuplete de teatru s’o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să le ’ncapă, Să le scrii cum cere lumea, vr’o istorie pe apă? — Insă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi desgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. Dragul meu, cărarea asta s’a bătut de mai nainte; Noi avem în veacul nostru acel soiu ciudat de barzi, Care ’ncearcă prin poeme să devie cumularzi, închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sunt cântaţi în cafenele şi fac sgomot în saloane; Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C’ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. — De ce nu voiu pentru nume, pentru glorie să scriu? Oare glorie să fie a vorbi într’un pustiu? 138 M. EMINESCU x-:Kyi k **u Ca t tn &U M i* <â W w- *~$r- ' d* w'altsMwD dyi f^r* , [,; * *•#» Mdu a tn*& iMtft^i & 'Cu'tUşĂ^,ţuZţ'jj i: ^ dtf^U uf chi h+f€d jsf' **0 ** « m*~ r Mo. y laM* **& s* tf*Mb i' g * ."■■:■ j1 Wt # f/ur a*** p.*ut >**»•/ fit/ âfr t I (j Mc/firetr fiw /fi**1* **■ f ■ " X ' l f y 4-^ ^HP VtyHtn •£. £ri*& * ti f,l y? s «Wiiâ/^fi*...^.. 'k**' * ',;• ■■;/.- ■ : ■ .;■ i"' --. '•; s -;■ -;A5;-::.. &$•/-*£ ?; *' . ;f£p. / tofij C*h£+& f*** J* ^o? jy iA P&rh*T9 T& ff&d&*r€ & it ^*?~*J~* ^JSbktufjiţ 4ftU». y~*tm i*J$ *Mţ»& / W}'P*i<$ţţe2i ^ t™4* Şt* frti+jj* & ţ*& C*-rW 4^4a^Î J* tf^**m* CA?t%+* twnAfkî , -fer* C-*ri^v. -Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA II 2z6q, 169 V SCRISOAREA H Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA n 2260, 170 140 M. EMINESCU Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic Ce-o beşică e de spumă, într’un secol de nimic. Incorda-voiu a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ Ce se ’mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. Ce? să ’ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos La cel cor ce ’n operetă e condus de Menelaos? Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, Unde ’nveţi numai durere, înjosire şi spoială; La aceste academii de ştiinţi a zânei Vineri Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, Tu le vezi primimd elevii cei imberbi în a lor clas, Până când din şcoala toată o ruină a rămas. Vai! tot mai gândeşti la anii, când visam în academii, Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stând s’adune Şi ’n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum; Cu evlavie adâncă ne ’nvârteau al minţii scripet, Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne ’nvaţă Că epocele se ’nşiră ca mărgelele pe aţă. Atunci lumea ’n căpăţână se ’nvârtea ca o morişcă De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. — Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii, Confundam pe bietul dascăl cu un craiu mâncat de molii Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri, Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vre-o trandafirie si sălbatecă Clotildă. y îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. SCRISOAREA II 141 Scârtiirea de condeie dădea farmec astei linişti, Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti, Capul greu cădea pe bancă, păreau toate ’n infinit; Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit. Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste; Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. Şi de-aceea de-azi ’nainte poţi să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m’abate cu ispită dela trebi, De ce dorm îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile . . . De-oiu urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă ’nceap’a lăuda. Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m’ar mâhni peste măsură. SCRISOAREA III Un Sultan dintre aceia ce domnesc peste vr’o limbă, Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş’o schimbă, La pământ dormea ţinându-şi căpătâiu mâna cea dreaptă; Dară ochiu ’nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară Şi s’apropie de dânsul preschimbată în fecioară, înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, Apele ’ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură Şi prin mândra fermecare sun’ o muzică de şoapte, Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte... Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Părul ei cel negru ’n valuri de mătasă se desprinde: —«Las’ să leg a mea vieaţă de a ta... In braţu-mi vino, Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o . . . Scris în cartea vieţii este si de veacuri si de stele > y y Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele». Şi cum o privea Sultanul, ea se ’ntunecă. . . dispare; Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într’o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; Umbra lui cea uriaşă orizonul îl cuprinde Şi sub dânsul universul într’o umbră se întinde; Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; Scrisoarea m ,—■ -4a <'J s2~ *■: JX..tj'. .*. ^,j.rv....'' *4$ ■0.i; V Mani “scrisele Academ- • « dem,w Române W’^^ga'ŞTTr: 'X r~;şifcc^«3i . *-4 ,..jr- aX-U'l :<:,... .!.•_:.. .«ţ 3 * ''“'A : ' 4 - " - '' 'v v , - *. î ^ ■ - ' •' s - • *'• „' ■ ltN'f 2 226o,86 144 M. EMINESCU Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, Valurile verzi de grâe legănându-se pe lanuri, Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor — Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac In întinsă ’mpărăţie sub o umbră de copac. Vulturii porniţi la ceruri, pân’ la ramuri nu ajung; Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, Strigăte de Allah! Allah! se aud pe sus prin nori, Sgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, Urlete de bătălie s’alungau după olaltă, Insă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ. Se cutremură Sultanul... se deşteaptă... şi pe cer Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. Şi priveşte trist la casa Şeihului Edebali; După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun; E a Şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis dela profet, Că pe-o clipă se ’nălţase chiar în raiu la Mohamet, Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte. Visul său se ’nfiripează şi se ’ntinde vultureşte, An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, Neam cu neam urmându-i sborul şi sultan după sultan. Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. . . La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; SCRISOAREA m >45 <2M JT'Hy». .^r'M'SNfrvj-v i 'jjljfc ■^.^ ' "r ' % •' • ?% *%£►' *' ^ € A/: â©j • j£ . .. »*' ^ : ^C f§ ^■ *' y^sf r\ / ’ : / ' ; / * . , ;"; '., $”* S'tJX jp* I^JL ;^k. ^gT** ^ v '**■>% - y " ~ x \ ' y / **? > #fViM^ ' £*’V~r ^ ?/ ' felfr^Ă**** *- • €«. «£—-% *«. .^WÎs-C- • -J v -.-Xv*; - § ■'. V \ ,\ ^ W *<» v ■ .' Cfte'h"*’ :ij '■',l *' 'hZLJV.. ... ■ " ^'w*v. *?V** & /& .Of>^ fj? '>*/*-•' '*'« ' ... V'.- -• ..’ ., -.-■■• /«':■. f*&t~- * ywvfc--' , y~*4'&.+.■[ 4-P-^.p^ {? ’‘<-\şi‘?\'1i4'fA'”‘*f/ *, ': ' •¥- . t ^ ^ . ;.i ■ Z* j?^^‘;i:i‘ ** • *~x^4~-V *. » ' ->s ".-' $ ... *’ . - * J\A -**** ■&--£—*■ ■* - ■' *■ ■•'■ 4- ■ "» ~ ~J| v " ■ ■' .jur: 'fe i • ■*$ v: - '»• **>!'* v7 %>: '■ ’. i /■ *';J: ^2ilS>i^âssi:>«,v"/,..j, ..^.'... -.■■• .« ,'c. - .- ... Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA IU v; 2276,103 10 146 M. EMINESCU Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi Spahii Vin de ’ntunecă pământul la Rovine în câmpii; Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari.. . Numa ’n zarea depărtată sună codrul de stejari. Iată vine-un sol de pace c’o năframă ’n vârf de băţ. Baiazid privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: — « Ce vrei tu?» — «Noi? Bună pace! Şi de n’o fi cu bănat, Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat». La un semn deschisă-i calea şi s’apropie de cort Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. — «Tu eşti Mircea?» y — « Da ’mpărate!» — « Am venit să mi te ’nchini, Să nu schimb a ta coroană într’o ramură de spini». « — Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; Dar acu vei vrea cu oaste şi războiu ca să ne cerţi, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn si nouă de mila Măriei-Tale. .. y De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i războiu». — « Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să se ’mpiedece de-un ciot? O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s’au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus, Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s’adună Să dea piept cu uraganul ridicat de Semilună. S’a ’mbrăcat în zale lucii cavalerii dela Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care In turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. N’au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, Şi apusul îşi împinse toate neamurile ’ncoace; Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri; SCRISOAREA UI 147 Sguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii! ... La Nicopole văzut-ai câte tabere s’au strâns Ca să stee înainte-mi ca şi zidul neînvins. Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, Cu o ură ne ’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, Din pristolul dela Roma să dau calului ovăs . . . Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c’un toiag? Şi, purtat de biruinţă, să mă ’mpiedec de-un moşneag?» — « De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti, ISiu e om de rând, el este Domnul Tării-Românesti. Eu nu ţi-aş dori vr’odată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să ’nnece spumegând a tale oşti. După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vr’un pod, De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit şi ’n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă — Şi nu voiu ca să mă laud, nici că voiu să te ’nspăimânt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş’un pământ. Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej Ostile leite ’n zale de ’mpăraţi şi de viteji? Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s’a pus?. . . Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinţii biruinţă căta orice cavaler. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.. . Şi de-aceea tot ce mişcă ’n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, Duşmănit vei fi de toate, făr’a prinde chiar de veste; N’avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid Care nu se ’nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid!» Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai sbucium! Codrul clocoti de sgomot şi de arme şi de bucium, 10» 148 M. EMINESCU Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra ’ntunecoasă; Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, Orizonu ’ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie. .. Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. In zadar striga ’mpăratul ca şi leul în turbare, Umbra morţii se întinde tot mai mare si mai mare; In zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; Cad Arabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, In genunchi cădeau pedestrii, colo caii se răstoarnă, Cad săgeţile în valuri care şuieră, se toarnă, Şi lovind în faţă ’n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pământ lor li se pare că se nărue tot cerul... Mircea însuşi mână ’n luptă vijelia ’ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; Risipite se ’mprăştie a duşmanilor şiraguri, Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată — Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. Acea grindin’ oţelită înspre Dunăre o mână, Iar în urma lor se ’ntinde falnic armia română. Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele ’nalte ale ţării să ’ncunune Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una Şi din neguri, dintre codri, tremurând s’arată luna: Doamna mărilor s’a nopţii varsă linişte si somn. Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn, SCRISOAREA III 149 Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S’o trimiţă dragei sale, dela Argeş mai departe: «De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, cătră Tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. Te-am ruga, mări, ruga Să-mi trimiţi prin cineva Ce-i mai mândru ’n valea Ta: Codrul cu poenele Ochii cu sprâncenele; Că şi eu trimite-voiu Ce-i mai mândru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul şi cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprâncenele. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Cristos, Te sărut, Doamnă, frumos». De-aşa vremi se ’nvredniciră cronicarii şi rapsozii; Veacul nostru ni-1 umplură saltimbancii şi Irozii. . . In izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut; Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să ’ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O eroi! care ’n trecutul de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi, Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi si voi Musatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră Dela munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră. Au prezentul nu ni-i mare? N’o să-mi dea ce o să cer? N’o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer? 150 M. EMINESCU Au la Sybaris nu suntem, lângă capiştea spoielii, Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii? N’avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi In aplauzele grele a canaliei de uliţi, Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, De ai crede că vieata-i e curată ca cristalul? y Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea ’mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Quintesenţă de mizerii dela creştet până ’n talpă. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască. . . Dintr’aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, In cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, y y J y 7 Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri. . . Şi apoi în Sfatul ţării se adun’ să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian; Spuma asta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoiu Să ajung’ a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce ’n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! SCRISOAREA IH 151 Voi sunteti urmaşii Romei? Nişte răi si nişte fameni! > * * > t I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! > Si această ciumă ’n lume si aceste creaturi Nici ruşine n’au să iee în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, îndrăznesc ca să rostească pan’ şi numele tău... ţară! La Paris, în lupanare de cinisme şi de lene, Cu femeile-i pierdute şi ’n orgiile-i obscene, Acolo v’aţi pus averea, tinereţele la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu ’n ochiu, drept armă beţişor de promenadă, Vestejiţi fără de vreme, dar cu creeri de copil, Drept ştiinţ’ având în minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vr’un papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană! Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-asa? Prea v’ati arătat arama, sfâsiind această tară, Prea făcurăti neamul nostru de ruşine si ocară, Prea v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s’arate-odată ce sunteti — Nişte misei! J 9 9 Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă ’n colb de cronici; Din trecutul de mărire v’ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! SCRISOAREA IV Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înaltă în tăcere dintre raristea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur’ numa Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-1 ca pe-o tainică comoară. Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. Papura se mişcă ’n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită, somnoros suspin’ un grier... E atâta vară ’n aer, e atât de dulce svonul... Singur numai cavalerul suspinând privea balconul Ce ’ncărcat era de frunze, de îi spânzur’ prin ostreţe, Roze roşie de Şiras şi liane ’n fel de feţe. Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara; Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara: « O arată-mi-te iară ’n haină lungă de mătasă, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, Te-aş privi o vieaţă ’ntreagă în cununa ta de raze, Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează. SCRISOAREA IV / e0W)r**S« JfiL"" (* «ffisse ^aaâs 1 tft ®y» ^Slrt&S £4- 0*8£uv "t^'Ztoţ ^^-rh+z^ %$■ ty^fe jp&Vş d£>* £ /<&£ € f&rvJ £z*J \&&m $&? & ■«T-* oL^£ £*■$& .* p? ^ţp^Pt-^% rVV , ff ‘'ţi/tHgdi- ; pi* ■?{**(* t T 0 ** ybur??; îyt'-v \j tf a de ' 7 Ifosfn Ud (-1 (t*f™ A* d C* f * i*6 #*?&? &/ /Vft4*6*> d£&tdi &. *$&-$% * ^ ţ£$*4#x: f*? *?$*??'> H&ff $&**#$*? ?* §v &rt $L fit? C$~r«*m /#***«**■»* fa , «-. 3 Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA IV (numerotată, întâiu, a Ii-a) 154 M. EMINESCU Vino! Joacă-te cu mine ... cu norocul meu . . . mi-aruncă Dela sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă. . . Ah! E-atât de albă noaptea, parc’ar fi căzut zăpadă. Ori în umbra parfumată a buduarului să vin, Să mă ’mbete acel miros dela pânzele de in; Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!» Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre, Intre rozele de Şiras şi lianele albastre; Dintre flori copila râde şi se ’nclină peste gratii — Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei — Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mânile la gură, Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură; Apoi iar dispare ’n luntru... auzi păsuri ce coboară . . . Şi ieşind pe uşă iute, ei s’au prins de subsuoară. Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine la olaltă, Ea frumoasă si el tânăr, el înalt si ea înaltă. Iar din umbra dela maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg Şi încet înaintează în lovire de lopeţi, Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi... Luna.. . luna iese ’ntreagă, se înalţ’ aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie, Ce pe-o repede ’nmiire de mici unde o aşterne Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte. Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape. Iară tei cu umbra lată şi cu flori până ’n pământ înspre apa ’ntunecată lin se scutură de vânt; Peste capul blond al fetei sboară florile ş’o plouă . . . Ea se prinde de grumazu-i cu mânuţele-amândouă Şi pe spate-şi lasă capul: « Mă uimeşti dacă nu mântui. . . Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. SCRISOAREA IV 155 Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri, De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri; Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, Cu-a lui umed’ adâncime toată mintea mea o mistui... Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, Căci de noaptea lor cea dulce vecinie n’o să mă mai saturi, Aş orbi privind într’înşii... O, ascultă numa ’ncoace, Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc ele ’n de ele numai dragostele noastre Şi luceferii ce tremur’ aşa reci prin negre cetini, Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini... Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi, Căci ori unde numai ele ar dori ca să ne poarte, Pretutindeni fericire... de-i vieaţă, de e moarte». Fantazie, fantazie — când suntem numai noi singuri, Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri! Unde ai văzut vr’odată aste ţări necunoscute? Când se petrecut’ aceste? La o mie patru sute? Azi n’ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s’o desmierzi, După gât să-i aşezi braţul, gură ’n gură, piept la piept, S’o întrebi numai cu ochii: Mă iubeşti tu? Spune drept! Asi! abia ti-ai întins mâna, sare ivărul la usă, E-un congres de rubedenii, vre un unchiu, vre o mătuşă. .. Iute capul într’o parte şi te uiţi în jos smerit. . . Oare nu-i în lumea asta vr’un ungher pentru iubit? Şi ca mumii egiptene stau cu toţii ’n scaun ţepeni, Tu cu mânile ’ncleştate, mai cu degetele depeni, Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi Şi ’n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Sunt sătul de-aşa vieaţă... nu sorbind a ei pahară, Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. Să sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van t t Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an? 156 M. HMINESCU j v* făt » - I» , . ., $&&%& $u (*~y* ifeswj ^ %d*x*T fjUr^S{tyt*t>* ÎmC*^ jm 'ţ>#*4v*& ***+£ $*ţ* ţtfA&ht* Ctwfe U&Jht* in. (&***■«*> ţ / *© (r'- V /* (p irj*?* * ^S*a* ^ V •> ' i’ £&***■ P& ~'t+. y ?i ■■••jffc J*Y &$$** * f c~y fi*&jf. m*» ! j ..~.......-'$*•••J#v*& - * -! ' . , , -rj -V* y ’ , - ,&+&« ' ;j ^ 3>%4&*vşp P' fi***» £*+*4^,. * & i*4> V ţ*4? fa* **a~ţ*4i JS* $0 Â* 4 fit  'fa - uM. Lfi«U~? ' M a %**: Hf*y, 4 ^ / Ă>-' ^6*- ^ 4^4 l,'hfd*9 &*» Mte/**** * rf fi * :: jJ!fi % %J ■&(*** i ţ M' - $0& ^-v-w ■ ■ 'îi:; /• :tv $*p$**( vton**f*~'r .,C ■ ^ ţyto .<''U**A* *£*■ ■**‘'~~ * **'*/J & *Sţ* ).p*£ * ^ * ^-' «■«-=;•■■ ■ .4 i? Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA IV 2261, 82 v* SCRISOAREA IV IJ7 Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră — el trăieşte, El cu gura voastră râde, el se ’ncântă, el şopteşte, Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, Vecinie este numai râul: râul este Demiurg. Nu simţiţi c’amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! J i Nu simţiţi că ’n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? Nu vedeţi c’acea iubire serv’ o cauză din natură? Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură? Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns, Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s’a stâns? O teatru de păpuşe. . . svon de vorbe omeneşti, Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti Fără ca să le priceapă ... După ele un actor Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori Ce-a spus veacuri dup’ olaltă, ce va spune veacuri încă, Pân’ ce soarele s’o stinge în genunea cea adâncă. Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii? Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse Şi s’o vezi înconjurată de un roiu de pierde-vară, Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară? S’auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? Când încheie cu-o privire amoroasele ’nţelegeri, Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? Pătimaş şi îndărătnic s’o iubeşti ca un copil Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui April? încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi? Dela creştet la picioare s’o admiri şi s’o desmierzi Ca pe-o marmură de Păros sau o pânză de Corregio, Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o . . . Da. . . visam odinioară pe acea ce m’ar iubi, Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi, Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c’o înţeleg... Din sărmana noastră vieaţă, am dura roman întreg... N’o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechiu, Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi; Dar organele-s sfărmate şi ’n strigări iregulare Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare. 158 M. EMINESCU P’ici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată Dintr’un Carmen Saeculare ce-1 visai şi eu odată. Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună, Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit... Unde-s şirurile clare din vieaţa-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun! SCRISOAREA V Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii, Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii. .. Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, Care ’n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară — O să-ţi spue de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode. . . Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila, Dac’ ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila. E frumoasă, se ’nţelege... Ca copiii are haz, Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz ' Şi gropiţe face ’n unghiul ucigaşei sale guri Şi la degetele mânii şi la orice ’ncheieturi. Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci ’mplinită, încât ai ce strânge ’n braţe — numai bună de iubită. Tot ce-ar zice, i se cade, tot ce face-i sade bine Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place; Vorba zice: «fugi încolo», râsul zice: «vino ’ncoace!» Imblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene si s’ar cere sărutată. y Şi se ’nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură, Dăruind c’o sărutare acea tainică căldură, i6o M. EMINESCU Ce n’o are decât numai sufletul unei femei. . . Câta fericire crezi tu c’ai găsi în braţul ei î Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji — Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj — Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi Cum vieaţa preţ să aibă şi cum moartea s’aibă preţ. Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale, Aşa că, încbipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene, Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge. Ce iluzii! Nu ’nţelegi tu, din a ei căutătură, Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos, Şi că sufletul ţi-1 pierde fără de nici un folos? In zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună; In zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti, Precum iarna se aşează flori de ghiaţă pe fereşti, Când în inimă e vară... ; în zadar o rogi: «Consacră-mi Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi!» Ea nici poate să ’nţeleagă, că nu tu o vrei... ca ’n tine E un demon ce ’nsetează după dulcile-i lumine, C’acel demon plânge, râde, neputând s’auză plânsu-şi, Că o vrea... spre-a se ’nţelege însfârşit pe sine însuşi, Că se sbate ca un sculptor fără braţe şi că geme Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, Pân’ a nu ajunge ’n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire si cădere. » > Ea nu ştie c’acel demon vrea să aibă de model Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară, Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară Virginile ce stătură sculptorilor de modele, Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele. S’ar pricepe pe el însuşi acel demon. . . s’ar renaşte, Mistuit de focul propriu, el atunci s’ar recunoaşte SCRISOAREA V i6t Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA V 2282, 84 11 M. EMINESCU 162 Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu El ar frânge ’n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu; Ar atrage ’n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-apururi, Şi ’n acel moment de taină, când s’ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice Şi cu patimă adâncă ar privi-o s’o adore, Dela ochii ei cei tineri mântuirea s’o implore; Ar voi în a lui braţe să o tină ’n veci de veci, Desgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. Căci de piatră de-ar fi, încă s’a ’ncălzi de-atât amor, Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor, Fericirea înnecându-1, el ar sta să ’nnebunească Ca ’n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească. Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume ’ntreagă, C’aruncându-se în valuri şi cercând să te ’nţeleagă Ar împlea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi? Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, S’ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ. O femeie între flori zi-i şi o floare ’ntre femei — Ş’o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei Ce-o ’nconjoară, toţi zicând că o iubesc — cât de naivă, Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. Tu, cu inima şi mintea poate eşti un paravan După care ea atrage vre un june curtezan, Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el, O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă, Operă croitorească şi în spirit şi în stofă; Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc Şi ’n cămara inimioarei i-aranjează la un loc. . . Şi când dama cochetează cu privirile-i galante, împărţind ale ei vorbe între-un craiu bătrân şi-un fante, Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, Să confunde-un craiu de pică cu un craiu de mahala. . . Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, Pe când craiul cel de pică de s’arată, pieptu-i creşte, SCRISOAREA V 163 Manuscrisele Academiei Române SCRISOAREA V ii* 164 M. EMINESCU Ochiul îngheţat i-1 umplu gânduri negre de amor Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, Ş’acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos ... A visa că adevărul sau alt lucru de prisos E în stare ca să schimbe în natur’ un fir de păr, Este piedica eternă ce-o punem la adevăr. Aşa dar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie, Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi: Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. Te îmbeti de feeria unui mândru vis de vară, Care ’n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, Ş’o să-ţi spue de panglice, de volane şi de mode, Pe când inima ta bate ’n ritmul sfânt al unei ode... Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila — De ai inimă şi minte—feri în lături, e Dalila! MĂNUŞĂ (după FR. SCHILLER) Lâng’ a leilor grădină regele Francisc aşteaptă, Ca să vadă cum s’o ’ncinge între fiare lupta dreaptă, împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s’adună. Pe balconul nalt se ’nşiră dame ’n veselă cunună. Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu păsuri line, Mut se uită împrejuru-şi, cască lung şi a lui coamă Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s’aşează jos. Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă Şi dintr’însa se repede C’un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede Muge tare, Coada roată o ’nvârteşte, Scoate limba, Sperios însă pe leu într’un cerc îl ocoleşte, Sforăe înverşunat, Apoi mormăind se ’ntinde Lângă el. Regele mai face-un semn, Şi pe două porţi deschise Se asvârl’ doi leoparzi, Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă Peste tigru. Dar acesta îi apucă în cumplitele lui ghiare — Leul muge, Se ridică în picioare, i66 M. EMINESCU Fiarele se ’nfiorează, Şi ’mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia ’ntre ele, Se aşează. O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi ’ntre leu; Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc, Cavalerului Delorges: « Dac’ amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară, Să te văd, Mergi, mănuşa de-mi ridică!» Cavaleru-aleargă, iute se coboară In grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică, Din mijlocu-acestor monştri Cu-a lui degete ’ndrăsneţe el mănuşa de-o ridică. Cu mişcare şi cu groază Damele şi cavalerii l-au privit, Insă foarte liniştit El mănuşa o aduce înapoi. De-a lui laudă e plină orice gură, Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură Ce-i promite că norocu-i e aproape. — Dar mănuşa el în fată i-o aruncă: y y « Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n’o mai voiu!» Şi-o lăsă numai decât. LUCEAFĂRUL A fost odată ca ’n poveşti A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră ’n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi 9 Şi luna între stele. Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lângă fereastră, unde ’n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. II vede azi, îl vede mâni, Astfel dorinţa-i gata; El iar privind de săptămâni, Ii cade dragă fata. Cum ea pe coate-şi răzima Visând ale ei tâmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle. i68 M. EMINESCU Şi cât de viu s’aprinde el In orişicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. Şi pas cu pas pe urma ei Alunecă ’n odaie, Tesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Şi când în pat se ’ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mânile pe piept, Fnchide geana dulce; Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi Pe fata ei întoarsă. > Ea îl privea cu un surâs, El tremura ’n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină: — « O, dulce-al nopţii mele Domn, De ce nu vii tu? Vină! Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde ’n casă şi în gând Si vieata-mi luminează!» ; > El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s’arunca fulgerător, Se cufunda în mare; ii v"-: &A ' r#W ^A-tC^ 6+ **Ct*4*-™{ j£m i*s *&■■ "* *$' ***•»'- LUCEAFĂRUL 2261, 198 170 M. EMINESCU Şi apa unde-au fost căzut In cercuri se roteşte, Si din adânc necunoscut Un mândru tânăr creşte. Uşor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Şi ţine ’n mână un toiag încununat cu trestii. Părea un tânăr Voievod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgiu se ’ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra fetei străvezii » E albă ca de ceară — Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie ’n afară. — « Din sfera mea venii cu greu Ca să-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m’am născut din ape. O vin! odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Colo ’n palate de mărgean Te-oiu duce veacuri multe, Şi toată lumea ’n ocean De tine o s’asculte». LUCEAFĂRUL *7i — « O, eşti frumos, cum numa ’n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N’oiu merge niciodată; Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de vieată, t i 7 Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Şi ochiul tău mă ’nghiaţă». * * Trecu o zi, trecură trei Şi iarăşi, noaptea, vine Luceafărul de-asupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-si aducă » Şi dor de-al valurilor Domn De inim’ o apucă: — « Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde ’n casă şi în gând Şi vieaţa-mi luminează!» Cum el din cer o auzi Se stinse cu durere, Iar ceru ’ncepe a roti In locul unde piere; In aer rumene văpăi Se ’ntind pe lumea ’ntreagă, Şi din a chaosului văi Un mândru chip se ’nchiagă; Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. 172 M. EMINESCU Din negru giulgiu se desfăşor Marmoreele braţe, El vine trist şi gânditor Şi palid e la faţă; Dar ochii mari si minunaţi > } Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saţ Şi pline de ’ntuneric. —«Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ş’acuma, Şi soarele e tatăl meu, Iar noaptea ’mi este muma; O vin’ odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. O vin’, în părul tău bălaiu S’anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele». — « O, eşti frumos, cum numa ’n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N’oiu merge niciodată! Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde». —« Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu ’ntelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Si tu eşti muritoare?» > > LUCEAFĂRUL *73 — « Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe — Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe; Dar dacă vrei cu crezământ Să te ’ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine». —■ « Tu-mi cei chiar nemurirea mea In schimb pe-o sărutare, Dar voiu să ştii asemenea » Cât te iubesc de tare; Da, mă voiu naşte din păcat, Primind o altă lege Cu vecinicia sunt legat, Ci voiu să mă deslege». Şi se tot duce . . . S’a tot dus. De dragu-unei copile, S’a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. In vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Un paj ce poartă pas cu pas A ’mpărătesii rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăsnet cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pânditor Privind la Cătălina. 174 M. EMINESCU Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz’o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul. Şi ’n treacăt o cuprinse lin Intr’un ungher de grabă. — « Da ce vrei, mări Cătălin ? Ia dut’ de-ti vezi de treabă». — « Ce voiu? As vrea să nu mai stai y Pe gânduri totdeauna, Să râzi mai bine si să-mi dai O gură, numai una. — « Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe — O, de luceafărul din cer M’a prins un dor de moarte». — « Dacă nu ştii, ti-as arăta y ' y y Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binişorul. Cum vânătoru ’ntinde ’n crâng La păsărele laţul, Când ţi-oiu întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul; Şi ochii tăi nemişcători Sub ochii mei rămâie . . . De te înalt de subsuori > Te ’nalţă din călcâie; Când faţa mea se pleacă ’n jos, In sus rămâi cu faţa, Să ne privim nesăţios Şi dulce toată vieaţa; LUCEAFĂRUL 175 Şi ca să-ţi fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă ’nclin, Tu iarăşi mă sărută». y Ea-1 asculta pe copilaş Uimită si distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă, Şi-i zise ’ncet:—«încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic, Te-ai potrivi cu mine . .. Dar un luceafăr, răsărit Din liniştea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării; Şi tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul, Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul; Luceşte c’un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalţă tot mai sus, Ca să nu-1 pot ajunge. Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-1 desparte ... In veci îl voiu iubi şi ’n veci Va rămânea departe ... De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca nişte stepe, Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Ce nu-1 mai pot pricepe». I76 M. EMINESCU — « Tu eşti copilă, asta e ... Hai ş’om fugi în lume, Doar ni s’or pierde urmele Şi nu ne-or şti de nume, Căci amândoi vom fi cuminţi, Vom fi voioşi şi teferi, Vei pierde dorul de părinţi Şi visul de luceferi». Porni luceafărul. Creşteau In cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau In tot atâtea clipe. Un cer de stele de desupt, Deasupra-i cer de stele — Părea un fulger ne ’ntrerupt Rătăcitor prin ele. Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca ’n ziua cea de’ntâi, Cum izvorau lumine; Cum izvorînd îl înconjor Ca nişte mări, de-a’notul... El sboară, gând purtat de dor, Pân’ piere totul, totul; Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochiu spre a cunoaşte, Şi vremea ’ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Nu e nimic şi totuş e O sete care-1 soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. LUCEAFĂRUL *77 — « De greul negrei vecinicii, Părinte, mă desleagă Şi lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară ’ntreagă; O, cere-mi, Doamne, orice preţ, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor eşti de vieţi * 9 Şi dătător de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire ... Din chaos Doamne-am apărut Şi m’aş întoarce ’n chaos ... Şi din repaos m’am născut, Mi-e sete de repaos». — « Hyperion, ce din genuni Răsai c’o ’ntreagă lume, Nu cere semne şi minuni Care n’au chip şi nume; Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S’ar naşte iarăşi oameni. 9 f Ei numai doar’ durează ’n vânt Deşerte idealuri — 9 Când valuri află un mormânt Răsar în urmă valuri; Ei doar’ au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. 12 î78 M. EMINESCU Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s’ar stinge ’n cer S’aprinde iarăşi soare; Părând pe veci a răsări Din urmă moartea-1 paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte. Iar tu, Hyperion, rămâi Ori unde ai apune ... Cere-mi — cuvântul meu de ’ntâiu, Să-ţi dau înţelepciune? Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup’a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele ’n mare? Vrei poate ’n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul în bucăţi Să-l faci împărăţie. Iţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pământu ’n lung şi marea ’n larg, Dar moartea nu se poate Şi pentru cine vrei să mori? Intoarce-te, te ’ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă». «!U *r* v In locul lui menit din cer Hyperion se ’ntoarse Si, ca si ’n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsă. > LUCEAFĂRUL 179 Căci este sara ’n asfinţit > Şi noaptea o să ’nceapă; Răsare luna liniştit Şi tremurând din apă Şi împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub şirul lung de mândri tei Şedeau doi tineri singuri: — «O lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci y Pe noaptea mea de patimi. Şi de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea de ’ntâi y Şi visul meu din urmă». Hyperion vedea de sus Uimirea ’n a lor faţă; Abia un braţ pe gât i-a pus Şi ea l-a prins în braţe ... Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Şi ’ncetişor Dorintele-i încrede: y 12* Manuscrisele Academiei Române LUCEAFĂRUL 2261,212 180 M. EM3NESCU LUCEAFĂRUL — « Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde ’n codru şi în gând, Norocu-mi luminează!» El tremură ca alte dăti 9 In codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri; Dar nu mai cade ca ’n trecut In mări din tot înaltul: — « Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dac’oiu fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor si rece». 9 DOINA Dela Nistru pan’ la Tisa Tot Românul plânsu-mi-s’a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Din Hotin şi pân’ la Mare Vin Muscalii de-a călare, Dela Mare la Hotin Mereu calea ne-o aţin; Din Boian la Vatra-Dornii Au umplut omida cornii Şi străinul te tot paşte De nu te mai poţi cunoaşte; Sus la munte, jos pe vale, Si-au făcut duşmanii cale, Din Sătmar pân’ în Săcele Numai vaduri ca acele. Vai de biet Român săracul, îndărăt tot dă ca racul, Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, Nici îi este toamna toamnă, Nici e vară vara lui Si-i străin în tara lui. y y Dela Turnu ’n Dorohoi Curg duşmanii în puhoiu Şi s’aşează pe la noi; Şi cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, Sboară pasările toate De neagra străinătate; DOINA 183 Numai umbra spinului La uşa creştinului, îşi desbracă ţara sânul, Codrul — frate cu Românul — De săcure se tot pleacă Şi izvoarele îi seacă — Sărac în ţară săracă! Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia! Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta, Las’ Arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija Sfinţilor In sama părinţilor, Clopotele să le tragă Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă, Doar s’a ’ndura Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău! Tu te ’nalţă din mormânt Să te-aud din corn sunând Şi Moldova adunând. De-i suna din corn odată Ai s’aduni Moldova toata, De-i suna de două ori Iţi vin codri ’n ajutor, De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară, Din hotară în hotară — Indrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile! S’A DUS AMORUL... S’a dus amorul, un amic Supus amândurora, Deci cânturilor mele zic Adio tuturora. Uitarea le închide ’n scrin Cu mâna ei cea rece, Şi nici pe buze nu-mi mai vin, Şi nici prin gând mi-or trece. Atâta murmur de izvor, Atât senin de stele, Şi un atât de trist amor Am îngropat în ele! Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! Cu câte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! Cum străbăteau atât de greu Din jalea mea adâncă, Şi cât de mult îmi pare rău Că nu mai sufăr încă! Că nu mai vrei să te araţi Lumină de ’ndeparte, Cu ochii tăi întunecaţi Renăscători din moarte! S’A DUS AMORUL 185 Şi cu acel smerit surâs Cu acea blândă faţă Să faci din vieaţa mea un vis Din visul meu o vieaţă. Să mi se pară cum că creşti De cum răsare lima, In umbra dulcilor poveşti Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Şi blând din cale-afară, Şi prea era de tot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu şi eu In al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr’un atât de sfânt noroc Străbătător durerii! CÂND AMINTIRILE... Când amintirile ’n trecut încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme ’n vreme. De-asupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atât de des înduioşării mele. > Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blânda lună, Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne ’mpreună. A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor In noapte să se stângă, Când valurile de izvor N’au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-şi, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci şi galeşi? ADIO De-acuma nu te-oiu mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voiu feri în calea mea De tine. De astă2i dar tu fa ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce ’ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obiceiu Ca ’n zilele acele, Să mă îmbăt şi de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăţi, Eu mă uitam prin ramuri Şi aşteptam să te arăţi La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniştit > De lună! Şi când în taină mă rugam Ca noaptea ’n loc să steie, In veci alături să te am Femeie! i88 M. EMINESCU Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, îmi pare-o veche, de demult Poveste. Şi dacă luna bate ’n lunci Şi tremură pe lacuri, Totuş îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei de ’ntâi Eu n’o voiu mai privi-o ... De-aceea ’n urma mea rămâi — Adio! CE E AMORUL ? Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. De-un semn în treacăt dela ea El sufletul ţi-1 leagă, încât să n’o mai poţi uita Vieaţa ta întreagă. Dar încă de te-aşteaptă ’n prag In umbră de unghere, De se ’ntâlneşte drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar şi ceruri şi pământ Şi pieptul tău se bate, Si totu-atârnă de-un cuvânt f Şoptit pe jumătate. Te urmăreşte săptămâni Un pas făcut a lene, «O dulce strângere de mâni, Un tremurat de gene. 190 M. EMINESCU Te urmăresc luminători Ca soarele şi luna, Şi peste zi de-atâta ori Şi noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca vieaţa ta De doru-i să nu ’ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. PE lAngă plopii fără soţ. Pe lângă plopii fără soţ Adesea am trecut; Mă cunoşteau vecinii toţi — Tu nu m’ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea Privii atât de des; O lume toată ’nţelegea— Tu nu m’ai înţeles. De câte ori am aşteptat O şoaptă de răspuns! O zi din vieaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O oră să fi fost amici, Să ne iubim cu dor, S’ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor. Dându-mi din ochiul tău senin O rază din adins, In calea timpilor ce vin O stea s’ar fi aprins; Ai fi trăit în veci de veci Şi rânduri de vieţi, Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreţ, 19* M. EMINESCU Un chip de-apururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zâne ce străbat Din timpurile vechi. Căci te iubeam cu ochi păgâni Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrâni Părinţii din părinţi. Azi nici măcar îmi pare rău Că trec cu mult mai rar, Că cu tristeţă capul tău Se ’ntoarce în zadar, Căci azi le semeni tuturor La umblet şi la port, Şi te privesc nepăsător C’un rece ochiu de mort. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt, Şi noaptea candelă s’aprinzi Iubirii pe pământ. ŞI DACĂ... Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi ’ncet să te apropii. Şi dacă stele bat în lac Adâncu-i luminându-1, E ca durerea mea s’o ’mpac Inseninându-mi gândul. Şi dacă norii deşi se duc De iese ’n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine ’ntotdeauna. 13 GLOSSĂ Vreme trece, vreme vine, Toafe-s vechi şi nouă toate; Ce e rău si ce e bine Tu te ’ntreabâ şi so coate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te ’ndeamnâ, de te chiamâ, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne sună multe, Cine tine toate minte 9 Si ar sta să le asculte?.. Tu aşează-te de-o parte, Regăsindu-te pe tine, Când cu sgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn’ a gândirii înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. GLOSSĂ m Manuscrisele Academiei Române GLOSSĂ 227J JB, 67 13* i<)6 M. EMINESCU Privitor ca la teatru Tu în lume să te ’nchipui: Joace unul şi pe patru Totuş tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi ’nţelegi din a lor artă Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede ’n capăt începutul Cine ştie să le ’nvete; Tot ce-a fost ori o să fie In prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă si socoate. Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există, Si de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera când vezi mişeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n’ai, căta-vor iarăşi Intre dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea ’ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori ’n scenă, Te momeşte în vârtej e; GLOSSĂ J97 Manuscrisele Academiei Române GLOSSĂ 2275 B, 67 v. 198 M. EMINESCU Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te ’ndeamnâ, de te chiamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură; Zică toţi ce vor să zică, Treacă ’n lume cine-o trece; Ca să nu ’ndrăgeşti nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te ’ndeamnâ, de te chiamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă; Te întreabă şi socoate Ce e râu şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vreme trece, vreme vine. ODĂ (IN METRU ANTIC) Nu credeam să ’nvăţ a muri vr’odată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei 'nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Când de-odată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce ... Pân’ în fund băui voluptatea morţii Ne ’ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări. Pot să mai re ’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! IUBIND IN TAINĂ... Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă ’nnec de dulcea ’nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi ’n ochii mei se vede ’n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi blonde plete? Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, Cun zâmbet faci gândirea-mi să se ’mbete. Fă un sfârşit durerii... vin la sânu-mi. TRECUT-AU ANII... Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n’or să vie iară, Căci nu mă ’ncântă azi cum mă mişcară > Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce. fruntea-mi de copil o ’nseninară, Abia ’nţelese, pline de ’nţelesuri — Cu-a tale umbre azi în van mă ’mpresuri, O ceas al tainei, asfinţit de sară. Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec; Pierdut e totu ’n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte ’n urma mea . . . mă ’ntunec! VENEŢIA S’a stins vieata falnicei Veneţii, N’auzi cântări, nu vezi lumini de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreţii. Okeanos se plânge pe canaluri. .. El numa ’n veci e ’n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da sulfarea vieţii, Izbeşte ’n ziduri vechi, sunând din valuri. Ca ’n ţintirim tăcere e ’n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: « Nu ’nvie morţii — e ’n zadar, copile!» SE BATE MIEZUL NOPŢII . • • Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi iee vamă. Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte, S’asamăn între-olaltă vieaţă şi cu moarte; Ci cumpăna gândiri-mi şi azi nu se mai schimbă, Căci între amândouă stă neclintita limbă. C.U MANE ZILELE-ŢI ADAOGI Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri vieaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea ’n faţă De-apururi ziua cea de azi. Când unul trece, altul vine In astă lume a-1 urma, Precum când soarele apune El si răsare undeva. * Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-acelaşi vad, Se pare cum că-i altă toamnă, Ci ’n veci aceleaşi frunze cad. > Naintea nopţii noastre îmblă Crăiasa dulcii dimineţi; y 7 Chiar moartea însăşi e-o părere Şi un visternic de vieţi. Din orice clipă trecătoare Âst adevăr îl înţeleg, Că sprijină vecia ’ntreagă Şi ’nvârte universu ’ntreg. De-aceea sboare anu-acesta Şi se cufunde în trecut, Tu ai ş’acum comoara ’ntreagă Ce ’n suflet pururi ai avut. CU RtÂNE ZILELE-ŢI ADAOGI... 20J Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri vieaţa ta o scazi, Având cu toate astea ’n faţă De-apurure ziua de azi. Priveliştile sclipitoare, Ce ’n repezi şiruri se diştern, Repaosă nestrămutate Sub raza gândului etern. PESTE VÂRFURI Peste vârfuri trece lună, Codru-si bate frunza lin, > * Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet îndulcind cu dor de moarte» De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine ’ntorn? Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vre odată? SOMNOROASE PASARELE. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele — Noapte bună! Doar izvoarele suspină, Pe când codrul negru tace; Dorm şi florile ’n grădină — Dormi în pace! Trece lebăda pe ape Intre trestii să se culce — Fie-ţi îngerii aproape, Somnul dulce! Peste-a nopţii feerie Se ridică mândra lună, Totu-i vis şi armonie — Noapte bună! DE-OR TRECE ANII... De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va place, Pentrucă ’n toat’a ei făptură E-un «nu ştiu cum» s’un «nu ştiu ce». > y y M’a fermecat cu vr’o scânteie Din clipa ’n care ne văzum? Deşi nu e decât femeie, E totuşi altfel, «nu ştiu cum». De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tăce; Dac’ al ei glas e armonie, E si ’n tăcere-i « nu ştiu ce». y * Astfel robit de-aceeaşi jale Petrec mereu acelaşi drum ... y In taina farmecelor sale E-un «nu ştiu ce» ş’un «nu ştiu cum». TE DUCI... Te duci si ani de suferinţă y y N’or să te vază ochi-mi trişti, înamoraţi de-a ta fiinţă, y y * De cum zâmbeşti, de cum te mişti. Şi nu e blând ca o poveste Amorul meu cel dureros, Un demon sufletul tău este Cu chip de marmură frumos. In faţă farmecul palorii Şi ochi ce scânteie de vii, Sunt umezi înfiorătorii De linguşiri, de viclenii. Când mă atingi, eu mă cutremur, Tresar la pasul tău, când treci, De-al genei tale gingaş tremur Atârnă vieaţa mea de veci. Te duci şi rău n’o să-mi mai pară De-acum de ziua cea de ieri, Că nu am fost victimă iară Neînduratelor dureri. C’auzu-mi n’o să-l mai întuneci Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi, Pe frunte-mi mâna n’o s’o luneci Ca să mă faci să-mi ies din minţi. 14* 212 M. EMINESCU Puteam numiri defăimătoare In gândul meu să-ţi iscodesc, Si te uram cu ’nversunare, Te blestemam, căci te iubesc. De-acum nici asta nu-mi rămâne Şi n’o să am ce blestema, Ca azi va fi ziua de mâne, Ca mâni toti anii s’or urma — O toamnă care întârzie Pe-un istovit şi trist izvor : De-asupra-i frunzele pustie — A mele visuri care mor. Vieaţa-mi pare-o nebunie Sfârşită făr’ a fi ’nceput, In toată neagra vecinicie O clipă ’n braţe te-am ţinut. De-atunci pornind a lui aripe S’a dus pe veci norocul meu — Redă-mi comoara unei clipe Cu ani de părere de rău! DIN VALURILE VREMII... Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălaiu — Si fata străvezie ca fata albei ceri • > y Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele şi stea între femei Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng, In ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s’o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o ’nnec Şi mâna friguroasă s’o încălzesc la sân, Aproape, mai aproape pe inima-mi s’o ţin. Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci Şi umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu braţele înjjos In trista amintire a visului frumos ... Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremii nu pot să te cuprind. CE TE LEGENI.. Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? — De ce nu m’aş legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-1 răreşte. Bate vântul frunza ’n dungă Cântăreţii mi-i alungă; Bate vântul dintr’o parte — Iarna-i ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rândurele, Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii ’ntunecând, Şi se duc ca clipele, Scuturând aripele, Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit Şi cu doru-mi singurel, De mă ’ngân numai cu el! LA MIJLOC DE CODRU. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniş La voiosul luminiş, Luminiş de lângă baltă, Care ’n trestia înaltă Legănându-se din unde, In adâncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare Şi de păsări călătoare, Şi de lună şi de stele Şi de sbor de rândurele Şi de chipul dragei mele. MAI AM UN SINGUR DOR Mai am un singur dor: In liniştea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe ’ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebue flamuri, Nu voiu sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime ’n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. Pe când cu sgomot cad Izvoarele ’ntr’una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, De-asupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Cum n’oiu mai fi pribeag De-atunci înainte, M’or troieni cu drag Aduceri aminte. I Manuscrisele Academiei Române MAI AM UN SINGUR DOR J- ţii 4 n ten.-nt& } 4fţ,j 'jjpi Aţ*ţ£+l ^ ^-'XŞr^^C» ţ J&tfir ie*+t*& /* ^■7) » ./ . t Uj * ■ C4pt% J4&n^&£ 'CCitL. 4-^hA'. n^r ] ****>' . 0 fr nn .tâ^juşn tun^-i & t - iuHPg 1* M %u g „ ■ l' ' i i • $CA.a ; 'fiu 1#*-+' ' f i ■ _. , '••,[ '.-.^'i ; o/# h *J&i?îiire Mfitâ & ir* x|p l a - :-;S 2261, 112 MAI AM UN SINGUR DOR M. EMEMESCU ii* Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zâmbească iar. Va geme de paterni Al mării aspru cânt... G eu voiu fi pământ In singurătate-mi. DE-OIU ADORMI.. (VARIANTĂ) De-oiu adormi curând In noaptea uitării, Să mă duceţi tăcând La marginea mării. * Nu voiu sicriu bogat Făclie şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Luceasc’ un cer senin Pe-adâncile ape, Care ’n dureri adânci Se ’nalţă la maluri, S’ar atârna de stânci Cu braţe de valuri, Se ’nalţă, dar recad Şi murmură ’ntr’una, Când pe păduri de brad Alunecă luna. Şi nime ’n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar moartea glas să dea Frunzişului veşted. 220 M. EMINESCU Să treacă lin prin vânt A tot ştiutoarea, De-asupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture floarea. Cum n’oiu mai fi pribeag De-atunci înainte, M’or troieni cu drag Aduceri aminte, Ce n’or şti că privesc O lume de paterni Pe când liane cresc Pe singurătate-mi. NU VOIU MORMÂNT BOGAT (VARIANTA) Nu voiu mormânt bogat, Cântare si flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime ’n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Frunzişului veşted 9 9 Doar vântul glas să-i dea. In liniştea sării 9 Să mă ’ngropaţi, pe când Trec stoluri sburând La marginea mării. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Lucească cer senin Eternelor ape, Care din văi adânci Se 'nalţă la maluri, Cu braţe de valuri S’ar atârna de stânci — Şi murmură ’ntr’una Când spumegând recad, Iar pe păduri de brad Alunece luna. 222 M. EMINESCU Reverse dulci scântei A tot ştiutoarea, De-asupră-mi crengi de tei Să-si scuture floarea. Ne mai fiind pribeag De-atunci înainte, Aduceri aminte M’or coperi cu drag Şi stinsele paterni Le-or troieni că2ând, Uitarea întinzând Pe singurătate-mi. IAR CÂND VOIU FI PAMANT (VARIANTĂ) Iar când voiu fi pământ, In liniştea serii, Săpaţi-mi un mormânt La marginea mării. Nu voiu sicriu bogat, Podoabe şi flamuri, Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri. Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Să am un cer senin Pe-adâncile ape. S’aud cum blânde cad Izvoarele ’ntr’una, Pe vârfuri lungi de brad Alunece luna. S’aud pe valuri vânt, Din munte talanga, De-asupra-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Şi cum n’oiu suferi De-atuncea ’nainte, Cu flori m’or troieni Aduceri aminte. **4 M. EMINESCU & !>■ u r ' r *&•*$*♦- :■. {H> *f/ ''v‘ -T;C'^ - V .* c. / •' ... '»-->■* iîţtr 4?V‘J l " '■*' * ş *«***,- r .» < -' -r«*r* *■ ‘ ■ ’«Ş*.>- ' u , v__ ■',K /* m wîii/ '& AM#* , -' • / -, A >.yC‘i - ff *% *A* ^ **»$**> ‘ ' '4*> £ ■ mf^4htu fP-î . ■ '•• "-';r & ri*? * J Affjt ti -**T.?* V- .^w f**fc*ţ $&S*» *4 „ ** ^ ^ s*^w*^4# WW *✓ *'*V jffybvfffWt ***** /t ^ * ^r, «AA ■«0» 4» fui t*” ***** *•• ''•î:f^Ş?':^'!$ w A^,. , , .i^xv '<‘~ir*’.t 4^,5^ . ' A ^SS-'- 4^- •****» ** ***' '^ „ w,\ /V)D *yM*( Tfrt"**n _ v-, ,. ,, t :. ' .. -i"-' ^ut t9M**& ---.^ „#*i frm , * ~ş< - x-r v~- tM* ■ /* s \ ''> A «IU^ / ■**• %vy+rc& * *j~r '•* ^Mr ptJ/L,*,0 .“*X", .. ta- ' Manuscrisele Academiei Române MAI AM UN SINGUR DOR «Spre-a stinge atât am ne» 2*77, 61 IAR CÂND VOIU FI PĂMÂNT 225 Şi cum va înceta Al inimii sbucium, Ce dulce-mi va suna Cântarea de bucium! Vor arde ’n preajma mea Luminile ’n dealuri, Izbind s’or frământa Eternele valuri Şi nime ’n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Ci codrul vânt să dea Frunzişului veşted. t i Luceferii de foc Privi-vor din cetini Mormânt făr’ de noroc Şi fără prieteni. 15 CRITICILOR MEI Multe flori sunt, dar puţine Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieţii, Dar se scutur multe moarte. E uşor a scrie versuri > Când nimic nu ai a spune, înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. Dar când inima-ti frământă > Doruri vii şi patimi multe, Ş’a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori în poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare ’n lume, Cer vestmintele vorbirii. 9 Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ţi vieaţă, Unde ai judecătorii, Ne’nduraţii ochi de ghiaţă? CRITICILOR MEI 227 Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul: Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? Critici voi, cu flori deşerte, Care roade n’aţi adus — E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai de spus. 15* D I A N A Ce cauţi unde bate luna i Pe-un alb izvor tremurător Şi unde păsările ’ntr’una Se ’ntrec cu glas ciripitor? N’auzi cum frunzele ’n poiană Şoptesc cu sgomotul de guri Ce se sărută, se hârjoană In umbr’ adâncă de păduri? In cea oglindă mişcătoare Vrei să priveşti un straniu joc, O apă vecinie călătoare Sub ochiul tău rămas pe loc? S’a desprimăvărat pădurea, E-o nouă vieaţă ’n orice svon, Şi numai tu gândeşti aiurea, Ca tânărul Endymion. De ce doreşti singurătate Şi glasul tainic de izvor? S’auzi cum codrul frunza-şi bate, S’adormi pe verdele covor? Iar prin lumina cea rărită, Din valuri reci, din umbre moi, S’apar’ o zână liniştită Cu ochii mari, cu umeri goi? DIANA 229 Ah! acum crengile le ’ndoaie Mânute albe de omăt, > * O fată dulce si bălaie, Un trup înalt şi mlădiet. Un arc de aur pe-al ei umăr, Ea trece mândră la vânat Şi peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. DIN NOAPTEA. . Din noaptea vecinicei uitări In care toate curg, A vieţii noastre desmierdări Şi raze din amurg, De unde nu mai străbătu Nimic din ce-au apus — As vrea odată ’n vieată tu y y Să te înalţi în sus. Şi dacă ochii ce-am iubit N’or fi de raze plini, Tu mă priveşte liniştit Cu stinsele lumini. Şi dacă glasul adorat N’o spune un cuvânt, Tot înţeleg că m’ai chemat Dincolo de mormânt. SARA PE DEAL Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-1 urc’, stele le scapără ’n cale, Apele plâng clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m’aştepţi tu pe mine. Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Ochii tăi mari caută ’n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină. Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele ’n lună ridică, Scârţie ’n vânt cumpăna dela fântână, Valea-i în fum, fluere murmură ’n stână. Şi osteniţi oameni cu coasa ’n spinare Vin dela câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechiu împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde ’n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuţeşte, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte: Lăngă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-voiu cât îmi eşti dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Şi surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. — Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n’ar da vieaţa lui toată? NU MA ÎNŢELEGI In ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aş risipi o vieaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind, Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, In lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să ’mpiedec umbra-i dulce de-a merge ’n întunerec. Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orişice durere îţi face o podoabă, Şi când răsai ’nainte-mi ca marmura de clară, Când ochiul tău cel mândru străluce în afară, întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă Ce-adânc trecut de gânduri e ’n noaptea lui adâncă* Azi când a mea iubire e-atâta de curată Ca farmecul de care tu eşti împresurată, Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă Lumina de ’ntunerec şi marmura de daltă, Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ, Când e o ’namorare de tot ce e al tău, De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău* Când eşti enigma însăşi a vieţii mele ’ntregi. .. Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi! LA STEAUA 233 ,S.~M, > * < ^,r* V>'' y*' /« ,*>t “/ v:r^t^r'^i s's" -- %î -M ^ "m^mţ;! ^ĂX'^Sa^yi )£?'<«»■■■■ $&~ţr Cc ,î. «y, 1. afi, <&»*, ___—. lJ'/6~fK&, r/X **f, ' V , - , f fii «*C,-i*- X-&» Hf&C [ ^T jgp & <»f^ isL* âc£*\i#' iv^ $dLpf & ^Vf; | *^/C' I Manuscrisele Academiei Române LA STEAUA ..i?o 2275 B, 72 LA STEAUA La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s’a stins în drum In depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie: Era pe când nu s’a zărit, Azi o vedem, şi nu e. Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. * DE CE NU-MI VII Vezi, rândunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S’aşează bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? O, vino iar în al meu braţ, Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu, De sânul tău, de sânul tău! Ţi-aduci aminte cum pe-atunci Când ne primblam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atâtea ori, de-atâtea ori? In lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorăsc scântei... Dar, oricât ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s! Căci tu înseninezi mereu Yieaţa sufletului meu, Mai mândră decât orice stea, Iubita mea, iubita mea! Târzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sunt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? KAMADEVA Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul făţarnic Pe-a lui buze de coral. Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeţi, Numai flori înveninate Dela Gangele măreţ. Puse-o floare-atunci ’n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Şi de-atunci în orice noapte Plâng pe patul meu deştept. . . Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ş’al iluziei deşerte. > i NOTE ŞI VARIANTE CÂTEVA LĂMURIRI necesare la citirea variantelor Lămuriri mai desvoltate, despre spiritul în care a fost alcătuit aparatul critic al acestei ediţii se pot citi îi> partea respectivă a introducerii, aceea anume referitoare la ediţia de faţă. Aşezăm aici câteva lămuriri pur tehnice, un soiu de mică tablă a abreviaţiilor sau altor semne convenţionale^ Şi pentru a ilustra o parte din ele, lăsăm să urmeze o strofă de text, dimpreună cu variatele ei aspecte. D.p.: Ii place noaptea cântec, de facle-i sala plină Oglinzi de metal negru împodobesc păreţii, I Pe ele-o pânzătură ca aburirea ceţii Se lasă fina neagră . . . fac . . . tristeţii ** 205 A faclelor lucire răsbia prin pânza fină. 201. I.p.n. cântec, făclii > I.p.n.c. de facle-i etc.; 203. P.e-o. pânză tură subţire > P.e.-o.p. ca etc.; 204^ E Se lasă ’n jos> Se subţia* > Se lasă fină etc. [vers nefinit]; 205. răsbind* > răsbia. 201—205. i° De-atunci cu lespezi [negre] de marmur’ a ’mbrăcat Păreţii dinăuntru a locuinţei sale Perdelele sunt negre ~ m 20 Oglinzi de metal negru păreţii ’npodobeşte (a) Ş’o pânzătură neagră pe dânşii se lăţeşte (b) Luminele aprinse răsbind prin pânză fină (V) (a) Oglinzi de metal negru păreţii îi îmbracă; (b) O pânzătură fină şi neagră e lăsată; ( Făcliile aprinse etc. > Luminele etc. Textul reprodus, în forma în care apare şi în aparatul critic, reprezintă versurile 201—205 din întâia versiune a Strigoilor. Afară de cazurile prea limpezi, numim strofele cu numărul versurilor, însemnate pe stânga* deci textul, luat de exemplu, se numeşte curent: strofa 201—205 şi figurează la etaj, în timp ce variantele, deci formele anterioare, depăşite, figurează în subsol. Oricât de rebarbativă, terminologia aceasta arhitectonică are avantajul că sugerează şi simplifică. Am numerotat cu I, etajul, în timp ce subsolul, în cazul de faţă, are 3 straturi. In II figurează variantele depăşite, din versurile dela etaj, şi cele mai apropiate în timp. In HI sunt formele ceva mai vechi. Cum se poate urmări, strofa 201—205 a fost încercată întâiu în 2 forme: i° şi 2°. Dar şi aceste forme îşi au variantele lor, ce figurează în IV, precedate de litere: (a), (b) etc. ce fac legătura* cu versul respectiv. Ca şi reînvierea unei cetăţi îngropate, reconstituirea etapelor unui vers se face, de sigur, dela temelie, dela forma cea mai veche din subsol, până la ultima în etaj, ţinând seama de sigur şi de schimbarea ordinei versurilor, cum e de pildă v. 202, care în tot timpul lucrului a figurat drept 201. Aşa d. p., versul Oglindi de metal negrit etc., a trecut, succesiv, prin formele: i° De-atunci cu lespezi [negre] de marmur’ a ’mbrăcat > 20 Oglinzi de metal negru păreţii îi îmbracă > Oglinzi de metal negru păreţii ’npodobeşte > etaj: Oglinzi de metal negru împodobesc păreţii. Semnul > împrumutat filologiei, designă trecerea unei forme în alta. » ce se observă în versul 204 {etaj) sau 203 (III, i°) arată că versul sau strofa au fost lăsate în forma aceasta neterminată. » * d. p. se subţia* sau răsbind* arată că lecţiunea e îndoelnică. » [ ] închide o lacună în manuscris, fie cuvânt, fie silabă — uneori şi vreo explicaţie a editorului. » < > închide ceea ce ar fi trebuit eliminat, d. p. Ideile unui Proletar
    , înseamnă ca Proletarul care a fost precedat de Ideile unui, n’a fost modificat în consecinţă. Expresia: de fapt: pe-a {sic) înseamnă că eroarea pe-a am rectificat-o la etaj, de vreme ce versul cerea: pe a. » alexandrin, în opoziţie cu strofic, este, se înţelege, convenţională şi designă versurile lungi m opoziţie cu cele scurte. » supra şi infra se folosesc când e vorba să se designe o variantă aşezată deasupra sau dedesuptul versului despre care e vorba. Mss.-ele se designă cu cota şi fila, despărţite prin virgulă, d. p.: 2259,37 înseamnă ms. 2259, fik 39* V. — pus în capul notelor se foloseşte numai când, pentru claritate, atragem atenţia că acolo începe secţiunea;* Variantelor. LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăsiaşti de’n Cernăuţi la mormîntul prea iubitului1) lor profesorii Arune Pumnul răpaeusat într’a 12/24 Ianuarii 1866. Cernăuţi 1866. Cu tiparîul lui Rudolf Echardt. Plecat din Blaj, în urma evenimentelor dela 1848, primit cu dragoste de intelectualitatea bucovineană (« ca un frate la fraţi au venit ţi ca fraţi l-am îmbrăţişat» — spunea, în cuvântarea-i rostita la mormânt, Alexandru Hurmuzachi), suplinitor din 1849, iar din 27 Februarie 1850 titular al catedrei de curând înfiinţată, la liceul real din Cernăuţi — Aron Pumnul ilustrează învăţământul limbii materne, insuflând învăţăceilor săi, ca şi la Blaj, în scurtu-i profesorat de filosofie, puternice sentimente naţionale. Prestigiul personalităţii lui Aron Pumnul, întemeiat pe opera înfăptuită şi sporit de suferinţe fizice, îndurate cu eroism, îl măsoară mai cu seamă manifestaţiile de gratitudine, cu care Bucovinenii însoţesc săvârşirea lui din. vieaţă. Aceasta se întâmplă la 12/24 Ianuarie 1866. Se împlinea aproape un an de când « Societatea pentru literatura şi cultura română în Bucovina» (derivată din vechea «Reuniune de lectură») îl alege membru onorar, în întâia-i adunare generală, dela 11/23 Ianuarie 1865. Propunerea o face vicepreşedintele Reuniunii, George cavaler de Hurmuzachi, care îi elogiază meritele, amintind că «abia sculat de pe patul durerii», Pumnul a ţinut să fie: de faţă la şedinţa de organizare a Societăţii. Printre ceilalţi membri onorari, desemnaţi în aceeaşi şedinţă, figurează: Constantin şi Eudoxiu Hurmuzachi (al cărui cuvânt de mulţumire constitue o pagină memorabilă), A. Tre-boniu Laurian, A. Papiu Ilarian şi «principii poeziei noastre, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, poeţi-iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri încântătoare vor pieri numai cu cel de pe urmă cuvânt român din lume». înmormântarea lui Pumnul are loc în ziua de 15/27 Ianuarie. In catedrală vorbeşte preotul şi catihetul gimnaziului M. Călinescu (Calinovschi, la epoca aceea), într’o cuvântare, nu numai entusiastă, dar şi de aleasă măestrie ritoricească, cu atât mai evidentă cu cât modestia îl făcea să se socotească mai prejos de evocarea meritelor lui Pumnul: «în zădar mă opintesc eu, căci spre aceasta se cere o voroavă mult mai iscusită; se cere un Gură-de-aur...». Cuvântarea lui Alexandru Hurmuzachi, rostită la mormânt, înfăţişa în trăsături de caracter antic, personalitatea lui Aron Pumnul, stăruind, în deosebi, asupra lecţiei de solidaritate naţională, pe care chiar acest doliu,, o ilustra cu fermitate: «Astă solidaritate între noi toţi, astă identitate a cugetărilor, a simţului, a plecărilor şi aspir aţiu-nilor noastre e, pe lângă originea, pe lângă limba noastră comună, pe lângă istoria gloriei şi a suferinţelor noastre comune, un bine mare, cel mai sânt şi mai scump din bunurile noastre, din averea noastră^ naţională şi morală, că prin el se arată, se probează şi se susţine unitatea spiritului naţiunii». La aceste manifestări, Eminescu e mai mult decât un martor ocular. Fie că i-a fost profesor, aşa cum reiese din amintirile lui Ştefanelli, fie că nu i-a fost, cum aşa de categoric, şi în diferite prilejuri o spune I. G. Sbiera, afecţiunea lui Pumnul pentru Eminescu şi cultul acestuia pentru învăţător nu le contestă nimeni. « Este însă prea' adevărat că atât M. Eminescu cât şi părinţii lui erau foarte bine cunoscuţi şi familiari cu Pumnul», scria I. G. Sbiera în 1889 2); şi amănuntul vine să împlinească atâtea lacune. Iar Ştefanelli povesteşte pe larg cum Eminescu însoţea pe Pumnul până acasă, dacă, înlesnit de boală, se întâmpla ca acesta să vină la lecţii, cum îşi transcrisese gramatica, al cărei manuscript îl căpătase dela profesor, şi cum în toamna lui 1865, întors la Cernăuţi,.. 2) De fapt: iubitului (sic), cf. facsimilul copertei la pag. 241. 2) I. E. Torouţiu, Studii ţi documente literare, HI, 1932, pag. 117. 240 NOTE ŞI VARIANTE de unde plecase încă din 1863, locueşte la Pumnul, îngrijind şi de biblioteca studenţilor, căreia îi donează şi câteva cărţi1). Sfârşitul lui Pumnul îndurerează pe Eminescu şi-i smulge întâile acorduri tipărite. (Pentru versurile presupuse anonime din Foaia Societăţii... pe anul 1865, ce d-1 Iorga atribue lui Eminescu, a se vedea la capitolul Mortua est). Starea de spirit a învăţăcelului «privatist» Eminoviciu şi geneza întâiei sale poeme cunoscute sunt povestite de fostul său coleg de şcoală, Ştefanelli, într’o pagină complexă în sugestii, cu atât mai preţioasă cu cât într’însa apare, pentru întâia oară, imagina poetului, cu discreţia sufletului şi a lucrului său: «Doliul era mare în toată Bucovina şi între studenţi, iar Eminescu era neconsolat, pentrucă ţinea mult la acest rar bărbat şi îl iubiâ ca pe un tată. Când am auzit despre moartea lui Pumnul, am alergat la locuinţa sa, ca să-l văd pe iubitul meu profesor, cea din urmă oară. Am intrat întâi în camera lui Eminescu. El îmi povesti despre ultimele momente ale acestui mare apostol al Românilor din Bucovina şi acuma îl văzui pe Eminescu înţâiaşi dată vărsând lacrimi de durere. Seara m’am dus iarăşi la Eminescu şi l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogiâ, mai netezia, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins. Pe urmă însă îmi arătă poezia şi-mi spuse că mai mulţi studenţi vor scrie poezii la moartea lui Pumnul, cari se vor tipări. Mi-a cetit apoi întreaga poesie. Este aceeaşi care împreună cu alte şase poesii a fost tipărită cu ocazia morţii lui Pumnul sub titula: Lăcrămioarele învăţăceilor gimnasiaşti din Cernăuţi la moartea prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică Metalica vibrândă a clopotelor jale, nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebue să o predea profesorului Sbiera. Eminescu iscăleşte această poezie: M. Eminoviciu, privatist». (Teodor V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, 1914, pag. 43). Broşura, ce trebue că apăruse de ziua înmormântării lui Pumnul, cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, numerotate cu cifră romană, cinci în româneşte şi două în limba germană. Tidul broşurii, în ortografia pumnu-Leană, mai puţin ortodoxă decât aceea din « Lepturariu», se poate vedea în facsimilul respectiv. Ocazionale şi lucrate cu graba despre care vorbeşte citatul de mai sus, din Ştefanelli, poeziile ce însoţesc oda lui Eminescu sunt, evident, lucrare de versificaţie. Două-trei versuri vor reconstitui ambianţa broşurei votive. Din prima poezie de 4 strofe, semnată ***, primele versuri: O stea încântătoare a învierii tale Frumoasă Bucovină, din ceru-ţi a căzut! şi ultima strofă: Deci toţi acu ca unul să-l plângem cu căldură, A căror inimi încă dreptăţii n’au răcit! Să plângem noi pe-un frate, ce nu ştia de ură, lari tinerimea noastră pe-un tată mult iubit. Din a treia poezie, de 6 strofe, semnată de viitorul său coleg dela Universitatea din Viena, St. Stefureac, din cl. a Vl-a, întâia şi a doua strofă: Plângi acum junime! plângi cu întristare, Căci fatala moarte fără îndurare Ţi-a răpit de ’n sânu-ţi, ce era mai rar, Ţi-a răpit un mândru, scump mărgăritar’! Ţi-a răpit, vai! steatia, ce cu înfocare, Sus pe orizontul dulcii ţării tale Fără contenire, falnic străluciâ Şi la metă naltă calea-ţi arătâ! Din cele 7 strofe ale poeziei a patra, semnată ***, cu reminiscenţe din «Răsunetul» lui Mureşanu, ultimele două strofe: Cuprinşi de ’ntristare şi plini de-amărăciune Ne adunăm aida, cu scop de a-ţi arăta, Că noi a noastră limbă şi trista ta năciune Fierbinte ca pre tine, Părinte-o vom ama. Jurăm cu pietate la umbra ta cerească, Că tot ce tu în lume mai mult ai adorat: «Morala, năţiunea, relegea creştinească» In noi găsi-vor scuturi şi inimi de bărbat! *) Autografe în Ştefanelli, op. cit., pag. 39 şi Leca Morariu, Două autograme inedite dela elevul Eminescu, Buletin Mihai Eminescu, I, 1, 1930, pag. 26—27. LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL 241 Gernaenţî 1866. - • *■ /W ?! Cu tiparîul lui Rudbîf Ecbardt, LAECRIMlOARELE... coperta broşurii 16 242 NOTE ŞI VARIANTE A dncea poezie, iscălită I. Ieremieviciu, din cl. a V-a, e de io strofe şi e alcătuită în două ritmuri: Eram în scăpătare, eram toţi în peire, Tenebra letargiei pre toţi ne-a fost cuprins, Sămn n’aveam de scăpare, un sămn de fericire, Şi zelul de cultură mai tot ni s’a fost stins. Dulce Bucovină I plângi de-acum, suspină, Căci se stinse astăzi blânda ta lumină I Chiar şi tu zefire, poartă ’n şoapte line La năciunea ’ntreagă a noastre suspine I • Toată Românimea plânge ne ’ncetat Sufletul de înger, care ni-a sburatl Ultimele două poezii sunt în limba germană. Autorii: E. Franzos, din cl. a Vil-a şi B. Ehrlich din clasa a VI-a~ O notiţă explicativă, semnată E. F., lămurea în josul poeziei a şasea că Pumnul participase la adunarea naţională-din Ardeal în 1848 şi că Ungurii puseseră un preţ pe capul lui. Poezia lui Eminescu (de fapt: M. Eminoviciu, privatist), figurează a doua în broşură. Manuscriptul de pe care s’a cules lipseşte. Textul adoptat de noi e aşa dar cel din broşură, minus ortografia timpului şi câteva rectificări: v. 16: voce pentru voace, v. 20: simţ pentru sâmţ, v. 25: Eliseu pentru eliseu şi generalizarea semnului de exclamaţie la sfârşitul tuturor strofelor, când în broşură lipseşte din întâile două strofe. Ms. Poezia mai apare într’un singur ms.: 2259, 33 v. şi anume în s. ms-ul Marfa transcris la 1870, despre care se vorbeşte mai pe larg în Anexele finale. Numerotată întâiu a 30-a şi, după aceea, a 27-a, poezia e de bună seamă copiată din broşura amintită. Titlul: La mormântul lui "Pumnul reproduce, simplificând, titlul broşurii. Singură strofa ultimă cu semn de exclamaţie. Datată: 1866. Ca şi ’n broşură: eliseu. Deosebirile de textul broşurii sunt minime şi mai ales de natură ortografică şi de pronunţie: voce, simţ, etc. Afară de acestea: 3. Acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină. 6. Metalica vibrânda a clopotelor jale. 7. Vuieşte, etc. 9. nemuririi. Fără a gândi să tragem o concluzie, ceea ce nici că ar fi cu putinţă, vom nota o coincidenţă, care, şi fără de adâncire, poate fi privită sub unghiul profetismului. Imbracâ-te în doliu... îndemna în primul vers al odei sale, dela 15/27 Ianuarie, 1866, Eminescu. «Ne-am îmbrăcat în doliu, căci avem să dăm ştire de o lovitură cruntă a soartei: Pumnul nu mai este între cei viii» răspundea în numărul cernit, dela 1 Februarie, Foaia Societăţii..., aceeaşi care aducea şi amănunţita relaţiune a ceremoniilor funebre. Sentimentele de veneraţie şi de preţuire a operei lui Pumnul stăpânesc sufletul lui Eminescu, chiar şi atunci (poate mai mult atunci) când aceasta ajunge ţinta atacurilor la Convorbiri literare sau chiar în Bucovina. Vasile Alecsandri în Dicţionar grotesc {Convorbiri literare HI, 11, 1 August 1869) şi Titu Maiorescu în Observaţiei polemice (ibid., UT, 12, 15 August 1869) aduc, fiecare în planul său, rezerve la sistemul ortografic al lui Pumnul sau la spiritul liberal al «Lepturariului» său. Urmează atacul destul de înverşunat al bucovineanului Dimitrie Pe-trino, în broşura «Puţine cuvinte despre coruperea limbei române». Dimitrie Petrino vorbise la începutul aceluiaşi an, la concertul din 15/27 Ianuarie 1869, dat în Cernăuţi, pentru sporirea fondurilor Fundaţiunii Pumnu-lene. In prologul, însoţit şi de versuri, în care făcea entusiastul elogiu al lui Pumnul, spunea între altele: «Filolog distins, însă Român şi mai bun, Pumnul a crescut genuinele Românismului în sânul tinerimii noastre, pre care a sprijinit-o în orice privinţă; şi aceasta este meritul lui mai mare!». Dar pricini de nemulţumire personală (temperamentul subiectiv al lui Petrino a mai avut astfel de ieşiri, împotriva lui Alecsandri şi a Junimei), determinate de raporturile lui cu I. G. Sbiera, conducătorul revistei, îl duc să folosească vehemenţa, să renege rânduri ca cele de mai sus şi chiar să-şi râdă (termenul e al lui Eminescu) de Fundaţiunea Pumnuleană pentru care confe-renţiase *). Eminescu se afla, între acestea, la Viena. El răspunde broşurii lui D. Petrino, în' Albina din Pesta *) «Este destul să jertfească cineva 20 de cruceri pentru vreo fundâciune ca să fie numit binefăcător mărinimos etc. etc., a nâciunii rumâne. ..». (D. Petrino, Pufine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina, Cernăuţi, 1869, pag. 23). LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL 243 unde apăruse la 2/14 Faur 1869 şi prologul lui Petrino) şi anume în numerele 3 şi 4 din 7/19 Ianuarie şi 9/21 Ianuarie 1870, cu două foiletoane, sub tidul generic: « O scriere critică » (reproduse, de Ion Scurtu, sub tidul «Despre curentele filologice româneşti din Bucovina» în M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, voi. I 1905). Remarcabil din toate punctele de vedere, studiul lui Eminescu defineşte raporturile lui cu Pumnul şi cu învăţătura lui, vădind o independenţă de judecată, cu atât mai preţioasă şi ce se cuvine îndeosebi subliniată la acela, care se pregătea să debuteze la Convorbiri literare, unde şi apare în curând, cu Venere şi Madonă, Multe sunt pasagiile ce s’ar cădea citate, pentru adevărul din ele. Câteva rânduri, scudte de comentar, vor adăuga unele sugestii la capitolul Eminescu—Pumnul: «Pentrucă e vorba de o persoană, mă voi adresa şi eu de-a-dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face alusiuni, atît de delicate, Domnul meu, a încetat de mult de a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; — nul el e personificarea unui principiu, sufletul — nemuritor neapărat — care a dat consistenţa şi conştiinţa naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune; — mase, care cu toată nobilimea, cu tot clerul, cu toate averile începură a nu se mai înţelege pre sine, a nu-şi pricepe fiinţa şi natura ce era comună, şi care face ca masele să fie, pe neştiute chiar, părţile unui singur întreg. Intru realizarea principiului său, omul ce-1 personifica a întrebuinţat mijloace, cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari le găseşti ca tot ce e omenesc: necomplete, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, Domnul meu, combateţi-le în defectuositatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun, care toate în sine au a face puţin cu vestmântul defectuos, sau ba, cu care o îmbraci. Geniul în sdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă expresă, chiar într’o limbă defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, şi principiul cel mare şi salutar, acelaş rămâne aplicat prin mijloace greşite chiar. Şi dacă combateţi formele esterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face, din punt de vedere absolut; — estetic, rece şi judecător raţionalist al formei, combateţi-o cu rigoarea şi seriositatea convicţiunii, nu cu pamfletul ridicol şi fără preţ, care detrage întotdeauna mai mult autorului său, de cât celor persiflaţi prin el. Nu râdeţi, Domnilor de lepturariu pentru că seca-ţiunea sa de pe alocurea e oglinda Domniei-Voastre proprie; nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al D-V. — Şi dacă e vorba pe masca jos I, apoi masca jos dela toţi şi dela toate, astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale. —Dacă apoi lepturariul a exagerat în laude asupra unor oameni, ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pioniri perseverând ai naţionalităţii şi ai Românismului — pioniri, soldaţi gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult de cât mintea lor, e adevărat 1, — care însă de nu erau genii, erau cel puţin oameni de o erudiţiune vastă, aşa precum nu există în capetele junilor noştri dandy. Acei oameni, acei istorici, cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice D. Maiorescu, — de au scris tendenţios şi neadevăr, scusa cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor? Trebue cineva să fie mai mult de cât clasic, pentru de-a pretinde dela cel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca părăsit şi scepticisat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitor, ba poate şi filantrop faţă cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea, dacă Şincai, ca un adevărat martir, ce-a fost, nu a rămas drept şi nepărtinitor până şi cu inamicii. Şincai — chiar dacă n’ar fi atât de mare, cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la nălţimea msisiunei sale — la o nălţime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-1 califică de minciunos, ar fi avut bunăvoinţa de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de seamă, că procesul întru scrierea istoriei la ori-ce naţiune, se începe mai întăiu şi constă din cronografie, cu sau fără tendinţă, din culegerea de prin toate părţile a materialului». Fiindcă s’a amintit de Fundaţiunea Pumnuîeană să aducem câteva precizări. întârziată să ia fiinţă, din pricina holerei, lângoarei şi foametei, ce bântuie în 1866, în Bucovina, şi deşi aprobată de Guvern abia în 1874, Fundaţiunea activează de timpuriu, adunând obol cu obol, în aşteptarea realizării celor două ţeluri, pentru care fusese întemeiată: să acorde stipendii pentru studii mai înalte de specialitate, «ştiinţiale sau artistice» şi să ridice, lui Pumnul, un monument, « simplu, dar cuviincios», la mormântul sau pe una din pieţele publice din Cernăuţi. Un bogat capitol al contribuirilor îl formează subscripţiile studenţilor gimnaziaşti, atât din Bucovina, cât şi din ţară. Intre 1867—1869, apar între subscriitori, dintre numele cunoscute: Scureiu Ştefan, Neamţu Ion^'An-drieviciu Vasile, Dan Pamfiliu, Luţa Ilie, Stefaniuc Teodor (Ştefanelli, de mai târziu), Stefureac Ştefan. Se folosea pentru aceasta orice prilej: un maial, o cumetrie, un concert, cum a fost acela, amintit, la care a cuvântat D. Petrino şi mai ales colectele pe clase, în care decidea râvna profesorilor şi, în primul rând, a lui Ion G. Sbiera. Intre subscriitorii din Viena figurează: Vasile Bumbac, Ilariu Puşcariu, Teodor Nica, Aureliu Murăşanu, Dragescul, Moisil, Oncu, Ion Oltean, etc. Din Iaşi, cu o entusiastă adresă, în care se amintea că Românii au contribuit la monumentele lui Cavour şi Voltaire, o colectă a elevilor de liceu, şi printre ei, elevul de cl. a VU-a, Conta Vasile. In colecta Seminarului Socola: Agura Demetru, cl. a VU-a. (Perseveranţa din 1867 colectă pentru Voltaire). Situaţiile publicate în Foaia Societăţii erau înregistrate cu onoruri în foile de peste munţi. Familia, în deosebi, le comenta întotdeauna, cu laude pentru bucovineni, cu melancolie şi cu mustrări pentru cei din Ardeal, cari nu *) *) De sigur altul de cât Ioan Neamţu, studentul tehnic din Năsăud, răposat la Viena în vârstă de 23 ani, în April 1870, pentru care Eminescu scria elegia cunoscută (cf. Anexele finale). 16* 244 NOTE ŞI VARIANTE izbuteau să adune fondurile necesare pentru monumentele lui Andrei Murăşanu şi Simeon Bămuţiu. La 29 Iunie 1871, Fundaţiunea Pumnuleană număra: 6700 fL în obligaţii de Stat şi bonuri rurale bucovinene şi 432 fl. 35 cr. în numerar. Monumentul, prevăzut în uricul Fundaţiunii Pumnulene se sfinţeşte în cadrul unei frumoase sărbătoriri, la 4/16 Iulie 1888. Discursul comemorativ al d-rului Ion al lui G. Sbiera constitue, şi până azi, cea mai bună sinteză a vieţii şi operii lui Pumnul. La vremea acelei apoteoze, Eminescu, «învăţăcelul privatist» dela 1866 şi autorul Luceafărului, îşi trăia ultimul an al chinurilor sale pământeşti 1). DE-AŞ AVEA... «Familia», II, 6, 25 Faur/19 Martie 1866 Familia din 15/27 Ianuarie 1866, ziua înmormântării lui Pumnul, îi închina acestuia un vibrant anunţ mortuar, în care se putea citi, între altele: «Un stâlp al culturii naţionale s’a ruinat, o făclie a luminării noastre s’a stins, o stea ivită pe orizontul întunecos al românimei a apus!». Acestei reviste şi fiind încă în Cernăuţi, îi trimite Eminescu întâile sale poezii iscălite, ca şi oda pentru Pumnul, cu numele de familie Eminovici. De-aş avea... apare însoţită de următoarea notă de recomandare: Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a suprins plăcut.—Red.. Iar la «Poşta redacţiunii», după ce mulţumea întâiu lui H. Grandea în Belgia, pentru poeziile trimise, se adăoga: Cernăuţi. M. E. Şi corespondenţă am primi cu bucurie. Iosif Vulcan, directorul revistei, şi-a făcut, şi pe bună dreptate, un titlu de glorie din tipărirea întâilor încercări poetice ale lui Eminescu. In diferite prilejuri, la moartea poetului sau zece ani după aceea, în 1899, când închina amintirii lui Eminescu, unul din cele mai complete omagii, Iosif Vulcan îşi amintea cu emoţie şi mândrie de cariera lui Eminescu, la Familia. O pagină, bogată în date, ce rezumă întreaga problemă a debutului, dimpreună cu botezul onomastic al poetului, e aceea din 1885. In Familia din 6/18 Ianuarie 1885, Iosif Vulcan care-1 urmărise tot timpul cu simpatie, şi-şi întreţinuse cetitorii despre sănătatea lui Eminescu anunţa că, tratat bine la Spitalul Sf. Spiridon, poetul e în afară de orice primejdie: rana dela picior îi e pe vindecate şi că într’o săptămână-două va fi cu totul însănătoşit. Ca un semn de atenţie şi de bucurie, n-rul următor al revistei e închinat poetului. Pe prima pagină figurează excelentul portret ce va apărea şi la 1889 şi la 1899, se reproduce poezia Epigonii, iar Iosif Vulcan scrie un cald articol din care, pentru partea documentară, se cuvin reţinute: «înainte cu douăzeci de ani în o dimineaţă de februarie a anului 1866, redacţiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conţinea poezii, primele încercări ale unui tânăr, care se subsemna «Mihail Eminovici». Comiţi va poeziilor ne mai spunea, că autorul lor este numai de 16 ani. Farmecul gingaş al poeziilor, considerând şi etatea tânără a autorului, ne indica un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu plăcere acele inspiraţiuni juvenile; prima apăru în nr. 6 al «Familiei» din anul acela. Redactorul însă îşi permise o mică schimbare. Numele «Emiiw/«» nu-i suna bine, căci avea o terminaţiune slavă; româniză dară numele, modificând terminaţiunea şi astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele «Eminescu». Autorul n’a protestat, ba a adoptat însuş acest nume şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele «Eminescu» în literatura noastră; scriitorul acestor şire i-a fost naşul.» Sumarul acestui număr, al debutului lui Eminescu, cuprinde: un portret redacţional, închinat lui Emanuil Gojdu, deputatul român de Bihor şi mecenatele tinerilor din Capitala Ungariei; «Ador», poezie de George Tăutu, ________________________ # *) Pentru majoritatea informaţiilor din acest capitol, s’au consultat în deosebi: Foaia Societăţii... din Bucovina şi excelenta monografie: Dr. Ion al lui G. Sbiera, Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii luiy etc., etc., Cernăuţi, 1889. O CĂLĂRIRE ’N ZORI *45 poetul botoşănean, colaborator asiduu la Familia, tipărit şi ’n «Lepturariu» şi ale cărui versuri spuneau între altele: Ador mult o mândruliţă Fiica luesului turbat, (De şi are pe guriţă Ceriul cel mai luminat) Ador sacra poezie, Când prin ea pot să lovesc: In mascata tiranie Dar şi-aci lumea-mi răspunde Tot refleşul cunoscut: — Pentru asta, o! da, da! — Sărăcia-i partea ta. După aceea: nuvela istorică, premiată cu şase galbeni «Geniul lui Ştefan cel Mare»de Vasile Ranta Buti-cescu; reflecţiuni educative «despre amor» de Alexandru Onaciu; poezia /ui Eminescu; traducerea în continuare, a nuvelei lui Puşkin: «Fata Căpitanului» şi Cronica din Pesta a redactorului, în care Iosif Vulcan amintea detronarea lui Cuza, aşa de exploatată de foile nemţeşti; de concertul puţin cercetat de familiile române din Pesta, al Elisei Circa, şi justifica trimiterea foaiei de prenumeraţiune pentru colecţia, ce pregătea, din încercările sale poetice. Nici vanitatea, nici gândul la câştig material nu sunt acelea ce l-au îndemnat la aceasta: « .. .ci ca un simplu lucrător al beletristicei noastre, am voit numai să concurg şi eu cu productele debilului meu talent la înflorirea acestui ram nefertil al literaturii naţionale, fiind convins că mama comună — naţiunea — va primi tot cu aceeaşi bucurie dinarii săracului, ca şi miile avutului». Partea informativă, întotdeauna atent redactată, anunţa reapariţia Românului, « viptima liberalitâţii fostului guvern » şi cele două tomuri voluminoase, cuprinzând toate poeziile «laureatului nostru poet d. Dumitru Bolintineanu». Ms. De-af avea... se află într’un singur manuscris. Copiată de bună seamă, după textul din Familia, figurează a 19-a în 2259, 30 s.ms. Marta (cf. Anexe), transcris ca de tipar, cam pe la 1870. Ortografia de acum temperează întru câtva pe aceea din 1866. Deosebiri minime: 5. Plaiu râzând de iarbă verde. 13. amalgam de-o ros-albie. 20. primăvară, datat: Sept. 1865. La recitirea caietului (cf. Anexe), în 1881, barează cu creionul roşu strofa a Il-a şi notează alături de vechea dată anul acestui triaj. Data se prezintă, în noua ei formă: Sept. i86j—1881 — şi alăturarea voită a celor două date este emoţionantă, în primul rând pentru cel ce o semnează: ea marchează negreşit distanţa dela debutul juvenil la anul Scrisorilor. Cu adaosul că între 1865, data compunerii şi 1881, data recitirii, se interpune c.ca. 1870, data transcrierii s-ms.-ului Marta. O CĂLĂRIRE ’N ZORI «Familia», II, 14, 15/27 Mai 1866 Şi notiţa de recomandare ce însoţea tipărirea întâiei sale poezii în Familia şi amintirile dela 1885, ale redactorului, vorbesc de «prime încercări trămise», ceea ce, dacă e îngăduit a deduce, înseamnă că O călărire ’n %ori va fi fost trimeasă din Cernăuţi, odată cu De-a/ avea .... Intre datele de apariţie ale primelor două poezii, în Familia, se scurg două luni şi jumătate, în care timp Eminescu se afla tot în Cernăuţi (cu adresa, cel 246 NOTE ŞI VARIANTE puţin) şi primea aceste doua comunicări la «Poşta Redacţiunei»: Cernăuţi. M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai Te rugăm, ca încât se poatey să scrii după ortografia ce o urmăm ţi noi (Familia II, 8, 15/27 Martie 1866) şi Cernăuţi. M. E. Ţi-am trimis epistolă privată, (ibid. II, 10, 5/17 Maiu 1866). Peste o lună şi ceva dela această ultimă comunicare, apare O călărire ’n zţpri (.Familia, II, 14, 15/27 Mai 1866). Numărul se deschide cu portretul (ilustraţie şi articol) filo-românului G. Vegezzi Ruscalla, însărcinat de guvernul României să ţie curs de istoria şi literatura română la Universitatea din Turin şi proclamat cetăţean român pentru serviciile aduse nouă. Urmează: poezia lui Eminescu; «Orfanii» (urmare), nuvelă istorică din timpii abia trecuţi de George Mărchiş; un sonet cu care V. Georgian răspunde poeziei «Ador» din nr. 6, poetului George Tăutu şi-l consolează cu terţetul final, ce va face frumoasă carieră («tu eşti poet, deci cântă» al lui Vlahuţă nu-i oare o variantă?): Iar dacă vr’odată voeşti mângâiere La griji, la necazuri, nevoi şi durere, Ia lira poete, şi-o află cântând!—; începutul unor interesante «antiteze» despre «Răsăriteni şi apuseni» de George Bariţ; « Suveniri şi impre-siuni de călătorie, XXXI» de Arone Densuşianu; «Orb şi văzând», o nuvelă, în continuare, de Eduard Bulver, în traducerea lui Ştefan Galea şi începutul unui studiu «Romanische Poeten», pe care Arone Densuşianu îl consacră antologiei de poezie românească, tipărită de Ludovic A. Staufe, profesor la gimnaziul romano-catolic din Braşov, în limba germană. Două fragmente din aceatstă inroducere vor marca nivelul studiului şi justeţea observaţiunilor: «îmi va concede oricine, că nu este uşor, ba este chiar un lucru ingrat, a-şi da un român părerea despre lucruri române îmbrăcate în vestminte străine. Dacă pe Ştefan sau pe Mihaiu l-am vedea strâns în frac, tumurat cu cilindru, la gât cu guler ascuţit, pe nas călăriţi nişte ochelari sau o lometă, tras în mănuşi sticliţoase şi cu cipici de lac: ei nu ar mai fi atunci Ştefan sau Mihaiu, ci din contra s’ar risipi din giurul lor nimbul de eroi şi oarecum de semizei, cu care i-a învelit tradiţiunea şi fantasia poporului. Tot astfel trebue să apară orişicui operele literaturii sale naţionale, cetindu-le traduse în limbă străină, şi aceasta cu atât mai tare pe cât sunt de mai iubite şi mai clasice. — Ori cât de frumoasă este Eneida lui Virgiliu în celebra traducţiune franceză de Delille, sau în cea italiană de Aniball Caro, totuşi ea chiar şi numai înaintea unui bun latin de azi, nu mai este divinul original, ce se varsă lin, dar cu putere, ca râul cel sânt, ca Nilul, înfiat de ploi calde. Dar apoi ce ar fi aceste traducţiuni înaintea unui latin din etatea de aur sau de argint !» Urmează o paralelă între limba română — de «o perpetuă armonie » şi una din cele mai apte şi germana, limbă ingrată pentru poezie. Şi după aceea : «Un poet îl poţi traduce exprimând numai fondul ideilor saîe; dar pentru d’al face bine cunoscut, pentru d’a da o idee justă despre limba şi spiritul lui, nu este destul a traduce numai ideile lui, dar trebue traduse şi toate celelalte accidente. Dacă poetul a folosit o metaforă, nu trebue înlocată cu alta; dacă s’a servit de un cuvânt, care în limba lui este de jos, şi în limba cealaltă trebue tradus cu unul asemenea. Va să zică: un tablou din care trebue copiate exact ordinele, atitudinile, colorile, defectele şi frumuseţele. Căci altfel traducătorul dă publicului opul său propriu sub pretext sau formă de traducţiune. — Astfel pretinde chiar şi Voltaire. (In prefaţa dela traducerea lui «Iuliu Cesare» din Shakespeare). Ms. Singurul manuscris este cel din 2259, 35 v.—37, s-ms.-ul Marta, transcris c.ca 1870. Transcrierea urmează textul din Familia, cu deosebiri ce se reţin cu uşurinţă. Textul e remaniat într’un timp ce nu se poate preciza. Nicio altă ciornă nu lasă, ca pentru alte texte, a deduce data schimbărilor. Numerotaţia strofelor, ca pentru întreg s.ms-ul Marta, e a lui Eminescu. 22j9,fjv.-37 O CĂLĂRIRE ’N ZORI 1. A nopţilor rege cu faţa de maur Ca iadul de hîd El fuge — când zorile poarta de aur Râzânde deschid. O CĂLĂRIRE ’N ZORI *47 10 15 20 25 30 35 40 2. Şi munţii ridic’ a lor frunte stârpită In cer răsăriţi O frunte bătrână şi seacă — roşită De zorii veniţi. 3. Pe umeri ei poartă pădurea cea verde De vale drept brîu Molatec şi dulce prin câmpuri se pierde Poeticul rîu. 4* Rosalba auroră cu păru-i de aur Diadem de rubin Stropeşte râzândă de rouă tesaur Pe-a florilor sin. 5. S’amestecă sufletul florilor albe Se sorb şi se ’mbin’ Iar Chloris petrece prin buclele-i salbe Pe fruntea-i de crin 6. Şi râul suspină de blânda-i durere Poetic murmur Pe-oglinda-i de unde răsfrânge ’n tăcere Fantastic purpur. 7. Iar pasărea cântă suspine-imitândă Un cântec de-amor Ecoul, a muntelui voce vuindă Răspunde cu dor. 8. Ca vântul de iute prin câmpure sboară Călare pe cal Un june. Pe braţe-i o dulce fecioară Muiată ’n voal. 9. Ca Eol ce sboară prin valuri şi ţipă Fugaru-i uşor Nechează, s’aruncă de spintecă ’n pripă A negurei fior 10. I-ncongiură gâtul, o-atrage la sînu-i Amantu-i frumos Ea doarme pe braţe, cum doarme suspinul In cântul duios Strofele : a 2-a fi a 9-a barate, cu creion albastru (c.ca 1881 ?). 248 NOTE ŞI VARIANTE ii. Sau dacă nu doarme ea ochi-şi închide Prin gene privind Ferice ea plânge, pin lacrimi ea râde La faţă roşind. 45 12. Iar talia-i dulce, subţire se lasă Se mlădie-uşor Molatece bucle de neagră mătasă Pe umeri cobor. 13. Ea pare că doarme, coprinsă de braţe 50 De blânde visări Iar el pe-a ei frunte, pe palida-i faţă ’I dă sărutări. 14. Iar aeru ’n munte, în vale vibrează De cânt şi de-amor 55 Căci el i se uită în ochii de rază Şi-i cântă cu dor: 15. Ah ascult’ a mea iubită Inzeită Al meu cântec de amor go Ce ’ntr’a nopţilor lumină In grădină Ti-1 cântam adese-ori. > 16. De-ai fi dragă vântul dulce Care duce 65 Pe-a lui aripi foi de flori Aşi fi foaia de pe-o floare Ş-aş sburare Dus de tine şi-al tău dor 17. De-ai fi noapte—aş fi lumină 70 Blândă lină Te-aş cuprinde c’un suspin Cu-al tău soare de iubire Cu-al tău mire Ai visa zori de rubin 48. In vântură sbor. DIN STRĂINĂTATE 249 75 18. De-aş fi mândră râuşorul Care dorul Spune florilor din foi Te-aş coprinde ’n unda-mi caldă Ca ’ntr’o scaldă 8 o M-aş juca cu sâni-ţi goi. 19. Ca Eol ce sboară prin valuri şi ţipă Fugarul uşor Nechează, s’aruncă de spintecă ’n pripă A negurei fior. 8: 20. Copila s’apasă de-amantu-i mai tare II strânge la sân Şi faţa-şi ascunde l’a lui sărutare In păr ebenin. 21. Iar eco îşi râde de blândele plângeri 00 De junii amanţi Şi râul repetă ca cântul de îngeri In repede danţ: 22. De-aş fi mândră râuşorul Care dorul 95 Spune florilor din foi Te-aş coprinde ’n unda-mi caldă Ca ’ntr’o scaldă M-aş juca cu sâni-ţi goi. 66. DIN STRĂINĂTATE «Familia», II, 21, 17/29 Iuliu 1866 Daca despre O călărire în %ori se poate spune aproape cu certitudine, că a fost trimeasă Familiei, din Cernăuţi, odată cu « De-aţ avea...», e sigur că Din străinătate a fost ulterior trimeasă. N-rul 17 al Familiei, din 15/27 Iunie 1866, comunică la Poşta Redacţiunii, următoarele: Lanţul de aur aţisdere va eft. N’ai primit epistola noastră? De ce nu ni mai trimiţi nes cari poesii?. «Lanţul de aur» e titlul novelei svedice de Onkel Adam, pe care Eminescu o tradusese şi o avea trimeasă la data aceasta (poate chiar după 15/27 Martie, cum s’a văzut în notiţa trecută), dar care se tipăreşte Strofa a 19-a barată cu creion albastru (c.ca 1881?). NOTE ŞI VARIANTE ^250 abia între 9/21 Octomvrie şi 6/18 Noemvrie 1866. Invitaţiei de a trimite «nescari poesii», Eminescu îi răspunde 37—38- 33. DIN STRĂINĂTATE 1. Când lumea ’nveselită surrâde, bea şi cântă Când toţi ciocnesc pahare cu ochi strălucitori Un suflet plânge ’n parte şi dorul îl frământă Căci patria-şi doreşte şi câmpi-i râzători. 5 2. Şi inima aceea ce geme de durere Şi sufletul acela ce cântă amorţit E inima mea tristă, ce n’are mângâere E sufletu-mi ce arde de dor nemărginit 3. Să mai salut odată colibele de paie io Dormind cuiburi de vultur pe stânci ce se prăval Când luna printre nouri, regina cea bălae Se ridica prin codrii din fruntea unui deal 4. Aş vrea să am colibă de trestii, mitutică — In ea un pat de scânduri; pe el un puiu de-odor 15 Să doarmă. Eu la munte să văd cum se ridică Cu fruntea lui cea stearpă lovindu-se de nori. 5. Cu ea de braţ să treer câmpia înfloritoare Unde a mele zile din raze le-am ţesut, Unde ^văţam din râuri murmurul de ?ncântare 20 Unde ^văţam din codrii misterul cel tăcut 6. Melodica şoptire a râului ce geme Concertul ce-1 întoană al paserilor cor Foşnetul trist şi timid a frunzei care freme Ele nT umpleau de cântec, cum mă umpleam de dor. 25 7. Visam . . . Adesea fruntea-mi de-o stâncă răzămată Priviam uimit în râul ce spumega amar Şi asvârliam vr-o piatră în apa învolburată Râdeam, cântam de geaba — plângeam chiar în zădar. 8 8. Apoi mi-aduc a minte ... O zi de primă-vară. . . #0 Şi m’am trezit în luncă c’un puiu cu ochi de foc Cu părul negru ’n coade, cu faţa zâmbitoare Ea-şi plecă ochii timizi — şi eu am stat pe loc NOTE ŞI VARIANTE 252 •. *4 4&ţ*i..i&&c£ai' f * __ _ ^ v ' >'-V ^^^"-wS^vC y AfW’ ‘ *• ‘ ~ ' " ................................................................................ t . - ^'K 9 & y^f^rK •-; .Vf Manuscrisele Academiei Române DIN STRĂINĂTATE 2259> 37 v. LA BUCOVINA 255 -35 •40 9. Ce s?a ’ntâmplat de-atuncia eu nu-mi aduc a minte Adesea însă noaptea când mai nebun veghez Eu văd ca şi aevea: biserică — morminte Ear printre ele unul c’o cruce neagră văz. 10. S’a dus! . . . De-aceea însă aş vrea încă odată Să văd lunca cea verde, să văd valea de flori Unde ades de braţu-i în noaptea înstelată Şedeam pe stânca stearpă spunându-i ghicitori. 11. Azi să ghicesc ce-i [moartea? . . . Iată ce-mi mai rămâne. Ştiu eu de ce-am iubit-o? ştiu eu de ce-a murit? Adesea nu dorm noaptea . . . Gândesc, resgândesc bine Şi nu ghicesc nimica] cu capu-mi ostenit. LA BUCOVINA «Familia», II, 25, 14/26 August 1866 O simplă coincidenţă, de buna seamă, face ca numărul în care Eminescu închina oda sa, funciar personala, ■Bucovinei, să se deschidă cu portretul lui Alexandru Hurmuzachi (ilustraţie şi articol). Articolul făcea dealtminteri, o largă apologie a întregii dinastii a Hurmuzăcheştilor, în a căror casă («casa lui Avram», cum îi spuneau boierii moldoveni refugiaţi) s’au desbătut marile probleme naţionale româneşti şi amintea din cariera lui Alexandru Hurmuzachi, între altele, că: « Aşa deşteptă el împreună cu amicul său Arune Pumnul în tinerii români gimnasişti din Cernăuţi dorinţa de a-şi cunoaşte istoria naţiunii şi mai ales cea din lăuntru, cea sufletească, adecă istoria literaturii naţionale şi de aceea se apucă tinerimea gimnasială pela anul 1856 de-şi înfiinţă prin sprijinul d-lui Alexandru Hurmuzachi şi prin contribuiri, deşi mice, numai cu crucerii făcute între sine, o bibliotecă curat română, în care s’au adunat până acuma un număr considerabil de cărţile mai însemnate ale literaturii române. Aceasta este un isvor limpede, din carele îşi scot tinerii gimnasişti, ca albinele mierea din flori, o cultură dulce şi curat naţională». Urmează La Bucovina; o litografie «Femeia de mulat» (mulatra), cu detailate explicaţii în articolul «Femei colorate»; începutul novelei lui Iosif Vulcan, «Ceea ce li place fetelor»; urmarea unor «Notiţe de călătorie» de Petru Bănăţianu; a traducerii novelei « Gaetano Sferra» de A. Dumas; Doine şi hore poporale, din Bihor, culese •de George Ember şi întâia parte din studiul despre « Satiră» de I. Heliade R., cu semnificativul pasagiu despre «înflorirea satirei în epocile de decadenţă, ale societăţii: «... faptele societăţii ne mai având şir sau unitate, nici poesia ei nu mai are unitatea epopeei şi dramei, poesia se vede în fragmente elegiace sau satirice. Poeţii devin profeţi adecă bărbaţi ce critică, arată plagele societăţii, şi cari aspiră la un viitor mai ferice, aşteaptă un mântuitor. Poesia unei asemenea epoce critice nu mai inventă nimic, căci nu e descrierea unei creaţiuni, nici recomandarea unor fapte lăudabile; poesia poeţilor şi satiriştilor plânge sau regretă trecutul glorios, critică şi blastemă şi flagelă presentul viţios, şi aspiră la un viitor mai ferice. Atunci apar Isaii şi Ieremii; atunci Hipponadi şi Archilochii, atunci Horaţii şi Juvenalii, după caracterul popoarelor, după credinţele şi legile lor, după .modul lor de guvern». 254 NOTE ŞI VARIANTE Cronica notează trecerea prin Pesta a contelui Scarlat Rosetti, «fundatorul renumitelor premii literare» 1). Corespondenţa cuprinde comunicarea despre nuvelă (amintită la pag. 250) şi mulţumeşte pentru colaborare, lui G. Tăuttu Numărul următor, de altminteri, publică la loc de cinste poema « O! tristă roază mult eu jelesc!» de George Tăutu. La Bucovina nu se află în niciun manuscis. Textul apărut în Familia e însoţit de următoarea glosă lexicală^ *Nant = nalt (provine, mold.). SPERANŢA «Familia», II, 29, 11/23 Septembrie 1866 Trimeasă din Blaj, unde se afla, încă din Iunie poate, a cincea poezie a lui Eminescu se bucură de cinstea întâiei pagini, din Familia, pe care o ocupă în întregime. După care: Iosif Vulcan îşi continuă novela «Ceea ce li place fetelor», o bună satiră a moravurilor de salon, cu tipuri de speţa lui Ovid Zefirescu, corespondentul foilor maghiare, cu toasturi în versuri, cu amfitrioane de genul preţioaselor ridicule, cântând, pe deasupra fals şi obţinând complimente convenţionale, în timp ce sora notarului, şezând la forte-pian, întoană romanţul: «Multedulce şi frumoasă, Limba ce vorbim» şi obţine aplause puternice, pentru vocea ei fermecătoare. Urmează începutul raportului lui Iosif Hodoş despre Istoria literaturii italiene, cetit la a Vl-a adunare generală a Asociaţiunei transilvane, ţinută în August, la Alba-Iulia. Lucrat, după mărturia lui Hodoş, de pe când studia legile în universitatea din Padova, el este încă una din dovezile temeinicei pregătiri a acestui italienizant transilvan, din veacul trecut * 2) Ilustraţia şi notiţa explicativă înfăţişează «patruanghiul de fortăreţe italian» din preajma Veronei. Urmează novela «Undine» de Femando Fenneberg (trad. Lucreţia Silvianu) şi o oraţie de nuntă, culeasă din Bihor de M. Popiliu. Cronica anunţă vizita filo-românului A. Ubicini la Bucureşti precum şi că fostul domnitor Vodă Ştirbei a vizitat, a doua zi, după sosirea sa, pe Domnitorul Carol I. Speranţa aparţine influenţei poeziei germane, în speţă a celei schilleriene. In Genera poeziei «Speranţa» a lui Eminescu3), după ce aminteşte aproprierile de titlu (Hoffnung) şi de ritm (cel dactilic) dintre cele două texte, d-1 Const. C. Giurescu stărue mai ales asupra deosebirilor. Cele 18 versuri ale lui Schiller sunt 45 la Eminescu, tema amplificându-se prin exemple. Nu e o traducere, încheie d-sa, cât una din influenţele primite. De aceeaşi părere este şi d-1 N. Iorga, care vorbind de începuturile lirice ale lui Eminescu scrie: « Răpede se trece la precisiunea fără călcări de logică şi şovăiri de pas din Speranţa, a cărei origine din Schiller însuşi, s’a descoperit, deşi e strămutată în cu totul altă sentimentalitate şi cu vibrări absolut altele»4). Din epoca aceasta sunt fără îndoială, tot din Schiller, traducerea lungii poeme Resignaţiune, transcrisă în s. ms-ul Elena la 1867 (cf. Anexa I şi Note) şi Ector şi Andromache, datată 1868 şi transcrisă în s. ms-ul Mart# la 1870 (cf. Anexa II şi Note). Speranţa cea dulce de plată în ceriu din versul 28 nu e străină, de sigur, de refrenul speranţei care străbate întregul poem al resemnării: Fu ai sperat, răsplata ţi-a fost dar acordată. Speranţa nu se află în niciun manuscris. *) Informaţiuni detailate despre caracterul acestor premii în Ateneul Român, I, 1866, pag. 115—116. 2) Referinţe complete despre o treime de italienizanţi ai epocei, în : Alexandru Marcu, Simion Bărnuţiu, Al. Papiw Ilarian şi Iosif Hodoş la studii în Italia, Academia Română, Memoriile Secţiunii Literare, S.III.T. VII. Mem. 6. 1935. 3) Revista Istorică Română, DI, II—III, 1933, pag. 266—268. 4) Istoria literaturii româneşti contemporane, I, 1934, pag. 129. CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE 2T9 MISTERELE NOPŢII «Familia», II, 34, 16/28 Octombrie 1866 Tot dela Blaj trimeasă, Misterele nopţii se bucură şi ea de onorurile întâiei pagini, în întregime rezervată. Cum s’a* mai amintit, în numărul acesta, Iosif Vulcan întreabă pe M. E. din Blaj, dacă a gătat novela despre care i-a scrisv pentrucă acum are loc. Se ştie că Lanţul de aur, novela svedică a lui Onkel Adam, trimeasă încă din Iunie, începuse să se publice abia cu o săptămână înainte în Nr. 33 din 9/21 Octomvrie şi va mai dura patru săptămâni* până la Nr. 37 (6/18 Noembrie 1866). Iulian Grozescu începe o novelă originală «Doica Floarea» iar C[ipariu] răspunde invitaţiei lui George Bariţ, din «Gazeta Transilvaniei», Nr. 72 — 5 a. c. E una din excelentele «causerii» ale filologului dela Blaj, în care se ating actuale probleme de gramatică, şi mai ales nevoia înfiinţării unei foiţe anume consacrate filologiei, gazetele având obiceiul să dea precădere articolelor politice. Cum Bariţ părtinea, pare-se, gazetele transilvănene, în dauna celor transcarpatiene, Cipariu află prilejul să vorbească de « capriciile Bucureştenilor», dar nu-şi face iluzia că ar putea « sbiciui» atari bacanale şi capricii: « O! surdis narrare fabulas, — nu-mi place. Ei îşi au pre Moise 4) şi profeţii lor, asculte-i, iar de nu vor vrea să asculte de aceştia, atunci nici de se va scula cineva din Transilvania nu vor crede. • Apoi Transilvania şi Ungaria pentru dnia lor e terra ignota. Braşovul după geografia celor din ţară se află în ţara nemţească; noi ceşti din coace toţi suntem ungureni, puţin de nu ne zic chiar unguri, cu toate că nu noi, ci ei şi-au numit ţara în stil diplomatic Ungrovlahiay precum arată toate cărţile bătrâne scrise şi tipărite de sute de ani. Dn. B. ştie bine că Bucureştenii ne zic nouă ungurenilor, că nici nu ştim româneşte, ci numai' ungureneşte; şi dacă ese vreo carte românească din pana unui ungurean, apoi fie ea cât de bună, totu-i află ei cusur zicând: că e scrisă ungureneşte? In atari împrejurări apoi bate-te cu morile de vânt, şi sparge-ţi capul, ca cavalerul dela Mancha, — da nu io». Ilustraţia şi notiţa prezintă Biserica catedrală din Zagrabia. Lanţul de aur continuă. At. M. Marienescu scrie despre descântece, în ciclul «datinele poporului român». Cronica anunţa, cu numărul următor, um ciclu de articole, despre origina Românilor de George Bariţ iar Po sta Redacţiei, înaintea răspunsului pentru M. E. anunţa Li£ge-ul unde se afla Grandea, că aşteaptă «cele promise, precum şi atare poesie». CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE «Familia», III, 14, 2/14 Aprilie 1867 Numărul în care apare această poezie se deschide cu portretul şi biografia deputatului de Zarand, Sigismund Borlea, de fel din Şiria Aradului şi colaborator, printre picături, al Familiei, cu articole glumeţe, subascunzân-du-se sub măscuţa pseudonimului Teaica Ilie. Viitorul membru al Academiei Române, At. M. Marienescu închina «miresei», versuri din cari e preferabil a nu cita. Alexandru Onaciu tipăreşte nuvela originală,« Verona»; procesiunea Papei apare în ilustraţie şi ’n articol explicativ; Emiliu Marcu face istoricul apei de Cologne şi I. C. Dră-gescu relatează despre violă, floarea favorită a împărătesei Eugenia. Urmează poezia lui Eminescu, după care Iosif Vulcan începe tălmăcirea unei novele «Piesa cea dintâi», de Jules Janin. Se tipăreşte adresa prin care Românii din Făgăraş mulţumesc deputatului dr. Iosif Hodoş, de a fi pledat în Dieta ungară pentru autonomia Transilvaniei. Cronica informează că Domnitorul României s’a abonat la toate foile româneşti din Pesta şi Austria, exemplu pe care ar putea, sugerează redactorul, să-l urmeze şi boerimea din ţară; o statistică a ziarelor româneşti* l l) Eliade? (n. n.) NOTE ŞI VARIANTE -256 -arată că de toate sunt 48: 12 în Austria şi restul în România; în Bucureşti, un foc a distrus frumosul otel Budeşteanu, proprietate a lui Miron Vlasto; interesantă şi de un puternic accent de epocă ni se pare ştirea din rândurile ce urmează: « Junimea română din Turin adresând gener. Garibaldi o fericitare de buna sosire, zise între altele: « Generale I Interpreţi ai junimii române ce se află în Italia spre a-şi completa studiile sale, salutăm din inimă sosirea voastră în cetatea ce fu leagănul nedependinţei italiene. Această zi e sântă pentru noi, fiindcă am putut să adresăm aceste puţine cuvinte vouă, cari aţi contribuit la realizarea nedependinţei şi unităţii italiene, şi v’aţi luptat cu un eroism miraculos pentru triumful naţionalităţii a două lumi. Generale! Românii cunosc de ajuns simţemintele ce le nutriţi pentru ei; şi prin noua perseveranţă arătată cu ocaziunea stabilirei nouei stări de lucruri, stare care erau resoluţi a o mănţinea chiar cu preţul sângelui, probează că sunt demni de afecţiunea voastră şi a Italiei. Deci şi noi ca fii ai mamei Rome, dorim ca Roma să devină cât mai curând capitala Italiei. Trăiască dar Italia, trăiască sântele aspiraţiuni ale lui Garibaldi! Delegaţii români: lonescu, Coculescu şi Duculescu». La aceste cuvinte Garibaldi răspunse: «Mulţumesc prea mult depărtaţilor mei compatrioţi, Românilor, cari sunt atât de bravi, foarte bravi, şi simt o plăcere mare strângându-vă mâna». In vremea aceasta, viitorul său prieten Ioniţă Bădescu, elev în clasa a VUI-a şi notar, încă dela sfârşitul anului recut, al corespondenţelor Societăţii de lectură din Beiuş, desfăşură o întinsă activitate publicistică şi de recitator. Familia din 5/18 Faur 1867 îi publicase poezia « Amalia», datată: Blaj, 4 Faur 1867. Cronica aceluiaş număr îl semnalează la serbarea din Abrud declamând din Petofi şi din ale sale şi declamându-i-se: «Adio către.Ardeal». In aceeaşi vreme, tinerimea din Blaj întemeiază o societate de lectură, sub prezidenţia lui Timotei Cipariu. In ajunul serbării celor trei sfinţi, 30 Ianuar, la balul organizat de doamnele române din Blaj, teologii şi gimnasiştii rostesc oraţiuni. Studentul de cl. a VIII-a Alexandru Grama vorbi greceşte. Coincidenţa face ca peste două luni şi ceva să apară poezia lui Eminescu, aproape singura care va obţine aprobarea crudului inchizitor dela 1891. Căci Alexandru Grama, teologul blăjean din informaţia de mai sus, e unul şi acelaş cu autorul celui mai veninos pamflet, din câte s’au scris în literatura noastră, închinat poeziei lui Eminescu. Operă a unui spirit cultivat şi fără doar şi poate nu lipsit de resurse intelectuale, «studiul critic» al lui Alexandru Grama constitue monumentul celei mai patente lipse de gust, dacă nu cumva e la mijloc o nestăpânită răutate şi o înverşunare de esenţă teologică. Fără să năzuim a sugera, cu rândurile următoare, nici tonul, nici nivelul pamfletului, citatul e unul din puţinele in -cari poezia lui Eminescu află un pic de graţie. Şi încă, poezia lui de juneţă: « Emoţionat de filosof ia aceasta compuse atunci Eminescu poesia sa: « Epigonii», care oglindează foarte bine starea lui sufletească de atunci. Până nu s’a împiedecat de Schopenhauer, era şi el însufleţit de idei naţionale, ma chiar şi umanitare şi morale. Iubia România, îl durea de Bucovina, stima mult pre bărbaţii noştri mari şi ura mai cu seamă corupţiunea tinerimii cum se poate vedea din poeziile publicate pre atunci în «Familia»: « Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie»; «Din străinătate», «La Bu- covina», «LaHeliade» şi «Junii corupţi». Când a scris «Epigonii» însă, atunci ideile lui de mai nainte erau deja în lupta cu pessimismul cosmopolit al lui Schopenhauer». ([Alexandru Grama]: Mihail Eminescu. Studiu critic, Blaj, 1891 pag. 192). Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie nu se află în nici un manuscris. LA HELIADE «Familia», III, 25, 18/30 Iunie 1867 Deprins cu omagiile în versuri, câte-i cântau genialitatea şi profetismul, mai cu seamă în cursul evenimentelor din 1848 x), Eliade nu va fi fost insensibil la oda ce-i închina în Familia, cel mai tânăr din discipolii săi l) Cf. D. Popovici: Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, 1935, pag. 242 sqq., pentru analiza următoarelor trei imnuri, din numeroasele versificate în onoarea lui: Salutaţie lui loan Eliade9 soarele gloriei române de Elena Lupeasca născută Măcăneasca; Odă. La cetăţeanul I. Eliade. Membru al guvernului provizoriu de C. D. Aricescu şi UArpa delVesule de Grecca da Roma. LA HELIADE 257 Intru lirică. «Astfel de bucurii îi plăceau, căci era foarte simţitor la laude» scrie, pentru cazul în speţă G. Bogdan -Duică în a sa Istorie a literaturii române moderne. Relaţiile lui Eliade cu Familia datau cel puţin de un an. In nr. 9 din 7/19 August 1866, Iosif Vulcan înregistra cu vădită satisfacţie că: «Părintele literaturii române, d-1 Ioan Heliade Rădulescu petrecu câteva zile în capitala Ungariei şi avu frăgezimea» de a-1 onora cu vizita sa, că i-a promis colaborarea în viitor şi că a plecat cu «amabila-i fiică» la scaldele dela Kissingen (după G. Bogdan-Duică la Pistyan). La Familia, personalitatea lui Eliade era ţinută în mare cinste. încă dela 25 Martie/6 Aprilie 1866 (în numărul următor aceluia în care debutează Eminescu), galeria de portrete, ce avea să devie mai târziu «Pantheonul Român» al lui Iosif Vulcan, insera o foarte elogioasă prezentare a lui Eliade, însoţită de reproducerea « Sbură-torului». Naţiunea noastră poate fi superbă de acest fiu neobosit al său, se spunea între altele, amintindu-se după aceea de « misiunea divină» cu care a fost «încopciată» viaţa lui Eliade, de excelentul patriot, de pesimismul său de după 1848 ca şi de interesul ce-1 poartă din nou căuşelor comune. «Acest spirit fără îndoială mare, acuşi îl vedem luminând pe altarul poesiei magice ca focul vestal, acuşi iară luminând ca un luceafăr, ce apoi se contopeşte în soarele filosof iei». Negreşit, apar mai târziu şi rezerve, unele chiar serioase, cu toată grija de a le îndulci asprimea. Nu mult după oda lui Eminescu, un oarecare Spinu Ghimpescu, pseudonim sub care n’ar fi exclus să se ascundă Aron Den-suşianu desbătea problema la ordinea zilei: «Cine să scrie istoria literaturii noastre?» (Familia, m, 43, 4/16 Noemvrie 1867). Cu destulă diplomaţie, şi folosind din plin locurile comune, curente, « gigantele templului», cum îl numise V. A. Urechiă sau « Nestorul literaturii noastre», Eliade era, totuşi, eliminat din această perspectivă. Un an după aceea rezervele deveneau mai categorice în legătură cu traducerea «Cavalerului Toggenburg»de Schiller, pe care Heliade o tipărea în Albina Pindului, revista lui Grandea. « Este la noi în literatură, scria Spinu Ghimpescu (Familia, IV, 27, 2/14 Aug. 1868) o datină servilă, de-a jura în numele măiestrilor. De câteori am mai avut ocaziunea a ceti, că «marele» Alecsandri, « marele» Bolintîneanu, «marele» Eliade, şi după uncriticastru chiar şi «marele» Sion — a scris iarăşi un op care la toată întâmplarea este escelinte, pentrucă «numele» autorului ni garantează aceasta». Erori posibile, numai pentrucă lipseşte o critică serioasă, un «far conducător» (pe Maiorescu îl decretase, puţin mai înainte, compilator şi plagiator). Şi după ce formulează, cu justeţă, principiul că «pre poeţi numai poeţii pot să-i traducă; căci ei cunosc mai bine limbajul diferitelor sentimente», mărturiseşte că dacă n’ar fi fost stima pentru un Eliade, ar fi râs de traducerea aceasta, în care nu numai frumuseţea originalului se pierde, dar nici măcar nu se poate pricepe. «Ne doare pentru d-1 Eliade, dar iubim adevărul» încheia Spinu Ghimpescu, recomandând maestrului să retuşeze, în conformitate cu «Arta poetică» a lui Boileau,pe care Eliade o tradusese şi din a cărui tălmăcire îi şi citează două versuri. (Peste un an Albina Pindului însăşi, prin pana redactorului ei Gr. H. Grandea se va răzvrăti, în termeni destul de violenţi, împotriva ortografiei lui Eliade). Oda lui Eminescu este însă un act de spontană cinstire, pe care polemicele nu-1 puteau influenţa, cum nu i-au influenţat consecvenţa atitudinii lui faţă de meritele bătrânului, chiar atunci când ici şi colo, s’ar putea releva anume rezerve. Textele ce se vor citi, puţin mai departe, vor prezintă graficul acestei atitudini scoţând, chiar peste contradicţii şi renegări aparente, şi mai bine în relief linia conducătoare a admiraţiei lui Eminescu. Este însă în oda dela 1867 un amănunt, neimportant la prima vedere, dar care ni se pare totuşi capital şi de o certă şi subtilă atenţie. Versul 10 al poeziei, aşa cum a apărut în Familia, suna: Plăcută-i o ghirlandă, sublimă însă este şi astfel a apărut în toate ediţiile, de după aceea. In copia, ce reproducem mai jos, din s-ms-ul Mar ta versul se prezintă în forma: Plâcută-i ă ghirlandă — sublimă însă este. Să se citească strofa în lumina acestei rectificări şi se va vedea că numai astfel are înţeles. Nu e vorba numai de opoziţia, de adversitatea cuprinsă în v. 10, ci şi de succesiunea logică a celor 3 versuri şi jumătate (v. 7—10). Demonstrativul acesta—ă — era o subtilitate, pe care Familia n’avea cum să o respecte, iar Eminescu n’avea să ceară a se rectifica, în urmă, cum n’a intervenit niciodată, faţă cu erori de tipar cu mult mai mari. In copia s-ms-ului Marta, Eminescu a restituit versiunea originară. Căci în forma aceasta, originară, versul cuprindea nu numai o certă subtilitate morfologică dar şi atenţia, tot pe atât de subtilă, despre care vorbeam mai sus. In folosirea ei, Eliade trebuia să recunoască încă un omagiu, de amănunt de sigur, dar cu atât mai mişcător, din partea admiratorului său. Intr’adevăr: Ateneul Român, I, 6—7, din Noembrie-Decembrie 1866, tipărea marele poem «Poetul murind» cetit în aplauzele publicului de către Constantin Esarcu, în şedinţa Ateneului dela 11 Decembrie 1866 şi pe care Eliade avea să-l insereze între « Lamartiniene», în al său «Curs întreg de poezie», din care întâiul volum apare în 1868. Strofa penultimă spunea: Sfărmaţi şi daţi la flacăr’, la vânturi şi la unde Ăst luth ce n’are sunet la sufflet a răspunde; 1 258 NOTE ŞI VARIANTE In ceruri mă aşteaptă alt luth de Seraphimi Peste currând cu dânşii, trăi-voiu a x) viaţă In verva immortală, ş’etema dimineaţă Divinelor concerte, în chor de Cherubimi. Amatorul de coincidenţe ar putea să recunoască identitatea de tipar între strofa poemului lui Eliade (aceasta la rându-i, reproducând tiparul lamartinean) şi aceea a odei lui Eminescu, ba chiar şi acelaşi loc, versul al patrulea din strofa, unde e incrustată subtilitatea gramaticală, pe care tânărul o întorcea, a sa dintru ale sale, bătrânului. Eroarea de tipar din Familia va fi îndurerat, sincer, pe autorul omagiului. Rectificările semnalate au însă avantajul că facilitează fixarea datei la care a fost concepută (în orice caz, desăvârşită) poezia lui Eminescu. De sigur, după ce apare poema lui Eliade, în Decemvrie 1866, ceea ce concordă şi cu a doua dată ce Eminescu a adăogat deasupra însemnărilor sale bibliografice, şi pe cari le-am păstrat, cu tidu documentar, în transcrierea de mai jos. Ms. Transcrierea de mai jos face parte din 2259,39, s-ms-ul Marta, copiată a 35-a, c.cai87o. Modificările ce se observă, începând chiar dela titlu, sunt cele mai multe de după 27 Aprilie 1872, data morţii lui Eliade, când Emi-nescu lucrează, la Viena fiind, oda Tăceţi: Cearta-amuţească din ms. 2286, 31—33. Confruntând textul Familiei, cu cel dela 1870 (s. ms-ul Marfa) şi cu oda funerară Tăceţi I Cearta amuţească—cercetătorul va putea cu uşurinţă fixa cele 3 straturi de modificări. **J9>39 35. OS MAGNA SONATURUM 1. De mi-ar permitte-Apolon s-aleg dintre cunune, Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june Ci falnica cunună a bardului bătrân; Eu n’aş alege lira vibrândă de iubire 5 Q arpa care falnic vuieşte de mărire, Cu aspra [ei] cântare turbură-al mărei sin. 2. Ghirlanda ce nunteşte cu aurele uşoare Pe fruntea inspirată a junelui în floare Pin bucle strecurată, de aur undoind 10 Plăcută-i â ghirlandă — sublimă însă este Cununa cea de laur ce sântă vestejeşte Pe fruntea cea uscată de plete de argint. 3. Ca visul e cântarea ce-o ’ntoană Eol dulce Când fluturi vin în roiuri pin crini ca să se culce 15 Să doarmă somn de aur pe sîn de-argint de flori — Sublim însă e cântul când ţipă şi ia ’n goană Talazurile negre ce turburi se răstoarnă Certându-se ’ntre dânşii, se scutură şi mor. * V. *) Sublinierea a noastră. In Ioan Eliade-Rădulescu, Scrieri literare> ediţie comentată de dl George Baiculescu (Clasicii Români Comentaţi), Craiova, 1939, în care se reproduce admirabila tălmăcire lamartineană, strofa citată apare de două ori, odată în corpul volumului şi altădată în introducere, cu versul 4 alterat: Peste curând ca dânşii, trăi-voiu o vieaţă. Inutil să mai explicăm pentru ce socotim această recentă eroare de tipar, drept una din cele mai binevenite^ Despre frecventa folosire, în trecut, a formei acesteia, d.p. şi la Depărăţeanu: Fa 9ntre belle e-a mai bellă; Dacă nava,, ori a velă—Ori a stelă e-aşa bellă. V. — Noul titlu, Os magna sonaturum din 1872, apare şi în versul39 al odei următoare: [La moartea lui Eliade]. El duce la expresia horaţiană (Satire, I, 4, 9) pe care şi-o anexase şi debutantul de 16 ani, Schiller. Titlu: La Heliade; 6. Şi cu cântare sacră turbură al meu sîn; 8. Pe fruntea inspirată, pe fruntea ’nspi-rătoare; 9. Pin bucle strecurată, blondină undoind; 11. C.c.d.l. ce sântă se ’mpleteşte; 12. Pe fruntea cea umbrită de plete de argint; 14. Când fluturii vin gelnic > C.f.v. în roiuri etc.; 18. Şi spumegă din frunte plesnind îngrozitor------> îmbrăţişând cu spume > Luptând unul > Plesnind unul în altul, se sbuciumă şi mor; LA HELIADE f.- * ®^= -• ti* 1^?*' /. •*"’*• •**4*»*S* *..: I ■ jtfttitĂtA. 4&L nZ&xi?*". *t% : ^a$**t*' ' rfi~ 4' ' m * ^ «i # * ^ ~s ~î > ' ' „• ^ • ţ, t .j? ţ ’*•"> <'vS> ’.Ndy J- . , >, .... +v,T*Ţţi,. 1 7* ' ^ 7k7 ^ !i> vv-^Wş1 , ţr/^SÎA-^. :4f&C^mk-j _-•''. t •-•*;• VtaiJftftîJ *****»?■■..,. t. > .., - ' A-*. c /V ,'ţg ^ * T^ylv<> m: hf ✓ - ** xiis? ■ W#*- ii?'/i; ‘45* *4^ /rţ-.-v^.^y -'-,. — ‘*.*^$77'' C7*«;*■•«£tfor'’&'■»< V&^;‘£iLLk %L&*îJ’~'«;' .-<; v « ■ '*Tr'-‘- SZTFf^’w-vi ■ .- - />,*;' • •*., --*. - -.• ■?.j*aifcft>abay*iw... %,"<*<;•. 7V '€‘“Ă- ^ 'tcM.J-»~'- Ufit 9Iu:a...X~s «. **/.. ..^ţfi*^^J <.''*. U.-ţ!u.ik»*wo 1. T . x£*%*+k 4PS*» >v( & r *1^ !W Zr^c ^ *T~-’’- ,-- 77 _ /-t ; • ,--rt ^ , 0^7*" ;;jr- j^'' " .\- W*L***i/4fe c '! v>'^ C: "'*'i k-A 'Ay. V ,*t A>;-' , 7k ^?'-- . ir ? 7 * Manuscrisele Academiei Romane LA HELIADE ^'r-; 2259,39 17* z6o NOTE ŞI VARIANTE 4. Ast-fel îţi e cântarea bătrâne Eliade } Ca glasul Providenţei prin stinsele decade Ce-aruncă ’n marea morţii popor peste popor! Ruga-m’aş la Erato, să cânt ca Tine, barde, — De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte Să fie ca « Blestemu»-Ţi — să-l cânt, apoi să mor. 66. «Familia» No. 25, Anul m. (67). ^ * * * Portretul din fruntea Familiei era închinat bucovineanului Alesandru baron de Vasilco, senator imperial dela 24 Faur al anului 1867 şi luptător pentru cauza naţională şi pentru autonomia Transilvaniei. Şi după poezia lui Eminescu: novela originală poporală «Păun Petrişor» de George Trăilă şi al Vl-lea capitol din «Su-veniri din Bucureşti» de Iulian Grozescu, ale cărui vioaie impresii din Capitală, unde descinsese pela 1862, vorbesc de grandiosul edificiu al Teatrului Naţional, şi ca de o curiozitate urbanistică de Pasagiul Român, sediu al redacţiilor şi editurilor. Pe tema încurajării literaturii naţionale, aceste rânduri juste: « Atât în România cât şi aci publicul român zice că să scrie literaţii tot opuri variate şi interesante, apoi — se va abona — literaţii însă zic publicului, că să părtinească numai întreprinderile ce le avem în presinte şi apoi abunăseamă se vor ivi şi bărbaţi erudiţi cu opurile lor celebre, beletristica română încă va înflori... Şi această dispută şi lamentaţiune reciprocă tot durează de un timp îndelungat şi cine ştie până când va mai tot ţinea! » «Blondinele şi brunetele» se intitulează paralela, ce Iosif Vulcan, amator de galanterii şi vădind un nuanţat spirit al ironiei, o desvoltă pe tema aceasta, atât de pasionantă în epoca aceea, arcadiană, dacă o raportăm la chimia capilară a zilelor de azi. «Chestiunei ponderoase», de a şti care sunt mai frumoase, blondinele sau brunetele, Iosif Vulcan îi răspunde cu un adevărat curs de fiziologie sexuală, din care abunăseamă s’ar putea extrage mai mult decât următoarele şiruri: «Dacă aruncăm o privire în lumea estetică, vedem cu mirare că artiştii şi deosebit pictorii au fost totdeauna favoritorii blondinelor. Vinerea fu reprezentată prin o femee blondină, şi pân’ acuma nici unui pictor nu i-a plesnit prin minte a ni zugrăvi o Vineră — brunetă, ca şi când între cele brunete n’ar fi destule — Vinere. Dar nu e de ajuns atâta. încă şi poeţii se încântă mai mult de cele blondine. Asta nu e mirare — îmi va observa o brunetă — pentru că la cuvântul «blondină» mai uşor afli cădinţa (rima), decât la «brunetă» şi poate că bruneta respectivă va fi având tot dreptul». Urmează o poezie de M. Popiliu, « Românca» şi la cronică o informaţie de felul aceleia, care anunţă că Alexandru Candianu, «genialul poet» şi redactor al foaiei Perseverartţa a vizitat pe Românii din Pesta şi a avut •- -« «,< -*#v -wa. - parte de banchet, toasturi şi album. Vremuri! * * La 27 Aprilie 1872 Eliade murea în unanimă apoteoză. La Viena fiind, Eminescu compune următoarea odă funebră, (al cărei tipar metric poate fi identificat în poezia An Goethe de Schiller) rămasă în cartoane, cu toate că terminată în planurile ei mari şi căreia i-ar mai fi trebuit doar şlefuirea din urmă : Versurile 20—21 au fost prelucrate în 2 etape: 2°, la 1870 şi 20 după 27 Aprilie 1872: i° 20. Ca aspra profeţie > Ca aspră profeţia unei Ieremiade; 21. Cum se răsbun-un vifor împingând nor în nor > C.s.r.-u.v. împingând nor de nor > C.s.r.-u.v. zidind nor peste nor > Cum se munceşte-un vifor clădind nor peste nor > Cum suflă greu un vifor clădind n.p.n.; 20 20. Ca glasul Providenţei prin mutele decade; 21. Ce-aruncă ’n marea morţii etc.> Ce la moarte condamnă popor după popor. Se poate observa că am adoptat în textul de sus (pentru v. 21) varianta penultimă, scrisă supra (cum se poate con-trola în facsimilul alăturat) y socotind-o şi mai perfectă şi finitây cum o arată şi semnul exclamaţiei. Ceea ce nu înseamnă că aşa orânduită să fie neapărat anterioară celei din infra. Precis nu se poate hotărî. Facsimilul stă la dispoziţie şi imită. Personal, înclinăm a crede cây tot uşiy ordinea adoptată e cea bună: după ce a dat forma perfectă {cu semnul exclamaţiei) a mai schiţat una, mai puţin fericită. Itifrângem însă legea şi nu o adoptăm pe aceasta din urmă. N.B. 23. de fapt Dar {sic) nu etc.; explicabil lapsus calami: anticiparea lui dar, cu care începe al doilea emistih. Data cursivă, 66> cum arată şi facsimilul e aşezată la finele versului 24. LA HELIADE 261 2286,31-}} [LA MOARTEA LUI ELIADE] Tăceţi! Cearta-amuţească. — E-o oră grea şi mare Aripele ei negre în ceruri se întind Astfel lumea-amuţeşte la ’ntunecări solare Astfel marea-amuţeşte vulcane când s’aprind 5 Când prin a vieţii visuri — oştiri de nori — apare A morţii umbră slabă cu coasa de argint. Tăceţi! Cum tace ’n spaimă al Nordului popor Când evul asfinţeşte şi Dumnezeii mor. A duceţi-vă a minte de-acele nalte pose io De frunţile ’n lumină a vechilor profeţi Pe un pustiu de piatră, pe cer d’azur şi rose Trecu un stâlp de flăcări ce lumina măreţ Şi ’n fruntea unui popoi pierdut în chin — e Mose Şi sufletul lui mare adânc şi îndrăzneţ 15 Prevede că din sânul pierdutului popor E viitorul lumei ş’al ei mântuitor. El n’a văzut pământul promisiei divine Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri Corpul i-1 poartă ’ntregul pustiu fără de fine 20 O ginte ’ntreagă poartă a lui învăţături Ca înmormântată ’n secoli cenuşa lui rămâne Dar spiritu-i sfărâmă înnalţii, vechii muri De Iericho — şi ’n gânduri şi ’n biblia lui scrisă Viaţa ’ntreagă mare [-a] unui popor e ’nchisă. 25 Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară Un glas de deşteptare adânc a răsunat O stea a supt puternic eclipsa cea solară Un stâlp pin chinuire un drum ne [-a] arătat O arpă de aramă cu coarda temerară 30 Trezi ’n sufletul nostru simţire de bărbat Ca glasul Provindenţei din stinsele Decade Astfel s’auzi glasu-ţi bătrâne Eliade! 1—2. început părăsit: O maica mea! Durerea îţi înveleşte glasul Şi fruntea ţi-o răneşte cununa cea de spin 7. Tăceţi! tăceţi cu spaimă > T. cum tace ’n spaimă etc.; 8. Când ceasul se aprinde şi Dumnezeii mor; — în acelaţ ms, 2211 v. (s.ms.-ul Elena), cu un scris finy miniatural, propriu epocii acesteia, această însemnare : nu numai oamenii simpli . . .chiar Dumnezeii mor! care poate că nu e străină de versul de aici—; 11. P. u. p. d. p. sub cer d’azur etc.; 15—16. Prevede că ’n uimitul nemernicul popor {a) — E mântuirea lumei etc. (a) Prevede în uimitul etc. 17—18. El n’a văzut cu ochii-a făgăduinţei ţară (b) Dar spiritu-i rămâne în vechiul lui popor (b) El însuşi însă ţara > El n’a văzut cu ochii etc. 19. Cadavrul lui pustia întreagă > Pe corpul lui întregul pustiu fără de fine; 21. Cum nu se ştie [încă*l cenuşa lui rămâne; 22. Dar spiritul sfărâmă ai Ierichonei muri; 30. In sufletufl] > Trezi ’n sufletul etc. 31—32. Ca glasul Providenţei din stinsele Decade — Profet a fost Daciei — bătrânul Eliade 262 NOTE ŞI VARIANTE O, limba lui! îmi pare c’aud cum ea răsună In aspra ei mânie zidind nor peste nor 35 Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună Afdescifrat al ginţii puternic viitor Eljtrece peste timpuri, pe valuri cum furtuna, Valuri cari în ceartă se scutură si mor. j Os magna sonaturum! Idei c’ale lui Crist 40 In limba inspirată [-a] unui Evangelist. Inima lui cea mare menită fu de soartă Să nasc ’ntr’un timp rece, căzut, degenerat Dacă în fundul negru adânc din marea-moartă Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie ’n a ei pat 45 Vulcan puternic care cutremur în el poartă Cu razele-i de flăcări ar fi acufundat Pân ce deodată mândre, gândirile-i irump Pin undele greoaie, pin apele de plumb. * * * Chestiunea ridicării unei statui pentru Eliade s’a pus de a doua zi după moartea acestuia. In Curierul de laşi dela ii Martie 1877 şUsub titlul «Monumente», Eminescu scria articolul din care se cuvin reţinute rândurile despre Eliade. Ele reprezintă în graficul admiraţiei pentru veneratul maestru, de bună seamă punctul cel mai scoborît: « Dintre cărturari s’a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad — supranumit mai târziu He-liade-Rădulescu. Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia româna toate semnele prisositoare, prin cărţile sale didactice a dat fiinţă limbii ştiinţifice, din tipografia sa a eşit la lumină între anii 30 şi 50 aproape tot ce s’a tradus mai bine în româneşte. Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureştean o suficienţă nepomenita şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba « Curierului de ambe sexe» se latinizează şi se franţuzeşte, el începe a scrie c’o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică positivă şi al unei imaginaţii utopiste. Făr’a a avea el însuşi talent poetic dă cu toate acestea tonul mii direcţii poetice, a cării merite consistau într’o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut, o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. întâmplările politice dela 1848 şi petrecerea sa în străinătate îi răpiră şi restul de bun simţ cât îi mai rămăsese. El deveni din ce în ce mai închipuit şi mai apocaliptic, încât întors în ţara lui şi făr’a fi încetat de-a esercita o înrâurire şi mai mare ca ’n trecut, el a mai trăit ca o primejdie vie pentru ori-ce aspi- * 2 33. O limba luil îmi pare c’aud a ei furtună; 38. Unde ce > Valuri cari etc. 39—40. i° Os magna sonaturum I Religia lui Crist — In limba cum a scris-o Ioan-Evangelist 20 O.m.s. Religia 1. C.—Vorbită 30 O.m.s. Ideile lui Crist — In limba etc.; 40 O.m.s. Idei c’ale lui Crist — In limba etc. de fapt: Ideile câ ale lui Crist (sic). Se înţelege că nu toate elementele acestor două versuri sunt repetate în ms. Deqatruplarea întâiului emistih am folosit-o pentru mai multă claritate. După aceasta, pe pagina din stânga (32 v.)y o nouă formăy încercată ţi părăsită: Nu a fost om ca alţii Nu astfel e-arătarea a omului profan Din astfel de fiinţe istoria vorbeşte Şi Dumnezeu i-alege de mândrul lor organ (a) Mulţi credincioşi trăit-au, vorbit-au creştineşte Unul a fost dintr’înşii Evangelistu-Ioan. (a) m. lor (sic) organ. 41. Inima lui cea mare născută ’n a lui vreme > I.l.c.m. n.’n. timpuri > I.l.c.m. menită etc.; 43. Ar semăna* asemeni > Astfel ar fi > Astfel > Dacă în fundul etc. acordul logic prezintă un lapsus, în acest punct. 45. Un mândru şi puternic vulcan > Vulcan puternic etc. LA HELIADE 263 rare adevărată şi serioasă. «Istoria Românilor» scrisă de el este o ţesătură de închipuiri subiective şi de greşeli; o a doua ediţie a gramaticei e o adevărată babilonie de fantasii etimologice, iar poe-siile sale sînt stârpituri de cuvinte străine înşirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce a făcut Ioan Eliade, modestul învăţător dela Sf. Sava, a fost caricat de Hellade-Rădulescu. Ori-cine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunării, va trebui să vadă într’acest singur individ doi oameni cu totul deosebiţi: unul modest, îngăduitor, plin de bun simţ; cel[al]alt suficient, invidios, trăind în ficţiuni şi lipsit de ori-ce bun simţ. In cei din urmă zece ani ai vieţii sale îi mai rămăsese un singur instinct adevărat. Din cugetarea cu totul străină a tineretului el a prevăzut falimentul economic şi intelectual al generaţiei de faţă; a prevăzut că oamenii, cari se gerau ca uriaşi, nu erau decât nişte comedianţi, îmbrăcaţi franţuzeşte. S’ar putea zice chiar, că acest om straniu avea în unele momente un soiu de a doua vedere. Cu toate acestea constatăm cu durere că multe din relele, ce le prevedea, ş’au avut causa în chiar direcţia pe care-o dedese el culturii române » 1). Ultimul alineat se cuvine cu osebire recitit. El priveşte epoca debutului lui Eminescu, al fervoarei lui helia-diste şi anulează impresia defavorabilă ce s’a putut desprinde din alineatele anterioare. Desvelirea statuei lui Eliade va fi, dealtminteri, prilejul cel mai potrivit pentru conturarea, ultimă şi definitivă, a atitudinii poetului. Desvelirea are loc în ziua de Sâmbătă, 21 Noemvrie 1881. In ajun, Eminescu publică în Timpul (antidatat: Sâmbătă, 21 Noemvrie 1881) următorul articolaş: « Mâne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită statua lui Ioan Eliad. Cată să mărturisim că arareori s’a întâmplat cărturar să treacă prin atâtea peripeţii intelectuale ca răposatul părinte al literaturii noastre. Sunt mulţi, între cari d. Ion Ghica bunăoară, cari n’au avut nici când o mare părere de Eliad, sunt alţii cari l’au ridicat în ceruri şi l-au urmat orbeşte; unora le-a plăcut ca literat, altora şi ca om politic, iar o opinie dreaptă, o dreapta măsură a lucrării lui însemnate n’am întâlnit adesea. Ca promotor al culturii, ca membru activ al întreprinderilor literare din vremea sa meritul său nici nu poate fi pus în discuţie, căci e fără îndoială nepreţuit de mare. Dar asupra literatului părerile se deosibesc şi se ramifică şi mi se pare că tocmai în această privire ar trebui să i se facă dreptate şi să se deosibească înrâurirea hotărîtor bună asupra limbei literare, de o seamă de rătăciri ulterioare. Nu doar că Eliad ar fi creat o limbă nouă din nimic. Limba literară\ nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe-alocurea de-o rară frumuseţe. Multe texte şi bisericeşti şi laice au un ritmu atât de sonor în înşirarea cuvintelor, încât e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribue întâmplării şi nu talentului scriitorului şi desvoltării limbii. Intr’o povestire din Secolul trecut citim d. ex. următoarele: 2 2 *) Iată o proză scrisă de mai bine de o sută de ani pe care de sigur oricine o va înţelege. Cam acesta e tonul limbii prozaice şi poetice înainte de Eliad. Oricât de lumeţ ar fi fost cuprinsul prozei sau versului, stilul avea ceva oncţios, ceva oriental, de şi limba e în dealtmintrelea foarte frumoasă. Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic sau certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină sau greacă. Cum deschidem Grammatica românească de D. I. Eliad (1828) dăm cu totul de alt ton, mai firesc8). Din această probă se va vedea care e meritul de căpetenie a lui Eliad. El scria cum se vorbeşte; viul graiu a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s’au desbărat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor eclesiastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei modeme. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întâiu scriitor modern al Românilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el la 1828, pentru încetăţenirea termenilor tehnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit. Dacă mai târziu el, omul practic al bunului simţ şi al esperienţei, a început a croi sisteme apriori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s’a ţinut de începuturile sale cele bune (1826—1846) şi au lăsat de o parte erorile» 4 * * *). *) Citat, minus notele, din M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, I, [ediţia Ion Scurtu], 1905, pag. 301—302. 2) Se citează o scenă între împăratul Amurat şi sfetnicii săi. 8) Urmează citatul bine cunoscut: Ei! dar ce fel de cartey etc., etc. 4) Nu e, socot, mijloc mai potrivit pentru o confruntare între părerile lor despre limba literară, decât să punem faţă cu gândurile de mai sus, următoarele, exprimate de Eliade încă din 1847—1848, în Curierul Românesc şi reluate, cu câteva concesii ortografice, în 1860. Ele figurează în capitolul despre Critica syntaxei şi valoarea lor intrinsecă, unită cu farmecul literar, câştigă din consonanţa lor cu părerile Poetului: « Nişte regule din grămmatica generale, din syntaxea ce o cerre mintea universale în toate limbile se văd şi în această grămmatică; regule însă de syntaxe română sunt foarte puţine, şi acelle puţine, puţină occupaţiădau fireşte -şi criticei. De nu făceam nimic aşi fi fost mai sigur de orice critică. Insă care e causa de e aşa de sărăcuţă partea ^aceasta? —Pentrucă şi mai sărăcuţă ne era limba de autori, de cărţi. Tot typul limbei noastre, toată norma ei 264 NOTE ŞI VARIANTE Numerile următoare din Timpul publică cuvântările rostite cu prilejul solemnităţii. La 24 Noemvrie,. cuvântarea generalui I. E. Florescu, însoţită de notiţa redacţională, desigur a lui Eminescu: «Amintim că d. general, vechiu amic şi contemporan cu Eliad păstrează până azi manuscrise de-ale răposatului, între cari câteva^ strofe, numite «Oracol», pe cari Eliad i le-a adresat la 1 Ianuarie 1870 şi prin cari-i prezice şi doreşte multe şi frumoase lucruri». La 26 Noemvrie, sub iniţiala R[oşca *?] o dare de seamă amănunţită a solemnităţii, după care se reproduc: o mediocră odă ocazională, semnată A. V., extrasă din Armonia, precum şi discursurile lui G. Dem. Teodorescu şi Nicolae Ionescu. La 27 Noemvrie: discursul lui Hasdeu şi al lui N. B. Locusteanu. In numărul din 3 Decemvrie, SavaN. Şoimescu scrie despre «Albumul Heliade» şi se reproduce discursul lui V. A. Ureche, ministrul Instrucţiunii Publice, iar la 4 Decemvrie discursul lui V. Maniu, care vorbise în numele Academiei. « Ca un alt Moise cu toiagul geniului său a despicat înţjunericul» — deşi convenţională, imagina se cuvine reţinută, pentru caracterul ei de familie. Cel mai vibrant dintre discursuri a fost, de bună seamă, al lui Hasdeu. Când în şedinţa extraordinară dela 13 Ianuarie 1902, Academia Română sărbătoreşte centenarul naşterii lui Eliade, Hasdeu, însărcinat să vorbească, citează unul din cele mai expresive pasagii ale discursului său dela 1881, dar mai ales foloseşte prilejul să îndrepte câteva săgeţi împotriva lui Maiorescu. Pasagiul următor interesează mai ales pentru că invocă oda de tinereţe a lui Eminescu şi aduce o contribuţie, autorizată şi rară, ce nu va scăpa nimănui : « Nu voi mai atinge cele r^ulte peripeţii din vieaţa lui Eliade. Trec chiar peste rolul lui cel covârşitor în revoluţiunea dela 48. înlătur evenimentele cele prea bine cunoscute. Mă voi opri o clipă numai asupra literatului. In proză ca şi în versuri, Eliade se distinge printr’o extremă energie. Acea energie încântă mai cu deosebire pe nenorocitul Eminescu, care a scris o frumoasă poesie « La Eliade» ... La începutul cuvântării mele eu am mulţumit cu efhsiune d-lui Maiorescu; acum la sfârşit am vrut să-i mai fac o nouă plăcere, evocând pe Eminescu. Şi aici însă un regret. In colecţiunea postumă a versurilor lui Eminescu, d-1 Maiorescu, în calitate de editor, a suprimat poesia «La Eliade». Răuvoitorii pretind că d-sa ar fi dorit să distrugă până şi memoria lui Eliade. Răuvoitorii n’au dreptate. Pe Eliade nimenia nu va putea, necum să-l distrugă, dar nici măcar a-1 ştirbi. Prin acea neînţeleasă suprimare, care frumoasă nu e, corectă nu e şi nu e prea cu minte, se ştirbeşte Eminescu, iar prin ştirbirea lui Eminescu se ştirbeşte mai ales — natiirlich — însuşi d-1 Maiorescu. Şcoala lui Eliade stă şi rămâne în picioare, mai tare decât ori şi când, ca: . .. falnica cunună a bradului bătrân, după cum cântă Eminescu în acea poesie «La Eliade»... 1) Bradului pentru bardului în versul citat de Hasdeu se poate să fie o eroare de tipar; se poate, totuşi, să fie şi o sugestie, precum că aşa ar trebui să sune versul, în cazul că/nu e o simplă adaptare ocazională. e în cărţile Bisericei prin care limba a luat o educaţiă hellenică, bună şi sănătoasă/ Ceea ce”s’a putut aduna d’acolo* se vede pe ici pe colo şi în acea grammatică. Ce s’a mai scris în limba română, dela 1828 încoâ este tot ce s’a scris mai rău de când au început Românii a scrie în limba lor. Moşii noştri au tradus cu adevărat, însă au tradus^ după nişte limbe clasice care se înţellege că le cunoştea, şi ca să le cunoască, se înţellege că îşi făcusseră studiul. Aşa dară scria cu temeiu. Instrucţia în timpii trecuţi era rară, însă acolo unde era, se făcea în limbele hellenă, latină şi italiană. Contemporanii lui Cantemir, lui Ienache Văcărescul astfel de limbe ştia; încă trăiesc boieri ce astfel s’au crescut în juneţea lor. Toţi şi-adduc â minte că răposatul vornicul Iordache Drăgănescul când a fost priimit în audienţă la generalul Kisselef s’a adressat în limba latină. Puţini au scris cu adevărat în timpii trecuţi, însă au scris după logică, după grammatică, după toate condiţiunile cerute scriitorului. Dela 1828 încoâ scriu, toţi; şi cei mai mulţi nu ştiu să scrie nici trei rânduri, â la dictando cel puţin din limba francesă, fără să facă la toată vorba cel puţin câte un păccat de ortographiă; nu ştiu dară nicio limbă, nu cunosc grammatica limbei lor pentrucă de o ar cunoaşte, o ar respecta; n’au înainte nici un model de maeştrii mari, de acei maeştri ce au luminat Europa. Din limba română nu cunosc decât gergul (jargonul) din casă, din cancellarii; şi fiindcă natura, produce şi nu stă, produce prin urmare şi geniuri, capacităţi ce voiesc a crea. Es acestea, vor să se arate lumii; însă es desbrăcate, desculţe, şi dacă nu din impertinenţă, cel puţin din ardoare intră astfel în sanctuariul Muselor şi vor a-şi înscrie numele în templul Mnemosynei; îşi dau singuri nume de litteratori, de poeţi, de filii ai lui Apollon». (I. Heliade R., Titteratura. Critica, voi. I (Bibliotheca Portativă), Bucureşti, 1860, pag. 37—38). *) B. P. Hasdeu, Centenarul lui Eliade, cuvântare aniversară, Analele Academiei Române, S. II. Tomul XXIV.. 1902, pag. 82-88. LA O ARTISTĂ i6y LA O ARTISTA «Familia», IV, 29, 18/30 August 1868 Scrisă în 1866 Octomvrie, copiată în s-ms-ul Elena c.ca în 1867 şi publicată în 1868, în timpul turneului trupei Pascaly în Ardeal — La o artistă a fost de timpuriu pusă pe seama aventurilor sentimentale, ce Eminescu ar fi avut în răstimpul vieţii lui de actor. T. V. Ştefanelli bănuise că poesiile Ea o artistă şi Amorul unei marmure au fost adresate aceleiaşi femei, în speţă artista Eufrosina Popescu, al cărei nume îl obseda pe poet chiar la Viena. Dela aceste date pleacă şi G. Bogdan-Duică în studiul «Eufrosina Popescu şi Mihai Eminescu (ipoteză)» din buletinul Mihai Eminescu, HI, 9, 1932, pag. 109—116, pentru a ajunge la concluzia că într’adevăr «artista» şi «marmura» celor două poeme nu-s decât Eufrosina Popescu-Marcolini. Seducătoarea argumentaţie a lui Bogdan-Duică se întemeiază, în deosebi, pe o a doua poezie La o artistă : << Ştefanelli nu ştia însă că mar există (netipărită) încă o poesie cu acelaşi titlu Ea o artistă. In manuscris varianta nu are dată, dar îndoială nu încape că trebue datată din aceeaşi ani 1866—1868» (ibid., pag. 109). Să rectificam în treacăt, că această a doua Ea o artistă era tipărită încă din 1905 în « Postumele» lui Chendi şi să reţinem din citatul de mai sus că într’adevăr, pentru G. Bogdan-Duică, această a doua Ea o artistă este o variantă a poeziei cu acelaşi titlu, tipărită în 1868, că, prin urmare, muza acestor poezii e una şi aceeaşi: Eufrosina Popescu-Marcolini1). Or, a doua Ea o artistă, copiată de Eminescu, c.ca 1870, în s-ms-ul Marta, sub n-rul 13, după o ciornă din 1869, nu este o variantă a celei din Familia, ci o poezie de sine stătătoare. Pentru text şi amănunte, ca şi pentru ipoteza că artista este Carlotta Patti, a se vedea, în această ediţie, la Anexe şi Note. Eroina celei de a doua poezii este neîndoios o cântăreaţă. Era la fel şi eroina dela 1866? Atât Maria Vasilescu despre care presumase, întruîntâiu, G. Bogdan-Duică cât şi Eufrosina Popescu erau cântăreţe. La capătul unui citat din suvenirile de Bucureşti ale lui Iulian Grozescu (Familia, III, 28 Mai/9 Iunie), în care acesta ridica în slavă neuitatele cântece ale Popeascăi,. G. B.-D. conchidea: «Descrierea lui Grozescu, parcă seamănă bine cu Ea o artistă». Cu deosebirea, adăogăm noi, că sonurile de filomelă ale Popeascăi modulaseră aria Jianului: «Frunză verde de cicoare», în timp ce artista celei de a doua poeme cântase, precum se poate vedea, Reveria şi Ave Maria. Faptul că Ea o artistă din 1866 apare în 1868, în timpul turneului din Ardeal şi că a putut fi privită^ca o poemă de circumstanţă se cuvine, în special, subliniat. Poezia din 1866, trimisă aproape neschimbată2) în 1868, Familieiy se pare să fi fost inspirată de o instrumentistă. Astfel notele murinde — Blânde, palidey încet — Sbor sub mâna-ţi tremurânde sau Astfel mâna-ţi tremurândă — Bate-un cântec mort fi viu — sunt imagini ce convin”! mai curând exerciţiilor de piano, de arpă sau de vioară. Cronica evenimentelor muzicale dintre 1863—1866 vor des-lega, de bună seamă, enigma. Dar că această poezie, inspirată şi compusă cu cel puţin 2 ani înainte, Eminescu s’a gândit să o publice, acum, şi să lase a se bănui că-i subînţelegea o anume dedicaţie — iată ce ni se pare întru totul firesc. Aşa va proceda şi mai târziu, în cazul poemei Atât de fragedă, poemă de pură inspiraţie veroniană, pe care o dărueşte şi o dedică] Mitei Kremnitz. (Despre întreg procesul 2cesta în volumul II, al ediţiei de faţă, la capitolul respectiv). Inima lui Eminescu cunoaşte multe colţuri stendhaliene. * * * Poezia ocupă întâia pagină a revistei, ceea ce-i sporia, de bună seamă, valoarea de circumstanţă, indiferent dacă n’avea directă legătură cu evenimentele sentimentale la ordinea zilei. Urmează: actul III din schiţa dramatică «Domniţa Rosanda» de Hasdeu; sfârşitul unei naraţiuni din vieaţa poporului, « Răsbunarea» de George Trăilă; o notiţă ilustrată, «O escortă în Bosnia», cu informaţii despre siguranţa şi nesiguranţa drumurilor în Balcani şi cu apropieri între *) In notele referitoare la turneul Pascaly, tipărite sub titlul «Vara anului 1868. Multe şi mărunte despre Eminescu, Viaţa Românească, XVI, 12, 1924, pag. 383—393), G. Bogdan-Duică semnala prezenţa artistei Maria Vasilescu, şi adnota: «Din textul poeziei reesă că artista era o bună cântăreaţă. Bună cântăreaţă, în trupă, era gingaşa Maria Vasilescu, cum reesă din notele culese mai sus. Nu va fi fost ea artista lui? » şi în notă: « Seduşi de o exclamaţie înregistrată de Ştefanelli unii cred că artista ar fi fost Eufrosina Popescu. O Popescu se afla în trupa Pascaly în 1867 («unică în piesele naţionale-populare», cu «studiu extraordinar» zice Iulian Grozescu în Familia, 1867, p. 260). Dar lămuriri sigure nu a dat nimeni, deci loc la conjecturi este. Eu am apropiat de poezie o realitate, asupra căreia nu insist». După opt ani pledează ipoteza Eufrosina Popescu-Marcolini. 2) «Poeziile — chiar de-ar fi ae-o inspiraţie mai veche — în prelucrarea lor din 1868» scria G. B.-D. în. «V.R.» — lăsând să se înţeleagă că versiunile din Fcî?:iiia ar fi iost nişte ferme actualizate — ceea ce nu e cazul» *66 NOTE ŞI VARIANTE -costumul Bulgarilor şi Românilor, şi unii şi alţii purtând cuşmă de miel neagră şi tundră albă; un bun reportaj -despre Adunarea generală a Asociaţiei Transilvane la Gherla, pentru zilele de 25 şi 26 August 1868. Se relevă -animaţia târgului, datorită şi svonului că va veni şi trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, împiedecată totuşi d© «obstacolele supravenite» (lehuzia d-nei Pascaly). Se citesc disertaţiile prevăzute, Iustin Popfiu entusiasmează cu •discursul despre Andrei Mureşianu iar Iosif Vulcan obţine aplauze cu declamaţia poemei « Geniul naţiunii» (publicată peste 6 numere), compoziţie mediocră dar curagioasă, presărată de sugestii istorice din epocile de mărire ale naţiunii şi cu apel la unire. Lucrările bugetare înscriu remunerarea redactorului « Transilvaniei», George Bariţ, cu 400 fl. v. a. la an «pentru zelul şi neobosinţa, ce o jertfeşte în redactarea susnumiteifoae» şi se hotăresc spese pentru oficialii Asociaţiei ce participă la adunările generale. (In nr. următor, 30, acelaşi corespondent —poate Iosif Vulcan, poate altcineva — relatează despre prânzul dat de II. Sa episcopul Ioan Vancia şi despre şedinţa dela 27 August în care se aleg cu unanimitate membri onorari: Hasdeu, propus de Iosif Vulcan şi V. A. Urechia, propus de Iustin Popfiu. In acest număr, de asemenea, o conversare «cu cetitoarele», espediată de Iosif Vulcan, 1 a 26 August 1868, din Gherla, despre răuşita balului, din sala redutului. O altă corespondenţă (21 August 1868) din Braşov, a lui Ieronim G. Bariţ vorbeşte cu căldură de concertul violonistului Ludovic Viest, aşa de cunoscut în România şi care prin « arcul său de maestru» pare că zicea: «Românilor este timpul ca să încetaţi a vă cultiva mu sica voastră numai prin lăutari de ţigani, ci prin adevăraţi artişti, cari studiând mulţi ani cu seriozitate să puie mu-sica voastră într’o sistemă». Şi la urmă: «Ieşind din sala concertului, cugetam în mine, că oare când va sosi acel timp ca să putem da şi noi o musică atât de desvoltata încât să putem arăta şi noi un Paganini, un Ole Bull, sau un van Bethoven». * * * Ms. La o artistă se aflâîntr’un singur ms. 2259, 3—3 V. (s-ms-ul Elena, transcris c.ca 1867). Deşi minime, diferenţele dintre ms. şi textul apărut în Familia, dimpreună cu particularităţile ortografice ale epocei (u final, d = z, -esci = eşti, inghiaţiată, precum şi semnele de punctuaţie, absente ca de obiceiu, s’au presupus ştiute) dădeau • dreptul la o reproducere integrală. LA O ARTISTĂ Ca a nopţii poesie Cu ’ntunericul talar Când se ’mbină se ’mmlădiă Cun glas tainic, lin amar ^ Tu cântare întrupată! D’al aplauselor fior Apărând divinisată Răpişi sufletu-mi în dor Ca zephirii ce adie <10 Cânturi dulci ca un fior Când prin flori de iasomie îşi sting sufletele lor Ast-fel notele murinde Blânde, pallide, încet 45 Sbor sub mâna-ţi tremurânde Ca dulci gânduri de poet 2 2. De fapt: Cu ’nteniricul (sic) t.; 6. Printre-aplauselor f.; 12. creion ulterior —pare-se — deşi n’ar fi exclus să fie simultan cu celelalte modificări, din ajun de a trimite la Familia, la cari a renunţat în cele din urmă: Adorm > Leagăn* sufletele lor; LA O ARTISTĂ 267 Foia enciclopedica si beletristica cu ilustratium. *ŞŢ f Nr- :;l OQ ‘%’e_ jvSSTA J _ ţ*»* •«** *’ , ■: Pretiufco pentru Austria şdnanneca ^ pejul, .-tW .............4 fl jj 18/SO 5 P«Qîrw KfeO'-iftnia •jau^ŢCtutu, ; pajul.—dec. unr* galbenii. CJaneeian’a rctîce lianei ; Strafa Im Le op ol du Sfr. 4. > unde sunt a se adresă inarmserlptf.iv) si banii ; de T>rerBTcerat:m:t. .: ^88$ LA 0 AHfÎ8TJl fa a nopţii pocsi&,: 'Cu ’ntunereculu talaru. -Candu se '«albina, se /mladia GJ mm glasu tainica, 3imi, amara. Ţa cantareintrupata l Dealu aplauseloru florii, Aparendu diviaisata Răpişi suâetu-nai iu doru Bsei tu nota ratecita Dîr. eantarea sfereloru,. Oe eterna, nefiinţa An ger iî o canla *n eoruY Esci fiiaţia-arsaoci6sa. Ce-o gândi unu serannu, Candu pe lir'a-i tanguidsa Mau<\ canieculu divinu?. Ca aefirtt ce adia Canturi dulci ca unu floru, Candu prin flori de iasomia Si-stingu sufletele loru Aatu-feliu notele murinde . ... Blânde, palide,- incetu, Sboru sub mana-ti tremurande, Ca dulci gânduri de poetu. Seu^ljrVâfaramâta, , - ;fnortu>»~vftî; * ’pacenăâ, **. - - -,x - Y ■Aii, ca visulu ce se ’mbina Palida, Unu, iucetbsioru, C11 o radia de lumina, . Je-arde gen'a ocliiloru ; Tu cantare întrupată.! . De-alu Ăpl^useloru floru . Disparendu divinisata „.... , R apisl sufletu-mi in doru‘ MihaiuEmineşcu. *' îLiitefc/ ** Lvk ' LA O ARTISTĂ «Familia», IV, 29, 18/50 August 1868 268 NOTE ŞI VARIANTE Sau ca lira sfărâmată Ce resgeme ’ngrozitor Când o mână îngheţată 20 Rumpe coardele ’n fior Astfel mâna-ţi tremurândă Bate-un cântec mort şi viu O furtună descrescândă Care muge a pustiu 25 Eşti tu nota rătăcită Din cântarea sferelor Ce eternă nefinită Angelii o cântă ’n cor Eşti fiinţ’ armonioasă 30 Ce-o gândi un Seraphin Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin. Ah! ca visul ce se ’mbină Pallid, lin încetişor 35 Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor Tu cântare întrupată! De-al applauselor fior Dispărând divinisată 40 Răpişi sufletu-mi în dor. 1866 Oct. AMORUL UNEI MARMURE «Familia», IV, 33, 19 Sept./i Oct. 1868 Primita, din mâinile poetului, odată cu precedenta, la Arad, unde Iosif Vulcan asistă la reprezentaţiile trupei lui Pascaly, Amorul unei marmure apare, la loc de cinste, pe prima pagină a revistei. La data aceasta, Eminescu se afla în ţară. Corespondentul din Oraviţa al revistei anunţa în corespondenţa dela 2 Sept. că chiar în acea zi d-1 Pascaly pleca spre România. Sumarul continuă cu începutul unei novele istorice, «Nu-i mort ci ar voi să moară», de V. Grozescu; începutul unui curs pentru gospodine, « Economia timpului» de G. Trăilă şi al patrulea articol din « Suvenirile de călătorie» ale lui Iosif Vulcan. întors din Ardeal, abia avu timpul să scoată patru coaie din «Pantheonul 30. Ce-o ’ntrupă u. S; 32. Sufla cântecul divin; 37. semnul exclamaţiei, creion ulterior. AMORUL UNEI MARMURE 269 Român» şi pomi din Pesta, cu vaporul, spre Bucureşti. O clipă are impresia ca a rătăcit drumul şi continuă călătoria din vara trecută, spre Franţa: atâta franţuzească se vorbea pe vapor. Femeile şi domnişoarele fumează şi redactorul Familiei se amuză, le găseşte farmec: «Mă uitam cu plăcere la aceste copile fumătoare; studiam cu de a mănuntul toate mişcările feţei lor sub decursul fumării. Era un ce original şi piquante în espresiunea fizionomiei lor. Mă uitam cu plăcere la ele, cu toate aceste însă nu mi-ar plăcea dacă nevasta mea oarecând ar veni înaintea mea cu un — ciubuc în gură. încă nici un artist, — nici chiar cei dela Nicula x) — n’a desemnat pre Vinerea cu pipă în gură, şi nici nu o vor desemna». Călătoria urmează până la Semlin, (de unde a doua zi dimineaţa se văd turnurile Belgradului), cu galanterii, jocuri de trecut timpul şi confidenţe sentimentale, ce-1 înduioşează. Se reproduce articolul «Literatura» de Alb. d’Otreppe de Bouvette, din Albina Pindului, revista lui Grandea. O ilustraţie şi o notă vorbesc de Cohalm (Rupea, Reps). Cronica aminteşte de întâia lovitură de sapă, ce domnitorul României a dat pentru terasamentul liniei ferate Bucureşti-Galaţi. Toastând, Măria Sa doreşte ca într’un an să se inaugureze linia întreagă «în tot parcursul». Strusberg, anteprenorul, asigură pe I. Sa că va împlini dorinţa M. Sale. Cum s’a văzut din nota poeziei anterioare, G. Bogdan-Duică identificase în eroina poemei Amorul unei marmure pe Eufrosina Popescu. Amintitul studiu (buletinul Mihai Eminescu, II, 6, 1931, pag. 65—69) lămureşte sensul metaforei din titlu şi temă a întregii poezii. «Fetele de marmură» era titlul unei piese franceze, «Les filles de marbre», jucată încă din 1862, la Iaşi, de o trupă franceză şi după aceea, între 1863 şi 1868 chiar de artistele noastre: Eufrosina Popescu şi Matilda Pascaly, în Bucureşti. Tema piesei lui Theodore Barrfere şi Lambert Thiboust, « îndreptată contra lui Dumas din Dama cu camelii — voia să dovedească, în principiu, că Phryneele tuturor timpurilor şi tuturor locurilor sunt de marmoră şi că pieptul lor este sec de simţire, gol». Şi după o expunere a fabulei, G. Bogdan-Duică încheie: «Cuprinsul piesei lui Barriâre limpezeşte pe deplin şi reflexul din poesîa Amorul unei marmore: Poetul de talent fusese dispreţuit; pentru ca ea să fie a lui, el, ar fi trebuit să fie un rege (asirian I), bogat putred de avuţii, ca Gorgias, ca contele francez; despreţuitul îşi răzbună durerile găsindu-i şi artistei romane prototipul: Marco, Aspasia, Phryne, Lais. Titlul Amorul unei marmore ne apare, astfel, ca o ironie, ca o critică a săgetatului Eminescu». Apropieri, pentru titlu, se pot face şi cu poezia lui Depărăţeanu: A une fille de marbre, cu epigraf din Ron-sard, datată Paris, 1857 şi apărută în culegerea de Doruri si amoruri, dela 1861. 1 2) Căci dela accentele retorice ale adolescentului, dela 1866—1867, la prestanţa inspirată din Venere si Madonă şi până la sarcasmul pacificat al gânditorului Scrisorii a IV-a şi al Dalilei — acelaşi e filonul, aceeaşi atitudinea. Singure formele evoluiază. Ms* Elemente ce au intrat în tiparul din urmă sau chiar forme intermediare se întâlnesc, în ordinea cronologică, în următoarele manuscrise: 2258, 222 v. 2259, 225—255 v. 2262,1 2254, 67 v., 68 22; S, 222 v. Intr’o foaie stingheră şi tipică pentru epoca 1866, cu însemnări disparate, dar cele mai multe privind Transilvania şi pe Horia (cf. Anexa şi Notele finale), această strofă ai cărei termeni se vor întâlni şi Jn manuscrisul următor, cu toate că timbrul şi metrica o aproprie, ca şi pe strofa următoare, mai mult de stanţele închinate amicului Filimon Ilia, care şi ele sunt din 1866: Au n’am o frunte s’o însenine Dalba cunună încinsă ’n laur Au n’am în lume nume de aur Au n’am în mine eu nemurire 1) Şcoală de pictură în nordul Ardealului. 2) Cf. N. I. Apostolescu, UInfluence des romantiques franţais sur la poesie roumaine, Paris, 1909, pag. 265 şi mai ales: Al. Ciorănescu, Alexandru Depărăţeanu% Academia Română, Mem. S. Lit., s. HI, T. VII, Mem. 9, 1936, pag. 95* 270 NOTE ŞI VARIANTE urmată de o alta, explicativă: 5 Ce-i nemurirea ? un epitet* Pe care vremea-X duce de spate Până ce ambele aruncate* îmi las sicriul de amanet Apoi două versuri de aceeaşi rezonanţă şi de acelaşi tip cu versurile manuscriselor următoare: Când lumea otrăvită svârlind cu pietre ’n mine Va râde d’un nebun 22J9> 2JJ~2JJV- In file, stinghere, purtate în buzunar, din aceeaşi epocă de Transilvania, c.ca 1866, această versiune creionată şi de tranziţie, în care ultima strofă de 6 versuri aminteşte strofa 11 din versiunea necompletă a poeziei Horia (cf. Notele finale, la cap. respectiv): Au n’am şi eu în mine un vis de nemurire Au n’am şi eu o frunte s’o cingă diadem Au n’am şi eu sub buze a dinţilor scârşnire Şi ’n inimă blăstem 5 Blăstem căci lumea are senina ei zâmbire O lacrimă durerea, o rugă Dumnezeu Un cântec primă-vara, Satana o ’ncrucire Nemic, nemica eu. O aeru-i ferice în calda ei suflare 10 O apa e ferice când buza-i de rubin O soarbe ’n diamante şi prin mărgăritare O strecoră senin Urrăsc întreaga lume c’o patimă atee Urrăsc a mea fiinţă, urrăsc inima mea 15 Aşi blăstemâ pe mama fiindcă e femee 4 Femee ca şi ea. Sunt rău fiindcă mintea îmi seacă de turbare Că nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci ensu-şi o privire, fie ommorîtoare 20 Neci partea lui Satan 5 5. ulterior, pentru nemurirea: cuvânt indescifrabil; 6. la fel pentru vremea; 8. ulterior pentru sicriul; altaruL 22J9> 2JJ—2JJV. 1. Parcă mai curând: Au n’am şi eu un nume, un ros[t] de nemurire; 1. Şi* n’am şi eu etc. > Au n’am etc. 3. Au n’am şi eu în creer o vastă rătăcire; 7. Un cântec primă-vara şi somnu-o nălucire > U.c.p.-v. şi soarele - o privire. Strofa l-a şi a III-a barate în vremea transcrierii în 2262,1. 9. O aeru-i ferice că soarbe-a ei suflare; 11. O» schimbă ’n diamante, când prin mărgăritare, de fapt: margatire (sic); 12. Se strecoră senin; 15. Ba blăstem chiar pe mama pentrucă e femee; 18. Când nu am neci o parte din viaţa-i > Când nu am neci un atom etc». 19. gândire > privire; \ AMORUL UNEI MARMyRE *7®r Căci eu nu cer iubire fiind c’atâta bine M’ar face dintr’un atom egal cu Dzeu Eu nu cer de cât uta-ţi, să ştiu însă în fine Că-un gând d’al tău e-al meu 25 Când inima îmi fierbe, când creerii înghiaţă Când lira mea sdrobită, uimită de amor Răsuflă disperată un cântec de viaţă De ce sunt muritor? Sunt muritor fiind-că geloasa vecinicie 30 Când vrând ca să devie durerea-mi dulce chin Cântarea-mi o va rumpe din cartea de vecie Şi sufletu-mi din sin Cu fruntea ’ngălbenită, privirea fermecată P’a vânturilor gânduri, eu gândul meu îl duc 35 Genunchii mei în tremur ating piatra uscată Ca vraja mă usuc O vezi îmi plec genunchii, plec faţa ’nvineţită Din ochi îmi ese sânge, cuvintele îmi gem Eu vin să cer nu viaţă, amor şi fericire 40 Nu ... ură şi blăstem Ast-fel ca în oglinda durerilor pustie S’o văd şi mai frumoasă, un gând de veselie Un zâmbet fără tel Şi eu, tâmpit şi vânăt sub stânca desperărei 45 Să par pe lângă dânsa cu spaima răzbunărei Satan şi Gabriel. 2262,1 Precum se poate vedea din facsimilul dela pag. 21 şi 22 versiunea aceasta, de o caligrafie atentă de pe care a» făcut cdpia pentru 'Familia, numără două strofe în plus, pe care le-a înlăturat, cu toate că semnele de eliminare nu sunt just indicate. Istoricul acestor substituiri se poate urmări în reproducerea de mai jos şi ’n aparatul corespunzător. Tot acolo şi reluarea strofei finale. Facsimilul mai arată diferenţele de scris, între caligrafia pentru tipar şi caligrafia improvizată. (Să precizăm că, din necesităţi tehnice, am tăiat pagina în două. Era singura modalitate de a nu micşora prea mult litera). Caligrafia şi motivele originare situiază Amorul mei marmure în aceeaşi epocă cu JLa o artistă, c.ca 1866, tran— scrise c.ca 1867, şi folosite abia în 1868. Pentru epocă şi pentru înrudiri să se compare în strofa 33—36, (eliminată din copia pt. Familia) versul: Arcbangbel de ommor cu angelul Omor din versiunea necompletă a poeziei Floria (2258,222 v. — cf. notele finale), ca o dovadă că ele pleacă din aceeaşi plasmă originară. Nu odată temele obiective sunt, odată cu prelucrarea lor* 22. M’ar face dintr’un verme egal cu Dzeu; 24. un: şters ca şi cum versul ar fi fost să devie: Că gând[ul}< tău e-al meu; 27. Răsuflă cu răceală un cântec de viaţă; 30. Atuncia când durerea mi-a fi un dulce cbin; 32 Şi inima-mi din sîn ; Strofa 33—36 barată. 37. O.v.î .p.g. plec fruntea ’nvineţită [lapsus de rimă, cf. v. 39]; 40. Ci ură şi blăstem; [am adoptat această singură formăy cu toate că predomină: blăstem]. NOTE ŞI VARIANTE *72 subordonate celor mai subiective atitudini. Aşa cum Oda în metru antic a fost la origina oda pentru Napoleon şi Amorul unei marmure se poate să fi fost la început o tânguire amoroasă a lui Horia (cf. glosa nebunul din amor dela pag. 281, jos). AMORUL UNEI MARMURE Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată Cu sufletu ’n ruină un Rege-assyrian Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Gemândul uragan. 5 De ce nu sunt un Rege să sfarm cu-a mea durere De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu Să fac să rumpă-o lume, ce sfâşie ’n tăcere Sdrobit sufletul meu. Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă *° Un ocean se ’mbată pe-al vânturilor joc Şi nori-şi spun în tunet durerea lor mugindă Gândirile de foc. Eu singur n’am cui spune cumplita mea durere Dar eu nu am cui spune nebunul meu amor 45 Să spui eu unei pietre amara mângâere Că moartea-i o ador? Eu n’am pe sânu-mi capu-i să picure în stele Dulci lacrimi fericite pe păru-i încreţit Să-i spui strângând-o ’n braţe, că uit zilele mele 20 Să-i spun că-s fericit. Titlul: EL 2. Cu inima ’n ruină etc. Strofa 9—12 barată (înainte de publicare? după?). In dreptul ei, snarginai, o acoladă ţi redactată strofa 19—16 care lipsea în prima formă {cf, facsimilul dela pagina 21). Să fi intenţionat să înlocuiască o strofă prin alta? Cum versiunea din Familia păstrează amândouă strofele, s'ar putea crede că din greţalâ a barat strofa 9—12 când trebuia barată strofa 77—20, care a ţi fost eliminată dimpreună cu strofa 33—36, barată si ea, ţi nefigurând de asemenea, inversiunea Familiei. O aplicaţie, pe text, a celor presupuse, ajută ţi clarifică, Particularităţi ortografice de epocă: Dieul, gândirile, «unt, blăstemul etc., pe cari nu k-am respectat, se pot urmări în acelaţi facsimil, 13. Dar eu nu am cui spune etc. 15. Căci mie mi-a dat soartea amara mângăere; 16. O piatră să ador. Iniţial strofa 13—16 suna: Dar eu nu am cui spune cumplita mea durere Dar eu nu am cui spune nebunul meu amor Căci mie mi-a dat soarta amara mângâere O piatră să ador. apoi modifică parţial, precum se vede în v. 13 (în v. 14, unde n'a repetat modificarea, ea poate fi subînţeleasă): Eu singur n’am cui spune cumplita mea durere Dar eu nu am cui spune nebunul meu amor Să spui eu unei pietre amara mângâere Că moartea-i o ador In cele din urmă a ales ţi din formele noi ţi din cele vechi, cum se poate vedea din versiunea Familiei. AMORUL UNEI MARMURE *73 Murindului speranţa, turbărei răsbunarea Profetului blăstemul, (Şedinţei Dumnezeu La Sinucid o umbră ce-i sperie desperarea Nemic, nemiea eu, 25 Nemica doar icoana-ţi, care mă ’nvenină Nemic doar suvenirea surrâsului tău lin Nemic decât o rază din faţa ta senină Din ochiul tău senin. O te iubesc copilă cum repedea junie 30 Iubeşte ’n ochi de pară a zilelor noroc Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie Oceanul de foc. Prin sânta ta iubire aş fi blăstemul mare Ce vâjie ’n abisuri a demonilor chor 35 Pârând suflet de tunet un gând de răsbunare Archangel de ommor Din ochi să soarbă geniu slăbită mea privire Şi tremurând la sânu-mi gingaşul tău mijloc Să pui pe a mea frunte în vise de mărire 40 Diademă de foc. Aş pune soarta lumei pe buza-ţi purpurie Aş pune lege lumei sublimul tău delir Aş face al tău zâmbet un secol de orgie Şi lacrimele myr. 45 Căci te iubesc copilă, ca Zeul nemurirea Ca preotul altarul, ca spaima un asyl Ca sceptrul mâna blândă, ca îngerul iubirea Ca visul pe-un copil. Şi pasu ’n urma-ţi sboară c’o tainică mânie 50 Ca un smintit ce cată cu ochiu ’ngălbenit Cu buza ’nvineţită, cu faţa cenuşie Icoana ce-a iubit. Strofa $2—36 barată; 39 .de fapt: pe-a (sic). 42. nebunul > sublimul. Urmează marginal, cu grafia strofei 13—i6t care, precum s9a văzut, e ulterioară primei versiuni, următoarea strofă. ce avea de gând, poate, să înlocuiască ultima strofă fi la care a renunţat, în cele din urmă* când trimite la Familia^ Etapele sunt: întâi, schiţate, în cadrul unei strofe: Viaţa mea un pat de trenţe Mai (sic) adormit p’un tron, m’ai deşteptat p’un pat de trenţe. 18 274 NOTE ŞI VARIANTE 22;4,67 v.9 68. Ultima versiune, în care apar imagini din Amorul unei Marmure, e marele monolog al lui Ştefan din piesa de-teatru Mira. Mai mult, tânguirea de dragoste a Voievodului poate fi privită ca o disimulare a propriilor sentimente. Mira aparţine, ca scris, epocii 1868—1869. Cum pasajul ce interesează aici e în continuarea aceluia care* prefigurează Melancolie, am preferat să păstrăm unitatea scenei şi să o dăm într’un singur loc. A se urmări scena* şi versurile respective, ceva mai departe, la capitolul Melancolie. JUNII CORUPŢI «Familia», V, 4, 31 Ianuarie/11 Faur 1869 întâia poezie, ce trimite "Familiei, după întoarcerea din turneul transylvan este toată desprinsă, aproape* aidoma, din s-ms.-ul Elena (cf. Anexe), transcris cu aproximaţie în 1867. Poezia aparţine, însă, anului 1866, aşa cum arată şi data dela sfârşitul textului şi ambianţa politică a anului aceluia, bogat în evenimente răsunătoare. « Primă satiră eminesciană», cum pe bună dreptate s’a spus* 1), Junii corupţi este atât expresia acelor evenimente istorice, care trezeau ecouri adânci în sufletul adolescentului cât şi a contrastului dintre marasmul vieţii politice dela noi şi renaşterea poporului italian, spre pildă. "Poporul împărat de care vorbeşte versul 36 al poeziei e mai puţin «le peuple souverain al revoluţiei franceze», cum presumă d-1 Tudor Vianu, cât însuşi poporul italian, în perioada luptelor sale pentru unitate, a eliberării de sub dominaţia austriacă şi isgonirii prinţilor şi tiranilor. Ambianţa motivului poesiei, de bună seamă, că s’ar putea reconstitui în amănunte. Câte ceva se va întâlni în* introducerea respectivă, în deosebi din poezia lui Nicoleanu şi Depărăţeanu2). Dar iată două texte, în proză, care completează această ambianţă, unul al aceluiaşi Nicoleanu, celălalt al lui I. C. Drăgescu, corespondentul din Italia, al Familiei, cunoscător familiar al evenimentelor italiene şi garibaldian în spirit. In Satyrul dela 6 Februarie 1866, în primul său număr deci, N. Nicoleanu, travestit în pseudonimul chinez San-Huang-Ki, referă despre reprezentarea comediei lui Pantazi Ghica, «Iadeş», jucată la Teatrul Bossel, şi completează, cu transparente aluzii, în felul următor, portretul eroului: «Ahl Domnule Pantazi! Coconul Lică de Poeticescu, junele Român, care şi-a făcut educaţiunea la. Paris, e altfel. apoi : i° Astfel pe-un pat de trenţe călugărul se ’nchină {a) Pe frunte-aiasma morţii lucinde picurând (b) Cu mâna lui osoasă attinge şi suspină Icoana unui sfânt 20 Astfel pe-un biet călugăr fiorii îl cuprinde Pe frunte-aiazma morţii în lucii picături La o icoană ştearsă osoasa mână ’ntinde Cu buzele ’n murmuri (a) Astfel la crucea seacă călugărul se ’nchină; (b) Pe când aiasma morţii pe fruntea lui curgând [în timpul lucrului o încercare de a înlocui morţii prin veciniciei e pârâsită\. 1) Tudor Vianu, Poesia lui Eminescu, «Cartea Românească» [1930], pag. 16. 2) Despre oda lui Depărăţeanu, La Italia, cu atât de înruditele ei sugestii, ca şi despre motivul Italiei în poezia noastră, în Al. Ciorănescu, Alexandru Depărăţeanu, op. cit., passim şi Italia în literatura românească, în Roma, XIII, 4, Oct.—Dec. 1933. Iar despre întreaga perioadă a luptelor pentru unitatea Italiei, şi a reflexelor politicei noastre externe, în epoca aceasta, ca şi a interesului publicisticei noastre pentru Italieni şi Garibaldi, cf. Alexandru Marcu, Conspiratori şi-Conspiraţii în epoca renaşterii politice a României, 1848—1877, Bucureşti 1930, passim. JUNII CORUPŢI 275 Departe de a fi sceptic, el e vesel şi plin de speranţe» Lustruit, frisat şi politicos, el frecuentează la Paris toate universităţile, cunoaşte Grădina Plantelor, studiază galeriile de pictură, explică pe Rafael, admiră pe Michel-Ange, recitează pe Byron şi critică pe Lamartine. Setos de toate, ştie toate. Danţează la Mabille*), se ’mbracă la Dussetois, supează la Maison-d’or şi se deşteaptă la Clichy. întors în ţară, aci e adevărat rege! Galant şi generos, femeile mor după dânsul. Prodig şi liberal, amicii îl aclamează. Şi astfel, din serbare în serbare, din triumf în triumf, orgolios şi plin de datorii, ca un patrician roman, el înaintează până când, obosit de vanităţile lumei, se face cronicar, alegător, prefect, se ’nsoară cu vr’o moştenitoare sau se resemnează ca un căţel la picioarele vreunei femei bătrâne». Textul lui I. C. Drăgescu e dintr’o corespondenţă bucureşteană, a acestuia, tipărită în Familia. IV. 35. din 5/17 Octomvrie 1868, puţină vreme după întoarcerea lui Eminescu din turneu. El poate fi adaos motivelor, cu mult mai personale câte au determinat pe poet să publice, acum, o poezie, compusă cu doi ani înainte, dar ale cărei accente nu încetaseră să fie actuale. Textul reprodus, precum se va vedea, include şi tema generală a politicei devastatoare, ce apare de asemeni între motivele romanului de adolescenţă, Geniu Pustiu, al lui Eminescu. După ce salută cu emoţie România, ca pe o « ţară a libertăţii şi a iubirii», se entusiasmează de priveliştea Cişmegiului, înfăţişează în cuvinte vibrante figura Principelui Carol şi ironizează excesul modei la boerese, ce, la fel cu cameleonul, schimbă şi patru toalete pe zi, continuă: «încât pentru literatură, ea are aceeaşi soartă tristă aci, ca şi la noi. Politica, blăstemata de politică i-a ocupat locul. Puţini se ocupă cu literatura, pre când toţi şi toate politisează. Dela copil până la bătrânul de 80 de ani, dela cocoană până la bucătăreasă toţi şi toate fac politică, toate şi toţi sunt albi şi roşi. De altmintre aşa e la toate popoarele în epoca renaşterei. Un simptom trist e decadinţa junimei. E mic numărul acelor juni români cari ţin la viitorul şi fericirea României; puţini se ocupă de studii glorioase, cei mai mulţi sunt cosmopoliţi. Noi înainte de toate, trebue să fim Români, lăsăm cosmopolitismul pentru alte timpuri mai bune». Ms. Junii Corupţi se află în un singur ms.: 2250, 9v—llv (s-ms.-ul Hiena). Câteva versuri, cum se poate observa în subsol, sunt încercate în 2262, 4v. pe fila în care încearcă Amicului F. ceea ce precizează că amândouă poeziile, subdatate 1866, aparţin aceleeaşi epoci a Blajului şi că ele trebuesc studiate împreună. Pentru aceeaşi epocă şi Horia. (cf. Anexa II şi Note). 22 jp, pV — IIP: JUNII CORRUPŢI La voi descind acuma voi suflete-amăgite Şi ca să vă ard [fierea] o spirite-ameţite Blestemul îl invoc Blestemul misantropic cu vânătă lui ghiară 5 Ca să vă scriu pe frunte ca vita ce se ’nfiară Cu fierul ars în foc x) «... De atunci au studiat mulţi în Paris; mai mult la Bal-Mabille.. .» înseamnă în jurnalul său, cu data de 17/29 Martie 1872, Titu Maiorescu, raportând cuvintele lui Costaforu. Şi editorul, d-1 I. A. Rădulescu-Pogo-neanu, în notă: «E surprinzătoare coincidenţa acestor expresii şi aprecieri de aici... cu vestitul vers din scrisoarea m-a a lui Eminescu etc., etc. Poate e aici un ecou dela « Junimea», unde T. Maiorescu va fi relatat cuvintele lui Costaforu; sau poate expresia va fi fost curentă pe atunci în cercurile oamenilor politici conservatori şi Eminescu va fi reţinut-o din altă parte». (Titu Maiorescu, însemnări silnice, I, 1937, pag. 189). Textul de la etaj, din 1866 — din epoca debuturilor eminesciene — vorbeşte, aşa dar, de un mai vechiu stagiu al celebrei imagini. Şi capitolul trebue să fie unul din cele mai bogate. In sceneta Un^boer nou, a lui George Creţeanu (Revista Contimporană, I, 1873, pag. 44), se vorbeşte de Mabille, în prima parte, datată 1865 Sept. —« Flecărescu însă propuse cocoanei să culce copiii şi să meargă să vază Mabilul sau Closerie des lilas ...» se spune într’o povestire degajată şi nu lipsită de spirit, a aventurilor unei coane Chiriţa din Muntenia (I. C. F[un-descu], Fa Paris cu orice preţ, Calendarul Ghimpelui pe anul bisect 1868, Bucureşti, 1867). — «Ah frăţiorilor, ce juvaer de grădină-i Mabilu?! ce adunare elegantă întâlneşti în ea! ...» se extazia un an mai târziu Coana Chi-rita, întoarsă dela Paris, în canţoneta lui Alecsandri (cf. Radu Manoliu, Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Eminescu, Preocupări literare, I, 4, 1936, pag. 236 şi I. M. Raşcu, Eminescu şi Alecsandri, 1936, pag. 56 si nota). Iar « plodu’ cel de Guliţă», ajuns şi el la vârsta călătoriilor, se tânguia abia peste 3 ani într’o canţonetă de servilă inspiraţie - Alecsandri: «Ce să faci cu Parisul, fără spectacolele lui, fără supeurile splendide dela Caffe Riche, fără balurile dela Builier, Chateau de Roses, Mabille...» (Guliţă întors din Paris, Calendarul Daracului pe anul bisect 1872, Bucureşti, 1871). — Mabille şi cafenelele din Paris mai apare, la Eminescu, şi în ciorna unui răspuns ce dă unui articol de fond din « Neue Freie Presse», dela 2 Februarie [ ], consacrat României şi for- maţiunii intelighenţii noastre (ms. 2258,254 v.). 18* NOTE ŞI VARIANTE De şi ştiu c’a mea liră d’a surda o să bată In preajma minţii voastre de patimi îmbătată D’al patimilor dor io In preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi putredă de spasmuri şi arsă de beţie Şi seacă de amor O fiarbă-vă mânia în vinele stocite In ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite 15 De sânge putrezit Că ’n veci nu se va teme Profetul vre-o-dată De braţele, slăbite, puterea leşinată Al junelui cănit. Ce am d’alege oare în seaca-vă fiinţă 20 Ce foc făr’ a se stinge, ce drept fără să-mi minţă O oameni morţi de vii Să vă admir curagiul în vinure vărsate In sticle sfărâmate, hurii neruşinate Ce chiue ’n orgii? .. . 25 Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o Suflând din gură boala vieţei ce-aţi urmat-o Şi arşi pân’ în rerunchi Sau bestiilor cari pe as(t îl ţin în fiară Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară 30 Cum cădeţi în genunchi! . .. Sculaţi-vă! . . . căci anii trecutului se ’nşiră In şiruri triumfale, stindardul îl resfiră Căci Roma a ’nviat Din nou prin glorii calcă cu faţa-i înzeită 35 Cu faclele-i nestinse, puterea-i împietrită Poporul împărat. i. La voi descind acuma voi suflete-otrăvite; 3. Sarcas[mul] > Blestemul etc. 23. I. s. s. femei neruşinate. 2262, 4 v., In fila în care versifică poezia pentru Filimon Iha, izolat, pentru v. 7 şi 16, însemnarea De şi ştiu c’a mea liră Cântarea-mi = profetul In aceeaşi filă pentru Filimon Iha, cu acelaşi scris şi în acelaşi timp: 28—29. i° Ca bestiile care pe azi îl ţine ’n lanţuri Cum spargeţi la păhare, cum chicotiţi în danţuri 20 Şi bestiilor care pe azi îl ţine ’n fiară Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară Cum cădeţi în genunchi I .. . JUNII CORUPŢI *77 Sculaţi-vă! .. . arama de moarte purtătoare Cu glasul ei cel sumbru răcneşte la popoară Ca zimbrul speriat 40 Tot ce respiră-i liber, a tutulor e lumea Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume Ci-aevea s’a serbat. Incingeţi-vă spada la nunta cea de moarte Aci vă ducă pasul cum ştie să vă poarte 45 A ţopăi în joc Aci curgeţi în valuri de mii batalioane Cum în păduri aprinse mânat în uragane Diluviul de foc. Vedeţi cum urna creapă, cenuşa reînviă 50 Cum murmură trecutul cu glas de bătăliă Poporului Roman Cum umbrele se ’mbracă în zale ferecate Şi frunţile cărunte le nalţă de departe Un Cesar, un Traian. r,r. Cad putredele tronuri în marea de urgie Se sfarmă de-o-dată cu lanţul de sclaviă Şi sceptrele de fier In două părţi infernul portalele-şi deschide Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde 60 Tiranilor, ce pier! In darn răsună voacea-mi de eco repeţită Vă sgudue arama urechia amorţită Şi simţul leşinat Virtutea despletită şi Patria-ne zeiă 65 Nu pot ca să aprinză o singură schinteiă In sufletu ’ngheţat Şi singur stau şi caut ca uleul ce cată In inima junimei de viaţa-i disbrăcată Un stârv spre-a-1 sfâşia 70 Ca passerea de sboru-i din ceriuri dismeţită Ca muntele ce ?n frunte-i de nouri încreţită Un trăsnet ar purta. 37. S.-v.I ...Căci tromba de moarte purtătoare; 38. C. g. e. lugubru r. 1. p.; 39. C. leul speriat. 43 I.-v. s. la danţul cel de moarte; 44. Aci vă poarte vântul c.ş. s. v. p.; 46. Aci vă ’nvârtiţi roată în mii batalioane; 50. Cum glasul bătăli[ei] > Cum murmură etc. In dreapta strofei 49—J4: acoladă fi sensul întrebării. (In ajun de a trimite la Familia? JLa vreo lectură ulterioară?) 67. uleul > uleul: accentul fi precizarea hd e, după ce s’a ptd?licat în Familia, unde a apărut uleul (ceea ce era, grafic vorbind, cu putinţă) . NOTE ŞI VARIANTE 278 Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte Că ’n veci nu se îmbracă în veştede vestminte 75 Misteriul cel sânt Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie Ca cobea ce îngână un cânt de veselie Ca râsul la mormânt. 66. Decembr. Comentând conferinţa «Cine au fost Dacii?», pe care Hasdeu o ţinuse la Ateneul din Bucureşti şi care se publicase în "Familia, nr. 41, 42, 43 şi 44 dela sfârşitul anului 1868, Aron Densuşianu răspunde cu articolul: «Originea Doinei». In timp ce Hasdeu susţinea că doina este cuvânt litvan sau dacic, deoarece, după dânsul, «litvanii de astăzi simt identici cu Dacii din vechime sau adecă descendenţii acelora», Aron Densuşianu îl afla romanic, derivat din tulpina aceluiaş verb dolere > dorere, în forma iniţială dolina > doina. Urmează poezia lui Eminescu, după care: începutul novelei«Intrigă şi amor» de V. R. Buticescu. « Salonul» aduce o « Conversare cu cetitoarele», datată Bucureşti 11/23 Ianuarie 1869 şi trimeasă de M. Pompiliu. După ce deplânge căderea ministerului Brătianu-Golescu, se ocupă de Teatrul Naţional. Serile destinate reprezentaţiilor româneşti sunt Dumineca, Marţea şi Joia, celelalte rezervate operei italiene. In repertoriu sunt amintite: «Leul înamorat, Caterina Howard şi Ruy-Blas, drame traduse de eminentul şi neobositul artist D. Pascaly», vodeviluri naţionale de Alecsandri, etc. şi «Odaia Elisa», comedia lui Alexandrescu Urechia, care, jucată de«Pascaly şi onor. d-lui soţie, seceră aplauzele cele mai frenetice». Actorii teatrului: Millo, Pascaly, Dimitriad, artista Matilda Pascaly, apoi Maria Flectenmacher, Nini Valeri şi Frosa Sarandy, «cari toate trele au jucat şi roluri de juni». Ateneul care şi-a deschis seria conferinţelor pe 1868—1869 în 24 Noemvrie trecut (când «marele literat al României d-1 I. Heliade ceti un cânt din noua sa epopee: «Biblicele»), ţine Duminica şi Joia şedinţe, nu totdeauna frecventate, ceea ce se întâmplă şi teatrului român câteodată*). AMICULUI F. I. «Familia», V, 13, 30 Martie/11 Aprilie 1869 Cum s’a văzut din nota poeziei anterioare, Amicului F. I. aparţine, ca şi Junii Corupţi, aceluiaşi an 1866, petrecut la Blaj, până târziu toamna. începută chiar la Blaj, cum se poate vedea din ms. 2262, 4 v., a cărui ciornă cuprinde crâmpee din ambele poezii, Amicului F. I. închide nenumărate note autobiografice, evident nu toate descifrate. Fragmentul Târnava prinsă ’n galbene maluri, cu strofa bogată în ipoteze: Un an de lacrimi... şi tot s’a stins, fragment şters în momentul când transcria pentru Familia, stă la îndemână. Datele concepţiei lor, precum se poate vedea, sunt alăturate. Transcrisă în s-ms-ul Elena, în c.ca 1867, e dată tiparului ca şi Junii Corupţi, cu aproape doi ani în urmă. Amicul, căruia îi închină Eminescu stihurile acestea, cu puternic accent de anticipaţie, este, cum se poate vedea din dedicaţia întreagă de mai jos, Filimon Ilia. Despre el a dat câteva relaţii preţioase G. Bogdan-Duică. Student gimnazial în Blaj, solicită adunării generale a «Astrei» ce se ţinea în Haţeg, la 1864, un stipendiu pentru a se putea desăvârşi în arta stenografică, după ce transcrisese, stenografie, toată Istoria "Românilor de A. Tr. Laurian. Discutată în comitet, propunerea e admisă şi Filimon Ilie primeşte 50 fl. * 2). Şi tot despre el3) într’un 1) « Ei! Nu e lucru de mirare î Boerii noştri, oamenii noştri cei bogaţi sunt preocupaţi cu ospeţe strălucite, cu aventuri de ale carnavalului, cu baluri splendide şi cu alte întreprinderi vanitoase. Ce le pasă lor de teatrul român, de Atenee române I Teatrul român este pentru ei simpla comedie de prin piaţe, ei au văzut teatrele de prin Paris şi ar fi ruşine a se degrada până într’atâta, încât să asiste la reprezentaţiuni române». 2) Buletinul Mi hai Eminescu, V, 13, 1935, Cernăuţi, pag. 48;3) Ibid., IV, 11, 1933, pag. 30. AMICULUI F. I. 279 număr anterior, preciziuni culese din Blaj, din matricula liceului: «U chema Filemon Ilea; Hea nume de familie. In 1860/61 era orfan; tatăl său fusese economul (ţăranul) Iacob Hea din Ciugudel. El însuşi este înscris ca fiind din Gcău, din « scaunul» Aridului. In anul când l-a cunoscut Eminescu, 1866, Ilea era de 22 de ani şi elev în clasa VII. Din notele ce i le cunoaştem pe anii 1860/61—1866/67 teiese că F. Ilea a fost elev excelent». Relaţiuni, la cari vom alătura următoarele precizări. In rubrica «Bibliografie română» din Convorbiri Literare, VI, 10, 1 Ianuarie 1873, citim: «Filimon Ilie. Curs de drept civil. Broşura I, II, şi IU; a IV-a sub presă. Preţul 4 1. n. fiecare broşură. Bucureşti 1872». Iar 3 ani mai târziu, în secţiunea «Trei ani din literatura română sau Bibliografia română 1874—1876» din Columna lui Traian, VII, noua serie, tom. I, 1876, pag. 568, această notiţă: «Nr. 154. Filimon Elia: Curs de dreptul civil, predat la Vacuitatea din Bucureşti, volumul I, conţinând aplicaţiunea cărţii I şi II a Codicelui civil (broş. I—V), Buc., Imprim. Stat., 1874, în 8° mare, p. 1174. Broş. VI conţine cartea IU a «Cod. civ.», Buc., Imp. Stat., 1875, în 8°, p. 233. Biblioteca Academiei, pe lângă Cursul de drept civiL .. «stenografat» (voi. I, 1874 şi voi. II, 1877) mai posedă de Filimon Ilia; Repre^entaţiunea în materia succesorală, teză pentru licenţă, Buc., 1880, 114 pag. şi Curs de drept comercial (după Riviere şi Boerescu), [f. a.], XIV+ 544 pag. Ms. Poezia a fost încercată întâiu în 2262, 4 V., pe contrapagina filei în care e întâia formă a poeziei Horia (2262, 4) şi la un loc cu câteva versuri din Junii Corupţi. E, la dreptul vorbind, ciorna fragmentului Târnava prinsă ’n galbene maluri. Ciornele celorlalte strofe lipsesc. Singurul ms. complet e 2259, 7 V.—9 v., s-ms-ul Elena, transcris c.ca 1867. Se specifică, în mod expres, că variantele din 2262, 4 v. sunt numai cele indicate în subsolul versurilor respective. De aceea am indicat — cu: id. — şi versurile identice. Se specifică, deasemeni, că aranjamentul versurilor în strofă, aşa cum s’a generalizat în mai toate ediţiile, nu aparţine lui Eminescu, nici Familiei. De-aceea nu l-am adoptat. 22jp, yv.—9 v. AMICULUI FILIMON ILIA Visuri trecute, uscate flori, Ce-aţi fost viaţa vieţei mele, Când vă urmam [eu] căzânde stele Cum ochiul urmă un meteor 5 V’aţi dus cu ani-mi, ducu-vă dorul Precum cu toamna frunzele trec Buza ’mi-e rece, sufletu-mi sec Viaţa mea curge uitând isvorul Sunt* candelă ştersei d’argint icoane 30 Pe care ochi-mi abia o văd Ideal palid — gând de poet Stins de-ale patimelor orcane * 6 N.B. Schimbările, ce se observă între textul Familiei şi cel de aici, sunt operate, pare-se, în acelaş timp, în ajun de a trimite la revistă. In ultimul minut, pe unele le-a menţinut pe altele nu. Tot în acel moment a sacrificat şi strofele: Târnava... 6. Cum> Precum cu toamna frunzele trec; 8. V.m.c. pierzând isvorul. 11. Ideal palid—vis de poet. 9—12. Candela ştersei d’argint icoane A lui Apollon crezului meu Mă topesc tainic, însă mereu De ale patimelor orcane 2262, 4 v. 5—8. V’aţi dus cu ani-mi ducu-vă dorul Precum cu toamna frunzile trec {a) Buza mi-e rece, sufletu-mi sec (b) De visuri blânde nu e isvorul (a) Precum cu vara florile trec; (b) B.m.-e. r. s.-mi crunt* 28o NOTE ŞI VARIANTE Sau ca un nour gonit de vânt Alerg pe calea vieţei mele 15 O buhă care ţipând a gele Bântue urma unui mormânt Viaţa-mi se scurge ca şi murmura Ce-o sufr un crivăţ pintre pustii Mă usc ca crucea pusă ’n câmpii 20 Şi de blesteme mi-e neagră gura îmi târăsc soartea ca un vultur Ce îşi târăşte aripa frântă Viscolul iernei foame îmi cântă Moarte îmi râde tot de ’mpregiur. 25 Am uitat mamă, am uitat tată, Am uitat lege, am uitat tot Mintea mi-e seacă, gândul netot Pustiul arde ’n inima beată Numai prin caos tu îmi appari so Cum pintre valuri a navei vellă Cum pintre nouri galbena stelă Pin moartea noapte cum un fanar. Te văz adessea frunte senină Ca şi gândirea lui Dumnezeu 35 Sufletu-ţi arde ’n sufletul mieu C’o flammă dulce, tainică, lină. Gândind la tine nu voiu să mor îmi blastăm însu-şi eu mântuirea Orb nebun care blastămă firea 40 Ce-ar vrea din frunte-i să sting’ un nor. Târnava prinsă ’n galbine maluri Murmura ’n aburi gândirea sa Pe când primblarea ni rătăciâ Visări, speranţe pe frunţi de valuri. 24. M.î. zice tot de ’mpregiur; 28. Pustiu-mi bate inima beată; 32. Prin moartea nopţii cum un fanar Versurile 41—60 barate — de bună seamă, când va fi trimis la Familia. Specificăm: forma din ms, epeste tot: Tema va 42. Şoptia prin unde gândirea sa; înlocuirea după modelul timpului, însemnată deasupra: (: murmura ’n:). 2262, 4 v. 30. C.p.v. a navei vela; 31. Id.; 32. Prin 41—44. i° Temava prinsă ’n galbine maluri Ducea pe unda-i visări şi dor Când noaptea ambii rătăcitori^) Comparam apa cu-a lumii valuri moartea nopţii cum e-un fanar. 20 Temava prinsă ’n galbine maluri Şoptia prin unde gândirea sa, Pe când primblarea ne rătăcia (b) Visări, speranţe pe frunţi de valuri (c) (a) C.n. paşii > C.n. ambii r. (b) privirea > primblarea (c) V.s. p’a apei’valu^ AMICULUI F. I. 2&B 45 Ţii minte, oare, când te ’ntrebaiu Ce este omul? ce-i omenirea Ce-i adevărul? Dumnezeirea? Şi tu la nouri îmi arătai. Dar credeam ambii în adevăr 50 Sorbiam din aer ca din Dreptate Priviam în soare ca ’n libertate A fi credeam că-i un drept de fier. Un an de lacrimi ... şi tot s’a stins Nu trec la oameni ast-fel de glume 55 Visuri sunt visuri, lumea e lume Şi cu ea cată să te deprinzi. Dar tot, amice, nu voiu uita Acele doruri tainice, sfinte . . . Farmecul vieţei, îl ţii tu minte? 60 Cum şoptia dulce, de şi minţiâ. 45. Ţii minte oare când te ’ntrebam 47. In dreptul versului, marginal: Orice definiţiune ţi-aş da trece ca* nourii în nestabilitatea idee-adevăr. 2262,4 v, 45. te ,ntrebam>te ’ntrebaiu; 46. Ce este omul? Ce-i adevărul > C.e.o.? Ce-i omenirea?; 47. id. 48. Şi tu la lună îmi arătai > Ş.t.l. nouri î.a. Ca fi ’n cbpia ultimă din 22fi aici, în legătură cu întrebările v. 47, redactat în josul paginei, acest pasagiur întâi în versuri, fără a putea precisa, dacă strofa e ulterioară textului în proză, defi s’ar părea: Minciună sfântă e adevărul Mâne va râde lumea de el Şi ca într’însul să nu mă ’nşel Vă las pământul. Al meu e cerul (a) (a) V.l.p. Destul mi-e ceruL apoi în pro^ă: Ce-i adevărul? Stafia (b) mincinosului eri în lumina sburândului azi. (Ieri a aruncat cu pietre ’n el ca ’ntr’un nebun), eri l-a răstignit pe cruce ca p’un criminal... mâine vor arunca cu pietre ’n el ca ’ntr’un nebun... Ca să nu mă ’nşele şi pe mine acest criminal nebun îi dăruesc (c) pământul. .. Eu . .. mă mulţumesc cu cerul (r). (b) Icoana (c) (c) pământul... Mie ... (mi-ajunge) cerul mi-e destul. In ţipătul copilului tău el strigă: sunt In gemetul unui murind el strigă: sunt Ecoul Carpaţilor [acelaf motiv fi9n 22/4,18, printre crâmpeie de Mortua est, Mira, Ondina: Ce este adevărul? Stafia nebunului, vrăjitorului, omorîtului eri în lumina sburătorului azi. Ce este Dumnezeu? etc. restul diferă\. 49. Noi credeam ambii în viitor > Dar credeam ambii în adevăr; 50. Id.; 51. Id.; 52. «A fi» credeam că-i un scut de fier > A.f.c.c-i u. drept d.f.; 53. Dar le-a stins toate anii de jale > Un an de jale ... le-a stins pe toate > Un an de jale ... şi s’a stins toate; 54. Id.; 55. Id.; 56. Şi cu ea m’am deprins > ŞL cu ea cată să te deprinzi; 57. Dar tot amice nu pot să uit > D.t.a. nu voiu uita; 58. Acele gânduri t.s. > A. visuri t. s.; 59. Acele visuri le ţii tu minte > A. gânduri l.ţ.t.m. > A vieţii vrajă o ţii tu minte > A.v. farmec îl ţii tu minte > Farmecul v.î.ţ.t.m.; 60. Care din zile ore făcea > Ce şoptia dulce dar ne minţia > Cum ş.d. deşi* m. > Ni... dar ni... [sub forma anterioară', deci: Ni şoptia dulce dar ni minţia]; 63. Şi dacă: pentru sufletul meu; 64. Nu-i loc aicia ci numa ’n [stelle]. N.B. Pe aceeafi filă, acelafi scris, înghesuit între strofe ultime: Nebunul de amor Şincai Horia Ovid fi pe pag. 4: ciornă pentru Horia (cf. Anexe finale—Note). -282 NOTE ŞI VARIANTE Dar simt că gândul zilelor melle Se stinse ’n mintea lui Dumnezeu Şi ştiu că pentru sufletul meu Nu-i loc aicia, ci numa ’n stelle. '65 Voiu când mi-or duce angelii săi Pallida-mi umbră în albul munte Să-mi pui cununa pe moarta-mi frunte Şi să-mi pui lira de căpătâiu. 66. Noemb. * * * «Unele sminte şi datine rele ale femeilor» e titlul articolului cu tendinţe educative, pe care-l începe At. Marienescu, şi în care vorbeşte de gelozia cea mare a femeilor, de aspiraţiile lor sociale (emanciparea femeilor, agitată în America şi Europa, se gândea să le introducă în vieaţa publică, «chiar şi până în Parlament»), de tendinţa femeilor de a vorbi «prea mult şi despre multe » etc. Autorul îşi aruncă ochii şi ’n gospodăria femeilor, brodează pe tema cusutului şi formulează rezerve exprese referitoare la «masa de scris şi cu cărţi» a femeilor: «Femeilor prea puţin li place să citească câte ceva, şi cu atât mai puţin a scrie când şi când, deşi au timp. Unele numai pentru afectaţiune citesc, din modă, pentru că au auzit, că prin cetire se cultivează omul; dar li place să citească numai novele şi romanuri cât mai picante, şi nu ceva mai serios, p. e. istorie, călătorie, despre ţări şi popoare, nici articuli de cunoştinţă, ci varietăţi, faime, anecdote, s.c.l. Li place fantasia şi invenţiunea, iară nu ceva serios, pentrucă părinţii nu le-au crescut în realitate, ci în idei. Apoi unele şi când citesc, se pun cu cartea la fereastră, sau să le vadă oamenii, sau să vadă ele oamenii cari trec pe la fereastră şi să aibă ocaziune a întâlni ochi cu ochi. Pentru de a câştiga cultura, trebue inimă liniştită, şi minte nepreocupată, căci din cetirea la fereastră nu cred să rămână ceva pentru inimă şi minte». După poezia lui Eminescu: sfârşitul nuvelei «Un vis», de Ioan Şepeţianu, un episod din Munţii Apuseni, dela 1848, de care e bine să ne amintim cu prilejul lui Geniu Pus fiu; urmarea unui reportaj în « Ţara Oaşului» de Ioan Buşiţă şi la « Salon», drept« Conversare cu cetitoarele», o corespondenţă din Paris 2 Aprilie 1869, semnată M. Strajanu. Pasajul referitor la Adelina Patti se cuvine reprodus pentru caracterul lui sincronic. In vremea în care Eminescu avea să elogieze pe Carlotta Patti, sora Adelinei, în turneu la Bucureşti (pentru amănunte, în această ediţie, Anexe şi Note), Parisul sărbătorea pe creatoarea «Traviatei»: «Noutăţii Cea mai interesantă noutate pentru Parisiani în zilele acestea a fost reîntoarcerea celebrei cantatrice Patti. Miercuri seara a jucat în «Traviata». Diva marquisă fu chemată de 5* 1) ori pe scenă între aplause după finirea primului act. Când a jucat pentru întâia oară fu chemată pe scenă de 30 ori; astfel Francesii urcă entusiasmul pentru tot ce e frumos până la frenezie. Patti are acum 25 de ani; şi e de o frumuseţă rară. Cum spun admiratorii săi, voacea sa nu mai e aceea a unei copile de 16 ani; dar dacă poate e mai puţin cristalină, e mai expresivă, mai călduroasă şi mai mişcătoare. Voacea ca şi cântătoarea a devenit femee». Ilustraţia aduce o magnifică vedere a străzii Newsky din St. Petersburg, în timp de iarnă, iar cronica vorbeşte în două rânduri de Andrei Mureşanu şi de monumentul ce i se proiectase. întâia oară, în legătură cu un articol din Transilvania, care socoteşte că zelul admiratorilor lui Mureşanu ar fi scăzut în urma « criticelor apărute mai an într’un ziar oarecare» (e vorba de Convorbiri Uterare şi de Maiorescu): «Motivul acesta e mult mai naiv, zice pe bună dreptate redactorul, decât să insistăm măcar un moment asupra lui, refrângându-1 prin cuvinte serioase. Oamenii atât de minoreni în estetică, încât nu admit nicio critică, nu sunt la înălţimea poeziilor lui Andrei Mureşanu. Dacă despre poeţii cei mari nu s’ar fi scris critice, estetica n’ar fi ajuns la acel grad al perfecţiunii, la care se află astăzi — căci toată lumea literară ştie, cumcă chiar despre creaţiunile cele mai gigantice se pot face criticele cele mai instructive. Criticele, fie cât de aspre, revarsă numai lumină şi niciodată nu detrag din meritele talentelor mari. Poeţii adevăraţi vor rămânea mari». 61. Dar dacă gândul zilelor melle; 63. Şi dacă pentru sufletul meu. l) Eroare de tipar, pentru: 50 ori. («. n.) LA MOARTEA PRINCIPELUI ŞTIRBEY 283 A doua oară cu prilejul informaţiilor ce se spicuiesc din Foaia Societăţii din Bucovina şi a sumelor ce s’au strâns pentru Fundaţiunea Pumnuleană. La epoca aceasta: 3096 fL 16 cr. şi 170fL în obligaţiuni. Căci, după cum remarcă redactorul, în vreme ce fraţii din patria lui Ştefan cel Mare, nu numai proiectează, dar au şi patriotismul de a realiza proectele lor, dincoace, pentru monumentele lui Andrei Mureşianu şi Bamuţiu nu s’a adunat mai nimic; «Fraţilor, timpul pretinde dela noi mai mult sacrificiu, căci vaza naţiunii nu se înalţă numai prin—toasturi!». LA MOARTEA PRINCIPELUI ŞTIRBEY Românul, cu data din 6 Aprilie 1869, publica anunţul mortuar pentru Barbu Dimitrie Ştirbei («una din -capacităţile României») repauzat la vila sa dela Nizza, la 1 (13) Aprilie 1869. Pentru aceeaşi zi de Duminică 6 Aprilie, era hotărît un serviciu de pomenire la Sf. Mitropolie. Poezia lui Eminescu se situează, cronologiceşte, în jurul acestei date şi face parte din acele versuri de circumstanţă, pentru care a arătat, pare-se, o deosebită predilecţie la epoca aceea. Cu o lună înainte lucrase oda La o artistă, netipărită, (deşi nu ne-ar mira să apară într’o bună zi pe vreo foaie volantă) închinată Carlottei Patti, iar înspre toamna aceluiaşi an 1869, va versifica pentru căsătoria Domnitorului Carol cu Elisabeta de Wied x). Dimpreună cu alte două, una a lui Basiliu Demetrescu (viitorul său coleg dela Viena, cunoscut în urmă sub numele V. D. Păun 1 2), fost profesor al principelui moştenitor Ferdinand) şi alta a lui Ioniţă Bădescu, poeziile celor trei membri ai societăţii literare « Orientul», apar într’o foaie volantă îndoliată, neiscălite de tipar dar cu numele autorilor, caligrafiate, mai târziu (poate la Viena, poate după) de către Eminescu. Pe prima filă tidul general: La moartea Principelui Ştirbei şi pe aceeaşi filă poezia lui Eminescu, marcată I. Pe fila 2 poezia II a lui Basiliu Demetrescu iar pe filele 3—4 poezia IU a lui Ioniţă Bădescu. La finele poeziei lui Bădescu, o vignetă reprezentând un cenotaf, deasupra lui o urnă acoperită cu crep şi totul adumbrit de o salcie plângătoare. In dreapta ceno-tafului o mică cruce. Motivul, cu mici variaţiuni, apare de altminteri în majoritatea anunţurilor mortuare, de care se găsesc nenumărate între foile volante, ale epocii, aflătoare la Academia Română. Sub vignetă: Noua Tipografiă a Laboratorlioru (sic) Români, strada Modei Nr. 3. Personalitatea lui Barbu Dimitrie Ştirbei şi opera lui gospodărească erau prea vii în memoria contemporanilor, pentru ca moartea lui să nu mişte inimile unor adolescenţi, ce vibrau de toate evenimentele istorice, indiferent că vor fi fost şi recompensaţi pentru întreitul lor omagiu. « Faptele lui, fericite sau greşite, pornite însă totdeauna dintr’un gând prielnic ţării şi săvârşite totdeauna cu un braţ, harnic»3) îi creaseră un prestigiu, pe care exilul său afară din ţară, nu-1 scăzuse întru nimic. Memoriile sale din 1855 şi 1856, în care pleda pentru unirea principatelor, sub un singur cap, chiar de-ar fi fost să fie acela din familiile princiare străine 4) şi mai ales adeziunea lui pentru 1) Sub toate raporturile, Poveste e încă una din lucrările de circumstanţă ale lui Eminescu şi nu una de epocă berlineză, cum notează d-1 G. Călinescu, Opera lui Mi hai Lminescu, III, 1935, pag. 33. Caracterele grafice, proprii vremii şi mai ales compoziţia însăşi, cu accentul ei de improvizaţie — când Berlinul e epocă de maturitate — o clasează şi deschide, interpretării, alte perspective. 2) Cf. G. Bogdan-Duică, Multe si mărunte despre M. Lminescu. Un amic al poetului, în Omagiu lui I. Bianu, 1927, pag. 45 sqq. 3) N. Iorga, Viaţa fi domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, 1849—1856, II, Analele Academiei Române, Mem. S. Ist., XXVIII, 1906; pag. 86. 4) Se cuvin reamintite pentru viziunea, şi profetică şi realistă, aceste rânduri din memoriul dela 1856, în care vorbea şi de neutralizarea principatelor, barieră între Ruşi şi Turci: «Paza gurilor Dunărei şi a cursului ei pe o întindere de peste 250 de leghe, dela Orşova la Sulina, ar fi astfel încredinţată unui Stat, nu numai neutru, •dar şi interesat să mănţie intrarea liberă şi deschisă pentru Europa întreagă. Aceste principate unite, cu totul omogene prin origine, limbă, legislaţie, moravuri, datine şi religie, dăruite apoi cu toate darurile naturii şi ocupând o situaţiune din cele mai potrivite, cuprind acum, după toate nenorocirile şi schimbările lor de soartă, o poporaţie de aproape 5.000.000 de locuitori, care s’ar îndoi de sigur în jumătate de veac, dacă o administraţie luminată şi neatâmată ar desvolta toţi germenii de prosperitate ce cuprind ele». (N. Iorga, ibid., II, An. Ac. Rom. Mem. S. Ist. XXVIII, pag. 76). 284 NOTE ŞI VARIANTE noua domnie a lui Vodă Carol, recomandările ce făcea fiului său *) şi vizita în ţară, la puţină vreme după înscăunarea nouei domnii, erau tot atâtea fapte menite să-i sporească prestigiul. Bolintineanu însuşi, dintre cei ce-nu-i fuseseră favorabili, saluta * 2) în accente, ce tot mai păstrează un iz contemporan (oricât de prozaice şi lipsite de fantezie ar fi stihurile), vizita lui Ştirbei, în 1866: Te-ai întors în ţară după nouă ani Să mai vezi nepoţii marilor Romani, Să cunoşti progresul care ei făcură In arţi, în ştiinţe, în literatură Auzii eu însă că abia în ţară Şi îţi faci pachetul să pleci iar afară. Asta dovedeşte că ce ai văzut In această ţară, prea mult ţi-a plăcut Şi te duci din ţară cu mare grăbire Ca să nu te ’nnece multa fericire! Este desbinarea, fiică de durere Ce-a născut-o ’n ţară pofta de putere. Zece mii miniştri, cincizeci domni stârpiţi Zece mii de elice, cincizeci de partide, Care mai de care devenind stupide. De gospodăria lui Ştirbei, cum era şi firesc, Eminescu îşi va aminti în cursul activităţii lui ziaristice. Aşa,, de pildă, în al treilea articol din ciclul de «Icoane vechi şi icoane nouă» din Timpul dela 1877, aceste rân- duri de contrast: « Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru ni china* In veacul trecut a fost în ţara franţuzească tărăboiu mare, pentrucă Statul încăpuse prin risipa curţii crăeşti într’atâtea datorii, încât se introdusese monopol până şi pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuţitul1 la os prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât să dai cu parul şi, sau să scapi, sau să mori, decât să duci aşa viaţă. La noi, Vodă-Ştirbei pleacă din domnie lăsând 16 milioane în visteria ţării şi trei milioane în cutiile satelor. Nu se potriveşte»3). Ms. Imediat după foaia volantă amintită, ce ocupă filele 247—248 din ms. 2259, urmează ciorna poeziei, la fila 249. De un caracter tipic-brouillonar, ea păstrează urmele lucrului improvizat şi urgent. Importanţa ei, cum se poate vedea din mulţimea variantelor ca şi simultane, nu va scăpa nimănui: 22J9, *49 moartea principelui ştirbey Turnurile mişcă ?n doliu a lor inimi de aramă Şi un înger cu-aripi negre cu diademă de spin Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, [lumea] chiamă Precum mişcă vântu ?n cântec faţa mărei de senin *) «Trebue deci ca toţi oamenii cari îşi simt ceva valoare să se alipească de guvernul principelui Carol, c& de singura scândură de scăpare, şi să-l servească cu devotament şi cu toată credinţa în viitor» (/ T. bat în doliu a lor inimi de aramă > T. plâng în doliu cu-a lor inimi de aramă > T. mişcă ’n doliu etc. 2—3. Şi biserica cernită sună lin, sună amar (a) Şi gândirea-i plângătoare lumea strânge, lumea chiamă (a) Şi biserica cernită plânge > Ş.b.c. sună etc. 2. Peste lume trece-un geniu cu-aripi negre > Şi un înger cu-aripi negre cu diademă de spini. [întâi spini, apor spinii (cu ti) // ’n foaia volantă: spini]; 3. Cu cântarea-i plângătoare lumea turbură şi chiamă > C.c.-i p.l. strânge > C.c.-i p.l. mişcă etc.; 4. Precum turbură suflare[a]* faţa mărei de senin > P. turbură mişcarea f.m.d.s. > P. turbură al emei cântec marea de senin > P. mişcă vântu ’n etc. [Ordinea acestor variante: nu tocmai sigură]; LA MOARTEA PRINCIPELUI ŞTIRBEY 285 5 Şi cu ochiul plin de lacrimi Naţiunea cea română Care are ’n mii de inimi sufletul ei tremurând Vede cum pin nori se stinge stea cu flacără divină Şi aude ’n ceriu un tunet şi un gemet pe pământ. A ’ntristărei neagră-aripă peste lume se întinde 10 Totul tace — căci durerea este mută ca un gând Lumea azi nimic nu vede, ochiul nimic nu cuprinde De cât cursu-acelui astru, ce se sparge pe-un mormânt. Cine-i aquila ce cade? cine-i stânca ce se sfarmă? Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? 15 Cine-i tunetul ce moare împlând lumea de alarmă? Este Domnul României Barbu-Dimitrie-Stirbey. Pe bună dreptate, cititorul vrea să cunoască şi pe tovarăşii de foaie volantă ai lui Eminescu. Superfluu, fără doar şi poate, examenul n’ar fi mai puţin interesant, aplicat la una din piesele improvizate, cum e aceasta de faţă. El ar dovedi nu atât distanţa dintre poezii, cât diferenţa dintre un poet şi doi versificatori. Din cele 6 strofe ale •lui Basiliu Demetrescu aceste stihuri spicuite: Bătrână Româniă, coroana frunţii tale Azi pierde cel mai falnic şi cel mai scump rubin Bătrâni, femei, junime, a ţărei avenire Scăldaţi cu lacrimi caste rămasu-i pe pământ Din cele 10 strofe ale totdeauna prolixului şi bombasticului Ioniţă Bădescu, aceste eşantioane, al căror efect mu va fi fost, de bună seamă, superficial: .. .O crudă, crudă moarte de ce rumpi fără veste Stejarii şi paltinii în orbu-ţi seceriş? ... Români din toată lumea, veniţi dar mic şi mare Să ’ncungiurăm cadavrul acelui ce jelim... Sau nu e just, nu trebui, ca ţara ast’ amată Să ’nfigă ’n al său suflet — şi ’n istoria sa Să ’nsemne suvenir ea aceluia ce-odată Al ţării dulce nume în inimă-1 purta?!... Stihuri, precum se vede, întru totul convenţionale şi chiar mai prejos de cele ce salutau, cu două zeci de :flni înainte, înscăunarea lui Vodă Ştirbei, în 1849: « iar poeziile le fac al de Gr. Pashal şi Toma Sergescu, «dintre cari unul cânta astfel în cinstea stăpânului: 5. Şi cu ochiul plin de lacrimi Naţiunea cea bătrână; 6. Care mişcă ’n mii de inimi a vieţii sale cânt > C.m’n. m.d.i.a.v.s. gând > C.m.’n.m.d.i.a.v.s. cânt > Care are > Care mână ’n > C. are ’n mii de inimi etc.; 7. Vede «cum pin cer se stinge stea cu flacără divină; 8. Şi aude ’n ceriu un cântec şi un gemet pe pământ; 9. A durerei neagră mantă peste lume se întinde; 10. Totul tace — totul geme căci tăcerea e gând > T. tace — căci ■durerea etc.; 13. Cine-i leul care moare, cine-i stânca ce se sfarmă? 286 NOTE ŞI VARIANTE Belă e ziua Mării Voastre! La Capitoliu toţi s’au oprit E manifică asta zi sacră; Junimea toată şi copii mii Iau p’a lor mume, vin să vă facă Cununi de dafini şi urări viii J) VENERE ŞI MADONA «Convorbiri Literare», IV, 4, 15 Aprilie 1870 Scrisă cu cel puţin un an înainte, poezia, cu care Eminescu irumpe în lirica anului 1870 * 2), şi care-i deschide colaborarea la Convorbiri, e trimeasă din Viena, unde poetul se afla din toamna anului 1869. Expediată, după-amintirile lui Iacob Negruzzi, pe la sfârşitul lui Februarie sau începutul lui Martie, poezia formează obiectul de discuţie şi raliază entusiasmul tuturor junimiştilor, aşa cum se poate vedea din extrasul de mai jos. In nr. de 1 Aprilie 1870, al Convorbirilor se putea citi următorul răspuns, la Corespondenţă: « D-lui Y. Z. Pre bine. Se va publica cât mai curând». Şi în numărul ce urmează, dela 15 Aprilie, Venere // Madonă apare pe verso filei în care Alecsandri publica Bărăganul. întâlnirea celor doi poeţi, în cuprinsul aceleiaşi file, n’a scăpat mai mult de unuia dintre comentatori. ■ Textul ce reproducem din Iacob Negruzzi, scris după săvârşirea din vieaţă a poetului, a dat naştere la câteva nedumeriri. Ovid Densuşianu, în deosebi 3), nu înţelegea cum de nu se auzise până la acea dată de Eminescu,. când el scrisese încă din 1866 la Familia, din care, adăugăm noi, Maiorescu citase în studiile sale polemice. Dar indiferent de obiecţii şi nedumeriri, pasajul e cu mult prea expresiv iar caracterul lui documentar, prin bogăţia informaţiilor şi prin căldura impresiilor trăite, mult prea preţios, ca să nu-1 transcriem: «Pe la sfârşitul lunei Fevruarie sau începutul lunei Martie 1870, mă întorceam într’o seară acasă dela-o adunare. Plecasem mai de vreme decât se obişnueşte, căci scriind pe atunci idila «Miron şi Florica» eram toată vremea preocupat de poema mea. Ajunsesem la cântul din urmă, şi cugetam pe care din sfârşiturile ce mi se înfăţişau în închipuire era mai bine să aleg. Acasă mă pusei la gura sobei şi lăsam să-mi treacă dinaintea ochilor, deosebite imagini din idila mea — petrecere ce are un farmec nespus^ pentru oricare autor. — Aruncând ochii din întâmplare asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare ne-deschisă pe care nu o băgasem în samă. Era adresată «Redactorului Convorbirilor Literare» şi scrisa cu litere mici şi fine ca de o mână de femee. Mi-am zis că trebue să fie dela una din numeroasele-poete tinere din provincie, care voiau să li se tipărească versurile în revista noastră. Deschizând plicul găsii o scrisoare împreună cu o poezie intitulată «Venere şi Madona», amândouă iscălite M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenţa a fi real, ci îmi păru împrumutat de vreun autor sfiicios ce nu vrea să se dea pe faţă. Deprins cu pacheturi întregi de versuri şi proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferenţă poesia «Venere şi Madona» dar dela a treia strofă care începea cu versurile: Rafael perdut în visuri ca ’ntr’o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze şi d’eteme primăveri... *) N. Iorga, op. cit., pag. 9. 2) Vorbind de poeziile lui D. Petrino, d-1 N. Iorga scria încă de acum patru decenii şi mai bine: «Toţi-imitaseră pe Bolintineanu; cei ce aveau scânteia dumnezeiască într’înşii l-au repudiat însă îndată. Eminescu a rupt lanţurile, subit aproape, în 1870, prin Venere fi Madonă. Petrino şi-a dat măsura perzistând pe calea înflorită şi uşoară a banalului» (Adevărul ilustrat, Vili, 2192, 8 Maiu 1895). 3) «Deşi lucrurile se petreceau la 1870, când Eminescu semna Eminovici (sic), totuşi nu poate să fie o explicaţie, pentrucă Eminescu publica de patru ani poesii în Familia, acele încercări din cari vom căuta să relevăm câteva şi care sînt date în urmă şi în ediţia pe care a alcătuit-o d-1 Ibrăileanu». (Ovid Densuşianu: Evoluţia estetică a limbei române, 1931—1932, curs dactilografiat, pag. 44). VENERE ŞI MADONĂ 287 interesul mi se deştepta şi merse crescând până la sfârşit. Foarte impresionat am cetit poesia de mai* multe ori în şir, iar a doua zi des de dimineaţă m’am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mână. «In sfârşit am dat de un poet», i-am strigăt intrând îrr odae şi arătându-i hârtia. «Ai primit ceva bun? răspunse Maiorescu, să vedem!». El luă poesia şi o ceti, apoi o ceti şi a doua oară şi zise: «Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu?» — «Nu ştiu, poesia e trimisă din Viena». «Foarte interesant, zise încă odată Maiorescu, lasă manuscriptul la mine». Peste câteva zile, fiind adunarea Junimii, şi Maiorescu cetindu-ne versurile « Venere şi Madona», toţi şi mai ales Pogor au fost încântaţi de acest poet necunoscut» 1). îmi pare foarte rău că pintre hârtiile mele n’am mai putut găsi scrisoarea lui Eminescu care a întovărăşit poesia «Venere şi Madona», căci era tot atât de originală şi de interesantă ca şi poesia însăşi. Eu i-am răspuns felicitându-1 de succesul ce avusese versurile sale în Junimea, i-am expus părerile societăţii, observaţiile critice ce se făcuse, l-am îndemnat să cultive talentul său şi am sfârşit cerându-i amănunte despre vieaţa şi ocupaţiile sale din Viena. La toate aceste Eminescu nici mi-a răspuns, dar peste-câtva timp îmi trimise o a doua poesie intitulată «Epigonii»...» 2). Ms. Prima versiune din Venere şi Madonă se află în ms. 2255, 124 V.—125 V. Simt jumătăţile aceleiaşi coaie, (pe care au fost scrise 9 strofe dela început, barate după transcrierea lor în ms. 2259, 38—38 v.), pe care le foloseşte, dimpreună cu diferite specii de hârtie şi pe verso cărora scrie lunga nuvelă de 74 pagini, Avatarii faraonului Tlâ (cu titlul d-lui G. Călinescu), al căreia unul din episoade este Ce^ara. Strofa 10 se află în capul unei coaie din acelaşi ms. 2255, 5G, pe care e copiat Geniu Pustiu şi prezenţa ei în corpul romanului, a putut fi interpretată ca o intercalare, voită. « Strofa X-a din Veneră şi Madonă apare de asemenea în prima formă a încercării de roman, cu rostul de a vădi starea sufletească a lui Toma Nour». (D. Mu-răraşu, Introducere la Scrieri literare, « Scrisul Românesc», 1939, pag. XLIX) 3). Apropieri de acelaşi fel şi la G. Călinescu, în nota respectivă a ediţiei poeziilor lui Eminescu, « Naţionala-Ciomei», 1939. Coincidenţa nu e deajuns de convingătoare, oricât sistemul intercalării poeziilor în lucrări de proză sau al schimbului de motive, dintre proză şi poezie, e frecvent. In realitate: coala în capul căreia se află strofa 10-a din V. şi M. (barată şi ea ca şi celelalte 9), a fost utilizată, aici, pentru transcrierea romanului Geniu Pustiu, aşa cum cealaltă coală, prefăcută în jumătăţi, a folosit-o pentru Avatarii faronului Tlâ. De altminteri, Ion Scurtu văzuse lucrurile lămurit, când în nota respectivă a romanului Geniu Pustiu, editat de dânsul în 1904, scria: «Aici se întrerupe brusc manuscrisul şi nici una din filele ce se mai găsesc risipite prin hârtiile lui Eminescu, cu privire la roman, nu ne lămuresc asupra celor ce aveau să urmeze. Dar acţiunea însăşi nu suferă de loc prin întreruperea acestei desfăşurări de visuri fantastice». Prezenţa strofei acesteia, în acel loc, servea lui Ion Scurtu să se întărească în convingerea că datarea romanului se situiază prin 1871—1872. De fapt: aceste file, 56, 124 v., 125 v. (din 2255) sunt anterioare datei de 1869. Cu cât anume, mai greu de precizat. Iar romanul ne duce, prin scris şi material, cel puţin la această dată, dacă nu chiar în 1868. Intâile scrisori» din Viena, către Iacob Negruzzi, vorbesc de romanul acesta ca de o lucrare înaintată. L 22JJ, I24 V.—I2JV. Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este Lume ce gândia în basme şi vorbia în poesii O te văd, te-aud, te cuget — o ’nvechită, dulce veste Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. 5 Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce schîntee Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet Tu n’ai fost în lumea vechiă zeitate — ci femee Chiar femeea ce şi astăzi mândră ?n lume o revăd *) Fără să putem preciza dacă ne aflăm în faţa încă unei nedumeriri, iată dintr’o scrisoare, din 22 Mai/2 Iunie 1870, a lui Iacob Negruzzi către A. D. Xenopol, câteva rânduri: « A propos, cum ţi-a plăcut poesia « Venera şi Madona»? In Junimea a fost peste măsură înălţată. Nime din noi însă nu cunoaşte pe d. Eminescu». (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, HI, pag. 412). 2) Iacob Negruzzi, A.mintiri din «Junimea», ed. «Viaţa Românească» [1921], pag. 260. 3) E de fapt, reluarea unei observaţii mai vechi: « Un amănunt de mare însemnătate scapă d-lui Botez. O strofă întreagă, a zecea, fusese înglobată de Eminescu, în corpul romanului Geniu Pustiu (ms. 2255, f. 56) cu menirea, în prima intenţie a autorului, de-a caracteriza starea sufletească a eroului său. Intr’o ediţie definitivă trebue stabilit raportul între diferitele opere ale autorului». (D. Murăraşu, O ediţie « definitivă» a lui Eminescu în anul 1933^ 1934)- *88 NOTE ŞI VARIANTE Rafael pierdut în visuri, în gândirea-i înstelată io Te-a văzut în vieaţa-i dulce ca şi lumea unei seri Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini înbălsămate Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer. Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezee Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin 15 Faţa pală ?n raze blonde, chip de înger. . . dar femee Căci femeea-i prototypul tru-a genesei plan divin. Ast-fel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poesie Te-am văzut femee stearpă, fără suflet, fără foc Şi-am făcut din tine-un înger blând ca ziua de magiă 20 Când în vieaţa pustiită râde-o rază de noroc Am văzut faţa ta pală de-o venerică beţie Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat Şi-am svârlit asupră-ţi crudo vălul alb de poesiă Şi paloarei tale raza innocenţei eu i-am dat 25 Ţi-am dat pallidele raze ce ’ncunună cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui un înger, dintr’un chicot simfonie Din ochirile-ţi murdare ochiu-Aurorei matinal. Dar azi vălul cade crudo, sguduit de vieaţa rece 30 Fruntea mea este trezită de a buzei tale ’ngheţ Priivesc la tine demon şi amoru-mi stins şi rece Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ. 16. Căci femeea-i prototypul tru-a genesei plan divin. Fără a ne gândi să propunem un model, mai ales când e vorba de un atât de adânc cunoscător al limbii, ba chiar al particularităţilor ei rarissime, cât mai cu seamă pentru a înlesni înţelegerea acestei forme, bizară la prima vedere, desprindem două strofe dintr’o poema despre care refera Ovid Densuşianu: Cântarea despre începutul 'Românilor de Ioan Teodorovici, Revista critică-literară, II, 2, 1894, pag. 81—84. Versurile, vreo 80, au apărut într’o broşură de câteva pagini, tipărită la Buda, 1813. Exemplarul recensat de Densuşianu, din Biblioteca Regală din Berlin, era legat la un loc cu scrisoarea lui Şincai către Lipsky. Ioan Teodorovici a fost unul din colaboratorii dicţionarului de Buda. Transcriem, minus ortografia autorului, strofa I-a: Rar amu este, tru Europa toată Vre una ghintă, care şi să zică Că-i de soiu mare şi strălucit foarte Cum sînt Românii şi una din strofele, ce desvoltă tema acelei frecvente « fortuna labilis», pe care am putea-o adăoga studiului d-lui Ramiro Ortiz: Ma unde-s Grecii, cari era odată Tru laudă mare mai în lumea toată Neci au în mente, de Troiă, Cartago, Dar de Atena? VENERE ŞI MADONĂ 289 Parcă văd cum o bacantă, care chiue ’n beţiă De pe fruntea unui înger ia cununa de martyr 35 înger mort al cărui suflet era raiu de poesie Când bacanta chiueşte în spasmodicu-i delir. 22jj, j6: O cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezee Cu diadema-i de stele cu surâsul blând, vergin Eu făcut-am Zeitate dintr’o palidă femee 40 Cu inima stearpă, crudă şi cu suflet de venin. A doua versiune, completă de astădată, în ms. 2259, 38—38 V. (s-ms.-ul Marfa, la nr. 34). Amatorul de studiu va putea urmări în versiunea aceasta, atât de aproape de aceea apărută în Convorbiri, cu cât se deosebeşte, în ortografia, dichisită, de versiunea anterioară. II. 22Jp, 38—38V. 34. VENERE ŞI MADONA 1. Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândia în basme şi vorbia în poesii, O te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. 5 2. Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scântee, Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinisarea frumuseţei de femee, A femeei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. 3. Rafael pierdut în visuri ca ’ntr’o noapte înstelată, to Suflet îmbătat de raze şi d’eterne primăveri, Te-a văzut! . . . şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din ceri. 4. Şi-a creat pe pânză goală pe Madonna Dumnezee Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, 15 Faţa pală ’n raze blonde, chip de înger dar femee, Căci femeea-i prototypul îngerilor din senin. 5. Astfel eu pierdut în noaptea unei vieţi de poesie, Te-am văzut, femee stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger blând ca ziua de magie, -20 Când în vieaţa pustiită râde-o rază de noroc. 6. Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat, Ş-am svârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poesie Şi palorarei tale raza innocenţei eu i-am dat. 10. In diferite ediţii: sufletu ’mbătat, reeditând eroarea ediţiei Maiorescu. {Păstrând pe u final Convorbiri urmase ^ortografiei poetului, care la epoca aceea eraţi a revistei). 13. Aici, pânză; în 22jj, 124 v.: pânza. 19 290 NOTE ŞI VARIANTE 25 7. I-am dat paUidele raze ce ’nconjoară cu magie, Fruntea îngerului -geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr’un chicot simfonie, Din ochirile-ţi murdare ochiu-Aurorei matinal. 8. Dar azi vălul cade, crudo . . . dismeţit din visuri sece 30 Fruntea mea este trezită de a buzei tale ’ngheţ, Priivesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! 9. Tu îmi pari ca o baccantă, ce-a luat cu ’nşelăciune De pe frunte de fecioară myrtul verde de martyr, 35 O feci6ară-a cării suflet era sânt, o rugăciune, Pe când inima baccantei e-un spasmotic, lung delir. . . 10. O, cum Rafael creat-a pe Madonna Dumnezee Cu diadema-i de stele, cu surrâsul blând, vergin, Eu făcut-am Zeitate dintr’o pallidă femee, 40 Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin. 11. Plângi, copilă? — C’o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat’ inima mea. — La picioare-ţi cad — şi caut în ochi negri-adânci ca marea Şi sărut a tale mâne — şi-i întreb de poţi iertă! 45 12. Şterge-ţi ochii! nu mai plânge!... A fost crudă ’nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond. Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire Si ador pe acel demon cu ochi mari, cu părul blond. Mai târziu, în epoca ziarismului, la Timpul, pe o ciornă cu însemnări pentru un articol, în care sunt amintiţi Candiano, Macedonski, şi la un loc cu versuri din Mortua est şi Ta steaua (poate la începutul anului: 1883, în timpul neînţelegerilor cu Bassarabescu, amintit prin apropiere, şi din a cui pricină îşi dă şi demisia), acest stih şi jumătate, dispuse aşa ca să închidă o strofă cu rimele îmbrăţişate: 247 Braţ molatec ca gândirea la 1) poetul-împârat Secolii străbat Ca şi ’n crâmpeiele celorlalte două poezii amintite, este şi aici unul din acele frecvente popasuri ale memoriei în decursul lucrului gazetăresc, dacă nu cumva ne aflăm în faţa unul document psihologic de mai adâncă semnificaţie.. * *) 25. I-a.d.p.r. ce ’ncunună cu magie; 35. O f.-a c.s. era sânt ca rugăciunea. *) întâi, versul sună memorieiy ca ’n 1870; B.m.c. gândirea un[ui î. p.] > B.m.c.g. la p-î. EPIGONII 291 EPIGONII «Convorbiri Literare», IV, 12, 15 August 1870 In legătură cu cea de a doua poezie, trimeasă tot din Viena, avem două documente deopotrivă de preţioase. Primul, fragmentul Amintirilor « din Junimea», din care am citat în precedenta notiţă introductivă şi pe care îl reluăm de unde îl întrerupsesem. E un text, cu atât mai preţios cu cât invită la unele rectificări de cronologie: «.. .peste câtva timp îmi trimise o a doua poesie intitulată « Epigonii» care iarăşi a făcut mare efect în societatea noastră din causa frumuseţii versurilor şi originalităţii cugetării. Negreşit că în fond nu era cu putinţă să ne unim cu părerile lui Eminescu x). O societate în care critica juca un rol aşa de însemnat nu putea considera ca autori de valoare pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac, etc., din care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai simplă mediocritate, dar ţiind seamă de talentul poetului, i-am publicat poesia chiar în fruntea «Convorbirilor», unde apăreau versuri foarte rareori, numai în caşul când credeam că ele au o valoare deosebită. In scrisoarea ce i-am adresat atunci, deşi i-am lăudat poesia, i-am arătat îndoiala ce aveam despre meritul mai multora din autorii cântaţi de dânsul, şi eram xurios să aflu ce efect i-a făcut critică Junimii. Răspunsul ce l-am primit dela Eminescu l-am regăsit, şi socot că este interesant de a-1 reproduce azi, în întregul său:» După care urmează scrisoarea lui Eminescu, cel de al doilea document, de care vorbeam, mai valoros ca oricare altă exegeză şi pe care o vom reproduce, după ce vom fi adaus următoarele lămuriri: scrisoarea, pe care o inserează Iacob Negruzzi în amintirile sale nu este aceea pe care Eminescu i-ar fi trimis-o după critica «Junimei». O lectură cât de sumară a epistolei arată că ea însoţeşte şi justifică poezia Epigonii. Postscriptum-ul, 1 ca şi pentru întâia poezie trimeasă, alege aceleaşi litere YZ, sub cari cere să i se răspundă la Corespondenţă. Reconstituind, după mai bine de douăzeci de ani, întâmplările, Iacob Negruzzi a putut, negreşit, să greşească. In realitate, lucrurile au decurs astfel: Scrisoarea lui Eminescu, plecată din Viena la 17/6 st. n. (deci 5/17 Iunie 1870), ajunge la Iaşi până la apariţia numărului din 15 Iunie, care cuprinde răspunsul cerut, la Corespondenţă: « Y.Z. Meritul poetic e incontestabil, chiar când nu ne-am uni cu totul în idei. Mulţâmiri sincere». După care va fi urmat şi vreun schimb de epistole, ce nu se mai păstrează, căci Epigonii apar în numărul dela 15 August, adică două luni după acceptare. In timpul acesta, poate că se situiază şi drumul lui Negruzzi, în străinătate, prin Viena, unde face cunoştinţa lui Eminescu. Dar să facem loc scrisorii: Scumpe Domnule Redactor, Viena în 17/6 870 st. n. Alles in Deutschland hat sich in Prosa und Versen verschlimmert, Ach, und hinter uns liegt weit schon die goldene Zeit. Intr’adevăr aşia-şi începe Schiller Ieremiada, numai că el făcea un compliment trecutului, pe când! aplicat la noi românii, mi se pare a fi un adevăr. — Dacă în « Epigonii» veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan or Eliade, — acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pcn-trucă intr’adevâr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştiută cu care lucrau ei* 2). Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, suntem trezi de suflarea secolului — şi de-aceea avem atâta causă de-a ne des-curagiâ. Nimic — de cât culmile strălucite, nimic — de cât conştiinţa sigură, că nu le vom ajunge niciodată. Şi să nu fim sceptici? Atâta lucru, cele mai multe puteri sfărmându-se în van, în lupte sterile,, cele puţine descuragiate, ameţite de strigătul gunoiului ce înnoată asupra apei. îmi place să citesc printre şire. De şi Dv. cercaţi a râde în « Copii», — totuşi adesea văd descuragiarea internă, convincţiunea amară, că nu veţi putea ajunge la ceva cu ele — căci e o generatiune aceea cu care vă luptaţi. ..........’•...............................................................•••.•..................... 3). Poate că «Epigonii» să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită dar rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav de şi dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Schelitti, aşa Matilda Cugler — e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic, învins de cătră colorile şi formele frumoase — e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakspeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conştiinţa vine că imaginele nu sunt decât un joc; — atuncia după părerea mea se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni. *) Interesante, pentru o epocă în care cronologia eminesciană nu era constituită, rândurile următoare, dimpreună cu reflecţiile la cari invită: « Eminescu se arăta aici cu desăvârşire neinfluenţat de ce se discuta la «Junimea» şi nu ştiu dacă nu desaproba uneori atacurile care se aduceau împotriva trecutului nostru literar» (Ovid Densuşianu: «Epigonii» lui Eminescu // «Junimea», Vieaţa Nouă, I, 2, 15 Februarie 1905). 2) De fapt: lucra ei. 3) Urmează un pasaj referitor la Basiliu Demetrescu (cf. pag. 283+285, în această ediţie) pe care Convorbirii* îl respinseseră, în termeni aspri, la Corespondenţa sfârşitului de an 1869. 19* 292 NOTE ŞI VARIANTE Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunei noi, şi — cred cu drept. încă una. Mi se pare că strofa a treia nu se prea potriveşte cu întregul. Se poate cumcă numai mi se pare; se poate cumcă şi multe altele mi s-or fi părând bune şi-or fi rele; în fine — ceea ce nu se va potrivi, puteţi şterge în bună voe. In cas de-a şterge strofa a treia, — apoi veţi fi bun de-a corege într-a patra — vorba zţidiâ în zidind: « Eliad zidind ...». Emiţând strofa a treia ar* suna mai bine cores astfell). Vă rog de indulginţă pentru timpul cât Vi-1 răpesc cu citirea epistolei mele şi încredinţându-vă despre deosibita stimă, ce vă păstrez rămân al D-voastră M. Eminescu N.B.: In cas de-a ’mi răspunde în correspondinţa Redacţiunei, veţi bine-voi a o face fără loc şi nume sub cifra; YZ 2). Ms. Epigonii apar într’un singur ms., în forma întreagă: 2257, 71—73. Bogăţia variantelor îndreptăţeşte reproducerea acestei versiuni, în întregime. Din aceeaşi vreme, în 2255, 329 V., cu acelaşi scris, pe verso unei convocări din 12/1 1870, la o şedinţă a societăţii «România», şi sub tidul Maio, cinci strofe, amintind de bardul cu acelaşi nume din adolescenta lucrare dramatică Mira. Câteva versuri (în speţă; 14—16) ce se întâlnesc şi ’n Epigonii, în subsol, insinuîază că Maio e anterior, întrucâtva, formei ultime din Epigonii. (Compară, tot odată strofa a 3 -a din Maioy cu strofa ultim ă şi părăsită din Amorul unei marmore cf. pag. 273—274). Un vers izolat, (v. 4) într’o pagină tipic brouillonară, cu multe şi diverse însemnări, în 2257, 56. Şi în aceeaşi epocă, în care redacta Epigonii, derivă câteva imagini în poezia ce închina Ea moartea lui NeamtUy survenită la 24 Aprilie st. n. 1870, în Viena (cf. Anexe şi Note). 22jJ,32ŞV. MAIO Stau pierdut în gânduri triste, conversez cu idealuri La actriţe fac palate — La Regine mă presint Intr’o haină flenduroasă, dar cu fata de încânt. 7 y îmi cârpesc cerul cu stele, îmi cârpesc marea cu valuri 5 Pare-mi [-se] că adesea coronat de lumea ’ntreagă Tronuri nalte şi senine ca din aer le ridic Pe când altele mai mândre cu suflarea mea le stric Pare-mi-se-adesea cumcă sunt furtuna cea pribeagă. Altădată iar îmi pare cumcă ’n sânta mănăstire 10 In chilia cea negrită stau călugăr mult sărac Şed lungit pe-un pat de trenţe şi drept perină un sac Când pe murul în risipă arde flacăra subţire. x) Pasaj cu osebire important pentru creaţia poetică însăşi. Să se coroboreze cu însemnarea şi cu variantele referitoare la această strofă, mai departe, pag. 294. 2) I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii fi documente literare, I, 1931, pag. 311—313. Comentarii în legătură cu tema poeziei lui Schiller, ibid., pag. 324—325. y. — 4. Ştersy ulterior, cu creionul. 5—8. Pare-mi des că-s proorocul învălit de haine sânte Pare-mi că cu o suflare mari imperii risipesc Pare-mi că asupra lumei ca un rege eu domnesc Pare-mi-se că sunt legea, că sunt dreptul ~ 12. Când în murul cel > C.p.m.î.r. arde candela > C.p.m.î.r.a. flacăra subţire.; 11. Stau lungit etc.; EPIGONII 295 Viir«,■■■«■'! iănttudi. dulce A iut-.li ,<£ P; t'dl&jgH*..,_**•.*• ;: '•-v.^,Jgey||50^^« ■ B’a uugu&W* linul Pepeîci,’: cehi’: isteţu ca mia provcrbii. ",'*\ % > fşădjŞ. >»> ^ ~ - v' 'î* •'*' ‘ ’. - El iad zidea din fisuri-şi. din basme seculare 7 licita biblicelor s2Entor profeţiilor amare, -*- : r/Adcveru scăldata in mite, sfinxa petruasă de'ntobsu. Munte cii capul de peatrlC de furtunc del-wată, Stă ţji adi in faţa lamei, b enigmă ne’spiirată, Şi vegUiu/.'■. o stanca arsa diairc nouri iie eresu. Cc-ilm truwje iţi 4ouk’sc% ce xa (se cu basmul povestesc*; — veselul- 41? (Vnşirj&dn mărgăritare pe a ^teleivfefbâîâlt$Ş$j Acum scculiî străbate, o minune lumiuobsi^^^ Acum îidu piatra lacrimi când o cuii&po Sau vişăndu o. umbra dulce cir ilc-Jai Cu doi ochi ea doue basme jnistice,-O C! :?■ .jMfm,. j MW&'Zi-- 1 Cu zi robire a de virgina, cu gîasu iajfq$«^ , j Ciu eipuae po-a ei frunte măadru;^^m^|:4dî| EPIGONII < Convorbiri Literare», IV, 12, 15 August 1870 294 NOTE ŞI VARIANTE Cărţi de joc îmi pare lumea, oamenii îmi par nebuni O convenţie ştiinţa, legea o păpuşărie Viaţa o monetă calpă cu surfaţa aurie Sufletul e o miasmă, ochiul e foc de cărbuni Dar de-o dată pe-acea noapte trenţuită *, stinsă, rece Cade ploaia cea de raze unui cer senin şi dalb Iar prin cerul meu cu raze pluteşti îngere rosalb Cum cântarea cea de clopot prin senina noapte trece. **J7>7*-73 SKEPSIS! 1. Când privesc zilele de-aur a scripturelor române Mă cufund ca într’o mare de visări dulci şi senine Şi în jur par că colindă dulci şi mândre primăveri Sau văd nopţi ce ’ntind de-asupră-mi oceanele de stele, 5 Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele Cu isvoare-ale gândirei şi cu râuri de cântări. 2. Văd poeţi ce-au scris o limbă ca şi fagurul de miere £ichindealu gură de-aur — Mumulean glas cu durere Prale-tontul fire ’ntoarsă, Daniil cel trist şi mic io Văcărescu cântând dulce a iubirei primăvară Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară Beldiman vestiâ în stihuri pe răsboiul inamic. 3. Liră de argint, Creţianu — Donici cuib de ’nţelepciune Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune 15 Urechile ce-s prea lunge or coarnele dela cerb Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? S’a dus toate, se duc toţii pe o cale ne ’nturnată S’a dus Pann, tatăl Pepelei, cel isteţ ca un proverb. 20. Şters cu acelaş creion şi în acelaş timp cu v. 4. Titlu: Epigonii > S.!; încercat apoi în greceşte şi părăsit, în ordinea; HxenoiQ > Uxfjjzcug > Exsxpig 7. Văd poeţii ce-au scris cartea limbei noastre mult iubite > Văd poeţii ce-au scris cartea limbei noastre cei de miere; 8. Q.g.d.-a — Mumulean cânt de durere; 9. Pralea*-tontul etc; 11. Cantemir făcând > C. croind etc.; 12. Beldiman spunea în stihuri etc. Iniţial, după strofa a 2-a urma : Eliad’ zidia ... numerotată chiar cu 3. Ulterior pe f. 72 a redactat strofa; Liră de argint... şi a notat-o cu 3. Strofa 12: Iară noi... era, întâi, a 11-a — ajuns aici împlineşte strofa 3-a; Liră de argint şi rectifică şi numerotaţia, poezia având, acum 13 strofe, ca în versiunea ultimă. Chestiunea se poate urmări, dealt-minteri, în facsimilul dela pag. 33. Problema acestei noui strofe a 3-a îl preocupă pe Eminescu din nou, în momentul când trimite poezia la Convorbiri, cum s’a văput din scrisoarea de mai sus. Şi e, desigur, locul să se mulţumească manilor lui Iacob Negruppf, care n’a abupat de libertatea ce-i acorda poetul. Metaforele strofei a 3-a sunt printre cele mai populare. 13. Iniţial, se pare că voia să înceapă cu P[ann] în loc de Donici; 14. Care, cum nu se întâmplă etc.; 15. Urechiuşa măgărească, coamele m[ari]>U.m. or coamele dela cerb; 18. Pann, păcală > P. pepelea sciind carte şi isteţ ca un proverb, apoi, crâmpee: Tatăl pepelei şi: povestea vorbei, cel isteţ ca un proverb din cari a alcătuit versul de sus; 22J7>rf In o pagină brouillonară, de Viena, {în preajmă, un extras datat: 17 Febr. 1870), printre versuri, ca Daţi-mi arpă de aramă; Sala-i mare strălucită şi crâmpee de articole politice de epocă, acest vers reţinut, deşi identic ca scris cu Epigonii: 4. Nopţi ce ’ntind de-asupră-mi triste oceanele de stelle. EPIGONII *95 4. Eliad’ zidiâ din visuri şi din basme seculare 20 Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare Adevăr scăldat în mite, sfix pătrunsă de ’nţeles Munte cu capul de piatră de furtună detunată Stă şi ari în faţa lumei o enigmă n’esplicată Şi veghiază— o stâncă sură dintre nouri de eres 25 5. Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă L-ale ţărei flamuri negre Cârlova oştirea chiamă Smulge umbre, puncte* lucii* dintr’a secolilor plan Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatec al durerei Palid stinge-Alecsandrescu sânta candelă-a sperărei 30 Descifrând eternitate din ruina unui an 6. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebeda murindă Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă Viaţa-i fu o primă-vară, moartea-o părere de rău Iar poetul ei cel tânăr o privia cu îmbătare 35 Şi din liră curgea note şi din ochi lacrimi amare Şi ast-fel Bolintinianu începu cântecul său. • Mureşian scutură lanţul cu-a lui voce ruginită Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită Chiamă piatra să învie câ şi miticul poet Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune Preot deşteptărei noastre, semnelor vremei profet. 8. Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne Căci pe mucedele pagini stau domniile române 45 Scrise de mâna cea vechiă a ’nvăţaţilor mireni Moaiă pana-i în coloarea unor vremi de mult trecute Zugrăveşte din nou iarăşi pânze [le] posomorite Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. 7* 40 24. pintre nouri; 27. Din trecut vrăjeşte umbre > In present vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan > Smulge umbrele regale dintr’a secolilor plan; 30. Esplic[ând] > Descifrând etc. 28—30. Şi ca Byron, suflet rece treaz de vântul disperărei Cu acea sălbătăciă ce o storci numai durerei Meditează-Alecsandrescu pe ruina unui an 37. şi-a > cu-a; 40. S.m.d. spune brazilor trecutul > S.m.d.s.b. destinul; 42. P.d.n., tristul vremilor profet; 45. S.d.m.c. vechia a boerilor trecuţi; 46. Cu penelul > Cu penel muiat în colori u.v.d.m.t.; 47. Z.d.n.i. pânze şterse şi urîte; 48. unor domni tirani ş-astuţi; 296 NOTE ŞI VARIANTE 9. Ş-acel rege-al poesiei, vecinie tânăr şi ferice 50 Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluerul îţi zice Ce cu basmul povesteşte — veselul Alecsandri, Ce ’nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază Acu secolii străbate, o minune luminoasă Acu râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri 55 10. Seau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe Cu doi ochi ca două basme, mult adânci, frumoase, dalbe Cu zâmbire de vergină, cu glas blând, doios, încet El îi [pune] pe-a ei frunte mândru diadem de stele O aşează ’n tron de aur să domniască lumi rebele 60 Şi iubind fără [de] margini scrie: «Visul de poet» 11. Seau visând cu doina tristă a voinicului de munte Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal El deşteaptă ’n sânul nostru dorul ţărei cei străbune, 65 El revoacă ’n dulci icoane, a istoriei minune Vremea lui Ştefan-celmare — leul sombru si regal! 12. Iară noi? noi epigonii — simţiri reci, lire sdrobite Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne urîte Măşti râzânde bune fine pe-un caracter inimic 70 Dumnezeul nostru — umbră, patria noastră [—] o frasă In noi totul e spoială, totu-i lustru fără basă Voi credeaţi în scrisul [vostru], noi nu credem în nimici 13. Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă 75 Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni! S’a întors maşina lumei; cu voi viitorul trece Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece. Noi în noi n’avem nimica, totu-i calp, totu-i străin. 14. Voi pierduţi în gânduri sânte, conversaţi cu idealuri 80 Noi cârpim cerul [cu] stele şi mânjim marea cu valuri Cerul nostru-i sur şi rece, marea noastră[-i] de îngheţ Voi urmaţi cu repejune cugetările regine Când plutind pe aripi sânte pintre stelele senine Pe-a lor urme luminoase voi aseminea mergeţi. 49. Acel rege etc.; 50. Ce cu doina îţi doineşte etc.; 53. Acu străbate vecinicia ca > A. secolii etc.; 54. Acuşi* plânge printre lacrimi când o scrie pe Dridri; 55. Seau iubind* o umbră etc.; 56. C.d.o. ca două visuri m.a.f.d.; 57. Cu un diadem de stele c.g. b.d.î. > Cu.d.d. raze c.g.b.d.î.; 58. El aşează pe-a ei frunte etc.; 60. Şi iubind fără speranţă s.v.d.p. aici un vers răzleţ al cărui loc urma să fie ales: Ca mireasma tăinuită din boboc de trandafir > C.m.t. în bobocul unei flori; 66. V.l. Ştefan cel Mare, domnitorul triumfal!; 67. inimi > simţiri; 68. Suflete fără de noimă, vorbe triste amorţite; 70. Dumnezeul nostru o > D.n. — umbra etc.; 78. Celui ce nu crede ’n sine, îi mai trebue stăpâni. 80. N.c.c.[c.]s. noi cârpim marea cu valuri; 84. Pe-a lor u.l.v.a. pluteţi; Aşa cum se poate deduce din context, unde celelalte verbe sunt la imperfect fi cum se poate observa fi din difeul dela pag. 34: Pluteţi, mergeţi, sunt imperfecte fi reprezintă două izbutite cazuri de rime vizuale; EPIGONII 297 85 15. Cu-a ei candelă de aur pallida înţelepciune Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune Lumina a vieţei voastre drum de roze semănat Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră 90 Ochiul vostru vedea ’n lume de icoane un palat. 16. Noi? Privirea scrutătoare, ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta — vă numim visionari O convenţie-i ştiinţa, ce-i azi drept mâne-i minciună 95 Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună. Aţi vânat zile de aur pe-astă lume de amar. 17. Fără sens e lumea asta, fără scop e, fără soarte * Moartea succede vieţei, vieaţa succede la moarte Oamenii din toate celea fac icoană şi simbol! 100 Numesc sânt, frumos or bine ce nimica nu ’nsemnează Impărţesc a [le] lor gânduri pe sisteme numeroase Şi pun haine de imagini peste adevărul gol. 18. Ce mai e filosof ia? Combinare măestrită Unor lucruri nesistente, carte tristă şi ’ncâlcită 105 Ce mai mult o încifrează** cel ce vrea a descifra Ce e poesia — înger palid, cu priviri curate Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate Straiu de purpură şi aur peste ţărâna cea rea. 89. Lumea, vântul care mişcă coardele ~ 89—90. Lumea un vânt cald ce mişcă, coardele care respiră Dulci cântări, icoane mândre visului ~ 90. Pentru* ochiul vostru lumea de icoane-era* palat. Sau poate: Pentru* ocbiu vostru lu mea > O.v. vedea lume d.i. un palat; 94. O convenţie-i ş. ce-i azi d. mâne e crimă. 94—96. O convenţie-i ştiinţa, legea-i o păpuşărie Vieaţa o monedă calpă cu surfaţa aurie Sufletul e o miasmă dintr’un corp peregrinat. 99—102. Noi facem din toate celea o icoană, un simbol! Numim sânt, frumos or bine ce nimica nu ’nsemnează Impărţim a noastre gânduri pe sisteme numeroase Dar azi haina de-aur [cade] de pe adevărul gol (a) (a) Nu am rupt vălul de aur de pe adevărul gol > Dar azi vălul > D.a. haina etc. 103. Ce a fost filosofia? etc.; 104. Unor lucruri ce nu * > Unor lucruri nesistente, deltă > U.l.n., carte etc.; 106. Ce e poesia mândră — înger palid, stea frumoasă; 107. V.j.c.i. şi cu sânte* (sau: sunete*) > V.j.c.i. şi cu glasuri t.; 108. Straiu de purpură şi aur lutul rece îmbrăcă; **) Pentru termenul acesta, dar şi pentru o precizare de ordin cronologic, amintim de pasagiul traducerii din Kant («Deci ordinea şi regularitatea la fenomene, pe cari le numim natură, noi o încifrăm în ea şi etc. etc.»)-şi de comentariul cu care-1 însoţeşte d-1 I. A. Rădulescu-Pogoneanu: «E de remarcat că termenul a încifra nu e de loc suggerat de corespunzătorul german, ci răsărit din spontaneitatea geniului lui Eminescu... Pasagiul acesta e însemnat pe margine cu creion roşu: Eminescu l-a remarcat în deosebi la o cetire a traducerii mai târziu,, şi după obiceiul său de a lua iarăşi în versuri cugetări ori cuvinte caracteristice scrise de el mai întâiu în proză, aşează acest cuvânt fericit în «Epigonii» etc. (Kant şi 'Eminescu. Traducerea Criticei Raţiunii Pure, în Convorbiri Eiterarer 6—8, Iunie-August 1906, pag. 519—549). Cu precizarea, ziceam, de ordin cronologic, că versul e cu mult anterior traducerii din Kant şi că procedeul* de astădată, e cel invers: proza a beneficiat de cuceririle şi inovaţiile poeziei. Un text, în proză, întru câtva anterior traducerii din Kant, pare să fie şi cel din ms. 2287,12—12 v.: «De ce când cineva (oricine ar fi) citeşte biografia unui geniu, cearcă a găsi, încifrea^a (subl. ns.) chiar trăsuri ale individualităţii sale în acele trăsuri mari ale unui bărbat însemnat? etc., etc.». NOTE ŞI VARIANTE 19. Rămâneţi dară cu bine sânte firi visionare Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să sboare Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroiu Noi reducem tot la pravul, azi în noi, mâni în ruină Mari şi mici, proşti genii, regii — sunet, sufletul, lumina Toate-s praf — l^umea-i cum este — şi ca dânsa suntem noi. Dintre problemele, de geneză, valoare programatică sau critică de text, câte s’au vânturat în legătură cu Epigonii vom aminti două-trei, lăsând bibliografiei sarcina de a întregi capitolul acestei poeme de istorică valoare. Despre prefacerile, la care Eminescu însuşi se gândea, s’a amintit în rândurile dela început. Textul integral -al poemei aşa cum a fost el transcris mai sus,[din singurul manuscris în care se află, nu sprijină ipoteza d-lui N. Iorga după care «prima formă a Epigonilor e simţitor deosebită de aceea care, poate, şi cu ştersături de redacţie (fa vâ^ut că, din fericire, ele n'au existat), pe care se făcea uneori, la început, deşi cu durere în suflet, a le îngădui, a apărut în revista dela Iaşi» *). Sub raportul criticei de text se cuvine să amintim sugestia d-lui D. Murăraşu, după care versul 27, In prezent vrăjeşte umbre dintr'al secolilor plan ar trebui raportat la Alexandrescu şi nu la Cârlova. In felul acesta s’ar lămuri, adaugă d-sa, şi acel fi cu care începe versul 4. Argumente din câmpul isvoarelor vin să întărească sugestia, deşi se admite, pentru cazul când Eminescu ar fi cunoscut pe Cârlova numai din Lepturariu, că şi la •acesta se poate referi caracterizarea 2). E drept că lipsa de punctuaţie a manuscrisului îngreuiază alternativa şi că argumentele istorico-literare sunt ademenitoare. Ceea ce se opune mai stăruitor însă, este sensul şi desenul oratoric. Şi ca Byron, trea% de vântul etc. începe ca un semnal de trâmbiţă, fiy de aici, împlinind îndoitul rol: de opoziţie, faţă de atributele celui dinainte, şi de verigă în lanţul celor portretizaţi. Din seria opiniilor personale, ar fi de reţinut, afară de epistola către Iacob Negruzzi, scrisoarea lui E. din Iaşi, 1874, Noemvrie 8, către Veronica Micle: «Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o concepţie pe care o făurisem încă la Viena, într’un elan de patriotism. Trecutul m’a fascinat întotdeauna»3). Epigonii, ca oricare dintre poemele lui Eminescu, îşi are familia de motive deduse, raza de influenţă. Locul prim îl ocupă de sigur Vlahuţă, cu Unde ni sunt visătorii? Mai puţin fericit, Olănescu-Ascanio citea în şedinţa publică din 7 Maiu 1893, a Academiei Române: Satira I, contra actualei direcţiuni a poeziei române*). Epigraful, Iară noiy Moi Epigonii\... era reluat şi în cursul lungii şi mediocrei poeme: Cântăreţi ai vremei noastre, Epigoni, a voastră-i vina! Voi în loc să fiţi făclia ce-şi împrăştie lumina etc. etc. Din obşteasca suferinţă, din al dorului avânt Ce simţiţi şi ce ’nţelegeţi voi? . . . :Şi aşa mai departe, cu ecouri din ce în ce mai slabe din atât de inspiratul poem al lui Vlahuţă. *98 mo 109. R.d.c.b. triste f.v.; 112. Noi reducem tot la pravul ce-1 călcăm noi sub picioare; 113. M.ş.m.p. g.r. — sunet, suflet şi lumină. !) N. Iorga, Istoria literaturii românefti contemporane, I, 1934, pag. 140. 2) D. Murăraşu, O ediţie definitivă a lui Eminescu în anul 1933, 1934, pag. 4 Ş* D*n izvoarele poeziei «Epigonii», 1936, pag. 5—6. 3) I. E. Torouţiu, Studii si documente literare, IV, 1933, pag. 127. 4) Analele Academiei Române, S. II. Tom. XVI, 1894, Anexe, pag. 44—47. MORTUA EST! 299 MORTUA EST! «Convorbiri Literare», V, 1, 1 Martie 1871 Mortua estl e trimeasă din Viena, cu scrisoarea din 11 Februarie (de sigur stil nou, deci sfârşitul lui Ianuarie) 3871 şi apare în mai puţin de o lună, dela primirea ei, în Convorbiri. «Apoi vă mai trimit nişte versuri de-ale anele, scria E., lui Iacob Negruzzi în epistola amintită. Bune simt, că nu sânt; poate însă să nu fie cu desăvârşire rele. Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters» 1). Dacă mai târziu, cum se ştie, Eminescu nu admitea nici-o colaborare la textul său, la epoca aceasta, scrisorile lui sunt pline de refrenul acestui apel la intervenire. «Mă mir, spunea el în scrisoarea imediat anterioară, ce trimitea tot lui Iacob Negruzzi, la 6 Februarie st. n., 1871, mă mir de ce mai cereţi autorisarea mea întru suprimarea strofelor rele, când eu v’am dat-o de mult cu atâta încredere şi, vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi numai, pentrucă nu sunt înamorat de loc în ceea ce scriu; ştiu numai prea bine, că chiar ce rămâne neşters nu-i de v’o samă deosebită»2). Şi tot de ştersături e vorba şi în scrisoarea dela 16/4 Septemvrie 1870, în care, vorbind de Făt-Frumos din lacrimă, dădea deslegare, în aceşti termeni, lui Iacob Negruzzi: «Vă rog, mai cetiţi-1 Dv. şi ştergeţi ce veţi crede, că nu se potriveşte, căci eu nici nu mai ştiu ce se potriveşte şi ce nu!»3). Aşa cum a autorizat a se şterge «în bună voe» din Epigonii şi cum de sigur va fi făcut-o şi pentru Venere ţi Madonă, a cărei misivă lipseşte din corespondenţa lui Iacob Negruzzi. Dacă reamintim etapele acestui refren, în care, fără doar şi poate, o bună parte trebueşte făcută şi convenţionalismului epistolar, pe care tânărul debutant, primit aşa de călduros la Junimea, îl mânueşte cu destulă graţie, o facem numai pentrucă Mortua est, din cele trei poezii trimise, este aceea pe care Eminescu o supusese :la mari prefaceri. Poate însă să nu fie cu desăvârţire rele, se spunea în scrisoarea însoţitoare (şi este, aici, cu toată rezerva abil disimulată, o opinie categorică despre versurile ce trimitea) — şi totuşi dădea autorizaţia să se şteargă ce se va părea « bun de şters», deoarece, aproape sigur, chiar până în ajunul trimiterii ei la Iaşi, Mortua est fusese obiectul unui continuu proces de eliminare. Ms. Intr’adevăr: Mortua est apare, întâi, în s-ms.-ul Elena, 2259,1—2 v,« într’o versiune, cu adevărat juvenilă şi care, de ar fi fost cunoscută, ar fi speriat de-a-binelea pe toţi comentatorii de epocă ai poetului, începând cu Gel-iianu (Anghel Demetriescu) şi sfârşind cu A. Grama şi cu Aron Densuşianu, cărora forma din Convorbiri, «(aceea după care Maiorescu îl trecuse la loc de cinste în «Direcţia Nouă») li se păruse haotică. Versiunea aceasta, intitulată iniţial Elena**, pe care o reproducem tale-quale, mai jos, şi datată de Eminescu: 1866 Octomvrie, este o c6pie caligrafică (după ciorne, din care doar câteva versuri se mai găsesc în ms. 2254, 18) ce aparţine caietului de adolescent, pe care l-am denumit s.ms-ul Elena şi despre care se dau informaţii suplimentare, la Anexele finale. In versiunea aceasta, poema are 21 strofe, de o atentă simetrie; strofele 7, 14 şi 21 au câte 6 versuri: I. 22Jp, I—2 V. ELENA (:meditaţiune:) Ca lampa ce piere veghind pe mormânturi Idee din pallide-a nopţilor gânduri Ca visul ce aripa-şi udă ’n amar Trecuşi d’al speranţelor feeric otar. *) *) I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii ţi documente literare, I, 1931, pag. 319; 2) Ibid., pag. 317; z) Ibid., pag. 314. **« In ciorna poeziei lui Eminescu (ms. 2259, f. 1), intitulată mai întâiu Elena etc., etc.», scrie d-11. M. Raşcu în Eminescu ţi AJecsandri, 1936, pag. 47, nota—ceea ce e departe de a fi just şi nu răspunde noţiunii ciornă, aşa * O Când inima asta s5 îmfla de semţire Ii ştiu, ca şi lutul ce geme a sec 20 Ei n’or să gândiască d’acuma în vec. Şi când fantasia "'gândirea mi-o fură Şi mie-mi năzare că anii trecură Ce ard din scheletul cel stors în pământ O pală cenuşă, un suflet de vânt 25 Atuncia când magic pământu-aş deschide Să bântuiu ţărâna scheletelor hîde Să caut icoana-ţi, o galbenă sor S’o-ating cu-a mea buză uscată de dor Purtând al meu suflet miros de vieaţă 30 Prin noaptea ta stearpă cu aer de ghiaţă Ce-ar fi mausoleu-ţi prin albe ossăminte Un cran fără creeri în loc de o minte Şi’n el două funduri pustie în loc Să văz două negre diamante de foc. 35 Dar totu-şi ţărână tăcută şi sântă Eu nu mân durerea-mi pe lira mea blândă Nu plâng a ta moarte ci mai fericesc O rază trecută din caos lumesc. 8 8. Ii soarbe cu vr^ja-i în sufletul său; io. Nu ştiu dacă timbrul sonorului nume; 12. Sau stinşi se aruncă ’n pustiul havuz. 16. Marginal, în forma aceasta: (: Să treacă din ghiaţă în foc înnapoi:). Explicaţia: poate că la început intenţionase sd-l înlocuiască fi apoi a renunţat; 18. Când pieptul acesta sălta de semţire; 28. dispus marginal în dreptul v. 27, in forma; (: Să caut icoana-ţi, o galbenă sor:) (: S’o-ating cu-a mea buză uscată de dor:); Tot aici, cifre puse ulterior, indică o schimbare a ordinii versurilor, aţa cum se fi operează în Mortua est II*. MORTUA EST! 301 Când sboară la soare o rază de soare 40 Când sboară pe nouri un. angel ce moare Eu nu plâng că raza c’un zâmbet d’amor O trase la sine eternu-i isvor. Eu nu plâng pe-un angel ce n’avea în lume Afară de zile neci aur neci nume 45 Că astă-zi d’un cântec în ceriuri răpit La mmţile lumii e bine-venit. Tu eşti o martyră dar nu plâng de tine Căci nu voiu să ’ntunec zâmbirele-ţi line Căci nu voiu să ’ntunec a tale zâmbiri 50 Plângându-ţi cununa acea de martyr. De e înc’o viaţă, de e înc’o lume Acolo speranţa nu-e aur de spume Acolo amorul nu este un vis N’ascunde otravă dolosu-i surrîs. 55 Acolo copilă n’o fi calomnie Ce fruntea pătează şi inimi sfâşie Maimuţa de ură nu-ţi strîmbă ea* grima Pe luciul legei nu hohotă crima Acolo ’nmpregiuru-ţi de larve un lanţ 60 Nu saltă rânjinde grotescul lor danţ. De e chiar şi alt-fel devii liniştită Când mintea ţi-e seacă, gândirea finită Când bulgării negri căzând pe sicriu Resgem un discântec lugubru pustiu. •65 Căci nu ştim de este în lume mai bine A fi sau a nu fi, dar ştie or-cine Că-un ce care nu e nu simte dureri Şi multe dureri-s, puţine plăceri. 45. Deasupra lui d’un cântec însemnat; o regulă — o lege// marginal; ([:] căci un cântec bun e lege:); /apt: L’a (sic) n. 1. etc. iar marginal: (: Ca amalgamisarea şi formarea altor forme în natură:); 47—50. momentul transcrierii în 22jyy 18 v.—20 v.\ 47. De* eşti o martyră > T.e.o.m. etc. 22J4i 18 Singure aceste 2 versuri fi strofa finala, alături cu frânturi din Ondina, Mira etc. 57* Maimuţa de ură fiinţa-ţi nu linge > M.d.u. nu-ţi râde iubire > M.d.u. nu-ţi fulgeră grima; luciul legei n’alunecă crima > Fe luciul 1. n’alunecă c. 46. de Barate în 58. Sub 302 NOTE ŞI VARIANTE A fi sau a nu fi au nu e tot una? 70 Au nu e tot noapte lumine şi luna? Când e însă lună vezi umbre cu mii Când nu e tu umbli şi fără să ştii Ce-s zilele vieţei ca florile albe Ce poartă mirosul speranţelor dalbe 75 Ca florile albe, ce danţă şi mor Ca dalbe speranţe în ore de dor. Ce fuse juneţia? o umbră ce-şi plânge Trecutele-i doruri pustii şi nătânge . Ce e frumuseţea, surrîs de poet 80 Icoana de astă-zi a unui schelet Văd vise ’ntrupate goninde la vise Cum dau în morminte ce cască deschisă Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o sting, Să râd ca nebunii? . . . să-i blastăm? să-i plâng? 85 La ce? oare totul nu e nebunie? Au moartea-ţi copilă aş "a fost să fie? Au e scop în lume? Tu chip râzător Ai fost tu anume ca jună să mori? De e scop într’asta e pallid ş’atea 90 Pe vânăta-ţi faţă nu e Dumnezeu. 1866» Octombre. Această versiune, cu oarecare modificări, păstrându-i-se însă aceeaşi veche dată şi sporită cu z strofe, e copiată sub numărul 7, c.ca 1870, în caietul pe care l-am denumit s.ms-ul Marfa, 2259, 18 V.—-20 V., despre care se dau lămuriri la Anexele finale. Acestei versiuni, intitulată de astădată Mortua est, i se subordonă crâmpeie anterioare din ms. 2262, 3 (o strofă) şi 2262,13 (3 strofe), pe care le-am anexat, la locul respectiv, în subsol. Această versiune are, aşa dar, 23 strofe şi poate fi datată c.ca 1870. Ea este versiunea a Il-a. Când se hotărăşte să o trimită Convorbirilor, în răstimpul, să zicem, dintre 15 August 1870, după ce-i apar 'Epigonii şi exclusiv 11 Februarie st. n., 1871, când o expediază din Viena, timp aşa dar de jumătate de an. (să mai precizăm, că tot acest calcul e cât se poate de relativ?) lucrează la ameliorarea acestei a Il-a versiuni-La început are de gând să păstreze toate cele 23 strofe, dovadă nenumăratele prefaceri ale multora din strofele ce nu mai aveau să fie reţinute în versiunea din Convorbiri (care, precum se ştie, are 17 strofe, ultima de 6 versuri, sau cu formula veninosului Grama: 17 strofe şi jumătate). A fost atunci, ca o repetiţie generală, în care toate strofele erau supuse examenului, cum se poate vedea din facsimilul de la pag. 39 a acestei ediţii, şi anume din multiplele prefaceri ale strofei a 20-a, care în cele din urmă avea să fie sacrificată, dimpreună cu alte 5. 71—72. Marginală: (: Au nu e tot fiinţă, fie chiar vieaţă, eşti viu însă vezi tot împregiurul tău, eşti mort te. mişti fără să ştii după legile naturei:). 22J4J8. Cuprinde strofa ultimă, aproape la fel9 mai puţin deosebirile următoare şi semnele de întrebare ce lipsesc cu totul la> finele versurilor: 85. La ce? Oare totul etc.; 87. Au e scop în lume? d’a fost ca > Au e s.î.l.? tu etc.; 88. Au fost-ai făcută ca jună să mori ; 89. D.e.s. într’asta e galbăn ş’ateu; 90. Pe vânăta-ţi buză nu văd Dumnezeu > P.v.-ţ. faţă n.v.D. > Pe v.-ţ. buză nu e Dumnezeu. MORTUA EŞTI 305; :Vy 4,'M’ SSfs;»' ^a!4V/'' - * . ,-. ^ r |f»V> & '■ % " \Hffi - *>»*- •> ~f •>'■ >ir > îf\* ^Â^***** lAfi££ (v^f * ' hz; *>:;?. ’ , !'vMf-!> _'*t' ***- it* <&&Â! irttlÂ* 5 &4K t&rxj*. a(t4*£^^\ ^ .......______________£>____ ’ ;~ ‘ ' ’ | '•. .-. nfj£ ::v 't-jv -\ : . v* ^ > ; ’ £*, 'KrrO* *JUc , \tt} ***+■* &* ' ‘J W ' A-l ^ ^ /t^r >-**••• 3« • ;<‘ • ' - :> - ii4|;|^ây -• *+ za4 ^4,:i % ,: - •: -ri^î -sa'H:^ * i Jfc—; : / , /O U»»i -x Ctf r «2* >*. ' fZ'^Jci -' j^Jnt,*- "'iAMfS.V A, : & 1&. j:A'^H.,/, -'i ~ i ’ > "•'}"• '*/) ': -■'.' '-"VjfV' -‘v ‘ ''<■' • arAiiAJj.. X . ,< ■ 0 ‘i -;; ‘ - '' :£t£u^*u, * :v2< •',v'r’- ■. '-•1 / ,ri :i 1 tjuryx^ cU IK-ti* , <56' “ft v.;.. ■• " f^.A'v5 5 w* /'f? IJsfedA >**•• LS^A«---v «• ^ -r— - 4— * Ifw ir ■ ţ r - L~ \ ^ ^ % ‘ i fvV5: ^ ^• • ’ V*Vi%"-%. 0 * - a ■•' ‘ ■’ fio* ' tT.. <*£ - ^ ' T- * * -■' - ' '^< - •• * '' * t/x iv * #f§ ^ ^ . 4/ p&jvjfcz. t JiT±J v :^r * ;;/* $ ^ &* ’J ^ a: 'i\ ■' V2^ <£* P~~ ...^^Iv^^** ' UtJilAl*. O '&Xw <*>• (7 .. ;> * , .,'. ,. ~!’j£-£- /***■„< 3twv^jO— . ‘ -If,-» :' V. r -;.; .„ y ■ '^1, r*4^ v YkS*J > .^, >vy> Manuscrisele Academiei Române MORTUA EST «Elena» 2259» 2 v- 04 NOTE ŞI VARIANTE Acestei forme, a repetiţiei generale, îi vom spune III1 şi se afla în versiunea de mai jos, specificată în subsolul versiunii a H-a. Ea se poate recunoaşte după formula; Ulterior, III \ (un timp s’a repetat pentru deprindere şi părăsit) ca şi după faptul că variantele ei s’au cules cursiv **. Aşa dar, forma ce reproducem, imediat, e o formă combinată: II (la etaj) şi Il-f- IU1 (la subsol): II + III1 22jp9 l8 V-----20 V. 7. MORTUA EST i. O lampă de veghiă pe triste morminte Un sunet de clopot din orele sânte Un vis ce îşi moaiă aripa ’n amar Ast-fel ai trecut de al lumei otar. 5 2. Trecut-ai când noaptea e-o abra-cadabră Şi ’n ceruri de stele ş’aprind candelabre Ce sala albastră a lumei lumină Cu nourii palizi, cu luna regină. 3. Trecuşi fericită, ast-fel cât îmi pare 10 Că văd cum pin nouri tu treci ca o zare O zare de aur, un vis fericit, O umbră prin raze, un înger iubit. **) Mai rămâne de precizat: că mele din variantele din II figurează pe Mortua est I. Cum însăt cronologic, sunt ■ale momentului II era firesc să le transferăm aici. 3. Un vis ce aripa îşi moaiă ’n amar; 4. Trecuşi d’al speranţei feeric otar > Ast-fel ai trecut etc.; Ulterior, III1 fi părăsit: 10. C.v.c.p.n. te strecori o %are. 2262,13 Cu toate că puţin diferite de strofele dela etajy am reprodus totufi aceste strofe, singurele aflătoare în acest manuscris, pentru variantele de cari sunt însoţite: MORTUA EST O lampă de vegbie pe triste morminte Un sunet de clopot din orele sânte Un vis ce îşi moaiă aripa ’n amar Tu treci de al lumei, pustiul otar (a) Tu treci pe când [noaptea] e-o abra-cadabră (b) Şi ’n ceruri de stele s’aprind candelabre (c) Ce sala albastră a lumei lumină (d) Cu nouri palate, cu luna regină (e) Tu treci fericită astfel cât îmi pare Că văd cum prin nouri tu treci ca o zare O zare de aur, un vis fericit O umbră de raze, un înger iubit î (a) T.t. de-al speranţei feeric otar; (b)—(c) Proiectate fi neterminate: Tu treci pe când noaptea e-o vrajă ferice^1) Pământul cu doliu şi ceriul cu stele (c1) senină > ferice (d) C. sala măreaţă > C.s. albastră etc.; (e) Cu nourul rege, cu luna-regină > Cu nouru-i rege, cu luna-i regină. La dreapta unei acolade fi anticipând v. 32 din Mortua est II: E-o pulbere arsă, e-un straiu pentru vânt. apoi: Muiat într’o haină de nori Peri acel înger MORTUA EST! 305 15 20 25 30 4. Şi fruntea de rege şi fruntea robită Plâng vinete-a morţii sudoare-otrăvită Când parcă li rumpe a zilelor cânt Făcând lut din corpuri, din suflete-gând. 5. Nu ştiu dacă este dincolo v-o lume De sufletul liber de corp şi de nume Visează ş-acol’-a fiinţei lui vis, Sau stins nefiinţa îl rumpe ’n abis. 6. Nu ştiu dacă secoli luând în reviste Găsire-aş v-un nume pe negrele liste Ce dintru al morţii scheletic convoiu O parcă l-a ’mpins în vieaţă ’nnapoi 7. Dar ştiu c’aceşti creeri ce-ardeau de gândire Când inima asta bătea de simţire . . . Ii ştiu... ca şi totul ce geme a sec Ei n’or să gândească de-acuma în vec. 8. Şi când fantasia gândirea mi-o fură Şi mie-mi năzare că anii trecură Ce ard din scheletul cel stors de pământ O pulbere stearpă, un straiu pentru vânt 9. Atuncia când magic pământu-aş deschide Să bântuiu ţărâna scheletelor hîde 35 Purtând al meu suflet miros de vieaţă Prin noaptea ta stearpă cu aer de ghiaţă Să caut icoana-ţi o galbenă sor S’o-ating cu-a mea buză insuptă de dor. . . 10. Ce-ar fi mausouleu-ţi prin reci osăminte? ,40 Un cran fără creeri în loc de o minte Şi ’n el două funduri pustie... în loc Să văd două negre diamante de foc 13. Chiar fruntea ’n coroană aicia sub soare > Şi frunţi ce-s* încinse* „s Şi frunftea] de rege, etc.; 14. Nu scapă d’a plânge a morţii sudoare > Plâng vinete-a morţii etc.; 15. Când parcă etc> Şi parcă li rumpe etc. Şi în cele din urmă: Când parcă etc. 16. F.l.d.c. din suflete gând. Ulterior, III1 fi părăsit: 13—14: i° E drept că fi regii — fi or ce fiinţă z° E drept că fi regii—ca insul oricare Asudă a morţii aiasmâ sfinţită Asudă a morţii aiasmă amară 19. Visează naînte-a fiinţei lui vis; 20. Sau stins nefiinţa îl soarbe ’n abis. Ulterior, IU1 fi părăsit: 17. Şi nu ftiu de este dincolo etc. ; 18. Au sufletul liber etc, >Şi sufletul etc,; 19. Vi- sează fi ’ncolo-a fJ,v,; 20. Sau stins nefiinţa îl rumpe ’n abis? >Sau stins risipit el se pierde 9n,a,? Ulterior y III1 fi părăsit: 25. Atunci acefti creeri etc,; 26. C,i,a, bătând de simţire,,,; 27. Asemeni cu ■lutul ce geme a.s,; 28. Ei r?or mai simţi de acuma în vec? 30. De fapt: Şi mie-mi n.c. anii ce (sic) trecură; 32. O sură cenuşă, un suflet de vânt > O s. c., u.s. în vânt > O sântă* mireasă, o volbură ’n vânt; 35. P.a.m.s. un vânt de vieaţă. Ulterior, III1 părăsit: 33. Când magic v-odată p-a.d.; 37. S,c,i.-ţ, o pallidă sor 39. Semnul întrebării adaos, de fapt, ulterior la III1; 40. Ulterior, III1: Uc.f.c, fi fără de minte; 20 306 NOTE ŞI VARIANTE 11. Dar totuşi ţărână tăcută şi sântă Eu nu mân durerea-mi pe lira mea blândă 45 Nu plâng a ta moarte, ci mai fericesc O rază trecută din caos lumesc 12. Când sboară la soare o rază de soare Când sboară pe nouri un înger ce moare Eu nu plâng că raza c’un zâmbet d’amor 50 O trase la sine eternu-i esvor 13. Eu nu plâng pe-un înger ce n’avea în lume Afară de geniu, neci aur neci nume, Că astăzi de-un cântec în ceruri răpit La nunţile lumii e binevenit. 55 14. De e înc-o vieaţă, de e înc-o lume Acolo speranţa nu-i aur în spume Acolo amorul nu este un vis N’ascunde otravă dolosu-i surîs. 15. Acolo copilă n’o fi calumnie 60 Ce fruntea pătează şi inimi sfâşie Maimuţa de ură nu strâmb-a ta grimă Pe luciul legei nu hohotă crima Acolo ’mprejuru-ţi de masce un lanţ Nu saltă rânjinde grotescul lor danţ. 65 16. O moartea e-un caos, o mare de stele Când viaţa-i o baltă de vise rebele O moartea-i un secol cu stele ’nflorit Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urît 17. De-ar fi chiar şi alt-fel... tul eşti liniştită 70 Căci mintea e seacă, gândirea finită Şi bulgării negri căzând pe sicriu Vor geme al păcei discântec pustiu! 47. Când fuge la soare etc. 48. Ulterior, III1: Când caută la nouri u.î.c.m. 51—52. Ulterior, III1, (să se compare z° cu strofa 4 din III2): i° Eu nu plâng pe-un înger ce n'avea în lume 20 Eu nu plâng pe-un înger ce astăzi [r*] duce (a} Afară de vieaţă, neci aur neci nume Cu-aripi ridicate, cu braţele cruce 58. Ulterior III1: N’a.o. vicleanu-i surâs; (a) E.n.p.p.-u.î.ce ’n ceruri [se] duce. 63—64. Ulterior III1: Acolo cu masce tu nu vei petrece Cu gambei viclean, cu ochirea lor rece 70. Ulterior III1: Căci mintea e dusă, gândirea-i finită; 71. Când bulgării etc. 2262,7. Reproducem aidoma strofa, singura din acest ms. — o ordine fiind greu de hotărît: Că vieaţa-i un basmti pustiu şi urît Şi moartea-i o mare, un caos de stele (a) Cu visuri plăcute, pustii ~ (b) Când vieaţa-i o baltă de vise rebele Că moartea e-un caos cu stele ’nflorit Când vieaţa-i [un] basmu pustiu şi urît. (a) Ş.m.-i o noapte, o mare de stele; (b) vers părăsit ţi ţters după ce modifică pe anteriorul. MORTUA EST ! 307 18. Ş’apoi... cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi. — Dar ştie or-dne 75 a ’un ce care nu e [nu] simte dureri. Şi multe dureri-s, puţine plăceri. 19. A fi sau a nu fi!. .. Au nu e tot una, Au nu e tot noapte, lumine şi luna; Când e însă lună vezi umbre cu mii 8° Când nu e tu îmbli şi fără să ştii 20. Ce-s zilele vieţei? ... ca florile albe Ce poartă mirosul speranţelor dalbe Ca florile albe ... o zi! . . . apoi mor Ca triste speranţe în ore de dor 85 21. Ce fuse juneţa? ... O umbră ce-şi plânge Trecutele-i doruri pustii şi nătânge. Ce e frumuseţea? . .. Un vis de poet, Icoană de astăzi a unui schelet. 22. Văd vise ’ntrupate fugind după vise 80 Pân’-dau în morminte ce cască deschise, Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o sting? Să râd ca nebunii? . . . să-i blastăm? . .. să-i plâng? 83. Ca florile albe, o zi — ş’apoi mor 81—84. Ulterior IIP, după repetate încercări', simultane cu III2, fi părăsit (facsimilul âelapag. 39 poate oferi un pasionant exerciţiu de reconstituire ţi verificare): i° Ce-s velele tale? ... Ca florile dalbe Ce poartă mirosul speranţelor albe Sunt florile dalbe... O ejl... apoi mor Sunt triste speranţe în ore de dor 20 Ce-s filele tale?... sunt flori a 9ntristărei Ce tinere poartă mireasma sperărei Speranţa* ’mplinită îţi pierde iar faţa (a) Căci cuibul cel rece al morţii e vieaţa (a) Miresme mor lesne > De sunt împlinite, pe loc se desfată > De e împlinită îţi pierde iar faţa; 30 Ceasornic al morţii sunt filele toate (b) Tot ceasul la groapă încet ţi le bate (c) Dar ochii ţi-s limpezi, şi roşie faţa (d) Şi uiţi că al morţii trist cuib e viaţa (e) (b) Ce-s filele tale? ... ceasornicul morţii. (b)—(c) Ce-s filele \tale\ — ceasornic ce-ţi spune Tot pasul la groapă el ţie ţi-l spune (c)1 (c)1 Tot pasul pe care la > Tot pasul la groapă etc. (d)—(e)1 Şi tfau^i — Căci ochii ţi-s limpezi în faţă Nu ştii că al morţii trist cuib e viaţa (d)—(e)* Când ochii ţi-s limpezi, şi roşie faţa Tu uiţi că al morţii trist cuib e viaţa (d)—(e)# Când ocbii ţi-s limpezi şi roşie fata De ce taţi dai morţii trist cuib e viaţa? 85—86. Ulterior, IIP: Când trece juneţea îţi vine a plânge De doruri trecute, pustii şi nătânge. 20* 308 NOTE ŞI VARIANTE 23. La ce?. . . Oare totul nu e nebunie? Au moartea-ţi copilă aş’a fost să fie? 95 Au e scop în lume? Tu chip râzător Au fost-ai anume ca astăzi să mori?. . . De e scop în asta, e palid, ateu. .. Pe vânăta-ţi faţă nu-i scris Dumnezeu. 866 Oct. In ultimul timp ce nu poate fi, din nefericire, precizat, a reţinut numai strofele, ce aveau, să formeze versiunea Convorbirilor, şi din care cele mai multe erau lucrate pe marginea albă a manuscrisului. Acestei versiuni, ultime, îi putem spune^aşa dar IU* 2 şi, pentrucă numără însemnate variante, am transcris-o în întregime. Ea e de fapt, cu aproximaţie, versiunea din Convorbiri, cu toate variantele ei concomitente, netranscrisă însă pe curat, cum a fost c6pia expediată la Iaşi şi care poate fi socotită drept versiunea a IV-a. Reproducem şi această versiune, IU2: ni2 22J9, l8v—20 V. 7. MORTUA EST i. Făclie de veghiă pe umezi morminte Un sunet de clopot din orele sânte Un vis ce îşi moaiă aripa ’n amar Ast-fel trecut de al lumei otar. 5 2. Trecut-ai când ceru-i câmpie senină Cu râuri de lapte şi flori de lumină Când norii cei negri par sombre palate De luna regină pe rând visitate 3. Te văd ca o umbră de-argint strălucită 10 Cu-aripi ridicate la ceruri pornită Suind palid suflet a norilor schele Prin ploaiă de raze, ninsoare de stele 4. O rază te ’nalţă, un cântec te duce Cu braţele goale pe piept puse cruce 15 Şi torsul s’aude 1-al vrăjilor caer Când pe-ape-i argint şi e aur în aer 96. Au fost-ai anume ca astă-zi să mori? N.B. De fapt, printr’o eroare, strofele 22 şi 23 sunt numerotate de Eminescu: 23 şi 24. V.-ma 1. F.d.v. pe-umezite m.; 5. de fapt: Trecuta-i (sic); 6. Cu nori de argint şi cu flori de lumină; 7. C. norii mai negri p.s.p.; 11. Trecând pafiid suflet > Suind etc. 13—16. Când torsul s’aude 1-al vrăjilor caer Când aur e pe-ape ş-argint e în aer O rază te ’nalţă, un cântec te duce Cu braţele goale pe piept puse cruce 2291, j v. Prima redacţie a strofei 13—16, notată cu creionul, poate în bibliotecă sau în sala de curs, printre note bibliografice, într'unul din carnetele de Viena: i° S’aude torcându-se-al vrăjilor caer {a) Argint [e] pe ape şi aur în aer 20 Tu cu braţele goale pe piept puse cruce(b) O rază te ’nalţă, un cântec te duce Când torsul s’aude 1-al vrăjilor caer Când aur e pe-ape ş-argint e în aer (a) S’aude cum > S’a.t. etc. ( b ) Lecţiune incertă; poate: Tu... braţele goale etc.; în casţul acesta versul ar fi corect. MORTUA EŞTI 3°9 5. Văd sufle tu-ţi candid prin stele cum trece Privesc apoi lutul rămas alb şi rece In haina lui lungă, culcat în sicriu 'Privesc la surrâsu-ţi rămas încă viu 6. Şi ’ntreb al meu suflet rănit de ’ndoială De ce-ai murit înger cu faţa cea pală? Au nu ai fost jună? — N’ai fost tu frumoasă? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? 25 7. Dar poate acolo să fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint Cu ţărmuri de smirnă, cu flori cari cânt 8. Să treci tu prin ele o sfântă regină 30 Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină In haină albastră stropită cu aur Pe fruntea ta albă cunună de laur 9. O moartea e-un caos, o mare de stele Când vieaţa-i o baltă de vise rebele 35 O moartea-i un secol cu sori înflorit Când vieaţa-i un basmu pustiu şi urît. 10. Dar poate? ... — O capu-mi pustiu cu furtune Gândirile-mi rele zugrum cele bune Când sorii se sting şi când stelele pică 40 îmi vine a crede că toate-s nimică 11. Se poate ca bolta de sus să se spargă Să cadă nimicul cu noaptea lui largă Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne 17—20 Când sufletu-ţi sboară prin stele el trece Privesc la cadavrul cel palid şi rece In haina lui lungă şi pus în sicriu Privesc la surrâsu-ţi ce pare-a fi viu 24. De ce te-ai stins astfel o stea radioasă > De ce-ai stins în ceruri o stea radioasă. 25. Se poate săTfie ş-acolo sa fie castele {sic); 29. Să treci tu prin ele o albă regină; 30. C.p.l. de aur, c.o.d.l.; 31. In h.a. cusută c.a.; m 37. O capul meu, capu-i pustiu cu furtune > O c.m., capu-i ruină* [’n] furtune {sau poate: încins* cu furtune ?); 44. Trecătoare > risipite > năruite > trecătoare. 43-^44. Să văd lumile toate ’n adânc cum se cern Cum toate-s nimica... cum prafu-i etern 310 NOTE ŞI VARIANTE 45 i2. Atuncea de-i ast-fel în toata* vecie Suflarea ta caldă ea nu mai învie Atunci acel înger n’a fost decât lut Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut * [13] . Şi totuşi ţărână frumoasă şi moartă 50 Eu cânt la sicriu-ţi pe arfa mea spartă Şi moartea [ta] nu plâng, ci mai fericesc O rază fugită din caos lumesc. [14] . Ş-apoi. . . cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi; — Dar ştie or-cine 55 Că ceea ce nu e nu simte dureri, Şi multe dureri-s, puţine plăceri. [15] . A fi? nebunie şi tristă şi goală Urechîa te minte şi ochiul te ’nşală Ce-un secol ne %ice, ceilalţi o despic. 60 Decât un vis sarbâd, mai bine nimic. [16] . Văd vise ’ntrupate gonind după vise Păn’ dau în morminte ce cască deschise Că nu ştiu gândirea-mi în ce să o sting? Să râd ca nebunii? . . . să-i blastăm? .. . să-i plâng? . . . 65 [17]. La ce?. . . Oare totul nu e nebunie? Au moartea-ţi copilă aş "a fost să fie? Au e sens în lume? Tu chip râzător Au fost-ai aicia* ca astăzi să mori?. .. De e sens în asta, e ’ntors şi ateu . . . 70 Pe vânăta-ţi faţă nu-i scris Dumnezeu. 866 Oct. Am amintit la cap. Venere şi Madonâ (cf. pag. 290) de existenţa unei ciorne pentru articol de ziar, în care îşi nota, în timpul lucrului, versuri, a căror semnificaţie psihologică nu poate fi lesne epuizată. In acelaşi ms. 2257, 247, după rândurile în care apar numele lui Candiano şi Macedonski, şi încadrate de jur-împrejur, într’un dreptunghiu, aceste 2 stihuri cu obsesiva lor rezonanţă şi care reprezintă faţă de textul cunoscut, sensibile modificări la versul 2: O rază te ’nalţă, un cântec te duce Cu ochii la ceruri (a), cu mâinile cruce (a) Cu faţa spre ceruri 45—46. De-i ast-fel atuncea eşti moartă ’n vecie In veci al tău suflet el [nu] mai [în]vie 47. In veci ochii candizi > I,v. ochiul dulce [e] turbure, mut 50. Nu sparg de sicriu-ţi chitara-mi plă[pândă] > N.s.d.s.-ţ. chitara mea> Eu când etc.; 57. A fi! nebunie etc.; 59. Ce-un secol ne spune c.o.d.; 60. Aici un vis sarbâd... dincolo nimic; 69. De e sens în asta e trist [şi] ateu. înger de pază 311 Recapitulând, Mortua est/ ar prezintă următorul grafic al filiaţiilor: I. (c.ca 1867) 2259,1—2 y. (21 strofe). 2254,18 II. (c.ca 1870) 2259,18 v—20 v., (23 strofe) 2262,13 2262,3 m1 (c.ca Aug. 1870—) 2259,18 v.—20v. Februar 1871 f (strofele părăsite). 2259, 18, v.—20v. (17 strofe) 2291, 5 v. m2 3 (- - exclusiv 11 Febr. st. n. 1871 Fără să intrăm în detalii, să amintim o chestiune care s’a pus în legătură cu Mortua est I şi cu -versuri înrudite. E vorba de poezia La o mamă, de V. Alecsandri, tipărită în Foaia Societăţii... din Bucovina, Cernăuţi, 1865, I, 6, 145, urmată de alte două poezii, cu iscălitura la sfârşitul grupului, şi astfel dispusă, tipograficeşte, că poate să pară, la prima vedere, neiscălită, cum o află d-1 N. Iorga: «...Dar atribuirea către Eminescu, care nu s’a folosit doar de aceste gângăviri ale unui talent abia începător, se hotărăşte prin alte două versuri, în care icoana şi rima amintesc Mortua est, care e, cum se ştie astăzi, din comparaţia cu manuscrisele poetului, una din cele dintâi încercări ale lui, făcând parte din volumul de tinereţe pe care-1 pregătise de tipar». Şi după citarea celor două versuri, cuprinzând imagina... de-al lumii hotar: «Eminescu n’a publicat nimic înaintea «lăcrămioarelor» pentru marele lui dascăl Pumnul, care sînt din Ianuarie 1866, urmând îndată apoi înseilările de romantism după ale lui Bolintineanu în «Familia». Avem astfel aici primele pagini ieşite la lumină ale aceluia care era să se ridice îndată aşa de sus deasupra unor astfel de modeste încercări». (N. Iorga, Literatura română necunoscută, Revista Fundaţiilor Regale, I, 4, pag. 5—7, 1934 x). Cum s’a spus, poezia este a lui Alecsandri şi formează obiectul unor interesante apropieri pentru ilustrarea influenţei ce « regele poeziei» a exercitat-o asupra lui Eminescu, în studiul d-lui I. M. Raşcu: Eminescu fi Alecsandri, 1936, pag. 46—50 2). Să mai adăugăm că, modificată în câteva strofe, şi ’n câteva amănunte, poezia a fost publicată de Alecsandri în ciclul Varia (cf. Vasile Alecsandri, Opere complete, Poesii ed. IV, 1918, pag. 170—171), sub titlul schimbat: Pe albumul d-nei Z. înger de paza «Convorbiri Literare», V', 8, Iunie 1871 înger de pa%â e trimeasă, dimpreună cu Noaptea (şi apar în acelaşi număr), în scrisoarea dela 16 Mai 1871 st. n., din Viena. « Eu nu vă trimit acuma, scria el, decât nişte nimicuri neînsemnate, căci pentru de-a corige şi a da o formă mai omenească unor operate mai întinse îmi trebue timp şi dispoziţiune (pregătirea serbării dela Putna era una din piedici). Dacă cele ce v’alătur dela mine {căci mai trimitea, copiate de el, introducerea fi întâiul studiu din Slavici, asupra Maghiarilor), ar fi rele, nu vă jenaţi de fel şi aruncaţi-le în foc»8). Şi după ce informează despre poemul Murăfanu şi dă preţioasa dată a compunerii: 1869, aşa cum mai sus, preciza că Geniu Pustiu începuse a-1 scrie încă din 1868, încheie: « Cât despre versurile ce vi le trimit — de se vor primi spre publicare — mi-ar plăcea dac’ar ieşi câte-şi trele piesele într’un singur număr» A doua piesă însoţitoare este Noaptea. Cât despre a 3-a, de bună seamă că se va fi răsgândit în ultimul timp şi va detras-o, fără să putem şti care va fi fost acea piesă, cu toate că presupuneri se pot emite, ţinând în seamă rezervoriul ce avea sub ochi, al s-ms-ului Marta (cf. Anexele finale.). Aşa că, «deşi Eminescu anunţase tri- x) Aceeaşi greşită atribuire în: N. Iorga, Istoria literaturii românefti contemporane, I, 1934, pag. 126; Al. Cioră-nescu, A doua operă a lui M. Eminescu, Revista Fundaţiilor Regale, I, 9, 1934 pag. 632, şi G. Călinescu, Opera ■lui Mihai Eminescu, III, 1935, pag. 314—315. 2) I. M. Raşcu, op. cit., în nota dela pag. 46—47, recapitularea întregii chestiuni a acestei atribuiri greşite. 3) I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Studii si documente literare, I, 1931, pag. 322. 312 NQTE ŞI VARIANTE miterea a 3 poesii, în plic se găseau numai două: înger de pa%ă şi Noaptea. Amândouă au fost publicate în « Conv„ Lit., voi. V, pag. 131», adnota mai târziu Iacob Negruzzi1). Am amintit mai sus de Geniu Pustiu şi de data, mărturisită de Eminescu, când începe să-l scrie. De data aceasta se leagă şi întâia forma a poeziei de faţă. Se cunoaşte acţiunea romanului în prima lui parte. După ce Ioan pierde pe Sofia, Tema Nour, eroul dar şi autorul povestirii, lui încredinţată, se îndrăgosteşte de sora Sofiei, de Poesis, «actriţa de mâna a doua, dela un teatru de mâna a doua, [ce] juca subrete, deşi pasul şi atitudinea arătau pe tragediana». O vizită prin acele ateliere de iluzii a culiselor, (ce-i erau aşa de familiare), îl apropie de Poesis: «.. .Ea juca pe-un înger, într’o feerie fără de înţeles, cu dei ex mackina, care plăcea şi era frumoasă numai pentrucă persoanele ce jucau în ea plăceau şi erau frumoase {observaţie prinsă pe viu, de un babitual al lucrurilor de teatru). . îşi prinsese aripele albe, îşi gătise complet toaleta, şi pe când orchestra începu uvertura cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe un scaun într’o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere şi cu mânile unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea, dacă răpită de acel cântec ce suia la cer, ea s’ar fi-urcat... încet, nemişcată şi tristă, ca sufletul unui înger murind, la ceruri, purtată ca pe nesimţite de aripele ei albe-argintii. Eu stăm şi-o contemplam. Voluptatea acelui sân de marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acele mâni mici şi albe, unite ca pentru rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi când ar fi denunţat desperanţa, acel corp ce sta să ’ngenunchie, acele aripi ce stau sa se mişte şi s’o ducă, — toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce şi ideal — Poesis 1». (Ms. 2255,44—45). Urmează declaraţia lui Toma Nour şi, după ce îngerul îşi debită rolul, eroii pornesc acasă la Poesis. Scena de pasionată şi extatică dragoste ia sfârşit când se aud paşii bătrânului tată, violoncelist în orchestra teatrului, întorcându-se la sfârşitul spectacolului. Şi romanul se urmează tocmai cu pasajul în care apare, pentru întâia oară, înger de pa%ă, transcrisă, poate, ceva mai târziu, în întregime, judecând după diferenţa de literă a primului vers şi a restului: I. 22)}, 48. «Ieşii pe din dos şi trecând prin grădină, sărind gardul — am trecut ca purtat de vânt, peste câmpiă, fericit şi aprins ... şi intrând în chilia mea cea umilită, mă simţiam fericit ca un rege asupra acelor camerazi horăinzi. La lumina fumegândă a lampei am scris viersuri, ce le-am gădit în urmă rătăcite printre hârtiile mele, şi pe care ţi le citez întocmai: Când sufletu-mi noaptea veghia în estase Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază încins într’o haină de nori şi de raze Mişcând a lui aripi pe capu-mi aprins 5 Dar când te văzui într’o palidă haină Copilă coprinsă de dor şi de taină Fugi acel înger de ochi-ţi învins. Cum marea ce doarme profundă şi lină Reflectă în sânu-i de-amar şi lumină 10 Pe soare ce trece în calea-i divină Vărsând ziuă de-aur în umedu-i sîn Ast-fel tu copilă tu vis de iubire Din negrele-ţi stele o dulce zâmbire Din sufletu-mi noaptea schimba în senin. Cine era fericit ca mine? etc., etc.» Această versiune, ce s’ar putea data c.ca 1868, de două strofe, diferită precum se vede, în deosebi în strofa a doua, de textul cunoscut din Convorbiri, o transcrie c.ca 1870, în 2259,27, s-ms-ul Marta, sub numărul 15 şi cu ridul întâiului vers. Diferenţele sunt ca şi inexistente. x x) I. C. Negruzzi, Scrisori dela Mibail Eminescu, Convorbiri Literare, XXXIII, 1, 15 Ianuarie 1899 şi la Torouţiu şi Cardaş, op. cit.9 pag. 328, nota 51. înger de pază v '-''nA'H'ii- ' ’- 9 \^v. < •-v«; .) _ V &J\*~.:;‘A!M. /gv. ■ A -•„ s.V © '’i^u.isd V r#ţţ'4:>"‘'f ,r.... ... . \{ ^C1"' v^,“ - j O'f trtâ' -»~ -y s*v^ - '»< ' "V-t' &X:>,-> ’V”' ’ "*/ p^pp f-ţr. Ţ*-!■ . -'-' W? ^ *** * | ^ ^ * <* ^ 'i ***v Jf Lf , . \. cta £*** v<*^* ; ‘i^ dj e&h>* A^d-/t* â * Jm+vyi'tim.J*4 *4loi&’{Z , S* * Q^pxJ'iu^dt ; '■■■^ţţ&£c*.’: -v O îk. ^£&■ J*uiSfc&, • j?aZ^ţQj»)oJ!Â*pi*jd@l > ,ţ * v\* * * * / , ifk^W . '■wî* ^V&» ’* li*****'* +*+ **> ^ry^“ ££^ZŞC*' (j(p [ ***** •>. '?$£**?', &*■&& - ,-.^7r(a., «•*-» 3. ~4* /is&uea. <-isu*Z&- />u^ * tgU -a awmt&I' vClÂL ca jiJ ^ ‘ ^ ^ ..f2.r,_ S! .. ffjC } jţA £&. ;:f t^r A‘# ’v';? ÎNGER DE PAZA şi ÎNGER ŞI DEMON Manuscrisele Academiei Române 2259,r>7' NOTE ŞI VARIANTE 3*4 Ar fi versiunea a Ii-a pe care nu o mai reproducem. Când se hotărăşte să publice poezia, începe a o prelucra, prin adause şi desvoltări, operate în marginea manuscrisului, cum s’a văzut şi la Mortua est\ Remanierea aceasta prezintă două etape, pe care le vom numi III1 şi ma deoarece sunt concomitente, judecând după grafie şi cerneală. Amândouă etapele privesc strofa a 2-a. Etapa m1 încearcă să desvolte tema strofei a 2-a şi să o dedubleze. In adevăr poezia are în faza aceasta 3 strofe. E o operaţie destul de laborioasă, (cum se poate vedea din facsimilul alăturat) urmărită cu atenţie şi care oferă un bogat material de studiu. Să se reţie în deosebi, dela subsol, 12—13, versiunea 20: Ast-fel tu copilă frumoasă artistă şi încheierea aşa de logică din v. 19: Ast-fel al meu suflet. III 1. 22 27. 15. CÂND SUFLETU-MI NOAPTEA. .. 1. Când sufletu-mi noaptea veghia în estase Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază încins cu o haină de umbre şi raze Casupră-mi c’un zâmbet aripele-a ’ntins 5 Dar cum te văzuiu într-o palidă haină Copilă coprinsă de dor şi de taină Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. 2. Cum marea ce doarme profundă şi lină Reflectă în sânu-i de-amar şi lumină Pe soare ce trece în calea divină Scriind umbra lumei în umedu-i sîn, Cu negrele stele, zâmbirea cerească, Făcuşi mii de visuri în suflet să-mi crească Şi noaptea din mine făcut-ai senim 5 [3]. Un soare se vede în fundul de mare Şi fiă-ce [undă] cu fruntea răcoare Reflectă în sânu-i icoane din soare Un soare în fundu-i, pe valuri mii sori Ast-fel [al] meu suflet s’oglindă în tine, 0 Gândirile toate iar ţie se ’nchină Căci toate sunt chipului tău purtători. Dar faza III1 nu-1 satisface şi cum pe foaia aceasta nu mai are spaţiu, trece, ceva mai departe, în acelaşi s-ms. Marta, pe fila 40, unde reia strofa a 2-a şi o duce la forma cunoscută din textul definitiv, mai puţin cele câteva diferenţe pentru cari reproducem strofa cu anexele ei. Strofa 1, identică, nu o mai repetăm. Fuziunea înger de pa^ă — demon, aduce faţă de tiparele de până acum, o nouă concepţie. 3. încins într’o haină de nori şi de raze; 4. Mişcând > Ce-asupră-mi c’un zâmbet etc. > Casupră-mi etc.; 11. Vărsând ziuă de-aur pe umedu-i sin. 12—13. i° Astfel tu copilă, tu vis de iubire 20 Ast -fel tu copilă, frumoasă artistă (a) Din negrele-ţi stele o dulce zâmbire Ai scris mii de visuri în inima -mi tristă (b) (a) Ast-fel tu copilă, c’o blândă priviri; (b) Ai pus mii de visuri în inima-mi tristă > Făcuşi mii de visuri din suflet să crească. 14. In sufletu-mi noaptea schimbă în senin > I.s.n. schimbaşi în senin > De şi ochiu-ţi dulce e clar şi senin > Ş i noaptea-mi pustiă schimbaşi în senin; 15. Şi marea răsfrânge în fundu-i un soare; 17. Reflectă pe sânu-i > R. în s. etc.; 19. Ast-fel [al] meu suflet pe tine te-oglindâ; 20. Dar ţie-al meu suflet > Gândirile etc.; 21. Căci chipului > Căci feţelor* tale ei sunt purtători > Căci chipului > Căci toate sunt etc. NOAPTEA 3i5 ni2.22j9,40. Eşti demon copilă, că numai c’o zare Din genele-ţi lunge din ochiul tău mare 10 Făcuşi pe-al meu [înger] cu spaimă să sboare El veghia mea sfântă, amicul fidel — Or poate... O închide lungi genele tale Cunosc acum bine trăsurile-ţi pale O tu! . . . tu eşti el! Ms. Recapitulând, înger de pazţă prezintă următorul grafic al filiaţiilor: I. 2255*48 (în Geniu Pustiu, c.ca 1868, 2 strofeL n. 2259*27 (s-ms. Marta, c.ca 1870, 2 strofe). 1 m1. 2259*27 (c.ca 1871, 3 strofe). m2. 2259*27+40 (c.ca 1871, 2 strofe). NOAPTEA... «Convorbiri Literare», V, 8, 15 Iunie 1871 Trimisă şi publicată odată cu înger de pa^ă (cum s’a văzut din notiţa poeziei anterioare), Noaptea interesează, pe lângă valoarea ei intrinsecă şi pentru două probleme, una de atelier şi alta de istorie literară, mai mult sau mai puţin anecdotică. Graţia şi filosof ia ronsardiană, ce ni s’a părut întotdeauna că aflăm în stanţele acestea potolite şi senine, au fost socotite de unii drept ecou al musei autochtone şi, anume, a lui Alecsandri. Problema de atelier ar fi următoarea: de obiceiu Eminescu lucrează pe pagina din dreapta a caietului deschis. Când repetă o formă sau are a-şi nota un vers, ce soseşte cu anticipaţie şi se cuvine reţinut, trece pe pagina din stânga, îmbietoare cu albul ei spaţiu. Cu atât mai mult trece pe pagina din stânga, când a terminat de corectat textul la care lucrează şi voieşte să-l aibă curat în faţa ochilor, chit că şi aici va reveni, cu alte corecturi. Noaptea prezintă cazul mai puţin frecvent, in care ciorna iniţială e la stânga şi desăvârşirea şi transcrierea ei în dreapta. O îndoială, totuşi, se ridică. Ms-ul 2257 e un ms. eterogen, alcătuit din multe file disparate. Legătura aparţine Academiei. E drept că filele de cari vorbim par să facă parte dintr’un mic grup autonom, judecând după hârtie şi filigranul ei. In lipsa unuia din martorii cari au prezidat la ordonarea manuscrisului — cine ar putea decide cu certitudine? Ms, Primul concept, care şi el pare copiat, de pe vreo altă ciornă e, cum se poate vedea, necomplet şi figurează în ms. 2257* 178 V, H transcriem, păstrându-i toate particularităţile. Scrisul pare concomitent cu cel din Venera fi Madona I: 8. c’o rază > c’o zare; 9. Din ochiul tău > Din genele-ţi etc.; 11. In lumi fericite > El veghia etc.; 12. Or poate. . . stai bine* > Or poate ... închide etc. > Or poate ... O închide etc.; 13. Să pot vedea bine trăsurile tale > S.p.v.b. trăsurile-ţi pale; 14. Căci tu... tu eşti el. $ 16 NOTE ŞI VARIANTE I- 22J7}iy8v. Noaptea în căminul mare focul galben pâlpâeşte Faţă ’n faţă ’n sofa roşe într’un colţ eu stau trântit Luminarea-i stinsă ’n casă — eu şed mai că adormit Somnul îmi închide ochii, mintea o.......................^ 5 Atunci tu apari pin umbră albă şi surâzătoare C’o zâmbire ’nduioşată pe genunchi-mi te aşezi Strecori braţe moi si goale după lenesu-mi grumaz [ ] Tu gândeşti că dorm şireato şi înlături cu o mână 0 Părul care cade ’n viţe peste faţa mea pălită Netezind cu ce[e]a-laltă fruntea mea cea liniştită Tu lipeşti buza ta roşă pe-a mea frunte ... şi ^ Şi în ochii mei cei umezi tu te uiţi cu-atâta foc Aproape în acelaşi timp, cu aceeaşi cerneală şi aceleaşi caractere ortografice (fără ca de-o uniformitate săi poată fi vorba) reia conceptul pe pagina din dreapta şi-l duce până la deplina lui conturare., Acelaşi concept îl întâlnim, cu foarte puţine modificări în ms. 2259, 34, s-ms-ul Marta, numerotat întâiu 31, apoi 28, cu titlul complet şi situat între La mormântul lui Pumnul şi Horia. Această versiune, ultimă, e datată 1870 şi după ea a făcut c6pia ce a trimis la Convorbiri. In consecinţă transcriem această versiune, cu toate atributele ei, proprii s-ms-ului Marta şi aşezăm în subsol,, ca variante, diferenţele anterioare, ale ms.-ului 2257, 179: in* 22J9> 34' 28. NOAPTEA POTOLIT ŞI VÂNĂT... ' 1. Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin Intr’un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa Iui privesc Păn’ ce mintea îmi adoarme, păn-ce genele-mi clipesc Luminarea-i stinsă ’n casă. .. somnu-i cald, molatec, lin. 5 2. Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă, Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară Pe genunchi te-aşezi iubito, braţele-ţi îmi încongioară Gâtul... Iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălHndă. 3. Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate [0 Tu grumazul mi-1 înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-1 culci Şi-apoi ca din vis trezită cu mânuţe, albe, dulci De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele ’ntr’o parte. I, II. I, — 1. N.î.c.m. focul arde > N.î.c.m.f. roşu pâlpâeşte; 3. eti stau > şed; 4. ar fi putut fi; Somnul îm închide ochii, mintea [mea] o [moleşeşte] sau: ...mintea o [posomorăşte]; 12. de-a > pe-a mea frunte. II. — 22/7,179> i. Noaptea în cămin > N. potolit etc.; 3. Păn-ce ... păn-ce ...; 5. Atunci tu apari pin umbră > A. tu pin întuneric etc.; 6. A.c.z. iernii — dulce etc.; 7. P.g.t.-a.i. mân[ele]>P. g.t.-a.i. braţele îmi încongioară^ 8. Pălindă 9. Braţele tale > Cu-ale tale braţe etc.; 10. de fapt: gramuzul {sic); 11. Ş’apoi etc.; NOAPTEA 3i7 Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită Şi gândind că dorm şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul, şi pe frunte în mijloc Şi surâzi cum râde visul peste inima ’ndrăgită. O desmiardă păn’ ce fruntea-mi este netedă şi lină O desmiardă păn’ eşti jună ca lumina cea din soare Păn5 eşti clară ca o rouă, păn* eşti dulce ca o floare Păn* nu-i fruntea mea sbârcită, păn’ nu-i inima-mi bătrână. i8jo. * * * Problema de istorie literară, mai mult sau mai puţin anecdotică, e următoarea: Noaptea e întâia poezie cu care Eminescu intră sub focul de baraj —nedrept (mai e nevoie s’o spunem?) şi de atâtea ori ignobil (abia dacă mai trebue relevat) — al cronicarilor timpului. Dacă este un autor mai hărţuit, pas cu pas, pentru fiecare din ■scrierile lui, apoi este Eminescu. Şi era drept să fie astfel. Pentrucă singur Eminescu, la epoca aceasta, rupea cu toate canoanele şi, mai ales, pentrucă singur el aducea un accent inedit în mijlocul unei poezii academizante. Se vor aminti şi în capitolele următoare, crâmpeie din această neobosită hărţuială, la care participau Hasdeu şi Revista Contimporană, Ghimpele şi Perdaful şi care, dacă pare a se potoli la un timp, isbucneşte cu mai multă furie, în epoca maturităţii ziaristice, a lui Eminescu, dela 1880 înainte. De bună seamă că poezia lui Eminescu ar fi fost, în orice caz, ţinta săgeţilor, atâtea din ele veninoase, cu care l-a acoperit nepriceperea, explicabilă, a contemporanilor. Ceea ce a determinat, însă şi a desprins din ţâţânele •ei, avalanşa atacurilor a fost citaţia pe ordin de zi, cu care l-a învrednicit Maiorescu, abia după trei poezii publicate, ca şi temeritatea de a fi fost orânduit, îndată după Alecsandri. (De n’ar fi decât atât şi de i-ar fi cu mult mai multe fpăcatele, ce evident nu sunt şi încă Maiorescu ar avea dreptul să doarmă liniştit în cripta istoriei literare). Este în epoca aceasta, ca un refren (ce revine până şi sub pana'junelui Caragiale), al debutantului pus alături de un zeu consacrat, refren ce cunoaşte o bogată existenţă. .! Pentru cazul în speţă, să spunem că Noaptea este folosită şi ea în războiul ce flasdeu ducea Convorbirilor, Junimei şi Nouei Direcţii. Cosmopolitismul Convorbirilor fusese relevat încă din Traian (27 Iunie 1869), unde se putuseră citi şi laude pentru anumite producţiuni. Columna lui Traian abundă în epigrame la adresa revistei ieşene. « Negruzziadele» indică, singure, natura ironiei lui Hasdeu. Nu se ajunsese încă la cursele, de mai târziu, in care aveau să cadă Convorbirile, dar articolul «Direcţia Nouă» puse vârf la toate. Aşa că, începând cu Nr. 22 din 9 Iunie 1871, Columna lui Traian înfiinţează o rubrică de «Varietăţi», mai corect, subordonă acestei rubrici, «capitolul: «Poesia Maiorescu». Inovaţia este anunţată în aceşti termeni: «Convorbirile Literare din Iaşi se laudă printr’un articol al d-lui Maiorescu de a fi creat o nouă direcţia poetică, pe lângă care un Bolintineanu, un Sion, un Mureşeanu şi alţii sunt nişte pigmei. In realitate nici chiar această nouă direcţiâ nu este de tot nouă: adevăraţii săi fundatori nu sunt reformatorii dela «Convorbiri Literare», ci dd. Prodanescu şi Cristorian. Cu toate astea, întru cât ceiîn drept nu revendică ei înşişi laurii priorităţii, noi unii nu credem de cuviinţă a contesta şcoalei d-lui Maiorescu mult dorita paternitate în sfera gallimatiei şi pentru ca toată lumea să vadă, ca ce fel de poesie anume este noua âirecţiă a « Convorbirilor Literare», vom reproduce din ele în fiecare număr al « Columnei lui Traian» sub modesta rubrică a «Varietăţilor», câte o mustră din muza d-lor al-de Bodnărescu, Eminescu, Pogor, Iacob Negruzzi, Matilda Kugler, etc.». Odată cu această înştiinţare, se reproducea din Convorbiri Literare, dela 15 Mai 1871, poezioara Af vrea, -de Matilda Kugler. «Poesia Maiorescu» dela 21 Iunie (Col. lui Tr., II, Nr. 24), reproducea Cavalerul, de Iacob Negruzzi, apărut în Convorbiri dela 1 Iunie, iar numărul următor, (ibid, 25, 28 Iunie 1871), fără niciun comentar, .altul decât al sublinierilor, poezia lui Eminescu. Reproducem documentul în forma lui originară: 4- 45 5- 20 20. Păn nu-i fruntea mea sbârcită şi-a mea inimă bătrână. II, — 22J7,179- 14* Ş-g*c*d*Ş* apeşi bu[za] > Ş.g.c.c.d.ş. apeşi gura t.d.f.; 15. Pe-a mea frunte > Pe-ai mei ochi închişi ca somnul, pe-a mea frunte la mijloc; 16. Şi surâzi cu şireţie > Ş.s.c. râde visul etc.; 20. Păn nu-i fruntea mea sbârcită, păn nu-i capul alb, bătrân > P. n-i.f.m.s. păn nu-i capul sur, bătrân. 3i8 NOTE ŞI VARIANTE VARIETĂŢI POESIA — MAIORESCU NOAPTEA... Noaptea potolit fi vânăt arde focul în cămin, Dintr’un colţ pe-o sofă rofă, eu în faţa lui privesc, Pân’ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc Luminarea-i stinsă ’n casă... somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin întunerec te apropii surâzândă Albă ca zăpada ternei, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi şezi iubit’o, braţele-ţi îmi înconjoară Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă. Cu-ale tale braţe albe, moi, retunde, parfumate Tu grumazul mi-1 înlănţui, pe-al meu pept capul ţi-1 culci; Ş-apoi ca din vis trezită cu mânuţe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele ’ntr’o parte. Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc Şi surâzi, cum râde visul într’o inimă ’ndrăgitâ. O! desmiardă, pân* ce fruntea-mi este netedă şi lină OI desmiardă, pân* eşti jună ca lumina cea din soare, Pân’ eşti clară ca o roşă1), pân’ eşti dulce ca o floare, Pân’ nu-i faţa mea sbârcită, pân’ nu-i inima bătrână I M. EMINESCU ( Ca săgeata sfâşie Nilul galbeni valuri râul maur > Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii întinfşi] > N.m.v.b.p.c. cuprinşi etc.; 2. Peste el cerul d’Egipet risipit în flăcări de-aur > P.e.c.d.*E. risipit din foc şi aur > P.e.c.d.’E. disfăcut din foc şi aur; 4. Flori bijuterii în aer strălucesc frumoase > F.b.î.a -sclipesc etc.; * 6. de fapt: Altele {sic) roşii etc. rămas din: Altele (sic) roşii ca cărbunii, alte albastre ca {sic. ochi ce plâng; vers defect; ÎL 22jp, 8jv, 88v, 8pv. i. Maur—; 3. Pe-a lui maluri gălbui, şese, stuful etc.; 4. Flori giuvaeruri în aer etc.; 6. jăratic; EGIPETUL 521 Şi pin tufele de maturi ce cresc verzi, adânce, dese Paseri îmblânzite ’n cuiburi distind penele alese Ciripind cu ciocu ’n soare, gugiulindu-se cu-amor— 10 Innecat în visuri veciniei, răsărit din sfinte-isvoară Nilul mişc’ a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Cătră marea liniştită ce înneacă a lui dor — De-a lui maluri simt unite câmpii verzi şi ţări ferice Memphis colo ’n depărtare cu zidirile-i antice 45 Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie Au zidit munte pe munte în antica-le trufie Le-au spoit cu-argint ca ’n soare să lucească într’un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei 20 Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş’aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe Racle-a grămădi în ele — fantasia unui Scald — 25 Se ’nserează— Nilul doarme şi es stelele din strungă Luna ’n mare [î]şi aruncă chipul şi pin nori le-alungă Cine-a deschis piramida şi năuntru a intrat? Este regele... In haină de-aur roş şi pietre scumpe El intra să vadă ’n visu-i tot trecutul. .. I se rumpe 30 A lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad — Inzădar guvernă regii lumea cu înţelepciune Se ’nmulţesc semnele rele, se ’mpuţin faptele bune Inzădar caut’ al vieţei înţeles nedeslegat — Ese ’n noapte — şi-a lui umbră lungă, mare desfăşoară .35 Pe un mur de piramidă. . . Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă ’ntunecat. 17. Munţi > Au zidit etc. 24. Racle spre-a [’njgropa un secol > Racle-a grămădi etc.; 26. Luna ’n mare-şi scaldă chipul şi pin nouri le alungă. 33. Inzădar caut’ al vieţei înţeles adânc secret*; 34. Ese ’n noapte şi-a lui umbră lină* mare desfăşoară; 35. P.u.m.d.p. ... Vai* pe unde de popoară; 36. Umbra gândurilor > U. vis[urilor] > U. gândului de rege se aruncă ’ntunecat; II. 22/9, 87V.J 88v.y 8pv. 7. Prin; 8. Păseri; 10. Innecat în veciniei visuri, răsărit etc.; 12. dor; 13. ferice—; 15. giganţi—; 17. antica lor; 18. Le-au spoit cu-argint etc. > Le-a ’mbrăcat cu-argint etc. 24. Racle ce încap în ele fantasia unui Scald. Creion slab sub fantasia: teodiceea de sigur după ce va fi notat în ms. 228j, variantele de maijos. 25. Se ’nserează. Nilul doarme etc.; 26. Luna ’n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă —; 27. şi ’nnăuntru; 28. Este regele. In haină etc.; 29. El intrâ să vad’ acolo tot trecutul— I se rumpe; 30, vad. 31. înţelepciune—; 32. bune—; 33. nedeslegat.; 34. E.’n.n. şi-a.l. umbră lung întins se desfăşoară 35. Pe-ale Nilului mari unde — >Pe-ale Nilului lucii valuri — Astfel pe-unde de popoară: măsura depăşită; 2287, 1. 24. încăpând theogonia din gândirea unui Scald > încăpând teodiceea din gândirea unui Scald. Pe aceeaşi filă, acelaşi scris, aceeaşi epocă: însemnări de rufârie şi data 19 Iuliu 1871; mat jos nume de cursuri şi profesoriy în nemţeşte: Pandecte... Prof. Arndt; Logica — Prof. Vogt; Istoria filosof iei — Zimermann. Pe fila următoare însemnări în legătură cu Putna. 21 9 322 NOTE ŞI VARIANTE Ale piramidei visuri, ale Nilului red unde Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri giganteci de lungi suliţe de-argint 40 Toata-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să ’mbrace mândru vechia cea împărăţie Să învie în deserturi şir de visuri ce te mint! Râul sânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a isvorului său taină, despre vremi apuse sure 4& Sufletul se ’mbată ’n visuri, cari-alunecă în sbor Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază Nalţă sveltele lor trunchiuri — noaptea-i clară, luminoasă Undele visează spume, cerur[i]le ’nşiră nori. Şi în templele măreţe, galerii de marmuri albe, 50 Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe Ş’ale preoţilor cântec sună ’n arfe de argint Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. 55 In zidirea cea antică sus în frunte ’n turnul maur Magul priveşte în gânduri în oglinda lui de aur Unde-a cerului mii stele ca ’ntr’un centru se adun El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi cu băţul zugrăveşte cărăruşile găsite 60 A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors Ş’atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri 65 Astupând cu dânsu-oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi ce fără vieaţă ’ngreuiâ pământul stors — 37. de fapt: visurilor {sic); 41. Se unesc să scalde* ’n mare vechia cea împărăţie; 43. Râul sfânt ne povesteşte despye zilele bătrâne > R.s.n.p. despre vremi apuse sure; 44. Despre enigma > De-a isvorului lui taină etc.; 45. Sufletul crede* > S. se ’mbată etc.; 46. Palmieri > Palmii etc.; 48. Undele visează spume, cerur’le visează nori. 49. Şi în t.m. galeriile de colona[de] > de fapt: Ş.î.t.m. galeriile {şic) de m. a.; 51. Ş’ale {sic); firesc: Şi al preoţilor etc. "Ediţia I. Scurtu a introdus această corecţiune din 1908; 52. de fapt: Şi l’a {sic) vântul etc.; 53. * Piramidă jalnic* > Piramidele din creştet aiurind şi dulce sună; 55. Colo ’n tumul nalt ce-ardică fruntea lui în noaptea..56. Str[aja] * > Magul adâncit în gânduri etc.; 59. Ş.c. b.z. liniile > Ş.c.b.z. cărăruşile etc.; 60. A aflat sâmburul lumii, tot ce-i sfânt, frumos şi bun. 61—62. i° Şi se poate că ’n revolta de-a poporului prostie De a regilor ~ 20 Mâniat poate pe ginta cufundată-în răutate Şi pe regii plini ~ 66. Unui popol>U. ginţi etc.; II. 22J9, 8/v., 88v.t Spp. 39. de-argint —; 40. Toat’ a apeiş’a pustiei şi a nopţii măreţie; 41. vechea-aceâ; 42. mint; 43. ni povesteşte; 46. raze; 47. —noaptea-i; 48. cerurile; 49. Şi în templele măreţe.... de marmuri albe imediat ulterior, deasupra liniei de punctey notat: colonade ţi versul lăsat nefinit; 50. vesmintele; 51. argint—; 52. la vântul; 54. sălbatic; 55. frunte-i; 56. Magul priiveâ pe gânduri etc.; 59. Şi cu băţul zugrăveşte cărăruşile găsite — > Şi c’un ac el z.c.g. 66. stors. EGIPETUL 323 Uraganu-acum aleargă pân ce caii lui îi crapă — Şi în Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă Aşternându-1 peste câmpii cei odată înfloriţi 70 Memphis, Theba, ţara ’ntreagă coperită de ruine Pin pustiu străbat sălbateci mari familii beduine Sorind viaţa lor de basme peste câmpii nisipiţi. Dar şi-acum culegând stele pe-ale Nilului lungi unde Noaptea flamingo cel roşu apa ’ncet, ’ncet pătrunde 75 Şi acum Iun’ arginteşte tot Egipetul antic Şi-atunci sufletul visează toat5 istoria străveche — Glasuri din trecut străbate Pa presentului ureche — Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. * 10 67. de fapt: Uraganul {sic) acum etc.; 69. cei odată adăugat ulterior (cf. mai jos, varianta din II.22J9, unde lipseşte) ; 72. Sorind viaţa lor bogată > S.v.l. de basme etc. 78. Din a valurilor sfadă şoapte > D.a.v.s. pro- rociri se aridic; Strofele 6t—66 şi 67—72 s9au cristalizat după laborioase prelucrări, în următoarele două strofe, conturate de aşa manieră', că ar putea fi luate drept doua strofe noui. O lectură atentă arată,, totuşi, că ne aflăm în faţa unor tipare intermediare, aşa dar variante. întâi se succed, pentru început, câteva încercări părăsite: Dar aflat-a şi blestemul care lumile desface— (a) De l-ar spune toată lumea în cenuşă s’ar preface In pustiu s’ar face-Egiptul şi nimic n’ar fi rămas {b) Vai aflat-a unul* răul din gândirea lui ascunsă Semnul trist pe-o carte-1 ~ {a) Dar aflat-a şi a lumii > D.a.-a.ş. blestemul etc.; (b) I.p.s/a.f. E.şi nimic n’ar rămâneâ După aceea, strofele se conturează: Semnul sfânt îl zugrăveşte argintat* de mândre rum Intr’o carte unde-i scrisă toat9 a lumii ’nţelepciune. .. « Tot ce este înfloreşte numai pe a firii căi — « De-a lăsat căile-aceste vestezeşte şi se stinge!» / După moartea-i câte unul cu privirile-i nătânge Tocma 9 ntors semnul puternic . . . pronunţatu-l-a întâi. Şi întors pronunţă semnul... atunci câmpii se usucă Uscăciunea-acele şesuri şi căldura le apucă Şi cetăţile 9n ruine cad... poporul ei s9a stins 10 Uraganul o aleargă pâr? ce caii lui îi crapă Şi pustiul tot nisipul Tapa Nilului l-adapă Aruncându-1 peste câmpii înfloriţi şi zâmbitori /. Semnul sfânt îl zugrăveşte într’o carte > S.s.î.z-o frumoasă, adâncă rună; /. de fapt \ Dup9a moartea-i > Dup9a [ce]murit-au unul > D. moartea-i câte unul etc.; 6. Semnul sfânt > Tocma9 ntors semnul puternic... şi pe-a lui E > Tocma9ntors etc.; 10. Uraganu-aleargă> Uraganul o aleargă etc.; 11. de fapt; Ş.pJ.n. Tapa Nilului le-adapă; 12. Grămădindu-l peste câmpii Î.Ş.Z* Apoi un vers izolat, cu rima stingheră; poate intenţiona să continue descrierea: Apele isvoru-şi urcă, rămân lispezile sure. II. 2259, 87 v., 88 v., 89 v. 69. Aştemându-1 peste câmpii [cei odată] înfloriţi—; 70. M.T.ţ.’n coperită-i de ruine—; 71. sălbatec; 72. S.v.l.d.b. peste câmpii nisipiţi > S.v.l.d.b. pin câmpie nisipiţi; 73. Dar şi-acum culegând stele etc. > Dar şi-acum turburând stele etc.; 74. încet-încet; 75. Şi-acum luna arginteşte etc.; 76. Ş’atunci sufletul visează toat* istoria străveche; 77. ureche; 79. Şi-atunci M.s.r. argintos vis a.p. > Ş.-a.M.s.r.a. gând al pustiei; 21* NOTE ŞI VARIANTE Ş’atunci Memphis se ridică argintos vis al pustiei închegare măiestrită de suflarea vijeliei Beduini ce stau în lună, o minune o privesc Povestindu-şi basme mândre mes[te]cate numa ’n stele Despre-oraşul care ese din pustiile de jele Din pământ, şi de sub mare s’aud sunete ce cresc. Marea ?n fund clopote are, care sună ’n orce noapte Nilu ?n fund grădine [are], pomi cu mere de-aur coapte Sub nisipul din pustie cufundat e un popor Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce Sus în curţile din Memphis, unde ’n săli lumină luce Ei petrec în vin şi ’n chiot or-ce noapte pân-în zori. * * * * Statornic în procedeele sale literare* Eminescu foloseşte aceleaşi teme şi motive când în versuri, când în proză. Ca şi pentru Sara pe deal, Călin şi altele, ecouri din Egipetul, trec în începutul marei nuvele, de 75 pagini, Ava-tarii faraonului Tlâ, (2255, 92—161) ca să întrebuinţăm denumirea ce i-a dat d-1 G. Călinescu. Preocupări constante despre Egipt, fie în nemţeşte, fie în româneşte, se întâlnesc, numeroase în ms. 2285 şi 2287, ecouri de cursuri şi lecturi universitare x) şi ele au fost semnalate încă din 1906 a). Urmărind reflexele kantiene în opera lui Eminescu, d-1 I. A. Rădulescu-Pogoneanu supunea unui examen critic povestirea filosofică Archaeus din ms. 2269, 19—39, tipărită cu un an înainte de I. Scurtu şi semnala unele redacţiuni anterioare, aflate în ms. 2287, 70—75. Din ele,se cuvine să reţinem în deosebi rândurile următoare, ce pot fi privite ca o introducere, socot, la marea povestire Avatarii faraonului Tlâ ; « .. .să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor .. . Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti... Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme... Ne trezim şi murim cu ele... De ce să n’o auzim şi pe aceea a regelui Tlâ?» (2287, 75) 3). Şi nuvela se deschide cu următorul peisagiu egiptean, în care retrăesc ecouri din vechea poemă: 22JJ, 92 bara... sara... sfânta şi limpedea mare îşi întinde pânzăriile transparente de azur sub luna, care ’n nălţimea depărtată a cerului trece ca un mare măr de aur neţinut de nimic în eterul albastru... pustiile Nubiei lucesc verziu sur ca câmpii de ghiaţă, pe care a căzut o ninsoare uşoară şi Memphis, divina Memphis îşi ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea ţărei. . . pare că ’ntr’o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea şi urmele acelei străluciri ar fi muiat şi ’ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, şi numai Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi lungele lui maluri 84. Când din > S’aud sunete ce parcă de sub pământ > Din pământ etc. II. 22;p, 87 v.y 88 v., 89 v. 80. I.m. din suflarea vijeliei—; 81. privesc—; 82. mestecate; 83. jele.; 86. N.’n.f. gră- dine are, pomi cu mere d’aur coapte —; 87. popor,; 88. se duce,; 89. S.î.c.d. Memphis unde ’n săli lumină luce—; 90. pân’ în. *) Iată câteva din paginile acestea: 2286,49—51» 59 v.—61, 65 v.—68 v. Ăgyptische Geschichte; 2287,80—81: 2257,173—173 v., 210, 2290, 85 v., 2276 bis, etc., etc. De sigur, trebue distins între notele egiptene din Viena şi cele de Berlin, de după compunerea poemei. Şi tot acestei epoci, se anexează şi ecourile egiptene infiltrate în nuvela Sărmanul Dionis. 2) I. A. Rădulescu-Pogoneanu, Kant fi Eminescu. Traducerea criticei raţiunii pure, Convorbiri literare, XL, 68, Iunie—August, 1906. 8) In Archaeus (2269, 19—39), povestire limpede orientată, pasajul sună: «.. .să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor... In ele trăieşte Archaeus... Poate că povestea este partea [cea] mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele... Auzit-ai tu vr’odată povestea regelui Tlâ?». 3*4 80 85 EGIPETUL 325 de papură, pintre cari curg oglinzile lui mari, cari reflecta lumea cerului şi parcă apele lui mişcându-se una peste alta ca linţolii de cristal mişcător sună în adânc cântarea-cân-tărilor. Uşor sboară luntrea mică şi neagră, asemenea unei cugetări pintre tablourile măreţe desfăşurate de o parte şi de alta a râului. .. oraşe vechi ce-şi construesc zidirile lor sure şi colonadele lor infinite în lumina nopţilor, piramidele morminte de regi, crânguri de palmieri şi numai păsări călătoare străbat cu aripele ’ntinse într’un lung triun-ghiu adâncimile fără de margine... unde merg? unde? In luntrea neagră e culcat şi capul lui mare în perini de mătasă, bolnavul rege Tiâ, în jurul naltei sale frunţi o cunună de flori de mac ... de flori a uitărei şi a somnului. . . * * * Am amintit cu prilejul poeziei Noaptea..., de începutul acelei reacţiuni la care dă naştere, atât poezia, întru totul nouă, a lui Eminescu, cât mai ales cutezanţa cu care Titu Maiorescu îl aşezase alături de Alecsandri. Egi-petul îşi are şi el partea în această năvală, în care se întâlnesc aliate nepriceperea şi zeflemeaua, pedanteria şi opacitatea. Cronica Egipetului ocupă anii 1873 şi 1875 şi prezintă, ca tot ce se atinge de poezia lui Eminescu, înainte de toate un interes documentar. E interesant, cred, să spicuim din această bogată cronică, într’o vreme în care, pentru cei din Junimea, certitudinea valorilor liricei eminesciene apărea cu fiecare nouă producţie. Aşa se explică, socot, amănuntul că în şedinţa din 6 Octomvrie 1872, după apariţia Egipetului şi în lipsa poetului, se «citesc poe-siile lui Eminescu, publicate până acuma»1). Erau, precum se ştie, de toate, şase. Campania e dusă, cum era şi firesc, de Revista Contimporană şi de afiliatele ei umoristice, în deosebi de Ghimpele. Pantazi Ghica susţinea în coloanele Românului. Observaţiile şi obiecţiile nu diferă prea mult şi nu dau dovadă de prea multă fantasie, reluate cum sunt dela un articol la altul. întâiul în ordinea calendarului, e articolul lui Pantazi Ghica: « Câteva cuvinte asupra criticei d-lui Titus Livius Maiorescu în beţia d-sale de cuvinte din Convorbiri Literare». Pentru cele câteva nume proprii invocate, caşi pentru aerul lor presumţios, se cuvin reţinute rândurile: « Dacă d. Titus Livius Maiorescu nu poate fi un Ste-Beuve, un Philarete-Châle 2) un Theophile Gauthier, să fie d. Titus Livis Maiorescu, şi să-i trecem cu vederea contravenţiunile d-sale către gramatică şi logică, căci omul nu este tare în ele şi nu avem ce să-i facem. Am avea însă un consiliu amicale să dăm d-lui Titus Livius Maiorescu. Să nu ia în criticele d-sale acel aer doctorale, care nu-i convine, şi să fiă de aci nainte tot atât de modest, pe cât sunt şi cunoştinţele şi puterile d-sale în materii literarie» 3. Restul interesează mai puţin. Junimea —« ortaua de admiraţie mutuală»; Maiorescu — «farceur» literar şi copist după Cabanis, Darwin etc., etc. sunt locuri comune-ale unei aceleaşi familii de spirite. Cu mult mai caracteristic, chiar tipic pentru genul şi tonul aplicaţiilor critice, ale adversarilor, e articolul, al doilea în dată, al lui Petru Grădişteanu: «Convorbirile Literare şi Revista Contimporană»4 5). El vine după articolul lui Maiorescu: « Beţia de cuvinte în Revista Contimporană, studiu de patologie literară» 6) şi va fi urmat de « Răspunsurile Revistei Contimporane, al doilea studiu de patologie literară» 6), ceea ce explică multe din ostilităţii. Lăsăm de o parte tot ceea ce se ţine de această polemică şi ne oprim numai la paginile în care se vorbeşte de Egipetul: « Dacă sentimentul de justiţie este străin de d-1 Maiorescu, ce mobil i-a pus oare condeiul în mână? Simpla dorinţă de a culege exemple, pentru tesa sa? E vorba de a veni în ajutorul ştiinţei? să-i oferim şi noi un buchet pentru complectarea studiului său. N’avem decât să luăm un număr oarecare din Con- x) I. E. Torouţiu, ibid.y IV, pag. 460. а) Cf. Românul, XVII, 16—17 Iulie 1873, un necrolog substanţial, neiscălit, pentru Philarete Chasles. 8) Ibid., 3 Iunie 1873. Articolul era însoţit de o notă prin care redacţia se desolidariza în aceşti termeni: «... prin aceasta nu înţelegem însă de loc a ne pronunţa în favoarea d-sale, în discuţiunea literară ce are cu d. Maiorescu şi mai puţin încă a lua cea mai mică parte noi înşine la această discuţiune». Şi pentru a încheia cu Pantazi Ghica să reţinem şi aceste două rânduri, dintr’o schiţă a anului următor: « Da, toate mor în lume doamna mea, poesiile mele ca şi ale Domnilor Bodnărescu, Eminescu şi Prodănescu; Vasile Alecsandri şi Zamfirescu au noroc! poeziile lor trăiesc, sunt cântate pe toate tonurile, admirate şi lăudate, poeziile lor vor trăi etc., etc.». («O amintire», Revista Contimporană, II, 2, 1874, pag. 150). 4) Revista Contimporană, I, 4, Iunie 1873, pag. 384 sqq. 5) Convorbiri Literare, VII, 2, 1 Mai 1873. б) Ibid., 4, 1 Iulie 1873. 326 NOTE ŞI VARIANTE vorbiri, de exemplu numărul din 1 Oct. 1872. Găsim aci o poesie de D. Eminescu, de genialul D. Emi-nescu, pe care direcţia nouă îl pune imediat alăturea cu... D. V. Alexandri! S’o examinăm. Poesia se intitulează Egipetul şi începe astfel: Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur Cu primul vers începe scrinteala: Cum ia D. Eminescu câmpii? ca pluralul dela câmpie ori dela câmp, împreună cu articolul? Giganţi care rimează cu lanţ! Şi asta sa fie licenţă? Noua direcţie a să ajungă să rimeze amor cu ciur şi iubit cu vâ%ut pentru că se potrivesc consoanele dela fine». Şi după alte exemple, tot atât de ingenioase, în care se vorbeşte de absenţa analizei logice, de abuz de epitete, de greşite acorduri de gramatică, urmează: «Las la o parte o mulţime de alte frumuseţe ale genialului D. Eminescu care şi-a câştigat un loc atât de înalt în noua direcţiune şi mă opresc un moment la strofa opta: Râul sfânt etc. Mare necaz trebue să fi având D. Eminescu pe prosodie ca să-şi permită a rima sbor cu nori şi ra^ă cu luminoasă. De ce nu şi casă cu lună? amândouă se termină cu aceeaşi vocală. Asemenea inepţii nu sunt tolerate nici unui şcolar din clasa IlI-a gimnasială, şi d. Eminescu este în fruntea nouei direcţiuni! Totul s’a metamorfosat în natură, sub bagheta magică a d-lui Eminescu: undele nu mai produc spume, ele visează spume, şi visează deştepte pentrucă în acelaşi timp stau la taină; nu mai se înşiră norii sub cer, ci cerul porneşte în inspecţie ca să înşire nori I... Dacă vreodată cuvintele au fost «înşirate pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru inteligenţă», de sigur că poesia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubraţiuni. Ce este însă d. Eminescu, cu tot bogatul său asortiment de greşale grosolane, de gramatică, de prosodie, de logică, cu toate pleoşniţele sale chiar din o altă poesie, pe lângă D. Bodnărescu, un alt poet lăudat al nouei direcţiuni?». In numărul următor al revistei, D. Aug. Laurian (Laurian-junior, cum îi spune Maiorescu), comentează la rubrica «Tablete bibliografice» câteva din producţiile apărute în Convorbiri. Despre o poezie a lui Bodnărescu, vinovată de greşeli de rimă, în genul celor semnalate şi până acum, se scrie: «Nu cumva Cerşetorul s’a plimbat prin Egipetul genialului D. Eminescu?»1), iar despre Domniţa Ruxanâra a lui Nicu Gane: «Nu ştiu ce număr de ordine a dat D. T. L. Maiorescu după D. D. Eminescu şi Bodnărescu, nuvelistului de care vorbim, în congregaţia Convorbirilor, scrierea sa însă merită să fie citită şi o recomandăm din toată inima. Domniţa Ruxandra ne-a mângâiat de zăpădrile cu cari sunt adeseori încărcate Convorbirile» 2). In timpul acesta Revista Contimporană editase actul I din Musa dela Borta-Rece, «bufoneria literară» a lui Mi-hail Zamfirescu, a cărei reproducere se urmează în numerele dela 22 şi 29 Iulie, acelaşi an, ale Ghimpelui. Cum începând din Noemvrie, se tipăreşte în coloanele aceluiaşi ziar şi actul al doilea, şi cum poeziile lui Eminescu apărute în răstimp sunt şi ele ironizate, lăsăm acest izvor pentru la urmă. In numărul pe August, V. A. Urechiă iscăleşte articolul « Noua Direcţiune din Iaşi», din care reţinem: « Cine nu-şi aminteşte cum d-lui (d. Maiorescu) în primele conferinţe din Iaşi, în saloanele băncei, a început prin a propune arderea a toate încercările noastre literare, fără deosebire de V. Alecsandri, pe care mai apoi tot d-lui l-a iertat, ca să-l puie alăturea cu DD. Bodnărescu, Eminescu şi ceilalţi?»3). Iar în numărul pe Octombrie, acelaşi D. Aug. Laurian, revenea în ale sale «Tablete bibliografice»: «Cât pentru Turta d-lui M. Strajan, noi n’avem decât să felicităm pe confraţii din Iaşi şi să le mulţămim că nu ne-au mai dat şi de astădată o dosă de Bodnărescu-Naum-Eminescu » 4). Dar dacă acestea, şi altele, constituiau latura «serioasă» a campaniei, ea mai prezintă şi una de bună dispoziţie şi chiar de oarecare spirit. Ea trebue căutată mai puţin în paginile publicaţiilor umoristice, lamentabile, în majoritatea lor, cât în lucrări, ca aceea a poetului Mihail Zamfirescu, atât de discutabil în opera lui originală şi macabră dar atât de surprinzător în opera, al cărei titlu complet sună: «Musa dela Borta-Rece. Bufonerie literară lirică în trei acte de Henri Meilhac şi Ludovic Halevy. Muzica de J. Offenbach. (Editată de Revista Contimporană, Bucureşti, 1873)». Broşura aflătoare în Biblioteca Academiei Române cuprinde doar actul I şi atâta şi trebue că se tipărise la epoca aceea, după cum reiese din rândurile în cari Ghimpele (XTV, 24, 22 Iulie 1873), după câteva fraze, nefe- *) Revista Contemporană, I, 5,1 Iulie 1873, pag. 491. 2) Ibid., pag. 492. 3) Ibid., I, 6, 1 August 1873, pag. 546. 4) Ibid, I, 8, 1 Oct. 1873, pag. 736. EGIPETUL 327 ricit redactate, la adresa Convorbirilor, anunţă reproducerea acestei « gentile şi foarte spirituale satire la adresa Dumnealor». Cât de gentilă şi de spirituală era această bufonerie, fiecare va putea judeca din spicuirile ce vom face, reduse şi ele la pasagiile ce privesc pe poetul nostru. Ceeace se poate spune, ceea ce se cuvine subliniat, este că •din toată revărsarea de platitudini ale vremii aceleia, Musa dela Borta-Rece aduce un grăunte de veselie, de glumă nerăutăcioasă; de parodie, nu rareori izbutită, ce ridică nivelul desbaterilor şi care, de bună seamă, va fi delectat în primul rând pe cei vizaţi. In manuscrisele lui Eminescu se întâlnesc astfel de încercări de teatru glumeţ, de care exemplul Muzei nu va fi fost străin. Ce e sigur, e că una din marile lui poeme postume, Antropomorfism se termină, în rimă, cu numele ce-i dase bufoneria lui Mihail Zamfirescu: Minunescu. Actul I se petrece în Olimp, unde se va rătăci, în căutare de musă, poetul Brutnărescu, alias Bodnărescu. E un Olimp de culoare teutonică, unde în loc de nectar, se găseşte mai cutând «zeamă de hameiu nemţească». ■Corul cântă pe aria « Cine bate la fereastră»: Trăiască Joe tata lui Bacu Zeul electric, iar nu Titan, Vrem să bem încă, să crape Dracul Să ni s’aducă vin egiptean! SATIRII Vin egiptean, Egiptul, Egiptul lui Minunescu, Ura I bravo, aferim!!!... Insă bucătăreasa zeilor, ce nu-i alta decât Teresa, fosta ibovnică şi musă a poetului ieşan Prodanescu, nu numai •că le serveşte «frişes Bier», dar îi face şi elogiul. Joe, din al cărui ciubuc ieşiseră şi până acum «luminielectrice», se înfurie mai tare şi când Teresa îi cere simbria, să plece, zvârle cu papucul după ea. Se citesc Convorbirile, cu epigramele lui Brutnărescu şi voia bună revine. In scena a IlI-a, Apoline, şchiop, încins cu lauri, şi liră cu coarde de sfoară de Braşov, târăşte o targă în care zace Brutnărescu, pentru care caută o musă. JOE (apropiindu-se) Este oare Minunescu Ce Egiptul a cântat? SATIRII Nu! acesta-i Brutnărescu Tot ca el de nesărat. Brutnărescu, disgraţiat de Joe, pleacă însoţit de bucătăreasa muză la Iaşi şi actul prim ia sfârşit x). Actul II se tipăreşte abia după trei luni şi prezentarea vorbeşte din nou de noua direcţie care «nu-i slăbeşte cu •niciun preţ din dragoste»,de «săgeţile minorelui Jupiter», cărora li se răspunde cu o nouă serie de glume. Protagoniştii actului II sunt: Minorescu Magnus, Minunescu, Năut (Naum), Brutnărescu, Neguţă (Negruzzi), Urlă ■{Burlă), Vârcolaci (Vârgolici) etc. Acţiunea se desfăşoară de astădată la Borta-Rece. InscenaalH-a, amintindu-se de Prodănescu, care vorbeşte în pilde, servitoarea adaogă: «Aşa este. Seamănă cu d. Minunescu care vorbeşte tot de Alexandru Machedon şi de Arghir Crăişorul» (interesant amănunt bibliografic). In scena a VH-a, aceste două •cuplete (excelenţa celui de al doilea nu poate fi tăgăduită): MINUNESCU — NĂUT Noi suntem poeţi, măi frate, Ce gramatica nu ştim Ş’orice reguli consacrate Le călcăm, le nimicim. NEGUŢĂ Sunt Neguţă, redactorul Scriitor ‘din chiar senin Rîm amorul cu toporul Şi cu cinste mă închin. x) Reproducerea în Ghimpele, XIV, 24, 22 Iulie şi 25, 29 Iulie 1873. 5*8 NOTE ŞI VARIANTE In scena a X-a, Minorescu cânta pe aria «Basamacului» catrenul latinesc: Vinum bonum et suave Bonis bonum, pravis prave Cunctis dulcis sapor ave, Mundana laetitia. *) Ceea ce urmează departe de a se păstra pe aceeaşi linie de răuşită, prezintă, dimpotrivă, un nivel scoborît^ Minunescu^ se plânge, şi dimpreună cu el Neguţă şi Năut, că nu i se dă voie, ca lui Brutnărescu, să-şi afle câte o musă şi după aceea, îmbufnat declamă aparte: « O rază te ’nalţă, un cântec te duce « Cu braţele albe, pe piept puse cruce, « Când tocsul (?) s’aude Tal vrăjilor caier «Argint e pe ape şi aur în aerl?» O ştie aceasta şi fratele Maer Ce poartă la gâtu-i un baer... Ich bitte ain faer! Din care reţinem, doar, eroarea de tipar — tocsul—ce va face carieră şi se va întâlni, mai departe, şi sub condeiul unor domni mai gravi. In scena a XI-a, după ce Brutnărescu pomeneşte de cele ce a văzut în Olimp:: MINUNESCU Ce n’ai mai văzut nimica? BRUTNĂRESCU Celelalte le-am uitat I MINUNESCU Apoi atunci, nene Brutnărescule, să-ţi spun eu lucruri mai minunate pe care nu le-am văzut, dară pe care le-am pus în scrierea mea «Sărmanul Dionis», publicată în Convorbiri. Ia mă rog ascultă: «Stele de aur topit», «făclii ce aruncă deodată lumină turbure, roşie, galbenă şi somnoroasă», «Crîşmă din epopeele nordice», «Zâmbet fin inocent», «Unguri în papuci de pae», «Cafele turceşti puse în cuiu», « Ciasomice orfane», «Magnet de bumbac», «Păiajeni numismatici», « Ploaiă grozavă şi luna revărsând lumină», «Metafisică cu ou şi cu oţet»!. TOŢI Bravo, Bravo, Minunescul Dignus est de Agiamiuî La intervenţia lui Urlă, care se plânge că nu se respectă acordurile şi citează ca erori de rimă pe când-argint (din Eminescu), lui Minorescu îi e teamă că acoliţii îşi permit să raţioneze, după care le vesteşte: « Unul singur dintre voi cu agerimea sa genială m’a înţeles şi de-aceea l-am sacrat cel dintâiu poet al Direcţiei noue. Iată în adevăr un model admirabil eşit din pana poetică şi inspirată, deşi fără muză, [a] lui Minunescu (deschizând Convorbirile). Adevărat stil shakesperian (citeşte): «Uh! ce frig etc., etc.» cinci strofe din Cugetările sărmanului Dionis, care întrunesc sufragiile tuturor: « Bravo, bravo ... genialul, minunatul Minunescu». In continuare, Minunescu şi Minorescu cer să vadă muza lui Brutnărescu, pe Tereza. MINORESCU (ciupind-o de braţ, pe când Brutnărescu îi pune galenţiî în picioare, încet) De mi-i da uă sărutare Nime 9n lume n’a s’o ştie Căci va fi sub pălărie Ş’apoi cine treabă are! TERESA (aşezându-şi bocceaua pe spate) M’ai lovit în pălăriei Teresa face raportul Olimpului, vorbeşte de Herr von Joe, de Graf von Marte, şi adoarme. Minorescu e fericit că descoperă în ea o musă germană. Urmează scena răzvrătirii lui Vârcolaci, care nu va mai scrie în Convorbiri^ unde se adună cuvinte uitate. Nu vrea să fie unul din «işlicarii literaturii». Minorescu anunţă ordinea de zi 2 2) Pentru cariera,acestui catren în scrisul românesc, cf. şi Mateiu I. Caragiale, Opere, ediţie definitivă îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, 1936, pag. 257. CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS 329^ pentm şedinţa următoare: «întâia chestie, după propunerea d-lui Minunescu. Pentru ce Ducepal, calul lui Alexandru Machedon, avea numai un corn în frunte, iar nu două?» etc., etc. Actul se termină cu scandalul provocat de^Prodănescu, fericit că a regăsit pe Teresa. E o păruială generală, ce avea să se încheie la judecătorul de pace, unde urma să se petreacă actul m, (cum se anunţa în broşura amintită) şi despre care n’avem cunoştinţă *). De e să credem unuia din biografi actul IU n’a mai fost scris, în urma intervenţiei lui Alecsandri: «Lui Zamfir eseu, îi plăcea să râdă, dar nu era rău; se plecă deci voinţei generoase a lui Alecsandri» (Nicolae Ţincu, M. Zamfirescu, Revista Nouă, V, 1—2, 15 Aprilie—15 Mai 1892). Peste doi ani, Bgipetul este din nou obiectul unor recriminări, de astădată mai grave, din partea lui Anghel Demetriescu, (sub pseudonimul Gr. Gellianu). Cum este un un articol, cu oarecari pretenţii, un popas la patru ani după decretarea nouei direcţii şi analizează între altele şi împărat fi Proletar, amâmăm acele extrase pentru, capitolul respectiv. CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS « Convorbiri Literare», VI, 9, 1 Decemvrie 1872. Se ştie din notiţa precedentă că Sărmanul Dionis a fost cetit, în aceeaşi şedinţă a Junimei, dela 1 Septemvrie 1872, odată cu Bgipetul şi cu încă un fragment din Panorama deşertăciunilor. Se cunosc obiecţiile aduse în şedinţă ca şi rezoluţia acceptării pentru tipar. Nuvela apare în numerile din Decemvrie 1872 şi Ianuar 1873 dar era finită încă din Viena, cum se poate bănui şi cum atestă corespondenţa schimbată între Slavici şi Iacob Negruzzi: «Pre « Sermanul Dionisie», scria Ion Slavici, din Arad, în 22 Ianuarie 1873, mi l-a cetit în Viena. Vorba d-lui Maio-rescu: Bizar etc. — Dar etc.— » 2). Ceea ce aruncă încă o lumină asupra raporturilor dintre redactorul Convorbirilor şi colaboratori, pe care-i ţinea în curent cu toate evenimentele cenaclului şi cărora le cerea impresii despre literatura tipărită în revistă. Aşa e şi în cazul de faţă. Schimbul de păreri urmează după ce nuvela apare în-întregime. Dar tot ce s’ar mai putea spune se cuvine amânat pentru la timpul său, când va fi venit rândul Prozei* însemnările de faţă privesc doar versurile. Ms. Poezia, purtând titlul Sănnanul poet, se află într’o singură versiune, repartizată în două manuscrise: 2290, 62—64 şi 2284,17 V., 18 V., 19 v. Scriind, cum obişnuia, în mai multe caiete deodată, trecând dela unul la altul,, sau dintr’un colţ la altul al unei pagine, redactând strofele în ordinea pe care o impuneau legile asociaţiei sau ale lucrului de atelier — Sărmanul poet, deşi repartizat în două manuscrise, se prezintă ca o singură versiune. Este ceea ce trebue repetat, cu cât ediţiile Scurtu şi Botez, cari au vorbit de versiunea aceasta au prezentat-o oarecum eronat. Amintind ms. 2284, ediţia Scurtu vorbeşte de « unele (strofe) împrăştiate, fără legătură între ele » iar despre varianta din ms. 2290 că este «incompletă». Ceva mai aproape de adevăr stă ediţia Botez, nu când prezintă cele două manuscrise, drept două concepte, din acelaşi an 1872, dar când din descrierea fiecărui manuscris lasă a se înţelege că ele se completează unul prin altul. Greşeşte însă, ca şi Scurtu, când pentru manuscrisul 2284, susţine că strofele sunt «în altă ordine ». In fond, cum am mai spus: Sărmanul poet se prezintă într’o singură versiune, repartizată, din necesităţi de atelier, în două manuscrise. Avem aşa dar a face cu un singur concept, nu cu două, redactat în două caiete, în acelaşi an 1872, înainte de a fi dat forma definitivă nuvelei. Dovada stă, mai cu seamă, în strofa a 3-a: Ciubotele? Nime 9n lume etc., care dimpreună cu strofa a 4-a, rămasă la un singur vers, se află redactată în ms. 2284, E voia întâmplării, în timp ce strofele 1, 2 şi 5—11 se află în ms. 2290. Cât despre ordinea strofelor, pe care atât Scurtu * 2 *) Cf. Ghimpele, XIV, numerele: 40(11 Noemvrie); 41 (15 Noemvrie); 42 (18 Noemvrie); 43 (22 Noemvrie); 44 (25 Noemvrie); 45 (2 Decemvrie) şi 46 (6 Decemvrie 1873). 2) I. E. Torouţiu, Studii fi documente literare, II, 1932, pag. 199. 3$o NOTE ŞI VARIANTE -cât şi Botez o afla a fi alta, ea nu este, cum spuneam şi mai sus, de cât prea firească pentru felul de lucru al lui Eminescu. Scris pe verso-ul filelor ce cuprind povestea lui Călin Nebunul — manuscrisul 2284 este, prin excelenţă, un manuscris brouillonar, ceea ce se poate vedea din facsimilul dela pag. 47. Versiunea ce publicăm, în întregime, chiar şi cu strofele necomplete, ilustrează opera de selecţie săvârşită dela -această versiune la forma definitivă, încorporată în nuvelă. Se cunosc rândurile ce premerg, în nuvelă, versurile. Le vom reproduce, nu atât pentru a reconstitui atmosfera întregului, dar pentrucă reprezintă de fapt o variantă în .proză a câtorva din imaginile poeziei, atât din forma definitivă cât şi din versiunea primă: «Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei lumânări de său, băgată în gâtul unui clondir, ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vizuină — şi aici, aici petrecea el vara şi iarna! — Iarna, de gerul cel amarnic trosnea grinda în odaie, crâşcau lemnele şi pietrele, vântul lătra prin gardurile şi ramurile ninse — ar fi vroit să doarmă, să viseze — dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjinea ochii. Surtucul lui, pe lângă acestea, era mai mult urzeală decât bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de râdea pare că şi vântul în urma lui. — Oamenii căscau ironic gura, când îl vedeau... Şi ’n asemenea momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cum că el, redus până la culmea mizeriei, devenea trist? — Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. — El baga de seamă că gândirile lui adesea se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hârtie... mai ales garafa goală era în stare de a-1 împlea de cugetări melancolice...» 22p0y 62—64 2284, 17 V.y 18 V., 19 V. SĂRMANUL POET 5 "10 <"15 •20 Mai lăsaţi-mă şi*n pace cu adevăr şi poesie Cine-mi dă pe ele ceva? In durerea mea cea crudă, Dacă inima-mi svâcneşte, dacă fruntea îmi asudă, Cine şterge-a ei sudoare, cine ochii mi-i mângâie. Surtucul — mai mult urzală [este] decât bătătură Nu vedeţi ce ros pe margini, ce fudul mai e la coate Vântul chiar râde în urmă-mi, când mă priveşte la spate Oamenii? Cu ironie la vedere-mi cască gura.— Ciubotele? Nime’n lume să nu ştie că-s poet După mândrele călcâie el pe loc mi ’nseamnă teapa, Dă [I] călcâiele ca ele — dar prin găuri intră apa Tălpile şi-arată dinţii, cască — după meremet Degete-unse cu cerneală samăn’ a mucări — si sunt [ [ [ ] ] ] Nici un lemn nu e [în] casă, şi guzani ţin sfat în tindă Şi paltonu-i pus la jidov amanet, afară latră Vântu’n garduri şi prin ramuri, crâşcă lemnul, crapă piatra Şi de gerul cel amarnic îmi trăsneşte ’n casă grinda. * 9 1. Ia lăsaţi-mă în pace etc.; 4. Cine-mi şterge > Cine mă s. > Cine ş.-a.e.s., cine fruntea > C.ş.-a.e.s., cine ochii etc.; 5. Nu vedeţi surtucul > Surtu > Vezi surtucul — > Surtucul — etc.; 9. Oamenii? Cine descoase* > O? Cu ironie etc. N. B. Strofele 9—12 fi 13—16 figurează în ms. 2284, 17 v, 18 v.y 19 v. 9. Dar ciubotele? In lume > Ciubotele? Nime’n etc.; 12. T.ş.-a.d. şi le trebui meremet; 13. Degetele vmi-s mucări ~ [pe /. 17 v., în coltul de jos; cf. fi facsimilul pag, 47] 17. N.u.l.n.e.[î.]c., şoarecii ţin sfat în tindă; CUGETĂRILE SĂRMANULUI DIONIS 33i Şi garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună Şi mucoasa luminare e de său sfărîind arde — Şi’n astfel de călide te inspiră, cântă barde Ban n’am mai văzut de-un secol, vin n’am mai băut de-o lună. 25 Un regat pentr’o ţigară, să-mi fac fumuri ca zăpada Cu chimere — dar de unde? scârţie de vânt fereasta In pod miaună motanii — la curcani vânătă-i ^creasta Şi cu păsuri melancolici meditând îmblă ’n ogradă. Uh! ce frig.. . îmi văd suflarea şi căciula cea de oaie 30 Peste-urechi am tras-o sdravăn şi de coate nici că-mi pasă Ca ţiganu-s care bagă degetul prin rara casă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se ’nmoae. De-aş putea dormi — dar frigul nici să dorm n’o să mă lese De-aş putea visa dar gerul genele mi le înghiaţă 35 Şi-mi painjeneşte ochii — Ah dorinţa mea e-o raţă Friptă... cu curechiu ... ba fără... Ce idee genială Şi mi-i somn — mi-i frig — li-i sete .. Ce să cuget la amoruri Ce femee-ar vrea să ’mpartă sărăcia mea lipită — Soartea ce în România la poeţi li-i pregătită 40 [ ] Cum nu sunt un şoarec Doamne — măcar totuşi are blană — Mi-aş mânca cărţile mele, nici că mi-ar păsa de ger Gustoasă mi-ar părea-atuncea o bucată din Homer Borta-i caldă şi n’am grijă nici de lume, nici de hrană. 45 Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjin Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele N’au dracului nici ce suge şi ’ntr’un roiu mai de un stânjin Au eşit la promenadă... ce petrecere gentilă! &o Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios la mers se ’mbie Cavalerul îmblă iute — oare franţuzeşte ştie — Cea ce ’ncunjură mulţimea e-o romantică copilă 1 22. cade > arde; 23. Şi în astfel de > Şi ’n astfel de sărăfie te inspiră, cântă barde; 25. U.r. pentr’o ţigară, să-mi fac frig* > U.r.p.o.ţ. să-mi fac fum şi să-mi şterg ochii, transcrierea, deşi credincioasă, suferă, ca şi versul dela etaj, lăsat în drum; 27. la curcani li-i > l.c. vânătă-i de* o > l.c. vânătă-i creasta; 31. Ca ţiganii > Ca ţiganu-s etc.; 33. De-aş put6 dormi înc[ailea] > D.-a.p.d. — dar frigul etc. 39. Astă soarte la > Soartea ce etc.; 44. Iară borta ar fi caldă > Borta-i caldă etc. N. B. Dela versul 45 începe ms. 2284, 17 v., 18 v., 19 v. şi continuă până la urmă. 47. Ah li-i greu > Greu li-i etc.; 50. P. ceea-i bătrână, îmblă ’ncet şi cuvioasă; 51. Cavaler este acela — oare franţuzeşte ştie; numere suprapuse indică, ulterior, ordinea: oare ştie franţuzeşte; ceea ce arată că îmbie fusese înlocuit, mintal, cu păşeşte, cum e în textul Convorbirilor; NOTE ŞI VARIANTE 332 Bruh! mi[i] frig — iată pe mână cum codeşte-un negru purec Să-mi moiu degetul în gură — am să-l prind — ba las săracul — 55 Dac’ar fi la v’o femee ştiu că ar vedea pe dracul — Dară eu? — ce-mi pasă mie — bietul om la ce să-l purec? Şi motanu toarce ’n sobă — doar de foame, măi motane Vin încoâ să stăm de vorbă, unice amic şi ornic — De-ar fi ’n lume-un sat de mâţe, zău că’n el te-aş pune vornic 60 Ca să ştii şi tu bătrâne boieria ce-i, moţpane! Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce ’ntr’una, Ce idei se ’nşiră dulce în mâţeasca-i fantasie — V-o cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie — Rendez-vous i-a dat în şură, or în pod în găvăună. 65 De-ar fi’n lume numai mâţe, ah motan aş fi . .. [D’a bună] Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind ca Garrick Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric Noaptea ’n pod, cerdac, pe streşini hainizând duios la lună. Oare cum ar părea lumea ochilor mei de motan? 70 Ideale-aş face versuri la junimea generoasă La blănite domnişoare şi la dame cari scapăr Cum [că] lumea un vis este, un vis sarbăd de motan? Sau cu ochelari pe nasu-mi, de o treabă mai cu moţ — Jus motanicum citire-aş — Savez-vouz Messieurs Giraffe 75 Aş striga capitol unu [—] e ’mpărţit în paragrafe [—] « June pur — nu mânca slabii şoareci, nu I dacă nu poţi!» Medic [—] la cadavrul unui geniu ochi[i] crud înholb Cât fosfor au fost în crieri ca să poată să răsară A lui gânduri geniale — El a inventat papara 80 Din ouă de coţofană Domnilor! Eri foc — azi colb! 54. îmi moiu degetul etc.; 57. Ş.m.t.’n.s. — doar de frig, ean* măi motane; 58. V.î.s.s.d.v. — tu amic îmi eşti şi ornic— ; 59. Botez era îndreptăţit să presupuie că stat de mâţe, din Convorbiri putea să fie o greşeală de tipar. Vornic şi boierie cer mai curând sat de mâţe ca în versiunea aceasta. 64. Şi i-a dat > Rendez-vous i-a dat etc.; 65. versul neterminat; completarea amânată prin..........; 66. Şi cântând aş trece > Mieunând de dor şi jale, miorlăind cu inspirare > Mieunând de dor şi jale, miorlăind în nalte ode > Mieunând în madrigale, miorlăind ca la paradă; 67. Pentru-a patriei mărire > Sau pândind întins la > S.p.î. în soare dup’a şoarecelui coadă > Ziua tologit în soare pândind şoriceasca coadă; 68. Sau în pod > S. pe pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună > Noaptea ’n pod, cerdac şi streşini şerbănind duios la lună; 69. mei de motan? — şters şi neînlocuit, cum avea intenţia; 70—71 Ideale-aş face versuri spunând sufletelor pure—. A junimei generoase, damicelelor blănite; 71. L. b. d., netezi dame cari scapăr. Strofa 73—76 barată. 75. Aş striga capitol unu cu accente > A.s.c.u. este > Aş striga capitol unu, adevăruri* drepturi grave: 76. «Nu mânca > N. mâncaţi > « June pur — etc. 77. Medic la cadavrul unui geniu motă- nesc eu demonstrare-aş; măsura, precum se vedey depăşită. In josul paginei9 însemnare izolată, creion: ochii ’nhoalbă; 78. Ce profund > Câtă stofă şi câţi > Cât fosfor etc.; 79. A lui gândiri geniale etc. înger şi demon 333 Teolog — Colo în templul închinat fiinţei care După chip ş’asămănare a creat mâţescul neam Aş striga: O motănime, motănime! Vail Haram De-al tău suflet motănime, nepostind postul cel mare. 85 Ah! sunt pintre voi de-aciea cari nu cred tabla legii Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce istoria motănimei o tot duce înainte! Ah! atei! Nu temeţi iadul ş’a lui duhuri liliecii! Anathema — surzi vi-s ochii, oarbă e urechia voastră 9° Nu vedeţi ce ’nţelepciune e’n fiinţa voastră chiară? O motani fără de suflet — La sgâriat el v’a dat ghiară Şi la tors v’a dat musteţe — Vreţi să-l pipăiţi cu laba? Iiii! că în clondir se stinge căpiţelul de lumină Moşule, mergi de te culcă, nu vezi* că s’a ’ntunecat [?] 95 Să visăm favori şi aur, tu ’n cotlon şi eu în pat — De-aş putea să dorm încailea — Vis a gândului odină! Să mă culc, pe-ochi mi se-aşează întuneric ca o mută armonie Vino somn! or vino moarte! — mi-i aceeaş — mi-i tot una De-oiu petrece cu motanii şi cu pureci şi cu luna *°° Or de nu — puţin importă — Poezie — sărăcie! ÎNGER şi demon «Convorbiri Literare», VII, i, i Aprilie 1873 Şedinţa Junimei, ce urmează celeia în care cetise Egipetul şi Sărmanul Dionişie, se ţine la Pogor, în 7 Septembrie 1872. Sunt de faţă, afară de gazdă şi de A. D. Xenopol, secretarul şedinţelor: Maiorescu, I. Negruzzi, N. Ganea, Eminescu, Tassu. « D. Eminescu ceteşte două poezii: înger şi Demon şi Floare albastră, care ambele se primesc» 1). Gum i se mai reţinuse, pentru tipar, lucrările cetite în şedinţa anterioară, poeziile de acum apar în Convorbiri, exact peste o jumătate de an. înger şi demon era terminată din Viena. Slavici o cunoştea, aşa cum era la curent cu majoritatea lucrărilor lui Eminescu, de hărnicia căruia avea motive să nu se îndoiască: «Eminescu — scria el lui Iacob Negruzzi, la 30/18 Martie 1872, din Viena — nu lucrează nimic — e leneş ... Cel puţin el zice aşa .. . Eu însă nu cred; el e şiret » 2). Şi pe bună dreptate — căci e tocmai vremea în care Eminescu punea la punct şi sfârşia, între altele, marele poem al Panoramei deşertăciunilor. 85. Ah ştiu.p.v. de-aciea cari nu vor să ’nţeleagă; 88. Ah! ateii! ah lua-i-ar o turmă de draci întreagă! $9. Anathema — Orbi > A. — surzi etc.; 92. Ş.l.t.v’a.d. musteţe — şi nu-i înţelegeţi > Ş.Lt.v’a.d.m. — Vreţi etc. Urmează (intenţiona o nouă strofă după Teolog, Medic?): In oaste prapurcic ^ 95. Să visăm visuri plăcute, tu ’n cotlon şi eu în pat; 96. Vis > Somn > Vis; 97. Vers imperfect pentrucâ la început fusese amânat prin puncte-puncte: S. m. c. p.-o. m. s.-a. întuneric... x) I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, 1933, pag. 457. 2) Ibid., II, pag. 186. 334 NOTE ŞI VARIANTE Plecat la Şiria, înainte de a se stabili, pentru un timp, la Arad, în cancelaria avocatului N. B. Stănescu, Slavici* se interesa în scrisoarea dela 4 August 1872 de soarta poeziei amicului său: «N’a trimis Eminescu: «înger şi Demon»? Poezia îmi pare în genere bunişoară» x). Ceea ce explica şi mai bine rezervele cuprinse în scrisoarea dela 10 Aprilie 1873, expediata din Arad, după apariţia poeziei în Convorbiri: «Mă întrebi de poeziile lui Eminescu. Eu le aflu mai slabe decât « Mortua est». Este ceva forsat mai ales în «înger şi Demon ». A doua poezie [« Floare albastră»] este mai buna. Şi apoi încă una despre Eminescu. Mie îmi mai place frumosul senin decât acela strălucitor, îmi mai place o Vinere de marmură decât una de aur. Eminescu străluceşte prea mult în poezia sa... Poate că gustul lui este mai înalt decât al meu, dar eu zic, că soarele este mai frumos în zori decât în miază-zi » ^ Ceva forsat şi în genere bunişoară sunt noţiuni ce se completează şi exprimă o opinie critică, ce nu era aşa departe de adevăr. înger şi demon, cu toate strălucirile de amănunt, culminând în magnifica strofă: A venit un rege palid şi coroana sa antică... rămâne, dintre poemele lui Eminescu, aceea în care umbrele şi neglijenţele de formă covârşesc. Ms. întâia oară, poema apare sub titlul E îngerul tău or umbra tay în ms. 2259, 27—28 în submanuscrisul Marta,. sub numărul 16, imediat după înger de pa%â. « Este o versiune mult îndepărtată de textul publicat şi necompletă — se termină cu v. 44» scrie Botez, în ediţia sa (pag. 298). Cât de depărtată este, se poate vedea din confruntarea textelor, cea mai adâncă schimbare fiind trecerea dela persoana I-a la a IH-a. Dar necompletă—nu. Că poezia se termină cu versul 44 e un fel de a vorbi, propriu lui Botez, pentru care, consecvent procedeului său, orice variantă ce nu se poate raporta la textul definitiv pierde din valoare. Mai aproape de adevăr e Scurtu (1908, pag. 142) când scrie: «... e o variantă anterioară şi inferioară a celor 11 strofe dela început, formând o poezie întreagă, datată de Eminescu 1869 Dec.». In adevăr, poezia este completă, în această formă, de sine stătătoare, la epoca aceasta, când înger şi Demon, în forma din Convorbiriy nu era. nici măcar schiţată. La epoca aceasta, 1869—1870, poezia e una din feţele dipticului, a căruia ceealaltă faţă e înger de pa%ă. Şi în concepţia de atunci, poema era finită. Intre 1870—1872 poezia se întregeşte cu reflexele celeilalte concepţii, din împărat şi proletar, dimpreună cu care, precum vom vedea, alcătueşte un alt diptic. Cele patru strofe, adăogate de Scurtu, din ediţia Şaraga sunt, minus tiparul metric, de dincolo. Şi pentrucă ne aflăm la precizările şi disjungerile acestea, de concepţie, să stăruim asupra unui bine venit amănunt de cronologie. Se cunosc rândurile de către sfârşitul nuvelei Sărmanul Dionis, când eroii, exilaţi în v’un sat « spre a se iubi* departe de sgomotul lumeî» sunt înfăţişaţi, el, cu «faţa... trasă şi fină din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într’o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei, lângă fizionomia, ovală, rătunjită şi albă a ei... chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n’a cunoscut niciodată îndoiala»^ Aici d-1 D. Murăraşu glosează: «Plecând de aci a ajuns Eminescu la poezia înger şi demon, publicată în Conv, lit, 1873, 1 Aprilie şi ’n care găsim versurile: Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează:—-Ea o inim& de aur — El un suflet apostat...»* 2 3). Amănuntele cronologice de mai sus arată că, dimpotrivă, nuvela foloseşte imagina, veche de aproape trei ani,, din întâia formă a poeziei. Aşa cum, fără doar şi poate, tot de aici pleacă şi sugestiile tabloului « Căderea îngerilor» din Cezara, pentru care pozează, în demonul urmărit, Ieronim 4). Şi cum, din aceeaşi epocă şi din aceeaşi matcă cu poezia, pleacă şi portretul lui Poesis, din Geniu Pustiu, de care trebuesc alăturate notele marginale, din subsolul poeziei ce urmează, schiţate în dreptul strofelor a 2-a şi a 3-a: «Eu — din contra — care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pământului, a acelui înger blond, eu îl visam zi şi noapte, şi mi se pare că atuncia când îngenuchiam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, când dascălul murmura în strana lui rugăciuni într’o limbă veche şi mai mult slavă, pe când preotul în altar îşi înălţa slabele sale mâni spre ceruri, — mie mi se părea că mohorîta roşie icoană a Maicei Domnului din iconostas lua conturi din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi-neînţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordonate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca. două flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene şi închise păreau rozete ce murmura vorbe, pe când haina cea plină de falduri şi roşie, devenea în ochii mei păinjeniţi albă ca gazul cel alb. In biserică în locul Maicei lui Dumnezeu, eu priveam prin lacrămile mele amare de amor — pe acel chip drag inimei mele,, pe Poesis »5). Se specifică, înainte de a da curs, textului acestuia, prim, din înger şi Demon că variantele, din subsol, simt de două feluri. Unele, variante propriu zise, deci anterioare. Altele, ulterioare, când începuse prelucrarea poesiei,. dar părăsite. De aceea s’a notat în mod expres, cărui gen aparţine varianta. J) Ibid.y II, pag. 193. 2) Ibid.y II, pag. 203. 8) M. Eminescu, Scrieri literare, comentate de D. Murăraşu, ed. II, 1939, pag. 81. 4) Ibid.y pag. 109—iii. 5) Ibid.y pag. 171—172. înger şi demon 33? 22/ş, 2J—28 16 E îngerul tău or umbra ta ? 1. Noaptea ’n doma întristată pin lumini îngălbenite Faclelor de ceară albă, cari ard lângă altare Când altaru ’n fundul domei stă întunecos şi mare Nepătruns de ochii roşii a luminelor pălite 5 2. In biserica pustie lâng-altarul din părete Genunchiată stă pe trepte o copilă îngerească Când nainte-i pe icoană stă în gloria-i cerească Maica regelui iubirei ce pe lume tristă vede. 3. In biserica cernită printre negri muri de jale 10 Nepătrunşi de-a nopţii stele ce asupra ei veghiază Ingerul-copil stă, plânge şi la mama ’ngenunchiază Mama lumei, mama milei, mama plângerilor sale. 4. Cufundat în întuneric lâng-o cruce mărmurită Coatele pe braţul crucei le distind şi le aşez 15 Şi din umbra mea cea deasă ca un demon eu veghez Ochii mormântaţi în capu-mi, fruntea tristă şi ’ncreţită. 5. Şi bărbia mea s-apasă pe a crucei umăr rece Părul meu negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb Pe când candela cea tristă cu reflectul ei rosalb 20 Faţa îngerului palid cu lumina-i vrea să-nnece. 6. Ea un înger ce se roagă, eu un demon ce turbează Ea: o inimă de aur; eu un suflet apostat Stau în umbra mea fatală de o cruce rezemat; La picioarele Madonei tristă, pală, ea veghiază. 25 7. Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină Vezi copila cum aruncă umbră tristă ce se ’nclina Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă ’ngenunchiată. * 5 V. — N. B. Am indicat întotdeauna: creion, cerneală, convins că schimbările nu sunt din aceeap epocă. Titlu: creion ulterior, c.ca 1872: Paza innocenţei. 5. Ulteriory cerneală:: In biserica pustie lângă arcul din părete; 7. Când nainte-i stă ’n icoană > C. n.-i. pe icoană etc. Ulterior, marginalii cu creion, în dreptul strofelor a 2-a şi a 3-a: făclia cu lumina* ei* roşie* curge* şi se uită-, mirată* în ochii şi pe pânza mohorîtă unde surâde Madonna. Boltă — Sub boltă făclii şi flori — Madonna pânză* mohorîtă. 17. Ulterior, cerneală: Şi b.m.s.-a. pe a pietrei umăr rece; 20. Ulterior, cerneală: F.î.p. cu lumina-i va să-nnece; 21. Ulterior, creion: visează pentru turbează; 23. Ulterior, creion: El în umbra lui fatală stă de-o> cruce rezemat; schimbările, precum se vede, nu-s generalitate; 33^ NOTE ŞI VARIANTE 8. Ce-ţi lipseşte oare ţie, copiliţă pală, tristă, Decât aripile albe ca să fii un înger pal Ce se pierde în privirea chipului cel ideal A Madonei ce surâde peste lumea ateistă. 9. Ce-ţi lipseşte? .. . Aripi albe cătră ceruri înnălţate! Dar ce văd? . .. Pe-a umbrei umeri ce se ’nnalţă şi se ’ntinde Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde Două aripe de umbră cătră ceruri ridicatei 10. O! Nu-i umbra ta aceea!. .. Este îngeru-ţi de pază Care diafan... un suflet pe muri netezi se resfrânge Cu aripi aeriane lângă tine el se plânge Lângă tine îngenunchie, lângă tine el veghiază. 11. Dar de-i umbra ta aceea, atunci tu un înger eşti Dară aripele-ţi sânte nu le vede lumea vană Numai murii trişti şi palizi văd aripa-ţi diafană Murii sânţi, ce le reflectă pentru ochi-mi pământeşti. 1869 Dec. Toate celelalte manuscrise, în care se mai întâlneşte înger şi Demon, sunt fragmentare şi toate cam din aceeaşi epocă, 1871—1872, când se decide să completeze întâiul concept, să amplifice tema. Le înşirăm în ordinea versurilor din textul definitiv, care se poate să fie şi aceea real cronologică. In ms. 2259, 280 V. se află ciorna a trei strofe, cuprinzând versurile 49—60, din textul definitiv. Diferenţele; când minime, când importante, cum de pildă, în v. 49: Ea? Regin’a fost, etc. 22J9, 280 V* Ea? Regin’a fost — Un înger blond cu diadem de stele — 50 Trecea ’n lume fericită, înger-rege şi femee, El răscoală în popoare a distrugerei scântee Colo’n proletarii palizi viermuesc gândiri rebele — Despărţiţi de-a vieţii valuri, între dânsa şi ’ntre el Veacuri sunt de cugetare, o istorie, un popor — 55 Şi cu toate câte-odată se ’ntâlnesc şi ochii lor Se privesc — par a se soarbe unii pe-alţii ~ Ochii ei cei mari albaştri de blândeţe dulci şi moi Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunos i Şi pe faţa lui cea pală trece-uşor un nour roş — •60 Se iubesc — Şi ce departe stau de-olalată amândoi? 29. Ulterior, cerneală: Ce-ţi l.o.ţ. copiliţă, scumpă, tristă. 36. Marginal: îndreptate (pentru ridicate), dar respins îndată în parante^; 41. umbra ta şi tu, sublinieri cu cerneală, ce nu par să fie simultane cu cdpia poeziei; 43. înlocuire simultană dar părăsită: Numai murul sânt şi rece vede taina diafană, după ce mai înainte închisese in parantez pe trişti şi palizi văd // notase marginal ei văd ceea ce ar fi dus la o primă formă a modificării: Numai murii... ei văd > Numai murul... vede; 44. Murii sânţi, ce-apoi le-arată şi la ochi-mi pământeşti > M.s. ce o arată şi 11a ochi-mi pământeşti. 2259,280 v.—51. în popoare crunt’a* > în p. a. distrugerei ; 53. Inviaţ* atât > Despărţiţi etc.; 55. Şi cu toate asta* > Ş.c.t. câteodată etc.; 56. Versul neterminat; 57. Ochii ei cei mari albaştri, dulci ca două blânde stele; 60. [indescifrabil] > amândoi. 30 35 40 înger şi demon 337 Urmează ciorne diverse pentru excepţionala strofă 61—64: A venit un regepalid etc. întâia ciornă nu e în 2290, 28, cum notează Botez. De asemenea greşit adaugă că tot acolo se află şi întâia strofa din cele 5 publicate întâiu în ediţia Şaraga, şi integrate de Scurţii în ediţia luT ~ Primele dome ale strofei 61—64 sunt în ms. 2291, 38—38v., carneţel de Viena, legat în piele, unde printre alte crâmpeie de poezii, urmăroarele două strofe: întâia, în versuri albe, p. strofa 61—64, cu versul 4 făcând tranziţia către strofa 65—68 din textul definitiv; a doua strofă e desigur o primă variantă a acestei strofe 65—68. 22$ I, 38—38 V. Au venit un prinţ ferice, mândru ca dintr’o poveste Mi-a ’nchinat flori mândre de-aur şi diademe înstelate A venit un rege mândru mi-oferi a lui coronă Grea de glorii şi putere — inima ’mi rămase ’nchisă. 65 Şi veni el — pe-a lui frunte pală multă* e durere E frumos, sărac, de gânduri plin — ş5 atât de părăsit Şi-a mea inimă i-am dat-o — ce înnalt, ce fericit Deveni de-atunci sărmanul ~ după care, reia strofa 61—64 în forma apropiată de textul definitiv: A venit un rege palid, şi corona sa antică Grea de glorii şi putere ~ şi trece cu ea, imediat, în 2290, 28, unde se prezintă în 2 forme, deduse din strofa 61—64 de sus: 22$ 0, 28 i°. A venit un rege palid şi corona sa antică Grea de glorii şi putere Ta ei poală-ar fi depus Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus Şi în însceptrata mână, mâna-i dulce, albă, mică. 20. Au venit un prinţ ferice alb ca vişinu’n april Şi pe membrele-i rotunde dulci şi nalte-albastra haină Arunca creţii ei splendizi în a ochilor lui taină Ea văzu iubirea blândă unui înger de copil. Urmează cele patru strofe, ale primei ediţii Şaraga, ce sunt o continuare a strofei 73—76 şi ale căror idei sunt înrudite cu acelea din împărat şi Proletar. Precizăm: sunt, de fapt, 4 strofe şi un vers. Deşi în continuarea v. 76 din textul definitiv, le-am numerotat aparte. Ar fi însemnat altminteri să adoptăm criteriul lui Scurtu, care le-a încorporat în ediţia sa, cu toate că Eminescu le eliminase. 2290,28. — i° Strofa barată cu cerneală roşie, după utilitare, 62. G.d.g.ş.p. la picioare-i ar fi pus; de fapt: la picioare-i > la {sic) ei poală; 63. Pe a tronului > Pe-ale etc.; 64. Şi în însceptrata-i mână, mâna-i gingaşă şi mică. 20. 61. Au v.u.p.f., faţa albă ca zăharul; 63. Se cutremura de-iubire şi ’n a ochilor lui taină. In acelaşi manuscris, la /. 16 v., din aceeaşi epocăy un portret feminin care începe cu: « Ea era albă ca paharul, ..», pe care G, Bogdan-Duică se credea îndreptăţit să-l pună în legătură cu Veronica Micle — ipotecă puţin probabilă, portretul fiind din epoca de Viena şi de o alcătuire pur literarăx). x) Gh. Bogdan-Duică, Venus Anadyomene, Buletinul Mihai Eminescu, V., 12, 1934. 22 33» NOTE ŞI VARIANTE 2290, J 3—J4 O ades suit pe-o piatră, cu turbare se ’nfăşoară In stindardul roş — Şi fruntea turbure şi încreţită 75 Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită Ochii fulgerau şi vorba-i trezia furia vulgară. Dumnezeu? O umbră goală cu-a cărui nume v’apasă Orb ar trebui să fie, surd or râu, dacă ar fi — Dacă stă ’n a lui putere rău ’n lume-a nimici Atuncea de ce n’o face? Dacă-i însuşi rău vă pasă 5 De-a lui ordine? Dar nu e. Ce-i dreptatea cea lumească E-o ’ngrădire contra voastră; legile nu-s pentru ei. E uşor traiul în lege pentru dânşii — pentru cei Ce-au făcut ei inşii legea, pot, cum vor, s’o tălmăcească. Binele? Când ai pământul, e uşor ca să fii bun — 40 Patria? Lor dă mărirea ş’a puterei aspră vargă Pe ei cu aur şi glorii, pe noi cu greul ne ’ncarcă— Ah! ei sunt înşelătorii, noi înşelaţii nebun. Ne tâmpesc spre-a crede ’n orce, dar ei — nu cred în nimica Noi vărsăm sânge ’n răsboaie şi cu miile murim 15 Pe sama sângelui nostru ei sunt mari şi respectaţi Noi gunoiul şi ei aurul, noi curagiul şi ei frica. Pe ei îi caută glonţii, noi glonţii îi căutăm. Şi în acelaşi manuscris, cu creion, din aceeaşi vreme, două strofe, din cari a doua, deşi neconturată, e în de aproape înrudită cu cele de mai sus: 22p0, 16 Fulgeri fierb pure [şi] sfinte moartea lumei s’o lumine Ceru ’n clopot să s’avânte, smulgând spaţiile cu sine Mişcând limba lui de tunet printre nourii cei deşi [ ' ' ] * 10 2290, J3—J4. —N. B. Toate strofele barate cu creion roşu, 73. O ades suit pe-o piatră înfăşat se.>0 a.s.p.-o.p. cu turburare ’n (sic) se ’nfăşoară. 10. Patria? A lor ea este, li dă glorie şi nume > Patria? E-a lor > P.? Lor dă etc.; 14. Noi vărsăm sânge ’n răsboaie ei să fio N.v.s.’n. răsboaie şi etc. In Scurtu (Şaraga) oare cari diferenţe, precum urmează: 1. Dumnezeu — zicea — o umbră-i cu-a cărui nume s’apasă; 2. subliniat: dacă nu râu\ 4. Atunci el de ce etc.; 5. D.-a. 1. o.? D. n. e. Ce-i dreptatea omenească?; 8. Cari au făcut-o inşii etc.; 11. cu-aur şi cu glorii; 12. noi—înşelaţii nebuni: 13-16: Ne tâmpesc spre-a crede’n orice, dar ei nu cred în nimică, Pentru pacea şi mărirea lor noi sângele-1 vărsăm, Pe ei gloanţele îi cată, iar noi le căutăm. Şi la urmă? Noi gunoiul—şi ei aurul ce ne strică. Strofa, ca şi restul dealtminteri, pusă la punct şi evoluată faţă de textul dela etaj şi care are avantagiul că rezolvă* şi chestiunea versului răzleţ: Pe ei îi caută glonţii etc. 2290,16,— Ordinea primă: 1—2. Ceru ’n clopot să s’avânţe smulgând spaţiile cu sine (a) Fulgeri fierb pure [şi] sfinte moartea lumei s’o lumine (b) (a) mişcând* > smulgând; (b) Fulgerile > Fulgeri. FLOARE ALBASTRĂ 339 5 Sclavii? Sunt — Resbelul? — Este. — Caste*? sunt. Ikăul rămâne Alte forme — tot aceaşi — ce dispare-i num’a bine A vedea vrei viitorul — te întoarce spre trecut Căci pământul e-un cadavru şi istoria necrolog. Motive înrudite se întâlnesc nenumărate ici şi colo. Familia lor nu va putea fi reconstituită de cât după ce se vor fi tipărit şi cronologizat toate textele. Dintre cele de epocă, sub raportul scrisului şi chiar al contaminării temelor, vor trebui să fie luate în seamă Un roman, Ta twam aţi etc. Carneţelele de Viena sunt presărate cu atari motive. In ms. 2290,50, acest singur titlu : Demon fi înger (O tragedie). Şi în acelaş ms. din aceeaşi epocă, poemul postum (publicat de Cbendi): Demonism. In ms. 2291, 41 v. celălalt poem postum (deasemeni tipărit de Chendi): Mirodoni^, metresa lui Dumnezeu (Lucifer) şi supratitlul; Din « Demonul », iar la pag. 52, însemnarea « Plan. Mirodoniz întreţesută cu idea « Demonului» (Weltgeit, Geist *) şi cu Povestea ce i-am povestit ei». FLOARE ALBASTRĂ «Convorbiri Literare», VH, 1, 1 Aprilie 1873 Cetită, după cum s’a văsuţ din notiţa anterioară, în aceeaşi şedinţă a Junimei, odată cu înger fi Demon şj tipărită în acelaşi număr al revistei — Floare albastră face parte dintre cele mai puţin înţelese din poeziile lui Emi-nescu, în orice caz din poeziile cele mai expuse neînţelegerii, şi îndă din cauza desăvârşitei lor graţii. Dacă pentru Slavici, precum s’a văzut, poezia era «mai bunişoară», pentru cerberii şi zeflemiştii timpului ea a fost un bogat izvor de răstălmăciri şi glose ironice, toate, mai mult sau mai puţin, variaţiuni pe tema glumei din Musa dela Borta-rece, a lui Mihail Zamfirescu. Un citat din gravul Anghel Demetriescu, dela 1875, ce se va întâlni în notiţa poeziei următoare, arată până unde poate merge lipsa de receptivitate, pentru cele fragede, ca şi servitutea glumei ieftine. Nimeni, însă, nu l-a întrecut întru aceasta pe Aron Densuşianu, pe învăţatul acesta aspru, care şi înainte şi după Grama, s’a aplicat, cu cele mai virulente sarcasme asupra poeziilor lui Eminescu şi asupra seraficei Flori albastre, în deosebi. Amatorul de curiozităţi îl poate urmări în toată statornica şi obtuza lui atitudine, dela « scrisorile literare» din Orientul Latin (retipărite în Cercetări Literare, Iaşi, 1887) şi până la lungul său studiu despre «Literatura bolnavă», id est Eminescu, din Revista criticâ-literarâ (II. 5-6, Maiu-Iunie şi 10, Oct. 1894). Oricâtă neînţelegere, oricât de duşmănos^ exprimată, n’ar fi putut umbri, însă, una din cele mai perfecte, în delicata lor putere evocatoare, dintre creaţiunile liricei eminesciene. Intre interpretările cu cari a fost însoţită şi care nu puteau să nu ducă la simbolul romantismului german, se cuvine reţinută aceea a lui G. Bogdan-Duică, pentru care Floare-albastrâ este în primul rând un document biografic. Apropierile de peisaj şi de conţinut între câteva din poeziile aceleiaşi vârste, a locului natal, precum, Din străinătate, Un roman, Floare albastră, dădeau istoriografului îndreptăţirea să vorbească de una şi aceeaşi iubită 5. S.? S. — R.? — E. — Tot ce > S.? S. — R.? — Este. — Caste etc. N.B. Versul 8 în forma, dela etaj, se află în realitate pe fila 28, a aceluiafi ms., unde conturat, a fost reţinut, între cele două forme ale strofei 61—64. Formele intermediare sunt: Şi istoria-i un necrolog — ~ {pe fila 16) Şi pământul e o raclă şi istoria necrolog (pe fila 28) 22* 340 NOTE ŞI VARIANTE dela Ipoteşti, pe care ar fi cântat-o întâia oară în elegia "Elena (cf. capitolul Mortua est!). Folosind imagina rlaşira^ ne-am afla adică în faţa unei Beatrice pe care ar fi căutat-o şi cântat-o întreaga vieaţă, chiar dincolo de întrupările ei pământene. Interpretare ce nu exclude totuşi, pe celelalte. Ms« Floare albastră se află în singurul ms. 2259, 204—205, şi într’o formă necompletă. E una din copiile de atelier, ale celor dintâiu 5 strofe, lipită pe două din filele detaşate, ale unuia din micile caiete cartonate de Viena. Tot în aceste pagine, la fel lipite, şi copii dintr’o formă evoluată a Ondinei. Restul strofelor s’a rătăcit, ducând cu sine şi enigma ultimului vers. Faptul trebueşte specificat, cu atât mai mult cu cât indicaţiunile de până acum nu sunt tocmai clare. Scurta notează, în ediţia sa, că în manuscrisul respectiv se află: «textul identic al primelor cinci strofe», ceea ce ar lăsa să se creadă că pentru rest, textul nu e identic. Iar Botez precizează că, necompletă, versiunea prezintă «numai cele cinci strofe dela începutul poeziei». In realitate manuscrisul cuprinde 6 strofe, cum se poate vedea din reproducerea de mai jos, care deşi aproape aidoma cu textul publicat merită să fie transcris, de oarece mai sugestiv apare procesul de eliminare, aplicat de poet, acelei inedite strofe a 3-a. In treacăt să spunem că, deşi de o lectură întrucâtva dificilă, strofa e totuşi descifrabilă şi adaugă o imagine, cu care abia poezia de mai târziu, a lui Minulescu, ne familiarizase. Interesantă socotim şi varianta versului Piramidele, ceea ce arată că dintru întâiu 3 strofe începeau de-arândul cu Imţâdar. Forma ultimă, cu eliminarea strofei a 3-a şi cu stabilizarea versului Piramidele — operaţie radicală şi de un nedesminţit instinct artistic — constitue fără doar şi poate, o biruinţă şi o ilustrare. 22/^, 204—20J FLOARE-ALBASTRĂ Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi ’n ceruri nalte De nu m’ai uita încalţe Sufletul vieţei mele. 5 Inzădar râuri în soare Grămădeşti n’a ta gândire Şi câmpiile asire Şi întunecata mare. Inzădar La Plata mână !0 Sânta-i mare argintoasă Prin câmpii întunecoasă Prin pădurile bătrâne. Piramidele ’nvechite Urcă ’n cer vârful lor mare — 15 Nu căta în depărtare Fericirea ta iubite. Astfel zisa mititica Dulce netezindu-mi părul — Ah ea spuse adevărul 20 Eti am râs n’am zis nimica. 9—10. Inzădar La Plata curge Ca o mare argintoasă 11. de fapt: Prin câmpii câmpii întunecoasă 13. In zădar vezi piramide; FLOARE ALBASTRĂ 34i Hai în codrul cu verdeaţă Unde isvoare plâng în vale Stânca sta să se prăvale In prăpastia măreaţă. Spuneam că restul, rătăcit, al poeziei a luat cu sine şi enigma ultimului vers. Intr’adevăr. Deslegarea nu va putea veni decât în ziua în care hazardul binecuvântat va fi scos la iveală şi restul, necunoscut deocamdată, al manuscrisului. Textul Convorbirilor, ca şi al celor mai multe ediţii, cu Maiorescu în frunte, sună: Totuşi este trist în lume. Ediţiile Ibrăileanu, Ortiz (tutto & ora triste nel mondol), Dragomirescu dau: Totul este trist în lume. La Călinescu: Totuşi... iar în notă: «Totuşi» al poetului rămâne, ce-i drept, nefiresc. Cea mai categorică, cum era şi de aşteptat, este ediţia Dragomirescu: «Am adoptat varianta «Totul este trist în lume» în loc de «Totuşi este...» (iConvorbiri literare, Scurtu) pentru că aceasta din urmă este o evidentă greşeală de tipar, care s*a strecurat şi în ediţia Maiorescu», (pag. 208). Despre tiparul, plin de greşeli, al Convorbirilor e inutil să se mai vorbească. Şi totuşi, dacă e îngăduit a spune, cine ar putea afirma cu siguranţa, de care singur d-1 Mihail Dragomirescu nu se îndoieşte, că bizarul vers, în forma din Convorbiri, e numai decât o eroare de tipar. Totul este trist în lume e, de bunăseamă, şi simplu şi firesc. Dar sfârşitul poeziei e poate cu mult mai profund. Poate că în forma aceasta bizară, asemeni fântânilor adânci, versul ascunde un ochiu de lumină, ce trebue dibuit şi desprins, cu atenţie, din întuneric. Textul, aşa cum e cunoscut, mai prezintă două incertitudini. Intâiu versul: Nime ’n lume rla s*o ştie, din Convorbiri şi Maiorescu, apare când aşa (Duică, Ibrăileanu, Călinescu), când Nime ’n lume n’o s’o ştie (Scurtu), când Nime 9n lume n’o să ştie (Dragomirescu). Dacă prima formă e, fără îndoială, cea eminesciană (în lipsa manuscrisului, se poate apela la forme ca Clopotul n'a plânge din împărat şi Proletar), ultima rezolvă toate obiecţiile de non-eufonie. In orice caz alegerea cată să se facă între respectul la forma originară şi erezia radicală. In strofa a 6-a Convorbirile dau: Lângă bolta cea senină— Şi sub trestia cea lină sila fel: Maiorescu, Scurtu, Dragomirescu. Duică îndreaptă: Lângă trestia cea lină—Şi sub bolta cea senină, (Ortiz folosind încă o inversiune: Sotto la volta serena del cielo — e // leggiero tetto dei râmi); la fel Ibrăileanu. La Călinescu, versiunea din Convorbiri iar în notă: «firescar fi: ....Lângă trestia cea lină — Şi sub bolta cea senină». De bună seamă că trebue să ne raliem rectificării lui Bogdan-Duică. Dar şi acestea, ca şi versul-enigmă, cu care se încheie poezia, rămân pe seama viitorului. In lipsa unui manuscris complet sau a vreunui motiv înrudit de aproape, transcriem următoarele versuri, al căror îndepărtat ecou, nu ni se pare lipsit de interes. Poezia e din ms. eterogen 2260 şi aparţine, după vecinătăţi, însemnate cu creionul, epocii de Berlin-Iaşi. O poezie vecină vorbeşte de teatru românesc şi de Elisa Miiller: In teatru românesc-A%i e Elisa Muller. 2260, I}} Ah! ce dulce-ai fost tu roşă Când svârlind-o ’n a ei poală Ai împlut lumea cu miros Ş’ al ei [sân*] cu răcoreală. 5 Astăzi frunză cătră frunză Tu eşti neagră, ofilită Unde eşti tu dusă ’n lume Unde eşti s*o vezi iubită. 22j(?, 204—20 j.— 22. Unde râuri curg > U. isvoare etc. 2260,133.— 2* Când te-am > de fapt: C. svârlind-o în (sic) a ei poală; 5. două reziduuri de cuvinte, indescifrabile; NOTE ŞI VARIANTE Numai umbra unui miros Dintre foi respiră’o leaca Nu-i nimic în astă lume Nu-i nimică să nu treacă. Văd viaţa-mi o poveste Curgând lin mirositoare Ca şi florile uscate învelite* ’n cutioare. * ♦ * Bibliografia periodicelor noastre cunoaşte o revistă, ce şi-a luat titlul dela suava poema eminesciană. Iată în ce termeni explica Al. Antemireanu, criticul şi doctrinarul revistei, acest botez. Poetul de care e vorba e St. O. Iosif; «Da am luat aceste drăguţe cuvinte în înţelesul lor idealist, în înţelesul german al lor, căci la germani floare-albastrâ e simbolul celui mai curat ideal. Şi iată cum; Naşul revistei a fost un poet, un poet gingaş, bun cunoscător al literaturii germane. Alegând acest titlu, el a fost inspirat de poezia Floarea-Albastră a lui Eminescu şi când ni l-a propusa arătat tot deodată şi frumosul sens pe care floarea aceasta l-are în poezia germană»(Emir. [Al. Antemireanu]; «Floare-Albastră» în Floare-Albastră I, 4, 1 Noemvrie 1898). 342 10 ÎMPĂRAT ŞI PROLETAR « Convorbiri Literare», VIII, 9, 1 Decemvrie 1874 Când apare poema aceasta, care avea să determine peste câteva luni, întâiul studiu, mai consistent, al lui Anghel Demetriescu, Eminescu se afla la Iaşi, în calitate de director al Bibliotecii Centrale, numit pe ziua de 1 Septemvrie 1874, de către Titu Maiorescu, acum ministru al Cultelor. Este ceea ce zeflemiştii dela Ghimpele, în îndărătnica lor fantasie, numesc « ciracladiselile dela Convorbiri Literare»: Şi pe junele - Eminachi Din Berlin abia sosit In locul lui Botnarachi, Peste Biblii l-a numit1). Urmând sugestiilor şi insistenţelor lui Maiorescu, poetul primise să se pregătească pentru cariera universitară 2). începuse doctoratul şi urma să se întoarcă pentru examene, la Berlin, pe la jumătatea lui Noemvrie, ceea ce nu s’a mai întâmplat 3). In Noemvrie, în schimb, se situiază pentru el, evenimente grave, cum e moartea la Berlin, a fratelui său Şerban, sau hotărîtoare, cum e statornicirea relaţiilor sale cu Veronica Micle 4). Munca, 10. Dintre foi îi mai respiră; 13. Aud viaţa-mi etc. x) Ghimpele, XV, 8 Septemvrie 1874. Din aceeaşi oficină, şi în acelaşi spirit, în Calendarul Ghimpelui pe anul 1874, la calendarul sfinţilor, Marţi, 2 Aprilie: f Păr. Titu — Titu Li viu Maiorescu creiază Noua direcţiune, iar în Calendarul Ghimpelui pe anul 1877* Miercuri, 2 Aprilie: f Păr. Titu — Titu Liviu Minorescu, făcut ministru, părăseşte Borta-Reşe. 2) I. E. Torouţiu, Studii fi documente literare, IV, 1933, pag. 99—113. 8) Ibid.y 122+294. 4) Ibid.9 127. împărat şi proletar 345 dificilă şi conştiincioasă, de bibliotecă, preocupările locale, procesele de conştiinţă, pe care i le ridica perspectiva unui tidu filistinean, cum o spune însuşi, şi unei cariere plină de răspundere ştiinţifică, coroborate cu neajunsurile materiale şi morale ale intermediului berlinez, explică poate părăsirea proiectelor iniţiale. Şi dacă n’au fost determinante, poate că tot ele explică, în oarecare măsură, prelucrarea definitivă şi tipărirea poemei, ce ne interesează, în împrejurările de acum. Ms« Căci în forma iniţială împărat şi proletar se situiază în epoca vieneză — «pela sfârşitul anului 1871», scrie Botez, în ediţia sa (pag. 300). Judecând după caracterele grafice, după ortografie, după materialul întrebuinţat (hârtia) cred că acest prim tipar al poemei, poate fi situat în imediată apropiere cu Epigonii, aşa dar înainte de August 1870. Evident, nu uităm data de 21 Mai 1871, dela care pleacă versul: Versallia învinge ... iară Comuna cade. Dar nici versul acesta, nici cele ce urmează nu figurau în această primă versiune. N’ar fi, aşa dar, exclus ca în prima formă împărat şi Proletar să fi fost, aşa cum şi titlul indică numai o tânguire a Proletarului. Cronologie şi creaţie merg mână în mână. Până la lămurirea acestui punct, până se va şti, adică, dacă Proletarul poate urca aşa de sus, cronologiceşte, să amintim că atari probleme au preocupat pe istoriograful Gh. Bogdan-Duică, a cărui concluzie merită să fie reţinută: «împărat şi proletar a fost ecoul poetic românesc al acelei fierberi mondiale, trăite de poet in Viena, apreciate de poet cu inima sa şi cu judecata ce-i va fi reeşit din multiplele lecturi anterioare citate mai sus». Şi citând, imediat după aceasta, versul Versalliei, amintit şi de noi, (despre care spune hotărît că se află în ms. 2285) crede a putea decide că « Proletarul lui Eminescu a fost scris după suprimarea comunei parisiene»1). Cum am spus şi cum cetitorul singur va verifica: Proletarul e în ms. 2259 ŞÎ e anterior Comunei, pe care n’o aminteşte. Versul invocat de Gh. B.-D. e în a doua versiune Umbre pe pân%a vremei din ms. 2285, cdpie de Berlin şi care reprezintă o formă evoluată a poemei. Cu adaosul, că versul Versalliei e şi aici introdus dintr’un alt manuscris, de Viena şi redactat desigur, după căderea Comunei. Această primă formă fragmentară poartă titlul Proletarul, schimbat, în epoca berlineză, în Ideile unui Proletar şi figurează în ms. 2259,170 v—172 v. După cum se poate vedea, şi este şi indicat în notele respective, cunoscuta primă strofă lipseşte. O adaugă abia la sfârşitul manuscrisului acestuia, mai târziu, în clipa când începe să lucreze la tiparul II, ce se va întâlni în ms. 2285. Pe bună dreptate, deci, ea figurează numai acolo. I. 22jy, 170 V—1/2 V PROLETARUL Tăceţi şi nu-mi mai spuneţi că omu-i o lumină Pe lumea asta mare, pe-acest pământ pustiu Nici o scântee ’ntr’însul nu-i candidă şi plină Murdară e scânteea* ca globul cel de tină 5 Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. Spuneţi-mi ce-i dreptatea ... Cei tari se îngrădiră Cu cele ce-au odată în cercul lor de legi Prin bunur’le furate în veci vezi că conspiră Tăcut contra acelor ce n’au nimic în lume 10 Şi le subjugă munca vieţei lor întregi. Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă Zilele trec aurie şi orele surâd In cupe vin de ambră, iarna grădini verdeaţă Vara văile Alpii cu frunţile de ghiaţă 15 Ei fac din noapte ziuă, şi-a zilei ochi i-nchid x) Gh. Bogdan-Duică, împărat şi proletar (Explicare... «istorică»), Buletinul Mihai Eminescu, II, 6, 1931, 76—88. V* — Tidu: ulterior, când la sfârşitul acestei versiuni (/. 772 v) redactează întâia formă a strofei l-a ce va trece în versiunea 228/, 100—104, cu aceeaşi cerneală schimbă titlul, în Ideile unui Proletar
      . Cu aceeaşi cerneală,\ ici şi colo, câteva precizări, ce se vor aminti. 4. Murdară este raza ce-aruncă > Murdară e < ste > scânteea* ca g.c.d.t.; 344 NOTE ŞI VARIANTE Virtutea? .. . Pentru dânşii — ea nu esistă! Insă V’o predică — căci trebue să fie braţe tari A statelor greoaie care trebue ’mpinsă Şi trebuesc luptate răsboaele aprinsă.. . 20 Căci voi luptând cu sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternici şi-armatele făloase Coroanele ce regii le port* pe fruntea lor Şi-acele milioane, ce în grămezi lucsoase Stau strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, 25 Is supte din sudoarea prostitului popor. Religia! O formă* de dânşii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece ’n jug Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată După ce-amar muncirăţi flămânzi viaţa toată 30 Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Cu umbre cari nu sunt v’a ’ntunecat vederea Şi v’a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi Nu, moartea cu viaţa a stins toată plăcerea Cel ce în astă lume a dus numai durerea 35 Dincol’ n’are nimica căci morţi-s cei muriţi. Minciuni, frase sunt toate ce statele susţine Nu-i ordine în oameni cum ei susţin că e Să le-apăraţi averea, mărirea, a lor bine Ei braţul tău T[î]narmă ca să loveşti în tine. 40 Şi pe voi contra voastră vă mână la măcel. Şi dacă nu-i nimica dincolo de viaţă Atuncea aida trebue cu toţii să trăim Şi cupa feridrei cu ’ntreaga ei dulceaţă Să o golim cu toţii cât suntem în vieaţă 45 A tuturor e lumea — egal s’o împărţim! S’aibă mai mult ca alţii, nu are dreptul nime Ce au mai mult, cu-aceea ceilalţi-s în nedrept Răsboiu să nu mai fie — ci ’ntreaga omenime Să ’mpartă a ei bunuri c’o egală mărime 50 Ce-a rămânea, rămână — căci viitoru-i lung. 16. Virtutea?... Pentru dânşii — ea nu esistaIVouă; 18. Ce-a statelor>A statelor etc.; 21. Corăbiile > Şi flotele etc.; 25 Căci toate, toate-s supte >Is supte etc. ulterior, cerneala 228j; Şi-Is supte etc.; 26. ulterior9 228j : ReligiaI O frază de?dânşii]inventată ; 28. Căci de-ar lipsi speranţa > C.d.a.l. din inimi etc.;. 29. Pentru-a vieţei lupte şi chinuri > După ce moartea stinge* povara vieţei toată > După ce-aţi muncit amar > D. ce-amar muncirăţi j etc. 36. Minciuni sunt toate >M. frase sunt toate etc.; 39. Ei înarmează b[raţul] > Ei braţul vostru ’narmă > Ei braţul tău etc.; 46. Nime nu are dreptul mai mult ca* > S’aibă mai mult etc.* 49. Să ’mpartă a ei bunuri cu-o aceeaşi > S. ’m a. e. b. c’o egală m. ; împărat şi proletar 34* De ce voi să fiţi sclavii milioanelor nefaste De ce din munca voastră abia puteţi trăi De ce boală şi moarte s’aveţi din munca voastă Când ei în bogăţiea cea splendidă şi vastă 55 Petrecând ca în ceruri n’au timp nici de-a muri. De ce uitaţi că ’n voi e numărul şi puterea Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să ’mpărţiţi Nu le mai faceţi ziduri unde să ’nchidă-averea, Pe voi unde să închidă, când rupându-vă durerea 60 Veţi crede c’aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege plăcerilor se lasă ' Şi sucul cel mai dulce-a pământului îl sug Ei chiamă ’n voluptatea origei sgomotoase De instrumente oarbe fetele-vă frumoase 65 Frumseţele lor tineri, bătrâni că le distrug... Şi de ’ntrebaţi atuncea voă ce vă rămâne... Munca, din care dânşii se ’mbată în plăceri. Robia viaţa toată, lacrimi pe neagră pâne Copilelor usate miseria ’n ruşine 70 Ei tot şi voi nimica — Ei cerul; voi dureri. De lege n’au nevoie — virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebueşte, legile-s pentru voi Voă vă pune lege, pedepse vă măsoară Când mâna o întinderi la bunuri zâmbitoare... 75 Ba nu-i ertat nici braţul teribilei nevoi! Sdrobiţi orânduirea* cea crudă şi nedreaptă Ce lumea o împarte în miseri şi bogaţi Atunci când după moarte răsplată nu v’aşteaptă Faceţi ca ’n astă lume să aibă parte dreaptă. 80 Egală fiecare. Trăiţi, iubiţi ca fraţi! Pământul să vă dee tot ce-a vă da e ’n stare La toţi visuri plăcute, la toţi plăceri cereşti Femeea ce vă place, căria-i plăceţi iară Vă dea chipul ei splendid, privirea-i zâmbitoare 85 Să fie-a cui voieşte nu-a celor ce-o plătesc 52, De ce în munca voastră abia puteţi trăi; 53. De ce din munca voastră > De ce boală etc.; nu ştiţi > De ce uitaţi etc.; 60. Veţi vrea să luaţi parte > Veţi cuteza a crede > Veţi crede, etc.; Fetele > De instrumente > Ei chiamă ’n etc.; 65. poate: bătrâni ei* le distrug...; 68. R.v.t. neagră pâne; 69. Şi pentru-a voastre fete miseria ’n ruşine; 71. De lege n’a.n. — virtutea 74. Când îndrăsniţi > C. mâna etc.; 84. V.d.c.e.s. şi ochiul ei cel mare ; 56. Voi 63. Din> , sudori pe este lesne; 346 NOTE ŞI VARIANTE Atunci vă veţi întoarce la vremile aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades Plăcerile egale egal or fi ’mpărţite Sătui* de-a[le] vieţei nectaruri felurite Moartea va fi un înger cu părul blond şi des. Ş’atund veţi muri lesne, pentru fii fără grijă — Veţi şti c’asemeni voă pe lume vor trăi, Chiar clopotul n’a plânge cu limba lui de spijă, Pentru acel ce ’n lume norocul nu-1 negiijă Nimeni de-a plânge n’are — el traiul ş’a trăit. Şi boale ce miseria ş’averea nefirească O nasc în oameni toate cu ’ncetul s’ar topi Va creşte tot ce ’n lume este menit să crească Va bea pân’ în fund cupa cu vieaţa . . . ^ Şi va muri, când nu va avea la ce trăi. Atunci veţi vedea numai că secolii greşiră Clădind în omenire eres peste eres Că omul cu ’ncrezare în oarba lui gândire S’au pus ca să se lupte cu legi din sânta fire Şi că dureri şi lacrimi e tot ce au* cules. Ş’atunci se ’mparte lumea în slabi şi tari... In urmă Se ’mparte din nou iarăşi în proşti şi în şireţi Cei proşti duc greutatea — sunt tunşi ca şi o turmă Şireţi ’nvaţă proştii, că moartea toate curmă 110 Că dincolo de-a lumei dureri veţi fi mângâieţi! Intoarceţi-vă iarăşi de unde voi plecarăţi Intoarceţi-vă iarăşi la al naturei sîn Cunoaşteţi dar odată că lung vă înşelarăţi Că secoli cu minciune durerile purtarăţi 115 Pe când înşelătorii duceau un traiu divin **). Versiunea a Ii-a poartă titlul Umbre?,.pe pârtia vremei şi figurează în ms. 2285,100—104-. E un caet de Berlin, legat solid, în care c6pia e îngrijită şi care, dimpreună cu strofe ce aveau să fie eliminate din tiparul Convorbirilor, merge numai până la căderea Comunei: Versatila învinge... iară Comuna cade. (Facsimile la pag. 57 şi 58). înainte de a începe redactarea acestui tipar, ce poate fi situat cronologiceşte între 1873—1874, câteva fragmente izolate, din care majoritatea au slujit la turnarea tiparului II se întâlnesc în mss.-le : 89. Sătul de a’vieţei nectaruri felurite; 90. Fără de-a lua* grija..................^ > Veţi duce > Cap* > Făr’ grija pentru > Moartea va fi etc. Cam în dreptul variantei penultime o rimă în parante£: (eres.) arată sau o intenţie, părăsită sau o anticipare pentru v. 102; 97. O nasc, neacordat cu boale din versul anterior. Rectificat în 228/, 102. Sau fals acord cu ultimul substantiv, sau gândit'. Şi boala etc.; 99. Va [bea] din cu[pa] > Va bea pan’ în fiind etc.; 100. Şi când i-a veni vremea > Şi va muri etc. 104. Au pus ca să etc.; 105. Şi că dureri şi chi[nuri] > Ş.c.d.ş. lacrimi etc.; 109. Şi proşti ’nvaţă p > Şireţi ’nvaţă etc.; 110. vers cu măsura depăşită; iii. de fapt: Intoarce-ţi-vă (sic); 114. Că secoli cu minciune şi visuri vă purtarăţi. **) Aici sfârşeşte versiunea acestui manuscris. După această strofă se redactează, cu cerneala şi ortografia ms. 228/., joo—104, strofa primă a textului din Convorbiri. împărat şi proletar 347 2259,168—168 v. cu un scris specific gotic, aparţinând epocei beriineze şi 2290, 55—56 (3 strofe) şi 75—76 (7 strofe), din epoca vieneza, scrise cu orto- şi caligrafia din înger fi Demon şi cari se pot urmări în subsolul versurilbr respective. Tot aici cată sa se reamintească de cele cinci strofe, transcrise în înger fi Demon şi care cuprind crâmpeie din ideologia revoluţionară a Proletarului. Gherea dealtminteri intuise just înrudirea dintre cele două poeme. Scurtu ie-a tipărit în ediţia sa. D-l MihaR Dragomirescu socoteşte că ele îşi au mai curând locul la împărat fi "Proletar. Adevărul este că tiparul metric le apropie de înger fi Demon iar cel ideologic de împărat fi Proletar. Eliminân-du-le din poema apărută în Convorbiri, Eminescu hotărî totodată şi linia poemei. (Pentru confruntare, a se vedea la capitolul înger fi Demon), Nu strică să reamintim că transcrierea următoare păstrează toate disonanţele şi dezacordurile, aşa cum figurează ele în ms.-ul original — text, prin excelenţă, de atelier, în care imperativele inspiraţiei febrile nu se preocupă de exterior. 22jp, 168—168 V Ş’astfel căzurăţi mândri, neînduplecaţi de moarte Eroi ai păcei lumei, popoare salutând Nu din vuirea sombră al armei detunând Trecu din gură ’n gură şi veacuri or s’o poarte 5 Ideea mare, scumpă, al păcei pe pământ. Prin voi spirite mândre, muiate* în mărire Căzutul, vechiul tare, Imperiul Roman Atunci atinşi de arfa ideei de iubire Care trecu o formă* duioasă ’n Omenire 10 Voi l-aţi lăsat să cadă n’al vremilor noian Voi l-aţi lăsat. . . ş’atuncea numărul şi puterea Voit-aţi pace-eternă aievea să vedeţi Dar mâna ’nsărcinată să semene mângâere In sufletele crunte a popoarelor austere 15 Ea v’a vândut... un Iuda ferice şi isteţ. Da, acel Iuda dulce la faţă şi la gură Acei şireţi ce-ascunde al popolilor sîn Aciea au dat mâna cu-a marilor ordură Cu-acei barbari atletici, cu-a lor ochire sură 20 Şi-au tălmăcit credinţa martyrului divin. Şi-au împărţit iar lumea în tari şi slabi, în urmă Din nou o împărţiră în proşti şi în şireţi Acum nu trece masca ... un ocean se scurmă In sânul astei bande* — şi ziua de pe urmă Curând suna-va ’n lume cu glasul ei măreţ. 1. Iniţial fi părăsit: Ş’aţi avut drepta[te]; 13. Dar mâna, ’nsărcinată să semene durerea, [versul capătă o silabă m. mult cu mângăere fi ritmul suferă]. 23. Acum nu creşte >A.n. trece masca... etc.; 25. C.s-v’n.l.c. sunetul > C.S-v’n.Lcu. glasul ei m. 348 NOTE ŞI VARIANTE Doi evi a cercat dânşii sublima-vă răbdare Doi evi aţi purtat jugul germanicei prostii Doi evi răstălmăciră în fals învăţul mare Dat de-acea blândă, tristă şi palid’ arătare 30 Doi evi glasul lui dulce sunat-a în pustii. Cu blândul chip pe prapuri, cu cartea lui în mână Au pus castă pe castă.......................... Ei dominară lumea cea până azi păgână Ce n’a ’nţeles nimica din cartea cea bătrână 35 Rămas slabă, timidă, sub greul celor răi. Spre a domni voit-au ca să despartă.. . Dânşii Treziră ’n bestii sombre, de bestii coronaţi, Gândul mărirei nalte a celor dărâmaţi Aţâţară vechea ceartă n’ învingători şi ’nvinşii 40 Fondând sântul Imperiu şi sclavi, hoţi şi piraţi. De ce-i plin oceanul istoriei păgâne Istoriei păgâne, care mai e şi azi Durere şi turbare, vânzare şi ruşine Sfinţi ca Heliogabal, ca Atenei* virgine 45 Sudoarea sărăcimei, şi sânge de viteaz. De-asupra astei turme* ca şi infernul crudă A miseriei de stradă ş’a glodului de sus Asupra acelei plebe, ce plânge şi asude Cine s’ardică iute, cu gura cea astută? 50 Cel rău! Cel bun rămâne jos, umilit, supus. Voit-aţi răsbunarea a doi evi [de] durere Voit-aţi înfrânarea infernului de azi Ş’aţi luptat cu dispreţul care vi-1 da căderea O moarte sigur scrisă şi fără mângâere 55 Cum se luptă cu stânca al mărilor talaz. Dărmaţi statuia goală a Venerei antice Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori Ele stârnesc în suflet ideea neferice Perfecţiei umane... şi ele vă fac să pice 60 In ghiarele uşurei copile din popor. 32. Au pus breaslă pe breaslă.........35. Ş’a rămas etc.; 37. Treziră ’n sombre bestii >T.’n bestii sombre etc.; 39. Semănară > Aţâţară etc.; 40. de fapt: Fondând sântul Imperiu şi sclavi, hoţi şi de (sic) piraţi; 42. de fapt: care e (sic) mai e şi azi; 44. De sfinţi ca Heliogabal etc. > Sfinţi etc. 46. De-asupra ăstui amestec, ca iadul >D. astei etc.; 47- A glodului > A miseriei etc.; 51. de fapt: V.-a. r. a doi evi durerea [rimele permit modificarea]; 53. ce vi’l dâ > care vi’l dâ căderea; 57. Ardeţi acele pânze cu umeri albi şi > A.a.p. cu membrele de nea. împărat şi proletar 349 Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund Svârliţi statui de tirani în foc să curgă lavă Să spele de pe pietre până şi urma sclavă *5 Celor ce le urmară până Tal lumei fund. Sfărmaţi tot tot ce-arată mândrie şi avere O disbrăcaţi viaţa de haina-i de granit De purpură, de aur, de lacrimi — de urât Lăsaţi să fie ce e o musică* [de sfere] vo Şi făr de patimi trece în timpul nesfârşit Zidiţi din dărmăture gigantici piramide Ca un memento mori pe-al istoriei plan Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide Naintea veciniciei... nu corpul gol ce rîde 75 Cu mutră de vândută, cu ochiu vil şi viclean. O aduceţi potopul... destul voi aşteptarăţi Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’ Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbăreţ Locul cruzimei veche ... cel lins şi pismătareţ -«o Formele se schimbară, dar răii au rămas. * * * Următori normei ce ne-am propus, versiunea ce urmează, socotită, cum şi este de fapt, drept una autonomă, îşi are numerotaţia ei proprie, câtă vreme, afară de strofele Convorbirilor, sunt şi atâtea altele, sacrificate abia în ultima instanţă. II. 228j. 100—104 UMBRE PE PÂNZA VREMEI Pe bănci de lemn în scunda tavernă mohorîtă Unde pătrunde ziua pintre fereşti murdare Pe lângă mese lunge steteâ posomorâtă [ Cu feţele-amărâte — o ceată sdrenţuită $ Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare 63. Sfarma[ţi] > Svârliţi etc.; 69. Lăsaţi-o goală numai şi chipu-i e* iubit; 70. Ce lină, blândă trece în timpul nesfârşit. 72. C.u.m.m. pe-al istoriei câmp; 74. N. v... nu corpul care rîde; 75. Cu zâm- be[tul] > C. râsul > C. mutră etc.; 77. C.s.v.c.b. prin bine s’a ivi; 78. Nimic ... Pe un > N.... Locul hienei etc. 2276 bis, 3 Cu acelaşi scris, gotic, aceste 3 versuri, în spiritul întregului fragment: 76—78. O aduceţi potopul şi va ieşi din sine Deasupra turburărei lumina sântei cruci Puneţi odată capăt la erele păgâne N.B. 79. Pentru lecţiunea lins şi pismătareţ, ce va fi fost, poate şi a textului definitiv (mai firească decât lin şi pis-imătareţ) ar trebui aduse exemple de alte asemenea întrebuinţări. D.p.: în ms. 2274,132, în traducerea câtorva pagini din Timon din Atena: Soarele abea pătrunde pintre fereşti murdare (2233) > Soarele-unde pătrunde pintre fereşti mur dare > Unde pătrunde etc.; 3. Şi lângă mese lunge steteâ posomorită > Pe l.m.l.s. posomorită (2233); 4. O •ceată sdrenţuită, cu faţa amărită (2233) > O ce[ată] > Cu feţele-amărâte etc.; 35° NOTE ŞI VARIANTE Ah! zise unul: spuneţi că omul e-o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? Nici o scântee ’ntr’însul nu-i candidă şi plină Murdară este raza-i, ca globul cel de tină io Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Cei tari se îngrădiră Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi Prin bunur’le furate în veci vezi că conspiră Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră 15 Şi le subjugă munca vieţei lor întregi • Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă Zilele trec aurie, şi orele surîd In cupe vin de ambră . .. iarna grădini, verdeaţă Vara băile, Alpii cu frunţile de ghiaţă 20 Ei fac din noapte ziuă, ş’a zilei ochi închid. Virtutea? Pentru dânşii ea nu esistă. . . Insă V-o predică, căci trebui să fie braţe tari, A statelor greoae care trebue ’mpinse Şi trebuesc luptate răsboaele aprinse 25 Căci voi luptând cu sânge, ei pot să fie mari. Şi flotele puternici ş’armatele făloase, Coroanele, ce regii le pun pe fruntea lor, Şi-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă 30 Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. Religia?... O frasă de dânşii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece ’n jug; Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată După ce-amar muncirăţi miseri viaţa toată 35 Aţi mai purta osânda, ca vita dela plug? Cu umbre, cari nu sunt v’a ’ntunecat vederea Şi v’a făcut să credeţi, că veţi fi răsplătiţi. . . Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea. . . Cel, ce în astă lume a dus numai durerea 40 Nimic n’are dincolo .. . căci morţi-s cei muriţi. 5. Copii săraci nemernici ai plebei proletare (22;p). împărat şi proletar 35* Minciuni şi frase-s totul ce statele susţine Nu-i ordine în oameni cum a fi ei susţin Ca să le-aperi averea, mărirea ş’a lor bine, Ei braţul tău Pînarmă, ca să loveşti în tine Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân\ Şi dacă nu-i nimica dincolo de viaţă? Atunci aicia trebui cu toţii să trăim Şi cupa fericirei cu ’ntreaga ei dulceaţă Să o golim cu toţii cât suntem în viaţă. . . A tuturor e lumea... cu toţi s’o împărţim. S’aibă mai mult ca alţii nu are dreptul nime. . * Atunci bunurile lumei sigur la toţi c’ajung Răsboiu să nu mai fie. . . ci ’ntreaga omenime Cu-averile-i comune trăească o frăţime... Ce-a rămânea rămâe, căci viitoru-i lung. De ce voi să fiţi sclavii milioanelor nefaste, Voi ce din munca voastră abia puteţi trăi? ... De ce boala şi moartea să fie partea voastă... Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă Petrec ca şi în ceruri.. . n’au timp nici de-a muri. De ce uitaţi, că ’n voi e numărul şi puterea. . . Când vreţi puteţi prea lesne pământul să ’mpărţiţi Nu le mai faceţi ziduri unde să ’nchid’ averea Pe voi unde să ’nchidă când împinşi de durere, Veţi crede c’aveţi dreptul şi voi că să trăiţi. Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă Şi sucul cel mai dulce pământului i’l sug. Ei chiamă ’n voluptatea orgiei sgomotoase De instrumente oarbe fetele-vă frumoase Frumuseţile lor tineri bătrânii lor distrug. Şi de ’ntrebaţi atuncea vouă ce vă rămâne? Munca, din care dânşii se ’mbată în plăceri, Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâne, Copilelor uzate miseria ’n ruşine . . . Ei tot şi voi nimica ... Ei cerul, voi dureri. 43. Să l[e-aperi] > Ca să le-aperi etc.; 47. Atuncea aicia trebui etc.;^ 54. Cu bunurb] > Cu-averile-i etc- Strofelt 46—jo fi //—// barate după ce sfârfeste transcrierea fi procedează la stabilirea formei pentru Convorbirii 352 NOTE ŞI VARIANTE De lege n’au nevoie... Virtutea e uşoară Când ai ce-ţi trebueşte. Legile-s pentru voi, Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară, Când mâna v’o întindeţi la bunuri zâmbitoare . . 80 Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. Sdrobiţi orândueala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în miseri si bogaţi Atunci când după moarte răsplată nu v’aşteaptă Făceţi ca ’n astă lume să aibă parte dreaptă 85 Egală fiecare... şi să trăim ca fraţi. Pământul să ni dee tot ce-a ni da e ’n stare La toţi un traiu ferice şi lin şi omenesc Femeea, ce vă place, căreia-i plăceţi iară Vă dea chipul ei splendid, privirea-i zâmbitoare . 90 Să fie-a cui voieşte, nu-a celor ce-o plătesc. Atunci vă veţi întoarce la vremile aurite, Ce mitele albastre ni le şoptesc ades. Plăcerile egale egal or fi ’mpărţite . . . Chiar moartea când a stinge lampa vieţii finite 95 Vi s’ar părea un înger cu părul blond şi des. Ş’atunci veţi muri lesne. . . fără de-amar şi grijă Feciori-or trăi ’n lume cum voi aţi vieţuit, Chiar clopotul n’a plânge cu limba lui de spijă . Pentru acel ce ’n lume norocul nu-1 negrijă <400 Nimeni de-a plânge n’are. El traiul şi-a trăit. Şi boale, ce miseria ş’averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu ’ncetul s’or topi, Va creşte tot ce ’n lume este menit să crească Va bea păn’ în fund cupa de viaţă omenească. . tos Şi va muri, când nu va avea la ce trăi. Atunci veţi vedea numai, că secolii greşiră Clădind în omenire eres peste eres, Că omul cu ’ncrezare în oarba lui gândire S’a pus, ca să să* lupte cu legi din sfânta fire *io Şi că dureri şi lacrimi e tot ce a cules. 8o. Ba nu-i iertat etc. Strofa 86—90 barată în acelaşi condiţii, ca şi mai sus. 99. Pentru acel ce ’n lume norocul nu-1 neglija. Strofele 106—110 şi iii—nş barate, la urmă, în aceleaşi condiţii. împărat şi proletar 553 m--r ** \* * - si i T* &/ - ' ^ ' /) P * £&** arfa» *£& */**&■*♦«& i(. &c /&■£&£? *‘fi****», f ţf ţ* */ , '****V -&tte£A&M. &<** ^/tVv* ii)***#'/ 4c4^ix. \v#*+&~ &/**+, v J * /- / a/iC?* i £**?&> #if * g&, fgS •- 3 tt* aÎ4 *.--*»£«& . 6* ■ JUL ^itfţgSâşi )p f „ 1 * &*#? A #*6*«*4y §?k * cf... f-TOrf.. * / . * Orf&.lV* '■«!■■ :4f#^ -$4? " j4rU tkM**ţtodl j . f 1b#*ţ&*4 «4^0 ihS ' • ■ •£•*•*; #*»&» ~lr: fj \ '" . ^ J /f ^aMvuUţ. ldi»*!z ** $#*&, (Uţtd* /O , ^ $ . x»s <( CW *■£■ £" a*f■+**?> . ?Ji 4/1****£? a £~J i vu*t:i’ ■Vf/ivr*'.. ^ p« a .,x. d.‘^3rŞ>~-1~±;- - Manuscrisele Academiei Române IMPARAT Ş1 PROLETAR 2285, 102 V. 23 554 NOTE ŞI VARIANTE Şi-atund se ’mparte lumea în slabi şi tari. In urmă Se ’mparte din nou iarăşi în proşti şi în şireţi... Cei proşti duc greutatea, sunt tunşi ca şi o turmă Şireţii ’nvaţă proştii că moartea rău-1 curmă H5 Că dincolo de groapă ei vor fi mângăeţi. Intoarceţi-vă iarăşi de unde voi plecarăţi Intoarceţi-vă iarăşi la al naturei sîn Cunoaşteţi dar odată, că lung vă înşelarăţi Că secoli cu mindune durerile purtarăţi 120 Pe când înşălătorii duceau un traiu divin Bogaţi! ştiinţa voastră ne-a grămădit aida Inţelepdunea voastră ne-a scos din munţi, din văi, Spre-a ne-aruncâ cu mia pe a pierzării căi Turbând ne mâncăm timpul, durerea, nefericea 425 Esploataţi de dânşii, slăbiţi, bolnavi, mişei. Trăiască ’ncai Cesarul. .. din noi să recruteze Spionii săi şi sbirii familielor voaste, Omorîtori-onorii, uneltele nefaste Unui demon. Cu inimi de desperare treze 130 Să răsplătim cu camiţi lungi chinurile noastre" Pe malurile Seinei în faeton de gală Cesarul trece palid, în gânduri adândt, A undelor lung vuet, vuirea în granit A sute d’echipage din gându-i nu-1 tresală 135 Poporul loc îi face tăcut şi umilit. Zîmbirea lui deşteaptă, adâncă şi astută Privirea-i ce dteşte în suflete-omeneşti Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti Cea grupă sdrenţuită în cale-i o salută. 140 Mărirea-i e în taină legată de aceşti. Strofele ii6—I209 121—12 ş şi 126—130 tăiate, în aceleaşi condiţii. 22$0y // Cuprinde strofele 121—12J şi 126—130 cu oarecari deosebiri: 121. înţelepciunea voastră ne-a grămădit aicial 122. I.v. ni-a scos etc.; 123. Spre-a ne-aruncâ cu mia» intr’a > S-a n.-a.c.m. pe a perzării căi. 126. O dă-li un Imperator, din noi să recruteze; 127. S.s.ş.s. familielor voastre; 128. Omorîtori onorii, etc.; 129. Unui demon — Atuncia cu inime viteze; 130. Vom răsplăti cu cameţi lungi chinurile noastre. 2290, 7J Cuprinde strofele 131—13;, 136—140, 141—143 : 133. A undelor lung vuet, uruirea ’n granit; 134 A sute d’equipaje din gându-i nu-1 tresală; 135. Tăcut pe bulevarde poporu-i face loc. 136. Cu zâmbirea > Zâmbirea lui complice, [adâncă] şi astută; 137. Privi- rea-i ce pătrunde > P.-i.c. citeşte etc.; 138. Şi mâna care etc.; 140. Mărirea e în taină etc. împărat şi proletar 355 Convins ca voi el este ’n nălţimea-i solitară Lipsită de iubire. cum <2 pnndpiul rău, Nedreptul şi minciuna al lumei poartă frâu... Ca lumei istorie ce ’n veci se desfăşoară 145 E fabula ciocanului ce cade pe îlău. Şi el... el vârful mândru ai celor ce apasă Salută ’n a lui cale pe apăsatul mut. De aţi lipsi din lume, voi causa ’ntunecoasă De răsturnări măreţe . . . mărirea-i radioasă 15o Cesarul, chiar Cesarul de mult ar fi căzut. Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, Cu zâmbetu-vă rece de milă părăsit. Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare Cu umbra voastră numai puteri îngrozitoare! 155 La jugu-i el sileşte, pe cei, ce l-au urît. Dar tot deodată vede că ’n a voastr’ esistenţă Că în mulţimea voastră este tăria lui. .. De-aceea el vă mână fără de resistenţă Prin propria dorire, la ziduri d’opulenţă 160 Ca să lucraţi... ca stâlpii mărirei aspre-a lui. Parisul arde ’n valuri, furtuna ’n el se scaldă Turnuri, ca facle negre trăsnesc arzând în vânt Prin limbele de flăcări, ce ’n valuri se frământ Răcnete, vuet de-arme pătrund marea cea caldă. 165 Evul e un cadavru — Parisu-a lui mormânt. Cenuşă-s nori ’n ceruri, prin ei topite stele Şi dogorit şi roşu e firmamentul larg. .. In stâlpi şi ’n globuri negre, ce greu suind se sparg Astfel se ’nnalţă fumul arzândei urbi rebele 170 Scânteile în râuri roşesc cerescul arc. Strofa ij6’■—160 barată în aceleeaşi condiţii. 22$ojjt—142. Lipsită de iubire—cumcă p.r.; 143. N.ş.m. a lumii poartă frâu; 145. De egoism e scrisă—ciocan e una* > E egoism — ciocanul ce cade pe ilău. 22 Patimi nemărginite, teribile-arzătoare; 155. El speriă pe ciea* > Sperie şi-i sileşte > La jugu-i el sileşte etc. 156. Dar tot odată vede că ’n esistenţă voastră > D.t.o.v. că ’n a voastră-esistenţă; 157. C.î.m.v. este tăria lui; 159. Prin proprie dorire — la etc.; 160. Ca să lucraţi şi vecinie > Ca să lucraţi în jurul mărirei aspre-a lui. 23* 356 NOTE ŞI VARIANTE Pe stradele ’ncruşite de flăcări orbitoare Suiţi pe baricade de bulgări de granit Se mişc batalioane a plebei proletare Cu casce frigiene, cu arme lucitoare 175 Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, Pin aerul cel roşu femei trec cu-arme ’n braţ Cu păr bogat şi negru, ce pe-umeri se coboară Şi sinii albi acopăr.. . E ură şi turbare 180 In ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. O luptă-te ’nvălită în pletele-ţi bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut, Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate 185 Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!-------- Versallia învinge!... Şi flamura cea roşă Fâlfâe tremurândă pe frânte baricade. De aburii de sânge ai barbarei parade E umedă a zilei lumină cruntă, roşă. 190 Versallia învinge .. . iară Comuna cade. * ** * * Pentru final, se întâlnesc două versiuni, una de 4 strofe în ms. 2202, 58 şi a doua de 5 strofe în 2262, 43, cu un scris înrudit. Confruntarea motivelor cestor două versiuni este, se va conveni, din cele mai fructuoase. Se specifică în mod expres, că întâiul fragment, deosebindu-se foarte mult de cel de al doilea, se numerotează aparte. Al doilea fragment poartă numerotaţia textului definitiv. 2262, jS Unul ş’acelaşi este Cesar şi cerşitorul Părere-i osebirea cea mare dintre ei Schimbaţi-le doar* locul şi aţi schimbat isvorul Gândirei lor... şi Cesar va plânge la piciorul 5 Unei statui... iar cellalt s’a sămui cu zei. 171. Pe stradele roşite etc. **) Aici sfârşeşte versiunea din ms. 228;, 100—104. 2290, 76 Redactare în creion a strofei 181—/ Fâlfâe tremurândă etc.; 188. E mort* > De aburii de sânge a barbarei p.; 189. E umedă lumina >E umedă a zilei etc.; 190. V. învinge — iară etc. 2262,78—1. Pentru antiteza: Cesar şi cerşitorul, cf. mai jos, textul din Archaeus. De reţinut, de asemeni, imagina: Cesarul... ce lumea o înhamă la carul lui ... sau arhaismul:... nimicul din care-am fost învis. împărat şi proletar 357 Acelaş om e-un preot ce strigă şi declamă Acelaş în ostaşul ce merge în răsboiu Acelaş în orator cu vocea de aramă Acelaşi în Cesarul ce lumea o înhamă 50 La carul lui... Părerea-i desparte pe-amândoi. Un vis este mărire, şi faimă şi cădere Imperiul, coroana — miseria, un vis Dormind îmblăm prin lume cuprinşi de o părere « Străfulgerată doară de-a morţii - apropiere is Svârlindu-ne ’n nimicul din care-am fost învis. O clipă... şi în somnu-i o lume se cufundă O clipă... şi ’ncetară şi sclavi ş’eroi şi regi Cum a putut părerea atât de mult s’ascundă Propriul sens al lumei?... E spuma de pe-o undă. 20 Un vis al morţi-eterne e viaţa lumi ’ntregi. * * * Reluată Ia puţin timp după, în forma următoare, pe coaie de hârtie pergamentată, cu o caligrafie defintivă Şi faţă ’n faţă cu idei înrudite din Archaeus, versiunea aceasta a finalului nu e mult diferită de aceea a textului definitiv: 2262, 4) In orce om o lume îşi face încercarea Şi spiritu - Universului se opinteşte ’n van In orice minte lumea îşi pune întrebarea Din nou — de unde este şi unde merge. Floarea 100 Dorinţelor obscure sădite în noian. Al lumi ’ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea In inima oricare e-ascuns şi trăitor Svârlire hazardată cum pomu ’n înflorire In orice floare ’ncearcă întreaga a lui fire 195 Ci ’n calea de-a se coace cele mai multe mor. Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă Se petrifică unul în sclav, altu ’mpărat Acoperind cu noime sărmana lui viaţă Şi arătând la soare-a miseriei lor faţă. 200 Faţa. Căci înţelesul e-acelaşi tutor dat. 7 7. ce merge > piere > merge la r.; 11. mărirea > mărire. 2262, 43 197. Şi spiritul Universului etc.; 194. In orice floare poartă î.a.l.f.; 195. Ci ’n calea-a face fructe c.m. m.m.; 199. Şi arătând la secol > Ş.a. la soare-a etc.; 200. tutor (Bote% greşeşte când îndreaptă: tuturor). Un exemplu asemănător din vremea Scrisorii a IV-a (Bucureşti): El aude cum foşniră, lin, uscat, a sale poale De mătase ... nebunia tutor miturilor sale (ms. 2276, 84). 358 NOTE ŞI VARIANTE In veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină Şi ’n toată omenirea în veci acelaş om In multe forme-apare a vieţii crudă taină Pe toţi ea îi înşală, la nimeni se distaină 205 Dorinţi nemărginite plantând într’un atom. Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte Că ’n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt — de dregi Oricât ai drege ’n lume.. . atunci te oboseşte Eterna alergare ... Şi-un gând parcă-ţi şopteşte [:] * 210 Un vis al morţi-eterne e viaţa lumei ’ntregi. Tot aici trebue amintita pagina în germană, pe motive înrudite, din 2262, 42 V. faţă ’n faţă, deci, cu ultimul final. Este de fapt, traducerea în nemţeşte a finalului din Archaeus, traducere mai mult sau mai puţin curentă judecând şi după cei câţiva termeni româneşti ce se ivesc printre rânduri precum: răsare, păţit. Procedeul e cunoscut şi a fost semnalat pentru întâia oară de d-11. A. Radulescu-Pogoneanu, cu prilejul traducerii unui alt pasaj (de fapt pasajul anterior) din Archaeus («Kant şi Eminescu». Traducerea Criticei Raţiunii Pure, Convorbiri Literare, XL, 6—8, Iunie-August, 1906). Interesând în primul rând economia nuvelei Archaeus, amânăm textul german pentru la timpul său. Confruntând datele epistolare, pasajul acesta se situiază în epoca pregătirii doctoratului şi a tălmăcirii lui Kant. Paralel cu acestea, Eminescu limpezia tema finală din împărat ţi Proletar şi cristalizâ o serie din gândurile adiacente, în finalul lui Archaeus. O transcriere a lor nu e lipsită de interes: — In fie-ce om se ’ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne ’n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca. rege, colo ca cerşetor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului, care a ’ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţa, rămânerea ’n drum decepţiunea, recăderea animalului păţit bătrâneţa şi moartea. Oamenii sînt probleme, ce şi le pune spiritul Universului, vieţile lor încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de-a afla răspunsul unei întrebări curioase? — Dar mie mi se pare, că unde-i un problem, e tot odată şi deslegarea lui. — Da, Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămân întrebări, uneori comice, alte ori neroade, alteori pline de ’nţeles, alteori deşerte. Când văd nas omenesc, întotdeauna îmi vine să întreb, ce caută nasul, iesta ’n lume? x). In concluzie, împărat fi Proletar ar prezenta următorul grafic: I. 2259, 170v—172v. (Proletarul) II. 2285, 100—104 (Umbre pe pânza vremei). 2259,168-168 v. 229°. 55-56. 2290,75-76. 2276 B., 3. ni. 2262, 48 (final). 2262, 58. 2262, 42 v. (Archaeus). Am amintit, în doua rânduri, până acum, de studiul lui Anghel Demetriescu, ce apare la puţine luni după împărat ţi Proletar. Vom spicui dintr’însul, cât mai mult, şi pentru consideraţii diverse. Intâiu pentru stăruinţa cu care, la patru ani după verdictul lui Titu Maiorescu, ce integrase Direcţiei Noui, pe poetul Epigonilor, uimirea şi dezorientarea continuă să alimenteze polemicele de presă. In al doilea rând, pentru caracterul de familie al obiecţiilor, ce se întâlnesc aproape toate, în aceleaşi mărunte calcule de prozodie şi metrică. O parte din ele s’au văzut la capitolul Egipetului. De astă dată e rândul gravului Anghel Demetriescu. Iar după aceea, şi mai cu seamă, pentru ceea ce s’ar părea să fie o aserţiune gratuită: aşa cum e, plin de rezerve, când de nimicuri şi când de glume îndolenice, schiţa critică a lui Anghel Demetriescu nu exclude interesul şi preţuirea pentru poetul analizat. Ceea x) M. Eminescu, Scrieri politice fi literare, I, 1870—1877 (editate de I. Scurtu), 1905, pag. 283—292, (cf. şi ms.s. 2268, 35 v.—34 v., 2269, 19—39 şi 2287, 70—75). împărat şi proletar 359 ce se poate observa, dealtminteri, şi pentru celălalt studiu al lui Anghel Demetriescu, tipărit după moartea poetului* Toate rezervele lui cad în faţa celor câteva avare recunoaşteri, aşa de preţioase venind din tabăra adversă şi dela unul din cei mai tipici reprezentanţi ai academismului critic. Studiul, s’a spus, e iscălit cu pseudonim1). E un bilanţ după 11 poezii publicate în Convorbiri, un bilanţ cu atât mai semnificativ, cu cât Maiorescu anticipase numai după trei .poezii ale lui Eminescu. « Fără a ţine seamă de ordinea chronologică a apariţiunii lor, vom lua de predilecţiune pe acele care sunt ameninţate de a cădea într’o uitare nemeritată, sau pe acele ’n giurul căror s’a făcut mai mult sgomot. Imparţialitatea ne dictează această procedare: pe cât este de just a da unui poet locul la care are dreptul, în ciuda tăcerii în care s’a învălit numele său, pe atât critica bine înţeleasă, judecând cu sânge rece operele tinerilor debutanţi, este datoare a le recunoaşte calităţile ce au arătat fără însă a le exagera meritele născânde. Stânca este îndoită: dacă severitatea prea mare poate sdrobi aripele poetului care se încearcă spre a-şi lua avântul, cădelniţarea provenită din simpatie personală, dintr’un sentiment de am ide, este vătămătoare pentru public care se înduce în eroare şi pentru însuşi autorul care, încuragiatpeo cale greşită, se rătăceşte, se pierde cu desăvârşire. Spre a se feri de aceste inconveniente, spre a-şi merita numele, spre a fi în adevăr folositoare critica, puind în evidenţă meritele şi defectele operei, trebue încă să ţie seamă de circumstanţele în care s’a produs lucrarea ce i se înfăţişează: indulgentă pentru un debutant care, având oarecare calităţi, se presintă cu modestie, ea are dreptul şi cată să fie exigenta cu o pană încercată care a avut timpul de a ajunge la o completă desvoltare, sau chiar cu un debutant care se presintă cu pretenţiunea de a ocupa de îndată un loc însemnat în literatură» (pag. 269—270). «Dintre toţi scriitorii cari, în timpul din urmă, s’au încercat în poesie d-1 Eminescu ne atrage mai cu dinadinsul privirile, pentrucă-1 vedem pus în fruntea «nouei direcţiuni». Când un critic de talia d-lui T. Maiorescu, recunoscând negreşit imperfecţiunile d-lui Eminescu, îl pune însă alăturea, imediat alăturea cu marele nostru poet Alexandri, nu mai putem vedea în d. Eminescu un debutant, care să aibă nevoie de încoragiare spre a nu i se împiedica avântul. Suntem nevoiţi a-1 considera ca pe unul din cei d’întâiu maeştri în poesie, care ni se dă ea model, şi prin urmare,suntem datori a ne întreba dacă modelul este bine ales, dacă întruneşte condiţiunile necesare pentru'aceasta, sau dacă din contra, sub impresiunea sentimentelor amicale, criticul dela Iaşi nu a adormit precum s’a întâmplat să adoarmă uneori însuşi Omer » (pag. 270). După aceste consideraţii de principiu, Anghel Demetriescu trece la aplicaţii. Se analizează cu mediocre arguţii, Mortrn est. Se contestă imaginile şi în deosebi «precisiunea de limbagiu», despre care vorbise Maiorescu. Greşeala de tipar: toxul pentru torsul, cu care ne-am mai întâlnit, e însoţită de comentând: «De când toxinul a rămas atât de ciunt încât să se pronunţe tox? Este aceasta oare o particularitate locală?». Trecând la împărat ţi Proletar, obiecţiile încep, iarăşi, dela o greşeală de tipar: « Ce a înţeles D. Eminescu prin trebue să fie braţe tari ale statelor greoaie care trebue 9mpinse şi trebuesc luptate? Cine trebuesc împinse? Statele greoaie ori braţele tari? Spre ce trebue împinse braţele sau statele? Şi aci rugăm pe d. Iacob Negruzzi, ca unul ce e în capul redacţiunii, să binevoiască a ne da, de se poate, explicaţiuni. Iar d-lui Eminescu îi observăm că însă niciodată, de când se fac versuri în limba românească n’a rimat cu aprinse» (pag. 280—281). « Moartea cu părul blond ţi des/ — De ce pomadă se va fi servit Moartea spre a face să-i crească părul blond şi des? Iată desigur o imagine care n’a trecut prin mintea nici unui poet sau pictor. Ciudat sentiment al artei antice care nu respectă nici imaginea ce anticitatea ne-a lăsat despre Moarte!» (pag. 283). « Până azi un alt poet — chiar marele Hugo — n’a cutezat să descrie fioroasa dramă. Uannee terrible cade în faţa descripţiunii din Convorbiri» (pag. 285). « Poetul pretinde a fi văzut pe stradele încruţite femei ca marmora de albe ... Femeile de sub comună, adică numitele petroleuses numai ca marmora de albe nu puteau fi. Cei ce le-au văzut s’au putut îndestul convinge ce este într’adevăr femeea abjectă. Consillele de resbel ce au residat la Versailles au avut ocasiunea de a judeca între alţi culpabili, şi pe asemenea fiinţe slute, eşite din locurile de prosti-tuţiune cele mai infecte din cuartierele Lavilette şi Montparnasse, etc., etc. (pag. 286). « Cele două strofe de mai sus, în lipsa altora, ar fi putut trece ca frumuseţe în împărat ţi Proletar dacă cel puţin, poetul s’ar fi gândit că forma în poezie joacă un mare rol; dacă cel puţin, s’ar fi gândit la ritm», (pag. 287). 2) G. Gellianu: Schiţe literare. Poesiele d-lui Eminescu, Revista Contimporană, IU, 3, 1 Martie 1875, pag. -268—288. 360 NOTE ŞI VARIANTE «Aşa dar «poet în suflet», daca vreţi, dar aşa de «puţin format» încât nici ştie să exprime, ce poate că simte, întrebuinţând figuri neînţelese, înşirând unele după altele cuvinte, cari nu produc nici un sens, sfidând gramatica şi analisa logică şi prin urmare fără farmec nici precisiune posibile în limbaj, răstumând necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţa posibilă în versificare, iată cum ne apare D. Eminescu. Persistăm a crede că, daca, în locul laudelor exagerate cari au putut înfla vanitatea poetului fără a-i creşte meritul, s’ar fi dat, dela început, D-lui Eminescu consilie severe, dar juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale l-ar fi împedicat de a mai da publicului nişte producţiuni atât de incorecte, de neterminate, încât mulţimea greşelilor formei împiedică de a zări chiar schinteia inspiraţiunii, l-ar fi împiedicat mai cu seamă de a publica versuri ca acestea: De mi-i da o sărutare Nime ’n lume n’a să ştie Căci va fi sub pălărie Ş’apoi cine treabă are. Ne-a lovit în pălărie ar zice un glumeţ, servindu-se cu o expresiune populară de pe aici», (pag. 287—288). Comentariile — le lăsăm fiecăruia, în raport cu temperamentul său. FAT-FRUMOS DIN TEIU «Convorbiri Literare», VIII, 11, 1 Februarie 1875. Făt-Frumos din Teiu—singura poezie tipărită de Eminescu în 1875—a trezit ostilităţi, mai mult sau mai. puţini mărturisite, de a căror acţiune cată să luăm notă, deoarece ajută la lămurirea diferitelor metode editoriale. întâia ediţie Maiorescu, condusă de îndreptăţite temeiuri şi urmărind să dea, într’un moment dureros al existenţei poetului, o cât mai pură imagine a poeziei lui, şi-a îngăduit să nu publice poezia din 1875 dar să-i împrumute titlul pentru cea de'a doua formă — Povestea teiului — tipărită de Eminescu, tot în Convorbiri, la 1 Martie 1878. Având de ales între două forme ale aceleiaşi teme, era firesc ca Maiorescu să aleagă pe aceea pe care însuşi poetul o decretase drept cea mai bună şi care cuprinde reluarea şi desăvârşirea întâiului motiv. înlocuirea titlului, în condiţiile acestea, nu putea să strice nimănui. Ion Scurtu a tipărit amândouă poeziile cu titlurile originale, făcând totuşi greşeala de a socoti, printr’un subtitlu, Povestea teiului, drept variantă, când după normele curente, formele depăşite trebue să fie considerate variante. In cazul de faţă varianta era Făt-Frumos din Teiu, G. Ibrăileanu le tipăreşte de asemeni pe amândouă, dar aşează pe Făt-Frumos din Teiu la sfârşitul volumului,într’un «Adaos», ce urmează după poeziile din adolescenţă ale lui Eminescu. « Adoptând ordinea strict cronologică a apariţiei poeziilor, fără alte consideraţii » ediţia C. Botez îi restitue locul. O atitudine, întru totul agresivă, adoptă ediţia d-lui Mihail Dragomirescu. Tributar lui Maiorescu, ceea ce, evident, nu constitue o scădere, d-1 Mihail Dragomirescu tipăreşte la loc de cinste, în categoria Capodopere, forma, publicată de acesta, corectând întru câtva titlul, sau cu chiar cuvintele d-sale: «Am adoptat, ca şi Maiorescuy titlul «Făt-Frumos din teiu» în loc de «Povestea teiului» pentru că e mai poetic. Poetul nu l-a mai întrebuinţat, pentru că apucase să-l dea unei variante anterioare absolut slabă. Pentru ca să arătăm de ce formă e vorba, am pus ridul dat de poet în paranteză». Dar dacă Maiorescu tipărise o singură formă (şi este punctul important al procesului), d-1 Mihail Dragomirescu o tipăreşte şi pe a doua, sub acelaşi titlu (glosat: «ediţia Scurtu» — de ce nu: Convorbiri Literare? cum o şi spune ceva mai departe) şi însoţită de o lungă execuţie, pe un ton din cele mai agresive, din care vom cita câteva rânduri, urmate de comentariile noastre: « Unele ediţii caută să îndrepteze ediţia Maiorescu, publicând ca versiune principală o poezie care, din punct de vedere estetic, nici nu trebue primită într’o ediţie a lui Eminescu. E vorba «deFăt-Frumos* FĂT-FRUMOS DIN TEIU 36* din teiu» aşa cum e publicată în «Convorbiri Literare». Maiorescu cu gustul lui fin, a şi eliminat-o-din ediţia sa, împrumutându-i numai tidul, pe care l-a pus în fruntea unei a doua versiuni — aceasta o capodoperă — publicată de Eminescu cu titlul de «Povestea Teiului». Ce-a făcut Maiorescu? A luat titlul frumos dela o poezie urîtă a lui Eminescu şi l-a pus la altă poezie a lui, cu acelaş cuprins, una din cele mai minunate producţii ale lui, şi a satisfăcut criteriul estetic adică însăşi aspiraţiunea poetului, care, după ce se însănătoşise relativ, n’a protestat în niciun fel împotriva acestei schimbări. Ce a făcut editorul de mai târziu — I. Scurtu? A dat ca principală, poezia urâtă şi a păstrat titlul mai puţin potrivit, poeziei frumoase. O simplă analiză ne va arăta că critica istorica duce la urîciuni ce cu greu se îndreaptă». Şi urmează, într’adevăr, o analiză ţintind să dovedească superioritatea Povestei Teiului—trudă zadarnică şi de-a-dreptul inutilă, câtă vreme toată lumea e de acord, începând cu Eminescu care şi-a dat osteneala să reia şi să desăvârşească un motiv mai vechiu. Intru cât însă îndreptăţeşte aceasta procedeul d-lui Mihail Dragomirescu şi mai ales îndoita sa agresiune, întâi la adresa primei forme, tipărită de Eminescu — de Eminescu şi nu de Scurtu — şi după aceea la adresa « criticei istorice», nu prea vedem. Care vor fi fiind urâciunile, pe care această «critică istorică» le promovează, e greu de afirmat, oricâtă bună voinţă pune d-1 Mihail Dragomirescu în analiza d-sale. Cu cât mai limpede apar însă graţiile criticei estetice, ca să nu spunem arbitrarul ei, atitudinile ei de latifundiară a faimei poetului. Sau, ca să pornim chiar dela textul de mai sus şi trecând peste stăruinţa cu care d-1 M. D. urmăreşte pe Scurtu, căruia îi datorează atâta, în ediţia d-sale. Critic-istoric sau nu, Scurtu a fost totuşi un editor, vulnerabil de sigur, dar conştient de îndatoririle ce-i reveneau. Publicând amândouă versiunile, cu titlurile lor, n’a făcut altceva decât să respecte voinţa poetului. Greşeala lui, am mai spus-o, e una, să zicem... de tipar. A designat greşit care anume e variantă. De aici i se trage tot răul şi toată adversitatea d-lui M. D. Dar chiar şi întru aceasta noi vedem ochiul lui Dumnezeu. Căci Scurtu, gelos pe clasificările şi caracterizările d-lui M. D. a ţinut să intervie şi ’n subtitluri, cu un element personal, după ce împărţise poeziile pe clase şi categorii şi amestecase cronologia, cu totul. Păcatul lui e binemeritat. D-1 M. D. vorbeşte apoi de « gustul fin» al lui Maiorescu, care a eliminat întâia formă şi a împrumutat titlul ei celei de a doua, «aceasta o capodoperă». (Chestiunile cu însănătoşirea relativă, cu acceptarea lui Eminescu şi cu satisfacerea criteriului estetic, etc. etc., ni se par de un umor întru totul particular). Am spus în treacăt, mai sus, ce anume a determinat pe Maiorescu să procedeze astfel. Gustul său fin nu are ce căuta aici. El se dovedise cu ani înainte în începuturile eminesciene, când abia după trei poezii, dăduse decretul prin care îl integrase « nouei direcţii».. Că Fât-Frumos din teiu ar fi o poezie slabă, urâtă şi că nu trebue primită într’o ediţie a lui Eminescu — iată tot atâtea verdicte, ce sunt printre cele mai mari rătăciri ale «criticei estetice». Enormitatea lor a speriat pe chiar oficialii acestei critice, dovadă cele câteva corecţiuni pe care însuşi d-1 M. D. le aduce verdictelor sale. Fât-Frumos din teiu este atât de oribilă încât din punct de vedere estetic, nici nu trebue primită într’o ediţie a lui E. ? Se poate. Şi totuşi d-1 M. D. o tipăreşte în ediţia sa, drept e că nu în categoria Capodopere, dar întâia din secţiunea Opere-de talent, fie şi cu o literă întru câtva mai mică, dar la un loc cu Strigoii, Stelele ’n cer, ş. a. Tot e ceva. Cum se poate acum ca o operă de talent să fie în acelaşi timp şi slabă, urâtă şi compromiţătoare, de vreme ce nu trebue să figureze într’o ediţie E. — iată ceea ce numai «critica estetică» poate să explice. Ea rezervă însă surprize şi mai mari. Căci iată ce se poate ceti către sfârşitul analizei în care a fost executat Făt-Fru?nos din teiu: «Am insistat atât asupra acestei analize, pentrucă versiunea Scurtu, cuprinde alte defecte decât acelea ale bucăţilor din tinereţe-Versiunea Scurtu are toate însuşirile scrisului eminescian. Are profunzime şi perspectivă1), ca şi versurile lui Eminescu. Dar defectele nu sunt de stil, ci de fundamentul sufletesc al stilului, sunt defecte de plasticitate şi de formă. Scena dintre Blanca şi tânăr e stângaci redată. Efectul mistic al finalului e stricat prin revenirea calului singur acasă. încheierea cadrului ar fi cerut atunci să ni se spună şi soarta tinerilor. Aceasta însă nu ni se spune şi fuga lor rămâne fără contur şi poezie...». Socotesc că ne putem opri. Insistenţa noastră a urmărit mai puţin să surprindă bizareriile criticei estetice, cât să ilustreze eroarea acelor editori care se abat dela normele, modeste, fără doar şi poate, dar sănătoase ale adevărului şi sugestiilor lui. Respectul datorit unui text, tipărit sub a sa răspundere, de scriitor, e întâia dintre legile unei ediţii corecte. Comentariul (estetic sau nu) — e una; ediţia — alta şi mai ales... altceva. Ms. Istoricul acesta, puţin cam lung, a precizat cel puţin existenţa a două forme, fiecare din ele având dreptul la un capitol special. De-aceea greşeşte C. Botez când grupează toate variantele la Povestea Tei ulm. O scuză are, totuşi, întrucât ajuns la Făt-Frumos din teiu şi socotind că «toate ciornele păstrate în manuscrisele Academiei prezintă strofe cu rime îmbrăţişate, ca şi poezia din urmă», se hotărăşte să dea întreg «materialul din manuscrisele rămase, la Povestea Teiului». E drept că, ajuns acolo, descoperă că două manuscrise ţin exclusiv de prima formă- x) Sublinierea noastră. NOTE ŞI VARIANTE -362 Făt-Frumos din teiu apare prima data în ms. 2284, 30 v.—31 v., în versuri albe. Pe jumătate desvoltată şi cu unele ^stihuri, cLp. 8 şi 16, amorfe, versiunea dă impresia unei traduceri, ce urmează de aproape un original străin, având doar grija ritmului. Este o impresie, ce nu va scăpa nimănui şi pe care o întăresc termeni de peisaj străin precum în v. 9: Nu voiu tată să fiu nonne şi în v. 30: Vechiu lângă isvorul d’elfi (pe care transcrierea, în atâtea -detalii greşită, şi necompletă, din ediţia Botez îi trece cu vederea.) Caietul, orto- şi caligrafia sunt din epoca de Viena, c.ca 1872. Sunt ale caietului, în care se află şi Cugetările Sărmanului Dionis. 2284,> 3° v•—31 v• Să ştii Blanca că din leagăn Eşti cu Domnul logodită Căci odraslă eşti copilă Unei dragosti făr de lege 5 Mâni vom merge noi călare Sus la schitul Sântei Ana Să te faci călugăriţă Mie spre mântuire, ţie spre mângâiere Nu voiu tată să fiu nonne io Tânăr, vesel, e-al meu suflet Joc, vânat îmi plac mai bine Decât ca să cânt în cor Şi păcat e-a mele plete Făr de milă să scurteze 15 Şi păcat pentru picioru-mi Alb deprins Papuci mătasă ~ Te găteşte-a mea fiică Ştiu mai bine ce-ţi prieşte Mâne ’n zori de zi plecăm noi 20 Sus Pa mânăstirei curte Când aude asta fecioara Calu-i alb ca lapte ’nfrână L’înfrână ’n amare lacrămi Merse spre sălbatec codru 25 Adâncită în durerea-i Nici nu vede unde merge Spre-adâncimea mai adâncă Pe când soare asfinţeşte * 1 Cele / strofe dela început sunt cuprinse într'o acoladă marginală. 1. Bianca > Blanca; 9. N.v.t. să fiu asfel; 10. vesel > voios > vesel; 16. deprins, tăiat în urmă, 19. de fapt: plecăm la {sic) noi; 20. de fapt: la {sic) mânăstirei; 24. Călărind* spre codru > Merse etc.; .25. Cufundată în durerea-i: FĂT-FRUMOS DIN TEIU 363 In sfârşit ajunse teiul 30 Vechiu lângă isvorul d’elfi Şi trezită de a apei Sunet ochii şi-i ridică Ş’un băiat frumos ea vede Călărind pe un cal negru 35 Flori de teiu el poartă ’n păru-i Şi la şold un corn d’argint Şi ’ncepu să sune dulce Cât topi* durerea-i toată Inima-i s’îmflă de dorul 40 Al străinului frumos Când cu totul fermecată Se ’ndoi spre el din şolduri El înceată din sunarea [-i] Şi-i grăi cu graiul blând 45 Ş’o cuprinse, erau călări ei, Braţ de braţ lângă olaltă Caii lor păşind a lene Păşteau florile din iarbă Şi din [ce] în ce n’adâncuri 50 Ei pierdeau orce cărare Şi pin aer* îmblă-un cântec* Luna trece peste vârfuri Iar a doua zi sta calul Ei cel alb la poarta curţii §5 Dar ea singură[-i] rămasă Dusă ’n lume pin păduri. Fragmentar, Fât-Frumos din teiu mai apare, cu 2 strofe în ms. 2262,141 şi cu 5 strofe în 2259,287 V. (ms. 2283, 81—84, indicat de Scurtu, priveşte Povestea Teiului). Cată să spunem, însă, că înaintea acestora, strofele figurează în Călin Nebunul — ( ms. 2268,54 — cf. şi ed. Murăraşu, 326—327) drept versurile 162—167. Prelucrarea loe în 2259, 237 v. e mai mult de natură metrică. Să se compare versurile acestea, 6, cu următoarele 5 strofe, şi în deosebi cu cele două ( a 3-a şi a 4-a) intercalate: Luna ese dintre codri, noaptea toată stă s’o vadă, Zugrăveşte umbre negre peste giulgiuri de zăpadă Şi mereu ea le lungeşte şi suind pe cer le mută, 165 Parcă faţa-i cuvioasă e cu ceară învăscută Şi cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă şi pădure, Stele galben tremurânde mişcă ’n negurile sure, 30. Vechiu unde isvorul d’elfi; 35. Flori de teiu în a lui plete; 36. Şi la şoldu-i corn d’argint. 50. Ei păşeau* în întuneric > Und* se pierde or (sie) orce cărare; 52. Trece > Luna trece etc. 364 NOTE ŞI VARIANTE Textul din 2259, 237 v. e un creion improvizat din epoca întâilor încercări, strofice, pentru Călin. Cu aproximaţiet Iaşi, 1874. E un fragment mai desvoltat, în care cadrul descriptiv şi-adaugă şi alte elemente, decât al lunii. S’ar zice un fragment independent, care ar putea să fie de oriunde, dacă strofa a 3-a şi mai ales v. 15—16: Florile surââ în taină—Oare ce-or surâde ele? n’ar lăsa să se creadă că e e vorba de nişte martori ai idilei. 22J9, 2}J V. Luna ese dintre codri Noaptea toată stă s’o vadă Zugrăveşte umbre negre Pe linţolii de zăpadă 5 Şi mereu ea le lungeşte Şi suind în cer le mută Parcă faţa-i cuvioasă E cu ceară învăscută Ce gândeşte? — numai norii io Lin se ’mbină, se desbină Ca fâşii de gaz albastru Ca şi aburi cu lumină. Lin pin iarbă scotoceşte Apa ’n prund şi pietricele 15 Florile surâd în taină Oare ce-or surâde ele? Şi cu neguri e ’mbrăcată Şi dumbravă şi pădure Stele palid tremurânde 20 Ard pin negurile sure Din aceste 5 strofe reţine pe primele două, în ms. 2262, 141, Cu caligrafia şi cerneala (violetă) a scrisului de Iaşi, în vremea în care lucrează la Călin — pagina are caractere tipice de atelier, alcătuită cum e din crâmpeie: versuri şi strofe, despărţite între ele prin linii de puncte şi aparţinând la mai multe poezii: Dorinţa, Făt-Frumos din teiUy Crăiasa din poveşti, etc. Toate crâmpeiele, afară de unul (care nu intrase în vreo compunere) sunt barate* ca după utilizare. Micile diferenţe dintre forma dinainte şi aceea care va urma nu sunt mai puţin instructive:: 2262^141 Luna ese dintre codri Noaptea toată stă s’o vadă Zugrăveşte umbre negre Peste giulgiuri de zăpadă 5 Şi mereu ea le lungeşte Şi suind — din loc le mută Faţa ei cea cuvioasă Pare ’n ceară învăscută 2279,237 v.— 3. Z. umbre pali [zi]* — [sau: pale*?]. 7—8. Ce gândeşte oare dânsa Aşa albă învăscută 9. Ce gândeşte — ce se’> C.g. ? —numai norii; 10. Ce se ’mbină, se desbină; 14. Apa ’n pietrele mărunte; 18. Toată ’ntinderea pădurei. FĂT-FRUMOS DIN TEIU 365 chit hu*. C/> 6k* $fy**u4*£ &tţ* Ui n**u &*<* 'nSZrcuS* *fU c*j%*U ■âX** C+* ^m.4^\ţ- w a&tuJ L sjfcu. 71 şi* -L tei ^ rtil. V*e(P (*& fy4( £, _ ?Qr< %i Wnf* " h—t**} !&~z 0&L ^ «'»t ct**** J * dJy jlf&**£&'<* ţ* \*ifr*n* C&JL&- (0a£^i & &A M ca ricu.cO J, -w fia u^k P Cc v-inedcU ţonJl rf' 0 xta: ■- c*f~ “ ji/t. <“ *‘~6' ’ ‘ jfc JimXfC q JixZuJ aa ? (tu* 1 (ji *•*»' ^ C aPc&j. U -j^vicUJU. * ’dx’ Ceh. / gj* c '<& cfa 2* V&nPt OU t&vrxZA- Uţe. trt^" r?v*-* ptr* C*Lt chi czamm JZapXX * â^XitX 0Y> CJ) 5« <^Ti• „■ c^c c/llsiL /^tT>7 ^ ţyJloXfik tsffm cf * cU &L/u * *»' Ă &.«.• p fa.-, fait Până aici manuscrisele Academiei Române. La care, este a se adăuga autograful întreg al poeziei Făt-Frumos din teiu, tipărit în Omagiu lui Mihail Eminescu, Bucureşti, « Socec», 1909, pag. 186—188, despre care Comeliu Botez, editorul Omagiului, scrie următoarele: «Autografele poeziilor lui Eminescu reproduse în acest volum le-am obţinut dela d-na Jeanetta Leibovici, fiica lui Elias Şaraga din Iaşi, care le-a primit dela Gbeorghe Butman, un ze-ţuitordela Convorbiri Literare, pe vremea când poetul îşi publica acolo bucăţile sale literare». Isvor, pe care Ion Scurtu îl semnalase cu următoarea notă a ediţiei sale dela 1908: «In ediţia Şaraga a poeziilor lui Eminescu textul e publicat după un manuscris care se spune că e în posesiunea editorului» şi adăuga că împrumută de acolo unele deosebiri de textul Convorbirilor, ce i se par superioare. Superioare sau nu — metoda selecţiei arbitrare este evident greşită. Ce este însă sigur, e că autograful Şaraga, publicat în Omagiul amintit, şi care reprezintă, până azi, singurul text integral al poemei de faţă, este unul anterior manuscrisului din Convorbiri. Sau dacă e acela după care s’a 366 NOTE ŞI VARIANTE 'fi+gicz £&. cocUu - ofLytg* t&cLL *ytaZC ţi fyndt -&T/Cmf Cc£ tir» dli^a cLu£&. pyf Uterfti % A 4t*u/to****** c& J'bdvxdf' Ti* C& tsx*< f/7) 'j\.'Z/U~\ */ /XXjţ^V-S d fa sirfd v,* dir di itC^’ diCzJ- 4 a ^j&lvrxe CAif /W oLuACA^ — <2%^* v c^e^2:o ^ dsn^Jc^ zM j<-ur^r' t/OJ &A £*£* -i 4*<* ^mA/- pf~X \m-a-4*.v*-£ iL. / aJyy. (d c ’rfr^ -.'d T-r-? 'fcn /Xţ^JL^Ca. £*-c ' / oJ-yvr^txd , ^Anru^dcT' Lc^te. 'a^tCi ~ i dUrtiiseO* O A UACaXa dfi- CUn**- (jtid cu ~t(rtZJto^t KAyd~~ Jc /ndr> 9-pi*. c£ cUn Je&L; 0 ^£ isVX QJCcCIa olm Can/cuizo. t di -1 *v*4~L C&4 etuvei. Şjyil CrW'ud S^tAWCAsf g/j■C^'^i rrwt CLtvrthC’ 4 £#,' U-.ild’ +nU*fcT ° / cules, atunci modificările, de altminteri minime, au fost făcute în corectură—Eminescu aflându-se, la epoca aceasta^ în Iaşi. Document linie, reproducerea lui se impunea. Geneza acestei poeme a fost pusă în legătură cu o întâmplare petrecută pe moşia lui Balş, proprietarul Dumbrăvenilor, care se căsătorise cu o cântăreaţă din Viena. O nepoata, sau o vară a soţiei, venită la ţară se îndrăgosteşte de prea frumosul chelar al velniţilor din Dumbrăveni, fiul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti şi după* ce fură mă tuşii sale 300 galbeni fuge cu flăcăul în Bucovina. Calul se întoarce singur. Auzind dela tatăl său care era administrator la Balş, prin 1864, de întâmplarea aceasta, Mihai Eminescu scrise cu creta pe poarta castelului strofa finală, dar tatăl poetului, de teamă să nu se supere Băluşoaia puse să se şteargă inscripţia, (care nu era de fel infamantă). Aşa stau faptele în povestirea, ce Comeliu Botez (în acelaş Omagiu, pag. 193—194) deţine dela căpitanul Matei Eminescu. Este, de fapt, reluarea, pe un ton mai realist, a relaţiunii ce Victor Eminescu, nepotul FĂT-FRUMOS DIN TEIU }6r f . OU*n atu~u* *~4 sHo-j' T\A-Sf~~ /J*A C^sdt+sCo"* H tA. t Tninescy. poetului, făcuse cu cinci ani înainte în paginele revistei Mibail Eminescu, din Iaşi, sub forma unei confesiuni, sub-datată Bruxelles, 18 Februar 1904. Şi pentru că e întâia, din relaţiuni, dar şi pentrucă se păstrează la un nivel, şi într’o atmosferă, menite să favorizeze legendele, credem util să transcriem această relaţiune primă: «... Mă văd la S., e seară, tata îmi povesteşte episoade din războiul pentru Independenţă, afară însă-e o aşa dulce armonie încât fără voe gândesc la pcesie. Nu ştiu prin ce analogie de idei mă pomenesc zicând în gând: Lună tu stăpâna mării etc., aduc vorba despre Eminescu rugându-1 să-mi spue care sunt primele lui versuri. Tata închide puţin ochii ca pentru a-şi aduce aminte şi începe: « Să fi avut 12 ani. învăţa la Cernăuţi, cum însă îi era dor de-acasă îl aduseră să petreacă Pastele la D.... Acum putea iar să-şi trăiască primii ani ai copilăriei, îşi revăzuse Codruţul care îl recunoscuse şi uitând că. l-a părăsit de atâta vreme, îi cânta din frunze, acompaniat de ciripitul păsărilor. Mihai era beat de atâta fericire, alerga, râdea, cânta, până ce seara cădea obosit de somn, pentru ca a doua zi să se înfioreze iar de atâta farmec şi armonie. îşi lua merinde şi nu se întorcea acasă decât seara, ziua o petrecea sair în pădure sau întru vreun alt loc singuratic. Toate astea îl făcuseră să-şi uite de sine şi de cele întâmplate la curte, în lipsa lui. Boerul B. D. la care tatăl său era administrator, se însurase. B. avea adesea afaceri la Viena. Ducându-se într’o seară la operă se amorezează de o actriţă şi călcând peste idioatele convenţe sociale, o ia de nevastă. Acum era însurat; ea care nu cunoscuse decât viaţa oraşelor mari şi emoţiile rampei, venea să guste în mijlocul naturei, viaţa patriarhală de ţară. Nu mult după asta o vară a ei din Viena, venise să petreacă câtva timp la D. Era blondă, de un blond ideal, sglobie ca primăvara şi iubitoare ca toate germanele. Şi poate că sub influenţa naturii care renăştea, a simţit născut în pieptu-i, dorul unei iubiri simple şi curate. One nu cunoştea pe frumosul satului din D. Un făt-frumos ca din poveste, cu părul creţ şi ochii negri, mureau toate fetele după el. Ea l-a văzut într’o Duminică la horă, seara şi-a făcut atâtea visuri cum îţi poţi face la 18 ani, şi cu imaginaţia svăpăiată de fecioară. Din clipa aceea a început să-l iubească cu nevinovăţia dulce a primei iubiri, el bietul n’ar fi îndrăznit năci să se gândească la una ca asta, dar... Cum s’au dat în dragoste şi cum s’au înţeles, ştii' bine că asta se face în taină... Peste vreo câteva zile ea a spus că vrea să se plimbe călare şi a plecat înainte de revărsatul zorilor luându-1 pe el ca să-i arăte drumul. Sub razele virgine ale soarelui de dimineaţă, sîngele le clocotea* NOTE ŞI VARIANTE 368 în vine, gurile lor se căutau cu sete, pierduţi în spasmul unei beţii supreme, au dus-o într’un vis frumos de iubire... când s’au trezit, ajunseseră la graniţa Bucovinei — când iubeşti însă, e bine ori unde. Ce s’au făcut nu ştiu, dar calul s’a întors a doua zi la castel, fără stăpână. Mihai poate ar fi vrut să fie şi el în locul ţăranului, căci a scris cu creta pe poarta de stejar a Castelului: «La castel în poartă calu-i Stă a doua zi în spume Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută ’n lume»1). Şi fiindcă amândouă relaţiunile dau strofa aşa cum a apărut ea în Convorbiri, trimitem pe cetitor, din nou, la 'întâia etapă a poemei, la versiunea în stihuri albe. E cel mai amuzant mijloc pentru desfigurarea unei legende. Strofa citată nu exista la 1862 sau 1864. Viitorii colportori cată deci să înlocuiască strofa dela 1875, cel puţin 'Cu aceea din 1872—1873., în versuri albe. MELANCOLIE «Convorbiri Literare», X, 6, 1 Septemvrie 1876. Tipărită, dimpreună cu Crăiasa din poveşti, leacul şi Dorinţa, în acelaşi număr al Convorbirilor şi după mai Line de un an şi jumătate dela Făt-Frumos din teiu,ce£u ultima — Melancolie aparţine acelei categorii de poeme cu gestaţie lentă, pe care anume evenimente le limpezesc, iar altele le cristalizează şi decid de apariţia lor. Intre 1868—1869, anii primului concept dramatic, când apare ca unul din motivele dialogului Ştefan-Maio din piesa de teatru Mira şi 1 Septemvrie 1876, data ultimei forme, sunt tot atâţia ani, bogaţi în evenimente, pe cari biografia eminesciană le-a înregistrat, în amănunte. Dintre ele, ca mai hotărîtoare, în raport cu poema de faţă, sunt a se socoti nefericirile familiare, culminând cu moartea mamei sale la 15 August 1876 şi suferinţele iubirii sale pentru Veronica, aşa cum reies ele din atâtea mărturii versificate, dar mai ales din marea poemă Pier- dută pentru mine zâmbind prin lume treci... — scrisă în răstimpul dintre moartea mamei sale şi sfârşitul anului 1876, unul din cele mai febrile, de activitate lirică şi din cele mai bogate sub raportul tiparului. E în acelaşi timp, anul evenimentelor politice, cari aveau să ducă la plecarea lui Titu Maiorescu din fruntea Ministerului de Culte şi odată cu aceasta la schimbarea stării materiale a protejaţilor săi, printre cari şi Eminescu. In timpul acesta, dacă e să credem relaţiilor Mitei Kremnitz, se situiază lectura poemei într’o şedinţă a Junimei din Iaşi, unde va fi participat şi Maiorescu, care vine cu manuscrisul la Bucureşti: «Dar într’o zi, cumnatul meu, care se întorcea dintr’o călătorie dela Iaşi, îmi aduse în manuscript poesia Melancolie. Vioiu şi entusiast, cum era pe atunci, abia sosit dela gară, se repezi în camera noastră ca să ne traducă pe nemţeşte această poezie. Rând după rând, ne-o traduse inteligent şi în formă perfectă, cum îi era întotdeauna cuvântul; apoi ne povesti ce discuţie stârnise citirea acestei poesii la Junimea. Eu tăcui şi Titus, care aştepta în zadar să vadă izbucnind entusiasmul meu, în alte împreju- rări, atât de spontan, zise: «da, este într’adevăr un fel de nebunie în toată aceasta neagră viziune, dar e o nebunie plină de spirit». Atunci îl întrerupsei agitată: «Nebunie? Poate că concepţia noastră a tuturor este nebunie şi Eminescu a prins adevăratul sens al lumii şi al vieţii». Pe mine mă impresionase adânc această poezie. Titus se uită la mine nedumerit. —« Ce n’aş da eu, spune el, să fiu în locul acestui om, pe care tu îl pui aşa de sus asupra celorlalţi!» — Nu-şi putea închipui niciodată un entusiasm impersonal» 2). *) Victor Eminescu, Genesa primelor versuri ale lui Mihail Eminescu, în revista Mihail Eminescu, I, 6, 1 Martie 1904, Iaşi. 2) Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre M. Eminescu în I. E. Torouţiu, Studii şi Documente Literare, IV, 1933, pag. 23—24. MELANCOLIE 569 Spuneam: dacă e să credem relaţiilor Mitei Kremnitz. Preocupată să apară în aceste, altminteri atât de intere -sânte, memorii, într’o continuă superioritate, nu odată vom avea prilejul să surprindem din parte-i, chiar dacă explicabile, greşite prezentări de fapte şi atitudini ale poetului. Se pare, totuşi, că de data aceasta întâmplarea nue departe de realitate, în orice caz relaţiunea ei consună cu următoarele rânduri ale jurnalului lui Maior eseu: « Altminteri, Marţi seara, 28 Septemvrie/io Octomvrie 1876 au fost la mine d-nii Anghel Dimitrescu, D. Aug. Laurian şi Ştefan C. Mihăilescu cu Nica şi a fost una din cele mai animate convorbiri până pela 12 y2 noaptea. Despre creerul mare şi cel mic (â propos de excitaţii ale poesiei şi Eminescu), apoi despre politică democratică şi liberală. Pare a fi ca un început de «Junimea» bucureşteană»1). La data aceasta, Melancolie apăruse şi este în amândouă izvoarele, la Maiorescu şi la Mite Kremnitz, ca un ecou al aceloraşi puternice impresii, ce pricinuise... Ms. Am amintit de dialogul dramatic Ştefan-Maio din piesa de teatru Mira, ca de primul concept. Scena am mai invocat-o şi cu prilejul poemei Amorul mei marmure, când hotărîsem că o vom da la acest capitol. Cetitorul va reţine întru întâiu imagina cadrului din Melancolie, dimpreună cu interpretarea fiecărui element în parte, şi după aceea anumite imagini întâlnite în Amorul unei marmure. Cum spuneam şi cu acel prilej, în lamentaţiile lui Ştefan cată să vedem o travestire a propriilor sale sentimente, ceea ce înlesneşte şi explică drumul străbătut, dela întâiul concept, cel din dramă, la ultimul, la extractul acela de depresiune sufletească din a doua parte a poeziei, care avusese darul să alarmeze pe interpreţii timpului, cu Maiorescu în frunte. Textul se află în ms. 2254, 65 V — 69 şi reproducerea lui fusese socotită utilă şi de către Botez, care avusese intenţia să o anexeze ediţiei sale, fără a o mai traduce în fapt. Pasajul descriptiv se mai află încercat în ms. 2257,168 v,, care şi ca scris şi ca alcătuire reprezintă o ciornă anterioară. In transcrierea de mai jos, pasajul acesta se aşează, în subsol, ca variantă anterioară, cum şi este în realitate. 22/4. 6j V.—6$. ACTUL I SCENA III ŞTEFAN (singur). O! el are dreptate! Sunt mic, sunt [un] mişel.. . Ştefan din ceriu aruncă o umbră pe pământ Şi acea umbră pală, stafia lui eu sunt! Ce mare!... Şi cu toate astea, dacă asta n’ar fi decât masca tră-5 dărei ce mă pândeşte I... Acel Petru Rareş!... Ce mijloc să ’ntre- buinţez ca să-l gonesc din mintea mulţimilor? ... Mărirea?... (Cu desgusf) EI ce sec, ce gol e sufletul meu! De-aş muri mai curând... Vieaţa mea o noapte neagră... abia o stea mai luce pe cerul ei... numai una... Ea... Cine-i ea?... Pentru ea aş vrea să mai 40 trăiesc... şi cu toate astea, pare-se că din cauza ei voiu să mor. La tine, stea din urmă a negrei nopţi vieaţă, Gândesc cu întristare. Şi-a morţii pală faţă Apare ’n nouri roşii, cu diadem de spin, 15 Cu aripele negre, cu vântu-i de venin, Ce sângele-amorţeşte, c’o floare neagră ’n mână. Şi buza ei răcită, ochirea ei bătrână *) Titu Maiorescu, însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, I, 1927» Pag; *68. Informaţiuni complimentare despre Vinerile Juninei bucureştene în scrisoarea din 6/18 Dec. 1876, ce Titu Maiorescu trimite lui N. Gane, în I. E. Torouţiu, Studii fi Documente Literare, HI. 1932, pag. 180—181. V. — JV. B. Punctuaţia nu e totdeauna a manuscrisului. 12. La steaua cea Hin urmă a negrei nopţi vieaţa; 13. Mă uit cu întristare etc.; 15. C.a.n. şi vântu-i d.v. 24 37© 20- 25* 30 35* 40 45 50 55 51. Şi NOTE ŞI VARIANTE M’alungă de viu încă în galbenul mormânt, Dar eu voiu viaţă, ziuă, eu voiu să beau, să cânt. Fugi moarte dela mine, te pierde ’n noaptea ta Şi lasă-mi timp să caut... să ’ntorc privirea mea La două-zeci de fluturi... de aur şi lumini Ce au trecut ca vântul... La anii mei senini Ce s’a nnecat în cupe de vin, pe buze dulci. De ce vrei azi o suflet în moarte să te culci? Au n’ai timp să mai fluturi? In cupă nu e vin, In lumea asta albă nu e destul senin Să zugrăveşti cu dânsul v’o câţiva ani de vieaţă, V’o câţiva ani de-amoruri smălţaţi cu dimineaţă Şi cântec? Taci corp veşted! Ani sunt dar nu-i putere; Ci, cum risipitorul aureşte cu*avere A uliţei uscate piatră seacă măruntă, Mi-am cheltuit vieaţa şi fac cu moartea nuntă. După o pausâ Cu fruntea ’ngălbenită, privirea fermecată, Mă ’npiedec în gândirea-mi de crucea cea secată. De-a morţii vrajă rece de viu eu mă usuc Pe-a vânturilor gânduri eu gândul meu îl duc. Rumpeţi de pe-a mea frunte auritul diadem Dară lăsaţi-mi vieaţa... Să râd! să nu blestem . . . Să nu privesc în lume un ochiu fără lumină, Un osândit ce-1 duce la moarte fără vină, O liră fără sunet, un aer în mormânt, Un vânt ce se întreabă: Eu sunt sau eu nu sunt? Pausâ Cum m’am pierdut o Doamne! Din junele de foc Pe care lumea largă nu-1 încăpea în loc Ce ’şi arunca în stele, în cer, în nor, în lună Dorinţa lui regală, visarea lui nebună Azi vezi o umbră pală — un om fără putere Ce dela moarte-avară un an, o zi mai cere. Din mări cu munţi de vieaţă sunt aruncat pe vad Din ceruri de lumină m’am coborît în iad Unde alerg ca spaima, nebun, bolnav, tăcut Cu fruntea înfierată ca îngerul căzut. Să mă întorc!. . . De-acuma? Acum e prea târziu In inima mea stearpă nimic nu mai e viu cum risipitorul etc. MELANCOLIE 37i Eu nu mai am voinţă, eu nu mai pot avea... Eu am numai dorinţa pustie şi mişea Ca să-mi petrec! ce-mi pasă pe conta cui! Ei bine Eu voiu petrece ’n lume făr-a’mi păsa de nimeni. 60 M. [ST.] MAIO. ST. 65 M. ST. M. ST. 70 M. ST. M. ST. 80 AL ST. M. ST. M. ST. 90 95 SCENA IV ST. MAIO M-Ta. A! Maio ... poetul meu!,.. Ce faci? Eşti trist M-Ta! Trist? Mint ochii, minte faţa... nu crede! Eu trist... eu care-mi petrec? M-Ta! eşti trist! Aide de! (sade) Ş-apoi? ... şi de-aş fi!... mă iubeşti tu, de mă ’ntrebi? Eu M-Ta? Tu. (Ingenunche lângă el). Eu vă iubesc, cum iubesc Moldova. Pentru voi aş da tot ce-aş fi în stare să sacrific pentru Moldova! Vieaţa mea, ar fi puţin ... inima mea e mai mult... ei bine inima mea cu tot ce are ea în sine... cereţi-o şi v’o dau. Inima. Maio, ştii tu unde-ţi ai inima? (Arătând) Ici! Ba ici! In cap! In locul unde e, tu n’ai simţit-o încă, pentru că pân-acum~n’a bătut. De-ar fi bătut vr-odată nu mi-ai offeri-o aşa de lesne... De-ai avea tu o amantă, o nevastă frumoasă... un înger mi l-ai da tu mie? (cu sjorţâ si sacrificiu). De v-ar face fericit pe voi... Moldova! da! Moldova! Da? Nu cred. Nu eşti sincer sau nu ştii... (mângâindu-i fruntea). Nul Tu nu ştii ce va să zică a iubi... O copilul meu, de-ai şti... ce nenorocit face pe om... ce nenorocit sunt eu copilul meu 1 Iubeşti M-Tal Eu? Cine ţi-a spus-o? Cine! Voi! Ei bine! (Se scoală) Iubesc! Iubesc astfel în cât simt c’aş muri dacă nu voiu avea-o pe ea ... (Deconcentrat) Pe ea? ... Niciodată! Fi-o-aş oare în stare s-o fac nefericită? nu. Ei bine, voiu rumpe din inimă acest amor şi dimpreună cu el vieaţa mea. O! De-ai putea tu să vezi în sufletul meu 1 Ce pustiu, ce negru, ce rece! 58. C.s.-m.p.l c.-m.p.p. conta cuil In fine. 24* NOTE ŞI VARIANTE 37* Când cimitirul doarme şi crucile veghiază Când cobii pintre ele ţipând poetisează Şi 5n clopotniţa veche de stâlpi toaca isbeşte Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezeşte ioo Arama amorţită ... Biserica ’n ruină Stă ca o cuvioasă pustie şi bătrână Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori Trece-o suflare sfântă cu aripe recori. Când intri în năuntru şi în iconostas 105 Vezi că abia conture şi umbre a rămas. De ploae şi de vânturi s-au şters feţele sfinte Cari de sfinţi şi îngeri din ceriu ni-aduc a minte. Şi când deschizi altarul şi pe masa-n ruină Vezi pallidă şi moartă întinsă o vergină. . . 110 Atunci părul stă codru pe fruntea ta sburlită Şi ceasul mezenopţii cu aripa-i vrăjită Atinge ochi-ţi galbeni. . . încât coprins de teamă Gândirea-ţi turburată soarele ?n noapte chiamă Ca el s’apese sigil de aur şi lumină 115 Pe lumea cea dormindă în noapte [a] ce întină Cu razele ei negre, cu faţa ei arabă Aerul alb şi luciu. Ş-apoi privirea-ţi slabă Abia deosebeşte altar, cruce, vergină Când ochi-ţi se ’nnoptează. .. Şi ?n creeri se ’nsenină 120 Un vis absurd dar dulce.. . când moarta nebunie înfige ochii lucii în mintea ta pustie Şi ţie ţi se pare în noaptea-ţi sufletească Că vergina se scoală mai veselă, cerească Se ’nchină lâng-altarul ce doarme în ruină. 125 Şi bolta veche creapă... din cer o stea senină Priveşte şi atinge cu raza ei de nea Pe vergina ’nviată ce plânge cătră ea... 100. Aramă răguşită... B.’nr.; 114. Ca să apese sigil d.a.ş.l. Fragmentul dintre v. 96—121 inclusiv se află întro ciornă anterioară din ms. 22/7, 163 v. Diferenţele se socotesc raportate la textul dela etaj: 22/7, *63 v- 97. Când pintre^ele buha ţipând poetisează; 98. Şi ’n clopotniţa veche de vânt se bate toaca > Ş.’n.c.v. de stâlpi toaca se bate > Ş.’n.c.v.d.s.t.i.; 99. Când vântu > C. sufletu-unui demon cu v. lui atinge > C.s.-u.d.c.v.l. trezeşte; 100. Arama ce veghiază... Bisericuţa vechio Arama ^amorţită... Biserica bătrână > A.a... .B.’n ruină; 101. Stă ca [o] sântă > S.c. o cuvioasă p.ş.b.; 102. Ş.p.f.s.c. pintre yo.d.n.; 104. înăuntru şi din i. > î.şi în i.; 106. D.p.ş.d.v. s-au dus f.s.; 107. Cari aduc > C. de s.ş.î.d.c.n.-aduc aminte; 108. masa’n; 109. vergină; iii. In > Şi ceasul miază-noaptea cu aripa-i vrăjită; 112. Atinge fruntea > A. ochi-ţi gălbeni... încât coprins de frică < A.o.-ţ.g... î.c.d. teamă; 113. Gândirea-ţi turburată ziuaţîn noapte chiamă. > G.-ţ.t. soarele ’n n.c.; 114. Ca săTapese mândru sigiliul de aur > Ca s’apese sigiliul|de aur şi lumină; 115. Pe lumea cea trezită din noaptea ce întinăj> P.l.c.t.d.n. care ’ntină; 117. Aerul alb ca apa. Ş’apoi privirea-ţi slabă; 118. Abia deosebeşte vergina moartă > A.d. altar|cruce]|vergină; 120. O vis nebun şi dulce ... când m.n. > O v. absurd dar dulce ... c.m.n.; 121. Râde cu hohot palid în mintea ta pustie > înfige ochi-i [lucii] în m.t.p. Aici sfârşeşte fragmentul v. 96—121 inel. După utilitare, a fost tăiat cruciş şi curmeziş cu creionul. Caligrafia, înrudită cu prima formă din Venere şi Madonă, foloseşte cronologiei. MELANCOLIE 373 MAIO. M-ta! ce-ţi este? ce ai? ST. ................................Ce am? Nimica! Copil!... numai icoana te-a îngheţat de frică! 130 Tu stai uimit şi nu ştii să crezi or să nu crezi!. . . Deschide pieptu-mi rece ... deschide şi să vezi! Noptosul cimitiriu ce doarme sub coline Purtând în pieptu-mi pacinic atâtea mii lumine Ce s’a stins, mie-i lumea. .. Bisericuţa sântă 135 In care nu preoţii ci vânt şi cobe cântă E sufletu-mi. In el icoane şterse cu feţele pătate Sunt visurile mândre ce le-am avut odată__________ Cari ca vechi icoane din zilele bătrâne 140 Arătau visuri mândre doară din ceriu venite Ci ’n sufletu-mi acuma stau stinse şi urîte Coprind încă ca mumii iconostasul lor Până ce vântul-moarte le-a mormânta ’n ruină In ruina pustie a capului meu nins 145 De vreme. Altarul de-o pală rază ’ncins E inima mea tristă, încinsă de durere. Vergina care moartă stă ’ntinsă în tăcere E-amorul ce îl simt eu. E tristul meu amor Ce stins îl păstrez încă în inim’ un odor 150 De şi ’ngheţat şi palid dar totuşi mai mângâe Inima mea cea moartă. .. dar câte-odată ’nvie Un gând lunatec, palid, nebun, dar de lumină Ce inima mea stinsă în noapte-i o ’nsenină Ş’atunci arunc ’amoru-mi giulgiul ce-1 înfăşoară 155 Prin bolta spartă s-uită la steaua care sboară Pe cerul lumei moarte. Stea... aurea speranţă Ce ’n cerul lumi, ’n nori-i lumina-i o balanţă Şi varsă câte-odată o rază blândă lină Pe-iubirea mea trezită din inima ’n ruină. 160 M. Nefericite Doamne, ce cruntă ţi-e iubirea! De unde ştii! că poate te-aşteaptă fericirea! Poate că ’ncă amorul îţi va zâmbi odată Tocmai în fiica dulce de tine adorată ... De unde ştii?... Şi d’asta atâta te topeşti 165 încât mai mult o umbră decât fiinţă eşti! Pe faţa-ţi a tras brazde cumplitele dureri. ST. Azi sunt bătrân de tânăr. Ce fel eram eu ieri! 134. Ce s’a stins pentru7 mine > C.s’a.s. mie-i lumea ... etc.; 145. Defect ca măsură— cele două catcşuri, după fiecare din primele două cuvinte ( 2 amfibrahi), îi restitue armonia. Versurile 156—157 au în ms. forma: E sufletu-mi. In el icoane şterse cu feţele pătate ceea ce ar da univers defect. In realitate versul a fost gânditca9n transcrierea noastră şi ca în metrica latină, unde din când în când, printre stihuri întregi apar fi emistihuri. De altminteri, chiar aici, mai jos, la v. 176, un exemplu. 166. O cum eraţi odată şi cum sunteţi acuma... 374 NOTE ŞI VARIANTE Pe fruntea mea senina al bucuriei mir Şi sufletu-mi o rouă în aurit potir, 170 Pe ceru-mi stele negre să văd şi să ador In geniu-mi speranţe — lungi aripe de sbor. Pe buza-’mi zâmbet rece, regal, cum aştri 5n Nord Surâd Pa mărei triste sălbatecul acord. Un zeu scăldat în cerul a mii de rugăciuni! 175 Satan ce nu căzuse în timpii cei străbuni A vieţei lui damnate. O, când mi-aduc a minte cum inim’a mea jună Sbura pin lumea albă ca geliţa nebună Ce-nneacă a ei suflet în suflete de flori 180 Şi ’n visuri aurite aripele-i recori! Pân-te-am văzut o Mira... pân te-am văzut în faţă înger cu sîn de piatră, cu diadem de ghiaţă. Şi de-atunci sunt întocmai c-araba vijelie Ce-şi mână a ei suflet prin volburi din pustie 185 Pin volburi de arenă, pin un nisip de foc Ce ard sulfarea ’ntr’însa, dar nu o ţin în loc; Căci ea înflăcărată departe ’n veci aleargă Pin arida pustie, pin val* de mare largă La îngerul ce plană ’n palatul fericit 190 Gândit de-adâncul mărei, de aer oglindit. O! de m’ar iubi Mira, de m’ar iubi atunce M’aş face-o filomelă ce cântă ’n sânte lunce M’aş face-un poet înger dintr-un tiran de fier Ce înnegreşte lumea sub cel mai senin cer. 195 M. Poate că te iubeşte... de unde ştii? ST. Nu spune. Privirea ei e fixă ca a unei nebune Adese ori cătat-am să-i spun amorul meu Dar ochiul ei cel aspru şi zâmbetu-i ateu Sdrobi inima ’n mine, gheţă cuvântu ’n gură, 200 Simţiam cum desperarea tot sufletul mi-1 scură. O lumea toată are zâmbirca ei ce luce O umbră trece ’n noapte-i şi ea îşi face cruce Durerea ce îşi râde de regele noroc Din stelele ei face să curg-un mir de foc. 205 Şi Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit Ascultă ruga-i blândă, ce trece liniştit 183. De aici, elemente întâlnite în Amorul unei marmure. 199 de fapt: sdrobiă şi ghiaţă: perfecte simple. După v. 204 urmau: Pierdut în ceruri dalbe, într’un noian de stele Privind cu ochiul umed la lumile rebele Sta Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit din cari primele 2 au fost sacrificate iar al treilea puţin modificat a devenit v. 20j. MELANCOLIE 375 Prin nopţile-’nstelate — o musică de vis Ce-nundă faţa-i veche c-un dureros surîs Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră De cugetă lumi nouă — cum cugetă o liră Dulci melodii şi doruri... O lume, cer şi fire Au cântecu-i, visarea-i, o lacrim-’,o privire Şi ’n lumea asta ’ntreagă sunt eu şi numai eu Ce n’am neci o atomă din tot cugetul său. Şi tocmai de-asta mintea îmi seacă de turbare Căci n’am neci o privire fie omoritoare Căci nu am neci un atom din ensu-i diafan Neci partea nopţii palizi, neci partea lui Satan. De-aceea urăsc lumea c’o patimă atee Ş-aş blăstămâ pe mama, fiind-c’-a fost femee Femee ca şi dânsa. Şi ’n furiă îmi vine Ca să mă rump în două, ca să mă smulg din mine. O nu ştii ce-i amorul, nu ştii cumplitul chin Ce împle al meu suflet de moarte şi venin! De-ai şti 1 . . . M. Nu ştiu o Doamne? ST. O ştii. Sărman copil! Şi tu! (uitându-se la el cu mila). Şi el... nebunul.. . De-aceea ai pălit De-aceea nu mai râzi tu, de-aceea cânţi tot trist Dară deşi amorul e crud şi e amar Tu eşti poet şi ’n tine găseşti a ta răsplată. 230 Tu totuşi eşti ca floarea ce-şi e destulă sie. M. Dară şi al meu suflet şi el era să fie Ca norul care poartă gândirea-i aspră rece Pe-un cer fără lumină. Eu . . . am văzut că trece Un înger înainte-mi şi l-am iubit din cale, 235 L-am iubit cum iubeşte ecoul trista vale Cu dulcile ei taine, cu monotone şoapte, Cu sufletul ei tânăr ţesut din flori şi noapte! Dar valea nu iubeşte ecoul ce suspină?! Ce-mi pasă.. . Ard ca steaua în propria-mi lumină, 240 Şi tac ... Şi lina pace, sublima mângâere S’amestecă cu sufletu-mi ce în vecie cere. Cere ce? . . . ştiu eu oare, sau am ştiut v’odată? In visul vieţei mele văd faţa-i adorată Şi o iubesc. .. Ce-mi pasă de ar iubi-o ş’alţii 245 Nu iubesc luna ’n ceruri toate undele bălţii...[?] Insă undă de undă etern nu e geloasă. E visu-inimei triste.. . icoana-i dureroasă 210 215 220 225 211. Dulci melodii şi visuri... etc. 226. Ş.t.! (u.-sJ.e.c.m.) Şi el... copilul > Şi tu etc.; 241. Vers cu măsura uşor depăşită. 376 NOTE ŞI VARIANTE E pentru mine sântă ... O dulce rugăciune Etern şopteşte ’n sânu-mi cuvintele ei bune. 250 N’o mai iubesc pe dânsa, nu mai iubesc femeea Ci sufletul, lumina, ador într’însa zeea. Când îngenunchi în rugă la sântele altare Atuncia eu la dânsa că mă închin îmi pare In fine e-o părere, e-un vis, e o nălucă 255 Ce inima înviă, iară nu o usucă... E vieaţa vieţei mele. Ea de-ar fi a mea însă De-aş aţinti în ochi-i privirea mea cea plânsă Poate-aş găsi-o rece... idea-ar fi grozavă Că ea nu mă iubeşte şi un vulcan cu lavă 260 S-ar face al meu suflet, ars de o gelosie Secat de-un amor barbar . .. Dar astfel... poesie Şi cântece şi visuri în inima mea jună In sufletu-mi ca ziua ast-fel se împreună Cum ai ţese ’n ghirlande stele lucinzi cu flori, 265 Idee cu idee se ’ncing adese-ori Cum se cuprinde înger cu înger în lung vis. Şi în oglinda de-aur din sufletu-mi deschis Ca ’ntr’o grădină mândră cu flori cărări şi taine Apare-o zeitate în albe şi lungi haine 270 Cu fruntea ’n raze blonde! .. . albă şi tristă-i ea E visu-inimei mele, este iubita mea. ST. (surâzând). Nebun!... Amorul meu infernul cel sterp ... amorul tău E ast-fel cum iubeşte un om pe Dumnezeu. 275 M. (repetă trist). E ast-fel cum iubeşte un om pe Dumnezeu! Motivul c reluat în două manuscrise 2259, 244 şi 2290, 81-82, fără a putea preciza care'e ulterior. Ce este sigur, e că ele sunt aproape simultane. Scrisul, hârtia şi conturul poeziei o atestă. In orice caz 2290 nu este, cum indică Botez, ultima versiune. Versiunea din 2259, 244 poartă titlul Tristeţâ şi e scrisa pe o pagină de carneţel, de genul lui 2290, e poate chiar o pagină, desprinsă din acel carnet de Viena, în care sunt ciorne ale anilor 1871—1872. (Se ştie că 2259 e un manuscris eterogen, alcătuit din sub-manuscrise unitare de genul s.mss-elor Elena şi Marfa, "Panorama deşertăciunilor, Gemenii etc., şi din diverse file izolate, alteori răzleţe, ciorne ale diferitelor creaţiuni). 244. TRISTEŢĂ Se ’nchiagă pintre nouri o uriaşă poartă Pin care trece albă regina nopţii moartă O dormi, o dormi în pace pintre făclii o mie Şi în mormânt de stele şi *n pânze argintie 252. Când genunchiat în rugă etc. 272-273. In manuscris, un singur vers; lăsat in forma aceasta ar fi defect* MELANCOLIE 37? 5 In mausoleu-ţi mândru — al cerurilor arc Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Şi cimitirul doarme şi crucile veghează O cucuvae sură ţipând poetisează... Clopotniţa răsună, în stâlpi toaca isbeşte io Aripa unui demon atinge şi trezeşte Arama amorţită... Biserica ’n ruină Stă ca o cuvioasă, pustie şi bătrână Şi pin fereşte sparte, pin uşi ţine vântul Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul. .. 15 Când intri înăuntru vezi că ’n iconostas Abia conture negre şi umbre a rămas De ploae şi de vânturi s’a şters feţele sfinte Ce de părinţi şi pustnici din ceriu ne-aduc a minte Şi când deschizi altarul, pe masa în ruină 20 Vezi palidă şi moartă întinsă o vergină Şi ’n sufletu-mi ce fuse bisericuţa sântă Drept preot e un greer, ce gânduri triste cântă In el icoane şterse cu feţele pătate Sunt visurile mândre ce le-am avut odată, 25 Visuri cari de înger din cer mi-erau venite. Azi însă ’n al meu suflet stau stinse şi urîte Cuprind încă ca mumii iconostasul lor. Vergina ce stă moartă pe masa din altar E-amoru-mi — pe vecie el a murit de-amar. Versiunea din 2290, 81—82 e scrisă în iambi cctosilabi şi ilustrează unul din procedeele obicinuite la Eminescu, anume al variaţiunii metrice, pe o temă dată. Versiunea aceasta este de fapt Tristeţe transpusă într’un ritm alert. Ritmul acesta aminteşte de o altă poemă, din aceeaşi epocă şi inspirată din peisajul unei mari metropole, Viena sau Berlin: "Privesc oraşul furnicar, excelentă poemă, ce se rezervă Postumelor. 22j}0y Si—82. O poartă ’n nori se sue* grd* Regina nopţii moartă e Şi în linţoliu larg* de-argint Acopăritu-i corpu-i sfânt, ţ De stele albe-un lung convoiu In roiu plângând vin dinapoi, 2299,244. — 6. Tu dulce, blând ... > Tu adorat etc. 22-22 bis: Drept preot e un greer ce tremură şi cântă {a) Gândirea lui cea tristă o toarce somnoros (a) D. p. cânt’ un g. > D.p. e un etc. 29. E-amoru-mi care vecinie > E.-a-m. pe vecie etc. 2290,81—82. — Versul /, dificil de descifrat nu e în niciun caz, ca în lecţiunea Botez: O poartă ’n nori se fie păr6 — ceea ce ar da, ca măsură, vers defect fi nu e cazul. Cu toate că nu e plausibil, caligrafic vorbind, s9ar putea totuşi, admite păr£ la sfârşitul versului. In cazul acesta, şi cu alte dificultăţi grafice, ar trebui admisă inversiunea: O poartă ’n nori se mi pără pentru O. p. ’n nori mi se păr£. Complicaţii ce fac ca descifrarea versului să rămână pendinte. Ordinea versurilor 9—6 la Botez greşită 378 NOTE ŞI VARIANTE O dormi, o dormi pin mii făclii Intr’al tău larg* negru sicriiu Pe-al cerului albastru arc "io Tu dulce-al nopţilor monarc... Ah e astfel şi viaţa me Regina vieţii-mi moartă e. In ţintirimul solitar Veghiază crud unse cu var. *5 Clopotniţi vechi ce răsunaţi? Toac’a isbit în stâlpi uscaţi Şi aripi lungi îmi par că trec Trezind arama ’n clopot vechiu Ce amorţit sună ş’amar 20 Din când în când mai des, mai rar Şi cuvioşi pustii bătrâni Stau a bisericei ruini Prin fereşti sparte trece-un vânt Pare c’auzi a lui cuvânt 25 Căci el ades vrăjeşte vag Prin albe cruci, pin frunzi de fag De intri ’n ea ’n iconostas Doar umbre vezi c’a mai rămas Depe icoane feţe sfinte 30 Abia îţi mai aduc [a] minte Cu chipul celor[a] din ceriu. Este ’n risipa-le-un mister? Altarul de-1 deschizi, pe masă E-acoperit c’o pânză deasă 35 O formă ce abia transpare Prin lunge creţe mortuare. Drept preot cânt’un greer mic Şi cari ’n lemn [bat] pic, pic, pic! Ah! m’am gândit viaţa mea *0 Au nu e tot astfel şi ea? Căci multe feţe-am întâlnit Dar fără măşti... a fost murit Eu le-am pus cruci... şi şir cu şir Viaţa mea e cimitir "45 Şi parc’a fost sufletu-mi chiar Bisericuţa cu altar A lui visări din cer venite Azi sunt icoane şterse-urîte ii. Prin analogie cu versul /. am pus me, altminteri în manuscris e: mea. •colo ,n*>,Un ţintirim doarme la* > In etc.; 15. Clopotniţa veche răsună. 37. Drept jpreot, cânt* un greer trist; 38. Şi carii în lemn pic, pic, pici ; pomenit > D.m.a.f.... ce au murit; 47. Dar > A lui visări etc. 13. Ce* > Un* ţintirim doarme e 33. Şi când altarul îl deschizi. 42. Dar măşti au fost... le-am MELANCOLIE 379 Şi ’n loc de gând în al meu creer $o Toacă un cariu şi cânt-un greer Adese simt că mâna-mi port Pe-o pânză, sub ea ceva mort Şi parcă nici a şti nu vreu Că ’n urma urmei pot fi eu. 55 Şi fără s’o ştiu, făr s’o vreu Trist spune-un gând că aş fi eu. Ultima versiune în Ms. 2276 bis, 21, 21 v., 22. Este întâia versiune integrală, apropiată mult de textul definitiv, ca plan şi detalii, şi totuşi cu numeroase note distincte. De remarcaty în deosebi, acele elemente, proprii formei anterioare in iambi, pe cari le amplifica. După scris şi caet, aparţine epocei de Berlin. 22j6 bis, 21, 21 V., 22. Se ’nchiagă pintre nouri o uriaşă poartă Pin care trece albă regina nopţii moartă... O dormi, o dormi în pace pintre făclii o mie Şi în mormânt de safir şi ’n pânze argintie 5 In mausoleu-ţi mândru al cerurilor arc Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! Cum luminat e ’n noapte al norilor sicriiu De candelele albe a umedei tării In mânile-ţi unite, mici, umede, de ceară *io Drept cruce licureşte o steauă roşu-clară Şi crini pe a ta frunte de-o gingăşie crudă Albastre flori pe corpu-ţi în haina lui cea udă De umbre lungi purtatu-i sicriul [cel] de nouri Şi firea ’ntreagă plânge în îmmiite-ecouri •*5 Plâng stelele frumoase şi în de aur roiu Se ’nşiră Pa ta moarte în luminos convoiu. 51. i° Şi-ades îmi pat că pipăesc 20 Şi-ades eu simt că pipăesc Ceva ~ 30 Şi-ades eu simt că mâna trec 40 Ş’ades pare că mâna-mi trec Pe-o pânză ~ 50 Ades, mă simt > Adese simt etc. Pe /. 82, acelaşi scris, din acelaşi timp, următoarele crâmpeie înrudite. De reţinut imagina gândacului, o variantă pentru cariu. Şi inimă Şi gândul Şi trece ’n veci acel gândac Rămâne sufletu-mi sărac (a) Se şterg icoanele ce-a fost Rămân bătrân, tehuiu şi prost (b) Şi greeruşul zurrazurr I Vrăjeşte fin un gând obscur ... (a) Mănâncă sufletu-mi sărac; (b) de fapt; Rămân b. şi (sicI) tehuiu şi prost. 22j6 bis, 21, 2iv., 22. 4. stele > safir; 7—16 inclusiv: încadrate cu cerneală roşie, reţinute sau eliminabile, în vederea prefacerilor; 8. De jalbele > D. candelele albe etc.; 9. Şi > In mâinile-ţi etc.; 10. Lum* > Drept etc.; 11. Flori > Albastre flori etc.; $8o NOTE ŞI VARIANTE Cu multele-i icoane stă lumea risipită Ninsoare viorie acopere-amorţită întinsele ei plaiuri... şi ca unse cu var 20 Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar Şi ţintirimul doarme şi crucile stau strîmbe O cucuvaie sură sună ’n streine limbe In limbele pustiei, a nopţii, a pădurii Profetica-i gândire ce ’nfiorează murii 25 Clopotniţa plesneşte, în stâlpi isbeşte toaca Aripa unui demon sfâşie promoroaca Şi atingând arama cu zimţii-aripei sale Auzi din ea un vaer, un aiurit de jale. Biserica ’n ruină 3° Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână Şi prin ferestre sparte, pin uşi ţine vântul Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul Năuntrul ei pe stâlpii, pe uşi, icnonostas Abia conture negre şi umbre a rămas ss De ploae şi de vânturi s’a şters feţele sfinte Nu ştii pe cine-arată, de cine-aduc a minte Drept preot toarce-un greer, un gând fin şi obscur Drept dascăl toacă cariul în învechiţii muri... Eu m’am gândit atuncea dacă viaţa mea 4° Nu e astfel şi ea? Precum resfrânge cerul mărirea lui [pe] dome A aruncat în suflet înnaltele-i fantome Dar de a vieţii valuri de al furtunei pas Abia conture triste şi umbre-a mai rămas ... 45 In van mai caut lumea-mi în obositu-mi creer E răguşit tomnatec, vrăjeşte trist un greer In van apăs eu mân a-mi pe inima ’n amar încet si trist ea bate ca în sicriu un cariu Şi în convoiu d’ilusii ce luminau ca stele 50 A fost la groapă dusă speranţa vieţii mele Şi când gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură încet respovestită de o streină gură Ca şi când n’ar fi viaţa-mi, ca şi când n’aş fi fost Ascult al povestirei trist, monotonul rost 55 Pare c’aud nainte şi plâng de ce ascult Ca de dureri streine. .. Parc’ am murit de mult. 17. Stă lumea risipită cu multele-i icoane > Cu multele-i etc.; 18. Şi ninsă > C’o viorie > C’o viorie > Ninsoare vioriei uşoară > N.v. acopere-amorţită; 20. L.z.r. şi câmpul s. 21. Şi cimitirul doarme etc.; 23. In limbele ^pustiei, a nopţii negre > I.l.p.a.n. a pădurii; 23—24. acoladă cu aceeaşi cerneală roşie: versuri eliminabile; 37. Drept preot cânt’ un greer, drept dascăl sun’ un cariu; 39. At[uncea] > Eu m’am g.a. oare viaţa mea 41. sau: [în] dome; 42. Mi-a aruncat şi ’n viaţa-mi înnaltele-i fantome; 43. D.d.a.v.v.d.a. furtunei gla[s]; 46. Vrăjeşte > C’o somnolentă >E răguşit etc.; 47. In van mai > I.v. apăs etc.; 51. Ş.c.g.l.v.-m. îmi pare c’o aud*; 52. O gură > încet respovestită etc.; 54. A.a.p. tristul > A.a.p. trist etc. CRĂIASA DIN POVEŞTI 381 Tot aidcată să anexăm un fragment creionat din ms. 2260,135, unde apare în iambi decasilabi, imagina aşa aud. 382 NOTE ŞI VARIANTE Mai mult chiar: toate aceste poezii, nu numai că respiră acelaşi aer de familie, fiind tot atâtea acorduri, de o* infinită varietate de nuanţe, pe tema marei lui iubiri, dar sunt şi lucrate în acelaşi metru şi acelaşi ritm. Tot strofic, trohaic şi în aceeaşi măsură încearcă, dealtminteri, aşa cum se va vedea, şi întâiul din tiparele evoluate ale lui Călin. Ms. Ca şi pentru Făt-Frumos din teiu, să amintim că motivul descriptiv dela început, a figurat întru întâia în Călin Nebunul, într’ o variantă fragmentară (ulterioară ms-ului unitar 2268 ). anume 2262,157 v. După> scris şi material aparţine epocii de Berlin: Pângării învăpăiete de zăpadă viorie Luna moaie ’n ape albastre şi le’ ntinde pe câmpie S’ adun flori în şezătoare fir de raze ca să rumpă Şi să coase ’n haina nopţii boabe mari de piatră scumpă 5 Şi ’n pădurea argintoară iarba pare de omăt După Botez, întâiul concept e cel din 2285, 187 V,—188, E drept că e primul pus la punct şi caligrafiat. El este însă precedat de o ciornă, în 2276 bis 32, 31 v., 33 v,, 34 creionată printre spaţii libere, după ce prima strofă, după un procedeu obicinuit, este încercată în alt ritm. Cronologiceşte, aparţine cu aproximaţie^ primăverii berlineze, din 1873. Nu mult depărtat de următorul, poate fi socotit totuşi ca un concept unitar, la> epoca aceea. Variantele de care e însoţit arată că transcrierea lui autonomă e îndreptăţită. Pe aceeaşi pagină în stânga, cu cerneală, e caligrafiată prima strofă, într’un ritm diferit: 2276 bis, 32. Pânzării de o văpae argintoasă Luna ’ntinde pe câmpii Când din dealuri şi păduri întunecoasă Printre crenge se ivi. Reluată, marginal la dreapta şi după aceea, continuată printre spaţii libere, pe filele învecinate: 2276 bisy 32, 31 v.9 33 v. 34 Pânzării învăpăiete De ninsoare viorie Luna ’ntinde peste dealuri Moaiă râuri şi câmpie. 5 Ş’atunci flori în şezătoare Se adun pe văi cu* umbră, Coasă [î]n linţoliul nopţii Boabe mari de piatră scumpă Pe ’ntinsori de codri negri 10 Bolta cerului coboară A lui stele mari şi albe Peste lume le presară 3—4, ulterior, cu cerneala cu care redactează pe 228j : Luna moaiă ’n râuri albe Şi întinde pe câmpie 5—6. Ş’atunci florile s’adună [’n] Şezătoare ~ 7. Coasă ’n pânzării > Coasă [î]n linţoliul n.; 8. Boabe mari de diamant. 9. Şi pin crengi de codri negri; CRĂIASA DIN POVEŞTI 385; Lun’a nopţilor regină N’ai văzut grădina mare 15 Unde ’n verdele ’ntuneric Vine [fata] pe cărare Ba am tors prin crenge negre Tot argintul nopţii mele Neaua viselor de vară 20 Şi tot aurul din stele [Lângă] lac pe cari norii Umbra-aruncă ca urzeală Care [’n]* valurile-i albe Bate dunge de peteală 25 Stând priveşte ’n apa neagră De lumina mea muiată Şi aruncă-o floare roşă Jos în unda cea surpată* Şi albaştri mari sunt ochii 30 N’a lor bolţi întunecate Strălucesc adânc ca două Picături d’eternitate. I ntâiul concept caligrafiat, diferit de forma definitivă, se află în ms. 2285, 137 V.—188* Sunt opt strofe scrise într’unul din caietele legate, de Viena, fără a putea preciza dacă textul e din epoca aceea sau, poate, di» Berlin. Ce e sigur, e că în forma aceasta poezia nu e un tribut veronian. Dar va deveni în manuscrisul următor* la Iaşi, când toate manuscriptele sunt înţesate cu motive veroniane. Atunci, în 1875—1876, reia textul prim şi chiar pe dânsul aplică, cu cerneala violetă a epocii de Iaşi, modificări din care unele trec, altele nu, în textul ultim. In subsolul transcrierii noastre se specifică prin ulterior c.ca 1876 care sunt acele aplicaţii: 228j, ifj v.—138. ŢESĂTURI Pânzării învăpăiete De ninsoare viorie Luna moaiă [’n] râuri albe Şi le ’ntinde pe câmpie 19. Tot omătul primăverei. 21. Văzui* lacul pe a căr[ui]* > [Lângă] lac etc.; 28. In mişcarea* ap[ei} după v. 28 urmau 2 versuri părăsite: Dar* vrăjită* ca ’n* descântec îmi lumin’a ei ~ N. B. Se menţionează că strofa ultimă se află pe f. 34, caligrafiată cu cerneală, ca fi strofa în ritm diferit, dar fără a putea precisa dacă e din aceeafi vreme. Împreună cu ea poezia apare completă fi de aceea am încorporat-o întregului► 29. de fapt: Şi a ei albaştri mari sunt ochii 31. de fapt: c’a (sic) două. 2283, 137 v. —138.— Titlu: de fapt: Ţiseturi. 4. ulterior c.ca 1876: Şi aşterne pe câmpie; NOTE ŞI VARIANTE 384 5 Şoptesc flori în şezătoare De painjin tort să rumpă Ca să coase ’n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă Pe ’ntinsori de codri negri 10 Tot seninul se coboară Şi ca pete mari şi albe A lui stele le presară. Lună, floarea nopţii dalbe N’ai văzut grădina mare 15 Unde ’n verdele ’ntuneric Imblă fata pe căraref?] — Ba am tors pin crengi şi frunze Tot argintul nopţii mele, Neaua viselor de vară 20 Şi tot aurul din stele Ling’ un lac pe cari norii Au urzit o umbră fină Ruptă de luciri de unde Şi de bulgări de lumină, 25 Stând priveşte ’n apa clară De lumina mea muiată Şi aruncă roză roşă Peste unda fermecată Şi albaştri mari sunt ochii 30 Stele frunţii luminate Strălucesc adânc ca două Picături d’eternitate Această formă o foloseşte, cum spuneam, la Iaşi, când poezia începe să capete un timbru yeronian. Ea se află în ms. 2262, 141, pe una din paginile de atelier şi de rezerve unde se mai află şi crâmpee din alte poeme* de pildă cele două strofe, amintite, din Făt-Frumos din teiu, care şi el e turnat în acelaş tipar metric. Acest ms. se ia dimpreună cu 2262, 105, unde se află cele două strofe noui, să le zicem cu sfintele, cât şi ultima strofă în forma definitivă. 5. S’adun flori în şezătoare; 6. Fir de raze vor să rumpă > F.d.r. stau s.r. > F.d.r. ca să rumpă; 10. Bolta cerului coboară; strofa 9—12 pritisâ în acoladă\ ulterior, c.ca 1876; 13. Lun’a nopţilor reginăI ulterior, creion, c.ca 1876: Lună, inimă a nopţii; 16. ulterior, c.ca 1876: îmbla mândra pe cărare; 18. ulterior c.ca 1876: T. seninul nopţii mele; 20. ulterior, creion, c.ca 1876: Şi sclipirile din stele; 23. ulterior, c.ca 1876: R. de mişcări de valuri. 21—22: i° Am văzut-o lângă lacul 21—24: 20 Lângă lac o văd, pe care Peste care norii sboară Norii umbra o urziră {a) Pe sub cari valuri lucii Bat şiraguri de porfiră (a) Norii umbra ş ’o aruncă. 26. ulterior c.ca 1876, întâiu creion: De lucirea mea muiata > apoi cerneală: De privirea mea muiată; 29. ulterior c.ca 1876: Ş. a.m. sunt ochii-i; 30. Paza frunţii luminate; ulterior c.ca 1876: Fiii frunţii luminate. CRĂIASA DIN POVEŞTI 385 Forma aceasta se prezintă, de fapt, cu următoarele etape, pe cari cetitorul le poate urmări şi verifica: a) în 2^62, 141, transcrie pe 2285, mai puţin strofa a 3a, ded 7 strofe; b) procedează la suprimarea celor 2 strofe STdlalog (— Luna, inimă a nopţii şi — Ba am tors...) ; în locul lor, redactează o strofă marginală, (în <^re fuzionează a 3-a strofă suprimată din 2285 şi a doua din dialog), ceea ce înlesneşte tranziţia spre forma fi-nală^ti tot ^ci, reia marginal ultimele 2 strofe ale formd prime din 2285 şi d) în 2262, 105: introduce cele 2 strofe noui, cu sfintele şi dă ultima formă strofei finale. Aceste strofe sunt anterioare primei forme strofice din ■Călin, pentru că sunt încadrate de el, ceea ce se şi poate observa în fascimilul nostru dela pagina 77. Toate aceste etape se pot urmări în subsolul transcrierii noastre: 2262, 141+10 J- Neguri albe răspândite* Ca o brumă viorie Naşte luna peste ape Şi întinde pe câmpie. 5 S’adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă Să anine ’n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă Pintre crengi [le] grădinei 10 Noaptea tot seninu-şi ţese Neaua viselor de vară Şi sclipiri din stele dese Lângă* lac pe cari norii Au urzit o umbră fină 15 Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină * 5 1—4. Neguri albe ’nvăpăiete O zăpadă viorie Moaiă ’n lună ape albe Şi întinde pe câmpie 5. De fapt: Ş’adun (sici); 6. D.p.fir s.r.; 7. Şi să coase ’n haina nopţii; 9. Pintre crengi şi pintre frunze. Iniţial, în ms-ul acesta, urmau după primele 2 strofe următoarele două, amintind forma din zzj6 bis §i 228/ — cu cele 2 în strofe dialog: Lună, inimă a nopţii N’ai pătruns grădina mare Unde ’n verde întuneric Imblă fata la primblare — — Ba am scurs prin crengi şi frunze (a) Tot seninul nopţii mele Neaua viselor de vară Şi sclipirile din stele. (a) Ba am tors p.c.ş.fr. pe cari, după un sistem de semne, le elimină fi le înlocuefte cu strofa a 3a din textul dela etaj. Logic. In fond, această «a 3a strofă nu-i alta de cât strofa a 3a din primele forme, cari pe lângă dânsa aveau fi cele 2 strofe în dialog. 15. R.d.m. de unde; 25 386 NOTE ŞI VARIANTE Ea da trestia ’ntr’o parte Peste ape lin plecată Şi anmc’o roză roşă Peste-o undă fermecată Ea priveşte ale apei Tremurânde albe cercuri Căci vrăjită este mintea De o vorb’a sfintei Miercuri Mânile ei amândouă Le-apasă pe sânii tineri Căci speriat* îi este sinul De o vorb’a sfintei Vineri Fata ei ca ceara albă y Păru-i blond lucesc în lună Şi în ochii ei albaştri Toate basmele s’adună. Ultimul ms. în care apare Crăiasa din poveşti e 2288, 85—86, Minus punctuaţia, e o copie aproape identică cu textul Convorbirilor. Singurele deosebiri: titlu: Crăiasă din poveşti; 7. Să anine 5n haina nopţii > Şi anină ’n haina nopţii; 16. P.u. fermecată. 17—20. Ea bălaie ca fuiorul Peste apă lin plecată Aruncă o roză roşă Peste unda fermecată 21. Ale apei fugătoare. Iniţial\ poezia nu avea cele 2 strofe cu sf. Miercuri şi Vineri—urma strofa ultimă: din ale cărei variante se poate lesne prinde firul p. intercalarea celor două strofe. 29—32 i° Păr de aur îi ajunge {a) Undoind pân la călcâie Ochi albaştri strălucesc ca Picături de vecinicie (a) Părul de-aur îi a. 20 Părul ei cel lung de aur Se coboară la câlcâe Ochi albaştri ard sub frunte Picături de vecinicie 30 Părul ei cel lung de aur Faţa marmură curată Iar în ochii ei albaştri Vecinicia-i adunată 40 Părul ei cel lung de aur Faţa marmură — nebună Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s’adună. Forma din 40, precum se vede, nu e definitiv închegată: nebună e aruncat provizoriu, pentrucă e rimă cerută de adună. Abia în 2262, 10ş, din fuziunea, formelor din f şi 40 rezultă strofa definitivă, dela etaj. f LACUL 587 LACUL «Convorbiri Literare» X, i Septemvrie 1876. Aparţinând, precum s’a spus, ciclului veronian, ca şi Crăiasa din poveşti şi Dorinţa, dimpreună cu cari, în aceeaşi matcă, s’a elaborat, şi totodată au şi fost publicate, în acelaşi număr al Convorbirilor — Lacul este printre cele din urmă apărute şi reprezintă în felul de lucru al lui Eminescu, unul din cazurile frecvente — dacă e îngăduit a spune — de irigaţie lirică: un fir, adică, dedus din albia inspiraţiei principale sau cu o imagine ce pare un joc de cuvinte şi e cu mult mai puţin: un val din aria de valuri a lui Călin. Ms. Procesul poate fi urmărit în primul concept integral, din Călin I, 2202, 108 unde (cf. facsimilul p. 407) se poate observa că al 5-lea vers de sus, sunând în prima redacţie: Lângă lacul cel albastru, încărcat cu nuferi mari e înlocuit instantaneu (dovadă rima versului următor) cu: Lângă lacul care ’n tremur somnoros şi lin se bate (întâi, tranzitoriu: somnoros şi lin clipeşte). După un procedeu frecvent, se prea poate ca la o secundă după ce a substituit versul, să fi început, marginal, redactarea poeziei Lacul. Versul părăsit (şi părăsit, poate, tocmai pentrucă se impusese prin muzicalitatea lui ca un început de poezie, autonomă) e reluat, frânt în două şi poezia derivă. Să se mai observe că, aşa cum e conturată poezia, e o variaţiune pe tema finalului acestui concept din Călin I ( ms. 2262, 105—109) unde reapare versul: Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. Presupunerii că Lacul ar fi fost compus după încheierea ultimului vers din acest Călin, se opun condiţiile de atelier, locul unde este redactată poezia, obiceiul devenit lege, de a relua, în timpul lucrului, motive din poema în curs şi a le preface marginal, ca şi spaţiul de hârtie alba de după ultimul vers din Călin, unde ar fi fost drept să schiţeze Lacul, dacă acum, la urmă, i-ar fi fost sugerat. Această primă formă a poeziei mai pune o problemă. In redacţia aceasta Lacul are 6 strofe, pe când în textul definitiv 5 strofe. Ipotezei că strofa întâi e depăşită de strofa a doua şi părăsită chiar de atunci, se opune simetria ce Eminescu realizează între temele strofelor 1 şi 6. Transcrierea noastră păstrează toate strofele, cu toate că strofa i-a ridică serioase întrebări. (In treacăt, să notăm că la Botez versul 3, Trece iubita ’n lacrimi, e de două ori eronat: ca sens şi ca ritm. La epoca aceasta, Eminescu e un perfect meşteşugar al versului. După cum greşită e şi bănuiala lui Botez că Lacul, deci şi acest Călin, ar aparţine anului 1873. La epoca aceea pot urca doar elemente, ce aveau să fie utilizate cu timpul. De pildă; ca şi pentru Făt-frumos din teiu şi Crăiasa din poveşti, iată tot in Călin Nebunul, 2268, 49 corespondentul sugestivului vers : Lângă lacul cel albastru înstelat cu nuferi mari, Printre trestii auroase ce se leagăn solitari 2262, io8. Lângă lacul cel albastru încărcat cu galbeni nuferi Treci iubite, [ochi] ’n lacrimi — Vântu ’ntreabă de ce suferi? 5 Lacul tainic şi albastru Nuferi galbeni îl încarcă Tresărind în cercuri albe El cutremură o barcă Feste strofa i-a mai e o linie subţire; să fie dinainte? Să fi tăiat, adică,prima strofă înainte de a fi tăiat întreaga poezie? Sau linia ce trece peste toate strofele, la început tfa avut cerneală suficientă şi a fost repetată? (cf. facsimilul). întrebarea nu e chiar atât de gratuită. Fa ar rezolva chestiunea dacă poezia a avut iniţial 6 strofe cum ni se pare, căci e o simetrie între strofele 1 şi 6 sau dacă strofa întâia e prelucrată dela început în a doua. 1—8 i° El cutremură cu unda-i 2° Fulgerând în cercuri albe O uşoară mică barcă E1 cutremură o barcă 25* 388 NOTE ŞI VARIANTE Şi eu trec pe lângă ape Parcă caut, parcă-aştept Ea din trestii să răsară Şi să-mi cadă grea pe piept Să intrăm în luntrea mică îngânaţi de glas de ape 15 Şi să scap din mână cârma Şi lopeţile să-mi scape. Să plutim cuprinşi de farmec Peste noi în ceruri lună Vântu ’n trestii lin foşnească 20 Undoioasa apă sună — Dar nu vine — Al meu suflet Inzadar suspini şi suferi Lângă lacul cel albastru încărcat de galbeni nuferi. Deosebi- ii—12 id.; 13. Să sărim în luntre Al doilea ms. e 2283, 95 V.—94 v. Cuprinde 5 strofe şi transcrie pe 2262, 105, minus strofa 1. iile le raportăm la textul anterior, a cărui numerotaţie o şi păstrăm: 5—8 id.; 9. Ş.e.t.p.l. apă; io« Parc’as cult—şi parc’aştept; mică; 14—16 id. 17—20 i° Să plutim cuprinşi de farmec (în voia apei) (a) Peste noi în ceruri lună Vântu ’n trestii lin foşnească Undoioasa apă suna {a) parante^ul al lui Bminescu. 21—24 i° Dar nu vine — şi zadarnic Tu nebun suspin şi suferi — Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nuferi. Să plutim cuprinşi de farmec Sub lumina blândei lune Vântu ’n trestii lin foşnească Undoioasa apă sune! Dar nu vine ’n veci nu vine Şi ’n zădar suspin şi sufăr. Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr. DORINŢA «Convorbiri Literare», X, 6, 1 Septemvrie 1876 Publicată, cum s’a văzut, dimpreună cu Crăiasa din poveşti şi Lacul, în acelaşi număr al Convorbirilor — Dorinţa aparţine amintitului ciclu veronian, de a cărui întindere nici pe departe, şi nici cea mai vagă idee, nu dau cele câteva poezii tipărite, chiar dacă adăugăm puţinele postume publicate, precum: Venin şi farmec, Abl cerut-am dela Zodii, Luna codrii îi pătrunde diverse Terţine etc. Capitolul poeziei acesteia, vast şi divers, în care poema de mare 10. Parcă caut ce-am pierdut; 19. Vântu-’n trestii să foşnească. DORINŢA 389 compoziţie şi lamentaţia pasionată, se învecinează cu madrigalul improvizat sau cu irmosul tradiţional, adaptat la circumstanţe, va trebui să fie reconstituit în toate piesele lui şi el se rezervă, cum e şi firesc, uneia din secţiunile Postumelor. Ms. Situate cronologiceşte între 1875—1876, diversele manuscrise în cari apare Dorinţa, pot fi ordonate în două grupe: A, cu forme desvoltate, numărând între 12—14 strofe şi B, cu forme mai reduse, numărând între 6—8 strofe. Pentru ca diferenţele dintre tipuri să se poată urmări mai uşor, mai ales că o formă derivă din alta, vom tipări întâia grupă pe 2 coloane şi a doua pe 3 coloane, fiecare cu variantele ei respective. Când unul din tipuri se întâlneşte, fragmentar, în vreun alt manuscris sau vreun alt loc al aceluiaşi manuscris, se înţelege că fragmentul acela se subordonă întregului şi se aşează în subsol, la locul respectiv. In schemă, cifra aldină reprezintă tipul principal, cifra curentă, pe cel secundar: A I. 2262,140 2262,74 v. 2262,140 n. 2288,103 v. - 100 v. 2306,22 după care urmează, forma din Convorbiri Lh B I. 2262,92 II. 2255,815 III. 2283,33-34 2306,43. 2260, 32-33 v. şi textul din 2255 (B. II), adnotat în 1880. C. Colaterale 2262,112+140 v. 2306,23 Grupul A, cum s’a spus, se transcrie pe 2 coloane, în ordinea vechimii, la stânga cel mai vechiu. Se lămureşte că: ms. 2262,74 v. cuprinde 4 strofe, iar 2262,140, două strofe caligrafiate. Deoarece le transcriem comasate, notăm pe primul I1, pe al doilea I2 3. Pentru ms. II din grupul A se menţionează că 2306, 22 cuprinde doar două strofe, mai mult schiţate : 2262,140 Hai în codri la isvorul Ce se bate ’n petricele De ’nfloresc în iarba moale Tăinuite viorele. 5 Şi pe prispa cea de brazde Şezi tu pe genunchii mei Scutura-se-vor în păru-ţi Ostenite flori de teiu. 3. Şi ’nfloresc în iarba naltă; 8. Rânduri-rânduri flori de teiu. 2283,103 V.—100 V. Faţa albă ’n hain’ albastră Părul galben bine-ţi sade Pe-ai tăi umeri goi coboară Şi în val de aur cade Vin în codru la isvorul Ce ne bate ’n pietricele De ’nfloresc în iarba moale Cuvioase viorele 1. Faţa albă ’n vălul negru; 2. Părul galben pe-u- meri cade. 3—4: i° Şi pe-a tale braţe goale Ce frumos ţi se mai sade (a) 20 Pe-ale [tale] braţe goale Şi pe spate ’n valuri cade 30 Şi pe umerile goale El în valuri dulce cade. (a) Ah! frumos etc. 5. Hai în codru, la isvorul, 2306,22 1—4: Tu treci albă ’n vălul negru (a1) Părul galbăn pe-umeri cade Pe-ale tale braţe goale (b) Ah! frumos ţi se mai şade (s) (a1) Ulterior, nepreci^at: Vin’o sau Venia; (b) Cu a tale braţe goale; (c) Ce frumos ţi se mai şade 39° NOTE ŞI VARIANTE Vei da gurei mele pradă Ale tale buze dulci Capul tău cel blond şi tânăr Pe-a mea ininT ai să culci. Şi în braţele-mi întinse Tu s’alergi blândă ca mielul Cu trei degete din creştet Să-ţi ridic atuncea vălul Cu urechia alipită Tu bătăile să-i numeri Să desmierd cu a mea mână Ai tăi albi şi netezi umeri. Şi pe prispa cea de brasde Pe genunchi să-mi şezi de ’ntâi Să se scuture în păru-ţi Adormite flori de teiu Şi cu gura abia deschisă Să mă mângâi lin cu şoapte Să se vadă când zâmbeşti tu Dinţii tăi cei mici de lapte Capul tău cel blond şi tânăr Pe-al [meu] braţ încet să-l culci Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci Să simţesc duiosul tremur Unei mile — abia născută — Pe când ochiul e vorbăreţ Iară gura este mută Şi bătăile din pieptu-mi Cu urechia-ţi să le numeri Să desmierd cu a mea mână Ai tăi albi şi netezi umeri Şi să sorb al tău răsuflet In suflarea vieţii mele Să simt inima-mi că creşte De un vis frumos cu jele. Cu cuvinte-abia ’nţelese Să mă mângâi şi cu şoapte Dintr’o gură-abia deschisă Ce arată dinţi de lapte Ridicându-ţi mândră capul Să-mi înlănţui gâtul strâns Să-ţi închizi copilă ochii Ochii înnecaţi de plâns Să te simt cum dulce tremuri De-o iubire-abia născută Că priveşti cu ochiu vorbăreţ Şi zâmbeşti cu guta mută. Deschizându-i să-mi întinzi tu Visătoare, dulcea gură Fericiţi să fim în lume Fericiţi peste măsură. Ridica-vei iară capul Vei cuprinde gâtu-mi strâns — Vei închide pe 0 clipă Ochii înnecaţi de plâns. 15. Eu să mângâiu cu-a mea mână; 19. Să-mi arăţi, zâmbind cu milă; 20. Dinţii tăi cei albi de lapte; 22.Unei ferifciri]* > Unei mile etc.; 27. S.s.i-m. cum* creşte. 2262,74 v. (I1) + 2262,140 (I2). 9. Lasă pradă gurei mele (I1) > L.p. gurii mele (Z2); 12. Pe-a [mea] inimă, s.c. (I1) > Pe-a mea inimă să culci (I2); 13. Cu urechia a. (I1) > C. urechea a. (Za); 14. Tu bătăile să numeri (Z1) > T.b. să-i n. (Z2); 15. Eu să las gura-mi arzândă (Z1) > Eu să mângâiu cu-a mea mână (Z2) ; 16. Pe-ai tăi albi şi tineri umeri (Z1) > Ai tăi albi şi netezi umeri (Z2). 2262,74 v. Strofelor 7—12 fi 19—16 din (I1) le urmează aceste două, ce corespund strofelor 29—92 fi 99—96 dela etaj. Procesul de amplificare poate fi urmărit cu ufurinţâ. Ş’apoi iar să-ţi ridici capul Să-mi înlănţui gâtul strâns Şi ’ntr’o lungă ’n mbrăţişare Să mă uit în ochiul plâns 31. Mă priveşti cu ochiu vorbăreţ; 3 zâmbeşti etc. 2906,22. Strofa 9—12 schiţată, numai: 9. Vin în braţele-mi întinse > Sbori în b. 11—12: i° Cu trei degete atunce* De pe creştet ridic vălul 20 Cu trei degete din creştet Vălul negru să-l ridic Să-mi întinzi tu visătoare Şi zâmbind dulcea ta gură Fericiţi să fim în lume Fericiţi peste măsură. 2. Şi-mi -m.î. DORINŢA 39* Şi cu mâna ta de ceară Fruntea-mi rece s’o desmierzi Să mă sorbi în al tău suflet Cu-ai tăi ochi sălbatdc-verzi. Şi cu mâna ta de ceară Fruntea mea ai s’o desmierzi Să pătrunzi adânc în suflet Deschizându-ţi ochii verzi Visul nostru să-l îngâne Un murmur, un dulce cânt Blânda batere de ape Glas întunecat de vânt Vei întinde visătoare Şi zâmbindu-mi a ta gură Fericiţi vom fi în lume Fericiţi peste măsură Adormiţi mai de plăcere Să nu ştim, ce voiu, ce vei Peste capetele noastre Lin să cadă flori de teiu. Voiu sorbi al tău răsuflet In suflarea vieţii mele Iară inimile noastre Le-a cuprinde-un vis de jele Visul nostru îngânâ-vor C’un murmur, c’un dulce cânt Singuratece isvoare Cu-a lor glas pătruns de vânt. Adormiţi mai de plăcere Nu vom şti, ce voiu — ce vrei! Peste capetele noastre Lin cădea-vor flori de teiu — Grupul B se transcrie pe 3 coloane, în aceeaşi ordine a vechimii. Fie că, dela o copie la alta, modificările sunt mai mari (suprimări de strofe), minime sau de fel — alăturarea lor, în acest mod, sugerează mai mult de o concluzie. Din parte-ne, adăugăm următoarele detalii: întâiul din ele face tranziţia între grupul A şi formele cu 6 strofe ale grupului B. Al doilea e datat de Eminescu: 10 Mart 1876. Este de fapt o copie caligrafică, pe hârtie de epistolă, şi va fi fost poate trimeasă ca atare. Monograma, un frumos E. şi data în stânga jos, completează atributele unui discret mesaj de dragoste. In 1880 se situiază momentul cel mai dificil al dragostei lui Eminescu pentru Vero-nica. Ecourile rupturii s’au păstrat în patetice scrisori, ale timpului acesta. Acum Veronica restitue anume poezii, aflate la dânsa, şi scrie1) pe verso poeziei primită cu patru ani înainte, următoarele2): 27 juin 1880 Monsieur, Vos lettres seront detruites d’aujourd’hui en un mois. Je trouve parmi mes paperasses, de vos poesies, je me fais un devoir â vous Ies rendre. Agreez etc. Veronica Pe acest manuscris, din 1876, redobândit în 1880, Eminescu face câteva îndreptări, dintre cari unele de o oarecare semnificaţie psihologică. Versul: Şi în braţele-mi întinse — Să alergi... devine: Şi cu braţele întinse—Să alergi.... In lumina dezacordului ivit, rectificarea e mai mult decât o simplă nuanţă formală, aproape o reac-ţiune. In 1876, el era cel ce aştepta. In 1880 ea trebuia arătată drept aceea care venia, nerăbdătoare, cu braţele 40. C.-a.t.o. sălbatici*-verzi 47—48: i° Peste capete plouâ-vor Ostenite flori de teiu 20 Peste capetele noastre Lin cădea-vor flori de teiu. 39. Să mă [sorbi*] > Să pătrunzi a mea privire; 40. C[u.*-ai* tăi*o*] > Deschizându-ţi etc. [D. suprapus peste C.]; 45. Şi voiu soarbe-al tău răsuflet. 50. Un murmur, un dulce cânt; 51—52. Blânda batere de ape — Glas întunecat de vânt; 54. Voiu > Vom simţi că ’n frunze-i........~; 55. Peste capetele noastre > P. capete [plouâ-vor*] > P. capetele n.; 56. Cad molatic flori de teiu. x) Ceea ce dădea impetuosului Gh. Bogdan-Duică prilejul să comenteze, în aceşti termeni: «.... scriind pe dosul hârtiei (apăsat şi cam cu laba gâştei)» fi după ce reproduce scrisoarea Veronicâi: «In rândurile acestea apare răceala, ruptură (realizată), ceva dispreţ şi doar’ o singură rezervă: Va arde scrisorile lui abia’n IulieI Pentru ce să le ardă barbara, «nebuna»? Pentru că nu le înţelegea valoarea!» 2) «... le reproducem exact cum sunt scrise » glosează Botez, adăogând lipsei câtorva accente (dar ortografia •scrisorilor lui Napoleoni) erori mai mari, de c6pie. Excesul critic joacă totdeauna feste. 392 NOTE ŞI VARIANTE întinse. Evident lucrurile se cuvin luate cu mare aproximaţie şi fără tragedie. Cine ar putea spune că în reacţiunea,. de moment, a lui Eminescu, nu e oarecare joc, un necaz dimpreună cu sancţiunea lui? Căci mai la urma urmei, corectările din 1880 sunt dovada dragostei lui de perfecţiune, înainte de toate. Ce este sigur, însă, este că aceste rectificări nu trebuesc introduse în textul din 1876, cum a procedat Scurtu. Ele sunt ale anului 1880 şi scrise cu o cerneală de Bucureşti. După cum şi Botez greşeşte când susţine că îndreptările de aici, ultime, au fost utilizate în ms. 2283,33—34, ceea ce era cu neputinţă, acest ms. fiind scris, cum se va vedea, în jurul datei de 21 Aprilie 1876. Realitatea stă tocmai pe dos. Modificările din 2283 sunt folosite în 1880, pentrucă ele erau ultimele în dată. La fel şi cu afirmaţia că «data şi iscălitura (din 1876) sunt scrise cu aceeaşi cerneală ca şi corectările». Ceea ce iarăşi nu e cu putinţă, nu numai din punct de vedere grafologic, deosebirea dintre femininul scris din 1876 şi febrilul scris din 1880 fiind întru totul distinctă, dar şi pentru că textul din 1876 e, cum am spus, un mesaj de dragoste, de natură epistolară, învestit cu toate atributele lui, caligrafiate. Al treilea ms. din grupul B e scris, spuneam, după 21 Aprilie 1876. Intr’adevăr: după ce trimite mesajul din 10 Mart 1876, modifică în câteva locuri textul vechiu. In ms. 2306,43 se află o însemnare de rufarie, datată 21 Aprilie 1876 şi imediat, mai jos, cu acelaşi creion, cu acelaşi scris, câteva corectări, ce se vor întâlni în ms.-ul frumos caligrafiat, 2283,33—34. Acesta deci e, dintre cele ce se găsesc, ultimul ms. şi nu penultimul cum arăta Botez. De altminteri pe acest text, de după 21 Aprilie 1876, îl trimite Convorbirilor, după ce aduce unele modificări doar ultimei strofe. Cu aceste lămuriri preliminare, lăsăm să urmeze pe trei coloane manuscrisele grupului B. 2262, 92 (înainte de 10 Mart 1876) DORINŢĂ Faţa albă ’n haină neagră Părul galben mă aprinde Cade pe-umeri goi de marmur Şi frumos mi te mai prinde — 5 Vino ’n codru la isvorul Care tremură pe prund — Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund Şi în braţele-mi întinse 10 Să alergi, pe piept să-mi cazi Să-ţi ridic încet din creştet Negrul văl de pe obraz Pe genunchi te-oiu aşeză eu — Fericiţi şi singurei — 15 Iar în părul tău plouâ-vor Adormite flori de teiu *2JJ> (10 Mart 1876). DORINŢĂ Vino ’n codru la isvorul Care tremură pe prund Unde prispa cea de brasde Crengi plecate o ascund Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz Pe genunchii mei şedea-vei Vom fi singuri, singurei, Iar în părul tău plouâ-vor Adormite flori de teiu 9—10. Şi cu braţele întinse Să alergi la piept să-mi cazi 15—16. Iar în păr înfiorate Or să cadă flori de teiu 22*3> 3?—34 (după 21 Aprilie 1876) [fără titlu]. Vino ’n codru la isvorul Care tremură pe prund Unde prispa cea de brasde Crengi plecate o ascund Şi în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul Să-l ridic de pe obraz Pe genunchii mei şedea-vei Vom fi singuri, singurei Iar în păr înfiorate Or să-ţi cadă flori de teiu 15—16. i° Vor ploua înfiorate Lin în păru-ţi flori de teiu» 20 Şi în păr înfiorate (a) Lin căde-ţi-or flori de teiu (a) Pe-al tău > Şi în păr etc. 16. 30 Lin plouâ-vor flori de teiu > Vor plouâ tot flori de teiu;. 3. Cade pe-umeri de zapadă; Corectările de pe acest ms, sunt 5. Hai în codru etc.; din 1880, când Veronica îi înapoiată scrisoarea. Cu aceste rectificări, poezia reprezintă un tip evoluat faţă de versiunea Convorbirilor. Transcriem, lpentru mai lesne judecată, aceste ultime îndreptări, aici. Cetitorul le va raporta la versurile respective, dela etaj, sus, ceeace egalează cu o restituire a imaginei manuscrisului original: DORINŢA 39* Capul tău bălaiu şi tânăr Lin de umăru-mi să-l culci Lăsând pradă gurii mele 20 Ale tale buze dulci Tremurând visa-vom tainic Ingânâ-ne-vor c’un cânt Singuratece isvoare Blânda batere de vânt 25 Mi-i întinde visătoare Şi zâmbind rumăna gură — Fericiţi vom fi în lume Fericiţi peste măsură Adormiţi de armonie 30 Şi iubire — singurei... Peste capetele noastre Risipi-s-or flori de teiu Fruntea albă ’n părul galbân Pe-al meu umăr tu s’o culci Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci Vom visa un vis ferice — Ingânâ-ne-vor c’un cânt Singuratece isvoare Blânda batere de vânt - - Adormiţi de fericire Vom fi singuri, singurei — Peste capetele noastre Lin cădea-vor flori de teiu. Fruntea albă ’n părul galben Pe-al meu braţ încet s’o culci Lăsând pradă gurii mele Ale tale buze dulci Vom visă un vis ferice Ingânâ-ne-vor c’un cânt Singuratece isvoară Blânda batere de vânt Adormiţi de armonie Vom fi singuri, singurei - -Peste capetele noastre Or să cadă flori de teiu. Spuneam că al treilea ms. din grupul B (2283,33—34) e ultimul din cele cunoscute şi că, acesta, cu mici modificări, e cel ce s’a publicat în Convorbiri. Intr’adevăr: deosebirile dintre el şi textul Convorbirilor privesc doar ultima strofă şi aceste modificări se află, dimpreună cu alte desvoltări complimentare în ms. 2260,32—33 v. Sunt pagini* tipic brouillonare, cu forme deduse una din alta, până se alege, sau aproape, aceea care va figura în textul definitiv: i° Mi-a păr£ că ’n basmul vieţii Astfel vom încremeni Unu ’n braţele altuia Şi că flori ne-or troieni (a) {a) Iar[ă] > Şi că etc. 30 Dare-ar Domnul să rămânem Ca ’ntr’un basm încremeniţi Unu ’n braţele altuia Şi de flori întroieniţi 50 Unu ’n braţele altuia Ca ’n poveşti om cremeni Iară flori şi frunze moarte împrejur ne-or troieni (d) (d) ulterior: Peste noi ~ 20 Vom dormi ca într’un basmu Viaţa să ni ’ncremenească (b) Unu ’n braţele altuia Flori să ne întroienească (b) Rămânând încremeniţi. 40 Unu ’n braţele altuia Ca ’n poveste ’ncremeniţi (c) Luna noaptea ne privească Intre flori întroieniţi (c) Ca ’n poveste adormiţi 6° Unu ’n braţele altuia (e) Ca ’n poveşti om cremeni Intre flori şi frunze moarte Ce ’mprejur or troieni (/) (e) ulterior, după altuia: poarte, cu intenţia de a face rimă cu: moarte; (/) Ce pe noi vor troieni. 17. Capul tău cel blond şi tânăr; 18. Pe a mea mână să-l culci {sau: Pe-a mea inimă* să-l culci); 21. T.v.-v. dulce 22. îngânaţi de-un dulce cânt. 17—18. Fruntea albă ’n părul moale Pe-a mea inim’ai s’o culci 29—32 i° Şi uimiţi de armonie ( Risipi-s-or f.d.t. > Vor ploâ tot flori de teiu. Se menţionează că: ij—16, i° şi 20 figurează marginal pe ms% 226232; au fost repetate acolo, dar aparţiny ca etapă acestei coloane, 2306, 43 cuprinde doar 4 versuri: 15—16. Iar în păr înfioratei Y ^ Or să-ţi ningă flori de teiu (Z?) {b) Or să-ţi cadă f. d. t. ^ 31—32. Iar pe capetele noastre Or să ningă flori de teiu (c) (c) Or să cadă f.d.t. NOTE ŞI VARIANTE 394 7° Legănaţi de armonia (^) Codrului bătut de gânduri Flori de teiu pe noi căde-vor Tot mai dese ~ (g) îndulciţi de armonia. şi, despărţită cu două linii paralele, la dreapta acestei ulth 8° Adormind de armonia (h) Codrilor — bătuţi de gânduri — (/) Flori de teiu pe noi căde-vor Scuturate rânduri -rânduri (b) Şi răpiţi de armonia; (*) Codrului — bătut de gânduri— forme, şi ultima formă a temei complimentare de mai sus : Ne-om trezi vr o dat din basmul Ce ne-a ţine ’ncremeniţi Unu ’n braţele altuia Şi în flori întroieniţi? ♦ * * Am amintit mai sus, de marele ciclu veronian, ce va trebui alcătuit în una din secţiile Postumelor. Fără a prejudicia proiectul acela, nu cred să greşim dacă anticipăm cu două-trei texte, câtă vreme ele au o foarte strânsă legătură cu poezia de faţă şi n’au apucat încă să se cristalizeze într’o formă autonomă, cum este d.p. Luna codrii ii pătrunde (M. Eminescu, Poezii postume, ed. II Chendi, 1905, p. 146), în compoziţia căreia va intra. In acelaşi ms., mai mult, în contrapagină cu textul Dorinţei se află trei strofe ale unui motiv, derivat din acesta, şi reprezentând oarecum latura sensuala a iubirii, în timp ce Dorinţa reprezintă latura castă. Apropierea ni se pare de două ori interesantă. Psihologiceşte, ea deschide o fereastră spre culisele inimii omeneşti, către acea dublură impudică cu care sunt căptuşite şi cele mai pure intenţii. In al doilea, dintr’un punct de vedere, să zicem, •istoric. Cetite în perspectiva freudismului de astăzi, indiscreţiile motivului eminescian fac impresia unui joc de vacanţă într’un paradis scăpat de sub privighere. Le publicăm în ordinea lor spre perfecţionare şi, pentru simplificare, cu o numerotaţie continuă: .2262,112 Astăzi sunt setos de forme Urmăresc aprins cu ochii Increţirea trădătoare A subţirei tale rochii 5 Gărgăuni prin cap îmi îmblă — Iară unu-i dintre mulţi Subsuorii* să-i văd braţul Şi piciorul tău desculţ — Inroşindu-te la faţă 10 Şi s’arunci colanul jos Şi să lunece de pe-umeri A ta haină-albastră ’n jos Să apară plină sânii ~ încet haina să coboare — •15 Să te văd odată goală Dela cap pân la picioare NB. Liniile de puncte sunt ale manuscrisului. 2. Ş’urmăresc duios cu ochii; 4. A albastrei tale rochii; 6. Iară unul dintre mulţi; 7. Să-ţi văd ^braţul pân la umeri > Subsuorii* să-ţi văd braţul; 10. Să descingi încet colanul > Şi să-ţi svârli colanul jos. 13—14. Să apară plină caldă* (a) Dulcea sânului ninsoare. (a) S. a. p. dulce DORINŢA 395 20 Şi urmându-mi gărgăunii Mă constitui în tiran Voiu descinge cu de-a sila Auritul tău colan Şi să lunece-a ta haină De pe trupul de ninsoare Să te văd odată goală Dela cap pân la picioare 2262,140 V. 25 De-ai fi bună, de-ai fi dulce Dac* ai vrea să mă asculţi Pin’ la umăr să-ţi văd braţul Şi piciorul tău disculţ 30 Iar colanul tău de aur Ruşinoasă să descingi Şi să cad’ a tale haine Fără chiar să le atingi 35 Şi încet s’apară sânii Şi încet haina să cadă Ca să văd odată, Doamne* întrupare de zăpadă. Şi, de bună seamă, nu e numai atât. Scriind astfel, Eminescu e în tradiţia acelor galanterii lirice, pe care neoanacreontismul le practica încă dela sfârşitul secolului al XViLL-lea, în care excelaseră, între alţii, Văcăreştii şi ale căror motive trecuseră, multe din ele, în patrimoniul acelor cântece de lume, atât de agreate de Eminescu, care le copia şi adnota, ca pe un bun al tuturora. In ms. 2306,6—27 sub tidul « Câteva irmoase, ce se cântă după masă. Cântece[de lume din jumătatea întâia a secolului. (Estrase dintr’un manuscript cu cântece)», se află sub nr. 25 acest irmos, în care imagina Veronicăi — îngerul blond — este dominantă. Mai mult, în capul aceleaşi pagini se află, cu aceeaşi cerneală, a transcrierii cântecului, anagrama Acinorev. Transcriem cântecul aidoma cu originalul. Cifrele alăturate versurilor, arată că poezia poate fi cetită şi în ordinea aceasta nouă. E un procedeu frecvent la Eminescu, acesta al variaţiilor pe aceeaşi temă, procedeu pe care nicăiri nu Ta dus la mai perfectă desăvârşire ca în numeroasele variante din Mai am un singur dor. 2306,23 *5- =5 7. înger cu păr galben 8. înger ce slăvesc 5. In dulcea-ţi zâmbire 6. Raiul îl găsesc 3. Din nenorocire 4. Când mă văz gonit 1. Când sunt de necazuri 2. Rele ocolit. 25—26. Gărgăuni câţi am în capu-mi Vrei să ştii iubito? Mulţi 27. Pân* la umeri să-ţi văd braţul; 35. Ca să văd odată ’ntreaga. NOTE ŞI VARIANTE 396 10 15 5. Dacă-ţi aud glasul 6. Chinuri îmi sunt vis 7. Fericirea-mi râde 8. Ceriul mi-i deschis 1. Viaţa şi nădejdea 2. Şi amoriu-îmi vin 3. Din doi ochi albaştri 4. Ca cerul sănin. Ziua îmi văz umbra Şi ’n somnul cel greu Eşti în veci de faţă 20 Sufletului meu Ori ce sentimenturi De la tine îmi vin Tu eşti pomenirea In orice suspin. Şi pentrucă am amintit de neoanacreontismul începutului de veac al XlX-lea, iată din Colecţie din poeziile d-hii Marelui Logofăt Ion Vâcârescu, 1848, p. 541, şi anume din capitolul de « Nepregândite (Imprompte) », următoarea piesă din care discreţia şi galanteria fac un adevărat model al genului: LA O HAINĂ ÎNCHISĂ PÂNĂ SUS Scump ai destul tu dar firesc, Ce face de m’înnebunesc, Şi cât să-l ţii vrei mai ascuns Eu mai adânc mă văz pătruns; Iar acum porţi de tot rău port Pe semne vrei să mă vezi mort? Tirana meal Tu milă n’ai? Când vezi că peiu, otravă-mi dai? Faci rău căci poţi, nu socoteşti Că orice faci ei să găseşti? Dar cum mă fac judecător Celei, ce toate rob mă vor? Am îndrăznit de mult necaz. Iartă-mă 1 la picioare-ţi cazi Cu mine fă orice voieşti A vieţi-mi tu stăpână eşti: 14. Amoriul îmi vin 23—24: Marginal, dar închis în parante Tu eşti amintirea Oricărui suspin. CĂLIN 397 Numai atât te rog plângând Să-mi spui curat, ce ai de gând? Şi dacă nu vrei într’adins De tot curând să mă vezi stins?! Mă fă, în veci s’înnebunesc Privind al tău scump Dar firesc! Ah! de nu vrei să mă vezi mort, Nu mai purta astfel de port. CĂLIN «Convorbiri Literare», X, 8, i Noemvrie 1876 început încă din timpul studiilor la Berlin, lucrat şi prelucrat cu sârguinţă, ani de zile şi pus la punct, mai •cu seamă, în 1875 şi 1876 —Călin a fost cetit, în una din şedinţele Junimei, cum reiese din scrisoarea, ce colonelul Iancu Alecsandri trimitea din Paris, în Martie 1884, lui Titu Maiorescu. Volumul de poezii de curând apărut, pe de o parte, şi starea sănătăţii poetului pe de alta, îl vor fi îndemnat deopotrivă să încredinţeze hârtiei câteva amintiri, cari şi dacă, după cum susţine d-1 Ramiro Ortiz 1) vorbesc prea puţin despre Călin, nu sunt mai puţin preţioase, atât pentru simpatia ce vădesc cât şi pentrucă sunt ale unui martor ocular. (In treacăt, textul aduce, pentru întâia oară, câteva sugestii în legătură cu cosmogonia Scrisorii l-a). Interesantă şi pentru fizionomia aceluia care o trimitea şi care-şi amintea cu oarecare umor de începuturile sale poetice în rândul volintirimii lui Apollo, {«a lipsit puţin să nu fiu împodobit de gloriosul nimb ba chiar înaintea fratelui meu care, pe vremile acele, spinteca omenirea la Clinica din Paris») — scrisoarea colonelului Alecsandri merită să fie reţinută în câteva din rândurile, ce au mai directă aplicare, cu poema de faţă: «Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte de o întrunire literară la domnia-ta. Sunt acum vreo zece ani, când d-nul Eminescu ne dădu cetire, între altele, de poesia «O nuntă împărătească», publicată astăzi sub titlul « Călin». Acea întrunire a fost ilustrată nu numai de presenţa tânărului scriitor, dar şi prin de-monstraţiunile mele cam sgomotoase, în favoarea acelei poesii, a cărei rânduri finale — pe care le voiu reproduce aice — au fost recetite de autor nu mai ştiu de câte ori. Astfel la apărerea volumului lui M. Eminescu, publicat prin afectuoasa domniei-tale îngrijire, nu numai «Călin», dar numeroase din ale lui scrieri, mi-au pricinuit plăceri mult mai simţitoare decât la întâia lor cetire în «Convorbiri». E nuntă mare, nuntă împărătească, de un caracter însă mai mistic decât obicinuit în poveşti. Iată, mări, că deodată soseşte o nuntişoară, mică, micuşoară, de bondari, de greeri şi de toate neamurile de lume mărunţică, dar să lăsăm cuvântul autorului: Multe ar fi de zis asupra acestor câteva versuri, în care se mişcă roiuri de gândăcime în o veselă agitaţie de nuntaşi; o lume de acţiune, de slăbiciuni, de patimii O altă omenire... mai nostimă însă câteodată. Mă mărginesc a-ţi spune că aceste câteva rânduri pe cari nu le revăzusem de zece ani, le-am recitit cu o adevărată fericire. Rareori iubitorii de scrieri delicate, vor întâlni versuri care să fie ca ele: vii, poetice, fine. Conchidere ? Nu una, trei. Bfc.1) Mihail Eminescu, Poesie, prima versione italiana dai testo rumeno, con introduzione e note a cura di Ra-aniro Ortiz, Firenze, 1927, p. 147. 39* NOTE ŞI VARIANTE Cea întâi e ca cauză unor scriitori de calitatea lui Eminescu, vrednici următori ai acelor care au> deschis calea mântuirii, limba română, scumpa noastra limbă din cronice şi din balade, chiar necultivată, cum e, poate fi organul ideilor şi simţirilor noastre cele mai alese» 1). Cei «vreo zece ani» de cari amintea scrisoarea colonelului Alecsandri ne-ar duce prin 1875, poate chiar 1876, fără a putea preciza dacă lectura despre care se vorbeşte a avut loc la Iaşi sau la Bucureşti. Puncte de corespondenţă, ce ne lipsesc în momentul de faţă, vor putea deslega într’o bună zi atari detalii de cronologie. Ţinând seama însă, cum am mai amintit, că însemnările zilnice ale luiMaiorescu vorbeau pe la sfârşitul lui Septemvrie 1876^ de un început de Junime bucureşteană, că soţii Maiorescu şi Kremnitz făceau la epoca aceea gospodărie comună şi că în amintirile Mitei se vorbeşte, în mod special, de o lectură a lui Călin, care şi apare în Noemvrie al aceluiaşi an, am putea emite ipoteza că şedinţa despre care vorbea colonelul Iancu Alecsandri e una cu aceea despre care relatează Mite. (Un singur şi, evident, serios punct de întrebare rămâne: lipsa unui atare eveniment din jurnalul lui Titu Maiorescu). Cu toate că depăşind cazul limitat al poemei de faţă, pasajul ce vom reproduce va avea. darul să anticipeze asupra acelor rezerve, pe cari amintirile Mitei Kremnitz le ridică şi cu cari ne vom întâlni în deosebi la capitolul Atât de fragedă. E vorba de întâia întâlnire dintre poet şi biografă, în vremea în care Eminescu se afla încă la Iaşi. Biografic şi psihologic — documentul ni se pare de prim ordin: « Seara luă iarăşi masa cu noi şi după masă ne ceti pasagii dintr’o nouă poezie. La cetit vocea-era plăcut monotonă. Poezia fu găsită de toţi foarte bună, dar eu nu eram de aceeaşi părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici şi de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, şi mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n’o cunoşteam de ajuns. Cum şedea aplecat peste foile, aşa de caligrafic scrise, ale manuscriptului său, Eminescu avea o înfăţişare mai puţin masivă; bărbia foarte pronunţată şi gura largă se atenuau; fruntea ieşia strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprincenele apăreau în toată frumuseţea lor şi tăietura fină a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o uşoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci părea că se uită visător în depărtare, adesea' mişcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijtă, poate nespălată. A doua zi plecă şi nu înţelegeam dece se vorbise aşa de mult despre Eminescu, persoana lui pă-rându-mi-se de rând, ţinând de o clasă socială pentru care nu puteam avea niciun interes, pentru că ne-cioplirea ei mă jignea, iar poezia sărăciei, care îmi trezeşte aşa de nemăsurat mila, nu ieşia aci la iveală. El nu părea nici muritor de foame, nici melancolic. . .» 2 *). * Cu privire la geneza lui Călin a circulat în deosebi, ca şi pentru Făt-Frumos din teiu, una din legendele comunicate de familie, în cazul de faţă, de căpitanul Matei Eminescu, şi care a fost consemnată în următorii termeni 8) de Comeliu Botez: « Pe când Eminescu era slujbaş la Iaşi, unde locuia împreună cu Bodnărescu în nişte chilii a călugărilor greci din fundul curţii bisericii Trei-Ierarhi, a venit la familia sa în Ipoteşti. Cu această oca-ziune s’a dus şi la schitul Agafton din judeţul Botoşani, unde era călugărită mătuşa sa, maica Fevronia Iuraşcu4 * *). Aceasta, într’o seară, a făcut şezătoare de tors lână, la care au venit mai multe călugăriţe. Una din ele, anume Z an aida, a spus povestea lui Călin. Poetul a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul». Ca orice legendă, şi aceasta cuprinde, de bună seamă, mai mult de un sâmbure de adevăr, ce se cuvine doar circumscris. Fapt este că poemul Călin, şi încă sub forma lui de poveste, în proză, e anterior cu mult anilor de funcţionar la Iaşi. Povestea în proză, ce se află în ms. 2284,14—26, aparţine epocii de Viena, după cum atestă vecinătăţile. Pe filele din stânga, libere, a versificat (deci înainte de 1 Decembrie 1872) Cugetările sărmanului Dionis. Prima versiune integrală în versuri, a lui Călin nebunul, e din timpul Berlinului. Ceea ce nu exclude, desigur, ca el să fi fost sugerat din povestirile dela Agafton, situate, cronologiceşte, mai de timpuriu. Ceea ce se va putea verifica, de altminteri, şi cu cele ce urmează: *) Cf. O scrisoare a d-luiIancu Alecsandri adresată domnului * * * în Convorbiri Literare, XVIII, 4, 1 Iulie 1884. 2) Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre M. Eminescu, în I. E. Torouţiu, Studii fi Documente Literare, IV,. 1933» pag. 24—25. 8) Omagiu lui Mihail Eminescu, Bucureşti, 1909, p. 193. 4) Ibid., în notă: « Poetul, în tinereţea sa, venea adesea la Agafton, unde erau călugărite mătuşele sale maicele Fevronia şi Olimpiada. Acestea îl iubeau mult, îl ajutau cu bani încă de mic, şi-i făceau haine de şiac lucrate chiar de ele. Poate de aceea şiacul a fost şi mai târziu haina de preferinţă a poetului». CĂLIN 399- Ms. Călin apare într’o serie de manuscrise, ce se pot grupa în 5 categorii principale, şi a căror schemă ar fi următoarea: A. Călin Nebunul B. Călin I (4 părţi, 228 versuri) 2262,105—109 2268, coperta verso. 2254,30° 2268,41 v. 2262,137 v. D. Călin III (fragment) 2262,161 2262,161 t. C. Călin II (6 părţi; 266 versuri) 2288,26—82 2262,90 2262,160 2262,192 2259.366 v. 2262,138 v., 119 2259.366 Fragment VI-(Vlahuţă) E. Gazeluri 2262,20 2262,161 v. 2288,47 F. Derivate si colaterale 2283,158 v., 155 v. 2255,168—171 2262,119, 120,138 v. 2268,23 A. Călin Nebunul. Nicio cercetare, cât de sumaiă, a poemei Călin nu se poate lipsi de cunoaşterea în amănunţime a poemei, de inspiraţie populară, Călin Nebunul. A întreprinde, în acest loc, studiul filiaţiilor şi al evoluţiei dela o formă la alta, ar fi însă nedrept, câtă vreme basmul, cu toate ale lui, va fi publicat, la rândul său, în secţiunea "Poeziei populare. Cercetătorul dornic, totuşi, să aibă de pe acum putinţa acestor apropieri şi a sugestiilor, câte decurg din ele, se poate adresa excelentelor lucrări ale d-lui D. Murăraşu: Călin Nebunul, Imprimeria C.F.R., Bucureşti, 1934, studiu şi text, reluate în M. Eminescu, Literatura populară, Scrisul Românesc, Craiova, 1936 (?). Ceea ce se cuvine, totuşi, subliniat de pe acum este înalta ţinută artistică a basmului, mai mult, identitatea unor întregi pasagii şi încă din cele mai importante, care au trecut aproape aidoma în poemul dela 1876. Lucrat, cu aproximaţie, timp de 5 ani, până să ajungă dela motivul pur folkloric, din 1871, la poemul de inspiraţie şi dedicaţie veroniană, din 1876 — Călin cuprinde părţi definitiv şlefuite, încă dela Berlin. Tot de acolo, desprinde şi cele două strofe, (v. 81—88) Luna iese dintre codri, pe cari le foloseşte în Făt-Frumos din teiu sau întâile două strofe din Crăiasa din povesti. B, Călin I. După ce sfârşeşte de versificat basmul, (c.ca 1873—1874), Eminescu începe să prelucreze anume pasagii ce vor intra în alcătuirea tiparului penultim {Călin II). Faptul însă se cuvine semnalat de pe acum deoarece cronologiceşte, el se situiază înainte de a se începe redactarea lui Călin I. Călin I figurează în ms. 2262,105—109, cuprinde 228 versuri, repartizate în 4 părţi (în loc de 8 ale textului definitiv) şi reprezintă tipul cel mai puţin evoluat al poemului. Cu versificaţia strofică, utilizată la început, ne vom întâlni şi la Călin II, dovadă că preferinţa poetului oscila între alexandrin şi strofa. Intre basm şi Călin I se situiază câteva crâmpee, figurând în ms. 2268, coperta verso şi 2254,300, scrise cu aceiaşi caligrafie şi care, de fapt, trebuesc socotite drept variante ale versurilor din Călin I. Firesc ar fi să le aşezăm în subsolul versurilor respective. De vreme ce tot acolo se mai găsesc numeroase strofe-variante şi pentru a evita orice confuzie datorită dificultăţilor tehnice, le tipărim înainte de textul lui Călin I, cu numerotaţie proprie-Cercetătorul va stabili cu uşurinţă legătura. In schimb pasagiul strofic: Sură-i seara cea de toamnă, din 2268,41 V. îl putem tipări la locul lui, în subsol, ca şi cele 2 versuri din 2262,137 Y. (Se specifică deasemeni că pentru economie de spaţiu ţi când sunt numeroase> strofele din subsol se aţeasţă pe 2 ţi $ coloane). 4oo NOTE ŞI VARIANTE 2268 coperta verso Intâiu aceste rânduri în pro^ă cari, dimpreună cu cele ce urmează, alcătuiesc o unitate grafică: In bolta gotica a ferestei apare ca* dup ’un colţ de după muri groei fata în haina ei cusută în flori şi fir care se lipeşte de piepţi, cu corsetul lung, încheiată până la gât şi mânecile strimte. Rumănă ca mărul şi părul moale şi frumos cade liber pe umeri pân la şolduri de sub coroana frumoasă* lucrată în smaralde şi safiruri. Numai ochii ei negri plutesc în privazul genelor lungi ca doi diamanţi negri ce ar mişca de desuptul a două inele de aramă. La stânga acestui text un început de versificare: Şi după colţul murului s’arată In haina ei ţesută ’n flori şi fir Şi rumănă-i ca mărul dulcea fată Apoi, cu aceeaşi cerneală, eodem tempore: Murul vechiu de piatră rece în boltiri încremenit îşi ridică ’n arcuri gotici a lui umeri de granit Şi la ziuă şi la noapte rămâind nepăsător Dar primind pe suprafaţă umbra zilelor ce sbor 5 Căci pin naltele-i ferestre când pătrunde-al zilei soare Se despart spaţiile toate ici în umbră colo ’n soare Ce-i în soare joacă dulce ’n învârtiri de colbărie Ce-i în umbră neatins [e] ’n întunericul uscat Dar acuma este luna [cu lumina] ei cea moale 10 Sfiicioasă şi smerită ea pătrunde ’n sure hale Pe-unde ajunge vărueşte murii [negri] ca cu cridă Pe-unde nu pe-acolo umbra-i cu cărbune zugrăvită 22 j 4,30 o Şi acuma ea pătrunde şi ’ntunericul burează Cu o fină strălucită diamantină ploae de raze Şi la poala* lunei albe pe un pat înnalt ~ S’arată în somnu-i proaspăt dulcea fată a lui P^ 5 Al ei chip se zugrăveşte pintre tortul fin de in Ce acoper’a ei glesne şi îmbracă al ei sîn P’ici pe colo cămăşuica a eşit din sponci ş’arată Corpul plin în goliciunea-i, curăţenia-i de fată De a vrâstei ei căldură fragii sânului se coc ■io Ş’a ei buze deslipite[-s] de-al suspinurilor* foc Braţu-i alb atârnă leneş peste marginea de pat Şi a ochilor mari globuri prin pleoape se arat Resfiratu-i păr de aur peste perini se ’mprăştie Iară gura ei crăpată parcă murmură ’n somnie Copertâ-pro^ă: 1. a ferestei ce dă gea* > a.f. apare; 2. exact: cusută şi {sicI) flori şi fir; 7. ce ar mişca sub două; Copertâ-versuri: 3. Nu>Şi la ziuă etc.; 15. Dar > Căci pin etc. 11. zugrăveşte > vărueşte. 22j4,300: 3. Şi la poala* astei* luni > Şi la poala* lunei albe etc.; 10. Ş’a ei buze parcă crapă de al respirării foc; 12. Ş.a.o.m.g. printre pleoape s.a. CĂLIN 401 I. 2262,I0f---IOP 5 10 15 [CĂLIN] [I] După deal răsare luna Ca o vatră de jeratec Rumenind străvechii codri Şi castelul singuratec Sună glasul de isvoară Ce sclipesc fugind [in ropot] Prin amurg în văi coboară Tânguiosul glas de clopot Pe deasupra de prăpăstii Ziduri lungi de cetăţue Dar ţiindu-se de pietre Un voinic cu greu le sue Ş’aşezând genunchiu ’n tremur Când pe-un colţ când pe alt colţ In castel să intre, rupe Gratiile unei bolţi. 1—4. i° După deal pe jumătate Luna ese de jeratic (a) Firea doarme ’n dulce sgomot Codrul sună singuratec (<2) Luna este de jeratic. 2°După deal pe jumătate Luna ese de jeratic Rumenind străvechii codri (&) Şi castelul singuratec (b) Poleind străvechii codri; Strofei /—8 adaosâun minut mai târziu pe fila următoare, îi corespundea: Jntâiu, dedusă din 1—4, strofa: apoi, pe pagina următoare, noul motiv dela etaj, în primă etapă: Ea mirată trece dealul Nori ’n cale-i se desfac Poleind cetatea ’n codru Şi surfaţa de pe lac 9—12. i° După stânca cea gleboasă Un chip [tânăr] se arată Şi suind din piatră [’n piatră] Pe cărarea ’n netezi stânce Un isvor ce trece tainic (c) Suspinând pin flori molatic Coborând în ropot dulce De pe dealul prăvălatic (c) O isvor ce treci aşa tainic. 2°Şi de-asupra de prăpăstii Ziduri lungi de cetăţue... Un voinic din piatră ’n piatră Mâna lui, picioru-şi sue 30 Pe de-asupra de prăpăstii Ziduri es de cetăţue ... Pintre stâncile gheboase Un voinic pe brânci le sue. 13. Ş’aşezând picioru ’n tremur 15—16. In castel acuma intră Pintre gratii ~ 13—16. Pe păreţi de piatră sură (a) Umbra-i neagră îl urmează Când din colţ în colţ de stâncă El piciorul şi-l aşază (a) Pe păretele de stâncă. 26 402 NOTE ŞI VARIANTE Şi încet pe vârfuri intră In etacul tăinuit Unde zidul greu de piatră 20 In boltiri a ’ncremenit Şi la ziuă şi la noapte Rămânând nepăsător Doar primind* pe a lui faţă Umbra zilelor, ce sbor. 25 Căci prin naltele-i fereşte De pătrunde ziua mare Se despart a lui întinderi Ici în umbră, colo ’n soare Ce-i în soare joacă dulce ’n învârtiri de colbărie 30 Şi ’n uscatul întuneric nu pătrunde rază vie Dar pin flori întreţesute, pintre graţii, lună moale Sfiicioasă şi smerită a pătruns în sure sale Pe-unde ajunge vărueşte, zid, podele ca cu cridă Pe-unde nu, pe-acolo umbra cu cărbune-i zugrăvită 35 Iar din pod pân în podele un painjen de smarald A ţesut subţire pânză tremurând în aer cald Pânza fină licureşte, mai că pare a se rumpe încărcată e de-o bură, de un colb de pietre scumpe Şi în jocul lunei albe, adormită în crevat 40 După pânza de painjen mândră fată de ’mpărat Al ei chip se zugrăveşte pintre tortul fin de in Ce acopere din glesne, şi ajunge pân la sîn P’ici pe colo a ei haină a eşit din sponci — ş’arată Trupul plin în goliciunea-i, curăţenia-i de fată. 45 De a vrâstii ei căldură fragii sânului se coc A ei buze deslipite-s de-a suflării sale foc Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat Şi a ochilor mari globuri prin pleoape se arat * 3 17—20. i° Şi la gratiile bolţii 20 Şi la gratiile bolţii Au ajuns: S’a prins de fiere (a) Au ajuns şi le apucă El prin ele capu-şi bagă El prin ele-şi bagă capul Şi ’nlăuntru-acuma piere Şi dispare — o nălucă (a) Au ajuns.......> Au ajuns şi le apucă. 30 Şi încet pe vârf de deget (b) In etacul tăinuit (c) Unde zidul greu de piatră In boltiri a* ncremenit. (b)-(c) El pândind pridvoare trece Intră ’n ~ 31. Dar acuma este lună > Dar pin gratii > Dar pin flori etc.; 37. Pânza fină lin sclipeşte mai că pare a se rumpe (de fapt: că ea (sic) pare); 40. doarme > este > mândră f.d.’m.; 34. marginal, notat: glesne — lesne; 43. marginal, o sugestie subliniată cu rofu: haina cea liliachie; 44. Trupul ei în goliciunea-i etc* 50 55 60 65 70 75 80 85 CĂLIN 403 Şi sprincenele pe frunte îi umbresc pe ochii săi Cu o singur’a naturei trăsătură de condeiu Resfiratul păr de aur peste perini se ’mprăştie Şi la tâmplă se arată lin o umbră viorie Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei [buze] mici subţiri Innecată de lumină şi miros de trandafiri Şi din când în când suspină însoţind duioase şoapte De se văd în gura dulce, dinţii săi cei mici de lapte. . . Iar voinicul s’apropie, şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită cu un colb de pietre scumpe Şi în braţe prinde fata, peste faţă i se ’nclină Pune gura lui fierbinte, pe-a ei buze ce suspină Şi inelul scump i-1 scoate de pe degetul cel mic. . . Şi în cap ia iarăşi lumea năzdrăvanul cel voinic Ea a doua zi se miră de ce firele sunt rupte Şi ’n oglindă-ale ei buze vede vinete şi supte. Şi zâmbind şi trist se uită, şi şopteşte blând din gură: « Sburător cu ochii negri, vin de-mi dă o muşcătură» [II] Astfel el în toată noaptea, a venit la al ei pat Şi odată [fu] trezită dintr’un dulce sărutat II văzu şi el se ’ntoarce spre fereastră ca să fugă Dară ea îi îndreptează o smerită, dulce rugă: O rămâi, rămâi la mine — [tu] cu glas duios de foc Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc Oh! nu crede că în lume singurel şi rătăcit Nu-i găsi un suflet tânăr ce-i de tine îndrăgit O tu umbră peritoare, cu ai tăi sălbateci ochi Ochii umbrei tale dulci-s — nu le fie de diochi — Lângă dânsa şede-atuncea ş’o cuprinde de mijloc Şi duios îşi frige gura de a buzelor ei foc Ei şoptesc. . . multe ş’ar spune şi nu ştiu de-unde să ’nceapă Căci pe rând ş’astupă gura, când cu gura se adapă Sângele în a lor vine, ca şi mustul fierbe-aleargă Şi la pieptu-i falnic [dânsa] se cutremură ca varga. . . Ea-şi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială Ochi ’n lacrimi şi-i ascunde într’un păr ca de peteală. O tu craiu, cu barba ’n noduri, ca şi câlţii când nu-i perii Tu în capul tău n’ai minte, numai pleavă şi puzderii Bine-ţi pare să fii singur craiu bătrân fără de minţi Să oftezi dup’a ta fată cu ciubucul între dinţi 62. Şi în cap ia iarăşi mândrul > Ş.î.c.i.i. lumea năzdrăvanul c.v. 82. pieptul > pieptu-i; 26* 404 NOTE ŞI VARIANTE Şi în veci îmblând să numeri scândurile din cerdac 90 Mult ai fost bogat odată, mult rămas-ai tu sărac. Alungat-o-ai pe dânsa ca departe de părinţi In coliba cea săracă ca să nasc’ un puiu de prinţ Inzădar trimiţi în lume chiar pe cel mai isteţ crainic Nimeni n’a afla vrodată, unde ea s’ascunde tainic. ni 95 De de mult plecat-a ’n lume sburător cu negre plete Ş’a uitat de soartea mândrei, iubitoarei sale fete — Sură-i sara cea de toamnă şi pe lacuri apa sură, înfundă mişcarea-i creaţă între stuf de iezătură Şuşăind pe lan se mişcă beldii lungi şi [lungi] strujene îoo Vântul toamnei culcă ’n cale risipite* buruiene Numai codru-adânc suspină şi pin frunzele uscate Rânduri [rânduri] trece freamăt ce le scutură pe toate Şi pin tufe străvezie îmbufnat ciugulă vrăbii Iară luna trece vânăt pin a norilor corăbii. 105 De când codrul, dragul codru, scuturându-şi frunza toată îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată Firea-i tristă, vântu’n toane sperios v’o creangă farmă Singuratece isvoare fac cu valurile larmă. Pe potica dinspre codri cine oare se coboară no Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară Şi în vale vede fuga un băiet îmblând disculţ El ducea acum a casă doi gânsaci, boboci mai mulţi — Buna-vreme, măi băiete — mulţămim străin voinic! — Cine sade în colibă, iară ţie cum îţi zic? 87. Bine-ţi pl[acc] > B. pare etc. 96. Ş’a u.d.s. c 110. U.v.c.o.d.v. care valea o măsoară; 113. B-C.ş. în c. cum te cheamă şi pe tine? 2268,41 v. 97—108. Sură-i sara cea de toamnă De pe lacuri apa sură înfunda mişcarea-i creaţă {a) Intre stuf de iezătură Şuşăind îmblă pe lanuri Beldii, iarbă şi strujane {b) îndoite de-a vântoasei întristată suspinate* Numai codri-adânc suspină Şi prin frunzele uscate (c) Rânduri-rânduri trece freamăt {d) Ce le scutură pe toate (a) îşi pierdea mişcarea-i creaţă; (b) strujăne; ( Trece luna etc.; (/) * [poate to Lilcei iubitoarei s.f. r. m.b. — mulţămim voinic străine! 114. C. ş.î.c.şi Trece luna firul vânăt (e) L’ale norilor corăbii Şi pe tufe străvezie Inbufnat ciugulă vrăbii De când codrul, dragul codru Scuturându-şi frunza toată îşi deschide-a lui adâncuri Faţa lunei să le bată Tristă-i firea, vântul doară (/) Sperios v’o creangă farmă Şi isvoarele-isolate Fac cu valurile larmă {c) Ş.p. crengile u.; (d) Tot în > Rânduri-r. etc. firea] > firea. CĂLIN 405 115 120 125 130 135 140 145 150 155 In colibă sade mama — iară mie-mi zic Căline Ea mi-i mamă, cine-i tata D-zeu va* şti mai bine Mama-mi spune câte-odată, de-o întreb a cui sunt eu — Sburător îţi este tată — şi Călin numele său Când aude numai dânsul îşi ştia inima lui Căci băietul cel desculţu* era chiar copilul lui. Şi cu el intră 5n colibă şi pe capătu-unei laiţi Lumina mucos şi negru, într’un hârb un roş opaiţ . . . Se cociau pe vatra sură două turte în cenuşă Un papuc e sub o grindă, celălalt e după uşă Hârâită noduroasă stă în colţ râşniţa veche In cotlon toarce motanul pieptănându-şi o ureche Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde 5n candel5 o lumină cât un sâmbure de mac Pe-a icoanei policioară busuioc şi mint5 uscată împle casa ’ntunecoasă de-o mireasmă pipărată Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c5un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu fus în loc de labă Cum i se şedeâ mai bine unui purceluş de treabă — O beşică 5n loc de steclă e întinsă 5n ferăstrue Pintre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbue Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra-i nevastă In mocnitul întuneric, cu-a ei faţă spre fereastră — Şi tot sufletul dintr’însul pare-atunci că şi-l înhoalbă Şi-l adună 5n ochi de trece peste faţa ei cea albă — El s5aşază lângă dânsa, a ei faţă netezeşte O desmiardă cu durere, o sărut5 o drăgosteşte Pleacă gura la ureche-i — blând pe nume el o chiamă Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă Sperios la el se uită, i se pare că visează Ar zâmbi şi [nu] se 5ncrede, ar striga şi nu cutează El din patu [-i] o ridică şi pe pieptul lui ş5o pune Inima svâcneşte harnic sub un sân rotund şi june Ea se uită şi se uită — mută — un cuvânt nu spune Râde doar cu ochi 5n lacrimi speriată de-o minune Ş’apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire Şi-şi ascunde faţa roşă Pa lui piept duios de mire. El ştergarul îi desprinde şi-l împinge lin la vale Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale Şi bărbia i-o ridică — s5uită 5n ochi-i plini de apă Şi la piept o strânge iarăşi şi din gură-i se adapă. 115. Călinaş* > Călin*; 116. E.m.-i.m.c.-i.t.D. va* f[i ştiind] 124. într>sub o grindă; 125. Stă în colţu-i noduroasă colbăit >H.n. stă în colţ etc. 129. Pe-a icoanei policioară busuioc uscat şi mintă; 130. împle casa de mireasmă >1. c. ’ntunecoasă etc. 130. bis vers părăsit, ce completa pe 130: Casa albă cu flori negre coperită cu un brustur; 131. P.c.u.c.h. şi pe scunzii *> P.c.u.c.h, pe-a colibei vechi păreţi; 137. Pe un pat sărac> P.u. pat de scânduri etc.; 145. Şi adânc la el se uită etc. 4o6 NOTE ŞI VARIANTE IV De treci codri de aramă de departe vezi albind Ş’auzi mândra glăsuire a pădurilor de-argint Acolo în ochi de codru iarba pare de omăt 160 Flori albastre tremur ude în văsduhul tâmâiet Pare că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă Iar pin albul întuneric al pădurei de argint Vezi isvoare sdrumicate peste prund întunecind* 165 Ele trec cu hărnicie şi suspină ’n flori molatec Când coboară ’n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic Ele sar în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace In cuibar rotit de ape peste cari luna zace Fluturii cei mici albaştri şi mari roiuri de albine 170 Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline împle aerul cel dulce de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muşte serbători murmuitoare Lângă lacul care ’n tremur somnoros şi lin se bate Vezi o masă mare ’ntinsă cu făclii prea luminate 175 Căci din patru părţi a lumei împăraţi şi ’mpărătese Au venit ca să serbeze nunta tinerei mirese Feţi-frumoşi cu păr de aur, smei cu solzii de oţele Pepelaş copil şăgalnic, cititorii cei de stele Iată craiul socru mare rezemat pe-un jilţ cu spată 180 El pe capu-i poartă mitra şi-i [cu] barba pieptănată Ţapăn, drept cu skiptru ’n mână şede ’n perine de puf Slugi îl apară cu crenge de muscuţe şi zăduf. . . Iată că acum din codru şi Călin mirele ese Care ţine ’n a lui mână mâna gingaşei mirese 185 Cu flori negre sunt tivite marginile albastrei rochii Ea e albă ca zăpada şi de lacrimi plini i-s ochii La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale Care-i cade peste braţe peste umerele goale, Astfel vine mlădioasă şi frumos trupul şi-l poartă 190 Flori albastre are ’n păru-i şi o stea în frunte poartă 165—166. Să se compare (la pagina 401) cu strofa din subsol, coloana a II-at corespundând strofei j-8> strofă încercatăy poate, în momentul când ajunge cu transcrierea aiciy ţi din ale cărei elemente avea să derive strofa j-8 dela etaj. 167. Şi sărind în bulgări etc.; 173. Lângă lacul cel albastru încărcat cu nuferi mari > L.l. care, ’n tremur somnoros şi lin clipeşte. Aici, în prima formă a versului 173, se situează genera poeziei «leacul », redactat marginal. (cf atât argumentul poeziei « Lacul» cât ţi facsimilul alăturat.). 174. V.o.m.m.’n. şi > V.o.m.m.’n. cu făclii p.l. 175. De ’mpăraţii toţi din lume şi de crai ea e cuprinsă > împăraţi şi ’mpărătese împrejurul ei petrec > I. şi ’m. au venit din lumea toată > I. şi ’m. a. v. din toată lumea; 178. Cititorii cei de stele şi şăgalniculPepele > Pepelaş acel ş. > P. copil etc.; 179. Şede blând cu skiptru ’n mână şi-i [cu] barba pieptănată; 181. Ţapăn ca şi un vlădică şede ’n perine de puf. 183. Iată vine şi mireasa > Iată că acum etc.; 189. Astfel vine mlădioasă şi frumos mi se mai poartă; CĂLIN 407 Manuscrisele Academiei Române CĂLIN la dreapta: «Lacul» 2262, 108 NOTE ŞI VARIANTE 408 Socrul roagă ’n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, dulcea lună S’aşezară toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. 195 Dar ce sgomot se aude? bâzâit ca de albine Toţi se uită cu mirare, şi nu ştiu de unde vine Văd că între două tufe de păinjeniş [e-] un pod Peste care trece ’n sgomot o mulţime de norod. Trec furnici ce duc în gură de făină marii saci 200 Ca să facă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca din el cercei să facă cariul care-i meşter-faur Iată vine nunta ’ntreagă— vornicel e-un grierel Puricii sar [î]nainte cu potcoave de oţel 205 In veşmânt de catifele, un bondar rătund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsueşte ’ncet [un] cântec O cojiţă de alună trag căluţii şi se scutur Cu musteaţa răsucită şede mirele — un flutur Fluturi mulţi din multe neamuri vin în urma lui um lanţ 210 Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi Vin ţânţarii lăutarii şi muscuţe de oţel Şi de gâze neamuri multe l-însoţesc acum pe el Merg a casă la mireasă, vioriqă cea smerită Care stă plecată ’n vălul cel subţire învelită 215 Ea-i icoana unei dulce, unei gingaşe smerenii Iară sufletul ei tânăr e ’ncărcat de mirodenii 191. Socrul mare ’n capul mesei i-au poftit > Socrul roagă etc.; 192. Nunul mare blân[dul] > N.m. mândrul soare iară nună blânda lună > Nunul mare mândrul soare iară nună dulcea lună > N.m.m.s. nună> N.m.m.s. şi etc. [Se reaminteşte că nu totdeauna variantele figurează pe aceeaşi pagină. D. p.: variantele acestui v. 192 sunt culese de pe } pagini.] 193—194. încercate, din nou, margiml şi părăsite: Toţi s’aşază lângă masă după cum li este rangul Şi vioarele răsună, iară cobza ţine hangul 195. D.c.s.s.a.ţirliit* şi tocalină*. 204. Puricii joacă ’nainte cu potcoave de oţel; 205. Iată vine-acum şi popa, un bondar rotund în pântec 206. El citeşte > Somnoros pe nas el cântă un duios şi mândru cântec > S.p.n. ca popii a pornit > S.p.n.c.p. glăsueşte etc.; 209. F.m.d.m.n. însoţesc voioasa nuntă; 212. Neamurile de gângănii toate l-însoţesc > Şi de gâze etc.. 215. Ea-i sau Ea icoana pe motivul v. 21ş—216, cu 3 file mai nainte, marginal, strofa, reţinută cu roşu: Ochii tăi sunt dulci isvoare Amoroasei tale smerenii {a) Iară părul tău de aur E scăldat în mirodenii {a) Unei > Amoroasei t.s., vers defect. urmează, apoi, strofa nereţinută cu roşu: Peste iarbă vântul trece Şi în sbor boboci disface Şi ’n covorul primăverii Flori smerite lin el coasă De sigur motive brouillonare, în marginea temei smerenie. CĂLIN 409» Şi pe masa ’mpărătească sare-un greer crainic sprinten Ridicat în două labe s’a ’nchinat bătând din pinten Şi ’ncheindu-şi dinainte haina plină cu şirături [: ] 220 « Să iertaţi boieri ca nunta s’o pornim şi noi alături» Iată vin acum tuspatru craii cărţilor de joc Cu-a lor dame şi [cu] fanţii, cu ochi mari şi plini de foc Şi bogaţi sunt aceştia în ochi [dulci], vorbiri galante Orice damă atunci * doreşte ca să şadă lâng’ un fante 225 Numai eu [să] stau departe între trestii şi să sufăr Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr [?] Nu... mă duc şi eu la masă, şed pe scaun acolo Intre craiul cel de pică şi ’ntre dama de Caro. C. Călin II numără 266 versuri dispuse in 6 părţi. Figurează în ms. 2283,28—32 şi este o copie dedusă din-Călin I şi amplificată. Intre Călin I şi Călin II se situează de fapt o altă copie, din care face parte fragmentul VI-Vlahuţă de care va fi vorba mai departe. Am amintit de oscilaţia între alexandrin şi formă strofică. In ms. 2262,90 şi 160 se află fragmente versificate strofic, în răstimpul dintre Călin I şi Călin II, ce sunt de fapt variante şi pe cari le-am aşezat în subsolul respectiv al textului. Despre fragmentul din 2262,160 am mai spus că e versificat cu mult înainte, imediat după terminarea basmului, în epoca de Berlin. D. Murăraşu, în ediţia amintită, îl socoteşte, dimpreună cu fragmentul din capul coalei, anterior formei definitive din Călin Nebunul şi le utilizează ca variante ale basmului. Anume forme, ce se întâlnesc însă, în pasajul respectiv în alexandrini, din Călin II, vădesc că ele sunt ulterioare formei definitive din Călin Nebunul. Mai mult, ele arată că prefacerea alexandrinilor în strofe urcă până la epoca de Berlin. (Strofele deduse pentru Făt-Frumos din teiu şi Crăiasa din poveşti întăresc această convingere). In mss. 2262,192 şi 2259,366 V. sunt 2 fragmente mai mari ce s’au trecut deasemeni, la locul respectiv, în subsol. In mss. 2262,119+138 V. şi 2259,366 se întâlnesc crâmpee, versificate strofic şi alexandrini, ce de asemeni s’au aşezat la locul respectiv, în subsol, cu excepţia motivelor de pe f. 138 v. ce s’au transcris dimpreună cu pagina Ochii, căreia-i aparţin, organic. Fragmentul VI-Vlăbuţă a fost tipărit şi prezentat în următoarele rânduri: «Un fragment inedit, intitulat Din «Călin» şi cu subtitlul VI, scris pe trei foi, aflate în proprietatea poetului Al. Vlăhuţă şi devenite acum proprietatea d-lui prof. I. D. Ştefănescu. Fragmentul cuprinde o variantă, probabil anterioară, a părţii finale din poemul « Călin». Felul cum e dat titlul şi semnătura de pe manuscris arată clar intenţiunea lui Eminescu de a dărui acest manuscris sau de a-1 ceti undeva. Nepotrivirea cifrei indicate în subsolul fragmentului, cum şi stilizarea pe alocuri mai desăvârşită a textului publicat, ne face să credem că textul inedit e o variantă anterioară a textului publicat. Pentru a înlesni eventuale cercetări literare ale unor specialişti, reproducem acest fragment cu punctuaţia, ortografia şi aliniatele autografului» *). El este, aşa cum presumă comentatorul şi cum a subliniat şi C. Botez, o copie anterioară textului Convorbirilor şi nu una ulterioară, cum susţine d-1 Leca Morariu * 2). Raportarea fragmentului acestuia la textul lui Călin II (din 2283,23—32) pe care-1 transcriem mai jos, arată că el reprezintă o copie intermediară între Călin I şi Călin U. Nepotrivirea de cifre pe care o releva d-1 Radu Manoliu se lămureşte în lumina textelor. Diferenţele acestui fragment, raportate la Călin II s’au aşezat în subsolul respectiv. 217. Ş.p.m.’m. au sărit un crainic grier; 219. Intr’o haină ungurească ce-i cusută cu şirături > Pe-a lui haină ungurească găitane şi şirături: > A lui haină e cusută c’o mulţime de şireturi: 220. Vă poftim c’a noastră nuntă s’o pornim şi noi alături. Se pare că la început epilogul se compunea numai din aceste 2 versuri — gen final de basm; apoi se desvoltă pe tema din « Lacul)) şi merg paralel: 227—228. i°......................am fost şi eu acolo Cu un craiu bătrân de ghindă şi cu dama de Caro 20 Căci m’am întâmplat atuncea să fiu şi eu acolo Intre craiul cel de ghindă şi ’ntre Dama de Caro. *) Radu Manoliu, Comemorarea morţii lui Eminescu, în Anuarul şcoalei normale de învăţători « Vasile Lupu» din Iaşi, pe anul şcolar 1928—1929, Iaşi, 1929, p. 102 sqq. 2) Leca Morariu, Din moştenirea lui Eminescu, buletinul Mihai Eminescu, II, 4, 1931, pag. 16 410 NOTE ŞI VARIANTE II. 2283> 23—32 CĂLIN I Pe un deal răsare luna ca o vatră de jeratic Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic — Pe de-asupra de prăpăstii stau zidiri de cetăţue Dar ţiindu-se de pietre un voinic cu greu le suie 5 Ş’aşezând genunchiu ’n tremur când pe-un colţ când pe alt colţ In castel să intre, rupe gratiile unei bolţi Şi pe-a degetelor vârfuri în etacul tăinuit Intră — unde-un zid de piatră într’un arc a ’ncremenit. Iar prin flori întreţesute pintre gratii — luna moale 10 Sfiicioasă şi smerită ş’au vărsat razele sale Pe-unde ajung par văruite zid, podele ca de cridă Pe-unde nu — pe-acolo umbra cu cărbune-i zugrăvită. Iar de sus pân în podele un painjen de smarald Au ţesut subţire pânza tremurând în aer cald 15 Ea uşoară licureşte şi se pare a se rumpe încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. După pânza de painjen doarme fata de ’mpărat Innecată de lumină e întinsă în crevat. Al *ei chip se zugrăveşte pintre tortul fin de in 20 Ce acopere-a ei glesne şi-i ajunge pân’ la sîn P’ici pe colo a ei haină s’a desprins din sponci ş’arată Trupul plin în goliciunea-i, curăţenia-i de fată — De a vrâstii ei căldură fragii sânului se coc A ei buze descleştate[-s] de-a suflării sale foc 25 Răsfiratul păr de aur peste perini se ’mprăştie Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie Fruntea albă ca de marmur, puse sunt sprincenele-i Cu o singur’a naturei trăsătură de condeiu Sub pleoapele închise globii ochilor s’arat 30 Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat Ea zâmbind îşi muşcă dulce a ei buze mici subţiri Iar pe patu-i şi la capu-i presăraţi-s trandafiri Iar voinicul s’apropie şi cu mâna sa el rumpe Pânza cea acoperită cu un colb de pietre scumpe 35 Şi în braţe prinde fata, peste faţă i se ’nclină Pune gura lui fierbinte, pe-a ei buze, ce suspină Şi inelul scump i-1 scoate de pe degetul cel mic Şi în cap ia iarăşi lumea năsdrăvanul cel voinic. 3 3. P.d.-a.d.p. ziduri lungi de cetăţile; 7. Şi încet > Ş. pe-a degetelor etc.; 11. Pe-unde a.p.v.z.p. ca cu cridă; 13. Iar din pod pân în podele etc.; 18. un semn cu creionul {ca şî* n dreptul v. 13—14) si cuvântul leagăn, arătă, poate, intenţia de a înlocui crevat. 24. A ei buze deslipite-s etc.; 26. T.b. liniştită într’o umbră v.; 27. Braţul > Sub pleoapele > Fruntea albă ca de marmur şi sprincenele > F.a.c.d.m, trase sunt sprincenele-i; v. 2j — 283 şterse înainte de a fi fost barată întreaga pagină. 30. pat cu creionul deasupra unui cuvânt: noaptea*, evident lapsus calami; CĂLIN 411 II Ea a doua zi se miră, de ce firele sunt rupte 40 Şi ’n oglind’ ale ei buze vede vinete şi supte — Şi zâmbind şi trist se uită şi şopteşte blând din gură: « Sburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură». II Eu îmi dau de tine samă, alţii altă samă deieşi Te asamăn acelora îndrăgiţi de singuri ei-şi. 45 Şi Narcis, văzându-şi faţa în oglinda sa — isvorul, Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. Şi de s’ar putea pe tine cineva ca să te prindă Când cu ochii mari sălbateci te priveşti într’o oglindă Subţiindu-ţi gura mică şi chemându-te pe nume, 50 Şi fiindu-ţi ţie dragă nimeni cum nu-ţi e în lume Atunci el cu o privire cugetarea ţi-ar discoasă — Cumcă tu frumoasă fată ai ghicit că eşti frumoasă Idol tu! răpirea minţii, cu păr galbăn, lung şi des Pentru inima-ţi fecioară frumos idol ţi-ai ales. 55 —Nu! de ies din pat cu ziua, spre păretele de-oglinzi Singurică ’n cămăruţă braţe albe îmi întinz 42. « Sburător cu ochii negri, vin de-mi dă o muşcătură». 56. S.’n.c.b.a. eu întinz; N, B, Repetarea cifrei —II— /// are explicaţia. Versurile câte urmeasţă dela Eu îmi dau de tine seamă (v. 43) până la Te iubesc copilă scumpă (v. 68) sunt adause puţin în urmă ţi scrise pe filele din stânga. La fel ţi cu v. 81—10 o p ror—130 scrise ţi ele pe verso filelor. Prezenţa în subsolţi uneori în forme strofice, a acelor aţi fragmente, intercalate mai târziu, duce la concluzia că: la început, Călin II reproducea, cu oarecari modificări pe Călin I. Fragmentele amintite ce vin să completele prima versiune, au fost încercate, întâiu, strofic, in ăcelaţ manuscris (2262), în care figurează ţi Călin I ţi după aceea, prefăcute în alexandrini s'au transcris ţi intercalat pe filele albe din stânga. 2262.90 v. 43—jo barate cu creionul, după utilitare. Eu îmi dau de tine samă Alţii altă [samă] deieşi Te asamăn acelora îndrăgiţi de singuri iei-şi Şi Narcis văzându-şi faţa In oglinda sa — isvorul Singur fuse îndrăgitul Singur el îndrăgitorul Şi de s’ar putea pe tine(tf) Cineva ca să te prindă (b) Când cu ochii mari sălbateci Te priveşti într’o oglindă Subţiindu-ţi guta mică Şi chemându-te pe nume Şi fiindu-ţi ţie dragă Nimeni cum nu-ţi e în lume (a)-(b) Şi de s’ar putea pe tine Cineva să te surprindă 412 NOTE ŞI VARIANTE Şi mă chem atunci pe nume din oglinda ’nnegurată Ca prin ceaţă a mea faţă chipul de omăt s’arată. Eu mă ’mbrac în păru-mi galben, straiu de aur fin ţesut 60 Şi privind Ta mele braţe, îmi plec gura, le sărut Şi atuncea de sfială mi-ese sângele ’n obraz — Ce nu vine sburătorul ca la pieptul lui să caz Dacă trupul meu cel tânăr, dacă ochii mei îmi plac E temeiul, cumcă astea fericit pe el îl fac 57—58. barate ulterior, eliminate, când s*a făcut transcrierea într'un ms. ultim pentru «Convorbiri»-59. în părul > în păru-mi. 60—61. Şi privind cu jind la sâni-mi, îmi plec capul şi-i sărut Simt că arde ’n ei viaţă, că simt roşie ’n obraz 2262,90. 51—54, barate cu creionul. Atunci el cu o privire Cugetarea ţi-ar discoasă — Cumcă tu frumoasă fată Ai ghicit, că eşti frumoasă. Idol tu de frumuseţe Cu păr galben, lung şi des Pentru inima-ţi fecioară Frumos idol ţi-ai ales 55—58, reţinute, marginal, cu creionul roşu: Dacă ies din baia caldă Spre păretele de-oglinzi Singură în cămăruţă Braţe albe eu întinz Şi mă chem atunci pe nume Din oglinda ’nnegurată Ca prin ceaţă, dulcea-mi faţă Chipu-mi de omăt s’arată. 59—64, reţinute cu creion roşu: Eu mă ’mbrac cu părul galben Straiu de aur fin ţesut (a) Părul meu ş’a mele braţe (jb) Atunci singură sărut (c) Simt că arde ’n mine viaţa Că sunt roşie ’n obraz Ce nu vine sburătorul (d) Ca la pieptul lui să caz {e) Dacă trupul meu cel tânăr (/) Dacă ochii mei îmi plac — E temeiul cumcă astea Fericit pe el îl fac (a) Ca în mantie bogată ...; (b) Şi în* braţe îmi strâng sânii > Şi cu mâna-mi ridic sânul; (c) PieptuB sin gură-mi sărut > Sinul s.-m.s. > Atunci etc.; (d) Ce nu vine dragu-Adonis; (e) Ca în braţele-i să cazp (f) Dac’a mele forme albe > Dacă pieptul meu cel tânăr. CĂLIN 413 «5 Şi astfel mi-s dragă mie pentru că-i sunt dragă lui Vezi acesta-mi este gândul, deşi nu-1 spun nimărui — De mă uit la mine însă-mi atunci gura mea şopteşte Te iubesc copilă scumpă, căci şi dânsul te iubeşte. III Astfel vine ’n toată noaptea sburător la al ei pat 70 Se trezi în somn odată de sărutu-i fărmăcat Şi atuncea când spre uşă, el se ’ntoarce ca să fugă Ea-1 opreşte *n loc cu ochii şi c’o mult smerită rugă: « O rămâi, rămâi la mine, tu cu viers duios de foc « Sburător cu plete negre, umbră fără de noroc, 75 «Şi nu crede, că în lume singurel şi rătăcit « Nu-i găsi un suflet tânăr, ce de tine-i îndrăgit. « O tu umbră peritoare, cu adâncii, triştii ochi, « Dulci-s ochii umbrei tale, nu li fie de diochi Lângă dânsa şede-atuncea şi o prinde de mijloc «o Iară gura-i se usucă la al buzelor ei foc: Lamura vieţii noastre ca un fulger, ca o clipă-i Şi ea vine când cu mâna al tău braţ frumos îl pipăiu Când pui capul tău pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri Când cuprind cu-a mele braţe ai tăi albi şi netezi umeri *5 Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi când inima ni creşte de un dor, de-o dulce jele Când pierdută razimi faţa de-arzătoriul meu obraz Părul tău bălaiu şi moale de mi-1 legi după grumaz 67. De mă uit într’o oglindă atunci gura mea şopteşte. 75. O nu crede etc.; 80. Şi duios îşi arde gura la al buzelor ei foc; urmau, în prima cdpie, după versul 80, fi înainte de a se intercala fragmentul Lamura etc. versurile devenite, odată cu aceasta: 9/—100. încă o dovada că în forma primei cbpii, Călin II reproduce de aproape pe Călin I. Cetitorul poate confrunta singur. -22^2, 90 65—68, reprezentate prin strofele 2 fi 9. Strofele 1 fi 4 sunt barate: Ştiu că astea sunt pricina Fericirei mele ’n lume De n’aş fi cum sunt frumoasă El nici nu mi-ar şti de nume Dar astfel mi-s dragă mie Pentrucă-i sunt dragă lui Vezi acesta îmi e gândul — De şi nul spun nimărui De mă uit în vr’o oglindă Atunci gura mea şopteşte — (a) Te iubesc copilă dragă I Căci şi dânsul te iubeşte De i-aş fi lisă lui urîtă Ochiul mi-ar fi amărît Şi uitându-mă ’n oglindă Aş muri de-al meu urît. (b) * ia) A.g. îmi* şopteşte; (b) M’aş mira de-al meu urît. 4i4 NOTE ŞI VARIANTE Când cu ochi pe jumătate încă ’nchişi mi ’ntinzi o gură 90 Când ni vine fericirea cu asupra de măsură Tu!. . . Nu vezi nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea ’ntreagă Să-ţi pot spune num’ odată sufletfe] cât îmi eşti dragă A frumseţii tale daruri ce simţirile-mi adapă încăperile gândiri-mi mai nu pot să le încapă. 95 Ei şoptesc . . . multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să ’nceapă Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă, Sângele în a lor vine ca şi mustul fierbe-aleargă Ea în braţul lui puternic tremură ca şi o vargă Ea-şi acoperă cu mâna faţa roşă de sfială îoo Ochi ’n lacrimi şi-i ascunde într’un păr ca de peteală. 93. de fapt : A frumuseţii {sic); 99. îşi ascunde faţa roşă de iubire şi sfială. 101. faţa ta roşă > faţa roşă; iii. Ochii, fiii frunţii tale nu-i m.c.p.f. > Ochii, fii ai frunţii 2262,192 81—100 se găsesc în acest manuscris, într'o redacţie desvoltată şi cu un pronunţat caracter subiectiv. E mentaţiile epocii veroniane, dintre i8yj—i8j6. Lamura vieţii noastre ca un fulger, ca o clipă-i {a) Şi ea vine când cu mâna-mi [al tău] braţ frumos îl pipăiu {b) Când pui capul tău pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri*** Când cuprind cu-a mele [braţe] ai tăi albi şi netezi umeri*** Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele Şi când inima ni creşte de un dor, de-o dulce jele Când pierdută razimi faţa de-arzătorul meu obraz {b1) Părul tău bălaiu şi moale de mi-1 legi după grumaz (V) Când cu ochi pe jumătate încă ’nchişi mi ’ntinzi o gură Fericiţi suntem în lume cu asupra de măsură A frumseţii tale daruri ce simţirile-mi adapă*** încăperile gândiri-mi mai nu pot să le încapă*** Toată viaţa mea trăită par’că [-i o] cimilitură Şi ce dulce deslegare azi i-a dat frumoasa-ţi gură (d) Multe-am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc Nu gândesc decât la tine cât de mult te mai iubesc Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând Este însăşi a mea viaţă asvârlită pe pământ Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite Ci ca inimă şi sânge astfel ele-s înfrăţite Fără sânge nu-i viaţă, făr’ amorul tău nu-s eu Şi o clipă făr de tine chiar de mine îmi e greu (a) Tot norocul, toată viaţa > Lamura etc.; (b) Şi ea vine când cu mâna-mi ai tăi umeri albi (c) Părul tău bălaiu şi moale să mi-1 legi după grumaz [v. {b1)-^) introduse, nu mult mai târziu, în text]; d.a.i-a.d. frumoasa-i gură. Versurile *** apar, cu scris din aceeaşi vreme, întâiu, în 2262,119: Tu, copil cu buze roşii Ochii mari şi plini de apă încăperile gândiri-mi Mai nu pot să te încapă apoi, în 22j9,966: Şi să-ţi laşi pe pieptu-mi capul şi bătăile să-i numeri Să cuprind cu-a mele braţe ai tăi albi şi netezi umeri ♦ * * A frumseţii tale daruri ce simţirile-mi adapă (x) încăperile gândiri-mi măi nu pot să le încapă (x) Tu copil cu buze roşii, ochii mari şi plini de apă şi mai jos, isţolat: A frumseţii tale daruri eu cu ochii mei le pipăiu etc. una din la- îi pipăiu; (d) Ş.c.cL CĂLIN 415 S’a făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr, Şi subţire străvezie să o tai c’un fir de păr Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând Inimă fără nădejde, suflete bătut de gând. 105 Toată ziua la fereastă suspinând nu spui nimică Ridicând a tale gene al tău suflet se ridică Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte o ciocârlie Tu ai vrea să-i dai să ducă către dânsul o solie Dar ea sboară. Ochiu ’n lacrimi plutitor şi ’ntunecos 110 Stai cu buze discleştate de un tremur dureros Ochii, fii ai frunţii tale nu-i munci ca pe fiastri Nu uita că ’n lacrimi este taina ochilor albaştri E frumos când din seninul plin de-o sfântă bogăţie Cade-o lacrimă de aur în adânca vecinicie 115 Dar dacă ar cădea toate, atunci cerul negru gol N’ar avea nici adâncime nici senin şi nici ocol Noaptea stelelor ş’a lunei, ş’a oglinzilor de rîu Nu e noaptea cea mocnită, oarbă, neagră din sicriu Stele rare din tărie cad ca lacrimi de argint 120 Şi seninul cer albastru frumos lacrimele-1 prind Şi din când în când vărsate frumos lacrime te prind Dar de seci întreg isvorul, vai de ochiul tău cel blând Scurgi încet din a ta faţă sângele de trandafiri Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri 2262,192, continuând fragmentul: Lamura vieţii etc. îmi* urăsc* suflarea ’n mine, mă simt trist şi nimicit* Ochii* zilii şi ai nopţii pentru mine s’a ’nnegrit Tu! . .. nu vezi, nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea ’ntreagă(*)** Să-ţi pot spune num’odată suflet [e] cât îmi eşti dragă (/)** Ce-i în tine, care este taina mândri-ţi tinereţi Cum de ai în al tău suflet tu o sută de vieţi Cum de tu să fii aceea ce [-a mea] viaţă ’n mân’ o porţi (g) De-aş muri, înviu sub ochi-ţi şi dintr’o sută de morţi Ah trăesc ca şi copiii şi acuma mintea-mi parcă (h) De beţia veninoasă a gândirei se înţarcă O adăpi cu-a ta zâmbire, vis* al veşnicei uitări (/) Căci hrăneşti a mea fiinţă cu poveşti şi sărutări (e)-(/)** reţinute cu acoladă; (g) al meu corp*> a < 1 > me[a]viaţă; (h) trăeşti > trăesc; (/) Tu’l>0 adăpi c.-a.t.z., visul vecinie al uitărifi] > 0.a.c.-a.t.z. visul veşnicei uitări [vers discutabil din pricina unui al deasupra; întâiu: veşnic, apoi vecinicei uitări]. 2299.966 Intr9o pagină de crâmpeie reţinute, cu un scris din aceeaşi epocă, versurile (e)—(/)* * apar într o redacţie puţin• anterioară: Tu I ... nu vezi, nu-ţi aflu nume şi nu ştiu cum să-ţi [mai] zic Cu cât geana se ridică, cu-atât sufletu-mi ridic 2299.966 v. cu acelaşi scris din fragmentul anterior: Lamura... din 2262,192, aceste 12 versuri: (101—112 inclusiv): 101. S’a f.c.c.a.f.r. ca un măr—; 104. Inimă făr de nădejde, suflete bătut de gând; 105. Suspinând stai la fereastă, suspinând nu spui nimică > Toată ziua la fereastă etc.; 108. Cării> Cărei tu ai vr£ în drumu-i s’o însarcini c’o solie; 109. Dar ea sboară. Ochiu ’n lacrimi plutitor şi dureros > D.e.s.O.’n.l.p. şi ’ntunecos; no. S.c.b.d.d.u. t. dureros------; iii. Ochi, copii ai frunţii tale — nu-i munci ca pe fiastri > Ochii, fii ai frunţii. tale — nu-i m.c.p.f. NOTE ŞI VARIANTE 416 ^125 Şi scurgi noaptea lor albastră. Dulcea lor eternitate Ce uşor se poate stinge prin plânsori îndelungate. Cine e nerod să ardă în cărbuni diamantul rar Şi eterna-i strălucire s’o strivească înzadar. Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa — Dulce noaptea lor se stinge :,130 Cum nu ştii ce răpeşti lumii? Oh nu plânge — oh nu plânge! 125. Şi scurgi noaptea lor albastră, dulcea lor eternitate; 130. C.n.ş.c.r.l.? Oh nu plânge — nu mai plânge! 2262,160 Versurilor 110—130 le corespund în acest ms. următoarele strofe şi alexandrini, redactaţi după basm, in epoca de Berlin, cf. argumentul la Călin II: Şi cu poala ei cea albă şterge stelele-i senine (a) Lacrimi lungi ce curg pe faţa-i ca şi fire diamantine® Ah nu plânge dulce fată şi nu stoarce acea lumină (c) Cari ochii tăi îi împle de-un senin fără de fund Nu vezi că pin ochi îţi curge sângele de trandafiri®) Ce pin surrîsu-ţi* trecut-a în obrajii tăi subţiri (d) Nu vezi că pin [ei] îţi curge acea tainică zăpadă Ce ţesută ’n a ta faţă nimeni vrednic nu-i s’o vadă Nu se cade lumii acestei să sărute aceâ ninsoare Tu eşti floarea fărmăcată, cine-ţi cată ’n faţă moare. ■(a) Ş.c.p.e.c.a. ea îşi [şterge] lacrimile ®-® Cu o mână ţine poala ei cea albă şi îşi şterge A ei lacrimi lungi din ochi-i, cari curg şi curg mereu (c) Ah n.p.d.f. şi > A.n.p.d. fată ah tu > Ah n.p.d.f. şi nu stoarce etc.; (d) Ce-au murit ca> C.-a.m. să împle dulce > Ce pin surrîsu-ţi* etc. [la Murărasu: Ce prin murmuru-ţi trecut-a]. pentru ®)-® marginal, ulterior: Nu vezi că pin lacrimi curge adâncimea nesfârşită Din diamanţii tăi albaştri, curge noaptea [cea] uimită* Urmează, după aceea, strofele, pe cari, din economie de spaţiu, le aşezăm pe trei coloane şi cari trebuiesc citite coloană de coloană; (în ms. sunt tot trei coloane, însă în altă ordine) : Nu uita cumcă seninul Cerului este în aştri Nu uita că ’n lacrimi este Taina ochilor albaştri E frumos că din seninul® Plin de-o sântă bogăţie Cade-o lacrimă de aur In adânca vecinicie Dar de cad rănite toate Nu e noapte ce rămâne In nălţimea cea albastră® E-o nnegrită* ’ntunecime Stea ce cade taie noaptea® Ca o lacrimă de-argint Şi seninul cer albastru Frumos lacrimile-1 prind Şi din când în când vărsate Frumos lacrime te prind® Dar de seci întreg isvorul Vai de ochiul tău cel blând (f) Scurgi încet prin ochi albaştri® Sânge fin de trandafiri Şi zăpada viorie Din obrajii tăi subţiri Nu vezi tu că frumuseţa Toată ’n lacrime [se] trece De rămâne o statuă Oarbă, palidă şi rece Cine e nerod să ardă® In cărbuni diamantul rar® Şi etema-i strălucire® S’o strivască înzădar Tu-ţi arzi ochii şi frumseţea Dulce noaptea lor se stinge Cum nu ştii ce răpeşti lumei! Ah nu plânge, ah nu plânge Noaptea stelelor ş’a lunei Noaptea-oglinzilor de rîu Nu e noaptea cea mocnită (c) Şi cea oarbă din sicriu Şi scurgi noaptea lor albastră Dulcea lor eternitate Ce uşor se poate stinge Prin plânsori îndelungate (a) E.f.c.din stele; ® Intunerec fără ~; (c) N.e.n. cea îngustă. (d) Rar să cadă ca o steaua > Rar -să cadă şi [să] taie > Ca o stea ce taie; (e) Frumos lacrima te prinde > F. lacrime [îţi] şed>F.l. [îţi] stau; i-(f) Vai de tine, suflet blând; (g) Ah! nu-ţi scurge tu prin ochi-ţi. ® Ah de-aceea taci > Ah de-aceea taci nu plânge > Ah de-aceea taci nu-ţi arde [versul acesta, aici, arată că, la început, finalul era grăbit, dar imediat intervine, desvoltândstrofa: Cine e nerod...] (V)Diamantul în cărbune > In cărbune piatra rară; (j) etema-i > adânca-i > eterna-i. CĂLIN 4*f IV O tu craiu cu barba ’n noduri ca şi câlţii, când nu-i perii Tu în capul tău n’ai sâmburi, numai pleavă şi puzderii ?Bine-ţi pare să fii singur, craiu bătrân fără de minţi? ? Să oftezi dup’a ta fată cu ciubucul între dinţi? 135 Să te primbli şi să numeri scândurile din cerdac? Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi In coliba împistrită ea să nasc ’un puiu de prinţ — Inzădar ca s’o mai cate tu trimiţi în lume-un crainic 140 Nimeni n’a afla locaşul, unde ea s’ascunde tainic. V Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură înfunda mişcarea-i creaţă între stuf de iezătură Iar pădurea lin suspină şi pin frunzele uscate Rânduri-rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. 145 De când codrul, dragul codru scuturându-şi frunza toată îşi deschide-a lui adâncuri faţa lunei să le bată Tristă-i firea, iară vântul spărios v’o creangă farmă — Singuratece isvoare fac cu valurile larmă. Pe potica cea de codru cine oare se coboară? 150 Un voinic cu ochi de vultur, lunga vale o măsoară Şapte ani de când plecat-ai sburător cu negre plete Ş’ai uitat de soartea mândrei, iubitoarei tale fete. Şi pe câmpul gol el vede un copil îmblând disculţ------- Se cerca ca să adune într’un cârd bobocii mulţi — 155 —Bună vreme, măi băiete — Mulţămim voinic străin — Cum te chiamă, măi copile — Ca pe tată-meu Călin Mama-mi spune câte-odată de-o întreb: a cui-s mamă? Sburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl chiamă. Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui, 160 Căci copilul cu bobocii, era chiar copilul lui. Cu băietu ’ntră ’n colibă... şi pe capătu-unei laiţi Lumina cu mucul negru într’un hârb un roş opaiţ Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă 165 Hârâită, nodoroasă stă în colţ râşniţa veche In cotlon torcea motanul pieptănându-şi o ureche Sub icoana afumată unui sfânt cu comanac Arde ’n candel’o lumină cât un sîmbure de mac 139. Inzădar ca să o cate etc. 162. Lumina mucos şi negru etc.; 164. Un papuc e într’ > U.p.e. sub o grindă etc.; 27 NOTE ŞI VARIANTE 418 Pe-a icoanei policioară busuioc, mintă uscată 170 Implu casa ’ntunecoasă de-o mireasmă pipărată Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c’un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe ’n loc de labă Cum mai bine i se şede purceluşului de treabă 175 O beşică ’n loc de steclă e întinsă ’n ferăstrue Pintre care trece-o dungă mohorîtă şi gălbue Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra-i nevastă In mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. El s’aşază lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte — 180 O desmiardă cu durere — cu durere-o drăgosteşte Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o chiamă Ea deschide somnoroasă lunge gene de aramă Spăriet la el se uită — i se pare că visază Ar zâmbi şi nu se ’ncrede— ar răcni şi nu cutează 185 El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui ş’o pune Inima-i svâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune — Ea se uită — se tot uită, un cuvânt măcar nu-i spune Râde doar cu ochi ’n lacrimi spărietă de-o minune, Ş’apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb subţire 190 Şi-şi ascunde faţa roşă Pal lui piept duios de mire. El ştergarul îi desprinde şi-l împinge lin la vale Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale. Şi bărbia i-o ridică, cată ’n ochii plini de apă Şi pe rând ş’astupă gura, când cu gura se adapă. VI 195 De treci codri de aramă — de departe vezi albind Ş’auzi mândra glăsuire a pădurilor de-argint Acolo lângă isvoară, iarba pare de omăt Flori albastre tremur ude în văsduhul tămâiet Pare că şi trunchii veciniei poartă suflete sub coajă 200 Ce suspină pintre ramuri cu a glasului lor vrajă — Iar pin mândrul întuneric al pădurei de argint Vezi isvoare sdrumicate peste pietre licurind 174. Cum i se şedea mai bine unui purceluş de treabă. 186. Inima-i s. harnic, viaţa-i p.s.r. Fragmentul VI-(Vlahuţă): Diferenţele se raportă la versurile dela etaj. Am menţinut expresia la etaj în câteva paranteze ţi ele cer o explicaţie.. Firesc era să scriem: la fel, în manuscris, adică în manuscrisul textului dela etaj, dat fiind că transcrierea noastră ntr urmează întru totul ortografia manuscrisului. Cum fragmentul VI ( Vlăbuţă) este ţi el un manuscris ţi ca să evităm orice confuzie, am preferat expresia la etaj. D. p.: v. 2J2 în VI (Vlahuţâ) e: vălul; în textul dela etaj e: vălul, în timp ce în ms. 2283, al textului dela etaj e: velul. Titlu: Din «Călin» VI 195. aramă, de departe; 196. de-argint.; 198. tremur 5ude în vezduhul; 201. prin m.î. al pădurei;. 202. isvoară; 203. molatic; CĂLIN 419 Ele trec cu harnici unde şi suspină ’n flori molatec Când coboară ’n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic 205 Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace In cuibar rotit de ape, peste cari luna zace. Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline — Implu aerul văratec de mireasmă şi răcoare 210 A popoarălor de muşte sărbători murmuitoare. Lângă lacul care ’n tremur somnoros şi lin se bate Vezi o masă mare ’ntinsă cu făclii prea luminate Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi ’mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese, 215 Feţi-frumoşi cu păr de aur, Zmei cu solzii de oţele Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele------- Iată craiul, socru-mare, rezemat pe-un jilţ cu spată El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată Ţapăn, drept cu skiptru’n mână şede ’n perine de puf 220 Slugi îl apără cu crenge de muscuţe şi zăduf.. . Iată că acum din codru şi Călin, mirele ese, Care ţine ’n a lui mână mâna gingaşei mirese Şi foşnesc încet pe frunze poale lungi ai albei rochii Ea e roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii 225 La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, Care-i cade peste braţe, peste umerele goale Astfel yine mlădioasă, trupul ei frumos şi-l poartă Flori albastre are ’n păru-i şi o stea în frunte poartă. Socrul roagă ’n capul mesei să poftească să se pună 230 Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună. 209. Implu aerul cel dulce d.m.ş.r.; 216. Pepelaş copil şăgalnic, cititorii cei de stele- 223—224. Cu flori negre sunt tivite marginele albaştrii rochii Ea e albă ca zapada, şi de lacrimi plini-s ochii 227. Astfel vine mlădioasă şi frumos trupul şi-l poarta > A.v.m. trupul ei frumos îl poartă; 228. Flori albastre poartă > F. a. are ’n păru-i etc. Fragmentul VI-(Vlăbuţă) : 205. răstoace (la etaj: răstoace); 207. versul intrat; 208. pline; 209. răcoare {la etaj: recoare; 211. vers. intrat; 214. notap. gingaşei: «înaintea acestui cuvânt se află, tăiat cu condeiul, cuvântul « tinere»); 216. Pepele—; 217. răzimat în jilţ cu spată; 219. Ţeapăn; 220. zăduf. 223—224. Cu flori negre sunt tivite marginele-albastrei rochii Ea e albă ca zăpada şi de lacrimi plini i-s ochii in 2283, aceste versuri au fost depăşite, deci textul Vlahuţâ a fost copiat înainte ca 2283 să primească anume modificări, ce-l apropie de textul definitiv. 227. Astfel vine mlădioasă şi frumos trupul şi-l poartă [aceeaşi observaţie ca la vers. 223—224]. 229. vers. intrat; 232. iar cobza [de sigur greşala de tipar pentru iară]; 233. vers. intrat; 234. de unde vine.— ; 235. painjiniş; 241. nunta ’ntreagă. Vomicel; 243. rotund (id-la etaj): 245. trag căiuţii podu’l scutur’ [cf. obs. v. 227]; 247. F.m. din multe neamuri; 251. Merg acasă; 252. vălul (id-la etaj;); învălită; 253—254. lipsesc din ms. Vlahuţă. 255. sare-n grier [de sigur eroare de tipar] ; După v. 258,. iscălitura; Eminescu (fără M.). 2262,137 v, Două versuri, din aceeaşi epocă dar de o redacţie mult depărtată, ce aduc întrucâtva cu: 201--202. Şi pîraele pădurii se împrăştie pe dealuri Coborând prin scursătură, apa vine valuri-valuri. 27* 420 235 240 245 250 255 260 265 NOTE ŞI VARIANTE Şi s’aşază toţi la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul.----- Dar ce sgomot se aude? bîzîit ca de albine — Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine Văd că între două tufe de painjeniş e-un pod Peste care trece ’n sgomot o mulţime de norod Trec furnici, ce duc în gură de făină marii saci Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur — Iată vine nunta ’ntreagă — vornicel e-un grierel Puricii sar înainte cu potcoave de oţel In veşmânt de catifele un bondar rătund în pântec Somnoros pe nas ca popii glăsueşte ’ncet un cântec O cojiţă de alună trag locuste, podu-1 scutur Cu musteaţa răsucită şede ’n ea un mire flutur Fluturi mulţi de multe neamuri vin în urma lui în lanţ Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi Vin ţânţarii, lăutarii şi muscuţe de oţel Şi de gâze neamuri multe îl urmeaz’ acum pe el. Merg a casă la mireasă, viorica cea smerită Care stă plecată ’n vălul cel subţire învelită Ea icoana feciorească unei gingaşe smerenii De şi sufletul ei tânăr e ’ncărcat cu mirodenii... Şi pe masa ’mpărătească sare-un grier crainic sprinten Ridicat în două labe s’a ’nchinat bătând din pinten El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: «Să iertaţi boieri, ca nunta s’o pornim şi noi alături». Iată vin acum tuspatru craii cărţilor de joc Cu-a lor dame prea frumoase, cu-a lor fanţi cu ochi de foc Şi bogaţi-s aceştia în ochi dulci, vorbiri galante — încât ori şi care damă vrea să şadă lâng? un fante. . . Numai eu să stau deoparte între trestii şi să sufăr Lângă lacul cel albastru încărcat cu flori de nufăr Nu! am să mă duc la masă să şed şi eu acolo Intre craiul cel de pică şi ’ntre dama de Caro. B. Călin IIL Din versiunea care a precedat manuscrisul încredinţat Convorbirilor, se găseşte abia un fragment mai întins, reprezentând versurile 59—74 din textul definitiv, sporit cu 2 versuri, ce-şi aveau locul în alta parte în versiunile anterioare. E o copie cu creionul şi se afla în 2262,161. Pe verso, aşa dar 2262,161 V#, tot cu creionul, se află v. 21—22 cu o mică diferenţă faţă de textul definitiv. Mai jos cu aceeaşi cerneală cu care, în restul coalei încearcă 245. O cojiţă de alună trag căiuţii, podu-1 scutur; 256. Ridicân[du-se] > Ridicat în două 1. etc. CĂLIN 421 ultimul Gazel, intitulat Dedicaţie, deci după ce poemul a evoluat spre o versiune Călin III, se afla v. 87 £9, puţin diferite de textul definitiv. Atât pentru deosebirile câte sunt, cât şi pentrucă simt singurele fragmente ale unei versiuni evoluate ce nu ni s’a păstrat, le transcriem în ordinea ce versurile o au în textul definitiv., 226 2,16l V. 21—22. Al ei chip se zugrăveşte ca de-omăt, cu ochiu-1 măsuri Prin uşoara ’nvineţire a subţirilor mătăsuri 2262,161. 60 65 70 75 Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare L’al ei chip gingaş şi tânăr dela cap pân la picioare: « Vis frumos avut-am noaptea---------a venit un sburător « Şi strângându-1 tare ’n braţe era mai ca să-l omor « Ah, de-aceea când mă caut în păretele de-oglinzi « Singurică ’n cămăruţă braţe albe îmi întinz « Şi mă ’mbrac în părul galben, straiu de aur fin ţesut « Şi privind a mele braţe, îmi plec gura, le sărut « Şi atuncea de ruşine, mi-ese sângele ’n obraz, « Cum nu vine sburătorul ca la pieptul lui să caz «Dacă boiul mi-1 îmmlădiu, dacă ochii mei [îmi] plac « E temeiul că prin ele, fericit pe el îl fac « Şi mi-s dragă mie însămi, pentrucă-i sunt dragă lui « Gură tu, învaţă minte, nu mă spune nimărui, « Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul [meu tiptil] « Doritor ca o femee şi viclean ca un copil. — Astfel ea se uită-adese în oglindă şi şopteşte: «Te iubesc, copilă scumpă, căci şi dânsul te iubeşte» 2262,161 v. 87—89. O şopteşte-mi tot într’una, tu cu ochii plini d’eres Dulci cuvinte ne ’nţelese, însă pline de ’nţeles Al vieţii vis de aur ^ E, Gazeluri. După ce termină redactarea lui Călin III, din care, precum s’a văzut, se găseşte doar un fragment, cu acelaşi scris şi pe aceeaşi pagină începe să versifice ultima formă a gazelului sau Dedicaţia, în ms. 2262,101 v. O serie de gazeluri, între cari şi acela la care se va opri (ca fiind unul din cele mai scurte) pentru textul Convorbirilor, le începuse ceva mai din timp, după Călin I sau Călin II. Ele se află în ordinea deducerii lor, 4 în ms. 2262,20 şi unul în 2288,47, Exemple ale virtuozităţii sale metrice, gazelurile ilustrează tot odată şi acea concepţie muzicală a variaţiei pe aceeaşi temă, de care am amintit cu prilejul irmosului înger cu păr galben (capitolul Dorinţa) şi pe care o va ilustra mai ales în Mai am un singur dor. 59. se uită > priveşte; 60. L’a frumosul ei chip gingaş> L’al ei chip etc.; 61. Dulce vis > Vis frumos etc.; 70. Un temeiu cumcă cu ele fericit pe > E temeiul etc.; 72. Tu > Gură tu î.m. şi nu spune nimărui. 87. O.ş.-m.t.î.’n. când > O şopteşte-mi etc. 422 NOTE ŞI VARIANTE 2262,20 PI Eu doriam odat’ să-mi vină Inspirarea cea străină Care ’n lira lui Firdusi In gaseiuri se combină 5 Mândru vis de roze roşii Ca la Şiras în grădină. PI] Mintea mea de veac străină Leagă strofe şi le ’mbină Ca Firdusi cântăreţul In gasehluri ea suspină 5 Dar nu[-i] plac [ei] rose roşii Ca la Şiras în grădină Nici hurii cu ochii negri Şi cosiţă ebenină A mea musă e de marmur 10 Şi ca spicul e blondină Visătoare însă tristă E a ei smerită mină Lumea gândurilor mele Şi poveştilor regină 15 Bate ’n porţile gândiri-mi Cu mânuţa ei cea fină Tactul degetelor sale De cântări cadenţa-i lină Şi în ochi privindu-mi. . . iartă 20 A iubirei mele vină. pn] Toamna frunzele-şi colindă Trist un greer sună ’n grindă Genele-ţi una de alta Acum somnu-[o] să le prindă 5 Dar tresari din jilţ de-o-dată Căci auzi păşind în tindă E iubitul... cu o mână Al tău trup o să-l cuprindă I. 1. Am dorit ades să-mi vină. II. 2. Leagă flori, cuvinte ’mbină; 3. Cum în limba lui, Firdusi > Cum F. c > Ca F.c.; 4. In ga- zeluri ea suspină. 19. Tristă ’n ochii mei se* vede. III. 3—4. i° Ale tale gene somnul.. . Una de-alta-o să le prindă 20 Şi o geană stă de alta Acum somnul să le prindă 5. od[ată] > de-o-dată; 7. E iubitul care vine; 8. De mijloc să te cuprindă; Cu cealaltă el în faţă 10 O să ţie o oglindă Să te vezi pe tine însăţi Visătoare! surâzândă [!] PV] înger blond cu tristă mină! Cu o mân’ aşa de fină Baţi la porţile gândiri-mi Ceri intrare ... Vină, vină 5 Tactul degetelor tale De cântări cadenţa-i lină Rege-al gândurilor mele Iară inimei regină Prin imaginele minţi-mi 10 Tu te primbli ca ’n grădină Numai tu-i eşti ca a casă Iară lumea mi-i străină Glasul meu se leagă ’n strofe Şi în rime se combină 15 Ca Firdusi cântăreţul In gazeluri el suspină Dară mie trandafirul Roş-închis n’o să-mi convină Nici femeile din Şiras 20 Cu cosiţă ebenină . . . A mea muză-i ca de marmur Şi ca spicul e blondină 228},47 [V] Au voi-vei tu să ’ngădui Să suspin cum ea suspină Au ierta-vei tu în ochi-mi A iubirei dulce vină 5 Căci din ochii tăi născut-au Ca lumina din lumină Şi cu cântecu-mi deodată Al meu suflet ţi se ’nchină. 9. Şi în faţa somnoroasă > Ş.î.f. ta frumoasă > Ş.î.f. ta cea dulce; 10. O să-ţi ţie o oglindă; 12. Mândră dulce surâzândă > Somnoroasă, surâzândă. IV. 2. Cu-o mânuţă ta[re*] fină; 3. de fapt: la porţilor {sic); 12. Iară lumea e străină; 13. Limba mea se leagă ’n strofe; 15. pare-se: Firduşi; 19. Nici femei cu ochii negri. CĂLIN 423 -2262, l6l V. Tu cu tristă, dulce mină Cu făptură de regină Ce hrăneşti a mea fiinţă Cu poveşti şi cu lumină, Cu-acest cântec de odată Al meu suflet ţi se ’nchină t continuare si desvoltat: Tu cu mult smerită mină Cu-a ta mână mică fină Baţi la porţile gândiri-mi De cântări cadenţa lină Vecinie mintea [mea] te vede Cu făptura-ţi de regină Iertând ochilor mei tineri A iubirei dulce vină Rugător ridică geana-mi De visări şi lacrimi plină Soarta cărţii aceştia De-al tău zâmbet se anină — Au voi-vei tu să ’ngădui Să suspin, cum ea suspină De-al tău ochiu născut e versu-mi Ca lumină din lumină — Cu-acest cântec de o dată Al meu suflet ţi se ’nchină. F. Colaterale. Din materialul de motive înrudite, cu una sau alta din temele lui Călin, se întâlnesc de cele anterioare, de cele ce iau naştere în chiar timpul lucrului, ca un motiv direct sugerat şi altele, ce se deduc şi se folosesc, sau cel puţin se destină unor lucrări de mai târziu. Din cele anterioare am aminti fragmentul în proză, pentru circumstanţă denumit: o nuntă în taina firei şi care priveşte finalul din Călin, acela despre care vorbeşte cu atâta entusiasm colonelul Iancu Alecsandri şi care a deschis larg capitolul aproprierilor şi influenţelor, în care comparatiştii vor afla totdeauna un câmp vast pentru investigaţiuni. Să amintim, înainte de a da curs textului, câteva din ele, în ordinea cronologică. După Aron Densuşianu, fragmentul acesta al nuntei goangelor, nu e străin de influenţa lui Heine1). 2. Şi cu boiul de regină. motivul reluat: 4. Unui vers cadenţa lină. 1—8. Tu cu tristă, sfântă mină (a) Şi cu mână mică fină (b) Ce lăsai braţelor mele Boiul mândru de regină Iertând ochilor mei tineri A iubirei dulce vină Apărându-te cu mâna De-a mea gură ce suspină (a) Tu cu tristă, dulce mină; (b) Şi cu mână albă fină > Şi cu mâni de ceară fină > Ce cu mână mică fină 9. Ş’azi ridică-mă spre tine; 11. Şi cutez ca să îngădui > Au voi-vei să îngădui părăsit, dar reluat mai departe, Ja v. 13]; 15. De-al tău ochiu dictatu-i versul; 16. Ca lumină de lumină. *) Aron Densuşianu, Literatura bolnavă, I, în Revista Criticâ-Literară, II, 5—6, Mai—Iunie 1894. Dedicaţie: 5 Motiv, reluat îndată, h to NOTE ŞI VARIANTE .424 Alexandru Bogdan află în Călin sugestii din Sacontala iar pentru final « asemănarea ce există între [acesta şi} poezia « Hochzeitlied» a lui Goethe»1). Tot acest din urmă izvor facea şi obiectul unei note a lui G. Bogdan-Duică 2). Aproprieri cu lumea de fabulă şi alegorie din «Istoria ieroglifică» a lui Dimitrie Cantemir afla d-1 N. Iorga: « Şi romancierul istoric al altor vremuri amestecă ironia cea mai grosolană cu oarecare delicateţă de poesie în descrierea nunţii, care de sigur că a inspirat pe Eminescu pentru fermecătoarea nuntă de gâze din Câlin\ «Ţânţarii cu fluiere, greierii cu surle, albinele cu cimpoi, cântece de nuntă cântând, muştile în aier şi furnicile pre pământ mari şi lungi danţuri ridicară, iară broaştele toate, împreună cu broatecii, din gură cântec ca acesta în versuri tocmite cânta etc.3)». La folklorişti, de reţinut investigaţiile d-lui Petru Iroaie, care află motivul în literatura populară din ţară, la Aromâni ca şi la Istroromâni 4). Fragmentul ce reproducem face parte dintr’o serie de consideraţii filosofice, înrudite de aproape cu reflecţiile, de acelaşi ordin, din Archaeus, despre care s’a amintit la un capitol anterior. Ele sunt şi ca grafie, dealt-minteri, din aceeaşi epocă Berlin—Iaşi, în care se situiază şi Archaeus. Consideraţiile încep cu câteva strofe, pe motive ce se vor întâlni şi în paginile în proză, cu cari se continuă: Sunt ochi în lumea aceasta, care au deosebită plecare pentru tot ce [e] miniatură. Dacă iama ţi-ai închipui că copacii de ghiaţă din geamul ferestrei sunt un codru verde şi ’n ele {sic) petrec zâne din poveşti, el s’apropie cu faţa adâncită şi zice: uite, sub tufa ceea un titirez, s’a amorat foc într’o zână, uite cum se ridică din călcâe şi se uită la ea. Şi dacă ţi se pare c’auzi cântec de bucium şi fluer din acel 5 codru verde, el va asculta, cum îi ţiue prin ureche şi-ţi va spune anume acia, ce s’aude. Un asemenea om face cucoşi de hârtie şi-i pune să joace comedie pe masă, e’n stare să-ţi spue dacă o muscă surâde, ce planuri diplomatice îmblă prin capul unui paingen, ce idei asupra lumii are un gânsac. Şi dacă-ţi spune v’o anecdotă or v’o istorie ce se întâmplă totdeauna pe terenul naturii minime. Dacă o foae de trandafir a căzut pe un gândăcel smălţuit, a fost cu intenţie — regina a aruncat batista în taină uimj-10 tului ei servitor — dacă paingeni încunjură c’un voal diamantin capul unei flori, pe care cad apoi măr- găritărele de rouă, el zice: vezi ce frumoasă mireasă. Şi painjenii ţes dela o tufa de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce sade departe — pe altă tufă, s’adună nuntaşii, un cârd întreg de musculiţe albastre ca oţelul . . . furnicile sunt servitori căci aduc saci albi cu miere şi făină, ba ţin câte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoţeii albaştri a florilor sună 15 de liturghie, albinele cântă ca lăutari, bondarul în veşmânt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrân, fluturii, Don Juanii grădinelor, vin în cârduri la nuntă, că ceea ce nimeni n’aude, a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei. ; Dacă se uită la icoană, zice că a zâmbit peste noapte şi c’a rămas încă urma zâmbetului. Dar unde?... Unde?... n’o poţi vede, dar eu o văd. —Va să zică icoanele trăiesc? ... Se ’nţelege. Oare pictorul 20 nu şi-a pus în ea o bucată din suflet, şi când icoana s’a uitat la el, nu se uita el însuşi la el însuşi? De ce o vioară veche e mai bună decât una nouă? Pentrucă zeci de maiştri şi-a pus sufletul întreg în ea — şi le-auzi apoi, o armonie de suflete. De ce lemnul să fie neprimitor de vieaţă. Intre materialele anterioare, din care extrăgea imagini şi nu rareori le amplifica versificându-le, în chiar timpul lucrului, vom transcrie numai pe acelea ce au o directă legătură cu anume motive din Călin. In ms. 2262,188 Y. se află o pagină de glose pe tema Ochilor — iscoditorii firii. O transcriem în întregimea ei, pentru ca mai limpede să reiasă unul din aspectele atelierului eminescian: strofele ce însoţesc, de o parte şi de alta, aceste glose, înfloresc spontan sub condeiu, şi alcătuiesc grânarul din care se va alimenta. Ele s’au aşezat în continuarea Ochilor iar cetitorul va face singur legătura cu anumite imagini, întâlnite ici şi colo, în Călin. 2262,138 v OCHII Iscoditorii firii, Naturforscher se atârnă din suflet şi din rudenia minţei cei doi luminători ai trupului » » » ai fetei > cei » întâi talhari ai păcatului *) Dr. Alexandru Bogdan, Strigoii, comentar, Transilvania,, XL, 5, Oct.—Dec. 1909, pag. 389. 2) G. Bogdan-Duică, 'Eminescu şi Goethe, Buletinul Mihai Eminescu, I, 2, 1930, pag. 50—51. 3) N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, n, 1928, pag. 403. 4) Petru Iroaie, Note literare, Cernăuţi, 1936 şi Nunta goangelor, Buletinul Mihai Eminescu, VIII, 15, 1937, pag. 45—46. 2233,163.— 1. Pentru micimi de viaţă >p, tot etc.; 15. nuntă > liturghie. 2262,138. — N. B. Subtitlul: iscoditorii firii, Naturforscher, în manuscris, se află la stânga pe linia primului rând. i de suflet; 3. minţii > feţei. 5 10 15 20 25 30 35 40 45 CĂLIN 425 ochii sunt cele două mâni fără trup, cu care sufletul apucă pe cele ce le iubeşte şi de departe şi pre acelea ce nu le poate apuca cu manile mai ales ochii cei frumoşi iarăşi cu ochii îi apucă vederea este pipăire mai subţire decât pipăirea mânilor, dar mai grea decât pipăirea nălucirei şi a minţei amăgind spre desmerdare Cu aruncături de ochi Ca cu mâni fără de trup Atingând orice voiesc De departe Le cuprinde Cu ’mpătimire Şi dela ochii aceştia să taiu frumuseţile şi privirile trupului aceluia* ce l-am îndrăgit Să nu ospătez vederea-mi Cu arătarea ta Bold al îndulcirii din lăuntru Ochii drept să caute Genele tale drept să clipească (Sol.) Şi ’n a ochiului clipală Mintea mea a lunecat Insă locul unde-aleargă Este tainicul tău pat. Pipăit-am eu cu dânşii A frumseţii tale idol Şi din idolul tău mândru Sufletu-mi s’au îndulcit Şi trimis’au a sa poftă Inlăuntrul cămării inimei Nemărturisit şi neştiut. Să nu te vânezi cu ochii tăi Să nu te răpeşti împreună cu genele tale 1) să cauţi parte 2) cu iscodire 3) Să trec cu vederea * * * Sclavul ochiului meu propriu Şi al mânei tale dulci A voi ca la picioare-ţi Fruntea mea tu să o culci (Şi al ochilor mei sclav) 41. de fapt : Sclavului ochiului etc. ; explicabil lapsus, prin asimilare. NOTE ŞI VARIANTE 426 Necrezută covârşire O ai pus isteaţă fire In lumina cea subţire Ce trăieşte-n ai tăi ochi 50 Trecerea cea mai uşoară Sufletul mi-1 asupreşte Căci iubirea-mi dragă suflet La privirea cea de ’ntâiu In cămara cea din pieptu-mi 55 Au prins viaţă şi temeiu Cerşitori ochi de femee — Dară zâmbet de copil Cu priviri iscoditoare Care cearcă şi întreabă 60 Tu lăsat-ai ochi-ti mândri In a mea privire slabă Şi cum geana-mi se ridică Astfel sufletu mi ridic * * * Dintre paginile aceleiaşi vremi, întreţesute cu ecouri din anume piese de teatru — Bogdan Dragoş — dar cu puternice accente subiective, şi pentru a completa imagina de atelier şi de grânarii, transcriem aceste fragmente, a căror organizare rămâne să fie făcută la timpul său: 2262,120. Ce?-------Ochi-ţi cu ’ndoială spre mine se înhoalbă Tu! tu ai suflet negru, deşi ţi-e pielea albă. Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte Pe tabla nălucirei adânc îl zugrăveşte 5 Şi acest chip prea dulce din minte nu îl şterg In somn el mă urmează, în mine-i dacă merg, 22j9>366, în aceeaşi pagină de crâmpeie reţinnte şi corespundând versurilor: 52—55. Căci iubirea-mi dragă suflet, la privirea cea dintâi In cămara cea din pieptu-mi a prins viaţă (viţă) şi temeiu (a) (a) par antetul al lui Eminescu. 56—57. Anticipând v. J4 din textul definitiv, aceste forme intermediare, aproape simultane: 2262,119 • Doritori ochi de femee Şi zâmbire de copil 22ş9,$66: Cerşitori ochi de femee — dar zâmbire de copil CĂLIN 4*7 Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz Şi veşnic văd nainte-mi al tău frumos obraz — Cum umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept 10 Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept Bătrân de-oiu fi, în umbra vieţi-mi va veni Cu dânsul în vedere-mi voiu fi de voiu muri. De-aceea pază bună — fereşte ochi ’n laturi Si cu muieri frumoase tu să nu stai la sfaturi 9 t5 Uşor te birueşte poftirea frumuseţii Şi ’n inimă îţi bagă el viermele vieţii Să nu pătrundă Amor în mintea* lunecoasă* Priviri iscoditoare a fetelor frumoase Care aruncă ’n inimi săgeţile - ndulcirii -20 Şi vălul dulce umăd* a păcii ş’adormirii Şi o privire ’n treacăt din arcul cel cu gene Te ’nvaţă crud durerea vieţii pământene, Zadarnic dulce-i gura, zadarnic ochi-s tineri Venin e ’n sărutarea păgânei zâne Vineri 25 Ce vrei t?] — să-mi rup din frunte isvorul de lumine Amăgitori sunt ochii — furi de ’ndulciri străine — — In porţile acestea a ochilor aibi strajă, Privire femească privire nu-i ci vrajă A sufletului pustnic cetate întărită 30 Ea cade înainte-mi de vânturi răscolită Căci ochi-ţi sunt fecioare închise în cămări Luminile li-s pline de frică, ruşinări Bobiţe sunt de spumă, ce port pe ele brumă Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma [.................... •............................] 33 Colţunii ai Iuditei răpiră pe Olofern Şi ochii îi robiră şi sufletu ’n etern. Dar oare* când de sâni-ţi eu haina o disfac Şi trupul de zăpadă îl văd — rămân buimac [..................................................] Şi toate-s potrivite*, frumoase mădulări O mi se sfarmă mintea şi aerul prin nări Abia ajunge ’n suflet... şi inima se strânge Te-aş omorî în braţe şi mijlocul ţi-aş frânge înaintea versului 39: Aceasta sămuim ~; 39. Şi toate-ale fiinţi-ţi > Şi toate-s etc. 428 NOTE ŞI VARIANTE Ţi-aş sângera eu buza c’o crudă sărutare Căci patima-mi de flăcări v’o margină nu are [...............................................] 45 Dintru-a vede se naşte a îndrăgi * * * Idol crud al Afroditei Şi al poftei cei mirene Tipăritu-te-ai în suflet Ş’ai trecut prin ochi prin gene. 5 Mântuirea vieţii mele Chip sfinţit cu mii de lacrămi Cu un zâmbet feciorelnic Inima-mi din nou consacră-mi. Şi cu idol scoate idol io Şi cu mâna ta curată Şterge de pe chipu’n suflet A dorinţei neagră pată. Cuiu cu cuiu se scoate-afară Şi simţire prin simţire 15 Şi dorinţa pătimaşă Prin un zâmbet de iubire. Sufletu-mi e azi sălbatec — Spulberarea mea de gânduri Puind mâna-ţi pe-a mea frunte 20 Alungaşi în multe rânduri. $ * * Intre motivele concomitente, întâlnim unul cu deosebire interesant în ms. 2283,155 V. şi 153 V. Ediţia Botez (pag. 320) îl înregistrează parţial între variantele strofice ale v. 145—146 şi 151—152 din textul definitiv. Realitatea stă cu totul altfeL Departe de a fi variante, deci anterioare unui text definitiv, ele sunt cel puţin concomitente, şi în deosebi cele dela pag. 153 v. Mai mult însă: am mai amintit şi până aici de metoda de lucru: a lui Eminescu, de nenumăratele variaţiuni pe aceeaşi temă şi de altoiurile câte i se ofereau în timpul lucrului. Poezia ce vom reproduce e unul din f ceste cazuri. Pornind dela versurile respective din Călin II (cf. pag. 417.),. aflător în acelaşi ms., alcătueşte o poezie de 6 strofe în care cele două motive din Călin se întreţes cu motivul' cornului din "Peste vârfuri, lucrată şi ea, la epoca aceasta. Poezia e o reuşită metrică, pe care cititorul o poate urmări în amănunte, din cari vom atrage atenţia doar asupra dispoziţiei rimelor încrucişate în strofele 1, 3, 5 şi îmbrăţişate în strofele 2, 4, 6, fără să mai vorbim de armonia ce derivă din reluarea, în trei ipostaze, a aceleiaşi strofe (2 4, 6). Ca şi "Lacul (cf. nota introductivă, pag. 387.) şi Luna trece lin prin ceaţă e un val desprins tot din întinsa arie de unde, a lui Călin. 3. Ai trecut în al meu suflet. CĂLIN 429 2285,135 V. Luna trece lin prin ceaţă Şi pe lacuri apa sură înfunda mişcarea-i creaţă Intre stuf de iezătură. 5 Totul tace. Vântul doară Sperios v’o creangă farmă, Fac cu valurile larmă Singuratece isvoare. Dar din codri lin coboară 10 Glasul blând, duios de corn, Gândul meu la dânsul sboară Capul meu spre el [î]ntorn. Fac cu valurile larmă Singuratece isvoare 15 Şi prin noapte vântul doară Sperios v’o creangă farmă. Mai departe, mai departe . . . Sunetele se întorn, Mai avea-voiu oare parte 30 De-al tău glas, iubite corn [?] 5 5. Totul tace, vântul doară (fi ’n ijj v.)\ 9. Dar din codri lin începe; 11. Gândul meu la tine sboară; 12. Capul meu spre tine ’ntom; 15. (în /// v.) Totul tace, vântul doară: 16. (în ijj v.). vr’o > v’o. 17—18: i° Şi ’n adânc de codri piere Mult iubitul glas de corn 17—20; 20 Line*, lin* se depărtară Sunete ce*-abia* se ’ntom Când suna-vei noaptea iară Mult iubite glas de corn 17. 30 A lui tonuri > Mai departe etc. Mai rămân o serie de monosilabe: Şi, când etc., risipite, fără importanţă. In capul pag. 2283,1;3 v.y o încercare de traducere în germană, a strofei tematice: Und der Wind, er rauschet leise (a) Finstem kriikend diirre Reise Waldeseinsam klare Quellen (b) Lârmen lispelnd mit[den] Wellen (c) (a) murmelt > rauschet; (b) W. mit > W. k. Q.; (c) wonnig > leise > wonnig. Pe fila 2283,1;; v.: cele 3 forme ale strofei Totul tac ^(încorporată în 133 v.) şi cu o caligrafie, pare-se, ceva mai veche — din timpul lut Peste vârfuri— o strofă şi rime: Visătoare trece luna bate-mi Vântul bate ’n negre cetini (a) vatemi Codri-mi sună vechi prieteni (b) anatemi Sun’ isvoarele într’una (c) paterni cate-mi arate-mi (a) Printre negre crengi de cetini; (b) Ai mei dulci [şi] vechi prieteni > îmi sunt dulci [şi] v.p. > Codri, codri, dulci prieteni; ( Araldo; 7. Adânc căzuţi-s ochii cei mari sub gene ’nchişi > Adânc căzuţi-s ochii cei inchişi sub pleoape > A.c.-s o. cei îngheţaţi sub pleoape [saupoate: A.c.-s.o. îngheţaţi sub ple-oa-pe]; 9. S’arată din > Străluce peste haina cea neagră... Sânii fraţi. Scrisă în colţul din dreaptay în dreptul primei strofe şi după ce fusese copiată cel puţin coala i-a, locul ■acestei strofe a doua nu e aşa uşor de botârît. De aceea am transcris-o în cursiv şi rtam numerotat-o la rând. (a) Şi se iubeau atâta ca nimeni pe [pământ]. STRIGOII 433 Şi lângă ea ’n genunche e Arald mândrul craiu Scântee desperarea în ochii crunţi de sânge Şi încâlcit e păru-i cel negru.. . dinţii strânge El ar răcni ca leii plângând... Nu poate plânge -20 O noapte furtunoasă şi turbure-a lui traiu. Din când în când murmură far de ’nţeles cuvinte Cu ochiul fix se uită şi nu vede ce vede: Iubitul păr de aur ah ce frumos îţi şede! Dormi, dormi a mea iubită... de ce mă faci a crede 25 Că ai murit? Copilă, copilă fără minte, Au nu mai ţii tu minte, când noi, noi amândoi Vorbeam de-amorul nostru şi tu-mi jurai că ’n veci Vei fi a mea_____şi astăzi mânuţele-ţi sunt reci... Cum ţi-ai ţinut cuvântul? De ce glasu-ţi înneci zo Şi nu răspunzi la cele ce ne-am giurat noi doi. Maria — împreună stăm amândoi aicea Şi tu cu-abia ’nţelese cuvinte de amor Cu mâna-ţi de pe frunte-mi dai părul lucitor Şi eu de fericire, d’estas părea că mor 35 Pe braţu-ţi de zapadă îmi rezemam cerbicea. Luaţi-o şi duceţi-o la groapă voi preoţi! Destul am supt prin ochi-mi în piept un crud venin De azi mai creadă dracul în Dumnezeu creştin.. . La zeii mei cei nordici de-acum mă reînchin ao Zei cavaleri ca mine ... Al vostru e un hot! Ş’atuncea slugi ridică pe sus naltele facle Sicriu-ncet îl poartă prin aer. .. blânde cânturi Ce-arat domnia păcii eterne din mormânturi Se răspândesc, tămâia se răspândeşte ’n vânturi 45 Şi toţi încet urmează cu lacrimi negrei racle. încet încet se mişcă, cu line, line păsuri Cu barbele lor albe cu ochii [stinşi] sub gene Monahi ce cunosc taina vieţii pământene Din cărţi străvechi citesc ei şi murmură a lene 50 Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele [glasuri]. 18. Şi încâlcit e păru-i cel negru ... gura-şi strânge [filiera înlocuim e următoarea: gura-şi > dinţi-ş[i]* > dinţii]. Marginal, scris cu acealaţi'caractere* e un vers râuleţ: O candelă să ardă în umbra unui colţ, // care e de fapt varianta primă a versului 8o atât din Strigoii II, cât şi din textul Convorbirilor: Sub candela ce arde în umbra unui colţ. Ceea ce duce, poate, la concluzia că distanţa dintre cele doua versiuni ce se găsesc în manuscrise e cât se poate de mică fi că transcriind Strigoii I, anticipa versuri din Strigoii II. 33. fruntea>frunte-mi; 37. Nu şi-a ţinut avântul şi mi-a murit... O chinI>Destul am supt [în] piep-tu-mi > D.a.s. prin ochi-mi etc.; 29. La zeii mei cei nordici de astăzi mă închin; 40. Sunt cavaleri ca mine ... -al vostru e un hoţi 28 454 NOTE ŞI VARIANTE In vechiul dom de piatră ei intră prin portale A misticei religii întunecoase cete Şi în mormânt aşază un corp, ce-a vieţii sete Şi-a stins ... Pe piatra veche pun crucea drept pecete 55 Şi-o ’nchid pe vecinicie în lungi cântări de jale Frumoasă este noaptea, luceşte luna ’n cer Şi ’n neguri albăstrie stau dealuri depărtate Pe-un cal arab [ce fuge] ca vânturile toate Prin noaptea înstelată Arald nebun străbate 60 In hainele lui negre, pe cap diadem de fier. Sbura, sbura ca spaima — în urmă-i dealuri, vale Fugeau ca nişte visuri. . . de-asupra-i [joacă] lună Nimica nu opreşte-alergarea lui nebună Doar frunze risipite de vânt uscate sună 65 Şi steaua cea polară i-arată a lui cale. Ajuns-a el la poala a unui munte vechiu Isvoare vii murmură şi saltă de sub piatră Colo cenuşa sură în părăsita vatră Şi [’n] codri-adânci căţelul pământului tot latră 70 Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. Pe-un jilţ tăiat în piatră stă ţapăn^palid, drept Cu cârja lui în mână preotul cel păgân De-un veac el şede astfel, de moarte-uitat, bătrân In plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe a lui sin 75 Barba ’n pământ i-ajunge şi genele în piept. .. Astfel noaptea şi ziua de veacuri el stă orb Picioarele lui vechie cu piatra ’mpreunate El numără în gându-i zile nenumărate Şi peste cap în roată tot ostenit se sbate 80 Şi sboar’ acum de veacuri cu aripi negre-un corb. Arald atunci coboară de pe-a lui cal... Cu mâna El scutură din visu-i moşneagu ’ncremenit... O mag de zile vecinie la tine am venit Ca să-mi redai pe-aceea ce moartea mi-a răpit... 85 De astăzi a mea viaţă la zeii tăi se ’nchiriă... 52. Ca* > A misticei etc.; 55. Şi o închid pe veci > Şi-o ’nchid etc.; 56: F.e.n.l. luna plină; 69—70: i° Şi [în] adâncii codri auzi pare că latră 20 Şi [’n] codri-adânci căţelul p.t. latră < Căţelul pământului ~ Bătaia lui vrăjită răsună în urechi 71. Dar într’un ochiu de codru pe-un scaun de granit; 73. uitat de moarte > de moarţe-uiţat bătrâru STRIGOII 43S Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică. .. Se uită lung la dânsul dar gura ’nchisă-i tace, Cu greu a lui picioare din piatră le desface Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face 90 Ca ’n sus să îl urmeză, pe tainica potică. In poarta prăbuşită, ce duce ’n fund de munte Cu cârpa lui cea veche magul de trei ori bate In două părţi cu sgomot ea sboară, se abate Se ’nchină-adânc moşneagul şi intră /.. .. Craiul^ 95 S’adună gânduri negre în creţi pe a lui frunte. In dom de marmuri negre ei intră liniştiţi Şi[’n] urma lor şi poarta ’n uşori-i se aruncă O candelă bătrânul aprinde, para lungă Se ’nnalţă sus albastră, de flacără o dungă, 100 Şi ’n juru-i murii negri[-s] ca tuciul lustruiţi. Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept Magul cu mâna ’ntinsă îi face semn să şadă Harald cu moartea ’n suflet, a gândurilor pradă Pe jeţ tăcut se lasă, cu ochiu-i stins să vadă 105 In mur de marmur negru se uită fix şi drept. Fantastic se înnalţă bătrânul drept şi blând In aer îşi ridică el magica lui vargă Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă Şi mii de glasuri [slabe] încep sub bolta largă no Un cânt frumos şi dulce, adormitorul cânt. Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte Se pare că furtună ridică al ei glas, Ca vântul trece ’n spaimă pe-al măărilor talaz Că ’n sufletu-i pământul se sbate ’n chinuri az H5 Tot creşte creşte ’n valuri un vuiet* ce ’ngrozeşte* Se sgudue tot domul, de pare-a fi [de] scânduri Stâncile ’n temelie se scutură şi gem Vuiri şi surde glasuri şi plângeri şi blestem S’amestecă în vaet.............................. 120 Şi vaietul tot creşte, se rupe rânduri-rânduri 87. Se uită lung la dânsul {sic) dar gura nu-şi deschide; 88. din piatră le desprinde*; 89. de fapt% semn ’i face 90. urmeză {sic); 91. risipită* > prăbuşită; 94. Şi la pământ se ’nchină moşneagul. . . > Se ’nchină-adânc etc. [ Vers nefinit în amândouă redacţiile; Craiul adăugat, ulterior, împlineşte punctele de întrerupere]. ,97. Ş’atunci bătrânul poarta în urmă-i o aruncă; 98. Bătrânul atunci în candeli > B. aprinde ’n > Q candelă bătrânul etc.; 107. De fapt: magică. 119. Vers nefinit; 28* 43* NOTE ŞI VARIANTE «Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă In ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină A părului lucire s’o deie luna plină Iar suflet dă-i Zamolxe, lumină din lumină, 125 Din boarea gurei tale, ce arde şi înghiaţă. Patru stihii a lumei supuse lui Harald O străbăteţi pământul şi a lui măruntae Prin sângele-i de flăcări treceţi ca prin văpae Să ’nchege apa ’n sânge, din pietre foc să sae 130 Din inima-i fecioară sorbiţi-i sânge cald [»]. Atuncea dinaintea lui Harald murul piere El vede toată firea amestecată ’a fără Ninsoare, fulger, ghiaţă, un vânt care omoară Un sgomot ce-asurzeşte, şi iarnă e şi vară 135 Căci lumea nebunise gemând din răsputere. Departe vede-oraşul, biserica creştină De mână nevăzută e sguduită tare Ea cade drept în două... mormântul vede pare Şi piatra de asupra plesnind în două sare 140 Din el se ’nalţă albă mireasa lui virgină. Prin vânt, prin neguri trece... şi nourii s’aştern Şi fulgerele ’n sgomot s’abat din a ei cale E albă ca zăpada, cu păr de aur moale Un zâmbet dulce trece pe mici buzele sale 145 Părea că ’n somn un înger ar trece prin infern. Atunci negura piere şi’n negrul mur s’arată Venind ca ’n somn cu păsuri dulci, line, numai ea Harald nebun se uită cu ochii o sorbea Şi lacrimi, crude lacrimi vederea-i* înnecâ 150 închide ochii cade în nesimţire . . . Iată Că-şi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe goale Simte [cum] că de pieptu-i ea haina-i dă ’ntr’o parte Pe inima lui simte o gură care arde El simte că viaţa-i în două se împarte 155 Murind de voluptate ardea ’n braţele sale. 122. In ochi-i să se scurgă luciri din steaua lină. 124—125. Iar suflet tu Zamolxe, lumină din lumină Să-i dai ^ 128. Poate că forma ultimă e: P.s.-i d.f.t. ca o văpae; 130. Din inima-i umană*, veniţi, beţi sânge cald. 150. Ii pare cumcă moare > închide ochii etc.; 152. Simte cum[că] ă de pieptu-i ea haina i-o desface; 155. De voluptate moare > Murind etc. STRIGOII 437 Vuirea se desface în sgomot trist şi blând Cu murmur de isvoare, ca frunzele uscate Acum o melodie de-amor şi voluptate Acuma la ureche-i un cântec vechiu străbate 160 Cuvinte nenţelese şi jale de mormânt. « Harald! eu în puterea misterului ce port Vă dau amândorora viaţa trecătoare A nopţilor... căci luna, al nopţii blândul soare Invie-al vostru suflet, ce înspre ziuă moare ! 165 Harald al nopţii rege, Harald de astăzi mort...[»] Din somn deschide ochii... El vede dinainte Maria în genunche, cu capul pe-a lui piept.. . Harald, Harald iubite, e bine să te-aştept Atât amar de vreme... te uită ’n ochi-mi.. . drept no Unde mi-ai fost şi unde-s a tale jurăminte.. . Arald tu mângâerea-mi în viaţă şi în moarte Au ai uitat tu scumpe cât de mult te iubesc O lasă a ta mână la pieptu-mi s’o ’ncălzesc O nu minţi... nu spune nimic ... îţi giuruesc 175 Că n’o să ’ntreb de unde-ai venit. . . Numai s’am parte De tine... Ce îmi pasă pe unde-ai rătăcit Tu zeu cu ochii negri... ah! ce frumoşi ochi ai. . . Las să-ţi înlănţuiu gâtul cu părul meu bălaiu Tu zici că e de aur.. . dar nici o ştire n’ai 180 Că astăzi decât luna el e mai strălucit. — Mario, ce frumoasă eşti tu. . . Ah în etern Vândut-am al meu suflet, ca să te am pe tine O! stelele în ochi-ţi şi-au scurs a lor lumine De te iubesc Mario? . .. dar nebunesc de tine . .. 185 De cât în ceruri singur, mai bine în infern Dar noi doi împreună . . . Şi ’n ochii ei pierdut Privea c’un lung, c’un dulce şi dureros nesaţ El o strângea la pieptu-i şi-o legăna pe braţ Şi-şi culcă a lui frunte pe sânii ’ngemănaţi 190 Iar flacăra albastră îi priveghia tăcut. 158. Acuşi > Acum; 163. A nopţilor ... şi luna etc.; 164. In suflet vă ’ncălzească > Invie-al vostru suflet etc.; 190. I.f.a. îi lumina tăcut. 43« NOTE ŞI VARIANTE Harald, ciudatul rege, mărirea lumi ’ntregi Din noaptea neagră ’n care biserica creştină Prin fulgere şi tunet căzut-a în ruină — Din acea [noapte] ziuă el riau văzut senină 195 Şi noaptea el domneşte, ca nimeni dintre regi. El peste zi ca morţii e adâncit în somn Din somnu-i nu e nimeni în stare ca să-l scoată Dar noaptea înviază şi ţine judecată Pe inimă de-atuncea el poartă ’o neagră pată 200 Şi ’n negru ’mbracă toate al nopţii mândrul Domn. Ii place noaptea cântec, de facle-i sala plină Oglinzi de metal negru împodobesc părerii Pe ele-o pânzătură ca aburirea cetii Se lasă fină neagră... fac... tristeţii ^ 205 A faclelor lucire răsbia pin pânză fină Tronul* cel nalt şi negru de marmură e el.... O lume ca nelumea pe rege îl desfată De când în toată noaptea cu negru vin se ’mbată De când regele poartă pe inimă o pată 2jo De când pe frunte-i poartă coroană de oţel. In haina morţii negre el şi-a ’mbrăcat viaţa Şi toţuşi este vesel, e beat de veselie. .. In toată noaptea pleacă călare în pustie. .. Şi când se ’ntoarce ochiu-i plin de lumină vie 215 Până ce cade ’n somnu-i adânc spre dimineaţă. 193. Din > Cu > Prin fulgere etc.; 197. Nici sgomot nu-1 trezeşte > Din somnu-i nu etc. 191—194. Din noaptea ’n care doma creştina detunată A fost... de atunci Harald o zi n’a mai văzut Palatul, peste ziuă stă negru mare mut (a) Dar noaptea plin de viaţă, de cânturi e împlut (b) (a) Palatul lui cel mândru e negru şi tăcut; (b) Şi numai noaptea viaţa începe ’n el ~ 201. I.p.n.cântec, făclii > I.p.n.c. de facle-i etc.; 203. P.e-o. pânzătură subţire > P.e-o.p.c.a. ceţii; 204. Se lasă ’n jos > Se subţia* > Se lasă fină etc. [vers nefinit]; 205. rărbind* > răsbia; 201—205: i° De-atunci cu lespezi [negre] de marmur’ a ’mbrăcat Păreţii dinăuntru a locuinţei sale Perdelele sunt negre ~ 20 Oglinzi de metal negru păreţii ’npodobeşte* (a) Ş’o pânzătură neagră pe dânşii se lăţeşte (b) Luminele aprinse răsbind prin pânză fină (c) (a) Oglinzi de metal negru păreţii îi îmbracă; (b) O pânzătură fină şi neagră e lăsată; (*■) Pe ele . . cu* > Făcliile aprinse etc. > Luminele etc. 207. De fapt: O lume pe (sic) nelumea etc. 214. Şi vesel când se ’ntoarce > Şi când se ’ntoarce ochiul > Ş.c.s.’n. ochiu-i etc.; STRIGOII 459 Arald! ce însemnează pe tine negrul port? Arald l de ce îţi place, ce altora li-i chin, Resfrângerea luminei prin fiorul negru, fin Şi muzică adâncă, al mărilor suspin... i>20 Arald, de nu mă ’nşală privirea tu eşti mort. Şi azi el se avântă pe calul său arab Şi drumul ca săgeţii îi dă peste pustie Care sub luna plină luceşte argintie El vede de departe pe mândra lui Mărie 225 Şi vântu ’n urmă-i sună cu glas duios şi slab. In părul ei de aur rubine ’nflăcărate Sub gene lungi şi fine [lumina] sfintei mări Curând s’ajung în cale... s’alătură călări Cu braţ cuprinde gâtu-i şi ’n gingaşi sărutări 230 Lipesc ale lor buze d’ iubire însetate. Mărie nu vrei capul pe sânul meu să-l culd Te uită ’n sus la mine tu farmec, tu copilă O las să simt bătaia a inimei cu milă De ce îmi ţii tu mâna, c’o dulce crudă silă 235 Las să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci. Şi astfel tot alături şi caii lor aleargă Cu ei cei plini de-iubire, cu ei îmbrăţoşaţi De mult ea se lăsase ’n cuprinzătoru-i braţ Plecaţi unul spre altul treceau uniţi prin spaţ 240 Tăind ca două umbre nemărginirea largă. După lămuririle din introducere, completate cu precizările din subsolul respectiv, lăsăm să urmeze cea de a doua versiune a Strigoilor: II. 2262, ij6v. sqq. [STRIGOII] Sub bolta [cea] mai naltă a misticei biserici Intre făclii de ceară, ce ard în sfeşnici mari In haine lungi şi albe e ’ntinsă sub altariu Logodnica lui Arald, ce-i domn peste Avari... 5 Răsun încet adânce cântările de clerici. I. 2262, 164 sqq. 219. Ş.m.a. c’al m. suspin; 225. Şi vântul parcă sună cu glas duios şi slab; 227. Sub gene lungişi fine iar ochii mari albaştri > S.g.l. ş.f. cu ochii > S.g.l.ş.f. cu ochi albaştri mari > apoi adaos a sfintei mări, care avea să intre în versul definitiv, dar deocamdată numai aplicat, reţinut; 229. Cu braţul ea-i cuprinde > Cu braţ cuprinde gâtu-i şi ’n tain[id]* sărutări [de fapt: Cu braţul c. etc.]; 238. De s* > Sburând ca două > De mult ea se lăsase molatic pe-a lui braţ; 239. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ. II. 2262y ij6v. sqq. 4. Mireasa > Logodnica etc.; - 44° NOTE ŞI VARIANTE La gâtu-i de zăpadă de diamante salbă Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ Ochi[-s] căzuţi în capu-i, obrazul slab şi blând Iar buzele ei supte, lipite, vineţi sunt ia Şi faţa ei frumoasă ca varul este albă. Şi lângă ea ’n genunche e Arald, mândrul rege Scântee desperarea în ochi-i crunţi de sânge Şi încâlcit e părul cel negru. .. dinţii - şi strânge El ar răcni ca leii, dar vai! nu poate plânge 15 De trei zile' murmură cuvinte ne[î]ntrege: Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Ochi-mi flămânzi rotindu-i eu mistuiam pământul Eu scormoleam imperii, popoarele cu gândul Părea-mi că toată lumea îmi ascultă cuvântul 20 Şi ’n valurile Volgei eu căutam un vad. Domnind nebun şi tânăr pe roiuri de popoară Căror a mea fiinţă un Semizeu părea Simţiam că universul [la pasu-mi] tresăriâ Şi naţii călătoare, împinse de a mea 25 Cutreer sperioase pustia solitară. Căci Odin părăsise de ghiaţă nalta-i domă Şi roşii constelaţii duceau a lui popoară Preoţii vechi de secoli cu mintea temerară Treziau din codri veciniei, din pace seculară 30 Mii roiuri vorbitoare curgând spre vechea Romă. La Nistru tăbărîsem, poporul tău să ’mpil Cu sfetnici vechi de zile mă ’ntâmpinaşi în cale Pe fruntea [ta] de marmur, cu păr de aur moale Plecat-am ochi-atuncea naintea feţei tale 35 Şi stăm un îndărătnic, un ruşinos copil. 7 7. cade > curge; 9. Şi vineţi, strâns* lipite, supte buzele-îi sunt> Ş.v.s.*l. buzele-îi vestejind*; 10. Dar faţa ei etc.; 11. Ş.l.e. ’n g.e.A. mândrul craiu; 15.—1°. O sarcin’ a durerei şi noapte e-a lui traiu > 20. De trei zile murmură gândirile-i nentrege. N.B. După v. //./. 20 urma întâiu, o linie de puncte p v. 21 din Strigoii 19puţin evoluat: De trei zile murmură far* de ’nţeles cuvinte, (ca o dovadă că lucra cu Strigoii I în faţă) din care a trecut lă etaj: cuvinte. 16. Eram un copilandru, din codri vechi de brad; 22. Căror a mea fiinţă li pare > C.a.m.f. un S. p.; a3. La sgomotul de păsuri — Universul tresăriâ; 24. Şi naţiile ’mpinse nainte-mi rătăcia > La glasul vitejiei tot evul respira > Şi naţii sperioase, împinse de a mea; 25. Impleau îmsprăştiete pustia solitară. Strofa 21—2j se continua cu următoarea, neterminatâ fi părăsită: Uşor... vârtej de pleavă care e dus de vânt (a) Astfel îmi părea globul cu vechile lui naţii* (b) (a) Uşor ... un fir de pleavă etc.; (b) A.î.p.g. cu naţiile* lui. 31—32. Ajunsem noi la Nistru sâb corturi verzi de cetini—(a) In calea pustiirei mă ’ntâmpinaşi crăiasă. (a) Am tăbărât la Nistru sub corturi > Ajunsem etc.; (b) regină > crăiasă. 31. La Nistru tăbărât-am, poporul etc., 33. Cu faţa ta de marmur, cu p.d.a.m; 35. sfiicios > ruşinos^ STRIGOII 44* La blânda ta mustrare simt gâtul că îmi seacă Eu caut a răspunde şi nu găsesc cuvinte------ Vorbeai aşa de dulce ş’atâta de cuminte; Cu mânele-amândouă pe faţa mea fierbinte 40 Plângeam, De-a mea ruşine mânia mă înneacă. Atunci bătrânii sfetnici zâmbiră între ei Şi ne lăsară singuri... Cu glasul mai înnecat, dar viu Eu lung mă uit la tine, mă uit fără s’o ştiu De ce-ai venit la mine, aicea în pustiu 45 Ce cauţi la barbarul, regină, şi ce vrei? Atunci cu glasul dulce, de ’nduioşare cald Uitându-te la mine cu ochii tăi din cer Ai spus ... Aştept din parte-ţi o rege cavaler Că tu-mi vei dă [ce-oiu] cere, şi lucru mare cer 50 Eu vreau să-mi dai copilul sburdatic — pe Arald. Şi întorcându-mi capul eu spada-mi ţi-am întins. Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul Arald copilul rege uitat-a universul Urechia-i fu menită ca să-ţi asculte versul 55 De-atunci învingătoare iubit-ai pe învins. Alte 2 forme, anterioare {deci forma dela etaj e a III-a fi cea definitivă â: IV-a): 31—35. i° Când am sosit la Nistru, poporu-ţi să nu ’mpil Cu sfetnici vechi de zile tu ai venit la mine {a) Frumoasă, ah frumoasă, şi hainele pe tine Luceau de pietre scumpe... plecat-am cu ruşine Ochii — Un îndărătnic — un sfiicios copil. 20 Când am trecut de Nistru, poporul tău să ’mpil— (’b) Cu sfetnici [vechi] de zile mă ’ntâmpinaşi în cale Copil tăiet în marmur cu păr de aur moale Deşi veniam* genuchii să-i plec l’a tale poale (c) Tăceam: un îndărătnic şi un sfios copil**. (a) C’o suită numeroasă tu ai venit la mine; (b) Când am ajuns la Nistru, p.t.s.’m*; (c) Voiam să-mi plec genunchiul > V.s-m.p. genunchii, s’apuc a tale poale > Deşi lăsaiu* genuchii s.-i p.l.’aH.p. ** După acest vers, fi după distanţă de strofă, urma imediat, fi imediat părăsit, versul: Cu glasul plin de lacrămi şi liniştit şi cald, anticipând, pare-se, v. 46. Pe aceeafi pagină fi cu scrisul din 20, într’un alt colţ al paginei fi schiţând v. $6: 36. De spaima frumuseţii simt* glasul mi se ’nneacă 40. Plângeam. De mine însumi ruşinea mă înneacă; 36—40. L’a tale blânde vorbe [simt glasul] mi se ’nneacă (a) Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să-ţi răspund Şi inima-mi se sbate şi clocoteşte ’n fund Cu mânele-amândouă eu faţa îmi ascund Şi ’ncep să plâng... mânia, ruşinea mă înneacă (a) Vers părăsit indicând altă orientare a strofei: Naintea mea regină de ce ai venit [tu]> N. m. r. d. c. ai tu venit, anticipând versul 44 (defi aceasta, poate că ordinea nu e cea reală), N.B Să se observe că strofa din subsol, de fi anterioară e mai aproape de forma definitivă\ in unele detalii; rimele, z, /, 4, 42. Vers interesant, tehnicefte, cf emistitul al doilea; 49. Că tu-mi vei da [ce-oiu] cere, căci lucru mare cer; 51. marginal, anticipat: Ş.î.c. eu spada ţi-am întins; 55. marginal, anticipat: De-atunci î.i-a. p. învins > Fru- moasă ’nvingătoare i.-a.p.î. (N. B. anticipat: înseamnă că înainte de ă alcătui strofa a încercat fi reţinut în marginea filei anume versuri). Vers răzleţ, marginal\ reţinut cu albastru pentru a fi utilizat: Gândirei mele negre isvor de sfântă pace. NOTE ŞI VARIANTE De-atunci fecioară blondă ca spicul cel de grâu Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă Şi ’nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de [ză]padă îmi întindeai guriţa cea gata pentru sfadă «o «Eu viu la tine rege, să cer pe-Arald al meu». De-ai fi cerut pământul şi stelele ce pică Şi stelele ce vecinie pe ceruri colindează, Coroanele ce regii pe frunte le aşază Cu toate la picioare-ţi le-aşi fi adus frumoasă 65 Dar nu cei nici pe Harald, căci nu mai cei nimic[ă]. Au unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad Să ies în lumea largă.. . Ah ar fi fost mai bine Ca nici odată ’n viaţa-mi să nu te văd pe tine ... Să fumege ’nainte-mi oraşele ’n ruine 70 Să se ’mplinească visu-mi din codri cei de brad. Făcliile ridică, se mişc’ în line păsuri Ducând la groapă trupul reginei Dunărene Monahi ce cunosc taina vieţii pământene Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene 75 Preoţi bătrâni ca iarna cu gângavele glasuri Ei trec cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi A misticei religii întunecoase cete Pe funii lungi coboară sicriul sub părete Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete 80 Sub candela ce arde în umbra unui colţ. 56. De-atunci fecioară blondă ca spicele pe grâe [exact ca în ms: pe grâe] 61. statele sau stelele ce pică? [Botez: şi statele ce pier (j/V)]. Desigur: stele ce pică şi stele ce colindează; Jecţiunea statele e favorizată de deplasarea barei lui t pe primul 1 ; 62. De fapt: stelelele (sic) . In 2262,178 v.y ici şi colo, versuri schiţate (şi uneori indescifrabile) ce par târlii şi legate de strofa 61—6ş deşi .nu toate sunt apropiate de textul definitiv (căci pag. 178 v, e, din cele mai recente, în dată), precum urmează: Le-aşi fi adus — iubirea-mi [dea ’ntregul*] să se vază* Dar nu-mi cei [nici] pe Harald, căci nu-mi mai cei nimică (a) (a) Dar nu vrei nici pe > Dar nu mai vrei pe Harald > Dar nu-mi cei etc. Şi în vuiri* tânguioase mai sună al firei cânt* Pierdut după crăiasă cu chipul trist şi sfânt (b) (b) cu zâmbet trist şi s. După Arald copilul al codrilor de brad Te cer pe tine, ţie O regele meu mândru te cer, eu cer pe tine ţie 78—79. Pe funii lungi dau drumul sicriului... c’o sete (a) De viaţa stinsă ~ >(a) P.f.l. coboară sicriul > P.f.l. dau drumul etc. 80. In Strigoii I, 2262,174, marginal: O candelă să ardă în umbra unui colţ [cf. acolo, nota respectivă după v. 18.]. STRIGOH 445 Urmează o lacună de yo versuri. Numerotăm cele ce urmează cu numerotaţia textului definitiv, deft s9ar fi putut întâmpla să fi fost, aici, cu mult mai multe versuri, cum e casţul cu ceea ce urmează după v. 200: Atuncea dinaintea lui Harald murul piere El vede toată firea amestecat’ afară Ninsoare, fulger, ghiaţă vânt arzător de vară Departe vede oraşul... pe sub un arc [de] pară 155 Şi lumea nebunise gemând din răsputere. Biserica creştină a ei catapeteasmă D’un fulger [drept] în două e ruptă şi tresare Din tainiţă mormântul atuncea vede pare Şi piatra mormântală plesnind în două sare 160 încet dintr’însul ese mireasa-i... o fantomă[,] O dulce întrupare de-omăt... ea poartă salbă. De diamante . .. Părul i-ajunge la călcâe Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie Cu mânile-i de ceară ea părul şi-l mângâe 165 Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă. Prin vânt prin neguri vine şi nourii s’aştern Şi fulgerele ’n sgomot sub pasul ei se pleacă Şi luna înnegreşte şi cerul se apleacă Şi apele cu spaimă fug în pământ şi sacă 170 Părea că ’n somn un înger ar trece prin infern. Priveliştea se stinge şi ’n negrul mur s’arată Venind ca ’n somn cu păsuri dulci, line — numai ea Arald nebun se uită... cu ochii o sorbea Puternicele-i braţe spre dânsa întindea 175 Şi ’n nesimţire cade pe-a jilţului său spate îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci Simte [cum] că de pieptu-i se dă haina ’ntr’o parte O sărutare lungă ce-1 mistue şi-l arde Pe inimă o simte ... In două se desparte 180 Tot sufletu-i. . . Voluptatea îl omoria pe veci. 153. N.f.g. şi vânt > N.f.g. vânt uscăcios de vară; 154. D.v.o.... părea a arde ’n pară > D.v.o. . . pe sub un cerc [de] pară; 161. O dulce ’nchipuire de-omăt... etc. Marginaley ca o dovadă a lipsei paginilor anterioare, aceste versuri din lacună: şi glasuri sfâşiate Sburau prin largul* spaţiu plutind* împrăştiete Şi sgomotul tot creşte în valuri — rânduri, rânduri Si tot din această lacună, dom versuri revelatorii despre care se va vorbi la sfârşiţi Cu aripi ostenite un alb ş’ un negru corb Căci albă-i amintirea şi neagră cugetarea 167. Ş.f.’n s. s’abat din a ei cale; 168 Şi luna înnegreşte de spaimă > Ş.I.Î. şi cerul etc.; ■Şi ’n n. c. etc.; 180. Vers nefinit; 175. Şi în > 444 NOTE ŞI VARIANTE Sgomote blânde triste din vuet se desfac Acuşia la ureche-i un cântec vechiu străbate Ca murmur de isvoare, ca frunzele uscate Acuşi o melodie de-amor şi voluptate 185 Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac. El simte al ei suflet — un suflet dulce cald Pe ea o are ?n braţe ce fu a morţii pradă Ea ’nlănţueşte gâtu-i cu braţe [de] zăpadă F ncbide a ei guriţă cea gata pentru sfadă 190 « Rege-a venit Maria — îţi cere pe Arald». La gâtu-i de zăpadă de diamante salbă Şi părul ei de aur pământul îl atinge Şi ochilor albaştri de dor li vine-a plânge Şi buzele-i sunt roşii, pătate par cu sânge 195 Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă. « Arald nu vrei tu capul pe sânul meu sări culci Tu zeu cu ochii negri — o! ce frumoşi [ochi] ai Las să-ţi înlănţuiu gâtul cu părul meu bălaiu Cu tine... ah cu tine viaţa e un raiu — 200 Las să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci! Oh uită-te iubito, te uită ’n ochi-mi drept O stelele în ochi-ţi şi-au scurs a lor lumine De te iubesc Mario — nebunu-s — vezi tu bine Dar ce n’aş face oare ca să te am pe tine 205 Aş asvârli în iaduri tot sufletu-mi din piept. Murmure dulci prin sgomot de sărutări s’aud Şi el se uită *n ochii [-i] c’un dureros nesaţ O strânge iar la pieptu-i, o leagănă pe braţ De dureroasă luptă de-amoru*-le* ’mbătaţi. — 210 Iar flacăra albastră îi priveghia tăcut. 181. In blând şi jalnic sgomot mii glasuri se desfac; 183. Ca frunzele > Ca murmurul d’ isvoare, ca frunzele uscate; 185. Ca jalnica cadenţă a u.p.l. >Ca gingaşa cadenţa etc. 190. Maria a venit > «Rege-a venit etc.;. 193. Şi ochi-i mari albaştri de dor ei parc’ar plânge; {Fila 176 v.)t 194—195: i° Şi buzele lor roşii parc’ ar fi sângerate Ca varul ea e albă şi el ca varu-i alb 20 Şi buzele-i [sunt] roşii parc* ar fi sângerate Ca varul însă-i albă şi el ca varu-i alb 197. T.z. c.o.n. — ahl ce frumoşi [ochi] ai. 204—205. Ce n’am făcut eu oare ca să te am pe tine Am asvârlit în iaduri tot sufletu-mi din piept STRIGOII 445 In şalele pustie lumini de roşii torţii Rănesc aspru ’ntuneric cu ochii de jeratic Harald se primbla [singur], râzând, vorbind sălbatec Harald, tânărul rege, e-un rege singuratec 215 Palatul parcă’aşteaptă în veci să-i vie morţii. Pe-oglinzi de marmuri negre e răspândit un fior A faclelor lucire răsbate ’n pânza fină Produce-acea lugubră lumină din lumină Ce face cumcă sala de moarte este plină 220 Şi sufletul îl împle de jale şi fior De când căzu un trăsnet în dom. .. de-atunci în somn Ca morţii surd şi rece el doarme ziua toată Pe inimă-i de-atuncea el poartă-o neagră pată Dar noaptea înviază şi ţine judecată 225 Şi ’n negru ’mbracă toate al nopţii palid domn. Ca masca cea de ceară e palid, buged* el Şi ochii ard ca ’n friguri, şi buza-i sângerată I 1 De când regele poartă pe inimă o pată 230 De când pe frunte-i poartă coroană de oţel De-atunci în haina morţii el şi-a ’mbrăcat viaţa Ii plac adânce cânturi ca glasuri de furtună Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună Şi când se ’ntoarce ochiu-i luceşte ’n voie bună 235 PănJ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa. Arald ce însemnează pe tine negrul port Ce însemnează toată vieaţa ta ciudată Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată, De-ţi plac făclii de moarte, cântare ’ntunecată 240 Arald, de nu mă ’nşală gândirea tu eşti mort. Şi azi el se avântă pe calul său arab Şi drumul ca săgeţii îi dă peste pustie Care sub luna plină luceşte argintie El vede de departe pe mândra lui Mărie 245 Şi vântu ’n urmă sună cu glas duios şi slab. 216. Pe muri de marmuri etc.; 220. Căci mort a fost aida* al regelui amor. 221. De fapt: un somn; 223. de fapt: Pe a inimă-i etc. 229. De când * > Pe inimă-i el poartă de-atunci o neagră > De-atunci Prin frunze etc.; 260. Şi gurile > Când gurile ’nsetate-etc.; 264. P.u.s.a.t. uşor prin spaţ. 2262,115*— 205. Şi chipul m.p. din orice unghiu îl Vezi; 236, paşii* > aripi. STRIGOII 447 *2 J 4**4° Cum ei mergând ca vântul se ceartă şi se ’ntreabă Nu văd în fundul nopţii un punct [de] rumeneală Dar simt mereu că ’n suflet pătrunde o răceală Şi feţele perite de-a morţii gălbeneală 255 Ei simt c’a lor şoptire-i mai slabă, tot mai slabă. 256 i° Arald! ţipă ea lasă ca faţa să-mi ascund 2° Arald! ţipă ea ’n spaimă [las] fata să-mi ascund [•••••..............................’...............i Arald încremenise pe calu-i un schelet Painjenit ochiu-i de-al morţii glas etern Fug caii duşi de spaimă şi vântului s’aştern Ca umbre străvezie eşite din infern 265 Ei sboară — Vântu ’n codri răsună spăriet Ei sboară-o vijelie pe ape făr de vad Naintea [lor] se "nalţă şi strigă vechii munţi Ei trec în repejune pe râuri fără punţi Coroanele în fugă le fulgerau pe frunţi 270 In urma lor se mişcă pădurile de brad [.................'......................] 275 Târziu căci japtul zilei în slavă se repede. [ • • • ..............................•] 279 Frumoşi încă si astfel de moarte logodiţi [•••'• • /............................•) [Vers ind.: O dacă* * culcând* prin tainiţi* * * * In legătură cu epigrafele din Strigoii, manuscrisele dau indicaţii numai despre cel de al treilea din Indereptareu. legii. Transcriem din ms. 2806,43 următoarele rânduri, al căror scris, judecând după vecinătăţi, le situiază între Octomvrie 1875 şi Februarie 1876: A praepositio, dar care şi-au pierdut în mare parte natura sa preposiţională, însemnează, câtrâ, la, casi, de, şi există încă în frazele: a casă, urlă a pustiu, miroase a brânză, vremea-i a ploae, a ninsoare, este vrednic a mare întristare şi lacrimi (:Pravila lui Mateiu Bassarab, pag. [384], glava t$h [378]). «... cum de multe ori când mor oamenii, mulţi de într’acei morţi zic se scoală, de se fac Strigoi... » Pravila lui Matei Basarab 1652. Exemplul preposiţional de mai sus şi citatul de după el aparţin aceluiaşi pasaj, din Indereptarea Legii, indicat de Eminescu, pe care-1 transcriem din capitolul Pentru mortul de să va afla Strigoi, câruia-i %ic vârcolac, ce trebue să i se facă: «... De ce lucrul acesta prea fără de lege şi groaznic carele se face de bogaţi creştini nepricepuţi, carele iaste vreadnic a mate întristare şi lacrămi. Miru-mă şi mă ciudesc şi mă îngrozesc a-1 povesti. Grăiesc unii oameni nepricepuţi cum de multe ori când mor oamenii, mulţi de într’acei morţi zic se scoală de să fac Strigoi şi omoară pre cei vii» *). 270. Naintea lor sc cască pădurile de brad. *) Pentru celelalte două epigrafe, informaţiuni în: Nicolae Sulica, Isvoarele de inspiraţie ale «Strigoilor» lui Eminescu, Şoimii (Târgul-Mureş), V, 7—8, Martie— Aprilie 1929. , • Iulian Jura, Mitul în poezia lui Eminescu, Paris, 1933, PaS* 18—23. 44» NOTE ŞI VARIANTE Dintre cele ce s’au scris pe tema Strigoilor lui Eminescu şi se vor întâlni la Bibliografie, un loc aparte se cuvine eruditului comentar, cel mai amplu şi cel mai complet până acum aldr-lui Alexandru Bogdan: Strigoii, comentar, Transilvania, XL, 3, Iulie—Septemvrie 1909, pag. 129—146 şi 5, Oct.—Dec. 1909, pag. 381—406. Alimentat la izvoarele literaturii universale şi ale folklorului românesc, comentând acesta nu lasă nimic neiscodit, din ceea ce istoriceşte, poate să deslege sensul poemului eminescian. Oricât de ispititoare, lăsăm toată această identificare a elementului istoric pe seama cititorului, dornic să se documenteze. Ne vom opri numai la două amănunte, în care cercetătorul vădeşte o intuiţie sigură. Vorbind de reflexele ce vor fi trecut din Hdde în Strigoii, Alexandru Bogdan crede verosimilă această influenţă a Hâdelor şi indică drept izvor Mitologia lui Mogk. Sunt însă, şi am menţionat la timp, în versiunea Strigoii II (2262,176 v.), notate marginal, două versuri a căror cunoaştere l-ar fi bucurat în deosebi şi care răspund din cuvânt în cuvânt la ceea ce Hâdele afirmă despre «Munin (gândul) şi Hugin (amintirea), cei doi corbi ai lui Odin» : Cu aripi ostenite un alb ş’un negru corb Căci albă-i amintirea şi neagră cugetarea. De un interes particular ni se pare şi cea de a doua intuiţie, privind pe Maria. Concluzia la care ajunge Alexandru Bogdan este că în cadrul istoric, cu atenţie construit, Eminescu a pus multe elemente imaginate şi că unul din ele e şi figura reginei dunărene: «Aur, marmoră, zăpadă, vers, rai, murmur de izvor: e un vis, e o fecioară visată, care trecu prin fantazia poetului, ca un înger prin infern!». Nu e aceasta o Mărie istorică, care să fi fost regina poporului românesc ce se plămădea în secolul al Vl-lea pe teritoriul locuit şi azi de el». Excelentă intuiţie, cu precizarea că elementul acesta imaginat, dacă nu era istoric, nu era mai puţin local, cu un cuvânt: biografic. Dacă ipoteza noastră, dela începutul capitolului acesta, se confirmă şi Strigoii în forma lor definitivă, sunt opera răstimpului de febrilitate lirică dintre 15 August—1 Noemvrie 1876, atunci, alături cu toate •elementele folklorice, istorice şi comparatiste, câte intră în joc, trebue să se ţină seamă şi de iubirea lui, din această vreme, pentru Veronica. Poema Pierduta pentru mine, zâmbind prin lume treci9 scrisă, dintr’o respirare, în aceeaşi vreme, poate aduce mai mult de o lumină pentru identificarea acelui înger ce trece prin infern şi la care se oprise şi comentatorul. «... Zic se scoală de să fac Strigoi...» sună epigraful, din care a lăsat la o parte: «... şi omoară pre cei vii». Or, lamentaţia veroniană, de care am amintit nu este, când cauţi bine, decât una din feţele acelui vampirism, atât de artistic sublimat în Strigoii. Sau, cu plasticele cuvinte ale d-lui N. Iorga, ale cărui intuiţii nu dau niciodată greş: «.. .şi când regina vie şi moartă «înlănţuie gâtul cu părul ei bălaiu», când «vântul adună flori de tei» în calea dulcii umbre, Eminescu e în lăcaşul, pe carenu-1 poate părăsi, al propriei sale iubiri» x). Şi, pentru a încheia cu un omagiu, pentru cel mai iscusit dintre exegeţii de până azi, ai Strigoilor, să transcriem din încheierea studiului amintit aceste rânduri excelente, în cutele cărora se poate adăposti şi sugestia, ce am schiţat mai sus: «Deci Eminescu ca şi Goethe şi ca atâţia alţi poeţi a adunat din multe locuri, a purtat tot ce-a câştigat prin lectură şi fantazie în sufletul său, care se trudea şi se sbătea să dea o formă şi schimba, adăuga, îmbulzea şi rărea, până când eşi frumos îmbinată şi hotărîtă opera nouă originală a poetului. Aşa s’au pârguit şi s’au copt şi «Strigoii». Căci cu toată fantazia bogată a lui, Eminescu este dintre acei poeţi, cărora tot Goethe le-ar fi zis: Fiţi bucuroşi, dacă nu trebue să căutaţi în cărările rătăcite şi întunecate ale fantaziei voastre subiecte nouă, ci luaţi ce vedeţi şi auziţi, ori cetiţi scrierile altora, împrumutaţi dela ei şi prelucraţi. Aceasta a făcut-o doară şi el, Goethe, cel mai mare poet, începând cu Goetz von Berlichingen şi sfârşind cu Faust, cu Faust al său, pe care l-a găsit în povestirile poporului său, cum a găsit Eminescu pe « Strigoii» în credinţele poporului nostru» * 2). *) N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane. I, 1934, pag. 239. 2) Alexandru Bogdan, op, cit., pag. 406. ANEXE SUB-MANUSCRISELE ELENA ŞI MARTA Aşa cum ediţiile Maiorescu au eliminat poeziile de juneţă ale lui Eminescu, tot astfel ediţiile câte le-au încorporat, începând cu aceea a lui Morţun, din 1890, au limitat epoca aceasta dela debut până la Convorbiri Literare mai numai la cele 14 piese: oda pentru Pumnul, cele 10 poezii din Familia şi oda pentru Vodă Ştirbey. Adausele de poezii postume câte s*au făcut, începând chiar cu ediţiile Maiorescu, au urmărit, în primul rând un spor de lucrări din epoca maturităţii, nesocotind pe acelea dinainte de 1870. In 1902 Titu Maiorescu depunea la Academie manuscrisele poetului şi chiar în acel an apărea ediţia de postume a lui Nerva Hodoş, cunoscutul istoriograf literar şi funcţionar în biblioteca Academiei Române. Conturate, aproape toate şi aparţinând anilor de fervenţă şi lămurire lirică, ele erau socotite totuşi ca nepurtând pecetea ultimă a poetului. «Le-am dat numele de Poezii postume, scria Nerva Hodoş, pentru ca să fie bine înţeles că s’au tipărit după moartea poetului, adică fără ca el să le fi putut revedea, pentru a le da forma pe care el însuşi ar fi putut-o socoti ca definitivă». In 1908, în prefaţa ediţiei din Geniu Pustiu, Ion Scurtu, cel dintâiu, făcea menţiune de existenţa unuia din cele două caiete ale anexelor de faţă. Urmărind să fixeze cronologia romanului ce edita, Ion Scurtu se întemeia pe asemănările grafice dintre Geniu Pustiu şi una din poeziile submanuscrisului Marta, scriind următoarele: «Versurile fac parte dintr’o poezie foarte puerilă a poetului, pe care nici el n’a crezut-o vrednica de publicat; ea poartă titlul cam ciudat de « Locul aripelor» şi face parte dintr’un ciclu întreg de poezii ale unei vârste fragede; poeziile datate cu diferiţi ani între 1865—1870, sunt evident copiate, şi încă fără vreo întrerupere de timp mai mare; ele mai sunt şi numerotate, 1—35 (vezi Ms. Acad. Rom., 2259; ff. 16—39). E foarte probabil că poetul le-a copiat prin 1870—1871, căci găsim între ele poezia înger de paţâ cu textul din roman, în afară de unele deosebiri de expresie neînsemnate, precum şi textul poeziei Venere fi Madonă\ întocmai cum e publicată în «Convorbiri Literare» la 1870 deşi în manuscris e datată 1869 ». Lăsând obiecţiilor de amănunt locul lor în desfăşurarea observaţiilor ce urmează, să reţinem, doar, credinţa lui Ion Scurtu că Locul aripelor, deşi copiată cu toate onorurile, nu fu socotită de Eminescu « vrednică de publicat». In 1905, Uarie Chendi, funcţionar, şi el, la biblioteca Academiei Române tipărea o nouă ediţie de Poeţii Postume. Neurmărind să dea o ediţie critică, ale cărei greutăţi le formula cu sigură intuiţie şi le evita cu o pricepere încercată, Uarie Chendi adause textelor ediţiei lui Hodoş, pe lângă poeme de proporţie (fie şi în versiuni de multe ori nu perfecte), şi multe din poeziile în adevăr dinainte de 1870. «Cetitorul va vedea uşor, spunea Uarie Chendi, că aici este Eminescu cel tânăr, cel imperfect, nerevăzut de el, nici de alţii, cel fragmentar şi intim» — ceea ce era şi nu era adevărat, cum se va vedea de asemeni la locul său. De reţinut numai că aşa cum a procedat cu dichisirea unora din Postume (cf. în deosebi Ondina) a procedat şi în selecţia aplicată sub-manuscri-sului Marta, reţinând numai ceea ce i se părea că este cât mai puţin imperfect. Credinţa că Eminescu şi-a împărţit opera în clase, una vrednică de saloane şi alta de găinărie, ca pe vremea Cenuşeresei, credinţă favorizată de Maiorescu, odată cu tipărirea întâilor Postume (cf. Dalila), îşi umbla drumul mare. Aşa de mult că G. Ibrăileanu, întâiu în studiile închinate ediţiilor din Eminescu şi după aceea în prefaţa ediţiei sale din 1930, ajungea (cum s’a văzut în capitolul respectiv din introducerea noastră) la concluzia că Eminescu nu şi-ar fi tipărit poeziile din adolescenţă «în volumul scos de el însuşi». Cel care, după Scurtu, a semnalat existenţa amândoror submanuscriselor (socotindu-le, adevărat, drept unul) a fost Gh. Bogdan-Duică. In Datina (VII, 7—9, Iulie-Septemvrie 1929), număr închinat lui Eminescu şi sub titlul: « Dintr’ale lui Eminescu — Simple f notiţe, I.», emeritul cercetător scria: «Se ştie că biografii psichologişti pun mult temeiu pe cronologisareaproducţiei literare. Fără cro-nologisare descrierea exactă a unei evoluţii, fie îndelungate, ca de ex. la Goethe (să zicem: în opera lui Gundolf), fie de scurtă durată, nu este cu putinţă. Când apare în operă un sentiment oarecare, când 29* 45 2 ANEXE apare un simplu cuvânt nou, fără să fie de aceeaşi însemnătate, avem în faţă câte un moment evolutiv de preţ. Fără să cugete la aşa ceva, ci pentru propria sa contabilitate poetică, M. Emînescu, la un moment dat, şi-a scris în anul 1870 poeziile sale într’un caiet, din punctul de vedere arătat, destul de impo rtant. Cronologia din acel caiet începe cu anul 1865 şi se sfârşeşte cu anul 1870. O copiez pentru cei ce urmăresc evoluţii. Şi anume în ordinea în care poeziile se ’nşiră în manuscriptul academic 2259. Din aceşti şase ani numai patrusprezece poezii nu au dată, treizeci şi una o au. Se va observa uşor că tidurile variază, că se dau scurte indicaţii de complexe pierdute (de ex. la « Steaua mării») etc. Urmează lista începând cu poezia «Elena» şi sfârşind cu «La moartea lui Neam fu», după care Gh. Bogdan-Duicâ încheia: Aceasta-i scara pe care Eminescu dela 1865 s’a urcat până la Venere fi Madonă (1869) şi Noapte (1870)». Să reţinem, din rândurile de mai sus, afirmaţia despre existenţa unui caiet din 1870 (când sunt două: unul din 1867 şi altul din 1870) ca şi ipoteza că Eminescu şi-a copiat caietul «pentru propria sa contabilitate», şi să aducem, în urma acestui mic istoric şi acestor citate elocvente, următoarele precizări: In ms. 2259, ca în atâtea altele, se află pe lângă file de diferite epoci şi caiete unitare şi autonome, cărora le vom spune submanuscrise (s. ms.). In cazul de faţă şi după numele primei poezii din fiecare: s.ms. Hiena şi s.ms. Mar ta. S.ms-ul Hiena e un caiet confecţionat de autor 19,5 cm. X 16,8 cm. numerotat 1—14 file, hârtie creme, îndoit în lung, purtat la drum şi poate chiar trimis cu poşta. Un rest de marcă de 5 bani pe f. 14 v. şi de desubt un E majuscul, de mână, intrighează. El e transcris, cu aproximaţie în 1867, după data ultimei piese: Resignafiune, traducere din Schiller. Scrierea caligrafică, atentă. Cuprinde, cum se va vedea mai jos, 6 poeme. S.ms-ulMarfa e un caiet,confecţionat tot de autor, 23,8 cm. X 19,2, cm., legat îndată după celălalt în ms. 2259, numerotat în continuare dela f. 15—51. Cuprinde 37 file (74 pagini), întâia filă lăsată copertă, (acoperită de ciorne ale unei strofe din Panorama deşertăciunilor), pe verso copertei, lipită de Eminescu, o însemnare vieneză, referitoare la săli de muzee. De fapt, e vorba de o sală a III-a în care se află tabloul lui Frans Francken bătrânul: Cresus arată înţeleptului Solon, bogăţiile. S. ms-ul Marfa e transcris parte în 1869, parte în 1870. Conservat mult mai bine ca precedentul, el cuprinde copia caligrafică (cum se poate vedea şi din facsimile) a poeziilor dintre 1865—1870, numerotate dela 1—35, după care pe filele rămase se mai transcriu, nenumerotate şi într’o epocă puţin mai târzie, poezii pe care le voia anexate aceleiaşi vârste, şi ciorne de poezii ce se situiază mai târziu. Titlurile poeziilor subliniate cu cerneală roşie. Cu cerneală roşie sunt numerotate şi parte din poezii. Credincioşi principiului de a introduce cât mai puţin arbitrar în prezentarea manuscriselor şi în dorinţa de a reintegra, când aceasta a existat, manuscrisele în unitatea lor, am copiat cele două submanuscrise, păstrându-le cât mai multe din particularităţi: datarea în forma şi locul originar, numerotaţia poemelor pentru s.ms-ul Marfa, numerotaţia strofelor făcută de Eminescu etc. In subsol am aşezat variantele simultane. Cum unele poezii se prezentau şi în versiuni anterioare, în alte manuscrise, toate aceste forme complimentare le-am trecut la sfârşitul «Anexei», în «Note». Când corectările sunt ulterioare lui 1870 şi se vor întâlni în poeme mai târzii, (ce se vor edita la «Postume»), le-am rezervat acelor forme ultime, păstrând s.ms-elor dela 1867 şi 1870 caracterul lor de epocă. Aşa e cazul, ca să luăm un exemplu, cu Ondina. Pe de altă parte, Ondina figurează în amânoduă sub manuscrisele, purtând aceeaşi dată 1866. Socotind, întru început, că a o reproduce de două ori ar fi şi excesiv şi anticritic, am raportat forma mai veche, în chip de variante, la forma mai nouă, aceea din s.ms-ul Marfa. Abia atunci am avut categorică viziunea insuficienţii sistemului statistic. Ondina I din 1867 este o formă de sine stătătoare, pe care Ondina II din c.ca 1870 o depăşeşte, aşa cum aceasta va fi depăşită de acea formă de mai târziu, ce se va numi Ecoul din fereastră (în care apare, intercalată, şi Sara pe deal) şi care va fi publicată în Postume. Cum e una din compunerile, de proporţie, din tinereţe, am socotit că e mai bine să lăsăm cetitorului, întreagă plăcerea de a urmări variaţiile dela o formă la alta. Chiar când sunt ortografice, diferenţele încă sunt instructive. Din amândouă anexele lipsesc, apoi, acele poezii care au fost tipărite de Eminescu. In cazul acesta, am lăsat în submanuscrise, titlul, cu numărul de ordine, dat de Eminescu (pentru s.ms-ul Marfa) iar textul, dimpreună cu atributele lui originare (numărul de ordine, numerotaţia strofelor, datarea) l-am detaşat la capitolele respective ale Aparatului critic. Aşa cu: Elena (de fapt: Mortuaest I), Ha o artistă, etc. (din s.ms-ul Elena), cu Morfua est II, Când sufle tu-mi noaptea (de fapt: înger de pază),Eîngerul tău or umbra ta (de fapt: înger şi demon) .. .La Heliade etc., etc. (din s.ms-ul Marfa). Din dorinţa de a păstra cât mai mult din fizionomia originară a submanuscriselor, am aşezat cele câteva note lămuritoare la sfârşitul Anexelor, într’un capitol anume rezervat. Importanţa acestei restituiri nu va scăpa desigur cetitorului. Ea are privilegiul că rezolvă întrebări capitale, ca aceea a cronologiei, pe care tipărirea postumelor, la voia întâmplării, o destrăma. Coroborarea acestor texte, cu variantele, cu notele şi cu sugestiile marginale, ale revizuirii din 1881, înlătură ca nefondată aserţiunea, căreia Ibrăileanu îi dase o atât de categorică formulare, după care Eminescu nu şi-ar fi publicat în volumul scos de « ei însuşi», poeziile de juneţă. Pentru ce atunci această ordonată copie, pentru ce mulţimea variantelor, pentru ce SUB-MANUSCRISELE ELENA ŞI MARTA 455 reluările şi desăvârşirile, pentru ce revizuirile sau cel puţin lecturile târzii din 1881, în plină maturitate lirică? De n’ar fi decât pentru simpla lui plăcere şi pentru înduioşată lui confruntare, şi încă s’ar fi cuvenit să-i respectăm dezideratele. De n’ar fi decât pentru a surprinde o epocă din creaţia şi atelierul său de adolescent şi încă se cuvenea să le restituim autonomia. Or, lucrul se pare să fi stat cu totul altfel. Eminescu s’a gândit prea adesea să-şi publice volumul. Şi titlul « Lumină de lună», rezervat prin preajma lui 1880 şi s-ms-ele ordonate cu nenumăratele copii caligrafice, şi mărturia, din 1883, desigur, că ar fi vrut să-şi tipărească articolele politice, revăzute şi cu o prefaţă istorică despre xenofobia la Români, confirmă opinia aşa de plastică a lui BufFon după care geniul înseamnă o cât mai mare aptitudine de răbdare, de unde evident şi caracterul lui metodic1). Excesul de pudoare al editorilor nu-şi are locul în cazul de faţă. Nimeni n’are dreptul să se substitue voinţei poetului, pe care ediţiile critice mai mult ca oricine, sunt ţinute să o împlinească din literă în literă. Evident, producţia dintre 1865—1870, a lui Eminescu, nu este numai aceasta. Ea se va comasa în anexe ulterioare, aşa cum o parte a intrat în « Notele» anexelor de faţă şi aşa cum se va proceda şi la celelalte epoci de după 1870, prin anexe respective. Pentru ca după această triere organică şi logică, ceea ce rămâne să constitue marea secţiune a "Postumelor. *) Fără să mai vorbim şi de acel sens embrionar, pe care-1 reprezintă scrierile de juneţă şi despre care, cu atâta dreptate, vorbea în discursul său de recepţie Edmond Jaloux: «... S’ar zice că viaţa întreagă a unui scriitor are de scop să justifice imaginile, emoţiunile şi dorinţele adolescenţei lui. Cei mai personali, cei mai mari ei-înşişi, n’au procedat altminteri: Goethe a terminat Faust, odată cu viaţa, în sensul că a voit să explice înainte de moarte, consecinţele şi avatarurile întâiului Faust, la care a lucrat din juneţă şi care nu era altceva de cât imagina acestei juneţi însăşi». ANEXA I SUB-MANUSCRISUL ELENA 2259, T—l4 ELENA cf. capitolul Mortua est J, pag. 299 LA O ARTISTĂ cf. capitolul respectiv, pag. 265 SERATA L’al orelor albe şirag râzător Se ’nşir cele negre şi mute Ce danţă ’n coturne turnurele lor Păllite, sublime, tăcute 5 Şi noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge uşoară cu gândul Pământul. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc 10 Din ceaţa pustie şi rece Un june pe vânturi, cu capul în joc Cu clipa gândirei se ’ntrece Şi calu-i turbat Sbura necurmat 15 Mânat ca d’a spaimelor zână, Bătrână. Pe arripi de munte şi stânci de asphalt Palatul se nalţă, se ’ncruntă Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt 20 De nouri şi ani se ’ncăruntă Dar astă-zi e viu Şi ’n ton auriu Răsună din umbra cea mare Cântare. 1. marginal\ echivalent p. şirag râzător (:râzântele cor:); 3. Ce joacă ’n coturne turnurele lor; în dreptul v. }—4 acoladă fi semnul întrebării— ? —proiect rezolvat marginal’ dreapta, prin: Ce poartă în suflet mystere d’amor, ce se întâlneşte în Ondina II; 13. Şi calul turbat. Pe-a văilor* >Pe-a codrilor etc.; (b) Se surp, se răstoarnă şi urlă cu ~vuet; (c) Resgeme şi cade pe-o brâncă; (d) In stâncă. 456 SUB-MANUSCRISUL ELENA Ca gânduri pallide din ore dalbe Sboară danţândele fiinţe albe Sunt aromatele suflete line 6& încinse ’n fluturii de pe ’n gradine In coruri nimfele cântă la hore Şi gem în lirele blânde, sonore Ascunse gândure pe dor pe ducă Triste şi pallide ca o nălucă. 65 Apoi în citere ele ’ncordară Şi plin şi limpede încet cântară Glas a trecutului ce însenină Mintea cea turbure de gânduri plină: Pe râul dorului mânat de vânture 70 Veni odat’ P’un vas cu vâslele muiate ’n cânture Lin împărat; Venit-a Regele să calce văile Cătând o sor 75 Eroi se ’ninimă şi plâng femeile D’a lui amor; El fură munţilor ecouri tinere Cântul la dor Răpeşte buzelor naivei Vinere 80 Vorbe d’amor; Pe munţi în negură, pe stânci de cremene El a cătat O albă vergine să-i fie gemene Şi te-a aflat; 85 Tu eşti simţi[ri]lor sororă gemene Sufletul lor Regele inimei trebui să-ţi semene Ca vis cu dor; In tine vede-se că e în ceriure 90 Un Dumnezeu Purtând simmetria ş’a ei misterure In gândul său; In dreptul v. ji—J2: acoladă şi marginal: amoru-i fidel? — proiect rezolvat în Ondina II. 63. cf. acelaşi vers şi în Ondina II. lla stânga strofei 8j—88 acoladă\ din momentul în care lucrează la Ondina II, fără nimic specificat. Dealungul, mai la stânga: Vederea, auzul, simţurile nobile. Estetica, însemnare cu scrisul întâiului an de Viena, scrisul Epigonilor, fără legăturăy poate, cu poema de aici. SERATA 457 Mână dar coardele unele ’ntr’altele Mână-le lin 95 Căci ca în sufletu-ţi n5a găsit altele Regele Lin Cântă cu sufletul ce-1 varsă bellele Când plâng d’amor Să creadă lumile, să crează stelele ioo Că-i tactul lor. Cum sboară îngerii din stelle 3n stelle Barzii sbor, flutură pre’ntr’a lor bele Din lungul horelor amestecate Barzi [i] ridic a lor glasuri bărbate 105 Arpele ’n cântece par că se sfarmă Când gem cu sufletul, când zic d’alarmă, Musica sferelor serafi adoară Inima lumilor ce-o încongioară După p. ioo, ulterior, după ce s’a sfârşit transcrierea întregului poem, un semn de raliere, ce trimite la marginea file anterioare (/) unde se află scris: Cântul > Musica// urmează următoarele 6 strofe, reluate pe marginala filei 6, In transcrierea din Marta, ele lipsesc. Ca scris, se situia^a după transcrierea Ondinei I. Le aşezăm faţă în faţă, locu . lor neputând fi determinat altminteri, (cf. fi facsimilul dela pag. 4;$, cuprinzând forma din coloana a 11-a): O Valhaide mult divină O tu vis d’amor O tu notă metalină Dintr’un cânt de dor O Valhaide nemurindă Ce prin glasul tău Porţi cu mâna-ţi albă, blândă Soartea unui zeu Tu visare ’ntr’aripată Ce venişi încet Să fii zeă adorată Minţii de poet Tu stăpâna de iubire Zeului Amor Ce ţi-1 dede fericirea înger păzitor Să fii cântec d’armonie Sufletului lor Să fii rază ce învie j Raza ochilor. Tu gândire rătăcită Din planul lumesc Ce-o făcu nesăvârşită Geniul zeesc Steauă de scântei divine Ce din eliseu i O pierdu dintre lumine Blândul Dumnezeu Te-a trimis Dumnezeirea Ca s’o săvârşeşti Ce lasă ’n nensufleţire Să însufleţeşti Fă ca dulce să răsune Intr’o vrajă rea Pentru inime nebune Dulce vocea ta împlineşte-a ta solie Daruri* de Orfeu Fă ca tainic să adie Dulce glasul tău Să stea stelele lucinde Din curs lini uşor Să-şi asculte tremurânde Cântecele lor Să vezi piatra tremurândă Dulce voluptos S’auzi marmură ’ntonândă Cânt armonios. In legătură cu versurile ioj—112, următoarele glose marginale, ce ţin, poate, de Ondina II: Sc:f“gere } Inima comPlexul 1°' Stelle: lumi Soarele: tot = 2HI 107. de fapt adoră însă: încongidră; Colorile: legile. 45* SUB-MANUSCRISUL ELENA Dictând în cântece de fericire no Stelelor tactul lor să le inspire Şi-apoi cum colorile le-adun-un soare Concurg cântările într’o cântare: Ondină Cu ochii de dulce lumină 415 Cu bucle ce ’nvălue ’n aur Tesaur Idee Pierdută ’ntr’o pallidă fee Din planul Genesei ce-aleargă 420 Ne ’ntreagă Să ’nvii vii Şi piatra de care râd timpii Şi tot ce mai e ’n nesimţire In fire. *25 Vin dară Căci ochiu-ţi e vieaţă şi pară Şi sufletu-ţi dulce magie Ce ’nvie Să cânte 430 Ce secoli tăcu înainte Ş’a munţilor creştete nalte Să salte. Şi din amestecul de vise dalbe De ’ntre danţândele fiinţe albe Ese ca cântecul dentre suspine Regina albelor nopţii regine Păru-i ca aurul faţa ’ncadrează Cunună ’n undele-i se furişează P’o liră gingaşă şi argintie Mânuţa-i coardele le ’ncurcă vie Precum pin zilele poetici june A idealului îmblă minune Ast-fel prin notele lirei d’amor Glasul ei tremură dulce, uşor: 109. Ducând în notele de fericire; iii—112 ulterior, după transcriere: desvoltate în 4 versuri, ce se întâlnesc in Ondina II. 141. Şi cum din zilele poetici june; 142. A idealului ese minune; De observat că aceste forme oprime, din subsol se reîntâlnesc în Ondina IL 435 *440 SERATA 459 fisele Academiei Române SERATA Ondina I 2259,6 SUB-MANUSCRISUL ELENA 460 145 Eu nu voiu să fiu o zee Frunte ’ncinsă în cununi Ci glas jalnic de femee Care cântă ’n dor nebun. Voiu să cat în lunga lume Frunte albă să desmierd Şi cum eco pierde-un nume In ea gândul meu să pierd, Să înnour fruntea lină Cu dulci vise de amor Pân a morţii albă zână îmi va rumpe şirul lor. Un murmur feeric desmiardă voios A salei tăcere senină Din bolta ferestrei arcate pompos Un eco vibrând mandolina Un eco uşor Setos de amor Se ’ncurcă într’a mandolei strună Nebună. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres II pierde în coardele sale Vărsându-1 cu dor Plângând râzător El cântă cu buze de miere Durere: De ce nu-s o floare uscată de vânt Şi pallă ga fruntea pe moarte Ce mila o pierde pe ’n cruci de mormânt Cu miros strivit, fără soarte Catunci m’ai lua La mine-ai căta Gândindă cum e trecătoare O floare. 146. Bucle ’ncinse în cununi. 175. Ce mila o pierde pe-un sân de mormânt. RESIGNAŢIUNE 461 Dar eu sunt copilă un tainic amor Ce arde ’n o inimă jună Un glas de pe buze aprinse de dor O minte pustie nebună Şi dulce descânt Pe coarde d’argint Când pallida mea nebunie învie. Dar am o câmpie ce undoe ’n flori Câmpia speranţelor mele Acolo te-aşteaptă râzândele zori Pletindu-ţi coroană de stele; S’aduci prin amor De v.'eaţă fior In câmpul speranţelor vină Ondină! 66 Oct. AMICULUI FILIMON ILIA cf. capitolul respectiv, pag. 278 JUNII CORRUPŢI cf. capitolul respectiv pag. 274 RESIGNAŢIUNE (: din Schiller :) Şi eu născuiii în sânul Arcadiei şi mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi dee bucurie Şi eu născuiu în sânul Arcadiei dar mie 5 O scurtă primă-vară dureri numai mi-a dat. Odată numai Maiul vieţei înfloreşte La mine-a desflorit Şi zeul lin al păcei, o lume mă jeleşte! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte 10 Şi iasma-i a fugit. Acuma stau pe podu-ţi vecie ’nfricoşată Pe podul tău pustiu Primeşte ’mputerirea-mi fortunei adressată Ţi-o nnapoez neattinsă şi nedissigilată De fericire ’n lume nemica eu nu ştiu. 185 190 195 15 SUB-MANUSCRISUL ELENA Şi Tronului în preajmă ridic a mea-accusare O jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare De secoli intronat. Aci se zice-aşteaptă pe cei răi spăimântare Cei buni sunt fericiţi A inimei adâncuri vei da la ’nfăţişare Enigmei Providenţei vei da o deslegare Vei ţine socoteală de cei nenorociţi. Aci espatriatul o patrie găseşte A sufferinţei cale spinoasă s’a finit Divina fiică, care-Adevărul se numeşte Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte A vieţei melle repezi frâu iute a oprit. «Iţi răsplătesc îmi zise în vieaţa viitoare « O, Dă-mi juneţea ta «Nu-ţi dau nimic acuma făr d’astă îndreptare Luai avisu-acesta pe vieaţa viitoare Şi îi jertfiiu plăcerea din tinereţea mea. « Dă-mi mie acea femee scumpă inimei tale «Dă-mi mie Laura ta «De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu ’ncămătare Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare Plângeam cu hohot însă am dat-o şi pe ea. « Această-obligaţiune la morţi e îndreptată Râzând lumea zicea « Căci nu vezi mincinoasa de tirani cumpărată « Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată « La terminu-ăstui cambiu tu n’ei mai esista. Isteţ glumia o oaste de şerpi derâzătoare «Naintea unui caos de ani zeificat « Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale « Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare « Ce ’ngeniul umanei nevoi a ’mprumutat. « Ce e viitorimea de gropi învăluită «Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti «Măreaţă pentru că e cu coji acoperită «A spaimelor-ne proprii umbră ’nurieşită, « Pe-oglinda cea pustie a conscinţei omeneşti. RESIGNAŢIUNE «Icoană mincinoasă de finţi vieţuitoare Mumia timpului De balsamul speranţei ţinute în răcoarea A gropei locuinţă; nu aceştia oare ea Ii zici tu nemurire ’n febrea delirului [?] Şi pe speranţi pe cari desminte putrezirea Bunuri sigure-ai dat De şeasse mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea? Văzut-a de atuncia vr’un mort reînvierea 65 Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat ? Văzuiu că sboară timpul spre ţărmurile tale Natura înflorind Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale Că neci un mort nu ese din umbra gropei sale 70 Şi totuşi credeam tare divinul jurământ. Or-ce plăcere ’n lume ţi-am junghiat-o ţie Acum m’arunc la tronu-ţi acel judecător Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie Numa ’n a tale bunuri credeam cu frenesie 75 Acum cer recompensa-mi divin răsplătitor! «Eu îmi iubesc copii[i] cu fegală iubire Din sfere nevăzute zise-un geniu divin « Sunt două flori, el zise, ascultă Omenire « Sunt două flori espuse l’a omului găsire 8o « Speranţa-i una, pe-alta Plăcerea o numim. Şi cine-aţi frânt în lume numai una din elle Cea-laltă n’o aveţi. Cine nu poate crede să guste. E-o părere Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră. 85 A lumei istorie a lumei e judeţ. Tu ai sperat, răsplata ţi-a fost dar acordată Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina Putuşi să ’ntrebi pe-ai voştrii filosofi vre-odatsl Ce se refusă unei minte ’ntraripată Neci însu-Şi vecinicia nu poate reda. 1867. ApriL 90 ANEXA II SUB-MANUSCRISUL MARTA 2259,15—51 1. DE CE SĂ MORI TU? i. Tu nu eşti frumoasă Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină Or-o lună gânditoare pe un nour vagabond. 3 2. Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroci Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină l Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când ani-ţi sunt de foc. 3. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea ’nduioşată io Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit Tu ai râde printre lacrimi ş-ai ascunde negreşit In cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. 4. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel ia Pe când tu!... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte ar veghiâ ’n eternitate. 5. Şterge-ţi ochii blondă Marta... ochi-ţi negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin. O nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin to De-a te pierde ’n ochi-aceştia străluciţi în lacrimi grele. Titlu: Marta > Blonda. 3. Eu aud pare-că plânge tristul geniu de lumină; 4. Luna — când se primbFa lene peste ^luciul vagabond > Or-o lună gânditoare peste-un luciu vagabond; 12. In cosiţa ta de aur, faţa ta cea vinovată > I.c.t.d.a. faţa ta cea supărată > I.c.t.d.a. faţa ta înseninată > I.c.t.d.a. faţa-ţi dulce şi vicleană (ultima formă c.ca 1SS1); i3.A.s.m.f. mult mai albe, mai bogate; 15. P.c.tI...e.n. suflet, eşti ca îngerulTidel; 17. Nu mai plânge blondă Marta I Ochi-ţi negri două stele; 18. In ei arde-etemitatea şi-al tău suflet mare, lin > Sânt .profunzimea vecinicia, mare ca sufletu-ţi lin; 20. De-a privi în ochi-aceştia înnecaţi de lacrimi rele; DE-AŞI MURI OR DE-AI MURI 465 6. O surâzi, surâzi odată! Să te pod vedea... o sântă, O martiră ce surâde printr’a lumei dor şi chin Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin Se ridică pentru-o rugă cătră bolta înstelată. 25 7. Ai surâs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis Şi mă tem privind la tine... căd ţi-o jur: nu m’aşi miră Dac’ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai sburâ Privind lumea cea profană cum se pierde în abis. S69. Dec. 2. DE-AŞ MURI OR DE-AI MURI > 1. Co bucurie tristă te ţin acum în braţe Privire în privire şi sân la sân trăim Şi gura ta-mi surâde şi ochii tăi mă ’nvaţă Când ţinem fericirea pe sân cum s’o iubim. 5 2. Dar de-oiu muri vr-odată copilă gânditoare Crezi c’o să ’ncet din stele mai mult a te iubi Ş’o să petrec în pace prin lumile de soare In care-oiu dăinui? 3. Nu, nu copilă scumpă!... De-i auzi în noapte 10 Când vei veghia în rugă la candela de-argint De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte Te-atinge aiurind, 4. De-i auzi vr-o arpă sfărmată, plângătoare Vuind ca jalea neagră ce geme prin mini 15 Să ştii că prin a nopţii de întunerec mare La tine dragă vin! 5. Şi să-mi deschizi fereastra să trec o boare sântă Prin oalele uitate de vestedte flori Să mângâiu cu suflarea-mi a ta faţă păllindă 20 Ochii tăi gânditori. 6. Dar de-i muri tu înger de palidă lumină O ce m’aş face-atunda mărite Dumnezeu O să te plâng cu vântul ce fluieră ’n ruină In rece sborul său ? 24. Se ridică ca o rugă etc.; 25. A.s. ? I...O !.e.f.... eşti un înger... eşti un vis; 26. Eu mă tem etc.; 27. de fapt: Daca-i {sic I). DE-AŞ MURI etc. — Titlu: De-aş muri sau de-ai muri; 2. şi sân pe sân trăim; 3. Şi guta ta m'atrage şi ochii etc.; 8. In care-oiu vieţui? ii. suflarea unei şoapte; 12. Te-atinge tremurând; ^ 14. ce ţipă prin ruini; 15. al nopţii > a nopţii; 20. Şi sânii tăi răcori. Margjnal creion rofu, mai târziu, dar neclar; *Şi să mă uit o umbră să sorb amorul* *; Strofele 6—9 inel. barate creion rofu, la o revizie mai târzie {c.ca 1881); 21. Dar de-ai muri etc.; mare Dumnezeu; 22. o 466 SUB-MANUSCRISUL MARTA 25 7. înger venit din ceriuri, oiu plânge al tău nume L-oiu sămăna ’n flori palizi şi ’n stelele de foc Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume In nopţi ce stau pe loc. 8. Şi aş primblâ durerea-mi pe mări necunoscute 30 Prin stânci ce stau în agr, prin munţi cu cap de fier Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute — Prin nourii din ceriu. Pân* ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun Şi aşi culcă în piatră inima mea adâncă Cu dorul ei nebun. 1869, April. 5. DOI AŞTRI Am văzut doi aştri Strălucind albaştri La un înger pal M’a ’nnecat seninul Ş-am privit divinul Lumei ideal. Şi mi-am zis în mine înger cu lumine Steauă cu noroc Stăi ah stai în cale Sufletu-mi e jale Inima mi-e foc. 186$, Iul. 27. Cânta-te-voiu cu râul ce rumpe ’n albe spume > Cânta-te-aş cu al mărei sân sguduit de spume; de fapt: Cântate-voiu {sic); Cântate-aş {sic); 28. Un ţărm far-de noroc! >Un ţărm iară noroci 29 Şi voiu primblâ durerea-mi prin mări necunoscute; 33. Pân’ ce bătrân ş.p. cu capul pleş ca stânca; 34. Voiu rumpe de pe etc.; 35. Şi oiu culca etc.; 36. Şi capul meu nebun. DOI AŞTRI. — 8. înger de lumine; 9. Steauă de noroc. Concomitent încearcă o a dom formă pentru str. 2-a, dar o părăseşte: 2. 10 I. 5 9- 35 Zisu-ţi-am ea ţie; înger de magie marginal strofa a 2-a e reluată aproape în forma, ce se va întâlni în versiunea din 22jş, 302; dar cu o ortografie de tranziţie: Şi mi-am zis în mine înger cu lumine Ochi cu-adânc noroc, Din a vieţei tale (<2) înflorită cale Cum nu stai în loc? {a) O, pe-a vieţei tale PRIN NOPŢI TĂCUTE 467 4. UNDA SPUMĂ 1. Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă dar senină. 5 2. Cum nu-s vântul ce aleargă Pe oglinda largă Luciul apei de-1 încruntă Cu undă măruntă? 3. Căci aş trece suvenire 10 Blândă de iubire Peste-o mare de misteruri Ce coprinde ceruri, 4. Pintre visele amare A copilei care ia O ador, o cânt cum cântă Harfa pe o sântă. i86p> luliu 5. PRIN NOPŢI TĂCUTE 1. Prin nopţi tăcute Prin lunce mute Prin vântul iute Aud un glas 5 Din nor ce trece Din luna rece Din visuri sece Mă scutur treaz. 2. Lumea senină 10 Luna cea plină Şi marea lină Icoană-i sunt Ochiu-mi o cată In lumea lată 15 Cu mintea beată Eu plâng şi cânt. Iul. 869 2. Sufletul lui rece; 9—10. Căci aş trece-un vânt de miere Vis de mângâere 13—16. Peste sufletul în plângeri Unui palid înger Ce-1 ador, îl cânt cum cântă Arpa pe o sântă. PRIN NOPŢI TĂCUTE.—Strofa i-a barată, eu creion roşu, mai târziu, c.ca 1881 ; 8. Văd un obraz, vers care explică, logic, strofa a 2-a; 15. Cu mintea bată 30* 468 SUB-MANUSCRISUL MARTA 6. CÂND PRIVEŞTI OGLINDA MĂREI 1. Când priveşti oglinda mărei Vezi în ea Ţărmuri verzi şi cerul sărei Nor şi stea 5 Unda ’n plesnetul ei geme Şi Eol Sună [’n] papura ce freme Barcarol. 2. Un minut dacă te-ai pierde 10 Tu măcar Sub noianul mărei verde Şi amar Colo ’n umeda-i pustie Ca ’n sicriu 15 Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. 3. Vezi pe buza mea pălită Un surîs Vezi pe fruntea-mi liniştită 20 Dulce vis Şi al luncei vânt de vară Călduros Cântă ’n lira mea amară Lănguros. 25 [4.] De-ai pătrunde c’o privire Al meu sin Să vezi marea-i de mâhnire Şi venin Ai cunoaşte-atuncîa bine 30 Traiul meu: Suflet mort, zâmbiri senine Iată eu. Iul. 1869. 7. MORTUA EST ! cf. capitolul respectiv, pag. 299 3. Liniştit icoana, vers părăsit; 5. Unda-i cântă, vântu-i geme; 7. Suflă ’n papura ce freme; minut mergi de te pierde; 13. Şi [în] umeda-i vecie; 14. In pustiu; 25. De-ai sonda cu-a 9. Un ta privire CÂND 469 Manuscrisele Academiei Române CÂND sus: «Mortua eşti» 2259, 20 y. 47° SUB-MANUSCRISUL MARTA 8. CÂND ... i. Când luna prin nouri pe lume veghiază Când fiă-ce undă se ’mbracă c’o rază Când cântă ai somnului ginii nătângi Tu tremuri şi plângi. 5 2. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare ’nşiraţi în grădină La trunchiul unuia pe tine te-aştept Visând de deştept. 3. Când soarele arde şi ceru-i văpae 10 Pe-a lacului valuri profunde băle Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg La tine alerg. 4. Când vântul e-o taină, când frunza e mută Misterul surâde prin lumea tăcută 15 Culeg pe-a ta frunte sublime visări, Pe ochi sărutări. 5. Amorul îşi moaiă aripele-i stinse Tu ’nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse Şi fruntea mea pală pe piept ţi-[o] aşezi 20 Surâzi şi veghezi. 6. Nebună copilă ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naşte durerea Nebună copilă cu-amorul ceresc O cât te iubesc! Iul. 1869. 9. CÂND MAREA ... 1. Când marea turbează de valuri împinsă Şi-şi scutură coama de spume şi vânt Când nori-alung ziua din lumea cea plânsă Când tunete cânt 6. Prin pomii în floare etc.; 10. de fapt: Ce-a lacului etc. (sic); 11. Pe-o barcă muiată de vânturi ce merg; 19. Şi fruntea-mi dormindă pe poale ţi-aşezi. CÂND MAREA... — Marginal, în dreptul primei strofe, creion fin, din epoca Mortua est! şi chiar mai târziu (c.ca 1871—1872), aceste versuri, cu reminiscenţe tari, al căror loc nu poate fi uşor determinat : Trecut-ai din lume, ş-adesea îmi pare Că văd cum treci albă prin stele... un vis I Dar eu trăesc încă ca piatra de tare Cu sufletu ’nchis (Dar piatra cea rece din mări de durere) 5 10 15 20 5 10 15 ONDINA 2. Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde O rază de aur se toarce uşor Şi ’n fundul sălbatec al mărei pătrunde Prin vânt şi prin nor. 3. Ce caută raza din ceruri venită Din galbena steauă ce-aleargă prin cer Ce caută ’n mare, în noaptea-i cernită Und-razele pier? 4. In fundul cel umed al mărei turbate In lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar Luceşte o steauă în piatră schimbată In mărgăritar. 5. E-amantul a stelei ce palidă trece Ş-aruncă prin nori a ei rază de nea E-amantul căzut dintre stele, ce rece In mare muria. [/. dată\. 10. ONDINA (fantasie) 1. L-al orelor zilei şirag râzător Se ’nşir cele negre şi mute Ce poartă în suflet mistere de-amor Pălite, sublime, tăcute Şi noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge uşoară, cu gândul Pământul. 2. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc Din ceaţă pustiă şi rece Un june pe vânturi, cu capul în joc Cu clipa gândirei se ’ntrece Şi calu-i turbat Sburâ necurmat * Mânat ca de-a spaimelor zână Bătrână. 471 Titlul ulterior: Ecoul din fereastră, ca ţi adnotările aplicate în acest manuscris, ulterior, le vom întâlni la POSTUME. 47* 80 25 30 35 40 45 50 55 36. puteric— p apoi modşficat. SUB-MANUSCRISUL MARTA 3. Pe aripi de munte şi stânei de asfalt Castelul se nalţă, se ’ncruntă Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt De nouri şi ani se ’ncăruntă Dar astăzi e viu Şi ’n ton auriu Răsună din umbra cea mare Cântare. 4. In mii de lumine ferestrele ard Prin cari se văd trecătoare Prin tactul cântărei sublime de bard Cum danţă la umbre uşoare Cum danţă uşor Dulci vise de-amor, Palatul părea în magie Aurie. 5. Ca cerbul ce s’alţă în creştet de stânci, Urmat de săgeat’ arzătoare, E calul ce sare prăpăstii adânci In sboru-i puteric şi mare Cu nara arzând Cu coama pe vânt Odată ’ncă pinten l’împunge Ş-ajunge. 6. Iar junele sare uşor de pe el Sub mantă-i purtând mandolină, Cu inima plină de-amoru-i fidel Cu mintea de visure plină, De grile de fier Al meu cavaler S’avântă cătând pe fereastă Şi-adastă: 7. Ca gânduri palide din ore dalbe Sboară danţândele fiinţe albe, Par aromatele suflete line Duse de zephyrii de prin grădine In coruri nymphele cântă la hore Şi gem în lyrele blânde, sonore, Ascunse gândure de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, u pare eroare de copist. In corectările de mai târziu, versul e însoţit întâiu de un semn de întrebare 55. Ascunsă* gândure cu* dor de ducă ONDINA 60 65 7(^ 75 sa 85 90 Apoi în cytere ele ’ncordară Şi plin şi limpede încet cântată Glas a trecutului, ce însenină Mintea cea turbure de gânduri plină: 8. «Pe râul dorului, mânat de vânture Veni odat’ Pe-un vas cu vâslele, muiate ’n cânture Lin-împărat.** 9. Venit-a Regele să calce văile Cătând o sor Eroi se ’ninimă şi plâng femeile De-a lui amor. 10. El fură nunţilor ecouri tinere Cântul la dor, Răpeşte buzelor naivei Vinere Vorba d’amor 11. Pe munţi în negură, pe stânci de cremene: El a cătat O albă vergină, să-i fiă gemene Şi te-a aflat. 12. Tu eşti cântărilor sororă gemene Sufletul lor Regele inimei trebue să-ţi semene Ca vis cu dor. 13. In tine vede-se că e în ceriure Un Dumnezeu Purtând simmetria şi-a ei misterure In gândul său. 14. Mână dar coardele unele ’ntr’altele Mână-le lin Căci ca în sufletu-ţi n’a găsit altele Regele Lin. ij. Cântă cu doliul, ce-1 varsă belele Când plâng de-amor» Să creadă lumile, să creadă stelele Că-i tactul lor. **) Regele Lynos [nota iui Emintscu, ulterioară\ pare-se], 72. La tnceput part să fi fost, ea*n Ondina I: Vorba amor. 474 -95 100 4)5 HO 115 120 125 130 104. «05. SUB-MANUSCRISUL MARTA 16. Cum sboară îngerii din stele ’n stele Barzii sbor, flutură printr’a lor bele Din lungul horelor amestecate Barzii ridic’ a lor glasuri bărbate. Arpele ’n cântece par-că se sfarmă Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă Musica sferelor: Seraphi adoară Inima lumilor ce-o încongioară Dictând în cântece de fericire Stelelor tactul lor să le inspire. Cum din colorile ce se îmbină Naşte a soarelui albă lumină, Ast-fel prin vocile răsunătoare Curge-astă mistică, dulce cântare: Ondină, Cu ochii de dulce lumină, Cu bucle ce ’nvălue ’n aur Tesaur! Idee, Pierdută ’ntr’o palidă fee Din planul Genesei, ce-aleargă Ne ’ntreagăl Să ’nvii vii Şi stânca, de care râd timpii Şi tot ce mai e ’n nesimţire In fire? Vin’ dară Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară Şi sufletu-ţi blândă magie Ce ’nvie. Să cânte Ce secoli tăcu înainte Şi-a munţilor creştete-nalte Să salte. 22. Şi din amestecul de vise dalbe Dintre dănţândele fiinţe albe Ese cum cântecul dintre suspine Regina albelor nopţii regine. Păru-i ca aurul faţa ’ncadrează Cunună ’n undele-i se furişează. 105. Variante încercate în Ondina I (22jp, 6): Cum din colorile ce se Îmbina> Şi cum colorile ce se Îmbină; Ese a soarelui albă lumină > Naşte etc. Sttb acest vers, cuvântul german: geregelt, scris în caracter* getic*; Ast-fel din vocile răsunătoare; 106. id. 17. 18. 19. 20. 21. ONDINA 475 ONDINA Manuscrisele Academiei Române 2259, 23 476 SUB-MANUSCRISUL M ARTA ONDINA Manuscrisele Academiei Române 2259, 23 V. ONDINA 477 Pe-cT liră gingaşă şi argintie Mânuţa-i coardele le ’ncureă vie ii3â Şi cum din zilele poetici» june A idealului ese minune Ast-fel prin: notele lirei de-amor Glasul ei tremură dulce, uşor: 140 145 150 155 -100 165 23. Liră spartă ’n stânca lume, Suflet stins, muiat în nor, Plâns amar luat de glume, Adevărul vrăjitor, 24. E fiinţa-mi tremurândă Care trece ’n infinit, Ca un fulger fără ţintă, Ca un cap fără zenit. 25. Şi din chinuri ce mă ’nneacă Eu sorb mirul cel curat Cum o lebădă se pleacă, Bând din lacul îngheţat. 26. Şi cu moartea cea adâncă Am schimbat al vieţei gând, Am fost vultur pe o stâncă Sunt o cruce pe-un mormânt. 27. Care-i scopul vieţei mele întreb sufletu ’mpietrit? Ochiu-i stins, buzele mele De dureri a ’nvineţit. 28. Crucea ’mi pare gânditoare Parcă arde-a vieţi-mi tort Şi prin neguri mormântare Privesc faţa mea de mort. 29. Dar atunci când albe zâne S’or privi ’n sufletul meu A! gândiţi, gândiţi la mine Că am fost în lume eu. 138 bis. titlul: Cântul Cassandrei > Cântul unei Cassandre, {acesta din urmă folosit şi de Cbendt) e ulterior şi aparţine prefacerilor ce se vor întâlni în Ondina postumă. Cântecul acesta e reluat, marginal şi apoi trecut în acelaşi caiet, f. $9 v. sub titlul Cântecul lăutarului. 47» 170 175 180 185 190 195 200 205 SUB-MANUSCRISUL MARTA 30. Un murmur feeric desmiardă doios A salei tăcere senină Pin bolta ferestrei, arcată pompos, S’aude vibrând mandolină, Ş’un eco uşor, Setos de amor, ** Se ’nneacă ’ntr’a mandolei strune Nebune. 31. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres II pierde în coardele sale Vărsându-1 cu dor, Plângând râzător, El cântă cu buze de miere Durere: 32. «De ce nu-s o floare uscată de vânt Şi pală ca fruntea pe moarte Ce mila o pierde prin cruci de mormânt Cu miros strivit, fără soarte Catunci m’ai lua La mine-ai căta Gândindă cum e trecătoare O floare. 33. «Dar eu nu-s, copilă, decât un amor Ce arde ’n o inimă jună, Un glas de pe buze aprinse de dor O minte pustie, nebună Şi dulce descânt Pe coarde de-argint Când palida mea nebunie învie. 34. « Dar am o câmpie ce undoe ’n flori Câmpia speranţelor mele Acolo te-aşteaptă râzândele zori Pletindu-ţi coroană de stele. S-aduci prin amor De viaţă fior, In câmpul speranţelor vină, Ondină! Oct. 866. REPLICI 479 II. REPLICI POETUL i. —Tu eşti o undă, eu sunt o zare Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare Tu eşti o noapte, eu sunt o stea Iubita mea. IUBITA 5 2. —Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare Eu sunt un flutur, tu eşti o floare Eu sunt un templu, tu eşti un zeu Iubitul meu. 3. Tu eşti [un] rege, eu sunt regină 10 Eu [sunt] un caos, tu o lumină Eu sunt o arpă muiată ’n vânt Tu eşti un cânt. POETUL 4. —Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă Eu sunt un geniu, tu o problemă 15 Privesc în ochi-ţi să te ghicesc Şi te iubesc I IUBITA 5. —Iţi par o noapte, îţi par’ o taină Muiată ’n pala a umbrei haină Iţi par un cântec sublim încet 20 Iubit poet? 6. O tot ce-i mistic, iubite barde, In acest suflet ce ţie-ţi arde Nimica nu e, nimic al meu E tot al tău. Iul. 869. Aţa cum se prezintă, textul delaetaj e rezultatul prefacerilor din 1871. Au grafia celor din înger de pază. Textul iniţial, dela 1867—1870, e în variantele din subsol. Iniţial versurile 2 fi 6 sunt unul în locul celuilalt. O indicaţie ulterioară, cu cifre, decide substituirea. 2. Eu sunt un ostrov tu eşti o mare; în versul substituit: ţărmur? — semnul de întrebare marchează indeczgunea; 4 bis. AMANTA > IUBITA 9—12 Tu eşti [un] rege, eu sunt regină Tu eşti un caos, eu o lumină Tu eşti o arpă muiată ’n vânt Eu sunt un cânt 24. Căci totul este > Ci tot e-al tău > E tot al tău; iniţial, strofa suna: 21—24 O tot ce-i mistic sublim şi mare In acest suflet ce lin tresare, Fluture-rază, regele meu E-amorul tău. SUB-MANUSCRISUL MARTA 40 ■45 12. VIEAŢA MEA FU ZIUĂ 1. Vieaţa mea fu ziuă şi ceru-’mi un senin Speranţa, steaua de-aur mie-’mi lucii în sîn Până ce-’ntr’al meu suflet d-o-dat-ai apărut O îngere căzut! 2. Şi două stele negre luciră ’n negru foc Pe cerul vieţei mele; — iar geniui-noroc Mă lasă ’n lume singur, dispare în abis De nour şi de vis. 5. O rază din privire-ţi vieaţa mi-a ’nnegrit, Din sânul meu speranţă divină a fugit Norocul şi-a stins steaua... De m’ai iubi măcar O înger de amar! 4. Dar nu!... Din lumea-’mi neagră tu sbori în calea ta Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez Ci vecinie te visez. [fără dată\. •5 40 13. LA O ARTISTĂ I 1. Credeam eri că steaua-ţi e-un suflet de înger Ce tremură ’n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze ’n o luncă de laur Cu-al cântului dar. 2. Iar tu interpretă-a cereştilor plângeri Credeam că eşti chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă Pe valul amar. 3. Dar astăzi poetul cu inim’a ’n ceruri Răpit d’a ta voce în raiu de misteruri Ş-aduce a minte că ’n cerul deschis Văzut-a un geniu cântând Reveria Pe-o arpă de aur c’un: Ave Maria Şi ’n tine revede sublimul său vis. 14. de fapt: de-arenă lapsus pentru: pe-arena. STEAUA VIEŢII 481 10 5 10 STEAUA 1871—1872. n 1. Cum lebăda vieaţa ei toată visează un cântec divin Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin, 2. Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt Nu cântecul ernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt, 3. Ci lebăda cântecul morţii, al morţii cu chipul ei drag Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag, 4. Ast-fel România uitată ’n Carpatul cel ars şi bătrân Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin. 5. Cum lebăda ştie că glasul ce ese din luciul adânc Sunt inimi de lebede stinse ce ’n valuri eterne se plâng, 6. Ast-fel România ea ştie că glasul tău dulce divin Italia, sora ei numai putut-a să-l aibe în sin. 7. Ea dară acum te salută, ea ’n visul ei te-a presupus Tu vii ca un cântec de soră la sora ce ’n lume s’a dus. [fard datâ\. 14. STEAUA VIEŢII 1. Când nori[i] palate fantastice negre Cu geamuri prin cari se vede zaphyr Ascult’ -ale mărei lungi cântece-alegre Când stele se mir, 2. Atunci printr-o geană de nouri, deschisă, Din ochiu-i albastru se vede o stea Ce-mi mirue fruntea c-o rază de vise C-o rază de nea. 3. O steauă iubită ce-abia stai pin stele Un sfânt ochiu de aur ce tremuri [în] nori, Ai milă şi stinge lungi zilele mele Cobori, o cobori! [fără dată]. VIEŢII.—Titlul vechiu: CÂND NORII... Noul titluy ca fi cele câteva schimbări, din epoca 9—12 O cine eşti steauă ce tremuri în noapte ? O cine eşti suflet pierdut între nori ? O cine eşti cântec pătruns printre şoapte A nopţii răcori ? 31 482 SUB-MANUSCRISUL MARTA 15. CÂND SUFLETU-MI NOAPTEA cf. capitolul înger de pa%ă pag. 311 16. E ÎNGERUL TĂU OR UMBRA TA? cf. capitolul înger ţi demon, pag. 333 17. MUREŞIANU Tablou dramatic PERSOANELE: MUREŞIANU GENIUL LUMINEI ANUL 1848 SILFI DE LUMINĂ (: Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de-o parte stânci sparte şi răsturnate, de alta brazi acăţaţi pe vârfuri de stânci, unii răsturnaţi de vijelii şi torente. In fund pe-un deal se vede ruina încă fumegândă a unui sat de colibi, mai în avanscenă tumul vechiu şi negru a bisericei satului — c-o mică biserică de lemn, cu ferestrele mici şi cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperemântul de şindrile negre şi mucede. 5 Un aspect trist şi de risipă. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. In avanscenă de a lung e un trunchiu răsturnat şi putred care coprinde avanscena. Pe el sade Mureşianu visătoriu. Când sună din tum clopotul cu glas dogit 12 ore — miază noaptea — Mureşianu se scoală:) MUREŞIANU Se sbate miază noaptea în inima de-aramă Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă 10 Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies; Ci prin al nopţii aer întunecos şi des Abia pătrunde galben lumina ’n raze rare Precum se fur speranţe în inirne amare. Când somnul frate-al morţii pe lume falnic zace 15 Cu genele-i închise, cu visele-i de pace, Când palida gândire prin ţara morţii trece Şi moaiă ’n visuri de-aur aripa ei cea rece Şi cu acea aiasmă a lumei frunte-atinge Şi ’n creeri fantasie şi ’n suflet vis încinge, 20 Ce ochiu veghiază umed? ... ce sânge se frământă? . . . Ce suflet ţipă ’n doliu? ... ce liră jalnic cântă?. . . Sunt eu!.. . Privesc trecutul o marmură barbară, Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară Şi când văd viitorul cu norii roşi de sânge 25 Atunci sufletu-mi geme şi inima ’mi se frânge. "Numerotata noastră începe dela textul regisoral. Versurile 8—13 barate cu creionul roşuy probabil când au fost modificate în versiunea 22j4, Versurile 14—22 marcate pentru a fi reţinute au şi trecut chiar în versiunea următoare. Dela 23 înainte barate, după parţiale prefaceri, ce se vor întâlni în versiunea 22J4. Schimbările acestea nu se menţionează aici. 13. Precum se fură visuri > P. se fur speranţe etc.; Marginal, în dreptul vers, 8—13, notat în momentul când făcea transcrierea în 2234: «Am scris-o într’un timp când (a) sufletul meu era pătruns [de] curăţenia idealelor (a), când nu eram rănit de îndoială. Lumea mi se presinta armonioasă cum i se presintă or cărui ochiu visionar, netrezit încă, or cărei subiectivităţi fericite® în grădina® înflorită a închipuirilor sale». (a) când îmi surâdea* curăţenia ideilor® ® cu florile®. MUREŞIANU 483 MUREŞIANU Manuscrisele Academiei Române sus: «înger şi demon» 2259, 31* 484 SUB-MANUSCRISUL MARTA Decis-ai oare, Doamne, ca în etern să fia Românu ?n lanţuri crude . . . şi searbădă sclaviă Să ’nfigă ochii aspri. . . cu-al lacrimei tipar Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar? 30 Te blastămă de secoli a lumei neagră gură Şi sufletu-ţi se ’mmoaiă şi inima-ţi se ’ndură, Dar pentru-a mea naţiune al tău ochiu e de piatră Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră. Nu vezi că-s zeci de secoli de când ea se sfaramă 35 Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă Ce-opreşte pentru mintea-i ai minţii tale raze Lumina ta de aur, lumina ce ’nviază? O! toată ţara asta ai dat altor popoare încât altar să-ţi facă poporul tău loc n’are. 40 Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori El seceră spinişul din lucru-i fără spori, Privirea lui e cruntă şi lacrima venin Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin. De cât o viaţă moartă, un negru vis de jele 45 Mai bine stinge, Doamne, vieaţa naţiunei mele De cât ca soartea oarbă din chin în chin s’o poarte Mai bine-atinge-i fruntea cu vântul mărei moarte! ANUL 1848 (: apare din mormânt într’o haină symbolică:) ** 18. CHRIST 1. Am luat cartea cea vechiă cu păreţii afumaţi Am deschis unsele pagini cu-a lor littere bătrâne Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine Triste ca aerul bolnav de sub murii cufundaţi. 5 2. Dar pe pagina din urmă în trăsuri groase şi seci Te-am văzut născând în paie faţa mică şi urîtă Tu Christos în hieroglyphe stai cu fruntea amărîtă Tu Mario, stai tăcută, ţeapănă, [cu] ochii reci. 3. Era timpi aciea Doamne, când gravura grosolană 10 Ajuta numai al minţii sbor de foc cutezător, Pe când mâna ’ncă copilă pe ochiul cel arzător Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. 27. Românu ’n lanţuri aspre... şi etc. 46. De cât ca soartea aspră din etc.; **. Aici sc termină pasagiul detaşat pentru s.ms-ul Marta. Urmarea: pe aceiaşi hârtie, acelaşi scris, acelaşi timp, în 22/4. CHRIST. — 8. T. M. s. tăcută, ne’spresivă, ochii reci. 15 20 25 30 35 40 ÎNGERE palid... 485 4. Insă sufletul cel vergin te gândiâ în nopţi senine Te vedea râzând prin lacrimi cu zâmbirea ta de înger Lângă tine ’ngenunchiată mama ta cu triste plângeri Ardicâ palidă, sântă, cătră cer a sale mâne. 5. Şi pe bolta cea azură, pe câmpia liniştită Câmp albastru ca şi marea cu flori de-aur sămănat Inima visa un astru alb ca crinul înfocat Stea de-argint curat şi palid, de lumină înroşită. 6. Iar sub steaua călătoare ea vedea pustie ’ntinsă Şi prin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit — Străluciâ pustia albă de a lunei raze ninsă. 7. Iar pe muntele cu dafin şi cu codrii de măslin Povestind poveşti în noapte au văzut păstorii steaua Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neaua Şi-au urmat raza ei sântă la culcuşul tău divin. 8. Azi artistul te concepe ca pe-un rege ’n tronul tău Dară inima-i pustia mâna-i fină n-o urmează De a veacului suflare inima lui este trează Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om... nu Dumnezeu. 9. Paiul criptei azi e d’aur, eşti scăldat în mir ş-oleu Mama ta e o regină, nu femeea cea săracă, Azi fantasia-i bogată, dar credinţa este seacă, Căci în ochii ironiei tu eşti om ... nu Dumnezeu! 10. Azi eşti frasă strălucită, azi eşti masca cea regală Eri ai fost credinţă simplă, însă sinceră, adâncă, împărat fuşi Omenirei, crezu ’n tine era stâncă Azi în marmură te scrie or pe pânză te esală. 869 Dec. 19. DE-AŞ AVEA ... cf. capitolul respectiv, pag. 244 20. ÎNGERE palid ... 1. îngere palid, îţi e mister Cumcă a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? 23. U. r. Ş- t. c.-u. astrul fericit... 486 SUB-MANUSCRISUL MARTA 5 2. Nu ştii tu înger oare să sbori Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină De ce nu mori? [3.] O, dar pământul încă te ţine 10 In nişte lanţuri ţesute ’n raiu. De mult sburai tu în lumi senine De nu iubiai. [fără dată\. zi. CINE-I? (:Din drama: Steaua mărei:) 1. Norul ţipă, marea latră Plioscăind de stânci în veci Şi scheletele de piatră In natura cea maratră 5 Stau bătrâne, slabe, seci. 2. In castelul trist şi mare Ce se nalţă rece, sur Cu fantasticul lui mur Printre stânci cu poala ’n mare 10 Şi cu fruntea ’n cer de-azur, 3. In castel, işbind de nouri Stă ’n fereastra ca un arc Intr-a mărei lungi ecouri Faţa ’n văl de gând şi nouri 15 Al seraphilor monarc. 4. Un monarc cu faţa pală Şi cu păr de-un aur blând Iar în ochiu-i rătăcind Vezi lumina matinală 20 Stele-albastre strălucind. Poezia avea la orânduirea caietului, 2 strofe; strofa a III-ay adaosâ marginal\ cu scrisul poate din 1871—1872, poate ceva mai de vreme. 10. In nişte lanţuri ce le jeleşti. CINE-I? — marginal\ ulterior, însemnat: Steaua mărei? ca o interogaţie pentru sine. Ea recitirea—pare-se — din 1881 {cf. introducerea acestor anexe) au fost barate cu creion roşu; 4. cea maratră; 13. Intr’a mărei lungi ecouri; 14—15. deasemeni barate; 25. eternei? Strofa 6-a reţinută cu un arc, tot atunci; Schimbările înregistrate, sus, la etaj, sunt mai târlii; c.ca 1871—1872. Formele prime, dela 1869—1870 sunt următoarele: 11. In castel cu fruntea ’n nouri; 17. Ş.c.p. de-un aur blond; 18. I.î. ochiu-i vagabund; 20. Stele-albastre fără fund; 25 30 5 10 15 20 ECTOR ŞI ANDROMACHE 487 5. Cine-i îngerul pe maluri Ce visează în castel Când al mărei vis rebel Sfarmă lumile-i de valuri De pământul eternei? 6. Cine-i pallida minune Ce priveşte parcă ’n veci Printre stânci de pietre seci Cum se scutură de spume Ale mărei uride reci? [fără dată\. 22. ECTOR ŞI ANDROMACHE (de SchiUer) ANDROMACHE i. Vrea Ector în vecie să meargă de la mine Unde Ahil cu-a sale neâpropiali mâne Aduce lui Patroclu jertfiri pe ori-ce zi, Cine-o ’nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare S’arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare Când Orcul de ’ntuneric în sânu-i te-o ’nghiţi. ECTOR 2. Femee scumpă mie tu lacrimele seacă După bătaia cruntă dorinţa mea ea pleacă Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat Şi ’n lupta pentru sânte a zeilor cămine Eu cad mântuitorul al patriei — şi ’n fine Cobor la râul stygic de glorie urmat. ANDROMACHE 3. O n-o să mai aud eu a armelor vuire Şi fieru-ţi în portale va zace ’n lenevire Marea lui Priam viţă d’eroi s-o nimici Vei merge unde ziua etern nu mai lumină Cocytul unde ’n lungul pustiilor suspină Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri. HECTOR 4. Or ce dorinţă ’n mine, în mine-or-ce gândire Le-oiu cufundă în Lethe, în râul de-amuţire Dar nu şi-al meu amor Auzi-1 cel sălbatec cum lângă muri turbează Incinge-’mi a mea spadă şi doliul îţi lasă Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector. 1868. 26. Cine-i ziua fără nume; 27. Ce priveşte tot în veci. ECTOR ŞI ANDROMACHE. — 12. Cobor la râul stygic de glorii cununat. 488 SUB-MANUSCRISUL MARTA 23. LOCUL ARIPELOR 1. Strecor degetele melle printre buclele’ţi de aur Raze cari cad în valuri pe un sân ce n’am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tesaur Iară ochi-ţi gardianii mă opresc şi mă sumut. 5 2. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vr-o dată Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping Mă atrag când stau ca ghiaţa cu privirea desperată Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m’ating. 3. O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere 10 Mâna mea care profană ar intra în santuar Să se-ascundă ’n sâni-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea ’n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. 4. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu 15 Azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. 5. Tu surâzi cu ne ’ncrezare? . . . Cât de rea eşti tu copilă! Lasă ca sub gazul roşa* eu la sânu-ţi să pătrunz, Să descheiu corsetul ista . . . Tu roşind să râzi gentilă 20 Eu s’apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi. 6. Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă! Tu roşeşti... tu nu vrei Marta? ... O, de-ai şti ce caut eu . . . Ai surrâde ş-al tău umăr ai lăsă ca să se vadă Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău. 25 7. Cungiurând c-’un braţ molatec gâtul tău cel alb ca zarea Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu Eu cu ceea-laltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare Locul aripelor albe le-aş căta ’n delirul meu — 8. Locul ciunt unde aripa se ’nalţă albă c’argintul 30 Când tu înger încă ’n ceruri plutiai dulce, fericit, Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul Te-ai uitat. . . şi ’n lumea asta ca copilă te-ai trezit. 69. In dreptul titlului, mai târziu c.ca 1871—1872: Ghazel. (.Intenţiona să reia motivul?). Cu creionul revizuirii (din 1881 ?), primele j strofe reţinute marginal. Strofa a 8-a barată. Tot atunci, cu acelaşi creion roşu şi modificările privind v. 3 şi 24. Formele vechi erau: 3. e o veghiă la tesaur; 24. rezemat pe-umărul tău. CARE-O FI IN LUME... 24. NU E STELUŢĂ ... 1. Nu e steluţă tremurătoare Să nu gândiască în drum de nor La altă steauă strălucitoare La alt amor. 5 2. Numai o vieaţă pe gând de moarte Numai o frunte ce-a ’ngălbenit Numai un atom fără de soarte Nu e iubit. Galbena steauă fără lumină Altar să n’aibă un Dumnezeu Este-al meu suflet, care declină, Sufletul meu! *7- 25. DIN LYRA SPARTĂ 1. Din lyra spartă a mea cântare Sboar’ amorţită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! 5 2. Oare femeea pe care mie Dumnezeu sântul o-a destinat In patu-acela de cununie S’a ’nfăşurat? 3. O caut, gându-’mi şi-o ’nchipueşte 10 Dar n-am văzut-o de când eu sunt. . . Oare amorul ce îmi zâmbeşte E în mormânt? 67. 26. CARE-O FI IN LUME .. . 1. «Care-o fi în lume şi al meu amor?» Sufletul întreabă inima cu dor. 2. « Va fi mănăstirea cu zidiri cernite Cu icoane sânte şi îngălbenite NU E STELUŢĂ... — 11. Schimbarea c.ca 1871—1872. Forma veche: Este-al meu suflet, care suspina CARE-O FI ÎN LUME...—Strofele 1 şi 6 barate cu creion roşuy mai târzţiu (1881 ?). In dreptul titlului cu slab creion roşu Gh[azel]. Intenţiona să reia motivul sub formă de Gha^el? — cf. şi notele Anexelor. 3—4. Va fi mănăstirea tristă şi cernită Cu icoana-i sântă şi îngălbenită? 490 5 3- 4- î- 10 6. 7- 15 8. 9- IO. 20 11. 12. 25 i3- 14. 15- 30 16. l7’ 35 00 w SUB-MANUSCRISUL MARTA « Va fi vitezia cu coif de aramă L5 ale cărei flamuri patria te chiamă « Or va fi o dulce inimă de înger Să mângâe blândă ale mele plângeri?» L-am cătat în lume. Unde o să fie îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut mare Dumnezeu... Poate-i v-o fantasm’ a sufletului meu? Ba nu nu! Oglinda sufletului meu îmi arat5 adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zee Cu suflet de înger, cu chip de femee Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă Vergină curată, steauă radioasă Şi să mă iubească, s5o iubesc şi eu Să-i închin vieaţa sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune? «Femeea nu este ce crezi tu nebune Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern Buza ei e dulce, însă-i de venin Ochiu-i te omoară, când e mai senin Ş-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere Haina strălucită pusă pe durere». Dar dacă e ast-fel unde-i a mea zână Cu chipul de înger muiat în lumină? — — N5a fost neci odată. De-a fost vre-odată Atunci în mormântul cel rece o cată. De n5a fost — imagină-ţi singur în tine Un înger din ceriuri cu aripi senine Pe care de-odată cu sufletul tău Pe lume-1 trimise de sus Dumnezeu 17. Dulce şi iubită, pallidă şi sântă; HORIA 491 ^40 $5 19. Şi care ’nnainte de-a-1 întâlni tu In sufletul morţii fiinţa-şi pierdu. 20. Şi cântă pe-ăst înger de dulce amor Şi plânge-1 cu jale şi plânge-1 cu dor, 21. Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină 22. Colo ’n cimitirul cu cruci risipite Te primblă adese cu gânduri uimite 23. Alege-ţi o cruce, alege-un mormânt Şi zi: Aici doarme amorul meu sânt 24. Şi cântă la capu-i şi cântă mereu Dormi dulce şi dusă tu sufletul meu! 1867• 27. LA MORMÂNTUL LUI PUMNUL cf. capitolul respectiv pag. 239 28. NOAPTEA POTOLIT ŞI VÂNĂT cf. capitolul respectiv pag. 315 *5 40 29. HORIA 1. Să privesc’ Ardealul lunei ’i-e ruşine C-a robit copii ’i pe sub mâni streine 2. Ci ’ntr’un nor de abur, într’un văl de ceaţă îşi ascunde tristă galbena ei faţă. 3. Horia pe-un munte falnic stă călare O coroană sură munţilor se pare 4. Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori îşi vuiau pin tunet gândurile lor. 5. Eu am zise-un tunet suflet mare, greu Dar mai mare suflet bate ’n pieptul său, 6. Fruntea-mi este albă ca de ani o mie Dară a lui nume mai mult o să ţie. 41. Şi fa din > Din sufletu-ţi etc. Reţinute cu creion roşu: strofa ij marcată pe margine şi: cu râuri de cânturi sublimat, HORIA, — Strofa i şi 2 — barate cu un creion ? Poate să fie şi o alunecare de creion întâmplător. 492 15 20 SUB-MANUSCRISUL MARTA 7. Nalţi suntem noi munţii zise-un vechiu Carpat Dar el e mai mare, că ni-i împărat. 8. Atunci luna ese norilor regină, Fruntea lui cea pală roşu o ’nsenină, 9. Galbenele-i raze încing fruntea-i rece Că părea din munte diadem de rege 10. Şi un stol de vulturi muntele ’ncongior Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor, 11. Când în miezul nopţii, cununat cu nymb Fulgerul aruncă sus de pe Olymp. [fără dată]. 30. FRUMOASĂ-I... In locul cel verde şi lin Resfrânge-se cerul senin Cu norii cei albi de argint Cu soarele nori sfâşiind. 5. Dumbrava cea verde pe mal S’oglindă în umedul val O stâncă stârpită de ger, Inalţ-’a ei frunte spre cer. Pe stânca sfărmată mă suiu 10. Gândirilor aripi le puiu De-acolo cu ochiul uimit Eu caut colo ’n răsărit Şi caut cu sufletul dus La cerul pierdut în apus. 15. Cobor apoi stânca în jos Mă culc între flori cu miros Ascult la a valului cânt La gemătul dulce din vânt. Natura de jur împrejur 20. Pe sus e o boltă de-azur Pe jos e un verde covor Ţesut cu mii tinere flori. Văd apa ce tremură lin Cum vântul o ’ncruntă ’n suspin 17. de fapt: Gălbenele, poate pentru: Galbenele. 21—22. Când încins cu fală, cununat cu nymb Fulgerele-aruncă sus de pe Olymp. FRUMOASĂ-I — ... Titlul vechiu: Ziua de azi; cel nou: (Frumoasă-i — pe la 1872). Numerotaţia din versuri a lui Eminescu. 4. Cu soarele norii spărgând; înlocuirea din acest vers pela 1872. LIDA 495 25. Simt zefiri cu-aripi de fiori Muiate în miros de flori Văd lebede, barcă de vânt, Pin unde din aripe dând Văd fluturi albaştri, uşori 30. Roind şi bând miere din flori. De ce nu am aripi să sbor M-aş face un flutur uşor Un flutur uşor şi gentil Cu suflet voios de copil 35. M-aş pune pe-o floare de crin Să-i beau sufleţelul din sîn Căci am eu pe-o floare necas Frumoasă-i ca ziua de azi. 1866, 31. LIDA 1. Marea-i tristă ’n vântul serei. Pe ruini ce se deşir Lida vede-icoana mării Şi pe faţa-i plâng gândiri. 5- 2. Blonda Lid’-amor gândeşte Marea vede chipu-i pal Şi ’n adâncu-i zugrăveşte Prin ruini un ideal. 3. Un pescar pe ţărmuri trece 10 Şi din placa de argint Vede zâna tristă, rece Prin risipe rătăcind. 4. Peste-un an în nopţi de vară Vezi pe luciul vagabond, 15 Cu pescaru ’n luntre sboară Al ruinei geniu blond. 36. S.-i. b. sufletul d. s. Data, cu creion roşu—în timpul lecturii din 1881. Alături, cu acelaşi creion: Sonet (?) — intenţiona să o transforme în sonet, cum pe altele în gha^el ? LIDA. 5. Blonda Lid’-amor visează; 6. Marea fură chipu-i pal; 7. Şi ’n adâncu-i reflectează; 10. Şi din valul aplanat; 12. Prin ruine de palat > Prin risipe r. > Prin risipuri rătăcind; 13. Un an trece, se strecoară ; 14. Şi pe valul vagabond. SUB-MANUSCRISUL MARTA 32. O CĂLĂRIRE’N ZORI cf. capitolul respectiv, pag. 245 33. DIN STRĂINĂTATE cf. capitolul respectiv, pag. 249 34. VENERE ŞI MADONĂ cf. capitolul respectiv, pag. 286 35. OS MAGNA SONATURUM cf. capitolul La Heliade, pag. 256 [36] CÂNTECUL LĂUTARULUI cf. Notele anexelor. [37] [CÂND CRIVĂŢUL ...] cf. Notele anexelor. [38]. FRAGMENT Pe fruntea fugoasă a undelor mării Resplendă o stea Pin aerul luciu de vraja visării O rază de nea. In ţărmul cel negru muiat în lumina A lunei dormind Auzi prin urlarea a mării, senină O buhă ţipând. Un cântec fantastic pământul răsbate Un cântec de dor Se pare că vântul în aer se sbate Se frânge de-amor. Dar cerul o sală de safir boltită Perdele de nori A tras peste faţa-i ş-acuma cernită Ea plânge fiori. Prin poalele rupte a norilor negri Sbor fulgere ’n arc Şi tunetul sboară pin vânturi alegri Un falnic monarc. LA MOARTEA LUI NEAMŢU 495 Şi aerul luciu al lumei se stinge Ş’un aer de fier * 9 Ş’aşează pe câmpuri, pe marea ce plânge Pe munţii ce gem. Din nourii sarbezi o rază pătrunde Pe-o frunte de val [39]. LA MOARTEA LUI NEAMŢU Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cii-a ta cântare Când din stea în stea se suie sufletul într’un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine [1] Capul? O, de câte gînduri el a fost împopulat [!] Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat? Ş’azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată, De lemnoas’a mân’ a morţii inima e stoars’ acum, Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă esistă) pintre nori îşi face drum. Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Căi o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti? Ai ştiut tu, cumcă moartea e un caos de lumină, Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti? De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus Pe când nouă ’ncă viaţa e o cifră nenţeleasă Şi ’nzădar cătăm răspunsul la ’ntrebarea ce ne-am pus. Fragmentul se termină, ca în transcrierea noastră, cu i rând şi jumătate de puncte• LA MOARTEA LUI NEAMŢU Primele 2 strofe marcate, marginal, cu creion roşu — în 1881?— Versul j e deasemeni subliniat. La 6: margjnal, schimbare intenţionată şi părăsită (p. că rfa schimbat şi v. 8): Sufletul care se urcă luminat din stea în stea. In dreptul strofei, a ya, marginal: Viaţa-ţi de zile era încă plină; 16. parente^ul: (dacă esistă) al lui Eminescu; 20. Că la finea vieţii tale te-aştept stelele cereşti? 496 SUB-MANUSCRISUL MARTA 25 Inzădar ne batem capul, triste firi visionare Să dtim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oare-care, Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis. [fără datâ\ ANEXA III POEMUL PUTNEI - 1871 — Literatura serbării dela Putna constitue un capitol prea bogat în date, pentru a ne gândi, câtuşi de puţin, să-l prezentăm, fie şi în liniile lui generale. Mai ales că alta e intenţia acestor rânduri de introducere. Lucrări din -cele mai temeinice au ajuns să hotărască atât asupra paternităţii ideei acestui pelerinaj, cât şi a meritelor fiecăruia dintre fruntaşi. Dacă ideea congresului n’a fost a lui Eminescu, în schimb lucrările de organizare, secretariatul, şi nu numai cel administrativ, dar al raporturilor cu presa şi cu diverşi exponenţi ai intelectualităţii româneşti, deplasările în interesul organizării însăşi şi, la Putna, participarea cea mai activă, n’au aflat un al doilea colaborator mai entusiast ca dânsul. Mai puţin extinsă este însă literatura, în înţelesul restrâns al cuvântului, determinată de istoricul eveniment. Cuvântarea festivă a lui Xenopol, despre care Hasdeu în inimiciţia lui de moment, susţinea că este un prilej de Amărăciune sufletească *) şi cele două cunoscute imnuri ale lui Alecsandri, reproduse în toate gazetele timpului — iată, dimpreună cu discursurile ocazionale ce se vor fi rostit, mai toată literatura inspirată de prăznuirea -dela Putna. Singură cetirea atentă a presei din acea vreme ar putea desmormânta anume pagini inspirate, putând ata alături de vibranta epistolă cu care Dumitru Brătianu răspundea apelului redactat, în numele comitetului x) După ce explicase în Columna Im Traian (XT, 31, 23 August 1871) motivele pentru care n’a publicat nicio relaţiune despreserbarea dela Putna, Hasdeu revine în numărul următor (ibid.y 32, 30 August 1871) şi cu subtidul •«Ştefan cel Mare şi d. Tit-Liviu Maiorescu» scrie următorul articol, cu atât mai interesant cu cât e cu totul împotriva adevărului: « Sunt doi ani de zile, de când junimea română, în momentul unei sublime inspiraţiuni, concepe o măreaţă sărbătoare a Românimii pe mormântul celui mai ilustru erou al vieţii latine dela Istru. Şcoala naţionalistă de pretutindeni s’a grăbit pe dată a îmbrăţişa cu căldură ideia, isbucnită din inima tinerei generaţiuni. O serbare a Daciei în altarul dela Putna ar fi fost cel mai viguros simptom de reînviere pentru întregul neam al lui Traian. La 15 August nu a fost o sărbătoare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare, ci o crudă parodiă, ţessută şi pusă în scenă de cătră şcoala cosmopolită din Iaşi sub perfida conducere a d-lui Maiorescu. Români mea mergea să îngenunche la cenuşa lui Ştefan ca să-şi renască în suflet sacra văpaiă a simţi mân-tului naţional, purificându-se cât mai în grabă de orribila cangrenă a cosmopolitismului. Văzutu-s’a însă vr’odată, ca cel înveninat să primească balsamul dătător de vieaţă tocmai dela vipera ce mereu îl otrăvise? Şi cu toate acestea astfel s’a întâmplat. După ce pălmuise în sânul Parlamentului cu o cinică vervă pe însuşi părintele doctrinei naţionale, d-1 Tit.-Liviu Maiorescu isbud să-şi strecoare în comitatul studenţilor din Viena pe vreo câţiva din nenorociţii săi adepţi, cari compromiseră cea mai frumoasă concepţiune a tinerimii române. Pentru a face să tresalte înimile şi să se înalţe cugetele din naintea strălucitei umbre a Sântului Ştefan, trebui ca tocmai un d-1 Xenopulos să ţină cuvântarea festivă, a căreia citire ni amărăşte sufletul cu cea mai tristă impresiune. Nimic cu vieaţă, nimic pronunţat, nimic românesc, totul palid, nedefinit, vag; un discurs ce s’ar fi putut rosti la serbarea memorabilă a ori şi cărui bărbat însemnat din ori şi care parte a globului pământesc. In numărul viitor vom publica o schiţă mai extinsă din partea unui martor ocular (nu s’a publicat nimic, în niciun alt număr. n.n.) despre cele petrecute în sacrul altar al celei mai mari glorie naţionale, pângărite cu atâta sfruntare de nelegiuitele buze ce îmbălau mai deunăzi neperitoarea memoria a marelui Bămuţ. Curând, foarte ^curând trebui spălată crima d-lui Maiorescu şi iutti quantiî...». 32 498 POEMUL PUTNEI organizator, de către Eminescu. Şi încă, poate că am fi departe să putem semnala un adevărat monument literar* Şi, fără doar şi poate că ar fi păcat, dacă... .. .Dacă, alături de palidele — ceea ce nu înseamnă că n’au împrumutat solemnităţii prestigiul autorului lor — dacă alături de palidele imnuri ale lui Alecsandri nu ar fi existând o poemă, cu adevărat sensaţională, nu numai pentru nivelul obicinuit al festivităţilor de acest fel, dar chiar pentru nivelul general al literaturii timpului. Despre acest poem se vorbeşte pe larg în cartea lui T. V. Ştefanelli, ale cărui amintiri, din cele cu care prieteni şi neprieteni au slujit şi de atâtea alte ori au obnubilat memoria lui Eminescu, sunt printre cele mai credincioase. Vom transcrie pentru aceasta, paginile în care Ştefanelli povesteşte întâmplarea, descrie scena şi exemplarul de foaie volantă de pe care comunică poezia şi sugerează în treacăt ipoteza că poemul ar putea fi de Eminescu: «Am trebuit să-l părăsesc atuncea pe Eminescu, căci şi eu şi el aveam mult de lucru, dar când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munţi iarăşi ne-am întâlnit. Acuma avea un teanc de hârtii subsoară şi îl purta cu sine. L-am întrebat ce fel de hârtii sunt acelea şi mi-a răspuns-că este o poezie ce are să o împărţească a doua zi. Mi-a dat îndată un exemplar din acea poezie pe care începui să o citesc cu glas. Se vede că lui nu i-a plăcut cum o citesc, căci îmi luă repede poezia din mână şi punând teancul jos, începu să o citească el însuşi cu o deosebită însufleţire, încât şi eu stăm nemişcat, privind la dânsul şi ascultându-i glasul frumos cu care întonâ el deosebitele strofe ale acestei poezii. Adâncul sentiment cu care citise Eminescu poezia, îl emoţionase astfel, încât nici nu observase ca în jurul nostru se strânse mai multă lume care asculta şi ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamaţiuni a lui Eminescu. Când sfârşi Eminescu, isbucni bravoI şi minunat! din mulţime. Eminescu îşi veni în fire şi am putut observa că era foarte nemulţumit de aplausul mulţimii. Repede îşi ridica teancul de jos şi se depărta spre partea opusă mănăstirii în direcţie spre sat. Eu mă ţineam de dânsul şi acuma îl întrebai de cine-i poezia? — Nu ştiu, zise el scurt, mai că brusc, dându-mi să înţeleg, că doreşte să curm cu întrebările. Şi astăzi după atâţia ani, scriind aceste rânduri, şi având înaintea mea acelaş exemplar de poesie ce mi l-a dat atunci Eminescu, mă întreb cine-i autorul acestei poezii pe care a împărţit-o Eminescu. Eram atunci convins că-i de Eminescu, care în modestia sa nu voeşte s’o mărturisească, dar cu toate cercetările mele la Slavici şi alţii nu am putut afla autorul nici până azi. Poezia este tipărită în tipografia. Buciumului Român din Iaşi şi are 24 de strofe. Eminescu a împărţit-o în ziua serbării între public, dar în dările de seamă ce au apărut asupra serbării în ziarele din România nu am aflat-o nicăiri reprodusă sau amintită»1). Problema paternităţii acestei ode ne-a preocupat ani de-a-rândul şi ne amintim să-i fi dat glas în coloanele Cuvântului, în 1932, în momentul când d-1 G. Călinescu dădea tiparului compacte şi sensaţionale texte inedite din Eminescu. Două sunt chestiunile ce se pun, după cum poemul se presupune a fi sau a nu fi—de Eminescu. Cum manuscrisele nu conţin decât vagi urme, din epoca aceasta, în care să se vorbească de Ştefan cel Mare 2) x) T. V. Ştefanelli: Amintiri despre Eminescu, 1914, pag. iii—115. 2) In unul din caetele de Viena, ms. 2287, 24, cu scrisul de Viena, acest crâmpeiu, în care numele lui Ştefan: E ca şi când Soarele-ar apune pentru totdeauna Şi lumea-ar rămânea în întuneric Etern. Se pare Că cerul e-un palat de Imperator Deşert pustiu — căci D-zeu e mort De ce se par Toate acestea inimei umane Pentrucă doi ochi — doi singuri ochi S’a ’nchis pe lume. O Ştefan! Ştefan — tu luminai * oricărui * Te-ai stins şi am rămas în întuneric apare, în alt ritnv Să amintim tot aici, un incident, care ar fi putut însemna un început de clarificare, dacă n’ar fi fost, cum s’a* dovedit, în curând, o falsă alarmă. Nu mică ne-a fost emoţia când, în Mihai Eminescu, Poeme inedite, nr. 3 din Biblioteca Iaşilor, Editura Librăriei. Socec & C-ie, Iaşi. [1913], am dat peste câteva crâmpeie din poemul Putnei, dar cu versurile frânte, în chipul acesta: Şi strunile plesnite Şi harfa desfăcută In salcia pletoasă De care atârna etc. etc. iar* la sfârşitul broşurii, la pag. 64: «Nota. Originalul acestor poeme se găseşte în colecţia Academiei Române.. Colecţia donată de d-1 Titu Maiorescu», închinare lui ştefan vodă 499 (de un cult al Voevodului, căruia îi va închina şi Doina din 1883, e inutil a mai pomeni), cum pe de alta parte colecţiile de foi volante nu ne-au livrat un atare text (şi încă, ar trebui să dăm de un text, pe care poetul sau vreun familiar l-ar fi autentificat) — rămâne ca rumai pe bază de deducţii să se pledeze pentru paternitatea - Emi-nescu. Un studiu al imaginilor, al versificaţiei, al întorsăturilor oratorice şi, mai mult, al concepţiei şi nivelului acestei ode ar putea înlesni anume concluzii. Aşa de pildă, în întâia lui odă tipărită, la mormântul lui Pumnul, v. 19: Căi 7, ah! geniul mare... şi, aici, v. 83: Ah! cântă la mormântul etc. Ca lexic: v. 75: Dar spiritul sondează fi ’n mufchiul? etc. şi p g. 4CS (setsol v. 35); De-ai sonda cu-a ta privire. Imagina sălciei pletoase apare în Un roman (amplificare a junei poezii Din străinătate), şi’n împărat şi Proletar iar a harfei spânzurată în salcie în Panorama deşertăciunilor, ale cărei începuturi urcă poate şi mai înainte de 1871: Dar venit-a judecata şi de sălcii plângătoare Cântăreţul îşi anină arfa lui. tremurătoare ... Este, după aceea, întregul nivel, fiorul sacru ce se desprinde din fiecare strofă, strânsa compoziţie a poemei, (care cu excepţia strofelor 15—18: O mamelor române!... se menţine la aceeaşi altitudine) dimpreună cu câtă discreţie psihologică se degajă din relaţiunea lui Ştefanelli — iată tot atâtea motive pentru. (Numerotaţia strofelor, presupunând că aparţine foii volante, ar intra şi ea între particularităţile de epocă ale scrisului eminescian). Şi în cazul aceşti ea s’ar cuveni să ocupe un loc de frunte între poemele lui postume, alături de Panorama deşertăciunilor, Gemenii, Diamantul Nordului, etc. Dar dacă, totuşi, poema nu e a lui Eminescu? Rămâne să aflăm a cui e, pentru a i-o restitui cu toate onorurile, şi pentrucă e un veritabil tezaur dar şi pentrucă a făcut obiectul admiraţiei lui Eminescu. Şi cercetarea trebue să-şi pună ca primă întrebare: Cine dintre poeţii noştri putea, la epoca aceasta, să scrie un poem de amploarea, perfecţiunea şi înalta inspiraţie a poemului Putnei ? [ÎNCHINARE LUI ŞTEFAN VODĂ] 1. Şi strunile plesnite şi harpa desfăcută In salcia pletoasă, de care atârna L’a Isterului râpe, acuma este mută, Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deştepta. 5 2. Ce vânt trăgând s’aude sub crengile plecate Spre unda cristalină ce fuge şopotind, Şi umbrele din apă tot rânduri înecate Se par că lasă ’n urmă o voce suspinând? 3. Durere! ... şi-i profundă când România plânge 10 Cu fruntea ’nfăşurată de doliu la mormânt; Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge In valea şi Carpatul ce-i românesc pământ. 4. Ca valurile mărei ce ’n sânu-i se frământă Şi spre un ţărm sau stâncă se ’mping a se opri: 45 Aşa durerea sparge o ţară şi s’avântă Colo spre mănăstire la Putna a lovi. Ne-am uitat mai atent la broşură. Ea venea dela Iaşi şi purta data de intrare în bibliotecă: 1913. Cartea lui Ştefanelli, singurul isvor ce cunoşteam, al poemului, purta data: 1914. Dar: cartea lui Ştefanelli e înregistrată în Junimea Literară, X, 12, din Decemvrie} 1913, iar; judecând’după Creşterea Colecţiunilor academice, unde broşura de Iaşi e înregistrată, ea va fi apărut după Sept. 1913. Aşa'dar, broşura va fi cunoscutjtextul poemului din cartea lui Ştefanelli. Mai mult: toate poemele, Un roman, Călin Nebunul, etc. au versurile frânte, îşi zic inedite şi sunt luate din volumele lui Chendi... . . . Deducţiuni inutile dacă eram atent cu un minut mai de vreme. In ediţia sa din 1927, dl. Octav Minar trece în’lista ediţiilor din Poeziile lui Eminescu şi: Poeme inedite (ediţia Octav Minar, 1914). 32* POEMUL PUTNEI 5. De printre munţi, câmpie, din unghiuri depărtate Din târguri, municipii, cotune, un popor De-acelaş curat sânge, se scoală să ia parte La zi de sărbătoare, la rugăciune ’n cor. 6. Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată, Ca pelerin soseşte la noua Golgotâ Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată. Tăcere 1... Este ora acum a ne ruga. 7. «Mărire ţie Doamne! O Iehova mărire! Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire, La pragul casei tale, palat dumnezeesc». 8. Virtutea românească, virtutea strălucită De patrie şi lege, aici în sanctuar Se ştie ’nmormântată. O dalbă zi-i sosită, Poporul stă ’n genunche s’o ’nveţe la altar. 9. Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrâne Vibrează cu putere, şi fumul majestuos De smirnă, de tămâie, din vasele divine Se urcă către tâmplă în nour luminos. 10. Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinţe, Iar jos l’a lui picioare mormântul umilit Al omului, în care un snop de oseminte E-o mână de cenuşă, odor nepreţuit. 11. Din astă catacombă şi mucedă şi rece, Din ist sicriu de ghiaţă în noapte ’nfăşurat Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat. 12. In nimbul ce ’ncunună mormântul se zăreşte: Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu, Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte Făloasa semilună la Racova de greu. 13. Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării, Şi între ele-i Putna în care-adânc se ’nchină Lui Ştefan Vodă astăzi ai României fii. închinare lui ştefan vodă 14. Aice e fântâna cea plină de mărire, De sânta pietate, de-al patriei amor; Aice-i eroismul ce trăznet de ’ngrozire Fu duşmanilor ţărei sfărmând trufia lor. 15. O mamelor române! aduceţi-v’ aminte Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat A patriei mărire! Şi când lipiţi fierbinte La sânul vostru pruncul, îi daţi un sărutat, 16. Un sărutat de mamă, extas de bucurie Ce numai sus în ceruri se poate repetă, In numele lui Ştefan îl daţi să reînvie, Şi duceţi pruncul vostru la Putna ’l închină. 17. Iar tu junime verde, la ist isvor de vieaţă Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc: Invaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă Şi ’n el inimă, suflet căleşte-ţi ca ’ntr’un foc/ 18. Aşa junime scumpă, frumoasă auroră A patriei române! Al vostru viitor, Şi-al naţiunii soare, din a virtuţii horă Se naşte, vă surâde, vă cată cu amor. 19. In leagănul de moarte vederea nu pătrunde Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus; Dar spiritul sondează şi ’n muşchiul lui, fecunde Seminţi de lauri zice: că Ştefan v’au depus. 20. Din turnul mănăstirei cu fruntea ’ncărunţită De patru secoli cântă un glas armonios Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită Prin flăcări întreite, e imn religios. 21. E-a clopotului Buga, suspin şi lamentare Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut. Ah! cântă la mormântul ce astăzi e ’n serbare Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut. 22. Te leagănă pe vânturi, şi-a ta melancolie Misterioasă limbă în inimă lovind, Fă lacrime să curgă, colo fă ’n veşnicie Eroul să tresalte, al tău glas auzind. 502 POEMUL PUTNEI 23. Şi strunile plesnite, şi harpa desfăcută 90 In salcia pletoasă, de care atârnă L’a Isterului râpe, acuma este mută Şi cântul ei de aur nu pot a-1 deşteptă. 24. O munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-un nume Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu. 95 Dar bardul nu, nu cântă.. . el plânge şi-apoi spune: O Ştefan! tu eşti mare şi la mormântul tău! NOTE S.MS-UL ELENA 2259,1—14 V. (la flecare titlu, s’a notat în parantez pagina din sub-manuscris) ELENA (pag. 1—2 v.) cf. Mortrn est la Note fi Variante. LA O ARTISTA (pag. 3—3 v.) cf. N0/* // Variante. SERATA (pag. 3 v.—7 v.). Publicată de II. Chendi întâiu în Voinţa Naţională din 25 Decemvrie 1904 şi apoi în M. Eminescu, Poezii Postume, Minerva, 1905, pag. 1—9, sub titlul Ondina. Este, aşa cum s’a menţionat, şi în introducerea la Anexe, transcrierea combinată a două versiuni — pentru înlesnire le vom spune: Ondina I şi Ondina II—pe care, din întemeiate motive, noi le tipărim separat. Intre întâia formă, datată 1866, purtând tidul Serata şi copiată în s.ms.-ul Elena, la 1867 şi a doua formă, purtând, aceasta, tidul Ondina şi copiată în s.ms.-ul Marta, la 1870 sunt diferenţe mai importante, decât acelea — «puţine deosebiri» — pe care le afla II. Chendi. Consequent principiului său de a combina o formă cât mai artistică, Chendi a ales o formă de ici, una de colo şi a înglobat în descrierea din «Note» caracterele amândoror versiunilor. «Numerotarea strofelor de Eminescu» nu se aplică decât la Ondina II. Serata (alias Ondina I) nu are strofe numerotate. Din diferite lacune ale textului se vede a fi o c6pie c^e pe un text anterior. Aplicaţiile ulterioare, ce preced trecerea spre a doua versiune, se înţelege că aparţin acesteia din urmă. Variante pentru Ondina I în ms. 2254,18—18 v. unde se găsesc doar 3 strofe, a 2-a, a 5-a, a 28-a şi cele câteva ecuaţii, întâlnite şi’n s.ms.-ul Elena: 22ţ 4,18—iS v. Str. a 2-a: 13. Şi calul turbat; 15. Mânat ca de[-a] spaimelor zână. Str. a j-a: 33. Ca cerbul ce sboară din creştet de stânci > Ca c.c. s’alţă în creştet d.s.; 36. I. sboru-i puternic şi mare; 38. In coama cu vânt > [Cu] coama în vânt. Str. a 28-a: 167. Tot sufletu-i tânăr, t. s.-i. e.; 168. II varsă în coardele sale; 169. II varsă cu-amor; 171. Descrie cu buze de miere. Şi: Seraph: putere Cântec: lege Colorile: legile Stelle: lumi Soarele: Univers > Tot Inima: complexul lor. AMICULUI FILIMON ILJA (pag. 7 v.—9 v.) cf. Note ţi Variante. JUNII CORRUPŢI (pag. 9 v.—11 v.) cf. Note ţi Variante. RESIGNAŢIUNE (pag. 12—14 v.). Pentru anume sugestii biografice, cu neputinţă de determinat încă, transcriem următoarea notiţă, cu care Schiller însoţea poeziile Der Kampf şi Reszgnation, tipărite întâi în Rbeiniscbe Tbalia, 1786. întâia purta titlul: Libertinaj {în vechiul sens) al pasiunii şi adaosul: Când Laura s’a măritat în 1/82. Nota se referea la amândouă: « Mi-am făcut cu atât mai puţin scrupul să admit această poezie şi următoarea, Resignaţiune, cu cât aştept dela cititori să-mi facă dreptate şi să nu asemuiască o exaltare pasională cu un sistem 504 ANEXE filosofic nici desperarea unui amant imaginar drept profesiunea de credinţă a poetului. Altminteri ar trebui să plângem pe poetul dramatic ce-şi poate rareori desvolta intriga fără să amestece un scelerat iar Milton şi Klopstock ar fi deci cu atât mai perverşi cu cât au reuşit mai bine ca oricine în zugrăvirea demonilor!». Restgnaţiune poartă în Tba/ia, 1786, următorul adaos în titlu: Eine Pbantasie. Totuşi, dreptatea pare să fie de partea biografilor când privesc aceste «impetuoase poeme», ca foarte personale şi când recomandă să fie citite în redactarea lor originară, nu în aceea îndulcită, de mai târziu. « Schiller şi Charlotte, scrie Wolfgang Golther, biruiseră în a lor « Gigantică luptă a datoriei», aşa că niciun reproş nu poate fi formulat cu privire la relaţiile lor». Tipărită pentru întâia dată în întregime, aici, Resignaţiune, despre care se poate spune că e tradusă « cu multă ibertate»1) reprezintă, totuşi, unul din cele mai interesante documente din adolescenţa poetului. S.MS-UL MARTA 2259,15—51 v. J. DE CE SA MORI TU? (pag. 16—i6v.). Tipărită de Chendi, întâiu în Semănătorul, II, 9 Martie 1903, apoi în op. cit., pag. 14—15, numai cu variantele versurilor 3 şi 4, Ca preste tot, selecţie arbitrară a variantelor. Acelaşi principiu şi în ediţia Cuza (pag. 83), care anunţa «îndreptări după manuscris». 2. DE-AŞI MURI ORI DE-AI MURI (pag. 16 v.—17). Tipărită de Chendi întâiu în Semănătorul, II, 13 Apr. 1903, apoi în op. cit., pag. 16—17, cu titlul redus şi cu suprimarea strofelor 6, 7, 8 şi 9, reintegrate la Note, pag. 266. Ediţia Cuza, pag. 84, o tipăreşte întreagă, De-aş muri... se mai află în ms. 2262,3, cu un scris mai vechiu, cca. 1867—1868, pe o filă de coală, tipic brouillonară, dimpreună cu o strofă Că vieaţa-i un basmu... (din Mortua est), cu Doi aştri şi o poezie înrudită: O stea pin ceruri..., care deşi lăsată de o parte din cdpia s.-ms.-ului Marfa se transcrie, aici, pentrucă face parte din aceeaşi familie de motive. Variantele din 2262, 3, se raportă, evident, la textul din Anexe. Pentru mai uşoară orientare ele se aşează pe grupe (strofe). 2262,3 Titlu: De-aşi muri seu de-a muri; 2. P.î.p.ş.s. pe s.ţ.; 3, Şi buza ta m’atrage şi ochii ne învaţă > Şi gura ta etc.; 4. Când ţinem fericirea cum trebue să iubim > C.ţ.f. pe sân cum s’o iubim; 6. Crezi c’o să met C.c’o s/n d. stele m.m.a.t.i.; 7. Şi o să sbor în pace pin lumile de soare > Şi-o să petrec în pace etc.; 8. In cari-oiu vieţiui (sic); 11. De-i auzi cum tristă suflarea unei şoapte; 12. Te-atinge tremurând; 13. De-i auzi vr-o arpă s.p.; 14. V.c.j.n. ce ţipă pin ruini; 15. Să ştii că pe a nopţii, de întuneric mare — > Să ştii că pintr-a n.d.î.m. —; 16. Cu cântec surd eu vin > La tine dragă vin; 19. pătrundă; 20. Şi sânii tăi răcori; 21. Dar de-ai muri tu înger de pallidă lumină; 22. Ce-aş face eu atuncia o mare Dumnezeu? > O ce m’aş face-atuncia etc.; 25. I.v.d.c. oiu plânge al t.n. > I.v.d.c. aş plânge a.t.n.; 27. Cânta-te-voiu cu râul ce rumpe ’n albe spume; 28. Un ţărm fără noroc. 29. Şi voiu primbla durerea-mi prin mări necunoscute; 30. aer pin; 31. pin pustii tăcute; 32. Pin nourii din ceriu; 33. Păn ce bătrân şi palid cu capul pleş ca stânca; 34. Voiu rumpe de pe liră-mi c.c.n.m.s.; 35. Şi voiu > Şi oiu culca î.p.i.m.a.; 36. Un bard pustiu nebun > Şi capul meu nebun. 2262,3. [O STEA PIN CERURI ...] O stea pin ceruri o văd că trece Şi eu un nume i-am pus din sbor Numele unei inime rece Fără fior. *) *) G. Călinescu, Opera iui Mi bai Eminescu, IQ, 1935, pag. 307. NOTE 505: | Ea nevăzută acum se stinge Nimeni în sboru-i n-o a urmărit Numai un ochiu singur umed* o plânge Căci-o-a iubit. Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume 10 Numele unui suflet răcit Ce acum palid, uitat de lume A ’mbătrânit? Pentrucă ochiul ce lăcrimează După-acea steauă care s’a stins 15 Este-al meu suflet ce meditează E ochiul meu plâns. 3. DOI AŞTRI (pag. 17). Publicată întâi de Chendi, op. cit., pag. 20. Cea mai veche versiune în ms. 2262,3, despre care s’a amintit şi pare să fie din 1868—1869. Variantele le dăm mai jos. A doua versiune e aceea din s.ms.-ul Marfa, cca. 1870. cf. Anexe. A treia versiune se află în ms. 2255,302, pe o scrisoare a fratelui său Şerban, expediată din Botoşani, 30/11/872, prin care i se făceau reproşuri că nu s’a scris la Universitate (în Berlin). Aşa dar, cronologic, se situiază după aceasta. E un scris de Berlin, excelent reper grafologic, şi care arată că la această dată încă mai lucra la s.ms.-ul Marfa. Dealtminteri strofa a 2-a din această versiune e redactată întâi pe fila respectivă din sjns.-ul Marfa. Le deosebeşte întrucâtva ortografia. Să adăogăm că în 1872 încearcă şi o a 3-a strofă. 2262,3 4. M’annecat seninul; 5. Am văzut divinul > A. privit d.; 8. Înger de lumine; 9. înger de noroc; 10. Stai a.s.î.c.; xi. Pieptul meu e jale. 2233,302 Am văzut doi aştri Strălucind albaştri Sub o frunte ’n vis M’a ’nnecat seninul Când priviiu* divinul Blândul lor surîs. Şi mi-am zis în mine: înger cu lumine De-un adânc noroc . .. Din a vieţii tale înflorită cale Cum nu stai în loc. In a ta privire (a) Cu întreagă-mi fire (a) Te-aşi privi N’o privire. 4. UNDA SPUMA (pag. 17 v.).Publicata întâiu în Semănătorul, II, 13 Apr. 1903 şi Chendi, Postume, pag. 18—19. Indicaţie greşită în privinţa strofei a 3-a. Afară de strofa a 2-a toate celelalte 3 au variante. Ediţia Cuza indică: Revista « Sânziana» An. 1913. Iaşi. Nici la indicele anului I, nici în vreo altă pagină a revistei, care începe la Noemvrie 1912 şi sfârşeşte în Octomvrie 1913, nu se află nimic. Scrisul lui Al. Sadi-Ionescu a notat pe numărul 10—12 (Aug.-Oct. 1913): apărut în Mart, 1314. O STEA PIN CERURI... — 5—6. Lumea-adormită nu vede sboru- i Eu singur numai o-am urmărit; 5* Nimeni n’o vede când ea se stinge > Ea nevăzută etc.; 9. Spuneţi-mi mie stelei > Ştiţi de ce stelei etc.; 12. Stă pe murit? $o6 ANEXE 5. PRIN NOPŢI TĂCUTE (pag. 17 v.—18). Publicată întâiu în ediţia Cuza, pag. 73. 6. CÂND PRIVEŞTI OGLINDA MĂREI (pag. 18—18 v.). Publicată întâiu în ediţia Cuza, pag. 82. 7. MORTUA EST (pag. 18 v.—20 v.) cf. capitolul respectiv la Note fi Variante. 8. CÂND... (pag. 20 v.—21). Publicată întâiu în Chendi, Postume, pag. 21—22. Indicaţia: « S’a suprimat strofa •dela început», pe care o dă la Note. Ediţia Cuza: « Prima strofa adăugată după manuscris». 9. CÂND MAREA ... (pag. 21). întâiu în Chendi, Post., 24—25. Ed. Cuza: « Cu îndreptări după manuscris». 10. ONDINA (pag. 21 v.—25). Am amintit la introducerea Anexelor, cum şi fa Serata (Ondina I), în ce măsură versi-•unile acestea se cuveniau tipărite aparte. Studiul evoluţiei acestui motiv se va putea face, într’un chip satisfăcător, abia când vom fi publicat în secţiunea Postumelor, versiunea Ecoul din fereastră (alias Ondina III), redactată cu aproximaţie în 1872, unde se află intercalată Sara pe deal. Cetitorul poate urmări, de pe acum o serie de diferenţe ortografice între Ondina I şi Ondina II, ale cărei concluzii sunt la îndemâna oricui: D. p.: 15. (Jînă (I), cf. capitolul respectiv). SONNET LA CARLOTTA PATTI Ritmuri diferite, arpegiate, pe tema ce va prinde mai jos consistenţă: Dar te-aud tu ce prin lume Treci ca gândul cel de aur Ce-un poet cu fruntea ’n laur O visează Nu-i artista o scântee Pe un val amar Nu-i reflectul unei zee Ci e zeea chiar Te-am văzut o stea Ce ca lebăda ce cântă Cânţi pe-a vieţii mal de flori Peste basme de opal (a) Cânt-un val (a) P. visuri de opal. Mai jos,stinghere: Mândră este căci ea ştie ca Italia Pe verso (j2 v.): Geniul este un trandafir Cu foi de laur El creşte numai într’un porir (a) De aur (a) Ce creşte etc. Şi tot în ritmul trohaic, un singur vers: Când privesc la stele că sclipesc în ceri După aceea, oscilând intre alexandrini şi formă strofică, poezia prinde consistenţă (numerotafia versurilor — separată pentru fiecare din cele 2 părţi—începe de aici). Pentru mai uşoară urmărire, folosim A. şi B: [A,]—Credeam eri că steaua-ţi e-un suflet de înger Ce tremură ’n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc’ a lui raze ’n o luncă de laur Cu-al cântului dar 1. Se zice că steaua e suflet de înger > Crezut-am că steaua e s.d.î.; 3. Ce-arunc’a lui raze prin frunze de laur. NOTE 509 «5 Şi tu interpret-a cereştilor plângeri Credeam că eşti chipul ce palida stelă Desemnă p’o frunte de undă rebelă Pe valul amar Dar astăzi poetul cu inima ’n ceruri 10 Răpit d’a ta voce în raiu de mysteruri Ş’aduce a minte că-în cerul deschis Văzut-a un geniu mânând* reveria P’o arpă d[e] aur c’un Ave Maria Şi ’n Tine cunoaşte sublimul său vis * [£.] — 1. Cum lebăda viaţa ei toată Visează un cântec divin Nu cântecul undei morinde Pe luciul mărei senin ^5 2. Cum galbena luncă visează O 6mă întreagă d’un cânt Nu cântecul emei cel aspru Nu arpa lui Eol în vânt 3. Ci-o doină din cea-laltă lume 40 Cântată d’un înger din ceriti Un gând — o idee — o minune Un vis de sublime plăceri 4. Ast-fel România uitată ’n Carpatul cel ars şi bătrân Visat-a de glasul tău dulce şi cântu-ţi de dorure plin. 45 3. Cum lebăda ştie ea că glasul ce ese din luciul adânc Sunt înnimi de lebede stinse ce’n valuri eterne se plâng 6. Ast-fel România ea ştie că glasul tău dulce divin Italia — sora ei numai — putut-a să-l poarte în sân 7. Ea dară acum te salută, ea ’n visul ei te-a presupus -20 Tu vii ca un cântec d’o soră la sora ce ’n lume s’a dus. A. — 5. Şi tu interpret-a a cerului* >Şi tu etc.; 6. Ai fi > Nu eşti decât chipul ce palida stelă > Nu-ai fi decât etc. 5—8. Artista ce cântă cu inima ’n plângeri E ca şi reflectul ce palida stelă Desemnă pe frunte d’o undă rebelă Pe valul amar. B. — 3. Ce-apoi de cer îndelirată* > Nu cântecul etc.; 7—8. Ce-apoi filomela ’n durere II varsă pe lume plângând 9—12. Reluată fi în forma distih, identică cu redacţia din 22j9, 26—26 v., dela care înainte urmează numai distihuri. 14. Visat-a viaţa ei toată de dorure > Visat-a de glasul etc.; 16. Sunt glasuri [apuse*] şi moarte ce ’n valuri eterne se plâng >E suflet de lebădă stinsă > Sunt inimi etc.; 17. Astfel R.e.ş.c.g.t. dulce frumos; 18. Italia dulce[a] sa* soră născut-o-a în vis > Italia — sora ei numai — putut-a să-l forme în sân (poate: .. .să-l forme[ze] > ... să-l poarte în sân = adică a părăsit pe forme înainte de a fi scris în sân; 19. România doar te salută în gânduri > Ea d.a.t.s. ea ’n visu-i* te-a presupus; 20. Tu vii ca idea ’nfrăţirei la cel ce ’n pustiuri s’a dus > T.v. •c.u. cântec ce ’n aspre > T.v.c.u. cânt* a* sororei la sora etc. 5io ANEXE 14. STEAUA VIEŢII (pag. 26 v.). Titlu vechiu: CÂND NORII... Intâiu, în Cuza, 73. Nedatată. Data la. Cuza, 1869, dedusă. Să se compare cu Fragment, penultima poezie din s.ms.-ul Marta. 15. CÂND SUFLETU-MI NOAPTEA ... (pag. 27). Prim titlu pentru: ÎNGER DE PAZĂ. Cf. capitolul respectiv la Note fi Variante. 16. E ÎNGERUL TĂU OR UMBRA TA? (pag. 27—28). Prim titlu pentru ÎNGER ŞI DEMON. Cf. capitolul respectiv la IV0/* // Variante. 17. MUREŞIANU (pag. 28—28v.). Tipărită de Al. T. Dimitrescu, Chendi, Cuza, în o versiune sau alta a poemului dramatic. Toate observaţiile referitoare la editarea acestor versiuni dramatice se amână pentru la timpul şl locul lor. Ceea ce se cuvine spus, este că versiunea aceasta din s.ms.-ul Marta e încorporată anume, la nr. 17, şi limitată la numai atâta, ca un monolog autonom, în timp ce filele ce-1 continuă (aceeaşi hârtie, acelaşi scris şi chiar aceleaşi urme de ceară roşie) se întâlnesc în ms. 22j4, 74—81 v., într’o versiune dramatică, la care încorporează şi file din alte epoci. Una din aste pagini poartă data 1869. 18. CHRIST (pag. 29—29 v.). Publicată întâiu de Chendi, op. cit., pag. 31—32. Ca şi pentru Ondina tipărim, aici, numai versiunea din s.ms.-ul Marta. Adaosurile ulterioare vor fi raportate la versiunea din 228j, 99—100, intitulată Dumnezeu fi om, mult mai desvoltată şi aparţinând anilor 1872—1873, vecină cu Umbre pe pân^a vremei {împărat fi Proletar II), o adevărată postumă aceea. Cu acel prilej se vor anexa şi variantele din 2290, jj—99. 19. DE-AŞ AVB (pag. 30) cf. Note fi Variante. 20. ÎNGERE PALID (pag. 30 v.). Netipărită nici la Chendi, nici la Cuza. Din aceeaşi vârstă, în ms. 2299, 219 o poezie neterminată: Copilă, angel de înălţare. Alte motive, din această continuă angelofilie, se vor grupa la Postume. 21. CINE-I? (pag. 30 v.—31). Tipărită, cu multe erori, întâiu, în ed. Cuza, pag. 72. Ca şi monologul din Murefanu, Cine-i? e detaşată din piesa de teatru Mira, din ms. 2244, 72—72 v. Era cântecul ce zicea, la sfârşitul piesii, Maio. Avea 7 strofe. In s.ms.-ul Marta are 6 strofe. Cu aproximaţie la 1872, textul acesta din s.ms. Marta primeşte modificări, ce se întâlnesc în acelaşi timp şi ’n> Mira. Ele vor figura, mai ales, la teatru. Steaua mărei figurează de două ori. Odată: subtitlu simultan, ca în transcriera noastră. A doua oară: c.ca 1872, marginal cu semnul întrebării — Steaua mărei? — Pentru ce, se înţelege. Versurile şi cuvintele şterse sunt, precum* s’a menţionat, ale reviziei din 1881. 22. ECTOR ŞI ANDROMACHE (pag. 31—31 v.). Publicată întâi de Chendi, op. cit., pag. 12—13. Excelenţa traducerii, raportată la epocă şi iniţiativele interesante reies şi mai bine în evidenţă, dacă o comparăm cu o traducere-din aceeaşi vreme, a lui Iacob Negruzzi. Să amintim una din iniţiative. Versul 2 din original sună: Wo Acbil mit den unnahbarn Hănden. La Eminescur Unde Abil cu-a sale neapropiali mâne, pe care ne-am îngăduit a-1 accentua: neâpropiali şi care, silabic, se desface în: ne-â-pro-pi-ali mâ-ne, adică: cu mâinile neapropiabile, inaccesibile, exact ca traducere şi ingenios ca lexic. In niciun caz: neapropiate mâne cum transcrie, ca la Chendi şi Cuza, d-1 G. Călinescu, Opera lui Mibai Eminescu, DI, 306 şi nici neînvinse-mâne, ca în traducerea lui Iacob Negruzzi. ADIO A LUI HECTOR1) din Schiller Vrei să mă laşi Hector, să te desparţi de mine S’alergi unde Achile cu neînvinse mâne Aduce lui Patrocle sacrificiu cumplit, Cine pe copilu-ţi va învăţa oare Arcul să încoarde, zeii să onoare Când ds negrul Xantus vei fi înghiţit? *) Iacob Negruzzi: Poesii, Bucureşti, Socec & Co., 1872, pag. 221—222. NOTE 5i* Şterge-a tale lacrimi, scumpa mea soţie Un ferbinte dor mă cheamă ’n bătălie. Vezi aceşti doi umeri poartă Uium Astyanax rămâie în divina pază Ca salvator al patriei Hector vra să cază Şi noi ne vedem iarăşi în Elysium. Ah! n’am să-ţi mai aud a armelor sunare Şi ferul tău viteaz va rugini ’n uitare Al lui Priam eroic sânge va peri Ai să te duci în ţărmuri seci, întunecoase Unde Cocytus plânge prin şesuri năsipoase Ş’al tău amor în Lethe va muri. Ori ce dor puternic, ori ce cugetare Vreu să înec în Lethei întunecată mare Insă nu ş’al meu amor. Auzi cum cruntul duşman asalt’ a noastre ziduri? încinge-mi mândra spadă, goneşte negre gânduri In Lethe nu se stinge iubirea lui Hector. 23. LOCUL ARIPELOR (pag. 31 v.—32). Publicată întâiu în ediţia Cuza, pag. 73, fără variante. Se mai află în ms. 22/7,^?—63 v. 4, I.o-ţ.g.m.o.ş. mă sumut!; 8. flăcări; 10. sanctuar; 11. ascundă-în; 12. Să uit lumea ’n ochi-ţi negri > Să uit lumea în strânsoarea-ţi ş.î.o.t.d.j.; 13—16. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi murdară (a) O căldură sântă, dulce înfioară pieptul meu (b) Azi sunt cast ca o vergină, tânăr sunt ca primăvara (c) Şi ca ’n ea în mintea-mi jună, raze, flori s’amestec rău. (d) (a) Astăzi însă nu-s ca focul cel profan şi > A.î.nu-s ca flama etc.; (b) O căldură fericită, sântă, dulce mă ’nfioară > O căldură sântă etc.; (c) Azi sunt cast ca o vergină sunt curat ca alba pară; (d) Şi ca ea sunt plin de raze, de flori > Şi ca ’n ea etc. 17. Tu surâzi cu neîncredere* > T.s. cu* ne’ncrezare ... O! ci lasă-mă copilă; 18. Să pătrund sub gazul > Ca sub haina asta strânsă ce mormântă sânul tău > C.s.h.a.s., eu la sânu-ţi să păttunz; 19. Să d. corsetul care > S.d.c. esta ... etc.; 21. gâtu-ţi de zăpadă ...; 22. Tu roşeşti... nu vrei aceasta ... O de-ai şti ce caut eu;. 23—-24. Ai surâde şi din contra lăsând haina ta să cadă M-ai lăsa privind în ochi-ţi.. . m-ai lăsa în toiul* meu 25. Cungiurând cu un > C. c’un etc. > Aş > Cungiurând etc.; 26. bătând cu greu; 27. Eu cu cea-laltă mână etc.; 31. Locul de-unde ele căzură etc.; 32. Ai uitat > Te-ai uitat.. . şi ’n lumea asta ca femee te-ai trezit > Ta.u.... ş.’n.l.a.c. copilă t-a.t. 24. NU E STELUŢA (pag. 32). Publicată întâiu în Cuza, pag. 82. 25. DIN LYRA SPARTA (pag. 32—32 v.). Publicată întâiu în Cuza, pag. 82 v. 26. CARE-O FI IN LUME ... (pag. 32 v.—33). Publicată întâiu în Cuza, pag. 82. Poezie interesantă, ce se cuvine integrată aceleeaşi atmosfere şi vârste, dimpreună cu Mortua est, pe de o parte şi atitudinilor misoghine> de mai târziu, pe de altă parte. In ms. 228j, 160 se întâlneşte reluată, în vremea studiilor Viena-Berlin. Distihurile sunt, acum, terţine. In forma aceasta poezia se rezervă Postumelor. In legătură cu această poezie: Tipărind titlurile submanuscrisului acestuia (precum am menţionat în introducerea respectivă), G. Bogdan-Duică însoţea această poezie (Dintr’ale lui Eminescu, simple notiţe, Datina, VII, 7—9, Sept. 1929,. pag. 131—133), de însemnarea « cu adnotaţia: vechie ». E drept că lângă titlu, cu un.scris de mai târziu, care ar părea să fie şi al revizuirilor de mai târziu, e un cuvânt ce poate fi cetit şi vechie dar e de fapt: rochie. Marginal, se află liste de cuvinte şi echivalenţii lor germani. De altminteri veche nu şi-ar fi avut rostul. Nu e în spiritul aceluia care, dimpotrivă, regenerează motivele vechi şi-şi rezervă să transforme multe din ele în Sonete şi Gazeluri, cum am menţionat în atâtea rânduri. -512 ANEXE 27. LA MORMÂNTUL LUI PUMNUL (pag. 33 v.) cf. Note şi Variante. 28. NOAPTEA, POTOLIT ŞI VÂNĂT (pag. 34) cf. Note fi Variante la capitolul Noaptea ... Sub data 1870, sugestie din 1881: Sonet (?) —dar care s’ar putea sa se refere, mai curând la Horia. 29. HORIA (pag. 34—34 v.). Tipărită întâiu de Chendi, op, cit,, pag. 33—34. In dreptul titlului, marginal, cu creionul revizuirii din 1881: Sonet (?). De sigur o sugestie pentru reluarea motivului. Gomele acestei forme se găsesc în ms. 2262, 4, pe o pagină tipic brouillonară, precedate de scheme metrice şi de titluri ca: Răsunet, Horiadele, lancu şi în coloana a 2-a, după o glorificare a limbii italiene —la musica di Dio—: Răsbunarea română. Ariei, Faust, Un Don Juan român (pe verso acestei pagini, ciorne din Junii corrupţi şi Amicului F, I,, din vremea Blajului). Ordinea strofelor rămâne o problemă deschisă. Aici e învârstată, fără a putea şti dacă a gândit-o, la început; astfel sau poartă numai caracterele lucrului de atelier. Cifrele sunt totuşi o indicaţie, ce da de gândit. Poartă cifra 1 strofele: 1 şi 3 din forma transcrisă în s.ms.-ul Marfa, » » 2 » 2 şi 4 » » » » » » Cu litere: a strofa 5 » » » b strofa Fulgerul din ceruri » » » c strofa 6 y> » » d strofa 7. » » » 'Forma aceasta are 2 strofe mai mult, pe care le părăseşte în s.ms.-ul Marfă, 2262,4 ■5 10 ‘15 “20 Şi Carpaţi[i] mândri înveliţi în nor [îşi] spuniafu] prin tunet gândurile lor Tot atunci la flăcări ce se potoliau Inime române falnice fierbeau Horia pe-un munte falnic sta călare O coroană sură munţilor se pare Eu am zice-un tunet suflet mare, greu Dar mai mare suflet bate ’n pieptul său. Fruntea-mi este albă ca de ani o mie Dară a lui nume mai mult o să ţie Fulgerul din ceruri cu putere darmă Dară ochiu-i fulger ce cu spaimă sfarmă Nalţi suntem noi munţii zise-un vechiu Carpat Dar el e mai mare, că ni-i împărat Să priviască-Ardealul soarelui ruşine-i C’a robit copiii pe sub mâni streine Ci în nori de aburi, într’un văl de ceaţă îşi ascunde tristă galbena ei faţă Atunci luna ese norilor regină Fruntea lui cea albă galben însenină 1. Şi Carpaţi negri falnici într* > Ş.C. falnici înveliţi în nor; 2. Şi prin > Şi spunia prin fulger gândurile lor; 7. E.a.z.-u.t. suflet negru greu. 15. Soarelui ruşine-i ca > S.r.-i să priviască-Ardealul; 17. Şi în nori etc.; 18. Desacordul: galbena ei faţă când v. // vorbeşte de soare, Tar putea explica, poate, în chipul următor: în momentul inversării v, ij, substituirea soare = lună se efectuase, mintal', 20. Fruntea lui cea tristă galben însenină > F.l.c. rece roşiu însenină.; NOTE 5i3 Razele se ’mbină, încing fruntea-i rece Că păreâ din munte diadem de Rege Şi un stol de vulturi muntele ’ncongior Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor, 25 Când încins [cu] fală, coronat cu nimb Fulgerile-aruncă sus de pe Olymp. In ms. 22j8, 223—223 v., cu un scris din cele mai june, de Blaj, şi poate şi mai de timpuriu, pe file mici, deteriorate de mult purtat în buzunare, aceste strofe, amintind, şi ca scris, de anume variante din Amorul unei marmure. Sus, 4 rânduri, germane, cu creion roşu, ilizibile, şterse. Se zăreşte în rândul 4:... Gott... Precum se vede poezia prezintă lacune. Lipsesc file. Strofele numerotate. Numerotaţia noastră în continuare. Strofele: M, M, 3 şi 4 sunt pe fila 223. Strofele: 10 şi 11 pe fila 223 v. [1]. A timpului vârteje — c’* orgie tunătoare Sclaviei nămoliră a Dacielor loc Carpatu-atunci cu fruntea în nori de răsbunare Gândi un gând de foc 5 [2]. Svârli din creştet lava-i acea înflăcărată Pe-atleţi cu crane-aprinse de-al libertăţii [dor] Lăsâ să vadă lumea statua ta sculptată De angelul Omor. 3. Urlând svârlia din aripi, se svârcolia sub tine 10 Sclavia infernală servind de piedestal Din statua-ţi sfărmată luci în Românime A lumei ideal 4. O dulce Libertate, copilă răpitoare De ce nu pot în braţe-mi să frâng al tău mijloc 15 Să pui pe a mea frunte c’o lungă sărutare Coroana lui de foc. [.................................................] 10. Mormânt era odată şi naţia română Fiinţa cea nebună fu Horia al mieu Ce arunca în hohot cu fulgerul în mână 20 Blastem lui D-zeu 24. Cugetând că este Dumnezeul lor; 23—24. Şi un stol de vulturi îl încongiur, sbor Salutând cu fală pe ’mpăratul lor 22j8t 223—223 v. 1. A.t.v. pustie* tunătoare; 2. S.n. al libertăţii loc; 3. Olympu-atunci etc.; 5. Varsă din creştet etc. 5—8. Străfulgera c’un tunet perdeaua delăsată Al templului căruia îi zicem viitor Lăsâ să vadă lumea statua ta sculptată De angelul Omor. 9—12. Grozav svârlia din aripi urla gemea sub tine (a) Sclavagiul infernal Căci din al său discântec născu în Românime (b) A lumei ideal (a) G.s.d.a. grozav gemea s.t., mai e un cuvânt fters, intermediar, ilizibil; (b) Şi din al etc. 13. Frumoasă Libertate copilă ’mbătătoare; 14. D.c.n.p.î.b.-m. să strâng a.t.m.; 15. cu lungă > c’o llmgă etc. 33 514 ANEXE ii. Ţinând în braţu-i falnic o cutopăn5 a dreptăţii D’o parte puse gândul de foc al libertăţii In alta spada sa Şi marea sa idee eterică, uşoară 25 In* cranul omorâtei o umple d’o măsoară Cu spada lui cea grea Şi-atunci eroul* roşu al sângiurilor sale [......................................] Pe-o filă vecină (f. 222 v.) din aceeaşi epocă, printre varii însemnări şi strofe, din cari am desprins câteva pentru Amorul unei marmure, crâmpee de poezii, ca: Doina, doiniţâ, Defteaptă-te Române, preot al libertăţii, etc. fraze germane şi mai sus: (: Din Horia:) Gloria mea va mori pe un thron de foc, a lui pe im thron de ghiaţă. Genul uman are o mie de capete; nu numai munţii de aur nasc eroi. — Pe spurcata ţărână a corpurilor să trag un danţ turbat. 30. FRUMOASA-I (pag. 34 v.—35). Tipărită întâiu în Chendi, op. cit., pag. 10—11. Datată cu creionul reviziei din 1881: 1866 şi alături, sugestia: Sonet (?) care s’ar putea să privească şi poezia următoare. 31. LIDA (pag. 35—35 v.). Tipărită întâiu în ed. Cuza, pag. 72. (La tabla de materii: «Livada», poezie inedită). 32. O CĂLĂRIRE 9N ZORI (pag. 35 v.—37) cf. Note ţi Variante. 33. DIN STRĂINĂTATE (pag. 37—38) cf. Note fi Variante. 34. VENERE ŞI MADONA (pag. 38—38 v.) cf. Note fi Variante. 35. OS MAGNA SONATURUM (pag. 39) cf. Note fi Variante, cf. capitolul La Heliade. [36.] CÂNTECUL LĂUTARULUI (pag. 39 v.). Tipărită întâiu în ediţia Cuza, pag. 72—73. E de fapt reluarea cântecului Liră spartă9n stânca lume, din Ondina II, cam pe la 1872, când prelucrează din nou poema şi titlul cântecului oscilează între Cântul unei Casandre şi Cântecul lăutarului. [37.] CÂND CRIVĂŢUL (pag. 41). De o caligrafie de mai târziu, figurează aici ca ciornă. Reluată în ms. 2259, 235—236 în; Când crivăţul cu rama din Nord vine ţii spate. De fapt: o Postumă. [38.] FRAGMENT (pag. 42). Deşi cdpie târzie (după scris c.ca 1871—1872), poezia e, ca spirit, dintre cele mai tinereşti. Să se compare cu: Steaua vieţii (Când norii...). [39.J LA MOARTEA LUI NEAMŢU (pag. 42). Tipărită întâiu de Chendi, op. cit., 43—44. La Note, pag. 269: «Neamţu un prieten de şcoală din Ardeal?». Reproducem din Albina (Budapesta), V, 32, Joi 16/28 Aprilie 1870 următoarea notiţă necrologică, tipărită în coloana de «Varietăţi» şi care nu numai răspunde întrebării lui Chendi, dar aduce şi precizările cronologice, de rigoare: « Necrolog. Ioane Neamţiu, stud. technic din Naseud, un june foarte talentat, a repausat în etate de 23 de ani, într’a 24 Aprile [deci Duminică, 12/24 Aprilie 1870] în Viena, gelit de toţi amicii săi şi de înteaga junime română de aici. Fie-i ţărâna uşoară. — Viena [i4/]22 Aprile. V. Morariu, mp. jur.». Am amintit la cap. Epigonii de cele câteva imagini, care apropie La moartea hd Neamţu de marea poemă vieneză. In restul paginelor, ciorne de mai târziu, unele înregistrate, d. p. acelea pentru înger de pasţă sau altele, ce se vor semnala la timpul şi locul respectiv; crâmpeie din traducerea lui Torquatto Tasso; o reluare a poemei Un roman sub titlul Potipbar; materiale pentru partea a 2-a doua scrisorii a HI-a, în strofe de tiparul strofelor din Panorama defertăciunilor şi la urmă, pe f. 49-51 v. o scenă bufă: «Infamia, cruzimea şi de[s]perarea sau pescera neagră şi căţuile proaste sau Elvira în desperarea amorului», în care se întâlneşte, din nou, obsedantul motiv al Avei Mariă. 21. Ţinând în mâna-i tare o cumpăn’ a d.; 22. In una > D’oparte etc.; 24. Dar marea etc.; 25. Cu cranul omorârei în veci nu se măsoară; 26. Căci spada era grea; 27. Dar tot eroul* roşu etc. TABELUL ALFABETIC 5i5 TABELUL ALFABETIC al poeziilor cuprinse în acest volum T. == Textul poeziilor din partea întâia a volumului; N.V. = Note şi variante; A.t. = Anexe, textul poeziei; A.n. = Anexe, notele poeziei; F. = Facsimil, — Titlulpoe^uhr din anexe e cules cursiv. TITLUL POEZIILOR T. P A N.V. G I A.t. N I A.n. F. Adio 187 Afară-i toamnă (sonet) 119 Amicului F. I 26 278 Amorul unei marmure 20 268 21,22 Atât de fragedă “7 77-78 Călin 76 397 81,86 407 Când 470 506 469 Când amintirile 186 Când însusi glasul (sonet) 120 Când crivăţul 514 Când marea 470 506 Când priveşti oglinda mării 468 506 Când sufletu-mi noaptea (înger de pa^â) . . 312,314 313 Cântecul lăutarului . . . . • 514 Care-o fi în lume 489 511 Ce e amorul 189 Ce te legeni codrule 214 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie . ... 15 255 Cbrist 484 510 57 Cine-i? (din drama « Steaua Mărei») .... 486 510 Crăiasa din povesti 72 38x 77 Criticilor mei 226 Cugetările sărmanului Dionis 46 329 47 Cu mâne zilele-ti adaugi 204 De-as avea 2 244 De-aş muri ori de-ai muri 465 504 De câte ori iubito 114 De ce nu-mi vii 235 De ce să mori tu 464 504 De-oiu adormi (variantă: « Mai am un singur dor») 219 De-or trece anii 208 Departe sunt de tine 107 Despărţire 127 Diana 228 33* 5i6 M. EMINESCU P A G I N I TITLUL POEZIILOR T. . N.V. A.t. A.n. F. Din lyra spartă Din noaptea 230 489 5“ Din străinătate 6 249 7.252 Din valurile vremii . Doi aştri 213 466 5°5 Doina 182 Dorinţa 75 ■ 388 Ector şi Andromacbe (după Schiller) . . . . Egipetul 43 319 487 510 E îngerul tău or umbra ta? (înger şi Demon) . 335 313 Elena (Mortua est I) .......... 299 3°3 Epigonii L ....... . 3i 291 { 33-34 293 Făt-Frumos din teiu . 65 360 365-367 Floare-Albastră . . 54 339 Foaia veştedă (după Lenau) ...... 9. 125 Fragment Freamăt de codru ............. 121 494 514 Frumoasâ-i 492 5M Glossă. ................ 194 195,197 Horia 491 512 Iar când voiu fi pământ (vairiantă: « Mai am un singur dor») .... L ....... . 223 57 împărat si proletar ........... 56 342 58 închinare lui Ştefan Vodă (Poemul Putnei) . 353 4i 311 499 497 3i3 înger de pază îngere palid i. ....... . înger si demon ............. 50 333 485 510 3i3 Iubind în taină (sonet). ......... 200 Junii corupţi . . 23 274 - Kamadeva 236 La Bucovina . . 9 253 Lacul . . . . . 74 387 407 La Heliade 17 2j6 , 259 TABELUL ALFABETIC 5i7 TITLUL POEZIILOR T. P A N.V. 1—1 0 « N I A.n. F. La mijloc de codru des 215 La moartea lui Eliade .......... 261 La moartea lui Neamţu 495 514 La moartea principelui Ştirbey 28 283 La mormântul lui Aron Pumnul 1 239 241 La 0 artistă (I) 18 265 267 La 0 at'tistă (II) (p. Carlotta Patti) .... 480 506 Lasă-ţi lumea 209 La steaua 234 233 Lida 493 514 Locul aripelor 488 511 Luceafărul 167 169, 180 Mai am un singur dor 216 217, 224 Mănuşa (după Fr. Schiller) 165 Melancolie 69 368 70 Misterele nopţii 255 Mortua est! 37 299 39> 303 Muresianu 482 510 483 Noaptea 42 315 Nu e steluţă 489 51* Nu mă înţelegi 232 Nu voiu mormânt bogat (variantă: « Mai am un singur dor ») 221 O călărire în zori 3 245 7 Odă în metru antic *99 O, mama 129 Ondina 471 506 475-476 O, rămâi IIO Os magna sonaturum (vesţi: La Heliade) . . . 0 stea prin ceruri 504 Pajul Cupidon 108 Pe aceeaşi ulicioară 112 Pe lângă plopii fără sot 191 Peste vârfuri 206 Poemul Putnei (ve%i: închinare lui Ştefan Vodă) Povestea codrului 100 Povestea teiului 102 Prin nopţi tăcute 467 506 Leplici 479 506 513 M. EMUMESCU P A G I N I TITLUL POEZIILOR T. N.V. A.t. A.n. F. Resignaţiune (din Schiller) Revedere 123 461 503 Rugăciunea unui Dac 115 S’a dus amorul 184 Sara pe deal 231 Scrisoarea I 130 îJ1» 135 Scrisoarea II x37 138, 139 Scrisoarea III 142 143» 145 Scrisoarea IV 152 153» 156 Scrisoarea V *59 161, 163 Se bate miezul nopţii Serata (Ondina I) 203 454 503 459 Şi daca ramuri *93 Singurătate - 105 Sunt ani la mijloc (sonet) 120 Somnoroase păsărele 207 Speranţa Steaua mării 11 254 486 510 Steaua vieţii Strigoii 88 430 481 510 89-9O Te duci 211 Trecut-au anii (sonet) 201 Unda spumă 467 505 Venere si Madonă 29 286 Veneţia (sonet) Vieaţa mea fu %iuâ 202 480 506 TABLA DE MATERII Pag. Prefaţă............................................................................ IX Introducere— Tabloul ediţiilor..................................................... XI Lămuriri pentru ediţia de faţă ...................................................XXXI Cronologia lui Eminescu..........................................................XXXIX La mormântul lui Aron Pumnul ...................................................... i De-aş avea.......................................................................... 2 O călărire în zori.................................................................. 3 Din străinătate .................................................................... 6 La Bucovina ........................................................................ 9 Speranţa ........................................................................ 11 Misterele nopţii................................................................... 13 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie................................................. 15 La Heliade......................................................................... 17 La o artistă ...................................................................... 18 Amorul unei marmure................................................................ 20 Junii corupţi ..................................................................... 23 Amicului F. 1...................................................................... 26 La moartea principelui Ştirbey .................................................... 28 Venere şi Madonă................................................................... 29 Epigonii .......................................................................... 31 Mortua est! ....................................................................... 37 înger de pază..................................................................... 41 Noaptea............................................................................ 42 Egipetul .......................................................................... 43 Cugetările sărmanului Dionis....................................................... 46 înger şi demon..................................................................... 50 Floare albastră ................................................................... 54 împărat şi proletar................................................................ 56 Făt-Frumos din teiu................................................................ 65 Melancolie ........................................................................ 69 Crăiasa din poveşti ............................................................... 72 Lacul ............................................................................. 74 Dorinţa ........................................................................ . 75 Călin (file din poveste) ......................................................... 76 Strigoii .......................................................................... 88 520 M. EMINESCU Pag. Povestea codrului....................................................................ioo Povestea teiului.....................................................................102 Singurătate......................................................................... 105 Departe sunt de tine ... *...........................................................107 Pajul Cupidon........................................................................108 O rămâi ............................................................................ 110 Pe aceeaşi ulicioară.............................................................112 De câte ori iubito.................................................................. 114 Rugăciunea unui Dac . . .............................................................115 Atât de fragedă..................................................................117 Sonete ............................................................................ 119 Freamăt de codru . . . 4......................................................... 121 Revedere .......................................................................... 12$ Foaia veştedă (după Lenau)........................................................ 125 Despărţire ..........................................................................127 O, mamă............................................................................ 129 Scrisoarea I......................................................■..............130 Scrisoarea II ...................................................................... 137 Scrisoarea III . . . ................................................................142 Scrisoarea IV....................................................................... 152 Scrisoarea V ....................................................................... 159 Mănuşa (după Schiller)...............................................................165 Luceafărul ......................................................................... 167 Doina ............................................................................ 182 S’a dus amorul. .. 184 Când .amintirile.....................................................................186 Adio . . ............................................................................187 Ce e amorul? ....................................................................... 189 Pe lângă plopii fără soţ . . . 191 Şi dacă..............................................................................193 Glossă.............................................................................. 194 Odă (în metru antic).................................................................199 Iubind în taină......................................................................200 Trecut-au anii..................................................................... 201 Veneţia .............................................................................202 Se bate miezul nopţii... 203 Cu mâne zilele-ţi adaugi... . *. ■.............................................204 Peste vârfuri .......................................................................206 Somnoroase păsărele................................................................. 207 De-or trece anii................................................................. . 208 Lasă-ţi lumea........................................................................209 Te duci..........................................................................211 Din valurile vremii................................................................. 213 Ce te legeni...................................................................... 214. La mijloc de codru..................................................................215. TABLA DE MATERU 521 Pag. Mai am un singur dor ...........................................................216 De-oiu adormi.................................................................. 2^9 Nu voiu mormânt bogat...........................................................221 Iar când voiu fi pământ.......................*..............................223 Criticilor mei................................................................ 226 Diana ......................................*................................228 Din noaptea... .................................................................230 Sara pe deal ............p...................................................231 Nu mă înţelegi............................................................... 232 La steaua.......................................................................234 De ce nu-mi vii ................................................................235 Kamadeva ...................................................................... 236 NOTE ŞI VARIANTE La mormântul lui Aron Pumnul ..................................................... 239 De-aş avea....................................................................... 244 O călărire ’n zori.................................................................245 Din străinătate ................................................................. 249 La Bucovina ...................................................................... 253 Speranţa ......................................................................... 254 Misterele nopţii................................................................. 255 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie.................................................255 La Heliade.........................................................................256 La o artistă ......................................................................265 Amorul unei marmure................................................................268 Junii corupţi .....................................................................274 Amicului F. I.........................‘......................................... 278 La moartea principelui Ştirbey .................................................. 283 Venere şi Madonă* .*...............................................................286 Epigonii ......................................................................... 291 Mortua est! ...............-....................................................299 înger de pază .................................................................... 311 Noaptea........................................................................ 315 EgipetuJ ...................................................................... 319 Cugetările sărmanului Dionis..........s.........................................329 înger şi Demon ....................................................................333 Floare albastră ...................................................................339 împărat şi proletar.......................c.....................................342 Făt-Frumos din teiu ...............................................................360 Melancolie .....................................:...............................368 Crăiasa din poveşti ...............................................................381 Lacul ............................................................................ 387 Dorinţa .......................................................................... 388 Călin..............................................................................397 Strigoii ..........................................................................430 Pag. 451 454 454 461 464 464 465 466 467 467 468 468 470 470 471 479 480 480 48I 482 482 482 484 485 485 486 487 488 489 489 489 491 49^ 491 492 493 494 494 494 494 494 M. EMINESCU ANEXE Submanuscrisele Hiena fi Marfa .... Submanuscrisul Elena .............. Serata ......................... Resignaţiune ................... Submanuscrisul Marta .............. 1. De ce să mori tu? ....... 2. De-aş muri or de-ai muri . . . 3* Doi aştri...................... 4. Unda spumă .................... 5. Prin nopţi tăcute.............. 6. Când priveşti oglinda mărei . . 7. Mortua eşti ................... 8. Când........................... 9. Când marea..................... 10. Ondina ........................ 11. Replici........................ 12. Vieaţa mea fu ziuă ............ 13. La o artistă .................. 14. Steaua vieţii ................. 15. Când sufletu-mi noaptea . . . 16. E îngerul tău or umbra ta? 17. Mureşianu ..................... 18. Christ ........................ 19. De-aş avea.............. 20. îngere palid................... 21. Cine-i (din drama «Steaua mării») 22. Ector şi Andromache ........... 23. Locul aripelor................. 24. Nu e steluţă................... 25. Din lyra spartă................ 26. Care-o fi în lume.............. 27. La mormântul lui Pumnul . . . 28. Noaptea potolit şi vânăt .... 29. Horia ...................... 30. Frumoasă-i..................... 31. Lida........................... 32. O călărire *n zori ............ 33. Din străinătate ............... 34. Venere şi Madonă............... 35. Os magna sonaturum ............ 36. Cântecul lăutarului............ TABLA DE MATERII 523 Pag. 37. Când crivăţul..................................................494 38. Fragment ......................................................494 39. La moartea lui Neamţu .........................................495 Anexa HI: Poemul Putnei......................................................497 închinare lui Ştefan-Vodă ......................................499 NOTE S.ms-ul Elena ................................................................503 S.ms-ul Marta ............................................................... 504 Tabelul alfabetic al poeziilor cuprinse în acest volum.........................515 MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALA BUCUREŞ TI — 1939