ISABEL ŞI APELE DIAVOLULUI
(1930)
Fratelui Mihail şi oarbei Lalu, cerşetoare în Baba Street, închin această carte.
I. TINEREŢE FĂRĂ DE BĂTRÎNEŢE...
Aprilie-august 1929, Bengal.
Nu ştiu cîţi ani am. De copilăria mea nu-mi amintesc. Limba neamului  meu  am  uitat-o.  M-am  născut într-o  ţară de miazănoapte. Ştiu oraşul în care unii trecători mi se apropiau şi 5   îmi vorbeau. O fată cu nume strein, ştiu de ea, dar i-am uitat numele. Am uitat tot.
Oraşul nu-mi place. E prea tăcut pentru tinereţea mea. Nu se aud decît glasurile celor ce muncesc, şi glasurile mă întristează. Munca e dură şi e seacă. 10      De ce trebuie să rămîn într-o încăpere streină, săracă, într-un hotel pustiu? încă şase ceasuri, numai şase.
Am văzut vaporul pe canal. E vast şi e negru. E frumos, pentru că inima mi-a bătut îmbrăţişîndu-1.
„Hotel de la Poşte"... Stupid nume. M-am plimbat prin cameră. 15   Ce să fac alt? Pologul patului insinuează o nuanţă nupţială. Fata din ţara mea şi-a găsit un soţ...
Mă plictisesc. Nu mai mă amuză scrisul. De ce să scriu? Port Saidul e un oraş inutil.
Eu sunt „doctor", ea e „Frăulein Roth". Acelaşi drum? Avem 20   noroc, intelectuali şi tineri. India? India? De ce a rîs atît? îmi spune că o cunoaşte, vai, prea mult. Opt ani profesoară de istoria artelor la Universitatea din Calcutta. Vestea care mi-o aduce nu mă abate; vasul întîrziază o jumătate de zi, canalul nu e liber. Din
3
nefericire, nu e nimic de văzut aici, în Port Said. Ea îl cunoaşte: plaja e meschină, străzile sunt murdare fără a fi pitoreşti, oamenii sunt sărmani şi proşti, cartierul arab şi cartierul prostituatelor, mediocre. Cine a cetit pe Roland Dorgeles nu trebuie să se mai 5   oprească în Port Said.
— Dar eu nu l-am cetit, Frăuîein Roth, eu n-am cetit nimic. Şi Port Saidul îmi place. Miroase a lemn putred, a cărbuni uzi şi a ulei rînced, singurul miros care mă mulţumeşte de cînd am părăsit Pireul. Plaja nu e curată, pentru că nu suntem în Danemarca, dar
10 recunoaşte că acel butoi spart e cel mai frumos butoi pe care l-ai putea vedea vreodată. Arabii nu sunt asemenea celor din pustiu, dar îi prefer, pentru că toţi ceilalţi au fost cinematografiaţi. Iar prostituatele, îngădui-mi, Frăuîein Roth, să-ţi spun că sunt minunate.
15      —Doctore!...
— Oh! Frăuîein Roth, vreau să-ţi «fac cea mai umilitoare confesiune: sunt tînăr, tînăr, şi d-ta, iartă-mă, Frăuîein Roth... Cîţi ani ai? Enorm, enorm. Cum de mai poţi trăi? Nu am decît douăzeci şi cinci. Călătoresc în lume pentru cea dintîi oară, şi
20   adevărata mea virginitate o pierd acum.
— Oh! doctore!...
— Nu te speria. Vorbesc rar şi vorbesc mult. Dar sunt inofensiv...
— Şi mă certai?
25 — De ce ai cetit pe Roland Dorgeles? Vrei să revezi Port Saidul împreună cu mine?
— Oh,'e inutilă oboseala...
— De ce nu ştii româneşte? Ţi-aş povesti o poveste frumoasă: Tinereţe fără de bătrînefe... Atît. Nu-ţi traduc titlul. Lasă-mă să
30 scriu în carnetul d-tale — ce carnet frumos!... — numai aceste cuvinte. Le poţi căuta în dicţionar. Dar ascultă ce mult spun: Ti-ne-re-ţe fără de bă-trî-ne-ţe...
— Ti-neu-re-dze... Doctore, eşti sentimental.
Am colindat împreună.
I-am mărturisit că sunt un înviat din morţi, că diavolul meu m-a stăpînit ani, puternic şi rău.
— Diavolul a fost femeia?
— Nu, Frăuîein Roth, nu. Diavolul, vietate cu aripi şi duh, duh cu răsuflare şi copite. Iar eu luptam, Frăuîein, luptam; chinuin-du-mă, legîndu-mă, arzîndu-mă.
5     — Şi l-ai înfrînt?
— Nu, m-am deşteptat, aceasta a fost; m-am deşteptat. Un om de bine m-a stropit cu apa vie a vieţii. Diavolul a plecat, a zburat. Deşteptîndu-mă, am ştiut că el nu există, că e închipuire sau concept.
io     — Şi acum?
— Acum sunt tînăr, sunt viu, sunt eu, Frăuîein. Lasă-mă să-ţi spun că sunt tînăr. E obositor, nu? Dar bucuria e atît de mare pentru mine... Nu ştiu cum să-ţi spun. Dar închipuieşte-ţi că te-ai naşte acum, cu sufletul şi inteligenţa de acum. Ce ai simţi,
15   simţind şi înţelegînd că te naşti? Nu, nu, e stupidă comparaţia.
— Ştii altele?
Ce întrebare stupidă...
Cine sunt eu?
De ce am început un caiet nou, lăsînd nesfîrşite caietele vechi? 20      De ce am părăsit gîndurile cari mă făceau pe mine pînă acum?...
Senzaţia nouă şi fericită a schimbării de personalitate; ajung un doctor, sunt un doctor, nu mai sunt eu, cu nume şi pronume, ci un doctor. Restul se pierde. Diletantismul culturii mele capătă 25   strungul ştiinţific. în braţele cuvîntului nou creşte o făptură nouă.
* Frăuîein Roth nu e frumoasă. Cred că are ochi negri, deşi e vieneză. Rîde mult şi ştie multe, dar se fereşte să destăinuie.
Cina în salonul hotelului pustiu mi s-ar fi părut insuportabilă fără ea. Dar a trebuit să mă supăr. De ce să exist numai prin cărţile 30   ce le-am cetit?
— Vai, nu mă înţelegi, doctore!... Toţi bărbaţii există şi toţi sunt interesanţi pentru o femeie. Toţi bărbaţii au o personalitate, pentru o femeie. Dar nu toţi ştiu să mănînce raci sau ouă moi, nu toţi ştiu să se îmbrace evitînd moda şi grotescul, nu toţi ştiu ce să
5   citească şi nu toţi au curajul să gîndească un gînd pînă la capăt.
— Vai, Frăuîein Roth, ce greşit gîndeşti... Astfel, eu mă deosibesc de acel matelot, prin* faptul că nu-ţi frîng acum mădularele, şi de acel snob, pentru că adun stampe şi citesc cărţi, în loc să-mi risipesc viaţa în pat şi în bar?...
!0 — Nu, nu; de cel dintîi te deosibeşti, pentru că nu mai ai un instinct primar de cel din urmă, pentru că ai cîştigat un instinct nou, inutil existenţii, aşadar, perfect. Interesante sunt instinctele, nu formele de viaţă împrumutate. De aceea, oricît de mult ai trăi printre mateloţi, nu vei avea niciodată curajul să violentezi o
15   femeie necunoscută şi nici cruzimea s-o loveşti.
— Oh! Frăuîein Roth...
Ea adaogă, jumătate zîmbind, jumătate visătoare:
— De altfel, o cruzime savuroasă, aliment indispensabil unui anumit geniu feminin.
20      — Să ne oprim aici, Frăuîein, pentru că altminteri am avea
prea multe de spus asupra unor anumite femei, asupra păcatelor
unor asemenea genii... Ea zîmbi. Se întuneca. Portul era frumos, pentru că era noapte.
Noi doi aşteptam să ne desprindem de ţărm. Mie, faptul îmi 25   apărea ca o scuturare de Prometeu. Ea se mulţumea să zîmbească,
bucurîndu-se că va regăsi vila, biblioteca, doi prieteni, poate
mulţi prieteni.
Plecăm în aceeaşi barcă, urcăm aceeaşi scară îngustă ţinută de frînghii. Agentul de bord ne cercetează paşapoartele şi biletele. 30 Frăuîein Roth se apropie, se uimeşte. Apoi îmi strînge precipitat mîna, oarecum stînjenită că au văzut-o steamer-n. Ea pleacă spre stînga, printr-un coridor alb cu lămpi mari. în urmă-i aleargă hamalii cu geamandane grele.
Eu pornesc spre dreapta, cu un singur hamal. Cobor cîteva 35   trepte, şi mă întîmpină tovarăşii de clasa [a] treia... Frăuîein Roth are cabină rezervată, în clasa I.
Trec zile şi trec nopţi. Sunt tot atît oe voios, de tînăr, şi soarele mă arde pe punte. Frăuîein Roth pluteşte în clasa I. De mine nu vrea să-şi amintească. Fireşte, nu se amuză deloc cu acei tineri cari fumează ţigări scumpe şi cercetează informaţiile sportive prin 5   radio. Dar e atît de primejdios drumul pînă la mine...
Nu, toate gîndurile şi toate senzaţiile culese pe punte nu au loc în acest caiet. Am început caietul unei vieţi libere. Nu pot aduna în el notaţiile legate sau izvorîte din trecutul suflet. Iarăşi mă neliniştesc, iarăşi mă întreb dacă am sau nu un suflet io şi iarăşi mă înspăimîntă margenile lui. Sunt liber, şi aceasta mi-e de ajuns. Victoriile mele sunt ignorarea şi dispreţul vechilor tipare cari îmi încătuşau viaţa, gîndul, tot, tot.
Ar trebui să limpezesc această întrebare: sunt nou, sunt un altul? Sunt, într-adevăr, liberat de diavol şi de Inchiziţie? 15 Dacă aş răspunde, m-aş contrazice. Scurta mea viaţă am risipit-o în dezlegarea întrebărilor lăuntrice. N-am dezlegat nimic. M-am mulţumit să-mi durez armură şi — pentru că îmi rănea trupul şi-mi vărsa sîngele — o credeam crescută din sîngele şi din pieptul meu. Nu plîng, nu regret nimic. Nu mă blestem. N-am fost 20   orb, ci vrăjit. Am visat.
Dar acum mă bucur. La început, bucurie stridentă, sălbatecă, nesocotită. M-am intoxicat după ce am înghiţit nodul de lemn cătrănit, dar aceasta mi-a dovedit libertatea. La început răsuflăm, urlam. Acum, bucuria mea e calmă. Mă trudesc s-o stimulez, 25 disociind-o totuşi de instincte. Autentică libertate, iar nu izvorîtă din aburii sîngelui.
Aş repeta insuportabilele mele analize şi discuţii cazuistice dacă aş prelungi cercetarea întrebării. Sunt, oarecum, sadic; îmi port lanţurile cu mine. O icoană, 30 ' cîteva fotografii, un vechi registru inchizitorial. Fiecare pagină mă durea scriind-o. De ce făceam aceasta? Ca să-mi dovedesc că nebunia şi visul sunt preferabile sănătăţii. Nu, sunt mai frumoase. Dar frumuseţea îmi usca sufletul. Ajunsesem steril şi străveziu. Aş fi nemîngîiat să aflu că libertatea mea e o consecinţă a 35   muncii şi scrîşnirilor din dinţi ale acestui crunt jurnal inchizitorial.
6
Nu-1 jicnesc, nu-1 rup. El călătoreşte cu un stăpîn nou. Aceasta e singura răzbunare vrednică de sîngele pierdut.
A mă îndrepta asupra femeiei cu dragoste sau cu ură e prea puţin şi e plicticos. De cîteva zile urmăresc altă orientare, 5 ascultînd un instinct orb şi blînd. Victoria e a celui care rămîne indiferent, nepăsător de bucurie sau durere, nepăsător de fruct. Drumul meu a fost întretăiat de drumul vienezei îngîmfate. Sunt liber să uit sau să mă apropii iarăşi. Ne vom întîlni, vom locui acelaşi oraş.
10 Ciudat; o cerebrală păstrînd prejudecăţi stupide... Trebuie să recunosc că întîmplarea mă obsedează încă. De altfel, ea se leagă de ceea ce iubesc mai mult: de libertatea mea. Am acţionat liber, spontan, sincer. I-am mărturisit taine, firesc, pentru că am vrut eu; dar m-am legat de Frăuîein Roth, m-am legat, şi ea mă ignoră.
15      Mărturisesc, nu sunt necăjit, dar faptele trebuie să se schimbe. Vreau eu. Acest refren mă obseda altădată. Bun sau rău, a avut roade, roade multe. Voinţa rămîne, instrument sigur şi rece. Altfel orientată, se slujesc ţinte diverse. Dar ce vreau eu? De ce nu recunosc că vreau să mă răzbun?
20 Stupid, pentru că nu vreau. Sunt indiferent, aşa cum am fost întotdeauna. M-am reîntors la lecturile mele indochineze. Am adnotat pe punte un studiu plicticos asupra templelor^dm Bangkok. Am descifrat un farmec nou în lapidarele javaneze. Cît am de lucru, cîte am de văzut!...
25      Repet, repet aceasta, pentru că vrgau^i doresc eu.
Astăzi am mtîlnit-o. Frăuîein Roth e mult mai frumoasă în costum de baie. Fuma, cu un roman cumpărat din Port Said. Bazinul era plin de olandeze. Eu mi-am descoperit trupul. De ce l-am ignorat pînă acum? E 30 înalt, cu oasele largi, cu carnea tare. Privindu-1, umilinţa profesoarei de istoria artelor nu m-a înfrînt, nu mi-a dogorit obrajii. Frăuîein Roth, miss Roth, de cîte ori te-am sugrumat în acel ceas?...
Era singură, şi m-am apropiat. Frăuîein mi-a strîns stânjenită mîna şi a fugit. Scena a fost savurată de ceilalţi. Cîteva clipe, vîrtej mi-a clătinat capul. Dar am observat că genuchiul tinărului ce zîmbea mai usturător era schilod. Ceilalţi aveau umeri subţiri,
5 piept milog, pîntec roz. M-am zvîrlit în bazin şi am înotat surprinzător de elastic, de liniar. Simţeam grumazul încordat pe pînza apei. M-am ridicat în faţa grupului. Vînturîndu-mi braţele, i-am stropit, şi nu le-am cerut iertare, ci am rîs. O voluptate nouă: a umili şi a fi bădăran. în acel minut eram asemenea hamalilor
io adolescenţi. Mă zvîrleam în apă, scuipam, răsăream în faţa grupului şi îi stropeam ca din nebăgare de seamă. Tinerii au hohotit, încercînd să dispreţuiască, mirîndu-se de asemenea fapte. Dar eu mi-am mişcat rotula genuchiului, mi-am umflat pieptul, mi-am lărgit umerii, descoperind un exerciţiu şi secîndu-le
15   bucuria. Eram rău, eram crud, şi aceasta mă desfăta. Cred că unul din tineri s-a plîns sireamer-ului. Dar eu mi-am sfîrşit calm baia. De atunci n-am mai venit. Frăuîein Roth citea pe punte.
Vînt şi zări. Nu am privit insula cu ţărmuri de var şi cremene, pentru că un evadat nu priveşte niciodată insulele. 20     Reculegere cu gramatica anamită. M-am hotărît să învăţ anamita, tocmai pentru că nu voi avea mult de folosit cunos-cînd-o.
Iau note din Sonia Karpeles, studiu rninor şi cu traducere după trei versiuni budiste: sanscrită, pali, tibetană. Dar oricît m-aş sili, 25   nu mai pot lucra cu sîrg. Se apropie ţărmul. De cînd plutesc?...
8
II. UNUL PRINTRE' ZECE MII
Cum se numeşte paserea cu pieptul vînăt? Doamna tace. Doamna nu ştie.
Mă bucură sălbatec neştiinţa ei. Mă desfat de multe seri 5   povestindu-i legende din ţara mea, din ţările de la miazănoapte şi chem pe terasa cu cactuşi creiere şi suflete cari niciodată nu s-au abătut prin Nilgirs Hills.
Am ajuns aici chemat de mine însumi. Oatacamund... Dacă aş scrie pentru alţii, m-aş desfăta zugrăvind ceea ce nu simt nevoia
10 să descriu pentru mine. Aş folosi o paletă vastă, cu văpsele crude şi stranii. Aş caligrafia: cerul, şi senzaţia albastrului lichid mi-ar înfierbînta pumnul. Cuvintele s-ar aşterne crispate, neputincioase să coprindă senzaţia albastrului ce-mi dilată sufletul. Şi aş caligrafia, cu acelaşi condei al vedeniei: colinele... Munţi
15 răsturnaţi, cu păduri dospite în flori, platformele de piatră albă, albul devastînd vegetaţia, şi soarele sus. Stupid. Mi-am obicinuit prea mult vocabularul şi degetele cu acele bijuterii groteşti şi miniaturi de farmec evaziv ale Asiei, ca să pot prinde în gheaţa senzaţiilor gîndite spinările din Nilgirs Hills.
20 Am ajuns într-o seară, şi necunoscutul mi-a scris pe o pagină a carnetului adresa pensiunei: „Pastor Tobie Stephens". Sora pastorului, fată bătrînă şi mioapă, mi-a cerut exact suma pe care o puteam da. Am urcat scările terasei cu casca răsturnată de voluptatea serii şi cu ochii sorbind cortegiul cinei. Prezentarea a
25 fost anevoioasă. Cum aş fi putut păstra toate acele nume, de pensionari şi de cumnate, de verişoare şi invitaţi? Fata cu şal putea place, iar falsa umilinţă cu care am strîns mîna soţiei pastorului ascundea o neînţeleasă bucurie. De ce mă ispitea un păcat? Ce puteam zgudui eu, în patru săptămîni, din zidurile 30    ghimpate ale unei căsătorii protestante? Nu ştiu. Am fluierat luînd
10
baia. Scoteam fericit apa cu carafa de tablă şi mi-o zvîrleam agitat pe umeri. M-am înfăşurat în cearceaf cu drăcească îngîmfare, mîngîindu-mi muşchii. îi simţeam palpitînd lent şi simţeam pătrunzînd sîngele proaspăt prin ţesuturi înviorate. 5 Am adormit cu stele privindu-mă. închideam ochii, strîngeam pleoapele, şi stelele rămîneau, aduse de vînt, alunecate de pe grumazii munţilor.
... De ce s-a căsătorit Leanor cu pastor Tobie? Acum nu mai e tînără, dar a fost. Pastorul s-a născut bătrîn. Nu,rîde şi nu se
io supără niciodată. E înalt, uscat, blond. Soţia e palidă, veştedă. îi privesc sora şi ghicesc ce a fost cu doisprezece sau cinsprezece ani în urmă, cînd pastor Tobie şi-a cumpărat o cască nouă şi a venit să-i ceară mîna. Din cea dintîi seară am fost fericit să gîndesc că Leanor ascunde o taină. Am aflat apoi că tinereţea i-a
15   fost tot atît de ştearsă şi zadarnică, după cum decolorată şi zadarnică i-a fost căsătoria. Dar eu doream atît de mult ca femeia să ascundă o taină, încît de acum ştiu că ea ascunde una. I-am insinuat-o, lăudîndu-i viciul. S-a născut şi îşi va sfîrşi viaţa în Oatacamund.'O singură dată a
20 văzut marea, dar pastorul n-a lăsat-o pe plajă, pentru că erau goliciuni, şi nu i-a îngăduit să facă baie, pentru că era vînt. La un Crăciun a fost în Mysore; fratele se logodea cu o canadiană. Fratele a plecat apoi. Familia s-a strîns în vila pastorului. Ani treceau, şi soţul se întuneca... De ee nu le binecuvînta Dumnezeu
25   dragostea cu un fiu, cu o fiică? Au sfîrşit prin a creşte pe Isabel şi a o socoti fructul dragostei. Şi oamenii erau fericiţi.
Mint. Oamenii sunt fericiţi şi acum, şi toate încercările de a-i turbura rămîn neputincioase. Ce am putut face de cînd am venit?
30 Am povestit, serile, despre minunile continentului, despre vîntul ce zbate mările şi turnurile cetăţilor vechi, şi pescarii golfurilor. Am minţit şi m-am minţit lăudîndu-le frumuseţea. Am insinuat aventura acolo unde nu era decît întîmplare. Şi le-am vorbit mult, mult, despre ţările ce nu le-am văzut niciodată.
35      Ochii s-au adăpat cu mirarea tristă a fecioarei.
.. .Cum se numeşte paserea cu pieptul vînăt? Doamna tace. Doamna nu ştie.
De ce nu minte, de ce nu născoceşte un nume, de ce nu împrumută un sunet? De ce nu vrea să fie liberă, să-şi bată joc de 5 vocabular şi de etimologie?... Un singur cuvînt, izvorît dintr-un joc, şuierat dintr-un capriciu, şi aş fi surprins în marea moartă a sufletului ei vîrtejul desfrînării. Nu e prea mult; desfrînare, libertate, elan sălbatec şi vast,, toate le-aş fi ghicit dintr-un singur cuvînt, creat.
10 Leanor e anemică şi domestică, asemenea personagiilor din binecunoscutele romane anglo-saxone. A murit. N-a ucis-o nimeni, şi nici nu s-a născut moartă. A murit lent şi stupid, aşa cum mor florile ieftene. Eram dezamăgit; nici un sclipăt, nici o nebunie, nici un mister în trupul ei conservat de o tinereţe atroce.
15 Nu înţeleg de ce voiam eu să fie o taină. Nopţele îmi odihneam setea şi curiozitatea cu scenarii confecţionate sentimental; Leanor a iubit, Leanor s-a hotărît cu greu să fie soţia lui Tbbie Stephens, Leanor a scris un Juma! etc. Zîmbeam şi mă blestemam pentru asemenea jocuri stupide. Eu voiam să inoculez o turburare
20 efectivă în sufletul femeii pastorului. Nu căutam motivele. Un capriciu etc, etc, dar în el mă recunoşteam, recunoşteam activînd viaţa pe care o începusem, fără sens şi fără datorii, viaţă liberă, de juisare şi de efort gratuit, de Ies extremes me touchent şi descătuşare de reguli.
25 ...Dacă voi continua să scriu pagini la voia unui toc comod, n-am să mă înţeleg niciodată. Nu poftesc o viaţă inconştientă, instinctivă. Instinctele se dezlănţuie prin serii continue de explozii, dar eu trebuie să le cunosc şi să-mi înţeleg situaţia. Altminteri, aş trece dintr-o armură în alta. De la cazuistică la
30 informă animalitate. Cea dintîi, frumoasă şi absurdă, cealaltă se vesteşte comună, potabilă, ternă. Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului şi a trupului meu. E strigătul pe care îl aud orice drum aş apuca. Ţesuturile mele de plebeu robust sunt gîtuite de metrul cifrat; sîngele mi se învineţeşte în văzduhul celor zece
35 mii. Libertatea mea e ascensiune; oriunde. Infernul e sus, aşa să ştiţi. Raiul e şi mai sus, dar el nu mă interesează. Orice cale aş
12
bate, muşchii se zgîrcesc şi oasele ajung pietre îndată ce simţ valea. Nu sunt aristocrat, pentru că nu vreau să ştiu de strămoşii mei... Şi nu sunt parvenit, pentru că nu doresc fructele trudei mele: nu vînez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc. Sunt eu însumi, 5 în toate formele şi gîndurile mele. Nu învăţ regulile jocului. Cred că nu l-aş mai putea juca. Să-mi amintesc de ceilalţi ani? Iată: dacă am cunoscut psihologia unui viciu, nu l-am putut practica. De acum sunt înfometat de neprevăzut.
...Şi vreau să descopăr grăuntele scump în păpuşa pastorului io Tobie!...
.. .Ce strigăt sec... Trec zilele, şi cortina se lasă în fiecare seară cu aceleaşi cuvinte: „Good night all!...".
Acum începe povestea fecioarei Isabel.
Prietenii ei sunt incerţi şi amorfi. După lungă trudă i-am aflat
15 visul: să găsească un soţ care să joace tennis mai bine decît Villy Crammer. Marile evenimente ale existenţii sale: şi-a rupt piciorul pe terasa colegiului şi a şchiopătat cîteva luni; a vrut să se facă milionară, dar a renunţat, pentru că trebuia să plece la Madura; a s \rutat-o lames Davies. Am urît pe acest James Daties, dar m-am
20    nseninat aflînd că ea nu 1-a sărutat.
Surpriza dăruită de Isabel a fost mărturisirea celeilalte dorinţe: să ajungă în Anglia. Anglia era continentul, ţărmurile, cetăţile, pieţele cu turnuri întrevăzute în poveştile mele infame, sfîrşite pe terasă, la căderea nopţii, o dată cu a doua pipă a pastorului.
25 Am iubit-o, pentru că s-a contrazis. Şi-a uitat soţul visat, frumos şi şampion. Cît nu doream să culeg acest fruct din ramurile sterpe ale femeiei lui Tobie...
Trebuie să plec. Zilele petrecute în parcuri mi-au dezvăluit un adevăr: că parcurile n-au nici un farmec. Vegetaţia poate satisface 30   pe un sentimental. Eu prefer colecţiile de stampe. Aceiaşi palmieri languroşi şi aceeaşi iarbă, şi aceiaşi mărăcini uriaşi. Şi umbra
13
arborilor mango, şi parfumul lînced, şi roşul tufelor mă obosesc. Umbra e prea deasă, lumina e prea crudă, aidoma sufletului meu. E penibil să descoperi oglindite în afară proporţiile intime. Spasmul vegetal, goana animală le găsesc în mine. în afară de mine, în obiecte, iubesc proporţiile juste, casele, şoselele, sau echilibrurile rupte, groteşti, sau stampele. Sunt nerăbdător de „Indian Museum". Atîtea dibuieli ale gustului meu de artist incorect îşi vor găsi calea în bronzurile cu pîntec obscen şi cu zeci de braţe împietrite spre nori.
Şi apoi, pensiunea pastorului Tobie mi-e nesuferită. Pastorul mă suspectează; un doctor care colindă lumea după sculpturi şi temple păgîne... Un necunoscut care vorbeşte prea mult cu soţia lui. Un tînăr la care gîndeşte prea mult Isabel. Toţi sunt nesuferit de înguşti şi de sentimentali. Leanor nu izbuteşte să mă emoţioneze, ci reacţionează ca un personagiu convalescent. Nimic nou, nimic viu. Prietenia mea îi e necesară ca un confident. Nu se plînge de nimic, dar enunţă judecăţi şi defineşte situaţii cu o melancolie iritantă. A sfîrşit prin a-mi spune că aceasta îi e viaţa, şi singurul regret propriu-zis e că nu are un copil, pentru pastor.
Acum se sfîrşeşte povestea fecioarei Isabel.
în dulapul cu geamuri şi cu perdele vişinii, alături de un album memorial, Isabel păstra ziua cînd James a îmbrăţişat-o (James avea pantaloni scurţi, şi ea pantofi fără ciorapi, ca doi adolescenţi cari joacă încă „huy-huy") şi păstra păpuşa dăruită de pastor în cea dintâi dimineaţă petrecută la spital, cu piciorul în ghips; şi imaginea vagă, epurată, cu mii de contururi perfecte — începînd de la Saint George la prinţul de Walles şi la reclama pentru „ovaltine" — a logodnicului în costum de tcnnis, mai tîrziu soţ, condueînd-o în trăsură la sindrofia d-nei Wallace, şi mai tîrziu, mult mai tîrziu, tată... De acum, dulapul Isabelei ajungea neîncăpător. Copiii se coborau dintre vedeniile pitite sub geamuri şi se rostogoleau pe scoarţa salonului. într-o zi erau doi copii, în alta, cinci. Isabel îi numea şi îi iubea în fiecare săptămînă altfel.
Despre toate aceste taine adunate în dulapul cu geamuri ştiau numai două prietene. Şi amîndouă aveau asemenea dulapuri.
14
Iată însă că, într-o zi, un strein se hotărăşte să doarmă în însăşi camera cu amintiri şi cristale. Ca orice strein, şi acesta era copleşit de însuşiri. Dacă ar vrea el... Dacă acest doqtor tînăr, care vine din Anglia, i-ar spune, în faţa Leanorei: „Vrei să fii cu 5 mine, Isabel?"..., atunci ea l-ar învăţa să joace tennis, şi, în schimb, el ar învăţa^o franţuzeşte. Nici o fată din Oatacamund nu ştie franţuzeşte. Doctorul ar ajunge mai învăţat decît pastorul, iar ea...
Drăceşti bucurii rodeau ghicind fază cu fază, nădejdi după
10 nădejdi, asemenea gînduri în tainele Isabelei. Nu le putea ascunde. Lăudînd o casă şi sărutînd un copil, îmi vorbea cu mîinele, cu zîmbetul şi cu teama de a nu o surprinde.
Dar toate acestea erau de o profundă, definitivă mediocritate. Descopeream aici,» la capătul pămîntului,  aceleaşi nostalgii
15   conjugale şi reverii, şi aventuri...
E dureros şi amuzant, îmi spuneam, să nu întîlnesc nici o excepţie, nici o excepţie. Să nu pot ieşi din cărţi, să păstrez neîntrerupt contactul cu personagii, cu femei anglo-tip, cu pastori-tip, cu soţii ofilite.
20 Am înţeles că, dacă pot activa în sufletul unor asemenea personagii, activez ca un reactiv propriilor lor structuri; sunt adoptat şi asimilat după nevoile organismului propriu. E umilitor să mă descopăr schimbat, comprimat şi retuşat ca să pot pătrunde în sufletul unei fete sau femei. Trebuie să mă supun legilor lor
25 intime, să corespund tiparului crescut din visele, filmele şi romanele lor. Să fiu acum un soţ perfect, acum un amant original, un prieten idilic sau un confesor. Să asist la descompunerea mea în bucăţele cu deliciu masticate, alimentînd piepturile lor înguste, sîngele lor subţire, ritmul lor capricios şi minor.
30 Am vrut să seduc pe Leanor. Sunt sincer: încercarea mea de a o turbura era numai pretextul. Nu tînjeam o posesiune. Trupul ei fad nu-mi vorbea. Preferam pe cel al slujnicei. Voiam numai să ştiu că îi sunt necesar şi stăpîn, că relaţia dintre noi doi e efectivă, că Leanor e a mea.
35 Am izbutit să ajung nevertebrat, jumătate prieten, jumătate confesor, dozat cu calităţi pe cari nu le bănuisem, ignorîndu-mi-se coeficienţii mei vitali, nepreţuind huma în care mi-am înfipt adînc rădăcinile fiinţei mele, nebănuindu-mi nebuniile, nebănuindu-mi zările.
10
Şi am izbutit să concretizez idealul limfatic şi universal al logodnicului-soţ-părinte în sufletul Isabelei. Am izbutit s-o turbur, dar am turburat-o cu ea însăşi, nu cu mine. Formele Ie avea, eu am fost numai conţinutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei? Dacă aş lăsa-o să nădăjduiască, m-ar îndrăgi. Ce aş fi eu în dragostea Isabelei?... Ar trece din mine numai ceea ce sufletul şi trupul Isabelei ar putea apuca. Iar sufletul şi trupul unei fecioare sunt micuţe, mărunte, neputincioase, mediocre, iremediabil mediocre.
Ah! lumea aceasta care refuză să primească tiparele instinctelor mele!...
15
20
întorsătura ultimă e comică, neaşteptată. Pastorul m-a vizitat aseară în camera mea şi mi-a cerut iertare dacă trebuie să-mi vorbească serios.
Ce am de gînd cu Isabel? Fata a mărturisit surorei multe, multe. Dacă aş binevoi să-mi expun gîndul, poate s-ar ajunge la o înţelegere. Dar, mai întîi, vreau ca Isabel să fie soţia mea? Şi aş putea cîştiga destul pentru o familie?... Şi multe alte întrebări serioase şi aşezate. Pastorul le numeşte creştine. Şi un adevărat creştin trebuie să răspundă...
— Noapte bună, pastor Tobie...
Oatacamund... Plec mînat de mine însumi.
m. ISABEL
Aşadar, Isabet
Dacă ar fi numai numele... Dar, pentru Dumnezeu, am înţeles din cea dintîi seară că e aidoma fecioarei Isabel din Oatacamund. E ea însăşi. Numai trupul e schimbat şi faţa, mai frumoasă. Are cinsprezece ani, două surori şi un frate. Nu o cunosc decît pe ea; şi aceasta, pentru că o cheamă Isabel.
Plouă. încerc zadarnic să citesc monografia lui Fergusson asupra excavaţiilor şi templelor din Mavalavaram. Nu pot gîndi, io   şi atunci încerc să vorbesc. Dialogul nostru are tot farmecul unei fete care nu gîndeşte şi al unui ins care încearcă să-şi învioreze gîndirea.
Fruntea şi ochii sunt neliniştit de mari. Are buzele adolescenţii. Numai nările spun mai mult.
Farmecul contrastului, violent şi surprinzător, între pieptănătura de şcolăriţă la colegiu catolic şi turburarea inconştientă, trupească, a nărilor.
Isabel e frumoasă cînd îmbracă vestrnîntul de duminică.
17
Scriu tot mai rar în caietul acesta, pentru că altminteri ar ajunge manie. Ce să spun? Pe Frăuîein Roth n-am întîlnit-o, iar la Universitate nu mă duc. Am căutat-o în sălile Muzeului. Nu mai vine.
5 Pietrele şi inscripţiile îmi iau tot timpul. Cred că mă interesează mult influenţele Indiei în Anam, Siam şi Cambodge. Munca mea e liniştită şi concentrată ca orice vrednică activitate ştiinţifică. Geniul ştiinţei e tocmai faptul că nu se interesează de obiectele ei. Altminteri, ar ajunge la îndemîna tuturor. Dificil şi important nu e 10 să palpiţi în faţa datelor, ci să le priveşti asemenea unei serii de fişe pe cari trebuie să le citeşti şi să semnezi de primire.
Dar plouă. Şi ploaia e nesuferită cînd eşti singur. De aceea am iscodit pe Isabel.
Se deşteaptă la şase dimineaţa ca să-şi scrie temele şi să se ducă 15   la colegiu. Temele le scrie fără poftă, ca pe o datorie inevitabilă.
Isabel nu iubeşte şcoala. Ar vrea să fie vînzătoare într-un magazin
de mode. Cîleodată,  mai ales după ce se întoarce de la
cinematograf, ar vrea să fie dansatoare sau doamnă cu bani mulţi.
Dar magazinul de mode e visul ei cotidian. Acolo ar putea învăţa 20   toate noutăţile venite din Anglia, iar mai tîrziu ar putea fuma,
cum fac celelalte fete. Timpul petrecut la şcoală, pînă aproape de patru după-amiază,
nu-i aparţine. Trebuie să se gîndească la o sumedenie de lucruri,
cari nu-i plac sau cari îi sunt tot atît de indiferente ca şi logodnicul 25   Adrianei. în tramvai însă, la întoarcere, se desfată. Se gîndeşte la
ceea ce îi place. Priveşte domni tineri şi băieţi cu pantaloni scurţi.
Nu e timidă şi nu-şi pierde niciodată bunul-simţ. îi plac mai mulţi
prieteni, dar preferă pe Noel, pentru că e şampion de hochei şi e
mai bogat decît ceilalţi. Mama a spus că soţul trebuie să aibă bani; 30   altminteri, căsătoria e nefericită, iar divorţul, nepermis de father
Lucas. Fireşte, mama are dreptate. Acasă, cea dintîi bucurie e ceaiul. Pentru că vine tîrziu, îl ia
singură, comod, în picioarele goale, şi cu The Statesmanîn faţă.
Din jurnal citeşte pagina sportivă şi reclamele cari vestesc „sale", 35   pentru că doamna Axon nu-şi îngăduie luxul copiilor decît cînd
scad preţurile. Sfîrşind ceaiul, se culcă sau se joacă cu pisica, sau
citeşte romane de Baroness Orckzi.
18
Totuşi, viaţa nu e atît de mecanică. Adesea vin prietene şi joc tennis sau cîntă la pian. Pianul e dezacordat şi foarte vechi, iar prietenele nu ştiu decît prea puţine jazz-s. Totuşi, se amuză îndestul, supravegheate de bunică. Aproape de cină vine Noel,
5 care îşi sfîrşeşte lucrul la Vamă, sau Jimmy, care se întoarce de-a dreptul de la şcoala de compt-uri, sau George, care e telegrafist, sau Willy, care nu are slujbă, dar care a fost pînă iama trecută şef-mecanic la un garaj de lux. Toţi aceştia sunt prieteni buni, şi unora din ei d-1 Axon le oferă whisky. Isabel se gîndeşte la toţi, îi
io cîntăreşte în minte sub toate raporturile, îi compară şi-i închipuie soţi. Preferă însă pe Noel, mai ales cînd îl vede în hainele lui creme şi-1 aude vorbind de succesele sportive. Ca orice fată, Isabel practică sporturi şi asistă la toate mafe/j-urile cu intrarea liberă. Unele din ele sunt adevărate sărbători. Pregătirea durează
15 un ceas, pentru că d-na Axon se pudrează cu multă grijă, iar surorile Isabelei îşi poartă părul pe umeri, şi coafura aceasta, deşi simplă, necesită mult timp şi deosebită atenţie. La match-uri, Isabel apare cu o pălărie cu panglici şi o rochie transparentă, care îi dă doi ani mai mult. Ca orice fată, strigă din stal şi aplaudă cînd
20 favoritul sau prietenul se distinge. La match-uri întîlneşte multe familii prietene, şi se întîmplă ca una din ele să le invite, chiar în acea zi, la ceai sau la cină. Isabel se bucură atunci de ceea ce se numeşte „good-time". Grupurile sunt foarte bine dispuse; cîntă în cor ultimele romanţe, dansează şi rid zgomotos, mai ales dacă nu
25   se află bunica.
Duminica nu e tot atît de plăcută ca sîmbăta. Pentru că duminica se deşteaptă la cinci şi jumătate ca să se ducă, împreună cu toată familia, la catedrală. E drept, duminica poartă rochia cea mai scumpă, chiar dacă nu iese din casă. Dar sîmbăta e cu
30 adevărat liberă, şi noaptea, dacă sunt invitate, se duc la cinematograf. Invitaţia o face, de obicei, unul din pensionari. D-na Axon are întotdeauna cel puţin doi pensionari, colegi mai tineri de ai d-lui Axon, mai toţi funcţionari din Sud, scriind zilnic familiilor, economisind lefile, dar îngăduindu-şi cîteodată si
35 invite pe d-na Axon şi pe Isabel la cinematograf, unde ajung îr taxi şi cumpără ciocolată.
Fireşte, nu la aceasta se rezumă existenţa bogată şi colorată a Isabelei. Cîte amintiri nu se împreună cu faptele zilei şi cîte fapte noi nu aduc zilele... De cîte ori n-au fost la Grădina Botanică în
40   grup şi nu s-au oprit la „Victoria Memorial" ca să se plimbe cu
19
barca pe lac şi să se fotografieze braţ-sub-braţ cu Noel... Şi picnicurile, iarna, pe malul fluviului, cu familia Pottar, care are un automobil enorm şi patefon cu colecţie bogată. Şi zilele de Crăciun... Numai în vacanţa de iunie nu se amuză prea bine, 5 pentru că d-na Axon nu poate pleca cu patru copii în vilegiatură. Rămîn, astfel, în Calcutta, aşteptînd monsoon-ul ca pe un dar.
în mintea Isabelei stăpînesc două gînduri: vestmintele şi soţul. Amîndouă îi vor realiza libertatea. Pentru Isabel, a fi liberă înseamnă a avea un soţ şi a purta rochiile scumpe cari o vor 10   dezrobi de dispreţul doamnelor de la dancing şi cinematograf.
Visurile ei le cunosc, pentru că la un joc naiv şi stupid am întrebat-o cum şi-ar împărţi o zi perfectă. Mi-a spus: s-ar deştepta dimineaţa, s-ar duce la fereastră şi ar privi cerul. Apoi ar face o raită cu calul în parcul cel mai apropiat. După aceea s-ar îmbrăca 15 luxos şi şi-ar vizita prietenele, iar dacă plouă, ar ceti romane. Seara ar cina cu soţul la „Nanking" şi s-ar duce în fiecare noapte la cinematograf.
Oh! dar aceasta nu se va împlini niciodată, pentru că niciodată Isabel nu va găsi un soţ atît de bogat...
*
20 Şi fiinţa aceasta, totuşi, vieţuieşte şi se bucură, şi nădăjduieşte. Existenţa ei se desfăşura tot atît de plină chiar fără să mă fi cunoscut. Aşa cum se desfăşoară existenţele miilor de oameni cari răsuflă în preajma mea, la o zi depărtare de mine sau la o sută de zile. Iată cine sunt eu; cel care a crezut că poate turbura vieţile.
25 Dar ca să le turbur, trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viaţa celuilalt. Cine poate atinge şi cunoaşte viaţa celuilalt? Poate alergăm toţi după aceeaşi spargere a cercului de fier. Nu ştiu. Nu vreau să repet aici întrebările anilor trecuţi. Dar Isabel mă
30 nelinişteşte; se schimbă. Se schimbă aşa cum vreau eu? Nu ştiu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observîndu-mi sufletul, copleşind celelalte suflete.
Mă întreb de cîteva zile: eu nu vreau să împrumut, să mă hrănesc cu nimic de la alţii?... Ce viaţă prodigioasă, viaţa
35   fecioarei Isabel...
Şi totuşi se schimbă. Se îndreaptă spre mine. Mă cere, cu ambiţiile sau nemulţumirile ei. Dar eu nu mai mă recunosc. Aceeaşi poveste. Isabel mi-a forfecat colţurile, mi-a pilit asperităţile, ca să pot pătrunde în sufletul ei. Mă ignoră. Toţi mă
5 ignoră. Fiecare mă crede ce vrea el. Dar eu? Eu, unde sunt? Eu, din mine, din nopţile mele, din zorii mei? Dacă aş urla, dacă aş sîngera, ei rămîn surzi şi orbi. Fiecare îşi continuă drumul însemnat în creierul şi menirea lui. Sunt singur, între o mie de prieteni. Am crezut că dragostea te trece în celalt. Dar te trece
io acolo unde vrea el, unde vrea ea, în închipuirea lui, în nălucirile ei.
De ce am judecat eu viaţa Isabelei fără să o înţeleg?
Şi totuşi, am fost îndreptăţit s-o judec, pentru că am înţeles viaţa Isabelei. Oricine e Isabel. Oricine e, în acelaşi timp şi alături 15   de geniu, o larvă.
Cred că am cetit undeva că larvele obţin adulţi diverşi după temperatura la care sunt crescute. Iată ce vreau eu: să modific metamorfoza, să obţin aripi cu nuanţe rari, neobicinuite.
Fiecare vrea să supravieţuiască în urmaşi. Instinctul meu e 20 abătut, e purificat. Vreau să supravieţuiesc în creaturile duhului meu. Ştiu că nu voi putea scrie niciodată, după cum niciodată n-am putut sculpta acel vis al adolescenţei mele, acea „nedumerire după victorie", stinsă în lutul şi varul neputinţei mele. Nu voi putea scrie nici asupra artei asiatice. Cărţile mele vor 25 fi cele trei, alături de cele zece mii. Dar eu vreau ca rezultatele experienţelor mele să modifice vieţile celorlalţi. Vreau să am fii, aceasta e. Şi oricine poate fi fiul meu, pentru că nimeni nu poate fi el însuşi.
Cît timp a trecut de cînd gîndeam altfel?...
30 Nu înţeleg prin ce împ:ejurări m-am abătut de la linia acestui caiet. Nu înţeleg, recitindu-le, divagaţiile asupra Isabelei. Ea rămîne, cu o superbă încăpăţînare, aceeaşi şcolăriţă Isabel Axon, cu aceleaşi gînduri în jurul magazinului de mode şi al lui Noel. Noel e prietenul şi idila. Alături, se insinuează — oh! ghicesc
35   limpede aceasta — făptura neînţeleasă a doctorului. Isabel ştie de
21
unde vine, dar nu înţelege de ce a venit. în anumite seri, doctorul o priveşte atent, iar frazele lui, deşi incorecte, au dedesubturi cari îi îmbogăţesc visele. Altă dată, doctorul e posomorit şi mîniat, privind-o ca pe o insectă ce se refuză descrierii din manual. 5 Suntem prieteni buni, dar eu nu am destul timp pentru prietenia Isabelei. Am descifrat frumuseţea statuetelor anamite de la Muzeu. Pînă mai ieri le priveam cu ochiul cercetătorului lucid. De acum, fireşte, mă voi depărta tot mai mult de adevăr în ceea ce priveşte busturile de lemn şi pietrele cioplite din Anam. De acum, 10 dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează.
Nu ştiu de ce am scris aceasta, eu, veşnic sterp şi neîndrăgostit. Dar, iarăşi, dacă aş înţelege tot ce scriu, de ce aş mai scrie?
15 .. .Isabel vine adeseaori în încăperea mea cu cărţi şi stampe. La început privea în treacăt fotografiile, cu acea naivă curiozitate şi vastă stupiditate feminină. Nu mă puteam stăpîni să nu zîmbesc observîndu-i neînţelegerea, iar mai apoi, indiferenţa. Aproape o îndrăgisem în acea zi cînd a răsfoit în cîteva minute albumul cu
20 reproducerile în culori ale lui Kezan. Peştii cu ochi mari şi crinii nu o înduioşau.
Umbra albastră a munţilor nu o ispitea să viseze. Isabel prefera pictura unei reclame de ceai, după cum prefera blonda buclată a cutiilor cu biscuiţi „Riva" chipului fără seamăn al Fetii întristate
25   de Busho Hara.
Familia Axon e seducătoare. D-na Axon nu citeşte decît romanele aprobate de father Lucas. Marea ei bucurie e să certe pe servitori în hindustani şi să-i amendeze cu o rupie de cîte ori n-au dus la timp breakfast-ul d-lui Axon. D-l Axon e singura excepţie,
30 singurul sălbatec al familiei. De la cinsprezece ani a părăsit căminul pentru graniţa Afghanistanului. La douăzeci de ani era şeful unui bungalow la Gamtok, dar a trebuit să demisioneze, pentru că vîna ziua întreagă şi lăsa bungalow-\x\ pe bună-credinţa bucătarului sikhimez. De atunci a colindat peste tot, cu compania
35 de telefon şi telegraf. A aparţinut cîtva timp postului permanent de la Lhassa şi apoi s-a stabilit la Simla. Toţi spuneau că e iremediabil vagabond, că e incapabil să alcătuiască o familie, că e egoist şi vînător incorigibil. în anul următor s-a logodit cu Anna Murden.
40      Sîngele d-nei Axon a biruit. Copiii sunt liniştiţi şi cuminţi ca
22
tinereţea evlavioasă a Armei Murden. Poate că Verna, care nu are decît doisprezece ani, se apropie de zvăpăiatul ritm al tatălui. Pubertatea ei se dezlănţuie precipitat şi nervos în clima Bengalului. Hoinăreşte cu haimanalele cartierului, vorbeşte
5   hindustani şi urdu mai corect decît cei mari şi ciupeşte braţele domnilor cu o vădită ostilitate. Aceasta e Verna, pe care n-am avut încă timp s-o observ, pentru că ziua întreagă şi-o petrece la şcoală sau pe stradă. .Cealaltă, Lilian, e gemenea Isabelei. R frumoasă şi tăcută. Nu
io înţelege, nu vorbeşte, nu are nici un dar şi nici o nelinişte. E bigotă, fără a fi religioasă. Se ruga, pentru că aşa a spus father Lucas. O singură dată am auzit-o vorbind şi protestînd, cu timiditate, cînd am desemnat o cruce. Aceasta era lucru diavolesc. Am tăcut amîndoi, stînjeniţi ca de prezenţa unui strein ursuz.
15   Dacă ar fi fost Iisus... Dar era numai catechismul lui father Lucas. Isabel se mîndreşte cu prietenia mea, pentru că ea e o şcolăriţă, iar eu sunt un doctor. De cînd am luat obiceiul să vorbesc cu ea în fiecare seară, după cină, gesturile îi sunt mai cumpănite şi cu evidente eforturi de a părea mature. Bunul-simţ o ajută. Nu
20 întreabă şi nu vorbeşte decît atunci cînd trebuie. Puţin cîte puţin, familiaritatea a ajuns capriciu la Isabel. Ştiind că nu mai pot da înapoi, o încearcă şi izbuteşte un flirt ciudat, în care adesea vorbeşte despre Noel şi insinuează seriozitatea sentimentelor cari îi leagă. Fireşte, eu rămîn cu acelaşi zîmbet, şi liniştea mea o
25 nedumireşte.
De multe ori îi vorbesc despre minunile Europei şi o invit să se ducă să le vadă. Un sfat perfid şi o privire inocentă. Dar aceasta o leagă de mine mai mult decît o mărturisire. Noel, şi nici unul altul, n-ar putea vreodată ajunge în Europa. E atît de departe
30   continentul cu ţărmuri reci...
îi cunosc toate prietenele. Catherine Irving vine din Anglia, fiică de pastor. Dar pastorul a murit, mama e recăsătorită, şi Catherine — cu cele două surori — e dansatoare. Castitatea dansatoarelor nu e pusă la îndoială aici.
23
De curîhd, domnişoarele Irving — Catherine, Anna şi Loveday — s-au mutat în aceeaşi casă cu familia Axon. Sunt vecinele mele; dar sunt acasă cînd nu sunt eu. Dansează la „Bristol Theatre" şi adună bani ca să se întoarcă la unchiul din Edinburgh. 5 Nu cred ca Isabel să le iubească, cu toate că pe Catherine o cheamă „my cat". Fetele au şaluri scumpe şi rochii de bal. Isabel nu iubeşte eleganţa celorlalte.
Mă întreb: de ce nu însemn eu faptele Isabelei cu vorbele Isabelei? Poate pentru că vorbeşte prea mult. Iar în faţa acestui
10 caiet nu mi le amintesc. Astăzi am fost chiar uimit că, după o dimineaţă petrecută împreună, sunt incapabil să scriu aici ce a vorbit. Gîndurile — cu ajutorul gîndurilor mele — le cunosc, înţeleg ce spune Isabel, dar nu ştiu cum le spune. Probabil se foloseşte de exclamaţii; iar povestirile ei sunt prea frumoase ca să
15 mi le amintesc; sau sunt atît de personale, încît scrisul meu nedibaci nu izbuteşte să le păstreze.
Astăzi, Isabel mi-a povestit copilăria ei la Simla. Şi-a început şcoala la călugăriţe. A avut o prietenă care acum se află în Scptland. Prietena era întotdeauna bolnavă, era palidă.
20 încerc iarăşi să surprind o formă precisă, un trup cu o anumită lumină şi un suflet cu anumite margeni. Şi să fie aceasta Isabel. Iar alături de ea, prietena bolnavă. Nu izbutesc s-o văd. Unde e Isabel, sub brazii aleielor din Simla? Oricine poate fi şcolăriţa cu prietenă bolnavă. Şi încă n-am spus tot; prietena e însăşi Isabel,
25   mai palidă, mai tăcută; o Isabel bolnavă.
Tot ce atinge ea ajunge Isabel. Tot ce gîndeşte Isabel ajunge gîndurile tuturor. O neînţeleasă vrajă e copilăria ei; amintirile se desprind din lumină şi rămîn aburii, informe, asemenea unor amintiri filtrate în suflet strein.
30 Caut, caut să înţeleg: de ce nu vorbeşte Isabel în caietul acesta? Iată, acum se află în cămara alăturată şi cîntă. O aud limpede, îi aud paşii, îi ghicesc trupul adolescent, comod răsturnat pe scaunul-sofa. între ea şi Isabel din caiet s-a ridicat un zid de neînţelegere. Ce aş putea spune mai mult? Isabel cîntă. Dar oare
35   nu cîntau cele zece mii alături de mine, în cămara cu sofa?
Undeva se află Isabel, ea însăşi, singura, neasemuita. Dar ce taină o ascunde? De ce nu pot zări şi eu sufletul Isabelei?...
IV. POVESTEA MEA
Să recunosc: începusem acest caiet al vieţii mele ca pe o carte. Cel dintîi capitol prevestea un şir de evenimente pe cari mulţi le-ar fi cetit pe nerăsuflate. Am avut curajul să însemn şi să 5   delimitez primul meu pas într-un capitol. Aceasta înseamnă liberarea de literatură.
Acum privesc înapoi. Nimic din cele aşteptate nu s-a împlinit. Ritmul existenţii mele e schimbat. Linia începută s-a frînt, şi nu ştiu dacă am înlocuit-o cu o altă linie dreaptă. Pe miss Roth n-am
io mai întîlnit-o şi, probabil, nu o voi mai întîlni-o niciodată. îmi amintesc că în cele dintîi săptămîni mă gîndeam cu multă bucurie la tovărăşia noastră, reconstituită în muzeu, şi nu osteneam închipuind conflicte. Existenţa mea, pare-se, refuză să le realizeze. Cineva din mine a murit, aşa cum mor în fiecare zi, în
15   fiecare om. Poate a fost tocmai cel ce plăcea lui miss Roth.
Isabel are acum şaisprezece ani. A trecut un an? Au trecut mulţi. Şi iarăşi iubesc caietul vieţii mele. M-am iubit întotdeauna, sincer şi total. Fireşte, în fiecare an m-am iubit altfel, dar o dîră continuă stăruia în fiecare schimbare. M-am iubit şi mai mult de
20   cînd mi-am aflat slăbiciunile.
Copilăria mea a fost incinerată de nădejdile şi visurile culorilor. Adolescenţa mea a crescut, sobră şi chinuită, alături de viaţa pietrei. în fiecare noapte îmi visam braţul scobind cu lumină piatra. Aşteptam să văd răsărind în cămara mea trupul întîiei
25 sculpturi, pe care o numisem de mult Nedumerire după victorie. Ea ar fi trebuit să sugereze spaima încercată în faţa prezenţei „celuilalt" din sine.
25
De nenumărate ori am pregătit gipsul, şi întotdeauna l-am privit, după nopţi şi zile de lucru, deznădăjduit.
Dacă am supravieţuit acel an, a fost datorită Bisericei, care nu-mi îngăduia să mor cu moartea mîinii mele. Credeam, cum 5 numai un colos sterp poate să creadă. Toate pietrele pe cari le-am sculptat în minte mi-au sîngerat, căzînd, trupul. Am încercat nedumerirea celei dintîi pietre cioplite. înfrîngerea mea a fost atît de cruntă, încît m-am îndoit dacă nu e biruinţă. Am cunoscut desperarea celui ce ştie că vieţuieşte alături de un strein. Şi am
10 încercat mila fără de margeni, mila pentru geniul meu sterp şi pentru pietrele aşteptînd, întregi.
Puţin cîte puţin am îndrăgit migala şi m-am apropiat de lucrăturile preţioase, fragmentare, originale, după cum cel care nu poate scrie o epopee ajunge ziarist. Nu era nimic original în
15   pietrele mele necioplite şi nimic nu e original în epică. Originali sunt numai ziariştii şi bijutierii. Am ajuns cel mai documentat critic şi, cu teza mea de doctorat asupra motivelor decorative în Asia, am cîştigat premiul „Natorp" al şcolii. Aceasta e viaţa mea. Pentru mine spune mult şi îmi aminteşte
20 tot. Dar m-am hotărît să trimit acest caiet prietenului meu. El nu va înţelege şi nu va ghici nimic. Orice om trebuie ghicit. Ajut pe singurul meu cetitor cu sumare şi nepricepute informaţii. Ştiu că existenţa mea e preţioasă. Eu o iubesc. Eu o socotesc mare. Prietenul meu e inteligent şi e scriitor. El va s-o judece. Bucuria
25 mea, scriind acest capitol, e numai uimirea cu care Mihail va primi manuscrisul unuia pe care îl socotise dispărut.
Eu nu ştiu să scriu. Voi povesti adolescenţa mea la întîmplare, aşa cum făceam scriind numai pentru mine, cînd aveam timp şi cînd mă aflam în faţa celor neînţelese. Gîndul acestei autobiografii
30 l-am avut astăzi, recitind caietul şi singura scrisoare a prietenului, primită de mult şi lăsată - ca toate scrisorile - fără răspuns. O dorinţă neînţeleasă de a fi socotit mort, de toţi. Şi am împlinit-o, conştient de primejdia experienţii şi de pierderea bursei. E adevărat; după un an, direcţia şcoalei mi-a suprimat cecul lunar.
35 Trăiesc acum muncind. Nu sunt nici mai fericit, nici mai nefericit ca înainte.
încep cu singura parte luminoasă din viaţa mea, cu adolescenţa şi cu basmul „nedumeririi după victorie". De ce am visat şi închipuit eu mirarea în piatră, mirarea 40   cumplită pe care gladiatorul o încearcă înţelegînd că adversarul e
26
supus şi ascullînd zvonurile gloriei? De ce am gîndit eu că orice victorie aparţine „celuilalt", celui care plînge biruit? Poate, ca să justific cele ce s-au petrecut în urmă. Totul a fost o previziune. Eu sunt ursit să vieţuiesc tot ceea ce închipui şi plăsmuiesc cu gîndul.
5   Am iubit drama în piatră, ca s-o simt, apoi, în came. Durerea a fost aceeaşi. Acum sunt cutreierat şi hîrţuit de gîndul morţii, al morţii lungi. Cei ce vor trăi după mine vor judeca dacă şi această presimţire a fost împlinită. Cred că orice istorie adevărată trebuie să însemne numai
io etapele şi culmile, ceea ce e mare şi distinct. împletirea amorfă, cu date cotidiene, cu analize amănunţite, aparţine istoriei false, create de istorici. Tot ce e la fel cu ceilalţi e minciună sau poezie. Realitatea e mare şi e rară. Dacă lumea aceasta ar fi reală, toţi am fi oameni mari. Lumea însă, - şi fiecare ştie aceasta, dar nu o
15 spune -, lumea e ireală, deşi numai în parte. Probabil că altădată gîndeam altfel; dar ce dovedeşte aceasta?
.. .Al doilea mare eveniment a fost identificarea „celuilalt", cel care mă împiedeca să creez, cel care îmi secase geniul. Intimitatea mea cu diavolul începe din acea zi. Cred că puţini moderni au
20 crezut mai sincer şi s-au luptat mai persistent cu diavolul ca mine. Poate mulţi m-au învinuit de superstiţios. Dar eu le-am dovedit întotdeauna existenţa diavolului prin realitatea răului. Dacă diavolul ar fi o închipuire, o noţiune, o spaimă, o vechitură, un mit, răul ar fi aerian şi aburiu, răul n-ar putea fi întrupat.
25 Gîndiţi-vă o clipă la toate înfrîngerile şi neputinţele. Tot ce trece dincolo de voinţă, de om, de destin, de lege. Acel rău neaşteptat, imens, pe care nimeni nu-1 combate, pentru că fiecare s-a născut alături de el, a respirat cu el şi s-a bucurat de operele sale. Diavolul e un creator tot atît de vast ca şi JDumnezeu. Dacă
30 diavolul n-ar fi mare şi real, viaţa noastră n-ar avea sens. Oamenii nu se gîndesc la aceasta, pentru că oamenii se gîndesc la toate, afară de ceea ge stă Ia capul unghiului, la viaţa lor.
Intimitatea mea cu diavolul a durat mult şi m-a dăruit cu gînduri rari. Din lupta cotidiană am aflat toate cauzele cari
S5 contribuiesc - de cîte mii de ani? - la înfrîngerea oamenilor. Asupra lor am scris tratate largi. Au pierit în acel foc din 11 august, cînd am îndurat o prea adîncă schimbare ca să mai pot păstra legăturile cu un trecut pe care îl socoteam umilitor. Atunci am ars dăsăgi de manuscrise, am ars totul, în afara cîtorva caiete
40 inchizitoriale, recente. Le păstram din îngîmfare sau poate din prudenţă, sau poate numai ascultînd vechiul meu imbold de chin asupra-mi.
27
Ultima descoperire a adolescenţei mele a fost Inchiziţia şi Exerciţiile lui Ignaţiu de Loyola. Eram în acelaşi timp victimă, judecător şi călău. Am ars pe un rug sincer şi cumplit trupuri, suflete, cărţi, ispite. Dimineţile le petreceam exercitîndu-mă, 5 gîndind, ridicînd planuri de întunecată strategie. A fost singura epocă fecundă, pentru că atunci aveam curajul să aleg, să spînzur şi să laud. Alegeam; aceasta înseamnă că vieţuiam ca un ales. Amorful, neprecisul, sterpiciunea, amestecurile, turburările erau îndepărtate cu o siguranţă de inchizitor. Atunci am învăţat mult,
10 pentru că ştiam să nu învăţ decît pentru a putea înfiera sau încercui prostia şi tentaţia. Din „nedumerire" a rămas numai dragostea pentru artă şi hărnicia la cercetarea istoriei artelor. Nu ştiu de ce socoteam arta celorlalţi liberată de obsesiile şi conflictele mele. Am ajuns, după cum fiecare îşi aminteşte,
15 singurul iubitor priceput al artei asiatice şi, în acelaşi timp, singurul care puteam scrie o metafizică strategică a diavolului.
Cartea mea s-a tipărit înaintea tezei de doctorat. Toţi au crezut-o imaginată, poetică, ireală, operă de vis şi de gînd nutrit cu vise. Efortul meu de a surprinde creaţia diavolului sub aspectul
20 ei sfînt, adică real şi etern, a fost atît de cumplit neînţeles şi nerăsplătit, încît dezgustul de scris mă stăpîneşte de atunci cu o nemărginită putere. Cartea mea a fost numită de critici „cel mai izbutit coşmar al unui modern". De atunci mă gîndesc adesea la înţelesul cuvîntului coşmar şi sunt ispitit să-1 învestesc cu deplină
25 realitate.
în fumegarea celei dintîi cărţi publicate şi discutate am întîlnit cea dintîi femeie. Povestea noastră se cunoaşte. Nu eu am dezvăluit-o. Cîtva timp după plecare, cînd socoteam faptul stins printr-una din acele libertăţi de geniu ale existenţei mele,
30 scriitoarea şi-a publicat amintirile romanţate. Tot ceea ce a fost mai fals, mai teatral, mai superficial din viaţa mea, ea a publicat. Se desprinde din cele două sute unsprezece pagini o figură obsedată, posedată, alchimică, medievală. Se spune că diavolul mă vizita în visurile mele, mă chinuia ca un zburător, iar eu
35 luptam asemenea inchizitorilor; că aveam un rug, un genuchier, o cruce şi un cleşte. Toate legendele şi stupidităţile au fost adunate. Rodnicia vieţii mele supravieţuind unui dezastru, simbolul viu şi realitatea răului au fost dezgustător de neînţelese. Dacă singura fiinţă care m-a îndrăgit, cunoscîndu-mă, a putut gîndi şi scrie
40   astfel, mai puteam nutri nădejdi în ţara mea de la miazănoapte?
28
Şi aceasta a fost, poate, o cauză pentru hotărîrea de a dispare, de a fi cel puţin socotit pierit.
Povestea noastră nu se cunoaşte. Şi aceasta nu prin voinţa mea. Scriitoarea şi-a publicat amintirile. Nu se cunoaşte rugul 5   nedumiririlor mele. Nu se cunoaşte, aşadar, nimic.
Cauzele schimbării mele nu le înţeleg. Ca orice fapt mare, şi schimbarea mea s-a născut din nimic. Şi s-a născut ca să lumineze, să valorifice şi să laude nimicul. Firesc, renunţînd la diavol, am renunţat la tot ceea ce mai rămăsese mare şi înalt în io sufletul meu. Poate judec prea aspru. Am cultivat, de atunci, cu furie, nimicul; libertatea şi puterea de a crea şi nimici nimicuri. Adică, libertatea de a trăi la întîmplare, cum vrei tu şi cum vreau ploile cu zorile.
Lucrurile s-au petrecut astfel: după cîteva luni de la publicarea
15   Metafizicei, în culmea zarvei, am observat într-o dimineaţă, aproape de patul meu, atingîndu-mă cu răsuflarea lui, un om care s-părea un diavol. M-am scuturat, mi-am frecat ochii. Nu, nu era o nălucire. Era un om ce părea un diavol. Şi nu era asemenea diavolului meu, diavolului adevărat, diavolului vrăjmăşind şi
20 luptînd cu Dumnezeu. Nu ştiu ce s-a petrecut în sîngele meu cînd omul ce părea diavol s-a apropiat, mi-a atins trupul, mi-a apucat mîna şi mi-a şoptit: „Chemat am fost şi am venit". Mi-amintesc că un dezgust nespus, o scîrbă de coşmar, o ameţeală de leagăn, un vîrtej de boală m-au coprins. Am avut febră şi, poate, mi-am
25   pierdut conştiinţa.
Aceasta m-a vindecat de credinţa în Dumnezeu şi în diavol, însănătoşindu-mă, am ajuns om ca ceilalţi oameni. Tot ce fusese mit şi lege în existenţa mea am privit ca pe o superstiţie, o păcăleală de sine, o momeală a spiritului meu prea însetat de
30 absolut ca să nu-1 găsească chiar în cuvintele fără înţeles. Tot ce fusese luptă, umbră şi lumină am crezut basm şi stupiditate. Tot ce fusese mare a ajuns mic. Iar viaţa mea, de atunci, s-a mărginit printre şi pentru nimicuri.
Aflasem, curînd după boala mea, că un prieten, îndemnat de o
35   conspiraţie ce voia să se amuze, mă vizitase" în zori, într-un
29
costum de bal, şi mă surprinsese tocmai în gîndurile mele, tocmai în ceasul cînd zarea se stinge şi visurile ajung realităţi, pierind. Am mulţumit prietenului, pentru că îmi dăruise libertatea. Iar în 11 august am ars toate hîrtiile unei adolescente pierdute în 5   visul cel mare.
In 3 septembrie am plecat. în 14 septembrie am cunoscut pe miss Roth. De atunci, povestea se ştie.
Oh! cît îmi rămîne de adăogat!... Am recetit astăzi paginile scrise în caiet. Cred că existenţa mea e prodigioasă prin prăpăstiile
io din care e întruchipată. Nu aflu nici o continuitate între viaţa din Oatacamund cu cea din Calcutta, şi nici una cu cea care a urmat, cu cea care a precedat. Completă şi strigătoare la cer răsturnare de valori. Am trăit pentru atît de multe ţinte, încît, fatal, fiecare an din viaţa mea se ridică duşmanul celuilalt. Gîndurile, şi poate
15   limba, în care sunt scrise paginile mele sunt diverse. Un singur lucru se continuă: piatra cu nedumeriri din adolescenţă, lutul neschingiuit, care îmi aminteşte zi şi noapte sterilitatea sufletului meu şi mă ispiteşte cu toate libertăţile. Oh! „nedumerirea după victorie",.. De cîte ori n-am cioplit-o în
20 drumurile şi gîndurile mele!... O am în suflet, împlinită nu prin puterea mîinilor, ci prin împletirea faptelor şi a streinilor din jurul meu. In multe dimineţi şi în nenumărate amurguri am contemplat un alt lut transfigurat în aceeaşi nedumirire...
Şi acum, revenind, trebuie să încep povestirea făgăduită lui 25   Mihail. De unde va începe şi unde se va sfîrşi, nu ştiu. Caietul mă aşteaptă oricînd, pe o masă grea de cărţi. Şi adesea, scriind aceste ultime pagini, am lăsat o propoziţie fără punctuaţie, ca să pot fuma sau să mă gîndesc la Isabel.
V. OGLINDA CU PĂCATE
Fratele Isabelei se numeşte Tom şi e instructor gimnastic la Colegiul „St. Xavier". De cînd locuiesc împreună cu el, cunosc un tînăr sănătos şi un trup superb. Tom nu are încă douăzeci de ani.
5 A absolvit colegiul, pentru că era şampion Ia toate sporturile. Ştiu mult din copilăria lui. E simplă şi clară: jocul. Un joc necontenit, fără reguli şi fără prejudecăţi higienice, fără sens şi fără estetică. Jocul Vernei e altul: neliniştit şi orientat, nervos şi capricios. Verna se joacă, pentru că nu poate face, încă, altceva.
io Sexualitatea ei străbate şi se trădează în gesturi. Tom s-a jucat ca un copil; jocul lui era sincer, liber, gratuit, creator şi uman. O dată cu alfabetul şi catehismul, a deprins noţiunea sentimentală a sportului. A început să iubească recordurile şi să citească reviste americane. Alături de rari cărţi, — Conan Doyle şi Edgar
15 Wallace —, magazinele cu planşe, reclame şi fotografii de trupuri îi rezumau lecturile. Tom e de o ignoranţă divină şi de un sincer catolicism. Nu pierde nici un serviciu la catedrală şi se roagă în fiecare noapte.
Odaia noastră e ciudată şi fermecătoare, ca orice loc alcătuit 20 din contraste groteşti. Un perete coprinde biblioteca mea şi colecţiile de planşe asiatice. Reproducerile din pictorii epocei Ashikaga, pe hîrtie de mătase, sunt prea frumoase ca să le păstrez în dulap. Şi, cum nimeni nu poate spune că nădăjduieşte să obţină cîndva originalele, - cu atît mai puţin eu, sărăcit cum am 25 ajuns acum -, discreta mea mîndrie de colecţionar n-a suferit atîrnînd în pensiunea d-nei Axon plănşile cu duhuri, balauri şi nori.
10
15
20
25
30
35
40
De cealaltă parte a odăiei se află patul lui Tom şi comorile lui: discuri de fier, greutăţi, ghiulele, mingi, bastoane, rachete, bocanci cu ţinte, pantofi albi, covorul pentru exerciţii, plănşi anatomice, colecţia de reviste sportive şi Enciclopedia sănătăţii, cumpărată în rate din America.
Niciodată n-am avut un prieten mai sincer. Se întoarce de la colegiu în ceasul ceaiului şi strigă cu bucurie: „Allo! doctor!". îşi ia baia şi umblă prin cameră cu un ştergar în jurul umerilor, cu trupul lui neînchipuit de frumos, gol, gol şi divin. Fumează şi discută sport sau dragoste. în dragoste e nepriceput şi timid. Ascultă poveştile altora cu un sincer respect şi o evidentă rîvnă. Serile, cînd n-am poftă de lucru, îl iniţiez, perfid şi superior. Vorbăria mea se sfîrşeşte cu dorul lui de somn şi cu scuza că trebuie să-şi facă rugăciunea. îngenuche în faţa patului, îşi reazemă coatele de saltea şi se roagă fără nici o şovăitoare sfială de lumină, de prezenţa mea sau de zvonurile j'azz-ului din vecini. Ruga lui Tom nu o aud, pentru că faptul ei mă uimeşte prea mult ca să mai pot fi atent. Faţa lui Tom este luminoasă, zîmbitoare, concentrată şi desprisă de umbrele muşchilor. Trupul lui îngenucheat e paradoxal, ca un Apollo pocăit. Sinceritatea credinţii lui - simplă şi amplă - mă umilea în cele dintîi zile. Apoi m-a nedumirit, m-a revoltat. Cum nu scriu aici. o carte cu prea multe amănunte, sfîrşesc descrierea rugăciunii lui Tom fără a fi spus tot ce am îndurat şi tot ce m-a desfătat. Poate într-una din acele seri, cînd îl priveam gol şi înălţat, mi-am amintit cu jind anii mei, şi în suflet s-a iscat ispita. Aceeaşi ispită de a turbura, de a strecura îndoieli, de a chema conştiinţa libertăţii într-o existenţă liberă şi stupidă. Nu ştiu; pe Tom, prietenul meu, nu l-am urît. Frăţeşte, indiferent şi pătimaş (oh! în sufletul meu, cuvintele acestea nu se exclud...), i-am arătat un alt drum, i-am descoperit alte zări. Ceea ce aşteptam în dorurile mele nu era pierderea credinţii; Tom nu poate renunţa la Dumnezeu. Eram curios să aflu însă faptele ce vor urma luminării lui cu acele lumini false şi nestatornice ale omului modern. Nu gîndeam să-1 cultiv ştiinţificeşte. Experienţa mea era o experienţă morală, aşa cum sunt toate. Ce se va întîmpla în acest suflet lăsat liber, îndemnat de altă autoritate decît cea a catehismului, vieţuind altfel decît în familia Axon şi pe terenul sportiv? Nu-mi găseam vină; dacă Dumnezeu există real în viaţa lui, lumea nu-1 va putea pierde (în sensul de pierzare creştină). Dacă totul e superstiţie şi refugiu,
32
lumea îi va arăta alte superstiţii şi refugii, nu mai puţin complicate şi nu mai puţin reconfortante. Pe Tom, prietenul meu, îl iubeam cu toate ramurile sufletului; adică, cu toată setea geniului meu sterp, uscat pe alocuri şi ars, cu amintirea vie a
5   nedumeririi necioplite în piatră.
Spectacolul nudităţii lui colindînd prin casă fără sfială, cu acel sumar ştergar, cu umerii bruni şi elastici pe oase drepte... Tom nu ştie ce înseamnă sfiala de nuditate. La început îl numeam păgîn, dar apoi am înţeles că sunt mai aproape de adevăr chemîndu-1
io   catolic plastic, sculptural, sportiv.
Orice prietenie se întemeiază pe o parţială, dar susţinută neînţelegere. în faptul ghicirii celuilalt se strecoară prea mult dania prietenului. Şi totul se petrece cum trebuie pînă în ceasul cînd substanţa se revelează - fără voie - din amîndouă părţile.
15 Ceasurile acestea sunt rari. Le cunosc numai anumiţi oameni. Aceştia sunt mînaţi, de obicei, de o menire crudă, şi eforturile lor cele mai dureroase se îndreaptă tocmai spre actul descoperirii umbrei sau osului strein din făptura lor. Nu pretind că scriu adevăruri generale şi eterne. Amintesc că sentimentul eternităţii şi
20 setea de a păstra legea m-au părăsit de mult. Tot ce scriu trebuie înţeles ca izvorît din vieţile cîtorva; a mea, a Isabelei, a prietenilor mei. O celulă şi cîţiva vecini, cu un anumit proces osmotic.
Aşadar, prietenia lui Tom se sprijină pe o prea falsă şi flotantă 25 reconstituire a sufletului meu. Eu nu sunt doctorul înţelept, înălţat şi dincolo de rău. Viaţa mea n-a fost furtunoasă, şi prezentul nu e calm marin. Eu n-am colindat pămîntul, aşa cum crede Tom, ameţit de poveştile serilor. Dimpotrivă, furtuna şi răul, şi neprevăzutul de-abia acum le cunosc. Nu ştiu dacă un conflict 30 metafizic e real sau fantastic; dar ştiu că nu e asemenea a tot ce m-a ispitit şi cu tot ce am luptat în ultima vreme.
Tom a găsit în mine „the man who knew too much", şi procesul de creaţie a doctorului se desfăşoară lent, dar continuu în mintea lui, cu prea puţine gînduri şi mai puţine cărţi. Lucrurile apar 35   atunci complicate, fantastice, obscure, cu serii infinite de specii,
33
cu nuanţe de nesurprins. Numai o minte aglomerată, un creier supraexcitat de lecturi, poate pune ordine în fapte, poate simplifica şi ordona, şi lumina. De fapt, viziunea cea mai clară a lumii şi a spiritului, eu am avut-o întotdeauna în preziua 5 surmenajelor. Evident că nu recomand metoda. Dar aflîndu-se mai aproape de mine decît higiena şi manualele de educaţie prin reducerea lecturilor, o însemn ca un fapt şi o latură a sufletului meu.
Tom nu mă ştie şi niciodată, poate, nu mă va şti. Sunt alături 10   de zarea înţelegerii lui. Şi el se află, poate, undeva sub zarea minţii mele. Un lucru mi-e îngăduit să spun; că eu pot nădăjdui să-1 înţeleg pe Tom adevăratul, unul (dacă se află), iar el niciodată nu va putea pătrunde în lumina şi umbra „celuilalt" din mine. Oh! acea sfîntă nedumerire care mă ascunde şi mă păzeşte 15   de iscodirile vecinilor... Nu e uşor de înţeles un geniu; dar e pesie putinţă de înţeles un geniu sterp. Sunt culmi luminoase pe cari le poţi urca, tocmai p uru că sunt luminoase. Cînd peste tot pluteşte negura şi peste tot an-.eninţă prăpăstiile nedumeririlor, nimeni, nimeni nu poale cunoaşte acel munte, care nu are nici nume, nici 20 stăpîn.
Eu sunt liber, tocmai pentru că linia gîndului meu n-a tăiat piatra. Cel mai fecund katharsis nu e creaţia, ci neputinţa de a crea.
Din cea dintîi zi de cînd Tom locuieşte în camera mea, camera 25   lui fiind închiriată d-lui Thacker de la Vamă, m-a rugat să-mi fie profesor de gimnastică. Au trecut luni de cînd mi-am descoperit trupul privit şi admirat din afară, indiferent de crizele fiziologice, indiferent de sexualitate. Trupul plastic, muşchii preţuiţi nu fizic, ci estetic. Au trecut luni, dar eu uitasem iarăşi. 30      Tom nu-şi contenea mirările, privindu-mă". în ciuda cărţilor cetite cu umeri aplecaţi şi a stampelor privite cu şoldul sucit, în ciuda liniilor strîmbe ale bronzurilor de cari mă îndrăgostisem, trupul meu păstra structura robustă şi echilibrul masculin moştenit din răzeşi. Un ultim vlăstar din familia cu trecut şi faimă pe malul 35 Argeşului.
34
în aceeaşi seară, Tom mi-a găsit lipsurile şi mi-a întocmit program.  Pe covor, gol şi alb, trupul urma gesturile lui Tom. Am deprins mişcări dificile şi am cunoscut voluptatea efortului, cu pumnul înfăşurînd osia ghiulelelor, cu grumazul înfipt, cu 5* sîngele gonit din cavităţi şi răsuflarea oprită sub buze strivite. în puţine săptămîni,   elasticitatea şi  siguranţa muşchilor s-au schimbat. Ritmul trupului în mers şi-a recăpătat instinctul rectiliniu. De cînd am învăţat boxul, priveam mai dispreţuitor trecătorii şi mă avîntam fără emoţie, noaptea, în bazare, io      Săptămînal, Tom îmi măsura muşchii, toracele şi completa acel rit complicat al instructorilor gimnastici, ca să afle coeficientul progresului. Rezultatul îl mulţumea într-atît, încît mă îmbrăţişa şi, culegînd în goană ştergarul, se grăbea să urle în toată casa, comunicînd cifrele. Peste cîteva minute, d-na Axon ştia pe 15   dinafară circonferenţa bicepşilor mei şi volumul toracic. Lista circula, de la Isabel Ia domnişoarele Irving şi înapoi la Verna, care refuza să se entuziasmeze, continuînd să necăjească cu evantaliul pe d-1 Thacker de la Vamă. D-l Axon mă silea să beau whisky, iar eu, cîştigat de bucuria generală, invitam grupul la 20 „Elphinstone".
Nu aceasta, însă, mă încălzea. Priveam cu un zîmbet indiferent cifrele şi, chiar după ce Tom îmi traducea sensul şi îmi citea comparaţii din revistele lui, nu mă desfătam. Bucuria mea cea mare era să-1 văd pe Tom concentrat sau desfigurat, întocmind 25   exerciţii noi şi improvizînd lupte pe covor. Luptele acestea, uînte sincere şi învrăjbite, au fost marea mea surpriză. începeau într-un soi de ritual care-şi avea, ca toate riturile lumeşti, un farmec nespus. Amîndoi, în aceeaşi goliciune completă, ne priveam în oglindă, umăr la umăr, încordîndu-ne pe rînd grumazul şi braţele, 30   pieptul şi genuchii. Instructorul avea trup brun, zvelt, cu piept larg. Elevul, trup alb, înalt, Cu pulpe lungi. Ne descopeream frumuseţea în fiecare seară, cu strigăte şi felicitări. Descopeream rotunzimea umărului, rotunzime pietroasă, cu vine de muşchi. Descopeream platoul pieptului, cu sînul oblong încordat spre 35   subsuori;   şi  pîntecul  frumos,   lung,   ascunzînd urîciunea proceselor; şi coapsele strînse, cu oase late, şi cu sexul tînăr, robust, calm. Şi admiram genuchii fără gropi, genuchii legînd pulpe cu linie sigură, înfiptă în talpa liberă şi călcîiul plin. Cu prilejul felicitărilor începea trînta, unul strîngînd pumnul 40   celuilalt şi îngenuchindu-1. Lupta era prietenească, aşadar, crudă,
35
nesăţioasă de izbîndă. I-am cunoscut lesne tehnica şi strategia. Tom obişnuia să-şi încolăcească braţul stîng deasupra gîtului şi braţului meu drept. Piciorul lui, apoi, se strîngea în unghi pe şoldurile mele, susţinut de genuchiul celuilalt picior. în- cîteva 5 minute eram înfrînt, şi el îmi comenta lupta cu o copilărească seriozitate. în multe seri am făcut eforturi să-1 biruiesc, şi întotdeauna pierdeam, datorită neatenţiei ce urmează concentrării supreme.
O dată, lupta noastră a durat mult. Fiecare eram înciudat de
10 rezistenţa celuilalt. Oasele se frîngeau şi se împleteau cu o inedită elasticitate, lăsînd acea neasemuită senzaţie de dilatare, care e mai mult morală decît fiziologică. Braţele căutau şi găseau puncte de spijin neaşteptate. Ochii priveau covorul sau colţuri din pat, raze din oglindă sau fîşii de tapet. îmi amintesc pauze de gînd,
15 speranţe copilăreşti, sentimente umilitoare. Sub muşchii lui Tom ghiceam zvîcnind acelaşi sînge din trupul meu răscolit. Şi deodată am simţit că Tom se predă, vrea să fie înfrînt, deşi era stăpîn şi pe forţele lui, şi pe luptă. în clipa următoare, - dar cîte clipe au trecut?... -, Tom se afla lungit, biruit, ucis pe covor. Ascultînd
20 unui gînd orb, i-am pus piciorul în piept şi am împlinit statura grupului din adolescenţa mea. Efectul a fott de o măreţie stranie. Victoria a durat o veşnicie. Şi totuşi, n-am încercat acea nedumerire pe care o păstram şi o simţeam de ani. Aş fi vrut să plîng. Aproape lăcrămînd, Tom aplauda, istovit.
25 *    - Eu am vrut să mă înfrîngi!... - Nu, Tom, eu am vrut!...
Lupta a reînceput, sălbatecă. Inconştienţi, obosiţi, îndîrjiţi.
Cînd m-am deşteptat din amorţeala de instinct şi ceaţă, nu ştiu, dar îmi amintesc că m-am deşteptat în aceeaşi clipă cu Tom. Şi 30 conştiinţa m-a făcut să înţeleg crima împotriva mea şi împotriva lui Tom, şi împotriva simplicităţii sănătoase a prieteniei noastre. Biruisem încă o dată pe Tom, dar cum aş fi biruit o fată. Urîndu-1, l-am iubit, dar cum aş fi iubit o fată.
Deşteptarea n-a fost tragică. Amîndoi eram copleşiţi de spaima 35 faptului. Am adormit fără să ne privim, eu cu faţa spre cadrele epocei Ashikaga, el cu ochii agăţaţi de colecţia gimnastică.
36
în noaptea aceea am întîlnit iarăşi diavolul, real, viu, apropiat, îmi amintesc că mă aflam la capătul unei scări de piatră, cu braţele acoperindu-mi capul, iar în faţa mea, din umbră şi zare, prietenul adolescenţii mele, acelaşi, izvorînd ispite, zîmbind.
5 De a doua zi am trăit o viaţă schimbată. Am înţeles şi ghicit prezenţa păcatului, a acelui păcat strigător la cer, creştinesc, uman. Orice argument mi-aş fi adus, orice încercare de bagatelizare filozofică sau porcească, se sfărma de existenţa acelui simţ intern, simplu şi tragic. Ca să pot supravieţui, m-am
io schimbat. Nu m-am întors la vechea mea credinţă, n-am redevenit medieval. Nu mi-am poruncit discipline, pentru că libertatea de care mă bucurasem prea mult nimicise voinţa organizată. Voinţa mea era acum spasmodică, întreruptă de vaste periode aride sau pocăite, capricioasă.
15 Am încheiat exerciţiile fizice cu instructorul şi victima mea. In cea dintîi seară cînd ne-am regăsit iarăşi goi, un sentiment penibil, copleşitor, de durere nestrigată, de scîrbă şi desperare, de sinceritate, de părăsire, ne-a coprins pe amîndoi. Citeam zbaterea şi lacrimile sufletului meu pe faţa lui Tom. Chiar
20 regăsirea noastră, în aceleaşi împrejurări, părea menită, potrivită de destin. Trecuseră cîteva zile fără a ne fi revăzut goi. Ne evitam instinctiv. El se întorcea tîrziu de la colegiu, eu lucram cu o spaimă neînţeleasă, zi şi noapte.
.   în acea seară sfîrşeam baia la un ceas neobicinuit. Fără să-mi 25   dau seama, m-am privit - lucru neîntîmplat în viaţa mea - mult timp în oglindă. N-am auzit paşii lui Tom, şi el n-a bănuit prezenţa mea în camera vecină. S-a dezbrăcat şi a început exerciţiile pe covor. Ne-am întîlnit amîndoi şi am împietrit privindu-ne trupurile. Era un păcat greu între noi, şi nici el, nici 30   eu nu eram vinovaţi. Tovarăşul adolescenţii mele ne mînase. Tom nu ştia aceasta. Eu nu ştiam ce să-i spun, ce să fac. Am urmat atunci sfatul clipei de fericire întrevăzută, anticipată în minte, şi am îngenucheat în faţa lui Ten. Ce am spus, ce m-am rugat, nu-mi amintesc. Poate m-am rugat stăpînului raiului pierdut. M-a 35   deşteptat plînsul lui Tom, frumos şi blînd, alături de plînsul meu scuturat. Mai prudent, Tom m-a sfătuit să tac, să nu primejduiesc
37
situaţia. D-na Axon poate să ne audă. Ne-am ridicat, ne-am sărutat ca doi fraţi şi am îmbrăcat pijamalele cu o nespusă linişte înseninată în suflet. Eram fericit ca orice om, ca orice creştin. A fost singurul act creştinesc - pur şi sfînt, spontan şi veşnic - pe care l-am împlinit în noua mea existenţă, închinată capriciilor minţii şi libertăţii slăbiciunilor mele.
N-am reluat totuşi exerciţiile. Nu ne stîhjeneau trupurile noastre goale, dar contemplarea lor în comun - şi o laudă a bucuriilor trupeşti - ni se părea zănatecă şi infamă.
Un lucru am observat în curînd. Tom era mult mai legat, mai supus, mai stăpînit de mine. Prietenia noastră, în ciuda împotrivirilor mele, a ajuns idolatră. N-aş putea spune că totul se datoreşte păcatului dintre noi. Tot atît de just ar fi ca totul să se datorească actului de pocăinţă şi iubire prin care ne-am curăţit. Tom mă iubea mult şi înainte, mă admira şi mă slăvea în falsa viziune a bunătăţii mele. După păcat însă, fericirea lui de frunte era să mă asculte vorbind. Alegeam subiectele la întîmplare; despre filme şi despre Evanghelii, despre sport sau despre romanele lui Edgar Wallace, pe care trebuia să le citesc ca să nu-1 jicnesc.
în timpul purgatoriului nostru am fost adesea prins de alte încercări şi uluit de alte revelaţii. Nepriceput în meşteşugul scrisului, le-am lăsat la o parte, ca să sfîrşesc amintirile şi istoria lui Tom. Le voi povesti mai tîrziu. în aceste răstimpuri eram absent din prietenia lui Tom. Iar el mă ghicea chemat în altă parte. Luase obiceiul să se poarte cu mine ca cu un bolnav. Umbla numai în vîrful picioarelor şi se culca devreme. Nu vorbea şi nu întreba. Era o umbră supusă, şi zăream în lectura mea de noapte, deasupra paginei cu chipuri groteşti, trupul lui brun şi pur.
Nu-mi amintesc de cînd am început să lucrez serios la ispitirea lui Tom. Probabil în aceeaşi săptămînă cu marea mea încercare împotriva Isabelei. Ispita lui Tom a fost, de astă dată, sincer şi complet spirituală. O începusem de mult, dar am organizat-o tîrziu. Şi pentru sufletul meu sterp era o proaspătă bucurie să mă
38
îndrept pe două cărări diverse către cei doi fraţi. Alesesem cărarea libertăţii cu Tom şi cea a robiei ca Isabel. Faptele vor lămuri aceste cuvinte, seci ca toate cuvintele ce se spun înaintea faptelor. Isabel nu bănuia cele ce s-au petrecut între Tom şi mine. Ea nu
5 ştia decît prietenia noastră, prietenia a doi tineri cari îşi fac exerciţiile împreună şi colindă împreună în anumite nopţi. Cunoştea aspectul fizic, social al tovărăşiei noastre, poate şi cel moral, dar în nici un caz legătura teologică dintre noi, uniţi prin voinţa dracului şi spălaţi prin actul spontan, dumnezeiesc, al
10 pocăinţii.
Isabel se lega tot mai mult de mine. Ispitele aruncate cu un an mai înainte rodeau accelerate de prezenţa mea, de anumite gesturi de ale mele. După ce am renunţat la cecul şcoalei, banii mei s-au împuţinat simţitor. Puteam trăi din economii şi cu ajutorul 15   singurului unchi care îşi mai amintea de mine şi îmi trimitea la cîteva luni o dată o anumită sumă, pentru care nu primea decît o mulţumire telegrafică. Scrisori nu trimiteam sub nici un motiv. Şi, fireşte, scrisori nu mi s-au trimis. în cele dintîi luni am suferit de izolarea mea, apoi am înţeles rarul privilegiu al situaţiei. Nu ştiam 20   nimic de ţara mea de la miazănoapte. Se putea întîmpla totul acolo, şi eu nu ştiam, după cum nu ştiu nici acum. Plecarea mea, dintr-un elan liber, a fost antrenată în schimbări cari mi s-ar fi părut de negîndit înainte de realizare. Dacă ar trebui să rezum în cuvinte puţine experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu 25   tot mai departe, tot mai adînc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: joacă-te! Jocul singur păstrează instinctul realităţii, trăieşte şi se mişcă în realitate. Toate celelalte dogme, morale sau imorale, sunt ţesute în şi din închipuiri. Aşadar, pentru că aveam prea puţini bani, a trebuit să muncesc 30   pentru bani, lucru ce nu făcusem niciodată înainte. Şi a trebuit să muncesc aşa cum nu gîndisem niciodată: tapînd la pian pentru exerciţiile trupei d-relor Irving. Aceasta m-a legat mult de familia Axon. Raporturile noastre au ajuns de o nebănuită intimitate. Cîştigasem încrederea d-nei Axon prin banii ce-i primeam, prin 35   munca mea printre cărţi. Dar îi cîştigasem nădejdile prin prietenia mea cu Isabel şi dragostea prin faptul că mi-am mărturisit hotărîrea de a rămîne şi lucra aici. Cu leafa mea de prim-repetitor la „Bristol Theater" aveam tot atît ca în anul cu cecul şcoalei. Numai că, de acum, trebuia să lucrez şase ceasuri pe zi, lucru, 40   propriu-zis, crud şi silit, ceea ce hotăra pe d-na Axon să mă socotească om întreg.
39
Isabel avea acum multe ceasuri fericite, întovărăşindu-mă la repetiţii. Sala de la „Bristol" are un aspect pustiu şi impresionant în timpul zilei. Cei ce o cunosc în asemenea ceasuri se socotesc aleşi, intraţi într-o ceremonie ocultă şi grandioasă. Repetiţiile de 5 joi dimineaţa sunt cele mai plăcute. Isabel se aşeza pe banca dirijorilor, fericită că poate privi dansatoarele şi vorbi cu tinerii cari alergau prin sală şi ateliere fără jiletcă şi cu mînecile cămeşilor strînse deasupra coatelor. în puţin timp, Isabel a ajuns tot atît de intimă şi necesară repetiţiilor ca şi celelalte girls. 10 Necazul ei că nu se pricepe în dansurile grele era coperit de fericirea că toţi aplaudau după ce Isabel sfîrşea de cîntat Ramona, My blue Heaven sau That'smy weaknessnow.
Cele douăsprezece fete erau dirijate în balet de Catherine, dar maestrul nominal era un rus, Stalin, venit din Australia şi
15 căsătorit cu nepoata patronului. Stalin se pricepea în toate artele, dar cel mai puţin se pricepea în dans. Pentru el, toate dansurile, ca să placă, trebuiau schimbate în ritmul dansului rus. Stalin modifica ciudat jazz-ul şi înlocuia imaginaţia cu reminiscenţe din anii petrecuţi în Rusia imperială. Nu avea nici calităţi, nici defecte
20 şi părea foarte puţin rus. De aceea, poate, dorea atît de mult să schimbe totul în valori ruseşti.
Ajutorul lui Stalin era d. Fox, crescut în şcoală americană. Fusese chiar la San Francisco, pe cînd era elev telegrafist pe bordul unui vas olandez. Din America adusese tot, deşi nu aducea
25 mult. Marile succese ale trupei d-relor Irving se datoresc împrumuturilor şi hărniciei d-lui Fox. Isabel, îndeosebi, se împrietenise mult cu el şi îl chema „my fox" sau „darling", ceea ce nu făcea decît cu Noel. Fireşte, Isabel se gîndea adesea la d-1 Fox ca soţ, şi viitorul căsniciei lor n-ar fi fost mai prejos decît
30 căsnicia noastră (aşa cum o închipuia Isabel), pentru că, dacă eu aş fi adus-o în Europa, d-1 Fox ar fi purtat-o în America. Apoi, el avea toate şansele să ajungă bogat, iar eu prea puţine ca să ies din mediocra stare în care ajunsesem printr-o nebunească renunţare la banii şcolii. (Isabel găsea lucrul acesta atît de neexplicabil şi
35 absurd, încît multă vreme n-a voit să-1 creadă, preferind să mă socotească mincinos decît prost.)
Pianul se afla într-un colţ al scenei. Directorul teatrului economisea mult neplătind un profesionist. îmi lăsam şi eu haina în cuier, ca toţi tinerii, şi tapam pentru exerciţii. Catherine
40   observa ritmul şi arcurile schiţate de pulpele dansatoarelor,
40
număra şi bătea din palme, oprea pianul, relua dansul, arăta figurile noi, felicita, încuraja şi exclama: „Goodness me!"
La început eram stînjenit de situaţie şi, într-un anumit sens, de decadenţa mea socială. Păstram titlul de „doctor", dar mi se
5 părea, în cele dintîi zile, că intimitatea celorlalţi avea o răutate şi o bucurie ascunsă. Nu era aşa. Resturi din vechea mea mîndrie mă făceau să roşesc, să mă fîstîcesc, să încerc atitudini false de dispreţ sau indiferenţă ca să se vadă că mă aflu într-un asemenea mediu fără voia mea, printr-o supărare a soartei. Curînd şi firesc
io am simţit că nimeni nu mă dispreţuia. Am ajuns prieten cu toţi, şi prietenia mea cu Isabel a luat o nouă întorsătură. Isabel spera acum mai mult. Era cu mult mai intimă, mai drăgostoasă. în anumite seri, în urma jocurilor, ne îmbrăţişam din greşală, şi îmbrăţişarea noastră dura. Isabel continuă să nu vorbească în acest
15 caiet. Isabel e aceeaşi. Eu - şi eu cel din sufletul Isabelei - m-am schimbat. Cum, cum, încerc s-o spun, dar eu însumi nu înţeleg prea mult.
Am deprins obiceiurile teatrului variete. Veneam cîteodată şi • nopţile, cînd în locul pianului se afla jazz-ul. Aveam hainele mele 20   cele mai bune şi întovărăşeam pe Tom. Nu plăteam decît consumaţia, şi aceasta făcea fericit pe Tom; privilegiul i se părea de neatins.
în jurul lui Tom începusem experienţa cu preludii lungi. Hotărîrea de a-1 sili să părăsească oraşul pentru lume am luat-o
25 într-o noapte cînd sufeream prea mult de căldură şi de neliniştea întîmplărilor ca să pot lucra. Continuam lucrul, pentru că orice lucru trebuie continuat. înţeleg acel efort limitat la o anumită cercetare, aliment indispensabil creierului modern, neputincios să culeagă numai principiile sau să renunţe definitiv la cules.
30 Tom dormea. Peretele lui era în umbră, peretele meu în lumină. Ventilatorul şuiera ca un zvon, şi proiecţia bustului meu printre cadrele japoneze părea o vrajă, o imagine de oglindă magică. Gîndurile mele se fugăreau, se întorceau înapoi, se coborau în adînc. în adîncul unui suflet cu memoria ruptă în două jumătăţi.
35 S-ar fi spus că nu trăiam decît din ceasul desprinderii mele de oraşul Mării Negre. Tot ce fusese înainte uitasem. Şi chiar dacă mi le aminteam, ele îmi păreau faptele altuia sau fapte silite de împrejurări, neizbucnite din mine, necontrolate de voinţa mea şi tăgăduite de capriciile mele. Aveam o memorie vie şi alta moartă.
40   Iar gîndul apei vii şi apei moarte din basme mă oprea cîteodată din
41
şirul literelor, mă silea să închid cartea şi să recunosc că, asemenea acelui Făt-Frumos, eu mă puteam ucide (în sensul de uitare de sine) şi mă puteam învia (îii sensul sentimentului de prezenţă) numai bînd din cele două ape nestemate. 5 Şi a fost în acea noapte o pogorîre în memoria moartă, îngheţată. Şi atunci, prin nu ştiu ce asociaţie stranie, am văzut pe Tom mort, l-am văzut zăcînd în descîntecul apei moarte, l-am văzut asemenea mie în anii de metafizică şi înstreinare. M-am întors turburat să-1 privesc. Tom dormea zîmbind, gol. Şi
10 atîta fericire mi-a copleşit sufletul, încît, cu toată conştiinţa ispitirii şi a păcatului ce îl săvîrşeam îndemnînd pe Tom - curatul, neprihănitul, neştiutorul - în albia lumii, am ştiut că opera mea nu e fapt diavolesc şi mi-am spus că, dacă Dumnezeul lui Tom există, aşa cum crede el, Dumnezeu mă ispiteşte acum, iar nu
15   urgiile dracului.
20
25
30
35
A doua zi am avut cea dintîi convorbire serioasă cu Tom asupra plecării lui în lume. De mult, Tom cunoştea şi iubea lumea prin spusele mele. Acum l-am îndemnat: de ce să se mulţumească, mărginindu-se, cu ochii şi mintea mea? E puternic, e tînăr. Prietenia mea suferă aflîndu-1 laş. Pentru că Tom e laş rămînînd alături de d-na Axon şi de fete. Voinicia, credinţa, tinereţea lui îl îndeamnă către porţi ce trebuiesc ciocănite şi ziduri ce trebuiesc urcate.
— Tom, îl îndemnam eu, catolicismul înseamnă bogăţie şi luptă. Timiditatea şi fereala de lume nu exprimă spiritul Romei. Aminteşte-ţi parabola talantului şi predica lui father Lucas de duminica trecută.
— Dar, doctore, mama niciodată nu mă va lăsa să plec. Tu ştii că sunt singurul băiat şi în curînd va trebui s-o sprijin. Nu e aşa? Am trei surori şi pe bunica. Mama nu poate trăi singură...
— Tom, l-am mîngîiut eu, un fapt mare se recunoaşte prin piedicele ce îl împresoară, piedeci ce se află întotdeauna în sufletul celui ce îl doreşte împlinit. Dar de ce nu urmezi cea dintîi poruncă a credinţii noastre: „Lasă totul şi urmează-mă!..."?
— Sunt şi alte porunci în Evanghelie, doctore.
— Fiecare culege ceea ce îl tămăduieşte sau îl împlineşte, Tom. Nu uita că tu trebuie să te împlineşti. Catolicismul înseamnă bogăţie, Tom, şi tu eşti sărac. Sărac din toate punctele de vedere.
42
Nu cunoşti nimic, nu poţi nimic, şi totuşi, cu un singur fapt, vei ajunge bogat şi puternic...
— Dar eu nu vreau să obţin bogăţia supărînd pe mama...
— Preferi s-o aştepţi supărînd pe Dumnezeu, Tom?
5 — Tu ştii, doctore, că mama va suferi chiar băneşte dacă aş pleca. Ştii că noi nu suntem bogaţi. Şi apoi, eu nu pot face nimic ca să cîştig bani în lume. Aici sunt instructor în colegiu; dar în America, ce Dumnezeu aş putea face? Şi numai în America, pentru că nu ştiu decît englezeşte...
io Am rîs mult timp şi apoi i-am desfăşurat planurile mele, şi l-am sfătuit; o adevărată tinereţe trebuie să înceapă prin risc şi gratuitate. Eu am făcut la fel. Puteam gîndi la Port Said că, numai după un an, voi ajunge tapeur la „Bristol Theater"? Gîndeam că fără banii şcolii aş muri înfometat; şi iată-mă descoperindu-mi
15 comori. Tom putea găsi oricînd un loc în varieteu, cu trupul lui frumos şi cu ştiinţa exerciţiilor. (Minţeam; ştiam că sportul şi fizica lui Tom sunt sincer şi definitiv neremuneratorii.)
în fiecare zi îi descopeream alte posibilităţi, îl îndemnam mai viu, îl ispiteam mai adînc. Tom, care mă iubea şi mă slăvea, îşi
20 pierduse punctele de sprijin. Gîndurile mele îl împresurau din două părţi; cr t a catolicismului şi a sporturilor. Găsisem mijloace să-1 conving că d;na Axon va uita curînd supărarea şi se va bucura de succesele lui. îi prevesteam numai izbîndă. Nu-i pomeneam de cumplitele schimbări ale plecărilor, de întunerecul ce coprinde
25 sufletul fiului rătăcitor, de nebunia uitărilor. Nu-i aminteam întîmplările mele şi nu-i descopeream prăpastia iscată după despărţirea de pămîntul şi trecutul meu. Nu-i prevesteam decît izbînda, şi Tom, ca orice şampion, nu iubea decît izbînda.
în acea seară de martie, Tom ne-a întovărăşit la teatru, pe 30   d-rele Irving, pe Isabel şi pe mine. O ciudată-nelinişte îl antrena, întreruptă de largi pauze, în care Torn, instructorul şi catolicul, părea străbătut de întrebări lumeşti. însuşi eu eram schimbat, excitat, pasionat, dar nu de Tom, nu de aşteptarea revelaţiilor lui. în acea seară, o turburare şi o menire mă apropiau magnetic de 35   Isabel. Isabel era frumoasă cum nu fusese niciodată. Şi rîdea, îşi lăsa trupul pe braţele mele, primea îmbrăţişări de joc şi provoca şcolăreşte. Tom era neliniştit. Ar fi vrut să-mi vorbească, dar mă
43
ghicea departe de el, deşi mă îndoiesc dacă mă bănuia aproape de trupul Isabelei. Pentru Tom, eu eram într-un anumit sens un sfînt, dincolo de rău. Cu atît mai mult dincolo de orice îndoială asupra curăţeniei prieteniei mele cu Isabel. 5 Acum gîndesc şi înţeleg simbolul acelei seri. S-ar spune că menirea mea e să turbur sufletele, dar să fiu absent din conflict, să nu mă găsesc niciodată antrenat în dramă, să nu joc rol activ şi responsabil. Drama se sfîrşeşte fără mine, cu umbra mea şi gîndul meu sădit.
10 Am improvizat, noi şase, o cină bohemă în cabina d-relor Irving, iar eu am oferit îngheţată şi whisky de la bufet. Isabel era frumoasă, frumoasă, şi pentru cea dintîi oară a băut mult whisky din paharul meu. Cina nu interesează, pentru că gîndurile şi semnificaţia faptului meu erau departe.
15 împreună cu Isabel, am rămas înapoia scenei, aşteptînd spectacolul. Tom, renunţînd să-mi vorbească, şi-a găsit prieteni într-o boxă. D-rele Irving ne-au gonit din cabină, pentru că trebuiau să îmbrace costumele spaniole. Fumam, fără gînduri, turburat, cu Isabel încolăcită la pieptul meu. Ne-am privit în ochi
20 şi am rîs. Am zvîrlit ţigara şi i-am prins buzele într-o sărutare lungă*, crudă, aşa cum niciodată nu sărutasem. Erau sălbăticie şi răcnet în sîngele buzelor mele, şi era primire cerească în buzele Isabelei. Sărutarea noastră a durat prea mult ca să nu-mi pierd minţile şi Isabel să nu şi le găsească.
25      M-am ridicat într-un spasm, i-am înşfăcat trupul şi am păşit spre banca din fundul atelierului, acolo unde ştiam că, la acest ceas, nu ne va căuta nimeni. — Ce faci? Ce faci? rîdea şi plîngea Isabel. Toate păcatele mă îndemnau. Credeam că Isabel mă chema. Dar
30 în acea clipă, Isabel mă ura, mă ura sincer, vast, fără senzualitate, cu scîrbă, cu plîns. Am căzut pe bancă, dar Isabel şi-a descoperit puteri neaşteptate. Nu ţipa, dar se apăra de minune. Eu însumi mă aflam într-o neobicinuit de crispată stare. Mă întrebam ce nebunie m-a coprins, de ce nu contenesc s-o jicnesc cu lupta noastră, de ce
35 nu-i cad la picioare, rugînd-o să mă ierte, de ce aştept ca păcatul să se împlinească şi apoi să purced la curăţire.
Isabel mi-a sîngerat faţa, lovindu-mă. Dar izbînda era a mea. Se zbătea aproape fără puteri, aşteptînd. Am zărit coapsele brune şi ispita fecioriei. Iar în aceeaşi clipă, desperare nemărginită m-a
40 coprins, am început să plîng prosteşte, mi-am apucat capul în mîini şi m-am blestemat în limba ţării mele.
44
Isabel mă privea cu o nespusă nedumerire. Lacrimile îi şterseseră pudra obrajilor. O fîşie din rochia de duminică atîrna deasupra pulpei cu ciorapul răsucit. Tremura, rezemată de zid, •   suspinînd. Şi, deodată, a strigat, apropiindu-se cu pumnii de 5   capul meu smerit:
— Ihateyou, Ihateyou, beast, Ihateyou!... Am uitat acum toată cumplita scîrbă şi penibila împletire de sentimente care m-au îmbătrînit în acea noapte. Multe amintiri s-au împrospătat în sufletul meu; adolescenţa şi „nedumerirea io   după victorie" se luptau cu diavolul viselor. Ah! cum am urît dracul în acea noapte! Dar cum aş fi putut spune Isabelei că el m-a îndemnat? Nu aveam curajul de a încerca pocăinţa împlinită în faţa lui Tom. El e un adevărat creştin. Poate şi Isabel era. Dar dacă nu era, eu n-aş fi supravieţuit umilinţii. 15      Şi deasupra tuturor, în negura geniului meu fără rod, aceeaşi nedumerire împietrită, aceeaşi spaimă a oricărui ins simţindu-se purtat de celalt, de omul negru sau de omul alb din el, om necunoscut şi nevăzut.
Isabel s-a întors singură, pretextînd o furioasă durere de cap.
20 N-a spus nimic, nimănui. Eu n-am avut curajul să dau ochi cu ea multe zile. Ca să uit, lucram zi şi noapte. Nu voiam să ştiu nimic de Tom. îl uitasem. Nu mă frămîntam decît ca să alung sfiala, dezgustul, teama din mine. Viziunile celei dintîi nopţi le ucisesem. Nu voiam să redevin creştin. Nu voiam să plîng umilit
25 şi să mă rog, luptînd cu un diavol şi cu un vis.*înţelegînd că mîntuirea mea nu poate veni decît pe aceeaşi cale a libertăţii şi păcatului, mi-am schimbat lupta. M-am îndreptat către alte ispite. Ispite şi păcate se găsesc peste tot în drumul cărnii, şi aceasta e fericirea omului. Păcătuind, se liberează de stupiditate, de
30 creştinism, de demoni. Ajunge simplu şi curat. Lumina nu vine din lumină, ci din întunerec.
Deşteptarea mea a fost iarăşi rîs şi nepăsare. Numai că nu simţeam aceeaşi libertate. Ceva, cineva - în sufletul meu - se irosea, sfărmat şi plîns.
VI. PARABOLA FIULUI RĂTĂCITOR
Şi cu toate acestea a trebuit să ne privim iarăşi în ochi, Isabel şi cu mine, pentru că eram faţă în faţă la breakfast şi la cină. Şi a trebuit să ne vorbim, ca să nu chemăm bănuielile. Şi viaţa noastră 5 s-a întors în vechea matcă. Amîndoi minţeam pe ceilalţi prin prietenia noastră. Un ochi atent ar fi descoperit, la răstimpuri, dispreţul şi scîrbă Isabelei cînd mă atingea; şi ar fi descoperit mişcările mele spăimîntate sau indiferenţa pe care încercam s-o mimez.
10 Trăiam o viaţă ciudată, de ură şi dezgust, de încercări de a uita şi trece înainte. Amîndoi eram legaţi de o taină care ne silea să ajungem aliaţi. în serile cînd d-1 Axon bea paharul cu whisky în sănătatea celor tineri, noi trebuia să ne facem ochi dulci. Cînd d-na Axon iscodea:
15 —Isabel,  îţi neglijezi prietenii... De ce nu vorbeşti cu doctorul?... Isabel se roşea, îmi zîmbea, se apăra:
— Nu e adevărat, mamy, nu e adevărat...
— Isabel visează prea mult, rînjeam eu.
20 * — Şi nu poţi spune că eşti strein de visurile ei, doctore... insinua d-na Axon.
— Allrubbish, mamy...
— Noii prieteni, mistress Axon, noii ei prieteni... Şi dilema cu Noel...
25      — Oh! Noel e cu totul altceva, se gîndea Isabel.
— That's right! încheia d-na Axon, şi noi o răsplăteam cu privirile noastre.
46
Cînd veneau prietene, eu trebuia să tapez pentru dans şi trebuia să acompaniez romanţele Isabelei. Pianul era dezacordat, romanţele stupide şi eu nervos. Isabel făcea eforturi să refuze, dar nu izbutea întotdeauna. Şi, alături, în lumina verzuie a globului
5 de deasupra pianului, reconstituiam vechea scenă, pe care prietenele o tîlcuiau în gînd şi o comentau acasă. Cîteodată, fetele cereau romanţe insinuante, cu nenumărate „/ Iove you", şi aplaudau după ce sfîrşeam acel stupid dans-cuplet My inspiration is you. Pentru mine, faptul era nesuferit, pentru Isabel, penibil.
10   Dar rîdeam şi zîmbeam amîndoi, evitîndu-ne numai privirile.
Ca să spun adevărul, eu îmi recăpătasem siguranţa mult mai repede ca Isabel. începusem o prietenie stranie cu Lilian şi Vema, pe care o voi povesti curînd. Prietenia era carnală, demonică. Mă ispiteau sute de păcate. Căutasem şi găsisem în păcat uitarea
15 tuturor simţămintelor apăsătoare. Cu cît îmi dovedeam mai mult indiferenţa în rău şi în ispite, cu atît uitam mai sincer sufletul meu din noaptea de la „Bristol Theater". Isabel, însă, păstra cu o neexplicabilă prospeţime fiorul şi scîrbă actului meu. Nu era greu să recunosc aceasta, în cele mai neînsemnate mişcări, cînd se afla
2,0   aproape de mine.
Pretextul de lucru evita multe. în anumite zile luam breakfast-• ul şi ceaiul în odaia mea, împresurat de cărţi. Continuam să împrumut volume scumpe de la „Imperial Library" şi devoram cu aceeaşi poftă volume cu text şi planşe asiatice. De fapt, lucrarea
25 mea creştea şi se lumina, deşi renunţasem la gîndul de a o vedea cîndva scrisă şi tipărită.
Tom nu-mi vorbea, pentru că eu nu-1 iscodeam, şi toate dialogurile noastre se sfîrşeau printr-un zîmbet şi printr-o carte deschisă. Ce se petrecea în sufletul lui am înţeles mai tîrziu, prea
30   tîrziu ca să-1 mai pot opri.
Descoperisem viciul Vernei şi îl ajutam cu o drăcească pasiune, îl practicam fără nici o plăcere, fără nici o turburare sexuală. îl împlineam, numai pentru că era păcătos şi pentru că desfăta o fată de doisprezece ani. De altfel, eu nu sunt un senzual. în rarile mele
35 legături, am fost dezgustat după cea dintîi noapte. Izbînzile mele erotice erau principiale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experienţe intime. De aceea am scris cîndva că un Don Juan trebuie să fie un teolog, în sens substanţial, nu de erudiţie. O femeie mă interesează prin virtuţile sau viciile ei. Cînd le cunosc,
io   mă dezgustă. în cele mai nebuneşti îmbrăţişări, eram indiferent.
47
15
20
Luciditatea mea deschidea mii de ochi noi şi savura priveliştea membrelor desfăcute sau incinerate. Am iubit prea mult metafizica pentru a nu ajunge un apropiat al femeilor. Şi cu cît mai mult mă apropiam, cu atît eram mai liber şi mai calm în
5 gîndurile mele. înţeleg, femeia nu m-a turburat niciodată, întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Sexul, pentru mine, nu e decît o libertate în plus şi o dogmă pe care o pot verifica sau anula. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Aceasta e drumul către pierzanie sau victorie prin
io femeie.
Nu ştiu dacă mă explic întru totul. Pentru asemenea probleme, cari mi-au ocupat adolescenţa şi cei dintîi ani ai tinereţei, am acum o sfială şi un dispreţ peste care nu pot trece. Nu mai pot judeca asupră-le. Nu mai cred în reconstituirile mele. O dată cu marea pierdere, am părăsit toate exerciţiile spirituale. Aceasta nu înseamnă însă că actele şi păcatele mele s-au schimbat întru totul. Schimbări, schimbări... Le recunosc la fiecare pas. Dar pot spune că nu eiau implicate şi chiar prezente în vechile mele încercări?...
Am descoperit în Verna un trup întîrziat, uimitor de redus, de micşorat, chiar pentru vîrsta ei. Era frumos şi perfect ca al unei păpuşi. Şi păcatul nostru a început la un joc de păpuşi.
Nu, nu scriu tot, pentru că mă dezgustă. Cunosc o gamă întreagă şi vie a acestui sentiment. Erau ceasuri cînd uram feroce pe mica Verna. Ultimul spasm mă irita. E monstruos spasmul sexual al unei păpuşi.
Şi erau alte zile cînd mustrare cumplită mă chinuia. Dar nu gîndul bun chinuia pe cel rău. Nu mă mustra cugetul. Nu repetam smerenia creştină. Nu-mi aminteam plînsul umilit din faţa lui Tom sau a Isabelei. Mă mustram că înlocuiesc o fată cu un copil. Mă mustram că am fost neputincios să cuceresc trupul Isabelei şi că am primit trupul vicios al micii Verna; că sunt incapabil să-mi ating ţintele şi totuşi, nerenunţînd la ele, mă mulţumesc cu surogate.
35 Era prea tîrziu ca să mă pot opri. Mai ales că aşteptam ca Verna... Dar nu, nu sunt dator să însemn aici toate nebuniile şi capriciile gîndurilor mele, însetate de libertate, de păcat, de calm.
Cu Lilian nu ajunsesem atît de departe. Lilian nu avea nici un viciu. Mă uimeau plinătatea formelor şi mă ispiteau coapsele ei. în
48
25
30
intimitatea în care ajunsesem cu familia Axon mi se îngăduiau multe. Marele avantagiu al binelui e că poate trece oricînd în rău. Discuţiile şi erudiţia mea religioasă, alături de munca sinceră şi de prietenia cu Tom, făceau să fiu privit ca un abate laic. Şi clima
5 Bengalului mă ajuta. Fetele erau aproape goale din martie pînă în octombrie. Căldura adormea pe d-na Axon, aţipea pe bunică şi aducea fetele în odaia mea, aerisită şi răcoroasă. întîi a venit Isabel, ca să-mi privească plănşile japoneze. A trecut un an? Au trecut mulţi. în acel timp mă turbura problema celor zece mii de
10 Isabel şi a omului trecut printr-o oglindă în sufletul celuilalt. Realitatea nezdruncinată a masei mă umilise. Ce preţ mai păstrau ceea ce numeam eu libertate, putere, geniu? Plumbul masei biruieşte fără luptă. Biruieşte, tocmai pentru că refuză să lupte, refuză să-şi măsoare puterile cu puterile supraomului. Şi nici o
15   înfrîngere nu e mai ruşinoasă decît acea suferită fără luptă.
Cîte mai am de spus asupra mea şi asupra Isabelei, ce păşea sfioasă şi cu bunul ei simţ în încăperea doctorului...
Nu ştiu nimic asupra fecioarei Lilian. Dar, dacă aş fi scris povestirea aceasta cu multe luni înainte, Lilian ar fi vorbit în
20 caietul meu, iar Isabel nu. Isabel a izbutit să-şi imprime cuvintele numai după seara de la „Bristol Theater". Niciodată n-aş fi bănuit schimbarea. Niciodată n-aş fi bănuit că Isabel se poate deosebi de cele zece mii. Cu aed scrîşnet de fecioară jicnită; „I hate you, I hateyou, beast!..." — a început să vorbească limba ei, şi numai
25 a ei. Iată, Isabel e acum una, neprihănita, certată. Nimic nu o mai poale întoarce în ceaţa dinainte. Şi totuşi, cine a ridicat-o pe Isabel din ceata celor zece mii, cine i-a durat statură proprie, cine i-a aşezat candela în mînă, cine i-a dat glas? Eu, eu, eu. Eu sunt şi aici tată, învăţător, duhovnic. Eu îmi recunosc făptura gîndului
30 meu în Isabel care mă urăşte, în Isabel care mă pîndeşte cu ochi răi şi cu scîrbă, şi cu mîhnire.
Iată de ce scriu povestirea aceasta; pentru că e frumoasă, e lungă, e vie, şi peste tot întîlnesc leitmotiv-ul nedumeririi şi al sterilităţii mele. Creez ce pot; cu viciu sau cu ispită de băiat
35 zănatec, cu sfat sau cu violenţă, cu dragoste, cu indiferenţă. Ura nu o folosesc, pentru că ea niciodată nu s-a pogorît în sufletul meu. Ea nu creează, nu distruge. Sunt dincolo de ură. Mihail nu mă cunoaşte şi nu mă va înţelege. Dar, pentru el, repet: sunt dincolo de acest sentiment. Muncesc şi trăiesc cu scîrbă, cu
49
pasiunea, cu dispreţul. Nimeni nu recunoaşte mai mult ca mine puterea şi rodnicia indiferenţei. Şi nimeni nu recunoaşte mai mult cît de puţin spune cuvîntul acesta şi ce sfîntă curiozitate se ascunde în el.
5 Nespusă curiozitate mă apropia de clara Lilian. Voiam să aflu ce poate gîndi despre mine şi despre răceala mea cu Isabel. Ghiceam că numai stupiditatea ei inocentă a surprins faptul, că numai neştiinţa ei în cele carnale a descoperit încercarea mea asupra Isabelei. Cîteodată, ghicirile mele sunt de o completă şi 10   perfectă dreptate. Şi astfel s-a întîmplat cu Lilian.
— Doctore, nu e aşa că ai sărutat pe Isabel?...
Ce puteam răspunde? Am încercai s-o sărut pe ea. Eram prea slab, prea sfios, prea turburat de limpeziciunea ei ca să pot răspunde altceva. Lilian nu s-a împotrivit. Zîmbea, ca la un joc de 15   gajuri, îmbujorată şi zăpăcită.
N-aş putea spune că înţeleg pe Lilian. N-am izbutit s-o reconstituiesc pentru liniştea mea, pentru potolirea curiozităţii mele. Zilele treceau, pauze lungi întrerupeau îmbrăţişările noastre. Acele cîteva minute ce le petreceam singuri, cînd Lilian 20 îmi aducea The Statesman sau venea să mă întrebe dacă doresc ceaiul mai devreme, se sfîrşeau înainte ca eu să fi înaintat, îmbrăţişări fade, cu zîmbet galeş şi alegoric. Şi totuşi, pasiunea mea de a pătrunde în negura stupidităţii prietenei creştea şi mă incinera.
25 Cele două luni după fapta de la „Bristol Theater" m-au schimbat mult. Cred că dacă acum gîndesc mai clar şi mai simr, mai simplu şi mai adînc, împlinirea se datoreşte turbu^lii, nesiguranţei, păcatului în care existam. Ca întotdeauna, am înţeles schimbarea după ce procesul se sfîrşise. Nu mai păstram
30 obiceiul notelor, nici al caietelor inchizitoriale. Mă lăsam dus, de mine sau de ceilalţi. Şi aceasta, fără ca să urmăresc o demonstraţie, fără ca să încerc o experienţă. Acum înţeleg falsitatea experienţelor ca dogmă. Nu, eu nu urmăream nimic. Nu mai eram curios de rezultate. Ci de materialele şi sufletele ce mă
35 întovărăşeau. Voiam să le cunosc. Sau, mai precis, trebuia să le cunosc ca să pot trăi.
50
S-a întîmplat ca într-o noapte să alunec pe scara terasei. La strigătul meu, Isabel a alergat, cea dintîi. Sprijinit de braţul şi de umărul ei, — de umărul pe care îl muşcasem, de braţul care mă lovise —, am ajuns în odaia mea. D-na Axon şi Tom m-au
5 dezbrăcat, mi-au făcut masagii şi mi-au pus comprese reci. Fractura nu era prea gravă, dar trebuia să păstrez patul cel puţin o săptămînă şi să umblu cu baston mai multe luni. Durerile mele nu erau grele; dar d-na Axon silise pe Isabel să-mi fie soră de caritate, şi situaţia aceasta ne sufoca pe amîndoi. Ca să treacă
io timpul fără să ne privim, Isabel îmi citea din Galsworthy şi Browning. Poemele celui din urmă erau singura carte bună din biblioteca Isabelei. The Forsyte Saga a lui Galsworthy o cumpărase cu banii şi din sfatul meu. Se pare că Isabel socotea plicticoasă cartea, dar o prefera tăcerii. Vorbeam puţin. Vechea
15   sfială îmi revenise. în timpul lecturii o priveam pe furiş. Nu ştiu de ce mi se părea îngeresc de frumoasă, cu fruntea mare, mată, cu ochii fără fund şi cu gîtul gol. Visam şi gîndeam, fără să ascult ceea ce îmi citea. Cîteodată se întrerupea brusc. — Numai un minut, doctore. Am uitat să spun mamei că
20   trebuie să telefoneze d-nei Baber...
Minutele acestea erau ceasuri şi adevărat alean pentru mine. D-na Axon nu mă lăsa niciodată singur şi credea că aceasta e datoria ei de gazdă şi de catolică, în cele opt zile de pat, singurul timp fericit era seara, cînd Tom
25 mă amuza povestindu-mi ultimele lui izbînzi sportive sau imaginînd o idilă frivolă cu verişoara celuilalt instructor, d-1 Ferries. Din spusele lui începusem să îndrăgesc pe acest d. Ferries, gras şi lihnit, asudînd după fiecare exerciţiu, buhav la faţă şi scurt de picioare, suferind de înecăciuni şi blestemînd
30 clima Bengalului pentru toate insuficienţele lui. Erau scene pentru cari mă întristam sincer că nu le fusesem martor. De pildă, atunci cînd şi-a schimbat cămaşa în fr ţa elevilor şi, sfios, a arătat un spate gol, cu coşuri, şiroit de sudoare. Sau cînd a căzut în timpul unei demonstraţii şi, încercînd să realizeze o ridicare agilă,
35   pantalonii s-au rupt, d-1 Ferries a fost apucat de o tuse cu lacrimi şi ajurat să se întoarcă în Anglia cu cel dintîi vapor; hotărîre pe care a uitat-o, fireşte, îndată ce un elev i-a prezentat acul şi aţa. Despre existenţa verişoarei d-lui Ferries mă îndoiesc. Cred că
51
1
10
15
20
25
30
35
40
Tom a născocit-o, ca să mă amuze şi, în acelaşi timp, ca să-şi satisfacă vanitatea lui de tînăr frumos şi timid. Singura fată, bună prietenă a lui Tom, era Nelly; şi Tom i-a promis solemn să se logodească în vacanţa Crăciunului, după cea dintîi îmbrăţişare. Eu am fost cel care am aflat taina de pe buzele confuze ale lui Tom şi eu l-am hotărît, în seri puţine, să uite făgăduinţa şi să evite asemenea slăbiciuni. Şi aici, ajutorul meu principal în convingere a fost tot catolicismul.
într-una din acele seri, Tom mi-a mărturisit că e pregătit de plecare. L-am privit cu ochi deschişi. Aproape uitasem vechile mele ispite, crescute şi înflorite în sufletul lui Tom. Nu înţelegeam bine, şi Tom m-a lămurit.
—Un prieten de al lui dad, la Manila... Şi prietenul prietenului e pastor cu mare influenţă... Şi de la Manila pot ajunge oricînd în America... Iar la San Francisco, prospect-e de a fi angajat imediat în varieteu sau instructor într-un club sportiv...
Ascultîndu-1, zîmbeam, mă luminam. Recunoşteam copilul meu în Tom, recunoşteam nostalgia şi curajul meu. Şi numele oraşelor: Manila, iar pînă la Manila, Singapore, iar pînă la San Francisco, Yokohama...
— Pleacă, Tom, pleacă...
— Aştept ultima leafă, doctore. Am acoperit biletul de clasa ni pe „British India Company", pînă la Manila...
— Şi rezervele tale?
— Trei livre...
— Ascultă, Tom, eu nu am mulţi bani acum...
— Doctore...
— Te rog... Nu am mulţi bani, dar am economii... Ţi le dau pe toate, şaisprezece livre...
— Doctore...
— împrumut, Tom, împrumut. Cînd vei ajunge bogat şi te vei întoarce, îmi vei înapoia aceşti bani. O sumă neînsemnată...
— Doctore, mai am încă ceva de spus... Nu plec singur...
— Dar?
— Plec cu un prieten, telegrafist. Nu e mai bine aşa?
— E rău, Tom, e rău. Plecarea fără singurătate nu preţuieşte. Plecarea fără primejdii nu preţuieşte. Ascultă-mă. Aminteşte-ţi ce ţi-am destăinuit asupra plecării mele. Mai bine amînă. Lasă-ţi prietenul să plece singur. Fiecare cu sufletul lui. Fiecare cu menirea sa... Rămîi, Tom...
52
— Peste putinţă, doctore. Peste trei zile iau ultima leafă. Iar vineri e cursa pentru Extremul Orient. Vineri pleacă vaporul...
— Vineri?
— Da... Ştiu ce vrei să spui. Vineri e ziua mamei... Ştiu ce 5   vrei să spui... Doctore, eu sunt hotărît acum. Am venit la tine să
mă încurajezi. Nu e aşa?... Mîine mă duc la catedrală...
Am fost coprins de o turburare neaşteptată. Era prea rău, era prea păcătos. De ce acum? De ce nu după ziua de naştere a d-nei Axon, de ce nu înainte ca eu să-mi fracturez piciorul? Dar, mai
io tîrziu, am înţeles că noi suntem liberi pe hotărîri, dar că împlinirile nu ne aparţin; nu le împlinim noi, ci vremea: anii, ceasurile. De ce să mă împotrivesc sau să plîng? Fuga lui Tom nu se înfăptuia în zi mare, în zi eroică. Eu în pat, d-na Axon în sărbătoare. Şi totuşi, nu era mai puţin o fugă... Şi multe altele am
15 înţeles.
Sprijinit în baston, m-am ridicat şi am dăruit lui Tom cele şaisprezece livre. O scuturare de mîini ca o îmbrăţişare de frate.
— Doctore, nu ştiu ce s-a întîmplat cu tine în ultimul timp... Tot pe gînduri... Voiam mult să-ţi vorbesc. Dar, tu ştii, eu nu te
20   pot înţelege. Tu eşti un om extraordinar... Niciodată n-am văzut altul ca tine, bun şi învăţat... N-am avut curajul să te întreb... Dar acum, îmi poţi spune? Vîrtejul cu umbre.
—Cărţile, Tom, cărţile... Tu ştii ce a fost viaţa mea înainte... 25   Noapte bună, Tom... Oh! genuchiul ăsta...
— Şi eu eram să mi-1 fracturez, poate să mi-1 rup. Nu ţi-am spus... Tocmai în noaptea cînd m-am hotărît să plec, să ajung celebru şi bogat... îţi aminteşti, doctore, noaptea de la „Bristol Theater"?...
30     Aş putea scrie multe asupra somnului meu, asupra viselor şi coşmarelor de joi spre vinari.
înainte de a se culca, Tom îmi arătase biletul şi banii, mă îmbrăţişase lăcrămînd şi îmi făgăduise să-mi trimeată scrisori prin portarul colegiului. Apoi a adormit senin. Geamantanul şi-1
35   pregătise şi-1 ascunsese în dulap.
53
In somn, mă deşteptam şi îl priveam. Era Tom, cu trupul lui frumos şi curat. Mă deşteptam, şi îmi bătea inima întorcînd capul-de fiecare dată mă aşteptam să nu-1 găsesc. Şi aşa a fost; în zori' ra lumma filtrată a verii Bengalului, patul lui Tom, gol, larg şi
Mi-am ascuns faţa în mîini şi mi-am poruncit să dorm.
10
15
20
La şase se deşteaptă bunica şi d-na Axon. Fetele, peste un ceas, pentru că acum au vacanţă.
Aş fi vrut ca d-na Axon să nu se deştepte, să doarmă somn lung pînă la întoarcerea fiului, să uite.
Dar gîndurile mele au fost sfîşiate de un ţipăt. Am sărit din pat, şchiopătînd, cu faţa crispată de durerea fracturii, cu bastonul tremurat printre mobile; am deschis uşa. D-na Axon suspina pe fotoliul salonului; şi fetele se adunau; şi bunica îşi căuti. ochelarii.
— Doctore, doctore...
D-na Axon uitase că sunt în pijama, şi lacrimile ei îmi ardeau genuchii.
— Doctore... a fost prietenul tău... a fost ca fratele tău... a fugit; Tom a fugit!...
Din scrisoarea pe care mi-a arătat-o, n-am putut ceti decît cea dintîi linie: „Mamy, my dear mamy, my little poor mamy...". Cuvîntul meu a răsunat absent şi stupid:
— Cînd se întoarce d-1 Axon?
VII. VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ
10
15
20
25
Mi-e foarte greu să continui povestea vieţii mele pînă la întîlnirea de la „Nanking". Nu prea ştiu ce s-a întîmplat în vara aceasta după fuga lui Tom. Adică, nu înţeleg şirul faptelor. Pauză în gînduri, cum îmi place să numesc răstimpurile cînd somn de basm mă coprinde. Şi somnul meu e ciudat, e viu, e crescut din zile, iar nu din nopţi, e ajutat de fapte, iar nu de imagini. Sunt răstimpuri cînd existenţa mea se închide ca o floare după apus. Nu ştiu cum să lămuresc aceasta, pentru că nu-mi amintesc să fi cetit undeva sau să fi auzit de un fapt asemănător. Astfel, sunt nevoit să rămîn la propriile mele mijloace, şi eu sunt nepriceput în ale scrisului.
Am greşit mărturisind că viaţa mea din vară a fost vis. Mihail va ceti paginile acestea neîncrezător. Iar ele au fost pentru mine tot atît de vii ca şi cele mai izbucnite manifestări de viaţă. Nu sunt un somnambul şi nu sunt narcotizam. Visurile mele sunt la fel cu cele ale tuturor. Nu cred în ele. Dar, în anumite răstimpuri, mă simt istovit, palid, fără gînduri şi fără oase. Cîteva zile nu pot face nimic, nu văd nimic. Conştiinţa e subţire şi înnourată ca a unei convalescenţe. Durata acestei stări e scurtă. Convalescenţa se sfârşeşte, şi viaţa nouă începe cu alt ritm, cu alte lumini. Cine ar putea spune că e vis?
Adolescenţa mea a fost un vis lung şi agitat. Mi-o amintesc ca pe o baladă cetită în colegiu şi uitată de mult. Memoria mea e ruptă în două, am spus. Cred că nu sunt singurul care vieţuiesc această curiozitate, dar ştiu că sunt puţini acei ce-i dăruiesc un sens moral şi teologic, în locul unei simple tîlcuiri psihologice. Deşteptarea din visul cu drac şi rug n-a fost deşteptare din coşmar.
55
10
15
20
25
30
Am deschis, numai, ochii în altă parte a lumii şi m-am bucurat, uimindu-mă, de cele ce văd. Păstrez amintirile adolescenţei ca pe o poveste spusă de altcineva şi ascultată pe jumătate dormitînd, într-o după-amiază de vară, cu albine în văzduh şi cu tristeţi neînţelese în suflet. Iar pentru că am ascultat povestea pe jumătate treaz, nu o cunosc toată. Erau clipe cînd închideam ochii sau urmăream un fluture, şi atunci, spusele celuilalt alunecau pe oglinda minţii fără să lase urme. Dar, pentru Dumnezeu, nu trebuie înţeles că acela e om sau duh. Nu, eu însumi am trăit şi am povestit, în acelaşi timp. Ascultam însă povestea vieţii mele neatent. Aceasta e cheia ce descuie tainele existenţii mele. Nu am luat seamă la anumite descompuneri şi însămînţări ale sufletului.
Visul meu cel mai lung şi cel mai minunat a fost Nedumerirea după victorie. Trăiam atunci în nespusă intimitate cu miturile. Nu mă înălţăm deasupra lumii, ci lumea primea oaspeţi pe împăraţii şi săracii visului. Vedeam în lucruri sensurile lor; firesc, continuu, fără efort. Nu exista, pentru mine, hiatus între lume şi mit, nu exista dialectica. Obiectele erau obiecte şi, în acelaşi timp, simboluri, semnificaţii, îndemnuri, probe, lupte, idei. Cît de mult ar trebui să spun ca să se înţeleagă „în acelaşi timp"...
Dacă am pierdut legătura cu această lume firească şi înaltă, n-am fost eu vinovatul. Prietenul a făcut o glumă, şi glumele trebuiesc făcute numai de acel ce înţelege metafizica sau teologia. Nimic mai grav decît o glumă. Prietenul a confundat termenii. Glumele bune sunt acele în cari se acordă un sens strein — o laudă, o minciună, o schingiuire — unui lucru comun. Prietenul a exprimat printr-un lucru comun — costumul de demon travesti... — o idee şi o semnificaţie. Acum mă mustru că i-am mulţumit. Răul de-abia acum îi înţeleg. Smuls din frăţia celor două lumi, sunt ursit să caut, orb şi tremurat, vechea mea lume, s-o împletesc cu ceasta în care vieţuiesc. Dar cum le-aş putea împleti? Caut, caut, şi nu înţeleg tragicul acestei căutări decît cînd, istovit, adorm şi mă deştept în somnul meu cu împăraţi şi cu săraci.
35 După plecarea lui Tom s-au scurs zile mohorîte. Mă apăsa crima, mă înecau păcatele. După fapt se simt durerile muncii. Şi eu le-am simţit mai aprig, pentru că d-na Axon mi-a povestit
56
copilăria lui Tom, iar copilăria lui era altfel decît mi-o închipuisem eu, reconstituind-o din frînturile de mărturisiri culese în serile noastre. Tom nu era cel simplu. Tom putea găsi singur ispitirea drumului mare şi putea ajunge singur pe calea
5 turburărilor în care l-am îndemnat. Copil de zece ani, fugise de acasă — pe atunci locuiau în Simla — ca să poată vedea cartierele trupelor din Delhi. L-a găsit un prieten al familiei, într-o staţie din Punjab, împărţind vasul cu orez al unui indigen. Dacă prietenul nu l-ar fi întors din drum, Tom ar fi ajuns la Delhi şi Dumnezeu
io   ştie ce viaţă ar fi apucat.
Tom nu era cel gîndit de mine. Iar eu mi-am luat păcatul lui, eu mi-am împovărat sufletul în zadar, căci şi fără mine Tom ar fi părăsit casa, şi atunci păcatul ar fi fost al lui, iar în cer ar fi dat socoteala el, iar nu eu.
15 Descoperirile, acestea m-au turburat adînc. Mă zvîrcoleam în pat, după plecarea d-nei Axon, şi gînduri de răscumpărare mă bîntuiau. Priveam patul lui Tom cu schimbătoare şi dureroase simţiri de spaimă, de mustrare, de furie. Am cerut ca patul să fie scos, pentru că uneori îl visam ca un coşciug, iar altă dată din el
20 răsărea Tom rînjind ca o mască şi veselindu-se de înşelăciunea mea. Iată-mă păcătos fără fruct; iată-mă neizbutind nici în asemenea opere, sterp, pentru totdeauna sterp, cu duhul meu purtat pe ape moarte; iată-mă şi aici certat de soartă, pus alături de oameni ce se desăvîrşesc sau se pierd prin sine, şi eu numai
25 printr-o orbire menită nu ghicesc aceasta, ci stărui în a crede că sunt mişcaţi de mine.
Dar eu, Dumnezeul meu, eu unde sunt? Dacă n-am putut tăia piatra, dacă nu pot turbura sufletele, de ce m-am născut, de ce m-am făcut? Sunt un om fără mîini, fără limbă, fără ochi. Ce să
30 fac, ce să fac în această lume largă, cu o singură umbră, cu umbra nedumeririi deasupra-mi? Eu singur văd umbra, şi eu singur alerg în toate colţurile ca s-o uit. Ce fiu din Biblie s-a întrupat în mine ca să dovedească celorlalţi că Dumnezeu-unul se vesteşte din ceruri? Eu nu mai cred în toate spaimele adolescenţii,
35 nu cred în nici un Durhnezeu, oricît de paradoxală ar părea mărturisirea aceasta alături de alte mărturisiri. Eu plîng numai menirea mea. Puţin îmi pasă dacă dracul e al meu sau e al tuturor, dacă e spaimă sau vietate; puţin îmi pasă atît timp cît mă urmăreşte în gîndurile mele şi mă chinuie în bucuriile vieţii
40 mele...
57
Isabel nu uita jicnirea de la „Bristol Theater", dar începea s-o ierte. Dacă aş fi fost mai lucid în aceste luni de vară, cît timp a durat visul, aş fi observat că faptul meu îşi pierdea prospeţimea în sufletul Isabelei şi se alătura, strîmtorîndu-se, modificîndu-se, de 5 alte fapte, cetite sau privite în filme. Rana din sufletul Isabelei mustea o otravă dulce şi parfumată, care-i rătăcea, adesea, minţile şi o făcea să gîndească altfel şi să dorească altceva. Cred că nu era senzualitatea care se descoperea Isabelei, ci, aş spune, un fel de admiraţie morală a faptului, un fel de minunare în faţa
io curajului meu şi a schimbării mele de o clipă. Nu era senzualitate; senzuală, Isabel a fost întotdeauna, dar stăpînă pe sine şi de o cumplită cumpăneală, orientată către aflarea unui soţ. Şi senzualitatea ei s-a răcit după faptul de la „Bristol Theater", pentru că nimeni nu cunoaşte întunecatele resorturi ale feminităţii
15 şi nimeni nu poate bănui marginile pudoarei sau intensitatea chemărilor într-o fecioară.
Cred că evoluţia Isabelei, oprită un răstimp după şocul actului meu, a luat altă orientare. Eu nu o mai urmăream, nu eram curios s-o ghicesc, pentru că toată vigoarea şi sîngele meu le cheltuiam
20 în viaţa de vis în care mă deşteptasem în dimineaţa cînd Vema m-a mîngîiat şi eu am alungat pe Verna.
Aceasta s-a întîmplat înainte ca fractura să fie complet restabilită. Citeam şi scriam în pat, cu măsuţa alături, grea de cărţi şi de hîrtii. Revedeam toate notele asupra lapidarelor
25 javaneze şi plănuiam un capitol, cu redactare lungă şi erudită. Simţeam aprig nevoia de a lucra furios, ştiinţificeşte, adică zi şi noapte, fără să gîndesc la altceva. Era cea dintîi zi de lucru şi ghiceam în creier atîtea rezerve, încît îmi făgăduiam cel puţin două săptămîni de muncă neîntreruptă. Am adormit liniştit şi cu
30 neînţelese nădejdi în suflet. Trecuse timp mult de cînd nu mai cunoscusem armonia aceasta între voinţă şi puterile trupului. Munca era, de cele mai multe ori, mijloc de uitare, de calm; poruncă din mine şi chin în carne.
Dimineaţa m-am deşteptat şi am întîrziat gîndind, cercînd să
35 alung senzaţia de două lumi pe care o purtasem din visurile mele în sufletul cel de toate zilele. Starea era încordată, dar nu dureroasă. Tot ce aş putea spune — pentru că amintirile mele
58
sunt de o aproximativă precizie — e că mă simţeam mult mai bătrîn, cu altă gîndire şi cu alte legături în lume. Atunci a venit Verna şi s-a aşezat pe genuchii mei, împletindu-şi trupul ca o ramură, insinuînd obicinuitul viciu, îmbujorată de păcat şi de 5 plăcere. O clipă m-am temut. Nu recunoşteam pe mica Verna. Ea mi se părea acum mare, mult mai mare, logodită cu un anume Thomas, pe care nu ştiu să-1 fi întîlnit undeva, dar pe care îl cunoşteam prea bine ca să nu-mi fie prieten şi să nu-1 respect.
Verna îşi cerea mîngîierile. Eram legaţi prin viciu, şi eu nu mai io   puteam da înapoi, luînd feţe ipocrite. Vema cerea, şi toţi cunosc capriciul aprig al copiilor vicioşi.
Am izgonit pe Verna cum m-am priceput mai bine. Eram însă atît de turburat, încît n-am găsit motive, nici minciuni ca să-mi explic abţinerea. Verna s-a îmbujorat mai aprins şi a zîmbit rău. 15 — N-am să mai vorbesc niciodată cu tine, doctore... Ştiu acum, ştiu că ai sărutat pe Isabel... Şi Lilian mi-a spus că ai sărutat-o... Şi am să spun mamei că ai sărutat pe Isabel şi pe Lilian... Şi am să-i spun mamei...
Nu-mi amintesc cum s-a sfîrşit acel ceas de dimineaţă. Am aflat 20   mai tîrziu că d-na Axon a răspuns Vernei, cînd a ştiut faptele:
— Poate voiai să te sărute pe tine?...
Şi a pedepsit pe mica Verna să mănînce în picioare, cu o noptieră înaltă drept masă. Prevenită însă, a interzis Lilianei să intre în camera mea şi a sfătuit, fără îndoială, pe Isabel să fie mai
25   zgîrcită cu sărutările şi mai neîndurată cu făgăduielile. Aceasta am înţeles din confuzia Isabelei. Nu mi-a mărturisit nimic, dar ghiceam turburarea ei cînd d-na Axon i-a cerut lămuriri asupra prieteniei noastre. Se temea să nu afle adevărul. Toate acestea au fost prielnice crizei mele, pentru că m-au păzit
30   de prea numeroase explicaţii şi n-au turburat prea adînc senzaţia de două lumi care se păstra şi creştea în suflet.
N-aş putea lămuri împrejurările în care am ajuns soţul Isabelei. în tot acel răstimp, gîndurile mele nu se opreau şi nu reţineau obiectele sau_ faptele din jur. Totuşi, îmi amintesc că logodna 35   noastră a fost scurtă, şi nu am proaspătă în minte decît o seară de
59
picnic, unde împăcarea a fost senină şi obosită (acea oboseală a convalescenţelor prelungite) şi unde am încercat încă o dată senzaţia crudă a schimbărilor de viaţă. Apoi am meditat, zile şi nopţi, asupra soartei mele, asupra existenţii care se prelungeşte 5 numai schimbîndu-se prodigios şi neaşteptat. Toţi credeau că voi ajunge soţul Isabelei, numai eu nu. Nu credeam nici în anul cercetării la „Indian Museum", nici după angajarea mea la „Bristol Theatre". N-am putut iubi niciodată, şi femeia a fost pentru mine orice alt afară de amantă sau soţie. Dacă am ajuns 10 soţul Isabelei, a fost datorită unui ceas de cerească iertare şi de stăpînire streină în suflet. Celalt a cerut logodna, şi eu am ajuns soţul.
Sunt multe de spus, şi cu cît spun mai mult, cu atît îmi dau seama că pot fi crezut suferind de slăbiciuni mentale sau epuizare
15 nervoasă. Povestea mea pare neverosimilă sau bolnavă. Şi nu e astfel. Bolnavi sunt oamenii de toate zilele, cari s-au deprins să nu se mai uimească, durînd o existenţă fără nedumeriri şi fără minuni. Bolnavi sunt oamenii bîntuiţi de viziuni, de duhuri, de sexualitate. Eu sunt calm şi pur; niciodată nu mi-am simţit
20 gîndirea mai elastică; niciodată n-am trăit mai higienic. Tot ce scriu aici par turburi şi dezarticulate datorită nepriceperii mele de a le povesti cum trebuie. Hîrtia mă înspăimîntă; nu hîrtia albă, ci jumătate scrisă. Graficul mă zăpăceşte, pentru că eu ştiu că tot ce se scrie sunt, în parte, neadevăruri. Sunt un om ce gîndesc prin
25 forme, aşadar, un om întreg. Cei cari scriu suferă felurite şi multilaterale mutilări. Eu gîndesc prin forme, prin echilibruri şi dezechilibruri; prin sunete, prin piatră, prin culori. Scrisul a slăbit cumplit puterea gîndului, depărtînd mintea de la cuvînt şi depărtînd-o, firesc, de la idee. Acestea le spun ca să se înţeleagă
30 de ce povestirea mea pare bolnavă. Orice se scrie, fatal, e depărtare de realitate. Ca să capete o urmă de realitate în scris, anumiţi oameni au închipuit o altă realitate, pe care cred că o exprimă prin fraze simple, cu noţiuni precise, cu raporturi gramaticale clare. Sunt unul dintre puţinii cărora le repugnă
35   claritatea grafică...
...Existenţa nu se schimbă propriu-zis. Cînd omul e aproape de moarte, cînd agonia se vesteşte fatală, ochii trupului şi ai sufletului se îndreaptă în altă parte. Lumea e largă. Omul îşi schimbă viaţa ca să n-o piardă. Şi încă, nu o schimbă el, ci
40   îngerul sau dracul lui.
60
Din reminiscenţele mele teologice, cea mai proaspătă şi mai adevărată e îngerul păzitor şi dracul îndemnător. Eu nu cred în existenţa lor, dar trebuie să recunosc că nu înţeleg nimic dintr-o viaţă omenească, privită şi judecată omeneşte, fără aceşti doi
5 vameşi. Refuz să gîndesc cauzal şi, pe cît se poate, explicativ asupra ondulaţiilor şi revelaţiilor oricărei vieţi. Dar, în indiferenţa mea caldă şi în sinceritatea mea pasionată, afirm că îngerul şi dracul explică totul, în timp ce absenţa lor şi înlocuirea prin oricare alt cuvînt ştiinţific sau sociologic încurcă cumplit faptele
10   şi întunecă înţelegerea.
De aceea nu înţeleg nimic din căsătoria mea neaşteptată şi înmărmuritoare cu Isabel. Ştiu că e o schimbare, aşadar, un nou izvor de viaţă. Origina, necesitatea şi sensul schimbării nu le înţeleg.
15 Dar adevărata nedumerire s-a petrecut cu cîteva zile în urmă. Obicinuiam să exersez la pian un ceas, după cină. în acea seară, Isabel se arătase nespus de prietenoasă cu mine şi, în tot timpul cît a durat Die Abwesenheit a lui Beethoven, m-a ascultat pe gînduri.
— Doctore, tot ce e rău în tine şi tot ce e sălbatec în tine... 20   dacă n-ai cînta la pian, te-aş urî, te-aş urî...
înseninat de cuvintele ei (nu înseninare sentimentală; nu sunt şi n-am fost îndrăgostit), am început opus 18. Atunci, Isabel a apărut pe uşa terasei, îmbrăcată, şi mi-a strigat:
— Bună seara, doctore!...
25 O clipă am resimţit vîrtejul; doar Isabel fusese lîngă mine, de la început. Ca de obicei, cînd nu înţeleg situaţia, refuz să gîndesc asupra-i şi nu mă trudesc s-o dezleg. Isabel şi-a lăsat pălăria pe măsuţa cu flori şi s-a apropiat de pian. S-a aşezat pe celalt scaun, de cealaltă parte a pianului. Nu mi-a mulţumit pentru Die
30 Abwesenheit, ci m-a rugat să încerc un caiet nou cu jazz-mi şi romanţe, împrumutat de la verişoara Julia. în acea clipă am înţeles că trăiesc în două lumi şi mi-am poruncit neobosită luare-aminte în vorbe şi în fapte. Pentru mine, visul era firesc şi sincer; pentru alţii ar- fi părut nebunie. E însuşirea de seamă a faptelor
35 mari, minunate şi luminoase, să pară celorlalţi turburi, rătăcite, halucinate.
61
10
15
20
25
30
35
îndată după întoarcerea noastră de la „S. Xavier Church" (d-na Axon nu-şi ascundea bucuria că am primit căsătoria religioasă în ritul catolic), ne-am hotărît să petrecem două luni în locuinţa unchiului Isabelei, d. Williams, la Rawalpindi. Acestea au fost lunile cele mai liniştite din anii mei. Isabel se deştepta foarte de dimineaţă şi arăta o sinceră bucurie pregătindu-mi ceaiul. Era singurul lucru casnic îngăduit să-1 împlinească. Bucătăria şi îngrijitul camerelor erau încredinţate — ca în orice gospodărie europeană în India — unei jumătăţi de duzini de slujitori hinduşi. Isabel iubea să-mi servească o ceaşcă cu ceai în pat şi cealaltă în sufragerie, împreună cu domnul şi doamna Williams. Aici se vorbea despre ouă, despre schimbarea viceregelui, şi d. Williams povestea pentru a nu ştiu cîta oară întâlnirea lui cu sir Bell aproape de Chumby Valley. Cred că n-am cetit şi n-am auzit niciodată o mai sumară şi totuşi vie descriere a lui sir Bell.
— E foarte bogat şi ţine mîna pe sabie, iar cînd nu are sabie, învaţă tibetana...
Astfel îşi începea d. Williams povestirea de dimineaţă. La breakfast expunea de obicei mijloacele ce le aveam de a mă îmbogăţi exploatînd ceaiul în ţinutul Dargeelingului. Cît timp fusese fermier, d. Williams învăţase multe, dar, cu acea extraordinară timiditate engleză, se ferea să mi le dezvăluie. Ajungîndu-i însă nepot, făcea eforturi asupra firii şi îmi vorbea despre experienţe intime. Cînd leg adjectivul acesta de viaţa d-lui Williams, îi dau în acelaşi timp şi conţinutul d-lui Williams. Intimităţi, adică intimităţi financiare şi strategie politicoasă cu ceilalţi fermieri.
Zi după zi, în acea viaţă de familie şi de crepuscul de afaceri, personalitatea pe care mă obicinuisem a o numi a mea se crispa ca o amibă în mediu salin. Şi aici, ca să pot trăi, a trebuit să împrumut structurile şi vestmintele familiei. Nu mai era timpul eroic al ofensivei, al apărărilor îndîrjite, al ispitirelor. Nu mai rezistam mediului şi nu mai încercam să-1 schimb. De mult simţisem deasupra umerilor şi în osia sufletului masa, umbra masei şi zvonul hotărît al celor cari nu te privesc şi nu te hrănesc.
Zi după zi simţeam îndepărtîndu-se problemele şi curiozităţile din spirit. Pierdeam obsesia aşa cum se pierd nădejdile; firesc,
62
fără să ştiu cînd şi unde, fără să mă întreb de ce, fără să strig sau să alerg după ea. Mă deşteptam dimineaţa alături de Isabel şi mă recunoşteam în fiecare dimineaţă tot mai mult cel desemnat de Isabel, cel înţeles şi iubit de ea. S-ar fi spus că „forma" mea din
5   gîndul Isabelei s-a coborît ca un duh şi ca un Procust asupra-mi, modelîndu-mă şi mutilîndu-mă.
Am început să gîndesc aşa cum gîndeau ceilalţi, şi senzaţia era firească, oricît de paradoxală ar părea mărturisirea aceasta. Nu simţeam un strein în minte, nici tristeţea golurilor în suflet. Nu
io descopeream pe celalt. Repet, streinul din mine se arată în cele mai intime hotărîri, în cele mai personale, mai spontane şi mai gratuite fapte. Dar nu-i aflu în influenţele şi împrumuturile venite din afară.
Eu m-am deprins, după întoarcerea de la Rawalpindi, să
15 gîndesc şi să făptuiesc în sfatul şi lumina d-lui Williams. A trecut prea mult de atunci ca să-mi amintesc bucuria d-nei Axon văzîndu-mă pe drum drept şi bogat. Isabel era mulţumită, pentru că avea un soţ. Despre amintirile rele, nu ghiceam nimic. Poate pieriseră sau poate instinctul ei sigur le ascundea în adîncimi
20 nepătrunse. Isabel dorea acum o familie. Eu însumi doream familia ca un liman. Nimeni, nimeni nu-mi va lămuri cum am putut dori eu lucrul acesta, pe care l-am temut în tinereţe.
E în obiceiul maturităţii să nu gîndească şi să nu se mustre asupra faptelor din tinereţe. Toţi îşi spun, în ceasurile de întîlnire
25 cu vechile hotărîri, că acelea au fost naive şi exaltate făgăduieli. Cred că aceeaşi maladie m-a atins şi pe mine, după cîteva luni de căsnicie. Hotărît să-mi schimb întru totul traiul şi să cîştig de două ori mai mult, am părăsit familia Axon şi, cu Isabel, m-am instalat la cîteva mile de Labong, tovarăşul unui bogat absent, căruia mă
30   recomandase călduros d. Williams.
Spun am părăsit familia Axon. Dar lucrurile s-au petrecut în aşa fel, încît ezit să cred că aceasta s-a împlinit. Pentru că, puţine seri după plecarea noastră, — am atîtea amintiri din tren şi din gară, de la Dargeeling şi de la vecinii de compartiment —, m-am
35 întîlnit cu Isabel în aceeaşi odaie în care dormisem cîndva cu Tom şi în care Isabel îmi cetise din Browning.
— Doctore, mi-a spus ea, cred că te gîndeşti prea mult la seara aceea... Eu te-am iertat... Am privit-o cu aceeaşi turburare ca în seara lui Beethoven. Ce
40 voia să spună? Ştiam că mă iertase cu mult timp înainte. Cîţi ani trecuseră de la întîlnirea noastră? Şi cîte luni de la căsătorie?
63
— Ştiu că e penibil să vorbesc... dar acum gîndesc altfel... M-am făcut mai mare, aproape optsprezece ani... Eu te-am iertat... Şi eşti totuşi mereu obosit, şi nu vorbeşti niciodată cu noi. Mama e cu adevărat îngrijată...
Şi atunci am scăpat tot printr-un efort de voinţă. M-am trudit să-mi amintesc pe copila Isabel, jicnită şi mîngîiată de mine. Cu oglinda trecutului, ca şi cum lucrurile ar fi fost prezente, am vorbit şi am lămurit. De toate acestea însă nu-mi aduc aminte. Erau ireale, fumurii, veneau şi piereau ca fluturii din vis. Adevărata mea existenţă trecuse de mult prin acele vremi şi se îndrepta acum spre o comoară nouă. Cunoscînd însă strîmta înţelegere a oamenilor, m-am ferit să dezvălui Isabelei povestea celor două lumi. Ştiam că, mai curînd sau mai tîrziu, o va cunoaşte şi ea, o va trăi. îmi amintesc, din toate vorbele şi faptele acelei veri, că singurul lucru pe care nu l-am putut spune, pe care nu-I puteam spune, era taina vieţii mele.
Pentru că povestirea amănunţită a celor ce au urmat e anevoioasă — ea întretăindu-se neîncetat cu vechea lume în care mă aflam — o scurtez şi o rezum. De altfel, faptul e prea delicat şi dificil de situat, şi prefer să-1 alung din acest caiet decît să se creadă că am fost bolnav sau nebun. Oare nu e orice povestire a celor întîmplate un rezumat?
Zi după zi mă surprindeam mai atent la desfăşurarea şi mai mulţumit de fructele noiei mele vieţi. Totul era nou şi neprevăzut în anticipaţiile mele. Cred că am cetit undeva observaţia aceasta: că esenţa vieţii e facultatea de a nu putea fi prevăzută, anticipată. De aceea, tot ce se scrie asupra viitorului sunt stupidităţi. Se poate prevedea ceea ce^ e în curs de dezvoltare, de creştere, iar nu noutatea proprie. în ceea ce priveşte această povestire, ea poate fi coprinsă în încă o formulă: continua răzvrătire împotriva celor prevăzute. Meteahna spiritului meu — născută şi făcută — a fost jocul cu oglindirile celeilalte lumi.
îmi amintesc cum timpul îşi cîştiga alt loc în minte şi în suflet. Pierdusem neliniştea şi agitarea ceasului; nu simţeam decît zilele, nu număram decît anii. Pierdeam acea dîră luminoasă de la
64
marginea sufletului, prin care se împlineşte contactul cu simţul duratei. în loc să trăiesc, mă lăsam trăit de mădulare şi de vecini, în cel dintîi an, petrecut în muzee şi parcuri, încercam lungi agonii, simţind crud cum trece timpul; moartea lentă a lucrurilor,
5 scurgerea distinctă a clipelor mă otrăveau, mă sîngerau, rodeau fundamentul existenţii, turburau axa, săpau prăpăstii în dreapta şi în stînga. Acel simţ nou, al timpului, era prea puternic pentru sufletul meu. întrevăzut, apucat cîteva ceasuri sau zile, mă devora şi mă fărîmiţa. Nu puteam umbla pe străzi, pentru că simţeam
io cum toţi acei oameni mor clipă cu clipă; iar în grădini, neliniştea mă copleşea, privind trecutul negru şi fără sfîrşit, crescut şi împlinit cu fiecare clipă pierdută, şi fiecare frunză apropiindu-se ca un fir de praf, murind, înghiţită şi uitată în acea groapă pe care nu ştiam unde s-o situez, dar care se afla oriunde aş fi voit şi
15   oriunde aş fi căutat-o.
Noua mea viaţă m-a mîntuit de agitarea aceasta. Ajunsesem nepăsător la scurgerea tinereţii; nu mă mustram — cum făceam înainte — că sute de simfonii se execută şi sute de expoziţii se închid fără mine, că mii de cărţi se culeg în cele patru părţi ale
20 lumii şi soarele răsare în mii de locuri, dincolo de ochii mei. îmi schimbasem — alături de ţinte şi nădejdi — mustrările. Mă certam numai cînd mă dovedeam slab sau nepriceput în treburile fermei din Labong. A trebuit să învăţ totul, pentru că nimic nu cunoşteam din manualul bunului cultivator de ceai. A trebuit să
25 învăţ să călăresc pe cal scund şi să ameninţ cu biciul culegătoarele bhutaneze. Am pălmuit servitorii, ca să fiu respectat asemenea celorlalţi fermieri. D. Elliot, tovarăşul bogat, îmi scria adesea, şi eu împlineam instrucţiile prompt, cu o pasiune corectă şi cu o dibăcie  zi   după  zi   mai  perfectă.   Nu   aveam, astfel,
30 responsabilitatea directă. în zilele lungi de ploaie citeam distrat, gîndindu-mă şi socotindu-mă asupra recompensei din toamnă. Isabel se făcuse leneşă. Se plictisea de moarte şi, cînd nu primea scrisori de acasă, era tăcută, posomorită. Nu aveam pian. Ziarele le citeam la trei zile o dată, pentru că în timp de ploaie rea
35 curierul nu se încumeta pînă la ferma noastră. Cărţile mele erau puţine; ceea ce îngăduise d-na Axon să iau într-un cufăr cu albituri. Nu mă interesau. Răsfoiam şi reciteam însemnări marginale. Erau unele foarte greu de priceput. Mă trudeam să le înţeleg şi, dacă izbuteam, încercam acea mîndrie intimă a
40 gimnastului bătrîn, cînd observă că nu e cu desăvîrşire ruinat şi nu e exclus din arenă.
65
Ne-am întors în oraş de două ori, în acel an. Cea dintîi oară, la moartea Catherinei Irving. Aceasta mi-a rechemat multe amintiri şi m-a îndemnat să revăd toate lucrurile cari păstrau umbra şi paşii sufletului de la descălicare. Catherine a murit în puţine zile, de malaria. Surorile erau cu adevărat zdruncinate. Isabel părea sincer tristă. în acele zile s-a întîlnit cu toţi prietenii şi a vorbit mult, îndeosebi cu Noel, care era acum logodit cu o verişoară din Colombo.
Altă dată am venit chemaţi de d-1 Elliot. Prin intervenţia unchiului Williams mi se cedase a doua plantaţie, la şaptesprezece mile mai jos. Dublînd munca, ajungeam bogat. Puteam cîştiga destul ca să-mi îngădui s-o trimit pe Isabel la Dargeeling în timpul vacanţelor.
Din această etapă a noiei mele vieţi, drumul se întunecă. Nu ştiu cît timp a trecut aici. Dar îmi amintesc că schimbarea şi simplificarea mea se maturizaseră definitiv. Ajunsesem soţul ideal al oricărei femei din India. Ajunsesem ceea ce voise şi visase Isabel. Fără să mă silească Isabel, ci numai cu pornirile şi posibilităţile mele.
Cîţi ani au trecut? Socoteala nu am putut-o împlini. Pe primul nostru copil l-am numit Michel, în amintirea prietenului din ţara mea. Fata purta numele mamei. Un duh şi o lumină din ţara mea uitată (cetăţenia o schimbasem în al patrulea an) se închegau în acea fermă de coline, tot mai caldă şi mai intimă, cu mobile şi cu copii, cu cîteva cărţi pe o etajeră luxoasă şi cu stampe japoneze îngheţate, ca o reminiscenţă de trist humor.
Toţi îmbătrîneau. îmi amintesc senzaţia şi starea aceasta de suflet: toţi îmbătrîneau. Simţeam goluri şi insuficienţe, griji şi îndoieli. Imbătrînisem fără să trăiesc. Adevărata mea existenţă începuse prin logodna Isabelei. Ceea ce fusese mai înainte, basm sau glume, rătăciri sau dialectică. Trăisem mult, pentru că aveam amintiri puţine. Vieţile scurte sunt singurele cu izbucniri de amintiri. Viaţa mea de munci şi griji alungase oaspeţii şi golise rafturile. Gol, gol, şi nici încai tristeţea că s-a sfîrşit ceva bun, ceva plăcut, fără a fi gustat îndeajuns. Eram întotdeauna mediocru
66
10
15
20
25
30
35
40
mulţumit; singura neplăcere era oboseala bătrîneţii care se apropia. Muncisem mult o muncă streină. Nu mă aştepta un apus robust şi calm. Cred că ajunsesem destul de bogat, dar Isabel dorea mult să trimită copiii la Oxford, şi pentru aceasta, economiile noastre se resimţeau.
Din toată viaţa mea lungă şi neatentă, singurul sentiment pe care nu mi-1 pot aminti cu nici un chip e dragostea pentru copiii noştri. îi priveam curios şi zîmbind. Poate mă desfătam rostogolindu-i pe covorul cel mare, cumpărat în primul an al venirii noastre la Labong. Poate îi îmbrăţişam cu destulă sinceritate. Dar nu-mi amintesc să fi simţit că sunt carne din carnea mea, braţe noi întinse de vijeliile mele spre cuceriri şi erezii. Nu-i simţeam continuîndu-mă, nu simţeam veşnicia personalităţii împlinită prin şirul de verigi vii. îi înţelegeam şi îi ajutam să înţeleagă, dar între mine şi ei era spaţiul. Mă simţeam retezat, limitat, fără urmaşi, fără rod. Şi turburări grele mă agitau cînd retrăiam, alături de copiii mei, drama din adolescenţă.
Cu cît mă apropii de acest an, — poate al şaisprezecelea sau al şaptesprezecelea de la căsătorie—, cu atît amintirile sunt mai clare, mai vii, mai bogate în amănunte. S-ar spune că timpul îşi încetinează pasul. Aş putea povesti zi de zi, ceas cu ceas, viaţa noastră în aceste luni, cu puţin timp înainte de plecarea copiilor spre Anglia. Viaţa mea interioară, acoperită şaptesprezece ani cu cenuşă rece şi încercuită cu cărămizi, s-a deşteptat iarăşi, şi iarăşi vechile îndoieli şi nădejdi s-au dezmorţit şi s-au ivit. Memoria şi atenţia îşi deschid braţele asupra vechiului meu suflet. îmi amintesc singurul ceas nostalgic, de cumplită şi abătută nostalgie, pe care l-am încercat în lungul şir de ani; copiii noştri se pregăteau să plece, şi eu revedeam în minte aceeaşi plecare din tinereţea mea şi le prevesteam acelaşi sfîrşit, departe de ţară. O emoţie ciudată — pentru mine, care sunt rece şi curios — se desprindea la gîndul că Michel şi Joan vor pluti pe mările pe cari am plutit şi eu, demult, fără să bănuiesc că nu le voi mai revedea niciodată.
Michel, cu deosebire, mă interesa; timid şi bolnăvicios, cu mîini albe şi degete lungi, îndrăgostit de carte şi nutrind o neînţeleasă ură împotriva surorii sale, Joan. Observasem de mult gelozia şi duşmănia dintre copiii mei şi mă mustrasem că faptul nu mă îndurera, ci, dimpotrivă, începea să mă intereseze.
Cu cît vechiul meu suflet se lumina, cu atît începeam să privesc altfel lumea din jurul meu şi să ascult atent la zgomotele surde ce
67
se auzeau la răstimpuri în odaia sau în sufletul copiilor. Joan semăna Isabelei. Moştenise de la mine culoarea trupului şi dragostea pentru muzică. Nici ea însă, nici Michel nu dovedeau vreun interes pentru colecţiile de gravuri, pe cari le îmbogăţisem 5   în ultimul timp şi le dădusem loc de cinste în odaia mea.
Am simţit iarăşi duh necurat asupra-mi; am simţit iarăşi menirea, îndemnîndu-mă să turbur, să iscodesc. Nu ştiam precis ceea ce trebuie sau e bine să ispitesc în sufletul lui Michel. Dar neliniştea cu care îl aşteptam la ceasul ceaiului şi dragostea cu
10 care îi vorbeam cînd rămîneam singuri mă vesteau că vechiul meu păcat se apropie. Vorbeam despre viaţa care îl aştepta la Oxford şi despre avuţia pe care tinereţea lui i-o întinde ca pe un fract necules. Seară după seară, prietenia noastră se lega. îmi descopeream copilul cu o pasiune de colecţionar bătrîn, cultivînd
15   o specie unică. Nu ştiam ce se petrece în sufletul lui, observîndu-mă. Fără îndoială că schimbarea din acel an nu-i scăpase. Dintr-un părinte ocupat şi distrat, întorcîndu-se noaptea de la Labong şi pornind în zori, se născuse un prieten bătrîn şi sfătos. Isabel . înţelesese cu prodigiosul ei instinct dezastrul ce ne aştepta pe toţi
20   dacă schimbarea se prelungea şi se statornicea. Pentru că, nu numai că nu mai mă ocupam deloc de plantaţii, dar, de cîte ori încercasem să lucrez, trebuise să recunosc, sincer, că nu pricep nimic din toate acele calcule şi nomenclaturi. Unchiul Williams murise. De d. Elliot mă despărţisem cinci ani
25 înainte. Nu aveam tovarăş şi nici un prieten nu mă putea ajuta. Isabel avusese curajul să mă mustre şi, devotată, lucra ea pentru mine, cel puţin în administraţia de cancelarie.
Eu hoinăream-cu Michel, herborizînd sau discutînd cosmologia Bibliei. Michel se afla în anul celor dintîi conflicte, şi cosmologia
30 îl neliniştea aprig în acel timp. Pe cît îmi aduceam aminte şi cu vechiul meu obicei de a simplifica lucrurile, îl ajutam. Descifram în Michel o adolescenţă de furios idealism şi-i prevedeam ciocniri fără număr. Dar nu era adolescenţa mea. Şi, încă, nu mă recunoşteam complet în travaliul lui arid şi atroce. Adolescenţa
35 mea avea linii pure de icoană bizantină, colţuroase, dar calde. Cea a lui Michel, corporalitatea oricărui catolic conformist. Drama mea fusese o agonie sălbatecă şi o dulceaţă ascetică. Michel era muncit de întrebări, nu de ispite. întrebări fără număr, şi la fiecare, el căuta răspunsurile altora, autoritare, şi încerca să
40   le împace cu sufletul lui. Nu răspundea direct; mă întreba pe
68
10
mine, cînd pater era departe. De aceea, lupta lui era nesfîrşită...
Cînd prietenia noastră a ajuns confidenţială, eu am început, instinctiv, să-1 îndemn, şi îndemnurile mele erau altele decît cele ale Isabelei. Isabel îi cerea să studieze ştiinţele politice; iar eu îl sfătuiam să se dedice romanisticei. Nu am înţeles decît mai tîrziu de ce am ales o disciplină pe care nu o cunosc şi de care nu m-am simţit niciodată ispitit. Voiam ca Michel să înveţe limba mea, voiam să se deştepte în el glasuri pe cari niciodată nu le auzise, să descopere chemări şi să îndure agonii.
Dacă Michel păstra încai o picătură din sîngele meu, aceea era otravă, turburare, însetată nelinişte. Nu mă întrebam de ce voiam să-mi chinui copilul. Poate ca să aflu dacă era cu adevărat copilul meu.
VIU. „NANKING"
Aici, povestea se întrerupe. Viaţa mea a oprit-o, cu voinţă şi cu socotinţă. Prea multe loviri din afară mă zdruncinau, şi o slăbiciune trupească, o zăpuşită sfîrşeală în suflet, mă vestea că
5   agonia unei vieţi e fatală. Era în puterea mea de a alege. Am ales viaţa cea de toate zilele. Ştiu că lămuririle acestea nu luminează ceaţa celor două vieţi, • împletite în vis de vară şi tînjind la începutul toamnei. Nici eu nu înţeleg de ce visul trebuia să se sfîrşească şi, mai ales, de ce
10 aceasta trebuia să se petreacă înainte de a şti ceva precis asupra precarii lui Michel şi Joan. Poate pentru că începusem să am sentimentul prezentului, acel sentiment direct de viaţă imediată şi sigură. Poate pentru că timpul îşi regăsise ritmul tuturor oamenilor şi, refuzîndu-mi salturi înainte sau înapoi, mă silise să mă
15 trezesc, la fel cu familia Axon, la fel cu cei zece mii. Poate... Nu ştiu nimic. Viaţa, visul, vara vin şi pleacă, fără ştirea mea, fără ştirea oamenilor.
Mă aflam în săptămîna secetoasă a descompunerilor, a convalescenţii. Puţini cunosc starea ciudată, destul de ceţoasă ca
20 să amintească nebunia, cînd rostul şi situaţia lucrurilor sunt incerte, cînd gîndurile poartă, încă, amintirea unei noi dimensiuni, în care s-au desfăşurat ieri sau acum o sută de ani, pe care nu o înţeleg, dar pe care nu o pot tăgădui şi suferă din nesiguranţa mişcărilor, din ezitare.
25 Era o margine şi, fireşte, un sfîrşit. Viaţa mea alături de Isabel, obrajii copiilor, priveliştea gospodăriei, totul începea să se depărteze, stăruind însă a rămîne agăţate în zare, stăruind prea mult ca să nu-mi decumpănească sănătatea. De acum, visul nu
70
mai era realitate, ci boală. Feţele erau decolorate, subte, ca în visul unui bolnav. Cunoşteam leacul împotriva-le. Era asemenea glumei prietenului din adolescenţa mea. Ca să mă liberez de vise searbăde, trebuia să provoc vise searbăde, să ştiu că ele izvorăsc 5 dintr-o intoxicaţie sau dintr-o epuizare nervoasă. De aceea, m-am hotărît să înghit opium.
Familia Axon observase de mult turburarea, neatenţia, vraja mea. Cum pretextam o prefăcută oboseală, nimeni nu bănuia o prea gravă primejdie. Astfel, hotărîrea mea de a petrece fiecare
io  noapte în oraş a fost găsită sănătoasă şi binevenită.
Cu jumătăţi de lumini în suflet (expresia e nefericită, dar nu ştiu cum aş putea exprima altfel senzaţia, care nu e nici aceea a luminilor intermitente, nici a luminilor minime, nici a semiumbrei),  am ajuns în acea noapte de septembrie la
15 „Nanking". Restaurantul îl cunoşteam. Cu Tom şi alţi prieteni, acum uitaţi, am petrecut seri de frivolă şi sinceră bucurie, în încăperile retrase, cu slujitori hinduşi şi moravuri chinezeşti. Cunoşteam pe patron şi ştiam că d-1 Chen, the manager, procura celor acceptaţi opium sau fete din Shanghai. Cartierul chinezesc
20 mă turbură, ispitindu-mă cu năluciri şi bolnavi. Nu am iubit decît simplitatea şi lumina, ori de unde ar veni ea. Viziunile izvorîte din aburi vicioşi, din inerţie sau alcool, din boală, din aproximaţie sau mistificare, îmi repugnă. Visul meu de vară fusese clar şi viu. îndată ce l-am simţit în carne, cu ameţeli şi aiurări, l-am urît. Mă
25 copleşea, mă obseda, mă irita ca o intoxicaţie prelungită, şi jinduiam siguranţa drumului cu acea intensitate a omului beat, umilit de neputinţă şi stupiditate.
...Cum am tresărit întîlnind pe miss Roth... Credeam că e o imagină din visul meu bolnav, din visul coborît în creieri.
30 Trecuseră doi ani, şi nu mai nutream nădejdea de a întîlni vreodată pe miss Roth. Ea m-a recunoscut şi, din vioiciunea agitată cu care m-a chemat, descoperisem o miss Roth streină, necumpătată, iubind drogurile şi vinul. Părea acum mai frumoasă, deşi o turburare tîrzie presăra umbre cenuşii pe trăsături. Nu era
35   singură, şi de aceea am primit să mă aşez la masa ei.
71
Tovarăşii erau — sau mi se păreau mie — ciudaţi. Cu atît mai muh am înţeles aceasta cînd, fără să le o cer, mi-au mărturisit fapte din vieţile lor, cari m-au aţîţat. Cel de-a dreapta mea era consul şi, după vorbă, părea din Nord. După cel dintîi ceas
5 aflasem cum, venit cu un grup de turişti, de mult, să străbată în treacăt India, zărise într-o gari o fată nevăzut de frumoasă. Numai reţinut de tovarăşi n-a urmărit-o în acea zi. A căutat-o însă în zilele următoare. A încercat s-o uite cutreierînd mările Indului în tovărăşii vesele. în ţară, imaginea ispitei bengaleze îl chinuia. Ca
io s-o poată găsi, s-a întors în India, a ajuns, prin neostenite eforturi, consul. Au trecut ani, şi acum anii pot fi număraţi cu zecile. Consulul s-a căsătorit cu fata unui colonel englez. Copiii lui acum sunt mari. Aproape a uitat chipul din gari. Fără îndoială, dacă ar întîlni-o, n-ar recunoaşte frumuseţea cu ochi lungi şi
15 cosiţe negre. Fără îndoială, copiii ei sunt şefi sau roabe de familii. Şi totuşi, viaţa consulului a fost schimbată de o imagine, de o întîlnire.
Celalt prieten al d-rei Roth era profesor de istorie la un colegiu guvematorial şi, după cîte cred, scriitor ratat. E turburător cîte
20 corespondenţe cu propria-mi viaţă şi propriul meu geniu sterp nu mi-am ghicit în grupul d-rei Roth. Profesorul de istorie avea o teorie proprie asupra celui de al doilea conciliu budist, teorie confuză şi complicată. Dar ceea ce îl făcea interesant era obsesia că ştie ceva ce nu ştiu orientaliştii. Conducîndu-se după două
25 apocrife chineze puţin cunoscute, pretindea că reconstituise itinerariul a doisprezece călugări purtînd legea scrisă. Pretindea că localizase, pe o hartă veche din biblioteca rajahului de Bikaneer, cele patru peşteri în cari se ţinuse un conciliu secret şi în cari cei doisprezece ascunseseră legea scrisă. Căuta de mulţi ani banii
30 trebuincioşi călătoriei şi echipelor de săpători. Peşterile s-ar afla pe versantul W.N. al Nepalului, undeva unde drumul e anevoie de străbătut.
— Numai zece mii de rupii, numai zece mii de rupii... şi răstorn tot ce s-a scris asupra istoriei budismului şi fixez 35   cronologia celor dintîi trei secole, şi dăruiesc redacţia primă a canonului!...
De acum însă a aşteptat prea mult, a cerut prea mult, s-a umilit prea mult. Nimeni nu vrea să-1 creadă. Aproape nici el nu mai simte ispita de a descoperi lumii rezultatele. Citeşte cu o 40   drăcească bucurie toate lucrările istorice noi asupra conciliilor şi
72
cu cît se crede mai mult în definitivat, cu atît bizara lui bucurie creşte.
Miss Roth îl socoteşte romancier ratat şi se amuză să-1 audă demonstrînd ceea ce, spune ea, nu se afla decît în imaginaţia lui 5   expectativă. Legătura dintre apocrife şi harta de la Bikaneer nu poate fi acceptată. Dar profesorul zîmbeşte ascuns şi răspunde:
— Tocmai pentru că nu poate fi acceptată, e justă... Ceea ce hotărăşte pe consul să umple din nou paharele.
Poate păream şi eu turburat,, beat, şi de aceea mi s-au făcut io   confesiuni. Miss Roth, îndeosebi, era schimbată, prietenoasă. Comenta cu savoare şi drăgălăşenie întîlnirea noastră din Port Said şi încerca să-şi scuze atitudinea de pe vapor.
— Doctore, sărăcia e inestetică şi e jicnitoare. Un sărac poate fi un gînditor sau un sfînt, dar nu un artist. Bohema e măsura
15 rataţilor. Ca să poată crea, un artist trebuie să trăiască în lux şi trebuie să iubească luxul. De asemenea, cei cari nu pot crea trebuie să iubească luxul. Oare nu e acelaşi lucru cu arta celor cari nu pot fi artişti? Nu e preferabilă o sofragerie cu gust sau un costum corect, unei pînze mediocre? Bogăţia are această mare
20 însuşire, că te păzeşte de mediocritatea artei, te fereşte să ajungi un mediocru creator... Cred că aş putea şi eu picta. N-am încercat niciodată. Prefer să mîngîi porcelanurile mele de Canton sau să cumpăr flori scumpe...
— Oh! confunzi, confunzi, Lucy, întrerupse consulul. Bogăţia 25   e o calitate pentru un artist mediocru, ca tine, ca oricare dintre
noi. Asupra celorlalţi oameni, e greu de spus şi,.de altfel, nu ne interesează.
— Ceilalţi oameni, ceilalţi oameni pot fi oricare dintre noi, eu, de pildă, se strîmbă în zîmbet profesorul. Zece mii de rupii, cu
30   zece mii de rupii numai...
— .. .schimbi cronologia Asiei şi schimbi... ştim...
— Doctore, pentru cel ce iubeşte miniaturile, traversarea în clasa [a] in-a e dezgustătoare. Cred că nu ai venit aici pentru aventură. Din cîte îmi amintesc, pari prea inteligent ca să slăveşti
35 aventura...
— Oh! dacă ai şti, miss Roth...
— Lucy, prietenul tău pare... Dar de ce nu ni l-ai prezentat pînă acum?
— Ai fost tot timpul în Calcutta? mă întrebă profesorul. 40     — Aproape. Vara aceasta însă...
73
— Nu te-am zărit la Dargeeling? Pare-mi-se că te-am zărit... Aici s-a petrecut o transformare neaşteptată în sufletul meu,
care a înciudat pe noii tovarăşi. Cred că faţa mea s-a luminat, pentru că privirile celorlalţi au înmărmurit aşezîndu-se pe 5 trăsăturile descompuse şi refăcute în linii tari. Ceea ce am simţit, greu aş putea spune. Senzaţia că visul meu din vară a fost adevărata viaţă, iar existenţa turbure alături de familia Axon un vis ostenit, frînt, rece.
— Atunci cunoşti pe Isabel? Şi pe d. Elliot?... 10      — Isabel Brown?
— Nu, fosta Isabel Axon, acum soţia mea...
— Ah!...
Cercul se strînsese în jurul meu. Spaimă ageră mă străbătu. Apucai braţul consulului şi al d-rei Roth. 15      — Mă veţi ierta, vă voi spune altă dată motivul. Dar, rogu-vă, în ce an suntem acum? Sunt bătrîn sau tînăr? Şi, mă veţi ierta... este Isabel soţia mea?...
Agitarea mea sinuoasă, asemenea trupului unui chinez de rasă, îngrijoră pe ceilalţi. Miss Roth încerca să zîmbească, să recheme 20   luciditatea şi sarcasmul într-o atmosferă de delir. Dar siguranţa şi claritatea expunerii mele o birui.
Miss află astfel că, alături de sănătatea grăsulie şi de frigurile febrei, există încă o stare, cu lumini şi umbre puternice.
— Doctore, ai lucrat prea mult...
25 — Very sorry, miss Roth, dar nu cunoşti simptomele surmenajului. Şi, ceea ce e mai regretabil pentru o estetă, eşti încă stăpînită de superstiţia sistemului nervos, nu? Te vei nedumeri aflînd că sunt gata să-ţi critic influenţa repulsiei spineale asupra dinamicei viziunilor, căci la aceasta te referi ca să-mi explici
30 visul. Miss Roth, ascultă-mă, n-am uitat lecţiile lui Biswanger. Par oare nebun cerînd lămuriri şi ajutoare într-o dimensiune care nu mai e a mea de cîteva luni? Nu-mi amintesc, aceasta e tot, numi amintesc ceea ce s-a petrecut lîngă mine...
— Totuşi, doctore, atît timp cît noi ne orientăm după ceea ce se 35   petrece lîngă noi, nu ştiu dacă ai izbuti să cîştigi dreptul de
normalitate la un consult medical...
— Lucy, tu vorbeşti de consulte?
— TVledicii sunt, în genere, imbecili, zîmbi profesorul de istorie; ca orice om care încearcă să-şi verifice o teorie. Fiecare
40   medic are un sistem diagnostic şi o metodă clinică. Şi cum
74
bolnavii sunt prea rari, ei îşi fură unul altuia cazurile. Ştiţi că se numeşte „caz interesant" orice individ care, deşi necunoscut bibliografiei subiectului, e apt totuşi de a o îmbogăţi.
— Oh!... încetaţi critica, profanilor! apără miss Roth o ştiinţă 5   antipatică, nereprezentată în boxa de la „Nanking". Avem de
răspuns, mai întîi, întrebărilor doctorilor. Cunoaşteţi, oare, pe Isabel? Eu o bănuiesc, undeva, în creierul aglomerat al doctorului...
— Miss, mă supărai eu, dacă stărui de a mă crede halucinat, io   aduc pe Isabel aici într-un sfert de ceas...
— Atunci, doctore, totul e clar.
— Nu, miss, nimic nu e clar. Repet întrebarea: credeţi că sunt soţul Isabelei?...
— Well, zîmbi consulul, atît timp cît vei păstra o abuzivă 15   discreţie, nu-ţi vom putea răspunde niciodată...
— Doctore, mă faci curioasă. E şi ea o artistă?
— Nu, nu, miss Roth. Isabel e incultă, simplă şi egoistă.
— Iată ce înseamnă a vorbi adevărul, judecă profesorul.
Dar încordarea mea era dureroasă. Frivolitatea mă întorcea 20   înapoi spre familie Axon şi ştergea umbrele visului din vară. M-am hotărît brusc şi, apucînd iarăşi voluntar braţul consulului, l-am întrebat:
— Pot fuma, aici, opium?
Cîteva clipe, tăcerea stînjenită a celorlalţi îmi lovea mintea, 25   certîndu-mă şi luminîndu-mă...
— Vă rog să mă iertaţi. Nu e în obiceiul meu» de a înghiţi droguri. Dar, după cum veţi înţelege mai tîrziu, trebuie să practic umilinţa aceasta, acum. închipuiţi-vă un om bolnav de friguri; îi daţi chinină, nu? Febra mea e, acum, murdară, intoxicantă. Visul
30 cu împăraţi şi cu săraci pare acum apa morgana a unui însetat. Mijlocul meu e simplu, pentru că e metafizic. Un vis produs de droguri e repulsiv, dezgustător. Şi el mă va readuce la realitate; o realitate stupid de mediocră, recunosc, dar nu mai puţin lucidă şi mai imediată. E singura pe care o doresc acum. Cealaltă, a mea şi
35 numai a mea, e prea departe. Sunt prea bolnav ca să mai pot visa. Nu e firesc să doresc deşteptarea, sănătatea?...
Vorbisem agitat, sincer, fără să răsuflu. Nu cred că tovarăşii mei au surprins clar şi complet firul povestirii şi au acceptat motivele aduse. Totuşi s-au arătat mai puţin înspăimîntaţi de
40   propunere şi mai puţin bănuitori faţă de mine. Pentru că, după
75
cum mi-a mărturisit mai tîrziu miss Roth, nici unul dintre ei nu erau streini de droguri, deşi nu erau complet robiţi de patima lor. Ceea ce i-a speriat a fost irupţia mea bruscă. Se temeau să nu fie masca unei razii.
5      — E destul de paradoxală o deşteptare prin opium, doctore...
— Pentru mine e firească. Orice mistificare te lipeşte mai efectiv de realitate. Aţi observat că un poet nu citeşte literatură decît cînd e bolnav? Şi un mistic nu citeşte teozofie decît ca să se dezguste de laicitate şi să se lege mai strîns de experienţa lui
io iniţială? Pentru mine, opiul, imaginaţia prin intoxicare sau prin exaltare senzuală sunt mistificări ordinare, încercări mediocre de a oglindi o lume pură şi de a o transmite minţii prin violentarea celulelor.
— Doctore, iartă-mă dacă sunt iarăşi indiscret, dar îmi pare că 15   vorbeşti prea clar şi prea conştient ca să mai ai nevoie de o
purgare prin droguri.
— Atît timp cît sunt lăsat în acelaşi spaţiu şi mă supun legilor lui, nu mă turbură nimic. Dar nu uit că fiinţa mea se află şi altundeva, mai departe... Unde? Unde?...
20      Convorbirea a durat mult timp după miezul nopţii. Dacă am scris aici o parte din ea, am făcut-o cu nădejdea că voi surprinde •  adevărata mea stare de suflet din acea noapte de septembrie. Mă opresc, pentru că disting tot mai limpede cît de fals redau împrejurările şi frazele. Adevărul e că, deşi stăpîn deplin pe
25 gîndurile şi pe logica vorbirii, salturile mele de la o viaţă la alta erau atît de evidente şi răspîndeau o vrajă atît de comunicativă, încît toţi ceilalţi n-au întîrziat să recunoască straniul şi inimaginabilul „caz". îndeosebi miss Roth, rece şi lucidă, se lăsa tot mai complet cucerită de verva şi negurile mele. Cînd vorbeam,
30 încerca să mă urmărească şi, neizbutind, închidea pe jumătate ochii, într-un zîmbet jucăuş, şi asculta cum ascultă orjcine un poem capricios, obscur şi perfect.
Chiar eu îmi amintesc foarte puţin din cele ce am vorbit în acea noapte. Ca de obicei, celalt se avînta la drum, ajutat de informaţii
35 nesfîrşite, adunate de mine, şi culegea uimirea sau lauda pe care eu o meritasem. Celalt vorbeşte întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu.
76
Unde am xat şi în ce casă am sfîrşit acea noapte? Ca să lămuresc povestirea aceasta şi s-o fac inteligibilă, trebuie să introduc un nou personagiu, pe miss Edna, prietena şi tovarăşa de casă a d-rei Roth. S-a întîmplat că această miss Edna să fie 5 singura care să creadă în realitatea descoperirii profesorului de istorie. Poate pentru că era cea mai tînără; sau poate pentru că păstra nostalgia semitainelor unei adolescente hrănite cu cărţile d-nei Blavatsky şi ale Armiei Besant. După cîte pot judeca, e una din acele feminităţi crescute şi amplificate în nădejdea întîlnirii şi io colaborării cu unul din acei oameni ce sunt numiţi „personalităţi". Cel dintîi visător pe cari 1-a întîlnit 1-a socotit menit să schimbe lumea. Şi acesta a fo.«' profesorul de istorie, an după an tot mai adîncit în evidenţa mărturisirilor hărţii din biblioteca de la Bikaneer. Miss Ed'ia e, poate, singura făptură care cunoaşte mai
15 mult în toată chestiunea aceasta, pentru că profesorul s-a învoit să-i traducă şi să-i interpreteze anumite pasagii din apocrifele chinezeşti. Astfel, ea are destule probe ca să acorde autenticitate tradiţiei transmise în cele două apocrife. Profesorul recunoaşte că textele sunt tîrzii, probabil din epoca polemicilor confucianiştilor
20 împotriva budismului. Dar anumite indicii, numai de el cunoscute, îl conving că o serie de opere, aduse în China de către cei optzeci de călugări ai misiunei împăratului Ming-Ti, s-au păstrat verbal şi s-au transmis din generaţie în generaţie în mediul tradiţionalist al mînăstirilor din fosta capitală Lo-Yang. Anumite
25 doctrine n-au ieşit la iveală decît într-o epocă de criză*, cum a fost aceea a luptei religiei oficiale, peste zece secole. Cam acesta ar fi argumentul principal al profesorului pentru autenticitate.
.. .Or, miss Edna se afla încă la măsuţa ei de lucru cînd grupul nostru s-a întors de la „Nanking". O fantezie de a d-rei Roth; sunt
30 destule fotolii şi canapele în locuinţa ei, şi brandy, şi whisky, şi pipe de opium ascunse în cutia bijuteriilor. Şi apoi, curiozitatea grupului de a-mi înţelege turburarea, de a savura pînă la capăt viziunea rară a unui om treaz, vorbind lucid şi obsedat totuşi de eroii unui basm neînţeles, petrecut undeva, aici, în India, dar
35 departe de vraja asiatică, strein de fantasticul nopţilor şi de monotonia lirică a dinastiei Gupta.
Vreau ca Mihail să afle adevărata mea viaţă, iar nu una ruptă din imaginaţie. De aceea mă feresc de a mărturisi aici amintirile acelei nopţi. Ceea ce ştiu eu e prea puţin şi prea turbure. Dar ceea
40   ce a scris miss  Edna în jurnalul ei lămureşte îndestul
77
10
15
20
25
30
35
40
întîrnplarea.Miss Roth mi-a dăruit copia pasagiului. Eu îl traduc aici, deşi înţeleg că, fără voie, îi voi aplica acelaşi ritm al scrisului meu nepriceput şi voi întuneca-frumuseţea simplă şi clară a prozei englezeşti.
Alături de dată, 6 septembrie, autoarea a adăogat: „De revăzut şi verificat, faptul avînd o surprinzătoare importanţă". Pasagiul trădează cîteva suprimări; d-ra Roth 1-a cenzurat, cu deosebire în ceea ce privea reflecţiile prietenei asupra atitudinilor ei.
„Noaptea trecută, Lucy a venit acasă însoţită de Guy, consulul şi un strein, doctor în istoria artelor şi amator de experienţe asiatice. Lucy părea puţin turburată. Mi-a şoptit, cînd am rămas singure: «E un tip ciudat, şi ne vom amuza bine». Fireşte, înţelegea pe noul ei prieten. Acesta nu trăda nimic extraordinar. Ochii, însă, păreau că nu sunt ai lui. Intre ochi şi cap nu am putut surprinde vreo legătură. Privirile erau lucide şi dense, ceea ce contrasta cu figura placidă şi absentă. Ochii erau de o îngustime mongolă, şi, oricine i-ar fi privit, simţea neta senzaţie că sunt înlocuiţi. Mai mult; cred că însuşi doctorul îndura aceeaşi senzaţie, după cîte m-am putut convinge din nedumerirea şi timiditatea lui. Dar aceasta, încă, nu era lucrul cel mai curios. Ceea ce m-a înspăimîntat, la început, a fost conversaţia lui. Cîteodată uimitor de directă, de concisă, părea vorba unui creier rectiliniu, cu educaţie matematică. Alteori însă, — şi perioadele acestea durau mult —, monologul era ininteligibil, ritmat şi seducător. Acesta e adjectivul care i se potriveşte. Nu înţelegeam, şi totuşi plăcerea de a-1 asculta era extraordinară. Păream vrăjiţi, în sensul tehnic al cuvîntului. Acei ochi micşoraţi aduceau o lumină ciudată. N-aş putea spune ce înţeleg prin expresia «lumină». Adevărul e, însă, că părea lumina firească a unor ochi ce sunt înlocuiţi.
Ceea ce a spus doctorul asupra mistificărilor şi iluziilor — cari îi repugnă — era plin de bun-simţ. Aceasta e, încă, paradoxal: să răspîndeşti în juru-ţi o atmosferă incertă şi să blestemi mistificările. De mai multe ori a încercat să ne dea explicaţii tehnice, fără a izbuti să se facă înţeles. Aş crede că acest om crede în vise, dar specifică şi repetă că visele nopţii sunt carnale, mentale, iluzii. Atunci? Dumnezeu să-1 înţeleagă.
Aş crede că Lucy e mult interesată de acest tip. Şi aceasta contrastează cu firea ei frigidă, ironică şi capricios estetică. Aş crede că numai Lucy poate înţelege ceva din basmele lui, — al
78
căror leitmotiv e o noapte de vară, un fiu rătăcitor şi o fecioară, Isabel —, pentru că numai ea le asculta cu o pasionată atenţie, în care puteam descifra emoţie şi surpriză, trepidantă plăcere şi o nestăpînită curiozitate. Trebuie să recunosc că şi eu eram fascinată 5   de tot ce se petrecea în jurul meu. Un grup ameţit de brandy şi şampanie caldă, iar în mijloc un strein pe care toţi îl sileau să bea. Şi totuţi, n-aş putea spune de ce simţeam mediocritatea jicnitoare şi zădărnicia încercărilor lor. Nu ştiu de ce mi se părea streinul singurul lucid, cu adevărat treaz. Chiar eu eram ameţită, turburată 10   şi ostenită. Iar omul care îşi continua povestea visului nopţii de vară trăda o admirabilă siguranţă şi o ironică superioritate asupra celor cari se pretindeau ancoraţi în lumea realităţilor. Chiar geniul lui Guy mi se părea dubios. A urmat ceea ce era fatal să urmeze. Lucy a fumat iarăşi opium.
15 Aceasta i se întîmplă foarte rar, pentru că Lucy e prea artistă ca să caute refugiu altundeva decît în colecţiile ei. Cînd fumează însă, o adevărată catastrofă îi sjrăbate trupul. Frigiditatea ei şi aparenta-i masculinitate se distramă. Lucy e de nerecunoscut, cu ochii măriţi şi ficşi,  cu buzele răsfrînte şi cu acea senzualitate cinic
20 manifestată în mişcări, în vorbe. Ne-a silit pe toţi să fumăm; acele pipe dăruite de conservatorul muzeului din Hanong, nestematele dulăpiorului Lucyei. Eu am invocat obicinuitul meu motiv şi am fost scuzată. Toţi ceilalţi au început orgia rece, care mă dezgustă, dar pe care o observ cu neobosit interes.
25      De la cele dintîi fumuri, doctorul a început să tuşească. Ceilalţi aveau ochii pe jumătate închişi. Mi-am oprit privirile numai asupra feţii descompuse a doctorului. Ceea ce s-a petrecut în el, nu ştiu, pentru că n-am înţeles pe omul acesta de cînd a venit. , Dar,  urmărind simptomele intoxicaţiei,  m-am înspăimîntat
30   observîndu-le diferite de cele normale. Faptul e acesta: doctorul • trăda simptomele deşteptării, cu toate gesturile de dezgust, de luptă împotriva reziduurilor, convulsive sau calme. Ceilalţi nu i-au dat atenţie, pentru că închiseseră deja ochii. Lucy luase o doză   minimă   şi   păstra   o   semiconştienţă fermecătoare.
35 Spectacolul, pentru mine, începea să ajungă înfricoşător; un om care se deşteaptă şi o femeie care începe să cheme.
Doctorul m-a rugat să-i îngădui să-şi răcorească faţa. S-a întors de nerecunoscut. Ochii nu mai erau ai lui. Ochi micşoraţi, aplicaţi asupra obiectelor, neimpresionînd. Spaţiul pe care îl vedea şi în
40   care se mişca era al nostru. înţelegeam aceasta, pentru că, privindu-1, nu tresăream şi nu înduram senzaţia coşmarului.
79
Am stat mult de vorbă. Mult, adică un sfert de ceas, cît a trebuit opiului să-şi facă efectul asupra celor doi şi să transforme pe Lucy. Doctorul se scuză, părea încă sub amintirea visului. Dar ne-am oprit să discutăm descoperirea lui Guy, şi se dovedea
5 destul de interesat şi chiar oarecum pregătit s-o priceapă şi, fireşte, s-o accepte. Mi s-a părut inteligent, dar anumite premise pe cari le punea nu aveau nici o certitudine pentru mine. îndeosebi ceea ce afirma asupra «grafismului», pe care el îl crede o maladie fără leac în Europa.
io     Cam aici ajunsese convorbirea noastră, cînd Lucy, cu violen-tu-i cinism, se ridică din chaise-longue şi veni să-1 îmbrăţişeze. Atît eu, cît şi doctorul am fost surprinşi. Lucy, schimbată; o recunoşteam eu cu greu, dar doctorul? — Tu... în visul tău de vară... n-ai iubit niciodată pe Isabel?...
15 L-a înlănţuit înainte ca eu să pot gîndi sau interveni. De altfel, Lucy e liberă, şi nu e la prima aventură...
Ceilalţi visau. Eu am încercat să citesc; trei după miezul nopţii. Mă întrebam ce vor spune servitorii a doua zi, ce vor spune consulul sau Guy cînd vor afla că Lucy nu dormise singură. Am
20 închis uşile odăiei şi am lăsat cîteva rînduri pentru Guy: cînd se va deştepta, să mă cheme.
E dimineaţă, e cald, şi sunt încă obosită. Dar astăzi voi afla tot. Pentru că eu nu înţeleg nimic, nimic. Numai Lucy îmi va putea spune cine e omul acesta."
25 Ceea ce a lămurit miss Roth nu ştiu, pentru că numai acest fragment mi-a fost îngăduit să citesc. Cred că miss Edna a exagerat, obsedată încă de mistere. Bănuiesc că schimbarea ochilor mei nu a fost chiar cu totul înfricoşătoare. Nu cred în semnificaţia privirilor. Nu cred în oglindirea gîndurilor pe o
30 epidermă, cît de fină şi translucidă ar fi. îmi repugnă feminitatea ce pogoară gîndirea în masca feţii. Dacă m-aş opri să scriu paradoxe, aş spune că însăşi psihologia e o ştiinţă născută prin femei şi cultivată de interesul lor. Numai un creier feminin crede că poate găsi corespondenţele gîndurilor în carne.
35 Am mulţumit, încă o dată, Dumnezeului necunoscut că m-a ferit de senzualitate.
IX. CINEVA ÎMI DĂRUIEŞTE O LAMPĂ
„...Forth ftora her land to mine she goes Theislandmaid, theislandrose..."
Lucy memorase Songs of Travel, iar, dintre toate, To princess 5   Kaiulani şi To Sidney Colvin erau cele pe cari Ie recita mai cu drag; buzele şoptind, pleoapele voalînd rigiditatea privirilor, trupul respirînd briza ventilatorului, sufletul purtat, poate, pe plăjile Apemanei, unde Stevenson ritmase:
„.. .1 heard the puise of the besieging sea 10 Throb for away all night I heard the wind
Fly crying and convulse tumultuos palms. I rose and strolled. The isle was all bright sand And flailing fans and shadows of the palm..."
Cîteodată, Lucy se oprea în mijlocul poemei, îşi răsucea bucla 15 * (tic insuportabil şi masculin) fără să izbutească a-şi aminti •continuarea şi, blestemînd amuzată în jargonul ei vienez, se îndrepta spre bibliotecă. Cele treizeci de volume ale ediţiei „Tusitala", cetite şi recitite, ocupau două rafturi din cărţile de căpătîi. Iar tomul XXII se afla, mai tot timpul, pe măsuţa cu 20   biscuiţi şi lichioruri.
Pasiunea ei pentru Stevenson era contagioasă. Obligase aproape pe toţi prietenii să recitească IslandNight's Entertainments şi Weir ofHermiston şi adesea, după ceai, ne vestea că a descoperit încă , un juvaier în corespondenţă sau Vailima Papers. în ceea ce mă 25 priveşte, nu m-am simţit prea mult înrîurit de idolatria Lucyei, şi „Stevensoniana" ei - voluminoasă şi scumpă colecţie a tot ce publicase, amintiri sau critică, de la Margaret Black la Jean Mărie
Carr6 - mă interesa numai întru cît îmi descoperea una din acele manii modeme pentru care am fost întotdeauna sensibil. Discuţiile noastre asupra lui Stevenson aveau ritmul şi emoţia unui match, asistenţa fiind alcătuită, de obicei, din consul, profesor şi miss 5 Edna. La fiecare pagină de antologie, cetită savuros de Lucy, eu răspundeam cu unul* din acele mediocre şi lîncede fragmente cari abundă în Stevenson, chiar în capodopere. Mă îndeletniceam cu drăcească ascuţime să descopăr scăderi în idolul Lucyei; şi aceasta, ca să-i dovedesc un adevăr simplu, care mi-a fost busolă
10 culturală şi sfetnic în pasiuni literare, anume: că nu există geniu integral şi că lucrul cel mai firesc e să nu ne închipuim că există; altminteri, admiratorul citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grifonări ale idolului, îr timp ce nenumărate alte cărţi bune, de alţi scriitori, îi rămîn ascunse. într-un cuvînt, ceea ce
15 merită să fie slăvit e numai maximalitatea, oriunde s-ar găsi şi la oricine.
- Oh! dar aceasta e inuman, doctore. Cum aş putea păstra incerta balanţă a judecăţii estetice în faţa unui geniu care şi-a dovedit posibilităţile şi pe care îl iubesc? La ce bun?...
20 - Evident că e inuman şi gratuit, răspundeam eu, silindu-mă să ' par mahmur, evident că aşa e. Totuşi, anumiţi oameni, printre cari nădăjduiam că te pot număra, anumiţi oameni dovedesc o intensă plăcere în a-şi devora ascetic propriile porniri omeneşti, împletite în simpatie şi interes, şi a judeca lumea în conformitate
25 cu cîteva principii imutabile şi inumane. Postulatele acestea pot fi religioase, metafizice sau artistice; deşi, pentru mine, acţiunea de distingere a maximului în opera unui geniu e mai mult decît activitate estetică, e metafizică.
- Te joci cu cuvintele, zîmbi răutăcios Lucy.
30 - Iată ce înseamnă a spune un adevăr pe care nu-1 înţelegi, continuam eu, poruncindu-mi glas sec, placid şi o faţă indiferentă. Asemenea sfinţilor-copii, rosteşti adevăruri înmărmuritoare, socotind că săgetezi ironii. Nu e aşa? Totul a fost creat prin joc şi prin cuvinte, prin gratuită, spontană libertate. La
35 început a fost cuvîntul, nu? Iar d-ta îmi poţi aminti nenumărate pasagii hinduiste şi îmi poţi dovedi cum Shiva a creat universul dansînd şi cum cuvintele - ca orice act nemanifestat, păstrător de sîmburi vii - se pot obiectiza numai printr-o adevărată şi precisă
* în textul de bază şi celelalte variante, greşit: „una" (n. ed). 82
pronunţare. Destul de curios, expresia ,joc de cuvinte", care înseamnă pentru cei mai mulţi halucinante sau copilăreşti fantezii, pentru mine rezumă metafizica realistă şi tot ce e substanţial în artă.
5 - Principial, sunt împotriva dizertaţiilor, se rostea consulul. Dar ceea ce mă uimeşte e că Lucy a invocat un substantiv adjectival, pe care nu l-am auzit niciodată pînă acum: „uman"; şi că îl preţuieşte, deoarece se răzvrătea împotriva inumanului metodei valorilor maxime.
io - Adevărat, Lucy, se amuza Edna, ai uitat tot sarcasmul cu care îmi criticai „umanismul"...
- Toţi vă opriţi la cuvinte şi judecaţi un om după o frază. Fraze se pot aduce din toate părţile şi pot justifica toate aberaţiile. Ceea ce am vrut să spun e numai aceasta: că, în tovărăşia unui creier de
15 elită şi creator, noi cei mediocri nu putem păstra o împietrită sau inumană atitudine critică; că e firesc şi uman să scuzi ceea ce e slab într-o operă al cărei autor a dovedit că poate crea capodopere...
- Să le scuzi, dar să nu le lauzi..., întrerupeam eu.
20 - Vă rog, vă rog... Ceea ce spun se mai poate rezuma şi altfel: că e preferabil să iubeşti un geniu decît capodoperile unui mediocru; că e preferabil să mîngîi ratările unui creator decît să consolezi stupiditatea unui prieten de toate zilele. în ceea ce mă priveşte, instinctul meu de umană simpatie, iertare, părtinire,
25 adorare, mîngîiere şi tot ceea ce se leagă de o sensibilitate mai mult sau mai puţin feminină, complexul acesta de porniri e mult mai sincer satisfăcut în intimitatea cu Stevenson, cel mediocru ca şi cel genial, decît ar fi mîngîind sau adorînd un prieten viu.
- Toate mulţumirile pentru dragostea cea mare, începu să 30   glumească consulul, cu o suavă tristeţe.
Discuţia, ca toate ale noastre, se prelungea pînă după miezul nopţii. Cina o luam, la început, la „Nanking" sau „Shanghai", dar observîndu-mi-se stînjeneala şi strîmtoarea bănească, Lucy • improviza o cină minimă şi incertă în vila ei din Park Street.
35 Cu cît cunosc mai mult odăile, - în cari aventura m-a adus pe neaşteptate, într-un timp turbure -, cu atît sentimentul de excepţională fericire senzuală creşte, revăzîndu-ie. Cartierul şi-a cucerit numele; grădinile sunt largi cît parcurile, şi trandafiri agăţători, tufe de geandah galbene, arbuşti cu flori roşii,
40   parfumate, cocotieri sau mango cu umbră deasă, arbori cu
83
buchete asemenea portocalelor; străzile asfaltate şi răcoroase; casele, vile scumpe, şi alei aşternute cu nisip, şi servitori hinduşi în livrele albe, lungi, curate. în oricare grădină se aud paseri, multe şi streine. Cuci şi corbi, vultani şi ciripitori de tropice. 5 Chiar arşiţa se îmbunează, strivită de respirări vegetale, ameţită de parfumuri tari, amare, şi după-amiezile par risipiri de primăvară fanată. Cînd întovărăşesc pe miss Roth de la Universitate, în „Cadillac" măsliniu, ţipete apropiate de paseri şi amorţita fumegare de mirodenii ne ameţesc pe amîndoi. Fiecare 10 îşi aminteşte altceva. Eu, plăjile cu mirt din Chipru, ea, coasta de la Valparaiso şi Colorado. Aici, oraşul e nevăzut, şi trecătorii culeg florile de bale pe ziduri. Cu cît se întinde toamria, cu atît arbuştii înfloresc şi copacii îşi împrospătează ramurile.
...Aş şterge ce am scris. Nu-mi place să laud vegetaţia, pentru
15 că nu sunt născut pentru a putea scrie astfel de laude. De cum intru însă în odăile cu minuni ale Lucyei, uit parcurile. Pe mine, iremediabil pătimaş al nimicurilor artificiale şi al virtuozităţilor termicei asiatice, colecţia de bronzuri mă ţintuieşte în sala de aşteptare; cei doi balauri nepalezi, cu capete hidoase şi trupuri
20 lungi, uscate, cu muşchii răsuciţi grotesc; şi colosalul Nâ"gă, cu nouăsprezece capete şi spinare de şarpe negru; şi grupul înmărmuritor al înfuriatei Durga despicînd trupul monstruos al demonului Mahishasura. Cu deosebire, bronzul acesta - dăruit profesoarei de un mecena din Puri, după ciclul ei de conferinţe
25 asupra provinciei Orissa - mă stăpîneşte; lucrătura frunzelor şi basorelieful coroanei mimînd elefanţi în joc şi demoni cu aripi de gîndaci zburători; ochii mei, indiferenţi frumuseţilor carnale şi rotunzimilor pinacotecilor europene, urmăresc cu luciri senzuale torsul celor două apsaras şi pulpele încrucişate, şi sînii mari, iar
30 zîmbetul cu care ţin acea vioară vina, şi braţul întins ca o coardă, şi ochii largi, şi podoabele grele îmi rănesc ochii şi-mi mîngîie ciudata mea poftă de curiozităţile mitologice ale zeiei Kali.
Miss Roth, totuşi, nu-mi împărtăşeşte entuziasmul pentru grupul din sală. în general, iubeşte mai puţin plastica indiană
35 decît ar fi datoare, cel puţin pentru o profesoară de istoria artelor asiatice. Numai un Shiva, cu inscripţie tamilă, cumpărat în Sudul Indiei, şi care descopere o originală, surprinzătoare agilitate, contrastînd straniu cu volumul capului, susţinut dincolo de toate legile echilibrului, şi numai o colecţie de arme din Râjputana îi
40   răpesc neaşteptate laude.
84
Adevăratele comori ale odăilor le alcătuiesc însă covoarele afghane, cu cocostîrci de aur şi fulgere cusute în fir argintat; scoarţele de Jaipur, cu roz sălbatec şi galben stins, cu desemnul incert, asemenea tremurului celui ce descoperă soarele în flori;
5 argintăriile bengaleze, grele şi ferecate, şi perlele de Malabar, în cutii de lemn bine mirositor, cutii cu capacele lucrate în sidef, cu figuraţie pastorală, asemenea mozaicurilor orfice stăruind în cele dintîi bazilici creştine. Nu e gîndul meu să înşir minunile adunate de vieneza bogată şi capricioasă în cei opt ani de călătorii şi
io prietenii asiatice. Povestea mea nu poate ajunge, nici accidental, o pagină de catalog. Dar eu îmi înţeleg datoria de a-mi lămuri schimbările şi faptele petrecute după acea noapte de la „Nanking". Tovărăşia mea cu Lucy şi vizitele zilnice au fost posibile numai datorită minunilor vilei şi erudiţiei vaste a profesoarei. După cum
15 voi povesti îndată, nici o amintire de păcat trupesc nu m-a ispitit, deşi aceasta ispitea pe miss Roth. Ea mă silise să înţeleg două lucruri- că India nu se află în locuinţa familiei Axon şi că a vieţui nu înseamnă a-ţi risipi viaţa, nici a o risca. Prin nu ştiu ce curiozitate a spiritului meu, Lucy izbutise să mă întoarcă din
20 drum. îmi împrospătase vechea mea patimă şi îmi măgulise vechile mele lecturi. Acei doi ani de solitudine spirituală şi de aventuri mediocre îmi dăruiseră preţioase însuşiri. Şi, cum e uşor de înţeles, darurile acestea îmi foloseau după ce m-am despărţit de calea celor doi ani, îmi foloseau în altă lume decît lumea în
25   care le învăţasem.
Pentru mine, noaptea petrecută în iatacul profesoarei fusese strigătul pe care îl auzisem şi lumea în care mă întorceam. Deşi hotărît să nu amintesc acea noapte în care am iubit fără voie, trebuie să mărturisesc un singur fapt; că eu am fost sedus de
30 minunile odăiei, de lampa fumegînd olei de trandafiri şi lemn de santal, de trei Bushiyo Hara originale şi acel pescar cu mască de ffamlet al lui Gaho Hashimoto, şi peisagiile marine sau crizantemele lui Hatastatu, de nenumăratele bijuterii şi bagatele în fildeş, iar Lucy iubea în mine turb irarea de la începutul nopţii (a
35 cărei irosire prin opium nu o observase) şi iubea ceea ce sîngele ei de intoxicată îi poruncea şi o ispitea.
S-a petrecut un lucru straniu; cîntam biruinţa asupra visului sfîşiat, cîntam bucuria reîntoarcerii în vechea mea lume de nouri şi cocostîrci, şi trupu'. meu potolea ca un izvor victorios şi
40  proaspăt setea întunec dtă a profesoarei care mă jicnise cîndva şi
85
mă umilise iar, cu puţine ceasuri în urmă, cerîndu-mă. Din acel amestec de umilinţi şi răzbunări, de cruzimi şi dezmierdări, din împletirea de vis şi veghe, din inconştient şi din amintiri, din emoţii şi din răzvrătiri trupeşti, am ajuns pentru o noapte bărbat
5 strein mie şi plăcut profesoarei, neostenit în dragoste şi stăruind în a chema desfătarea într-un trup istovit, secătuit, în care liniştea se pogora ca un amurg în deşert, lumina pierind şi globul stăruind în zare, roşu, rece, indiferent; în trupul răscolit un timp de opium se aşternea tăcerea îngheţului; împotriva ei am luptat, pe ea am
10   înfrînt-o, şi, agonizînd, miss Roth a înţeles, poate, că se ascund şi alte bucurii în tovărăşia unui trup tînăr şi că bucuriile acestea sosesc tîrziu, în zori, cînd spasmul începuturilor se potoleşte, iar înlănţuirea durează lung şi încordat ca o tînguire. Nu sunt un senzual; de aceea, miss Roth a crezut că sunt. Am
15 fost lucid şi aţîţat, şi curios. Atît. Nu-mi amintesc să fi încercat plăceri. Dar cele ale profesoarei s-au înrădăcinat prea adînc ca să mai poată fi uitate. Anumiţi bărbaţi cunosc slăbiciunea aceasta a sufletului feminin, necontenit nutrit de experienţele trupului, şi profită pentru a se face indispensabili. Sunt ceasuri cînd, istovită,
20 acea masă vie primeşte — mai adînc decît ar putea crede şi mai permanent decît ar dori — stăpînirea celuilalt. De fapt, pasiunile lungi, pentru anumiţi bărbaţi sau femei, nu sunt decît obsesiile acelei experienţe supreme, cînd stăpînirea se imprimă ca o pecetie grea în centrul de forţă al schimburilor calde, mentale, psihice,
25   cari cîteodată se pot numi suflet.
Astfel înţeleg pasiunea Lucyei pentru mine, pasiune oarbă, pe care ea zadarnic încearcă s-o numească prietenie sau admiraţie pentru instinctele sau rafinamentele mele artistice. De altfel, nu sunt singurul care să înţeleg aceasta. Edna îmi zîmbeşte rău şi,
30 deşi ezit să scriu adjectivul acesta, pare geloasă pe tovarăşa-i de cameră. Se teme, poate, ca legătura noastră să nu-i compromită prietena. Edna însăşi nu se află bine într-o casă ai cărei servitori povestesc prea multe vecinilor, întotdeauna dispuşi să-i asculte. Vila profesoarei n-a avut niciodată un nume prea bun. Prea mulţi
35   idoli şi prea multe lichioruri. Prietenia ei cu consulul — care o vizita întotdeauna fără soţie şi în ceasuri ciudate —■ era cunoscută de tot oraşul, şi bănuiala opiumului apasă asupra vilei cum apasă asupra oricărei locuinţi luxoase şi incerte din Calcutta. Edna vedea cu ochi răi, prea răi chiar, capriciul prelungit al
40   Lucyei. Rezerva mea în timpul vizitelor, ţinuta sobră şi defensivă,
86
nu scăpase profesoarei. Şi, cum nu era o pătimaşă a simţurilor, nu îndurase prea multe jicniri, gîndindu-se la refuzul meu, şi nu pregătea răzbunări. Păstra însă amintirea acelei nopţi şi, adesea, rămînînd singuri, mi-o evoca, ispitind. 5 - Oh! nu, nu, acum eşti schimbat, eşti altul... Recunosc că eşti un prieten bun şi instruit, dar atunci... Doctore, era mult straniu şi chemător în tine, cu acea poveste stupidă, cu acel vis, din care nimeni nu înţelegea nimic, şi paradoxele tale, ţîşnind, şiroind, scînteind, şi apoi o tăcere de om înviat din morţi, şi apoi o spaimă
io de tremens poeticus... şi apoi, Dumnezeu ştie cum l-aş putea numi... un soi de dispreţ de sine, de ciudă că eşti şi că nu eşti, că n-ai avut curajul să rămîi, că te-ai născut din nou şi, totuşi, tînjeşti întunerecul de dincolo... Dumnezeu ştie cum aş putea numi şi zugrăvi... Dar erai mai mult decît un bărbat instruit... îţi
15 mărturisesc sincer, pe acela îl caut. Sunt curioasă, sunt însetată de nebunia visului tău... Nici pînă acum nu mi l-ai lămurit, pentru că tot ce mi-ai expus asupra timpului nu luminează întru nimic experienţa... De ce nu te întorci iar în visul tău de vară? Ştii, chiar expresia aceasta, cu reminiscenţe din Shakespeare şi din
20   mitologia celtică, cu Domnişoara Mia şi cu The Goiden Bough... Toate acestea mă aţîţă, mă chinuie... îţi mărturisesc, trăieşti în mine prin halucinantul şi ridicolul monolog din acea noapte... - Numai monolog, Lucy?
Profesoara începea să rîdă, pe jumătate amuzată, pe jumătate
25 umilită, încercînd zeflemeaua şi tentaţia în acelaşi timp. încerca să-şi scuze pornirea. Mă silea să recunosc că n-a fost o victorie (ceea ce eu n-am gîndit niciodată), ci un capriciu de al ei. Şi, la toate insinuările mele răutăcioase, în care se împletea, poate, şi acel sentiment brutal al orgoliului masculin, ea răspundea obscur,
30 explicîndu-mi că opiul potenţează senzualitatea feminină şi suprimă pe cea a bărbaţilor. Şi îmi părea ciudată, dacă nu comică, încercarea noastră de a explica sau scuza acel fapt care ne unise şi ne ţinuse strînşi ceasuri de noapte caldă, de a-1 reduce sau a-1 uita. Iar faptul stăruia cu acea indiferenţă de obiect,- a zidului ce
35   opreşte vederea, a stîncei ce împiedecă suişul.
Şi astfel, prietenia noastră se lega, fiecare datorînd celuilalt descoperirea tărîmurilor noi, fiecare purtînd vie amintirea aceleiaşi nopţi, deşi fiecăruia se arăta altfel. Anevoie am ghicit sufletul d-rei Roth şi chiar acum, după două luni de zilnice
40   întîlniri, mă sfiesc să cred că l-am ghicit în toate ascunzişurile.
87
- Doctore, mi-a spus ea într-o după-amiază de octombrie, ] întorcîndu-ne de la Muzeu; ca să mă înţelegi, trebuie să afli întîi 1 ceea ce nu-mi place sau, mai exact, cele ce nu-mi plac... ]
Nu-i place, întîi de toate, feminitatea, cu accesoriile ei: I 5 dragostea, devotamentul, lirica erotismului, monogamia, 1 feminismul, Europa. Gîndirea mea a repetat multe eforturi ca să | surprindă legătura, firească pentru miss Roth, între toate noţiunile j acestea. A părăsit Europa, pentru că" toţi vorbesc şi gîndesc la j dragoste sau femeie, chiar cînd filozofează, sculptează sau se 1 io   războiesc. j
- „Eternul feminin", iată ce mă sufocă la noi... Asiaticii au 1 nenumărate păcate; sunt cruzi, cîteodată imbecili, adesea nebuni, j altă dată murdari; dar au două mari însuşiri: nu idealizează femeia j şi nu cred în evoluţie. Evident, au o poezie erotică, dar calitativ şi ]
15 cantitativ e infimă alături de cea religioasă sau filozofică... Oh! e j obositor să citeşti şi să auzi peste tot şi în fiecare zi tot despre idilă | sau adulter, despre femei şi umanitarism, sau despre oricare • j manifestare culturală a unei Europe infectate de feminism... Nu I vezi? Aici, elita îşi pune alte întrebări; cunoştinţa e adevărat
20 preţuită; acţiunea e respectată, dar nu adorată; se face deosebire între psihologic şi sufletesc... Drept să-ţi spun, eu nu accept diferenţierea aceasta, dar simptomatic mă bucur de ele, cu atît mai mult, cu cît în Europa sunt ignorate şi inaccesibile...
Aş putea scrie zeci de pagini urmărind dictarea d-rei Roth, dar
25 cum nu scriu o carte asupra Asiei, ci simpla poveste a vieţii mele într-un oraş asiatic, mă opresc.
Alături de feminitate, miss Roth ura orice fel de ideologie, de metafizică, de teozofic Pentru toate găsise o expresie în cartea lui Oltramare: terapeutică mentală, terapeutică morală. Miss Roth
30 dispreţuia pe cei care îşi caută reazem într-un absolut de esenţă pur fonică sau într-o credinţă al cărei obiect nici o dialectică nu-1 putea promova transcendent, sau în oricare altă dogmă ce implică legi, concepte, umanitarism. Pentru ea, tot ce putea face mai bun un om inteligent era să-şi transforme existenţa într-o operă de
35 artă, nu în sens de aventură sau de nebunii metafizice, ci în adevăratul înţeles al cuvîntului: a iubi, a trăi, a se hrăni, a visa artă, artă şi artişti.
Şi miss Roth realiza cu pasiune şi risc ceea ce credea că e un instinct al elitei. Existenţa ei e juisare necontenilă şi rafinată,
40   cultivînd cu o prodigioasă cunoaştere tehnică schimbările,
88
nuanţele, variaţiile. Din lunga ei intimitate cu fanteziile spontane şi capriciile, cu contrazicerile şi paradoxele, îşi închegase un seducător şir de aforisme al filozofiei „volte-face", cum spunea miss Roth.
5 — E inexact să numeşti filozofie ceea ce e numai o înţelepciune, mă avertiza miss Roth, zîmbind şi fumînd, fără să-şi părăsească expresia de seriozitate amuzată care o ferea de bagatelizări sau farsă. Iar înţelepciunea mea, fiind cea a unui artist, e inaptă dogmatizării; „The golden mie is that there is no
io golden mie". Presupun şi sper că ai o suficientă ascuţime ca să nu mă plasezi printre diletanţi, epicureişti sau sceptici frazeologi. Nu susţin că înţelepciunea mea e definitivă şi de aceea nu o împărtăşesc celorlalţi. Dar sprijinită pe anumite sfaturi ce mi le oferă, pot critica tot ce găsesc necesar şi binevenit.
15. Trebuie să recunosc că, în cele dintîi săptămîni, miss Roth îmi părea dispusă numai să critice, îndeosebi fanteziile teozofizante ale Ednei, descoperirea profesorului, apologiile mele pentru o metafizică defunctă şi literatura modernă. Mai tîrziu am aflat'ce informaţie sigură şi vastă se ascunde înapoia bagatelelor cu cari
20 miss Roth întîmpina noutăţile librăriei din Park Street şi cît bun-simţ, şi ce minunată orientare o întovărăşeau în»critica descoperirii profesorului. Nu e locul aici să relatez lungile noastre discuţii, îndeosebi asupra noiei ediţii din Silpa Sastra a lui P.Bose,  care izbutise de asemenea să expună principiile
25 arhitecturii şi sculpturii indiene într-o carte recentă, mult discutată în mediul universitar. Miss Roth, care studiase cu atenţie tratatul Vishnudharmottara asupra picturii, dovedea o extraordinară abilitate de a surprinde nuanţe, perfecţiuni, scăderi acolo unde ochiul cel mai exercitat aluneca amorf şi o genială fineţe în a le
30 exprima. Ca şi în cazul Stevenson, - pe care miss Roth îl cunoştea şi îl înţelegea de la un capăt Ia altul -, nici asupra principiilor sclupturei indiene, miss Roth nu publicase nimic.
- Am adunat prea multe ştiri, şi părerile mele sunt prea noi ca să mă îndur să le îmbîcsesc într-un articol. Iar o carte nu am timp
35 să scriu. Viaţa e atît de scurtă... La ce bun? La noi, filozofi sunt autorii studiilor de filozofie, iar criticii de artă acei cari publică... Sunt răstimpuri cînd înţeleg de ce n-am acceptat niciodată să public; s-aii scris prea multe prostii, nu? Şi toată activitatea noastră... ce putem noi face?
89
Sub masca schimbărilor cotidiene, cultivate şi provocate cu preţiozitate, se ascundeau o disciplină şi un itinerariu. Ceea ce numea miss Roth „plăcere" nu era întotdeauna juisare imediată şi gratuită, nepăsătoare de implicaţiile morale sau sociale, ci, de 5 multe ori, satisfacţia de a gîndi just, de a înţelege, de a descifra un adevăr într-o pagină socotită obscură sau o imbecilitate într-o dogmă.
Miss Roth scuza catolicismul pentru catedrale, pentru laudele lui Jacopone da Todi şi proza lui Chesterton. în acelaşi th :ţ>, nu-şi 10   contenea ironiile împotriva lui Milton, numai pentru că b.'tul orb fusese puritan.
Refuzînd imperativul unităţii, coherenţii sistematice în funcţiunea cerebrală, miss Roth aluneca întotdeauna pe o altă uşiţă, nebănuită, cînd aforismele sale o duceau prea departe de 15 adevăr. Cred că împrumutase dintr-un autor englez obiceiul de a spune: „Cu atît mai rău pentru istorie!" cînd unul dintre noi îi amintea umil o dată sau un fapt controlabil în cel mai portativ dicţionar.
în critica de artă asiatică însă, miss Roth avea cîteodată sclipiri
20 de geniu. Cred că n-am întîlnit nicăieri o mai perfectă expunere şi o mai justă explicaţie a deformării tipului indian în sculptura budistă din Anam. Şi, cerîndu-i informaţii asupra variaţiilor reprezentărilor Urnei în Bengal, m-a uimit siguranţa ştirilor şi gustul cu care miss Roth deosebea fantezia creatoare a meşterului
25 de grotescul hidos al nepriceperii tehnice, amănuntul luminos şi viu, izvorît din jocul mîinii şi al sufletului, de accesoriul tehnic orb şi împrumutat. Vizitele noastre la Muzeu erau ceasuri de neuitat deliciu. Miss Roth compara cu o facilitate feminină, îmi amintea gravuri din propria-i bibliotecă,  cerea colecţia de
30 fotografii a Muzeului ca să-mi arate exemplare din Amritsar sau Travancore, alegea, reprezenta, judeca. Chiar în epocile în cari epuizasem materialul şi bibliografia, aflam ceva de învăţat de la miss Roth. Simţeam atunci umilinţa melancolică a tinereţii, care poate stăpîni totul afară de gustul şi cunoştinţele celui care a
35   petrecut nenumăraţi ani în intimă tovărăşie cu un subiect.
Cred că miss Roth e, sau a fost, foarte bogată. Altminteri, nu ştiu cum să lămuresc luxul odăilor şi comorile adunate în ele. Nu e nevoie să spun că în bibliotecă se aflau toate reproducerile în culori şi toate colecţiile fotografice asiatice cari se publicaseră în
40   ultimul veac, volume scumpe şi rari, pe cari nu-şi îngăduiau să le
stăpînească decît universităţile şi bibliotecile publice. Dar miss Roth adunase o surprinzătoare cantitate de stampe şi manuscrise, cîteva din ele unice, căutate de maniacii europeni şi milionarii americani. Printre ele, o duzină de manuscrise persane, cu
5 înflorituri şi decoraţii miniaturale, şi un foarte vechi Moise de Khores, originalul armean, şi Divanul lui Maghribi, care aparţinuse cîndva unui orientalist olandez, şi nenumărate manuscrise arabe, pe cari ea nu le putea ceti, dar cari îi desfătau degetele lungi şi palide de sihastră în palatul cu imagini. Am aflat
io în urmă, dintr-o confidenţă obscură a Ednei, că miss Roth moştenise, înainte de a veni în India, colecţia unui conte german, recunoscut acum douăzeci de ani drept cel mai bine pregătit cunoscător al miniaturilor manuscriselor persan-arabe. Legătura vienezei cu un bătrîn colecţionar nu e prea clară. Dar contele a
15 dăruit, încă în viaţă, rodul unei vieţi de pasionată goană, şi 1-a dăruit spunînd că nimeni nu e mai vrednic să le stăpînească şi să le înţeleagă, chiar fără a le ceti, ca miss Roth. Cu acest prilej am aflat de la Edna că profesoara număra cu mult mai mulţi ani decît aş fi bănuit şi că cunoştea pe toţi europenii cari avuseseră vreun
20 contact cu Orientul, de la editorul Luzac la Keyserling şi colonel Lawrence. Chiar colecţia ei de autografe, voluminoasă şi serioasă, nu-i epuiza prietenii, admiratorii, maeştrii. Fusese peste tot şi învăţase întotdeauna. Ascultase pe Masaharu Anesaki la Tokyo şi Harvard, pe Takakusu la Berlin, pe Yamakumi la
25 Calcutta, pe Jacobi la Bonn, pe Przyluskhy la Paris şi pe Louis Finot la Saigon. Şi pretutindeni purtase vasta ei curiozitate pentru rosturile artei şi dispreţul pentru dogmatică. Cunoştea o sumă de anecdote asupra artiştilor şi orientaliştilor în viaţă; fireşte, prin artişti înţeleg pe cei asiatici, pentru că, faţă de apuseni, miss Roth
30 dovedea o rece indiferenţă şi pretindea că nu a aflat încă cum trebuie să le privească operile ca să înţeleagă că sunt opere de artă.
Din iarna petrecută la Santiniketan, unde a ţinut un faimos curs asupra influenţei artei indiene în Asia Centrală şi China, s-a întors 35 cu o arzătoare pasiune pentru poezia bengaleză. Dacă a fost întotdeauna slabă în sanscrită, neputînd înţelege un text fără juxtă, în bengali a împlinit uimitoare progrese, poate pentru că iubea să convorbească şi să asculte necontenit baladele gitanilor. în biblioteca ei se afla un exemplar al Istoriei limbii şi literaturii 40   Bengalului de dr. Sen, cu o lungă şi flatantă dedicaţie a autorului.
91
■
Iar Thomson, de cîte ori vizita India şi o întîlnea, nu ostenea cerîndu-i să colaboreze la o culegere de poeme bengaleze traduse în englezeşte. Miss Roth se apăra susţinînd că marea ei monografie asupra Orissei monumentale nu-i îngăduie să se 5 însărcineze cu o altă operă. De fapt, după cum ea însăşi îmi mărturisise sorbind dintr-un lichior favorit, nu înţelegea de ce ar fi colaborat Ia o carte pe care cetitorii nu o vor înţelege. Era chiar mîniată pe Thompson, pentru că tradusese o scurtă antologie din Ramprăsâd Sen. Acest geniu al Bengalului era, în acelaşi timp, şi 10 poetul favorit al d-rei Roth. Toate acele izbucniri lirice către inaccesibila şi veşnica „mamă" Durga, recitite în melodiile originale, pecetluite cu taină pentru mine, îmbătau sufletul d-rei Roth. Cînd o rugam să mi le traducă, privirile ei mă ţinteau sever, batjocoritor.
15 - Ce-ai făcut doi ani în India? Ai trăit, nu? Ai cunoscut viaţa, nu? Care viaţă? A familiei Axon, a d-nei şi d-lui Axon, a lui Tom şi a Isabelei. Pentru aceasta te puteai duce în Southampton. Nu înţeleg de ce ai venit în India, dacă nu pentru a învăţa bengali. Cea mai dulce şi mai perfectă limbă a globului... Oamenii pot
20 veni în India pentru bani sau pentru poezie, şi amîndouă motivele sunt binecuvîntate. Dar pe d-ta nu te înţeleg; să pierzi treizeci de zile pe mare ca să te îndrăgosteşti de Isabel...
- Lucy, e inutil să mă mustri. Ştii prea bine că sunt inapt crizelor sentimentale...
25 - Chestiunea nu prezintă interes. Dar de ce nu ai învăţat bengali?...
Alături de lirica mistică a lui Ramprăsâd Sen, — pe care miss Roth o socotea culme a inspiraţiei poetice, dincolo de idealul feminin sau de tristeţea fericirilor pasagere —, m-am uimit
30 descoperind printre favoriţi poeţii dinastiei Tang, îndeosebi Li Po şi Tu Fu, pe cari miss Roth îi avea în nenumărate traduceri germane şi engleze. Spun favoriţi, pentru că îi cunoştea pe dinafară. Dar cît de adînci erau cunoştinţele d-rei Roth în poezia chineză m-a convins acea noapte de discuţie cu profesorul, care se
35 amuza să traducă oricare linie a unui poem Tang, şi miss Roth nu întîrzia să-i spună autorul. Ceea ce începeam să admir şi să jinduiesc în cultura orientalistică a profesoarei era perfecta asimilare a gustului, a ritmului, aş spune, a sufletului care călăuzise poeţii şi artiştii Asiei. Monotonia aparentă a poemelor
40   era pentru miss Roth colier de notaţii inimitabile, cari-şi trădau
92
autorul într-o sută de strofe surori. Putea distinge pe Chen Tzu Ang de Tsui Hao, în vreme ce profesorul, care cunoştea destul de bine chineza, anevoie distingea între Tu Fu şi oricare alt poet din aceeaşi dinastie Tang. însuşirea aceasta rară de surprindere a
5 nuanţelor printr-o intuiţie profundă şi completă o dovedea şi în celelalte literaturi orientale, de pildă, în cea sanscrită, în care izbutea să recunoască pe Bhartrihari, pus alături de Bilhana sau Amaru. Pentru mine, faptul e nefiresc şi înmărmuritor, cu atît mai mult, cu cît miss Roth nu cunoaşte decît traducerile, cu
10   inevitabilele îndobitociri şi înşelăciuni.
Ar trebui să povestesc pe îndelete întîlnirile grupului nostru în vila din Park Street şi să mă opresc însemnînd vorbele cu duh ale d-rei Roth. Dar mă tem că toate aceste însuşiri pe cari le alătur făpturei profesoarei de istoria artelor să nu pară dincolo de firesc
15   şi mă tem că atmosfera de intimă şi comunicativă orgie spirituală nu va putea fi prinsă în condeiul meu fugar şi nepriceput. Totuşi, nimic din purtarea mea nu se va înţelege dacă nu se cunoaşte, încai în treacăt, viaţa pe care o începusem cu noii mei prieteni. De nedumerirea familiei Axon nu e locul să pomenesc acum.
20 Cu adevărat că se minunau mai mult la începutul toamnei decît în vară. Cel puţin, în acele luni de arşiţă şi wonsoon, păstram o tăcere lîncedă şi abstractă, pe care d-na Axon şi, în parte, Isabel o puneau în seama tropicei. Dar acum, cum să-şi explice volubilitatea mea, adeseaori frivolă sau supărător de încărcată cu
25 referinţi? Şi cum să judece vizitele zilnice, adesea încheiate după miezul nopţii, făcute acelei dubioase profesoare, nemăritate, aproape fată bătrînă, asupra căreia vecinii informaţi nu au prea multe cuvinte de laudă, iar father Lucas numai un gest de desperat dezgust? E adevărat, eu însumi ■serveam amănunte din belşug, fie
30   asupra casei, fie asupra stăpînei, avînd grijă, fireşte, să trec peste taina celei dintîi nopţi şi peste toate pornirile incerte ale d-rei ' Roth. Am observat că Isabel dovedea un greu de ascuns dor în a şti tot mai multe asupra acestei „femei excepţionale", cum o numeam eu. Şi mi s-a părut mai puţin crudă gluma Vernei asupra
35   vîrstei profesoarei decît zîmbetele reci ale Isabelei, prin care ea îşi
93
rezuma dispreţul şi neîncrederea faţă de orice „femeie care încetează de a fi femeie cetind prea mult şi împrumutînd obiceiurile bărbaţilor". Ceea ce Isabel înţelegea prin „obiceiurile bărbaţilor" era: de a locui singură o casă, de a primi prieteni 5 căsătoriţi, de a fuma, bea lichioruri şi a fi profesoară la Universitate.
Cîteodată, întorcîndu-mă din Park Street spre locuinţa familiei Axon, meditam destul de amuzat la situaţia rară a acestor două fiinţe,   una  cunoscîndu-se  pe  alta  prin  spusele  mele şi
10 nesuferindu-se, miss Roth pe Isabel din pricina visului meu, iar Isabel pe miss Roth din nenumărate motive, printre cari se număra, poate, şi acela că vorbeam prea mult de ea la masă, întunecînd nădejdile d-nei Axon. Şi, nu ştiu de ce, eram ispitit să gîndesc că relaţia aceasta între două femei cari altminteri
15 niciodată nu s-ar fi întîlnit nu era creaţia mea, ci eu fusesem născut şi adus în aceste împrejurări ca să împlinesc legătura între miss Roth şi Isabel Axon. Şi alte multe gînduri mă cutreierau, pe cari renunţ să le aştern aici, temîndu-mă că le voi desfigura. Mă amuzam să descopăr corespondenţe între aceste două streine de
20 rasă şi cultură, singurele pe care le cunoşteam mai de aproape în noua mea viaţă. Nimic nu se putea mai deosebit. Şi totuşi, nu jicnisem eu pe Isabel, şi nu purta Isabel amintirea faptului, vie şi amplificată? Şi nu era miss Roth aceea care mă chemase în noaptea de la „Nanking", şi nu păstrează ea amintirea unui bărbat
25 neîntîlnit, halucinat şi straniu, pe care în zadar încearcă să-1 regăsească în mine? Şi între cele două mari ceasuri - „Bristol Theater" şi „Nanking" - nu se deschide prăpastia visului meu de vară? Iar eu însumi nu sunt cel văzut de Isabel în tovărăşia cu miss Roth şi cel închipuit de miss Roth în tovărăşia mea cu
30   Isabel? Iar gîndul micşorimii şi al menirii mele de a rămîne între două lumi, de a mă secătui şi a pieri fără rod, gîndul meu vechi mă străbătea, dar acum trăiam prea mult în închipuirile zeiţii Urga ca să mă gîndesc la semnificaţii şi să mă întreb, căutînd răspuns. Mult curioase şi originale erau întîlnirile noastre în vila d-rei
35 Roth. Profesorul sosea într-o gari cu cal bătrîn şi aducea una din acele cărţi chineze plăcute gazdei. Săptămîni întregi purtase opusculul lui Yang-Chu, în minunata ediţie de la Shanghai, şi săptămîni întregi tălmăcise parabolele sau aforismele celui căruia lumea îi părea o „grădină a plăcerii". începusem a îndrăgi pe
40   acest incorigibil visător, care-şi savura visele numai după ce le
94
sprijinea pe grămezi de fişe! Profesorul tăcea mai întotdeauna, înghiţind fumul gros al ţigărilor burmeze şi înflorind cu un creion bine ascuţit copertele cărţilor sau margenile jurnalelor ce le găsea risipite pe masă. Prietenia lui cu miss Roth era veche. Cunoscuse la Cambridge, pe cînd urma încă lecţiile lui Giles, o vieneză sprintenă şi prodigios de informată, care stîmea senzaţie în colocvii şi pe care scepticismul sau prudenţa timorată a universitarilor nu o împiedecau să-şi dezvolte paradoxalele ei critici şi afirmaţii. După ce s-a încheiat pacea, miss Roth s-a
io statornicit în Calcutta, chemată de vicecancelarul Universităţii; şi nu mică îi fu surpriza întîlnind la lecţia de deschidere pe acel coleg din întîia tinereţe. Profesorul renunţase să urmărească ceea ce se numeşte în cercurile universitare o „carieră". Cum mărturisea, ar fi fost cu adevărat stupid să reprezinte oficial o
15 ştiinţă pe care descoperirile lui o zdruncinaseră din temelii. în tinereţe crezuse că se va specializa în Asia Minoră, dar după cea dintîi expediţie cu sir Aurel Stein ajunsese atît de interesat de Asia Centrală, încît se stabilise în Calcutta şi devenise un cetitor asiduu al bibliotecii Societăţii asiatice. Nădăjduise, cîndva, că se va
20 întoarce în Anglia, dar după eşecurile repetate suferite, încercînd să-şi verifice prin săpături descoperirea, renunţase la orice gînd de întoarcere. Studia tot mai mult chineza şi dialectele mongole şi trimitea comunicări scurte la Bulletin de l'Ecole Frângaise de l'Extreme-Orient sau Acts of the Asiatic Society of Japan. Nu
25 publicase nici o carte, pentru că nu izbutise să găsească banii săpăturilor. Comunicările erau amorfe şi ilizibile, cu deosebire corectări de ediţii recente sau glosării mongole, note critice asupra monografiilor obscure ce se tipăreau în chineză, contribuţii noi la alte contribuţii noi publicate cu cîţiva ani în urmă asupra
30 textelor din Turfan. Cel care ar fi judecat pe profesor după aceste mărunte şi insignifiante publicaţii l-ar fi alăturat pe nedrept miilor de colecţionari sau bibliotecari orientalişti, în creierul cărora ideile nu-şi găsesc loc, iar generalizările sunt socotite lucru gazetăresc. în vreme ce profesorul, deşi pătimaş cercetător al
35 amănuntelor, dovedea o suplă elasticitate şi o robustă înţelegere pentru ceea ce numea d-ra Roth „realităţile elitei". Descifrarea unui text obscur îl scotea din gramatică, şi îl auzeam dizertînd cu entuziasm (atît cît poate avea un englez orientalist) asupra influenţelor naturii moarte asupra ideologiei sau despre ceea ce
40   numea el „egalitatea energetică", adică egalitatea între potenţialul
95
obiectului ce trebuie cunoscut şi cel al cercetătorului; un text obscur se luminează nu atît prin ţesătura lui intimă, cît prin voinţa de înţelegere a celui ce îl studiază. Cînd energia aceasta se coboară în obiect, echilibrîndu-1 cu energia de cunoaştere a 5   cercetătorului, problema e soluţionată.
Consulul venea în automobilul propriu, iar eu pe jos, pentru că drumul pînă la vila din Park Street e scurt şi aromat. Consulul aducea daruri: flori, ţigări şi biscuiţi. Florile pentru Edna, ţigările pentru d-ra Roth, iar biscuiţii pentru noi toţi cinci, la ceasul
10 ceaiului. Miss Roth ne primea întotdeauna în kimono-uh palide, iar Edna în aceleaşi sobre bluze de mătase albă. Şi primirea nu era niciodată oficială, fardată sau esoterică. Nu începeam discuţiile unui cerc de studii, nici nu contribuiam să alcătuim o şedinţă teozofică. Miss Roth ne citea, de obicei, ultimele descoperiri în
15 Stevenson sau ultimele stupidităţi culese în noutăţile librăriilor. Sub ochiul ei batjocoritor şi cu memoria prodigioasă întotdeauna trează, surprindeam absurde, mediocre sau false aprecieri semnate de competenţi iluştri. Dar exerciţiul acesta, care nu avea o prea puternică doză de răutate, nu ne ţinea prea mult timp. în
20 fiecare zi, miss Roth descoperea un nou paradox sau un nou adevăr şi tot mai mult îşi perfecţiona exprimarea „sistemului".
Cîteodată ne lămurea — apologii — rostul fiecărui obiect de artă în odaia ei. Se plîngea că viaţa e scurtă şi ternă. Urmînd drumul marii erezii europene, modernii nu au timp să trăiască.
25 — Aţi observat cît de puţin atenţi sunt oamenii la viaţă, la drum? Fiecare nu doreşte, nu vede şi nu visează decît ţinta. Această orbire totală şi impasibilitate la senzaţii, şi erezie care confundă trăirea cu sfîrşiturile. Oricine e grăbit să sfîrşească: ziua, noaptea, anul, munca, suferinţa... în ceea ce mă priveşte, reluă
30 miss Roth cînd comentariile noastre se potoleau (pentru că, nu cred că e nevoie să repet, nu însemn aici decît miezul conversaţiilor, simplificat de întreruperi şi divagaţii), eu mi-am poruncit de mult ceea ce se poate numi atenţie la trăire. Ar fi mediocru şi sec să mă bucur dimineţile că răsare soarele, că se
35 deşteaptă paserile, că înfloresc boschetele. Recunosc, instinctele acestea primare au secat în mine. Bucuria panteistă, ce lîncezeşte în fiecare om, arareori irumpe şi arareori mă mulţumeşte. Dar, dimineaţa, am atîtea alte prilejuri de juisare (miss Roth foloseşte întotdeauna expresia aceasta în franţuzeşte).  îmbrac orice
40   kimono-u nou cu adevărate mîngîieri şi cu o emoţie aproape
sexuală (expresia e în nemţeşte şi, profesorală, nu pare riscată) şi privesc vasul meu de Tokyo, şi privesc legătura acestui Coomaraswamy, editio princeps, sau mă pierd (miss Roth adesea se exprimă banal şi dulceag) în aceeaşi bizară contemplaţie a celor
5 doi Hokusai... Nu am decît un ceas liber, dar în acest ceas trăiesc, nu mă simt mişcată... Nu fac filozofie, nu predic, iar Bergson nu m-a interesat niciodată. Trăirea mea nu are nimic organic sau incoştient. Destul de curios, ştiu şi mă desfat, înţeleg şi mă critic, trăind. Şi, pentru că tot ce fac e spontan, liber,
io   violent, îmi place să numesc viaţa mea orgie...
Am condensat în această jumătate de pagină monologul unei după-amiezi de octombrie, cînd miss Roth s-a arătat mult mai curajoasă şi mai complexă decît o bănuiam. O adevărată orgie de senzaţii tari şi străluciri filiforme, de masculin je-m'en-fichisme
15 de estetism minor, fraged sau corupt, de doctrine şi de poeme. E peste măsură de greu să înţeleg un om; e aproape cu neputinţă să-1 zugrăvesc. Dar cînd acest suflet e miss Roth?
Dacă aş reciti ceea ce am scris în aceste ultime zile asupra-i, fără îndoială că aş ofta dezgustat, fără îndoială că prietena mi-ar
20 apărea sufocată de lecturi şi influenţe, bolborosind crezuri felurite şi afectînd o rafinată şi d'annunziană senzualitate. In timp ce adevărata miss Roth, cel puţin atît cît o înţeleg, o cunosc şi o reconstituiesc eu, stăpîneşte o prodigioasă coheziune în gesturile şi atitudinile ei şi, oricît de mult s-ar dovedi influenţată de
25 favoriţii ei asiatici, trădează pentru oricine o apropie o caldă, vastă, roditoare personalitate.
Viaţa d-rei Roth părea, şi era cu adevărat, săracă în evenimente. Ceea ce eu înţelegeam prin risc, aventură sau existenţă, ea le numea superstiţii sau nostalgii. într-o seară, 30 povestindu-i revelaţiile căpătate în renunţarea la mine însumi şi prin înrolarea mea voluntară în familia Axon, i-am lăudat neprevăzutul unei vieţi propriu-zise, ineditul şi schimbările. Miss Roth, critieîndu-mă, şi-a lămurit indiferenţa faţă de partea „fenomenică" a vieţii.
97
— E foarte mult sînge modem în d-ta, doctore, şi noul umanism în care te iniţiezi, al Asiei, încă nu te-a purgat de superstiţiile evoluţiei, vitezei, aventurii... Ai dreptate într-atît, cît nu accepţi mecanizarea prin erudiţie sau cerebralism. Mortificaţia,
5 prin orice fel de asceză, nu e viaţă, admit; dar nu admit ceea ce crezi că e viaţă. Trepidaţia şi influenţele maselor, şi renunţările spirituale pentru pragmatic, şi adaptarea la mediile inferioare, şi trăirea la voia întîmplării sau a familiei Axon, şi refularea reminiscenţelor umaniste din d-ta, şi aceasta e propriu-zis o
10 existenţă terestră, dar nimic mai mult. Pentru mine, care mă nutresc cu senzaţii şi cu adevăruri pe cari le schimb cînd mă obosesc, evenimentele sunt accesorii. Nu le refuz, dacă mă apropie, dar nu le caut. Nu renunţ, în nici un caz, la centrul meu de gravitate, la artă. în toate călătoriile mele am fost întîi artist şi
15 apoi om. In legături şi prietenii m-am dovedit întîi colecţionară şi apoi femeie. Cel dintîi amant, cred că Edna ţi-a destăinuit aceasta (zîmbet stupid), a fost un conte bătrîn, pe care îl stimam pentru gustul şi aristocraţia, şi vastitatea erudiţiei... îmi place să leg prietenii noi, dacă ghicesc alt ritm sau altă cultură în cel ce mi se
20 apropie... Dar niciodată n-am putut trăi între oameni nesimţitori, inculţi, mediocri sau săraci. Mă sufoc, mă sufoc în sensul fiziologic al cuvîntului... Toată odiseea vagabondajului în California sau în Argentina, sau pirateria în arhipelagurile oceanice nu-mi pot ţine atenţia încordată. Am fost în Tahiti,
25 pentru că a fost şi Stevenson; mi-au plăcut plăjile de coral, pentru că le-a descris Stevenson...
— Aici suntem de acord, Lucy, îi aminteam eu.
— Cunoşti indiferenţa mea pentru ceea ce alţii găsesc grandios sau frumos în natură. Sincer vorbind, nu mă impresionează. îmi
30 plac, cum îmi place un săpun higienic sau o pereche de pantofi. Recunosc că sunt necesare, chiar indispensabile, ca orice toaletă matinală. Dar nu mă emoţionează, nu mă întristează. Cîteodată, îmi provoacă acel şoc fiziologic, orgiastic, care îmi deşteaptă instinctele panice. Dar aceasta e alături de suflet, adică alături de
35   artă şi de ceea ce stărui în a numi metafizica mea...
Miss Roth nu ostenea să mă mustre pentru obsesia mea „fenomenică", pentru setea de schimbări în afară de mine, pentru toate pornirile moderne ce stăruiau în mine, îndemnîndu-mă să mă las tîrît în albii streine, să mă las sfîrtecat de voinţe eterogene
40   numai pentru dorinţa de a mă simţi violentat, să ascult poruncilor
unei mase către care nu ar fi trebuit să-mi opresc niciodată privirile. Şi cu toate argumentările mele, cu toată certitudinea că viaţa mea în aceşti ultimi ani a fost numai o implicaţie a „paradisului pierdut" o dată cu evenimentele tinereţii mele,
5 simţeam cum atmosfera odăilor din Park Street şi prelungita prietenie cu miss Roth mă depărtau de itinerariul parcurs alături de familia Axon şi mă îndemnau spre trecutele atitudini diletante. Ştiam că, orice s-ar fi întîmplat, înapoi, la izvorul meu, nu mai puteam ajunge. Miss Roth mă compara, glumind, cu căderea
10   omului şi răscumpărarea prin Mîntuitor. Asemenea omenirii principial şi efectiv rupte de Creator, mă aflam urgisit şi izolat, aşteptînd a doua naştere prin pogorîrea Duhului şi Tatălui într-un Fiu născut din Fecioară... — Nu blasfema, ameninţa tot în glumă consulul.
15 Dar eu eram ispitit să înţeleg în aspectul ei real comparaţia d-rei Roth şi adesea mă înfriguram de nerăbdări şi presentimente, aflînd prin proorociri că mîntuirea se apropie. Spusele acestea nu trebuiesc înţelese în sensul lor teologic, ci pur şi simplu uman, prea uman. Adesea simţeam oboseala stării mele, a păcatului şi a
20 menirii mele. Mă oboseam să aflu în fiecare solilocviu că încă nu pot rodi, că încă nu-mi găsesc locul meu, că sunt încă blestemat să colind în două lumi, una aproape de mine, cealaltă în amintiri, în doruri, în ironii, oriunde s-ar fi aflat ea, părînd nu mai puţin inaccesibilă şi alinătoare.
25 Totuşi, solilocviile şi amintirile de acest fel erau tot mai rari, tot mai mult întunecate. Nouă viaţă şi patimi proaspete mi se dezvăluiseră în vila d-rei Roth. Redevenisem ceea ce fusesem cîndva: un artist ratat, trăindu-şi creaţiile în emoţii şi în juisări, risipindu-şi energia în lecturi culese şi adunate în fotoliul din
30   biblioteca d-rei Roth. Reîncepusem lucrul asupra lapidarelor javaneze, şi aceasta nu pentru a putea scrie o monografie, ci pentru a stăpîni un subiect pînă la epuizare şi a mă bucura de acele voluptăţi tehnice ale competenţii şi ale gustului, încep să obosesc scriind acest capitol şi încă n-am povestit
35 întîlnirile noastre, şi încă n-am destăinuit tot ce ştiu asupra consulului, şi n-am amintit acea noapte de crude şi riscante revelaţii, cînd Lucy, pe jumătate sălbăticită de opiul ce-1 fumase fără ştirea noastră, m-a înlănţuit cu toată dorinţa celor treizeci şi patru de ani, murmurînd că iarăşi am revenit cel cunoscut de ea
40 cîndva, bărbatul deşteptat din vis, omul care împarte şi cere de bucurie că s-a regăsit.
99
Faptele acestei nopţi s-au petrecut astfel. Oaspeţii plecau, şi eu mă pregăteam să-i întovărăşesc, cînd Lucy m-a rugat să întîrziez încă o jumătate de ceas, ca să-mi arate noi specii de bronzuri Durga, aduse de curînd de la Madura şi aparţinînd unui colecţionar din Colombo. N-am bănuit nimic în invitaţia gazdei, pentru că Edna de asemenea se afla cu noi, şi nu era pentru întîia oară cînd întîrziam sjnguri în discuţii tehnice. Miss Roth a îmbrăcat un kimono turburător pentru oricare alt bărbat nepierdut în arzătoare pasiuni cerebrale, cum eram eu în acea noapte. Alături de ceai şi împotriva sfaturilor lui Kakuzo, miss Roth a servit lichioruri tari. Apoi ne-a lăsat singuri, pe mine şi pe Edna, o jumătate de ceas. Nu mă sfiesc să spun că eram din nou sub amintirea celei dintîi nopţi petrecute în vilă. Poate pentru că eram singur cu Edna sau poate pentru că miss Roth era prea turburată de lichioruri. Prietena, însă, era sincer îngrijată şi privea cu neastîmpăr şi nerăbdare uşa iatacului. Am înţeles mai tîrziu că ştia ce se petrece în odaia cu scoarţe întunecate şi lămpi aromitoare şi că se temea de cele ce s-ar putea dezvălui.
Miss Roth s-a întors schimbată. Monologul ei — era obiceiul nostru de a nu o întrerupe de cîte ori voia să epuizeze un paradox sau să fixeze o nuanţă — a fost confuz şi strălucitor. Am ghicit că a fumat iarăşi opium şi că încerca aceeaşi ispită din noaptea de la „Nanking". Ceea ce mi-a mărturisit nu voi scrie aici. Lucy e o cinică, iar cîteodată găseşte o amară plăcere contrazicîndu-şi spusele din ceasurile lucide. Am descifrat în frazele şi chemările ei că o amintire o stăpîneşte ca un zburător, cu deosebire în vremea singurătăţii şi a visului. Nu mă descopeream măgulit, pentru că nu mă recunoşteam în imaginea păstrată. Eram departe de visul meu, eram înfipt în însăşi lumea Lucyei, şi îmbrăţişarea noastră ar fi fost dezamăgită ca un final. Palimpsestul nu se mai lumina. Aceasta, cred, a ghicit miss Roth. Nu am desprins nimic din ochii ei întunecaţi şi nu i-am privit trupul, şarpe cald în kimono-ul asemenea blănurilor de vulpe albastră.
E peste puterile mele să povestesc cum s-ar cuveni faptele acelei nopţi. Am fost tîrît într-o înlănţuire care n-a fost niciodată a mea, am fost scăldat de răul desfrînat al senzualităţii. Aproape frigid, indiferent la toate biruinţele cari măgulesc orgoliul viril, necunoscînd tortura cărnii, nesuferind văpăile pielei, toate legăturile sau gesturile mele au fost sexuale, întrucît erau limitele gîndului, final orb.al unei dialectice ce-şi odihnea victoria sau îşi
100
cunoştea înfrîngerea. Astfel, trebuind să povestesc scene ue neaşteptată şi barbară voluptate, să ghicesc firul deznodămîntului în obsesia d-rei Roth şi în gelozia Ednei, să încerc lămurirea curajului celei dintîi şi a cinismului prietenei, înţeleg că,
5 asemenea paradoxalei mele prezenţe într-o odaie de dragoste safică, sarcina de a însemna reportagiul în acest caiet e inumană şi grotescă. Mă simt violentat în făptura mea intimă aflînd că am împlinit un rol în împrejurări streine mie, că soarta m-a trimis între oameni pe cari nu-i pot ghici sau ale căror vicii nu mă
10 ispitesc. Şi totuşi, trebuie să povestesc acest fapt, pentru că el ne-a legat, pe noi trei, într-o taină păcătoasă.
Astfel, asistînd la destrăbălarea profesoarei şi urmărind-o cu ochiul curios al cercetătorului, am descifrat o turburare crescîndă în Edna, o înfrigurare vicioasă pe care nu şi-o putea stăpîni, un
15 tremur de trup cald înlănţuit. Şi în timp ce încercam să mă ancorez în prezent, să-mi deschid toate braţele înţelegerii către peisagiul neaşteptat ce-şi continua desfăşurarea şi surprizele, îmbrăţişarea Ednei mă istovi, mă spăimîntă, îmi risipi undele ce mă legau de ceas şi loc, mă aruncă în vidul ceţos al neînţelegerilor, al
20   semiconştienţii  şi nedumeririlor.  Pentru  că  Edna nu mă îmbrăţişase pe mine, ci pe d-ra Roth. Şi, oricît de uimit m-aş fi simţit încolăcit de braţele ei albe, n-aş fi îndurat şocul brusc şi '  sîngeros, văzînd-o lîncezind transpirată şi absentă în braţele prietenei.
25 înmărmurit, fără să înţeleg, priveam începutul orgiei pe covorul cafeniu cu desemne de balauri şi păuni. Toate acele scoarţe mi se păreau însufleţite de o privire fără fund. Şi bronzurile cu măşti groteşti, şi cărţile în penumbra zidului cel mare, totul se însufleţea ca într-un coşmar, trezite de jocul scrîşnit
30 şi tînguit, neverosimil şi terasant, al celor două trupuri cu piele proaspătă şi întinsă.
Cred că n-au trecut prea multe minute pînă ce m-am deşteptat, deşteptat de simţuri. Ceea ce nu izbutise să recheme cinismul d-rei Roth, împlinise goliciunea cu lumini vinete. Spasmul meu era cel
35 al omului biciuit, înfruntat, obidit. înduram emoţia amară şi ameţitoare a celui umilit sălbatec. De cine? De ce? Acestea erau întrebări cari nu mi le-am pus atunci şi la cari, în nici un caz, n-aş fi aflat răspuns.
în încordarea mea, m-am oferit, îmbujorat de lumina globului 40   cu flori şi munţi. Clipa a fost lungă. Nedumerirea mea a fost
.-,101/; V .
•      '        '. .
i ' <
8181 ,••*• *•.••„ ,
10
15
20
25
30
asemenea unei zvîrliri înapoi, în vremurile adolescenţei, înşerpuirea cu două guri nu m-a luat în seamă, şi acelaşi lîncet de litanie sugrumată a înecat tăcerea mea. Cînd am întins un braţ poftitor şi pieptul meu a strivit sînul Ednei, în încercarea de a le despărţi, strigăt de dezgust şi spaimă mi-a umilit auzul înflorit de nădejdi. Rîsul împăciuitor al d-rei Roth nu m-a împăcat. Cinismul cu care a bolborosit cîteva scuze nu m-a răzvrătit. Ca o flacără stinsă de cenuşa rece a focului din noapte, m-am simţit sărman, alungat, deşart şi pustiit. Am privit orb braţele d-rei Roth purtînd trupul agonizînd şi neverosimil de aerian al Ednei.
Rămas singur în salonul zăpuşit de briza caldă a miezului nopţii, am încercat să-mi adun vedeniile, să-mi amintesc de începutul şedinţii, cu consulul şi profesorul discutînd politica guvernului^ din Canada şi asasinatul agentului comercial din Colombo. începutul acesta mi se părea desprins din alte vremi, cetit în cărţi sau auzit de la oameni. începutul acesta nu era cel cunoscut de mine, era fals, era sterp, era neverosimil.
Am luat o ţigare din cutia d-rei Roth, am stins lampa şl am părăsit vila, închizînd liniştit uşile şi păşind atent pe verandă. în curte m-am lovit de rogojinile pe cari dormeau, înfăşuraţi în cearceafuri, slujitorii. Mi-au urat noapte bună. M-am întors acasă, neştiind dacă voi mai reveni în vilă şi neştiind ce voi spune profesorului.
Au trecut patru zile făra să-mi întîlnesc prietenii la obicinuitele ceaiuri din Park Street.
Şi după patru zile, automobilul consulului s-a oprit în faţa casei. Consulul s-a bucurat că nu sunt bolnav şi m-a vestit că d-ra Roth, ajutată de profesor, mi-a obţinut un post de maestru pentru limba franceză la „«S.Xavier» College".
- A făcut aceasta d-ra Roth? am întrebat eu liniştit şi palid.
X. ÎNCĂTUŞATUL ŞI ZÎNA
Totul se poate întîmpla, împotriva tuturor raţiunilor. Am gîndit acest loc comun întorcîndu-mă de la locuinţa d-nei Roth. Sunt fapte pe cari, înainte de a le împlini, oamenii le socotesc 5   irealizabile. Şi sunt împrejurări stranii, pe cari nimeni nu şi le-ar putea închipui fireşti.
Aşadar, după a doua noapte de surprize şi viciu, prietenia noastră a continuat. Descopeream o singură schimbare în d-ra Roth, aş spune o purgare de obsesiile nopţii de la „Nanking".
io Continuam lecturile, şi miss Roth continua să fumeze, cu pleoape micşorate, ţigările aduse de consul şi să soarbă lichioruri tari. Numai Edna se dovedea întrucîtva stînjenită; deşi, mult mai puţin decît mă aşteptam. Era între noi un fapt ca o rană. Ne feream s-o atingem, cu priviri sau cj vorbe. Şi, în pofida pudoarei şi a
15   tuturor superstiţiilor ce plutesc încă asupra sufletului feminin, atît miss Roth, cît şi Edna nu se arătau stînjenite sau intimidate de amintirea bărbatului care asistase la împletirea lor oarbă şi albă, pe covor cu balauri şi păuni. Noua mea slujbă la colegiu mă scutise de repetiţiile la „Bristol
20 Theatre". Aveam ore de Ia nouă dimineaţa la trei după-amiază, şi, prin influenţele d-rei Roth, leafa era mult mai mare decît mi se cuvenea, aproape dublă ca aceea de la „Bristol". Şi munca era mai puţin obositoare. Şi d-na Axon era mult măgulită, cu un pensionar stimat şi plătit de iezuiţi. Father Lucas o informase, poate, că
25 privilegiile ce mi se arătau erau o dovadă de însuşirile şi prestigiul meu. Bucuria d-nei Axon şi a Isabelei ar fi fost nemărgenită dacă desele mele vizite în Park Street — unde luam aproape zilnic ceaiul şi cina — nu le pricinuiau tot mai îngrijate bănuieli.
103
Asupra experienţelor mele didactice nu mă voi opri. N-am aflat nimic nou, deşi eram întotdeauna pregătit să ascult glasurile celor pe cari îi învăţam. Am verificat încă o dată profunda şi strigătoarea la cer incultură a tineretului, acelaşi peste toată faţa
5   pămîntului, ameţit de izbînzile sportive ale colegiului şi interesat numai de colecţia cu romane dedective.
Mai atent am observat pe Verna şi Lilian. între noi stăruia o uitare prefăcută, artificială, pe care absenţa mea o făcea firească, după cum lunile de vară o făcuseră posibilă. Verna, aceeaşi
io incorigibilă şi precoce vicioasă, în ciuda făgăduielilor de a nu mai vorbi cu mine şi a nu-mi mai fi prietenă, se arăta oricînd dispusă să-şi calce cuvîntul şi să reînceapă păcatul. Cred că păstra o părere stranie şi contradictorie asupra-mi. Cum să-şi explice faptele mele după fuga lui Tom şi graba cu care am răspuns aţîţărilor ei, alături
15 de rigiditatea severă a verii, alături de legătura mea cu d-ra Roth (pe care Verna o bănuia stricată) şi cu prietenia faţă de Isabel? Erau o sumă de atitudini şi fapte cari o uimeau, nu prin lipsa lor de unitate, prin absenţa firului luminos şi organic, ci prin pur şi simpla lor existenţă.
20 Asupra Lilianei n-am distins decît o umbră, străvezie şi rece, ţesută din întrebările sfintei ei stupidităţi, din poruncile d-nei Axon şi din gelozia Isabelei. Fireşte că Isabel era geloasă pe sora gemenă. Nu pentru că erau bărbaţi şi adolescenţi în casă, ci pentru că, în ciuda tuturor lipsurilor, Lilian răspîndea acel farmec simplu
25 al frumuseţii nepătate, al fecioriei fără ispite şi fără primejdii, candide şi imbecile.
Isabel, însă, nu mai era de acum adolescentă. Anumite intuiţii maturizaseră în sufletul ei, în zilele lungi de vară, în nopţi calde, fără prieteni şi fără plimbări, ceasuri de nespusă toropeală, cînd
30 femeile zac în odăi cu fereştri ferecate, transpirînd sub briza fierbinte a ventilatorului, leneşe, pe jumătate adormite, pe jumătate bestii. în somnolenţa după-amiezilor, în vînt sărat de seară, în chaise-longue pe terasă, în lectura lentă şi plictisită a magazinelor fără copertă şi cu foile răsucite, acele cîteva senzaţii
35 şi amintiri, şi gînduri reveneau, stăruiau, se împleteau şi se dilatau, dospind noi nădejdi sau ţesînd privelişti înfrigurate, în cari dezgustul se fărâmiţa tot mai mult, lăsînd loc mîngîietoarelor revelaţii şi prevestind cearcănele. Isabel descoperise viciul cu o neverosimilă întîrziere. Acea senzualitate pură, echilibrată,
40   purificată prin tovărăşiile sportive cu băieţi arşi de soare, se
104
crispase cîndva, se răcise, împietrindu-se, ca să renască după lunile de vară cu ispitiri noi şi cu viciul adolescenţii. Creşteau stigmatele pe faţa arămie a Isabelei, şi deşteptarea ei în lume se vestea ca şuierul de sfori trase şi de catifea agitată a ridicărei 5 cortinei. Undeva, înapoia pleoapelor întunecate, izvorau lumini, tot mai repezi şi tot mai vii. Isabel se mira de naivitatea şi de puritanismul anilor trecuţi, iar soţul şi familia cu copii mulţi, şi chiar visul de a ajunge artistă de cinema i se păreau ridicole. Isabel încă nu ştia ce doreşte, coprinsă fiind de incertitudinea
io capricioasă a nemulţumirilor, prea schimbată ca să se mai poată întoarce la vechii idoli şi copilăreştile nădejdi, prea fragedă şi nestatornică pentru a putea alege şi împlini.
O suprafirească ghicire mă lega de vieţuirea fermentată a Isabelei. S-ar fi spus că antene nevăzute se pogorau asupra
15 tainelor şi căderilor ei ca mii de ochi tactili. Fără îndoială că Isabel simţea prezenţa mea în cele mai ascunse şi mai solitare împrejurări. Ghiceam aceasta din lucirile de spaimă şi aşteptare cu cari mă întîmpinau privirile ei. Aştepta, aştepta... Din trupul şi sufletul meu, legiuni se îndreptau spre Isabel, şi ea încerca
20 zadarnic să mă recunoască, întunecat şi spîn, în puzderia de umbre pătimaşe năpădind din febra ei.
în acele săptămîni de toamnă, ostenit de orele colegiului şi de revelaţiile vilei d-rei Roth, nu priveam decît în treacăt aşteptările Isabelei. Alături de munca mea, nu-mi îngăduiam alte exerciţii
25 spirituale, nu mă lăsam ispitit de alte întrebări. Păstram reţeaua simpatică ce mă lega de Isabel, pentru că nu o puteam desprinde de pe făptura mea. Dar nu activam, nici nu mărturiseam nimic din cele ce dorea, chemînd, Isabel. Ca o pavăză, ridicasem prietenia cu d-1 şi d-na Axon. Temîndu-mă să rămîn singur cu Isabel,
30 petreceam acel ceas de odihnă după cină sfătuind cu d-1 Axon şi încuviinţînd tînguirile d-nei Axon. Subiectul nostru comun era, fireşte, Tom. Multe luni nu aflasem nimic de rătăcirile lui. De curînd, o scrisoare lungă ne vestise că se stabilise la San Francisco şi că era destul de bine plătit, fără să precizeze însă ce
35 fel de lucru împlinea şi fără să ne mărturisească adresa. I-am scris cu toţii la „Post-Office", şi bănuiesc că d-na Axon i-a povestit multe şi 1-a copleşit cu rechemări, pentru că răspunsul lui trăda o sinceră turburare şi era străbătut de cereri de iertare, care emoţionau pe d-na Axon şi îi încărcau ochii cu lacrimi de cîte ori
40   ne citea scrisoarea la masă. Surorile nu se dovedeau prea
105
nerăbdătoare pentru întoarcerea lui Tom. Verna îi cerea mărci, iar Isabel îl sfătuia să rămînă mult timp în America şi să se întoarcă bogat, cum făcuse un văr de al tatălui: Poate Lilian era mai tristă într-o casă fără frate. Eu m-am mulţumit să-i trimit o scrisoare
5 pripită, în care îi comunicam situaţia mea la colegiu şi îl sfătuiam să nu se lase înfrînt de doruri, să nu asculte chemările, ci să se zbată şi să muncească pînă ce îşi va stăpîni puterile.
D-l Axon ajunsese rezonabil şi-şi lăuda fiul pentru curajul lui şi drumul ce-1 apucase.
0 — întotdeauna Tom a fost o fire aventuroasă, glăsuia d-l Axon, şi numai dragostea pentru mamă-sa 1-a păstrat aceşti ani acasă. De mult am spus că Tom îmi va semăna mie, şi nimeni nu voia să mă creadă...
încă din septembrie, la începutul vacanţei Puja, Isabel se
15 hotărîse să renunţe la şcoală. Argumente a găsit destule ca să convingă pe d-na Axon; mai întîi, şcoala era prea scumpă şi o obosea prea mult; apoi, la ce bun toate acele studii pentru o fată care ştie ceti o carte şi răspunde la o scrisoare? Isabel nădăjduise să plece în Anglia, domnişoară de onoare a unei milionare parsi,
20 care se ducea să-şi vadă copiii la Oxford. Dar doamna a observat curînd că soţul priveşte prea mult pe şcolăriţă, şi astfel Isabel a pierdut nădejdile.
Pentru că în familia Axon e obiceiul ca fiecare să muncească, Isabel a găsit curînd un post de vînzătoare la o sucursală a firmei
25 „Shorabzi et C-nia". A obţinut postul — mediocru plătit, dar cu făgăduieli de mărire — datorită recomandaţiei unui prieten de al d-lui Axon, contabil la aceeaşi firmă. într-o seară, surpriza a fost vestită la cină, şi sărbătorirea a costat pe d-na Axon o pomieră plină cu dulciuri şi două sticle cu brandy. S-a. întîmplat să fie de
30 faţă şi Noel, care venea acum foarte des, cucerit de farmecele Catherinei. Noel a urat Isabelei, între altele, şi o grabnică logodnă, ceea ce a picurat zîmbete de speranţe în sufletul d-nci Axon. Isabel a răspuns foarte inteligent, amintind că faptul acesta nu o priveşte, deoarece aparţine hotărîrilor bărbaţilor, că bărbaţii
35   aşteaptă uneori prea mult, că, de altfel, ea e încă prea tînără ca să
se grăbească. D-na Axon a intervenit, mîniată în glumă, spunînd că o fată nu e niciodată prea tînără pentru un soţ serios. Catherine Irving a avut nepriceperea să-şi mărturisească părerile asupra căsniciei, pe care ea — crescută în atmosfera feministă „de acasă"
5 — o consideră prea gravă ca să depindă numai de bunăvoinţa unui bărbat cu stare. Catherine a mai spus că preferă experienţe antemaritale, ceea ce a revoltat pe d-na Axon şi a silit-o să reia critica protestantismului, a divorţului, a modei, a civilizaţiei şi a tinerelor generaţii continentale. Discuţia ameninţa să se antreneze,
io   şi eu am fost răsplătit a doua zi pentru cuvintele mele paşnice, prin care exprimasem acel loc comun şi etern al voinţii lui Dv nnezeu. Eu nu cred în prezenţa divină în oficiala legătură di ître doi necunoscuţi, dar cunoşteam eficacitatea acestei formule ,i mînia d-nei Axon. *
15 în acea scară am surprins prietenia dintre Catherine şi Noel şi am înţeles de ce Isabel se arătase în ultimul timp atît de rece faţă de logodnicul visat în anii de şcoală. Numai d-na Axon nu observase încă şi continua să socotească pe Noel un concurent al meu. în mintea d-nei Axon, orice tînăr cu o situaţie era un soţ
20 virtual al Isabelei. Prudentă însă, păstra şi încuraja un număr restrîns dintre aceşti tineri, pe cari îi înconjura cu o strategie şchioapă şi pentru cari se ruga în fiecare duminică dimineaţa la catedrală. De cînd Isabel renunţase la şcoală, d-na Axon era îngiijată. Ar fi vrut s-o vadă cît mai curînd făgăduită unui tînăr,
25 care s-o însoţească şi s-o aducă de la magazin. în taină, d-na Axon se temea de magazinele firmei „Shorabzi", după cum se temea de o eventuală vizită a Isabelei în Anglia. Sunt ţări şi străzi primejdioase, vicioase, păcătoase, în mintea d-nei Axon. S-a bucurat aflînd că milionărcasa parsi renunţă Ia compania Isabelei,
30 deşi nu cunoştea motivul. Isabel, bănuindu-1, ni-1 împărtăşise numai nouă, d-relor Irving şi mie, într-o seară veselă, cînd fetele au servit porto şi au silit pe Isabel să fumeze.
Lucrul Isabelei nu era dificil, şi ea se arăta aproape indispusă în zilele de sărbătoare, pentru că magazinul era închis şi trebuia să
35 rămînă acasă. D-na Axon rugase pe Noel s-o întovărăşească, cel puţin cî'eodată, la lucru. Pe mine nu avusese curajul să mă roage. Începea o epocă turbure, cînd d-na Axon nu ştia ce să creadă asupra gîndurilor mele. M-am desfătat într-o seară, zărind pe Noel şi Isabel înloreîndu-se pe Chowringhi Road, el cu gîndul la
40 Catherine, ea indiferentă şi absentă. Noel nu putea refuza sarcina, pentru că aceasta l-ar fi depărtat de Catherine.
107
D-rele Irving s-au arătat nemulţumite cînd am demisionat de la „Bristol Theatre". Se obicinuiseră cu tovărăşia mea şi iubeau să ajungă la repetiţii în taxiul plătit de mine. Patronul găsise un negru, tapeur profesionist, dar trebuise să-1 concedieze la sfîrşitul 5 lunii, pentru că primise plîngeri de la toate fetele de necuviinţă şi cinism. Negrul era uo rătăcit în India. Ajunsese printr-o minune, prin vraja reclamelor colorate dintr-o gară din Missouri. Singurul cu care se putea înţelege era d. Fox, pentru că numai acesta slăvea America şi ofta de cîte ori îşi amintea de S. Francisco.
10 Patronul căutase iarăşi şi întîlnise o domnişoară bătrînă, care condusese multă vreme orga electrică a unui cinematograf de cartier. Pe aceasta au concediat-o tot fetele, pentru că domnişoara tapa în ritm de vals şi ostenea lesne, sorbind necontenit siropuri îngheţate şi fumînd ţigările lui Stalin. în cele din urmă, Stalin
15 adusese pe un italian crescut în ateliere de cinematograf şi în baruri, care a izbutit să mulţumească pe toţi, petrecîndu-şi tot timpul în teatru şi gata să ajute în cele mai neaşteptate încurcături: electricitate, decoruri, croitorie, dansuri. Avea un singur păcat: jocul de cărţi, dar păcatul îi era tolerat, pentru că pierdea toţi
20   banii jucînd cu Stalin.
Am revenit de mai multe ori la „Bristol Theater", dar întotdeauna în timpul spectacolelor, întîlnind pe foştii camarazi în barul vecin sau pe scenă. Catherine mă rugase într-o zi să le ajut, pe ele trei, să
25 pregătească un dans fantezie, o surpriză pentru Stalin. Adunase o sumă de partituri desperecheate, alcătuind un compus grotesc şi vulgar. M-am oferit să compun eu o partitură nouă şi, din reminiscenţe sau ascultînd sugestiile dansului Catherinei, fantezia se împlinea, spre uimirea d-nei Axon şi entuziasmul fetelor. Dar
30 bucuria mea nu era dansul d-relor Irving, ci încercarea de balet pe care o improviza Catherine cu surorile şi cu cele trei Axon. Verna, pentru că era cea mai mică, dansa singură în faţă. Prinse cu braţele la spate, Catherine, Anna, Loveday, Isabel şi Lilian alcătuiau un mănunchi orbitor de tinereţe, libertate şi bestială
35 pudicitate. Baletul se improviza pe orice melodie, fie jazz, fie romanţă. Suplă, inspirată, Catherine iniţia în ritmurile noi şi stăpînea şiragul cu braţele, cu glasul, cu arcurile aeriene zvîrlite de pulpe. Curînd, jocul ajunsese pentru mine necesar şi mîngîietor. Deprinsesem eu însumi felurite tururi de forţă,
108
izbutind să tapez şi, în acelaşi timp, să privesc cu capul întors spre mijlocul salonului, unde, sorbit din ochi de Noel, se desfăşura baletul şcolăresc al celor şase. D-na Axon accepta pe jumătate nemulţumită jocul acesta, pentru că îl socotea nesănătos
5 şi se temea să nu-i ispitească prea mult fetele cu gîndul de a ajunge ele însele dansatoare, ca d-rele Irving.
Şi a fost într-una din acele seri, cînd fetele începuseră preludiul baletului cu mult repetata mişcare a pulpelor, marea surpriză a vizitei d-rei Roth. Deşi nu o cunoştea nimeni, au recunoscut-o
io toţi. Lucy era întovărăşită de consul şi venise în maşina-i proprie. A întrebat pe bunică, în terasă, de camera mea, dar n-a aşteptat răspunsul, pentru că mi-a distins glasul şi a păşit atentă în salonul luminat de tinereţea d-relor Irving şi a surorilor Axon. Contrastele personagiilor, an cum se întîlnesc de obicei prin cărţi, îmi
15 displac, şi nu m -aş fi îngăduit niciodată să scriu un rînd asupra-le dacă prezent, profesoarei cu priviri obosite în vestmînt scump n-ar fi fost straniu streină de trupurile arămii ale fetelor, pe jumătate goale şi inconştiente de goliciunea lor, cu sîni răsărind pie-troşi din bluza strimtă şi transpirată, cu bucle sălbăticite în dans.
20 Singurul care n-a trădat surpriza a fost consulul. Cu rotunjimea lui germanică şi cu privirile mioape, de nepătruns, găsea întotdeauna zîmbetul sincer şi prompt, menit să risipească îngheţata stînjeneală a începuturilor, sau să dezlege anecdota tinerilor timizi. A fost consulul cel care a vorbit, a întrebat şi a
25 răspuns tot timpul. D-ra Roth, deşi aflată pe primul plan în curiozitatea fetelor, a tăcut ursuză şi totuşi amuzată, desfătîndu-se să-şi rostească reflecţiile asupra familiei Axon în franţuzeşte şi să citeze dintr-un humorist vienez fraze cari îmi înfloreau zîmbete rele, spre ciuda d-nei Axon şi a bunicii. Fără îndoială că d-ra
30 Roth, care nu poate iubi şi nu poate fi geloasă, nu simţea faţă de Isabel decît o ciudată curiozitate şi numai o indiferenţă scîrbită faţă de interiorul sărac şi grotesc al d-nei Axon. M-aş dovedi necunoscător al fii ii d-rei Roth dacă aş socoti atitudinea ei afectată, iar indiferenţa răutăcioasă. Ea a izbutit să elimine, prin
35 nu ştiu ce distilare vrăjită, o bună parte din zestrea mediocră şi comună a oamenilor de toate zilele. Deşi, poate, pentru cei mai mulţi, mişcările ei de dezgust sau revoltă împotriva sărăciei, a prostului gust, a mediocrităţii par silnice şi poză, ele sunt fireşti şi instinctive. Lucy vorbea franţuzeşte ca un refugiu. M-a rugat să
40   repet Finlandia lui Sibclius nu ca să necăjească nerăbdarea
109
fetelor, cari aşteptau revanşa în baletul cu pulpele goale şi perfecte, repezite în mahmureala fadă a profesoarei, ci ca să poată respira în acest salon înghesuit cu mobile vechi şi noi, cu reproduceri barbare atîmate alături de calendare colorate, darurile 5 marilor firme pentru Crăciun. Pe măsuţa cu flori, o fotografie de a lui father Lucas şi cinci de ale lui Tom, printre cupele şi medaliile sportive, lăsînd să se vadă un umăr lung şi muşchi exageraţi cu creionul. Ghiceam sufocarea d-rei Roth, pentru că îi cunoşteam sinceritatea cu care iubea gustul interiorului, luxul, eleganţa şi
10 bogăţia. în nenumărate prilejuri, mai tîrziu, amintindu-şi de acea seară, m-a certat aspru pentru prieteniile mele — mediocre, barbare, imposibile — şi se întreba cum pot fi atîtea mixturi în plasma sufletului meu ca să pot respira şi să mă pot bucura în familia Axon, continuînd totuşi să mă nutresc cu bijuteriile
15 asiatice. Dacă îi pomeneam că asemenea ciudăţenii eterogene se află din belşug şi în fiinţa ei, Lucy îmi răspundea că schimbările, contrazicerile, volte-face -urile vieţii ei se efectuau întotdeauna pe un plan desprins de vulgaritate şi lipsă de gust; că ea înlocuia frumosul cu urîtul, dar nu cu mediocrul şi murdarul, că deseori
20 chema viciul, dar niciodată stupiditatea, că înţelegea pe sălbateci, dar nu pe semidocţi, că simpatiza plebeii, dar o dezgustau burghezii. Fireşte, la toate acestea, eu îi răspundeam cu propriile ei mărturisiri precedente şi îi lămuream în ce sens îmi place familia Axon, dar miss Roth se prefăcea că nu mă înţelege. E una
25 din însuşirile ei să socotească adevărurile celorlalţi întunecate, cînd îi zdruncină falsa limpiditate a unui paradox.
Isabel, în acea seară, încerca să fie sarcastică şi insinuantă. Niciodată n-am roşit mai mult şi n-am simţit mai efectiv ridicolul femeilor de fibră inferioară cercînd să sîngere prin muşcături
30   idioate, socotindu-şi saliva venin şi privirile piezişe căutături de rivală zeflemitoare. E un păcat al tuturor să lupte cu armele adversarului. Dar e spectacol penibil masca improvizată de indiferenţă subtă şi rîs rău pe obrazul cel de toate zilele, în timp ce consulul povestea o anecdotă recentă de la concursul
35 de tennis, miss Roth încerca să vorbească cu Isabel, pentru care venise şi pe care voia s-o cunoască.
— Pare-mi-se că te-am zărit la magazinul „Shorabzi" din Chowringhi, nu?
— Oh! da... lucrez de două luni acolo. Sunt funcţionară şi 40   vînzătoare... Miss Roth, ştiţi, o fată cinstită nu poate trăi altfel...
110
Zîmbetul d-rei Roth a turburat-o mai mult decît o întrerupere mîniată. Isabel a aşteptat cîteva clipe şi, neavînd curajul să reia convorbirea, s-a scuzat, alergînd să servească biscuiţi şi limonada îngheţată.
5      — E insuportabilă, declară miss Roth în argot-ul ei vienez.
— Să mă ierţi, sunt delicioase, toate... se rosti zîmbind consulul în acelaşi argot... Priveşte numai ce forme fragede... Ciudă mi-e de tinereţea mea!...
Lucy nu-1 luă în seamă, io      — Aceasta e fecioara visului tău de vară?... Doctore, aminteşte-ţi ce ţi-am spus la Port Said: eşti sentimental...
— Dar, Lucy, nu o cunoşti.
— Stupid răspuns... Oare crezi că trebuie să faci anatomia unui om sau să vieţuieşti cu el zece ani ca să-1 cunoşti?...
15 Stînjenit de privirile celorlalţi, cari se iritau, pentru că nu ne înţelegeau, am renunţat la răspuns, deşi ştiam ce să-i răspund. Sunt oameni pe cari îi cunoşti fără să-i fi întîlnit. Dar cîţi alţii — începînd cu propriul suflet — aleargă, aleargă fără să-i poţi prinde?
20 în timpul baletului, miss Roth a privit mult şi atent, aproape cu voluptate, trupul cast al Lilianei Axon. Nu m-a uimit. Viciile Lucyei le cunosc. Şi îi ghiceam dorurile oprite pe coapsele proaspete, după cum ghiceam gîndul consulului umezit în privirile Catherinei. Toate acestea mă dezgustau şi mă iritau
25   firesc,  fără referinţi la principii morale şi fără strecurări individioase, fără nici o intervenţie a raporturilor ce mă legau de ambele părţi, ci direct, imediat, ca orice fapt senzual ce-mi jicne; fiinţa, turburînd-o. Am fost, astfel, sincer mulţumit cînd miss Roth m-a întrebai
30 dacă îmi poate vizita odaia. Traversînd salonul, s-a oprit în faţa fotoliului din care trup micşor şi ochi răi o întîmpinau.
— Aceasta e mica Vema, nu?...
— Domnişoara Vema Axon, please...
— Aşa? 35      — Da.
Nu mă aşteptam s-o văd pe Lucy atît de entuziasmată. A îmbrăţişat pe mica rău-crescută, cu toate împotrivirile ei, şi a cerut voie d-nei Axon să-i trimeată a doua zi un dar.
— Aceasta înseamnă că mai sunt încă speranţe, mi-a şoptit 40   amuzată cînd am ajuns în odaia mea. Familia Axon nu e cu
m
desăvîrşire pierdută. Vreau să spun că drumul Vemei nu va duce direct în Paradisul catolic şi al tuturor slăbiciunilor.
în odaia mea, d-ra Roth nu a privit decît albumul cu fotografii, în care se afla un omuleţ ars de soare, în cămăşi albe, zîmbind sau 5 încruntat de lumină, alături de un boschet sau de o terasă, singur sau în grupuri necunoscute. Priviri fugare şi admiraţie de circumstanţă în faţa colecţiilor mele de stampe. Nu pentru că erau întru totul nevrednice, ci pentru că se aflau într-o odaie burgheză, cu rosturi şi cu amintiri burgheze. Miss Roth ghicea pe bunică
10 venind dimineţile să-mi rînduiască patul şi pe d-na Axon intrînd cu veşti, şi pe fugitul Tom umblînd cu ştergarul de baie în jurul şoldurilor, şi pe fete mînate de curiozităţi. Şi mă ghicea, la rîndu-mi, lucrînd nopţile ca un student sărac şi conştiincios. Viaţa aceasta de muncă şi onestitate, de mediocre bucurii şi ferită de
15 furtuni, viaţa pe care omul de sută şi-o gospodăreşte oriunde s-ar afla, în continentul alb sau pe ţărmurile galbene, vinete, nisipoase. Era acest văzduh care sufoca organic excepţionalul mecanism spiritual al d-rei Roth, privilegiată din fire şi risipind averi ca să-şi păstreze darul curat de abdicări, de atingeri, de
20 compromisuri.
în acea jumătate de ceas cît a rămas în odaia mea, miss Roth a lăudat frumuseţea Lilianei, ochii şi fruntea Isabelei, dar a mărturisit că semiinteligenţa acesteia din urmă îi repugnă şi o amuză. O adevărată apologie, ocazională, fireşte, a compus
25 Lilianei. Dar cînd m-a întrebat, în doară, dacă aş putea aduce fetele la un ceai dansant în vila din Park Street, dezgust panic m-a întunecat.
— Lucy, nu te sprijini pe ajutorul meu în nici un fapt care implică sau se orientează spre carnalitate. Ştii că toată gama şi
30   fastul, şi poza senzualităţii îmi sunt indiferente.
— Şi totuşi, răspunse miss Roth aţîţată, se pare că ai o demonică obsesie care te îndreaptă spre păcat sau, în termeni creştini, eşti născut pentru o cazuistică a cărnii, nu a spiritului.
— Toate aceste lucruri nu mă privesc. Poate sunt legat prea 35   mult de ele, dar cunoşti cît de indiferent sunt faţă de rezultatele,
do fructele lor... Lucy, îngăduie-mi să-ţi mărturisesc cîteva caracteristici care mă vor face putinţe înţelegerii. Fireşte, nu e locul aici să mă risipesc în dialectică. Tot ce-ţi pot spune e aceasta: că sunt un om care nu mai mă pot interesa sau ataşa de 40   fructele acţiunilor mele. Sunt tocmai contrariul celui care am fost
112
mai înainte. în adolescenţă voiam să trăiesc prin operile mele; cu puţin timp în urmă voiam să ajung nemuritor creînd oameni... Acum sunt complet detaşat de rezultate. Bune sau rele, neaşteptate sau prevăzute, stupide sau strălucitoare, nu mă
5 interesează. Aceasta nu înseamnă că am atins calmul zeilor, ci numai că am soluţionat, o problemă în plus şi am extirpat încă o nelinişte. Sunt un drac sau un îndrăcit, cum vrei. Dar, deşi mă cunoşti într-atît amestecat în rosturile trupului, nu ai dreptate dacă mă socoteşti un senzual, un carnal, cum vrei să spui...
io — Lucruri interesante, în orice caz, încheie miss Roth apologia mea.
Am ghicit în glasul ei că vizita o nemulţumise. Am găsit însă pe consul în salon mai amuzat decît îl lăsasem. Poate o îndepărtată amintire din copilăria lui de familie nordică, de casa cu mătuşi 15 blonde şi unchi sfătoşi, se deşteptase în locuinţa d-nei Axon, cu baletul brun şi simplicitatea burgheză. Consulul mi-a mulţumit mai tîrziu pentru bucuria ce i-o pricinuiseră surorile Irving şi Axon. Ar fi voit să revină, dar, după cele întîmplate, vizita lui dintîi a fost şi cea din urmă.
20 Vieţuisem doi ani alături de d-na Axon fără să o cunosc. De aceea n-am bănuit că jumătatea de ceas petrecută cu miss Roth, singuri în odaia mea, poate fermenta atîta mînie în sufletul gazdei şi poate provoca o adevărată furtună, pe care nici intervenţia d-lui Axon, nici a d-lui Thacker nu au putut-o linişti.
25 Eu n-am luat în seamă cît de nestăpînită era prietenia lui Noel pentru Catherine în acea seară; dar d-na Axon o observase. Noel păstra, încă, nădejdile d-nei Axon. Eu eram incert, Noel era aproape făgăduit. Dacă nu mă hotărâm, Noel ajungea logodnicul Isabelei. Aşa voia d-na Axon. Or, s-a întîmplat ca Noel să-şi ia
30 rămas-bun de la noi şi totuşi să întîrzie încă un ceas de vorbă, numai cu Catherine singură, pe terasă. D-na Axon îşi mîngîia mînia criticînd pe d-ra Roth. Cina a fost de un ciudat pitoresc pentru mine, singurul neantrenat şi nepătimaş dintre toţi. Fetele nu-şi conteneau laudele pentru consul, aflîndu-1 „fin şi inteligent".
35   D-na Axon le poruncea să-şi sfirşească supa şi apoi să vorbească.
113
Fetele îşi sfîrşeau supa şi începeau să critice pe d-ra Roth, fiecare luminînd un nou păcat, în obrajii veşteji, în vestmintele scumpe, în cinismul şi în prietenia ei cu consulul. D-na Axon adăoga multe, multe alte defecte, concludînd că, dacă nu şi-a găsit încă un soţ, trebuie să fie un motiv.
Atitudinea acerbă a d-nei Axon era o revelaţie pentru mine. De aceea m-am desfătat aţîţîndu-i-o, apărîndu-mi prietena. Motive de apărare se găsesc oricînd, chiar pentru d-na Axon. Dar adevăratul izvor al mîniei nestăpînite nu erau vorbele mele, ci şoaptele, rîsetele înăbuşite ce se iscodeau de pe terasă. Vecinătatea perechii în întunerec era gheaţă pentru Isabel şi văpaie pentru d-na Axon. Eu continuam să nu le iau în seamă. Şi aş fi păstrat neatenţia, dacă faptele aceleiaşi seri nu m-ar fi trezit. Pe scurt, d-na Axon a rechemat pe Noel şi pe Catherine. Amîndoi au păşit amuzaţi şi sfioşi în lumina salonului. Vorba d-nei Axon era de un sugrumat calm şi de o trudită politeţe. D-na Axon izbutea aceasta sugîndu-şi în treacăt buzele şi ţinîndu-şi bustul împietrit. A început prin a aminti lui Noel că nu e cavaleresc să dea prilej nădejdilor în sufletul unei fete cînd şi-a făgăduit cuvîntul alteia. El ştie prea bine cui 1-a făgăduit.
Şi a certat pe Catherine, aceeaşi d-nă Axon cu bust împietrit, că duce prea departe flirtul, că dă prilej vecinilor răi să bîrfească cinstea casei, că prorită de un prieten al gazdei şi abuza de un băiat mai tînăr decît ea. La toate acestea, Noel a răspuns cu scuze bîlbîite, iar Catherine cu o violentă dogorîre a obrajilor. Ghiceam însă furia protestantei şi jicnirea pe care d-na Axon o revărsase în sufletul fetii care îşi agoniseşte traiul prin primejdia cinstei, învinuind-o că „profită de un băiat mai tînăr". Catherine a spus în acea seară cîteva cuvinte de bun-simţ asupra ipocriziei şi grijilor exagerate ale oricărei mame ce nu şi-a logodit încă fetele.
S-a retras, apoi, fără să ureze bună seara. Bietul Noel, zîmbind, încercă să mintă, mărturisind că nu există nimic între el şi Catherine. La toate acestea, d-na Axon clătina provocator capul.
Pentru mine, scena ajunsese penibilă. D-1 Axon fuma tăcut, iar Isabel, palidă, nu privea nimic şi părea că nu aude nimic. Discuţia nu s-a încheiat prin plecarea Catherinei. D-na Axon a rugat pe Noel să se gîndească bine înainte de a reveni. Poate, mai tîrziu, a regretat pornirea aceasta furioasă; pentru că Noel nu a mai revenit.
114
Se întîlnea cu Catherine la „Bristol Theatre", iar cînd domnişoarele Irving l-au vestit, îngrijorate, că sora le e greu bolnavă, Noel o vizită direct în camera lor, fără să treacă prin salonul d-nei Axon.
5 Ce s-a întîmplat apoi nu ştiu, pentru că eu m-am retras îndată ce Noel a urat, sfielnic, noapte bună. Glasuri în salon am ascultat însă multă vreme. Isabel întrerupea rar şi întotdeauna primea răspunsuri mîniate. Pe d-1 Axon îl ghiceam cu aceeaşi ţigare aprinsă şi cu privirile mioape înconjurînd linia albastră a feţii de
io   masă, chinuit de aceleaşi stranii asociaţii purtătoare de amintiri.
Puţine zile în urmă, întorcîndu-mă prea tîrziu de la miss Roth ca să mai pot găsi cina, d-na Axon veni în odaia mea. De cum mi-a urat bună seara, am înţeles că pregătise o convorbire serioasă. Aceleaşi buze strînse şi acelaşi bust înţepenit într-o
15   seninătate compusă, farflată.
— Doctore, începu d-na Axon, eu sunt o femeie săracă, dar cinstită. Ştii cîte sacrificii am făcut pentru copiii mei şi ştii că datoriile contractate, ca să le pot plăti taxele pentru colegiu, nici astăzi nu le-am plătit...
20 D-na Axon îmi repetase socotelile sacrificiilor ei de nenumărate ori. Cunoşteam de ce s-a împrumutat cu două sute de rupii de la „Bengal Bank": ca să plătească doctorul în cele şase luni de boală ale d-lui Axon; cu o sută de rupii de la Chatterjee, ca să suporte fetele la cel mai strălucit colegiu; cu şaptezeci rupii de la o rudă,
25 pentru taxele lui Tom. Cunoşteam toată mizeria mamei sărace şi adeseaori mă blestemam că faptul nu mă înduioşează, că îl priveam cu drăceasca mea indiferenţă pentru tot ce e alături de artă sau metafizică. îmi porunceam compătimire, milă, suferinţă, şi din sufletul meu nu se iscodeau decît stupide curiozităţi. Am
30   încercat şi în acea seară să zîmbesc trist şi să repet, eugrumat de prezenţa locului comun: —Ştiu, d-na Axon, ştiu tot ce ai împlinit... Una din trăsăturile făpturei mele e şi cruda menire de a rosti banalităţi în ceasuri mari, de a rămîne împietrit alături de suferinţa
35   semenilor, de a nu găsi cuvînt cald, de a nu mă putea apropia, de
115
a mă descoperi secătuit şi impur în ciuda tuturor dorinţelor mele de a fi frate sau duhovnic. Cu deosebire în ceasurile mari, sunt nevrednic şi neputincios să rup vraja care mă ţine încercuit şi îngheţat. în alte zile, în alte locuri — zile ca toate zilele, locuri 5   ca toate locurile — sunt liber şi sunt cald.
— Doctore, trebuie să-ţi vorbesc serios, reluă d-na Axon, fără să ia în seamă aprobarea mea.
— S-a întîmplat ceva rău d-lui Axon? întrebai eu, stupid.
— Şi lui, şi mie... Doctore, ce ai de gînd cu Isabel? 10      _ Eu, d-na Axon?
— Sunt o femeie săracă, doctore, dar atît eu, cît şi d-l Axon voim ca cinstea familiei...
— Nu înţeleg...
— Ca să spun totul într-un cuvînt, am venit să te întreb cînd te 15   vei hotărî să te căsătoreşti cu Isabel?...
Fireşte, întrebarea — deşi explicabilă —■' era neaşteptată. Dar pentru mine, — incapabil cum sunt de a mă apăra sau trimite riposte prompte —, răspunsul pe care l-am rostit calm şi imediat a părut o minune.
20 — I am very sorry, mrs. Axon... Dar întrebarea aceasta nu mi-am pus-o niciodată, chestiunea nu mă priveşte, şi deci sunt scutit de obligativitatea răspunsului.
— Poate vrei să spui că nu te-ai gîndit niciodată la Isabel şi că n-ai făgăduit niciodată nimic...
25      — Chiar aşa, d-nă Axon.
— Doctore, eu sunt o femeie cinstită... Am crezut că şi d-ta... Nu ţi-am pus probitatea la îndoială... Dar acum ştiu totul şi mă dezgustă să înţeleg... E dezgustător să afli o ipocrizie...
— Nu înţeleg...
30 — Isabel mi-a mărturisit tot, doctore... Şi faptul d-tale de la „Bristol Theatre"...
De multe zile mă gîndesc şi mă întreb asupra sentimentelor aflate în sufletul meu o dată cu mărturisirea d-nei Axon. întîi, surpriza a fost atît de turburătoare, încît s-a transformat într-o
35 bucurie panică, exaltată, profetică, asemenea cîntecelor unui dezrobit, asemenea dansurilor unui norod victorios, asemenea deşteptării dintr-un vis rău sau bucuriei celui care şi-a mărturisit taina. N-aş putea asemui simţămintele mele decît cu o revărsare energetică şi luminoasă. O umbră, grea, vie, obsedantă, un
40   zburător, mă năpăstuise. Era Isabel, era taina ce ne lega pe noi
116
doi, şi numai pe noi doi, era vraja faptului neconsumat şi ucigător în solitudinea lui? Nu ştiu, nu mă întreb, nu-mi pasă. Dar în liberarea mea, asemenea zorilor, îmi descoperisem generozitate, tinereţe, vioiciune, je-m'en-fichisme, încredere şi poftă de a 5 înjura oameni şi Dumnezei, înjurături sălbatece şi emoţionante ca o miluială.
După ce am întrebat, precipitat şi nervos:
— Isabel a spus? Isabel a mărturisit deci, nu? Isabel a spus totul, nu? Cum am rîs amîndoi şi am băut din acelaşi pahar, şi
io apoi am sărutat-o, da! am sărutat-o! şi ea m-a sărutat pe buze, d-nă Axon... pe buze!... Şi apoi...
După ce am şuierat şi palpitat întrebările ca nişte explozii, înainte ca să-i las timp d-nei Axon să intervină, am reluat, liniştit:
— Ştiu, d-nă Axon, ai întreaga dreptate, ţi-am înşelat buna-15   credinţă. Ştiu, o femeie cinstită, o familie, numele familiei...
Iartă-mă... Şi, ca nimic să nu te mai poată supăra sau nelinişti, plec, d-nă Axon, mă mut la colegiu... Iartă-mă... Dar socoteşte ziua aceasta ca un avertisment; peste o lună, la patru ianuarie cel mulf...
20 D-na Axon se fîstîcise şi se mîniase. Convorbirea ar fi durat şi s-ar fi sălbăticit dacă nu apărea pe uşă d-l Axon...
— Ce spune doctorul, mamy?o întrebă.
— Doctorul se mută, dad...
Eu îi priveam. Familia caldă ca un cuib şi săracă, familia care 25   mă primise şi mă nădăjduise, doi oameni strîngători şi simpli, şi trei fiice cu vieţile în viaţa vîntului... N-aş putea spune că mila mă înduioşa. Ştiam că plecarea mea le turbura simţitor avutul. M-am oferit atunci să plătesc toate despăgubirile.
— în ce sens, doctore? întrebă singură d-na Axon.
30 — în sensul că, cerîndu-mi scuzele necesare, d-stră m-aţi iertat. Dar dacă nu m-aţi fi iertat, plîngerea ajungea la Curte... Ştiţi, amenda oricărei încercări împotriva unei minore e o sută şaptezeci de rupii...
— Aşadar, aceşti bani? întrebă d-na Axon.
35     — Aceşti bani mă simt dator să vi-i dau ca o ...
Nu găseam cuvîntul. Şi, în acelaşi timp, eram îngrijorat că, poate, d-na Axon va refuza. Dar r îulţumirile ei nvau liniştit. Nu, d-na Axon nu se simţea jicnită de jele o sută şaptezeci de rupii. Le primea, ca o minimă răscumpărare a jicnirii împotriva fecioriei
40 Isabelei.
117
— Doctore, n-am vrut să te supăr... Poţi rămîne... Poate, mai tîrziu, te vei hotărî să te logodeşti cu Isabel4 De ce nu-ţi place fata?
— Nu mă voi căsători niciodată, d-nă Axon. Isabel are toate 5   însuşirile. Va face fericit pe Noel...
— Oh! nu...
— Sau pe oricare alt băiat... Eu sunt vinovatul, eu nu mă pot căsători.
— De ce nu rămîne doctorul cu noi, mamy? întrebă d-1 Axon. io     — Nu, aceasta nu o pot face, de rămas, nu pot rămîne...
Sfîrşeam convorbirea penibil, obosit, chinuit de senzaţia că, tot timpul, nu vorbisem eu, nu făgăduisem eu, ci altul din mine.
— Doctore, cred că eşti om de onoare. Cred că nimeni nu ştie şi nu va şti...
15 îndată după plecarea d-nei şi a d-lui Axon, bucuria m-a stăpînit iar şi, fluierînd, gîndeam: „Isabel a spus, aşadar, Isabel a spus...".
Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă d-na Axon refuza banii. Nu ştiu dacă ar fi putut înainta plîngere Curţii. încercarea mea fusese fără martori, şi Isabel o tăinuise trei sferturi de an. Nu erau probe, nu
20 erau scrisori. Şi totuşi, pentru mine, acesta era faptul care mă înspăimînta mai mult, absolutul care ne lega pe noi doi, singuri, unul în faţa celuilalt şi amîndoi în faţa cerului. Legătura era mai trainică decît ar fi bănuit-o d-na Axon, pentru că era suprafirească. Era tăcere jicnită,' era mister. Şi totuşi, Isabel a
25 dezvăluit-o, a sfărmat vraja. Isabel a păcătuit împotriva ei. Ce îndemnuri au stăpînit-o, nu mă interesează. Căderea ei mi-a dăruit libertatea, deplină, religioasă. încercasem să mă liberez prin mine însumi, prin dispreţul meu, de fapt, şi nepăsarea de consecinţe. Izbutisem o libertate semiconştientă, factice, tresărind la paşii
30 nevăzuţi ai mustrărilor. Eram omul. Şi Isabel, femeia, m-a mîntuit. Păcatele lor, roua mîntuirii noastre.
XI. SOLDATUL NR. 11871
Pe mine nu mă uimeşte faptul că oamenii supravieţuiesc marilor întîmplări, ci acela că, după ce cunosc asemenea ceasuri, pot relua viaţa comună şi odihnitoare a tuturor zilelor. Nu mă
5 înspăimînta o schimbare, o profeţie sau o revelaţie, ci putinţa omului de a le uita, curajul de întoarcere în vechea mare moartă. Această supravieţuire a comunului în suprafiresc nu o înţeleg. Găsesc stupidă spusa că o fulgerătoare schimbare sau emoţionantă dezvăluire pot pricinui moartea. Adevărata problemă e alta:
io   strania însuşire a oamenilor de a pierde amintirea tuturor faptelor neaşteptate sau terifiante. Recunosc că contrariul ar fi părut mai firesc; pentru că, dacă contactul e cu adevărat extraordinar, firesc ar fi ca el să se păstreze, iar nu să se irosească. Asupra acestor curiozităţi,  cari par proprii şi înnăscute
15 spiritului uman, mă opresc de cîte ori, traversînd ceasuri sau zile de monstruoase schimbări prin voia ursitei sau a celorlalţi din jurul meu, mă descoper, puţin timp în urmă, coborît la dimensiunile omului cotidian, păstrînd din revelaţia faptului numai o amintire,  iar din semnificaţia lui o indiferenţă
20 superstiţioasă.
Astfel, îndată după dezlegarea de Isabel şi după convorbirea cu d-na Axon, am redevenit atît de mediocru, încît să mă pot desfăta povestind d-rei Roth, care se trudea să pară neinteresată, întîmplările mele. Ceea ce a bucurat-o sincer a fost hotărîrea de a
25 mă muta la colegiu. Miss Roth suferea ştiindu-mă într-o casă Cu fotografii pe tapet şi pian dezacordat. Mediul iezuit de la colegiu nu putea decît să mă farmece, pe mine, iremediabil îndrăgostit de dialectică. Aşteptam patru ianuarie aproape cu nerăbdare. Evitam
119
orice întîlnire mai lungă, cu d-na Axon sau cu Isabel, în salon. Ca să nu jicnesc, improvizam totdeauna un zîmbet sau o glumă pentru Verna. Pregăteam daruri scumpe pentru Crăciun. Existenţa mea începea să alunece, fără obstacole, fără nopţi. Timpul acesta
5 sur, fără şocuri şi fără ecouri, palid ca zorii îngheţaţi, slăbit şi mohorît, e prielnic marilor gînduri, marilor opere. Asemenea larvei oarbe, lucrătorul nu-şi înţelege locul şi lucrul. Dar, răzbind la cer, află că acele zile cenuşii şi uitate de Dumnezeu au purtat fructul. Sunt aproape lipsit de asemenea răstimpuri şi de aceea
10 sunt incapabil să sfîrşesc ceva sau să împlinesc o singură operă. Din dor în dor, din carte»în carte, din patimă în patimă, viaţa mea e desfătare sau chin inutil. Nici din durere, nici din voluptate nu rodeşte rod; ci din lunga monotonie a zilelor, cenuşii dimineaţa ca şi seara, cînd cei doi se pătrund şi se împreună.
15 Cu o săptămînă înainte de Crăciun s-a întîmplat faptul care m-a zdruncinat şi m-a amuţit: moartea Catherinei Irving. A murit în cîteva zile, de malaria. A murit aşa cum visasem eu în visul meu din vară. Vestea m-a înfricoşat. N-am privit trupul moartei. N-am putut asculta plînsul surorilor, al Isabelei, al d-nei Axon. Nu eram
20 atent decît la anumite gesturi şi încercam să-mi amintesc anumite spuse. Din cea dintîi zi, obsesia coşmarului mă stăpînea. Acum eram cu adevărat obsedat, pentru că visul pierise, eu trăisem mult timp fără amintirea lui şi, deodată, cineva din urmă mă gonea, mă sîcîia, îmi apuca umărul, îmi împingea trupul, îmi împletea
25 paşii. Acum, visul se prelungea tentacular în propriul meu destin, în prospeţimea vieţii mele, în libertatea sufletului.
Slăbiciunea era nefirească. După spaima celei dintîi zile, urmase o resemnare ciudată, cu nuanţe ironice şi obosite, cu tresăriri de liliac, cu rezonanţe nedesluşite, în cari se împleteau
30 măştile şi lacurile cadrelor mele japoneze. Starea aceasta — nesuferită mie, ca orice rezonanţă mistificată — a durat puţin şi m-a secătuit. Ceea ce a urmat nu era nou pentru mine. Era viaţa celui care se ştie menit — cui, de ce?... — şi căruia faptele icau desluşit de nenumărate ori marginile libertăţii lui. Să nu fiu
35   liber... Refuzam să gîndesc aceasta. Mă împăcăm recunoscînd că
120
libertatea fiecăruia e numai orbul destin. Dacă eu mi-1 ghicesc, cîteodată, pe al meu, înseamnă că mi-am pierdut libertatea sau că mi-am cîştigat-o?...
Nu ştiu, nu ştiu şi nu vreau să aflu nimic.
5 Asistam tăcut şi speriat la riturile moartei. Catherine-Irving, palidă şi tristă, zăcea pe acelaşi pat de toate zilele, şi flori de seră îi mîngîiau pieptul. Surorile erau împietrite, neputincioase să vorbească, să făptuiască. Totul au hotărît d-na Axon şi d-l Fox. Prietenii de la „Bristol Theatre" şi baletistele, şi Noel, şi noi toţi
io ne adunam în odaia d-relor Irving, şi fiecare păream mai stupid decît celalt, şi tot ce spuneam noi erau minciuni, minciuni şi iluzii, tot ce spuneam noi era strigător la cer. Şi Catherine era moartă, în patul ei de toate zilele.
Miss Roth a fost cea dintîi care a observat schimbarea şi m-a 15   descusut, căutînd să cunoască ceea ce numea ea „glasurile" mele. Eu m-am împotrivit şi m-am supărat. Am găsit prilejul să-i repet încă o dată antipatia-mi înnăscută pentru mistagogi ţi mistificări, şi pentru acele slăbiciuni ale cărnei, pe cari oamenii le numesc „mistică". I-am mărturisit că misterul e simplu şi inaccesibil, 20   asemenea unui număr sau unui fapt, sau unui cuvînt, pentru un orb sau un surd. I-am mărturisit că tresăririle şi farsele mă dezgustă, că spaima mea — dacă poate fi numită astfel — e directă, imediată. Şi în toate acele zile deprimante, convorbirile lungi cu d-ra Roth, profesorul şi consulul au fost singura 25 mîngîiere.
Mă întorceam obosit acasă. Dacă n-aş fi ştiut că jicnesc pe d-na Axon, m-aş fi mutat îndată la colegiu. Camera mea, alături de cea a moartei Catherine, îmi amintea prea multe. Nu, nu mă exprim corect. Nu erau amintiri,  ci blocuri prezente. Şi nu erau
30 melancolice, triste, gînditoare. Sunt un suflet pe care trecutul nu-1 emoţionează şi amintirile nu-1 copleşesc. Mă gîndesc la viaţa mea trecută cu interes şi atent privesc scenele. Sunt de un calm drăcesc, şi Mihail se va înşela dacă va înţelege această linişte legată de o decepţie sau de o durere profundă. Nu ştiu cum.să
35   spun, dar eu nu sufăr. Am scris cuvîntul de multe ori în această
121
povestire, dar l-am scris, pentru că nu cunosc altul care să coprindă senzaţiile şi simţămintele mele. Aşadar, nu sufăr nici prin amintiri, prin toate acele chemări dintr-un trecut, dintr-o viaţă stinsă. Şi nu amintirile casei d-nei Axon mă sufocau, ci
5 prezenţa celor cîteva fapte cari mi-au întors paşii sau m-au luminat cu lumină nevăzută celorlalţi. Nu absenţa lui Tom mă irita, ci deşertăciunea ispitirii mele; nu moartea Chaterinei mă turbura, ci faptul că se împlinise după ce o cunoscusem eu, ca o prevestire, ca un semnal al menirilor, ca un cerc   răjit ce
10   încheagă libertatea, împietrind-o.
în săptămîna Crăciunului am cunoscut pe Algie, soldat al regimentului 53, cantonamentul Musifarabad, prieten al familiei Axon şi venit să-şi petreacă concediul în Calcutta. Soldatul a fost cîndva ucenic brutar în Birmingham şi, la moartea tatălui, s-a
15 angajat în armata colonială. E un adevărat soldat, şi eu mă desfătam făcîndu-mi-1 prieten. E înalt, alb, aproape urît, tuns, cu un dinte de aur şi vorbăreţ. Pare isteţ, dar nu inteligent. E blînd şi familiar, e priceput în prestidigitaţiile cu cărţile de joc, sportiv, gălăgios şi, cîteodată, de o impresionantă naivitate. In cele dintîi
20 zile a locuit la Cerc, în oraş, dar d-na Axon m-a rugat să-1 primesc tovarăş în odaia mea, în locul lui Tom, şi tovărăşia aceasta a fost binevenită pentru mine. Nopţile, sfătuiam, cum făceam altădată cu Tom. Soldatul iubea îndeosebi convorbirile pornografice sau asupra curselor de cai. Mi-a arătat, încă din cea
25 dintîi noapte, o colecţie de cărţi ilustrate obscene, adunate din Port Said şi din Bombay, reprezentînd trupuri împreunate capricios sau organe uriaşe cu inscripţii rimate şi dedicaţii camaradereşti. întîrzia asupra fiecăreia şi îmi povestea împrejurările în cari a găsit-o sau discuţiile cu prietenii. Totul era
30 atît de confuz şi de disparat, înecat în argot-ul lui birminghanez şi în saliva pipei, încît desfătarea mea era maximă.
Din pricina lui Algie şi pentru că nu aveam lecţii la colegiu, rămîneam mult timp împreună cu fetele, în salon, şi adesea improvizam un dancing sărăcăcios. D-rele Irving, în sincer doliu,
35   plecaseră. Unde, încă nu ştiam. Probabil la o rudă din Puri, o rudă
122
vitregă şi obscură, singura care convenea sufletelor celor două surori. Odaia lor era goală, pustie. D-na Axon interzisese copiilor s-o străbată. Şi copiii încercau să se amuze altfel, cu Algie, care se prefăcea în pirat şi înfigea cuţite în uşă sau cînta cîntece irish, 5 sau povestea incomensurabile anecdote fără gust. Algie fiind prieten bun, d-na Axon îi îngăduia să alerge fetele prin salon, să le tragă de păr, să le îmbrăţişeze şi să intre în dormitor, vecin salonului. Astfel că adesea mă părăseau fără să asculte pînă la sfîrşitul jazz-ului şi alergau — trei fete cu un soldat — prin toate
io încăperile, sub privirile turburi ale bunicii şi faţa îngheţată a d-nei Axon. Alteori, în timp ce eu tapam, Algie dansa cu Isabel un dans brutal şi naiv, care amuza cumplit pe Verna.
Soldatul îmi ajunsese bun prieten. Nopţile colindam împreună. Tovărăşia noastră era băieţească, legată prin destăinuiri sexuale şi
15 comunitate de interese. Ne îngăduiam glume asupra fetelor Axon, deşi Algie nu îndrăznea să le creadă aievea şi nu gîndea nimic rău asupra-le, pentru că prietenia lui cu d-1 Axon era sinceră şi respectuoasă. Alături de el am cunoscut regimul cantonamentelor de la Musifarabad, cu deşteptare în zori şi concursuri sportive, cu
20 poşta aşteptată duminica şi joia închinată răspunsurilor. Erau prietenii lui, cari înviau din fragmentele şi înjurăturile lui Algie. Unul îi furase două sute de rupii, cu cîteva luni înainte de a se întoarce în Anglia. Altul îşi părăsise logodnica în Scoţia, şi ea îi scria săptămînal, numindu-1 „erou". Şi erau prieteni cari se
25 îmbolnăveau, şi erau purtaţi din spital în spital, şi apoi mureau. Vestea ajungea de la Musifarabad la Bombay, şi de acolo la familii, alături de numărul mormîntului.
în dimineaţa de două ianuarie mi-am amintit că ultimele zile ce le petreceam în casa d-rîei Axon erau pe sfîrşite. Algie, de 30   asemenea, nu mai rămînea decît o săptămîna.
D-na Axon era în oraş, d-1 Axon la serviciu, bunica, în odaia copiilor, lucra.
— Doctore, nu-ţi pare rău că pleci?
123
Vema mă întreba, şi în ochii ei ghiceam mînia legăturii noastre.
— Doctore, de cexompar eu întotdeauna viaţa cu un crocodil? rîdea Algie.
5      — What nonsenseL.. se înciuda Isabel.
Tăceam, stupizi. încercarea mea de a-i dezgheţa cu jazz n-a izbutit. Algie a propus, atunci, să ne jucăm. Un joc copilăresc; băieţii trebuiau să prindă fetele.
— Prindeţi-mă, prindeţi-mă! striga Isabel...
10 în jurul fotoliului cel mare alergau Verna şi Lilian. Aş fi vrut să urmăresc pe Isabel, dar ea se refugiase pe terasă şi, cu un picior pe cea dintîi treaptă, chema, ironică. Era prea departe de mine. Am îndemnat soldatul.
— Prinde-o, Algie!...
15 Eu am alergat după celelalte două. Am sărit paturile din dormitorul d-nei Axon, dar fetele au ieşit pe cealaltă uşă, care ducea pe terasă. în acest timp, Isabel se ascunsese în dormitor. Eu alergam.
— Prinde-o, Algie!...
20 Verna s-a oprit, ostenită, la capătul salonului. Lilian, îmbujorată, mă chema în curte.
S-a închis, întîi, uşa. Cine a închis-o? Apoi s-au închis fereştrile. Cine le-a închis? Eu m-am trezit înfrigurat, cu ochii la păreţii dormitorului. O 25   emoţie, sugrumătoare, ca o prevestire. Toţi trei am auzit pernele zvîrlite în joc şi rîsetele Isabelei, şi nu le-am luat în seamă. Apoi am tăcut toţi trei.
Eu simţeam prăpăstii deschizîndu-se, cerîndu-mă, poftindu-mă. Ceasul nu-1 înţelegeam. Eram ispitit să nu cred că, lîngă mine, un 30   soldat, un necunoscut, un venit din ceruri... Pentru că ţipătul l-am auzit, l-am auzit deplin, lung şi înăbuşit ca un scîncet, şi l-am recunoscut...
Lilian a păşit în salon zăpăcită şi m-a întrebat de ce nu se deschide uşa; dar n-a avut curajul s-o cheme pe Isabel. Părea 35   stăpînită de o spaimă neştiută, părea vrăjită. Numai Verna a început să rîdă nervos şi agitat.
— Doctore... doctore... Isabel...
întreruperea aproape m-a jicnit. S-ar fi spus că se distramă farmecul unui cîntec, unui vis. Am privit aspru pe Verna şi, 40   pentru cea dintîi oară în viaţa mea, am pus degetul pe buze şi am şuierat, surd, tainic.
— Şşşt... Şşşşt...
XII. ...ŞI VIAŢA FĂRĂ DE MOARTE
Convorbirile pe terasa colegiului durau două ceasuri după cină, şi ele s-ar fi prelungit pînă aproape de miezul nopţii dacă brother Joseph nu s-ar fi coborît în dormitorul B, al claselor seniorilor 5 Cambridge, pentru ultima inspecţie. Silit să vieţuiesc regimul iezuiţilor alături de larma şi febrilitatea claselor, de sala de gimnastică şi de dormitoare, înduram în fiecare amurg depresiunea resemnată a internului la sfîrşit de vacanţă. Mi se părea că sunt şi eu ocnaş în „St. Xavier", ca oricare dintre sutele
io de adolescenţi. Nu găsisem nici solitudinea severă, uscată, jicnitoare, vicioasă, pe care mi-o vestise miss Roth. Iar toate îndatoririle mele, de la acel înzecit „good-moming" pe care îl strigam pe coridoare, pînă la vizita superiorilor, obligatorie după ceasul ceaiului, mă istoveau indiferent şi stăruitor. Adesea mă
15 simţeam asemenea unei cîrpe însufleţite, răspunzînd cu precizia prostului înspăimîntat. Legăturile cu lumea le păstra şi le reînnoia celalt, necunoscutul din mine. Dacă îndrăzneam să mă privesc vorbind, descopeream acelaşi ins strivit de o neputinţă mare şi sură, legănîndu-şi zîmbetele ca nişte mîini prea lungi, secătuit şi
20 senin ca o moarte filozoficească. S-ar fi spus că sufletul se împietrea, ca orice vietate pe care existenţa nu o mai hrăneşte cu surprize şi hipnoză. îndată ce marea păcăleală a vieţii se descopere, îndată ce prestidigitaţia faptelor cotidiene sau vraja falselor revelaţii se înţeleg sub adevărata lor preţuire, oamenii şi
25 zilele se dovedesc sfrijite, fără sens şi fără libertate. Totul se petrece, pentru că totul trebuia să se petreacă astfel. întrebările par stupide, iar oamenii sărmani, sărmani.
125
Un gînd stăruia totuşi în adevăratul meu suflet: Isabel şi soldatul. Iar neînţelegerea faptului mă nedumirea cumplit, mă stăpînea cu nedezlegările lui. Răstimpul dintre noaptea de la „Bristol Theatre" şi dimineaţa de ianuarie se topise. Faptele 5 păreau apropiate, lipite unul de altul, batjocorindu-mă cu tîlcurile lor. De^ ce primise Isabel pe soldat şi de ce nu mă primise pe mine? întrebarea aceasta nu mi-am pus-o, ^pentru că e stupid să cred că sufletul — oriunde s-ar afla el — îşi poate pune întrebări. Dar faptul mă înspăimîntase ca un fulger din vis, mă secătuise, şi 10 eu pluteam de acum fără lumini şi fără mustrări, pe ape negre, moarte.
încătuşat, nici prietenia d-rei Roth, nici colocviile teologice cu brother Joseph nu mă înviorau. Consulul a crezut că depărtarea de Isabel mă întristează şi m-a întrebat dacă dragostea mea stăruie,
15 dar răspunsul — „nu" cu simplitate de stană — i-a secat valul glumelor. în vila d-rei Roth, fiecare mă credea bîntuit de alte vise, visele miezului de iarnă, ale pămîntului alb, ale ţării mele de la miazănoapte. Mă înconjurau ca pe un convalescent, şi convorbirile se mulţumeau să rămînă tehnice, fără căutături spre
20   viaţă, spre oraş. Eu însumi mă simt istovit chiar în pofta de a sfîrşi această povestire, care e mai mult a celorlalţi decît a mea. Mă aflu aproape, aproape de ceasul de acum, şi cu cît mă apropii, cu atît gîndul se turbură, iar mîna şovăie, nepricepută şi înfricoşată, în primăvară, miss Roth a izbutit să mă lumineze. Un val de
25 uitare începea să mă despartă de întinderea cu paşi necunoscuţi, întindere fără margeni şi fără trecut, străbătută de chemări, de izvoare veştede. Dar uitarea mea era intimidată şi străvezie. Cineva din mine — poate eu însumi — se trudea să se descătuşeze de povara faptului mare, şi truda lui o simţeam cu zvîcniri şi
30 iureşe, ca o dezmorţire primăvăratecă. Ajunsesem nesimţitor chiar la glasurile mele şi priveam lupta indiferent, prostit. îmi spuneam că orice victorie mi-e egală. Cu timpul însă, ameţit de încăperile d-rei Roth, începusem să simpatizez tăcut şi să ajut cu gîndul pe cel răzvrătit din mine, care îmi spunea că nici un destin nu are
35   dreptul să strivească un om viu şi că oricînd lupta e posibilă.
Astfel, călătoria grupului nostru la Chittagong a fost la timp venită. Cum s-o zugrăvesc? Şi totuşi, excursia aceasta de burghezie colonială a provocat faptul ultim. Şi, cu povestirea lui, povestea aceasta se încheie, precipitat şi uluit ca orice se leagă de
40   viaţa mea.
Pluteam pe coastele Bengalului. Plutirea era o deşteptare ciudată, împletită cu amintirea acelor pescari din Orissa şi a colibei care mă adăpostise. Cînd? Cînd? mă întrebam. Faptul era proaspăt în minte, dar turbure în amintiri. Vedeam apele zăcute şi 5 calde-, iar vameşul, halucinat de litania scufundătorilor, striga răguşit:
— Giau! Giau!... Gulmat benao!...
Vameşul era numai un agent colonial al golfului, aiurind sub arşiţă şi bîntuit de vedeniile luntrilor cu contrabandă de opium. în io   zarea albă se deosebeau vapoarele companiilor, ce înaintau spre fluviu. Agentul alunga cu mîna vedeniile, cîntecul şi copiii scufundătorilor, bolnavi, cu pîntece de zei. — Giau! Giau!... îmi aminteam zarea, albă şi înfierbîntată, iar pe plajă, bambuşi 15   rupţi de briză încercui au colibele. Sărăcie şi singurătate, şi monotonia valurilor.
Aceeaşi monotonie de-a lungul coastei Bengalului. Mă întrebam: cînd, cînd? Pentru că îmi aminteam cu nespusă limpeziciune corul scufundătorilor şi golful pustiu, ascuns sub 20   sînul de mare. Nu izbuteam să situez în trecut mănunchiul de senzaţii şi gînduri cari se învolburau şi tresăreau.
— Doctore, spune-mi...
Fireşte, mă ruga miss Roth. Şi eu am povestit tot, am povestit faptul soldatului nr. 11871. Consulul dormita pe chaise-longue,
25 iar profesorul cu Edna se aflau de cealaltă parte a vasului. Lucy, la început, se temea să mă creadă. Dar eu i-am mărturisit mai mult, i-am mărturisit încercarea mea de la „Bristol" şi ura Isabelei, şi mîndria mea, totul, totul i-am mărturisit, precipitat şi amănunţit, bolborosind ca la o spovedanie, cu umerii aplecaţi nu
30   de păcat, ci de răsuflarea confesorului.
— Spune-mi, doctore...
Şi am spus tot, tot. Şi întrebam, cu spaima celui ce întreabă asupra nădejdiilor mîntuirii:
— Lucy, de ce 1-a iubit ea pe Algie? De ce, pe Algie?...
35 Miss Roth nu s-a putut stăpîni să nu rîdă. Am recunoscut sinceritatea şi nepăsarea în rîsul ei, dar m-a durut, m-a înfuriat. Mă dovedeam strein în brutalitatea, în ciudăţenia mîniei mele.
127
— Toţi rîd, toţi rîd de mine... încetează, Lucy!... Ai un rîs stupid...
— Doctore, întotdeauna am spus că eşti sentimental...
— Nu, nu, răspunde. Poţi răspunde? Mă poţi ajuta? Mă poţi 5   lămuri? Te rog, te rog...
— Doctore, de ce nu-ţi întrebi demonul?
— Nu-1 mai văd, l-am pierdut, nu mai mă văd decît pe mine, şi poate mă voi pierde şi pe mine.
— Linişte, aer de mare, hrană bună, şi demonii se duc, se i o   duc..., rîdea amuzată miss Roth.
— Lucy, înţelege-mă. Mă poţi înţelege?
— Iarăşi vreun basm, vreun vis de vară? Aminteşte-mi numele pe care l-ai scris în caietul meu la Port Said. Haide, haide, ştiu cît eşti de superstiţios.
15      —La Port Said?
— Vai, cum îmbătrînim, cum uităm... Acum trei ani, o poveste pe care nu mi-ai povestit-o niciodată, un titlu pe care nu mi l-ai tradus, o formulă magică, poate, sau, poate, o previziune, cine ştie? îţi aminteşti?...
20      — Tinereţe fără de bătrîneţe şi viaţă fără de moarte...
— Poate, poate...
Eu m-am oprit, înseninat de lumina înţelegerii, pogorîtă brusc şi dumnezeiesc asupra-mi. Cum de nu mă gîndisem pînă atunci, cum de nu mă lovise simplitatea? Privirile mele, noi ca un 25   zîmbet, au înciudat pe miss Roth.
— De ce mă priveşti aşa? îmbătrînim, nu?
— Nu, nu, Lucy. Bătrîneţe, tinereţe, ce ne pasă de ele? Ce ne pasă de vremelnicie? Cîndva, oricine va îmbătrîni. De ce?... Chiar tinereţea fără de bătrîneţe... E stupid, nu?
30      — Doctore, e numai un mit.
— Oh! oamenii aceştia cari cred în cuvinte... Eu nu mă găsesc şi nu-mi găsesc semenii decît în mituri. Numai mitul există. Oamenii şi Dumnezeu, umbre. Iar mitul tinereţii fără de bătrîneţe e stupid, Lucy, e îngrozitor. Cum ar putea cineva îngropa
35 amintirile? Iar cu ele, vremelnicia, vremelnicia se încheagă. In fiecare zi altul, în fiecare an altul, mereu nemulţumit, păcătuind împotriva ta, păcătuind împotriva fratelui tău, colindînd fără odihnă coaja, singur în singurătate rece, visînd oameni din stele, poftind măririle oamenilor morţi... la ce bun? La ce bun?!
40      — Stop, doctore, stop! Doi şilingi cuvîntul!...
128
— Nu, Lucy, iată-mă, glumesc şi eu. Am glumit întotdeauna cînd am fost eu însumi. M-au posomorit stupidităţile celorlalţi, nu sufletul meu. Sufletul e clar şi năpăsător. Am minţit profetizîndu-mă îndemoniat. Demonii nu vin de la Dumnezeu. Iată-mă,
5   glumesc şi eu...
— Dar, ştii, glumele ecleziastice rareori fac pe oameni să rîdă.
— Rîsul meu e nevăzut, Lucy, e metafizic, e inchizitorial. Sunt liber, sunt liber, de-abia acum sunt liber, şi nu iubesc pe nimeni, nu iubesc nici pe Isabel. Dar sunt liber, pentru că mă dau, mă dau
io   tot, Lucy, şi pentru viaţa întreagă.
— Daa?...
Convorbirea noastră agitată a deşteptat pe consul.
— Hei, jeune homme...
De la Chittagong m-am întors cu cel dintîi tren la Calcutta, 15 după ce am lăsat cîteva rînduri scrise în camera d-rei Roth. „încearcă de mă înţelege, Lucy, deşi mă îndoiesc dacă vei izbuti, după cele ce s-au petrecut pe vapor. Sunt un nou-născut. Scriu cuvîntul acesta stupid ca să te fac să rîzi. Haide, rîzi, şi iartă-mă dacă plec fără să te văd. Scuză-mă grupului cum vei şti mai bine. 20 Pe scurt: refuzînd tinereţea fără de bătrîneţe, tînjesc viaţa fără de moarte şi mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria, fiind legătură transcendentală, e nemuritoare, în cer. Iar pe pămînt, voi trăi prin fiii mei, în veacuri. Pentru că, Lucy, crede-mă, voi avea zece mii de fii. Cu aceeaşi prietenie etc."
25      — Bună dimineaţa, d-nă Axon... Cum se află d-l Axon şi copiii, şi Isabel?...
D-na Axon mă privea fîstîcită, cu jurnalul desfăcut pe genuchi şi ochelarii familiar coborîţi pe nas. înainte de a răspunde, Verna m-a văzut şi a vestit pe Lilian şi pe bunică. 30     — A venit doctorul! Granny, a venit doctorul!... Isabel era puţin bolnavă.
129
10
15
20
25
— Pot s-o văd, d-nă Axon?
— Nu, nu, doctore... Sunt în comodă... Aşteaptă...
Eu, însă, am apucat braţul d-nei Axon şi am deschis uşa. Isabel, palidă, în faţa oglinzii.
— Mamy, nu-i da voie!...
— Isabel, lasă-mă să vorbesc şi eu... D-nă Axon, consimţi la căsătoria mea cu Isabel?...
Nu încerc şi nici nu vreau să scriu scena. Isabel s-a întors brusc să mă privească, palidă, înspăimîntată. D-na Axon îşi îndrepta ochelarii, chema pe bunică, gonea copiii. Verna a rîs.
— Doctore, doctore... Isabel...
— Taci, Verna!...
Zguduirea nu a observat-o nimeni, ci numai Isabel. O ghiceam cum se chinuie să refuze şi totuşi cum teama faptului din iarnă o silea să primească. Mi-a întins o mînă supusă şi caldă.
în ceasul care a urmat cinei, d-na Axon a venit în odaia mea, turburată.
— Doctore, trebuie să-ţi spun... Nu ştie nimeni... Dacă ar afla d-1 Axon, ar ucide-o... Algie, ştii, la Crăciun...
— Ştiam, d-nă Axon, ştiam de aceasta... Dar eu vreau să fiu soţul Isabelei. Şi ea m-a primit...
D-na Axon mă privea cu o mirare stranie, ca în faţa unei minuni.
— Doctore... tu... eşti un sfînt. Plîngea.
Eu m-am cutremurat şi am întrerupt-o, poruncitor.
— Nu, d-nă Axon, nu spune asta, te rog, nu-spu-ne asta...
EPILOG
Povestea mea s-a sfîrşit de mult. Nu încerc s-o continuu aici, pentru că n-aş izbuti. Caietul l-am trimis lui Mihail, şi nu vreau să reîncep acum altul. Nu mai am pentru cine scrie. Şi totuşi, povestirea m-a prins scriind-o. Obiceiul însemnărilor nu l-am putut alunga. Dar, de acum, voi aminti numai. Povestea mea s-a sfîrşit, iar povestiri nu mai am pentru cine scrie.
Rangoon. Suntem săraci amîndoi, Isabel şi cu mine. Ne-au chemat aici cele două domnişoare Irving, cari sunt angajate la
io „Pearl Cinema". Eu tapez de la şase seara pînă după miezul nopţii, seara în haine de vară, după cină în haine negre. Domnişoarele Irving şi-au întocmit un balet penibil; iar Isabel, cîteodată, cîntă din lojă That's my weakness now. Un fascicul luminos o proiectează, palidă şi emoţionată, ochilor burmezi. Se
15   teme să apară pe scenă, cu trupul ei plăpînd desfigurat de sarcină. Isabel - am crezut eu mult timp - e fericită. Acum respiră în voie; acasă, de mai multe ori, a încercat să se sinucidă, şi numai ochiul sever al d-nei Axon a scăpat-o. Se temea de prietene, se temea de d-1 Axon. Se ascundea, nu mai întîlnea pe nimeni,
20 renunţase la post, pretextînd o slăbiciune anemică. Crezuse că nu ştie nimeni. Şi totuşi, ştiau toate prietenele, toţi cunoscuţii. Verna vorbise din plin, cu amănunte, pretutindeni. Şi, deşi d-na Axon o bătuse cu biciul, Verna tăgăduia, continua să jure cu mîna pe
131
Jesus-Cbrist că nu spusese un cuvînt. Lilian căpătase friguri de spaimă; nopţile visa soldaţi, duhuri, focuri şi visa pe Verna spînzurată de limbă, iar pe Isabel legată cu mii de frînghii, şi mii de oameni trăgeau frînghiile strigînd: „Aoo!"... 5 Isabel era liniştită acum de zvonul pizmei şi al ruşinii. Ca să " lămurească apropierea naşterii, scrisese împreună cu mine d-lui Axon şi-şi mărturisise greşala, cerînd în acelaşi timp iertarea; dar numele soldatului nu se afla, ci Isabel lăsa să se înţeleagă că eu fusesem vinovatul. Mult timp n^am primit nici un răspuns. D-na
10 Axon scria Isabelei pe ascuns, alăturînd şi „sărutările" surorilor. După două luni însă am cetit o scrisoare lungă şi injurioasă de la Tom, care mă batjocorea că îi necinstisem sora şi că cerusem căsătoria numai de teama Curţii. Nu-mi recunoşteam prietenul; Tom era aspru şi murdar. Am tăcut.
15 Domnişoarele Irving se dovedesc prietenoase cu Isabel, dar pentru mine trădează un dezgustător, crunt dispreţ. Şi ele mă socotesc autorul unui fapt pe care nu l-am împlinit, pe care nu-1 puteam împlini. Toţi vecinii au aflat, toţi funcţionarii de la „Pearl Cinema". Eu mă descopăr de o ciudată seninătate. Dar nu pot
20   spune că sunt mulţumit; nu pot spune nimic.
Nu-mi scrie nimeni. Plicul meu către miss Roth l-am primit înapoi nedesfăcut. înţeleg şi nu mă supăr: miss Roth se sufocă gîndindu-se la mine, la mediocritatea actului şi a vieţii care mă aşteaptă.
25 Mă plimb adesea, singur, pe plajă. E aceeaşi plajă, cu coastă proaspătă, a Burmei. Mă simt apropiat mult de birmanii buni şi isteţi. Altădată îmi plăceau statuetele birmane.
*
Rangoon, august. Isabel stă tot timpul în casă, slăbită, galbenă, urîţită. Cînd mă întorc de la „Pearl", în hainele mele de gală, o 30 găsesc dormitînd şi oftînd în odaia înăbuşită de monsoon. E atît de diformă, — cu pîntecul umflat în trup micşor —, încît mă întreb cum de a putut ajunge soţia mea. Şi mă descopăr urînd-o. Şi ştiu că ea mă urăşte, mă urăşte de mult, şi niciodată nu mă va ierta pentru căsătoria noastră.
Am ghicit de ce am făcut acest pas; ca să înţeleg taina, să aflu pentru ce Isabel s-a dăruit soldatului după ce mă respinsese pe mine. Tot ce am crezut alt a fost minciună sau închipuire. Adevărul e numai acesta; să aflu, să aflu. Sunt muncit, sunt
5 îndemoniat de pofta cunoaşterii. De ce a căzut Isabel? Nu mai o numesc soţia mea, pentru că n-a fost niciodată. Isabel dovedea de cîte ori o apropiam o asemenea spaimă, încît căsătoria noastră nu e decît un nume. Dormim în aceeaşi odaie, pentru că Isabel nu e pudică, dar n-am sărutat-o şi n-am îmbrăţişat-o niciodată. Pielea,
io carnea, răsuflarea, nările ei nu mă pot îndura. La orice atingere care încearcă să fie mîngîiere, se scutură îngheţată.
Şi totuşi, de ce a căzut Isabel? O chinui, întrebînd-o, insinuînd, amintindu-i faptul soldatului. Cîteodată sunt calm şi zîmbitor, şi întrebările mele o ard. Alteori, vorba mea e înfuriată,
15 sălbatecă, murdară. Ea tace, suferă, plînge, rareori se roagă. Cred că a mărturisit d-relor Irving chinurile, pentru că Loveday m-a mustrat aspru şi a ameninţat.
întrerup însemnarea aceasta. Azi trebuie să mă duc mai devreme la „Pearl", pentru că filmul e lung, iar patronul
20 neîndurat.
— Spune, Isabel, îţi place mult sălbăticia?... Şi totuşi, eu nu am fost sălbatec în acea noapte de la „Bristol"? Spune, Isabel, spune...
— Doctore...
25 — Haide, haide, spune-mi pe nume, acum. încearcă. îmi ştii numele? E un nume frumos, Isabel, e din ţara mea. îl ştii?... E stupid să taci mereu, Isabel...
— Doctore, încetează, te rog ...
— Haide, haide, zîmbeşte şi pentru mine, Isabel. Ai zîmbit 30   numai o singură dată, pentru Algie. Nu mi-ai mulţumit. Şi totuşi,
din doctorul tău n-a mai rămas acum decît un tapeur la „Pearl Cinema", şi spune, Isabel, n-am făcut toate acestea pentru tine?...
133
— Da, da, pentru mine le-ai făcut. Dar de ce? Mă jicnesc, mă umilesc, mă torturează, doctore. De ce le-ai făcut cînd ştii?...
— Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic. Aştept să-mi spui tu; cît vrei să te rog?...
5 Isabel a început să plîngă. Obrazul ei veşted, dezumflat, se umilea cu lacrimi. Trupul mic şi deformat se cutremura suspinînd. M-am aşezat pe marginea patului şi am încercat s-o mîngîi. Eram liniştit; spectacolul nu mă turbura, nu mă mişca. Eram împietrit, şi voiam să ştiu, sunt neputincios să scriu cît de aprig voiam să 10 ştiu.
— Spune, Isabel, Isabel... Spune...
— Iartă-mă... încetează... Te rog, te rog...
Şi azi, şi mîine, şi peste zece zile. Eu mă rog, ea mă roagă. Şi între noi stăruie faptul, de dincolo, şi pentru el ne vom urî, ne 15   vom urî.
De ce am scris? De ce am scris toate acestea?...
Cineva m-a vestit că Isabel mă cheamă. Am trimis medicul. Eu nu puteam părăsi cinematograful. Am repetat năuc uvertura din EgmqnU pentru că filmul arăta un asediu stupid într-o Franţă a 20 Renaşterii. Tremuram, fără să înţeleg de ce. îndată ce s-a sfîrşit, am alergat acasă. D-rele Irving se aflau cu un ceas mai înainte. Un medic francez, două surori de caritate, gazda şi o slujnică birmană, bătrînă. Isabel mă chema, dar medicul nu m-a îngăduit în odaie.
25 Cît timp am stat în camera alăturată, prostit, îmbătrînit, nu-mi amintesc. Spre dimineaţă am auzit glasuri: „Băiat!" — şi am repetat şi eu cuvîntul, fără să-1 înţeleg.
Astăzi, aproape de amiază, medicul m-a primit în odaie, şi Isabel m-a recunoscut şi a zîmbit. o      —Doctore...
Era atît de slăbită, încît m-am aplecat mult spre pat ca s-o înţeleg. Tremuram. Ea era calmă, senină, împăcată.
— Doctore, ştii de ce... l-am primit?
— Isabel, te rog...
134
— Acum îţi pot spune... Ţie m-am dat atunci... Din acea noapte, eu m-am schimbat... nu ştiu cum să-ţi spun. Am fost atît de cutremurată şi de schimbată după încercarea ta... Toată împotrivirea mi-a pierit atunci. Tu n-ai vrut să te gîndeşti la
5   mine... Şi eu eram slabă, slabă... Şi-mi plăcea... Iar Algie, şi oricare alt... Dar tu, numai tu ai fost vinovatul...
După un răstimp, în care am întrezărit adevărul ca într-un vîrtej, a reînceput:
— îmi pare rău că ai fost mîniat pe mine. Dar cum ţi-aş fi putut io   spune că îmi plăceai? Şi nu m-ai fi crezut. Dar acum îţi pot spune
tot... înţelege-mă...
Isabel a murit astăzi, spre seară. A murit cînd eu mă chinuiam să găsesc rugăminţi şi plînsete pentru iertare. A murit iertîndu-mă şi împăcată, chemîndu:şi mama.
15      Nu mă înţeleg; scriu aici, acum. Dar sunt şi eu calm, împăcat. Ştiu ce am de făcut. Voi trimite foile acestea, un post-scriptum neprevăzut, lui Mihail. Şi nimeni nu va mai şti de mine, acolo. Acum am pentru ce trăi; pentru fiul meu. Iar toate laţurile Lui, toate ispitirile, s-au vînturat şi s-au risipit.
20 Diavolul nu mai mă poate întuneca, de acum. Pentru că am rod. S-a născut şi e viu, e viu, yi e al meu... Nu mai sunt sterp, nu mai sunt blestemat, pentru că o fecioară s-a îndurat pentru mine. Iar pruncul meu e născut prin fecioară. Şi cît e de viu, de viu ... şi cît simt că e al meul...
SFÎRŞIT