...Tomar ki mane acche, Maitreyi? Yadi thake, tahale ki kshama karte paro?... *
I
*...Oare îţi mai aduci aminte de mine, Maitreyi ? Şi dacă îţi aminteşti, cum poţi samă ierţi ?... (Trad. beng.)
Am şovăit atâta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. în însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare 5 acolo mult mai târziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929, iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începând această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu
io cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintâi întâlniri.
îmi amintesc foarte vag că, văzând-o o dată în maşină, aşteptând în faţa ltli „Oxford Book Staţionar}'" - în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun -,
15 am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am
20 văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii; mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus, de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesley Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la „Army and Navy Stores", a cănii tovărăşie o cultivam, pentru că
25 avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămânal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu - mai mult pentru lămurirea mea decât a lui - braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben
3
întunecat atât de turburător, atât de puţin femenin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei indiene.
Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scena: ceştile cu ceai. pijamaua lui inauve mânjită cu cremă de ghete (a bătut sângeros pe boy pentru întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el. când se întorsese într-o noapte, beat. de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercând zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hârtie, pe care îl răsuceam până ce se subţia ca un chibrit.
- Nu zău. Allan. cum de-ţi poate plăcea ţie o bengalcză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici. în India, şi le cunosc mai bine decât tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi. nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mâna...
Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că. dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gândesc la dragoste. Dar e ciudat cât de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni Când iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bârfindu-1; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şt de care nu-mi place să-mi aduc aminte S-ar spune că. paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dintâi Nu ştiu. Dar surprinzându-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold - prost şi fanatic ca orice eurasian - o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adânc leagă încă amintirea Maitreyiei de gândurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea. încercând automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întâmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci. şi nu mi-am adus aminte de ea decât cu prilejul coroniţei de iasomie, a cărei poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet.
Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în „Rotary-Club". foarte mândru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi în adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor ..Noel and Noel" şi fusesem
angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut mai de aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta. fiind cel dintâi inginer laureat din Edinburgh). şi viaţa mea a început să se
5 schimbe. Câştigam mai puţin acum. dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hârtii, şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenie. Eram plecat la fiecare două-trei săptămâni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tamluk, şi creştea inima în mine
in când vedeam construcţia înălţându-se de câte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.
Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine. căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prânz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. în
15 India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de câte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi. cu servitorul după mine. cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun ..Capstan"" în mâini (căci fumam mult la Tamluk şi, de câte ori
20 treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul .,Capstan", iar amintirea unei nopţi fără tutun de pipă. silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei bara-sahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii
25 cu romane poliţiste în buzunări. nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum să-şi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră câmpiile Bengalului - niciodată cântate, niciodată plânse - şi rămâneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără
30    să-mi cer nimic
Pe şantier eram singurul stăpân, pentru că eram singurul alb. Cei câţiva eurasieni. care supravegheau lucrările aproape de pod, nu se bucurau de acelaşi prestigiu; veneau la lucru în clasa [a] IlI-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki - pantaloni scurţi şi
35 bluze cu buzunare largi la piept -, şi înjurau lucrătorii într-o hindustani fără greş. Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi
40    plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage
în cort. ca să scriu şi să fumez ultima pipă, pe gânduri. Iubeam bucata aceasta de pământ aproape de mare. câmpia aceasta plină de şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, când tăcerea mă 5 făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest câmp atât de verde şi atât de părăsit, aşteptându-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-1 văd vreodată.
Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lucram cu poftă, porunceam în dreapta şi stânga plin de voie bună şi, dacă aş
H) fi avut un singur tovarăş inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate.
S-a întâmplat să întâlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele când mă întorceam - ars de soare şi cu o poftă nebună de mâncare - de la Tamluk. L-am întâlnit pe peron. în timp ce
15 aşteptam ca servitorul să-mi găsească un taxi (venise tocmai expresul de Bombay, şi era o afluenţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, când eu mă coborâsem acolo pentru câleva ceasuri - în drum spre India -, iar el aştepta un vapor italian ca să-1 ducă înapoi în
20 Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparându-le cu cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana
25 unui automobil. Când l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya şi Japonia, şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el. ci pentru cele ce nu făcea.
- Hei, Allan! mă strigă el, câtuşi de puţin uimit că mă
30 întâlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta -care se preface că nu-mi înţelege englezeasca - să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun...
într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei
35 modeme şi se afla de vreo câteva luni aici, luând interview-uh, vizitând închisorile, fotografimd. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca, oarecum, era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa lor în purdah, despre
6
drepturile lor civile şi. mai ales, despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori:
- Allan. e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da. am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici
5    treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa „Căminului", dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndeaproape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, până atunci, decât la
io cinematograf şi la recepţii. M-am gândit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-1 invite o dată la ceai şi să-1 lămurească. Poate m-am gândit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai îndeaproape pe Maitreyi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca
15 noastră în comun la birou şi conversaţiile în maşină. Mă invitase până acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar cum îmi preţuiam mult timpul liber, dedicându-1 în întregime fizicei matematice. îl refuzasem.
Când i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o 20 va tipări la Paris, şi când i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-1 chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea. urcând scările la „Cămin", să-i împărtăşesc vestea! Lucien nu fusese până atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să compună un reportaj desăvârşit. 25        - Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.
- Brahman veritabil, dar câtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la „Rotary-Club", e membra la „Calcutta-Club". joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănâncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te
30    încânte, sunt sigur.
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atât de mare ca şi a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot
35 găsi asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atât de dulci la pipăit covoare şi sofale din lână de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştile de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien.
40    Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India.
Vieţuisem doi am aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză. să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi citind cărţi sau văzând spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele albe. în după-amiaza aceea am cunoscut cele dintâi îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebându-mă pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gânduri pe care niciodată nu le adăpostisem până atunci. Totuşi n-am scris nimic în jurnalul meu, şi astăzi, când caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieţii mele.
Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parrx o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transpărut, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase. în zâmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual, dar de câte ori începea să vorbească, şi eu. şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat, vorbele ei!
Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după ce gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din când în când în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zâmbind: „Oui, oui, cest ca", privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducându-şi fata de mână, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurând şi cu şalul căzându-i pe frunte. A fost o scenă
neasemuită acel examen al veştmintelor, acea cântărire în mâini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note. în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată. 5 palidă, înspăimântată, până ce mi-a întâlnit ochii, şi eu i-am zâmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cât a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întâlnită şi îmbrăţişată până atunci, şi
io după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar lângă fereastră, ne-am sfiit amândoi să ne mai privim, într-atât fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră.
Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit - cu alţi ochi - pe inginer şi m-am întrebat cum poate fi un om atât de urât şi
15 atât de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atât de mult cu o broască, ochii atât de bulbucaţi şi gura atât de mare, într-un cap rotund şi tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi, pântecul diform şi
20 picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care o răspândea acest patron al meu erau cu atât mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blând şi drept.
Cum stam şi-1 priveam aşa, intră - aducând cu ea o atmosferă
25 stranie de căldură şi panică - soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia aproape deloc englezeşte şi zâmbea întruna. Probabil că mâncase în acea după-amiază mult pan. căci avea buzele sângerii. Cân i am
30 privit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare. într-atât era de tânără, de proaspătă şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabu, de vreo zece-unsprezece ani, care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi braţele ei goale, şi
35 faţa ei oacheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gând, amuzat, cu o ţigăncuşe.
Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se laolaltă în faţa noastră, se strânseră una lângă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul încercă zadarnic să le 40     încurajeze, să le facă'să vorbească. Doamna a voit să servească
inimi, tini s-a râ/gândit şi a lăsat-o pe Maitreyi să facă aceasta. Din uraşala nu ştiu cui. ceainicul s-a vărsat pe lavă şi pe pantalonii lui Lucien. şi atunci toţi s-au repezit să-1 ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru. în bengali, iar Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi. în cele din urmă:
- Scusez-moi! Ici votre place.
Fetele au alergat numaidecât să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mâinile şi pe cine să privim. Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare. în maşină, a făcut haz nespus de acest accident. Numai doamna rămăsese cu acelaşi zâmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi timiditate caldă în ochi.
Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului său. fost prim-pandît al guvernului, apoi o serie de tablouri şi cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă. se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată,aud un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie şi de copil în acelaşi timp. care trecea de-a dreptul în inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trântit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sâni. şi o văd mişcând din picioare, cutremurându-se de râs. în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele câteva minute mi s-au părut nesfârşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o. dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră.
Plecând, îi auzeam râsul prin toate sălile prin care am trecut.
Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cât sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne şi chefuisem noaptea
5 întreagă; băusem mult, dansasem până la ameţire, sărutasem toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, când am avut eu conflictul şi malch-vA de box cu Eddy Higgerig. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi,
10 tinerii de 24 de ani; aş fi strâns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atât. Şi umblând agale, cu pipa într-o mână şi biciuşca în cealaltă - soarele nu incendiase încă întinderea, şi păsările ciripeau încă prin acei mâcieşi cu miros de tămâie şi scorţişoară      mi-am dat deodată seama că se petrece ceva
15 neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi am să mor singur. Gândul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat cu toată câmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus că trebuie să mor într-un ceas. nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind oceanul acela
20 albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele, fără să le număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gândeam la Norinne. la
25 Harold, la ceilalţi toţi şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea. ce rost am eu printre existenţele lor atât de tihnite şi de mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.
Când m-am întors la şantier, veneam cu o poftă nebună de singurătate, de linişte, şi mă bucuram că am să rămân aici. în cort. încă o săptămână, în care timp n-am să citesc jurnale şi n-am să văd lumini electrice. M-a întâmpinat omul de serviciu:
- Sahib, aveţi o telegramă din Calcutta.
Am crezut că e vorba de o recepţionare a materialelor şi nu m-am grăbit s-o deschid. Când am citit-o însă, am rămas câteva minute surprins şi decepţionat. Narendra Sen mă chema de urgenţă la centra. A trebuit să plec chiar în acea seară, şi am regretat privind pe fereaslra vagonului câmpia cu aburi, cu umbre palide de palmieri izolaţi, care mă primise dimineaţa atât de generoasă în sânul vieţii ei Iară începui şi fără sfârşit. Cât aş fi vrut atunci să fiu liber, să rămân în cortul meu cu lampă de gazolină şi să ascult milioanele de greieri şi lăcuste din preajma mea...
- Allan. îţi dau o veste bună pentru d-ta. îmi vorbi inginerul. Ne trebuie un om destoinic în Assam, să inspecteze terasamentul şi podurile pe linia Lumding-Sadyia. M-am gândit numaidecât la d-ta, şi Consiliul te-a acceptat, pe răspunderea noastră. Ai trei zile ca să-ţi aranjezi afacerile şi să predai Tamlukul...
Mă privea cu o imensă bunăvoinţă, şi faţa lui urâtă se iluminase de o căldură şi o dragoste care aproape mă stânjeneau Am aflat mai târziu că avusese mult de luptat cu Consiliul, susţinându-mă pe mine, un alb, căci Societatea era svarajistă şi încerca să elimineze pe ultimii funcţionari străini, înlocuindu-i cu indieni. Postul era şi mai important, şi mai bine plălit, de la 250 la 400 de rupii lunar, ceea ce întrecea chiar leafa de reprezentat la „Noel and Noel". Aveam de lucru într-o regiune nesănătoasă şi necivilizată, fireşte, însă dragostea mea de junglă - cu care venisem în India şi pe care n-o putusem încă satisface complect -biruia. Am primit şi am mulţumit cu căldură. Inginerul îmi puse mâna pe umăr.
- Ni-eşti foarte drag, Allan, şi mie, şi soţiei mele, şi ne gândim adesea la d-ta. Păcat că nu ne înţelegi limba...
Lucrurile acestea nu mi-au dat atunci de gândit. M-am întrebat, foarte vag, de ce m-a preferat Sen pe mine înaintea tuturor conaţionalilor săi şi-mi răspundeam, simplu, că a făcut-o pentru calităţile mele. Am fost întotdeauna conştient de spiritul meu constructiv, de energia mea de alb civilizator, de folosul meu pentru India.
12
Când a aflat Harold, a ţinut numaidecât să sărbătorim înaintarea mea în grad şi în leafă printr-un mic banchet în ..China-Town ". Am invitat fetele şi am plecat cu două automobile, zgomotoşi, bine dispuşi şi frivoli. Ieşind din Park Street şi dând în
5 Chowringhee Road. maşinile noastre s-au luat la întrecere, fiecare dintre noi urlând la şofeur (al nostru era un sikh magnific, care făcuse războiul în Franţa şi striga: „Diable. diable! Vin roage, vin blanc!"), bătându-1 pe spate. încurajându-1. Geurtie. care se aşezase pe genunchii mei, mă strângea alarmată (aflase de
io    simţitoarea urcare a salariului) şi-mi spunea mereu: - Am să cad! Ţi-e frică dacă am să cad? La întretăierea lui Dhurmtollah Street, taxiul nostru a trebuit să aştepte trecerea tramvaiului. Ceilalţi ne luaseră înainte, şi eram cu toţii întristaţi de acest nenoroc. Atunci ne-am încrucişat cu maşina
15 inginerului, şi am avut o neaşteptată tresărire văzându-1 pe el alături de soţie şi de Maitreyi. M-am roşit prosteşte, saliitându-1, şi mi-a zâmbit dispreţuitor, iar d-na m-a privit cu o spaimă şi o uimire pe care nu ştiam cum s-o înţeleg. Singură Maitreyi şi-a ridicat palmele în dreptul frunţii şi mi-a răspuns la salut, amuzată
20 nespus de compania în care mă aflam şi de fata pe care o ţineam în braţe. Am încercat şi eu să schiţez acel salut indian, şi am simţit, în acea clipă, cât de ridicolă era situaţia. Am avut atunci câteva clipe de panică, până ce maşina a putut pleca. întorcând capul, am zărit încă fâlfâind şalul de culoarea ceaiului palid al
25 Maitreyiei.
Tovarăşii mei s-au amuzat de respectul şi jena cu care salutasem .,un negru".
-Am să te văd curând ducându-te să te scalzi în Gange. Allan! îmi spuse răutăcios Geurtie.
30 - Cum de poţi avea relaţii cu o familie de negri''! se scandaliza încă o dată Harold.
Şoferul însă. care observase scena, era încântat. Când i-am plătit în faţa restaurantului, mi-a spus în franţuzeşte, ca să nu înţeleagă ceilalţi:
35 _ Ţr£s bien. sahib. jeune fille ă vous; bahut achhal.
A doua zi de dimineaţă, când m-am întâlnit cu Narendra Sen. m-a întrebat cu cel mai firesc ton:
- Cu cine erai aseară, Allan'?
- Prieteni, sir. am răspuns eu, supărător de politicos.
- Dar fata din bra{ele dumitale? Era foarte frumoasă. îţi place? '- Sunt prea ieftine ca să-mi placă, mr. Sen. Dar a trebuit să
dau un farewell-party prietenilor mei, şi pentru că erau mulţi şi voiam să economisesc maşinile, am luat fiecare câte o fată în braţe. Nimic impropriu, sir, ca să zic aşa...
Se vede că a simţit exagerarea cu care îi vorbeam, căci m-a bătut pe umăr şi mi-a spus:
- Dumneata, Allan, ai alte drumuri înainte. Viaţa anglo-indienilor ăştia nu e demnă de dumneata. Eu aş crede că îţi strică mult faptul de a trăi într-o pensiune anglo-indiană; n-ai să iubeşti niciodată India, alături de ei...
Mă mira interesul pe care îl purta inginerul vieţii mele intime. Până atunci nu mă întrebase decât dacă mă împac cu mâncarea, dacă am un boy cumsecade, dacă nu sufăr de căldură şi de zgomot, dacă iubesc tennis-u\.
A trebuit să începem repede lucrul, să semnez o mulţime de hârtii, şi la plecare, Sen m-a invitat să mănânc cu el la „Rotary-Club". Toate scuzele mele - că nu sunt bine îmbrăcat, că mă simt obosit etc. - nu l-au putut convinge. A trebuit să accept, şi speech-u\ pe care 1-a ţinut în acea zi inginerul, în faţa unei săli selecte şi entuziaste, m-a mulţumit şi m-a flatat oarecum, căci îmi dovedea încă o dată că mă aflam la masa unui om remarcabil.
în acea noapte plecam spre Shillong, Harold singur conducându-mă la gară şi dându-mi ultimile sfaturi de cum să mă păzesc de şerpi, de lepră, de malaria şi de stomac.
- Să bei brandy cu soda şi whisky cu soda\... mi-a strigat el încă o dată, urându-mi drum bun.
III
Astăzi am răsfoit multă vreme jurnalul meu din Assam. Cu câtă trudă descifram însemnările de peste zi şi le transcriam în caietul început o dată cu noua mea viaţă. Eram cuprins de un sentiment 5 ciudat: că trăiesc o existenţă de pionier, că munca mea de construcţii ferate în junglă este mult mai eficace pentru India decât o duzină de cărţi asupra ei, că lumea aceasta atât de veche şi munca noastră laolaltă atât de nouă îşi aşteaptă încă romancierul; căci altă Indie decât cea a reportagiilor de călătorie şi a romanelor
io mi se dezvăluia mie atunci, printre triburi, alături de oameni cunoscuţi până atunci numai etnologilor, alături de flora aceea otrăvită a Assamului, în ploaia continuă, în căldura umedă şi ameţitoare. Voiam să dau viaţă acestor locuri înecate în feregi şi liane, cu oamenii lor atât de crunţi şi inocenţi. Vroiam să le
15 descopăr estetica şi morala, şi culegeam zilnic anecdote, luam fotografii, schiţam genealogii. Cu cât mă afundam mai mult în sălbăticie, cu atât creştea în mine o neştiută demnitate şi un nebănuit orgoliu. Eram bun şi drept în junglă, mai corect şi mai calm ca în oraşe.
20 Dar ploile... Ce nopţi de luptă cu neurastenia, ascultând ritmul acela neuitat al apei pe acoperiş, revărsări fără pomină, zile întregi, întrerupte numai de ceasuri de bură pulverizată şi fierbinte, prin care treceam ca printr-o seră, căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri, şi anevoie
25 puteam răbda capul plecat, ci trebuia să-1 răstorn pe umeri şi să alerg cu nările şi buzele răsfrânte. Stăteam serile în odaia mea confortabilă şi răcoroasă sau mă plimbam pe veranda bungalow-ului, încercând să regăsesc gustul tutunului (pe care nici cele mai
15
exagerate precauţii ale mele nu-1 feriseră de umezeală), şi câteodată simţeam că n-am să mai pot îndura. îmi venea atunci să strâng pumnii şi să lovesc lemnul balustradei, să urlu şi să pornesc prin ploaie afară, în întunerec, oriunde, într-un ţinut în care cerul 5 să nu toarne veşnic şi iarba să nu fie atât de înaltă, de umedă, de cărnoasă. Aş fi vrut să văd iarăşi flori, să mă plimb pe câmpii, asemenea celor din Tamluk, să simt briză sărată sau vânt uscat de deşert, căci aburii şi miresmele acelea vegetale mă înnebuniseră. Eram singur cu cei trei servitori şi paznicul bungalow-u\ui, şi
10 când pica vreun călător, inspector la vreo plantaţie de iută sau Departament-Agent, sau negustor de ceai în drum spre China, beam împreună o sticlă de whisky. Beam în fiecare seară, cum terminam inspecţia şi veneam la bungalow să-mi iau baia. Era un ceas în care anevoie îmi mai simţeam carnea; dacă mă zgâriam
15 atunci, nu mă durea. Şi totuşi îmi simţeam nervii ca o plasă de argint-viu, tremuram, aveam răsuflarea fierbinte, ameţeam de câte ori trebuia să mă ridic de pe scaun şi priveam în gol, fără voinţă, fară timp. Feciorul îmi aducea pe măsuţă sticla de whisky şi butelia cu soda, şi beam rar, cu bărbia rezemată pe piept, în
20 pijama, întins moale pe chaise-longue-\x\ portativ, până ce simţeam o căldură blândă dezmorţindu-mi trupul şi, atunci, săream în sus, îmi strângeam tâmplele, mă îmbrăcam şi plecam să mă plimb prin ploaie. Respirând văzduhul acela cu picături pulverizate şi calde, tânjeam o viaţă modestă şi fericită, o fermă
25 prin apropierea unui oraş, unde aş fi putut ajunge în fiecare zi cu automobilul. Erau ceasurile mele de slăbiciune acele rătăciri prin ploaie. Rămâneam până ce mă apuca pofta de lucru sau de somn. Dormeam mult şi greu, mai ales când am lucrat acele trei săptămâni la patruzeci de   mile nord de. Sadyia. Veneam la
30 bungalow cu maşina, câteodată chiar după miezul nopţii, căci trebuia să ocolim drumurile joase şi alegeam numai şoselele de pe pantă. Adormeam îmbrăcat şi nespălat, după ce înghiţeam o ceaşcă de ceai cu rom mult şi chinină, căci a doua zi, înainte de nouă, trebuia să fim porniţi la drum. Neglijasem tot mai mult
35 toaleta. Nu mai era nici un alb prin toată regiunea în acele luni de monsoon în toi; numai câteva familii de eurasieni, la care mă abăteam câteodată, din plictiseală, ca să mai aud vorbindu-se englezeşte şi să bem împreună.
Duminecile, în timp ce servitorii mei plecau cu trenul la
40    Shillong după provizii, dormeam până la prânz, mă deşteptam cu
16
capul greu şi gura încleiată, şi rămâneam ziua întreagă în pat, transcriindu-mi în jurnal însemnările. Voiam să public mai târziu o carte despre adevărata viaţă a albului în Assam şi mă analizam cât puteam mai precis; zilele mele de marasm şi neurastenie, alături 5 de zilele, mai numeroase, fireşte, de pionierat, de orgolios efort, de creştere.
In tot decursul lui iulie n-am fost decât o singură dată la Shillong şi, acolo, am sorbit soarele, am văzut farăşi cinematograf, mi-am reparat patefonul, mi-am cumpărat romane io poliţiste, singurele pe care mai eram în stare să le citesc de când venisem în Assam. Totuşi, ştiam că munca mea e bine apreciată la centru, şi aceasta nu prin agentul nostru din Shillong - un irlandez îngâmfat, care încercase să mă facă să aştept la uşă -, ci direct de la Narendra Sen, care-mi scria aproape săptămânal câteva 15 rânduri dictate dactilografului, calde şi prieteneşti. în octombrie aveam concediu o lună. Dar puteam veni la Calcutta şi pe la mijlocul lui august, dacă predam raportul şi încheiam inspecţia şi reparaţia acelor puncte dificile din apropierea Sadyiei.
S-a întâmplat însă ceva de care mă temeam, în ceasurile mele 20    de totală depresiune. La începutul lui august m-am îmbolnăvit de malaria, o malaria gravă, întovărăşită de un surmenaj nervos. Venisem cu câteva ceasuri mai devreme la bungalow şi mi s-a părut ceaiul fără nici un gust. Aveam febră şi tremuram. M-am Vj( culcat după ce înghiţisem trei pahare cu brandy, amintindu-mi
25     sfaturile lui Harold. Dar a doua zi am început să aiurez, şi fiind chemat un eurasian, mr. Frank, el înţelese că e malaria, şi m-au . dus chiar în după-amiaza aceea la Sadyia. Soarele ardea de
* minune, şi vedeam flori şi paseri, iar în gară m-a zguduit prezenţa
A unei femei; nu mai întâlnisem femei albe de patru luni.
30 De-atunci nu-mi mai amintesc nimic. Ştiu că am fost dus la Shillong şi instalat în spitalul european de acolo, că s-a telegrafiat la Calcutta şi, până să sosească înlocuitorul meu, a venit mr. Sen să mă vadă, la spital. Peste cinci zile, într-un compartiment clasa I, cu două surori de caritate şi cu Harold, plecam spre Calcutta, 35    unde am fost internat direct în spitalul de medicină tropicală.
...M-am deşteptat într-o dimineaţă şi am privit surprins încăperea aceea albă - mirosind a zahăr ars şi a amoniac - şi pe doamna care citea confortabil într-un jeţ aproape de fereastră. Câteva minute am ascultat şuierul ventilatorului, încercând să aflu 40    cine îmi vorbise mie, chiar atunci, de Lord Jim al lui Joseph
17
Conrad. îl auzisem, îi ştiam glasul şi cât n-aş fi dat să mă pot ridica din pat şi să-i spun că romanul e mediocru, că nici pe departe nu-1 pot asemăna cărţii mele favorite Almayer's Folly, scrisă de Conrad în tinereţe. 5 - Cine n-a citit Almayer's Folly nu cunoaşte încă talentul lui Conrad, spusei eu tare către doamna care îşi continua lectura cu faţa întoarsă către fereastră.
- Dumnezeule! vasăzică, n-ai surzit?! exclamă surprinsă la > culme doamna, apropiindu-se de mine şi sunând. Vrei ceva?
10 - Vreau să mă rad, spusei eu calm, mângâindu-mi obrajii, pe cafe-i simţii scofâlciţi şi reci sub barba crescută în voie. Vă rog să mă iertaţi dacă mă prezint astfel în faţa D-niei voastre. Cred că am fost adus aici în timp ce aiuram. Vă rog încă o dată să mă iertaţi. Femeia râse cu poftă. Apoi, serioasă deodată: 15 - Bine că v-aţi venit în fire. Desperasem. Ar trebui să telefonez d-lui Carr. Bietul băiat a întrebat în fiecare zi de dumneavoastră...
Gândul că Harold s-a interesat de mine m-a mişcat atât de profund, încât mă podidiră lacrimile. Mi se părea că sunt singur, 20    părăsit undeva ftră prieteni şi fără cunoscuţi, şi mi-era teamă de moarte. Mă vedeam mort aici, la cinci săptămâni depărtare de ţara mea, şi gândul acesta mă paraliza, frica îmi îngheţase obrajii.
- Ce ai? întrebă ciudat doamna.
- Nimic; vreau să mă rad, minţii eu, căci mi se părea că n-are 25    să mă înţeleagă.
Dar lacrimile nu conteneau, şi atunci o întrebai şoptit:
- Credeţi că am să mă fac bine, că am să mai văd New Yorkul şi Parisul? Am să mai fiu iarăşi zdravăn?
Nu-mi aduc aminte ce a răspuns, deşi ziua deşteptării mi-a 30    rămas bine fixată în minte. Au venit câţiva doctori, europeni, apoi a intrat Harold, care mi-a strâns mâna două-trei minute în şir.
- Bine, mă?! Bine, mă?! întrebă el, privindu-mă.
Mi-a spus o mulţime de lucruri care m-au amuzat: Geurtie flirtează acum cu un manager de la „Middle Bank", un tip
35 subţire, care nu îndrăzneşte decât s-o sărute şi o duce la cinema în locuri de trei rupii şi opt annas. Norinne, căsătorită, e mai puţin frumoasă. în odaia mea din Wellesley Street s-a mutat o familie de anglo-indieni sărmani; el, tânăr, aduce fetiţe de şcoală în odaie şi le pipăie în faţa nevestei, însărcinată în ultima lună, care îi
40 spune:
- Jack, iar ai să te turburi...
în timp ce noi vorbeam prostii, veni inginerul, care îmi strânse mâna cu căldură şi mă mângâie pe frunte, privindu-mă lung. 1-1 prezentai pe Harold, care-i spuse obraznic: s        - încântat să vă cunosc, mr. Sen.
- Allan, ai întrecut măsura lucrând, de aceea ai căzut bolnav, mă consolă inginerul. Să n-ai nici o grijă, am aranjat eu totul.
Vedeam că e stânjenit de Harold şi că mi-ar fi spus mai multe dacă am fi rămas singuri. A făgăduit să revină a doua zi, pe seară, io    după ce va termina lucrul.
- Tipul ăsta e groaznic, reflectă Harold. Mă mir de ce-ţi poartă atâta interes. Nu cumva vrea să te însoare cu fiică-sa?
- Eşti absurd, Harold, mă revoltai eu ipocrit, roşind. Imaginea Maitreyiei, de care mă despărţisem de mult, îmi apăru
15 iarăşi în faţa ochilor, de astă dată mai caldă, mai umană, aproape zeflemitoare, cu zâmbetul ei fardat (căci, ceea ce e curios, faţa ei şi faţa d-nei Sen se împlineau una pe alta în memoria mea, şi gura înroşită de pan a mamei trecea alături de ochii mari şi părul negru, adunat pe ceafă, al fetei). Rămăsei câteva clipe
20 contemplând-o, cu o mirare şi o dulce suferinţă ispitindu-mi sufletul (să fi fost absenţa ei, să fi fost teama că în curând va trebui s-o văd şi poate să-i vorbesc?). Prezenţa lui Harold mi se păru deodată o impietate, şi nu ştiam cum să-mi explic sentimentul acesta ciudat; nu era în nici un caz dragoste, şi nici
25 respect nu era, pentru că Maitreyi mi se păruse până atunci o bengaleză îngâmfată şi stranie, care dispreţuieşte albii şi e atrasă totuşi de ei. Tot ce mi-a spus Harold nu m-a mai interesat. Aş fi vrut să plece, să pot rămâne singur. Se întâmplau prea multe într-o singură zi. Printre acele multe ghiceam prea bine că se află şi
30 imaginea Maitreyiei, răsărită deodată într-o conştiinţă scăpată de febră, imagine pe care nu ştiam unde s-o aşez şi ce să-i spun când ea va ajunge prezenţă.
Nu fusesem niciodată bolnav, şi convalescenţa aceasta, care se vestea lungă, mă neliniştea. Aş fi vrut să zvârl de pe mine
35 cearceaful, să-mi caut pe undeva hainele şi s-o pornesc haihui prin Calcutta, de luminile căreia mi-era dor. Aş fi vrut să ajung în „Oraşul chinezesc" şi să mănânc dau - acei tăieţei fierţi în unt, cu praz şi vegetale multe, cu homari şi gălbenuşuri de ouă şi să mă opresc la întoarcere la „Firpos", să ascult /azz-ul cu un
40 cocktail bun în faţă. Toată sănătatea mea de alb orgolios se împotrivea regimului anost al sanatoriului. Nu puteam face nimic, nici cel puţin fuma.
IX
19
Mă plângeam a doua zi fetelor - Geurtie şi Clara -, care veniseră cu ciocolată, ţigări şi fructe:
- Aş vrea să fug de aici şi să-mi fac de cap.
Harold plănuia un chef monstru, cu prelungire la Lacuri. în noaptea când voi ieşi din sanatoriu. Geurtie, precisă, căută o bucată de hârtie şi un creion, ca să facă lista invitaţilor. Pe cei doi Simpson nu îi va chema, pentru că Isaac se ascunde prin colţuri şi bea whisky pur, iar Gerald fură ţigări; 1-a văzut chiar ca la logodna Nonnnei. Va trebui, neapărat, s-o invităm pe Catherine. care a întrebat tot timpul de mine şi i-a părut atât de rău când a aflat că sunt bolnav la sanatoriu. Despre fraţii Huber, cu frumoasa Ivy. vom mai vorbi. Ceilalţi, se ştiu.
Ascultând-o cum înseamnă nume şi decide pentru mine. nu ştiam dacă trebuie să mă întristez sau să mă amuz. O priveam, şi ochii îmi alunecau adesea de pe chipul ei în gol.
- D-l Sen. anunţă sora.
Am avut atunci aceeaşi dezorientare pe care o am de câte ori trebuie să pun faţă în faţă pe un indian pe care îl respect cu tineri sau tinere eurasiene. Fetele au întors curioase capetele către uşă. A intrat, cu acelaşi zâmbet lărgindu-i gura, Narendra Sen; iar după el, cu ezitări şi paşi moi, Maitreyi. Am simţit cum mi se opreşte inima şi mi-am dat îndată seama că sunt nebărbierit de o zi, că mă aflu într-o pijama streină care mă defavorizează, că, în sfârşit, sunt ridicul. Am strâns mâna inginerului, prefăcându-mă suferind (ca să-mi acopăr orice eventuală inepţie), şi am dus palmele la frunte, salutând cu o comică seriozitate pe Maitreyi. Dar care numi fu mirarea când, prezentând-o fetelor, se îndreptă hotărât către ele şi le strânse mâinile, întrebându-le politicos:
- How do you do?...
- Fiică-mea cunoaşte două coduri de eleganţă, râse inginerul (trăgând cu ochii la Geurtie, pe care a spionat-o apoi tot timpul, mai ales după ce spunea ceva de spirit). Codul acesta, occidental, îl aplică însă numai faţă de doamne şi domnişoare.
Eu stam ca pe ghimpi. Fetele începură să vorbească între ele, chemându-1 şi pe Harold, iar inginerul explică ceva în bengali fiicei sale, care privea jur-împrejur cu o curiozitate aprinsă şi zeflemitoare totodată. Atunci am observat că, de câte ori ascultă atent ceva care i se spune cu seriozitate, pe buzele Maitreyiei flutură un imperceptibil zâmbet de ironie, de sălbatec sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut pe faţa aceea atât de inocentă şi
înspăimântată. Mă întreb atunci, puţin mâniat de stângăcia mea. ce mă  turbură în prezenţa acestei fete, care nu are nimic fascinant, pe care n-aş putea-o iubi niciodată, cu care mă voi întâlni sporadic şi inutil, s        - Când veniţi la noi, d-le Allan?
Glasul ei sună straniu, şi cei trei întoarseră capetele s-o privească.
- îndată ce mă voi face bine... (Şi ezitai, căci nu ştiam cum să-i spun: miss nu se potrivea, devi nu îndrăzneam; încurcătura io mă făcea să roşesc şi începui să mă scuz.) Iertaţi-mă dacă m-aţi găsit nebărbierit şi odaia aşa cum e. deranjată. M-am simţit atât de rău astăzi (şi schiţai acelaşi gest fals. de extenuare, rugându-mă în gând să plece odată şi să curme o situaţie care mi se părea insuportabilă).
15 - Ştii, Allan, că m-am hotărât să te invit să locuieşti la mine. vorbi inginerul. Soţia mea mi-a dat ideea. D-ta nu eşti obişnuit cu mâncările acestea de la noi şi, dacă va trebui să rămâi în Calcutta. mi-e teamă că viaţa de aici. aşa cum eşti slăbit de boală, te va ruina. Apoi, mai e un lucru; ai economisi o sumă importantă
20 de bani şi, după un an, doi, ai putea pleca să-ţi vezi familia. Pentru noi, prezenţa d-lale. cred că nu mai e nevoie să-ţi spun...
îşi încheie vorba cu acelaşi zâmbet umed şi lung de broască. Maitreyi mă privi drept în ochi. fără să-mi spună ceva, fără să întrebe, aşteptând. Ce ciudă mi-e acum că n-am notat, îndată după
25 plecarea îor, foarte turburătoarea stare de suflet pricinuită de cuvintele lui Narendra Sen. Mi-aduc aminte vag (şi vagul acesta se datoreşte nu atât depărtării în timp. cât nenumăratelor sentimente şi revolte pe care le-am încercat eu de-atunci şi care aproape au neutralizat, au estompat în cenuşiu şi banal
30 preliminariile), mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete; unul mă îndemna către viaţa nouă, pe care nici un alb, după ştiinţa mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viaţă pe care vizita lui Lucien mi-o relevase ca pe o minune, pe care prezenţa Maitreyiei o făcea mai tainică şi mai fascinantă ca o legendă,
35 către care mă simţeam atras şi dezarmat; şi celălalt suflet se revolta împotriva conspiraţiei acesteia din umbră a şefului meu pentru a-mi paraliza libertatea şi a mă implica într-o existenţă cu rigori şi mistere, unde petrecerile meîe tinereşti vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele rărite. Simţeam tot
40 atât de organic şi tot atât de „ale mele'" ambele îndemnuri. Dar nu puteam întârzia peste măsură răspunsul şi mulţumirile mele.
- Vă rămân atât de îndatorat, mr. Sen. Dar mi-e teamă să nu vă deranjez, îngânai eu cu ochii la fete, care savurau cu ciudă prizonieratul meu (inginerul şi cu Maitreyi erau chiar lângă pat. Harold şi fetele aproape de fereastră).
- Nu vorbi prostii, râse Narendra Sen. Sunt atâtea odăi libere, jos, lângă bibliotecă. Şi apoi, prezenţa d-tale va fi încă un ferment în opera de civilizare a familiei mele, crede-mă. („A spus asta pe un ton ironic?" mă întrebam.)
îmi aduc aminte că, vorbind odată cu fetele despre inginer şi despre frumoasa lui fiică, le-am spus în glumă că am nevoie de ajutorul lor, şi iată cum: dacă ne vom întâlni - fiind de faţă şi inginerul, şi ele, şi eu -, Geurtie să mă întrebe inocentă: ,.Allan. ce-ţi mai face iubita?" Eu mă voi preface stingherit, voi încerca să fac semne, dar Geurtie va vorbi înainte: „Haide, nu te mai preface că nu ştii despre cine e vorba! Te întreb ce mai face Norinne (sau Isabel, sau Lilian, orice nume de fată îi va veni în minte)?"
Uitasem aproape de gluma aceasta, când Geurtie se îndreptă către mine şi mă întrebă, clipind şireată din ochi:
- Allan, ce-ţi mai face iubita?!
Şi, fără să mai aştepte un răspuns (inginerul rămase cu sufletul îngheţat pe buzele lui groase, Maitreyi ridică uşor capul s-o privească), Geurtie continuă, pare-se foarte bine dispusă:
- Haide, nu te mai preface! Trebuie s-o întrebi şi pe ea înainte de a te muta la mr. Sen. Nu e aşa?
- Fără îndoială, încuviinţă, încercând să rânjească, inginerul. Maitreyi o privea cu o adevărată mirare, apoi îşi pironi privirile
în ochii tatălui.
- Ţi-am adus ceva de citit, Allan, vorbi inginerul repede, ca să curme scena. Fiica mea a ales Out of the East a lui Lafcadio Hearn. Dar acum e prea târziu ca să-ţi mai citească.
- N-am să pot ceti deloc, babă, vorbi Maitreyi. Englezeasca mea e incomprehensibilă (spuse cuvântul acesta cu o vădită grijă de pronunţie şi accent).
- Dar, Allan, nu mi-ai spus nimic despre iubita ta, reveni Geurtie, nemulţumită că intervenţia ei n-a corespuns aşteptărilor.
- Oh! Lasă-mă, că n-am nici o iubită! strigai eu, înfuriat şi de prostia mea, şi de prostia ei.
- Minte, spuse ea mai încet, aproape confidenţial, către inginer. E un marc crai.
22
Scenă. Inginerul îşi privea fiica zăpăcit şi încurcat. Maitreyi îi privea pe toţi. cu ochii ei absenţi, inumani. Harold credea că bătălia a fost câştigată şi-mi făcea semne de lângă fereastră. Mie mi se părea totul ridicul la culme; şi cum într-o situaţie ri di culă sunt 5 incapabil să iau vreo hotărâre, ci aştept să intervină vreo minune s-o curme, îmi fixasem ochii într-un punct fix şi-mi frecam fruntea, să mă scot astfel din eventual, printr-o durere mimată.
- E timpul să-1 lăsăm pe Allan să se odihnească, spuse mr. Sen, strângându-mi mâna.
10 - Venim şi noi acum, adaogă Harold, luându-şi rămas-bun de la inginer şi de la Maitreyi (pe care, de altfel, nu ştia cum s-o salute).
După ce plecară, fetele se apropiară bufnind de patul meu şi începură să mă felicite ironic. 15        - Hei, Allan, eşti pierdut, băiete! vorbi Geurtie.
- Dar nu e urâtă, spuse în treacăt Clara, numai că mi se pare murdară, ca orice indiană. Cu ce-şi dă pe păr?
Pe mine, laşitatea mă cuceri deodată. începui să bârfesc şi pe inginer, şi pe Maitreyi, fară să cred un cuvânt din cele ce 20    spuneam, dar ascultând amuzat cele ce-mi vorbeau fetele şi Harold. Orice urmă de fascinaţie şi respect pieri din conştiinţa mea. Mai ales că nu înţelegeam nimic din cele ce se petrecuseră.
- Hai să revedem lista, îşi aminti Guertie. Cred că ar fi bine să invităm şi pe fraţii Huber. Cel mare, David, are maşină... Â-
25 propos, ce zici de prezenţa mea de spirit cu „iubita"? Te-am salvat, Allan, să ştii...
IV
Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla chiar lângă uşă. şi cele dintâi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o masă de lucru, câteva litotipii bengalice. bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii. îmi trebuiau câteva minute ca să-mi amintesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă care atârna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care acoperea cada de ciment, în care senatorii turnau de cu seară câteva duzini de găleţi cu apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta improvizat în mijlocul curţii. Scoteam apa cu o cană şi o zvârleam pe trup, tremurând tot, căci era iarnă şi curtea pietruită. Dar eram mândru de curajul acesta al meu; ceilalţi aduceau cu ei şi câte o găleată cu apă caldă şi, când au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut ascunde mirarea şi admiraţia. Câteva zile, toată casa n-a vorbit decât despre baia mea de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întâlneam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi mi-a spus (primele ei cuvinte neoficiale):
- în ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi...
A pronunţat cuvântul „alb"' cu oarecare invidie şi melancolie, uitându-şi fără voie câteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă. jumătate gol în bluza de lucru. Am
fost surprins şi încântat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic încercam să continuu conversaţia. Maitreyi şi-a sfârşit ceaiul, ascultându-ne, pe mine şi pe inginer, şi aprobându-mă de câte ori o întrebam direct.
5 Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream trecând pe
coridor, o auzeam cântând, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atât de aproape de mine şi totuşi atât de streină. Mi se părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce
io bănuială, ci pentru că se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Când rămâneam singur, râzând de tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit şi păros, singurul cu care puteam
15 schimba câteva cuvinte în hindustani. îl observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum sta turceşte lângă uşă şi mă sorbea din ochi, neîndurându-se să plece, întrebându-mă dacă patul e destul de bun, dacă învelitoarea mă apără bine de ţânţari, dacă îmi place laptele cmd, dacă am fraţi şi surori, dacă mi-e dor de ţară.
20 şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvânt cu cuvânt tot ceea ce vorbisem.
Maitreyi mi se părea mândră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet distant şi puţin răutăcios. Pleca
25 întotdeauna mai devreme, ca să mănânce pan, şi cum trecea într-o odaie vecină, începea să râdă şi să vorbească bengali. Cu mine nu vorbea niciodată când ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întâlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări
30 indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam câteodată ce crede ea despre mine. ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai
35 ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi. ca să nu mă las furat de gânduri inutile, scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe
40    masa mea alte cărţi.
O dată - trecuseră numai câteva săptămâni de la venirea mea în Bhowanipore - m-am întâlnit cu Maitreyi în verandă. O salutai aproape automat, împreunând palmele în dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa 5 unei indiene (poate credeam că aş putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam aşa ca să-i capăt încrederea).
- Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea. zâmbindu-mi neaşteptat de prieteneşte.
- Dumneata. (îmi amintii scena, penibilă, a întâlnirii din io maşină.)
Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremură şi fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvânt. Intrai în cameră stânjenit. Mă hotărâi să-i spun inginerului toate acestea, să-i mărturisesc cât de încurcat sunt, să-i cer să mă 15    înveţe ceva.
La câteva zile după aceea, când eu mă întorsesem de la birou şi stăteam trântit pe pat, obosit, fără gânduri, Maitreyi a bătut la uşa mea.
- Vă  rog  să-mi  spuneţi  când se întoarce tata, vorbi ea, 20    rezemându-se intimidată de uşă.
Sării în sus zăpăcit (mărturisesc că nu ştiam cum să mă port cu fata aceasta) şi-i spusei tot ce ştiam, în mai multe cuvinte decât ar fi fost nevoie şi fără să îndrăznesc s-o poftesc înlăuntru, să şadă.
- Mama m-a trimis să vă întreb, adăugă ea, timidă, ţintuin-25    du-şi totuşi privirile în ochii mei. Nu vă distraţi destul în casa
noastră şi de aceea rămâneţi ceasuri întregi singur, aici, în odaie. Mama spune că, dacă lucraţi după apusul soarelui, vă îmbolnăviţi
- Ce-aş putea face altceva'.' o întreb.
30        - Dacă vreţi, vorbiţi cu mine... Sau vă plimbaţi.
- Nu mai am prieteni, îi spun sincer, apropiindu-mă de uşă, nu mai am la cine să mă duc. Mă plimb destul când mă întorc de la lucru.
- Vă distraţi mult mai bine acolo, în Wellesley Street, vorbi 35    ea, zâmbind.
Apoi, parcă şi-ar fi amintit ceva, se îndreptă către verandă.
- Mă duc să văd dacă au venit scrisori.
Rămăsei rezemat de uşă, aşteptând-o. Fredona un cântec fără melodie, aşa cum auzeam serile, înainte de a adormi, din odaia 4(i    ci. Ştiam că sus. cu ferestrele în ulicioara ce străbate maidanul şi cu o uşă în balconul bine înveşmântat în glicine cu floare roşie, se
află odaia ei. O auzeam cântând şi certându-şi sora cea mică. o simţeam vag când ieşea în balcon, şi de acolo venea glasul scurt, de pasăre surprinsă, când răspundea la vreo chemare de jos: ,, Giace!".
5 Se întoarse cu câteva scrisori şi se opri în faţa mea. încercând să
lege cheia de colţul san-ei.
- Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mândră. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adaogă, puţin întristată, privind numele pe plicuri.
- Cine să vă scrie?
io        - Oamenii De ce mai e poştă, dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i văd?
O privii fără să înţeleg. Rămase şi ea, câteva clipe, gândindu-se speriată la ceva şi închizând ochii.
- Mi s-a părut c-am făcut o greşeală de gramatică, îşi 15    mărturisi ea turburarea.
- N-a fost nici o greşeală.
- Atunci de ce mă priveaţi aşa?
- Nu prea înţelegeam. Cum să vă scrie oameni necunoscuţi?
- Nu se poate, nu e aşa? Şi tata spune acelaşi lucru. Tata 20    spune că sunteţi foarte inteligent, e adevărat?
Zâmbii prosteşte şi încercai să fac o glumă, dar ea continuă:
- Vreţi să vedeţi terasa?
Acceptai cu bucurie, căci tânjeam să mă tolănesc acolo, pe acoperişul casei, să privesc în voie cerul, grupurile de cocotieri şi 25    grădina, să văd de sus cartierul acesta numai parcuri şi vile, în care mă rătăceam la început aproape în fiecare zi.
- Pot veni aşa cum sunt? Mă privi mirată. Explicai:
- Sunt în pantofi de tennis, fără ciorapi, n-am guler, n-am 30 haină.
Continuă să mă privească. Apoi întrebă deodată, straniu de curioasă:
- La d-stră cum se suie lumea pe terasă?
- Noi n-avem terase. 35        - Deloc, deloc?
- Deloc.
- Trebuie să fie trist. Cum vedeţi, atunci, soarele?
- Pe stradă, la câmp, cum se vede soarele. Se gândi o clipă.
27
- De aceea sunteţi albi Sunteţi foarte frumoşi. Şi eu aş vrea să fiu albă. Nu se poate asta, nu e aşa?
- Nu ştiu, dar bănuiesc că nu. Pudră. Avu o uitătură de dispreţ.
5        - Pudra se spală. D-stră v-aţi pudrat când eraţi mic?
- Nu, nimeni nu se pudrează când e mic... Mă privi fericită.
- Dacă vă pudraţi, vă îmbolnăveaţi. Şi Tolstoi spune aşa. Iarăşi mă mirai, şi o priveam probabil foarte amuzat, căci
10    numaidecât deveni serioasă.
- Nu cunoaşteţi pe contele Lew Tolstoi (pronunţă pe Lew în englezeşte: Liu), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; şi a fost bogat, dar la bătrâneţe a lăsat totul şi s-a retras în pădure; parcă ar fi fost indian...
15 îşi aduse aminte de terasă şi mă pofti. Urcarăm amândoi scările, eu puţin intimidat, pentru că trebuia să trec prin faţa odăii femeilor, ea încercând să vorbească tare, ca să o audă maică-sa şi - cum mi-a mărturisit în urmă - să ştie că „mă distrează". (Gazda mea nu dormise câteva nopţi, gândindu-se cât de greu îmi
20 va fi mie fără „distracţii": fără muzică, fără prieteni, fără patefon.) Când ajunsei sus, mă cuprinse deodată o nemărginită bucurie. Niciodată n-aş fi ghicit cât de schimbată se vede lumea de pe acoperişul unei case, cât de liniştită apare cetatea, cât de verde e cartierul nostru. Treceam în fiecare zi pe lângă arborii din
25 Bhowanipore, dar niciodată n-aş fi crezut că sunt atât de mulţi. Mă rezemai de parapet şi privii în jos, în curte. îmi amintii ziua când am zărit-o pe Maitreyi trântită pe trepte şi râzând. Mi se părea c-au trecut ani de-atunci. Trecuseră ani şi de când Maitreyi venise să mă întrebe, fricoasă, la uşa odăii mele: „Vă rog să-mi spuneţi
30 când se întoarce tata"... N-o înţelegeam; mi se părea că e un copil, o primitivă. Mă atrăgeau vorbele ei, mă încântau gândirea ei incoherentă, naivităţile ei, şi multă vreme, mai târziu, mi-a plăcut să mă consider om întreg alături de această barbară.
- Sora mea nu vorbeşte bine englezeşte, îmi spuse venind cu 35    Chabu de mână, dar înţelege totul. Vă roagă să-i spuneţi o
poveste...Şi mie îmi plac poveştile.
Rămăsei iarăşi sec şi inert în faţa fetelor astea, care se ţineau de mână, sub cerul unui început de seară aşa cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzaţie ciudată de vis, de decor schimbat
28
într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu ştiu.
- N-am mai citit de mult poveşti, răspunsei după o destul de lungă pauză. Şi apoi, mai e ceva: eu nu ştiu să povestesc. E un dar
5    ăsta, al poveştilor. Nu-1 are oricine.
Se întristară amândouă, atât de spontan şi de sincer, încât mă simţii vinovat şi începui a mă gândi dacă nu cumva tot îmi mai aduc ceva aminte din poveştile pe care le citisem în copilărie. Nu-mi venea nici una în minte. Mă simţeam neghiob, şi conştiinţa
io opacităţii mele mă paraliza. Trecui repede în revistă: Perrault, Grimm, Andersen, Lafcadio Hearn. Mi se păreau toate cunoscute. Mi se părea că aş fi ridicol să le spun povestea Scufiţei Roşii sau a principesei adormite, sau a comorii fermecate. Aş fi vrut să ştiu o poveste minunată, cu aventuri şi complicaţii multe, care să-i
15 placă şi Maitreyiei. Să fie, în sfârşit, demnă de un tânăr inteligent şi cetit; să fie originală, impresionantă, simbolică. Şi nu-mi trecea prin minte nici o astfel de poveste simbolică.
- Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabu, privindu-şi sora ca să înţeleagă dacă se exprimase bine.
20        Mă gândii că aş putea improviza ceva şi începui:
- A fost odată un pom şi, la rădăcina pomului, se afla ascunsă o comoară. Un cavaler...
- Ce e aia cavaler? întrebă Chabu.
Soră-sa o lămuri în bengali, în timp ce eu încercam să ghicesc ce 25     am să spun mai departe.
- Un cavaler visă într-o noapte că o zână îi arată locul comoarei. (Mi se păru atât de ridicol ceea ce spusesem, încât îmi fu ruşine să privesc fetele şi mă aplecai să-mi înnod şireturile pantofilor.) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul găsi
30    comoara. (îmi era peste putinţă să continuu. Mi se părea că Maitreyi înţelege jena mea, dar când ridicai ochii, o văzui că ' asculta foarte atentă şi, aparent, foarte interesată de cele ce vor urma.) Care îi fu însă mirarea, când peste comoară descoperi un balaur viu, cu ochi de jeratec şi gura de foc. (Roşii pronunţând
3 5    ultimele cuvinte.) Atunci...
- Dar pomul? întrerupse Chabu. Ce-a zis pomul?
- Acela nu era un pom fermecat şi n-avea darul vorbirii; aşa că n-a zis nimic.
29
- Dar de ce trebuie să fie.fermecat ca să poată vorbi? întrebă Chabu.
Mă simţii puţin încurcat şi-mi spusei în gând: panteism.
- In sfârşit, aşa e povestea; nu toţi pomii au suflet, numai cei 5 fermecaţi.
Chabu vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, şi pentru întâia dată regretai că nu le înţeleg deloc limba. Erau sunete dulci, italieneşti, şi vocale prelungite, parcă dintr-uh moment în altul ar fi trebuit să se continue în cântec. 10        - Ce spune? mă adresai eu către Maitreyi.
- Mă întreabă dacă pomul ei are suflet. Eu i-am spus că toţi pomii au suflet.
- Dar arc ea un pom al ei?
- Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ramurile pe 15    balustrada verandei. Chabu îi dă în fiecare zi de mâncare: turtă şi
prăjituri, şi firimituri din tot ce mănâncă ea.
Eram fericit şi-mi repetam în gând: panteism, panteism. Mă gândeam ce documente rare am eu în faţă.
- Bine, Chabu. dar pomul nu mănâncă turte.
20        - Dar eu mănânc! răspunse ea foarte mirată de observaţia mea. Mi se părea că descoperirea aceasta nu trebuie pierdută şi, pretextând că mă duc să fumez o pipă, mă coborâi în odaia mea. închisei uşa cu bara şi scrisei în jurnal: „Prima discuţie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gândirii ei. Un copil care a
25 cetit prea multe. Astăzi, pe terasă, o întâmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun poveşti; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent şi naiv. Revelaţia a fost Chabu, un suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei şi ale obiectelor; de pildă, dă turte unui pom, pentru că ea mănâncă turte, deşi ştie
30    că pomul nu poate mânca. Foarte interesant."
După ce am însemnat în jurnal acele câteva linii, m-am întins pe pat şi m-am lăsat în voia gândurilor. Nu ştiu ce îndoieli m-au străbătut atunci, căci m-am ridicat după câteva minute, am redeschis jurnalul şi am adăugat: „Poate mă înşel...'".
35 Seara am lucrat cu inginerul în biroul lui. înainte de a ne despărţi, îşi rezemă mâna de umărul meu şi-mi spuse:
- Soţia mea ţine foarte mult la d-ta, Allan. Vreau să te simţi atei ca la d-ta acasă. Poţi circula în voie prin toate odăile. Noi nu suntem ortodocşi şi nu avem gineceu. Dacă ai nevoie de ceva. te
30
rog spune-i soţiei mele sau Maitreyiei. Cred că sunteţi destul de buni prieteni...
întâmplările acestei zile mă ispiteau să spun ..da". îi mărturisii totuşi dificultăţile mele.
5        - Orice fată indiană se poartă aşa cu un strein...
începu apoi să-mi povestească. O dată, trebuind să ia ceaiul la legaţia italiană, consulul a voit să ajute pe Maitreyi să traverseze o curte interioară - căci ploua şi nu aveau decât o singură umbrelă - şi i-a luat braţul. Atât a speriat-o pe Maitreyi gestul
io acesta al unui necunoscut, încât a rupt-o la fugă prin ploaie, a ieşit în stradă, a sărit în maşină şi nu s-a oprit din plâns până în Bhowanipore. după ce s-a repezit în braţele mamei. Şi asta se întâmplase numai cu un an înainte, când Maitreyi avea aproape 15 ani şi trecuse examenul de matriculaţie la Universitate, şi se
15 pregătea pentru Bachelor of Arts. Altă dată. când o familie europeană îi invitase în lojă la Operă şi un tânăr elegant încercase să-i apuce mâna, în întunerec, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să audă vecinii: „Am să te bat cu papucul peste gură!". Panică. Loja, în picioare. D-na X (numele ei este prea cunoscut în
20 Calcutta pentru a-1 putea menţiona aici) a intervenit. Discuţii, explicaţii, scuze.
- Am făcut vreo greşeală de gramatică? întrebă Maitreyi. Aceasta mă Ucu să râd cu poftă, deşi mă întrebam dacă fata
aceasta ascunde inocenţă ori un  perfect rafinament, cultivând 25    humorul şi amuzându-se pe spinarea noastră. Gândul acesta îmi venea mereu în minte de câte ori. în urmă. o ascultam vorbind sau îi auzeam râsul din celelalte odăi.
- Nu ştii că Maitreyi scrie versuri? mă întrebă, foarte mândru, inginerul.
30        - îmi închipuiam numai, i-am răspuns.
Descoperirea aceasta mi-o făcea oarecum antipatică. Toate fetele scriu versuri, şi toţi copiii-minune. înţelegeam că inginerul vrea să-şi scoată fata un soi de copil-mmune, şi aceasta mă dezgusta. De câte ori mai înainte îmi spusese: „Maitreyi are
35 geniu!", şi în acele zile o priveam cu oarecare ciudă. Poate de aceea e atât de încrezută, reflectam eu.
- Scrie poeme filozofice, care îi plac foarte mult lui Tagore. adaogă, observându-mă.
- Da? (Mă prefăcui cât mai indiferent.)
31
Când coboram scările, o întâlnii pe Maitreyi ieşind din bibliotecă.
- Nu ştiam că eşti poetă. vorbii cu un ton pe care îl voiam ironic
5 Se roşi şi se rezemă de zid. începea să mă supere sensibilitatea
aceasta bolnăvicioasă.
- La urma urmelor, nu e nimic rău dacă scrii versuri, adăogai. Totul e să le scrii frumoase.
- De unde ştiţi că nu sunt frumoase'' mă întrebă, jucându-se cu 10    volumul pe care îl adusese din bibliotecă.
- Nu mă îndoiesc. Mă întrebam, numai, ce poţi ştii d-ta din viaţă ca să scrii poeme filozofice.
Se gândi o clipă, apoi începu să râdă. Râdea tot mai sincer, apăsându-şi braţele pe sâni cu un gest ciudat de pudoare. 15        - De ce râzi11
Se opri deodată.
- N-ar trebui să râd?
- Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. La urma urmelor, fiecare face ce-i place. Te-am întrebat de ce râzi; credeam că poţi să-mi
20 spui.
- Tata spune că sunteţi foarte inteligent (schiţai un gest de nerăbdare). De aceea vă întreb mereu; mi-e teamă să nu fac greşeli, să nu vă supăr.
Avea o expresie care mă făcu fericit. 25        - Şi de ce nu vrei să mă superi?
- Pentru că sunteţi oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu...
- Şi dacă oaspetele e un om rău? o întrebai aşa, ca pe un copil, deşi faţa ei ajunsese serioasă, aproape încruntată.
30        - Dumnezeu îl cheamă înapoi, răspunse ea, prompt.
- Care Dumnezeu?
- Dumnezeul lui.
- Cum, fiecare om are un dumnezeu al lui?
Accentuai ultimele cuvinte. Mă privi, se gândi, închise ochii 35    şi-i deschise cu o privire nouă, umedă, calină.
- Am greşit, nu e aşa?
- Cum vrei să ştiu eu? vorbii, ca să-mi ascund încurcătura. Eu nu sunt filozof.
32
- Eu sunt. spuse ea. repede, fără să clipească. îmi place să gândesc, să fac versuri, să vise/..
îmi spusei în gând: ..Habar n-are de filozofie!"', şi zâmbii.
- Aş vrea să fiu bătrână. începu ea deodată, cu un glas cald. 5    melancolic, care mă străbătu. Bătrână ca Robi Thakkur.
- Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburându-mă fără înţeles.
- Tagore. Aş vrea să fiu bătrână ca el. Când eşti bătrân, iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.
Apoi se ruşina de cele spuse şi făcu un gest de fugă. Se opri şi 10    se controla, căci mă privise şi înţelese probabil cât eram de stânjenit, acolo, rezemat de scară şi neştiind cum trebuie să mă port cu ea.
- Mama a fost foarte supărată: a cetit într-o carte că în Europa se serveşte supă în fiecare seară. La noi n-aţi avut niciodată supă,
15     de aceea aţi slăbit. Noi nu păstrăm fiertura aceea, o dăm la paseri.
- Nici mie nu-mi place supa, încercai eu să o liniştesc.
- Aş fi vrut să-ţi placă! spuse, şi-i sclipiră o clipă ochii.
- La urma urmelor, ce importanţă ar fi avut?
- Pentru mama...
20 Ar fi vrut să spună ceva. dar se opri. Eram şi eu stingherit de
această întrerupere şi nu ştiam cc să cred despre lucirea aceea mânioasă a ochilor. ..Poate că am supărat-o", îmi spusei în gând.
- Te rog să mă ierţi dacă am greşit cu ceva, vorbii eu blând. Nu ştiu cum să mă port cu indienii...
25 Când i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a
oprit să mă asculte. Mă privi iarăşi, de astă dată atât de straniu (oh! cum am să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleaşi, niciodată), încât rămăsei şi eu cu ochii deschişi, sorbind-o.
- De ce mi-aţi cerut iertare'.' De ce vreţi să mă faceţi să sufăr? 30        - Nici gând, mă scuzai eu zăpăcit. Mi s-a părut că te-am
supărat şi atunci...
- Cum poate să ceară iertare un bărbat unei fete'.'
- Când greşeşti ceva. trebuie... în sfârşit, aşa se obişnuieşte...
- Unei fete?
35 - Şi unui copil, mă lăudai eu. Cel puţin...
- Aşa fac toţi europenii? Ezitai.
- Adevăraţii europeni, da.
Se gândi şi închise o clipă ochii, dar numai o clipă, căci izbucni 40    în râs şi iarăşi îşi prinse sânii sub braţe, sfioasă.
33
- Poate că îşi cer iertare numai între ei, albi între albi. Mie
mi-ar cere cineva iertare? j
- Desigur. -Şi lui Chabu?
5        — Şi ei. ,
- Chabu e mai neagră decât mine. j
- Nu e adevărat.
îi străluciră iarăşi ochii. !
- Ba da. Eu şi cu mama suntem mai albe decât Chabu şi cu io    tata. N-aţi observat?
- Ei şi, ce are a face?
- Cum, asta e indiferent? Chabu are să se mărite mai greu, pentru că e mai neagră şi va trebui să i se dea mai mulţi bani...
Spunând asta, se roşi şi se turbură toată. De fapt, şi eu eram 15 destul de încurcat, căci acum ştiam mult mai mult despre căsătoria indiană decât ştiam pe vremea vizitei lui Lucien şi înţelegeam cât e de penibil pentru o fată indiană să vorbească \ despre asemenea târguri. Norocul nostru că pe Maitreyi o chemă d-na Sen de sus. şi alergă atunci fericită, cu cartea subsuoară.. 20 strigând:
- Giace!
Mă întorsei în odaia mea cu desăvârşire încântat de tot ce descoperisem în acea zi. Mă spălai, căci se apropia masa (mâneam foarte târziu, pe la 10-11, după obiceiul bengalez, iar după masă, 10 25 toţi se duceau să se culce), şi deschisei jurnalul ca să adaug ceva. Aşteptai câteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunându-mi: „Prostii...".
15
20
25
V
Aş vrea să mărturisesc de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gândeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acel timp se găsesc notate o seamă din cuvintele şi întâmplările ei, dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simţeam atras. Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau până şi paşii ei. Dar aş minţi dacă n-aş spune că întreaga mea viaţă din Bhowanipore - nu numai fata - mi se părea miraculoasă şi ireală. Intrasem atât de repede şi fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînţeles şi dubios, încât mă deşteptam câteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gândul la viaţa mea, la viaţa noastră, şi-mi venea să zâmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb chiar lecturile. încetul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am început să citesc romane şi politică, apoi tot mai multă istorie.
S-a întâmplat însă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăţ bengaleza. mi-ar da ea lecţii. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintâi săptămână, un manual simplu pentru conversaţia bengalezi din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înţelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi când era
35
chemată sau când se supăra. învăţasem, astfel, că giace înseamnă „vin acum'"; iar ki vishan! - pe care îl auzeam în orice discuţie -un fel de exclamaţie şi mirare, ceva cam „ce extraordinar!"". Manualul meu nu prea m-a învăţat mult şi, când Maitreyi mi-a propus să luăm lecţii împreună, am primit. în schimb, eu trebuia să-i dau lecţii de franceză.
Chiar în acea zi, imediat după masă, ne-am aşezat la lucru în odaia mea. Mă sfiisem întâi să luăm lecţiile în odaia mea şi propusesem biblioteca, dar inginerul m-a sfătuit să rămânem la mine, unde e mai multă linişte. (Eforturile vizibile pe care le făcea Sen ca să mă împrietenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă a d-nei Sen mă stinghereau tot mai mult. mă făceau bănuitor, răutăcios. Câteodată mă întrebam chiar dacă nu şi-au pus în gând să mă căsătorească cu fata lor, deşi, logic, lucrul acesta era o imposibilitate, şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă.)
Ne-am aşezat amândoi la masă, eu destul de departe de ea, şi Maitreyi şi-a început lecţiile. Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decât singur. îmi explica atât de frumos şi mă privea atât de aproape, încât o ascultam fără să reţin nimic. Spuneam numai, din când în când: „Da"...
O observam şi mă lăsam prins de privirile mele, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. N-am văzut niciodată o figură mai insurgenţă, refuzându-sc cu mai multă îndârjire plasticei. Păstrez încă trei fotografii de ale Maitreyiei, dar când le scot din sertar şi le privesc, nu o recunosc în nici una.
A urmat după aceea, aşa cum ne-a fost vorba, lecţia de franceză. Eu am început să-i explic pronumele şi pronunţia alfabetului, dar Maitreyi mă întrerupse.
- Cum se spune: „Sunt o fată tânără'"'1 I-am spus cum se spune, şi repeta fericită:
- Je suiş jeune fiiie, je suiş jeune fille!
Pronunţa cu precizie uimitoare. Dar lecţia mea era zadarnică, pentru că mă întrerupea mereu ca să-i spun franţuzeşte o sumă de propoziţii şi cuvinte fără nici un rost.
- Vorbiţi ceva, îmi traduceţi, şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.
Am început atunci o serie de conversaţii foarte ciudate, pentru că Maitreyi mă întreba mereu dacă îi traduc exact cele ce spuneam întâi în franţuzeşte.
36
- Eu aş spune ceva şi aş traduce altceva, îmi mărturisi. După câteva lecţii nu mai mă privea, ci se juca cu creionul pe
caiet în timp ce îi vorbeam. Scria de zeci de ori: Robi Thakkur. Robi Thakkur, apoi se iscălea, desena o floare, caligrafia: 5 „Calcutta", „îmi pare rău", „De ce?'" sau improviza versuri în bengaleza. Iar eu, când nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în faţa unei streine. Totuşi, nu cutezam să o rog să înceteze.
- De ce nu vrei să-mi spui că nu-ţi place să scriu în timp ce d-ta vorbeşti? mă întrebă ea, brusc, privindu-mă drept în ochi şi cu
10    un glas de o feminitate care m-a surprins.
Am răspuns ceva în treacăt şi mi-am continuat lecţia, stingherit, e drept, dar şi puţin înfuriat. Ea şi-a plecat din nou ochii pe caiet şi a scris: „E târziu, prea târziu, dar nu e târziu".
- Ce înseamnă asta? o întrebai, căci nu mă putui opri să nu-mi 15     arunc ochii pe caiet.
- Mă jucam numai, răspunse ea, ştergând cele scrise literă după literă şi desenând câte o floare deasupra fiecărui cuvânt. Mi-a venit ceva în cap: am să dau lecţii de franceză lui Chabu.
Îmi amintesc că m-a apucat un râs nebun, care a înveselit-o şi 20    pe ea.
- Crezi că n-aş putea? Aş fi un profesor mai bun decât d-ta, chiar la franceză...
Vorbi cu seriozitate şăgalnică, privindu-mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi
25 să mă bucur, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine când se juca femeieşte decât atunci când rămânea o barbară fără început şi fără sfârşit, o „panteistă". cum o numeam eu. Nu ştiu ce i-am spus pe franţuzeşte şi n-am vrut să-i traduc. Aceasta a însufleţit-o, s-a roşit şi m-a rugat să-i
30 repet încă o dată fraza. A memorat-o perfect şi a luat de pe masă dicţionarul englez-francez, începând să-1 răsfoiască la cuvintele care i se păreau ei că sunt în acea frază misterioasă, pe care nu vroiam s-o traduc. (De fapt, nu era nimic; îi spusesem o banalitate oarecare.) N-a găsit nici unul din acele cuvinte în fraza mea, şi
35     aceasta a nemulţumit-o grozav.
- Nu ştii să te joci, îmi spuse.
- Nici nu vreau să mă joc la lecţie, răspunsei eu, .încercând să par mult mai sec decât eram.
Asta i-a dat de gândit şi a închis o clipă ochh, după obiceiul ei. 40        Avea pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie.
- Mă duc să văd dacă au venit scrisori, spuse ea şi se ridică repede de la masă.
O aşteptai puţin cam plictisit, căci vedeam că nu învaţă nimic şi mă temeam să nu creadă inginerul că din vina mea nu învaţă. Se 5    întoarse foarte repede, foarte abătută, cu două  flori rupte din glicina verandei. Se aşeză şi mă întrebă:
- Nu reîncepem lecţia? Je suiş jeune fille...
- Bine, văd că ştii asta, dar mai departe?...
- J 'apprends le francais...
10        - Asta e de săptămâna trecută.
- Pe fata aceea din maşină o învăţai franţuzeşte? mă întrebă ea din senin, privindu-mă iar, oarecum înspăimântată.
înţelesei că se gândeşte la Geurtie, pe care o văzuse stând în braţele mele, şi roşii. 15        - Ar fi fost foarte greu, mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aş fi învăţat-o cinci ani...
- Câţi ani ai avea peste cinci ani? mă întrerupse Maitreyi.
- Treizeci pe treizeci şi unul, răspunsei măgulit.
- Nici jumătate cât el, şopti mai mult pentru sine
20 Plecă ochii în caiet şi începu să scrie. „Robi Thakkur", şi în caractere bengaleze, şi în caractere europene. Aceasta mă enervă din mai multe motive; întâi, pentru că mă intriga pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani; al doilea, pentru că se depărtase discuţia de la Geurtie (prin care, crezui eu un moment,
25 aş fi făcut-o un pic geloasă); în sfârşit, pentru că bănuiam că îşi bate joc de mine şi se preface mai naivă decât este. N-aş fi suportat pentru nimic în lume să-şi bată joc de mine o fată de şaisprezece ani, pentru care nu simţeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. De aceea nu i-am luat în seamă multă vreme o serie
30 de acte foarte abile şi discrete, prin care ea poate încerca să mă prindă în cursă şi să mă facă ridicul. La urma urmelor, gândeam eu, sunt cel dintâi tânăr pe care Maitreyi îl cunoaşte mai de aproape, locuiesc alături de ea. sunt alb, şi ar avea atâtea motive să mă placă. Gândul acesta îmi da curaj. îmi plăcea să-1 cultiv,
35 pentru că mă ştiam imun, simţeam că voi putea rămâne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pasiune, dar liber faţă de mine însumi-. Jurnalul acelor săptămâni dovedeşte îndeajuns aceasta. Urmăream jocul Maitreyiei cu multă luciditate. Pentru că, într-adevăr, de când îi pierise timiditatea de la început şi începuse să
40 vorbească deschis cu mine. Maitreyi îmi făcea impresia că se joacă.
Se ridică strângându-şi cărţile şi luă în mână o floare.
- Le-am ales pe cele mai roşii, spuse ea, privind ciorchinele glicinii.
Se pregătea să plece. 5        - la-le pe amândouă, îi atrasei eu luarea-aminte, înfundându-mi tutun în pipă, ca să-i arăt cât de puţin ţineam la florile ei.
Se întoarse şi o luă şi pe cealaltă, îmi mulţumi pentru lecţie şi plecă. Dar se întoarse repede în uşă, zvârli o floare pe masa mea (pe cealaltă o şi pusese în păr) şi fugi. O auzeam cum urcă scările, io    patru câte patru. Nu ştiam ce să cred: declaraţie? Deschisei jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid.
A doua zi, la ceaiul de dimineaţă şi înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în treacăt ce-am făcut cu floarea.
- Am presat-o, minţii eu, ca s-o fac să bănuiască cine ştie ce 15     idilă incipientă în sufletul meu.
- Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată.
M-am gândit toată ziua la această scenă şi-mi imaginam o serie de întâmplări cu desăvârşire absurde. Când m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă şi, pentru întâia oară în viaţa mea.
20 mă voiam mai frumos. Dar am un rest de humor care nu mă părăseşte niciodată şi, surprinzându-mă în faţa oglinzii, aşa cum mă maimuţăream ca un actor de cinema, începui să râd cu poftă şi mă trântii pe pat, fericit că sunt totuşi un tânăr inteligent şi lucid. Atunci intră şi Maitreyi, cu cărţile la braţ.
25 - Facem lecţie astăzi? mă întrebă ea. foarte timidă.
Am început cu bengaleza, la care eu progresam mult, pentru că învăţam serile singur şi vorbeam tot timpul cu Chabu numai în bengali. Ea îmi dete o temă de tradus şi, în timp ce eu scriam, mă întrebă:
30        - Unde ai pus floarea?
- Am presat-o.
- Arată-mi-o şi mie.
Eram destul de încurcat, pentru că, de fapt, zvârlisem floarea pe fereastră. 35 - Nu pot, mă prefăcui eu.
- O ţii într-un loc ascuns de tot? mă întrebă ea, extrem de interesată.
Tăcui, lăsând-o să creadă asta, şi continuarăm lecţia. După ce a plecat, am ieşit pe verandă, am rupt o floare care mi se părea mie 40    că seamănă mai mult cu cea primită şi am presat-o, ofilind-o puţin
39
cu cenuşa de la pipă, ca şi cum ar fi fost culeasă cu o zi mai înainte. întâlnii pe Maitreyi la masă. îi luceau ciudat ochii. îi venea mereu să râdă.
- Mama spune că ne ţinem de prostii...
O privii îngheţat şi-mi oprii apoi ochii pe d-na Sen, care surâdea foarte mărinimoasă. Gândul că ni se încurajează şi glumele sentimentale mă dezgusta. Mi se părea că e un complot general la mijloc, ca samă îndrăgostesc de Maitreyi. Aşa îmi explicai atunci de ce suntem lăsaţi mereu singuri, de ce inginerul se retrage tot timpul în odaia lui, cetind romane poliţiste, de ce nici o femeie din câte stau sus nu coboară niciodată să ne spioneze. îmi venea să fug chiar atunci din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund decât un complot matrimonial. Plecai ochii în jos şi mâneai tăcut. Eram numai noi trei: Maitreyi, d-na Sen şi cu mine. Inginerul cina la prieteni. Maitreyi vorbi tot timpul cât a durat masa. De altfel, observasem de mult că nu tace decât când e de faţă tatăl sau vreun bărbat strein. Cu noi, ceilalţi din casă, era foarte vorbăreaţă.
- Ar trebui să te plimbi puţin, serile, vorbi Maitreyi. Mama spune că iar ai slăbit...
Răspunsei ceva indiferent şi pe u. .on distant, ceea ce observă numaidecât d-na Sen. începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, şi ea răspundea îmbufnată, dând din picioare pe sub masă. Mă prefacui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-o văd întristată pe d-na Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deşi arăta atât de tânără şi de sfioasă. Când plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întâmplase niciodată, să se apropie de odaia mea, noaptea.
- Te rog să-mi dai înapoi floarea.
Observai numaidecât că era emoţionată. Făcuse chiar o foarte serioasă greşală de gramatică. Nu îndrăzneam s-o poftesc înlăuntru la mine, dar ea intră direct, fără să aştepte. îi arătai floarea presată şi o rugai să mi-o înapoieze, căci eu vreau totuşi s-o păstrez (sau cam aşa ceva; spusei în orice caz o stupiditate, care se voia misterioasă şi oarecum sentimentală). O luă, tremurând, în mână, o privi puţin şi apoi începu să râdă, cu atâta poftă, încât trebui să se rezeme de uşă.
- Asta nu e floarea mea, spuse ea, foarte fericită. Probabil pălii puţin, căci mă privea biruitoare.
- Cum îţi vine să spui asta? mă prefacui eu indignat.
- Floarea aceea avea, împletit, un fir din părul meu...
Mă privi încă o dată, pasemite foarte amuzată, şi fugi. O auzii, până târziu după miezul nopţii, cântând în odaia ei.
VI
într-o zi, d-1 Sen bătu la uşa mea. Ieşii în prag şi îl văzui gata de plecare, iar pe Maitreyi înveşmântată în cea mai frumoasă sari pe care o avea, de culoarea cafelei crude, cu şal maron şi papuci 5    de aur.
- Fiică-mea ţine o conferinţă despre esenţa frumosului, îmi spuse.
Eu îi privii surprins şi zâmbii cu o mirare şi încântare prefăcută. Maitreyi se juca indiferentă cu şalul. Avea un sul manuscris în 10    mână şi coafura foarte îngrijită. Fără îndoială că se parfumase cu „Keora atar", pentru că pătrundea până la mine esenţa aceea zăpăcitoare.
- îi urez din inimă tot succesul. Numai să nu se intimideze, adăogai eu, privind-o.
15 - Nu e întâia dată când vorbeşte, lămuri d-1 Sen. rf'olios. Păcat că nu pricepi destul de bine bengaleza ca s-o asculţi şi d-ta...
Am intrat în odaia mea oarecum intimidat,, cu o turbure dezamăgire în suflet. Mi-am reluat lectura cu greu, căci figura 20 Maitreyiei conferenţiind despre frumos mă obseda. „Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc", îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata aceasta poate gândi probleme atât de responsabile. Repetam prostit: esenţa frumosului...
Când am auzit maşina oprindu-se în faţa casei, peste vreo două 25    ceasuri, am ieşit într-adins pe verandă ca să-i întâmpin. Maitreyi mi s-a părut puţin cam tristă.
- Cum a fost? întreb eu, adresându-mă aniândorora.
- Nu prea au înţeles-o toţi, răspunse inginerul. A fost prea profundă, a vorbit de lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o
5    urmări întotdeauna. s Am crezut o clipă că Maitreyi se va opri să mai stea cu mine de vorbă, dar a trecut prin faţa uşii fără să mă privească şi a alergat sus. Am auzit-o închizând ferestrele în odaia ei. Nu-mi găseam locul, şi atunci mi-am luat cascheta şi am pornit să mă plimb în \ 10    parc. Coborând treptele verandei, mă auzii chemat din balcon.
-Unde te duci? • 10
Maitreyi sta aplecată pe balustradă, într-o sari albă, de casă, părul lăsat pe umeri şi braţele goale. îi spusei că mă duc să mă plimb prin parc şi să-mi cumpăr tutun. 15        - Poţi trimite pe servitor să cumpere tutun. '
- Şi eu ce să fac? întrebai. 15
- Dacă vrei, vino sus, să stăm de vorbă...
Invitaţia aceasta mă turbură mult, pentru că, deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia 20    Maitreyiei. Ajunsei acolo într-o clipă. Mă aştepta la uşă, cu o faţă
obosită, ochii rugători şi buzele straniu de roşii. (Amănuntul 20 acesta m-a frapat; am aflat mai târziu că, de câte ori ieşea în oraş. îşi vopsea buzele cu pan, după ceremonialul eleganţei bengaleze.)
- Te rog să-ţi laşi pantofii aici, îmi spuse ea.
25        Rămăsei în ciorapi, şi aceasta mă făcu să mă cred ridicul,
zăpăcindu-mă şi mai mult. Mă pofti să stau lângă uşa ce da în 2S balcon, pe o pernă. Odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne. în balcon mai era o măsuţă de scris, care aparţinea probabil
30    tot odăii. Nici o cadra pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă.
- în pat doarme Chabu. spuse ea. zâmbind.
- Şi d-ta? 30
- Pe rogojina asta.
Mi-o arătă de sub pat; o rogojină subţire ca pânza, făcută din 35    pai de bambu. Eram emoţionat; parcă m-aş fi aflat dintr-o dată în faţa unei sfinte. Am adorat-o, aproape, în acea clipă. Dar ea avu un râs ascuns şi-mi spuse aproape de ureche: 35
- De multe ori dorm în balcon: bate briza şi aud strada, jos.
O stradă pe care nu mai trecea nimeni după ora 8 seara, mai 40    mult un colţ de parc decât o stradă.
- îmi place să aud strada, vorbi ea, privind peste balustradă. Drumul ăsta de jos cine ştie .unde duce?
- în Clive Street, spusei eu, crezând că fac o glumă.
- Şi din Clive Street?
- La Gange.
- Şi apoi?
- La mare.
Tresări şi se apropie iar de mine.
- Când eram mică de tot, mai mică decât Chabu, mergeam în fiecare vară la Puri, pe malul mării. Bunicul avea un hotel acolo. Valuri ca la Puri nu cred că mai există în alte mări. Cât casa asta...
îmi închipuii valurile cât casa şi. alături, pe Maitreyi conferenţiind despre esenţa frumosului. Nu-mi putui stăpâni un zâmbet superior, de luciditate.
- De ce râzi? mă întrebă, tristă.
- Mi se părea că exagerezi.
- Şi atunci trebuia să râzi? Bunicul meu a exagerat mai mult ca mine: a făcut unsprezece copii...
Se întoarse iar pe balcon. Crczui că am supărat-o şi mormăii o scuză oarecare.
- Degeaba, acum nu-mi ceri iertare ca întâia oară, vorbi ea, zâmbind rece. Nici d-ta nu crezi ce spui. îţi place Swinburne?
Eram obişnuit cu vorbirea ei dezordonată şi i-am răspuns că-mi place destul Swinburne. îmi aduse de pe măsuţă un volum uzat şi îmi indică un pasagiu din Anactoria. subliniat cu creionul, îl cetii tare. După câteva versuri, îmi luă cartea din mână.
- Poate îţi place alt poet, căci Swinburne nu-ţi place îndeajuns. Eram jicnit, şi începui să mă scuz, pretextând că întreaga
poezie romantică nu valorează cât un singur poem al lui Valery. Mă asculta foarte atentă, privindu-mă în ochi. ca la cele dintâi lecţii de franceză, şi aprobându-mă cu mişcări supuse din cap.
- Vrei să bei o ceaşcă cu ceai? mă întrerupse ea tocmai când criticam „poemul filozofic" ca atare, numindu-1 hibrid şi ineficient.
Amuţii, puţin plictisit de întrerupere. Ea ieşi pe coridor şi strigă jos, în curte, la bucătar, să pregătească ceaiul.
- Sper că n-ai să mi-1 verşi şi mie pe pantaloni, cum l-ai vărsat anul trecut pe pantalonii lui Lucien!
43
Credeam că are să râdă. dar ea rămase deodată împietrită în mijlocii] odăii, exclamă ceva în bengali şi fugi numaidecât. După paşi. bănuii că s-a dus spre biroul inginerului, care era alături de odaia de primire. Se întoarse cu două cărţi. 5 - Le-am primit azi-dimineaţă de la Paris şi am fost atât de cufundată în conferinţa aceea a mea, încât am uitat de ele.
Erau două exemplare din L înde avec Ies Anglais a lui Lucien şi, fiind trimise de editor, nu aveau nici un fel de dedicaţie.
- Una e a d-tale. spuse Maitreyi.
10 - Ştii ce facem? Eu îţi dăruiesc cu dedicaţie exemplarul meu, şi d-ta, tot cu dedicaţie, exemplarul d-tale.
Bătu din palme. îmi aduse cerneală şi de-abia îşi putea stăpâni nerăbdarea, în timp ce eu scriam: „Prietenei mele, Maitreyi Devi, de la un elev şi profesor, în amintirea etc". Acel „etc." a
15     intrigat-o. Pe exemplarul ei scrisese doar atâta: „Prietenului".
- Şi dacă această carte e furată de cineva?
- Ce are a face, şi acela poate să-mi fie prieten.
Se aşeză pe rogojină, cu bărbia rezemată de genunchi, şi mă privi o clipă cum îmi beam ceaiul. Se înserase bine. Jos. în stradă,
20 se aprinsese felinarul, şi umbra cocotieralui crescuse ciudat de mare şi albastră. Mă întrebam ce vor fi făcut celelalte suflete din această casă, de ce nu le aud niciodată nici gura, nici pasul, dacă nu cumva e o conspiraţie să ne lase întotdeauna singuri, de astă dată chiar în odaia ei, drept singura lumină numai boarea
25    albastră a felinarului.
- Astăzi începe prietenia noastră, nu e aşa? mă întrebă Maitreyi foarte dulce, luându-mi ceaşca goală.
- De ce astăzi? Eram prieteni mai de mult, de când am început a vorbi împreună serios.
30 Se aşeză iarăşi pe rogojină şi îmi spuse că, dacă am fi fost prieteni buni de tot, mi-ar fi destăinuit tristeţea ei. Am rugat-o, şi tăcea mereu, privindu-mă. Am tăcut şi eu.
- Robi Thakkur n-a fost astăzi la conferinţă, vorbi. Mărturisirea aceasta mă făcu să sufăr. Aş fi vrut să spun ceva care
35 s-o jicnească, să-i spun că se înşeală dacă mă consideră prieten, că e ridiculă şi îndrăgostită.
- îl iubeşti, insinuai eu, răutăcios.
Mă pregăteam să încep ceva care s-o supere. Dar ea îşi întoarse brusc faţa de la mine şi mă întrebă deodată, 40 aspru:
44
- D-stră vă place să staţi în întunerec cu fetele?
- N-am stat niciodată, spusei la întâmplare.
- Aş vrea să rămân singură, vorbi ea după o pauză, sfârşită, obosită, ducându-se să se întindă pe rogojina din balcon.
leşii, îmi pusei cu greutate pantofii, căci era întunerec, şi coborâi tiptil scările, cu o ciudată mâhnire şi furie în suflet. Am fost foarte emoţionat văzând pretutindeni lămpile aprinse.
Din jurnalul acelei luni:
„Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă 10 până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea. Şi acum, în loc să lucrez, mă gândesc la ea, imagine pală în sari albastră de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Şi părul... Persanii aveau dreptate, în poeme, asemănându-1 şerpilor. Ce va 15    fi, nu ştiu. Probabiî voi uita..."
„Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?"
„Chabu a scris o poveste, şi Maitreyi mi-o traduce astăzi, pe terasă, râzând. S-ar putea rezuma astfel: «Un rege avea un fiu cu numele de Phul. O dată, acesta a ajuns pe cal într-o pădure mare.
20 îndată, tot ce era în pădure s-a prefăcut în flori, numai prinţul şi calul au rămas aceiaşi. întors la palat, fiul povesti regelui întâmplarea, dar acesta nu-1 crezu şi îl mustră că spune minciuni. Chemă pe pandit-ul regal şi-i porunci să citească prinţului pilde şi sfaturi despre minciună. Pentru că totuşi prinţul nu voia să
25 recunoască, regele adună întreaga armată şi se duse în pădure, îndată, ei toţi se prefăcură în flori. A trecut o zi. Atunci veni Phul, fiul regelui, aducând cu el cărţile în care se găseau pilde şi sfaturi despre minciună. Luă cărţile şi începu să risipească foile în vânt. Şi cum se risipeau foile, aşa înviau soldaţii regelui şi regele
30 însuşi...»"
„Observ câteva trăsături murdare în caracterul inginerului. E plin de el însuşi, e de necrezut cât de superior se consideră. Astă-noapte, pe terasă, mi-a cerut discret amănunte despre cocotele din
45
Paris. Ar vrea să plece pentru câteva luni în Franţa, să-şi îngrijească presiunea arterială. Suferă, la răstimpuri, de un fel de mouches-volantes, din pricina sângelui."
„Vărul inginerului, Mantu, vine acum din Delhi, unde era profesor secundar, ca să ocupe un post de lector în «Government Commercial School». Pare să aibă treizeci de ani, e scund şi slab, şi locuieşte într-o cameră vecină cu a mea. Ne-am împrietenit foarte repede. îmi mărturiseşte că a venit să se însoare. El nu vrea, dar d-1 Sen vrea. Presimte nu ştiu ce rău şi se teme.
E un băiat bun, care vorbeşte englezeşte închizând ochii. Râde mult."
„Ceremonia mariajului lui Mantu, începută acum patru zile, s-a sfârşit ieri-noapte. Ospeţe au fost şi în casa miresei (neagră, comună, dar foarte simpatică), şi în casa inginerului. Remarc atitudinea lui Sen în această căsătorie; de fapt, el a aranjat totul şi mi se plânge că Mantu «sugerează» prea mult şi se precipită. Mantu îl respectă într-atât, încât i-ar fi dat şi virginitatea miresei, după cum e obiceiul în anumite părţi ale Indiei, ca învăţăcelul să acorde prima nox lui guru (Mantu îmi spune mereu că inginerul nu îi e numai văr, ci şi guru).
Am fost peste tot, am văzut toate amănuntele, totdeauna în frunte, în costum indian de mătase (mărturisesc că mă prinde foarte bine, iar apariţia mea sinceră, spontană, silindu-mă să vorbesc tot timpul bengaleza, mi-a creat o mare popularitate). Recunosc că «societatea» indiană mă încântă, prietenii indieni sunt nestemaţi. Câteodată sunt îndrăgostit ciudat, în sensul divin al cuvântului (ca în India), socotind orice femeie «mamă». Niciodată n-am simţit o mai devotată, mai curată şi liniştitoare dragoste filială ca pentru d-na Sen, pe care - cum e obiceiul aici -fiecare o cheamă «mamă». Când zăresc pe stradă sari albastre (ca ale d-nei Sen), chiar fără a vedea faţa femeilor, simt aceeaşi emoţie. Simt că sunt «fiu», că nicăieri nu voi găsi o mai dezinteresată, mai curată şi mai înaltă pasiune maternă ca în India.
Mi-a plăcut să mă închipui căsătorit cu Maitreyi. Nu pot minţi: eram fericit. Am visat-o tot timpul cât a durat căsătoria lui Mantu; logodnică, amantă. Dar nu mi-am pierdut niciodată capul. {Notă. Adică voiam să mă conving că nu e atât de frumoasă, îi criticam
46
şoldurile prea mari pentru mijlocul prea subţire, inventam tot felul de scăderi fizice, crezând astfel că mi-o îndepărtez. De fapt, cum se întâmplă adesea, tocmai aceste scăderi mi-au apropiat-o.) Nu ştiu dacă toate insinuările pe care prietenii casei mi le fac 5 sunt simple glume sau pornesc din sursă sigură, şi serios orientată către mariajul meu, a inginerului. O dată, la masă, am înţeles că şi d-na Sen ar dori acelaşi lucru. Nu pot spune că e conspiraţie {notă: deşi crezusem multă vreme astfel), pentru că ei socotesc căsătoria o fericire şi o datorie, mă iubesc mult şi sincer, şi apoi
io Maitreyi e atât de cunoscută în elita bengaleza, încât foarte uşor şi-ar găsi un soţ superior mie.
Mă gândesc: ce aş deveni eu căsătorit cu Maitreyi? E posibil să-mi pierd într-atât luciditatea, încât, prins în cursă, să accept? Fără îndoială,e cea mai talentată şi mai enigmatică fată din câte
15    am cunoscut, dar eu pur şi simplu nu pot fi căsătorit. Ce ^-ar face libertatea mea? Mă închipui soţul Maitreyiei; aş fi prea fericit. Unde vor fi călătoriile mele pe unde nu-mi vine a crede şi cărţile pe care le cumpăr în fiecare oraş ca să le vând în oraşul următor? Dar până atunci, ce fericit mă simt. Şi câte am văzut. Noaptea
20 de ieri - prima nox - în iatacul inundat cu flori, fetele cântând în balcon, Maitreyi cetindu-şi poemul, «scris anume pentru această ceremonie»."
„O observaţie pe care am repetat-o până la saturaţie în ultimele zile: de câte ori înţeleg că se vorbeşte despre o eventuală căsătorie
25 a mea cu Maitreyi sau de câte ori bănuiesc aceasta, o emoţie bruscă şi violentă mă străbate. Baza e sexuală: nervozitate excesivă, abstinenţă prelungită, neastâmpăr pur genital, nelinişte internă şi groază de destin. Mă tem din ce în ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează şi nu mă îndur să mă explic,
30 să spun net că nu mă însor. Nici nu pot fugi. Ar fi stupid să fug. Sunt iremediabil un om moral, deşi demonul meu mă ispiteşte contrariul. {Notă. Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de faţă; ca să-mi dau încă o dată seama cât de absurd pluteam în
35 închipuire.)"
„Mantu a mărturisit astăzi femeilor ceea ce îi spusesem eu: că nu mă însor şi că nu mă voi însura niciodată. Maitreyi e acum mânioasă şi dispreţuitoare; nu mai vine la lecţii, nu mai mă caută când mă întorc de la lucru ca să stăm de vorbă. D-na Sen nu-mi 40    mai arată aceeaşi afecţie.
M-am simţit stingherit de această schimbare, deşi o doream şi mă temeam de dragostea aceea interesată de mai înainte.
Maitreyi a râs astă-seară enorm, ascultând glumele lui Khokha. (Notă. Un tânăr, rudă săracă de a inginerului, pripăşit în Bhowanipore cu prilejul nunţii lui Mantu şi care dormea pe coridor.) Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de care mi-e ruşine. (Notă. De fapt, nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuşi, eram gelos pe oricine o făcea să râdă pe Maitreyi.)'"
io „Mi-era indiferentă Maitreyi atât timp, cât mă ştiam căutat cu afecţiune de întreaga familie; mă temeam când am bănuit o cursă matrimonială; dar de îndată ce hotărârea mea de a rămâne celibatar a fost cunoscută şi Maitreyi s-a schimbat cu totul faţă de mine, a început să-mi fie dragă {notă: nu e adevărat), şi sufăr un pic de
15    gelozie, de singurătate, de menirea mea.
S-au schimbat multe; mănânc numai cu inginerul şi cu Mantu, femeile mănâncă după noi. Nu mai au nici o veselie mesele noastre fără Maitreyi. Aş vrea mult să plec în vreo inspecţie prin sudul Bengalului şi, la întoarcere, să pretextez ceva şi să mă mut
20    în altă parte. Experienţa începe să dureze prea mult."
„De două zile e întunecat şi plouă. Azi, adevărate torente. Am ieşit pe verandă să văd străzile inundate. Am întâlnit pe Maitreyi. splendid îmbrăcată (vişiniu de catifea cu mătase neagră), privind şi ea. (Ştiam că a scris poeme asupra ploaiei, poate chiar astăzi, 25 sus, în camera ei.) Am vorbit puţin şi rece. Mă privea indiferentă, distrată. Aş fi ghicit eu vreodată că se află în ea atâta experienţă feminină şi poate intui atât de precis toate atitudinile cemte de noua situaţie?
Mă simt străin în casa aceasta, unde am cunoscut cea mai 30 sinceră şi cea mai indiană afecţiune. Deodată, totul a îngheţat în jurul meu, şi spontaneitatea mi-a dispărut. La masă sunt posac şi tăcut, în odaia mea mă simt aproape bolnav. E drept, la răstimpuri, am accese de bucurie panică şi dansez fredonând (lucru care mi se întâmplă atât de rar)."
asupra mariajului», adaog eu. {Notă. Mi se pare că acea răceală, pe care jurnalul o atribuia paralizării proiectelor de căsătorie cu Maitreyi. se datora, de fapt, unei neînţelegeri; Mantu spusese că eu îmi bat joc de căsătorie, şi cum indienii nu concep datorie mai sacră decât aceasta, fireşte că au reacţionat, poate fără voie.)
Cu Maitreyi am râs mult ieri; astăzi am vorbit mult în bibliotecă, am cetit Şakuntala împreună, pe covor, căci venise profesorul ei particular şi mă rugasem să fiu şi eu îngăduit să asist la lecţie. Noaptea, pe terasă, recită fără pomină din Mahuya lui Tagore. După aceea se retrage fără s-o simţim, căci poezia e cuvântul ei ultim, şi după ce 1-a spus frumos, se posomorăşte.
O iubesc?"
35 „De ieri, relaţiile mele cu Maitreyi şi familia s-au restabilit pe
vechiul temei de intensă afecţie. Poate pentru că am explicat inginerului - când mă întorceam cu maşina de la birou -indiscreţia lui Mantu; «Care nu a înţeles prea bine concepţia mea
48
VII
Din jurnalul lunii următoare:
„Noi doi, singuri, discutând despre virilitate; Walt Whitman, Papini şi ceilati. Ea a cetit puţin, dar mă ascultă. Ştiu că mă place. Mi-o spune. Mărturiseşte că s-ar da ca într-un poem din Tagore, pe plajă, în început de furtună. Literatură.''
„Patima creşte, delicios şi firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoţie. Când stau lângă ea pe covor, cetind împreună, dacă mă atinge, sunt excitat şi mă turbur nebuneşte. Ştiu că şi ea e turburată. (Notă. Nu e adevărat. Maitreyi n-a simţit niciodată patima în timpul acela.) Ne spunem multe prin literatură. Câteodată ghicim amândoi că ne vrem. (Notă. Inexact; Maitreyi era câştigată numai de joc. de voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici nu-şi închipuia, pe atunci, ceea ce poate însemna posesiunea.)"
„Cea dintâi seară şi noapte (până la 11) petrecută singur cu Maitreyi, traducând Vallaka lui Tagore şi discutând. Inginerul, întorcându-se de la un dineu în oraş, ne-a surprins în odaia ei, la taifas. Eu, calm, am continuat să vorbesc. Maitreyi s-a zăpăcit, a apucat volumul de poeme şi 1-a deschis; iar când a intrat d-1 Sen în odaie, i-a spus:
- învăţăm bengali. .
Aşadar, şi ea minte?! (Notă. Jurnalul acesta e exasperant. De ce trebuie să sufăr atâta ca să înţeleg un singur om'.' Pentru că, mărturisesc, nu înţelegeam nimic din Maitreyi pe atunci, deşi credeam că o iubesc şi că sunt iubit. Ea nu minţea, ci uita numai. Uitase că venisem la ea pentru Vallaka şi. când a intrat
50
inginerul, şi-a adus aminte, firesc. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi continuat conversaţia, dar în faţa părintelui nu vorbea niciodată, de aceea s-a reîntors la carte.)"
„l-am adus astăzi lotuşi, atât de mulţi. încât luându-i în braţe şi 5 mulţumindu-mi, nu i se mai vedea faţa. Sunt sigur că Maitreyi mă iubeşte. (Notă. Cât mi-a trebuit până să înţeleg!) Scrie poeme pentru mine şi-mi recită ziua întreagă versuri. Eu nu o iubesc. O admir enorm şi mă excită: totul, carnea, ca şi sufletul. Am surprins ceva nou în ea. Vorbeam cu Lilu şi i-am spus că voi 10    repeta anumite lucruri, auzite de la ea, soţului.
- Şi ce îmi va putea face? întrebă insinuant Lilu.
- Ştiu eu, nu mă pricep în lupte conjugale, am răspuns.
- O va pedepsi, într-un fel sau altul, accentua Maitreyi şi repetă cuvintele, râzând, când am rămas singuri.
15 Aşadar, şi ea ştie?... De altfel, mi-a mărturisit că ar vrea să se dea într-o nebunie, intoxicată de dragoste sau de patos. Aflu sincerităţi inaccesibile celorlalţi, pe care nu le-aş fi bănuit în cele dintâi zile ale prieteniei noastre. (Notă. Adevărul era că Maitreyi se juca pur şi simplu şi, chiar după ce Lilu îi destăinuise în cc
20 constă dragostea de soţie, ea nu înţelegea nimic şi repeta anumite lucruri, numai pentru că o desfătau.)"
„Escapada noastră - Maitreyi, Lilu, Mantu şi cu mine - la un cinematograf de cartier, unde rula .un film indian cu Himansural Ray. Cât de mult ne-am vorbit, apropiaţi, şi cât am râs.
25 Dar la plecare a avut o criză şi şi-a pierdut conştiinţa. Nu ştiam cum să mi-o explic: întunerecul. subiectul filmului sau spasm sexual, datorit apropierii mele? Ştiu că e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene (verificat şi de confesiunile prietenilor mei bengalezi): o
30    fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte."
„Maitreyi îmi insinuează o idilă cu un tânăr superb, un bengalez la studii în Anglia. Aşadar, urmează itinerariul tuturor mediocrităţilor sentimentale... (Notă. Ea voia numai să-mi mărturisească hotărârea de a renunţa la tot ceea ce se întâmplase 35     înainte de mine.)"
„Aduc iarăşi flori. Ea e supărată că am dat şi celorlalte fete, şi d-nei Sen. Cred că Mantu a observat familiaritatea noastră, căci
51
intervine prompt când suntem singuri şi, deşi Maitreyi îi spune că e private talk. el tot rămâne.
Am fost la cinematograf cu inginerul, care îmi vorbeşte trist de amânarea călătoriei în Franţa. Mi s-a părut mie sau a insinuat o 5    eventuală unire a mea cu Maitreyi? Când mă întorc, mă întreb dacă într-adevăr mi-e dragă, deşi tot timpul, în maşină, eram intoxicat de imaginea patului nostru nupţial."
„Continuu o strategie care mă amuză. Mă feresc să întâlnesc pe Maitreyi, prefăcându-mă că mi-e teamă, că sunt îndrăgostit nebun 10 etc. Mi-a vorbit azi-dimineaţă, aproape forţându-mă s-o primesc în camera mea. Intimitatea aceasta cu o indiană e ceva nemaipomenit. Nici eu nu ştiu cum s-o sfârşi. Mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit. Mă amuz, numai."
„Neaşteptată volte-face din partea Maitreyiei. Eu mersesem
15 prea departe, simulând o devoţie de copil (credeam că acesta e drumul către inima oricărei indiene). Dar Maitreyi nu e numai o fecioară indiană, ci şi un suflet original, cu o voinţă stranie. O dezgustă devoţia, adorarea bărbaţilor, îmi spune (înţelegându-mă şi pe mine alături de ceilalţi admiratori platonici). E comun, e
20 banal, copilăresc. Urăşte sau dispreţuieşte pe admiratori. Visează un bărbat excepţional, deasupra sentimentelor şi sentimentalismului. Atitudinea mea o enervează.
Bun! Dacă e adevărat ce spune, schimb tactica. Deja, farmecul senzual care mă copleşea în timpul convorbirilor noastre a
25 dispărut îndată ce mi-a mărturisit acestea. Sunt de-acum mult mai liber, mai liberat. Ard de nerăbdare s-o întâlnesc iarăşi în camera mea, s-o văd cum va reacţiona. Voi arăta Maitreyiei că nu-mi pasă de dragostea ei. Ştiu că mă iubeşte. Nu se poate ascunde. Ştiu că e legată de mine. Iar dacă am rămâne singuri 24 de ceasuri, mi
30    s-ar da fără şovăire.
Dar de ce mă insultă, pentru Dumnezeu? De ce îmi spune că îi repugnă dragostea comună? Este altceva mai bun?"
„Nici o femeie nu m-a turburat atâta. Suferinţa mea senzuală e un blestem, în această lună aridă, cu atâtea lucrări pe cap. Să fie, 35    oare, misterul trupului ei? Mă îndoiesc: mă turbură orice conversaţie care îmi insinuează primejdia, adică unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale. Ştiu că sunt în primejdia aceasta.
52
Am atâtea probe zilnice. D-na Sen, îndeosebi, mă covârşeşte cu simpatia-i maternă. Inginerul mă numeşte «copilul» său (Notă. Nu înţelegeam nimic, fireşte.)"
„Seara, la masă, d-na Sen se plânge că o chem încă «doamnă», 5    iar nu «mamă», cum e obiceiul în India. Are o blândeţe sfântă şi comunicativă, o inocenţă deconcertantă. O iubesc.
Se fac comentarii insinuante. Mantu cere să-1 numesc «unchi», iar Lilu «tanti», deşi nu are încă 17 ani. Mă amuz.
Problema Maitreyiei. Dintr-un nimic ne-am supărat (de altfel, io aceasta ni se întâmplă de două ori pe zi), şi a încercat tot felul de gesturi erotic-sentimentale ca să mă împace. Am lucrat mohorât tot timpul, închis la mine în cameră. Eram, însă, fericit, căci speram să se strice prietenia noastră prea familiară şi pasiunea noastră nemărturisită. Mi-era teamă că ajunsesem prea departe şi 15 mă legam de orice pretext ca să dau înapoi. Dar, nu; ea şi-a cerut scuze, şi jocul a reînceput. Simt că n-am să pot să mă stăpânesc mult."
„Aproape am sărutat-o astăzi după-amiază, singuri noi doi în odaie. Am făcut eforturi să n-o îmbrăţişez, într-atât era de excitată
20 ea şi atât de înnebunit eu. M-am mulţumit să-i strâng şi să-i muşc braţul. Mai mult n-am vrut. Mi-e teamă, mi-e spaimă de mine. (Notă. Maitreyi n-a fost o clipă «excitată», cum credeam eu. O turbura numai atitudinea mea. Ea voise să se joace, iar eu ajunsesem mult mai departe.)
25 Maitreyi e o fată rară; dar soţie nu va fi tot atât de mediocră ca oricare alta?
A venit mai târziu, spre seară, cu acel admirabil şal stacojiu, care o lasă aproape goală şi îi vădeşte sânii bruni într-o paloare ucigător de turburătoare. Ştiu că a îmbrăcat acest costum obscen şi
30 fermecător pentru mine; inginerul e absent, altminteri n-ar fi avut curajul să-1 îmbrace. (Notă. De fapt, nu era decât un costum de Rajputana, care se poartă de-a dreptul pe trup, nu peste pieptar, cum e obiceiul în Bengal.)
Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi
35 întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă. Senzual, carnal, e peste fire de ispititoare. Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare şi să mă pot stăpâni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu. Adevărul
53
este că nervii mi se consumă inutil, şi, de fapt, nu înţeleg încă nimic precis. Ce vor cu mine?"
„De dimineaţă, ceartă cu Maitreyi. Ea se simte jicnită pentru toate nimicurile şi ameninţă să nu vorbească cu mine o săptămână. 5 Azi i-am spus că nu-mi pasă, orice ar face ea. Faptul acesta m-a calmat şi m-a ajutat să lucrez. Lilu a venit să intervină, spunându-mi că «poeta e nespus de deprimată». I-am răspuns că eu nu sunt supărat, dar dacă lucrul acesta o amuză...Cât de banale sunt toate femeile, înţelegeam eu. Aceeaşi melodie, aceeaşi în Europa sau în 10    Asia, cu femei inteligente, stupide, perverse sau fecioare.
Seara am fost la cinematograf singur, petrecând de minune. La cină, Maitreyi s-a aşezat lângă mine, într-o sari superbă, veche de o sută de ani. Era plânsă, tăcută; de-abia a mâncat. «Mama» a înţeles totul. Mi-a mulţumit că am vorbit cu ea. După cină avem o 15 mică «explicaţie». Maitreyi îmi spune că n-am înţeles-o atunci când am crezut că dispreţuieşte dragostea, simpatia..."
„Lupta a durat un sfert de oră. I-am strivit mâinile. Era fermecătoare zbâtându-se; faţa i se contorsiona, lăcrăma, se ruga în gând la Tagore. încerca să-şi scoată mâinile prinse de încheieturi 20 în pumnul meu; căci aceasta era lupta. Eram calm, experimentând detaşat de durerea fizică şi de orgoliu.
în sfârşit, a trebuit să recunoască, era înfrântă. Aceasta i-a dat o bucurie amestecată cu senzualitate amară. Ştiu că era fericită că eu am înfrânt-o. Dar suferea că maestrul ei spiritual, guru, nu o 25    ajutase. Etc.
Când ne-am dus spre odaia ei, noi doi singuri, ea mi-a şoptit:
- Mi-ai frânt mâinile!
I le-am luat fără să reflectez şi, mângâindu-le, le sărutam. Aceasta e extraordinar pentru India. Să ştie cineva, ar ucide-o! 30    (Notă. Exageram.)
După masă, fără să-mi vorbească, mi-a zvârlit în odaie o floare..."
„Cinematograf cu Maitreyi şi ceilalţi. A stat lângă mine, fireşte. In întunerec mi-a spus că lucruri importante sunt de lămurit. 35    Apoi, când a aflat că mă joc, că puţin îmi pasă de «sentimentele» ei, că o urăsc (minţeam), şi-a pierdut calmul ei de regină (Cleopatra?) şi a început să plângă. Nu am fost emoţionat.
54
A plâns a doua oară, la ieşire, violent. Eu i-am spus: «Maitreyi!» şi am tăcut penibil. în aceeaşi seară a plâns iarăşi la mine în odaie, nervos, acoperindu-şi faţa în şal. Totdeauna fără nici o lămurire. Dar a avut puterea să râdă când au venit ceilalţi."
5 „Neaşteptate «explicaţii» cu Maitreyi. Ea a fost mai tare astăzi. A plâns numai o singură dată. Eu m-am arătat nervos, desperat, insinuând o plecare urgentă. Finalul a fost violent; am rugat-o să plece din odaia mea. M-am trântit pe pat, simulând o criză mai mare decât simpla mea încurcătură. Am fost ridicol. Am făgăduit
io Maitreyiei că vom ajunge iarăşi «prieteni». Ce stupid! Printr-o tactică idioată am «mărturisit» o sută de minciuni care mă banalizează până la greaţă, am făcut «scene» etc, etc, iar ea a fost de un calm admirabil. Mi-a spus că îşi are partea ei de vină în «glumele» noastre sentimentale. Pentru aceasta suferă, căci s-a
15    coborât în ochii mei. Dar lucrurile trebuie să se sfârşească aici; să fim iarăşi prieteni. Noaptea."
„Oh! Dar lucrurile nu sunt atât de simple. O iubesc mult, feroce, şi mi-e teamă de Maitreyi. Mi-a spus că suferă de răul pe 20    care mi 1-a făcut.
Mi-e teamă, dar mă bucur. Sufletul nu mi-e încă uscat de gândurile noi şi nerezolvate. Pot fi încă pătimaş îndrăgostit, deşi nu sentimental. Dar, de fapt, ce-mi pasă mie dacă sunt sau nu sentimental?"
25 „Intoxicaţie? Cad victimă propriei mele farse? Astăzi, de dimineaţă şi până seara târziu, am fost «fericit», înţelegând prin acest cuvânt tern un fluviu iraţional de sentimente majore, vitale, restaurând pofta de existenţă şi de joc Eram gata să-i spun Maitreyiei: «Vrei să fii soţia mea?» şi sunt gata şi acum. Aş fi atât
30    de fericit soţul ei! Atât de purificat, de senin..."
„După-amiază, conversaţie cu Maitreyi asupra mariajului. Mă gândesc mult şi mă închipui soţul ei, şef de familie şi miracol etic. Satisfacţii, linişte.
Seara îmi spune că e desperată că nu i-a scris Tagore. Poetul e 35 pentru ea mai mult decât guru, e prieten, confident, logodnic, zeu, poate amant. îmi mărturiseşte că nimeni nu bănuieşte
55
legătura lor. O iubire indiană. Sunt gelos? M-am hotărât să-i spun că e inutilă dragostea noastră (de acum, ea ştie tot, fie că i-am mărturisit, fie că i-am sugerat sau a înţeles singură: notă: totuşi, nu ştia nimic, nu înţelesese nimic precis), pentru că nu voi 5 accepta ca soţia mea să fi iubit întâi pe altul. Ea a observat supărarea mea, oarecum severă şi emfatică. După cină n-am vorbit nimic. Mi-a trimis cuvânt prin Khokha, spunându-mi că am jicnit-o. N-am răspuns.
Câteodată, afacerea aceasta mă enervează, alteori mă amuză. în 10    general, sunt intoxicat de dragoste, visez căsătorie şi fii. Mă face să-mi pierd mult timp. Concentrarea mintală e dificilă. Dar nu voi renunţa la dragoste."
„Noaptea a fost cutremur. Am avut febră tot timpul. Azi-dimineaţă, când am întâlnit pe Maitreyi, i-am dăruit o carte 15 scumpă."
„Zi de extraordinară emoţie, pe care mi-e peste putinţă s-o însemn aci. Pe scurt, Maitreyi m-a certat întrebându-mă unde vreau să ajung, căci nestăpânirea mea o compromite, că Mantu şi Khokha au început să afle etc. Plângea cu spasme. Eu n-am scos
20    un cuvânt. Eram mâhnit, o jicnisem. Dar şi pozam enorm.
Din nefericire, Khokha era pe verandă, alături de odaia mea, şi a auzit tot. Când Maitreyi a aflat asta, a început să plângă mai desperat. Mi-a scris pe marginea unui plic că ar vrea să moară. Pentru o indiană, ceea ce ştie Khokha acum e dezonoare.
25        Totuşi, când s-a liniştit, mi-a deretecat prin odaie şi mi-a aranjat florile pe masă. Eu n-am vorbit."
„Maitreyi a început să scrie o carte de poeme asupra «iluziilor şi miragiilor frumoase»."
„Azi, pe când îi povesteam destrăbălările fetelor din Europa, 30    ea m-a întrebat dacă sunt pur, şi numai gândul că s-ar putea să nu fiu a înspăimântat-o într-atât, încât a început să plângă. Setea aceasta violentă, mistică, după puritate m-a emoţionat.
Pe seară, ajungând iarăşi să vorbim despre căsătoria ei - cu un strein, un tânăr bengali, care desigur că nu o va face fericită, 35    recunoaşte Maitreyi -, i-am mărturisit că marele meu păcat e acela de a fi născut alb (cred puţin în această mărturisire), că dacă aş fi fost indian, aş fi avut alte şanse etc. Aceasta a
nedumerit-o iarăşi, şi eu i-am pus marea întrebare: de ce nu putem fi noi căsătoriţi? De ce nu e îngăduită unirea noastră? Ea m-a privit înmărmurind şi a cercetat cu ochii în toate părţile, să vadă dacă nu m-a auzit cineva.
5 A început a spune că aşa e hotărât de soartă sau de Dumnezeu (eu o întrebasem dacă Dumnezeu a hotărât astfel sau prejudecăţile, dar mi-a răspuns că Dumnezeu îşi manifestă dorinţa prin prejudecăţi), că poate dragostea mea e numai o iluzie trecătoare etc. Fapt e că dragostea aceasta - pe care o socotisem
io la început imposibilă, minoră, fantezistă - şi atitudinea Maitreyiei - pe care o crezusem multă vreme îndrăgostită de mine, în timp ce ea nu e de nimeni - mă stăpânesc şi mă duc departe; într-un suflet al meu. neştiut până acum. într-o margine de gând, unde mă simt fericit şi splendid. Nu ştiu cum să exprim
15    toate sentimentele acestea revelate. Mă gândesc serios la unire..."
*
Din ziua aceea am văzut-o cu greutate. Rămânea tot timpul în odaia ei, scriind şi cântând. I-am trimis câteva bilete inocente prin Lilu. la care nu mi-a răspuns. Am crezut o sumă de lucruri în prima noapte, apoi mai puţine, apoi n-am mai crezut nimic. Am 20    observat că pot trăi foarte bine şi fără Maitreyi.
56
VIII
Nu mult după aceea am întâlnit într-o după-amia/.ă pe Harold. Mi s-a părut mai rece, mai răutăcios.
- E adevărat că te însori cu fata inginerului? mă întrebă el, 5    între altele.
Roşii şi începui să-mi bat joc, aşa cum fac de câte ori sunt pus în încurcătură, mai ales dacă trebuie să apăr pe cineva drag. Harold a trecut repede peste glumele mele şi-mi spuse că a aflat aceasta de la birou, unde mă căutase o dată ca să mă invite la un
10 picnic. A mai aflat tot atunci că vreau să mă lepăd de legea mea şi să trec la hinduism. Şi, deşi el însuşi este un mare păcătos şi se duce la biserică numai pentru Iris, vestea aceasta 1-a îngrozit îndeajuns. îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că ar trebui să dau cinci rupii la .,Sisters of the poor" ca să se roage
15    pentru mine.
- Ce mai fac fetele? întrebai.
- Te regretă. îmi mărturisi. Probabil că economiseşti mult acolo, în Bhowampore, reîncepu el, după o clipă. Nu plăteşti casă. nu plăteşti masă şi nu ieşi niciodată în oraş. Ce faci toată ziua?
20 - învăţ bengaleza ca să-mi iau examenul de Provincial-Manager, minţii eu. Şi apoi, e o lume nouă, nici nu ştiu cum trece timpul...
îmi ceru cinci rupii împrumut, ca să se ducă seara la balul Y.M.C.A.
."> Nu tc tentează? mă iscodi el.
Inlr-adcvăr. nu mă tenta. Mă gândii fără melancolie la acei ani de risipa şi eroare petrecuţi la Wellesley Street, în Ripon Street. îl privii pc Harold. şi nu-mi evoca nimic trupul lui vlăjgan, faţa
58
oacheşă cu ochi frumoşi, în cearcăne. Un strein, acest camarad al meu, cu care alergasem după atâtea fete şi pierdusem atâtea nopţi. Viaţa pe care o începusem mi se părea atât de sacră, încât nici nu mă încumetam să i-o destăinui. îmi făgădui să mă viziteze într-o 5 zi şi îşi notă cu atenţie adresa. („Pentru vreun eventual mare împrumut", mă gândii eu.)
Acasă îi găsii pe toţi în sufragerie, luând ceaiul. Erau acolo şi Mantu, şi soţia lui, Lilu, şi Khokha, şi surorile lui Khokha (două din acele femei-umbre. pe care nu le vedeam aproape niciodată).
10 Le povestii cu multă sinceritate întâlnirea mea cu Harold şi dezgustul de viaţa pe care o duc europenii şi eurasienii din acest oraş, viaţă pe care am dus-o şi eu atât timp. Mărturisirea aceasta a mea i-a desfătat. Femeile mă sorbeau cu ochii şi mă tot lăudau în argot-ul lor neînţeles, iar Mantu îmi strângea mâinile şi închidea
15 ochii, după obiceiul lui. Numai inginerul, după ce îmi atrase atenţia asupra zelului meu prea entuziast, se retrase să-şi citească nelipsitul său roman poliţist.
M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă. Aşteptam seara întinşi pe covoare, vorbind rar şi căutându-ne
2() fiecare cea mai comodă poziţie, cu perna sub cap. Eu venisem în sandale şi-mi jucau picioarele în aer, încercând să le rezem decent şi oarecum întâmplător de parapet. învăţasem în aceste ultime luni un întreg ceremonial al picioarelor; ştiam, de pildă, că de câte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec şi să-i ating cu
25 mâna dreaptă piciorul; că niciodată nu trebuie să schiţez, nici în glumă, gestul lovirii cu piciorul în cineva, şi alte multele. De aceea ezitam înainte de a mă rezema comod de parapet. Auzii atunci pe Lilu vorbind ceva în şoaptă Maitreyiei.
- Spune că ai un picior foarte frumos, un picior alb, de 30    alabastru, mă lămuri Maitreyi, fără să-şi poată ascunde o privire
de neînţeleasă invidie şi necaz.
Roşii, şi de plăcere (căci, urât fiind, mă încântă peste fire orice laudă adusă fiinţei mele fizice), şi de timiditate; nu ştiam cum să tâlcuiesc privirile Maitreyiei. îmi fixa picioarele cu un zâmbet 35 dispreţuitor, rău, umilit. Eu începui a vorbi stupidităţi, ca să curm tăcerea, spunând că aceasta nu are o importanţă, căci niciodată nu se văd picioarele, cel puţin la noi. albii.
- La noi e altfel, mă întrerupse Maitreyi, îmblânzită. La noi. prietenii îşi arată dragostea atingându-şi picioarele goale J)cţaţ^
40 ori stau de vorbă cu prietenele mele, eu le strjag^jejţttur/ U^te aşa...
59
îşi desprinse. îmbujorându-se, piciorul din sari şi—1 apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strânse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei. tresărind şi zâmbind ca 5 descătuşată dintr-un sărut. Erau adevărate mângâieri alunecările acelea leneşe pe pulpă, cu degetele strânse, călcâiul aplecat, şi apoi strânsoarea. în care carnea se strivea caldă, tremurând. Sufeream cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dragostei acesteia absurde. între carnea a două femei. Maitreyi îşi
10 retrase brusc piciorul din îmbrăţişare şi-1 trecu peste laba lui Khokha. îmi venea să-mi muşc buzele, să fug. căci văzusem deodată cum piciorul acela negru şi murdar al lui Khokha, scorojit de arşiţă şi de trotuare, primeşte apropierea caldă ca pe o ofrandă a trupului Maitreyiei. Khokha avea un zâmbet de câine mângâiat, şi
15 regretai că nu pot vedea ochii Maitreyiei, să ghicesc în ei voluptatea pe care o trăda pulpa în apropierea cărnii băiatului.
Mă gândii atunci că râsul Maitreyiei - pe care îl provoca acel clown urât - trăda aceeaşi abandonare, aceeaşi posesiune. M-am întrebat, mai târziu, dacă nu există şi altfel de posesiuni decât cele
20 cunoscute, mai rafinate şi mai inefabile, obţinute pe furiş, cu o atingere sau cu o glumă, când femeia se predă total căldurii sau spiritului celuilalt şi e luată în întregime, aşa cum niciodată nu o vom putea lua noi, chiar în cele mai definitive şi mai nebuneşti ceasuri de dragoste. Multă vreme după aceea am fost gelos nu pe
25 tinerii frumoşi, pe poeţii şi muzicanţii care se adunau în casa Sen şi cu care vorbea Maitreyi, privindu-i lung, zâmbindu-le, iubindu-le cărţile, ci pe oricine o făcea să râdă până la lacrimi, pe Khokha şi pe Mantu, mai ales pe acesta din urmă, care, fiindu-i unchi, îşi putea îngădui să-i strângă braţul, vorbindu-i, sau o
30 putea bate pe umăr şi scutura de păr. Gesturile acestea de abandonare inocentă mă chinuiau mai mult decât orice rival. Mi se părea că Maitreyi e neştiutoare de violul săvârşit pe furiş asupra-i de către o carne sau un spirit strein. Şi, ca să spun totul, mă făceau să sufăr îndeosebi posesiunile spirituale: un poet tânăr,
35 Acintya, pe care Maitreyi nu-1 văzuse decât o singură dată şi nu-i vorbea decât la telefon, când trimitea poeme pentru revista Prabuddha Bharatta; un matematician care venea foarte rar şi despre care Maitreyi îmi vorbise cu entuziasm, mărturisindu-mi că îi plac bărbaţii înalţi; şi mai presus de toţi, guru-l ei, Robi
40    Thakkur. Cu o mare abilitate încercam să-i insinuez că se
60
abandonează prea mult, fie cu spiritul, fie cu carnea. Dar mă privise atât de inocentă, de mirată şi sinceră, încât am renunţat. De altfel, acestea se petreceau în urma celor povestite adineaori. într-o vreme când eu primisem destule probe că nu am de ce mă teme de 5    nimeni.
...Rămăsesem îngândurat şi dezgustat, muşcându-mi pe furiş buzele şi privind cele dintâi stele într-un cer încă palid. Conversaţia continua într-o bengaleza colocvială, din care nu pricepeam decât foarte puţin; de altfel, nici nu încercam să pricep
io şi nu tresăream decât la râsul Maitreyiei, pe care Khokha îl alimenta cu nesfârşite calambururi şi schimonoseli. Probabil că ea observă sfiala mea. căci mă întrebă, în englezeşte, dacă nu sunt prea obosit şi dacă n-aş voi să mă distrez ajutând-o în ceasurile mele libere să termine catalogul bibliotecii d-lui Sen. Aceasta
15 m-ar recrea îndeajuns, după munca mea la birou, şi am putea sta de vorbă mai mult. (Pentru că, de fapt, în ultimele zile aproape că nu mă întâlnisem cu Maitreyi.) Nu ştiam nimic de catalog şi aflai că d-1 Sen, care strânsese până acum vreo patra mii de volume -fie moştenite, fie cumpărate -. intenţiona să-şi tipărească într-o
20 broşură de lux catalogul bibliotecii, ca să poată fi dăruită, în caz de moarte, unui colegiu local. Mi se păreau ridicule toate acestea, dar primii.
- Tata nu îndrăznea să te roage să mă ajuţi, mărturisi Maitreyi. Se temea să nu-ţi pierzi prea mult timp. Eu sunt mică,
25    n-am ce face toată ziua şi-mi place să copiez titlurile cărţilor...
îmi amintesc că în seara aceea, rămas singur, mă blestemam că primisem prea repede o propunere care mă va face să-mi pierd aproape tot timpul liber. (După câte înţelesesem eu, trebuiau copiate titlurile pe mici bucăţele de hârtie, apoi clasate alfabetic,
30 cu numărul lor respectiv de raft şi transcrise din nou într-un dosar, pentru a fi date la tipar. Munca aceasta îmi repugna.) Şi mă temeam, de asemenea, că jocul nostru ar putea să reînceapă într-un timp când eu izbutisem să mă cuminţesc.
35
Pe Maitreyi am întâlnit-o a doua zi după-amiază, înainte de ceai, în pragul bibliotecii, aşteptându-mă.
61
- Vino să-ţi arăt ce-am făcut, mă chemă ea.
Adusese vreo cincizeci de volume pe o masă şi le aşezase cu cotoarele în sus, în aşa fel, încât să poată fi cetite unul după altul.
- D-ta începi din capul ăsta al mesei, iar eu de dincolo. Să 5    vedem la ce volum ne întâlnim, vrei?
Părea foarte emoţionată, îi tremura buza şi mă privea clipind des din pleoape, ca şi cum s-ar fi silit să uite ceva, să destrame o imagine din faţa ochilor.
M-am aşezat la scris cu o presimţire ciudată că se va întâmpla
10 ceva nou şi mă întrebam dacă nu cumva aştept dragostea Maitreyiei, dacă surpriza pe care o presimţeam nu era o eventuală împărtăşire, o luminare a ascunzişurilor sufletului ei. Dar mă trezeam prea puţin clătinat de întâmplările acestea eventuale. Scriind, mă întrebam: o mai iubesc? Nu; mi se părea că o iubesc,
15 numai atât. înţelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraţionalul ei, virginitatea ei barbară şi, mai presus de toate, fascinul ei. îmi lămurii perfect aceasta; că eram vrăjit, nu îndrăgostit. Şi, ciudat, înţelegeam nu în ceasurile mele de luciditate - multe-puţine câte mai aveam -, ci în clipele din
20 pragul experienţelor decisive, în clipele reale, când începeam să trăiesc. Reflecţia nu mi^a relevat niciodată nimic.
Pusei mâna pe un volum şi întâlnii mâna Maitreyiei. Tresării.
- La ce volum-ai ajuns? mă întrebă.
1-1 arătai. Era acelaşi la care ajunsese şi ea: Tales of the un-25    expected de Wells. Roşi deodată, de bucurie, de încântare, nu ştiu, dar îmi spuse cu un glas stins:
- Ai văzut ce „neaşteptat" avem înaintea noastră?
Zâmbii sugestionat şi eu puţin de coincidenţa aceasta, deşi majoritatea volumelor de pe masă aveau titluri caracteristice:
30 Visul, Ia-mă cu tine, Ajutor!, Nimic nou? şi altele. Căutam un răspuns cu mai multe înţelesuri, dar veni Chabu să ne cheme la ceai, şi ne-am ridicat de la masă foarte fericiţi amândoi, continuând să ne privim. în timpul ceaiului, eu am vorbit cu multă exuberanţă despre ultimele mele lecturi, toate relative la Krishna
35 şi la cultul vaishnav, şi povesteam cu atâta entuziasm şi sinceritate scene din viaţa lui Chaitanya, încât d-na Sen nu putu să se mai stăpânească şi se apropie de mine cu două lacrimi mari în ochi, spunând:
- Parcă ai fi un vaishnav...
40        Eram fericit că-mi vorbise aşa. Mărturisii că socotesc
62
vaishnav-ismvd una din cele mai elevate religii, şi de aici porni o discuţie asupra religiilor, susţinută mai ales de Mantu şi de mine, pe care Maitreyi o asculta cu ochii în gol, fără să spună un cuvânt.
- Ce ştiţi voi despre religie? izbucni ea deodată, roşind, apoi 5    pălind, gata să plângă.
Rămăsei surprins, neştiind dacă trebuie să mă scuz sau să mă explic. Mantu voi s-o mângâie, dar ea se smulse şi fugi în bibliotecă. îmi sfârşii ceaşca de ceai, intimidat. Nu mai vorbea nimeni. M-am retras în odaia mea, ca să răspund scrisorilor, cu o io nelinişte şi nerăbdare necunoscute până atunci. Dar, pe când scriam, am simţit deodată nevoia de a vedea pe Maitreyi şi m-am dus.
Ziua aceea îşi are o mare însemnătate în povestirea de faţă. Transcriu din jurnal. „Am găsit-o abătută, aproape plângând. I-am 15 spus că am venit pentru că m-a chemat, şi aceasta a surprins-o. Ne-am despărţit, apoi, pentru cinci minute, ca să sfârşesc scrisoarea. Când m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei.
Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o
20 privesc ţintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebându-mă la răstimpuri, şoptit: «Ce?». Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecaţi, stăpâniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec,
25 deşteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de Har. La început, starea se susţinea numai prin priviri. Apoi am început
30 să ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. (Notă. Cetisem recent despre dragostea mistică a lui Chaitanya şi de aceea îmi exprimam experimentările mele în termeni mistici.) Au urmat, firesc, sărutările pe mâini. Era atât de pierdută, îşi muşca atât de pătimaş (şi totuşi cast)
35 buzele, încât aş fi putut-o săruta pe buze, aş fi putut face tot. M-am reţinut cu multă greutate. Situaţia era de-a dreptul riscantă. Puteam fi văzuţi de oricine scobora scările. Ea este de o emotivitate mistică. (Notă. în jurnalul meu de atunci, influenţat de anumite lecturi vaishnav-e, întrebuinţam foarte des termenul de
40    «mistic». De altfel, comentariul acestei întâmplări, aşa cum îl
63
găsesc într-un caiet rătăcit, este străbătut de la un capăt la altul de «experienţa mistică». Eram ridicul.) Am întrebat-o. încă o dată. de ce nu putem fi, noi doi. uniţi. S-a cutremurat. Ca s-o încerc, i-am cerut să recite de două ori acea mantra pe care a învăţat-o Tagore. ca să se apere de primejdiile contra purităţii. Totuşi, după ce le-a repetat, farmecul stăruia. Cu aceasta i-am dovedit, căci credeam şi eu, că experienţa noastră nu-şi are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deşi manifestată în sincerităţi carnale. Am simţit şi verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experienţa a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de câte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt."
Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintâi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem până atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi a pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. „Nimeni n-ar putea minţi atât de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta", îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, până aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci, fără îndoială, nici un trup omenesc nu se înălţase atât de departe în carnea ei. în acele două ceasuri de îmbrăţişare (erau oare altceva mângâierile gleznelor şi pulpelor noastre?) - pe care jurnalul le schiţează atât de sumar, atât de şters, încât multă vreme după aceea m-am întrebat dacă mai trebuie să continuu însemnarea etapelor noastre - am trăit mai mult şi am înţeles mai adânc fiinţa Maitreyiei decât izbutisem în şase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am ştiut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.
Nu îi spusesem încă răspicat că o iubesc. Amândoi ghiciserăm asta; aşa mi se păruse mie. Şi eu tâlcuisem, multă vreme, orice gest al ei ca pe un semn de simpatie sau dragoste. Nu mă îndoiam o clipă că mă iubeşte şi nu mă îndoiam că ea ştie tot atât de bine aceasta despre mine. De aceea mă mâhneau şi mă nelinişteau răzvrătirile ei (muţenia aceea speriată, ochii aceia de panică, mâinile cu care îşi acoperea faţa) de câte ori îi vorbisem până acum de o unire a noastră. Nu înţelegeam; căci mi se părea că ea şi părinţii favorizează necontenit aceasta.
îi spusei atunci că o iubesc. Nu ştiu cum au răsunat cuvintele
64
mele, căci ea îşi acoperi ochii şi nu răspunse. Mă apropiai şi repetai mai cald, mai sincer acele câteva cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali. Voi să se ridice.
- Lasă-mă, îmi spuse cu un glas depărtat, strein. Văd că n-ai 5    înţeles iubirea mea. Te iubesc ca  pe un prieten, foarte scump
prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...
- Dar aceasta nu e prietenie, e dragoste, îi răspunsei eu, recăpătându-mi pe neaşteptate şi humorul, şi luciditatea.
- Câte feluri de dragoste nu cunoaşte sufletul? adaogă ea, l o privindu-mă.
- Dar pe mine mă iubeşti, e inutil să te ascunzi, stăruii. Nu mai putem unul fără altul, ne-am chinuit de ajuns până acum ascunzându-ne. Mi-eşti dragă, Maitreyi, mi-eşti dragă...
îi vorbeam amestecând cuvintele, o frază în bengali şi cinci în 15 englezeşte.
- Spune-mi asta şi pe limba ta, mă ragă. I-am spus tot ce mi-a trecut prin minte. Se făcuse noapte, se aprinseseră lămpile pretutindeni. Voii să aprind şi eu becul din bibliotecă.
- Lasă aşa, vorbi Maitreyi.
20        - Dacă vine cineva şi ne găseşte pe întunerec?
- Ce-are a face? Aici suntem fraţi...
Mă prefacui că nu înţeleg, dar mă întorsei aproape de ea şi-i luai mâinile, mângâindu-le.
- De ce nu auzi anumite cuvinte? mă întrebă ea, şi ghicii după 25    glas că e gata să râdă.
- Pentru că vorbeşti prostii, răspunsei, foarte sigur pe mine şi pe dragostea Maitreyiei.
Se petrecu atunci un lucru neaşteptat. Maitreyi începu să plângă şi se smulse din mâinile mele. Voia să fugă. O înlănţuii în braţe
30 şi-mi apropiai capul de părul ei, vorbindu-i în şoapte, încercând s-o farmec, s-o rog să nu mai plângă, să mă ierte. Dar nu mă putui împotrivi parfumului şi căldurii, şi ispitelor acelui trup neatins încă de nimeni şi o sărutai. Maitreyi se zbătu şi ţipă, ferindu-şi gura. Mi-a fost teamă să nu ne audă cineva şi-i dădui drumul. Fugi
35 din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se îndreptă spre uşă, ci spre fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai. Avea o căutătură stranie, desperată şi plânsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le muşcase. Mă privea ca pe un duh sau pe un nebun. îmi arătă cu degetul locul
40    unde o sărutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apăra.
10
15
20
25
Mă apropiai, o luai în braţe şi o sărutai iarăşi, înnebunit de neînţelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură şi-i întâlnii buzele umede, fragede şi parfumate, cum niciodată n-aş fi crezut că îmi va fi dat să sărut. In cea dintâi clipă se strânseră sub gura mea, încercând să se apere, dar era atât de slabă, încât le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. îi simţeam sânii, o simţeam toată, şi se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atât de repede. Nu ştiu cât a durat această primă îmbrăţişare. Am ghicit că se sufocă, se zbate, şi i-am dat drumul. S-a prăvălit deodată la picioarele mele. Am crezut că e leşinată şi m-am plecat, palid, s-o ajut, dar ea îmi îmbrăţişa picioarele, plângea şi se ruga să nu o mai ating, mă implora în numele Dumnezeului meu, în numele mamei mele, în numele d-nei Sen. Mă cutremurai şi tăcui. O lăsai să se ridice singură. îşi şterse lacrimile în fugă, îşi potrivi părul, mă privi, fără s-o văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, şi plecă oftând.
M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătându-mă, chinuit şi de bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic până la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui Lilu. Nu ştiam nimic, nu credeam nimic. La masă n-a venit, dar, îndată după aceea, Lilu se apropie de mine şi-mi spuse:
- Poeta vă trimite biletul acesta.
îl deschisei cu răsuflarea oprită. Ca să nu înţeleagă nimeni, era scris în franţuzeşte: „Vous venir matin six heures en bibliotheque".
IX
Mă duceam la birou de-abia la zece, iar ceaiul îl luam cu toţii la opt dimineaţa. Puteam sta deci neturburaţi de vorbă două ceasuri, în noaptea aceea am adormit greu, cu febră şi visuri atroce; mi se 5 părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă izgoneşte din casa aceasta, că Sen mă priveşte absent de pe terasă. Mă deşteptam mereu, cutremurat, cu fruntea rece şi umedă. Parcă săvârşisem un mare păcat.
Am găsit-o pe Maitreyi la birou, într-o sari albă, cu un şal
10 cenuşiu pe umeri, scriind fişe pentru catalog. I-am urat bună-dimineaţa extrem de încurcat, neştiind dacă trebuie s-o sărut sau să-i zâmbesc numai, sau să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de curând între noi. Cea dintâi întâlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut întotdeauna un efort de atenţie şi de
15 imaginaţie. Nu ştiu cum să mă port, ce „atitudine" să iau; nu ştiu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu ştiu mai ales ceea ce crede ea şi cum ar vrea ea să fiu. Nehotărârea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol.
20 Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniştită, resemnată, hotărâtă, deşi cearcănele şi paloarea feţei trădau o noapte de rugăciune şi de meditaţie. (Mi se păruse mie sau îi auzisem spre dimineaţă glasul, îngânând în balcon o rugăciune monoton cântată, întreruptă şi reluată de mai multe ori şi apoi stinsă brusc, ca într-un plâns?)
25 M-am aşezat în faţa ei, la acelaşi birou, pe scaunul pregătit mai dinainte de Maitreyi. Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărţilor, fără să ridic ochii de pe fişe.
67
15
20
25
30
35
40
- Ai dormit bine? o întreb eu după câteva minute, ca să curm tăcerea.
- N-am dormit deloc, îmi răspunse, calmă. M-am gândit că e timpul să pleci din casa noastră. De aceea te-am şi chemat...
încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de desperată implorare, şi o lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucându-se cu condeiul pe o coală de hârtie, fără să mă privească, desenând şi ştergând, scriind rânduri pe care nu le puteam ceti. făcând semne şi figuri pe care nu le înţelegeam. Jocul acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre şi cele dintâi lecţii de franceză. Aş fi vrut s-o întrerup, ca să-i spun câte greşeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui humor şi am tăcut. Nici vreme de reflecţii melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu ştiam cum să le cred. Mă turburau şi mă surprindeau, jicnindu-mă şi în orgoliul, şi în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atât de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să aştepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.
Mă înşelam, spunea ea, crezând că mă iubeşte aşa cum o iubesc eu. Sufletul ei era de mult dat altuia, lui Robi Thakkur. îl iubeşte de când avea treisprezece ani şi i-a cetit pentru întâia oară cărţile. Verile şi le petrecea, până mai anul trecut, la Shantiniketan, găzduiţi - ea şi familia - chiar la poet acasă. Câte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrânului, ascultându-1 mângâiată pe păr! La început nu ştia ce este sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru gitru-l ei. Până ce, într-o seară, poetul i-a spus că aceasta e dragoste. A leşinat atunci pe terasă. S-a deşteptat, nu ştie după cât timp, la el în odaie, întinsă pe pat, cu faţa udă. Plutea în odaie un parfum proaspăt de iasomie. Guru continua s-o mângâie şi i-a dat atunci acea mantra apărătoare de păcate. Să rămână pură toată viaţa, aşa i-a spus. Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să nu-1 uite niciodată pe el. Şi nu 1-a uitat. Are o cutie întreagă cu scrisori de la el, trimise din toate părţile lumii pe unde a umblat. Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui...
(„Ce cabotin dezgustător, gândeam eu, ars de gelozie, de furie, de neputinţă. Ce corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos
68
de'devoţie şi fraudă. Cum am putut crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintâi care îi atinge trupul?")
Totuşi, niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mângâiat-o decât pe păr,
5 adaogă Maitreyi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul. De altfel, nici nu 1-a mai văzut de mult, căci el călătoreşte neîncetat; şi apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că d-na Sen a observat anumite excese sentimentale faţă de guru şi n-a mai lăsat-o să-1 vadă. Dar nu 1-a uitat o clipă. Ar fi vrut să ajungem buni prieteni,
io să-mi împărtăşească mie toate acestea, să-1 iubim împreună. Mie nu mi-a fost decât o prietenă, m-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gândit la o altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămână joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut. (Roşi şi şopti aceste cuvinte cu multe greşeli, şi de gramatică, şi de pronunţie. De aceea repetă
15 fraza în bengali.) Gesturile ei au fost sincere şi calde, căci într-un fel mă iubeşte mult şi îi place să stăm împreună, să glumim, să ne privim în ochi şi să ne atingem mâinile, dar toate acestea nu sunt nimic altceva decât prietenie. Dacă am crezut altfel, e din vina ei, care mi-a ascuns multe şi m-a provocat să cred orice
20    altceva, să cred chiar că mă iubeşte.
Când a încetat, obosită şi palidă, m-am ridicat de la locul meu (nici nu-mi dam seama ce fac, într-atât eram de năuc) şi m-am dus spre ea. Mă privea cu panică şi milă. I-am luat capul între mâini şi, ştiind că nu poate ţipa, nu poate striga după ajutor, am săru-
25 tat-o pe gură. Ştiam amândoi că în orice clipă se poate coborî cineva de sus şi ne-ar fi putut vedea de pe scară, dar aceasta mă făcea să prelungesc şi mai mult sărutarea, aproape sufocând-o.
- De ce faci asta? vorbi ea. Sunt slabă, ştii că nu mă pot împotrivi, dar nu simt nimic când mă săruţi. Simt buzele ca şi cum
30 ar fi ale lui Chabu, ale unui copil. Nu mă cutremură! Nu te iubesc!...
O lăsai din strânsoare şi trecui în odaia mea. Plecai de-a dreptul la lucru, fără să mai aştept ceaiul, oarecum înseninat de mărturisirea Maitreyiei, deşi gelos şi înfuriat. Mi se părea că tot 35    ce face fata aceasta este contra firii.
în ziua aceea nu o întâlnii şi nu o căutai. Seara, la masă, o aveam iarăşi la dreapta mea. Am coborât printre cei dintâi. Nu veniseră decât Mantu, Lilu, Maitreyi. Am început a discuta politică: arestarea primarului oraşului, discursul lui Sarojini 40    Naidu, numărul închişilor în revoluţia civilă. îmi făgăduisem să nu
69
15
20
25
30
35
40
privesc pe Maitreyi şi să nu o ating nici din întâmplare. Dar simţii deodată piciorul ei cald. gol, sub masă, aşezându-se tremurând peste al meu. înfiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi şi-a ridicat, fără să se observe, marginea sari-ei, şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nici o încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualităţii. Ea era palidă, cu buzele roşii, privindu-mă cu ochii adânciţi, înspăimântaţi, dai* carnea ei mă chema, mă îmbia, şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră şi ceilalţi, cred, pierderea noastră. De atunci, îmbrăţişarea pulpelor pe sub masă a rămas una din bucuriile noastre zilnice. Căci numai acolo îi puteam mângâia astfel pulpele, genunchii. Dacă aş fi atins-o cu mâna, Maitreyi ar fi socotit încercarea aceasta un act de dezgustătoare lubricitate şi s-ar fi îndoit numaidecât de curăţenia simţurilor mele.
După masă, Maitreyi mă opreşte în prag.
- Vrei să vezi ce-am lucrat până acum?
Aprinse lumina în bibliotecă, dar, în loc să se apropie de masa unde se aflau fişele, se îndreptă către cealaltă odaie, unde nu era lampă. Se uită în dreapta şi în stânga, nu cumva să o surprindă cineva, şi apoi îmi întinse braţul, gol până la umăr.
- încearcă orice poţi cu el, sărută-1, mângâie-1; ai să vezi că nu simt nimic...
Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricât de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Ii explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai neînţeleasă şi mai complicată decât se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-1 capeţi sau să-1 cucereşti. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.
Banalităţile acestea, pe care i le spuneam în treacăt, sigur fiind că altceva mai responsabil n-ar fi în stare să reţină, au frământat-o îndeajuns pe Maitreyi. încerca acum să-şi verifice sentimentele prin această „voluptate" esenţială de care îi vorbisem atunci.
Ii luai braţul şi-1 privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie alături. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întinse pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. îl ţineam în mâinile mele ca pe o ofrandă vie. zăpăcit
70
eu însumi de intensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. începui să-1 strâng, să-1 mângâi, să-1 sărut, sigur fiind că îmbrăţişez întreaga făptură a Maitreyiei, că pe ea o mângâi, de ea toată mă bucur. Simţeam cum se pleacă sub 5 voluptate, cum cedează agonizând, simţeam că se deşteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită. în acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată.
io Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, până ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strângă, lăcrămând, fără suflare. Peste câteva clipe o avui în braţe, dându-mi-se ea (căci nu făcui nici un gest ca să-i violentez alunecarea, hotărât fiind să-i chinui numai braţul),
15 şi când o sărutai de astă dată pe gură, înţelesei că nu mai era o sărutare de viol, căci buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu, cu sângele meu. Am înţeles atunci că orice s-ar fi întâmplat mai
20 înainte în emoţiile şi în gândirea Maitreyiei, oricine le-ar fi răscolit mai înainte de mine, urmele acelea s-au şters, arse de ziua aceasta nouă la care se năştea fecioara. O nemaipomenită beatitudine mă invada atunci pe toate porţile sufletului şi ale trupului. îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un val inefabil mă
25 înălţa din nimic, fără să mă despartă totuşi de mine însumi, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi s-au părut fără durată. încleştarea aceea la sânul Maitreyiei era mai mult decât dragoste.
Ea s-a deşteptat, cu palmele întoarse acoperindu-şi ochii. S-a
30    depărtat de mine agale, privindu-mă, câteodată tresărind, apoi acoperindu-şi iar faţa. Trecu pe lângă masa cu cărţi şi spuse automat, arătându-mi-le: - Iată ce-am lucrat astăzi...
Au fost o ghicire nefirească vorbele ei. Căci în acea clipă intră 35    Khokha şi-i spuse că d-na Sen o cheamă sus, în odaia ei. Am stins luminile, încercând să mă stăpânesc; pentru că eram buimac şi fericit, şi aproape că-mi venea să-i spun lui Khokha ce fericire mi se dăruise mie din senin, fără să o merit.
în camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fereastra cu 40    gratii, mă trânteam pe pat, mă ridicam şi umblam prin odaie.
71
Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariţia lui Khokha. Mi se părea că nu ne-am despărţit aşa cum trebuie, în intimitatea noastră descoperită astăzi. Nu ne puteam despărţi decât printr-o i îmbrăţişare, şi venirea lui Khokha o împiedecase. Sunt sigur că şi Maitreyi simţea acelaşi lucru, că o auzeam păşind uşor, deasupra, în odaia ei, ieşind în balcon, întorcându-se. Pe zidul din faţă îi puteam vedea umbra de câte ori se apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, şi o ciudată părere de rău mă împietri lângă gratii. Auzii atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie, dar eu ghicisem altceva. Mă apropiai de fereastră şi fluierai şi eu; nu mi se răspunse nimic. Trebuie să fie în balcon, gândii; şi, deschizând cu multă luare-aminte uşa odăii mele şi uşa, mai grea, a coridorului, ieşii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în ! stradă, căci lumina felinarului era prea puternică. Fluierai din nou.
- Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.
îmi spunea întâia oară pe nume. Mă coborâi şi o zării rezemată ' de balustradă, numai cu un şal pe umeri, părul atârnându-i negru peste braţe, printre glicine. Era o -lariţie legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără să-i spun un cuvânt. După moleşala braţelor abandonate peste balustradă şi după resemnarea cu care îşi sprijinea capul pe umăr, înţelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne priveam numai. Apoi, ea a căutat sub şal, la sân, şi mi-a zvârlit ceva alb şi cu alunecare leneşă în aer; o coroniţă din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici nu i-am putut mulţumi.
M-am întors fericit şi împăcat în camera mea, după ce am închis uşile cu aceeaşi grije. întâlnii pe coridor pe Khokha.
- Am fost să beau puţină apă proaspătă, îmi spuse el, încurcat, înainte să-i fi vorbit.
Nu m-am întrebat atunci ce căuta el mereu în preajma noastră şi dacă nu cumva ne spionează. Purtam coroniţa de iasomie cu prea multă mângâiere şi bucurie ca să mă gândesc la altceva. Am înţeles mai târziu că acesta era semnul logodnei, că fecioara care dăruieşte o asemenea coroniţă unui tânăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo dc împrejurări şi de moarte. Dar atunci nu-i cunoşteam îneâ simbolul şi o strângeam în mâini, şi o sărutam, pentru că fusese n Maitreyiei, se lipise de sânul ei, şi de acolo mi-o zvârlise
72
ea, nepreţuit dar mie. Şi şezând eu pe pat, şi privind florile de iasomie, mă duse deodată gândul la începuturile începutului, când de-abia o văzusem pe Maitreyi şi nu-mi plăcuse; când credeam că nimic nu mă va lega de ea niciodată, şi înţelesei că, de fapt, eu o. 5 iubisem de atunci, deşi nu-mi lămuream aceasta şi nu voiam să mi-o lămuresc.
A fost o noapte de legănări între vis şi amintire, cu parfumul iasomiei ispitindu-mi gura Maitreyiei, o noapte în care mi s-a părut că aud întâia oară cocorii Bengalului, strigătele lor deasupra 10 câmpiilor inundate de la marginea golfului. Am văzut atunci, pe acea poartă de fericire deschisă spre lume, o viaţă de legendă, pe un tărâm cu şerpi şi tam-tam, în care eu păşeam alături de Maitreyi, doi amanţi ai drumurilor.
*
A doua zi am avut mult de lucru la birou şi m-am întors târziu 15 după masă. Maitreyi mă aştepta cu dejunul în sufragerie. îşi adusese fişele şi le clasifica alfabetic, într-o cutie cu tot atâtea despărţituri şi litere. A pălit văzându-mă şi mi-a adus îndată să mănânc. S-a aşezat apoi aproape de mine, cu şalul trecut peste cap până aproape de frunte, privindu-mă. Cât sufeream eu atunci, 20 neştiind ce să-i spun, temându-mă să nu par vulgar (căci eram obosit şi mâneam lacom), oprindu-mă din foamea mea ca să-i arunc o privire prin care să-i mărturisesc că n-am uitat-o, că mi-e tot atât de scumpă ca şi în noaptea trecută!
- Te-ai gândit la mine azi? o întrebai eu, amintindu-mi că 25    amanţii îşi pun asemenea întrebări dulci.
închise ochii, şi îi zării două lacrimi, mai degrabă sticlin, căci bobul nu crescuse atât ca să se desprindă de pleoape.
- De ce plângi? o întrebai brusc, încercând să par mai emoţionat decât eram. (Şi totuşi, o iubeam, Doamne, o iubeam
30 nebuneşte! Atunci de ce nu puteam suferi alături de ea? De ce mi-era foame, iar pe ea o podideau lacrimile?)
Nu-mi răspunse nimic, şi după ce mă ridicai de la masă ca să o mângâi pe păr, mă reîntorsei ca să beau apă, să mănânc o banană, în sfârşit, să iau ceva ca s-o pot apoi săruta. (Aveam încă
35 superstiţia şi pudoarea albului; de a nu vorbi cu gura plină, de a nu săruta cu buzele murdare etc, ca şi cum acestea ar fi avut ceva de-a face cu dragostea.)
- Allan, vreau să-ţi arăt ceva, îmi spuse ea cu cel mai umil şi mai melodios glas al ei. (Vorbea în bengali ca să mă poată tutui, căci o exaspera placiditatea frazelor englezeşti, întotdeauna la persoana [a] Il-a plural.)
5        îmi arătă cutiuţa dată de Tagore, cu şuviţa de păr alb, parfumată şi cârlionţată, înlăuntru.
- Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus la mine. Nu l-am iubit pe el. A fost rătăcire dragostea mea pentru el, căci trebuia să-mi fie numai guru, iar eu am crezut că l-am iubit
10    altfel. Dar acum...
Mă privi aproape somnambulic; privirile ei treceau prin mine, pe deasupra mea, ca să se unească cu cine ştie ce făptură din viziunea ei, poate tot eu, Allan, dar un Allan mai plin şi mai cald, cerut şi sorbit de toată setea dragostei ei.
15 - Acum te iubesc numai pe tine; niciodată n-am iubit mai înainte. Mi s-a părut că iubesc. Acum ştiu, acum e altfel.
Am vrut s-o îmbrăţişez, dar se cobora Mantu pe scară, şi m-am mulţumit numai să-i strâng braţul. I-am înapoiat cutia, căci mi s-ar fi părut ridicol să mă răzbun pe biata şuviţă de păr alb. Şi apoi, ce
20 aveam eu cu trecutul ei, cu amintirile ei? Era un ceas, acela, în care simţeam atât de cert că sunt cel dintâi şi singurul, încât nu mi-era teamă de nimic. Trecutul ei nu mă tortura, aşa cum m-a torturat după aceea, de câte ori mi se părea că Maitreyi se depărtează de mine, că poate mă compară cu celălalt, că trăieşte
25 într-un timp în care eu nu apărusem încă în viaţa ei şi care mă chinuia îndeajuns cu nepătrunsul lui.
Dar ea înţelese, probabil, altfel gestul meu: ca un refuz, o indiferenţă faţă de sacrificiul ei, de nuditatea ei.
- Nu vrei să iei şuviţa aceasta? mă întrebă ea încă o dată, 30    nevenindu-i să creadă.
- Ce vrei să fac cu ea? Ârde-o tu mai bine, îi răspunsei cât se poate mai cald.
- Dar pentru mine nu mai preţuieşte nimic acum, se miră ea. Nu prea înţelegeam, şi am luat şuviţa, împachetând-o frumos şi
35 punându-mi-o în buzunarul vestei. Am plecat apoi să-mi iau baia, şi fluieram cu atâta bunăvoie în timp ce-mi zvârleam apa rece pe trup, încât Lilu, care trecea prin curte, îmi ciocăni la peretele de tablă al cabinei şi mă întrebă:
- Ai visat urât?
74
Gluma aceasta, în aparenţă insipidă, se lega de un foarte serios joc al nostru din luna trecută, prin care eu încercam să-mi ascund melancolia şi neliniştea („problema Maitreyi", cum o numeam în jurnal) spunând că am avut coşmare. Amintirea acelor timpuri de 5 incertitudine şi agonie făcea şi mai viguroasă bucuria şi siguranţa mea de acum. Mă întorsei în odaia mea, tremurând de voluptate şi victorie.
Nici n-am apucat să mă îmbrac bine, şi Maitreyi bătu la uşă. Cum intră, trase perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o io    închidă) şi mi se zvârli în braţe.
- Nu mai pot fără tine, îmi spuse.
O sămtai. Se zbătu şi fugi lângă uşă.
- Oare nu e păcat? întrebă.
- De ce să fie păcat? o liniştii. Noi ne iubim.
15 - Dar ne iubim fără ştirea mamei şi a lui babă, se cutremură ea.
- într-o zi o să le spunem.
Se uită la mine ca şi cum aş fi rostit o vorbă de nebun.
- Nu se poate să spui asta!
20 - într-o zi va trebui, repet eu. Va trebui să te cer de soţie. Am să le spun că ne iubim, şi d. Sen nu poate să ne refuze. Ştii cât de mult ţine la mine, ai văzut cum el însuşi m-a adus în casă, m-a îndemnat să mă împrietenesc cu tine.
Nu mai continuai, căci Maitreyi dădea semne de o suferinţă şi
25 de o turburare neaşteptată. Mă apropiai iarăşi, încercai să o iau în braţe, dar se împotrivi.
- Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum. Trebuia să te iubesc tot
30    timpul ca la început, ca pe un frate...
- Nu vorbi prostii, o întrerupsei eu, sărutându-i braţul. Nici ei nu se gândeau îa „frate".
- Ba da, se răzvrăti Maitreyi. Tu nu ştii nimic... începu să plângă.
35        - Doamne, Doamne, de ce s-a întâmplat astfel?
- îţi pare rău? o întrebai eu. Se lipi de mine.
- Ştii că nu-mi pare rău, că orice s"-ar întâmpla nu te voi iubi decât pe tine, că sunt a ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara
40    voastră, nu e aşa? Voi uita India atunci, vreau eu s-o uit...
Mă mângâia plângând şi se lipea de trupul meu cu o prospeţime şi totuşi cu o siguranţă pe care n-aş fi bănuit-o la o fată care îşi sărutase iubitul pe gură de-abia cu o zi mai înainte.
75
10
- Dar lor să nu le spui nimic. N-au să primească niciodată să fiu soţia ta. Ei te iubesc, pentru că vor să fii al lor, să fii copilul lor.
Mă surprindeau şi mă bucurau cele ce ascultam, dar Maitreyi se cutremură.
- Ei mi-au spus mie: „Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-1 iubeşti, va fi fratele tău, şi babă îl va înfia, şi la ieşirea la pensie ne vom duce cu toţii în ţara lui; acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici, şi ne vor socoti fraţii lor..." Şi eu, acuma, ce-am făcut? Cum te iubesc eu acum, tu înţelegi cum te iubesc eu acum?
A trebuit s-o prind în braţe, căci se prăbuşea. Am aşezat-o pe fotoliu, năucit. Am stat mult împreună, fără să ne spunem o vorbă.
X
Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aş putea scrie un caiet întreg, într-atât erau de bogate şi într-atât au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne aflam pe la începutul lui 5 august, în vacanţă. Rămâneam aproape tot timpul împreună, eu retrăgându-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal şi să dorm. Restul timpului învăţam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor ofArts, şi eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultând comentariile
10 Şakuntalei, unul lângă altul, pe covor, nepricepând un singur cuvânt din textul sanscrit, dar şezând alături de Maitreyi, pentru că îi puteam strânge pe furiş mâinile, o puteam săruta pe păr, o puteam privi şi necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau răspunsurile la chestionarul gramatical.
15 Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa şi cum găsea în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noastră tăinuită. Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea şi ei; muzica, poezia, literatura bengaleza. Mă străduiam să descifrez în original poeziile vaishnav-e, citeam emoţionat traducerea Şakuntalei, şi nimic din
20 cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reţinea acum atenţia. Priveam rafturile cu cărţile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care o sfârşeam în silă, aşteptând să mă întorc mai curând acasă) şi de Maitreyi.
Câteva zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a
25 ascuns atunci ceva. Eram atât de infatuat de siguranţa dragostei Maitreyiei şi de voluptatea care mă cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încât o luai îndată în braţe şi începui s-o sărut.
77
- Trebuie să mă asculţi, repetă ea. Trebuie să ştii tot. Tu ai mai iubit vreodată aşa, ca acum?
- Niciodată, răspunsei repede, fără să ştiu dacă mint sau exagerez numai.
5 (De altfel, ce erau acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de patima asta nouă, care mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei?)
- Nici eu, mărturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Să ţi le spun?
1°        - Cum vrei.
- Am iubit întâi un pom, din aceia pe care noi îi numim „şapte frunze", se pregăti ea să povestească.
începui să râd şi o mângâiai protector, ridicul.
- Asta nu e dragoste, scumpa mea.
15 - Ba da, e dragoste. Şi Chabu iubeşte acum pomul ei; dar al meu era mare, căci şedeam pe atunci în Alipore, şi acolo erau arbori mulţi şi voinici, şi eu m-am îndrăgostit de unul înalt şi mândru, dar atât de gingaş, atât de mângâietor... Nu mai mă puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi, şi-i
20 vorbeam, îl sărutam, plângeam. îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi când mă mângâia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atât de dulce, încât îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul
25 meu; nu puteam dormi singură. Plângeam, sus, între frunze, până ce se apropia ziua, şi începeam să tremur. O dată era să mă prindă mama, şi am tras o spaimă de am rămas multe zile în pat. De atunci m-am îmbolnăvit eu de inimă. Şi nu puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecare zi ramuri proaspete din pomul meu cu
30    „şapte frunze"...
O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în acelaşi timp simţeam cum se depărtează de mine. Cât de complicat îi era sufletul! înţelegeam încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceştia, pe care îi iubeam atât
35 de mult, încât aş fi voit să ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie şi o mitologie peste putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adânci, complicaţi şi neînţeleşi. Mă dureau cele ce spunea Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult, cu cât o simţeam în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă
40 iubească veşnic numai pe mine. O fiinţă care iubeşte întruna, pe oricine; poate fi chin mai insuportabil pentru un amant?
78
Mi-o închipuiam goală şi adolescentă, încleştându-se de pom cu toată nebunia pasiunii ei. Era o imagine care mă turbura, mă irita, căci mi se părea că voluptăţile cunoscute de ea atunci nu i le voi putea dărui niciodată eu, nici nu le voi putea şterge. Era altfel de 5 dragoste unirea aceea cu frunzele şi cu ramul. M-au torturat, mai târziu, multe întrebări: cum se dădea ea lui? Cum o înfiorau pe carnea goală frunzele acelea cu şapte degete? Ce cuvinte i-a spus când s-a simţit pentru întâia oară posedată, robită numai lui?...
îmi adusese, învelită în hârtie argintie, o crenguţă cu frunze, io presată, parfumată, uscată. Am avut o nestăvilită pornire de furie văzându-le şi le-am luat, am încercat să le privesc dispreţuitor, dar nu m-am putut stăpâni şi le-am fărâmat în palme, muşcându-mi buzele.
- Şi el tot aşa a vrut să facă, îmi mărturisi Maitreyi. Dar pe el 15    nu l-am lăsat...
îngălbenii. Vasăzică, şi el tot aşa de mult a iubit-o, şi tot atât de crâncen a suferit ghicindu-se anticipat în dragoste, printr-un pom. Unde îmi era siguranţa întâietăţii mele, liniştea mea? Maitreyi începu să-mi sărute mâinile şi să-mi spună că acum i-a uitat şi pe 20 guru, şi pe arbore, că nu mă iubeşte decât pe mine, că celelalte dragoste n-au fost aşa. Rămăsei mut, cu o sfâşietoare durere în suflet; se năruise ceva, simţeam o sfârşeală şi o furie împotriva mea, necunoscute până atunci. „Asta e gelozie?" mă întrebam.
- Dacă nu te-aş iubi numai'pe tine, n-aş avea curajul să-ţi 25    spun toate acestea, plângea Maitreyi. Trebuie să-mi spui şi tu toate
fetele pe care le-ai iubit înainte de mine...
- N-am iubit niciodată, răspunsei eu, întunecat.
- Cum ai putut trăi fără dragoste? se minună ea. Şi eşti mult mai mare decât mine, te-ai fi putut dărui în voie atâtor iubiri...
30        Ezitai o clipă, pe gânduri, Maitreyi mă ghici.
- Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai ţinut în braţe. Să nu-mi spui de ele. Murdărie, nu dragoste, au fost acelea...
începu să plângă în hohote. Pe coridor trecu şoferul, care se opri o clipă, mirat de plâns, apoi plecă mai departe, cu paşi lini. (Şi el 35    era unul care ne spiona, am observat mai târziu aceasta.) Maitreyi încercă să se stăpânească adunându-şi şalul la gură.
- De ce mă chinui? se revoltă ea, deodată. De ce crezi că n-am fost pură în dragostea mea şi în trupul meu?
Rămăsei încremenit. „Eu o chinui? mă întrebam. îmi spune 40    lucruri care mă ard, şi tot ea se răzvrăteşte. Eu, care n-am spus
79
nimic, care o iubesc ca un nebun, neputând să mă împotrivesc nici patimii mele, nici dorinţelor ei. Eu, care vreau nebuneşte ca întreg trecutul să se şteargă, iar Maitreyi mi-1 aduce necontenit în faţă, îl vieţuieşte continuu." (Judecam şi sufeream ca un civilizat, 5 ca unul care preferă întotdeauna să uite şi să acopere cu cenuşă, să ignore sau să tolereze, numai liniştea şi confortul lui să nu fie stingherite. Maitreyi nu cunoştea nici una din aceste superstiţii albe şi mi se oferea continuu, întreagă, cu tot ce trecuse şi fecundase sufletul ei până atunci. Căci trupul, am ştiut aceasta, 10    şi-1 păstrase neatins; cel puţin, neatins de nici o mână virilă.)
Mi-a mai spus, tot în după-amiaza aceea, de o altă dragoste a ei. Avea pe atunci doisprezece sau treisprezece ani şi se dusese cu d-na Sen la marele templu de la Puri, la Jaganath. Pe când ocoleau, laolaltă cu mulţimea, coridoarele întunecate din jurul 15 sanctuarului, cineva se apropie pe nesimţite de Maitreyi şi îi puse o ghirlandă de flori peste cap. La cea dintâi haltă în lumină, d-na Sen observă ghirlanda şi, aflând că i-a fost pusă pe întunerec, i-o scoase şi o păstră pe braţul ei. Dar cum intră în întunerec, Maitreyi simţi iarăşi o ghirlandă în jurul gâtului. Şi pe ea i-o 20 scoase d-na Sen, la lumină. De data asta o luă la braţ, dar se petrecu acelaşi lucru de cum păşiră în întunerec. Când ajunseră la sanctuar, d-na Sen avea pe braţ şase ghirlande. Se uită în dreapta şi în stânga foarte mâhnită, pentru că o ghirlandă atârnată de gâtul unei fecioare înseamnă logodnă. Şi atunci apăru un tânăr de o rară frumuseţe, cu lungi plete negre pe umăr, cu ochi pătrunzători şi gură roşie (suferii cumplit ascultând pe Maitreyi descriindu-mi-1), care căzu la picioarele d-nei, îi atinse tălpile cu mâna şi îi spuse: „Mamă". Atât. A dispărut apoi.
L-a iubit pe tânărul acesta ani de-a rândul, chiar după ce începuse să se îndrăgostească de Tagore. (Amănuntul l-am reţinut; dacă se întâmplă să iubească pe Tagore, deşi e îndrăgostită acum de mine? Sau dacă, după mine, în timpul cât o iubesc eu, va mai veni altul?) Pe urmă i-a mărturisit lui Tagore episodul din templu, şi „poetul" i-a spus că tânărul acela era un mesager al dragostei, că 35 cele şase ghirlande erau nu ştiu ce lucru simbolic, şi altele. Ascultând-o, mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul şi mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne, ce atmosferă caldă de eventualităţi şi senzualitate. Unde eram eu, în toate acestea? Şi eram iubit de o fecioară de 16 ani, pe 40    care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară de mine...
80
25
30
- Acum sunt numai a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat; ţi-e m-am dat. Când ai rupt frunzele, eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mânios ca un vânt, să mă calci
5 în picioare, să nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?... într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Maitreyi mă căuta mereu în odaia mea, în acel ceas al după-amiezii când toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dădea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bambus. Sărutările alunecau acum pe
io trup, coborând de-a lungul gâtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piept. Când i-am mângâiat întâia dată sânii, cu o mână sinceră şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată,
15 aşteptând parcă un trăsnet care să ne năruie pe amândoi. Niciodată n-am văzut sâni mai frumoşi, la nici o statuie din lume, căci paloarea aceea întunecată a trapului Maitreyiei se îmbujorase acum sub cea dintâi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase aşteptându-mă. Trapul tot era o
20 aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de mine. Eu mă trezeam lucid şi aţâţat, experimentând în etape dragostea, în timp ce ea se dăruise toată miracolului unei atingeri bărbăteşti de trupul ei, fiind încă fecioară. Am înţeles mai târziu
25 că voluptatea aceasta adâncită în carne, când era încă numai îndrăgostită, o crucifica. A avut atunci curajul să mă întrebe, cu un braţ încleştat pe speteaza jeţului şi cu mâna cealaltă mângâindu-mi părul:
- Nu e păcat?
30 I-am răspuns ca de obicei, cu o consolare stupidă, câteva fraze fără nici un conţinut şi am continuat să mă pierd în descoperirea treptată a trupului ei. Când o priveam, la răstimpuri, uimit eu însumi de abandonarea atât de complectă, o zăream cum stă cu capul pe jeţ, ochii închişi, tremurând, lacrimile alunecându-i pe
35    obraji, lipindu-i şuviţe de păr la colţul buzelor şi pe bărbie.
- Când vom fi uniţi, o consolam eu, ne vom iubi fără hotare. Te voi avea toată, atunci.
- Dar acum, nu e păcat? revenea ea, strângându-şi ochii, muşcându-şi buzele.
81
- Acum te sărut numai şi-ţi mângâi numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea...
- Nu sunt şi acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e păcat? Mi-au trebuit câteva zile până am înţeles ce vroia ea să-mi
spună. Era păcat, pentru că ea simţea voluptatea complect şi se temea ca roua dragostei astfel risipită să nu strice orânduiala lumii. O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase, cu trupul ei tot lipit de al meu, noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvârşească până la capăt, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristeţe a cărnii. Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mângâierile noastre să răsară roade vii, pruncii... Căci, altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră, viciu...
M-am cutremurat înţelegând că nu senzualitatea şi dragostea ei pentru mine o sileau să-mi ceară aceasta, ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi. în noaptea aceea mă gândeam unde se găseşte adevărata sinceritate a simţurilor, adevărata inocenţă a cărnii, la ei sau la noi. civilizaţii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de când m-a sărutat întâia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintâi căderi, acte determinate de conştiinţa ei barbară, superstiţioasă?
Ajunsesem să evit pe cât puteam îmbrăţişările prelungi în singurătate, pentru că adoram aproape pe d-na Sen şi respectam pe d-1 Sen, şi aşteptam să găsesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte de a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.
De altfel, iubeam atât de mult pe Maitreyi, încât preferam o comuniune mai caldă, mai completă, aşa cum o aveam în plimbările cu maşina prin împrejurimile Calcuttei, zeci de kilometri făcuţi până aproape de miezul nopţii, dincolo de Barackpur, de Hoogly, de Chandernagore. Cu ea (spun cu ea -deşi eram întotdeauna întovărăşiţi de d-na sau de d-1 Sen, de Lilu
şi Mantu, de Chabu sau de Khokha - pentru că nu ne vedeam şi nu ne simţeam decât pe noi, pe noi doi), cu ea am vizitat atâtea sate din jurul Calcuttei, am dorit atâtea case ascunse între cocotieri. unde ghiceam din ochi că ne-ar fi plăcut să ne ascundem, am lăsat
5 atâtea amintiri pe şoselele acelea întunecate de umbra arborilor care le încolonau. Atâtea lacuri artificiale pe marginea cărora neam aşezat amândoi, strângându-ne pe furiş mâinile, în timp ce ceilalţi aduceau din maşină coşuleţe cu sandwich-mi şi fructe. Atâtea halte în noapte, pe şoseaua Chandernagorului, încremeniţi
io cu toţii de tăcere, de arbori, de licuricii care zburau în jurul nostru ca într-o Urwald. Cu deosebire îmi amintesc o noapte, când ni s-a oprit maşina chiar pe şoseaua aceea feerică a Chandernagorului. şi şoferul a pornit cu Mantu să caute nişte scule într-un sat din apropiere. Inginerul, obosit, a rămas să dormiteze în maşină, iar
15 noi trei, Maitreyi, Chabu şi cu mine, am plecat să recunoaştem pădurea. Vară fără lună, cu atâtea stele câte are Bengalul şi licurici aşezându-ni-se pe umeri, pe faţă, pe gât, ca într-un basm cu bijuterii. Nu ne spuneam nimic şi, pe nesimţite, ne-am înlănţuit, temători de Chabu, încurajaţi de tăcerea şi întunerecul acela
20 fermecat. Nu ştiu ce suflet necunoscut din mine izbucni atunci chemat de toată această Indie nebănuită. Pădurea părea că n-are nici început, nici margini. Arbori de eucalips, fără vârstă, prin care cerul se ghicea anevoie, într-atât erau de mincinoşi licuricii şi de depărtate stelele. Ne-am oprit în faţa unui eleşteu artificial.
25 unul din acele bazine în care agricultorii cresc peşte. Am amuţit acolo toţi trei. Cine ştie ce minuni se urzeau atunci printre lotuşii cu frunzele strânse, în apa aceea fără tresărire, în care se oglindeau zborurile boabelor de aur? Mă scuturam mereu, pentru că preajma noastră se prefăcuse în basm, şi omul tânăr din mine,
30 omul ceasului acela de amăgiri, se lăsa adormit de sfinţenia şi irealul prezenţei noastre în faţa acestui eleşteu încremenit. Am stat aşa mult timp şi n-am cutezat atunci s-o sărut pe Maitreyi. Nu mai doream nimic, nu mai simţeam nevoia vreunui gest. Era o seninătate nefirească în sufletul meu, deşi taina şi miracolul din
35 jur mă exaltase, mă narcotizase, mă răzvrătise. Nu ştiu cum s-a petrecut aceasta...
Altă dată, am găsit o casă părăsită, la marginea unui câmp de orez, în care eu mă avântasem şi mă întorsesem ud până aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al casei, pe pietrele acelea
40    ameninţate de vegetaţie, uscându-mă. Nu răsăriseră încă stelele, şi
seara era caldă, cu adieri de eucalips. Alături, încercând să stea tot atât de confortabil, deşi venise într-o sari cu fir, Maitreyi căuta cu privirea începutul pădurii, dincolo de câmp. Nu ştiu ce tainică împărtăşire a dorinţei noastre de fugă, de izolare împreună, a 5 trecut atunci peste tot. Pădurea ne îmbia cu desimea ei de arbori şi umbre, cu păsările ei fericite. Ne-am privit, şi o emoţie dincolo de fire ne-a invadat, ca şi atunci în bibliotecă. Am ajutat-o să sară de pe zid şi i-am sărutat în fugă părul, dar sărutul a fost sufletu-mi întreg, căci Maitreyi s-a abandonat cu ochii închişi, fără să se mai
10 gândească la Lilu şi la d-na Sen, care ne-ar fi putut vedea din maşină. Ne întorceam întotdeauna lângă ei cu inimile înspăimântate: dacă ne-au văzut?
Plimbările acelea mi-au rămas acum mai proaspete şi ucigător de dulci în amintire. Căci dacă amintirea cărnii se trece uşor, dacă
15 unirea, cât de perfectă, a trupurilor e asemenea setei şi foamei, şi se uită, nimic din opacitatea aceasta nu era în comunicarea noastră din afară de oraş, când ochii îşi spuneau singuri tot şi o simplă îmbrăţişare înlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regăsi fiorul acelor priviri fixe, hipnotice, nesăţioase,
20 descoperite în cea dintâi zi a noastră, în bibliotecă. Când ne opream la bariere, în plină lumină, ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlănţuiau exasperaţi, dăruindu-şi atât de nebuneşte privirile, încât mă întreb şi acum cum de nu au ghicit ceilalţi patima noastră. Să fi crezut, oare, că e dragostea pe care o voiseră
25 ei?
O dată am văzut Chandernagorul noaptea. Bulevardul iluminat pe amândouă părţile nu mi-a putut şterge impresia de obosită melancolie pe care mi-o lăsaseră ruinele palatului, atât de glorios cândva în această veche şi uitată de Dumnezeu colonie franceză.
30 La întoarcere m-am gândit serios cât de puternică şi de nepieritoare este această Indie, care rabdă şi înghite totul fară să-i pese de năvălitori şi de stăpâni. Alergam într-o maşină a secolului al XX-lea şi alături de mine aveam un suflet nepătruns şi neînţeles, tot atât de himeric şi de sfânt ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din
35 Upanişade. I-am atins braţul ca să mă deştept. Fata aceasta mă iubeşte pe mine?
La Belur-Math, în ashram-ul lui Swami Vivekananda, veneam de cele mai multe ori, mai ales sărbătorile, pentru că Gangele curge acolo chiar pe treptele math-w\w\ şi priveliştea e minunată.
40    aerul, îmbălsămat. Acolo ne plimbam noi nestingheriţi, fără multe
84
cuvinte şi fără gesturi de dragoste. Acolo mi s-a părut că aflu o linişte pe care sufletul meu n-o cunoscuse nicăieri mai înainte. Erau dragostea pentru Maitreyi sau convingerile mele bine justificate, acelea care m-au făcut pentru întâia oară să mă gândesc la
5 convertire? Voiam să trec la hinduism, şi atunci n-ar mai fi existat nici o piedică în drumul unirii noastre. Şi mă întrebam aşa. dacă e adevărat că toate religiile sunt bune, că acelaşi Dumnezeu se manifestă în fiecare din ele, atunci de ce n-aş putea îmbrăţişa credinţa Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta
io câştigului, ci pentru că dragostea mă pune la această încercare. Dacă o dogmă moartă poate stăvili o dragoste vie, ce fel de dragoste e aceea? Dacă sunt convins că adevărul e pretutindeni, în toate credinţele, de ce nu schimb în fapte convingerea aceasta? E foarte uşor să spun, ca orice misionar modernist, că toate religiile
15 sunt bune. M-am săturat de vorbe. Vreau să-mi dovedesc mie însumi că hinduismul e tot atât de bun ca şi creştinismul, dacă cred, într-adevăr, într-un singur dumnezeu; după cum amândouă legile ar fi inutile, dacă n-aş crede.
Când i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo, la Belur-Math, a
20 rămas o clipă uluită de hotărârea mea şi mi-a mărturisit că, dacă trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea despărţi. Mi-a citat câteva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez, profesor la Shantiniketan, căsătorit cu o bengali, îl cunoscusem chiar eu şi rămăsesem impresionat de seninătatea şi fericirea lui, sădit într-un
25 pământ strein, având fii şi fiice pe care îi creştea ca adevăraţi copii indieni.) Şi în aceeaşi seară, la întoarcerea în Bhowanipore, Maitreyi mărturisi d-nei Sen hotărârea mea. A fost atât de fericită, încât se coborî la mine să-mi spună că „mama" e copleşită de bucurie, că toate femeile de sus nu vorbesc decât de asta şi că
30 acum, aşteptând ceasul prielnic, aş putea-o cere fără teamă. Ne-am îmbrăţişat atunci cu o siguranţă şi o împăcare de sine care mi-au dat mai târziu de gândit. „Oare toleranţa aceasta, patronarea aceasta generală, nu va fi hotarul dragostei noastre?" mă întrebam.
35 D-1 Sen, când a auzit de convertire, s-a supărat şi mi-a spus că nu trebuie să mă entuziasmez atât de repede pentru o religie în care nu mă atrage, deocamdată, decât ineditul şi ceremonialul; că religia mea e mult mai bună decât a lui, şi dacă el nu şi-o poate lăsa pe a sa, pentru că şi-ar pierde locul în societate, eu nu am
40    nici un motiv să încerc această experienţă. De altfel, el nu va
accepta decât după ce va primi consimţământul celor din ţară. Nu trebuie niciodată să uit că o religie se păstrează nu din convingere, ci din dragoste şi respect pentru cei aproape nouă şi care cred încă în ea. (, JJar dragostea mea nouă şi vie? " îmi spuneam 5 ascultându-1, pentru că avea şi el dreptate, dar aveam şi eu.) Această opoziţie netă şi viguroasă a d-lui Sen ne-a deprimat, pe mine şi pe Maitreyi. Ne-am hotărât ca eu să plec o lună la Puri, prin octombrie, şi să mă întorc convertit gata. Atunci, nici o discuţie nu va mai fi posibilă. 10 De altfel, s-a întâmplat ca d-1 Sen, care suferea de câteva luni de presiune arterială tot mai gravă, să aibă două-trei atacuri repetate de ,jnouches-volantes", şi aceasta a alarmat toată casa. Plimbările noastre cu maşina s-au rărit, mai toată vremea trebuind să stau în odaia d-lui Sen, cetindu-i fie romane, fie cărţi de psihologie şi
15 medicină. (Căci inginerul, de când s-a văzut silit la imobilitate, a început să se gândească la suflet şi la boală, şi dorea să se documenteze.) Făceam cu schimbul, Mantu, eu şi Maitreyi. D-1 Sen nu suferea, dar era nevoit să petreacă o bună parte din zi întins pe pat, cu ochelari negri la ochi. Boala aceasta, care dura
20 de câteva luni, aproape că nu o observasem, într-atât eram de preocupat şi fascinat de jocul dragostii noastre.
Am înţeles atunci câte lucruri se petrecuseră în jurul meu fără ca eu să le bag în seamă. Revoluţia civilă ameninţa iarăşi, cu cei 50 000 de naţionalişti în temniţe. A trebui să asist la câteva scene
25 brutale, câteva şarje de poliţie căiăreaţă, o devastare a cartierului sikh din Bhowanipore, copii bătuţi şi femei rănite, ca să mă revolt şi eu de-a binelea. Dar atunci n-am mai judecat şi osândeam pe britoni fără rezervă, mă înfuria orice nouă brutalitate pe care o aflam din ziare, priveam scârbit orice alb întâlnit în tramvaie şi am
30 renunţat la tutunul englezesc, la pasta de dinţi englezească, la orice lucru adus din Anglia. Nu mai cumpăram decât obiecte swadeshi sau, dacă nu găseam de acestea, marfă japoneză. De altfel, viaţa mea în Bhowanipore mă silise să renunţ de mult la majoritatea cumpărăturilor europene.
35 Câteva zile după devastarea cartierului sikh, mă vizitează Harold. Ghicisem; venise pentru un împrumut, de data asta mare, o sută de rupii. Aveam banii la „Chattered Bank" şi i-am dat cecul, încântat că-1 pot servi (bietul băiat nu-şi plătise chiria de trei luni şi nu mai avea ce să mai mănânce până la leafă), dar în
40    acelaşi timp înfuriat că ajut un duşman al Indiei. Ajunsesem
86
aproape şovinist şi, după ce Maitreyi ne-a servit ceaiul şi a întârziat puţin de vorbă în camera mea, am încercat să aduc discuţia despre Gandhi şi despre revoluţia civilă. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici să audă de asemenea lucruri şi era fericit
s de teroarea dezlănţuită de poliţie şi armată; dar în ziua aceea venise să-mi ceară 100 de rupii şi nu putea să mă contrazică. Am avut atunci intuiţia laşităţii lui şi m-am recunoscut atât de bine în jena lui de a discuta o credinţă, încât m-am întristat. Dar mai era ceva; Harold venise şi pentru a mă spiona, să vadă cum
io locuiesc aici, dacă duc, într-adevăr, o viaţă de „brută neagră", cum credea el, sau am oarecare confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; şi când a văzut-o servind ceaiul, roşind, privindu-mă pe furiş, zâmbind, familiară cu odaia şi cu prezenţa mea, a înţeles şi mi-a spus-o.
15 - Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acum...
- Ar fi cea mai mare fericire a mea dacă aş izbuti să fiu primit în lumea aceasta, îi răspunsei întărâtat, privindu-I drept în ochi. O lume vie, cu oameni vii, care suferă şi nu se plâng, care au încă o
20 etică, iar fetele lor sunt sfinte, nu târfe ca ale noastre. Să mă căsătoresc cu o albă? îl întrebai eu, încercând să fiu sarcastic, cu o fată care n-a cunoscut niciodată virginitatea şi nu va cunoaşte niciodată desăvârşita abandonare? E o lume moartă lumea noastră, continentele noastre albe. Nu mai găsesc nimic acolo. Dacă aş fi
25 primit, cum mă rog lui D-zeu să fiu, într-o familie indiană, aş găsi puteri să-mi refac viaţa aceasta clădită pe nimicuri, pe interese stupide şi pe abstracţiuni. Aş vrea s-o iau de la capăt, să cred în ceva, să fiu fericit. Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă şi nu găsesc asemenea dragoste decât aici, în casa, în
30    cartierul ăsta...
Vorbisem aprins, sincer, revelându-mi mie însumi anumite gânduri, pe care nu le întregisem până atunci. Harold mă privea surprins, amuzat, stânjenit. Nu avea ce să-mi răspundă, pentru că nu pricepuse mai nimic din acea „moarte a continentului alb",
35 care mă obseda pe mine de atâţia ani, şi apoi, nici nu avea chef de vorbă, nerăbdător fiind să plece şi să soarbă un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Mă întrebă într-o doară:
- Dar religia ta?
- Pentru mine, creştinismul nu s-a născut încă. N-au fost decât 40    biserici creştine, dogme şi rituale. Creştinismul se naşte aici, în
India, pe pământul cel mai împăcat cu D-zeu, unde oamenii sunt
însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere. Nu concep un creştinism fără libertate şi fără primatul spiritualităţii...
Harold. care mă auzise pe mine vorbind numai de construcţii şi de fizică sau comentând ultimele întâmplări frivole, rămase şi mai surprins ascultându-mi apologia noului creştinism indian. De fapt, în acele clipe ezitam chiar eu, căci îmi dădeam perfect seama că tot zelul meu se datora dragostei pentru Maitreyi şi consecinţelor ei religioase şi politice. „Nu cumva tot ce facem e determinat de asemenea robiri sentimentale?" mă întrebam eu mai târziu, în acele luni în care încercam din nou să aflu adevărul. Adevărul.
- Eu nu te prea înţeleg. îmi spuse Harold. Să dea D-zeu să fie bine şi să te apere de farmece, adaogă el, ridicându-se să plece.
Eram oarecum încălzit de discuţie şi mă plimbam prin odaie, întrebându-mă dacă am spus tot ce gândesc, când Maitreyi intră şi mă îmbrăţişa.
- Bine c-a plecat. îmi spuse. Mi-era dor de tine... Strângând-o în braţe, am simţit pentru întâia dată teama că
dragostea Maitreyiei ar putea cândva să mă obosească. Aş fi vrut să rămân şi eu singur, măcar un ceas după plecarea lui Harold, căci prezenţa lui mă agitase şi voiam să meditez, să fac un efort de înţelegere, să-mi precizez anumite hotărâri. Iar Maitreyi de-abia aştepta ca să plece musafirul, pentru ca să-mi cadă în braţe. Simţeam că mi se răpeşte ceva al meu, mi se calcă un petec de loc rezervat numai mie. Mă dămisem cu desăvârşire Maitreyiei şi nu rămâneam o clipă singur; chiar în preajma somnului, imaginea ei mă urmărea. Când aveam nevoie de singurătate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorinţa celuilalt?...
O păstram încă în braţe, odihnindu-mi buzele pe creştetul ei parfumat cu ulei dc coco. Atunci intră Khokha, ne văzu o clipă şi se retrase strigând:
- Pardon...
întorcându-mă din oraş, găsii pe masa mea un bilet: „Vino în bibliotecă!" întâlnii pe Maitreyi, care îmi spuse înspăimântată:
- Khokha ştie!
? încercai să par neturburat şi s-o conving că aceasta nu înseamnă
nimic. Maitreyi mă privea fix, strângându-mi mâinile, căutând parcă în certitudinea mea un sprijin.
- Trebuie să ne logodim înainte de a-i spune lui baba. El este acum bolnav, e greu să-i spunem, îl va turbura mai mult.
10 - Dar nu suntem noi logodiţi de atâta vreme? mă mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda şi nu te-am strâns în braţe?
- Acum ne-a văzut Khokha, îmi explică Maitreyi, uitându-se în toate părţile cu teamă. Trebuie să întărim unirea noastră, să nu fim blestemaţi, să nu supărăm ritmul.
15 încercai aceeaşi deziluzie şi desfătare pe care o aveam de câte ori descifram în dragostea şi sufletul Maitreyiei jungla superstiţiilor. Ritmul, karma. strămoşii... Câte puteri trebuiau întrebate şi invitate pentru asigurarea fericirii noastre?...
- Ţi-am ales piatra pentru inel, îmi spuse Maitreyi, dezlegând 20    din colţul sa>i-ei o nestemată verde-neagră în forma unui cap de
şopârlă, străbătută în creştet de o geană sângerie.
începu să-mi explice inelul. Va fi lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene - din fier şi aur -, ca doi şerpi încolăciţi, unul întunecat şi altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt 25 feminitatea. Piatra o alesese ea dintr-o grămadă întreagă, adunată din strămoşi şi păstrată în sipetul d-nei Sen. N-avea nici un preţ, şi nimeni nu putea spune că a furat-o luând-o fără ştirea mamei. De altfel, mai erau multe altele la fel, acolo, în sipetul cu
89
bijuterii. (De ce încerca ea să se scuze şi să se apere atâta? Am aflat mai târziu; se temea să n-o judec „creştineşte"', printr-un criteriu moral sau civil.) Nu toate logodnele sunt sfinţite aşa. De obicei, mă lămuri Maitreyi. numai soţia primeşte o brăţară în care 5 s-au împletit, pe dinăuntru, cele două fire de aur şi de fier: soţul poartă numai un inel. Dar pentru că ea nu putea purta brăţara de logodnică, trebuia să adunăm ambele simboluri într-un singur inel...
Mi-a vorbit mult în seara aceea, şi eu o ascultam vrăjit: deşi Ki rămăşiţa de luciditate pe care o mai aveam se răzvrătea împotriva acestui ceremonial incert şi mistificat. Mi se părea că e un viol săvârşit asupra dragostei noastre orice tendinţă de legiferare şi exteriorizare simbolică. Ceea ce iubeam eu mai însetat în dragostea noastră era tocmai spontaneitatea şi autonomia ei.
15 Totuşi, când bijutierul mi-a adus meiul, l-am luat în mâini şi l-am învârtit în toate felurile cu o copilărească bucurie. Era durat cu atâta măiestrie, încât putea trece drept un inel oarecare, mai original ca altele, e drept, dar camuflându-şi perfect simbolul. Toţi cei din casă l-au privit astfel şi. dacă Lilu şi Mantu au făcut
20 reflecţii asupra unei eventuale sau anticipate căsătorii cu o indiană, toate acestea s-au desfăşurat într-o atmosferă de glumă. De altfel, inginerul era încă bolnav, concediul i se prelungise, şi toţi din casă nu se preocupau decât de îngrijirea lui.
A doua zi, Maitreyi s-a prefăcut mai obosită decât era şi a cerut
25 să se plimbe cu maşina la Lacuri, către seară, când ştia că aproape toată lumea era ocupată. Singură Chabu a voit să ne întovărăşească, dar cum ea nu prea se afla tocmai bine de câteva zile (tăcea întruna, fără să spună ce are, privea fix în gol, cânta fără nici o noimă), d-na Sen n-a lăsat-o şi ne-a dat drept tovarăşă pe
30 sora lui Khokha, o văduvă tânără şi timidă, care muncea ca o roabă şi nu avea altă dată prilejul să se plimbe cu maşina. La plecare, eu m-am suit lângă şofer, iar ele două la spate, dar îndată ce am ajuns la Lacuri, văduva a rămas în maşină (pe care o trăsesem alături de alee, lângă un eucalipt uriaş), şoferul a plecat
35    să-şi cumpere limonada şi noi doi am pornit pe marginea apei.
Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru artificial în acest oraş ridicat din junglă. Aveau o linişte de aquarium şi. în timpul nopţii, păreau îngheţate sub boarea brăţării de globuri electrice. Parcul mi se
40    părea nesfârşit, deşi ştiam bme că e îngrădit, pe de o parte, de linia
90
ferată, iar de cealaltă, de şosea şi de mahalale. îmi plăcea să rătăcesc pe alei şi să cobor pe marginea apei. unde arbori mai tineri, răsădiţi după terminarea lucrărilor, creşteau în voie, cu o perfectă individualitate, ghicind parcă jungla care fusese 5 odinioară pe acolo şi străduindu-se să recâştige acea libertate pierdută. Lângă un asemenea buchet de pomi ne-am oprit noi atunci. Ne ascundeau fără grijă, din toate părţile. Maitreyi mi-a scos inelul din deget şi 1-a închis în pumnii ei mici.
- Acum ne logodim. Allan, îmi spuse ca, privind înainte spre io apă.
începutul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam. Dumnezeule, cât o iubeam!) Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui Ev Mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi
15 superstiţiile unei întregi literaturi, pe care. dacă nu o cetisem, o văzusem evoluând lângă mine. în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu, care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.
20 Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă
cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. îşi sprijini bine în iarbă pumnii punând inelul şi făgădui:
- Mă leg pe tine, Pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a 25    nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu
ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul. dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, Mamă-Pământ, tu nu
30 mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna, şi cu inelul. întăreşte-mă să-1 iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-whxi. Ploaie să fie
35 sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul 1-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.
O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleza de prunc, simplificată, aproape
40    cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo câte un cuvânt,
dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe genunchi şi cu cealaltă apăsată palmă pe pământ, parcă mă 5    legasem şi eu, printr-o magie a gestului.)
- Acum nu ne mai desparte nimeni, Allan. Acum sunt a ta, cu desăvârşire a ta...
0 mângâiai, căutând cuvinte pe care nu i le mai spusesem până atunci, dar nu găsii nimic inedit, nimic care să corespundă cât de 10    cât febrei mele interioare şi transfigurării ei. (De mult încetase de a mai fi Maitreyi din maşină; avea o fixitate ciudată a feţei, care m-a urmărit multă vreme după aceea.)
- într-o zi ai să mă faci soţia ta şi ai să-mi arăţi lumea, nu e aşa?
15 îmi spuse aceasta pe englezeşte şi i se păru că s-a exprimat vulgar.
- Vorbesc acum foarte prost englezeşte, nu e aşa, Allan? Cine ştie ce lucruri ai gândit despre mine, auzindu-mă... Dar aş vrea să văd lumea cu tine, s-o văd cum o vezi şi tu. E frumoasă şi mare,
20 nu e aşa? De ce se bat oamenii în jurul nostru? Aş vrea să fie toţi fericiţi. Ba nu, vorbesc prostii. Ce bine îmi pare că e aşa, ce bine îmi pare...
începu să râdă. Mă trezii cu o Maitreyi din iarnă, cu acea fată inocentă şi sperioasă, vorbind discontinuu şi paradoxal. Se
25 ştersese parcă întreaga ei experienţă, care o maturizase, o adunase, o apropiase de femeie.
Am înţeles în zilele următoare că logodna aceasta îi redase liniştea şi patima ei de joc, de liberă bucurie. Din ceasul în care a mărturisit unirea noastră, teama i-a pierit, obsesia păcatului n-a
30 mai chinuit-o. Regăseam în ea pe aceeaşi neînţeleasă Maitreyi, pe care o priveam la început cu stupoare şi admiraţie şi care îmi intrase pe nesimţite în suflet, în timpul jocului, prin acele curse de o desăvârşită platitudine intelectuală pe care credeam că i le-am întins eu.
35 A trebuit să plecăm repede spre maşină, căci se întunecase de-a binelea. A fost, acela, singurul ceas când n-am îmbrăţişat pe Maitreyi. Am găsit pe însoţitoarea noastră moţăind în fundul maşinii, cu şalul bine tras pe creştet, şi ne-a privit cu o bucurie de complice când ne-a văzut venind, unul lângă altul, eu mai înalt
40    decât Maitreyi, dar ea mai tânără şi neînchipuit de frumoasă, cu
92
expresia ei atentă la tot din jur, cu bucuria regăsitei libertăţi în jocul feţei. (Am aflat mai târziu, tot de la Maitreyi, că sora lui Khokha ştiuse cea dintâi de dragostea noastră şi o protejase pe cât i-a stat în putinţă; că ea - care suferise atâta din cauza unei 5 căsnicii nepotrivite, fiind măritată, la 12 ani, cu un bărbat pe care nu-1 văzuse niciodată şi de care se temea, pentru că o violase brutal şi o bătea în fiecare noapte, înainte şi după dragoste -, ea o sfătuise mereu pe Maitreyi să nu se lase intimidată de legile castei şi de rigorile familiei, ci să treacă la fapte, iar în cazul unei
io opoziţii îndărătnice, să fugă cu mine în lume. Pe această prietenă a mea şi tovarăşe a Maitreyiei, singura care a consolat-o în zilele ei de blestemată mizerie, o vedeam foarte rar, îi vorbeam numai întâmplător şi nu i-am ştiut niciodată numele. Am recitit de mai multe ori jurnalul ca să-1 regăsesc; nu l-am găsit, pentru că nu-1
15 notasem. Şi totuşi, femeia aceasta a fost singura care ne-a iubit înţelegător şi dezinteresat pe noi doi în casa Sen.)
Chiar în noaptea aceea, lui Chabu i-a fost mai rău şi a trebuit să doarmă în odaia d-nei Sen. Nimeni nu bănuia ce ar putea să aibă, dar simptomele erau îngrijorătoare, căci Chabu voia mereu să se
20 plece pe fereastră sau pe balcon, şi tot i se părea că vede ceva jos, în stradă, ceva care o cheamă.
Eu m-am culcat puţin obosit de întâmplările zilei şi începusem probabil să visez ceva ciudat, cu plimbări pe ape, cu lebede, cu licurici, căci m-am trezit oarecum uluit, auzind câteva bătăi în
25 uşă. Am întrebat cine e, dar nu mi-a răspuns nimeni. Mi-era puţină frică, s-o mărturisesc, şi am aprins lampa. Ventilatorul alerga cu acel zgomot de care îţi dai seama numai când îl opreşti. Am deschis şi am rămas împietrit. Venise Maitreyi, tremurând toată, în picioarele goale, ca să nu facă zgomot, şi cu o sari
30    verzuie, subţire. Nu ştiam ce să fac.
- Stinge lumina, îmi şopti ea, intrând în cameră şi tupilându-se repede în dosul fotoliului de paie, ca să nu fie văzută întâmplător din stradă.
Am stins lumina şi m-am apropiat de ea, întrebând-o stupid:
35        - Ce e cu tine? De ce ai venit, Maitreyi? Ce ai, Maitreyi?
Nu mi-a răspuns nimic, ci numai şi-a deznodat marginea sari-ei şi a rămas goală până la pântec, în câteva gesturi pe care le-a împlinit cu ochii închişi, strângându-şi buzele şi oprindu-şi
93
micvoic suspinul. Vedenia trapului ei gol, în acea foarte palidă boare luminoasă din odaie, m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aş fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale, faci dacă mă gândeam adesea la prima noapte pe care o vom petrece împreună şi dacă îmi închipuiam însetat patul nostru unde o voi cunoaşte pe ea, niciodată nu-mi puteam închipui trupul adolescent al Maitreyiei, dezvelindu-se de bunăvoie şi din proprie pornire, noaptea, în faţa mea. Acest lucru nu mi-1 puteam închipui, deşi visam uneori o unire vertiginoasă, în împrejurări stranii. Mă lovea, în acest act, tocmai simplitatea şi naturaleţea lui; fecioara care vine singură în odaia logodnicului, pentru că nimic nu-i mai desparte de acum.
Incet-încet am cuprins-o în braţe, ezitând la început să o apropii prea mult de mine, aşa prea goală cum era, dar întâlnindu-i şoldurile încă acoperite de sari, am coborât într-o singură mângâiere mâinile de-a lungul spatelui ei arcuit şi am dezvelit-o până la pulpe, tremurând tot de acest sacrilegiu şi îngenunchind în faţa acestui trap gol, care depăşise pentru mine orice frumuseţe şi participa acum la miracol.Şi-a înlănţuit ea singură braţele de umerii mei, implorându-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, şi imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuşi spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu paşi mici şi moi, şi întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o, întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemân-du-mă. în clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, şi încăperea noastră se topi în întunerec. Am simţit-o lângă mine, strângându-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, să se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie. Câteva ceasuri după aceea, apropiindu-se zorile, ea s-a ridicat de lângă mine şi şi-a pus sari-a fară să mă privească. Mi-a spus numai atât, când i-am deschis uşa (cu câte precauţii, cu câte bătăi de inimă):
- Unirea noastră a fost poruncită de Cer. Nu vezi că astăzi, în ziua inelului, Chabu n-a dormit cu mine?
94
Am ascultat-o urcând scările spre odaia ei, dar n-am mai auzit nimic, într-atât aluneca de uşor pe lângă perete.
*
Dimineaţa, ea a fost aceea care m-a chemat la ceai. Adusese şi flori din grădină şi mi le-a aranjat în vase cu un zâmbet preţuind 5 cât o îmbrăţişare. Era izbitor de palidă, părul lăsat pe umeri (îl încurcasem eu, mi-a spus mai târziu, şi i-a fost peste putinţă să-1 pieptene) şi buzele muşcate. Privii cu o imensă beatitudine urmele primei noastre nopţi de dragoste. Maitreyi era acum de o frumuseţe aţâţată, parcă întreg trupul se deşteptase în ea, şi buza
io aceea de jos, cărnoasă şi fragedă, îşi purta muşcăturile ca o victorie, ispitind privirea şi turburând-o. M-am întrebat cum de a trecut neobservată schimbarea aceasta, cum de au fost atât de uşor acceptate explicaţiile ei. (Că boala lui Chabu n-o lăsase să doarmă, că, venindu-i să plângă toată noaptea, şi-a muşcat buzele
15    până la sânge, că boala tatălui o obosise prea mult etc.)
Ziua a trecut repede, aproape fară s-o văd. Căci a trebuit să rămân tot timpul la birou, lucrând cu înlocuitorul d-lui Sen. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe Maitreyi aşteptându-mă în verandă, lângă cutia cu scrisori. Mi-a arătat un inel făcut dintr-un
20 ac de cap încolăcit pe deget, purtând în loc de piatră o boabă de glicină.
- La noapte să nu mai încui uşa cu bara, mi-a spus ea, fugind. A venit spre miezul nopţii; de astă dată fără să tremure. Aproape a râs când m-a îmbrăţişat. Eram fericit că păcatul n-o
25 deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău. N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile. Când am surprins-o mângâindu-mă, nu-mi venea să cred că fusese fecioară cu o noapte înainte. Aveam impresia că nu o mai stinghereşte
30 nimic, deşi nu avusese un singur gest impudic sau de inconştient exhibiţionism. Se regăsise pe sine în .îmbrăţişarea noastră, regăsise jocul şi-1 împlinea dăruindu-mi-se toată, fără nici o restricţie, fără nici o teamă. Fata aceasta, care nu cunoscuse nimic din dragoste, nu se temea de ea. Nu o obosea nici o mângâiere, nu
35    o surprindea nici un gest bărbătesc. Curajul tuturor îmbrăţişărilor
95
îl accepta aproape fără pudoare, găsind o maximă voluptate oriunde, nedezgustând-o nimic, neobosind-o nimic. Dacă nu s-ar fi temut să fie auzită, ar fi cântat după fiecare îmbrăţişare, ar fi strigat de durere şi de bucurie în clipa unirii, ar fi dansat prin 5 odaie, cu paşii ei moi şi neumani. Descoperise gesturi de amantă care mă umileau. Eu, care credeam că experienţa mea anterioară îmi va da oarecare superioritate, cel puţin tehnică, în nopţile noastre de dragoste, fusesem de mult depăşit în închipuirea mângâierilor. Siguranţa cu care săruta, perfecţiunea îmbrăţişării ei,
10 ritmul uluitor al trupului ei, pe fiecare ceas altul, pe fiecare ceas mai curajos, mai nou, mai spontan, toate acestea aproape că mă umileau. Ghicea orice sugestie şi desăvârşea orice început cu un instinct pe care i-1 invidiam. Descifra doml trapului meu cu o preciziune care la început mă stingherise. Ştia perfect clipa când
15 voiam să rămân singur, alături de ea. în pat, departe de atingere, ţinându-i numai mâna, şi se retrăgea simplu, ca pentru o clipă de odihnire. Când rămâneam pe gânduri, ea se încolăcea lângă pernă, îmbrăţişând-o, şi închidea ochii, ca şi cum mi-ar fi cerat să n-o turbur. Descoperisem o lampă mică, de noptieră, pe care o
20 puneam înapoia jeţului, acoperind-o cu şalul ei, şi care ne dădea în odaie o lumină umilă, în care formele ei se rotunjeau şi se bronzau. Maitreyi nu putuse suporta multă vreme întunerecul. Vroia să mă aibă cu toţi ochii, cu toată setea ei de mine, şi îmbrăţişarea din întunerecul celor dintâi nopţi o înspăimântase.
25 Adesea mă întrebam când doarme, căci pleca întotdeauna în zori. iar peste două-trei ceasuri (în care timp medita şi scria, ca să mă desfete pe mine a doua zi, la birou, cu poeme şi scrisori făcute pentru dragostea noastră) se cobora să pregătească ceaiul. Tot ea era aceea care îmi bătea în uşă dimineaţa, foarte discret şi foarte
30 prudentă. Iar de câte ori întârziam cu spălatul, mă mustra copilăreşte. Avea atunci un glas de mătuşă, ceva familiar şi protector, aproape matern, care la început mă jenase, pentru că eu aş fi voit-o pe ea numai îndrăgostită, dar care izbuti să mă farmece în cele din urmă, descopenndu-mi adâncimi şi specii de
35 dragoste pe care nu le cunoşteam şi pe care le osândisem aprioric, fără să le bănuiesc dulceaţa.
Eram obosit în fiecare după-amiază şi la birou lucram prost, dezgustat, umilit de noul meu patron, un inginer proaspăt venit din America şi mare duşman al tradiţiei indiene. (Deşi bengalez.
40    nu umbla îmbrăcat decât în costume europene, chiar acasă, şi era
96
cu desăvârşire ridicol.) Khokha a observat, fără îndoială, schimbarea mea, căci îmi spuse:
- Arăţi foarte palid. De ce dormi cu ferestrele închise? Aceasta mă făcu să înţeleg multe. Khokha ne spiona, cu 5 şiretenie şi gelozie. Am fost de atunci sigur că el ştia de venirea Maitreyiei nopţile şi mi-a fost teamă să nu ne trădeze. De aceea mă purtam cât mai bine cu el, îi cumpăram ţigări. îi dăruiam cărţi. Era un băiat deştept şi ambiţios, şi scria scenarii de filme pentru companiile indiene, care îi erau însă întotdeauna refuzate. Ne ura pe
10    toţi, deşi râdea mult şi se arăta prietenos.
Lui Chabu îi era tot mai rău. Doctorii chemaţi (la început indieni, apoi englezii cei mai renumiţi) nu ştiurâ ce să spună. Probabil nebunie precoce, credeau unii; alţii, o nevroză sexuală, provocată de o deplasare a uterului. (Biata fată făcuse în ultimul
15 timp câteva sărituri primejdioase din pom şi sărea întotdeauna treptele, pe orice scară.) Chabu trebuia acum să stea în pat, într-o odăiţă vecină cu dormitorul d-nci Sen. Nu vorbea mai nimic, şi când vorbea, pomenea de Robi Thakkur, de „calea"', adică dramul pe care îl vedea din odaia Maitreyiei şi, de câte ori rămânea
20 singură, fugea în balcon, ca să-1 privească, şi cânta de acolo, îi făcea semne cu braţele, plângea. De aceea era totdeauna păzită de Lilu şi de surorile lui Khokha. Ciudat, nu recunoştea decât pc Maitreyi şi pc mine; foarte rareori pe d-na Sen. (Mă întrebam, atunci, cum îşi poate păstra calmul şi zâmbetul biata d-nă Sen, cu
25 soţul bolnav de ochi şi copilul aproape nebun, cum putea să vadă de toate în această casă mare, să fie atentă pentru fiecare din noi. să nu întârzieze niciodată cu masa. cu ceaiul... Mă mustram sincer că, în timpul acesta, eu mă culc cu Maitreyi. Aşteptam ziua când ea va şti şi ne va ierta. Plecarea mea la Puri, pentru o eventuală
30 convertire, fusese din nou amânată din cauza bolii inginerului. De altfel, Maitreyi se împotrivea, iar d-nei Sen îi era teamă, deoarece mişcările politice deveneau tot mai sângeroase în sudul Bengalului.)
Chabu îmi văzu inelul şi mă ragă să i-1 dau să se joace cu el.
35 Am şovăit atunci, pentru că făgăduisem Maitreyiei că nu mă voi despărţi niciodată de inelul acesta, nici chiar pentru un ceas. Am întrebat-o din ochi, şi a trebuit să încuviinţeze şi ea această despărţire, căci Chabu plângea şi-mi cerea necontenit inelul. Când i l-am dat, 1-a înnodat de o batistă şi şi-a pus batista la gât. Nu ştiu
40 ce o atrăgea în piatra aceea neagră; o privea mereu, o răsucea în degete. încerca să vadă prin ea.
97
Cu toate intervenţiile medicilor, nebunia lui Chabu rămânea mereu aceeaşi. Au fost atunci chemaţi din nou vracii şi descântătoarele. Veni un unchi de al fetelor, un bătrân foarte blând şi liniştitor, care cânta ziua întreagă imnuri vaishnav-e, melodii 5 sfâşietoare şi crude, ce-ţi muiau voinţa şi-ţi înduioşau sufletul, şi atunci asista întreaga casă, cu inginerul trântit pe un chaise-longue, cu perna sub cap şi cu ochelarii negri, iar femeile, cu Mantu, cu Khokha şi cu mine aşezaţi pe jos, ascultând cântecul cu capul rezemat în palmă. Atunci am văzut eu minunea aceea,
10 emoţia care i-a covârşit pe toţi într-atât, încât însuşi inginerul plângea cu lacrimi rare, iar Maitreyi îşi ascunsese capul în şal şi suspina. M-am răzvrătit împotriva acestei pătimiri, care violenta sufletele, şi am ieşit din cameră. Nu puteam face însă nimic odată ajuns în odaie, căci kirtan-u\ străbătea prin toată casa şi îl auzeam
15 mai turburător din izolarea mea. Acelaşi unchi, care încerca să liniştească mintea bietei Chabu prin cântec, adusese un leac popular, un fel de pastă de buruieni frământate cu miere, care trebuia pusă în creştetul capului, de-a dreptul pe piele. Şi am asistat la o scenă amară, când nimeni nu avea curajul să taie din
20 rădăcină părul fetei, şi m-au hotărât pe mine s-o fac. Chabu nu-şi dădea seama de nimic. Am mângâiat-o pe frunte, o priveam în ochi şi am lăsat foarfecele să taie în voie, în timp ce îi vorbeam ca să nu audă scrâşnetul metalului, iar Maitreyi, din spatele patului, primea şuviţele în mâini şi le ascundea într-o năframă, ca nu
25 cumva să le observe Chabu. Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să izbutesc să-i las creştetul gol, şi atunci, d-na Sen i-a lipit pasta aceea caldă. Chabu ne-a privit o dată pe toţi, a încercat să-şi pipăie capul, apoi şi-a smuls batista cu inel de la gât şi a început să plângă, lin, numai lacrimile alunecând şiroaie pe faţa ei neagră,
30 frumoasă, fără să suspine, fără să se zguduie. N-am ştiut dacă plânge pentru că înţelesese că e pe jumătate cheală, deoarece ea plângea mereu, şi din senin, de când se îmbolnăvise, şi mai cu înverşunare atunci când voia să se ridice şi să privească pe fereastră, iar noi nu o lăsam.
35 Au fost zile de care nu-mi mai amintesc nimic acum, într-atât s-au scurs de agitate. Ştiu că veneam de la birou şi mă suiam direct sus, să aflu cum îi mai este inginerului şi lui Chabu, apoi scoboram să-mi iau baia şi să mănânc, mă duceam iarăşi sus, ca să stau de pază la căpătâiul fetei (pe mine mă chema adesea în
40    aiurările ei, mă striga „Allan-ofoafâ'" şi, de câte ori veneam eu, se
98
liniştea puţin), iar noaptea o petreceam cu Maitreyi, care mi se dădea nebună, înspăimântată de tot ce se petrecea în jurul nostru, dorindu-mă tot mai sincer şi mai însetată. Mă deşteptam dimineţile cu o oboseală cumplită şi nelămurită teamă. D-1 Sen îşi s amâna mereu operaţia la ochi, şi medicii îi recomandaseră linişte deplină, iar tot ce se întâmpla în casă şi tot ceea ce putea izbucni din ceas în ceas îi primejduia vederea. De aceea mă temeam să nu ne trădăm prea devreme, căci Maitreyi venea la mine, noaptea, când ceilalţi încă nu adormiseră bine, iar în odaia lui Chabu îmi i o strângea braţul, îşi rezema trupul de umărul meu, îmi săruta mâna, şi toate acestea puteau să fie observate în orice moment. De altfel, Khokha ne surprinsese îmbrăţişaţi de câteva ori, iar Lilu şi Mantu bănuiau foarte mult iubirea noastră, deşi nici pe departe faptul că eram amanţi.
15 Maitreyi avea totuşi câteodată o purtare pe care nu o înţelegeam, care mă făcea să mă îndoiesc sălbatec şi să mă chinui. Pentru că suferise cândva de biri-biri, i se umflau seara, imperceptibil, pulpele picioarelor, şi medicii îi recomandaseră masagii în zilele de umezeală mare. Erau dimineţi când Lilu sau
20 surorile lui Khokha o masau pe tot trupul, goală, cu un soi de oloi greţos, pe care apoi cu anevoie îl puteau spăla. Dar câteodată, Maitreyi simţea dureri, şi trebuiau făcute imediat masagii numai pe pulpe, şi pentru aceasta chema pe Khokha în odaia ei. Lucrul ăsta mă irita, şi i l-am spus o dată Maitreyiei, dar ea mă privi
25 uluită şi îmi răspunse că doar nu mă aşteptam să mă cheme pe mine pentru un lucru atât de puţin plăcut, pe care îl fac maseurii, pentru plată. Khokha nu era însă un profesionist, era tânăr şi o făcea să râdă, iar atingerea aceasta a trupului ei cu mâinile lui negre şi pofticioase mă făcea să mă cutremur. O dată, pe seară,
30 Maitreyi strigă din balconul interior pe Khokha, apucată fiind de junghiuri (căci plouase două zile de-a rândul), şi pentru că el lipsea, îl chemă pe şofeur. Aceasta mă făcu să-mi pierd minţile, şi eram ispitit să mă urc la ea în odaie şi să-i spun ceva sălbatec, dar îmi fu ruşine de gândul meu, deşi nu mi-a fost ruşine, câteva
35 minute după aceea, s-o spionez din grădină. într-adevăr, nu se vedea încă aprinsă lumina în odaia ei, deşi ar fi putut s-o facă, din decenţă şi din dragoste pentru mine. îmi închipuiam tot felul de scene dezgustătoare, îmi aminteam atâtea episoade din romanele citite, în care şoferii ajung amanţii femeilor de lume, atâtea
40    reflecţii asupra necredinţei femeilor, asupra minciunei totale care
99
20
dospeşte ni sufletul lor. O sumă de mici detalii, nebăgate în seamă, îmi podidiră atunci mintea. O dată, Mantu închise uşa cu bara în camera Maitreyiei, şi îi auzeam de jos cum se luptă şi zbiară, căci, chipurile, era o luptă corp la corp, dar când au ieşit, 5 Mantu era roşu şi zăpăcit, iar Maitreyi palidă, cu părul zbătut pe umăr. (E adevărat că ea îmi spusese mai de mult că Mantu e scârbos, că a vrut să o pipăie, şi ea 1-a plesnit, că s-a plâns tatălui, dar de când acesta era bolnav. Mantu ajunsese indispensabil casei şi nu putea fi dat afară. De asemenea, îmi amintesc că Maitreyi io îmi mai spusese că un alt unchi al ei, tot văr al inginerului, încercase o dată să-i sărute sânii şi s-o îmbrăţişeze, dar atunci d-1 Sen a intervenit îndată, şi acel biet om îşi regretă şi acum gestul, căci a fost dat afară din slujba pe care o avea şi s-a retras în satui lui, unde duce o viaţă de câine. Maitreyi mi se plângea adesea de 15 pasiunea aceasta carnală, pe care o deşteaptă în bărbaţi, chiar apropiaţi ei prin sânge, şi care o face să sufere atât, căci ar fi dorit să exalte altceva în oameni decât o simplă poftă de posesiune.) Miau trecut atunci prin faţa ochilor şi alte scene; Khokha, de pildă, cu care a întârziat Maitreyi mult pe verandă, în întunerec, şi a venit la masă turburată, iar băiatul nici n-a avut curajul să apară, într-atât, credeam eu, era excitat. Şi toate amănuntele acestea mă chinuiau, şi mi se părea că toţi o doresc pe Maitreyi, că ea se abandonează tuturor. De ce ne spionează şoferul, dacă nu o doreşte, dacă nu speră că, într-o zi. să rişte tot şi să intre în 25 camera ei, chit că ar fugi chiar în acea noapte, fără leafă? îmi închipuiam lucruri cu desăvârşire absurde şi sufeream cumplit, căci imaginaţia nu mă cruţa o clipă, ci îmi filma cele mai chinuitoare amănunte. Eram incapabil să mă smulg din această durere bolnăvicioasă de a vedea pe Maitreyi în braţele altora. 30 M-am întors în odaia mea abătut de moarte şi, în timpul mesei, mi-am ferit picioarele, ascunzându-le sub scaun. Am pus bara de lemn la uşă când m-am culcat, hotărât să nu deschid Maitreyiei. orice s-ar întâmpla. Eram deştept când a venit şi a încercat uşa, dar m-am prefăcut că dorm şi că nu aud. A început să bată mai tare, 35 apoi să mă cheme, tot mai puternic, în cele din urmă să zgâlţâie uşa. Mi-a fost teamă să nu audă cineva şi i-am deschis.
- De ce nu mă laşi să intru? izbucni Maitreyi cu faţa în lacrimi, palidă, tremurând. Nu mai mă vrei?
Am închis iar uşa şi, aşezându-ne amândoi pe pat, eu ferindu-40    mă s-o îmbrăţişez, i-am spus cum m-am priceput suferinţa mea.
100
Şi-a încolăcit braţele pe umerii mei şi a început să mă sărute, lacom, înfigându-şi în acelaşi timp unghiile în carnea mea. Continuam să vorbesc, nesimţitor la căldura trupului ei, spunându-i tot ce am suferit când am ştiut-o singură cu un bărbat 5 străin, care-i masa pulpele. I-am arătat ce hidoasă este această abandonare în mâinile altuia.
- Aş fi preferat să mă siluiască, vorbi deodată Maitreyi, izbucnind în plâns.
- Cu tine. aşa cum eşti, senzuală şi inconştientă, i-ar fi fost io    foarte uşor s-o facă, răspunsei eu, pnvind-o sălbatec. Tot îţi plac
ţie posesiunile acestea neverosimile, siluirile acestea barbare şi groteşti. în fond, extraordinar de ieftine, cu care ţi-a umplut capul bestia aceea bătrână, care ţi-a fost, chipurile, maestru spiritual... Mă ridicai de lângă ea şi începui să mă plimb agitat prin odaie,
15 spunându-i cruzimi şi jicnind-o cu fiecare cuvânt al meu. O uram cumplit în acele clipe, şi nu pentru vă mă înşelase, ci pentru că mă făcuse să cred orbeşte în dragostea şi puritatea ei. mă făcuse ridicul, silindu-mă să dau tot ce aveam, să mă descopăr în faţa ei, să îi asimilez dorurile şi voinţa; eram înnebunit la gândul că
20 renunţasem la mine pentru o fecioară care mă înşeală cu primul-venit. Pentru că, deşi nu crezusem o clipă în realitatea „înşelării", mă sugestionasem vorbind şi sfârşisem prin a vedea în toată atitudinea Maitreyiei o farsă. Dacă ar fi fost o femeie albă, n-aş fi crezut toate acestea, pentru că, deşi le cunoşteam substanţa lor
25 inconsistentă şi capriciile lor nebuneşti, le ştiam totuşi animate de oarecare mândrie, de oarecare cumpănire, care le-ar fi împiedecat să se dea primului-venit. Dar pe Maitreyi nu o înţelegeam, nu o puteam fixa într-un cadru bine stabilit de reacţiuni eventuale, şi mi se părea că, primitivă şi inconştientă cum era, s-ar fi putut
30 dărui oricui, fără să se gândească o clipă la grozăvia acestui act, fără să fie responsabilă. în acele clipe de gelozie, transformată în ură, uitam toată experienţa mea din ultimele şapte-opt luni, uitam inocenţa aproape superstiţioasă a Maitreyiei şi le consideram pe toate amăgiri. Atunci am înţeles că nimic nu durează în suflet, că
35 cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci şi sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alţii, că, în sfârşit, totul se uită sau se poate uita, căci fericirea şi încrederea adunată în atâtea luni de dragoste, în atâtea nopţi petrecute împreună,
40    pieriseră acum ca prin miracol, şi nu supravieţuiseră în mine decât
101
un întărâtat orgoliu masculin şi o cumplită furie împotriva mea însumi.
Maitreyi ascultase toate acestea cu o suferinţă care mă exaspera şi mai mult. îşi muşca buzele până la sânge, mă privea cu ochii 5    mari deschişi, ca şi cum nu s-ar fi dumirit dacă visează sau trăieşte această scenă aievea.
- Dar ce-am spus, Dumnezeul meu, ce-am spus? izbucni ea în cele din urmă.
- Vorbeai de un viol, lămurii eu, încercând să mă stăpânesc. 10        - Dar de ce nu înţelegi? se lamenta ea, plângând. Te-ai
dezgustat de mine într-atât, încât nu vrei nici să mă înţelegi. Nu te gândeşti deloc la mine. Mi-ai spus odată că, dacă aş fi fost violată şi zvârlită afară din casă, tu m-ai iubi încă. Mă gândeam ce bine ar fi fost să se întâmple aşa. N-ar mai rămânea atunci nici o piedecă în
15 calea unirii noastre. Allan, înţelege că noi nu vom putea fi uniţi şi vom muri aşa, cu păcatul nostru deasupra. Nici dacă te vei converti tu, nu vor accepta să-mi fii soţ. Ei vor altceva, de ce nu-ţi aminteşti? Dar dacă cineva m-ar necinsti, vor trebui să mă arunce pe străzi, pentru că, altminteri, păcatul ar cădea asupra
20 casei întregi. Şi atunci aş putea fi soţia ta, voi fi şi eu creştină, pentru că pentru un creştin nu e păcat să fii necinstită cu forţa, şi tu m-ai iubi şi atunci. Nu e aşa că mă vei iubi mereu? Spune-mi, Allan, spune-mi că n-ai să mă uiţi. Ştii ce mă aşteaptă, dacă mă uiţi...
25 Eram emoţionat, o mărturisesc, parcă m-aş fi deşteptat dintr-un coşmar; furia îmi trecuse, şi mă dureau vorbele pe care i le spusesem. Aş fi vrut să-mi cer iertare, dar nu ştiam cum, mă stingherea orice gest pe care îl anticipam mental, orice gest de împăcare (mă vedeam căzut la picioarele ei, şi actul acesta mi se
30 părea fals, ridicul, hidos; sau să-i apuc mâna, la început prieteneşte, apoi să i-o strâng mai călduros şi să i-o sărut? Nu-mi spunea nimic nici această încercare de apropiere, era mai mult un automatism, şi mi se părea că Maitreyi mi-ar surprinde îndată jena cu care l-aş face.) Nu ştiam ce să fac şi o priveam numai,
35 încercând să pun toată căinţa şi toată dragostea mea în priviri. Dar Maitreyi avea ochii în lacrimi şi era prea rătăcită ca să vadă părerea mea de rău, şi atunci se prăvăli ea la picioarele mele, înlănţuindu-mi genunchii şi întrebându-mă dacă dragostea ei mă oboseşte, dacă mi-e teamă de păcatul nostru şi alte asemenea
40    întrebări, care acum, când scriu, mi se par stupide, dar atunci
102
parcă ar fi fost purtate de foc, într-atât de sufocante şi de chinuitoare le simţeam. Am luat-o în braţe, şi Maitreyi a simţit după strânsoarea mea şi vorbele fară şir pe care le spuneam că dragostea mă arde tot atât de nesăţios şi a ghicit cât sufăr din 5 orbirea mea, din neînţelegerea mea. Ne-am ferit amândoi să mai vorbim despre căsătorie, pentru că începeam să înţeleg că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât credeam eu la început, şi atunci preferam să evit gândul acesta decât să rabd imaginea unei posibile şi eventuale despărţiri de Maitreyi.
io Ni s-a părut la amândoi că auzim paşi în dreptul ferestrei şi am tăcut, stingând lampa. Dar apoi paşii s-au îndreptat spre verandă, şi am auzit ciocănituri în uşa coridorului. înmărmuriserăm amândoi de spaimă. CiocănituriJ^e aiL încetat câteva minute, ca să revină la fereastra mea, oblonită. Am înţeles atunci că e Khokha, întors
15 probabil târziu de la un cinematograf de cartier, şi m-am prefăcut că întârzii să-i deschid, ca să-i dau timp Maitreyiei să ajungă sus, în odaia ei. Khokha mă întrebă în treacăt:
- Vorbeai cu cineva'/
- Nu, răspunsei eu, scurt, închizând uşa.
20 Dar atunci auzii şi glasul d-nei Sen, sus pe galeria paralelă odăii în care dormea Maitreyi.
XII
Am crezut că s-a aflat tot şi m-am zvârcolit toată noaptea, fără să pot închide ochii. Spre dimineaţă, Maitreyi a venit iarăşi la mine, fără s-o simt, şi mi-a strecurat pe uşă un bilet. ,.Mama 5 nu ştie nimic. N-ai nici o grijă. Nu te trăda. Maitreyi." Când l-am citit, mi se părea că sunt graţiat sau că mi se amână pedeapsa. I-am scris o lungă scrisoare Maiti. ^i, în care îi spuneam că trebuie să mai contenim cu imprudentele noastre întâlniri noaptea, acum când toată lumea veghează şi pe inginer, şi pe Chabu.
io Adevărul era că nu ştiam nici eu cum o să se termine legătura aceasta a noastră. Maitreyi făcuse o sumă de aluzii d-nei Sen, pretextând că eu m-am îndrăgostit de o prietenă a ei (pe care noi o poreclisem Anasuya încă pe când citeam şi comentam împreună Şakuntala) şi că nu ştiu cum să fac s-o cer în căsătorie; iar
15 doamna Sen răspunsese că asemenea căsătorii, rezultate dintr-o simplă infatuare sentimentală, nu conduc decât la nenorociri pentru ambii soţi, pentru că nimic durabil şi nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune n-a fost corectată de tradiţie, adică de familie, de oameni care cunosc ce înseamnă
20 căsătoria şi dragostea, fapte mult mai grele decât ne închipuim noi, tinerii, căci a fi căsătorit nu înseamnă „a culege flori împreună", nici a se lăsa consumaţi de o pasiune efemeră şi amăgitoare. Mărturisesc că m-am recunoscut pe de-a-ntregul în judecata d-nei Sen, căci n-aveam alt izvor decât pasiunea şi nu ne
25 gândisem decât la noi, iubmdu-ne. Iar doamna Sen, discutând camuflata mea dragoste pentru Anasuya, spunea Maitreyiei că o căsătorie nu se întemeiază niciodată pe dragoste, ci pe sacrificiu, pe renunţare, pe abandonarea desăvârşită în voinţa destinului. Era
104
aceasta o concepţie pe care nici indianizarea mea cea mai sinceră nu o putea accepta. Dar ea mă făcuse să înţeleg câte obstacole voi întâlni în ziua când mă voi hotărî să o cer pe Maitreyi de soţie. Mă gândeam chiar dacă soluţia ei - violul - n-ar fi mai eficace. Atunci 5 se vor afla în faţa unui fapt împlinit şi vor trebui să mi-o dea, căci nimeni altul nu ar fi luat-o. De-abia acum înţeleg cât de mult o iubeam pe Maitreyi, dacă mă gândeam la asemenea soluţii fantastice.
Zilele s-au scurs aceleaşi, cu repetate spaime şi cu tot mai
io primejdioase riscuri, până la faptul pe care îl voi povesti mai jos. Un singur eveniment a întrerupt şirul acesta de zile desperate şi fără memorie (căci, dacă n-aş avea jurnalul, nu mi-aş aminti nimic din acea vreme, într-atât de viu şi de atent eram la cele ce se petreceau în jurul meu şi niciodată nu aveam răgaz să-mi amintesc
15 sau să meditez, să leg faptele unele de altele, să reactualizez anumite scene; aşa că acum trebuie să mă conduc după firul acelor foarte sumare însemnări, ca şi cum aş descifra viaţa altuia, căci memoria acelor zile şi nopţi de arzătoare agonie nu o mai am.) Acel eveniment a fost ziua de naştere a Maitreyiei, la 10
20 septembrie. Inginerul a ţinut să o sărbătorească cu tot fastul, deşi el era încă bolnav, iar Chabu aproape inconştientă. împlinea Maitreyi 17 ani, şi vârsta asta are nu ştiu ce tâlc ascuns în India; în plus, volumul ei de versuri, Udclhitta, tipărit cu câteva zile mai înainte, fusese primit de presa bengaleza ca o adevărată revelaţie,
25 şi domnul Sen ţinea să invite toată elita literelor şi artelor din Calcutta la această ceremonie, pe care o voia transformată în tournoi artistic. Venea tot ce are mai de seamă Bengalul, în afară de Tagore, care se afla încă în Europa. Era aşteptat Chatterji, autorul lui Sri Kantha, şi dansatorul Uday Shankar, pe a cărui fru-
30 museţe de zeu şi fascinant ritm eu fusesem multă vreme gelos, căci la un festival de al lui, în august, Maitreyi mă uitase cu desăvârşire şi—1 privea rezemată cu braţele de balcon, robită, halucinată. Câteva zile după aceea nu vorbise decât de el şi ţinuse numaidecât să-1 cunoască, să „înveţe", spunea ea, „taina dansului". Tot
35 atunci trebuia să vină şi redacţia revistei Prabuddha Bharatta, printre care Maitreyi număra numeroşi admiratori, ca acel foarte original poet Acintyia, mult discutat atunci, pentru că începuse să publice un roman asemănător lui Ulysses al lui James Joyce şi-şi ridicase împotriva sa toată pleiada de bătrâni scriitori bengalezi.
105
10
15
20
25
30
35
40
Eu eram puţin intimidat de pregătirile care se făceau pentru 10 septembrie. Ştiam că în ziua aceea Maitreyi îmi va aparţine mai puţin ca niciodată, căci era orgolioasă şi curtenitoare, şi va încerca să seducă pe toţi musafirii. îi cumpărasem şi eu câteva cărţi în dar, şi am vrut să i le dau chiar în zorii acelei zile. Noaptea rămăsese la mine numai o jumătate de ceas, căci muncise ca o roabă să deretice casa (scara era toată înveşmântată cu covoare vechi, se puseseră vase cu flori pretutindeni, se goliseră două încăperi de sus pentru primire, aducându-se saltele şi şaluri care le transformară în două imense divanuri, pe care trebuia să te urci cu picioarele goale ca să-ţi poţi lua locul; femeile toate munciseră cumplit pentru această ceremonie, iar Maitreyi, care voia să decoreze covoarele de pe scară cu tablouri, scăpase jos o cadra cu un portret magnific al lui Tagore, dat chiar de poet cu o dedicaţie, şi faptul acesta a cutremurat-o, căci vedea în el un semn foarte rău, mai ales că rama se făcuse ţăndări şi pânza se crăpase).
Am întâlnit-o în zori în bibliotecă, unde i-am adus cărţile, fiecare cu o dedicaţie inocentă, şi am îmbrăţişat-o urându-i o viaţă senină şi toată fericirea pe care o merită. Aveam lacrimi în ochi spunându-i acele câteva cuvinte banale. Mi s-a părut totuşi că era oarecum absentă. S-a desprins din braţele mele mult mai uşor ca alteori.
După-amiaza a fost pentru mine o nesfârşită mascaradă, îmbrăcasem costumul bengalez, de mătase, şi trebuia să întreţin pe toţi acei oameni iluştri ca o adevărată gazdă, căci inginerul era imobilizat pe un jeţ în mijlocul odăii (singurul scaun de-acolo; toţi ceilalţi şedeau pe saltele), doamna Sen şi celelalte femei aveau grijă de doamne, care stăteau în altă odaie, nevăzute, iar Mantu rămăsese jos, pe coridor, să servească de ghid musafirilor. Numai Maitreyi mai venea pe la noi, ca să împartă volume din Uddhitta şi să aducă dulciurile. Vedeam cum o sorb toţi din ochi (căci era admirabilă atunci, palidă şi blândă, cu braţele goale ieşind dintr-o sari de mătase albastră), cum o doresc, şi spectacolul acesta mi-era insuportabil, pentru că nimeni de-acolo nu ştia că Maitreyi este a mea şi numai a mea, şi poate că fiecare îşi crea mental o sumă de eventualităţi asupra ei. Când a venit frumosul Uday Shankar (e drept, mai puţin frumos văzut de aproape decât era pe scenă, dar, oricum, cel mai fascinant bărbat pe care l-am cunoscut, tocmai pentru că, alături de un trup viril şi elastic, avea
106
o extraordinară supleţe în gesturi şi în priviri, o feminitate care nu te stingherea, o căldură şi o comunicativitate extraordinară). Maitreyi s-a îmbujorat toată şi I-a chemat să mănânce pe balcon, pentru că atât se îmbulzeau în jurul lui vizitatorii, încât bietul 5 Uday nu putea să înghită. Căutam să-mi ascund turburarea, pentru că ghiceam în dansatorul acesta magnific ceva mai mult decât un bărbat seducător, ghiceam de-a dreptul o magie, care ar fi făcut să-şi piardă minţile un oraş întreg, nu numai o îndrăgostită zăpăcită cum era Maitreyi. Ştiam că lui nu i-ar fi putut rezista
10 nimeni şi, dacă îl invidiam pentru aceasta, nu îl uram, căci mi-ar fi plăcut să descopăr în privirile Maitreyiei preferinţa pentru el, ca să mă pot dezbăra şi eu de dragoste. Ştiam că în clipa când voi vedea cu certitudine o preferinţă, dragostea mea se va nărui fără nici o şovăire. îmi spuneam că, dacă Maitreyi nu poate opune
15 magiei lui Uday Shankar mistica dragostei noastre, nu merită decât să fie părăsită ca cea din urmă femeiuşcă.
Am ieşit întâmplător pe coridor şi am văzut-o pe Maitreyi şezând lângă Uday, întrebându-1 foarte sfioasă lucruri pe care nu le puteam auzi. M-a mirat cât de senin priveam spectacolul acesta.
20 Peste câteva minute mă întâlnesc cu Maitreyi pe scară, şi ea îmi spune, strângându-mi braţul pe furiş.
- Am încercat să aflu de îa Shankar cheia dansului, dar nu-mi poate spune nimic. E un mare prost. Nu înţelege ritmul şi vorbeşte ca din cărţi. Mai bine nu-1 invitam. Pe scenă era ca un Dumnezeu,
25 dar când l-am rugat să-mi vorbească, a bâlbâit prostii, ca un simplu meseriaş... Cum de nu 1-a făcut înţelept dansul?
Nu ştiam cum să-i mulţumesc pentru aceste câteva cuvinte. Ea mă îndreptă în bibliotecă şi-mi spuse, aprinsă, mângâindu-mi mâna:
30        - Mi-eşti drag, Allan, mi-eşti din ce în ce mai drag...
Mă pregăteam s-o strâng în braţe, când am auzit oarecare larmă sus, doamna Sen strigând pe Maitreyi, şi alte glasuri de femei alarmate. Am alergat amândoi cu o inexplicabilă spaimă în suflete, parcă am fi presimţit o nenorocire. Am găsit pe Chabu
35 zbătându-se să sară peste balcon, în stradă, şi câteva femei încercând s-o ţină în braţe. Biata fată fusese lăsată aproape singură, în această zi în care nimeni nu-şi mai ştia unde e capul, şi atunci ea se îmbrăcase cu cea mai frumoasă sari pe care o avea (de obicei umbla îmbrăcată în rochiţe scurte, europeneşti şi, când
40    punea sari, părea mult mai înaintată în ani) şi voise să asiste şi ea
107
la sărbătoare. Când ieşise pe coridor, a văzut lume prea multă şi s-a speriat. Atunci s-a dus în balcon, unde stătuse Shankar cu puţine minute în urmă şi, de acolo, a început să contemple ..calea" şi să cânte, după obiceiul ei. Au observat-o două invitate, în clipa 5 când voia să încalece balustrada, şi au sărit s-o prindă. S-a zbătut mult, şi toată lumea se înghesuise pe coridor (inginerul îşi pierduse iarăşi cumpătul şi-şi certa brutal nevasta). A trebuit s-o iau în braţe şi s-o duc ca pe un copil în odaia ei, căci pe mine m-a recunoscut numaidecât şi s-a lipit de pieptul meu, plângând, 10 strigându-mă:
- Allm-dadâ, Al\an-dadâ\
Când am aşezat-o pe patul ei. m-a întrebat, posomorându-se deodată:
- Vor s-o vândă pe Maitreyi?
*
15 A doua zi, toţi erau obosiţi de marea ceremonie, care costase aproape cinci sute de rupii şi atâta trudă. Se ţinuseră discursuri, fusese masă îmbelşugată pe terasă, şi Maitreyi primise numeroase cadouri, mai ales cărţi. Numai în dimineaţa zilei de naştere, cineva trimisese un buchet imens de flori, cu un plic, şi când
20    Maitreyi a văzut scrisul, s-a turburat toată şi a cetit repede scrisoarea, temându-se neîncetat să nu o surprindă cineva. Auzind paşi pe scară, a intrat repede în odaia mea şi mi-a dat scrisoarea: - Ascunde-o în birou şi vezi să n-o ia nimeni. Am să ţi-o cer mai târziu, îmi spuse ea, roşie.
25 Mărturisesc că nu înţelegeam nimic, dar nici nu bănuiam ceva rău, pentru că. altminteri, nu mi-ar fi dat să păstrez o scrisoare pe care, deşi scrisă în bengaleza, o puteam descifra sau puteam niga pe un prieten indian să mi-o traducă precis. Păstrez şi acum acea scrisoare, deşi nu m-am încumetat încă s-o citesc. Mă gândesc
30 adesea ce adorator i-a trimis atunci florile, şi de ce a minţit Maitreyi, spunând că primise buchetul de la o prietenă de şcoală care nu putuse veni...
Au urmat apoi aceleaşi zile şi aceleaşi nopţi, de foarte puţină durată, e drept, căci numai la o săptămână după ziua de naştere a
35    Maitreyiei s-a întâmplat faptul pentru care am început eu a scrie
108
acest caiet. Ar trebui să povestesc mai pe larg aceste ultime zile, dar nu-mi amintesc mai nimic, iar jurnalul - care nu prevedea o schimbare atât de apropiată - nu păstrează decât scheletul unei vieţi pe care acum nu o mai pot intui şi nu o mai pot evoca. Mai s târziu, şi chiar în timpul când am scris această povestire, m-am gândit asupra destinului meu de a nu ghici niciodată viitorul, de a nu prevedea niciodată nimic dincolo de faptele de fiecare zi. Cine ar fi crezut că, pe nesimţite, schimbări atât de mari se pot împlini...
io Mergeam în fiecare seară la Lacuri şi, câteodată, o luam şi pe Chabu. Inginerul a fost acela care ne-a convins că şi eu, şi Maitreyi trebuie să ne odihnim, serile, de viaţa agitată pe care o dusesem în ultimele săptămâni, îngrijind bolnavi. E drept că Maitreyi începuse să slăbească, iar Chabu, care se liniştise
15 deodată după criza din 10 septembrie, avea şi ea nevoie de plimbări în aer liber, după atâta timp petrecut închisă într-o singură cameră. Şi plecam astfel în fiecare amurg, ca să nc întoarcem la nouă sau zece noaptea. Chabu nu vorbea aproape nimic şi sta de obicei pe bancă sau la marginea apei, privind,
20 cântând uşor, lăcrămând. Noi doi rămâneam aproape de ea şi ne vorbeam mult. ne îmbrăţişam în ascuns, ne căutam mâinile, făceam planuri. Maitreyi îmi spunea mereu, ca un leitmotiv care o obseda:
- într-o zi ai să mă iei de aici, şi am să merg în lume, ai să-mi 25     arăţi şi mie lumea...
începuse să se gândească serios la fugă, mai ales că eu îi mărturisisem că am economii importante la bancă, deoarece din leafa mea de 400 de rupii nu cheltuiam aproape nimic de când venisem la Bhowanipore.
30 într-o seară (era 16 septembrie), lui Chabu i-a fost rău pe când privea lacul, şi am luat-o în braţe ca s-o întind pe o bancă. Acolo ne-am aşezat, Maitreyi şi cu mine, aproape de ea, şi o mângâiam pe cap, îi vorbeam frumos, încercam s-o fac să râdă, căci Chabu, în aceste ultime zile, râdea de toate nimicurile, şi asta îi făcea
35    bine, spuneau doctorii.
- De ce nu iubeşti pe dadă? se adresă ea deodată către Maitreyi.
Nouă ne-a venit să râdem, pentru că Chabu vorbea adesea prostii şi nu ne temeam de ea. 40        - Ba îl iubesc foarte mult, răspunse Maitreyi, zâmbind.
109
- Dacă îl iubeşti, sărută-1, ceru Chabu.
Maitreyi începu să râdă mai tare şi-i spuse că vorbeşte prostii şi că o fată cuminte ca ea nu trebuie să vorbească prostii.
- Dragostea nu e prostie, spuse Chabu, foarte serioasă. 5    Haide, sărută-1. Uite, eu îl sărut.
într-adevăr, se ridică de pe bancă şi mă sărută pe obraz, şi atunci, tot râzând, Maitreyi mă sărută pe celălalt obraz.
- Eşti mulţumită acum? o întrebă.
- Tu trebuia să-1 săruţi pe gură, răspunse Chabu. io        - Haide, stăpâneşte-te, făcu Maitreyi. roşind.
Dar eu eram fericit că această soră mai mică a mea (într-adevăr, o iubeam foarte mult pe Chabu) a înţeles dragostea noastră, şi îi spuneam Maitreyiei să mă sărute. Cum ea nu voia, eu mi-am strecurat mâna spre sânul ei, pe sub şal, şi mi-am oprit palma
15 adunată mângâietor pe sânul stâng, apăsând ca să-i simt inima şi în acelaşi timp s-o silesc să mă sărute. (Maitreyi nu putea suporta mângâierea aceasta fără ca să-mi cadă imediat în braţe.) Din întâmplare, Chabu a vrut să pună şi ea mâna pe pieptul Maitreyiei, ca s-o roage să mă sărute. Şi a întâlnit acolo mâna mea, pe care
20 mi-am retras-o cât am putut mai repede, dar nu înainte de a atrage atenţia lui Chabu. Ea începu să râdă.
-Ai văzut că dadă îşi ţine mâna la pieptul tău? izbucni Chabu, biruitoare.
- Nu vorbi prostii, se răsti Maitreyi. Era mâna mea.
25        - Parcă eu nu ştiu, parcă eu n-am simţit inelul lui dadă...
M-a înfiorat puţin precizarea aceasta, dar cum ştiam ce Chabu vorbeşte multe lucruri fără şir, nu m-am temut de consecinţele ei. De sărutat pe gură, Maitreyi nu m-a sărutat, şi în curând a trebuit să ne întoarcem la maşină, căci se înnoptase bine. Până acasă am
30    uitat întâmplarea.
în noaptea aceea. Maitreyi nu a venit la mine. Din prudenţă, îmi mărturisi ea a doua zi. Nu-mi amintesc cum am petrecut timpul până aproape de ora şase, când m-am îmbrăcat în costumul meu bengalez, aşteptând să plecăm cu maşina. Dar nu venea ni-
35 meni să mă anunţe. Puţin enervat, am întrebat şoferul dacă nu mergem în seara aceasta la Lacuri, şi el îmi răspunse (mi se păruse mie sau fusese, într-adevăr, obraznic?) că a primit ordin să ducă maşina la garaj. Peste câteva minute întâlnii pe Lilu pe coridor, îmi spuse că doamna Sen nu mai lasă nici pe Maitreyi, nici pe
40    Chabu să iasă la Lacuri. Toate acestea mi se păreau foarte turburi;
110
şi mă înciuda misterul, mi se părea că mi se ascunde un adevăr de care am absolută şi neîntârziată nevoie. Am încercat s-o întâlnesc pe-Maitreyi, fără să izbutesc, şi atunci am rămas în odaia mea, muncit de gânduri. (Ciudat, nu-mi era teamă; doream numai să 5 ştiu precis ce s-a întâmplat, de ce dăduse doamna Sen ordin şoferului să ducă maşina la garaj şi de ce nu puteam vedea pe Maitreyi.)
La masă, când m-a chemat servitorul (de obicei mă anunţa cineva al casei), am găsit pe doamna Sen şi pe Maitreyi. Nu vorbeau. Voiam să par neturburat şi cred că am izbutit de minune.
io Doamna Sen îmi căuta ochii, şi eu nu mi-i feream. Mă minunau privirile ei drepte, scrutătoare. încercând parcă să pătrundă în adevăratul meu suflet; faţa căpătase o concentrare ciudată, cu un zâmbet batjocoritor înverşunându-i buzele înroşite, ca totdeauna, de pan. Mă servea tăcută, politicoasă şi apoi se aşeza iarăşi cu
15 coatele pe masă şi mă privea. Se întreba, poate, cum am izbutit s-o înşel atâta vreme, cum am păcălit-o cu puritatea şi respectul meu. Ghiceam în prezenţa ei ostilă şi ironică o necurmată întrebare: am putut fi eu oare aşa? Nu ştiu ce fel de .,aşa" ştia doamna Sen, dar simţeam întrebarea şi de aceea căutam să par cât
20 mai degajat, vorbeam, o priveam în ochi, întrebam cum îi mai merge domnului Sen, de ce nu vin şi ceilalţi la masă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Maitreyi îmi strângea picioarele să mi le frângă. îşi punea toată pasiunea ei ultimă şi toată spaima ei în această încleştare a pulpelor. Voia să mă mângâie mai dulce ca
25 niciodată, şi simţeam talpa ei caldă atingându-mi încet, blând, alinător, pulpa; parcă ar fi vrut să mă consoleze, să mă întărească în această primejdie, pe care eu o ghiceam, dar nu o cunoşteam. Apoi îmi prindea piciorul între pulpele ei şi-1 strângea ca într-o îmbrăţişare de pe urmă. ca şi cum s-ar fi străduit să-mi comunice
30 o căldură şi o pasiune pe care să n-o uit când voi rămâne despărţit de ea, departe.
Pe doamna Sen a chemat-o cineva sus, şi îndată ce-am rămas singuri, Maitreyi mi-a şoptit muşcându-şi buzele ca să-şi stăpânească emoţia: 35 - Chabu a spus tot mamei, dar eu am tăgăduit. Să n-ai nici o teamă, rămân a ta. Dacă te întreabă, să nu mărturiseşti nimic, altminteri, cine ştie...
Au podidit-o lacrimile şi a vrut să-mi apuce braţul, după obiceiul ei, dar se cobora doamna Sen pe scară, şi atunci mi-a 40     şoptit printre dinţi:
m
- Vino mâine înainte de zori în bibliotecă... Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Maitreyi. căci doamna Sen a luat-o sus. şi eu m-am dus în camera mea extrem de abătut, zăpăcit şi aproape incapabil să înţeleg ce s-ar putea 5    întâmpla a doua zi.
N-am putut dormi deloc, ci fumam pipă după pipă, în jeţul larg şi odihnitor, aşteptând zorile. Băteau unul după altul ceasurile în noapte, şi eu evocam cu fiecare din ele venirea Maitreyiei în acea odaie şi aproape că nu-mi venea să cred că ar fi posibil să n-o mai
io văd aici, lângă mine, gata să se dezbrace de îndată ce eu închideam ferestrele, gata să mă îmbrăţişeze şi să plângă. Mă gândeam că nu e posibil ca, numai după două-trei săptămâni de dragoste, Maitreyi să-mi fie luată. Cum stam singur, în întunerec, o revedeam în toate colţurile, în toate atitudinile ei de
15 îndrăgostită, uitam toate chinurile pe care le îndurasem din pricina ei, toate îndoielile, şi simţeam cum creşte în mine. fără hotare, o dragoste pe care Maitreyi niciodată n-o bănuise. Aşteptam zorile ca să-i pot spune că o simplă despărţire de o noapte şi ameninţarea dragostei noastre îmi revelase adevărata
20 iubire şi numai acum am înţeles cât îmi era de dragă, acum, când mă temeam că o pot pierde. Aproape că am plâns, acolo, singur, gândindu-mă că aş putea-o pierde; numai gândul că n-am s-o pot avea din nou alături de mine mă înfiora şi îmi întuneca mintea. Nu credeam că aş fi putut supravieţui sănătos unei despărţiri de
25 Maitreyi. Dacă atât timp cât o ştiam a mea, de nimeni stingherit să-i vorbesc şi să mi-o apropii când vream, o iubeam, apoi acum, când eram despărţiţi prin nu ştiu ce primejdie, dragostea crescuse până la sufocare şi simţeam că înnebunesc aşteptând ceasul când am s-o pot vedea şi strânge din nou în braţe.
30 în timpul nopţii am ieşit de mai multe ori în curte, să spionez, şi vedeam mereu lumină în camera inginerului, auzeam acolo glasuri, câteodată un scâncet, pe care nu-1 ghiceam al cui poate să fie (Maitreyi, Chabu, sora lui Khokha?). Toate acestea mă alarmau nespus. Mă întorceam iarăşi în jeţul meu şi mă trudeam
1S să înţeleg ce poate să însemne vorbele Maitreyiei: ..Chabu a spus tot...". Ce ar fi putut spune Chabu în nebunia ei? Tot ce-a putut vedea şi înţelege ea? Mă gândeam că poate a surprins-o vreodată pe Maitreyi venind sau plecând din odaia ei, dar am aflat mai târziu că cele ce spusese ea au fost lucruri mai puţin grave. în ziua aceea, doamna Sen o spăla pe cap, şi Chabu plângea mereu. A
112
întrebat-o de ce plânge, şi a răspuns că pe ea nu o iubeşte nimeni, iar pe Maitreyi toată lumea. Toată lumea a venit de ziua ei, aducându-i daruri. Şi mai ales eu o iubesc mult pe Maitreyi. „De unde ştii?" a întrebat-o doamna Sen, în glumă. „Allm-cladâ o 5 sărută şi ţine mâna la pieptul ei, iar pe mine nu mă sărută nimeni..." Suferea şi plângea atât de sincer, încât doamna Sen a întrebat-o de mai multe ori, şi Chabu a mărturisit tot ce-a văzut: cum stam noi doi împreună şi râdeam, şi ne sărutam, şi ne strângeam în braţe la Lacuri (iar eu. care credeam că Chabu nu
10 observă nimic...). Doamna Sen a chemat îndată pe Maitreyi şi a întrebat-o dacă e adevărat cele spuse de Chabu. Apoi a poruncit şoferului să ducă maşina în garaj şi a luat-o pe Maitreyi sus, pe terasă, a pus-o să jure pe strămoşi şi pe zei. şi a început s-o descoase, ameninţând-o. Maitreyi a tăgăduit totul, recunoscând
15 numai că m-a sărutat dc câteva ori în glumă, iar eu am sărutat-o pe frunte, dar altceva nu s-a întâmplat. Şi a rugat-o în genunchi să nu mai spună nimic inginerului, căci am să sufăr eu, şi eu nu sunt vinovat. Dacă i se cere, Maitreyi nu mă va mai vedea niciodată, căci numai ca a fost aceea care a păcătuit. (Se gândea, am aflat mai
20 târziu, că între timp va putea fugi cu mine. îi era teamă numai de domnul Sen, care ar fi putut-o închide în camera ei sau mărita în câteva zile, înainte ca ea să aibă timp să mă vadă şi să poată aranja fuga.) în noaptea aceea au încuiat-o în odaia doamnei Sen. iar doamna Sen a spus totul inginerului, stând până târziu la sfat
25 despre cele ce trebuie să facă, aşa fel încât nimic să nu se afle de către vecini, căci atunci blestemul va cădea asupra întregii familii...
Toate acestea le-am ştiut numai a doua sau a treia zi, de la Khokha, dar în noaptea aceea bănuiam lucruri mult mai grave,
30 bănuiam că Chabu a surprins-o într-o noapte şi a spus aceasta d-nei Sen. înainte de patru dimineaţa m-am dus în bibliotecă, s-o aştept pe Maitreyi cu veşti Am stat acolo până ce s-a luminat bine, ascuns după rafturi, dar Maitreyi n-a venit, şi nici sora lui Khokha sau Lilu, prin care ar fi putut să-mi trimeată un bilet
35 scris. La şapte s-a coborât d-na Sen jos să pregătească ceaiul, şi a trebuit să mă strecor cu multă grijă în odaia mea, că să nu fiu observat.
Aşteptam tocmai să mă cheme la ceai, când inginerul intră la mine în odaie, cu ochelarii negri ascunzându-i bine privirile, puţin 40    tremurând de slăbiciune, şi începu oarecum emoţionat, dar prieteneşte:
- Dragă Allan, m-am hotărât să-mi fac operaţia aceea de ochi, pe care mi-o cer de atâta timp doctorii. Va trebui să stau la sanatoriu probabil vreo două-trei luni şi atunci m-am gândit să trimit familia la Midnapur, la nişte rude de ale mele. Şi pentru că şi d-ta eşti puţin obosit, ai face bine să te recreezi undeva în munţi.
- Când trebuie să plec? articulai eu cu un calm care mă mira. (De altfel, nu-mi dădeam încă bine seama ce se petrece cu mine şi am săvârşit. în acea zi. o sumă de lucruri fără să-mi dau seama de ele.)
- Chiar astăzi, căci după-masă eu mă duc la sanatoriu, vorbi inginerul, observându-mă la adăpostul sticlelor negre.
- Bine, dar nu am unde să mă duc, trebuie să-mi găsesc casă, trebuie să-mi iau lucrurile acestea...
Găsii putere să mă împotrivesc, deşi tot sângele parcă mi se scursese din vine, şi arătai nevolnic acele câteva lucruri pe care le aveam: un pat, un şifonier, biblioteca, două cufere, masa de scris. Inginerul zâmbi foarte politicos.
- Un băiat energic ca d-ta iese întotdeauna din încurcătură. Dacă pleci chiar acum, găseşti casă până la unu. Khokha îţi va aduce lucrurile după-amiază cu un camion. Poate ai să locuieşti cu unul din prietenii d-tale până când vei pleca la munte, şi apoi ai să te aranjezi mai bine...
Tremuram tot când s-a ridicat să plece. Eu m-am îndreptat instinctiv către şifonier, să-mi iau casca şi să plec îndată, dar d-na Sen, care stătuse pe coridor şi ascultase tot, intră în odaie şi-mi spuse zâmbind:
- Nu poţi pleca de aici până nu mănânci...
- Nu mai pot mânca nimic, spusei eu, stins.
- Am să te rog eu, şi ai să mănânci, continuă d-na Sen, pe acelaşi ton. Ceaiul e gata.
- La ce bun, acum? întrebai eu, tot mai stins. (Simţeam că aş putea să mă prăvălesc din clipă în clipă, căci ştiam că plec şi nu o văzusem încă pe Maitreyi, şi nu ştiam ce face ea acolo sus.)
Inginerul plecă, şi izbucnii în plâns nebuneşte, smulgându-mi părul, muşcându-mi pumnii. Mă întinsei în fotoliu sfârşit, aproape sufocat de o durere pe care nu ştiam pe ce nume să-i spun, căci nu mai era nici dragoste, nici suferinţă, ci un sentiment de totală năruire, ca şi cum m-aş fi trezit deodată singur într-un cimitir, fără nimeni lângă mine căruia să mă plâng, de la care să aştept
114
mângâiere. Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam
Itrupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, I nici putere să mă dezmeticesc o clipă. Intră Lilu. în lacrămi şi ea,
şi îmi întinse repede un petec de hârtie. „Nu mă lasă să te văd. Nu-5    ţi zădărnici viaţa, nu te lăsa înfrânt. Pleacă în lume şi arată tuturor curăţenia ta. Fii om. Ai să afli de mine în curând. Maitreyi." Era un scris împleticit, într-o englezească improvizată, cu pete de
(cerneală. Ascunsei repede hârtia în palmă, căci venea d-na Sen, cu servitorul, aducându-mi ceaiul. 10        - Nu pot mânca, nu pot mânca nimic, spusei eu, plângând. - Te rog eu să iei o ceaşcă de ceai, vorbi blând d-na Sen. j Am crezut că întrevăd în glasul ei milă şi puţină înţelegere şi,
| amintindu-mi cât de bună fusese cu mine, cât de mult mă iubise şi
î mă chema fiul ei, căci atâta dorise să aibă un fiu, alături de cele
§ 15    două fete, nu m-am mai putut stăpâni şi am căzut la picioarele ei,
f îmbrăţişându-i-le, plângând.
i; - Iartă-mă, mamă, nu mă lăsa să plec de aici! izbucnii eu,
I iartă-mă, iartă-mă...
Lilu plângea, rezemată de uşă. D-na Sen n-a făcut o singură 20    mişcare de mângâiere, ci a rămas dreaptă şi zâmbitoare cât timp eu m-am zbătut la picioarele ei. Am simţit gheaţa aceasta şi m-am "i ridicat, ştergându-mi ochii, suspinând.
| - Ia-ţi ceaiul, vorbi
I Am pus mâna pe ceaşcă, dar m-a înăbuşit un hohot şi mi-am
| 25    ascuns faţa cu braţul. Lilu n-a mai putut răbda şi a fugit pe
coridor, plângând. D-na Sen a rămas tot acolo, lângă uşă, privindu-mă cu acelaşi surâs îngheţat, puţin batjocoritor, îndemnându-mă:
- Ia-ţi ceaiul...
30 Am curăţit ca prin somn o banană şi am sorbit din ceaşca în care se răcise ceaiul. îmi contenise plânsul deodată şi suspinam numai. Când m-a văzut că mi-am sfârşit ceaşca, d-na Sen a ieşit pe coridor şi a chemat servitorul să ridice tava.
- Pot vedea copiii înainte de a pleca? mă rugai eu, cerşind. 35        D-1 Sen intră chiar atunci şi-mi spuse:
- Maitreyi e puţin bolnavă, nu se poate da jos din camera ei. Apoi, adresându-se către d-na Sen:
- Cheamă pe Chabu.
Cum ieşi d-na Sen din odaie, inginerul îmi întinse un plic închis şi-mi spuse:
- Să citeşti asta numai după ce părăseşti casa mea. Şi dacă vrei să-mi mulţumeşti pentru binele pe care ţi l-am făcut, aici. în
5    India, respectă cele ce te rog eu...
Plecă înainte ca eu să am timp să mai spun o vorbă.Luai plicul cu un tremur de slăbiciune şi-1 vârâi automat în buzunar. Când o văzui pe Chabu. o cuprinsei numaidecât în braţe şi începui s-o leagăn plângând. 1.0        - Ce-ai făcut, Chabu, ce-ai făcut?
Biata fată nu înţelegea nimic, dar văzându-mă plângând. începu şi ea să plângă şi să mă sărute pe obraz, căci eu îmi aplecasem capul către trupul ei plăpând şi o legănam aşa, în neştire.
- Ce ai făcut, Chabu? atât îi puteam spune.
15        - Dar eu ce ştiam? întrebă ea, încercând parcă să se trezească.
De ce plângi, dadă? Tu de ce plângi?
Am lăsat-o din braţe ca să-mi şterg faţa. De altfel, d-na şi d-1
Sen veniseră din nou şi şedeau în uşă. amândoi de gheaţă, parcă I
mi-ar fi spus: „Haide, e timpul să pleci'"... 20        Am sărutat-o încă o dată pe Chabu pe amândoi obrajii, apoi
venindu-mi în fire, mi-am luat casca, am îngenuncheat în faţa
d-nei şi d-lui Sen, punându-mi palmele pe piciorul lor drept - cel
mai venerabil salul pe care îl ştiam eu - şi am plecat.
- Good-bye, Allan, îmi spuse inginerul. întinzându-mi mâna. 25        Dar eu mă prefacui că nu văd şi trecui înainte, pe coridor.
Chabîi alergă după mine, hohotind.
- Unde pleci, dadă? Unde pleacă AMan-dadă? întrebă pe maică-sa.
- Dadă e bolnav şi se duce să se vindece, îi spuse d-na Sen 30    într-o bengaleza şoptită, apucând-o în braţe, ca să nu iasă în stradă
după mine.
Când am coborât treptele verandei, mi-am ridicat ochii spre balconul cu glicine şi am văzut o clipă pe Maitreyi. Atunci m-am auzit strigat, un ţipăt scurt şi înspăimântat, şi am zărit-o cum cade 35    lată în balcon. Am vrut să mă întorc, dar m-am întâlnit cu inginerul pe coridor.
- Ai uitat ceva, Allan? mă întrebă el. bănuitor.
- Nimic, sir, n-am uitat nimic...
Am plecat repede. M-am suit în cea dintâi maşină şi am dat 40    adresa lui Harold. Când porneam, am încercat să mai privesc încă
o dată casa din Bhowanipore. dar mi s-au înlăcrămat ochii, maşina a virat, şi n-am mai văzut nimic.
M-am trezit când maşina tocmai ocolea către Park Street. Am desfăcut plicul lui Sen şi am cetit, cu inima strânsă, cele ce-mi 5    scria el, în englezeşte, fără cuvântul de început, pe o coală care purta în colţul de sus cuvintele „Strict confidenţial"" subliniate.
„D-ta eşti străin, şi eu nu te cunosc. Dar dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al
io familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou, şi dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă nimănui şi rupe-o după ce o vei ceti. Raţiunea acestei purtări
15 trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a mai rămas cât de puţină minte în nebunia d-tale. îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o!
Narendra Sen
P.S. Te rog nu fi inoportun, încercând să te explici şi adăogând 20    astfel alte minciuni la depravatul d-tale caracter."
116
XIII
Nu l-am găsit pe Harold acasă, dar gazda mi-a descuiat camera şi m-a lăsat să intru şi să mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, sub ventilator. Biata d-nă Ribeiro nu ştia cum să se poarte cu mine şi 5    cum să mă întrebe.
- Nu mi s-a întâmplat nici o nenorocire, mrs. Ribeiro, o asiguram eu. Trebuie să fie operat astăzi inginerul Sen, patronul meu, şi asta mă nelinişteşte.
Nu voiam să mă trădez, nu voiam să spun nici lui Harold io pricina pentru care plecasem din Bhowanipore. M-ar fi dezgustat cumplit bârfeala lor, căci nu mă îndoiam că Harold ar fi repetat tuturor „prietenilor" eurasieni întâmplarea mea, şi fetele ar fi încercat să mă consoleze cu veşnicele lor stupidităţi sentimentale, îndemnându-mă să beau şi să fac dragoste, iar eu eram incapabil 15 să primesc orice consolare, fie ea cât de brutală. Mi se părea că nu am voie nici să menţionez numele Maitreyiei în mijlocul lor. Eram însă atât de năuc, atât de desăvârşit mă predam durerii, încât nu mă gândeam la nimic precis, ci încercam numai să intuiesc, să simt concret despărţirea mea de Maitreyi. Nu izbuteam; tresăream 20 speriat de câte ori revedeam imaginea ei ultimă, trupul ei căzut în balcon, şi o alungam. Nu ştiam pe ce să-mi fixez gândul şi alegeam câteva scene mângâietoare pentru mine (coroniţa de iasomie, biblioteca, Chandernagorul), pe care le contemplam liniştindu-mă, dar îndată filmul se desfăşura către final, revedeam 25 pe d-na Sen la masă, privindu-mă rău, sau pe d-1 Sen spunân-du-mi: „Dacă vrei să-mi mulţumeşti pentru binele...", şi aceasta îmi amintea iarăşi, tot atât de acut şi de sfâşietor, despărţirea mea de Maitreyi, şi trebuia să închid ochii, să mă mişc în pat, să oftez adânc ca să alung gândurile.
D-na Ribeiro, după ce lipsise vreun ceas, prinsă de treburile casei, intră iar în cameră, întrebându-mă ce doresc să beau; un ceai, whisky sau bere? Refuzai cu un gest atât de obosit, încât bătrâna se apropie de patul meu, serios îngrijorată. 5        - Dar d-ta eşti bolnav, Allan, îmi spuse.
- Nu ştiu ce e cu mine, mă prefacui eu. Am fost extenuat în ultimele luni, căci nu m-am dus nicăieri în vara aceasta, şi nenorocirea inginerului m-a mişcat profund. Vreau să plec din Calcutta pentru câtva timp...D-ta mai ai vreo cameră liberă, d-nă 10 Ribeiro?
Când a auzit de cameră liberă, gazda s-a turburat toată de fericire, m-a îndemnat să văd odaia de alături de Harold, m-a întrebat de ce nu mai rămân în Bhowanipore, apoi, văzând că cercetările acestea mă obosesc, a schimbat vorba, s-a interesat de
15 temperatura mea, m-a sfătuit să plec îndată din Calcutta pentru două-trei săptămâni, undeva la munte (Darjeeling, de pildă, sau Shillong, sau chiar la mare, la Gopalpur-at-Sea, unde father Justus s-a vindecat de surmenaj, pentru că aerul e admirabil şi la hotel nu mai locuia aproape nimeni). O ascultam cum vorbeşte şi
20 o aprobam întocmai, numai ca să nu mă silească să răspund, să discut, să gândesc. Mi-a adus îndată din hali jurnalul, The Statesman, ca să caute adrese de pensiuni, şi comenta fiecare localitate, îmi spunea cine a fost acolo şi cu ce prilej, iar eu, ascultând-o, mi se părea că trăiesc un vis, într-atât era de
25 neverosimilă prezenţa mea aici, şi chiar viaţa mea, trupul întreg pe care mi-1 întinsesem pe pat, ţigările pe care le fumam, în timp ce eu trebuiam să mor, căci fusesem despărţit de Maitreyi. „Cum de pot fi asemenea lucruri pe lume - mă întrebam eu, fără să gândesc întrebarea, ci simţind-o numai -, cum de se poate ca un
30 ceas după plecarea din Bhowanipore să pot asculta vorbăria acestei bătrâne, care nici nu bănuieşte ce epavă are în faţă?" Totul mi se părea iraţional, imposibil, şi ghiceam că aş înnebuni dacă aş rămâne multă vreme cu asemenea oameni alături, dacă nu mă înfund undeva în singurătate, să uit, să mă uit. Plecarea îmi
35 apărea singura salvare, cel puţin pentru un timp. Mă hotărâsem să plec chiar a doua zi, oriunde.
-Telefonează, te rog, la d-1 Sen, South 1144, mă adresai eu d-nei Ribeiro, şi spune-i să-mi trimeată lucrurile aici...
D-na Ribeiro s-ar fi simţit oricând jicnită să telefoneze unui
40    „negru", dar în acel ceas era atât de fericită, încât am ascultat-o
119
118
cum vorbea politicos, probabil lui Mantu. şi cum mulţumea pentru bunăvoinţă.
- Mă duc să aranjez odaia. îmi spuse.
M-am bucurat că pleacă şi că pot acum ofta în voie şi plânge. Mă străbătu deodată gândul că am îmbătrânit şi că părul mi-e alb de supărare, şi sării în sus. ca să mă uit în oglindă. De-abia mă recunoscui. Faţa îmi era palidă, suptă, uscată, şi sprâncenele răvăşite, parcă le smulsesem; nu ştiu ce dungă se adâncise la colţul buzelor, care mă schimba cu desăvârşire, dându-mi un aer de aprigă voinţă. Mă minunai descoperind pe faţa mea o hotărâre virilă şi putere de a acţiona. însuşiri pe care le pierdusem de mult. (De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feţei nu au nimic de-a face cu adevăratele experienţe sufleteşti. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.) M-am întors abătut în pat şi am aprins altă ţigare.
Când a venit Harold, m-a întâmpinat cu urale. D-na Ribeiro îi lămurise în câteva cuvinte vizita mea. El încercă să mă facă să vorbesc, dar pretextai o durere de cap şi-i spusei numai în treacăt de ce am venit. Ceru numaidecât băuturi. îmi spuse că orice febră şi orice durere trece cu whisky. Băui şi eu un pahar, dar ameţeala mă făcea să simt şi mai viu depărtarea de Maitreyi. Aproape că îmi venea să urlu. Când a sosit Khokha, credeam că am să-1 îmbrăţişez de emoţie. Parcă aducea cu el toată dragostea, toată India. Venise într-o dhoti destul de murdară, cu picioarele lui crăpate, fără sandale, şi toţi din casă îl priveau cu dispreţ, cu scârbă, dar el, ştiindu-se „la mine", intra şi ieşea mândru, aducând lucrurile din camion, conducând hamalii prin hali. Ardeam de nerăbdare să-mi spună ce s-a mai întâmplat acolo. în Bhowanipore. Când am plătit camionarul şi hamalii, l-am luat cu mine în cameră, am cerut ceai d-nei Ribeiro şi am deschis o nouă cutie de ţigări. Harold spumega că nu rămân cu el de vorbă, dar probabil că a ghicit în plecarea mea bruscă de la Sen ceva mai mult decât îi mărturisisem şi nu cuteză să vină şi să ne întrenipă.
Khokha îmi aduse un exemplar din Uddhitta, pe care Maitreyi scrisese ultimele ei cuvinte: „Către dragul meu, către dragul meu, Maitreyi, Maitreyi". „Numai atât?'" mă întristam eu. Khokha îmi spuse să mă uit şi la sfârşitul cărţii. „Adio, scumpul meu, n-am spus nimic care să te facă pe tine vinovat. Am spus numai că m-ai sărutat pe frunte. Trebuia să spun; era mama noastră şi ştia. Allan, prietenul meu, dragul meu, adio! Maitreyi.'"
Am rămas mut, privindu-i scrisul. Khokha fuma, tăcând şi el o bucată de vreme, apoi vorbi deodată, parcă şi-ar fi continuat un gând.
- ... Şi atunci trebuia să se afle. Prea aţi fost imprudenţi. Vă
5 vedea toată lumea când vă sărutaţi pe jeţ. Şoferul a spus şi lui Mantu. şi lui Lilu. N-a avut nimeni curajul să vă atragă atenţia...
Mă întreb dacă şi Khokha ştie numai cât ştiu ceilalţi sau a înţeles mai mult. Dar mi-am dat seama cât de puţin important e acum lucrul acesta şi m-am lăsat dus de alte gânduri.
io - Chabu şi-a revenit, vorbi iarăşi Khokha. Cum a văzut-o pe Maitreyi leşinată, parcă s-a deşteptat din somn. A întrebat de tine: „Unde e dadâ?'\ aşa întreba pe toată lumea şi se ţinea de d-na Sen, trăgând-o de sari şi întrebând. I-am spus că vin să te văd. şi atunci mi-a dat biletul ăsta...
15 Pe o foaie ruptă dintr-un caiet de şcoală, Chabu scrisese în bengali, cu cea mai frumoasă caligrafie a ei: „Dac/o iubit, mă poţi ierta tu vreodată? Nu ştiu cine m-a pus să spun: credeam că nu fac nici un rău spunând, căci nici voi nu faceţi rău iubindu-vă. Maitreyi suferă cumplit. Poţi s-o faci să nu mai sufere? Atunci
20    unde e dragostea voastră? Aş vrea să mor."
- Plângea când 1-a scris şi mi-a spus să ţi —1 dau neapărat şi să-i telefonezi într-o dimineaţă. Nu mai e nebună acum, nu mai pare nebună. Săraca...
Tăcu iarăşi o bucată de vreme, apoi oftă deodată. 25        - Ce ai, Khokha? îl întrebai eu.
- Ah, ce să-ţi mai spun ce am când te văd pe tine cât suferi!... Vorbise emfatic, teatral, silindu-se să obţină o mască
îndurerată, care să-mi atragă atenţia. Dar tonul cu care spusese acele câteva cuvinte mă făcu îndată să mă simt străin de el. Poate a 30    ghicit şi Khokha această jenă, căci a schimbat vorba.
- Când am început să iau lucrurile din camera ta, Maitreyi a fugit jos şi a început să le îmbrăţişeze, să ţipe. A trebuit s-o ia cu forţa înapoi. D-1 Sen, care e o brută, a lovit-o peste faţă cu pumnii până a podidit-o sângele. A leşinat în odaia ei...
35 Ascultam lăcrămând, dar fără ca durerea să-mi crească. „Ce ne putea face mai mult decât să ne despartă? Dacă m-ar bate oricât, dacă m-ar pălmui, aş suferi oare mai mult?" O vedeam cu faţa însângerată, dar nu rănile ei îmi sfâşiau inima, ci însăşi făptura ei. prezenţa ei, pe care o ştiam departe.
10
15
20
25
30
35
40
-...Au închis-o în odaie, aproape goală, ca să nu se mai poată coborî în camera ta. Cât era leşinată, o stropeau cu apă, ca să învie, apoi, când se deştepta, o băteau ca să spună. ..îl iubesc. îl iubesc", atât auzeam, de jos, cum urlă. „El nu e vinovat, ce aveţi cu el?" mi-a spus soru-mea că le ţipa. „Ce aveţi cu el...?"
Şi totuşi, mie nu-mi făcuseră încă nimic. „Mai bine m-ar fi pălmuit", gândeam. De ce n-a avut curajul d-1 Sen să mă pălmuiască? De ce mi-a întins mâna laş, spunându-mi: „ Good-bye, Allan!"
- înainte de a veni ei s-o ia sus. Maitreyi mi-a şoptit: „îi telefonez mâine". Dar poate n-are să izbutească. D-1 Sen o păzeşte închisă. îl auzeam vorbind cu mama de căsătoria ei cât mai repede.
Am înlemnit. Khokha observă spaima mea şi continuă mai arzător:
- Vor s-o mărite cu un profesor din Hoogli. şi asta îndată ce se vor întoarce din Midnapur Ştii că vor să plece la Midnapur9
- Ştiu, răspunsei eu, aproape indiferent.
- Sunt brute, toţi sunt brute, se aprinse Khokha. Nu îi urăşti?
- De ce i-aş urî? Eu le-am făcut tot răul. Ce vină pot avea ei? Afară, doar, de faptul că m-au adus în casă...
- Voiau să te înfieze, mă lămuri Khokha.
Zâmbii. Ce deşarte, ce inutile mi se păreau toate acestea, toate faptele care s-ar fi putut împlini, dacă eu eram altfel, toată fericirea pe care aş fi putut-o avea, dacă... Mi se părea fără sens să mă gândesc la cele ce s-ar fi putut întâmpla. Eram singur, singur, aceasla era durerea, prezentul. Nu puteam înţelege nimic altceva.
Khokha mă privi. îmi văzu lacrimile şi oftă.
- Mama mea c foarte greu bolnavă, şi eu n-am nici un ban. nici o rupie să-i dau Mă gândeam să-ţi cer un împrumut până voi primi onorariul de la „Bengal Film Company"..
- Cât vrei?
Tăcea. Eu nu cutezam să-1 privesc în ochi. Mă durea minciuna lui, căci ştiam că maică-sa nu e bolnavă şi că de ea are grijă un cumnat al lui, negustor în Kalighat.
- Treizeci de rupii ţi-e de ajuns? îl întrebai şi, fără să mai aştept răspuns, am scris cecul şi i l-am dat.
îmi mulţumi stânjenit şi începu să vorbească iar de Maitreyi. L-am rugat, stins, să plece.
- Khokha, mi-e somn, mă doare capul...
Seara, vestite de Harold, au venit fetele să mă vadă. Au pus patefonul în hali, au comandat whisky şi oranjadă şi-şi exagerau veselia ca samă consoleze pe mine. (Harold le spusese că sufăr de o depresiune nervoasă, un surmenaj sau ceva asemănător, şi că, 5    înainte de a pleca din oraş, trebuie „să mă amuz" ca să uit.)
- Hei, Allan, îmi spunea Geurtie, ce stai aşa posac, băiete? Nu ai tu fata ta lângă tine?
Mi se aşeză pe genunchi, şi mie îmi era atât de odioasă atingerea aceea. încât mă cutremuram tot, şi o rugai să mă lase, io    căci sunt obosit şi bolnav.
- Nu cumva eşti îndrăgostit? clipea ea, şiret, din ochi. Te-o fi fermecat vreo indiană. Vreo nespălată neagră, cum îţi place ţie...
Hohoteau toţi. D-na Ribeiro, care îmi aranja odaia alături, veni şi ea.
15 - Lăsaţi băiatul în pace. Hai. Allan. bea un pahar de whisky.
Să vezi cum trec toate. O operaţie la ochi nu e chiar un lucru atât de grav...
- Dar ce crezi mata, mrs. Ribeiro, că Allan de operaţia aceea plânge? întrebă sarcastic Geurtie. Are el altceva, mai grav, i-o fi
20    fugit vreun lăutar cu fata...
- Taci din gură, mă răstii eu, înfuriat deodată, sculându-mă de pe scaun.
- Te rog să fii mai politicos cu mine, îmi răspunse Geurtie, roşind. Aici nu eşti la negrii tăi din Bhowanipore.
25        - Geurtie! ţipă Clara, apucându-i braţul. Lasă-1, bietul băiat.
- Prea l-aţi cocoloşit toţi, „bietul băiat" în sus, „bietul băiat" în jos. Plânge ca o muiere şi se consolează cu bengalezii lui murdari. N-are el dreptul să mă insulte pe mine, o creştină.
- Dar şi el e creştin! interveni Clara.
30 - Ha, aşa crezi tu, că mai e creştin, râse Geurtie. Ce spui, Harold? Dar când îţi vorbea ţie de hinduism şi de vacile lui, şi înjura pe Domnul nostru lisus Chnstos? Şi acum îmi spui mie să tac din gură...
Harold era extrem de încurcat, pe d-na Ribeiro o covârşise 35 panica.
- Ia astâmpăraţi-vă! vorbi.
- Eu mă duc, le spusei, sfârşit, şi mă ridicai.
Geurtie mă privi îmbufnată.
- Se duce să se roage la templul lui. Nu-i ajută Dumnezeu...
Am avut o noapte sălbatecă. De cum am rămas singur (umblasem mult pe străzi, fumând în neştire şi căutând tot mahalele indigene, a căror larmă şi forfot, şi limbă îmi aminteau de zilele mele cu Maitreyi) şi m-am dezbrăcat, chinul, pe care oboseala îl adormise oarecum, mă năvăli iar, de data aceasta fără să-i mai pot întâmpina nici o rezistenţă. Zadarnic muşcam perna, zadarnic mă loveam să nu ţip. Spuneam întruna: „Maitreyi, Maitreyi, Maitreyi"... până ce nu mai înţelegeam nimic din acest nume de fată, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic şi rămâneam năuc, cu faţa între perne, fără să ştiu ce s-a întâmplat cu mine, ce s-a rupt înlăuntrul meu, ce se petrece. Gândurile îmi alergau de la un fapt la altul fără nici o legătură, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumărate locuri, pe care le cunoscusem, fără să înţeleg nimic. îmi era numai spaimă să mă gândesc la orice îmi putea evoca figura Maitreyiei în seara despărţirii sau glasul d-lui Sen spunându-mi: ,,Gooci-bye, Allan!", sau privirile d-nei Sen stăruind: ..Ia-ţi ceaiul!"... De câte ori scenele acestea încercau să reînvie în minte, mă zbăteam. îl auzeam pe Harold cum sforăie, din odaia cealaltă, auzeam la răstimpuri ceasul de la biserica protestantă cum numără în noapte. Ca să mă liniştesc, mă gândeam la moarte. Să mă înec în Gange, şi să afle Sen cât de curat o iubeam pe Maitreyi. A doua zi, ziarele ar fi vorbit de acest tânăr european, sinucis fără motiv, prins în marginea oraşului de barcagiii care se întorc seara. Maitreyi ar fi leşinat auzind, d-na Sen s-ar fi căit, căci ar fi înţeles şi ea atunci cât de sincer, de total, o iubisem pe Maitreyi. Gândul morţii era singura alinare. întârziam cu voluptate asupra fiecărei imagini, asupra fiecărui gest: cum scriu scrisoarea d-lui Sen, cum mă îndrept spre pod şi acolo plâng puţin, dar numai puţin, câteva lacrimi, şi apoi, pe balustradă, privesc în jos cum curg apele galbene, cu mâl mult, ameţesc şi gata... Reluam filmul, mereu de la început. Aşa am adomit în zori.
M-a trezit Harold, ca să-mi spună că mă cheamă cineva la telefon. Am alergat ca un nebun în hali. numai în pijama. Am
■ recunoscut îndată glasul Maitreyiei, pe care l-am sorbit însetat,
■ deşi mă temeam să-i vorbesc, ca să nu mă audă Harold sau vreun I alt pensionar al d-nei Ribeiro. îmi spunea lucruri pe care le I ghiceam mai mult, căci vorbea încet, ca să nu deştepte pe ceilalţi, I 5 probabil, şi izbucnea mereu în plâns. Parcă venea din închisoare I glasul ei, dintr-o celulă ferecată. într-atât îi era de sfâşietor plânsul I şi de dornic de libertate glasul.
1 - Allan, mai mă cunoşti tu? Sunt eu, tot eu. rămân aceeaşi,
1 Allan. orice s-ar întâmpla... Fii bărbat şi lucrează înainte, nu
I 10    deznădăjdui... Nu mai pot, Allan, iartă-mă... nu mai pot. Aş
I vrea să-ţi spun...
I Glasul i-a amuţit deodată. Venise cineva, probabil d-na Sen.
| Am strigat în zadar:
I -AllolAUo!
| 15 Nu mai răspundea nimeni. M-am întors abătut de moarte în
| odaie. Aş fi vrut să fug. pereţii mă sufocau, mă chinuiau lucrurile
|( acelea ale mele. jeţul de pai. pe care de atâtea ori se aşezase
I Maitreyi. Fiecare din ele îmi evoca o scenă, un cuvânt, şi eram
incapabil să mă trezesc, să pun odată capăt amintirilor acestea de 20    cumplită tristeţe, care mă făcuseră din om neom, numai într-o zi. | - Cum îi merge inginerului. Allan, i s-a făcut operaţia? mă
întrebă Harold.
- încă nu, răspunsei în treacăt. Poate i se face azi... -Bietul om...
25 M-am trântit pe pat, fumând iarăşi. Ajunsesem acum aproape
inert, numai mâinile îmi tremurau, încolo faţa îmi încremenise fără expresie, fără mobilitate, nu mai puteam nici plânge, ci stam aşa, sub ventilator, fără să ştiu ce am să fac. ce are să se întâmple. | Pe la zece se opri în faţa casei un comisionar, cu bicicleta,
r< 30    întrebând de mine. D-na Ribeiro îmi aduse un plic. Omul nu
aştepta răspuns. îmi scria Sen.
„Domnule,
înţeleg acum că nu ai nici respect, nici onoare. Te credeam numai nebun, dar văd că procedezi ca un şarpe din iarbă, cămia, j 35    dacă nu îi striveşti capul când trebuie, se întoarce şi te muşcă. Nici
1 la 24 de ore de când ţi-ai dat cuvântul că nu încerci să comunici cu
nici un membru al familiei mele, ţi l-ai călcat ca un laş, făcând să [ sufere o biată copilă, asupra căreia, din nenorocire, ai avut oare-
' care influenţă. Dacă mai încerci o dată asemenea lucruri, voi face
tot ce-mi va sta în putere ca să fii expatriat. Credeam că vei avea bunul-simţ să părăseşti oraşul acesta. Prin telefon am dat ordin să te concedieze astăzi. Singunil lucru pe care îl ai de făcut e să-ţi iei salariul şi să pleci îndată, ingratitudinea d-tale trebuie să aibă o 5 limită.
Narendra Sen."
Am cetit scrisoarea uluit. Nu pentru că mă concediase, deoarece eu însumi mă hotărâsem să plec, căci n-aş mai fi putut da a doua oară ochii cu Sen după cele ce-mi spusese Khokha. Eram
10 uluit, pentru că înţelegeam că Maitreyi va face tot mai multe asemenea greşeli, de pe urma cărora va suferi mereu, şi suferinţele ei le înzeceau pe ale mele, căci ştiam că nu-i pot fi de nici un folos, şi mă chinuiam inutil, singur, depărtat. Am strâns plicul şi am plecat, luându-mi numai casca.
15        - Vii la masă, Allan? mă întrebă d-na Ribeiro.
- Desigur.
- Ţi-am gătit mâncărurile favorite, mi le-a spus Harold, ai să vezi... Şi nu te mai gândi...
Am zâmbit şi am ieşit pe poartă, năuc, fără nici o ţintă. Mă
20 gândeam că ar fi bine să ridic ceva bani de la bancă, dacă într-adevăr trebuia să părăsesc oraşul într-o zi sau două. Dar nu-1 părăseam din ordinul lui Sen, nu mă intimidau ameninţările lui. Plecam, pentru că ştiam prea bine că numai aşa i-aş putea fi de vreun folos Maitreyiei; că numai aşa ea mă poate uita. Gândeam
25 ca un adolescent. Am ajuns la bancă pe jos, deşi distanţa din Royd Lane în Clive Street era destul de mare. După ce mi-am împachetat bine bancnotele în portmoneu şi mi-am împărţit argintul prin toate buzunarele, am pornit mai sus, spre gară. Când am trecut podul de la Howrah, m-am aplecat să privesc Gangele,
30 murdar şi înţesat de bărci, şi gândul sinuciderii mi-a apărut deodată în laşitatea şi tot ridicolul lui. în gară m-am oprit să beau un pahar de limonada. Se făcuse ceasurile douăsprezece. Am ieşit şi am apucat-o la dreapta, pe şoseaua de centură, care duce în satele dimprejurul oraşului şi trece prin Belur. Când am intrat
35 de-a binelea în şoseaua umbroasă, m-am simţit mai puternic, mai liniştit şi m-am aşternut înverşunat la drum. Nu mă opream deloc, nici să fumez, ci mergeam întruna, cu paşi mari, hotărâţi. Treceau pe şosea maşinile care fac cursa Gară-Hoogli, şi aproape toate se opreau lângă mine, căci li se părea ciudat să vadă
126
un european mergând pe jos, pe un drum afară din oraş. M-am oprit numai la o baracă sărmană, unde o bătrână vindea limonada. pan şi ardei; m-am oprit să beau ceva rece. Parcă m-a mângâiat întâlnirea aceea, căci i-am vorbit bătrânei în bengali, nu în 5 hindustană, cum s-ar fi cuvenit, şi limba aceasta a Maitreyiei îmi era un adevărat balsam.
Am ajuns pe la două jumătate la Belur-Math, după ce mă plouase doi kilometri şi îmi udase hainele până la piele; am ajuns stropit de noroi, cu o privire rătăcită, care 1-a înspăimântat pe
io Swami Madhvananda, un călugăr pe care îl cunoscusem mai de mult, de când veneam aici cu maşina inginerului. M-am dus pe malul Gangelui să mă usuc şi, cum stam trântit acolo pe iarbă, cu ochii în soare, revedeam toate plimbările noastre, alături de Maitreyi, mă revedeam fericit şi fără griji. Nu mai m-am putut
15 stăpâni şi, pentru că nu puteam plânge, am scos carnetul din buzunar şi am început să scriu, numai pentru mine. (Recitesc astăzi acele însemnări scrise cu sânge, şi mi se par atât de reci, atât de oarecare. De pildă: „De ce-au trecut toate? Un pustiu imens în mine. Nimic nu mai are sens. Când aud un cântec bengalez, sus la
20 math, îmi vine să plâng. Maitreyi, Maitreyi, Maitreyi. Nu o voi mai vedea niciodată..." Cât de incapabili suntem să redăm, chiar atunci, substanţa unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns să cred că pentru aceasta numai memoria, numai distanţa le poate da viaţă. Jurnalul e sec şi nesemnificativ.)
25 Swami a încercat să afle ce e cu mine. dar când i-am spus că am
venit pe jos din Calcutta şi că n-am mâncat, căci nu pot mânca nimic, s-a speriat şi m-a rugat să plec îndată, nu cumva să mă îmbolnăvesc, să iau malaria (ştia că suferisem cu un an înainte de malaria) şi câte altele. Avea un ton poruncitor şi probabil că mă
30 dispreţuia mult. covârşit de patimă şi durere cum eram. Călugării aceştia indieni nu te pot consola niciodată, căci li se pare nevrednic de consolat acel suflet robit durerii, şi idealul lor de atroce detaşare nu are nimic de-a face cu omenescul care suferă, cu mizeria experienţei. Trăiesc oarecum prea dumnezeieşte
35    oamenii aceştia, al căror ideal este suprema placiditate.
De altfel, cum eu nu venisem la math pentru consolare, ci numai pentru că acolo aş fi putut-o revedea pe Maitreyi a mea, cea din amintire, cea adevărată, nu m-au jicnit prea mult vorbele lui Swami; m-au făcut, numai, să mă simt mai singur. Am plecat,
40    mulţumind pentru fructele şi dulciurile pe care mi le adusese un
127
frate. Nu am mai luat drumul întoarcerii, ci am pornit mai departe, pe aceeaşi şosea, spre Ranaghat. Ajung în Bally aproape de apusul soarelui. Caut şi aci Gangele, îl privesc lung, fumând alene, îl privesc cum curge lin şi vast către oraşul nostru. Stau pe 5 o piatră, înconjurat de câţiva copii, care la început îmi strigă într-o engleză stropşită: „Maimuţă albă!", apoi văzând că nu mă supăr, ci îi privesc îngândurat, cu lacrimi, se apropie de mine, stânjeniţi, până încep să vorbesc cu ei în bengali şi le împart gologani. Mă conduc cu alai, până la capătul satului. O seară puţin răcorită de
10 ploaie, dar senină şi îmbietoare la drum. Curând rămân singur pe şosea. Trec câteodată maşinile spre Calcutta, cu faruri mari, aprinse. Câte un om, doi,_ grăbiţi. Mă întreb, aşa, ce devreme se culcă oamenii în India!... îmi amintesc atunci de Bhowanipore, şi parcă un val cald mi se urcă în gâtlej. Grăbesc pasul. Nu mă
15 opresc decât la o dugheană ca să-mi cumpăr ţigări „Scissors", singurele pe care le găsesc. Ardea o lampă de acetilenă, şi câţiva drumeţi se odihneau fumând huka, cu pufăituri lungi, potolite. M-au privit toţi cu mirare, şi unul a ieşit chiar în şosea, să mă vadă cum pornesc mai departe, singur, în întunerecul dinainte.
20 Nu ştiu până la ce ceas am mers şi prin ce sat am trecut. Nu-mi era nici somn, nici obosit nu mă simţeam, ci marşul acesta în întunerec începuse chiar să mă încânte, adormindu-mi oarecum gândurile şi flatându-mă puţin, căci credeam' că o fac aceasta din prea mare suferinţă, o fac pentru Maitreyi. Am găsit pe drum, la
25 câţiva metri de şanţ, o fântână cu acoperiş şi acolo m-am oprit să mă odihnesc. Am adormit în neştire, cu capul rezemat de cască, de-a dreptul pe lespezi. Aceleaşi visuri, cu Maitreyi, care mă deşteptau la răstimpuri şi mă făceau să tremur de frig, de singurătate. Au venit oameni la fântână, şi zgomotul m-a deşteptat.
30 (Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupra-mi cinci sute de rupii şi, de câte ori se apropiau oamenii, duceam instinctiv mâna la portofeliu.) Mă priveau toţi miraţi, necutezând să mă întrebe nici unul, căci deşi hainele îmi fuseseră stropite cu noroi şi pantofii de pânză desfiguraţi, se vedea totuşi că sunt un
35    sahib, şi încă un sahib alb.
Mi-am răcorit faţa şi am plecat mai departe, de astă dată mai repede şi mai preocupat, căci şoseaua începea să fie mai frecventată acum, la revărsarea zorilor. Priveam mai mult în jos. Mă opream numai când, printre palmieri sau la vreun cot al
40    şoselei, puteam zări fluviul. Nu ştiu ce mângâiere îmi dădea
128
Gangele, pe care îl ştiam că se îndreaptă acolo de unde venisem eu, spre oraşul Maitreyiei. Aproape că nu-mi mai dădeam seama de obârşia durerii mele. Nu mă întrebam ce va spune Harold sau d-na Ribeiro. Aveam o singură bucurie: că poate va veni Khokha 5 şi, aflând că am plecat de o zi şi nu m-am întors, va spune aceasta inginerului. Aş fi vrut ca Sen să creadă că am murit, să reflecteze puţin asupra celor ce făcuse.
în acea zi am mâncat într-un han din apropiere de Ranaghat. Am mâncat orez cu carri şi peşte fiert, şi am mâncat cu mâna, ca
10 un indian, spre uimirea şi încântarea celorlalţi comeseni, care mă auziseră, de altfel, vorbind o elegantă bengali. Numai înfăţişarea mea le dădea de gândit. Ghiceam că am o faţă descompusă, cu barba crescută, cu părul strivit în timpul somnului, hainele murdare şi mâinile negre.
15 începusem să mă uit, să uit de mine, şi aceasta îmi dădea şi mai multă poftă la drum. Am mers până la apusul soarelui fără să mai întâlnesc sate, întâmpinând numai care cu boi şi câte un camion hodorogit. A fost o zi de cumplită arşiţă ziua aceea, şi mă opream la fiecare fântână să beau şi să-mi răcoresc faţa. M-am
20 culcat o dată cu răsăritul stelelor, lângă un mango uriaş, crescut singuratic la capătul unui heleşteu părăsit. M-au chinuit multă vreme ţânţarii, dar în cele din urmă oboseala m-a covârşit, şi nu m-am deşteptat decât târziu în zi, cu mădularele supte, aproape fără să-mi dau seama unde mă aflu... Visasem probabil ceva
25 înspăimântător, căci m-am deşteptat transpirat şi tremurând. Am luat-o aproape la goană pe şosea, înainte. A fost o zi de umblet în neştire, din care nu-mi aduc nimic aminte, în afară de faptul că am întrebat ca prin somn pe un căruţaş unde mă aflu şi cum pot ajunge spre o gară. M-a îndreptat către o haltă din apropiere de
30 Burdwan, pe care am găsit-o în înnoptat. Primul tren venea tocmai spre ziuă şi nu oprea aci. A trebuit să mă sui într-un personal pe la miezul nopţii, într-un vagon de clasa [a] III[-a] (căci nu aveam curajul să intru într-un alt compartiment), cu care am ajuns la Burdwan.
35 M-au orbit şi speriat la început farurile electrice prin staţii.
Eram ca un bolnav deşteptat prin alarmă, aproape buimac, neştiind la ce ghişeu să mă îndrept ca să-mi cumpăr biletul de inter-class (de data aceasta mi-era ruşine să mă înghesui alături de bătrâne şi zdrenţăroşi, în faţa ghişeului de cl[asa a] III[-a]; ruşine nu
40    de mine, ci de cei câţiva eurasieni şi englezi de pe peron, care-mi
129
priveau foarte bănuitori hainele). Am aşteptat zgribulit acceleratul de Lucknow, sorbind ceaiuri multe şi încercând să reconstitui de la început escapada mea. Erau lacune de ceasuri, de nopţi, şi golul acesta din memorie mă obseda. „Dacă am înnebunit?" mă 5 întrebam. îmi porunceam să nu mă gândesc la nimic. „Totul va trece, totul trece", mi-am spus. (De atunci am învăţat eu refrenul acesta, care mi-a ajuns mai târziu un adevărat leitmotiv al vieţii mele.)
în Howrah eram din nou emoţionat, parcă tot aşteptam să 10 întâlnesc pe cineva din Bhowanipore. (îmi amintii că fusese vorba de o plecare la Midnapur, şi deşi lucrul acesta mă chinuia de ajuns, pentru că mă depărta şi mai mult de Maitreyi, totuşi avea şi el o parte de mângâiere, deoarece nu mă mai aflam în acelaşi oraş cu Sen şi nu riscam să-1 întâlnesc.) Maşina m-a adus acasă tocmai 15 în ceasul când poliţia din Park Street începuse cercetările pentru găsirea mea. D-na Ribeiro aproape că leşină când mă văzu coborând din taxi. cu casca ruptă, nebărbierit de patru zile. cu hainele pătate.
- Unde ai fost, pentru Dumnezeu, unde ai fost? A telefonat 20    mereu South 1144 pentru d-ta, şi băiatul acela, mr. Chatterjee,
Khokha, cum îi spuneţi acolo, a venit mereu să te caute... Doamne, Doamne...
Am lăsat-o vorbind şi m-am dus să mă spăl. O baie era singurul lucru pe care îl mai doream acum. Harold a telefonat de la birou 25    să întrebe dacă s-au primit ceva veşti şi, când d-na Ribeiro i-a spus că am venit şi cum am venit, băiatul a luat o maşină ca să mă vadă mai repede.
- Bine, mă! Bine, mă! îmi strângea el mâinile în neştire. Emoţia aceasta îmi făcu bine, şi-1 bătui pe umăr.
30        încercă să mă consoleze.
- Nu-i nimic, old man. Trece şi asta. Dar ce-i cu tine? Unde ai fost până acum?
- M-am plimbat. Nimic grav. O simplă plimbare... Zâmbeam.
35        - Tu ce mai faci?
- Veniseră fetele ieri, alarmate. Am fi vrut să improvizăm ceva la „China Town", de bucurie că ai scăpat din ghearele idolatrilor. Bine, mă! Ce-i cu tine? A venit negrul ăla să te caute. Mi se pare că s-a cam supărat. Mă plictisea şi i-am  spus s-o
40    şteargă. „Acum e din nou creştin", aşa i-am spus...
130
Khokha îmi telefona imediat după masă, dintr-o librărie de pe Asutosh Mukerjee Road. unde avea el prieteni. îmi spuse în grabă că lucruri grave s-au întâmplat şi că trebuie să vină să mă vadă negreşit. L-am rugat să ia maşina. L-am aşteptat în verandă. 5        - Unde ai fost? mă întrebă el.
- Am să-ţi spun pe urmă, îi răspunsei puţin răstit. Povesteşte-mi ce mai e nou...
Foarte multe lucruri noi. Pe Maitreyi au vrut s-o mărite, dar ea a ţipat că va mărturisi soţului, în noaptea nunţii, că s-a culcat cu
10 mine şi va compromite întreaga familie, căci va fi dată afară cu scandal, şi tot oraşul va afla de ruşinea ei. Inginerul, auzind-o, a lovit-o o dată peste faţă. de a trântit-o la pământ, în sânge. Dar a avut şi el imediat un atac, şi a fost dus la spital. Nu mai vede deloc. I se va face operaţia într-o zi sau două, dacă se va linişti.
15 Dar el e atât de agitat, încât se tem şi doctorii. Pe Maitreyi au închis-o în odaie, după ce d-na Sen a chemat şoferul s-o bată cu vergile în faţa ci, până când a căzut în nesimţire. I-a cerut şi lui Khokha să facă acelaşi lucru, dar el a fugit. Chabu a încercat să se sinucidă cu creolină. E şi ea, acum, la spital. Maitreyi îmi trimite
20 un plic în care de-abia avusese timp să închidă o ramură de oleandru înflorit, iar pc o frunză scrisese, cu creionul, apăsat: „Allan, ultimul dar de la mine"... Mă roagă să nu plec decât după cinci zile. Nu ştia nimic de fuga mea, şi mai bine că n-a ştiut. Ar fi crezut că m-am sinucis şi cine ştie cc prostie ar fi fost în stare
25    să facă.
îl ascult ca prin vis. încercând să mă conving de gravitatea şi consecinţele veştilor aduse de Khokha, dar neînţelegând aproape nimic în afară de faptul că Maitreyi suferă şi mai mult şi că e închisă. Khokha îmi cere câteva rânduri scrise pentru Maitreyi, dar 30    îmi aduc aminte de promisiunea către Sen şi îl refuz.
- La ce bun? îi spun trist. La ce bun acum? Să mă uite. Trebuie să mă uite, trei sau cinci ani, până va fi din nou a mea...
Mă trezesc aiurând. încep să plâng, stupid, apoi simt că totul se învârteşte în jurul meu şi îi spun: 35        - Dacă aş putea-o iubi, dacă aş putea!... Dar nu o iubesc. Khokha mă priveşte rânjind.
- Aş vrea s-o iubesc, urlu, aş vrea să fiu în stare s-o iubesc... Vine d-na Ribeiro, uimită, şi mă întreabă ce am.
- Aş vrea să iubesc pe Mailreyi, îi spun cu lacrimi. De ce nu 40    pot s-o iubesc? Ce i-am făcut eu? Ce au cu mine? Ce aveţi cu
mine?...
131
îmi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreyi într-o dimineaţă.
- Adio. Allan, adio, scumpul meu. în viaţa viitoare ne vom întâlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine...
Eu nu-i puteam spune decât atât.
- Maitreyi, Maitreyi...
Am plecat în a şaptea zi de la despărţirea mea de Bhowanipore. Am plecat după ce ultimele două nopţi le petrecusem ascuns în faţa casei lor, spionând lumina în odaia Maitreyiei. A fost tot timpul întunerec.
Chabu a murit în aceeaşi zi.
XIV
Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet, sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea 5    mea de Maitreyi.
Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni, şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni, pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd
10 timpul; şi, astfel, nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mângâiere, şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un singur om: pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra în camera
15 mea de lemn, numai cu el vorbeam, o dată sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorii cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya, şi le cutreieram în lung şi în lat, reluând necontenit acelaşi film interior
20 al dragostei mele cu Maitreyi, închipuind fel de fel de întâmplări, unele mai fantastice decât altele, prin care noi doi ajungeam fericiţi, întâlnindu-ne într-o singurătate nepătrunsă de nimeni sau în acea cetate moartă de la Fatehpur-Sikhri, sau în vreo colibă părăsită din junglă.
25 Asistam ziua întreagă la desfăşurarea aceluiaşi vis fantastic,
care ne izola pe noi doi. pe mine şi pe Maitreyi, de cealaltă lume.
Fapte de mult uitate îşi recăpătau prospeţimea, şi închipuirea mea le împlinea, le adâncea, le lega între ele. Amănunte pe care atunci nu le luasem în seamă schimbau acum întregul câmp al viziunii mele interioare. Oriunde mă duceam, o întâlneam pe ea, printre 5 pini şi mesteceni, pe stânci, pe drumuri. Atât de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încât orice chemare din afară mă înspăimânta, aproape mă făcea să sufăr fizic. Ştiam că şi Maitreyi, acolo, în celula ei din Bhowanipore, se gândeşte tot atât de adânc la mine, la viaţa noastră împreună, şi comuniunea aceasta în
10 închipuire ne lega parcă pe deasupra evenimentelor, ne lega în ciuda despărţirii şi a morţii.
Când era lună, trecem prin pădure, până la pârâul din vale, şi întârziam mult pe o stâncă, privind apa, strigând: „Maitreyi! Maitreyi!" până ce oboseam şi îmi auzeam glasul tot mai stins,
15 aproape o şoaptă. Atunci mă întorceam acasă, pe acelaşi drum, cu o împăcare nespusă în suflet, căci mi se părea că Maitreyi îmi ascultase chemarea, că vorbele mele au fost purtate de apă şi de vânt până la ea. Nu ştiu dacă vieţuiam sau nu real, în atâtea luni de completă solitudine, dar aceasta era singura mea putinţă de
20 supravieţuire. Nu mai eram de mult tânărul vânjos şi optimist, ştiind ^ce vrea şi ce poate, europeanul îndrăgostit de tehnică şi pionierat, care debarcase cândva în India ca s-o civilizeze. Totul mi se părea zadarnic, fără sens. Totul, în afară de acele câteva luni ale dragostei şi nenorocirii mele. Căci nu sufeream numai pentru
25 că mă despărţisem de Maitreyi, sufeream şi pentru crima săvârşită faţă de un binefăcător al meu, faţă de o mamă nemaiîntâlnită, faţă de viaţa micuţei Chabu, pe care, fără îndoială, eu o îndreptasem către moarte. Toate certitudinile acestea mă împiedecau să respir în voie. Trebuia să le adorm, să le narcotizez printr-un vis tot mai
30    puternic, în care nu exista nici moarte, nici păcat, nici despărţire.
Reciteam mereu jurnalul, dar niciodată nu aveam curajul să mă apropii de 18 septembrie. De altfel, ziua aceea era oarecum înmormântată pentru mine. într-un plic gros, sigilasem câteva bilete ale Maitreyiei, scrisorile inginerului, aceea a lui Chabu,
35 ramura de oleandru, un ac de cap, câteva bucăţi de hârtie cu însemnări de mâna Maitreyiei (multe din ele de pe vremea lecţiilor de franceză), într-un cuvânt toate urmele acelui episod definitiv al tinereţii mele. (Plicul l-am deschis zilele trecute, când am scris
134
ultimele capitole. Câte lucruri deprimante aş putea spune eu despre relicve şi amintiri!...) îmi plăcea, mai cu seamă, să recitesc preliminariile dragostei mele, să-mi bat joc de naivitatea mea, de infatuarea mea sentimentală, care mă făcuse să trăiesc atâta vreme 5    o iluzie.
Nu primeam, nici nu scriam scrisori. O dată sau de două ori pe lună, paznicul bungalow-ulai se ducea la Naini-Tal pentru anumite provizii, pe care nu le putea găsi în satele din vale, şi atunci trimeteam şi eu câteva rânduri la bancă, pentru bani, sau o
io telegramă lui Harold, ca să ştie că trăiesc încă. Prin apropierea Crăciunului am avut o surpriză care mi-a descoperit cât de mult sunt încă legat de trecutul meu şi cât de primejdioasă ar fi o întoarcere la Calcutta. Khokha, interesându-se la bancă, a aflat de adresa mea la Naini-Tal (poste-restante) şi mi-a scris. Când mi-am
15 văzut numele pe plicul adus de paznic, parcă nu-mi venea a crede că-mi este adresat mie. Mi se părea că acel Allan nu mai există de mult, că îl lăsasem undeva în urmă. Am tras zăvorul la uşă şi am cetit scrisoarea lui Khokha, palpitând, parcă m-aş fi aflat deodată în faţa lui Sen sau a Maitreyiei, sau a d-nei Sen. îmi scria că
20 familia petrecuse o lună la Midnapur, de unde chiar Maitreyi îmi trimitea câteva rânduri scrise pe petece de jurnale, pe afişe din gară, alături de flori umile de câmp, culese probabil în plimbările ei sub pază pe la marginea satului. Am înţeles că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea omenească, reală,
25 carnală. Ea îşi crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cât mai sus, în plin ireal. îmi scria. „Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe drumul acesta de ţară? Cum să uit eu soarele?" Pe o altă hârtie mă
30 numea „soare, aer, flori". „Nu te sărut eu acum, o dată cu buchetul pe care îl strâng la piept?" Sau: „Nopţile, tu vii la mine, cum veneam eu altădată, în camera noastră de dragoste din Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie; pe când tu vii acum ca un zeu din aur şi din pietre scumpe,
35 şi te ador, căci tu eşti mai mult decât dragostea mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!"
M-am gândit, atunci, cât de ciudată este retragerea aceasta a ei în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare
135
20
25
30
continuă a mea. făcut din om zeu. din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeaşi Maitreyi din Bhowanipore şi o strângeam tot atât de bărbăteşte în braţe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeaşi viaţă dusă împreună şi aceeaşi dragoste, desăvârşind-o. împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase de mult în imagine, în idee, şi nu mă regăseam, aşa cum aş fi vrut, cu scăderile şi patimile mele, în ..soarele" ei, în „florile" ei.
Am cetit scrisoarea cu o uşoară strângere de inimă. De ce se depărta Maitreyi de mine? De ce mă implora s-o uit, ca s-o întâlnesc într-o viaţă viitoare? Ce-mi păsa mie de viaţa viitoare şi de toţi zeii ei?...
Eram însetat de concret, de viaţa nemijlocită, de prezenţă. Pe mine mă chinuia tocmai amintirea ei carnală, tocmai ceea ce era viu şi imediat, şi neînlocuibil în făptura ei, şi pe această Maitreyi, de suflet şi carne, o doream, pc ea o întâlneam în filmul meu de toate zilele. Nu voiam cu nici un pr^< să dispar, în dragostea ei, înlocuit fiind de o idee, de un mit. Ni. voiam să mă consolez cu o dragoste eternă şi cerească; dragostea mea cerea împlinire, vieţuire pe pământ, nu pereche îngerească...
Khokha îmi dedea şi alte veşti: operaţia inginerului nu reuşise prea bine, şi concediul i se prelungea cu încă şase luni. D-na Sen a albit, faţa îi e acum ca de sfântă. Maitreyi a slăbit înspăimântător şi refuză cu încăpăţânare orice propunere în căsătorie. De când s-a întors din Midnapur, întreabă mereu de mine la telefon, în Royd Lane, şi crede că e minţită, că eu mă aflu din nou în Calcutta, dar nu vreau s-o văd. A fost o dată, el, Khokha, la gazda mea, şi d-na Ribeiro se plângea că nu mai ştie nimic de mine, că a fost vorba să mă duc pentru două-trei săptămâni, şi iată, sunt trei luni de când nu mai dau nici un semn de viaţă, în afară de telegramele către Harold. Pe Mantu, inginerul 1-a dat afară din casă, pentru că fusese obraznic cu d-na Sen, iar acum bietul băiat o duce foarte prost, căci trebuie să-şi plătească datoriile făcute cu nunta, şi trăieşte despărţit de Lilu, ea la părinţi, iar el într-un cămin studenţesc, unde mănâncă numai pâine cu ceai, ca să-şi achite mai repede datoriile şi să poată fi iarăşi la un loc cu Lilu.
Khokha termina scrisoarea întrebându-mă când am de gând să
136
mă întorc şi implorându-mă să nu-mi ratez cariera, nici să-mi spulber tinereţea pentru un simplu episod de dragoste. Toţi oamenii trebuie să treacă prin asemenea încercări. Şi ei trebuie să iasă mai întăriţi, mai puternici, nu să se retragă în fundul 5 munţilor. Aceasta nu este o soluţie, încheia Khokha. Aşadar, când mă întorc?
Aceasta mă întrebam şi eu. Nu mă puteam împăca cu gândul unei noi vieţuiri în Calcutta. De altfel, nici nu ştiam ce voi mai putea face acolo, căci de lucru nu mai aveam, certificate nu
10 obţinusem şi, la birou, ca să le cer, îmi era peste putinţă să mă duc. Aveam destui bani strânşi ca să pot trăi retras încă vreun an. Dar după aceea? O voi lua iar de la capăt, voi pleca mai departe, spre Java, de pildă, şi acolo voi avea curajul să încep o viaţă nouă... Gândurile acestea însă erau simple gânduri. Căci nu mă
15 puteam închipui despărţit de India şi nu mă puteam închipui aşezându-mă din nou la lucru. Orice activitate, orice ambiţie, orice ţel mi se păreau atât de zadarnice, încât simpla lor amintire mă întrista de moarte. Stam pe veranda btmgalow-uhxi. când nu mai era nici un vizitator, şi priveam pădurile de pin, întrebân-
20 du-mă: poate fi altceva mai bun? Poate altceva avea mai mult sens decât această pădure, de nimeni întrebată de ce creşte şi pentru cine îşi dezvăluie neîntâlnita ei frumuseţe? Aş vrea să fiu o buturugă, plutind alene, senină, beată, pe apele Gangelui. Să nu mai simt. să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi
25 un sens al existenţii această întoarcere la mineral, la cristal, de pildă? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împărţi lumina ca un cristal...
O sumă de întrebări stupide, fără nici o legătură cu filozofia, îmi treceau atunci prin cap. Nu-mi luasem nici o carte cu mine şi
30 gândeam, la întâmplare, tot ce-mi plăcea, tot ce mă consola. Tăcând întruna, vorbeam foarte mult cu oameni pe care îi închipuiam eu, toţi semănând cu mine, dar mult mai profunzi, mai bărbaţi, mai liberi. Tânjeam după libertate cum niciodată cred că n-a tânjit un prizonier. Mă simţeam atât de legat, din toate
35 părţile. Aveam zone interzise în mintea mea; de pildă, zona de dincoace şi de dincolo de 18 septembrie...
137
*
Pe la începutul lui februarie a sosit. în plin miez de noapte, o necunoscută, care a deşteptat paznicul, cerând o cameră, dar într-o limbă atât de neînţeleasă, încât omul a venit la mine să-1 descurc. Am ieşit cu pelerina aceea îmblănită, himalayană, care îmi dă un aspect de muntean mongol. Pe un chaise-longue din verandă se trântise, istovită, o femeie, din care n-am văzut la început decât părul bălai şi mâinile puţin prea mari, cu care îşi ţinea strâns pe trup un trench-coat mizer. Nu ştia decât câteva cuvinte în hindustană, şi i s-a luminat toată faţa de bucurie când a dat cu ochii de mine. Respira agitată. în curte, un băieţaş cu bagajele. Veniseră pe jos din Ranikhet, pierzând de mai multe ori cărarea şi trebuind să treacă prin pârâu ca să urce spre bungalow. îmi spusese toate acestea palpitând, căci, după câte am înţeles, avusese vreo aventură neplăcută în Ranikhet şi plecase după căderea serii. Se numea Jenia Isaac, din Capetown. Africa de Sud, şi se afla de câteva luni în India, cutreierând Himalaya în căutarea unei mănăstiri care s-o primească. îmi făcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată mai mult din dezamăgire decât din sete pentru un altfel de adevăr. Când paznicul aprinse felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tânără, fără expresie, faţa rotundă, ochii albaştri, glas de fetiţă, contrastând cu trupul ei bine legat, înalt, puternic, cu braţe vânjoase şi piept larg. Era îmbrăcată ciudat, într-o toaletă de voiaj prin colonii, adaptată foarte curios la un drum de munte. Era atât de îngheţată, încât paznicul a trebuit să facă ceai mult, şi 1-a sorbit lacomă, vorbind mereu, întrebând, suspectându-mă. Mă plictisea oarecum această vizitatoare inoportună, dar m-am liniştit aflând că peste două zile cel mai târziu pleacă spre Maikhali. voind să ajungă la Bhadrinath. Până la Bhadrinath e un drum bun. de treizeci de zile. Am zâmbit ascultând-o, căci crestele erau acum cu desăvârşire îngheţate, cărările acoperite cu zăpadă, şi apoi, drumul către Bhadrinath nu trece pe la Maikhali, ci prin Hardwar. I-am dat toate lămuririle, sfătuind-o să se ducă la Kotwara, de unde ar putea lua trenul până la Hardwar. M-a întrebat dacă eu plec undeva, dacă am să stau mult aici. îmi repugnă orice încercare de a pătrunde în sufletul
138
meu, de a-mi cunoaşte prezentul, de a-mi ghici trecutul. I-am răspuns, scurt şi aspru, că nu ştiu ce am să fac, dar deocamdată am să rămân aici, pentru că acesta e un bungalow puţin cercetat de drumeţi, şi îmi prieşte de minune aerul pădurilor de pini... 5 A doua zi am plecat în zori, după obiceiul meu. Am ocolit muntele, mi-am luat baia sub stâncă, am mâncat turtele cu miere şi m-am întors noaptea. Paznicul îmi spuse că mem-sahib e bolnavă şi că a întrebat de mine. „Cum o fi ghicit el asta?" mă amuz eu, gândindu-mă la bruma de hindustană pe care o ştia Jenia Isaac.
io Ciocănesc la uşă, şi îmi răspunde un glas schimbat de febră. Asta m-a necăjit puţin, căci ideea că va trebui să stau mereu în preajma unei bolnave, şi încă a unei bolnave albe, îmi era insuportabilă. Am găsit-o cu temperatură, tremurând, dar destul de inimoasă. Mă rugă să scriu o listă de cuvinte hindustane uzuale şi să-i prepar
15 o ceaşcă de cacao, căci paznicul nu se pricepe. Nu era deloc impresionată de faptul că se afla bolnavă aici, în creierul munţilor, singură, fără să cunoască limba şi fără să nădăjduiască vreun ajutor. îmi spune că suferă de febră de vreo trei săptămâni, că a zăcut pe moarte în casa unui bhutanez de lângă Almora, dar
20    că nu îi e teamă. Am întrebat-o aşa, într-o doară, ce-a făcut-o să vină în India, şi ea roşeşte puţin; apoi, brusc: - Vreau să găsesc absolutul!...
Mă ispiteşte un râs năpraznic. Simţul acesta al humorului, reînviat deodată în faţa răspunsului necunoscutei, mă întristează şi
25 mă nelinişteşte. Credeam că nici o emoţie şi nici un ridicul nu mă mai poate impresiona. Credeam că am ajuns nesimţitor, şi proporţiile sau nuanţele nu mai îmi pot stimula atenţia; treceam pe lângă ele cum ai trece pe lângă o piatră. Dar seriozitatea Jeniei, când a spus „absolutul", m-a deşteptat deodată la o lume de farsă
30 şi inepţie, de păcăleală şi somn. de ridicul şi dramă. Lumea în care vieţuisem şi eu atâta vreme...
Cu multă greutate am izbutit să schimb vorba, întrebând-o ce crede despre Gandhi şi despre mişcarea naţionalistă indiană. E un lucru pe care îl fac întotdeauna când vreau să ţin departe pe un
35 om oarecare. Jenia îmi mărturiseşte că, deşi supusă engleză, aparţine unei familii de evrei finlandezi, stabiliţi pe la sfârşitul secolului trecut în sudul Africei, că nu poate suferi ipocrizia albilor, că a venit aici hotărâtă să uite tot şi să intre într-un
ashram. să caute adevărul, viaţa, nemurirea. O ascult, fără nici o m schimbare a feţei, îi ascult toate superstiţiile culese despre India w fachirică şi mistică, toate inepţiile din cărţile lui Ramacharaka, p toată pseudocultura care circulă prin oraşele anglo-saxone. Simt j; că a rămas multă vreme singură şi că ar vrea să-mi spună tot, fericită că a găsit un om care s-o asculte şi .,s-o înţeleagă". Nu mai conteneşte cu confesiunile, îmi spune deodată că are încă patru surori, că era celistă la orchestra municipală din Capetown. că a dat concerte în Johannesburg, că avea 40 de lire sterline pe lună, dar nu se împăca cu familia („burghezi care vroiau s-o mărite!") şi i atunci s-a retras la o fermă din apropiere, unde se ducea în fiecare       i , noapte, după concert, cu un baby-car, pe care şi 1-a cumpărat numai din economiile ei...
Ar fi continuat cu mărturisirile, dacă nu m-aş fi scuzat că e prea târziu ca să mai pot întârzia în odaia ei, şi după ce am întrebat-o dacă mai doreşte ceva, m-am retras strângându-i foarte sobru mâna       f I şi urându-i grabnică însănătoşire. i
M-am gândit multă vreme, în acea noapte, la iluzia acestui „absolut" pe care îl căuta biata muzicantă şi am simţit o imensă î milă reflectând că şi-a părăsit un cămin şi o libertate în civilizaţie, | numai pentru că cetise cărţile  acelui farseur englez cu pseudonimul de Ramacharaka. (Am aflat mai târziu că însăşi ; lectura acestor cărţi - „care i-au revelat o altă lume dincolo de " simţuri" - fusese plină de peripeţii şi de mistere. O dată visase numele unei librării pe care nu o cunoştea: chiar a doua zi, automobilul ei a avut un accident pe una din străzile puţin ' populate, şi când a ridicat ochii, a văzut că se află în faţa librăriei din vis! A intrat şi a găsit într-un raft o sumă de cărţi de teozofie, ocultism şi yoga; dar a cumpărat numai cărţile lui Ramacharaka, prin care a avut „revelaţia Indiei") '
Două zile n-am putut să-mi fac plimbările mele lungi, n-am putut visa şi medita cum obişnuiam de atâtea luni, pentni că Jenia era încă bolnavă şi avea nevoie de mine aproape la fiecare ceas. Simţise şi ea, în cele din urmă, că mă cam plictiseşte puţin, dar | era atât de singură şi atât de nenorocită, încât îşi călca peste orgoliu | şi trimetea mereu să mă cheme, născocind pretexte. în acele ceasuri de tovărăşie îşi continua confesiunile, ca şi cum i-ar fi fost peste putinţă să comunice sufleteşte cu mine înainte de a-mi spune
140
întreaga ei viaţă şi a-mi lumina toate ascunzişurile sufletului ei, pe care îl voia divers de al celorlalţi moderni, când. ca şi oricare altul, trăia şi ea un permanent bovarism, nutrindu-se cu idei maxime şi adevăruri cu majusculă. Jenia mi-a destăinuit astfel 5 întregul ei dezgust de lume, de societate, de familie şi de dragoste, de nesfârşitele ei suferinţe, până ce şi-a regăsit libertatea, renunţând la totul. Numai despărţirea de muzică, de artă, a fost mai grea. Despre dragoste avea o părere prea rudimentară ca să-i dea de gândit. Nu se îndrăgostise niciodată, şi
io cel pe care crezuse un timp că 1-a iubit s-a logodit cu alta. Arunci a înţeles că numai i s-a părut că iubeşte. Ar fi vrut mult să cunoască experienţa dragostei complete înainte de a renunţa la viaţa aceasta efemeră pentru a căuta absolutul Deci, înainte cu două săptămâni de a părăsi Africa, s-a dat unui camarad, un
15 neamţ simpatic, excelent dansator, care o curtase cândva şi care n-a vrut s-o creadă când i-a spus că era fecioară. Prietenul acela, brutal sau neîndemânatec. o făcuse să se dezguste definitiv de apropierea carnală a bărbaţilor. Era chiar încântată că viaţa pe care şi-o pregătea o va împiedeca să iubească şi să fie iubită. Ajunsese
20 să creadă că orice bărbat e o brută, un porc sau un imbecil, şi că singurii masculi care merită vreo consideraţie sunt cei care renunţă la „plăcerile" lumii, adică sihastrii, filozofii, misticii. în capul Jeniei se băteau o sumă de idei inconsistente, alături de dezamăgiri sentimentale şi superstiţii femeieşti (cultul „omului
25 superior", al „omului singur", izolarea, aventura, renunţarea). Aproape că mă îngrozeam ascultând-o, căci de când mă retrăsesem aici, ajunsesem să gândesc un lucru până la capăt, să cercetez o idee în toate implicaţiile ei, şi mă făcea fără voie să sufăr substanţa hibridă şi incongruentă a conştiinţei acestei tinere
30    fete în căutare de absolut.
De câte ori mă întorceam în odaia mea. însemnam în jurnal judecăţi şi impresii, căci mi se părea că prezenţa Jeniei este mai mult decât o întâmplare oarecare; este însuşi contactul meu cu o lume, şi o gândire, din mijlocul căreia mă smulsesem cândva. O
35 săptămână de la venire, în care timp Jenia avusese timp să se vindece şi să se întremeze, dar încă nu plecase, îmi schimbasem complect atitudinea faţă de ea. De unde la început mă plictisea şi mă irita, acum mă interesa ca un spectacol, ca o verificare. Cea
dintâi verificare am făcut-o cu privire la lumea noastră albă, europeană, pe care o părăsisem şi în care trebuia să mă întorc, mai curând sau mai târziu. A doua verificare, şi mult mai serioasă, a fost cu privire la însăşi viaţa şi tinereţea mea.
Trebuie să spun că aproape m-am înspăimântat când, surprinzând o dată pe Jenia pe jumătate goală în cameră, n-am avut nici o tresărire şi am privit-o ca pe un obiect oarecare. Am gândit mult în noaptea aceea, întrebându-mă dacă nu cumva dragostea mea prea mare pentru Maitreyi şi şocul atât de aspru al despărţirii, şi solitudinea n-au contribuit să mă neutralizeze sexualiceşte, n-au făcut din mine un neputincios sentimental şi fricos; dacă nu cumva trăiesc departe de lume, pentru că nu o pot înfrunta, şi m-am hotărât să renunţ la dragoste şi la femeie, pentru că nici una, nici alta nu mă mai pot ispiti. Am trecut ceasuri de cumplită groază, gândindu-mă că s-ar putea să fiu o simplă epavă, reacţionând automat şi păstrând toată viaţa semnul primei înfrângeri. Recunosc, lumea - cu femeile şi iluziile ei, cu realităţile şi luptele ei - nu mai mă interesa. Dar cu nestăvilită sete voiam să ştiu dacă m-ar mai putea interesa toate acestea. Nu cumva eu mă retrag şi mă simt dezgustat numai pentru că trebuie să fac astfel? Dacă eu nu mai sunt liber să aleg?
Priveam iarăşi pe Jenia, şi nu simţeam faţă de ea nici o turburare, nici un gând pătimaş, nici o libertate mentală, şi atunci încercam s-o iscodesc, s-o silesc să fie feminină, aşa cum, fără îndoială, fusese înainte de a pleca din Capetown; gândeam că poate astfel va izbuti să mă tenteze. Şi dacă ea mi-ar fi dovedit că omul din mine nu murise, că eu am rămas acelaşi, cu păcatele, cu micimile, cu patimile mele, atunci m-aş fi putu retrage din lume, aş fi fost liber să-mi aleg drumul pe care mi-1 hotărâsem, aş fi fost liber să fac orice, tocmai pentru că puteam face contrariul. E adevărat că Jenia se arăta câteodată foarte feminină faţă de mine. De unde, de obicei. îmi ţinea discursuri asupra teozofiei şi „secretelor din centrul Tibetului" (căci avea o sumă de mituri în care credea orbeşte), vorbind cu ochii pe jumătate închişi, cu un glas puţin voalat, misterios, câteodată, dimpotrivă, râdea mult, îmi servea foarte drăgălaş o ceaşcă cu ciocolată, se pudra (renunţase la pudră şi rouge de cum ajunsese la Himalaya) şi tot încerca să mă facă să-i spun cum am ajuns eu în singurătate şi care este tâlcul inelului cu piatră neagră pe care îl port.
142
Este ciudat cât de mult mă gândeam la Maitreyi privind şi vorbind cu Jenia. O aveam mereu în minte, pe ea, singura, şi adesea, închipuindu-mă îmbrăţişând o femeie oarecare, pe Jenia, de pildă, mă nedumiream, de imposibilitatea acestei imagini, de 5 irealitatea oricărei eventualităţi jjmoroase. Hotărât, o iubeam atât de nebuneşte pe Maitreyi, şi amintirea ei îmi anula atât de decisiv orice prezenţă străină. încât mă întrebam chiar dacă trăirea aceasta într-un trecut viu nu e degradantă. Mă surprindeam întrebându-mă cu spaimă ce am să fac eu tot restul vieţii, dacă nu voi repeta
10 povestea lui Abelard şi a Heloisei. Aş fi vrut să mă simt iarăşi liber, să-mi verific libertatea, ca s-o pot iubi pe Maitreyi fără teama că mă retrag din faţa vieţii. Mi-este foarte greu să lămuresc aici toate acele sentimente obscure care m-au îndemnat atunci la o descătuşare, la o nouă experienţă. Poate nici eu nu le înţeleg.
15 Poate.
Jenia îşi hotărâse plecarea într-o luni dimineaţa şi trimesese chiar vorbă la Ranikhet pentru hamal. Cu trei zile mai înainte devenise foarte insinuantă, profitând de multe vorbe inocente ale mele ca să râdă cu înţeles, plângându-se că renunţă la o viaţă pe
20 care nu o cunoaşte, că n-ar vrea decât o singură experienţă, căci nimic nu merită să fie repetat în dragoste etc. Pe mine mă desfătau de minune toate aceste reveniri la feminitate. Şi pentru că sâmbătă seara a fost o lună minunată, şi pentru că aveam poftă să vorbesc, să înţeleg ce se întâmplă cu mine, de ce tac atât şi de ce mă
25 ascund, am rămas amândoi pe verandă şi i-am povestit de-a fir-a-păr povestea Maitreyiei.
Aproape de miezul nopţii s-a făcut frig afară, şi am intrat în camera ei să termin povestea şi să bem o ceaşcă cu ceai. Când i-am spus totul şi i-am rezumat scrisoarea lui Khokha. şi i-am
30 mărturisit hotărârea mea de-a o uita pentru a nu o face să sufere (nu înţelegeam ce poate însemna aceasta, dar era o frază care suna frumos, şi i-am spus-o; mai ales că, surprinzător pentru sinceritatea mea de cele mai multe ori stupidă, în seara aceea jucasem chiar puţin teatru), Jenia a rămas tristă, tăcută, cu o
35 lacrimă la colţul genelor. Am întrebat-o, într-o doară, de ce plânge. N-a răspuns. M-am apropiat de ea, i-am luat mâinile, am întrebat-o din nou, i-am strâns braţul. Tăcea întruna. Şi atunci mi-am apropiat faţa mai mult, răsuflarea mea aproape de gura ei.
întrebând-o tot mai încet, mai insinuant. A oftat o dată lung, a închis ochii şi şi-a încolăcit braţele de umerii mei, sărutându-mă pe buze, muşcător, sălbatec. Am avut o ciudată bucurie când m-am dus să zăvoresc uşa.
*
S-ar părea că cele ce-am scris în ultimele pagini nu mai interesează povestea Maitreyiei. Şi totuşi, nu e decât o continuare a ei. La Maitreyi m-am gândit îmbrăţişând acel trup bălan şi robust de evreică finlandeză; pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea voiam să mă dezbar, pe ea voiam s-o uit. O căutam şi o izgoneam. Cerşeam un singur amănunt care să mi-o amintească; şi în acelaşi timp ştiam că m-ar fi zguduit şi m-ar fi dezgustat să-1 aflu, undeva, de-a lungul trupului ăsta alb, peste care dragostea trecuse fără să se oprească.
...Voiam s-o uit cu adevărat sau voiam să-mi dovedesc că numai pe ea am iubit-o şi că orice altă dragoste ar fi zadarnică? Nu ştiam dacă este o simplă verificare sau cea dintâi fugă, cea dintâi haltă în noroi. Nu-mi venea a crede că s-ar putea uita vreodată asemenea lucruri. Nu puteam crede că sunt şi eu asemenea celorlalte mii de muritori nefericiţi care iubesc şi uită, şi mor fără să socotească nimic etern, nimic definitiv. Numai cu câteva săptămâni mai înainte mă simţeam atât de legat şi atât de sigur în iubirea mea pentru Maitreyi. Să fie, oare, viaţa toată o asemenea farsă?...
îmi puneam astfel de întrebări stupide, pentru că îmi era teamă să constat imensa tărie a dragostei pentru Maitreyi. Fără îndoială că îmbrăţişările Jeniei m-au dezgustat profund. De acum sunt sigur că va trece mult timp până ce voi mai avea din nou curajul să mă apropii de femeie, şi aceasta numai dacă împrejurările se vor schimba. Pe Maitreyi o iubesc, numai pe ea! Şi scrâşneam din dinţi, născocind tot felul de mângâieri care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine mă întărâtau şi mai mult, căci nu izbuteau să mă abrutizeze pe cât aş fi voit, nu izbuteau să şteargă din memoria vie a simţurilor mele pe cealaltă, pe singura, pe
144
Maitreyi.
Am întrebat:
- De ce mi-ai căzut în braţe, atunci?
- Aş fi vrut să mă iubeşti şi pe mine ca pe Maitreyi, mi-a 5     spus, privindu-mă cu ochii ei albaştri, inexpresivi.
Am rămas mut. E cu putinţă atâta sete de amăgire, atâta dor de dragoste?
- îmi povesteai cum o iubeai pe Maitreyi, şi eu mă gândeam la mine, cât de singură şi nefericită am fost, şi mi-a venit să plâng...
10 Cred că a înţeles că niciodată nu o voi putea iubi; nici măcar
trupeşte. Am plecat în zori din odaia ei, extenuat, inuman de lucid, şi ea a rămas pe patul răvăşit de spasmul tuturor încercărilor de a o uita pe Maitreyi.
...Am condus-o, luni, până la pârâul ce străbate pădurea cu pini.
15     De ce mi-a scos-o Dumnezeu înainte? Jenia Isaac. ne vom mai întâlni noi vreodată?
Am rămas iarăşi singur; dezgustat, năuc, încercând să înţeleg ce are să se întâmple cu mine, încercând să mă întorc iar în dulcele meu somn alături de Maitreyi. Nu voi izbuti niciodată să scriu tot ce 20 mi-a trecut atunci prin minte, în lungile săptămâni ce au urmat plecării Jeniei. îmi amintesc vag de insomniile mele, de zădărnicia zilelor.
Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă, deşteptându-mă o dată dimineaţa ceva mai devreme, privind surprins soarele drept 25 în faţă, lumina, verdeaţa. Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. îmi venea să cânt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întâmplat aceasta. Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva.
Şi atunci m-am întors.
XV
...Caut ziua întreagă de lucru la birourile de pe chei. Promisiunea lui B. că îmi va găsi un post de traducător din franţuzeşte, la consulat, nu se realizează. Mai am vreo sută de 5 rupii, deşi multă lume îmi datorează aici bani. Harold se poartă foarte urât. I-am cerut să împartă camera cu mine. căci de la 15 ale lunii sunt nevoit să mă mut. şi refuză pc un motiv stupid: că nu mai sunt creştin! Că nu poate dormi cu un idolatru! Adevărul este că ştie de acum totul, ştie că nu mai am bani, nici speranţe pentru 10 o leafă mare. D-na Ribeiro, care îmi vede cămaşa murdară, a uitat acum tot binele pe care i l-am făcut, cu toată sărăcia mea. De-abia îmi dă un ceai când mă duc să-1 văd pe Harold. Nu mai am nimic de vândut. Am rămas cu vreo şase-şapte cămăşi. Zi deprimantă; multe, prea multe plictiseli.
15 ...întâlnire cu Khokha. îmi aduce iar o scrisoare de la Maitreyi.
Refuz s-o primesc; îi spun că mi-am dat cuvântul (dar oare mi l-am dat? Nu ştiu nici acum) către inginer. Khokha pretinde că Maitreyi mă roagă mult s-o întâlnesc o dată, fie în parcul Bhowanipore, fie la un cinematograf; sau să-mi telefoneze. Refuz
20    totul, net, îndârjit, suferind cumplit. La ce bun s-o iau de la capăt când toate se vor încheia tot acolo, în lacrimi, în nebunie?
- Spune-i să mă uite! Allan a murit. Pe cine mai aşteaptă acum?
Mă gândesc dacă există vreo nebunie prin care, înfăptuind-o, Maitreyi ar ajunge din nou a mea, pentru totdeauna. Dar nu găsesc nimic, nu îmi închipui nimic. Să fug cu ea în lume... Dar cum s-o fur, cum să pătrund din nou în acel Bhowanipore păzit de Sen?... 5 Şi poate mai e ceva; poate nu o mai merit. Nu ştiu nimic, nimic. Aş vrea să mă uite, să nu mai sufere. Dragostea noastră s-a oprit aici.
... De ieri-dimineaţă, telefoane la fiecare ceas. „Unde e Allan? Vreau să vorbesc cu Allan! Spune-i că este ceva urgent de la 10    Maitreyi, de la iubita lui!*' Doamna Mctire sfârşeşte prin a se revolta. îmi spune:
- Allan, vino de sfârşeşte odată cu bruta asta neagră!
îmi vine s-o lovesc cu palma peste gură, dar zâmbesc sălbatec. „Aşa, aşa, mai mult, mai sângeros, până ce voi cădea în genunchi 15    şi voi urla: «Dumnezeule, mi-e de ajuns...»."
...Seara, la Geurtie. E o fată bună, admirabilă, această Geurtie a mea. îi spun:
- Fată, o duc prost de tot. N-am de lucru...
Şi îmi dă, pe sub masă, o bancnotă de zece rupii. 20        - Lasă, Allan, râde ea, câte de astea ai cheltuit tu cu mine!... Ce vrei să bei?
- Whisky, cer eu, whisky, că numai aşa începi să uiţi...
- Să uiţi ce? se încruntă. Sărăcia sau dragostea?
- Te face să uiţi ziua, Geurtie; e groaznic să trăieşti numai în 25    zi, să nu mai întâlneşti odată noaptea, să nu mai dormi niciodată.
Ce zi lungă, Geurtie, ce zi fără sfârşit...
...Nu mă aşteptam şi la asta. Iată-mă iubit şi - Doamne, Doamne! - iubind pe Geurtie. Mi se dă aşa, deodată, când eu venisem la ea pentru o cină mai ca lumea şi ca să-mi împrumute o 30    pijama. De atâta vreme dorm cu pijamale străine. Şi mă pomenesc dormind în patul ei. Zău că viaţa aceasta este o minune!
- Tu eşti băiatul meu scump! mă mângâie ea.
147
Sunt insensibil. Parcă mi-ar fi spus: miroşi a apă de colonie. Tot atât de nesemnificativ mi se pare. Dar, cum am ajuns un laş în ultima vreme, de când mi-e foame, nu zic nimic, ci o mângâi şi eu: „Obraznico, obraznico!" îi spun, şi aceasta o încântă nespus. 5 Pleacă la lucru la zece, dar după ce îmi dă breakfast şi-mi cumpără ţigări „State Express 555"! De când n-am mai fumat o ţigară atât de bună... Vreau să plec acasă, îi spun cât sunt de încurcat cu gazda, şi ea mă invită să locuiesc la ea.
- Ce-mi pasă mie de lume? se strâmbă.
io Nu mă aşteptam la atâta curaj de la o eurasiană. Eu, care o credeam interesată numai de bani. (De altfel, ştiu că are doi tipi cu parale, doi bara-sahib!) îmi mărturiseşte că e îndrăgostită de mine din prima seară. Şi eu care nu ştiam nimic!
...Terminasem azi o conversaţie la telefon cu B., când aud şi 15    recunosc, cu ce spaimă, glasul Maitreyiei:
- Allan! De ce nu mă laşi să-ţi vorbesc?! Allan, ai uitat?... închid telefonul şi, aproape ţinându-mă de mobile, mă târăsc
până în camera mea. Doamne, de ce nu pot să uit? De ce nu se stinge odată jarul ăsta, fără sens şi fără rod? Aş vrea să fac ceva 20 care s-o dezguste pe Maitreyi de mine, s-o silească să mă uite. Căci noi nu puteam fi niciodată unul al altuia. Am să mă duc să locuiesc cu Geurtie şi am să-1 trimit pe Khokha să spună totul Maitreyiei.
..Tatonări cu „Burma Oii Company". Au nevoie de un agent 25 fluvial. Cred că mă pricep şi la asta. Trebuie. Am petrecut după-amiaza la Biblioteca Institutului Tehnic, să văd ce înseamnă aceea agent fluvial. De două ori până acum s-a interesat poliţia de mine. Transportă mereu şomeuri, dincolo, în Europa. Asta ar însemna pentru mine cea mai cruntă înfrângere; să mă expatrieze... Geurtie 30    mi-a mai dat douăzeci de rupii; cu lacrimi în ochi, săraca.
...Răscolesc astăzi prin hârtiile mele mai vechi şi dau peste scrisoarea trimisă Maitreyiei de ziua ei de un necunoscut,
148
împreună cu acele flori magnifice. Doresc nebuneşte să ştiu ce scrie acolo şi, cum bengaleza mea e acum foarte incertă, mă rog de un farmacist din apropiere să mi-o traducă, lat-o: „Neuitata mea lumină, nu pot veni astăzi să te văd, căci pe tine nu te pot
5    vedea decât singură, numai pentru mine, aşa cum te aveam eu cândva, în braţele mele, şi ziua aceea...".
Nu mai pot transcrie. Sufăr de o gelozie nebună, inumană. îmi venea să muşc lemnul mesei. Aş fi vrut să mă cheme Maitreyi la telefon atunci. Doamne, când mă înşel eu? Unde mă înşel eu? Sau
io    toată lumea are, totdeauna, dreptate?...
...N-am mai scris de mult în jurnal. Sper s-o termin repede cu India. Am promisiuni sigure, deşi fară contract anticipat, la Singapore. Nu ştiu încă ce am de făcut acolo, dar văd că mi se pregătesc bani de drum. N-am spus nimănui. Prea m-am lăudat
15    mult că am să găsesc post.
Cu Harold ain rupt-o definitiv. Dacă n-ar fi fost Clara acolo, l-aş fi doborât la pământ. Am grozavă poftă de bătaie. Geurtie, din cauza acestui incident, s-a certat cu Clara. De când m-am mutat cu Geurtie în aceeaşi cameră, lumea ne crede cei mai fericiţi „soţi"
20 (căci nu ştiu cine le-a băgat în cap că noi suntem căsătoriţi „în secret"). Faptul este că Geurtie ştie adevărul: că sunt îndrăgostit nebun de Maitreyi şi că m-am mutat la ea numai ca să mă răzbun. (Toate astea simt poveşti: m-am mutat, pentru că nu mai aveam ce mânca.)
25 Khokha m-a căutat.de nenumărate ori. Am lăsat vorbă să nu fie primit. îmi trimite scrisori pe care le citesc numai pe jumătate, căci sunt scrise într-o englezească mizerabilă. îmi tot spune că Maitreyi s-a hotărât să facă o nebunie ca s-o dea afară din casă şi să vină după mine. Mă cutremur de câte ori încerc să mă gândesc şi
30 de aceea evit cu îndârjire orice gând care ra-ai apropia de Maitreyi. Khokha îmi spune că ea ar tt în stare să se dea unui necunoscut, numai ca să fie zvârlită pe drumuri şi să poată să ajungă iarăşi alături de mine. Literatură.
...Mă întâlnesc cu J., nepotul doamnei Sen, venit aici pentru un angajament la o mare tipografie. Bucurie, îmbrăţişări, amintiri. E cel dintâi cunoscut pe care îl văd în Singapore. îl invit la masă, şi după a treia ţigare îmi spune, privindu-mă în ochi, serios: 5 - Allan, ştii că Maitreyi te-a iubit foarte mult? A aliat toată lumea de dragostea aceasta...
Eu încerc să-1 opresc, căci dacă îmi place să întâlnesc câteodată oameni din acele locuri, apoi mi-e peste putinţă să-i aud compătimindu-mă sau comentând dragostea noastră Ştiu, acum. io    că s-au aflat multe. Dar la cel bun dacă s-au aflat?
- Nu, nu, stărui el, am să-ţi spun lucruri triste.
- Nu cumva a murit? mă înspăimântai eu. (Deşi nu puteam crede în moartea ei, căci ştiu că am să simt ceasul acela, dacă se va întâmpla ca Maitreyi să moară înainte de mine.)
15 - Ar fi fost mai bine să moară, adaogă J., superstiţios. Dar a făcut un lucru netrebnic. S-a dat vânzătorului de fructe...
îmi venea să urlu, să râd. Simţeam că, dacă nu mă apuc bine de masă, îmi pierd cunoştinţa. J. observă schimbarea mea şi mă consolează.
20 - A fost o lovitură grea pentru noi toţi. Maica e aproape nebună de durere. Maitreyi a plecat la Midhapur, să nască, chipurile, în taină, dar toată lumea a aflat. Au încercat să cumpere pe nemernicul acela, dar acum sunt în proces...
Nu mai înţelegeam nimic. Şi nu înţeleg nici acum. Cine este în 25 proces?
îl întreb dacă au dat-o afară pe Maitreyi.
- Sen nu vrea sub nici un chip s-o gonească. A spus că mai bine o omoară cu mâna lui decât s-o dea afară. Vor s-o facă poate filozoafă, mai ştiu eu ce... O păstrau pentru o partidă bună, dar
30 acum se ştie aproape tot... Cine are s-o mai ia? Şi, totuşi, nu vor s-o gonească. Maitreyi ţipă întruna: „De ce nu mă daţi la câini? De ce nu mă aruncaţi în stradă?!" Eu cred că a înnebunit. Altminteri, cine ar fi făcut una ca asta?...
Sunt ceasuri de când mă gândesc. Şi nu pot face nimic. Să telegrafiez lui Sen? Să scriu Maitreyiei?
Simt că a făcut-o asta pentru mine. Dacă aş fi citit scrisorile aduse de Khokha... Poate plănuise ea ceva. Sunt foarte turbure, 5    acum, foarte turbure. Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot.
...Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei...
Ianuarie - februarie 1933.