
{EminescuOpVIII 35} 

TEATRUL ORIGINAL 
DRAMELE ISTORICE 
DODECAMERON DRAMATIC 

DECEBAL 
[PERSOANELE] 
DECEBAL 

BORIS 
un principe dac 
IAROMIR 
un principe iazig 
CELSUS 
un roman la curtea lui Decebal 
LONGIN 
legatul Romei 
DOCHIA 
nepoata fostului rege Diurpaneu 
TRAIAN 
împăratul Romei 

UN PAGIU] 
[ ACTUL I ] 
2254 
[CÎNTECUL FAURILOR DE ARME] 

O lume zace 
În roş oţel, 
Ce vreţi a face 
Făceţi din el. 
Voi, fi coroane, 
O, regi făloşi! 
Mişcaţi ciocane 
Pe fierul roş. 
Urrah! 
Voiţi popoare 
Şi mîndre ţări 
Şi sînta, mare 
S-aveţi sub scări, 
Să mişte toate 
L-a vost cuvînt 
Întunecate 
Şi tremurînd! 
Lăsaţi ciocane 
Să bată fier, 
În el coroane, 
În el puteri. 
Hurah! 

 
{EminescuOpVIII 36} 

[SCENA I] 

[DECEBAL, BORIS, PATER CELSUS, PAGIU] 
(s-aud faurii de arme) 

DEC[EBAL] 
Auziţi, auziţi, cum inima d-oţel 
A Daciei se zbate cu putere! 
În van mă-nvingeţi, în zadar înfipt-aţi 
Vulturul de aur în pămîntul negru 
Şi sînt al Daciei vechi... Victoria voastră 
Din ce în ce mai mari puteri îmi dă! 
O, zimbru al Moldovei, capul crunt 
În noapte[a]-istoriei îl ridici cu fală 
Şi-nfricoşat îl scuturi. Vie! Vie! 
Este serbare, domnii mei, serbare! 
Victoria dentîi după cădere, 
Ziua dentîi după adînca noapte. 
Azi oastea noastră a învins iazigii... 
Astăzi amicii, mîne însaşi ea! 
Ieri cine mă ştia?... Cine ştia 
Că-mi trece-n minte ca să-mi pun genunchiul 
Pe fruntea-ngrozitoarei * armii - pe acel sigil 
Cu care istoria nenţeleasă, veche 
Pecetluit-a-n cartea lumei soarta 
Popoarălor?... Azi toţi o ştiu... Învinsul 
Desfăşură puteri atît de mari 
Încît povestea neamului de dac 
Pătrunde cartea, filele ei vechi, 
Ca-ntunecos şi sînt, de mîntuire 
Mit *... La soarta noastră * 
Popoare-ntregi privesc ca la o stea. 
Ieri încă slabi... astăzi se grămădeşte 
Evul întreg în braţul nostru fier... 
Eu am fost puntul care-n marea lumei 
Cea liniştită m-am mişcat - şi marea, 
Marea întreagă s-a mişcat cu mine. 
Din codrii-antici şi din pustii de gheaţă 
De sub lumina aurorei boreale 
Şi din dumbrăvi de laur, din pustia 
Egipetului vechi, a Libiei arse *, 
Porniţi de constelaţii sîngeroase, 
Cu minte-aprinsă de preoţi bătrîni 
Popoarele pornesc în contra Romei..., 
Vai ţie, -al lumei Domn!... de trei ori vai! 

PATER CELSUS 
(apart ) 
Vai ţie, -al Daciei Domn, de trei ori vai! 

B[ORIS] 
Ieri încă inamic ţi-am fost, o rege, 
Şi inamic ţi-oi fi cît oi vedea 
Genunchi plecîndu-ţi la piciorul Romei. 
Azi însă, cînd decizi ca ea să cadă, 
Eu, fiu de rege... din istoria mare 
A neamului meu vechi... o umbr-apar 
Şi spada-mi la piciorul tău depun, 

 
{EminescuOpVIII 37} 

Genunchii-i plec şi fruntea mea cea unsă; 
Ridic-o iar şi dă-mi[-o] iar în mînă 
Şi spune-mi ce să fac cu ea: Ce vrei! 

[DECEBAL] 
Ieri încă eu credeam, vlăstar de regi, 
C-a Daciei coroană-i ţinta ta... 
Azi împăcat te văd şi te iubesc. 
Te scoală dar... Cine-ar fi şi ştiut 
Că-n capul tău, în ochii tăi adînci 
Trăiesc gîndiri rebele, ca-ntr-al meu... 
E drept, nepot a lui Diurpaneu, 
Regele-al Daciei tu erai să fii. 
Daca bătrînul m-a ales pe mine, 
Pe care de la plug războiul crunt 
M-a ridicat în fruntea unei armii... 
Dacă dintr-un ţăran făcu un rege... 
El n-a cedat decît voinţei reci, 
Nenduplecate, izbitoare, mari 
Unui popor cu aspirări eterne... 
Nici că credeam vodată că un sînge 
Nobil cum este cel dintr-al tău piept, 
Sînge al lui Borebist, Diurpaneu, 
Ar fi putut să mişte-n inimă-ţi 
Alte simţiri decît ce le găsesc, 
Dar te-am văzut sinistru ş-adîncit, 
Tăcut, purtat de-o tainică durere, 
Dureri cum se-ntrevăd pe frunţi de regi 
Şi am crezut... Ce am crezut?... Uitai. 

B[ORIS] 
Putut-am şti c-a ta îngenunchere * 
Izvor e numai la dorinţi d-acestea? 
Ce-mi pasă mie cum pe rege-l cheamă 
Dacă e mare Dacia? De-i mare 
Atunci fii tu, fie-orşicine rege, 
În el trăiesc şi eu - şi pentru el. 
Dă-mi un popor cu care să mă laud, 
O ţară dă-mi, ca s-o ridic în cer. 
Atunci voi fi ca sclavul cel din urmă 
Ce pietre cară la zidirea mare 
Şi bucuros o face, căci piatra 
Nemuritoare-i în zidire-eternă. 
Aceasta-i partea mea de nemurire, 
O alta nu doresc... o alta nu. 

CELSUS 
(apart) 
O, şarpe! 
(zgomot afară) 

PAGIU 
Principele cel iagiz 
Prins în război... a vă vorbi el cere. 

 
{EminescuOpVIII 38} 

[SCENA II ] 
[DECEBAL, IAROMIR ] 
IAROMIR 
(intră ) 
D[ECEBAL] 
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit! 
Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat, 
Dară învinşi - eu îi iubesc, principe! 
Nu crede că dorinţe oarbe-n mine 
Dorinţi de glorie-mi prescriu * pasul: 
O ţintă am... şi l-a ei împlinire 
Pe-amici îi chem... pe inamici izbesc... 
Am pronunţat o vorbă mare... Cadă! 

IAR[OMIR] 
Da, Decebal... ca tine-aş zice eu... 
Se poate însă *?... Un obicei 
Vechi şi [cu] minte * îl au corăbierii... 
Ei nu se-ndreaptă decît după steaua 
Oare pe cer etern stă la un loc. 
Tu eşti o stea... dară te mişti... nu stai. 
Eternă-nsă pe cerul Omenimei 
Pare a fi o singură... a Romei... 
Tu nu ştii ce voieşti... eşti oceanul. 
Dorinţi fără de margini îl îngîn *, 
Răcnind înalţă braţele-i spumate, 
De nori s-anină, -n bolta lumei bate 
Sălbaticul! 'Van fulgere de foc 
Apără cerul... el încredinţatu-i 
Că bolta cea albastră e palatu-i, 
Cu-asalt el vrea s-o ia... ca pe-o cetate. 
Rănit de fulgere el se-ncovoaie 
Şi vijelia-l reîmpinge-n patu-i, 
Apoi adoarme-adînc, copilărosul 
Titan... un cer în fundu-i se îndoaie, 
Tot ce-a dorit visează c-are: 
Tărie, stele... luna drept coroană. 
Dormind murmură, murmurînd tresare... 
Şi cînd, trezit, el vede iar că cerul 
La locu-i stă, cumcă nimic nu are 
Din sînta-i înălţime... el turbează 
Din nou... Astfel sînteţi şi voi, o daci! 
Ştiţi voi ce vreţi: să coborîţi vreţi cerul Spre a-l amesteca în visul vostru. 
Noi ducem nava poporului nostru, 
Oricîtuşi marea s-ar nălţa în sus, 
După o stea ce pintre nori pătrunde, 
După o stea c-etern rămîne-n loc. 

DEC[EBAL] 
Tu ai găsit-o... vorba ce ne-nseamnă: 
Furtuna, da! Oceanul! Vijelia... 
Astăzi o lume-n fundul ei visează 
Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă. 
Dar mîni ea, falnică, cumplit turbează 
Şi mişcă lumea ei negru măreaţă, 

 
{EminescuOpVIII 39} 

Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe 
Ducînd pieirea ţării înmormîntează... 
Azi un diluviu, mîne-o murmuire, 
O armonie care capăt n-are, 
Astfel e-a ei întunecată fire, 
Astfel e sufletu-n antica mare. 
Ce-i pasă ce simţiri o să vă-nspire, 
Indiferentă... solitară... mare! 
Astfel sînt dacii: luptă... ş-apoi piere! 

I[AROMIR] 
Şi noi vrem luptă, dară nu pieire. 
Şi, dacă cerul soarta * o constelă * 
Asupr-unui popor, nu-l turburăm. 

D[ECEBAL] 
Ştii tu ce sînt acei pe care-i aperi, 
Acei romani?... Ei sînt tiranii lumei... 
Da! Ca amici vă leagă-ntîi de ei 
Spre a vă bate-apoi cu vergi de fier... 
O, Iaromir,... ai fost vodată-n Roma? 
Văzut-ai tu gladiatorii, oameni... 
Oameni ca ei, ca noi... ba chiar de-ai noştri 
Că vezi apoi acel popor disculţ, 
Nepăsător şi schimbăcios şi rud, 
Ce să adună de privesc rîzînd 
Cum c-animale luptă între ei 
Gladiatorii sclavi... ce-adesa sînt 
Feciori de regi a căror singură 
Nenorocire-a fost bravura-n luptă, 
Ce nu au altă vină pe-ăst pămînt 
Decît c-au fost ceea ce-au fost... Văzut-ai 
Tu un triumf?... Văzut-ai regi bătrîni, 
Frînţi obosiţi, adînc * nefericiţi, 
Trăgînd la car, carul triumfător? 
Ţi-nchipuieşti [tu] mii de mii de ochi, 
Reci, nemiloşi, privind acel spectacol? 
O crudă bucurie înmiită! 
Încît nimic nu samănă 
Nenorociri[i]-adînci în care a căzut aceia 
Decît ruşinea ce o pat. 
Văzut-ai sclavii tu? Ai văzut [oare] 
Ce-nţelepciune, ştinţă şi lumină 
În inimi de-oameni cari [li] sînt sclavi? 
Gladiatori cu corpul sînt aceia 
A cărora putere este mare, 
Gladiatori ai spiritului sunt 
Acei a căror minte este mare! 
Tot ce-i străin e-al lor - e gladiator. 
Şi num-acel popor plin de trufie, 
Leneş şi orb şi-nchipuit şi rece, 
Acea adunătură de tîlhari 
Despreţuiesc o lume s-o domină. 
Ce le [e] lor nobleţă şi mărire, 
Ce l-i lor înţelepciune, suflet? 
La ei chiar însăş ele sînt prostii 
Şi piedici sînt în drumul de mărire. 
De le găsesc în inamic [î]l scuipă. 
Acei ce domnesc lumea... sclavi ei înşii 

 
{EminescuOpVIII 40} 

A unuia.. a celui ce-i mai rău, 
Mai crunt, mai diabolic, mai tiran! 
Astfel îi vezi urmînd unul la altul, 
Umbre sinistre şi ruşinea lumei: 
Tiberius, Caligula nebunul, 
Claudiu, acea jucărie de muieri, 
Şi Nero... Şi-n fiecare din romani 
E sîmburele-acestor pasiuni: 
În apăsare el e-un Catilina, 
Apăsător - e fiecare-un Nero. 
Aceasta-i Roma... E speranţa voastră. 
Aceasta-i steaua ce vă duce nava. 

I[AROMIR] 
Aceasta-i steaua ce ne duce nava. 
Căci te înşeli. Sînt răi în Roma, 
Ca pretutindeni... O vreme [î]i înalţă 
Una-i coboară... aşa a fost [î]n lume, 
Aşa va fi întotdeauna, rege! 
Mult rău e-n lume şi puţin [e] bine. 
Dar vei găsi că vorba nu şi-o calcă 
Dar vei găsi c-amicului e-amic, 
Dar vei găsi c-un sîmbur de tărie 
Este în inima oricăruia roman. 
Din cînd în cînd zeii coboară-n ei... 
Poţi tu să spui d-imperatorul de-azi 
Ce-ai spus de alţii?... Dacă-i spune, 
Atunci în viaţa ta nu l-ai văzut. 
Vin rar de-aceştia... însă totuşi vin... 
Ce unul face... zeci nu pot strica. 
Acesta-i semnul c-un roman o face: 
Este eternitate-n fapta lor. 
În multe-ţi samănă el ţie, Decebal, 
Ca tine ridicat fu din popor, 
Ca tine în fruntea armiei fu pus... 
Cred în destin... La pasurile lui Destinul a vorbit... Cînd era 
El [î]n război pleca[t] - tot poporul 
În Capitol s[-a] adunat la rugă. 
Murmurele se ridicau la Joe 
Şi, tocmai cînd cîntau Salve-Imperator, 
Poarta se dă în lături şi Traian 
Apare. 
În van el în războaie haina schimbă, 
În van necunoscut vrea să rămîie, 
Amic şi inamic îl recunosc. 
Se zice cumcă zeii neciodată 
Deplin necunoscuţi ei nu rămîn, 
Întotdeauna o lumină de-aur 
Încunjură-a lor frunte şi fiinţă. 
De-aceea cred că zeii coborîră, 
Că ei trăiesc azi între oameni 
Ca Cezari, ca preoţi, ca senatori... 
Ieri în Olimp.. ei azi-s pe pămînt. 

D[ECEBAL] 
O, orbire! 

 
{EminescuOpVIII 41} 

[IAROMIR] 
Orbire, da, orbire care vede! 
O, Decebal, de-ai ştii cum se tratează 
La Roma tot războiul dintre noi! 
Copilării le sînt! Astfel privesc. 
Curînd ţi-a veni ţie un legat... 
Ţi-a cere simplu să ne dai napoi 
Tot ce-ai luat, să ne despăgubeşti. 
Sau [tot] atît de simplu îţi vor spune 
C-ai încetat de-a fi al Daciei rege. 
Te-i mînia, tu vei striga... legatul 
Doar va zîmbi la toat-a [ta] mînie. 
[Î]ţi va lăsa trei zile, trei întregi şi grele, 
Va apărea nepăsător şi rece, 
Va ţine toga învîrtită-n mînă 
Şi te-a-ntreba iar: Pace or război? 
În van îţi chinui sufletul din tine, 
Durerea ta, or bucuria, gloria, 
Nimic, nimic pe dînşii nu-i atinge. 
Crezi tu că gloria lor proprie-i atinge?... 
De e sau de nu e... tot una li-i. 
Ei ştiu că vine chiar daca n-o cată. 
În astă nepăsare-etern aceeaşi 
Cred a vedea că slava Romei stă. 
Îi văd luptîndu-se ei în de ei 
Pentru domnia unei lumi ce n-o au. 
Ş-atuncea, cred, cînd va decide soarta [î]ntre ei 
Vine de sine dominarea lumei; 
Soartei i-e greu ca să distingă bine 
Cărui din mulţi să dea acea domnie, 
Căci fiecare ar putea-o duce: 
Aici e lupta, greutatea ei. 
Asupra soartei lumei nu se-mbie: 
Ea e menită de a fi supusă. 
Şi fapte cumcă glorie şi cădere, 
Noroc şi fericire, tot ce mişcă 
Un suflet omenesc, mai nu-i ating, 
Încît ei cat- al inimei [lor] tremur, 
În ceva ce pe alt om l-ar ucide, 
Unu-n cruzime, altu-n abnegare 
Unu-n supliciu, altul în despreţ 
Şi totu-i treaz şi îndrăzneţ şi liber. 
Într-asta îi găsesc că sînt ca zeii: 
Ei nu ştiu ce-i mînia, ei nu ştiu 
Ce-i bucuria pe acest pămînt 
Ce pe-alţii îi turneaz' - abia îi mişcă, 
Dureri ce ne-ar ucide - ei surîd, 
La bucurii ce ne-ar ucide - reci! 
Nimic nu li-i destul de mare-n lume, 
Nici bunătate nu, nici răutate, 
Ce pe noi ne-ar mira ei nu observă, 
Ce pe noi ne-a uimit găsesc firesc. 
Unde găsesc ei acea coardă mare 
Ce-i pune-alături cu tot ce-n natură 
E mai suberp, mai fără milă? 'N ei. 
Nenorocirea lor, daca o simt, 
E-astfel c-un om nu ar putea purta 

 
{EminescuOpVIII 42} 

Sau, de-ar putea, el ar cădea desigur, 
Ar nebuni sau s-ar făcea meschin. 
Şi obiectul bucuriei lor 
Trebui să fie astfel încît un alt om 
Neci a pricepe-n veci nu va putea. 
Tot, tot ce vrei poate-un roman să fie, 
Un tigru, -un leu, un şerpe, un tucan *, 
Un vierme nu. Pe cînd cei mai mulţi oameni 
Nenorociţi fiind îşi schimbă lumea 
Simţirei lor - din mari devin ei mici, 
Din răi ei devin [buni], din buni iar răi - 
Romanul, dacă-i rău născut, 
Rău a rămas pînă l-al lui mormînt. 
Nu e schimbare în acest metal, 
Nu e schimbare în aceste inimi: 
Neron în leagăn e Neron pe tron. 
Cum se anunţă ei astfel şi vin 
Dacă e bun e bun, de-i rău e rău, 
Dar totdeauna nemodificabil. 
De-aceea nu le pasă de virtute, 
De viciu nu, de-nţelepciuni, mărire, 
Ei sau le au sau nu le au - pe veci. 
De-aceea-au dreptul ei de a surîde 
Cînd văd pe-un biet german că-şi pune totul, 
Persoana chiar, pe un arşic în joc. 
Romanul pune globu-ntreg şi-l pierde, 
Pe sine-n veci. Căci, el fiind, îl ia. 
Ce mic trebui să fie-un om cînd însuşi 
Părerea ce o are despre el e astfel 
Încît se pune el pe el în joc. 
Pămîntu-ntreg n-are valoarea unui, 
Unui roman. De-aia din ei oricare 
Zice: Or Imperator, ori - nimic. 
Este ceva întunecos şi mare 
Şi simţi că lumea toată e în el 
Şi totuşi lumea toată nu-l plăteşte, 
Pentru că nu-i în stare de-a-l schimba... 
Cu ei alături să mă lupt îmi place 
Nainte-învingeri, îndărătu-mi pace! 

D[ECEBAL] 
O! adoraţi în ei zeimea voastră, 
Din ăşti tirani făceţi un ideal: 
Nu în ei înşii e mărimea lor, 
Este în slăbiciunea voastră. 

I[AROMIR] 
Te înşeli! 
Îţi place-a te-nşela - sau nu-i cunoşti. 
Ştii tu cine a fost Hannibal? - Un zeu... 
Cînd armiile lui corona Alpii, 
Cînd oaste după oast-era bătută, 
Cînd Roma singură - o Niobe - 
Plîngea copiii ei; pe pieţe, strade 
Urlau femeile, strigau copiii, 
Cînd tot era pierdut... ce făceau ei? 
Ce făceau atunci acei moşnegi senatori, 
Prea vechi pentru a merge [î]n război, 
Dar neschimbaţi prin rău şi nici prin bine? 
În zgomotul a unei lumi murinde, 

 
{EminescuOpVIII 43} 

În ţipet, vaiet, în suspin, în moarte 
Ei reci decid: Cartagina să moară. 
Ei erau slabi, pierduţi, bătuţi, învinşi. 
Întreab': Unde-i Cartago? - Urmă nu-i. 

D[ECEBAL] 
Taci, admirarea ta e o turbare, 
Nu sînt dator să cruţ turbarea ta. 
Tu uiţi cui îi vorbeşti... lui Decebal, 
Al Romei inamic neîmpăcat. 
Nu fă să uit ce eu respect în tine: 
Pe prinsul - nu... pe oaspetele meu. 

I[AROMIR] 
Nu-s prinsul tău... Căci pentru a mă prinde 
În luptă dreaptă ai fi trebuit 
Război ca să declari romanilor. 
Eu sînt amicul... sînt supusul lor. 
Războiul tău chiar este o revoltă, 
Tu însuşi la Traian ai genuncheat, 
Tu i-ai jurat amicilor amic, 
Duşmanilor duşman să fii: 
Unde ţi-e jurămîntul, Decebal? 

D[ECEBAL] 
Nu-ntoarce sufletu-mi cu susu-u, jos 
Şi nu stîrni mînia mea ascunsă. 
Nu sînt supusul lor... nu voi s-o fiu! 
Dac-am jurat, ce-ţi pasă c-am jurat? 

I[AROMIR] 
Ascultă. Eu nu sînt răzbunător, 
Duşman nu-ţi sînt... eu te iubesc... mă crede. 
Eu voi uita de vrei să-ndrepţi şi tu, 
Senatului [eu] pîn-acuma nu m-am plîns... 
O ştiu... nu-ţi pasă... de m-oi plînge chiar. 
Gîndeşte numai la un singur lucru: 
Dacă mă plîng război ai, de nu - nu. 
Stă înc-în mîna ta să decizi tot, 
Stă încă-n mîna ta să te prepui *. 
De mă slobozi... eu voi privi atuncea 
Războiu -ntreg de-o luptă voinicească 
Unde puterile-ncercarăm doi 
Şi unde eu conced că eşti mai tare. 
Din asta vezi că eu nu te urăsc. 
Dar dacă-s prinsul tău eu... 

D[ECEBAL] 
Vom vedea. 
Eşti prinsul meu şi nu eşti... 
Dac-ai vrea... Atunci demult n-o ai mai fi... 

[IAROMIR] 
Pricep, 
Deşi urăsc * că o pricep... 
Deşi Credinţa mea mă-nvaţă într-alt fel... 
(iese) 

 
{EminescuOpVIII 44} 

[SCENA III] 
DECEBAL, [CELSUS UN PAGIU] 
[DECEBAL] 

Nebun admirator... El uită cumcă 
Am omorît pe Oppius Sabinus, 
Că Moesia a fost în mîna mea, 
Că pe Corneliu Fuscu l-am învins, 
C-ai Romei vulturi i-am avut în mînă. 
Ah! cum credeam la prima mea sculare 
Că-n soarta lumei am s-aduc schimbare. 
Aşa sînt toţi... uitiţi... Uit' că Domitian 
S-a speriat de zmeii Daciei, 
Că-nvins * serbînd batjocuri de triumf 
Mie-mi plătea tribut... Că chiar acela 
Cărui azi templu-i ridicară - un zeu... 
Că Nerva chiar mie-mi plătea tribut. 
Îmi trebui să-i [î]nving din nou... o dată, 
O dată numai... şi s-o stinge basmul 
Despre menirea lor în astă lume. 
O! nu ştiţi voi ce însemnează asta 
Cînd leul şi-a-nfipt gheara în titani! 
Ah! leul codrilor fără de fine, 
Ăst rege mîndru ea a lui păduri, 
Rece ca cremenea stîncelor lui, 
Şi-a-nfipt odată gheara lui de fier 
În ăşti titani ai Romei şi a supt 
Din sîngele lor crud... şi-a-nnebunit, 
A-nnebunit de ură şi turbare 
Şi viaţa lui [e] un vis fioros: 
În veci îl urmăreşte umbra Romei, 
În veci i-e sete de-acest sînge lui. 
Taci, inimă, -n curînd ţi-i stinge setea. 

CELS[US] 
Da, da! Şi-a stinge setea... dar cu moarte. 

[DECEBAL] 
Ce zici, cu moartea! Moartea? Nu... Cum poţi 
Să zici că moartea m-a putea atinge 
Pe mine, ce-am o sută de vieţe? 
Şi totuşi acest cuget mă-nstreină! 
Ce este moartea?... Pot să mor îndată 
Făr-a mă fi răzbunat? Pot? Nu, nu! 
Nu pot - căci nu o voi. Nu voi să mor, 
Pricepi tu?... Este aşa de dulce viaţa, 
Aşa de dulce este răzbunarea... 
Ce mă-nspăimînţi? Tu eşti copil... bătrîne. 

[CELSUS] 
Sînt un copil. Am ochii de copil, 
Văd lucrurile astfel precum sînt. 
Ah, Decebal, cît chin e-n astă lume, 
Viaţa ei este un spasmu lung, 
Totul e mărginit - durerea nu. 
Un singur lucru e mai bun ca viaţa, 
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar; moartea. 
Ah, cum nu sintem pe atunci pe cînd 

 
{EminescuOpVIII 45} 

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă, 
Nu marea aerului, nu azurul, 
Nimic cuprinzător, nimic cuprins, 
Nu era moarte, nemurire nu 
Şi fără suflet răsufla în sine 
Un ce unic ce poate nici n-a fost! 
Dar vai! un sîmbure în acel caos, 
Mişcîndu-se rebel, a nimicit 
Eterna pace şi de-atunci durere, 
Numai durere este-n astă lume... 
Unde e starea ceea unde zeii 
Nu esistau, nici oameni, nici pămînt, 
Pe cînd acea fiinţă ne-nţeleasă 
Nu-şi aruncase umbrele în lume? 
Umbrele ce sînt: moartea şi nemurirea. 
Ah! el şi-a dat foc sie însuşi, crudul, 
Şi arderea-i eternă sîntem noi. 
Cînd se va arde-acest pămînt cu totul, 
Cînd s-a-nnegri cerimea cea albastră, 
Gînd va începe ca să curgă sînge 
Din stele şi din soare, cînd fiinţa 
Ne-om mîntui - ne-om stinge pentru veci. 

UN PAGIU 
Legatul Romei 

D[ECEBAL] 
Cum... aşa de iute! 

C[ELSUS] 
Ura e repede, o Decebal! 

SC[ENA IV] 
[DECEBAL], CURTEA-NTREAGĂ, DOCHIA, IAROMIR, B[ORIS], 
[PAGIUL] 
(alarmă, buciume de război, zgomot. 
Decebal iese şi reintră repede cu toată curtea şi s-aşază pe tron) 

D[ECEBAL] 
Pe cai, pe cai! Războiul este gata, 
Puneţi pe Dunăre un jug de lemn 
Ca să mugească ca şi taurii noştri 
Acea bătrînă şi-ndrăzneaţă mare 
Ce curge între noi şi-ntre romani. 

TOŢI 
Ura! 

[DECEBAL] 
Război! Ah, cum îmi bate pieptul! 
Taci, inimă! Gîndeşti ca să te rupi, 
Gîndeşti să mă omori cu bucuria. 

[TOŢI] 
Ura! 

[DECEBAL] 
Da, da! Strigaţi, lăsaţi-mi munţii-n urmă 
Şi mîl * zvîrliţi pe acel petec alb 
Ce pe pămînt mai îndrăzneşte-a fi! 

 
{EminescuOpVIII 46} 

Aprindeţi codrii noştri şi ardeţi 
Această rană a istoriei, 
Această bubă neagră-a Omenirei, 
Acest blestem ce arde în popoară, 
Luaţi făclia şi ardeţi-i ochiul 
Acestui crud titan numit pămînt! 
Să intre dar! Să vie! Ce voieşte? 

DOCHIA 
Toţi sînt nebuni de furie, o Doamne! 
Şi nici un ochi nu vede clar aici. 
O ţara mea! O Dacie! Unde mergi? 

B[ORIS] 
(încet) 
E bine, Doamnă... cade Decebal, 
Nu cade Dacia... Lasă-l să turbeze 
Pe acest taur... îl vom moşteni 
Noi doi... Să nu [î]l liniştim, 
Să-l tot împungem c-un bold ars în foc, 
Doar s-o scula, pentru a cade - mort. 

DOCH[IA] 
Nu te pricep... Ce vrei să zici, principe? 

B[ORIS] 
Nimic... A fost o istorie veche 
Ce-n timpi de-aceşti se povesteşte des. 
Nimic. Unul cîştigă - altul pierde, 
Aşa e lumea, Doamnă - aşa e lumea. 

DOCH[IA] 
(p[entru] s[ine] ) 
O şarpe, i-ai înveninat suflarea, 
I-ai turbat sufletul, că nu mai ştie 
Ce face. Va cădea... 

PAGIUL 
Legatul! 

SC[ENA V] 
PREC[EDENŢII], LONGIN 

TOŢI 
Ura! 

DEC[EBAL] 
A,! Aţi aflat acum aceea 
Ce trebuia să ştiţi demult... că eu 
Sînt tot eu?... 

DOCH[IA] 
'N-astă lume turbur-crudă 
Cum a intrat de rece, liniştit! 
Parcă e marmură, gîndeşti c[ă] o statuie 
Părăsind piedestalul coborî 
În adunarea noastră furtunoasă. 
Aceştia-s ei... drept zice Iaromir: 

 
{EminescuOpVIII 47} 

Indiferenţi, ne-nduplecaţi - şi mari. 
Cum mă priveşte c-ochii lui imobili 
Parcă-mpietresc... aşa mă infioară 
Da, da! Aşa trebui s-arate zeii! 

D[ECEBAL] 
Nu-mi dai nici un răspuns? 

L[ONGIN] 
Ce-ai întrebat? 

D[ECEBAL] 
Gîndeai să mă găsiţi altfel decum 
Am fost întodeuna? 

[LONGIN] 
Nu. 

[DECEBAL] 
Gîndit-ai 
Că m-ei găsi tot astfel? 

[LONGIN] 
Nu, 

[DECEBAL] 
Ce-ai gîndit dar? 

[LONGIN] 
Nimic. 

D[ECEBAL] 
Nimic! Aşadar nu le pasă cum 
Turbez în al meu suflet şi mă sfarăm. 

L[ONGIN] 
Drept vorbind, Decebal, eu nu [î]mi dau 
O osteneală ce ar fi-n zădar, 
Eu calculez cu acei oameni cari, 
Dac-au zis da, e zis pe totdeuna, 
Dac-au zis nu, asemenea pe veci. 
Nu voi să-ţi mai aduc aminte cumcă 
Ai fi jurat. Ţi-ai călcat jurămîntul, 
Nu-i treaba mea - ş-apoi nici te pricep. 
Nu avem vreme să pricepem tot, 
Abia ne-ajunge-a cîrmui o lume. 
Nu este greu, dar nici uşor nu e 
Destul că îţi răpeşte toată viaţa. 

DEC[EBAL] 
Ce rugăminte dar trimite Roma 
Prin tine? 

LONG[IN] 
Roma vrea să dai 
Napoi ce ai luat de la iazigi 
Şi să te ţii de ce-i decis odată. 

DEC[EBAL] 
Roma vrea... Dar să vedem acum 
Dac-oi binevoi şi eu... Să cuget, 
Să văd dacă iubirea pentru Roma 
Va-nvinge iubirea pentru biruinţi. 

 
{EminescuOpVIII 48} 

Du-te de-mpacă pe-mpăratul... Spune-i 
Că nu-i nimic... şi cumcă mi-ar plăcea 
Să nu s-amestece decît acolo Unde se cade. 

L[ONGIN] 
Nu e vorba d-asta. 
Pari a nu mă fi priceput, o rege. 
(***) E vorba daca vrei pace or război. 

D[ECEBAL] 
Mai ţine-ţi toga, să te-admir. 
Astfel sînteţi cu toţi, astfel gîndiţi 
Că veţi *** [un] rege *... 
Nice Război sau pace, pace sau război: 
O cumpănă e suspendată-n aer 
Şi încă nu văd înspre care parte 
Se pleacă limba ei... dar mi-e totuna. 
(d-afară) 
O lume zace 
În roş oţel 
etc. 

TOŢI 
Ura! 

D[ECEBAL] 
Auzi! Auzi răspuns, romane! 

B[ORIS] 
Da, da! acesta e răspunsul Daciei. 
Îmi vine să-ţi sărut piciorul, rege. 
Ce mare eşti - nemărginit de mare! 
Nu pot cuprinde nici mărirea ta. 

D[ECEBAL] 
Încalică şi mişcă-aripa armiei 
Spre Dunăre... A! repezi sînteţi, 
Dară mai repezi ne-ţi găsi pe noi. 

L[ONGIN] 
Noi nu sîntem nici repezi, nici înceţi, 
Sîntem aşa cum sîntem. Vale, rege. (iese) 

DOCH[IA] 
Ieri încă-n cer, ei azi[-s] pe pămînt. 
(zgomot afară) 

2259 
Simţesc în mine spaimele cîntării, 
Lumina, sufletului, durerea mării. 

2254 
Eu simt în mine glasul, 
Lumina, sufletul, durerea mării. 
[BLESTEMUL LUI DECEBAL] 
(Decebal - între flăcări luminoase. Fund în dreapta 
grup de romani în zale luminaţi de aruncăturile razelor. 
În mijlocul lor, mai nalt, în poziţie nobilă, Traian) 

 
{EminescuOpVIII 49} 

DECEBAL 
(blestemă) 
Zeci de secoli vă urcarăţi, zeci de secoli să cădeţi, 
Viaţa voastră să nu fie decît o lungă cădere! 
Cum aţi omorît voi un popor, astfel să muriţi şi voi. 

[SCENA] 
[DOCHIA, TRAIAN] 
[DOCHIA] 
Deasupra 
Giulgiului tău spînzur-o coroană, 
Deasupra morţii tale o istorie, 
Istoria Daciei viitoare scumpe... 
Din astă noapte tu ai dispărut... 
Şi eu ţi-am [dat] a morţii noapte, eu... 
Ce te iubesc, ce îngenunchi, ce mor. 
Ah, tu! eu te gîndeam că eşti de fier, 
Gîndeam că moartea nu te poate-atinge... 
Tu ai murit - ah, cine n-o să moară! 

[TRAIAN] 
Luaţi-o de aici, luaţi-o iute! 

[DOCHIA] 
Stinge-te dar, tu, vis al gloriei mele, 
Stinge-te, Dacie - lumină *, stinge-te! 
Pare că cerul e-un palat de cezar, 
Tăcut, pustiu, prin care-un vaiet trece... 
E ca şi cînd ar fi murit ceva 
În univers - pare că Dumnezeu E mort. 
Coboară-asupra lui, eternitate, 
Cobori cu pacea ta s-asupra mea. 

2286 

ACTUL DIN URMĂ 
2287 

[DECEBAL] 
Sînt eu ori nu mai sînt eu e-ntrebarea? 
Cu ce drept mă amestec eu aicea, 
De ce mă doare sufletul pe mine 
Pentru c-a Daciei ţară a căzut? 
E Decebal de astăzi cel de ieri?... 
Este prezentul un trecut?.... Ce drept am 
[S-atribui] nefericirea unui om 
Ce-acelaşi nume l-a purtat cu mine 
Să mi-o atribui mie, cel de azi? 
Nu bate inima-mi în orice clipă? 
Nu sînt în orice clipă un alt om?... 
În orice clipă e un altul rege, 
Ş-acel bătrîn a cărui umbră albă 
O văd colo-n metal... să fiu chiar eu?... 
Să fie Decebal, duşmanul Romei?... 
Să fie acelaşi care-a fost şi ieri?... 

 
{EminescuOpVIII 50} 

Ce sîntem noi, ce este astă viaţă, 
Pe ce se-nşiră ziua d-ieri cu azi, 
Cum ne cunoaştem [de] aceiaşi? 
Ce leagă fapt de fapt şi zi de zi, 
Cînd ne schimbăm, cînd orişicare clipă 
E-acelaşi nume pentru un alt om?... 
Visu-unei umbre, umbra unui vis - 
Om! Care e fiinţa ta?... Ce face 
Ca tu să fii... Ce face să nu te risipeşti 
În propriele-ţi fapte şi gîndiri? 
Sîngele-acestei umbre e durerea. 
Toată fericirea o uităm în viaţă 
Ca şi cînd n-ar fi fost, numai durerea 
Ochii trezeşte... face să privim 
Trecutul nostru dispărînd în vreme, 
Ca insule mîndre-n ocean plutinde De care-a vieţei neagră, grea corabie 
În orce clipă se tot depărtează... 
În urmă-ne rămîne fericirea, 
Durerea-n veci noi o ducem cu noi. 
Ah, ce ştiu ei cînd vorbesc de durere! 
Văzutu-s-a vodată ei în faţa 
Unei vieţi pierdute, sfărîmate, 
Unei vieţi de-a căreia splendoare 
Atîrnă soartea unei ţări ori naţii? 
Ah! cînd privesc oglinda de metal 
Şi văd în ea [un] om bătrîn şi alb, 
Bătrîn ca o poveste de demult, 
Aud parcă şoptind copii şi fete 
Povestea închegată despre soartea 
A unui rege - anume Decebal! 
Sînt eu acesta? Eu? Nu mă cunosc. 
Acest bătrîn cu iarna pe-a lui frunte, 
Acest bătrîn cu faţa lui zbîrcită, 
Acest bătrîn pe jumătate mort... 
Acesta-a eu?... Nu cred... nu cred... 
Nu cred... De ce nu cred?... Nu poate fi. 
N-aud departe bucium şi talange, 
N-aud departe un popol mergînd 
Ce fără patrie rămas [î]n lume e?... 
Mergeţi! mergeţi! pămînt străin primească 
Oaselor voastre pace să li dea, 
Lăsaţi părinţii şi copiii voştri 
Să doarmă duşi n-al Daciei pămînt, 
Şi, pustiiţi şi-mprăstiaţi prin lume, 
Purtaţi cu greu blestemul ce-l port eu... 
Deci lăsaţi ca să rămîn... 
Poate c-o soarte, mult mai fericită 
V-asteaptă-n lumea largă... mergeţi voi... 
Ce fericire-aş mai putea afla 
Eu, biet bătrîn,... nebun pe jumătate? 
Lăsaţi să dorm unde îmi dorm copiii 
Şi maica-mi unde doarme... 
O, pămînt dulce, de-aş putea 
Să te sărut, etern lăcaş al păcii, 
Mult mai uşor decît coroana mea... 
În van copilul ş-a întinde mîna 

 
{EminescuOpVIII 51} 

Cea mică pe al mamei tînăr sîn 
Şi va-ntreba-o: "Unde m-am născut? 
Şi unde este tatăl meu... şi unde 
E ţara mea... şi unde se vorbeşte 
Limba ce tu-mi vorbeşti, căci n-o aud?... 
Străină-i ţara care îmi dă lapte, 
Străin pămîntul care grîu îmi dă... " 
Ce va răspunde-atuncea acea mamă? 
" Sărman copil - tu patrie nu ai... 
A fost odat-un împărat, va zice, 
Un împărat ce-acum de mult e mort. 
Acela ridică în bătălie 
Poporul tău şi ţara - şi-o pierdu... 
Mult a trecut de-atunci, mulţi ani de lacrimi, 
Pin secoli trecem, popol esilat, 
Fără de zei, fără de ţară, fără 
Ca loc s-avem unde să plecăm capul. 
Oriunde sîntem, sîntem venetici, 
Ş-astfel vom merge noi din ţară-n ţară 
Pînă s-a şterge ş-urma neamului. 
Este un vechi blăstem ce ne-urmăreşte, 
De mult, de mult noi îl purtăm, sărmane... " 
Şi-atunci va întreba acel copil: 
" Mamă ce m-ai născut... nu-ţi fuse milă 
Ruşine nu, nu scîrbă ca să naşti 
Un sclav... un paria, un neferice?... " 

Ş-asupra cui are să cadă vina, 
Durerea unui neam întreg? Asupra-mi. 
Ei şi? Pămînt voi fi... nesimţitor. 
Ce-mi pasă ce-or vorbi? Eu fug de ei... 
De vină-s eu c-am fost ca orice om? 
De vină-s eu că am dorit mărire? 
De vină-s eu c-am fost orbit, deşert 
Cum este lumea-ntreagă?... Nu, nu, nu! 
De-o mie de ori nu... Cine mi-a spus Că viaţa-i vis, că gloria-i minciună? 
Cine mi-a spus c-o pulbere sîntem? 
Ba mai puţin ca pulberea... o umbră. 
La leagănu-i cîntatu-s-a bătrîne 
Poveşti de împăraţi şi strălucire... 
Şi în junia mea mă lăudau 
Dacă-nvingeam în lupte eu pe tineri.. 
Războaiele-mi poeţii le-au cîntat, 
Poporul le-a cîntat-o după ei... 
O lume m-a-nşelat... o lume-ntreagă, 
Chiar maica... ah, fii blestemată! 
Căci m-a născut şi m-a minţit cu basme, 
Chiar maica mea mi-a înşelat viaţa... 
Poporul, timpul, toate îmi şoptiră: 
Scoală-te, Decebal: tu vei fi mare! 

Ei bine... daca toţi, toţi mă-nşelară 
De ce să nu-i fi înşelat şi eu?... 
I-am amăgit asupra vieţei mele... 
Asupra minţii ş-a puterei mele... 
I-am înşelat şi i-am pierdut pe veci... 
O minte, minte, mîrşavă unealtă 
Care slujeşti ca inima s-o-nşeli... 

 
{EminescuOpVIII 52} 

Vrei să convingi că n-am pierdut nimica, 
Că ce-am avut n-a fost nimic... Şireato, 
E prea pe faţă şireţia ta... 
Prea simt în mine c-am pierdut o lume, 
Că-n orice om ce l-am pierdut în luptă 
O lume de speranţe-am îngropat... 

2286 

Şi-acum alerg dezmoştenit de tronu-mi, 
Un biet bătrîn sărac, necunoscut. 
Unde-i mărirea lumei? Unde-i? 
Oare este? 

E o mărire sau e un vis negru şi strălucit ce-nvinge şi esistenţa? - Ca să 
arate-n urmă că-i minciună. Negaţiune a vieţei. 

TEXTE AFERENTE 

1 

2254 
Că zmeii Daciei, 
Ca constelaţii sîngeros-profetici, 
Au strălucit în faţa Romei vechi, 
O lume-a tremurat la arătare 
Şi marea-i şi-a-ndoit spumaţii muri 
Naintea mîndrei fulgerări a lor. 

2 

2254 

[LONGIN] 
Nu-i rolul meu să cercetez mînia-ţi * 
Sau ce gîndeşti. Pin gura mea vorbeşte 
Imperiul şi lumea... Mă ascultă Şi-mi răspunde. 

[DECEBAL] 
Da, da... imperiul... 
El cade s-universu-i liber - liber! 

3 
2286 
 
[DECEBAL] 
Credeţi voi 
Că va dura în veci puterea voastră? 
Nu, pe cît v-aţi suit veţi şi cădea. 
Nu vezi tu umbra sclavelor popoare 
Trecînd o acuzare lungă pin istorie, 
Că vă încarcă cu a lor mizerii, 
Că vă învinuiesc de soarta lor?... 
De ce nu le-aţi lăsat să-şi meargă calea, 

 
{EminescuOpVIII 53} 

De ce-aţi vrut să domniţi? Numaidecît 
Voi să domniţi, voi să fiţi supra lor... 
Cine vă d-acest drept-n-a cărui nume 
Aţi subjugat voi lumea... cu ce drept 
Vă încărcaţi cu soartea lumii-ntregi? 
Vai vouă cînd la ziua-vă din urmă 
Veţi întreba de ce-atît vă suirăţi 
Şi nu-ţi găsi un alt răspuns decît: 
Spre a cădea cu - atîta mai adînc... 
Vai vouă, ce nici oameni nu sînteţi, 
Nici zei - ci-amestecul de rele 
Din amîndouă acestea fiinţe. 
Mîndri sînteţi ca zeii, nu ca ei 
Plini de mizericordie... Ca oamenii 
Aveţi o minte, însă inimi nu. 
Doriţi ce zei doresc, neavînd puterea, 
Voiţi să domniţi lumea ca şi ei 
Făr-a avea dreptatea lor. Ca oameni aveţi patimi, 
Dar patimi reci, fără de milă, crude, 
Cari din ochi nu pierd vo ţint-a lor. 
La voi nu pot combate vanitatea 
Prin vanitate, aurul prin aur, 
Intre virtuţi şi [î]ntre viţii nu e La voi deosebire - amîndouă poartă 
Aceleaşi semne neînduplecate. 
Onest şi [ne]onest nu cunosc milă, 
Drept şi nedrept nu au deosebire În sufletele lor, ci numa-n cap. 
E-acelaşi om pe două căi opuse, 
Unul vrea drept, cellalt nedrept, cu-aceeaşi 
Adîncă, făr-de milă, consecuenţă. 
Voi oameni nu sînteţi, zei nu sînteţi, 
Ce sînteţi dar? Nici una nu, nici alta. 
Cum v-arogaţi dar dreptul de-a supune? 
Cum vreţi ca oameni să se plece vouă? 

[LONGIN] 
Dreptatea noastră e puterea noastră 
Cu ea deodată vom cădea şi noi. 
............................................ 
Voi sînteţi tineri chiar la bătrîneţe, 
lar noi în lume ne năştem bătrîni, 
Voi vă [î]nchipuiţi că lumea este 
A voastră, însă noi - noi o luăm. 
Cea ce doriţi, visaţi, voiţi - avem. 
Ah, neputinţa cea copilărească 
Din voi vorbeşte, tinere popoare... 
Puindu-vă un scop, urmaţi în viaţă 
Ce aţi voit, ce mijloace vă trebui, 
Ce lupte trebui, ce dureri, ce lacrimi 
Spre-ajunge unde aţi spus că veţi ajunge... 
Şi-aveţi atîtea lacrimi voi în suflet, 
În inimă comoară de dureri. 
Voi cereţi vieţei ce nu poate da... 
De-aceea desperări la nemplinire. 
Nimic nu-i cerem noi - şi ne dă tot. 
Sînteţi poeţi ca grecii, ca persanii, 
Purtaţi în gură dreptul, binele, 

 
{EminescuOpVIII 54} 

Noi, noi îl facem acest bun şi drept. 
Nu vorbe mari, nu cîntece adînce 
Cari să espuie ce coprins conţine 
Dreptul şi legea, obiceiul, bunul. 
Romanul nu ştie să esprime 
Ca un elin... dar pune-l să decidă 
Şi va decide drept, fără să ştie 
De ce. 
Voi cătaţi adevărul, noi puterea, 
Cătaţi să-nvingeţi lumea... am învins-o. 
Tot ce doriţi voi noi am şi făcut... 
Noi n-am dorit nimic, ci am lucrat. 
Trebui să fie un punct stabil în lume 
De nu vrei ca popor peste popor 
Să se împingă în vecinic crud război. 
De vom cădea eu nu zic: "Vai de Roma! ", 
Ci-o spun în gura mare: "Vai de cei 
Ce-or răsturna-o - vai de lumea toată! " 

4 
2254 
[DECEBAL] 
Astă zi mare 
Va fixa soarta lumei clătinate, 
Oastea-nvinsă voi trece peste mări, 
Apusului i-impun o pace-eternă. 
S-amestec-a popoarelor stindarde, 
În Roma-n foc vor răzbuna pămîntul 
Atunci mă voi întoarce-n Răsărit, 
Voi scormoli în Asia antică 
Imperiul şi împăraţii *... iată visul 
Ce-mi îmblă-n cap mereu de cînd trăiesc. 
Acelaşi lanţ 
Unind un pol cu altul strînge lumea. 

5 
2254 
[DECEBAL] 
Oscur, necunoscut, o literă 
Ce necitită-a fost rămas de toţi. 
Din fundul codrilor adînci ai Daciei 
Roteam pe Univers ochii-mi flămînzi 
Şi-l înghiţeam. 
O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine, 
Munţi mari de piatră, fiţi-mi gînduri, 
Purtaţi, stînci albe, armile de cremeni, 
Mergeţi naintea mea... a regelui. 
Să văd apropiindu-se pămîntul, 
*** cu munţii şi cu codrii 
Şi stînd pe loc naintea Romei vechi. 

 
{EminescuOpVIII 55} 

6 
2254 
[DECEBAL] 
Cînd înjosit eşti, cînd o gravă * rană * 
Ţi-atinge rana sufletului tău 
Viaţa ta ea însăşi e o rană. 
Ce dulce [e] să fii stăpînul lumei, 
Cu o suflare numai stingi o ginte, 
Să spele-n sînge tot ultragiul tău. 

7 
2287 
[DECEBAL] 
Mă-ntrebi de ce sînt crud... Cum să fiu dară, 
Pot să fiu altfel? Dacă aş putea... 
Nu, nu! Un demon inima mi-o strînge 
Prin aste sîngiuri, prin aste ruine. 
În lupta mare... în furtuni-oceanici 
Caut ceva să semene departe 
Măcar cu-acea turbare ce consumă 
Sufletul meu... şi, fără ca să-l stingă, 
Este nestins... Vai mie! e etern! 
De-aceea mîn popor contra popor, 
De-aceea zdrobesc ţară eu de ţară 
Şi secol sfarm de secol. Poate că, speriat, 
Sufletul lumii, - oricît de crud ar fi, 
Oricît nenduplecat, oricît de rece - 
M-a reîmpinge-n vecinicul nimic, 
Ca niciodat să nu mai reapar. 
Ah! nu ştii... nu poţi şti ce îmi lipseşte... 
Căci, dac-aş ţine-n mînă toată lumea, 
Toată lumea nu mi-ar ajunge... Şi să simţi, 
Să ştii mai dinainte că etern, 
Etern avea să ţie-astă dorinţă... 
Că-etern o înspăimînţi, un demon!, lumea, 
Că chiar atunci cînd vei vedea-o-aprinsă 
Totuşi arderea ei nu va întrece 
Focul cel crud din sufletul tău propriu... 
Asta-i cumplit... asta e prea cumplit. 

8 
2254 
- Tu pleci sub ochiul tău 
Pe-nvingătorul a o sută regi. 
- O singură privire-a mea te-ar omorî, 
Dar n-a-nvăţat să se coboare-atît de jos. 

9 
2286 
Furtună, fulger[e], trăsnet, codri prăvăliţi, rîuri îmflate - sînt zeii Daciei ce 
se luptă cu oştile romane. Apostrof către ei. 

 
{EminescuOpVIII 56} 

10 
2286 

TRECUT VECHI 

Zilele regelui Boribistas Boerebist. 
Duras Diurpaneu fost rege - acum orb - capul preoţilor daci. 
Dochia fiica lui cea tînără - iubind Dacia - urînd şi iubind pe Traian. 
La căderea Daciei ea adună restele poporului spre emigrare. Ei emigrează 
şi, cînd de departe s-aud încă cîntările lor de jale, Dochia li rămîne în urmă 
- nu poate să se despartă de pămîntul ei, icoana lui Traian tot mai vie în 
mintea [ei] - el apare - ea încremeneşte - o Niobé (Conform poveştii). 
Zîna Dochia - blondă. Mitologie dacă. 
38r Decebal. 

Prima bătaie 

86 intră-n Moesia. Omoară pe Oppius Sabinus. 
Prefectul guardianilor Cornelius Fuscus întîi învingător - în urmă ucis. 
În retragere se pierd insigniile Romei. 
Tertius Iulianus. Învinge - Oprit de vestea că Domitian a avut nenorocirea 
cu Quazii şi Marcomanii. Prin retragerea lui Iulian prin pădurile 
germanice Decebal căpăt-o pace nouă, ca învingător. 
90 Domitian serbează triumf fals în Roma. 
98-99 Traian vizitează ţările dunărene. 
.......... 
Burii aliaţi cer lui Traian să se-ntoarcă. 
102 bătălie la Tapae 
L. Licinius Sura, *** pe lîngă * pers[oana] împăratului, [şi] Claudius 
Livianus, prefectul pretorienilor, nu-s primiţi de Decebal. 
38r Sora lui Decebal e prinsă. Vulturii legiunilor lui Fuscus luate. Pace. 
Tarabostii. 
Triumf. Dacicus 

Al doilea război 
................ 
Unire cu vecinii. Bate pe iazygi şi ei ia o bucată de ţară. 
Traian vine. Podul. 
Apollodor din Damasc. 
Germani. Sarmaţi. Mauretani din Lybia liberă. Cum se reprezenta Traian 
în capul acestora (*** Alexandru Macedon) Sosius Quietus conducătorul 
lor. 
Popoarele nu merg, cu toate reprezentările lui Decebal. Pacorus II regele 
parţilor. 
Longin, caracter nobil -................. 
. D[ecebal] cere pentru el ţara pînă-n Dunăre şi cheltuielile războiului. 
Longin se-nvenină. 
Cearcă să omoare pe Traian. 
Plai cu plai se pierde. Se-nvenină cei mari. Decebal s-omoară. 

 
{EminescuOpVIII 57} 

11 
2306 
DECEBAL 
plan 

ACT I 
DECEBAL 
(vesel) 

12 
2286 
Decebal - actul din urmă - a albit aşa de tare încît seamănă cu predecesorul 
său. După ce şi-a aruncat coroana-n abis se uită-ntr-o oglindă de metal - 
"Sînt eu sau nu sînt eu? " - Ideea metempsicozei. Acelaş corp, acelaş 
suflet, reprezentant al aceloraş idei ca bătrînul Decebal. 

 
{EminescuOpVIII 58} 

PACEA PĂMÎNTULUI VINE S-O CEARĂ 
 
[PERSOANELE] 
[ÎMPĂRATUL ROMEI. CELSUS] 

[ÎMPĂRATUL] 
Voi un răspuns l-această întrebare[: Sînteţi? ] 

[CELSUS] 
Vrei să-ţi răspund? 

[ÎMPĂRATUL] 
***? 

[CELSUS] 
Da, sîntem *. 
Într-adevăr au cătat ochii morţii, 
Privirea ei cea tristă-nghiţitoare 
Iat-o naintea mea. 

[ÎMPĂRATUL] 
Ce vrei, bătrîne? 

[CELSUS] 
Pacea pămîntului... 

[ÎMPĂRATUL] 
Aceasta voiesc s-o ştiu, de pot să-i dau eu pace? Daca eu însuşi am fost 
instrumentul orb, umbra - supusul unei voinţi? Daca Cezarul cugetă, sau 
timpul cugetă. Pot eu să-i dau această pace cînd ea n-o voieşte? 

[CELSUS] 
Cînd ea n-o voieşte 
Timpul e moarte, spaţiul e luptă 
Şi mişcarea suferinţă. Ascultă: 
Spune o poveste că-n centrul pămîntului e un ou de marmură. E un colţ în 
fiecare sămînţă, o inimă-n oricare corp, un vierme-n oricare viaţă: Răul. Şi 
acest vierme naşte, creşte, distruge viaţa. Popoarele se ridică ascultîndu-l 
pe el; cei răi sînt mari, cei buni, ce nu-l ascultă, pier în umbra lor ca-n 
umbra morţii, căci binele e moartea. Ce slab e acest miel, ce tari fiarăle * - 
ce slab e un ascet, ce tari tiranii. 

 
{EminescuOpVIII 59} 

Nimic nu cată unul, rătăcind * pe malul Nilului, la ape de aur. Pămîntu-l 
cată cellalt, nu-i ajunge, şi cerul chiar l-ar coborî să poată. Şi unul moare 
şi cellalt, dar cum? Nu poţi da pace dac-asculţi glasul răzbunării, nu pace 
de răspunzi provocărei, numai omorînd în tine acel sîmbure al răului, 
numai lepădîndu-te de trenţele mărirei, numai cedînd poţi da pace acestei 
lumi. Sînt profet, Cezare... nu te bate cu dacii. 

[ÎMPĂRATUL] 
Asta-i toată înţelepciunea ta? 

[CELSUS] 
Toată-nţelepciunea - da. Toată prevederea - nu! Acest popor a început să 
mişte lumea. Cu căderea lui va începe curgerea popoarelor. Un rival 
numai aveţi - nul striviţi, pentru Dumnezeu. Un mur e acest popor contra 
Asiei întregi, contra ginţilor ei, cari se mişcă asemeni nisipului zburător al 
pustielor... La zgomotul căderii se va mişca pămîntul... Din vîrful Alpilor 
veţi vedea fluvii de popoare pe *** malurile lor. Lumea-i în mîna voastră, 
fondul lumei nu. Tu nu ştii cîte izvoare are această omenire, tezaure 
neatinse încă de moliciunea moravurilor voastre, izvoare pentru care 
Roma este mărul de aur, Italia grădina Edenului. Din tine vorbeşte Roma, 
din mine eternitatea. Am aflat acele legi după cari popoară se nasc, se-
nalţă, mor, şi ce am văzut la cei vechi văd în voi... şi ce vană este viaţa 
asta a lor. 
Icoana aceasta a mărirei a turburat sufletul popoarelor... În fiecare e 
genune, adînc întunecos, demonic. În fiecare este această trufie de 
nesfîrşite dorinţi - dar mintea lor era prea săracă pentru o icoană care să 
împle pe aproape aceste dorinţi întunecoasă. Ea se-nălţa spre cer, îşi găsea 
satisfacerea în omorîrea unui inamic, în răpirea unei femei, într-un nimic. 
Voi aţi zugrăvit în istorie o icoană popoarălor. Voi aţi voit pămîntul - - ş-
acum toţi îl vor. Nu e popor cît de obscur, cît de pierdut în întunerecul 
vieţei sale, care să nu-şi creeze origini mari, să nu aspire la mărirea 
voastră. Aţi trezit demonul lumei - el voia l-aţi învăţat ce să voiască: 
Universul. 

[ÎMPĂRATUL] 
Ce pot să fac? Pămîntul se gîndeşte, 
Îşi [mişcă] mantia sa de popoare. 
Eu stau pe loc - de cad, ce-mi pasă 
Au mai căzut şi alţii, voi cădea şi eu. 
Nu dau nimic pe numele ce mi-l va da istoria; nimic pe glasul posterităţii, 
tot atît de nedrept, tot atît de dictat de ură şi iubire ca şi glasul prezentului. 

[CELSUS] 
N-am vorbit d-asta... Eu voi pacea lumei. 

[ÎMPĂRATUL] 
Care-i mijlocul dar, vorbeşte... 

[CELSUS] 
De te-aş convinge cumcă toate 
În astă lume sînt un vis deşert 
Şi cumcă singura realita[te]-aici 
E moartea. 

[ÎMPĂRATUL] 
O ştiu şi prea o ştiu. 

[CELSUS] 
Atunci... de ce nu vrei să retezi 
În tine rădăcina astei vieţe? 
Dă pace dacilor. 

 
{EminescuOpVIII 60} 

[ÎMPĂRATUL] 
Cum? 

[CELSUS] 
C-oricie preţ. 

[ÎMPĂRATUL] 
Tu eşti nebun, bătrîne... 

[CELSUS] 
O ştiai 
De ceri o vorbă, nu a doua, 
Care urmează chiar din cea dentîi. 

[ÎMPĂRATUL] 
Sînt eu stăpîn pe mine. Eu sînt spada 
Romei... Şi nu pot s-o văd 
Nu doar căzută, dar nici ultragiată. 

[CELSUS] 
Şi dac-ar cădea Roma - apoi? 

[ÎMPĂRATUL] 
Apoi - întîmple-se ce s-o-ntîmpla, nu-mi pasă. 
Pe cît ea este, trebui s-o susţin. 

[CELSUS] 
Acesta-i fatalismul tău, te simţi rana omenirei, nu ai cugetul, nu ai voinţa 
să-i schimbi soartea; ţi-e destul daca urmezi acelaşi joc vechi de glorie şi 
cădere, de viaţă şi de moarte. Eşti un om comun, împărate. 
[ÎMPĂRATUL] 
Fie. 

[CELSUS] 
A fost odată un om pe-acest pămînt... Acela a spus: cine-ţi va [da] o 
palmă, întinde-i [celălalt] obraz, cine-ţi va lua mantia, dă-i şi cămaşa. Şi 
acesta a fost, trebuie să fi fost ca toţi. Dar a fost sătul, sătul de privirea 
acestei vieţi omeneşti, etern aceeaşi, etern nefericită. E un păcat această 
viaţă, şi el a vrut să-l stingă. 
Crezi tu că n-ajunge orice om, orice popor la acest urît, la acest saţ, la 
acest dezgust adînc de viaţă? Nu vezi tu că-n Roma-ncep a locui aceste 
putrejuni a voinţei? Nu vezi tu că-s sătui de lume - au avut-o toată ş-au 
văzut că nu plăteşte nimic? 
Romanii n-or mai fi acei ce-au fost, 
Îmbătrîniţi, ei n-or păstra în ei 
Decît plăcerea să-şi detroane regii. 
Şi nu de ură, numai spre-a avea 
Un nou tablou în viaţa monotonă. 
Coroana cea murdară de atîtea 
Frunţi ce-or purta-o, vile şi-njosite, 
Soldatu-a vinde-o cui se dezonoră. 
Va zugruma apoi cumpărătorul. 
Spre-a o revinde, şi în forum 
Se va precupeţi titlul de tiran. 

[ÎMPĂRATUL] 
De unde-o ştii tu asta? 

 
{EminescuOpVIII 61} 

[CELSUS] 
Pretutindeni a fost aşa, aşa va fi ş-aici. Un singur lucru v-ar putea ţinea 
pînă ce deasupra acestei putrejuni va reînvia o auroră nouă, va răsări un 
cer nou, o nouă credinţă peste zeii asfinţiţi - un rival. Şi soarta vi-l dă - 
moartea *. Şi poarta pe unde vor curge popoarele asupra Romei. Concede-
i totul acestui om simplu. Îndoieşte-i lanţul * coroanei lui, împarte 
pămîntul cu el, dar lasă-l în pace... Adu-ţi aminte de căderea Cartaginei. 
Cu pierderea acelui rival s-a născut discordiile Romei, astfel încît astăzi 
pacea şi dreptatea sînt o întîmplare ce atîrnă de-un om ce poate fi rău şi e 
rău adesa, poate fi bun şi e bun arare. 
Nu putem da lumii pace eternă căci încă nu sîntem creştini... Şi, dacă nu 
vom avea timpul de-a deveni, n-om deveni-o niciodată. 
Această religie a tăcerei şi a suferinţei, a iubirei şi a milei este un Nu pus 
pe cartea istoriei întregi. Înţelesul acestui Nu nu va pătrunde cartea decît 
cu-ncetul. Cezare, e un miracol acesta-n care-ţi vorbesc - este vorba daca e 
vro propăşire-n lume sau daca nu e. Daca Roma va fi slabă în acest 
moment, cînd se decide soarta unei nouă credinţe, atunci credinţa e 
pierdută. În van or răsări icoanele şi bisericele, popoarăle or pieri, icoana 
şi biserica - credinţa nu. Nu e încă vremea ca această învăţătură să se 
strecoare prin sufletul lor, căci nu va răsuna în el decît sunetul gol. 
Ei vor îmbrăca egoismul lor tînăr în formele credinţei şi vor crea un 
păgînism mai rău şi mai egoist decît cel [de] pînă azi. Credinţa va concede 
din spiritul ei faţă cu temeritatea acestor barbari pînă ce nu-i [rămîne] 
decît haina, mitra şi toiagul de preot, undelemnul, nu lumina ei cerească. 
Atunci ne-am reîntors de unde am plecat. Vechile patimi vor fi îmbrăcate 
cu *** împrumutate de la aceste nefericite ***, Domnul se va-mbrăca în 
haina îngerilor şi va domni pe lume cum a domnit pîn-acuma. Vorbesc 
clar... tot viitorul îl vezi înaintea ta... Ura se va simpl[if]ica... ea nu va mai 
dumica lumea în mărunt, ci va rupe-o-n două. De o parte Roma, de alta 
barbarii. Şi Roma va cădea nu acel *, momentul de faţă o decide. Sîntem 
în mijlocul vîntului istoriei, Imperator... poate singurii ce stau deasupra şi 
numai umbra uriaşă a pămîntului s-aruncă clar în mintea noastră... 
Dar pe cînd tu nu crezi nimica, te crezi orb, dat în mîna fatalităţii...... eu 
cred... 

[ÎMPĂRATUL] 
Crezi că pămîntul va pieri, că oamenii se vor stinge... eu o ştiu aceasta... 
dar n-a venit încă ziua de pe urmă şi nu ştiu de ce ne-am mai întuneca 
viaţa cu această cugetare cînd avem atîta întuneric în viaţa noastră. 

[CELSUS] 
Moartea pămîntului, pace eternă. 
Eu pace eternă [nu] cer - căci n-o poţ, 
Ci nu numai pace - îndurarea. 
Păstrează un rival Romei ca să-i păstrezi puterea pînă atunci pînă ce din 
ura sădită în inima acestui pămînt va răsări un arbore care va umbri cu 
pace tot universul. De nu... atunci să ştii c-ai nimicit tot fructul pe care l-a 
copt această istorie lungă a Romei, căci ce a putut să iasă din răpirea lumei 
întregi decît conştiinţa că preţul acestor semne de luptă, de anxietate, de 
durere n-au avut nici o valoare. Şi astfel noi, bătrîni, stăm în faţa a sute de 
popoare tinere.. Ei cugetă ce cugetau romanii odată, că pămîntul e un măr 
de aur. Trebuie să le-o spunem că nu-i aşa, căci noi o ştim, şi această 
ştiinţă este Crucea. 
Eu nu prezic nimic, eu spun ce este. 
 
[ÎMPĂRATUL] 
Ascultă. Crezi tu că vodată astă cruce 
Va putea să pătrundă-n inimă? 

 
{EminescuOpVIII 62} 

[CELSUS] 
Da. 

[ÎMPĂRATUL] 
Nu. *** *** 
Care gîndeşti că-n cărţi e adevărul, 
Vorbele eterne acelui martir 
Crucificat vor fi litere moarte 
Cu care le-am şi îmbrăca mizeria. 
Tu nu cunoşti pe oameni - şi-i cunosc *. 
Nu vezi că de-astăzi încă ei se-nfăşur 
În aste hăini spre-a cere statul. 
Azi Catilina poartă-această mască, 
Poporul îl sumuţă contra păcei 
Şi contra ordinei. Vorba vor primi-o, 
Spiritul ba... Nu poate-un rîu 
Să-şi schimbe cursul său înspre izvor. 
Crezi tu că omu-i rău - e lumea rea. 
De-aceea persecut eu pe creştini. 
Tu ştii pe cari, căci eu ştiu distinge 
Între creştinii crucei şi ai plebei. 
Dar nu vei zice cumcă [-o] inimă * 
Imperială a fost surdă l-a ta voce. 
Voi face tot ce pot - dar rămînînd 
Tot eu. 
Deosebirea între noi e clară 
Tu crezi - eu nu cred decît cîte văd... 
Ce să-mi mai găuresc în van gîndirea 
Ca s-aflu ce-i în dosul astei lumi: 
Pe ea o văd, pe ea o ţiu ş-o voi 
Da... dac-aş şti cumcă prin cugetare 
Aş putea ajunge să cunosc ce e, 
Dar nu... Perdeaua cea de fier e trasă 
Între mormînt şi viaţă... Muritorii 
Nu pot să o străbată - numai visul 
I-atinge umbra... fulgerare numai 
Din cînd în cînd în viaţa-ntunecoasă. 
Şi vrei tu ca pe-acest temei eu lumea 
Să o domnesc?... Vrei, un visător, 
Să îmblu peste capete de naţii? 
De-or întreba: Ce vrea Împăratul? 
Să-şi spuie surîzînd: Singur nu ştie. 
Indiferent ce crede-această lume... 
Ea să trăiască trebui, căci o vrea, 
Şi ca să nu se mînce unul pe-altul 
Trebuie vargă - şi aceea-s eu. 
Las-să murmure, las-să plîngă - lasă 
Să rîdă chiar... numai să stea în pace. 
De n-o voieşte, o voi învăţa. 
Aceasta-i misia-mi pe-acest pămînt, 
O alta n-am. 
În astă oră ce-ai numit-o mare 
Îţi dau cuvîntul meu [de] Imperator: 
Unde dreptatea n-a fi necesară 
Va domni mila şi-ndurarea mea. 
Unde va [fi] neapărată - nu. 

 
{EminescuOpVIII 63} 

[CELSUS] 
[... ] Decebal... daca pîn-acum 
[... ] va fi sculat armia sa 
[... ] încerca şi *** încă 

[ÎMPĂRATUL] 
[Ce să-]i dau? 

[CELSUS] 
Pacea....... 
.................. Ah, e prea tîrziu! 

TEXTE AFERENTE 

1 
2254 

[CELSUS] 
Romanii nu mai sînt ce-au fost odată, 
Îmbătrîniţi, ei n-au păstrat în ei 
Decît plăcerea să-şi detroane regii, 
Astă plăcere şi nici supărarea 
De decăderea, servitutea lor. 
Coroana cea murdară de atîte 
Frunţi ce-au purtat-o, vile, înjosite, 
Soldatu-o vinde cui se dizonoră, 
Zugrum-apoi cumpărătorul ei 
Spre-a o revinde - şi în forum 
Se tîrguieşte titlul de tiran. 

2 
2254 
Ce speraţi 
Căderei omului (îngrădindu-şi arfa, coborînduşi glasul) 

3 
2254 

[ÎMPĂRATUL] 
Şi ce tractate vă unesc? 

[CELSUS] 
Unul, 
Atît de sigur este: răzbunarea! 

[ÎMPĂRATUL] 
Şi ce temei *? 

[UN DAC] 
E ura ce-o avem. 
Pîn-acum nu te uram, acuma te urăsc. 
Nu, pîn-va fi încă un suflet dac 
Pe-acest pămînt nu ne-om supune noi! 
O jur, o zei! în faţa lui Traian! 
......................................... 

 
{EminescuOpVIII 64} 

[CELSUS] 
Strigăt d-orfani şi vaiete de mamă, 
Ruinele fumînde şi la isonul 
Paşilor tăi tresărind universul, 
Popoare rătăcind pe suprafaţa 
Pămîntului cel dezolat, deşert. 
Şi să te-admir [?! ] Tragedie - tragedie! 
Căci cei învinşi au nu sînt fraţii tăi? 
........................................... 
Mai uşor e globul 
Cu naţiile lui decît un fir 
De pleavă ce e dus de vînt. 
............................................... 
Cînd dormitează vitejii 
Lumea respiră. 
............................................ 

4 
2287 
[CELSUS] 
O, nebunie 
A generaţii şi popoară, Romo, 
În multe chipuri nebunia lor! 
Ai zugrăvit pe pînza istoriei 
Visul mărirei omeneşti, ş-aspiră 
Oricare din noaptea vieţei sale 
Din codri, din visele-i antice, 
Din religiuni a zei cu şapte ceruri, 
Din vrîste * vechi ca lumea, fericite 
Peste putinţă... 
Acum aspir' l-acea icoană care 
Realizat-a fost pe-acest pămînt. 
Ş-oricît de mare - oricît de mic ar fi 
Un popol... totuşi tu rămîi măsura 
Întunecatei lui aspiraţiuni, o Romo! 
De acea, superbo, fii-mi blestemată, 
Tu măr de ceartă-n istoria lumei 
A cărei glorie chiar e măr de ceartă. 
Dacă vodat din negurile vremei S-ar descurca popoarele barbare 
Imperiile ce-or fonda aicea 
Le vor numi imperie romane. 
Ginte cu ginte s-or certa mereu 
Care din ele-ţi seamănă mai mult; 
Măsura răutăţii tale, Romo, 
Va fi măsura lor de înmîndrire! 
Fii blestemată, tu fata morgana 
Al crudului neam omenesc... oraş de demoni 
Ce-ai înfrumuseţat atîta Răul, lupta, 
Cît chiar popoare pîn-acum pacifici 
Au nebunit la faima mare-a ta! 
Şi-au întors sufletul din bine-n rău 
Spre-a deveni tot aşa răi ca tine, 
Nu aşa mari ca tine. 
Dar, spre pedeapsa Omenirei-acestei, 
Fii condamnată de a fi eternă!... 

 
{EminescuOpVIII 65} 

Tu eşti oglinda demonului, Romo... 
Toate frumoase par la tine... toate 
Din desperare... din dureri zidite-s. 
Ei nu ştiu că, voind mărirea ta, 
Trebui să guste crudele-ţi dureri... 
Şi cînd întreabă: ce înseamnă epopeea 
De lungi războaie, răsturnări măreţe, 
De lacrimi şi de chin... de desperare, 
Ce e răspunsul?... Iar o întrebare: 
La ce? 
Fii blestemată, şi atît de crud 
Cît, spre-avea timp să porţi blestemul tău, 
Şă fii eternă! O Niobe gigantă, 
Încît spre a se-mplini blestemul tău 
S-ajungă-eternitatea-abia... deci fi eternă! 

5 
2254 
[ÎMPĂRATUL] 
O vierme-al îndoielii, ai intrat 
În sufletu-mi cezar - O, nu, nu! 
Ce-mi pasă mie de-i îndreptăţit 
Ce fac sau ce nu fac, ce zic sau nu zic, 
Eu sînt căci sînt şi voi pentru că voi. 
De unde ai venit, suflare visătoare, 
Din Orient, ca s-atingi fruntea mea, 
Din acei popoli adormiţi în pace 
Etern-n linţolul înţelepciunei lor? 
Gîndesc, gîndesc, la fapte-n veci n-ajung! 
O, suflete de fier, vărsaţi în mine 
Ura cea oarbă a tăriei voastre. 
Ce-ntreb de inimă, de acest vierme, 
Eu, împăratul, ce nici trebe s-am 
Sau, dac-o am, nici să mai ştiu de ea? 
Nu-s eu, ci lumea este clătinată 
Din temelii şi trebui s-o-ntăresc. 

6 
2260 

Vă zic: Ce-am zis e zis, ce este este. 
Îmi pare că sînt Atlas, că pămîntul 
Îl port pe umeri... ah de-aşi fi... 
De-aş fi un demon sau de-aş fi un zeu! 
Dar nu sînt decît om şi numai om. 
Tu glob a lui Euclid, tu măr în spaţiu, 
Nero de-aş fi eu ţi-aş da cu piciorul, 
Ţi-aş zice: "Sînt Roman şi te despreţui", 
Te-aş pune-n joc... te-aş pierde... Dar n-o sînt. 
La glasul tău eu ca o frunză tremur, 
Durerea ta o simt întreagă-n mine. 

7 
2260 
[ÎMPĂRATUL] 
Da, singur... totdeuna singur... o poete, 
Din Asia-n Roma, de la Roma-n Asia 
Ca o lumină trece glasul meu, 
Popoarele se pleacă - marea tace, 

 
{EminescuOpVIII 66} 

Lumina soarelui doar nu m-ascultă, 
Dar nu m-ascultă spre-a mă-ncorona! 
O suflet obosit, sărmane suflet, 
Pustiul Africei în vînt ş-aleargă 
A unui popol mort de suflete 
Lungi caravane... Asia-mbătată 
De visuri vechi, d-icoane de imperii, 
În fiece copil îmi naşte-un duşman 
Şi marea strigă, Nordul m-ameninţă 
Mişcînd din codri roiuri de popoare 
Şi-n acest vuiet, în astă turbare 
A vechiului pămînt... cînd zeii mor, 
Cînd evu *-apune cu a lui gîndiri, 
Cînd se-nroşeşte cerul de-nserare, 
Cînd ziua unui ev cedează nopţii, 
Cînd timpul nevăzut e în cutremur, 
Cînd am pierdut ideea-eternităţii, 
Eu singur stau s-o reprezint aici. 
Şi cine-ar şi putea? Cine se simte 
Destul Titan şi îndestul asemenea 
Ca să resimtă-n inima sa proprie 
Acele lungi vibrări sfîşietoare, 
Acele doruri făr' de margini 
Ce sub o minte bat, cari oglindă 
În sine lumea într-un fel ciudat, 
Istoria în toată măreţia 
Şi în tot fatalismul său? 
Lumea îmi vede purpura şi mantia * 
Ea vede scena veselă, uşoară, 
Ea aude glasuri ale lui ***, 
Dar cînd sînt singur cu-al meu suflet numai... 
E fericit pămîntul, nu-nsă eu, 
Nu ştie că sufletu-mi este o legendă, 
Legenda gloriei astei veche Rome 
Ce s-a sfîrşi ca orişicare glorie, 
Ca orşicare din legende: trist. 
O, împăraţi ai Iudeei, regi d-Egipet 
Voi, regi ai Asiei cari vă numeaţi 
Asemenea cu unul Dumnezeu - 
Şi tu, ce-ai fost mărire întrupată, 
Cărui * zidirile babilone-asire, 
Pustii murinde, morminte uriaşe 
Se grămădeau n-a ta gîndire gravă 
Cu infinitul tot al vremei lor, 
Tu, Alexandre! Spuneţi voi cu toţii... 

8 
2260 
[ÎMPĂRATUL] 
Titan bătrîn ce, îmbrăcat cu popoli, 
Din cînd în cînd îţi mişti mantaua, 
Încît la vale curg, c-a togei creţi, 
Popoarele... 

9 
2260 
[ÎMPĂRATUL] 
O inimă! 
Fii fier, fii piatră, numai sînge nu. 

 
{EminescuOpVIII 67} 

10 
2260 
 
[ÎMPĂRATUL] 
Ca o poveste să-mi aud viaţa, 
Ca pe un mit eu să mă văd pe mine: 
" A fost odată-n lume-un împărat 
Şi a făcut aşa ş-aşa, ş-apoi... 
Apoi va fi murit... " Astfel s-aud 
Repovestit ca de-o străină gură 
Viaţa ăstui biet, sărman Cezar, 
Dar nu - în mine bate-inima lumei 
Şi tot ce simte ea şi eu simţesc. 
Ah, despre asta nimenea nu spune 
Şi asta-i diferenţa-ntre viaţă 
Şi poveste. 
De-astă mizerie tristă, solitară, 
De acel pumn de sînge închegat, 
Unde-împăratul este cerşitor, 
De acea carne sfîşiată care 
Etern doreşte şi nemărginit, 
De-aceea nimeni, nimeni nu vorbeşte. 
Ei nici văd faţa, ei văd sfinxul rece, 
Ei văd icoana - înţelesul nu. 

11 
2259 
[ÎMPĂRATUL] 
De v-aţi întinde [umbra] moartă, albă, 
Din ale voastre-urieşeşti sicrie 
Ce am vedea că a rămas în ea, 
În ea ce se-ntindea după pămînt? 
Nimic. 
Titani, sărmani titani de cari 
Se spune c-au fost prăvăliţi din cer, 
De ce-au căzut ei oare?... Pentru că 
Pără de margini li-era aspirarea, 
Fără de margini era inima lor; 
Ş-astă bucat' de sînge închegat... 
Inima asta... unde-ncap atîtea 
Te miri ades că nu s-a rupt de mult 
Şi nu se rupe... Şi, cu toate că 
Istoria toată o învaţă pe ea 
Cît e de vană, ce deşerte sînt 
Orice-aspirări... tot[uşi] nu vrea să creadă... 
Ş-astfel venim din sînu-eternităţii, 
Un secol după altul tot aceiaşi, 
Plină de-aceeaşi lung-durere-avară. 
Speriind lumea-o facem să atîrne 
De tresăririle inimei noastre. 
Mi-aduc aminte de un cîntec vechi 
Ce-o biată fată îl cînta-n Ispania... 

 
{EminescuOpVIII 68} 

12 
2285 
(pe Aventin) 

TEUTOBA * 
Roma! Roma! 

[UN ROMAN] 
Ce cugeţi tu, barbare? 

T[EUTOBA] * 
Roma! Roma! 

[ROMANUL] 
Ce ai zis? 

T[EUTOBA] * 
Roma - şi nimic! 

 
{EminescuOpVIII 69} 

BOGDAN-DRAGOŞ 
2275 

PERSOANE[LE] 

DRAGUL 
voievod de ţară în Maramureş SAS 
văru-său 
BOGDAN 
fiul lui Dragul 
voievozi de neamuri 
- BALCU 
- DRAGU 
- DRAGOMIR 
- ŞTEFAN 
ROMAN BODEI 
hatmanul lui Dragu 
PAHOMIE 
arhiereu de Rădăuţi 
URICARIUL TOADER LUPĂŞTEANU 
boier pe valea Bistriţei 
BOGDANA 
soţia lui Sas 
CRĂCIUNA 
soţia lui [Toader Lupăşteanu] 
ANNA 
fiica lor 
PEPELEA 
STROLEA 
scutier la Toader Lupăşteanu 
DRAGOMIR 
burgrav al cetăţii Dîmboviţei, 
solul lui Alexandru Bassarab 
UN CRAINIC 

ACTUL I 

CORNUL LUI DECEBAL 
(Sală gotică în cetatea Arieşului. În stînga în prosceniu tronul, 
în dreapta, jeţuri, dispuse în semicerc) 

SCENA I 

SAS 
(intră) 
Aşadar azi e ziua cînd şi-a citi diata. 
De zece luni veninul mereu îi curge-n vine, 
Dar, tare în oţele, de zece luni trăieşte... 
Încet se uscă-asemeni vînjosului stejar 
{EminescuOpVIII 70} 

Pe care-l roade cariul... dar cariul lucră-ncet, 
El trebui să pătrundă în orice-ncheietură, 
În dreapta şi în stînga, în inimă, -n rărunchi, 
Pîn' ce-n sfîrşit... (face mişcarea căderii) 
Sfîrşitul prea mult, prea mult îmi ţine. 
Nu-i vorba, ani de zile lucrez ca un paingăn 
Şi pînza mea ajunge la craiul şi la papa, 
De n-a muri degrabă tot trebuie să cadă... 
La Roma-n cartea neagră trecut e al său nume 
Ca duşman şi protivnic al legii apusene: 
Se ştie că el singur mulţimea oarb-o ţine 
În turma legii grece celei răsăritene. 
Şi Ludovic, pe care a[stă]zi toată popimea 
De lege apuseană îl trece pintre sfinţi, 
Acest sfînt îl urăşte, căci tare în cerbice 
E Dragul... dar mai tare socot că voi fi eu. 
Cetatea geme toată de oameni de ai mei, 
Al lui nu e nimica, nici haina de pe dînsul, 
El este ca bogatul încunjurat de-avere, 
În juru-i stau podoabe şi visuri şi mîncări, 
Dar n-are nici picioare, nici mîni să le întindă 
Să ia ce-i dinainte-i... Astfel, pentr-orice caz, 
Am prefăcut eu casa lui proprie -n capcană. 
Dac-ar muri odată... ca să pot pune mîna Pe Bogdan Dragoş pentru că 
n-am nici un cuvînt 
Să-l pun acum sub pază. Sunt Domn azi, [aşa] dară 
Nu-mi zice încă pe nume... cu-a lui iscălitură 
Sunt Domn. 

BOGDANA 
(intră) 
Azi dar, jupîne... astăzi... 

SAS 
(răsărind) 
Nu-mi mai aduce-aminte. 
Cînd eu te văd, Bogdano, îmi pai o vrăjitoare 
Ce-ncheagă apa-n sînge şi soarele-l albeşte 
Precum s-ar pune brumă pe discul lui de aur, 
Precum albeşte geamul cînd suflă în fereastră... 
De zece luni acuma îşi tîrîie viaţa, 
De zece luni acuma cu tine sunt părtaş 
L-această fărdelege ce nici nu trebuia 
Ca netedă cărarea să-mi fie... 

BOGDANA 
Una-i una, 
Dar două sunt mai multe. Ascultă-mă! Ce-mi pasă 
De craiul şi de papa? Chiar astăzi meargă Dragul 
La Ludovic să-i spuie din fir în păr cum toate 
Sunt neadevărate cîte se spun de dînsul. 
Azi Ludovic desigur că l-ar cuprinde-n braţe 
Ş-alăturea l-ar pune pe tronul lui crăiesc... 
Dragul e drept, jupîne, şi de-asta îmi e frică: 
Cînd Dragul spune-o vorbă oricine îl va crede, 

 
{EminescuOpVIII 71} 

Căci este-n a lui vorbă acea mîndrie rece 
Ce sparge ţesătura minciunii. Pe cînd tu, dragul meu, 
Verşi picături de vorbă la craiul şi la papa 
În cupa lui de aur eu picuram venin. 
Eu cred că e mai sigur. Căci papa te iubeşte, 
Dar este om şi moare. Şi Ludovic asemeni: 
Te are la *** el... dar este om şi moare. 
În toată lumea asta cătat-am un prieten. 
Prieten al iubirii ş-a patimelor mele 
Şi n-am găsit niciunul mai sigur decît moartea... 
Moartea, iubite, moartea nu moare niciodată... 

SAS 
Şi viaţa niciodată nu moare. Cade tatăl, 
Trăieşte însă fiul... 

BOGDANA 
Găsii şi pentru fiul, 
Cătînd, şi chip şi formă să-l pun frumos alături 
Cu Dragu voievod. 

SAS 
Dar, Bogdano, mă-nspăimînţi 
O nouă-nveninare? 

BOGDANA 
Ce-ţi pasă ţie? Oare 
Nu am şi eu un suflet cuvîntător? A mea e 
Şi fapta, dar şi vina... Bărbate, nu gîndi 
La toate astea... Dragă! mai bine te gîndeşte 
Cum m-ai văzut odată... 

SAS 
Taci, taci, o, nu mai spune! 

BOGDANA 
Eram o copiliţă frumoasă ca şi ziua, 
Şi mai frumoasă încă, de zi fiind ascunsă, 
Copil de vrăjitoare cu ochii mari, sălbateci, 
Cu inima aprinsă de sete de viaţă... 
Şi pentru mine, scumpe, citi-n oglindă muma 
Păcatul tău cel negru... ca barba ta cea neagră... 
Erai la faţă galben... mai galben decît morţii... 
Ai fost călcat în urme de mîţă stearpă... 

SAS 
Lasă. 

BOGDANA 
M-ai fost văzut pe mine şi m-ai iubit. 

SAS 
Bogdano! 

BOGDANA 
Mai crezi c-a nostră soarte va merge două căi? 
Trăit-am împreună ş-astfel o să murim, 
Paşii ce tu în viaţă făcutu-i-ai spre mine 
Rămas-au slove roşii în cartea vieţii tale; 
Nedezlipită-acuma rămîn de-a ta fiinţă 
A mele rădăcine viaţa ţi-o-mpresoară 

 
{EminescuOpVIII 72} 

Cum vîscul rădăcina ş-o pune în stejar... 
De te iubesc, jupîne, ce-ţi pasă ţie oare? 
Şi nu mă las eu oare de tine-a fi iubită? 
Nu-i semn destul acesta... cînd eu... cînd eu sînt Doamnă? 
Nu vezi tu, Sas... că-n urmă... mie îmi e totuna: 
Voi să te-nalţ pe tine, eu stau destul de sus. 
Pe tine... pe copilul meu... [pe] copilul nostru, 
Al nostru, Sas... Născut e din valuri de iubire, 
Iubire-aşa de cruntă cum n-a mai fost în lume, 
Acest copil ce drag mi-i ca ochii cei din cap. 
Nu e Satan cu Dumnezeu asemeni. 

SAS 
O! picură-mi în suflet, femeie vrăjitoare, 
Veninul vorbei tale ucizător de dulce. 

BOGDANA 
Ucizător de dulce! O vere, te iubesc, 
Căci sufletul din tine e mare ca ş-al meu. 
Au crezi tu cumcă lumea-i făcută pentru bine? 
Ne-o spun-aceasta popii şi cărţile lor vechi: 
De mii de ani ne sună povestea în urechi; 
Nu vezi [tu] ce răsplată virtutea are-n lume: 
Un giulgi şi patru scînduri. Pentru aşa comoară 
Treci însetat pe lîngă a vieţii vii izvoare. 
Atuncea se-nţelege că preoţii au drept: 
Deşertăciuni sînt toate cînd moartea ţi-i în piept 
Dar ici... în picătura de vreme-n care sîntem, 
Braţul şi isteţia au oarecare preţ 
Şi ce preţ pot să aibă decît să te faci mare... 
Vezi tu... în scrinul negru de-acolo e-o coroană... 
Pietrele scumpe-n dorul luminii se topesc, 
Ea arde-n întuneric lumina căutînd 
Şi totuşi şade-ascunsă în scrin... în gînd... în suflet 
Şi mai la urmă ce voi? Îţi cer vo fărdelege? 
Mergi numa înainte. Eu samăn, tu culege. 
Nu sînt a lui supusă... Sînt o femeie numai 
Ce n-are judecată. 
Eu singură voi duce tot greul fărdelegei, 
Închide numai ochii, mă lasă să lucrez, 
Culege numai roada din osteneala mea. 
L-înveninăm pe dînsul, voi stinge şi pe fiul, 
Căci astăzi simt în sînu-mi un împărat că mişcă. 

SAS 
Bogdano! 

 
{EminescuOpVIII 73} 

BOGDANA 
O, Bogdana te face fericit! 
Şi cînd va spune-odată cu mica lui guriţă, 
Ţi-a spune tată ţie şi mie mamă! Doamne 
Şi tu-i vedea într-însul al tău urmaş pe tron... 
Şi îl vom creşte bine, va fi frumos ca ziua 
Căci sînt o vrăjitoare şi mi-oi iubi copilul.... 
Nu cu cuvinte blînde şi sîn fără de lapte... 
Cu sîngele din pieptu-mi îmi voi hrăni copilul 
Şi drag mi-a fi ca ochii din cap... 

SAS 
Bogdană, scumpo, 
Femeie ce c-un singur cuvînt mă faci un demon. 
Bogdano, te iubesc! 

BOGDANA 
Dar ce negru ţi-e părul... 
Întinereşti, iubite... Copil vei fi odată, 
Copilă voi fi însămi cînd voi fi şi eu mumă. 

SCENA II 
(S-aude glas de trîmbiţe. Boierii de sfat şi de taină intră, se-nchină 
înaintea lui SAS şi se aşează pe scaunele în semicerc ). 

UN CRAINIC 
M[ăria] Sa! 
(toţi se dau în lături) 
(Intră Dragul Voievod galbin la faţă, cu paşi nesiguri, rezimat de umărul 
fiu-său Bogdan. Se aşază în scaun. Scoate din sîn o cheie şi i-o dă lui 
Bogdan, acesta deschide un scrin de fier, scoate coroana, îngenunche 
înainte-i, Dragul i-o pune-n cap. ) 

DRAGU[L] 
Uşor trecea odată Domniei Noastre vremea, 
Pe-a bucuriei pasuri ne număram noi anii, 
De zece luni acuma, de cînd, cuprinşi de-o vrajă, 
Noi numărăm cu spaimă ce-ncet a noastre zile 
Se strecur, de ne pare din ele-orcare-un an. 
Şi gura-Ne-ncreţită uită demult ce-i rîsul 
Şi ochiul Nostru nu e în stare să plătească Priviri de mulţumire celor ce 
ne iubesc; 
În cap ei ne fugiră, uscîndu-se de vii, 
Necredincioşi luminei, nopţii necredincioşi 
În loc de-a vedea ziua făpturile naturii 
Ei noaptea văd aievea ce visele durează. 
Boieri! Coroana Noastră ne-apasă ca un munte 
Şi grea Ne e hlamida şi trupul de pe Noi 
Încît deopotrivă Domnia Mea e gata 
Să zvîrle pe-amîndouă, fugind din zarea vieţii, 
Asemeni cu sirepul sălbatec ce-şi azvîrle 
Şi şeaua şi presunul, pierind în zarea zilei. 
Un singur colţ de viaţă Ne-a mai rămas în suflet: 
Iubirea neclintită pentru moşia Noastră, 
Pentru Bogdan cel Tînăr, iubitul Nostru fiu... 
Rog ceriul să-nmulţească hotarnicele clipe, 

 
{EminescuOpVIII 74} 

S-urnesc pe ai lui umeri Domnia ce o port. 
Dar vai, abia viaţa-i se desprimăvărează, 
E crudă încă mintea şi oasele-ncă crude 
Şi nedeprins cu asprul şi strîmtul ţării scaun; 
Coroana e în stare ca să-i sclintească gîtul 
Şi schiptrul braţul fraged. Gînditu-Ne-am atunce 
Ca, de va fi ca Domnul din ceruri să Ne ieie, 
Noi să lăsăm copilul pîn-ce va creşte mare, 
S-acoperim cu negru postav scaunul Nostru, 
Coroana Noastră scumpă s-o încuiem în scrin 
Şi să dăm mînii sale o altă jucărie 
Decît al ţării schiptru. 
Voim ca de [Ne-] om stinge, să-ntindem mîna moartă 
Să ţinem cîrmuirea chiar în sicriu fiind, 
Iar cel ce mîna Noastră în locu-Mi va purta-o 
Precum poartă un dascăl mîna unui copil 
Să fie vărul Nostru, Sas... unde-a pune mîna 
Să ştiţi c-am pus-o însumi şi să urmaţi întocmai. 

ROMAN 
(aparte) 
Îmi văd visul cu ochii... Urît vis! 

VODĂ 
Uricare! 
Citeşte-acum hrisovul prin care-l orîndim. 

URICARUL 
(citind) 
Cu mila lui Dumnezeu Io Dragul Vvd, Domn stăpînitor a toată ţara 
Maramureşului, Despot cetăţii Arieşului, Graf al Ţării secuieşti, facem 
ştire prin această carte a Noastră, cui se cuvine şi tuturor cîţi vor 
vedea-o sau vor auzi citindu-se, că, la vreme de slăbiciune fiind, 
Ne-am socotit moşia şi casa, de faţă fiind credincioşi boierii Noştri şi 
fiul Domniei Mele, Bogdan Dragoş Voievoda. Statornicit-am pîn' la 
vrîsta legiuită a iubitului Nostru fiu să fie epitrop moşiei Dumnealui 
credincios boiarul nostru Sas din Bistra. Privi-se-vor cărţile sale ca 
ieşite de sub a Noastră mînă şi întărite de-a Noastră credinţă. Satele 
Salagiu, Artunţi, Inbereche, Ţiţovi, Baluăncţii şi Bistra, cu toate 
pămînturile cîte curg asupra apusului a acestor sate, dărui-mu-le 
mănăstirii Noastre închinate Sf. arhanghel şi arhistrateg Mihail şi să i se 
deie sf. mănăstiri şi înscrisele vechi pe cumpărătura Părintelui Nostru, 
cum şi ţidulele hotarălor de alegerea acestor părţi, ca de astăzi înainte şi în 
veci să aibă mănăstirea din neam în neam a stăpîni aceste părţi cu bună 
pace şi nesupărată despre nimene în ţară, din tot locul şi cu tot venitul. 
Drept aceea iată de la Domnia Mea prin aceasta dăm şi întărim vecinica 
stăpînire a acelor moşii. Şi, spre întărirea celor de mai sus, aducem 
credinţa Noastră şi a fiului Nostru Bogdan Dragoş Voievoda şi a 
credincios boiarului Nostru Sas de pe Bistra şi ai tuturor celorlalţi boieri ai 
Domniei Mele. Dat în domnescul Nostru scaun al Arieşului la anul de la 
zidirea lumii 6865 aprilie în 3, iar de la Cristos una mie trei sute şasezeci 
şi cinci, care spre întocmai urmare şi lucrare se întăreşte şi cu a Noastră 
domnească iscălitură şi pecete. S-au scris de mine Toader Ghimpiş, 
diac de sfat în cetatea Arieşului la anii de la Cristos 1365, aprilie în 3. 

ROMAN BODEI 
Preînălţate Doamne, nu fie cu bănat, 
Dar grabnică îmi pare această hotărîre. 
Au pentru aşa lucru nu trebui Direptatea 
Să se adune toată aicea în cetate? 
Zic că înţelepciunea v-a insuflat voinţa 

 
{EminescuOpVIII 75} 

Şi bine e copilul să nu poarte o cîrmă 
Ce nu-i încă în stare cu dreapta încă crudă, 
Dar tot socot cu mintea aşa-n prostia mea 
Că trebuia norodul, boierii, ostăşimea 
Să giuruie credinţă copilului Bogdan. 
Prea şubrede sînt, Doamne, tocmelele în ţară. 
De, eu cam cîrtesc cu vorba, cioplit cam din topor, 
Căci n-au stătut nici craiul, nici papa (se descopere). 
(Pe amîndoi 
Să-i ţie Domnu-n lume ani mulţi şi fericiţi) 
Dar numai, vorba vine, nu m-au cioplit nici ei. 
E vorba despre mine... eu caut totdeuna 
Nu al Măriei Tale folos, ci pre al meu, 
Căci [mai] aproape-mi este cămaşa decît haina... 
Eu zic numai, stăpîne, iertaţi-mi vorba proastă... 
Ci de-ar fi spus diata aceea, ia aceea: 
Roman Bodei să fie epitropul moşiei, 
Adică, cum s-ar spune, să fi fost eu acela, 
Eu aş fi spus: Stăpîne, deschide-ţi bine ochii, 
Nu-mi crede-aşa orbeşte, ci pipăie-mă bine 
Şi vezi că sînt, ca alţii, din carne şi din oase, 
Sînt om... şi e moşia şi scaunul la mijloc, 
Sînt om... şi şubred este copilul vostru încă, 
Sînt numai om şi omul la rele e plecat. 
Adică... vorba vine... eu, eu sînt slab de fire... 
Eu nu vorbesc de alţii, sînt alţii mult mai buni, 
Să-mi fireţi cu iertare c-am spus şi eu o vorbă. 

SAS 
Preaînălţate Doamne, de credeţi cumcă Sas 
Nu-i şerbul cel din urmă şi făr-de nici o treabă 
Dintre-ai Măriei Tale... de credeţi cumcă ochiu-i 
Setos e de mărire, că n-a cunoscut bine 
Supunerea că este a lui firească haină, 
Rupeţi diata asta... Căci greutatea ei 
Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie 
A fost pînă acuma credinţa ce stăpînul 
O pune-n al meu suflet. 

ROMAN 
.......... De! n-ai ce-i face gurii 
Făcîndu-ţi tot sprîncene îţi scoţi odată ochii. 

DRAGUL 
Destul Bodei... Puţine sînt clipele vieţii-mi, 
Stau rău cu craiul Ludvic şi şi mai rău cu papa, 
Nu-i vreme să se strîngă a ţării Direptate, 
Se poate ca chiar astăzi să fim în sînul morţii... 
Şi trebuie să fie un om care să-mpace 
Stăpîni aşa puternici precum e craiul Ludvic, 
Şi faţa noastră pare un obrazar de ceară: 
De mi-aş închide ochii, un popă cam cu chef 
E-n stare să mă-ngroape. 
Boierii mei! iertare vă cer acum la toţi 
De-am vorbit rău cu gîndul meu propriu despre voi, 
De-am jinduit vrodată norocul a cuiva, 
De n-am fost de a pururi o cumpăn-a dreptăţii, 
De am greşit cu fapta, cu inima, cu gîndul 

 
{EminescuOpVIII 76} 

Iertaţi-mă cu toţii, mă descărcaţi de vină 
Şi sarcina de rele făceţi-mi-o uşoară, 
Să pot trece mai liber prin vămile veciei. 
(Boierii-i sărută mîna pe rînd; el îi săruta pe frunte. ) 
UNUL DIN BOIERI 
M[ăria] Ta, uitate din partea noastră sînt: 
De-ai fost nedrept cu gîndul, cu bine ai plătit. 

ROMAN 
Iertaţi-mi vorba, Doamne, eu sînt un vraci prea prost 
Şi nu ştiu ca să măsur a vieţii clipe repezi, 
Nici ştiu la ce sînt bune mademuri, buruiene... 
(cu intenţie)De-aş fi un vraci cu carte ce multe v-aş mai spune 
Ce nimănui în minte nu-i vine din senin. 

DRAGUL 
(Plecîndu-se să-i sărute fruntea, încet) 
Bodei, să vii pe-aicea, dar nu răspunde [-acuma], 
Să nu ieie [ei] seama... (Tare) D-acum, boieri, plecaţi. 
(Sună toaca şi clopotele. Dragul îşi scoate coroana, Bogdan o închide, 
Toţi îşi unesc (falten) mînile spre rugăciune. În urmă iese toţi, afară de 
DRAGUL şi BOGDAN) 

[SCENA III] 
DRAGUL, BOGDAN 

DRAGUL 
(privind la Bogdan, vorbeşte singur ) 
Să-mi ospătez vederea cu arătarea lui... 
Aşa de tînăr încă, cu chip aşa de dulce... 
Nemulţumit se pare el de diata noastră 
Dar voi ca nici să ştie de ce aşa făcui... 
O ochii mei, sărmanii luminători ai feţei, 
Se-ntind încet spre dînsul ca mîna făr' de trup 
Cu care al meu suflet l-apucă de departe; 
Îl pipăi cu vederea, cu nălucirea minţii... 
Ce trist! 

BOGDAN 
(apart) 
Vorbeşte singur... De cînd vorbeşte singur - 
Mai multe luni de zile sînt de atunci la mijloc - 
El nu mi-a spus un singur cuvînt bun... (tare) Tată, tată, 
Cu ce-am greşit eu oare naintea feţii Tale 
Că nu mai vrei un singur cuvînt bun ca să-mi dai? 

DRAGUL 
(îşi întoarce faţa şi şi-o acopere cu mantaua; cu faţa-ntoarsă) 
Deschide acea uşă... 

BOGDAN 
Aceasta, Doamne? 

[DRAGUL] 
Nu, 
Drept colo în părete deschide acea uşă. 

 
{EminescuOpVIII 77} 

BOGD[AN] 
Aici nu-i nici o uşă... (apart) Vorbeşte într-aiurea 
Părete gol e, Doamne, oricît cu mîna pipăi. 

[DRAGUL] 
Ia un cărbune-n mînă şi fă o cruce mare Acolo în părete, căci eu văd 
că-i o uşă. 
Hai fă! 

BOGDAN 
(face o cruce) 
Să-i fac pe voie! 

[DRAGUL] 
Spune-mi, e multă oaste-n curte? 

BOGDAN 
Dar geme curtea toată de oamenii lui Sas 
Spre cinstea ta adus-au atîţia oameni tineri, 
Oşteni în floarea vrîstei, de ţi-e mai mare dragul 
Ca să priveşti la dînşii. Ce bun e vărul Sas! 
Ce bună e Bogdana şi plină de-ngrijire! 

[DRAGUL] 
Ascultă-mă, Bogdane, împlutu-ţi-au Bogdana 
Paharul tău cu apă şi cupa ta cu vin? 

BOGDAN 
Ce-nsamnă întrebarea? Nu, Doamne. 

[DRAGUL] 
Nu? Nimic 
Aşa, o întrebare ca orişicare alta. 

DRAGUL 
Vezi tu acel părete pe care-ai scris o cruce? 
Precum nu este uşă acolo, tot asemenea 
Nu este nici o uşă la inima mea... Dragoş Vederea-ţi mă scîrbeşte. 

BOGDAN 
(îngenunche) 
Părinte, ce-am făcut? 

DRAGUL 
Ei, vina cea mai mare din lume-i că trăieşti. 
Mulţi sînt ce astă vină în veci n-or să ţi-o ierte... 
Căci tu le stai în cale... De-ar fi să voi ceva 
Ar fi să mergi în lume, departe, prea departe, 
Să nu te vadă nimeni, să piei din ochii mei. 

BOGDAN 
O tată! Dar eu nu voi, nu pot ca să mă duc. 
De m-ai urî, eu totuşi lipit de paşii tăi sunt 
Şi al Măriei Tale sînt cel mai cu credinţă 
Şerb. Care e pricina de mă urăşti de-o vreme? 

 
{EminescuOpVIII 78} 

DRAGUL 
(încet) 
De asta mi-e mai frică, c-o să rămîie-aicea, 
Deci trebui cu de-a sila răpit... Dar cine, cine, 
Cui să mă-ncred?... Şi Roman Bodei prea mi-e nătîng, 
E aspru, e pe faţă, nu are vicleşug, 
Asemeni inşi se-neacă de-a pururea la mal... 

BOGDAN 
(încet) 
Vorbeşte iar cu sine... se pare că vedenii 
Din lumea cealaltă-l încunjură, şi el Îşi dă de ele seamă... 

DR[AGUL] 
Mergi [oare] tu, Bogdane, 
Ades la vînătoare?... Şi singur sau cu alţii? 

BOGDAN 
Pe cînd nu erai bolnav mergeam de-a pururi singur, 
Adesea rătăci-am prin munţii nalţi ai Tisei 
Pîn-unde a lor vîrfuri despart apele-n două, 
De curge-apoi o parte spre noi, spre soare-apune, 
Pe cînd o altă parte se varsă-n răsărit. 
Spre răsărit adesea îmblat-am zile-ntregi 
Urmînd cărarea ceea ce şi-au făcut pîraie 
Şi am bătut cu ele prin codrii vechi şi vecinici, 
Cărarea-abia îmblată. 
Adesea cu Siretul, cu Bistriţa adesea 
Eu m-am tot dus la vale pe-o luntre uşurică 
Alăturea cu mine avînd o plasă, arcul... 
Găsii acolo oameni vorbind aceeaşi limbă 
Ca şi ai noştri. - Aflat-am şi munţi cu piscuri nalte. 
Aşa fel, de pe unul căruia-i zic Ceahlăul 
În zile după ploaie cuprinzi cu ochii lumea 
Daca-i roteşti... Acolo priveşti din miezul nopţii 
Un rîu puternic *** curgînd spre miazăzi 
Care apoi, departe, se varsă-n Marea Neagră 
La gura lui, departe, pierdută-n zarea zilei, 
Vezi o cetate mîndră ce-i zic Cetatea Albă, 
Iar despre soare-apune vezi iar un rîu puternic 
Pe şapte guri se zice vărsîndu-se în mare. 
E Dunărea, aproape de gurile-i Chilia, 
Între-astea două rîuri şi între munţii negri 
Priveşti o ţară-ntreagă de codri şi de dealuri: 
Din văi cu rîuri line, din codri fără capăt 
Vezi turme fără număr în zare răsărind 
Şi buciumele sună duios şi[-i] cînt de fluier; 
Sălbateci zboară caii mai iuţi decît chiar vîntul 
Şi cînii urlă jalnic... Ciobanii cei călări 
Străbat ca şi săgeata cîmpiile întinse... 
Se zice cumcă ţara se ţine într-un chip 
Tot de crăia noastră şi tot de craiul Ludvig, 
Dar eu băgai de seamă că nu-i a nimărui. 
Averi atît de multe de nu le mai ştii sama 

 
{EminescuOpVIII 79} 

Sînt astfel răspîndite pe brazde roditoare, 
Dar vai, peste pămîntul pe care cerul darnic 
Cu rod şi cu de toate cu -asupra de măsură 
L-au înzestrat, tot omul nu-i de nimica sigur 
De astăzi pînă mîne. Tatarii duc adesea 
Pe şesurile mîndre prădalnicul lor roi 
Şi cine nu vrea doară acela nu se leagă 
De-acea frumoasă ţară. Adesea pe Ceahlău 
Făcîndu-mi ochii roată, am zis ce bine-ar fi 
O mînă să cuprindă atît cît vezi cu ochii 
Şi nu mai mult... întinsă ar fi domnia totuşi,. 
Sînt ici şi colo-n ţară boieri şi capi de neamuri, 
În Vrancea şi în Codrii Tigheci, în Cîmpulung, 
Cetatea Albă are şoltuz cu multă oaste, 
Bîrladul stăpîneşte olate şi păşuni, 
Suceava are ziduri de poţi îmbla calare 
Pe ele. [Şi] în tîrgul Siretului iar este 
Un episcop puternic de lege apuseană 
Dar toţi ei se aseamăn cu vergile-unei mături 
Ce coadă n-au, legate nu sînt, nu poţi să mături 
Cu ea duşmanii ţării, prădalnicele neamuri: 
Nu sar toţi pentru unul şi unul pentru toţi. 
Şi roiurile-s bune, prisaca înflorită, 
Dar ce folos cînd toate nu au un prisăcar? 

DRAGUL 
Bogdane, iată cheia... din scrin adu-mi coroana 
Şi-un văl înuntru, un negru văl, tu scoate-l... 
(Bogdan face tot ce i se spune) 
Acuma vino-ncoace. (el îşi pune coroană) 
Şezi în genunchi-nainte-mi. 
(Dragul îl acoperă cu vălul din creştet, de nu vede nimic) 
Bogdane! Dar acuma mai ieşi tu la vînat? 

B[OGDAN] 
Da, preanălţate Doamne, ci niciodată singur, 
Că vărul Sas îmi spuse că unui fiu de Domn 
Nu i se cade astfel să meargă singur numai, 
Deci el îmi dă cu mine pagi şi copii de casă, 
Tot dintr-ai lui. 

[DRAGUL] 
Ascultă, e drept că nu se cade 
Şi mai puţin se cade ca oamenii altuia... 
Deci totuşi e mai bine să mergi tu numai singur. 
(El îşi ia coroana din cap, o pune deasupra capului 
fiului său şi face semnul binecuvîntării ) 
(încet) Tu ce ne-ai dat fiinţă din apele spumii *, 
Stăpîne fără mărgini al marginelor lumii, 
Noi laude ţi-aducem Ţie, Părinte Unic: 
Umbreşte dar cu milă asupra acestuia, 
Ascultă-mi a mea rugă, ascultă-mi, Doamne, plînsul 
Şi apără-l, păzeşte-l şi-l mîntuie pre dînsul. 

 
{EminescuOpVIII 80} 

BOGDAN 
(încet) 
Vorbeşte iar cu mine. 

DRAGUL 
(încet) 
N-o să-l mai văd nicicînd. 
Tu ce încarci văzduhul şi nourii cu grindeni, 
O, fă-l ca să străbată puternic pretutindeni, 
În mîna Ta-l pun, Doamne, frumos şi tînăr, iată-l, 
Ca la orfani [tu, Doamne] fii pavăză, fii Tatăl. 
(îşi reaşază coroana pe cap ) 
Acum, Bogdane dragă, te du şi vină iarăşi, 
Dar la vînat vei merge fără acei tovarăşi. 
(Bogdan închide coroana şi vrea să iasă) 
Bogdane, vino-ncoace! (îl îmbrăţoşază cu patimă) 

[BOGDAN] 
O tată-ţi mulţumesc. 

[DRAGUL] 
Ştii tu, eu nu sînt bolnav, eu num-aşa tînjesc, 
Dar azi, chiar azi de pildă, de tot bine mă simt 
(se-neacă)E drept că... cîteodată mi-i sufletul cam strimt Dar nu... nu 
e nimica, am să fiu sănătos. 
De grija mea, copile, tu poţi să fii voios, 
Eu n-am nimic... Chiar astăzi de-ai merge la vînat 
Să ştii cumcă din parte-mi nu e nici un bănat, 
Numai, la orice-ai face, te rog îndeosebi 
Ca pe un vechi prieten pe Roman să-l întrebi. 
(îl îmbrăţoşază şi-l sărută pe frunte) 
Mergi, mergi acum cu bine... 
(apart) N-o să-l mai văz de-acuma. 

[BOGDAN] 
Cu sănătate, tată! (iese) 

[DRAGUL] 
Să nu mă simtă numa. 
Mi-e frig, mi-e frig de moarte, ca şi atuncea, iarna, 
Pe cînd cu craiul Ludvig împresurarăm Varna, 
Şi eu, rănit de moarte şi despoiat de hoţi, 
Simţeam cum îmi îngheaţă în sîn rărunchii toţi... 
Era un ger... şi lupii urlau flămînzi în cîmp, 
Deasupra mea în aer auzeam într-un răstîmp 
Cum cloncăneau în stoluri corbi negri, uli sălbateci, 
Zăpadă, alt nimica pe cîmpii singurateci. 
Simţeam cum mă întunec, îngheţ ca într-o criptă... 
Cu pieptul gol... săgeata stătea încă [î]nfiptă. 
Departe vedeam zidul împresuratei Varne, 
Corbii roteau deasupră-mi şi îmi muşcau din carne. 

 
{EminescuOpVIII 81} 

Ca-n vis aud un tropot de cal, o umbră vine, În mîni îmi luă capul, 
s-aşază lîngă mine, 
Apoi murii în pace... 
Cînd m-am trezit din moarte, cînd ochii-mi deschisei, 
Văzui un om la capu-mi, veghind, Roman Bodei. 

[SCENA IV] 
ROMAN (Intră pe uşa cu cruce), DRAGUL 

ROM[AN] 
N-aveţi nimic pe suflet, preaînălţate Doamne, 
Vro vină veche poate, uitată de demult, 
Vrun gînd ascuns ce nime nu e menit să-l ştie? 
Sînt greu la cap, ştiţi bine, şi toţi îmi zic că-s prost, 
Dar ceea ce îmi intră în cap odată mie 
Aceea nu mai scoate [nici] mii de draci din el. 

DRAGUL 
Ah! gîndurile-mi toate ce greu stau să s-adune Eu cîntăresc cuvinte 
ce am să pot a-ţi spune; 
Ia vino mai aproape: Roman, ce crezi tu oare?... 
O taci! Mă îngrozeşte s-aud şi de la alţii 
Aceea ce în suflet îmi doarme necurmat 
De-i trecu lui prin minte... lui, ce e drept şi bun, 
Desigur că atuncea în Sas e fapt-aproape... 
Roman, m-auzi tu oare?... Nu-i om să aib-o frică. 
Cum eu o am acuma... Iubitul meu Bogdan... 
Roman, Roman, aşa e că-i un frumos copil? 
Spune-mi, o, spune-mi numai că e frumos, cuminte, 
Dulce la port şi vorbă, să văd că îl iubeşti.... 
Au crezi tu vreodată că Sas ar fi în stare...? 
O, nu! Taci... Ce de gînduri pin' mintea mea mai trec! 
Ţi-o spun, dar numai ţie, auzi tu?, nimăruia 
Să n-o mai spui... Veghează-l, veghează-l de aproape 
Pe-acest copil pe care, în taină-ţi spun, mai mult 
Decît viaţă, suflet şi Dumnezeu iubesc. 
Aceasta este taina vieţi-mi ş-a purtări-mi - 
Roman Bodei, pricepi tu aceea ce îţi spun? 

ROMAN 
Ei? şi ce-mi pasă mie ce vrei să-mi spui, moşnege 
Care în loc de crieri ai pleavă-n cap... şi care 
Nu eşti de Domn cum nu sînt eu făcut spre a fi papă... 
De la copil luat-ai şi pînea lui din gură... 
La cîni ai azvîrlit-o... Sas nu-i decît un cîne. 

[DRAGUL] 
Tu eşti în lume singur căruia m-aş încrede 
Şi singur tu acela ce nu mă înţelegi... 

[ROMAN] 
Nu te-nţeleg? Prea bine te înţeleg. Pe şes, 
Pe drumul neted, mare, tot numai la lumină 
Să se petreacă toate voieşti în lumea asta. 
Şi tot astfel de neted tu i-ai făcut lui Sas 

 
{EminescuOpVIII 82} 

Şi drumul spre coroană, spre inima din pieptul 
Copilului. 

[DRAGUL] 
Aş! nu ştii... 

[ROMAN] 
Eu nu voi şti, desigur, 
Tu ştii tot, dară Roman e prost, nimic nu ştie... 
El ştie numai cumcă de vei [pleca] tu astăzi 
Nu-i aştepta mult singur dincolo-n ceea lume Căci Sas mult te 
iubeşte... şi va grăbi desigur 
Dincolo să-ţi trimită tovarăş... pe-al tău fiu. 

[DRAGUL] 
Roman! 

[ROMAN] 
Ah! tu... cu a ta minte, tu crezi că eşti de Domn? 
În visuri tu trăit-ai, tu ai trăit ca-n somn 
Ce bine e, aşa e, frumos toate-a dispune 
Ca ţara s-aibă pace şi turmele păşune. 
Gîndit-ai tu vrodată, stăpîne, -n anii tăi 
Că lumea asta este făcută pentru răi? 
Omoară fericirea unui popor... alungă 
A veacurilor pace pe vreme îndelungă: 
[Atunci] viteaz şi mare te or numi toţi orbii, 
Pe cînd pe-adevăraţii viteji îi mîncă corbii 
Vei fi erou... Pe scaun de simţi cumcă te clatini 
Tu ia ochii mulţimei cu stranii nouă datini 
Şi din Apus adună sofişti cu bărbi boite 
Ca neamului să-i deie năravuri mai spoite, 
S-arate cum moşnegii îmbălsămiţi ca mumii 
Pot trece tineretul în scandelele lumii... 
Unul asupra altui... pe oameni să-i întărţi, 
Celor vicleni dă milă, onori la cei deşerţi 
Aţîţă-i astfel unul asupra celuilalt 
Prin răutate mare vei sta cel mai înalt. 
Mulţimea? Amăgeşte-o cu-a vitelor foloase, 
Învie, măguleşte tu patemi duşmănoase. 
Zavistia şi ura botează-le virtuţi, 
Spre pradă şi-nşelare tu mintea să le-ascuţi 
Şi zi viteaz la gîde, isteţ [la] cel viclean 
Din lupi îţi fă o oaste, din vulpe căpitan, 
Din poftele mulţimei fă-ţi scară de mărire 
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire; 
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor: 
Din roiuri risipite vei face un popor... 
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va, 
Cu sînge şi cenuşă pămîntul presura-va... 
Păzeşte-te de una: să te ferească ceriul 
Ca-[n] ceasuri de uitare să le spui adevărul... 
Tu, ce-ai făcut? Cu milă şi bun fuşi în părere-ţi... 

 
{EminescuOpVIII 83} 

Ei, strana-n mănăstire e scaunul ce meriţi... 
Ai îngrijit de oameni s-aibă pămînt şi apă... 
N-ai fost de Domn în lume cum n-am fost eu de papă. 

[SCENA V] 

SAS 
Preaînălţate Doamne, venii să pun la cale 
Urmările dietei... [vrerea] Măriei Tale. 

[DRAGUL] 
O, ochii mei, sărmane fereşti ale gîndirii, 
Sînt prinşi de flori de gheaţă, de pînzele pieirii; 
Zadarnic îmi silesc eu natura răzvrătită, 
Eu văd lumea întreagă aşa, ca printr-o sită; 
O umbră îmi par însumi şi lumea umbră-mi pare 
Şi sînt străin într-însa ca visul ce năzare; 
Mai mult... chiar trupul propriu străin îmi pare mie, 
Se pare că-n ţărîna-i şed numai cu chirie: 
Stăpînu -n orice clipă e gata să mă deie 
Afară. Cine mi-este stăpînul?... 
Îl simt, îl simt cum intră încet în stăpînire, 
E nevăzut, e tainic, e moartea fară ştire... 

SAS 
Preaînălţate Doamne. 

DRAGUL 
Cu ce ochi mă priveşte! 
De n-aş vedea nimica pe el eu îl văd totuşi. 
Ce ascuţit dezgheaţă privirea-i pătimaşă 
Chiar bruma de pe ochii copilului din faşă! 
Sas, ai ureche bună... auzi tu bine, bine? 
(El îşi aţine urechea cu nerăbdare, ca şi cînd ar auzi ceva) 

S[AS] 
Aud prea bine, [Doamne] 

[DRAGUL] 
N-auzi cumva un corn? 
(apart) Cum aş putea eu oare diata s-o răstorn? 
N-auzi nimic? Dar spune c-auzi. 

[SAS] 
Nimic n-aud. 

[DRAGUL] 
Grozav, grozav. El poate e prins de pe acum 
Şi gîtul lui cel fraged sub sabie e pus. 
(strigînd) Sas! mergi de cheamă -ndată pe Roman de-unde-a fi. 

SAS 
Nu te-nţeleg, 
Pe Roman? Ce vrei, Doamne, cu Roman, nu cumva 
Ţi se încurcă limba, vrei să spui altceva? 
Or ţi-ai luat de samă... dar eu sînt lîngă tine, 
Lasă-l încolo, Doamne... nu e aşa mai bine? 

 
{EminescuOpVIII 84} 

DR[AGUL] 
Vere! eu văd că ochii-ţi s-a cufundat în cap... 
Din zi în zi slăbeşti tu şi eu vreau să te scap. 
Eu îţi spun: fugi de-aicea, căci paşi-ţi sînt 'nesiguri, 
Eşti galben ca şi ceara şi ochiu-ţi arde-n friguri, 
Tu plănuieşti o fărădelege... eu îţi spun: 
Păzeşte-ţi capul, vere, căci tu... tu eşti nebun. 

S[AS] 
De ce nu chemi pe Roman să-ţi vie mai degrabă 
Să presupunem, Doamne, că mintea mea e slabă, 
Dar tu eşti slab de oase, te ţii-abia-n picioare... 
O sarcină grozavă nu ţi-i viaţa oare? 
Simţeşti poate sfîrşitul... 

[DRAGUL] 
Dar tot n-auzi nimic? 

[SAS] 
Ce vrei s-auzi? Vrun basmu voieşti poate să-ţi zic? 

[DRAGUL] 
Da, da! Spune-mi un basmu, cel al nevestii tale... 
Frumos e basmul... e-n pilda chiar a Măriei Tale. 

[SAS] 
(tresare) 
El ştie tot. Putere! 

[DRAGUL] 
Poţi spune în ce vremuri 
S-a petrecut povestea, dar fără ca să tremuri. 
Ea se petrece-acuma. Căci vremea e pe dos, 
Cum este şi în basme. Ce-i sus coboară jos. 
Cînd s-o vesti în lume că Sas e-n locu-mi Domn 
Strămoşii mei, sărmanii, în vecinicul lor somn 
Întoarce-s-or în groapă cu faţa spre pămînt, 
Speriaţi de toate celea ce-n vremea noastră sînt. 
Nu-i aşa vere dragă?... 

[SAS] 
O, Doamne, cum să port 
Acest glas slab şi rece, pe jumătate mort? 
Mantaua-ţi cade, Doamne, las' să te-nchei, să şadă, 
Las' să te-nchei... 

[DRAGUL] 
Coroana tu ai voi să-mi cadă. 

[SAS] 
O, Doamne, lasă vorba cu două înţelesuri, 
Femeile-s deşerte şi pline de eresuri, 
Dar cine ţine-n samă ce spun sau ce vor ele? 
Mă lasă să desfăşur minciunile acele. 
Femeia, ca copiii, visează multe, zburdă 
Să-ţi spun eu toată taina. 

 
{EminescuOpVIII 85} 

[DRAGUL] 
Urechea mea [e] surdă, 
Răcneşte numai tare ca lumea să audă, 
Preaînălţate Doamne! De ce fruntea-ţi asudă? 
Ţi-e frică, scumpe vere? De ce ţi-e frică ţie? 

[SAS] 
O, milostive Doamne, femeia-n nebunie... 
Dar eu sînt cu credinţă, plecat îţi sărut poala 
(el îngenunchie) 
Tu vezi toate acestea cum le văpseşte boala, 
Iei altfel lucrul, Doamne, decum e [el]... Femeia Poate să spuie multe... 
Tu dă-mi diata ceea. 

[DRAGUL] 
Poftim. 

[SAS] 
S-ar fi putut să ştiu, stăpîne, că Bodei, 
C-o singură a mînii trăsură de condei 
A mînii aceştia, putea să fie-n locu-mi! 
Pe-un negru muc de pană să fie pus norocu-mi? 
Acuma însă mucul puternic de condei 
Prin mîna-mi de aramă va trece mai întîi 
Şi eu ştiu scrie, Doamne, ştiu slovele să-nnod 
Frumos în nume mîndru în... [Io, ] Sas Voievod. 
Pe mîna mea acuma e dat Bogdan... e colo, 
Nimica nu mai este al tău de-acum încolo. 

[DRAGUL] 
N-auzi nimic?... 

[SAS] 
Nu, n-aud (încet) Bogdan... c-un vîrf subţire... 
Cu-acesta scap de dînsul întreaga omenire... 
(s-aude glas de corn ) 

DRAGUL 
A! în sfîrşit... cum sună şi cît de dulce sună! 
(sperios) Nu-mi pare cumva numai, [şi-]urechea mea nebună 
Ca din senin aude ce inima îmi cere? 
O! cine, cine-mi spune... Auzi ceva, auzi vere? 

SAS 
Un corn ca orişicare... răsună în pădure. 

[DRAGUL] 
E mîntuit... E cornul lui Decebal... Se-ndure 
Părintele din ceruri şi-l ducă pîn la capăt. 
Cu steaua mea deodată de-acuma pot să scapăt 
În noaptea asfinţirii... 

[SAS] 
Vorbeşte într-aiurea, 
Ce lucru mare cumcă de-un corn sună pădurea! 

DRA[GUL] Diata dă-mi-o, [vere], s-o iscălesc în grabă, 
Să-i pun pecete... mîna acum de tot mi-i slabă. 

 
{EminescuOpVIII 86} 

[SAS] 
(o scoate cu spaimă) 
Nu-i iscălită? Nu sînt peceţi pe dînsa?... Iute! 

[DRAGUL] 
Ce vrei tu, vere?... Noi nu ştiam ce iute 
O să murim... Voit-am cînd viaţa mi se curmă 
Să pun nume pe dînsa, suflarea cea din urmă, 
Ceasornicul vieţii-mi cînd va voi să steie, 
Căci moartea toate-n lume cu bine le încheie... 

[SAS] 
Un pas... un pas e încă... coroana, tronul am. 
(ia pana-n mînă) 

[DRAGUL] 
Citeţ şi bine scrisă... (o rupe) 

[SAS] 
Ei vere! eşti infam. 
(i-o aruncă la picioare. Iese. ) 

[SAS] 
Ce? Ce? Văzut-am bine? Visez? A rupt-o-n faţă-mi! 
O, suflete, te-nalţă, o inimă, îngheaţă-mi. 
Ce-ţi foloseşte ţie să îmbli căi întoarse, 
Ce-ţi foloseşte pînza de intrigi bine toarse?... 
Ce nu mergi cale dreaptă?... Nu rumpi* cu braţ de fier, 
Nu faci ca ziua de-astăzi la toţi [să] pară ieri?... 
Şi zece luni de trudă şi ani întregi de chin 
M-au folosit cu-atîta... cu-atîta de puţin, 
Pe cînd un vîrf de spadă, veninul, un pumnar 
Mă scapă deodată de grijă, de amar... 
Să mergem înainte cu fruntea descreţită, 
Să tăiem tot în cale cu spada ascuţită... 
Destul purtat-am masca. Sus inimă, jos mască! 
(s-aud rugăciunile la ieşirea sufletului) 
Acela de acolo curînd o să sfîrşească. 
(ascultă la uşă) 
Ei, cîntă-mi, cîntă-mi, popo, mereu de ale tale: 
Deşertăciunea lumii ş-a patimelor sale. 
Colo în scrin, coroana... să-i iau cheia din sin 
Să văd cum mi-a sta mie... Cum stai închisă-n scrin 
Vei fi văduvă astăzi de pletele-i cărunte, 
Vei fi mireasă mîne pe palida mea frunte. 
(se duce-n odaie la, Vodă; Roman Bodei acopere 
tronul cu postav negru ) 

[SCENA VI] 

(glasul lui PEPELEA din sala de veseli) 
Prindeţi, neghiobi ce sînteţi, păharele cu palma! 
Sărute-şi fiecare fetiţa şi să cîntăm de-a valma: 
Chiu! ce Domnie-aleasă, ce prinţi, ce buni tovarăşi! 
Le deşertaţi cu toţii ş-apoi le împlem iarăşi! 
(călugărul murmură rugăciunea tare) 

 
{EminescuOpVIII 87} 

ŞTEF[AN] 
Ei, m-a bătut la table... Norocul! N-am ce-i face. 
Mi-e frig... De două zile n-am avut somn, nici pace. 
Mi-e frig... 

[ROMAN] 
Iată mantaua lui Dragoş... o îmbracă. 

[ŞTEFAN] 
Aşa e-n lume, unul pe altul se dezbracă, 
Noi dezbrăcăm pe Dragul de bani şi [de] avere, 
Luăm din toată casa ce sufletul ne cere 
Şi biată moştenirea lui Dragoş chiar ca pleava... 
Ştiu, de-o ajunge vîrsta dintr-însa mult afla-va... 
Ah! unde e Susana, la sînu-i să mă culce? 
Somnul după beţie la ea... 

ROMAN 
(adînc) 
E lung! 

ŞTEFAN 
E dulce. 
La mine vin! fetiţo, 
Căci sînt un înţelept! 

ROMAN 
Hai, intră în cămara lui Dragoş, dormi în patu-i, 
Te razimă de umăr... 

[ŞTEFAN] 
El unde-i? 

[ROMAN] 
La vînatu-i. 

ŞTEFAN 

2254 
Lui îi place s-aducă la vînaturi, 
Eu să( - - -] fripte, ca inima * să-ţi saturi. 
Lui... lui îi place-n codru, iar mie lîngă cepuri, 
Eu îmblu după fete, el... îmblă după iepuri 
Nu fete mari cinstite... nu ai nici un cîştig, 
Se spală-n două ape, nu-ţi ţin nici cald nici frig 
Şi dragostea - ca braga, stătută şi dulceagă... 
Nicicînd fata cinstită, nicicînd nu mi-a fost dragă! 
Ci fete - 
Aceste lucruri numai dau lumii acesteia 
Şi haz şi nebuneală... E vinul şi femeia, 
Ş-anume vinul oricît greu, fata oricît de-uşoară, 
Căci vinul greu e apa, iar gura fetei - moară; 
Apoi [ - - - - ] toate. [- - - ], bărbaţi şi javre, 
Cu toţi îşi duc grăunţii la moara de palavre. 
Şi-oricum ar fi zicala, la urmă - tot aceea: 
A popei este lumea, a dragului - fimeia. 
Mă jur pe barba albă a sfîntului Ilie 
Că nicăiurea fără conduri nu-i veselie. 

 
{EminescuOpVIII 88} 

2275 
ŞTEFAN 
E prost Bogdan al vostru... nu ştie să se-mbete 
El la vînat de iepuri, noi la vînat de fete. 

[ROMAN] 
Hai, vino de te culcă... 
 
[ŞTEFAN] 
De dînsul nici voi să mă apropii: 
Eu îmblu după vinuri, el îmblă după dropii... 
(El intră. Soldatul de gardă a sosit tocmai cînd el a intrat. ) 

[SCENA VII] 

SAS 
(intră) 
Nimic! nimic! nu-i cheia... abia mai suflă încă, 
O căutai în sînu-i cu aşa groaz-adîncă, 
Stins e-ochiul... gura rece... grozav şi rece-asudă, 
De recea lui sudoare mi-e mîna încă udă... 
O, sufletul îmi arde... E groaza, este setea... 
Ei! să vedem odată coroana şi pecetea. 
Scrinul închis? Cu spada să dau lacata-n laturi... 
Tu numai, cerc de aur, privirea mea o saturi. 
(Popa urmează. El sparge scrinul. ) 
(Dibuie) Nu-i, nu-i coroana, pecetea, spada, tot, 
Dar cui le-a-ncredinţat el să [î]nţeleg nu pot... 
(se-ntoarce... vede tronul acoperit) 
Dar cine oare tronul cu negru coperi? (tună) 
Ce tunet! 
(din sala de banchet) Să trăiască Sas!! 
Aide, nu pieri! 
Curaj! Ce sînt acestea? Nimicuri şi eresuri Cu care tu, pruncie, gîndirea 
mi-o împresuri! 
Ca şi cînd [ceru-n tunet] nu are altă treabă 
Decît să împlinească ceea ce zice-o babă! 
(popa cîntă) 

BOGDANA 
(ascultă) 
Sînt rugăciuni, se cîntă [cînd] suflete se sting. 
Sas! Sas! 

[SAS] 
Bogdano... oare pe tine te ating? 
Căci nu mai cred nimica... coroana şi postavul. 
Cel negru de pe tronu-i... Se pare că grozavul 
Demon al sorţii rele cu aripi negre trece 
Prin zidurile-aceste... 

BOGDANA 
O, mîna[ta]! 

 
{EminescuOpVIII 89} 

[SAS] 
Eu tremur, dragă, tremur întîia dată[-n] viaţă, 
În inimă - scînteie, în mîni, în mîni am gheaţă. 

[BOGDANA] 
Aide! Mergi înainte... Un pas, bărbate, încă! 

ROMAN 
Un pas, şi vă înghite prăpastia adîncă. (iese) 

BOGDANA 
Bogdan e colo, colo, el doarme dus. 
Ei bine, Vei suferi să fie alăturea cu tine, 
Ca tu să fii vătaful şi el să fie Domn? 
Ce, scutură-te dară... Dormi? Dormi? Dar scoli din somn. 

[SAS] 
O, ochii tăi, Bogdano, mai bin' din frunte-ţi rupe-i, 
M-au nebunit pe mine de am turbat ca lupii. 

[BOGDANA] 
Mergi înainte... 

[SAS] 
Da, simt că tu mi-eşti Domn. 
Eu te urmez, dar totuşi eu te urmez ca-n somn, 
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sînt [sterpe], 
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe. 
Fugi, fugi în lumea largă, nu vezi că nebunesc! 
Eu te urmez, nebuno, şi totuşi te urăsc! 

[BOGDANA] 
Aide! Aide, ţi-e frică, aceasta-i tot, ţi-e frică! 
Bat vinele în friguri, încolo n-ai nimică. 
Vezi tu uşa aceea?... Acolo, după dînsa, 
E piatra ce-ţi stă-n cale... cu spada dă într-însa! 
(Sas iese) 
A! Bogdane, tu ram din viaţa mare, 
Curînd şi nici o umbră trupina toată n-are. 

SAS 
(se-ntoarce) 
Ca puiul unei paseri sub mîni mi se zbătea. 

BOGDANA 
Taci, taci! Ei, este gata!... E mort... dă-mi mîna ta! 
Şi strînge-mă, şi strînge, să ştiu... 

[SAS] 
O! e grozav. 
(popa cîntă) 
Cum sta! Dormea dus tare sub manta-i de postav, 
Cu faţa spre părete, dormind pe coasta dreaptă. 

[BOGDANA] 
L-ai lovit în cea stîngă!... Aşteaptă, o, aşteaptă. 
Să văd! (aleargă în odaie) 

[SAS] 
Ce are? Mişcă încet buzele-i crude, 
Pătrunsă e de spaimă... un sunet nu s-aude, 
Mai albă, tot mai albă la faţă ea se face 

 
{EminescuOpVIII 90} 

Privind cu ochii ţintă şi faţa-i piere. Tace. 
Ea ar ţipa... dar ţipetu-n pieptu-i se îngaimă 
Pe mort cu ochi-l soarbe şi moartă e de spaimă. 

BOGDANA 
(se-ntoarce) 
Nu! Nu! Mă-nşală ochii. Şi într-aievea văd: 
Bogdan dormea acolo, la dînsul mă reped 
Şi cînd discoper manta... cînd o descopăr! A! 

SAS 
Ce ai? Ce ai [, Bogdano]? Vino-ţi în mintea ta, 
Grozav este aşa să-mplînţi în piept pumnarul. 

BOGDANA 
Dar nu-i Bogdan. E Ştefan... Ţi-ai omorît vlăstarul. 
(Sas aleargă în fund. Cortina cade. ) 

NUNTA LUI DRAGOŞ 
În 3 acte 

2254 

ACT[UL] I 

SCENA I E scrisă. Bogdan şi Veroni. 
SCENA II Strolea curăţă armele. Ceartă cu boierul bătrîn. Scutierul 
Bogdan cere fata. Arhiereul din Rădăuţi. 
SCENA III Eşarfa cu bourul. Despărţirea de Veroni. Să cer un semn, 
iubito. Nu vrei, copilă dragă. 

ACT[UL] II 

SCENA I Arhiereul din Rădăuţi şi Bogdan Vodă într-o cîrciumă. 
Planul de-a-şi încerca iubita. Pepelea şi consoţii. Scenă comică. 
Pepelea se-nvoieşte să joace pe Vodă. 
SCENA I Alegerea miresei. Pepelea joacă pe Domn. Bogdan pe un 
scutier. I se propune Veronii. Ea-ngălbeneşte şi cade leşinată. 
Scena între Pepelea şi boierul din M[oara] G[uzanilor]. 
Arhiereul din Rădăuţi le spune tuturor boierilor că, spre a se încredinţa de 
a lor fidelitate, Vodă cere de la fiecare un ostatic la Curte. 

ACT[UL] III 

SC[ENA] I. Vin ostaticii şi văd pe Pepelea cu mătura-n mînă, îl salută. 
Scenă comică. Veroni îmbrăcată băieţeşte ca ostatic. Vrea să se despartă 
de Bogdan căci e fată săracă. Nu astfel. 
Împăcare. 
Vin delegaţiunile din toate părţile Moldovei. El le arată pe mireasa lui. 
Trîmbiţe. Capăt. 

 
{EminescuOpVIII 91} 

[ PERS0ANELE ] 

BOGDAN-DRAGOŞ 
BOIERUL 
DIN M[OARA GUZANILOR] 
SOŢIA LUI 
VERONI 
PAHOMIE 
arhiereul din Rădăuţi 
PEPELEA	STROLEA 
scutierul b[oierului] 
d[in] M[OARA] G[UZANILOR] 
ROMAN BODEI 
credinceriu a lui Dragoş din 
Maramurăş 
KADIUS LADKI 
solul lui Vladislav Bassarab 
Boieri. Meseni. Ţărani. Copii de casă. 

 
2275 

[ACTUL I] 

[PROLOG] 

[ROMAN] 
[(aparat)] 
Cu tinerii nu îmblă el serile la mese, 
La vînătoare însă l-am cam văzut adese. 
Biserica! Tot merge, aşa, din cînd în cînd, 
Se poate că acolo, ori codrii străbătînd, 
Să-i fi rămas cu sete gîndirea la ceva. 
O ştiu şi eu aceasta... e tînăr cineva... 
Să încercăm dar... [lui Bogdan]Vodă voieşte să te-nsoare 
C-o fată prea frumoasă... boboc... 

[BOGDAN] 
Ce zice oare? 
O, Roman, ai atîtea puteri pe lîngă tata, 
Îl roagă dar să lese aceasta pe-altă dată. 

[ROMAN] 
Să-l rog... Dar însumi, dragă, l-am sfătuit. Socot 
Că nu vei sta-mprotiva de-a vrea. 

[BOGDAN] 
Nu voi... nu pot. 

ROMAN 

Nu poţi... Atunci e alta... Că tot te mai gîndeşti L-acea fetiţă mică cu 
ochii îngereşti 
Ce ai văzut-o-n strana acelei[a] biserici, 
În sunet de organe şi cîntece de clerici. 
O văd parcă ş-acuma... Sta în genunche, sfînt, 
Iar părul peste spate ajunge la pămînt, 
Prin cozile de aur se vede umăr, gît 
Mai alb decît omătul..." Ce te mai rogi atît? " 
Ai întrebat, Bogdane. Cu mînile unite 
Ea te privi atuncea pin genele uimite, 
Cu mîni aşa de albe, degete subţirele, 
Unghii aşa curate încît te vezi în ele, 

 
{EminescuOpVIII 92} 

Pe buze cu sfială, cu focul în priviri, 
..................... nici mare nici prea mică 
La piept mai potrivită, la mijloc subţirică Aşa că de la mijloc şi pînă la 
picioare 
Curată-i ca de ceară o albă lumînare 
Cu buze ca rubinul... obrazul gingas, roş, 
Un dulce întuneric în ochii sfiicioşi. 
Ai prins-o de mînuţe atît [de] reci şi mici Ş-o vorbă la ureche tu ai 
voit să-i zici. 
Atuncea ea îţi zise" Bogdane, deşi prinţ, 
Aici ne vede lumea... m-auzi?... să fim cuminţi". 

[BOGDAN] 
(îşi muşcă degetul) 
E ea. 

[ROMAN] 
[(apart)] 
Aha! începe să semene un pic. 
O, lume! O, -nchipuire, cum nu eşti tu nimic! 
În vrîsta lui descrie-i pe-oricine... costelivă 
Dar mică, mare... dragă-i? îndată-i deoprotivă 
Cu ori[ce] frumuseţe. Pe cînd eu habar n-am 
Nici ce-i, nici cum o cheamă, de unde-i, din ce neam. 
Citii alaltaseară acasă o poveste 
Ş-am spus şi eu din carte c-aşa şi aşa este, 
Deodată cea din carte cu-a lui se şi asamăn, 
Ca să vezi chiar se cere să fii bătrîn ori famăn. 
[lui Bogdan] Tu mergi la ea deseară... 

[BOGDAN] 
Deseară? Ce vorbeşti? 

[ROMAN] 
(Aha! ea e departe) Deseară să porneşti 
Am vrut să zic... Desigur că astăzi nu ajungi, 
Sînt codri mulţi la mijloc şi drumurile lungi... 

[BOGDAN] 
Ah! o ştie... ea este... 

[ROMAN] 
Grăbeşte dar deseară 
Căci... deşi este-un înger, dar poate ca să... moară. 

[BOGDAN] 
Să moară? Ce spui, Roman?... O, pentru Dumnezeu, 
Ce spui! De ce să moară...? Ea... 

[ROMAN] 
[(apart)] 
De ce? Ştiu eu?... 
Dar în sfîrşit, nepoate... să spunem bunăoară 
Că nu este bolnavă cum ştiu... că n-o să moară... 

 
{EminescuOpVIII 93} 

Rău e că [î]ţi stă gîndul la dînsa... dar se poate 
Să împăcăm pe Vodă, să le-mpăcăm pe toate... 

[BOGDAN] 
Bolnavă Anna? 

[ROMAN] 
(Anna o cheamă) Tu i-eşti drag (îl ia de braţ) 
Eu o cunosc pe Anna... Dar vezi, eu sînt moşneag, 
Cam slab de cap... deşi aicea am multe şiretlicuri 
Dar ţinere de minte nu am... Orice nimicuri 
Voi să le spui tu mie... ca un şurub să facem 
Şi orice-mprotivire în bine s-o prefacem, 
Să-ţi [fiu] eu -- ai crezare - sfătuitor de taină... 
Ei, dar [ce] floare mîndră cusută ţi-e pe haină? 
Desigur de la dînsa... 

[BOGDAN] 
Nu, nu... O dată numai 
Eu am vorbit cu dînsa de-atunci şi pîn-acuma. 

[ROMAN] 
Acolo lîngă strană tu n-ai vorbit cu ea? 

[BOGDAN] 
Tu o văzuşi acolo... eu nu... O draga mea! 
De-ai ştii tu ce fumoasă-i, ce dulce e, ce blîndă! 
Şi cînd gîndesc... bolnavă? O Roman! ce osîndă. 

[ROMAN] 
Dar nu-i bolnavă tare... o doare capul... 

[BOGDAN] 
Dară... 
Tu ştii că de atîta ea poate ca să moară. 

ROMAN 
(rîde apart) 
Ei! nu spun eu... Ia spune, Bogdane, cu temei 
Cum s-a-ntîmplat în cale s-o vezi întîi şi-ntîi. 
(apart) 
Acuma te aţine, moşnege, să asculţi 
De îngeri fără aripi, ori de drăcşori desculţi. 

[BOGDAN] 
O, fericirea-mi, Roman, ţine de mult... de-un an. 
Castelu-i singuratec, în codrii cei de brazi 
S-oglindă-adînc în lacul cu repede talaz; 
În vechea lui zidire mişcate tremur numai 
Perdelele în geamuri ce scînteie ca bruma... 
Străfulgeră în umbra-i a undelor bătaie 
Ajunse-n a lor fugă de rumena văpaie 

 
{EminescuOpVIII 94} 

A lunei... ce pe dealuri frumoasă se iveşte 
Şi muchi şi vîrfuri negre pe cer le zugrăveşte, 
Muchi negre, urieşe, ca puii [de] balaur Păzind în taina serii comoara lor 
de aur, 
Căci luna de jeratec prin ele cînd răsare 
Comoară care arde vederilor se pare, 
Iar lebedele albe pornind din negre trestii 
Apar dormind uşoare pe faţ-apei acestei; 
Cu aripele-ntins-ele o-mping, o taie În cercuri cari tremur şi-n 
brazde lungi, bălaie, 
Iar purpura se mişcă de-al undelor cutreier, 
În iarba cea înaltă suspină trist un greier 
Şi vînătă e umbra şi rumenă e sara, 
În farmecul naturii pare c-aud ghitara; 
Văratec, caldul aer mă adormea cu zvonul; 
Uimit, cu ochii ţintă, priveam atunci balconul 
Ce-i încărcat cu frunze de spînzur prin ostreţe, 
Liane înflorite cu fel de fel de feţe. 
Deodată... uşa sună... un pas sfios [din fire] 
Uscat foşnea pe scînduri matasa cea subţire: 
Prin flori s-arată albă, se-nclină peste gratii 
Duioasa arătare a vecinic adoratei, 
Iar luna, luna plină cu dulcea ei bătaie 
Pe lac în lung durează o cale de văpaie, 
Pe-o repede-înmiire de unde o aşterne, 
Ea, fiica cea de aur a negurii eterne, 
Şi, cum creştea lumina-i, creşteau şi văi şi dealuri, 
Sub discu-i blînd şi dulce stăpînitor de valuri. 
Iar Anna, înmuiată-n lumina auroasă, 
În părul ei cel galbăn sta naltă, mlădioasă, 
Din teiul plin de miros flori îmi cădeau pe creştet, 
Frunziş purtat de vînturi zbura pe valuri veşted. 
Atunci... în codrul vecinic [eu] cornu-mi las să sune, 
Sălbăteciuni mulţime încep să se adune, 
Din negrele ponoară prin valurile ierbii 
Cu coarne rămuroase venea în cîrduri cerbii, 
Iar caii cei sălbateci şi zimbrii zînei Dochii 
Întind spre apă gîtul, la cer înalţă ochii... 
Ea asculta... deodată se repezi-n ietac... 
De dragă ce îmi este nu ştiu ce să mă fac. 
(sare * în braţele lui Roman) 

[ROMAN] 
(apart) 
N-am spus-o eu? Castelul? Vo moară cu guzani, 
Iar cerbii, caii *, zimbrii *, vro turmă de cîrlani. 
Lacul? O [fi] vro bahnă ce mai n-a ai cunoaşte, 
Din care toată noaptea îţi cîntă... mii de broaşte. 
Şi totuşi ce castele, ce cîntece-ndrăzneţe 
De inimă albastră... Ce foc! Of! tinereţe! 
[(lui Bogdan)] 
Ascultă-mă, Bogdane,... aflai din oameni siguri 
Că dînsa te doreşte şi-i bolnavă de friguri 

 
{EminescuOpVIII 95} 

Ea aiurează poate, chemîndu-te pe nume. 
" Să te mai văd o dată ş-apoi... să mor din lume". 
Se-ntîmplă tocmai bine că oamenii-mi trimit 
Cu turme la văratec. 

2254 

[SCENA I] 

[VERENA] 
S-a dus... o clipă numai şi rămîn singurică, 
Tare mi-i dor, o Doamne, şi tare mi-este frică... 
Am să mă duc şi astăzi să m-ascund după horn 
Şi iar s-ascult din codri duiosul glas de corn; 
Prin blîndul acel sunet Prichici încet să toarcă, 
Prichici, mîţul cel harnic şi dragu mamei... Parcă 
Aud că în fereastră se bate ceva. Nu e. 
O, luna dintre dealuri cît de frumos se suie 
Şi sufletul mi-l împle cu un dor mare... mare... 
O, cum aş vrea acuma să rătăcesc călare 
Ş-un an întreg acasă să nu mă mai întorn... 
Să sune peste vîrfuri duiosul glas de corn; 
Pierdută-n codru vecinic, în peşteri cu-adîncime, 
Singură în pădure, să nu mă ştie nime, 
În părul despletit cu dulci flori de liliac. 
Să toarcă lîngă mine Prichici - copil sărac 
Şi dragu mamei. Unde *** de izvoară 
Să văd că la picioare-mi în rotogoluri zboară 
Şi să gîndesc atuncea la frate-meu, la el, 
Cu faţa lui cea dulce, cu ochi mari - Floribel. 
O Floribel, adesea din codri glas mă cheamă 
Pe nume, - ades e glasu-ţi, ades e cel de mamă; 
Zvîrlind cu pietre-n rîul ce-n spume se înarcă 
Eu să vorbesc cu mama, s-aud cuvîntu-i parcă: 
" O, fata mea, Închide şi uşă [şi] fereşti 
C-ades [vin] zburătorii cei falnici din poveşti 
Şi or să te răpească, ş-or să te ducă-n lume. " 
O, las să vie, mamă, dar nu... acestea-s glume, 
Să vie zburătorul, eu m-oi uita la el 
Să aibă ochii mîndri ş-un glas ca Floribel. 
Să-l despletesc, ce lung e aşa, cînd îl desfac, 
Şi peste tot mi-l împlu cu flori de liliac, 
Cu pieptene de aur şi pe Prichici să-l ţesel 
Să văd cum dinainte-mi se zvîrcoleşte vesel... 
(ea se despleteşte ) 
Ciudat... de-o vreme-ncoace nimic nu mai îmi place, 
Mă supără tot lucrul şi voi să-mi deie pace 
Cu toate... vreau ca noapte şi zi să mă-nchid leneş 
În casă şi, cu gîndul la împăratul Peneş. 
Îmi place [î]naintea oglinzii să mă plîng, 

 
{EminescuOpVIII 96} 

Să-mi arăt singur * limba şi-n braţe să mă strîng 
Şi să-mi dau o guriţă... să strig... [aşa, în şagă] 
" Verena, eşti frumoasă, Verena, îi eşti dragă" 
Ş-apoi s-alerg prin casă cu mine în hîrjoană, 
Iar pe Prichici atuncea să-l iau *** la goană. 
(răsună cornul; ea stinge lumina). 
O, tu! răsună numai şi sufletu-mi răpeşte 
Simt inima în pieptu-mi cum tremură şi creşte 
O, cine eşti, pierdute, tu, glas prea mîngîios 
De ce nu suni tu vecinic, şi vecinic tot fruos? 
(luna bate tare; ea deschide fereasta ) 
Peste vîrfuri trece lună, 
Codru-şi bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin Mîngîiosul corn răsună... 
Mai departe, mai departe, 
Mai încet, tot mai încet 
Sufletu-mi nemîngîiet 
Întristînd adînc, de moarte! 
De ce taci cînd fermecată 
Eu spre tine [mă] întorn.... 
Mai suna-vei, dulce corn, 
Pentru mine vreodată? 
(ea rămîne-n luina lunei şi-şi despleteşte visătoare 
părul; cornul sună mai aproape; 
s-aude un glas rugător ) 

[BOGDAN] 
Verena! 

[VERENA] 
A! 

[BOGDAN] 
Verena! 

[VERENA] 
O, dulce, dulce glas... 
Să nu răspund nimica, să văd ce va mai zice... 

[BOGDAN] 
O! n-asculta de mine căci nu am mintea-ntreagă. 
Vezi! Vorbesc într-aiure - Verena! îi eşti dragă! 

[VERENA] 
(ea se retrage din fereastă) 
Ce dulce glas mai [are] -- e- glas de zburător. 
(deodată s-arată Bogdan în fereastă - ea fuge după horn) 
De aş ţipa el fuge... 
(se uită la el pe furiş) 
Păcat! şi nu mă-ndur 
(ea s-a-ntors cu spatele spre părete şi ş-a ascuns 
faţa de sobă, ţiindu-şi mîna la ochi) 

 
{EminescuOpVIII 97} 

BOGD[AN] 
Verena! N-am vrut, dulce copilă, să te sparii, 
Dar vezi! d-aceea acuma eu ocolesc stejarii 
Şi vecinic înainte-mi tu treci ca un năluc.... 
O, mult îmi eşti tu dragă. De viu eu mă usuc 
După a ta fiinţă... Îmi ard ai mei rărunchi; 
Un om pe care nu-l ştii te roagă în genunchi 
Nu să-i zîmbeşti, nu, scumpă, să ai de dînsul milă, 
Dar să-l priveşti o dată, să cauţi fără silă... 

VER[ENA] 
O, ce frumos se roagă! 

BOGDAN 
Verena, nu ştii, muză, cît tu de scumpă-mi eşti 
Şi tu n-ai măcar milă la mine să priveşti 
Nu vrei măcar tu mîna de pe-ai tăi ochi să iei 
O! nu, nu-ţi fie teamă, căci sîntem, singurei 
Şi eu nu-ţi fac nimica, tu numai îmi eşti dragă. 

VER[ENA] 
El a venit la mine - şi asta-i pare şagă. 

BOGD[AN] 
Ia mîna de la frunte, te rog, te rog preamult 

VER[ENA] 
(Îşi întoarce capul iute [de la] sobă şi-şi lasă mîna-n jos) 

BOGD[AN] 
(îi sărută cu înfocare mîna pe care a lăsat-o-n jos 
şi pe care ea voieşte s-o retragă) 

VER[ENA] 
A pus mîna pe mine.... acuşi ţip... 

BOGD[AN] 
Vezi... Ascult, 
Să-mi spui o vorbă numai - şi tu nu-mi spui nimic 
(el o aduce-n avanscenă încet, trăgînd-o de mîna 
dreaptă; ea-l urmează cu spatele-nspre el şi 
ţiindu-şi şorţul cu mîna stîngă la ochi. ) 

B[OGDAN] 
Verena, mă priveşte... De ce? Măcar un pic. 

V[ERENA] 
(se uită c-un fel de frică) 
O, ce frumosu-i... 

B[OGDAN] 
Venera! dulce înger, 
De-ai şti [tu] cum în suflet şi-n inima mea sînger 
După a ta privire, dup-a ta dulce faţă 
Tu te-ai uita la mine şi nu cu ochi de gheaţă, 
Căci nu poţi şti, copilă, ce-adînc, adînc mi-e dorul 
Şi cum în minte-mi vecinic îmi şmotruiesc * amorul, 
Căci somnul fuge-n lume cînd ochii mi-i închid 
Şi zi şi noapte, tremur şi vreau să mă ucid. 
Nu ştii ce-amar e focul acestei crude patemi 
Şi cum gîndirea morţii în veci în minte bate-mi, 

 
{EminescuOpVIII 98} 

Verena, şi tu toate c-un zîmbet poţi să stingi 
Văd, te pătrunde mila de tu, Verena, plîngi; 
O, lacrima ta dulce e pentru mine miere, 
O, de ai şti gîndirea-mi cum tremură şi cere! 

VER[ENA] 
Ce vrei? Ce poate-o slabă copilă de nimic? 

B[OGDAN] 
Vorbeşte, o, vorbeşte, (zîmbind cu lacrimi) tu nici nu ştii ce-ţi zic, 
Şi că n-o ştii aceasta, de-aceea îmi eşti dragă. 

VER[ENA] 
O, doamne, ce nebunu-i. (rîde) Ce vrea el de la mine? 

B[OGDAN] 
Ştii tu [ce] de la tine eu cer... te cer pe tine; 
De nu-mi vei spune-o vorbă cu gura ta de prunc 
Să ştii că din fereastă-n prăpastie m-arunc... 

VER[ENA] 
O, să n-o faci aceasta! E un păcat prea greu... 

B[OGDAN] 
Şi vezi! toate atîrnă de la cuvîntul tău. 

VER[ENA] 
Ce vrei să-ţi spun [eu oare]? 

B[OGDAN] 
Sînt pe al morţii prag: 
Gîndeşte, trei cuvinte îţi cer să-mi spui: "mi-eşti drag". 

VER[ENA] 
O! n-o spun niciodată... 

B[OGDAN] 
Atunci m-arunc... 

VER[ENA] 
Sărmanul! 

B[OGDAN] 
(urcă fereasta ) 
Adio dar, Verena! nu ne-om vedea în veci. 

VER [ENA] 
Stăi (el se-ntoarce), Vino-ncoace-aproape... să ţi-o spun la 
ureche 
Mi-eşti drag! Destulu-i? 

BOG[DAN] 
Destul. Acum însă, că am ajuns aici, 
Voi tu să-mi spui [anume] ca cine îţi sînt drag? 

VER[ENA] 
Ca Prichici. 

BOG[DAN] 
Cine-i Prichici? 

VER[ENA] 
Prichici-i... 

 
{EminescuOpVIII 99} 

BOGD[AN] 
Dar cine este? 

VER[ENA] 
Mîţ. 

BOG[DAN] 
Verena! Numa-atîta iubire să-mi arăţi! 

VER[ENA] 
Atîta. 

BOG[DAN] 
De ce, scumpă? 

VER[ENA] 
Pe Prichici îl bat bine, 
De-aş putea, ca pe dînsul te-aş bate şi pe tine 
Aşa, că tu mă sparii... să vii noaptea aici! 

BOGD[AN] 
Ai drept! Ai drept ca astfel, iubito, să mă cerţi, 
Vezi, te rog în genunche ca să mă ierţi... mă ierţi? 

VER[ENA] 
Da. 

BOGD[AN] 
Ştii tu-nsă, Verena, cum oamenii se-mpacă? 

V[ERENA] 
Nu ştiu. 

BOGD[AN] 
Ei se sărută. 

V[ERENA] 
Nu ştiu. 

BOGD[AN] 
Ei, să[-ţi] arăt? Oleacă. 
Tu mi-ai da voie oare ca să-mi iau o guriţă? 

VER[ENA] 
(speriată ) 
Nu... nu... Vezi acuma te rog eu... o, nu cere... 

BOGD[AN] 
De ce? 

VERE[ENA] 
E aşa prost lucru... Să te loveşti atuncea nas în nas 

BOGD[AN] 
O, nu aşa, Verena, nu-i aşa cum crezi tu. 
Vrei să-ţi arăt?... (o-mbrăţoşază)Pe braţu-mi tu lasă-ţi 
capu-acu 
Şi-nchide ochii, iaca! aşa! (o sărută) 

 
{EminescuOpVIII 100} 

VER[ENA] 
O! lasă-mă în pace 
Ce rău îmi faci! 
[BOGDAN] 
Iubito! Ce rău aceasta-ţi face? 
Cum sînt eu oare-n stare să-ţi mulţămesc. 
(Ea plînge şi s-ascunde după sobă) 
Verena, tu te superi - şi eu, eu pătimesc 
Căci plînsul tău mă doare mai mult decît [pe] nime. 
Vrei să mă duc? Ei bine, mă duc. 
VER[ENA] 
Te du. 
BOGD[AN] 
Copilă! 
Nu mă priveşti cu spaimă şi nu îţi fac eu silă? 
Şi de mă duc nu ai tu vrun dor ca să mi-l spui, 
Căci dorul tău poruncă *. 
VER[ENA] 
(încet ) 
Nu spune nimărui! 
BOGD[AN] 
Ce să nu spun drăguţă? Că ţi-s drag ca Prichici? 
VER[ENA] 
A fi?... Că astă noapte tu te-ai suit aici. 
BOGD[AN] 
Mă duc... Ce dragă mi-eşti tu! Dar eu, eu ţie oare? 
VER[ENA] 
Şi tu mie. 
BOG[DAN] 
(Şi-ntinde braţele) 
Verena, cît, cît? 
VER[ENA] 
(ea s-aruncă-n braţele lui) 
[O], tare, tare! 
(Perdeua cade) 
 
2275 

[SCENA I] 
 
[ANNA] 
S-a dus. 
(Ascultă la uşă) 
O clipă numai... apoi... iar singurică. 
Mi-e dor... aşa îmi este de dor încît mi-e frică. 
Ah! iarăşi toată [noaptea], ochind de după horn, 
Am să ascult din codri duiosul glas de corn; 
Atunci Prichici, motanul, încet are să toarcă, 

 
{EminescuOpVIII 101} 

Prichici, motanul harnic şi dragu' mamei... (sperioasă) Parcă 
S-aude în fereastră că bate ceva... (se uită) Nu e... 
O, luna dintre dealuri cît de frumos se suie 
Şi sufletul mi-l împle de-o jale mare... mare. 
Aş vrea acum prin codri să rătăcesc călare, 
Un an întreg acasă să nu mă mai întorn... 
Să-mi sune peste vîrfuri duiosul glas de corn. 
(pauză) 
Mama îmi zice: "Fată, închide uşi, fereşti, 
Ades vin zburătorii cei falnici din poveşti 
Şi pot să te răpească, te duc departe-n lume. " 
(îndărătnic) 
"O las' să vie mamă... Dar nu... acestea-s glume. " 
" Şi - zice mama - foarte frumoşi sînt, la vorbire 
Ei au [un] farmec * care te împle de răpire; 
Dar - zice mama - daca te va cuprinde bine 
Din cap îţi scoate ochii şi sîngele din vine. " Aş! toate aste vorbe îmi par 
nişte poveşti - 
Mai ştii, adevărate pot fi, să te gîndeşti! 
(începe a-şi despleti părul) 
Şi despletitul ăsta! (se uită la păr ) Ce lung e de-l desfac; 
Cumu-i să mi-l acopăr cu flori de liliac?... 
(s-aşază pe scaun, uneşte mînile) 
Ciudat! De-o vreme-ncoace nimica nu-mi mai place, 
Mă supără tot lucrul şi voi să-mi deie pace, 
Ci singură-n odaie să mă închid şi leneş 
Să visez zi şi noapte... la... la-mpăratul Peneş. 
(pauză) 
(parc-ar vorbi cu mumă-sa ) 
Să-mi scoată ochii mie? Îndată mă bocesc! 
(se uită-n oglindă) 
O! ochii mei sărmani... dar eu, eu vă iubesc. 
(vorbind cu chipul ei din oglindă) 
Anna... răspunde-odată... Frumoasă eşti, mi-eşti dragă. 
Tu! tu eşti fata mamei... dar minte n-ai întreagă... 
(răsună cornul în pădure; ea ascultă, apoi stinge lumina) 
O, tu! răsună numai şi sufletu-mi răpeşte, 
Simt inima în pieptu-mi cum tremură şi creşte 
Dar cine eşti, pierdute corn blînd şi mîngîios, 
De ce nu suni tu vecinic? Şi vecinic tot frumos? 
(Luna bate tare. Ea deschide fereastra. ) 
Peste vîrfuri trece lună, 
Codru-şi bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin 
Mîngîiosul corn răsună. 
Rătăcit, nemîngîiet 
Ca un suflet fără parte, 
Mai departe, mai departe, 
Mai încet, [tot] mai încet. 
(cornul tace) 
De ce taci cînd, fermecată, 
Eu spre tine mă întorn? 
Mai suna-vei dulce corn 
Pentru mine vreodată? 
(Ea rămîne-n lumina lunii şi-şi despleteşte visătoare părul; 
S-aude un glas sub fereastă, încet) 
 

 
{EminescuOpVIII 102} 

 
GLASUL 
Anna! 
[ANNA] 
(speriată) 
A, m-a chemat pe mine.... să strig pe mama. 
GLASUL 
Anna! 
(Sună cornul de-aproape, însă încet) 
[ANNA] 
Mi s-a părut... E cornul... (Îşi pune mîna la cap) 
Îmi arde faţa... geana... 
GLASUL 
Anna, stai, nu te duce, înger al mîngîierii! 
Tu m-ascultai... ei bine, eu vin... să nu te sperii! 
Aşa-i că nu strigi,? 
[ANNA] 
O, glas dulce, ferice! 
Să nu răspund nimica... să văd ce va mai zice... 
GLASUL 
Tu, floare dintre codri şi stea pe-aceste văi! 
[ANNA] 
E zburător! desig... 
(Ea se retrage de la fereastă. Deodată s-arată 
Bogdan în fereastă, ea ţipă-ncet şi fuge după horn) 
Ah! 
 
2257 

[BOGDAN] 
O, nu fugi, stai, stai! 
Anna, ierta-vei oare că eu am cutezat 
Să viu acuma, noaptea... poate te-am speriat, 
Dar vezi... că în genunche eu cad naintea ta 
Şi, de ţi-oi spune [oare] de ce, mă vei ierta? 
O! nu privi în laturi şi vezi-mă pe mine: 
Pot crede că în viaţă mă vei iubi pe mine? 
Ascultă. Tu, gingaşă ca floarea de cireş, 
Ce soarte te-a pus oare în calea mea să ieşi, 
Să treci ca şi o mîndră crăiasă din poveşti, 
C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti? 
Căci dulce eşti... Şi să te pierd chiar eu, 
Pe tine, o, mireasă a sufletului meu? 
Cu jalea vieţii mele eu singur să mă cert 
Tinzîndu-mi după umbra-ţi eu braţele-n deşert? 
O, nu! Tu nu vrei... o, spune-o că nu vrei... 
În ochii tăi cei mîndri eu... eu văd milă-n ei! 
ANNA 
Ce dulce se mai roagă... dar ce vrea de la mine? 
Tu... ce pot face oare ca să te scap pre tine, 
Căci e păcat... eşti tînăr... deci spune-mi în credinţă 

 
{EminescuOpVIII 103} 

Ce mare rău, ce umbră pe tine te-ameninţă? 
Vezi tu... Ţi-oi fi o soră. Vrei? Mă primeşti ca soră? 
O, da, poate * te apăr de răul tuturora 
Dar ce pot, biată fată... ce vrei tu de la mine? 
[BOGDAN] 
Ce vreau?... O, mai întreabă!... Eu? Eu te voi pe tine. 
[ANNA] 
Pe mine?... Sînt a mamei... 
[BOGDAN] 
O, fii, nu zic nimic, Să fii a mamei, Anna, dar şi a mea un pic. 
[ANNA] 
A ta? Cum? 
[BOGDAN] 
Anna, să mă iubeşti. 
[ANNA] 
Ei bine, Eu te iubesc... 
[BOGDAN] 
Tu...! Anna, dar ştii tu oare bine 
Ce spui? 
[ANNA] 
Ce spun? Ce vrei tu să-ţi spun... că te iubesc? 
[BOGDAN] 
O, nu! Ea nu-nţelege... vrea să înnebunesc 
De fericire, *** de nevinovăţie 
Ce spune că iubeşte şi nici ce e nu ştie. 
Dar de-oi muri, Anuţă... 
[ANNA] 
Să mori, să mori, ce [s]pui? 
Această vorbă tristă eu voi să n-o mai spui, 
Urîtă este vorba. 
[BOGDAN] 
Doar dacă mă iubeşti: 
Doar de nu mă iubeşti să ştii că mor. 
 
2275 
 
BOGDAN 
O! nu fugi... Stai! Stai! ANNA 
Să ţip, să se trezească toţi cei de primprejur (Ea s-a ascuns cu spatele 
spre părete şi şi-a ascuns faţa de sobă, 
ţiindu-şi mîna la ochi) 
Dar de-oi ţipa... el piere. (SE uită la el pe furiş) 
Păcat! şi nu mă-ndur. 

 
{EminescuOpVIII 104} 

BOGDAN 
Anna! ierta-vei oare că eu am cutezat 
Să vin acuma noaptea... şi tu te-ai speriat; 
Dar vezi că în genunche eu cad naintea ta... 
Şi de ţi-oi spune oare de ce, mă vei ierta? 
O, nu privi în laturi, asupra mea priveşte! 
Pot eu spera?... O, farmec... mă răpeşte! 
Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireş 
Şi soarta mea te pusă în calea mea să ieşi, 
Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti 
C-o singură privire să văd ce dulce eşti, 
Căci dulce eşti... De-atuncea eu te visez mereu, 
Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu, 
Cu pustiirea vieţi-mi de-atuncea eu mă cert 
Şi-ntind ca dup-o umbră eu dreapta în deşert. 
O, spune-mi, spune numai că moartea mea n-o vrei, 
Degeaba nu au ochii atîta milă-n ei! 
ANNA O, ce frumos se roagă, deşi nu-l înţeleg: 
Ca dintr-o aiurare nimica nu aleg. 
BOGDAN 
O, tu eşti Dumnezeul şi viaţa vieţii mele, 
Tu-mi eşti în lumea asta ca soarele prin stele, 
C-un zîmbet, cu o vorbă arată-mi a ta milă... 
Să te iubesc atîta... nu e păcat... copilă! 
Pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o 
Şi tot, cînd cu ţărîna pe ea [au] coperit-o, 
Părea că lumea-i neagră şi inima-mi se rupe 
Şi în pămînt alături doream să mă astupe; 
Cînd clopotul veciei plîngea-n a lui aramă 
Eu, rătăcit la minte, strigam: "Unde eşti mamă? " 
Priveam în fundul gropii şi lacrămi curgeau rîu 
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu, 
Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămîn 
În lume-atît de singur şi-atîta de străin, 
Aş fi răcnit, dar glasul mi se-neca în gît.... 
Dar ca de-a ta iubire eu tot n-am plîns atît. 
 

ANNA 
Sărmanul! cine ştie de cînd e mort... 
[BOGDAN] 
Cum eşti! 
Nu ai atîta milă la mine să priveşti; 
Ia-ţi mîna ta cea scumpă de pe [scumpi] ochii tăi, 
Nu-ţi fie-atît de teamă, căci suntem singurei 
Şi eu nu-ţi fac nimica, tu mi-eşti aşa de dragă... 
[ANNA] 
Să-mi scoată ochii, ochii, să nu văd viaţa-ntreagă? 
BOGDAN 
Ia mîna de la frunte, te rog aşa de mult! 
 

 
{EminescuOpVIII 105} 

ANNA 
(ea-şi întoarce capul iute spre sobă şi lasă mîna-n jos; 
Bogdan [îi] sărută mîna; ea vrea să şi-o retragă, dar el n-o lasă) 
A pus mîna pe mine... acuşi ţip. 
BOGDAN 
Te ascult... 
Să-mi spui o vorbă numai... tu? tu... nu-mi spui nimic. 
(el o aduce încet în avanscenă trăgînd-o de mîna dreaptă... 
ea-l urmează ţiindu-şi şorţul la ochi cu stînga) 
[BOGDAN] 
Priveşte-mă încalte... De ce? Măcar un pic. 
ANNA 
(Se uită cu sfială şi frică) 
O ce frumos şi tînăr... Păcat... Dar cum te cheamă? 
BOGDAN 
Bogdan! 
ANNA 
Bogdane, cum se poate de tu nu ai maramă 
Pe ochi... Rogu-te spune-mi... tu ai murit de mult...? 
BOGDAN 
[(apart)] 
Ciudat! Doarme, visează...? Ce vis... s-ascult, s-ascult. 
(lămurit la ureche) 
Dar n-am murit... 
ANNA 
(zîmbind) 
Aşa e! de-a pururi tăgăduiţi... 
Ei bine, te-ntreb altfel... Demult ai adormit? 
BOGDAN 
Doarme, desigur doarme... Dar spune-mi, Annă dragă... 
Visezi frumos acuma? 
ANNA 
Visez, da! (oftează adînc)... noaptea-ntreagă 
Dă-mi mîna! Îţi e sete... Ca să trăieşti o noapte Îţi trebuie mult sînge 
să bei... 
[BOGDAN] 
Ce taină-n aste şoapte... 
A adormit de spaimă... mă crede zburător, 
Sau vrun strigoi... O, Doamne! 
[ANNA] 
Tu n-o să mă omori 
Cu totul?... Mă laşi încă să mai trăiesc o zi?... 
[BOGDAN] 
[(apart)] 
Nu ştiu: s-o las să doarmă... să-i zic a se trezi... 
O, capul meu... 
[(Annei)] Ascultă, nu voi să te omor... 
Dar cine se îndură s-omoare-aşa-odor...? 

 
{EminescuOpVIII 106} 

ANNA 
(cu bucurie) 
Nu? nu? Ce vrei atuncea? Vin mai aproape-aşa! 
Şi spune-mi la ureche... 
BOGDAN 
(s-apropie de dînsa şi vorbeşte lămurit ca şi cu un dormind) 
 
2306 
 
[BOGDAN] 
Ce voi? Dar ce n-aş vrea? 
Aş vrea să am pămîntul întreg în stăpînire, 
De vorba mea s-asculte întreaga omenire, 
Să grămădesc în juru-mi palate şi cetăţi, 
Grădini cu mii de flori pe rînd să înflorească, 
Cînd roadele într-una s-or coace în alta să dea muguri, 
Tot ce-a lucra putură ciocane, dalte, strunguri, 
Tot ce încîntă ochii şi suflet, frumuseţi, 
Tot ce pămîntul are şi area [mai] de preţ 
Grămadă să stea toată la mine în comori 
Şi cînd voi trece mîndru, puternic, zîmbitor, 
Un împărat... pe frunte purtînd [mîndră] coroană 
Să-ngenunchez la tine aşa ca la icoană 
Şi, arătîndu-ţi toată averea fără samă, 
Să-ţi zic: "Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă. " 
Ca robul cel din urmă să fiu pe lîngă tine, 
Dar să mă bucur vecinic de dragile lumine 
Din ochii tăi, cum sfinţii privesc pe Dumnezeu... 
Au mai lăsa tu, Anna, să te privesc mereu?... 
Şi dac-ai zice ba nu, n-ai vrea să mă priveşti, 
Eu m-aş ucide, [2ţie lăsîndu-ţi [să trăieşti]]2 
[ANNA] 
Simt, simt ce zici 
 
2275 
 
Ce voi? Dar ce n-aş vrea! 
Aş vrea să am pămîntul întreg în stăpînire, 
De vorba mea s-asculte supusa omenire, 
Să am multe palate, grădini, comori, cetăţi, 
În aur să lucească împărătescu-mi jăţ, 
Tot ce încîntă ochii cu mii de frumuseţi, 
Tot ce pămîntul are şi marea mai de preţ 
Grămadă să stea toate la mine în comori, 
Să trec prin ele mîndru, puternic, zîmbitori, 
Să fiu frumos ca ziua, stăpîn al lumii-ntregi, 
Nemuritor ca *** ş-un soare printre regi; 
Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană 
Apoi să cad nainte-ţi aşa (îngenunche), ca la icoană, 
Şi, arătîndu-ţi toată averea fără seamă, 
Să-ţi zic - ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă. 
(Anna oftează adînc) 
Ca robul cel din urmă să fiu pe lîngă tine, 
Dar să mă-mbete vecinic cereştile lumine 
Din ochii tăi... Cum sfinţii privesc pe Dumnezeu 

 
{EminescuOpVIII 107} 

Au mai lăsa tu, Anna, să te privesc mereu? 
Pierdută pentru mine, zîmbind numai să treci 
Şi eu să-mi ştiu osînda, să te iubesc pe veci, 
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, 
De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind, 
Zîmbirea gurei tale să fie al meu crez 
Purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi; 
O, binecuvîntată ţi-aş [zice] să fii tu, 
Copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdu. 
Veninu-amărăciunei şi-a vieţi-mi pustiire 
Nimic n-ar [fi] alături cu dulcea ta zîmbire 
Şi-n a mea socotinţă mă sint atît de mic... 
Tu tot odorul lumii şi eu... eu tot nimic... 
Ia-ţi mîna de la frunte... (O priveşte) înger al frumuseţii! 
(Anna plînge) 
Dar ea plînge? De ce plîngi, Anna? Ce ţi-i? 
ANNA 
(rîzînd) 
Nu mi-e nimic. Mi-e numai ciudat şi nu ştiu cum 
(nerăbdător) 
La ce-ai venit aicea? Ce cauţi tu acum... 
Ce să mă fac, ce poate o fată de nimic? 
BOGDAN 
Zi, zi... vorbeşte numai. (apart) Ea nici ştie ce-i zic, 
Ea nu mă întelege pe mine, nici pe sine... 
Ce bine-i stă... 
ANNA 
(rîzînd) 
Nebunul, ce vrea el de la mine? 
BOGDAN 
Ce vreau? O, mai întreabă.!.. Eu... eu te voi pe tine. 
ANNA 
Pe mine? Sînt a mamei. 
BOGDAN 
Fii... eu nu zic nimic, 
Să fii a mamei, Anna... dar şi a mea... un pic. 
ANNA 
A ta? (îl priveşte şi oftează ) Cum asta? 
BOGDAN 
Să mă iubeşti. 
ANNA 
(oftează) 
Ei bine, 
Eu te iubesc. 
BOGDAN 
Tu, Anna... dar ştii tu bine, bine... 
Ce spui? 
ANNA 
Ce spun? Ce vrei tu să-ţi spun? Că te iubesc... 

 
{EminescuOpVIII 108} 

BOGD[AN] 
O înger! Nu-nţelege... E-n vis. Înnebunesc 
De fericire. Daca nu-mi [spui] o vorbă numa 
Să ştii că din fereastă eu mă arunc acuma, 
Prăpastia-i adîncă şi-n clipă mor. 
ANNA 
(speriată) 
Tu mori? 
Tu poţi muri? 
[BOGDAN] 
(urcă fereastra) 
O, sigur, mă vezi pe-al morţii prag! 
ANNA 
(tremurînd) 
Ce vrei să-ţi spun? 
BOGDAN 
Trei vorbe să-mi spui: Mi-eşti drag. 
ANNA 
O, nu spun niciodată! 
BOGDAN 
Atunci m-arunc! 
ANNA 
Stăi! Stăi! 
Ci vino-ncoaci... aproape... ţi-oi spune-o la ureche: 
Mi-eşti drag. Destul e? 
BOGDAN 
Nu e destul. Ci să-mi mai zici 
Ca cine îţi sînt drag eu? Ca mama? 
ANNA 
Ca... Prichici. 
BOGDAN 
Cine-i Prichici? 
ANNA 
Motanul de colo. 
BOGDAN 
Num-atît? 
ANNA 
Atîta. 
BOGDAN 
Dar atîta-i puţin... îţi sînt urît? 
ANNA 
Ca mama? Nu. Căci mama şi tata îs bătrînii, 
Ce vor ei pot să facă, cu mine... nu mă mînii... 
Dar pe Prichici... mă supăr, deşi mi-e drag... Eu pot... 
Nu voi... dar de mi-e voia pot să-l omor de tot... 
El trebui să asculte... să fie blînd... Vezi tu, 
Îl mîngîi cum îmi trece prin cap. Pe mama nu. 

 
{EminescuOpVIII 109} 

Să voi dar să mă mînii pe ea nu se cuvine... 
Pe tine-s mînioasă... De ce-ai venit la mine? 
BOGDAN 
O! tu ai totdeuna dreptate... Să mă cerţi! 
De te-oi ruga-n genunche ca să mă ierţi... mă ierţi? 
ANNA 
Da. 
BOGDAN 
Ştii însă cum se-mpacă doi oameni pe deplin? 
ANNA 
Nu ştiu. 
BOGDAN 
Ei se sărută. 
ANNA 
(speriată) 
Nu ştiu! 
BOGDAN 
Ei se sărut... puţin. 
ANNA 
(speriată) 
S-apropie de mine... s-apro...? Nu cere? (faltet die Hande) Te rog! 
(falt) Nu, vezi! 
BOGDAN 
De ce? 
ANNA 
Că nu se cade... Şi zău nu ştiu... 
BOGDAN 
Nu crez. 
Eu vreau să văd că nu ştii. (O-mbrăţişează) Pe braţ 
îţi lasă capul... 
Închide ochii... 
ANNA 
Bine? 
BOGDAN 
Aşa! O, înger! înger! (O sărută) 
ANNA 
Ah! lasă-mă în pace. ( se desface) 
Ce-i Anna? 
ANNA 
(serios) 
Ce ştiu eu... 
Eu ştiu numai atîta, că-i rău, e foarte, rău. 
BOGDAN Anna! 
ANNA 
Jupîne, pleacă! 
BOGDAN 
Dar cum să-ţi mulţumesc. 
Anna, tu suferi, suferi? 
 

 
{EminescuOpVIII 110} 

ANNA 
Aş vrea să te urăsc!... 
BOGDAN 
Vrei să mă duc... ei bine, mă duc... 
ANNA 
Te du! 
BOGDAN 
Copilă! 
Aş vrea să ştiu atîta, de mine nu ţi-e silă? 
Şi, de mă duc, nu ai tu vun dor ca să mi-l spui? 
Tu porunceşte numai. 
ANNA 
(repede) 
Nu spune nimărui! 
BOGDAN 
Ce să spun?... Că atîta ţi-s drag ca şi Prichici. 
ANNA 
(tristă) 
De-ar fi numai atîta... de-ar fi... 
BOGDAN 
Mai zi! Ce zici? 
Mă duc. Ce dragă mi-eşti tu? Dar eu, eu ţie oare?... 
ANNA 
Şi tu mie. 
BOGDAN 
Dar cît? 
ANNA 
Ce-ntrebi? 
BOGDAN 
Ah! (îşi deschide braţele) 
ANNA 
(s-aruncă-n braţele lui) 
Tare! tare! 
(Perdeua cade) 
 
[SCENA III] 
BOGDAN 
(intră) 
ANNA 
Sst! încet! 
BOGDAN 
Sîntem singuri?... 
ANNA 
Da, singuri. 
BOGDAN 
Annă dragă! 
Nu ştii ce veste tristă mi-aduse-acum ciobanul: 
Averea mea-i pierdută şi tata mort, sărmanul! 
Să mă despart de, tine? [Î]mi vine-aşa de greu 

 
{EminescuOpVIII 111} 

Şi totuşi, totuşi trebui... O, Dumnezeul meu!... 
De ce [mai] înainte eu nu te-am întîlnit, 
De-atîta fericire de mult aş fi murit; 
Sub gura [ta] cea dulce şi caldă de copil 
Îmi înflorea viaţa în luna lui April; 
Tonatecă şi dulce erai... ca o crăiasă, 
Căci tu ai multe toane, dar toate sînt frumoase; 
Noi ne-am fi fost în lume atît, atît de dragi, 
Te ascultam la toate supus ca şi un... pagi. 
Dar azi, ca frunza toamnei pe-un istovit izvor, Pe calea vieţi-mi 
visuri cad la pămînt şi mor. 
Daca te las, nimica în lume nu aştept, 
Mă mir la ce mai bate şi inima-mi din piept, 
Cum pot în astă lume o clipă să trăiesc 
Văduv de-a ta fiinţă ce-o îndumnezeiesc!... 
 
2254 
 
[BOGDAN] 
O, lasă-ţi fruntea dulce şi albă pe-al meu umăr, Eu vreau să-ţi 
sorb din gură cuvinte fără număr 
Şi, fie vorbe bune sau fie vorbe rele, 
Totuna mi-i, totuna, m-am îndrăgit în ele, 
Tu leneş-visătoareo cu amăgeli cochete, 
Reped zîmbiri şi lacrimi privirile-ţi şirete 
Acuma-s îndărătnici, acuma-mi imputează, 
Acuma mă îmbată c-o clară, dreaptă rază, 
Căci miere veninoasă e-n caldul tău răsuflet 
Fii rea, fii bună... oricum... eu te iubesc din suflet. 
Te las pentru o clipă... 
[VERENA] 
Nu! Nu vreau să te duci... 
Ei, du-te, fugi de-aicea... Nici vreau să te mai văd, 
Urît ca un cărbune, posomorît, certareţ, 
Cum e mai rău... O, Doamne! Ce am găsit în el? 
Te-ai dus?... 
[BOGDAN] 
Verena! 
[VERENA] 
(apart) Doamne! Ce dulce îmi vorbeşte, 
Şi văd ce-a spune acuma. 
[BOGDAN] 
Verena, pe o clipă... 
[VERENA] Eu nu zic altfel. Du-te... dar vezi să nu mai vii, 
N-ai ce căta la mine... Ce cauţi tu la mine? 
[BOGDAN] 
Doamne! fă-mi ochi-n patru ca s-o privesc mai bine! 
Ce-i face tu atuncea cînd eu ţi-oi fi bărbat? 

 
{EminescuOpVIII 112} 

[VERENA] 
Taci, nu-ntreba! 
[BOGDAN] 
O spune-mi. 
[VERENA] 
Nu vreau! 
[BOGDAN] 
Dar de te rog? 
[VERENA] 
Să-ţi spun?... Nu spun... 
[BOGDAN] 
Oare ai să m[ prinzi în braţe? 
[VERENA] 
(Face semn că da) 
Nu! 
[BOGDAN] 
Şi ai să mă săruţi? 
[VERENA] 
Nu. 
[BOGDAN] 
Lăsa-vei să-mi culc fruntea pe umăr? 
[VERENA] 
Nu! ah, nu! 
[BOGDAN] 
Ei, ce-ai să faci dar? 
[VERENA] 
Ah, ce-am să fac? Am să te-omor. 
[BOGDAN] 
Am să te-aşez aicea pe braţul meu cel stîng, 
Cu dreapta fruntea, părul am să ţi-l netezesc 
Şi cată să-nchizi ochii, să-ţi suflu preste faţă 
Pîn-ce-i dormi, copile! 
[VERENA] 
Dar eu n-am să adorm. 
[BOGDAN] 
Am să te strîng în braţe şi să te muşc de mînă, 
Să te sărut cu sete, să te ridic cu jind * 
[VERENA] 
Taci! o! eşti un obraznic 
[BOGDAN] 
Şi ai să ă iubeşti. 
[VERENA] 
Mm!... 
[BOGDAN] 
Dar să-ncepem de-acuma. 

 
{EminescuOpVIII 113} 

[VERENA] 
Ţi-a fi... 
[BOGDAN] 
Să ştii că-mi e 
[VERENA] 
Şezi binişor! nu crede ce-ţi spun... nu te iubesc... 
Urît îmi eşti ca moartea, n-am ochi ca să te văd... 
Ce nebunie! Doamne! Ce eşti tu?... Un nimic 
Un om ca şi toţi ceilalţi, cu cap, cu mîni, picioare, 
Nici mai frumos nu eşti tu, nici mai urît... Nici nu eşti 
Născut cu stea în frunte... şi prost cum sînt şi alţii 
Şi rău şi îndărătnic... şi rău... şi îndărătnic 
Şi totuşi ştiu de tine o taină care n-aş vrea 
Ca tu s-o ştii... n-aş spune-o pentru nimic în lume 
Nici tatii şi nici mamei, nici nimărui... doar ţie... 
[BOGDAN] 
Ce taină e aceea? 
[VERENA] 
Ce taină?... Este-n lume 
Un om cu ochii negri şi cu obrajii roşi, 
El are miere-n gură ş-are venin în ochi 
Şi are braţul tare şi-n piept un suflet cald 
Şi are tot ce poate un om frumos să aibă, 
Mă are chiar pe mine... Să nu crezi că eşti tu! 
[BOGDAN] 

Ei, cine-i dar? 
[VERENA] 
Un nime... un rău şi un obraznic 
Ce vremea o măsoară pe clipă şi pe ceasuri 
Şi-mi fură tinereţea cu dor şi cu oftări 
Nu-ncap de el în lume. Şi pentru dînsul plîng 
Şi vecinic sînt mîhnită de mine de-i departe, 
Tăciune e în ochii-mi. Ce să mă fac cu el Să-i rup odată gîtul ca la 
un pui de vrabie 
Mă supără... mă........... mă-ndrăgeşte 
Îl caut tot în cale-mi şi nu voi să-l găsesc, 
Mi se usucă gura şi nu voi să-l sărut, 
Mă strîng singură-n braţe nevrînd pe el să-l strîng. 
Ştii tu cine-i acela... 
[BOGDAN] 
Nu... 
[VERENA] 
Nu ştii!... Să ţi-l spun. 
[BOGDAN] 
Nu-l spune... De l-ai spune atunci ar nebuni, 
O, lasă-l pe nebunul mai bine să ghicească, 
Să ostenească-n urma iubitei sale jertfe, 
O, las să te cuprindă, să ţi se uite-n ochi... 
Au va citi într-înşii aceea ce vorbeşti? 
 

 
{EminescuOpVIII 114} 

[VERENA] 
I-nchid 
[BOGDAN] 
Închide-i dară... El ţi-a citi în faţă 
Neastîmpăratul tremur al genei tale lungi 
Prin care-o să strecoare clipirile şirete. 
(O cuprinde; ea lasă faţa-n sus pe umărul lui... El o sărută). 
Acesta e? Acesta-i urît ca un tăciune? 
Acesta te mîhneşte fără s-o vreie însuşi? 
Acesta te iubeşte cît te-au nenorocit? 
[VERENA] 
Taci! Taci! 
 
2275 
 
Zi-mi un cuvînt... dar poate să-mi spui şi vorbe rele 
Totuna mi-e acuma, tot drag îmi e de ele... 
Privirea ta cea dulce în lacrime se scaldă 
Şi totuşi e atîta de blîndă şi de caldă. 
O, nu-ţi închide ochii... sub languroasă geană 
Pare că văd din parte-ţi o tainică dojană... 
Vezi... pîn-la cel din urmă al inimei răsuflet 
De-i fi rea, de-i fi bună... te voi iubi din suflet. 
Te las dar pentr-o vreme. 
ANNA 
Nu! nu vreau să te duci. 
BOGDAN 
Dar totuşi trebui... 
(s-apropie) 
ANNA 
Nu voi de mînă s[ă m-]apuci 
Ei du-te, fugi de-aicea, nici voi să te revăd. 
Posomorît, certareţ... urît, nici să nu-l văd 
În ochi... O, Doamne sfinte, dar ce-am găsit în el? 
Te-ai dus? 
BOGDAN 
Dar! Anna! 
ANNA 
Dar nu-mi 'eşti drag defel. 
(apart) 
Ce dulce-o să se roage... să văd ce-o spune-acum? 
BOGDAN 
Şi tu o vorba bună nu vrei să-mi dai pe drum? 
(Anna se face că nu-l vede) 
BOGDAN 
Vrei să mă duc, Anică? Vrei singură să fii... 
ANNA 
Puteai s-o ştii aceasta, dar tu... nimic nu ştii... 

 
{EminescuOpVIII 115} 

[VERENA] 
I-nchid 
[BOGDAN] 
Închide-i dară... El ţi-a citi în faţă 
Neastîmpăratul tremur al genei tale lungi 
Prin care-o să strecoare clipirile şirete. 
(O cuprinde; ea lasă faţa-n 186 sus pe umărul lui... El o sărută). 
Acesta e? Acesta-i urît ca un tăciune? 
Acesta te mîhneşte fără s-o vreie însuşi? 
Acesta te iubeşte cît te-au nenorocit? 
[VERENA] 
Taci! Taci! 
 
2275 
 
Zi-mi un cuvînt... dar poate să-mi spui şi vorbe rele 
Totuna mi-e acuma, tot drag îmi e de ele... 
Privirea ta cea dulce în lacrime se scaldă 
Şi totuşi e atîta de blîndă şi de caldă. 
O, nu-ţi închide ochii... sub languroasă geană 
Pare că văd din parte-ţi o tainică dojană... 
Vezi... pîn-la cel din urmă al inimei răsuflet 
De-i fi rea, de-i fi bună... te voi iubi din suflet. 
Te las dar pentr-o vreme. 
ANNA 
Nu! nu vreau să te duci. 
BOGDAN 
Dar totuşi trebui... 
(s-apropie) 
ANNA 
Nu voi de mînă s[ă m-]apuci 
Ei du-te, fugi de-aicea, nici voi să te revăd. 
Posomorît, certareţ... urît, nici să nu-l văd 
În ochi... O, Doamne sfinte, dar ce-am găsit în el? 
Te-ai dus? 
BOGDAN 
Dar! Anna! 
ANNA 
Dar nu-mi 'eşti drag defel. 
(apart) 
Ce dulce-o să se roage... să văd ce-o spune-acum? 
BOGDAN 
Şi tu o vorba bună nu vrei să-mi dai pe drum? 
(Anna se face că nu-l vede) 
BOGDAN 
Vrei să mă duc, Anică? Vrei singură să fii... 
ANNA 
Puteai s-o ştii aceasta, dar tu... nimic nu ştii... 
 

 
{EminescuOpVIII 116} 

ANNA 
Se poate 
Aşa de rău să fie un om... mergi în pustii, 
Eu nu zic altfel... du-te, dar vezi să nu mai vii, 
N-ai ce căta aicea... Ce cauţi tu la mine? 
BOGDAN 
Ce caut? Eu? Nimica... Tu ştii aceasta bine. 
ANNA 
De-ai şti cum pe de-a pururi eu ţi-am jurat o ură...? 
BOGDAN 
Omoară-mă... ei, iată pumnarul... Ei, te-ndură 
De dă în mine..... O moarte-aşa de lină 
De mîna ta! Dar ştii [tu], iubita mea lumină, 
Că singura-mi dorinţă e ca să mor astfel 
Şi tu să plîngi în urmă-mi, cît, cît de puţintel? 
Dă dar! Cad în genunche rugîndu-te... 
ANNA 
Răcnesc! 
BOGDAN 
De ce? 
ANNA 
De ce? Că nu pot defel să te urăsc. 
Dar tu te superi... Nu... nu! Aşa că nu-i fi rău 
Cu Anna ta cea mică?... nebună cum sînt eu. 
Cine-n lume-a mai văzut 
Grădină fără cărări, 
Dragoste fără mustrări, 
Grădină fără prilaz 
Dragoste fără necaz! 
Ce simt? Ştiu eu ce este şi nu ştiu cum să spun, 
Dar chiar durerea-i dulce, puţin necaz... e bun... 
BOGDAN 
Deschide-mi ochii-n patru, o Doamne!, s-o văd bine... 
Ce-i zice cînd, nevastă, tu vei şedea cu mine 
Şi eu te-oi pune-n cuşcă ca pe-un porumb olog? 
ANNA 
Taci, nu-ntreba! 
BOGDAN 
Ce-i zice? 
ANNA 
Nu voi... 
BOGDAN 

Dar de te rog? 
ANNA 
Să-ţi spun?... Nu-ţi spun... 
 

BOGDAN 
În braţe lua-mă-vei dar tu? 
 

 
{EminescuOpVIII 117} 

ANNA 
(face semn de da! ) 
Nu. 
BOGDAN 
Da-mi vei o gură?... 
ANNA 
Nu. 
BOGDAN 
Sau fruntea pe-umăr? 
ANNA 
Nu! ah! nu. 
BOGDAN 
Atunci ce-i zice dară? O vorbă bună, or... 
ANNA 
Ce-oi zice, ce m-oi face?... Ei, am să te omor. 
Da! să te-aşez aicea pe braţul meu cel stîng, 
Am să-ţi netezesc fruntea şi faţa... ş-am să plîng... 
Tu vei închide ochii, să-ţi suflu peste faţă 
Pîn ce-i dormi... Ş-atuncea... dormind... te ţin în braţă! 
BOGDAN 
Dar n-am s-adorm... 
ANNA 
Atuncea nici eu n-am să te ţin. 
BOGDAN 
Mi-e-aşa dor de o gură... te rog. 
ANNA 
Ţi-o fi. 
BOGDAN 
Puţin. 
ANNA 
Şezi binişor. Dă-mi pace. Nu crede cîte spun. 
Ce? Nu eşti tu ca altul...? Nu-i altul chiar mai bun? 
Ei, rogu-te... ce eşti tu la adică? Nimic. 
Un om ca şi toţi ceilalţi, cu ochi, cu mîni... Să zic 
Că-i mai frumos, dar nu e, nici mai urît. Nici eşti 
Născut cu stea în frunte ca craii din poveşti... 
Un rău şi-un îndărătnic, atîta eşti... s-o ştii... 
Şi tot ştiu despre tine mulţimi de... nebunii, 
Dar nu le spun nici tatei, nici mamei, nici chiar ţie. 
[BOGDAN] 
Ce nebunii? 
[ANNA] 
O taină. 
[BOGDAN] 
O taină? 
[ANNA] 
Este-n lume 
Un om - ce cauţi astfel? - eu nu i-am zis pe nume. 
El are gură dulce şi-n ochi are venin 
 

 
{EminescuOpVIII 118} 

El are braţul tare, un piept de suflet plin 
Şi are tot ce cerul mai mîndru de-l făcu, 
Mă are chiar pe mine... Să nu crezi că eşti tu... 
BOGDAN 
Ei, cine-i dar? 
 
TEXTE AFERENTE 
1 
2254 

1359 
Mitwoiewoda Sass 
Boureni 
Kumanien 
Ludwig d[er] Gross[e] 
Cîmpul lui Dragoş, Borileşti, 
Paşcani, Dragoteşti 
1359-1361 
[... ] 

Alex[andru] Bassarab 1342 - 65 
 
2 
2279 
 
Sub cerul plin de nouri vezi şesu-n răsărit 
Întins în zare lungă şi fără de sfîrşit, 
Iar colo-n miazănoapte, sub codrii de stejar 
Se pierd una cu cerul Carpaţii seculari; 
Dar spre apus prin nouri o geană e, subţire, 
Prin care cerul rîde cu-a lui nemărginire, 
A nourilor lume aurită [e] de soare 
Ce, cu văpaie albă, frumoasă, orbitoare, 
Împrăştie în neguri subţiri din juru-şi norii, 
Ca la minune cată la dînsul călătorii. 
Deodată ţi se pare că ceru-ntreg se rumpe 
În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe; 
Apunerea cerească părea de raze ninsă 
Ca pîsla păreau albe dumbravele sub dînsa, 
Iar rîuri, lacuri, ape sclipeau ca şi oglinzi. 
Apoi, cînd răsăritul cu ochii îl cuprinzi 
 
2275 
 
Sub cerul plin de nouri la răsărit vezi şăsuri 
Întinse-n zare lungă încît abia le măsuri, 
Colo spre miazănoapte stau munţii cu stejarişti 
Şi stîncile de piatră şi dealuri lungi cu rarişti. 
Dar toate sînt pierdute şi, numa-n umbre vineţi, 
Abia vă mai destingeţi de bolta ce o ţineţi; 
Dar spre apus prin nouri s-arată loc subţire 

 
{EminescuOpVIII 119} 

Prin care[-i] ceru-albastru cu-a lui nemărginire; 
A nourilor lume aurită e de soare 
Ce cu văpaia-i albă, frumoasă, orbitoare 
Împrăştie în neguri subţiri din juru-i norii, 
Ca la minune cată la dînsul călătorii. 
Dar iată că apusul se lumină de-o ploaie, 
Se lumină, căci raze, sclipiri curgeau şiroaie, 
Pe şesurile limpezi... ploaia cădea cu soare, 
Împlind întreaga lume de-o stranie splendoare. 
Un colb de diamante părea că se lăţeşte 
În ceaţă preste lume, de scînteie şi creşte, 
Şi lacuri şi pîrîie ardeau sub acea ploaie 
Încungiuraţi de arburi, pe ei era văpaie; 
[Deodată mi se pare] că cerul tot se rumpe 
În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe, 
Apunerea cereas[c]ă era sub raze ninsă, 
Ca pîsla erau albe dumbrăvile sub dînsa, 
În rîuri, lacuri, ape sclipeau ca şi oglinzi; 
Apoi, cînd răsăritul cu ochiul îl cuprinz 
Uimit priveam la ploaie de pietre scumpe eu, 
Spre răsărit văzut-am deodată curcubeu: 
Juca în şapte feţe şi-n acelaş răstîmp 
De [la] un colţ la altul prindea acelaş cîmp; 
Deodată văd un altul mai mare, mai frumos: 
Pe cel întîi se-nalţă cu fală, luminos, 
Numai părea că este de mine mai aproape. 
Scînteietoare ploaie, lumina de pe ape, 
35 Munţii pierduţi departe în vinetele ceţe; 
Rîuri curgînd alene, arcuri de frumuseţe 
Îmi ameţeau gîndirea... Sub arcurile-acele 
Treceau turmele toate a neamurilor mele, 
Treceau în şiruri oameni cu albele cămeşi 
Mii, mii [de] oi mărunte, copiii treceau deşi 
Şi mii de vite albe şi caii mici şi sprinteni, 
Ostaşi cu chica lungă, bătînd cu lungii pinteni: 
Părea că însuşi cerul a fost durat cu fală 
Pentru intrarea noastră o poartă triumfală. 
Şi prin amestec mîndru de ploaie şi de soare, 
De umbră şi lumină, de cald şi de răcoare, 
A vrut pare să zică ceva-n predmetul meu: 
Astfel să-mi duc poporul prin bine şi prin rău. 

3 
2264 
["ERA ODATĂ DEMULT... "] 
 
[MOŞUL] Era odată demult, demult, dar, ştiţi dv., o mie de ani trecuţi ca 
ziua cea de ieri, parc-ar fi fost ieri... Era odată, zic, un prisacariu şi-i 
zicea Dragul. 
[M-am dus] să caut un berbece ş-am dat peste o mioriţă frumoasă de 
la soare te poţi uita da' la dînsa ba. Şi am întrebat-o unde mi-i 
berbecuţul şi ea mi l-a arătat de faţă şi l-a sărutat cu dulceaţă, 
povestea cîntecului. 
[BOIERUL] Da' ce berbece e acela, moşule! 
[MOŞUL] Ei, ce berbece, cuconu meu. Tot Maramureşul îl caută şi eu 
vin naintea lui. 
 

 
{EminescuOpVIII 120} 

[BOIERUL] (aparte) Ăsta vorbeşte-n pilda mea. S-ascult. [tare] Ce 
se mai întîmplă pe-acolo prin Maramureş, moşule? 
[MOŞUL] Ce să se-ntîmple, boierule? Ia nimica decît c-a adormit 
prisacariul şi roiurile de albine nu ştiu ce face de capul lor şi bat cîmpii. 
Dar feciorul prisacariului să nu s-arate, că stă vînătorul după gard 
şi-l săgetează, ci să vie numai c-un fluier în mînă şi să cînte cîntecu 
tătîne-său şi s-or ivi roiurile de albine. 
 
4 
2279 
 
Din lungi cărări de codru, din munţi cu vîrfu-n nouri 
Ieşit-au Dragoş Vodă îmblînzitor de bouri; 
Mulţimea curgătoare s-a fost întins pe vale Şi buciumele sună şi 
oile-s pe cale, 
Nainte merg moşnegii cu pletele bogate 
Ţiind toiage albe în mînele uscate 
Astfel ieşeau tot rînduri viind din verzii ramuri Copii - ciobani de 
turme, moşnegi - păstori de neamuri 
Şi au întins moşia spre răsărit şi-amiaz 
Pîn-unde marea sfarmă de ţărm al ei talaz; 
Au cucerit cu plugul, cu vîrful dragei săbii 
Pîn-la Cetatea Albă limanul de corăbii; 
Sute de ani stătut-au stăpîni pînă la Nistru 
Luptînd cu Răsăritul, cu cuibul cel sinistru 
De unde vin în roiuri în veci renăscătoare 
Limbi spurcate şi rele, barbarele popoare. 
Prin neagră vijelie ce vîjîie şi bate Sfărmîndu-se la graniţi de ziduri de 
cetate Sta neclintit Moldova ţesînd la pînza vremii, 
Viteji [î]i erau fiii şi purtătorii stemii, 
Cei dătători de lege ş-aşezători de datini, 
Lumine din lumine, Muşatini din Muşatini 
Sînt vulturi ei din vulturi 
 
5 
2279 
 
Şi de coarne îl apucă, i se uită-n ochii-i drept, 
Ca pe-un miel îl îngenunche şi îl mîngîie pe coamă. 
 
6 
2254 
 
CENUŞOTCA 
 
PERSOANELE 
SOCOL UDRIŞTE 
SABĂU GLIGA 
TOADER LUPĂŞTEANU fost vornic de poartă şi stăpîn pe cetăţuia 
Moara Guzganilor 
BOGDANA 
CRĂCIUNA fetele lui 
TUDORA 
ANGHELINA numită CENUŞOTCA, 
 

 
{EminescuOpVIII 121} 


fata lui Ştefan Murgul, fost 
pîrcălab al Cetăţii-Albe, 
orfană în casă la 
TOADER LUPĂŞTEANU 
DAN VOIEVOD 
fecior domnesc 
din neamul Muşatin 
ISAC DIN BESERICANI 
cititori în zodii	PEPELEA 
măscărici al lui VODĂ 
VLADISLAV BZMIAJNIE 
negustor leah 
HAGI MANUK BALAMUK 
negustor arman 
AVRAM NESPĂLAT 
negustor jidov 

REPLICI RĂZLEŢE 
1 
2254 
[ANNA] [(cu patimă)] 
Bogdane!... (încet) Aide, pleacă! 
 
2 
2254 
[ANNA] O, Doamne! şi nu am oglindă să mă văd 
 
3 
2254 
[ANNA] 
Femeile acele frumoase sînt - aşa e? 
[BOGDAN] 
Dar nici una ca tine nu-i dulce, nu-i bălaie. 
 
4 
2306 
[BOGDAN] Cu ochii tăi tu vecinic promiţi... nimic nu ţii. 
 
5 
2306 
[BOGDAN] 
Tu, dulcea mea icoană, 
Dac-aş [putea] pe frunte a-ţi pune o coroană! 
 
6 
2261 
[BOGDAN] 
Un cerşetor... Din noaptea cea dulce şi albastră 
Cerşeşte o zîmbire la înălţiea Voastră. 
 

 
{EminescuOpVIII 122} 

7 
2306 
BOGDAN-DRAGOŞ 
........ 
[BOGDAN] 
O! visul de iubire, Anna, tu înger mîngîios, 
Dar trebuia să piară... prea, prea era frumos. 
Prea nu aveam în lume nici sfinţi, nici Dumnezeu 
M-aveai numai pe mine, pe tine te-aveam eu. 
Aşa de mult, aşa de nemărginit de dragi 
Nu şi-a mai fost doi oameni în lume... 
 
Nici nu se putea altfel... prea, prea era frumos 
Aşa încît să fie era ca un păcat: 
Atît de-adînc, de fără de margini şi înalt 
Nu se cădea să ţie un om la celalalt 
Prea nu aveam în lume nici sfinţi, nici Dumnezeu 
Prea ne uitarăm astfel de tot şi tu... şi eu, 
Era o fericire, zeiască, dar păgînă 
Nu se cădea s-o aibă o mînă de ţărînă 
Şi trebuia să piară. 
Nu se cădea, mă crede... În lume nu e loc 
Pentru atîta milă, pentru atît noroc. 
 
8 
2283 
[BOGDAN] 
O, nu privi asttel, nu astfel, plîngi. 
 
2306 
O, nu privi aşa... nu astfel... plîngi... te rog plîngi, 
Plîngi mult... va trece... Nu, n-a fost să fie... 
Bogdane, te iubesc. 
 
9 
2306 
[BOGDAN] 
Au n-au putut sub frunte privirea mea să sece 
Nebun de aş fi fost... Şi să fi rămas orb, 
Veninul crud şi dulce în ochi să nu-l mai sorb. 
 

 
{EminescuOpVIII 123} 

10 
2275 
[MAMA ANNEI] 
Dă jos marama... 
[ANNA] 
Dă-o... Doamne, e voia lui, 
Eu... nu voi... 
 

11 
2275 
[MAMA ANNEI] 
Să-i spun că totdeuna la dînsul ai gîndit? 
C-ai aşteptat mult, fată, pîn' te-au călugărit? 
Că ai gîndi la dînsul ş-acum, dar nu-i cu cale... 
Din cînd în cînd să deie un gînd iubitei sale? 
Că voiai s-aştepţi încă, dar alţii te-au silit?... 
[ANNA] 
Dar nu-i mai spune-atîtea. Spune-i că l-am iubit. 
El va-nţelege... Doamne, el pururea-nţelege. 
 
12 
2275 
[MAMA ANNEI] 
Bogdane, pe cuvînt? BOGD[AN] 
Mamă, mă jur! 
[MAMA ANNEI] 
Copile, nu juraţi! Vă cred. 
 
13 
2275 
[ANNA] 
O, Maică preacurată şi pururea fecioară, 
Cu mil-asupra noastră, sărmanilor, coboară 
Privirea ta senină... Ne lasă să trăim, 
Sărmani aşa cum sîntem... c-atîta ne iubim. 
De e păcat, noi nu-l ştim, căci tineri şi deşerţi 
Sîntem... Tu înţeleaptă, vei şti ca să ne ierţi, 
Dac-am uitat de tine nu ne-o ţinea [de] rău: 
Şi tu uitaşi odată tot pentru fiul tău. 
Îţi era drag ca ochii din cap. Bogdan asemeni. 
Îl vezi... mi-e drag... Într-asta tu, Maică, mie-mi semeni. 

 
{EminescuOpVIII 124} 

14 
2262 
[ANNA] 
Bea tu din acea cupă. 
[BOGDAN] 
(cu estremă bucurie) 
Oh! [cît] îţi mulţămesc! 
(bea repede) 
[ANNA] 
Bogdane!... Ai crezut [tu] că nu te mai iubesc! 
O, dulcele meu suflet... acuma eşti al meu, 
Al meu pentru vecie... Zîmbeşte-mi... aşa vreu. 
 

 
{EminescuOpVIII 125} 

GRUIE SÎNGER 
TRAGEDIE 
2278 
PERSOANELE 
IUGA 
voievodul Sucevei 
MARIA 
Doamna 
BOGDAN-DRAGOŞ 
fiul lor 
MIHNEA SÎNGER 
IRINA 
GRUIE 
fiul lor 
GALU 
voievodul Tatrei şi Cîmpulungului 
AMIN 
fiul său 
ANGELICA 
fiica sa 
[URICARUL] 
AMBROZIE 
episcop şi egumen monastirei 
Pietroasa 
Nuntaşi 
EUSTRATIE LIMBĂ-DULCE 
PEPELEA 
CRACALEI 
dascăl 
PROCOPIE * 
zodieri 
TU GOMIR BASSARABA 
FILIP LIMBĂ-DULCE 
ROMAN BODEI 
CARACAL STRATULAT 
DASCĂLUL CRACALEI 
IRINA 
P[ROCOPIE]* 
[MESTEACĂN o strajă] 

ACTUL I 
Omorîrea lui Iuga Voievod de către Mihnea Sînger. Doamna Maria şi fiul 
său Dragoş - scenă lîngă cadavrul ucisului. Blăstemul asupra lui 
Mihnea ca el şi vrăjitoarea sa de nevastă să aibă un fiu care să omoare pe 
tatăl său şi să [se] ţie cu mă-sa. 
ACTUL AL II-LEA 
SC[ENA] I 
Doamna Maria trăieşte în pădure cu fiul său, vînătorul frumos care a văzut 
o fată în codri ce mult îi place. Povestea cu frîiele scuturate. 

 
{EminescuOpVIII 126} 

SC[ENA] II 

În ajunul naşterei unui fiu în casa lui Mihnea e-ntristare. Ei îşi zic cu 
spaimă menirea copilului lor. El s-a născut. Simbad zodierul e chemat, 
care le prezice lucruri cumplite. Ei se decid să-l espună. Scena 
despărţirei mamei de copilul său. El e pus pe rîul Bistriţa şi scapă la 
Voievodul Galu. 

ACTUL III 

Gruie creşte mare la Galu şi are o iubire nemărginită pentru gingaşul 
Floribel şi una sălbatecă pentru Angelica. Scena între el şi Angela. El 
ucide în joc pe Floribel şi ia lumea în cap. 

SC[ENA] 

Dragoş a fost în Marmaţia la puternicele sale rude. Aceştia promit ajutorul 
său; el vine-n Suceava ca să cerce dispoziţia populaţiei. Scenă-n 
crîşmă. Ş-aduce aminte de Angelica. Ea-i înamorată de un sunet de 
corn - Zburătorul. Ea se-namorează în el. Epizod erotic. El 
se-ntoarce la Suceava cu armată, îl goneşte pe Mihnea, dar îl cruţă cum 
ar cruţa pe Cain. Acesta şi răpitoarea sa femeie Irina iau lumea-n cap. 

ACT IV 

Gruie-Sînger - remuşcările de conştiinţă pentru moartea lui Floribel 
- revoltarea sa împotriva naturei ş-a lui D-zeu - nenorocitul său 
arc cu care loveşte oriunde vrea. El merge la o vrăjitoare care-i foarte 
frumoasă şi-i prezice un amor nebun pentr-o altă femeie şi uitarea 
Angelicei. 
Mihnea trăieşte retras ca prisăcar şi numai noaptea merge-n peştera 
unde şade ucizător de frumoasa sa nevastă. Iată că vine la prisaca sa un 
om tînăr care-i cere slujbă. El îl primeşte şi-i spune să păzească 
prisaca de urşi. Bătrînul se preface-n urs şi el îl ucide. 
Vine femeia. Ea-i de frumuseţe nemaivăzută, brunetă. Un amor 
demonic şi bestial îi cuprinde, pe amîndoi. Ea-l duce în palatul ei din 
peşteră, care e o adevărată feerie. Traiul împreună. Descoperirea ei că-i 
mumă. Dizgustul, ura, desperarea. Oglinda şi sipetul. 

ACTUL AL V -LEA 

Nunta la craiul Galu. 
Rătăcirea sălbatecă ca a lui Orest (shakespiric) a lui Gruie. El spune unui 
preot la ureche vina sa - acesta fuge, el îl împuşcă. Unul tînăr - item. 
El vine la mănăstirea de piatră * şi cere ş-acolo dezlegare. Preoţii îi 
spun s-aştepte şi pîn-atuncea să ude băţul cel uscat. Trec ani. Bătrîn, 
slab şi gîrbov - au înfrunzit băţul. El îl scutură, rămîn numai două mere 
- e tatăl şi maica sa. El cade mort. 

[ACTUL I] 

2254 
(Suceava. O sală frumoasă gotică, fereşti înguste. În stînga spectatorului, 
în prosceniu, tronurile Domnului şi a Doamnei; în dreapta, în semicerc, 
stau boierii. ) 

 
{EminescuOpVIII 127} 

SCENA I 
 
(IUGA VODĂ şi MARIA pe tron. Boierii, între cari hatmanul MIHNEA 
SÎNGER. E sara. ) 
[IUGA] 
Şi ochii mei, senine fereştile gîndirei, 
Sînt prinşi în flori de gheată, în pînzele pieirei. 
Zadarnic îi silesc eu la slujbă - răzvrătită, 
Eu văd lumea întreagă acuma ca prin sită. 
O umbră îm par însumi şi lumea umbră-mi pare 
Şi sînt străin într-însa, un vis ce se năzare. 
Mai mult, boieri... chiar trupul străin îmi este mie, 
Se pare cum că-n lutu-i eu şed ca în chirie, 
Stăpînu-n orice clipă e gata să mă deie 
Afară... Cine-i dînsul, ca-n faţa mea să steie?... 
Îl simt... îl simt cum intră în a sa stăpînire, 
E nevăzut, e tainic, e moartea făr' de ştire... 
Uşor trecea odată Domniei-noastre vremea, 
Pe-a bucuriei pasuri ne număram noi anii - 
Şi azi, boieri, e-o lună de cînd, cuprinşi de-o vrajă, 
Noi numărăm cu spaimă ce-ncet a noastre zile 
Se strecur, de ni pare din ele-oricare-un an. 
Şi gura-ne-ncreţită de mult uită ce-i rîsul 
Şi ochiul nostru nu e în stare ca să nască 
Priviri de mulţumire celor ce ne iubesc, 
În cap ei ne fugiră, necredincioşi luminei, 
Se simt doar pe ei înşii uscîndu-se de vii. 
Boieri, coroana noastră ne-apasă ca [un] munte 
Şi grea ni este haina şi trupul de pe noi, 
Încît deopotrivă domnia mea [e] gata 
Să zvîrle pe-amîndouă deodată în mormînt. 
Un singur colţ de viaţă ne-a mai rămas în suflet, 
Iubirea nesmintită pentru moşia noastră 
Şi pentru Bogdan-Dragoş, iubitul nostru fiu. 
Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe, 
S-urnesc pe ai lui umeri domnia ce o port. 
Copil ieşit din leagăn, cu -oasele-ncă crude 
Şi nedeprins cu asprul şi strîmt al ţărei scaun, 
Coroana e în stare ca să-i sclintească gîtul 
Şi schiptrul braţul fraged. Gînditu-ne-am atunce 
Ca să-l lăsăm în leagăn pîn' ce va creşte mare, 
S-acoperim cu negru postav scaunul nostru, 
Coroana noastră veche s-o încuiem în scrin 
Să dăm mînuţei sale o altă jucărie 
Decît al ţărei schiptru. 
Voim ca, de [ne]-om stinge, să-ntindem mîna moartă, 
Să ţinem cîrmuirea chiar în sicriu fiind - 
Puterea nevăzută şi-ascultătoarea mînă 
Este credinţa voastă pentru domnia mea. 
Epitrop las dar ţărei şi fiului meu dulce 
Pe Mihnea, hatman mare - unde va pune mîna 
Să ştiţi c-am pus-o însumi şi să urmaţi întocmai. 
[Uricare! 
Citeşte-acum hrisovul prin care-l rînduim. 

 
{EminescuOpVIII 128} 

URICARUL 
(citind)] Cu mila lui D-zeu noi Iuga VV., Domnul ţărei Moldovei, 
facem ştire cu această carte a noastră oricui o va vedea sau o va auzi, că, 
la vreme de slăbiciune fiind, [însă] încă în fire, ne-am socotit moşia şi 
casa, fiindu-mi de faţă boierii şi Doamna noastră. 
Statornicit-am ca, pîn'la vrîsta legiuită, epitrop fiului nostru dulce 
Bogdan-Dragos Voievoda să fie credincios boieriul nostru Mihnea 
Sînger Batman. Privi-s-or cărţile sale ca ieşite de sub a noastră mînă 
şi întărite de A NOASTRĂ credinţă. Moşiile şi ocnele domneşti vor fi 
ocîrmuite de preaînalţata, noastră Doamnă - însă moşia Breuţii, cu 
marginile între apa Sucevei şi Siretului, dăruim-o Mănăstirei 
dintr-un Lemn, dreaptă şi neatinsă ocină a ei să fie spre pomenirea 
sufletului nostru şi a sufletelor adormiţilor întru Dumnezeu strămoşi. Şi 
spre întărirea acestora aducem credinţa noastră şi Doamnei noastre şi a 
fiului Bogdan-Dragoş Voievoda şi a credin-cios boiariului nostru 
Mihnea Sînger Hatman şi ai tuturor celorlalţi boieri ai Domniei. Dat în 
domnescul scaun al Sucevei, la anul de la zidirea lumei 5...... în luna... 
IUGA 
Iar data o va pune suflarea mea din urmă, 
Căci moartea-i scriitoriul al zilei şi al lunei 
Cînd vieţile se sting. 
(boierii iscălesc) 
ROMAN BODEI 
Preaînălţate Doamne, dorimu-ţi sănătate 
Şi ani mulţi să trăieşti. 
Prea grabnică îmi pare această hotărîre. 
Iertat fie cuvîntul al slugii credincioase, 
Dar pentr-astfel de lucru nu trebuie Dreptatea 
Să se adune toată în a Sucevei ziduri? 
Zic că înţelepciunea v-a insuflat voinţa 
Şi bine e copilul să nu poarte o cîrmă 
Ce nu-i de a sa mînă... Dar a fi trebuit 
Norodul şi boierii şi ostăşimea toată 
Să giuruie credinţă lui Bogdan Voievod... 
Prea şubrede sînt, Doamne, tocmelele Moldovei 
Şi pentru-a sale cumpeni o pază trebuieşte... 
Măriei Tale fost-am o slugă credincioasă 
Deşi cam cîrtitoare... Dar de-ai [fi] spus vreodată: 
"Roman Bodei să fie epitropul moşiei", 
Eu aş fi spus: "O Doamne, deschide bine ochii! 
Nu-mi crede... 
Sînt om şi e moşia şi scaunul la mijloc, 
Sînt om şi şubred este copilul cel din leagăn... 
Sînt om, preaînălţate, şi am copii, gîndeşte, 
Sînt om... şi omu-n lume spre rele e plecat ". 
MIHNEA 
Preaînălţate Doamne, de credeţi cumcă Mihnea 
Nu-i sluga cea din urmă şi făr-de nici o treabă 
Din ai Măriei Tale... De credeţi cumcă ochiu-i 
Setos [e] de mărire, că n-a cunoscut bine 
Supunerea că este a lui firească haină, 
Rupeţi diata asta... Căci greutatea ei 
Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie 

 
{EminescuOpVIII 129} 

A fost pînă acuma credinţa ce stăpînul 
O pune-n al meu suflet... 
ROMAN 
Mă tem, hatmane, tare 
Ca tu *, făcînd sprîncene, să-ţi scoţi odată ochii. 
IUGA V[ODĂ] 
Destul, Bodei - puţine sînt clipele vieţii-mi, 
Tatarii-s la hotară şi ungurii şi leşii, 
Nu-i vreme să se strîngă a ţărei Direptate, 
Se poate cumcă [azi chiar să] fiu copil al morţii, 
Căci faţa noastră astăzi e-un obrazar de ceară 
Şi, daca-mi închid ochii, un popă beat desigur 
Că m-ar şi îngropa. 
Roman Bodei, tu veche şi [cu] credinţă slugă, 
Gură de lup sălbatec cu inimă de miel... 
Vino încoaci la mine - ia mîna noastă-n mîna-ţi 
Şi vezi cum îmi mai îmblă ceasornicul vieţii. 
BODEI 
(sărută mîna Domnului) 
O, preanălţate [Doamne], eu sînt un vraci prea prost 
Şi nu ştiu ca să măsur a vieţii clipe repezi - 
Ceasornicele vieţii am învăţat să stric 
Cînd îmi arunc săgeata în pieptul duşmănesc. 
De ce nu-s vraci cu carte, că multe v-aş [mai] spune 
Ce mintea omenească n-a mai putut gîndi - 
Dar astfel, făr'de carte, abia iscălitura 
Ştiindu-mi eu a pune cu sufletu -mpreună 
Pe-a voastre cărţi domneşti... toţi m-ar numi aicea 
Moşneag cu pleavă-n creieri, cu gura minciunoasă. 
IUGA 
Boierii mei, iertare vă cer acum la toţi... 
De-am vorbit rău cu gîndul meu propriu despre voi, 
De-am jinduit vrodată norocul a cuiva, 
De n-am fost o-ntrupată cumpănă a dreptăţii, 
De am greşit cu mîna, cu inima, cu gîndul... 
Iertaţi-mă cu toţii, căci am fost numai om, 
Mă descărcaţi de-a voastre învinuiri [cu toţii] 
Şi sarcina de rele faceţi-o mai uşoară, 
Să pot trece mai slobod prin vămile veciei. (boierii-i sărută pe rînd 
mîna) 
UNUL 
Măria ta, uitate din partea noastră sînt... 
De-ai fost nedrept cu gîndul, cu bine ai plătit... 
Crede: cu moartea-n suflet vedem pe un stăpîn 
Şi pe un bun tovarăş în lupte şi-n viaţă 
C-acum se despărţeşte... 
Dar deie Domnul sfîntul 
Cuvîntu-ţi de minciună - să mai trăieşti mulţi ani. 
TOŢI 
Mulţi ani să mai trăieşti... 
IUGA 
Lăsaţi-mă acuma... nu-mi faceţi greu sfîrşitul, 
Nu-mi aduceţi aminte prin fiinţa-vă de faţă 
Ce vine am - cu cîtă iubire mi-aţi plătit. 
(toţi iese, afară de Roman Bodei) 

 
{EminescuOpVIII 130} 

SC[ENA] II 

[IUGA, EOMAN] 
ROMAN BODEI 
N-aveţi nimic pe suflet, preaînălţate Doamne? 
Vro vină veche poate, uitată de demult. 
Vun gînd ascuns ce nime nu e menit să-l ştie?... 
Sunt greu la cap, ştiţi bine... şi ce-mi intră-odată 
Cu greu intră într-însul, dar nici cu cuie scoţi... 

IUGA 
Roman Bodei, acuma mi-e greu să mă gîndesc, 
Argintul viu din cuget s-a prefăcut în plumb 
Nesimţitor la toate mişcările vieţii... 
Să-i spui lui Mihnea Sînger ca să rămîie-n tindă... 

ROMAN 
(iese şi spune) 
Tu, vino mai aproape! Roman ce crezi tu, [Roman]? 
O - nu spune - - taci... nu-nnegri cu cărbune 
Gîndirea mea cea sură destul de-apăsătoare! 
Roman! m-auzi tu;.. nu e un om să aibă frică 
Cum eu o am acuma... Iubitul meu Bogdan - 
Roman, Roman, aşa e că-i un frumos copil"? 
O! Spune-mi, spune-mi numai că e frumos, cuminte, 
Dulce la port şi vorbă... Să văd că îl iubeşti! 
Roman, crezi tu vreodată...? 
O, nu, taci! ce de gînduri prin mintea mea îmi trec, 
Ţi-o spun... dar numai ţie... auzi tu... nimănuia 
Să n-o mai spui... Veghează-l, veghează-l de aproape 
Pe-acest copil pe care în taină-ţi spun că mai mult 
Decît viaţă, suflet şi Dumnezeu iubesc... 
Acesta e secretul vieţii-mi, a purtării-mi, 
Roman Bodei, pricepi [tu] aceea ce îţi spun? 
Oh! gură de lup tu, cu inimă de miel, 
Tu eşti în lume singur căruia m-aş încrede, 
Tu eşti în lume singur ce nu mă înţelegi. 

ROMAN 
O, vino-ţi în simţire, şi-mi spune-anume neted: 
Ce vrei tu de la mine? 

IUGA 
Vezi tu? Unde vezi firul 
De aţă ca se trage tu cată că, la capăt, 
Găsi-vei ghemul. Tată, demult am firu-n mînă, 
Dar ghemul cel de intrigi, de pismă, răutate, 
Nu am ochi ca să-l caut, nici mînă să-l găsesc. 
Ce îmblă căi întoarse în inima ta dreaptă? 
Gîndirea încîlcită nu pot să ţi-o desfăşur, 
Tu n-ai şezut vrodată pe scaunul fatal, 
N-ai cunoscut adîncul al inimii-omeneşti! 
Văzut-ai tu vrodată vrun leu mîncîndu-şi puii? 

 
{EminescuOpVIII 131} 

ROMAN 
Nu, Doamne! 
IUGA 
Taci tu! Nici nu te-ntreb eu de ai văzut vrodată... 
Văzut-ai tu vrodată vun leu mîncîndu-şi puii... 
Văzut-ai tu vrodată vun Domn *** puii... 
Văzut-ai tu vrodată vro mamă ucigîndu-i? 
Veghează peste Bogdan, căci tu îmi vei da samă. 
(ROMAN se uită lung în ochii lui) 
Taci! taci îţi zic, din gură nici un cuvînt nu-ţi iasă, 
Cît sînt de slab şi bolnav, acuşa te ucid! 
Nu mă lăsa-ntîmplarea s-o-nsărcinez cu asta, 
Nu mă lăsa pustiul să-l fac un păzitor... 
O Roman! Roman! ce e viaţa omenească? 
Comedie eternă chiară sub masca morţii, 
Mi-e greaţă, o, mi-e greaţă de ea - şi totuşi, Roman, 
Tot ce iubim în lume de viaţă e legat... 
Ştii tu... privindu-i astăzi, privind pe Mihnea Sînger... 
Oh! îmi venea atuncea la genunchi să li cad... 
Să zic: "O, milă! milă! pentru copilul meu! 
El e atît de fraged, atît de blînd, un miel... 
Ce poate să vă facă? "... Dar nu! Cu faţa mîndră, 
Cu inima mea ruptă am hotărît aceea 
Ce Sînger, însuşi Sînger în carte [ar] fi scris 
Dac-ar fi scris-o el. 
Eu n-am mîni, Roman, 
E rău, prea rău cînd omul rămîne fără mîni, 
Eu n-am picioare, Roman, e rău făr' de picioare, 
Eu nu am ochi, nu crede că ştiu ce se petrece. 
Ciudatu-i... Mi se pare că întinsu-s în sicriu 
Şi oameni-mprejuru-mi vorbesc... şi eu ştiu tot... 
A! (încet) Roman, de capul copilului meu 
Tu răspunzi, auzi?... Mergi, mergi! 
(iese) 
ROMAN 
[(apart)] Vorbeşte într-aiure ar zice cineva... 
Te-am înţeles prea bine şi ştiu ce-ai vrut să zici, 
Adînc îţi este capul, preaînălţate Doamne, 
Ş-oricît de prost e Roman, el totuşi nu e prost. 
Să rîd dar la mormîntu-ţi, să-mi plec genunchiul dar 
La Mihnea Sînger Vodă... să fac ceea ce nu voi, 
Să spun minciuna [asta] cu gura zîmbitoare, 
Să-ţi fiu duşman de moarte... Vezi că te-am priceput! 
 
SC[ENA] III 
MIHNEA, ROMAN 
ROMAN 
Măria Sa doreşte să te mai vadă încă, 
Să-ţi dea cele din urmă a sale-nsărcinări... 
Şi, hatmane, mi-a pus-o pe suflet ca în veci 
Poruncei tale-nalte de-acum să mă supun. 
Mi-a spus, de-ascult de tine de el atunci ascult, 

 
{EminescuOpVIII 132} 

Mi-a spus ca mai cu samă să nu mă-ncred eu Doamnei, 
Să nu mă-ncred de-acuma la nimeni din boieri... 
O, inima în pieptu-i e-atîta de pe[s]triţă! 
Ca să-ţi spun drept, acuma cu scîrbă m-a împlut... 
Iată că-ţi întind mîna, ţi-o strîng prieteneşte 
Şi văd că tîlcuirea ce-am dat gîndirei tale 
A fost o nerozie. Să fim prieteni, Mihnea! 
Ştii bine că am suflet şi inimă vitează, 
Ştii bine că în lume plătesc şi eu ceva. 
MIHNEA 
(în sine ) 
Să-l cred eu sau să nu-l cred?... 
ROMAN 
Să-ţi spun... Un suflet putred într-un trup şi mai putred 
Mi-a spus a sale gînduri, trecutele păcate... 
Şi eu, eu mi-am pus braţul şi inima sub mîna-i. 
Mi-e scîrbă chiar de mine. 
MIHNEA 
(se uită lung la dînsul) 
Mă duc ca să-l mai văd. 
 
SC[ENA] IV 
ROMAN 
(singur) 
Te du! te du dar, şarpe... Voi priveghea de-aproape, 
Voi arăta eu lumei că sînt un lup tăcut*... 
Mesteacăn! 
[MESTEACĂN] 
Ce-i stăpîne? 
[ROMAN] 
Să te pui astă noapte 
Să stai de strajă bine, l-acea portiţă mică 
Ce numai tu o ştii... lui Cătălin din Galu să-i spui 
[să] vie-aicea 
Şi straja să o ţie în curţile domneşti... 
M-auzi?... Nimic din aste să nu le ştie nime, 
Veghează zi şi noapte - noapte şi zi veghează, 
N-ai auzit nimica şi n-ai văzut nimic! 
Vezi tu pecetea asta-n mînerul spadei mele? 
A ei încreţiture în cap ţi se-ncreţească, 
Cu ea, cine va cere o trecere, să-i dai. 
De astăzi înainte tu nu mai ai stăpîn 
Decît pe mine. 
MESTEACĂN 
Bine. 
 
SC[ENA] V 
 
- Bună vreme. 
- Vreme rea. Dar de unde ajung la cinstea să vorbeşti cu mine? 
- Cum? Bună, mări *, vechi prieten. 

 
{EminescuOpVIII 133} 

- Prieteni. Poate şi rude. A fătat mîţa mea în ograda d-tale. 
- Ce ai portare? 
- Ce ai portare? E că nu voi mai fi vecinic portar. Ce vrei? 
- Cum stă M[ăria] Sa? 
- Care M[ăria] Sa? Cea veche? Mai rău NU se poate. Cea nouă - bine 
şi nouă asemenea. Ce vrei? Am copii spatare şi copiii unui hatman stau 
mai bine decît aceia a portarului de Suceava. 
- Dar hatmanul nu are copii!... 
- M[ăria] Sa vrei să zici. Hatmanul are. 
- Ciudat mai vorbeşti astăzi! 
- Ciudat vorbeşti d-ta, pentru [că] hatmanul sînt eu. 
- De cînd? 
- De mîni, de poimîni dimineaţa dacă vrei. 
- Dar nu eşti încă. 
- Ce va să zică încă? Încă e un cuvînt pentru neghiobi. Cine nu e încă 
acela nu va fi neciodată. Cine nu e încă cu minte la vrîsta mea rămîne 
nebun cît trăieşte. M-am cuminţit. Ştii tu cînd am fost prost? 
- Îmi pare că acum. 
- Ba pînă astăzi. De azi înainte sînt cu minte. 
 
[SCENA VI] 
[IRINA, MIHNEA] 
IRINA 
Au nu-ţi aduci aminte de neagra vrăjitoare 
Ce-n peştera adîncă din muntele Ceahlău 
Încheagă apa-n sînge şi soarele-l albeşte 
Precum albeşte geamul cînd sufli în fereastă?... 
Acolo eu închisă mă preumblam pin peşteri, 
O goală frumuseţe, un chip răpit din ceri. 
Pe fruntea-mi de copilă purtam coroana numai 
Şi-n peştera mămucăi intrat-ai, Mihnea Sînger, 
Pe calul [tău] cel negru, cu barba ta cea sură, 
Galbăn erai la faţă, mai galbăn decît morţii... 
Ai fost călcat [tu] scumpe urme de mîţă stearpă. 
MIHNEA 
O nu-mi aduce-aminte... 
IRINA 
Să nu-ţi aduc aminte? 
Eram o copiliţă frumoasă ca şi ziua 
Şi mai frumoasă încă de zi fiind ascunsă... 
Copil de vrăjitoare, cu ochii mari, sălbateci, 
Cu inima aprinsă de sete de viaţă. 
Atuncea a mea mamă uitatu-s-a-n cazanu-i... 
Şi a spus: "Mihnea Sînger, tu vei fi Domn al ţărei"... 
M-ai fost văzut pe mine... şi m-ai iubit, păgîne. 
Nu crede-a noastă soarte că poate-avea căi două, 
Trăit-am împreună ş-astfel o să murim. 
Paşii ce tu în viaţă făcutu-i-ai la patu-mi 
Rămas-au slove roşii în cartea vieţii tale, 
Nedezlipită sînt eu de măduva-ţi din oase, 

 
{EminescuOpVIII 134} 

A mele rădăcine viaţa-ţi o mănîncă 
Cum vîscul rădăcina şi-o bagă în stejar. 
De te iubesc eu, Mihnea?... Ce-ţi pasă oare ţie? 
Şi nu mă las eu oare de tine-a fi iubită? 
Mi-ai spus: "Irino, gura ta dă-mi-o! " Nu ţi-am dat-o? 
Mi-ai spus: "Irino, lasă-mă-n patu-ţi! " Nu te las? 
MIHNEA 
O picură-mi în suflet, femeie îndrăcită, 
Veninul vorbei tale ucizător de dulce. 
IRINA 
Ucizător de dulce!... O, Mihnea, te iubesc! 
Căci sufletul din tine e mare ca ş-al meu. 
Au crezi tu cumcă lumea făcută-i pentru bine? 
Ni-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi - 
De mii de ani povestea răsună în urechi... 
Nu vezi tu ce răsplată virtutea are-n lume: 
Un giulgi şi patru scînduri. Pentru aşa comoară 
Treci însetat pe lîngă a vieţii vii izvoară... 
Şi-atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept: 
Deşertăciuni sînt toate cînd moartea ţi-i în piept... 
Aicea, -n picătura de vreme-n care sîntem, 
Braţul şi isteţia au oarecare preţ... 
Şi ce preţ pot să aibă... decît să te faci mare... 
Tu ştii că a mea mamă lăsatu-mi-a coroană... 
Ea arde-[n î]ntuneric lumina căutînd, 
Pietrele scumpe-n ea se topesc după lumină 
Şi totuşi şede-ascunsă în scrin... în gînd... în suflet 
Ş-apoi ce cer de la tine? Cer vreo fărdelege?... 
Nu tu înveninat-ai pe Domnul tău - ci eu - 
Nu sînt a lui supusă, sînt o femeie slabă 
Şi singură voi duce sarcina fărdelegei - 
Închide numai ochii şi lasă să lucrez, 
Culege numai roada din osteneala mea... 
L-am otrăvit pe dînsul, voi otrăvi mlădiţa, 
Căci astăzi simt în sînu-mi un împărat că mişcă. 
 

MIHNEA 
Irina! 
IRINA 
 

O, Irina te face fericit. 
Şi cînd va spune-odată, cu mica sa guriţă 
Ţi-a spune tată, mie el mamă îmi va spune... 
Şi tu-i vedea într-însul al tău urmaş pe tron 
Şi îl voi creşte bine, va fi frumos ca ziua, 
Căci sînt o vrăjitoare şi mi-aş iubi copilul 
Nu cu cuvinte blînde, cu sîn far[ă] de lapte, 
Cu sîngele din pieptu-mi eu aş hrăni copilul 
Şi drag mi-a fi ca ochii din cap. 
MIHNEA 
Irina! Scumpă! 
Femeie ce cu-n singur cuvînt mă faci un demon, 
Trezeşti în al meu suflet şi cea din urmă fibră... 
Irină, te iubesc! 

 
{EminescuOpVIII 135} 

IRINA 
Ce negru îţi [e] părul, ce nencreţită fruntea, 
Întinereşti sub gura-mi ce sufletul ţi-l arde, 
Copil vei fi odată, tu, dor de bucurie, 
Copilă voi fi însămi cînd voi fi şi eu mamă. 
 
(SCENA VII] 
[IUGA, MIHNEA] 
2262 
[IUGA] 
O umbră eu sînt astăzi - şi eu eram un om an. 
Mihnea, du-te de cheamă în clipă chiar pe Roman. 
[MIHNEA] 
Pe Roman... Ce vrei, Doamne, cu Roman, nu cumva 
Ţi se încurcă limba, vrei să spui altceva? 
Tu nu îl chemi pe Mihnea? Şi Mihnea-i lîngă tine 
Şi Roman e departe - nu e aşa mai bine? 
[IUGA] 
Mihnea, eu văd că ochii-ţi s-a scufundat în cap, 
Din zi în zi slăbeşti tu, şi eu vreau să te scap. 
Eu îţi spun: fugi de-aicea.... căci paşii-ţi sînt nesiguri, 
Eşti galben ca şi ceara şi ochiul arde-n friguri. 
Dac-am fi numai singuri şi dracul nu - îţi spun 
Păzeşte-ţi capul, Mihnea, căci tu - tu eşti nebun. 
[MIHNEA] 
De ce nu chemi pe Roman să vie mai degrab? 
E drept, mărite Doamne, că capu-mi este slab, 
Dar tu eşti slab de vine, te ţii abia-n picioare, 
O sarcină amară nu ţi-i viaţa oare? 
Simţeşti poate sfîrşitul - vrei să-ţi spun vo poveste 
Ce am aflat-o însumi din gura-unei neveste, 
Unei neveste mîndre... 
[IUGA] 
Da, a nevestii tale!... 
[MIHNEA] 
[(apart)] 
El ştie tot. Putere! Am o durere-n şale 
Şi-mi tremură tot trupul... 
[IUGA] 
Poţi spune în ce vremuri 
S-a petrecut povestea, dar fără ca să tremuri? 
[MIHNEA] 
Acum! 
[IUGA] 
Acuma dară, căci vremea e pe dos 
Cum este şi în basme: Ce-i sus cădea-va jos, 
Părinţii lor ucide-or cu mîne crude fiii 

 
{EminescuOpVIII 136} 

Şi-n pîntecele mamei vor sumuţi copiii, 
Ei vor striga - vor spune că Mihnea este Domn 
Şi s-or întoarce moşii-mi în vecinicul lor somn, 
Întoarce-s-or să vie cu ochii spre pămînt 
Cînd vor afla acelea ce-n vremea noastră sînt. 
Nu-i aşa, Mihnea Sînger? 
[MIHNEA] 
O, Doamne, cum să port 
Acest glas slab şi rece pe jumătate mort. 
(el s-apropie de Domn) 
La gît să te-nchei, Doamne, îţi cade-acuşi mantaua... 
[IUGA] 
Să cad-ai vrea coroana-mi - mai pune-ţi [pe cal] şaua 
Şi fugi, fugi orb în lume - spre, binele-ţi te sfătui - 
La cap omăt de-ţi pune, la munte-ncă, omătu-i. 
[MIHNEA] 
O, Doamne! lasă vorba cu două înţelesuri! 
Femeile-s nebune şi pline de eresuri, 
Bărbatul, eu de vină-s dacă femeia zburdă? 
Las' să-ţi spun la ureche. 
[IUGA] 
Urechea mea e surdă, 
Răcneşte numai [tare], ca lumea să audă, 
Preaînălţate Doamne, că sufletu-ţi asudă. 
Asuzi, da! Te văd bine - ca mazărea de mare 
Pe fruntea [ta] tîşneşte în boabe mari sudoare. 
Ţi-e frică, Mihnea Sînger - de ce ţi-e frică ţie? 
[MIHNEA] 
(s-apropie de Domn) 
O, milostive Doamne, mă iartă - nebunie 
Muierea are-n capu-i - las' să-ţi sărut eu poala... 
(el îngenunche) 
Şi tu, vezi [toate-]acestea cu mintea ta în boală... 
Şi tu iei lucrul altfel... Las' naibii dar nevasta, 
(aspru ) 
Las' să-ţi spun ţie-o vorbă... o vorbă bună - asta! 
(l-înjughie) 
Scurt ţi-a fost firul, Doamne! Şi cuget că Bodei, 
C-o singură a mînei trăsură de condei, 
A mînei acesteia (îl apucă de mînă) putea să fie-n locu-mi! 
Pe-un negru muc de pană fu aşezat norocu-mi 
Şi-un vîrf aşa subţire, să-l scoţi din piatră seacă. 
Vrei bani? Ia din cămara domnească cîţi vrei. Pleacă. 
Mărite Iuga, unul puternic de condei 
Pin mîna-mi de aramă va trece mai întăi. 
Şi eu ştiu scrie, Doamne, ştiu slovele să-nnod, 
Frumos să scriu un nume: pe Mihnea Voievod. 

 
{EminescuOpVIII 137} 

Dar cine-i Mihnea oare, se-ntreabă toţi - se miră. 
Nu ştiţi voi cine-i Mihnea? Povestea nu-l înşiră 
Prin cuiele bătute în grinzile Sucevii... 
Dar ce nu ştie lemnul vor şti odată evii. 
 
[SCENA VIII] 
[ROMAN BODEI, MIHNEA] 
(ROMAN intră) 
MIHNEA 
Tu-l omorîşi pe-acesta sau [nu-]l omorî nime? 
ROMAN 
Vă înţeleg, stăpîne... (el acopere eu mantaua sa pe Domn) 
MIHNEA 
Un cititor de stele 
Mi-a spus că bine-ncepe vremea Domniei mele. 
Ciudat, hatmane Roman, dar tu îmi pari uitit. 
Cată-te - nu-ţi lipseşte ceva? - iat-un cuţit 
Ce l-ai uitat aicea... 
[ROMAN] 
Vă înţeleg stăpîne. 
[MIHNEA] 
Vezi, toată Direptatea să vie-aici pe mîne! 
 
2254 
ROMAN 
Şi tu, cuţit! plăseaua de lemn ea gură n-are 
Să strige-n lume straşnic: "L-ai omorît pe Iuga"? 
Să fii o cioarsă veche, netrebnică? Nu intră-n duşmănie 
Lemnul şi cu oţelul?... De ce nu faci minuni, 
De ce n-arată muguri plăseaua ta cea veche, 
Şi fiecare mugur să fie un blestem?... 
Ce lemn eşti tu? O spune-mi ce lemn eşti tu? De corn, 
De tei, de ulm? sau poate din arbori roditori? 
Eşti tu de măr? De măr eşti. Atuncea înfloreşte 
Şi-a tale mere crude hrăneşte-le cu sînge. 
Tu martur făr' de gură! Dar dare-ar Dumnezeu 
Ca lacrimi de căinţă să mînce al tău fier 
Ş-acele lacrimi lemnul de măr să îl hrănească Să crească-n cer 
ş-orcare păcat din neamul Sînger 
Să fie pintre crenge un măr însîngerat. 
 
2262 
BODEI 
(singur) 
O tu, cuţit - plăseaua de lemn ea gură n-are 
Să strigi în lume straşnic c-ai omorît pe Iuga? 
Să fii o cioarsă veche? Nu intră-n duşmănie 
Lemnul şi cu oţelul? De ce nu faci minuni, 
De ce nu scoate muguri plăseaua ta cea veche, 
Şi fiecare mugur să fie un blăstem?... 
 

 
{EminescuOpVIII 138} 

Ce lemn eşti tu? O, spune-mi, ce lemn eşti tu? De corn? 
De tei? De ulm? Sau poate de arbori roditori? 
Eşti tu de măr? - De măr eşti. Atuncea înfloreşte 
Ş-a tale mere crude hrăneşte-le cu sînge; 
Tu martor făr' de gură!... O, dare-ar Dumnezeu 
Ca lacrimi de căinţă să mînce al tău fier 
Ş-acele lacrimi lemnul de măr să îl hrănească, 
Să crească-n cer, ş-oricare păcat din neamul Sînger 
Să fie pintre crenge un măr însîngerat. 
 
2254 
(ACTUL AL II-LEA] 
[SCENA I] 
(Întuneric. Codru des. Noaptea. Trăznete, fulgere) 
DOAMNA MARIA. BOGDA. ROMAN BODEI 
ROMAN 
Prevestitoarea fire cu cerul său cernit 
Deschide a ei gură, prin fulger ea vesteşte 
CE rău aduce lumei o zi ca cea de azi: 
În răzvrătire firea arată cumcă astăzi 
Lui Vodă Mihnea Sînger îi dăruieşte-un fiu... 
Un fiu cum încă lumea nu l-a văzut vrodată, 
Cu inima pestriţă cum este al său tată 
Şi desfrînat în patimi cum este mumă-sa. 
Din ce-i mai rău, mai negru, natura îl încheagă, 
S-arunce o-ntrupare a dracului pe lume, 
Lui Belzebut bătrînul sau a lui Antichrist, 
Dar ea de pe acuma se sparie de el... 
De pe acuma cerul şi-ncurcă-a sale stele, 
Izvoarele uitat-au în astă noapte albia 
Şi vezi că pîrtii nouă îşi taie pintre stînci... 
Să ştiţi că-n astă noapte de ciumă or, să moară 
Mulţi oameni... Astăzi firea descarcă bogăţia-i 
De ape pe o cale cu totul nefirească 
Şi secetă urma-va... iar seceta cloci-va 
În ţărna cea uscată ouăle de locuste... 
Căci lumei acestia şi legilor din fire 
De li se naşte-un duşman e semn că firea toată 
E-n neorînduială, că din încheieturi 
Ceasornicul ieşit-a al lumei noastre-ntregi. 
MARIA 
Cumplită prevestire mai faci tu, frate Roman. 
ROMAN 
Ce vrei? Uitat-ai oare c-ai blestemat pe Vodă 
Şi că de-a lui sămînţă legaşi acel blăstem? 
Nu s-a-nnegrit doar luna şi soarele în ceruri 
Pe cînd îl răstigniră jidanii pe Cristos? 
Şi ei au vrut să facă lucru-mprotiva firei, 
Au vrut să deie moarte celui fără de moarte... 
Dar astăzi, cînd se naşte un monstru pe pămînt, 
Cu inima cea neagră ca Vodă Mihnea Sînger 
 

 
{EminescuOpVIII 139} 

Şi-atît de otrăvită, setoasă de plăceri 
C-acea a mumei sale: un om ce-a fi în stare 
În furie s-ucidă pe tată-său - şi-n furie 
Dobit[oc]eştei patimi cu mă-sa să se culce. 
Au crezi că ziua de-astăzi, cînd firei se dau palme, 
Palme la orice lege, palme lui Dumnezeu... 
Au crezi că e departe şi ziua cea de-apoi? 
Cumplit ţi-a fost blăstemul, Măria Ta! Şi cerul 
Au vrut să te audă - şi să plătească-acuma 
Cu-asupra de măsură moartea lui Iuga Vodă. 
Un cititori de zodii i-a spus că a lui fiu 
N-ajunge niciodată coroana să o poarte, 
Că de pe a sa frunte cu fărdelegi pătată 
Cu sabia luată va fi de Bogdan-Dragoş. 
De-aceea el trimite în [patru ] părţi a lumei 
Pe Gruie pîrcălabul menit să-i fie naş 
Să-l stingă de pe lume pe Bogdan-Dragoş Vodă. 
BOGDAN 
Mamă, mamă! 
MARIA 
Aud, dragul mamei 
BOGDAN 
Cum se cheamă apa ce curge pe-aici?... E tare repede 
MARIA 
Bistriţa, dragu mamei. 
B[OGDAN] 
Da' ce cetate se vede acolo în lumina fulgerelor? 
M[ARIA] 
Acolo? Cetatea craiului Gralur. Mare crai şi bogat, şi are o fetiţă mică, 
mică... numai bună de tine... Cu dînsa am să te-nsor odată. 
B[OGDAN] 
Tare mi-i dragă, mămuţă! 
M[ARIA] 
D-apu-ai văzut-o? 
B[OGDAN] 
Ba n-am văzut-o... 
M[ARIA] 
Apoi cum de ţi-i dragă? 
B[OGDAN] 
Bine, trebuie să vezi pe cineva ca să-ţi fie drag? 
M[ARIA] 
Se-nţelege. 
B[OGDAN] 
Dacă spui că-i aşa de mică, mică, atuncea mi-i dragă fără s-ovăd. 
Da' 
cum o cheamă? 
M[ARIA] 
Verena. 
B[OGDAN] 
Verena... preafrumoasa Verena... Mi-ai spus odată o poveste cu prea 
frumoasa Nastasia... Nu-i aceea? 
M[ARIA] 
Se-nţelege că nu-i aceea, puiule. 
 

B[OGDAN] 
Da eu vreau să fie aceea. 
M[ARIA] 
D-apoi daca nu-i aceea. 
B[OGDAN] 
D-apoi daca vreu. 
M[ARIA] 
Bine... ai s-o vezi; ne ducem la craiul... Mîne avem să facem nuntă 
straşnică... Să facem o mămăligă mare cît o nucă şi chemăm pe furnici la 
masă şi te punem pe tine şi pe Verena în capul mesei şi vă cununăm..... 
B[OGDAN] 
Tare mi-i dragă... 
(s-aude în urmă departe lătrat de cîni; Roman fluieră) 
GALU 
Stăpîne! 
ROMAN 
De mal desfă tu pluta, să şuieri peste ape 
Ca să-ţi audă glasul din stane craiul Glanur, 
Să părăsim mai iute pămîntul stăpînit 
De Mihnea Sînger Vodă... Preaînalţată Doamnă, 
Să n-aveţi nici o frică, căci Galu-i bun plutaş. Eu mă-ntorc la 
Suceava ca să-i urez lui Vodă 
Şi fiului său dulce domnie-ndelungată. 
[MARIA] 
Să ne vedem cu bine, Roman Bodei. În tine 
Nădejdea noastră toată-i... Curînd cu fiul nostru, 
Cu Bogdan Voievodul, plecînd spre Maramureş 
[Î]i vom deprinde braţul la mînuirea armei 
Ca pînă va fi mare să ştie să cîştige 
Coroana ce cu dreptul îi vine frunţii noastre. 
Să auzim de bine. 
[ROMAN] 
Să auzim de bine. 
Curînd v-ajunge haita; dar a Bistriţei ape 
Vor duce-a voastre vieţe mie şi ţărei scumpe 
Sub pavăza de piatra lui Glaur Voievod. 
 
[ACTUL III] 
[SCENĂ] 
2262 
[ROMAN] 
De propria gîndire tiranului e teamă 
Şi somnul - vameş vieţei - puţină îi ia vamă. 
Să asurzască glasul cobind a remuşcărei, 
Ce strigă cum pe valuri strig paserile mărei, 
Cu cîntece stricate urechea-şi asurzeşte, 
De-abia bătîndu-şi mintea, petrece muiereşte, 
Şi-n loc de-nvăţ şi pildă şi-n loc de sfinte psalme 
 

 
{EminescuOpVIII 140} 

B[OGDAN] 
Da eu vreau să fie aceea. 
M[ARIA] 
D-apoi daca nu-i aceea. 
B[OGDAN] 
D-apoi daca vreu. 
M[ARIA] 
Bine... ai s-o vezi; ne ducem la craiul... Mîne avem să facem nuntă 
straşnică... Să facem o mămăligă mare cît o nucă şi chemăm pe furnici la 
masă şi te punem pe tine şi pe Verena în capul mesei şi vă cununăm..... 
B[OGDAN] 
Tare mi-i dragă... 
(s-aude în urmă departe lătrat de cîni; Roman fluieră) 
GALU 
Stăpîne! 
ROMAN 
De mal desfă tu pluta, să şuieri peste ape 
Ca să-ţi audă glasul din stane craiul Glanur, 
Să părăsim mai iute pămîntul stăpînit 
De Mihnea Sînger Vodă... Preaînalţată Doamnă, 
Să n-aveţi nici o frică, căci Galu-i bun plutaş. Eu mă-ntorc la 
Suceava ca să-i urez lui Vodă 
Şi fiului său dulce domnie-ndelungată. 
[MARIA] 
Să ne vedem cu bine, Roman Bodei. În tine 
Nădejdea noastră toată-i... Curînd cu fiul nostru, 
Cu Bogdan Voievodul, plecînd spre Maramureş 
[Î]i vom deprinde braţul la mînuirea armei 
Ca pînă va fi mare să ştie să cîştige 
Coroana ce cu dreptul îi vine frunţii noastre. 
Să auzim de bine. 
[ROMAN] 
Să auzim de bine. 
Curînd v-ajunge haita; dar a Bistriţei ape 
Vor duce-a voastre vieţe mie şi ţărei scumpe 
Sub pavăza de piatra lui Glaur Voievod. 
 
[ACTUL III] 
[SCENĂ] 
2262 
[ROMAN] 
De propria gîndire tiranului e teamă 
Şi somnul - vameş vieţei - puţină îi ia vamă. 
Să asurzască glasul cobind a remuşcărei, 
Ce strigă cum pe valuri strig paserile mărei, 
Cu cîntece stricate urechea-şi asurzeşte, 
De-abia bătîndu-şi mintea, petrece muiereşte, 
Şi-n loc de-nvăţ şi pildă şi-n loc de sfinte psalme 
 

 
{EminescuOpVIII 141} 

Femei l-încunjur noaptea jucînd, bătînd din palme, 
Căci otrăvit e gîndu-i şi inima[-i] otravă 
Şi astfel Mihnea Sînger domneşte în Suceavă. 
 
[SCENĂ] 
[ROMAN] 
Voi, ce ardeţi toată viaţa în al patimelor rug, 
Ca să sfarăm nălucirea uneltesc un meşteşug. 
Nu-mi ard ca tine carnea pe-al patimelor rug 
Şi uneltesc, s-o sfarăm, altfel de meşteşug. 
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.... 
Şi tu te miri, crăiasă, cînd tu zîmbeşti, că tac? 
Ce eşti tu pentru mine - idol frumos de tot, 
Dar idolului mîndru cu mintea ochii-i scot. 
Şi pielea de deasupra şi buzele îi tai 
Şi ce rămîne-atuncea naintea minţi-mi - vai! 
Hidoasa căpăţînă de păru-i despoiată 
Din sînge şi din flegmă scîrbos e închegată. 
Tu crezi că poţi pe Roman să-l mişti vodinioară 
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară? 
O, tu! cu suflet putred, cu gînduri rele, sterpe, 
Tu crezi că mă atrage frumosu-ţi ochi de şerpe? 
Fără de suflet eşti tu - nu eşti decît un leş, 
Nu-mi mrejuieşti gîndirea cu perii tăi cei deşi. 
Zăvor am pus simţirei şi pieptului meu lacăt 
Ca să nu li trezească privirea ta în treacăt. 
Oricît fii de frumoasă, oricum fie-al tău port, 
Te văd cu ochiul minţii-mi, c-un rece ochi de mort. 
 
[ACTUL V] 
[SCENĂ] 
[BOGDAN-DRAGOŞ în mijlocul curţii sale, ROMAN BODEI] 
2254 
 

ROMAN 
Sloboade-acuma, Doamne, pre robul tău - văzut-au 
Cu ochii săi şi ceasul şi ziua mîntuirei. 
Trăiesc, preaînalţate, într-o străină lume 
Şi împrejur de mine eu văd numai copii. 
O lume nouă, nouă, cum n-o am mai văzut, 
Îmi pare cumcă-n lume trăii o sută ani. 
Din peştera de munte cobor, un uriaş, 
Şi văd cum împrejurul picioarelor se mişcă 
 

 
{EminescuOpVIII 142} 

O lume de fiinţe, urînd *, vorbind, rîzînd, 
Cărora însă li e tot viitorul dat... 
Cuvîntul meu se-ndreaptă urechilor străine: 
Parcă-mprejur acuma vorbiţi o altă limbă 
Şi alte obiceiuri şi alte feţe văd... 
Din sfetnicii lui Iuga nu văd eu pe niciunul, 
I-a stinsu-i Mihnea Sînger, căci ei fusese martori 
Cînd s-au citit diata lui Iuga voievod... 
Ce mai cat eu în lume? Ce înţeles mai am? 
Menirea e-mplinită şi veacul meu se trece, 
De pe-umăru-[m]i ursita * pe-a celui care vine, 
Pe Bogdan-Dragoş [trece]. Mi-am împlinit menirea... 
Tronul, pe care negru postav are să fie 
Pîn'la a ta venire... O vezi astăzi acolo? 
Aceasta este cheia de la un scrin de fier 
Ia care-i a Moldovei şi e a ta coroană. 
Nu... ea n-a fost spurcată de fruntea unui Mihnea, 
Neatinse a ei pietre şi aurul din ea 
Şi cel din urmă-n lume ce pe ea s-a pus mîna 
Au fost înaltul Iuga - azi pune-o tu pe-a ta. 
Atîta am zis: Atîta fapt lumesc 
Mai fac în astă lume. Apoi la mănăstire 
Mă duc, căci socoteala cu lumea-am încheiat. 
N-am a[-i] lua nimica, nimic nu-i am de dat... 
Acolo, lîngă Vodă, unde de mult el zace, 
Cu el m-oi înţelege de mîntuirea mea... 
Căci greu în astă lume eu am păcătuit, 
Eu sînt mîna de care slujitu-s-a blestemul 
Al maicei tale, ca-ntreg, [ca el] întreg să cadă 
Asupa frunţii aspre-a-acelui nefericit. 
Au împlini-l-va Domnul cu toată grozăvia? 
Căci lumea e-mpăcată - pe pîrtia ei veche 
Văd că se mişcă firea şi sorţile Moldovei... 
E împăcată lumea. Deşi moşneag de zile, 
Abia[-s] la jumătatea menirei mele-n lume 
Ca să-mpac iară lumea. Dar oare Dumnezeu 
Nu are drept asupră-mi? Cealaltă jumătate 
E ca, fiind în viaţă, pre Dumnezeu să-mpac. 
Preaînalţate Doamne, cer să mă depărtezi, 
Căci grea [mie] îmi este şi sarcina vieţii 
Şi mă dezbrac acuma de-orice deşertăciuni. 
Iertare-mi cer, boierini, de la voi de la toţi, 
Iertare de la tine, ce-mi eşti Domn pre pămînt... 
Căci vreau să intru-n slujba Domnului meu din ceri. 
BOGDAN 
Roman Bodei, un altul şezînd în locul nostru 
Alături el ţi-ar face un loc pe a lui tron, 
Domnia-noastră însă băgă de mult de samă 
Cumcă pluteşte-o soarte, o soarte neînvinsă, 
Deasupra multor capuri de pe acest pămînt. 
Vom zice dar ca Domnul în oara mîntuirei: 
"Lasă să treacă, Doamne, ş-acest pahar nainte-mi, 
Dar nu să-mi fie voia ci voia ta să fie". 
Tu eşti mănunchiul spadei ce Dumnezeu o poartă, 
Gura de lup preaaspră cu inima de miel. 
 

 
{EminescuOpVIII 143} 

ROMAN 
Cît veţi trăi în lume, şi ani mulţi să trăiţi, 
Nu-i mai vedea pe Roman. Eu n-am avut copii 
Şi tu mi-ai fost copilul, preaînalţate Doamne. 
O, ochii mei, ce oare nu-ngheaţă ei sub frunte, 
Căci nu or să mai vadă pe dulcele meu fiu. 
Dar un Dumnezeu cere ca sluga lui vitează 
Să-i vie înainte: cu ochiul încă ager, 
Cu braţul încă tare, cu-umărul încă, tare, 
Ca crucea lui cea neagră s-o poată el purta. 
Copilul meu, stăpîne... te binecuvîntez, 
Întinde iar moşia la vechile-i hotară 
Şi visul vieţii tale să fie-al nostru vis... 
Rămîi cu sănătate. Boieri, să-mi rămîneţi 
Cu sănătate. 
 
TEXTE AFERENTE 
1 
2262 
 
Deşi-n copilărie şi-n lupte-am fost păreche 
Te rog m-ascultă astăzi c-o singură [ureche] 
Şi, pentru ca mînia-ţi defel să n-o întărt, 
Tu crede cumcă gura-mi spune cuvînt deşărt, 
Iar cealaltă ureche cu grijă o încuie 
Ca să mai aibă ş-alţii altăceva să-ţi spuie. 
Şi judecăţi pustie să nu faci în viaţă 
Fără trei martori, fără cel clevetit de faţă. 
 
2 
2262 
 
Ce?... Ochii-ţi cu-ndoială spre mine se înhoalbă... 
Tu! tu ai suflet negru, deşi ţi-e pielea albă. 
 
3 
2262 
 
Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte, 
Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte. 
Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg, 
În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg. 
Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz 
Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz... 
Cum umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept, 
Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept. 
Bătrîn de-oi fi, în umbra vieţi-mi va veni, 
Cu dînsul în vedere-mi voi fi de voi muri. 
 
4 
2262 
 
De-aceea - pază bună: fereşte ochii-n laturi 
Şi cu muieri frumoase tu să nu stai la sfaturi: 
 

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţei 
Şi-n inimă îţi bagă ea viermele vieţii. 
Să nu pătrundă amor în mintea lunecoasă. 
Priviri iscoditoare a feţelor frumoase 
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii. 
Şi vălul dulce, umed, a păcii ş-adormirii: 
Şi o privire-n treacăt din arcul cel cu gene 
Te-nvaţă crud durerea vieţii pămîntene. 
Zadarnic dulce-i gura, zadarnic ochi-s tineri, 
Venin e-n sărutarea păgînei zîne Vineri. 
 
5 
2262 
 
Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine? 
Amăgitori sînt ochii - furi de-ndulciri străine... 
În porţile acestea a ochilor aibi strajă: 
Privire femeiască privire nu-i, ci vrajă. 
A sufletului pusnic cetate întărită 
Ea cade înainte-i de vînturi răscolită. 
 
6 
2262 
 
Căci ochii sînt fecioare închise în cămări 
Luminele li-s pline de frică, ruşinări; 
Bobiţe sînt de poamă ce port pe ele brumă, 
Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma. 
 
7 
2262 
 
Colţunii ai Iuditei răpiră pe-Olofern 
Şi ochii îi robiră şi sufletu-n etern. 
D-aceea * cînd de sînu-ţi eu haina o disfac 
Şi trupul de zăpadă îl văd - rămîn buimac. 
 
8 
2262 
 
Şi toate-s potrivite, frumoase mădulări: 
O, mi se sfarmă mintea, şi aerul pin nări 
Abia ajunge-n suflet... şi inima se strînge, 
Te-aş omorî în braţe şi mijlocul ţi-aş frînge, 
Ţi-aş sîngera eu buza c-o crudă sărutare, 
Căci patima-mi de flacări vo margine nu are. 
 
9 
2262 
 
Dintru-a vedea se naşte-a îndrăgi. 
 
10 
2262 
 
[Ce ascuţit]dezgheaţă privirea pătimaşă 
Chiar bruma de pe ochii copilului din faşă. 

 
{EminescuOpVIII 144} 

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţei 
Şi-n inimă îţi bagă ea viermele vieţii. 
Să nu pătrundă amor în mintea lunecoasă. 
Priviri iscoditoare a feţelor frumoase 
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii. 
Şi vălul dulce, umed, a păcii ş-adormirii: 
Şi o privire-n treacăt din arcul cel cu gene 
Te-nvaţă crud durerea vieţii pămîntene. 
Zadarnic dulce-i gura, zadarnic ochi-s tineri, 
Venin e-n sărutarea păgînei zîne Vineri. 
 
5 
2262 
 
Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine? 
Amăgitori sînt ochii - furi de-ndulciri străine... 
În porţile acestea a ochilor aibi strajă: 
Privire femeiască privire nu-i, ci vrajă. 
A sufletului pusnic cetate întărită 
Ea cade înainte-i de vînturi răscolită. 
 
6 
2262 
 
Căci ochii sînt fecioare închise în cămări 
Luminele li-s pline de frică, ruşinări; 
Bobiţe sînt de poamă ce port pe ele brumă, 
Cu gura mea le-aş şterge de bruma lor acuma. 
 
7 
2262 
 
Colţunii ai Iuditei răpiră pe-Olofern 
Şi ochii îi robiră şi sufletu-n etern. 
D-aceea * cînd de sînu-ţi eu haina o disfac 
Şi trupul de zăpadă îl văd - rămîn buimac. 
 
8 
2262 
 
Şi toate-s potrivite, frumoase mădulări: 
O, mi se sfarmă mintea, şi aerul pin nări 
Abia ajunge-n suflet... şi inima se strînge, 
Te-aş omorî în braţe şi mijlocul ţi-aş frînge, 
Ţi-aş sîngera eu buza c-o crudă sărutare, 
Căci patima-mi de flacări vo margine nu are. 
 
9 
2262 
 
Dintru-a vedea se naşte-a îndrăgi. 
 
10 
2262 
 
[Ce ascuţit]dezgheaţă privirea pătimaşă 
Chiar bruma de pe ochii copilului din faşă. 

 
{EminescuOpVIII 145} 

ALEXANDRU CEL BUN 
2277 

[P E R S O A N E L E] 

ALEXANDRU VODĂ 
JURGEA 
staroste de Suceava 
[RINGALA] 
[UN ŞOIMAR] 
[CIURBĂ] 
[DĂMĂCUŞ] 

[SCENA I] 

AL[EXANDRU] VODĂ, JURGEA staroste de Suceava. 

De ce mă tem, Jurgea? De sîngele meu mă tem. Dar nu cunoşti tu acest 
sînge fierbinte, plecat spre mînie şi spre dezbin din inima neamului 
Muşatin? Cîţi ani sînt de cînd s-a-ntemeiat Moldova? Patruzeci, 
cincizeci. După Bogdan Vodă Dragoş a urmat Sas, după Sas, Alexandru, 
după Alexandru, bunu-meu, Bogdan Muşat, după Bogdan, Petru, după 
Petru, Ştefan, după Ştefan, Roman, apoi iar Ştefan, apoi iar Roman, apoi 
Iuga... şi-n sfîrşit Noi. Noi am ţinut treizeci de ani domnia. În treizeci 
de ani înaintea noastră au fost şapte domni în Moldova, umbre trecătoare, 
Jurgea, dar umbre sîngeroase. Frate alunga pe frate, fiu pe tată şi tată pe 
fiu, sîngele muşatin clocotea de fărădelegi. De ce mă tem? Dac-aş avea 
un singur fiu şi... unul am, căci numele celui de-al doilea nu-l rostesc 
nici- cînd // nu mi-ar fi teamă de nimic. Dar, cum voi închide ochii, 
teamă mi-e că vrajba se încinge din nou, şi mă cunosc pe mine, îi 
cunosc pe toţi. De zece ani tu ştii că nu mai rostesc un nume şi ştii tu de ce 
nu-l rostesc? Pentru că acel nume e-a unui om care e cap tăiat fratele 
meu Iuga. Cap tăiat, Jurgea... ca o picătură cu alta. Ei, nu prin ură se 
domneşte. Oamenii au nevoie de linişte, de îngăduinţă. Cuţitul prea ascuţit 
se toceşte. Domnii cei aspri cad. 
JURGEA 
Măria Ta chibzuieşte mai bine decît oamenii de sama noastră, dar, daca nu 
sîntem buni de altă treabă, Măria Ta, poate că tot ni se îngăduie şi nouă 
cîte o vorbă care e la locul ei şi prinde bine. N-aş fi îndrăznit a vorbi de 
acela a cărui nume mi-l rostiţi daca Măria Ta nu dădea pricină de 
vorbă, dar poate că tot nu stau lucrurile aşa cum le-au făcut oamenii, 
cum le-au făcut îmbunătorii, // oamenii aceia cari adorm urechea 
Domnului cu vorbele dulci dar veninoase a clevetirii... 

 
{EminescuOpVIII 146} 

ALEX[ANDRU] 
Ce e de-i vorbi? Poţi spune tot ce vrei... n-ajută nimic. În fiece zi văz 
trecînd pe mumă-sa cu ochii plini de lacrimi, şi orice privire e o dojană 
pentru mine. Nici ea n-a spus nicicînd faţă cu noi acel nume pe 
care-l şopteşte perinei ei cînd plînge nopţile, acel nume pe care-l 
spune codrilor şi vînturilor. Dar eu ştiu ce ştiu. De ce s-a ascuns? De, 
ce ne-a minţit? Îţi aduci aminte de vînătoarea aceea, cînd eu, ştiind că 
el are un pumnar la el, m-am prefăcut că-mi trebuie să-njunghiu 
un cerb. Cine are un pumnar, întreb? Nimeni nu-mi răspunde. Dar el 
s-a-ngălbenit ca ceara la faţă. Se-nţelege. E oprit pretutindenea ca 
alături cu Domnul să aibe cineva arme, ce se pot ascunde, dar, daca mi 
l-ar fi întins de bunăvoie, nu ziceam nimic. Am pus să-l dizbrace cu 
sila în faţa mea // şi în sfîrşit din încălţăminte îi cade arma. Ce căuta arma 
la el şi de cine avea să se apere? Nu eram Noi acolo, nu erau scuturile şi 
arcurile boierilor, nu erau oşteni? Peste trupul Nostru ar fi ajuns cine ar 
fi-ndrăznit să se repează. Dar tocmai pentru că Noi eram acolo... fiul 
Nostru... E! nu-mi mai vorbi de el. De-atunci stă închis intr-o 
tainiţă de la Pobrata şi acolo va sta pînă vom închide ochii. Azi punem să 
se dea citire diatei Noastre şi aşa va fi. 

[SCENA II] 
(zgomot de mase afară) Ura! 
ALEXANDRU] 
Cine-i, cine-i? 
(un şoimar intră) 
ALEX[ANDRU] 
Ce zgomot se aude? 
ŞOIMARUL 
Măria Ta, o minune s-a întîmplat. Azi, adunată fiind împrejurul 
castelului domnesc mulţime de oameni cîtă frunză şi iarbă, fiind zi de 
Direptate mare, un tînăr împlătoşat a adormit la o parte de osteneală în 
arşiţa soarelui. Atunci, ce să vezi? Un vultur mare îşi întinse aripile drept 
soare deasupra lui, de dormea tînărul în umbra lui. Oamenii făcură cerc 
împrejurul lui şi se uitau cu mirare la frumuseţa şi tinereţa lui, iar pe 
platoşe au văzut zugrăvite în aur semnele Măriei Tale şi ale Moldovei. 
Nimeni nu ştie cine e, nimeni nu-şi aduce aminte a-l mai fi văzut. 
ALEX[ANDRU] 
Aşa-i cînd se hotărăsc schimbări, se fac minuni multe, mai cu seamă la 
Moldova, căci la Moldova şi la Dumnezeu toate sînt cu putinţă. Jurgea, // 
ieşi şi vezi cine-i şi de unde-i. Pune-l la răcoare şi vor înceta 
minunile ca din senin. Vrun pierde-vară, vun amăgitor care, auzind că 
azi urnim Domnia pe umerii fiului nostru Ilie Vodă, vrea să aducă bănuieli 
asupra creştetului Nostru. Vezi, Jurgea, cine-i, că-i vom face noi 
judeţ pe urmă. Direptatea e adunată numai de-a binele, ca să mustre pe 
cei ce viclenesc Domnia. (văzînd pe Ringala intrînd) Fii-mi binevenită, 
Doamnă. 
RINGALA 
Bună să-ţi fie inima, Măria Ta. 

RIN-GALA, cu un şoimar după ea cu şoimul pe umăr. 
ŞOIMARUL 
Spun drept, înaltă Doamnă. În codrul singuratec 
Pe cînd dormea-i făcea umbră acest şuim sălbatec. 
RINGALA 
Taci... Vodă este faţă... 
ŞOIMARUL 
Şi astfel vorbă a ieşit Printre norod că dînsul să fie e menit 
8r Pe tron 

 
{EminescuOpVIII 147} 

ALEX[ANDRU] 
(dîndu-i braţul) 
Ceea ce ar fi fost odinioară, regina mea, un sprijin pentru Voi e azi un 
sprijin pentru mine. De ce să-mbătrînească omul cînd jumătatea sa cea 
mai frumoasă e în floarea vrîstei...? 
RINGALA 
Măria Ta eşti bun, dar nu văd înţelesul acestor cuvinte. Eu sînt mai bătrînă 
decît Măria Ta, căci ani de durere mi-au întunecat sufletul, anii mei de 
singurătate au fost de zece ori mai lungi, Măria Ta, decît anii // Voştri 
petrecuţi în bătălii şi fapte. Am trăit de zece ori mai mult lungind firul 
vremei cu urîtul şi cu durerea. 
ALEX[ANDRU] 
Ringala - încă? 
RINGALA 
Încă, încă... şi pururea. Eu n-am spus care e durerea mea şi nu m-am 
plîns Vouă, ci singurătăţii mele. Dar azi văd o ţară de oameni adunată la 
Suceava. Cerşitorul şi pîrcălabul Cetăţii Albe, mitropolitul şi călugărul 
disculţ, omul cel de pe urmă şi cel mai mare deopotrivă vin înaintea feţii 
M[ăriei] Tale, fiecine cu ce greutate are, căutînd judeţ drept şi aflîndu-l. 
Fiecine se judecă ascultîndu-se şi apărîndu-se. Şi-ntre acestea mii 
de mii de oameni unul este osebit de toţi, el n-are dreptul viermelui 
de-a se-ncovoia sub piciorul celui care-l calcă, orice ureche 
omenească îi este închisă, numai Dumnezeu i-a mai rămas cu 
îndurarea, cu bunătatea... poate şi cu dreptatea lui. 
ALEX[ANDRU] 
Las-o asta, regina mea. O minte de femeie nu cunoaşte decît ceea ce 
inima-i zice. Ştiţi voi ce gîndiţi sau nu gîndiţi, ce vreţi sau nu vreţi, şi 
ştiţi la toate de ce aşa şi nu altfel? Sînt adîncimi omeneşti pe cari nicicînd 
nu le va atinge mintea voastră. Voi nu ştiţi nici ce iubiţi, nici ce urîţi, 
adesea o toană v-aruncă în braţe pe acela pe care ar trebui să-l urîţi, 
o toană vă zice să respin-geţi inima cea mai lămurită. O inimă de aur, o 
minte de femeie! Dar să lăsăm asta. Ai auzit minunea ce s-a-ntîmplat 
astăzi în cîmpul lui Dragoş? 
RINGALA 
Îmi dai voie, Măria Ta, să te-ntreb de ce mă-ntrebi? 
ALEX[ANDRU] 
(tare ) 
Ringala!... 
RING[ALA] 
A! 
ALEX[ANDRU] 
Nu, nu! A fost o clipă. Iartă-mă, regină... cunoşti din nenorocire acel 
vîrtej de sînge care întunecă cîteodată mintea // şi ochii neamului nostru. 
Şi nu ştii nimic despre minunea cu vulturul! 
RINGALA 
Tu zici. 
ALEX[ANDRU] 
Să vestească crainicii Adunarea Direptăţii. 
(s-aud zgomote de trîmbiţe. Alexandru iese. ) 

 
{EminescuOpVIII 148} 

RINGALA 
(singură) 
O, Alexandre Vodă! Precum nu sînt nimica pentru tine, astfel nu ştiu 
nimic din ce-mă-ntrebi. E o prorocie vulturul acela, o prorocie pusă 
la cale de inima mea de mamă. În inima mea s-ascunde viitorul lui. 
(intră Direptatea) 

[SCENA III] 
CIURBĂ 
Azi are să citească Vodă diata, măi Dămăcuş, în care zice aşa, că Ilie 
Vodă rămîne moşnean, zice, şi de Ştefan Vodă nici vorbă. 
DĂMĂCUŞ 
Vodă face, Vodă desface. Îmi îmblă mie vulturul de azi dimineaţă prin 
cap... 
CIURBĂ 
Nu te pune-n cîrd, bre, cu cîte se-ntîmplă. Doi ochi ai şi două urechi 
şi numai o gură. Ascultă multe, vezi multe, da' taci. Apoi cîte le zice omul 
toate sînt vorbe. Las' să-şi spargă dracul opincile... ce iese de-acolo. 
O să se vază el în sfîrşit ce-i şi cum şi o să se aleagă într-un fel. 
Numai vorba ceea, Dămăcuş, de-a bine nu-i ce s-a-ntîmplat azi 
dimineaţă. Piază rea, piază rea. 

 
{EminescuOpVIII 149} 

ŞTEFAN CEL TÎNĂR 
2254 
[PERSOANELE] 

ŞTEFAN. nestatornic, de-o beţie tristă, nobil în fundul inimei, dar 
abrutizat prin pasiune, c-un mare fond de grandoare concentrat în unele 
momente, altfel meschin, caracter melancolic sanguinic (Oacheş). 
ARBORE. Sever, contrastat din mari speranţe în viitor - mari suveniri 
din trecut, şi cu toate astea scepticist prin meschinătatea curtizanilor 
ce-l încon-gioară şi-l ameţesc pe Ştefan cel Tînăr. El e sufletul 
rămas încă pe pămînt a lui Ştefan cel Mare, e suvenirea lui vie încă, e 
omul ce l-a văzut pe leul murind, i-a strîns mîna eroului în război, e 
ca un sînt care-n visul tinereţelor lui a văzut pe asprul şi bătrînul 
Dumnezeu. Mîndru şi mare faţă cu Domnitorul (Posa-Essex). 
Despreţuitor sublim faţă cu curtizanii (Alb). 
MIRA. Fată palidă şi lunatecă, cu inima la început rece ca [a] unei vergine 
ce-a visat cerul. E personificarea unei rugăciuni melancolice care nu se 
ştie cum de rătăceşte pe pămînt cînd nimica din ea nu se pare a fi a 
pămîntului. Nu are neci durere, neci bucurie, ci [e] învelită ca un mister în 
norul ei de malancolie, e cu inima nedeşteptată şi, deşi e să se cunune cu 
Maio, ea-i spune lui că nu-l iubeşte (Blondă). 
MAIO. Poet-înger, frumos, iubeşte pe Mira, dar amorul lui e acela a 
disperărei şi a sufletului zdrobit, căci ştie că Mira, deşi va fi soţia lui, dar 
nu-l iubeşte. Dar vrea să fie sclavul visurilor şi a capriciilor ei, să 
trăiască numai pentru că trăieşte ea; nu cere nimic, neci amor, neci 
compătimire, nu cere să cugete la el, numai să-i permită ca să fie 
reflectul unui surîs a buzelor sale, unei raze a ochilor ei. Dar, deşi aceste 
visării sînt palide, dar amorul lui nu e palid, e un amor de arab, arzător, de 
foc, care contrastă mult cu fiinţa lui angelică (Blond). 
PETRU MAJĂ. Pasiune italiană; visurile sale sînt de foc, şi cînd sînt 
palide sînt ca flacăra ce se stinge, dar amorul lui pentru Mira e contrariul 
amorului lui Maio, angelic, curat ceresc. Are un mare fond de forţă în 
sufletul lui care-i lipseşte lui Maio (Păr castaniu, ochii caprii). 

 
{EminescuOpVIII 150} 

ACTUL I 
SCENA I 
ARBORE, MAIO 
MAIO 
Cum vă spuneam, portare... din ce în ce mai trist, mai bolnav... Aiurează 
şi mereu aiurează. 

ARB[ORE] 
Aiurează... 
MAIO 
Veghez asupra lui... voi să-i surprind o cugetare care să-mi esplice 
starea în care se află... nimica. Bea mai mult şi vorbeşte mai puţin... iată 
tot. Bea el şi-nainte, dar acuma... Am cercat să-i însenin cugetele 
prin cîntec... dar cîntecul cel mai vesel îl pune pe gînduri... cîntecele triste 
îi fac plăcere, însă eu nu le cînt, pentru că-l adîncesc din ce în ce mai 
mult în răul ce l-a coprins. 
ARBORE 
Sărman copil! 
MAIO 
Da, sărman şi copil totodată! O, boierii cei tineri... pare că l-ar fi prins 
cu lanţuri de fier în vîrtejul desfrînărilor lor... şi-apoi vorbesc... 
şoptesc... îl umplu de nencredere... Nu ştiu zău de unde-or fi-nvăţat 
boierii cei tineri obiceiurile faţarnice... Cei bătrîni era altfel. 
ARB[ORE] 
Şi n-ai putut afla... 
MAIO 
Afla, nu! Ghici, poate. În apropiere de-aicea, pe malurile mării... 
ARB[ORE] 
Cum? 
MAIO 
Pe malurile mărei se zice c-ar fi o cetăţuie neagră... N-am 
văzut-o... De cînd a fost pe-acolo se ştie c-a căzut într-un fel de 
nebunie întunecată şi tăcută. Alţii spun cumcă moşu-său Petru Rareş 
s-ar fi tăvălind pe-aicea în straie rupte de pescar... c-ar fi 
pusnicind pin nişte ruine, c-ar fi îmblînd noaptea cu vrăji pe ţărmii 
mării... Mai ştii! Om învăţat, Petru Rareş... Poate că toate, cetăţuia şi 
locuitoarea ei; nu sînt decît vrăji de-ale lui, închegări ale văzduhului..... 
ARB[ORE] 
" Şi locuitoarea ei" zici tu, Maio? 
MAIO 
Da! Se zice că-i albă şi frumoasă ca o zi cu soare... Ştiu eu?... Cînd am 
auzit vorbindu-se de dînsa... am gîndit... 
ARB[ORE] 
"Am gîndit"... Ai gîndit la Mira, ştiu... Dar acuma nu-i vremea de-a 
ne gîndi la femei... fie aceea pînă şi fata mea... Tu zici că el e aproape de 
nebunie... Beţia şi jocul... desfrînăciunea! Da, acestea-l înnebunesc pe 
om... Dar nu e vorba de-asta, el trebui scăpat... scăpat pentru că 
Moldova trebuie mîntuită. Cu-ncetul începem a fi slugile leşilor... 
măduva se usucă în puiul de leu şi mintea se turbură în creierii săi... A 
intrat veninul necrezărei în inima lui şi a muşcat-o, încît trebuie să 
turbe de nu vom arde rana... arde cu mustrări 

 
{EminescuOpVIII 151} 

şi cu aduceri aminte... (cugetînd) Un cap de va cădea începutul e făcut 
celelalte urmează... Ce alunecoasă e poteca răului! (tare) Maio! 
MAIO 
Portare! 
ARB[ORE] 
Tu zici că-n curtea cea neagră pe ţărmurii mărei, acolo petrece gîndirea 
lui. 
MAIO 
Se vede. Altfel neci gîndirea lui n-ar fi neagră şi-mpietrită... De ar fi 
aceea o femeie sîntă şi frumoasă, care să-l poată face fericit şi virtuos... 
De-ar fi... am cugetat adeseori... un înger... îngerul de pază al 
Moldovei... Ce vrei, portare!... Poate că l-am face fericit încă pe acest 
Domn în care sămînţa bunului e aşa de bogată, căci răutatea lui nu e decît 
întîmplătoare. De vom depărta cauza răului, răul ar lipsi. 
ARB[ORE] 
Taci, copilul meu! Îmi faci rău. Ce e o femeie pentru-un om desfrînat... 
o gură mai mult în nopţile lui de veselie... o faţă mai mult între zecele de 
feţe pe cari el le-a murdărit cu sărutările lui!... D-zeul meu!... 
l-am crescut ca pe copilul meu, am sămănat în el tot ce sufletul meu are 
mai sînt şi mai mare, şi cu toate astea... 
MAIO 
Şi cu toate astea bradul a crescut strîmb vrei să zici. Daca furtuna 
cuvintelor tele nu-l va îndrepta, nu-l va îndrepta neci suflarea cea 
dulce şi mirositoare a unei femei... Eu, dimpotrivă, am să-ncerc a 
împrospăta ş-a idealiza în el ideea acelei femei... Am scris un cîntec 
ş-am să-l cînt azi la ospăţ... Prin visăriile vinului voi deştepta visul 
cel frumos al acelei femei albe... Ea-l va însufleţi, îl va-ntoarce... De 
nu, nu strică! 
ARB[ORE] 
" Ea-l va întoarce! ".. Şi ştii tu cine-i acea femeie pe care vrai s-o 
scufunzi în inima lui cea barbară care-a uitat demult a iubi? Ştii tu cine 
e?... Fiica mea cea bolnavă, pe care am adus-o aicea să facă băi de 
mare, pentru că-i bolnavă. Ştii tu a cui e acel cuib de piatră ce stă 
risipit, cu ochi mici şi negri, pintre // stîncile sfărmate? E cetăţuia din care 
vegheam ca un vultur asupra Mărei Negre cînd, pe vremea lui Ştefan, 
D-zeu să-l pomenească, turcii luase Chilia şi Cetatea Albă. Ai privit 
şi tu prea adînc în ochii sărmanei mele fete... dar, în orce caz, mai bine e 
să fie nevasta ta, a unui visător, decît ţiitoarea unui desfrînat... căci nu mă 
îndoiesc... el va urmări şi se va folosi de cel întîi prilej ca să puie mîna pe 
ea... s-o răpească. O! însă or fi şi făcut socoteala fără mine... nu ştie că 
leul bătrîn veghează în noaptea lui şi va sfîşia cu ghearele pe oricine 
care-ar vrea să-i răpească puiul din cuibul lui de stînci!... 
MAIO 
Mira! Ea... O, arhanghel frumos al cerului... tu eşti aceea ce visezi asupra 
mărei... tu!... O, cine a ştiut! Şi eu săpam pieirea ta... Tot bolnavă e, 
părinte 
ARB[ORE] 
Bolnavă... adică palidă ca peretele... visătoare... mai ştiu eu cîte-i 
lipsesc? Eu n-o pot înţelege... Eu, care n-am văzut decît ochii plini 
de groază şi roşii a duşmanilor murinzi în războaie, nu pot să-nţeleg 
ochii ei cei înfundaţi şi plînşi... Eu, care n-am privit decît feţele 
învineţite de moarte, cum pot înţelege paloarea gingaşă a unei fete în anii 
de dor... Tu poate că-i înţelege-o mai bine! Apoi moşia e mai mult 
decît copilul... Şi simt trebuinţa unui ginere care s-o-n-grijească 
mai mult decît mine, căci cu ochii o văd topindu-se şi nu ştiu de ce se 
topeşte. 

 
{EminescuOpVIII 152} 

MAIO 
Ce-i lipseşte?... Iubire! 
ARB[ORE] 
Iubire! Milă de la părinţi! Eu... eu nu-nţeleg asta... Sufletul meu e aspru 
ca piatra şi ca fierul. Şi cu toate astea, cînd îmi închipuiesc că ar fi cu 
putinţă s-o ţin moartă în braţele mele uscate şi bătrîne, un fel de gîndire 
neagră şi cumplită se furişează în mintea mea. Gîndire nebună şi 
înfricoşată... Aş nebuni Maio - cîtu-s de bătrîn! La miezul nopţii 
vino la castel, acolo am invitat pe-un episcop care vă va cununa, căci 
trebuie să fie cununată... căci în orice caz e mai bine să-şi [i]a un bărbat 
tînăr decît numai un tată bătrîn de apărător. 
MAIO 
Mira a mea... a mea! 
ARB[ORE] 
Cît despre Domn... el trebuie or îndreptat... or (în cazul cel mai rău) 
răsturnat! Petru Rareş rătăceşte pe-aici... e om înţelept şi adînc... inimă 
mare şi cu iubire de ţară, apoi sîngele lui e tot aşa curat din vinele lui 
Ştefan Vodă cel Mare cît şi-a Măriei Sale Ştefăniţă!... Stareţul cel 
bătrîn care e la mine mi-a arătat toate hrisoavele lui Ştefan care se ating 
de naşterea şi rubedenia adevărată a lui Rareş. Venite aceste hrisoave 
naintea Direptăţii, ele ar putea să turbure şi să frămînte ţara. Vodă trebuie 
să se-ndrepte or să cadă, una din două!...... Iată-l!... 
Depărtează-te! 
(MAIO iese încet şi uitîndu-se la el cu compătimire) 

SCENA A II[-A] 
(ŞTEFĂNIŢĂ intră adîncit în cugetări şi visător) 
ŞT[EFĂNIŢĂ] 
(pentru sine) 
Văzut-am rătăcind căprioarele prin codrii Livanului... sprintene şi cu 
ochii lucitori... văzut-am fetele cu snopuri de grîu aurit chicotind prin 
lanurile pe jumătate secerate... am rîs, dar prin verdeaţa întunecoasă a 
codrilor de fag am zărit cerbul alb al Doamnei... ochii lui era obosiţi şi 
genunchii căzură ca frînţi în iarba răcoare... văzutu-l-am şi m-am 
întors în cetatea de marmură din vîrful Sionului, rupt-am de pe mine 
hainele de aur şi le-am aruncat pe ele... iar chitera mea de aur am 
zdrobit-o de stîlpii de marmură a bisericei. Răsuna biserica luminată de 
făclii de ceară albă, numai sufletul meu era mut şi sterp şi turbăciunea 
cruntă rînjea din fundul gîndirilor mele. Solomoane, împărat al iudeilor! 
Tu, înţelept, muiai degetele tale molatece în sunetele sfinte a arfei lui 
Dumnezeu şi coardele sale [de] aur lăudau pre Domnul... Ge-ţi păsa ţie 
de femei cînd în inima ta domnea împăratul împăraţilor, îmbrăcat cu 
hlamidă de lumină albă, coronat cu coroană de sori!... Eu... în inima mea o 
femeie a intrat atuncea cînd credeam că nu mai pot iubi... o femeie... o 
sîntă... // ştiu eu?... poate o vrajă! O femeie mi-a întors cugetele şi 
m-a făcut să uit că-s Domn! Gîndiri molatece şi nebuneşti, o 
nepăsare desperată pentru toată lumea... iată sufletul meu înnoptat! 
Solomoane! Pe tine nu te-a-nnebunit o sută ale tale, pe mine mă 
tîmpeşte închipuirea uneia numai... care nu-i a mea. Cine-i ea? Cine 
poate fi? Ştiu eu?: Voi eu s-o ştiu?... Lucrul ce mă omoară e că nu-i 
a mea!... Blondă... ca Nordul... frumoasă ca icoana cea sfîntă a Fecioarei 
Mariei! 
Pentru scena dintre ARBORE şi ŞTEFAN 
[ARBORE] 
D[umne]zeu este în inima omului. 
* 
M[ăria] Ta, fii romîn! 
* 
M[ăria] Ta, urăşti străinii! 

 
{EminescuOpVIII 153} 

[ŞTEFAN] 
prin lege eu duc lumea la fericire! 
[ARBORE] 
- Vis 
......... nu fericită..... mare. 

* 
[ŞTEFAN] [2Părinte! 
[ARBORE] 
Doamne... Fiul meu! Te numesc fiul meu! Nu te-am crescut eu? Nu 
te-a purtat braţele ce te strîng? 
[ŞTEFAN] 
Părinte, sînt pe calea mărirei. Astăzi Cîrje]2 
* 
[ŞTEFAN] 
[2Aici, portare? 
[ARBORE] Nu mă aşteptaţi, Doamne. 
[ŞTEFAN] 
Nu ştiam... ]2 
[ARBORE] Mă-nchin M(ăriei] Tale! [ŞTEFAN] 
O, vornice, aici! 
[ARBORE] 
Nu trebui să-l urmeze pe cel mare cei mici? 
[ŞTEFAN] 
E glumă? 
[ARBORE] 
Nu, se vede! 
[ŞTEFAN] 
Ei bine, ce-ai venit? Suceava îţi e locul, de ce o-ai părăsit? 
[ARBORE] 
Doamne, mă duc! 
[ŞTEFAN] 
Stăi! 
[ARBORE] 
Însă... 
[ŞTEFAN] 
O voi 
[ARBORE] 
O vrei, atunci... 
Şi mai puţin voi sta eu... căci nu ştiu de porunci. 

 
{EminescuOpVIII 154} 

[ŞTEFAN] 
Te rog! 
[ARBORE] 
Lucrul se schimbă. 
* 
[ŞTEFAN] 
Nu te-aşteptam, portare. 
[ARBORE] 
Nu m-aşteptaţi, ei bine, 
Gîndiţi că vin aicea cum vestea rea vă vine, 
E totuna, o, Doamne! 
[ŞTEFAN] 
Ce vînt te-aduce dară? 
[ARBORE] 
Vîntul de iarnă, Doamne, căci cel de primăvară, 
Acesta pentru mine de mult nu mai esistă; 
M-aduce nebunia şi bătrîneţa tristă. 
Aşa e bătrîneţa, e plină de venin 
Şi ce face cel tînăr nu place la bătrîn. 
[ŞTEFAN] 
Portare al Sucevei, oare nu s-ar putea 
Ca să lăsaţi domnia numai pe seama mea? 
În veci trebuie oare să fiu al vostru sclav? 
Bărbatul e cu minte... hătrînii-s cu nărav! 
[ARBORE] 
Doamne, mă duc! 
[ŞTEFAN] 
Stai! 
[ARBORE] 
Însă... 
[ŞTEFAN] 
O voi. 
[ARBORE] 
De vreţi voi sta, 
Dar n-oi vorbi nimica. Nu vă voi supăra. 
Eu v-am fost ca un tată..., eu v-am ţinut în braţă, 
Eu v-am iubit ca ochii, ca ţara, ca viaţa. 
Şi cu poveşti bătrîne v-am îndulcit junia. 
Eu, Arbore, portarul... Dar omul în Domnie 
Se schimbă. Nu întreabă de cel bătrîn de zile, 
Căci la bătrîni e slab capul, gîndirile copile. 
Stntem ca pleava stearpă, sîntem frunze uscate 
Pe care vîntul vieţei spre moarte le tot bate. 
Ce ştim noi? - Voi trimiteţi la regele polon 
Ca el să se unească cu toţii la un loc 
Să daţi la turci războaie... Şi Cîrje cel cu minte 
Cu leşii, cu maghiarii vă ţese legăminte. 
Şi toate astea, Doamne, duc ţara la sicriu. 
Eu... nu trebuie s-o apăr... eu nu trebui s-o ştiu. 
* 

 
{EminescuOpVIII 155} 

[ŞTEFAN] 
am ridicat biserica... mă lupt pentru Cruce... sînt creştin şi pînă cînd voi 
domni Crucea va fi mireasa şi doamna mea - ei i-am închinat faptele 
mele şi isteţia minţei, tăria braţului meu. 
[ARBORE] 
Numai iubirea inimei nu! - Dovedeşte asta viaţa voastră fără frîu, 
beţiile voastre fără margine, slugile voastre fără de lege. M[ăria] Ta, 
Dumnezeu este în inima omului. Întîia sîntă şi cugetul curat. Nu stă 
mărirea în aur şi mătase. Aurul şi rnătasea pot fi veşmintele unui corp 
mort ca şi a unui suflet mort - nu stă mărirea lui Dumnezeu în biserici 
mari şi mîndre, ci în mulţimea inimelor şi-n fericirea oamenilor peste 
cari el domneşte. Cu cît mai multe suflete sînt ale lui cu-atîta mai mare 
este el - el, izvorul sufletelor, izvorul vieţei. Ce-i foloseşte cerului că 
apăraţi, cercaţi a apăra de pieire oameni şi legi ce se numesc, numai se 
numesc, creştine, cît faptele lor nu cunosc frăţia, nu cunosc dreptatea 
şi-l batjocoresc pre el. 
 
* 
[ŞTEFAN] 
E grea cimilitura, prea grea, jupîn portare! 
O, ţara toată ştie şi voi să nu ştiţi oare 
Că apăr Crucea sîntă... Crucea plină de rază? 
Ea-i Doamnă peste mine... e Doamnă şi mireasă 
Fapta şi isteţia, braţ de putere plin 
La sînta Cruce toate, cu toate le închin. 
Eu risipesc averea zidind altare sînte. 
[ARBORE] 
Voi puneţi cruce stearpă pe-a patriei morminte. 
Cumplit se-ntoarce roata pe lumea grea de vină 
Şi mintea n-are raze şi ochii n-au lumină. 
O! Dumnezeu vă bate cu ochi ce nu mai vede, 
Căci voi rîdeţi de dînsul. Cum puteţi oare crede 
Că el are nevoie de aur şi avere! 
O inimă el cată, un suflet el vă cere, 
Şi voi îi daţi biserici, daţi aur şi mătase 
Cînd de al vostru aur lui prea puţin îi pasă, 
Şi mintea cea curată şi cugetul cel sînt 
E tot ce cere Domnul la oameni pe pămînt. 
În inimi şade crucea, îi inimi Dumnezeu 
Şi cumcă-al vostru suflet nu-l pot numi al său 
Dovadă e viaţa cea fără frîu şi ţintă. 
Noaptea voastră vă rîde, ziua voastră vă cîntă. 
Mătase, aur, inul de-argint ţesut din tort 
Pot să îmbrace bine un corp şi-un suflet mort. 
Pe cînd Moldova plînge bătută de argaţi 
Năimiţi de voi anume... voi rîdeţi şi visaţi. 
Şi-afară de Moldova mai sînt şi alte ţeri, 
Surori a ţerei noastre ce, stinse de dureri, 
Se zbat sub biciul celor cu care voi daţi mîna 
Ca să zdrobiţi pe turcul cu dînşii împreună. 
Creştini îşi zic aciia, dar, mai păgîni ca turcii, 
Vînd robi pe bieţii oameni - şi pun în vîrful furcii 
Pe orcine din oameni care le-ar spune: staţi, 
Aceşti sărmani sînt oameni, ca oameni vă sînt fraţi. 
Astfel stă scris în legea cea sînt-a lui Cristos? 
Turcu-i mult mai detreabă, mai blînd, mai omenos, 
Litvanul este lacom... Maghiarul e avan 
Tătaru-i făr' de lege, polonul e viclean. 
Turcul e drept ca legea, firea lui e adîncă 
Inima lui e bună, vorba lui e[ste] stîncă... 
 

 
{EminescuOpVIII 156} 

Mai bine-n loc de-a ţine cu regii cei tirani 
Aţi trece în Ardealul robit de zeci de ani 
Şi craiului d-acolo să -i daţi un crunt război, 
Să dezrobiţi un popol cu lege, grai ca noi. 
În loc de-a fi polonul cap oştilor creştine 
Fiţi voi, Domnul Moldovei! În loc de-a fi în fine 
Polonia regina-ntîmplărilor măreţe 
Războiului de cruce, a luptelor semeţe, 
Moldova putea bine să ţie pe-a sa frunte 
Diadema-i eternă... şi flamura cea cruntă 
S-o nalţe pentru lege, iar sabia sa lată, 
Întinsă, să arate izbînda lăudată. 
[ŞTEFAN] 
Moldova este mică. 
[ARBORE] 
Moldova este mare. 
De unde Tisa mîndră prin stîncile-i tresare 
Pîn-unde-aruncă valuri întunecata mare 
E-un popol! numai unul! Ş-o limbă - numai una! 
Pe oamenii aceştia pe toţi [î]i împreună, 
Fă taurul Moldovei să poarte cu mîndrie 
Pe frunte-i trei coroane... şi-o singură Domnie 
Să-ntindă cu putere aripele-i de fier 
Din Dunărea cea caldă în Nistrul cel de ger. 
De unde Tisa mîndră prin stîncele-i tresare 
Pîn-unde sparge valuri marea de ţărmul său 
E un popor... o limbă... un singur Dumnezeu. 
Fă taurul Moldovei pe fruntea lui să poarte Coroane trei... şi-n duşmani 
să ducă crunta moarte! 
[ŞTEFAN] 
Pentru astfel de fapte şi legături măreţe 
Trebuiesc braţe falnici şi frunţi de bătrîneţe 
Cu-argint încununate... nu eu... Nu ştiu cum nu-nţelegi 
Că pentru-astfel [de] lucruri un cap trebui s-alegi 
Astfel... cum în Moldova cu greu cred că esistă. 
[ARBORE] 
Ca flamura cea neagră gîndirea vă e tristă. (după o pauză) 
Un singur lucru-acuma la Dumnezeu aş cere, 
Ca să mă-nveţe-o vrajă, să-mi deie [o] putere 
Să pot descrie vouă al vieţei mele vis 
Şi-ntreaga vecinicie din sufletu-mi închis. 
Visarea mea cernită întoarce cîteodată 
A vremei uriaşe înfricoşată roată, 
Cu secolii săi palizi, cu stinsele-i popoare 
Ce-nchinau idoli monştri şi le zideau altare. 
Cînd sufletu-mi e[-o] noapte bătrînă şi tăcută, 
Cu codrii săi de secoli 
 

 
{EminescuOpVIII 157} 

[ARBORE] 
Mă-nchin M[ăriei] Tale! 

ŞTE[EFAN] 
Portare, voi aici! 

[ARBORE] 
Nu trebuie să-l urmeze pe cel mare cei mici? 
ŞT[EFAN] 
(contrariat) 
Nu te-aşteptam, portare? 

[ARBORE] 
Nu m-aşteptaţi! Ei bine, 
Gîndiţi că viu aicea cum vestea rea vă vine 
E totuna, o, Doamne! 

ŞT[EFAN] 
Ce vînt te-aduce dară? 

[ARBORE] 
Vîntul de iarnă, Doamne, căci cel de primăvara, 
Acela pentru mine de mult nu mai esistă. 
M-aduce cerbicia ŞI bătrîneţea tristă, 
Aşa e bătrîneţa... e plină de venin 
Şi ce face cel tînăr mi place la bătrîn. 

ŞT[EFAN] 
Portare al Sucevei, oare nu s-ar putea 
Ca să lăsaţi domnia numai pe seama mea? 
În veci trebuie oare să fiu al vostru slav? 
Bărbatu-a fost cu minte... bătrînu-i cu nărav! 

ARB[ORE] 
15 Doamne, mă duc! 

ŞT[EFAN] 
Stai. 

ARB[ORE] 
Însă!... 

ŞT[EFAN] 
O voi. 

ARB[ORE] 
De vreţi voi sta, 
Dar n-oi vorbi nimica, nu vă voi supăra 
Ce suntem noi bătrînii?... Că v-am fost ca un tată, că v-am ţintit în 
braţe, 
Că v-am iubit ca ochii din cap, ce însemnează? 

ŞT[EFAN] 
20 Că m-ai iubit... (în sine) Dar astăzi? 

ARB[ORE] 
V-am îndulcit junia 
Eu, Arbore portarul... Dar omul în domnie 
Se schimbă. Nu întreabă de cel bătrîn de zile, 
Căci capu-i slab la dînşii, gîndirile-s copile, 

 
{EminescuOpVIII 158} 

Sîntem ca pleava stearpă, sîntem frunze uscate 
Pe care vîntul vieţei spre moarte le tot bate. 
Ce ştim noi?... (provocător) Voi trimiteţi la regele polon 
Ca el să se unească cu toţii la un loc, 
Să daţi la turci războaie... şi Gîrje cel cu minte 
Cu turcii, cu maghiarii vă ţese legăminte. 
Şi toate astea, Doamne, duc ţara la sicriu. 
Eu... nu trebui s-o apăr... eu, nu trebui s-o ştiu? 
ŞT[EFAN] 
(supărat) 
E grea cimilitura, prea grea, jupîn portare, 
O, ţara toată ştie şi voi să nu ştiţi oare 
Că apăr crucea sîntă, crucea plină de raze. 
M-am lepădat de lume... Ea-i sînta mea mireasă. 
ARB[ORE] V-aţi lepădat de lume? 
ŞT[EFAN] 
Braţu-mi de forţă plin 
La sînta Cruce... Doamnei, miresei le închin... 
Eu risipesc averea zidind altare sînte! 
ARB[ORE] 
Voi puneţi cruce stearpă pe-a patriei morminte. 
Dovada vi-i viaţa cea fără frîu şi ţintă, 
Noaptea voastră vă rîde, ziua voastră vă cîntă. 
Mătase, aur, inul de-argint ţesut din tort 
Pot să îmbrace bine un corp şi-un suflet mort. 
(cu putere) În loc de-a fi polonul cap oştilor creştine 
Fiţi voi, Domnul Moldovei! În loc de-a fi în fine 
Polonia regina tîmplărilor măreţe, 
Războiului de cruce, a luptelor semeţe, 
Moldova putea bine să ţie pe-a sa frunte 
Diadema-i eternă... şi flamura-i cea cruntă 
S-o nalţe pentru lege... iar sabia ei lată 
Întinsă să arate izbînda laudată. 
ŞT[EFAN] 
Moldova este mică 
ARB[ORE] 
Moldova este mare! 
De unde Tisa mîndră prin stîncile-i tresare 
Pîn-unde sparge valuri marea de ţărmul său 
E un popor... o limbă... un singur Dumnezeu. 
Fă taurul Moldovei pe fruntea lui să poarte 
Coroane trei... şi-n duşmani să ducă cruntă moarte! 
ŞT[EFAN] 
Pentru astfel de fapte şi legături măreţe 
Trebuiesc braţe falnici şi frunţi de bătrîneţe Cu-argint încununate... Nu 
eu... Nu ştiu cum nu-nţelegi 
Că pentru-astfel de lucruri un cap trebui s-alegi 
Astfel cum în Moldova cu greu cred că esistă. 

 
{EminescuOpVIII 159} 

ARB[ORE] 
Ca flamura cea neagră gîndirea vă e tristă. 
Şi de ce să nu putem... de ce? O, Vodă, Vodă, a intrat în inima voastră 
nencrederea-n popor. Nu cer de la Dumnezeu decît ca să pot, 
c-un farmec adînc şi neştiut, să-ţi arăt toată vecinicia sufletului 
meu. Adeseori m-adîncesc în noaptea acestui suflet bătrîn şi rece, în 
marea lui cea adîncă şi întinsă... căci alta-i lumea ce-o vezi [cu] 
ochii - şi-aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda 
speranţei şi în visul cel frumos al trecutului - şi aceea-i 
frumoasă... alta-i fundul cel amar al mărei, alta-i faţa apei cea 
lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorît al 
trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimei mele. Adeseori, în 
sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriaşă a timpului cu codrii săi de 
secoli, cu popoarăle sale... cu Creştinătatea şi Păgînătatea sa... 
într-un loc îmi place să opresc roata... să privesc cu tot estasul 
lumea ce se-ntinde naintea ochilor! Lumea... Roma! Roma, coroana 
de marmură a pămîntului, cu împăraţii ei mari ca Dumnezeii 
seninului! // Pe tronuri cu trepte multe, îmbrăcaţi în aur, fruntea lor 
încinsă cu luceferi, privesc la lumea îngenuncheată la picioarele lor. 
Învingători mîndri altădată treceau pin stradele Romei, turburi ca 
undele mărei, traşi de capete încoronate, de regii pămîntului înjugaţi la 
carul aurit al împăratului. Mari în virtutea lor, mari în păcatele lor!... 
Căci întocmai ca pe aceştia văd apoi peste talazurile de foc a Romei 
arzînde, visînd în fruntea palatului lui de aur, pe Neron, umbră-n 
togă de argint, cîntînd, molatec poet, căderea Troadei! Şi-apoi 
mi-aduc aminte că aceşti oameni a fost străbunii mei, ai voştri! 
Strănepoţi palizi uitaţi în Carpaţii bătrîni, ne-am uitat pe noi înşine. 
Au venit timpuri cînd aceşti strănepoţi a împăraţilor coronaţi cu aur, a 
căror Senat era de regi, a căror imperiu era pămîntul... au venit timpi 
ca nepoţii lor să nu-şi aibă unde-ngropa casele lor cele bătrîne, 
unde-nălţa altar Dumnezeului lor. A venit timpi unde, zdrenţuiţi şi 
săraci, fură cununaţi cu fier ars în foc şi întronaţi în tronuri de aramă 
arse în foc... A venit timpul unde nu mai cunoşteai inime regale sub 
zdreanţa cerşitorului, unde Dumnezeu îşi închidea şi-şi întorcea 
faţa, căci nepoţii regilor, flămînzi şi criminali, plăteau pe rug mîndria 
lor şi rodeau de foame braţele lor proprii. O! ei purtau coroane de aur, 
noi juguri de lemn uscat, ei purpură, noi zdrenţe!... Şi de ce? Pentru că 
fiecare din noi a zis, ca M[ăria] Ta! "Ce putem? Sîntem slabi! 
Moldova-i mică! Poporu-i slab! " 
ŞT[EFAN] 
Popor! popor! 
ARB[ORE] 
Popor, da! O, cumplit e cînd se frămîntă, înfricoşat cînd se răscoală! 
Marea turbure şi veninoasă! Furtună turbată şi despletită! O, aţi reuşit 
a face din el numai nişte umbre sclave şi scunde, umbre a stîlpilor 
palatelor voastre!... Dar D[umne]zeu vă ferească de mînia lui! 
D[umne]zeu vă ferească! 
ŞT[EFAN] 
Portare! Credeţi-mă pe mine, vorbele voastre sună a basme; voi 
însuşi nu mai sunteţi trecutul cel plin de fală şi putere, ci numai ruina 
lui. Portare! eşti bătrîn... ca unui bătrîn ţi s-ar cuveni mai bine să 
odihneşti oasele pe mărirea trecută, căci pentru fapte măduvă-n ele 
nu mai este. 
ARBORE 
Cînd timpii-s sclavi şi lacomi... cînd lumea-i grea de vină, 
Cînd capul n-are minte şi ochii n-au lumină, 
Cînd în poporul timid, coprins de-o noapte tristă, 
Nimic nu mai luceşte, nimic nu mai esistă 
 

 
{EminescuOpVIII 160} 

Decît o suvenire din palidul trecut, 
Al basmului imperiu răcoare şi tăcut; 
Cînd nu mai e virtute, cînd nu mai e putere 
Virtutea cea flămîndă pe drumuri vezi că piere, 
Cînd lumea bîntuită de bici şi neodină 
Plînge după dreptate şi după legi suspină, 
Atunci singura moaşte, catarg pe-al mărei val, 
E palida ruină din fruntea unui deal. 
Cu noaptea şi cu somnul şi visul zboară, trece, 
Şi nu rămîne-n creieri nici suvenirea-i rece, 
Pe cînd ruina sură e-un vis încremenit, 
E-un basmu făcut piatră, e-un veac înmărmurit 
Ce secoli mai durează şi ne aduce-aminte 
De oameni mai puternici, de vremi mai mari, mai sînte; 
E zdreanţa cea de piatră unui trecut măreţ 
Ce-atîrnă sus se pare de-a cerului nori creţi, 
Pe cînd cu a ei poale încungiură un munte, 
O diademă sură pe o pleşuvă frunte! 
ŞT[EFAN] 
De locuinţă sură, de visuri sperioase, 
De buhe cu ochi roşii... ce nu pot ca să iasă 
În sînta zi cu soare. Ruinele pustii 
Înfrică bătrîneţa, şi sperie copii! 
ARB[ORE] 
Şi de trece moşneagul cu fruntea încreţită, 
Cu părul alb ca neaua cu buza -nvineţită 
Pare-i încă o dată că-l leagănă un înger 
Ce-i cîntă cu durere, ce-usucă a lui plîngeri 
Şi care-n vecinicie voieşte să îl culce 
Ş-adoarme mintea-i veche cu o poveste dulce 
Sperată-n tinereţe pe ţară-o dalbă soarte, 
A desperat acuma... dar speră după moarte! 
ŞT[EFAN] 
Ceea ce cred bătrînii, aceea ce ei speră, 
Pentru copii li este o vorbă efemeră. 
ARB[ORE] 
O, cînd un copil fraged priveşte o ruină 
Şi ştie c-avea zale de aur şi lumină, 
Ai vrea să fie-un rege cu-ncoronată frunte, 
Un rege trist şi palid din vremile cărunte, 
Cu o regină dulce şi blîndă ca o steauă, 
Cu-n păr de raze negre, c-un sîn de albă neauă, 
Şi să domnească-n lume ca legea aspră vie, 
Averea lui un caos şi viaţa-i o vecie. 
O! în bătrîn şi-n tînăr ruina înfierbîntă 
Un dor fără otară sau o durere sîntă. 
Numai pentru un suflet stricat şi pustiit 
Ruina e proverbul unui om nebunit, 
Sau o problemă tristă şi fără înţeles, 
Un idol din vremi negre, păgîne - un eres! 
Eres?... Moldovă veche, iubirea pentru tine 
Azi e-un eres, bătrînă... azi nu mai şade bine! 
ŞT[EFAN] 
Eu nu pricep aceea ce vrei să-mi zici. 
Căci eu, De-am înţeles... atuncea îţi spun... mi-ar părea rău 
 

 
{EminescuOpVIII 161} 

Ca să]2 opresc urmarea cestor învăţăminte. 
De n-am oprit... o crede... c-a fost că am cuvinte 
Mai tari... Unul din ele este că mi-ai fost tată, Dar eu te rog renunţă 
de-a le mai spune-o dată. 
ARB[ORE] 
N-aţi înţeles? Mai bine. De-aş scrie arăbeşte 
Pe-o carte veche ş-apoi v-aşi porunci: "Citeşte! " 
Voi m-aţi privi pe mine cu îndoială-n faţă. 
Dar puneţi pe-nţeleptul ce-un veac de om învaţă 
Şi aţi vedea cum ochiu-i cu foc pe şire-aleargă 
Precum alearg-un vultur peste-o pustie largă 
Şi[-n] cartea ce se pare pustiu şi nerozie 
Gura lui înţeleaptă v-ar spune-atunci ce scrie, 
Din semne moarte scoate-ar măreaţă-nţelepciune 
Şi din o carte roasă ieşire-ar o minune. 
Astfel stau eu în lume... ca litera cea moartă, 
Ca o ruină tristă, fapt împietrit de soartă, 
Dar voi nu înţelegeţi coprinsul meu adînc, 
Ci eu, Doamne... mă crede... nu, vă urăsc... vă plîng! 
 
ŞT[EFAN] 
Nu ai de ce mă plînge... nu voi să te-nţeleg. 
Ieri v-ascultam... şi ce e?... Astăzi sînt om întreg 
Şi-apoi trecut-a vremea cînd mă duceaţi de mînă 
Voi, sfetnicii cei veştezi... oştirea cea bătrînă 
A lui Stefan cel Mare... Astăzi mă încongior 
Cu tineri ca şi mine, voioşi şi zîmbitori; 
M-am săturat de feţe triste, posomorîte, 
Eu voi amici... nu sfetnici! Voi zile aurite, 
Iar nu-ngropări pustie şi cugete-amărîte 
Cari-n trecut mă-ngroapă şi iarăşi în trecut! 
ARB[ORE] 
Trecu Ştefan cel Mare... o dată l-am avut, 
S-a dus să se îngroape în trista vecinicie! 
Eu pot fi a lui umbră, pot fi a lui stafie 
Ce, de ruini zidită c-un lanţ de viaţă lung, 
Trăiesc în van în lume, căci anii nu-mi ajung 
Ca să [mai] văd în lume ieşind din voi cu fală 
A bunilor mărire. 
ŞT[EFAN] 
......... Mărirea-i vană, goală! 
Ş-apoi voi o susţineţi?... Trecutul voi iubiţi, 
Prezentul şi pe mine cu toţii ne urîţi! 
ARB[ORE] 
Nu vă urăsc, o Doamne, căci Dumnezeu mă ştie 
Cum eu vă doresc vouă să staţi voi la domnie Ani mulţi. 
ŞT[EFAN] 
........... Şi bag seama de-aceea-ntr-ascuns 
Din ţara cea leşească, pe Rareş l-aţi adus? 
ARB[ORE] 
Pe Rareş noi? 
 

 
{EminescuOpVIII 162} 

ŞT[EFAN] 
O, credeţi că nu vă cunosc, boierii mei? Dar îl voi prinde pe acel 
vîntură-ţară şi-i voi zdrobi capul cel deşert şi împlut cu visuri la 
domnie. 
ARB[ORE] 
M[ăria] Ta, mă iartă, pe acel Petru Rareş l-am văzut şi eu. Mie însă nu 
mi s-a părut deşert... ci din contra... iubeşte Moldova s-o iubeşte aşa 
încît sacrifică orce dorinţă şi... orce drept pentru liniştea ei. Nu va fi el 
acela care să aducă oşti străine în ţară; şi dac-a fost în ţara leşească, a 
fost numai fiind gonit de neîncrederea voastră şi-a părintelui vostru; şi 
daca s-a-ntors în Moldova pe ascuns, n-a făcut alta decît a fugit de 
regele Poloniei, pe care voi îl îndemnaseţi ca să vi-l estrădea. Ce poate 
face mai mult fiul lui Ştefan cel Mare decît să renunţe la tot? 
ŞT[EFAN] Hm! Fiul! Poate că fiul vi s-o fi părînd mai vrednic de 
domnie decît nepotul. 
[ŞTEFAN] 
Petru Rareş, e-aici. 
[ARBORE] 
Aici, M[ăria] Ta, dar ca şi cînd n-ar fi. Trist şi bolnav de minte, ci se 
preîmblă prin ţară întocmai ca spiritul cel nenţeles al trecutului - 
picioarelor sale le e dor de pustiu şi frunţii sale de rasă. El vrea să se 
călugărească. Vrea ca la mormîntul cel sînt să-şi sfarme genunchii de 
marmură şi, apucînd crucea cu amîndouă mînile, să aţintească ochii săi 
stinşi înspre cer - căci sufle-tul său e sătul de lume, inima sa de 
amărăciunile ei. Petru Rareş e ca şi mort, M[ăria] Ta. Aiurează. 
ARB[ORE] 
Nu zic asta, M[ăria] Ta... n-am voit s-o zic... Ş-apoi e un visător! 
Picioarelor ce li era dor de covorul tronului astăzi li e dor de pustie; frunţii 
ce visa coroană i-e dor de visătorie şi comanac, inima ce dorea desfătări 
lumeşti astăzi voieşte să fie acoperită de rasă şi să bată în rugăciune sîntă 
lui Dumnezeu! De el M[ăria]Ta nu aveţi a vă teme. Prea[-i] bun şi 
prea-i iubitor de moşie pentru de-a fi periculos. 
ŞT[EFAN] 
Acoperi focul cu cenuşă, portare. 
ARB[ORE] 
Acopăr cenuşa cu pămînt, care singur astupă ura şi gura lumei. 
ŞT[EFAN] 
Portare, te congediez. Cu toate că m-ai certat şi cu toate că, nenduplecat 
cum sînt, nu pot să fiu amicul cugetărilor voastre, sînt însă amicul vostru. 
Îmi va face plăcere să te văd la ospăţul meu... arborul bătrîn între arborii 
tineri! (Arb[ore] se-nchină şi iese) 
 
SCENA III 
ŞTEFAN (singur ) 
2257 
Arbore e un brad putred, dar e un brad bătrîn, 
Cînd arborele-i tînăr l-apleci şi se îndoaie, 
Dar cînd bătrîn e bradul el gîtul nu-şi înmoaie. 
 
2254 
O! el are dreptate! Sînt mic, sînt [un] mişel... 
Ştefan din ceri aruncă o umbră pe pămînt 
Şi acea umbră pală, stafia lui, eu sînt! 
 
 

 
{EminescuOpVIII 163} 

Ce mare!... Şi cu toate astea daca asta n-ar fi decît masca trădărei ce mă 
pîndeşte!... Acel Petru Rareş!... Ce mijloc să-ntrebuinţez ca să-l 
gonesc din mintea mulţimilor?... Mărirea?... (cu desgust) E! ce sec, ce gol 
e sufletul meu! De-aş muri mai curînd... Viaţa mea, o noapte neagră... 
abia o stea mai luce pe cerul ei... numai una... Ea... Cine-i ea?... Pentru 
ea aş vrea să mai trăiesc... şi cu toate astea pare-se că din cauza ei voi 
să mor. 
 
[ŞTEFAN] 
La steaua cea din urmă a negrei nopţi de viaţă 
Privesc cu întristare. Şi-a morţii pală faţă 
Apare-n nouri roşii cu diadem de spin, 
Cu aripile negre şi vîntu-i de venin 
Ce sîngele-amorţeşte... c-o neagră floare-n mînă; 
Şi buza ei răcită, ochirea ei bătrînă 
M-alungă de viu încă în galbenul mormînt. 
Dar eu voi viaţă, ziuă, eu voi să beau, să cînt! 
Fugi, moarte, de la mine, te pierde-n noaptea ta Şi lasă-mi timp să 
caut, să-ntorc privirea mea 
La douăzeci de fluturi de aur şi lumini 
Ce au trecut ca vîntul, la anii mei senini 
Ce s-a-necat în cupe de vin, pe buze dulci. 
De ce vrei azi, o, suflet în moarte să te culci? 
Au n-ai timp să mai fluturi? În cupă nu e vin 
Şi-n lumea asta albă nu e destul senin 
Să zugrăveşti cu dînsul vo cîţiva ani de viaţă 
Vo ciţiva ani de-amoruri smăltaţi cu dimineaţă 
Şi cîntec?... Taci, corp veşted! Ani sînt, dar nu-i putere. 
Şi, cum risipitorul aureşte cu avere 
A uliţii uscate piatră seacă, măruntă, 
Mi-am cheltuit puterea şi fac cu moartea nuntă. 
Să pun mîna mea rece pe zestrea-i de mireasă, 
Să mă topesc în sînu-i cum se topeşte-o rază 
25 Spre a ieşi la lume sub alt chip. Şi să fiu 
Un alt eu, altă fiinţă, alt corp, fără să ştiu 
C-am fost vrodată-n lume. 
La tine stea din urmă a negrei nopţi, viaţă 
Gîndesc cu întristare. Şi-a morţii pală faţă 
Apare-n nouri roşii cu diadem de spin 
Cu aripele negre, cu vîntu-i de venin 
Ce sîngele-amorţeşte, c-o floare neagră-n mînă; 
Şi buza ei răcită, ochirea ei bătrînă 
M-alungă de viu încă în galbenul mormînt. 
Dar eu voi viaţă, ziuă, eu voi să beau, să cînt! 
Fugi, moarte, de la mine, te pierde-n noaptea ta 
Şi lasă-mi timp să caut... să-ntorc privirea mea 
La douăzeci de fluturi de aur şi lumini 
Ce au trecut ca vîntul... La anii mei senini 
Ce s-a necat în cupe de vin, pe buze dulci. 
De ce vrei azi, o, suflet, în moarte să te culci? 
Au n-ai timp să mai fluturi? În cupă nu e vin, 
În lumea asta albă nu e destul senin 
 

 
{EminescuOpVIII 164} 

Să zugrăvesc cu dînsul vo cîţiva ani de viaţă, 
Vo cîţiva ani de-amoruri smălţaţi cu dimineaţă 
Şi cîntec? Taci, corp veşted! Ani sînt, dar nu-i putere. 
Ci, cum risipitorul aureşte cu avere 
A uliţei uscate piatră seacă, măruntă, 
Mi-am cheltuit viaţa şi fac cu moartea nuntă. 
(după o pauză) 
Cu fruntea-ngălbenită, privirea fermecată, 
Mă-mpiedec în gîndirea-mi de crucea cea secată, 
De-a morţii vrajă rece de viu eu mă usuc, 
Pe-a vînturilor gînduri eu gîndul meu îl duc. 
Rumpeţi de pe-a mea frunte auritul diadem, 
Dară lăsaţi-mi viaţa, să rîd şi să nu gem, 
Să nu privesc în lume, un ochi fără lumină, 
Un osîndit ce-l duce la moarte fără vină, 
O liră fără sunet, un aer de mormînt, 
Un vînt ce se întreabă: Eu sînt sau eu nu sînt? 
Cum m-am pierdut, o Doamne! Din junele de foc 
Pe care lumea largă nu-l cercuia în loc, 
Ce-şi arunca în stele, în cer, în nor, în lună 
Dorinţa lui regală, visarea lui nebună; 
Azi vezi o umbră pală, un om fără putere 
Ce de la moartea-avară un an, o zi mai cere; 
Din mări cu munţi de viaţă sînt aruncat pe vad, 
Din ceruri de lumină m-am coborît în iad, 
Unde alerg cu spaimă, nebun, bolnav, tăcut, 
Cu fruntea înfierată, ca îngerul căzut. 
Cu fruntea-ngălbenită, privirea fermecată, 
Mă-mpiedec în gîndirea-mi de crucea cea secată, 
De-a morţii vrajă rece de viu eu mă usuc, 
Pe-a vînturilor gînduri eu gîndul meu îl duc. 
Rumpeţi de pe-a mea frunte auritul diadem, 
Dară lăsaţi-mi viaţa... Să rîd! Să nu blestem... 
Să nu privesc în lume un ochi fără lumină 
Un osîndit ce-l duce la moarte fără vină, 
O liră fără sunet, un aer în mormînt, 
Un vînt ce se întreabă: Eu sînt sau eu nu sînt? 
(pauză) 
Cum m-am pierdut, o Doamne! Din junele de foc 
Pe care lumea largă nu-l încăpea în loc, 
Ce-şi arunca în stele, în cer, în nor, în lună 
Dorinţa lui regală, visarea lui nebună, 
Azi vezi o umbră pală, un om fără putere 
Ce de la moartea-avară un an, o zi mai cere, 
Din mări cu munţi de viaţă, sînt aruncat pe vad, 
Din ceruri de lumină m-am coborît în iad, 
Unde alerg ca spaima nebun, bolnav, tăcut, 
Cu fruntea înfierată, ca îngerul căzut. 
Să mă întorc!... De-acuma?... Acum e prea tîrziu, 
În inima mea stearpă nimic nu mai e viu. 
Eu nu mai am voinţă, eu nu mai pot avea... 
 

 
{EminescuOpVIII 165} 

Eu am numai dorinţa pustie şi mişea 
Ca să-mi petrec. Ce-mi pasă pe conta cui! Ei bine, 
Eu voi petrece-n lume făr-a-mi păsa de nime. 
 
SCENA 4 
 
ŞT[EFAN], MAIO 
M[AIO] 
M[ăria] Ta! 
[ŞTEFAN] 
A! Maio... poetul meu!... Ce faci? 
M[AIO] 
Esti trist, M[ăria] Ta! 
ŞT[EFAN] 
Trist? Mint ochii, minte faţa... nu crede! Eu trist?... Eu care-mi petrec? 
M[AIO] 
M[ăria] Ta! Eşti trist!... 
ŞT[EFAN] 
Aide de! (şade) Ş-apoi?... Şi de-aş fi!... Mă iubeşti tu, de 
mă-ntrebi? 
M[AIO] 
Eu, M[ăria] Ta? 
ŞT[EFAN] 
Tu. 
M[AIO] 
(îngenunche lîngă el) 
Eu vă iubesc cum iubesc Moldova. Pentru voi aş da tot ce-aş fi în stare 
să sacrific pentru Moldova! Viaţa mea ar fi puţin... inima mea e mai 
mult... ei bine, inima mea cu tot ce are ea în sine... cereţi-o şi v-o 
dau. 
ŞT[EFAN] 
Inima, Maio, ştii tu unde-ţi ai inima? 
M[AIO] 
(arătînd) 
Ici! 
ŞT[EFAN] 
Ba ici! în cap! În locul unde e tu n-ai simţit-o încă pentru ca 
pîn-acum n-a bătut. De-ar fi bătut vrodată nu mi-ai oferi-o 
aşa de lesne... De-ai avea tu o amantă, o nevastă frumoasă... un înger, 
mi l-ai da tu mie? 
M[AIO] 
(cu sforţă şi sacrificiu ) 
De v-ar face fericit pe voi.. Moldova, da! 
ŞT[EFAN] 
Moldova! Da? Nu cred. Nu eşti sincer sau nu ştii... (mîngîindu-i 
fruntea) Nu! Tu nu ştii ce va să zică a iubi... O, copilul meu, de-ai şti... 
ce nenorocit face pe om... ce nenorocit sînt eu, copilul meu! 
M[AIO] 
Iubeşti, M[ăria], Ta! 

 
{EminescuOpVIII 166} 

ŞT[EFAN] 
Eu? Cine ţi-a spus-o? 
MAIO 
Cine? Voi! 
ŞT[EFAN] 
Ei bine! (se scoală) Iubesc! Iubesc astfel încît simt c-aş muri daca nu 
voi avea-o pe ea... (deconcentrat) Pe ea?... Neciodată. Fi-o-aş oare 
în stare s-o fac nefericită? Nu. Ei bine, voi rumpe din inimă acest amor 
şi dimpreună cu el viaţa mea. O! de-ai putea tu să vezi în sufletul meu! 
Ce pustiu, ce negru, ce rece! 
 
2257 
 
[2Cînd cimitirul doarme şi crucile veghează 
Cînd pintre ele buhe tipînd poetizează 
Şi-n clopotniţa veche de stîlpi toaca izbeşte, 
Cînd sufletu-unui demon cu vîntul lui trezeşte Arama amorţită... 
biserica-n ruină 
Stă ca o cuvioasă pustie şi bătrînă 
Şi prin ferestre sparte, ca pintre ochi de nori, 
Trece-o suflare sfîntă cu aripe răcori, 
Cînd intri înăuntru şi în iconostas 
Vezi că abia conture şi umbre a rămas, 
De ploaie şi de vînturi s-au dus feţele sfinte 
Cari de sfinţi şi îngeri din ceri ni-aduc aminte, 
Şi cînd deschizi altarul şi pe masa-n ruină 
Vezi palidă şi moartă întinsă o vergină, 
Atunci părul stă codru pe fruntea ta zburlită 
Şi ceasul meazănoptei cu aripa-i vrăjită 
Atinge ochi -ţi galbeni... încît, coprins de teamă, 
Gîndirea-ţi turburată soarele în noapte cheamă... 
Ca s-apese sigiliul de aur şi lumină Pe lumea cea trezită din noaptea 
care-ntină 
Cu razele ei negre, cu faţa ei arabă 
Aerul alb ca apa. Ş-apoi privirea-ţi slabă 
Abia deosebeşte altar, cruce, vergină 
Ctnd ochi-ţi se-nnoptează... Şi-n creieri se-nsenină... 
O, vis absurd dar dulce... cînd moarta nebunie 
Înfige ochii-i palizi în mintea ta pustie. ]2 
 
2254 
 
Cînd cimitirul doarme şi crucile veghează 
Cînd cobii pintre ele ţipînd poetizează 
Şi-n clopotniţa veche de stîlpi toaca izbeşte, 
Cînd sufletu-unui demon cu vîntul lui trezeşte 
Arama amorţită... Biserica-n ruină 
Stă ca o cuvioasă pustie şi bătrînă 
Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, 
Trece-o suflare sfîntă cu aripe răcori. 
Cînd intri în năuntru şi în iconostas 
Vezi că abia conture şi umbre a rămas, 
De ploaie şi de vînturi s-au şters feţele sfinte 
Cari de sfinţi şi îngeri din ceri ni-aduc aminte. 
 

 
{EminescuOpVIII 167} 

Şi cînd deschizi altarul şi pe masa-n ruină 
Vezi palidă şi moartă întinsă o vergină... 
Atunci părul stă codru pe fruntea ta zburlită 
Şi ceasul mezenopţii cu aripa-i vrăjită 
Atinge, ochi-ţi galbeni... încît, coprins de teamă, 
Gîndirea-ţi turburată soarele-n noapte cheamă, 
Ca el să-apese sigil de aur şi lumină 
Pe lumea cea dormindă în noaptea ce întină 
Cu razele ei negre, cu faţa ei arabă 
Aerul alb şi luciu. Ş-apoi privirea-ţi slabă 
Abia deosebeşte altar, cruce, vergină 
Cînd ochi-ţi se-noptează... Şi-n creieri se-nsenină... 
Un vis absurd dar dulce... cînd moarta nebunie 
Înfige ochii lucii în mintea ta pustie 
Şi ţie ţi se pare în noaptea-ţi sufletească 
Că vergina se scoală mai veselă, cerească, 
Se-nchină lîng-altarul ce doarme în ruină 
Şi bolta veche creapă... din cer o stea senină 
Priveşte şi atinge cu raza ei de nea 
Pe vergina-nviată ce plînge cătră ea... 
MAIO 
M[ăria] Ta! ce-ţi este? Ce ai? 
ŞT[EFAN] 
............... Ce am? Nimică! 
Copil!... Numai icoana te-a îngheţat de frică! 
Tu stai uimit şi nu ştii, să crezi or să nu crezi!... 
Deschide pieptu-mi rece... deschide, şi să vezi! 
Noptosul cimitiriu ce doarme sub coline, 
Purtînd în pieptu-i pacinic atîtea mii lumine 
Ce s-a stins mie lumea... Bisericuţa sîntă 
În care nu preoţii, ci vînt şi cobe cîntă, 
E sufletu-mi. În el icoane şterse cu feţele pătate 
Sînt visurile mîndre ce le-am avut odată... 
Cari ca vechi icoane din zilele bătrîne 
Arătau visuri mîndre doară din ceri venite, 
Ci-n sufletu-mi acuma stau stinse şi urîte, 
Coprind încă ca mumii iconostasul lor 
Pînă ce vîntul-moarte le-a mormînta-n ruină, 
În ruina pustie a capului meu nins 
De vreme. - Altarul de-o pală rază-ncins 
E inima mea tristă, încinsă de durere, 
Vergina care, moartă, stă-ntinsă în tăcere 
E-amorul ce îl simt eu. E tristul meu amor 
Ce stins îl păstrez încă în inim-un odor. 
Deşi-ngheţat şi palid, dar totuşi mai mîngîie 
Inima mea cea moartă... 
........... dar cîteodată-nvie Un gînd lunatec, palid, nebun, dar de lumină, 
Ce inima mea stinsă în noaptea-i o-nsenină. 
Ş-atunci (arunc-]amoru-mi giulgiul ce-l înfăşoară Se uita prin 
spărtura a bolţii la steaua care zboară 
Pe ţărmul lumei moarte... Eu auria speranţă 
Ce-n cerul lumii, -n norii-i, lumina-i o balanţă Şi las-o rază 
albă candidă, blîndă, lină, 
Pe-iubirea mea trezită din inima-n ruină. 
 

 
{EminescuOpVIII 168} 

dar cîteodată-nvie 
Un gînd lunatec, palid, nebun, dar de lumină, 
Ce inima mea stinsă în noapte-i o-nsenină. 
Ş-atunci arunc-amoru-mi giulgiul ce-l înfăşoară, 
Prin bolta spartă s-uită la steaua care zboară 
Pe cerul lumei moarte. Stea... aureea speranţă 
Ce-n cerul lumii, -n norii-i, lumina-i o balanţă 
Şi varsă cîteodată o rază blîndă, lină, 
Pe-iubirea mea trezită din inima-n ruină. 
M[AIO] 
Nefericite Doamne, ce cruntă ţi-e iubirea! 
De unde ştii că poate te-aşteaptă fericirea! 
Poate că-ncă amorul îţi va zîmbi odată 
Tocmai în fiica dulce de tine adorată... 
De unde ştii?... Şi d -asta atîta te topeşti 
Încît mai mult o umbră decît fiinţă eşti! 
Pe faţa-ţi a tras brazde cumplitele dureri. 
ŞT[EFAN] 
Azi sînt bătrîn de tînăr. Ce fel eram eu ieri! 
Pe fruntea mea senină al bucuriei mir 
Şi sufletu-mi o rouă în aurit potir 
Pe ceru-mi stele negre să văd şi să ador, 
În geniu-mi speranţe - lungi aripe de zbor, 
Pe buza-mi zîmbet rece, regal cum aştrii -n Nord 
Surîd l-a mărei triste sălbatecul acord. 
Un zeu scăldat în cerul a mii de rugăciuni. 
Satan ce nu căzuse în timpii cei străbuni A vieţei lui damnate. 
Pe fruntea mea senină al bucuriei mir 
Şi sufletu-mi e rouă în aurit potir, 
Pe ceru-mi stele negre să văd şi să ador, 
În geniu-mi speranţe - lungi aripe de zbor, 
Pe buza-mi zîmbet rece, regal, cum aştrii-n Nord 
Surîd l-a mărei triste sălbatecul acord. 
Un zeu scăldat în cerul a mii de rugăciuni! 
Satan ce nu căzuse în timpii cei străbuni 
A vieţei lui damnate. 
O, cînd mi-aduc aminte cum inima mea jună 
Zbura pin lumea albă ca geliţa nebună 
Ce-neacă a ei suflet în suflete de flori 
Şi-n visuri aurite aripele-i răcori! 
Pîn-te-am văzut, o, Mira... pîn te-am văzut în faţă, 
Înger cu sîn de piatră, cu diadem de gheaţă, 
Şi de-atunci sînt întocmai c-araba vijelie 
Ce-şi mînă a ei suflet pin volburi din pustie, 
Pin volburi de arenă, prin un nisip de foc 
Ce ard suflarea-ntrînsa dar nu o ţin în loc; 
Căci ea înflăcărată departe-n veci aleargă 
Pin arida pustie, pin val de mare largă, 
La îngerul ce plană-n palatul fericit 
Gîndit de-adîncul mărei, de aer oglindit. 
O, de m-ar iubi, Mira, de m-ar iubi, atunce 
M-aş face-o filomelă ce cîntă-n sînte lunce, 
M-aş face-un poet-înger dintr-un tiran de fier 
Ce înnegreşte lumea sub cel mai senin cer. 
 

 
{EminescuOpVIII 169} 

M[AIO] 
Poate că te iubeşte... de unde ştii? 
ŞT[EFAN] 
Nu spune, 
Privirea ei e fixă ca a unei nebune, 
Adeseori cătat-am să-i spun amorul meu, 
Dar ochiul ei cel aspru şi zîmbetu-i ateu 
Zdrobea inima-n mine, gheţa cuvîntu-n gură, 
Simţeam cum desperarea tot sufletul mi-l scură. 
O, lumea toată are zîrnbirea ei ce luce, 
O umbră trece-n noaptea-i şi ea îşi face-o cruce, 
Durerea, ce îşi rîde de regele-noroc, 
Din stelele ei face să curg-un mir de foc. 
Şi Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit 
Ascultă ruga-i blîndă ce trece liniştit 
Prin nopţile-nstelate - o muzică de vis 
Ce-nundă faţa-i veche c-un dureros suris 
Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră, 
De cugetă lumi nouă cum cugetă o liră 
Dulci melodii şi visuri. O, lume, cer şi fire, 
Au cîntecu-i, visarea-i, o lacrimă, -o privire. 
Şi-n lumea asta-ntreagă sînt eu şi numai eu, 
Ce n-am neci o atomă din tot cugetul său 
Şi tocmai de-asta mintea îmi seacă de turbare, 
Căci n-am neci o privire, fie omorîtoare, 
Căci nu am neci un atom din însu-i diafan. 
Neci partea nopţii palizi, neci partea lui Satan. 
De-aceea urăsc lumea c-o patimă atee, 
De-acea blăstem pe mama, fiindc-a fost femeie, 
Femeie ca şi Mira. Şi-n furie îmi vine 
Ca să mă rump în două, ca să mă smulg din mine 
Şi eu să nu mai fiu eu. De ce nu sînt eu lumea, 
Ce nalţă în tămîie durerea, rugăciunea, 
Că mi-aş uita şi stele şi cer şi Dumnezeu, 
Să plec mări, munţi şi cîmpuri sub negru ochiul său, 
Şi, ca-n Eternitate s-o pot ca s-o ador, 
La timp aş rumpe-aripa şi repedele-i zbor 
Aducător de moarte - astfel ca-n neclintire 
Lumea etern s-o-adoare ca pe-o Dumnezeire. 
 
O, lumea toată are zîmbirea ei ce luce, O umbră trece-n noapte-i şi 
ea îşi face cruce, 
Durerea, ce îşi rîde de regele-noroc, 
Din stelele ei face să curg-un mir de foc 
Şi Dumnezeu, ce-adie în ceru-i înflorit, 
Ascultă ruga-i blîndă ce trece liniştit 
Prin nopţile-nstelate - o muzică de vis 
Ce-nundă faţa-i veche c-un dureros surîs 
Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră, 
De cugetă lumi nouă - cum cugetă o liră 
Dulci melodii şi doruri... O lume, cer şi fire 

 
{EminescuOpVIII 170} 

Au cîntecu-i, visarea-i, o lacrim', - o privire? 
Şi-n lumea asta-ntreagă sînt eu şi numai eu 
Ce n-am neci o atomă din tot cugetul său, 
Şi tocmai de-asta mintea îmi seacă de turbare, 
Căci n-am neci o privire, fie omorîtoare, 
Căci nu am neci un atom din însu-i diafan, 
Neci partea nopţii palizi, neci partea lui Satan. 
De-aceea urăsc lumea c-o patimă atee 
Ş-aş blăstăma pe mama fiindc-a fost femeie, 
Femeie ca şi dînsa. Şi-n furie îmi vine 
Ca să mă rump în două, ca să mă smulg din mine. 
O, nu ştii ce-i amorul, nu ştii cumplitul chin 
Ce împle al meu suflet de moarte şi venin! 
De-ai şti!... 
M[AIO] 
Nu ştiu o, Doamne? 
ŞT[EFAN] 
O ştii, sărman copil! 
Şi tu! (uitîndu-se la el cu milă) Şi el... nebunul. 
De-aceea ai pălit, 
De-aceea nu mai rîzi tu, de-aceea cînţi tot trist. 
Dară, deşi amorul e crud şi e amar, 
Tu eşti poet şi-n tine găseşti a ta răsplată 
Tu totuşi eşti ca floarea ce-şi e destulă şie. 
M[AIO] 
Dară şi al meu suflet, şi el era să fie 
Ca norul care poartă gîndirea-i aspră, rece, 
Pe-un cer fără lumină. Eu... am văzut că trece 
Un înger înainte-mi şi l-am iubit din cale, 
L-am iubit cum iubeşte ecoul trista vale 
Cu dulcile ei taine, cu monotone şoapte, 
Cu sufletul ei tînăr ţesut din flori şi noapte! 
Dar valea nu iubeşte ecoul ce suspină?! 
Ce-mi pasă... Ard ca steaua în propria-mi luminăi 
Şi tac... Şi lina pace, sublima mîngîiere 
S-amestecă cu sufletu-mi ce în vecie cere, 
Cere ce?... ştiu eu oare, sau am ştiut vodată? 
În visul vieţei mele văd faţa-i adorată 
Şi o iubesc... ce-mi pasă de ar iubi-o şi-alţii, 
Nu iubesc luna-n ceruri toate undele bălţii?... 
Însă undă de undă etern nu e geloasă. 
E visu-inimei triste... icoana-i dureroasă 
E pentru mine sîntă... o dulce rugăciune 
Etern şopteşte-n sînu-mi cuvintele ei bune. 
N-o mai iubesc pe dînsa, nu mai iubesc femeia, 
Ci sufletul, lumina, ador într-însa zeea. 
Cînd îngenunchi în rugă la sîntele altare 
Atuncea eu la dînsa că mă închin îmi pare. 
În fine, e-o părere, e-un vis, e o nălucă 
Ce inima învie, iară nu o usucă... 
E viaţa vieţei mele. Ea de-ar fi a mea însă, 
De-aş aţinti în ochii-i privirea mea cea plînsă 
Poate-aş găsi-o rece... ideea-ar fi grozavă 
Că ea nu mă iubeşte, şi un vulcan cu lavă 
S-ar face al meu suflet, ars de o gelozie, 
Secat de-un amor barbar... Dar astfel... poezie 
Şi cîntece şi visuri în inima mea jună, 
În sufletu-mi ca ziua astfel se împreună 
 

 
{EminescuOpVIII 171} 

Cum ai ţese-n ghirlande stele lucinzi cu flori; 
Idee cu idee se-ncing adeseori, 
Cum se cuprinde înger cu înger în lung vis. 
Şi în oglinda de-aur din sufletu-mi deschis 
Ca-ntr-o grădină mîndră cu flori, cărări şi taine Apare-o 
zeitate în albe şi lungi haine 
Cu fruntea-n raze blonde... albă şi tristă-i ea, 
E visu-inimei mele, este iubita mea. 
ŞT[EFAN] 
(surîzînd) 
Nebun!... Amorul meu - infernul cel sterp... amorul tău 
E astfel cum iubeşte un om pe Dumnezeu. 
M[AIO] 
(repetă trist) 
E astfel cum iubeşte un om pe Dumnezău! 
 
SCENA V 
MAIO 
(singur) 
Va să zică asta e amorul?... Amorul! Neci nu ştiam c-o iubesc... 
Eram poet... visam că-s înger fără amor pămîntesc... Numai din 
cînd în cînd simţeam c-o iubesc cu desperare şi cu sufletul 
zdrobit... cînd ştiam că ea, deşi era să fie soţia mea, dar nu mă 
iubeşte. Dar ce voiam eu? Amor? Nu. Să fiu sclavul visurilor, a 
capriciilor ei... să trăiesc numai pentru că trăieşte ea... N-as fi 
cerut nimica... neci amor, neci compătimire... neci să cugete la 
mine măcar... decît numai să-mi permită să fiu reflectul unui 
surîs a buzelor sale, unei raze a ochilor săi!... O, Mira, albă stea a 
miezenopţii, de ce-ai venit să-ntuneci viaţa mea *?... Dar 
nu!... Din acest amor chiar eu trebuie să fac un sacrificiu mai 
mult!... De-ar fi Vodă amicul, fratele meu numai, nu i-aş face 
neciodată... Dar trist şi turbure cum e, el turbură soartea Moldovei! 
Numai un remediu este şi acela e omorul inimei mele... O, mă voi 
arunca la picioarele ei... voi încungiura cu braţele mele genunchii 
şi voi ruga-o să fie ea geniul Moldovei, îngerul de pază al ţărei, 
Doamna ei. Mira! mă zdrobesc spre a mă-nalţa la tine... îmi rup 
inima ce-i a ta ca s-o dau ţării. (iese) 

[SCENA VI] 
(Servitorii aduc o masă lungă şi servită, de-o aşează în 
avanscenă, şi pun scaune, în momentul ce în fund s-aud 
zgomote şi rîsuri vesele. Cînd e gata totul intră în scenă: ) 
ARBORE, DOMNUL, MAIO 
(rîzînd trist şi silit), BOIERI TINERI 
MAIO 
Boieri! luaţi loc la masă... Jupîn portare, cred că te pot invita în 
numele M[ăriei] Sale de-a şedea în capul mesei. 
1° BOIER TÎNĂR 
(încet lui Vodă) 
Vă spun, M[ăria] Voastră, că bătrînii-l vor pe Petre Rareş de 
Domn. El le-a promis de-a-i reaşeza pe toţi în boieriile din 
care i-ai gonit acuma M[ăria] Ta pentru de-a ne pune pe noi 
în ele. Bătrînii răzvrătesc poporul. 
 

 
{EminescuOpVIII 172} 

2° BOIER 
Azi încă trebuie să-i iei toiagul portăriei, M[ăria] Ta! 
ARBORE 
(care i-a ochit lung şi-a înţeles şoaptele lor, avansează în scenă 
dr. s. şi vorbeşte apăsat şi uitîndu-se crunt) 
Ei vor să ia toiagul din mîna mea zbîrcită, 
Să tipărească-o pată pe faţa mea răstită. 
Să cheme dar călăul cu sîngerata-i bardă 
Ca fruntea cea pleşuvă de trup să o despartă, 
Şi cînd cu capul iesta sufletul vor tăia, 
Cînd vînturile iernei prin groapă-or şuiera, 
Atunci vor putea scrie pe osu-mi risipit 
Că de pe faţa lumei Moldova a pierit!... 
MAIO 
Eu am să şed de-a dreapta M[ăriei] Sale. 
Sînt ca Maria cea din Evanghelie, care şi-a ales 
partea cea bună, la picioarele lui Isus. 
ARBORE 
(urmează ) 
Să vie dar boierii cei noi, slugile linse 
A unui suflet rece, a unei inimi stinse, 
Şi să privească-n faţa leului ce espiră, 
În faţ-unui nor negru ce-n aer se răsfiră, 
Vulturului ce cade, a stelei ce se stinge, 
A tigrului ce-nchide bătrînii ochi de sînge 
Şi vor vedea că-un fulger din geana lui cea albă 
I-a face să-nfioare din creştet pîn-în talpă! 
Să vie dar, să vie! şi veşteda mea faţă 
Va fi ca arătarea a ciumei ce îngheaţă Şi-alungă-n noaptea morţii un 
veac de oameni plin. 
(Boierii se uită spăimîntaţi şi stran asupra lui, care-i fixează 
crunt şi-apoi adaogă c-un surîs amar: ) 
Dar ei se tem de mine... Ei n-or veni... nu vin! 
ŞTEF[AN] 
(încet) 
Chiar azi boieri, chiar astăzi! Vă aşezaţi la masă, 
Boierii mei cei vrednici!... Şi-n frunte-i o să şază 
Portarul ot Suceava! Tu, Maio, lîngă mine, 
S-umplem cupele de-aur cercînd a trăi bine. 
 

2262 
 
Cupare, împle-mi cupa cu-al viţei sînge roşi, 
Să-mi mîngî cu ea - 
O, viaţa e o stîncă ce-i stearpă şi uscată 
Pentru un om de flăcări cu inima bogată. 
 

 
{EminescuOpVIII 173} 

Beţia? O, beţia e-un mare, mîndru vis, 
E o bacantă pală ce plînge-ntr-a ei ris, 
Ce-nchină viaţa-i dalbă plăcerilor aurie, 
Care sărută-n glumă şi cîntă-o nebunie. 
 
2254 
 
Cupare, împle-mi cupa cu-al vieţei sînge roş, 
Voi ca să văd într-însa toţi anii mei frumoşi. 
O! viaţa e o stîncă ce-i stearpă şi uscată 
Pentru un om de flăcări cu inima bogată. 
Beţia? O, beţia e-un mare, mîndru vis, 
E o bacantă pală ce plînge cu suris, 
Ce-nchină viaţa-i dalbă plăcerilor aurie, 
Care sărută-n glumă şi cînt-o nebunie 
(beau) 
1° [BOIER] 
Vinu-nveseleşte inima omului, zice prorocul şi-mpăratul David... 
Ş-apoi 
ce-i viaţa fără veselie?.... Tristă-i şi posomorîtă - neci n-ar mai 
fi să fie. 
ŞT[EFAN] 
 
2262 

O, sufletu-mi e-o noapte fantastică şi brună 
Un vis fără de noimă, un cer fără de lună 
Şi inima e stearpă cînd capul îmi e treaz, 
În ochi s-ascunde moartea, paloarea în obraz. 
Nu voi să scurtez calea a morţii triste, rece, 
Voi să petrec cum ziua surîde şi petrece 
Fără ca să-şi dea seama, olimpica regină, 
De ce petrece-n lume frumoasă şi senină. 
Nu ştiu la ce simt Vodă, nu ştiu de ce trăiesc, 
Îmbăt suflarea-mi caldă, urăsc, visez, iubesc. 
O, viaţa e-o amară... e-o dulce nebunie 
Ce zboară fără ţintă, ce trece şi nu ştie. 
Cînd moartea te trezeşte din visul cel plăcut 
Bagi prea tîrziu de seamă că viaţa a trecut. 
 
2254 
 
O, sufletu-mi e-o noapte fantastică şi brună, 
Un vis fără de noimă, un cer fără de lună 
Şi inima e stearpă cînd capul îmi e treaz 
În ochi s-ascunde moartea, paloarea în obraz. 
Nu voi să scurtez calea a morţii triste, rece, 
Voi să petrec cum ziua surîde şi petrece, 
Fără ca să-şi dea seama, olimpica regină, 
De ce petrece-n lume frumoasă şi senină. 
Nu ştiu la ce sînt Vodă! Nu ştiu de ce trăiesc, 
Îmbăt suflarea-mi caldă, urăsc, visez, iubesc! (miş[care] Arb[ore]) 
O viaţă e-o amară... e-o dulce nebunie 
Ce zboară fără ţintă, ce trece şi nu ştie, 
Cînd moartea te trezeşte din visul cel plăcut 
Bagi prea tîrziu de seamă că viaţa a trecut 
 

 
{EminescuOpVIII 174} 

BOIERII 
Trăiască Ştefan Vodă! (ciocnesc) Mulţi ani steie-n domnie! 
UNUL 
Un Domn blajin şi dulce pentru noi toţi să fie. 
(Arbore n-a ciocnit) 
ŞT[EFAN] 
Oho, priviţi! Portarul neci vrea ca să ciocnească 
Cînd cineva doreşte ca Vodă să trăiască. 
Priviţi numai la dînsul, ce trist şi crunt îmi şade, 
Nu vrea să ne iubească mai mult decum se cade. 
MAIO 
M[ăria] Ta! fu uzul nainte de-nchinare 
Să se ridice-o cupă pentru Ştefan cel Mare! 
ŞT[EFAN] 
(rîzînd) 
Pentru Ştefan cel Mare! Acum-am înţeles 
Ştefan cel Mare, bunul! Mîndrul vostru eres, 
Portare al Sucevei! Ridicaţi dar păhar[e] 
Şi beţi în pomenirea Domnului celui mare. 
ARBORE 
Boierilor! Se poate că nu m-aţi înţelege, 
Căci voi vorbi de-un Vodă ce au murit de mult 
Ceea ce ştiţi din carte, urice şi poveste, 
Cela ce pentru lume basmu de iarnă este, 
Acel voievod mare încins de biruinţă 
Din a căruia vorbe au rămas doar sentinţe, 
Din viaţa cărui lumei i-au rămas numai fapte, 
A cărui nume falnic l-aţi supt cu-al mumei lapte, 
Cel ce pentru voi nu e decît un basmu crud 
Pe acel om eu însuşi cu ochii l-am văzut. 
Eu nu-s din lumea voastră, eu nu-s din timpul vost 
Voi ardeţi, eu mă potol... voi sînteţi... eu am fost; 
Viaţa vi-i o luncă frumoasă, cu flori vie, 
Iar bătrîneţea-mi tristă e-o palidă pustie. 
Cu ce durere însă citeşte-un om din lume 
O carte veche, pie, fără an, fără nume, 
Scrisă pe a ei margini de-a pustnicului mînă 
C-o minte mai senină, c-o slovă mai bătrînă. 
Cu evlavia-aceea voi trebui negreşit 
Să ascultaţi învăţu-mi de anii-mi limpezit. 
Şi eu-s o carte veche ce Dumnezeu a scris, 
De Ştefan tîlcuită cum el m-a înţeles 
Cînd, ca un soare mîndru cu inima de jar 
Ce soarbe nori de aur din marea de amar, 
El m-a-nalţat pe mine din mare, din popor, 
La rîndurile mărirei, la tronu-i lucitor. 
Eu nu-s hatmanul vostru, piticilor de azi, 
Voi, dintr-o mare moartă un amărît talaz. 
Privesc trecutul rege - cu înstelată frunte, 
Privesc consoţii palizi cu capete cărunte, 
Zîmbindu-mi cu dulceaţă din norii din trecut. 
Acei consoţi din groapă sînt oastea ce-am avut. 
O, pe cînd lumea moartă era în viaţă, trează, 
Şi eu zburam nainte, o inimă vitează, 
 

 
{EminescuOpVIII 175} 

Cu steagul într-o mînă şi cu acest toiag în alta. 
Să trec numai al morţii negru prag 
Şi-n lumea ceealaltă eu voi vedea-o iar 
Oştirea mea străveche, furtuna mea de jar. 
ŞT[EFAN] 
Vorbeşte dar, portare! Se poate cumcă noi 
Om şti a te-nţelege. Tăceţi dar din păhare 
De aur. Căci portarul acuma se-nsenină * 
Şi ochii lui scînteie de-o magică lumină. 
E suvenirea mîndră din palidul trecut 
Ce-acum luceşte vie în ochi-i plini de lacrimi. 
ARB[ORE] 
În mintea mea bătrînă, în inima pustie 
Răsare gînd de aur, ca steaua ce învie 
Din marea adormită şi-n ceruri se înalţă. 
Trecutul e în mine şi eu sînt în trecut 
Precum trăieşte cerul în marea ce-l respiră! 
Mi-aduc aminte-acuma de un ospăţ măreţ 
Pe care l-a dat Ştefan naintea morţii sale. 
În sala cu covoare, cu stîlpi de-un aur blond 
Şi înflorit cu stele pe-albastrul lui plafond, 
Îngălbenit ca umbra şi slab ca vechiul leu 
Şedea Ştefan cel Mare în falnic tronul său. 
L-a lui picioare şubrezi îngenuncheat şedem. 
Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem, 
În mîna lui uscată de aur sceptru greu, 
Pe umeri plete albe, barbă pe pieptul său; 
Sub genele lui sure ardea suflet aprins 
În două stele negre ca focul sub cenuşă ce încă nu s-a stins. 
Boierii lui, brazi falnici, deşi-nvechiţi de vreme, 
Semnau cu zile albe de glorii şi rezbele,... 
Zile-albe însă stinse, ce se uitau din noianul lor 
La soarele mărirei ce le-a lucit odată, 
Ce-acum, de iarna vieţei albit şi îngheţat, 
Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat. 
Dar în curtea Domniei fierbea, ca-n unda mărei, 
Inima stinsei glorii, mîndra oştime-a ţărei. 
Cum regele pustiei din moarte stînci se scoală 
Aşa s-ardică Ştefan din scaunu-i de fală, 
Cum luna-neacă lumea cu alba ei privire, 
Astfel priveşte Ştefan pin sală cu mărire 
Ş-apoi cu graiu-i mare, dar răspicat şi blînd, 
Vorbea mărgăritare cu glasul tremurînd. 
" Boieri" - le zise Domnul -" pe tronu-mi mă usuc 
Cum bradul învecheşte pe-o stîncă. Eu mă duc 
La insula aceea scăldate-n ape sînte 
Unde din arbori negri cînt sfinţi cu glasuri blînde 
Şi unde luna blîndă varsă gîndiri de aur 
Pe lumea liniştită. Cum spaima-nfige-n taur 
A ei gheară de-aramă astfel şi moartea tristă 
A pus mîna pe-un nume în defăimata-i listă 

 
{EminescuOpVIII 176} 

Şi-acel nume, ce-avut-a un seamăn pe pămînt, 
E numele meu. Astăzi mă simt mai slab, dar sînt, 
Simt moartea amorţindu-mi cu sufletu-i de ger, 
Bătaia-nceată, slabă, din inima-mi de fier. 
Destul, inimă aspră, destul ai dus-o-n lume, 
Destul te-ameţit glorii şi te-a înflat renume 
Azi, stearpă ca pustia, taci în mormîntu-ţi, taci! 
Pînă ce cu mormîntu-ţi în groapă ai să zaci. 
Sudoarea morţii este acea aiasmă sîntă 
Ce miruieşte fruntea cînd sufletul s-avîntă 
Spre-a nu se mai întoarce. Azi mirul ei încet 
Se strecoră pe frunte-mi ş-un cuget de profet; 
Răsare un luceafăr de aur şi lumină 
În sufletu-mi ca noaptea, în inima-mi bătrînă, 
Şi cartea ce acuma la ochii-mi s-a deschis 
Mi-arată că în lume fui umbra unui vis. 
Venit-am eu în lume cînd nouri groşi şi ceaţă 
Îngreunau văzduhul cu neagra lor viaţă, 
Dar am trecut prin lume un tunet falnic, sînt, 
Şi-am curăţit deodată şi ceruri şi pămînt. 
Dar azi, în umbra morţii, din viaţa mea apusă 
S-arată-un geniu palid, s-arată o stea dusă, 
E geniul Moldovei acel cernit de dor, 
E steaua ce lumină pe ţară şi popor. 
Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari 
Frămîntă lumea-ntreagă în visele lor [mari], 
Eu văd o stîncă albă, o stîncă de argint 
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind, 
Lucind peste morminte cu faţa ei senină 
Şi văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină. 
Acea sublimă stîncă ce stă cu capu-n cer 
E romînimea toată... e visul meu de fier 
Ce l-am visat o viaţă făr' să-l pot ridica. 
Azi sufletu-mi înceată, viaţa mea se stinge, 
Dar las-o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sînge, 
Las romînimei toate grozavul, frumos vis 
Ca-n fruntea lumei albe eteni să steie scris. 
[2În sala cu covoare, cu stîlpi de-un aur blond 
Şi înflorit cu stele pe-albastrul lui plafond, ]2 
Îngălbenit ca raza şi slab ca vechiul leu 
Stătea Ştefan cel Mare în falnic tronul [său]. 
L-a lui picioare şubrezi îngenuncheat şedem. 
[2Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem, ]2 
În mîna lui uscată de aur sceptru greu, 
Pe umeri plete albe, barbă pe pieptul său; 
Sub genele lui sure ardea suflet aprins 
În două stele negre de-un foc încă nestins. 
[2Boierii lui, brazi falnici, deşi-nvechiţi de vreme, 
Erau ca zile albe de glorii şi rezbele, 
Zili albe însă stinse ce, din trecutul lor, 
Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor, ]2 
Ce-acum, de iarna vieţei albit şi îngheţat, 

 
{EminescuOpVIII 177} 

[2Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat. 
Dar în curtea Domniei fierbea, ca-n unda mărei, 
Inima stinsei glorii, mîndra oştime-a ţărei. 
Cum regele pustiei din moarte stînci se scoală 
Aşa s-ardică Ştefan din scaunu-i de fală, ]2 
Cum luna-neacă lumea cu alba ei privire 
Astfel priveşte Ştefan pin sală cu mărire 
[2Ş-apoi cu graiu-i mare, dar răspicat şi blînd, 
Vorbea mărgăritare cu glasul tremurînd. 
" Boieri" - le zise Domnul -" pe tronu-mi mă usuc 
Cum bradul învecheşte pe-o stîncă. Eu mă duc 
La insula aceea scăldată-n ape sînte 
Unde din arbori negri cînt sfinţi cu glasuri blînde ]2 
Şi unde luna-i soare, vărsînd gîndiri de aur 
Pe lumea liniştită. Cum spaima-nfige-n taur 
A ei gheară d-aramă astfel şi moartea tristă 
A pus mîna pe-un nume în defăimata-i listă 
Şi-acel nume, ce-avut-a un seamăn pe pămînt, 
E numele meu. Astăzi mă simt mai slab, mai sfînt. 
Simt moartea amorţindu-mi cu sufletu-i de ger 
Bătaia-nceată, slabă, din inima-mi de fier. 
Destul, inimă aspră, destul ai dus-o-n lume, 
Destul te-ameţit glorii şi te-[a] îmflat renume 
Azi, stearpă ca pustia, taci în mormîntu-ţi, taci 
Pînă ce cu mormîntu-ţi în groapă ai să zaci! 
Sudoarea morţii este acea aiazmă sîntă 
Ce miruieşte fruntea cînd sufletul s-avîntă 
Spre-a nu se mai întoarce. Azi mirul ei încet 
Se strecură pe frunte-mi şi-un cuget de profet; 
Răsare un luceafăr de aur şi lumină 
În sufletu-mi ca noaptea, în inima-mi bătrînă, 
Şi cartea ce acuma la ochii-mi s-a deschis 
Mi-arată că în lume fui umbra unui vis. 
Venit-am eu în lume cînd nouri groşi şi ceaţă 
Îngreunau văzduhul cu neagra lor viaţă, 
Dar am trecut prin lume, un tunet falnic, sînt, 
Şi-am curăţit dodată şi ceruri şi pămînt. 
Dar azi, în umbra morţii, din viaţa mea apusă 
S-arat-un geniu palid, s-arată o stea dusă, 
E geniul Moldovei acel cernit de dor, 71v 
E steaua ce lumină pe ţară şi popor. 
Prin nouri sparţi, prin umbra a oamenilor cari 
Frămîntă lumea-ntreagă în visele lor mari, 
Eu văd o stîncă albă, o stîncă de argint 
Lucind pin veacuri negre, pin moarte mări lucind, 
Lucind peste morminte cu faţa ei senină 
Şi văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină. 
Acea sublimă [stîncă] ce stă cu capu-n cer 
E-unirea romînimei... E visul meu de fier 
Ce l-am visat o viaţă făr' să-l pot ridica. 
Azi sufletu-mi înceată şi ochiul meu se stinge, 
Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sînge, 
Las romînimei toate grozavul frumos vis 
Ca-n fruntea ei senină etern să steie scris! " 
Ridic cupa de aur în sînta pomenire 
Celui ce priceput-a înalta lui menire! 
 

 
{EminescuOpVIII 178} 

ŞT[EFAN] 
E!... nu cumva vei zice... că eu n-o-am înţeles. Lăsaţi boieri!... 
Bătrînii aşa sînt! Sînt eu de vină cumcă lumea nu mai e cum a fost, o 
s-o ridic eu cu umărul? Vin, cupare!... Cînd lumea e mai veselă atunci 
portarul meu se scoală şi-i învenină inima cu aducere-aminte a unor 
timpi ce nu mai vin, căci nu mai pot veni! De ce? Vin, cupare!... (pe 
jumătate beat) Ş-apoi de ce să cuget trist, de ce să schimb frumosul vis 
al beţiei cu cugetarea cea rece şi posomorîtă despre aieve?... Din contra... 
îmi place să visez, căci lumea-i vis! Armele - deşertăciune!... Iubirea 
- deşertăciune!... Lumea - deşertăciune!... E bine să fim deşerţi ca 
gîndirile unui amant şi nenţeleşi ca suspinele unei fete ce nu ştie de ce 
suspină!... Şi ce-i beţia alta? 
 
2262 
 
O nebunie zveltă, frumoasă, gînditoare, 
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare, 
Amor cu umbre blînde, vis dulce fără somn Al minţii noastre-orbite 
înveselitul Domn. 
Un murmură fără ape, un miros fără flori, 
Un vînt care nu bate din aripe răcori 
Ci stă-nvălit în noapte şi-nbălsămit respiră 
Precum respiră cerul din marea ce-l admiră. 
 
2254 
 
O nebunie zveltă, frumoasă, gînditoare, 
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare, 
Un murmur fără ape, un miros fără flori, 
Un vînt care nu bate din aripe răcori 
Ci stă-nvelit în noapte şi-nbălsămit [respiră] 
Precum respiră Eol în diafana-i liră. 
MAIO 
(apart) 
O singură speranţă mai am. Nebunia cea desfrînată s-a lăţit asupra feţei 
lui... 
De-oi reuşi! Cîntecul ei! 
ŞT[EFAN] 
Ce-ai zis tu, Maio? 
M[AIO] 
Nimic, Doamne! Zic că visaţi! 
ŞT[EFAN] 
(beat) 
 
2262 
 
Prin noaptea mea cea plină cu umbre de argint, 
Cu gînduri zîmbitoare, cu visuri care mint, 
C-un ocean de raze, cu îngeri de cristal, 
Pierduţi într-a lor suflet sublim şi ideal, 
Pin aste minuni vie ce-mi farmecă gîndirea 
Ce-adorm inima-mi plină, ce-mi leagănă privirea. 
Voi să aud un cîntec frumos, sublim, ceresc, 
Voi să aud suspinul a arpei ce iubesc. 
O, Maio, barde june! lungi visuri înfocate 
 

 
{EminescuOpVIII 179} 

Transpoartă al meu suflet în norii de palate 
Unde ginii cîntă şi visele suspin, 
Unde umbrele-alintă în vînt plăcut şi lin; 
Din a lor danţ fantastic, eolicul prelud, 
Eu glasul tău cel dulce îmi pare că-l aud. 
L-aud? Or nu? 
 
MAIO 
Da, Doamne, l-auzi l Sfărmata liră - 
ŞTEFAN 
2254 
Prin noaptea [mea] cea plină cu umbre de argint, 
Cu gînduri zîmbitoare, cu visuri cari mint, 
C-un ocean de raze, c-un înger de cristal, 
Pierduţi într-al lor suflet sublim şi ideal, 
Prin aste minuni vie ce-mi farmecă gîndirea, 
Ce-adorm inima-mi plină, ce-mi leagănă privirea. 
Voi să aud un cîntec frumos, sublim, ceresc, 
Voi să aud suspinul a arpei ce iubesc 
O, Maio! barde june! lungi visuri înfocate 
Transpoartă al meu suflet în norii de palate 
Unde ginii cîntă şi visele suspin, 
Unde umbrele-alintă în vînt plăcut şi lin; 
Din a lor danţ fantastic eolicul prelud - 
Eu glasul tău cel dulce îmi pare că-l aud. 
L-aud or nu? 
[M[AIO] 
Da, Doamne! L-auzi! Sfărmata liră Odată-ncă din visuri, din fum, 
din vin se-nspiră Şi-ţi cîntă furtunoasă ca marea în turbare, 
Ca viscolul ce-o sapă cu brazdă lungă, mare, 
Şi valurile-i rumpe şi fundu-i răscoleşte 
De-n el cîntare mîndră gîndiri adînci găseşte. Ascultă! 
ŞT[EFAN] 
Cîntă june cu inima nebună. 
Gîndesc precum gîndeşte pe mare-o blondă lună. 
(în timpul acesta doi din boieri se scoală, se uită, cu-ngrijire la Domn 
şi 
ospeţi, cari nu-i observă, ci sînt ou toţii atenţi la) 
MAIO 
(care începe să cînte) 
NORDICĂ 
Norul ţipă, dunii * latră, 
Marea se zvîrcole-n veci 
Pin scheletele de piatră 
Ce-n natura cea, maratră 
Stau bătrîne, slabe, seci. 
 
În castelul trist şi mare 
Ce se-nalţă rece, sur, 
Cu fantasticul lui mur 
 

 
{EminescuOpVIII 180} 

Printre stînci cu poala-n mare 
Şi cu fruntea-n cer de-azur, 
 
În castel c-umerii-n, nouri Stă-n fereastră ca un arc, 
Într-a mărei triste-ecouri, 
Faţa-n văl de gînd şi nouri 
Al serafilor monarc, 
Un monarc cu faţa pală 
Şi cu păr de-un aur blond, 
Iar în ochiu-i vagabund Vezi lumina matinală, 
Stele-albastre fără fund. 
 
Cine-i îngerul pe maluri 
Ce -viseasă în castel 
Cînd al mărei vis rebel 
Sfarmă lumile-i de valuri 
De pămîntul eternel? 
 
Cine-i zîna, fără nume 
Ce priveşte tot în veci 
Printre stînci de pietre seci 
Cum se scutură de spume 
Ale mărei unde reci? 
 
Ea priveşte ca o lună 
Dintr-un nor de piatră, sur, 
Ce-o întunecă-mprejur 
Cerul norii îşi adună 
Şi castelul l-înconjur. 
 
(ACT V] 
[SCENĂ] 
 
2262 
ŞTEFAN 
Popor, mormînt măririi-mi, eu te urăsc popor, 
Priviţi de azi nainte cu cine mă-ncongior, 
Cu făţării satane, cu oameni care-i pot 
Să-i sfărăm, să-i despreţui orcînd îmi va plăcea, 
Asupra ta, o idol, Domn peste capul tău, 
Eu mă proclam prin sîngiuri de-al nopţii Dumnezeu. 
* 
O, taur al Moldovei prin marea de-oameni vie Te văd trecînd puternic 
cum trece-o vijelie 
 

 
{EminescuOpVIII 181} 

Cu tunet şi cu fulger pe-a undelor popor... 
Cu aripa-i munţindă 
* 
Să pun belciug de aur în coarnele-ţi de fier. 
[ŞTEFAN] 
Ce staţi, mergeţi, zdrobiţi-l,... auzi, poporul strigă 
Şi voi, galbene umbre, aţi îngheţat de frică. 
E mare acest demon... e-un munte arzător, 
Puterea lui e-adîncă, puterea-i în popor! 
Ce staţi... vedeţi-l - tare, mulţimea i se-nchină 
Cum noaptea intră-n noapte l-a soarelui lumină 
El trece mîndru, palid, bătrîn fieros *, adînc, 
Cînd eu stau ca o umbră şi de mînie plîng. 
Privesc în jur şi ce văd? Văd curtizani O mie 
Ce tremură ca frunza cînd trece-o vijelie, 
Şi într-o lume-ntreagă de oameni morţi de vii 
Mă zbat, fiară flămîndă ca leul în pustii. 
Mergeţi cu toţii, umbre, acolo vă-nchinaţi 
Unde se-nchină lumea... Ba nu, să staţi, să staţi, 
Am trebuinţă încă să ştiu că eu domnesc, 
Şi cine-o vrea să fugă să ştie că-l zdrobesc. 
Ce-mi foloseşte mie că voi pămîntu-aţi lins 
Cînd am călcat pe dînsul fălos şi neînvins? 
Ce-mi foloseşte mie că voi, o stinsă spuză, 
Împlineaţi în genunche, zîmbet pe vineţi buze, 
Orce spuneam atuncea cînd, de popor iubit, 
Treceam prin lume tînăr, mîndru, nebiruit? 
Acum să văd ce poate capul cel sec şi stins, 
Lucia voastră limbă, gheara ce-o aţi întins, 
Acum să văd. 
(privind sub fereastră) 
Prin iarna neagră, -adîncă, pin lumea cea răcită, 
Tu treci, un mîndru rege, tu treci ca ziua caldă, 
[2Şi vuietul lui falnic în freamătu-i te scaldă]2 
Ca soarele ce trece prin codrii îngheţaţi 
Şi munţii, bătrîni palizi, se desprimăvărează 
Ş-aruncă-n vuiet falnic ape din stînci în a văilor cadă 
Şi codrii se-nfierbîntă, trosnind [ei se dezgheaţă] 
Şi-n vuietul lor scaldă soarele cel senin, 
Cînd eu, din a mea umbră, eu sînt cel domnitor: 
De azi rump lanţul veşted ce leagă de popor. 
(uitîndu-se pe fereastră) 
Popor... urăsc poporul! Popor, eu te urăsc! 
Iată acei ce tronu-mi îl ţin şi-l părtinesc. 
Acum, din umbra-mi neagră în ura mea pierdut 
Eu voi domni pe lume ca îngerul căzut. 
Sunaţi, trîmbiţi de moarte, loviţi arme cu foc 
O, taur al Moldovei, eu te zdrobesc în loc. 
 

 
{EminescuOpVIII 182} 

[SCENĂ] 
[ŞTEFAN] 
Ştii tu oare, jupîne, că cu al meu cuvînt 
Pot să te bag de viu în pămînt? 
C-o vorbă, c-o privire, cu o 
Eu pot... să-ţi pun capul în poală? 
O ştii? Da?... Ei bine, dar tu, jupîne, ştii 
Că pot să sting cu buza-mi a tale vrednicii 
Şi pot să tîrăsc capu-ţi nainte furcei lungi, 
Că pot să-ţi bat spinarea pîn va crăpa în dungi, 
O ştii? 
[BOIERUL] 
O ştiu. 
[ŞTEFAN] 
Şi ceea ce vouă vă pot face 
Lui Arbore bătrînul să nu pot să-i căşun? 
De voi să-i tai [eu capul] 
Vă pot zdrobi cu toţii, răspundeţi[-mi], aşa-i? 
TOŢI 
(îngroziţi) 
Aşa! 
[ŞTEFAN] 
De pot face acestea atuncea eu sînt Domn. 
Scoală-te, vultur veşted, din amorţitu-ţi somn, 
Scoală-te şi răcneşte, scoală-te şi ucide, 
Lasă lumea să plîngă cînd inima ta rîde. 
* 
Hahaha! Acum vie şi Arbore să zică 
Că eu nu sînt nepotul a lui Ştefan cel Mare, 
De nu şi în mărire, cel puţin în turbare. 
 

TEXTE AFERENTE 
1 
2254 
ACT I 
SCENA I 
BOIER INTRIG[ANT] ŞI DOMNUL 
Domnul se plînge că de cînd şi-a pustiit sufletul cu vicii a căzut 
moralminte, că simte cum se smulge inima lui cea bună din el şi că îngerul 
păzitor şi-a retras aripele de asupra capului, încît capul lui e rece dar 
pustiu. Viaţa ce-l anima a fugit. El e ca demonul ce cade, dar mîndru în 
căderea sa - şi-aduce aminte de Mira, căci Maio-i zice: "Iubeşte 
pe cineva şi atunci vei fi liniştit şi senin ca soarele verei". 

 
{EminescuOpVIII 183} 

Şi-aduce aminte de Mira, pe care nu vrea Arbore să i-o dea şi-şi 
desfăşoară înainte-i amorul lui angelic. Boierul, care-o iubeşte, îi 
spune cum să ia pe Mira cînd Arbore visează altele şi-i spune fel de fel 
de vorbe asupra hatmanului. Probe? Dă-mi pînă deseară toiagul 
hătmăniei şi-ţi dovedesc. " 

SCENA 1 
Masa întinsă. Vorba lui Arbore, care nelinişteşte pe Domnitor. 
În scena întîia Ştefan esprimă simţămintele amorului ce-l simte 
actualminte pentru Mira, nu a celui trecut, cum e-n poezia Statua unui 
înger - Amorul lui e arabic - E un arab fierbinte, c-un amor de foc 
faţă cu statua albă şi castă a unui înger de marmură. 
Scena comparativă cu oglinda. 
El îşi pare sieşi un demon căzut, vînăt, negru, pe care un înger ce n-a 
văzut decît pe D[umne]zeu nu-l poate iubi neciodată. 
Scena cu oglinda. Iese cînd vin. 

2 
2254 
SCENA 1 
ŞTEFAN 

3 
2254 
SC[ENA] I, LUCRATĂ ÎN PROZĂ, ESTE, 

4 
2257 
Ştefăniţă în(?? ). I: picătura de vin s-o văd înmiit de mare şi-n ea, cu 
milioanele, oamenii lui? 

 
{EminescuOpVIII 184} 

6 
2254 
Pentru scena dintre Arbore şi Ştefan Considerante 
1. El i-a fost tată. 
2. Vrea să se scape de influinţa lui. 
3. Toţi boierii bătrîni sînt daţi afară, numai Arbore a rămas, fiindcă i-a 
fost ca tată. 
4. Iubeşte pe Mira, ce-i este fiică. 

7 
2254 
ACT IV 
SC[ENA] 1 
MAIO 
Am văzut-o cu ochii [de] angel cu aripe de senin - aducerea aminte o 
face să-noate mereu în apa-lumină ce-nundă fiinţa mea - inima 
mea doreşte s-o soarbă în nemărginirile ei - şi speranţele mele 
aleargă pe paşii umbrei fugitive. 
 
8 
2257 
 
(O masă întinsă şi coprinsă de boieri) 
[ŞTEFAN] 
Dragi boieri a noastră viaţă 
E ca noaptea cea cu ceaţă, 
Care, tristă, lungă, rece, 
Nesimţită fuge, trece, 
Pasul ei - vremei robit 
Şi văzduhul ei - cernit, 
Pîn' se stinge-n drumul său, 
Vis al lumei umed, rău. 
Cupa-n spume mă-nsenină 
Cum revarsă luna plină 
Mîndră mare de lumină 
Peste lume, peste şoapte, 
Peste stînci pierdute-n noapte. 
Astfel cupa ce-arde-n spume 
Mi-nsenină trista lume 
Ce domneşte-n sînul meu 
Ca o mare într-un hău 
Cu de gînduri unde reci 

 
{EminescuOpVIII 185} 

D-ale grijei stînce seci. 
Închinaţi, boieri, cu bine, 
Să-mi scald gîndurile-n bine, 
Închinaţi, boieri, mereu, 
Să-nsenin sufletul meu. 
 
Boieri mari, boieri de rînd, 
Împleţi cupele cîntînd 
Şi priviţi pin vinu-n spume 
Tot ce vi-i mai drag pe lume. 
Viaţa-i tristă, lungă, rece, 
Nesimţită-n noapte trece. 
Ca un vis urît şi rău... 
Ce se strecură mereu! 
Trece searbăda viaţă, 
O -nnorată dimineaţă 
Înecată-n tristă ceaţă. 
Dar eu voi s-o luminez, 
Sufletul să mi-l turbez, 
Să-mbăt sufletul din mine; 
Să-mi scald gîndurile-n bine, 
Să strig marelui cupar: 
Toarnă-mi ziuă în pahar 
Să-nec inima-mi din sin, 
Sufletul să-mi însenin. 
Vinul e lumină vie 
Care inima învie, 
Ochiul arde, sînul creşte, 
Inima ţi-o-nveseleşte. 
A muierii negre stele 
Ard în cerul vieţei mele, 
A muierii mîndre flori 
[I]mi duc inima-n fiori. 
Vă văd veseli, dragi boieri, 
Numai hatmanul cel mare 
Stă-mi cu capu-n [î]ntristare 
Şi cu grija de-a spinare. 
Hatmane, boier bătrîn, 
Ce stai trist cu grija-n sîn? 
Lasă grija-n hătmănie. 
Cînd îmi vii la masă mie. 
Te-ai urît de hătmănit 
Or nu-s bun eu de domnit 
De îmi stai posomorit 
Şi cu ochiul trist şi crunt, 
Parc-ai vrea să numeri prunt 
Unde-i valul mai mărunt. 
Or boierii mei nu-ţi plac, 
Or de mine nu ţi-e drag 
De-mi stai ca un cuc pribeag. 
 

 
{EminescuOpVIII 186} 

ARBORE 
Ba boierii tăi mi-s dragi 
Şi tu, Doamne, mult îmi placi, 
Dar prin capul meu albit 
Gînd frumos au răsărit 
Gînd frumos, iubit, senin, 
M-a făcut să-mi uit de vin. 
Îmi veni, o Doamne, a minte 
Cum stătea mai dinainte, 
Cînd eram şi eu mai verde, 
Nu ca ceasul ce se pierde, 
Cum stătea la masa-ntinsă, 
De boieri bătrîni cuprinsă, 
Ştefan Vodă Domnul Sînt, 
Fără seamăn pe pămînt. 
Alb ca iarna, cald ca vara, 
Bun şi blînd ca primăvara, 
Suflet tare ca o stîncă 
Ochi afund, privire-adîncă 
Barba lungă, fruntea ninsă 
Şi-ntr-un cerc de aur prinsă. 
Era noapte, era lună, 
El cu capii împreună 
Sta la masă-n voie bună. 
Şi în curtea adunărei 
Îmi fierbea ca-n sînul mărei 
Oastea multă, oastea ţărei. 
Miazănoaptea-n tuci de-aramă 
De-al ei zbor da lumei seamă 
Cînd din scaunu-i de fală 
Ştefan marele se scoală 
Şi, în mînă cupa plină, El boierilor închină; 
Şi boierii se scula 
Şi el astfel li zicea: 
Dragi boieri, viaţa-i grădină 
Înflorită în lumină, 
Moartea e un munte sînt 
Prea departe de pămînt, 
Luminat de-al lunei gînd 
(O insulă de cipres negru-verde, 
într-un ocean cu apă tămîiată şi sîntă. ) 
 
9 
2254 
[ARBORE] 
Mira, cînt al mîngîierei, 
Mira, înger-suflet, vis 
Ce cu blîndu[l] tău suris 
Alungi palida durere 
Într-al nopţii orb abis, 
Tu, ce porţi a ta privire 

 
{EminescuOpVIII 187} 

Peste lumea-ntunecată 
Cum e steaua luminată. 
* 
Albe trec a tale zile, 
Albe frunţi de unde-a mărei. 
Eu sînt stînca disperărei 
Ce-şi ridică fruntea-n nori, 
În nori - negre griji, durere - 
Pe cînd tu-mi murmuri în poale 
Dulci cîntări, doine de jale 
Sau înveselite hori 
Ochii-ţi ce revarsă mile 
Şi suflarea-ţi de zambile 
Pînă azi a fost a mele, 
Dar de azi, copilă dulce, 
Tu mă laşi... tu te vei duce, 
Şi eu trist, singur rămîn, 
Ca un cîmp pustiu, bătrîn, 
Fără iarbă, fără floare, 
Ca o ziuă fără soare, 
Crivăţ mort ce nu mai zburdă, 
Iarnă albă, tristă, surdă, 
Care ninge, mereu ninge, 
Pîn se-nmoaie şi se stinge. 
Astăzi, gingaşă mireasă, 
Într-o albă, lungă haină, 
Parcă eşti o dulce taină 
Ce se pierde [- - ]-n nori - 
Dar astfel eşti mai frumoasă, 
Eşti ca steaua cea senină 
Ce-şi îneacă-a ei lumină 
În seninul unei mări. 
O, astfel pierdută-n raze, 
O, icoană-a frumuseţei, 
Albă floare-a tinereţei, 
Fiica mea, copilu meu, 
Las' să-mbăt slaba-mi privire 
În angelica ta faţă, 
Las' să sorb nouă viaţă 
Din adînc, din ochiul tău, 
Dulce îngere de pază, 
Cu aripa ta de raze 
TU lumini orbitu-mi trai. 

 
{EminescuOpVIII 188} 

Tu eşti ziuă, eu sînt noapte, 
Tu eşti cîntec, eu sînt şoapte, 
Eu sînt iarnă, tu eşti mai. 
* 
De la Brateş pîn-în poartă 
Fetele cu cozi în flori 
Întind vesel mîndre hori 
Şi flăcăii beau la toartă 
Chiuind în danţul lor, 
Flori şi bete-n pălărie, 
Cămăşi albe, feţe vii, 
Doruri dulci, doruri pustii 
Mestecate-n veselie, 
Înecate în beţii. 
Iată ziua ce-azi-întinde A ei raze pe pămînt, 
Ce aduce-n sînul sînt 
Viitoruri surîzînde 
Pentru îngeru-mi plăpînd, 
Pentru scumpa mea copilă, 
Pentru Mira. 
 
10 
2254 
Marea jos muge-n durere 
Norul sus rumpe-a lui poală Şi prin umbra-i mormîntală 
Fuge-un şerpe roş de foc 
Ce izbind o stîncă piere Alungat de-un tunet falnic 
Ce pin ceruri urlă jalnic... 
Al pustiei trist proroc. 
 
11 
2254 
Doamne, eşti mare ca cedrii Sionului şi înfricoşat ca sufletul cel turbure 
al furtunei. 
 
12 
2259 
Eu voi vorbi, Pîrvule, -n Dreptate şi-mi voi înfige barda-n masa 
ei! 
Doar n-a venit portarul al Sucevei, 
Boieri! Sînt eu acum şi-ncă trăiesc 
Şi voi ţinea orînduială-n casă, 
Î stupul plin de miere al moşiei. 
Pîn' va veni stăpînul ce se cade 
Vă spun, boieri, eu sînt vătaf, 
Eu poruncesc pîn' n-a * veni stăpînul! 
Nu se răstoarn-aşa stupii * Moldovei, 
Nu intră nimeni cînd nu e chemat, 
N-a rămas casa fără cîni, boieri! 
Un cîne sînt... Păziţi-vă... Veghez. 
 

 
{EminescuOpVIII 189} 

PETRU RAREŞ 

2254 
ACT. 1 
Marea ce-a înecat jumătate ruina bisericei dace (or tatare); un stîlp în 
mijloc, de care-i atîrnat-o liră. Petru doarme 

SCENA 1 
PETRU (dormind) 
SCENA II 
MAIO, PETRU 
SCENA 3 
PETRU singur 
SCENA 4 
PETRU, MIRA 
(cu cununa de laur ) 
SCENA 5 
PETRU (singur, se suie-n barcă) 

ACT. II 
(sala domnească cu masa-ntinsă) 

SC[ENA] I 
ŞTEFAN, MAIO 
SC[ENA] II 
MAIO (singur) 
3. MAIO, ARBORE 
(cu hîrtiile de la Direptate) 
4. PRECEDENŢII, 
BOIERII, DOMNUL 
5. ARBORE, DOMNUL 
6. PRECEDINŢII 
BOIERII, MAIO 

ACT. III 
(ca ambitul unei capele, poate să fie fără mobile) 

1. MIRA 
(vine lunatecă şi se pune-n scaun dormind) 
2. MIRA, 
MAIO (îi dă scrisoarea către Arbore) 
3. MIRA, 
ARBORE 
4. PRECEDINŢII 
EPISCOPII 
5. ARBORE 
(singur) 
6. ARBORE, 
MIRA 
7. Zgomot. Intră oştire cu Ştefan, răpesc pe Arbore şi Mira - tremolo 
- vine Maio rănit, cu pachetul hîrtiilor Direptăţii 

 
{EminescuOpVIII 190} 

TABLOU 
MAIO, PETRU 

ACT. IV 

1. ARBORE 
(singur) 
2. ARBORE, MAIO 
3. ARBORE, MIRA 
4. PRECEDINŢII, ŞTEFAN, LUME 
(supliciul) 
5. ŞTEFAN, 
MIRA 

ACT. V 

1. MAIO, PETRU 
(se ascunde în tron) 
2. Cortegiu. Cununie. Vuiet afară 
Lumea iese. Mira-n rugăciune. 
3. MIRA, PETRU 
4. MIRA, ŞTEFAN 
(moare) 
5. MIRA 
(singură) 
6. MIRA, MAIO 
7. MIRA 
(singură puţin) 
8. MIRA, PETRU, LUME 

ACT. V 

După ce Petru a lăsat-o într-o turburare asemenea nebuniei, ea toarnă 
în potirul cu comunicare veninul ce-i dedese tată-său într-o 
cruciuliţă de aur şi cînd vrea să beie vine Ştefan ostenit şi alungat de 
popor, ce vine de la Direptate. Setos, cere vin, în momentul [acela] ei îi 
vine o idee teribilă: cu capul întors şi privind la el pieziş, cu groază îi 
întinde potirul... Ea-i vorbeşte de Biblie şi de-o noapte de rege; cînd 
el, slab dar beat de venin şi amor, se-apropie, ea-i scoate lui 
pumnalul şi-i spune că-i călugărită - "un pas înainte şi te omor cu 
pumnalul tău! " Cînd el cade-n genunchi, ea-l apucă de mîni cu 
mînile ei şi se uită cu groază în ochii lui murinzi pînă ce el, cu 
spaima-n faţă, încremeneşte mort, cînd ea-l aruncă la pămînt. - 
(Sînt îngerul-omor) - Cu cupa în mîna stîngă, ea aude strigătele 
poporului -" Trăiască Petru Rareş! " - Ea atunci se lasă un moment 
pradă unui vis de fericire şi de amor - cu Petru. Dar din corul bisericei 
s-aude cîntînd ca din ceri Voi să fiu vergină sîntă, ea soarbe paharul 
pînă-n fund şi cade-n genunchi. Petru intră -" Te-am căutat, el 
e mort, tu eşti a mea. " Atunci cînd vrea să puie mîna pe ea, s-o ia-n 
braţe, ea scoate pumnalul, se repede la el, dar, limpezită, îl scapă şi se 
repede c-un ţipăt pe sînul lui." Eu nu te-am iubit [decît] pe tine". Ea 
cade moartă. - Lira şi cununa de lauri - În momentul ce intră solii cu 
perina cu ornatele, el pune mîna dreaptă pe sceptru şi scapă din mîna 
stîngă cununa uscată de lauri pe cadavrul Mirei. 
Adaos la plan 
Chiar cînd Mira moare... ea rămîne în inima lui Petru ca suvenirea unui 
vis frumos ce, nemplinit, îi va luci în toată viaţa - căci într-adevăr nu 
fusese altceva decît un vis frumos. 
. 

 
{EminescuOpVIII 191} 

[ACTUL V] 
2262 
 
[ŞTEFAN] 
Şi, chiar din mîna moartă mi l-ai răpi, ţi-o jur, 
Eu treaz m-aş uita straşnic în ochii cei de fur. 
* 
[MIRA] 
Cum leu-nfige gheara-i în spumegîndul taur, 
Cum moartea tronă palid pe-un cap încins cu aur, 
Astfel pe Ştefan Vodă, pe sufletu-ţi mă-ntron. 
Priveşte-n mine-o spaimă, o umbră, un demon. 
De ai visat vrodată, săpat în piatra rece, 
Un cap strîmbat de ură, de-o ură ce nu trece 
Căci e săpată-n piatră... priveşte-mă pe mine, 
Căci voi să-ngălbinească chiar sufletul din tine! 
Priveşte-mă! Priveşte! Ochiu-mi îngrozitor 
Seamănă cu privirea îngerului-omor. 
* 
Moartea strecurată trist în vine. 
Să-ţi soarbă sîngele de-l ai din Ştefan, pentru că numai acela, 
sîngele, te-a sfinţit şi te-a ţinut neatins. 
* 
Acuma, Petre Majă, tronul Moldovei e al tău 
Căci Dumnezeu ţi-l dete... Dumnezeu şi eu. 
 

 
{EminescuOpVIII 192} 

CEL DIN URMĂ MUŞATIN 
2276 
[PROLOG] 

2254 
SCENĂ 

O casă de ţară. O vatră mare cu cuptoru[l] plin de cenuşe. Petre stă-n 
cenuşa cuptorului, rupt, cu cămaşă, negru, cu părul prin căciulă - alături 
un pat lung acoperit cu lăicer - în partea estremă un munte de perini 
puse pe o ladă cu colori vie - pe pat baba Marină* şede pe călcîie 
torcînd din fuior de lînă albă. Bătrînă cu părul alb şi cu catrinţa mohorîtă. 
[PETRE] 
Mamă, ştii tu povestea ceea de unul prost-prost, care era altfel 
nă[z]drăvan, cum au scăpat el copiii Sfintei Vineri, şi Sfînta Vinere i-a 
dat un hăţ?... 
M. 
Ce făcea cu hăţu?... 
[PETRE] 
Cînd l-a scuturat dentîi, a venit un armăsar alb şi i-a adus haine 
împărăteşti de argint şi mitră de argint şi şea de... 
M. 
Dar a doua oară? 
[PETRE] 
Toate de aur - şi coroana de... 
M. 
Dar a treia oară? 
[PETRE] 
Ştiu eu? Tu nu ştii? Una ştiu... El ascundea straie şi coroana în horn şi pin 
chiupurile cu cenuşă. Aşa-i? Eu n-aş face aşa. Eu aş îmbla cu cocie 
cu 12 ar-măsari, ca un împărat... ca Vodă al nostru... 
M. 
Fus! Fus! 

 
{EminescuOpVIII 193} 

[PETRE] 
Ce e? 
M. 
Da'de-mi pare rău că s-apropie funia de par şi aţa de fus? Poate 
c-aş vrea să te văd cum zici tu - de-aceea... Dar orcum... multă 
apă pe Dunăre şi multe fuioare pe fus aş toarce să văd una ca aceea. Da' 
daca Sf. Vinere ar fi ascuns straie de aur în cenuşe? Ştii tu de nu-s eu 
Sf. Vinere?... Pe ce ştii? Mulţi oameni găseşte şi-i duce-n casă la ea. 
Şi tu poţi fi unul... Nu ştii tu ursita... 
[PETRE] 
Ursita! Ursita-s eu. Urzeşti şi ţeşi o pînză şi n-o ştii cine-a 
urzit-o. Minunat. Care va să zică... 
M. 
Care va să zică că te-am găsit urzit gata... Bătătura o dă viaţa şi zilele... 
[PETRE] 
Tu-mi dai bătaie... A bate pînza şi a bate spete nu-i totuna... Dar ia 
lasă-mă-n pace, mamă, poţi spune că m-ai găsit urzit gata?... 
parcă numai d-ta ştii cum se fac copiii. Cînd eram mic tot îmi mai 
spuneai că se coc din cenuşă, or că-i găseşti în nisip şi humă ca pe 
culbeci... acu ştiu că ei iese din... 
M. 
Ochii negri de fată-i visează, inima-i nărăveşte. Ce năravuri are 
inima cînd ei sînt sub ea... acele năravuri le au şi ca oameni mari. Mamei 
tale-i plăcea peşte - tu ai să fii pescar 
[PETRE] 
Tatei trebuia să-i placă suliţa, că-mi place vitezia. E! pescar... nu 
vreau eu să fiu pescar... să trăiesc ca viermele-n hrean? Mai bine la 
mînăstire. Ş-apo-mi place rasa şi cartea... Am să mă uit în carte 
şi-am să gîndesc la lume... nu la fete. 

2276 

ACTUL ÎNTÎ I 

RAREŞA 
MITROPOLITUL ANTHIM 
îmbrăcat în pustnic PETRE MAJĂ 
UN BOIER MOLDOVEAN 
cu portretele 

Scena reprezintă lacul Brateş. Mitropolitul are mai multe portrete de femei 
pe cări le arată. Fata despotului Serbiei îi place mai cu seamă... 
Mitropolitul, care l-a-nvăţat carte, îi spune ca o prevestire nevasta lui 
şi-i va lua pe acea fiică dacă-l va asculta. Petru fură medailonul şi 
fuge. Vin ambasadorii din partea Serbiei şi nu-l găsesc. Anthim scrie la 
Suceavă că, daca se va arăta vrun om prost la Craquowits, îmblă după fata 
regelui, să nu-l ucidă pîn' nu s-o şti cine-i el... Poate să fie tocmai 
mirele. 
 

 
{EminescuOpVIII 194} 

ACTUL AL DOILEA 

PERSONAJE 

DESPOTUL SERBIEI 
MARIA 
fiica sa 
O PREVESTITOARE PETRE 
BOIERI SÎRBI 
UN SOL MOLDOVEAN 
CĂLĂUL 

Scutier la despotul. Scenă de noapte. E prins. Despotul mai bine mi s-ar 
căca în pălărie. Condamnat la spînzurătoare. Fata plînge şi vrea să intre în 
mănăstire. Deodată vine solul moldovean şi-i spune regelui o vorbă - 
acesta se-nseninează... Îi dă daruri * pe drum * dar fata nu încă... 

ACTUL AL TREILEA 

PERSONAJE DIN ACTUL AL TREILEA 

RAREŞA 
BOIERII 
DIN SUCEAVA 
ANTIM ARBORE 
portar al Sucevei 
OSTATECI 
MARIA 

Lacul Brateş. Petre trist, foarte trist. Din valurile vremii. N-ascultă de 
nici o mîngîiere a mitropolitului. 
 
SCENA A DOUA 

Direptatea din Suceava. Se dă citire unei pretinse * hîrtii pe care se 
recunoaşte scrierea * mitropolitului Antim. Turburare şi fierbere. 
Candidatura. Arbore *** fala * în *** dreptate. 
Eu sînt stăpîn aci, nu voi! 
Eu sînt cînele păzitor. 
Iată un bătrîn, un mort de metropolit. Antim - un spectru. Sînt viu, 
fra-ţilor. Dar nu mai *** ca nerozii *** pe băţ. Citeşte testamentul. Toţi 
se prosternează la pămînt. Deodată se deschide sala. Intră un băiat 
îmbrăcat ţărăneşte. Primeşte coroana... Marie... (se zice că Maria * a 
murit. - Ostaticii - Un ostatic recunoaşte pe Maria) 
Tu eşti, chiar tu... (cade Cortina) 

ACTUL AL PATRULEA 

PERSONAJE DIN ACTUL AL PATRULEA 

PETRU VODĂ 
MARIA DOAMNA 
BOIERI 
DOMNIŢA RUXANDA 
BOGDAN VODĂ 
frate-său 
CLĂNĂU Stolnicul PETRE 
din Lăpuşna 
Turci, tătari, leşi 
CORNEA VODĂ 
BOIERI 
trădători ai lui 
CASTELANUL CICEULUI 

O slugă credincioasă care duce scrisoarea *** *** pînă* la sultanul. *** 
*** Turci, leşi, tătari; fuga în Ardeal; fuga la Ţarigrad (Întoarcerea cu 
oaste). Scena *** 

 
{EminescuOpVIII 195} 

ACTUL AL V-LEA 
 
PERSONAJE DIN ACTUL V 
 
PETRE 
MARIA 
BOGDAN 
prinţ de coroană 	 CLĂNĂU 
cavaler de Malta 
PETRE 
stolnicul din Lăpuşna 
ROXANDA 
 

Încheiere şi moarte în linişte * 
 

2254 
 
Tu eşti, o Doamne, mare, eu sînt un biet pescar 
Ce-şi mînă barca tristă pe valuri de amar, 
Te-am căutat prin lume, te-am căutat prin morţi, 
Te-am căutat pe treapta a unei alte sorţi. 
* 
2276 
alta? Cine m-a iubit odată intră-n ordinul de Malta. 
* 
 

[PETRU RAREŞ] 
Boieri, Moldova astăzi pe tronul ei ne cheamă, 
De glasul ţării mele eu trebui să ţiu seamă 
Şi să apăs pe frunte-mi coroana aurie 
Şi să mă-mbrac în purpur şi-n slava * ei - Marie! 
Încrucişaţi-nainte-mi, boieri, a voastre săbii, 
Stăpîn voi fi de astăzi pe oaste şi corăbii. 
La glasul cel [de] bucium, la... un semn 
Ridic cetăţi de piatră şi mişc cetăţi de lemn 
Pe faţa mării lucii. Cu-a inimii tărie 
Vom birui de-apururi vrăşmaşii toţi... Marie! Cu sfaturile voastre o să 
domnesc socot 
Spre binele Moldovei, spre glo... O! nu mai pot. 
[UN BOIER] 
Ce are Vodă oare*? 
[ALTUL] 
Prea-l mişcă greutatea 
Ce-o ia pe al lui umăr... E-un mare Domn. 
* 
[UN GLAS] 
Ei, domnişorul Cornea a căzut lesne, Măria Ta? 
[PETRU] 
(zîmbind) Cum? S-au ridicat poporul din Suceava cu şoltuzii, 
Grămădiţi în cetăţuie şi pe crestele cetăţii; 
A-nceput să strige singur: "Jos cu Cîrnea or cu Ciornea", 
 

 
{EminescuOpVIII 196} 

Cum rămase din vechime obicei moldovenesc, 
Vesel să îngroape Domnii şi tot vesel să-i ridice...! 
Inimi bune moldovenii, cam ai dracului, dar buni. 
[UN GLAS] 
Nu, Măria Ta, am un merit deosebit de acesta...! 
[PETRU] 
A! A avut oaste Vodă, hai? Ai ridicat republica Vrancei, ori a 
Cîmpu-lungului, ori a Dornei * împrotiva lui, cari sînt legaţi cu 
jurămînt cătră noi, şi ai alungat pe lefegiii lui Cornea? A fost cruntă 
bătălia? Căzut-au mulţi în această bătălie?... Biata Vrance, totdeuna 
ea-nainte la toate. Buni oameni, fătul meu, cam ai dracului, dar buni. 
[UN GLAS] 
Nu, Măria Ta... 
[PETRU] 
Vere, nu* ştiu, şi te-mbrăţişez... tu te-a[i] luptat singur cu el... 
Ţi-ai înfundat căciula-n cap, // te-ai legat în clipa aceea în care 
fiece boier e un sîmbure de *** de ***, un sîmbure de Domn, ş-ai zis, 
desigur..." Vere! dă *** gurile căscate, am a-ţi spune o vorbă la 
ureche" şi rămas numai cu cîţiva martori * ţi-ai aruncat mantaua * în 
colţ *, ţi-ai scos spada, şi el a scos-o, şi ai spus: 
" Vere, să vorbim două vorbe între noi, numa între noi... " E păcat atunci* 
de Cornea, trebuie să fi fost viteaz şi tînăr om... 
* 
Tînăr om, M[ăria] T[a], şi darnic cu noi şi nu apăsa norodul... dar de! 
Cornea şi Domn... 
* 
Dar nu aşa, M[ăria] T[a] 
[PETRU] 
Cum altfel?... Aide, doar nu l-o fi otrăvit vro muiere ca pe sfînt 
răposatul nepotul şi Domnul nostru, Măria Sa Ştefan Vodă cel Tînăr. 
* 
[PETRU] 
Şi cît ţi s-au plătit pentru aceasta? 
[VÎNZĂTORUL] 
4000, M[ăria] Ta, şi tocmai am cumpărat o moşie în ţinutul Baiului şi am 
venit cu supunere, Milostie, să cer încheierea acestei cumpărături. 
[PETRU] 
Ce spune acest om? Slugă, slugă, ce-a spus? 
[SLUGA] 
Măria Ta... A zis cutare, şi treaba lui... 
[PETRU] 
Încă-o dată 
[PETRU] 
Cine[-i] acest om care vorbeşte astfel 
Cu Petru Vodă, fiul lui Ştefan?... 
Atît de jos am căzut eu... atîta! 
Atîta de adînc căzută e Moldova toată 
Încît în ţara asta nu e om 
 

 
{EminescuOpVIII 197} 

Ca să-mi ofere coroana ţării mele 
Decît acesta... acest vînzător? O, negru vînzător... 
Cum? Aduceţi un cerşitor, aduceţi un ***, 
Un hoţ de cai... sau un nebun aduceţi 
S-arunc asupră-i purpura regală, 
Să-l fac boier?... S-aducă el coroana? 
Nu din aceste măriri... 
[VÎNZĂTORUL] 
Măria Ta, cer judecată! Cer juruitori. Măria Sa 
Cornea *** *** *** *** tînăr* căpitan de oaste 
Cer să-mi *** numa vînzarea *. 
ARBORE 
(s-aruncă şi-l atinge eu sabia) 
Haide iute să vedem. 
[PETRU] 
([î]1 loveşte pe sabie) 
Imediat, arunc-o jos... Călău, rumpe-o, 
Căci a atins pe-acel mişel... Na pe a mea... 
Ştii cum ar trebui să fie omul răspunzător ţie? 
Aduceţi muritorii pe viaţă din ocn-aceea 
În şir, în şir.... ei sînt egalii... 
Şi încă daca sînt egali... Să vedem, 
E-o mare întrebare. 
[UN GLAS] 
E nebun. Atîta mişelie -i nebunie. 
Un popă daţi-i. Să vedem ce popă-o fi acela 
Care să poată suferi fără să asurzească 
A lui mărturisire 
* 
[PETRU] 
[(apart)] 
Tu n-ai să mori de ani, căci tu eşti mort. 
(s-aduce un ***) 
[UN GLAS] 
Din nimic, M[ăria] Ta 
PETRU 
Iartă-mă, căci tu eşti om cinstit 
(s-aduce un atentator asupra vieţii marelui logofăt) 
Asta e pieirea mea... 
[PETRU] 
Iartă-mă; căci eşti om cinstit! 
(îi îmbrăţişează) 
(vine călăul... ) 
[PETRU] 
Nu! Această necinste, pretine, nu ţi-om face-o... Ridică acea 
coroană de pe perină şi ia cu vîrful sabiei perina, de-o aruncă în foc! A 
fost atinsă de mîna lui. 
 

 
{EminescuOpVIII 198} 

2277 
 
[PETRU] 
Apăr drepturile mele cînd le văd lovite-n alţii, 
Cînd loveşti însă în mine... Petru Vodă-i iertător. 
* 
2306 
 
Sosesc acu din Putna. S-au întîmplat minune 
Şi nici mult nu cred încă să mai trăiască, Doamne. 
În miezul nopţii astăzi s-auzi un cîntec jalnic: 
Călugării treziţi-s din negrele chilii, 
Biserica o văd ei că toată-i luminată, 
Iar vechiul clopot Buga, sună cu glas de-aramă, 
Părea cumcă la slujbă călugării îi cheamă. 
Ei pleacă, merg cu toţii şi intră-n sfîntul chivot, 
Nici o lumină n-arde, dar parcă e-un apus 
De soare [---] *, mijeală de lumină. 
De-odată piere-acest senin în întunerec, 
Cu spaimă văd că însuşi lumina cea de-apururi 
Ce arde-n veci la capul lui Ştefan Vodă este 
Cu totul stinsă... Ei cearcă s-o aprindă, 
Nu pot ca s-o aprindă... Atuncea zice unul: 
" Voi aţi văzut apusul al neamului Muşatin". 
* 
2264 
 
Iar cînd se vor împlini aceste toate? Legenda zice: cînd Buga va suna de 
[sine] însuşi, cînd sf[înta] mănăstire Putna se va lumina din morminte. 
 

2254 
 
Ca un rege stă Ciceul cu-a lui frunte ruinată, Atingînd norii-n ruină, 
norii rupţi şi risipiţi, 
Pe cînd mantia -i lăsată mai în jos de verzii umeri 
Se întinde şi atinge cu-a ei poale rîul Prut, 
O regală avangardă a-mpăraţilor Carpaţi. 
 

 
{EminescuOpVIII 199} 

ALEXANDRU LĂPUŞNEANU 
 
2282 
 

[PROLOG] 
Versiunea A 
[BOIERI DE LA CURTE] 
 
- Vere, ce mai e cu Gruie? - Pe cît ştiu e la Hotin, 
Turcii l-au închis acolo pe cuvînt că e hain. 
Cum află că Vodă lasă turci să apere cetatea 
Şi că numai pentru oameni, să le facă direptate, 
Lasă pîrcălab acolo... Gruie şi-a ieşit din minţi. 
De-avea Gruie vre o teamă era să nu moară-n pat. 
dracu-i iese înainte cu colaci! 
"Eh, mă duc să scap Hotinul, şaptezeci de mii de draci! " 
" O săgeata drept în coastă, ce mai leac şi ce mai vraci, 
Cum te duc atunci de-a dura şaptezeci de mii de draci. " 
Ridică un pumn de oameni înarmaţi pînă în dinţi 
Şi se duse drept la turcul..." Cine te-a trimis aice, 
Turcule? ". Zîmbeşte turcul... "Domnul vostru, măi voinice! " 
" Domnul? " zice Gruie rece..." Cine-i ăla... care Domn... 
Domnii legiuiţi ai ţării dorm în vecinicul lor somn... 
Pe mormintele lor sure, în locaşu-ntunecos, 
Noi boierii-am ales Vodă în Moldova pe Hristos. 
Pîrcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Isus 
Şi un pîrcălab mai mare peste noi dacă am pus 
N-are drept să dea din ţară loc măcar [de] două palme... 
Şi astfel, din vorbă-n vorbă, au ajuns pîn' la sudalme 
Şi la ceartă, la bătaie, începură să se bată, 
Nu rămase l-ai lui Gruie nici o singură săgeată. 
Apoi se luptar[ă]-n săbii, toţi căzură pîn' la unul... 
Prins a fost la urma urmei numai Gruiştea, nebunul... 
 - Ce-au făcut turcii cu dînsul?... 
Ştiu eu vere?... Se socoate 
 

 
{EminescuOpVIII 200} 

Că de viaţa-i să s-atingă, după lege, nu se poate, 
Numai Vodă e stăpînul pe viaţă şi pe moarte. 
S-auzea că Lăpuşneanul a trimis la turci o carte 
Ca să-i deie drumul turcii... Lor le place viteaz bun, 
I-ar da drumu-n dragă voie, oricît fie de nebun... 
- Ce-ntrebaţi la deal la vale, verişcani, ce e cu Gruie, 
Între voi nu este nimeni care poate să v-o spuie? 
Şi de bietul om vă place să mai faceţi încă glume! 
E aici, e mort sărmanul, e pe ceealaltă lume... 
Mort cum mor la noi vitejii, fără drept şi judecată! 
Ei, erau mai bune vremuri, în Moldova, altădată. 
 - Astăzi este Lăpuşneanu, turcul şade la Hotin, 
Iar[ă] cine se ridică împrotivă... e hain... 
 - Da, hain ca bietul Gruie... Cel viteaz e azi mişel... 
Arbore, să nu-ţi uiţi vorba... Dar ce s-a-ntîmplat cu el? 
- Dar de ce? Dar cum? 
 - Cum, Doamne, nu i-a dat atît de furcă Cu împărăţia? Vodă a 
simţit cumcă-l încurcă... 
 - Ei, ce s-a-ntîmplat? Ce dară? Ne dădea mereu de furcă 
Cu împărăţia... Vodă a simţit cumcă-l încurcă... 
- Vodă-l măgulea odată... 
 - Da, dar nu-i dădea avere, 
Se temea că daca Gruie o să prinză la putere 
O să-ntoarcă lumea asta într-o zi cu susu-n jos, 
Nu degeaba îşi zisese: pîrcălab al lui Hristos... 
 - Nu mai rîdeţi... multă apă va mai trece peste Prut 
Pîn-om mai avea pe unul cum pe dînsul l-am avut. 
 - S-au aflat un ban la dînsul, ban bătut cu chip şi an... 
Jesus Christus Rex Moldaviae era scris pe acel ban... 
 - Ce ciudat! 
 - Ciudat măi vere şi nu prea... Eu ştiu din gura 
Unui moş.... nu prea de-a dreptul... cam pe-ncunjur... Legătura 
De la Putna între dînşii tot a fost ea ce a fost... 
 - Fost-o fi, nu zic, dar una ştiu... n-avut-a nici un rost... 
Trebuie să ne deprindem şi cu turcul pe toţi vecii 
Cum s-au dat [pe] brazdă astăzi pîn' şi fraţii noştri, grecii, 
Ce au multă-nvăţătură... alt neam, nu ca moldovenii... 
 - Ba să mă ferească sfîntul ca să fim ca ei... Viclenii 
Sînt a turcilor iscoade, vînzători de ţări şi neamuri. 
 
 - Alelei, Moldovo dragă, darea turcului e grea, 
Trebuia s-aduc pe grecul ca să ştie cum s-o ia. 
Un viclean trebuie-acuma... Moldoveanul este prost, 
Ce mi-e * daca-avu sub Ştefan şi în vremea care-a fost 
Te miri ce şi mai nimica... şi, făcînd din tei curmei, 
O ducea pe azi pe mîne ţara cu nevoia ei... 
 

 
{EminescuOpVIII 201} 

Azi? Azi nu-i vremea aceea, ne-am deschis la cap şi noi, 
Astăzi ne-mbrăcăm mai altfel, mai podoabă, mai fărfoi. 
Am lăsat Suceava veche... sus în ziduri crească spin, 
Mutînd scaunul aice, mai în vale, la străin. 
Lumea merge înainte... Trebuit-au oare noi 
În prostia cea străveche să rămînem înapoi?... 
Nu, în loc de vechi ceasloave şi de basme slavoneşti 
Mai aducem cîte-o carte din istoriile greceşti Care-nvaţă pe muiere 
să înşele pe bărbat 
Tocmai cînd îl cheamă ţara la hotarul depărtat. 
Încît dacă moare, bietul, cum se-ntîmplă multe ori, 
El mai lasă pe deasupra încă un moştenitor Fără ştirea lui... 
- Decît greci în ţara asta..... Zău mai bine Lăpuşneanu. 
 - Cum să nu fi fost vremi bune? Doamne, îmi aduc aminte 
Ce mai vremi, vremi mari, avurăm * noi şi ţara mai-nainte! 
Mohamed stîrnise moartea cea stăpînă peste stepe 
Ş-au dat gînd de biruinţă mulgătorilor de iepe. 
Peste mări de mulţi plutite, peste ţări înfloritoare 
Aruncase lacom, mîndru, ochii Asiei tartare. 
Împăcînd cu gînd de pradă ale triburilor certuri 
Răsărit-au dintre ele, soare roşu din deşerturi, 
Pe cetăţile-n ruine, pe noroadele strivite, 
Peste frunţi încoronate au trecut a lui copite, 
Au făcut o-mpărăţie peticită din bucăţi 
Pe trei mări domnind păgînul şi trei sute de cetăţi. 
Căci ardeau cetăţi şi ziduri şi corăbiile-n porturi 
Cînd venea, din loc mutîndu-şi tot imperiul lui [de] corturi, 
Ca să-nfig-asupra lumei semiluna nouăi legi 
Au surpat două imperii şi pe paisprezece regi, 
Peste Asia şi-Europa au întins deodată lanţul 
Şi ce zi înfricoşată [cînd] au fost luînd Bizanţul! 
Peste crucile-nclinate suna jalnic glasul cobii 
Şi pe uliţi grămădite stăteau roabele şi robii. 
Stăteau legaţi împreună, ici ostaşi legaţi de clerici, 
Ţipetele de muiere răsunat-au din biserici 
Cu strigări de bucurie... oardele cele barbare 
Înadins făcură nunta lor păgînă în altare; 
Urlete de biruinţă mestecate cu lung vaier 
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecau în aer. 
Numai turnurile nalte ş-ale zidurilor creste 
Stăteau marturele mute peste spaimele aceste; 
Clocotea întreg oraşul prins de spasmele pierzării 
Şi prin ţipetul mulţimii urlau valurile mării... 
 
se băgau ca dracul! 
Cine li s-a pus în cale, Ştefan Vodă, el săracul! 
Dar aicea la Moldova dete turcul peste dracul... 
Cine i-a ieşit în cale? Ştefan Vodă... el săracul. 
 

 
{EminescuOpVIII 202} 

- Dar cînd năvăli-n Moldova au găsit şi el pe dracul. 
Cine i se puse-n cale?... Ştefan Vodă, el săracul... 
 - Ei! nu-mi mai aduc aminte... Ce-au trecut azi nu mai este, 
Vremea care-o apucarăm noi e pentru noi poveste. 
 
[P R O L O G] 
Versiunea B 

2254 

[PERSOANELE] 
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU 
VÎSCAN MOVILĂ 
IOSIF VEVERITĂ 
[JURJ HRÎBOR] 
MOŢOC IOAN 
visternic 
BOGDANA CRACALE 
CAPOTESCUL 
uricar 
[VEVERIŢĂ, MOVILĂ, CRACALE, JURJ HRÎBOB] 
VEVERIŢĂ 
Vere, ce mai e cu Gruie? 
MOVILĂ 
Pe cît ştiu e la Hotin; 
Turci-l ţin închis acolo pe cuvînt că e hain. 
Cum au auzit că turcii de acum păzesc cetatea 
Şi că numai pentru oameni, să le ţie direptatea, 
E un pîrcălab acolo... Gruie şi-a ieşit din minţi... 
Ridicînd un pumn de oameni înarmaţi pînă în dinţi, 
El se duse drept la paşă..." Cine te-a trimis aice, 
Paşo? " Turcu-atuncea rîde: "Domnu[l] vostru, măi voinice! " 
" Domnul? " - zise Gruie - [Domnul? ] Cine-i ăla? Care Domn? 
Domnii legiuiţi ai ţării dorm de vecin[ic]ul lor somn. 
Pe mormintele închise, în locaş întunecos, 
Noi, boierii-am ales Vodă în Moldova pe Hristos. 
Pîrcălabi suntem cu toţii şi ostaşi ai lui Isus, 
Iar acela care vornic peste noi cu toţi l-am pus 
N-are drept să dea din ţară loc măcar de două palme... " 
CRACALE 
Şi astfel din vorbă-n vorbă au ajuns şi la sudalme, 
Şi la harţă sîngeroasă... Începură să se bată 
Pînă n-au rămas ai noştri nici c-o singură săgeată. 
Apoi se luptară-n săbii, toţi căzură pîn' la unul, 
Prins a fost la urma urmei numai Gruie, el, nebunul. 
VEVERIŢĂ Ce-a făcut turcii cu dînsul? 

 
{EminescuOpVIII 203} 

MOVILĂ 
Ştiu eu, vere? Se socoate 
Că de viaţa-i să s-atingă după lege nu se poate, 
Numai Vodă e stăpînul pe viaţă şi pe moarte. 
S-auzea că Lăpuşneanu au trimis la ei o carte 
Ca să-i deie drumul turcii... Lor le place viteaz bun 
I-ar fi dat în dragă voie, oricît fie de nebun... 
MOŢOC 
Ce-ntrebaţi la deal la vale, verişcani, ce e cu Gruie? 
Între voi nu este nimeni care poate să v-o spuie? 
Şi de bietul om vă place să mai faceţi încă glume... 
E aici, e mort sărmanul, e pe ceealaltă lume. 
Mort cum mor la noi vitejii, fără drept şi judecată, 
Ei, erau mai bune vremuri în Moldova altădată. 
JURJ HRÎBOR 
Cum să nu fi fost mai bune! Îh! Cind îmi aduc aminte 
Cum i-am fost luat odată pe păgîni de dinainte... 
Muhamet stîrnise moartea cea stăpînă peste stepe, 
Dădu gînd de biruinţă mulgătorilor de iepe... 
Pe[ste] mări de mulţi plutite, peste ţări înfloritoare 
Aruncase lacom, mîndru, ochii Asiei tartare Împăcînd cu gînd de pradă 
ale stolurilor certuri 
Răsărit-au dintre ele, soare roşu din deşerturi; 
Pe cetăţile-n ruine, pe oştirile strivite, 
Peste frunţi încoronate au trecut cu-a lor copite; 
Ca să-nfigă-n faţa lumii semiluna nouăi legi 
Au surpat două imperii şi pe paisprezece regi, 
Peste Asia ş-Europa el îşi întinsesc lanţul. 
Ce mai zi înfricoşată cînd au fost luînd Bizanţul! 
Cînd pe crucile-nclinate suna jalnic glasul cobii 
Şi pe uliţi în grămadă plîngeau roabele şi robii, 
Cînd din Aghia Sofia n-auzeai cîntări de clerici: 
Ţipetele de muiere răsunau doar din biserici 
Prin strigări de bucurie... Oardele cele barbare 
Înadins făcuse nunta lor păgînă în altare; 
Urlete de biruinţe mestecate cu lung vaier 
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecau prin aer 
Numai turnurile-nalte ş-ale zidurilor creste 
Stăteau marturele mute peste sîngiurile-aceste; 
Clocotea întreg oraşul prins de ghearele pierzării 
Şi prin ţipetul mulţimii urlau valurile mării... 
Moarte, ce-n pustiul mării şi-n deşerturi te arăţi, 
Tu ce neagra vecinicie vrei a rumpe în bucăţi, 
Tu ce eşti măsura vremii, ce pe paşi-ţi se măsoară, 
Pietre de mormînt sînt toate-ale-istoriei hotară. 
Tu, a munţilor stăpînă, [tu], stăpînă pe pustiuri, 
Ce măsori a tale pasuri după curgerea de rîuri, 
După curgerea eternă. Tu în codrii cei de cetini 
Din pustiu fără de margini îţi alegi ai tăi prietini. 
 
2282 

În pustiuri fără margini, străbătute de nisipuri 
Se nasc lupi, se nasc hiene, leoparzi cari ia chipuri 
Omeneşti, ce[---] neamuri * cu străine porturi, 
 

 
{EminescuOpVIII 204} 

Ce, mişcînd din ţară-n ţară tot imperiul lor [de] corturi, 
Ce, flămînzi de cucerire şi-nsetaţi adînc de sînge, 
Lung întind aripa morţii peste-o lume care plînge. 
Cu-a lor crime-nfricoşate de tartari zdrenţoşi şi cruzi 
 
2254 
 
Tu, stăpînă peste vînturi, nălţătoare de nisipuri, 
Ridici leul şi hiena, [---] [cu] strîmte chipuri 
Ce, cu limba lor pocită, cu pestriţele lor porturi, 
Mişcă-a lor [î]mpărăţie şi de turme şi de corturi. 
Da, flămînzi de cucerire şi-nsetaţi adînc de sînge, 
Ei întind atîtea *-aripe peste-o lume care plînge, 
Ei împacă între dînşii ale tartarilor certuri 
De răsare, peste lume steaua roşă din deşerturi. 
Muhamed, flămînd de lume, de măriri şi de coroane, 
Ridică din două Asii, [---] de caravane 
Cari curg spre Roma nouă - Muhamed o împresoară 
Şi [---]grea *** spijă a ei porţi i le doboară, 
Muhamed, ducînd asabii şi spahiii peste valuri, 
A cuprins cu focuri albe ale Bosforului dealuri, 
Muhamed, pe cînd o flotă în Bosfor ajung s-o-ncapă, 
Se aruncă cu vizirii şi cu oastea lui în apă 
S-o [---] de călare... Mohamed lua Bizanţul, 
Asia [ --- ] Europa-mpărţea lanţul, 
Peste crestele cetăţii s-auzi cîntarea cobii 
Şi prin uliţele strîmte se duceau de-a lungul robii, 
Vezi călugăriţe albe ce legate-s cu-a lor brîie, 
Pentru poftele lor ienicerii să le mîie, 
Vezi călugări, popi şi oaste 
Şi din şapte părţi deodată tot Bizanţul e aprins Şi din şapte laturi flăcări 
pe cetate s-a întins, 
Ard în vînt palaturi nalte, marea *-n valuri * este caldă 
Şi fîntîni înviforate * prin zidiri vuind se scaldă, 
Turnuri negre de cetate ca făclii ei le aprinde 
Şi lui Muhamed în arme * ca făclii i le întinde 
Numai negri nouri cerul, arde grindă, cade uşă, 
Pe oraş căzu o ploaie de scîntei [şi] de cenuşă. 
Din potopul cel de flăcări se înalţă din ruine, 
Neatins, palatul mîndru de-mpăraţi, ca o minune, 
Cu-a lui bolte arcuite, cu zidirea lui [cea] veche. 
Cum sosi Mohamed [---] şi Cetatea fac pereche. 
Şi pe tronul cel de aur Muhamed stătea cu fală, 
Curge sînge din cadavre pe podelele din sală 
Şi din ţestele duşmane au făcut păgînii cupe 
Şi, ciocnindu-le-ntre dînşii, zbier ulcioare să destupe. 
Acum flamura cea verde semiluna nouăi legi 
Pe doi împăraţi surpat-au şi pe şaptesprezece regi, 
Ţara [î]i supune rîuri, marea [î]i supune valul 
Şi în Aghia Sofia cu ovăz hrănit-au calul. 
Acum stă măreţ şi rece între suliţi, între darde, 
Prin fereştile deschise vede-oraşul care arde. 
Urlete de biruinţă, ale chinurilor vaier 

 
{EminescuOpVIII 205} 

Glas tremurător de clopot se amestecă [î]n aer 
I-ajungea l-a lui ureche printre stîlpii nalţi ai scării 
Şi prin vaietul mulţimii sună marmurele mării. 
* 
Strecuratu-s-au mulţimea, sala naltă e pustie, 
Muhamed cu sine însuşi şi, învins de grea beţie, 
Se preaumblă singur, rece, pintre săbii, pintre darde, 
Prin ferestre el priveşte la oraşul care arde, 
Căci din şapte părţi deodată e Bizanţu-ntreg aprins 
Şi din şapte laturi flacări pe cetate s-a întins. 
El vedea pe ienicerii cu turbane şi [cu] suliţi 
Şi mulţimea cea robită se-mpingea vuind pe uliţi. 
Peste-oraş cădea o ploaie de scîntei şi de cenuşă, 
Grinzi cădeau arzînd pe drumuri, şi cădeau fereşti şi uşe 
Urlete de biruinţă şi al chinurilor vaier 
Glas tremurător de clopot se amestecă prin aer, 
Trec prin fum şi bălţi de sînge, trec pin stîlpii-nalţi ai scării 
Şi prin ţipătul mulţimii sună vuietele mării. 
* 
risipite 
Şi pe frunţi încoronate trec a calului copite. 
Sufletului plin de umbre tu dai liniştea uitării 
Şi răsai ca un luceafăr pe cutremurele mării, 
Verşi lumina ta cea dulce-n visu-mi [şi-n] singurătate-mi, 
Dînd viaţa valurilor furtunoasei mele patemi. 
Dulce-i trupul alb ca spuma, dulce-i glasul de sirenă, 
M-ai înnebunit cu totul şi visez veghind, Irenă. 
* 
De pe crucile plecate se aude glasul cobii 
Şi grămezi-grămezi pe uliţi tremur sclavele şi robii. 
* 
Şi în trei bucăţi acuma stema ţării este spartă, 
Răsăritul şi Apusul s-au unit ca s-o împartă. 
* 
Ridicînd pe-a noastre ţărmuri ochii Asiei pustie. 
* 
De dervişi urlînd ca cînii cu călugăriţi nebune 
* 
Mohamed biruitorul, biruit fiind de vin, 
Pe-un covor e-ntins şi doarme. Cîteodată un suspin, 
Un sughiţ din piept [î]i iese. Sala-i mare şi pustie, 
Pe pămînt sînt răsturnate mese, vase aurie, 
Bălţi de sînge pe podele, colo căpăţîni tăiate 
Stau cu ochii deschişi în umbră şi cu gîturi sîngerate, 
Iar de stîlpi sînt răzimate arcuri, suliţe şi darde, 
Prin- fereastră se văd flacări... e Bizanţul care arde, 
Pentru veacuri de-azi-nainte i-au căzutu[-i] şi lui sorţii... 
Şi de-a lungul drumurilor în grămezi zac, negri, morţii, 
Ienicerii şi spahiii căpăţîne duc în suliţi, 
Iar mulţimea cea robită se-mpingea plîngînd pe uliţi, 
Peste crucile-nclinate sună jalnic glasul cobii 
Şi cu sutele deodată sunt mînaţi în urmă robii. 
Unii sunt legaţi cu brîie, şi în lanţuri grele unii 

 
{EminescuOpVIII 206} 

Şi cu mînile la spate cetluite tot cu funii; 
Glas de clopot şi bocire, lungul chinurilor vaier, 
Cu urlări de biruinţă se amestecă în aer; 
Plîns şi gemet ce pătrunde prin urlarea * desfrînării 
Şi prin zgomotul mulţimii sună valurile mării. 
Bolţile de la biserici ş-ale zidurilor creste 
Stăteau negre şi tăcute peste vaietele-aceste. 
Mohamed stîrnit-au moartea cea stăpînă peste stepe, 
Le-au [dat] gînd de biruinţă mulgătorilor de iepe; 
Peste mări călătorite şi cetăţi înfloritoare 
Mohamet aruncă lacom ochii Asiei tartare, 
Împăcînd cu gîndul pradei ale triburilor certuri, 
El răsare peste ele, soare roşu din deşerturi. 
Peste munţi, peste ruine, peste holdele strivite, 
Peste frunţi încoronate trec a cailor copite, 
Ard cetăţile-ntre ziduri, ard corăbiile-n porturi 
Cînd din loc în loc îşi mută el imperiul de corturi 
Ca-să-nfigă peste lume semnul nouăi sale legi 
Au surpat două imperii şi pe paispreze regi. 
* 
Mohamet biruitorul, biruit de grea beţie, 
Pe-un covor e-ntins şi doarme. Sala-i largă şi pustie, 
Colo capete tăiate şi ochi mari ieşiţi afară 
Pare că-l priveau din umbră... bălţi de sînge curg pe scară, 
Pe podele, iar de ziduri răzimate[-s] lănci şi darde, 
Şi prin arcuri de fereste vezi Bizanţul care arde; 
Sub fereşti s-aude zgomot surd... căci jos se-aud în uliţi 
Ieniceri urlînd Alahu, purtînd capete în suliţi, 
Cu călugăriţi nebune... Iesle au făcut din strane 
Ici dau jos iconostasul, aprind focul cu icoane, 
Ici cu hohot se adună şi privesc cum un arap 
Lui Hristos întins pe cruce i-au pus un turban în cap. 
Peste crucile plecate sună jalnic glasul cobii 
Şi grămezi-grămezi pe drumuri treceau sclavele şi robii; 
Ici călugăriţe albe ce legate sînt cu funii, 
Şi copii de crudă vrîstă, şi bătrîni şi albi sînt unii, 
Slugă şi stăpîn alături, ici ostaşi legaţi cu clerici 
Ţipetele de muiere crud răsună din biserici 
Cu strigări de bucurie... oardele cele barbare 
Înadins făcură nunta lor păgînă în altare; 
Urlete de biruinţă, ţipete, strigări şi vaier 
Cu-ale clopotelor glasuri se amestecă în aer; 
Clocotea întreg oraşul prins de spaimele pierzării 
Şi prin ţipătul mulţimii urlau valurile mării, 
Numai bolţile înalte ş-ale zidurilor creste 
Stăteau marturile mute peste vaietele-aceste. 
Mohamed dormea, ci visuri negre sufletu-i frămînt', 
 

 
{EminescuOpVIII 207} 

El pe frate-său [î]l vede... Vînăt iese din mormînt 
Şi-şi arată gîtul: "[Haide], vino, vino de zugrumă, 
Tu, ucizător de frate şi zugrumător de mumă". 
Mohamed atunci răsare: "Iarăş visuri. Visuri, spune, 
Cine a crezut în visuri nu-i cuceritor de lume. 
Nu voiesc s-ascult dervişii ce din cărţile lor vechi 
Cu povestea răsplătirii ne tot cîntă în urechi. 
Am văzut virtuţi atîtea ce-au găsit a lor răsplată 
Într-un giulgi şi patru scînduri. Pentr-o hrană - aşa bogată 
Eu să-mi stîmpăr lăcomia?... Pentru-a cerului comoară 
Eu să trec arzînd de sete lîng-a vieţii dulci izvoară? " 
Cînd e-un om zvîrlit în lături... frate fie chiar... ce-mi pasă, 
Se deschide înainte-mi largă cale luminoasă, 
O sămînţă roditoare cată-n inime să sameni, 
Ca să fii stăpîn se cade ca să-i iei adînc pe oameni; 
De voieşti să se închine toţi chiar la a tale oase 
Tu trezeşte-n a lor suflet o pornire duşmănoasă, 
Tu invidia şi ura porecleşte-le virtuţi, 
Să numeşti erou pe gîde, astfel fierul i-l ascuţi, 
Iar pe cel viclean şi neted tu numeşte-l înţelept 
Şi nebun zi-i celui nobil, zi că prost este cel drept; 
Din ale mulţimii patimi fă o scară de mărire 
Şi te vor urma cu toţii prinşi de-o vecinică orbire 
Şi, cu laude viclene linguşind prostia lor, 
Tu din roiuri risipite înjgheba-vei un popor. 
O, fi sigur că la rele el de-a pururea urma-va 
Şi cu sînge şi cenuşă tot pămîntul presura-va, 
Dar fereşte-te de una: Te păzească numa cerul 
În momente de uitare a le spune adevărul, 
A le spune că nu-s vrednici decît de adînc dispreţ, 
Că pentru o vorbă goală tu jertfeşti a lor vieţi, 
Că în tine nici nu-[ţi] pasă, nici visezi de-ale lor păsuri, 
Cu micimea lor de suflet tu în tine [că] [î]i măsuri, 
Cumcă lauda cu care [î]i încarci e o ocară, 
Cumcă tot ce e ca dînşii este vrednic ca să piară". 
 
[A C T] 
Versiunea A 
2282 
D R E P T A T E! 
CURTE 
[SCENA] I 
(s-aude cîntec sepulcral dindărătul scenii - aleluia - boierii 
s-apropie de fereastă) 
GLAS DE PREOT 
Marea vieţii văzînd-o înălţîndu-se de viforul ispitelor, la limanul tău 
cel lin alergînd strig cătră tine: "Scoate din stricăciune viaţa mea, 
multmilostive". 
- Cine e acel ce trece? 
- E Arvinte din Calabă Ce în vremea cea din urmă i-a făcut atîta 
treabă 
Domnului. Dar el, prinzîndu-l, îl închise la Hotin. 
 

 
{EminescuOpVIII 208} 

După vorbele multora iscălit-au Lăpuşneanu 
O scrisoare de iertare. Pînă-a nu ajunge-acolo 
S-a fost spus o vorbă-n taină ca să-l cureţe din cale. 
L-a iertat, căci Lăpuşneanu este bun... Pe de-altă parte 
Moare omul făr' de veste, din curată întîmplare, 
Deşi este cam ciudată: l-au găsit legat la mîni, 
Dar cu gîtiţa tăiată. Se vede că s-a ucis singur. 
Iar nevasta plînge-n urmă şi visteriul, 
Care[e] un prieten mare ş-a lui Vodă şi al ei, 
O urmează de aproape... O, visteriul... sigur plînge. 
Pe-un viteaz atît de mare cum era Arvinte-al nostru. 
Înţeleg... cînd se întîmplă ceva moarte făr' de lege 
Cine poate ca [s]-o facă? Lăpuşneanu, se-nţelege. 
GLAS DE PREOT 
Care desfătare lumească rămîne neîmpreunată cu grija, care mărire stă pe 
pămînt neschimbat? Toate sînt mai neputernice decît umbra, toate sînt 
decît visurile mai înşelătoare; într-o clipeală toate acestea moartea le 
apucă. 
 - Aceşti doi, astă pereche de călăi pe noi căzută[-i] 
Şi o ducem [în] spinare! Ce nemernică e ţara! 
Unde este dezmierdăciunea cea lumească, unde este nălucirea celor 
trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea, slugilor şi 
strigarea? Toate sînt ţărînă, toate cenuşă, toate umbră. Ci veniţi să strigăm 
împăratului celui fără de moarte: "Doamne, vecinicelor tale bunătăţi 
învredniceşte-l pe acesta ce s-au mutat de la noi, odihnindu-l pre 
dînsul întru fericirea cea neîmbătrînită". 
 - De se-ntîmplă ceva-n ţară şi cumplit şi făr' de lege... 
20 Cine poate fi de vină? Lăpuşneanu, se-nţeîege. 
- Sst! Tăcere, vine Vodă... 
Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: "Eu sînt ţărînă şi 
cenuşă", şi iarăşi m-am uitat în mormînturi şi am văzut oase goale şi 
am zis: "Oare cine este împăratul SAU ostaşul sau bogatul sau direptul sau 
păcătosul? Ci odihneşte-l, Doamne, cu direpţii pe robul tău. 
 

[SCENA] II 
LĂPUŞNEANU 
(intră învălit în mantie de purpură) 
(pentru sine) 
De se-ntîmplă ceva-n ţară şi cumplit şi făr' de lege 
Cine poate fi de vină? Lăpuşneanu, se-nţelege... Bună vreme, boieri! 
[BOIERII] 
Bună să fie inima M[ăriei] Tale. 
[LĂPUŞNEANU] 
Ce bocete de muiere şi buiguiri de popi s-aud acolo? 
[UN BOIER] 
E Calabă Mesteacăn pe care-l duc la groapă. 
[LĂPUŞNEANU] 
Cum, unul ca acela la groapă? Unul/ce-n duşmănie s-a ridicat 
asupră-mi/ şi i se cade oare o cinste aşa de mare? /Aduceţi-l 
încoace... Goniţi, arcaşi, no-rodul /şi nimeni să intre. Nu! nu! /Călăul 
să-l ieie pe-a sa mînă/ 
 

 
{EminescuOpVIII 209} 

şi în spînzurătoare rămîie zece zile, /o neagră siluetă în zarea depărtată/ 
şi în pohod de Nistru... Acolo corbii vie / şi cînii să mănînce şi inima 
dintr-însul. /Aduceţi-l//încoace şi îndărăt prohodul. (S-aduce un 
sicriu înlăuntru. Lăpuşneanu face semn să-l puie alături CU tronul; îşi 
ia mantia de purpură şi-l aruncă peste cadavru. ) 
Am aruncat puterea-mi deasupra lui şi nime 
Să nu-ndrăznească-a pune un deget pe-acest om... 
E al călăului. 
Omu-acesta e al răzbunării mele. 
BARBU 
Lăpuşneanu-i tot el. Aruncă peste spînzurătoare mantia lui domnească 
[LĂPUŞNEANU] 
Voi boieri, mergeţi de-aicea şi lăsaţi să rămîn singur. 
(îşi ridică mantia de pe mort) 
O, tu ramură uscată dintr-un neam străvechi şi drept, Te cunosc... 
Acesta fuse ce luptase piept la piept, 
Ce n-au cunoscut minciună, măgulire ori vînzare, 
Cel din urmă ce ţinuse la [a] ţării veche datini. 
Ca un vultur în furtună tu te-nalţi, te duci, te clatini 
Ca să pui din nou Moldova pe străvechile temeiuri, 
Ca să-aduci din nou dreptatea şi în legi şi-n obiceiuri 
Ca să pui din nou coroană pe o frunte legiuită. 
Pe cînd eu treceam adîncul din ispită în ispită 
Te-nălţai ca şi un vultur, însă cu vedeam că clatini 
Cînd căzu ramul din urmă din străvechii tăi Muşatini 
Şi cu ei Moldova toată... şi, luptînd de azi pe mîne, 
Ai trecut la cele drepte, veche inimă de cîne... 
Ai gîndit * în lumea [asta] cumcă bine-nvinge * rău, 
Aveai însă un prieten... pe-acest duşman care-s eu. 
Unde ajungeam în lume de eram [ce] tu ai fost?... 
Ş-acum dormi, dormire-ai vecinic... fără-ntoarcere, un prost. 
(aruncă mantia peste el) 
Ei, aprod! Aleargă iute, mergi, mai iute, adă flori... 
Flori, da! Astăzi Lăpuşneanu e deplin *** tor 
Nu mai am în asta ţară un vrăjmaş de-această seamă, 
Astăzi calc pe trepte ***, fără ură, fără teamă. 
Multe flori şi tot mai multe. 
O, tu ramură uscată dintr-un neam străvechi şi drept, 
Te cunosc... Atîta suflet aveai tu în acel piept... 
Erai tînăr, erai mîndru, uriaş în grai şi fapte, 
Îmi aduc aminte încă, era-n Putna, era noapte: 
Cel din urmă din Muşatini îşi trecuse-al morţii vad, 
Trupul lui înalt şi tînăr sta lungit pe crengi de brad, 
Galben, mîndru şi în moarte, înainte-ne-l văzum Se suia în nalta 
boltă din făclii un negru fum; 
Atunci [tu] venişi [nainte] şi, pe braţ, greoaia cască, 
"Dumnezeu n-a vrut Moldovei alt Muşatin să se nască, 
Cu acesta se încheie tot trecutul pînă ieri, 
Am rămas de capul nostru - ce ne facem dar, boieri? " 
Atunci unul se ridică: "Între noi să ne-nţelegem 
 

 
{EminescuOpVIII 210} 

Şi să fie Domn acela ce cu toţii [î]l alegem". 
"Cum alegem? O, păstrează-ţi sfatul tău, preaînţeleptul, 
Să fim Domni avem în ţară toţi putinţa, nimeni dreptul... 
Dumnezeu alege Domnii şi nu omul. La-nceput, 
Cînd norodul se ridică ca un roi necunoscut, 
Cînd în lupte el se zbate, de străine lanţuri scapă, 
Cînd prin [tot] ce cucereşte se întinde ca o apă... 
Pe cînd legea-i este scrisă încă-n inima cea dreaptă, 
Dumnezeu pintre pustiuri pasul încă i-l îndreaptă... 
Dumnezeu alege-atuncea Domnii cei meniţi să poarte Firul ţării cei 
străveche de la leagăn pîni la moarte. 
Oare-albinele în roiuri pe crăiasă şi-o aleg...? 
Oricît de viteaz să fie cel ales şi om întreg, 
Lui asemei i s-o crede fiecine dintre noi, 
Duşmănia, dezbinarea va intra orcînd în roi. 
De voiţi un Domn în ţară, să nu fie din pămînt, 
Căci în el fieştecare o să puie crezămînt. 
Oare cine-n astă lume să ne fie de folos 
Şi ce Domn este mai mare peste lume ca Hristos? 
Fie unul cu dreptatea rînduit ca s-o împartă Şi ce-om pune noi la 
cale, în războaie, fără ceartă 
Să se facă, însă dreptul de a face-aşezămînt 
Ori să deie din Moldova chiar o palmă de pămînt; 
Nici noi toţi, nici unul singur să nu-l aibă dintre noi; 
Şi uniţi la vremi de pace şi la vreme de război, 
Căci altfel ne va fi ţara şi Moldova cea străbună 
O corabie pe mare, bîntuită de furtună, 
În primejdie credinţa şi pămîntul, legea, totul; 
Mînile frîngînd căta-vom unde-i Domnul şi pilotul 
Oare cu o vorbă numai ne învaţă şi ne scapă 
Ca o stea care răsare călătorilor pe apă". 
[SCENA] III 
VODĂ, VISTIERUL 

[LĂPUŞNEANU] 
Bună vreme, vistiere, că te văd ce vesel sunt. 

[VISTIERUL] 
Mă închin M[ăriei] Tale pîn' la poale şi-n pămînt. 

[LĂPUŞNEANU] 
Tare-mi pare, vistiere, cumcă calci a mire, ha! 
Iat-o floare ce-o poţ[i] da miresei. 
 
[VISTIERUL] 
Multumim, M[ăria] Ta. 

[LĂPUŞNEANU] 
Ia spune-mi, vistere, ţie-ţi place văduva cea albă a lui Calabă 
Mesteacăn E... cu ochi vicleni şi dulci de vădană şi[-a] aruncat laţul 
după unul din boierii cei mari ai mei, după tine... Se pare că n-ai zice 
ba! 

 
{EminescuOpVIII 211} 

[VISTIERUL] 
Aş! Aşa în treacăt, căci e frumoasă. 

[LĂPUŞNEANU] 
Dar cum a murit Calabă? Nu-i vorbă, mie-mi pare bine că m-am 
scăpat de el; căci [î]l iertasem, dragă Doamne, şi ca mîne l-aş fi văzut 
la Curte. 

[VISTIERUL] 
Era unul din vrăjmaşii cei mai mari ai M[ăriei] Tale şi poate că o slugă 
credincioasă să fi fost mai prevăzătoare decît nestatornicia voastră 
domnească. 

[LĂPUŞNEANU] 
Bine... Dar auzeam, vistere, că tu ai pus ochi pe nevasta lui? 

[VISTIERUL] 
Ochi?... Aşa * n-ar prinde. După cum o ia cineva. Unii ar lua-o a 
nume de rău, alţii ar lua-o prea cu temei... Eu am luat lucrul mai uşor... 
şi..... doua zile // mi-a fost de-ajuns... cîteva închinăciuni plecate, 
cîteva daruri cum le place la muieri... 
Pe cînd era închis... 
Pe cînd era închis... 

[LĂPUŞNEANU] 
(aparte) El e în[chis]! 
O, vistere, un prieten ai în mine... 
Eşti mişel, viclean şi lacom... ah, aproape ca şi mine, 
Dar ce neted îţi e gîtul... ce-nfăşat * în mirodenii, 
Parc-ai fi mergînd la nunta, ori ai fi mergînd la denii 
Să ocheşti vro fată mare... Ce frumseţe, ce, gătire! 
Cînd te vad, vistere-mi vine-a zice: că tu calci a mire. 

[VISTIERUL] 
Poate-o slugă credincioasă ce-a ştiut de-acele rele 
A voit să ia din cale toate piedicele-acele; 
În sfîrşit, din întîmplare asta iese bucurie. 

L[ĂPUŞNEANU] 
(strînge mîna) 

[VISTIERUL] 
Piere umbra cea cumplită din revoltele de ieri, Astăzi tronul e al nostru! 

[LĂPUŞNEANU] 
Ce odor de vistieri! 
(strigăte afară) 
Treci colo-n cămara ceea, să aştepţi cînd te-oi chema: 
Ce vrei tu?... de ochii lumii trebui chiar a judeca... 

[SCENA] IV 
POPOR, MARIA 

[MARIA] 
Ei, lăsaţi-mă să vorbesc, căci ceea ce se-ntîmplă nu mai poate păta 
un om... O, te văd în sfîrşit, Lăpuşnene - fiară tu pe tron de aur... Vino 
norod, veniţi aprozi, veniţi voi boieri şi ascultaţi ce se-ntîmplă unui om 
în Moldova 

 
{EminescuOpVIII 212} 

... Haide, eu nu vă cer milă... Unde-i mila, unde-i mila mea în 
această lume? Nu cer dreptate. Pentru ce v-aş cere-o? Eu sunt 
singură // nedreaptă, ticăloasă, căzută. Cine vrea să mă aibă din voi 
făgăduiască-mi ceva şi mă... şi mă are... 
Eu sunt o femeie de rînd, o femeie pierdută... Cine zice că eu am fost 
nevasta lui Arvin...? Cine-o zice [î]l batjocoreşte... Din clipa în 
care-a fost închis eu l-am uitat de dragul ochilor altuia, i-am 
vîndut cenuşa... l-am vîndut... E drept, ce poate o biată femeie? Era 
închis... m-am rugat, m-am rugat de toată lumea, de duşmanii lui... şi 
mi s-a spus: Chipul tău e frumos, o, femeie... Tu eşti frumoasă, femeie. 
Dă-te // cu trup şi cu suflet şi bărbatul tău va fi scăpat. O, mai bine 
moartea decît ruşinea... Şi totuşi mai bine ruşine, mai bine amărăciune... 
decît el în temniţă... el, el? Sufletul meu... lumina mea apusă... Un trup 
făr' de voinţă - eu m-am dat... Celui mai mare din boierii de sfat... 
care-n noaptea cînd petrecea cu mine trimise un ucigaş ca să zugrume 
pe bărbatu-meu... Cînd petreceam, cînd vinul curgea în pahare...... 
acela-n temniţă, lovit de bardă, cădea însîngerat - şi a murit... 
Fiară tu, care şezi colo sus... ascută-mă! Ce vrei să faci... sufletul. tău 
cumplit ce zice? Nu mai simţi*... batjocura, demone! Tot ce-i amar în 
lumea asta mie, mie... Ţi-ajunge, tirane! Văzut-ai mai mare cruzime 
pe pămînt?... Tu, ce ai fost trimis de Dumnezeu pe lume s-o biciui, tu, 
ce eşti diavolul în picioare... Spune-mi, spune-mi daca-n iadul din 
care ai ieşit tu ai putut să iscodeşti în minte un chin mai groaznic... 
Cum să mă uit la el... la acel mort? 
Nevrednică fiind chiar de-a-l atinge 
Pe acest blînd şi dulce, pe-acest sfînt... 
O, sfinte... Tu, ce-n viaţa ta ţinuşi cuvînt, 
Tu, un viteaz, bărbat făr' de pereche. 
Am în mîna mea o carte, chiar domnească... de iertare, 
Ţi-o arunc în faţă... lume, fără cuget şi mustrare. 
O vedeţi-l cum stă.................., parcă rîde 
Acest demon fără frică, aceost tiran, acest gîde. 
[*** *** ***] îngeri cereşti, 
De ai copii, îndură-te de mine! 
Cum vrei să-i laşi l-aşa ruşine-adîncă 
Că muma-avu iubit pe-acela 
Care-a ucis pe tatăl lor... 

[LĂPUŞNEANU] 
Un chin mai mare eu [î]l ştiu şi-l duc, 
Împacă-te cu soarta, Doamna mea! 
Ce sunt aceste toate, văduvă? 
Frumoasă, *** cu-a tale graţii, 
Poate săracă încă, dar nu fără nimic... 
Avere vom găsi şi zestre bună. 
Vistere, vino-ncoace,... înainte! 
Ia flori de nuntă şi le dă 
Iubitei tale... Cum, nu vrei? Dar trebuie, 
Dar Domnu-o zice... Aide... dă-i floarea, 
Făgăduinţa unui viitor frumos... 

 
FEM[EIA] 
O! 
Iscoditor cu mintea ta de rele... 
 
LĂPUŞ[NEANU] 
Vlădică... O femeie îşi pierde onoarea 
Prin o vînzare sau prin amăgiri: 
Ce zice legea Moldovei într-un caz c-acesta? 
 
EPISC[OPUL] 
M[ăria] Ta acuzatul - moartea... 
Dar daca vrea să ia pe ruşinată 
Atunci se iartă... 

 
{EminescuOpVIII 213} 

LĂPUŞ[NEANU] 
Eu ţin la drep[ta]te... Dreptul Moldovei fie: 
Mergi de cunună pe aceşti doi oameni:.... 

[FEMEIA] 
Cum poţi, tirane, ca să-mi spui să iau 
Pe ucigaşul părintelui fiilor mei 

[LĂPUŞNEANU] 
Aşa se-mpacă lucrurile. 
Haide-mbracă-te în haine strălucite de serbare 
Şi peteală pune-n păru-ţi, pune flori azi în cunună * 
Vreau să rîd... Că-mi rîd de duşman...; Chiar nu caut răzbunare... 

[VISTIERUL] 
Dar, M[ăria] Ta, se poate?... 

[LĂPUŞNEANU] 
Taci!... a-ţi vinde pe-un prieten 
Şi a-i amăgi nevasta pe cînd e în închisoare 
Se putea... Totul se poate... Cum eşti omorît de moarte... 

[FEMEIA] 
Ei, de voie, de nevoie, voi primi ş-această soarte... 

[VISTIERUL] 
Aide, draga mea mireasă... Aşa [e] menit de lege, 
Te-amăgii de măritată şi te iau, se înţelege... 

FEM[EIA] 
O, tu ucigaş! Mă crede c-o făcui doar din iubire, 

[LĂPUŞNEANU] 
Cine-ar sta să te mai crează... Tu n-ai inimă şi fire. 
Tu, vlădică, mergi la nuntă şi-i cunună... S-aşteptăm. 
Nunta lor ce[e]a frumoasă prea o voi ca s-o serbăm, 
E o nuntă cum se-ntîmplă numa-n vremuri mari... Aşa e? 

[BRAN] 
Lăpuşneanu-i Lăpuşneanu şi amara lui bătaie 
De joc e [î]n toate cele... 

[SCENA] V 
Scena cu mortul 

[SCENA] VI 

[LĂPUŞNEANU] 
Ei, boieri, veniţi acuma, este veselă serbare, 
Nunta o dă Lăpuşneanu, nunul este foarte mare. 
O cucoană care lumea şi-o doreşte şi pămîntul 
O cucoană care sfarmă cerul şi [............... ], 
Cea mai mare, cea mai mîndră şi puternică din lume, 
Ceea ce nu are capăt, ceea[ce] nu are nume, 
A cărei împărăţie n-are margini şi ocol... 
Mi-a trimis la nunta-aceasta pe un cal un mîndru sol... 

 
{EminescuOpVIII 214} 

VIST[IERUL] 
[(aparte)] 
Oare ce-o fi vrînd să zică? 
LĂPUŞNEANU 
Vistiere, mulţumit 
Eşti tu, ca un vechi prieten, cu acea ce-am hotărît? 
VIST[IERUL] 
Dacă nu se poate altfel, mulţumim M[ăriei] Tale... 
Pentru-o astfel de legiuită, bună punere la cale. 
[LĂPUŞNEANU] 
Iar tu, văduvă sărmană şi acum mireasă, spune, 
Mulţumitu-te-au pe tine judecăţile-mi nebune? 
[FEMEIA] 
O, M[ăria] Ta, iubitul ce pierdui nu voi afla, 
Drept că mi-ai luat norocul, dar mi-ai dat onoarea mea 
Şi cît o fi lumea lume totuşi înc-o să se ştie Cumcă nu de bunăvoie, ci 
pentru alte cuvinte 
Am luat bărbatu-acesta... [---] morminte 
[VISTIERUL] 
Dar oricum cu judecata-s mulţumit. 
[FEMEIA] 
[Da, ] mulţumită, 
Căci nu văd să fie-n lume altă cale... Bunătatea... 
[LĂPUŞNEANU] 
Tu şi tu... de rău de bine, mulţumiţi... dară dreptatea? 
(ridică mantia de pe cadavru) 
Dar acesta, dar viteazul care, fără pic de vină, 
A murit în umbră neagră făr-un capăt de lumină? 
O, nuntaşi vă mulţumirăţi, [---] 
Dar acesta care zace ca [---] la ceea nuntă 
Şi cu [---] încruntată... Pe al morţii negrii ţărmi Doarme fără de 
nădejde pentru-a fi mîncat de viermi, 
Pentru-acesta nu-i dreptate... Nu e-n lume nime, nime 
Ca mizeria [lui] toată să o simtă-n adîncime. 
Cum? Acesta drept nu are ca fiind mort - şi rece?... 
Tinerime, mergi de joacă, tinerime, hai, petrece, 
Ce îţi pasă de cumătrul care-n umbră neagră zace... 
Cît trăieşti ai parte numai... gura morţilor ea tace... 
Ba nu tace... Căci tiranul ce pe voi domneşte, oameni, 
Pe voi suflete de şarpe, pe voi inime de fameni, 
O, acel tiran nu doarme... e dreptatea şi sunt eu... 
Sol al unei-mpărătese... Vino, vino solul meu!... 
Căci îţi dau pe un prieten... să-l cununi cu-mpărăteasa... 
Nu aceasta-i e femeia... nu aceasta e mireasa 
Care lui i se cuvine... Tot mai mare şi [mai] mare... 
Şi acum, cînd [toate] cele au intrat în a lor apă, 
Uite, ăsta e Arvinte... mergi, vădană, de-l îngroapă. 
[FEMEIA ] 
O, eşti drept cum numai singur Dumnezeu în cer e drept... 
 

 
{EminescuOpVIII 215} 

LĂPUŞNEANU 
Mergi pe urmele ce-ţi dete şi să nu vii îndărăpt, 
Căci tu mi-ai aduce-aminte de o zi cumplită-n viaţă... 
BRAN 
Este aspru, făr'de suflet... dar gîndirea-i e măreaţă... 
IRIMIE 
De se-ntîmplă-n astă ţară vreo mare fărdelege 
Cine poate fi de vină? Lăpuşneanu, se-nţelege... 
[ACT] 
Versiunea B 
2282 
[DREPTATE! ] 
(La Curte în sala, tronului. Sunt mulţi boieri adunaţi. 
Aprozii stau la intrări) 
[SCENA] 1 
BRAD 
Da, aşa e vremea asta... Ani întregi chemat la prînzuri, 
Mîni [î]ţi nalţă Vodă rangul şi te lasă ca să spînzuri. 
E o veselă domnie... pentru cine nu se-ncurcă: 
Azi alăturea cu dînsul lîngă scaun, mîni în furcă 
ARBORE 
Să vă spun, boieri... odată întîlnisem un nebun. 
Gura lumii doar pămîntul o astupă." Vodă-i bun", 
Îmi zicea nebunu-acela." Pot ca să te prind de piept, 
Să te prad sau[să] te spînzur?... Nu pot, vere... Vodă-i drept. " 
BRAD 
Vorbe de pe altă lume... Eu ţi-o spun că mă-ngrozesc... 
Una numai din acele fapte daca povestesc 
Ce se apune cumcă Vodă le-ar fi pus [la] cale. 
Ştii Pe-acel tînăr ce venise, ici pe la Sîntă Mării, 
Drept la trup, mai drept [la suflet], un străvechi şi nobil nume, 
Ştii tu unde-i vere? 
[ARBORE] 
Unde-i? 
[BRAD] 
E pe cealaltă lume. 
[ARBORE] 
Şi de ce? De către cine? 

 
{EminescuOpVIII 216} 

[BRAD] 
Ce ştiu spune? Chiar nimic. 
Dar destul că pot a zice cîte-n lume doar se zic... 
Acel om... Gruie din Vrance, un viteaz făcînd minuni, 
Apucase după vremuri, de la buni, de la străbuni, 
Acea dragoste adîncă de Muşatini... nu vedea 
Legiuit c-ar fi [ să] steie sus pe tron Măria Sa. 
Om care-a văzut războaie şi pe duşman piept în piept, 
El zicea chiar şi lui Vodă... "Doamne! cum nu-mi pare drept 
Să te văd pe acel scaun unde-a stat, atît de mare, 
Ştefan Vodă, Domnul nostru care-n lume seamăn n-are... " 
[ARBORE] 
Şi? 
[BRAD] 
De unde pînă unde, deodată, la Hotin, 
Fu închis sub pază bună şi sub steamăt că-i hain. 
Este drept că Vodă dete o scrisoare de cu vreme. 
Să se-ntoarcă iar la Curte şi că n-are a se teme... 
Dară cînd sosi scrisoarea... colo-n temniţa adîncă 
Îl găsiră plin de rane sîngerînde, roşii încă 
[ARBORE] 
Un nebun purtat de vis... Poate că-n singurătate singur el 
s-o fi ucis... 
[BRAD] 
Poate! Nici eu nu zic altfel... poate da şi poate ba... 
Dar legat ei îl găsiră... De l-ar fi aflat aşa 
Cum putea să se ucidă....? Şi mai este, vere, una... 
Omu-avea, bre, o nevastă... Şi nu ştii cum e nebuna 
Şi cum în sfîrşit sunt toate... Vistierul aruncase 
Ochi asupra ei... mai ştiu eu? Cine ştie? 
[ARBORE] 
Lasă, lasă, 
Tu eşti grăitor de strîmbe... 
[BRAD] 
Cîte spun sunt toate drepte. 
Cine vrea să-l vază încă la fereastră să aştepte... 
[ARBORE] Un prohod pe uliţi trece... 
[BRAD] 
E-a lui Gruie. 
[ARBORE] 
Nu mai spune! 
[BRAD] 
E ţărîna care cade peste-o stea care apune... 

 
{EminescuOpVIII 217} 

GLAS DE PREOT Marea, vieţii văzînd-o înălţîndu-se de viforul 
ispitelor, la limanul tău cel lin alergînd 112r striga cătră tine: "Scoate din 
stricăciune viaţa mea, multmilostive". 
I B[OIER] 
Dar visterul? Ţine pasu-asupra tinerei femei. 
II [BOIER] 
O! visterul e-un prieten şi-al lui Vodă şi al ei; 
O urmează de aproape... plînge sigur chiar şi el 
Pe-un viteaz atît de mare. 
[I BOIER] 
Visterul? Un mişel! 
El a pus la cale toate, nu degeaba e pe-aproape. 
El s-a înţeles cu dînsa ca de Gruie să o scape, 
Şi muierea ce-a iubit-o Gruie chiar a fost unealta, 
Tot ca una sunt cu toate, ia pe una dă în alta. 
GLAS DE PREOT 
Care desfătare lumească rămîne neîmpreunată cu grija, care mărire stă pe 
pămînt neschimbată? Toate sunt mai neputernice decît umbra, toate sunt 
decît visurile mai înşelătoare; într-o clipeală toate acestea moartea? le 
apucă. 
Unde este dezmierdăciunea cea lumească, unde este nălucirea celor 
trecătoare? Unde este aurul şi argintul? Unde este mulţimea slugilor şi 
strigarea? Toate sînt ţărînă toate cenuşă, toate umbră. Ci veniţi să strigăm 
împăratului celui fără de moarte: 
"Doamne vecinicelor tale bunătăţi învredniceşte-l pe acesta ce s-au 
mutat de la noi odihnindu-l pre dînsul întru fericirea cea 
neîmbătrînită". 
I [BOIER] 
De se-ntîmplă ceva-n ţară şi cumplit şi făr' de lege 
Cine poate fi de vină? Lăpuşneanu, se-nţelege. 
UN PAJ 
Sst? Tăcere; vine Vodă... 
[I BOIER] 
Cumu-i dracul? Vesel? Trist? 
[II BOIER] 
Fiţi pe pace! fiţi pe pace! Este vesel Antichrist. 
[GLAS DE PREOT] 
Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: "Eu sînt ţărînă şi 
cenuşă'', şi iarăşi m-am uitat în mormînturi şi am văzut oase goale şi 
am zis: "Oare cine este împăratul sau ostaşul sau bogatul sau direptul sau 
păcătosul; ci odihneşte-l Doamne cu drepţii pe robul tău". 
[SCENA] II 
L[ĂPUŞNEANU] 
(pentru sine) 
De se-ntîmplă-n astă ţară vreo mare fărdelege 
Cine poate fi de vină? Lăpuşneanu, se-nţelege! 
(tare, rîzînd) 

 
{EminescuOpVIII 218} 

Bună vreme, bună vreme... adunaţi ca şi la joc Vă văd veseli, vă văd bine, 
vă văd zdraveni la un loc, 
Sigur aţi vorbit de bine despre mine, ca altdată. 
BOIER I 
Ne-nchinăm Măriei Tale cu supunere plecată... 
LĂP[UŞNEANU] 
Lăsaţi... mie-mi place omul ca să fie precum e... 
E viclean, viclean rămîie... De mă-ţi întreba de ce, 
Vă răspund că-n astă lume, pe cît gîndul meu socoate, 
Unul a ştiut ce face... Dumnezeu! Are dreptate, 
Iară lumea asta largă o umplu cu ce-a putut, 
De aceea fieşcine fie cum el l-a făcut... 
Nu încerce să-arate altfel... Eu? Rămîn cum sunt! 
Crud, cum ziceţi voi - nu rege, ci tiran pe-acest pămînt... 
Ce cîntări de popi răsună gîngave pe la fereşti? 
[BOIER II] 
Este Gruie de la Vrancea - Daca vrei ca să-l priveşti 
Iată cum [î]l duc acuma cu mulţime de norod 
La mormîmt ca să-l îngroape... cu cîntare şi prohod. 
[LĂPUŞNEANU] 
Este Gruie? Dar se cade ca duşman Domniei Mele 
Să se-ngroape ca şi alţii...? Ei, aprozi! Goniţi acele 
Gloate care îmblă-n uliţi văitîndu-se, mergeţi, 
Risipiţi toată mulţimea, iar pe mort să îl aduceţi 
Să-i gătesc mormînt mai mare, ca să spînzure în vînt 
Precum gîndu-i era-n viaţă între cer şi-ntre pămînt.... 
O, viteaz fără pereche, bun de lupte, rău de gură, 
Şi la moarte te urmează a Domniei Mele ură... 
Între cîte Lăpuşneanu NU cunoaşte e iertarea: 
Da, vei spînzura-n cîmpie... da! şi neagră va fi zarea 
Şi de lupi flămînzi ca iarna, iară corbi în negre stoluri 
De asupra-ţi se coboare în sălbatece ocoluri, 
Pentru inima din tine s-or lupta pe oseminte 
Cîte ai făcut tu mie, Lăpuşneanu ţine minte... 
(s-aude un ţipăt de femeie ) 
Ce strigări... Goniţi muierea!... Se preface cumcă piere Vist[i]erul singur 
ştie ce plăteşte-acea durere. 
[BOIER I] 
O! tiranu-i fără milă 
[BOIER II] 
Biata, mînile îşi frînge, 
O, cum plînge de se-neacă. 
LĂPUŞN[EANU] 
Da! [şi] foarte bine plînge, 
Şi-i frumoasă ca nealta... Cum e albă plîngătoarea, 
Haina neagră [î ]i stă bine şi o prinde de mirare... 
Şi la nuntă şi la moarte e totuna, orice-aţi spune, 
Un amestec e de lacrimi, de vis şi deşertăciune. 
(soldaţii aduc coşciugul şi-l depun pe o năsălie) 

 
{EminescuOpVIII 219} 

Boieri, acum vă dau drumul, pe la [casa] voastră mergeţi Şi icoana 
mohorîtă voi din minte să o ştergeţi... 
Să veniţi doar la chemare-mi - Lăpuşneanu aşa este, 
Iar în zilele lui multe se întîmplă făr' de veste, 
Căci un Domn ca şi acesta nu va fi şi nici a fost... 
Multe par întîmplătoare, fără lege, fără rost, 
Căci eu mult ascund în umbră taina sufletului meu... 
Vouă nu am [a] răspunde, mie şi lui Dumnezeu! 
(boierii iese ) 
 
[SCENA] III 

2254 

[LĂPUŞNEANU] 
[(îşi ridică mantia de pe mort)] 
O, tu ramură din urmă dintr-un vechi şi drept copac, 
Iat-acuma-a tale visuri în nimica se desfac... 
Tu n-ai cunoscut minciună, măgulire ori vînzare, 
Ci creşteai în sus la ceruri tot mai mare şi mai mare. 
Îndeajuns a fost mînia făr' de lege s-o săcure 
Ca să curme pe vecie trunchiul mîndru din pădure. 
Dintre cei legaţi prin sînge, dintre cei aleşi din turmă, 
Dintre cei legaţi la Putna încă unul, cel din urmă, 
Încă unul ce trecuse pin a ţării veche şcoală, 
Care poduri de cetate le urca cu mîna goală, 
Ce pe-a zidurilor creste [dobora] c-o mîna tunul, 
Ce sfărma c-un pumn un creştet dinainte i: încă unul. 
 
Eram tineri, eram mîndri, eram singuri, eram şapte, 
Era zi în toată lumea, numa-n Putna era noapte, 
Tocm -atunci trecuse-un sunet peste-al morţii negru vad: 
Cel din urma din Muşatini sta întins pe crengi de brad; 
Galben, mîndru şi în moarte înainte-ne-l văzum 
Coperit cu crengi de dafin, de-al cădelniţelor fum; 
Se sfîrşise-acele cînturi, preoţii-ncheiase ruga, 
Doar din cînd [în cînd] sunat-a jalnic şi-ntr-o dungă Buga, 
 
Clopotul lui Ştefan-Vodă ce cînd vremile se schimbă 
Mişca pururea de sine, greu *, prorocitoarea limbă. 
" Toate vechile temeiuri şi Moldova cea străbună 
O corabie pe mare bîntuită de furtună, 
În primejdie credinţa şi poporul, legea... totul... 
Mînile-nfrîngînd cerca-vom unde-i Domnul şi pilotul 
A căruia vorbă numa ne înalţă şi ne scapă, 
Un luceafăr ce răsare călătorilor pe apă". 

 
{EminescuOpVIII 220} 

" Poate s-o ivi vrounul de ne-nalţă şi ne scapă, 
Cum luceferi se ridică călătorilor pe apă. " 
" De acuma înainte e Moldova cea străbună 
Ca corabia pe mare bîntuită de furtună, 
În primejdie-i credinţa şi poporul, legea, totul, 
Mînile frîngînd ne zicem: Unde-i Domnul şi pilotul, 
Unde cel care c-o vorbă ne înalţă şi ne scapă, 
Unde-i steaua să răsară călătorilor pe apă? " 
 
2260 
 
Eram tineri pe atuncea, eram singuri, eram şapte, 
Noapte era-n toată lumea, şi la Putna era noapte, 
Se sfîrşise şi prohodul, se-ncheiase de mult ruga, 
Doar suna adînc şi dulce şi din vreme-n vreme Buga, 
Clopotul lui Ştefan Vodă, ce cînd vremile se schimbă, 
Mişcă neatins de nime, rar, profetica sa limbă. 
Pe atunci trecuse-un suflet peste-al morţii jalnic vad, 
Cel din urmă din Muşatini sta întins pe crengi de brad, 
Tînăr... mîndru şi cuminte înainte-ne-l văzum, 
Coperit de crengi de dafini şi de-al candelelor fum; 
Tu, luînd de pe-a ta frunte uriaşa, neagra cască: 
" Dumnezeu n-a vrut Moldovei alt Muşatin să se nască 
Şi de astăzi înainte e Moldova cea străbună 
Ca corabia pe marea bîntuită de furtună; 
În primejdie e ţara, legea moartă, neamul, totul, 
Mînile frîngînd ne zicem: Unde-i Domnul şi pilotul 
Care numai cu o vorbă ne înalţă şi ne scapă, 
Unde-i steaua ce răsare călătorilor din apă...? " 
 
2254 
 
Tu ziceai acestea toate. 
" Nu, din trunchiul vechi şi mîndru nu mai vru un ram să crească, 
Dumnezeu n-a vrut Moldovei alt Muşatin să se nască, 
Cu acesta se încheie tot trecutul pînă ieri". 
"Am rămas de capul nostru, ce ne facem noi, boieri? 
Să alegem care vrednic dintre noi se va cunoaşte... " 
"Ce alegeri? Vorbe! Domnul nu s-alege, el se naşte. 
Da! cutare e viteazul sau bogatul, înţeleptul, 
Să fim Domni avem aicea toţi puterea... nimeni dreptul. 
Lui asemenea s-ar crede fiecine dintre noi, 
Dezbinarea ar aduce peste ţară mari nevoi. 
De aceea fraţi de cruce să ne prindem, să-nţelegem 
Cumcă unul dintr-ai noştri nu se poate să alegem. 
Puneţi mantia frumoasă şi coroana în mormînt... 
Şi cu sceptrul lui în mînă să coboare în pămînt 
Si, legaţi fiind cu toţii, cei de sus şi [cei] de jos, 
Să alegem singur rege în Moldova pe Hristos. 

 
{EminescuOpVIII 221} 

Nu pe altul. La-nălţarea-i să s-amestece străinii? 
Ci cu toţii direptatea rînduiţi să o împartă, 
Noi să punem tot la cale fără vorbă, fără ceartă. 
Nici cu toţii împreună şi nici unul dintre noi 
Să nu dea-ndărăt naintea duşmanului în război, 
Nici cu toţii împreună şi nici unul din cîţi sunt 
Să nu poată da din ţară vreun petec de pămînt ". 
Tu ziceai aceste toate... Ne-nvoirăm chiar aşa, 
Dar de-a doua zi urmat-au fiecare calea sa. 
Dintre toţi care atuncea s-adunară la mormînt 
Toţi uitară a lor vorbă... Tu te-ai ţinut de cuvînt. 
Dintre cîţi se adunară ca să facă jurămînt, 
Toţi urmară altă cale... tu te-ai ţinut de cuvînt. 
Nu cumva vro răsplătire-n altă lume te aşteaptă, 
Nu cumva Hristos din ceruri o să-ţi facă parte dreaptă? 
Nu ne-o spun aceasta popii ce, din cărţile lor vechi, 
Mii de ani povestea asta ne-o cîntară în urechi?... 
Ş-a ta inimă vitează, ş-ale tale nalte gînduri 
Au găsit a lor răsplată... Giulgiul ăsta, patru scînduri. 
Unde ajungem, măi vere, eu ca tine să fi fost?... 
Tu ce dormi, dormire-ai vecinic, fără-ntoarcere, un prost, 
Căci dacă spre altă viaţă tu acuma te-ai trezi 
Tot în lumea cea comună de mizerii ai trăi... 
[2O sămînţă roditoare cată-n inime să sameni, 
Ca s-ajungi stăpîn se cade ca să-i iei adînc pe oameni. 
Eu invidia şi ura poreclitu-le-am virtuţi, 
Am numit erou pe gîde fierul ca să i-l ascuţ, 
Iar celui viclean şi neted eu i-am zis că-i înţelept, 
Am numit nebun pe nobil, prost i-am zis acelui drept, 
Din ale mulţimii patimi făcui scară de mărire 
Şi, sunt sigur, mă urmează toţi în vecinică orbire; 
Te fereşte însă de-una, te ferească însuşi cerul 
În momente de uitare a le spune adevărul, 
A le spune că nu-s vrednici decît de adînc dispreţ, 
Că pentru o vorbă goală tu jertfeşti a lor vieţi, 
Că în tine nici îţi pasă, nici visezi de a lor păsuri, 
Cu-a lor proprie micime de simţire că îi măsuri, 
Cumcă lauda cu care îi încarci e o ocară... 
Cumcă tot ce e ca dînşii este vrednic ca să piară... ]2 
Tu ţineai la cele bune, la străbune obiceiuri 
Şi voiai să vezi Moldova iar pe vechile-i temeiuri 
Şi voiai să vezi coroana pe o frunte legiuită, 
Pe cînd eu treceam adîncul din ispită în ispită, 
Şi gîndeai că vine vremea veche de nu azi, dar mîne; 
Ai ţinut una şi bună, dreaptă inimă de cîne, 
Şi-n zădarnica ta luptă te urma un ochi mereu... 
Un prieten care ţie-ţi părea duşman... [el] sunt eu. 
Ai murit prin viclenie şi ucis de un mişel, 

 
{EminescuOpVIII 222} 

Tu, ce ai putut ucide şapte sute cum e el, 
Mai mult... fruntea ta cea moartă e mînjită de ruşine, 
Mai mult... şi dreptate-ţi face... altul nu... unul ca mine. 
Mai mult... pentru al tău nume, pentru-ai tăi e un noroc 
Cumcă nu unul ca tine şade azi în acest loc... 
 
2282 
(îşi aruncă mantia domnească peste coşciug ) 
Ei, aprod... vin' mai aproape... mai aproape... adu flori... 
Le aruncă, o movilă, peste manta-mi... Uneori, 
Cînd al morţii rece spirit trece-n juru-mi în tăcere... 
Flori mă-ncîntă, flori fac ochilor plăcere, 
Aduceţi din dafin verde ramuri multe... Aduceţi 
Multe flori ca-ntr-o grădină, ca la Curte, măi băieţi! 
Te ferească numa cerul de bătăi de joc a sorţii... 
Ce păcat că mor vitejii... şi urît miroase morţii... 
 
[SCENA] IV 
VODĂ, VISTERUL 
VODĂ 
Iată vărul meu prea dulce... Bun sosit la Curte, vere, 
La Hotin ai fost se vede două zile, vistiere. 
[VISTIERUL] 
Mînile M[ăriei] Tale le sărut pentru-ntrebare, 
Dar am fost bolnav acasă... 
[VODĂ] 
Da, da! Este-o boală mare 
Cînd bărbatul se tot [duce] şi îţi lasă casa goală 
Şi cînd n-ai de dînsul frică şi nici grijă... Ce mai boală! 
[VISTIERUL] 
Ei, M[ăria] Ta-nţelege totdeauna şi degrabă 
Daca sluga e bolnavă sau de are altă treabă... 
Dar ce flori mai, sunt aicea... Ce podobnică primire! 
[VODĂ] 
Pentru tine le fac toate, vere... parcă calci a mire. 
[VISTIERUL] 
Bunătatea voastră, Doamne! Dar aşa de prost nu sunt, 
Mai culeg şi eu [o] floare care cade la pămînt 
Sau pe care-o fac să cadă, mai cu bine, mai cu răul, 
[Î]l împing şi la o parte daca strigă nătărăul... 
Dar ca din senin, deodată, de-o muiere să prind frică, 
Să mă-nsor pe nealese, cu te miri ce, mai nimică, 
O! aceasta nu se-ntîmplă... 
[VODĂ] 
Foarte bine, înţelept! 
Dar, vistere, ce-i cu Gruie de la Vrancea? Spune drept. 
 

 
{EminescuOpVIII 223} 

[VISTIERUL] 
(c-un aer viclean) 
Gruie? [Î]l tăiară turcii la Hotin!. 
[VODĂ] 
Minune mare, 
A venit tîrziu, se vede, cartea noastră de iertare, 
Ai trimis-o, vistiere, fără nici o îndoială? 
[VISTIERUL] 
Doamne, am trimis-o! Daca nu eram cuprins de boală 
Mă duceam eu însumi, însă... 
[VODĂ] 
Nu-i nimica, bine, bine. 
Tot nu era Gruie-acela vre un om cum se cuvine, 
Orice pas făceam în ţară [î]l simţeam că mă încurcă, 
Prea era din cale-afară prost şi îmi dădea de furcă... 
Treaba asta e sfîrşită... mortu-i colo în cămară 
Şi, de ochii lumii numai, ca să scap de vorbe doară. 
Şi ca lumea să nu zică că făcui vro nedreptate, 
O să-l spînzure-n cîmpie şi afară de cetate 
Ca duşman împărăţiei cei turceşti şi duşman mie: 
Trebuie stîrpiţi cu toţii rîvnitorii de domnie. 
[VISTIERUL] 
Daca-aşa vă fuse gîndul şi aşa găsiţi cu cale 
Poate că şi eu făcut-am pe pofta Măriei Tale... 
O! scrisoarea ceea, Doamne, a fost bună pentru multe, 
Bună-ntîi ca şi mulţimea cea neroadă s-o asculte, 
Bun-apoi ca ascultare eu la cineva să capăt... 
Ş-astfel nime nu-i de vină... Turcul doar... el i-a pus capăt. 
LĂPUŞNEANU 
(apart) 
(clătinînd din cap ) 
Este el... Ei, vere, vere, e o mare mişelie, 
Dar îmi place... Tu, tu singur poate că îmi sameni mie 
Pentru sufletul lui însă poţi să pui să fac-o rugă.... Ia aşa... mai 
calea-vale... 
[VISTIERUL] 
Prea supusa voastră slugă 
Au şi plîns chiar la prohodul acelui viteaz prea mare. 
[LĂPUŞNEANU] 
Vere, aşa-mi placi tu mie... că ţi-aş da o sărutare, 
Dar lasă... Lăpuşneanu sărutînd... ar rîde-o lume. 
Ce sunt oamenii, măi vere,... să-i ia dracul, nişte glume. 
Uite, vere... Doamna e pe gînduri dusă Dup-acele cîntece de la 
Ţarigrad aduse... 
(visterul iese) 
Dară ce s-a-ntîmplat oare... S-a putut ca musulmanul 
Din Hotin să calce legea poruncită de sultanul? 
(s-aud zgomote afară) 
 

 
{EminescuOpVIII 224} 

[SCENA V] 
O STRAJĂ Stai pe loc.... nu-i voie... *** 
UN GLAS 
Las-o... E-o femeie, bre. 
(vin curtenii şi boierii) 
L[ĂPUŞNEANU 
Ei, aprod, cine-i acolo? 
[APRODUL] 
E-o femeie care vrea 
Să se plîngă... 
[BOGDANA] 
O! lăsaţi-mă odată să ajung pîn-la sfîrşit, 
Căci ce sufăr eu în lume nu mai e de suferit. 
În sfîrşit te văd odată, Lăpuşnene, şezînd sus, 
Tu ce-n ţară şi războaie şi durere ai adus 
O veniţi, veniţi încoace, ascultaţi şi voi, boieri, 
Ce se poate în Moldova sub domnia cea de ieri. Aide! 
Căci eu nu cer milă - Unde-i mila mea din lume? 
Nu vă cer nici chiar dreptate, căci ea este azi un nume 
Şi la ce v-aş cere-o oare, singură sunt vinovată, 
Singură îmi port pedeapsa cea cumplit de mare, toată, 
Sunt de rînd, sunt o pierdută, o femeie din noroi, 
Cine vrea ca să mă aibă, vie care va din voi... 
Cine-ar zice cumcă celui eu am fost soţie dreaptă... 
O soţie i-e credinţă, o soţie îl aşteaptă. 
Dar din clipa-n care dînsul se dusese l-am uitat, 
L-am uitat de dragul altui pe sărmanul meu bărbat, 
L-am vîndut, [da], l-am vîndut. Ce să fac dar? Ce să facă 
O femeie ca şi mine... şi străină şi săracă. 
M-am rugat la toată lumea, la duşmani chiar m-am rugat 
Şi atunci venit-au unul din înaltul tău palat, 
Vine puiul de năpîrcă: "Eşti frumoasă, o femeie» 
Dă-te mie trup şi suflet şi bărbatu-o să ţi-l deie 
Vodă"... Ce gîndeam eu... Ar fi fost cu mult mai bine 
Ca să mor în acea clipă decît atîta ruşine. 
Şi totuşi doream ruşinea şi să nu-l văz niciodată, 
Dar să ştiu a lui viaţă din primejdie scapată. 
El? sufletul meu cel dulce şi lumina mea apusă 
Şi un trup făr' de voinţă mi-au lăsat. Mi se pierduse 
Mintea... Dar îmi arătase mizerabilu-o scrisoare 
Iscălită chiar de tine, Lăpuşnene, de scăpare; 
Şi, pe cînd trăia cu' mine, a trimis un ucigaş 
Ca să-mi gîtuie bărbatul... Şi tu, Lăpuşnene, laşi 

 
{EminescuOpVIII 225} 

Să se-ntîmple-n bunăvoie grozăvii fără de neam, 
Să trăiesc cu ucigaşul omului ce închinam, 
Pentru care în păcate am căzut... Ascultă, fiară, 
Ai văzut vrodat-atîta mişelie şi ocară? 
Tu, ce ca un bici din ceruri eşti trimis de Dumnezeu, 
Tu, diavol în picioare, tu unic în veacul tău, 
Spune-mi, spune-mi daca-n iaduri se mai poate iscodi 
Ghinul care peste mine tu ai vrut a hotări. 
Cum să mă mai uit [în faţă-i], cum în faţă-i să mă port? 
Mi-e ruşine şi mi-e jale chiar de faţa lui de mort. 
Dar nevrednică sunt astăzi chiar şi mîna a-i atinge. 
A-i atinge faţa moartă ce lipsită e de sînge. 
Am în mîna mea o carte, chiar domnească, de iertare,? 
Ţi-o arunc în faţă, uite, fără cuget şi mustrare. 
O! uitaţi-vă la dînsul cum se uită... parcă rîde 
Un tiran fără de suflet, un despot cumplit, un gîde. 
O, copiii mei, sărmanii, ce vor zice ei odată? 
" Muma a trăit cu omul ce-a ucis pe-al nostru tată". 
Ba nici chiar mormînt nu are... Vrei să-l spînzuri de-un copac 
Ca să-l bată vîntu-n laturi, neagră inimă de drac... 

O! lăsaţi-mă odată să ajung pîn' la sfîrşit 
Sufletul mi se sfîşie, nu mai e de suferit! 
Bună vreme, Lăpuşnene, care şezi acolo sus, 
Nu mă-ntrebi ce bine-mi merge, nu mă-ntrebi ce ţi-am adus?... 
O veniţi, veniţi aproape, ascultaţi şi voi boieri, 

2254 
Cum nu este nimeni, nimeni căruia să mă pot plînge, 
Nimeni care să mă spele de ruşine şi de sînge?... 
Dar lăsaţi-mă odată să ajung să-l văd pe gîde. 
O, de multe-a rîs tiranul, dar acuma nu mai rîde. 
În sfîrşit te văd odată, Lăpuşneanu, ins cu fală, 
Cu privirea ta vicleană ce îndeamnă şi înşeală, 
Dară nu îmi plec genunchii la a tronului tău treaptă, 
Tu nu eşti Domn pentru mine: fiară cruntă şi nedreaptă! 
Ceea ce-o să-ţi spun acuma n-am mai spus-o nimărui: 
Gîde, ce-mi făcuşi bărbatul? Lăpuşnene, unde-i Grui? 
O veniţi, veniţi aproape, ascultaţi şi voi cu toţi 
Ce se-ntîmplă în Moldova sub domnia ăstui hoţ. 
Aide! căci eu nu cer milă. Unde-i mila mea? Nu cer 
Nici dreptate - căci dreptatea ce-mi rămîne e să pier, 
Sunt pierdută, pîngărit-am focul strămoşeştei vetre, 
Vrednică a fi ucisă jos pe uliţă cu pietre, 
Sunt de rînd, ca o femeie ridicată din noroi, 
Cine vrea ca să mă aibă - vie care va din voi! 
Nimeni dintre voi [ - ^ - ] nu-ndrăznească-a zice-acum 
Că am fost soţia dreaptă a lui Gruie, că-l zugrum. 
Nu l-am înşelat cu altul, nu eu mi-am făcut de cap? 
Ce-mi ajută dar acuma c-am făcut-o ca să-l scap? 
Cunoşteam pe fiara asta ce nu ştie ce-i iertare, 
M-am plecat la toată lumea, m-am rugat la mic şi mare, 
Orice rază se pierduse... Ce să fac? Dar ce să facă 

 
{EminescuOpVIII 226} 

O femeie fără sprijin, părăsită şi săracă... 
Cînd puterea ei, viaţa, braţul ei, a [ei] lumină 
Zace-n temniţă de moarte, singur, fără pic de vină. 
Şi atunci... veni ispita! Nu ţi-a fost de-ajuns să moară, 
Nu, ai vrut să-i fie neamul de ruşine şi ocară, 
Au venit ispititorul, om de sfat la cele rele, 
Ce îmi suflă în ureche ruşinoasele momele: 
" Vodă-l osîndi chiar astăzi, zise tainic omul tău, 
Nimeni nu poate să-l scape de la moarte... numai eu... " 
" Scapă-l, zic! O, mîntuieşte-l, tot ce am, multe, puţine, 
Ce odoare am ia toate, ia şi haina de pe mine, 
Dară scapă-l [de la moarte]"", O!, îmi zise el acu, 
Eu nu voi alte odoare... singurul odor eşti tu, 
Dă-te mie trup şi suflet şi apoi... [î]l scap de moarte... " 
O, cum n-am murit atuncea... căci era cu mult mai bine! 
Tu, iubirea mea păgînă, născătoare de ruşine, 
M-ai împins... ca înaintea-i s-ajung a-mi ascunde faţa 
De ce mi-au cerut ocara şi nu mi-au cerut viaţa?... 
Mintea chiar mi se pierduse, îmi arată o scrisoare 
Scrisă chiar de a ta mînă, Lăpuşnene, de scăpare; 
Şi pe cînd uitam cu dînsul datoria de soţie, 
Trup fără de vro voinţă şi cuprins de nebunie... 
Tot el a trimis în taină să-l ucidă... l-a ucis. 
Cum mă deşteptai atuncea din grozavul, negrul vis... 
Nu i-a fost de-ajuns o moarte... trebuia ruşine-adîncă, 
Trebuia ca la mormîntu-i să urmeze-o pată încă, 
Trebuia ca, cu ruşine, să mă-mbrac în negru port 
Şi să nu-ndrăznesc privirea-mi s-o arunc la acel mort... 
Trebuia, ca şi copiii s-aibă drept a-mi zice-odată: 
" Mumă! ai trăit cu omul ce-a ucis pe-al nostru tată... " 
Ei, acuma, Lăpuşnene, spune drept: aşa-i că-ţi place 
Ce adîncă mişelie iscodişi în pieptu-ţi, drace! 
Mai rămîne încă una ca de tot să te dezmînii: 
Spînzură-l în ochii lumii, lasă să-l mănînce cînii. 
[LĂPUŞNEANU] 
Aide, veniţi mai aproape. - Ei femeie, ai sfîrşit? 
Ţe înşeli crezînd pe Vodă mulţumindu-se cu-atît. 
Îmi chemaţi pe vistierul... Vino-ncoace, vistiere: 
Oare sunt adevărate cîte spune-acea muiere? 
Nu-mi răspunde... toate, toate sunt adevărate, ştiu, 
Ai vrut să mă scapi de-un duşman, mulţumit trebui să fiu... 
Ce-ai făcut [tu] pentru mine nu e faptă rea... Nimica, 
La uciderea-i te duse gelozia, iar nu frica. 

 
{EminescuOpVIII 227} 

Tacă-ţi gura... tu, odată! Ei, muiere, ai sfîrşit? 
Crezi pe Vodă Lăpuşneanu mulţumit numai cu-atît? 
Nu cunoşti ce [e] în mine... Vino-ncoace, vistiere, 
Sunt adevărate oare cîte-au spus acea muiere...? 
Nu răspunde... n-am nevoie să răspunzi, căci toate, toate 
Sunt din fir în păr aievea, pe deplin adevărate... 
Dar ce ai de gînd a face?... Căci eu judec după lege, 
Ceea ce se zice-ntr-însa fac şi eu, se înţelege... 
Eu i-am fost duşman lui Gruie... un prieten face treabă Şi mă scapă 
chiar de dînsul, deşi nu mă prea întreabă, 
Dar, dorindu-mi bine mie şi făcînd ce se cuvine, 
Se-ncurcă într-a legii iţe... ceea ce [deloc] nu-i bine... 
Ei, vlădică de Suceava, vezi la carte ce mai zice Să se 
facă-o judecată ca acea ce-avem aice... 
"Cînd un om den starea-ntîia siluieşte pe-o femeie... " 
[EPISCOPUL] 
Moartea, Doamne, spune legea, daca n-ar vrea ea 
să-l ieie! 
[LĂPUŞNEANU] 
Daca ea n-ar vrea să-l ieie... Trebuie să-l vrea... Voi 
eu... 
Daca nu se-ncape-n lege... daca nu-i pe placul meu. 
Ia-ţi tu cartea subsoară şi te du de mi-i cunună... 
[BOGDANA] 
Ura ta, o Lăpuşnene, de grozavă e nebună. 
[LĂPUŞNEANU] 
Ia mai staţi, căci înainte de-a pleca se cade-mi pare 
Să-ntrebăm de e vro zestre... Eu ştiu că avere n-are... 
Sigur pentru un prieten dau şi cîte o moşie, Darnic şi la nunta asta mi 
se cade a fi mie 
Şi o fac cu dragă voie... Pentru tine, vistiere, 
N-o să rămîn eu în urmă şi-o să dărui o avere, 
Însă... să ferească sfîntul, s-ar putea ca tu să mori 
Făr' ca de l-acea femeie să ai vrun moştenitori; 
Tu bogat şi ea săracă nu se-ntîmpl-ades în lume; 
Sigur că n-ai vrea femeia care poartă al tău nume 
Să trăiască-n sărăcie... Uricare, vino-ncoace, 
Un înscris cu-atîţia martori este bine a se face... 
Ca-ntîmplîndu-se visterul ca să moară vreodată 
Văduvei care rămîne va lăsa averea toată... 
Judecata[-i] prea-ncurcată şi pe cît cred că e bine 
Îi şi dau o încheiere... Mai mult nu mi se cuvine? 
[BOGDANA] 
Dar nu voi să-l iau... stăpîne! 

 
{EminescuOpVIII 228} 

[LĂPUŞNEANU] 
Cine oare te întreabă? 
Mergi, vlădică, de-i cunună şi fă slujba mai în grabă, 
Nu mai voi să port în minte astă pricină urîtă... 
VIST[IERUL 
Daca n-avem altă cale, să ne cununăm, iubită! 
EA 
Ucigaşe!... 
[VISTIERUL] 
Ce vrei? Vodă îţi dă tot, moşii... pe mine, 
Cam de voie de nevoie, dar aşa găsi de bine... 
[(apart)] 
Mulţumescu-ţi, Doamne sfinte, cu atîta că scăpai. 
LĂP[UŞNEANU] 
Iscăleşte, vistiere, cartea ceea... 
[VISTIERUL] 
(apart) 
Haide-hai, 
Mi-ai durat-o, Lăpuşnene, lasă că ţi-o ţiu eu 
minte. 
[LĂPUŞNEANU] 
Şi acum la cununie, mergi vlădică înainte... 
[BRAN] 
Ce mai judecată, vere! Chiar turcească fuse asta... 
Ai ucis pe-un om în codru... mergi acasă, ia-i nevasta... 
Ce ţi-e, măre, c-o domnie fără rost, ce nu-i de soi, 
O s-ajungem ca să rîză pîn' şi babele de noi... 
Ne! ţi-a trebuit muiere şi te plîngi... Ai dar ce vrei. 
[IRIMIE] 
Ce ştii tu daca nu este după placul dumneaei Icea, e ţărînă-n glod, 
Ici e bărbăţelu mort. 
[BRAN] 
Bine zici... Broaşte sunt multe, e destul să fie balta... 
Tot ca una sunt cu toate, ia pe una dă în alta. 
L[ĂPUŞNEANU] 
Ei, boieri, aşa-i că bine judecai?... Mergeţi cu bine, 
Mergeţi că v-aşteaptă nunta şi uraţi-mi-i de bine, 
Mergeţi", la mulţi ani" le ziceţi", să sporească, să-nflorească, 
Zile mîndre-nsurăţeii pe-a lor cale să-ntîlnească... " 
Ce mai vreţi... odată nuntă! 
[IRIMIE] 
Hop şi noi în urmă, vere, 
E ciudat ce se întîmplă-n lumea asta c-o muiere! 
[LĂPUŞNEANU] 
[(apart)] 
Ei, duceţi-vă cu toţii, minţi uşoare şi copile, 
La ce vremi ajuns-am oare, Doamne, -acum, şi la ce zile! 
(se duce şi descopere mortul) 

 
{EminescuOpVIII 229} 

VIST[IERUL] 
Mulţumindu-ţi de iznoavă pentru facerea de bine, 
Eu de tron m-apropii iarăşi, închinîndu-mă la tine, 
Ceea ce-ai făcut acuma este foarte înţelept: 
Zică-se orice s-ar zice, aspru poate, dar eşti drept. 
[BRAN] 

Drept ca gînjul. 
[IRIMIE] 
Şi ca tufa. 

[BRAN] 
Drept ca cîrja de la moşu... 
Judecata din poveste cum o dă-mpăratul roşu.... 
[LĂPUŞNEANU] 
Tu, femeie, mulţumită eşti de-a noastră 
judecată?... [BOGDANA] 
Doamne, văz c-ai făcut totul ce se poate 
de-astădată: 
Nu mai poţi să-mi dai bărbatul, mi-ai dat cinstea cea 
furată, 
Mi-ai dat, ca să-mi cresc copiii, o avere însemnată... 
Şi de judec toate cele îţi e mare bunătatea... 
[LĂPUŞNEANU] 
Mulţumiţi de rău de bine sunteţi... voi! Dară dreptatea? 
Dar acesta ce-n siciriu-i e întins rece şi mort 
Acestuia nici o grijă eu în lume să nu-i port?... 
O, aveţi cuvînt cu toţii... asta-i legea omeniei, 
Morţii se cuvin cu [morţii], viii se cuvin cu viii. 
Cum? pe-acesta-l mînă moartea pe o mare fără 
ţărmi, 
Sufletu-i cuprins de moarte, trupul lui mîncat de viermi, 
Şi viteazu-acesta mîndru... să nu-l ştie nime, 
nime 
Cît amarul lui de suflet au avut o adîncime. 
Pentru-acesta nu-i dreptate, nu-i în toată lumea nime 
Ca mizeria-i întreagă să o simtă-n adîncime. 
Tineri, alergaţi la jocuri şi petreceţi cum vă place, 
Ce vă pasă de mormîntul unde el în umbră zace? 
Ce vă pasă cumcă nunta se-nvîrteşte pe-un mormînt... 
Mortul nu are dreptate, acel viu are cuvînt. 
A purta livreaua morţii e un trist şi rece port, 
Niciodată n-ai dreptate, niciodată cînd eşti mort. 
2282 
Veselie! Veselie! Oameni tineri şi cărunţi, 
Zilele domniei mele aţi văzut astfel de nunţi. 
Să trăiască Lăpuşneanu zic eu singur, să trăiască, ziceţi voi, 
Să domnească ani o sută, mare, mîndru printre noi! 

 
{EminescuOpVIII 230} 

2254 

Veselie, veselie, oameni tineri şi cărunţi, 
Zilele domniei mele aţi văzut astfel de nunţi. 
Să trăiască Lăpuşneanu, zic eu singur, ziceţi voi, 
Să domnească ani o sută cu dreptate peste noi! 
Dar, nuntaşi, o-mpărăteasă mi-a trimis la nuntă sol, 
A cărei împărăţie n-are margini şi ocol, 
Voind să serbez o nuntă cum n-a fost în lume una 
Căci călău-i nunul mare, iară moartea este nuna. 
Ia-l... nu cred să fie-n lume vre o fiar-atît de mare 
Ca să-ntreacă-a vinei sale [...] defăimare... 
[VISTIERUL] 
O, degeaba [...] ura [...]-n piept, 
Crud eşti da, o Lăpuşnene, dar în suflet tu eşti drept... 
[BOGDANA] 
Mi-ai dat cinstea mea furată... şi acum îmi dai viaţă... 
BRAN 
Este aspru ca furtuna... judecata-i e măreaţă... 
(către Irimie) 
De se-ntîmplă-n astă ţară vre o mare fărădelege 
Cine poate fi de vină... Lăpuşneanu, se-nţelege. 

TEXTE AFERENTE 
1 
[PLAN] 
2254 

Din Alecsandru Lăpuşneanu s-ar putea face un Makbeth romînesc cu 
întrebuinţarea, mai ales în ultimul act, a novelei lui Negruzzi. 
ACTELE 1, 2, 3, Uzurparea tronului. Luarea în căsătorie a Rocsandei. 
Tăierea boierilor. 
Act IV Scena ult[imă] Alecsandru se roagă să-l călugărească şi apoi 
moare. 
Act V 1. Călugărul său un inamic - monolog. A căzut. Espunere. 
2. Scularea lui şi anunţarea că e călugăr. 
3. Furia şi declararea că e domn. Momentul în care vrea să omoare pe 
D[oam]na şi copilul. 
4. Mitropolitul o consilie să puie venin. Ea toarnă tremurînd pe cînd unul 
ţine pumnalul dasupra ei. 
5. Bea, simte moartea viind. Doamna-n spaimă. 
6. Cînd moare boierii-l ţin în sus ca să-i privească murind. Clopotul 
sună ***. 
 

 
{EminescuOpVIII 231} 

2 
[R Î S U L M U Ş A T I N I L O R] 
2256 
[LĂPUŞNEANU] 
Rîdea? Cum?.... 
[UN BOIER] 
Cum se rîde. 
[LĂPUŞNEANU] 
Te-ntreb cum? 
[BOIERUL] 
Ca oricine, 

Numai şi-nchidea ochii... 
[LĂPUŞNEANU] 

- Şi-nchidea ochii? Bine. 
[BOIERUL] 
Rîsul acel cu ochii închişi e vechi ca şi Moldova, 
E-omorîtorul supăr al neamului Muşatin. 
Vai ţie, Lăpuşnene... 
Nu-n planu-i, nu-n iubirea-i, nu-n ura ei, nimica, Nu-n 
pat şi nu pe tronu-ţi, nu-n casă, nu-n pădure, 
În acel rîs cu ochii închişi îţi este moartea... 
O, îl cunosc de mult eu acel rîs fin şi dulce, 
Astfel rîse-Alexandru cînd a ucis pe Hroet, 
Astfel şi Ştefan Vodă cînd omorea boierii, 
Astfel şi Petru Rareş cînd omorî pe Brateş, 
Astfel [şi] Bogdan [arse] cetăţile Lehiei, 
Astfel Ştefan cel Tînăr pe Arbore ucise. 
E rîsul vechi şi groaznic al neamului Muşatin. 
3 
[LĂPUŞNEANU PRIBEAG] 
2260 
au apus a mea lum[ină] Cînd udau a mele lacrimi pîne neagră şi străină 
şi din nou simţeam durerea, 
Urmăream * cu ochii-n lacrimi zborul paserilor 
mării, 
Întrebam pe rîndunele * ce vin de-ntunecă [zarea]: 
"Aţi [văzut] pe-a voastră cale, paseri albe, şi Moldova? " 
2276 
Şi-mi venea, suind alene, şi-mi suna pe vîntul sării Zborul stolului 
de paseri, glasul valurilor mării. 
 
2260 
Să ating cu fruntea numa grinda porţii din Suceavă. 
* 

 
{EminescuOpVIII 232} 

2277 
Şi, pe cînd urmam pe mare a singurătăţii cale, 
Parcă auzeam vuindu-mi zvonul clopotelor tale. 

2276 
Unde razele-şi revarsă, de la creştet la picioare, 
Candela neadormită, de mormînt luminătoare. 

[REPLICI RĂZLEŢE] 
1 
2276 
Om nu mare la făptură, dar voinic nevoie mare. 

2 
2282 
Dacă inima-i vîrtoasă, fie zidul cît de slab, 
Căci în inimi e cetatea, bade Gruie Basarab. 
3 
2254 
Între mîni împlătoşate răzimînd a sale tîmple: 
"De-om muri - întreabă jalnic - oare ce-o să se întîmple? " 
2276 
- De-om muri, atîta rău. 
Iară platoşele noastre sunt mîncate de rugină 

 
{EminescuOpVIII 233} 

MIRA 2254 

[PERSOANELE 
MIHAI VODĂ 
Domnul Tării Romîneşti 
TOMA NOUR - HILARIU - POPA agentul lui Mihai 
MIRON-ŞTEFAN 
fiul lui Toma Nour 
MAGDALINA-ADINA 
ţiitoarea lui leremia Vodă 
MIRA 
fiica lui Ieremia Vodă 
IEREMIA VODĂ MOVILĂ Domnul Moldovei 
ZAMOISKI 
mare cancelar al Poloniei BOIERI 
de la Curtea Moldovei 
 Acţiunea se p
etrece la Curtea domnească a Moldovei, în toamna anului 
1600] 

[PROLOG] 
MIHAI (singur în pădure) 
Visam... pe trei morminte creşteam ca un stejar... 
Toma Nour. Ideile după cari îmblă Vulturul Romei ce-a smuls inima 
din Roma murindă 
2257 
Vultur ce-nota în giurul soarelui 2258 
Vezi aripa-i dreaptă pe Roma, aripa-i stîngă pe Romînia? Vulturul 
roman cu razele ochilor muiate-n Mediterana. 

 
{EminescuOpVIII 234} 

2254 
Vulturul îşi sîngera pieptul de capul stîncelor cu părul de fier. 
Recea stîncelor ruină 
Încorporarea stîncei în Mihai 
Credinţa d-a fi o umbră a lui Mihai. 
Naţiunea - stîncă. Generaţia - rîu. Oamenii - valuri. 
 
[HILARIU] 
(Ideea încorporărei lui Mars într-o sură stîncă din Carpaţi) 
Am văzut un june poetic ca viitorul, el scria doioasele sunete ale inimei 
sale, le citea roşindu-se la faţă; cînd deodată vîntul îi smulse o foaie 
din mînă, am prins-o din tufiş, s-o citesc: Styxul nu mai ducea 
umbre. Lethe uitase a îneca durerile, căci oameni se duceau arşi de vii în 
infern şi lacrimele [erau] prea amare pentru d-a fi uitate. Tot ce era 
umbră, adică suflet, în infern s-adună să strige lui Joe. Străbunii Romei 
s-adunară unde se fierb nourii Carpaţilor, care, ieşind prin pămînt, 
încongiură creştetele lor. Ei se consultară asupra Daciei, nourii sorbeau 
gîndirile lor, ca să-nsufleţească creştetele Carpaţilor. Suindu-se ca 
creieri de munţi, ei răsuflau în fulgere şi esprimau în tunete ideile furate 
de la străbunii Romei. Toţi munţii era înviaţi, numai dasupra tuturor sta 
sura lor diademă, împăratul Carpaţilor, mut, rece, mort ca eternitatea. 
Ce-a decis părinţii? Să trimeaţă sufletul tatălui lor Mart să-nvie 
stînca-împărat. Vorbit, făcut. Luna scoase din negrii nouri galbena-i 
faţă şi zugrăvi în creştetul stîncei diademă de aur... Stînca trăia... 
Vulturii-ncongiurară, crezînd că-i împăratul lumilor Joe cu 
fulgerile-n vîrful Olimpului... era Mihai Viteazul. 

PLANUL MIREI 

ACT l 
SCENA 
HILARIU, MIHAI 
 
MIHAI 
Hilariu! rugăciunile mele sunt murmurele unui preot care le-neacă în 
răsufletul murind. Tu nu mai trăieşti, vorbele tale sunt confesiune, faptele 
tale [sunt] ultima pocăinţă, fie comunicarea din sîngele lui Cristos, căci 
libertatea şi Cristos (crucea) una sunt. Binecuvîntarea mea, gîndirea mea, 
care totdeuna te va conjura, fie mirul din urmă. Ilariu! ştii tu ce ai să 
taci?... Vezi tu Moldova?... Un Domn desfrînat, vînzător de ţară... iată 
Moldova!... în sufletul acelui nimic, acelui om beat de omor, e sufletul 
Moldovei... numele lui e numele Moldovei... O, Satana n-a făcut 
neciodată un aliagiu mai monstruos, prostituţiunea rînjîndă n-a 
îmbrăţoşat neciodată cu mai mult foc pe-o vergină, nimicul n-a 
sorbit neciodată cu [mai] multă lăcomie fiinţa unui ceva cum nimicul 
acestui Vodă a sorbit în pustiurile sale plîngînda soarte a Moldovei. Ei 
bine, desfă aste două, smulge moartea din mormînt, smulge-un Vodă 
de pe tron; căci mormîntul în care zace acea moarte a fost rîzătorul palat 
al vieţei. Hilariu! oare creştinul va urma lumina crucei lui, oare tu mă vei 
urma pe mine? 

HILAEIU 
Jur! 

 
{EminescuOpVIII 235} 

[MIHAI] 
Pune pe tronul Moldovei un om... un om pierdut într-adevăr... jertfa lui 
Avraam!... Oare lui Muciu Scevola îi părea rău de mîna lui care şi-o 
ardea în foc?... Poate că îngerul Unirei va striga: Avrame, cruţă pe fiul 
tău, poate că surîsul regelui Destin va-ngălbeni focul în care ţi-i 
arde mîna ta. Adio. // Fii tăcut, prudent. Buzele tale să nu-ţi repete 
scopul nostru neci pentru tine. Purtarea ta să pară stearpă, fără de neci un 
înţeles... vorba ta seacă ca [a] unui idiot... cînd vei simţi pe Dumnezeu în 
suflet strîmbă-ţi faţa ca Satana. Învaţ-a te preface, căci ce e 
Adevărul (Dumnezeu) decît o eternă prefacere din minciună-n adevăr? 
Inima ta fie înger, faţa ta fie demon. Nopţile tale - realitatea virtuţii, 
lumina zilelor tale - oglindă de crime... dar numai oglindă; fiinţa ta - 
mormîntul planului nostru, însă un mormînt viu, fierbător. 
ACTUL 1 5 scene 
[ 1 ] MAGDALINA, TOMA NOUR Vorbesc aceea ce e însemnat în coală 
Toma Nour are într-adevăr de gînd să omoare pe Mira şi-i propune 
Magdalinei că-i va trimite otravă ca să i-o dea Mirei prin Miron. 
Accentuarea că există un om sub a cărui voinţă toţi îmblă. În fine ea se 
învoieşte, aparte însă spune că va scăpa de omor rugînd pe Domnul ca 
s-o dea după polon şi că astfel va fi a ei fără crimă şi puterea lui Nour 
oarecum sfărmată. Ea iese. 

[ 2] Toma Nour, singur, spune aicea planul lui Mihai Vodă de-a pune 
pe tronul Moldovei o umbră de Domn, un instrument al său, şi face 
totodată apologia agendelor sale (cum stă în coala respectivă). În fine îi 
vine ideea de-a pune pe Miron Domn şi să facă un sacrificiu a lui 
Avram. 
[ 3] În acest timp vine şi Miron. Spre a-l iniţia îi propune ca să-l 
ducă la Curte, îi deschide sălbatecului raiul amorului, atunci el îi spune că 
luinu-i trebuie lumea mare - ideea lui despre lume - nu-i 
trebuie amor, că el are amor. Îi descrie amorul lui pentru umbra unui 
înger. Toma e curios să ştie daca asta e nebunie. Un amic a avut şi el, dar 
acela [era] Marcu Vodă. Credinţa lui în destin. 
[ 4] Miron rămîne singur. Atunci apare şi Mira. Scena dintre Tasso şi 
Leonora în act V - o îmbrăţişează. Ea fuge. Ea îmblă rătăcită prin 
ruinele pămîntului: "Munţii gîndirei se spintec dinaintea mea, d-o 
parte verzi şi înfloriţi, muiaţi de lumină, de alta goi, slabi, arşi, şi sufletul 
meu buhă trece, trece rece şi plîngător în stîncele disperărei. Trebuie 
oare, trebuie oare să plîng, să plîng totdeuna? " 

TOMA 
O viziune... Da, e o viziune... e reflectul unui înger &c. 
[ 5] Apare Toma, atunci el vorbeşte (Tasso Act V, Scena ult[imă]) Apoi 
Toma îi spune că într-adevăr acea umbră esistă şi că el o s-o cheme 
din lumea cealaltă ca s-o-ncorporeze pentru el într-o fiinţă de om. 
El părăseşte lira ş-o blăs- teamă. Liră spartă-n stînca lume. 

 
{EminescuOpVIII 236} 

SCENA I 
a 
 
TOMA, MAGDALINA 
M[AGDALINA] 
Noaptea turbură lumea-n lumină cum sub tremurul valurilor se turbură 
visul lumei reflectat în adînca zi a mărei... ea împle pămîntul cu gîndirea 
ei, cu sufletu-i de nour...... (numai a lunei galben gînd s-aruncă 
peste palate, zugrăvindu-le lor dunga umbrei, peste oameni, 
însemnîndu-le dunga mormîntului lor, de care nu pot să scape cum nu 
pot scăpa de umbră). Cerul visează stele, oamenii amoruri... vîntul, care 
muge ziua, cîntă noaptea şi se frămîntă prin valuri cu lungi, cu lungi 
ţipete de amor... Somnul e surîsul morţii. Noaptea, ea surîde tuturor, nu 
numai oaselor nefiinţei... dar mie nu... căci acuma tu chemi stafia mea 
printre zidurile ruinei. ca să asculte giniile zburînde, glasul oaselor şi a 
umbrelor - păcate... 
T[OMA] 
Şi al meu 
b 
 
TOMA, MAGDALINA 
M[AGDALINA] 
Neci noaptea nu-i a mea... Cerul visează stele, pămîntul amoruri... tu 
mă chemi în ruine să visez stafii şi s-ascult vocea bufniţelor, a 
păcatelor. 
T[OMA] 
Şi a mea... (cu delir ) Şi a mea... Magdalino!... cartea ta nu-i destul de 
scrisă... trebuie să mai scrii o faptă în ea... Eu, care îmblu de mînă cu 
soartea ta, care te-ani scos din pulbere, voi dicta... Scrie trei vorbe: 
Mira va muri. 
M[AGDALINA] 
Va muri? Să mă-ncovoi sub muntele vorbei tale ca strigoiul gonit de un 
blăstăm?... Nu... Te lauzi că m-ai scos din pulbere, că m-ai pus 
alături cu Domnul Moldovei... M-ai scos din pulbere moartă... căci 
sufletul meu unde este?... Nu e la Satana, care şi-a luat demult 
proprietatea sa?... Nu sunt eu o stafie vie a cărei inimă a rămas în 
marmura trecutului?... Încet mă tîrăşte viitorul meu... viitorul meu - 
făptura ta... care mă trece din păcat în păcat pe mine, vînduta cu sufletul... 
pe mine, îndrăcita din amorul unei umbre care am văzut-o o dată în 
viaţa mea. 

T[OMA] 
Îţi voi da pe iubitul tău, 
2257 
[MAGDALINA] 
Neci noaptea nu-i a mea - pe cînd luna visează eu viu în ruine de 
mănăstire s-ascult bufniţele şi glasul tău. 
[TOMA] 
Şi ordinul meu! Ascultă, Magdalino! Cînd vezi acest nour negru înaintea 
ta gîndeşte [că] eu sunt un nour în cer, tu umbra mea pe pămînt...... fără 
mine tu n-ai fi, unde îmblu eu umbli tu... Eu sunt Destinul care pluteşte 
 

 
{EminescuOpVIII 237} 

dasupra ta... Dar dasupra e un soare... Un soare ce domneşte lumea - 
fără care eu n-aş fi... tu n-ai fi... pămîntul n-ar fi... Supune-te 
mie cum eu mă supun soarelui meu. 
[MAGDALINA] 
Acel soare e un om? 
[TOMA] 
Un om?... Toma Nour nu-ngenunche înaintea unui om... Acel soare e o 
idee... care luminează lumea, sub cari fug nourii sperioşi - umbrele 
palide - valurile în argint. O idee care intră-n toată suflarea 
omenească... cum lumina umple lumea... o vijelie care mînă valurile 
mărei - şi pe noi doi, sărmane valuri... O vijelie puternică, fiindcă-n 
pieptul ei lucrează şi sufletele şi dorinţele noastre, a valurilor de jos, şi 
sufletele geniilor din aer, din lumină, care Dumnezeu îi mînă dasupra 
pămîntului... Cer şi pămînt... Dumnezeu şi om... voi ca Mira să moară!... 
[MAGDALINA] 
Să ascult zburînde ginii, 
Vocea oaselor uscate 
Şi a umbrelor - păcate. 
T[OMA]. 
Şi a mea! 
De sînt nour, de sunt lună, 
Ai fi umbra mea nebună, 
Eu sunt om, tu eşti păcat, 
Eu sunt gînd şi tu eşti fapta, 
Eu număr schiţele-n treapta 
Care trebui s-o cobori 
De-ar fi stele, de-ar fi nori. 
Dacă acea scară s-ar scoborî într-un abis de stele sau într-unul de 
nouri. 
Căci, cu soartea-ţi mînă-n mînă, 
Îţi fac ziua săptămînă: 
Eu ordon şi tu alergi. 
Întrebi de ce ordon... Întreabă îngerii lui Dumnezeu ce trîmbiţă renvierea 
morţilor şi viaţa vecilor... De ce? // Întreabă fiinţa care zvîrcoleşte cu 
pri- virea o lume, care aruncă o lume în norii unde aruncă privirea sa... 
// Întreabă de ce a scuipat Satana veninul său cel mai amar cînd ai ieşit tu 
în lume, de ce, înainte d-a fi, te cugetase infernul întreg, te pusese să 
figurezi în toate ţesăturile sale infernale. Creatură a Iadului - femeie 
făţarnică! Demonul - poet te-a visat în epopeea sa - care sfărma 
sub blestemele sale fiinţa - Dumnezeu - te visase ca să sugi cel mai 
nobil sînge din vinele omenirei, ca să seci ca un vînt cald şi omorîtor 
ce-neacă orce simţire din inimă, orce idee din cap. Iată poezia lui 
împlinită, iată cum îşi închipuia el pămîntul... Palide schelete cu ochiul 
mort, cu inima moartă, care îmblă prin ruina - pămînt cătînd să-şi 
sugă sîngele unul altuia. Oamenii credea în nemurire? Cînd? Cînd avea 
destul suflet ca să le-ajungă dincolo de mormînt. Aceşti oameni nu vor 
învia neciodată, căci sufletul abia li ajunge ca să-şi poarte mizerabila 
viaţă prin lume. 

 
{EminescuOpVIII 238} 

2254 

ÎN ACTUL I, SCENA [I] 
[TOMA NOUR] 
Magdalina, ascultă. Tu ştii, eu te urăsc... tu mă urăşti, o ştiu... cu toate 
astea noi amîndoi suntem luaţi la un loc aceeaşi fiinţă, noi amîndoi două 
roţi la aceeaşi maşină, noi amîndoi ne confundăm într-aceeaşi umbră a 
unui om oarecare - un om mare pe care tu nu-l cunoşti, eu însă da. 
Crezi tu că esişti? Că ai voinţa ta? Nu. Crezi tu că esist eu, că am voinţa 
mea? [Nu. ] Noi suntem nouri fără soarte alungaţi din orizont în orizont, 
dar fulgerul dintre noi ştie ce ţintă are. Nu poţi fi cauză, nu poţi fi scop... 
fii maşină. Vezi tu demizeii ce miră lumea î Ei sunt cauzele. Vezi tu 
faptele lor?... Sunt scopurile... Vezi tu acele miliarde de capete seci care 
se ard, se omoară, se-nfiară pentru ei?... Ei sunt maşinele... si nu cuteza 
vrodată să ieşi din cercul maşinismului tău, căci vei fi pierdută... vei fi 
strivită... Cearc-o şi vei vedea... 
Cît ai fost copilă, da, ai trăit pentru tine, căci erai prea debilă pentru ca să 
fii maşină - astăzi, cînd eşti matură, ţi-a venit timpul să fii ceea ce 
trebuie să fii. 
Noi valurile mărei, el uraganul ce ne mînă, ne face spume, ne soarbe-n 
nouri. 

El e rîul, noi valurile... stînca stană noi n-o putem coprinde. 
Noi toţi suntem 
Ca rîul care cîntă trecutul unei stînci, 
Dar stînca e eternă şi valu-i trecător. 
 

2258 
D i n A C T [U L ] I [S C E N A V] 
[TOMA NOUR] 
Crezi în misticismul sufletelor? Acea umbră e sufletul unei moarte - 
da! dar acel suflet îl prind, [îl] vărs într-un chip de femeie - acel 
ideal eteric îl topesc într-o formă de om - şi acea femeie ţi-o dau 
ţie, s-o priveşti 24 oare, căci după aceea va muri iarăşi, victima unei 
crime - Răzbună-o! 
[MIRON-ŞTEFAN] 
O răzbun, d-ar trebui ca fiecare picătură din sîngele meu să devie 
venin: inima - venin, sufletul - venin, creierii - venin, - d-ar 
trebui ca apoi să mîn astfel, spre pedeapsă, ca blestem otrăvit, fiinţa mea 
din eternitate în eternitate. 

2254 
Popa nu ştie că obiectul nebuniei lui Ştefan e Mira şi că Mira e lunatecă 
şi la începutul actului are în adevăr intenţiunea s-o otrăvească pe Mira 
cu desăvîrşire, promiţîndu-i Adinei că-i va [da] spre Vorgeschmack 
al omorului pe Ştefan, să-i aducă otrava, dar văzînd la urmă că Mira e 
nebunia fiului său - văzînd că împrejurarea îi vine în ajutor ca să-l 
poată aduce la Curte - el îi dă narcotic să ducă Adinei. 
[AC TUL II] 
A C T II 
UN BAL LA VODĂ 
Balul se întîmplă din bucurie pentru că au bătut pe Mihai. 
În timpul actului acestuia Miron este foarte turburat pentru că la act. I 
Toma-l anunţase cumcă Mira va muri după prima lui îmbrăţişare şi de 
aceea el 

 
{EminescuOpVIII 239} 

în scena întîia e scuzabil dacă vorbeşte cu Magdalina de moarte, virtute, 
pe cînd ea-i vorbeşte de amor. Ca model scena din Cabale u[nd] Liebe 
între Ferdinand şi maitressa. 
[SCENA I] 
Ambitul Curţii domneşti 

Miron i-aduce Magdalinei veninul (narcotic) şi totodată ea-l 
adimeneşte, întrebîndu-l dacă el a iubit vreodată. Ea-i spune că-l 
iubeşte - el însă-i răspunde că e din acele caractere melancolice care 
nu iubesc pe nimeni, însă cari iubesc cu toate astea pe toată lumea - în 
fine că iubeşte virtutea. Ai iubi femeia care-a comis un omor? - Nu, 
aceea poate arde, poate topi o inimă, dar nu poate să facă s-o iubească 
- în fine o face ca ea să-şi purifice caracterul, să caute a deveni o 
Yerta. Ea rămîne încîntată - îl deifică - se esaltează după acest 
cavaler negru care e o virtute albă. Deificat în inima ei - el dispare. 
Movilă vine, şi ea, fiindcă a prins ideea de-a nu mai omorî pe Mira, îl 
consilie ca s-o dea după polon. El iarăşi îi descopere gîndul lui cel 
vînzător de ţară; în momentul acela Toma Nour, care i-a ascultat şi a 
ghicit gîndul Magdalinei, intră. - Scena lui Posa cu Phylipp - nour 
de aur din marea d-amar. 
[TOMA NOUR] 
Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de 
18v aur din marea de amar. 
2255 
Chipul lui Dumnezeu este chipul poporului. Vocea lui Dumnezeu este 
vocea poporului şi fiindcă [eu] dau înţeles glasului poporului, sunt 
eu vocea lui Dumnezeu... căci, în cumpăna lumii, suntem una. 
2254 
Ultima încercare pacifică d-a împiedeca unirea cu Polonia. Prinţul iese 
necedînd. 
ACTUL II Boierii vorbesc de lunatecia Mirei, de scopurile Domnului 
de-a închina ţara la poloni, de căderea lui Mihai şi P[opa] li spune că ar 
esista un fiu al lui Mihai venit anume în Moldova pentru a căpăta domnia, 
că Eremia e sec. [că] se cam conspiră fără scop şi fără ţintă; şi iese. 
Zamoisky şi Movilă: ii esplică mai bine unirea lui cu Polonia şi-şi 
vinde fiica de metresă regelui. P[opa] ascultă. Îl consilie pe Domn - 
scena din Don Carlos - Filipp-Posa. El rîde. 
Mira apoi Miron. Amor. Popa, ascuns, arată Magdalinei [otrava]. 
Magdalina şi Mira. Omorul ei. 
Scena ultimă 
* 
Boierii, cari vor a se retrage, vorbesc de lunatecia Mirei ca d-un secret, 
de scopurile Domnului, de căderea lui Mihai. Toma li // spune despre un 
fiu al lui Mihai care-ar petrece în Moldova cu gînd de-a se domni, 
una, şi, a doua, li spune că îi invită la o comedie peste un ceas, care se va 
întîmpla în Curtea domnească şi ei să vie cînd or auzi clopotele, ca să 
vadă totodată şi pe fiul lui Mihai...... ei se retrag... Mira-i urmăreşte cu 
ochii şi se bucură de tăcerea nopţii, care creşte din ce în ce, cînd deodată 
apare Miron. 

 
{EminescuOpVIII 240} 

SCENA 
Cu tot focul cu care el îi declara, un accent de disperare şi nebunie se 
strecoară prin şirul vorbelor lui ştiind că [ea] o să moară, că n-o să mai 
fie pentru el înduplecat de rugăciunile ei -" în sfîrşit am găsit în lume 
visul meu" - el iese. 
Magdalina şi Mira. Siluirea la omor. Toma dă semn de clopot. Clopotul 
s-aude. 
Boierii, Domnul şi Magdalina - care aleargă lîngă el cu ţorţe - 
Miron care aleargă de ia pe Mira moartă-n braţele lui. - Scena 
cunoscută. 
* 
[ACTUL III] 

ACT III 
Scena din act[ul] ultim a lui Clavigo 
[MIRON-ŞTEFAN] 
O, ridicaţi capacul ca s-o văd, pala faţă, 
Cu buze-nvineţite, cu ochii cei de gheaţă 
Ce moartea turburată, stingînd adîncul lor, 
Făcu să nu mai aibă nici raze, nici izvor. 
Toma vine şi îi consilie mai întîi să aibă speranţă - în urmă, cînd 
rămîne neconsolat, îi descopere că e tatăl lui şi-i promite a o învia. 
* 
[TOMA NOUR] 
(din Mira) Trecutul meu june, o, trecutul meu e înfiorător... e un pustiu în 
care nu găseşti nimica decît schelete uscate de morţi. De mic am învăţat a 
blăstăma pe tatăl meu precum un copil învaţă prima sa rugăciune. Căutam 
adevărul acolo unde nu-l găseşti neciodată şi, în loc să dau peste 
adevărul sec şi osos, am dat peste o minciună întrupată care purta în sînul 
ei un roi de vise, în ochi o mie de-nşelăciuni... Am dat peste o femeie... 
m-am aninat de acea femeie, de acea minciună sfîntă, cum sîngele 
unui şarpe pătează o cruce de aur, cum Mesalina desfrînată pune, beată de 
vinul crimei, pe fruntea ei coroana unei martire. Şi, din rugăciunea înecată 
în blăstăm, din sărutările ce dă Satana unui înger... ieşi un copil... Îngerul 
muri... Satana rămase... Satana-i etern... Sufletul ieşit din crimă şi 
virtute, din moarte şi viaţă... eşti tu... 
* 
2258 
Dracu-şi trage pieliţa de sărbătoare. 
* 
2254 
Frineea beată de vin şi vînătă de desfrînare şi-a pus cununa unei sînte 
pe fruntea pătată, cununa virtuţii murinde - şi la astă nuntă - la care 
şi Satana trebuie să se-mpieliţe din nou - a ieşit masca iadului: 
făţărnicia - şi făţărnicia întrupată eşti tu. 
Diamantele ce strălucesc pe fruntea desfrînări încoronate sunt luminile 
de mormînt a virtuţii murinde. 
2258 
[MIRON-ŞTEFAN] 
Învi-o, învi-o! De eşti Satana îţi dau sufletul meu, de eşti 
Dumnezeu îţi permit să stingi fiinţa mea, să nu mai fie. 

 
{EminescuOpVIII 241} 

[TOMA NOUR] 
Nu-ţi cer neci sufletul tău, neci fiinţa ta, cer jurămîntul tău - şi-o 
înviez. 

2255 
[TOMA NOUR] 
[(apart)] 
Îmi trebuia un figurant în drama amorului, dar nu, nu va fi el [eroul] 
amorului său, dar nu, nu va fi el eroul, voi fi eu! 
Vei fi Domn Moldovei, pentru cît... nu ştiu. 

2254 

Înnodămînt. Ştefan, în îndoială de faptele, de purtarea Popii, nu vrea 
să-i împlinească cererile (în stînga Răzvan prins). Mijlocul estrem. 

[MIRON-ŞTEFAN] 
Piatră, fă-te eu!... Eu, fă-te piatră! 
A mă fi rupt în bucăţi... a fi rîs de carnea ruptă ce se bate... e nimic... dar 
să mă faci a mă crede Domn ţărei Moldovei, altar unui suflet de înger... 
ş-apoi să-mi zici, cu rîsul pe buze, că acel tron e un putregai, acel 
înger un drac... o, asta e prea mult... prea mult. 
* 
Diferinţa între iad şi cer, între ambrozie şi venin de fiară * este copilărie 
pe lîngă otrava lacrimelor mele. 
* 
N-am nevoie să mă fac Vodă ca să te sfarăm sub picioarele mele; 
(aruncînd mănuşa în faţa statuei lui Ştefan) Oricine vei fi tu, Dumnezeu al 
trecutului, te dispreţuiesc. 

[TOMA] 
Eu?... pe tine?... Copil nebun şi răsfăţat, care n-ai văzut că te-am 
scos din pustiuri ce se pierd. Să pui purpura pe umerii ce purtau pielea de 
fiară, să cercuiesc nişte creieri uscaţi c-o coroană de diamante, ca în 
umbra fiinţei tale fără scop şi fără ţintă, fără înţeles, eu să fiu Domnul 
Moldovei?... Te-am ridicat ca să am de unde să te arunc, pentru ca să te 
sfarăm ca un sculptor ce sfarmă o marmură proastă. Nimic în trecut, nimic 
în viitor, cu ce drept ai cere ca prezentul să-ţi fie mare? 
Mira? Te iubeşte Mira. Sunt prea beat de vinul mişeliei ca să las să te 
înşele spuma ce-a mai rămas în cupa vieţei mele! Află şi fă-te 
piatră... Pe Mira... o iubesc eu, o iubesc cît te urăsc pe tine. O iubesc cum 
iubeşte Satana nelegiuirea. De pe tronul acela pe care încă azi te poţi sui, 
mîni ba, ai putea să vezi capul meu rînjind în vîrful ţepei dispreţ vînăt 
pentru tot ce-ai avut mai scump, peutru inima ta, pentru capul tău, 
pentru tine. Dar nu vei trece, căci între tron şi tine sunt astăzi eu, ceea ce 
voiam ieri, astăzi nu mai voi. Aide! încearcă, treci cînd nu voi eu (rîzînd) 
Ha, ha, ha! Te-am sfărmat ca pe-un şarpe cu călcîile mele. (apart) 
Prea mult. 
 
[MIRON-] ŞTEFAN 
(se repede la bătrîn, îl priveşte apoi ţintă) 
Da! m-ai sfărmat! Aide rîzi, Satano!... joacă pe mormîntul meu! 
Nemic în trecut, nimic în viitor, copil semeţ al pustiului, ce drept aveai 
d-a crede că Dumnezeu crease lumea şi pentru tine (în culmea durerii, 
cătră statuă) Piatra, fă-te eu! eu, fă-te piatră! A mă fi rupt în bucăţi... 
a mă fi-nfierat pe frunte... a-mi fi spart inima cu venin arzător ar fi 
fost nimic!... Dar a face să 

 
{EminescuOpVIII 242} 

mă cred o lume cînd sunt o pulbere, a face să mă cred Dumnezeu pe cînd 
sunt mai urgisit decît un Satan este prea mult... prea mult! Da, mai voiai 
să pătezi părul tău cel alb c-o mişelie... şi m-ai luat de mască pe 
mine, pentru că scheletului tău îi era ruşine de lume, de tine însuţi, că 
iubeai o femeie în loc de un mormînt. Dar nu vei reuşi... 

[TOMA] 
Am reuşit... ha, ha, ha! Vezi cum rîz? Aide, răzbună-te!... 

[MIRON-ŞTEFAN] 
Reuşit?... O, deosebirea între iad şi ceri pe care şi-o clocote otrava 
con-ştiinţei este o copilărie pe lîngă otrava lacrimilor mele. 
Este dar adevărat că acest om nu e decît o carne putredă de bătrîneţe şi 
desfrînare... Este dar adevărat că acest cap, în care credeam prins pe 
Dumnezeul viitorului, nu e decît un craniu fără creieri, că acel piept, pe 
care-l credeam temniţa unui suflet de tunet, e candela Vinerei nebune 
şi-nvineţite de desfrînare! O, mag al prinţului Amin, ai fost un 
mincinos. Tu, pe care te credeam binecuvîntarea unui secol, nu eşti decît 
blăstămul minutei întrupate! Căci fiecare minută a vieţei tale are de 
blestem cîte o crimă a ta. Mi-ai închis fiinţa mea în jurămîntul cătră o 
marmură, astăzi arunc haina jurămîntului de pe mine în faţa acelei 
marmure! Oricine vei fi tu, Dumnezeu al trecutului, el... a cătat să-ţi 
semene... te despreţuiesc... (vrea s-arunce mănuşa în faţa statuei, 
cade-n genunchi) Iertare, marmură sfîntă... iertare, părintele meu... da, 
îţi cer iertare... mă voi atîrna de poalele tale, mă voi tîrî peste pietrele 
înfiorate de durerea mea, voi fi uşure, o iasmă a disperărei mute, 
pînă-mi vei zice că nu-i adevărat ceea ce-ai zis... Spune, te cred... 
minte, te cred... Este aşa... tu spune că nu-i aşa... Voi fugi apoi, voi 
duce pustiurile sufletului în pustiurile pămîntului... voi muri... dar 
fă-mă să nu mor crezînd că Dumnezeu este Satana şi că Satan e 
Dumnezeu... Tu taci, hienă... cadavrul unui suflet disperat este dulce, 
nu-i aşa? 
[SCENĂ] 
[MAGDALINA-]ADINA 
Da, am omorît-o, fiindcă te iubeam... te iubesc... Mă voi atîrna de 
poalele tale, mă voi tîrî peste pietrele înfiorate de crima mea... voi fi 
uşure ca [o] binecuvîntare... uşure ca un blestăm. 
[MIRON-]ŞTEFAN 
Spune... mă iubeşti?... Mă iubeşti tu...? 
[MAGDALINA-ADINA] 
Te iubesc. 
[MIRON-]ŞTEF[AN] 
Atîta aşteptam ca să am dreptul d-a te omorî. 

[A C T U L IV] 
La fine sau şi în actul IV la fine 
Mizerabil instrument ce eşti, o dată ai vrut şi tu să ieşi c-o virgulă din 
maşinaiţiune: el ţi-a zis: "Mira să moară", tu ai făcut să pară moartă [şi] 
astădată 
{EminescuOpVIII 243} 

scurtul tău calcul a adus moartea timpului tău, a răsturnat toate planurile. 
Nu ştii tu că un om viu e o cifră sunătoare şi unul mort o nulă? Că 
amestecînd un om viu într-un plan multiplici [cu]o cifră de valoare şi 
amestecînd unul mort multiplici cu o nulă? El calculase - el ştia că 
trebuie neapărat o nulă - de ce-ai ieşit din calculul său? Şi cu toate 
astea voinţa sa cauzală s-a împlinit. 
[A C T U L V] 
[V e r s i u n e a A] 
FINELE: prin nebunia lui 
FINE: trecînd dintr-o durere [vie] într-una din ce în ce mai 
înmărmurită. 
[MIRON-ŞTEFAN] 
Aş fi topit marmură... (invocă pe Satan) [UN GLAS] 
Ce cauţi în pămînt? [MIRON-ŞTEFAN] 
Caut în pămînt o idee pentru durerea mea neagră. 

2258 
Să scormolesc din pămînt, cu unghiile, concepţiunea durerei mele, ideea 
disperărei mele.. 
2254 
ÎN ACTUL [V], SC[E]NA]I 
[MIRON-ŞTEFAN] 
De-ar fi marmură, aş fi topit-o cu lacrimele mele, aş fi făcut-o 
abur cu sufletul meu cel amar... dar a fost pămînt şi l-am scormolit cu 
unghiile. 
  
 
ACT V, [SCENA]3 [MIRON-ŞTEFAN] 
Mira, Doamna lumei ar fi încă femeie, şi eu voi ca iubita sufletului meu 
să fie o zeitate, să domnească peste mult mai mult - adică peste inima 
mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de umbrele durerii, de 
lumile palide ale trecuturilor, tu ai înflorit-o cu zînele rîzînde ale 
viitorurilor - Îmi eşti prea scumpă pentru ca să trăieşti pe pămînt, 
pentru [ca] să nu te-ascunzi în nemărginită inima mea - aci-ţi voi 
zidi ţie lume, palaturi de aur şi cristal ca viziunile curate a ochilor tăi - 
vom lega în atotputinţa noastră secol cu secol ca zi cu zi - vom pluti 
din încîntec în [în] cîntec ca un poet din univers în univers, ca Dumnezeu 
dintr-un plan de creare într-altul, căci fiecare încîntămînt va fi o 
lume d-încîntăminte - Puterea [lui] a tunat într-un" Fie", a noastră 
se va topi în" Te iubesc". 
ACT V, SC[ENA] tu nu ştii că bătăile astei inimi sunt orologiul după care 
se-ndreaptă o lume, lumei necunoscută, a cărei Dumnezeu sunt eu - 
bătăile astei inimi sunt destinul unei lumi - la tremurul ei tremură 
lumea - la zîmbetul ei se-nsenină pustiurile 

 
{EminescuOpVIII 244} 

sale - şi cînd orariul stă - timpul stă - - timpul neci nu mai 
esistă căci se topeşte-n 14r vecinicie şi lumile inimei mele s-a stins 
// ca o clipă. 
ţi-aş trimite steaua-înger cu corp diafan, cu inimă de foc - dar 
inimele lor, care frămîntă tremurînd soartea a cîte unui om ţi-ar fi 
descris un amor de om, şi amorul meu e ca Dumnezeirea, fără de tine; 
ţi-aş fi trimis-o pe luna d-aramă ce fuge prin nouri de fier, dar 
luna jumătate n-ar putea să-ţi spuie întreg sufletul meu; ţi-aşi 
trimite-o pe soare, ce dă lumină şi căldură la lumile ce-l încongiur, 
dar ar trebui să sece lumile, să le lase palide şi-ngheţate ca să ia destul 
foc şi destulă lumină să zugrăvească ochilor tăi lumea întinsă a sufletului 
meu - lume întinsă ca gîndul, frumoasă ca tine - unde domneşte 
icoana ta pînă ce voi domni sufletul tău. 
ţi-aş fi trimis amorul meu pe lună, dar luna jumătate nu ţi-ar fi spus 
întreg amorul; ţi l-aş fi trimis pe-o stea, dar steaua, ce poartă-n 
sînu-i soartea unui singur [om], ţi-ar fi descris un amor de om, şi 
amorul meu e de Dumnezeu, infinit - steaua-mi mică şi doru-mi 
mare -; ţi l-aş fi trimis pe soare, dar ar fi trebuit să le soarbă toată 
căldura ce-aruncă lumilor, să le lase palide şi -ngheţate pentru ca să 
zugrăvească focul dorinţelor mele; ar fi trebuit să sece lumina lumilor 
spre a zugrăvi în colori de lumină lumea ce fierbe în fundul sufletului meu 
şi care ţi-o-nchin ţie cu toate înălţimile şi cu [toate] adîncurile ei. 
Din două elemente poate să constea lumea - din unul neciodată; forma 
materiei bielementare ar atîrna de la proporţiune, de la densitate, de la 
coloare, care se reduce la una şi-aceeaşi, adică la proporţiune şi la 
împregiurări, şi lumina însuşi n-ar fi decît un rezultat al 
împregiurărilor acestui element, d. e. apa curată -n nouri groşi apare 
neagră, apa[-n] nouri albi apare albă, apa-n vîntul serei apare roşie, 
apa-n curcubeu apare şepticoloră - apa îngheţată, apa & c. S-ar 
putea dar ca lumea toată să fie compusă din elementele apei, adică recte 
din apă, după cum zicea un filozof grec. 
Îţi voi deschide nemărginirile sufletului. Acest cap atît de mărginit încît 
îl poţi cuprinde cu frumoasele tale mîini, această inimă pe care-o poţi 
simţi bătînd coprinde [infinitul]. // Pentru că infinitul n-ar[e] nimic în 
sînul său decît numai pe mine care să-ţi poată spune puterea amorului 
meu, de aceea viu eu singur, palid înger al cerului, să-ngenunchi, 
cîntînd: te iubesc. Cum o jumătate a nemărginirei nu poate să esiste fără 
cealaltă jumătate, cum nu poţi înţelege un soare fără lumină, un ocean fără 
valuri, [o] vijelie fără suflet, astfel sufletu-mi nu poate înţelege fiinţa sa 
despărţită de fiinţa ta. 
* 
 
2257 
uniţi ca noapte cu zi... căci zi cu zi nu s-ajnnge, neci noapte cu noapte, 
ci o noapte ş-o zi se zvîrcolesc revoltate în strîmtul spaţiu de 24 de 
bătăi a clopotelor, uniţi ca o noapte c-o zi zburăm pe acelaşi timp. 
Soarele sub a cărui lumină se zvîrcolesc pămînturile pe care ziua cu 
lucrările sale dă loc nopţei cu crimele sale - soarele, el stă neclintit şi 
priveşte cu acelaşi ochi drept peste cîmpul plin de cadavre ce-şi înalţă 
tremurînzii lor aburi impestaţi şi peste cîmpia înecată-n flori unde 
vergine înalţă glasuri proaspete ca apa de rîu... 
 

Ce-mi pasă mie că scopul la care m-avînt eu duce paşii mei prin 
păcate - ce-mi pasă mie că fulgerul pe care alerg eu are (un nour de 
mamă) nouri de surori. Ce-mi pasă mie dacă lacul tăcut iubeşte două 
stele - numai daca va îneca luntrea dasupra căreia pluteşte vraja mea. 
Şi lumea toată se reflectează în sufletul meu. 

 
{EminescuOpVIII 245} 

2254 
Cred aerul oglindă în care se reflectă îngerii cerului - şi tu nu eşti decît 
reflectul unui înger pe pămînt. 
2257 
Dispreţuiesc geniul pămîntului fiindcă din pămînt naşte, ador geniul 
ce-l sorb din ochii tăi - căci tu eşti din cer. 
2254 
Da, de la apariţia ta se-nsenină natura, căci se-nsenină ochiul meu 
- şi ochiul meu 
2255 
totdeuna acelui Dunmezeu [pe] care-l iubeam numai cînd nu te iubeam 
pe tine, pe care-l adora numai cînd nu te adoram pe tine; lasă să-l 
ador acuma-n tine, căci, punîndu-mi sufletul meu într-al tău, 
cînd acesta se-nalţă în ceri duce sub aripa-i de vultur şi *** dorului 
meu. 
2258 
Ceru -namorat de lumina ochilor tăi albaştri a devenit albastru; soarele 
e puntul revoluţionar care n-a vrut să devie albastru, din cauza 
[aceasta] e-n veci alungat de ceruri şi trebuie să fugă-n perpetuu. 
Noaptea, cînd închizi ochii tăi, lumea cutează a te uita şi începe a-şi ivi 
în stele coloarea ei primitivă - dar n-are timp să-şi esecute planul 
ingrati[tu]dinei sale, căci, cînd îi deschizi, recade iar răpită în estazul 
contemplaţiunii sale şi, în furia sa, uită a persecuta pe soare dintr-un 
capăt al pămîntului într-altul. 
Un suflet ce călătoreşte din lume-n lume, din stea în stea. 
Seninul gîndurilor tale face noaptea de tremură, fuge şi părăseşte 
pămîntul pentru eternitate. 
2257 
De te-ar face Dumnezeu lună, noaptea, înamorată de faţa ta, ar sta în 
eternitate pe pămînt. 
Noaptea, înamorată de luna aprinsă, se grăbeşte a o urma pe cealaltă 
hemisferă. 
2254 
Daca fiinţele noastre atomizate se vor uita, daca în viitorurile noastre tu 
vei fi nour de aur şi eu aer, tînăr, cald, voluptos, - tu te vei oglindi în 
mare şi eu voi fura chipul tău nemărginitei mări şi-l voi purta o 
eternitate înainte, pînă ce, întrupaţi iarăşi în fiinţe nouă, ne vom strînge 
unu-n altul. 
Cînd această fiinţă visa într-alt fel visul esistenţei sale - în trecerile 
esistenţei mele poate eu eram o undă, ea o floare de pe mal. 
2258 
Era[m]o stîncă, era o rază, destinată din vecinicie una pentru alta. 

 
{EminescuOpVIII 246} 

[ACTUL V] 
[Versiunea B] 
2254 
ACT V 
SC[ENA] PENULTIMĂ 
Toma face reflecţiunea lui, cum într-adevăr" atîta amar de oameni au 
ţinut de soarta unui singur om - unui Mihai. Rîul a secat. Valurile 
s-au dus. Eu, val pribeag, mai rămîn încă? Nu! " 
* 
MARCU VODĂ 
Mă sui, mă sui chiar daca dasupra tronului ar spînzura ştreangul meu. 
Lasă să urle clopotele, vijeliile sufletului meu, lasă ca gemetul poporului 
să înece gemetul fioros, gemetul ars al inimei mele. Voi fi Domn, voi fi 
Domn! 
* 
[FRATELE LUI MARCU] 
Partea I a visului 
Vezi acest om care abia merită să fie unul, ei bine, el e doi... două fiinţe 
de tot deosebite... vijelie şi pace... tron şi mormînt... noapte şi lumină... 
demon şi angel. Una merge pe mărirea unui Cezar.......... cealaltă 
se-ngroapă-n praful unei curţi vechi şi meditează asupra ruinelor 
lumei... 

Partea [a] II [-a] a visului 
Satan ce învinge... partea mea cea forte... deşteptată numai din cînd în 
cînd prin a doua a mea fiinţă, prin fiinţa de înger care geme din cînd în 
cînd prin glasurile poporului - - şi sperie, ca dintr-un somn de 
moarte, partea mea întîi, ce învinge alături cu Mihai... 

Partea [a] III [-a a visului] 
Ascultă, ascultă... partea a treia a visului meu. Visam că umerii mei 
prinsese aripi şi mintea mea foc şi, uşor cum sunt*, *** fugeam ameţit pe 
strade......... şi acea faţă vînătă semăna cu a mea... şi acel om mort... acel 
om mort eram eu... 
(Aceste trei părţi trebuie dezvoltate cu măiestrie, ca să facă efect) 
2255 
[Descriere] 
Ce vrei? Sunt visător. Aveam un frate. Amîndoi eram visători... amîndoi 
visam, el mărirea unui Cezar - se rătăcea pe insulele necunoscute // 
decît de inimaginaţiunea [sa] - făcea împărăţii între sălbatecii 
Americei, a căror împărat era el - împărţea aur la locuitorii pămîntului 
şi avea viaţă vecinică ca împăraţii din basme - Într-o zi frate-meu 
dispăru... Eu îl căutam nebun şi visător, căci îmi lipsea o parte din sufletul 
meu - dodată aud un vuiet prin popor, ridic ochii şi văd în cocie de aur 
cu 12 cai pe un Domn cu barba lungă şi neagră ca 
{EminescuOpVIII 
247} 

un codru şi sub muntele frunţii cu doi ochi de vultur: era Mihai cel mare, 
ce gonise pe Ieremia şi intrase-n Suceava - alături cu el Marcu Vodă 
- era fratele meu. 

Descriere 
Fugeam ameţit pe stradele ce vuiau de gurile poporului - din partea 
opusă s-auzea trîmbiţele oştirei lui Zamoiski şi Ieremia - noaptea 
era galbenă ca lumina de lună şi eu îmi duceam prin ea tremurul inimei 
mele - m-apropiam de palat - porţile deschise morţii, ferestrile 
deschise îmi părea că aşteaptă să iasă prin ele sufletul unui omorît - 
treptele de marmură albă părea că se-nnegrise pe-alocurea de 
blestămul pasului d-omorîtor - intrai în palat: nimeni - intrai în 
odaia Domnului şi-mi închisei ochii de spaimă. Pe marginea cea albă a 
patului sta, galben ca lumina de lună ce-i cădea în faţă - cu capul şi 
pieptul atîrnat în jos, afară din pat, cu părul lung şi zburlit şi pumnalul 
înecat în inimă... gura deschisă... pe piept şi peste gît şiroia din inimă 
sîngele-n gură... galben ca ceara, cu ochii vineţi, cu 
mîinile-ncleştate, cu ochii holbaţi - şi acel mort... acel mort eram 
[eu]. 
* 
un ţipăt din pieptu-mi trezi sufletul lui din moartea gloriei. 
2254 
Vedeţi urcîndu-se pe tronul Moldovei un cap sîngerînd... o inimă 
moartă. 
* 
2258 
Un cran uscat, pe schelet de oase, ce fuge prin lume încins în diademă 
de aur. 
* 
2254 
Şi armatelor *** în loc de stindarde o inimă sfîşiată. 
* 
sf. Gheorghe călare p-o vijelie neagră în chip de cal 
* 
2257 
şi spezile albe 
* 
2254 

Soarele părea tras la faţă. 
 
 
2258 
Ceru-ngălbenise de mînie în ajunul răzbunării sale asupra pămîntului. 
* 

 
{EminescuOpVIII 248} 

Caii fugeau ducînd sufletele mişeilor. 
* 
Romînii - o adunătură nemărginită cărora el se pune unul, spre a li 
înmulţi preţul în mii de mii. 
* 
Turcii sub buze de foc cu dinţi de zăpadă - cu cari rînjesc ura lor cea 
rece ca moartea, cea caldă ca uraganele pustielor. 
* 
2257 
părea că-ncălicase sorţele lor rele pe glonţii noştri, că-i ducea drept 
în piept de duşman - în inima glonţului trăia cîte-o moarte, fiecare 
moarte trăia cît un ţipăt de om - ui * Doamne -; cînd se lumină de 
ziuă peste cîmp vedeai mii de oameni cari se culcase în iarbă să viseze că 
n-au fost de cînd lumea. 
* 
Ce-i păsa lui că mă-sa, cu ochii îngropaţi în cap şi cu faţa ca unsă 
cu ceară, se bocea ca cucuveicile dasupra lui - capul nu mai simţea 
că-i moale poala mamei. Ochii, ca moi boabe de struguri bătute de 
brumă, căzuse-n creieri şi, printre buze ca porumba, dinţii părea că se 
laudă că-s albi. 

 
2254 
Storşii ochi ai mortului. 
Stoarce ochii mortului şi miruie fruntea ta. 
2258 
Luna pe ceriuri - ca cranul îngălbenit a unui mort. 
luna, gheaţă galbenă, atîrna ca ruptă în nouri, icoana sorţii Moldovei; 
una spăla cu gălbeneală frunţile valurilor mării, alta plutea asupra ţării, 
îngălbenind în moarte şi ruşine frunţile moldovenilor. 
Gălbinarea morţii. 
peste podul Sucevei trecea Ieremia Movilă şi Zamoiski mînînd înaintea 
[lor] sclavia ţărei, care rîdea nebună prin gurile unui popor ce purta pe 
umerii de piatră trei juguri de fier - jugul turcilor, a tătarilor şi-a 
polonilor. 
TEXTE AFERENTE 
I. ALTE PLANURI 
1 
2254 
FINAL ACT III 
Magdalina vine şi-o consilie să omoare pe Miron, o obligă, o face să 
jure - şi descoperă actul ei, că ea l-a introdus - îi recheamă toată 
gelozia, convinge. 

 
{EminescuOpVIII 249} 

[MIRA] 
Da! îl voi omorî... îl voi omorî. 

A C T U L I V 
Palatul. Decepţiunea - fuge turburat - SPIONUL, care leagă cu 
 
ACT V 
Ea, gata să-l omoare - recade înamorată în braţele sale - El o 
respinge Ea se omoară. 

2 
2254 
ACT I 
MARCU 

ACT II 
ANNA MOVILA 

ACT V 
Noaptea de rege. 
În noaptea cea de rege. 
 
ACT DIN URMĂ 
1. MIRA 
2. MIRA, TRIMISUL 
3. MIRA, MARCUL 
(Toma ştie că Anna Movilă e acel monstru afurisit care încurcă tot şi se 
decide s-o piarză pe ea întîi, pentru ca să-i poată reuşi planurile. ) 
Marcu, fiu de Domn, singur urmăreşte ideea d-a se preface înamorat de 
Anna, pentru ca să poată stinge sufletul acestei fiară, cu toate că este 
înamorat nebun de îngerul gîndirei, d-acea umbră lunatecă. 
Urmărind lunateca, el vede că intră în Curtea Domnească. 

II. SCENE 
2254 
[MIRON-ŞTEFAN] 
Ce face Mira? 

[UN GLAS] 
Bine, te-aşteaptă; te duci curînd după ea? 

2 
2254 
MIRA, PINT[E]A 
[MIRA] 
Fugi, Pinte, căci Moldova arde-n urmele lor. 

 
{EminescuOpVIII 250} 

3 
2255 
RĂZVAN 
Nu sunt eu Vodă. 
ARH[IEREUL] 
De eşti Vodă este o mare deosebire între noi doi, voi, în braţele voastre 
- adulteriul încoronat; eu, în braţele mele - virtutea moartă. 
RĂZ[VAN] 
Cutezătorule! (vrea să dea în arh[iereu], care ţine pe Mira înainte-i) 
ARH[IEREUL] 
Loveşte! 
RĂZVAN 
(scapă fierul din mînă) 
ARH[IEREUL] 
Vedeţi, boieri, nelegiuirea pe tronul Moldovei, Vodă strîngînd în braţe 
p-o ţiitoare care a omorît-o pe fiica lui... Da, ai omorît-o, spune 
că nu, spune că nu daca cutezi. 
ROX[ANDA] 
Nu crede. 

III. GLASURI FĂRĂ INTERLOCUITOR 
A. GLASUL LUl TOMA NOUR 
1 
2255 
Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om. 
 
 
2 
2254 
Minunaţi * ginii ai pămîntului cari Iuciţi în fier, cari pîlpîiţi [în] flăcări, 
cari zvîcniţi în inima omenească - cu voi [vreau] să-nving lumea. 

3 
2254 
Sălbatec fulger răsculat împrotiva lumilor şi esilat de univers [î]n 
spăimînta lui într-un veşted corp de om. 

4 
2254 
Voi pune aripi urei mele de ţi se va părea geniul stingerei. 

 
{EminescuOpVIII 251} 

5 
2234 
[atîta] blasfemie încît să se sperie chiar fulgerele şi să nu mă trăsnească, 
să amorţească tunetul şi să tacă, să-ngălbenească soarele şi să se stingă. 
Să tremure stelele şi să cază, să se-nfioare rîurile şi să 
s-ascunză-n pămînt. Să sece faţa lunei şi să devie neagră, să tremure 
stelele de frică şi să cadă. 
6 
2258 

ai fugit cum fuge o idee din capul unui muritor cînd nu e bine concepută. 
B. GLASUL MAGDALINEI 

2 
2257 
Somnul - moartea-n zîmbet, moartea-n vis. 
3 
2258 
Ştiu c-o fi turbata nebunie ce-şi înfige ochii în privirea [mea], 
cercuin- du-mi ochii cu vînăt, pieliţa cu gălbeneală - galbenă 
luminare de ceară care arde unei zîne ce s-a stins, pe care lumea n-o 
mai adoră. 
4 
2254 
Văzut-ai tu oare mort spoit - un roşu brut pus pe pielea galbenă a 
unui mort şi - sarcasm înfiorător al vieţei - din funduri adînci 
turburaţii ochi de gheaţă amorţiţi ca o rază turbure? Ei bine, acel chip 
s-a sculat... acel chip îmblă pe pămînt... acel chip eşti tu! Fugi! Fugi! 
5 
2258 
Suflet bătrîn ca iarna şi greu ca vijelia ce vîjîie-n pustii. 

{EminescuOpVIII 252} 

6 
2254 
Şi-n noaptea ochilor tăi văd lucind vijelia sufletului tău. 
 
7 
2254 
Din ochii-ţi vineţi licăreşte înţelepciunea - Moarte. - (Icoana 
moarte - în loc de Icoana morţii). 
8 
2254 
Cine e dar? Cine e dar? Sau să muşte ţărîna din urmele tale - căci 
urmele-ţi înveninate ar învenina pămîntul. 
 
C. [ GLASUL LUI MIRON-ŞTEFAN] 

2257 
luna d-aramă, ce fuge prin nouri de fier 
2 
 
2257 
Luna regină, ce vizitează palatele-i de fier. 

3 

2257 
Nourii - insule de fier, de aur, d-argint în albastrul ocean al aerului. 
4 

2258 
Aş rumpe pămîntu-n două. 
5 

2258 

Să creez un nou elizeu. 

2254 

Cum străluce de plăcere faţa ei. 

 
{EminescuOpVIII 253} 

7 
2254 
Cum tremură sînu-i la vorba amor. 

2258 
Dar e nebună - nebună de amorul meu, [pe] care l-a purtat în noianul 
trecuturilor. 
9 
2258 
Să m-arunc în noianul trecuturilor, unde acest corp nu era încă eu, unde 
acest spirit nu era judele împregiurăril[or], ci împregiurările judele [său] 
- eu mă leg de trecuturi, fiindcă totdeauna am esistat. 

10 
2254 

o lacrimă pe batistă şi nu s-a făcut neagră (o azvîrle-n pămînt). 
11 
2254 
da, durere, lacrima-i atît de amară încît, căzută în oceanul amor, l-ar 
face d-o mie de ori mai amar, l-ar face venin. 
12 
2254 
O lacrimă de otravă care face să spume în furie * oceanul unui *** 
D. GLASUL MIREI 
1 
2254 
daca toată fiinţa mea, toate zilele mele s-ar putea soarbe într-o 
picătură de aur. 
2 
2254 
Să scald gîndurile mele printre sufletele valurilor mării. 
3 
2258 
Am rupt inima mea şi-am pus-o-n sînu-i - şi p-a lui am 
pus-o-n sînul meu. 
{EminescuOpVIII 254} 

4 
2254 
Nunta mea - seacă spumă de valuri. 
IV. MATERIAL REZIDUAL 
1 
2254 
Munţi cu părul de zăpadă şi cu faţa sură şi cu corpu-n haină verde şi 
uscatele lor picioare de piatră în rîu 
2 
2258 
S[c]lavul ce-şi caută speranţele cu ochii în ţarina neagră - căci ţarina 
e speranţa lui, piatra durerei lui vorbeşte. 

3 
2258 
Regele a zis sclavului sfaramă Carpaţii - şi-i voi sfărăma -, seacă 
Dunărea - 
şi-o voi seca. 
4 
2254 
Ce este adevărul? Stafia nebunului, vrăjitorului, omorîtorului ieri în 
lumina zburîndului azi. 
Ce este Dumnezeu? Surdele nebunii a mii de mii de oameni pe care o 
frunte senină sau încinsă -n aur o modelează într-o uriaşă volbură de 
foc. Mirele universului, naturei. 
Ce e elizeul? Ce este iadul? Inima cea nemărginită. Inima cea 
nemărginită. Împopuleaz-o cu angeli ce-ngenunche pe nouri, 
cîntînd din arfe de aur. Împopuleaz-o cu inima lumilor pe tron de 
porfiră, cu Dumnezeu - iată ceriurile. Împopuleaz-o cu nemărginirile 
întunericului, cu sufletele rupte de blesteme ce s-agaţă scîrşnind din 
dinţi de stîncile disperărilor lor. Pune inima acestui caos, Crima cu şerpii 
remuş- 
cărei pe cap, cu dinţii mei în gură, cu aripele disperărei // pe umere, 
Satana - şi iată iadul. 
Vezi dar că Eul împopulează cer, pămînt, infern - Eu, acest Dumnezeu 
al Dumnezeului său, căci Eu, este ideea unei forme, este sufletul lumei 
- forma fără ideea de Eu nu are esistinţă, cadavrul fără suflet nu are 
esistinţă, lumea fără Eu nu are esistinţă. 
5 
2258 
a 

 
{EminescuOpVIII 255} 

6 
2257 
Zeea-morţii: al mormintelor amin, zeea pămînturilor şi a stelelor 
stinse, 
Zeea nefiinţei // sau a fiinţei fără cunoştiinţă. 
Zeea-viaţă: albă şi zîmbitoare, zeea stelelor aprinse, a pămînturilor 
împopulate, a valurilor proaspete şi repezi, a munţilor plini de turme, 
păstori şi cîntece. 
Zeea-nimic: zeea pustiurilor fără adînc şi fără înălţime, fără lumină. 
7 
2254 
De ce-ascunse amicei sale luni întregi? 
Că lipsea legămîntul de sînge. 
8 
2254 
două lacrime de copil căzute pe-o frunte pătată, două diafane fiinţe 
de înger sparte în stînca păcatului. 

9 
2258 
timpul - o idee ce leagă fapt de fapt. 
10 
2258 
unda ce-şi mînă trecutu-n viitor. 

11 
2255 
trecutul - o feerie-nmărmurită, viitorul - umbră. 
trecutul - marmură, prezentul - Dumnezeu, viitorul - umbră. 
12 
2254 
Negre idei, ca [a] unui ce se prăvale-ntr-o prăpastie pustie ca 
trecutul. 
13 
2254 
Durerea-i o ruină. 

 
{EminescuOpVIII 256} 

14 
2258 
O stea ce cade, o ură a lui D[umne]zeu care s-a stins, un blestem ce a 
trăit o eternitate. 
Criminalul * Schwanzstern [stea cu coadă] 

15 
2254 
O lume se sparge-n ceri, o inimă se sfarmă pe pămînt. 
16 
2257 
E aşa de uşor d-a zice moarte cînd nu ştii ce este. 
18 
2257 
Mai întîi se-ntunecă palidele-i aripi, pînă i se stinge şi inima. 
19 
2258 
disperarea îşi înfige dinţii de fier în uşa casei şi turbură cu săgeata ochilor 
fundul cupei de vin. 
20 
2257 
picătura de vin s-o văd înmiit de mare şi-n ea, cu milioanele, 
oamenii lui? 
21 
2257 
stelele-arzătoare guriţe de copile, a căror faţă diafană se pierde în 
aureolă de raze. 
22 
2254 
O umbră de foc arătarea Cezarului adormit pe tron. 

 
{EminescuOpVIII 257} 

23 
2254 
Cînd, trist, deschizi o carte şi-ntîlneşti un rîs ţi se pare că rîde un 
nebun. 
26 
2258 
vîntul -- vis zburător. 
Cine-l visează? 
vînturile - vise zburătoare. 
Cine le.......? 
vîntul - vis de Dumnezeu 
27 
2258 
O vîntule, vînt cu suflet de sfînt. Sufletul călător a unui om ce nu poate 
pauza nici mort. 
Zefirul: sufletul unei copile murind înamorată. 
Uraganul: sufletul unui Marte, unui tiran şi viceversa. 

 
{EminescuOpVIII 258} 

ANDREI MUREŞANU 

2259 

[ANDREI MUREŞANU (A)] 
MUREŞANU 
Tablou dramatic 
PERSOANELE 

MUREŞANU GENIUL LUMINEI 
ANUL 1848 SILFI DE LUMINĂ 
(Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. 
Pe de-o parte stînci sparte şi răsturnate, de alta brazi acăţaţi pe vîrfuri 
de stînci, unii răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund pe-un deal se vede 
ruina încă fumegîndă a unui sat de colibi; mai în avanscenă turnul vechi 
şi negru a bisericei satului - c-o mică biserică de lemn, cu ferestrele 
mici şi cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperămîntul de şindrile 
negre şi mucede. Un aspect trist şi de risipă. Asupra întregului plan se 
revarsă o galbenă lumină de lună. În avanscenă, de-a lung, e un trunchi 
răsturnat şi putred care coprinde avanscena. Pe el şade Mureşanu visători. 
Cînd sună din turn clopotul cu glas dogit 12 ore - miazănoaptea - 
Mureşanu se scoală) 

MUREŞANU 
 
Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă 
Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă 
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies; 
Ci prin al nopţii aer întunecos şi des 
Abia pătrunde galben lumina-n raze rare 
Precum se fur speranţe în inime amare. 
Cînd somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace, 
Cu genele-i închise, cu visele-i de pace, 
Cînd palida gîndire prin ţara morţii trece 
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece, 
Cu-aghiasima cea dulce a lumei frunte-atinge, 
Păcatele i-adoarme, invidia i-o stinge, 
Ce ochi veghează umed?... Ce sînge se frămîntă?... 

 
{EminescuOpVIII 259} 

Ce suflet ţipă-n doliu?... Ce liră jalnic cîntă?... 
Sunt eu!... Privesc trecutul, o marmură barbară, 
Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară, 
Şi cînd văd viitorul cu norii roşi de sînge 
Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frînge. 
Decis-ai oare, Doamne, ca în etern să fie 
Romînu-n lanţuri crude... şi searbăda sclavie 
Să-nfigă ochii aspri... cu-al lacrimei tipar 
Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar? 
Te blastămă de secoli a lumei neagră gură 
Şi sufletu-ţi se-nmoaie şi inima-ţi se-ndură, 
Dar pentru-a mea naţiune al tău ochi e de piatră 
Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră. 
Nu vezi că-s zeci de secoli de cînd ea se sfaramă 
Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă 
Ce-opreşte pentru mintea-i a minţii tale raze, 
Lumina ta de aur, lumina ce-nviază? 
O! toată ţara asta ai dat altor popoare, 
Încît altar să-ţi facă poporul tău loc n-are. 
Arînd un cîmp de pietre cu crudele-i sudori 
El seceră spinişul din lucru-i fără spori, 
Privirea lui e cruntă şi lacrima venin 
Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin. 
Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele, 
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele, 
Decît ca soartea oarbă din chin în chin s-o poarte 
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mărei moarte! 

ANUL 1848 [sau] MOARTEA - MORS 
(apare din pămînt într-o haină simbolică) 

2254 
Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aştepţi? 
Au vrei tu ca poporul romîn să îl deştepţi? 
În van îţi e chemarea şi cîntecul în van: 
Necată-i romînimea pe-a lumei ocean. 
Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord 
Va amorţi pe liră-ţi romînul tău acord 
Şi fiii plini de viaţă ai Asiei pustii 
Vor stinge-a lirei tale sublime armonii. 
Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe? 
Nu vezi?... Poporul doarme! O clipă... două clipe - 
Şi pe-a naţiunei frunte al morţii rece vis 
Va sta-n Eternitate - cît lumea în abis. 
Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii 
Şi... (arată la ruina fumegîdăa satului) 
legea mea e moartea... gîndirile-mi - pustii! 
Gîndirea mea e moarte, visarea: vijelii, 
Eu duc prin visul vremi a arderei făclii! 
Ieşit-am eu, ca astăzi naţiunea ta s-o sting! 
Priveşte-n noaptea lumei!... A morţii albă pară 
Adoarme orice popol ce astăzi e să moară!... 

 
{EminescuOpVIII 260} 

Atins-am cu paloarea-i poporul tău romîn 
Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin, 
O rază ce mă-neacă, un gînd ce urăsc eu 
Cum demonul urăşte un gînd de Dumnezeu! 
Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume! 
Au vrei să-mi dispuţi oare tu sceptrul peste lume? 
Ci stinge-te odată tu, suflet! Tu, un vis, 
Au vrei să-mparţi cu mine al spaţiului abis? 
Un gest îmi trebui mie să fac din lume-un nor 
Şi ce-mi trebuie oare ca visu-ţi să-l omor? 
MURĂŞANU 
(cu putere) 
Strîmt este al tău spaţiu şi secolii sunt largi! 
Nu văd eu cum în cercu-ţi sărman nebun te spargi, 
Nu văd eu cum în cercu-ţi nebun te zvîrcoleşti 
Ca o naţiune-ntreagă în zboru-ţi s-o răpeşti? 
Trecut-au secoli negri cu coasele de foc 
Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc! 
Trecut-au Nordul rege cu aripa-i de ger, 
Romînul stă în locu-i, ca muntele de fier! 
Şi-n planu-Eternităţii romînii-s un popor 
Cum e un soare numai prin mările de nor, 
Cum e-un principiu numai în firele adînci, 
Cum sunt în fundul mărei tari creştete de stînci. 
De soare fuge arsă lumea de nouri vagă, 
O zi!... Şi un principiu aprinde lumea-ntreagă 
Şi cînd e marea-n pace şi apele s-au dus 
Stă stînca cea eternă cu fruntea ei în sus. 
Un an?... Este un nour. Un an?... E un vis rău 
Şi-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu, 
Dar noaptea trece iute şi orele-albe vin: 
Şi mai senin, mai splendid e sufletul divin. 

[ANUL 1848 sau MOARTEA - MORS] 
Eu stelele le spulber ca, frunze-ngălbenite, 
Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ, 
Înmormîntez sisteme în spaţii nesfîrşite, 
Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ, 
Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite 
Ş-îngrop ţări înflorite sub oceanul creţ, 
Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră 
Fac din a vieţii fapte lucire efemeră. 
[MUREŞANU] 
Ştiu că tu-nşirînd anii pe-a vieţii lunge fire Tu nimiceşti trecutul în 
urmele lui chiar, 
Că tot ce e-n viaţă cade-n a ta domnire 
Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar. 
Dovadă-s lumi murite, pustii, fără rodire, 
Ce toate se usucă la glasul tău amar. 
Imperiul tău, Trecutul, e-ntins fără de fine: 
Acolo te-ntîlneşte ochiul numai pe tine. 
Dar e o regiune tot astfel de întinsă, 
Nu-i încă sub domnia, întunecate-ţi mîni 

 
{EminescuOpVIII 261} 

Şi toate cîte, demon, le crezi de tine-nvinse 
Acolo strecur toate şi-ţi scapă de sub mîni. 
Cele de ieri şi astăzi de mînă-ţi sunt atinse, 
Dar oare e tot astfel şi ziua cea de mîni? 
Trecute şi prezente le ai spre-a nimici, 
Dar braţu-ţi nu ajunge la cele ce vor fi. 
De-aceea nu am teamă de-a ta amerinţare 
Prezentul e o clipă şi viitoru-i lung. 
Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare 
La, viaţa naţiunii-mi aripele-ţi n-ajung. 
Privesc cu voioşie la viitoru-i mare 
Şi tot ce-nsufli minţii-mi eu caut să alung. 
Cea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău: 
De-acea cînt deşteptarea şi glasu-ţi nu-l cred eu. 
ANUL 1848 
Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte, 
Tu ce înalţi deasupra-i a ta rebelă frunte 
Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită 
A romînimei, care pe moarte e pornită! 
O! Şi din calea care conduce-n trista vale 
Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale, 
De-acolo nu se-ntoarce neci om, neci naţiune! 
Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune 
La spiritul ce-n lume cu aripa-mi l-alung, 
Ca moartea de puternic, ca secolul de lung? 
Cînţi romînimea, care pe calea morţii trece 
Cum se arunc-o steauă în fundul mărei rece? 
Piei om în a ta umbră! Te risipeşte-n vînt! 
(solemn) 
Nainte de-a te plînge al clopotelor cînt, 
Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormînt, 
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu, 
Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu! 
În suflet să-ţi domnească un seraf surd şi mut 
Şi-o secete cumplită în capul tău tăcut! 
De viaţa ta mizeră moartea să nu se-atingă, 
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă, 
Să intre-o noapte vană cu aer amorţit 
În inima stîrpită, în capul pustiit. 
(De sub manta-i neagră scoate un cran de mort cu ochi de foc a căror 
raze le îndreaptă spre fruntea lui Mureşanu. Faţa lui devine rătăcită şi 
ochiul lui uimit şi nesigur. El îşi întinde braţul ca pentru a se feri de razele 
ce-i ard creierii) 
Cu raza morţii negre eu fruntea ta ating 
Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting! (Dispare-n pămînt. O 
melodramă uşoară dar melancolică. Se lasă o negură neagră, care apoi se 
ridică pentru a lăsa să se vadă o negură roză. Se lasă asupră-i caosul 
înstelat - se coboară cerul cu profunda lui armonie. In timpul acesta 
se-ncepe-a auzi, cu muzică surdină, corul ce urmează. Cînd se ridică 
negura roză, Mureşanu se vede dormind pe-o brazdă de flori, într-o 
cîmpie minunată în [al] cărei fund se vede o dumbravă verde şi munţi 
verzi. În avanscenă se ridică, încungiurat[ă] de tufişe dese şi sălbatece, 
ruina de marmură a unui monument roman. In timpul acesta melodia cea 
dulce urmează, pe care-o cîntă, nevăzuţi încă: ) 

 
{EminescuOpVIII 262} 

SILFII DE LUMINĂ 
Somnia regină combină-arbitrară 
Tristeţă cu rîs, 
Vrăjeşte vis de-aur în noaptea amară, 
În suflet închis. 
Alături c-o umbră lumina răsare 
Alături cu-n nor 
Din noaptea eternă prin raze apare 
Un sunt meteor. 
(În timp ce cîntecul durează Mureşanu [doarme]; faţa sa se descompune 
ca de-o fericire suprapămîntească şi asupra frunţii sale, în toată fiinţa 
sa, plană seninul inspiraţiunei. În // momentul acela apare din ruina de 
marmură: ) 

LUMINA [sau]SPRITUL [sau] IRIS 

(Albă şi surîzîndă. În păru-i blond ard stele, într-o mînă crinul 
luminei, în cealaltă o coroană de lauri de argint) 
Tu care treci prin lume străin şi efemer, 
Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer, 
Poet gonit de lume şi îngheţat de vînt 
Ce cînţi ca o stafie ruină şi mormînt; 
Acuma cînd din Umbră Lumina, eu, răsar 
Aruncă de pe tine noianul de amar. 
Eu vin din centrul lumei, încoronat de sori, 
Preced pe mîndrul, \- -\ frumosul Viitori 
Ce-n nourii de secoli se zguduie închis 
Ca un frumos şi mare însă teribil vis 
Ce-n cerul lui petrece sublim şi neajuns, 
Încît neci ochi de înger pin nori-i n-a pătruns, 
Ci tînăra speranţă în haină de mister 
Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări! 
În lumea adormită lumina cînd răsare 
Din caosul ce fierbe întunecos şi mare 
Cu raza-ntîi atinge a geniilor munţi 
Ce-n nourii de gînduri se pierd bătrîni, cărunţi, 
Şi-apoi abia la lume s-arată zîmbitoare: 
O maiestate mîndră în car de foc... un soare! 
O, munţii cu-a lor frunte gîndindă-n nouri creţi 
Cînd se-ncunun cu raze ai zilei, sunt profeţi 
Şi capete de geniu cînd ard, cînd se inspiră, 
Arderea lor arată la noaptea ce-i admiră Că ziua e aproape... Şi palizii 
poeţi 
Profeţi-s, plini de vise, ai albei dimineţi. 
Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut 
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut, 
În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint, 
Cu raza zilei albe cu geniu-ţi aprind. 
(Mureşanu a-ngenuncheat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa 
de lauri, 
îi zîmbeşte şi dispare în sus răpită de-un nor aurit) 

 
{EminescuOpVIII 263} 

LUMINA 
(solemn, invocînd cerul) 
2260 
Cu bolta ta de stele coboară, univers, 
Cu lamură de pace tu treci în al său viers. 
Coboară fericite, albastre, mîndre dom 
Pătrunde cu-a ta pace suflarea unui om. 
2255 
Cu arcul tău de stele, o univers, cobori 
Cu tainic-armonie din sfere şi din sori, 
Cobori în ploi de raze cu constelatul dom, 
Pătrunde pentru-o clipă suflarea unui om 
Şi împle cu-armonia ce fiinţa ta respiră 
Cîntarea-nduioşată din doritoarea-i liră. 
2254 
Cu cîmpii tăi de stele, o, univers te-nvoc, 
Coboară-n ploaie d-aur gîndirile-ţi de foc 
Şi împle cu-armonia ce-n tine-etern respiră 
Cîntarea cea bogată din sîngeroasa-i liră. 
Cobori cu ploi de raze, cu înstelatu-ţi dom, 
Pătrunde pentru-o clipă suflarea unui om. 
O, caos plin de stele, coboară în poet, 
Şopteşte-i armonia cu glasul tău încet. 
SILFII DE LUMINĂ (de sus cătră LUMINĂ) 
Tu, ce din ceriuri pe lume cazi, 
Lumină sîntă! 
Precum pe-al mărei amar talaz 
O rază frîntă, 
Acum la nouri te depărtezi 
Strălucitoare. 
Căci de acolo pe lumi veghezi 
Din sîntul soare (de jos cătră 
MUREŞANU ) 
A tale gînduri, palide bard, 
Cu fruntea-n laur 
Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard 
Cu raze de-aur. 
Cîntă dar, cîntă, tînăr poet, 
Mîn-a ta liră, 
Lumea ascultă gîndu-ţi profet: (încet 
Marea se miră! 
MUREŞANU 
(cu foc) 
În ocean de flăcări gîndirea mea se scaldă 
Şi sufletu-mi se-mbată d-o primăvară caldă 
Şi-un cîntec trece aspru prin visele-mi de jar 
Cum vîntul trece-n freamăt prin codrii de stejar... 
Să cînt cum leul rage?... Să cînt!.. Zdrobita liră! 

 
{EminescuOpVIII 264} 

Din coardele-n rugină odat-ncă respiră 
Un cîntec de-o sublimă, senină disperare 
Precum scapără raze întunecata mare 
O dată încă-n viaţă să mă-nec în lumină, 
Să caut armonia a sferelor senină 
În inima-mi zdrobită... şi-apoi să mor... Să mor, 
Să-nec sufletu-mi rece în noapte şi în nor. 
Coroană de albi lauri, coroană de argint 
Luceşte într-a nopţii-mi amarul labirint: 
Eu voi cînta de fală ca leul ce-a învis 
Iar tu luceşte pală al deşteptărei vis!! 
SILFII DE LUMINĂ 
(pe cînd se lasă negura roză) 
În marea Somniei ce-n unda-i combină 
Tristeţă cu ris 
Cufundă, poete, gîndirea-ţi senină 
Seninul tău vis! 
(pe cînd se lasă negura neagră) 
Adormi cînd lumina se stinge cu jale 
Prin vînturi răcori, 
Cînd visu-ţi îşi moaie aripele sale 
În noaptea cu nori! 
( Muzica urmează misterioso. Negura lăsată cu desăvîrşire - O pauză 
- Cînd se ridică iară, scena e ca întîi; acelaşi trunchi, aceeaşi galbenă 
lumină de lună străbate prin stîncile sdrobite şi lumină planul cel ruinat. 
Mureşanu arată că s-ar fi deşteptat dintr-un somn neliniştit, cu visuri 
de-o impresiune puternică. Fruntea sa e osîndită şi faţa în delir adînc. 
Muzica melodramiză încet aria lui Deşteaptă-te romîne El o declamă 
încet şi espresiv, rezemîndu-se cu mîna stîngă pe liră. ) 
[VARIANTA FINALULUI] 
[MUREŞANU] 
(şade, cugetă, mînile sale se lasă-ncrucişate peste coardele lirei) 

O capul meu! Văd cerul deasupra-mi se coboară 
Şi în cîmpii aşterne stelele lui de foc 
Şi aburi[i] argintii se lasă, mă-nconjoară, 
Şi stele scapăr sfinte pe-al valurilor joc 
Ridic degetu-mi magic şi secolii [se] mişcă 
Cu umbre strălucite de zei şi de eroi 
Şi sufletu-mi s-aprinde şi inima-mi se mişcă 
Şi codrii respir umbră şi mirosul din foi; 
2291 
Pin visele-mi obscure cu-ntunecări de soare 
Carpatul îşi ridică a lui frunte-n ninsoare, 
Cu umere stîrpite de viscole rebele, 
Înmormîntat de codri şi-ncununat de stele. 

 
{EminescuOpVIII 265} 

2254 
Din mijloc astor roiuri ce-argentei ne-nconjoară, 
Împlînd cu repejune eteriul tranfiriu, 
Carpaţii îşi ridică a lor frunte-n ninsoare 
Şi umerii de codri şi brîiele de rîu; 
Din munţii cu picioare de stînci bucium răsună 
În luna-nvineţită s-ascunde-n voal [de] nor; 
Pe creierii de munte voinicii se adună 
Ş-aprind cîte-un foc mare pe fiecare deal 
Şi roţi aprinse-aruncă în văile-adormite, 
Ce zboară şi lumină fantasmele ce zbor; 
Copacii par fantasme bătrîne, despletite, 
Ce-aleargă-n susul apei pîn ce-n tunerec mor; 
Icoanele se turbur şi-un arbor de gîndire 
Întinde ramuri sfinte ce mişcă în şoptire; 
Din crengi de negre gînduri cîntarea se desprinde 
Şi albele ei aripi la ceruri le întinde. 

[ANDREI MUREŞANU (B)] 

ANDREI MUREŞANU 
Tablou dramatic într-un act 
2254 
[PERSOANELE] 

MUREŞANU 
MORS INDIFERENTIALUL (NIRVANA) 
GENIUL LUMINEI IRIS 
(Scena înfăţişază un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în 
munţi. Pe de-o parte stînci crăpate, unele ţepene, altele 
răsturnate, de alta brazi acăţaţi de vîrfuri de stînci, unii frînţi şi 
răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă 
fumegînde a[unui] sat de colibe, risipite ca cuiburi mari în dosul 
stîncelor. Mai în avanscenă turnul vechi şi negru a bisericii 
satului. Biserica de lemn cu ferestre mici cu zăbrele, cu muri parte 
risipiţi cu acoperămînt de şindrile negre şi mucezite. Asupra 
întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o 
cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care 
M[ureşanu] şade visători. De tot în fund codri şi munţi. Clopotul 
sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. În vremea asta se scoală 
M[ureşanu]). 
[MUREŞANU] 
Tresare miazănoaptea în inima de-aramă 
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă 
La carul lunei blonde. Prin vămile veciei 
Nici vremea nu le trece cu visele mîndriei, 
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies 
Prin aerul de noapte puternic, rece, des, 
[Tresare miazănoaptea în inima de-aramă 
A turnului de piatră. ]Şi prin a lumei vamă 
Nici viii nu mai intră, nici morţii nu mai ies, 

 
{EminescuOpVIII 266} 

Vrăjeşte frunza-n codri în întuneric des; 
A lunei adormite pătrund razele rare, 
În temniţa din pieptu-mi trezind simţiri amare 
Cînd somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace, 
Sub genele-i lăsate a veciniciei pace, 
Şi cînd gîndirea oarbă prin ţara morţii trece 
Şi moaie-n lac de vise aripa ei cea rece, 
Cu aghiazima-ndulcită a lumii frunte-atinge, 
Păcatele-i i-adoarme, voinţa ei o stinge, 
Ce ochi veghează umed? Ce piept ce se frămîntă, 
Ce suflet lampă de-oliu se mişcă tremurîndă?... 
2257 

Privesc trecutul ş-icoana lui barbară: 
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară - 
Şi cînd văd viitorul cu sînge şi ruine Nu cred nimic. 
2254 
Sunt eu!... Privesc trecutul ş-icoana lui barbară 
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară. 
Cum gîndul meu nu poate să rup-acea perdea 
Ce-ascunde viitorul teribil după ea? 
Dar umbre alburie abia prin ea transpar, 
Mă împle cu-ndoială, martiriu şi amar. 
Cîntarea?... Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă 
Nu e decît răsunet la vocea cea măreaţă 
A undelor înalte, cu mii de mii de limbi, 
A unui rîu ce nu-l vezi: a undelor de timpi 
Ce viitoru-aduce spre a le mîna-n trecut. 
Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrînă, suptă *, 
Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică, 
Ştiu cumcă viitorul este trecutu-ntors 
Ştiu cumcă-aceeaşi lînă s-a tors şi s-a retors 
De degetele-uscăţite-a Vremii-mbătrînite, Dar pîrghia aceea ce, 
desfăcînd tenebre, 
Ridică viitorul - puterea care toarce 
Al vremii fir - aceea îmi e necunoscută. 
Vai! Cele întîmplate istoria le spune 
Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor 
În atmosfera groasă a zilei cei de azi. 
De ce se-ntîmplă toate aşa cum se întîmplă 
Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare 

 
{EminescuOpVIII 267} 

În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei? 
Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă 
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie 
Şi altfel decum este tot ceea ce esistă. 
Sau e un trebui rece şi neînlăturat? 
Şi, daca trebui toate să fie-aşa cum sunt, 
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă 
O ginte ca pe sama-i o alta să ridice? 
E vo dreptate-ntr-asta sau oarbă-mparte bobii 
Soarta fără de lege? Şi dacă n-ai temeiuri 
Decît acele spuse de cărţile bătrîne - 
Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare - 
Cine-mi va spune mie dacă a ginţii mele 
Viaţă viitoare va fi mai fericită 
Decît al ei trecut? 
2257 
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată Aş crede 
că-ntîmplarea oarbă, nevinovată, 
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie, 
Atîta neferice pe ţara mea pustie. 
Dar nu! E-atîta minte! Atîta plan de rele 
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele 
Încît îmi vine-a crede ca principiul răn A scris a 
lumii carte - că el e... Dumnezeu. 
Nu poate să esiste un Dumnezeu de bine, 
Ar trebui să-i fie oroare şi ruşine 
Ca să condamne-un popol, ce e menit de mare 
Prin firea sa, să ducă durerile amare 
Pe, cînd ginţi dobitoace, tîmpiţi, tîrzii la minte 
Să urmărească liber giganticele ţinte. 
EI zic că este... unde-l blastamă a lumii neagră gură 
Acolo suferinţe şi rele nu îndură. 
Nu-l adoraţi! Nu-şi moaie el ochii lui de piatră 
De cînd îl adoraţi voi, cari n-aveţi nici vatră, 
Nici loc de îngropare... 
2254 
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată Aş crede 
că-ntîmplarea oarbă, nevinovată, 
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie, 
Atîta neferice în viaţa ginţii mele. 
Dar nu! E-atîta minte, atîta plan de rele 
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele 
Încît îmi vine-a crede că sîmburele lumei 
E răul. Cartea lumei d-eterna răutate 
E scrisă şi-i menită. 
De vei avea puterea, 
Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine 
Bravură se numeşte. De eşti închipuit, 
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire 
Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte. 

 
{EminescuOpVIII 268} 

De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui 
Persoana ta infamă, dorinţă-i de mărire, 
La fapte mîndre stimul. De eşti atît de van 
Să crezi că pîn-şi cerul ascultă a ta vorbă, 
Că-i pasă dacă corpul ţil1 chinuieşti şi mintea 
Ţi-o stupifici, îţi zice că eşti evlavios, 
Ba chiar şi sfînt. Şi nu sunt numai oameni 
Ce îţi admiră fapta, gîndirea-nchipuită, 
Ci te admir popoare... 
Ce proastă e mulţimea, 
Ea crede cumcă duce a lumii soarte-n mînă 
Şi singură e dusă de-o mînă de şireţi. 
De te-a-nzestrat natura 
Cu-atîta minte numai să poţi [vedea] prostia 
Şi cruda răutate ce masa o domină, 
Nedînd nimic pe ele, să faci din ele scară, 
Spre-a te urca pe dînsa l-avere şi mărire. 
Prefă-te numai cumcă tu preţuieşti acele 
Mari calităţi s-alese (numeşte-le cum vrei), 
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor 
Şi pe-umeri te vor duce, sacrificînd averea, 
Viaţa pentru tine. Dar spune-li-adevărul: 
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre 
Şi te vei stinge mizer de nimenea jălit. 
Se vede 
Că puteau şireţii ca să găsească-n viaţă 
Alt preţ decît acela să-şi împlinească pofte 
Pe sama altor... Apoi este şi drept, cuminte, 
Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească... 
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită? 
La ce-ar esista proştii, şi iar la ce şireţii? 
Nu merită nătîngii să fie stăpîniţi? 
Nu vezi că stăpînindu-i le împlineşti dorinţa? 
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume 
Decît să-i ducă-n turme sunetul unui nume? 
Ei nici nu-s pentru alta decît ca să trăiască, 
Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni. 
Ş-apoi nu vedeţi voi 
Că ei admiră toate ce le-aduce pieire? 
Omoară fericirea unui popor întreg, 
Liniştea unui secol, şi eşti numit erou, 
Beată de bucurie mulţimea te primeşte, 
Cu lauri te-ncunună... O ginte ce se-nalţă 
Pe spatele altora e mare - şi cu cît 
Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime 
Cu-atîta e mai mare. Dreptate-universală 
E-aceea ce-o urăşte puterea brută. 
Peste Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea 
S-aduni doi oameni; răul l-urmeaz-întregi popoare; 
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul 
Întîiul rol îl joacă - e colţ în orice cuget, 
În orcare voinţe, în orce faptă mare. 
Invidia de pildă e mam-egalităţii, 
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce 
Dreptate se numeşte. Cu cît mai răi sunt civii 
Cu-atît e mai perfectă dreptatea. 

 
{EminescuOpVIII 269} 

2257 
Fiţi răi şi veţi străbate! De ce n-aveţi voi minte. Deschideţi ochii voştri, 
Vedeţi că sunt şi bine sunt numai pentru proşti. 
De cînd sunteţi pe lume a esistat dreptate 
Şi pentru voi? Biruri, poveri şi grije toate. 
Pentru averea altor voi sîngele-l vărsarăţi 
Cu -a voastre mîni greoaie voi statul îl mişcarăţi 
Pe calea propăşirei - în zile[le] de pace *, 
Şi toate astea pentru ca alţii [să trăiască] 
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sînge, 
I-aţi crescut mari şi d-aia minţile lor nătînge 
Azi vă domină: n-aveţi ce zice contra lor. 
În loc de-a sparge capul năpircei sub picior 
Voi aţi crescut-o mare... Azi ea vă dă venin 
Şi vă-ncunună fruntea cu cozile de spin. 
Popii ce spun că-n ceruri dreptatea locuieşte; 
Popii ce spun că-n ceruri e Dumnezeul pînii 
După voinţ-acelui au să [ - -z - ] cînii; 
Popii ce spun că drepte pe oameni se-mpart sorţii: 
Vedea-veţi că [nici] locul n-aveţi a-ngropa morţii; 
Popii ce spun că-n ceruri urzesc * legile sfinte 
Cu promisiuni deşerte şterg lacrima fierbinte 
Araţi cîmpii de pietre în crudele sudori 
Şi cură[ţa]ţi spinişe din lucrul fără spori 
Pe cînd tiranii voştri din munca voastră crudă 
Trăiesc ca zeii-n ceruri şi neci în vis n-asudă. 
2254 
Fiţi răi şi veţi străbate 
La ţint-orcît de mare numai prin răutate! 
Fiţi răi! Ş-urmaţi principiul ce lumea o domină - 
Lăsaţi să creadă alţii, mai proşti ca voi, în bine. 
De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voşti: 
Vedeţi că sfînt şi bine sunt numai pentru proşti? 
De cînd sunteţi în lume a esistat dreptate 
Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi, 
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sînge, 
În loc de-a sparge capul năpîrcei sub picior 
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă. 
Spun popii de-o vecie unde orcare vină 
Găseşte-a ei osîndă, şi binele răsplata. 
Şi mii, timizi de frică şi de-o speranţă vană, 
Trec înşelaţi pe lîngă izvoarele vieţii. 

 
{EminescuOpVIII 270} 

Iar dacă nu, linţoliu, piroane de sicriu 
Răsplată sunt virtuţii! 
Răbdarea cine-o are tîrască-se-nsetat, 
Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi. 
Aici fiţi mari, puternici, aci fiţi fericiţi, 
Aici [... ], curagiul şi pumnii au valoare 
În mînă de vei prinde a istoriei carte 
Şi dacă tu, de frică sau poate de ruşine, 
În faptele ei rele nu vei încifra bine 
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară 
Răul şi iarăşi răul - că vremea se măsoară 
După a răutăţii păşire. Rău şi ură 
Dacă nu sunt - nu este istorie. Sperjură 
Invidios-avară, de sînge însetată 
E omenirea-ntreagă: o rasă blestemată 
Făcută numai bine spre-a domina pămîntul, 
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul 
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii. 
Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni 
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist, 
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii; 
Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase 
Ca ş-alţii să trăiască - e mare. Cînd un popol 
Începe a fi nobil şi generos în cuget 
Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape, 
Căci numai răul are puterea de-a trăi. 
Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este 
Pămînt care hrăneşte sămînţa celor rele. 
Ai milă 
De-unul, şi, cu mîna în care i-ai pus pîne, 
Mîni va ridica piatra ca el întîi s-arunce 
În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire 
Şi va fi cel din urmă spre-a -se uita la tine 
De-i fi căzut. Ce plan adînc-şiret! 
Puterea de viaţă! 
2257 
Şi mai credeţi în bine, în basme de copii! 
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii 
Şi sfărîmaţi c-o mîndră strigare triumfală 
Cea ordine nedreaptă, şireată, infernală 
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii 
Înşelători, susţin că de Dumnezeu e pusă 
În lume. 
O, Satan! Geniu al desperării! 
Acum pricep eu gîndu-ţi căci zvîrcolirea mării 
Trăieşte-acum în mine. Pricep gîndirile-ţi rebele 
Cînd ai smucit infernul ca să-l arunci în stele, 
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare, 
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. 
Da! Ai ştiut că-n ceruri Răul, nedreptul tronă, 
Că geniile nătînge nedreptul l-încoronă, 
C-aşa cumu-i nu este, nu poate a fi bine, 
Că nu poate nedreptul domnească pîn-în fine, 

 
{EminescuOpVIII 271} 

2254 
Şi mai credeţi în bine, în basme de copii! 
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii 
Şi sfărîmaţi c-o mîndră strigare triumfală 
Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală 
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii 
Înşelători, susţin că de Dumnezeu e pusă 
În lume. 
O Satan! Geniu al desperării! 
Acum pricep eu gîndu-ţi, căci zvîrcolirea mării 
Trăieşte-acum în mine. Pricep gîndiri rebele 
Cînd ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele, 
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare, 
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. 
Da! Ai ştiut că-n ceruri răul, nedreptul tronă, 
Că secole nătînge l-adoră, l-încoronă, 
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine! 
Că nu poate nedreptul etern ca să domine. 

2291 
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, 
Pe cer talazuri mîndre înalţă şi întinde, 
Că nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate 
Sfărmîndu-se de-a sferei castele înstelate, 
Cerul, din rădăcine nălţîndu-se, decade 
Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade 
Şi-nmormîntînd-o-n caos întins, fără de fine, 
Zburînd negre şi stinse surpatele lumine, 
Că bolta surp-albastru-i, o uriaşă raclă, 
Că soarele-i jăratic, ultima lumii faclă 
Să văd caosul este al lumilor sicrii 
Că sori mai pîlpîi - roşii, gigantece făclii - 
Ş-apoi se sting. Nimicul linţoliu se întinde 
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde 
Atunci gintea-nviată din suferinţe lungi 
Să moară, naţiunea - atunci! şi - nici atunci! 
Căci nu, nu mor Titanii din zilele bătrîne, 
Mai iute scutur munţii, scot lumea din ţîţîne 
S-arunc în sus să spargă bolta cea de oţel 
Unde zeii la moarte l-a condamnat pe el. 
Şi cît vor creşte brazii pe-ntunecatul munte 
Stînca va cloci vulturi pe-ncremenita-i frunte. 
Pîn-atunci sufletul mîndru din vechiul meu popor 
Va creşte gînduri regii pline de viitor. 
În van conspiră neamuri în oarba lor turbare, 
În van dumică cîmpul copitele barbare. 
2257 
În van învinuirea de ceru-n nori s-anină, 
Nu el - adînc seninul - ci noi suntem de vină. 

 
{EminescuOpVIII 272} 

2291 
În van învinuirea-i de ceru-n nori s-anină, 
Nu el, întunecatul, ci noi suntem de vină: 
Gîndirea cea străină viaţa ne-o îneacă 
................................................... 
La ei luăm tot aurul gîndirilor măreţe 
Cu care-a noastră viaţă voim să se răsfeţe. 
Şi viaţa-şi pierde preţul.......... 
Am găsit toată lumea şi ne-am pierdut pe noi. 
2254 
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, 
Pe cer talazuri mîndre înalţă şi întinde 
Şi nourii, ca sloiuri de gheaţă aruncate, 
Sfărmîndu-se de-a sferei castele înstelate. 
Cerul, din rădăcină nălţîndu-se, decade 
Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade. 
Se-nmormîntează-n caos întins fără de fine, 
Zburînd negre şi stinse, surpatele lumine. 
Văd caosul că este al lumilor săcrii, 
Că sori mai pîlpîi - roşii gigantice făclii - 
Ş-apoi se sting. Nimicul linţoliu se întinde 
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde! 
Văzînd risipa, Satan, voi crede c-ai învins! 
Căci, dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrîne, 
Atunci eşti drept, căci numai ea este dreaptă-n lume 
Şi cei ce o servesc, căci contra orce-n lume 
Învinge răutatea - dar contra morţii nu. 
2257 
Fiindcă tina lumii e rea - şi fiindcă tină 
Şi praf e universul mai tot - fără de vină 
Ai căzut, mîndru geniu plin de-ndărătnicie, 
În spaţii făr' de margini, în evi de vecinicie. 
Realizează-acolo-n nimic voinţa ta, 
Căci nu poţi băga bine în ţărîna cea rea. 
2254 
Fiindcă tina lumii e rea - fiindcă tină 
Şi praf e universul întreg - fără de vină 
Ai căzut, geniu mîndru plin de-ndărătnicie, 
În spaţii făr-de margini, în evi de vecinicie! 
Vai, soarte blestemată, ce oarbă arunci bobii, 
La orcine în lume dai ceea ce nu-i trebui. 
Te rog, soarte, mă scapă, de alţii nu - de mine. 
Atît venin în suflet ş-atît amar în gînd 
Încît, dac-aş putea-o ca să răsuflu adînc 
Şi bine, aş învenina vremea în care-s osîndit 
De a trăi. 
O, geniu ce pătrunzi 
Nemărginirea, iartă c-amărăciunea mea 
M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea 
Ades scrinteşte şirul gîndirei şi o face 

 
{EminescuOpVIII 273} 

Să meargă tocmai contra la calea ceea care 
Ar trebui s-urmeze; 

2257 
O, simt cum al meu suflet înveninat E ca un orologiu ce îblă înapoi - 
2254 
Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte 
S-ar tîrîi-ndărăt. O, nu esistă crime 
Căci toate, toate-s fapte unei gîndiri pe dos, 
Unei simţiri perverse, amare... 
Taci, taci suflete mîndre, nu răscoli cu-atîta 
Grozavă uşurinţa titanica turbare 
Ce-n aşchii sclipitoare gîndirea mi-o sfaramă. 
Stinge, puternic Doamne, cuvîntul nimicirii, 
Adînc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieşte, 
Coboară-te în mine, mă fă să recunosc 
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper 
Că, liber, mare, mîndru, prin condamnarea ta 
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat 
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpîn, 
Stăpîn geniilor pieirii! Ce gînd superb! O-nceată, 
Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată. 
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinele sfărmate 
A lumii-mi dinăuntru. 
2291 
Şi cerul, lan albastru sădit cu grîu de stele Arată lumii toate 
Şi nouă-arată planul adîncei întocmele 
Cu care-şi mişcă sorii... şi bolta-i un ţinut 
Cu stîlpi din altă lume. 
În sine-a ei putere în întru-i se adună 
Şi cum stejarul numai din proprii rădăcine 
Îşi creşte trunchiul aspru... tot astfel numa-n tine 
Puterea ta e, ginte! 
Ai închegat furtuna că să înalţi stejarii, 
Ca să înalţi romînii tu ai stîrnit barbarii. 
2254 
Văd cerul, lan albastru sădit cu grîu de stele, 
El ni arată planul adîncei întocmele 
Cu care-şi mişcă sorii. În sîmburul de ghindă 
E un stejar. Cum dînsul din proprii rădăcine, 
Din planul vieţii sale ascuns în colţ obscur 
Îşi creşte trunchiul aspru - aşa, poporul meu, 
În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi. 
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare 
Să-şi înnăsprească trebui superba rădăcină 
Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ. 
Mai tare e-acea stîncă ce a trecut martiră 
Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare 

 
{EminescuOpVIII 274} 

Ce-au cotropit romînii sunt vijelii măreţe, 
Turbate, mîndre, aspre ca orce vijelie, 
Dară şi trecătoare ca ele. Iar s'ejarul 
Poporului meu tare ridică ş-azi în vînturi 
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză. 
În lume văd popoare cuminţi şi fericite 
Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu? 
Şi-un gînd îmi vine, aspru, adînc, fără de milă 
Şi sfărmător de lume. Nu, nu! n-aş vrea ca alte 
Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele 
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie 
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire 
Pentru a lui viaţă - o, naţie iubită! 
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti? 
Voi să te văd, iubito!, nu fericită - mare! 
Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele, 
Mai bine, stinge, Doamne, viaţa ginţii mele, 
Decît o soarte aspră din chin în chin s-o poarte, 
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte! 
[ANDREI MUREŞANU (C)] 
2283 
[PERSOANELE 
MUREŞANU UNDELE 
REGELE SOMN DELFINUL 
VISURILE ONDINA 
VÎNTUL SIRENA 
IZVORUL CHIPUL 
CĂLUGĂRUL] 
[SCENA I] 
(Mureşanu singur într-o pădure. Pe o muchie de deal o biserică veche 
c-un turn piatră. Noapte, lună. Orologiul bisericei bate miezul nopţii ) 
M[UREŞANU] 
În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă Se zbate 
miazănoaptea... iar prin a lumei vamă 
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies - 
Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres 
Prin regia gîndirei nenfiinţate trece, 
Şi moaie n lac de visuri aripa lui cea rece, 
Cu gînd făr' de fiinţă a lumii frunte-atinge - 
Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge. 
Cînd totul doarme-n zvonul izvorului de pace 
Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace. 
Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soarte 
Ş-asamăn întreolaltă viaţă şi cu moarte... 

 
{EminescuOpVIII 275} 

Şi-n cumpăna gîndirii-mi nimica nu se schimbă 
Căci între amîndouă sta neclintita limbă. 
De mult a lumei vorbe eu nu le mai ascult, 
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult. 
Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors - 
Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors: 
De mînile uscate a vremi-mbătrînite 
Şi clare-s pentru mine enigmele-ncîlcite... 
Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte 
Noroc făr'de durere, viaţă făr' de moarte - 
Am pus de mult de-o parte acele roase cărţi 
Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi, 
Că făr' de lacrimi nu e nici ochiul cel mai vesel - 
Acest noian gîndirea-mi în sama -altor lese-l, 
Nimic din lumea asta cu ele nu se schimbă - 
Cu dezlegări ciudate şi cu frînturi de limbă 
Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare 
Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă [ci] mare. 
Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mîni, 
Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpîni - 
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar 
Ne scapă deopotrivă de-al vieţii lung amar. 
Nu cer de fericire în lue să am parte 
Căci fericiri-a lumii - închipuri deşarte! 
Viaţa noastră însă, oricît de neagră fie, 
Ea împlineşte oare în lume vo solie? 
E scop în viaţa noastră -- vun scop al mîntuirei? 
Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirei? 
A gîndului lucire, a inimei bătaie 
Ridică un grăunte din sarcina greoaie 
Mizeriei comune? Trăind cu doru-n sîn 
Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin? 
De îţi jertfeşti viaţa tu pentru un popor 
Au sarcina vieţii purta-va ai uşor? 
A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri 
Îi schimbă poate-n taină prescrisele destinuri? 
Ai tu vro ţintă-n lume? Amara ta suflare 
Au face-l-va pe dînsul - de nu ferice - mare? 
O! eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi 
Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ. 
Să nu zic despre nime ce despre om s-a zis: 
Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!... 
Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă 
Eu scormolesc în minte-mi a gîndurilor lavă. 
Închin a mea viaţă la scîrbă şi-ntristare 
Şi-mi tîrîi pintre anii-mi nefasta arătare... 
Prea bun pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic, 
Viaţa-mi cum o duce tot omul de nimic, 
Supus doar ca nealţii la suferinţe grele 
Unind cu ele ştirea nimicniciei mele. 
La ce? Oare un glonte, otrava, un pumnar 
Nu sting deopotrivă o lume de amar? 
O, pîrghie a lumei ce torci al vremei fir, 
Te chem cu desperare în pieptu-mi, cu delir! 
Răspunde-mi, cine-i suflet a lumei? Dumnezeul? 

 
{EminescuOpVIII 276} 

Orbirea? Nepăsarea? E binele - e răul? 
Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră... Bine, 
Mi-oi chinui dar mintea - să răspund pentru tine 
Orbirea? Nepăsarea?... Nevinovata-orbire 
Cît de frumos ş-anume tocmit-a a lui fire! 
Creat-a mielul aprig el pentru lupul blînd, 
Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămînd. 
Natura-i fericire şi vecinic e în pace - 
Şi leul şi cu taurul de mult stau să se-mpace - 
Iar omul, ce-i făptura aleasă, are-anume 
Un creier şi un suflet - pentru dureri în lume. 
Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire: 
Concordie eternă, un rai de fericire. 
Dar nu - ce zic? Tu blăstemi, poete... Cată bine, 
Căci lumea e creată anume pentru bine. 
N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi, 
De mii de ani nu sună legenda în urechi? 
Nu vezi tu că virtutea găseşte-a ei răsplată, 
Răsplată ce de, oameni şi cer e-nvidiată? 
Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scînduri 
Ţi-e îndemînă-n nuntru şi scapi de multe gînduri, 
De gînduri fără noimă... Pentru aşa comoară 
Treci însetat pe lîngă a vieţii dulci izvoară... 
Şi-atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept: 
Deşertăciuni sunt toate cînd moartea ţii în piept. 
Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi 
Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi? 
Omoară fericirea unui popor... alungă 
A veacurilor pace pe vreme îndelungă 
Şi eşti erou... Fii mîndru, închipuit, dar cată 
Ca nimeni să atingă fiinţa îngîmfată 
Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţuieşte viaţa, 
Închină-te de sara şi pînă dimineaţa, 
Trufaşule obscure, te crede sfînt ş-ales, 
Un om din altă carne făcut - şi cu eres, 
Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase. 
Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase, 
Invidia şi ura botează-le virtuţi, 
Numeşte brav pe gîde, isteţi pe cei astuţi, 
Din patimi a mulţimei fă scară de mărire 
Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire. 
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor, 
Din risipite roiuri atunci faci un popor. 
Fii dinainte sigur, la rele el urma-va, 
Cu sînge şi cenuşă pămîntul presăra-va. 
Fereşte-te de una:... Să te ferească ceriul 
Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul... 
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre, 
Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre. 
Şi te vei stinge mizer... de nimenea jălit... 
Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit 
Pămîntul? - Proşti de-o parte, de alta cei şireţi 
Şi patimelor rele aceştiia dau preţ... 
Nu merită nătîngii să fie stăpîniţi 
Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi? 
Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume 
Decît să-i ducă-n lupte un mare, un sfînt nume? 
Un nume! Ce-i mai mare, decît un nume oare: 
Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare. 
În mînă de vei prinde-a istoriilor carte 

 
{EminescuOpVIII 277} 

În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte, 
Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară 
Tot patime de laudă; că vremea se măsoară 
După a răutăţii păşire... Rău şi ură 
Daca nu sunt nu este istorie. Sperjură, 
Invidioasă, crudă, de sînge însetată 
E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată, 
Făcută numai bine spre-a stăpîni pămîntul... 
Căci răutăţii sale îi dătoreşte-anume 
Că-i spiţă-naltă-n scara fiinţelor din lume. 
Aceasta este taina în sufletul făpturei... 
Ce plan adînc!... Ce minte! Ce ochi e colo sus, 
Cum în sămînţa dulce a patimei a pus 
Puterea de viaţă... Astfel frumosul plan 
Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an 
Spre vecinică-mplinire... Şi în urechi-mi bate 
Că sîmburele lumii e-eterna răutate!! 
Cîntaţi-o dar popoară! În glasu-adînc al stranei 
Voi mesteca legenda cea veche a Satanei. 
O, Satan! geniu mîndru, etern, al desperării, 
Cu gemetul tău aspru ca murmurele mării... 
Pricep acum zîmbirea ta tristă, vorb-amară: 
" Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară... " 
Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele, 
Cu cîrduri uriaşe te-ai înălţat, rebele, 
Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare, 
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare... 
Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă, 
Că secole nătînge cu spaimă o-ncoronă! 
O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, 
Că-n cer talazuri nalte de negură întinde, 
Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară 
Şi lumea din adîncuri o scutură, uşoară 
Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade 
Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade, 
Se-nmormîntează-n caos întins fără de fine, 
Căzînd negre şi stinse, surpatele lumine. 
Neantul se întinde 
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde, 
Văzîndu-te strigare-aş de-un dor nebun cuprins: 
Mărire ţie, Satan - de trei ori, ai învins! 
Atuncea mă primeşte prin îngerii pieirei, 
Mă-nvaţă şi pe mine cuvîntul nimicirei, 
Adînc, demonic - rece. Ţi-o jur - astă ştiinţă 
Eu aş striga-o-n lume c-o cruntă uşurinţă... 
Atunci negreşte, soare... atunci să tremuri, cer... 
Atuncea saluta-voi eternul adevăr... 
Şi, liber, mare, mîndru prin condamnarea lui, 
A cerurilor scară în zbor am să le sui... 
Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte: 
Te blastem căci în lume de viaţă avui parte!! 
(fulgere) 
O, fulgera-mă numai... o, joacă comedie 
Comediant bătrîne cu glas de vijelie: 
Nu vezi că nu poţi face tu vun mai mare bine 
Decît pe vecinicie să mă omori pe mine? 
Au vezi tu că eu tremur, dar vezi - nici cred în moarte - 
Ai fi prea blînd să ai tu în mînă-ţi astă soarte. 

 
{EminescuOpVIII 278} 

Aş rîde-atunci viaţa, muncind-o cu dispreţ, 
Aş omorî în mine o sută de vieţi. 
Muncind în mine însumi al firei orice nerv, 
Pieirea cea eternă în pieptu-mi să o serv... 
Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci, 
Că vis e a ta moarte, cu slabe mîni şi reci. 
La sorţi va pune iarăşi pin lumile din cer 
Durerea mea cumplită - un vecinic Ahasver, 
Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară 
Migraţiei eterne unealtă de ocară... 
Puternice, bătrîne, gigante - un pitic, 
Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic. 
(El cade obosit pe-un trunchi vechi - şi-şi acopere ochii cu 
mîna. 
S-aude o muzică dulce) 
VISURILE 
(sopran) 
Somn, 
Tu al nopţilor domn! 
Ne dă prin a gîndului ceaţă 
Viaţă. 
Vezi 
Noi suntem tot tineri şi trezi, 
Zidim într-o clipă din spume 
O lume. 
Lac 
Pe care în cînt se desfac Cu dulci şi armonice 
glasuri 
Talazuri. 
Ştim 
Pustiul sub ochi să-l lăţim. 
Mai este vro mînă măiastră 
C-a noastră? 
Vin 
Şi dă-mi porunca ta lin. 
Urma-vom fantastice planuri 
Prin ramuri! 
SOMNUL 
(basso ) 
Sună vînt prin frunzele uscate, 
Lună trece-n vîrfuri de copac, 
Iar izvoare-ntunecate 
Într-un cîntec glasul şi-l desfac. 
Lună! Soră! pe-a lui frunte 
Stai şi-i farmăcă gîndirea, 
Să trăiască-n vremi cărunte 
Şi să-şi uite toată firea. 
Du-l pe ţărmul vechi al mării, 
Fă-l călugăr trist şi slab, 
Îl închină lin uitării, 
Da vieţii alt prohab. 
Du-te! du-te! 

 
{EminescuOpVIII 279} 

VÎNTUL 
(bariton) 
Plîng, 
Frîng 
Crengi uscate, 
Trec, 
Plec 
Ramuri, 
Bat în geamuri Cu-a mea mînă fermecată. 
Eu mă uit printre ferestre 
Cum încunjur oameni masa Şi cu degete măiestre 
Eu li spariu toată casa. 
Cînd ca lupul urlu jalnic 
Cînd ca mîţa-ncet eu miaun 
Şi trezesc din vis motanul 
Care toarce sub un scaun. 
Sunt 
Vînt, 
Plîng, 
Frîng 
Sperios vo creang-uscată 
IZVORUL 
(tenor) 
Izvor, 
Din munte cobor, 
Cînd vîntul vo ramură armă 
Fac larmă! 
(Cerul se coboară, Armonie, Schimbare. ) 

SCENA I[I] (ara. Furtună) 
M[UREŞANU] 
(singur ) 
Cum norii strigă-jalnic şi marea sparge 
piatră 
Şi tunete bătrîne pe-a ceriurilor vatră 
Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri, 
Ei făuresc furtunei coroana ei de aur... 
Se zvîrcole în valuri marea cea sură-n veci 
Şi în de stînci schelete, bătrîne, slabe, seci, 
Ea aiurind loveşte. 
Colo şi-nalţă sur 
Castelul lung şi rece fantasticul lui mur. 
L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte, 
Iluminate găuri pe generaţii moarte... 
Ah! în fereasta veche apare-ades, ades 
Un înger, o femeie cu chip aşa ales. 
Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel 
Cînd marea îşi răstoarnă suflelul ei rebel 
Şi pintre stînci de piatră se scutură de spume 
Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume? 
............................................................ 
(Un CHIP s-arată-n castel) 
 

 
{EminescuOpVIII 280} 

Şi-n noaptea care urlă cu surda ei ureche 
Priveşte ca o lună din zidurile veche. 
E ca şi cînd răsare în jur întunecată 
De-a murilor colosuri pin cari se arată. 
Zugrăvind dulce[a], trista, sura lor măreţie. 
"Coboară din ruine căci mă închin eu ţie. 
Din crengi de gînduri negre o floare se desprinde, 
Primeşte-o, e iubirea-mi şi inima-mi ţi-o-ntinde. 
Cobori din înălţime, te-ador, te rog, te-nvoc 
Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc. 
O, stai! o vino, scumpo, ca fruntea-ţi să-ţi dezmierd 
Şi-n ochii mari, albaştri, fiinţa să mi-o pierd... 
Te-ai dus! te-ai dus, o mare, înghite-mă, mă sfarmă, 
Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă. " 
(CHIPUL dispare) 
(el se urcă [în] luntre şi-şi dă drumul pe mare) 
(se-nsenină, s-aude glas de corn ) 
REGELE SOMN 
Răsună corn de aur şi împle noaptea clară 
Cu chipuri rătăcite din lumea solitară 
A codrilor... în cîrduri veniţi, genii şagalnici, 
Ce-acum împleţi pămîntul cu sunetele jalnici, 
Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie 
Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie. 
Şi zimbrii zînei Dochii pe frunţi cu stemă mare 
Şi voi, cai albi ai mării cu coame de ninsoare... 
Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme 
Zburaţi pin crenge negre ca străvezie iesme. 
Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa, 
Pe corpuri albe haină, de diamantină brumă 
Să scînteie în umbră, să spînzure feeric, 
Treceţi încet pin aer călcînd pe întuneric. 
(el se uită pe mare) 
Din insule bogate, sfîşiind apa, iese 
O luntre cu vintrele ce spînzură, sumese. 
Se legăn visătorii copaci de chiparos 
Cu frunza lor cea neagră uitîndu-se în jos, 
În ape... Iar pin crenge de-un verde-adînc de jale 
S-oglindă-n ap-albastră de aur portocale. 
Şi parcă glas de clopot înfiorează sara, 
Pe-a stîncilor lungi colţuri apusul se coboară; 
Stau aurite-n aer... şi-a serei rumenire 
S-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire... 
Şi insulele mîndre şi de dumbrave pline 
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine 
Acoperite numai cu flori şi cu poiene 
Urieşeşti... Acuma se-nchid a serei gene, 
Apele devin sure... şi-n blînda lor cîntare 
Dispar ca sarcofage insulele în mare. 
Ce loc! Bătrîne stînce ridic-a lor schelete 
De piatră, ce de valuri şi vîntu-s sfîşiete, 

 
{EminescuOpVIII 281} 

Un templu în ruină de apă înecat 
Pe jumătate.... stîlpii şi murul fărămat 
Stau în curînd să cadă... Şi în astă ruină 
Pin scorburi de părete, în neagra vizuină 
Trăieşte-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer, 
Şi fă din vis viaţă, din umbre adevăr! 
(luna apare ) 
UNDELE 
(cîntă) 
Noi, undele creţe 
Venim, venim, 
În stînce măreţe 
Izbim, izbim. 
Ş-a noastră suflare 
E vînt! E vînt! Dar naştem pe mare 
Un cînt, un cînt. 
DELFINUL 
(s-arată din apă un tînăr frumos) 
Ondină 
Cu ochi de albastră lumină 
Cu părul tău lung - un tezaur 
De aur. 
Tu pradă 
Cu piepţii tăi dulci de zăpadă 
Te-oi prinde pe mare vrodată 
Şirată, 
Atunci 
Simţi-vei duioasele munce 
Cu care-[a]l meu suflet în flamă 
Te cheamă. 
ONDINA 
Delfine, 
Tu crainic al mării regine, 
De-ai fi credincios, cu iubire, 
Un mire. 
Voioasă 
Urmare-aş privirea-ţi frumoasă, 
Ţi-aş da sînul alb de zăpadă 
Ca pradă. 
DELFIN 
Ondină, 
Tu dulce copilă, o, vină, 
Nu vezi că Delfinul tău moare 
În mare. 
ONDINA 
Vedea-vom! Să cînte Sirena ruga-vom 
De nu vei iubi-o - - îmi fură O gură! 

Tu dalbă 
Cu piepţii de marmură albă 
O, dă-mi a ta gură - privirea 
Zîmbirea 
Pe mîndra Sirenă ruga-vom 
Să cînte. De-i şti să rezişti la 

 
{EminescuOpVIII 282} 

Atunce 
O undă în braţe-ţi m-arunce, 
Că ştiu a iubi eu prea bine, 
Delfine. 
Ascultă! 
De vreme-ndelungată şi multă 
În sufletul meu eu te-am strins, 
M-ai învins. 
AMÎNDOI 
Tu ce eşti zeilor suroră gemene 
Cu linul pas, 
Nu are nimene un cînt să semene 
Cu al tău glas. 
Spune-ne cîntecul ce-n nopţi lunatece 
Adese-l cînţi 
Cînd luna tremură pin ceţi apatece, 
Pin codrii sfinţi. 
Vin iubite! Cungiura-voi 
Cu-al meu braţ al tău grumaz 
Şi lipi-voi a mea faţă 
De-arzătorul tău obraz. 
SIRENA 
Vin iubite, căci zăpada 
Dulce-a sînului păstrez! 
Ah! tot visu-mi, ah! tot dorul 
E ferice să te vezi. 
Vin iubite, ah, te cheamă 
Al meu suflet îndrăgit, 
Nici visezi cît poţi în lume 
Tu să fii de fericit. 
A mea buză e de miere, 
Sînii mei sunt de omăt 
Şi tot sufletu-mi te cere 
Şi te chem, le chem încet 
Vin iubite, multe nume 
Mîngîioase îţi păstrez 
Visul vieţii mele este 
Tu ferice să te vezi. 
De ce-ntorci tu ochi-n laturi 
De cuvîntul meu gonit...? 
Nici visezi cît poţi în lume 
Tu să fii de fericit. 
Zi şi noapte stă la tine 
Al meu gînd nemîngîiet, 
Căci tot sufletu-mi te cere 
Şi în gînd te chem încet. 
Vino, vino, mult iubite, 
Pe-al meu sîn să te [dez]mierd 
Şi în ochii tăi cei negri 
Eu privirea să mi-o pierd. 
Să-mi [pun] gura la ureche 
Şi să-ţi spun că te iubesc, 
Că de drag ce-mi eşti, copile, 
Eu din ochi te prăpădesc. 
(ONDINA şi-a lăsat visătoare capul pe spate pe umărul lui DELFIN, 
care o sărută ) 
 

 
{EminescuOpVIII 283} 

REGELE SOMN 
A mării unde-albastre alunecă-nspumate 
Şi fulgeră-n cadenţă... O, dulce voluptate 
A nopţii[lor]... Acuma văd luntrea de departe 
Cum cu-a ei plisc în brazde pe unde le împarte. 
Călugăru-i.... În manta-i înfăşurat visează, 
Al valurilor zgomot ţîşnind îl salutează 
Şi lebede-argintoase pe planul mării-l trag, 
Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag. 
Plutind cu repejune sub palida lumină 
A lunei... pe-nmiirea a undelor senină, 
Se pare cum că este al mării Dumnezeu 
Blînd îngînat de lebezi în mîndru visul său. 
Din insulele sfinte străbat cîntări ferice, 
Noroc şi desperare le văd unite-aice... 
Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară 
Şi barba lui cea albă pe piept se desfăşoară, 
Şi-n două despicată de vînt e răscol tă... 
(s-aude glasul CĂLUGĂRULUI, basso) [CĂLUGĂRUL] 
Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită. 
(intră în scenă) 
E un străin aice... şi ca mărgăritarul 
E faţa lui cea albă, de-argint îi e talarul, 
Pe umerii de marmur aripe se disfac, 
Pe fruntea lui, în păru-i, flori roşie de mac... 
Cine eşti tu, străine, cu negrii ochi sub gene? 
REGELE SOMN 
Eu?... Eu sunt fericirea vieţii pămîntene. 
CĂLUGĂRUL 
Aicea nu ţi-e locul, norocul eu nu-l caut, 
A lumii glasuri multe şi glasul tău eu n-aud... 
Nu vezi tu, barba-mi albă şi ochii [mei].... şi gură 
Abia urmează încă a gîndului măsură. 
Eu nu cred în nimica şi nu cred blîndei gure 
Ce-mi minte fericirea... Te du! Te du aiure. 
REGELE SOMN 
(zîmbind) 
Tu spui... priveşte-n juru-ţi... lumea-i o 
feerie. 
Te duc prin fericire şi inima-ţi n-o ştie, 
Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-un chip d-omăt... 
Cu glasu-i ea te cheamă încet... tot mai încet... 
Auzi! vîntu-n ruine şi undele se vaier; 
De mîne diafane - nu vezi - - duse pin aer, 
Colo făclii de smoală, lumini de roşii torţii 
Ce noaptea o pătează în trist lăcaşul morţii. 
Adîncul întuneric îl taie, îl răreşte 
Şi fulgeră-n columne şi bolţile roşeste. 
Acum, acum ea iarăşi pin tremurînde facle 
Coboară scări de piatră a uriaşei racle... 
CĂLUGĂRUL 
(în estaz) 
E albă! -n întuneric văd chipul ei lucind 
Ca pe o tablă neagră o umbră de argint. 
(REGELE SOMN dispare) 

 
{EminescuOpVIII 284} 

Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din ceriuri, 
Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri 
Oh! vino, vino iarăşi ca să te strîng la piept, 
Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept... 
O tu! Cum eşti frumoasă, cum te cobori din stele 
Mizeria-mi s-o cauţi şi dorul vieţii mele! 
Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit de mult 
Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult! 
O, cine eşti? îmi spune, de ce mă prinzi în braţe, 
De ce zîmbirea lină e-amor şi e dulceaţă? 
De ce cuvîntul buzei e lamură de miere? 
De ce-mi întinzi tu gura cînd sufletu-mi te cere 
Şi sînul tău de marmur laşi pradă gurei mele 
Şi buclele-ţi în valuri ca să mă joc cu ele?... 
O, vin-a mea iubită! Eu în genunchi mă-nchin, 
Eu te ador cu moartea în suflet 
CHIPUL 
Vin! eu vin. 
Sufletul în vecia-i, atras de-a ta chemare, 
Din noaptea nefiinţei înfiorat apare... 
Acolo el, de veacuri, de îngeri salutat 
Trecea - un basmu palid - cu stele coronat. 
Dar auzi o rugă, o dulce rug': -a ta! 
La al tău glas de jale lumina tremura; 
Chiar Dumnezeu, ce-adie în ceru-i înflorit, 
Ascultă blînda rugă ce trece liniştit 
Prin nopţile-nstelate - o muzică de vis 
Ce-nundă faţa-i veche c-un dureros suris. 
Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră 
De cugetă lumi nouă cum cugeta o liră 
Eternele-i armonii... Ş-acele cînturi pline 
De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine 
Şi ani urmat cîntării... fiinţa mea apare 
Ş-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare. 
Gîndrile-ţi măreţe în gîndul meu cuprind, 
La sufletu-ţi de flacări eu sufletu-mi aprind 
Căci te iubesc... Ce vrei tu? Şi lacrima ta clară. 
Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară. 
Şi glasu-ţi ce pătrunde în doliu pîn-la ceri 
Îmi dă un trai... în dulcea-i durere, efemer... 
O-ndelungeşte numai amorul tău cel sfînt, 
Pe-a tale nopţi eu număr zilele-mi pe pămînt... 
A tale gînduri, visuri, dorinţi-s lumea mea, 
Sunt umbră a cîntării-ţi, o slabă umbr-abia. 
O, mă iubeşte numai, te rog, cu fiinţa-ntreagă 
Precum o stea murindă la univers se roagă. 
CĂLUGĂRUL 
Cînd tu zîmbeşti eu tremur, cînd tu vorbeşti eu tac, 
Eşti glas gîndirei mele... gîndirile-mi displac 
De nu sunt ale tale... şi blăstem a mea minte 
Că nu e ca şi tine senină şi cuminte... 
Oh vino! vin ş-acuma... surîde-mi ah! surîde 
Vorbeşte-ncet... la vorba-ţi eu ochii-mi voi închide, 
Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe... 
De-aud... nu pot să caut zîmbirea blîndei feţe, 
De văd a ta cerească, armonic-arătare 
Urechea mea e surdă şi gura-mi glas nu are... 
O, înger! stea din ceriuri... nemaigîndită! scumpă! 

 
{EminescuOpVIII 285} 

O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă 
Ar vrea... Dar cine eşti tu? O, mişcă a ta buză, 
Eşti îngeru-mi de pază, eşti Dumnezeu, eşti muză? 
CHIPUL 
Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină 
E frumuseţea vieţii-mi ş-a sufletului haină. 
În taină e amoru-ţi... şi-n vecinic întuneric 
Va rămînea fiinţa-mi pentru-al tău ochi himeric. 
Urmează-mă în luntrea ce dusă e de lebezi 
Pe undele oceanici ce furtunoase, repezi, 
Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic ţipet? 
Răsună lung din noaptea străvechiului Egipet. 
(Ei intră-n luntre. Aceasta e trasă de lebede... 
CĂLUGĂRUL şade ţiind de mînă CHIPUL, ce stă în picioare) 
REGELE SOMN 
Nu ştii cine e dînsa? Un capăt e de aţă 
Din sufletul naturei care ni dă viaţă. 
În orice fiinţă este, deşi nu ştii, ascete: 
Nu poţi să ştergi viaţa cu a gîndului burete... 
Reneag-a ta viaţă, dispreţuieşte-o-n piept... 
Din raze se încheagă şi-ţi vine înderept. 
Renunţi la fericire? Dar ea-i un vecinic vis: 
De fuge ziua, vine cînd ochii ţi-ai închis. 
Oricît te scuturi, oame, nu-ţi poţi ieşi din piele, 
Căci te fac jucăria zburdălniciei mele. 
Acopere tu ziua cu-a gîndului tău ceaţă: 
Eu, vecinic treaz, din visu-ţi voi face o viaţă. 
(cortina cade ) 
(s-aude de departe, cîntînd) 
[DELFINUL] 
Ondină 
Cu ochii de dulce lumină, 
Cu părul tău lung, un tezaur 
De aur. 

TEXTE AFERENTE 
1 
2259 
Am scris-o într-un timp cînd sufletul meu era pătruns [de] curăţenia 
idealelor, cînd nu eram rănit de îndoială. Lumea mi se prezinta 
armonioasă, cum i se prezintă oricărui ochi vizionar netrezit încă, oricărei 
subiectivităţi fericite în grădina înflorită a închipuirilor sale. 
2 

2254 
[ÎNTUNERICUL ŞI POETUL] 
ÎNTUNERICUL 
Tu care treci prin lume străin şi efemer, 
Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer, 
Poet gonit de rîsuri şi îngheţat de vînt 

 
{EminescuOpVIII 286} 

Ce cînţi ca o stafie ieşită din mormînt, 
Sfarmă-n stînca rece a ta nebună liră, 
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră, 
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plîngi 
Ca valul care cîntă trecutul unei stînci 
Ce veştedă, bătrînă, se leagănă prin nori 
Cînd stînca e eternă şi valu-i trecător. 
POETUL 
Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă 
A lumei und-amară mă-neacă, mă frămîntă? 
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborît din stele, 
Purtînd pe frunte-mi raza a naţiunei mele? 
Voi să ridic palatul la două dulci sorori, 
La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători 
Voi să le-ngîn viaţa şi-n cupa lor aurie Să torn zi 
şi-ntuneric, dureri şi bucurie, 
Să văd trecutu-n viaţă, să văd romîna dramă 
Cum din mormînt eroii istoriei îi cheamă, 
Şi muzica romînă chemînd din munţii-n nouri, 
Din stelele căzînde, din văile-n ecouri, 
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie, 
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n cîmpie 
Chemînd doina romînă, a inimelor plîngeri, 
A sufletului noapte, a dorurilor stingeri. 
Romînu-n trecut mare, e mare-n viitor 
Şi tu vrei ca poetul să fie trecător? 
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cînte? 
Dar nu-s colori destule în lume să-nveşmînte 
A munţilor Carpatici sublime idealuri, 
Ce noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri, 
Şi-n creierii[-i] aleargă de gînduri vijelii, 
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii. 
3 
2257 
[MUREŞANU] 
Cu cît mai îngust capul, cu cît mai prost, mai rău, 
Cu cît urăşte mai mult meritul şi virtutea, 
Cu cît îşi rîde mai mult d-ideile măreţe 
A geniilor nebune, cu-atît mai mult merită 
Să bage -ngusta-i glavă-ntr-a globului coronă 
Pîn' gloria-i măreaţă, 
Crescînd ş-aruncînd umbra-i între pămînt şi soare, 
Va-ntuneca pe creste, va lumina pe munte*, 
Soarele ţiind locul. 

 
{EminescuOpVIII 287} 

4 
2254 
De-ar fi trîmibiţă cerul, d-aş fi eu Dumnezeu Să suflu-amara 
noapte şi tot sufletul meu 
Cu negrele lui spaime, cu vîntul lui grozav, 
Peste lumea murindă, peste pămîntul sclav! 
2262 
Şi să cernesc văzduhul cu noaptea cea din mine. 2254 
Făceţi trîmbiţă cerul, făceţi-mă un zeu Să trîmbiţ nor şi tunet în largul 
mare-al său, 
Să trîmbiţ noaptea tristă din sufletu-mi amar 
Pe lumea spăimîntată. Al morţii crud păhar 
Să plouă peste lume în ploaie de venin, 
Din gropi să iasă spame, din om să iasă chin, 
Să trîmbiţ vijelia din sufletu-mi grozav 
Peste lumea murindă, peste pămîntul sclav. 
(Demoni înebuniţi se rostogolesc cu ochi roşii prin aerul cernit) 

 
{EminescuOpVIII 288} 

POVESTEA 
2262 
[GLASURILE] 
POVESTEA, [POETUL], POESIS, 
[UMBRA LUI ŞTEFAN CEL MARE] 
[POVESTEA] 
Eu vin din Miazănoaptea steloasă, nevăzută, 
Care răsfrînge aştrii în marea ei cea mută, 
Care-şi petrece-n visuri de iarnă a viaţă 
Şi doarme[-n] valuri triste şi [î]n ruini de gheaţă, 
Îngînă a ei cîntec eternul ei acord 
Cu stelele polare din diadema regelui Nord 
Ce tronă pe o stîncă, picioare de granit 
Întinse-n fundul mă[r]ei amar şi infinit, 
Iar fruntea lui uscată, prin viscole rebele, 
Sparge nourii aşpri amestecaţi eu stele. 
Soţia celui rege superb - regele Nord: 
Încununat de aştri, de-a mărilor acord 
Cîntat, în haina-i albă, cu fruntea lui cea ninsă, 
Cu sufletul lui rece, cu vocea lui cea plînsă, 
Cu aripa de vînturi, cu inima de ger, 
Înmormîntat de mare şi-ncununat de cer. 
Reci şi trişti petrec soţii, căci iarna-n vremi eterne 
Văl de argint de gheaţă cîmpiilor aşterne 
Şi din ruini de gheaţă reci vînture respir 
Ce turbur marea tristă pin lungul ei delir 
Ş-amestec cu-a lor cîntec gheţos şi amorţit 
Cîntecul mărei dulce, senin şi liniştit. 
Dar noaptea... cînd soseşte a Miezenopţii oră, 
Cînd cerul brun ca norul de raze se coloră, 
Cînd peste Nord pluteşte superb astrul polar 
Şi-aruncă raze albe în marea de amar, 
Atunci marea ce cîntă prin stîncele zdrobite 
Şi vîntul care geme prin iernele cernite 

 
{EminescuOpVIII 289} 

Tac toate... şi descîntul al Miezenopţii, rece, 
Senin prin iarnă zboară, sublim prin aer trece 
Şi luciul mărei turburi s-aplană, se-nsenină; 
În fundul ei sălbatec e cîntec şi lumină, 
Ard stele-n facle de-aur, palate de safir 
Lucinde se răsfaţă şi-n fundu-i se răsfir, 
Prin care trec în cîntec genii cu părul blond 
Ce cînt reverii mîndre cu glasul vagabond 
Şi, albi ca neaua nopţii şi îmbrăcaţi de rază, 
Priveşte însuşi cerul din nouri ca să-i vază, 
Pe cînd, din fundul mărei, Nordul, străbunul rege, 
Cu visuri de astfel lungi nopţile-şi petrece, 
Astfel că lumea toată, cu cer, pămînt şi mare, 
O feerie mîndră, un vis măreţ îi pare. 
Aceste-s visuuri dalbe ce-aievea le creează 
Străbuna Miazănoaptea, ce doarme cînd veghează, 
Străbuna Miazănoapte, a visurilor mumă, 
Ce-n nori visează stele şi fericiri în lume 
Cînd marea cea adîncă cu miliarde valuri 
Pe placa-i oglindează înveselite maluri 
Şi cerul - o cîmpie - şi luna ce visează 
Trecînd printre palate de nori - o-mpărăteasă. 
Oricît de vană este, oricît de, trist e sinul, 
Oricît de lungă-i noaptea, oricît de lung suspinul... 
În ceru-i brun şi rece ea poseda o steauă 
Cu razele curate, cu razele de neauă, 
O stea ca diamantul - ce din nălţimi polare 
Însenina a mărei unde reci şi amare 
Şi mîngîia în iarna-i pe asprul rege Nord 
Şi îndulcea în vînturi sălbaticul acord. 
Acel luceafăr dulce, acel diamant de foc 
Pieri din ceru-i rece, zbură din naltu-i loc. 
De-atunci pe cer n-apare o altă stea polară, 
De-atunci mai tristă-i marea, se plînge mai amară, 
De-atunci mai rece[-i] vîntul şi iarna e mai albă, 
De-atunci prin stînci de gheaţă, ca o suflare slabă 
S-aude-un gemet aspru, etern şi amorţit: 
E Nordul care plînge pe fiica ce-a fugit. 
Frumoasă[-i] acea fiică, un înger dulce, blînd, 
De-o frumuseţe care, senină strălucind, 
Ai crede că-i a lumei înger senin de pază, 
Încununat de stele, înveşmîntat de rază. 
Al valurilor astru, al mărei sunt amor, 
A stelelor regină, a nopţii meteor, 
A Miezenopţii fiică, a Nordului bătrîn 
Copilă răsfăţată. Pe-a polului senin 
Frunte eternă - de-aur înseninată stemă, 
Un înger-rege palid cu fruntea-n 
diademă. 
Unde se duse steaua, unde fugi cel înger 

 
{EminescuOpVIII 290} 

Marea n-o ştie spune în tristele ei plîngeri, 
Nordul n-o ştie spune în gemătul lui lung, 
Neci noaptea în visarea-i, neci nourii ce plîng. 

Eu, palida poveste, ce trec din gură-n gură, 
Bătrînă ca şi lumea, cu fruntea slabă, sură, 
Eu ce-am văzut odată lumea din nori născînd 
Şi am învălit ştirea în vălul meu de-argint, 
Eu ce-am văzut şi steaua cînd s-a născut, senină, 
Ş-am învălit cu taină destinu-i de lumină, 
Eu ştiu unde petrece, eu ştiu unde s-a dus: 
Mai dulce şi mai mîndră, din ceriuri n-a apus, 
Ci, prefăcută-n înger, femeie şi regină, 
Luceşte mai frumoasă, surîde mai senină, 
Ca o speranţă dulce, un dulce mesager 
Trimis de Domnul Lumei la Domnul unei ţeri. 
În fruntea unei stînce, deasupra unei mări, 
Mireasa cea frumoasă Domnului unei ţări. 
[POETUL ] 
Diamant topit în stea, 
Doamnă peste stele, 
Ce lumini în ţara mea 
Cerul ţării mele, 

Ce din Nord ai răsărit 
Peste lumi rebele, 
Îţi cîntăm: Bine-ai venit, 
Doamnă peste stele! 

Împăraţi din Răsărit 
Pe al lumei mire 
L-au cătat şi l-au găsit 
Cînd le-a dat de ştire 
Dulcea stea de diamant 
Plină de iubire 
Ce vedea pe-al ei amant 
În al lumei mire 
POESIS 
În hăină de imagini cu fruntea visătoare 
Apar în faţa lumei zîmbind cu întristare; 
Cînd veselă, cînd tristă, dar totdeuna jună, 

 
{EminescuOpVIII 291} 

Zîmbirea mea atrage, cîntarea mea adună 
Mulţimea curioasă - ce o răpesc în cer, 
În visuri fără margini, în raiuri de mister; 
Şi azi ridic palatul iluziilor dalbe, 
Şi azi chem împrejuru-mi sororile-mi rozalbe 
Ca să le-ngîn viaţa şi-n cupa lor aurie 
Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie, 
Să văd trecutu-n viaţă - a faptei sîntă dramă - 
Cum din mormînt eroii istoriei îi cheamă, 
Să văd cum îşi deschide palatul lui de nori 
Regele-n etern june, tiranul viitor. 
Să văd în el. Pe seama iubitei Romînie 
Să văd tiranul rege în cartea lui ce scrie, 
Să torn din vinul magic al sîntei poezie 
Să văd cum, inspirată, vecia o învie. 
Să torn în cupa-mi de-aur aroma ei amară: 
Nu voi să fie-aievea - să fie, nu... să pară! 
Trecut: Apari din noapte... iluziuni din cer, 
Făceţi a voastre umbre să pară adevăr! 
POESIS 
Îmbrac a lumei fapte în mantie de flori, 
Pun peste-a lumei rane canzonul zîmbitori, 
Pun într-a lumei doruri a doinei balsam drag 
Ce îndulceşte simţul ca mirosul de frag, 
Din ochi fac stele negre, din buze fac rubin, 
Din viaţă ambrozie şi nectar fac din vin 
Şi din femeie înger, şi din amor un vis 
Ce-oftează-n fericire şi plînge cu suris, 
Dar mult mai bine-mi place să rump acea perdea 
Ce-ascunde Viitorul - Trecutul după ea. 
Să sfîrtic ca un fulger perdeaua cea de fier, 
Să văd eroi de umbre, popi, dame, cavaleri, 
Toţi dintr-o altă lume, din lumea ce-a trecut, 
Pe care nu-i mai vede cel ce nu i-a văzut, 
Să văd gloria moartă, să văd trecutul-rege 
Cum într-o lume moartă surîde şi petrece. 
Şi azi ridic palatul iluziilor dalbe, 
Şi azi chem fantazia cu florile-i rozalbe, 
Revoc trecutu-n viaţă - A faptei sîntă dramă 
O văd cum din morminte eroii ei îşi cheamă. 
Şi azi torn bucurie în cupa mea aurită, 
Amestec cu flori dalbe durerea-nebunită, 
Turnînd în cupa de-aur aroma cea amară: 
Nu voi să fie-aievea... să fie, nu!... să pară; 
Trecut, apari din noapte... iluziuni din cer, 
Făceţi a voastre umbre să pară adevăr. 
ŞTEFAN 
(Bătrîn şi-ncoronat - iese lîngă o piatră risipită de 
mormînt - barba albă - pletele albe cu desăvîrşire - 
Asemenea unui leu murind: ) 
Înmormîntat de secoli în neagra vecinicie 
Şi stins din mintea lumei cea rece şi pustie, 
Înfăşurat de slava-mi - simţeam că nu trăiesc 

 
{EminescuOpVIII 292} 

Decît numai în basmu şi-n cîntec bătrînesc, 
În mintea cea uitită a unor strănepoţi 
Ce, spurii şi nemernici, slăbiţi şi idioţi, 
Făcea pe ciocoimea căzutului Fanar, 
Cu mintea cea vicleană, cu sufletul avar, 
M-am fost uitat din lume ca învechita veste 
Despre o vreme [care] demult, demult nu este, 
Ci amintirea-mi numa venea, din cînd în cînd, 
Ca sunetul de clopot pribeag şi aiurînd 
Ce-n noaptea-ntunecată lin şi melodic vine, 
De unde bate însă nu poţi pricepe bine. 
Trăiam la gura vetrei, la focul cel de jar 
Unde-un bătrîn ca iarna, cu grai încet şi rar, 
Mă spunea la nepoţii ce stau cu ochii ţintă 
Şi ascultau la vorba-i ca la o rugă sîntă; 
Trăiam în lăutarul cel orb şi plin de zile 
Care, scoţînd căciula, o-ntinde după mile 
Şi-apoi, şezînd pe-o piatră ce stă-n mijloc de cale 
Şi scîrţiind din scripcă dulci sunete de jale, 
Spune la [cei ce nu văd], în cîntec bătrînesc, 
Icoanele ce-n sufletu-i ca-n paraclis trăiesc; 
Trăiam în doina tristă[-a] voinicului din munte, 
În visul ţărei drage, în stîncele-i cărunte, 
În rîurile-i cari spumînde din munţi gem, 
Într-a colibei triste întunecos blăstăm. 
Pe cînd fanariotul, pe tronu-mi de mărire, 
Rînjea cu rîsul morţii - şi-n oarba lui cumplire, 
Ateu din nedreptate şi de aur orbit, 
Domnea ca ciuma stearpă în tristul Răsărit 
Şi-ntocmai ca păcatul cel strigător la cer 
El aducea în urma-i foamete, - obezi de fier, 
Biruri ce cădeau însuşi pînă pe surul fum 
Care, pătruns prin streaşini, la cer îşi face drum 
Ieşind din vatra tristă, cuptorul fără pîne 
A unui iobag care trăieşte d-azi pe mîne, 
Cînd asuprirea oarbă şi searbădă sclavie 
Domneau ca două spaime pe sînta Romînie. 
În lumea spăimîntată venit-a însă-o zi 
Cînd Dumnezeul urei în iadu-i asurzi, 
Cînd popolul puternic, de jugu-i desfăcut, 
Şi-aduse-atunci aminte ce fuse în trecut: 
A dezgropat din piatră bătrînul meu schelet 
Şi, în cîntarea dulce a unui blînd poet, 
Poporul, ochii-n lacrimi, jură în ceasul sunt 
C-o Romînie una esistă pe pămînt 
Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare 
Din două ţari mici, slabe, o Romînie mare. 
Cînd oasele-mi albite destul îs şi ajung 
Ca să deştepte-o ţară din somnul ei cel lung 
Ce poate face-atuncea sufletul meu cel mare, 
Care din noaptea morţii înfiorat apare, 
Sufletul meu de flăcări, de veacuri dezmierdat? 
Zburam, un basmu palid, prin cerul înstelat, 
Pierdut, într-a mea noapte, pîn ocean de stele, 
Purtam sufletu-mi palid şi visurile mele, 
Dar am văzut deodată din cer o stea fugind 

 
{EminescuOpVIII 293} 

Ce lumina c-al nopţii alb soare de argint; 
Era o stea regală, un înger drag, plăpînd, 
Cu sufletul în ceriuri, cu corpul pe pămînt. 
Şi-am cunoscut atuncea că steaua cea de fală 
E steaua Romîniei, iubită şi regală. 
Prezentul ţine-n ochii-mi un testament deschis; 
Eu văd ce el într-însul cu grai de foc a scris, 
Eu văd că viitorul cu lan de flori s-aşterne. 
Ca Spiritul Genezei de fericiri eterne 
E îngerul ce-apare... sub chipul de regină, 
Ca să domnească lumea ca ziua cea senină, 
Ca roza cea vergină ce doarme şi visează 
Pîn'n-o deşteaptă încă a zilei sîntă rază. 
Nu ştiai că destinul, în vocea-i de aramă, 
În fruntea unui popol, ca să domneşti, te cheamă, 
Ca să domneşti pe tronu-i, o mamă bună, sîntă, 
Cu mintea ta senină, cu inima ta blîndă. 
Tu fii ideea sîntă a Daciei unite: 
De unde sună marea pin stîncile cernite 
Pîn-unde Tisa mînă undele reci şi creţe 
Peste cîmpii mănoase, peste pustii măreţe, 
De unde Nistrul curge în leagănu-i de-argint 
Pîn-unde Istrul plînge, ca taurul mugind, 
Ideea renviată a Ulpiei Traiane, 
A Daciei bătrîne, a Daciei romane. 
Fii îngerul de pază a naţiunei, care 
Se simte azi, cu tine, mai mîndră şi mai mare. 
Regină coronată înveşmîntată-n rază, 
Fii îngerul Speranţei, fii îngerul de pază 
La capul Romîniei ce[a] bolnavă... deşteaptă, 
Privirea-i limpezită la Tine o îndreaptă! 
Trezit din groapa-mi rece, din noaptea [mea] cea mută, 
Ca binecuvîntarea cea sîntă şi tăcută 
În aerul de nuntă al ţărei adiez Şi mă închin la tine, o, stea în care crez. 
Şi, inspirat în taină de-un cuget proroc 
Eu văd fericea ţărei în Tine - şi mă rog, 
Genunchii-n piatra stearpă şi cugetul în cer, 
Ca Dumnezeu să-ţi deie aceea ce îi cer! 
TEXT AFERENT 
2254 
Este neagra 
Miazănoapte 
Ce-n ruinele de 
gheaţă 
Doarme recea ei viaţă 
În lungi urlete de vînt 
REGELE NORD soţi 
REGINA MIAZĂNOAPTE 
săraci, căci palatele lor sunt ruine; doar în nopţile [senine] au visuri 
superbe, căci li se deschide ceriul şi-şi rumpe negurile lui*; cînd 
Miazănoaptea îşi deschide 

De poate ca să facă [2memoria mea sîntă]2 faptele mele sînte 
Ca inima romînă să bată mai fierbinte 

 
{EminescuOpVIII 294} 

farmecele şi arată în fundul mării ei o lume senină şi fericită, atunci stelele 
polare privesc pîn -în fundul mării îngheţate dar senine ginii de aur ce 
joacă în palate de zafir înecaţi în cîntec şi lumină. 
* 
Ossian a visat-o 
* 
marea a rămas mai tristă, Nordul a rămas pustiu 
* 
Şi marea ce cîntă pe stînce zdrobite 
Şi vîntul ce geme pin ierne cernite 
* 
Argintiul soare-al nopţii, vergin, blînd ca o nălucă 

 
{EminescuOpVIII 295} 

Spunea: "Diodor, vezi tu zenitul dasupra ta? Este sufletul tău... Ce este 
sufletul?..... Este fiinţa unui înger înamorată într-o formă, tu! Zenitul 
tău - o stea, cine ştii ce lume nemărginită poartă vuietul destinelor tale 
d-asupra capului tău. Cît eşti de mare în nouri, cît eşti de fericit jos, 
simţi că eşti lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu.. " 

Zenitul, umbra destinului, dovadă că sînt, aud murmurînd prin coardele 
lirei mirul sufletului meu, dovadă că am un suflet. Cît de mare sunt eu! 
Zenitul meu - o stea, cine ştii ce lume care poartă vuietul destinelor 
sale dasupra capului meu; oare, dacă mor eu, moare şi ea, acea lume din 
zenit? Lira mea - o lume cu tremurul simţirilor ei. Simt, gîndesc, inima 
mea - un ocean cu valuri nenumărate, creierii mei - un paladiu 
tămîiat de-nţelepciune, şi cu toate [astea] fiinţa mea singură e un tron 
fără rege, un templu fără zeu. Sufletele oamenilor sunt fiinţe de îngeri 
înamorate în forme de lut; tu, care eşti îngerul corpului meu, răspunde: De 
ce nu-s mulţumit de ce zbor pe aripele tale ca un cîntec fără înţeles? 
Înţeles! Destin!... Prin acest gigantic labirint de lumi, unde voi găsi în 
acest mare vis ce se numeşte viaţă firul de aur al scopului?! 
Cînd fiinţele se-mbină, 
Cînd confund pe tu cu eu 
E lumină din lumină 
Dumnezeu din Dumnezeu. 

Cunoşti umbra cea nebună 
Cu aripe de dulci fiori 
Care suflete cunună? 
Al ei nume e amor. 

 
{EminescuOpVIII 296} 

Fie scopul vieţei tale 
Şi, cu glasu-i îngeresc, 
Printre oarele de jale 
Cînte-ţi dulce: te iubesc. 

Lira-n sunete de jale 
Cu glas blînd, tînguitor, 
Spune-ecoului din vale Că i-e sete de amor. 

[2Lumea-aleargă-n vecinicie, 
Timpu-i aripa-i de zbor; 
A ei ţintă n-o mai ştie: 
Că i-e sete de amor. ]2 

El în codri se ascunde, 
Printre fîori ce îi zîmbesc, 
[2Şi cu glasu-i printre unde, ]2 
[... ] 
Esistenţa mea... iluziune, viaţa mea... un vis. 
Instrument care conţii în tine toată esistenţa mea din 18 ani a copilăriei, te 
atîrn d-o marmură, fie marmura uitărei, voi să uit că am trăit, căci 
n-am trăit, voi trăi. Oare prin atîtea iluziuni ce le-am vărsat [în tine], 
prin atîtea oare divine [în ca]re am contopit visele mele [în sun]etul tău, 
nu ţi-am creat un suflet, nu eşti tu o fiinţă vie, lira mea?... De multe ori 
aud zefirul cîntînd prin coardele tale - atunci cînţi tu sufletul meu... 
Aide, răspunde urechei mele ce te-ascultă: Cum mi-ar vorbi acel 
demon care m-ar iubi? (mişcă coardele şi, pronunţînd după sunet, ) 
Te... iu... besc... Sunt şi eu Creator, sunt şi eu Dumnezeu... Şi poţi tu să fii 
un lemn mort cînd eu... am dat unui lemn suflet, puin-du-mi o parte 
de-al meu în el? E adevărat că trăieşte numai pentru mine, că vorbeşte 
numai [în] mine, pentru că sufletul mieu propriu numai cu sufletul mieu 
propriu poate vorbi... dar e dumnezeiesc, fiind[că] ţi-l gîndeşti, e suflet 
în lira mea, fiindcă mi-l gîndesc. 
(D-acolo se poate scuza şi respectarea relicvielor, ţi le cugeţi sfinte şi 
sunt sfinte). 
Tu m-ai iubit, dulce înger... 
* 

O, lira mea, numai tu mi-ai rămas... 
Sufletul ei s-a dus, te-i fi dus după ea, sufletul lirei mele, sufletul... 
(încearcă lira, scoate sunete) Nu! Du-te dar (azvîrle lira ş-o sparge). 
Ce este scopul vieţei? Amor. 
Oare lumea nu se mişcă-n eternitate, fără să stea neciodată? De ce? 
Fiindcă în jumătatea căii sale se-namoră, ca să aibă în cealaltă parte să 
se dezamore, pentru a se-namora iarăşi. 
* 
atunci în natura moartă n-am adora pe Dumnezeu 

 
{EminescuOpVIII 297} 

[ŞTEFAN CEL MARE] 
1 
2260 
Şi cînd lumea biruinţă a putut s-o înţeleagă 
Clopotele de la Roma au sunat o zi întreagă 
De-au cutremurat văzduhul şi zidirile cetăţii 
Şi dentîi i-a zis lui Ştefan Papa: "Scut creştinătăţii". 
2 
2270 
Şi lipsiţi suntem de focul şi de razele ideei: Azi coboară în mormîntu-i 
Domnul nostru: Umbra Dei. 
3 
2287 
E ca şi cînd Soarele ar apune pentru totdeauna 
Şi lumea-ar rămînea în întuneric Etern. Se pare 
Că cerul e-un palat de Imperator, 
Deşert, pustiu - căci D[umne]zeu e mort. 
De ce se par Toate acestea inimei umane? 
Pentru că doi ochi -- doi singuri ochi - 
S-a-nchis pe lume! 
O, Ştefan! Ştefan - tu, lumina vremei, 
Te-ai stins şi am rămas în întuneric. 
["DE CE AŞA DE TRIST...? "] 
2270 
EA 
De ce aşa de trist, amicul meu? 
Tu care eşti viteaz vestit în lume 
În zale cînd te-mbraci şi cînd străbaţi 
O oaste-ntreagă ca şi o furtună, 
Tu ce acuma aperi doar cetatea 
În contra unei oşti ce e departe, 
Tu să fii trist? 
[EL] 
Eu nu sunt trist de asta 
Tu ştii prea bine că nu e nici teama 
De moarte. 
II 
[EA] 
O, nu te duce încă... Mai rămîi! 
Vezi discul lunii plutitor pe valuri... 
Okeanos se-nalţă cătră ea. 
* 

 
{EminescuOpVIII 298} 

EA 
O, crud război, tu, mîncător de oameni, 
Tu, stingător de neamuri şi cetăţi, 
De ce mi-l iai... de ce-l atragi 
În crunta vijelie unde pier 
Atîţia oameni?... 
[EL] 
Dară, Mărgărită, 
Cum vrei să fie un ostaş? Să stea 
Pe loc? 
[CE ALEGEŢI? ] 
2262 
Astfel, neamuri... alegeţi cine ce poate: 
Viaţa în robie or moartea-n libertate? 
Din voi acum aleagă-şi oricine orice soarte: 
Să mai întreb acuma: Ce voi alegeţi? 
- Moarte! 
Ştiţi voi ce-alegeţi oare? Colo de sclavi o turmă 
Zic că este mai bine să fii cel de pe urmă 
În rîndurile vieţii decît un zeu în iad. 
Ştiţi voi ce greu se trece al vremurilor vad, 
Ştiţi voi că o viaţă e dată orişicui Şi că dup-astă lume 
reînviere nu-i? 
Oricît de grea să fie, oricine va s-o poarte: 
Vă-ntreb încă-o dată: Ce-o să alegeţi? 
- Moarte! 
["DAR VREŢI SĂ-L RĂSTURNAŢI? "] 
2277 
Dar vreţi să-l răsturnaţi? Iată uliţa, iată plaiurile, ridicaţi-le în 
picioare şi răsturnaţi-l! Dar va curge sînge? [î]mi răspundeţi. Ei, dar 
curgă! Parcă sînge nu e destul în lume şi nu s-a vărsat pentru cauze mai 
rele? Caracter nu e destul în lume, adevăr nu e îndeajuns, sînge e şi 
oameni sunt - şi, de nu sunt, [î]i putem face, căci femeile n-au altă 
trabă. 
REPLICI REZLEŢE 
1 
2262 
Privit-aţi astrul rege cum cade şi se stinge 
Din genele de nouri o lacrimă de sînge. 

Priviţi cum astrul rege se-neacă şi se stinge 
În valurile roşii, în nourii de sînge. 
{EminescuOpVIII 299} 

2 
2254 
Prin vînturi cari urlă, prin valuri cari ard 
Trece trăsnetul rege - al norilor surd bard. 
3 
2262 
Din suflet greu şi rece el face un vis cald, Din ochiul trist şi vînăt - 
o steauă de smarald. 
4 
2254 
La îngerul ce plană -n palatul părăsit, 
În visul mărei albe, în aer oglindit, 
Aleargă-n veci n-ajunge... 
5 
2257 
Tu, palidă mireasă în lungă albă haină, Îmi pari că eşti o dulce şi 
dureroasă taină, 
Un geniu al visării, un înger de mister 
Învăluit în nouri ţesuţi din vînt şi cer. 
6 
2262 
Eu văd un cuib de aur, eu văd un rai* în zori, 
Înduioşat de raze şi-mprospătat de flori 
Ş-acoperit cu ceruri cu stele ce scînteie 
Şi locuit de-o dulce şi palidă femeie 
Ce rîde şi veghează ca umbra d-înger sunt 
Şi se înmoaie *-n vălu-i ca luna-n nor de-argint. 
7 
2254 
Nainte de-a-ţi aşterne-n mormîntul cel de lut 
Voi să domnească-n tine un înger surd şi mut, 
Surd ca o nebunie şi mut ca leul care Flămînd ochii-i închide cînd în 
pustiuri moare. 
8 
2276 
- Îmi pare bine, Măria Ta, că, nu-ţi place! 
- Cum ***? 
- Credeam c-ar putea fi... 

 
{EminescuOpVIII 300} 

9 
2254 
E rău pentru că e rău, nu pentru că vrea să fie rău. 
Ruis * din Delavigne 
Contele din Ruy Blas 
10 
2289 
De s-ar întîmpla astfel... atunci cerul ar fi drept. 
11 
2254 
Eşti nenţeles, ca ruina a cărei trecut nu se ştie. 
12 
2268 
Şi niciodată luna 
N-a fost atît de palidă ca el. 
13 
2268 
Niciodată luna 
N-a strălucit ca aureola dulce 
Ce înconjoară naltă fruntea lui. 
14 
2268 
Suflat e-acum în caos de popoare 
Poporul tău - asemenea cum frunza 
Îngălbenită noapte[a]-o duce vîntul. 
15 
2268 
Vor fi umbra falnică, trufaşă, 
Dară deşartă a mărirei voastre. 
16 
2268 
Şi mîndrii zei sunt astăzi marmuri moarte. 
17 
2291 
[UN GLAS] 
Sunt numai mîndru - mîndru că pot fi 
Aşa cum alţii nu-s. Ei slabi, eu tare. 
Ei mint - eu adevărul îl spun, căci nu mă tem 
De-a lui urmări. 

 
{EminescuOpVIII 301} 

2259 
[UN GLAS] 
De voi fi mort - ştiu, cei mai mulţi or zice 
(Răsunet viu a zilei cei de azi): 
A fost un rău. Şi mai tîrziu, se poate, 
Trezit fiind simţul de recunoştinţă 
Ce-i înnăscut sufletului nostru, 
Vor spune: - a fost un geniu. Şi 
Nici una dar nici alta nu am fost. 
Am fost un om ce spunea adevărul, 
Nu pentru că-l iubea, ci pentru că 
Nu merită o lume rea, nedreaptă, 
Ca să minţi pentru ea. Ş-aşa de mulţi 
Ce mint cu gîndul, vorba, fapta, ba 
Se mint pe sine însuşi chiar, încît 
În mine s-a stîrnit mîndria cruntă 
De-a spune adevărul, daca chiar 
Prin el lumea s-aprinde. 
[ALT GLAS] 
Nu mai zice 
" S-aprinde lumea". Ea-i de-o 
construcţie 
Mai tare. 
18 
2259 
Cum nu sunt 
Dintre acei ce n-au fost niciodată? 
Vecinic aceiaşi, veşnic tot pe-atîţia 
Închipuiesc putinţa de a fi, 
Dar nu fiinţa cea nesuferită. 
Trecut sau viitor - ah, nu-i totuna 
Unul din două dacă* nu* ar fi! 
În unu-aş sta înmormîntat etern, 
Din altul m-aş feri de a ieşi. 
19 
2270 
Cînd un Muşatin moare - biruim. 
20 
2256 
... De două veacuri mereu, mereu te clatini, 
Dar azi căzuşi, stejare al marilor Muşatini. 

21 
2254 
Dumitre logofete, de fărădelege faur, 
Ai vrut să pui pe frunte-ţi coroana mea de aur. 

 
{EminescuOpVIII 302} 

B. LISTE ŞI PROIECTE 
1 
2254 
Aşa-numite drame clasice s-ar putea introduce prin piese ca: Ovi(:
Dacia: ), caracter şi idei în operele 
sale, Crucea-n Dacia sau Joe şi Crist, (Polyeuct) 
2 
2254 
Doamna Chiajna Scena din biserică 
Doja 
Horia 
Mira 
Mihai cel Mare Iuliu Cesar 
O comedie 
Anna Movilă 
3 
2286 
1. Gracchus Babeuf 
2. Decebal 
3. Solomon 
4. Nero 
5. Amor pierdut - viaţă pierdută 
6. Ştefan cel Tînăr 
7. Isebart 
8. Histrio 
9. Napoleon 
10. Leul murind 
4 
2275 
DODECAMERON DRAMATIC 
DRAGOŞ VODĂ 
1. NEAMUL MUŞATIN 
(MIRCEA VODĂ- bătălia de la Nicopole) 
2. ALEXANDRU CEL BUN -........ 
3. ŞTEFAN ŞI ILIE - Sarmis 
4. ŞTEFAN CEL MARE - El însuş 
5. BOGDAN CEL CHIOR - Ortnit 
6. ŞTEFAN CEL TÎNĂR - Harald (Twardowski) 
7. PETRU RAREŞ - Eginhard 
8. ALEXANDRU ŞI ILIEŞ 
9. ALEXANDRU LĂPUŞNEANU 
10. DESPOT VODĂ 
11. ALEXANDRU LĂPUŞNEANU 

 
{EminescuOpVIII 303} 

5 
2306 
I Dragoş. Laţco i-este frate. 
II Petru Muşat, ginerele lui Laţcu. 
Roman Muşat, 
III Alexandru cel Bun - tragica ură a fiilor săi. 
IV Alexandru şi Ilie - orbirea unuia -- 
rugăciunea Sf. Ioan - murmure * de mormînt, 
încheiere - Ştefan cel Mare. 
V Ştefan cel Mare - fuga lui Petru Rareş 
VI Bogdan cel Chior - Petru Rareş 
VII Ştefan cel Tînăr - Arbore; fata lui. Moartea la 
Hotin. 
VIII Petru Rareş - Dom[niţa] Ruxanda - e iubită 
de doi boieri tineri - Stolnicul - Bogdan uşor şi 
beţiv - uciderea la Ţutora: alegerea lui....... pe care 
Ruxanda-l iubeşte. Petru Stolnicul; Ruxanda 
răspunde cu înălţime - Încheiere. 
IX Lăpuşneanu vesel la început [ 2280, 27r Lăpuşneanu 
Inimos - Vesel, primitor prietenos] - Timon din 
Atena - Gelozie la culme. Devine gelos - Ivirea lui 
Despot Vodă - Despot Vodă ca epizod înlăuntru*. 
Alex[andru] revine. Timon, partea a doua. 
X Ruxanda Doamna. Bogdan orb, caracter blînd,.... 
Stingerea neamului Muşatin. 
II 
1 
2286 
CATILINA 
.................... 
CATILINA 
E-un vierme-n planul lumei... 
Monolog: Răutatea şi egoismul conduc; popoarelor - 
izvor de mărire şi de decădere. 
CIC[ERO] 
Se face că e ademenit de vorbele lui Catilina pentru 
a-l fulgera în urmă. 
[CICERO] 
Aici e Roma eternă, tu - trecător. 

AMANTĂ Freja, o sclavă din Germania, puritate şi 
dulceaţă germanică. Mitologie şi gîndiri nordice. O 
lume nordică în capul unei blonde fete. El - pasiv* 
faţă de ea. Ea - iubire inspirată. 
* 
[CATILINA] 
Dacă dreptatea e pieirea lumii 
Atunci: fie dreptate - piară lumea! 
Moartea: Salută cu mîndrie moartea şi c-un fel de 
sălbatec // entuziasm Dacă mor ceilalţi * el 
coboară[-n] mare, în infern. Un demon al ei. 
Dispreţul pentru partenerii lui îl caracteriză. 
 

 
{EminescuOpVIII 304} 

2 
2280 
GRACCHUS BABEUF 
El reprezintă pe negatorul nedreptăţii interne a soţietăţii - (icoane ale 
ei) - şi doreşte o îndreptare a ei pentru ea însăşi, nu din motive 
personale (Antiteza lui Cat[ilina], care o face din ambiţie personală şi 
afirmă cu deosebire individualitatea sa. 
3 
2286 
MORNY Cunoaşte legile istor
iei. A pătruns în teoria* dinamică* ce o urmează. 
Cinic, ambiţios. Pozitiv. Un fond mare de nobleţă personală - antiteza 
lui Babeuf. 
Amanta: Dezgustat de lupte politice, el îşi imaginează o viaţă fericită în 
amor. Cercarea. 
[MORNY] 
Vrei tu să mori cu mine? 
[AMANTA] 
Da. 
[MORNY] 
Înveninează-te - şi, de-ţi va părea rău în ultimul moment, îşi dau 
antidotul. (Descrierea apropierii morţii). 
Ea ia antidotul. 
[MORNY] 
Păstrează-l - n-ai fost înveninată. S-aruncă pe fereastră. 
Prezicerea lui Morny - adeverită: că viaţa în istorie şi cea privată îl va 
înşela cu aparenţele ei, şi că cea mai*** deşteptare i-e deşteptarea 
morţii*. 

 
{EminescuOpVIII 305} 

ALTE DRAME 
[CĂLUGĂRUL ŞI CHIPUL] 
2285 
[PERSOANELE 

[SCENA 1] 
[PRINŢUL, MAGUL] 
PRINŢ[UL] 
Aici trebui să fie... aici am să-l aştept 
În noaptea asta clară pe magul înţelept... 
Ce loc!... Bătrîne stînce ridic-a lor schelete 
De piatră, ce de valuri şi vînt îs sfîşiete... 
Un templu în ruină, de apă înecat 
Pe jumătate... stîlpii şi murul sfărîmat 
Stă în curînd să cadă... Să fie-un templu-arab? 
Prin scorburi de părete văd un călugăr slab 
Ca umbra... Cine oare să fie? Ce mister! 
O arfă de aramă cu strunele de fier 
El ţine-n mîna-i slabă şi coarde ruginite 
De degetele-uscate cutremură trezite; 
El zbîrnîie pe dînsa un cîntec dezolat, 
El cheamă cu cîntarea-i o umbră ce-a visat 
Şi-acum el stă în lună pe[-o] piatră risipită, 
Pare c-aşteaptă-n aer pe umbra[-i] zugrăvită 
Şi glasul lui în noapte răsună dureros 
Şi ochiul lui la nouri ţinteşte-ntunecos... 
Pe buze-i trece-un zîmbet ascet, slăbit, amar... 
Ah! trebuie să aibă un dor făr' de hotar! 
De ar sosi odată bătrînul meu steleri 
S-esplice înţelesul acestei arătări. 
A mării unde-albastre alunecă-nspumate... 
Pare că văd o luntre... Da, da! o văd departe, 
Din insule bogate cu mari grădini de laur 
Sfîşiind apa iese o luntre scrisă cu-aur 
Şi lebede-argintoase, aripele-ntinzînd, 
Se-nhamă lin la dînsa ş-o trag încet, cîntînd. 

 
{EminescuOpVIII 306} 

Bătrînul e... în manta-i înfăşurat visează, 
Al valurilor zgomot ţîşnind îl salutează 
Şi lebede-argintoase pe placa mării-l trag, 
Pe fruntea-i e-mpletită o ramură de fag. 
Plutind cu repejune sub palida lumină 
A lunei, pe-nmiirea a undelor senină, 
Se pare cumcă este al mării Dumnezeu 
Blînd îngînat de lebezi în mîndru visul său. 
Se legăn visătorii copaci de chiparos 
Cu frunza lor cea neagră lăsîndu-se în jos... 
În ape... Iar prin crenge de-un verde-adînc, de jale, 
S-oglindă-n ap-albastră mari de-aur portocale. 
Şi parcă glas de clopot înfiorează sara, 
Ş-a stîncilor lungi colţuri'n-apunerea solară 
Stau aurite-n aer - Ş-a serei rumenire 
S-apleacă şi-nroşeşte a mării sîntă fire, 
Şi insulele mîndre şi de dumbrave pline 
Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine, 
Acoperite numai de flori şi de pomene 
Urieşeşti... Acuma se-nchid a serei gene, 
Apele devin sure şi-n blînda lor cîntare 
Dispar, ca sarcofage, insulele în mare, 
Din insulele sfinte străbat cîntări ferice... 
Noroc şi disperare îmi par unite-aice. 
Luntrea, un vis de aur, a mărei pînzărie 
Albastră, ca săgeata cea repede, -o sfîşie... 
Ş-acuma e aproape de stînci rebele, frînte, 
Cu poalele-necate în valuri tremurînde... 
Acum pe-o piatră seacă din luntre el coboară 
Şi barba lui cea albă pe piept se desfăşoară 
Şi-n două despicată se scutură în vînt... 
Ce face de nu vine? Ci vino mai curînd!... 
Pe-a valurilor fugă el drumul luntre-i dă, 
Pe stîncă ca geniul văzduhului el stă. 
Vino... 
MAG[UL] 
(de după scenă) 
Îndată... Omul cu gînduri înţelepte 
Înainte el de toate învaţă să aştepte. 
Tu n-ai deprins-o încă. Dar iată-mă-n sfîrşit... 
PRINŢ[UL] 
Eu văd cifrele toate din lecţia-mi de azi, 
Deşi a le pricepe nu pot. Te rog dă-mi cheia 
La cele ce privesc eu, ca să străvăd ideea. 
M[AGUL] 
Ştiu! Vrei să afli cine-i acel sărman călugăr 
Ce scări acum clădeşte din pietre şi din bulgări, 
Din stînce năruite, la acel templu? 
[PRINŢUL] 
Da. 
[MAGUL] 
E un om neferice... C-o vorbă, soarta sa: 
Avu dorinţi gigantici. Fiind născut sărac, 
Azi doarme-n pat de trenţe, drept perină - un sac; 
Desculţ îmblă pe uliţi, de visuri, mintea-i plină; 

 
{EminescuOpVIII 307} 

Gîndea că lumea-ntreagă la dînsul o să vină, 
Şi-n lungile-i mizerii, ca-n mare cufundat, 
Visa de lumea-ntreagă c-a fi încoronat. 
În gîndul lui avut-a amoruri cu regine, 
În gînd zidi palate şi a plantat grădine 
Pentru femei ce viaţa şi-o-nchină la plăceri 
Şi trupul de zăpadă şi-l scaldă-n negru păr. 
Picioarelor rănite-n sandale li-era dor 
De scările de marmuri, de-a tronului covor. 
Acel cap trist şi palid coroană vru să poarte, 
Acei umeri voit-au să duc-a lumei soarte 
Şi azi pe cap el are un negru comanac, 
Pe umerii lui trenţe ş-o rasă de şiac. 
Se-ntoarse apoi foaia. Cu greaţă şi scîrbire, 
Dup-o junie vană, el merse-n mănăstire; 
Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărţi; 
El capul şi-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărţi. 
Pe murii în risipă o candelă subţire 
Ardea-n a lui chilie negrită-n părăsire; 
Pe căi necunoscute gîndirea lui pribeagă 
Străbate cu-aripi mîndre nemărginirea-ntreagă; 
De gînduri uriaşe, de rugi a pus cătuşe 
Pe inima-i bolnavă... A presărat cenuşă 
Pe flacăra dorinţei. În van... deşertăciuni 
Au ars şi mai departe sub spuză, ca cărbuni... 
În van în a lui urmă s-a-nchis a lumei poartă: 
Inima-i tot de flacări şi minte-i tot deşartă... 
Retrasu-s-a la mare, gonit de vis şi gînduri, 
Pe-un pat de trenţe doarme, făcut din două scînduri, 
Ce vrea singur nu ştie, se chinuie-n zădar, 
Nu bea apă d-izvoare, ci valul mării-amar 
Şi, chinuit de doruri, de rugăciuni asceze, 
Vrea viaţa lui pierdută s-o sfarme, s-o scurteze; 
Î van el cată pacea ce n-avu niciodată, 
De lume, de-a ei visuri gîndirea-i subjugată; 
Lumeşti gîndiri într-alt chip împlu sufletul său, 
El cugetă la toate, ci nu la Dumnezeu... 
Retrage-te-ntre arbori, cu el, am să vorbesc... 
(intră în mijlocul scenei) 
 
[SCENA II] 
[MAGUL, CĂLUGĂRUL] 
C[ĂLUGĂRUL] 
A! iată şi moşneagul cu chipul pustnicesc. 
Ce mai faci tu, părinte*? Iar ai venit la mine? 
Surd este al meu suflet la sfaturile-ţi line 
Cum stîncele la glasu-mi surde rămîn şi reci. 
Crezi tu c-o să mă mîngîi pe mine? Nu! În veci!... 
O! Vino colo-n scorburi, ca să-ţi arăt fereasta 
Pin stîlpi în prăbuşală, pin arcuri sparte... asta. 
Prin asta umbra-i blîndă ieri noapte a intrat: 
Venea pe-o scară de-aur cu chipu-i luminat. 
M[AGUL] (aspru) 
De-aceea te-ai retras tu cu dorurile-ţi 
lunge, 
Să bei apă de mare pin surele spelunce, 

 
{EminescuOpVIII 308} 

Să trăieşti în asceze gîndind la Dumnezeu, 
Ca să domine-n tine ispita, geniul rău? 
C[ĂLUGĂRUL] 
Ispită neagră dînsa? Un geniu rău? O, nu e! 
De s-ar coborî cerul aceasta să mi-o spuie, 
De-ar spune-o dînsa însăşi eu totuşi nu o cred: 
Aş crede că mă-nşală spre-a stinge-ncet, încet, 
Omorîtoare-iubire ce sufletu-mi îmbată. De-ai şti tu cum 
privirii-mi cerească se arată, 
Cît e de dulce chipu-i... atunci n-ai putea spune 
C-un geniu infernal e acea sîntă minune. 
Cînd ca un vis argenteu pluteşte blonda lună 
Şi noaptea-i o regină lunatecă şi bună, 
Cînd cerul rîde-albastru pe somnoroşii nori 
Şi valuri lovesc ţărmii cu spumele răcori, 
Eu de pe stîlpul negru iau arfa de aramă... La cîntul meu 
s-asculte un val pe altul cheamă 
Durerea ce-i în ele. Cînd cînt, pe ape plane 
Se limpezesc frumoase a stelelor icoane, 
Din nori s[t]răbate-o rază molatecă şi sfîntă 
Ca un toiag de neauă şi, diamantoasă, blîndă, 
Pe a mea frunte cade, visările-mi mîngîie; 
Şi ţărmii-mi par suspină în noaptea viorie: 
Da, aerul şi marea cîntului meu răspunde; 
De rază inspirată e palida mea frunte 
Şi lumea se-nfioară de-o muzică de vis 
Ce-ndreaptă marea clară l-al stelelor suris. 
La mijlocul de aer, în sferă diafană, 
Deodată se retrage-acea rază-aeriană 
Şi prinde chip şi formă... întîi pare cristal, 
Apoi un înger cu-aripi, ca marmură de pal, 
Şi se coboară dulce pe drumul razei sale 
Şi haine argintie cuprind membrele sale, 
Pin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc... 
E o icoană-n ceruri, cu cîntecu-mi o-nvoc, 
Eu stau uimit, sinistru, mîna-mi învoluntară 
Se mişcă tremurîndă în acea sîntă oară. 
Pe coardele de fier, 
Dar ce i-am zis, ce-mi zice ÎN van eu samă-mi cer. 
Cînd, provocate de-arfă-mi, răspund valuri o mie 
Ea vine... Cine-i dînsa? Ce vine? Ce să fie? 
De ce vine la glasu-mi cînd [ cu] o rugă-o-nvoc? 
De ce-atunci pricep scrisul al stelelor de foc? 
Eu mai pricep ce este... Arfei mele vibrînde 
Gîndirile-mi mai bune, mai pure şi mai sfînte 
Le-am încrezut [odată]... şi-n ea am depus eu 
O jumătate-ntreagă a sufletului meu. 
Şi nu e cu putinţă?... Nu-i propria-mi gîndire, 
Nu-i propriul meu suflet ce îmi răspunde mie 
Din lemnul astei arfe? Da, da! Dar acea parte 
Fugi pe-o noapte albă... ea a fugit departe, 
Părăsi lemnul ăsta i coardele bogate, 
La cer s-a dus, la stele cu cînturi adăpate. 
Cînd noaptea însă-i caldă, molatecă şi brună 
Atunci o strig din mare, atunci o chem din lună 

 
{EminescuOpVIII 309} 

Pe acea parte-iubită a chiar fiinţei mele 
Şi ca să-mi vie-o roagă unde [şi] vînturi, stele. 
Ş-atunci prin nouri vine ca o rază de soare, 
Atinge a mea frunte senină, visătoare, 
Şi se preface-n chipul ce l-am visat mereu 
Ş-o recunosc că-i partea a sufletului meu, 
Nu e vre o fantasmă nebună şi deşartă, 
Căci inima-mi o cheamă, gîndirea-mi o dezmiardă; 
E o făptură-aievea, e gînd din gîndul meu; 
Dintr-un noian de doruri am întrupat-o eu 
Şi sufletul din mine în al ei suflet este; 
Ea a zburat în ceruri, din cer mi-aduce veste. 
Ah! tot ce-a fost în cîntu-mi mai pur şi mai copil 
S-a-mpreunat în chipu-i frumos şi juvenil, 
[Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce] 
Se -ncheagă-n raza lunei ce-n nori vrea să se culce 
Şi corp de-argint îi face fiinţei aeriane. 
MAG[UL] 
Nebun eşti ori lunatec?... Ce-s aste gînduri vane? 
E flacăra juniei, e setea de amor! 
Îngerul tău e-o rază şi corpul ei un nor? 
E o închipuire nedemnă va să zică. 
În tine e un demon - în nori nu e nimică. 
Tu împopulezi marea cu suflete măreţe 
Şi stelele de cîntec le împli, şi cu feţe 
De îngeri împli cerul. Aceasta-i blasfemie. 
Ia una cîte una icoanele-aurie, 
Ia una cîte una o und', o stea de foc 
Şi toate sunt nimica... cînd toate la un loc, 
Cum le-mpreuni tu, frate nedemn de sînta cale 
Ce ai ales, s-înstare de stric minţile tale. 
CĂL[UGĂRUL] 
Şi, dac-ar fi, ce-mi pasă! Chiar cruda nebunie 
Se poate că sub ochii-mi gravă, ca la stafie, 
Afunde şi teribili de plumb cearcăne lungi. 
Fie ş-aşa... e[u] nu zic... Şi ce-o să fie-atunci? 
Chipul [cum] nebunia cea dulce m-a cuprins 
Îmi place - cum îmi place visul de raze nins. 
Sunt fericit şi iată ce-am căutat în lume. 
M[AGUL] 
Tu fericit? Dai stării-ţi a fericirei nume? 
CĂL[UGĂRUL] 
Tu cugeţi. Cugetarea-ţi cu raze reci pătrunde, 
Loveşte chipul dulce şi vrea să îl confunde 
Cu locul de-unde iese... cu norii şi cu luna. 
Dar eu? Eu nu sunt astfel. Alung întotdeauna 
Gîndirea. Fie-un basmu... numai fie frumos 
Înger, c-ochi mari, albastri, cu chipul luminos. 
Ce-mi pasă că-i o umbră rănită de o zare, 
Îl iert chiar că se stinge de-aprind o luminare, 
Căci n-o aprind... din contra... Ca cel ce-i place-un vis 
Şi, chiar trezit de friguri, [el ţine] ochiu-nchis 

 
{EminescuOpVIII 310} 

Ca mai departe visul frumos să îl viseze 
Deşi a lui gîndire, simţirile-i sunt treze... 
Asemenea uit lumea şi eu... Sunt bucuros 
De pot lungi în noapte-mi şiragul luminos 
Al fericirii mele. De n-ar fugi! Mereu 
Să oglindez într-însul duios sufletul meu, 
Cu cîntecu-mi ferice simţirea să-i dezmierd 
Şi-n ochii mari ş-albaştri fiinţa să mi-o pierd... 
De n-ar fugi... dar fuge... fuge cum [luna] plină 
Încearcă după codri greu capul de-l înclină... 
Se pierde-n cer, în norul cel negru, grămădit, 
Şi părăseşte lumea, de cer ademenit... 
E sufletul meu însuşi, e sufletul meu dus, 
Ce fuge şi se duce pe-o rază iar în sus. 
O, de-aş muri... O parte ce-n mine-a mai rămas 
Să zboare unde-amorul l-aşteaptă în estas, 
Să zboare unde partea-i cea june, dulce, pală 
Pluteşte pintre stele... Iar stelele i-csală 
Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună 
Pin norii cei lunateci, pin stelele ce sună, 
Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază 
Şi una-n braţul altei lumină fac frumoasă. 
Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut, 
Un sclav greoi şi rece, e sclav - dar e astut. 
Mă ţine-n pieptul bolnav, în temniţa lui tare, 
Cînd sufletul meu liber vrea să-l arunce-n mare, 
Dar el să scape-odată. 
MAG[UL] 
L-atîta ai ajuns... 
Să te omori în stare să fii. Nici un răspuns 
Nu am l-aceste vorbe... Ce-ajută-aicea sfatul 
Cînd pieptul ţi-l domină acuma necuratul. 
CĂL[UGĂRUL] 
Eşti neschimbat, bătrîne. Ce să mai pierd cuvinte, 
Mă duc... poate într-alt loc să-mi vie înainte 
Divina arătare... 
Cobori din cer! O, vină În taina vieţii mele, lumină din lumină! 
(dispare) 

 
{EminescuOpVIII 311} 

[REGINA ŞI CAVALERUL] 

2259 

[CAVALERUL] 
Elfrida, iartă.. crede că te iubesc... 
REGINA 
Iertare! Acesta este-un sunet, o vorb', -un... cu care 
Se pot coperi toate, minciuni, trădare, crime 
Dar cine-ntreabă oare ce-nsamnă vorba?... Nime. 
Iertare. Spune cari pot fi scuzele tale 
De cei iertarea astfel? 
M-ai amăgit pe mine? Iubirea te-a orbit... 
O cred ş-o iert... Cu astfel de lucru m-ai ferit 
Ca într-un fund de codru să stau la întuneric, 
Ca lumea şi viaţa să-mi fie-un vis himeric... 
Ai fost gelos, ei bine, o cred ş-o iert... Dar spune, 
Tot cu iubirea oare acea înşălăciune 
Faţă cu el scuza-vei? Cu el... Tu ştii cu cine, 
Cunoşti [tu] greutatea întreagă - a vechii vine? 
În solitara, cruda şi recea lui mărime 
Cine-l iubea pe dînsul, cine-l mîngîia?... Nime. 
Astfel sub greutatea coroanei lui suspină, 
De vreme bătrîneţa măreaţa-i frunte-nclină. 
Atunci? Cine-i cunoaşte? În jurul unui tron 
Linguşitori grămadă l-încungiură cu zvon, 
Din ei fieştecare în cer o să-l ridice 
Spre-a prinde ce din mîna-i regală o să pice. 
Un singur om în lume a fost ales de el, 
Un singur om în lume fu cunoscut fidel, 
Un singur suflet ştie toate tainele sale, 
Dureri neîmpărţite de suflete mortale 
Şi acel om, fireşte, cărui el încrezu 
Tot sufletu-i, viaţa, speranţa lui, fuşi tu, 
Şi l-ai trădat. 

[CAVALERUL] 
O, Mira *, amorul meu cel mare 

 
{EminescuOpVIII 312} 

[REGINA] 
Nu am scuzat eu toate cu el? A mea iertare, 
Iertarea că d-iubire m-ai înşelat pe mine, 
Că mi-ai răpit cu-amoru-ţi mărirea de regine, 
Că m-ai ţinut închisă, o floare izolată, 
În ocean * de codri... în valea încîntată, 
În ăst mormînt de piatră atît de surd şi mare 
Ce îl numeşti castelu-ţi... eu te-am iertat, barbare!! 
L-ai amăgit pe dînsul... mă înţelegi?... pe el 
Şi vrei acum cu tine şi eu să-l mai înşel?... 
Nu voi! Aşa, frumoasă... îi voi cădea la picioare 
Şi pentru-nşelăciune eu voi ruga iertare! 
De va ierta, atuncea te iert şi eu... De nu... 

[CAVALERUL] 
Tu vei cuprinde locul ce ţie se căzu, 
M-ei alunga * pe mine, învinsul *... şi, regină, 
Vei cunun-a ta frunte cu aur şi lumină?... 

[REGINA] 
Ah! cît de mic ţi-e gîndul şi inima... Nimic, 
Căci din a ta cădere nu pot să te ridic - 
Nu, niciodată-ţi spun eu... Regină? Niciodată 
Nu te-a ierta?... Atunci voi merge-n lumea lată 
Şi singură m-oi stinge în muri de mănăstire... 
Nu voi cu a mea viaţă să-ntunec nalta-i fire, 
Nu voi să se repete povestea cea frumoasă, 
Nevasta-n [ne]credinţă bărbatul ei îşi lasă Spre-a se-nsoţi cu 
altul... Nu voi să fiu regină 
Cu preţul defăimărei coroana ce-o întină... 
Şi cel puţin a lui... nu... Da! de ar fi oricine, 
Să nu-l iubesc în felul cum îl iubesc... ei bine, 
Se poate că atuncea [ - - - ] fi deşartă 
Şi-aş crede că lucirea coroanei toate iartă. 
Dar el? Cînd îl privesc [eu] cu ochii minţii mele, 
Frumos ca un arhanghel, nobil, mărinimos, 
Şi eu... eu să-i dau mîna şi lumea cea tăcută, 
Privindu-mă, să zică: O femeie pierdută? 
Să-i dezonor viaţa, să-i înegresc mărirea, 
S-arunc o umbră numai pe sînta-i strălucire, 
Să fac ca să se zică, că mintea şi-o pierdu? 
Ah! spre a face-acestea s-ar cădea a fi... tu! 

[CAVALERUL] 
De m-a ucide! 
 
[REGINA] 
O meriţi. 

[CASTELANUL] 
Ce-i face tu? 

[REGINA] 
O să mor 
Eu n-am s-arunc pe viaţa-i nici umbra unui nor. 

 
{EminescuOpVIII 313} 

VARIANTĂ 
2284 

[REGINA] 
A, cavalere! Flutur tu eşti pe lîngă soare, 
Desfăşuri frumuseţea-ţi cu aripi sclipitoare Pe lîngă-acea coroană ce 
ţara luminează. 
Şi nu te temi tu oare [.......................... ]? 
Cum el e-o corăbioară de lustre şi colori, 
Ţi-a îmbătat viaţa cu-avere şi onori. 
Păcat! Neînvingibil ai fost - şi o minciună, 
O singură-nşelare 
[...................................................... ] 

[CAVALERUL] 
L-am întrecut cu calu-mi. L-am slobozit din frîie, 
Zbura ca şi cînd nara-i ar fi simţit pustie... 
Şi am ajuns... 

[REGINA] 
A, fluturul meu mîndru, corabie de aur, 
De [-'- ] şi de lumină. 

[CAVALERUL] 
O, Sara, [-'- - ]-mi Sara! 
[Nu] te silesc, deschide... 
Doreşti, spre a deschide, să îmi înstrun chitara? 

[REGINA] 
Nu-i vreme de iubire... Regele-i foc şi pară, 
L-a revoltat în suflet minciuna temerară. 

[CAVALERUL] 
[(apart)] 
Cum va orbi pe Mira coroana luminată Ce frunţei ei marmorei îi fuse 
destinată! 
O văd şi mai frumoasă, mult mlădiată-n îmblet, 
Pădurile ei negre iluminînd c-un zîmbet. 

[REGINA] 
Pe tine, cavalere, te voi vedea pierdut... 
Singur îmblînd prin lume, pierind necunoscut, 
Urît de ziua albă şi [ -'- - -'- ] de noapte. 
Şi-n jurul tău mulţimea s-a-mpreuna cu şoapte, 
Isteţii-or spune celor ce-or vrea a înţelege: 
" E1 a trădat pe-amicu-i... şi-amicul lui: un rege". 
[................................................. ] 
" Ce cauţi iar aicea tu, faţă profanată 
Cu ochii de minciună, cu gura ta cea lată, 
Tu, răule!.... " La astă primire ce, vei zice? 

[CAVALERUL] 
Amor eu caut, Sara... m-am rătăcit pe-aice... 
De-aş fi o monastire sau un smolit * zahastru 
[ - ] foc mi-ai fi de mult tu, cu ochiul tău albastru. 
O, lasă-i să-mi lumine, în suflet să-mi pătrundă! 
De ce-i închizi, nebună? 

 
{EminescuOpVIII 314} 

AMOR PIERDUT - VIAŢĂ PIERDUTĂ. 

Dramă originală într-un act 
2254 

(Pe motivul poeziei: Emmi din Alecsandri. Necomplectă - lipseşte 
poezia, care e firul conducător - Dialogul necomplect - Caracterele 
încă rău marcate. ) 

PERSOANE[LE] 
ŞTEFAN V[RANCE] poet 35 ani DOCTORUL 45 ani 
EMMA 17 ani NIŢĂ 55 ani 
ALECU 22 ani JEAN................ 

Locul: Wies-Baden. Anul 1852 

(Un salon în hotelul băilor din Wies-Baden. La dreapta, planul ultim, 
în fund - un piano. La mijloc - uşă. În dreapta, plan [al] 3 - uşa. În 
stînga, plan I - uşă. O canapea, un fotoliu, scaune. Pe piano - note. ) 

[SCENA I ] 

ALECU 
Pst, pst... Doctore! 

D[OCTORUL] 
(care-naintase pînă la uşa din stînga) 
Ce e?... Las' că mă-ntorc îndată. Aibi puţină răbdare. 

A[LECU] 
(cu capul în uşa din dreapta, pl. 3) Apropos, a cîta oară intri la ea azi? 
D[OCTORUL] A treia!... Taci! (intră, A[lecu] iese ) 

 
{EminescuOpVIII 315} 

[ SCENA II ] 
NIŢĂ, VASILE ([intră] prin fund, în haine de voiajor) 
NIŢĂ 
Vai, cuconaşule, că de cîtă vreme nu v-am mai văzut... Ş-apoi unde 
mi te văzură ochii iar... tumna-n ţara neamţului. 

[ŞTEFAN] 
Bine, bine! (caută-n portofoliu) Na! 

NIŢĂ 
(supărat) 
Cuconaşule... las' pe altă dată... acu nu! Cînd eu te-am purtat pe braţe, 
nici atîta bucurie nu vrei să-mi laşi... Pare că ţi-aş fi spus bine-ai 
venit numai ca să-mi dai bacşiş! 

[ŞTEFAN] 
Nu... dar... 

N[IŢĂ] 
Şi ai crescut mare... adică, să nu fie cu supărare... da' te-ai făcut cam 
bătrînior... te-ai nins devreme. 

[ŞTEFAN] 
Nins zău!... Da' la cine eşti, Niţă, acu... Cu cine-ai venit?... Cînd erai la 
noi îmblai altfel îmbrăcat... da' acu... 

N[IŢĂ] 
(surîzînd) 
Acu?... acu îmblu în livrea... ca-n ţara neamţului... Doamne, de m-aş 
vedea iar dus înapoi în ţara Moldovei... Mi-e dor... 

[ŞTEFAN] 
De ce, moşule? 
[NIŢĂ] 
Mi-e dor de sat... de ficiori, de fete. Am ficiori însuraţi, fete măritate, 
trăi-le-ar Dumnezeu! Ce trebuie oare să îmblu prin ţări străine... 
cînd aş putea şi eu să mor, săracul de mine, între copiii miei... că destul 
am trăit... Vremi rele cele de azi... Vezi că oameni tineri îmblă să moară... 
da-ncă eu, ce-s bătrîn 

[ŞTEFAN] 
Oameni tineri? Cine? Nu cumva vrounul din stăpînii tăi cei noi vrea să 
dea ortul popei. 

N[IŢĂ] 
Adică, ferească Dumnezeu, dar (trist şi confidenţial) duduca noastră... 
pare-mi-se... 

[ŞTEFAN] 
Cine-i? 

[NIŢĂ] 
Cine? Duduca Emma! Nu-ţi aduci aminte... Era numai atîticuţa şi 
d-ta erai mare, mare, ia ca acu, şi stăteaţi iarna de vă spuneaţi poveşti 
unul altuia. 
[ŞTEFAN] 
(aducîndu-şi aminte) 
Emma? Emma? A! Ştiu... va să zică la părinţii ei eşti acu... Ce face boier 
bătrînul? 

 
{EminescuOpVIII 316} 

[NIŢĂ] 
(încet) 
Ia, joacă cărţi, domnişorule! 
 
[ŞTEFAN] 
Cucoana? 

[NIŢĂ] 
Cucoana se primblă prin munţi. Duduia zace. 
 
[ŞTEFAN] 
Mamă bună! N-am ce-i face. Dar, Niţă dragă... ia vezi afară... Vezi 
de mi s-a dus lucrurile toate în odaie la mine... Şi ia şi de la mine 
ceva... ce pustia... Te rog. (îi dă o monedă). 

N[IŢĂ] 
Sărut mîna. Ne mai vedem... Am să spun duducăi... Are să se bucure 
tare... că adeseori vorbeşte de d-ta... şi oftează cînd vorbeşte. 
(surîzînd) Oftează, cuconaşule. 
 
[ŞTEFAN] 
(surîzînd) 
Ia lasă, Niţă... Bătrîn şi nebun! Nu-ţi şade bine defel! Du-te 
degrabă! (N[iţă]ieşti ) Emma aci! Biata copilă... şi bolnavă. Or fi oare zece 
ani de cînd n-am văzut-o? Fi, zău!... Eu eram cogemite om de 
nimica... 25 de ani... 
şi ea... vro şapte, opt ani avea numai... şedea toată ziua pe picioarele mele 
şi mă silea să inventez basme, minciuni, să-i îmbrac păpuşile... îmi 
punea hăţuri de aţă în gură şi mă mîna c-un bici de aţă prin casă... Şi 
eu, măgădău mare, le făceam toate pentru că iubeam pe mumă-sa. 
Se-nţelege că mumă-sa era cuminte... nu mi-a acordat nimica... 
Din contra... cu tact şi politeţă i-a arătat domnului poet şi literator uşa... 
şi l-a făcut să îmble Franţia toată, Germania, Italia... cu amorul în inimă 
şi cu nebunia-n creieri. Dar azi, mulţumită cerului, am scăpat de toate... 
Azi pun capăt vieţei mele vagabonde căci Stela; mea mă face fericit Dar... 
cine vine? 

[SCENA III] 
DOCT[ORUL] 
(d-afară) 
Bine, bine! // (întrînd) Alecule! 

[ŞTEFAN] 
(mirat) 
Domnule! 

D[OCTORUL] 
A! Domnule! Da' ia stai! O! Domnu Vrance de nu mă-nşel... Nu mă 
mai cunoşti, paciente? 

[ŞTEFAN] 
O, dragă doctore, cine nu te-ar cunoaşte! (strîngîndu-i mîna) 
D-ţa... care mi-ai cîrpit de atîtea ori sănătatea... care m-ai lecuit 
de amor... 

D[OCTORUL] 
(apart) 
De turbare si nebunie, dragă, nu de... (tare) Dar: bine..,.. în Baden? 
D-ta? Cum? Ce fel? 

 
{EminescuOpVIII 317} 

[ŞTEFAN] 
Ce fel? Trec. Trec, doctore, la Italia şi m-am abătut şi pe-aici... ştii, 
aşa, din plăcere. 

D[OCTORUL] 
Par plaisir... ştiu... Şi... (punîndu-i mîna la cap şi la puls) nu mai ai 
nevoie de mine... Ceva duşuri cu apă rece... ceva cataplasme... Nu? Sînt 
folositoare, foarte folositoare... 

[ŞTEFAN] 
O, doctore... în măsura aceea... 

[DOCTORUL] 
Şi-ntr-una mai mică de vrei... Numai să vrei!... Jean! 

[ŞTEFAN] 
Ce? 

[DOCTORUL] 
Chem să te ducă la duş... să te răcorească puţin. 

[ŞTEFAN] 
Tot glumeţ, doctore. 

JEAN 
Domnul doctor a chemat? 

D[OCTORUL] 
Da, copilul meu... Du-te la băi şi zi c-am poruncit să-i toarne 
cîteva cofe de apă-n cap... M-ai auzit! 

JEAN 
(rîzînd) Bine, d-le doctor. (apart) Ciudat doctor. (iese) 

[SCENA IV] 

ALECU 
Doctore! Doctore! 
DOCTORUL 
Bună ziua, amicul meu!... Cunoşti pe domnul? 

A[LECU] 

O! 

[ŞTEFAN] 
O! 

DOCT[ORUL] 
A! O! Vă cunoaşteţi, frate, or ba! De nu, vă recomand... domnul.... 

A[LECU] 
Domnul Vrance... Ştiu... cum să nu-l cunosc pe poetul nostru cel 
iubit... 

DOCT[ORUL] 
Şi d[om]nia-lui, domnul... 

[ŞTEFAN] 
Taci, doctore... Eşti netrebuincios. D. Alecu Criste, ştiu... amicul... tînărul 
şi iubitul meu amic. Ce faci tu? 

 
{EminescuOpVIII 318} 

A[LECU] 
Ce să fac... Bine... adică... rău şi... totuşi bine, cum vezi. (se uită expresiv 
şi nerăbdător la doctor şi apoi la uşă. ) 

[ŞTEFAN] 
A, ştiu! Adică rău dar bine... şi totuşi rău! Am înţeles... Şi mi se pare că 
doctorul a înţeles şi mai bine... Nu vă supăr şi mă duc... 
A[LECU] 
Dar nu... N-am vrut să zic. Cum ai putea crede cumcă, după ce nu 
ne-am văzut de-atît amar de vreme, la prima-ntrevedere aş putea 
să am vrun interes care să-ţi arate ţie uşa... Ţie, amicului meu"? (îi 
strînge mîna) 

[ŞTEFAN] 
(espresiv) 
De nu l-ai avea acel interes, Alecule... te-asigur că mi-ar părea 
bine... Ş-apoi nu eşti tu cauza că vă părăsesc... Te-asigur că nu... 
M-aşteaptă un om... adică nu un om... o damă... şi tu ştii... să laşi 
s-aştepte o damă... nu prea şade bine... 

A[LECU] 
Bravo! va să zică femeia nu-i om... Şi mai bine... Dar în fine, pentru că 
trebuie... Adio! 

[ŞTEFAN] 
Ne revedem în cazin... mă găseşti acolo de vrei... Adio, doctore. (iese 
prin fund ) 

SC[ENA V] 

A[LECU] 
Ei bine, doctore... Îmi mai dai vro speranţă... Mai poate ea trăi... 
Spune-mi adevărul... te rog - adevărul! 

D[OCTORUL] 
Adevărul, amicul meu? Ascultă, Alecule! De-aş şti că nu te vei purta 
ca un copil răsfăţat şi muieratic... de-aş şti că vei putea suporta orce 
durere cu curajul unui bărbat... 
A[LECU] 
Orce durere, doctore... orce... pe onoarea mea. 
[DOCTORUL] 
Ei bine, de ce să prelungesc mai mult. Ea va muri, Alecule, şi va 
muri-n curînd... Dar ce să-ţi fac, amicul meu... Pot eu ajuta ceva?... 
Numai natura... o bucurie mare de esemplu poate să prelungească zilele ei 
cu vro cîteva zori... precum o durere mare ar fi-n stare s-o 
ucidă-ntr-un moment. 

A[LECU] 
(aninîndu-se de piept doctorului) 
O, Dumnezeul meu, ce nenorocit sunt. 

D[OCTORUL] 
(dulce ) 
Alecule, ce mi-ai promis... Aide de! amicul meu... Crezi că nu trece 
orişice durere? Orcare, amicul meu, orcare... D-zeu întinereşte sufletul 
omului şi-l ridică, căci de multele dureri s-ar stinge... 

 
{EminescuOpVIII 319} 

A[LECU] 
Dumnezeu? Suflet?... Dar e suflet... e Dumnezeu? De este, de ce sufere, 
de ce face ca oamenii să fie aşa de nenorociţi... De ce? De ce? 
D[OCTORUL] 
E suflet? 

A[LECU] 
Doctore, crezi d-ta în suflet? Spune-mi de crezi şi voi fi mîngîiat... 

D[OCTORUL] 
De cred?... Este, amicul meu, este... Şi cum n-ar fi şi cum poate să nu 
fie?... Tu ai văzut-o aşa de adeseori această copilă, acest înger... 
putut-ai tu, putut-am eu vreodată presupune sau crede cumcă în 
acest corp diafan şi palid n-ar fi suflet?... Nu-i o crimă de-a crede 
aşa lucru?.. Aida de, consolă-te... Crede şi te vei mîntui... Doctorul din 
creierii mei n-a ucis pe creştinul din inima mea... Acel[ui] pretins 
învăţat care-ţi va zice altfel spune-i că e un om de nimica: cînd 
nu-şi cunoaşte nimicnicia sa... cînd nu va cunoaşte cumcă tot ce zice se 
bazează pe axiome ce el nu le va rezolva neciodată... pentru că nu sunt 
rezolvabili... pentru că e credinţă şi nu empirie... 

A[LECU] 
O, doctore! Şi cu toate astea, cînd îmi închipuiesc că voi pierde-o, că 
se poate ca s-o pierd, mintea mi se turbură şi nu ştiu de-aş putea da 
cont de ceea ce gîndesc, de aceea ce-am // să fac... Dumnezeul meu, o 
iubesc! De ce mi-o iei!... Cînd mi-aduc aminte... era mică şi o 
duceam la biserică... Ochii ei cei mari şi albaştri se ridicau spre Maica 
Domnului - ar fi sărutat-o, dar n-o putea ajunge... Eu eram băiat... 
ce ştiam eu?... O ridicam şi ea-şi lipea guriţa ei cea mică de gura 
icoanei.. Şi azi?... O! de-aş putea-o rumpe din inima mea... rumpe cu 
inimă cu tot. 

D[OCTORUL] 
Acest amor e criminal de cugeţi astfel, amicul meu... Lui Dumnezeu nu 
trebuie să-i ceri cont de ceea ce face... îi lipseşte un înger şi ţi-l 
recrutează dintre verginele pămîntului... Arată-te cel puţin demn 
de-a-l fi putut poseda... Ş-apoi este ea a ta?... Spusu-ţi-a ea 
vrodată că te iubeşte? 

A[LECU] 
Dar am cerut-o vrodată?... Eu ştiu că nu mă iubeşte... Ştiu eu ce iubeşte 
ea? Tot ce cer, ce rog, ce doresc e ca să trăiască... pentru cine o fi... numai 
să trăiască. 

D[OCTORUL] 
Vezi dar?! Cum poate să ţi se ia ceea ce nu-i al tău? Este ea a ta şi 
Dumnezeu ţi-o ia şi te nedreptăţeşte? Nu! Ea-i a pămîntului şi el o 
răpeşte pămîntului, nu ţie... Apoi am vorbit adese cu ea despre tine... am 
făcut pe intermediatorul cum s-ar zice... foarte puţin onorific pentru 
etatea mea... ei bine, copilul meu, ei îi părea rău de tine... dar spunea că ea 
nu te iubeşte, nu te poate iubi decît ca pe-un frate... în genere, spune 
ea, neci nu ştie ce e amorul. Ş-apoi, Alecule... tu o iubeşti... Dac-o 
iubeşti... las-o să moară fericită... netulburată... Ea nu ştie că o să 
moară... ea e veselă... De ce să-i turbur[i] veselia cîtorva zile cu 
înfăţişarea ta cea tristă, cea cernită... Ea-i veselă ca o copilă ieşită din 
pension... Rîsul îi stă atît de bine... E o veselie tristă... Apoi azi îşi pune 
costumul ei cel scurt şi iese la primblare... poate pentru ultima oară... Eu 
i-am // dat [voie] pentru că nu mai am ce opri... Pare atît de fericită... 
Las-o fericită, amicul meu... Te rog eu... Da?... Apoi de văzut poţi 
s-o vezi.... Ascunde-te-n tufişele grădinei cînd s-o primbla ea 
şi vezi-o... Numai nu te apropia... n-o în-trista... nu-i amărî 
ultimele momente. Îmi promiţi?. 

[ALECU] 
(se uită fix şi atent * la uşă) Îţi promit. 

 
{EminescuOpVIII 320} 

D[OCTORUL] 
Aide, vino cu mine. (îl trage după sine) Aide la cazin... îl întîlnim pe 
Vrance... El e fericit... Mi se pare a călători cu o damă... te va recomanda 
ei... ve fi silit să stai acolo... o partidă de pichet... Lordul Palmerston se 
zice c-ar fi murit... (astea le zice deja în coridor ) 

SC[ENA VI] 

NIŢĂ 
(cam chirchilit) 
Hehehe! Va să zică cuconaşul meu cel vechi îmblă c-o cucoană nouă 
prin ţara neamţului... care va să zică că s-a-nsurat cucuonaşul... 
S-a însurat, hehehe! Vezi d-ta drăcia dracului... Duducă tînără, 
bărbat în doi peri... (cîntă) 
Aolică, ce văzui 
Colo-n deal la Călmăţui? 
Fată mare, moş bătrîn 
Cerînd fetei măr din sîn. 
Hei, moşneage din Teiş, 
Ce te-nvîrţi tu tîrîş?... 
Hopai, ţupai! Zup, zup, zup! 
Sai, moşneage, că te rup. 
Tralala, tralala! 

SC[ENA VII] 

EMMA 
(din uşă, rîzînd) 
Bravo, moşule, hahaha! Mi te-ai amorezat tocmai pe-aici... Cei măr 
din sîn fetelor! Bravo! Frumos! Frumos! 

[NIŢĂ] 
(ruşinat, îşi ridică căciula) 
Iaca, mă! Duduia!... E! // Şi eu... ca un moşneag! Mă veselesc şi eu! 

[EMMA] 
Văd şi eu... Ca un moşneag... ce să potriveşte! Cînţi chiuituri de flăcău... 
Moşule, moşule! Te strici între nemţi, văd eu bine. Te-ai făcut beutori. 

[NIŢĂ] 

Nu, zău! 
[EMMA] 
Te-ai făcut jucăuş. 
[NIŢĂ] 
Nu, zău! 
[EMMA] 
Te-ai făcut cărţaş. 
[NIŢĂ] 
Nu, zău! 

[EMMA] 
Las' că ştiu. Mie să nu-mi spui nimica. Te pomeneşti că moşneagul ni 
se-nsoară pe-aicea şi ne lasă să ni ducem singuri la ţara Moldovei... 
Vai, moşule, ce ruşine! 

 
{EminescuOpVIII 321} 

[NIŢĂ] 
Sărut mîna, duduie, da' daca mă ciufuliţi aşa apoi mai bine mă duc. 

EMMA 
(blînd) 
Mă ştii aşa de rea, moşule?... nu ierţi neci gluma măcar nepoatei 
d-tale? Eu ţi-s nepoţică, nu-i aşa? Aşa-mi ziceai cînd eram 
mică... pe cînd Ştefan era la noi... pe cînd îmi spunea basme... 

[NIŢĂ] 
(flatat şi surîzînd) 
Hahaha! Ştiam eu că duduia nu-i supărată pe mine... că glumeşte cu 
bătrînul Niţă... Nu-mi părea rău d-altceva decît că te-am supărat 
cu cîntecul meu cel prostesc... şi mata, cum eşti bolnavă, să te mai supăr 
şi eu... 

E[MMA] 
(dulce) 
Nu, nu! moş Niţă.... Tocmai pentru că-s bolnavă, tristă,... tocmai de 
aceea fii d-ta vesel... cîntă, joacă... doar oi putea cînta şi eu... Veselia 
d-tale mie-mi face bine... (pe gînduri) Ce fericită aş fi... să fiu ca 
d-ta! 

[NIŢĂ] 
Zău nu sta pe gînduri, duduie, c-acuş iar joc şi sar... ca Pepelea cînd 
a-mbătrînit. 

[EMMA] 
(rîzînd) 
Ia joacă, zău... Or... nu mai juca... (tristă) îmi place să fiu tristă. 
[NIŢĂ] 
(apart) 
Las' că-i fac eu acuş o bucurie. (tare) Duduie... adecă să fie cu 
iertăciune... da' eu dacă-s cu chef... apoi nu-s eu de vină... Dac-ai 
şti mata cine mi-a dat bacşiş?... 

[EMMA] 
(negîndind la ceea ce zice) 
Alecu?... 
[NIŢĂ] 
Nu. 

[EMMA] 
Nu el? Cine dar? Cine te mai cunoaşte pe-aici? 

[NIŢĂ] 
Unul care-a venit aicea! (ap[art] ) De cocoana ceea neagră nu-i mai 
spun nimica... poate că.... 

[EMMA] 
(surîzînd) 
Ei cine, moş şiret ce eşti? Cine, de? 

[NIŢĂ] 
Cine?... Cine, ai?... Cuconu Ştefan! 

[EMMA] 
A! El aici... aici el? Moşule, vezi ce rău eşti? La ce faci astfel de glume... 
Ştii că-mi faci rău cu asta? 

N[IŢĂ] 
Nu, duduie... Zău! nu glumesc... El e aicea... Azi l-am văzut... 

 
{EminescuOpVIII 322} 

E[MMA] 
Va să zică am să-l mai văd... Mi-era aşa dor de el! O să-l văd... o 
să trăiesc!... Şi... de ce nu i-ai spus să vie la mine. 

N[IŢĂ] 
Eraţi nembrăcată încă. 
Bine... nu se cădea... Dar... iute moşule-n casă... Adu-mi mantila, că 
pare a fi cam rece afară... apoi m-oi duce-n grădină şi mă vei 
urma...... Poate să-l văd... aide, du-te! 

N[IŢĂ] 
(iese) 
E[MMA] 
Şi de ce atîta bucurie?... Fostu-mi-a mie ceva acel om?... O 
suvenire, un om tînăr... de care eu, un copil de ţîţă, mă aninam de gîtul 
lui şi el îmi spunea basme... pe care totdeuna cunoşteam de pe aerul lui cel 
încurcat că le minte din capul lui... Şi cu toate astea... îmi plăceau acele 
basme... Mi-aduc aminte de o zi cînd el, palid şi trist, scria pe albumul 
cu portrete al meu nişte versuri... Eu le ştiam citi... dar în urmă... în urmă 
cînd, părăsită de o mamă care-şi caută numai de toalete şi de un tată ce 
păzeşte cărţile de joc... adesea acele şiruri ale poetului a fost mîngîierea, 
lacrimele dulci ale singurătăţii mele... Doctorul gîndeşte că eu nu ştiu ce 
şopteşte el cu Alecu şi cu alţii... O! ba ştiu c-am să mor, şi curînd 
încă!... Dar, Dumnezeul meu, pare-mi mie rău?.... Datu-mi-a ceva 
viaţa asta... cît de puţin ca să-mi fie dragă?... Nimica.... nimica... Acele 
suveniri de copilărie... acele basme pe care par a le ţine şi azi minte, în a 
cărora suvenire am crescut... suvenirea orelor celor mai fericite a vieţei... 
iată tot. Tot? Nu. Am avut şi versurile lui. Lacrimele, durerile ce mi le 
trezea în suflet acele versuri erau dureri dulci... Poate c-a fost singurul 
om care m-a iubit cum trebuie să se iubească un copil, căci copilului nu 
aur, nu mătase, nu viaţă bună, ci iubire îi trebuieşte... Fără iubire se simte 
strein şi nefericit pe pămînt... şi grăbeşte a-l părăsi pentru a se duce 
acolo unde e sigur că va găsi ceea ce-i lipseşte... în cer. Şi Alecu zice 
adese cu ochii plînşi... că mă iubeşte... dar eu... nu-l înţeleg... nu ştiu ce 
vrea el să zică cu iubirea lui... Nu 41r i-am spus că-l iubesc şi eu ca 
pe-un văr... al patrulea?... O! Dar // uite moşul Niţă cu mantila. Mai rău 
ar fi de mine daca ar voi să mă mărite, cum zicea tata mai deunăzi... Auzi, 
eu... şi măritată! Cum se mai potriveşte şi asta... 
... (îmbrăcînd mantila) Poate că-l văd pe amicul meu cel vechi... poate 
că-l văd. (iese, urmată de Niţă) 

SC[ENA VIII] 
A[LECU] 
(tîrît de Ştefan) 
Dar cînd îţi spun, Ştefan, cumcă toate petrecerile ce mi le propui nu pot să 
mă-nveselească. Ce vrei tu cu partiile tale, cu balurile tale, cu jocul tău 
de cărţi... toate azi pentru mine-s nimicuri... toate, ţi-o spun. Azi şi 
totdeuna pe mine numai un lucru mă va interesa... 

[ŞTEFAN] 
Un lucru... un lucru! Care? Ţip înc-o dată! Care? 

A[LECU] 
Ştefan! Tu eşti fericit... Eu nu pot fi... Şi ca să-nţelegi cumcă nu pot fi... 
citeşte: 

 
{EminescuOpVIII 323} 

[ŞTEFAN] 
(humor) 
Potcoave de cele vechi... călugăreşti. Ia să văd: "Iubite nepoate... " A! 
ăsta-i unchiu-tău, călugărul! (pe nas)" Iubite nepoate. Văzînd zelul 
tău de-a intra şi de-a te face ostaş sfintei biserici a Domnului şi 
Mîntuitorului nostru Isus Hristos... " Ce"? Ce zice? 

A[LECU] 
(rupîndu-i scrisoarea din mîni, cu ciudă ) 
E! Pînă şi în lucrurile cele mai serioase tu glumeşti! Ei bine, da! Voi să 
mă călugăresc, iată ce-i. Dă-mi pace. 

[ŞTEFAN] 
Eu nu-ţi fac nimica... numai mă mir. Tu? Călugăr?... Ce are-a face, 
omul lui Dumnezeu... înţelegi-mă omule... ce are-a face. 
 
A[LECU] 
Ce are-a face? Este că numai acolo pot să-mi aflu pacea pierdută a 
inim e mele... în muri negri // cu durerea mea, singuratic cu pustiul minţii 
mele! Amicul meu, tu nu poţi şti ce sufăr. De ţi-aş spune că-s 
înamorat ar fi o profanare... 
[ŞTEFAN] 
Ştiu... ştiu... adori... te topeşti... Nu iubeşti, iubirea e prea 
profană. 

A[LECU] 
Ascultă! Fără frază! Iubesc o fată. Cum o iubesc? Ştiu eu să ţi-o 
spun?.... Destul că e tot ce-i mai perfect ce-a putut să creeze cerul... 

[ŞTEFAN] 
Ştiu, frate, ştiu! Ochii ca două mure... 

A[LECU] 
Nu... albaştri... 

[ŞTEFAN] 
Albaştri? Atunci lucrul se schimbă... Ochii ca două viorele de cîmp părul 
ca aurul, faţa ca crinul suflat c-o coloare roză... în fine... un înger fără 
aripi ce s-a degradat devenind femeie... ce s-a întrupat şi sufere 
pentru mine cum Cristos s-a-ntrupat şi-a suferit pentru lume etc, 
etc., in infinitum. De n-aş fi fost şi eu amorezat ziceam şi eu ca un 
student sau ca un iezuit tăcut şi făţarnic căruia i se scurg ochii după fete: 
Ce înger, ce zeitate! etc. 
 
A[LECU] 
Ei bine, nu! Naiba ştie cine te-a făcut astfel încît să-ţi îmble gura ca 
o moară stricată. (tare) Nu e cum zici tu... nu, nu şi iar nu! Dar neci 
că-ţi spun nimica mai mult,... (îşi ascunde faţa într-un colţ de sofa) 

[ŞTEFAN] 
(dulce) 
Amicul meu, şi crezi tu cumcă eu vorbesc astfel pentrucă eu nu respect 
durerea ta? Crede-mă pe mine... ştiu suferinţele tale, pentru că naţiunea 
mea îndealtfel m-ar fi numit pe nedreptul poet... Dar aceste cugetări, 
amicul meu... lasă- le. în muri îţi duci durerea... şi durerea ta se 
eternizează acolo... Tu vei duce-o şi-n mormînt. Ea nu te iubeşte... 
aşa-i? 

A[LECU] 
(trist) 
Da. 

 
{EminescuOpVIII 324} 

[ŞTEFAN] 
Ei apoi... Daca nu te iubeşte de ce să fii desperat... Se prea poate ca ea să 
nu te poată iubi... poate că inima ei e angajată... Şi tu... tu eşti onest, 
amicul meu, şi nu eşti în stare să faci doi nenorociţi şi cu tine trei... căci 
n-ai fi fericit, te-asigur... cînd acuma... acuma eşti numai tu... 
şi-ncă ş-aşa într-un mod care trece. 

A[LECU] 
Tu ştii însă... De mic aplecarea mea pentru mănăstire a fost mare...... 
Oare nu-ţi aduci aminte şi tu cumcă pe mine mă numeau toţi: 
călugărul? Deşi credinţa mi-e cît grăuntele de muştar... totuşi: numai 
acesta e modul meu de-a trăi. Am avut noi un poet... nebun acuma... 
care zice lumei cumcă un om îşi găseşte fericirea în locoarea armelor, 
altul în iubirea soţiei ş-a copiilor, altul... poate cel mai fericit... sub 
vălul cel blînd al rugăciunei. Prin astă chemare a mea acuma a trecut un 
vis... visul unei altfel de fericiri... Cu toate că vis nu-l pot numi. A fost 
o realitate crudă, care mi-a tîmpit şi mintea şi inima. Lui Dumnezeu şi 
bisericei îi trebuie o minte şi o inimă întreagă, eu... i le duc pe amîndouă 
zdrobite. 

[ŞTEFAN] 
Şi... ţii la asta? 

[ALECU] 
(sinistru) 
Ţin... Nu mai am ce face-n lume. Aş putea să mă omor, dar... e-o 
infamie. O! curagiul l-aş avea... cum am pe-acela al martiriului. 
Soldat? M-aş face... dar nu voi să fiu sclavul nimărui care poartă 
numele om. N-am ţinut neciodată mult la aceste fiinţe seci, vane, 
deşerte, fie frunţile lor bolnave chiar încoronate cu aur. 

[ŞTEFAN] 
Ocupă-te cu literatura. 

[ALECU] 
Nu am talent. 

[ŞTEFAN] 
E! despre asta am putea încă vorbi multe. De ai talent sau nu neci nu te 
ţin capabil de-a judeca în starea în care eşti. Dar... tu compui muzică mi 
se pare... 

[ALECU] 
Compun! Compun! Tocmai asta-i nenorocirea mea. Asta mi-a făcut 
inima moale si mi-a îndulcit sufletul de l-a făcut ca pe al unei femei. 
Tocmai asta a făcut nenorocirea mea. Ore întregi stam cu ea şi-i cîntam 
din piano... Astea erau declarările mele de amor. Fantazii molatece, dulci, 
voluptoase, note şi acorde nemaiauzite care făcea să se spargă inima-n 
mine de durere şi de fericire... şi ea... ea, în loc de orce răspuns, plîngea... 
plîngea cu lacrimi mari... privea c-o milă nemărginită asupra mea, căci 
nu-i femeie care să nu-nţeleagă cînd o iubeşti, dar, părînd că nu 
mă-nţelege, ea c-un gest blînd însă decisiv sfărma toată pasiunea...... 
Altă dată c-un surîs... altă dată c-o sărutare... sărutare însă 
care-mi lua mult mai mult decît îmi da... căci era aşa de rece. Îmi lua 
speranţele mele. într-o zi mi-a dat să-i compun ceva. Era o poezie 
scrisă pe o hîrtie îngălbenită de lacrimi, de lacrimile ei cred... am compus 
acel cîntec... spre nenorocirea mea. De-atunci te-ncredinţez că sunt 
nebun. Ea iubeşte... pe cine iubeşte?... ştiu eu? ».. pe poetul acelor 
versuri... Cine e acel poet? Eu nu i-aş face nimica, eu!... Ci numai 
l-aş aduce, i l-aş da ei căci ce voi eu alta decît ca ea să fie fericită... 
D[umne]zeul meu! îmi vine să-nnebunesc! 

[ŞTEFAN] 
Sărmanul meu amic! Aide, aide cu mine! Aide cel puţin în singurătate, în 
pădure undeva, numai hai afară de-aici din casă... Atmosfera asta te 
omoară. 

 
{EminescuOpVIII 325} 

[ALECU] 
Nu mă mai omoară alta nimica decît nenorocirea mea. Lasă-mă să mă 
duc... lasă-mă singur... (iese) 

SC[ENA IX] 

[ŞTEFAN] 
Aşa eram şi eu... Adică mint... Nu eram deloc aşa... Eu aş fi gîtuit pe 
rivalul meu, adică ce rival? Pe bărbatul nevestei lui eram să-l omor de 
nu era femeia mai cu minte decît mine şi nu-mi zicea să mă duc 
naibei...... (s-apropie de piano ) Un piano Bosendorfer... note... A 
Emmei, a nepoţelei mele, pe care n-am văzut-o de 10 ani... adică cu 
ce drept "nepoată", ce fel de nepoată... Pentru că mă-namorasem pînă 
peste urechi de cocheta de mumă-sa? // Asta nu va să zică // defel că 
mi-e nepoată... // A, ce femeie! 45v 46r 45v Părul de acel blond 
cenuşiu, faţa de acea palore strălucită ca mărgăritarul...... o[chii] cei verzi 
şi arzători ca de şerpe... O!!... E! Cum a mai fi azi? // Dar ia stai... 
Versuri... compoziţiunea lui Alecu... va să zică el de ea 46r e-namorat... 
De ea? Şi ea... inimioara i s-a dus... Versuri... ce versuri? 
(amintindu-şi) Seamănă a fi compuse de mine deşi nu-mi aduc bine, 
bine aminte. Buni am fi de spînzurat şi noi poeţii... cîte nu mai scriem 
fără să simţim... Aci pare că i-aş declara fetei ce se joacă cu păpuşile 
amor etern... deşi-n nişte espresiuni! Ce-i nebun, tot nebun! 
Da-ncailea s-o citesc, ca să-i pot spune ceva de ea... să mă fac 
c-am ţinut-o minte de-oi vorbi cu ea... poate c-aşa m-o 
asculta mai degrabă daca i-oi vorbi în favoarea amicului meu. Zău, el 
merită iubit. Dar cine vine-nspre coaci. O fată tînără, frumoasă. Nu-i 
ea... nu poate să fie ea... Parcă era altfel... Era buzată şi grasă cînd era 
mică... Asta e altfel...... Nu-i ea! Nu! (a lăsat notele să cadă pe piano şi 
se uita cu lorgnionul; 
se strîmbă) 

SC[ENA X] 

E[MMA] 
(intrînd) 
Domnule!... A!... Domnu... (stă să se repadă la el... apoi îşi pleacă [ochii], 
s-apropie şi-i întinde mîna) Nu mă mai cunoşti, domnule! 

[ŞTEFAN] 
O, da, d[om]nişoară! Cum nu?. Dar... atîţia ani... (apart) Să mă ia dracu 
dacă e de recunoscut... [(tare)] Te-ai făcut frumoasă... 

[EMMA] 
(tot cu ochii plecaţi, surîzînd ) 
Mi-a mai spus-o şi alţii, dar eu nu i-am crezut. 

[ŞTEFAN] 
(ap[art] ) 
Ba ai fi crezut-o şi fără să ţi-o spună nimeni, drăguţă. (tare) Ba, fără 
complimente, ştii că te-ai făcut frumoasă... frumoasă de tot... Nu eşti de 
recunoscut... Nu erai aşa... aşa de naltă cel puţin nu erai... 

E[MMA] 
Nu mi-e ruşine... ca [la] 7 ani... Dar vezi că am bună ţinere de minte. 

 
{EminescuOpVIII 326} 

[ŞTEFAN] 
O! şi eu am ţinere... şi eu am... Ştiu cum spuneam basme, ba ţi-am 
făcut ş-o poezie... Ştiu.. cum să nu ştiu!... şi-mi ziceai... stai, stai, 
stai... cum îmi ziceai?... 

E[MMA] 
(încet) 
Unchiule!... Şi... eu aş vrea să-ţi mai pot spune unchiule... deşi...... nu 
se cuvine... aşa-i că nu se cuvine? 

[ŞTEFAN] 
De ce? 

[EMMA] 
Pentru că... pentru că... Să-ţi spun adevăru?... 

[ŞTEFAN] 
Spune! Cum nu? 

[EMMA] 
Aş vrea să fii unchiul meu ca să te pot săruta... Cînd aşa, nu se cuvine...... 
De-ai şti... eu te-am ţinut minte... te-am visat o 
copilărie-ntreagă. 

[ŞTEFAN] 
(cu tandreţă) 
Spune-mi unchiule! Spune-mi tu. Da? Eu îţi voi spune nepoţică. Da, 
chiar fără să-ţi fiu unchi... ce, nu mă poţi săruta tu?... Pentru că sînt 
tînăr poate... 

E[MMA] 
(rîzînd) 
Da, de tînăr... 

[ŞTEFAN] 
Da' ce? NU cumva-s bătrîn! 

[EMMA] 
Ia pleacă capul. (şi-l pleacă) Uite! Vezi-ţi tinereţele, unchiule... da 
tocmai de-aceea... eu (îl sărută) te sărut. Ştiu că-mi poţi fi şi tată... 
nu numai unchi. 

[ŞTEFAN] 
(apart) 
O! o! o! asta-i prea mult! 

E[MMA] 
Şezi ici... ici pe canapea, alături cu mine... Trebuie să ai multe de 
povestit. Mie Niţă mi-a spus că eşti aici... De 10 ani n-am mai auzit 
nimic de unchiu-meu. Cînd o întrebam pe mama, ea se supăra şi-mi 
spunea să nu mai pomenesc de d-ta. 

[ŞTEFAN] 
(tuşeşte) 

[EMMA] 
În urmă neci n-am mai întrebat-o. Ştiam cumcă eşti dus în voiajuri 
şi te însoţeam adeseori cu gîndirea mea... Ce locuri frumoase trebuie să fi 
văzut...... Apoi tu... eşti poet... Ce fericit eşti că eşti poet... Cerul şi 
pămîntul ţie-ţi sînt de două ori mai frumoase decum li pare altor 
muritori... Eu aş vrea să fiu nevasta unui poet... Dar pîn-atunci, 
unchiule... (îi încongiură grumazul cu amîndouă mînile) să şedem aşa ca 
în timpii cînd eu eram de 7 ani şi tu... de cîţi ani erai tu?... de vo 50? Ai? 

 
{EminescuOpVIII 327} 

[ŞTEFAN] 
Va să zică acu sunt de 60. Bine! Frumoasă vîrstă-mi dai, nepoţică! 
(ap[art] ) Dar ce drăgălaşă e fata. (o sărută) 
 
E[MMA] 
Şi ştii, unchiule... ar crede cineva că eşti tînăr... Da zău eşti bătrîn, 
grozav de bătrîn. Ia mai // spune-un basmu. Da frumos, frumos, 
frumos... Or un vis... aşa, ceva fantastic... poetic. Tu călătoreşti acu... 
Unde te duci? La Italia! Da? Şi eu am să mă duc la Italia... Cel puţin 
mi-a promis mama. 

[ŞTEFAN] 
(încungiurîndu-i talia cu braţul lui) 
O, de-ai vedea tu Italia, copila mea... Unde cerul e de două ori mai 
senin şi marea limpede şi caldă ca smaraldul topit... Nopţile pline de stele 
şi cîntece, marea plină de valuri... O, Emma! Italia-i o grădină... o 
grădină frumoasă cu alee de naramze, unele-n flori de argint, altele cu 
poame de aur. Daca visez fericirea, n-o visez decît acolo. Departe de 
lume, pe-o insulă scăldată de valurile senine ale mării spumegate. 
într-un castel pe jumătate dărîmat să duc o viaţă de fantasmagorie şi de 
vis... Să dorm ziua cu picioarele-n soarele fier-binte... să veghez, să 
cînt noaptea, în aerul cel parfumat... să cînt, să scriu...... Iată fericirea ce 
visez... 

E[MMA] 
Şi să ai o femeie... nu-i aşa... 
 
[ŞTEFAN] 
Se-nţelege... o italiană... Brună... ochi negri... 

E[MMA] 
(cu părere de rău) 
Brună. Nu blondă?... 

[ŞTEFAN] 
Mie nu-mi plac blondele, Emma... Prea-s dulci, prea-s 
languroase...... prea-s lirice... Mie-mi place tragedia... Ochii mari... 
fulgerători...... Părul negru şi despletit... amorul înfricoşat... ca de 
tigresă... // Ş-apoi blondele-s proaste... 

[EMMA] 
Proaste? Mă rog dumitale. 

[ŞTEFAN] 
(apart, observînd greşeala ) 
Adică eu îs mai prost. (tare) Dar Emma.. nimeni n-a vorbit de tine... 
tu... tu nu eşti o femeie - tu eşti un înger, 

[EMMA] 
(tristă) 
Numai 

[ŞTEFAN] 
Ce fel, numai? 

[EMMA] 
Numai un înger? 
 
[ŞTEFAN] 
Ce fel numai un înger? Vrei să fii mai mult? 

[EMMA] 
Da, amicul meu! Voi să fiu o femeie... căci voi să iubesc... şi eu iubesc 
cu toată puterea sufletului meu! Adeseori, foarte adeseori, unchiule... am 
gîndit: n-ar fi mai bine să fiu un înger? însă îngerii... pot ei iubi?... 

 
{EminescuOpVIII 328} 

[ŞTEFAN] 
(cu vocea muiată] 
Da copila mea... Pot... Nu sunt ei îngeri de pază?... Nu au ei pe protegiaţii 
lor?... Nu mişcă ei aripele lor de argint asupra capetelor muritoare?...... Şi 
tu... Nu eşti tu înger?... poate îngerul meu de pază... (a-ngenuncheat 
şi-i sărută mîna) Micul meu înger. 

[EMMA] 
(trece după el şi-ncepe să-şi fîlfîie mantila asupra capului lui) 
Va să zică... aşa? Da?... (rîde nebuneşte) Da' şezi, unchiule! Şezi ici, 
lîngă îngerul tău de pază... Las' să-ţi povestesc şi ce-mi place mie... 

[ŞTEFAN] 
Ce? Spune! 

EMMA] 
Să-ţi spun. Mie... nu-mi place Italia ca... Bucovina. Tata are-o 
casă-n Suceava... faţă-n faţă cu acele ruine negre ce se zice a fi fost 
castelul Domnilor Moldovei... // O! îmi place să stau viaţa mea toată să 
privesc acele ruine... Noaptea... iarna... într-o cameră caldă, caldă... să 
stau la fereastră să privesc ruinele cele ninse, albe ca argintul, luna 
galbenă fugind prin nouri negri... iar umbrele acelor nori aruncate pe 
zăpadă părînd a fi umbrele străbunilor. Apoi să las perdeua-n jos şi, la 
lumina focului, să citesc poveşti bătrîne şi să-mi adorm mintea mea de 
copil nebun cu istoriile cronicelor colbăite ale tată-meu... Vezi tu... 
acea viaţă mi-ar plăcea... Aceste visuri cari fierb în capul meu cel mic... 
le poate cugeta o femeie... un înger, ba! De-aceea eu vreau să fiu mai 
bine o copilă nebună, visătoare, de nimica, cum sunt... decît un înger 
condamnat la fericire... cînd mie-mi place durerea... de n-o am, 
mi-o fac acea durere... îmi place să simt, să visez... să iubesc... în fine... 
îmi place să fiu femeie. 

[ŞTEFAN] 
(netezindu-i fruntea) 
Dar... Emma!... în acele nopţi dulci... în acea cameră caldă, caldă... în 
acea atmosferă... a ta... parfumată, plină de vis... tu singură, copila mea? 
Singură... (a[part]) Acu-i vremea să vorbesc de Alecu... (tare) Da' un 
bărbat? 

E[MMA] 
(rîzînd) Da... Şi-un bărbat... Unul prost. 

[ŞTEFAN] 

Prost!... Vai! 

E[MMA] 
Prost! Nu aşa cum gîndeşti... Dar prost ca tine. 

[ŞTEFAN] 
Ei, bravo! 

[EMMA] 
Cum erai tu... cînd eram mică. Ba nu cumva aveai minte cînd te 52r 
mînam c-un bici de aţă prin casă? Cînd minţeai toată ziua, din capul // 
tău, nişte basme cari de cari mai proaste... de rîdeam într-ascuns ca 
nebunele de neghioabe ce erau? Ce, gîndeşti că nu-mi aduc aminte? 
Vezi!... aşa un bărbat mi-ar trebui şi mie. Prost foc... Toată ziua să 
vorbească la nerozii, eu să nu-l înţeleg pe el... el să nu mă-nţeleagă 
pe mine, să-ntrebe lumea unde-a tunat de ne[-a] adunat?... Mai 
bine mi-ar plăcea un poet... Mai nerozi şi mai mincinoşi ca poeţii alţii 
nu mai sunt... Toată ziua mi-ar spune la minciuni, care de care mai de 
necrezut.,. şi eu l-aş asculta, nu ca să-l înţeleg ce vorbeşte, ci numai 
ca să-l aud vorbind... căci eu l-aş iubi. 

 
{EminescuOpVIII 329} 

[ŞTEFAN] 
(a[part] ) 
Cîtă inocenţă şi cîtă graţie! (tare) Dar ştii tu, copilul meu...... că... e 
cineva care te iubeşte... şi te iubeşte foarte mult... Un compozitor... 
Plăcea-ţi-ar ţie un compozitor?... 

E[MMA] 
Tu? 

[ŞTEFAN] 
Eu? Ce idee!... Eu cel bătrîn... cel cu părul alb... neci măcar bine 
nu-mi şade... 
 
E[MMA] 
Adică... rău nu ţi-ar şedea... numai... eşti bătrîn, ce-i drept...... 
Grozav de bătrîn! 

[ŞTEFAN] 
Ei bine, nu eu!... Tu-l cunoşti... Alecu! 

E[MMA] 
Vezi! De ce-mi faci rău? Alecu! Eu nu ştiu ce vrea el... eu nu l-am 
putut înţelege neciodată! El... cîntă frumos... foarte frumos... Cîntece 
italiane... aşa de dulci, aşa de frumoase... numai eu, ascultîndu-le, 
plîngeam, gîndeam la toată lumea... la tine de esemplu. // Dar la el nu! 
Adeseori îmi spunea că mă iubeşte... ci eu amorul lui nu-l puteam 
înţelege... Orcum, mi-ar fi mai drag să mă duc la mănăstire decît să fiu 
femeia lui. Şi mi-e milă... mi-e milă aşa de mult de el... E un sărman 
copil care pentru mine şi-ar da şi viaţa... dar numai... n-am ce-i 
face. Nu pot, D[umne]zeul meu! Nu pot! 

[ŞTEFAN] 
Şi... tu nu iubeşti pe nimeni altul? 

[EMMA] 
(ap[art]) 
Uite-l că-ncă n-a-nţeles... vai, dobitoc e! Ca-nainte de 10 
ani. (cu ciudă, tare ) Nu! 

[ŞTEFAN] 
O, Emma... de-ai şti tu ce frumoasă te-ai făcut... Ce gingaşă... ce 
plină d-o poezie atît de originală, atît de copilărească... încît ai face 
marmura să se-namoreze-n tine. Cu visurile tale de fericire ai putea 
să împli o eternitate, nu viaţa unui bărbat... Eu plec în Italia... poate încă 
azi... dar suvenirea ta aşa de poetică mă va-nsoţi pretutindenea... Da, tu 
vei fi îngerul meu de pază... 

E[MMA] 
(ap[art]) 
Numai suvenirea? Poate că nu singură! (tare) Unchiule, tu ai fost singurul 
om, singurul care m-ai iubit în lume... m-ai iubit ca pe-un copil 
răsfăţat, nedetreabă, dar bun la inimă... Mergi sănătos! Te urmez şi eu în 
Italia! O, ne-om revedea... ne-om revedea desigur... pentru că am să 
te caut anume. 

[ŞTEFAN] 
(ap[art]) 
Sărmană copilă... Zice că eu am iubit-o mai mult? Ba că chiar... De 
nu-mi spunea cine-i neci // n-o recunoşteam. (o sărută; tare) Adio, 
Emma. 

[EMMA] 
Adio, unchiule. (îi trimite o sărutare pe vîrful degetelor; iese el) 

SC[ENA XI] 

[EMMA] 
Sunt eu iubită... or nu! Dar în fine... e aceasta iubire or e numai bucuria 
că l-am revăzut... Şi să se ducă chiar azi... Nu se poate... Trebuie 

 
{EminescuOpVIII 330} 

să-l reţin măcar vro cîteva zile... trebuie ca mama să-l invite la masă 
la noi...... trebuie să... A! da urît îmi stau hainele astea scurte de fată... Ce 
pustia! Nu m-am putut vedea în oglindă. O fi gîndit unchiul că mă joc 
încă cu păpuşele... şi nu voi s-o creadă el aceasta... El mai cu seamă nu. 
Dar de ce mai cu seamă? Ştiu eu... Da' mi se pare că multe i-am vorbit. 
Multe cari zău nu se cuvenea... da' ce face... nu-i el unchiu-meu?... 
Adică unchiul meu nu-i de felul felului... numai, cu toate astea... 
Ş-apoi e bătrîn... ce strică?...... parc-aş fi vorbit tatei... Dar ştii 
bătrîn, bătrîn... da' ce frumos era... ce cochet îmbrăcat! Ce bine-i 
şedeau toate celea pe el... Mă duc să mă-mbrac ca să-i plac lui... Să 
mă-mbrac în haine lungi... să nu mai par o fetiţă, ci o fată mare... 
Ş-apoi am să rog pe mama frumos-frumos ca să mă ducă-n Italia. 
Tot am să mor eu - şoptea doctorul - încailea // să mor în Italia... în 
ţara care-i place lui... (luîndu-şi aere * ) unchiului (iese). 

SC[ENA XII] 

ALECU 
Neci o speranţă... Mi-a spus şi Ştefan că nu pot spera nimica... (privind 
la uşă) Emma, Emma! de ce mă faci aşa de nenorocit! încale daca mi-ai 
spune să mă duc în lume... M-aş duce... m-aş omorî... aş face 
ce-aş face ca să nu mai vin în ochii tăi... Dar aşa! Neci nu 
mă-ncuragezi, neci nu mă descuragezi... Cine ştii daca ea de ruşine nu 
a vorbit astfel cu Ştefan? Mai ştiu eu?... Mi-a lăudat compoziţiunile... 
i-a spus că i milă de mine... milă şi amor sunt surori gemene!... Mai 
aştept încă. 

SC[ENA XIII] 

DOCTORUL 
(intră) 
Alecule, veste bună! Ştefan mi-a spus cumcă venirea lui a bucurat-o 
pe Emma aşa de mult încît îţi promit că va mai trăi, în caz numai daca o 
durere nu ar paraliza efectele bucuriei. Ştefan vrea să plece... te rog... 
pentru binele ei... ş-al tău poate, opreşte-l de-a pleca. El e c-o 
femeie... ştiu eu cu cine...... acea cu deosibire pare a fi cauza plecărei lui. 

[ALECU] 
(ascultînd ca şi cînd ar înghiţi vorbele) 
Bine doctore, bine, bine... Dar acum... trebui s-o văd... N-am 
văzut-o de mult... de ieri... S-o văd... ce frumoasă // trebuie să fie... 

[DOCTORUL] 
D[umne]zeul meu! ca totdeuna. 

ALECU 
Ca totdeuna? Ce ai d-ta doctore cu totdeuna al d-tale? Nu ca 
totdeuna... mai frumoasă, de o mie de ori mai frumoasă... S[-i spun şi 
azi c-o iubesc... Azi - fericită... poate că se va uita şi asupra [mea] cu 
milă mai multă. (se duce la uşă) Verişoară, pot intra? 

[EMMA] 
(dinăuntru) Nu! Las' că vin îndată! Am să vorbesc ceva cu tine. 

[ALECU] 
Cu mine? 

[EMMA] 
Da, cu tine. Primblă-te prin salon. Eu vin îndată. 

 
{EminescuOpVIII 331} 

DOCT [ORUL] 
Auzi! te trimite să te primbli. Du-te de [te] primblă. 

[ALECU] 
Lasă-mă-n pace, doctore, cu cicăliturile d-tale cele mici... o 
D-zeul meu... pare că pieptul mi se sparge de fericire... daca ea m-ar 
iubi. D-zeul meu! (traversă casa cu paşi mari) 

DOCT[ORUL] 
Adio, Alecule! Cată de fă ce ţi-am spus, m-ai auzit? 

[ALECU] 
Bine, bine! 

[DOCTORUL] 
Nu bine, bine, zi fac! Cu amorezaţii iştia nu poţi vorbi o vorbă cum se 
cade. Adio! 

[ALECU] 
Adio doctore. 
(lese doctorul; Alecu se trînteşte lîngă piano şi trece cu mîinile în 
dezordine peste clape, cînd Emma intră, îmbrăcată // în alb, cu părul lung 
şi despletit lăsat pe spate, foarte palidă) 

A[LECU] 
O! 

[EMMA] 
Ce faci? Iar îmi încurci notele pe pian? Nu le poţi lăsa în pace, copil ce 
eşti! 

A[LECU] 
(privind-o cu estaz) 
Ce frumoasă eşti! 

[EMMA] 
Da? Ei bine, neciodată nu mi-a plăcut că mi-ai zis-o... dar azi... 
azi îmi place că mi-o zici. Azi voi să fiu frumoasă... Azi aş vrea ca 
nimeni să nu fie trist, căci eu sunt aşa de fericită. Aide, Alecule, tu... 
aşa-i că neci tu nu eşti trist... din contra, o să fii vesel... căci eu te rog... 
eu. (ea-i întinde mîna, el o strînge. ) 

A[LECU] 
O, Emma! nu m-am înşelat defel cînd am spus că azi tu o să fii mai 
frumoasă decît orcînd... De ce n-ai purtat totdeuna haine lungi... De 
ce? 

[EMMA] 
De ce? Pentru că azi am voit să le-mbrac. Pînă azi am fost copilă...... 
copilăroasă, rea, plină de capriţii, mai ştiu eu?... de azi înainte voi să fiu 
femeie... 

A[LECU] 
Şi... m-ai putea tu iubi Emma! 

[EMMA] 
(cu foc) 
Ca pe un frate... da! din toată inima, dragă! Am eu frate?... Nu eşti tu 
vărul meu... al patrulea... De-aceea te voi iubi ca pe un frate şi... ştiu că 
altfel neci tu nu pretinzi. 

A[LECU] 
(ap[art] ) 
Iar. 

 
{EminescuOpVIII 332} 

[EMMA] 
Dar am să-ţi spun ceva, Alecule dragă! Tu ştii că unchiul meu... adică 
nu - că nu mi-e unchi, dar aşa-i zic eu... tu ştii că Ştefan Vrance e 
aicea // tu-l cunoşti! El mi-a vorbit de tine şi-ncă foarte bine 
mi-a vorbit de tine... Ei bine, dacă tu ai o putere asupra lui, fă tu să nu 
plece-n Italia... Tu nu-mi refuzi neci o bucurie... [î]mi vei refuza tu 
aceasta? Nu! Aşa-i că nu? Cînd ai şti ce fericită m-ai face tu cu asta 
ştiu că n-ai putea să-mi refuzi... Aida de! 

[ALECU] 
(ap [art] ) 
Şi doctorul mi-a spus să nu i-o refuz. (tare) Tu ştii că eu sunt 
mulţumit de a te şti veselă, de-a te şti fericită... căci 
mie-ntr-adevăr neci nu-mi trebui mai mult ca să fiu eu însuşi 
fericit... Te ştiam bolnavă ş-am fost şi eu... tu ai plîns... am plîns şi 
eu... Tu eşti veselă... sunt vesel şi eu. 
[EMMA] 
Bunul meu văr... al patrulea. 

[ALECU] 
Cu cît mai departe cu-atît mai fericit mă faci. Zi-mi al 16[-lea], 
al 32-lea...... Poate că, nemaigăsind acasă numele văr... vei inventa un 
altul... mai plăcut mie, mai plăcut şi ţie... 

[EMMA] 
Naş! 

[ALECU] 
Cum naş! 

[EMMA] 
Am să te pun să-mi botezi copiii toţi... cînd îi voi avea. 

[ALECU] 
Vai, Emma... ce fleacuri mai vorbeşti şi tu, copilă. Bună procopseală...... 
Să ştii ca-i gîtui... da' nu naş... auzi - naş! (iese rîzînd) 

[EMMA] 
Auzi că mi-i gîtuie... Ba defel... Da', lasă, frate, // sănătos pînă nu-i 
am, după aceea... (uitîndu-se-n oglindă) Hm! Neci prea-prea... 
neci... Cu toate astea... Palidă!... interesantă se zice... Oare de ce-oi fi 
căutînd eu să-i plac unchiului meu... Trebuie să mă dezvăţ de vorba 
asta unchi, unchi! e urîtă... ce vorbă urîtă... ş-apoi nu mi-e unchi, 
bietul om... îl îmbătrînesc înainte de vreme... S-a supărat cînd i-am 
zis că-i bătrîn... Va să zică e tînăr!... Oare... oare nu-l iube... a! 
ce-am zis... Ce nerozie! Şi cu toate astea... stai... Am citit că, daca vrei 
să cunoşti de iubeşti pe-un om, apoi să gîndeşti la el şi să ţii mîna pe 
inimă, să vezi de bate... (căutînd în toate [părţile] ) Să nu mă vadă 
nimene... (îşi pune încet mîna dreaptă pe inimă şi rămîne atentă, surîzînd 
cu ochii fixi în pămînt; esclamă cu bucurie) Bate, bate, bate! (îşi 
încrucişează astfel braţele ca şi cînd ar voi să-şi ascundă inima, cum 
fetele ce se scaldă îşi ascund sînul ) Va să zică îl iubesc... îl iubesc pe 
Ştefan. Şi-ntr-adevăr...... trăită în suvenirea lui... în poeziile lui... 
neavînd alt idol, alt ideal...... puteam oare să iubesc pe altcineva decît 
numai pe el?... O! [î]l voi urma-n Italia, -n ţara ce-i place lui... 
şi-l voi [iubi] cum iubeam pe poetul nebun al visurilor mele... care 
acum văd că-i seamănă lui şi numai lui... Ce fericită sunt... O, de-ar 
veni mai curînd Alecu... Ştiu că l-o fi oprit de-a pleca... El nu va 
pleca, ştiu sigur... căci şi el pare a // mă iubi. O, da! El mă iubeşte... Nu 
spunea el cumcă suvenirea mea îl va însoţi toată viaţa... că voi fi îngerul 
lui de pază?... 

SC[ENA XIV] 

[ALECU] 
Prea tîrziu, Emma, a plecat. 

 
{EminescuOpVIII 333} 

[EMMA] 
A plecat? O! 

[ALECU] 
Da... L-am văzut suindu-se-n tren chiar cînd fluiera maşina. îmi 
trimise o salutare... Era c-o femeie. 

[EMMA] 
C-o femeie? 

[ALECU] 
Da, femeia lui, căci e însurat. 

[EMMA] 
O femeie!... (neliniştită) O femeie brună! 

[ALECU] 
Da... 

[EMMA] 
Bru.... (cade) 

[ALECU] 
Ce ţi-e?... Emma! ce e? 

[EMMA] 
Ce e? Nimica, Alecule, nimica... (tristă) S-a finit tot... El e-nsurat şi 
eu n-o ştiam... (rătăcită) Dar nu... Voi alerga după acea femeie care 
mi-a luat amantul... voi omorî-o... Nu... voi ruga-o... voi 
încungiura-o cu mînile mele genunchii ei... ş-o voi ruga încet: 
lasă-l, lasă-l mie... numai murind să mă vadă, nu cer altceva de la 
tine, femeie crudă... numai să mă vadă murind... 

[ALECU] 
Emma! Emma! 

[EMMA] 
D[umne]zeul meu... Mă doare capul! Ce pustiu, ce noapte se // face-n 
creierii mei... Ia-mi norul de pe frunte, de pe ochi! Ia-mi-l... Să 
visezi o viaţă toată... şi să vezi c-ai visat... Cine ştii de şi-a fi adus 
aminte vrodată de mine... cînd eu... oftigasem gîndind la el!... 
Fi-va-n cer al meu? Amicul meu, tu aşa de nenorocit şi aşa de 
iubitor! Ştii tu unde-i mama? Pare-mi ca n-o să mai trăiesc mult! 

[ALECU] 
Nu, Emma! Trăieşte! Tu poţi fi încă fericită... Trăieşte pentru mine... Nu 
să mă iubeşti... n-o cer. Numai să trăieşti... iată tot ce cer... Să te văd... 
Să nu mor şi eu! Emma! Tu nu vei muri, aşa-i? Resignează-te 
de-a nu mai gîndi la el. 

[EMMA] 
Ce să gîndesc alta... Ştiu eu a gîndi la altceva? De-aş [şti] cel puţin 
cumcă moartea mea o va cînta-o el în limba armoniei... în limba lui... 

[ALECU] 
Ţi-o promit Emma! Va face-o. 

[EMMA] 
Cîntă tu! cîntă compoziţiunea ceea a ta... poezia lui... a lui! 

[ALECU] 
(Se pune la piano şi-ncepe a cînta. Ea-şi lasă capul pe fotoliu - 
părul cade-n dezordine peste faţă... ochii i se închid... mînele se unesc 
ca spre rugăciune pînă pare-a fi moartă în viaţă. Solemn el s-apropie 
de ea şi, înlăturînd părul de pe frunte-i, îngenunche şi se uită cu amor 
în faţa ei, apoi se scoală) 
Neci pe pămînt, neci în cer a mea! 

FINE 

 
{EminescuOpVIII 334} 

 
{EminescuOpVIII 335} 

COMEDIILE 
COMEDIILE ÎN VERSURI 
MINTE ŞI INIMĂ 

2289 
[P E R S O A N E L E 
ANA, MUŢI, BIBI, MĂTUŞA] 

[I] 

[ANA] 
Povesteşte chiar din capăt, să te văd daca o ştii... 

[MUŢI] 
E! Achil şi Agamemnon îşi spunea grobienii 
Şi atunci bătrînul Nestor prinde-a spune la poveşti, 
Pe-amîndoi îi probozeşte cu cuvinte bătrîneşti. 
Împrejur stă toţi elenii, stăteau preoţii şi regii, 
Iară Nestor ţine una... ştii mata cumu-s moşnegii. 
Iar Achil, pe Agamemnon suduindu-l, zice: "Cîne! 
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitită nu-ţi rămîne. 
Las' tu lasă, măi jupîne, ştiu eu bine ce-am să-ţi fac, 
Să-mi [cazi] tu o dată-n labe ş-apoi las' că-ţi vin de hac. " 

[ANA] 
Bum, frumos! Dă-i înainte, suduie ca un muscal! 
 
[MUŢI] 
Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural 
Şi ne-ai zis să spunem toate aşa precum se grăieşte, 
Ş-apoi tot eu îs de vină? 

[ANA] 
Natural, nu mojiceşte. 
Spune tu, Bibi... 

[BIBI] 
Mămucă, eu ştiu tocmai cum e-n carte. 

[ANA] 
Şi aşa se şi cuvine; spune, Bibi, mai departe. 

 
{EminescuOpVIII 336} 

[BIBI] 
Cum Achil şi Agamemnon în de ei se [tot] sfădeu Vine Nestor 
ş-amîndoror le ţinu apoi de rău. 
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil [îl] îmblînzeşte, 
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoieşte, 
Dar îi spune dinainte să nu cerce decumva, 
Preste Brizeis, din avere-i să se-atingă de ceva. 
Iar Ulis luă pe Chriseis, şi-n corabie suind, 
Merge la preotul Chrisse, fata-n mînile lui dînd; 
I-a adus taina de jertfă şi comori [de] la ahei 
Ca preotul cu Apolo să-i împace iar pe ei. 

[ANA] 
Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, fără [ - -‘-] 

[MUŢI] 
Ce mai treabă, a-nvăţat-o pe de rost din fir în păr. 

[ANA] 
Tu nu ştii să-nveţi tot astfel?... Te opreşte cineva? 
Dară nu vrea cuconaşul, asta-i... Spune, fata mea. 

[BIBI] 
Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară 
Pe Briseis să o aducă... dar Achil stătea afară, 
Lîngă cort, şi să i-o ceară frică li-i şi nu le vine. 
Ci Achil nu-i mai încearcă, ci cu ea de mînă vine 
Şi li-o dă în samă... 

[MUŢI] 
Prostul, numa gura [î]i de el! 
De-o iubeşte pe Brizeis de ce-o dă ca un mişel? 
I-aş fi dat eu lui mireasă... să fi fost eu acolo 
[Î]i umpleam de bodaproste de nu ştiau încotro, 
Îi făceam pe toţi tocană, rupeam gîtu[l] ca la vrăbii Şi-mi duceam apoi 
acasă mirmidonii pe corăbii. 

[ANA] 
Foarte rău şi fără cale, dragul meu... [şi nu-ţi ascunz], Chiar nesuferit 
eşti astăzi, îndărătnic şi - răspunzi. 
Povesteşti prost... Din franceză mai că n-ai ştiut nici bechi, 
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi! 
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ţi deie azi plăcinte, 
Iară leneşului celui chiar nimic, să ţie minte. 

[MUŢI] 
Da' de ce a dat pe Brizeis, spune numai, îi cu drept? 
Să fi fost a mea, mămuţă, eu cu toţii dădeam piept. 
Ai spus singură că dînsul pe Brizeis o iubea... 
Cîtu-i lumea şi pămîntul n-o luau din mîna mea. 

 
{EminescuOpVIII 337} 

[ANA] 
Eu ţi-am spus-o ş-o spun încă şi ţi-oi spune vreme multă 
Cumcă omul cel de treabă numai mintea ş-o ascultă 
Judecă întotdeuna, nu se îndărătniceşte. 

[MUŢI] 
Minte, minte! Să i-o deie daca-atîta o iubeşte... 

[BIBI] 
"Judecata totdeuna decît dragostea-i mai sus", 
Asta-i zis-o mai deunăzi... vezi, ţin minte ce mi-ai spus. 
 
[ANA] 
(o sărută) 
Draga mamei... Eşti de treabă... Şi înveţi aşa frumos, 
Nu ca cela cu pîrporul, îndărătnic şi lenos. 

[MUŢI] 
Spune, mamă, cîte-i spune, că eu totuşi ţi-oi răspunde, 
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i, numai că eu nu ştiu unde-i Dară vezi 
tu, mămucuţă, eu vin iar la vorba mea: 
De eram Achil pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua! 

[ANA] 
(ameninţînd) 
Mimi! [MUŢI] 
Mînie-te, mamă, zi ce-i vrea... zi la femeie 
Nu numai plăcinte dară, nici mîncare să nu-mi deie 
Şi să mor de foame, totuşi de-ar veni vrounu-aice. 
Să te ieie cu [de-a] sila... iară mintea, ea, mi-ar zice 
Dă-o, dă-o pe mamaie... nu te dau de ştiu că mor! 

[ANA] 
(îl bate pe obraz) 
Îndărătnicule! 

[MUŢI] 
Vezi tu, pentru tine, un odor, 
Dau război cu toată lumea, ca Bogdan Vodă cel Chior. 

[ANA] 
Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace, 
Astăzi încă treacă-meargă! dar altdată nu mai face. 

[MUŢI] 
Nu mă duc... 

[ANA] 
Nu vrei plăcinte? 

 
{EminescuOpVIII 338} 

[MUŢI] 
Nu acum, să-ţi spun ceva... Da' aşa-i că nu te superi?... Zi că nu 
te-i supăra! 

[ANA] 
Spune, de!... 

[MUŢI] 
Cum aş începe?... Doamne, Doamne, mămucuţă, 
Tare eşti tu frumuşică, nu ştiu cum, şi eşti drăguţă 
Decît cum nu se mai poate, cum nu-i altă mămăiţă. 

[ANA] 
Ce vrei, Mimi, spune-odată... 

[MUŢI] 
Să spun? Da? Dă-mi o guriţă! 
 
[ANA] 
Atît? 
 
[MUŢI] 
Da. Şi încă una... şi-ncă una. Nu ştiu cum, 
Da mi-eşti fără samă [dragă]... 

[ANA] 
Haide, Mimi, pleac-acum, 
Dă-ne pace... 
 
[MUŢI] 
Tu nu crede că-s aşa de rău copil Ştiu poveste mai frumoasă decît cea 
a lui Achil. 
Eu ştiu una de la moşu: i-a pădurilor * poveste, 
Şi frumoasă, şi frumoasă cum n-au fost şi nu mai 

[ANA] 
Aşadar moşu Teodor, spune dar [ - -/- - ] meu 

[MUŢI] 
Ceva nou, n-ai auzit-o pîn-acuma, numai eu. 
(recită Povestea codrului)] 

[ANA] 
Aide, Mimi, mergi acuma... să veniţi cînd voi chema 

[MĂTUŞA] 
Mie nu-mi dai o guriţă? 

[MUŢI] 
Nu mi-eşti dragă ca mama. 

[II] 
2260 

[MĂTUŞA] 
Ce copil vioi e Mimi, ce drăguţu-i... 

 
{EminescuOpVIII 339} 

[ANA] 
Mătuşică, 
E-ndărătnic, fără minte, tocmai de-asta îmi e frică. 

[MĂTUŞA] 
De n-ar fi ca al tău tată, care, Dumnezeu să-l ierte, 
Mi-a făcut viaţa-amară cu-ndărătnicele-i certe... 
 
[ANA] 
Ce cuminte este Bibi... 

[MĂTUŞA] 
Da, cuminte! Ca şi tine, Ca şi tată-său, maiorul... 
Ţine minte foarte bine Tot ce-i spuneţi... 

[ANA] 
C-ar aduce aşa mult cu dînsul? Nu, 
Nu găsesc asemănarea aşa mare. 

[MĂTUŞA] 
Da, da! Vezi tu 
Nu îi seamănă-n afară. înlăuntru. Numai minte-i, 
Nu vezi tu cum maimuţica repetează la cuvinte 
Ce le-aude de la dînsul, de la tine." Mai prejos 
E iubirea decît mintea"... Izbutit-ai ca pe dos 
Să o creşti, nepoată dragă... 

[ANA] 
Iară vii [la] vorba veche? 

[MĂTUŞA] 
Şi de ce nu? Să ştiu, dragă, că-i surzi de o ureche 
Totuşi cred de datorie ca să-ţi spun a mea părere, 
Căci te văd de mult schimbată... 

[ANA] 
Mai cu seamă ca plăcere... 
[MĂTUŞA] 
De-o bucat' de vreme-ncoace... de cînd fuşi [la] Bucureşti... 
Cît erai tu de cu minte, azi pe zece părţi tu eşti. 
Cine ştii cu cine-acolo tu te vei fi întîlnit, 
Ce desemnuri * înţelepte cu învăţaţii ai croit, 
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot, 
Dar destul că de atuncea a pricepe nu te pot. 
Şi destul că pot prepune că nepotul meu stimat 
În aceste conferinţe rolu-ntîi l-a fi jucat... 

 
{EminescuOpVIII 340} 

[ANA] 
Drept c-aşa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut 
Rolu-ntîi îl joacă altul. 

[MĂTUŞA] 
Altul? Poate c-am ştiut, Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva 
Joc copilăresc şi ţie şi la altul careva. 

[ANA] 
Bine-mi pare cumcă vorba chiar la asta ai adus, 
Căci şi eu păstrez o taină cam de mult şi [nu] ţi-am spus, 
Şi-atingînd pe mai mulţi oameni n-am putut-o da pe faţă, 
Dar, cum tu ai apucat-o, mă scuteşte de prefaţă. 

[MĂTUŞA] 
Un secret? însă secretul eu de mult l-am priceput. 

[ANA] 
Cum? Ai observat? 

[MĂTUŞA] 
Da, doară nu mă crezi că sunt de lut. 
Deci te rog fii-aşa de bună nu lăsa să mai aştept... 
Şi să văd de nu pătrunse taina ochiu-mi înţelept. 
Aşadar, fără prefaţă, spune iute? 

[ANA] 
Mă mărit. 

[MĂTUŞA] 
Te măriţi, mă rog, cu cine, draga mea? 

[ANA] 
Ai auzit, 
Cred, de d[omnul] Stelineanu? 

[MĂTUŞA] 

Căpitan d-infanterie? 
Aş a! Unchiu- său... 

[MĂTUŞA] 

Ministrul! Bine, fată, ce ţi-i ţie... 
Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbeşti tu, fată? 
Nu zic... înţeleg prea bine cum îi treaba asta toată, 
Ai avut proces la Curte, petiţiuni i-ai scris ades Într-un stil plin de 
sentenţe, preacuminte şi ales, 
Şi bătrîna Escelenţă s-a-ndrăgit de-al tău condei, 
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atît temei, 
I-au şi spus desigur cumcă tu eşti văduvă şi bine 
Ţi-ar părea ca Escelenţa să te ieie chiar pe tine. 

[ANA] 
Pînă astăzi nu ţi-am spus-o căci i-am fost făgăduit Şi 
frăţîne-meu şi altui să ţin lucrul tăinuit. 

 
{EminescuOpVIII 341} 

[MĂTUŞA] 
Şi cînd vine Escelenţa? 

[ANA] 
Astăzi vine, înspre sară. 

[MĂTUŞA] 
Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară. 

[ANA] 
Să-ţi spun, dragă mătuşică. Cînd întîi m-am măritat 
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat? 
Şi maiorul se-nsurase din iubire-întîia dată... 
Cum i-a mers lui, poate, bine... aşa-i lumea asta, toată. 
Şi fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil, 
Şi, fiindcă n-am pe nimeni decît numai pe copil, 
Mă mărit, să pot eu bine * a trăi în Bucureşti 
Şi să-mi cresc copilul bine. 

[MĂTUŞA] 
Altfel nu-ţi închipuieşti 
Cumcă poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice? 

[ANA] 
El? Dar bine, ce-i cu dînsul? El rămîne tot aice. 
Iară vii la vorba veche? 

[MĂTUŞA] 
Vin şi voi veni, vezi bine, 
Tu-l iubeşti, el te iubeşte, ce-o să facă fără tine. 

[ANA] 
Doamne, Doamne, mătuşică, hai să zicem că-l iubesc: 
Nu ţi-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc? 
Judecata, mătuşico, judecata este tot: 
Hotărît-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot; 
Cîte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag. 
La iubire nu mai caut fie-mi orişicît de drag. 
Dară nu-l iubesc... în urmă şi maioru-i juruit 
Cumcă de-o a doua [oară] nu se-nsoară din iubit. 

[MĂTUŞA] 
Lasă -mă cu juruinţe, jurăminte, hotărîri, 
Căci acestea nu-s nimică contra gingaşei iubiri. 
Voi, în crudă tinereţă, amîndoi nenorociţi, 
Voi cu inimi simţitoare, ce atît vă potriviţi, 
Amîndoi amici [cu] codrii, nebunii v-aţi pus în cap, 
încît ochii-a vă deschide, eu mătuşa, nu am cap. 
Dacă fost-au din iubire cea dentîi căsătorie? 
Înclinare, simpatie, nu ştiu ce a vrut să fie, 
Dar destul c-acea simţire voi amor o botezarăţi 
Şi să vă feriţi de dînsul de a pururi vă jurarăţi. 
Eu am visat, nepoţică, încă şi mai multe poate 
Decît tine, decît dînsul, [însă] cu aceste toate 
Eu îţi spun că acel [tînăr] ce-n junie mi-a jurat 
Un amor fără de capăt jurămîntul n-au călcat 
Şi, atuncea cînd bătrînul pe vecie-au adormit, 
Eu numai ştiam în mine cît de mult m-a fost iubit. 

 
{EminescuOpVIII 342} 

[ANA] 
O escepţie, mătuşă 

[MĂTUŞA] 
O escepţie? Dar voi 
Poate nu sunteţi tot astfel, tot escepţii amîndoi? 
Raţiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi, 
Ce sunteţi, copii?... Sau altfel, fiţi copii, însă nu răi. 
Nu copilăroşi, nu astfel, urmaţi inimilor voastre: 
Numai inima-i izvorul fericirii vieţii voastre. 

[ANA] 
Lasă inima, mătuşă... Cum gîndeşti să mă abaţi 
De l-a mea făgăduinţă 

[MĂTUŞA] 
Bine fată, nu vă daţi. 
Dar ţi-oi spune încă una... Escelenţa e bătrînă 
Şi e plină de podagră, îmblă tot cu cîrja-n mînă. 

II-VARIANTĂ 
2260 

[MĂTUŞA] 
Ce priveşti în jos smerită, 
Că te mînii te prefaci 
Cînd îţi zic că el îţi place 
Şi că [tu] demult îl placi. 

Voi jucaţi în comedie 
Rolul vostru de-nţelept, 
Dar de ce unul la altul 
Vă uitaţi atît de drept? 

De ce, cînd pe neaşteptate 
El soseşte uneori, 
Rumenirea face locul 
Unei gingaşe palori. 

Şi priveşti cu ochi nesiguri, 
Sînul creşte făr' să vrei, 
Dar vă stingeţi după-olaltă... 
Comedie, dragii mei... 

Parcă-l văd cum vine ice, 
Şede-n veci pe-acelaşi jeţ 
Şi la tine îşi îndreaptă 
Ochii negri şi şireţi. 

Şi cînd credeţi cumcă nime 
Dimprejur nu vă ia sama 
{EminescuOpVIII 343} 

Num-atunci vă daţi în petic 
Şi vă arătaţi arama. 
Eu vă văd de pe sub gene: 
Ochi în ochi priviţi fierbinte Şi, de dragi unul altui[a], 
Conversaţi fără cuvinte. 

Cine nu v-ar şti, copilă, 
Da, v-ar crede neam de sfinţi. 
Şi să staţi numai l-atîta 
Bine[-i]? Sunteţi voi cu minţi? 

[ANA] 
Taci, mătuşă - tu mă superi, 
De-i vorbi mai mult eu fug - 
Ce se pare că-i iubire 
Nu-i decît prieteşug. 

[MĂTUŞA] 
De prieteni, se-nţelege, 
Vă-nşelaţi cu mult sistem 
Şi de dînsul nu pe-atîta, 
Dar de tine mai mă tem. 

Pîn-acum pornirea voastră Aţi ştiut să o mascaţi 
Şi în sufletele voastre 
Cu durere vă iubeaţi. 
Promiţînd unul altuia 
Cumcă nu veţi mai iubi 
Voi gîndeaţi c-o să rămîie 
Astfel pînă veţi muri. 

Şi-n această mîngîiere 
De pe-o zi pe alta voi 
Trăgănaţi o fericire 
Dureroasă amîndoi. 

Fiind siguri unul de-altul 
Să promiteţi fu uşor 
Cumcă nu o să mai faceţi 
Alianţe din amor. 

Dară azi pui capăt tragic 
Astei stranie poveşti. 

[ANA] 
Doamne, Doamne, mătuşică, 
Nu ţi-i greu să mai vorbeşti? 

[MĂTUŞA] 
Nu mi-i greu, căci eşti în stare 
Să sfărîmi ca... un copil Jucăria-ncîntătoare 
A frumosului idil. 
Cînd vă văd mergînd alături 
Vă zîmbiţi şi vă privesc 

 
{EminescuOpVIII 344} 

Şi cînd credeţi cîte spuneţi 
Eu fac haz şi-ntineresc. 

Voi, gurmanzi ai drăgostirii, 
Cu reţeta cea mai bună 
Învăliţi amoru-n vorbe, 
Clevetindu-l împreună. 
 
Şi feriţi de ochii lumii, 
Între rariştea de brazi Voi mergeţi cînd vine sara, 
Tu eşti rumenă-n obraz. 

Şi atîta bucurie 
Văd în ochii tăi cei mari... 
Nu lipseşte decît nunta 
C-un taraf de lăutari. 

În zădar oare Teodor 
Scrie-a codrului poveste 
Şi atît de rău îi pare 
Că băiet el nu mai este? 

Că nu vreţi a da pe faţă 
Dulcea taină înţeleg, 
Căci cu-atîta e mai dulce Doar un capăt nu aleg. 

Şi ce bine aţi petrece 
Azi, cînd viaţa vă zîmbeşte, 
Cum în vremea mea Konaki 
O spunea pe bătrîneşte: 

Prin puştii şi munţi sălbateci, 
Prin prăpăstii, rîpi, ponoară) 
Unde-n albia de stîncă 
Sună blîndele izvoară, 

Acolo unde natura, 
Cu puterea ei măreaţă, 
Răspîndit-au pretutindeni 
Bucurie şi viaţă, 

Unde brazii cei de fală 
Se înalţă cu trufie, 
Unde zmeura şi mura 
Au a lor împărăţie, 

Unde toate împreună 
Strigă: "Vino, te opreşte" 
Acolo amorul cheamă, 
Acolo vin' de iubeşte, 

Acolo ochiul zavistnic 
Nu mai are vo putere: 
Nu-i jignire în iubire 
Ci noroc si mîngîiere. 

 
{EminescuOpVIII 345} 

Ţie-ţi trebuie vecinul, 
Teodor e pentru tine, 
Liniştit, cam mizantropic, 
Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine. 

Ţie-ţi place poezia, 
El lucrează versuri bune, 
Toate versurile sale 
Tu pe muzică li-i pune. 

De-i cînta veţi face duo, 
Glasul vostru se combină, 
De te-i pune la piano 
Te-a-nsoţi din violină. 

Tie-ţi place moşioara, 
Pe a ta [vrei] s-o lucrezi, 
Iar el ştie plugăritul, 
Gospodar e precum vezi! 

Moşioara lui altdată 
Era tot părăduită, 
Vezi acuma ce-i aduce 
Cît de bine-i rînduită. 

Aşadar nu sta la gînduri, 
Prea uşor alegi din două, 
Eu îţi zic să-ţi iei vecinul: 
Ia-l cu mînile-amîndouă. 

[ANA] 
Toată ziua se închide 
Prin autori mîncaţi de molii 
Şi îl vezi întotdeuna 
Cumu-i plin de colbul şcolii. 

[MĂTUŞA] 
Dar nu vine-n toată sara? 

[ANA] 
Vine. Poate i-i urît. 
Ş-apoi nu ştii cumcă fusta 
Femeiască-o au... urît? 

[MĂTUŞA] 
Pentru? 

[ANA] 
Ştiu eu care-i cauza? 

[MĂTUŞA] 
Pentru că în lumea toată 
Numai una-i este dragă - 
Vezi aşa... aşa e, fată. 

 
{EminescuOpVIII 346} 

[ANA] 
Ş-acea una? 

[MĂTUŞA] 
Acea una 
Stă-naintea mea şi coase 
Şi de-i spun că este altfel 
Se preface mînioasă. 

[ANA] 
Protestez. Căsătoria 
Nu se face din amor 
Şi nu trebui să se facă, 
Căci se rupe prea uşor. 

Cînd convenţii, interese, 
Alte mari consideraţii 
Stabilesc căsătoria 
[Lucrul mult mai bine iese. ] 

Dar amorul - o nimica - 
Astăzi e şi mîne nu e, 

Frumuseţi să spariu lumea, 
Precum însuşi vezi, nu am, 
Deci în cumpănă pun toate 
Şi le măsur dram cu dram. 

Ş-am văzut că-i mult mai bine 
C-un moşneag să mă cunun Decît iar să-mi risc eu pacea 
C-un berbant ori c-un nebun. 

Eu susţin că orice casă 
Din convenţie se face: 
E cu multă fericire 
Căci într-însa este pace 

[MĂTUŞA] 
Pace? Da' cunoşti moşnegii? 
Scîrţîiesc neîncetat. 
Ba-i bătrîn, ba n-are vreme 
Să te ducă la primblat. 

De faci muzică el cască, 
Dacă rîzi el e ursuz, 
Să vorbeşti de orice-i voie 
Da' nici gura nu-i auzi. 

Cînd s-apropie - drăguţă 
Fată! - funia de par 
Atunci - chin. Moşneagu-ntruna 
Scîrţîieşte ca un car. 

 
{EminescuOpVIII 347} 

Nu doresc, nepoată dragă, 
Să ajungi la aşa hal. 
Ştii ce pace e aceea? 
375 E tăcerea din spital. 

Alta-i pacea sufletească, 
Care e rodul iubirii - 
Şi acolo e tăcere, 
Dar tăcerea fericirii. 

380 Tu lucrezi... iar el acasă 
Poate sta, poate lucra, 
Dar din cînd în cînd aruncă 
Ochii lui asupra ta. 

Şi se uită lung la tine... 
385 Doamne! limpede mai ştie 
Cumcă fără tine lumea 
I-ar fi chiar ca o pustie. 

Vii la spate, vezi ce scrie, 
Peste şiruri tu alergi, 
390 îi iei pana chiar din mînă, 
Singură vo vorbă ştergi 

Şi săi crezi că ştears-o lasă 
Daca tu vei zice: nu. 
Te aprobă, căci în minte-i 
395 Şi [în] inimă-i eşti tu. 


TEXTE AFERENTE 
1 
Redactările pregătitoare din 2306 
 
ANA Spune lecţia din capăt să te văd dacă o ştii. 
MUŢI 
Ei, atunci bătrînul Nestor prinde-a spune la prostii, 
Cumcă-n vremea lui cea veche să fi fost alt soi de oameni 
Şi că cei din a lui vreme celor vechi nu se asamăn. 
Ba e laie, ba-i bălaie, iar Achil, ieşit din sine, 
Suduie pe Agamemnon şi îi zice: "- Auzi, măi cîne 
Mi-ai luat tu [pe] Briseis, dar şi eu ţi-oi arăta... " 

ANA 
Taci, obraznicule! astfel tu îţi ştii lecţia ta? 
Şi se poate să rosteşti tu numai vorbe [de] muscal...? 

 
{EminescuOpVIII 348} 

[MUŢI] 
Singură ai spus, mamaie, că Homer e natural, 
Cumcă trebuie povestit aşa cum se povesteşte. 
Ce dai iar pe mine vina? 

[ANA] 
Natural - da' nu prosteşte. 
E! vorbea şi el în dodii... ştii mata cumu-s moşnegii. 
Mi-ei veni [tu] iar pe mînă, las'că ţi-oi veni de hac. 
tare frumos ţi se mai şede. 
Spune mai departe. 
măi badeo 
Vezi, măi badeo - ia aşa se-nvaţă carte 
Lasă şi Achil acela, numai gura e de el! 
De i-a fost dragă Brizeis ce o dă ca un mişel? 
Ţine-ţi gura! ia ascultă! 
Din... franceză n-ai ştiut măcar o boabă 
Iar din lecţia de franceză mai că n-ai ştiut nici bechi 
Din franceză mai că n-ai ştiut nici bechi, 
Bine-ar fi să aibi un dascăl, să te tragă de urechi! 
Mi-era dragă? N-aş fi dat-o... 
Eu? Să-mi fi fost dragă mie n-o dădeam, ferească sfîntul, 
Dragă? Doamne, n-aş fi dat-o cîtu-i lumea şi pămîntul 
Eu? Să fi fost eu în locu-i n-o dădeam ferească sfîntul 
Da' n-o luau de la mine cîtu-i lumea şi pămîntul 
- îndărătnicule! 
- Doamne, mamă... dacă mie mi a fi aşa de dor 
Duc [război] cu turcii, leşii, cum a dat Bogdan cel Chior 
Dau război cu toată [lumea], ca Bogdan Vodă cel Chior. 
- fugi de-aci, dragoste chioară 
- Aide, fugi, iubire chioară... vino iar cînd te-oi chema 
- Haide, astăzi calea-vale, dar de altă dat-auzi, 
Ţine minte 
Astăzi calea-valea, treacă meargă 
- - Nu te-ai mîniet pe mine? Am să-ţi spun ceva, mămuţă, 
Da' mă tem că iar te superi. 
- Spune 
- Tare eşti drăguţă! 
- Vino-ncoace. Dragu-mamei, tare eşti obraznic. 
- Ah, tare eşti frumoasă, mamaie, şi tare eşti drăguţă şi tare eşti... 
dă-mi o guriţă. 
- Na! fugi... 
- Mamaie, mai dă-mi una... mă rog! Tare mă rog! 
 
* * * * * * 

- Ah, tare[-i] frumuşică şi tare e nu-ş cum. Mai dă-mi... una... 
mă rog. 
- Ei, pleac-acum. 
- Şi mă pui să-nvăţ de toate - basmele lui Cucoş roşu - 
Nu vreu, nu vreu nici o iotă, eu învăţ ce scrie moşu. 
- Moşu-tău. Tare-i cu minte şi moşu-tău cela. 
- Este, 
El mi-a dat să-nvăţ acuma şi" a codrului poveste". 
- Hai fată... dă-mi o gură... da' tare, ştii colo. 
- Hai mişelule! ia vină şi dă mătuşii o guriţă. 
- Ţoc. 

 
{EminescuOpVIII 349} 

- Dă-mi o gură, măi jupîne [ - (Muţi nu vine)] 
- Hai, nu-mi dai o gură? 
- Nu vreu, [nu mi-]eşti dragă, ca mama. 
[Cîteva fragmente se situează în chip sigur tot în I, dar locul lor este, deşi 
intuibil, mai greu de determinat] 
- Cum să nu, vorbă să fie... 
- Şi să fiu mai nestatornic - mă iertaţi - decît 
o damă? [pare o referirire a lui Muţi la atitudinea lui Ahile] 
- Capăt trei * de cozonac 
[probabil în relaţie cu plăcintele pe care le refuză Muţi] 
 
2289 
- Ei, aşa mai vii de-acasă, 

2306 
D-apoi bine, -aveţi voi minte? 
Şi mi-i jele, şi fac haz. 
Cum, din vremea mea, Konaki 
[2Se esprimă bătrîneşte]2 
O spune pe bătrîneşte 

[Şi în II-VARIANTA apar versuri pregătitoare nesituabile: ] 

Că şi-au fost aşa de dragi 

[ANA] 
Mai încet... aud copiii 

2260 
Teodor, ne văd copiii 
 
[MĂTUŞA] 
Tare-i nostim 
Mi-am pus eu ochii pe el. 

[MĂTUŞA] 
De acea lumina-atuncea 
Caţi în jos şi tot mai coşi Şi te simţi mereu privită 
De-a lui ochi întunecoşi. 
* 
[ANA] 
Şi ce oare de la el 
[Aş avea] de aşteptat? 
Nu-i destul de rău *, spun eu, 
Că au fost şi advocat? 
* 

 
{EminescuOpVIII 350} 

[TEODOR? ] 
Eu credeam că vin în veci 
Şi [că] strîng cu a mea mînă 
A ei mîni subţiri şi reci 

2 
2261 

[REA-I LUMEA DE APROAPE... ] 


CĂTĂLIN 
Rea-i lumea de aproape, e rea şi de departe... 
Război pentr-o muiere! Citeşte mai departe. 

ANA 
... Şi cum văzură dînşii pe cal [că-i] acel semn 
În zid au spart intrare calului cel de lemn Lipsiţi de orice grijă se puse pe 
ospeţe 
Crezîndu-se acuma scăpaţi de [.......... ] 
Şi cînd, la miezul nopţii, dormeau ca nişte morţi Elinii se coboară, 
colindă pe la porţi, 
Omoară toţi străjerii, lumini aprind [pe creste], 
Iar ceia din corăbii ştiind că semn le este... 

3 

[ÎI ZIC: MĂ LESE-N PACE] 
2260 

[ANA] 
îi zic: mă lese-n pace, 
Nu voi să mă cuprindă, 
Iar el, rîzînd, răspunde: 
O, uită-te-n oglindă 
Şi spune-mi dacă omul, 
Găsind în a lui viaţă 
Odor aşa de dulce 
Nu l-a cuprinde-n braţe. 
Îi zic: mă lese-n pace, 
Ce are cu-a mea gură, 
Cu ochii mei ce are, 
De-a merge nu se-ndură? 

 
{EminescuOpVIII 351} 

Iar el, rîzînd, răspunde: 
Că nu cunoaşte mila - 
De nu-i voi da eu voie Mi-o ia el cu de-a sila. 

Îi zic: mă lese-n pace, 
Căci inima mă doare, 
Fiorul mă sfîrşeşte 
Şi cad de pe picioare. 

Iar el răspunde (vorba-i 
De tremur pare [plină]) 
De vrei un leac, iubito, 
La inimă-mi tu vină. 

4 
2306 

[PRIN PUSTII, PRIN MUNŢI SĂLBATICI] 

Prin pustii, prin munţi sălbatici, 
Prin prăpăstii, rîpi, ponoară 
Prin drumuri cu stînci ţesute, 
Unde sunt spre leac izvoară, 

Acolo unde natura, 
Cu a sa mînă măreaţă, 
Răspîndit-au în tot locul 
Bucurie şi viaţă. 

Acolo falnicul brad 
Se înalţă cu trufie, 
Acolo zmeura, mura 
Au a lor împărăţie, 

Unde toate împreună 
Strigă: Vino, te opreşte, 
Acolo amorul cheamă, 
Acolo vin de iubeşte, 

Acolo ochiul zavistnic 
Nu are nici o putere, 
Nici jignire de amoriu, 
Fără numai mîngîere. 

 
{EminescuOpVIII 352} 

INFAMIA, CRUZIMEA ŞI DESPERAREA 
sau 
PEŞTERA NEAGRĂ ŞI CĂŢUILE PROASTE 
sau 
ELVIRA ÎN DESPERAREA AMORULUI 

2259 
2285 

[Argument] 
- Este înainte de toate trebuinţă ca să traducem clasicii străini. 
Să-ncepem dar cu 
Shakespeare. Primit, dar trebuieşte naturalizat. 
- Bine, dar cu ce dramă începem? 
- Cu Ricard al III [-lea]. 
- Bine. 
- Să naţionalizăm tipuri[le]*. Din rege facem o b[eşleagă] t[urcească]. 
Din regină o virgină şi din R[icard] III un iezuit. 
- Cînd să fie gata traducerea? 
- Care dobitoc întreabă? în astă sară, se-nţelege! 
- Cum aşa?... O tragedie pînă sara? 
- Ah! eşti prost. Eşti tu geniu ca noi? Pepelea, tu să scrii pe beşleaga şi 
pe iezuitul. 

[PERSOANELE 

REGELE MINISTRUL DE FINANŢE 
REGINA SERVITORUL 
OMUL DIN POPOR INTRIGANTUL 
MINISTRUL DE INTERNE PEPELEA] 

2259 

R[EGELE] 
2285 

(iese îmbrăcat ca o beşleagă turcească, da' cu opinci - - musteţele 
cat-a oală - scoate luleaua din ciorap) 

 
{EminescuOpVIII 353} 

2259 
Ce e viaţa noastră - o ciorbă fără stele, 
Papuc făr' de călcîie, ciubotă fără piele, 
O gîscă fără rînză, un suflet fără soare, 
Muscă căzută-n lapte - or şoarec în unsoare... 
Oh! oh! viaţa-i tristă... şi iarăşi oh, oh, oh! 
Ce grijă îmi mai face cel blăstemat paroh... 
Ce p-intrigantu-l joacă în astă piesă crudă, 
Şi dacă n-aş fi rege... zău, mai că mi-ar fi ciudă... 
Dar lumea... eticheta... u! cum mă pişc-un ce, 
M-aş scărpina şi nu ştiu de bine mi-ar şede... 

2285 
Mulţi m-imputară mie că n-am mutră regală 
Şi că a mea mustaţă prea caută a oală. 

2259 
Dar cine vine-acolo?... -i duioasa mea regină 
Şi-n urma [ei] se ţine un om cu o prăjină! 
Acel om crud vrea doară un atentat să facă... 
Şi dac-a mea regină nu-i proastă ca o vacă 
Se va feri din cale... Cîte primejdii, sfinte!, 
Primejduiesc viaţa unui rege putinţe... 
Este o carieră foarte primejdioasă, 
În scurt mi [-a] arătat-o chiar dascălul Tănasă. 
Dar iată şi regina... apare ca şi steaua, 
Să o primesc pe mare şi să-mi aprind luleaua. 

R[EGINA] 
(speriată) 
Şi nu vezi ce pericol... ce mizerii adînci! 
Un om cu o prăjină, cu palide bocînci 
Peric... pericliseşte, peric... periclisează 
Regala-mi inocenţă, de care nici că-mi pasă. 

R[EGELE] 
Dacă nu-ţi pasă ţie, da' mie încă, leică. 

[REGINA] 
Ia dă să trag o dată din proasta ta ciubeică. 

[REGELE] 
Aud? o vorbă crudă... aud? o crudă hulă! 
Mai bine voi găina-n regala mea căciulă 
Ca să clocească ouă... decît, suflet avan, 
Să-ţi dau de bunăvoie o lulă de duhan. 

[REGINA] 
Duhan! duhan numeşti tu acea dulce aromă 
Ce-originea îşi trage chiar de la vechea Romă?... 
Istorie cunoşti tu? Cunoşti geografie? 
Eşti idiot, o rege, 'n-a ta idioţie! 

[REGELE] 
Acuşi să te ia dracu! Acuşi să piei de-aice, 
Tu, furie cumplită din vremile antice! 

 
{EminescuOpVIII 354} 

Vrei să mă scoţi tu [oare] [ - - - ] din sărită, 
40 Să umblu-n lume tragic, ca gîsca opărită? 
O! O! acuşi mă supăr! Şi îţi blănesc giubeaua 
În furia mea sfîntă! Vezi, mi s-a stins luleaua! 
(Un OM DIN POPOR, cel cu prăjină, intră: ) 

[OMUL DIN POPOR] 
Aicea-i satu-n care şade împăratul? 

[REGELE] 
(cu dispreţ) Aicea, om din popor! 

OMUL DIN POPOR 
Sărut vîrful opincilor Măriei Tale... şi ne bucurăm urît că videm faţa cea 
necinstită a Măriei Tale. 

R[EGELE] 
Ce inocenţă în espresie, ce naivitate, îmi pare că aud păstorii şi păstoriţele 
din pastoralele păstoreşti ale poeţilor noştri cîntînd Ave Maria! 

O[MUL] D[IN] P[OPOR] 
Şi-mpărate, să ierţi vorba proastă, da' auzirăm că te făcuşi un om de 
nimică şi, fiindcă tot trebuie să te ţii [de] ceva, ţi-am adus hastă - 
prăjină. 

R[EGELE] 
O, tu popor iubite! cu cîtă îngrijire 
Tu cauţi de regala a noastră sprijinire. 

[OMUL DIN POPOR] 
Mi-am împlinit datoria, deci mă retrag, stăpîne. 

[REGELE] 
Da' cum, mai stai oleacă, de! nu fi porc de cîne! 
Mă supăr, de! Ia lasă! Mai un palici de ţuică, 
Ce va aduce-ndată regala noastră puică. 
Ş-apoi să-mi vezi miniştrii, să vezi ce dobitoace, 
Una mai decît alta, or veni-ndată-ncoace. 
Regină, o, regină, îmi adă deci paliciul, 
Să mut din loc din gîtu-mi, din rana lui, haliciul 
Care de ani o sută, ce zic? de ani o mie! 
Mi-a-ntrat în gîtu-mi palid în cruntă bătălie... 

[REGINA] 
O rege, rege... iată, se duce-acuma muica 
Să caute ciocanul şi să-ţi aducă ţuica. 
(Vin miniştrii - fiecare are o bortă-n părete în care se bagă) 

[REGELE] 
Ministre de Interne, apari naintea me! Cum merg a tale treburi şi ţara 
noastră? 

[MINSTRUL DE INTERNE] 
Be! 

[REGELE] 
Ministru de finanţe! 
(Un lipovan nebun apare pe scenă care strigă tot într-una: 
Cucurigu! ) 
Cu finanţele cum stăm dar? 

 
{EminescuOpVIII 355} 

[MINISTRUL DE FINANŢE] 
(speriat) 
Cucurigu! 

[REGELE] 
Na-ţi un petac! 

[MINISTRUL DE FINANŢE] 
(fericit) 
Cucurigu! 

REGELE 
Să-mi vie-acuma bardul, iubitul nostru bard! 

SERV[ITORUL] 
E beat Pepelea, Doamne, şi doarme sub un gard. 
[(apart)] 
Citit-am [eu] odată-n psaltichie 
Că grea este în lume a regelui tichie. 

INTRIGANTUL 
(un iezuit palid, adîncit, sinistru) 
Hîrr! (Îşi arată dinţii) Hîrr! Sunt rău... un demon. De-atîta răuţie 
Eu m-am făcut un monstru şi m-am dat la beţie... 
Atît de infernal sunt încît de văz un cui 
Îndată eu pe dînsul căciula mea îmi pui. 
Lumina mă revoltă... de văd eu noaptea steaua 
Cu infernalitate eu îmi aprind luleaua. 
Cercat-am eu adesea ca să mă fac de treabă - 
Nimic nu mă-ndulceşte, rugarea e degeabă. 
Ah! doar cînd văd nainte-mi un uger... de balercă 
Inima mea se-nmoaie, se face o ciupercă. 
(în taină) 
Eu am venit aicea pe rege să-l omor. 
(Aşa-mi spune suflerul) Şi-atunci al meu picior 
Se va sui pe tronu-i... Ş-atunci (zîmbind) mi-o[i] ţine fete... 
Cari să mă-ngrijască... ş-apoi chiolhan băiete. 
(joacă de bucurie într un picior) 

R[EGELE] 
Vedeţi acel om palid, figura monstruoasă, 
El vrea să mă omoare... voi pune să-l descoasă. 
(apar servitori cari-l descoasă şi din el iese Pepelea ) 
Poţi să-ţi închipuieşti ce proşti-s, dacă eu 
Cunosc că-s proşti şi, helbet, în sfîntul cap[al] meu 
Numai înţelepciune nu-i. E ceva vulgar, 
Pe sama plebei asemeni lucruri răsar *, 
Căci în a mea cerească şi mare-mpărăţie 
Se dă toată mărirea numai după prostie. 
Nu-i om cu minte-n ţară-mi şi mă mîndresc că nu e 
De le-i găsi ţi-dau voie să-mi frigi nasu-n căţuie, 
Şi nu numai atîta, ci şi acea friptură, 
În calendar, drept hulă, [tu] scoate [-o] în gravură. 

{EminescuOpVIII 356} 

CONVORBIRI LITERARE: ROMANCERO ESPANOL 

2257 

[Argument] 

Copii de pe natură 
Furtişagurile literarii ale lui Cocovei Moretto sau Vicleniile lui Scapin 
traduse-n spanioleşte de signorul don Lopez de Poeticales 
Motto: 
Stehlen ist seliger denn nehmen 
[sau] 
Es muss auch solche Kautze geben 

Istorie ciudată! Timpii se iau de păr şi se trag îndărăt. Trecutul e viitor şi 
viitorul trecut. Anul 15... a furat pe anul 1870 într-un mod oribil şi cu 
precauţiunea vicleneşte zîmbitoare cumcă n-are să fie recunoscută. 
Odată... în timpi mari... în anul 1870 trăia în Romînia un scriitor care se 
ocupa, din principiu şi meserie, cu chir Gocovei, întunecoasă bufniţă ce 
cutreiera tribunalele Romîniei, care, -n loc de "cocoveau! " îngîna, 
încet şi printre dinţi, vorba: "Considerînd!... ". Acest autor de 
caraghiozlîcuri, moldoveneşte: de mascarale, s-apucă-ntr-o bună 
dimineaţă, sau într-o bună seară, sau într-una din zile (căci două nu 
i-or fi trebuit geniale Lopăţi ) să scrie-n romîneşte o comedie: 
Viclenie şi amor, în trei acte cu boschet şi cu ascunzători secrete şi tainice 
totodată, şi în versuri neversificate. 
În anul 15... post Christum natum trăieşte şi un autor spaniol, Moretto, şi 
scrie şi acela o comedie cu titlul Dona Diana, adică... hoţul de el! schimbă 
pe Elena lui Cocovei în Diana, şi, din Romînia, transpune scena 
tumna-n Spania. Ei drăcia dracului! - ş-apoi neci nu spune chir 
Moreto c-a tradus-o de pe moldovenie pe spaniolie. I-am trimis 
lui Moretto depeşă în regiunile cereşti, ca altădată, de va îndrăzni să 
copieze în anul... o comedie scrisă romîneşte în anul 1870, să aibă cel 
puţin precauţiunea ca să-i puie pe doşcă; tălmăcită de pe moldovenie în 
anul cutare - da' nu aşa!... 

[POETUL] 
De ce plîngi, o, dona Diana, 
De ce ochii-ţi lăcrimează? 
Nu eşti sîntă şi frumoasă 
Ca o dramă spaniolă? 
Ştii, don Manuel, amantul, 
Umblă noaptea după fete, 
Fete brune, dulci şi palizi, 
Ca dulci nopţi de primăvară. 

 
{EminescuOpVIII 357} 

Ştii, don Manuel, perfidul, 
Inconstant, iubeşte-o altă, 
Altă brună, dulce, pală. 
Ca o noapte-a primăverei? 

[DIANA] 
"Nu-i aceea ce mă doare, 
De ce inima mi-e-amară, 
Căci don Manuel ş-acuma 
E fidel ca totdeuna. 
Dar aceea ce mă doare 
Ş-ochii mei îi fac să plîngă 
Este că Negruzzi Iacob 
M-a tradus în romîneşte. 

[POETUL] 
[2Şi de ce tu să te superi, 
Ideal al lui Moretto? 
Au în limba cea germană 
N-au tradus ei comedia, 
Ei, streinii! îns-Espana 
Te adoră, o, Madona, 
Cum mi te-a creat Moretto. ]2 

[DIANA] 
Neci n-aş plînge, caro mio, 
De ar fi traducţiune: 
Rea or bună, ea nu schimbă 
Din valoarea mea internă. 
Dar Negruzzi, mio caro, 
El a scris o comedie, 
Comedie-originală: 
Viclenie şi amor. 
Acolo mă văd pe mine 
Figurînd sub nume-Elena, 
Iar pe Manuel, il caro, 
Văd că mi-l numesc Costică. 
Dară cumc-a imitat-o 
Neci n-o [s]pune, neci n-o scrie. 
Ci pe mine mă sileşte 
Să recit la versuri rele 
Ca[re] sună ca drimbala 
A ursarilor gitani. 

[POETUL] 
De-a făcut asta Negruzzi 
Cu madona lui Moretto 
Atunci eşti nenorocită, 
Dona Diana, dona Diana! 

 
{EminescuOpVIII 358} 

COMEDIILE ÎN PROZĂ 
GOGU TATII 
Comedie în 3 acte 
2254 

[PERSOANELE] 

D[om]nul SUBPAPUC STRATOMIR "FRIGE LINTE" proprietar mare 
boier bătrîn 
HERMENCE GOGU 
fie-sa fiu-său 
Dl. NAPOLEON PĂTĂRLĂGICĂ 
MARGHIOALA suprefect plasei Dezbrăcătorenii 
fată-n casă LEIZER ZOLZANGEZIND 
BARBU VULTUREANU stăpînul birtului la" Birlicul de aur" 
tînăr proprietar în tîrgul Dezbrăcătorenii 
PAVEL INTENTATIONEM BUCĂTAR, VEZETEU, RÎNDAŞ 
vătaf la Vultureanu ŞI SERVITORI la d. SUBPAPUC 
 

ACTU-NTÎI 
O grădină mare. în fund casă frumoasă cu balcon. 

SCENA I 

VULTUREANU 
Iată-ne. 

INTENT [ATIONEM] 
Uf, tare mi-i foame şi nu mai pot de picioare. De cînd eram la Socola 
seminarist nu mi-a fost aşa de foame ca azi... Venisem de la Oşlobeni 
să mă fac popă. Cum te cheamă, mă! zice directorul. Pavel a lui Vasile, a 
Leni Savului lui Mihai Radulici; vine rîndul altuia: da pe tine cum te 
cheamă: Gheorghe a lui Ioan a lui Petrea Rotariu. Nemaiştiind ce să facă 
cu numele noastre lungi, directorul ne pune în rînd şi-ncepe să spuie 
Tatăl nostru latinesc pe pielea noastră. Pe tine te-a chema Pater, pe tine 
noster, pe tine Qui es, pe tine In coelo, pe tine sanctificatur... asupra mea a 
venit In tentationem; de atunci mă cheamă Intentationem adică în 

 
{EminescuOpVIII 359} 

ispită. Dacă era lecţia mare eram în ispita să n-o învăţ, daca vedeam vo 
fată frumoasă eram în ispită s-o sărut, dacă mă bătea părintele econom, 
pentru c-am furat un cazan cu fasole de post // am fost în ispită să fug, 
dacă mă bătea eram în ispită 264r să-i crăp capul. în sfîrşit, din ispită în 
ispită am fugit de-acolo şi mă aflu azi vechil la Măria voastră şi sfetnic 
de taină pentr-o mulţime de trebuşoare anapoda, îţi ajut să sai gardurile, 
să prăpădeşti parale la cărţi, să bei şi-i totdeuna în ispită să te-ntrec 
în toate bunele năravuri. 

VULTUREANU 
Tacă-ţi gura, mă! Eu n-am venit ca şi tine? De ce nu zic eu nimica... 
Daca trebuie... 

INTENT [ATIONEM] 
Trebui? Bun, trebuie... 
VULT[UREANU] 
Nu puteam să viu cu trăsura ca să pot pătrunde în grădina asta fără să mă 
bage de samă. Iaca vezi aşa! Acolo-i adorata mea... puiuţul meu... Ah! 
de-aş vedea-o odată. 

INTENT[ATIONEM] 
Aha! De aceea... Va să zică asta-i casa lui d[om]nu Subpapuc a cărui 
fată nu ţi-i indiferentă şi de a cărui avere eşti nebun... adică nu... a cărui 
avere nu ţi-i indiferentă ş-a cărui duduc-o adorezi. 

VULTUREANU 
Aşa-i. 

INTENT[ATIONEM] 
Ei, atunci mă duc să te anunţ cuconaşule pentru că stomahul meu e setos 
de adoraţiunea unei fripturi. (vrea să iasă) 

VULTUREANU 
Stai, măi Pepeleo! încă nu ştii toate. 
 
INTENT [ATIONEM] 
E! cînd mi-i foame nu mă calcă ispita curiozităţii... Nu sunt In 
tentationem. 

VULTUREANU 
Ascultă... Drăguţa mea-i făgăduită altuia... îi mireasa altuia. 

INTENT [ATIONEM] 
St! Au! ce-i de făcut? 

VULTUREANU 
Îi mireasa unui gogoman care se potriveşte cu dînsa ca sarea-n ochi 
sau ca o cunună de laur pe o frunte de măgar. 

INTEMT[ATIONEM] 
Ei şi... Ce iese de acolo?... 

VULTUREA[NU] 
E! taci... nu-i de-acelea ea... Odată măritată... nu mai e... nix... Nu se 
află... O ştiu eu, şi de aceea mi-i dragă... Ei acu adună-ţi minţile-n 
cap şi să te vedem In tentationem... Să piară dracu dar trebuie s-o ieu 
eu. 

INTENT[ATIONEM] 
Iar mă duci în ispită... in tentationem... Ei bine: Ta ascultă măi 
stomahule... nu te supăra... răbdare fătul meu! Trebuie să fac ca marele 
gheneral muscalesc Suworow care-a poruncit în armia întreagă zi de 
post... pînă ce-a venit proviant cu harabalele... Ei... acu să venim la 
treaba noastră. îi eşti drag 

VULTUREA[NU] 
Ştiu eu? Cred. 

 
{EminescuOpVIII 360} 

INTENT [ATIONEM] 
Da' cu dragostea d[umi]tale cum stă?... Cîte are [să] ţie? Pîn' de joi mai 
apoi, ha? 

VULTUR[EANU] 
O, nu! Da' mi-i dragă de mor... de nebunesc. 
INTENT[ATIONEM] 
De, de! N-ai nevoie... După cîte văd n-ai să mai nebuneşti... 

VULTUR[EANU] 
Obraznicule! 

INTENT [ATIONEM ] 
Mă rog... aliaţi suntem? Ştii că unde-i alianţă nu-i mînie, nu se 
supără omu aşa pentru te miri ce şi mai nimică. Da pe boierul bătrîn îl 
cunoşti. 

VULTUR[EANU] 
După spuse, da de văzut nu l-am văzut niciodată. Zice că-i un om 
tare ciudat. Răposata femeia lui era totu-n casă; el nu putea să zică 
decît da şi să iscălească // cînd îl punea cucoana să iscălească... pe dînsa 
am cunoscut-o la Bucureşti, unde era cu fata ei... Ermence! O, 
Ermence! şi unde era s-o mărite cu dobitocul cel de Frige-Linte. O, 
Ermence... drăguţa mea... să fie Ermence Frige-Linte! 

INTENT [ATIONEM] 
Ei, nu-i nimeni pe aci să te cunoască? 

VULT[UREANU] 
Nu... Nu cred... 

INTENT[ATIONEM] 
Bun patruzeci... Acu să ispitim noi cum am intra în casă sub nume străin. 

VULT[UREANU] 
Dar sub care nume? 

INTENT[ATIONEM] 
Ei las'! las'! c-om găsi nume... Dar cine vine acolo?... 

SC[ENA II] 

LEIZER ZOLFANGEZIND. CEI DE SUS 

LEIZER 
E guten tag. Dimiavoastre sunteţi de ici de la Curţi? 

VULT[UREANU] 
Noi... 

INTENT [ATIONEM] 
Se-nţelege! mai întrebi. (încet ) Sst! poate aflăm ceva de la jidan. 

LEIZ[ER] 
Zol şi zan gezind. Pot la mine sa vorbeşti cu chiconă Costachi Suppapuc. 

INTENT [ATIONEM] 
Da... da' ce cauţi d[umnea]ta la dînsul? 

LEIZ[ER] 
Nimichi... nimichi... Pentru vom aşa bogat nimichi. // Eu sunt hoteler de 
pe Vienne... la Disbracatoreni la hotel Birlichi de aur... E gets hotel... e 
fain hotel... Ezoi zolb eh zan gezind. 

 
{EminescuOpVIII 361} 

INTENT [ATIONEM] 
"La Birlicu de aur"... Bun nume. 

LEIZER 
La Biliki de aur... Hotel a mio... E gets hotel, e fain hotel ezoi zoll eh zan 
gezind... şi ieften... tare ieften... Cine a fost odată la hotel a niu nu mă mai 
uită chit trăieşte... 

INT[ENTATIONEM] 
Cred... Socotitele... 

LEIZER 
Sochiteala ghindeşti... Ştiu să fac sichiteala, bună sichiteală cu cap. Af 
miană munes. 

INT[ENTATIONEM] 
Cred, Cred... Se vede. 

LEIZER 
Aşa să trăieşti... Dar vorba niu. De tri zili o tras la mini un chichinaş... 
frumos chichinaş... e zoi zoll eh zan gezind,;.. Şi chiamă la Dimichi Gogu 
Frigilinti... frumos nume! 

VULT[UREANU] 
Aud? Gogu aici? Aiti... ne-am dus pe copcă. 
 
LEIZ[ER] 
Aşa si chiame, aşa si chiame... Zdravăn voinichi, numa are o bestele licht 
in Kopp... e prosler Kopp. Vine la mine mai multe bieri, tot vomeni, ştii 
cole... şi s-o pus cu Dimichi la gioc de kerţ, ş-o prepadit ei vai! o 
prepadit // şi parali, şi ceasorniki şi mantaua şi pantalom... 

INTENT [ATIONEM] 
Massala *! 

LEIZER 
Azi dimineaţe vre să vie Rusti la bier Subpapuc... Cer parali, zagter că 
n-ari parali, cer amanet, zugter, că n-are amanet şi zice că are să ieie 
de pi jocu a dumisale de la chicon Costaki... Iu? iu am chemat pe primar... 
Am închis în odaie ş-am venit să văd daca plăteşti buer. 

INTENT [ATIONEM ] 
(apart) 
Bravo! 

LEIZER 
Vin să cer de la feikonă Kostachi parale a niu... dacă dă bini, dacă nu dă 
275r strig ghivalt... 

INT [ENTATIONEM] 
Măi jidane... d-apoi daca te-a bate... 

LEIZER 
Si mi bata?... Ei vai! Si mi bată, eu nu vrei dechit si mi bată... Eu sunt 
untertan nimteschi şi chind mă tragi de urechi pi mine ţipi toată Evropă... 
Şi ce-i vide dimita pin ghizeturi franţozeşti, inghilzeşti, 
nemţeşti............. Bier de pi Moldovă o tăiet copchila lui Leizer in patru 
bucăţi, o dat foc pi hotel, e gets hotel ptu! // o luat de la Leizer o sută de 
mii de galbene, l-o pradat, l-o pus pi 276r. cruci, l-o botezat cu 
de-a silă, l-o pus s-o minince carni di pork, i-o bagat frigari pe 
ghit, o taiet pe Ruhla niu, şi vine atunci comisie şi iar comisie şi iar 
comisie... unt was is geweizen? o tras pe Leizer de urechi... 
Crez dimiata chi noi n-avem puteri? Ei vai... chind întreabă cine scrie 
"Noie freie Presse" di pi Vienă?... Aver fin insere Lait... Chind întreabă 
cine scrie "Nazional Zaiting" di pi Berlin? Aver fin insere Lait. Chind 
intreabă cine scrie jurnalele franţuzeşti? Aver // fin insere Lait. Şi la 
ghizetăr rumuna di pi Bikireşt 27 7r nu sunt jidij? ' Adiki... vorbă si fii... 
Dar la" Presă"... la "Presa" di pi Bikireşt este franţuz... Vermont heist din 
Grinberg. 

 
{EminescuOpVIII 362} 

Şi ştii dimiata cine eşti stăpîn în ţara Moldovii? Crezi că rumunu? 
Rumunu bun să are, rumunu bun la praşăli... rumunu nu stăpîn. Stăpînu 
ist Leizer zollzan-gezind. 

INT [ENTATIONEM] 
Şi cît ai să iei? 

LEIZER 
Nimichi totă... Patrăzeci de galbăn. Ieftin, tari ieftin. Poftim sichiteală 

INT [ENTATIONEM] 
(citeşte ) 
"Mîncare şi băutură 40 galbeni ". Patruzeci de galbeni în trei zile. 
D[om]nu Gogu Frigelinte trebuie să aibă stomahul lui Flămînzilă din 
povestea cu cucoşu roş care mîncă cîte 12 cuptoare de pîne şi cîte 12 
viţei şi tot nu-i ajunge. 

LEIZER 
Dacă mănîncă? Maniu niu! Mănîncă chit şepte. Da dimialui dupe ce-a 
beut şampănii, e gits şampanie, e fain şampanie! s-a făcut bier mare, o 
pornit să dea la cine cerut... Acuma şampanie niu e scump... Eu singăr 
adus de la Pariz of mane munes... n-am nici un kistig... am dat în preţu 
cum l-am luat fabriki. Pe cinste niu. 

VULT[UREANU] 
Aş! nu-i scump. 

LEIZEB 
Cum zici nu e scump. Ghindeşt dimiata chi iu nu ţine la cinste niu...... şi 
dezbrac oamenile, să prăpădesc cinsti? Nu. 

INTENT [ATIONEM ] 
Cît despre asta n-ai nici o grijă. 

LEIZER 
Da' pot să vurbesc cu buieru batrîn... Să văd in mună parali-a niu...... 
Iu nu vrei decît parali a niu. 

INTENT [ATIONEM] 
Geaba... Acu nu poţi să vorbeşti cu, dînsul. 

LEIZER 
Vas zagt er vas? Nu pot să vorbesc cu dinsi... Să nu vorbeşti? Da de ce nu 
vorbeşti? 

INTENT[ATIONEM] 
Ei nu se poate. [Î]i bolnav. 

LEIZER 
(strigînd) 
Îi bolnav... Da de ce-i bolnav?... Pentru că am iu să iu parali? 

INTENT[ATIONEM] 
Da nu striga aşa. 

LEIZER 
(strigînd) 
Cine strigă? Iu strig? El strigă, strigă că iu strig. Eu vreu numa parale-a 
niu... Eu nu strig. 

INTENT[ATIONEM] 
Fii cuminte ş-ascultă de cuvînt... 

LEIZER 
(strigînd) 
Cuvintele, cuvintele, cuvintele, cuvintele... eu vreu parali a niu. 

 
{EminescuOpVIII 363} 

INTENT [ATIONEM ] 
Ei! ai să capeţi parale... Ascultă numai. 

LEIZER 
(încet şi tremurînd) 
Vas zagt er vas... Cine strigă - eu strig, strigi că eu strig. Eu ascult. 
(întinde mîna) 

INTENT [ATIONEM] 
Trebuie să ştii că d[om]nialui (arată la Vult[ureanu] ) este vechilul 
cuconului Kostaki Subpapuc. 

LEIZER 
Si traiaske! 

INTENT[ATIONEM] 
Cu boieru bătrîn nu poţi vorbi astăzi şi pace. îi tare bolnav. 

VULTUR[EANU] 
Da, da! 

LEIZER 
(strigînd) 
Cum! nu poţi? 

INTENT[ATIONEM] 
Dar pînă ce s-a mai linişti boieru pentru ca să-i poată aduce o veste 
atît de rea, d[om]nialui vechilul poate să-ţi dea ceva din paralele ce ai a 
le lua. 

LEIZER 
Ceva din parale? chit, chit? 

VULT[UREANU] 
De pildă jumătate... 

LEIZER 
Jumătate? Vas zagt er vas... Jumătate... Ştii dimiata! Si facem tocmeala. 
Am să iu iu patrezeci de galbănă... de-mi dimiata 35 şi să nu mai avem 
vorbă. 

VULT[UREANU] 
Da ştii că nu eşti prost giupîne. Ei vrei să iei acu jumătate ori nu-ţi dau 
nimic şi te dau ş-afară de aici... Ei, vrei? 

LEIZER 
Da dobîndă plăteşt pentăr ceilalţi?... 

VULT[UREANU] 
Ei na! douăzeci de galbeni şi pleacă. 

LEIZER 
Chind să vin după ceilalţi? 

INTENT[ATIONEM] 
Cînd? Peste cîteva zile. Dar ia ascultă. Vrei să capeţi şi pe ceilalţi 20? 

LEIZER 
Dacă vreu? Mă-ntreabă dacă vreu. Prosster Kopp'. Şi di ce să nu vreau 
Parali a niu. 

INTENT [ATIONEM] 
Bine... Atuncea mergi... şi ţine-l pe domnişoru cel închis la primărie 
pînă ce ţi-oi scrie, m-ai auzit. 

 
{EminescuOpVIII 364} 

LEIZER 
Avudi, de ce să n-avudi? 

INTENT [ATIONEM] 
Dacă scapă nu mai capeţi parali. 

LEIZER 
(apart) 
.................. Am să mă duc să dau un galbăn la primar să ţie pe telhoroi 
aşela ligat kot la kot... ghiii, ghiii, nu fuge el chit-i lume şi pomuntu. 

SCENA A TREIA 

I NTENT [ATIONEM ] 
Ei, boieriule, cum îţi place pîn-acu?... Nu-i rău pentr-un început. 

VULT[UREANU] 
Da' nu pricep ce cîştigăm prin toate aieste... 

INTENT [ATIONEM ] 
Ce cîştigăm? Ia vreme cîştigăm... şi-i bine săi n-o pierdem de 
geaba...... că alt prilej ca aista nu-i în toate zilele... Cunoaşte boierul 
bătrîn pe viitorul lui ginere? 

VULT[UREANU] 
Da' de unde? Toată însurătoarea asta a pus-o la cale răposata lui 
nevastă... El numai a spus" da" ca totdeuna. 

INTENT [ATIONEM] 
Dar ceilalţi oameni din ogradă-l cunosc? 

VULT[UREANU] 
Afară de Ermence şi poate fata ei din casă nu cred să-l fi cunoscînd 
nimene. 

INTENT [ATIONEM] 
Atunci am cîştigat partida. Ei, pe lucru acu... (scoate călimara din brîu) 
Condei, hîrtie, cerneală. Şezi mata pe prispa asta şi scrie acu. 

VULT[UREANU] 
Da... 

INTENT [ATIONEM ] 
Fă ce zic sau nu mă mai amestec. 

VULT[UREANU] 
Fie... din parte-mi... Hai s-ascult o dată şi poruncile tale. 

INTENT [ATIONEM] 
Scrie şi n-aibi grijă. (dictează) Sărut mîna cucoane Kostaki... 
D[om]nialui kukonu Grigorie Frige-Linte, stăpînul meu, apucat fiind 
de ducă-se pe pustii şi avînd tremurături de mîni, mi-au poruncit să 
vă aduc spre cuvenita ştiinţă că cuconaşul d[umi]sale cuconu Gogu 
Frige-Linte, făcînd mare durere de inimă boierului s-au făcut un 
lucru rău şi bate la tălpi averea părintească înhăitîndu-se cu nişte 
pierdevară şi nişte jucători de cărţi, ba încă face datorii. Aşadar şi prin 
urmare boierul, stăpînu-meu, mai sus numitul Grigorie Frige-Linte, 
cu frăţească dragoste închinîndu-se domniilor voastre se roagă ca 
văzînd şi făcînd şi putînd pune mîna pe cuconaş să-l 287r puneţi la 
răcoare // la dv. acasă. Cu multă plecăciune rămîn al domniilor voastre 
Anghelache Sitariu, vătaf în ograda boierească 

 
{EminescuOpVIII 365} 

Iar despre cuconaş, ca să-l cunoaşteţi bine, aşa l-au făcut 
Dumnezeu: este de 23 de de ani, cam mărişor şi subţirel la trup, are păr 
castaniu, poartă barba-n furculiţă, ochii negri şi roşu la faţă. 

VULT[UREANU] 
Bine mă, aista-s eu... 

INTENT [ATIONEM ] 
Da' cine să fie altul? 

VULT[UREANU] 
Eu să fiu un lucru rău? 

INTENT [ATIONEM ] 
Daca pofteşti. Daca nu...? 

VULT[UREANU] 
Bine... Da acu stai, mi-ai făcut o plăcere, să-ţi fac şi eu una. 
(dictîndu-şi singur şi scriind) Cuconaşul are o slugă care-i pune vîrf 
la toate... cea mai netrebnică şi mai de nimică haimana din cîte s-a dat 
pe faţa pămîntului... Acela-i în stare să te fure văzînd cu ochii... un 
stîlp de cafenele şi de crîşme şi matca tuturor relelor. Boieriul zice să vă 
feriţi de dînsul... Am încheiat, 

INTENT [ATIONEM] 
Adică ştii ceva cuconaşule... Drept vorbind... De lăudat nu ne laudăm... 
Chiar precum suntem... taman cap tăiet. 

VULT[UREANU] 
Taci obraznicule! 

INTENT[ATIONEM] Stt! uite-o femeie-n balcon. 

SCENA A II 
CEI DE MAI NAINTE. ANETTA. 

AN[ETTA] 
Slavă Domnului că s-a mai făcut vreme frumoasă... că... cu ploile estea 
ameţisem... îţi vine să fugi in lume de urît. 

INTENT[ATIONEM] 
Na, na, na! ce-mi văzură... 

VULT[UREANU] 
Ce ţi-i? 

INTENT[ATIONEM] 
Ea-i, aşa să trăiesc! 

VULT[UREANU] 
Cine ea? 

INTENT [ATIONEM] 
Bibica mea. 
Ce bibică, mă? 

INTENT [ATIONEM ] 
(se scarpină-n cap ) 
Ee! Ce să mai ştii şi d[umnea]ta toate? Istorie veche. De vo şase ani 
m-am ţinut de dînsa şi ea de mine de n-ajungeam la nici un capăt... 
Părea că era dracu la mijloc... Cînd eram s-o ieu ori dam eu peste 
vouna care-mi plăcea 

 
{EminescuOpVIII 366} 

mai tare ori da ea de vun băiet mai tinerel şi mai chipeş, destul că nu 
s-alegea 291r din toate dragostele noastre... //Apoi ne mai sfădeam, 
apoi iar ne-mpăcam. Iaca chiar acu trei luni de cînd iar a intrat 
dracu-ntre noi... 

VULT[UREANU] 
Ei cum? 

ANETTA 
Dar ce străini îs acolo oare? 

INTENT [ATIONEM] 
Ia să vorbesc eu cu dînsa... pst, pst! 

ANETTA 
Uite! Da' ştii că are haz musiu acela? 

INTENT[ATIONEM] 
Anetta, Tiţi, da' nu mă mai cunoşti? 
 
ANETTA 
Glasu parcă l-aş cunoaşte. 

INTENT[ATIONEM] 
Nu mai cunoşti pe Intentationem al tău? 
 
ANETTA 
Cum? Tu eşti măi ştrengariule? Da' ce cauţi tu pe aici... De unde şi pînă 
unde? 

INT [ENTATIONEM ] 
Ia vin oleacă jos... vei şti îndată. 

ANETTA 
Iaca vin. (intră-n casă) 

SCENA V 

CEI DE SUS: 
mai tîrziu ANETTA 

INT [ENTATIONEM ] 
Cuconaşule! Bună zodie mai trebuie să ai... Toate-ţi merg în plin. 

ANETTA 
(iese din casă) 
Iată-mă-s. Ce pofteşti? 

INTENT[ATIONEM] 
Erra! Aneta! D-apo-mi [vine] să te strîng de gît de dragă ce-mi 
eşti. Doamne! tare-mi era dor să te văd. 

ANETTA 
Ţie? Ia fugi încolo, ştrengariule. Ce-ar [zice] ibovnica de te-ar auzi? 

INTENT [ATIONEM] 
Care ibovnică? Cea grasă... *. ** ceea... Pthiu... trecut, nici vorbă nu mai 
este. 

ANETTA. 
Drept spui? 
 
INTENT[ATIONEM] 
Parole d'honneur! Ce-ţi spun eu... Doamne mare gîscă era... şi cine 
294r dracu să ţie // la o gîscă... cînd are o turturică ici... ca tine. 

 
{EminescuOpVIII 367} 

ANETTA 
Bine măi, nu ţi-i ruşine de oameni? 

INTENT[ATIONEM] 
(tragic) 
Dar ce să fac Dumnezeul meu! cînd tu nu mă mai asculţi... cînd sufletul 
tău nu mai vrea să ştie de mine. Un alt fericit îngenunche înaintea ta... 

ANETTA 
Cine?... Aoleo! Bine... ai putut fi atît de prost să crezi că eu ţiu la sfrijitul 
cela, la Călimărescu, la scriitoru ajutorului ajutorului de preceptor... Nee! 
glava... Acela mă, nu-mi da voie să mă mai sărute nimene. 

INTENT [ATIONEM] 
Auzi infamul! 

ANETTA 
Pthi! Pe loc i-am dat paşport! Călim[ărescu]. 

INTENT [ATIONEM] 
Şi este aceasta adevărat?... Anettă! 

ANETTA 
Parole d'honneur. 

 
{EminescuOpVIII 368} 

[JUDEŢUL ÎMPĂRATULUI] 

2255 

[PERSOANELE: 
ÎMPĂRATUL ERMOLACHIE CHISALIŢĂ 
ÎMPĂRĂTEASA dascăl 
HAPLEA BALAUR 
PEPELEABABA CASSANDRA 
STROLEA vrăjitoare] 

[SCENA 1] 

ÎMPĂRATUL, ÎMPĂRĂTEASA, [HAPLEA] 

Î[MPĂRA]T[UL] 
Ce să-ţi spun, copila mea? Iată-mă bătrîn şi fără să am moştenitor. 
Tu eşti tînără şi poate că-n patul altuia te-ai arăta mai cu rod, dar al 
meu e sterp. Nu se potriveşte om bătrîn cu tînăr, căci femeie tînără la om 
bătrîn e ca iapa cea albă din poveste - curînd trece dealul şi n-o mai 
vezi. 

Î[MPĂRĂTEA]SA 
Doamne, nu pot zice că nu cruţ bătrîneţea voastră, că nu ţin samă de anii 
voştri, că-s o femeie fără de ruşine - ci fără de prihană - nici duc 
spre moarte sănătatea voastră. Dulcile osteneli ale iubirei rar vi le cer, şi 
numai atunci cînd cred că sînul meu va fi strat pentru pom împărătesc 
- dar n-a vrut Dumnezeu şi nu ştiu cum să fac. 

HAPLEA 
Preanălţate împărate, a adus slugile pe baba rea, vrăjitoare osîndită la 
moarte, şi mărturii şi juzi - să vadă şi împărăţia Voastră cum şi ce. 

Î[MPĂRA]T[UL] 
Dac-au venit, veniţi să fie. Intre. 

[SCENA II] 
[ÎMPĂRATUL, ÎMPĂRĂTEASA, ] STROLEA, PEPELEA, HAPLEA, 
BABA CASSANDRA, ERMOLACHIE CHISALIŢĂ, [BALAUR] 

PEP[ELEA] 
Bine V-am găsit, împărate, 

 
{EminescuOpVIII 369} 

[ÎMPĂRATUL] 
Bine aţi venit. Ei, ce se mai aude? 

PEP[ELEA] 
Bună pace, împărate. 

STRO[LEA] 
Ş-o babă. 

PEP[ELEA] 
Am venit, împărate, c-o jăluire, ca din partea obştiei să fie zis, că bate 
grindina-n ogoară şi mor vitele - şi iaca, să vorbească Strolea. 

STR[OLEA] 
O babă, împărate. 

HAPLEA 
Apoi să vedeţi, Măriile Voastre, că de... cindure tot copii suntem 
împărăţiei, cum vine vorba - iaca, zică chiar vornicul de la noi din sat 
că şi el uite - a văzut, cînd a mers cu calul peste cîmp, ca Pepelea 
venea din pădure. Iaca - omu -i de faţă, împărate - poate să spuie 
chiar el - nu-i aşa, măi Pepelea, că tu veneai din pădure? 

PEP[ELEA] 

Da, aşa! 

HAPLEA 
Apoi, de! nu zic eu? 

STR[OLEA] 
O babă-mpărate! 

PEP[ELEA] 
Taci, mă! 

STR[OLEA] 
Ei! ce să tac - ia mai taci şi tu! Să vedeţi, Măriile [Voastre]... iaca, 
baba-i de faţă - apoi spune tu că nu eşti babă. 

PEP[ELEA] 
Taci, mă! 

[STOLEA] 
Iaca tac. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Bine, măi oameni buni, vorbiţi pe rînd şi omeneşte... Nu-i între voi un 
om cu carte care să-mi spuie de ce-i vorba? 

PEP[ELEA] 
Dascăle Ermolachie, te cheamă-mpăratul. De, mă! închină -te. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Vorbeşte, dascăle! 

ERM[OLACHIE] 
De vreme ce toată cinstea şi toată închinăciunea a se da împăratului de 
Dumnezeu este poroncit, iar noi avînd pricină la Domnie, iată ni s-au 
luminat şi cădem în genunchi - iară nici nu ştie glasul nostru să vadă şi 
urechile să vorbească de mărire ca aceasta ca şi care, decît care nu se mai 
află împărăţiile Voastre şi nici mă uimesc daca nu văd decît toate cele 
care de care şi iaca că nici nu ştiu ce să zic... 

PEP[ELEA] 
Măi! Da' frumos mai vorbeşte. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Ai sfîrşit, Dascăle? 

 
{EminescuOpVIII 370} 

ERM[OLACHIE] 
Cu Domnul. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Tăceţi. Cine a vorbi fără să fie-ntrebat cu capul plăteşte. Balaur! 

B[ALAUR] 
Doamne! 

[ÎMPĂRATUL] 
Să fii faţă. Pepeleo! apropie-te. De ce vă plîngeţi? 

PEP[ELEA] 
Să vezi, Împărate. Iaca cum şi iaca cum! Baba asta - astă babă de care 
vorbim acuma şi care-i faţă şi poate s-o spuie toată lumea că-i 
chiar ea - să vedeţi, Împărăţiile Voastre... e vrăjitoare. Încheagă 
apa-mpărate, face să cadă grindină, să moară vitele - şi să-i faci 
judecata. 

STR[OLEA] 
Mănîncă şerpi, Împărate. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Cine te-a-ntrebat? 

STR[OLEA] 
Zău! mănîncă şerpi - uite na! Să spuie baba, că, uite, -i faţă. 

ÎMP[ĂRATUL] 
Cine te-ntreabă? 

STR[OLEA] 
Să n-am parte daca nu s-o afla că mănîncă şerpi. 

 
{EminescuOpVIII 371} 

[JUDEŢUL LUI VODĂ] 

2277 
[VODĂ, TOADER BĂLAN, ŞTEFAN VULPE] 

[VODĂ] 
Cum te cheamă şi ce pricină ai? 

[TOADER BĂLAN] 
Mă cheamă Toader Bălan şi mă judec pentru împresurarea ce pătimeşte 
un loc al meu despre megieşi. 

[VODĂ]1 
(dîrz)Ce te judeci cu megieşii? împăcare nu se poate? Pentru fiece lucru 
de nimic, la Domnie, ha? Ce socotiţi voi, că altă treabă n-am decît să 
vă număr prunele din grădină? 

[TOADER BĂLAN] 
M-aş împăca bucuros M[ăria] Ta, numai nu vrea s-audă megieşii de 
împăcare şi sunt mulţi. 

[VODĂ] 
(vornicului, încet) Cercetează bine pricina lui... pare un sarac drept. (tare) 
Locul n-ar mai pătimi, dar poate tu să-i pătimeşti pierderea lui. 

[TOADER BĂLAN] 
Cum o fi voia M[ăriei] Tale. 

[VODĂ] 
Dar tu? 

[ŞTEFAN VULPE] 
Ştefan Vulpe mă cheamă şi am mai multe judecăţi, mai întîi pentru 
pescuirea unui iaz, al doilea c-un blănari care mi-a pricinuit pagube 
la şase vase cu vin, apoi pentru averea rămasă de la răposatu frate-meu 
Toader Vulpe, Dumnezeu să-l ierte, apoi mai vin cu cerere de-a mă 
împărtăşi din rămasele părintelui meu Iancu Vulpe şi anume o somă [de] 
bani ce avea a lua de pe la unii şi alţii, patru pămînturi şi două case din 
partea mumei din neamul Naroieştilor, precum şi treizeci stînjeni din 
Vovideşti, un vad de moară pe Vidra şi-n sfîrşit cer a mi se alege 
părţile de pe maică-mea din hotarul Pietrosu. 

 
{EminescuOpVIII 372} 

[VODĂ] 
Lasă, Vulpe dragă, nu te teme. Nu mă uit eu la nume, Vulpe fătu meu, 
numai vorba vine aşa. Las' că punem noi la cale să ţi se facă judeţ drept, 
fără strîmbătate, Vulpe, cu dreptul Vulpe, ca-n carte, fătul meu. Nu te 
uita tu oamenilor ce zic, mergi înainte cu dreptul tău pîn-în pînzele 
albe, Vulpiţe voinice, că dar n-a intrat zilele-n sac, ce n-aduce 
ziua de azi aduce vremea cîrpită cu hîrţoage vechi de mînă de răzăş. 
Mergi înainte, Vulpe. (vornicului) Ia sama, vornice, prea-mi are multe 
judecăţi. Să nu fie vreun tîrîie brîu, să-şi bată joc de noi. De cîţi ani te 
judeci, Vulpe? 

[ŞTEFAN VULPE] 
Apoi am vrut-o, judecata, o duc M[ăria] Ta. 

[VODĂ] 
Numa să te alegi cu ceva, Vulpe fătul meu. 

 
{EminescuOpVIII 373} 

FRAGMENTARIUM LA COMEDII 
A. FRAGMENTE NEAFILIABILE 
 
1 
a 
2255 
- Mă mojicule, de unde dracu ieşişi şi tu prin Bucureşti mă, ei al 
dracului! 
- Cum mai petreci tu, beţivule! * 
- Ce mai faci, frate-meu. 

b 
2255 
aci-n birturi naţionale găseşti cît [să] te-mbeţi pe naţionale, de nu 
vezi cu ochii pîn-a doua [zi]. 

c 
2255 
oriunde-i vedea că nu iese fum de la bucătărie să ştii că şede un boier, 
ei mănîncă de la Hugues. 

d 
2255 
ti! da' prost mai eşti, Ioane! 

e 
2255 
ti... nu se pomeneşte; nu ştii tu, mă, că la noi lingăii-i luăm cu tînjala la 
goană? 

 
{EminescuOpVIII 374} 

f 
2255 
- Fugi mă naibii d-aci! 
 
* 
- Aolio, fuge de-i pîrîie călcîiele, a pus picioarele la ceafă. 

2 
2254 
[UN BOIER] 
Măria Ta, ia frîiele-n mînă şi nu te uita-n gura lor. 

[VODĂ] 
Dacă n-ar fi şi prostie, ar fi obrăznicie sadea. 

3 
2261 

CĂTĂLIN 
Ce ţi-i cu omul, Toadere?! 

2257 

- Ştii ceva? 
- Ştiu. 
- Tare mi-eşti dragă. 
- Şi mata mie. - Cine ţi-a spus-o? 
- Nu ştiu. 
- Vorbeşte, doamnă, te rog vorbeşte. 
- Dar bine, ce vorbe să-ţi spun eu, omule? 
- Ah! vorbeşte, doamnă! 
- E nebun omul iesta... Bine, domnule, sper că, în sfîrşit, veţi fi sigur 
că noi doi nu avem nimic a ne spune unul altuia şi veţi termina. 
- Ce bine am face să vă zicem atît de rău, dragă doamnă. 
- Cum oare? 
- C-un fel de gust de-a vorbi. 
- Vorbiţi mult pentru a spune puţin... 
- Sunt încîntat, doamnă, de această fericită împrejurare. Îmi daţi voie 
(îi sărută mîna). 
- Dar de unde aţi cumpărat * glasul d[umnea]v[oastră]? 
- Cum *? Aud numai treaba * asta, d[omnu]le. 
- Nu. 
 

 
{EminescuOpVIII 375} 

6 
2257 
dar... vorba celuia: Mai ştii şi asta la ce-o fi bună? 

B. PROIECTE 

l 
VĂDUVA DIN EPHES 
2268 

PERSOANE [LE] 
PERCONSULUL TELAMON 
ANAXIOMENES tînărul mort 
MEANDER CINARA 
PROTAGORAS văduva acestuia 
SUPHIS MYSIS 
un tînăr de partida lor sclavă 
TELAMON AREION 
bătrînul ostaş roman 

Scena în Ephes. 

ACT I 
SC[ENA] I 
Piaţa publică 

PROC[ONSULUL], ANAX[IOMENES], MEAND[ER], 
PROTAG[ORAS], LICTORI, POPOR EPHESIAC, JUDECĂTORI, 
SUPHIS 
Proc[onsulul] condamnă pe cei trei conjuraţi la spînzurătoare. Poruncă 
de a-i ţinea trei zile-ntregi sub gardă în spînzurătoare spre a statua 
exemplu. Ordin de a păzi ca rudele să nu-i răpească. Suphis are intenţia 
de a-l lua pe Meander, pe care o manifestă acum. Ei sunt duşi. Lumea 
iese din scenă. 

SC[ENA] II 
SUPHIS singur 
 
SC[ENA] III 
Convoiul funebru al lui Telamon. Suphis dezvoltă antiteza din 
asemănarea mortului cu Meander. Iese. Cinara şi sclava ei. Intră în 
mormînt. 

SCENA IV 
Mormîntul lui Telamon 

Desperarea Cinarei în ziua întîia. Ea rămîne-ncleştată asupra sicriului 
şi pe jumătate moartă. Mysis s-ocupă cu lampa. 

 
{EminescuOpVIII 376} 

ACT II 
Scenele cunoscute. I şi II 
 
SCENA III 
Cînd Areion iese s-aducă merindea, Suphis intră în mormînt spre 
a-şi recugeta * fapta, el rămîne după o coloană, ascultă pe soldatul 
revenit povestind şi iese cu semne de bucurie. 
Urma cunoscută 

2 
2257 

ARPAD REGELE UNGURILOR 
Operetă cu cîntece în 3 acte 

Goi, rupţi, felegoşi, ungurii zic că domină pămîntul. 

3 
2257 

Titluri de comedii: 

LA GURA SOBEI! 
Quiproquo 

4 
 
Iupiter şi Omphale. Com[edie în] V acte. 
Nevasta lui Kalidasa. 
Amorul lui Kalidasa. Com[edie în] V acte. 

[PROIECT PENTRU O COMEDIE DE CARACTERE] 
a ["... DACA AŞ VREA SĂ COMPUN O COMEDIE... "] 

2257 
La caz daca aş vrea să compun o comedie cu [un] caracter care aparţine 
mai multora cum: moftangii, intimii, geloşii, poeticii *... trebuie să caut 
mai multe esemplare cu totul diferite care să lucreze într-acelaşi spirit. 
Aşa - moftangii, oameni cari, prin mofturi, caută a se folosi unul de 
altul şi, la fine, fiindcă sunt mofturi, rămîn toţi jucaţi... dar fiecare 
moftangiu de speţia şi de felul său. 

 
{EminescuOpVIII 377} 

b ["CEA MAI COMICĂ NOŢIUNE ROMÎNEASCĂ... "] 
2258 

Cea mai comică noţiune romînească e moftul - antiteză nempăcată, 
şi-n 222r sine atît de ridicolă, dintre aparinţa esterioară şi fondul 
intern. Cel mai antitetic şi mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e 
moftangiu. Comica escelentă a postulanţilor din Millo director consistă 
din aceea că sunt moftangii. Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea 
mai plîngătoare de pe lume şi toţi nu vor binele, ci numai posturile 
patriei. 

c CARACTER DE PROST 
2257 
Luarea metaforelor ad litteram... Mod d-a se convinge dobitocesc - 
Stăruinţa într-o neghiobie - Neluminarea - Ură mică manifestată 
în lucruri mici de tot - în vorbă, sărirea de la cuget la cuget fără de-a 
le combina, d. e.: "Trebuia să ştiu eu... trebuia... a mai rămas un pişcot 
ş-am să-l mănînc. " 

d [CARACTER COMIC, NAIV, AFECTAT] 
2259 
Comic. A-l batjocori pe altul batjocorindu-se pe sine 
- E vorba să fie... martor - Vorbă înapoiată, indirectă A pricepe rău 
metaforele. A-l aduce pe unul de desperare esplicîndu-i rău şi 
tendenţios metaforele - nu ştie dacă şi-a conservat adiectivul. 

2258 
Comic. Un om prost care, ascultînd cînd vorbesc alţii secrete, 
înţelegîndu-le 218r şi lăţindu-le rău, cauzează o mulţime de 
încurcături, contribuie spre desfăşurarea complectă a unor caractere 
prefăcute şi subversive, în urmă geniul bun al piesei, aflîndu-i 
guralivitatea şi făcîndu-se că vorbeşte cu alţii secrete, îndreaptă totul 
iarăşi prin gura lui. 
Naiv. Un om care-nvaţă de la toată lumea cum trebuie să se poarte, 
cum să vorbească, cum să scrie (Becineagă), face o mulţime de nerozii şi 
încurcă iţele. 
Afectat. Un om ce face lumii-ntregi complimente blazate şi dă lumei 
toate sfaturi rele. 
 
e TROPARURI DE STIL 
2254 
" Sunt momente în viaţa popoarălor cînd...... " 
"Este trist lucru ca...... " 
"Cînd........... " 
"... este de datoria oricărui cetăţean romîn... " 
" Da, d[omni]lor! Vedeţi acvila romînă a lui Ştefan şi Mihai zburînd prin 
aerul romînesc şi, cu zgomotul romîn a romînelor sale aripi, deşteptînd 
inima romînimei romîne şi speriînd lumea neromînă. Da, d[omni]lor! 
Traian, împăratul romînilor...! " 

 
{EminescuOpVIII 378} 

 
{EminescuOpVIII 379} 

TEATRUL TRADUS 
VÎRFUL CU DOR 

BALADĂ ROMÎNĂ ÎN TREI PĂRŢI 
Textul de F. de Laroc [Carmen Sylva ] 
Muzica de Zdislav Lubicz 
Traducere romînă de M. E-scu. 

BALADA 
Dintre Carpaţi se-nalţă 
Un munte pîn'la nori, 
Vîrful cu dor şi astăzi 

Se cheamă de păstori. 
Din umezi văi, din codri 
Cu umbrele adînci, 
De fagi podoabă-nalţă 

Pe umerii-i de stînci, 
Iar piscu-i străluceşte 
Cu flori acoperit. 
Acolo-n vremea veche 

Un tînăr a murit; 
O iarnă petrecut-a 
În codru singurel 
Pîn'ce un dor de moarte 

Topi inima-n el... 
Şi iată cîte astăzi 
Din oameni mai ascult, 
Că s-a-ntîmplat acolo - - 
în vremea de demult. 

PARTEA ÎNTÎI 
COR DE FETE (soprani) 
 
Rîzi dar, Marie! 
Joacă, Marie! 
Odorul tău la munţi porni, 
La horă azi nu va veni. 

COR alt 
Rîzi dar, Marie! 
Joacă, Marie! 
Păstorul tău uitat-a iară 
Iubita lui pentru-o mioară. 

 
{EminescuOpVIII 380} 

COR alt şi sopran 
Rîzi dar, Marie! 
Joacă, Marie! 
Mai sunt băieţi cu ochi de foc, 
Cu tine toţi se prind la joc. 

MARIA (recitativ) 
Eu joc numai cu Ionel, 
De mult mi-a fost tovarăş el; 
Credinţa sa şi al său gînd 
De mult le ştiu, a mele sunt; 
De vreţi dovezi, o să vedeţi, 
El mi le dă cu orice preţ. 

COR DE PĂSTORI (tenori şi başi) 
Vedea-vom, vedea-vom ce lucru greu 
Să facă e-n stare de dragul tău. 
 
COR DE FETE (sopran şi alt) 
Nu vine, nu! Nu vine, nu 
Şi îl aştepţi zadarnic tu. 
Sprinceana ta la ce încrunţi? 
Întoarce faţa de la munţi. 

IONEL 
Marie scumpă! Nu-n zadar 
Tu te-ai uitat spre munţii mari. 
Se rătăcise-un mieluşel 
Pe un ponor de stînce goale, 
Pe pajişte l-am dus pe el 
L-am pus la sînul mamei sale. 
Pîn-la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun 
De oi şi miei. 

COR DE PĂSTORI 
Pîn la mireasă vede-ntîi 
Ciobanul bun de oi şi miei. 

COR DE FETE 
O inimă furat-au el 
Şi nu-i e dragă cît un miel. 

UN PĂSTOR 
Fără turmă păstor nu poate fi. 
El merge cu turma pe naltul tăpşan, în văi tăcute. 
De n-aude glasul ei, el cat-a se stinge de dor. 

COR DE FETE 
Se stinge de dor Sărman băiat! 

IONEL 
Se stinge de dor! 

COR DE FETE 
Îi cere, Mario, acum dovezi 
A lui iubire de vrei s-o crezi. 

O FATĂ cătră IONEL 
Mîhnita-i faţă n-o priveşti? 
Ea crede că tu n-o iubeşti! 

 
{EminescuOpVIII 381} 

ALTĂ FATĂ 
(cu alt acompaniament) 
Tu să-i arăţi iubirea ta. Singur fiind, singurel, sus pe munte să stai o 
iarnă-ntreagă pîn-se va-ntoarce turma la primăvară. 

COR 
Să meargă! Să meargă! 

IONEL 
Marie? Dar tu ce zici? 

COR 
Dragă nu-i e lui nici de fel, 
La turma sa gîndeşte el. 

FETELE 
Ei Marie, ce-ai de spus? 
O Doamne, norocu-n joc l-ai pus! 

IONEL 
Voi merge-n munţi. 

CORUL PĂSTORILOR 
Rămîi Ionel! Rămîi Ionel! 
Gîndeşte la iarna cu ger, ninsoare, 
Gîndeşte la turma cea călătoare, 
Nu fii amăgit, Tovarăş iubit, 
De-a fetelor rele vorbe uşoare. 

IONEL 
Ea crede că n-o iubesc, 
Rămas bun, scumpă! - 
Singur Trăi-voi în crînguri, 
Cu vulturii, urşii, cu ciute uşoare 
Pîn'calea-i schimba-va pe cer sfîntul soare. 

MARIA 
O Ionel, ce spui? Nicicînd 
Asta s-o cer nu-mi venea în gînd. 

IONEL 
De te iubesc eu? 

MARIA 
Ah! o ştiu eu doar, 
Ah! O ştiu eu doar, 
Ne-au pismuit iubirea rău, 
Mi-au amărît norocul meu. 
Rămîi cu noi! Rămîi! 

COR 
Rămînea-va. 

IONEL 
Vin iarăşi la primăvară 
Şi cobor cînd ea coboară, 
Cînd păstorii strigă şi cheamă voios, 
Cînd munţii răspund cu răsunet doios, 
Aduce-voi flori şi cînturi. 

 
{EminescuOpVIII 382} 

COR 
Purtînd podoabă de flori 
Cînta-va vesele hori, 
Lăsaţi-l să meargă 
Voinic să s-arate! 

MARIA 
Rămîi! Cum vei cînta vrodat 
Unde se şterge semnul urmei, 
Neauzind talanga turmei 
Ş-al cînilor voios lătrat? 

CORUL (tot între acestea) 
Lăsaţi-l să meargă. 

IONEL 
Gîndi-voi, ah! la-ntunecoşii, 
La dulcii ochi ca două stele, 
Şi prin amarul nopţii mele 
Ei vor pătrunde - - luminoşii! 
 
MARIA 
Veni-vor zîne din pădure 
Ş-ale izvoarălor crăiese, 
Ademenindu-te adese 
Inima ta or să mi-o fure. 

IONEL 
Mai bine-ngheţe-mi ochii, scumpă! 
Suflarea morţii mă atingă, 
Decît amoru-mi să se stingă 
Mai bine, ah! - mai bine inma-mi se rumpă! 

MARIA (împreună) 
În lacrămi ochii mei s-or stinge, 
S-a stinge sufletu-n durere, 
S-a rumpe inima-n tăcere, 
Al morţii zbor mă va atinge. 

COR DE BĂRBAŢI 
Nici o femeie pămîntească 
În codri vechi n-o să-l zărească; 
A zînei vraje, măiestrie, 
Le-alungă numele-ţi, Marie! 

BACI BĂTRÎN (bas) 
Ei au ştiut pe-un copilandru 
Să-l împle cu durere, 
Să-ntunece curatu-i suflet 
Fără de mîngîiere. 

Să bănuiasc-a lui iubire 
Pe ei cine-i-nvaţă 
Şi inima lui s-o rănească 
Cu crud cuvînt de gheaţă? 

Copile, o copile 
Cu negri ochi de flacări, 
O, crede, vun bine nu e 
Să te desparţi de turmă. 

 
{EminescuOpVIII 383} 

Rămîi, rămîi! 
Şi vino-n şes cu noi, 
Din munte-n vale, 
Căci, vai, mă tem că nu vii iarăşi. 
Te-i duce, duce, pierde, pierde pe vecie! 

COR DE BĂRBAŢI 
Ochi pămînteni nu l-or zări 
În codri vechi pe cît va fi 
Şi inimos de-o rămînea 
El turma sa va revedea. 

IONEL 
Bun rămas! 

COR 
Bun rămas! 

IONEL 
Rămîi cu bine, sat! 
O, turmă, eu te las, 
Veniţi-mi înapoi 
Cu-al primăverei pas. 
Rămîi cu bine tu, 
Mireasă cu ochi blînd! 
Şi vorbă să-mi trimiţi 
Pe stele şi pe vînt! 
De-i ţese-n stative Un tort uşor de in, 
Gîndeşte ca-m să-l port în ziua-n care vin. 

CAPĂTUL PĂRŢII ÎNTÎIE 

PARTEA A DOUA 

IONEL (recitativ) 
Pustiu! Pustiu! Cît ţine zarea nu mişc-un ram, un vînt. Turma dragă 
s-au dus şi parcă-s mort. 

Cum frunzele aleargă, 
Căzînd pustiu, 
Cătîndu-şi mormîntul 
De timpuriu! 
În lumea cea moartă 
Lin aţi căzut 
Tovarăşii veştezi 
Celui tăcut. 
Un ger pe voi toate 
V-a strîns, v-a strîns, 
Cu voi şi puterea-mi 
În piept s-au stins. 

 
{EminescuOpVIII 384} 

La zîmbetul verei 
Voi fi-veţi reci; 
Din liniştea morţii 
Nu-nviu în veci. 

CORUL SPIRITELOR NEGUREI 
Tot mai sus plutim, ca gîndul, 
Cercul nostru întinzîndu-l 
Din adîncele ponoare 
Pîn'la culmile-n ninsoare, 
Ca un fum. 

Dintre brazi ieşim ca visuri, 
Pribegim pe largi abisuri, 
Nu trezim din somn pe munte - 
Trist copil cu griji pe frunte, 
Dormi acum! 

Dormi cum doarme-ntreaga fire. 
Cînd nălucile-n plutire 
Duc pe lumea întristată 
Boarea morţii, îngheţată, 
Plîng în drum. 

IONEL 
Cum vîjîie, bate 
În preajma mea 
Şi inim-ascultă, 
De visuri grea, 
Căci grijă ea duce 
De cine i-e drag, 
Speranţa s-atîrnă 
De un zvon pribeag. 

Plesnire de picuri 
Abia sunînd 
Şi stropii îngheaţă 
Pe rînd, pe rînd. 

De lungi necazuri 
Ce le aştept 
Îngheaţă gîndul 
Şi viaţa-n piept. 

COR AL SPIRITELOR MUNTELUI 
O brumă-ncet peste noapte căzu, 
Se frînse creanga, sunînd, 
Şi spice, foi, ea le sărută 
Gheţos - pe rînd, pe rînd. 
Voioase ori triste, cum le află, 
Pe loc le şi-nmărmuri; 
Ea le-a năduşit la s înu-i de ger, Amoru, -ngheţat, va muri! 

ÎNTÎIUL SPIRIT 
Acolo stă un om? 

AL DOILEA SPIRIT 
Desigur a-ngheţat! 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri! 

 
{EminescuOpVIII 385} 

ÎNTÎIUL SPIRIT 
Pe părul său parcă-i omăt. 

AL DOILEA 
Moşneag să fie ori băiet? 

CORUL 
Va muri. 

AL DOILEA 
Dar ochii lui sînt luminoşi, 
Ca mura sunt de-ntunecoşi. 

ÎNTÎIUL 
Păstor se pare - dar ce fel 
De stă în codru singurel? 

AL DOILEA 
Au zîna codrilor zări? 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri! Va muri! 

IONEL 
Părea c-aud prin fire 
Un glas de tînguire, 
Dar poate gheaţa au trosnit, 
Oftînd, în sine s-a gîndit. 

ECO 
S-a gîndit, s-a gîndit. 

IONEL 
Cum fulgii de zăpadă 
S-aşază în grămadă 
De lume cerul e-ndrăgit: 
În strai de nunt-o a-nvelit. 

[ECO] 
[O a-nvelit, o a-nvelit] 

IONEL 
Dar eu şi cerul iarăşi 
La chin suntem tovarăşi, 
Miresele nu le avem, 
Suntem cu dorul logodiţi. 

DORUL (alt; recitativ) 
Un om pe vîrful meu senin, de unde caut lumea preste tot? Păstorul, 
turma ce-şi lăsă, e-al meu de-acum pe vecii-vecilor. La ce 
visezi mîhnit aşa? 

IONEL 
La ce visez? Nu mă-ntreba. 

DORUL 
Să ţi-o arăt eu? 
(el desface negurile; se vede mireasa, 
hora, păstorii în depărtare; s-aude Maria) 

 
{EminescuOpVIII 386} 

COR 
Pîn-la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun de oi şi miei. 

COR DE FETE 
Rîzi dar, Marie. 
Joacă, Marie, 
Mai sunt băieţi cu ochi de foc, 
Cu tine toţi se prind la joc. 

UN SPIRIT AL MUNTELUI 
(împreună) 
De cînd o zînă a zărit 
El nu mai e ademenit 
De-a lui mireasă. 
Mîndra crăiasă, 
Stăpîna noastră, alegîndu-l 
E-al ei cu inima şi gîndul. 

MARIA 
Zărit-ai în lume pe-al meu iubit, 
Seninule soare? 
El singur în munte e rătăcit, 
De chinul iubirei amar muncit, 
De frig poate moare! 

Eu am un iubit, visătorilor brazi! 
Pădure înaltă! 
Pierdut pentru mine el este azi 
Şi glasul lui blînd şi al lui obraz 
Şi toate deolaltă. 

O brazi cu-apărare, o soare blînd, 
Ţineţi-l cu viaţă! 
Vă aibă prieteni în codru stînd, 
Căci altfel, de neguri, de viscol, vînt 
Şi inima -ngheaţă. 

COR 
Pîn-la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun de oi şi miei! 

IONEL (întinde braţele) 
Departe, ah! mai este ea, 
Prea mult ţinu cercarea mea. 

DORUL 
Vor rămînea departe-n veci. 
De tine eu ani parte-acum. 

Oricine-n ochi-mi s-a uitat 
În vale-n veci nu mai coboară 
Nu mai sărută vro fecioară, 
Iubirea lumii a uitat. 

Prea grabnic tu mi te-ai decis 
Cînd ai pornit, lăsînd în urmă 
Amicii tăi şi draga turmă, 
Pentru că fetele te-au rîs. 

CORUL SPIRITELOR MUNTELUI 
Amorul singur va muri. 

 
{EminescuOpVIII 387} 

DORUL 
Al meu frate e amorul, 
Iar moartea-mi este sor. 

COR 
Va muri. 
 
DORUL 
La sînul meu e linişte 
Şi fără frică vin! 
 
COR 
Va muri! 

FINELE PĂRŢII A DOUA 

PARTEA A TREIA 

VÎNTUL 
Ieşiţi frunze-n muguri, 
Şi semănături, 
Treziţi-vă cînturi 
Pe lan, în păduri. 

Eu brazii îi scutur, 
În aer mă scald, 
Încarc cu miroase 
Tot sufletu-mi cald. 

Şi tot acel miros, 
Întregul senin, 
Îl dărui iubirei, 
Cunună-i închin. 

Ieşiţi viorele 
Şi voi clopoţei! 
Sosi primăvara 
Cu dragostea ei. 

CORUL SPIEITELOR COPACILOR 
Trezitu-ne-am 
În orice ram 
Din iarna lungă la soare. 
Auzi, auzi, 
Cum trec în sus 
A vieţii mii de izvoare. 

IONEL (trist) 
A vieţii mii de izvoare. 

CORUL SPIRITELOR COPACILOR 
Pe trunchi în sus 
Uşor ne-am dus, 
Suim, coborîm iară. 
Din vale-n deal 
Veniţi în val, 
Cîntări voi de primăvară! 

IONEL 
Cîntări voi de primăvară. 

 
{EminescuOpVIII 388} 

COR 
O paseri voi 
Cu glas vioi 
Treziţi pădurea cea veche. 
Prin munţi de-a lung, 
Din văi ajung 
Cîntări o mie-n ureche 

IONEL 
Cîntări o mie-n ureche. 

COR 
Frumoasă eşti 
Cînd te trezeşti, 
Tu, lume, -n căldură, lumină; 
După zăpezi 
Te-nseninezi, 
De tine-i inima plină. 

IONEL 
De tine-i inima plină! 
N-au sunat un clopot departe? 
Vin poate-ai noştri? 
De ce bucuria doare? 

IZVORUL 
Un sunet plin de farmec 
Din somn mă pomeni 
Şi văd că-i dusă gheaţa 
Ce greu m-acoperi. 

De vînturi tainic şopot, 
Al arborilor cînt, 
Ca salutări de duhuri 
În munte tremur blînd. 

Se leagăn-acum paseri 
Pe florile-n miros, 
Beau rouă şi mă-ntreabă 
Dacă mai sunt voios. 
 
Eu rîd cu vălurele 
Ce se-ncreţesc de vînt; 
Spuneţi-ne-o poveste 
O paseri, mai curînd. 

COR DE FLĂCĂI, PĂSTORI, FETE 
(departe, apoi din ce în ce mai aproape) 
Din al văii fund umbros 
Pîn-în naltul cer senin 
Prin al brazilor miros 
Trece-un cîntec plin! 

IONEL 
Ai miei se arată! 

COR 
Din al văii fund 
Sus în cer senin 
Trece-un cîntec plin, 
Cîntec plin. 

 
{EminescuOpVIII 389} 

COR 
Trai mai blînd 
Aducînd 
Dup-o iarnă grea venim; 
De chin greu 
Şi de rău 
Şi ne mîntuim. 
Un cutremur lin 
Trece pintre foi, 
Cu plăcut miros 
Peste noi! 

[IONEL] 
[Mioarele mele şi un chip de fată] 

COR 
Un cutremur trece-n vînt 
Prin frunzişul fraged, des, 
Pe-orice floare e-un cuvînt, 
Cine l-a-nţeles? 

IZVORUL 
Piticii cei din munte 
Trimisu-m-au să caut 
De iese verde mugur 
Şi tunet de ce n-aud; 

Rămas-au el departe, 
Mă-ntîmpină cîntări 
Pe mine, izvoraşul, 
Ca lunge salutări. 

MARIA 
Cum inima-mi bate Iubit Ionel, 
Alerg şi în grabă 
Voi fi lîngă el. 

IONEL 
Bine-aţi venit! 
Ah! inima doare şi simt că o să mor! 
Durerea trecu! 

COR 
Trecut-au durerea ta! 

IONEL 
Noroc, bucurie, viaţă! 

COR 
Trecut-au orice chin 
Şi singur nu mai rămîi. 

IONEL 
Rămas bun, Mario! 
Rămas bun, turmă dragă! 
Rămas bun, tu lume! 

MARIA 
Ionel, Ionel! 

PĂSTORUL ÎNTÎI 
Pace! E-n somn, 
E-n somn adînc. 

 
{EminescuOpVIII 390} 

PĂSTORUL AL DOILEA 
Doarme somn adînc. 

MARIA 
Răsai din somn, Ionel! 
Ionel, suntem noi! 

AL TREILEA 
Doarme al morţii somn. 

[MARIA] 
[O, Ionel! ] 

DORUL 
Da! voi l-omorîrăţi 
Ş-acum e-al meu, 
De lunga-i durere 
Îl mîntui eu. 

MARIA 
O, dă-mi-l iar, te rog, 
L-aşteapt-amor, noroc! 

DORUL 
Născut la viaţa veciei, 
Pierdut pentru voi de acuma. 

MARIA 
Căzut-au frig pe-al meu noroc, 
De se stinse ca-n vînt, ca-n vînt! 
Dac-aţi şti, voi de primprejur, 
Cum sunt! Ca moartă sunt. 

DORUL 
O taci! Cu jalea amară 
Nu-l chemi în viaţă iară. 

MARIA 
S-a-ntunecat dinaintea mea 
Şi gheaţă pe ochi s-au prins... 
În somn de veci pe de-a pururi 
Tot ce-am iubit e-ntins. 

DORUL 
De-aţi şti numai voi ce bine i-e, 
De greul vieţii scăpat. 
Priviţi-i faţa! Senină e, 
Repaos eu i-am dat. 

PĂSTORII 
Să-nmormîntăm băiatul! 

AL 3-LEA PĂSTOR 
Ici sus pe vîrful senin. 

AL DOILEA 
Veghez lîngă el! 

MARIA 
Eu mor lîngă el! 

COR 
Veghem lîngă el. 

 
{EminescuOpVIII 391} 

PĂSTORUL AL DOILEA 
Doarme somn adînc. 

MARIA 
Răsai din somn, Ionel! 
Ionel, suntem noi! 

AL TREILEA 
Doarme al morţii somn. 

[MARIA] 
[O, Ionel! ] 

DORUL 
Da! voi l-omorîrăţi 
Ş-acum e-al meu, 
De lunga-i durere 
Îl mîntui eu. 

MARIA 
O, dă-mi-l iar, te rog, 
L-aşteapt-amor, noroc! 

DORUL 
Născut la viaţa veciei, 
Pierdut pentru voi de acuma. 

MARIA 
Căzut-au frig pe-al meu noroc, 
De se stinse ca-n vînt, ca-n vînt! 
Dac-aţi şti, voi de primprejur, 
Cum sunt! Ca moartă sunt. 

DORUL 
O taci! Cu jalea amară 
Nu-l chemi în viaţă iară. 

MARIA 
S-a-ntunecat dinaintea mea 
Şi gheaţă pe ochi s-au prins... 
În somn de veci pe de-a pururi 
Tot ce-am iubit e-ntins. 

DORUL 
De-aţi şti numai voi ce bine i-e, 
De greul vieţii scăpat. 
Priviţi-i faţa! Senină e, 
Repaos eu i-am dat. 

PĂSTORII 
Să-nmormîntăm băiatul! 

AL 3-LEA PĂSTOR 
Ici sus pe vîrful senin. 

AL DOILEA 
Veghez lîngă el! 

MARIA 
Eu mor lîngă el! 

COR 
Veghem lîngă el. 

 
{EminescuOpVIII 392} 

Pîn' de dorinţa lungă, 
S-a rupt inima-n el. 

Şi vouă povesti-voi 
Ce codrii-mi spun ş-ascult5 
De-a dorurilor culme 
Din vremea de demult. 
 
PARTEA ÎNTÎIA 

COR DE FETE (soprani) 
Nu rîzi, Marie? 
Joacă, Marie! 
La munte azi Ion porni, 
La horă el nu va veni 

COR (alt) 
Rîzi dar, Marie! 
Joacă, Marie! 
Ciobanul tău uitat-a iară Iubita lui pentr-o mioară? 

COR (sopran şi alt) 
Rîzi dar, Marie! 
Joacă, Marie! 
Mai sunt flăcăi uşor pe plac, 
Cu tine-n joc la toţi li-i drag. 

[MARIA] 
Joc numai cît cu Ionel, 
La gioacă-mi [fu] tovarăş el; 
Şi-n gîndul meu cu drag eu chem, 
El ştie cît de dragi ne-avem. 
De vreţi dovezi o să vedeţi, 
El mi le-a dat cu orice preţ. 

[COR DE PĂSTORI (tenori şi başi)] 
Sumeaţo, vedea-vom ce lucru greu 
Să facă e-n stare de dragul tău. 
 
COR DE FETE (sop[ran] şi alt) 
Nu vine, nu! Nu vine, nu! 
Şi îl aştepţi zadarnic tu, 
Sprinceana ta-n zădar o-ncrunţi, 
Întoarce-ţi faţa de la munţi. 

[IONEL] 
Marie scumpă, nu-n zădar 
Tu te-ai uitat spre codrii mari! 
Se rătăcise [-un] mieluşel 

 
{EminescuOpVIII 393} 

Pe un perete gol de stîncă, 
La mamă-sa l-am dus pre el, 
La pajişti verzi din valea-adîncă. 
Pîn' la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun 
De oi şi miei. 

COR DE CIOBANI 
Pîn-la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun de oi şi miei. 

COR DE FETE 
O inimă furat-a el 
Şi nu i-e dragă cît un miel. 

UN CIOBAN 
Fără oi nu poate rămînea nici un baci. Trebuie să meargă cu ele pe 
tăpşanul înalt, în valea liniştită. De n-aude glasurile lor, trebuie să se 
stingă de dor. 

COR DE FETE 
Se stinge de dor 
Sărman băiet. 

IONEL 
Se stinge de dor. 

COR DE FETE 
Îi cere, Marie, acum dovezi 
A lui iubire de vrei să crezi. 

O FATĂ (cătră Ionel) 
Mîhnită e azi - o priveşti, 
Ea crede că tu n-o iubeşti. 

ALTĂ FATĂ (alt; vorbeşte cu acompaniament) 
Tu să-i arăţi iubirea, singur, singurel să rămîi în munte iarna întreagă 
pînă s-or întoarce oile tale la primăvară. 

COR 
S-o facă! 
S-o facă! 

IONEL 
Marie, şi tu ce zici? 

COR 
a El n-o iubeşte, n-o iubeşte 
Şi mai mult turma -şi preţuieşte. 
b El nu-şi iubeşte draga lui, 
Mai mult de turmă i pasă lui. 

 
{EminescuOpVIII 394} 

Ea nu i-e dragă, dragă nu-i, 
Mai mult de turmă-i pasă lui 

FETELE 
Marie, tu ce ai de zis? 
Beim Himmel, du hast zu viel gewagt! 

Ei Marie, ce-ai de spus? 
Prea mare simţire, în joc ai pus. 

IONEL 
Voi merge-n munţi. 

COR DE CIOBANI 
Să n-o faci cumva, să n-o faci cumva! 
Gîndeşte la iarnă, la ger cu stele, 
La oi pornite în drumuri grele! 
Te laşi amăgit, 
Tovarăş iubit! 
Ce-asculţi la vorbă de fete rele? 

IONEL 
Ea crede că n-o iubesc. 
Bun rămas, dragă! Singur 
Trăi-voi în crînguri, 
Cu vulturii, urşii şi ciute uşoare, 
Pîn'calea schimba-va pe cer sîntul soare. 

MARIA 
O, Ionel! Ce-ai spus tu acum? 
Nicicînd nu ţi-aş fi cerut ăst drum. 

IONEL 
De te iubesc? 

MARIA 
Ah, o ştiu eu doar 
Ah, o ştiu eu doar Mi-au pizmuit iubirea rău, 
Mi-au amărît norocul meu. 
Stai, Ionel! Rămîi! 

COR 
Rămînea-va! 

IONEL 
Vin iarăşi la primavară Şi cobor cînd ea coboară 
Cînd păstorii strigă şi cheamă voios, 
C[înd] se pierde departe răsunetul lor 
Aduce-oi florile, doine. 

COR 
Purtînd nori la pălărie 
Va cînta cu bucurie. 
Las' să se suie, 
................. 
Purtînd flori frumoase 
Cînta-va cu suflet voios. 

 
{EminescuOpVIII 395} 

Purta-va flori mîndre, voios, Cînta-va cu sufletul plin. 
Lasă-l s-arate Ce inimă-i bate. 

MARIA Rămîi, gîndeşte cum să cînţi 
Unde se şterge semnul urmei, 
Neauzind talanca turmei 
Ş-al cînilor voios latrat. 

Cum vei cînta [tu] îndrumat * Unde se şterge semnul urmei 
Neauzind talanga turmei 
Ş-al cînilor voios lătrat? 

IONEL 
Gîndi-voi, ah, la-ntunecoşii 
Ochi, ca flori topite-n stele. 

Gîndi-voi, ah! la-ntunecoşii, 
Iubiţii ochi, stele-nflorite, 
Şi prin amorul nopţii mele 
Pătrunde-or dînşii, luminoşii. 

MARIA 
Veni-vor duhuri de pădure 
Şi a izvoarelor crăiese; 
Vor fi a zilelor mirese 
Şi inima-ţi o să mi-o fure. 

Veni-vor duhuri de pădure 
Ş-ale izvoarelor crăiese; 
Cu vorbe scumpe şi alese Inima ta or să mi-o fure. 

IONEL 
Mai bine sece-mi ochii, scumpă, 
Suflarea morţii mă atingă 
Decît amoru-mi să se stingă, 
Mai bine inima-mi se rumpă 

MARIA 
În lacrimi ochii mei s-or stinge, 
S-a stinge sufletu-n durere, 
S-a rumpe inima-n tăcere, 
Suflarea morţii m-a atinge. 

COR DE BĂRBAŢI 
Femeie-aieve n-o să cheme 
Şi de măiestre n-aibă teamă, 

 
{EminescuOpVIII 396} 

Ademeniri şi viclenie 
Le-alungă numele-ţi, Marie! 

BACI BĂTRÎN (bas) 
Pe-un copilandru ei ştiură 
Să-l împle cu durere 
Şi sufletu-i curat să-l împle 
Cu chin şi cu durere. 

A se-ndoi de-a lui iubire 
Cine pe ei i-nvaţă 
Şi inima lui s-o rănească 
Cu-amar cuvînt de gheaţă? 
 
Oacheş copil cu ochi de flăcări, 
Noroc şi bine nu e 
Pentru-n cioban ce-şi lasă turma 
Pe seama nimănuie. 

Întoarce-te cu noi şi vin, 
Din munte te coboară, 
Îmi pare că n-o [să] revăd 
Ochi-ţi vodinioară. 

COR DE BĂRBAŢI 
Ochi pămîntesc nu-l va vedea, 
De zînă frică n-a avea, 
De-a sta cu inima vitează, 
El turma sa o s-o revază. 

IONEL 
Bun rămas! 

COR 
Bun rămas! 

IONEL 
Rămîi cu bine, sat, 
Şi, turmă, eu te las! 
Veniţi-mi înapoi 
Cu-al primăverei pas. 

Rămîi cu bine tu, 
Mireasă cu ochi blînd! 
Tu vorbă să-mi trimiţi Pe stele şi pe vînt. 

De-i ţese-n stative 
Un tort uşor de in, 
Gîndeşte c-am să-l port 
În ziua ce-am să vin. 

De-i ţese-n stative 
Un tort uşor de in 
Gîndeşte că-i menit 
La ziua-n care vin. 

 
{EminescuOpVIII 397} 

[PARTEA A DOUA] 

IONEL (recitativ) 
Singur, singur. Cît vezi cu ochii nu se mişcă o frunză, o suflare... oile 
mele s-au dus, inima mea-i moartă. 

Cum frunze se scutur, 
Alerg pustiu 
Cătîndu-şi mormîntul 
De timpuriu! 

Zăceţi liniştite 
În lumea moartă, 
Eu tac, împă[rtă]şindu-vă 
A voastră soartă. 

Ci * moartea şi gerul 
Pe voi v-a strîns, 
Cu voi deodată 
Şi eu m-am stins 

Căci nu mă trezeşte 
Vun soare viu, 
Din liniştea morţii 
Nici eu nu-nviu. 

CORUL DUHURILOR NEGUREI 
Tot mai sus, mai sus ni-i drumul, 
Tot în cercuri lărgim fumul, 
Din a munţilor spărture 
Pîn-în sus, pe stînce sure 
Ca un fum. 

Ale brazilor dulci visuri, 
Noi plutim pe largi abisuri, 
Nu stîrnim din somn pe munte 
Iar tu, om [cu] doruri crunte, 
Dormi acum. 
Dormi şi tu cînd prin văzduhuri 
Pribegeşte-un şir de duhuri - 
Ele trec şi-n lumea moartă 
O suflare [-a] morţii poartă 
Şi-i fac drum. 

COR AL SPIRITELOR MUNTELUI a Căzut-au noaptea bruma - 
spăriet 
Trosnit-au crengile toate, 
Pe fire şi frunze ea, încet-încet, 
A pus săruturi îngheţate. b O brumă-ncet peste noapte căzu Şi crengi a 
trosnit spăriet. 
Pe spic, pe foi 

 
{EminescuOpVIII 398} 

c Veni un ger peste noapte deodat C-o brumă, de crengi a sunat, 
Pe spice, foi încet s-a lăsat, 
Săruturi de gheaţ-a lipit. 

d Lăsatu-s-a peste noapte un ger, De brum-orce ram a trosnit, 
Pe spice, foi el încet 
Săruturi de gheaţ-a lipit. 

e Lăsatu-s-a peste noapte ger greu, O brumă, de crengi au trosnit, 
Pe spice, foi el mereu, mereu 
Săruturi de gheaţ-a lipit. 

O brumă-ncet peste noapte căzu, Trosnit-au codrul, pe gînduri, 
Şi spice, foi, încet sărută, 
Încet şi tot rînduri-rînduri. 

a Voioase sau triste - precum le apucă - Astfel ea le-ncremeni, 
La pieptu-i de gheaţă ea cînd le aşază 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

b Voios trosni una şi altele-n chin, [Cum] le află ea le-nmarmuri, 
Ea le-năduşi la sălbatecu-i sîn: 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

Voioase sau triste, cum le află, Pe loc le şi-nmărmuri, 
Ea le năduşi la pieptu-i de ger Amoru, -ngheţat, va muri. 

UN SPIRIT AL PĂDUREI Un om colo ce şede! 

AL DOILEA 
E îngheţat se vede. 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

1-LE 
Şi părul e nins şi - 

[AL] 2-LE 
Un tînăr e sau e moşneag? 

COR 
Va muri. 

[AL] 2-LE 
Dar ochii, încă luminoşi 
Ca mura sunt de-ntunecoşi. 

 
{EminescuOpVIII 399} 

1-LE 
Se vede a fi cioban - dar cum 
El singurel e-n codri-acum? 

COR 
Va muri. 

[AL] 2-LE 
Au zîna codrilor privi? 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri 
Va muri. 

IONEL 
Pare-mi c-aud prin fire 
Un glas de tînguire... 
Dar poate ghiaţ-o fi trosnit - 
Oftînd în sine s-a gîndit 

ECO 
S-a gîndit, s-a gîndit... 

IONEL 

Cum fulgii-n mii de lături 
Tot cad, s-aşază-n pături! 
În strai de nuntă strălucit 
Cerul natura a-nvelit. 

[ECO] 
Învelit, învelit... 

IONEL 
Dar eu şi cerul iarăşi 
În chin suntem tovarăşi, 
Căci, de mirese despărţiţi, 
Suntem cu dorul logodiţi. 

[ECO] 
Logodiţi, logodiţi... 

PARTEA A TREIA 

VÎNTUL 
Ieşiţi dar voi frunze 
Şi semănături 
Ţreziţi-vă cînturi în lanuri, păduri Eu brazii îi scutur, 
În aer mă scald, 

L-încarc cu miroase, 
Cu sufletu-mi cald. 
Şi tot acel miros 

 
{EminescuOpVIII 400} 

Şi-ntregu-mi senin 
Îl dărui iubirei, 
Cunună-i închin. 

Ieşiţi viorele, 
Vă chem nebunatec, 
Sosit-au amorul 
Cel primăvăratec. 

CORUL SPIRITELOR COPACILOR 
Noi ne-am trezit 
Din vis urît 
Din iarnă lungă la soare; 
Prin trunchii vechi 
Se mişcă-ncet 
A vieţii mii de izvoare. 

IONEL (trist) 
A vieţii mii de izvoare 

CORUL SPIRITELOR COPACILOR 
În trunchiul gros, 
În sus şi-n jos, 
Suim, coborîm iară; 
Din vale-n culmi Treceţi prin culmi, 
Cîntări voi de primăvară. 

IONEL 
Cîntări voi de primăvară. 

COR 
Şi paseri voi 
Cu glas vioi 
Treziţi pădurea cea veche; 
De-a lung de stînci, 
Din văi adînci, 
Răsună-nmiit în ureche. 

[IONEL] 
Răsună-nmiite-n ureche. 

COR 
Frumoasă eşti 
Cînd te trezeşti 
Tu, lume, -n lumină, căldură; 
După zăpezi 
Te luminezi 
Şi inima noastră [se] fură. 

 
{EminescuOpVIII 401} 

IONEL 
Şi inima noastră [se] fură. 
N-au sunat departe un clopot? Vin poate ai mei? De ce bucuria doare 
astfel? 

IZVORUL 
Un sunet plin de farmec 
Din somnu-mi m-a trezit, 
Să văd de-i dusă gheaţa 
Ce-atît m-a coperit. 

a De vînturi tainic murmur, 
Al primăverei cînt, 
Prin arbori trece-n freamăt, 
În munte sună blînd. 

b Al primăverei cîntec, 
De vînt iubit murmur, 
Prin arbori trece-n freamăt, 
Prin munte împrejur. 

c De vînturi tainic şopot 
Trece-n frunze, mişcă-n 
Ca glasuri de năluce 
Pe munte trec de-a lungul. 

De vînturi tainic şopot 
Prin frunze mişcă pasuri, 
Trec pe vîrf de munţi de-a lungul 
Ca de duhuri tainici glasuri. 

Iar paseri mici se leagăn 
Pe florile-n miros, 
Beau rouă şi mă-ntreabă 
Dacă mai sunt voios. 

Eu rîd cu vălurele 
Ce se-ncreţesc de vînt, 
O paseri, povestiţi-mi 
Povestea-vă cîntînd! 

CORUL TUTUROR BURSCHEN-ILOR, FETELOR 
(departe ş-apoi mai aproape) 
Din adîncul fund de văi 
Trece-un cînt din gură-n gură, 
Pînă-n naltul cerului 
El pătrunde ceaţa sură. 

IONEL 
Îi văd venind, păstorii. 

COR 
Trai mai blînd 
Aducînd 
295 Dup-o iarnă grea venim, 
De chin greu 
Capul tău, 
Biete om, îl mîntuim. 

IONEL 
(deodată) 
Oile mele, mieii şi un chip de fată. 

 
{EminescuOpVIII 402} 

COR 
Trece-un tremur, un fior 
Prin frunzişul tînăr, des, 
Un cuvînt din orice flori, 
Ghici ce înţeles! 

Un fior, un tremur trece 
Prin frunzişul fraged, des, 
Pe-orice floare*e-un cuvînt, 
Ghici ce înţeles! 

IZVORUL 
Piticii din munte 
Trimisu-m-au să caut 
De iese verzii muguri 
Şi tunet de ce n-aud. 
Rămas-au el departe 
Ş-aud doar o cîntare Mă-ntîmpină pe mine 
C-o dulce salutare. 

MARIA 
Cum inima-mi bate, 
Iubit Ionel! 
Alerg şi în grabă 
Voi fi lîngă el. 

IONEL 
Bine aţi venit! Mi se rupe inima ca de mîna morţii. Trecu orice chin. 

COR 
Trecut-a al tău chin! 

IONEL 

[COR] 
Trecut-au al tău chin, 
Nu singur rămîi aice. 

IONEL 
Dar soarele-i mort. 

COR 
A dragostei soare îţi rîde. 

IONEL 
Seninul din ceriuri se stinse. 

COR 
În mai, da, în mai în tot locul S-arată fericea, norocul. 

În luna lui mai se deschide 
Noroc, bucurie îţi rîde. 

IONEL 
Rămas bun, Marie. 
Rămas bun, o, turma mea. 
Rămas bun, tu, lume. 

 
{EminescuOpVIII 403} 

MARIA 
Ionel, dragul meu 
Unde eşti tu? 

1-IUL PĂSTOR 
Taci! E adormit... 

[AL] 2-LE 
Doarme somn adînc. 

MARIA 
Trezeşte-te! Ionel, suntem noi! 

[AL] 3-LE 
Doarme-al morţii somn. 

MARIA 
O, Ionel! 

DORUL 
Da, voi l-omorîrăţi 
Ş-acum e al meu, 
De chin şi durere 
Îl mîntui eu. 

COR 
Ce-am făcut noi? 

MARIA 
O, dă-mi-l, ah, te rog - 
L-aşteaptă-amor, noroc. 

DORUL 
Născut e acum... 
Pierdutu-l-au pămîntul. 

MARIA 
Căzut-au bruma pe al meu noroc, 
Se stinse, s-au dus! 
De-ai şti primăvară ce mă-nconjori 
Cum sunt! ca o moartă sunt. 

Căzut-au noapte pe ochii mei, 
Cu gheaţă ei s-a prins 
Şi-n somnul veşnic, somn adînc, 
Tot ce-am iubit e întins. 

DORUL 
De-aţi şti numai cît de bine i-e 
De-a vieţii grea sarcină liber! 
Priviţi, a lui faţă senină e, 
Repaos de veci l-a chemat. 
 
În recile-mi braţe ce bine i-e, 
De sarcina lumii scăpat! 
Priviţi, a lui faţă senină e, 
Repaos de veci eu i-am dat. 

PASTORII 
Să-nmormîntăm băietanul. 

 
{EminescuOpVIII 404} 

[AL] 3-LEA 
Ici sus, pe culmea senină. 

[AL] 2-LEA 
Veghez lîngă el. 

MARIA 
Veghez lîngă el. 

COR 
Veghem lîngă el. 

DORUL 
a Cîntaţi-i bun rămas! 
Ş-apoi voi lăsaţi-l, 
În codru lăsaţi-l, 
Priveghiu-l ţine el. 

b Spuneţi-i somn uşor 
Ş-apoi - despărţire... 
Lăsaţi să-l admire 
Priveghiul codrilor. 

c Cîntaţi-i somn uşor 
Ş-apoi vă desparteţi, 
Priveghiul să-l ţie 
Asupra-i codrii vor. 

Cîntaţi-i somn uşor. 
Ş-apoi - despărţire... 
Priveghi de mîhnire 
Să ţie codrii vor. 

UN TENOR, UN BAS, UN ALT, UN SOPRAN 
(preschimbîndu-se cu corul) 
Şi codrul e-n priveghi 
Fiorul îl trece. 
Durerea cea rece 
În vederea noapte-i veghi. 

a Ofteaz-adînc, privind 
Copilul său veşted 
Şi pleac-al său creştet 
În cruda durere tăcînd. 

b Priveşte trist cum zace 
Copilul său veşted 
Şi pleac-al său creştet, 
Oftează şi tace. 

370 Priveşte cum stă-aşternut 
Copilul său veşted 
Şi pleac-al său creştet 
În crudă durere şi mut. 

Auzi un şopot trist, 
375 Cîntare cerească 
În tremur îl trece 
Şi sufletul fuge cu ea. 

 
{EminescuOpVIII 405} 

Suflarea[-o] salutăm, 
Vuieşte puternic, 
Să-l plîngem cucernic Copilul cel de munte. 

[VÎRFUL CU DOR] 

Versiunea B 

2254 

[BALADA] 
a Pe plaiuri dunărene 
Un munte urieş 
Se-nalţă - Culmea dorului. 
Numitu-i de plăieşi. 

b Pe plaiuri dunărene E-un munte urieş 
Şi Vîrful [cel] cu dorul 
Numitu-i de plăieşi 
c În ţările carpateci 
Se-nalţă urieş 
Un munte - Vîrf cu dorul 
Numitu-i de plăieşi. 

d În ţările carpateci 
E-un [munte] urieş 
Şi Vîrful cel cu dorul 
Numitu-i de plăieşi. 

2260 

e În ţările carpatici 
E-un munte urieş, 
Vîrful cu dorul culmea Numită-i de plăieşi. 

Dintre Carpaţi se-nalţă Un munte urieş, 
Vîrful cu dorul culmea Numită-i de plăieşi. 

2254 

a Din văi cu ape limpezi Ridică umeri suri 
Şi rariştea de arbori 
O-nalţă din păduri. 

 
{EminescuOpVIII 406} 

Din văi cu limpezi ape 
Ridică umeri suri 
Şi rarişte de arbori 
Din noaptea de păduri. 

Din văi cu limpezi ape 
Ridică umeri suri, 
Din rariştea cu fagii, 
Din noaptea de păduri. 

2260 

Podoaba lui sunt fagii. 
I-ardică-n umeri suri, 
Din văi cu limpezi ape, 
Din noaptea de păduri. 
Din umezi văi s-ardică, 
Din noaptea de păduri, 
De fagi măreţi podoabă 
Purtînd pe umeri suri. 

2254 

Dar culmea lui bătută-i 
De trandafiri de munte. 
[Acolo-n vremi cărunte 
Un tînăr a murit] 

Iar vîrful lui cu roze 
De... e-acoperit. 
Acolo-n vremi cărunte 
Un tînăr a murit. 

În vîrf cu roze roşii 
Bătut ş-acoperit. 
Acolo-n vremi cărunte 
Un tînăr a murit. 

Iar vîrfu-i străluceşte 
De roze-acoperit. 
Acolo-n vremi cărunte 
Un tînăr a murit. 

O iarnă petrecut-a 
În codru singurel 
Pîn' de dorinţă lungă 
S-a rupt inima-n el. 

Şi vouă povesti-voi 
Din lume cîte-ascult 
De-a dorurilor culme 
Din vremea de demult. 

Şi vouă povesti-voi 
Ce sună pin popor 
Că s-a-ntîmplat odată 
Pe vîrful cel cu dor. 

 
{EminescuOpVIII 407} 

Şi vouă povesti-voi 
Ce spune azi poporul 
Că s-a-ntîmplat odată Pe vîrful cel cu dorul. 

PARTEA ÎNTÎIA 

COR DE FETE (soprani) 
Rîzi dar, Marie, 
Joacă, Marie, 
Odorul tău la munţi porni, 
La horă azi nu va veni. 

COR (alt) 
Rîzi dar, Marie, 
Joacă Marie, 
Ciobanul tău uitat-a iar 
Iubita lui pentr-o mioară. 

COR (alt şi sopran ) 
Rîzi dar, Marie, 
Joacă, Marie. 
Mai sunt băieţi cu ochi de foc, 
Cu tine toţi se prind la joc. 

MARIA (recitativ) Joc numai cît cu Ionel, 
La joacă-mi fu tovarăş el 
Şi gîndul său e-al meu - îl chem, 
El ştie dragi cît ni suntem. 
De vreţi dovezi, o să vedeţi. 
El mi le dă cu orice preţ. 

COR DE PĂSTORI (tenori şi başi) 
Sumeaţo, vedea-vom ce lucru greu 
Să facă e-n stare de dragul tău. 

COR DE FETE (sopr[an] şi alt) 
Nu vine nu, nu vine nu! 
Şi îl aştepţi zadarnic tu! 
Sprinceana ta-n zădar încrunţi, 
Întoarce-ţi faţa de la munţi. 

IONEL 
Marie scumpă, nu-n zădar 
Ai ridicat tu ochii mari! 
Se rătăcise-un mieluşel 
Pe un părete gol de stîncă, 
Eu l-am scăpat, l-am dus pe el 
La pajiştea din valea-adîncă. 

2260 

Se rătăcise-un mieluşel 
Pe un ponor de stînce goale, 
Pe pajişte l-am dus pe el, 

 
{EminescuOpVIII 408} 

L-am pus la sînul mamei sale. 
Pîn' la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun 
De oi şi miei. 

COR DE PĂSTORI 
Pîn' la mireasă, vede-ntîi 
Ciobanul bun de oi şi miei. 

COR DE FETE 
O inimă furat-au el 
Şi nu-i e dragă cît un miel. 

2254 

UN PĂSTOR 
Fără turmă păstor nu poate fi. El merge cu turma pe naltul tăpşan, în văi 
tăcute. De n-aude glasul lor el cat-a se stinge de dor. 

COR DE FETE 
Se stinge de dor, 
Sărmat băiet. 

IONEL 
Se stinge de dor. 

COR DE FETE 
Îi cere, Mario, acum dovezi 
A lui iubire de vrei s-o crezi. 

O FATĂ (cătră IONEL) 
O vezi mîhnită - n-o ghiceşti? 
Ea crede că tu n-o iubeşti. 

O ALTĂ FATĂ (alt cu acompaniament) 
Tu să-i arăţi iubirea ta. Singur fiind, singurel sus pe munte, să stai o 
iarnă-ntreagă pîn se va-ntoarce turma la primăvară. 

COR 
Să meargă, Să meargă! 

IONEL 
Mario! Dar tu ce zici? 

COR 
Ea nu-i-e dragă nici defel 
La turma sa gîndeşte el. 

FETELE 
Ei, Marie, ce-ai de spus? 
În mare cercare pe el l-ai pus. 

IONEL 
Voi merge-n munţi. 

COR DE PĂSTORI 
N-o face Ionel, n-o face Ionel! 
Gîndeşte la iarnă, la ger, ninsoare Gîndeşte la turma cea călătoare 

 
{EminescuOpVIII 409} 

Tovarăş iubit, 
Nu fii amăgit 
De-a fetelor rele vorbe uşoare. 

IONEL 
Ea crede că n-o iubesc. 
Bun rămas, dragă! Singur 
Trăi-voi în crînguri, 
Cu vulturii, urşii, cu sprintene ciute 
Pîn' soarele-n ceruri schimba-va de cale. 

MARIA 
O, Ionel, ce spui tu acum? 
Nicicînd nu ţi-aş fi cerut ăst drum. 
O, Ionel, iubite, ce spui? 
Nicicînd n-aş fi cerut să te sui. 

O, Ionel, ce spui? Nicicînd 
Asta s-o cer nu-mi venea în gînd. 

IONEL 
De te iubesc eu? 

MARIA 
Ah! O ştiu eu doar, 
Ah! O ştiu eu doar. 
Mi-au pizmuit iubirea rău, 
Mi-au amărît norocul meu. 
Rămîi ca noi! Rămîi! 

COR 
Rămînea-va. 

IONEL 

Vin iarăşi la primăvară 
Şi cobor cînd ea coboară, 
Cînd păstorii strigă şi cheamă voios, 
Cît munţii răspund cu răsunet duios 
Aduce-oi flori şi cînturi. 

COR Atunci purta-va el flori, 
Cînta-va veselitor. 
S-arate-odată 
Simţire bărbată. 

Purtînd o podoabă de flori 
Cînta-va vesele hori. 
Lăsaţi-l să meargă 
Voinic să s-arate. 

MARIA 
Cum vei putea să cînţi vodat 
Unde se şterge semnul urmei 

 
{EminescuOpVIII 410} 

Neauzind talanga turmei 
Ş-al cîinilor voios lătrat? 

IONEL 
Gîndi-voi, ah, la-ntunecoşii, 
Iubiţii ochi, ca două stele, 
Şi prin amarul nopţii mele 
Ei vor pătrunde - luminoşii. 

MARIA 
Veni-vor zîne de pădure 
Ş-ale izvoarelor crăiese; 
Ademenindu-te adese 
Inima ta or să mi-o fure. 

IONEL 
Mai bine-ngheţe-mi ochii, scumpă, 
Suflarea morţii mă atingă 
Decît iubirea-mi să se stingă, 
Mai bine inima-mi se rumpă. 

MARIA (deodată) 
În lacrimi ochii mei s-or stinge, 
S-a stinge sufletu-n durere, 
S-a rupe inima-n tăcere, 
Suflarea morţii mă v-atinge. 

COR DE BĂRBAŢI 
Nici o femeie pămîntească 
În codri vechi n-o să-l zărească. 
Măiestre zîne, vrăji pustie, 
Le alungă numele-ţi, Marie! 

BACI BĂTRÎN (bas) 
Ştiură ei pe-un copilandru 
Să-l împle cu durere, 
Să-ntunece curatu-i suflet 
Fără de mîngîiere. 

Să bănuiască-a lui iubire Pe ei cine-i învaţă 
Şi inima să i-o rănească 
Ce crud cuvînt de gheaţă? 

Copile smead cu ochi de flăcări, 
În veci vun bine nu e 
Pentru-n păstor ce-şi lasă turma 
În sama nimănuie. 

Cu noi să vii, căci altfel ochii-mi 
În veci n-or să mai vadă 
A tale plete lungi şi negre 
Şi faţa ta cea smeadă. 

COR DE BĂRBAŢI 
Nici o femeie pămîntească 
În codrii vechi n-o să-l zărească, 

 
{EminescuOpVIII 411} 

De-a sta cu inima vitează 
El turma sa o s-o revază 

IONEL 
Bun rămas! 

COR 
Bun rămas! 

IONEL 
Rămîi cu bine, sat! 
O turme, eu vă las! 
Veni-voi înapoi 
Cu-al primăverei pas. 

Rămîi cu bine tu, 
Mireasă cu ochi blînd! 
Trimite-mi vorbe dulci 
Pe stele şi pe vînt. 
 
De-i ţese-n stative 
Un tort uşor de in 
Gîndeşte c-am să-l port 
În ziua-n care vin. 

PARTEA A DOUA 

[IONEL (recitativ )] 
Singur! Singur! Cît ţine zarea nu mişc-un ram, un vînt... Turma dragă 
s-au dus -- şi parcă-s mort. 

Cum frunze aleargă Şi cad pustiu 
Căutîndu-şi mormîntul 
De timpuriu! 

În lumea cea moartă 
Lin aţi căzut, 
Tovarăşii veştezi 
Celui tăcut. 
 
Un ger pe voi toate 
V-a stins, v-a strîns, 
Cu voi şi puterea-mi În piept s-a stins. 

Nici vouă n-a rîde 
Vun soare viu, 
Din liniştea morţii 
Nici eu nu-nviu. 

La zîmbetul verei 
Voi fi-veţi reci, 
Din liniştea morţii 
Nu-nviu în veci. 

 
{EminescuOpVIII 412} 

COR AL DUHURILOR NEGUREI 
a Tot mai sus, mai sus plutim noi, 
Cercuri albe tot lărgim noi, 
Din adînci de munţi spărture 
Pîn' la vîrf de stînce sure 
Ca un fum. 

b Tot mai sus, mai sus plutim noi, 
Cercuri albe tot lărgim noi, 
Din adînci spărturi de munte 
Pîn' la vîrf de stînci cărunte 
Creşte-un fum. 

c Tot mai sus, mai sus plutim noi, 
Cercuri albe tot lărgim noi, 
Din adîncile ponoare 
Pîn' la vîrfuri cu ninsoare 
Ca un fum. 

Tot mai sus plutim, ca gîndul, 
Cercul nostru tot lărgindu-l, 
Din adîncele ponoare 
Pîn' la culmile-n ninsoare 
Ca un fum. 

Ca de brazi frumoase visuri 
Pribegind pin largi abisuri 
Nu-l trezim din somn pe munte. 
Om mîhnit cu griji pe frunte, 
Dormi acum! 

Brazilor le suntem visuri, 
Pribegim pe largi abisuri, 
Nu trezim din somn pe munte. 
Trist copil cu griji pe frunte, 
Dormi acum! 

Dormi, pe cînd un şir de duhuri Pribegeşte prin văzduhuri... 
Ele plîng - Pin lumea moartă 
Al pieirei suflet poartă 
Şi-i fac drum. 

Dormi, cînd şirul de năluce 
O suflare-a morţii duce 
Peste lumea care zace 
În adîncul somn de pace - 
Plîngă ele. 

Dormi cînd ceata de năluce 
O suflare-a morţii duce 
Peste lumea liniştită - 
Plîngă ceata rătăcită Pe-a ei drum. 

IONEL 
Cum vîjîie, bate 
În preajma mea 

 
{EminescuOpVIII 413} 

Şi inim-ascultă, 
De visuri grea, 

Căci grijă ea duce 
De-un chip cu drag, 
Sperează, tresare De-un zvon pribeag. 

Plesnire de picuri 
Răsună abia 
Şi stropii îngheaţă 
De vreme rea. 

Plesnire de picuri 
Răsună abie 
Şi stropii îngheaţă 
Din ce în ce. 

De lungi necazuri 
Ce le aştept 
Îngheaţă gîndu-mi 
Şi viaţa-n piept. 

COR AL SPIRITELOR MUNTELUI 
(din adînc) 
O brumă-ncet peste noapte căzu, 
Trosnit-au codrul, pe gînduri, 
Şi spice, foi gheţos sărută, 
Încet şi rînduri-rînduri. 

O brumă-ncet peste noapte căzu, 
Se frînse creanga sunînd 
Şi spice, foi ea le sărută 
Gheţos, pe rînd, pe rînd. 

Voioase ori triste, cum le află, 
Pe loc le şi-nmărmuri, 
Ea le-a năduşit la sînu-i de ger. 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

ÎNTÎIUL SPIRIT 
Ce om stă singur oare? 

[AL] 2-LE 
Încremenit se pare 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

ÎNTÎIUL 
Pe părul său parcă-i omăt. 

[AL] DOILEA 
Moşneag să fie ori băiet? 

COR 
Va muri. 

[AL] 2-LE 
Dar ochii, încă luminoşi, 
Ca mura sunt de-ntunecoşi. 

 
{EminescuOpVIII 414} 

1-LE 
Păstor se pare, dar ce fel, 
De stă în codru singurel? 

COR 
Va muri. 

[AL] 2-LE Au zîna codrilor zări? 

COR 
Amoru, -ngheţat, va muri, 
Va muri. 

[IONEL] 
Părea c-aud prin fire 
Un glas de tînguire, 
Dar poate ghiaţ-a trosnit, 
Oftînd în sine s-a gîndit. 

ECO 
S-a gîndit, s-a gîndit... 

IONEL 
Cum fulgii de zăpadă 
S-aşază în grămadă! 
De lume ceru-i îndrăgit Şi-n strai de nunt-o a-nvelit. 

ECO 
Învelit, învelit... 

IONEL 
Dar eu şi cerul iarăşi 
La chin suntem tovarăşi 
Căci de mirese despărţiţi, 
Suntem cu dorul logodiţi. 

ECHO 
Logodiţi, logodiţi... 

DORUL (alt; recitativ) 
Un om pe culmea mea senină, de unde caut lumea preste tot? Păstorul 
turma ce-şi lasă e-al meu de acum pe vecii vecilor. 
La ce visezi mîhnit aşa? 

IONEL 
La ce visez? Nu mă-ntreba. 

DORUL 
Să ţi-o arăt eu? 
(el desface negurile; se vede mireasa, hora, păstorii în depărtare şi 
s-aude Maria) 

MARIA 
Lumină de soare, am un iubit. 
Văzutu-l-ai oare? 
El singur în munte e dus, rătăcit, 
Şi poate de chinul iubirei muncit, 
De frig poate moare! 

 
{EminescuOpVIII 415} 

Eu am iubit, o, tu codru măreţ, 
Păduri visătoare! 
Pierdut-am, ah, glasu-i şi ochiul isteţ, 
El a pierit, s-a dus, îndrăzneţ, 
În lumea lui mare. 

Eu am iubit, visătorilor brazi, 
Tu codrule verde 
Pierdut pentru ochii-mi e blîndul obraz 
Şi glasul iubit eu nu-l aud azi, 
În lume se pierde. 

Eu am un iubit, visătorilor brazi, 
Pădure măreaţă. 
Şi glasul lui dulce eu nu-l aud azi, 
Pieri pentru mine iubitul obraz, 
Iubita sa faţă. 

Voi brazi cu-apărare, tu soare iubit, 
Ţineţi-l cu bine, 
Priviţi ca prieteni pe cel părăsit, 
Să nu îi îngheţe, -n omăt viscolit, 
Şi inima-n sine. 

Voi brazi cu-apărare, tu soare iubit, 
Îi fiţi cu dreptate, 
Luaţi-l în samă pe cel părăsit, 
Să nu-i înceteze, -n omăt viscolit, 
Şi pieptul de-a bate. 

Voi brazi cu-apărare, tu soare iubit, 
Îi fiţi cu blîndeţă, 
Cătaţi ca prieteni la cel părăsit 
Ca inima lui, de omăt viscolit, 
Să nu i se-ngheţe. 

IONEL 
(întinde braţele) 
Departe, ah! mai este ea 
Prea mult ţinu cercarea mea. 

DORUL 
Vor rămîne în veci departe, 
De tine eu acum am parte. 
Cine o dată-n ochi îmi vede N-a săruta vrodinioară 
Iubita gură de fecioară, 
Nici valea-n veci n-o mai revede. 

Prea grabnic tu mi te-ai decis, 
Uitîndu-ţi toate-n a ta urmă, 
Amici iubiţi şi draga turmă 
Pentru că fetele te-au rîs. 

 
{EminescuOpVIII 416} 

CORUL SPIRITELOR MUNTELUI 
Amoru, -ngheţat, va muri. 

DORUL 
Al meu frate e amorul 
Iară moartea-mi este sor. 

COR 
Va muri. 

DORUL 
La sînul meu e linişte, 
Vin! Nici o frică n-aibi. 

COR 
Va muri. 

PARTEA A TREIA 
VÎNTUL 
Ieşiţi frunze, muguri 
Şi semănături, 
Treziţi-vă glasuri În lan, în păduri. 

Eu brazii îi scutur, 
În aer mă scald, 
Încarc cu miroase 
Eu sufletu-mi cald. 

Şi tot acel miros 
Şi-ntregu-mi senin 
Îl dărui iubirei, 
Cunună-i închin. 

Ieşiţi viorele 
Şi voi clopoţei, 
Veni primăvara 
Cu dragostea ei. 

CORUL SPIRITELOR COPACILOR 
Trezitu-ne-am 
În orice ram 
Din iarnă lungă la soare, 
Auzi, auzi 
Cum trec în sus A vieţii mii de izvoare. 

IONEL (trist) 
A vieţii mii de izvoare. 

CORUL SP[IRITELOR] COP[ACILOR] 
Pe trunchi în sus 
Uşor ne-am dus, 
Suind, coborînd iară; 
Din vale-n deal 

 
{EminescuOpVIII 417} 

Veniţi în val 
Cîntari voi de primăvară. 

IONEL 
Cîntări voi de primăvară 

[COR] 
O paseri voi 
Cu glas vioi 
Treziţi pădurea cea veche; 
Prin munţi de-a lung 
Din văi ajung 
Cîntări înmiite-n ureche. 

[IONEL] 
[Cîntări înmiite-n ureche] 

COR 
Frumoasă eşti 
Cînd te trezeşti 
Tu lume-n căldură, lumină După zăpezi Te-nseninezi 
De tine ni-i inima plină. 

IONEL 
De tine ni-i inima plină. 
N-au sunat un clopot departe? Vin ai miei doară? De ce bucuria doare? 

IZVORUL 
Un sunet plin de farmec 
Din somn mă pomeni Şi văd că-i dusă gheaţa 
Ce greu mă coperi. 

De vînturi tainic şopot, 
Al arborilor cînt, 
Ca salutări de duhuri 
În munte tremur blînd. 

Se leagănă-acum paseri Pe flori cu blînd miros, 
Beau rouă şi mă-ntreabă 
Daca mai sînt voios. 

Eu rîd cu vălurele 
Ce se-ncreţesc de vînt, 

a O, spuneţi, păsărele Povestea-vă cîntînd. 
b Spuneţi-ne, o paseri, 
Povestea-vă curînd. 
c Povestea voastră, paseri, 
Spuneţi-mi-o curînd. 

Spuneţi-mi-o poveste 
O paseri! mai curînd. 

 
{EminescuOpVIII 418} 

COR DE FLĂCĂI, PĂSTORI, FETE 
(departe, apoi din ce în ce mai aproape ) 

2262 

a Din umbrosul fund de văi 
Pîn' la cerul luminos 
Trec din gură-n gură, plin, 
Cîntecul voios. 
 
b Din al văii fund umbros 
Pînă-n naltul cer senin Prin al brazilor miros 
Trece-un cîntec plin. 

2254 
Din al văii fund umbros 
Pîn- în naltul cer senin 
Prin al brazilor miros 
Trece-un cîntec plin. 

IONEL 
îi văd venind... păstorii. 

COR 
Trai mai blînd Aducînd, 
Dup-o iarnă grea venim, 
De chin rău Şi de greu 
Noi te mîntuim. 

IONEL 
Turma mea iubită şi un chip de fată. 

COR 
Un cutremur trecu-n vînt Prin frunzişul fraged, des, 
Pe-orice floare e-un cuvînt, 
Cine l-a-nţeles? 

IZVORUL 
Piticii din munte 
Trimisu-m-au să caut 
De iese verzii muguri 
Şi tunet de ce n-aud. 

Rămas-au el departe - 
Aud doar o cîntare, 
Mă-ntîmpină pe mine 
Ca şi o salutare. 

MARIA 
Cum inima-mi bate, 
Iubit Ionel! 
Alerg şi în grabă 
Voi fi lîngă el. 

 
{EminescuOpVIII 419} 

IONEL 
Bine aţi venit... Mi se rupe inima ca de mîna morţii. Trecu orice chin. 

COR 
Trecut-au al tău chin. 

IONEL 
Noroc, bucurie, viaţă. 
 
COR 
Trecut-au orice chin 
Şi singur nu mai rămîi. 

IONEL 
Dar soarele-i mort. 

COR 
Al dragostei soare rîde. 
 
IONEL 
Seninul din ceriuri se stinse. 

COR 
În mai bucuriile toate 
Răsar pe neaşteptate. 

În mai fericirile toate 
Răsar pe neaşteptate. 

IONEL 
Rămas bun, Marie, 
Rămas bun, turmă dragă, Rămas bun, tu lume! 

MARIA 
Ionel, dragă Ionel, Unde eşti tu? 

ÎNTÎIUL PĂSTOR 
Taci! E adormit. 

[AL] 2-LE 
Doarme somn adînc. 

MARIA 
Trezeste-te, Ionel! Suntem noi! 

AL 3-LE 
Doarme al morţii somn. 

MARIA 
O, Ionel! 

DORUL 
Da, voi l-omorîrăţi 
Ş-acum e-al meu, 
De lunga-i durere 
Îl mîntui eu. 

 
{EminescuOpVIII 420} 

CORUL 
O, Doamne! Ce-am făcut! 

MARIA 
Dă-mi-l-napoi, te rog - 
L-aşteapt-amor, noroc. 

DORUL 
Vieţei de veci s-a născut Pămîntul de-acum l-au pierdut. 

MARIA 
Căzut-au brumă pe al meu noroc, 
S-au dus ca în vînt. 
De-ai şti, primăvară voioasă, şi tu 
Cum sunt! Ca o moartă sunt. 

Căzut-au noaptea pe ochii mei 
Şi gheaţă pe ei s-au prins 
Şi-n somnul vecinic, somn adînc, 
Tot ce-am iubit văd întins. 

DORUL 
De aţi [şti] voi acum ce bine i-e 
De sarcina vieţii scăpat! 
Priviţi că faţa senină e, 
Repaos de veci i-am dat. 

PĂSTORII 
Să-nmormîntăm băietanul. 

[AL] 3-LE PĂSTOR 
Ici sus, pe culmea senină. 

[AL] 2-LE PĂSTOR 
Veghez lîngă el. 

MARIA 
Veghez lîngă el. 

COR 
Veghem lîngă el. 

DORUL 
Cîntaţi-i" somn uşor" 
Ş-apoi - despărţire, 
Priveghiu-n mîhnire Să-l ţie codrii vor. 

Cîntaţi-i somn uşor! 
Şi mergeţi la vale, 
Priveghiul de jale 
Să ţie codrii vor. 

UN TENOR, UN BAS, UN ALT, UN SOPRAN (alternînd) 
2262 
a Azi codrul e-n priveghi 
Durerea-şi serbează, 
Adînc se-ntristează 
Cu trunchii nalţi şi vechi. 

 
{EminescuOpVIII 421} 

b E codrul în priveghi, 
Măreaţă durere 
Pătrunde-n tăcere 
Pe trunchii nalţi şi vechi. 

2254 

c Stă codrul în priveghi, 
Durerea-şi serbează, 
Adînc se-ntristează 
Cu arbori nalţi şi vechi. 

Cum codrul stă-n priveghi, 
Adînc jeluindu-l, 
Fiorii cuprindu-l 
Pin brazii nalţi şi vechi. 

2262 
a Privind în moarte-ntins 
Copilul său veşted 
Se pleacă din creştet 
De crud amar cuprins. 

b Privind în moarte-ntins 
Copilul său veşted 
Se-nclină din creştet 
De crud amar cuprins. 

2254 
c Văzînd în moarte-ntins 
Copilul său veşted 
Se-nclină din creştet 
De crud amar cuprins. 

Văzînd în moarte-ntins 
Copilul său veşted 
Înclină din creştet 
De-un mut amar cuprins. 

2262 
a Auzi un sunet blînd 
Ce-n valuri tot creşte, 
Pe suflet răpeşte 
Şi-l duce ca un vînt. 

b Auzi şoptind abia 
Cîntare divină, 
Ea tremură lină 
Şi sufletul zboară cu ea. 
 
2254 
c Auzi şoptind abia 
Cîntare divină, 
Ea tremură lină, 
Sufletul zboară cu ea. 

 
{EminescuOpVIII 422} 

Auzi pornind abia 
Cîntare divină, 
Ea tremură lină 
Ş-un suflet zboară cu ea. 

2262 
a Pin brazi cu nalte frunţi 
Vuieşte puternic, 
Noi plîngem cucernic 
Copilul din munţi. 

2254 
b Pin brazi cu nalte frunţi 
Ea creşte puternic! 
Noi plîngem cucernic 
În somn pe copilul din munţi. 

2262 
Ea pleac-a noastre frunţi, 
Vuieşte puternic, 
Noi plîngem cucernic 
Copilul iubit din munţi. 

TEXT AFERENT 

2254 

Din umezi văi în cari 
Se răreşte valu-n vad El ridică pe-umeri negri 
Lunga rarişte de brad. 

Viu e muntele de zvonuri, 
Zvonuri mîndrei toamne dragi, 
Care trec de-a lung de munte 
Pin pădurea cea de fagi. 

 
{EminescuOpVIII 423} 

DIALOG ÎNTRE DIOGEN ŞI ALEXANDRU CEL MARE 
de Pr. von Bodenstedt 

ALEXANDRU 
(se pleacă la gura polobocului şi strigă) 
Diogen! 

DIOGEN 
(se tîrîie în brînci somnoros şi-şi freacă ochii) 
Cine mă cheamă? 

ALEXANDRU 
Eu, Alexandru. 

DIOGEN 
(ridicîndu-se încet) 
Ce doreşti? 

ALEXANDRU 
De ce n-ai vrut să vii la mine cînd am trimes să te cheme? 

DIOGEN 
Pentru că de la palatul tău pîn' la polobocul meu e tot atît de departe cît 
de la poloboc pîn-la palat. 

ALEXANDRU 
Dar eu sunt Alexandru. 

DIOGEN 
Şi eu sunt Diogen. 

ALEXANDRU 
Eu sunt rege. 

DIOGEN 
Eu, filozof. Cine vrea să-nveţe de la mine, vie la mine. înţelepciunea 
nu se impune, ea trebuie căutată. 

ALEXANDERU 
Tu nu te crezi dator a venera regii? 

DIOGEN 
Nu. 

ALEXANDRU 
De ce nu? 

 
{EminescuOpVIII 424} 

DIOGEN 
Pentru că nu sunt zei. 

ALEXANDRU 
Ei sunt zei de pe pămînt. 

DIOGEN 
Da! Zei de pămînt. 

ALEXANDRU 
Aristotele gîndeşte altfel. 

DIOGEN 
Îmi pare bine. 

ALEXANDRU 
De ce? 

DIOGEN 
Pentru că nu doresc ca altul să aibă ideile mele. 

ALEXANDRU 
Nu vezi tu vro deosebire între mine şi tine? 

DIOGEN 
Ba încă foarte mare 

ALEXANDRU 
Care? 

DIOGEN 
Ţie toată lumea ţi-i prea mică, mie polobocul mi-e prea mare. 

ALEXANDRU 
Tu eşti la picioarele polobocului tău, la picioarele mele e lumea toată. 

DIOGEN 
Şi la ale mele. 

ALEXANDRU 
Cum aşa? Eu o stăpînesc. 

DIOGEN 
Eu o despreţuiesc. 

ALEXANDRU 
Eu pot să-ţi iau, viaţa. 

DIOGEN 
Şi eu pot să mi-o iau. Ce mai treabă? De-i vrea sau de nu-i vrea 
tu, viaţa mea tot are să se sfîrşească. 

ALEXANDRU 
De-ţi place vr-un lucru, din cîte am eu, cere-l şi-i al tău. 

DIOGEN 
Nu-mi trebuie nimic din cîte ai tu. 

ALEXANDRU 
Aşadar n-ai nici o dorinţă? 

DIOGEN 
Numai una. Să nu-mi iei ceea ce nu-mi poţi da, lumina soarelui. 

ALEXANDRU 
De n-aş fi Alexandru, aş voi să fiu Diogen. 

 
{EminescuOpVIII 425} 

HISTRIO 
2254 
Dramă într-un act de Guilom Jerwitz 
 
PERSONAGELE 
 
HISTRIO UN SERVITOR DE TEATRU 
FELICE UN DILETAND fiul sau adoptiv 
ROSAMUNDA UN OFIŢER 
LIZETTA UN SPECTATOR 
o servitoare MAI MULŢI SPECTATORI 

(Scena înfăţişează o odaie în care totul arată o mizerie adîncă. în fund o 
uşă, un scrin dinainte, în dreapta un cămin, în stînga o fereastră şi o masă 
pe care se văd risipite în dezordine o mulţime de cărţi vechi; pe părete 
deasupra mesei atîrnă o cunună de lauri uscată a cărei panglică învechită 
şi-a pierdut culoarea. ) 

SCENA I 
HISTRIO 
(în haine învechite şi proaste stă în picioare lîngă uşă, cugetă cîtva şi 
declamă) 
Cu plînsul meu ei nu pot nimica ca să aibă - 
Nu-s eu regele însuşi? 
Sărmane Lear, teme-te de însuşi lacrimele tale, ele vor escita prepusuri, 
ele se vor esplica rău; vrei tu să-ţi aperi lacrimele cu coroana care ai 
dat-o nu de mult fiicelor tale făţarnice? (declamă iarăşi) 
Sunt rege, fiecare atom în mine-un rege, 
Şi, cînd fixez privirea, cum tremură vasalul 
(vorbind) El crede a fi încă ceea ce-a fost odată, o credinţă smintită! 
De-ar fi fiecare atom din tine un rege, însă fără sceptru şi coroană, 
poporul ţie supus trece străin şi rece pe lîngă tine şi neci un sclav nu-şi 
pleacă genunchiul său. Da, da! zdrenţele fasonate pe moda nouă aruncă în 
pulbere miriade de idolatri. O, cît 

 
{EminescuOpVIII 426} 

de adînc se-nfige în inimă cuţitul cînd vezi o jucărie de om mare că a 
căzut, că s-a schimbat, că puterile îi leşină şi că cu toate aste poartă 
mîndrie în privire şi gesturi şi vrînd să arate cu fală din ruinele lui 
mîndrul însă golul Eu. Ferice daca dă de un amic ce satisface onoarea lui, 
ferice! Dar cînd grandoarea cade într-un cuib de noroi, a, ce urît 
putrezeşte atuncea! (s-aşază lîngă masă, aruncă cartea pe ea şi-şi 
razemă capul de mîni) O, daca n-ar fi reamintirea, daca n-ar fi, 
atunci aş visa mai puţin în felul acesta şi n-aş fi nemica alta decît aceea 
ce sunt; şi totuşi e o plăcere deosebită de a privi la laurul veştejit şi, după 
atîtea vijelii de aplaude de mult uitate, a întreba pe martorul uscat însă 
unic daca mai merit a-l purta. (ia cununa din perete) Din ce în ce mai 
gol, din ce în ce mai uscat; te rog mai ţine încă puţin, prea puţin, căci în 
curînd sunt gata, în curînd voi sfîrşi rolul, în curînd comediantul va 
părăsi scena vieţei. (cătră cunună) Mai ştii tu încă cum te-am căpătat pe 
tine? Sărmana mumă era bolnavă, eu jucam, cîntam, rîdeam, săream pe 
cînd ea murea de foame şi de frig. în ziua aceea [de] multă glorie şi 
onoare te purtam pe tine, ah! eram fericit, şi cît îmi bătea inima de 
bucurie cînd intrai în casă la mama, în casă întuneric şi tăcere, 
o-ntrebai ce şade prin întuneric, ce nu-mi răspunde, îi pun cununa în 
mînă, voi s-aprind luminarea, luna aruncă o rază palidă în cămăruţa 
întunecoasă: O, Doamne! mamă, ce eşti aşa de palidă, mîna ta înlemnită... 
rece, aşteaptă... îndată fac foc, aprind lumină... (pauză) Am făcut foc, am 
aprins lumină, dar cununa mea o ţinea - o mînă moartă. (stă pe gînduri, 
apasă cununa pe buzele sale, trece. mîna peste ochi, aruncă cununa pe 
masă. ) Mergi, mergi! îmi faci inima aşa de grea, aşa de posomorîtă. 

2v SCENA II 

HISTRIO, UN SERVITOR DE TEATRU 

SERV[ITORUL] 
(îi dă o epistolă) 
Poftim de la d. director. Pentru mine? o epistolă? Dec! 

HIST[RIO] 

SERV[ITORUL] 
Dec! da' pentru cine? Doar nu pentru mine? Mai e cineva aci afară de noi 
doi? 

HIST[RIO] 
(citeşte) 
" Ni pare rău că trebuie să însărcinăm pe altcineva cu prescrisul rolurilor 
căci actorii se plîng pe toată ziua că nu pot să citească scrisoarea d-tale; 
cred şi eu că ochii d-tale nu te-or fi mai servind bine la aşa treabă, 
dar, fiindcă ni pasă de-a te şti cu totul fără pîine, ne-am vorbit eu şi 
cu actorii de-a-ţi veni din cînd în cînd cu cîte ceva în ajutor. 
(boţeşte hîrtia ş-o aruncă pe masă) Ş-aceasta mie, mie care le-am 
fost odată tot, care le-am fost odată idolul lor? 

SERV[ITORUL] 
Na, na, na! doar n-ei fi crezînd că-ţi atacă cu asta onoarea! 

HISTR[IO] 
Mie - o pomană? O, cîtă milă au ei; da e adevărat sunt netrebuincios, 
bătrîn, tîmpit... O, cîtă milă, cîtă milă! 

SERV[ITORUL] 
Ei drace! Ce mai porţi şi d-ta capul d-tale înălbit aşa de sus, aşa de 
mîndru. Hehei! vremea mi te face mai cu minte, mi te mai umileşte. Mai 
bine vino-ţi în fire şi fă ca mine că, de! cu mîndrie şi onoare nu e rost. 
Ia ascultă numa, să-ţi 

 
{EminescuOpVIII 427} 

spui una şi bună, fiecare trebşoară îşi are şi ea biet chivirneseala ei, ian 
fă-mi-te ca mine de toate celea, ba afişer, ba clachior, ba lampagiu! 
Nu prea întreba după mîndrie i onoare... s-a dus vremile celea. (bea) 

HISTR[IO] 
Taci cu neghiobiile tale, ţine-le pentru fraţii tăi de cîrciumă, ia cărţile 
astea şi caută-ţi de drum, salută pe stăpînul tău şi spune-i că nu mă 
ruşinez de neci o muncă, dar de pomană nu voi lua neciodată. Adieu! 

SERV[ITORUL] 
Vorbă scurtă, pe şleau... Din parte-mi rămîi sănătos! (vrea să iasă, însă 
se-ntoarce de la uşă) încă una, ca să vezi că nu-ţi voiesc rău, iaca, îl 
mai rog pe director ca să-ţi mai lase secăturile astea de scris, da' ia 
ascultă, iese şi pentru mine ceva, vro dobîndă, ceva? 

HISTR[IO] 
(apart) 
O, ce mai suflet!... Ce mai tocmeală de creştin încît mi se varsă fierea de 
turbare! (tare) Bine, primesc, vrei tu însă ca-n fiecare zi să-ţi scurg o 
picătură de sînge ca să nu mai cumpăr cerneală roşie? Ce, nu vrei? Aida 
de! nu-i şi asta crestineşte? Dragoste pentru dragoste, ai, dă 
mîna-ncoa, ştiu eu c-o să te-mbogăţeşti din sudoarea mea, nu vrei 
şi tu să-mi faci atîta serviciu? 

SERV[ITORUL] 
(apart speriat ) Aoleu! Ăsta face zapise cu dracul, aiti, şterge-o la 
sănătoasa pînă nu se deoache treaba. (vrea să iasă) 

HISTR[IO] 
Unde-aşa de iute? Nu e nemica cu sîngele? 

SERV[ITORUL] 
(apart ) 
Aolio, l-a apucat! Şterge-o băiete. (fuge) 

HISTR[IO] 
Hahaha! Cum aleargă mizerabilul! Pentr-o picătură de sînge, mai îmi 
venea a rîde de el... Rău mai stă cu cîştigul onest pînă cînd vor mai fi 
mari şi tari astfel de slugi fără suflet, puşi în momentul în care dă din cap 
un om însemnat. Cît o să mai sufăr şi acum, de mult masa mea a fost mai 
mult decît frugală. Daca anunţul mi-ar aduce ceva elevi! A primi pe 
orcine, fie măcar ţărani. Oare cum i-o fi mergînd lui Felice, oare i-o 
fi ieşit bine la căpătîi? Eu zău nu l-aş fi povăţuit neciodată de-a-şi 
cerca norocul în ţară străină! Bietul băiat! Cît de mult îi păsa inimei lui... 
dar nu-i minune... după atîta amar de ani! 

SCENA III 
(în timpul monologului FELICE intră CU mantaua, pălăria şi sacul de 
voiagiu) 

FELICE 
(în sine ) 
Doamne sfinte! El mă crede departe, şi-o fi zidind castele în Spania, şi 
acum trebuie deodată să-i risipesc toată speranţa. Of! de-abia am 
inimă pentru asta!... (tare) Tată! 

 
{EminescuOpVIII 428} 

HISTR[IO] 
Felice! Tu eşti, copilul meu? 

FELICE 
Cum mă vezi! 
HISTRIO 
Şi cum ţi-a mers? Spune curînd, fiul meu! Pune la o parte lucrurile, 
vino! încălzeşte-te... ba stai, mai uitasem... Focul azi n-a vrut să arză, 
lemnele era rele... na mantaua, înveleşte-te, nu te mai împrotivi! Mie nu 
mi-e frig, copilul meu. Acuma spune-mi cum ţi-a mers? Ce zieca 
amicul meu, te-a primit el bine? 

FELICE 
Dacă vrei să-i zici bine, fie bine; eu zic de tot altfel. 

HISTRIO 
Cum asta? Cum altfel, copilul meu? 
 
FELICE 
Ai răbdare! Ţi-oi spune eu mai tîrziu. 

HISTRIO 
Fiul meu, vorbeşte fără temere, fără cruţare! O voi, ţi-o ordon chiar! 

FELICE 
Am dus epistola ta stăpînului său, însă acesta era mîndru şi îngîmfat şi 
purtarea sa nu mă lăsa a presupune nemica bun, căci de-abia putea 
să-şi aducă aminte de d-ta, în fine veni cu-ncetul şi memoria însă 
cam în pasul unui melc şi cum lasă melcul urme alunecoase şi lucii, astfel 
lăsa şi el în urmă-i fraze lucii ca acestea: îl cunoşteam odată pe bunul 
Histrion, era un om prea de ispravă, acuma abia mi-aduc aminte. 

HIST[RIO] 
Nu-ţi dete înainte de toate cel puţin locuinţă? 

FELICE 
Ba că chiar. în biurou [î]mi dădură a înţelege că: "N-ar fi tocmai bine 
ca [eu] să mă opresc prea mult, fiindcă ş-aa nu putea să-mi dea vro 
ocupaţie. 

HIST[RIO] 
E cu putinţă? Sărmane, biete copile! Cel întîi zbor şi ţi l-a tăiat! Cine ar 
fi gîndit-o? Acestui amic i-am făcut multe, şi acum... (se întoarce 
şi-şi şterge ochii cu palma) 

FELICE 
Ce faci, tată? Te-a mîhnit asta? 

HISTRIO 
I-am dăruit amicului mort o lacrimă. 

FELICE 
Mai bine n-aş fi spus nimica din toate astea. 

HISTR[IO] 
Nu, copilul meu, mai bine-i aşa. Te mai vezi o dată bătrîn şi copt 
pentru mormînt, ţi se face şi calea mai singuratică, mai pustie; mulţi amici 
te părăsesc, se despart de tine; nu -i plîng pe acei din straiele negre însă 
pe amicii necredincioşi trebuie să-i plîng. (se scutură) Mi se pare că 
s-a făcut prea frig, nu? 

FELICE 
Da, da! Na, ţine amîndouă mantalele. 

 
{EminescuOpVIII 429} 

HISTR[IO] 
Dă-mi numai una. Viu îndată îndărăt. 

FELICE HISRE[IO] FELICE 
Unde pleci? 

HISTR[IO] 
S-aduc ceva lemne. 

FELICE 
Înfăşoară-te bine e ger afară. 

HISTR[IO] 
Pe dată sunt aci i eu. Ei fi îngheţat, hai? Numai nu fi trist, nu te mîhni de 
asta, găsim noi alţi amici, nu-i aşa, copilul meu, că acela e mort pentru 
noi? Mort! Mort... (iese) 

SCENA IV 

FELICE 
(singur), (în urmă) HISTRIO 

FELICE 
O, Dumnezeule,! El încă mă mîngîie pe cînd el singur are atîta trebuinţă 
de mîngîiere. Oare cum aş începe-o ca să cîştig ceva? Căci a-i 
cădea mai mult în spinare ar fi o crimă; la scris într-adevăr i-aş mai 
putea ajuta, dar asta nu prea dă spori pentru amîndoi. (se aşază lîngă 
masă şi dă de epistolă) Ce e asta? Cum? O epistolă şi aşa de rnototolită ca 
şi cînd ar fi azvîrlit-o cu furie aci. Ia să vedem. (citeşte) Şi asta încă, 
ultimul, unicul său reazim. Da, da! în timpul din urmă n-am putut 
să-i ajut căci nu eram aci; ochiul său e slab, mîna lui nesigură... 
Acuma de-abia mi-ar trebui sfat, fie orce-o fi, chiar o şarlatanie 
tot ar merge. (gîndindu-se) Sunt într-adevăr acasă dar prea puţini 
mă cunosc... să-mi iau un nume străin şi sunător, să merg la directorul 
teatrului, da, chiar acum, pe loc! Parcă-i văz pe oameni dîndu-şi în 
coate şi împungîndu-se, căci un aşa nume sună a ceva mare şi, // 
de-ar suna numele meu cît de bine, cît de curat, totuşi cu un nume 
străin te introduci mai uşor. (dup-o pauză intră Histrio c-o legătură 
de lemne subsuoară şi o pune lîngă cămin). 

HISTR[IO] 
(lovind pe Felice pe umere) 
Nu capu-n jos, copilul meu! Ne-om lupta şi înainte, de-o vrea 
D-zeu, căci el e cu noi. Astăzi m-am anunţat ca retor şi dramaturg; 
ia seama numai că, daca mi-o ieşi la vrun capăt şi de-oi pune o dată 
mîna pe mai mulţi elevi, atunci o să-mi ajuţi, copilul meu, nu este aşa? 
Numai curagiul să nu-l pierzi! 

FELICE 
O scumpul, o bunul meu tată! 

HISTRIO 
Aşteaptă numai, curînd o să-ţi fie comod aci. Bune lemne mi-a dat 
astăzi femeia pe atîţia bani numai. 

FELICE 
Tată, i eu am un plan. 

HISTRIO 
Şi-ar fi? 

FELICE 
Ştiu c-o să te miri, dar ascultă! Mă fac frumos cît oi putea şi mă 
angajez la teatru. 

HISTR[IO] 
Unde? Aci? 

FELICE 
Dar sub un nume străin. 

 
{EminescuOpVIII 430} 

HISTR[IO] 
Or să te cunoască. 

FELICE 
Aşi! Nu mă cunoaşte nimenea. 

HISTR[IO] 
Să dea D-zeu să-ţi iasă-n bine! Destul de ruşinos de-a 
întrebuinţa astfel de mijloace. 

FELICE 
(privindu-se-n oglindă) 

HISTR[IO] 
Ce nume să-mi dau oare? 

HISTR[IO] 
Dar daca te-ar cunoaşte? 

FELICE 
Aş! O să fac toate ca străin. (se pregăteşte să iasă) 

HISTR[IO] 
Dar cum? Chiar acuma vrei să te duci? Mai rămîi... mai gîndeşte-te... 

FELICE 
Te rog preamult! Nu mă mai face a mă răci... Să vedem numai de-oi 
putea depune proba bine şi, daca mi-o ieşi, atunci pot să-ţi zic cu 
onoare că m-ai învăţat bine artea mimicei. Rămîi sănătos. (iese) 

HISTR[IO] 
Bine să-ţi dea D-zeu, bunul meu copil. Gîndindu-mă în locul 
bietului băiat, mai mai n-aş fi făcut-o neci eu altfel. Fără de-a 
preţui prea sus, pot să mă laud că, de l-ar şi lua drept ceva mare, n-ar 
avea de ce să se căiască, căci l-am lăsat să studieze clasicii şi să 
memoreze o mulţime de roluri frumoase. Iar a început să-mi vîjie 
creierii, şi oasele mele nu vor să mă mai servească. (şede) Curios, ce nu ţi 
se-ntîmplă într-o singură zi, de multe ori atîtea încît ţi se pare vis şi 
la sfîrşitul zilei îţi freci fruntea spre reamintire, ca şi cînd te-ai deştepta 
din somn. (merge-nspre fereastă) Să şez în pace nu pot! Acuma o fi la 
director!... Cum s-o fie purtînd el? O cum aş vrea să-l văz. Are 
multă fineţe el, maniere la vorbă, la intonaţie. Dă-i Doamne bine! 
(merge la cămin) Bietul băiat, era aşa de plin de ger... să-i fac o ceaşcă 
de cafea. Lemnele nu-s bune, ard prea iute... de n-o veni în grabă iar 
se răceşte în casă! (cugetînd) Iarăşi pui pe un amic în numărul celor 
pierduţi... da, da! Ei se veştezesc ca cununa gloriei... puţin aer contrariu, şi 
haida! a zburat tot cuibul. Le-aş pune prinzători acestor paseri, nu spre 
a-i întemniţa, ci spre a-i îmblînzi, le-aş cînta apoi un cîntec 
despre fidelitate, despre amiciţie şi cu asta i-aş trimite în lumea largă... 
A! iaca şi apa fierbe, de-ar veni numai mai curînd. (s-aude bătînd la 
uşe) 

SCENA V 

HISTRION, ROSAMUNDA (intră cu o cartă mare plină cu desemne de 
costume; costumul ei e fantastic. ) 

ROSAM[UNDA] 
(vorbind tot repede) 
Profesorul meu Primoquinto mi-a zis că aţi fi anunţiat că vreţi a // 
deschide în curînd un ciclu pentru amici tineri ai dramaturgiei. Profesorul 
meu Primoquinto mi-a spus-o, el mi-a fost pînă acuma profesor 
de muzică; însă astăzi crede că am mai multă înclinare pentru 
declamaţiunea înaltă, pentru că pot vorbi întruna, fără să mă-mpiedec, 
mai multe ore, lucru care te mişcă în orice privinţă... Apoi mai-nainte 
de toate trebuie să-ţi spui că ţin prea mult la garderopă, iaca vă aduc 

 
{EminescuOpVIII 431} 

numai o probuliţă de marele meu garderop de haine. Eu cred că mai neci o 
fiinţă din lume n-a avut fantazii croitoreşti mai cutezătoare decît mine, 
eu îl urmăresc cu foarfecele şi cu acul pe bietul poet cu mare fidelitate, 
încît nu-mi scapă neci o idee de panglică sau materie; nu-i aşa, 
ce-ar mai fi bieţii poeţi daca le-ar lipsi fluturii, aur, catifea, mătase şi 
celelalte şi celelalte. (ea deschide carta şi arată lui Histrio) 

HISTR[IO] 
(necăjit) 
Vă rog domnişoară... 

ROSAM[UNDA] 
Vă rog nu-mi mai spuneţi nimica, ştiu eu că vreţi să-ncepeţi a-mi 
face complimente, e de prisos. Eu ţi-arăt cu mare plăcere, sunt mîndră 
de asta, şi lui Primo-quinto i le-arăt pe toată ziua de vro 10, 15 ori. 
(i-arată un desemn) Ia cată numai aci, într-adevăr o să te miri, ce zici 
la costumul Jeannei d'Arc, nu e tocmai după intenţia poetului? Ce mai 
cuirasă, ce mai pieptar, ş-apoi toate poleite pe de-ntregul cu argint 
bun, proba 14; d-apoi regina cea frumoasă, de la cap pîn' la picioare 
numai ermelin, apoi diadema cu pietre adevărate!... Ce zici d-ta, n-o 
să-mi şază bine? îndealtfel îmi pot pune numai un cerc de aur prin păr. 

HISTR[IO] 
(necăjit) 
Domnişoară, pot să ştiu... 

[ROSAMUNDA] 
Daca am mai multe d-alde astea?... Da' slab mai gîndeşti... Ia cată 
numai aci frumoasa mireasă a unui brigand, Amalia, aci Luisa în Intriga şi 
Amorul. Ei! Apoi nu! Ophelia de-abia s-o vezi... ş-apoi părul meu 
cel lung, o, roluri de nebunie, îmi plac de nebunie, căci atunci îmi pot 
arăta şi eu părul meu cel lung. 

HISTR[IO] 
Clasicii i-aţi studiat pînă acum? 

ROSAM[UNDA] 
Prea superficial, numai pentru costume. Da' ia cată numai aci ce 
frumoasă, ce-m-pestriţată e Recha, aci desigur c-or să mă 
primească cu asalt, numai turbanul nu-mi prea vine la socoteală, ce 
crezi d-ta, n-ar putea el oare să fie şi mai pestriţ? 

HISTR[IO] 
(afară de sine) 
Domnişoară! O marşande-modă aţi căutat dv.? 

ROSAM[UNDA] 
A! D-ta întrebi daca n-am nemica de modă? O, da! De la cameriere 
şi grisette pînă la dame şi princese am haine, şorţuri, coafure, mănusi, 
podoabe, mantii şi altele, tot în duzine, duzine, apoi şaluri turceşti, apoi 
cîte stofe toate, în scurt găseşti la mine tot, tot, tot, tot, tot! 

HISTR[IO] 
Aş vrea însă să ştiu... 

[ROSAMUNDA] 
Cum o să vă plătesc oarele? O, de asta să nu aveţi neci o grijă, sunt unicul 
copil a unor părinţi bogaţi... D-ta n-ai văzut nici a treia parte din 
garderopă, am încă mai multe carte acasă, ş-aşa, din fir în fir, cum arată 
şi astea, bucată cătră bucată, aa făcute încît nu le lipseşte neci o 
panglicuţă, neci o horboţică, neci o încreţitură, nimic, nimic, nimic! 
(vrînd să meargă) îmi pare rău din inimă, domnul meu că [nu] pot să 
zăbovesc mai mult căci azi la mine se croieşte Otello şi, daca lipsesc eu, 
lipsesc toate. O să am însă mai des fericirea... (iese) 

 
{EminescuOpVIII 432} 

HISTR[IO] 
În sfîrşit, pînă la atîta a ajuns biata artea, ca să se măsoare cu cotul? O 
păpuşărie // în zdrenţe pestriţe şi strălucitoare înlocuieşte adeseori spirit, 
geniu şi arte, o mască neci prea prea spoită cu alb şi cu roşu aţîţă simţirile, 
amuză. (merge la cămin de reaţîţă focul) De secăturile ei de vorbe am 
lăsat focul mai să se stingă. (pune un ibric la foc) Ahaha! acuma cred că 
s-o încălzi iar. 

SCENA VI 
HISTRIO. FELICE 

FELICE 
(cu faţa radiantă) 
Triumf! Triumf! Virtutea a învins. 

HISTR[IO] 
Bine că eşti iarăşi aci, copilul meu! 

FELICE 
(lapădă mantaua şi pălăria) 
Vin ca învingător! Ca învingător, mă înţelegi? Abia am avut răbdare ca să 
viu pîn' la d-ta. Să-ţi spui ce s-a întîmplat. 

HISTR[IO] 
Mă nelinişteşti într-un mod de mirat! Şezi aci şi spune liniştit. 

FELICE 
De linişte neci vorbă astăzi. Ascultă. Directorul, după ce s-a mirat de 
mine, de numele meu, de vorba mea de gentilom, îmi zise: "[Î]mi vii ca 
chemat, domnule, primul meu erou s-a-mbolnăvit; de vrei, să facem 
de astăzi începutul! " Cînd mă împrotivii din început" ca cum nu mi-ar 
veni la îndemînă, ca cum m-aş simţi obosit de voiagiul meu, el îmi 
zise: "Trîmbiţarea unor artişti ca d-ta cred că nu [e] de trebuinţă; cînd 
cineva e aşa de renumit atunci numai numele de pe afiş împle teatrul şi 
cununile de laur se-mpletesc de sine". în fine primii, i joc şi astăseară 
chiar, fără repetiţie, pe Hamlet, şi, pre D-zeu, daca pînă atuncea nu mi 
s-o în-tîmpla nimic, apoi o să caut să-ţi fac onoare şi, cînd or să 
mă cheme pe numele strain cei mi-am dat, atunci o să privesc cu milă 
asupra nebunilor de spectatori. 

HISTR[IO] 
(zăpăcit de bucurie) 
E CU putinţă? încă astăzi? De abia mi-o pot închipui... e tîrziu... trebuie 
să te grăbeşti. (aleargă zăpăcit încoaci şi-ncolo, i-aduce lui Felice un 
scaun, îl ia iar şi-l pune la gura sobei). Şezi aci, şezi! Ţi-aduc îndată 
o ceaşcă de cafea, căci ţi-o fi frig. (aleargă cu ibricu[l] la scrin şi-l 
lasă pe scrin, ia o cutie din sertar şi-o pune-nainte lui Felice) Na! 
acuma bea, copilul meu! 

FELICE 
D-zeule! bucuria cea mare l-a zăpăcit de tot! (Histrio ia ibricul şi-l 
aduce lui Felice) 

HISTR[IO] 
Aci în cutie sunt ciorapi negri; aşteaptă numai, o să vezi cum o să 
te-mpodobeşti preafrumos. (aleargă la scrin şi scoate o cutioară cu 
ornamente vechi de teatru pe care le freacă cu mînica) Priveşte numai ce 
strălucitoare sunt pietrele astea. O Doamne, de cîte ori a trebuit să 
mă-npodobească pe mine astea! Ţi le dăruiesc, să, le porţi tu astăzi; ia 
cată numai cît de frumos lucesc, cum scîntie. (şede) 

 
{EminescuOpVIII 433} 

FELICE 
Iţi mulţumesc, îţi mulţumesc de o mie de ori bunul meu tată! însă acum 
iartă-mă că trebuie să mă duc, trebuie să mă-ngrijesc de costum; 
lucrurile astelalte trimite-mi-le la teatru. Rămîi cu bine şi Doamne 
ajută! 

HISTR[IO] 
Amin! (îl duce pe Felice pîn-în uşă. Fel[ice] iese. Histrio rămîne pe 
gînduri) Cum se joacă soartea atît de schimbătoare cu noi d-a mincea. 
Cînd zboară mincea sus pîn-în nouri, cînd repede ca fulgerul cade în 
noroi. Daca nu te-ai putea obicinui cu nimica n-ai avea nimica de 
pierdut şi de nemica n-ai putea să te plîngi; dar fiecare ţine la cîte 
ceva; cine nu ţine la nimica, cine n-are nemica e egal cu un vagabont... 
Cît de ingrat e omul, cît de puţin ţine el cu originea sa, cu acest nimica, 
căci din nimica a ieşit el, din nimica lumea. (pauză) însă acum să strîng 
lucrurile, da, ciorapii, pantofii şi pana. Ah! pentru toată viaţa aş vrea 
să-l văd! Dară mă simt prea slab şi turburarea de astăzi şi-aşa a fost 
prea mare. (strigă din uşă) Lizetto, vin pîn' la mine!... Fără să mă cuget 
mult, parcă-l văd cum avansează cu sprinceana încruntată: "A fi sau a 
nu fi, asta-i între-barea... daca e mai nobil a răbda în sufletul său 
toate săgeţile, toate loviturile unui destin turbat, sau de-a se arma în 
contra unui // ocean de suferinţe, de-a 5r le sfîrşi prin rezistenţă... A 
muri înseamnă a dormi... a dormi?... poate însă şi a visa? Da, da! asta e, 
asta ne face a ne opri în cale! Ce fel de visuri or fi în somnul acela cînd 
scuturăm de pe umerii noştri greutatea existenţei (Lizetta intră) Asta-i 
consideraţia ce aduce mizeria la bătrîneţe, căci cum ar suferi hula şi biciul 
lumei, mîndria celui putinte, maltratările celui mare? " 

LIZET[TA] 
(apart) 
Ce-o fi vorbind el singur? 

HISTR[IO] 
"Durerea amorului dispreţuit, amînarea dreptului, obrăznicia 
judecătorilor, dispreţul vil arătat meritului ce tace? Cine ar mai purta 
greutăţi, ar mai geme sub sarcina vieţei cînd ai putea să te-aduci la 
repaos numai cu un ac". 

LIZET[TA] 
(dup-o mică pauză) 
D-le Histrion! 

HISTR[IO] 
Cine mă cheamă? A tu, Lizetto! Ai tu vreme? 

LIZET[TA] HISTR[IO] LIZET[TA] 
Nu prea, însă, îţi trebuie ceva? 

HISTR[IO] 
Să-mi duci asta la teatru. 

LIZET[TA] 
Din toată inima. Joci şi d-ta? 

HISTR[IO] 
Nu, ci le-mprumut unui amic, dă-o portarului şi spune-i s-o dea 
în mîna artistului celui străin i, dacă-ţi face plăcere, poţi pentru asta să 
stai cîtva pe scenă; după aceea însă să vii degrab acasă şi spune-mi şi 
mie daca ţi-a plăcut şi daca aplauda lumea! 

LIZET[TA] 
O asta-i prea frumos. 

HISTR[IO] 
Atunci grăbeşte-te. (Lizetta iese) S-a-ntunecat, trebuie să fie 
tîrziu. (aprinde luminarea) Acuma însă trebuie să mă odihnesc puţin, de 
abia mă poartă picioarele mele bătrîne... Aci stă încă blestimata 
scrisoare... de-a-mi imputa mie aşa ceva... O! e scandalos... 

 
{EminescuOpVIII 434} 

SCENA VIII 

HISTRIO, UN DILETANT 
DILETANT[UL] 
Mă iertaţi, am bătut în uşă dar nu m-aţi auzit. Bună seara! Nu vă numiţi 
Histrio? 

HISTR[IO] 
Aşa-mi zic. Cu ce vă pot servi? 

DILETANT[UL] 
Aş vrea să învăţ de la d-ta artea dramatică. Cetii azi că căutaţi elevi. 

HISTR[IO] 
Aşa e, însă v-aş ruga de-a-mi spune cu cine am onoarea... 

DILET[ANTUL] 
Sunt fiul cel mai mic al comerciantului Horvald. 

HIST[RIO] 
(apart) N-o fi şi ăsta vreunu care vrea să măsoare cu cotul biata artea, 
ca aceea. 

DILET[ANTUL] 
M-am încercat pînă acum în roluri mici şi am studiat eu diligenţă după 
felul meu, însă sistema mea este şubredă; eu aş vrea să-nvăţ, aşa, 
fundamental. 

HISTR[IO] 
Va să zică vrei să studiezi artea cu seriozitate şi nu s-o profesezi numai 
ca un negoţ. Dacă o vrei asta atunci ai nimerit tocmai bine, însă atunci 
trebuie să nu te sfieşti de neci o muncă, trebuie să-nveţi estetica, 
mimica, retorica, alege-ţi un ideal, caută a i te asemăna şi calea la arte 
ţi-o voi arăta-o bucuros. 

DILET[ANTUL] 
Îţi mulţumesc de o mie de ori pentru bunăvoinţa d-tale. Voi împlini, 
numai de-o putea, ceea ce doreşti. Cînd aş putea să-ncep cursul 
meu? 

HISTR[IO] 
Vino cînd vrei, îmi eşti totdeuna bine-venit. 

DILET[ANTUL] 
(merge-n spre uşă) 

Adieu! 

HISTR[IO] 
La revedere, junele meu! 

DILET[ANTUL] 
(se-ntoarce) 
Stăi!... Am uitat ceva 

HISTR[IO] 

Ca ce? 

DILET[ANTU] 
Iertaţi-mă... voi să zic onorariul. 

HISTR[IO] 
Ne-nvoim noi, să te-nvăţ mai întîi cîte ceva... să vezi. 

DILET[ANTUL] 
Am căpătat azi bani d-acasă, dă-mi voie dar să-ţi plătesc 
ceva-nainte. 

 
{EminescuOpVIII 435} 

HISTR[IO] Nu, nu! Nu primesc nimica, cu neci un caz. 

DILET[ANTUL] 
M-am obicinuit asta de la ceilalţi profesori, ia docamdată cel puţin trei 
galbeni, căci într-altfel, ţi-o mărturisesc că, deşi îmi vine aşa de greu, 
dar aş renunţa chiar la lecţiunile d-tale. 

HISTR[IO] 
Miroase a mîndru domnişorul! în fine, daca nu vrei altfel, fie! 

DILET[ANTUL] 
(dîndu-i bani) 
Aşa e bine! Mi-ar fi venit greu să vă pierd din cauza banilor. (apart) 
Bietul bătrîn, cum se bucură. (tare) Adio! Adio! A revedere. (iese repede) 

HTSTR[IO] 
(aleargă la lampă) 
Aşteaptă, aşteaptă, voi să te conduc cu lampa. Aşi! S-a dus, nu-l mai 
zăresc. (se-ntoarce şi pune lampa pe masă ) Oare e realitate? De-abia 
pot pricepe... nu visez? Nu, nu! Sunt deştept, sunt deştept. (se pipăie) Ce 
amar şi rău s-a-nceput ziua asta, şi acuma... O, îţi mulţumesc, îţi 
mulţumesc, Dumnezeul meu, bunul meu, iubitul meu părinte! Ai depărtat 
aşa curînd de la mine durerea. (îngenunche) O, Doamne! Privighează 
faptele mele, ca să nu cază corpul, acest înveliş bătrîn şi şubred a unui 
suflet tare încă, să nu cază în păcatele bătrîneţei, mîndre şi seci, ci să ţină 
cu tărie la credinţa ta; orcum ar merge sau ar veni întîmplările, să se 
supună dispunerilor tale, stînd ca o stîncă tare i sigură. Şi daca ei mi-ar 
lua toata averea lumească, daca din toate părţile mi-ar rînji pieirea, 
despreţul, batjocura, lasă-mi credinţa în tine, să meargă cu mine în 
mormînt! cu mine la tine, Dumnezeul meu cel bun... D[umne]zeul cel 
milostiv!!!....... (se scoală) Bietul Felice, cum s-o bucura el cînd i-oi 
spune cum s-a schimbat lucrurile... Ce-ar fi daca i-aş face o mică 
surpriză, da, da, o să-i fac o glumă. Bani am... da' oare ce i-aş lua?... 
O coroană, asta ar fi mai nemerit decît orce... Dar e prea tîrziu, n-o mai 
pot face... Hm, hm, hm, hm... Ce-i fac acuma? Ce-mi foloseşte 
mulţimea de bani acum?... Nu e păcat?... Neci cea mai [mică] glumă, neci 
cea mai mică surpriză!... Acuma poţi vedea bine cît de fără preţ sunt banii 
cînd cad în mînă la nevreme... Ce-ar fi oare daca m-aş întrema şi 
m-aş duce la teatru, să-l aştept afară? Aş lua această cunună veche 
cu mine... e şi ea o cunună, deşi nu e aşa de frumoasă, dar el o ştie, îi ştie 
preţul ei... Da, da! aşa ar merge... asta-l va surprinde... ăşti trei galbeni 
îi pun într-o [pungă] şi mă fac că nu vin de la mine, ci-i spui că un 
servitor mi i-ar fi adus drept recompensă că şi-a jucat aşa de bine 
rolul! Dar nu! Stăi! Nu merge... asta l-ar umili... mai bine-i dăruiesc 
numai cununa (ia cununa) Vezi tu, asta n-ai fi crezut-o, ca aşa de 
veche, să mai [fi] bună la ceva... (ia pălăria i mantaua şi-n ieşire 
vorbeşte cununei) Mai zică lumea că orce e vechi e netrebnic, pentru că ne 
cunoaşte numai ca vechi, ca bătrîni...... Cîteodată tot se mai onoră şi 
bătrîneţea şi vechimea daca odată a plătit ceva... (iese şovaind ) 

Schimbare 

(Teatrul înfăţişează o stradă. în dreapta spectatorilor o casă mare, scări la 
intrarea ei, deasupra uşei o lampă aprinsă cu inscripţia "Astăzi spectacol"; 
într-o parte a uşei o tablă neagră pe care e lipit un afiş de teatru. în 
partea stîngă, cam în avan-scenă, stă sub o lampă aprinsă o bancă de 
piatră. Decoraţie de iarnă. Mai mulţi domni vin dindărătul casei, din 
dreapta, şi trec scena; acestora li urmează un ofiţer cu un om în vorbă. ) 

 
{EminescuOpVIII 436} 

SCENA IX 

OFIŢERUL 
Par excellence! Parole d'honneur! De nebunie! Asta înseamnă a juca 
comedie! 

DOMNUL 
Ei, frate! mai e vorbă, păcatele mele, joacă grozav de bine... Apoi 
glăsciorul, apoi feţele ce mi le tăia... 

OFIŢERUL 
Hahaha, mon ami! Să s-ascunză păpuşerii noştri. Ce greoi 
şi-nţepeniţi sînt ei pe lîngă el. Da, da, aci e distincţia, vezi foc în 
vorbă, foc oriental. A, d-apoi // costumul? Ce croială străină şi plină de 
finesse; apoi accentul. Asta-i limbă, aşa de bine n-am mai auzit-o 
vorbindu-se neciodată. 

DOMNUL 
Ce fel, frate! Mai e vorbă? Ş-apoi ce bine zicea el: (declamă ridicol)" E 
putred aci în Danemarca"... Asta nu i-o spune-o neci unul de ai 
noştri ca el. 

OFIŢERUL 
Enfin, mon ami!... Se cunoaşte că nu e de-ai noştri... Se cunoaşte că e 
străin. 

SCENA X 

PRECEDENŢII. HISTRIO 
(vine înfăşurat în manta şi şade pe banca de piatră) 

[HISTRIO] 
Neciodată nu mi-a părut drumul aşa de lung pînă aci... şi, pe cînd 
bietele mele picioare se munceau aşa de rău mintea mea aprinsă alerga 
iute înaintea lor, ceea [ce] mă făcea să simt şi mai mult neputinţa mea. 
Aşa ne schimbăm noi oamenii. Cît sîntem juni picioarele aleargă înaintea 
capului şi de multe pasuri neprecugetate trebuie să ne căim. Dar cînd 
îmbătrînim, atunci fiecare pas e precugetat, capul umblă iute şi picioarele 
urmează şovăind. 

DOMNUL 
Aide că poate s-a-nceput actul din urmă. 

OFIŢERUL 
Se poate. Allons mon cher! 

HISTR[IO] 
Aş vrea să ştiu dacă ăştia a fost în teatru. 

OFIŢER[UL] 
(depărtîndu-se amîndoi) 
Ai mai văzut şi pe altcineva jucînd pe Hamlet, mon ami? 

DOMN[UL] 
Ba. 

HISTR[IO] 
Domnilor! Iertaţi-mi o întrebare. 

OFIŢERUL 
Parbleu! ăsta-i spiritul lui Hamlet!? 

DOMN[UL] 
Mai, mai, frate dragă! Numai vezi, îi lipseşte zdrenţărosului demnitatea. 

 
{EminescuOpVIII 437} 

HISTR[IO] 
Da! Daca o cătaţi în zdrenţe... 

OFIŢERUL 
Parole d'honneur! Ştii, are spirit, mon ami! 
 
DOMN[UL] 
Găsi şi el gluma ca dobitocul ghinda. 
 
HISTR[IO] 
Pentru dobitoc e ghinda bună, dar n-a căzut de la voi. 

OFIŢER[UL] 
Allons, mon cher! Vorbă multă mă ambetează. 

DOMN[UL] 
Daca nu mă-nşel, ăsta e Histrio! 
 
OFIŢER[UL] 
A! Comoediantul congediat! Da, da! 

HISTR[IO] 
Da, da! Comoediantul congediat. 

DOMN[UL] 
(arătîndu-i teatrul) 
Intră acolo! Acolo înveţi tu încă ceva, secule! 

HISTR[IO] 
Sunt prea bătrîn, sînt prea tîmpit pentru ca să mîi învăţ ceva. Odată... am 
învăţat şi eu mult, prea mult încă. 

DOMN[UL] 
Nu se-ntreabă ce-ai avut, ci ce ai. Pentru ce-ai avut ovreiul nu dă 
para chioară. 

OFIŢER[UL] 
Ca o carte! Fameuse, fameuse! 

DOMN[UL] 
Cum pustia dete asta din mine, ştii, pe negîndite, hai? Vezi cum le potrivii 
eu? "Pentru ce-ai avut ovreiul nu dă... " 

OFIŢER[UL] 
para chioară". Fameuse! Trebuie s-o spui şi Laurei mele. (rîzînd iese 
amîndoi) 

SCENA XI 

HIRTRIO 
(singur) 
Rîdeţi, rîdeţi pînă vă vor ieşi ochii. Strîmbaţi-vă cît v-o plăcea, 
căci vă şade bine, prea bine, încă... Pentru aceea ce ţi-am fost ţie, iubită 
şi sfîntă muză, eu nu cer neci răsplată, neci răzbunare, însă dă-mi din 
sufletul tău apărare şi mîngîiere, ca să sufăr cu bucurie orce batjocură, 
orce insultă. Astfel, spre a servi numai de petrecere la toată lumea, 
mergem din ţară-n ţară, din loc în loc cu moartea în inimă, cu zîmbetul 
pe buze, asta-i viaţa comodiantului, ăsta felul de-a trăi, pasul lui 
rătăceşte, capul îi vîjie, urechea sună de un cîntec monoton şi etern; 
mergi, mergi! De-ai vrea să rămîi într-un loc, curînd pierzi şi puţina 
glorie; 
şi puţină favoare // ce-o capeţi în sudorile frunţii tale şi inima ta se 
îmflă 6V 

 
{EminescuOpVIII 438} 

de durere, aufletul tău te mînă în depărtare, în alte ţări, la alţi oameni, care 
s-amuză, răcesc şi apoi rîd de artea noastră. Astăzi încă te-nneacă în 
admiraţiunea lor, astăzi, astăzi încă cască gura şi urechile la fiecare gest al 
tău, la fiecare notă a sufletului [tău], mîne pare a li [se] urî, poimîne te 
uită. Cine te-ntreabă ce simţi tu, tu care ţi-ai pus inima în zîmbetul 
lor diafan şi viaţa ta în privirile lor. O nebun ce sunt!... Aplaudă ei artea, 
nu aplaudă ei numai zdrenţele strălucite şi împestriţate, numai spoiala albă 
şi roşie, numai lumina orbitoare a lampelor? Asta aplaudă ei, asta 
li-ntărîtă simţirile, asta duce favoarea într-o vijelie sălbatecă, 
într-o turbare sălbatecă. Şi daca unul din noi, prin gloria sa, prin 
favoarea sa, ajunge în cercuri mai nalte şi aci trebuie să se obicinuiască 
de-a fi spre petrece[re], de-a li fi păpuşa lor. Şi cînd a ieşit din modă 
apoi îi merge ca unei haine vechi; artea, cu el împreună, îmblă după pîine, 
şi zdreanţa pe care-a purtat-o trăieşte mai mult decît renumele său, 
adică mai mult decît el însuşi. Astfel, fără statornicie, ne mînă dintr-o 
ţară-n alta, dintr-un loc într-altul, şi chiar de acei cari ne iubesc, 
cari ne onoară, chiar de acei puţini soartea ne desparte, soartea ne impune 
a-i uita, a-i blestema chiar, pentru că ne-a făcut a crede ca suntem 
ceva. Numai mari să nu cutezăm a ne crede, căci, ah, atuncea, şi tocmai 
atuncea, ne loveşte palma Satanei, dispreţul, batjocura şi, odată uitaţi, din 
noianul uitării neci un Dumnezeu nu ne mai scapă. Valoarea internă 
rămîne averea noastră, unica, şi dacă ne-a luat lumea gloria şi 
strălucirea; însă ceea ce-am fost ducem cu noi în mormînt, deşi crivăţul 
aspru suflă frunzele cununei noastre...... Lăsaţi-mă, gîndiri neciodată 
mulţumite, lumea vrea să vază feţe 
rîzătoare; la serbări vesele, la banchete senine găseşti consoţi şi nepoftiţi, 
cînd vrei însă numai la puţini să te plîngi de durerile tale fiecare uşă ţi 
se-nchide...... (şade pe bancă) Capul mi-e aşa de pustiu, fierbinte, 
ameţit... frigurile se strecoară prin vinele mele... brrr! mi-e frig, mai 
bine l-aş fi aşteptat acasă. (se ridică, însă recade de slăbiciune) Nu vreţi 
să mă duceţi voi mai departe, picioarele mele, v-am încărcat astăzi prea 
mult. L-aş aştepta, nu l-aş aştepta aci...... simt ceva straniu în fiinţa 
mea... da, da, edificiul se clatină, edificiul e să cază, deşi fundamentul e 
tot acelaşi. (arată la pămînt) Tu, fundament a toate, îţi rămîi în eternitate 
asemenea şi neschimbat; de tine se sparge capriţioasa putere a 
transformărei, tu mergi în veci pe căile tale puternice în nemăsuratul şi 
largul imperiu al lumilor. Ce-a ieşit din tine, om şi atom, tu-l 
reprimeşti în sînul tău cel sfînt după cursul timpului său. Cursul 
timpului... cuvînt greu, cuvînt ponderos... pradă timpului - cerşetorul, 
pradă timpului - regele... şi într-o mînă de ţărînă ardea odată un 
geniu... (se-nfăşoară-n manta) Azi mi se pare că se tîrîie timpul 
încet. Doamne Dumnezeule, pe cînd eu hrănesc fără măsură melancolia 
mea, asupra bietului Felice planează încă" A fi sau a nu fi"... Ei, ei! aş fi 
trebuit să-ntreb chiar pînă acuma cum i-a mers, cum a fost primit de 
public... de-ar veni numai mai curînd... sunt aşa de îngrijit... 

SCENA XII 
HISTRIO, LIZETTA 
(iese din teatru cu un coş plin cu lucruri; de dindărătul casei iese persoane 
multe şi traverseasă scena, ca după finele unei representaţii) 

LIZET[TA] 
Eu aş fi vrut mai bine să rîd... Păcat, zău... în astăseară n-a fost nemica 
de rîs... ochii mi s-a roşit plîngînd, plîngeam parcă era să mă omoare 
pe mine!.., O Doamne, frumos a mai fost, zău frumos. (vrea să treacă pe 
lîngă Histrio) 

 
{EminescuOpVIII 439} 

HISTR[IO] 
Ce văd? Lizetto! 

LIZET[TA] 
(speriată) 
A!... D-ta eşti... m-am speriat! 

HISTR[IO] 
De mine? 

[LIZETTA] 
Ba nu, da* credeam că-i iar vro umbră ca de-ale ce-am văzut în 
astă seară... brrr! 

HISTR[IO] 
Cum văd ţie ţi-a plăcut, ai? Ai zăbovit cam mult. 

LIZET[T] 
A O da! Mi-a plăcut prea mult deşi nu-nţelegeam toate celea. Lumea 
bătea-n palme, toţi ziceau că străinul joacă preafrumos... din toate 
părţile auzeam plîngînd, suspinînd, atunci mă apucă şi pe mine de inimă 
şi-ncepui a plînge... parcă nu ştiu cum, zău... şi cînd mi-aduc aminte 
îmi vine să-ncep iar de la-nceput... 

HISTR[IO] 
Tu zici că străinul a plăcut, da? 

LIZETTA 
Da, da! L-a chemat la sfîrşit. 

HISTR[IO] 
Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Dumnezeul meu! 

LIZETTA 
Dar ce faci aci aşa de tîrziu? Eşti îmbrăcat uşor, o să răceşti... 

HISTR[IO] 
(scoate cununa de sub manta şi se ridică cu anevoinţă) 
Acuma ieşi, momentul e aproape. 

LIZETTA 
(apart) 
Ce vrea el să facă? Mai mi-e teamă de el... e galben, parcă e mort, dacă 
l-aş putea momi ca să vie cu mine. 

HISTR[IO] 
Lizetto, ia banii ăştia şi aleargă cît ei putea de cumpără o sticlă de vin 
vechi şi ce-o trebui pentru cină, însă trebuie să te grăbeşti fiindcă în 
curînd venim eu şi cu străinul. Te prinde mirarea, hai? (lume mai multă se 
adună lîngă casa din dreapta) 

UNUL 
Să strigăm într-una: Ura! Să trăiască! 

TOŢI 
Ura! Să trăiască Dallma! Urra Dallma! 

LISET[TA] 
Auzi? Asta-i pentru ăla străinul... da' şi face, sărmanu. 

UNUL 
Iată-l, vine! Să-l aşteptăm aci. Urra Dallma! 

TOŢI 
Urra Dallma! 

 
{EminescuOpVIII 440} 

HISTRIO 
O, D-zeul meu! aud eu bine? Nu este asta numai o fantazie sălbatecă de 
friguri, un delir? Doamne Dumnezeule! Capul şi inima mi se sparg de 
bucurie. 

TOŢI 
Să trăiască Dallma! Urra! 

HlSTR[IO] 
Lizetto, du-mă la banca aceea. 

LIZET[TA] 
Doamne! Te-ai făcut ca peretele, nu ţi-e bine? 

HISTR[IO] 
Nu, nu, copila mea, sunt preabine. 

LISET[TA] 
D-apoi nu vezi că eşti bolnav? 

HISTR[IO] 
Du-te, du-te şi du acasă ce ţi-am zis. Nu mi-e nimica... o 
ameţeală cred... 

LIZETTA 
De ce nu vrei să vii, nu vezi cît e de frig? 

HISTR[IO] 
Am să aştept pe cineva aci. Du-te, du-te te rog de-ngrijeşte de ce 
ţi-am spus. 

LIZET[TA] 
Mă duc, dar mi-e grijă mult de d-ta. Daca n-ei veni curînd acasă 
viu îndărăt. (iese) 

SCENA XIII 
HISTRIO, FELICE, POPOR 
(FELICE vine în esclamaţiunile poporului) 

POPORUL 
(într-una) 
Urra! Trăiască Dallma! Urra! Urra! 

FELICE 
Vă mulţumesc... vă mulţumesc... e prea mult asta... atîta onoare n-am 
meritat... deghizarea, costumul, numele străin, spuneţi singuri, nu e asta ce 
v-a surprins? 

UNUL 
Auziţi, domnilor, cît e de modest? Pe asta se cunosc adevăratele suflete 
de artist. 

TOŢI 
Urra Dallma! Urra! 

FELICE 
Vă rog, destul pentru astăzi. Asta-mi va fi o-ncoragiare pentru viitor. 

UNUL 
E adevărat că te-ai angajat la teatrul nostru? 

FELICE 
Aşa, domnilor! Cred dar c-o să am şi de-acum înainte onoarea... 

 
{EminescuOpVIII 441} 

TOŢI 
Dallma al nostru! Urra! Să trăiască! 

FELICE 
O, de ar putea s-audă şi el 

HISTR[IO] 
(aruncă coroana, dar nu se-naintează) 

FELICE 
Ce e asta? Un laur veştezit? Ce-nsemnează asta? 

HISTR[IO] 
Fiul meu, laurul veşted să-ţi fie un esemplu, o povaţă pentru toată viaţa 
ta! Ca şi culoarea sa verde plină de viaţă piere şi glorie şi favoare. Un 
moment de [te] poartă lumea de furia nebuniei sale, un moment... pînă 
începi a crede în mărimea ta... atunci ţi-ntoarce spatele... rămîi singur. 

FELICE 
(îşi face loc şi se repede la el ) 
Tatăl mieu! 

TOŢI 
Tatăl său? 

FELICE 
Da, e tatăl meu, nu cunoaşteţi voi pe bătrînul Histrio? 

TOŢI 
Cum? Histrio? 

HISTRIO 
Încă mă cunoasteţi? Mă mir. Credeam că m-aţi uitat toţi. Felice al meu, 
ascultă, îmi pare rău, dar trebuie să te sfătuiesc să te fereşti de strigătorii 
ăştia, să nu-i asculţi neciodată prea mult. Ceea ce vorbeşte vocea ta 
internă şi adevărată, aceea crede, lor nu te încrede neciodată. Mulţimea 
urlă pentru tot ce-i nou, fie un monstru, numai nou să fie. Li trebuie un 
lucru al modei, o caricatură cîrpită din mii de trenţe, ca ceea ce adorau ieri 
să zacă în noianul de toate zilele, de-ar fi avut preţu[l] său, de n-ar fi 
avut. Multora li se face onoare după moarte, după ce i-a necunoscut în 
viaţă. O marmură frumoasă c-o inscripţie strălucindă în aur stă falnică, 
mîndră, peste grandoarea căzută. O! de-ar putea vorbi marmura cea 
frumoasă despre cel ce zace sub ea, s-ar vedea cîte rele i s-a făcut, ar 
cădea multe lacrimi, s-ar sfărîma atîtea iluziuni false, rătăcite, deşi 
nobile, deşi mari. 

UNUL 
Ce-ndrugă ăla, oameni buni? 

ALTUL 
Lăsaţi-l pe bietul bătrîn să zică. Bine zice. 

FELICE 
Onoare şi respect bătrînului, el a fost care m-a-nvăţat artea, lui 
gloria, lui coroanele voastre, el e maestrul, eu sînt elevul numai. 

HISTR[IO] 
(cade în braţele lui FELICE) 
Felice al mieu! 

FELICE 
Dumnezeule! Ce-ţi este, tată? Ajutaţi-mi, fraţilor! Întremează-te, 
tată, şi hai să mergem, aerul e rece, poate să vă facă rău... prea multe vi 
s-a-ntîmplat azi. 

 
{EminescuOpVIII 442} 

UNUL 
I-am făcut nedreptate, nu-i aşa, domnilor? Să-l asigurăm dar de 
simpatia noastră. 

ALTUL 
Să strigăm un Vivat! bătrînului Histrio şi după aceea să-l escortăm cu 
toţii pînă acasă. 

ALTUL 
Da, i se cuvine! Hai cu toţii! 

TOŢI 
Urra Histrio! Să trăiască Histrio! (HISTR[IO] trece cu mînile peste faţă) 

FELICE 
Tată, adu-ţi aminte unde eşti, nu vezi cum îţi urează Domnialor? 

HISTR[IO] 
(în delir) 
Am văzut mulţi angeli frumoşi şi albi, ei purtau dafin şi ramuri de cipru, 
un angel mai veni încă, era îmbrăcat în negru, el sună un clopoţel de tot 
deosebit, sunetul său argintiu pătrunse în sufletul meu... 

FELICE 
Tată, vino-ţi în simţire! Aide să mergem! 

HISTR[IO] 
Şi, cum sună clopoţelul angelului, se făcu din ce în ce mai lumină; coruri 
de angeli veneau zburînd... în sufletul lor multe feţe palide... şi maica mea 
era între ei... ea întindea braţele spre mine şi o lacrimă pică din ochii săi 
ca o stea strălucindă, senină, curată! Ea plîngea mult... nu putea vorbi 
sărmana mamă... dar clopoţelul suna mereu: cling, cling, cling! Şi din 
imperiul în // tins şi luminos al norilor văzui ridicîndu-se multe feţe 
cunoscute... N-auzi tu clopoţelul, nu-l auzi tu, copilul meu? 

FELICE 
Tată! 

ISTR[IO] 
E clopoţelul morţii... ascultă! ascultă! (se desface din braţele lui Felice ) 
Vezi...? Ei vin! Lasă-mă, lasă-mă. Da, da! Eu viu mamă, eu viu! 
Ascultă! Ascultă clopoţelul! Pentru mine, pentru mine... Sunetul... din 
urmă... piere... a pierit?... Eu... viu. (la ultimele cuvinte cade jos ) 

FELICE 
Tată! Tată! O, Dumnezeul meu! E mort! (se ridică dup-o pauză lungă) 
Repauză din calea ta! Dormi dulce! Somnul cel dulce al morţii nu te lasă a 
simţi ce rece, ce aspru ţi-ai aşternut!... Astfel rătăcim toţi pe calea 
vieţei... căutînd aceea ce nu găsim decît în mormînt... pacea! (ia cununa, 
rupe vro cîteva frunze, le-mprăştie deasupra lui Histrio, restul îl lasă să 
cază deasupra cadavrului) Pierde-te cu desăvîrşire, cunună uscată, cel 
ce te-a purtat e ca şi tine numai... pulbere. 
(cortina cade) 

 
{EminescuOpVIII 443} 

LAIS 
[de Karl Saar după Emile Augier] 
5453 
Comedie antică într-un act, în versuri de Mihail Eminescu 

PERSOANELE 
LAIS PSAMIS 
CHALKIDIAS neguţător bogat din Corint 
sub numele de BOMILKAR 
ARIOBARSANES neguţător din Cartago 
TIMAS Servitoare 

Scena se petrece în Corint 

Scena reprezintă un apartament antic, împodobit cu opulenţă. Păreţii 
acoperiţi cu ţesături de purpură; pe jos mozaic, acoperit cu covoare; 
tripoduri aurite, vase de argint îl împodobesc. în dreapta spectatorilor stă 
într-un colţ al apartamentului statua lui Eros; în prosceniu, în oceeaşi 
parte, un pat de repaos, în stînga înainte o masă rotundă. în culisa întîia 
din stînga se află o uşă acoperită c-o perdea, mai în fund la mijloc, o a 
doua uşă laterală spre apartamentele dinlăuntru; la fund, spre dreapta 
intrarea deschisă prin care se vede un atrium plin de flori. 

SCENA ÎNTÎIA 
TIMAS făcînd ordine pe masă. PSAMIS şi BOMILKAR intră. 
PSAMIS 
Vezi copilă unde-i Lais. Du-te spune-i cumcă eu 
Sunt aici şi împreună c-un străin, amicul meu, 
Am dori să ne primească. 

 
{EminescuOpVIII 444} 

(TIMAS iese în stînga) 

BOMILKAR 
Fata asta, bag de seamă, 
S-a mirat peste măsură de-a mea piele de aramă. 
S-ar părea că niciodată n-a văzut cartaginez. 

PSAMIS 
A văzut şi ea cam multe. Dar şi tu ai ce să vezi. 
Iată un tripod de aur, iată vaze de argint, 
Astfel cum nu le mai afli nicăirea în Corint, 
Şi podelele pestriţe, toate numai mozaic, 
1 Ce-n dispunerea maiastră nu au greş întru nimic, 
Şi în fine iată Eros, zeul dragostei de foc, 
Răsărit dumnezeieşte de frumos în acest loc 
Dintr-un singur, admirabil stan de marmură, lucrat 
De chiar Phidias maestrul. Oare nu te simţi mişcat 
Ca de-o mîndră sărbătoare? 

BOMILKAR 
Şi tu ai contribuit Prea cinstit la toate astea? 

PSAMIS 
Nici în gînd nu mi-a venit. 
Eu m-am mărginit la daruri de-nsemnare mai puţină: 
Primăvara flori frumoase, dar din propria-mi grădină, 
Vara poame tot de-acolo, toamna cîte vrun vînat, 
Iară iarna chiar nimica, nefiind nimic de dat. 

BOMILKAR 
Eu n-am fost încă în stare să rămîn prudent ca tine, 
PSAMIS 
Deci femeile te costă mult? 

BOMILKAR 
Aproape totul. 

PSAMIS 
Mîncăcioasele sirene din Cartago, cred şi eu, 
Însă Lais e la altă înălţime, scumpul meu. 

BOMILKAR 
O zoreşti cu stăruinţă? 

PSAMIS 
Cît se poate. Însă cred 
Că lipsindu-i favoritul, numai eu o să-i succed; 
Şi fiindcă el voieşte chiar de astăzi ca să plece 
A ei inimă desigur va-nceta să fie rece. 
Să-mi zici prost de n-oi ajunge să mă pun în locul lui. 

BOMILKAR 
Însă cine-i fericitul? Ai uitat ca să mi-o spui. 

 
{EminescuOpVIII 445} 

PSAMIS 
Un barbar. Mă iartă, Doamne, pentru terminul vulgar, 
Ce la noi se spune lesne, cu-n străin de faţă chiar. 

BOMILKAR 
Nu m-atinge. Spune cine-i? 

PSAMIS 
Persianul cel bogat Ariobarsanes este favoritul declarat. 

BOMILKAR 
Vai de cel ce-o să-i urmeze. Cine poate să întreacă 
Persianu-n risipire de avere, dacă pleacă? 

PSAMIS 
Dar eu chiar pe persianul l-am ochit. Cu ajutorul 
Lui voiesc să joc pe lîngă Lais pe risipitorul. 
Şi aceasta foarte lesne, fără ca să cheltuiesc, 
40 Punînd numai în lucrare un tertip negustoresc. 

BOMILKAR 
S-auzim. 

PSAMIS 

O! Povestirea mea-i cam lungă şi-ncîlcită Însă şti să taci?... 

BOMILKAR 
Desigur. Capul meu e ca o sită. 

PSAMIS 
Deci ascultă... O să capăt... sau, mai drept, a mea soţie... 
O să... nu ştiu cum aş spune-o... mi-e ruşine chiar şi mie. 
Cinsprezece ani trecură de cînd ne-am căsătorit 
Dar ca să devin părinte nici în gînd mi-ar fi venit. 
Iar acuma ea-mi vesteşte un noroc prea de prisos 
Ce mă miră şi-mi insuflă îngrijiri fără folos. 
Auzind acestea toate am rămas de tot confuz; 
Însă-acum nici o dorinţă nu mai pot să i-o refuz, 
Pe-a mea scumpă jumătate căuta să mi-o împac 
Şi cu orice preţ pe lume să-i fac toate după plac. 
Deci - acuma zece zile - întîmplarea i-au adus 
Pe un cîntăreţ din fluier care-n cale i s-a pus... 
5 Ea-l aude şi îi place şi, deprinsă cu nărav, 
Mi-a cerut ca să i-l cumpăr căci voia să-l aibă sclav. 
Am trimis vătafu-n piaţă, poruncind hotărîtor 
Să nu spuie nimăruia că sînt eu cumpărător, 
Căci ştiindu-se al meu nume, preţul lui s-ar fi urcat... 
Însă totuşi veneticul cîntăreţ a şi aflat 
Că o damă însemnată ar dori să-l dobîndească 
Ş-a cerut pe sine însuşi doi talenţi să se plătească. 
Doi talenţi? Am fost în contra. Dar în van orice cuvinte, 
Căci nevasta strigă, plînge, parcă şi-a ieşit din minte, 
Încît fui silit să-i cumpăr pe acest faimos Orfeu, 
Dar şi asta în condiţii precum nu dorisem eu... 
Nu îndată... ci cu termin... abia peste-o săptămînă 
S-a jurat pe Styx că vine viu şi-ntreg în a mea mînă, 
Iar nevasta fericită înota în bucurie. 
Dar cît timp? A doua zi chiar nici măcar voia să ştie 
De-acel sclav căci a ei toană trecătoare-o părăsise, 
Iar dorinţele aprinse i-au zburat ca nişte vise... 

 
{EminescuOpVIII 446} 

E-o curată nerozie... Bine crede cine spune 
Că feeile mai toate sînt deşerte ori nebune 

BOMILKAR 
Să mă ierţi însă povestea e din cale-afară lungă, 
De vei toarce-o mai departe pînă mîni o să ajungă. 
Eu te lămuresc în clipă. Ai un sclav. E de vînzare. 
Persianul este omul care poate, cu preţ mare, 
Să ţi-l ia. Ai dat pe dînsul doi talenţi. Persianul poate 
Să-ţi dea trei. Negoţu-acesta îndoit aplană toate, 
Căci cîştigul îţi deschide calea care-o urmăreşti, 
Te-ntroduce lîngă Lais şi-n favoarea ce-o doreşti. 

PSAMIS 
Chiar aşa-i! 

BOMILKAR 
Am răzgîndit-o. Fin metod! 

 
SCENA A DOUA 
LAIS, PSAMIS, BOMILKAR 

Bine-ai venit, 
Psamis. Aşteptai, se vede, şi eu nu m-am prea grăbit. 

PSAMIS 
Nu aşa de mult.. Aicea îţi aduc un oaspe-al meu, 
Preţuitul meu prieten Bomilkar, pe care eu, 
Cunoscîndu-l din Cartago... ţi-l prezint... De mă iubeşti 
Vei fi bună pentru dînsul şi o să-l îndatoreşti. 

LAIS 
(îndreptîndu-se spre BOMILKAR) 
Fii binevenit prieten al prietenului meu. 

BOILKAR 
Fericit de-a ta-ntîlnire şi, privindu-te mereu, 
Am ştiut c-a ta primire va fi mult prietenoasă, 
Dară ceea ce te face la vedere mai frumoasă 
E-acel farmec fără seamăn din mişcare, din cuvinte. 
Ce cu buze dulci le spune a ta inimă şi minte. 

LAIS 
O, eşti prea, amabil, Doamne... 

BOMILKAR 
Pe cît poate ca să fie 
Un cartaginez ferice că se-nchina numai ţie 

PSAMIS 
(aparte) 
Nu cumva vicleanul oaspe are gînd să-mi şteargă prada? 

LAIS 
Ce mai e nou prin Carthago? 

 
{EminescuOpVIII 447} 

BOMILKAR 
Grîu şi paie cu grămada. 

LAIS 
Ştiu. Acum e secerişul. Nu sunt alte noutăţi? 

PSAMIS 
Poate sunt. Negustorimea Înfloritei lui cetăţi 
În momentele acestea zice multe şi mărunte 
Despre Bomilkar isteţul, negustorul cel de frunte, 
Care-a şters-o din cetate dispărînd ca în pămînt. 

LAIS 
Îtr-ascuns ai părăsit-o? 

BOMILKAR 
Însă nu fără cuvînt. 
Se făcea prea mare zgomot de-mi luam rămasul bun; 
Am simţit că credincioşii mei prieteni se opun 
La plecarea-mi, că probabil m-ar fi pus şi la-nchisoare 
Preferai deci largul mării şi lumina cea de soare. 

LAIS 
Înţeleg. Nişte prieteni fără milă şi mîndrie Cari [şi] recunoştinţa ne-o 
prefac în datorie 
Şi în sarcină cumplită. Care-i suma ce se cere? 

BOMILKAR 
Suma-i mare, e de-o sută de talenţi. 
 
LAIS 
Este-o avere. 
Tot ce am nu face atîta. 

PSAMIS 
O, e mult daca plăteşti. 
De rămîi dator, pe toate drept un ban le socoteşti. 

BOMILKAR 
(cu asprime) 
Însă eu gîndesc, din contra, să lucrez ca om cinstit; 
Am scăpat o sumă mică din dezastrul suferit; 
Cu această rămăşiţă cred să am destul noroc 
Să ridic şi strălucirea casei mele iar la loc. 

LAIS 
Poate casa mea, vestită pentru ospitalitate, 
Va putea să suplinească dorul ţării depărtate. 

PSAMIS 
A ta inimă uşoară la exil să se deprindă. 

BOMILKAR 
(împingîndu-l de-o parte) 
Fie oricum... 

LAIS 
Tu la mine vezi Corintul în oglindă, 
Vezi esenţa, cum am zice, cele bune, cele rele, 
Se citeşte şi se joacă şi părerile-ntre ele 
Se preschimbă... Se şi cîntă... 

 
{EminescuOpVIII 448} 

PSAMIS 
(amoros ) 
Se oftează. 

LAIS 
(întrerupînd ) 
Se şi cască. 
Nu se poate din acestea liniştirea ta să nască? 

PSAMIS 
Da! Se cască-n loc de-a rîde cînd încearcă persianul 
Să ne-arate isteţia... 

LAIS 
Nu contest că el, sărmanul, 
E impertinent şi totuşi e stîngaci. Fiinţa-i toată 
Plină e de contraziceri şi cu totul discordată. 
E pe jumătate mîndru şi modest pe jumătate, 
E barbarul ce se crede, sigur c-a sa cruditate 
Îl aşază peste oameni şi natură mai presus. 
Totuşi, neîndemînatec, simte-n el un dor nespus 
Să s-apropie de-a noastre obiceiuri mai senine 
Ca şi omul beat ce-ncearcă în picioare a se ţine Şi a merge. 

PSAMIS 
... Dar urîtu-i ciocîrlanul ce l-ai prins. 
Cum de te-ai deprins cu dînsul? 

BOMILKAR 
(aparte) 
Jumulindu-l s-a deprins. 

LAIS 
Oare ştiu eu vreodată de ce capăt guturai? 

PSAMIS 
De-acest monstru e prea bună chiar părerea care-o ai. 

LAIS 
Dar fiindcă astăseară pleacă, ar fi de dorit 
Ca nimic să nu se zică rău de dînsul... 

BOMILKAR 
Ce-i mai rău s-a împlinit chiar. 

PSAMIS 
Aşa dară pot în fine 
Să te aflu, a mea scumpă, mai plecată pentru mine 
Şi mai blîndă? Căci acuma nu mai am nici un rival. 

LAIS 
Te-nşeli, nevinovăţie... Tot mai e fără egal 
Unul... unul singur, însă este cel periculos... 

PSAMIS 
Cine? 

LAIS 
E... necunoscutul! 

 
{EminescuOpVIII 449} 

PSAMIS 
(aparte) 
Îmi tot dă răspuns pe dos 
Încît n-o mai pot pricepe. 

SCENA A TREIA 

BOMILKAR, PSAMIS, ARIOBARSANES, LAIS 
ARIOBARSANES 
(la intrare) 
Salutare cîtor trei! 

LAIS 
Ţie-asemeni salutare, Ariobarsanes. 

AEIOBARSANES 
Ce-i? 
Întrerup ca nechemaţii convorbirea ce-aţi avut? 

LAIS Noi vorbeam numai de Psamis. 

ARIOBARSANES 
Dar urmaţi ca la-nceput. 
Pe Hephaestos! 

PSAMIS 
(curios) 
Cum ai zis tu? Pe Hephaestos? 

ARIOBARSANES 
Cum? Nu ştiţi 
Că e zeul ce protege pe bărbaţii păcăliţi? 

PSAMIS 
(se-ntoarce; aparte) 
Proastă glumă. 

ARIOBARSANES 
Ce te-mpunge? Ce te superi? Încă azi 
O să scapi, de ai răbdare, de nevoie şi necaz. 

BOMILKAR 
(încet lui PSAMIS) 
Ai răbdare... el plăteşte pentru toate. 

PSAMIS 
(încet) 
Da 

LAIS 
Şi pleci? 

ARIOBARSANES 
Da, îţi zic "rămîi cu bine" şi cu bine să petreci. 
Domni iubiţi, rămîneţi numai. Despărţirea dintre noi Se va face fără 
patos, fără lacrimi în şiroi. 

 
{EminescuOpVIII 450} 

LAIS 
O, desigur! (aparte) Cîtă scîrbă mie-mi fac a lui batjocuri! 

ARIOBARSANES 
În curînd, iubiţi prieteni, părăsesc aceste locuri. 
(leapădă lanţul de la gît şi brăţarele sale; cătră LAIS) 
Drept aducere aminte ia podoabele aceste 
Şi în schimb tu dă iertare astei inime oneste 
Pentru multa supărare ce-n opt zile ţi-am făcut-o 
Şi pe care cîteodată a ascunde n-ai putut-o. 

LAIS 
Te căieşti, deci ai iertare. Şi, ca semn de adevăr, 
Tu ia capsula aceasta c-o şuviţ-a mea de păr 
Spre aducere aminte. 

ARIOBARSANES 
Mulţumesc preamult. Ei bine, 
Iată, domnii mei, ce iute am ajuns pînă la fine. 
Liniştea amîndurora v-a lăsat fără de armă. 
Iată că ne despărţim fără lacrimi, fără larmă. 

LAIS 
(aparte) 
Ce neruşinat! 

ARIOBARSANES 
Acuma tu, amice Psamis, spune: 
Ce negoţ voieşti a face, ce doreşti tu a-mi propune? 

PSAMIS 
Înaintea unei Lais nu se cade... 

ARIOBARSANES 
Spune numa. Acest tîrg se poate face. 

LAIS 
Ce idei vă vin acuma? 

ARIOBARSANES 
Are-un cîntăreţ din fluier care-i este [de] prisos 
Şi vrea să mi-l treacă mie, ieften, fără de folos, 
Şi eu cred că chiar în clipă ne-nvoim numaidecît. Cît ei tu? 

PSAMIS 
Faţă cu Lais...? 

ARIOBARSANES 
Las' s-auză. Spune cît. 

PSAMIS 
Trei talenţi. 

 
{EminescuOpVIII 451} 

ARIOBARSANES 
E mult. 

PSAMIS 
Atîta m-a costat el chiar pe mine. 

ARIOBARSANES Adevăr? 

PSAMIS 
Adevărat... da! 

ARIOBARSANES 
Prea te lauzi... n-ai ruşine? 

PSAMIS 
(strigînd) 

Dar o jur! 

ARIOBARSANES 
Atuncea nu eşti lăudăros ci-nşelător, 
Şi voiam, faţă cu Lais, printr-un fapt doveditor 
Să descopăr şi nobleţa sufletului tău... 

PSAMIS 
Faci glume 
Nici ocara cea mai mare nu atinge al meu nume. 

ARIOBARSANES 
Sclavul te-a costat pe tine numai doi talenţi. Răspunde. 

PSAMIS 
Cum ajungi să ştii aceasta şi de unde pînă unde? 

ARIOBARSANES 
Din izvorul cel mai sigur. Aurul tău mi-a curs în pungă 
Mie. Sclavul sunt eu însumi. 

PSAMIS 
Cum? Tu chiar? 

BOMILKAR 
Destul! Ajungă 
Gluma asta. 

ARIOBARSANES Ba chiar eu sunt. 

LAIS 
Dară te-ar fi cunoscut. 

PSAMIS 
Nu. Mi-l, cumpără vatavul fără ca să-l fi văzut... 

ARIOBARSANES 
(învîrtindu-se) 
Satură-te dar, stăpîne, şi priveşte-mă mereu. 
(pauză de tăcere generală, apoi LAIS şi BOMILKAR încep a rîde tare) 

 
{EminescuOpVIII 452} 

PSAMIS 
(aparte) 
Mă fripsei amar. Ce naiba am făcut cu aurul meu? 

BOMILKAR 
(cătră PSAMIS) 
De acuma ţi se-nfundă toate planurile tale. 

LAIS 
(cătră ARIOBARSANES) 
El voia din cheltuiala-ţi să acopere-ale sale. 

PSAMIS 
Rîzi şi tu, însă pe tine şi mai rău te-a înşelat. 

LAIS 
Mă conving şi eu de asta şi e prea adevărat. 
Ce erai tu înainte de a fi satrap? 

ARIOBARSANES 
Ce-ntrebi? 
N-am luat adio oare? 

LAIS 
Însă voi îndeosebi 
Ca să ştiu şi eu anume cît de-adînc m-a înjosit 
Legătura mea cu tine? 

ARIOBARSANES 
Şi de-ai şti, ce-ai folosit? 
Numele [mi-e] Chalkidias şi n-am fost decît păstor 
În Tessalia. (s-aruncă pe patul de repaos) 

LAIS 
Prea bine, nu-i nimic înjositor. 

PSAMIS 
Cînd stăpînu-tău e faţă cum se poate să cutezi 
Cu atîta îndrăzneală înaintea lui să şezi? 
Scoală-te de-acolo! 

CHALKIDIAS 
(culcîndu-se) 
Dragă, mai tîrziu, abia desară 
Voi fi sclavul tău. 

BOMILKAR 
Pe Joe, de-o îndrăzneală foarte rară 
E nemernicul acesta. 

CHALKIDIAS 
(liniştit şi leneş) 
Dar nemernicul îţi spune 
Să nu uiţi că pîn-atuncea pe cînd soarele apune 
El rămîne-egal cu tine. Ar putea să-ţi pară rău, 
Nu de alta. 

 
{EminescuOpVIII 453} 

LAIS 
(înaintînd spre el) 
Aşa mîndru? Dar atunci întreb şi eu 
De ce-ai dat tu într-o toană libertatea fără preţ? 

CHALKIDIAS 
De ce-am dat-o? E din cauza marii tale frumuseţi. 

LAIS 
O! Cu-atîta măgulire nimeni nu m-a curtenit. 

PSAMIS 
(cătră LAIS) 
Şi tu mai vorbeşti cu dînsul? 

LAIS 
Dar ce-ţi pasă. (lui CHALKIDIAS) 
În sfîrşit, 
Nu a fost decît dorinţa de a mă peţi pe mine 
Ce te-a-mpins la nebunia de-a te vinde chiar pe tine? 

CHALKIDIAS 
Da, căci tu mi-ai smintit capul. Am crezut cu-aşa tărie - 
Nu prea rîde de-o nătîngă dar pioasă erezie - 
Cum că ţinta cea mai mare, cel mai scump odor al sorţii 
E să te posed pe tine, fie chiar cu preţul morţii. 

LAIS 
De-ţi ştiam eu nebunia... 

CHALKIDIAS 
Alungai de lîngă tine 
Pe-ndrăzneţul care cearcă a ta cale a aţine. 
Bine-ai fi făcut 

PSAMIS 
El spune ce se cade singur chiar. 

CHALKIDIAS 
Nu cu tine stau de vorbă, ticălosule avar! 

LAIS 
Însă... 

CHALKIDIAS 
Nu voi tînguire şi nici cîntece de jale 
Să urmeze după mine, să mă turbure pe cale. 
Nu regret nimic din toate şi nu simt nici o căinţă. 
În răstimp de-o săptămînă am putut cu uşurinţă 
Să îndestulez cu saţiu toate poftele acele 
Ce ardeau ca un jăratec lumea gîndurilor mele. 
Şi am degustat în pace toate-acele bucurii. 
Ce, -n mizerie lipsindu-mi, le vedeam cu ochii vii 
Şi-mi sleiau puterea vieţii secînd inima din mine, 
Dar acum în răsfăţare, în trufie şi în bine 
Eu m-am tolănit. O dulce trîndăvie moleşită 
Lîngezi a mea gîndire pîn-la starea fericită 
De tîmpire. Iar încolo, la solemnele ospeţe 
Mă-mbătai din vase de-aur ca s-alung a mea tristeţe; 
Mă culcai pe-un pat de fildeş ce-l trimise Orientul, 

 
{EminescuOpVIII 454} 

Beat de-amor şi fericire am putut în tot momentul 
Să-ngenunchi cum îngenunche persianul la lumină, 
Înaintea frumuseţii cărei Grecia se-nchină. 
Iar din Paphos îmi sosiră trei maeştri pierde-vară, 
Să-i aud cîntînd din flaut. Suflau fals din cale-afară 
Dar mi-era egal, pot zice că-mi făcea un mare bine 
Să privesc suflînd pe alţii înainte-mi, nu pe mine... 
Aşadar aceasta-i toată suma voastră de plăceri, 
Asta-i tot ce pot ajunge mîncătorii de averi? 
Jur pe Zeus că fără pismă vă conced acest noroc 
Şi o singură părere îmi păstrez în a lui loc: 
Pentru inima oricărui om e-o singură măsură, 
De-i bogat sau de trăieşte de la mînă pîn' la gură. 
De umpleţi ulciorul vostru dintr-un val spumînd de mare 
Sau din apa care curge limpezită din izvoare 
Totuşi nici o picătură nu încape-n el mai mult. 
Şi acum cînd adevărul cu răceală îl ascult, 
Văd cumcă deosebirea ce scîrbeşte pe sărmani 
Nu-i mulţimea de plăcere ce se capătă pe bani, 
Ci-i mărimea abnegării. Cunoştinţa dobîndită 
Nici cu preţul libertăţii nu-i destul de scump plătită. 

PSAMIS 
Pentru că deosebirea te-a mişcat aşa puţin 
O să ai la mine numai jumătate de tain. 

BOMILKAR 
(încet) 
Da! Tratează-l rău. 

LAIS 
(lui PSAMIS) 
Se poate? Nu cred tu să fii în stare 
Ca să faci aşa. 

CHALKIDIAS 
Ia lasă-l. Doi talenţi... aciia-mi pare 
Fac să fiarbă fierea-ntrînsul. Însă în prea scurtă vreme 
I se va-ndoi necazul lui cel mare, nu te teme. 

PSAMIS 
Bine, bine, bucură-te! 
LAIS 
Nu-i curaj, ci nebunie 
De-a mai irita calăul ce-ţi întinde ştreangul. 

CHALKIDIAS 
Fie, 
Dară ştreangul se va rupe 

LAIS 
Psamis, tu eşti econom, 
Dar răutăcios tu nu eşti. Vinde-mi mie pe-acest om. 

BOMILKAR 
(aparte) 
Haiti, se prinde! 

 
{EminescuOpVIII 455} 

PSAMIS 
(evitînd) 
Vrei? 

BOMILKAR 
(repede) 
O! Psamis e om bun, n-are măcar 
Spiritul de răzbunare, poate să ţi-l dea în dar. 

PSAMIS 
(strigînd) 
O, nu, nu! (pentru sine). Ce prost prieten. (tare) Nu-l pot vinde cătră 
tine, 
Numai din delicateţă, iar a-l dărui nu-mi vine, 
Pentru că voiesc să-l spînzur... 

LAIS 
Ce spui tu? 

CHALKIDIAS 
Te linişteşte. 
N-a crescut încă copacul şi nici cred cum că va creşte, 
Este sigur pentru mine c-acest om nu este omul Care-şi spînzură 
averea cu-nlesnire de tot pomul. 
Şi apoi, pe lîngă toate, nu prea e măgulitor 
De-a fi marfă pentru tine; de-o să mor, de n-o să mor 
Pentru tine eu sunt numai Ariobarsanes, nu 
Chalkidias. 

LAIS 
Gîndeam însă să te-ajut pe tine 

CHALKIDIAS 
(rece) 
Tu? 
Da, se poate, Tu eşti bună, foarte bună, însă eu 
Nu primesc, nu sufăr milă de la nici un om... Nu vreu. 

LAIS 
Cînd gîndeşti aşa atuncea drept se face ce se face. (iese) 

SCENA A PATRA 

BOILKA, CHALKIDIAS, PSAMIS 

PSAMIS 
Să vorbim acu-mpreună! 
 
Ei, vorbeşte dar, sărace 
Cîrpănosule. 

PSAMIS 
Mişele, te aşteaptă în curînd 
Să plăteşti obrăznicia şi purtarea ta de rînd. 
Ai să le spăseşti pe toate, jur pe cerul ce-l invoc, 

 
{EminescuOpVIII 456} 

M-ai făcut de rîs şi ţintă la bătaia [ta] de joc 
Doi talenţi am dat pe tine şi tu, chiar cu banii mei, 
Mi-ai răpit pe cea mai mîndră, mai frumoasă-ntre femei 
O mişel, o pieritorule de foame! Ce să fac 
Ca onoarea mea atinsă pe deplin s-o satisfac? CHALKIDIAS 
Orice-ai face hrană trebui să-mi [fi] dat. În al tău loc 
M-aş lăsa să mor de foame. Iată singurul mijloc 
De-a muri prea cum se cade, care-i foarte potrivit 
Cu zgîrcenia ta mare... 

PSAMIS 
Vom vedea pîn-în sfîrşit. 

BOMILKAR 
(cătră PSAMIS) 
Ia ascultă-mă amice, de-ţi voi zice: eşti miop, 
Îţi spun numai adevărul cel mai verde, fără scop 
De-a te atinge. 

PSAMIS 
De ce? 

BOMILKAR 
Bine, nu observi c-acest viclean 
Scapă sigur de sclavie şi de tine ca tiran? 

PSAMIS 
Cum aşa? E cu putinţă?... 

BOMILKAR 
Dară daca se omoară 
Singur? 

PSAMIS 
Singur? 

CHALKIDIAS 
Eu? 

BOMILKAR 
Desigur. 

PSAMIS 
(îngrijat) 
Afirmarea e uşoară, 
Dar de unde ştii tu asta? 

CHALKIDIAS (cătră PSAMIS) 
Bomilkar, amicul tău, 
Nu prea pare-ntreg la minte... 

BOMILKAR 
Crezi? Dar ce inel văd eu? 
Prea frumos. Dă-mi voie numai... 

CHALKIDIAS 
Cu plăcere. 
(dă inelul lui BOMILKAR; acesta deschide capsula ş-o duce la gură. ) 
Stăi, nu bea! 

 
{EminescuOpVIII 457} 

BOMILKAR 
Pentru ce? 

CHALKIDIAS 
Dar e otravă. 

BOMILKAR 
(lui PSAMIS) 
Mi-a ieşit dreptatea mea? 
O presupuneam... 

CHALKlDIAS 
Ei bine, dă-mi inelul înapoi. 

PSAMIS 
(ia inelul cu sila) 
O nu, nu, pentru toţi zeii. 

CHALKIDIAS 
Dar la ce mi-l luaţi voi? 
Nu mai e alt chip de moarte decît cel socratic? 

PSAMIS 
Nu. 
O Chalkidias amice, nu te supăra şi tu. 
Am glumit numai, ferească cerul, nu pun să te bată 
Nici o să te pun pe tine la vro treabă vreodată... 
Decît doar să cînţi din flaut... ş-ai să capeţi de mîncare Bună, multă; 
fără grijă fii... 

CHALKIDIAS 
(aparte) 
Nerodul. 

PSAMIS 
Ţi se pare 
Că sunt rău şi aspru însă te înşeli, eu sunt în stare De-a fi bun şi blînd. 
Fii bun dar. N-avea frică. Iartă-mi gluma 
Eu te-am sumuţat prin vorbe însă n-o mai fac de-acuma, 
Te conjur să nu-ţi faci seamă, să nu-ncerci a-ţi face rău. 

CHALKIDIAS 
Află Psamis că un suflet mîndru, cum nu e al tău 
Sufere cu înlesnire orice pierdere, afară 
De aceea-a libertăţii. De-am vîndut-o aşadară 
Pentru a îndestula o toană de nebun, a fost cu plan, 
Cu acela cumcă moartea să m-aştepte ca liman. 

PSAMIS 
(rugîndu-se) 
Cum? Nu e nimic în lume ca să fie încă-n stare 
Să te schimbe în voinţă, chiar în proprie favoare? 

 
{EminescuOpVIII 458} 

CHALKIDIAS 
(zîmbind) 
Nu-i nimic. 

PSAMIS 
(afară de sine) 
Însă, mişele, ai tu drept să te omori? 
N-ai jurat pe Styx...? 
 
CHALKIDIAS 
Aşa e. Pe-acel nume-ngrozitori 
M-am jurat că peste şapte zile mă predau de viu, 
Dar nimic mai mult. 

PSAMIS 
Dar astfel e-o-nşelătorie. Ştiu 
Că prin reaua ta purtare ruinat rămîn de tot; 
Încă şi copil mai capăt. Voi din pagubă să scot, 
Lasă-mă să te vînd altui. 

BOMILKAR 
Eu, îl cumpăr... 

PSAMIS 
(aparte) 
Poate are 
Vro comoară îngropată. (lui CHALKIDIAS) Eşti cu totul sigur oare 
Că nu ai nimic? 

CHALKIDIAS 
Dar altfel mă vindeam? 

PSAMIS 
Adevărat. 
(lui BOMILKAR) Iară tu ce scop adulmeci de te pui pe cumpărat? 

BOMILKAR 
Orişice. Fiindcă cauţi muşteriu pe vre un prost, 
Mă ofer chiar eu, amice. 

PSAMIS 
Nu cumva-ntre ei a fost 
O-nţelegere ca iarăşi să mă-nşele? Ce să crez? 
(lui CHALKIDIAS) Dă-mi, cuvîntul de onoare că te-omori... 

CHALKIDIAS 
Dar ai s-o vezi (se pune la masă) 

BOMILKAR 
(lui PSAMIS) 
Aşadar? 

PSAMIS 
(aparte) 
Sărmana-mi minte mai nu ştie ce s-o face. 
Hotărîrea ei înclină cînd încolo cînd încoace. 

BOMILKAR 
Un talent ofer. 

 
{EminescuOpVIII 459} 

PSAMIS 
(după oarecare ezitaţie) 
Haiti, fie! Eu mă prind... 

BOMILKAR 
Mă prind şi eu 
Şi om de nimic acela ce-ar călca cuvîntul său. 
Vino să-[n]cheiem înscrisul şi talentul să ţi-l iei. 

PSAMIS 
(aparte) 
Las' să piarză... 

BOMILKAR 
Lais vine. Un cuvînt să-i spun şi ei 
Îmi dai voie? 

SCENA A CINCEA 

CHALKIDIAS (şade), LAIS, BOMILKAR, PSAMIS (în fund) 

LAIS 
Cer iertare. Voi sunteţi încă aici? 

BOMILKAR 
Ba ne ducem. (încet) Însă cearcă două vorbe ca să-i zici 
Tînărului acestuia care vrea să se omoare. 

LAIS 
Se omoară? Dar se poate? 

BOMILKAR 
Nu vorbi aşa de tare. 
Deşi aprig, are însă cuget mîndru şi măreţ, 
De-al robiei jug voieşte a scăpa cu orice preţ, 
Deci a vrut să ia otravă. 

LAIS 
O, sărmanul! 

BOMILKAR 
Fii cu bine. 
Deie cerul ca să aflu veste bună de la tine. 

LAIS 
Să ne mai vedem cu bine. 

SCENA A ŞASA 

CHALKIDIAS (şade), LAIS 

LAIS 
(după o tăcere mai lungă) 
Aşadar tu vrei să mori? 

CHALKIDIAS 
Da. Mi-e teamă de podagră, şi, ca om prevăzători, 
Voi s-o vindec înainte şi natura s-o previn. 

 
{EminescuOpVIII 460} 

(o ia de mînă şi-i priveşte inelul) 
Ce inel fără pereche, ce frumos acuamarin! 
Nu-i aşa? 

LAIS 
Ba da. Dar spune-mi... 

CHALKIDIAS 
Cine-a fost acea naiadă 
Ce-a lăsat această piatră la picioarele-ţi să cadă? 

LAIS 
Alkibiades... 

CHALKIDIAS 
Aşa e? Un frumos bărbat... 

LAIS 
O, da. 
Dar de ce [te] temi de mine, te fereşti a-mi arăta 
Ce intenţii ai? 

CHALKIDIAS 
(ridicîndu-se) 
Ce stărui? Oare viaţa unui sclav 
Merită luare-aminte? Oare e aşa grozav? 
Moartea, care pentru tine e penibilă, temută, 
Mie, care sunt un trîndav, mi se pare chiar plăcută. 

LAIS 
Cum? Renunţi la înturnarea înfloritei primăveri, 
Cu podoaba ei de roze? 

CHALKIDIAS 
Ei, asemenea plăceri 
De treizeci de ori avut-am în viaţă. Aş voi 
Să văd altceva. Unica noutate dup-a fi 
E a nu fi. Ce rămîne? 

LAIS 
În zădar ţi-ai bate joc 
Şi de moarte, căci cu rîsul nu se farmecă din loc. 

CHALKIDIAS 
Admirabil e tăiată piatra asta. De la cine? 
Alkibiades ţi-o dete? 

LAIS 
Nu. Megakles. Dar de tine 
Să vorbim. De ce încunjuri? 

CHALKIDIAS 
Epitaful să-l compunem? 

LAIS 
O! Te rog... 

CHALKlDIAS 
E dar mai bine şi mai vesel să ne punem 
Să vorbim de-astă brăţară. Are numai un defect, 
Că ridică prea mult creţii hainei. Altfel stă perfect. 
E-o lucrare prea de seamă, strălucită şi frumoasă. 
Lais, cu-a ta frumuseţe prea eşti parcimonioasă. 

 
{EminescuOpVIII 461} 

LAIS 
Şi respingi cu-aşa răceală pe[-o] amică? 

CHALKIDIAS 
Nu pe ea, 
Numai sfatul ei. 

LAIS 
O ceruri!... Numai daca s-ar putea 
Ca să mă iubeşti o clipă, nu mai mult. 

CHALKIDIAS 
O, stai pe loc. 
Să ne mărginim la glume şi să nu ne batem joc 
De-o simţire care-i sfîntă. Daca tu mă vei sili, 
S-ar putea ca rău să-ţi pară după cîte-oi dezvăli. 

LAIS 
Totuşi spune-mi... 

CHALKIDIAS 
De ce stărui? O s-o fac. 

LAIS 
Ci fă-o dar, 
Nu încunjura atîta, ci vorbeşte-odată clar. 

CHALKIDIAS 
O voieşti? Ei fie dară. Te urăsc. 

LAIS 
Pe mine? Însă 
Pentru ce? 

CHALKIDIAS 
Aveam dorinţa să revărs durerea strînsă 
Care inima-mi apasă, scînteind ca o furtună 
Cînd pe ceruri nouri negri se alungă şi s-adună. 
Numai dorul libertăţii m-a gonit din ţara mea 
Unde orice rădăcină mie o piedică-mi părea. 
Floarea soarelui e astfel, e legată de pămînt, 
Pe cînd capul ei se-ndreaptă după soare, fără vînt. 
Existenţa ce-o dusesem îmi părea nesuferită, 
Deci plecai în lumea largă fără ţintă lămurită 
Şi, dispreţuind aproape tot ce oamenii doresc, 
Pe la margine de drumuri mă culcam să odihnesc, 
Uitam ziua cea trecută şi la mîni nu mă gîndeam 
Pînă cînd - o, zi fatală! - te văzui. Nu mai ştiam 
Pe ce lume sunt. Urmată de-o fanatică mulţime 
Ce se grămădea în cale-ţi, bucuria să-ţi esprime, 
Să te-admire... înlăuntrul astei inimi încă sterpe 
Toate poftele-şi iviră a lor capete de şerpe. 
Strălucire răsărită de prin lumi necunoscute 
Îmbăta a mea vedere şi, cu minţile pierdute, 
Îmi părea cumcă o mare de lumină, de miroase 
Şi de dulce încîntare varsă raze călduroase 
Împrejurul litierei. Frumuseţea ta cea mare, 
Sigură de biruinţă, mîndră, era orbitoare 
Mistuind împrotivirea ca a soarelui lumină. 
De o patimă turbată a mea inimă fu plină 
Şi atunci hotărîi tare să cîştig al tău amor, 
Fie-o zi, fie o oră, fie fulger trecător 

 
{EminescuOpVIII 462} 

De o clipă, iar pe scurta degustare-a fericirii 
Să-mi arunc tot restul vieţii în noianul nimicirii. 
Atunci mă-ntîlni vătaful de la Psamis. Ce-a urmat 
Ştii şi tu, iar din acele ce am spus, vei fi aflat 
De ce te urăsc. 

LAIS 
Dar singur îmi ziceai cu stăruinţă 
Cumcă nu regreţi nimica şi nu ai nici o căinţă. 

CHALKIDIAS 
Da, vorbea mîndria-n mine şi-ai crezut-o pe cuvînt. 
Fericit de a mea soarte eu m-aş duce în mormînt 
De te-aş fi găsit pe tine, iar nu statua ta rece. 
Eu credeam că fericirea mea nimic n-o va întrece, 
Dar, aşa de scump plătită, nu prin tine-o dobîndii. 
Eu credeam că mă apropii chiar de soare, şi găsii 
O fiinţă ca de gheaţă, răspîndind o strălucire 
Orbitoare dar lipsită de căldură. Nălucire 
Ca din munţii mei tesalici, cînd, din zarea cea senină, 
Iese steaua dimineţii vestitoare de lumină: 
Munţii-ncep pare c-a arde şi e semn cumcă i-a nins. 
O, nălucă luminoasă ce-ai pierit cînd te-am atins, 
De pe stînca cea înaltă unde tu m-ai tot chemat 
Nu e chip de mîntuire, nici cărare de-nturnat, 
Ci căderea-n adîncime, deci m-arunc şi te blestem. 

LAIS 
O durere niciodată nu e dreaptă. Să vedem. 
Înţeleg întreg necazul, dară care dintre noi 
A-nşelat pe cellalt? Oare n-ai venit c-acei eroi 
Muierateci ce n-au grijă de ai inimă în piept, 
Urmărind o frumuseţe numa-n scopul cel nedrept 
De-a se lăuda în lume cu favoarea ce le-o faci? 
Oameni plini de vanitate şi de inimă săraci, 
Între ei amorul nu e decît goală jucărie 
Ce se dă precum se cere, de urît ori de mîndrie, 
Pentru trecere de vreme, uneori pentru cîştiguri, 
Iar cînd patima s-arată o gonim ca nişte friguri, 
Căci ar fi o nerozie ş-o pornire în zădar 
De-a deschide unor oameni cum sunt ei un sanctuar 
Ca al inimei. Simţirea ce-ar veni din adîncime 
O înăbuşim cu sila, ca să nu ne ştie nime. 
Daca tu-mi ziceai: "O, Lais, iată toate ce-am făcut 
Ca să te cîştig pe tine, de iubire străbătut, 
Deci iubeşte-mă, femeie, căci al tău cu totul sunt 
Şi în tine se-mplineşte fericirea-mi pe pămînt", 
De-mi ziceai: "Cum eu al tău sunt, fii, şi tu a mea de tot... 
CHALKIDIAS 
(încurcat) 
Amîndoi ne înşelarăm... 

LAIS 
Însă ceea ce nu pot 
Ca să iert şi ce mă umple de-ntristare şi mînie 
E că ce a fost odată nu mai poate ca să fie, 
E că acea fericire care-n mînă ai avut-o 
Ai pierdut-o pentru tine dar şi mie mi-ai pierdut-o. 
Cine ştie dacă-n urmă amoroasa ta văpaie 
N-ar fi deşteptat în mine iar a inimei bătaie, 

 
{EminescuOpVIII 463} 

N-ar fi încălzit de-a pururi învălişul ei de gheaţă 
Pentru a schimba cu totul amărîta mea viaţă? 

CHALKIDIAS Da... Te-ai amăgit în mine... Ce păcat! 

LAIS 
Dezamăgit 
Eşti şi tu-n a mea privire... Aşadară s-a sfîrşit 
Toate între noi... 

CHALKIDIAS 
Sfîrşit, da... 

LAIS 
(dup-o pauză) 
Însă fie orişicum, 
Totuşi m-ai iubit şi astfel nu se cade nicidecum 
Să plăteşti a ta iubire cu viaţa... 

CHALKIDIAS 
Aud bine? 

LAIS 
Dă mîndria la o parte. N-o să vie de la mine 
Libertatea ta. Chiar Psamis o s-o dea de voie bună. 

CHALKIDIAS 
Doar să dea ce nu mai are, căci negoţul merse strună 
M-a vîndut cătră străinul negustor cartaginez... 

LAIS 
Dar atunci e şi mai lesne pentru tine să lucrez... 
Te răscumpăr... 

CHALKIDIAS 
(supărat) 
Nu vei face-o! 

LAIS 
Dar cu aurul tău, stăpîne. 

CHALKIDIAS 
Niciodată! Niciodată!... Ce-am făcut aşa rămîne. 
Ce am dăruit odată n-o să iau iar îndărăt 
Căci, oricît de mic şi poate nensemnat să mă arăt, 
Totuşi nici un om nu are dreptul de-a mă umili. 

LAIS 
Da, voi asculta, stăpîne. 

CHALKIDIAS 
Asculta? Stăpîn? Nu fii 
Supărată. Da, mînia mi-e ridiculă de tot, 
Sunt un cap aprins, în margini a mă ţine nu mă pot. 
Şi apoi - pe lîngă toate - cînd e vorba ca să mori 
Nervii ne slăbesc cu totul şi prin ei ne trec fiori... 
Iartă dară.... 

LAIS 
Da, stăpîne. 

 
{EminescuOpVIII 464} 

CHALKIDIAS 
Iartă asprele cuvinte 
Şi-mi îngăduie, o, Lais, cea din urmă rugăminte 
Şi întinde-mi mîna albă s-o sărut... 
O, cît de rece... 

LAIS 
(aparte) 
Totuşi nu ca sărutarea... 

CHALKIDIAS Dar nimica n-o întrece, 
E aşa de-atrăgătoare şi de dulce că mă pierd, 
C-aş dori viaţa-ntreagă a ta mînă s-o dezmierd... 
Doar veriga asta-i strică... 

LAIS 
Nu-nţeleg de ce. 

CHALKIDIAS 
Nu ştii? 
Pentru mine însă-i semnul vrunei mari ticăloşii. 
(furios) Căci eu văd mult mai departe şi-nţeleg c-acest odor 
Îţi trezeşte-n amintire jurăminte de amor. 
Cine ţi l-a dat? 

LAIS 
(scoate inelul repede şi-l aruncă departe) 
Dar nimeni. 

CHALKIDIAS 
Cum, tu plîngi? (aparte) Ea plînge-acum? 


SCENA A ŞAPTEA 

CHALKIDIAS, LAIS, BOMILKAR 
BOMILKAR 
(în fund, încet cătră LAIS) 
Cum stau lucrurile aicea? 

LAIS 
Mai rău nu se poate cum. 
Mă urăşte fără margini şi mă mustră cu dispreţ. 

BOMILKAR (încet) Aş, ce vorbă... (pentru sine) Să respingă el atîtea 
frumuseţi? 

LAIS 
(încet) 
Am să-ţi spun ceva. 

BOMILKAR 
Chalkidias, fii aşa de bun şi du-te, 
Căci am de vorbit cu Lais tainic cîteva minute. 

 
{EminescuOpVIII 465} 

CHALKIDIAS 
Eu mă mir cum n-ai ruşine de cutezi a-mi da porunci, 
Nu sunt încă sclav la tine, mai aşteaptă pîn-atunci. 

BOMILKAR 
Uite iar se întărîtă craterul să verse foc. 
Linişteşte-te, eu numai te-am rugat a-mi face loc, 
Daca nu preferi ca Lais să se ducă. 

CHALKIDIAS 
Asta nu. 
Mă duc eu. (aparte) Dar voi să aflu ce pofteşti acuma tu, 
Cămătarule nemernic, de la ea. Voi asculta. 
(se depărtează prin uşa laterală din dreapta) 

SCENA A OPTA 

CHALKIDIAS (după o perdea), LAIS, BOMILKAR 

BOMILKAR 
Foarte mîndru acest tînăr. 

LAIS 
Se şi cade-a fi aşa, 
Cum şi trebuie să fie un bărbat. Lui [î]i stă bine. 

BOMILKAR 
(pentru sine) A, aşa? (tare) De ce e vorba, ce doreşti tu de la mine? 

LAIS 
Ce doresc? Mă doare-n suflet a lui soarte-atît de crudă 
Şi e trist că el de mine nici nu vrea ca să audă 
Şi refuză să primească jertfa. Zeilor din stele! 
Am căzut oare atîta de adînc încît a mele 
Binefaceri să s-ascundă, libertatea ce-o doreşte 
Să se pară înfierată de acea ce-o dăruieşte? 

BOMILKAR 
E-ndărătnic ursul tînăr. Un astfel de caracter 
S-a-nsemnat c-o vorbă mare. Are inimă de fier. 

LAIS 
(pentru sine, dar tare) 
Totuşi trebuie să scape, dar aşa ca să nu ştie 
Care mînă e aceea care-l scapă de robie... 
Deci te rog... tu vezi prea bine cumcă inima mi-e plină 
Şi-mi lipsesc cuvinte... 

BOMILKAR 
Bine, înţeleg unde înclină 
Gîndul tău. Doreşti să-l cumperi tu, iar eu să mă prefac Că din pură 
bunătate legăturile-i desfac, 
Ca să pară cumcă-i vine libertatea de la mine. 

LAIS 
Da, aceasta mi-e părerea căci, de-l aperi de ruşine, 
Va primi din a ta mînă libertatea... 

 
{EminescuOpVIII 466} 

CHALKIDIAS 
(ascuns ) 
Suflet bun! 

BOMILKAR 
(aparte, privind pe LAIS) 
Admirabilă făptură!... Nu mai ştiu ce să-i opun. 
Umerele ei sunt albe, orbitoare de vederi, 
Şi mă tem că voi fi prada unei singure căderi în mizerie. 

LAIS 
Îţi place dezlegarea ce-o ofer? 

BOMILKAR 
(aparte) Umerele aste albe... (tare) Să şedem. (s-aşază amîndoi pe 
patul de repaos) 
Da, însă cer 
Ca să-mi spui: ţii tu, frumoaso, serios atît de mult 
La sălbatecul acesta îndărătnic şi incult? 

LAIS 
Totuşi ţin la el atîta ca să-l văd scăpat de rău. 

BOMILKAR 
Atunci ia-l în toată voia. Ţi-l ofer şi e al tău. 

LAIS 
Cît vei cere pentru dînsul? 

BOMILKAR 
Eu mă bucur de ce fac, 
Că-ţi întîmpin o dorinţă împlinind-o după plac. 

LAIS 
Însă nu voi în tot cazul... 

BOMILKAR 
Îmi dai voie să-ţi închin 
Ca dovadă de credinţă acest dar de preţ puţin? 
Şi, daca a mea peţire ţi se pare serioasă, 
Voi găsi pe-a tale buze o răsplată preţioasă... 

LAIS 
(se scoală) 
Tu ai fi putut cu şi mai multă lipsă de purtare 
Să-mi faci astfel de propuneri şi să rîzi de-a mea-ndignare. 
Cine-şi dă în dar favoarea nu mai poate să se mire 
Cînd vrounul [î]i propune ca să cumpere iubire. 
Am pierdut se vede dreptul să mă supăr de-o insultă. 
Voi răspunde liniştită, făr -a face vorbă multă: 
Nu. 

BOMILKAR 
(după o scurtă ezitare, sculîndu-se repede) 
Lovească-mă un trăsnet daca nu mă fericesc. 
Bucuros de-a mea scăpare mă cutremur cînd gîndesc 
Cît de mult a mea plăcere trecătoare-ar fi costat 
Daca tu rămîneai mută, daca nu te-ai fi-ndignat. 
Dar nu ştii că sclavu-acesta ce voiam să-l lepăd eu 
Este tot ce am în lume, e unic avutul meu? 

 
{EminescuOpVIII 467} 

Este zarul cel din urmă, este cel din urmă joc 
Ce-l încred de astă dată la-ntîmplare şi noroc. 
Toat -averea mea pierdută pot cu el s-o dobîndesc 
Şi pentru o sărutare eu eram să-l dăruiesc, 
Iată ce eram în stare. 

LAIS 
Cum? Nu vrei să mi-l vinzi mie? 

BOMILKAR 
Da. Chiar ceea ce-i mai vesel în această istorie 
E că-n scopul de-a ţi-l vinde să mi-l cumpăr propusei. 

LAIS 
Cît vei cere pentru dînsul? Trei talenţi? 

BOMILKAR 
Nu. 

LAIS 
Patru vrei? 

BOMILKAR Nu. Atîta de departe n-am ajuns. Mărturiseşte 
Că iubeşti pe acest tînăr. 

LAIS 
Chiar atîta îmi lipseşte, 
Ca să-l şi iubesc. Se poate, dar nu-mi vine ca s-o cred, 
Căci n-o ştiu prin mine însămi. Însă ceea ce conced 
E că dînsul e-un amestec de erou şi de martir 
Şi că sufletul lui mare mă sileşte să-l admir. 

BOMILKAR 
Da, şi eu a lui putere generoasă-am admirat, 
Iar în inima lui bate sînge liber şi curat. 

LAIS 
Nu-i aşa? Nu-i oare nobil, nu-i sublim de a muri 
Ca să scape de-o robie ce n-o poate suferi? 

BOMILKAR 
Însă mîni, închipuieşte-ţi, încetează să existe. 

LAIS 
Cum înfruntă cu-nălţime goana sorţii sale triste! 
Cu dispreţ el umple însuşi discul cel întunecos 
De la cumpăna vieţii care-l duce drept în jos, 
În infern... Sclavul acesta mîndru şi nenduplecat 
Îmi apare ca un rege de popor împresurat, 
Prins şi detronat ridică capul sus, fără coroană, 
Şi c-o singură privire o mulţime ia la goană 
Potoleşte o răscoală făr-a zice un cuvînt, 
Iar privirile-ndrăzneţe toţi le pleacă la pămînt. 

BOMILKAR 
A! Un rege prins? Favoarea ta [î]l pune-atît de sus? 
Atunci văd că pot propune preţul care i l-am pus. 

LAIS 
Spune. 

 
{EminescuOpVIII 468} 

BOMILKAR 
Las-întîi ca soarta mea cea aspră s-o deplor 
Şi să cer a ta iertare, umilit şi rugător 
Pentru-acel tribut pe care sunt silit să ţi-l impun, 
Căci zgîrcit nu sunt, aceasta creditorii mei o spun, 
Ca dovadă strigătoare. Deci mă iartă, sunt silit 
Ca să cer, din a lor cauză, chiar un preţ neauzit, Monstruos, pot zice. 

CHALKIDIAS 
(aparte) 
Lasă, mizerabile! 

LAIS 
Ce preţ? 

BOMILKAR 
Ah! O sută de talenţi. 

LAIS 
Cum? Tot ce am? 

BOMILKAR 
Sunt îndrăzneţ, 
Dar atîta-mi trebuieşte. 

CHALKIDIAS 
(aparte) 
O, răbdare. 

LAIS 
Dacă el 
M-ar iubi măcar... 

BOMILKAR 
Atîta? Dară nu-nţelegi defel 
Că te îndumnezeieşte, că mînia ce arată 
Dintr-o inimă răsare de durere sîngerată? 

LAIS 
Şi tu crezi? 

BOMILKAR 
Dar eu sunt sigur. O s-o afli şi mai bine 
De la el, numai întreabă-l... Ei, Chalkidias... Nu vine? 
Oare-i surd? Chalkidias...! 

SCENA A NOUA 

CHALKIDIAS (ridicînd perdeua), BOMILKAR, LAIS 

CHALKIDIAS 
Ce e? Cineva care mă cheamă. 

BOMILKAR 
Da. 

CHALKIDIAS 
N-am auzit nimica. 

BOMILKAR 
Intră numai fără teamă. S-a sfîrşit vorbirea noastră... 

 
{EminescuOpVIII 469} 

CHALKIDIAS 
Nu mai [ai] alte porunci 
Pentru sclavul tău? 

BOMILKAR 
Cum? Ce spui? 

CHALKIDIAS 
Eu m-am răzgîndit de-atunci. 
Mă supun cu totul ţie. Da, sunt foarte hotărît 
Să trăiesc tot înainte, fie cît de amărît. 

BOMILKAR 
(aparte) Ce-i trăzneşte-acum prin minte? (tare) Tu glumeşti precum 
se vede. 

CHALKIDIAS 
Nu stăpîne. Nu-s aşa de inimos precum s-ar crede 
Şi, spun drept, mă tem de moarte. 

LAIS 
Oare tu vorbeşti acum? 

CHALKIDIAS 
Ce-am făcut, ce v-am zis vouă nu-mi mai place nicidecum. 
Au fost fapte uşurele de copil lăudăros 
Ce-n a lui deşertăciune se mîndreşte cu prisos. 
M-am convins că umilinţa de acum mi se cuvine 
Şi căinţă de purtarea mea cea fără de ruşine. 

BOMILKAR 
Dacă ţii atît la viaţă, aşa scumpă o socoţi, 
Nu se cuvenea a face chiar cu moartea ta negoţ, 
Căci e înşelătorie. 

CHALKIDIAS 
Dar e chipul cel firesc 
Să posezi aşa de ieftin un sclav scump. 

BOMILKAR 
Îţi mulţumesc 
Foarte mult. Ce fac cu tine? 

CHALKIDIAS 
O să-ţi cînt frumos din flaut 
Pe cînd şezi la masă. 

BOMILKAR 
Fleacuri! 

CHALKIDIAS 
În zădar atuncea caut 
Să-nţeleg a ta voinţă. Nu poţi cere nicidecum 
Ca de dragul tău, stăpîne, singur eu să mă zugrum. 

BOMILKAR 
Văd acuma ce m-aşteaptă. Ruinat fără scăpare. 

LAIS 
(mergînd spre CHALKIDIAS) 
Au urechea mă înşală? Glasul tău e-acela care 
Răsuna atît de mîndru şi-acum sun-atît de greu? 

 
{EminescuOpVIII 470} 

CHALKIDIAS 
Aş dori, frumoasă Las, ca să fii în locul meu. 

LAIS 
Eu, în locul tău, desigur că n-aş tremura de fel 
Ca să scutur a robiei lanţuri grele de oţel. 
Precum fuge osînditul de la locul de osîndă, 
Hărţuit de-o plebe crudă, de pieirea lui flămîndă, 
Şi abia ajunge-n templu, adăpostul de scăpare, 
Aş fugi şi eu de-a sorţii prigonire-atît de mare 
Alergînd în braţul morţii ca altar mîntuitor. 

CHALKIDIAS 
Ţie-ţi pare foarte lesne. A vorbi este uşor. 

LAIS 
Însă cum e cu putinţă să te schimbi aşa, deodată? 
Care zeu, cuprins în suflet de-o invidie ciudată, 
A putut să amorţească al tău cuget de er u?... 
O, ascultă-mă pe mine şi deşteaptă-te din nou, 
O, pătrunde-te-n adîncul unei inimi turburate 
Cumcă cel ce nu e liber este mort pe jumătate. 
Deci arunc-a ta viaţă pîn' ce nu e de ocară, 
Pînă nu-i încă pătată de robia cea amară. 
Corpul tău făcîndu-l jertfă pulberei de pe pămînt 
Vei trimite-un suflet mîndru zeilor din cerul sfînt. 
Mori mai bine şi, mormîntul deschizîndu-l cu-a ta mînă, 
O icoană luminoasă pe-a ta urm-o să rămînă 
Despre nobila-ţi fiinţă acelor ce te-au iubit. 

BOMILKAR 
(cătră LAIS) 
A făcut efect! Îşi roade barba. Ochiu-i strălucit!.... 

LAIS 
(lui CHALKIDIAS) 
Am ştiut întotdeauna cumcă nu eşti un fricos. 

BOMILKAR 
(frecîndu-şi mînile, aparte) 
Bun băiat... De-acum desigur moare, mie spre folos. 

CHALKIDIAS 
Totuşi... cînd gîndesc la moarte mă pătrunde un îngheţ. 

BOMILKAR 
De păstrezi părerea asta n-o să ai decît dispreţ. 

LAIS 
Oare munţii ţării tale, cu prăpăstiile adînci 
Ce ridică pîn' la nouri a lor capete de stînci, 
De ameninţă chiar cerul, uimitoare şi măreţe, 
Au minunile aceste n-au putut să te înveţe 
Ca să pui pe libertate preţ mai mare, nu în silă 
Să supui a ta viaţă unui jug fără de milă? 

CHALKIDIAS 
O, senine nopţi de vară, mult frumoase erau ele, 
Dulce-a lor singurătate, mîndru cerul plin de stele, 

 
{EminescuOpVIII 471} 

Unde sunt acuma toate? Aşternuturile moi, 
Numai flori mirositoare de la munte şi trifoi... 
Unde caprele uşoare?... 

BOMILKAR 
Uite, lacrimele-i vin. 

LAIS 
Lacrimele uşurează chinul inimei puţin. 

CHALKIDIAS 
Capre... Le cîntam din fluier toată ziua numai lor... 
(schimbînd tonul) 
Daca ele erau bune pentru cîntece de dor, 
Pot să fac acelaş lucru pentru domnul Bomilkar... 

LAIS 
Laşitate! 

CHALKIDIAS 
(aparte) 
Zi mai bine: ce curaj! (tare) Eu vă declar 
Lămurit cumcă robia îmi convine. Să muncesc 
Nu se poate, fiind leneş. Să mă pun ca să ceresc 
Nu e chip; de la o vreme m-am deprins a trăi bine, 
Libertatea fără pîine însemnează pentru mine 
Cît un idol mort... De-aceea mi-am propus să mă îngraş 
Din sudoarea adunată de stăpînul bogătaş. 

LAIS 
Este cu putinţă oare? 

CHALKIDIAS 
Da. Mărturisesc curat 
Cumcă eu nu sunt un rege prins. 

LAIS 
Ce spune? 

BOMILKAR 
S-a trădat 
Singur." Rege prins". 

CHALKIDIAS 
(aparte) 
Ce lipsă de prudenţă. 

LAIS 
Stînd ascuns, 
Toate cîte le vorbirăm în auzu-i au ajuns 
Şi ce zice el acuma este prefăcătorie. 

BOMILKAR 
Da, se vede cumcă iarăşi a crezut de datorie 
Să uzeze de-o vicleană stratagemă, ce nici eu 
N-am putut să o descopăr. Preafrumos, tînărul meu, 
Renegarea cea de sine dovedeşte acea mărime 
Rar-a sufletului care a putut să te anime, 
Deci ferice de femeia în a căreia favoare 
Ai adus această jertfă. 

LAIS 
Nobile amic! 

 
{EminescuOpVIII 472} 

BOMILKAR 
(aparte) 
Îmi pare 
Că s-a prins de astădată. 

LAIS 
(cătră BOMILKAR) 
Spune-mi tot ce ai de zis. 
De vei cere eu sunt gata a da toate prin înscris. 
(ea s-aşază la masă: BOMILKAR stă în cealaltă parte) 

CHALKIDIAS 
Dar eu nu voi... Te rog, Doamne... Lais, judecă ce faci 
Cînd de-ntreaga ta avere pentru mine te dezbraci... 
Dar esplică-ţi tu pornirea care vrei ca s-o asculţi. 
Nu-i amor ce simţi în tine... nedeprinsă de ani mulţi 
C-o simţire mai adîncă, tu în mine nu admiri 
Decît omul ce preferă moartea aprigei robiri. 
Că mă-nalţi peste mulţime este numai o părere... 
Lasă-mă-n viaţă numai, strălucirea-ndată piere. 
O, să-ţi piară turburarea de pe ochi, ca să vezi iar 
Cumcă sunt ce-am fost de-a pururi: un ţăran, iar nu ce par. 
Vrei ruina numai pentru ca un sînge-aşa de rînd 
Ca al meu să nu se verse şi nu ştii că numai cînd 
L-oi vărsa se-nobilează? 

LAIS 
(lui BOMILKAR) 
Aştept, spune. 

BOMILKAR 
(dictează) 
... "Eu declar... " 

CHALKIDIAS 
Şi nici încuviinţarea mea n-o cereţi voi măcar... 
Astfel vrei cu dinadinsul să mă faci ţie dator 
Împrotiva înclinării astei inimă să dai zor? 

BOMILKAR 
" Prin înscrisul cel de faţă, dat de mine, eu declar 
Că m-oblig de bună voie a plăti lui Bomilkar... 

CHALKIDIAS 
Şi cu toată-mprotivirea mea, tu te lipseşti de toate? 

LAIS 
(lui BOMILKAR) 
Mai departe... 

BOMILKAR 
"Una sută de talenţi... 

CHALKIDIAS 
Dar nu se poate. 

BOMILKAR 
"Iar pentru acoperire... " 

CHALKIDIAS 
Nu... O, Lais, te conjur 
Pe toţi zeii cei din ceriuri şi din lumea demprejur 
Să nu-ţi fii vrăjmaşă ţie şi de-aceea nu lăsa 

 
{EminescuOpVIII 473} 

Pe fantasma sărăciei palide în casa ta... 
Tu nu ştii ce faci, tu încă sărăcia n-o cunoşti, 
Ce apasă nendurată pe spinarea celor proşti, 
Tu nu ştii amărăciunea şi mărimea crudei lipse 
Care-n umărul mulţimii a ei ghiară şi-o înfipse 
Şi nici munca cea cumplită şi nici miile de chinuri 
Ce apasă mintea noastră, zdrobind inimele-n sînuri. 
Viaţa ta ai petrecut-o-n opulenţă 
Ştii tu ce-i 
Sărăcia? Setea, foamea, frigul, tot alaiul ei? 
Muncă aspră sub cumplita verii arşiţă de soare, 
Haine groase, ponosite de căldură, de ninsoare, 
Iar repaosul de noapte oare poate fi domol 
Şi atunci cînd aşternutul nu-i decît pămîntul gol? 
Crede-mă, e-un chin atîta de cumplit, atîtea rele 
C-o eroică virtute ni se cere pentru ele. 

LAIS 
(cătră BOMILKAR) 
Mai departe... ce urmează... 

BOMILKAR 
"... iar pentru acoperire... " 

CHALKIDIAS 
Nu vrei să m-auzi? O, Lais... 

BOMILKAR 
... [î]i° cedez cu mulţumire 
Ce posed, şi bani, şi lucruri, şi oricari giuvaiere. 

CHALKIDIAS 
Oare sufletul tău mîndru îndrăzneşte să mai spere 
Să-mi cîştige prin aceasta înclinarea? Să voiesc 
Chiar a te iubi, şi totuşi nu mai pot să te iubesc. 
Dar priveşte împrejuru-ţi. Dac-ar spune aceşti păreţi 
Ce văzură pe aicea în decursul unei vieţi 
Ar striga la toată lumea şi-ar vesti pe orişicine 
De ruşinea ta cea mare, de adînc-acea ruşine 
A inimei tale sterpe şi lipsite de amor. 
Aste pănuri purpurie, aste marmuri, ăst covor, 
Toate gajuri ale gloriei tale-atîta de deşerte, 
Nu sunt oare tot atîtea mărturii desigur certe 
Şi dovezi umilitoare că ai fost despreţuită? 
Au brăţara asta mîndră cine-o dete ca ispită? 
Un arhont? Un preot poate? (LAIS scoate brăţara) 
Cine salba de la gît? 
Cine mîndra diademă? Dac-ar fi numaidecît 
Să mă-nduplec a ta jertfă în sfîrşit să o primesc 
Mîntuirea mea atuncea aş avea s-o mulţumesc 
Unui roi întreg de mutre de prădaţi închinători 
Ce-ai avut pe rînd. Mai bine mor de zece mii de ori. 

LAIS 
(lui BOMILKAR) 
Iar acuma semnătura... 
(BOMILKAR i-arată locul) 
Aici. 
(el scrie asemenea un papirus din parte-şi) 

 
{EminescuOpVIII 474} 

CHALKIDIAS 
Stăi, nu iscăli! 
O vrei? Bine, îţi voi rupe inima, căci suferi 
Nu mai pot. Deci uit cruţarea... Eu iubesc pe alta... 

LAIS 
Ce? 

BOMILKAR 
Nu-l mai crede orişicîte să vorbească i-ar plăce. 
Glume. Din mărinimie vrea din nou să te înşele. 

CHALKIDIAS 
Da. Ea se chema Timandra. Chiar în vremile acele 
Cînd eram copii prinsesem amîndoi a ne iubi 
Şi părinţii se-nvoiră mai tîrziu a ne uni. 
Fată plină de putere, preafrumoasă şi robustă, 
Daca o vedeai cum merge pe cărarea cea îngustă, 
Sprijinind pe cap cu braţul snopi de grîu nescuturat, 
Era chiar încîntătoare şi la umblet şi la stat. 

LAIS 
O, destul! 

CHALKIDIAS 
Plecai de-acasă, iară ea încet mi-a zis 
"Nu uita că-n valea asta ca un rai rămas închis 
Bate-o inimă smerită, credincioasă pentru tine 
Şi orice greşeli ai face, cum le face orişicine 
Din zburdarea tinereţii, să păstrezi în piept o vie 
Şi curată amintire despre mine. Pe vecie 
Să-mi păstrezi a ta iubire mie, ca soţia ta. " 

LAIS 
(se clatină şi cade leşinată pe jos) 

CHALKIDIAS 
Lais, cerule, o! 

BOMILKAR 
Lais... Nu te turbura. 
Nu-i adevărat ce spune, sunt curat poveşti, copilă. 
Ai să vezi curînd tu însăţi. 

LAIS 
(venindu-şi în fire, lui CHALKIDIAS) 
O tu eşti fără de milă... 
Dar totuna mi-e la urma urmelor. (ea semnează) 
Condu-o dar 
Înaintea unui preot şi fă nunta la altar. (ea întinde lui BOMILKAR sulul, 
iar acesta-i dă în schimb un papirus scris de el) 

 
CHALKIDIAS 
Cum? 

LAIS 

Te miri cumcă nimica să m-oprească n-a putut 
Ca să-mi mîntuiesc iubitul, fie chiar pe veci pierdut 
Pentru mine? Daca alta e femeia ce-a aprins 
A ta inimă, atuncea du-te iar la ea întins, 
Rămîi credincios uneia şi ferice fii cu ea. 
(ea rupe sulul ce-l ţinea în mînă) 

 
{EminescuOpVIII 475} 

CHALKIDIAS 
(îngenunchind înaintea ei) 
Ba cu tine, da, cu tine! Numai tu, frumoasa mea, 
Eşti aceea ce-am dorit-o, ce-o iubesc şi am iubit. 
Pîn-acuma din mîndrie, din amor te-am amăgit. 
Daca m-a mişcat atîta a ta mare frumuseţă, 
Bunătatea ta mă mişcă mai adînc, şi-a ta blîndeţă. 
Lasă-mă să-ţi spun aceea ce de mult mi-ardea pe limbă 
Inima ta nestricată, pură, care nu se schimbă, 
Inima, fermecătoareo, aşa bună, aşa mare, 
Şi pe care mi-ai jertfit-o cu atîta abnegare 
M-a învins şi în genunche te ador şi te ascult. 

LAIS 
Mă iubeşti? 

CHALKIDIAS 
Mai întrebi încă? Te iubesc... nespus de mult. 

LAIS 
(se aruncă în braţele lui) 
Iartă-mi toate acele crude imputări ce ţi-am făcut. 
Dînd altuia pentru mine toate cîte le-ai avut, 
De viaţa ta întreagă pe deplin te-ai lepădat, 
Încît şters este trecutul... 

LAIS 
(la pieptul lui) 
O, noroc neaşteptat!... 
E un vis? Deşteaptă oare sunt? Ah, nu mai pot pricepe... 
Însă haide. Haide-afară, casa asta încă-ncepe 
Ca să-mi facă silă... Vino!... Nu aşa! (ea sună într-un disc) 
Ei, Timas, vină! 
(TIMAS vine pe uşa din stînga) 
Haina ta repede. Dă-mi-o (ea dă haina ei sclavei şi 
se-nveleşte în haina mohorîtă a acesteia) 

BOMILKAR 
Unde alergi, de ce ţi-e plină 
Inima de nerăbdare, de ce graba asta vie? 
Este rîndul meu acuma de-a-ţi propune ospeţie. 

LAIS 
Îmi e dor să-ncep o viaţă nouă 

CHALKIDIAS 
(cu LAIS deodată) 
Deci rămîi cu bine... 

BOMILKAR 
Deie cerul să vă meargă astfel cum vi se cuvine, 
Cum doriţi ca să vă meargă. (singur, luînd la sine giuvaierele 
de pe masă) 
Iară eu rămîn şi crez 
Că-i frumos ca fericirea altora s-o-ntemeiezi. 
(perdeua cade) 

 
{EminescuOpVIII 476} 

[TORQUATO TASSO (v. 1-19) 

de Goethe] 

2259 

[PRINCESA] 
Tu mă priveşti zîmbind, Eleonoro, 
Apoi priveşti la tine, zîmbeşti iar. 
Ce ai tu? Fă să ştie şi-o amică. 
Tu pari că cugeţi, însă pari ferice. 

[ELEONORA] 
O da, princesă, cu plăcere văd 
Cum suntem rustic noi împodobite: 
Părem mult fericite păstoriţe, 
C-a fericiţilor ni-i ocuparea, 
Făcem cununi. Aceasta cu flori varii 
S-îmflă din ce în ce sub mîna mea, 
Iar tu, cu simţ mai nalt, suflet mai mare, 
Ales-ai laurul delicat şi zvelt. 

[PRINCESA] 
Ramurii care-i împleteam pe gînduri 
Ele-au găsit un cap de ele demn 
Grată le-aşez pe fruntea lui Virgil. 

[ELEONORA] 
Iar eu - cununa-mi veselă şi plină Apăs pe fruntea mastrului Ludvig: 
El, cu-a lui glume-n veci neveştezite, 
Aibă de noua primăvară parte. 

 
{EminescuOpVIII 477} 

[TIMON DIN ATENA (v. 1 - 134) 
de Shakespeare] 
 
2254 

PERSOANELE 

TIMON, 
un atenian nobil 
LUCIU 
LUCULLUS 
SEMPRONIUS 
boieri şi linguşitori ai lui TIMON 
VENTIDIUS 
unul dintre prietenii 
faţarnici ai lui TIMON 
APEMANTUS 
un filozof pervers 
ALCIBIAD 
general atenian 
FLAVIUS 
vataf de curte al lui TIMON 
FLAMINIUS 
LUCILIUS 
SERVILIUS 
slugi ale lui TIMON 
CAPHIS 
PHILOTUS 
TITUS 
LUCIUS 
HORTENSIUS 
slugi de-ale creditorilor lui TIMON 

Două slugi ale lui VARRO şi una a lui ISIDOR, creditori ai lui TIMON. 
CUPIDO şi MAŞTI. TREI STRĂINI. UN POET, UN ZUGRAV, UN 
GIUVAERGIU, UN NEGUSTOR, UN MOŞNEAG ATENIAN, UN PAJ, 
UN MASCARICI PHRYNIA 
TIMANDRA ţiitori ale lui ALCIBIAD 
Alţi BOIERI, SENATORI, CĂPITANI, OŞTENI, PUNGAŞI şi SUITA. 
Scena se petrece în Atena şi în pădurile din împrejurime. 

A C T U L I Perdeua întîia 

SCENA I Cortu-ntîi 

Atena. O tinadă în casa lui TIMON. Intră POETUL, ZUGRAVUL, 
GIUVAERGIUL, NEGUSTORUL şi alţii, pe uşi deosebite 

 
{EminescuOpVIII 478} 

POETUL 
Bună ziua, domnule! 

ZUGRAVUL 
Îmi pare bine că te văd sănătos. 

POETUL 
De mult nu te-am văzut. Cum mai merge lumea? 

ZUGRAVUL 
Se toceşte crescînd. 

POETUL 
Ştiut lucru. Ce lucru mai cu samă, rar ori straniu, care să nu se 
potrivească cu ceea ce se ştie prin multă povestire? Dar ia te uită.! O, 
magie a bielşugului! Puterea ta au conjurat toate spiritele astea. Pe 
negustor îl cunosc. 

ZUGRAV[UL] 
Eu îi cunosc pe amîndoi; cellalt e giuvaergiu. 

NEGUSTOR[UL] 
De treabă boier. 

GIUVAERGIUL 
Fără-ndoială. 

NEGUSTORUL 
Om fără samăn; dascălit cum am zice ca să fie pururea bun. (Surpasse) 

GIUVAERGIUL 
Am un giuvaier. 

NEGUSTOR[UL] 
Arată-mi-l, rogu-te... Pentru Timon, domnule? 

GIUVAERGIUL 
Da, daca l-a plăti; dar cît despre asta... 

POETUL 
(citîndu-şi poesia ) 
Daca lăudăm pentru plată pe un mizerabil 
Pătăm şi gloria versului izbutit 
Care i se cuvine celui nobil. 

NEGUSTORUL 
(uitîndu-se la piatra scumpă) 
Frumoasă formă. 

GIUVAERGIUL 
Şi de preţ! Ce apă! Ia te uită numai. 

ZUGRAVUL 
D-ta eşti în stare s-o faci... O scriere, desigur vro dedicaţie pentru 
dum[ne]a-lui * boierul... 

POETUL 
Hm! Aşa ş-aşa... Am scuturat-o din mînecă. Poezia noastră-i ca 
un copac cu răşină care picură de acolo de unde-i hrănită. // Scînteia nu 
sare din cremene decît daca scaperi, dar flacăra noastră blîndă izvoreşte 
de sine şi, ca puvoiul, fuge de orice stavilă care i se-mpotriveşte. Asta 
ce-i? 

 
{EminescuOpVIII 479} 

ZUGRAVUL 
O icoană, domnule. Dar cartea d-tale cînd iese? 

POETUL 
Cum voi prezenta-o, îndată. Ia arată-mi pînza. 

ZUGRAVUL 
Bună icoană. 

POETUL 
Aşa e. Minunat şi frumos reiese. 

ZUGRAVUL 
Aşa ş-aşa. 

POETUL 
Admirabil. Graţia icoanei vorbeşte de sine. Cîtă putere de înţelegere 
sclipeşte din ochii aceştia. Cît de mult se mişcă fantazia pe buza aceasta. 
Ai sta să tălmăceşti în cuvinte fizionomia asta mută. 

ZUGRAVUL 
Nu-i vorbă, binişor e maimuţată viaţa. Iată o-ncondeiere - 
bună-i, cum o găseşti? 

POETUL 
Eu? Aş zice de ea că descăleşte natura. Întrecerea cu natura, care trăieşte 
în văpselele acestea mai vie decît viaţa chiar. 
(intră mai mulţi senatori şi trec peste scenă) 

ZUGRAVUL 
Ce de oameni se ţin de dînsul! 

POETUL 
Senatori atenieni! Ferice de el! 
 
ZUGRAVUL 
Uite şi alţii! 

POETUL 
Curg musafirii. 
În această plăsmuire încă nelustruită am închipuit pe un om pe care lumea 
noastră pămînteană îl cuprinde în braţe şi-l giugiuleşte cu toate 
petrecerile. 
Iar libera-mi pornire. 
Nu se împiedecă de nimic singular, 
Ci se mişcă mai departe pe întinsa tabla cerata; 
Nici o răutate josnică nu se lipeşte de-o comă măcar a drumului pe 
care-am apucat, 
Ea zboară cu-al vulturului zbor, îndrăzneţ şi pururea-nainte, nu 
lasă-n urmă-i nici o pîrtie. 

ZUGRAVUL 
Adecă, cum s-ar prinde asta? 

POETUL 
Ţi-oi descoase-o. Nu vezi cum toate treptele de oameni, oricum ar fi 
de soiul lor, atît cei superficiali şi linşi precum şi aciia de natură trează şi 
austeră, îi oferă lui Timon serviciile lor? Vezi, bogăţia lui cea mare, care 
atîrnă de natura sa bună şi milostivă, biruie şi cîştigă sub stăpînirea [ei] 
tot soiul de inimi; de la linguşitorul cu obraz de oglindă pînă la 
Apemantus, care iubeşte puţine lucruri 

 
{EminescuOpVIII 480} 

atît pe cît se abhorează pe sine; chiar el îşi pleacă genunchiu-naintea 
lui şi se-ntoarce-n pace, simţindu-se îmbogăţit cînd Timon îi face 
semn cu capul. 

ZUGRAVUL 
I-am văzut vorbind unul cu altul. 

POETUL 
Domnule, pe un dîmb înalt şi plăcut am închipuit pe Fortuna stînd pe 
tron; la poalele dealului stau grămadă, ticsiţi, oameni cu fel de fel de 
merite şi fel de fel de fire, cari, pe rotunzirea acestei sfere, încearcă a-şi 
îmbunătăţi poziţia. Între toţi cari privesc cu ochii ţintă la stăpînitoarea 
femeie, personific pe unul de făptura lui Timon pe care Fortuna îl cheamă 
cu-n semn ce-i face cu mîna ei de fildeş, iar favorul ei învederat 
preface numaidecît în sclavi şi slugi pe cei cari-i fusese rivali. 

ZUGRAVUL 
Minunat ai izvodit-o. Acest tron, Fortuna aceasta şi acest dîmb, cum 
văd, cu acel un om căruia numai i se face [semn] dintre toţi să meargă în 
sus, plecîndu-şi fruntea spre piezişul munte spre a-şi urca norocul, 
s-ar putea reprezenta bine şi prin breasla [noastră]. 

POETUL 
Nu, nu, ia ascultă mai departe, prietene. Toţi cei care, cu puţin înainte, îi 
fusese încă tovarăşi şi de-o samă cu dînsul, ba unii chiar mai de neam 
decît el, din clipa aceasta [î]i urmează paşii lui, îi umplu tinzile şi-i fac 
alai; îi picură şoptiri prinositoare în ureche, numesc sfînt[ă] pînă şi scara 
de la şea şi numai prin el sorb aerul liber. 

ZUGRAV[UL] 
Ei... şi ce-i cu ăştia? 

POETUL 
Iar [cînd] Fortuna, tonatecă şi schimbăcioasă, îi dă cu piciorul celui pe 
care-l îndrăgise pîn-acuma, toţi cei cari atîrnă de el şi care se 
opintesc în urmă-i spre vîrful dealului, tîrîndu-se în genunchi, ba 
chiar în patru [labe], îl lasă să lunece şi nici unul din ei nu însoţeşte 
piciorul lui ce poticneşte în jos. 

ZUGRAVUL 
Aşa se-[n]tîmplă de regulă. 
Mii de icoane morale pot să ţi arăt 
Care tîlcuiesc aceste repezi loviri ale norocului 
Mai cu tipar decît vorba. Totuşi bine faci că arăţi lui Timon că ochi de 
rînd au văzut piciorul mai sus decît capul. 
(Trîmbiţi. TIMON intră cu alai, UN SERVITOR al lui VENTIDIUS 
vorbeşte cu dînsul) 

TIMON 
Spui că-i arestat? 

SERVITORUL 
Da, domnule, şi cinci talanţi e datoria lui, averea foarte scurtă, creditorii 
foarte-asupritori; doreşte-o slovă scrisă la cei cari l-au închis; 
daca-i va lipsi cuvîntul d-tale i se-ncheie nădejdea. 

 
{EminescuOpVIII 481} 

TIMON 
O nobile Ventidius! Bine! Eu nu sunt de soiul acelora de-a mă scutura 
de amicii mei tocmai [cînd] le trebuiesc eu lor. Ştiu că-i gentleman 
care-i vrednic de ajutor, pe care-l va şi avea. [Î]i voi plăti datoria 
şi-l voi libera. 

SERVITORUL 
Măria Ta l-ar îndatora pe de-a purure. 

TIMON 
Spune-i închinăciuni din parte-mi. Voi trimite curînd bani de 
răscumpărare şi, cum va fi liber, îl rog să vie pe la mine. Nu-i destul 
să-l ridici în picioare pe cel slab, trebuie să-l şi sprijini. Mergi cu 
bine. 

SLUGA 
Tot noroc, Măria Ta. (iese) 
UN ATENIAN BĂTRÎN intră. 

ATENIANUL 
Timon, ascultă-mă. 

TIMON 
Vorbeşte liber, tată. 

ATENIANUL 
Ai o slugă pe care-o cheamă Lucilius. 

TIMON 
Am. Ce-i cu el? 

ATENIANUL 
Nobile Timon, cheamă-l pe omul acela înaintea ta. 

TIMON 
E-n suită? Ei, Lucilius! 

LUCILIUS 
(înaintînd) 
Iată-mă, porunciţi, Măria Ta! 

ATENIANUL 
Omul acesta, nobile Timon, această creatură a ta, frecuentează serile casa 
mea. Sunt un om // care de tînăr încă am căutat să tind mai sus, iar 
moşiile mele merită un moştenitor mai de seamă decît pe unul care 
prezintă tava. 

TIMON 
Bine, şi?... 

ATENIAN[UL] 
Am o singură fiică şi nici o altă rudă! 
Şi ei îi las toată strînsura mea. 
Frumoasă-i fata, tocmai în vrîsta de măritat. 
Crescut-o-am cu multă cheltuială 
Şi-n chipul cel mai bun. 
El, om de casa ta, îi cat-amorul. 
Te rog dar, nobile doamne, fii de-o părere cu mine 
Şi opreşte-l de-a mai calca în casă... Eu am vorbit geaba. 

TIMON 
E cinstit băiat. 

ATENIAN[UL] 
Bine. Să fie-atuncea Timon, 
Onestitatea lui să se mulţumească în sine însăşi, 
Nu trebuie să-i aducă fiica mea. 

 
{EminescuOpVIII 482} 

DIPLOMATUL 
2254 

Comedie-n 2 acte 
de 
Eugène Scribe şi [G. ] Delavigne 

P E R S O A N E L E 

MARELE DUCE 
PRINŢUL RUDOLPH 
nepotul său 
MARCHIZA DE SURVILLE 
CONTELE DE MORENO 
trimisul Spaniei 
ISABELLA 
fiica sa 
BARONUL DE SALDORF 
trimisul Saxoniei 
CAVALERUL DE CHAVIGNI 
D-NUL DE EHEINFELD 
secretarul prinţului Rudolph 
HERMANN 
domestic al d-nei de Surville 

Scena se petrece într-un principat german. 

 
{EminescuOpVIII 483-564} 

 
{EminescuOpVIII 565} 

LANŢUL DE AUR 

Novelă svedică de Onkel Adam [C. A. Wetterbergh] 

Într-o seară posomorîtă de toamnă, puţin după ce intrasem în enoria 
mea - începu amicul meu preotul... naraţiunea sa - şedeam singur în 
camera mea de studiu, în care locuiesc şi astăzi şi din care am privirea 
peste biserică şi cimitir. Atunci intră o servitoare la mine în casă şi-mi 
spuse că un domn străin, care ar aştepta în camera mea de vizită, dorea să 
vorbească cu mine. Eu alergai jos; 
era un june de-un exterior frumos, care însă era foarte palid şi care avea 
in privirea sa o durere sălbatecă, din care cauză credeam că voi auzi 
desigur de la el vreo veste neplăcută. 
- Voiam să vă rog pentru cheia de la mormîntul Lejonsward, zise el, o 
aveţi pesemne încă? 
- Cum, întrebai eu mirat, vreţi a o avea acuma? e prea tîrziu! 
- Vreau s-o am, zise străinul cu nerăbdare, căci un cadavru - da, 
într-adevăr un cadavru - o să se mai adauge încă pe lîngă celelalte 
chiar acuma. 
Străinul îmi părea atît de extraordinari încît mai protestai puţin. El 
observa aceasta şi-mi zise: 
- Va aduceţi aminte, părinte, de mine, sau nu? Numele meu e 
Lejonswardy şi cadavrul ce o să se aşeze în camera îngustă e acela a 
consoartei mele. Eu am o cheie, cer însă şi pe cealaltă; îmi veţi refuza dar 
şi acuma? 
Îi dădui cheia şi, chiar fără un cuvînt de mulţămire, alergă în jos. Eu însă 
mă reîntorsei în camera mea şi căutam afară în întunericul cimitirului. 
Puţin şi văzui mai multe facle mişcîndu-se peste morminte la 
mormîntul menţionat. Mormîntul se deschise şi văzui lumina faclelor 
între gratie. Era un aspect posomorît, pe care nu-l voi uita niciodată. 
Înmormîntarea simplă se fini şi îndată mi se aduse cheia. Mai mulţi ani 
trecură, cînd acelaşi june veni la mine într-o nainte de ameazăzi. 
- Mă cunoşti încă, părinte? mă întrebă. După ce-i afirmai întrebarea 
sa, zise: Ei bine, voi să fiu în enoria d-tale, colo în castelul Lejonsnas. 
- Voiţi a locui în castelul Lejonsnas? asta nu vă poate fi otărîrea 
serioasă, conte, acolo n-a locuit nimeni aproape de o sută de ani. 
- Cu atîta mai bine, eu voi să străform castelul într-o locuinţă 
omenească; 
însă voi purta o viaţă foarte izolată. Servitorii mei sunt: vătaful de curte, 
vizitiul şi camerierul. Va fi o viaţă liniştită. Voiţi a mă însoţi, continuă el, 
căci, cu toate că-s fideicomisul moşiei, cu toate astea vă spun, nu ştiu 
mai nemica despre ea, Aide, acompaniază-mă şi mă condu la scumpele 
mele rude, care, cum se zice, s-ar afla acolo în efigie. 

 
{EminescuOpVIII 566} 

Am spus atuncea soţiei mele despre călătoria mea, ne-am pus în trăsura 
contelui şi am purces, iară caii-i mîna servitorul său cel esperiat, care, 
afară de cunoştinţa misterelor bucătăriei şi a camerăriei mai poseda şi 
dibăcia de a mîna bine o păreche de cai. 
În curînd am ajuns la moşie. O zidire masivă şi mare căuta cu ferestrele 
sale negrite posomorît înaintea sa. Mai multe rînduri duple de arbori 
străvechi, cari pesemne fuseră odată tunşi cu foarfecele, încongiurau din 
ambele părţi curtea spaţioasă, în a căreia mijloc se afla o fîntînă artificială 
desecată şi încongiurată de un hăţiş de cimişir, parte sălbătecit, parte 
uscat. Aceasta e descripţiunea scurtă a locului. 
Contele surîse şi căută la mine. 
- Cum vi pare acest fideicomis, zise el, aşa-i că are seamăn cu o 
locuinţă de strigo? E curios, urmă el, că căutăm în astfeli de locuri 
relaţiuni mai intime cu lumea spiritelor, ca cînd aceste n-ar manifesta 
prezinţa lor pretutindeni. Vă îndoiţi? Clătinaţi din cap? Ei bine, dacă nu e 
o lume de spirite, de ce am avea o voace în întru care ni spune că este? 
- Nu toţi au o astfeli de voace, zisei zîmbind. 
- Atunci eşti în rătăcire, părinte, zise contele cu zel, nu poţi nega că 
sînt întîmplări cari nu le poate esplica mintea noastră, cari decurg de la o 
influinţă superioară, şi sînt oameni cari au fost în viaţă mai mult decît o 
dată în poziţiune de a crede la o lume de spirite. Spune-mi ce este ceea 
ce mîngăie cînd ai pierdut tot, tot ce aveai mai scump, adecă - el tăcu 
vro cîteva mominte, luptîndu-se cu o emoţiune internă - adecă soţia 
sa, urmă el, copilul său; ce e aceea care, cînd, bătut de loviturile sorţii, 
îngenunchind înaintea sicriului, îţi vine ca o rază chiară de lumină 
dintr-o lume mai bună, ce-ţi lumină sufletul; sau acea şoptire blîndă 
de mîngîiare şi viaţă care vorbeşte inimei îngheţate? Sufletul celei pe care 
o iubeşti îţi împarte ceva din fericirea sa. 
Acuma veni şi inspectorul cu cheile castelului şi întrerupse convorbirea. 
Şi el spuse că castelul nu ar fi de locuit într-însul, însă contele ţinu la 
otărîrea sa. 
- Dă-mi numai cheile, domnule inspector, n-ai trebuinţă de a ne 
însoţi, eu şi cu părintele ne-om orienta noi, numai spune-ni de la cari 
uşi sînt cheile. Inspectorul se închină şi începu a enumera: 
- Aceasta-i de la uşa casei mari, aceasta de la apartamentul 
repauzatului consilieri de stat, aceasta de la apartamentul doamnei 
consilierese şi aceasta de la camerele contelui june sau, adause el puţin 
confuz, de la apartamentul din partea stîngă în care locuia odineoară 
bunul dmv., cînd era june. 
- Destul, domnule inspector, ne-om orienta, l-întrerupse contele 
cu un surîs. Ne apropiarăm de castel. 
- Auzit-aţi, zise contele, camerele contelui june. Contele acesta june 
a fost bunul meu. De aici se vede că tradiţiunele nu învechesc neciodată. 
Acest conte june, aşa-l numesc aici, a murit acum mai bine de cincizeci 
de ani, bătrîn şi slab. 
Cînd intrarăm pe pragul mare şi boltit un aer rece şi stricat ni veni înainte. 
Ici şi colo căzuse părţi din ornamintele de gips de pe păreţi şi mai multe 
cadre mari zugrăfite în olei, ce reprezentau vînători de urşi, se pătase de 
mucegai. 
- Antecamera nu e prea învitatoare, zise contele, însă să mergem mai 
departe. 
Vîrî cheia în broasca greoaie şi cu ornaminte nenumărate, care ducea în 
apartamentul consilierului de stat. Venirăm într-un antesalon ornat cu 
multe portrete şi picturi de şcoală olandeză. Aici, în cadru luxos, pe care 
dintele timpului îl lipsise parte de lustru, sta portretul unei dame travestite 
în haine de păstoriţă, cu pălăria de paie fîlfîindă şi cu o bîtă de păstori în 
mînă, un surîs graţios juca pe buzele ei de purpur şi tinereţa strălucea în 
ochii ei. 
- Aceasta e, zise contele, buna mea, ea ni surîde; ea e zugrăfită ca 
mireasă şi încă şede în frumuseţa-i virginală; cu portretele e ca şi cu 
sufletul, ele nu îmbătrînesc neciodată. 
Ne dusem mai departe şi intrarăm într-o casă cu podelele de stejar şi 
păreţi de piele aurită, cadrată în mai multe cadre de aur, era un lux fără 
gust, ce bătea şi mai mult la ochi prin mobilele de modă veche care erau 
în cameră. Bagdadia de gips era acoperită cu o mulţime de figure greoaie, 
care se înşirau într-o coroană mare şi erau un rest din gustul grotesc al 
secolului al X[V]II-lea şi a împovărării sale de ornaminte. Această 
cameră fuse oarecînd laboratoriul consilierului şi rămăsese 

 
{EminescuOpVIII 567} 

neatinsă precum a fost cînd era acela în viaţă. Un orologiu de părete 
într-un teas mare cu zugrăveli chineze, în aur şi negru, sta acolo muţit 
şi colbăit într-un colţ şi un ştrang gros de clopoţel cu ornaminte multe 
de mătasă spînzura încă în alt colţ lîngă un secretariu greoi, dinaintea 
căruia sta un scaun cu sprijoane nalte şi înguste şi cu picioare curbe, 
astfeli ca cînd scriindul s-ar fi sculat de-abia în momentul de faţă. 
După aceea venea un cabinet de dormit, garnisit cu acelaşi gust ca şi 
camerele pe care le-am văzut. 
- Dumnezeu ştie, zise contele, mai că-mi pare că ai avea dreptate; cu 
aste camere şi cu aste mobile nu ştiu a îmbla, căci adesea sînt locuinţa şi 
mobilele cunoştinţele noastre cele mai de aproape, şi adeseori un scaun, o 
masă, o sofa sînt amicii noştri cei mai intimi. 
Pe urmă venirăm în două camere mici, ce păreau a fi fost locuite mai 
tîrziu şi erau mai simplu mobilate. 
- Aici îmi aşez cortul, zise contele; nu prea e după moda nouă, dar cel 
puţin aici e mai voios decît în celelalte încăperi. 
Acolo sta înaintea mesei un jilţ care fusese poleit în vremile lui, care însă 
acuma arăta pe ici-colea coloarea sa primitivă albă. Catifeaua roşie cu 
care era îmbrăcat nu pălise, şi chiar toate colorile se păstrase mai bine în 
camera aceasta decît în celelalte. Eu îmi esprimai mirarea, însă contele, 
care privea toate într-un mod oarecum propriu numai lui, observă 
numai că camerele erau aşezate spre nord. 
- Vezi, părinte, unde lumina nu e în puterea sa deplină, zise el, acolo 
totul se păstrează mai bine. Este în general un adevăr că ce e străvechi 
aceea se păstrează mai bine în întuneric, atît în lumea materială cît şi în 
cea ideală. Ceea ce creşte are trebuinţă de lumină, dară ceea ce decade se 
dărîmă mai uşor la lumină decît la umbră. De aceea, părinte, adause el cu 
o trăsătură satirică, ce juca împrejurul gurei sale, întunericul e foarte 
necesar pentru păstrarea instituţiunelor vechi. 
După ce se puseră camerele oarecum în ordine, contele s-a instalat; 
caracterul său părea, din timpul din care se retrase în patrimoniul său, a fi 
mai moderat, adecă era în armonie cu sufletul său neliniştit, care nu iubea 
prezintele, ci care trebuia să vieze sau în suveniri în care fiecare obiept era 
împoporat cu cunoscuţi istorici, sau era silit să se refugieze într-o 
relaţiune tenebroasă, pe care nu o cunoşteam. 
Contele era un fantast; însă un fantast nobil cu un simţămînt adînc de 
drept şi adevăr; deşi dorinţa sa de a fi liber de defecte luase poate tocmai 
de aceea o direcţiune care părea a decurge din prejudeţe înrădăcinate, căci 
rar e cineva aşa de plin de prejudeţe ca fantastul ce se crede liber de ele. 
Eu îl vizitam şi-l aflam adesea ocupat cu lectura, însă el ascundea 
totdeuna cartea dacă vineam eu. 
O dată însă o văzui totuşi; erau scriptele lui Jung-Stilling. 
- Domnule conte, zic, dumneavoastră citiţi istorii de viziuni şi spirite. 
Mă-ndoiesc să crezi în aşa ceva. 
- Şi de ce nu, părinte? Oare e ceva nepotrivit în aceasta, sau crezi că 
omul ar forma terminul estrem a creaţiunii şi ar fi îndată după Dumnezeu? 
Nu crezi să se poată ca să îmbrace sufletul omenesc, liberat de materia 
brută, care o are aici, un corp mai fin, eteric, care să se potrivească cu 
starea sa nouă? Eu cred în aceasta şi aflu o mîngîiere. Ce ar fi oare omul 
dacă n-ar căta să intre măcar prentr-un presimţămînt întunecos şi 
straniu în viaţa sa viitoare spre a căpăta o idee despre ceea ce conţine? Ce 
am fi noi toţi dacă n-am crede în aceasta mai mult sau mai puţin clar şi 
adevărat, dacă nu e om care să nu crează la o lume de spirite, chiar dacă o 
ia în rîs, vrînd să arăte că e om luminat. Dacă se apropie moartea de aceia 
ce-i sînt scumpi inimei omului, dacă-i apucă cu mînile ei cele 
osoase şi-i trage în mormînt, dacă degetul providinţii îl persecută, 
atuncea, crede-mă părinte, el va crede într-o lume de spirite, va crede 
în soartă, care nu e hazard, ci atmosfera unei lumi spirituale. 
- Nenorocirea e plină de prejudiţii, observai eu. 
- Nenorocirea, zise contele; parte ai dreptate, nenorocirea e noaptea 
sorţii omeneşti. Dacă cineva e fericit, atunci nu aude cursul regulat al roţii 
sortale. Elementul pămîntesc îşi păstrează dreptul său de-a rătăci; însă 
aceasta e însuşirea nenorocirei părînde, căci cea adevărată are aceeaşi 
urmare ca şi nenorocirea. Şezi cu o consoartă iubită şi cu copiii-ţi 
într-o seară lină, de mulţămeşti lui Dumnezeu pentru fericirea-ţi, sau 
îngenunchi înainte patului lor de moarte. În cazul întîi eşti 

 
{EminescuOpVIII 568} 

fericit, în cazul al doilea doborît de durere, însă în amîndouă cazurile nu 
te simţi singur. E ceva afară de tine, ceva nevăzut, neauzit, cu toate aceste 
simţit de simţul dinlăuntru, care vorbeşte despre moarte şi viaţă. Şi tocmai 
acest ceva eu îl numesc: lumea de spirite. 
- Însă, domnule conte, zisei, mintea ni spune... 
- Mintea, repetă el, întrerupîndu-mă, ce e mintea, ce e astă 
proprietate de-a analiza fiecare gîndire, fiecare simţămînt al aproapelui 
său? Părinte! ce e mintea în asemănare cu presimţămîntul? mintea în 
asemănare cu credinţa? Cine cunoaşte o lume mai bună şi o visează numai 
pe ea, cine crede intim şi tare la o unire a simţămintelor sale cu autorul 
lor, care e Dumnezeu, acela lucră en gros, cine însă, în superbia raţiunii 
sale, descompune ce e sînt, divide ce e indivizibile, acela e un cămătariu 
de atome, de minute. Eu n-am putut suferi neciodată mintea prea 
înţeleaptă, care vrea să se vîre în totul şi care socoate a lua parte la totul, 
fără a o face aceasta. Mintea-i pare tocmai ca un ţăran necioplit care, 
vîrîndu-se într-un salon de bal, stă, mustră înţelepţeşte totul şi care 
cu toate aceste preferă tonurile scripcariului din sat mai mult decît 
acoardele pline ale orchestrei. Aşa e raţionabilul. Dacă ar putea să se vîre 
în ceri, atuncea ar recenza muzica sferelor şi ar rezona că îngerii nu cîntă 
pe arpele lor cu destulă preciziune şi viaţă sau că corul ceresc e prea slab 
în bas. Nu spune, părinte, ce spune mintea! Eu zic că ea nu ştie nimica 
despre aceste. 
Să disput cu contele ar fi fost să-mi prăpădesc vorba de flori de cuc, 
căci el, dacă contesta dreptul judecătoriu al minţii, atunci nu avem ce 
opune visătoriei sale. 
- E o mîngăiere, zise contele odată, de-a crede în manifestări de 
spirite. Eu locuiesc aici, servitoriul meu în etagiul al doilea, şi de aceea ar 
crede cineva că mi se face urît. Din contra. Cînd noaptea luminarea mea 
începe a arde mai întunecat, cînd şopteşte ceva printre frunzele arborilor, 
cînd toate mobilele pocnesc şi se aude un ton care pare a fi sunetul unui 
clopot, sau un cîntec, sau altăceva...... atunci începe viaţa mea cea 
adevărată, atunci mă primblu prin cameră şi stau cîteodată locului şi 
ascult. Ah! atunce simţesc adese cum se îmflă un rîu de deliciu în anima 
mea bolnavă...; se mişcă ceva în camera alăturată. "Aceea e Iulia", strig şi 
deschid uşa. Lumînările joacă şi o şoptire lină merge prin casă... "Iulio, 
Iulio! tu nu m-ai uitat" zic şi apoi mă pun în pat şi adorm, visînd de ea. 
Contele se cufundă într-o cugetare adîncă, însă curînd ridică ochii săi 
întunecaţi şi-mi cată în faţă cu o privire blîndă şi clară. 
- Aşa e, zise el, că eşti amicul meu, cu toate că nu poţi aproba visătoria 
mea, cum o numiţi voi înţelepţii? Eu vorbeam de Iulia mea; nu o cunoşti, 
cu toate că a fost aşa de îndelung din enoria d-tale; era aceea care fu 
adusă atunci în seara cînd vă văzui pentru întîiaşi dată, la d-voastră, 
e[ra] consoarta mea, şi domnia-ta să nu-ncerci de-a-mi lua prin 
raţionamînt o credinţă care mi s-a făcut atît de necesarie. 
Contele se aşeză pe-un jeţ şi începu astfel naraţiunea sa: 
- Casa baronului Lindespare, în Stockholm, era, în timpul din care 
datează naraţiunea mea, locul de adunare pentru tot ce posedea capitala de 
spirit şi frumos. Soarelele sale erau cunoscute pentru tonul elegant şi 
umorul nesilit ce domnea în ele. Casele erau ornate cu gust, fără de-a 
bate la ochi oarecare lux; totul era lux şi cu toate astea nemica 
estraordinariu nu strica armonia întregului. De aceea nu se observa 
abondanţa, totul era aşa de nesilit şi vărsat din întregul. Numai dacă 
discompuneai luxul casei vedeai că e lux. 
Baronul era de mulţi ani văduv; pe consoarta sa, o născută spaniolă, nu o 
văzusem neciodată; însă ea lăsase o fiică frumoasă şi dulce, un amestec 
din roza înflăcărată a sudului şi din neaua nordului. Ea era zîna locului şi 
sute rivalizau pentr-un surîs de pe buzele ei. Aceea era Iulia, ea deveni 
consoarta mea. Eram uniţi de o jumătate de an şi aveam o locuinţă 
deosebită, însă, la fiecare soarea, Iulia trebuia să fie la tatăl ei, spre a face 
onorile de primire. 
În una din zile societatea era mai numeroasă decît totdeuna şi eu văzui 
printre mulţime pe-un bărbat pe care nu-l cunoşteam, care fixa însă 
necontenit ochii săi pe soţia mea. El era nalt şi slab, avea o faţă palidă şi 
înfundată, nişte trăsături drepte şi fără viaţă, şi numai ochii săi 
scînteietori, pe cari-i fixa cu oarecare indignaţiune pe soţia mea, arătau 
viaţă. Era îmbrăcat în negru şi numai o stea mică de briliante lucea în 
borba bumbului, care arăta că el era ambasadorul oarecărui guvern. Acest 
om părea a fi de vreo cincizeci de ani, şi puţinii peri albi contrastau 

 
{EminescuOpVIII 569} 

foarte mult cu părul său încolo negru. Nu ştiu de ce mă interesam aşa de 
mult de el, îl găseam neplăcut şi cu toate astea mă atrăgea. Era un farmec 
ca acela pe care-l influinţează şerpii mari asupra victimelor lor. 
Socrul meu se apropie de mine. 
- Cine-i omul acela-n negru? întrebai. 
- A! răspunse bătrînul, mai că aş fi uitat de-a i te recomanda; 
e-un spaniol, ca şi răposata mea consoartă; vină! 
Îi urmai şi în curînd stam înaintea acelui om curios. 
- Căutaţi, don Caldero! începu socru-meu, aici am onoarea a vă 
prezenta pe ginerele meu, contele Lejonsward... Don Caldero, ataşat la 
ambasadura spaniolă. 
Îmbrăcatul în negru spuse mai multe cuvinte din datorie cătră 
socru-meu, care se depărtă de la noi. 
- Domnia-voastră, domnule conte, sunteţi, judecînd după aceea ce 
pot vedea, cel mai fericit consoarte din Suedia rece, îmi pare bine de-a 
fi făcut cunoştinţă cu d-voastră, zise don Caldero. V-am observat 
demult şi aveam intenţiunea de-a vă afla numele, fiindcă păreţi, ca şi 
mine, a nu lua seama numai la esteriorul, ci şi la interiorul unui om, mă 
bucur de-a fi găsit o rudă spirituală. 
În astfeli se începu cunoştinţa mea cu un om care, cu tot esteriorul său 
respingătoriu, cu tot esteriorul său rece şi aspru, avea un suflet înflăcărat 
şi o animă deschisă oricărei idei nalte. Din seara aceea don Caldero fu 
amicul meu, şi mintea sa luminată, căldura sa atrăgătoare, care o putea 
comunica într-o limbă concisă şi frumoasă, aduseră ideiele mele 
într-o direcţiune pe care o pregătise caracterul meu, pe care însă n-aş 
fi putut să viu neciodată aşa de departe fără don Caldero. El venea adesea 
la noi şi eu mă lipii din ce în ce mai mult de acest bărbat spirituos şi 
talentat, şi el părea a se lipi de mine. El fu acela care-mi arătă, cu o 
claritate pe care nu o pot descrie, unirea între Dumnezeu şi om, între 
lumea pămîntească şi cea spirituală. El fu acela care-mi dovedi 
esistenţa unei relaţiuni între noi şi lumea spiritelor, care se manifestă prin 
visuri, presimţăminte, prin simţiri întunecoase, care dovedesc influinţa 
unei puteri superioare. El fu acela care primi adevărul esistinţei 
fantasmelor curăţită de orice superstiţiune, adecă: el nega o manifestare 
materiala, însă o primi încît se atinge de influinţa unor fiinţe superioare 
asupra simţurilor noastre. Ai fi trebuit să-l auzi, părinte! D-ta i-ai 
fi crezut ca şi mine, să fi fost un protestător încă pe-atîta de mare. 
Noi ne petreceam adeseori cu şac, un joc care mi-a făcut totdeuna 
plăcere. Don Caldero împărtăşea gustul meu şi noi ne luptam de multe ori 
toată seara într-un singur joc. "Şacu[l] mă delectează, zicea el, fiindcă 
e, din toate jocurile, mai puţin bazat pe hazard. Hazardul se arată 
pretutindene, încît trebuim a căuta vreo plăcere care-l suferă atît de 
puţin pe cît se poate. Petrecerea noastră nu trebuie să le dea loc spiritelor 
de-a-şi face petrecerea lor cu noi". 
El vizita soarelele socrului meu şi pe mine, dară încă neciodată nu-mi 
făcuse invitaţiunea de-a-i face o vizită. El locuia într-o casă mare, 
cu totul singur, şi nu primea neciodată străini. Caracterul său nu atrăgea 
pe nimeni, îi respingea pe toţi, căci puţini pricepeau sau cunoşteau 
valoarea sa, şi încă mai puţini puteau să aibă plecarea de-a-i urma în 
zborul său curagios în sferele fantaziei. Pinguinii adevărului fără aripi şi 
lipiţi de pămînt nu pot să urmeze pe vulturul geniului, care zboară cătră 
soare, ei par chiar a nu vrea să-i urmeze; ei sunt mulţămiţi şi mîndri 
dacă au găsit în mlaştină un grăunte şi neci nu visează că esistă o sferă 
mai frumoasă decît mlaştina lor şi o pradă mai nobilă decît rîme şi 
culbeci. Cu un cuvînt, adause contele la elogiul ce-i făcuse lui don 
Caldero, cu un cuvînt, părinte, nu mai e în lume nicăiri un astfeli de 
bărbat ca don Caldero. 
Caldero m-a invitat în fine o dată la sine. El locuia departe, în suburbiul 
din nord, într-o locuinţă pe care o aşezase după gustul său. La intrarea 
mea în salon nu găsii acolo pe nimeni; el era deşert şi luminat de o singură 
lampă care spînzura în mijloc şi răspîndea lumina sa de lună peste salon. 
Mersei mai departe... asemenea tăcere mormîntală, aceeaşi umbră, acelaşi 
lux greoi a căruia stemă purta totul. Rămăsei cu un simţămînt estraordinar 
în întrul meu, îmi veniră în minte poveştile doicelor despre castele 
fărmecate şi mă credeam străpurtat într-un astfeli de castel, a căruia 
domn ar sta într-un adînc somn de farmec în camerele interioare, cu 
toată curtea sa, de sutimi de ani. Această închipuinţă fu însă întreruptă 
prin pasuri line pe covorul bogat şi figura posomorîtă a lui don Caldero 
sta înaintea mea. 

 
{EminescuOpVIII 570} 

" Bine-ai venit, domnule conte, zise el cu afecţiune, ai venit în 
eremitagiul meu, şi într-adevăr n-am invitat pe nimeni altul pănă 
acuma decît pe domnia-voastră. Am vrut să te posed o seară numai eu 
singur, veţi ierta egoismului meu". 
Mă conduse în cabinetul său interior. Aceasta era o cameră mică, însă 
naltă şi mobilată cu un gust cu cît se poate mai sinistru decît celelalte. 
Păreţii, îmbrăcaţi în catifea închis roşie, contrastau într-un mod 
mirabile cu pilastrii alţi şi ornaţi cu aur ce-i despărţeau. În mijlocul 
camerei sta o masă, şi un joc de şac şi-avea locul între două luminări 
mari de ceară. Şezurăm pe-o sofa, şi Caldero părea cufundat în gîndiri. 
În fine, începu: 
" Domnule conte, veţi afla poate neînţeles de ce sunteţi aşa de scump 
spaniolului Caldero; el crede că trebuie să v-o esplice aceasta; şi, spre a 
o putea, trebuie să vă dau o desfăşurare a întîmplărilor mele. " 
Ascultai cu atenţiune ce-o să însemne această introducere străină. Don 
Caldero reîncepu de nou: 
" Eu sînt născut şi crescut în Madrid, tatăl meu era un om sărac, însă 
nobile, de o nobleţe veche, şi eu supsei dară din copilăria mea ideile 
despre valoarea acestui rang. El căzu în urmă în ochii mei, cu toate că nu 
mă pot dezbina neci acum de superiorităţile naşterei; este o superioritate 
aceasta, creată de natură, care se lasă dovedită de nedreaptă numai prin 
rezonările minţii, nu însă din necese curat naturali. Eram, precum zisei, 
sărac însă mîndru, cum trebuie să fie un spaniol, şi o dorinţă nestingibilă 
după onoare şi glorie ardea în inima mea jună. Această dorinţă căpătă o 
putere nouă prin amorul cătră o copilă frumoasă, tot aşa de săracă ca şi 
mine, însă şi mai avută în străbuni glorioşi. Distincţiunea mică în numărul 
antenaţilor noştri şi sărăcia mea prefăcură amorul nostru numai într-o 
dorinţă ardinte fără speranţă de-a se realiza vrodată, căci părinţii ei, 
mîndri de sîngele lor curat creştin, care rămase prin sutimi de ani 
neamestecat, nu se puteau împăca cu gîndirea de-a uni pe fiica lor cu 
mine, a cărui străbun fusese maur. Însă tinereţa şi amorul uită uşor aste 
distincţiuni mici, şi copila se alegă de mine cu un amor adînc. Adeseori 
cînd venea de la liturgie [î]mi dăruia mominte neîntrerupte de neci un 
martor. Ah, cît de fericit eram! Credeam că voi putea prin propriul meu 
merit să conving pe părinţii Mariei că sînt demn de ea; de aceea căutai a fi 
primit la corpul diplomatic, cale care, sub regenţii noştri cei slabi, e un 
drum cătră norocire. Eu fui, şi în curînd ataşat la ambasadura din Viena. 
Găsii pe copila mea; a fost pentru cea din urmă dată şi neciodată nu voi 
uita momentul acela. « Nu uita pe fidelul tău Alphonso », murmurai eu şi 
o strînsei în braţele mele. 
Simţeam cum curgeau lacrimile pe faţa ei înfloritoare. «Caută, scumpă 
Maria! - [î]i zisei în fine, şi-i dădui un lanţ de aur, mic, pe care-l 
căpătasem de la maica mea - iaca, aici e-un suvenir mic, ţine-l ca 
să gîndeşti adesea la mine; însă, dacă m-ai părăsi, să mi-l trimiţi 
înapoi, şi-l voi purta cu gîndul la tine pîn' voi muri, rugîndu-mă 
pentru tine. » 
« Neciodată, neciodată », murmură Maria, luînd lanţul. 
«Neciodată», zisei eu, strîngînd-o mai tare în braţele mele. 
«Însă, Maria, zisei eu, după ce mă mai liniştisem, tu m-ai putea uita. 
Vrei tu să împarţi, drept semn al legămîntului nostru etern, o hostie sîntă 
cu amantul tău? » Eu aveam una şi o rupsei în două părţi. « Dumnezeu e 
martorul nostru», ziserăm ambii. Orologiul bătu unsprezece în mănăstirea 
apropiată. «Trebuie să mă duc, zise Maria, etern a ta, etern, etern! » Stătui 
însă mult după ce se depărtase şi căutai după ea în lumina lunei. « Etern! 
etern! » răsună în urechile mele şi, în vise de aur de un viitori plin de 
fericire şi onoare, mersei acasă. 
Fusesem aproape un an în Viena cînd mi-aduse într-o seară un 
necunoscut un pachet. El conţinea un lanţ de aur. Mă îngrozii. « Aşadară, 
zisei, înşelat, părăsit»; însă nu, nu e cu putinţă! O ţidulă ce era alăturată 
conţinea, spre mîngîierea mea, următoarele cuvinte: « Eu ţin minte 
jurămîntul meu, sunt însă silită să-l calc...... nu despreţui pe Maria! » 
Don Caldero mi-arătă un medalion pe care-l purta pe piept. 
Cunoaşteţi, întrebă el, această faţă? 
Mă spăimîntai. 
Erau trăsurele consoartei mele... 
- Soţia mea! zisei cu o voce nesigură. 

 
{EminescuOpVIII 571} 

- Nu, amicul meu, răspunse Caldero, cu un surîs amar, a fost maica sa, 
din cauza aceasta m-am făcut amic cu domnia-voastră, iubeam încă 
pe maica în copilul ei. Am suferit... am abzis, şi cred bucuros că a fost 
necesitate, că a fost silă aceea ce mi-a răpit pe Maria mea. Să jucăm, 
domnule conte! 
Mă pusei mut la masa de şac. Era preţioasă. Cîmpurile erau pietre albe şi 
negre, şi figurele unei părţi erau de argint, [cu] bumbi piliţi de cristal alb, 
iară a celeilalte, de un metal închis-albastru ca oţelul [cu bumbi 
purpurii]. 
- Nu este obicei de-a se juca şac în bani, zise don Caldero, însă de 
ce n-am hazarda puţin? Aş vrea... am adesea idei foarte bizare. Am vrut 
să donez Iuliei lanţul pe care l-a posedat maică-sa; însă nu e preţios, 
nu e modern; cu toate astea, dacă-ar afla poate istoria lui, l-ar purta 
ca resuvenire de la don Caldero. Eu o pun în joc, iară domnia-ta, 
domnule conte, să pui o viţă din părul negru a Iuliei, ea ar da-o 
bucuroasă dacă i-aţi cere-o. Veţi ierta unui amant bătrîn şi înşelat că 
crede a vedea sufletul maicei văzînd pe fiica, soţia domniei-tale. 
Jucarăm; însă don Oaldero se părea că pierdea înadins şi pierdu curînd. 
- Sunt învins, zise el liniştit şi se duse la o s[c]atulă ce n-o 
observasem încă pînă acum. Aici, domnule conte, e lanţul, voi fi mai 
liniştit dacă nu-l voi mai avea în mînile mele. Lanţul era mai preţios 
decît crezusem că va fi, şi mă bucurai că voi putea vedea pe Iulia ornată 
cu el dinaintea lui don Caldero. Scrisei un bilet Iuliei, în care, fără însă 
de-a pomeni de maică-sa, îi comunicai jocul meu cu Caldero şi o 
rugai de-a trămite o viţă de păr în caz [că], din contra speranţei mele, aş 
fi pierdut partea mea. Acest bilet l-am trămis printr-un servitori, la 
soţia mea acasă. 
Apoi ne puserăm iară la joc. Însă acum Caldero lua seama, şi pe mine din 
contra mă apucase o spaimă internă, o nelinişte pe care nu mi-o puteam 
esplica; eu comiteam cele mai mari greşeli. Don Caldero mi-o observă 
şi mă lăsă să trag din nou, însă toate în darn... eu stam ca fărmecat şi nu 
puteam calcula poziţi-unea mea. 
În fine veni un servitori de-mi aduse un bilet mic de la Iulia. Ea glumea 
despre gustul amicului nostru spaniol, trămise însă cu toate astea viţa de 
păr, cu toate că mă ruga de-a nu juca în fiitori, neci pe lucruri mai 
preţioase decît lanţul, pe viţele de păr ale soţiei mele. I-arătai lui don 
Caldero scrisoarea, el ceti şi păru a păli. 
- Scrisoarea ei seamănă cu aceea maicei sale, zise el şi puse epistola pe 
masă. Să continuăm. 
Noi jucarăm, însă în curînd mă văzui împresorat de figurele sale; 
neliniştea mea internă creştea, era ca şi cînd îmi spînzura o spadă goală 
de-un fir de păr deasupra capului; luminările părea a arde mai 
întunecat, bumbul alb de la regele meu părea palid ca laptele, pe cînd 
figurele purpurii a lui Caldero, luminoase ca cărbunii aprinşi, străluceau 
de o lumină internă. 
- Şac, zise el încet, şac, domnule conte, repetă el mai tare. Însă eu stam 
nemişcat şi căutam cu ochii întunecaţi asupra figurelor. Îmi părea că un 
demon stă la spatele mele şi pusese mîna pe capul meu, care era 
înfierbîntat, cu toate aste o răceală de moarte înfiora tot trupul meu şi 
totuşi... în fine îndreptai privirea asupra lui don Caldero... faţa sa 
întunecată era mai palidă decît totdeuna... el era ca un cadavru şi numai 
ochiul său întunecat zăcea necontenit asupra mea. 
- Astăzi e 12 august, murmură el înaintea sa, împăcare cu răposata...... 
domnule conte, daţi-mi viţa de păr. 
El o primi şi eu, ca beat, mă sculai de la masă şi mă îndreptai cătră uşă... 
Nu ştiam de nemica, încă Caldero mă urmă: 
- Iertaţi, domnule conte, purtarea mea posomorîtă, însă azi sînt tocmai 
douăzeci de ani de la ziua de cînd împărţii cu Maria hostia! Eu am ţinut 
jurămîntul meu... noapte bună, domnule conte, nu uita pe amicul 
domniei-tale. 
Alergai acasă; neciodată în viaţa mea decît atuncea n-am auzit o voace 
mai clară, care striga ca o amerinţare în fundul sufletului meu." Fugi! 
Aleargă! " striga voacea din mine şi eu zburam mai mult decît mergeam. 
- E Iulia încă deşteaptă? întrebai pe-un servitori ce-mi ieşi 
înainte. 
- Contesa? întrebă el. 
- Da, da, contesa!... 
- Contesa e desigur încă deşteaptă, căci a trămis de-abia de cinci 
minute nu ştiu unde pe camerieră. 

 
{EminescuOpVIII 572} 

Eu alergai în camera soţiei mele. Iulia sta într-un jeţ înaintea toaletei 
sale, ca şi cînd n-ar fi auzit venirea mea. 
- Mulţămescu-ţi, Doamne, că se-mplinise presimţămîntul meu!... 
neci un răspuns. Iulia, eschiamai înfricat, Iulia, nu mă auzi tu?... 
Aceeaşi tăcere. Ea sta tăcută înaintea oglindei şi frumoasele ei trăsături se 
reflectau în sticlă:... lanţul cîştigat era împregiurul gîtului ei, şi ochii săi 
întunecoşi albaştri mă priveau cu blîndeţă." Iulia, Iulia", strigai, apucînd 
mîna ei. Era rece. Membrele ei moi. Dumnezeul meu!... Dumnezeul 
meu!... era moartă.. 
Nu ştiu ce se întîmplă mai departe, însă patrusprezece zile în urmă am 
fost la domnia-ta, părinte, şi-i dădui Iuliei un loc în mormîntul 
familiei. 
Contele-şi finise naraţiunea. El se sculase şi îmbla cu paşi mari prin 
cameră. 
Orologiul bătu unsprezece. 
- Eşti aici, Iulia? strigă contele şi ochii săi se învîrteau sălbatec, 
vină!... vină la mine!... El deschise uşa camerei alăturate şi strigă prin 
întunerec: Iulia, aici sînt eu... eu, Iulia! 
Numai un aer rece suflă din cealaltă casă şi un murmur se auzi. Ea a 
trecut, zise contele, închise uşa şi căzu pe-un jeţ, ea nu va să vină... 
Dumnezeul meu! Lasă-mă să mă duc eu la ea! Contele şezu un moment 
pierdut în gîndiri. Apoi se sculă, căută la mine cu ochi lucitori şi zise: 
- Părinte! Cît e de dulce de-a spera. 
Cînd mă dusei de la el mă simţii într-atîta de mişcat încît fui bucuros 
că servitoriul îmi lumină prin saloanele deşerte... aşa e de tare 
imaginaţiunea dacă o trezeşti. 
Din timp în timp îl vizitam pe contele. El era mai liniştit decît pînă 
acuma; însă sănătatea sa începea a suferi, neobservat pentru el însuşi, nu 
însă pentru unul ce avea numai din cînd în cînd ocaziunea de-a-l 
vedea. El începea a fi mai neliniştit, rîdea de lucruri ce nu erau ridicole, 
însă era tot acelaşi om bun cum fusese totdeuna şi vedea clar dacă nu intra 
în cuprinsul misticei; atunci însă începea a visa, şi Iulia... iubita sa Iulia 
era puntul esclusiv al ideilor sale. 
În mijlocul iernei îmi veni deodată un trămis, rugîndu-mă să vin îndată 
la castel. Trămisul nu ştia cauza de ce eram chemat în contra obiceiului, 
spuse însă că servitoriul contelui i-ar fi ordonat să încalece şi să vină 
cît mai degrabă la mine. Eu presimţeam o nenorocire şi pornii în moment. 
Cînd intrai la conte el părea adîncit în cetirea unei epistole. 
- Aşa, eşti domnia-ta, zise el cînd mă văzu, domnia-ta vii să 
predici sufletului meu pace?... atunci începe, domnule, va fi interesant 
de-a te asculta! haha! hahaha! acuma abia sînt cu minte... hahaha!... 
Mă retrăsei dinaintea privirei schinteietoare şi mînei ridicate carea mă 
amerinţa... era nebun; buzele sale cele palide tremurau cu furoare şi părul 
lui negru sta în dezordine pe fruntea sa, de pe care curgea o sudoare rece 
pe faţa-i. Văzui că aice nu puteam face nemica şi trăsei clopoţelul spre 
a chema pe servitoriu. Acesta veni, palid şi plîns. 
- Ian caută, zise contele rîzînd sălbatec, ian caută, părinte! Toată 
noaptea a vărsat şiroaie de lacrimi şi a îndrugat la neghiobii numai şi 
numai pentru că i-am arătat prostului că nu aveam neci eu, neci el 
suflet... că nu esistă neci rău, neci bine!!... da' toarte comici mai sunteţi 
haha! hahaha! ca nişte oi... însă, credeţi-mă, el ar fi venit de ar fi putut, 
dară el nu mai este şi n-a venit. Da' staţi numa şi căutaţi la ceriul vostru, 
e aer, nemica alta decît aer, mă înţelegeţi? Pămîntul e-un trup solid din 
care cresc oameni, plante, momiţe, curechi şi, peste el, ceriul, ce se 
numeşte în limba cultă atmosferă, aer... ei, acuma n-o înţelegeţi?... e 
clar ca ziua. Vezi domnia-ta, continuă el, oamenii sînt un feli de 
animale răpitoare care, şi îmblînzite, nu lasă natura lor; ei sînt mai răi 
decît fiarele, căci chiar tigrul iubeşte copiii!... iubeşte soţia sa... însă 
vedeţi omul el o omoară. 
El puse mîna înaintea feţei sale şi plînse cu hohot! 
- Eu nu ştiu, şopti servitoriul, ce o fi cuprinzînd epistola. Contele o 
primi ieri seara. El era aşa de voios cînd văzu adresa şi eu ieşii din 
cameră. Însă, cînd m-am reîntors, el era aşa cum îl vedeţi acuma. 
Sărmanul conte... era un stăpîn aşa de bun! 
Contele se sculă răpede ca şi cînd ar fi fost spăimîntat de ceva. 
- Vuuu! zise el, şi privirea-i iritată se rătăcea prin casă, era aşa de 
mult sînge, aşa de mult venin care curgea pe pămînt şi şerpi pătaţi cu alb 
se tîrîiau 

 
{EminescuOpVIII 573} 

în şiroaiele de sînge, eu însă stam sus şi priveam cum se înghiţeau unii pe 
alţii. O turturică albă zbura deasupra pămîntului; însă un şerpe-şi ridică 
capul din adîncime şi apucă pe turturica albă. Ea fîlfîia, sărmana mititică, 
însă o parte după alta fu înghiţită de gura şerpelui... era repauzata ei maică 
care o înghiţea... vuuu!... era înspăimîntători să vezi, şi neci o rază de 
lumină şi speranţă nu mergea în jos prin aburul de sînge!... haha! hahaha! 
părinte, era numai un joc al fantaziei... însă totuşi o imagine a adevărului. 
Maică-sa şi soţul ei o omorîră... înţelegeţi acuma? 
Cam în astfeli urma nenorocitul de-a vorbi mai multe zile. Eu rămăsei 
acolo, căci speram că va fi mai bine. Chemasem un medic. El întrebuinţă 
mai multe mijloace, fără ca să fi ajutat vreunul. Contele era şi rămase 
nebun şi nu dormea nici un moment. în fine căzu la pat, atunci mă 
chemară iarăşi. Cît de mult se schimbase: ochii săi întunecoşi erau 
înfundaţi tare şi ardeau ca o flacără pe jumătate stinsă; faţa-i era 
zbîrcită şi fruntea încreţită. El zăcea tăcut şi nu răspundea la vorbele mele. 
Servitoriul [î]mi înmînuă pe ascuns epistola nenorocoasă. Era de la don 
Caldero şi suna astfeli: 
Domnule conte! 
Cînd va ajunge epistola aceasta la domnia-voastră, eu nu voi mai fi, ea 
stă scrisă gata în portofoliul meu, spre a vă fi trămisă după moartea mea. 
Vă sînt datori c-o lămurire spre a vă deduce de la ideile false despre o 
altă lume. Eu de mult n-am crezut în aceasta, dară era unul din 
amusamintele mele favorite de a vedea cum cred visătorii, şi-mi 
petreceam cînd vedeam că un om e înşelat prin credinţa sa, căci rîdeam în 
sufletul meu de o astfeli de rătăcire. Eu v-am dus pe această cale, aţi 
fost un obiept dorit pentru observaţiunile mele. 
Eu sînt catolic. Am văzut din juneţă madone plîngînde, am auzit 
narîndu-se despre miraculele sînţilor, am fost silit să cred tot şi am 
finit necrezînd în nemica. Toată religia are de fundament convicţiunea 
despre esistinţa şi eternitatea sufletului omenesc, pentru aceasta esistă însă 
aşa de puţine arguminte ca şi pentru adevărul legendelor. Omul e un 
animal ca şi celelalte, are însă, crieri mai dezvoltaţi, o mulţime mai mare 
de organe pentru simţurile sale, e de trebuinţă dară numai viaţa, nu şi 
sufletu[l]. Această viaţă o fi fiind focul, căci răceala e moartă. Aşa 
m-am fost convins că sufletul e o poveste popească, inventată spre a se 
putea guverna corpurile mai uşor. A doua ce aflai e că esistă un 
Dumnezeu, care însă nu mai are grija suferinţelor noastre, că totul se 
dirige de cătră o trebuinţă naturală, care chinuieşte în acelaşi timp deodată 
milioane de oameni, pînă la moarte, tocmai astfeli cum lasă să piarză 
arborele frunzele sale, şi care nu se abate măcar un pas de la calea ei. Am 
văzut cum au rămas jurămintele călcate nepedepsite...; eu am împărţit cu o 
copilă, pe care o iubeam mai mult decît viaţa mea, o hostie sînţită, cel 
mai sînt lucru pe care-l cunoşteam atuncea...; ea călcă jurămîntul şi fu 
fericită şi eu, care-l ţinui, am fost nefericit. Am început atuncea a crede 
într-o soartă, şi nu într-o providenţă, şi am învăţat a despreţui pe 
oameni spre a nu fi silit de a-i urî. 
Te găsii pe domnia-ta şi pe Iulia, soţia d-tale... era fiica ei; ea era 
frumoasă şi încă neci o tentaţiune n-o pusese în lumina-i adevărată. 
Atunci se deşteptară pentru un moment vechile mele visuri de un amor 
fidel şi escuzam pe maica din cauza fiicei; pe maica ei o iertam, care 
lovise aşa de adînc cel mai sînt din toate simţămintele, dacă esistă 
într-adevăr ceva sînt. în scurt, d-le conte, eu mă visam înapoi în 
juneţa mea poetică, uitai principiele mele logice şi credinţa în Maria 
înflori din nou în sufletul meu, ca şi florile ce prind rădăcină în cenuşa 
spulberabilă a unui vulcan; credeam că Maria mă va întîmpina în 
ceealaltă lume cu bucurie şi ca vom îmbla împreună fără macul în sferele 
celelalte. Vezi d-le conte, că ideea despre eternitate şi Dumnezeu 
provine din amor şi că, unde nu e amor, nu poate fi nici credinţă. 
Soţia d-tale muri deodată în ziua jurămîntului făcut de mine şi Maria. 
Ţineam aceasta de o arătare a ceriului, de la dînsa, care acolo peste nori 
mă iubea încă. Credeam că maica a chemat pe fiica sa, pentru că era 
singura, aici pe pămînt, care-i aducea aminte de jurămîntul călcat, 
însă... mă înşelam. 
De-abia mă întorsesem în Spania cînd primii o vizită de la un călugăr. 
"Iertaţi senor, zise el, dacă vin cu o întrebare cam gravă; ai d-ta un lanţ 
de aur pe care l-ai căpătat odinioară de la o damă mare pe care o 
iubeai... " 
Eu căutai la el mirat şi răspunsei: "Da' ce poţi şti d-ta despre aceasta? " 
"Ba da, senor. Eu am preparat pe o femeie bătrînă la moarte, care se 
ocupa cu 

 
{EminescuOpVIII 574} 

facere de venine şi ea-mi mărturisi următoarele, dîndu-mi voie 
de-a le spune şi eu, dacă aş putea folosi cu aceasta ceva: "Eu fui 
chemată, nară ea, la o damă jună şi frumoasă. Ea se numea Maria Viso (se 
numea astfeli amanta d-tale? ) şi ea mă rugă de a pune în lăcata unui 
lanţ de aur o otravă tare. " Cu toate că femeia criminală era obicinuită cu 
astfeli de comisiuni, cu toate astea, zic, întrebă cine o să poarte lanţul. 
Dama atunce răspunse că lanţul i-ar fi fost dat de-un peţitori 
obraznic cu numele Caldero şi că ea ar voi să i-l trămită acum înapoi. 
Ea zise încă că părinţii ar voi s-o silească la astă unire şi că d-ta ai 
vrea să tragi folos din ea. 
Atunci femeia a pus otrava în lăcată. După aceea dama se mărită după un 
eretic şi aceasta trezi conştiinţa otrăvitoarei, fiindcă, cu toate crimele ei 
grave, ea era o catolică drept-credincioasă. Atuncea ea cercă de-a vă 
găsi pe d-voastră, sperînd că va putea să nimicească planul damei. 
Mărire Domnului că n-aţi purtat lanţul, căci aţi fi murit negreşit. Ar fi 
foarte bine să-l dăruiţi mănăstirei noastre sărmane, căci curatului 
[i-]e totul curat şi din foc aurul ar ieşi lămurit. 
Stam înlemnit. Aşadară a fost voia sorţii, ca fiica să moară pentru 
crimenul maicei. 
Închipuieşte-ţi acum, domnule conte, dacă poţi, sufletele răposaţilor. 
Visează-ţi acuma un ceri pe pămînt cu o femeie, ţine-te acuma de 
credinţa unei vieţi eterne!...... dacă o poţi aceasta, atuncea eşti 
într-adevăr nerod. Eu m-am reîntors la ideea mea cea veche. 
Pămîntul rămîne pămînt şi nemica alta. Cînd veţi ceti-o aceasta, eu 
voi fi mort... rece... înmormîntat. Dacă însă am un suflet nemuritori, 
atunci vei şti cuprinsul acestei epistole înainte de a-ţi sosi. De n-ai fi 
presimţit-o aceasta, atunci crede că am fost numai o machină orologică 
care a cîntat urechei d-tale ascultînde o mulţime de cîntece de sirene... 
peana a plesnit... lanţul s-a finit şi acuma nu mai esistă nimica din acela 
ce a fost odinioară amicul d-tale, 
Caldero 
Victima deplorabilă a ateismului rece şi a mizantropiei lui Caldero şedea 
încă în una şi aceeaşi puzeţiune şi căuta posomorît înaintea sa, fără a 
spune vreun cuvînt şi numai din cînd în cînd ieşea cîte o oftare înăduşită 
din pieptul său. Era clar că peste curînd avea să afle pace, căci puterile 
sale scădeau din zi în zi. 
Eu şedeam mai neîntrerupt lîngă patul nefericitului, căci aşteptam un 
moment de lumină ca să pot vărsa mîngîiere în anima sa. 
Într-o seară, după ce astă stare durase patrusprezece zile fără 
întrerumpere, eu şedeam la masă şi ceteam cu spatele întors spre conte, 
atunci auzii un şoptet lin... ascultai... era o rugăţiune călduroasă şi din 
animă pentru pace şi repaus în moarte, pentru iertarea păcatelor. Eu îl 
lăsai să-şi zică ruga pînă-n sfîrşit. 
- Cine e aici, întrebă contele încet. Eu mă apropiai de pat. D-ta 
părinte? urmă el cu blîndeţe, şi încă deştept. E tîrziu. Eu sînt fericit, 
părinte, căci se face în curînd ziuă... am avut o noapte lungă. Eu mor, însă 
simt în mine o voace tare care strigă: Amoru[l] e credinţă; şi eu mă plec 
umilit înaintea Dumnezeului amorului şi mă închin lui. Am rătăcit pe căi 
false şi nenorocirea mă prigonea... m-am făcut prin uşurinţa mea 
omorîtoriul Iuliei. După aceea vestea sfîşiitoare mă sili să nu crez în 
nemica, căci e o uşurare pentru anima mea culpabilă de-a nu crede 
într-un judecători; însă sufletul meu se-ntuneca... acuma e aşa de 
uşor împregiurul meu şi mă simţii aşa de uşor de cînd m-am rugat. Eu 
m-am rugat... n-am făcut-o aceasta demult; însă m-am rugat ca 
un copil evlavios, ca atuncea cînd maică-mea îmi unea mînile şi mă 
învăţa a mă ruga. Ah, aşa trebuia să fie totdeuna. 
El tăcu şi puse capul său pe perină şi căută la mine cu privirea sa blîndă şi 
îngerească. Eu căzusem în genunchi înaintea patului său şi mă rugam 
pentru repausul sufletului său şi mulţămeam lui Dumnezeu pentru raza de 
lumină şi speranţă ce o aruncase în noaptea unui nenorocit. 
"Doamne, aşa mă rugam, dă-i lumină în întunericul său. " 
- Lumina, murmură el încet după mine, Doamne! mai multă lumină... 
mulţămesc... e lumină!... 
El închise ochiul... o oftare adîncă... şi el căpătă într-o altă lume 
esplicarea enigmei a căreia soluţiune o aflase de-abia în momentul său 
cel din urmă. El repauză acum lîngă Iulia sa, în mormîntul familiei; 
acesta e plin. Bucăţile marcei sale sfărmate stau împroşcate pe pămînt pe 
lîngă sicriu şi cheia fu aruncată în mormînt. 

 
{EminescuOpVIII 575} 

O BAIE CALDĂ ÎN EGIPT 
de A. Dumas 

Băile sînt, după geamii, cele mai frumoase monumente ale cetăţilor 
orientale. Aceea-n care m-au dus pe mine era o zidire mare, de o 
arhitectură simplă şi plină de împodobiri ingenioase. întîi intră cineva 
într-un vestibul care, şi-n dreapta şi-n stînga, are odăi unde-şi 
pun oamenii mantalele. în fund şi în faţa intrării este o uşă ce se închide 
singură. Cum intri pe această uşă te afli într-o atmosferă mai caldă 
decît aerul d-afară. Pînă te afli aice, poţi să te mai tragi înapoi de vei 
voi; însă cum vei pune piciorul în vreuna din cămările d-alăturea, 
atunci să te aţii, că nu mai eşti al tău. Doi feciori pun mîna pe dumneata şi 
îndată te faci un lucru, o avere a aşezămîntului. 
Aceasta v-o spui că mi s-a întîmplat mie: cum am intrat, doi ţapeni 
feciori băieşi puseseră mîna pe mine, mă desbrăcară de haine, pe urmă 
unul mă înfăşură într-o fotă de lînă de la brîu în jos, în vreme ce altul 
zicea că mă încalţă cu nişte picioroange uriaşe (galenţi), care pe loc mă 
făcură c-un picior mai nalt. Această încălţăminte popoiată nu numai că 
mă ţinea ca în butuci, căci nu puteam fugi, dar chiar şi să merg mă aducea 
în primejdie de a cădea, dacă acei doi robi ai mei pentru aceea vreme nu 
m-ar fi apucat, unul d-o parte şi altul de alta, de subţiori. Acum eram 
la mijloc în mînile lor, n-aveam ce face, trebuia să mă las unde m-or 
duce. 
Trecurăm într-altă odaie, însă acolo, oricît aş fi vrut a mă împrotivi, 
n-aveam încotro; aburii era aşa de deşi şi căldura atît de mare încît 
simţeam că mă înneacă, [î]mi venea să crăp. Crezui că vor fi greşit 
povăţuitorii mei şi vo[m] fi intrat în vrun cuptor. Voi să mă smucesc, dar 
ei se vede treaba că prevăzuseră una ca aceasta: căci nici îmbrăcămintea 
(caifetul), nici poziţia nu mă ierta ca să mă lupt; aşa, mă declarai singur de 
învins. N-aveam nici un chip de luptă dreaptă. Adevărat că peste puţin 
singur mă mirai cînd văzui că simţ că cu cît sudoarea curgea în tot lungul 
trupului meu, cu atît [î]mi mai venea răsuflarea şi plămînii mi se mai 
întindea. Astfel trecurăm prin vreo patru cinci odăi, a cărora temperatură 
de ce mergea se mai înfierbînta aşa de treptat şi repede încît în sfîrşit 
începui a crede că cinci mii de ani omul nu şi-a nemerit elementul şi că 
adevărata lui preursire şi vocaţie este de a fi fiert sau fript. în sfîrşit 
intrarăm în adevărata baie. Acolo aburii era aşa de groşi încît la început 
nu putui să mai zăresc nimic, şi căldura era atît de nesuferită încît [î]mi 
venea să leşin. închisei ochii şi mă lăsai să facă ce-or vrea cu mine. 
Băiaşii mă mai duseră cîţiva paşi, apoi [î]mi luară cingătoarea sau fota, 
[î]mi scoaseră din picioare gelengii şi mă întinseră, pe jumatate leşinat, pe 
strada ce se ardica în mijlocul odăii şi care semăna cu masa de marmură a 
unui amfiteatru. 
Cu toate acestea şi acum, după cîteva minute, începui a mă deprinde cu 
aşa temperatură infernală. începură a-mi mai veni simţirile şi vrui 
să-mi arunc ochii cu sfială împrejurul meu, începui să văz cam curat 
lucrurile din prijmă. 

 
{EminescuOpVIII 576} 

Cei doi gîzi ai mei semăna că m-au uitat deocamdată; îi vedeam că nu 
ştia ce făcea în celalalt căpătîi al cămării aceleia şi mă socotii că atunci e 
vremea s-o tulesc şi să scap din mîinele lor. 
Vrui să mă orientez încetul cu încetul, să văz cum şi unde mă aflu, eram în 
mijlocul unei săli mari pătrate, încrustate pînă la o înălţime de om cu 
marmure de deosebite feţe. Nişte cepuri deschise vărsa neîncetat, ca nişte 
fîntîni, pe lespezi o apă fumegîndă ce se ducea în cele patru unghiuri ale 
sălii a se strînge în nişte bazine asemenea cu nişte cazane foarte mari, în 
surfaţa cărora vedeam mişcîndu-se nişte capete rase ce îşi esprima 
fericirea ce simţea prin nişte espresii de fizionomie din cele mai mocalite. 
Mă dusei cu mintea la cele ce vedeam şi mai că uitasem să mă mai 
gîndesc şi la băiaşii mei, ca să văz ce fac. Ei se întoarseră la mine, ţiind 
unul un lighean sau copaie largă de lemn în care pusese şi făcuse un 
clăbuc mare de sopon, iar cellalt cu un mototol de aţă subţire, nu ştiu de ce 
vor fi fost. Deodată mi se păru că mii de ace [î]mi intră-n cap, prin 
ochi, prin nas şi prin gură. Procletul de băiaş, ce-i dăduse dracul în 
gînd! să răstoarne peste mine şi să mă înece cu acel clăbuc de sopon ce 
gătise! în vremea aceasta tovarăşul lui mă ţinea de subţiori şi mă freca ca 
un turbat pe obraz, pe cap şi pe piept. Usturime ca aceea n-am păţit de 
cînd sînt! Atîta mă înteţi încît [î]mi dete toată puterea şi energia 
deznădejdii; mi se păru bătaie de joc şi nevrednic de un bărbat să mă las 
numai aşa să mă frichinească şi să mă puie în chingele fără să mă apăr; pe 
unul ţi-l aruncai cît colo cu o izbitură de picior, pe celalalt ţi-l 
răsturnai cu un pumn şi, neavînd ce mai face să mă scap de soponul ce 
îmi da în ochi, pe nas şi în gură, mă îndreptai către unul din acele patru 
bazine care mi se păru mai plin de oameni şi mă aruncai înăuntru. Apa era 
aşa de fiartă încît scosei un grozav ţipet, mi se păru că eram azvîrlit în 
Tartar; mă apucai de vecinii mei, cari toţi se mira ce am şi de ce voi fi 
ţipînd; mă împinsei pe umerii unuia şi mă azvîrlii iar afară cu aceeaşi 
repegiune cu care şi intrasem. Cu toate acestea tot nu scăpai teafăr: oricît 
de puţin şezusem înăuntru, trupul mi se făcuse roş ca racul. 
Rămăsei aşa afară puţin, ca mărmurit; şi mă crezui că mă aflu în vreunul 
din acele vise grozave şi aievea. Cum să nu crez astfel? înainte-mi 
vedeam curat nişte oameni cari pot zice că fierbeau în clocote şi cari 
semăna că simt cea mai mare plăcere în această chinuire! Aceasta îmi 
amesteca toate ideile asupra plăcerii şi durerii, căci ceea ce era durere 
pentru mine, pentru ei era plăcere, văzîndu-i bălăcind în apa în care eu 
mă opărisem. Aşa îmi luai hotărîrea să nu mai crez simţirilor mele şi să 
mă las cu binele a face orice vor voi cu mine, ca să văz unde o să iasă. 
Gîzii mei dar mă aflară cu desăvîrşire domolit cînd veniră iar la mine, şi 
urmai după dînşii fără împrotivire către unul din acele patru bazine sau 
scăldători. Ajungînd la margine, ei îmi făcură semn să mă cobor. 
Ascultai, mă văzui într-o apă ce mi se păru că are 35 pînă la 40 grade. 
Aici mi se păru o căldură foarte temperată. 
Din bazinul acesta trecui într-altul de o temperatură mai ardicată (mai 
caldă), însă tot de suferit. Şezui şi aci cît şi în cel de întîi, ca vreo trei 
minute. Pe urmă oamenii mei mă duseră la un al treilea, ce putea să fie cu 
10 sau 12 grade mai cald decît cel d-al doilea. în sfîrşit, dintr-acesta 
mă duseră în cel d-al patrulea care era acela în care mă opărisem. Mă 
apropiam de dînsul cu cea mai mare groază şi împrotivire, cu toate că 
hotărîsem să sufăr orice. Cu toate acestea începui să cerc mai întîi apa cu 
vîrful piciorului. Cu adevărat caldă mi se păru, dar nu aşa cum am 
simţit-o întîi, cînd mă opărisem. Băgai un picior, pe urmă pe celălalt, 
în sfîrşit tot trupul, şi nu poate cineva să-şi închipuiască cît rămăsei de 
uimit şi în mirare că nu mai simţ arsura cea dinainte. Văzui eu adică că 
celelalte bazine mă pregătise treptat ca să sufăr pe acesta. După cîteva 
minute mă obicinuisem de minune, încît nici nu mi se mai părea fierbinte, 
şi cu toate acestea crez că poci răspunde pe capul meu că apa avea de la 
60 pînă la 65 grade de căldură, atît numai, cînd ieşii îmi văzui pielea că 
se închisese şi mai mult de roşală: din rumen mă făcusem stacojiu, pe 
urmă vişiniu. 
Procleţii mei mă luară şi iar mă întinseră peste rănichi şi mă înfăşurară cu 
un şal alb la cap, apoi mă duseră îndărăpt iar prin salele prin care 
intrasem, cu grijă ca la fiecare schimbare de atmosferă să-mi puie o altă 
fotă şi un alt turban. în sfîrşit sosii în camera cea dîntîi, unde-mi 
lăsasem hainele. Aici aflai un covor frumos şi o pernă; îmi mai schimbară 
o dată fota şi turbanul ca să mă înfăşure într-un cearceaf foarte mare. 
Astfel mă culcară înfăşat ca pe un prunc şi mă lăsară singur singurel. 

 
{EminescuOpVIII 577} 

Simţeam atunci un fel de huzur, o fericire oarecare ce nu se poate tălmăci; 
mă simţeam cu desăvîrşire fericit, însă într-o astfel de slăbiciune încît, 
cînd veniră iar la mine peste o jumătate de ceas, mă aflară tot în poziţia în 
care mă lăsaseră, atît nu puteam să mă mai mişc! 
Acum veni altul, era un arap voinic şi vînos. Se apropie de patul meu ca 
un om ce are treabă cu mine. Mă cam temui cînd [î] văzui că se apropie 
aşa, păţisem biet destule şi mă temeam şi de altele; însă eram aşa de slab 
încît nu-mi mai trecea prin gînd să mă mai scol. Mă apucă de, mîna 
stîngă, şi mi-o trosni din toate închietorile, pe urmă mă apucă de mîna 
dreaptă şi iar mi-o trosni şi pe aceasta. Îmi lăsă mîinile şi se legă de 
picioare, de genunchi; pe urmă, întocmai cum întoarce cineva aripele unui 
pui cînd îl pune în frigare, aşa îmi suci mîinile la spate şi făcu ca să-mi 
pîrîiască, trosnind, osul spinării. Acum văzui că nu mai e de glumă! Aşa 
mă spăriai încît scosei un ţipăt, socotind că mi-au frînt mijlocul, gîndii 
că m-au lăsat schilav. Dar frămîntătorul meu, mulţumit de isprava sa, 
lăsă această lucrare şi se apucă de alta: începu să-mi strivească, 
să-mi frămînte braţele, picioarele, muşchii, rănichii, cu o îndemînare 
de minune. Aceasta ţinu ca un sfert de ceas şi apoi mă lăsă. Acum mă 
simţeam şi mai slab decît înainte; pe urmă toate închieturile mă durea; 
vrui să trag covorul ca să mă acopăr şi n-avui putere. 
O altă slugă îmi aduse cafea, ciubuc şi dulceaţă; pe urmă mă lăsă să mă 
îmbăt de miroase şi de fumul tutunului. Petrecui astfel, aromind, o 
jumătate de ceas între somn şi privighere, pierdut în nişte rătăcite 
meditaţii ale unei beţii dezmierdoase, cercînd un simţămînt de o fericire 
oarecare necunoscută, într-o adevărată nepăsare despre lucrurile lumei. 
În sfîrşit iar intrară şi făcui semn că voi să ies. Mă îmbrăcară şi mă duseră 
în odaia din tindă, unde-mi aflai mantaua; pe urmă plătii pentru baia 
aceasta ce ţinuse trei ceasuri, pentru băiaşi, pentru frămîntătorul ce m-a 
pisăgit, pentru bărbier, pentru ciubuc, cafea, miroase, într-un cuvînt 
pentru toate, plătii şaizeci de parale. Adică mai ieftin decît cu atît n-are 
cineva cum fierbe. 

 
{EminescuOpVIII 578} 

O BAIE RECE ÎN EGIPT 
de A. Danzats 

... Suiam Nilul ca să ajungem la Cair, cînd într-o zi ne îngrozi acel vînt 
omorîtor ce arapii îl numesc cramsin. După ce trecurăm prin această 
ispită, mateloţii noştri sălta de bucurie şi îşi înmuia feţele şi braţele în Nil, 
ca să se răcorească. Chipul acesta de a se îmbăia europeneşte se potrivea 
cu mine. Aşa eu nu vrui ca bucuria de obşte să se sfîrşască fără a mă 
împărtăşi şi eu. Mă dezbrăcai numaidecît şi mă azvîrlii afund în apă; 
trecui pe subt corabie şi ieşii de ceialaltă parte dasupra apei. Atunci văzui 
pe toţi oamenii echipagiului privindu-mă cu cea mai mare băgare de 
seamă,; ştiam că în acea parte nu se află crocodili, încît n-aveam nici o 
teamă; nu putui să tălmăcesc băgarea de seamă a privitorilor decît 
într-un chip linguşitor pentru mine, că adică se miră de înotatul meu. 
Uşurinţa şi îndemînarea mea se îndoiră; îmi desfăcui tot meşteşugul şi 
toate chipurile înotării înaintea ochilor blejdiţi ai acelor ce mă privea. Dar 
deodată simţii în coapsa dreaptă un fel de descărcare electrică atît de tare 
încît jumătate trupul mi-l simţii paralizat; eram pe spate; deodată mă 
întorsei pe pîntece ca să ajung mai curînd la vas; însă văzui că nu poci de 
nu mi-or da ajutor. Jumătate rîzînd, jumătate bînd la apă fără voie, 
ceream prăjina, întinzînd braţul drept afară din apă şi cercînd să mă 
sprijin în apă cu braţul stîng; cît pentru piciorul stîng, nu-l mai 
simţeam nicidecum, nu puteam să-l mai mişc. Din norocire Mohamed, 
pilotul nostru, prevăzuse ceea ce mi se întîmplă şi se pusese şi sta gata pe 
marginea vasului cu o frînghie în mînă pe care îndată mi-o aruncă; 
apucai căpătîiul, el mă trase de celalalt, şi mă văzui în corabie într-un 
chip cu mult mai puţin triumfător decît cum sărisem în apă; însă, după 
nepăsarea şi negrija cu care se uita arabii la mine, văzui că se vede treaba 
că nu sînt nici într-o primejdie de viaţă; dar vream să aflu pricina, cel 
puţin să mă păzesc de aici înainte. Mohamed îmi spuse că în Nil se află 
mulţime de peşti buni de mîncat şi foarte curioşi a se studia; dar se află şi 
un fel de torpilă (un peşte) ce are în sine o putere electrică pe care o 
cunoştea foarte bine arabii noştri, şi de aceea, temîndu-se să nu paţă 
ceea ce am păţit eu, nu s-au aruncat în apă să se răcorească şi s-au 
mulţumit numai să-şi spele feţele şi braţele. Din toate cîte-mi spuse, 
văzui curat că arabii, deşi urăsc electricitatea s-o simţă asupră-le, le 
place însă să o studie asupra unui european, dar, slavă Domnului!, că pînă 
să mi se facă tălmăcirea îmi trecu şi durerea, şi braţul şi piciorul [î]şi luară 
iar întrebuinţarea. 

 
{EminescuOpVIII 579} 

HENRIETA DE SERREY 
de Armand de Lagniau 

Clopotele suna în zborul cel mare, o gloată multă de norod împluse marea 
şi frumoasa uliţă a Toledei. Citadini, gentilomi şi lazaroni în amestec îşi 
da coate şi se îndesa pe uliţe şi în pieţele publice; toate ferestrele scînteia 
de diamante, aşternute cu bogate stofe şi strălucitoare tualete ale 
frumoaselor şi oacheşelor napolitane. Era 19 sept., ziua aniversară a 
Sîntului Ianuarie. Vezuv era în linişte, golful de Ischia se colora de feţe pe 
jumătate senine, pe jumătate purpură, ce se răsfrîngea fugind de razele 
cele din urmă ale soarelui; adierile vîntului îmbălsămite, dulci şi 
răcoroase, urma după aburii cei arzători ai zilei; pretutindeni recădea, în 
graţioase festoane şi în bogate draperii steagurile napolitane, pe care 
strălucea, ca nişte stele dătătoare de raze, armele Franţei, Spaniei şi 
Siciliei. Bucuria era în toate inimile, pentru că era o frumoasă zi aceasta 
de la 19 sept.! Fiecare se ducea cu grabă la bazilica St. Ianuarie, unde era 
să se facă, peste cîteva minute, minunea lămurirei sîngelui martirului 
napolitan. 
Se întrecea care de care a veni mai aproape de altar ca să vază mai bine 
minunea ce se împlinea de atîtea veacuri, într-aceeaşi zi la acelaşi ceas, 
şi totdauna aşteptată cu aceeaşi nerăbdare, cu aceeaşi credinţă... Mai 
rămînea încă un ceas de aşteptare şi sfînta încăpere era încă de mult plină 
de lume: rîndurile curioşilor sau mai bine credincioşilor era astfel de 
strînse şi înghesuite încît pe tot minutul întreitul şir al ostaşilor era 
împins, spart, şi abia era în stare să restatornicească buna orînduială. 
Încăperea fiind foarte strîmtă a bazilicei şi, neputînd să încapă pe toţi 
credincioşii, o nemărginită gloată a norodului se întindea peste lespezile 
peristilului, în piaţă şi peste toate uliţele pe unde era să treacă procesia; 
cîţiva bogaţi străini îşi petrecea vremea a arunca peste lespezi cîţiva 
pumni de carlini (bănuţi) pe care se grămădea micii lazaroni, năpădea prin 
mijlocul mulţimei şi pe supt picioarele cailor călăreţilor ce era aşezaţi pe 
la colţul fiecăriia uliţi ca să păzească a nu se împiedica trecerea norodului. 
Între aceste june şi elegante femei pe care atît cochetăria cît şi 
curiozitatea le aduseră pe la balcoanele Toledei, o fetişoară de cinsprezece 
ani cel mult se deosebea prin toaleta sa de o întreagă simplitate şi foarte 
cu gust, şi mai cu deosebire prin serbezimea feţei sale, ce dovedea vreo 
durere prematurată în năuntrul sufletului ei. Părul cel negru ce îi cădea pe 
umerii cei albi, talia-i răsărită şi aerul tot melanholic arăta îndestul că 
nu este din clima arzătoare a Italiei. Şi cu adevărat era fiica contelui de 
Serrey, ambasadorul extraordinar al M. S. britanice lîngă curtea celor 
două Sicilii. Miss Henrieta (aşa se numea) pare că nu s-ar fi împărtăşit 
nicidecum la bucuria generală ce auzea împrejurul ei. Gîndul îi era aiurea 
şi căutătura-i se pironea fără încetare în piaţa palatului regelui. În 
sfîrşit, un păscar napolitan plin de tărie despică valurile zgomotoase ce se 
împotrivea 

 
{EminescuOpVIII 580} 

trecerii lui, se îndreptă către ospelul ambasadei englezeşti şi peste curînd 
fetişoara părăsi balconul... 
Într-acelaşi minut tunul castelului Neoga răsună în port; fanfarele 
războinice vestiră înfăţişarea regelui de Neapol, soldaţii rînduiră norodul 
de amîndouă părţile stradei şi cortegiul înaintă cu mare cuviinţă cătră 
biserică. Era alcătuit de cîte o deputaţie din toate ordinele bogate şi 
sărace: camaldulii, în haine albe ca zăpada, mergea în capul cortegiului, 
avînd înainte steagul sfîntului lor fondator; carmii, încălţaţi şi desculţi, 
urma după dînşii; fraţii Milostivirei era înaintea confraţilor Patimii, cari 
era urmaţi de toate corporaţiile meseriaşe ale cetăţii şi burgurilor din 
preajmă. Cavaleri de Malta scortau pe arhiepiscopul, care, călare pe un cal 
alb foarte bogat înţorţolat, avea alăturea cu sine pe marii săi vicari, ce 
purta semnele episcopatului. O companie de elveţi şi de gvardia nobilă 
mergea înaintea regelui care, ocolit de un strălucit stat-major şi de 
ambasadori străini, încheia şirul acestui bogat cortegiu. Cînd fiul lui Filip 
V, regele Spaniei, se arătă în piaţa cea mare, strigări unanime ale 
norodului făcură să-i bată nobila-i inimă. 
Contele de Serrey, pe care numai religia îl oprea de a fi faţă la augusta 
ţeremonie, rămăsese în ospelul său dinpreună cu fie-sa şi cu toată suita 
ambasadei. 
Henrietta de Serrey se arătă iar la balcon, şi mai tristă decît aldată, şi cu 
toate cîte îi putu să-i zică tată-său ca să o distreze de o melanholie a 
căreia pricină nu o cunoştea, ea rămase tot într-o tăcere adîncă şi 
dureroasă. 
O detunare din nou a artileriei din port şi sunetul tuturor clopotelor vestiră 
cetăţii că minunea s-a împlinit. La semnul acesta sublim toţi cari nu 
putuseră a intra în biserica Sft. Ianuarie căzură deodată în genunchi, 
întocmai precum altădată cruciaţii cînd zăriră mormîntul lui Isus Cristos 
la Ierusalim... Pentru că, pentru un adevărat napolitan nu mai era nici 
bucurie nici fericire a mai nădăjdui dacă minunea nu s-ar fi împlinit. 
Anul ar fi fost sterp, spicul nu s-ar fi aurit la căldura soarelui, măslinii 
ar fi îngheţat din tulpină, şi mîngîierile unui copil ar fi fost un semn de 
moarte. 
Profitînd de aceste momente cînd tatăl său, foarte ocupat de această 
măreaţă privelişte ce se desfăşura în jurul său, nu ar fi băgat de seamă 
lipsa ei, Henrietta de Serrey se trase pe furiş în apartamentul său unde 
Juana, camerista sa, aştepta. 
- Ei bine! Beppo luntraşul hotărîtu-s-a? 
- Da, doamna mea, însă cere douăzeci de galbeni pentru ducere şi alţi 
douăzeci pentru înturnare. Zice că trecerea nu e fără primejdii şi se teme 
de străşnicia poliţiei portului care opreşte tot felul de îmbarcaţie, în golf, 
de cum trage clopotul de seară (angelus). 
- Fie, zise Henrietta, după operă să te afli în cameră, unde este uşa 
ascunsă a ospelului, şi hainele fiului lui Beppo ce voi să le pui ca să mă 
duc la bal să fie acolo gata. Mai vîrtos, îţi zic, păzeşte cea mai mare taină! 
Juana se trase după ce primi de la stăpînă-sa cei patruzeci de galbeni 
hotărîţi pentru Beppo. După ce se duse camerista, Henrietta se căi pentru 
că a amăgit-o pe dînsa care o crescuse cu toată dragostea unei mume; 
pe urmă, mai cetind biletul ce îi adusese pescarul din partea lui podesta de 
Sorrenta, începu a zice: 
- Bietul Pergoleze! El, atît de bun, atît de generos, atît de smerit şi 
atît de curat şi călduros, să sufere singur, părăsit, necunoscut, uitat poate, 
cînd eu îi sînt datoare viaţa, mă aflu fericită şi cînd cea mai mică din 
fantaziile mele este o poruncă pentru fiecare aci!... Oh, nu, nu poci, nu 
trebuie a mă face complice a soartei lui ce îl goneşte după urmă, a aceştii 
fatalităţi ce apasă atît de greu fiinţa lui... Căci pentru mine el sufere! O, 
Dumnezeul meu! cugetarea această îmi despică inima, şi dacă el nu s-ar 
fi aruncat după mine în lacul d'Albano, eu aş fi pierit, şi cînd el sufere, 
cînd boala îl apasă, îi sfîşie pieptul, cînd toate s-au sculat asupră-i 
să-l facă nenorocit, eu să nu merg să-l mîngîi, să privighez la 
trebuinţele lui, să-i gonesc nenorocirea?... Oh! cînd aş cuteza aş vorbi 
tatălui [meu] despre dureroasa stare a aceluia ce mi-a fost învăţătorul 
meu la muzică, dar nu poci, căci aceasta ar fi să-i mărturisesc ceea ce 
abia poci să mi-o încredinţez mie însumi. Of, Dumnezeul meu, 
Dumnezeul meu! pentru ce nu m-am născut într-aceeaşi colibă cu 
Pergoleze, aş fi fost asemenea lui şi aş fi putut nădăjdui a îi consfinţi viaţa 
mea. Însă, fiindcă nu trebuie să-l iubesc, îmi va fi cel puţin iertat a-i 
arăta mila mea, ce nu poate cineva să o refuze fără păcat, unui nenorocit. 
Da, voi merge la Sorrenta, însă nu-i voi vorbi!! Să-l văz numai, după 
o lipsă de trei luni, şi voi fi foarte fericită! Of! da, foarte fericită - Vai! 
dar voi avea puterea... trebuie... Sînt datoare. 

 
{EminescuOpVIII 581} 

În seara acestei strălucite zile către un ceas după miezul nopţii, paznicul 
strejii portului zări o mică barcă care, cu doi oameni într-însa, ieşa pe 
furiş şi se îndrepta către Sorrenta... După ce îi strigă fără să aibă nici un 
răspuns, slobozi asupră-le carabina, însă glonţul se pierdu în valuri şi, 
vîntul priind velei cei albe a păscarului, Beppo şi tovarăşul său se făcură 
nevăzuţi, dimpreună cu bărculiţa, în fumegoşii aburi ai nopţii. 

II 

Soarele era către apusul său şi clopotul bisericii Sorrentei încă tot suna 
angelus, cînd Pergoleze zicea bătrînei sale mame, bunei Nina: 
- Mă duc pe ţărm să răsuflu aerul serei; dacă Duni, prietenul meu din 
copilărie, va veni să mă vază, spune-i că sînt lîngă Madona pescarilor. 
Porni, Nina văzîndu-l mai palid şi mai obosit decît altădată, nu-i 
răspunse decît printr-un semn din cap că aşa va face. Biata femeie 
crezu că citeşte pe chipul schimbat al iubitului său fiu că această scurtă 
despărţire nu era alta decît trecerea la o despărţire cu mult mai lungă, mai 
grozavă, mai posomorîtă, căci atunci va fi vecinică, plecă capul în jos şi 
plînse, saraca mumă!!... 
Cînd Pergoleze se depărtă de dînsa, aruncă o căutătură dureroasă către 
Neapol şi zise suspinînd: Ah, Henrietta, cînd voi putea să te văz? În care 
zi glasul tău divin va izbi în urechea mea? Scăpatu-ţi-am eu oare 
viaţa ca să te pierz pentru totdauna? O, Dumnezeul meu! răspunde-mi 
în locul ei, spune-mi că aceasta nu e cu putinţă, spune-mi că poci a 
mai nădăjdui. Focul ce îmi mistuie pieptul, răul care îmi usucă inima este 
deznădejdea, e amorul... Amorul şi toate covîrşirile lui, un amor nebun ce 
mă va omorî... Pe urmă el tăcu şi începu a păşi înainte mai linistit, cel 
puţin aşa se arăta. 
Sosind la ţărm auzi un pescar ce cînta, întocmindu-şi mrejile, un cîntic 
dintr-o operă la modă atunci în toată Italia, şi acea operă nu era a lui! 
Publicul! Ingratul public uita ariile lui Serra Padrona ca să cînte pe ale 
micului şi întunecosului său rival! Însă rivalul acesta era prietenul lui 
Pergoleze, şi nobila-i inimă nu se răni nicidecum de triumful 
tovarăşului său de învăţătură. Cu toate acestea, zicea Pergoleze, pusesem 
eu în Olimpiada mea toată instrucţia şi dumnezeiescul foc ce îmi dăruise 
cerul, aceasta era cel mai frumos al meu vis, cugetarea mea, zîmbire 
îmbălsămită preste care eu îmi luam zborul către viitor şi către slavă...... 
Slava, vai! Romanii m-au respins cu ocară: o cabală nedreaptă, 
obraznică, urîcioasă m-a necinstit în ochii concetăţenilor mei, şi de faţă 
cu Enrieta de Serrei numele meu a fost aruncat în zloată cu necinste şi 
derîdere. O, ocară! toate iluziile mele, toată fericirea mea, mizeria 
copilăriei mele, ostenelile nevinovăţiei mele, pierderea însuşi a slavei ce 
dobîndisem, nimic n-ar putea să mă doboare; însă a fi astfel tractat 
înaintea aceleia pe care o iubesc cu un amor aşa de statornic, ah! aceasta 
va să zică a suferi mii de morţi. O, Dumnezeul meu, dă-mi curagiu, sau 
voi cădea de durere de nu vei veni într-ajutorul meu! 
Se aşeză în poalele capelei pescarilor. Madona de Sorrenta era fecioara 
celor şapte dureri, sculptorul o înfăţişase cu inima străpunsă cu şapte săbii, 
în vreme ce pe braţe ţinea pe Cristos murind. Vederea aceştii marmure ce 
atît se potrivea cu impresiile inimii sale pare că ar fi aruncat un balsam 
mîntuitor în sufletul junelui artist şi inscripţia Stabat mater dolorosa ce 
era asupra frontispiţului capelei îi insuflă de a pune pe muzică acel imn ce 
[e] compus de o cugetare atît de nevinovată şi atingătoare. Pergoleze era 
afundat în meditaţie cînd Duni îl izbi pe umere, zicîndu-i cu acel glas 
vesel ce avea totdauna: 
- Ei, ce faci tu aci? Dumnezeu să mă ierte, tu îmi pari mai trist decît 
Madona cu şapte dureri! Pergoleze ardică ochii către dînsul şi îl strînse 
de mîni. Aide, adăogă Duni, curagiu mai mult; nu eşti tu mai mare decît o 
nenorocire? Şi nedreptatea, neştiinţa norodului roman putea-vor să-ţi 
doboare geniul? Pergoleze zîmbi cu amor şi răspunse: 
- O, geniu! mie ţi-ai găsit să-mi dai acest titlu sfinţit, mie, pe care 
Italia îl goneşte din sînu-i astăzi? Romanii sunt necredincioşi, nedrepţi, 
şi crez, îţi zic fără răutate, că ei pierd din zi în zi gustul cel bun ce îi 
deosebea de rămăşiţa Italiei. 
- Ştiu eu ceva, eu autorul lui Nerone, care ei îl suiră pînă la nori, cu 
toate că fu cea mai urîcioasă şi ticăloasă partiţie din cîte am scris de cînd 
am cutezat să mîzgălesc la hîrtie cu linii. 

 
{EminescuOpVIII 582} 

- Ce fel, astfel te judeci tu! N-ai dreptate, scumpul meu Duni, sînt 
frumoase şi bune lucrări în opera ta... Şi Pergoleze îi cîntă barcarola 
pescarului Sorrentei. Duni îl sărută mulţumindu-i de îndatoritoarea lui 
ţinere de minte, şi amîndoi prietenii luară drumul cătră casa Ninei. 
Noaptea înaintase, şi biata mumă tremura să nu se fi întîmplat vreo 
nenorocire iubitului său fiu, sau să nu-i mai fi venit vreuna din acele 
slăbiciuni fără veste ce i se întîmpla adesea de cîteva zile. Cît fu de 
mulţumită şi ce norocită se socoti cînd îl văzu în casă! Cu cîtă bucurie 
găti smerită cină ce Pergoleze şi prietenul său vrură să facă împreună. 
Duni, a căruia nebună bucurie aţîţa cîteodată zîmbetul pe buzele pălite 
ale prietenului său, îi povesti cu[m] un nobil ce se afla pe lîngă ambasada 
Franţei de la Neapol îi făcuse propoziţii din partea Comediei Italiane din 
Paris şi că peste curînd va fi silit a se despărţi de dînsul. Pre lîngă 
acestea, adăogă Duni, acest minunat diplomat, care din întîmplare are o 
inimă simţitoare la melodie, a scris un libreto franţozesc pe care, de 
politeţă, eu am început să-l pui pe muzică. În bucata aceasta este un urs 
ce joacă o rolă foarte mare, o lăptăreasă foarte veselă şi în sfîrşit doi 
vînători, bucata întreagă va face să rîză şi va amuza pe parizieni. După ce 
îngînă cîntînd o uşoară arie, Duni îşi luă noapte bună de la prietenii săi. 
Pergoleze pe urmă se trezi că el s-a fost dus, atît era de adîncit în 
visarea sa. El compunea în minte-i pe al său Stabat, cînd în ţesătura lui 
se gîndea la fiica lui Serrei. 
Intrînd în camera sa, a căria fereastră căta în piaţa cea mare a Sorentei, 
Pergoleze se închise înăuntru cu grijă, deschise un cufăraş în care era 
ascunsă o mantilie, pe care o purta Henrietta în ziua singuraticei lor 
primblări pe lîngă lacul d'Albano. O strînse la inimă, puse buzele pe 
dînsa tremurînd, pe urmă o puse înainte-i pe clavir. Vederea acestui 
talisman magic îi dete toată frescheţa ideilor muzicale; cîte suveniri 
n-avea el în aceste cusături simple; se inspiră văzîndu-le şi începu 
compoziţia. 
Oh! cine va putea spune cu cîtă ardoare Pergoleze îşi scrise divina sa 
partiţie! Cine va putea vreodată zugrăvi minunatele zboruri ale geniului 
lui, sfinţitele inspiraţii ale sufletului lui! Le şi pusese pe hîrtie melodiile 
celor şase dintîi strofe, se gătea să înceapă o altă cîntare, cînd auzi bătînd 
o lovitură tainică la uşa camerii sale... Se sculă, crezînd că este 
mumă-sa, care, ca toate mumele cele bune, venea să certe pe fiul său că 
se osteneşte aşa de mult şi nu se culcă. Însă se amăgea, văzu înainte-i 
un june vîslaş care, fără să-i zică vreo vorbă, îi dete o scrisoare şi o 
pungă. Deschise hîrtia cu mirare, o, fericire! o, bucurie a cerului! era un 
bilet de la Henrietta!... Ea îi trimetea cu o graţie îngerească cîţiva bani ce 
zicea că îi era datoare pentru lecţiile de cîntare ce îi dădese la Roma. 
Pergoleze rugă pe micul vîslaş să spuie din parte-i la mis Henrietta că 
lui îi era destul aducerea aminte a ei şi că el n-avea ce face cu nişte bani 
ce nu a muncit pentru dînşii. 
- Cu toate acestea, ia dumneata punga aceasta pe seama dumitale; sînt 
sigur că mis Henrietta nu se va supăra pe mine căci în locu-i am făcut o 
faptă bună! Trimisul plecă capul şi nu răspunse nimic... 
- Dar ce ai? îi zise Pergoleze cam supărat. 
- Ce am!! strigă Henrietta în obidă, şi glasul fetişoarei se vădi îndată 
printr-un ţipăt sublim în care fără voia-i îşi descoperea tot amorul. 
Pergoleze rămase ca împietrit... Atîta fericire la dînsul, ce se credea 
părăsit de lumea întreagă! 
Of! prea multă generozitate, zice el, căzînd la picioarele Henriettei, ai vrut 
pe semne ca să mor de fericire şi de bucurie? 
Mis Serry îl ardică şi îi spuse că, necutezînd a-şi încredinţa taina 
nimărui, s-a îmbrăcat astfel şi s-a furişat fără a fi văzută de vreo 
slugă a casei tatălui său şi că în sfîrşit Beppo a adus-o pînă la Sorrenta, 
şi că acum, după ce a văzut pe izbăvitorul, pe prietenul său, pe acela 
căruia îi era datoare viaţa... datoria îi porunceşte de a se înturna în grabă. 
Pergoleze îi jură pe Madona ce singură împodobea umilita lui lăcuinţă că 
o va respecta şi o rugă a se odihni puţin mai înainte de a se înturna la 
Neapol. Glasul lui era aşa de încredinţător încît fetişoara nu putu a i se 
împotrivi. Intră şi, zărindu-şi mantilia asupra clavirului, se roşi; încă, ca 
să-şi ascunză de Pergoleze turburarea sa, îl întrebă ce motiv compunea, 
rugîndu-l s-o facă să auză acea nouă compoziţie încă nesăvîrşită. El 
o rugă să-l 

 
{EminescuOpVIII 583} 

însoţească, să binevoiască a uni al său glas cu al lui. Henrietta, împinsă de 
o putere căriia nu putea a se împotrivi, cîntă cu dînsul; se auziră atunci 
două glasuri cereşti ce murmura foarte dulce o muzică scrisă pentru 
îngeri. Nina, deşteptată de această armonie dumnezeiască, se sculă în 
uimire, crezînd că se află în farmecul vreunei vedenii de noapte, dar nu 
cuteză să intre în camera fiului său. Locuitorii Sorrentei, ce venea de la 
sărbătoarea din Neapol, se opriră dinaintea casei lui Pergoleze ca să 
asculte acest concert minunat. 
Trei ceasuri sunară la biserica parohială a satului. Trebuia să se 
despărţească. Pergoleze duse pe Henrietta pînă la locul unde o aştepta 
Beppo. Adio ce îşi luară avea un ce solemnel ce le strîngea la amîndoi 
inima. Pergoleze pîndi momentul cînd se depărta barca ca să dea lui 
Beppo punga ce îi dedese Henrietta, pe urmă ardică cîtva în aer biletul ce 
luase de la dînsa, îl acoperi cu sărutări arzătoare şi se aşeză pe ţărm cu 
ochii aţintaţi asupra bărcei ce se făcea nevăzută, învăluită în manta cea 
fumegoasă a nopţii. 

III 

Cînd Henrietta intră în ospelul tatălui său era şapte ceasuri de 
dimineaţă...... în vremea trecerii de la Sorrenta la Neapol ea se căi de 
multe ori de nebuneasca mişcare ce a făcut, căci, deşi fără cercare de 
lucrurile lumii, simţea însă că purtarea sa a fost mai mult decît uşoară şi 
că oricine altul fără de Pergoleze ar fi întrebuinţat rău poziţia în care se 
aruncase ea... Vai! dar ceea ce îi zicea conştiinţa, acel glas din năuntru pe 
care îl făcem să tacă cîteodată, fără a putea vreodată să-l înecăm, un 
glas mai tare, mai puternic se gătea să-i zică mai tare şi mai poruncitor. 
Tatăl său, contele Serrei fu cel dintîi pe care întîlni urcîndu-se pe scara 
cea ascunsă a ospelului. 
- Unde mergi aşa de dimineaţă, micule pescar, îi zise ambasadorul. Nu 
răspunse nimic; Henrietta tremura din toate mădulările. - Unde mergi? 
o întrebă acelaşi glas, smucindu-i din cap pălăria ce îi acoperea faţa ţşi 
trîntindu-i-o jos. - Cerul! fie-mea... Nenorocito... m-ai 
necinstit... Henrietta căzu fără cunoştinţă pe treptele scării. Contele de 
Serrei, ca să ascunză de ochii slugilor greşala fiesii, o duse singur în 
apartamentul ei. 
Henrietta, pusă mai moartă în patul său, deschise ochii după un leşin de 
două ceasuri. Văzu lîngă dînsa pe tatăl său plîngînd, dîndu-i ajutor şi 
aşteptînd în obide să-şi vie în simţiri. 
- Iartă-mă, taică, iartă-mă, am făcut o nebunie, dar încă sînt 
vrednică de dumneata. 
Contele Serrei, fără a o întreba nimic asupra purtării ei, nici asupra 
pricinilor ce au adus-o să facă acea nebunie, îi zise: 
- Regele Engliterei mă cheamă înapoi la Londra; chiar desară vom 
porni... Pe urmă ieşi afară. Mis Henrietta rămase uimită; sună să vie 
camerista sa: 
- Juană, astă seară noi pornim din Neapol; tatăl meu este chemat înapoi 
la Londra, vrei să faci bine a te însărcina ca să faci a intra în mîna 
maestrului Pergoleze biletul ce voi scrie? 
- Bucuros, doamna mea. 
- Foarte bine. 
Miss Henrietta luă foarfecele şi tăie o şuviţă din părul său cel necru, îl 
înfăşură într-o hîrtie albastră, faţa ce îi era dragă şi nădăjduia mult 
într-însa, scoase un inel ce i-l dedesă mumă-sa şi scrise biletul 
următor: 
Adio, astă seară pornesc la Londra; fericirea că ne-am văzut ne 
despărţeşte pentru totdeauna!... Gîndeşte-te cîteodată la mine, trăieşte 
pentru maica dumitale şi pentru slava ce te aşteaptă... pentru aceea ce îţi 
jură aci amor vecinic! 
Henrieta 

IV 

Juana înfăşură cu grijă suvenirile stăpîne-sei, le-trimise la luntraşul 
Beppo, care se puse în barcă şi trecu la Sorrenta. 
Pergoleze nu era acasă cînd Beppo dete Ninei cele trimise de Henrietta. 
Noaptea trecută îi răcorise sîngele şi ieşise în ziua aceea foarte vesel 
de-acasă. 

 
{EminescuOpVIII 584} 

Fericirea este un mare doctor! Pergoleze îşi forma mii de projecte 
neputincioase de a se pune în lucrare; visa deştept că mis Henrietta îi e 
soţie i că slava şi norocul consfinţa această unire, cînd citirea biletului 
Henriettei îl aruncă într-un grozav adevăr. După ce căută în zadar pe 
Beppo să-l afle în portul Sorentei, se duse la trăsura publică, ca cu 
dînsa să sosească la Neapol mai nainte de a porni aceea pe care iubea. 
Gîndul lui era ca să o urmeze cel puţin pînă la Roma. Era atît de turburat 
încît porni fără să-şi ia ziua bună de la mumă-sa. însă nenorocirea îl 
gonea din urmă; toate trăsurile publice era pline de călători. Sărbătoarea 
Salernei îi ardicase toate mijloacele de a se putea duce. Aşa, trebui să 
pornească pe jos, cu toată starea de slăbiciune în care se afla, abia 
întremat. Picioarele îi slăbea, dar el nu se oprea: abia răsuflînd, obosit, 
scurta mereu şi foarte simţitor lunga cale ce îl despărţea de Henrietta. 
În zadar rugă pe un neguţător ca să binevoiască a-l lua pe cal la spate: 
"Pagate signore" îi răspundea cu ironie călăreţul ce trecea, şi autorul atîtor 
capete d-operă n-avea nici doi carlini ca să plătească. Mizerie şi 
geniu, deviză înaltă a lui Tasso! Sosi în sfîrşit obosit de osteneală la Torre 
del Greco. Cum văzu porţile cetăţii, i se mai însufleţi curagiul. Era nouă 
ceasuri după prînz cînd intră în Neapol. înainta tremurînd cătră uliţa 
Toledei. O trăsură înhămată cu cai de poştă aştepta la poarta ambasadei. 
El se apropie cu bătaie de inimă... Biciul poştalionului răsună... Pergoleze 
strigă ca un nebun numele Henriettei, şi două braţe delicate şi albe se 
întinseră către dînsul; însă perdelele trăsurei se închiseră. Carîta porni 
aprinzînd pardoseala uliţii şi, Pergoleze neputînd alerga de slăbiciune o 
urmă cu ochii şi căzu fără cunoştinţă, fără mişcare, cînd o pierdu din 
vedere. 

V 

O mică candelă ardea singură pe o masă de lemn de stejar. Un călugăr din 
ordinul Snt. Domenic era acolo lîngă un om ce odihnea într-un pat 
foarte sărac. Acesta era Pergoleze pe care religiosul îl ardicase din uliţă şi 
îl dusese în chilia sa, goală şi posomorîtă ca şi mormîntul vieţii lui, 
singură apărare şi adăpost împotriva nedreptăţii oamenilor. Toate grijile şi 
căutăturile se deteră nenorocitului maestru, însă izbirile nenorocirii şi 
mişcările cele straşnice doborîseră slaba lui constituţie; o tuse seacă ce 
dobîndise din ziua cînd s-a fost aruncat în golf ca să scape pe Henrietta 
se făcu mai deasă, mai înecătoare. Trebui să părăsească mănăstirea şi i se 
orînduiră de doctori aerul curat şi eserciţiul. 
La Pazoli, o mică şi frumoasă cetate din preajma Neapolului, aci îşi alese 
Pergoleze lăcuinţa. Se duse acolo cu mumă-sa; şi aci, cu o mînă 
îngheţată, scrise cele din urmă note ale nemuritorului său Stabat; pe urmă 
se stinse de ftizie şi muri în braţele maicei sale şoptind numele Henriettei. 
Partiţia de la Stabat se vîndu religioşilor de la St. Luis drept opt galbeni şi 
această sumă abia ajunse pentru cheltuielile înmormîntării lui. 
Italia după moartea lui îi recunoscu geniul şi coronă memoria lui, după 
cum coronase şi pe Tasso la agonia lui!, dar prea tîrziu. 
VI 
După doi ani, o jună engleză, dimpreună cu un bărbat în vîrstă şi cu un 
domnişor din cei mai la modă şi foarte bine făcut, se ducea la capela 
catolică din Londra ca să asculte în Vinerea patimilor cîntarea unui Stabat 
necunoscut încă în Englitera, şi pe care îl adusese din Italia un religios. 
Îndată un glas dulce şi melanholic, plîngător şi dureros începu cîntarea 
înaltă în care se răsfrîng aşa de bine şi aşa de minune toate suferinţele 
Maicei lui Dumnezeu! toată poezia creştinismului, dragostea şi resignaţia! 
Cu cît muzica sfîntă îşi desfăşura notele sale atît de serioase şi pătimaşe 
cu atît se vedea pălindu-se faţa junei fetiţe engleze; ochii bătrînului şi 
ai junelui lord se aţintară asupra ei cu dragoste şi îngrijire; ea şovăi. 
- Henrietta! Henrietta!!! strigă contele de Serei. 
Henrietta căzuse cu faţa în jos, galbenă, descompusă, cu ochii leşinaţi. Se 
adunară împrejurul ei; o scoaseră la aer, toate fură zadarnice; amanta lui 
Pergoleze murise auzindu-şi Stabatul. Aceasta s-a întîmplat în 
Vinerea Patimilor, cu două zile mai nainte de ziua ce se hotărîse pentru 
nunta ei cu acela ce i-l da familia. 

 
{EminescuOpVIII 585} 

DESCRIEREA CIUMEI în Thucydides 
(Războiul peloponez[iac], cartea II, 5, 47 - 55) 

[ 47] Îndată după începutul verei (430 î. d. Chr. ) peloponezienii şi aliaţii 
lor, cu două sau trei părţi ale armatei năvăliră în Attica, ca şi mai înainte, 
sub comanda lui Archimadus, rege al lacedemonienilor, fiul lui 
Zeuxidamus, s-aşezară acolo şi pustiiră ţara. De abia stătuseră cîteva 
zile în Attica, cînd şi începu a izbucni pentru întîia oară între atenieni 
acea boală epidemică, care, precum se spune, se răspîndise şi mai înainte 
în multe locuri, parte la Lemnos, parte în alte ţări; dar, de cînd ţineau 
oamenii minte, nu mai fusese niciodată o ciumă atît de mare şi o 
asemenea moarte între oameni. Căci la început chiar doftorii nu dădeau 
ajutor îndestulător, necunoscînd boala, ci mureau ei singuri cu atît mai 
curînd cu cît se atingeau mai mult de bolnavi. Şi nici un alt meşteşug 
omenesc nu era de vrun folos. Deşi se făceau des procesii la templuri şi 
oamenii se adresau la oracole sau la alte instituţii de felul acesta, toate 
erau în zadar. În sfîrsit, renunţară şi la acestea, pentru că toată tăria de 
inimă era slăbită prin mărimea răului. 
[ 48] Boala începu, precum se susţine, întîi în Etiopia cea de dincolo de 
Egipet, apoi se răspîndi şi peste Egipet, Libia şi peste multe alte ţări ale 
regelui persan. În teritoriul atenian veni pe neaşteptate şi prinse mai întîi 
pe locuitorii din Pireu, drept care aceştia susţineau că peloponezienii 
aruncaseră otravă în fîntînele de apă de ploaie, căci fîntîne cu izvor nu 
erau încă pe atunci acolo. Pe urmă pătrunse însă şi în oraşul care e mai 
încolo, pe uscat, şi acum oamenii mureau mai des. 
Judece acum fiecine, doftor sau ne-doftor de ar fi, după părerea sa, care 
să fi fost pricina boalei acesteia şi cari ar fi cauzele îndestul de influente 
pentru a produce o schimbare atît de mare a stării de lucruri. Dar, pentru 
că boala m-a prins şi pe mine şi pentru c-am observat şi pe alţii cari 
pătimeau de dînsa, vreau să spun cum era decursul ei şi după ce semne 
caracteristice şi simptome s-ar putea recunoaşte mai bine dacă ar mai 
izbucni vreodată. 
[ 49] Anul acela, precum au recunoscut-o toţi, era tocmai lipsit mai 
mult decît orice alt an de alte soiuri de boale, dar, dacă cineva pătimea de 
mai nainte de vrun rău oarecare, acela se prefăcea în ciumă. Pe ceilalţi, 
cari erau sănătoşi, îi prindea fără vro pricină de din afară o mare 
fierbinţeală la cap, împreunată cu inflamaţia şi roşirea ochilor; părţile din 
lăuntru, gîtlejul şi limba, se injectau de sînge şi dădeau un miros foarte 
rău şi neplăcut. Pe lîngă aceasta se mai adăoga strănutare şi răguşeală şi 
apoi boala cădea la piept, producînd tuse violentă. Ajun-gînd la 
stomah, producea un efect atît de violent încît toate deşertările de fiere, 
după cît s-a constatat de doftori, urma cu mari greutăţi. 
Pe cei mai mulţi îi apuca un sughiţ sec, împreunat cu cîrcei tari, cari la 
unii încetau în curînd, iar la alţii ţineau mai mult. Trupul, pipăit pe 
dinafară, nu era tocmai cald, nici se arăta palid, ci roşietic sau vineţiu, 
c-un exantem de băşicuţe şi de bube. Dar înăuntru fierbinţeala era atît 
de cumplită încît cel bolnav nu putea 
Histo[r]iografii medicinei sînt la îndoială dacă epidemia descrisă de 
Thucydides a fost ciumă sau tifos petechial. În tot cazul, descrierea 
renumitului istoric antic este, mai ales astăzi, de cel mai mare interes. 

 
{EminescuOpVIII 586} 

suferi nici hainele cele mai subţiri măcar, nici să fie acoperit cu cea mai 
subţire pînză de in, ci voia numaidecît să fie cu totul dezbrăcat sau, de 
putea, voia numai să se arunce în apă rece. Mulţi, dacă rămîneau 
neobservaţi, biruiţi de nestinsă sete, se aruncau chiar în fîntîni; puteai însă 
să bei mult sau puţin, efectul rămînea acelaş. O suferinţă pentru toată 
starea bolnavului era lipsa de odihnă şi insomnia. Cîtă vreme boala 
creştea, trupul nu slăbea, ci se împrotivea boalei, după cum n-ai fi 
aşteptat, încît cei mai mulţi bolnavi mureau a noua sau şi a şaptea zi, nu 
fiindcă erau cu desăvîrşire slăbiţi, ci de dogoarea (sau gangrenarea) 
dinlăuntru, sau, dacă scăpau şi atunci, boala cădea în partea de jos a 
trupului, după care ieşeau bube mari însoţite de treapăt violent, prin care 
bolnavii deveneau jertfa slăbiciunii. Căci boala începea de sus, 
aşezîndu-se întîi în cap şi petrecea apoi pe rînd tot trupul şi, după ce 
bolnavii treceau peste pericolul cel mai mare, puterea boalei se mai arăta 
la estremităţi şi anume la genitale, la vîrful mîinilor şi al picioarelor şi 
mulţi din cei scăpaţi rămîneau cu estremităţile pierdute, alţii orbeau. Pe 
alţii, după ce se însănătoşeau chiar, îi apuca deodată o tîmpire a 
memoriei, încît nu se mai recunoşteau nici pe sine, nici pe ai lor. 
[ 50] Căci puterea acestui soi de boală nu numai că întrecea toată 
descrierea, apucînd pe toţi mai tare decît putea suferi natura omenească, 
ci se arăta ca un fenomen extraordinar şi prin împrejurarea că păsările şi 
cuatrupedele, cari de altmintrelea se ating de cadavre omeneşti, sau că nu 
gustară deloc din morţii neîngropaţi, sau, dacă muşcau din ei, piereau. 
Dovadă este dispariţiunea acestui soi de păsări, cari nu se mai vedeau nici 
pe lîngă cadavre, nici în alt loc. Ase-menea la cîni, fiindcă trăiesc în 
apropierea oamenilor, se observa influenţa răului. 
[ 51] Cam aceasta era starea boalei, fără a mai pomeni în deosebi multe 
cazuri curioase cari se arătau la o seamă de oameni. Pe timpul acesta nu 
domnea nici una din boalele obicinuite, şi unde se întîmpla să fie vruna se 
prefăcea în ciumă. Unii mureau de lipsă de îngrijire, alţii chiar cu grija cea 
mai bună. 
Nu era nici un leac de care s-ar fi putut spune că aduce vreo scăpare 
sigură. Căci ce convenea unuia era nepriincios altuia. Nici o constituţie 
trupească, fie mai tare, fie mai slabă, nu putea să se împrotivească boalei: 
ea răpea pe toţi fără deosebire, după orişice metod de lecuire s-ar fi 
căutat. Răul cel mai mare al boalei era pe de o parte descurajarea, care îi 
cuprindea pe toţi cei ce se simţeau bolnavi (căci în asemenea caz oamenii 
desperau numaidecît şi se neglijau peste măsură, neopuind nici o 
rezistenţă), pe de altă parte iar se umpleau unii de la alţii, îngrijindu-se 
între ei, şi mureau ca oile. Acestea toate cauzau cea mai mare pierdere de 
oameni. Căci, dacă nu voiau să se apropie de frică unii de alţii, bolnavii 
mureau fără ajutor şi multe case se pustiiră din lipsă de îngrijire. însă, 
dacă venea[i] în contact cu oameni bolnavi, erai pierdut, mai ales aceia 
cari, voind să se arăte zeloşi din sentiment de onoare, uitau să se păzească 
şi veneau la amicii lor, căci şi rudelor celor mai apropiate, ameţite de 
mulţimea nenorocirilor, li se ura pîn-în sfîrşit de-a tot plînge pe cei 
cari mureau. Mai cu seamă acei reîntremaţi aveau cea mai mare milă de 
cei care mai pătim[e]au sau erau aproape de moarte, pentru că se 
cunoşteau scăpaţi, căci recidive mortale nu se întîmplau. Aceştia nu 
numai că treceau de fericiţi în ochii celorlalţi, ci şi ei, în bucuria lor, 
nutreau speranţa pentru viitor că nici o altă boală nu-i va mai putea 
răpi. 
[ 52] Însă, mai mult decît suferinţele acestea, bîntuia pe atenieni 
grămădirea oamenilor de la ţară în oraş, mai ales a acelor veniţi în urmă, 
pentru că, nefiind destule locuinţe şi şezînd ei vara în bordeie mocnite, 
mureau toţi cu grămada. 
Cei ce erau spre moarte stăteau culcaţi unii peste alţii şi aşa rămîneau şi 
cadavrele în drum. Alţii se tăvăleau pe jumătate morţi prin strade şi pe 
lîngă fîntîne spre a-şi stinge setea. Templurile în care îşi pregătiseră 
locaşul lor erau pline de morţii ce-şi lăsaseră viaţa acolo. Căci oamenii, 
neştiind ce se va întîmpla cu ei, biruiţi de nefericire, despreţuiau toate 
lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti fără deosebire. Toate datinele 
obicinuite la îngropăciuni căzură în neorînduială. Se îngropau cum 
puteau. Unii îngropau fără teamă în cimitire străine, neajungîndu-le 
cele proprii, pentru că şi muriseră prea mulţi de ai lor. Căutau ruguri 
străine, şi unii, preîntîmpinînd pe cei cari clădiseră rugul, puneau morţii 
lor pe dînsul şi-l aprindeau, alţii, pe cînd se ardeau alte cadavre, 
aruncau pe acel care-l purtau în foc şi fugeau. 
[ 53] Boala epidemică, afară de astea, a mai fost întîia cauză a multor 
altor neorînduieli. Căci acum mulţi îndrăzneau fără sfială a face pe faţă 
lucruri pe cari înainte cineva le-ar fi tăinuit şi nu şi-ar fi împlinit făţiş 
poftele: căci oamenii vedeau repedea schimbare a sorţii, vedeau cum mor 
cei bogaţi şi cum cei 

 
{EminescuOpVIII 587} 

cari pînă acum nu avuseră nimic luau în stăpînire averea celor dîntîi. De 
aceea voiau să se folosească şi să se bucure cît de curînd de dînsele, căci 
atît viaţa cît şi averea le păreau de puţină durată. Nimeni n-avea 
dorinţa de a aduce vrun sacrificiu pentru ceea ce trecea de bun şi nobil, 
părîndu-i-se că nu e sigur de a nu fi el însuşi răpit înainte de a-şi 
fi atins scopul. Tot ce sporea momentan plăcerea şi bucuria se privea de 
bun şi folositor. Nici frica de zei, nici legile omeneşti nu erau vreo 
piedecă. Căci a onora sau nu pe zei le părea tot una, cînd pe toţi fără 
deosebire [î]i vedeau devenind o jertfă a morţii; iar în ceea ce privea 
crimele, nimeni nu credea a mai trăi pînă ce i s-ar hotărî pricina 
înaintea judecătorilor, ca să fie silit să poarte pedeapsa cuvenită; căci o 
pedeapsă hotărîtă şi cu mult mai rea atîrna asupra creştetului său, înaintea 
izbucnirii căreia fiecine credea a avea dreptul să se mai bucure întrucîtva 
de viaţă. 
[ 54] Atîta nevoie veni în acel timp peste atenieni, cînd oamenii mureau 
în oraş, iar în afară de el ţara se pustiia. În mizeria aceasta, oameni mai 
bătrîni [î]şi aduseră aminte de acel cuvînt care li se prevestise de mai 
înainte: 
" Veni-va războiul doric şi ciuma în urma lui. " 
Se ridică ceartă între oameni că prin vorba aceea a bătrînilor nu se 
înţelegea ciuma (loimos), ci foametea (limos ). Însă în împrejurările de pe 
atunci predomni esplicarea că de ciumă ar fi fost vorba; căci aducerile 
aminte ale oamenilor prind formă după cele ce li se întîmplă. Astfel găsiră 
că întîmplarea s-a împlinit după prevestire, de vreme ce ciuma izbucni 
deodată cu năvălirea peloponezienilor. Lucru de mirat este însă că boala 
nu a pătruns în Pelopones, ci a pustiit mai ales Atena şi multe alte ţinuturi 
foarte populate. 
Acesta a fost decursul ciumei. 

 
{EminescuOpVIII 588} 

MAXIME - AFORISME 
de La Rochefoucauld 

MAXIME 
[ 2] Amorul-propriu este cel mai mare linguşitor. 
* 
[ 3] Oricîte descoperiri să facă cineva în ţara amorului-propriu, tot mai 
rămîn destule locuri necunoscute. 
* 
Amorul-propriu este mai abil decît cel mai abil om din lume. 
* 
[ 5] Durata pasiunilor noastre nu depinde de noi mai mult ca durata vieţei 
noastre. 
* 
[ 6] Pasiunea adeseori face un nebun din cel mai cu minte om şi adeseori 
dintr-un prost face un om abil. 
* 
[ 10] În inima omului este o generaţiune perpetuă de pasiuni, astfel că, 
stingîndu-se o pasiune, se naşte alta în locu-i. 
* 
[ 15] Clemenţa principilor nu este decît o politică spre a cîştiga 
afecţiunea popoarelor. 
* 
[ 16] Această clemenţă, din care se face o virtute, se practică aci din 
vanitate, aci din lene, aci de frică, şi mai totdauna de toate împreună. 
* 
[ 19] Noi toţi avem destulă forţă spre a suporta nenorocirile altuia. 
* 
[ 20] Constanţa celor înţelepţi nu este decît arta de a-şi închide 
agitaţiunea în inima lor. 

AFORISME 

[ 22] Filozofia triumfează lesne asupra relelor trecute şi viitoare, însă 
relele prezente triumfează asupra ei. 

 
{EminescuOpVIII 589} 

[ 25] Se cer virtuţi mai mari spre a nu pierde capul în fericire decît în 
nefericire. 
[ 26] La soare şi la moarte nu te poţi uita ţinta. 
[ 27] Adeseori ne lăudăm cu pasiunile, fie şi cele mai criminale; însă 
invidia este o pasiune care n-o mărturisim niciodat. 
[ 28] Gelozia este oarecum dreaptă şi rezonabilă, fiindcă nu tinde decît să, 
conserve un ce care ne aparţine sau credem că ne aparţine; pe cînd invidia 
este o furoare ce nu poate suferi binele altuia. 
[ 29] Răul ce facem adeseori nu ne atrage atîta persecuţiune şi ură ca 
bunele noastre calităţi. 
[ 31] Dacă n-am avea defecte, n-am simţi atîta plăcere a le remarca 
la alţii. 
[ 32] Gelozia se nutreşte prin îndoieli; dar îndată ce trece de la îndoială la 
certitudine, atunci sau devine o furie sau se stinge. 
[ 41] Cine ţine prea mult la lucrurile mici de ordinar devine incapabil 
pentru lucruri mari. 

 
{EminescuOpVIII 590} 

MONSTRUL VERDE 
de [Gerard] de Nerval 
I 
CASTELUL DIAVOLULUI 
Voiesc a vorbi de unul din cei mai bătrîni locuitori ai Parisului, el era 
numit într-o vreme diavolul Vauvert. 
De aci a şi izvorît proverbul" Eşti al diavolului Vauvert! Du-te la 
diavolul Vauvert". 
Diavolul Vauvert este în adevăr un locuitor din Paris, unde şade de mai 
multe veacuri daca ar trebui să credem pe istorici. Sauval, Felibien, Sainte 
Foix şi Dulaure au istorisit mult şi multe din diavoliile lui. 
Se pare a fi locuit castelul din Vauvert, care era situat pe locul ocupat azi 
de veselul bal" la Chartreuse'', la capătul bulevardului Luxemburg şi în 
faţa aleelor Observatorului, în strada Infernului. 
Acest castel de un renume trist fu în parte dărîmat şi ruinele deveniră o 
dependenţă a unei monăstiri de şartrozi (chartreux) în care muri la 1414 
Jean de la Lune, nepotul antipapei Benoît XIII. Jean de la Lune era bănuit 
că are relaţiuni cu un oarecare drac, care era poate spiritul familiar al 
vechiului castel de Vauvert, căci, precum se ştie, fiecare din edificiile 
feudale avea cîte unul. 
Istoricii nu ne-au lăsat nimic precis asupra acestei faze interesante. 
Diavolul Vauvert făcu din nou pe lume să vorbească de dînsul în epoca 
lui Ludovic XIII. 
Timp îndelungat se auzise în toate serile un zgomot mare într-o casă 
făcută din rămăşiţele vechiei monăstiri şi ai cărei proprietari lipseau de 
mai mulţi ani. 
Aceasta îngrozi mult pe vecini. 
Ei deteră de ştire poliţiei, care trimise cîţiva sergenţi. 
Care nu fu mirarea ăstor militari auzind zăngănitul paharelor amestecat CU 
hohote de rîs ascuţite! 
Mai întîi s-a crezut că sînt niscaiva falsificatori de monede cari fac 
chief şi, judecînd că sînt foarte mulţi după intensitatea zgomotului, cerură 
ajutoare. 
Nici un sergent însă n-avea curajul să-şi conducă soldaţii în această 
vizuină unde părea că se aude gură şi zgomot de o întreagă armată. 
Sosi în sfîrşit spre dimineaţă un corp de trupe îndestulător; se pătrunse în 
casă. Nu se găsi nimic. 
Soarele risipi umbrele. 
Toata ziua se făcu cercetări; apoi toţi [î]şi dădură cu părerea că zgomotul 
vine din catacombe situate, cum se ştie, sub acel cartier. 
Se pregăteau a pătrunde înăuntru; însă în timpul cînd poliţia lua 
dispoziţiuni se înserase din nou şi zgomotul reîncepuse mai tare decît 
oricînd. 

 
{EminescuOpVIII 591} 

De asta dată nu mai cuteză nimeni să intre, fiindcă era evident că nu este 
nimic în pimniţă decît numai sticle şi că dar dracul trebuie să fie care le 
face să joace. 
Se mulţumiră atunci de-a ocupa răspîntiile şi d-a cere ajutorul 
preoţilor, spre a se face rugăciuni. 
Clerul făcu o mulţime de slujbe şi aruncă chiar aghiazmă pe ferestrele 
pimniţei. 
Zgomotul însă nu înceta deloc. 

II 
SERGENTUL 

În timp de o săptămînă întreagă mulţimea parizienilor nu înceta d-a 
umplea stradele foburgului, îngrozindu-se şi tot cerînd noutăţi. 
În fine, un sergent de poliţie mai cutezător decît ceilalţi se oferi a 
pătrunde în pimniţa cea blestemată pentru o pensiune reversibilă în caz 
de moarte asupra unei cusătorese numită Margot. 
Acesta era un om viteaz şi mai amorezat decît credul. El adora pe acea 
cusătoreasă, care era o persoană frumuşică şi foarte econoamă, ba încă 
zgîrcită s-ar putea zice, şi care refuzase a se mărita cu un simplu 
sergent fără altă avere decît galonul său. 
Însă, cîştigînd pensia, sergentul devenea alt om. 
Încurajat de astă perspectivă, el strigă că nu crede nici în Dumnezeu, nici 
în Dracu şi că dar va şti cu orice preţ ce este acel zgomot. 
- În ce crezi atunci? îl întrebă unul din tovarăşii săi. 
- Cred, răspunse el, în d. prefect al poliţiei şi în d. prim-procuror. 
Zicea foarte mult prin aceste cuvinte. 
[Î]şi luă sabia-n dinţi, cîte un pistol în fiece mînă şi cu curaj începu a 
scoborî treptele scării. 
Spectacolul cel mai extraordinar îl aştepta pătrunzînd în pimniţă. 
Toate sticlele săreau din loc în loc, formînd figurile cele mai graţioase. 
Sticlele pecetluite cu verde înfăţişau pe bărbaţi şi cele cu roşu înfăţişau 
pe femei. 
Era chiar şi o orchestră. 
Sticlele goale răsunau ca instrumentele de suflat, sticlele sparte ca nişte 
cimbale şi triangule şi cele fără gît pare că aveau ceva din armonia 
pătrunzătoare a vioarelor. 
Sergentul, care trăsese cîteva litrişoare de vin înainte d-a întreprinde 
expediţiunea, nevăzînd acolo decît numai sticle se simţi foarte asigurat şi 
începu şi dînsul a dansa prin imitaţiune. 
Apoi, din ce în ce mai încurajat de veselia şi frumuseţea priveliştei, ridică 
o sticlişoară drăguţă cu gîtul lung, cu un fel de vin negru, precum se 
părea, şi pecetluită cu îngrijire cu ceară roşie şi o strînse cu iubire la 
inima lui. 
Rîsete frenetice ieşiră din toate părţile; sergentul, indignat, lăsă să cază 
sticla ce se sparse în mii de bucăţi. 
Danţul se opri, ţipete de spaimă se auziră în toate colţurile pimniţei şi 
sergentul îşi simţi părul zbîrlindu-se, văzînd că vinul vărsat părea că 
formează un val de sînge. 
Trupul unei femei goale, al cărei păr blond se răspîndea pe pămînt în 
umezeală, era întins la picioarele lui. 
Sergentul n-ar fi avut frică nici de dracul în persoană, însă astă vedenie 
[î]l umplu de groază; gîndindu-se cu toate acestea că are să dea seamă 
de misiunea sa, el luă altă [sticlă], [pecetluită] cu verde, ce părea că-i 
rîde în nas, şi strigă: 
- Cel puţin voi avea una! 
O imensă gălăgie-i răspunse. 
Dar el deja suise treptele şi, arătînd butelia tovarăşilor săi, le zise: 
- Iată-l pe împieliţatul!... Sînteţi nişte dobitoace că nu îndrăzniţi să 
scoborîţi în pimniţă!... 
Ironia lui era amară. Soldaţii năvăliră în pimniţă, unde nu se găsi decît o 
sticlă de Bordeaux spartă. Restul era la loc. 

 
{EminescuOpVIII 592} 

Tovarăşii lui deplînseră soarta sticlei sparte, însă, ca nişte oameni bravi, 
ţinură a ieşi fiecare cu cîte o butelie în mînă. 
Li s-a dat voie spre a le goli. 
Sergentul însă zise: 
- Cît despre mine, voi păstra această sticlă pentru ziua nunţii mele. 
Nu i s-a putut refuza aceasta, precum nici cusătoreasa nu-i mai putea 
refuza mîna, şi dar se luară. 
Veţi crede poate că avură copii mulţi? 
Nu. N-avură decît unul singur. 

III 
CE-A URMAT DIN ACEASTA? 

În ziua de nuntă, sergentul puse faimoasa sticlă cu pecetea verde între 
dînsul şi soţia lui şi afectă a nu vărsa din acest vin decît ei şi lui. 
Sticla era verde ca frunza, vinul era roşu ca sîngele. 
Nouă luni după aceasta cusătoreasa născu un mic monstru de tot verde, cu 
coarne roşii în frunte. 
Copilul creştea daca nu în virtute, cel puţin în corp. Două lucruri 
contrariau pe părinţii lui: culoarea sa verde şi un apendice caudal ce lua 
din ce în ce formele unei adevărate coade. 
A consultat bietul sergent pe savanţi; aceştia i-au declarat că este cu 
neputinţă a-i face vreo operaţie fără a compromite viaţa copilului. 
În ce priveşte culoarea, s-au încercat în toate chipurile s-o facă să 
piară. Toate însă erau în zadar: căci, deşi izbutiseră, printr-o mulţime 
de loţiuni şi fricţiuni, a atenua nuanţa prea pronunţată a epidermii, totuşi 
nu era decît pentru puţin timp. Un moment pielea părea a se albi de tot 
cînd seara se înverzea din nou. 
Sergentul şi cusătoriţa nu se puteau mîngîia de necazurile ce le făcea ăst 
monstru mic, care din zi în zi se făcea mai încăpăţînat, rău şi maliţios. 
Melancolia ce-i coprinse îi conduse la viţiul prea comun printre 
oameni de teapa lor. Ei se deteră la beţie. 
Atît numai că sergentul nu voia să bea decît vin cu pecetea roşie şi 
nevasta lui vin cu pecetea verde. 
Ori de cîte ori sergentul era beat-mort, vedea în somnul lui pe femeia 
sîngerată a cărei vedenie [î]l spăimîntase în pimniţă, după ce a spart 
sticla. 
Această femeie îi zicea: "Pentru ce m-ai strîns la inima ta şi apoi 
m-ai jertfit... pe mine care te iubeam aşa de mult? " 
Asemenea, de cîte ori nevasta sergentului îndrăgostea prea mult sticla 
verde, vedea în somn apărînd un diavol mare, cu un aspect înfricoşător, 
care-i zicea: 
"Pentru ce te miri că mă vezi... deoarece ai băut din sticlă?... Nu sînt eu 
tatăl copilului tău? " 
O, mister! 
Ajuns la vîrsta de 13 ani copilul pieri. 
Părinţii lui, nemîngîiaţi, urmară a bea, dar nu mai văzură reînnoindu-se 
teribilele apariţiuni cari le nelinişteau somnul. 

IV 
MORALITATE 

Astfel sergentul fu pedepsit pentru necredinţa lui şi cusătoriţa pentru 
zgîrcenia ei. 

V 
CE SE FĂCUSE MONSTRUL VERDE 

Nu s-a putut şti niciodată. 

 
{EminescuOpVIII 593} 

O ALEGORIE VECHE ŞI PURUREA NOUĂ 
[Criticon, III, 4, de Balthasar Gracian] 

[ARGUMENT] 
La 1794 mitropolitul Moldovei, Iacov, puse să se traducă şi să se 
tipărească o carte numită Critil şi Andronius. Cîteva părţi din ea s-au 
tipărit în adevăr, se vede însă că lipsa de mijloace ori alte împrejurări or 
fi împiedecat urmarea lucrării. Această scriere nu era alt decît Criticon al 
vechiului autor spaniol Baltazar Garcian: 
În acel Criticon se găseşte însă o istorie de o actualitate permanentă, pe 
care ne permitem a o reproduce pentru cititori fiind un fel de alegorie a 
timpului de faţă! 
Critil şi Andronius sunt în lungă călătorie şi un călăuz numit Desengano 
(deziluzia) le esplică lucrurile ce le văd ei în calea lor. 
Călăuzul nu găsi de lăudat decît pe frînghieri, pentru că numai ei merg, 
în meşteşugul lor, în sens invers cu ceilalţi oameni. 
Cînd ajunseră într-un oraş mare li se trezi luarea aminte prin zgomot. 
Priviră de jur împrejur şi zăriră pe o scenă comună de scînduri pe un 
pehlivan înconjurat de-o roată mare de norod, pe care el o măcina şi o 
lucra în acest moment. 
El îi ţinea împrejur ca pe nişte prizonieri. 
Acest pehlivan [î]şi arăta minunăţiile cu gura lui cea largă, care se cere 
neapărat în asemenea împrejurări. 
Acuma, domnii mei - strigă el - am să v-arăt o minune înaripată 
care e totodată o minune în privirea isteţimei. Îmi pare bine că am a face 
cu persoane de duh, cu oameni în toată firea; dar cată să vă observ că, 
dacă unul dintre d-voastră nu e înzestrat c-o minte estraordinară, 
poate să se ducă de unde a venit, pentru că lucrurile înalte şi subtile cari 
se vor produce numaidecît nu le va pricepe. 
Aşadar luaţi seama d-voastră, domnilor cari sînteţi oameni de duh! Va 
apărea numaidecît vulturul lui Joe, care vorbeşte şi argumentează, cum se 
şi cuvine unui asemenea animal, glumeşte ca Zoylus şi înghimpă cu vorbe 
ca Aristarch. Nici o vorbă nu va ieşi din gura lui care să nu cuprinză un 
mister, o cugetare ingenioasă, cu sute de aluziuni la sute de lucruri. Tot ce 
va zice vor fi sentenţe de cea mai înaltă adîncime. 
Critil zise: 
- Trebuie să fie un om bogat sau puternic căci dac-ar fi sărac n-ar 
băga nimenea-n seamă ceea ce zice. C-un glas de argint se cîntă 
bine şi cu-n bot de aur se vorbeşte şi mai bine. 
- Acum, d-lor, urmă şarlatanul, să se ducă domnii cari nu sînt 
vulturi la inteligenţă; ei n-au ce căuta aici. 
Cum aşa? Nimeni nu se duce? Toţi stau pe loc? 

 
{EminescuOpVIII 594} 

În adevăr nimeni nu se duse, căci nimeni nu voia să aibă atîta minte de a 
recunoaşte că nu e cu minte ci, din contra, fiecare avea mare stimă pentru 
mintea sa şi opinie mare despre sine. 
Deodată şarlatanul trase de-un căpăstru prost şi apăru...? cel mai prost 
dintre toate dobitoacele. A rosti numele lui e o insultă. 
Aici vedeţi d-lor - strigă şarlatanul - un vultur, un vultur în 
privirea calităţilor lui strălucitoare, la gîndul şi la grai. Să nu-i abată 
cuiva de-a zice altfel, căci rea părere ne-am face despre mintea lui. 
- Să n-am parte - zise unul - dacă nu-i văz aripele. Ce 
măreţe aripi! - O, eu număr şi penele pe ele, zise altul. 
- D-ta nu le-ai fi văzînd? zise unul cătră vecinul său. 
- Eu? Cum, Doamne iartă-mă, să nu le văz? Se poate una ca asta? 
Numai un om cumsecade şi cu minte zise cătră vecinul său: 
- Aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă văz vultur ori pene. Văd patru 
picioare oloage şi-o coadă cît ziua de mare. 
- Şut! zise prietenul. Să nu cumva să spui una ca asta că te faci de rîs. 
Ar zice că d-ta eşti cel de colo. N-auzi ce zic şi ce fac ceilalţi? Urlă 
cu lupii şi dă-te după păr. 
- Ba zău, zise alt om cumsecade, numai vultur nu e, ci chiar antipodul 
său; afirm că e un mare... 
- Taci molcum, zise lovindu-l cu cotul un prieten, vrei să te faci de 
batjocură? N-ai voie să spui altceva decît că e vultur, chiar dac-ai 
crede contrariul. Crede ce vrei, numai zi ca noi! 
- Nu observaţi, strigă şarlatanul, fineţele ce le produce? Cine nu 
le-ar pricepe şi nu le-ar simţi ar trebui să fie lipsit de orice scînteie 
de geniu! 
- Admirabil, strigă un bacalaureat. Ce mari gîndiri! Escelentisim! Ce 
sentenţe! Voi să le scriu. Ar fi păcat de posteritate să piarză o iotă din ele. 
În momentul acesta animalul minunat ridică o strigare de-ţi rupea 
urechile şi însoţi strigătul cu o sumă de necuviinţe, încît toţi stătură 
încremeniţi privind unul la altul: 
- Priviţi, priviţi, oameni buni şi cuminţi, zise amăgitorul viclean, priviţi 
şi ridicaţi-vă în vîrful picioarelor! Iată ce va să zică a vorbi. Există un 
al doilea Apollon ca acesta? Cum vi se pare gingăşia cugetărilor lui, 
elocuenţa limbei lui? Cine în lume e mai cu minte decît el? 
Cei de faţă priviră unul la altul. Dar nici unul nu îndrăzni să zică cîrc! ori 
să spună ceea ce gîndea, adică adevărul, pentru ca să nu-l ia lumea de 
prost; 
din contra, cu toţii irupseră într-un glas, lăudîndu-l şi 
aplaudîndu-l. 
- Ah, ce bot! zise o cucoană-n doi peri; mă răpeşte botul dumisale. 
Aş putea să-l ascult toată ziua. 
- Să mă ia dracu, zise foarte încet un om cu minte, dacă vita aia nu e şi 
nu rămîne pretutindenea măgar, dar m-oi feri de-a o spune. 
- Zău, nu fuse vorbă, ci curat zbierăt de măgar, zise altul. Dar de! Vai 
de cel care ar zice una ca asta! Aşa-i lumea: şobolul se zice că e rîs, 
broasca e canar, găina leu, greierele sticlete, măgarul vultur. Ce folos am 
dacă spui că nu-i aşa? Aşadar - aidi, fie cum zice lumea, nu cum ştiu 
eu. Ce ştiu, ştiu pentru mine, dar vorbesc ca toată lumea, ş-aşa trăim 
unul cu altul şi unul de altul. Asta-i chestia. 
Critil era revoltat să vază de o parte o purtare aşa de ordinară, de alta atîta 
şiretlic. 
Cum poate să se lege nerozia de capetele oamenilor pînă la aşa hal, gîndi 
în sine. 
Pehlivanul rîdea însă de toţi în umbra nasului lui celui mare şi zise aparte 
şi triumfător ca intriganţii din comedii. 
- Ei trasu-ţi-i-am pe sfoară pe toţi? Ce mai pofteşti? Care cutră 
ar fi putut să facă mai mult? - şi din nou le dete sute de insipidităţi de 
mistuit, strigînd iar: Ca nu cumva să zică cineva că nu-i aşa, că, 
Doamne, prost ar mai fi. 
Aplaozele degradate se sporiră şi mai mult şi Andronie făcea ca toţi 
ceilalţi. Critil însă nu mai putea să sufere şi era să izbucnească. Se 
întoarse către călăuzul amuţi[t] şi-i zise: 
- Oare mult îşi va mai bate joc omul acela de răbdarea noastră şi mult 
om mai tăcea? Obrăznicia asta ordinară întrece toate marginile. 

 
{EminescuOpVIII 595} 

Călăuzul răspunse: 
- Aibi răbdare pîn-ce se va rosti timpul; el va descoperi adevărul ca 
totdauna. Aşteaptă numai ca dihania să ne-ntoarcă spatele şi-atunci 
vei vedea că cei ce-l admiră [î]l vor da dracului. 
Tocmai aşa se şi-ntîmplă. 
Abia amăgitorul îşi retrase vita din scenă şi, numaidecît, cînd unul cînd 
altul începu a scoate vorba: 
- Zău n-a fost geniu, a fost curat vită ca toate vitele, măgar a fost. 
- Ce nebuni am mai fost, zise altul, şi astfel îşi făcură curaj unul altuia 
pînă începură cu toţi: Cine-a mai pomenit o asemenea înşelătorie! Dar 
o vorbă n-a dat din el de care ar fi fost ceva şi noi l-am aplaudat! Ce 
mai la deal la vale? Măgar a fost şi merităm să ni se puie şeaua-n 
spinare în locul lui. 
Dar şarlatanul ieşi din nou la maidan şi promise o altă minune, şi mai 
mare. 
- Acuma, zise el, nu veţi vedea nimic mai mult, nimic mai puţin decît 
un uriaş vestit în toată lumea pe lîngă care cei mai mari uriaşi sînt pitici. 
Cată să observ însă [că] oricine i-o zice" uriaşule" l-a bătut norocul: 
[î]i va ajuta s-ajungă la onori, vă grămădi averi asupră-i, [î]i va da 
mii, ba zeci de mii de lei pensie, demnităţi, slujbe, tot după pofta inimei. 
Vai de acela care nu va vedea uriaş în el, nu numai nu va avea favori, 
ci-l va ajunge pedeapsă şi trăznet. Uite-te lume! Iată, vine. Iată-l, 
s-arată! Ce superb e! Cum stă deasupra tuturor! 
Se ridică o perdea şi se ivi un omuleţ mare ca de la cot în palmă, un 
nimic, un pigmeu în orice privire, în fiinţă şi în faptă. 
- Dar bine, ce faceţi? De ce nu strigaţi? De ce nu-l aplaudaţi? 
Ridicaţi-vă glasul, ritori! Cîntaţi, poeţi! Scrieţi, genii! Corul vostru fie: 
Celebrele, incomparabilele, marele om! 
Toţi stătură încremeniţi şi se-ntrebau din ochi unul pe altul: Dar ce fel 
de uriaş o mai fi ăsta? Ce urmă de eroism are în el? Gloata linguşitorilor 
începu însă să strige din ce în ce mai tare: 
- Da, da! pozitiv! Uriaşul, uriaşul! Cel mai mare om de pe faţa 
pămîntului. Ce mare şi valoros rege cutare! Ce viteaz general cutare! Ce 
escelent ministru cutare şi cutare! 
Deodată începură să ploaie dublonii de aur. Atunci autorii nu mai scriseră 
istorie ci panegirice, poeţii îşi rodeau unghiile ca s-ajungă la pîine. 
Nimeni care să fi îndrăznit să zică contrariul. Din contra, toţi strigau 
pe-ntrecute: Uriaşul! Marele, cel mai mare uriaş! Căci fiecare spera 
slujbă şi tain. Dar în sine îşi zicea fiecare: 
Ce minciună a dracului mai spun. Are să crească şi el cînd mi-o creşte 
mie păru-n palmă. Ciotul tot ciot o să rămîie şi Statu-palmă tot 
Statu-palmă. Dar, de? Ce să-i faci lumii? Aşa-i lumea. Să mă duc 
să-i spun ce gîndesc, cu ce mă aleg? Dar aşa cum fac eu, am haine, 
mîncare, băutură; pot să strălucesc şi s-ajung om mare chiar. Aşadar: 
fie el ce-o fi, mie să-mi meargă bine! Aiti! Fie şi uriaş! 
Andronie începu şi el să urmeze curentul şi să strige: "Uriaşul, uriaşul! 
Grozavul uriaş! " Atunci începură să ploaie asupră-i dubloane şi el 
zise: "Aceasta e înţelepciunea vieţii. " 
Lui Critilo-i venea să-şi iasă din fire. 
- Nu mai pot, îmi vine să strig! zise el. 
- Taci, spuse călăuzul, nu alerga spre pieirea ta. Aşteaptă numai ca 
uriaşul să-ntoarcă spatele şi vei vedea cum o să meargă. 
Într-adevăr, abia piticul îşi săvîrşi rolul său de uriaş şi se retrase în 
garderobul de linţolii şi-ndată toţi începură: 
- Bre! Ce nerozi am fost? Apoi bine: ăla uriaş era? Mic de-un stat de 
palmă şi nu era bun de nimic. Critilo însă zise: 
- Ce mare deosebire de se vorbeşte de un om pe cînd trăieşte sau după 
ce-a murit. Cum nefiinţa de faţă schimbă opinia! Ce mare e depărtarea 
între: deasupra capului nostru şi sub picioarele noastre! 
Dar înşelătoriile acelui Sinon modern nu erau pe sfîrşit. El întoarse foaia 
i aduse acum oameni escelenţi, adevăraţi uriaşi, de cari pretindea că sînt 
pitici, că nu sînt buni de nimic, că sînt mai puţin decît nimic chiar. Şi toţi 
ziceam da! Şi aceia trebuiau să-şi poarte ponosul, să treacă de ceea ce 

 
{EminescuOpVIII 596} 

nu erau, fără ca oamenii cu judecată şi critică să-ndrăznească a crîcni 
Ba au adus pe Phoenix nainte zicînd că e gîndac. Şi toţi ziseră;" Da 
gîndac e" şi de gîndac a trebuit să treacă. 
[ÎNVĂŢĂTURA] 
Dacă sub scena de scînduri am înţelege scena vieţii publice şi sub 
pehlivanul cu nasul lung pe cei ce dau tonul în ea, cîte capete de rînd 
n-am fi constatat că au fost apoteozate ca talente mari ori ca oameni de 
merit, cîţi pitici n-au fost numiţi eroi glorioşi, cîţi oameni în adevăr de 
merit, la rîndul lor, n-au fost traşi în noroi! 
Să nu se admită însă că lumea care aplaudă e totodată şi convinsă de 
gloria falsă a reputaţiilor uzurpate. Cei mai mulţi nu au nici o opinie, o 
seamă cari cunosc adevărul nu au curajul de a-l spune şi astfel victoria 
timporară a răului şi a neadevărului e aproape totdeauna sigură. 
Dar cititorul va putea şi fără călăuză să aplice alegoria aceasta, în 
amănuntele ei, la cele ce se petrec astăzi în ochii tuturor. 

 
{EminescuOpVIII 597} 

"CLANŢ! CU TOŢII, FRAŢI IUBIŢI! " 
de Mark Twain 

Fi-va cititorul atît de bun să-şi arunce ochii peste versurile 
următoare şi să vază daca poate descoperi ceva periculos în ele? 
Cînd începe trenul zborul 
Vine-ndată conductorul 
Şi, scoţînd perforatorul, 
Face-o gaură în bilet. 
Pentru cursa care costă 
Zece bani biletu-i alb. 
Pentru cursa care costă 
Douăzeci biletu-i verde. 
Pentru cursa care costă 
Treizeci e biletul vînăt. 
Clanţ! făcînd perforatorul, 
Face gaură în bilet. 
COR 
Clanţ! CU toţii, fraţi iubiţi! 
Faceţi găuri unde ştiţi. 

Am dat mai deunăzi într-o gazetă de aceste rime sunătoare şi le-am 
citit de vreo cîteva ori dupăolaltă. Ei bine, versurile acestea m-au luat 
cu totul în posesiune. În timpul dejunului îmi valsau prin crieri; şi, cînd 
am început a-mi împătura şervetul, nu mai ştiam de am mîncat ceva 
sau nu. Din ajun încă [î]mi croisem cu multă îngrijire planul activităţii 
mele de peste zi - - o tragedie cutremurătoare în romanul pe 
care-l scriam. Mă dusei la biurou, pentru a începe sîngeroasa mea 
operaţiune. Luai condeiul, dar singura frază care o putui produce pe 
hîrtie: "Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi, faceţi găuri unde ştiţi". O oră întreagă 
m-am luptat cu greu, dar a fost în zadar. Mereu îmi ţiuia prin cap: 
"Pentru cursa care costă zece bani, biletu-i alb, pentru cursa care costă 
douăzeci, biletu-i verde ş. a. m. d. " fără linişte şi fără preget. Că nu mai 
putea fi vorba de lucru era lămurit. Deci desistai de la muncă ca să mă 
plimb prin oraş, dar observai numaidecît că picioarele mele, 
mişcîndu-se, mergeau în tactul clămpăniturii acelor versuri 
neîn-durate. Cînd nu mai putui suporta mi-am schimbat paşii... Dar 
nu-mi ajuta...... versurile se adaptau pasului meu nou şi mă chinuiau 
întocmai ca mai înainte. M-am dus iar acasă, suferind tot timpul 
înainte de amiazi; suferii pe cînd mîncam mecaniceşte şi fără gust; 
suferii şi mă văierai şi bombănii toată seara; mă pusei în pat şi mă învîrtii 
şi mă sucii şi bodrogănii mereu, mereu înainte; la miezul nopţii mă sculai 
şi încerc a ceti, dar pe pagina care se confunda în ochii mei nu era nimic 
de văzut, decît: "Clanţ! făcînd perforatorul, face gaură în bilet". 

 
{EminescuOpVIII 598} 

Două zile după aceea, sîmbătă dimineaţa, mă sculai ca o ruină 
clătinătoare şi mă dusei, conform unei înţelegeri stabilite, la preţuitul meu 
prieten, spectacilitatea sa părintele N..., pentru a întreprinde cu el o 
primblare la turnul Talcott, în depărtare de vro zece mile. 
El se uită fix la mine, dar nu zise nimic. Plecarăm. Părintele N. povestea şi 
povestea şi povestea - cum e obiceiul lui. Eu nu ziceam nimic, 
n-auzeam nimic. După cîţiva chilometri de drum, părintele N. zise: 
" Mark, nu ţi-e bine? Arăţi aşa de slab, de uscăţiv şi de distras şi 
înstrăinat cu spiritul. Vorbeşte ceva, rogu-te. " Trist, fără entuziasm 
zisei: 
Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi! 
Faceţi găuri unde ştiţi. 
Amicul meu se uită la mine încurcat şi zise: "Nu pot spune, Mark, că sînt 
în stare să-ţi pricep intenţia ta. Ceea ce-ai zis tu nu prea pare a avea 
mult înţeles şi-n orice caz nu e trist şi 002D cu toate acestea - 
n-am auzit niciodată ceva care să sune aşa de patetic ca aceste versuri. 
Ce e?... " 
Dar nu mai auzeam nimic. Eram departe, cu neînduratul, rupătorul de 
inimă vers: 
Pentru cursa care costă 
Zece bani, biletu-i alb. 
Pentru cursa care costă 
Douăzeci, biletu-i verde. 
Pentru cursa care costă 
Treizeci e biletul vînăt. 
Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi! 
Faceţi găuri unde ştiţi. 
Ce s-o fi-ntîmplat în decursul celorlalţi chilometri nu ştiu. Dar 
deodată părintele "N". îmi puse mîna pe umăr şi zise: 
- Trezeşte-te, trezeşte-te! Nu dormi toată ziua! Am ajuns lîngă 
turn, omule! Am vorbit de-am surzit, am amuţit şi-am orbit şi 
n-am scos din tine nici un răspuns. Priveşte numai admirabilul peisaj de 
toamnă. Priveşte, priveşte, ţinteşte-ţi ochii la el. Tu ai călătorit, tu ai 
văzut multe poziţii frumoase şi vestite. Ce zici de aceasta? 
Eu suspinai ostenit şi murmurai: 
Pentru cursa care costă 
Douăzeci, biletu-i verde. 
Pentru cursa care costă 
Treizeci e biletul vînăt. 
Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi! 
Faceţi găuri unde ştiţi. 
Spectabilitatea sa părintele N. stătea aci foarte serios, fără îndoială avînd 
cel mai mare interes de mine şi mă privi lung; apoi zise: 
- Mark, e ceva în aceasta ce nu pot să-mi esplic. Cam aceste sînt 
cuvintele cari le-ai mai spus adineaori; ele par a nu-nsemna nimic, şi 
totuşi îmi rupi inima cînd le zici tu." Clanţ!, cum ai zis? 
Începui din nou din capăt şi repetai toate şirurile. Faţa amicului meu 
strălucea de interes. El zise: 
- Ah, ce răpitor sunet, ca de clopoţei, e acesta! E aproape muzică: 
curge aşa de frumos. Am păstrat în memorie mai toate versurile; mai 
spune-le înc-o dată ş-o să le ştiu desigur. " 
Le-am recitit. După aceea le spuse părintele N. A făcut o mică eroare 
pe care am cores-o. Dar în rîndul al doilea şi-n cel următor le-a 
recitat corect. Atunci mi s-a părut că o sarcină mare mi se ia de pe 
umere. Clopoţelul chemător părăsi crierul meu şi un sentiment delicios de 
linişte şi pace mă cuprinse. Eram cu inima atît de uşoară încît îmi venea 
să cînt; am şi cîntat o jumătate de ceas întruna, pe cînd ne întorceam. 
După aceea limba mea liberată îşi regăsi vorbirea binecuvîntată, şi 
discursul, grămădit în mine în atîtea ceasuri lungi, începu să curgă în 
torente. Ş-a curs mereu înainte, vesel, jubilant pînă ce-a secat 
izvorul şi s-a uscat. Cînd, la despărţire, întinsei mîna amicului meu 
zisei: 
- N-a fost oare admirabil de frumos astăzi? Dar îmi aduc aminte că 
de două ceasuri n-ai vorbit nici un cuvînt. Ia vezi, începe a vorbi. 

 
{EminescuOpVIII 599} 

Spectabilitatea sa părintele N. întoarse spre mine un ochi lipsit de 
strălucire, oftă din adînc şi zise, fără vioiciune, ba în aparenţă fără 
conştiinţă: 
Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi! 
Faceţi găuri unde ştiţi. 
Îmi trecu un junghi prin inimă şi-mi zisei încet: "Bietul băiat, bietul 
băiat. Acuma el a căpătat-o". 
Două-trei zile n-am mai văzut pe N. Apoi, într-o marţi seară, 
intră clătinîndu-se la mine şi căzu scîrbit pe un scaun. Era palid, slab, 
o ruină. Îşi deschise ochii săi stinşi şi zise: 
- Ah! Mark, versurile astea fără de inimă m-au prăpădit; au apăsat 
ca un munte pe mine, zi şi noapte, ceas cu ceas, pîn-în momentul de 
faţă. De la întîlnirea noastră încoace am suferit chinurile unui osîndit. 
Sîmbăta am fost chemat instantaneu prin telegramă şi am plecat cu trenul 
de noapte la Boston. 
Cauza chemării a fost moartea unui amic preţuit şi vechi, care a dorit ca 
eu să-i spun necrologul. Mi-am luat locul în vagon ş-am început 
a medita la discursul meu. Dar n-am trecut nici măcar peste 
introducere: căci, cum plecă trenul, roţile începură clac-clac, 
clac-clac, clac! Clac-clac, clac! şi numaidecît se potriviră 
urîcioasele versuri cu acest acompaniament. O oră întreagă am şezut 
acolo ş-am potrivit asupra fiecăreia din loviturile de roată o silabă din 
acele versuri. Apoi am ostenit aşa ca şi cînd aş fi tăiat toată ziua lemne. 
Craniul mă durea parc-ar fi vrut să se spargă. Credeam că trebuie să 
nebunesc dacă voi mai sta acolo; deci m-am dezbrăcat şi m-am pus 
în pat. M-am întins în cabina mea şi acum poţi să-ţi închipui 
rezultatul. Lucrurile merseră însă înainte, ca şi adineauri. Clac-clac 
clac! pentru cursa care costă zece bani, biletul alb, clac-clac clac, 
pentru cursa care costă douăzeci, biletul verde, 
clac-clac-clac-clac, pentru cursa care costă treizeci e biletul vînăt 
ş. a. m. d., ş. a. m. d. 
- Clanţ, cu toţii, fraţi iubiţi, faceţi găuri unde ştiţi. Somn? Nici ochii nu 
i-am închis! Eram aproape turbat cînd am ajuns la Boston. Nu mă mai 
întreba despre înmormîntare. Am făcut tot ce am putut ca să iasă bine, 
însă fiece frază solemnă din discursul meu era depănată, încurcată, ţesută 
cu: Clanţ! cu toţii, fraţi iubiţi, faceţi găuri unde ştiţi! Dar ceea ce a fost 
mai mizerabil e că întreaga mea dicţiune a încăput în ritmul văluros a 
acelor versuri pulsante, încît vedeam cum oamenii lipsiţi de spirit dădeau 
cu căpăţînele lor proaste tactul la discursul meu. Şi, Mark, m-ei crede 
sau nu m-ei crede, dar, înainte de a sfîrşi, toată adu-narea îşi legăna 
încet capetele în solemnă concordie: jeluitori, îngrijitori, cu-n cuvînt 
toţi. Cînd am încheiat, am fugit în altar, într-o stare aproape de 
nebunie. Fireşte că norocul a voit să găsesc acolo pe o fată bătrînă, foarte 
îngrijită, o mătuşă a răposatului, care sosise prea tîrziu de la Spriengfield 
la biserică. Ea începu să sughiţe şi zise: 
- O! s-a dus, s-a dus, sărmanul, şi nu l-am văzut înainte 
de-a muri. 
- Da, zisei, s-a dus, s-a dus - oare suferinţa nu se va sfîrşi 
niciodată? 
- D-ta l-ai iubit aşadar? Ah! şi d-ta l-ai iubit? 
- Iubit? Pe cine iubit? 
- Pe bietul meu George, pe nepotul meu, sărmanul. 
- A, aşa! Da, desigur; Clanţ cu toţii fraţi iubiţi, faceţi găuri unde ştiţi! 
O, mizeria asta o să mă omoare. 
- Dumnezeu să te binecuvînteze, iubite domnule, pentru aceste 
prieteneşti cuvinte. Aţi fost faţă în momentele cele din urmă? 
- Da, da! Eu... în ale cui momente din urmă? 
- Ale sale - ale scumpului răposat. 
- O, da! o da, da, da! Gîndesc cel puţin, cred cel puţin, nu ştiu! fireşte 
c-am fost, eu am fost acolo! 
- Ce noroc, ce delicios noroc. Şi cuvintele lui cele din urmă... vă rog 
spuneţi-mi mie cuvintele lui cele din urmă. Ce-a vorbit el? 
- Vorbea... vorbea... oh capul meu, capul meu, capul! Vorbea...... 
vorbea, nu vorbea în genere nimic decît: Clanţ, clanţ cu toţii, fraţi iubiţi, 
faceţi găuri unde ştiţi! O, lasă-mă, onorabilă, pentru tot ce e 
mizericordios, lasă-mă singur, părăseşte-mă nebuniei, mizeriei, 
desperării mele. Pentru cursa care costă douăzeci biletu-i verde; pentru 
cursa care costă treizeci e biletul vînăt, mai mult nu poate suferi un om... 
Clanţ cu toţii, fraţi iubiţi, faceţi găuri unde ştiţi. 

 
{EminescuOpVIII 600} 

Ochii fără de speranţă ai amicului meu se opriră un minut, plini de 
greutate, asupra ochilor mei, după aceea zise cu insistenţă: 
- Mark, nu-mi spui nimic? Nu-mi dai nici o speranţă? Dar ai 
dreptate. Ş-aşa e bine, ş-aşa e bine. Tu nu-mi poţi ajuta. A trecut 
timpul în care vorbe mă puteau ridica. Ceva în inimă-mi spune că 
limba mea e condamnată de-a se mişca vecinic după salturile acestei 
clămpăniri lipsite de simţire, uite, uite, iar [î]mi vine: Pentru cursa care 
costă zece bani biletul alb, pentru cursa care costă douăzeci biletul verde... 
Şoptind tot mai încet şi mai încet, amicul meu căzu într-un fel de 
extaz blînd şi-şi uită suferinţele într-o fericită linişte. 
Cum l-am scăpat în fine de spitalul de alienaţi? L-am dus la o 
universitate din vecini şi l-am lăsat să-şi descarce sarcina versurilor 
sale chinuitoare în urechile lacome ale bieţilor studenţi, cari nu 
presupuneau nimic. Cum stau acum lucrurile cu ei? Rezultatul e nespus de 
trist. De ce-am scris acest articol? Pentr-un scop demn, pentr-un 
scop sublim. L-am făcut pentru a-l sfătui pe cititor: de vei da vrodată 
peste aceste versuri fără de milă, fugi de ele, fugi de ele ca de ciumă. 
??

??

??

??