Ilustraţia copertei după Marius Bunescu mîrcea eliade noaptea de sînziene ROMAN EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE MIRCEA HANDOCA Mircea Eliade — Noaptea de Sînziene, Editura Ioan Cuşa, Paris, 1971. Pentru această ediţie toate drepturile rezervate Editurii Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti. BIBLIOTECA PENTRU TOŢI • 1991 EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI VIII Ajunsese la Bristol la zece noaptea. Gara fusese bombardată şi anevoie găsi un taxi care să-i ducă cele două valize pînă la hotelul unde i se reţinuse cameră. în întuneric, oraşul i se păru sinistru. De o parte şi de alta a străzii zărea scheletele caselor incendiate. Pe alocuri, cerul se întrevedea printre ruine. Holul hotelului era plin şi totuşi aproape că nu se auzeau voci.' Oanienii îşi vorbeau în şoaptă sau moţăiau obosiţi în fotolii. Era sin^ gurul mare hotel scăpat neatins din ultimele bombardamente. „Aţi ascultat emisiunea de la nouă seara ? întrebă pe funcţionarul de la recepţiune predîndu-i paşaportul. Ce veşti din România?" Era un bărbat aproape bătrîn, cu o mustaţă scurtă, căruntă, şi ochelari de aur. Ridică fruntea din registru şi-1 privi corect, fără grabă, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte. „România ?... Ah, da. E revoluţie. S-au răsculat Gărzile de Fier împotriva generalului Antonescu." Ştefan aflase de rebeliune dimineaţa, la Londra, cumpărînd gazetele în gară. Dar nu înţelegea ce se întîmplă. „Nimic altceva ? stărui. Ceva detalii mai precise asupra situaţiei ?..." „Situaţia pare confuză. E revoluţie. Aveţi camera 84, la etajul III," adăugă repede, ca şi cum i-ar fi părut rău că vorbise, şi-şi plecă ochii în registru. Ştefan urcă absent în camera 84. Plutea parcă între zi- "iur'i o nedefinită tristeţe, de casă pustie, îndoliată. Perdelele groase care acopereau fereastra păreau posomorite, vechi, rămase acolo dintr-un alt veac. îşi aprinse p. ţigară şi începu să se dezbrace. îi era frig. Aşeză servieta sigilată lingă el, pe pat, şi stinse lumina. Dar nu putea să adoarmă. Fuma cu capul pe pernă, aşa cum începuse în noaptea aceea, alături de Antim. Coborînd în subsolul Ambasadei, voise să-i ia braţul. „Nu mă atinge, te rog ! spusese Antim, ferindu-se. Unde pui mina, mă doare. Parcă aş avea toate oasele zdrobite..." Două din camerele.din subsol fuseseră transformate în adăpost. Erau două încăperi lungi şi înguste, în care se aduseseră paturi de campanie şi cîteva măsuţe. Ştefan se îndreptase către colţul cel mai întunecat, îşi scosese cravata şi vestonul, îmbrăcase o haină de casă şi se culcase. Adormise îndată. Se deşteptase tîrziu şi privise cu mirare în jurul lui. Nu-şi dădea seama unde se află. O parte din becuri fuseseră stinse. Ii era frig. Zări, lîngă el, pe Antim dormind cu servieta sub cap. După cîteva clipe, intrase căpitanul aducînd pe o tavă ceştile cu cafea. „Cît e ceasul ?" îl întrebă. „Două jumătate, răspunse căpitanul aşezînd tava pe una din măsuţe. Nu vrei şi d-ta o cafea ?" „Parcă aş vrea." Căpitanul i-o aduse şi-i întinse pachetul cu ţigări. „Dar obosit ai m,ai fost, dacă ai putut dormi, îi spuse. Eu n-am putut închide ochii. Nu atît din cauza bombelor, cît a artileriei toarse capul. Antim nu se culcase ; îi urmărea foarte atent mişcările. Ochii li se întîlniră o clipă. Stînjenit, Ştefan se întoarse cu faţa la perete. în săptămîna aceea bombardamentele s-au ţinut lanţ, noapte după noapte. Antim n-a mai părăsit subsolul Ambasadei, în timpul zilei, cînd nu erau alarme, urca în marele salon care fusese transformat în sală de aşteptare, se aşeza într-un fotoliu, cu servieta pe genunchi, şi moţăia. Dacă se dădea alarma în timpul prînzului, sau cerul era prea înnourat, nu îndrăznea să se ducă la restaurant şi se mulţumea cu un sandwich. Serile îi dădea să mă-nînce bucătarul Ambasadei. Nu voise să se mai întoarcă acasă, nici măcar întovărăşit de Ştefan. Căpitanul îi adusese o mică valiză cu albituri şi un palton. „Nu 1-a văzut nimeni mort", murmura el din timp în timp. Se certase cu însărcinatul cu_aîaceri pentru că se împotrivise să anunţe la Bucureşti "dispariţia lui Vădastra. „Speriaţi fata degeaba, spusese. Nenorociţi două biete femei,!... Nu 1-a văzut nimeni mort !..." Casa în care pătrunsese Vădastra arsese pînă în temelii. Pieriseră acolo o seamă de oameni, dar Antim încă nu voia să creadă în moartea lui Spiridon. „Nu-1 cunoaşteţi cine e..., murmura singur, răsucindu-se în fotoliu. Nu pot eu să spun mai mult, dar v-aţi cruci dacă aţi afla !..." Prinsese ticuri de bătrîn. Vorbind, clătina din cap şi îşi sugea mereu buzele. Dormea îmbrăcat, cu servieta sub pernă. Barba îi crescuse sălbatică şi, ca să-şi ascundă gulerul ros şi murdar al cămăşii, purta necontenit un şal în jurul gîtului. Apoi, într^-o dimineaţă, la sfîrşitul lui septembrie, se apropiase speriat de Ştefan. Părea descompus. „Plec cu d-ta la Oxford, îi spuse în şoaptă. Nu mai pot rămîne aici !..." Ştefan tocmai se întorcea de la Oxford. Se ho-tărîse evacuarea funcţionarilor auxiliari şi fusese să caute locuinţe. Dar oraşul era arr!îplin.~*Cu multă greutate găsise două camere într-o pensiune modestă, Oxor niensis. anti-aeriene. Sînt bateriile astea de lîngă noi... Acum s-au mai potolit, dar au să înceapă din nou..." îşi aprinse ţigara şi-şi trase cuvertura pînă sub bărbie. îi era parcă din ce în ce mai frig. Antim scînci prin somn, apoi începu să strănute. Ştefan întinse braţul ca să-1 acopere mai bine cu pătura. Antim se zmuci brusc, apucîhd cu amîndouă mîinile servieta. „D-ta erai ?" întrebă el speriat. Şi-1 privi cercetător, cu bănuială. Ştefan îi zîmbi şi se ghemui sub pătură. Se simţea aproape îngheţat. Ar fi vrut să adoarmă din nou şi închise ochii. Dar îi redeschise imediat şi în- 6 7 „Viu cu d-ta ! Nu mai pot rămîne aici ! E un nebun cu noi în adăpost. A înnebunit în timpul bombardamentului. N-am dormit toată noaptea de groază..." Către miezul nopţii, cineva începuse să urle. Nu îndrăznise nimeni să coboare din pat şi să vadă ce se întîmplă. împietriseră toţi, aşteptînd. Dar urletele au amuţit deodată şi omul a readormit. Numai Antim n-a mai putut închide ochii. „E nebun, murmura. E nebun de legat..." îşi dăduseră întîlnire la gară la ora cinci. Ştefan 1-a aşteptat acolo, pe peron, o jumătate de ceas. Se dăduse între timp alarma, şi cum Antim nu mai sosea, şi-a închipuit că-i fusese teamă să traverseze oraşul sub bombardament şi că renunţase să mai plece în acea seară. S-a urcat în trenul următor. Călătorea pentru întîia oară în timpul unui atac aerian şi nu se simţi pe deplin liniştit decît după ce trecu de Uxbridge. A doua zi află că Antim plecase din Belgrave Square către ora patru, într-un taxi. Cîteva ceasuri în urmă se telefonase la Ambasadă ca să se anunţe că fusese găsit mort într-o sală de aşteptare din Paddington Station. Avusese o sincopă. A fost îngropat în seara următoare. Ştefan îşi stinse ţigara. „Nu i-a fost dat să ajungă la Oxford", şopti ca să-şi alunge gîndurile. închise ochii. E revoluţie ; s-au răsculat Gărzile de Fier. Aşa cum prevestise Antim : ăştia au să facă revoluţie, spuneş, ăştia au să-1 omoare pe general. Cînd l-au în-mormîntat, începuse să plouă. Veniseră patru la cimitir ; căpitanul, bucătarul, el şi Fotescu. însărcinatul cu afaceri trimisese o coroană : «Amintire, scumpului nostru compatriot». Ar fi vrut să vină şi el, spunea, dar era chemat la Foreign Office. Cînd s-au întors de la cimitir în maşina lui Fotescu, ploaia se înteţise. L-au lăsat la gară. Pînă la Oxford privise ploaia măruntă şi rece bătînd molcom în geamurile vagonului. Ploaia 1-a întovărăşit pretutindeni în zilele următoare. Cerul, cenuşiu şi aspru, parcă se apropiase şi mai mult de pămînt. Mirosea• a frunze veştede şi toate lucrurile erau umede. Octombrie. Se deşteptă la şase. La şapte pleca din faţa hotelului maşina aeroportului. Cînd au pornit, era încă întuneric afară. Se suiră"in maşină două femei şi cîţiva bărbaţi. Lîngă el se aşezase un ofiţer, cu aerul absent, care fuma într-una, fără să privească nicăieri. Maşina trecea pe străzi străjuite de ruine, printre care mijea lumina murdară a zorilor. Cînd se lumină de-a binelea, .începu să plouă. Camioneta viră brusc şi se opri în faţa unei bariere din sîrmă ghimpată. Din ghereta de ciment înainta, ferindu-se de băltoace, o santinelă. Trase deoparte bariera şi camioneta pătrunse pe aerodrom. Doi soldaţi în mantii de ploaie coborîră bagajele. Pasagerii au fost conduşi într-o clădire cenuşie. Ofiţerul îi urmă tăcut. Controlul şi plata bagajelor se făcu repede. Apoi trecură la controlul paşapoartelor. Ştefan fusese lăsat la urmă. Cu servieta lîngă el, aştepta. După un sfert de ceas, un soldat îi strigă numele. în birou se afla ofiţerul din maşină şi încă un funcţionar civil. I-au cerut hîrtiile şi le-au examinat pe rînd, cu mare atenţie. Apoi, fără să-şi ridice privirile, ofiţerul îl întrebă ce misiune a avut la Londra. „Nu sînteţi trecut în lista corpului diplomatic", spuse. îi întinse lista şi Ştefan parcurse numele funcţionarilor Legaţiei României. Al lui nu era. „Portmoneul d-stră, vă rog," spuse ofiţerul. îl desfăcu, scoase toate hîrtiile, numără bancnotele, apoi trecu totul funcţionarului de lîngă el. Ştefan privea toate acestea cu un început de teamă. îşi aminti, fulgerător, de Prefectura Poliţiei. Se întrebă dacă nu cumva i-o fi rămas în port-moneu vreo însemnare, sau vreun nume care să poată părea suspect. „Mai aveţi altceva prin buzunare ?" întrebă ofiţerul. Ştefan începu să se caute şi scoase tot ce avea. Scoase şi batista, dar voi s-o pună repede în buzunar. „Lăsaţi-o, vă rog, spuse ofiţerul. Care sînt cheile de la valizele d-stră ? Controlul se face alături..." Ministrul a avut dreptate : e din cauza lui Duma !,.. îi fulgeră prin 8 9 minte. Ofiţerul aşeza toate obiectele într-un coşuleţ, afară de un pachet început de ţigări pe care-1 lăsă pe birou, şi sună. Intră un soldat, se apropie de birou şi luă coşul. Funcţionarul în civil cerceta cu mare atenţie fiecare hîrtiuţă din portmoneu. Cîteva cărţi de vizită pe care erau însemnări le aşezase deoparte. „O să vi se facă percheziţie corporală", spuse ofiţerul ridicîndu-se. Ştefan se îmbujora. E adevărat, ministrul îl prevenise : era suspect. „Credeam că faptul de a poseda un paşaport diplomatic şi de a fi fost în misiune..." Dar* ofiţerul nu-1 lăsă să termine. „Guvernul d-stră se poartă mai rău, spuse apropiindu-se de uşă. Gazetarii noştri au fost arestaţi de poliţia legionară, bătuţi şi schingiuiţi. Gestapoul de la Ploieşti i-a scos dinţii corespondentului unui ziar..." „Dar asta a făcut-o Gestapoul", îl întrerupse Ştefan ridicînd deodată tonul. „Tot una e", spuse ofiţerul închizînd uşa în urma lui. Funcţionarul în civil îi ceru haina. Apoi sună ; intră un tînăr, cu ochii mărunţi şi cenuşii. Luă haina şi se apropie de fereastră. începu să o pipăie încet, cu pricepere, purtîndu-şi degetele pe fiecare cusătură. Funcţionarul îi examina în acest timp vesta. Intră un al treilea, care îi ceru pantofii şi se retrase cu ei într-un colţ. într-un sfert de ceas, Ştefan rămăsese gol. Se aşeză pe scaun, neîndrăznind să se simtă umilit. Ar fi trebuit să mă aştept la asta. E din cauza lui Duma. Ministrul îl prevenise. întinse mîna să-şi ia din pachetul lăsat pe birou o ţigară. „Ce voiţi ?" întrebă sever funcţionarul. „O ţigară". îi scoase chiar el ţigara din pachet, apoi îi întinse chibritul aprins. „Mulţumesc", spuse Ştefan. Funcţionarul clătină din cap şi se reîntoarse la lucrul lui. în acea duminică de noiembrie, se trezise repetînd de mai multe ori un nume : Mihai Duma. Era sigur că îl auzise cîndva, dar nu izbutea să-şi amintească în ce împrejurare. După vreun ceas de eforturi, renunţase să mai qaute şi coborîse. Era întunecat; tncepâaj^^- Işi strînsese macferlanul în jurul gîtului şi se îndr, cu pasul repede către rîu. Cunoştea un loc care îi plăcea mult ; rîul trecea acolo într-o pădure. Un vaporaş încremenise lîngă mal, pustiu, vetust, ca o relicvă dintr-o altă lume. Anglia dinainte de 10 mai 1940. O viaţă pe care nu o cunoscuse, pe care o îndrăgise numai din cărţi. Pe drum, ploaia se înteţise. Era cu capul gol şi căută un loc unde să se adăpostească. Trecea prin faţa unui parc în care desluşise corturi şi cîteva camioane camuflate. Ştia că sînt trupele destinate să apere teritoriul de cele dintîi valuri de paraşutişti, şi grăbi pasul. Orice român e suspect. Grăbi şi mai mult pasul, pînă ce ajunse în faţa unei case care avea, la poarta dinspre şosea, un soi de coperiş sub care se putea adăposti. îşi aprinse o ţigară. Gardul de fier care împrejmuia curtea fusese scos şi dăruit industriei de război, ca şi toate grilajele din Oxford, de altfel. Mihai Duma, îşi aminti el deodată, este cineva de care îi vorbise Biriş. Dar nu izbuti să-şi amintească mai mult şi se întoarse acasă iritat, cu fruntea plecată, prin ploaie. La Oxoniensis îl aştepta dejunul: o sardea pe o frunză de salată, o felie de limbă afumată, o bucată de pîine, doi pesmeţi şi o' ceaşcă cu compot. TVIîncă grăbit şi se sui repede în camera lui. Introduse un shilling în radiatorul electric şi-1 trase aproape de birou, ca să-şi desmorţească picioarele. Apoi luă la întîmplare o carte şi-o deschise la mijloc. Tîrziu îi privise titlul să vadă 'ce citeşte ; era un volum de critici literare ale Virginiei 'Woo.lf.-De Mihai Duma îi vorbise Biriş în noaptea... „Am fost la unul, Mihai Duma, tocmai în Cotroceni..." Simţi că începe să i se facă frig. „Am avut totuşi o misiune oficială ! începu el deodată. Nu prea văd deosebirea între Gestapo şi d-stră, marea democraţie..." Unul din poliţişti, care-i cerceta, în dreptul ferestrei, cămaşa, întoarse capul şi zîmbi. Gol, cu mucul de ţigară între 10 li degete, Ştefan i se păru mai ridicol aşa cum încercase -să se ridice, indignat, de pe scaun. „Noi n-o să vă scoatem dinţii," spuse el placid. „Am întîlnit un om interesant ! spusese Biriş în acea noapte. Unul, Mihai Duma." în dimineaţa următoare, la Legaţie, se hotărîse deodată să-i telegrafieze. îşi dădea seama că e imprudent, dar simţea că nu se va linişti decît după ce va primi răspunsul lui Biriş. „Rog comunică te-r legrafic amănunte precise despre Mihai Duma. Stop. Interesat cel mai mare grad acest om. Stop. Amiciţie. Ştefan." începuse' să cifreze telegrama în cifrul Ministerului Economiei, dar îşi amintise deodată că cifrul e perimat de cîteva luni. Ar fi trebuit să-1 roage pe Fotescu sau pe consilierul de Legaţie. Şovăise multă vreme, apoi coborî chiar el şi duse telegrama la poştă. A treia zi primise răspunsul : „Omul lipsit de interes. Stop. încetat de mult orice legătură cu el. Stop. Fericit totuşi de semnul de viaţă pe care mi l-ai dat. Stop. Amiciţie. Petre". Un poliţist îi întinsese cămaşa. O luă fără să mulţumească şi şi-o trase repede peste cap. îi era mai puţin frig şi se simţea mai puţin ruşinat, dar continua să se simtă ridicol. în seara aceea fusese invitat la masă de însărcinatul cu afaceri, care-şi închiriase mai de mult o vilă în apropiere de Oxford. L-a luat cu el cu maşina. Curînd după ce trecuse de Uxbridge începuse să se lase ceaţa şi maşina îşi încetini viteza. Ştefan aduse vorba de Rubensul lui Antim, dispărut în gara Paddington după ce fusese salvat prin atîtea peripeţii, „Acum aflu pentru întîia oară de asta. De ce nu m-ai informat la timp ? S-ar putea ca lucrurile să fie mai complicate decît ne-am închipuit noi... Va trebui să informăm poliţia, adăugă absent, încercînd să găsească un loc unde să .gareze maşina. Să înceapă cercetările..." Şoseaua fusese cu totul năpădită de ceaţă. O ceaţă albă, groasă, înecăcioasă. Ştefan începu s-o simtă apăsîndu-1 pe piept, ca o piatră grea. E prima ceaţă pe care o întîlneşte în Anglia, ar fi vrut să spună. „Deşi, cu tot ce se întîmplă în lume, şi mai ales aici, continuase însărcinatul cu afaceri, povestea asta are să pară ridicolă... în orice caz, trebuie să facem cercetări..." Peste trei zile, un inspector venise să-1 vadă în Belgrave Square. îl rugă să povestească tot ce ştia despre Vădastra şi Antim. Omul îl asculta fără interes, aproape indiferent. Părea obosit ; îşi trecea din cînd în cînd palma stingă peste ochi, cu un gest scurt, automat. Reveni peste o săptămînă; de astă dată mai afabil, mai atent, privindu-1 neîncetat. îi ceru o listă a tuturor persoanelor pe ~£are le văzuse în ziua morţii lui Antim şi, măcar- aproximativ, durata întrevederilor. „Nu cumva mă bănuiţi pe mine ?" îl întrebase Ştefan. Inspectorul îl privise cu un zîmbet ofuscat şi politicos. Urmase apoi, în preajma Crăciunului, discuţia cu ministrul... „Puteţi să vă îmbrăcaţi", spuse funcţionarul de la birou după ce schimbase cu ceilalţi doi o privire fără expresie. Ştefan începu să se îmbrace tăcut. Peste cîteva clipe intră ofiţerul. „Revizia bagajelor va mai dura puţin," spuse aşezîndu-se la birou. Ştefan nu-i răspunse. Se mulţumi să privească pe fereastră. Cei doi părăsiră tăcuţi camera. „O să ajungeţi la Lisabona cu cel puţin un ceas întîrziere, vorbi ofiţerul. Şi asta, din cauza d-tale..." Zîmbi, stingîn-du-şi plictisit ţigara. Apoi deschise jurnalul şi începu să citească. îşi amintea foarte limpede ziua aceea de 22 decembrie. Lîngă Holton Hills erau arbori mari, cuminţi, bătrîni. îi regăsise despuiaţi de frunze, dar senini. Aşteaptă .' înţelesese Ştefan — şi o nenumită bucurie îl invada deodată. Ei ştiu bine că totul va reîncepe, de la început, la primăvară ; că nimic, în jurul lor, nu e definitiv. Ce se întîmplă s-a întîmplat şi se va mai întîmplă. Moartea frunzelor nu înseamnă şi moartea lor, căci iarna le e prielnică şi dulce ca un somn, ca o lungă odihnă. Aşa cum stau, despuiaţi şi aspri, arătîndu-ne numai scoarţa dură, întunecată, parcă ar încerca să ne păcălească lă- 12 13 sîndu-ne să credem că s-au întors şi ei la mineral, că au reintegrat condiţia mineralogică a existenţei. Dar regresiunea aceasta în materia moartă e numai aparentă, e doar o imitaţie a morţii, ca să se poată odihni mai bine. E doar un gest simiesc pe care-1 încearcă viaţa ; sau, poate, o camuflare în mineral ca să fie lăsată în pace, să se poată reface pe dinăuntru... După vreo zece,minute un soldat aduse înapoi coşul în care se aflau hîrtiile, batista, cheile şi portmoneul lui Ştefan. „ŞtiţLcă n-o să puteţi lua curierul diplomatic, spuse ofiţerul fără să-şi ridice ochii din jurnal. Nu vă recunoaştem calitatea de curier." Ştefan rămase cîteva clipe nehotărît. Apoi se ridică brusc în picioare. „Să-mi permiteţi atunci să vorbesc la telefon cu Ambasada." „Linia e întreruptă. în acest moment la Londra e alarmă aeriană... Şi,nici n-o să fie timp. într-un sfert de ceas plecaţi." „Şi dacă refuz să plec?" Ofiţerul ridică din umeri. Se ghicea totuşi că e încurcat, „în acest caz, va trebui să despăgubiţi Compania Aeriană pentru cele două ceasuri de întîrziere din cauza d-stră. Adică o mie de lire," adăugă. Poate cred că am ascuns acolo tabloul... Sau secrete militare. Ştefan ştia ce conţine curierul : scrisori către familiile din ţară, rapoarte consulare întîrziate, cîteva acte justificative de cheltuieli. Le verificase chiar el împreună cu însărcinatul cu afaceri. „Pentru că sîntem singuri, îi spusese atunci ministrul, la 22 decembrie, am să te întreb ceva : ce legături ai d-ta cu un oarecare domn Mihai Duma ?" Ştefan îl privise tulburîndu-se deodată; „Niciuna, spusese. Nu-1 cunosc. îl cunoştea un prieten de-al meu şi într-o bună zi..." Se în-trerupsese încurcat. îi era ruşine să mărturisească, fără ocol, că într-o bună zi telegrafiase ca să pună capăt unei obsesii. „Mie îmi poţi spune adevărul, îl încurajase ministrul. Tot ce-ai şă-mi spui, rămîne între noi..." „Nenorocirea este că n-am aproape nimic de spus, exclamase atunci, aproape cu deznădejde. în fond, e o copilărie..." Şi i-o povestise, plimbîndu-se amîndoi sub arborii din Holton Hills, silindu-se să nu-i ascundă nimic. „Dacă nu te-aş cunoaşte, mi-ar fi greu să te cred, spusese ministrul. Şi, fără îndoială, nu te va crede nimeni... Obsesia d-tale o înţeleg foarte bine. Ce nu înţeleg, este imprudenţa d-tale de a telegrafia în clar... Parcă ai fi uitat că Anglia se află în război şi fiecare din noi putem fi bănuiţi de spionaj. Simpla menţiune a unui nume era suspectă. Dar cînd era vorba de Mihai Duma..." „în fond, ce era âtît de grav în numele ăsta ?" întrebase, interesat deodată. Ministrul şovăise o clipă, apoi îi luase braţul. „Se întîmplă ca acest om să fie foarte suspect, spuse. E în Serviciul secret şi lucrează pentru nemţi..." Ştefan se oprise, înmărmurit. „Dar de unde să bănuiesc eu una ca asta ? .exclamase aproape cu naivitate. Auzisem numele lui de la cel mai bun prieten al meu, care e profesor de filosofie şi nu face politică..." „Am să încerc să repar lucrurile, adăugase ministrul. Dar are să fie greu... Deocamdată, eşti foarte prost văzut la Foreign Office. Să nu spui nimic la Legaţie, dar guvernul englez vrea să ceară rechemarea d-tale..." Ştefan se îmbujora. „Atunci mai bine mi-o cer eu. Am rămas aici din spirit de colegialitate şi pentru că nu voiam să mi se spună că mi-a fost frică de asediul insulei. Mai bine mă întorc în ţară de bună voie, aşa cum doream de mult s-o fac. Mîine îmi cer telegrafic rechemarea..." „Şi asta ar părea suspect, spusese ministrul. Mai aşteaptă cîteva zile, o săptămînă chiar. Vom vedea mai tîrziu ce e de făcut..." , „Cred că e timpul, spuse ofiţerul ridicîndu-se de la birou şi privindu-şi ceasul. Bagajele d-stră sînt, probabil, la avion... Vă dăm o atesţatie. că servieta sigilată va fi predată Legaţiei României din Londra..." Evident, o vor deschide şi o vor controla hîrtie cu hîrtie. îşi aminti de scrisorile şi chitanţele justificative dinlăuntru şi zîmbi ridicând din umeri. „Ce mai spun 14 15 ziarele de România ?" întrebă el calm. „Rebeliunea se întinde în toată ţara. Sînt lupte pe stradă la Bucureşti între armată şi Gărzile de Fier." îl conduse pînă la avion. Era un imens avion olandez care făcea, pînă la invazia Olandei, cursa Amsterdam-Batavia. Un pilot îl văzu venind şi se urcă voios în avion. „Drum bun", îi spuse ofiţerul întinzîndu-i mîna. Ştefan se revăzu în acea clipă gol, zgribulit, aşteptînd pe scaun să i se înapoieze cămaşa — şi, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, fără să se mai întoarcă, se urcă. Avionul era aproape gol. Cei cîţiva pasageri' îl priviră enervaţi. Numai unul din piloţi, trecînd pe lîngă el, îi puse mîna pe umăr. Ferestrele erau astupate cu .plăci de carton. Simţi- avionul ridicîndu-se şi luînd ânălţime, dar pentru că nu putea vedea nimic încercă un sentiment tulbure, de neîncredere. După vreo jumătate de ceas auzi motoarele micşorîndu-şi zgomotul, zvîcnind tot mai rar, apoi simţi că avionul atinge pămîntul. Pilotul care-1 bătuse pe umăr ieşi din cabină. „încărcăm benzină", spuse trecînd pe lîngă el. Privi pe rînd pasagerii. O femeie croşeta ; cealaltă, mai tinără, citea o revistă ilustrată. Domnul din faţa lui, un egiptean, moţăia. Mai erau doi bărbaţi, în fund, care vorbeau încet între ei. Aprinse o ţigară. Nu avea nimic de citit. Cărţile şi revistele pe care le luase de la Londra, fuseseră confiscate. I se oprise pînă şi ziarul cumpărat în holul hotelului, la plecare. închise ochii. Nu avea nimic de făcut : nici un refugiu. Rebeliunea se întinde în toată ţara. Lupte între armată şi Gărzile de Fier. In acea seară de 22 ianuarie Mişu Weissmann sună prelung la uşa Cătălinei. Nu răspundea nimeni. Se rezemă de perete, îşi aprinse o ţigară şi se hotărî să aştepte. Mîna îi tremură ridicînd chibritul. Era palid, cu ochii roşii şi obrazul părea murdar. îşi trecu palma pe faţă, apoi scoase batista şi îşi şterse fruntea, bărbia, obrajii. Cu 18 tot gerul de afară, transpirase. îşi descheie paltonul şi îşi scoase fularul din jurul gîtului. Se simţea foarte obosit. După ce şovăi cîteva clipe, se aşeză pe ultima treaptă, în faţa uşii Cătălinei. Cînd auzea urcînd liftul, cu un mare efort se ridica în picioare. Era gata să moţăie, cînd i se păru că aude împuşcături. Sări lipindu-se de perete. Cu urechea la pîndă, desluşi în depărtare chiote, urale, un zvon sugrumat de cîntec, şi apoi împuşcăturile se auziră din nou. Weissmann se apropie de uşa Cătălinei cu mîna pregătită să sune. îşi ridicase gulerul de la palton. Cînd simţi că liftul trece pe lîngă el, apăsă butonul, silin-du-se să facă gestul acesta cu cît mai multă naturaleţe. După o clipă, răsuflă istovit şi se rezemă iar de perete, ascultînd. Nu se mai auzeau împuşcături. Doar un vuiet înăbuşit, de multe glasuri ridicîndu-se deodată, departe, în ger, strigînd parcă aceleaşi cuvinte, aclamînd, huiduind, îşi aprinse nervos o ţigară şi făcu cîţiva paşi prin faţa uşii. Privi încă o dată la ceas ; era nouă şi cinci. Dacă sa dus cumva la teatru ? îi fulgeră întrebarea prin gînd. închise ochii, ca şi cum ar fi vrut să alunge o imagine care-1 teroriza. Cîteva minute în urmă sosi Cătălina cu Biriş. Weissmann o cuprinse în braţe. „Pe d-ta te căutam ! îi spuse Cătălina emoţionată. Te caut de azi dimineaţă ! Dacă ai şti prin ce-am trecut..." „Să intrăm ! Să intrăm !" le spuse Weissmann în şoaptă. Abia la lumina puternică din cameră îl văzură în ce hal era. „N-am dormit toată noaptea, spuse scoţîndu-şi paltonul. Noroc c-am prins de veste, căci altminteri nu mă mai vedeaţi Au devastat toate prăvăliile din cartier..." „Dar unde ai fost ? îl întrebă Cătălina. Cînd ara aflat, azi dimineaţă, ce se întîmplă, am alergat într-un suflet la d-ta..." „O să aflaţi mai tîrziu unde am fost, spuse Weissmann şi zîmbi pentru întîia oară. Tot ce vă pot spune e că n-am dormit. Şi aproape că n-am mîn-cat." „Să-ţi fac un ceai", spuse Cătălina trecînd în odaia de alături. Weissmann se întinse istovit pe canapea. „O văzurăm şi p-asta, coane -Petrică, se adresă el lui Biriş. IT Oameni omorîţi pe străzi. Ovreii fugăriţi ca fiarele sălbatece, înjunghiaţi şi îmbucăţiţi ca la abator !... O văzurăm şi p-asta !" repetă el abătut. Biriş sJTăpTopie de canapea şi-i puse mîna pe umăr. „Bine c-a dat Dumnezeu şi ai scăpat! spuse. Greul a trecut. Acum e începutul sfîrşitului. Generalul Anto-nescu e stăpîn pe situaţie : armata e de partea lui şi armata trage în legionari. Azi, mîine, rebeliunea e lichidată..." „Crezi ? făcu Weissmann. Dar nemţii ? Ce-o să zică nemţii ?..." Biriş zîmbi şi-şi lăsă din nou mîna pe umerii lui. „Nemţii îl susţin pe Antonescu ! Ei i-au dat mînă liberă să lichideze pe legionari. Crezi că Hitler e un sentimental, să încurajeze o mişcare fascistă atunci cînd, din felurite motive, această mişcare îi încurcă socotelile ? Pe Fiihrer îl interesează un singur lucru : să fie linişte în ţară ca să-şi poată el aduna grînele şi transporta petrolul. Căci fără petrol n-ar putea continua războiul nici măcar şase luni de zile..." „Să te "audă Dumnezeu ! spuse Mişu. Dar ce-am văzut, n-am să mai uit !..." îşi aprinse o ţigară şi se întinse mai bine pe canapea. Biriş se aşeză lîngă el, gînditor. Cătălina se întoarse cu ceainicul şi tava cu ceşti. „Ce-aţi amuţit aşa, amîn-doi ?" întrebă ea. ;,Conu Mişu e obosit", spuse Biriş. Apoi după o clipă întrebă : „Unde îl ascundem ? Crezi că poate rămîne aici, la tine ?" „Evident, spuse Cătălina apropiindu-se de divan cu tava. Unde vrei în altă parte ?" „Iţi mulţumesc, duduie Cătălina, spuse Mişu Weissmann. Dar să nu crezi că aici, la mata, sînt în siguranţă. In blocul ăsta mai locuiesc o sumă de ovrei. Dacă la noapte răbufneşte din nou rebeliunea, au să fie ata> cate cartierele bogate. Cînd am venit, deja începuseră să seTâdune la capătul străzii, în grădină. Şi am auzit tot timpul împuşcături..." „Cartierul je bine păzit, spuse Biriş. Am întîlnit cordoane de jandarmi pe toate străzile. Au scos şi tancurile. Nu-ţi fie teamă, aici nu se întîmplă nimic. Ţi-am spus că 18 toate sediile legionare sînt ocupate de armată sau asediate... încă o zi, două, şi totul reintră în ordine." „Ce ştii d-ta ? făcu Mişu. în timp ce armata se luptă cu legionarii, se ridică mahalalele şi încep să devasteze. Am văzut cîteva grupuri cînd coboram din maşină. Erau haimanale şi pungaşi de rînd. Profită de rebeliune ca să prădeze şi să omoare. îţi spun eu, că i-am văzut !... Aici, în cartierul ăsta, nu-i sigur. Mai bine mergem la Dan..." Biriş înălţă privirile spre Cătălina, care ascultase cu ochii plecaţi. Tăceau amîndoi. Deodată se auziră salve de puşcă. Mişu se ridică brusc de pe divan. „I-ăuziţi !" le spuse, împuşcăturile continuară, răzleţe. Apoi, după o lungă tăcere, un răpăit de mitralieră. „Mă duc să văd ce se întîmplă," spuse Biriş îmbrăcîndu-şi paltonul. „Petre, eşti nebun !" făcu Cătălina. „N-aveţi nici o grijă. Am impresia că se trage în aer..." Şi ieşi repede înainte ca să-1 poată opri Cătălina. Rămaşi singuri, Weissmann o privi cu mirare. „Mi se pare mie, sau vrei să te desparţi de Dan ?" Cătălina nu-i-răspunse, continuînd să-i pregătească sandwichurile cu şuncă. „Rău faci, continuă el. Dan e un om extraordinar." „Tocmai d-ta spui asta, coane Mişu, vorbi Cătălina 'zîm-bind. După tot ce-a făcut ?... Mi-aş fi închipuit că d-tn ai fi avut dreptul să fii cel mai supărat..." „Dar ce-a făcut? o întrerupse Mişu. ,A îmbrăcat cămaşa verde. Ei şi, parcă numai el a îmbrăcat-^o ? Dar eu ştiu ce crede el despre legionari. Mi-a spus-o de atîtea ori. A pus cămaşa verde ca să i se dea direcţia Teatrului. Foarte bine că i-au dat-o lui. Cel puţin el e om priceput. Ai văzut ce planuri îndrăzneţe are.:." Cătălina se apropie de el şi-1 mîngîie pe obraz. „D-ta eşti un om extraordinar, coane Mişu, spuse. Nici după tot ce ţi s-a întîmplat nu vrei să te schimbi!..." Weissmann se îmbujora! „Ce are a face una cu alta ? spuse. îl cunosc pe Dan de zece ani. Mi-a spus că nu e legionar, şi-1 cred... Dar nu despre asta vor- beam, adăugă repede. Ce s-a întâmplat între voi ? Cît am fost eu plecat, s-a întîmplat ceva, căci nu prea vă mai văd împreună..." „Nu s-a întîmplat nimic, Coane Mişu, vorbi Cătălina cu o tristă indiferenţă. D-ta ştii că eu nu mă despărţeam de Dan pentru că mi se părea că n-ar putea trăi fără mine. în fond, asta e cam tot ce-ţi rămîne dintr-o dragoste, după cîţiva ani: teama că, dacă te desparţi, celălalt va suferi mai mult decît' tine... Dar am observat că de cînd a intrat la direcţia Teatrului, poate trăi şi fără mine. Acum îşi poate împlini visul lui : să monteze şi să joace pe Shakespeare aşa cum crede că trebuie jucat..." Se auziră din nou împuşcături, urmate de urale, ţipete, huiduituri. Cătălina se apropie repede de fereastră, o deschise şi se plecă o clipă să privească. „Nu e pe strada noastră, spuse. Trebuie să fie tot la grădină... Dar ce-o fi făcînd Petre de nu se mai întoarce..." Mişu sfîrşi de mîncat ultimul sandwich şi-şi aprinse încă o ţigară. Cătălina închise fereastra şi se aşeză, abătută, pe divan, lîngă el. „Totuşi, după cîte am înţeles, nu v-aţi despărţit." „încă nu, dar aproape, spuse Cătălina cu un surîs obosit. Confiscat cum e, de cîteva luni, de Teatrul Iui, nici nu va observa că nu mai sînt lîngă el... Şi fiecare dintre noi îşi va face viaţa cum îl va îndemna inima..." Biriş se întoarse o jumătate de ceas mai tîrziu. „Nu prea înţeleg ce se întîmplă, spuse el plictisit scoţîndu-şi paltonul. Postul de radio este încă în mîna legionarilor. Anunţă fel de fel de năzbîtii. în spatele grădinii au fost o seamă de incidente şi s-a tras, de ambele părţi, dar nimeni nu ştie să-ţi spună, exact, ce s-a întîmplat şi cine a început. Am aflat, doar, că s-a tras de prin case, de-a dreptul în mulţime. Dacă e adevărat, asta înseamnă că există o sumă de agenţi provocatori şi atunci lucrurile se complică..." „Nu-ţi spuneam"eu ? făcu Mişu ridicîndu-se 20 şi începînd să se plimbe prin odaie cu paşi repezi, nervos, în noaptea asta au să se reverse mahalalele spre Centru, şi atunci să vezi rebeliune !" Se opri în mijlocul odăii şi îi privi pe amîndoi, silin-du-se să zîmbească. „Ce-ar fi să dormim noaptea asta, cu toţii, la Dan ?..." „Dacă ne hotărîm, făcu deodată Biriş, eu plec să caut maşină. Nu cred că putem găsi uşor un taxi. Dar- am să telefonez cuiva să vină să ne ia cu maşina... Aştept să vă hotărîţi", adăugă el privind către. Cătălina. „Bine, spuse ea încet. Mergem." Au ajuns la Bibicescu puţin înainte de miezul nopţii, căci Biriş găsise maşina abia după vreun ceas. întîlniră de mai multe ori cordoane de soldaţi care făceau controlul hîrtiilor şi căutau arme. La un colţ de stradă, o rafală de gloanţe şuieră pe deasupra maşinii. Cătălina izbucni într-un rîs scurt, nervos. Biriş tăcea, cu fularul înfăşurat pînă sus, deasupra bărbiei. La răstimpuri tremura, ca zgîlţîit de friguri. îl găsiră pe Bibicescu acasă, cu paltonul pe el. Era frig ; focul se stinsese în sobă, dar îi era lene să mai coboare în pivniţă, după lemne. Părea plictisit. „Am trimis pe cineva la d-ta, coane- Mişu, să te caute ! spuse. Dar dispăruseşi de-acasă. Am tras o spaimă..." Weissmann se îmbujora, fericit. „Ştiam eu că o să vă zbateţi pentru mine, spuse. Dar prin cîte am trecut !..." începu să povestească, întrerupîndu-se ca să pună întrebări, fumînd, tuşind, ştergîndu-şi mereu obrazul cu batista. N-au înţeles mare lucru, pentru că Mişu nu cita nume, nu preciza nimic, vorbind de «o persoană care mi-e îndatorată», de «o casă foarte luxoasă, unde mi s-a oferit un apartament», de «omul cu care trebuia să fac afacerea de care v-am vorbit». După zece minute, şi văzînd că celorlalţi le e frig, Bibicescu îşi căută lanterna electrică şi coborî în pivniţă după lemne. Cătălina îl ajută să facă focul. Cu paltonul pe el, Biriş îl privea, fumînd abătut. Mişu se aşezase pe .o canapea, gata să adoarmă. 21 „Crezi că trebuie să-1 îmbrăcăm în cămaşă verde, sau e sigur şi aşa, pentru că e în casa ta ?" întrebă zîmbind Cătălina. Bibicescu o privi încruntat, ca şi cînd n-ar fi înţeles. Apoi ridică din umeri şi continuă să sufle în sobă. „Ce-aţi mai făcut? întrebă el tîrziu, adresîndu-se la amîndoi. Nu v-am mai văzut pe la teatru..." Cătălina privi spre Mişu şi-i făcu semn. „Unde îl culci ?" „în odaia de alături," răspunse Bibicescu. „Mă duc să văd daca mai arde focul," spuse Cătălina. Weissmann se frecă la ochi, căscă, apoi îşi aprinse o nouă ţigară. „Pe aici a fost ceva ?" întrebă. „Nu. E un cartier liniştit", spuse Bibicescu. „Mi-a plăcut formula, începu deodată Biriş, bine dispus. Tu crezi că celelalte cartiere, cartierul lui Mişu, de pildă, sînt de felul lor neliniştite?... Am impresia că nici nu ştii ce se întîmplă de două zile. Să-ţi spun eu : e un fel de revoluţie, nu aceea pe care o aşteptăm şi-o vesteşte Bursuc, ci o rebeliune. Legionarii s-au răsculat împotriva generalului Antonescu, cu care guvernau împreună ţara de aproape cinci luni, şi vor să-1 răstoarne. Armata e de partea generalului Antonescu, şi de două zile armata trage în legionari. Iar legionarii trag în cine se nimereşte : în Mişu, în mine, poate chiar în tine..." „Credeam că e ceva mai grav," spuse Bibicescu încercînd să zîmbească. Biriş tăcu. Cătălina încarcă un braţ de lemne şi trecu în odaia vecină. Bibicescu se duse după ea. „De ce-1 necăjeşti ? şopti Mişu apropiindu-se de Biriş. Nu vezi că e nervos ? ] Cred că a primit vreo veste proastă..." „Să-ţi spun eu vestea pe care a primit-o, vorbi liniştit Biriş. L-au dat i afară de la teatru. îl numiseră legionarii, şi acum toate i numirile făcute de legionari vor fi revizuite. Unul ca el j era menit să zboare cel dintîi..." „De unde ştii ?" „N-ai ] decît să te uiţi la el. Mai arată a director de teatru ? Adu-ţi aminte cum era acum două, trei săptămîni..." In acea clipă Bibicescu se întoarse, îşi scoase paltonul şi căută ceva într-un dulap. „Dacă ţi-e somn, te poţi duce la culcare, coane Mişu, spuse apropiindu-se cu o sticlă de coniac şi cîteva pahare. Dar bea întîi un coniac să te încălzeşti. E cam frig dincolo..." Weissmann dădu peste cap paharul, se scutură şi începu să-şi frece mîinile. „Şi cum, frate, nu ştii nimic din ce se întîmplă ? întrebă el. N-ai vreun vecin să te informeze ? S-o fi terminat, nu s-o fi terminat ?..." „Ce să se termine ?1" întrebă mirat Bibicescu. „Rebeliunea." „Fii serios, coane Mişu, zîmbi Bibicescu. N-a fost, şi nici nu va fi nici o rebeliune. O rebeliune e o acţiune organizată şi unitar condusă. Unde ai văzut d-ta organizaţie şi conducere ? O serie de incidente provocate de o mînă de criminali şi demenţi. Şi cîteva mii de derbedei care au profitat de întuneric ca să devasteze şi să prădeze..." „Asta spuneam şi eu", începu timid Weis-manh. Biriş rîse din nou. „Mai bine du-te şi te culcă, coane Mişu, îi spuse. Cazi de oboseală !" Weissmann le strînse cu emoţie mîinile şi trecu în odaia de-alături. Biriş îşi sorbea încet coniacul. Bibicescu se rezemase de sobă. Şi altceva, ce mai zici ?" întrebă tîrziu Biriş. „Sînt cam obosit. Am lucrat enorm în ultimele zile..." Cătălina intră şi ea, îşi turnă un pahar cu coniac şi se aşeză pe scaun, alături de Biriş. „Am pus la punct programul pentru toată stagiunea, continuă Bibicescu. Am înlocuit o seamă de platitudini pe care le moştenisem de la vechea Direcţie. Şi am izbutit, în sfîrşit, să-i conving să joace Priveghiul. O pun chiar eu în scenă şi tot eu am să joc rolul principal. De altfel, e singurul rol pe care am să-1 joc în stagiunea asta." Cătălina ridică fruntea, îşi dădu la o parte bucla care-i căzuse deasupra ochiului, şi-1 privi nedumerită. „...A fost foarte greu, continuă Bibicescu, dar pînă la urmă am izbutit. Săptămîna viitoare încep repetiţiile." „Dan, îl întrerupse Cătălina, cum poţi să faci o asemenea nelegiuire ?" Bibicescu ridică încruntat fruntea şi o privi. „Ce vrei să spui ?" o: întrebă plictisit. 22 23 „Ştii foarte bine ce vreau să spun. Şi cînd am discutat ultima oară, înainte de Crăciun, credeam că am rămas bine înţeleşi. în nici un caz nu poţi juca Priveghiul. Ar însemna să săvîrşeşti, cu bună ştiinţă, o fraudă." „Dar de ce?" „Pentru că Priveghiul tău nu este opera lui Partenie. Nu ai dreptul să foloseşti schiţa unui autor şi să alcătuieşti o piesă pe care el n-a avut timp s-o termine şi pe care a conceput-o cu totul altfel decît ţi-o închipui tu..." Bibicescu ridică din umeri şi începu să se plimbe, cu mîinile în buzunar. „Susţii un lucru absurd. Nu e prima oară cînd un regizor pune în scenă un text incomplet." „Dar nu e un text incomplet, îl întrerupse Cătălina. E numai .o schiţă şi cîteva fragmente..." „S-au mai găsit şi alte texte. Primele două acte sînt aproape complete..." „Cum de n-a văzut nimeni acel faimos manuscris ? întrebă zîmbind Cătălina. Cum de ţi-au căzut ţie în mînă tocmai textele care lipseau ? Şi cum de se face că tocmai aceste două acte ţi s-au transmis bătute la maşină?..." „Am motivele mele să cred că sînt autentice." „Cred şi eu. Dacă le-ai scris tu !..." Bibicescu se opri în mijlocul odăii şi o privi cu a neobişnuită asprime, aproape furios. „Cine ţi-a mai băgat v şi asta în cap ?" „Era foarte simplu, începu liniştită Cătălina. Tu nu aveai curajul să-ţi iei răspunderea piesei pe care ai scris-o folosindu-te de frînturile găsite printre hîrtiile lui Partenie. Problema totuşi te pasiona ; pentru că, aşa cum singur spuneai, subiectul şi problema Priveghiului i le sugeraseşi chiar tu, într-o convorbire pe care ai fi avut-o cu Partenie. Aşa că ai compus piesa după capul tău şi o joci sub semnătura unui mare autor. Dar piesa ta e proastă, şi ce faci tu e o fraudă şi o nelegiuire. Doar dacă nu e un act de supremă gelozie, menit să compromită un autor post-mortem... Tu întotdeauna ai fost puţin gelos pe Ciru Partenie. De ce nu vrei să recunoşti ?..." „Vorbeşti prostii !" spuse Bibicescu, reîncepînd să se plimbe. „Dar, în fond, întrebă Biriş, ce te face pe tine să crezi că Priveghiul pe care vrea să-1 joace Dan nu e autentic ?" Cătălina şovăi o clipă, plecînd ochii în jos. Apoi se hotărî, brusc. „Pentru că Ciru Partenie mi-a povestit piesa înainte de moarte Şi nu seamănă deloc cu textul lui Dan..." Bibicescu se opri brusc în mijlocul odăii. „N-am ştiut că erai atît de bună prietenă cu Ciru Partenie, spuse. Nu mi-ai vorbit niciodată de asta." „La ce bun ?" făcu Cătălina, ridicînd din umeri. Se apropie de birou şi-şi turnă încă un pahar cu coniac. Tăceau cu toţii. Biriş îşi dădu paharul peste cap. Bibicescu umplu din nou soba cu lemne. Brusc, o rafală de mitralieră străpunse tăcerea. Se priviră toţi, ca şi cînd s-ar fi trezit din somn, nedumeriţi. Biriş se sculă şi, apropiindu-se repede de Bibicescu, îi prinse mîna şi i-o scutură puternic, de mai multe ori. „Felicitările mele, Dane ! îi spuse. Eşti un om mare. Eşti pur şi simplu extraordinar. Ai izbutit să ne faci să discutăm teatrul tău chiar într-o noapte ca asta. Ne-ai bătut pe toţi!... O idee fixă triumfă întotdeauna. Foarte curînd ai să triumfi şi tu !...", Rafalele de mitralieră se înteţiră. Mişu întredeschise uşa. Era învelit în plapumă, cu picioarele goale. „Ce se întîmplă ? întrebă el somnoros. Mi s-a părut mie, său am auzit ceva ? !" „Ţi s-a părut, spuse Biriş bine dispus. Cartierul ăsta e liniştit. E populat de oameni paşnici şi cu frica lui Dumnezeu..." Bibicescu tăcea posomorit, privind un colţ din covor. „Numai de n-ar face imbecilii ăştia vreo prostie, spuse el foarte încet. Atunci s-au dus dracului toate planurile..." Ioana reciti de mai multe ori telegrama, încercînd să-şi potolească bătăile inimii. Apoi strigă : „Răzvan ! Vine împăratul !..." Din odaia alăturată intră un băieţaş blond, cu o cutie mare de carton în mînă. Ioana îl prinse în braţe şi-1 ridică foarte sus, pînă ce simţi că picioarele lui îi ating umerii. „Vine împăratul ! repeta ea întruna. E la Lisabona ! A scăpat de război ! E la Lisabona !" „împăratul ! rosti solemn, aproape emoţionant, Răzvan,; Vine împăratul !" 24 25 „Ştii foarte bine ce vreau să spun. Şi cînd ara discutat' ultima oară, înainte de Crăciun, credeam că am rămas bine înţeleşi. în nici un caz nu poţi juca Priveghiul. Ar însemna să săvîrşeşti, cu bună ştiinţă, o fraudă." „Dar de ce ?" „Pentru că Priveghiul tău nu este opera lui Partenie. Nu ai dreptul să foloseşti schiţa unui autor şi să alcătuieşti o piesă pe care el n-a avut timp s-o termine şi pe care a conceput-o cu totul altfel decît ţi-o închipui tu..." Bibicescu ridică din umeri şi începu să se plimbe, cu mîinile în buzunar. „Susţii un lucru absurd. Nu e prima oară cînd un regizor pune în scenă un text incomplet." „Dar nu e un text ineompletj îl întrerupse Cătălina. E numai o schiţă şi cîteva fragmente..." „S-au mai găsit şi alte texte. Primele două acte sînt aproape complete..." „Cum de n-a văzut nimeni acel faimos manuscris ? întrebă zîmbind Cătălina. Cum de ţi-au căzut ţie în mînă tocmai textele care lipseau ? Şi cum de se face că tocmai aceste două acte ţi s-au transmis bătute la maşină ?..." „Am motivele mele să cred că sînt autentice." „Cred şi eu. Dacă le-ai scris tu !..." Bibicescu se opri în mijlocul odăii şi o privi cu o neobişnuită asprime, aproape furios. „Cine ţi-a mai băgat şi asta în cap ?" „Era foarte simplu, începu liniştită Cătălina. Tu nu aveai curajul să-ţi iei răspunderea piesei pe care ai scris-o folosindu-te de frînturile găsite printre hîrtiile lui Partenie. Problema totuşi te pasiona ; pentru că, aşa cum singur spuneai, subiectul şi problema Priveghiului i le sugeraseşi chiar tu, într-o convorbire pe care ai fi avut-o cu Partenie. Aşa că ai compus piesa după capul tău şi o joci sub semnătura unui mare autor. Dar piesa ta e proastă, şi ce faci tu e o fraudă şi o nelegiuire. Doar dacă nu e un act de supremă gelozie, menit să compromită un autor post-mortem... Tu întotdeauna ai fost puţin gelos pe Ciru Partenie. De ce nu vrei să recunoşti ?..." „Vorbeşti prostii !" spuse Bibicescu, reîncepînd să se plimbe. „Dar, în fond, întrebă Biriş, ce te face pe tine să crezi că 1 Priveghiul pe care vrea să-1 joace Dan nu e autentic ?* Cătălina şovăi o clipă, plecînd ochii în jos..Apoi se hotărî, brusc. „Pentru că Ciru Partenie mi-a povestit piesa înainte de moarte. Şi nu seamănă deloc cu textul lui Dan..." Bibicescu se opri brusc în mijlocul odăii. „N-am ştiut că erai atît de bună prietenă cu Ciru Partenie, spuse. Nu mi-ai vorbit niciodată de asta." „La ce bun 1" făcu Cătălina, ridicînd din umeri. Se apropie de birou şi-şi turnă încă un pahar cu coniac. Tăceau cu toţii. Biriş îşi dădu paharul peste cap. Bibicescu umplu din nou soba cu lemne. Brusc, o rafală de mitralieră străpunse tăcerea. Se priviră toţi, ca şi cînd s-ar fi trezit din somn, nedumeriţi. Biriş se sculă şi, apropiindu-se repede de Bibicescu, îi prinse mîna şi i-o scutură puternic, de mai multe ori, „Felicitările mele, Dane ! ii spuse. Eşti un om mare. Eşti pur şi simplu extraordinar. Ai izbutit să ne faci să discutăm teatrul tău chiar într-o noapte ca asta. Ne-ai bătut pe toţi!... O idee fixă triumfă întotdeauna. Foarte curînd ai să triumfi şi tu !..." Rafalele de mitralieră se înteţiră. Mişu întredeschise uşa. Era învelit în plapumă, cu picioarele goale. „Ce se întâmplă ? întrebă el somnoros. Mi s-a părut mie, sau am auzit ceva ? !" „Ţi s-a părut, spuse Biriş bine dispus. Cartierul ăsta e liniştit. E populat de oameni paşnici şi cu frica lui Dumnezeu..." Bibicescu tăcea posomorit, privind un colţ din covor. „Numai de n-ar face imbecilii ăştia vreo prostie, spuse el foarte încet. Atunci s-au dus dracului toate planurile..." Ioana reciti de mai multe ori telegrama, încercînd să-şi potolească bătăile inimii. Apoi strigă : „Răzvan ! Vine împăratul !..." Din odaia alăturată intră un băieţaş blond, cu o cutie mare de carton în mînă. Ioana îl prinse în braţe şi-1 ridică foarte sus, pînă ce simţi că picioarele lui îi ating umerii. „Vine împăratul ! repeta ea întruna. E la Lisabona ! A scăpat de război ! E la Lisabona !" „împăratul ! rosti solemn, aproape emoţionant, Răzvan.; Vine împăratul !" 24 25 JJ, .1 l.lj.I III {I III...) I I «De ce-1 lăsaţi să vorbească aşa ? o dojenea mereu d-na / Bologa. Ce obicei e ăsta să spună : împăratul ? !... De ce nu-i spune, ca toţi copii din lume, tată ?»■ «Ştefan 1-a învăţat, se apăra Ioana. Spune că e mai frumos aşa şi că e bine să-1 obişnuim de la început cu o pronunţie complicată...» „Acuma ai să vezi şi tu, îl ameninţă zîmbind Ioana. Acuma ai să vezi ce înseamnă să fie împăratul cu noi !... Ai să vezi !"... îl lăsă repede din braţe şi, rîzînd mereu, începu să-şi şteargă lacrimile. Răzvan continua s-o' privească emoţionat, aproape cu spaimă. „Vine împăratul, şoptea el. Ce-are să spună Irina ? Ea nu 1-a văzut. Ce-are să spună ?..." „împăratul nu e în război cu Irina, vorbi repede Ioana. împăratul e în război cu Avioanele Negre. Irina e de partea noastră. Noi, şi cu Irina, şi cu Tata Moşu' sîntem de partea Avioanelor Albe... „împăratul e la război", şopti grav Răzvan. „Acum nu mai e. Acum a scăpat de război. E la Lisabona. La Lisabona, unde sînt portocali. Şi zilele acestea soseşte. Soseşte cu Avioanele Albe..." Trebuie s-o anunţ pe Irina, îşi spuse. Dar în acea clipă îşi aminti de rebeliune şi se întunecă. Dacă aş găsi o maşină, m-aş duce. Ea a venit, atunci..." în acea după-amiază de 30 noembrie încerca să prindă un post englezesc, cînd Măria intrase şi o anunţă că a venit d-na Vădastra ; «nepoata domnului prdfesor Antim», adăugase ea. Ioana tresărise : ştia că Antim, ca şi Vădastra, muriseră în bombardament ; îi scrisese Ştefan, cu multe amănunte, prin curierul unei legaţii neutre. t Ieşi repede s-o întîmpine. O lovi de la început tinereţea şi paloarea Irinei, accentuată şi mai mult de doliu. Părea o fată de liceu, rămasă orfană. Avea părul foarte bălai, prins în cozi în jurul capului, şi fruntea mare, blînd arcuită, în afară de o lumină care nu ştia de unde izvorăşte, figura i se păru ştearsă, lipsită de expresie. Doar cînd zîmbea, i se zăreau dinţii foarte frumoşi şi o nelămurită dulceaţă îi transfigura pentru o clipă trăsăturile. „Spu- 2e ne-mi Irina," îi şopti după ce Ioana o poftise sâ ?&dă. Avea o voce neobişnuit de caldă. Vloana o găsise aştep-tînd-o în mijlocul salonului, cuminte, cu mîinile la spate. „Spune-mi Irina ! O să fim prietene..." Se aşeză în fotoliu, continuînd să zîmbească. Dar o privea cu atîta pătrundere, încît Ioana îşi plecă ochii, încurcată. „îmi pare rău de nenorocirea care s-a întîmplat, începu Ioana. Mi-a scris Ştefan cum s-a întîmplat..." Irina o opri, cu un zîm-bet sfios, întristat. „S-au prăpădit amîndoi neîmpărtăşiţi şi nespovediţi, ca păgînii", spuse foarte încet. în noaptea aceea, cînd m-au apucat durerile, parcă am văzut şi am înţeles ce era să se întîmple. Tot atunci, parcă mi s-a^ arătat duhul bietei doamne Zissu şi m-a liniştit. Linişteşte-te, fetiţo, parcă îmi spunea, că s-a îndurat Dumnezeu de tine şi păcatul are să cadă departe de voi !... Biata doamnă Zissu, Dumnezeu s-o odihnească !..." îşi făcu pe îndelete o cruce mare şi cuviincioasă. Ioana o ascultase tulburată. îi era puţin frică şi nu ştia ce să spună ; nu înţelesese nimic. „Nu ştiam că a murit..." „A murit demult. Nici nu bănuiam, atunci, că am să fiu într-o zi soţia lui Spiridon..." îşi ridică privirile şi zîmbi. „Şi ce era cu dînsa ?" o întrebă Ioana. „Nu ştiu. Spiridon nu mi-a vorbit decît o singură dată de ea. Dar am înţeles că i-a făcut cîndva Spiridon un bine, cînd femeia avea mare nevoie. Şi binele făcut la nevoie ţi—1 răsplăteşte înzecit Dumnezeu cînd nici cu gîndul nu gîn-deşti..." Se ridică repede şi, apropiindu-se, puse mîna pe umărul Ioanei. Apoi, eu acelaşi zîmbet neînţeles, se aşeză lîngă ea, pe canapea. „Să nu crezi că sînt nebună, spuse. Vorbesc şi eu cum mă taie capul..." îşi aşeză amîndouă mîinile pe genunchi ca o şcolăriţă. „De cînd mă ştiu, voiam să mă călugăresc. Dar n-am fost vrednică. A trebuit să mă mărit. Ani şi ani m-am tot împotrivit, dar pînă la urmă l-am întîlnit pe Spiridon ^) ' - 27 1 şi am înţeles că pe el mi 1-a ursit Dumnezeu. Avea mare/" ! nevoie de. un suflet lîngă el. Era nefericit. L-am aştep- ! tat zece ani. Şi de cum l-am văzut, am simţit că el era ursitul meu... Aş vrea să-ţi văd băiatul, adăugă ridicîndu-se brusc. Nu mai pot rămîne mult. Trebuie să mă întorc să-mi alăptez copilul." Ioana voi să sune. „Nu, o opri Irina punîndu-i mîna pe braţ. Vreau să văd camera unde doarme el, unde are să doarmă la noapte." O conduse în dormitor. „Doarme aici, cu mine", spuse ară-tîndu-i patul. Irina intră cu paşi uşori şi cercetă cu deamănuntul odaia. La capătul patului Ioanei era o etajeră cu cărţi şi cîteva fotografii ale lui Ştefan. Le privi zîmbind, nehotărîtă. „E împăratul, şopti Ioana. El e, Ştefan..." Irina dădu din cap şi se îndreptă către patul lui Răzvan. Deasupra era atîrnată o icoană. „Ascultă-mă, spuse ea deodată roşindu-se. Te-aş ruga un lucru, dar te-aş ruga să-1 faci, orice ai crede despre mine. în noaptea asta scoate icoana şi aşeaz-o pe masă. Sau, dacă vrei, trage puţin patul în mijlocul odăii. Apropie-1 de patul d-tale..." Ioana o privea nedumerită. „Ascultă-mă, reîncepu Irina cu un glas tot mai rugător. Fă aşa cum îţi spun eu..." „Dar de ce ?" Irina şovăi încurcată. Nici eu nu ştiu prea bine de ce, spuse în cele din urmă. Dar am visat azi-noapte un vis rău... Doamne fereşte }..." Privi încă o dată întreaga odaie, înseninîndu-se. „Acum trebuie să plec, spuse. Dar am să măi vin eu !..." în noaptea aceea a deşteptat-o un uruit care venea parcă din fundul pămîntului. Deschizînd ochii, i se păru n lunecă afară din pat şi ţipă, apucîndu-se cu amîndouu mîinile de cearceafuri. M-am speriat, îşi spuse. Am visat urît !... în clipa următoare patul întreg se clătină, geamurile începură să zăngăne şi sări înspăimîntată, cău-tîndu-şi prin întuneric papucii. De abia cînd simţi parchetul tremurînd sub picioare, îşi dâdu seama că e cutrer ■ mur şi se repezi spre Răzvan, aproape fără să înţeleagă j ce face. îl smuci din pat şi-1 strînse în braţe. Atunci ] huruitul se înăspri, geamurile toate şe îiifinrarâ şi. din odaia de alături auzi o seamă de zgomoW surde, înecate, cîteva clipe în urmă, de o cădere mas±vă. Biblioteca lui Ştefan, înţelese Ioana şi-şi strînse mai vire copilul în braţe, ca şi cum ar fi vrut să-i ascundă plînsul în propriul ei trup. Casa începu să se clatine din temelii. Ioana rămăsese lîngă uşă, silindu-se să-şi lipească picioarele de parchet. Tremura şi se sperie şi mai mjVt auzindu-şi dinţii clănţănind. Tîrziu, se trezi că se rv-gase într-una, fără să ştie cînd începuse şi ce spusese. Crezu, atunci, că nu mai e nici o. nădejde. Zărea, în semi-întunericul cu care se obişnuise, lampa din tavan clătinîndu-se şi aştepta, neputincioasă, să se prăvălească pe podea. Ar fi vrut să fugă, dacă ar mai fi fost timp. Dar simţea că nu mai e timp de nimic. în clipa următoare casa trebuia să se năruiască. Ţipa fără să ştie, con-tinuînd în acelaşi timp să se roage. închisese ochii. Răzvan se zbătea în braţele ei. Ar fi vrut să-1 mîngîie, dar nu mai ştia cum. îl strîngea din ce în ce mai tare la piept. Apoi îşi strivi capul de trupul lui, şi aşteptă. Parcă timpul se oprise pe loc. Cutremurul dura, aşa, de la începutul lumii... Abia tîrziu, cînd coborîse jos în picioarele goale, şi proprietarul o sfătui să se urce la ea, nu cumva să răcească, îşi aminti de vizita Irinei şi de sfaturile pe care i le dăduse în acea după-amiază. Simţi o mare frică şi îşi făcu repede cruce. Reîntoarsă în odaie, încercă să adoarmă pe Răzvan, dar nu-şi mai putea stăpîni lacrimile şi izbucni în plîns, închinîndu-se mereu. Plîngea de o calmă fericire care parcă îi topise fiinţa întreagă, începuse chiar de a doua zi să caute adresa Irinei, dar nu izbutise s-o afle decît după o săptămînă. Se dusese s-o vadă într-o dimineaţă. „Am venit să-ţi mulţumesc," îi spuse îmbrăţişînd-o. Irina se îmbujora. Ioana o prinse de mînă şi o trase spre ea. 28 „Parcă nu-mi vine să cred. Cum de-ai ştiut că are să fie cutremur ?" „N-am ştiut. Visasem urît cu o noapte mai înainte..." „Dar cum ai ghicit că visul acela urît prevestea un cutremur, iar nu o altfel de nenorocire ?" „M-or fi luminat Dumnezeu şi Maica Domnului*', zîmbi Irina. Ioana o privi intimidată. I se păru că ghiceşte în ochii ei oboseala plînsului ; erau tulburi, înlăcrimaţi parcă, şi pleoapele erau uşor umflate. „Să ţi-1 arăt pe Gheorghîţă, spuse ea din nou. Să-1 vezi ce voinic este..." „Mai stai, o rugă Ioana. Mai stai puţin lîngă mine... Mă simt mai liniştită lîngă d-ta... Probabil că eşti sfîntă, adăugă ea mai încet." „Nu vorbi aşa, că e păcat ! şopti speriată Irina. Nu vorbi aşa..." „Poate mai îmi spui ceva, se rugă Ioana. îmi spui ceva de folos..." „Să-ţi vorbesc de împăratul ? o întrebă deodată Irina luminîndu-se la faţă. Să n-ai jiici o grijă dinspre partea lui, căci se întoarce... împăratul se întoarce !..." De-atunci, venea adeseori s-o vadă. „Să trăiască împăratul !" spunea intrînd. Apoi îşi rotea zîmbind privirile în jurul ei şi se aşeza pe canapea, aşteptîndu-1 pe Răzvan. „Ce veşti de la împăratul ?" îl întreba ea luîndu-1 în braţe. „împăratul e în război !" rostea, cu gravitate, Răzvan. „Să-ţi spun eu cum e cu el, cu împăratul, începea Irina. Acolo, peste şapte mări şi şapte ţări, e ţara Avioanelor Albe. împăratul stă într-o casă cu multe etaje deasupra, iar de la fereastra lui se vede un pom. Acum s-a ridicat de la masă~şi s-a apropiat de fereastră. A dat perdeaua la o parte şi priveşte cerul. Cerul nu e albastru, ca pe la noi. Acolo, cerul e ca de plumb. Priveşte şi se gîndeşte la tine. îşi aminteşte de tine şi zîmbeşte... Acum nu mai zîmbeşte. Acum e trist, se gîndeşte la măicuţa ta şi socoteşte în gînd... Adună, în gînd, zilele..." „E adevărat ?" întreba Ioana îmbujorîn-du-se. Irina zîmbea ridicînd din umeri. „Aşa e povestea cu Avioanele Albe..." Odată, intrînd, se opri tulburată în pragul uşii. Apoi se îndreptă repede spre Ioana şi o cuprinse de mijloc. ,jDe ce eşti aşa de tristă ? Dă-mi şi mie 30 să citesc. Dă-mi şi mie cartea aceea care te-a întristat atît. Vreau s-o citesc..." Ioana tresări şi o privi speriată, pălind. „De unde ai ştiut ?" o întrebă. „Dă-mi-o şi mie s-o citesc," stărui Irina. Ioana se apropie de rafturi şi scoase Plimbare în întuneric. „E ultima lui carte, spuse plecîn-du-şi privirile. E foarte tristă. Parcă ar fi presimţit..." „L-ai iubit atît de mult ?" o întrebă deodată Irina. „Da, spuse. Cred că l-am iubit foarte mult. Dacă n-ar fi apărut Ştefan în viaţa mea..." „Ţi,şe pare, doar, că l-ai iubit, o întrerupse Irina. Tot pe el îl iubeai şi înainte, pe împăratul. El ţi-a fost ursitul..." Parcă o mare linişte i se răspîndi atunci în toată fiinţa. Se apropie de Irina şi o cuprinse în braţe. „E adevărat, şopti. E adevărat! Numai pe el îl iubeam..." Irina reveni puţine zile în urmă. „Săracul de el, spuse, s-a prăpădit şi el fără luminare, hespovedit şi neîmpărtăşit, ca un cîine omorît cu pietre, în mijlocul străzii. Te mai rogi pentru el ? El, Partenie, te-a iubit foarte mult. Te rogi pentru el?..." Ioana rămase în faţa ei, în picioare, neîndrăznind s-o privească. „Eu nu ştiu, şopti ea, nu ştiu să mă rog. Invaţă-mă d-ta... învaţă-mă cum să mă rog !" exclamă ridicînd brusc privirile, emoţionată. „Eu nu pot să te învăţ, pentru că n-am dar. Nu ştiu decît Tatăl Nostru. Spune Tatăl Nostru...'! îşi dădea seama că visează, dar nu izbutea să se trezească. Avionul pornise din nou. Stewardul aşezase pe genunchii fiecăruia o tavă pe care se aflau un sandwich, o portocală şi o ceaşcă cu ceai, apoi se întoarse şi ridică plăcile de carton de la ferestre. Cerul întreg îl întîmpină din toate părţile odată. Sub el, printre nouri, se zărea oceanul. Nourii păreau fîşii de vată murdară, plutind leneşe şi în neştire. Nu mai auzea zgomotul motoarelor ; începea să audă în schimb melodii aproape uitate, nelămurite, care izvorau din cine ştie ce fragment de Timp, pe care nici nu-şi mai amintea că-1 trăise vreodată. Şi 31 apoi, pe nesimţite, melodiile acelea tulburi, nedecise, se * transformară într-uri cor foarte depărtat, dar din ce în ce mai ferm. Vocile se pierdeau uneori ca înecate de o năpraznică răsturnare de talazuri, apoi se înălţau din nou, victorioase, stăpînind toate vuetele unei mări nevăzute. Asculta furat, încercînd să-şi amintească. Din aşteptare se întocmi încet, frîntură cu frîntură, pădurea de la Băneasa. Tresări şi se trezi cu soarele în faţă. Cîteva clipe nu-şi dădu seama unde se află, apoi simţi cum îl înăbuşă beatitudinea şi, sărind din pat, deschise larg ferestrele. Arborii Avenidei erau despuiaţi de frunze, dar "cerul era limpede şi în văzduh răzbătea miros de primăvară. Un tramvai electric lunecă metalic prin faţa lui. îl privi emoţionat, parcă ar fi văzut deja tramvaiele din Bucureşti, începu să se îmbrace repede. Ştirile sînt confuze. Rebeliunea se. întinde în toată ţara... Privise fiecare fereastră luminată prin faţa căreia trecuse, autocarul cu o greu stăpînită bucurie. De la aeroportul din Sintra pînă la Lisabona au făcut trei sferturi de ceas. Totul i se părea feeric : colinele împădurite, eucalipţii şi stejarii-plută, luminile, casele de ţară împrejmuite cu ziduri de piatră — dar mai ales ferestrele luminate. Oboseala îi pierise îndată ce intrase pe Avenida cu becuri puternice. Mirosea a primăvară şi seara era atît de caldă, încît îşi scoase paltonul şi şi-1 aşeză pe genunchi. „Ţi-am reţinut cameră la Hotel Tivoli, îi spusese Filimon, întîmpinîndu-1 la Legaţie, îmi pare rău că nu putem rămîne împreună as-tă-seară. Sînt invitat. într-o jumătate de ceas trebuie să fiu acasă, să mă schimb... Ştirile sînt confuze, adăugase el cu cîteva minute în urmă. .Unele informaţii pretind că rebeliunea se întinde în toată ţara ; altele, că generalul Antonescu e stăpîn pe situaţie..." Ştefan coborî şi se îndreptă spre birou să-şi lase cheia. Apropiindu-se, îl auzi pe portar vorbind la telefon. „Non, Madame, M-elle Zisso n'est pas encore rentree... Non, 32 Madame, elle n'est pas â Lisbonne..." Taxiul îl lăsă în faţa Legaţiei ; era un apartament modest, aproape sărăcăcios, într-o clădire din Avenida Antonio Augusto Aguiar. „Am anunţat azi-noapte Bucureştiul de sosirea d-tale, îi spuse Filimon. Am adăugat că ai fost percheziţionat... Dar ce ai ?" îl întrebă el. Sînt încă năucit de zbor, zîmbi vinovat Ştefan. Ce se întîmplă în ţară ?" întrebă el repede. „Pare că rebeliunea a fost înăbuşită... Pare că..." După cîteva minute, Ştefan îşi dădu seama că Filimon se oprise din nou şi-1 privea, nedumerit. „A propos, începu el pe un ton oarecare. Mai sînt români la hotelul meu ? Auzii adineauri numele unei domnişoare Zissu..." „O domnişoară Zissu ? se mită Filimon. Acum aud pentru prima dată de ea. N-a trecut pe la Legaţie..." Rebeliunea a fost înăbuşită în ziua următoare. Au început apoi represaliile ; aresţărj masive de legionari, procese sumare în faţa tribunalelor militare, razii şi percheziţii. Cordoane de jandarmi barau străzile şi trecătorii, îndeosebi femeile erau căutate de arme. Cătălina fusese oprită pe Bulevardul Domniţa şi îndelung cercetată de un plutonier. Cînd înţelese că e vorba de altceva decît de o percheziţie, îl lovi cu mîna peste braţ. „Eşti sub arest !" îi spuse plutonierul. Rînjind i se dezveliră dinţii de aur. Cătălina privi speriată în jurul ei, cerînd parcă ajutor. Cîţiva domni zîmbiră stînjeniţi, plecînd ochii. „Dar n-am .făcut nimic !" strigă ea. „Circulaţi, circulaţi !" se auzi glasul unui comisar. Cei percheziţionaţi plecau mai departe răsuflînd uşuraţi. „N-am făcut nimic", repeta mereu Cătălina. Un ofiţer trecu trotuarul spre ea şi se apropie de plutonier. „Ce vină are doamna ?" întrebă. Cătălinei i se părea că ghiceşte o mare blîndeţe în vocea lui. îi zîmbi, puţin speriată. Ofiţerul îi întoarse zîmbetul. „Ultragiu armatei, vorbi plutonierul: A, dat în mine..." „Pentru că m-ai 33 I — Noaptea de sînziene, voi £1 pipăit, ţipă Cătălina. Sub pretext că mă perchiziţionai. îmi umblai pe sub fuste !..." Cîţiva trecători care-şi aşteptau rîndul la percheziţie, începură să rîdă. Ofiţerul se apropie de Cătălina şi se înclină, politicos. „îmi daţi voie să vă conduc ? întrebă el. Sînt căpitanul Băleanu Aurelian." Cătălina îi luă repede braţul şi amîndoi se îndepărtară urmăriţi de privirile jandarmilor. „Are protecţie", spuse cineva în Urma lor. în dreptul statuii Rosetti, Cătălina se opri. „Vă mulţumesc că m-aţi condus, spuse întinzînd mîna. Acum sînt în afară de orice pericol..." Căpitanul o privi lung. Abia acum observă Cătălina că are ochii foarte albaştri, bătînd în vioriu. Şi, aşa cum sta în faţa ei, înalt, cu umerii largi, cu figura senină, cu buzele cărnoase şi totuşi calme, i se păru foarte frumos, dar de o frumuseţe somnoroasă, depărtată. „Poate voi avea plăcerea să vă mai reîntîlnesc", spuse Băleanu. Acasă o aştepta Bibicescu. Se posomori văzîndu-1 tolănit pe divanul ei, fu-mînd. „Venise femeia să facă odăile şi am profitat să intru şi eu. Cred că nu ai nimic contra..." Cătălina nu-i răspunse. îşi scoase paltonul şi trecu în odaia de-alături. Cînd se întoarse, Bibicescu o prinse în braţe. „Ce-i cu tine ? o întrebă. Nu mă mai iubeşti ?..." „Nu" răspunse zîmbind Cătălina, îndreptîndu-se spre divan. îşi sprijini capul sub palme, privind vag spre tavanv „Nu te pot crede", şopti Bibicescu. Şi tăcu, aşteptînd să vadă ce spune Cătălina. „Ştii că m-au dat afară de la direcţie, începu el tîrziu. Eterna poveste. Cînd sînt gata să fac şi eu ceva, intervine o catastrofă ; cînd montează Mişu o afacere, izbucneşte un război european ; cînd mi se dă direcţia, avariază cutremurul sala Teatrului sau se întîmplă o rebeWme7." Cătălina îl privea zîmbindu-i întristată. Bibicescu începu să se plimbe prin cameră. „Şi asta, tocmai acum, cînd sînt în plenitudinea forţelor mele ! izbucni el. Cînd am rezolvat toate problemele !" „Ce probleme ai rezolvat?" „Toate 34 problemele ! Toate problemele privitoare la teatru, vreau sâ spun. Dacă ai şti ce clar văd acum lucrurile ! Dacă ai şti cîte am în cap !... Am să mă apuc din nou de scris. Am o piesă extraordinară : Time is money, aşa îi spune. Cu un singur personagiu principal : Timpul, şi poate cinzeci de personagii secundare, oamenii... Vrei să ţi-o povestesc ?" Cătălina dădu absentă din cap. Bibicescu se apropie de divan şi începu să-i povestească piesa. în actul I, Timpul va fi un copil de 11—12 ani ; în actul al II-lea, va fi un bărbat de 35—40 de ani...» Cătălina îşi duse mîinile la frunte. Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne. După cinci minute, nu se mai putu stăpîni. „Dar e fals ! strigă. E fals, e artificial, e pretenţios ! Cum de nu vezi ? !... Şi toată povestea asta cu măştile e luată din O'Neill !..." „Nu l-am citit ! spuse jignit Bibicescu. Ştii foarte bine că nu l-am citit !..." Cătălina înălţă din umeri şi-şi îndreptă din nou privirile spre tavan. Bibicescu se apropie de ea. Se încruntă, şovăi, dar în cele din urmă se aşeză pe divan şi îi luă mîna. „Tu crezi sincer că sînt un ratat ? o întrebă el foarte încet. Că nu voi fi niciodată în stare să fac ceva ?... în teatru, vreau să spun... Tu crezi cu adevărat asta ?" Cătălina simţi că o podidesc lacrimile şi-şi întoarse faţa spre perete. Dar îi prinse mîna dreaptă şi i-o mîngîie, lipind-o de sîn. „...Uneori mă întreb şi eu, mă îndoiesc şi eu de mine însumi. Dar cînd mă compar cu alţii, îmi dau imediat seama de valoarea mea... Şi apoi, eşti tu. Tu eşti singura care mă înţelegi şi-mi dai curaj. Dacă n-ai fi fost tu, cu inteligenţa ta, cu puterea ta de divinaţie... în fond, dragostea ta a însemnat şi înseamnă încă enorm pentru mine..." „Nu vrei să bem un ceai ?" îl întrebă ea ridicîndu-se repede. Bibicescu o prinse in braţe şi o sărută în treacăt pe obraz. „E o idee bună", apuse. Cătălina trecu în odaia de alături. Bibicescu îşi aprinse o ţigoră şi începu să şe plimbe, preocupat, Cînd u văzu intrînd cu ceainicul, îi zîmbi. „Poate că ai dreptate, ''^5 vorbi el înseninat. Măştile complică prea mult punerea în scenă. Şi apoi, confraţii ar fi în stare să pretindă că l-am plagiat pe O'Neill !..." Văzînd că nu-i răspunde, se opri brusc şi se apropie de ea. „Ce ai ?" o întrebă. „Nu am nimic", spuse Cătălina fără să ridice ochii. El o privea cum aşează ceştile pe farfurioare, alături de linguriţele vechi, fragile, de argint, cum taie, cu grijă, concentrată, felioare foarte subţiri dintr-o lămîie. „Şi totuşi, începu din nou scăzînd glasul, nu pot să cred ! Nu pot să cred că nu mă mai iubeşti..." Cătălina nu ridică privirile. O buclă îi căzuse pe tîmplă şi se legăna sfios în aer, parcă ar fi încercat să-i atingă braţul. „Ne leagă atîtea lucruri, continuă el emoţionat. Atîţia ani... Şi să pierzi toate lucrurile acestea, deodată !..." începu să plîngă fără să-şi dea seama. „Să le pierzi pe toate deodată şi să nu-ţi mai ră-mînă nimic !... Absolut nimic !..." Se opri sugrumat de emoţie şi-şi scoase batista. îşi şterse ochii, apoi rămase cu batista în mînă, dezorientat. „Tu nu zici nimic ? întrebă tîrziu, cu o tulbure deznădejde în glas. Cătălina ridică privirile : îl întîlni acolo, foar-te aproape de ea, şi oftă. „Să bem întîi ceaiul", îi spuse zîmbind şi întinse mîna să-1 mîngîie pe frunte. O întrebau de-atunci mereu : „Cînd vine?'' „Trebuie să sosească de la o zi la alta, răspundea Ioana. Am primit şi aseară o telegramă. Mai are cîteva mici lucruri de pus la punct, şi vine..." După înăbuşirea rebeliunii, şi cînd controalele pe străzi începuseră să se rărească, Ioana se ducea în fiecare dimineaţă cu Răzvan la. Cotroceni. Venea cu tramvaiul n-rul 14 şi d-1 Bologa o aştepta la staţie. Zăpada era încă înaltă, dar în primele zile ale lui februarie gerul se înmuiase. D-1 Bologa o aştepta plimbîndu-se pe trotuar, lovindu-şi la răstimpuri palmele prin mănuşi. „Ce 36 veşti ?" o întreba el plecîndu-se ca să-1 sărute Răzvan pe obraji. „Trebuie să vină, începea Ioana. Azi, mîine, aştept telegrama. De trei zile n-am mai primit nimic." „Ar trebui să se grăbească, spunea d-1 Bologa. Că uite, se împlinesc două săptămîni de cînd a ajuns la Lisabona..." „Am auzit că pe alocuri s-au întrerupt şi cursele de avion, spunea Ioana." „Să vină cu trenul ! exclama d-1 Bologa." „E război ! spunea Răzvan. împăratul e la război !..." „Ti-am spus că nu mai e la război, îl întrerupea Ioana, împăratul se întoarce acasă. Acum stă într-un palat, printre portocali, şi aşteaptă un Avion Alb ca să se întoarcă." „Ce-o fi, maică, cu el ? o întreba d-na Bologa coborînd glasul ca să n-o audă soţul din odaia alăturată. Ce s-o fi întîmplat cu el ?" „Nu s-a întîmplat nimic, zîmbea Ioana. Ara primit alaltăieri o lungă scrisoare. I s-au dat iarăşi nu ştiu ce fel de însărcinări. A fost şi în Spania cîteva zile... Eu sînt foarte liniştită", adăugă silindu-se să-şi prelungească zîmbetul. Acasă însă, singură, se trezea adesea plîngînd de deznădejde. Scrisorile lui Ştefan erau detaşate, aproape reci ; îi vorbea despre o seamă de lucruri tehnice, despre materialele care ar putea fi cumpărate din Portugalia şi în deosebi de ceva de care Ioana nu auzise niciodată : de sizal. îi spunea că România ar putea importa sizal şi wolfram şi alte materiale strategice. Sau îi vorbea despre împrejurimile Lisabonei şi despre stilul manuelin. Doar telegramele i se păreau mai calde ; poate unde erau mai scurte şi-i spunea că o îmbrăţişează de «mii de ori». „Tu ştii ce e sizalul ?" îl întrebase odată pe Răducu. „Nu, răspunsese el, dar de ce mă întrebi ?" „Din cauza lui întîrzie Ştefan, zîmbi Ioana. Vrea să cumpere sizal pentru România. Sizal şi wolfram, adăugă. Dar nu ştiu ce sînt astea, şi nu întîlnesc pe nimeni ca să-mi explice." „Cum e -el zăpăcit, începu Adela, s-o fi încurcat cu vreo portugheză. Aşa-1 ştiu de cînd era student îl lega la ochi orice prăpădită. Cu situaţia lui, ar fi putut flirta 37 cu fete bine, de familie, dar pe el îl vedeai umblînd toi cu nişte apucate... O fi pus mîna vreo stricată pe el !..," „Nu cred", spuse Ioana. „Eu îl cunosc mai bine, continuă Adela. Are un talent să se-ncurce cu te miri cine..." „Răzvan, întoarse Ioana capul, du-te şi te joacă în salon !" „Eu aştept pe împăratul, şopti Răzvan supus. Mi-a spus Irina că vine împăratul şi trebuie să-1 aştept..." „Tot nu l-aţi dezvăţat să-i spună împăratul ?" se scandaliza Adela. într-o noapte începu din nou să viscolească şi pînă dimineaţă străzile erau troenite. Ioana se trezi de mai multe ori ; caloriferul se răcise de mult şi în odaie se făcuse frig. Ascultînd viforul, simţi cum începe să i se facă frică şi şopti repede Tatăl Nostru. Am visat urît. îşi repeta ca să se liniştească ; dar nu izbutea să-şi aducă aminte ce visase. îşi amintea doar că visase pe doctoriţă. Cu o seară mai înainte doctoriţa trecuse s-o vadă. „Tot nu s-a întors, dragă ? ! exclamase ea. Am rămas special pentru el. Dar nu mai pot rămîne mult. M-a rugat să stau iarna aceasta la ei. Cred că nu prea se înţelege bine cu Eleonora, adăugă confidenţial. A simţit şi el că Eleonora trăieşte cu băiatul farmacistului. Eu i-am spus : Nu mă amestec în socotelile tale. Eşti tînără, tata e bătrîn şi bolnav ; te înţeleg. Dar fă şi tu aşa ca să nu simtă. Nu mai are mult de trăit; nu-i amărî zilele..." S-o fi prăpădit bătrînul, îşi spuse Ioana, şi-şi făcu repede cîteva cruci. Poate de aceea am visat-o pe doctoriţă... Cînd, cu multe luni înainte, se aflase de hotărîrea Sofi-oarei de a se muta în vila bătrînului Viziru, de lîngă Ploieşti, Adela izbucnise în rîsul ei scurt, ascuţit, şi-i privise pe rînd, cu un uşor dispreţ în priviri : „V-a legat pe toţi la ochi ! De unde a apucat-o aşa, deodată, dragostea pentru tata ? Cît am rugat-o, atunci, să stea lîngS el şi să-1 îngrijească, să nu pună mîna pe el Eleonora î Dar parcă a fost chip ! Doctoriţa se plimba atunci între Reşiţa şi Bucureşti ; ba că-1 lasă, ba că nu-1 lasă ; pînă 38 ce-a lăsat-o bărbat-su fără s-o mai întrebe pe ea. Şi acum, a apueat-o deodată dragostea de tata şi se duce să stea cu el, în pustietatea aia de vilă. Cum a aflat că s-a încurcat Eleonora cu băiatul farmacistului, s-a dus şi ea acolo. Dar parcă noi n-am şti că domnul Bolintin e băiat chipeş şi c-a sucit minţile la toate fetele din mahala ! Parcă n-am şti că se duce în fiecare seară la vilă, chipurile s-aducă medicamente, şi că rămîne acolo pînă noaptea tîrziu, de vorbă cu doctoriţa, iar Eleonora umblă din odaie în odaie ca o nebună, trîntind uşile şi drăcuind, şi că la tata nu se mai gîndeşte nimeni !" în dimineaţa aceea a rămas acasă, cu ochii pe fereastră, parcă tot aşteptînd să afle vestea. Dar bătrînului Viziru nu i se întîmplase nimic. Cîteva zile în urmă a primit 0 scrisoare de la Sofioara. Bătrînul era tot bolnav de gută, dar starea nu i se înrăutăţise, cu tot gerul şi toată zăpada. Se speriase, doar, în timpul rebeliunii, căci auzise necontenit împuşcături în jurul vilei. A doua zi s-a dus la Irina. Puţin timp după cutremur se mutase în casa lui Antim şi mama Irinei, Gherghina Ivaşcu. Ioana o întîlnise de cîteva ori. Era o femeie scundă, aproape grasă, cu părul oxigenat, ca să nu se vadă că albise şi exagerat fardată. La fiecare zîmbet 1 se zăreau cîţiva dinţi de aur. Era îmbrăcată în doliu. ..Va să zică, mata eşti d-na Viziru, îi spusese cînd o intîlnise prima dată, măsurînd-o din cap pînă-n picioare. Mi-a vorbit Irina de d-ta şi de băieţaşul d-tale. Ne leagă de d-ta un trist eveniment, continuă căutîndu-şi batista ca să-şi şteargă lacrimile. Două triste evenimente, adăugă începînd să plîngă de-a binelea. Irina nu era acasă, dar jupîneasa o pofti în salon, s-o aştepte. Cîteva clipe în urmă intră furtunos d-na Ivaşcu, cu un făcăleţ în mînă. „Aici te-ai ascuns, javro ?" strigă ea din prag. Dar dădu cu ochii de Ioana şi se opri, ducîndu-şi repede mîna stîngă la piept. „Mă speriaseşi ! făcu ea. Credeam că erai la Irina. Căutam pisoiul. Iar a făcut pipi în sufragerie. 3» De cînd l-am castrat, face mereu pipi, pe unde se nimereşte !..." îşi roti ochii în odaie, apoi se apropie, cu paşi moi, de canapea şi-şi plecă spinarea. Ioanei i se făcu deodată frică. „Nu cred că e aici, spuse ea încercînd să zîmbească. Nu cred că s-a ascuns aici..." D-na Ivaşcu îngenunchease şi-şi repezi de mai multe ori făcăleţul, la întîmplare, sub canapea1. „Degeaba, că nu-mi scapă el, spuse ridicîndu-se cu un oftat. Cînd se întoarce d-1 Viziru ?" întrebă aşe-zîndu-se. „Zilele acestea trebuie să se întoarcă. îl aştept de la o zi la alta. Au fost întrerupte cursele de avion..." îşi aminti atunci, deodată, că aproape aceleaşi formule le repetase cu opt luni înainte, în iunie şi iulie 1940, cînd aştepta să plece la Londra. îşi făcuse şi desfăcuse de nenumărate ori bagajele. „Plec zilele acestea, spunea. Trebuie să plec de la o zi la alta.- Au fost întrerupte cursele de avion de la Cairo la Londra." Apoi spunea : „Plec prin Lisabona. Aştept de la o zi la alta. Aştept să mi se găsească un loc în avionul de la Lisabona..." în cele din urmă, obosită, se mulţumea să răspundă : „S-au întrerupt cursele de avion..." îşi duse mîna la frunte. Se simţi deodată vlăguită de puteri, deznădăjduită. „II aşteptăm toţi cu nerăbdare, continuă d-na Ivaşcu. O să aflăm de la el cum s-a întîmplat nenorocirea..." Rămase o clipă pe gînduri, învîrtind visătoare făcăleţul între degete. Atunci se deschise uşa şi întră un bătrîn cu părul cărunt, destul de rar deasupra frunţii, dar căzîndu-i aproape în plete spre ceafă. Era îmbrăcat curios ; avea pantaloni reiaţi, un pulover galben-verzui, de culoarea lămîii crude, şi o tunică neagră, pe jumătate descheiată. „Domnul Vasilescu, tatăl lui Spiridon, i-I prezentă d-na Ivaşcu. Dînsa e madam Viziru, ştii d-ţa cine", adăugă. învăţătorul îşi încheie grăbit tunica, lăsînd să i se vadă numai gulerul puloverului, şi apropiindu-se de Ioana se înclină politicos şi-i sărută mîna. „Ştiu, cum să nu ştiu, spuse, aşezîndu-se pe un scaun în faţa ca- napelei. Dînsul a fost martorul tragediei noastre, adăugă cu un glas tremurat. Dînsul, domnul consilier Viziru, a împărtăşit eroismul scumpilor noştri decedaţi, căzuţi eroic în cel mai grandios bombardament al secolului !..." Se opri şi oftă adînc. Apoi privi spre Ioana, aşteptînd parcă un cuvînt de consolare. „Mi-a părut foarte rău, începu ea, plecîndu-şi încurcată privirile. Ce tragedie !" „Stimată doamnă, o întrerupse cu gravitate învăţătorul, e mai mult decît o tragedie. Pentru noi, familia, a fost o catastrofă. Cuscrul meu, profesorul Iancu Antim, era o glorie a ştiinţei româneşti..." „L-am cunoscut, spuse repede Ioana ridicîndu-şi ochii, l-am cunoscut pe profesor încă de acum patru ani. Era un mare învăţat." „Era un al doilea Nicolae Iorga, stimată doamnă. De cînd am avut cinstea şi fericirea să rămîn în această casă, un adevărat muzeu..." „Dînsul locuieşte aici, cu noi, vorbi d-na Ivaşcu. De la Crăciun locuieşte cu noi. Ne-am gîndit... Spune, spune d-ta, adăugă pripit. Iartă-mă că te-am întrerupt ! Nu-i place să fie întrerupt", se întoarse spre Ioana, zîm-bind. „Această casă e un adevărat muzeu, continuă învăţătorul. Este, pot spune, un focar de cultură, un focar âl ţării întregi. Avem datoria, noi, urmaşii marelui profesor Iancu Antim, avem datoria, spun, să ducem mai departe acest focar, acest muzeu naţional. Este o sacră datorie pentru noi, familia..." Se opri, istovit, şi-şi scoase batista. îşi şterse fruntea, apoi şi-o trecu peste buze. „Şi dînsul este un om cult, spuse d-na Ivaşcu. Citeşte mereu..." „Eu sînt un biet învăţător de ţară, un umil discipol al marelui Spiru-Haret. Dar, în tinereţea mea, am fost şi eu în felul meu o figură. N-am avut, însă, fericirea să trăiesc alături de acest focar de cultură care a fost profesorul Iancu Antim. Numai acum, de cînd locuiesc acest muzeu, şi am avut cinstea să mă adap direct de la izvorul..." . 41 „Citeşte mereu, îl întrerupse d-na Ivaşcu. Rămîne singur pînă tîrziu după miezul nopţii şi citeşte... Doarme în odaia lui bietu' Iancu, numai între cărţi..." „E o bibliotecă grandioasă, spuse aproape cu empţie învăţătorul. E un focar de cultură..." Apoi se ridică deodată şi se îndreptă hotărît spre uşă. D-na Ivaşcu începu să miroasă aerul, plecîndu-şi capul spre covor. „D-ta nu simţi nimic ? o întrebă încet, confidenţial. Eu am oroare de pipi de pisici. L-am castrat pe Viteazu că să-1 culeg de pe drumuri şi ca să putem dormi liniştiţi, căci era un balamuc întreg ; adunase toate pisicile în curtea noastră, nu mai puteam închide ochii toată noaptea... Dar de-atunci, de cînd l-am castrat, m-a înnebunit : face mereu pipi. Ne-a stricat toate covoarele..." Se opri deodată, încruntîndu-se. Irina intrase, cu paşi moi, şi şe îndrepta zîmbind spre ele. „Bine, fată, te-am rugat s-o mai laşi dracului de biserică, Doamne iartă-mă, măcar acum, cît e epidemia asta de gripă. Iar a plîns Gheorghiţă după ce-ai plecat..." „N-am fost la biserică," spuse Irina. Se apropie de Ioana şi o sărută pe amîndoi obrajii. „Nu cumva ai fost iar la azji_?" se sperie d-na Ivaşcu. „Nu, măicuţă, am fost doar pînă la colţ. Am avut puţină treabă..." „Şi iar ai ieşit nepudrată şi nefardată ! Parcă nici n-ai fi cucoană ! Eşti mai rău ca Lina, spălătoreasă..." „Am uitat, măicuţă, iartă-mă," spuse Irina plecîndu-se s-o sărute. „Fugi că mă decoafezi, se apără cl-na Ivaşcu. Şi, mă rog, ce sînt misterele astea? Ce treabă ai avut în colţ?" „Am sâ-ţ spun după ce alăptez băiatul..." Se întoarse spre Ioana şi o luă de mînă. „Haide să-1 vezi pe Gheorghiţă..." îl găsiră adormit în leagăn. Irina îşi descheie bluza şi-1 apropie de sîh. Fără să ridice ochii, o întrebă: „Ce e cu tine?* „Simţeam nevoia să te văd, şopti Ioana aşezîndu-se alături de ea pe pat. Mi s-a închis inima deodată. Am visat urît, mi-e teamă să nu se fi întîmplat ceva..." „Nu s-a întîmplat nimic, o întrerupse Irina. împăratul se întoarce." „Nu mă gîndeam la el. Mă gîndeam la bătrînul, la tatăl lui Ştefan. Irina ridică ochii şi zîmbi : „Nu s-a întîmplat nimic, nu-ţi fie teamă..." Ioana oftă lung. „M-am trezit mereu azi-noapte. Mi-era frică. Spuneam Tatăl Nostru şi totuşi îmi era frică..." Irina o asculta vorbind, jucîndu-se încet cu un cîrlionţ din creştetul băiatului. „Să nu-ţi fie niciodată frică, spuse ea deodată, ridicînd însufleţită capul şi căutîndu-i privirile. Cînd simţi că ţi se face frică, roagă-te lui Dumnezeu..." „Poate nu ştiu să mă rog, şopti foarte încet Ioana. învaţă-mă tu. Irina zîmbi şi rămase o clipă cu privirile pierdute, visătoare. „Cînd spui Tatăl Nostru, începu ea, să nu te gîndeşti la nimic. Să spui aşa, de mai multe ori ; Tată ! Tată ! pînă ţi se face întuneric. Apoi, să spui mai tare ; Tată î Tată ! Tată al Nostru ! Şi-atunci, să asculţi. Dar să nu-ţi fie frică. Poate îţi vorbeşte, poate te cheamă. Să nu-ţi fie frică dacă te cheamă !..." Se întrerupse brusc, aproape speriată, şi-şi făcu repede o cruce. „Ascultă-mă, îi spuse apucîndu-i mina. Cînd ţi-e frică, ia-1 pe Răzvan în braţe şi spune doar atît : Tată ! Tată al nostru ! Tată al nostru carele eşti în ceruri !... Strînge-1 bine în braţe şi spune mereu : Tată ! Să nu-ţi fie frică dacă-1 auzi că te cheamă. E Tatăl Nostru. Să-1 strîngi pe Răzvan în braţe şi să-1 pui şi pe el să rostească : Tată ! Tatăl Nostru !" „Dacă o să vină Ştefan, împăratul, n-are să-mi mai fie frică..." Irina plecă ochii. „Nu-ţi vorbeam de ce-o să fie cînd o fi şi împăratul, spuse foarte încet. îţi vorbeam... Dacă ţi-o mai fi vreodată frică şi vei fi singură..." Dar o copleşi emoţia şi începu să plîngă. Apucă din nou mîna Ioanei şi-o lipi de obraz, 42 43 apoi i-o sărută, lung. „Irina, ce s-a întîmplat ?" o întrebă intimidată Ioana. Irina oftă sfios şi, fără să ridice ochii, începu cu un glas foarte obosit. „Am fost la azil. N-am vrut să mai ştie măicuţa"... Plîngea lin, aproape tăcut, şi-şi lipea necontenit mîna Ioanei de obraz. „Să nu-ţi fie niciodată frică, şoptea întruna. Orice s-ar întîmplă, să nu-ţi fie frică... Să spui doar atît : Tatăl nostru carele eşti în ceruri..." Cîteva zile în urmă trecu s-o vadă Biriş. Nu-1 mai întîlnise din vară, cînd aştepta să plece la Londra. I se păru mai slab, mai neîngrijit, şi chelia i se accentuase parcă şi mai mult ; îi rămăseseră doar cîteva şuviţe de păr de o culoare nedecisă, şi Biriş le căuta mereu, pre-sîndu-le cu dosul palmei în creştetul capului. „Credeam c-a sosit," spuse el intrînd. „Trebuie să vină zilele acestea," începu Ioana. în acea dimineaţă primise o lungă telegramă şi i-o arătă, citindu-i cîteva fraze. Biriş ridica la răstimpuri ochii şi o privea fără expresie. „Poate că întîrzie ca să aştepte membrii Legaţiei din Londra, spuse. Acum, că Anglia a rupt relaţiile diplomatice cu noi, se evacuează toată Legaţia de la Londra. Poate întîrzie ca să se întoarcă împreună..." Dar vorbise fără convingere şi se întrerupse repede, plecîndu-şi ochii. „Ar trebui, totuşi, să se întoarcă, reîncepu ridicînd brusc tonul. Să-i telegra-fiezi, te rog, ca din partea mea, să ia primul avion sau să se urce în primul tren şi să vină. Nu e nevoie să-i spui asta, adăugă cu un glas mai hotărît, dar au început sa circule fel de fel de zvonuri pe socoteala lui. Mi-a spus Bursuc că... dar, în sfîrşit, n-are nici o importanţă."■ „Te rog, spune-mi. N-am' să scriu nimic, dar vreau să ştiu ce se vorbeşte..." „Nu ştiu de unde a aflat-o Bursuc, începu Biriş plecîndu-şi din nou privirile, dar circulă zvonul că Ştefan a avut nişte încurcături la aeroport, în Anglia. A fost percheziţionat la piele şi i s-a confiscat curierul. Nu prea se ştie ce se afla în curier, dar se pareş că erau lucruri de valoare. Din cauza asta, zice-se, nu se întoarce. I-ar fi frică de consecinţe... Dar e absurd ! El e foarte bine văzut la minister, şi n-are de ce să se teamă. Dar să vină imediat ! Să nu încurajeze prin tăcerea şi pasivitatea lui toate zvonurile acestea ridicole..." „Ştefan a rămas la Lisabona ca să cumpere sizal şi wolfram pentru statul român, vorbi Ioana cu o mare linişte în glas. Să cumpere materiale strategice. Poate că lucrul acesta e un secret, şi de aceea am să te rog să nu-1 mai spui — dar acesta e adevărul..." Biriş o privi lung, cu interes, apoi zîmbi. „M-ai liniştit. Acum înţeleg... Dar îl ştiam pe Ştefan destul de naiv şi intrasem la gînduri..." Izbucni deodată în rîs şi-şi trecu amîndouă palmele, pe rînd, pe creştet. „Astă toamnă. începu el bine dispus, m-am pomenit că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de un cunoscut al meu, Mihai Duma. M-am crucit primind telegrama. Am crezut, la început, că a greşit adresa, sau că face o glumă. Nu l-am văzut pe Duma decît de vreo trei ori în viaţa mea ; nu l-am mai întîlnit de nu mai ţin minte cînd. Nici nu ştiu ce mai face, pe unde mai este... Şi, din senin, mă pomenesc, că-mi telegrafiază ca să mă întrebe de el... I-am povestit asta lui Bursuc. A făcut mare haz. Trebuie să-1 întîlnesc şi eu pe acest Duma, spunea Bursuc..." Se ridică brusc. „Mă duc. Roagă-1 să-mi facă un semn îndată ce vine..." Aproape de uşă Ioana îi apucă braţul. „Aş vrea să te întreb ceva, spuse îmbujorîndu-se. îţi mai aduci aminte că ţi-am vorbit odată, atunci, la cofetărie, de o fată pe care... O fată, Ileana, care-i plăcea lui Ştefan. Vreau să te întreb : mai ştii ceva de ea ? Ai mai auzit vreodată de ea ?..." Biriş o privi clipind des, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească. „Nu, spuse el. N-am auzit nimic... N-aveam de la cine să aud... Dar cred că n-are nici o importanţă. Cred că i s-a părut lui Ştefan... E un om curios, băiatul ăsta, adăugă zîmbind. Cînd am primit telegrama cu Mihai Duma, 45 m-am crucit..." Ioana începu să rîdă, înseninată, şi-i pus( mîna pe umăr. „Eşti un porc ! o auzea el mereu. Eşti un porc...' îşi aprinse zîmbind ţigara, apoi se rezemă de bancă, lă-sîndu-şi privirile să lunece departe, pe dealul din faţă către Hospital dos Capuchos. „Ce idee, să-mi dai întîlnire " aici, în Grădina Botanică !" exclamase ea. „E unul din ceh mai frumoase locuri din Lisabona, îi răspunsese. Şi voiam să-ţi arăt cîţiva arbori şi o anumită specie de cactuşi, din familia Cereus. Cînd ne vom apropia de ei, am să-mi pol da seama, cred, cine eşti : Calypso sau Circe..." O auzi din nou : „Eşti un porc !..." Timp de o săptămînă, întrebase în fiecare seară portarul. „Nici o veste, îi răspundea. Este, încă, în nord. Apoi, într-o seară, îi spuse : „Ne-a anunţat să-i păstrăm corespondenţa. Probabil că se reîntoarce zilele acestea." Dar nu s-a reîntors decît la începutul lui februarie. O recunoscu după cum era îmbrăcată, după pasul sprinten şi sigur cu care intrase în holul hotelului. Era o femeie tînără, înaltă, cu părul roşu şi ochii verzi, îngheţaţi, cu o gură mare, umedă, dispreţuitoare, cu dinţii foarte.albi, dar neregulaţi, dinţi de care nu puteai să-ţi desprinzi privirile, parcă tot ai fi aşteptat să-i vezi înfigîndu-se în buzele ei cărnoase, sîngerîndu-le, sfîşiindu-le. Ştefan se ridică din fotoliu şi se apropie de ea. „Domnişoara Zissu ?" o întrebă în româneşte. „Da", spuse, şi-1 privi mirată, cu răceală. „Numele meu e Viziru. Am sosit acum vreo zece zile de la Londra. Am auzit de d-stră şi, dacă o să-mi daţi voie, aş vrea să vă întreb ceva... Nu voiţi să trecem o clipă în bar ? Nu voi îndrăzni să vă reţiu prea mult." „Asta depinde, spuse d-ra Zissu şi zîmbi descope-rindu-şi dinţii albi, sticloşi. Depinde de cît am să vreau eu să rămîn cu d-ta..." Aşezîndu-se la masă, îşi sprijini o 46 clipă bărbia în palmă şi-1 privi cu atenţie, cîntărindu-1. Ce făceai la Londra ?" îl întrebă. " „Tocmai de asta voiam să vă vorbesc. Am avut acolo un prieten care-mi pomenea adeseori despre o doamnă Zissu din Bucureşti." „Familia mea e din Focşani, îl întrerupse ea." Ştefan o privi dezamăgit. „Atunci, probabil, e vorba de o altă d-nă Zissu..." „Probabil. Dar ce era cu ea ? îl întrebă văzîndu-1 că a rămas pe gînduri. De ce te interesa atît de mult ?" „Prietenul meu a murit într-un bombardament. Şi puţin înainte de a muri, a pomenit iar de această d-nă Zissu. Aş fi vrut să ştiu cine este ca să-i comunic lucrurile acestea... Şi altele... Aveam multe lucruri să-i spun..." Tăcu iar, anevoie ascunzîndu-şi dezamăgirea. „îl chema Vasilescu-Vădastra, spuse el tîrziu. Spiridon Vasilescu-Vădastra. Era avocat..." „N-am auzit de el. Zici c-a murit ?" „A murit în bombardament." „Dumnezeu să-1 ierte !" Apucă paharul cu whisky şi începu "să bea lacom, cu nesaţ. Ştefan îi zări din nou dinţii aceia sclipitori, neregulaţi, şi gingiile foarte roşii, şi buzele însîn-gerate — şi rămase tulburat, neputîndu-şi dezlipi privirile de gura ei. „Şi altminteri, ce făceai la Londra ?" îl întrebă aşezînd paharul gol pe masă. „Eram într-o misiune economică..." „Iartă-mă că te întrerup, spuse zîmbind. Mai comandă, te rog, un whisky. D-ta nu bei ?... Ştefan întoarse capul, tulburat, şi făcu semn băiatului de la bar. „Ia spune, începu, ce făceai la Londra ?" „îmi cer toate scuzele că v-am deranjat", spuse Ştefan. „Dimpotrivă, îmi face plăcere. Voiam şi eu să te cunosc. Auzisem de d-ta la Porto, auzisem că te-au dezbrăcat la piele şi vream să te cunosc..." „Aţi auzit şi asta ?" se minună Ştefan. „Erau nişte români la Porto. Am făcut un chef într-o seară şi-am aflat toate noutăţile... Ce-am mai rîs şi pe chestia d-tale ! îmi ziceam că trebuie să fii un consilier de o anumită vîrstă, chel, cu burtă — şi îmi plăcea să te închipui gol în faţa comisiei de control! Ce-am mai 47 rîs în noaptea aceea !... Dar nu cred că ţi-a fost ruşine, Văd că eşti un bărbat bine. Eşti înalt, bine făcut, eşti încă destul de tînăr... îmi place de d-ta ! Ai şi un nume frumos, Viziru 1... Ce faci astă-seară ? Nu mă duci la un cinematograf ?" Ieşind de la cinematograf, îl întrebă de d-na Zissu. „Ce e cu ea ? De ce te interesează aşa mult ?" „Ca să fiu sincer, nu înţeleg nici eu de ce mă interesează. Dar simt că d-na Zissu reprezintă un lucru esenţial în viaţa mea, deşi n-aş şti să precizez în ce sens. Am uneori sentimentul că b adevărată taină, în sensul teologal al cuvîntului, se ascunde înapoia acestui nume sau a acestui personagiu. îmi spun uneori : poate interesul pe care-1 port unei femei de care nu ştiu absolut nimic sigur, mi-a fost stîrnit numai aşa, ca să pot descoperi pasiunea intelectuală pentru tainele teologale şi problemele metafizice..." „Fugi de-aici, că eşti plicticos ! îl întrerupse d-ra Zissu. Mai bine du-mă la bar. Am poftă să dansez cu d-ta..." Cînd, după ce înceta orchestra, se reîntorceau la masa lor, în faţa paharelor cu whisky, Ştefan îşi relua confesiunea. „Sînt foarte îndrăgostit, spunea. Sînt îndrăgostit de soţia mea, Ioana, dar iubesc în acelaşi timp o fată, Ileana..." „Eşti un mare porc", îl întrerupea d-ra Zissu. „Nu am sărutat-o decît o singură dată. Dar sărutarea aceea m-a ajutat să trăiesc cîteva luni în şir. Dacă n-aş fi sărutat-o, dacă nu mi-aş fi amintit de sărutarea ei, cred că aş fi înnebunit. Aflasem tocmai atunci că se logodise..." „Eterna poveste ! făcu d-ra Zissu dînd peste cap paharul. Hai mai bine să dansăm..." „...E vorba de un mister, reîncepea Ştefan reîntorcîndu-se la masă. Adică, nu înţeleg cu puterile minţii mele cum de s-ar putea realiza un asemenea lucru : să iubesc deodată două femei. Şi tocmai asta îmi dă speranţe : tocmai faptul că, pe plan raţional, nu înţeleg ce se petrece cu mine. îmi spun că, probabil, experienţa pe care o încerc eu este de un alt ordin decît cel raţional, şi că, .deci, ea nu mai apar- ţine experienţei umane, care se realizează în Timp, ci unui alt ordin de experienţe, i-aş spune extatice, care are loc dincolo de Timp..." „Eterna poveste ! spuse d-ra Zissu. Te ambalezi după una, ţi se pare că-ţi pierzi minţile cînd te sărută, şi pe urmă afli că s-a logodit..." „...De foarte mulţi ani mă întreb dacă nu există într-adevăr nici un mijloc de a ieşi din Timp, de a trăi, măcar discontinuu, şi în eternitate..." „Ce te-a apucat ?" îl întrebă, puţin speriată, d-ra Zissu. „Pentru că nu vreau să mor ! vorbi el fierbinte, aproape sugrumat, apucîndu-i mîna. Nu vreau să îmbătrînesc, să mă mineralizez sufleteşte, şi într-o bună zi să mor. Vreau să trăiesc de-a pururi, tînăr, ca în basmul nostru Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Cred că am acest drept : de a-mi cere partea mea de nemurire..." „Nemurirea sufletului ! exclamă aproape întristată d-ra Zissu. Toţi sîntem nemuritori. Dar trebuie să murim întîi !..." „...Toate celelalte drepturi pe care istoria se zbate să le cucerească în chip definitiv — libertatea, bunăoară, sau respectul persoanei umane — sînt numai un preambul la singurul drept cu adevărat imprescriptibil, care este dreptul la nemurire..." „Trebuie să murim întîi, repetă melancolică d-ra Zissu." „Nu e deajuns. într-o anumită măsură, nemurirea sufletului este doar un paleativ. Ni s-a păstrat acest drept ca o consolare pentru că Adam a pierdut dreptul de a fi nemuritor aici, pe pămînt, în viaţă..." D-ra Zissu îşi rezemase iar bărbia în palmă, privindu-1, întristată. „Nemurirea sufletului e doar o consolare, continuă el tulburat. Dar nu trebuie să abuzăm de ea..." „Nu, clătină ea hotărît din cap. Nu trebuie. Hai să dansăm..." „Lasă-mă doar o clipă, să termin... Nu trebuie să abuzăm de ea pentru a ne lăsa aici, pe pămînt, în viaţă, robii Timpului şi, deci, ai Morţii. Noi trebuie să sperăm că într-o bună zi vom reintegra condiţia adamică primordială. Că vom putea trăi, adică, nu numai în Timp, ci şi în Eternitate." „Hai ! îl apucă ea de mînă. Hai să dansăm !..." 48 40 Deşteptîndu-se a doua zi de dimineaţă şi dînd cu ochii de părul ei roşu, înflăcărat, revărsat pe pernă, foarte aproape de obrazul lui, zîmbi nedumerit. „îţi place nemurirea sufletului, nu e aşa ? îşi aminti el deodată. îţi place nemurirea !... Eşti un mare porc !..." Apoi revăzu gura ei însîngerată, cu dinţii aceia strălucitori, apropiindu-se de el, ameninţătoare. Trebuie să plec ! îşi spuse. Trebuie sA plec cît mai repede !... în acea clipă, femeia se trezi, întoarse capul spre el, se încruntă, apoi îi zîmbi lung întinzîndu-se. „La ce te gîndeşti ?" îl întrebă, absenta Dar nu aşteptă să-i răspundă. Dădu repede cuvertura la o parte şi sări din pat, goală, cu părul căzîndu-i, parcă şi mai roşu, pe umeri. Trecu în odaia de baie şi intră sub duş. Cîteva minute în urmă se reîntoarse, tot goală, şi se opri în faţa oglinzii. îşi prinse părul cu amîndouă mîinile şi începu să şi-1 resfire, cu mişcări'leneşe, graţioase Ştefan o privea. îi întîlni privirile în oglindă, şi-i zîmbi „îmi place de tine, spuse fără să se întoarcă. Eşti bine ca bărbat..." Apoi izbucni în rîs şi se apropie de el. „ît: place nemurirea sufletului, nu e aşa ? Eşti un marc-porc !..." Revăzu parcă mai însîngerată, mai nesăţioasă, gura ei cărnoasă întredeschizîndu-se, ameninţătoare. O revăzu de-atunci necontenit. „Hai la nemurirea sufletului", îi şoptea ea, rîzînd. Umbla aproape întotdeauna goală în faţa lui, săltîndu-şi părul roşu pe umeri. „Şi zici că pe fata aia n-ai sărutat-o decît o singură dată ? îl întreba. Ghinionul ei !..." Aproape că nu-1 lăsa singur. îşi schimbase camera ; ocupa acum camera vecină, comunicantă, şi rămînea tot timpul lîngă el, goală, fumînd necontenit, vorbind foarte puţin, urmărindu-1 cu privirile ei adînci. cercetătoare. „Nemurirea sufletului ! exclama ea din senin. Eşti un mare porc ! îmi place de tine..." Cînd îi surprindea privind-o, se ridica deodată, întreagă, în faţa lui. „La ce te gîndeşti ?" 50 „Mă gîndeam la ce se întîmplă, începea el tulburat. Mu-mi dau încă seama ce se întîmplă..." „Să-ţi spun eu ce se întîmplă. îţi place de mine..." „Mi-oi fi făcut farmece", apunea el zîmbind. „Păi sigur că ţi-am făcut. La toţi ie fac. Toţi bărbaţii se înnebunesc după mine..." „Oi fi vrăjitoare, adăugă el gînditor. Mi-oi fi dat să beau ceva..." „Cred şi eu că ţi-am dat, spunea înlănţuindu-1, căutîndu-i r^ura. Şi-am să-ţi mai dau... Şi-am să-ţi mai dau..," Nu ştia nimic de ea. Nu-i vorbea nimic de viaţa ei. li spusese încă din prima seară că are viza pentru Statele Unite şi că se află de aproape două luni în Portugalia aşteptîndu-şi locul pe clipper. Din cînd în cînd, dimineţile se trezea devreme şi se apropia, cu o expresie nedecisă, preocupată, de oglindă. „Mă duc la Consulat, spunea. Sper eâ nu mi-a sosit încă rîndul..." „Eu sper că ţi-a sosit, începea el zîmbind. Sper că ai să pleci chiar mîine. Ştii că la clipper te anunţă de la o zi la alta. Am să te aştept aici. Nici nu mă îmbrac. Am să te aştept, ca să aflu vestea cea mare. Parcă te văd intrînd..." Ea se întorcea brusc de la oglindă şi-1 privea sălbatic, aproape cu ură, între-deschizîndu-şi uşor buzele. „Toţi bărbaţii sînteţi nişte porci şi. nişte criminali 1 izbucnea deodată. Nişte crimi-aali ! Vă urăsc !..." „Eu ţi-am spus că sînt îndrăgostit, continua el. Ţi-am spus-o din prima seară : iubesc pe Ioana şi pe Ileana. Pe tine nu te iubesc. Ţi-am spus vreodată că te iubesc ?" „Sînteţi nişte criminali ! Nişte brute ! Dacă ai şti cum vă urăsc !" „Nu înţeleg ce ai cu mine, continua el înălţîndu-şi privirile spre tavan. Ţi-am spus că sînt îndrăgostit şi că de abia aştept să mă întorc acasă..." „Cum te urăsc ! începea ea apropiindu-se cu paşi moi, tremurînd. Te urăsc mai mult ca pe toţi ceilalţi. Niciodată n-am să-mi iert că m-am ambalat cu tine... Eşti o brută ! îmi vorbeai de nemurireălîufletului şi te dădeai la mine. îţi plăcea de mine ! Te-am simţit de cum ţe-am văzut, te-am simţit că-ţi plăcea de mine !.';, Şi-acum îţi 51 place de mine, adăuga cu un zîmbet, apropiindu-se de el. N-ai mai intîlnit alta ca mine ! Nu e aşa ? Spune, nu e aşa ? Şi n-ai să niai întîlneşti alta ca mine ! N-ai să mai întîlneşti altă nemurire. Eu îţi sînt nemurirea sufletului. Eu îţi dau nemurirea sufletului !..." Izbutea totuşi să treacă în fiecare zi pe la Legaţie, ca să afle noutăţile şi să dea o telegramă sau să scrie Ioanei. „De ce nu încerci să fii numit aici, în postul de consilier economic pe care l-ai avut la Londra ? îl întreba Filimon. Sînt afaceri bune de făcut cu Portugalia. Putem cumpăra plută, textile, sizal; putem cumpăra mai ales wolfram şi sizal..." într-o zi, după ce-1 privise cîtva timp, şovăitor, îi spuse. „Am auzit că ai fi zărit cam des cu d_ra Zissu. Nu prea e prudent ce faci. Pretinde că pleacă in Statele-Unite, dar de la Ambasada americană mi s-a spus că nici nu are viza. Mi se pare destul de suspectă..." Şi mie. Dar nu cred că risc mare lucru. Nu facem, împreună, decît dragoste, şi cîteodată vreo plimbare în jurul Lisabonei. Ieri am fost la Arrabida..." „îmi pare bine. spuse Filimon zîmbind. Dar cîţi ani ai d-ta ?" „Aproape patruzeci. La anul, în februarie, împlinesc patruzeci." „Nu pari. Dimpotrivă, pari mult mai tînăr — Şi la înfăţişare, dar mai ales la suflet... Eşti teribil de imprudent..." „Sînt îndrăgostit, mărturisi Ştefan cu gravitate. îmi ad_or soţia. îi vorbesc adeseori d-rei Zissu de soţia mea..." „în sfîrşit, îl întrerupse Filimon, nu vreau să mă amestec în chestiunile d-tale personale, dar simţeam că e datoria mea să-ţi atrag atenţia..." Uneori, cînd îi spunea că a fost la Legaţie, ea îl întreba : „Nu ţi s-a vorbit nimic de mine ? Probabil au aflat şi ei că sînt spioană." Şi nu eşti ?" „Ba da. Dar n-ar fi trebuit să se ştie. Am fost prea imprudentă. N-ar fi trebuit să ies atît de des cu tine..." Dispărea cîteodată, fără să-1 previe, o după-amiază întreagă. Se întorcea tîrziu, preocupată, cu o umbră grea în priviri. „Eterna1 poveste !" începea ea. Dar se întrerupea brusc şi-1 privea lung, apropiindu-şi uşor pleoapele. „Probabil că ai aflat şi tu, acum, spunea cu un zîmbet rău, dispreţuitor. Ai aflat şi tu că mi-au anulat viza !" Se îndreptă spre el cu paşi moi, de felină. „Din cauza voastră, a Legaţiei ! izbucnea. A bărbaţilor de la Legaţie ! A bărbaţilor ! Sînteţi nişte criminali !..." Se oprea şi-şi căuta nervoasă o ţigară. Trăgea tăcută cîteva fumuri, apoi zîmbea din nou, provocatoare. „Dar să nu credeţi că n-am s-o capăt înapoi !... Să-i spui domnului Filimon că oricîte denunţuri ar face împotriva mea, am să-mi recapăt viza, şi am să zbor în America !... Nu mi-am anulat locul la clipper, adăuga ca un uşor triumf în priviri. Apoi tăcea din nou, mult timp, fumînd visătoare, „îmi place în America ! spunea deodată, şi figura întreagă i se lumina. Acolo nu mai sîntem la dispoziţia voastră, a bărbaţilor. Nu mai sîntem sclavele voastre... Am să fiu liberă ! Am să fiu bogată !... Au să înnebunească toţi bărbaţii după mine, dar eu n-am să mă ambalez după nici unul. Toţi bărbaţii sînt nişte brute. N-aveţi pic de suflet. Sînteţi răi, egoişti.... Vă urăsc ! adăuga încet, aproape şoptit, printre dinţi. Vă urăsc !..." într-o dimineaţă dispăru imediat după ce-şi termină de băut cafeaua. „La revedere, pe diseară, îi spuse. Azi am treabă... Trebuie să repar ce-a distrus ciclonul !..." Cu două zile mai înainte, ciclonul devastase Portugalia. începuse deodată, pe la ceasul prînzului, smulgînd arborii din rădăcini şi doborînd stîlpii de telegraf. în Plaga de Com-mercio, cordoane de poliţişti, călări, opreau publicul la zece metri de debarcader. Tagele era de nerecunoscut. Apele lui galbene se învineţiseră şi se zbăteau spăr-gîndu-se de diguri ca talazurile mării. Vapoarele se refu-giaseră către mijlocul fluviului, spălate de valuri, cu ancorele rupte. Apoi, cîteva ceasuri în urmă, vîntul încetase, nourii se risipiseră, şi o stranie linişte se pogorîse peste dezastre. „Pe diseară !" îi mai strigă ea încă o dată. Era o dimineaţă clară, dar rece. Ştefan se îndreptă spre Legaţie. „Te-am căutat alaltăieri, îi spuse Filimon. Voiam să te iau cu mine să vedem ciclonul. Voiam să mâ duc pînă la Estoril. Dar dacă ai şti prin ce-am trecut > exclamă el deodată. Din ce-am scăpat !... In faţa mea, mon cher, se răsturnase o maşină. Valurile se spărgeau pe deasupra digului şi inundau şoseaua. DinJce-am scăpat !... Am scăpat ca prin minune să nu mă strivească un arbore • Şi maşina aceea răsturnată în faţa mea, răsturnată, mon cher, de ciclon, şi bătută de valuri în mijlocul şoselei..." Cînd ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat. Simţea o curioasă beatitudine în toată fiinţa lui ; o simţea, mai ales, în lumina care-1 înconjura, în albastrul cerului, în arborii Avenidei. Respira foarte încet, aproape cu teamă, parcă i-ar fi fost frică să se trezească. Timpul îşi schimbase calitatea ; nu mai era acelaşi în care-şi începuse dimineaţa ; era un Timp de altădată, pe care-1 pierduse de mult şi pe care-1 regăsea dintr-odată, neschimbat. Porni cu pasul foarte repede, simţindu-se atît de uşor, încît trebuia să se controleze ca să nu alerge. Lumina aceea de amiază glorioasă i se părea că izvorăşte şi din el. Nu-1 orbea. Cînd înălţa privirile către cer, îşi lăsa ochii scăldaţi de soare fără să clipească. Oraşul i se descoperea ca niciodată pînă atunci. Fiecare casă, fiecare fereastră, fiecare piatră de trotuar se îndrepta parcă spre el, arătîndu-i-se, dezvăluindu-se. Umbla din ce în ce mai repede, fără să mai dorească ceva, fără să-i lipsească ceva. Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor şi toate ar fi fost îndestulate pe veşnicie. Cînd ajunse în Plaga de Commercio şi întîlni apele neobişnuit de albastre ale Tagelui, se opri şi respiră adînc. Un pescăruş zbură chiar deasupra lui. Il urmări cu privirea şi i se păru că se înalţă foarte sus, de-a dreptul în soare. Rectitudinea îl amuţi. Plecă, aproape cu spaimă, privirile şi se îndreptă spre debarcader. Un vaporaş se pregătea de plecare. Abia avu timp să-şi cumpere biletul şi trecu puntea. Departe, in mijlocul fluviului, o ceată de delfini se jucau, săltîn-du-şi spinările printre valuri. Fusese de mai multe ori pe aici, dar nu mai recunoştea locurile. Privea acele vile albe, albastre, cărămizii, urcînd încet prin parcul cu pini ombeliferi, spre Şcoala navală din Alfeita. întîlni o pădurice de eucalipţi, cu arbori smulşi de ciclon, cu mari crengi atîrnînd, rănite. Drumul urca mereu. Şi deodată regăsi, la picioarele lui, Tagele, nemăsurat de mare, ca un imens golf căruia nu i se mai vedeau malurile. Se aşeză pe o piatră. Departe, peste ape, chiar în faţa lui, se desluşeau, într-o boare aurie, colinele Lisabonei. „Ce idee, să-mi dai întîlnire aici, în Grădina Botanică !" repeta ea. „Ai să înţelegi îndată de ce, începu el cu un zîmbet misterios. Cînd am să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi..." „Şi biletul acela idiot pe care mi l-ai trimis azi dimineaţă ! îl întrerupse. De ce n-ai venit tu ?" ,.La ora aceea dormeai..." Continuă să zîmbească, sub privirile ei mîniate, arzătoare. Se aşeză pe o bancă. D-ra Zissu îşi aprinse ţigara. „Te-am aşteptat, aseară, două ceasuri, la bar. Dacă ai şti cum te uram !... Trebuia să-mi închipui. Eşti bărbat. Eşti şi tu un laş; ca toţi bărbaţii. De ce n-ai venit ?" „Pierdusem vaporaşul..." „Dar unde ai fost ? îl întrebă ea cu o uşoară spaimă în glas. Unde ai fost azi-noapte ? !..." „Unde n-am fost ! exclamă el în-tinzîndu-şi braţele pe speteaza băncii. N-am dormit toată noaptea. M-am plimbat într-una. Am fost la Setubal, la Caparica, la Arrabida... Pretutindeni. Şi, evident, n-am mai găsit vaporaşul ca să mă aducă înapoi. Am rămas dincolo de Tage. Dar n-am dormit. Am continuat să visez şi să mă plimb..." „Ce proşti sînteţi voi bărbaţii ! îl întrerupse ea cu un zîmbet rău. Nu ştiţi» nici măcar să 54 *S5 ticluiţi o minciună." „■••Ş* Pentru a nu ştiu cîta oară în viaţa mea, continuă el, am regretat că nu ştiu greceşte şi că n-am memorie ca să recit acele faimoase pasagii din Odiseea, cu nimfa Calypso şi vrăjitoarea Circe..." Probabil că îţi închipui că mi-ani pierdut minţile după tine, îl întrerupse ea din nou, şi că am să cred orice mi-ai spune. Probabil că îţi închipui că am să te ascult ca atunci, vorbindu-mi despre eternitate..." El o privi cu candoare şi-i zîmbi. „îmi pare rău, începu cu alt glas. Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar eu am descoperit cine eşti." D-ra Zissu izbucni în rîs. „Ai aflat-o, probabil, de la Filimon," spuse. „...Eşti una din aceste două fiinţe semi-divine : Calypso sau Circe. Iar eu, în acest moment, sînt una din infinitele variante ale lui Ulysse, unul din acele milioane de eroi care repetă, de la Homer încoace, o mai mult sau mai puţin dramatică odisee în drumul lor spre casă..." „Eşti nebun ! izbucni d-ra Zissu zvîrlindu-şi cu un gest scurt ţigara numai pe jumătate fumată. Ai crezut toate prostiile Iui Filimon. Criminalul ăla ţi-a băgat în cap că sînt spi-oană !..." „...N-am crezut niciodată asta. Eşti, probabil, Calypso. Nimfa Calypso, îţi aduci aminte, păstra captiv pe sărmanul Ulysse, în insula ei cu patru izvoare şi nenumărate specii de arbori. Probabil că aceasta e insula ta", arătă ridicînd braţul către grădină. D-ra Zissu îl privi lung, apropiindu-şi ameninţătoare pleoapele. „Simt că încep să te iert, spuse, şi-mi pare rău. N-ar fi trebuit să te iert. Ar fi trebuit să te urăsc mereu, ca aseară, ca astă-noapte. Dar greşeala a fost a mea ; mi-a plăcut de tine şi m-am ambalat. îmi pare rău !" adăugă aprinzîndu-şi o altă ţigară. „Haide să-ţi arăt o anumită specie de cactuşi din familia Cereus, începu el cu însufleţire. Cînd ne vom apropia de ei, am să-mi pot da seama, cred, cine eşti : Calypso sau Circe..." „Ce te-a apucat ?" îl întrerupse d-ra Zissu cu un gest de nerăbdare. „Ara să-mi amintesc întotdeauna de tine cu multă dragoste si recunoştinţă. Aşa cum îşi amintea Ulysse de Calypso, în Ithaka. Cum îşi amintea, probabil, chiar de Circe, deşi voise să-1 transforme şi pe .el în purcel, ca şi pe .. tovarăşii lui. îţi mai aduci aminte ?..." D-ra Zissu îl privi încă o dată cercetătoare. „Unde ai fost azi-noapte ?" „Nu pot fi supărat pe tine, continuă el visător. M-ai ajutat şi tu, în felul tău, deşi m-ai ţinut prizonier în peştera ta, în această magnifică insulă cu patru izvoare, pe care n-o vedem, dar care se află undeva în jurul nostru..." „Ce s-a întîmplat ? îl întrebă ea speriată. Spune-mi repede ce s-a întîmplat !" „Te-am rugat să vii aici ca să-ţi spun rămas bun. Mă întorc în ţară. Printr-un noroc extraordinar..." „Eşti nebun !" şopti ea apucîndu-i mîna. „Printr-un noroc extraordinar am găsit un loc în avionul pentru Madrid. Plec în cîteva ceasuri." „Ştefan ! strigă ea speriată. Nu sînt spioană. Să nu crezi că sînt spioană !' ..Plec în cîteva ceasuri, continuă el cu o mare' blîndeţe, visător. Şi mîine dimineaţă zbor spre ţară..." „Dar eu te iubesc ! spuse ea deodată. M-am ambalat. Nu mai pot fără tine ! Te iubesc !" „Şi Calypso iubea pe Ulisse", continuă el zîmbind. „Am fost nebună, îl întrerupse apu-eîndu-i amîndouă mîinile. M-am denunţat singură la Consulat ca să-mi anulez viza şi să rămîn cu tine. Nu sînt *. îi spune împăratul Anisie." „Pînă- ce, într-o zi, soseşte Parsifal. Fără să se lase impresionat de părăginirea castelului şi de boala Regelui Pescar, se apropie de el şi-i pune întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă : îl întrebă unde se află potirul Sfîntului Graal... în acea clipă, Regele se înzdrăveneşte, întreg ţinutul se regenerează, apele încep să curgă din nou în albiile lor şi toate pădurile înverzesc..." „Şi pe urmă ? întrebă Răzvan. Pe urmă ?" ,,în pragul stînei, Dumnezeu începe deodată să ridă. «Şi cum, împă- 64 S — Noaptea do sîn;:iene, voi. u 65 rate, îl întrebă el, ai crezut cu adevărat că eram bolnav şi că eram ostenit şi că nu mai vedeam stîna ?» «Am crezut, Doamne», spune împăratul Anisie. «M-am prefăcut numai, m-am prefăcut ca să te pun la încercare, spune Dumnezeu. Dar puterea mea e fără margini. Ia te uită !...» Şi cu degetul cel mic, Dumnezeu ridică stîna şi o zvîrle în înaltul cerului. «Ia te uită, împărate»-, mai spune odată Dumnezeu. împăratul Anisie ridică ochii către cer. «N-o mai văd, Doamne, spune. Nu mai văd stîna...»" „înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, continuase Ştefan, şi numai prin faptul că a fost rostită, «întrebarea justă» regenerează şi fertilizează ; şi nu numai fiinţa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă ; întreaga viaţă cosmică suferă şi se ofileşte prin nepăsarea omului faţă de problemele centrale. Uitînd să ne punem întrebarea " justă, pierzîndu-ne timpul cu futilităţi sau întrebări frivole, ne omorîm nu numai pe noi, ci omorîm prin moarte lentă şi sterilizare o părticică din Cosmos. Aş putea merge şi mai departe. Aş putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoşi şi Cosmosul îşi continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care şi le pun acei cîţiva aleşi care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi şi bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare ţară şi în fiecare moment istoric, anumiţi oameni hotărîţi şi luminaţi, care să-şi pună întrebarea justă... Şi n-ar fi deloc exclus ca haosul şi catastrofa în care ne pregătim să intrăm şi noi să se datoreze, în ultimă instanţă, dispariţiei acestor oameni hotărîţi şi luminaţi, sau faptului că nimeni nu se mai îndreaptă spre ei ca să le pună, din nou, întrebarea justă..." „Şi pe urmă ? întrebă Răzvan. Pe urmă ?" „Nu mai văd stîna, spune împăratul Anisie. Nu o mai văd..." Anisie îl ascultase cu acelaşi zîmbet împăcat lumiriîn-du-i figura. Ştefan tăcu o clipă, îşi trecu mîna pe frunte şi continuă : „Acum eu te mai întreb încă o da ^ : cum t Dumnezeu?... Iar dacă nu-mi vei răspunde mei de data aceasta, sînt nevoit să înţeleg că întrebarea mea nu are rost, sau e greşit pusă ; în orice caz, că nu aceasta e «întrebarea justă»..." „Nu cred că aş putea să-ţi răspund la această întrebare, vorbi Anisie. Oricum ţi-aş răspunde, nu m-ai înţelege. Este şi o chestiune de limbaj la mijloc..." Ştefan îl privi din nou cu o supremă încordare, din nou implorîndu-1. „Atunci spune-mi ceva, şopti el, spune-mi orice ! Spune-mi ce vrei d-ta, ce crezi că mi-ar folosi mîn-tuirii mele..." „Nu o mai văd, repeta împăratul Anisie. Nu o mai văd..." „Şi pe urmă ?" „Lasă, că o să ţi-o spună diseară, în pătuţ," făcu Ioana luîndu-1 în braţe. împăratul e obosit. „Ce-a spus împăratul Anisie ?" mai întrebă odată, implorîndu-1, Răzvan. „El n-a mai spus nimic. Dar Dumnezeu 1-a bătut pe umeri şi i-a spus : „Mîine ai să găseşti stîna tot aici, pe vîrf ul muntelui. Nu rămîne acolo, în cer, decît în timpul nopţii ; o duc acolo ca s-o păzesc de oameni..." „Haide, Răzvane, spuse Ioana. O să-ţi mai povestească diseară..." Ieşiră amîndoi pe prispă. Soarele trecuse de plopii care străjuiau, înalţi, în dreptul porţii. Se auzea zvon de albine şi în aer plutea un miros dulce de trandafiri sălbatici. „Acorzi încă o exagerată importanţă limbajului, îi spusese tîrziu Anisie. Vorbeai de mîntuirea d-tale în termeni de întrebări şi răspunsuri. Ca şi cînd mîntuirea ar atîrna-de rostirea cîtorva cuvinte mai mult sau mai puţin misterioase ! Nu uita că istoria a fost posibilă şi datorită unui- exces de cuvinte. Ca să scapi de istorie, ca să te smulgi ei, încearcă să regăseşti etapa aceea pierdută din viaţa umanităţii, în care cuvîntul nu era decît purtătorul unei realităţi sacre. Ai să vezi că ai să regăseşti totodată o seamă de alte instrumente de expresie..." 66 67 Cîteva minute în urmă, Ioana se reîntoarse şi, îngenunchind pe covor, începu să strîngă cutiile cu care se jucase Răzvan. „Ce-a fost povestea asta cu Anisie ? îl întrebă fără să-şi ridice, capul. Cînd l-ai văzut ?" „Săptămîna trecută, cînd am fost la Braşov." Ioana aşeză cutiile într-un colţ al salonului, apoi se îndreptă spre fereastră. Soarele cobo-rîse şi turlele bisericilor începeau să sclipească în crepuscul. „Ai fi putut să-mi spui şi mie'1, vorbi ea tîrziu, fără să se întoarcă. „N-aveam ce să-ţi spun. L-am întrebat cum e Dumnezeu şi mi-a răspuns să vin peste patru ani..." , „Cînd ai venit să mă vezi pentru întîia oară ?" îl întrebase, petrecîndu-1, în dreptul plopilor care străjuiau poarta. „Exact acum patru ani, în mai 1937. Anisie îi apucă mîna şi i-o strînse, privindu-1 adînc în ochi. „Intoarce-te peste patru ani. O să vorbim atunci şi despre înfăţişarea lui Dumnezeu..." „Credeam că are să-mi spună ceva, continuă Ştefan cu o nedefinită tristeţe în glas. L-am rugat, l-am implorat să-mi spună ceva. Simţeam că mă rătăcesc din nou, că mă pierd din nou ; simţeam cum mă ispiteşte deznădejdea şi l-am rugat să-mi spună ceva..." Lăsîndu-şi privirile foarte departe, peste turlele sclipitoare ale bisericilor, Ioana clipi des, Ca să-şi limpezească ochii de lacrimi. Vorbea din nou de deznădejde. „Ce ai ? îl întrebase ea într-o seară, foarte 'curînd după întoarcerea lui. Ce ai ? Eşti obosit ?" Ca de obicei, el îi- cuprinse umerii cu braţul, dar parcă nici îmbrăţişarea lui nu mai era ca înainte ; părea absent, distrat. „S-a întîmplat ceva ? continuase ea. Din cauza curierului ? Din cauza lui Duma ?..."' „De unde ştii tu de Mihai Duma ?" o întrebase el tresărind. „De la Biriş." Ii povesti ce-i spusese Biriş. „Nu, nu s-a întîmplat nimic, vorbi Ştefan tîrziu. Din cînd în cînd simt că mă ameninţă deznădejdea. Nu înţeleg nici eu de ce. 68 Mi-e frică să nu mă rătăcesc..." „Dacă ai şti măcar cum l-am rugat să-mi spună ceva ! Dar oamenii de felul lor nu sînt generoşi, ca sfinţii. Nu ştiu, sau nu vor să te ajute. Nu sînt ca Irina..." Ioana clipi din nou, apoi îşi strînse pleoapele aproape cu furie ; o lacrimă începu să coboare, rece, pe obraz. „Ţi-am spus eu că împăratul se întoarce ? îi strigase atunci Irina deschizînd uşa. Apoi o privise încruntîndu-se. Se apropiase repede de ea. „De ce eşti tristă ? Ce s-a întîmplat ? împăratul te iubeşte !..." „Dar, în sfîrşit, izbucni deodată Ştefan, toate astea n-au nici o importanţă ! Nu sînt nici primul, nici uit anul om condamnat să mor în pîntecul balenei." Tăcu multă vreme, apoi se ridică de pe canapea şi se apropie de fereastră. „Spune-mi sincer, începu el cu un alt glas, de ce r.u . vrei să mergi la Lisabona ? Nu te ispiteşte viaţa . de legaţie *?'" Ioana nu-i răspunse. El îi luă încet, sfios, braţul. „Mă gîndeam mai mult la tine. Vreau să te ştiu la adăpost, căci e prea puţin probabil că războiul se va întinde pînă acolo, în Portugalia..." „Tu ştii foarte bine de ce nu vreau să merg, spuse cu o voce mată Ioana. Ştii că Ileana pleacă şi ea la Lisabona. A fost numită funcţionară la Legaţie. îmi închipui că ai aflat de mult asta..." „Habar n-aveam ! exclamă Ştefan retrăgîndu-şi braţul. Dar tu de unde ştii?" „Mi-a spus Răducu. A cunoscut-o acum cîteva săptămini, întîmplător, şi au vorbit de tine. Şi ea i-a spus că a fost numită la Lisabona. Aşteaptă să plece cu noul ministru. Tu nu ştiai nimic ? îl întrebă întor-cînd capul şi privindu-1. N-ai mai întîlnit-o ■?..." „Am întîlnit-o odată, în martie, dar nu mi-a spus nimic de asta." „Probabil că încă nu fusese numită", spuse Ioana cu un efort şi se îndreptă spre canapea. Ştefan rămase în mijlocul salonului, încurcat. „Evident, făcu el tîiziu, 69 atunci nu mai mergem. Dacă aş fi ştiut, nici nu ţi-aş mai fi vorbit..." Ileana privea fără gînduri cum se sparg valurile la Guincho. De mai multe ori voise să intre în apă, dar în ultimul moment şovăise. Nu cuteza să intre nimeni. Aici -oceanul era neobişnuit de înfuriat. Talazurile înalte^ şi grele se prăbuşeau, pe plajă revărsîndu-şi spuma pînă foarte departe. Dar arşiţa devenise apăsătoare şi Ileana se ridică, ameţită, şi se îndreptă spre apă. Cineva strigă în urma ei. întoarse capul, zîmbi şi făcu un semn cu mîna linistindu-1. Se aşeză apoi în genunchi, lăsînd s-o înconjoare spuma. îşi udă fruntea, îşi trecu mîinile răcorite pe obraji. Auzi pe unul din băieţii ministrului strigînd-o. O chema la cortul lor. Ileana se ridică şi păşi repede, aproape alergînd, pe nisipul fierbinte. Recunoscu de departe pe Filimon, în picioare, apărîndu-şi fruntea de arşiţă cu un jurnal şi discutînd cu ministrul. în costum de baie, cu un coif' de hîrtie aşezat corect în creştetul capului, acesta părea derutat şi nervos. „S-a declarat războiul ! îi strigă el Ilenei. De azi dimineaţă ne aflăm în război contra Sovietelor !..." Simţi cum i se înmoaie picioarele şi privi speriată spre Filimon. „Am primit telegrama acum un ceas ! continuă Filimon. Am descifrate şi am alergat aici. Noroc că ştiam unde sînteţi !..." Era şi el mai palid ca de obicei şi părea neliniştit. Zări un grup de cunoscuţi în jurul unei umbrele de soare, se scuză şi se îndreptă spre ei, ţinîndu-şi mereu jurnalul pavăză pe frunte. „S-a declarat război contra Sovietelor", se adresă el în franţuzeşte unui tînăr portughez care tocmai întinsese port-ţigaretul vecinei sale. Vorbise cu oarecare solemnitate. Tînărul aprinse ţigara vecinei şi ridică apoi privirile spre Filimon. Parcă n-ar fi auzit bine şi Filimon fi repetă vestea, dîndu-i amănunte : de azi dimineaţă, Finlanda, Germania si România se află în stare de război cu Sovietele. România şi-a declarat ţelurile : recuperarea provinciei răpite acum un an, Basarabia. „Ce spui ? întrebă el văzînd că celălalt tace. D-ta ca portughez, catolic şi anti comunist, desigur că te bucuri..." „Desigur, desigur, vorbT~ceiaiHrt. O să mai stăm de vorbă... Poate ne întîlnim diseară la Palace. Acum ce să-ţi spun, sînt cam obosit. E aşa de cald, şi oceanul e atît de frumos, şi e atîta singurătate aici... Ar fi păcat s-o tulburăm discutînd politică..." Filimon zîmbi încurcat şi se reîntoarse spre cortul ministrului. îl găsi deja îmbrăcat, pregătindu-se de plecare. Filimon se apropie de Ileana, care rămăsese tăcută în umbra cortului, cu bărbia rezemată de genunchi, gînditoare. „Am şi o veste proastă să-ţi dau, spuse. Proastă pentru mine. Am fost numit la Stockholm. Plec săptămîna viitoare. îmi pare rău. Mai ales acum, de cînd ai venit d-ta," adăugă galant. Ileana îi mulţumi zîmbind absentă. „Pleci la timp, îi spusese Ştefan. în curînd vom intra şi noi în război..." îi telefonase într-o seară de la sfîrşitul lui mai. „Tocmai îmi făceam bagajele, îi spusese ea. Plec poi-mîine dimineaţa." „Mă urc într-o maşină şi trec să te văd. în cinci minute sînt la tine !... „Nu, nu veni, îi şoptise ea. Mai bine ne întîlnim în oraş..." în dimineaţa aceea plouase, dar către seară cerul se limpezise, descoperind pe neaşteptate o lună aproape plină. îl găsi aşezat pe bancă, cu capul rezemat de spetează. In grădină se răspîndea încet mireasma începutului de vară. „Totuşi îmi pare rău că pleci, îi spuse. îmi plăcea să te ştiu aici, lîngă mine..." Zîmbind, Ileana îi puse mîna pe umăr. „Eşti omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, începu, mirîndu-se singură de liniştea cu care vorbea. Am fost despărţiţi aproape un an de zile, şi după ce te-ai reîntors de la Londra m-ai văzut o singură dată. Şi în acea fericită zi a reîntîlnirii noastre, erai teribil de prost dispus..." „Eram plictisit, o întrerupse el. îl văzusem' pe Biriş. îmi spusese că Bibicescu încearcă să 70 71 joace o piesă de-a lui, pretinzînd că ar fi Priveghiul lui Partenie, dar că nu se prinde ; nu vrea să-1 creadă nimeni. Piesa e prea proastă. Şi mi-am adus aminte de cît am suferit acum doi ani... Iartă-mă ! Mi-e teamă c-am fost cam ursuz în după amiaza aceea..." „Teribil ! Credeam că ai să vii a doua sau a treia zi să-mi ceri iertare... Dar încă nu te cunoşteam bine. De abia acum încep să te cunosc. îmi spui că-ţi pare rău că plec, deşi în ultima vreme ne întîlnim cam o dată sau de două ori pe an..."' „Am lipsit zece luni", o întrerupse Ştefan cu un zîmbet vinovat." „Puteai să-mi scrii măcar o carte poştală prin-tr-un curier diplomatic. Sau îmi puteai trimite o telegramă simplă, cu urări de Anul Nou..." „Da, e adevărat', şopti el. Şi totuşi mă gîndeam mereu la tine..." Ileana zîmbi din nou, apoi îşi trecu mîna prin păr şi-şi scutură de cîteva ori buclele. „Cred că nu e nimic de făcut, începu ea după o lungă pauză. Mi-e milă de tine... Mi-e milă şi de soţia ta. Probabil că o faci necontenit să sufere..." „Necontenit, şopti Ştefan fără să-şi ridice privirile. Şi totuşi o iubesc foarte mult. O iubesc poate mai mult chiar decît te iubesc pe tine !" „Te rog taci !" spuse Ileana închizînd repede ochii. Taci !..." Se întunecase şi pe alee treceau la răstimpuri perechi tinere, strîns înlănţuite. Pătrundea un miros puternic de crini şi trandafiri. „Nici măcar nu mă întrebi cum de m-am hotărît să plec, începu tîrziu Ileana, şi de ce n-am vrut să te primesc acasă..." Să-ţi spun eu de ce. M-am certat cu Tante Alice. M-am certat rău de tot. De cîteva săptămîni nu ne mai vorbim. Dar, evident, poimîine, înainte de plecare, am să mă duc la ea şi am s-o sărut, cerîndu-i iertare..." „De ce te-ai certat ?" o întrebă el întorcînd brusc capul. „Pentru că are idei fixe. Vrea cu orice chip să mă mărit înainte de a împlini treizeci de ani. Şi nu mai am mult, adăugă zîmbind. Şi atunci, cum eu nu am avere, m-am prezentat la examen la Ministerul propagandei şi am reuşit. Puteam pleca la Roma sau la Stoekholm. Nu ştiu de ce am ales Lisabona..." „E foarte frumos la Lisabona", spuse el absent. „Ce mă plictiseşte, e faptul că nu plec singură. Plec cu şeful meu. Şi nu-mi place omul. L-am cunoscut săptămîna trecută şi mi-a făcut o impresie din cele mai dezagreabile. Cam bădăran, deşi nu e prost. în orice caz ştie "Să se^aranjeze. A fost numit peste noapte secretar de presă şi nici nu ştie bine franţuzeşte. Nu cred că ştie ca lumea vreo limbă străină. De aceea a stăruit, să mă aibă cu el." „Dar cine e şeful tău ?" o întrebă el absent. „N-ai de unde să-1 cunoşti. Un tip -foarte oarecare. Unul, Mihai Duma..." Ştefan sări în picioare şi privi speriat, aproape ameninţător. „Ce ai ? îl întrebă ea tulburată, îl cunoşti ?" El îşi duse amîndouă palmele la tîmple şi începu să şi le frece nervos, ca şi cum ar fi încercat să se trezească. Apoi izbucni într-un rîs uscat, strident, insuportabil. „Ce s-a întîmplat ? îl întrebă din nou. îl cunoşti ? Ştii ceva despre el ? !" „Da şi nu, spuse tîrziu Ştefan re-aşezîndu-se lîngă ea pe bancă. Dar e o poveste lungă..." Şi începu iar să rîdă, mai domol, ca pentru sine. „De ce nu-mi spui ce s-a întîmplat ? stărui ea. Sau e o nouă poveste cu Vădastra şi camera Sâmbo..." „A propos, o întrerupse el cu un glas oarecare, nu ştiu dacă ai aflat că Vădastra a murit într-un bombardament, la Londra. Eram şi eu acolo cînd a murit. A dispărut în faţa mea... De aceea am întîrziat atîta la Lisabona : voiam să mai aflu ceva despre el. Mai exact, despre d-na Zissu. Crezusem o clipă că am să aflu ceva precis despre d-na Zissu..." Acea săptămîna de iulie i se păruse neobişnuit de lungă. După primul comunicat german, din 29 iunie, aşteptase şi ea, ca atîta altă lume, comunicatul special care să anunţe zdrobirea definitivă a armatelor sovietice. Oraşele cădeau unul după altul, înaintarea trupelor motorizate era vertiginoasă, şi totuşi frontul rusesc nu se 72 73 prăbuşea. Războiul ameninţa să se continue şi în toamnă. Timpul începea să se scurgă tot mai încet. Apoi se trezise că începuse să aştepte şi altceva decît comunicatele speciale de pe frontul rusesc. Aştepta ziua de 1 septembrie ca să se poată muta în casă. Îşi alesese casa plimbîn-du-se într-o după-amiază cu barca în golful Cascaes. Zărise de departe cîteva case de pescari clădite chiar deasupra stîncilor, şi le privise visătoare. îndeosebi îi plăcea una din ele, cu terasa vopsită în alb şi albastru şi p viţă sălbatică, împletită cu zorele, căţărîndu-se pînă sus pe acoperiş. în aceeaşi seară trecuse s-o vadă. Sună cu emoţie. îi deschise o bătrînă şi o pofti pe terasă, în faţă, la cîteva zeci de metri, erau ancorate mai multe yachturi şi bărci cu pînze. Auzea clipocitul molcom al valurilor strecurîndu-se printre stîhci. Bătrîna vorbea mereu, dar aproape că nu o asculta. O înţelegea, dealtmin-ţeri, anevoie. înţelese, limpede, un singur lucru : că vila va fi liberă abia la 1 septembrie. întrebă de preţ. Chiria era aproape cît jumătate din salariul ei. O iau ! îşi spuse, în noaptea de 1 septembrie adormi tîrziu, ascultînd în-tr-una, aproape fără să-şi dea seama, zgomotul valurilor care se spărgeau sub stînca terasei. Era o noapte fără lună şi zărea pînă foarte departe felinarele bărcilor de pescari din larg. I se părea că aude mereu zgomote surde, paşi pe scara de lemn care urca spre dormitor, zvonuri nelămurite, care parcă veneau de dedesubt, de-a dreptul din stîncă. I se spusese că toate casele de pescari de pe mal sînt bîntuite de şobolani, dar în noaptea aceea îi era frică. Se simţea înconjurată de morţi necunoscuţi. „Tony !" strigă ea deodată şi aprinse lumina. E absurd, îi fulgeră gîndul prin minte, e prea departe ca să vină pînă aici... Apoi i se păru că-1 aude din nou, ca şi atunci: „E o căruţă ! Ce Dumnezeu face imbecilul ăla !..." Cînd se trezi, simţi sub ea trupul lui Tony şi începu să strige. Cineva o ajută să iasă trăgînd-o de picioare. Auzea zgomotul surd al motorului. „Tony !" striga ea în neştire. „E mort, cocoană, e mort ! Şi mi-aţi prăpădit căruţa şi mi-aţi omorît calul !..." Auzea geamătul calului, cu un nechezat năclăit- în sînge ; şi apoi iarăşi, neverosimil, ca venit dintr-un alt timp, zgomotul motorului, continuînd să se macine în pîntecul maşinii răsturnate. îşi aprinse o ţigară. Valurile se spărgeau surd, fără mînie, sul-> stîncă. ,,De ce nu vrei să asişti şi tu ? o întrebase, cu un an înainte, Valkiria. E un medic extraordinar." „Nu cred, răspunsese. Şi chiar dacă aş crede, nu vreau." Ca şi în colegiu, Valkiria făcea spiritism. O regăsise mai grasă, tot atît de blondă şi cu aceeaşi pasiune pentru canto. De cînd se îmbogăţise, lua lecţii particulare ' cu cei mai iluştri maeştri şi asista la toate premierele de la Scala. Pleca mereu cu avionul în Germania, pentru concerte. „Dacă n-ar fi războiul ăsta absurd, aş putea urmări toate concertele..." „Ileana, îi spusese odată, nu te mai recunosc. Tu eşti îndrăgostită !..." Rezistase multă vreme, dar în cele din urmă îi vorbise de Ştefan. „Acum e la Londra, începuse ea într-o seară. îmi pare rău că nu-1 cunoşti şi tu. E un bărbat interesant. Ţi-ar place..." „Eşti îndrăgostită de el !" exclamase Valkiria. „Nu cred. L-am văzut de zece, douăsprezece ori în viaţa mea. Ce mă exasperează, este că nu-1 pot uita. Nu mă gîndesc mereu la el, dar de cîte ori întîlnesc un bărbat care mi-ar putea place, îmi amintesc de el. Este exasperant !..." Plimbîndu-se pe malul lacului, îşi aminteau de anii din colegiu. „Uite, pe banca aceasta...", începuse Valkiria. Ileana se revăzuse în acel amurg de toamnă tîrzie, aşe-zîndu-se cu Valkiria pe bancă! Tante Alice o adusese cu cîteva săptămîni mai înainte. Era în 1921 ; avea atunci opt ani şi era îmbrăcată în negru. „E orfană ! E orfană !" auzise ea şoptind pe una din fete, în curtea colegiului. Aşezîndu-se lîngă ea pe bancă, Valkiria îi apucase mîna : „Şi eu sînt orfană ! îi şoptise apropiindu-se. Mama mea a murit .cînd aveam trei ani. Şi tata s-a recăsătorit ; am o altă mamă acum, dar nu e mama mea adevărată"... „Ma- 75 ma mta a murit astă vară, în sanatoriu, vorbise ea plecîndu-şi privirile. Stăteam şi noi la Davos, dar nu stăteam în sanatoriu. Copiii n-au voie. să stea în sanatoriu dacă nu sînt bolnavi. Eu stăteam cu Tante Alice în sat..." „Şi tatăl tău ?" o întrebase Valkiria. „El a murit demult. Nu-mi amintesc de el..." Continuase să privească frunzele galbene, arămii, care tresăreau la răstimpuri, stinghere, la picioarele lor. Atunci, cînd avea opt ani, ma ştia câ tatăl ei, maiorul Sideri, se sinucisese în împrejurări mis-terioas"e, fără să lase nici o scrisoare. Puţin timp după ce împlinise 18 ani, Tante Alice o întrebase odată : „N-ai primit nimic ? Nici o scrisoare ? Nici un plic sigilat ?..." O privise cu o neobişnuită intensitate, adînc, în ochi. Credeam că ţi-a lăsat maiorul ceva..." „Asta se întîmplă numai în romane, Tante Alice !" răspunsese ea. îi răspunsese, aşa cum făcea de foarte mulţi, ani, în franţuzeşte. „Te-am rugat să vorbeşti româneşte ! o întrerupsese cu asprime Tante Alice. Ai uitat să vorbeşti româneşte..." Uneori, in vacanţele de vară, Tante Alice venea s-o ia de la Lau-s. nne şi o conducea la Zinca, la moşia surorii ei, Cecilia. ..Nu trebuie să uiţi româneşte, îi spunea. Vorbite cu ţăranii." La gară o aştepta vechilul de pe moşie, într-o ga-brioletă galbenă. Se suiau amîndouă, doar cu cîteva pachete în braţe. Geamantanele soseau la conac pe seară, aduse cu căruţa. „Uite, îi arăta Tante Alice ridicîndu-şi umbrela de soare, şi pămîntul acesta a fost tot al nostru : a fost zestrea maichi-ti. A mîncat-o maiorul cu blestemăţiile lui..." Se oprea şi o privea pe furiş, regretînd deja că vorbise prea mult. Ileana privea drept înaintea ei, pe şoseaua şei-puind leneşă printre lanuri de grîu. Cecilia nu-i vorbea niciodată de blestemăţiile maiorului, nici de pămînturile şi casele care au fost cîndva ale lor. De cînd o cunoscuse, Tante Cecile avea părul alb' şi era puţin surdă. Petrecea tot anul la Zinca şi avea grijă şi de pămîntul lui Alice. Pînă ce-a murit Cecile, Tante Alice nu rămînea decît cîteva săptămîni la ţară. Se întorcea în 76 I septembrie ca s-o ia pe Ileana şi s-o conducă înapoi la A Lausanne. De cîte ori o săruta în prag, la despărţire, Tante Cecile îi spunea : „Bine că te-am mai văzut şi anul ăsta 1 Cine ştie dacă mai apuc pînă la anul..." Aşa îi spunea mereu, pînă ce, într-o iarnă, a murit. Ileana împlinise 15 ani cu cîteva zile mai înainte de a primi telegrama de la Tante Alice. O anunţa că murise Cecilia şi că va primi un pachet din partea ei. Apoi, în aceeaşi săptămîna, îi scrisese o lungă scrisoare : Cecilia se stinsese fără suferinţe, în jilţul ei de lîngă sobă, în .odaia cea mare. de musafiri. Pachetul pe care i-1 lăsase nu-i putea fi trimis, pentru că era sigilat, şi nu-1 primea la poştă. în anul acela venise în ţară de Paşti şi se dusese de-a dreptul la Zinca. Jilţul se afla tot acolo, lîngă sobă, în dreptul tabloului Duducăi Ralu. în ziua aceea, îi spusese jupîneasa, Cecilia aştepta o vizită. Era o duminică de ianuarie şi drumurile fuseseră troienite, zăpada ajunsese pînă în dreptul ferestrelor. Aştept o vizită, spusese Cecilia de dimineaţă, să faceţi focul în salon. După sărbători odaia nu mai fusese încălzită şi pereţii erau îngheţaţi. Umpleţi bine soba, spusese Cecilia. Intra mereu în salon şi se apropia de sobă. Mai aduceţi lemne, spusese : aştept o vizită. Se îmbrăcase cu o rochie de catifea violet închis, pe care nu o mai pusese de foarte mulţi ani. Şi îndată ce-şi bău cafeaua, trecuse în salon şi se aşezase în jilţul de lîngă sobă. Am să aţipesc o clipă, spusese, căci mi s-a făcut somn. Dar să aduceţi mereu lemne : aştept o vizită. Tîrziu, cînd se întunecase, jupîneasa şi-a. dat seama că murise. în pachetul sigilat pe care i-1 lăsase, se aflau cinzeci de napoleoni şi .o seamă de fotografii ale maiorului Sideri. «Orice vei auzi mai tîrziu despre el, îi scrisese Cecilia, nu uita că este tatăl tău-. Pînă atunci, în acel amurg de aprilie, cînd privise tulburată fotografiile, Ileana nu auzise decît un singur lucru : că se împuşcase în casele lor de la Iaşi, chiar în anul cînd fusese înaintat maior, în 1914. Ileana avea 77 atunci un an ; oricîte eforturi făcuse mai tîrziu, nu izbutise să şi-1 amintească. Multă vreme nici nu-i văzuse măcar fotografia. In 1916 plecaseră la Davos, conduşi de Manole Creţulescu, soţul lui Tante Alice. Manole era magistrat la Iaşi. „Venim să vă vedem la Crăciun, le spusese de la fereastra vagonului. Venim la Crăciun !" îşi amintea foarte bine : Tante Alice, alături de Manole, plecaţi amîndoi pestevfereastră, ea cu batista la ochi şi Manole făcîndu-le semn cu mîna. „Venim la Crăciun !..." După ce nu se mai văzu trenul, mama începuse să plîngă. Atunci, în acel an, nu era încă atît de bolnavă şi locuiau intr-o vilă cu multe balcoane. Uneori venea s-o vadă doctorul. Era un bărbat înalt, cu ochelari de aur şi o barbă scurtă, aproape căruntă. îl auzea uneori spunîn-du-i : „Nu vă mai gîndiţi la trecut, scumpă doamnă. Gîn-diţi -vă la copilul d-stră. Nu trebuie să afle..." Apoi, într-o seară, îl auzi vorbindu-i cu o neaşteptată asprime : „E numai vina d-stră ! Nu aveţi nimic grav. E pur şi simplu o chestiune de voinţă^ de moral. Gîndiţi-vă la copilul d-stră. Astăzi ar fi trebuit să fiţi pe deplin vindecată, în ţară..." Nu 1-a mai văzut pe Manole Creţulescu. în acea toamnă România intrase în război, şi de Crăciun n-au primit decît o telegramă pe care mama i-o arătase rîzînd. „Sînt toţi la Iaşi ! îi spusese. E şi Manole cu ei ; s-a întors în permisie de pe front !..." Cînd a revăzut-o pe Tante Alice, în 1919, era în doliu ; Manole murise de tifos exantematic, cîteva luni înainte. în acel an au dus-o la sanatoriu. „E numai o chestiune de moral, spunea doctorul. Doamna Sideri nu vrea să trăiască, nu vrea să se împace cu viaţa..," Mama zîmbea : „Sînt obosită, doctore^ mă simt foarte obosită..." Aşa spunea mereu de-a-tunci : „Mă simt obosită, Alice..." Uneori o surprindea plîngînd. „Fugi de lîngă mine, Ileana, nu mai sta lîngă mine..."- Apoi, într-o seară, înainte de a o transporta la sanatoriu, a auzit-o pe Tante Alice şoptind : „I-a spus ceva copilului ? A aflat ceva ?..." „Să nu-i spuneţi nici 1 voi, şoptise mama. Crezi că dacă s-ar întoarce acum în ■1 ţară, ar afla ceva ?..." „De ce să se întoarcă ? spusese I Tante Alice. Să-şi termine întîi şcoala aici..." „Ce ţi-a scris Cecilia ? o întrebase bănuitoare Tante Alice. Ce e în pachet ?..." Ileana îi arătă fotografiile şi fişicul cu napoleoni. „Fotografiile tatei", şoptise, şi i se păru deodată straniu, artificial, cuvîntul acela «tată» rostit de buzele ei. Tante Alice, Cecilia, jupîneasa, îi spuneau «Maiorul». „Nu vreau să le văd, făcuse Tante Alice ridicînd braţul. Le cunosc destul de bine..." îşi alesese una din ele, care îl arate locotenent tînăr, cu mustaţă scurtă, ochii foarte adinei şi părul bogat, căzîndu-i ca o mare buclă pe frunte, şi o'înrămase. întoreîndu-se la colegiu, Valkiria exclamase : „Ce figură romantică. Sînt sigură...", apoi se întrerupse deodată, cu un zîmbet vinovat. „S-a sinucis la 35.de ani, spusese Ileana. Nimeni nu ştie pentru ce motiv...." în acea vacanţă de Paşti se plimba mereu prin odaia de musafiri, prin faţa tabloului Duducâi Ralu şi a jilţului în care murise Cecilia. Nu înţelegea de ce i se părea că sînt una şi aceeaşi persoană, că tabloul Duducăi Ralu o înfăţişa pe Tante Cecile cînd era tînără. în primăvara aceea, la Lausanne, cînd fetele au făcut spiritism, ea se rugase în gînd să vină Duduca Ralu, pentru că pe ea n-o cunoscuse şi nu-i era frică, dar ştia că tot Tante Cecile va veni. „Ce figură romantică !" exclama mereu Valkiria, cînd dădea cu ochii de fotografia i locotenentului Sideri. îmi pare rău că ţi-o spun, adăugase } ea odată, mulţi ani mai tîrziu, dar sînt sigură că tatăl tău s-a sinucis pentru o femeie. Probabil că era o principesă sau o regină şi a primit ordin de la superiorul lui să se sinucidă..." O revăzu pe Valkiria în primele zile ale lui iunie, în drum spre Lisabona. A rămas numai două zile cu ea, la Lausanne. „Cred că sînt şi eu îndră-gostită, îi spusese Valkiria. De data aceasta cred că e ceva serios. E un mare artist..." I se păruse şi mai grasă ascultînd-o vorbindu-i despre iubirea ei pentru un mare artist. Nu voise să-i spună numele. „E un om prea celebru, adăugase. Fără îndoială că-l cunoşti şi tu... Dar tu, tot îl mai iubeşti ?" „.Nu l-am iubit niciodată, spusese. Dar de data aceasta s-a terminat orişice între noi. E un egoist. îmi pare rău că din cauza lui m-am certat cu Tante Alice..." „Eu ştiu bine de ce nu vrei să tt> măriţi ! spusese atunci Tante .Alice. Tu eşti încă îndrăgostită de Viziru şi probabil -trăieşti mai de mult cu el..." ..Tonte Alice !" strigase ea deodată. „Dar faci păcat dacă vrei sâ-i strici casa. El e om însurat şi are copil. N-o să-ţi ajute Dumnezeu dacă-i siriei casa !»..." Ileana începuse deodată să plîngă. „Dacă-i iubeşti şi dacă te iubeşte, continuase Tante Alice, nu e nimic de făcut. Astea numai Dumnezeu le leagă şi le .dezleagă. Dar dacă te-ai meri:a măcar de ochii lumii..." ..Nu l-am văzut decît o singura dată de cînd s-a întors de la Londra, spusese ea şiergîn-dc-şi furioasă ochii. Iar anul 'trecut l-am văzut de două oir." Tante Alice o privise lung, încruntat. „Aivr.: i sînteţi amîndoi nebuni ! Şi cea mai nebună eşti tu. Tce-buie neapărat să te măriţi. Anul ăsta trebuie că te măriţi !..." Se simţea fericită îndată ce se suia în .trenul electric care, la sfîrşitul fiecărei după-amiezi, o aducea ia Cascscs. Uita, atunci, de război, uita de monotonia muncii de la Legaţie. îşi pregătea singură masa de seară, dar nu înainte de a se fi scăldat. Ocolea, înot, bărcile din faţa casei, apoi pornea în larg. Se întorcea cînd începeau să se lumineze ferestrele. Cunoscuse destulă lume, dar nu primea aproape pe nimeni la ea. Doar o singură dată, o săptămîna după ce se mutase, invitase într-o duminică pe ministru şi pe colegii de Legaţie. Se împrietenise cu o tînără funcţionară portugheză, care venea uneori să petreacă duminicile la ea. Pe ceilalţi se mulţumea să-i întîlnească pe plajă. Singurătatea aceasta îi crease repede o proastă 80 1 reputaţie şi afla din cînd în cînd, de la prietena ei, de zvonurile care circulau la Legaţie despre aventurile ei. „Eşti prea frumoasă ! Şi prea zîmbeşti uşor !... Şi apoi, eşti -imprudentă : locuieşti singură intr-o casă izolată, intri în baruri, dansezi prea mult, te întorci tîrziu acasă..." Ileana ridicase din umeri. „Are să vină Valkiria, răspunse. Are să vină să stea cu mine o veche prietenă a mea, elveţiană. N-o să mai fiu singură..." Dar Valkiria îşi arnîiia mereu sosirea. -Poate am să vin ia iarnă, îi scria. Acum mi-e imposibil. Am să-ţi spun cînd ne -vom iruîlni' de ce...» Şi apoi, pe neaşteptate, într-o zi de la sfirşitul lui octombrie, aflase dintr-o scrisoare a lui Tante Alice că Ştefan se afla de mult pe- front, voluntar. Pălise şi, pentru că simţise ochii lui Duma pironindu-se asupra ei. ieşise repede din birou. „Bestia !, începu ea să şoptească, cu furie, printre dinţi, strîngînd scrisoarea în pumn. Bestia ! Mai îmi clă şi asta pe cap, acum ! Bestia ! Egoist feroce ! Nu se gîndeşte decît_ la el. Voluntar, într-un regiment din linia întîi. Şi nu se mai ştie nimic ac el ! Nu se mai ştie nimic de el !..." Din acea zi simţise cum începe să-1 urască. îr.tr-o după-amiază de duminică auzi repetate bătăi în uşă. Era singură şi nu aştepta pe nimeni. îşi aranja în grabă părul, stinse ţigara şi, încruntată, deschise uşa. Era Mihai Duma. Ileana nu încercă să-şi ascundă plictiseala. Cu şeful ei direct izbutise să nu aibă, pînă atunci, decît relaţii de serviciu. „Nu te deranjez ?" o întrebă el zîmbind. Ileana nu răspunse, dar îl conduse pe terasă. „Eram prin apropiere, continuă Duma aşezîndu-se în chaise-longue şi am trecut să văd ce mai faci..." Se opri privind golful. O fregată se pregătea să pornească spre larg. Vîntul îi umflase deodată pînza roşie, apleeînd-o mult de tot, gata s-o răstoarne. „E frumos aici, la d-ta, vorbi el din nou. Uiţi de greutăţi, uiţi de război..." Ileana urmărea atentă manevra fregatei. Prinsese acum vîntul şi, aplecată, aluneca prodigios pe faţa apei. ,,A Si propos, începu Duma cu un alt glaş. D-ta, care cunoşti atîta lume, ai cunoscut şi pe o compatrioată de-a noastră, 0 anumită d-ră Zissu ?" „Am auzit de ea, spuse Ileana, dar n-am cunoscut-o..." Duma o privi scurt, mustrător, apoi zîmbi. Mai ales zîmbetul lui îi era antipatic Ilenei ; 1 se părea că trădează o cruzime-pe care obrazul placid al lui Duma o ascundea altminteri cu desăvîrşire. „Rău ai făcut că n-ai cunoscut-o pînă acum, continuă el. ~E o femeie care ne interesează. Spune că are viza Statelor-Unite, că-şi aşteaptă locul în clipper, dar aşteaptă de zece luni. E şi foarte suspect, dar e şi foarte interesant..."' „Nu văd în ce măsură nvar interesa pe mine," spuse Ileana. Duma o privi din nou, în ochi, aproape cu seve- —ritate. „Pe d-ta, direct, poate că nu. Dar nu e vorba de asta. E vorba de ce ne interesesză pe noi. Şi pe noi ne interesează orice român care se îndreaptă spre partea cealaltă... Nu uita că sîntem în război. Şi că luptăm alături de germani contra ruşilor — lucru pe care mulţi dintre români îl cam uită. Iţi cunosc sentimentele d-tale anglofile şi americanofile. Eşti liberă să le cultivi şi de-aici înainte. Nu sîntem intoleranţi cu sentimentele funcţio-- narilor noştri. închidem ochii !... Cu condiţia, însă, să-şi facă fiecare datoria..." „E un fel elegant de a vă plînge de mine ?" întrebă Ileana, roşind. „Da şi nu. Sînt mulţumit de lucrul d-tale la Legaţie. Eşti o foarte conştiincioasă secretară. Dar nu e de ajuns. D-ta te mişti în atîtea cercuri, vezi atîta lume. Ar trebui să deschizi bine urechile. Şi să ne spui ce auzi, ce se vorbeşte, ce se plănuieşte. în afara marilor secrete de stat, nu există secrete care, pînă la urmă, să nu transpire ; în anumite cercuri, cel puţin. Pe noi ne interesează asemenea secrete... De aceea, ar fi bine să întîlneşti pe această d-ră Zissu, să te împrieteneşti cu ea, să-i vorbeşti de simpatiile d-tale anglo-americarie..." Ileana simţea că roşeşte mai mult. „...CT poţi invita aici, la d-ta, continuă el cu o sacadată monotonie şi poţi invita 82 ichiar anumiţi cavaleri, bărbaţi distinşi... Nu e nevoie ca invitaţii d-tale să fie totdeauna de partea Axei", adăugă zîmbind. La plecare, se mai opri odată în faţa uşii. „Mai e ceva, spuse. Mîine soseşte Vidrighin din Chile. Este noul nostru consilier economic. A fost la Tokio, a fost în Chile. Este cineva foarte bine... Mă duc să-1 în-tîmpin în port, împreună cu Cotescu, şi am să te rog să vii şi d-ta. Soţia lui, d-na Vidrighin, e norvegiană şi nu ştie româneşte..." . Cîteva săptămîni în uf mă, pe la sfîrşitul lui n'oiembrie, află întîmplător de apropiata sosire a unei comisii economice care trebuia să organizeze cumpărăturile de sizal, wolfram şi, în secret, cauciuc. în aceeaşi după-amiază Duma îi întinse o listă de nume. „Cunoşti pe vreunul din ei ?" o întrebă fără să-şi ridice ochii. Ileana începu să parcurgă lista şi păli brusc. „Cunoşti pe vreunul ?" o întrebă din nou. „Pe Ştefan Viziru, spuse după ce-şi umezi buzele. Dar îl ştiam pe front, în Rusia..." I „I s-o fi urît şi lui pe front, vorbi Duma ridicîndu-se. Mai ales că acum s-a făcut cam frig..." „O fi rănit", şopti Ileana, absentă. „Unde mai pui că aici, la Lisabona, în afară de diurna împărătească, mai e rost şi de un comision. Cunoşti şi d-ta sistemul." Ileana roşi şi-1 privi provocator, în ochi. i „D-ta, însă, nu-1 cunoşti pe Ştefan Viziru-. Dacă l-ai fi (cunoscut, nu ţi-ai fi îngăduit 6 asemenea aluzie." Duma izbucni în rîsul lui tăcut şi deschise casa de fier. . „Va să zică numai pe ăsta îl cunoşti ? o întrebă I aşezîndu-şi cu atenţie dosarele. Cu atît mai bine. Ţi-1 f dau în grijă. Ţine-te după el. Arată-i oraşul, du-1 prin î baruri..." „Viziru cunoaşte destul de bine Lisabona", îl I întrerupse Ileana. „Ştiu. A fost astă iarnă aici. A stat ^ mult ; cam prea mult chiar. Nu se mai îndura să plece... y 83 Şi m-am tot întrebat : de ce oare ? Numai din cauza Stelloi Zissu ?" Ileana îşi simţi tot sîngele în obraji şi începu să desfacă, tremurînd, pachetulcu ţigări. Duma închisese casa de bani şi se întoarse spre ea. „Sau poate nici asta nu ştiai ? o întrebă zîmbind cu o exagerată mirare. Atunci nu eşti deloc curioasă să asculţi ce se vorbeşte în jurul d-tale... Şi tocmai legătura aceasta mi se pare interesantă, reluă după o scurtă tăcere. Interesantă şi chiar suspectă. Că doar. nu numai pentru ochii frumoşi ai domnişoarei Zissu a rămas el aici aproape o lună de zile. Domnişoara asta vedea fel de fel de lume. Era cu adevărat, o mondenă. Nu ca d-ta... Zic era, pentru că din nefericire a plecat alaltăieri. Şi-a găsit, în sfîrşit, un loc pe clipper şi-a plecat în America..." In preajma Crăciunului, intrînd într-o dimineaţă la Legaţie, ghici că sosise Comisia. Cîteva geamantane şi saci de curier se aflau într-un colţ al culoarului. Ileana se opri o clipă să-şi potolească bătăile inimii, apoi se îndreptă cu o stăpînită indiferenţă spre biroul lui Duma. Din biroul secretarului de Legaţie se auzeau voci bărbăteşti, încetini pasul şi inima începu din nou să-i bată. Uşa se deschise brusc, în stînga ei, şi în prag apăru Ştefan. „Bună dimineaţa ! îi spuse el cu glas oarecare. Ce mai faci ?" „Bine. Dar tu ce faci ?" „Bine. Puţin cam obosit... Dar de cînd v-aţi mutat aici, în San Mamede ?" „De cîteva luni. Vechiul local devenise neîncăpător." „Cred şi eu. V-aţi înmulţit'de cînd am plecat. începeţi să semănaţi cu 0 ambasadă..." S-a întîmplat ceva cu el, înţelese atunci, deodată. îmbătrînise. Era mai slab şi figura întreagă "parcă 1 se schimbase. Cîteva fire de păr cărunt la tîmple. Ţinea pleoapele foarte apropiate, ca şi cum l-ar fi durut lumina. Parcă nici glasul lui nu mai era acelaşi. „Sper să ne mai vedem pe-aici, adăugă el bătînd-o pe umăr. Poate luăm odată masa împreună..." „Cum vrei tu," spuse Ileana zîmbind. în ziua de Crăciun îi telefonase de mai multe ori la hotel, fără să-1 găsească. îşi lăsase numărul, .şi după miezul nopţii auzi sunînd telefonul. Ridică tulburată.. receptorul. „Sărbători fericite !" îi spuse el. „Sărbători fericite ! şopti. Te-am aşteptat toată ziua. Credeam că poate ai să-ţi aduci aminte de mine..." „Cînd vrei să ne vedem ?" o întrebă. „Vino poimîine la prînz să mănînci cu mine. Vom fi numai noi doi..." „Bine." Ileana aşteptă cîteva clipe, crezînd că are să mai adauge ceva, apoi strigă : „Alo ! Alo !" „Da, spuse Ştefan. Ce e ?" „Credeam că ne-a întrerupt", începu Ileana. „Nu, ■ nu ne-a întrerupt nimeni... Pe poimîine ! Noapte bună !" „Noapte bună", spuse ea foarte încet. A treia zi de Crăciun începuse de dimineaţă o ploaie fină şi deasă. Ştefan rătăcise adresa şi sosi cu o jumătate de ceas întîrziere. Era cu capul gol, cu gulerul macferlanului ridicat, şi florile pe care i le adusese fuseseră atît de plouate încît, ajuns în faţa casei, le scoase din hîrtie, le scutură de apă şi le adăposti sub macferlan pînă îi deschise Ileana. „Sărbători fericite !" spuse el din prag, zîmbind. Ileana se înălţă uşor în vîrful picioarelor şi îl sărută pe amîndoi obrajii. „La mulţi ani ! Cred că n-ai uitat că azi e ziua ta..." Intrînd, 'Ştefan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă fruntea' şi părul. „E foarte frumos la tine," începu apropiindu-se de terasă. Nu se vedea decît ploaia căzînd lin deasupra valurilor vinete. Un pescăruş se înălţă anevoie dintre stînci, se clătină şovăind cîteva clipe, apoi se lăsă să cadă pe apă. „Azi e mai puţin frumos ca oricînd, spuse Ileana. Dar mie îmi place şi aşa..." Tresări. I se-păruse că-1 revede pe Ştefan de odinioară, că-i recunoaşte lumina din ochi şi gestul lui scurt de a-şi trece necontenit mîna prin păr. Dar Ştefan îşi dusese mîna la ceafă, pipăindu-şi gulerul. „Cred că sînt ud leorca." spuse el zîmbind. 84 85 „Vino lîngă sobă." Era o sobă mică, de tuci, care dogorea. Ştefan se aşeză pe covor. Ileana aduse tava cu aperitive şi se aşeză alături de el. „E prima mea casă, spuse, şi mi-e foarte dragă... Cinzano cu gin ?" îl întrebă după o clipă, ridicînd ochii. Ştefan o privi deodată, aproape mirat, ca şi cum ar fi văzut-o pentru întîia oară. Ileana zîmbi încurcată, aşteptînd. în cele din urmă îi turnă un pahar de vermut şi i-1 întinse. „Noroc ! îi spuse apropiin-du-şi paharul şi ciocnind. Să ţi se izbîndească tot ce doreşti !" „Şi ţie !" spuse Ştefan. Ileana se ridică repede şi trecu în bucătărie, să vadă dacă femeia poate aduce ceva la masă. Cînd se întoarse, îl găsi pe terasă, în ploaie, privind valurile care se spărgeau de stînci. „Eşti nebun ! îi strigă ea din prag. Te rog intră în casă. Ai să răceşti !" „Este ceva aici, jos, spuse fără să întoarcă capul. Mi se pare că e o carte..." Ileana veni după el pe terasă. „Haide, te rog, în casă, îi spuse luîndu-i braţul. Ne aşteaptă femeia cu masa." „Numai o clipă." Şi înainte ca Ileana să înţeleagă ce are de gînd să facă, îşi desprinse braţul, încalecă parapetul şi coborî repede, printre stînci, pînă jos. Ţinîndu-se cu mîna stingă de o piatră, se plecă foarte mult şi prinse cartea. îi privi repede titlul, apoi, cu greutate, sfîşiindu-şi pantalonul, se caţără din nou pînă la parapet şi sări pe terasă.- Ileana îl aştepta lîngă sobă. „Mi se păruse că-i pot ghici titlul, spuse el apropiindu-se şi curăţind cartea de alge. Şi nu m-am înşelat. Priveşte : Encore un instant de bonheur... Dacă ai şti tot ce-mi aminteşte titlul acesta..." Ileana zări pantalonul sfîşiat şi zîmbi. Ştefan aşeză cartea pe un scăunaş, lîngă sobă, să se usuce, şi începu să-şi scuture părul. „Ce om norocos eşti tu, începu ea deodată. Cartea asta o cumpărasem pentru tine. Voiam să ţi-o dăruiesc de Crăciun. Dar mi-a fost teamă să nu vezi vreo aluzie şi nu ţi-am mai dat-o. Mi-a fost chiar ciudă pe tine că eşti prost crescut şi aştepţi să te caut eu cu telefonul şi, aseară, m-am înfuriat pe tine şi am zvîrlit cartea de pe terasă.- Nu-mi închipuiam c-ai s-o găseşti chiar tu..; Cred că e timpul să ne gîndim la masă", adăugă ea repede, scuturîndu-şi cu un gest brusc buclele. • Sub şervet, Ştefan găsi o agendă minusculă legată în piele. Pe pagina de la 1 Ianuarie 1942, Ileana însemnase : Remember, şi subliniase de mai multe ori cuvîntuL Ploaia continuă toată după amiaza. Către ora patru, pe ocean se lăsă o ceaţă subţire care estompă încet, încet, întreg golful. Nu se mai zărea decît o parte din ţărmul Estorilului. Aşezaţi unul lîngă altul pe covor, lîngă sobă, fumau amîndoi, fără să se privească. „...îi spuneam şi lui Biriş : de-atunci simt necontenit o mare silă de mine însumi." „Cred că e un lucru normal, îl întrerupse Ileana. Probabil că toţi simt acelaşi lucru..." „Nu numai pentru că mi-a fost frică. Tuturora le este frică în faţa morţii. Dar am simţit cît de mult sînt legat de această viaţă de toate zilele. Aş fi fost gata de orice laşitate ca să mai mă pot bucura încă o dată nu de ce mi se păruse, pînă atunci, că e frumos şi vrednic în viaţă — ci aş fi vrut să trăiesc ca să mă pot scărpina la. ceafă unde mă muşcase cu puţin înainte o muscă rea, de cal, sau să-mi pot întinde încă o dată picioarele, care mi-amorţiseră, sau să mă pot şterge cu batista de sudoare pe faţă... De asta mă rugam în gînd lui Dumnezeu să nu mă atingă brandurile în groapa aceea abia începută, în care mă chircisem cînd ne descoperiseră ruşii... Simţeam atunci cît e de bine să trăieşti..." „Mi se pare foarte normal", spuse Ileana. „Probabil că aşa sîntem făcuţi noi toţi. Dar parcă mi s-au spulberat de-atunci toate iluziile. Mă crezusem altfel. Crezusem că, cel puţin pentru mine, şi moartea are o latură pozitivă, căci orice moarte e uri salt dincolo, în necunoscut, şi oricît de mult am iubi viaţa, tot rămîne acest aspect pasionant al morţii: că prin ea rezolvăm ceva, aflăm ceva : aflăm măcar dacă mai există ceva dincolo, sau reintrăm în 87 neant. Biriş rîdea ; dar, îi spuneam, chiar acest neant este, într-un anumit fel, un răspuns pe care-1 aşteptăm de atîta timp aici, pe pămînt. Aşadar, oricum am privi-o, moartea rămîne totuşi un fapt esenţial, care ne angajează total... Dar, atunci, moartea mi s-a părut absurdă, fără absolut nici un sens. Un singur gînd mă obseda : că am fost nebun sau imbecil să mă las antrenaţi într-o asemenea aventură, cerînd să fiu trimis, -voluntar, în linia întîi ; că, dimpotrivă, ar fi trebuit să încerc totul ca să scap, să fug, să mă pun la adăpost... Gîndul acesta de-atunci, din prima zi, cînd ne-au descoperit brandurile, nu-1 mai pot uita. Mă trezeşte uneori din somn şi mă simt umilit, pălmuit, scuipat în obraz. De-atunci, parcă am pierdut încrederea în mine..." „E absurd! făcu Ileana. Ai suferit şi tu un şoc, ca toţi ceilalţi, în primele zile ale războiului. Dar o să treacă..." „Sper. Dar, deşi am rămas după aceea aproape două luni pe front, n-a trecut. Mă îmbolnăveşte. Mi-e silă de mine... Dac-oi vedea şi-oi vedea că nu trece, mă reîntorc... Mai ales acum, cînd situaţia se agravează mereu şi e atîta nevoie de oameni..." Ileana întoarse brusc capul spre el şi-1 privi speriată. „Eşti nebun !" In clipa aceea se auzi soneria de la intrare şi apoi cîteva bătăi în poartă. Ileana se ridică repede şi aprinse lampa. „Spune-mi, te rog, şopti ea aplecîndu-se puţin spre Ştefan. E adevărat că ai avut aici o legătură cu o oarecare domnişoară Zissu ?..." „Da, e adevărat. Dar de ce mă întrebi ?..." „Am să-ţi spun altădată..." Soneria se auzi din nou, prelung. „Acum am musafiri," adăugă repede, în şoaptă, alergînd să deschidă. Cîteva clipe în urmă intrară Vidrighin cu soţia şi Mihai Duma. Umblau de aproape un ceas prin pădure, urcînd mereu. Se făcea tot mai frig. Vîntul clătina uneori crengile cele mai înalte, apoi amuţea. Lăsaseră în urmă cedrii care-şi săltau braţele deasupra pădurii, dominînd-o. Dar codrul 88 devenea tot mai dens, cu cît se apropiau de vîrful munte* lui. Apoi, la o cotitură, se zări Crucea : Cruz alta. De aici totul se vedea, de jur împrejur, pînă foarte departe. In amurg, la orizont, munţii începeau să-şi confunde contururile. Se distingeau văi şi lunci şi nenumărate drumuri şi arăturile roşcate, brune sau asemenea scoarţei de copac. „Să urcăm pînă sus," spuse Ştefan. Un bătrîn care aştepta pe treptele de piatră ce duceau la Cruce, se dădu la o parte, salutîndu-i. începură să urce. Sus s-au rezemat de parapet, privind spre Coimbra. Albă, sobră, mînăstirea Santa Clara se înălţa singuratică din oceanul verde al dealurilor. Şerpuind printre sălcii pletoase, plopi şi platani, sclipea, foarte departe, Mondego. O pasăre mare zbură pe deasupra lor, se roti o clipă, aproape fără să-şi bată aripile, şi apoi se lăsă să lunece spre vale. „Uneori; în vis, începu Ileana, mi se pare că mă aflu undeva alături de tine, pe un munte foarte înalt şi privesc în vale. Ca şi acum... Căci şi acum parcă aş visa mereu. Nu ştiu ce să fac ca să nu mă trezesc prea devreme. Poate ar trebui să tac." Se apropie mai mult şi îşi lipi obrazul de-al lui. Soarele asfinţise. O brumă albăstruie începea să se aştearnă deasupra văii. „Mi s-a făcut frig," spuse ea deodată, eutremurîndu-se. La capătul scării, bătrînul îşi scoase corect pălăria şi le-o întinse. Ştefan se opri şi începu să caute în portmoneu. Spunea că s-a întors de la Statuia Brătianu ca să le aducă, îşi aminti el ; i-am dat o sută de lei... De îndată"ce intrară în pădure, o cuprinse în braţe şi o sărută lung pe gură. „Vrei să petrecem revelionul cu toată lumea, sau numai noi doi, singuri ?" „Numai noi doi," spuse Ileana. Se aşeză la masă şi privi în jurul ei. Sala era puternic luminată, cu policandre grele, prea luxoase, atîrnînd de tavan. „Aproape m-am speriat cînd am urcat pentru prima oară scara, spuse. Toate figurile acelea bărboase, cumplite, 89 cu fel de fel de arme în mîini, şi corăbiile care se văd pretutindeni strivindu-se una de alta..." „Mie îmi plac, spuse Ştefan. îmi plac azulejos..." Ileana îi prinse repede mîna pe deasupra mesei. „încă nu-mi vine să cred," spuse. Orchestra începu, şi tăcură amîndoi. Curînd toate mesele fură ocupate. Mîncau liniştiţi, privindu-se la răstimpuri. Cînd încetă orchestra, desluşiră în jurul lor vorbindu-se englezeşte. De la o altă masă, mai depărtată, răzbea uneori un cuvîntv german. „De ce te-ai întunecat ?" îl întrebă. Ştefan zimbi, şi-i luă mîna. „Iartă-mă, a fost fără voia mea. M-am trezit deodată în istorie, mi-am adus aminte că sîntem în război..." „Ştefan, şopti ea aproape cu deznădejde. Mi-ai făgăduit. Măcar în seara asta..." „Iartă-mă... Mi-am adus aminte că ai noştri mor pe front, în Rusia, mor cu miile, de frig, de gloanţe... Şi că eu fac parte dintr-o Comisie economică în care Vidrighin va lua un comision de cîteva sute de mii de escudos, şi că nu pot face nimic, nimic !" „Ştefan !" îl imploră ea. „...Nu pot face nimic ! Că dacă m-aş retrage din Comisie, Vidrighin va lua un comision de zece ori mai mare, şi pînă la urmă nu va ajunge nici un transport în ţară... Şi eu nu pot face nimic, nimic !..." îşi trecu mîna pe frunte, rătăcit. „Vorbesc prostii !" adăugă, încercînd să zîm-bească. Ileana îl privea. „Mi-era mereu teamă că am să mă trezesc. Mă întrebam ce s-ar mai putea întîmplă ca să mă trezesc şi de data aceasta. Nu mă gîndisemla război. Vorbim în fiecare zi de el, ne-am obişnuit cu el. într-uri anumit sens, îl uitasem... Dar a~trebuit să-ţi aminteşti tu de. el, în ultima seară a anului... în prima seară'pe care am crezut că ai s-o petreci cu mine..." „Nu scăpăm niciodată de istorie ! încercă el să glumească. A ajuns pînă aici, la Palace Hotel din Bussaco, pînă în acest fost castel regal ridicat pe colină, ascuns în pădure, păzit de neutralitatea întregii peninsule iberice !..." Dar Ileana ghici cît era de crispat şi-şi plecă privirile. Orchestra se opri iar. Un bărbat înalt, brun, în frac, se urcă" pe estradă şi anunţă programul pentru revelion. Cînd coborî de la cîteva mese se auziră aplaUze, repede acoperite de orchestră. Se cînta When they begin ihe beginning... „La Londra, începu deodată Ştefan zîmbind, toate orchestrele din restaurante începeau cîntecul ăsta îndată ce se anunţau alarmele aeriene..." După ce coborîră ultima terasă, intrară în întuneric. „Pentru că mai avem numai un ceas pînă la miezul nopţii, începu Ileana, trebuie să-ţi spun adevărul. Nu ne-am întîlnit întîmplător, aşa cum te-am lăsat să crezi. Am voit eu să ne. întîlnim. Mă hotărîsem mai de mult să nu mă mai duc la Madrid, dar, evident,, n-am spus la nimeni. Toată lumea mă ştie la Madrid. Eu am coborît la Entro-camento şi m-am suit în trenul pentru Coimbra. Ştiam că ai să vii şi tu. deşi nu ştiam cînd. Dar îmi închipuiam unde te pot găsi. Şi te-am lăsat să crezi că m-ai găsit tu. îmi închipuiam că ai să vii la fîntîna lui Ifies de Castro şi te-am aşteptat acolo în fiecare zi. Veneam de dimineaţă şi nu plecam decît cînd se însera. Le-am spus că vreau să scriu ceva despre Ifies. Un tînăr s-a oferit să-mi explice, cu de amănuntul, povestea : cum şedea Ifies pe piatră, aşteptînd scrisoare de la Don Pedro, şi cum ji trimitea scrisorile într-o cutiuţă pe care o lăsa s-o poarte apele izvorului. Şi celelalte... L-am rugat să mă lase singură ca să mă pot inspira. Cred că l-am jignit, dar m-a lăsat în pace... Eram sigur că ai să vii. Aşteptam sub arborele acela bătrîn, lîngă izvor. Mirosul acela de frunze veştede, umede, putrede... Te-am recunoscut de departe. îmi bătea inima, dar mi-era teamă că ai s-o auzi şi tu. Dar m-am prefăcut că nu te văzusem, că eram pierdută în gîndurile mele..." Sărutînd-o, îi simţi buzele fierbinţi şi umede, dar obrazul îi era îngheţat." „Ar trebui să intrăm, îi spuse. Ţi-efrig." 90 91 r „Mi-e frică, vorbi ea repede. Mi-e frică de tine la lumină, printre oameni. Te pierd. Te trezeşti şi uiţi de mine. îmi place aici, în întuneric, între arbori, numai noi doi, singuri. în pădure simt că poţi să fii al meu. Te-am regăsit aici, în întuneric, printre arbori." \ Se auzeau, la răstimpuri, parcă aduse de vînt, orchestra şi larma din sala de bal. „Ce frumoasă eşti ! murmura el încet, ce frumoasă eşti !..." îşi lăsă palma să-i alunece pe trupul ei gol şi fierbinte. „Cît te-am dorit de mult ! spunea1. Mi-era dor de trupul tău, de căldura ta... Te visam şi mă trezeam spunîndu-mi că nu poţi fi atît de frumoasă... Te-am ghicit de cînd te-am îmbrăţişat întîia oară, şi niciodată nu te-am mai putut uita, de atunci. Mi-era dor de gura ta. Aş fi. vrut să te măi pot săruta o dată, o singură dată, lung, prinzîndu-ţi gura toată, fără să te mai las să respiri, pînă ai fi căzut... Pînă ai fi căzut..." îl treziră bătăile tot mai puternice în uşă. Nu e aici ! îşi aminti. E un adventist. Vinde Biblii. „Cine bate ?" ţipă trezindu-se deodată, speriată, Ileana. „Nu e la noi," spuse el întinzînd mîna prin întuneric ca s-o mîngîie. Ileana se ghemui repede lîngă el. „Mi-a fost frică ! şopti. M-am speriat ! Aprinde, te rog, lumina." Bătăile se auziră din nou, depărtate, dar parcă mai puternice. Ştefan aprinse lampa de pe noptieră şi privi ceasul. „E aproape patru, spuse. Nu înţeleg ce se întîmplă..." în clipa aceea ajunse la ei orchestra şi cîteva voci voalate, obosite, îrtcercînd să cînte în cor For he is a very good fellow. „M-arh speriat, spuse din nou Tleana. Dă-mi, te rog, o ţigară..." Orchestra răzbătea mai puternică, întovărăşită de tot mai multe voci. „Ştefan ! şopti Ileana luîndu-i mîna şi sărutîndu-i-o, Ştefan ! repetă ea foarte încet, zîmbind. Ştefan !..." Bătăile izbucniră dintr-odată, furioase, speriate, şi apoi încetară tot atît de brusc. „Ar trebui să mă duc să văd ce e, spuse Ştefan încrun- 92 tîndu-se. Poate s-a întîmplat ceva. Şi cum, probabil, toţi oamenii sînt jos, ca să privească bairamul..." „Nu te duce ! spuse Ileana cuprinzîndu-1 de umeri. Nu mă lăsa singură ! Mi-a fost frică !..." Ştefan îşi apropie capul şi o sărută. Apoi rămaseră amîndoi înlănţuiţi, fumînd tăcuţi, ascultînd For he is a very good fellow. îi treziră alte noi bătăi, de data aceasta deznădăjduite şi tot mai repezi, parcă cineva ar fi lovit cu piciorul în uşă. E un adventist... Ştefan sări brusc din pat. „Bănuiesc ce s-a întîmplat. S-a încuiat cineva la baie şi nu mai poate deschide. Mă duc să chem portarul..." îşi puse macferlanul pe umeri şi ieşi. Pe coridor ardeau doar cîteva lumini sfioase. Aşteptă o clipă, ascultînd. Dar multă vreme nu se mai auzi nimic şi se reîntoarse în odaie. „Acum au încetat !" spuse ridicînd din umeri. „Vino aici lîngă mine ! Ai să răceşti..." Ştefan îşi atîrnă macferlanul şi puse în treacăt mîna pe calorifer. „E rece. De-aceea s-a făcut frig..." O regăsi fierbinte, lipindu-se întreagă de el. „La mulţi ani ! îi spuse el sărutînd-o pe tîmplă. E Anul Nou. La mulţi ani !" Orchestra încetase, înecată într-o larmă depărtată de voci şi aplauze, apoi, cîteva clipe în urmă, reîncepu. Cînta It's a long way... „Am fost foarte geloasă, şopti Ileana. Am fost geloasă pe Stella Zissu... N-am vrut să cred cînd am auzit. Dacă nu mi-ai fi spus tu, n-aş fi putut crede..." Ştefan zîmbi încurcat. „Am fost foarte geloasă " continuă Ileana. Ştefan se aplecă spre ea s-o sărute, dar se auziră din nou trei lovituri rare, înăbuşite, răbufnind parcă din pămînt. „E exasperant, făcu Ileana. Mai bine ai telefona...' Ştefan ridică receptorul de deasupra patului şi începu sâ aştepte' Ileana îşi aprinse o ţigară. „Alo ! Alo !" începu el să strige după cîtva timp. Nu răspunde nimeni, adăugă întoreîndu-se spre Ileana. Coborî din pat, îşi luă macferlanul şi ieşi repede pe coridor. Curînd sună telefonul şi Ileana ridică tulburai ă receptorul. „Da. eu am sunat... Se aud lovituri... Se aud 93 i nişte lovituri pe co'ridor... Parcă s-ar fi închis cineva în odaia de baie..." Reaşeză receptorul şi reîncepu să fumeze, absentă, ascultînd melodia care răzbătea depărtată din sala de bal. Cîtva timp în urmă, Ştefan sevîntoarse. „Era tocmai contrariul, spuse el zîmbind. Cineva voia să iasă pe coridor şi nu mai putea. Se închisese în cameră. N-am prea înţeles bine ce s-a întîmplat. Vorbea în portugheză. Dar acum s-a dus portarul..." îndreptîndu-se spre pat, îşi mai lăsă odată palma pe calorifer. „Tot rece. încă nu 1-a aprins..." Ileana se apropie din nou de el, foarte fierbinte. „Am fost geloasă, repetă. N-am vrut să cred... Dar îmi place aşa pentru că ai fost sincer şi nu m-ai minţit. Să nu mă minţi niciodată..." „Şi eu am fost şi sînt încă gelos, reîncepu Ştefan. Tu ştii de ce..." Ileana îşi azvîrli repede ţigara în scrumieră şi-1 sărută. „Te rog nu vorbi, spuse ea foarte încet. Nu-mi vorbi de asta..." „Aş fi vrut doar să ştiu," încercă Ştefan, dar Ileana îi prinse gura şi-1 ţinu aşa, sărutîndu-1, multă vreme. „Te rog !" spuse ea tîrziu. „Să ştiu dacă l-ai iubit..." Ileana îşi trecu ameţită mîna prin păr. ..Credeam c-ai înţeles, şopti ea tîrziu fără să-1 privească. Nu l-am iubit niciodată. I-am cedat doar din deznădejde. I-am cedat ca să te pot uita pe tine..." Orchestra începuse din nou, cu brio, For he is a very good fellow ; se distingeau cîteva voci răguşite în-cercînd să cînte puternic, apoi strigăte, urale, aplauze. Tăceau amîndoi, ascultînd. „Ce.ai?" întrebă ea deodată, speriată, întorcînd capul. Ştefan continua să tacă, trăgînd la răstimpuri adînc, cu furie, din ţigară. „Ştefan ! strigă ea, Ştefan ! La ce te gîndeşti ?" „Credeam totuşi", începu el. Apoi din nou trase lung, absent, din ţigară. ^Te rog, şopti ea. Ştefan, iubitul meu !..." „îmi închipuiam că dacă mă iubeai pe mine... Ce-a fost înainte nu mă interesează..." „Ştefan !" şopti ea, încercînd deznădăjduită să-1 sărute. „...Dar după ce-ai ştiut că mă iubeşti, că eşti îndrăgostită de mine... După ce ţi-am spus că sînt îndrăgostit de 94 tine... îmi închipuiam..." „Eşti nebun, şopti ea speriată. Ştefan, te implor, nu mai spune nimic !... Te implor!" „Îmi închipuiam, repetă el în neştire. Dar probabilcă-mi făceam şi aici iluzii..." „încetează !... spuse ea tremurînd. Mă umileşti !..." El tăcu, cu privirile pierdute înaintea lui, fumînd. Orchestra încetase. Se auzea doar, surdă, voalată, larma din sala de bal. Apoi, deodată, coborî din pat şi se apropie de fotoliul pe care îşi lăsase hainele. Ileana îl urmări cu o privire speriată. îl văzu cum îşi caută cămaşa şi începe să-şi dezbrace pijamaua. „Ce faci ?" „Urc pînă la mine în cameră", spuse el conţinuînd să se îmbrace.". „Ştefan !" ţipă ea şi-1 privi rătăcită. El ridică privirile şi-i zîmbi. ,, „Dacă pleci acum, şopti Ileana plecîndu-se spre el, pe deasupra patului, nu ne mai vedem niciodată !..." Nu-i răspunse. Se îmbrăcă repede, ca într-un vis, fără s-o privească, simţindu-şi mîinile tremurînd şi încercînd să şi le ascundă. „Niciodată ! strigă Ileana. Uită-te la mine ! Nu glumesc ! N-ai să mai mă vezi niciodată !" Ştefan îşi ridică privirile şi-i zîmbi din nou, cu un mare efort. Părul Ilenei îi cădea pe obraji, umerii îi erau aproape goi, şi ochii ei ardeau tulburi, rătăciţi. „Ştefan ! strigă ea din nou. Ascultă-mă !... Nu face asta !... N-ai să mai mă vezi niciodată !..." Terminase aproape de îmbrăcat, dar nu-şi pusese'cravata, nu-şi încheiase vesta. Tremura. „Ai să mă cauţi pînă la sfîrşitul pămîntului şi n-ai să mai mă găseşti, vorbi deodată Ileana cu o voce neînchipuit de calmă. Ai să umbli în genunchi pînă la capătul lumii după mine... N-ai să mai mă găseşti !... „Iartă-mă, şopti el apropiindu-se de pat. Am să-ţi spun mîine..." Ileana îl privea muşcîndu-şi buzele tot mai tare, pînă la sînge. „...Urc doar pînă în camera mea...," adăugă el istovit. „Rămîi ! strigă ea deodată întinzîndu-i braţele. Te iert !... Rămîi !" El o sărută pe obraji, apoi întinse mîna şi-i mîngîie umărul. „...Am să-ţi explic mîine... Noapte 95 buna ! „Ştefan !" El se mai întoarse odată în faţa uşii, fără cravată, cu macferlanul pe braţ. şi-i zîmbi. Orchestra se auzi din nou, neaşteptat de puternică. „Noapte bună" îi spuse, apoi deschise repede u>a şi dispăru. Ileana îşi prinse tîmplele în mîini şi ramase aşa mult timp, nemişcată, încercînd să asculte. Apoi sări repede din pat, se apropie de uşă, întoarse cheia şi începu înfrigurată să se îmbrace. PARTEA II II pîndea de multă vreme, la fereastră, ascuns înapoia perdelelor. Cînd îl zări deschizînd portiţa, se trase lepede înapoi şi se aşeză pe fotoliul de piele galbenă, îi plăcea să fie găsit acolo, în faţa bibliotecii masive, cu geamuri, în care Iancu Antim îşi păstra pe vremuri volumele'de literatură veche românească. Apucă la întîm-plare o carte de pe birou şi o deschise, punîndu-şi ochelarii. Dar nu încercă să. citească. Puţine clipe în urmă auzi bine ştiutele trei scurte bătăi în uşă şi strigă emoţionat : „Intra !" „Le-am găsit şi pe-astea ! spuse omul oprindu-se o clipă în prag, ca să-şi tragă răsuflarea. Le-am găsit aproape pe toate..." Era un bărbat aproape bătrîn. îmbrăcat neîngrijit, cu pantalonii stropiţi de noroi şi obrazul, nebărbierit de cîteva zile, părea murdar. Avea umerii foarte strimţi, încovoiaţi, şi respira greu, ca un astmatic. Sub braţ ţinea o enormă şi veche servietă de mucava, plină pînă la refuz cu cărţi. . „A fost greu. adăugă apropiindu-se de birou. Merge prost frontul. Nu mai vrea nimeni să vîndă..." învăţătorul Gheorghe Vasile scoase din sertar un caiet de şcoală, îl deschise şi, potrivindu-şi ochelarii pe nas, începu să aştepte, privind cum celalt aşează cu o mînă uşor tremurată teancurile de cărţulii pe marginea biroului. Erau vreo treizeci de volume din «Biblioteca pentru toţi», cu ţ — Noaptea d? striziene. vo\ n 87 coperţile decolorate, unele zdrenţuite, murdare. „Numărul 61" strigă deodată Gheorghe Vasile pierzîndu-şi răbdarea. Anticarul o găsi repede şi i-o întinse. „A fost foarte greu, spuse. Cît am mai umblat după ea, pe unde n-am căutat-o !... Merge prost frontul, adăugă cu un glas scăzut ca pentru sine, ruşii au trecut Prutul, au intrat în Moldova..." Gheorghe Vasile privi cu atenţie cărţulia, cău-tîndu-i numărul şi apoi verificînd, în caiet, autorul şi titlul. Era o traducere din Camille Flammarion. „Ce comoară ! exclamă el încet, aşezînd cu grijă cărţulia alături de el. E cea mai bogată bibliotecă de cunoştiinţe folositoare din lume, e o adevărată comoară..." Făcu un semn cu creionul roşu, în dreptul ei, în caiet, apoi privi pe deasupra ochelarilor şi strigă : Numărul 73 ! „Pe-asta n-am găsit-o. Am căutat-o şi la Iaşi..." „Din viaţa insectelor de J. H. Fabre, citi Gheorghe Vasile din caiet. Traducere de Victor Anestin..." „Ştiu, ştiu. E complet epuizată..." „Păi aşa ne-a fost vorba ? îl întrebă învăţătorul ridicînd capul. Te-ai angajat să-mi completezi colecţia pînă la ultimul număr, îmi lipsesc încă peste o sută de volume. Eu singur am strîns una mie două sute..." „Am să v-o găsec şi p-asta, îl întrerupse anticarul. Am căutat-o şi la Iaşi. Nu mă întrebaţi cum am ajuns la Iaşi. Era cît p-aci să rămîn blocat acolo, să dea ruşii peste mine... Nu v-am spus c-au intrat în Moldova ?..." Gheorghe Vasile îl privea în ochi, mîhnit şi totodată visător, parcă nici n-ar fi înţeles bine ce-i spune. .jPăi tocmai d-asta m-am înţeles cu d-ta să-mi completezi colecţia. Că nu mai avem vreme de pierdut. Intră ruşii în ţară." Anticarul îşi plecase ochii şi începuse să caute nervos printre teancurile de cărţi. Degetele îi tremurau parcă din ce în ce mai tare. „V-am găsit-o în schimb p-asta. spuse deodată, triumfător, întinzîndu-i un volum vechi, fără coperţi. Puteţi să daţi şi o sută de mii de lei şi nu mai găsiţi un al doilea exemplar în toată ţara... Gheorghe Vasile o apucă stă- 98 pînindu-şi anevoie emoţia, o depărta puţin ca să-i poată citi mai bine titlul şi rosti solemn : Numărul.74 : Teoria ondulaţiei universale, de Vasile Conta... Ce comoară ! adăugă repede coborînd glasul. Păcat că nu are coperţi. Trebuie s-o dăm la legat..." Se plecă asupra caietului şi făcu un semn cu creionul roşu. In acea clipă se auzi o bătaie în uşă, şi înainte ca să poată spune ceva, în prag apăru Irina. Părea foarte palidă. „Nici o veste de la împăratul, spuse ea. Am fost pe la Ioana. Nici o veste... îi e teamă să nu fi căzut prizonier în Crimeea..." Parcă de-abia atunci ar fi dat cu ochii de anticar, şi-i zîmbi. Omul salută plecîndu-şi de mai multe ori capul. „Vai, de păcatele noastre, spuse el încet. Au spart ruşii frontul..." Irina îşi pironise ochii pe maldărul de cărţulii din «Bilioteca pentru toţi» şi tăcea, aşteptînd. „Mi-a mai găsit domnul Ghedem cîteva, spuse învăţătorul cu oarecare timiditate. Poate ne ajută Dumnezeu şi completăm colecţia..." „E foarte greu, vorbi Ghedem clă-tinînd din cap. Sînt epuizate dinainte de război..." „Cu ce-ai să le plăteşti ? Nu mai avem bani..." Gheorghe Vasile îşi scoase ochelarii şi tăcea încurcat, privind drept în faţa lui, către peretele din fund. „Ne aranjăm noi, spuse Ghedem. Facem credit. L-am cunoscut pe domnul Antim..." Tăcu brusc şi, ca şi cînd ar fi voit să arate că n-are nici o vină în întîmplarea aceasta, îşi opri ochii pe fotografia mare, înrămată ca un tablou, care se afla pe birou, foto-' grafia de la nunta lui Spiridon. Pe treptele bisericii, în rochie de mireasă, Irina părea plînsă, speriată, între Iancu Antim şi Spiridon Vădastra ; alături, ţinînd braţul d-nei Ivaşcu şi privind neclintit către fotograf, se afla Gheorghe Vasile. Era îmbrăcat în haine noi ; avea o cămaşă albă, curată, pantalonii bine călcaţi, iar în piept o imensă cocardă de beteală. „Facem credit, repetă Ghedem văzînd că tăcerea se prelungeşte. Irina întoarse capul spre el, îi zîmbi din nou, apoi deschise încet uşă şi se retrase fără zgomot, ca şi cum ar fi călcat în vîrful picioarelor. 99 Gheorghe Vasile se ridică din fotoliu, se îndreptă spre-uşă şi răsuci enervat cheia. „Cîte bucăţi sînt cu toate ?" întrebă. „Treizeci şi şase." „Cît crezi că face ?" Ghedem ridică din umeri şi-şi clătină capul izbucnind într-un fel de rîs înfundat, ironie, prefăcut, care-i dezvelea dinţii de aur. ..Astea n-au preţ în lei, spuse. Facem tot aşa ca pînă acum. Poate mai găsim amatori... Deşi, cu ruşii în Moldova, slabe speranţe..." Gheorghe Vasile îi făcu semn să se apropie de biblioteca cu geamuri. Cărţile cele mai de preţ le vînduse de mult. Mai rămăseseră cîteva volume vechi, în legături de epocă, unele cu adnotaţii. Anticarul, le răsfoi clătinînd din cap şi le aşeză pe birou. „Dacă ;<ţi mai avea ceva manuscrise, ceva condici vechi, sau scrisori de-ale lui Eminescu... Alea, poate ar găsi amatori..." Dar toate hrisoavele şi condicele de mănăstiri, toate dosarele cu manuscrise şi scrisori, adunate de Antim timp de peste treizeci de ani, fuseseră de mult vîndute, pe nimica toată, sau schimbate pe cîteva zeci de volumaşe din «Biblioteca pentru toţi». Ghedem continua să răsfoiască volumele rămase şi să le pună deoparte, pe birou, cu aceeaşi expresie strident dezamăgită. „N-au nici o valoare, spuse el tîrziu, freeîndu-şi batista pe frunte. Nu iau nimic pe ele... Poate mai găsiţi o icoană, sau vreo tabacheră veche, sau vreun tablou, măcar să-mi scot paguba. Am fost tocmai la Iaşi ca să le caut..." Gheorghe Vasile trase sertarul biroului, unde îşi depozitase din vreme o sumă de obiecte de preţ, luate pe furiş, unul cîte unul, din diferite vitrine şi dulapuri din salon. Anticarul începu să le cerceteze pe fiecare între degetele tremurînde. apropiindu-le de ochi, apoi privindu-le de departe, răsucindu-le în lumina tristă ă după-amiezei de martie. Erau brelocuri turceşti şi fanariote, şiruri de mărgele din veacul trecut, tabaeheri. cutii de sidef, ghio- curi cu inscripţii pe jumătate şterse. Clătina necontenit din cap şi le aşeza lîngă el, pe birou. „Nu prea fac mare lucru, spuse. Nu se mai colecţionează astăzi. Dacă mi-aţi da măcar un tablou..." Gheorghe Vasile începu să se scarpine încurcat în creştetul capului. „Mai bine îţi rămîn dator," spuse încercînd să zîmbească. Au rămas pereţii aproape goi şi se cunoaşte. Coana Gherghina numără tablourile în fiecare'dimineaţă cînd face curăţenie în salon..." „Mi-aţi mai rămas dator şi de data trecută, spuse Ghedem începînd să-şi adune- cărţile şi obiectele în servietă. Dar avem încredere. Facem credit..." După ce-1 văzu plecat, Gheorghe Vasile încuie din nou uşa, apoi, emoţionat dar fără grabă, îşi încarcă braţul ca cărţuliile aduse de anticar, apucă în cealaltă mînă caietul şi creionul roşu, şi se apropie de un dul»p simplu, fără geamuri, aşezat în partea opusă a camerei. Acolo îşi rînduise el cele peste o mie două sute de volumaşe din «Biblioteca pentru toţi», precum şi alte cărţi şi broşuri româneşti de vulgarizare. începu să aşeze în rafturi, după numărul lor respectiv, volumaşele aduse de Ghedem, după ce, în prealabil, făcea un semn cu creionul roşu în caiet. Cînd sfîrşi, se aşeză pe un scaun, în faţa dulapului cu amîndouă uşile deschise, şi privi îndelung, visător, rafturile aproape pline. îi mai rămîneau de găsit vreo şaptezeci de volumaşe pentru ca să completeze «Biblioteca pentru toţi». După cîteva minute oftă lung, se ridică de pe scaun, închise dulapul şi-1 încuie cu un lacăt. Apoi se reîntoarse în fotoliul de piele galbenă, aproape obosit. Acolo îi plăcea să rămînă ceasuri întregi, cu o carte în mînă, fără să citească, visînd. Se înfundă bine în fotoliu şi rosti încet, cu solemnitate, parcă ar fi citit o inscripţie cu litere de aur pe o placă de marmoră : Aşezâmintele culturale profesorii Iancu Antim — Gheorghe Vasile... 160 101 Gîndul începuse să-1 preocupe cu vreun an în urmă, y într-o seară din iarna lui 1943, cînd, întorcîndu-se acasă ameţit de vin şi voind să citească ceva, îşi dădu seama că, din toate miile de cărţi şi broşuri adunate de Antim, nu-i mai rămăsese nimic de citit. Majoritatea bibliotecii era alcătuită din cărţi franţuzeşti şi din ediţii rare sau cărţi savante de istorie, arheologie şi istoria artelor, pe care Gheorghe Vasile nu Ie putea înţelege. Lui îi plăceau cu deosebire ediţiile populare şi în primul rînd «Biblioteca pentru toţi», în care se găsea tot felul de autori pe placul şi înţelegerea lui. Se gîndi atunci că, vînzînd din tablourile şi obiectele de valoare din salon, şi-ar putea cumpăra mai multe zeci de volumaşe din «Biblioteca pentru toţi». Gheorghe Vasile mai vînduse cîteva tablouri ca să-şi facă bani de buzunar. Nu-şi putuse închipui vreodată că e atît de uşor ca să găseşti bani mulţi, mai mulţi chiar decît îţi trebuie. într-o dimineaţă alese unul din tablourile care tixeau pereţii salonului, îl ascunse sub palton şi se prezentă cu el la un magazin de pe strada Academiei. Era un tablou de Luchian. Negustorul îi dădu 80 000 de lei ; atunci, în 1942, tabloul făcea de zece ori mai mult, dar lui Gheorghe Vasile nu-i venea să-şi creadă ochilor. De atunci, de cîte ori avea nevoie, revenea în strada Academiei. Aducea tablouri, icoane, costume vechi de boeri şi dregători din vremea fanarioţilor. Multă vreme avusese mare ciudă pe Viziru, căci el observase cel dintîi dispariţia tablourilor. Şi de cîte ori afla de la Irina că Ştefan se întoarce în permisie de pe front, se întuneca. Pleca atunci de-acasă şi se întorcea tîrziu, după miezul nopţii, aproape împleticindu-se, plîngînd. într-o noapte, nu izbutea să găsească broasca de la uşă şi veni Irina să-i deschidă. îl găsi rezemat de zid, cu faţa ascunsă în palme, plîngînd tăcut, cutremurat de suspine „Mor ai noştri la Stalingrad, începu el fără să-şi ridice capul, mor săracii de frig şi de foame ! I-au prins pe toţi la Stalingrad !..." Asta se întîmplă în primele zile din ianuarie 1943. Ştefan remarcase dispariţia tabloului lui Luchian cu şase luni înainte, cînd se întorsese prima oară de pe front şi venise, cu Ioana, să-i vadă. Purta uniformă de căpitan şi, deşi avea faţa arsă de soare, părea îmbătrînit. Zîmbea cu oarecare efort, dar zîmbea mereu, parcă ar fi prins un tic. Ioana îl privea necontenit, sorbindu-1 din ochi, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că se afla acolo, lîngă ea, în acel vast salon al lui Antim, mirosind a naftalină, cu storurile pe jumătate lăsate, ca să împiedice să pătrundă dogoarea după-amiezei de iulie, dar totuşi destul de luminos ca să se distingă, tablourile aşezate unul lîngă altul pe toţi pereţii „A fost în Crimeea, începuse Ioana. Să vă povestească ce i s-a întîmplat cu cămilele..." Povestea nu au putut-o auzi decît o jumătate de ceas mai tîrziu, cînd d-na Ivaşcu, reîntorcîndu-se cu tava cu cafele, îl mai rugase încă o dată stăruitor. „S-a întîmplat aşa, începu Ştefan zîmbind încurcat ; că după un marş de cîteva zile, am ajuns cu unitatea, într-un apus de soare, pe malul Mării de Azov. Şi deodată ne-am pomenit cu un şir de cămile venind spre noi, dinspre mare. Cînd au dat. cu ochii de ele, oamenii au împietrit. Unul şi-a întors capul spre mine şi am văzut cum îi curgeau lacrimile şiroaie. Nu ne mai întoarcem noi acasă, domnule căpitan, mi-a şoptit. "Pe-aici ne rămîn oasele, prin pustietăţile astea..." „Se speriaseră, vorbi repede Ioana. De-abia cînd au dat cu, ochii de cămile au înţeles cît de departe erau de ţară..." „Şi totuşi îmi aduc foarte bine aminte de un tablou de Luchian, o întrerupse Ştefan privind spre fundul salonului. Erau nişte flori, nişte stînjenei vineţi pe un fond alb-cenuşiu..." Se ridică de pe scaun şi începu din nou să cerceteze tablourile, unul cîte unul, oprindu-se la fiecare pas, aşa cum făcuse de nenumărate ori. în ziua aceea." „L-o fi vîndut Iancu înainte de plecare, spuse d-na Ivaşcu. Sau l-o fi pus la păstrare prin vreun dulap..i" „N-aţi făcut un inventar ?" o întrebase Ştefan pe Irina 102 103 cînd se reîntorsese. într-o permisie de cîteva zile, la sfirşitul toamnei. Două divizii româneşti se aflau înconjurate la Stalingrad. „Ce ne facem, domnule căpitan Viziru, ce ne facem ? exclamase deodată Gheorghe Vasile. Ne prăpădesc băieţii la Stalingrad..." Ştefan îl privise lung, cu acelaşi zîmbet uitat în colţul buzelor, un zîmbet care începuse să obosească şi părea şi el îmbătrînit înainte de vreme. Tîrziu, ochii i se aprinseră brusc, parcă s-ar fi hotărît să spună ceva. foarte important, poate un mare secret militar, dar se răzgîndise repede şi clătinase din cap, reluîndu-şi zîmbetul. „Ar trebui să faceţi un inventar," se adresase el din nou Irinei. „Ne omoară fiscul," spusese d-na Ivaşcu. „D-stră, domnule consilier Viziru...," începuse atunci Gheorghe Vasile, cu un ton grav şi emoţionat. Ştefan întoarse brusc capul spre el şi-1 privise din nou, de astă dată într-un chip ciudat, parcă n-ar fi înţeles bine despre cine putea fi vorba. „Voiam să vă întreb, continuase Gheorghe Vasile puţin intimidat, cum vedeţi d-stră situaţia militară şi internaţională..." După o lungă tăcere, Ştefan îşi trecu mîna pe frunte. „Nu mă pricep, începu el. Ştiţi, eu nu mai sînt combatant. Sînt însărcinat cu aprovizionarea trupelor din Crimeea..." „Să nu-1 mai întreSiŢli rugase Irina după ce-1 conduseseră amîndoi pe Ştefan pînă în stradă. Nu-i place să vorbească de război..." In iarpa aceea, Ştefan venise de mai multe ori, în vizite scurte, de o zi, două. Venea şi pleca cu avionul ; misiuni în legătură cu aprovizionarea frontului, îi spusese Irina. Nu avea întotdeauna timp să treacă şă-i vadă, dar Gheorghe Vasile nu-şi regăsea liniştea decît după ce afla că Ştefan plecase din nou în Rusia. Apoi, după căderea Stalingradului, nu mai auzi multă vreme de el. Ioana venea uneori şi o zărea trecînd printre troienele de zăDadă din curte, ţinîndu-1 pe Răzvan de mînă. O observa dina-poia perdelelor şr urmărea figura ei absentă, pe care nu se mai putea citi nimic, nici măcar preocuparea, încerea-să-i surprindă ochii care priveau doar înainte. Gheorghe Vasile se ducea repede să închidă uşa cu cheia, apoi se aşeza în fotoliul de piele galbenă şi începea să aştepte. Ştia că Ioana nu rămînea niciodată mult, şi cîteva minute după plecarea ei, Irina venea să-i bată la uşă. „Nici o veste de la Ştefan," spunea ea. In aceea iarnă se hotărîse să creeze Aşeză mintele culturale profesorii Iancu Antim — Gheorghe Vasile. Miile acelea de cărţi care nu puteau fi citite, tablourile şi potre-tele din veacul al XVHI-lea şi începutul veacului XIX. care j se păreau atît de urîte, obiectele acelea eteroclite adunate în dulapuri şi vitrine, trebuiau prefăcute în cîteva mii de cărţi folositoare, pe înţelesul tuturor, într-o bibliotecă populară, al cărei custode va fi el. începu atunci să vîndă cu nemiluita cărţi, manuscrise, tablouri, icoane. Banii ii păstra o parte sub saltea, altă parte în ultimul sertar al biroului, minunîndu-se necontenit de mulţimeri lor, numărîndu-i nopţile, cu uşa încuiată, şi întoreîndu-se apoi învigorat la birou ca să completeze listele de cărţi care trebuiau cumpărate. Visul lui era să posede colecţia completă a «Bibliotecii pentru toţi», cu cele aproape 1 500 de volumaşe. Le căuta prin toate librăriile, pe la toţi anticarii, dar multe nu le mai putea găsi. Simţea atunci cum începe să-1 cuprindă panica.. Dintr~o nimica toată, datorită acelor mai puţin de două sute de volumaşe epuizate, s-ar putea ca visul Iui să nu se mai imolinească, s-ar putea ca Aşezămintele Culturale să nu mai ia fiinţă, căci nu le putea închipui fără colecţia completă a «Bibliotecii pentru toţi». Uneori, ca să scape de obsesie, intra prin cîrciumi şi bea cu deznădejde, singur, retras la masa cea mai ferită ; dar nu-1 răbda inima, şi scotea curînd din buzunarul surtucului caietul în eare-şi notase numărul şi titlul volumelor epuizate, le aduna din nou, făcea nenumărate socoteli, pînă ce vinul îi înmuia inima, îşi amintea de Stalingrad şi tot ce urmase, - şi începea să 104 plîngă. „Mor ai noştri, săracii, mor cu miile..." repeta sugrumat. Apoi, în vara aceea, întîlnise pe Ghedem anticarul şi se mai liniştise. Ghedem îl asigurase că-i va completa «Biblioteca pentru toţi» şi-i adusese, la cea dintîi întîl-nire, un mare număr de volume. Nu voia bani ; îi cerea' în schimb cărţi sau obiecte din colecţiile lui Antim. în cîteva luni, toate cărţile rare şi primele ediţii din poeţii munteni trecuseră la Ghedem. El, Vasile, scăpat de coşmarul «Bibliotecii pentru toţi», se îndeletnicea acum să adune tot felul de cărţi folositoare, pe care le clasa în catalogul viitoarelor Aşezăminte sub felurite rubrici : cunoştinţe teoretice, cunoştinţe practice, cunoştinţe urgente, cunoştinţe pentru părinţii cu stare, etc. Irina îl surprindea uneori aşezat la birou, în faţa maldărului de cărţulii şi broşuri cumpărate în ziua aceea, copiindu-le titlurile în caiet. Rămînea multă vreme în prag, privindu-1. Cu ochelarii alunecaţi puţin pe nas, cu tocul în mînă, Gheorghe Vasile aştepta fără să ridice ochii. „Iar ai cumpărat cărţi, spunea în cele din urmă Irina. Să nu te afle mama. N-o să mai avem bani..." Cînd o auzea închi-zînd uşa în urma ei, se ducea repede şi răsucea cheia în broască. Ştefan revenise pe neaşteptate, într-o seară ploioasă din noiembrie, cînd ruşii recuceriseră Kievul şi frontul întreg părea că stă din nou să se clatine. Venise, singur, fără Ioana, şi Irina îi strigase prin uşă : „A sosit Ştefan; E în salon. Vrea să-ţi vorbească..." îl găsise plimbîndu-se cu mîinile în buzunarele uniformei prin.faţa tablourilor. Salonul era încă rece şi mirosea a fum ; aprinseseră focul de abia cu cîteva ceasuri înainte. Stpfan îi strînse mîna cu o neaşteptată căldură. „Veşti proaste, domnule consilier Viziru ?" „E maior acum, îl întrerupse Irina. L-au înaintat maior..." ..îmi pare bine că vă regăsesc ne toţi sănătoşi", începu Ştefan. Părea schimbat, dar Gheorghe Vasile nu 106 reuşea să înţeleagă ce se schimbase în figura lui. Poată că ochii îi străluceau altfel acum, şi zîmbetul părea mai puţin speriat. -„Felicitările mele, îi -spuse învăţătorul apucîndu-i din nou mîna şi strîngîndu-i-o cu putere. Putem spune că ne bucurăm şi noi de eroismul prietenilor noştri ! Sîntem şi noi mîndri de aceşti eroi..." „Aş vrea să vă vorbesc într-o chestiune delicată, îl întrerupse Ştefan. De aceea am şi venit să vă văd singur, fără Ioana..." Gheorghe Vasile păli şi-şi duse încurcat mîna la guler. Irina se îndreptă spre uşă. „Poţi rămîne, o opri Ştefan. Te interesează şi pe tine. E vorba de Vădastra..." Gheorghe Vasile se aşeză pe scaun şi-şi căută batista. Vei să se şteargă pe frunte, dar se răzgîndi şi şi-o apăsă o clipă pe ochi, fără să scoată un cuvînt. „Cunoaşteţi pe un maior Aurel Băleanu ? Mi-a spus că a locuit împfeună cu Vădastra ; au locuit acelaşi apartament, acum vreo cinci, şase ani. îl cunoaşteţi ?..'." Se aşezase şi el pe scaun, aproape de Gheorghe Vasile, şi-1 privea acum cu nerăbdare, cu o tulbure curiozitate. învăţătorul îşi trecu de mai multe ori batista pe frunte. „Am auzit de el, dar nu l-am cunoscut, spuse în cele din urmă, fără să-şi ridice privirile. Irina îşi dusese mîinile la spate şi-i asculta pe amîndoi. „Păcat, făcu Ştefan. Credeam că-1 cunoaşteţi şi d-stră. Păcat..." îşi scoase pachetul şi-şi aprinse absent o ţigară. „Dar ce e cu domnul maior Băleanu ?" întrebă Gheorghe Vasile „A fos.t rănit. Aşa l-am cunoscut : în spital. Eram în aceeaşi cameră. Căci am uitat să vă spun : am fost şi eu rănit, acum vreo două luni. Nu vă speriaţi, n-a fost nimic grav. A sărit în aer, aruncată de partizani, una din clădirile în care lucram eu, la Odesa. Nimic grav ; mai mult sperietura. Am stat doar o săptămîna în spital. Băleanu fusese şi el rănit, dar el era mai grav..." Se ridică brusc de pe scaun şi începu să se plimbe. Se opri ca din întîmplare în dreptul unei vitrine aproape goale şi, aplecîndu-se, privi cu mare luare aminte acele cîteva tabacheri, ciubuce şi şiruri de mărgele. „Trecut fără . 107 urmaşi ! exclamă el deodată încercînd să rîdă. Timpurile ferice cînd ţara veghea turcită !..." Fără să scoată un cuvînt, Irina se apropiase de uşă şi ieşise. Ştefan privi lung în urma ei. „Aţi făcut rău că aţi pomenit de Spiridon, spuse Vasile ducîndu-şi încă o dată batista la ochi. Ştefan se reaşeză pe scaun, încurcat. îşi scoase pachetul cu ţigări şi-1 întinse învăţătorului. „Nu prea fumez, spuse el. Doar aşa, din cînd în cînd, ca să fac plăcere prietenilor. Ştefan apropiase chibritul aprins şi-1 privi cum suge ţărăneşte din ţigară. „Iertaţi-mă dacă mă amestec într-o chestiune care nu mă priveşte, spuse aşezînd chibritul încă aprins pe marginea scrumierei. Ce faceţi cu banii pe care-i încasaţi de pe lucrurile vîndute ?..." Gheorghe Vasile înlemni cu ţ:gara lipită între buze. Şi-o desprinse cu greutate şi începu s-o răsucească încurcat între degete. „Poate nici n-ar trebui să-mi răspundeţi, continuă Ştefan. Dar, ştiţi, voiam să vă spun doar, atît : faceţi repede ce credeţi că trebuie făcut. Am pierdut războiul. într-un an, doi, ruşii sînt aici, peste noi. în Bucureşti... Se ridică iar de pe scaun şi îşi stinse cu un gest scurt ţigara. „Păcat că nu l-aţi cunoscut pe Băleanu," adăugă el începînd să se plimbe. „Am pierdut războiul ? întrebă parcă trezit din somn Gheorghe Vasile. Ziceţi c-am pierdut războiul ?..'." De emoţie, de frică, îşi prinse capul între palme şi începu să plîngă. „...Am fi putut înţelege multe lucruri neînţelese," spuse Ştefan din celalt capăt al salonului. De atunci, Gheorghe Vasile nu mai avea astîmpăr. Aştepta uneori ceasuri întregi, în dosul perdelelor, venirea lui Ghedem, şi cînd îşi pierdea răbdarea ieşea pe stradă să-1 întîmpine. în primele zile ale lui decembrie începuse să ningă, şi foarte curînd zăpada se aşternuse înaltă, troienind curtea. Nopţile se lăsau din ce în ce mai devrema şi oraşul se cufunda în întuneric, căci de curînd fusese reintrodus camuflajul. Gheorghe Vasile ieşea imediat după cină, fără să-1 simtă nimeni, şi se înfunda în întuneric, încuia întotdeauna uşa de la odaia lui, pentru că, 108 i'nforcîndu-se odată pe neaşteptat»1 acasă, găsiâe pe Gherghina şi Irina acolo, Ia el, şi înţelesese repede că Gherghina deschisese pe rînd toate dulapurile, căutînd parcă, ceva anume, pe care, pînă la urmă. nu-1 găsise. Umbla multă vreme pînă să găsească un taxi liber. Apoi se ducea la locuinţa anticarului din strada Academiei. Purta sub palton, prinsă cu o curea petrecută pe .umăr, un fel de traistă încărcată cu lucruri. Cînd ieşea de la anticar, se oprea în întuneric, ca să-şi ascundă pachetul cu bancnote, apoi căuta o circiumă şi rămînea acolo cîteva. ceasuri. Odată, întorcîndu-se mai devreme acasă, găsi în salon pe Gherghina. Irina şi Ioana. Erau aşezate toate pe scău-. nele în faţa sobei, ascultînd pe un bărbat slab, aproape chel, care le vorbea în picioare. „Dumnelui e profesor de filosof ie, spuse Gherghina. E prietenul Ioanei şi a lui Viziru." „Biriş, se prezentă el cu un zîmbet care i se păru ironic, şi-i întinse mîna. M-am învrednicit. în sfîrşit, şi eu să văd colecţiile profesorului Antim. D-na Vădastra îmi făcuse cinstea să mă invite mai de mult, dar nu prea aveam timp. Acum, că sîntem în vacanţă..." Era în săptămîna Crăciunului. învăţătorul se aşeză intimidat pe un scaun, privindu-i- pe rînd, ca şi cum ar fi aşteptat să i se facă o comunicare importantă. Se auziră atunci bătăi sfioase în geam. Sînt copii cu steaua, spuse d-na Ivaşcu, M-au înnebunit. Parcă tot la noi nimeresc. Nici nu mai am ce să le dau... Se ridicase brusc şi pornise spre uşă, dar Gheorghe Vasile, cu un gest împăciuitor, întinse mîna s-o oprească, zîmbind. ..Primiţi steaua ?" se auziră glasurile de la fereastră. „Şă poftească, să poftească", făcu bine dispus dintr-odată învăţătorul. Se ridică repede şi apropiindu-se de geam le strigă : ,,Intraţi, băieţi ! Apoi, întorcîndu-se către grupul de lîngă sobă, adăugă : „Sărbătorile sînt sufletul poporului nostru !... Gherghină, să le dăm nişte vin. Fac eu cinste. Am bani..." Unul cîte unul;, sfioşi, băieţii pătrunseră în eoridor. şi d-na Ivaşcu îi scutura pe toţi de zăpadă cu o măturică, apoi îi punea. 189 să-şi şteargă bine tălpile de preş, controlîndu-i pe fiecare. Aveau o stea mare, pe care abia acum o aprinseră ; din cauza camuflajului nu se încumetaseră să umble cu ea luminată. Se strînseră în dreptul uşii şi începură : Steaua sus răsare, ca o taină marc... Irina îşi adusese copilul şi-1 ţinea de mînă. Biriş asculta cu ţigara stinsă în colţul buzelor, cu amîndouă mîinile în buzunare. Gheorghe Vasile clătina din cap, luptîndu-se greu cu melancolia. „Sărbătorile noastre naţionale ! exclamă el cînd băieţii sfîrşiră cîntecul. Cine ştie ce-o mai fi la anul..." Ioana voise atunci să plece. „Staţi, doamnă consilier, să beţi un pahar de vin cu noi, că Dumnezeu ştie ce-o mai fi cu noi la anul... Ieşi repede pe coridor şi se îndreptă spre bucătărie, să aducă vin. Băieţii începură un alt cîntec. „Vai de-ai noştri, săracii, spuse Gheorghe Vasile întorcîndu-se cu două sticle şi începînd să umple paharele. Mor cu miile pe front..." Simţise privirile Irinei pironite asupra lui şi ridică mirat capul. Irina îi făcu semn. Ioana privea în gol, peste grupul colindătorilor, jucîndu-se sfios cu verigheta, tot învîrtind-o în jurul degetului. Avea o rochie gris-perle, şi lui Gheorghe Vasile i se păru foarte elegantă — şi totodată foarte frumoasă, aşa cum stătea în bătaia lămpii, cu părul ei blond-roşcat pieptănat fără să ţină seama de moda anului, puţin ridicat deasupra tîmplelor şi căzîndu-i apoi pe ceafă, Cu ochii ei mari, căprui, aproape aurii, privind toate lucrurile fără nici o intensitate, ca şi cum nu le-ar fi văzut, cu figura ei prelungă/şi palidă, contras-tînd cu umerii obrajilor uşor fardaţi. învăţătorul rămase încurcat, cu sticla în mînă, dar pentru că în clipa următoare băieţii îşi. începură cîntecul, ridică paharul plin foarte sus şi strigă cu gravitate : „Trăiască România ! Trăiască eroica armată română..." Puţine zile în urmă, Biriş revenise întovărăşit de un bătrîn, înalt, slab, cu părul foarte alb, înfăşurat într-o enormă şubă îmblănită. Nu voise să şi-o scoată, şi-şi păstrase şi şalul în jurul gîtului. Se oprea în faţa tablou- 110 rilor, se dădea un pas înapoi ca să le privească mai bine, apoi se apropia mult de tot, lipindu-şi obrazul de ramă şi cercetînd colţurile pînzei. „La mulţi ani, domnule profesor, strigase Gheorghe Vasile din prag. Anul nou 1944..." Dar se întrerupse încurcat, dînd cu ochii - de bătrîn. „Domnul Goangă, de la Muzeul Naţional, îl prezentă Biriş. M-a rugat Irina să-1 aduc ca să evalueze colecţia..." „Nu mai e ce-a fost, spuse expertul. S-au rătăcit multe lucruri..." Apoi îşi continuă cercetarea, plecîndu-se asupra vitrinelor, clătinînd capul, trecînd mai departe cu acelaşi aer decepţionat. Ştiam de nişte manuscrise vechi şi de o colecţie de scrisori, vorbise el tîrziu, reîntorcîndu-se din fundul salonului. „O parte sînt la mine, în birou, spuse Gheorghe Vasile cu oarecare greutate, căci îşi simţea gura uscată. îl conduse la el şi deschise bibliotecile cu geamuri cu o mînă care-i tremura din ce în ce mai tare. Biriş îl urmase fără să spună un cuvînt. Expertul se aşeză în fotoliu şi începu să examineze cărţile una cîte una. Pe nesimţite intrase în odaie şi Irina. „Nici o veste, şopti ea apropiindu-se de Biriş. Nu ştiu ce să mai mă fac. Mi-e teamă să nu se întîmple ceva cu Ioana..." Expertul se ridica la răstimpuri şi se apropia tăcut de altă bibliotecar „Dar nu găsesc colecţia de scrisori, spuse el tîrziu, apro-piiridu-se de dulapul închis cu lacăt, în care Gheorghe Vasile îşi adunase volumaşele «Bibliotecii pentru toţi-». „Asta e biblioteca mea personală, spuse învăţătorul descuind cu oarecare greutate lacătul. Toţi se opriră în faţa dulapului, aruncîndu-şi ochii pe titluri, la întîmplare. Apoi expertul ridică din umeri şi ieşi, urmat de Biriş. „Ce înseamnă drăcovenia asta ?" se adresă mîniat Gheorghe Vasile Irinei. „Nu mai avem bani, spuse ea, şi mama vrea să vîndă din lucruri. Nu mai avem deloc bani..." în iarna aceea observase adesea, cu mîhnire şi indig- . nare, că se împuţinau tablourile din salon. „Le-am vîndut, spunea d-na Ivaşcu. Au mai rămas acum douăzeci şi şapte. Hi Le-am numărat... Şi într-o zi văzuse că fiecare tablou avea un număr prins cu pioneză în partea de jos a ramei, într-o seară o surprinsese pe Irina îndreptîndu-se spre odaia ei, încărcată cu o seamă de obiecte din vitrine, îngrămădite unul peste altul într-un coş de rufe. „Sînt pentru Gheorghiţă, cînd o fi mare. Mi-a spus mama să le pun deoparte. Că restul, o să le vindem..." Iar cînd pătrundea în salon, întîlnea întotdeauna pe cineva. D-na Ivaşcu îşi petrecea acum cea mai mare parte din timp acolo, pe canapea, făcînd pasienţe la o măsuţă joasă, sau croşetînd. Cînd nu era, o găsea pe Irina, cu fruntea lipită de geam, privind zăpada," sau aşezată pe covorul de lingă sobă, jucîndu-se cu băiatul. Uneori dădea cu ochii de Ioana. Nu i se auzea niciodată glasul. „Veşti bune, a scris Ştefan", i-a strigat odată Irina. „I-a scris şi lui Răzvam" a adăugat Ioana zîmbindu-i. Şi 1-a mirat strălucirea privirilor ei : arzătoare, dense, senine. „Fata asta are să înnebunească, o auzise, cu cîteva seri mai înainte, pe Gherghina vorbindu-i Irinei. Cind o mai veni, ia-1 pe Viziru deoparte şi spune-i să-şi bage minţile în cap. Să mai lase frontul şi să rămînă aici, lîngă nevastă şi copil. S-a mai pomenit aşa ceva : cogeamite director de minister, voluntar în Rusia de doi ani ?..." într-o noapte, deschisese cît putu mai încet uşa de la camera lui şi se îndreptase spre salon, călcînd în vîrful picioarelor. Dar o găsise pe Irina în prag, -parcă l-ar fi aşteptat. „Nu mi-e somn îi spuse. Haide înăuntru, că poate e'mai cald..." Intraseră amîndoi în salon şi se aşezară lîngă sobă. Mai era încă jeratic sub stratul gros de cenuşă şi Irina îl răscoli cu cleştele. Gheorghe Vasile o privea tăcînd ; nu ştia cum să înceapă şi ce să spună. „Ce-o fi vrut Viziru să afle despre maiorul Băleanu ?" întrebă el deodată. „L-a făcut colonel acum. L-au transportat aici, la Spitalul Militar, dar l-au făcut colonel, vorbi Irina. Am aflat-o de la Ioana : i-au telefonat de la spital să întrebe dacă s-a întors Ştefan. I-au spus că telefonează din partea locotenent-colonelului Băleanu..." ,„L-au înaintat în grad, care va să zică, spuse gînditor Gheorghe Vasile. Trebuie să fie un mare erou..." „E tot în spital, continuă Irina. Probabil că e greu rănit. Nu ştia că Ştefan s-a reîntors pe front... Acum e în Crimeea, adăugă foarte încet. Şi iar n-a mai scris cam de mult..." Se plecă să caute un lemn şi, după ce răscoli din nou cenuşa, îl lăsă să ardă peste jeratic, privind cum i se aprinde coaja. „Mă întrebase Ştefan ce faci cu banii, reluă ea fără să-şi ridice ochii. Atunci nu ştiam ce să-i răspund. Dar am văzut că ai adunat un dulap întreg cu cărţi. E frumos..." „Am să fac o Fundaţie, începu dîrz Gheorghe Vasile ridicînd fruntea. O Fundaţie pentru popor, qa să ducă lumina la sate. Să rămînă nemuritor numele marelui dascăl al neamului luncu Antim. „Păcat că nu mai avem bani, spuse încet Irina. Iar sîntem în urmă cu impozitele. Mama crede că va trebui să închiriem o parte din casă..." Gheorghe Vasile tăcu multă vreme, ca şi cum ar fi aşteptat să mai adauge va Irina. în cele din urmă, văzînd că nu mai spune nimic, oftă adine şi se ridică, îndreptîndu-se agale spre uşă. Lemnul se aprinsese şi ardea acum cu o flacără vie, s oşie-albastră. „Mi-e teamă de Ioana. începu deodată Lina. Nu i-a mai scris Ştefan. Eu i-am spus : împăratul £■ bine, să n-ai nici o grijă... Gheorghe Vasile se oprise în mijlocul salonului. Eu i-am spus, continuă Irina cu un ifl de deznădejdie în glas. fără să-şi ridice privirile de pe flacără, eu i-am spus..." O întîlnea de atunci de cîte ori, nopţile, sau chiar foarte tîrziu, către dimineaţă, încerca să pătrundă în salon, să mai culeagă lucruri din vitrine. Parcă-1 simţea de departe, cu mult timp înainte ca el să se scoboare din pat şi, cu infinite precauţii, să-şi pună paltonul pe umeri şi să deschidă uşa, fără zgomot, cu o mică lanternă de buzunar în mîna stingă luminîndu-i drumul. La capătul coridorului sau în faţa salonului îl întîmpina Irina, palidă, fantomatică, plimbîndu-se încet prin întuneric, cu mîinile 412 113 la spate. „Nu mi-e somn, îi şoptea. Nu Pot dormi..." El stingea încurcat lampa electrică şi rămîneau amîndoi în întuneric, faţă în faţă, fără să spună un cuvînt, încercînd să ghicească ce are de gînd să facă celalt, pînă ce, tulburat, Gheorghe Vasile aprindea lanterna şi o măsura de sus în jos. Eră îmbrăcată cu o rochie veche, de casă, şi uneori avea un şal decolorat de lînă pe umeri. „S-a făcut frig, spunea, încercînd să zîmbească în bătaia lămpii. Apoi adăuga, în şoaptă : „Umblă încet, să nu trezeşti copilul... Să nu răceşti, mai spunea ea, văzînd că socru-său era cu picioarele goale în papuci. Du-te repede şi te culcă..." Apoi îşi relua plimbarea pe coridor sau deschidea uşa salonului şi dispărea în întuneric. Nu odată, după ce se reîntoarse' umilit în odaia lui, Gheorghe Vasile se mulţumise să aştepte un ceas, două, moţăind în fotoliul de piele galbenă şi apoi să se reîntoarcă, cu aceleaşi exagerate precauţii, necutezînd nici să mai aprindă lanterna, înaintând bîjbîind, lipit de ziduri. Dar o găsea întotdeauna, undeva pe coridor, şi ea îi şoptea de departe : „Tată !"... Se oprea atunci brusc, parcă sîngele i-ar fi îngheţat în vine, căci vocea îi ajungea din întuneric, pe neaşteptate, fără să poată înţelege din ce colţ plecase. în faţa lui, în lături, nu zărise nimic, nici măcar o umbră. Auzea apoi, repetată, tot mai clară, şoapta Irinei : „Tată, şi simţea că se apropie de el, venind din întuneric. Aştepta tremurînd, pînă ce mîna ei, întinsă. îi atingea obrazul. Tot nu te-ai culcat ?" îl întreba. Către sfîrşitul lui martie, primăvara venise pe neaşteptate. Pastele cădea la 4 aprilie şi Irina pleca în fiecare seară să-i ia pe Ioana şi pe Răzvan la denii. învăţătorul o pîndea din dosul perdelelor, şi îndată ce-o vedea ieşind pe portiţă, cobora emoţionat spre salon, încercînd să-şi potolească bătăile inimii. Ştia că Gherghina e plecată şi ea la denii, la biserica de la capătul străzii. Dâr întîia oară găsise uşa salonului încuiată. Rămăsese înmărmurit, cu mîna pe clanţă. Nu ştiuse pînă atunci că uşa salonului putea fi încuiată cu cheia. Nu fusese niciodată încuiată. înţelesese, într-o străfulgerare de umilinţă şi furie, că Gherghina adusese, în lipsa lui, un lăcătuş şi reparase broasca. Urcă într-o fugă la el şi se întoarse cu cheia de la camera lui. O încercă de mai multe ori, dar nu reuşi s-o deschidă, începu să înjure, printre dinţi, şi intră-în bucătărie să caute alte chei vechi, rămase prin sertare. Nici una" nu se potrivea. A doua şi a treia zi repetă întocmai operaţia. După ce-o vedea pe Irina plecînd, se cobora cu toate cheile pe care le putuse găsi între timp. Le încerca pe toate, cu. încăpăţânare, zgîlţîind uşa, opintindu-se pînă ce simţea că s-ar putea strica broasca, şi atunci trecea la altă cheie. A patra zi, spre marea lui mirare, încercînd clanţa văzu că uşa era deschisă şi dădu buzna în salon. Pe o canapea, lîngă o măsuţă plină de obiecte din vitrine, îl găsise pe Biriş ; cerceta fiecare obiect în parte şi căuta apoi într-un caiet gros, legat în piele, pe care-1 ţinea deschis pe genunchi. „M-a rugat Irina' să verific catalogul colecţiei", spuse fără să se ridice de pe. canapea. Gheorghe Vasile împietrise în mijlocul salonului, cu traista goală pe umăr şi cu un inel cu chei vechi în mîna stingă. De abia acum au dat peste catalog, continuă Biriş. Dar n-a mai rămas mare lucru. Ce-a fost mai bun s-a rătăcit... A dispărut", adăugă ei tîrziu. „Vai de noi, murmură Gheorghe Vasile apropiindu-se şi aşezîndu-se pe un scaun de lîngă măsuţă. Vai de noi ! Merge prost războiul..." Biriş ridică alene ochii din caiet şi-1 privi. Din cînd în -cînd primim şi cîte o veste bună, spuse. A telegrafiat Viziru. Au scăpat toţi din Crimeea, au putut fi evacuaţi pe mare... Acum sînt la Constanţa, adăugă. Are să sosească duminică, în ziua de Paşti." 114 115 Aproape că nu scosese un cuvint în zilele următoare. Şi ca să le arate cît e de supărat. în noaptea de înviere nu se duse cu Gherghina la biserica de pe strada lor, ci porni spre Mitropolie. Dar pe la mijlocul drumului se- răzgîndi şi intră în prima biserică pe care o întîlni în cale. Se-întoarse tîrziu după miezul nopţii.^ căci ţinuse mult să ajungă' acasă cu luminarea de la înviere aprinsă. Urcă de-a dreptul în odaia.lui. stinse luminarea şi o aşeză cu grijă într-un sertar al biroului, apoi se trînti în fotoliu şi aţipi. Nu-şi putea da seama cît dormise, dar îl trezi frigul din odaie. Se frecă la ochi, apoi, scoase ceasul : aproape trei. Dacă Irina a rămas să asculte întreaga slujbă, cum îi era obiceiul, nu se putea întoarce decît pe la patru dimineaţa. Simţi cum îl cuprinde emoţia. Trase repede sertarul, scoase luminarea, o aprinse, îşi căută traista, şi-o puse pe umăr şi, după ce-şi făcu tremurînd cîteva cruci, coborî spre salon. Uşa nu era încuiată şi Gheorghe Vasile rămase cîteva clipe în prag ca să-şi liniştească răsuflarea. Apoi intră, cu grijă, călcînd în vîrful picioarelor, aşeză luminarea aprinsă într-o scrumieră şi se apropie de prima vitrină. Privind cu atenţie, îşi dădu seama că mai rămăseseră foarte puţine obiecte, şi nu Îndrăzni. Se îndreptă spre a doua vitrină şi-i ridică tremurînd capacul de sticlă. Aici se aflau tabachere vechi şi ciubucuri. Alese cîteva, la nimereală, şi le băgă în traistă. Apoi trecu mai departe; şovăind în dreptul tablourilor. I se păru că dacă ar lua unul din ele, destul de mic, nu s-ar cunoaşte. Stătea încă pe gînduri, cînd în salon se făcu deodată lumină şi auzi glasul Irinei strigîndu-i : „Christos a înviat 1..." întoarse capul şi o zări în prag, cu o mînă pe butonul electric, ţinînd în cealaltă mînă luminarea de Paşti. „Adevărat a înviat !" şopti învăţătorul. Irina se apropie repede de el şi-1 sărută pe amîndoi obrajii. Părea foarte emoţionată ; era palidă şi ochii arătau împăienjeniţi, nefiresc de stinşi. Gheorghe Vasile se îndreptă spre canapea şi căzu moale, prinzîndu-şi capul în palme. Irina îi puse ii6 r> mînă uşoară pe umăr, fără să scoată un euvînt. Râraasa. aşa multă vreme. Apoi, ca şi cum şi-ar fi amintit dtîodîrt* ceva, ieşi grăbită din salon. Cînd se întoarse, aducînd" o tavă cu ouă roşii, cozonac şi o sticlă de vin, îl găsi vorbind singur. „...Un om de nimic, asta eram. Lepădăturile societăţii." Irina aşeză tava pe măsuţă, îi turnă un pahar cu vin şi i-1 întinse. Apoi îi dădu un ou roşu. Gheorghe Vasile îşi şterse lacrimile cu mîneca hainei, oftă adine, de mai multe ori şi rămase cu oul roşu în mînă, aşteptînd. Irina se apropie de el şi i-1 ciocni. ,;Christos a înviat !" spuse. „Adevărat a înviat ! răspunse Gheorghe Vasile. Adevărat că a înviat, repetă el înăbuşit. Şi să nu crezi cumva..." Dar îl înecă repede plrnsul şi nu mai putu continua. Irina îi luă paharul cu vin din mînă şi îl aşeză pe tavă. „Ce să cred ? întrebă ea deodată cu o voce neaşteptat de clară! Nu mi-ai spus chiar d-ta că toate sînt pentru 'Aşczămintele culturale ?" „Pentru Aşezăminte. Nimic pentru mine. Că ajunsesem printre lepădăturile societăţii cînd l-am întîlnit pe Iancu Antim." Irina îi întinse din nou paharul, apoi începu să se plimbe cu fruntea plecată, cu mîinile la spate. învăţătorul sorbi paharul dintr-o înghiţitură. „...L-am întîlnit, reluă el, şi am înţeles că am şi eu o misiune : să duc la bun sfîrşit opera marelui apostol al neamului, Iancu Antim, să creez Aşezămintele Culturale..." Irina se plimba dintr-un capăt al altuia al salonului, fără să-1 asculte. „Un focar de cultură pentru întreg neamul românesc... Să devin şi eu cineva, un apostol... Să ducem lumina la sate..." Voi să-şi toarne singur al doilea pahar, dar îl împiedica traista ale cărei curele stăteau săJi cadă pe umăr, şi şi-o scoase scîrbit. Apoi apucă sticla. „Vino să bei şi, tu un pahar, îi strigă Irinei. Ce ai ? la ce te gîn- 117 deşti ?" o întrebă văzînd-o cum se apropie tăcută de el. „Mi s-a închis inima, spuse ea încet. Nu mă pot linişti..." Gheorghe Vasile turnă vin, apoi îşi ciocni paharul cu al Irinei. „Doamne ajută şi ne iartă ! şi bău închizînd ochii. Ar trebui s-o scoli şi pe Gherghina, adăugă, că sînt Sfintele Paşti..." „Las-o să doarmă, spuse Irina. E foarte obosită..." Se aşeză lîngă el pe canapea şi rămase cu privirile în gol. Gheorghe Vasile luă o felie de cozonac şi începu să mestece, oftînd. „Nu ştiu ce am de nu pot să dorm, începu deodată Irina. Mă tot gîndesc..." întoarse capul şi-1 văzu, cu paharul gol într-o mînă, cu felia de cozonac în cealaltă. Apucă sticla şi îi turnă vin. „Ea, Ioana, crede că n-o mai iubeşte, începu din nou. A aflat de-o fată cu care s-a întîlnit Ştefan în Portugalia, atunci cînd a fost el a doua oară..." întoarse din nou capul şi-1 privi ; învăţătorul înmuia feiia de cozonac în pahar şi sorbea încet, pe gînduri. „I-a spus de ea curnnată-su, Răducu. Şi i-a mai spus că au mai aflat şi alţii, pentru că Ştefan s-a hotărît deodată să se întoarcă la Bucureşti, de unde trebuia să mai rămînă acolo toată iarna..." Gheorghe Vasile asculta concentrat, ţinînd paharul foarte aproape de gură. Mîna îi tremura puţin. „Unde trebuia să rămînă ?" întrebă el deodată. „Acolo, în Portugalia... Dar s-a întors şi a plecat pe front..." „Era război", spuse el şi sorbi, parcă cu teamă, din pahar. „Dar nimeni n-a ştiut că el, Ştefan, ceruse asta, să fie trimis pe front, s-a dus pînă la Ministerul de Război. A aflat Răducu, mai tîrziu, cînd â intervenit să-1 demobilizeze. I-au arătat atunci toate cererile pe care le făcuse Ştefan ca să fie trimis pe front, în linia întîi". Se ridică brusc de pe canapea şi începu să se plimbe. „Nu mi-e deloc somn. Mi s-a închis inima. M-am împărtăşit, dai nu m-a învrednicit Dumnezeu..." Apoi se întoarse spre el, tulburată, şi adăugă : „Să nu-i vorbeşti mamei de toate lucrurile astea..." „Care lucruri ?'" „De ce ţi-am spjus cu Ioana... Face mare păcat că nu-1 crede, Ştefan o iubeşte Ce s-a întîmplat cu fata aceea, e altceva..." Gheorghe Vasile o asculta acum cu oarecare greutate. Simţea aromeala somnului şi o plăcută oboseală în oase. în salon se făcuse, parcă, deodată frig, şi îşi mai turnă un pahar. „Dar tu de unde le ştii ?" o întrebă clipind des din ochi ca să se trezească. Irina ridică din umeri. „Mi le-a spus ea, Ioana. Mi le-a spus şi Ştefan... Sînt amîndoî nefericiţi, şi e mare păcat. E păcat, căci se iubest foarte mult... Dar poate aşa a hotărît Dumnezeu", adăugă încet, reîncepînd să se plimbe. Pe jumătate adormit, Gheorghe Vasile încercă să-şi cureţe oul roşu. Dar îl scăpă dintre degete şi îl privi cum se rostogoleşte pe covor. Irina i-1 ridică şi începu să-1 cureţe. „M-a doborît somnul", spuse el trecîndu-şi apăsat palma pe faţă ca să se desmorţească. Irina îi reumplu paharul şi-i întinse oul curăţat. „Mai voiam ^ă-ţi spun ceva. D-ta ştii că eu şi Spiridon sîntem cununaţi pe vecie. Mama tot vrea să mă mărite. Dar eu n-am să mai mă mărit. Nu-i spune asta, ca să n-o mîhneşti, dar voiam să ştii că tot ce e al meu şi-al băiatului, e şi al d-tale. Dacă m-o lua Dumnezeu înaintea d-tale, să ştii că unele lucruri sînt la Biriş, în păstrare. Să ai mare grijă de ele. Sînt pentru Gheorghiţă, să aibă bani de învăţătură..." în dimineaţa aceea, Irina umbla pe străzi cu pasul repede, grăbită, ca şi cum ar fi întîrziat de la o întîlnire. Dar umbla f§ră să privească unde calcă, apucînd pe străzi la întâmplare, cu ochii plecaţi, pe jumătate închişi, ca şi cum s-ar fi luptat să nu adoarmă. întîlnea mereu grupuri de oameni vorbăreţi, aproape veseli, căci era 0 zi limpede de primăvară, cu cerul albastru, neaşteptat de senin. Se trezea la răstimpuri în dreptul unei biserici şi atunci 118 119 încetinea pasul, urmărind cîteva clipe copiii jucîndu-se în hainele lor de Paşti pe trepte. Apoi pleca mai departe, mai grăbită. De abia cînd auzi sirena se opri şi privii tulburată în jurul ei. La început nu-şi dădu seama în ce cartier se află. Se rezemă de un gard şi respiră adînc, plecîndu-şi obosită capul. Un domn ieşi chiar atunci dintr-o curte şi, trecînd prin faţa ei, îi spuse : „Nu vă speriaţi. Se fac exerciţii de apărare antiaeriană, S-a anunţat şi la radio..." Ii zîmbi şi trecu mai departe, întorcînd la răstimpuri capul ca să vadă ce face. Irina rămase cît va timp rezemată de gard, apoi se hotărî brusc şi porni în direcţia opusă. Fluierau necontenit sergenţii şi grupuri de copii alergau gălăgioşi pe trotuar. Oamenii ieşeau pe la ferestre, trăgeau, apoi ridicau transperantele, nedecişi, plecîndu-sc către stradă şi privind în toate părţile. „Sînt exerciţii 1" auzea Irina. „Dar se închide apa ?*' întreba o femeie bătrînă dinapoia unui gard de lemn. ,3-a anunţat la radio", repeta cu încăpăţînare cineva. Apoi, deodată, izbucnind parcă din toate părţile, se auziră tunurile, antiaeriene. „Intră în casă ! strigă o voce bărbătească. Se fac exerciţii cu bombe adevărate şi rişti să-ţi cadă o schijă în cap..." „Vreau doar să mă uit puţin", spuse o femeie. Irina ridică fruntea şi privi. Cerul era tot atît de albastru. Doar că începuse să fie punctat cu nouraşi albi, foarte mărunţi, ca o erupţie, care apăreau ca din senin şi se risipeau repede. Privind cu mai multă atenţie, zări, foarte sus, o sticlire metalică, apoi încă una* pînă ce, clipind des ca să-şi limpezească ochii, descoperi întreaga escadrilă, zburînd în ordine, fără grabă, ca la o paradă. Zgomotul motoarelor se auzea din ce în ce mai clar, cu toate salvele artileriei antiaeriene. Irina îşi prinse fruntea în amîndouă mîinile şi rămase aşa cîteva clipe. Cînd se trezi, aproape că nu se mai auzeau voci. îşi trecu mîna pe faţă şi începii 129 M să alerge. Zărise biserica de departe. Cîţiva oameni urcări *■ în fugă treptele şi dispăreau înlăuntru. Irina ajunse isto- ■ vită, respirînd anevoie, şi se lăsă să cadă în genunchi, lîngă 1 uşă, în întuneric. Biserica era aproapfie goală, dar ardeau I încă luminări şi mirosea puternic a frunze proaspete şi a 1 tâmîie. „Nu e exerciţiu, e adevărat, vorbea o femeie. I Ne bombardează americanii. Au venit acum şi americanii peste noi..." Intrau mereu oameni palizi, speriaţi, şi înge- 1 nuncheau în faţa icoanelor, îşi ascundeau faţa în palme, 1 murmurau. Femeile se adunaseră toate lîngă altar. Preotul I apăru deodată şi-şi plimbă privirile rătăcite pe deasupra , 1 tuturor,"apoi intră repede în altar şi-şi îmbrăcă odăjdiile. 1 ,.Binecuvîntează-ne !" strigă o femeie. Preotul deschise I porţile împărăteşti şi rămase neclintit, ca şi cum ar fi I aşteptat un semn. ,-,Binecuvîntează-ne !" strigară mai multe m voci. Exploziile se auziră atunci din nou, foarte aproape, şi ■ biserica se clatină ca mişcată din temelii. Cîteva vitralii. I de la ferestrele turlei săriră cu un pocnet surd şi se făcură a ţăndări pe lespezi. în clipa următoare un stol de vrăbii I năvăli prin spărturi şi începu să se învîrtească ciripind a în înaltul bisericii. „Binecuvîntât fie numele lui Dumne-I zeu !" începu preotul cu o voce sugrumată, ridicînd pri-I virile. Exploziile următoare păreau mai depărtate/" mai ■ surde, şi ţipetele copiilor se pierdeau acum într-o bubui- ■ tură prelungă, subterană, care clătină din nou temeliile. m Irina gemu şi-şi duse repede mîna la gură. întăreşte-mă, 1 Maica Domnului şopti ea cît putu mai încet. Dar simţi I că o cuprinde deznădejdea şi se ridică brusc, aproape fără I să se uite unde calcă, şi alergă către altar. îşi făcu loc M printre femsi şi se trînti în genunchi în faţa preotului. ■ „întăreşte-mă, părinte !" şopti. Se lăsase deodată o nefî- ■ rească linişte. Cîteva clipe, nu se auzi decît ciripitul I vrăbiilor care se roteau înspăimîntate sub turlă, „înţă- ■ reşte-mă părinte*', se ruga încet Irina. Preotul o' privea 9 ca şi cum n-ar fi înţeles ce se întîmplă. „S-a speriat, M spuse o femeie întinzînd mîna s-o mîngîie pe umăr. I >21 „Dumnezeu să te întărească" rosti rar preotul. Apoi se i auziră din nou salve de artilerie anti-aeriană şi copiii începură să plîngă. Preotul privea spre Irina, zgîrcită la picioarele lui, cu mîna la gură. Se făcu deodată foarte palid şi, plecîndu-se anevoie, în odăjdii, o prinse de subţiori şi b ridică. Irina îi apucă mîna şi i-o sărută. în acea clipă exploziile se auziră în şir, din toate părţile, şi toate geamurile săriră în ţăndări. Luminările se stinseră ca dintr-o singură, nevăzută suflare. Preotul îşi împreună tremurînd mîinile şi ie înălţă către catapeteasmă. „Chris-tos a înviat ! strigă el cu un glas neaşteptat de puternic. Adevărat că a înviat ! Christos, Dumnezeul nostru, ă înviat cu moartea pre moarte călcînd ! împăratul nostru ceresc a înviat !... Doamne, Dumnezeule mare", adăugă coborînd deodată glasul şi îngerfUnchind în faţa altarului. Vrăbiile începură să zboare tot mai jos, pe deasupra-femeilor cu frunţile lipite de lespezi, amuţite. Tîrziu, după încetarea alarmei, cînd biserica se golise, Irina îşi luă cîteva luminări, le ascunse sub haină şi ieşi. Treptele bisericii erau acoperite de moloz şi ţăndări de sticlă. Cerul se întunecase ; un nor negru de fum se înălţa spre-miază-noapte şi văzduhul era încărcat de funingine şi praf. Soarele se întrevedea, parcă foarte aproape, palid-roşcat, prin pîcla fumurie care se lăsase deasupra oraşului. Un zvon nedesluşit de voci speriate, întretăiate de ţipete surde, răzbătea din toate părţile. Coborînd treptele bisericii şi ajungînd în stradă, Irina zări alergînd spre ea o femeie despletită : „N-avem apă !" striga. Trecu pe lîngă ea ca şi cum n-ar fi văzut-o, silindu-se să alarge strigînd într-una : „N-avem apă ! N-avem apă !..." La capătul străzii, cîteva case ardeau cu flăcări înalte şi un nor nefiresc de galben se alcătuia deasupra lor, clătinîndu-se alene, şovăind în văzduhul întunecat şi prăfuit. „N-avem apă !" auzea necontenit Irina. Pe trotuarele murdare de moloz şi funingine, la ferestrele cu geamuri sparte, prin curţi, apăreau şi dispăreau oameni buimăciţi, chemîndu-se unii pe alţii, ridicînd necontenit privirile spre cer, întrebîn-du-se ce se întîmplă. De-abia cînd, întorcînd spatele focului şi călcînd repede, în neştire, cu ochii în caldarîm, Irina pătrunse pe strada vecină, începu să desluşească înţelesul cuvintelor care-i ajungeau istovite în urechi. „Au distrus Gara de Nord, înţelegea ea. Au bombardat Atelierele Căilor Ferate !... Au distrus... Au bombardat... Arde Calea Victoriei... Au distrus... Americanii... Au bombardat..." Fără să-şi dea seama, începuse să alerge. „în zi de Paşti, auzea ea mereu. Au bombardat... Au distrus..." După ce trecu de Grădină, oamenii păreau mai puţin speriaţi. Pe aici nu căzuseră bombe. Dar fumul şi pulberea pătrunseseră pînă aici. „Au bombardat rezervoarele, auzea Irina. N-o să mai avem apă..." întîlnea mereu maşini, taxiuri, camioane care alergau parcă ameţite de fum, căutînd să evite străzile bombardate, îndreptîndu-se spre bulevarde. Irina îşi dădu seama că o pornise greşit şi se întoarse cu un pas moale, ostenit. Cînd reveni în dreptul Grădinii, intră şi se aşeză pe o bancă. Rămase multă vreme aşa, cu privirile pierdute, cu mîinile rezemate pe genunchi. Cîteva vrăbii prinseră curaj şi începură să se joace chiar lîngă ea, în pietriş. Tîrziu, Irina îşi ascunse obrazul în palme şi începu să plîngă. După vreo jumătate de ceas, se ridică şi porni din nou, parcă mai istovită, cu fruntea plecată. Se îndreptă spre locuinţa Ioanei, Cînd se apropie, simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă de un zid. Oamenii alergau şi pe aici agitaţi, parcă n-ar fi ştiut încotro s-o apuce, nici ce să facă. Treceau pe lîngă ea fără s-o vadă. Soarele pătrundea mai greu prin pîcla de fum şi praf şi se auzeau claxoane şi ţipete stridente, de maşini brusc frrnate. pe care Irina nu ştia unde să le caute, pentru că, în faţa ei, strada părea pustie. Se desprinse anevoie de zid şi porni strîngîndu-şi cu deznădejde pumnii.. La colţ înţelese deodată. Pe locul unde se aflase casa Ioanei, şi alte multe case dimprejur, erau acum cîteva movile 125 fumegînde de cărămizi şi moloz care se revărsau pînă în mijlocul străzii. Grupuri de oameni urcau şi coborau peste ruini-, clătinîndu-se, orbiţi de praf, împiedicîndu-se în fiare şi bîrne, strigîndu-se în neştire şi acoperindu-şi apoi repede gura cu palma, ridicînd la răstmipuri amîndouă braţele, însîngerate, către cer. Nu ştia de cît timp se afla acolo, îngenuncheată printre cărămizi, în mijlocul străzii. De mult nu mai vedea şi nu mai auzea nimic. îşi simţea doar cîteodată gura foarte uscată şi încerca anevoie să înghită. Atunci parcă se deştepta şi, cîteva clipe, zarva o copleşea din nou, revedea aceleaşi umbre agitîndu-se în pulbere şi descoperea luminările stinse în faţa ei. Le reaprindea pe amîndouă, apă-rîndu-le cîtva timp cu palmele, pînă ce se stingeau din nou, fără ca ea să-şi dea seama. Tîrziu, simţi că o trage cineva de braţ. Era un soldat, cu faţa plină de praf, şi Irina se ridică anevoie, culegîndu-şi dintre cărămizi luminările stinse. Soldatul o conduse pe celalt trotuar, în faţa unei case rămase în picioare. „N-avem apă !" auzi strigînd în urma ei. Voi să se aşeze pe trotuar, dar pretutindeni erau numai ţăndări de geamuri şi moloz. Soldatul dispăruse şi Irina se îndreptă spre ruini. Parcă începuse să se întunece. Pe o targa improvizată din scînduri se aflau cîteva trupuri, pe jumătate acoperite cu o pătură. Irina îşi făcu cruce şi trecu mai departe. Un camion cu soldaţi se oprise la intrarea străzti. Irina umblă aşa cîtăva vreme, parcă ar fi căutat ceva, apoi se reîntoarse pe locul de unde plecase şi îngenunche din nou, printre cărămizi, şi reaprinse luminările. Apoi, multă vreme, nu mai văzu nici nu mai auzi nimic. Cînd, tîrziu, redeschise ochii, văzu că una din luminări arsese aproape în întregime. Scoase din buzunar o altă lumînare, o aprinse, aprinse apoi şi pe cealaltă, care arsese numai pe jumătate şi le ţinu pe amîndouă între pumni pînă ce simţi fierbinţeala flăcărilor. Atunci, ridi- 124 cînd brusc privirile, îl văzu de departe. înaintînd împleti-eindu-se în uniforma militară, dar fără chipiu, cu faţa murdară cu o tăietură însîngerîndu-i obrazul, cu ochii pe jumătate închişi. îl văzu apropiindu-se. încercînd să-şi ducă mîna la frunte, dar renunţînd şi rămînînd cu palma deschisă, foarte aproape de cap, nemaiştiind ce să facă, pînă ce braţul începu să-i tremure şi atunci îl lăsă să cadă. neputincios. în clipa următoare îl văzu alergînd spre ruine, împiedicîndu-se şi căzînd. Dar se ridică repede şi porni mai departe, căţărîndu-se pe movila de cărămizi, ajungînd pînă sus şi căzînd din nou, şi continuînd să înainteze în genunchi, cu amîndouă mîinile răscolind printre cărămizi, pînă ce unul din soldaţi se urcă după el şi-1 trase înapoi, în mijlocul străzii, susţinîndu-1 de mijloc. Atunci Irina se ridică brusc, alergă spre el, îi prinse mîna şi i-o sărută. „împărate !" şopti ea. Ştefan o privi lung, ca şi cum n-ar fi recunoscut-o. Sînt aici amîndoi, spuse el tîrziu, trecîndu-şi palma însîngerată peste buze. „împărate !" şopti din nou Irina. „Sînt aici, repetă el. întoarse capul spre ruini. Cîţiva soldaţi ridicaseră targa şi se îndreptau spre camion. Irina îi prinse braţul, dar se zmuci şi alergă făcîndu-şi loc printre grupurile care se strînsei ă în jurul camionului. îl văzu apoi reîntorcîndu-se pe ruine, coborînd repede şi începînd să dea la o parte cărămizile, scormonind molozul cu palmele, încercînd să smulgă o bîrnă. Se apropie de el şi-i puse mîna pe umăr, dar el continua să lucreze gîfîind, ca şi cum n-ar fi simţit-o. „Nu sînt aici, spuse Irina. Nu e casa asta..." Ştefan ridică fruntea şi privi în toate părţile,, rătăcit. Irina întinse mîna şi-i arătă casa din faţă, numai pe jumătate dărîmată. Ştefan o privi lung, concentrat, apoi privi ia dreapta, la stînga, şi din nou la dreapta spre capătul străzii, ca şi cum ar fi încercat, într-o supremă încordare, să se orienteze. „Unde sînt ?" întrebă el. „Nu mai sînt aici. Au plecat..." 125 „Spune-mi unde sînt, şopti el'sugrumat. Irina, spune-mi , unde sînt !. adăugă prinzîndu-i braţul şi strîngîndu-1 cu putere. Irina, o imploră strîngindu-i şi mai tare braţul. Irina!" „Au plecat, spuse ea. tîrziu, fără să-şi ridice privirile. S-au împărtăşit azi noapte şi azi dimineaţă au plecat." Ştefan îi lăsă braţul şi o privi din nou lung, tru-dindu-se să înţeleagă. „Ce s-a întîmplat ? întrebă. Ce ?" „E Pastele, spuse foarte încet Irina. E săptămîna luminată..." II Sună de cîteva ori, scurt. Ii deschise Adela. „Nu primeşte pe nimeni. S-a închis de ieri în cameră şi nu primeşte pe nimeni. N-a mîncat nimic..." Irina intră. Pe un scaun, în coridor, aştepta Biriş cu o ţigară neaprinsă între buze. îi strînse mîna zîmbind şi, condusă de Adela, se apropie de uşa din fundul coridoru- * lui. Rămase cîtva timp nemişcată, ţinîndu-şi răsuflarea. „Sînt eu, Irina, şopti." începu să aştepte, cu fruntea foarte aproape de uşă. „Sînt Irina", repetă ea mai tare. Auzi cum răsuceşte cheia şi intră. Ştefan era în mijlocul camerei îmbrăcat civil, dar fără cravată. Nu se bărbierise de cîteva zile. Tăietura de-a lungul obrazului începuse să se vindece. Irina se îndreptă spre el şi-1 sărută. Ştefan o privi lung, fără nici o expresie, apoi se întoarse la fereastră. Cerul era înnourat, dar' nu a ploaie. Bătea un vînt repede şi pomii de curînd înfrunziţi îşi aplecau înfriguraţi crengile. ,,E şi Biriş aci. E alături", spuse Irina. Aşteptă cîteva clipe, dar văzînd că nu răspunde, se aşeză pe scaun. Aici era odaia băiatului. Patul fusese scos şi se adusese pentru Ştefan o canapea. Se aşeză pe scaun lîngă canapea şi începu să aştepte. Tîrziu, Ştefan întoarse brusc capul de la fereastră şi o privi speriat. „Ce faci ? o întrebă. Nu cumva te rogi ?" „Nu, nu mă pot ruga", spuse încet Irina. 12t 1 .Credeam că te rogi, continuă el mai liniştit, credeam că te rogi la Dumnezeu..." „Nu, nu pot", spuse foarte încet Irina. Apoi iar tăcură amîndoi, multă vreme. Ştefan îşi lipi fruntea de geam. „De ce nu fumezi?" îl întrebă deodată Irina. El întoarse mirat capul. „Ţi-am adus ţigări", continuă Irina ridicîndu-se repede şi îndreptîndu-se spre el cu un pachet şi o cutie de chibrituri în mînă. „Ah, da, e adevărat...", începu Ştefan. Apoi se întrerupse brusc. Reveni în mijlocul camerei, îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canaoea. Fuma tăcut. După cîtva timp se apropie de fereastră, * o deschise şi zvîrli mucul de ţigară în grădină. „Curios, spuse. Uitasem de ţigări..." De atunci, de cîte ori intra, îl găsea fumînd. în cameră plutea un fum gros, înecăcios, şi Irina se îndrepta de-a dreptul spre fereastră şi o deschidea. Auzea apoi pe Adela m bâtîndu-i sfios în.uşa, se întorcea şi îi .lua tava din mînă. „N-a mîncat nimic', îi spunea Adela cînd o întîmpina. Fumează într-una, dar nu mănîncă nimic. Noi, familia, sîntem disperaţi. Nu vrea să ne primească, nu deschide uşa nimănui. Noroc că tocmai în ziua aceea... ştii d-ta... îl'demobilizase. L-au retrimis la minister. Şi de-acolo i-a obţinut Răducu concediu..." Vorbea într-una, pregătind sandwichurile şi aşezîndu-le pe tavă. Cînd vedea că.totul c gata, Irina se ducea să bată la uşă. Adela o aştepta cu tava, să se reîntoarcă. Intrase o singură dată, pentru că uşa era deschisă. Ştefan nu se dezlioise de fereastră, nu scosese un cuvînt şi nu se atinsese de mîncare. După un sfert de" ceas, Adela plecase. Nu mai încercase de. atunci. Ştefan rămînea lîngă fereastra deschisă. Privea ramurile care tremurau uşor, necontenit ; doar cîteodată, la răstimpuri, încremeneau, o singură, nesfîrşită clipă, cînd totul parcă rămînea pe loc, şi apoi iar începeau să tremure, mirate, bănuitoare, neodihnite. „A fost Biriş să te vadă, spunea Irina. A aşteptat cîteva ceasuri, apoi a plecat. 128. Are să treacă din nou mîine." îi aşeza tava pe măsuţa de lîngă canapea. Apoi se ducea la fereastră, îi lua braţul şi-1 trăgea uşor după ea. Ştefan se aşeza pe marginea canapelei, îşi trecea palma pe obraz şi îşi freca ochii. Irina îi întindea un sandwich şi, în cealaltă mînă, paharul cu lapte. „Nu mi-e foame", spunea el. Ea punea sand-wichul în farfurie, dar continua să-i întindă paharul cu lapte. în cele din urmă, Ştefan îi lua şi începea să bea, cu greutate, parcă tot s-ar fi înecat. Rana din obraz i se vindecase complet. în dimineaţa bombardamentului, îi spusese Adela, trenul de la Constanţa se oprise la vreo treizeci de kilometri de Bucureşti. După ce umblase mult timp pe şosea, Ştefan întîlnise un camion militar care-1 adusese pînă la barieră, dar acolo camionul se răsturnase. Nu ştia nici ea bine din ce pricină. Toate astea nu Ie aflase de la Ştefan, ci de la un camarad al lui pe care-1 întîlnise Răducu la minister. Cîteva zile nu se bărbierise. Apoi, într-o dimineaţă, intrînd în odaie, Irinei i se păru schimbat. Părea mult mai slab şi mai palid şi semnul rănii părea mai adînc. înţelese că se bărbierise. „Azi e parastasul de nouă zile, îi spuse ea. Trebuie să te îmbraci..." îl privi cum îşi trece mîna prin păr, în neştire. Ea se apropie şi-i întinse cravata neagră pe care i-o dăduse Adela. „Unde mergem ?" o întrebă. „La biserică", spuse Irina. îi luă braţul şi-1 trase uşor după ea. Jos, în stradă, îi aştepta taxiul. Apoi, iarăşi, multe zile la rînd, văzu cum figura i se schimbă treptat; întîi uşor adumbrită, murdară, apoi mai întunecată, aspră, aproape înrăită. Dar într-o dimineaţă îl găsea iar bărbierit, şi tăietura din obraz părea din nou mai adîncă. „Nu mi-e foame", spunea el. Irina aşeza sandwichul pe farfurie şi rămînea cu paharul cu lapte întins, pînă ce simţea că o doare mîna, şi atunci îl lua în mîna cealaltă. Ştefan îşi trecea palma pe obraz, îşi freca ochii. în cele din urmă apuca paharul şi începea să soarbă încet, cu eforturi. Apoi se ridica brusc şi se apropia de fereastră. Crengile erau acum mai pline şî B — Noaptea de sînziene, voi. Et 326 verdele frunzelor mai întunecat. „...N-fi vrea să deschidă, '1 Se pltogea Adela îrimei, aşezîndu-i sanriwfchwifce pe tavă. 1 Nu .ascultă de nimeni. Parcă nici n-ar avea familie. Cel 1 puţin, bine că socrii iui nu sînt în Bucureşti. Bătrînul 1 Bologa e bomav de inimă, n-a putut veni. Nici măcar mu I i-a răspuns la telegramă, nici la scrisori. N-a răspuns 1 nimănui.." Uneori, cerul era foarte albastru, şi nori altoi, I uşori, alergau ameţitor de repede. Alteori, în odaie era 1 aproape întuneric. Cerul arăta întunecat, a ploaie, şi I crengile din dreptul ferestrei începeau să se agite speriate, 1 gemîncL ,„»A primit pînă acum zeci şi Sute de telegrame 1 şi scrisori de condoleanţe, îi spunea Adela, de pe front 1 şi de la minister, de pretutindeni. Nici nu le-a desfăcut. 1 Unele, mai importante, i le-am citit noi, prin uşă, dar j sînt sigura că nu le-a ascultat. Erau şi telegrame de la 1 miniştrii lui, şi le-a răspuns Răducu. L-am rugat şi pe j Biriş să răspundă în numele lui..." Apoi a fost al doilea 1 şi al treilea bombardament, şi deşi Adela şi Răducu îi ] bătuseră cu pumnii în uşă, îl rugaseră, îl imploraseră să I coboare în adăpost, Ştefan rămăsese nemişcat în dreptul 1 ferestrei, privind cerul. După încetarea alarmei, Adeia j şi Răducu îi băteau din nou la uşă şi-1 chemau : „Şte- | fan! Ştefan !..." Nu răspundea niciodată. Continua să j fumeze, privind cerul sau crengile care tremurau mereu, | şi nu se opreau decît foarte rareori, dar atunci parcă împie- 1 treau, şi Ştefan se retrăgea un pas înapoi în odaie, speriat, j „A fost iar Răducu la minister, îi spunea Adela. 1 I-a prelungit concediul. Dar cît o să mai poată să ţină j aşa ? Ar trebui să scrie ministrului. A fost secretarul j general aici, să-i prezinte condoleanţe. Nici n-a vrut să-1 j primească. L-am scuzat noi, cum am putut. Pe timpurile 1 astea, cu atîtea nenorociri în toate părţile, cu atîtea morţi, 1 e greu să mai vină cineva să-ţi prezinte, personal, condo-l leanţe. Ar trebui să se gîndească..." Irina lua tava, ciocă- j nea 1-a uşă şi-i striga. „Sînt eu, Irina..." Apoi aştepta săi audă cheia răsucindu-se în uşă şi intra. îl găsea lingăi fereastră, primeai carul. Q©M£r Adela ©j întâmpină speriata. „A disparat * A plecaşi L. ieşisem să fac mişte cumpăraturi şi emdî mr-am întors am văzut uşa de la odaia lui deschisă şi camera goală... Am telefonat lua Răducu; să> ia o nmaşină şi să-1 canste la cimitir, căci mie mi-era urît să mă dome singură. Bar nu era arada.. Dealtfel, nki nit ştiu dacă ar fi izbutit să găsească mocminstele. Ştii cura au fost, săracii,. înmormin/taţL dacă nu s-a mai găsit aproape nimic..." Irina coborî repede în stradă. Era o dimineaţă de mai şi din curţile vecine se revărsa mirosul tare de Hliac sălbatic Pe aici căzuseră foarte puţine bombe, dar strada era aproape pustie şi casele cu transperaratele lăsate păreau părăsite. Irina mergea repede, aproape aler-gînd, eăutînd «n taxi. îl zări de departe, aşezat pe marginea trotuarului. Strada era tot aşa cum o lăsase, desfundată de cratere, pe jumătate blocată de dărîmături. Movilele de cărămizi, moloz şi grinzi vin putuseră fi clătinate. Rămăseseră acolo, parcă mai provocatoare acum, după atîtea ploi care le îndesaseră în propriul lor trup, făcîn-du-le mai dmre, mai indiferente, irina se aşeză tăcută Ingă el, pe trotuar. „Era într-ua sat din Moldova, începu deodată Ştefan, fără să se întoarcă. Era în ianuarie 1943,, după Stalingradl Oamenii aia ieşit într-o noapte, a ieşit tot sa:tu\ şi au îngenuncheat îm zăpadă, eu făciii şi lumânări în mînă, eu preotul în odăjdii' în mijlocul-tor, şi au început sâ se roage. Spuineau că se îatcare morţii de la S-fcalingrad,, că se întercv regimente întregi, la casele Lor, şi> trec pe-ac®!^ pe şoseaua din margioeasaitului.™" Tăcu şi rămase meditat vreme cai privirile în gol Apoi îşi cântă pachetul şA-şi aprinse o ţigară. „Cum au sfert că am săi treacă pe-acolo, pn» marginea satului ?** întrebă el fiăarăi sh» pricească. „I-a Itmunat Dumnezeu"', spuse &teet Irina:. Ştefan* carat imn» să fumeze, cm ochii pîronip îm gol. „Tu cum aii ştiat o întrebă deodată, înt©reî™$ capul. Ave» ce figură diară* arnesmxţătoare, şi Iiuina îşi plecă repede 130 fruntea. „Cum ai ştiut ?" repetă el apucîndti-i braţul şl strîngîndu-i-1 din ce- în ce mai tare. Irina îşi duse palma la ochi şi începu să plîngă lin, tăcut. Ştefan 6 privi mult timp, apoi îi lăsă braţul. „Dacă ai ştiut, puteai să-i Spui şi ei, începu el tîrziu, ■ fără s-o privească. Aşa cum i-ai spus atunci, la cutremur..." „I-am spus", şopti Irina foarte încet. Ştefan întoarse speriat capul. „I-am spus de mine. Credeam că are să se întîmple cu mine. I-am spus cum să se roage, cum am să mă rog eu. I-am spus să-mi aprindă luminări şi toată ziua aceea să rămînă lîngă mine. I-am spus că dac-o fi să mor neîmpărtăşită şi nespovedită..." Ştefan se ridică brusc şi se depărta, cu pasul repede, hotărît şi ferm, fără să întoarcă capul, pînă ce se pierdu printre ruini, la capătul străzii. Irina privi mult timp în urma lui, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. „Iartă-mă, Doamne, dacă fac păcat", şopti ea tîrziu şi se ridică anevoie, istovită. A doua zi, cînd îi bătu în uşă, Ştefan nu-i deschise. Rămase acolo multă vreme, ciocănind Ia răstimpuri şi spu-nînd : „Sînt eu, Irina !" Adela aştepta alături, cu tava în mîini, plictisită. După un sfert de ceas, renunţă şi reveni pe coridor. Tocmai intrase Biriş. „Voiam să te rog ceva, începu el oarecum încurcat. Mi-a spus Cătălina că unul din răniţii de la Spitalul ei, un colonel, Băleanu, vrea să-1 vadă pe Ştefan. Spune că vrea să-1 vadă neapărat..." Erau aşezaţi amîndoi pe canapea. Adela plecase după cumpărături şi Irina îi luase tava şi-o păstra pe genunchi. Şi atunci, pe neaşteptate,' apăru Ştefan. Tăietura din obraz părea din nou sîn^erîndă, iritată ; parcă trecuse într-adins cu lama pe deasupra ei, bărbierindu-se. „Vrea să te vadă colonelul Băleanu", spuse Biriş. Ştefan se aşeză pe un scaun în faţa lor. „Nu poate, să mă vadă. E orb..." Apoi băgă mîna în buzunarul hainei^ îşi scoase pachetul cu ţigări şi-1 întinse lui Biriş. „Vrea să-ţi vorbească, spuse Biriş luînd o ţigară. A rugat-o p 132 1 Cătălina. E în pavilionul Cătălinei... Nu, nu aprind încă, adăugă repede văzînd că Ştefan îşi apropiase chibritul. Fumez prea mult..." „Ştiu ce vrea, dar n-am să mă duc. Spune-i Cătălinei să mă scuze..." „A insistat mult..." „Ştiu. Dar nu pot." Se ridică brusc de pe scaun. „Aveam de gînd să mă duc la minister, adăugă, dar am să mă duc mîine. Tot nu mai e nimic de făcut... Ce se întîmplă cu frontul ?" întrebă întorcînd capul către Biriş. „Pare oarecum stabilizat" în nordul Moldovei. „Nu mai e nimic de făcut", repetă Ştefan. îşi scoase batista şi începu să-şi tamponeze tăietura sîngerîndă. „Haideţi la mine", le spuse deodată şi porni înainte. Irina luă tava şi intră. Ferestrele erau amîndouă deschise şi în odaie pătrundea adierea amiezei de mai. Ramurile pline, stufoase, tremurau foarte încet, în soare. Ştefan se aşezase pe canapea. „Sînt treizeci şi trei de zile, spuse. Ce trebuie să fac, Irina ?" Ea aşeză tăcută tava pe măsuţă. Biriş îşi apropie odată ţigara de nări, apoi se hotărî, îşi căută nervos cutia de chibrite şi şi-o aprinse. „Ştiu ce vrea Băleanu, continuă Ştefan. Ca să-mi spună că eu sînt vinovat, că din vina mea s-a întîmplat... Şi are dreptate", adăugă repede, cu un glas sugrumat, ridicîndu-se şi apropiindu-se de fereastră. Biriş fuma, înghiţind adînc fumul şi dîndu-i apoi drumul cu un oftat lung. Irina îşi pusese mîinile pe genunchi şi aştepta. Soarele se juca acum printre ramuri şi cădea pe covor în pete mari, aurii, nestatornice. „Evident că are dreptate, reluă Ştefan revenind în mijlocul odăii. Aşa i s-a întîmplat şi lui. După mulţi ani, dar s-a întîmplat..." Se aşeză din nou pe canapea, parcă mai liniştit, şi o privi pe Irina. „E din cauza lui Vădastra. Mi-a spus-o chiar el... De altfel, e un om admirabil. Are foarte mult curaj..." Tăcu iar. Irina îşi trecu o mînă pe frunte, apoi şi-o reaşeză lîngă cealaltă, pe genunchi. Biriş se ridică să caute o scrumieră. „E marele amor al Cătălinei", spuse scuturîndu-şi nervos ţigara. Se reaşeză pe scaun şi continuă să fumeze, fără să privească spre nici unul din ei. „Mi-a spus că e din 133 cauza iui Vădastra, repetă Ştefan. Mi-a spus că s-au certat odată, demult, cînd locuiau împreună şi i-a tras i atunci o palmă scoţîndu-i ochiul de sticlă. Şi acum m-a pedepsit Dumnezeu, mi-a spus, mi-a luat Dumnezeu lumina ochilor..." „Nu e adevărat, îl întrerupse speriată Irina. Să nu mai spună aşa, eă e păcat..." „Aşa crede eL Şi ştia că aşa se va întâmpla, ştia de mult, de cînd a început războiul..." „Nu e adevărat, repetă Irina parcă tot mai speriată. Trebuie să mă duc să-1 văd...'" „...Era întotdeauna voluntar. Conducea echipele contra partizanilor ascunşi în subteranele Odesei. Ştia ce are să i se întîmple. Umblau prin întuneric, lipiţi de ziduri, şi-apoi deodată ceilalţi îi orbeau cu aruncătoarele de flăcări. Aveau muniţii puţine şi foloseau mai ales aruncătoarele de flăcări. Băleanu ştiai ce-1 aşteaptă..." „Trebuie neapărat să mă duc să-1 văd", j repetă deznădăjduită Irina. Biriş se sculă să-şi stingă; ţigara. Petele de soare tremurau pe covor, deplasîndu-sej încet către oglindă. Cîteva clipe în urmă intră Adela.; Râmase în prag, intimidată. ,,S-a anunţat la BBC că vom fi din nou bombardaţi, vorbi ea foarte repede. Au anunţat că, dacă nu capitulăm, vom fi bombardaţi zi şi noapte, vom fi bombardaţi pînă nu va mai rămîne o singură casă hi picioare, în toată ţara." Se opri stînjenită şi încercă săj zîmbească. privindu-i pe rînd pe fiecare. „S-a anunţat adineauri la BBC", repetă ea. De a doua zi. Ştefan se reîntoarse la minister şi Irins începu să vină serile. Dar nu-1 găsea întotdeauna acasăj şi atunci rămînea cîtva timp de vorbă cu Adela, aşezata amîndouă pe canapeaua din coridor, aşteptîndu-1. „ti fost pe-aici mama Ioanei, îi spunea Adela coborînd tainic glasul. A stat multă vreme cu el, în odaie. Mi-a spus c* plîngea ca un copil... Eu nu l-am auzit niciodată plîngînc adăugă. Poate, doar, în timpul nopţii..." O privea lung insistent, parcă ar fi vrut s-o facă să înţeleagă că trebuS sa spună şi ea ceva. Tîrziu, Irina se ridiea brusc. JSbx mai pot să-1 aştept. S-a făcut noapte..." Pleca, strîn-gîndu-şi fularul de lînă în jurul gîtului şi umerii i se înfiorau, deşi noaptea de început de mai nu era rece. Mergea repede, parcă cu teamă, prin întuneric, pînă ce zărea, încă departe, în faţa ei, punctul de jeratic al ţigării şi atunci micşora pasul şi se apropia cu grijă, ca să nu-1 sperie. Rămînea cîteva clipe, nevăzută, în întuneric, apoi îi şoptea. „Ştefan !... Sînt eu, Irina..." îi găsea uneori pe bancă, sub unul din castanii bătrîni care străjuiau bulevardul, şi se aşeza lîngă el, fără să spună nimic. Cîtva timp, Ştefan continua să fumeze tăcut, ca şi cum n-ar fi simţit că e acolo, alături de el. „Aveam o fotografie, începu el odată. Era prima noastră fotografie, cînd eram logodiţi; era din mai 1933. întotdeauna i-am spus că e cea mai reuşită fotografie. Ne-a făcut-o un băiat tînăr ; îmi pare rău că nu i-am ştiut niciodată numele. Era cu mama lui şi cu o verişoară, o fetiţă de liceu. Le fotografiase de mai multe ori, pe ele amîndouă, dar voia să fie fotografiat şi el, în grup, măcar o singură dată. Noi tocmai treceam pe-acolo, şi m-a rugat să-i fotografiez. Apoi a venit spre noi, zîmbind, intimidat, şi mi-a spus : «Dacă-mi daţi voie.» Ioana a început să rîdă şi şi-a întors faţa spre mine luîndu-mi repede braţul. Şi în acea clipă ne-a fotografiat... Ne-a cerut pe urmă adresa, dar n-am crezut că ne va trimite fotografia. Şi totuşi ne-a trimis-to. Era expediată din Braşov, dar n-avea nici nume, nici -adresă... Era în mai 1933. Era îmbrăcată cu o bluză cu buline roşii. E curios cum nu şi-a mai făcut de-atunci bluze .a cînd i-am vorbit întîia oară de camera secretă. Era îmbrăcată..." Se întrerupse, şi după cîtva timp zîmbi. Era îmbrăcată cu aceeaşi bluză cu buline roşii. Erau logodiţi de curînd. Se plimbau pe sub teii de la Cotroceni. Ioana întorcea mereu ochii spre el. îi vedea şi acum ochii ei imenşi, nefiresc de limpezi. Se ridică brusc, destupă o sticlă de vin şi umplu două pahare. Irina îl urmărea fascinată. Ştefan se apropie de ea şi-i întinse paharul. Apoi se reaşeză pe marginea divanului şi bău. Dar scutură din cap şi aşeză paharul pe masă. „Nu mai pot, spuse. Nu mai pot să beau..." „Cum ai visat-o ?" îl întrebă Irina repede, aproape în şoaptă. „Nu mai ştiu dacă era ea. Nu semăna... Mi s-a mai întîmplat asta, să mi se pară că nu mai seamănă, că devine alta. Cînd am văzut-o în rochia de mireasă..." Se întrerupsei privind înaintea lui, în gol. „Ah, da. îmi aduc aminte; Mi-a spus atunci o sumă de lucruri." 140 Apucă din nou paharul. Sorbi puţin şi rămase cu el în mînă. „îi era milă de Partenie, continuă. îi părea rău..." Aşeză paharul pe colţul mesei şi-şi căută pachetul cu ţigări. Dar multă vreme nu îndrăzni să-şi aprindă ţigara. O răsucea între degete, o apropia de nări. Apei îşi aminti deodată că acestea erau gesturile lui Biriş şi puse ţigara la loc în pachet. „Simt că înnebunesc, începa deodată sărind brusc în picioare. Nu mi-a mai rămas nimic. Nu mai pot nici măcar fuma. Şi nu pot să beau. Am încercat de atîtea ori. Nu pot să beau. Nu pot." Irina îl privea cum se plimba prin cameră. „N-am decît o singură fotografie, aceea pe care o purtam în portmoneu. Nu mi-a mai rămas nimic altceva. Cînd am văzut-o ultima oară, citea 6 carte. îmi aduc foarte bine aminte ; o ţinea într-o legătură de piele, ca să nu-i strice coperţile. Nu i-am văzut titlul. Aş vrea măcar să pot citi cartea aceea, dar nu-i cunosc titlul. N-am avut curiozitatea s-o răsfoiesc, să văd ce carte citea..." Se aşeză pe marginea divanului şi-şi cuprinse o clipă capul în palme, dar îi fu ruşine şi, întoreîndu-se spre Irina, îi zîmbi, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. „Măcar dacă aş putea-o visa în fiecare noapte. Am văzut odată un film..." Se întrerupse şi-şi duse iar palma lafrunte. „Da, dar acolo era altfel. Era altceva..." Ca de obicei, Biriş se aşeză pe aceeaşi bancă în grădina spitalului, îşi desfăcu ziarul şi începu să citească. Era în primele zile după debarcarea Aliaţilor în Normandia. Din dimineaţa de 6 iunie, oamenii erau descurajaţi; foarte mulţi speraseră, pînă în ultimul moment, că debarcarea va avea loc în Balcani ; unii crezuseră chiar că se va face pe coasta românească a Mării Negre. Biriş nu-şi făcuse, însă, nici o iluzie. Desfăcu jurnalul şi începu să citească telegramele, fără grabă, aproape fără curiozitate. Mai avea o jumătate de ceas înaintea lui. Cătălina cobora 14.1 întotdeauna la ora mesei, cîteva minute după ce orologiul spitalului bătea douăsprezece. Atunci traversa curtea în uniforma ei de infirmieră şi Biriş o privea cu aceeaşi pornire de admiraţie şi ură pe care o avusese cînd, cu vreo şase luni în urmă, o văzuse pentru prima oară îmbrăcată în alb. Cătălina se hotărîse să devină infirmieră după ce-1 întîlnise pe Băleanu. Pînă atunci nu se gîndise niciodată că ar putea fi de folos răniţilor altfel decît ca artistă dramatică. De cînd începuse războiul, făcuse parte din nenumărate trupe improvizate care colindau spitalele din Basarabia şi, mai tîrziu, de la Odesa şi din Crimeea orga-nizînd festivaluri artistice pentru răniţi.. Plecase pentru prima dată în toamna anului 1941, cu o trupă pe care o crease Dan Bibicescu. Biriş îi condusese la gară exasperat, presimţind parcă tot ce avea să se întîmple. Cătălina se despărţise de mult de Bibicescu, dar cînd se întorsese din Basarabia erau din nou împreună. I-o spusese chiar ea. Părea iarăşi schimbată, absentă, şi repeta mereu : „N-are nici o importanţă !" Apoi, cîteva luni în urmă, la Crăciun, rupsese din nou. Bibicescu renunţase să mai organizeze festivaluri pentru răniţi şi reintrase la Teatrul Regina Măria. Cătălina îi adusese vestea în seara de Crăciun. „S-a terminat definitiv," îi spusese. Şi pentru că îl văzuse pe el, Biriş, îmbujorîndu-rse şi ascunzîndu-şi privirile, adăugase repede : „De altfel, n-are mare importanţă. Nu ne-am iubit niciodată. Era o simplă obişnuinţă. Acum sînt cu altcineva..." El ridicase brusc fruntea. „E un băiat frumos. L-am întîlnit Ia laşi, cînd se-ntorsese în permisie de pe front. Spune că mă iubeşte. Nu prea cred, dar îmi face plăcere..." Biriş îşi simţise tot sîngele adu-nîndu-i-se la tîmple şi trase adînc din ţigară. „Şi atunci, cum rămîne cu 19 octombrie o întrebă cu o voce groasă, înăbuşită de fum. Cătălina zîmbise, cu o neaşteptată fclîndeţe, apoi ridicase din umeri: „N-are importanţă", spuse. 142 Cîteva săptămîni în urmă, plecase din nou. O prmdnsesfr pe peronul Gării de Nord. Era un ger cumplit şi grupul de actori şi actriţe se înghesuiseră într-un vagon abia încălzit, înfăşuraţi în şube şi blănuri ieftine, cu pături pe picioare, fumînd ţigări proaste, bînd necontenit din bidoanele cu rom. Biriş îşi făcuse loc printre ei cu o nedesluşită milă. Majoritatea erau actori rataţi, care jucaseră o stagiune, două în teatrele de provincie, roluri neînsemnate, apoi se aciuiseră pe lîngă vreo Prefectură sau vreo Primărie, ocupîndu-se de programele culturale, organizînd serbări de binefacere, recitind poezii la 24 Ianuarie şi la 10 Mai. Erau tineri îmbătrâniţi înainte de vreme şi femei fără vîrstă, dar viguros fardate. Erau şi cîţiva elevi de Conservator şi două fete foarte tinere, care priveau emoţionate în jurul lor. Atunci o văzu pe Cătălina şi i se păru şi mai îmbătrînita, cu faţa ei de păpuşă ofilită, cu părul care-i cădea peste obraji, un păr parcă prăfuit de timp, aproape murdar, şi i se păru că de-abia acum îşi regăsise adevărata ei familie. Dar îşi trecu repede mîna peste frunte, încercînd să-şi alunge deznădejdea, şi o luă deoparte, pe coridor. „De ce trebuie să te duci cu oamenii ăştia ?" o întrebase şoptind. Cătălina ridicase din umeri. „Ne facem fiecare datoria cum putem", spuse. „Bine, dar..." Auzi semnalul de plecare şi Cătălina îl împinse spre uşă. în prag îi cuprinse capul în mîini şi-1 sărutase pe obraji. Nu uita niciodată să-i scrie, simple cărţi poştale fără nici o indicaţie, care-i soseau prin poşta militară. Şi cînd revenea la Bucureşti, îl anunţa întotdeauna telegrafic. „L-am întîlnit pe Viziru la Odesa, îi spusese odată, în primăvara lui 1942. Nu ştiam că e şi el pe front." „Sper că are să-i treacă, spusese Biriş. E o nebunie a lui." „Venise la teatru şi am stat puţin de vorbă cu el. Ce s-a întîmplat ? Pare un alt om..." „Amorul'" spusese Biriş zîmbind. „Probabil. îmi plac bărbaţii care cred în amor..." Biriş începuse din nou să tragă adînc, cu furie, din ţigară. „Dar tu, cum mai stai cu amorul ? o întrebă. Ce-ţi face prietenul ?..." Cătălina ridicase din umeri. „Nu mai sînt cu el. Ne-am despărţit de mult. Sper că nu i s-a întîmplat nimic. N-am mai auzit de el. Era şi el în Cri-meea..." Multă vreme, n-a mai ştiut exact ce se întîmplă cu ea, dacă face parte din trupa Teatrului din Odesa sau continuă să colinde spitalele militare cu echipa de actori ambulanţi. îi scria foarte des din Odesa, îi vorbea de piesele de teatru în care joacă sau de rolurile pe care le prepară. Apoi primea o telegramă şi se ducea s-o întîm-pine la gară. O regăsea mai îmbătrînită, cu obrazul mai răvăşit, cu fruntea uşor încreţită şi ochii obosiţi — dar îşi simţea inima zvîcnindu-i îndată ce o zărea, la fereastra vagonului, şi începea să aştepte clipa aceea neasemuită cînd, coborînd ultima treaptă, Cătălina îl cuprindea în braţe şi-1 săruta pe amîndoi obrajii, clipa cînd o simţea întreagă foarte aproape de el. Uneori, Cătălina îl privea cu severitate. „Iar ai slăbit, îi spunea. Şi ai febră, ai obrajii roşii. Ce s-a întîmplat ?..." Biriş ridica din umeri. „Nu e nimic grav. Am fost la radiografie şi mi-au spus că nu e nimic grav... De fapt, nu-şi mai făcuse de mult nici o radiografie. Ultima era din toamna 1941, cînd stătuse cîteva luni la un sanatoriu militar. „Ai chelit aproape complet, îi spusese altădată Cătălina, cînd o întîmpinase pe peron. Ar trebui să te razi în cap. Profită cît e cald, acum, vara, şi eşti în vacanţă..." Şi deodată, pe neaşteptate, îl anunţase că urmează cursuri de infirmieră. Primise scrisoarea în toamna lui 1943, din Odesa, şi o săptămîna în urmă îi telegrafiase că soseşte. Era de nerecunoscut, îşi schimbase coafura ; buclele nu-i mai cădeau pe deasupra urechilor, peste obraji ; îşi tăiase părul şi-1 purta băieţeşte. întinerise deodată. Gura era din nou foarte roşie şi ochii îşi pierduseră ceaţa. „Am întîlnit un sfînt, îi spuse în taxiul care-i aducea de la Gara de Nord spre garsoniera ei. E orb. M-am îndrăgostit de el..." Era una din acele zile nefireşti.de vară de la începutul lui noiembrie. Castanii de pe bulevarde îşi scuturaseră de* mult frunzele, dar crengile păreau din nou înmugurite în lumina umedă, blîndă, aurie. Mirosea a cimitir părăsit şi a pădure. „L-am întîlnit o singură dată, acum trei ani. Atunci era căpitan. Avea nişte ochi foarte frumoşi, albaştri..." Taxiul se oprise şi Biriş se trezi brusc. Apucă cele două mici valize ale Cătălinei şi le transportă în ascensor. Apoi îi întinse mîna, cu un gest fără voia lui patetic, ca şi cum şi-ar fi luat pentru totdeauna rămas bun. „Nu urci-o clipă la mine, să bem un ceai ?" îl rugă Cătălina. Se aşeză în acelaşi bine cunoscut fotoliu şi Cătălina îşi scoase tăcută cîteva lucruri din valiză. Apoi trecu alături să pună apa la fiert. Erau aceleaşi bine ştiute gesturi, dar parcă le făcea altcineva, care încă nu le învăţase prea bine. „Acum ştiu şi eu ce înseamnă să fii îndrăgostită", îi spusese tîrziu. Plecase după cîteva zile şi de-atunci îi scrisese destul de rar ca să-1 informeze doar că-şi terminase cursul de infirmieră şi că lucrează acum la spitalul unde se află Băleanu. în februarie, Băleanu fusese transportat la Bucureşti, într-un pavilion de mari mutilaţi care-şi aşteptau rîndul la operaţiile de chirurgie estetică. I se făcuse o primă operaţie la Odesa, dar de cîte ori îşi amintea de ea Cătălina îşi prindea fruntea în palme. Avea faţa pe jumătate arsă, spur nea. Nu numai ochii. Jumătate de faţă..." Biriş aflase destul de tîrziu cum îl cunoscuse. „Umblam din pavilion în pavilion şi recitam versuri. într-un salon, un rănit cu faţa întreagă bandajată m-a strigat: «Domnişoară, domnişoară! Am încremenit. Mi se părea că mai auzisem odată vocea aceasta blîndă, bărbătească. Domnişoară !«■ mă striga el mereu. M-am apropiat de el, i-am luat mîna şi atunci mi-am adus aminte. Ne-am adus amîndoi aminte..." 144 Auzi orologiul Spitalului bătînd miezul zilei, şi îşi împături cu grijă jurnalul. Apoi începu să aştepte. O văzu coborînd scările triste de ciment şi îndreptîndu-se spre el. Se ridică, îi sărută mîna, apoi se aşezară amîndoi pe baracă. „Cum îi merge ?" o întrebă. ,.E tot aşa. Săptămîna viitoare se încearcă o nouă operaţie." Biriş îşi scoase pachetul şi-şi aprinse o ţigară. „Ce se mai întîmplă ?" întrebă Cătălina. „Prost. Se "apropie sfîrşitul." „Nu te întrebam de război, îl întrerupse ea. Vreau să ştiu ce se mai întîmplă cu Viziru... Aurel îl aşteaptă mereu. Vrea să-i vorbească..." Biriş continuă să fumeze, privind înaintea lui, peste straturile cu. flori, către zidul înalt şi sinistru al spitalului. „Nu l-am văzut de mult pe Viziru. Ţi-am spus ce mi-a răspuns ultima dată : că ştie ce vrea să-i spună..." „Nu ştie nimic, îl întrerupse Cătălina. Aurel vrea să-i vorbească de altceva. Vrea să-1 întărească, să-1 consoleze..." Biriş îşi stinse ţigara pe pietriş, călcînd-o cu piciorul. „Mănîncî azi cu mine sau rămîi la spital ?" o întrebă. „Cred că am să mănînc cu tine. Aşteaptă-mă o clipă, mă duc să "mă schimb..." O urmări cum se depărtează, cu mâinile în buzunarele halatului, printre rondurile cu flori, im plin soare, şi zîmbi împăcat. în dimineaţa de 25 august, Gheorghe Vasile, ajutat de Irina, începuse să transporte pachetele cu cărţi în căruţa care-i aştepta în faţa casei. Erau colecţiile lui de cărţi şi broşuri de popularizare, învelite în jurnale şi legate cu sfoară. Multă vreme, învăţătorul sperase că va putea transporta cu trenul biblioteca Aşezămintelor Culturale. Săplămîni întregi lăzile pline aşteptaseră în salon, în îtimp ce învăţătorul umbla prin oraş ca să afle cum le-ar putea expedia la Giurgiu. Dar expediţiile se făceau cu destulă greutate, iar pe de altă parte învăţătorul nu ştia wade să se ducă şi cui să se adreseze. în cele din urmă, pe la mijlocul lui iulie, se hotărîse să-şi transporte biblioteca Aşezămintelor Culturale cu o căruţă. Gîndul evacuării începuse să-1 ispiteai după al fliiMLm. bombardament. Căzuseră cîteva bombe pe strada vecină şi multe din geamuri se sparsrră. în acea după-amiasă d-na Ivaşcu plecase să caute un geamgiii, iar el se afla în salon, silindu-se să lipească benzi de hîrtie la ana din ferestrele cu geamul crăpat. Auzi portiţa din curte desdn-zîndu-se şi văzu intrînd o femeie bătrînă, dar încă zdravănă, cu un geamantan vechi, de carţpn presat, în mâini. Probabil că era destul de greu, căci femeia se opri ca el în mijlocul curţii, îl lăsase jos şi-şi şterse amtadonă mîinile de fustă. Apoi privise cu mirare şi admiraţie îtx jurul ei. „Caut pe madam Irina, spuse. Eu sînt madam Porumbache, mătuşa lui Petrică Biriş. Am adus nişle lucruri pentru madam Irina..." Se aşezase pe un scaun în salon şi-şi rotea necontenit ochii, admirînd. „Frumoase case ! exclama Ia răstimpuri. Aşa aveam şi noi, în Ferendarî. Poate le cunoşti d-ta..." începu să-i descrie casele şi să-i povestească. îi povesti în acea după-amiază de timpurile de bogăţie dinaintea celuilalt război; ochii i se umpleau de lacrimi şi atunci, privea din nou Sa jurul ei, emoţionată. Apoi, dintr-o dată, schimbă vorba. „Petrică, nepotu-meu, s-a îmbolnăvit din nou. S-o fi speriat, căci a căzut o bombă chiar la capătul străzii şi praf a făcut-o ! Şi m-a rug_at să vă aduc lucrurile astea, pentru madam Irina. Spune să sini lucruri de mare preţ şi că dacă. Doamne fereşte, se întîmplă de cade vreo bombă—" Atunci se întorsese Gherghina Ivaşcu cu geamgiul în geamantanul de carton presat se aflau trei tabHoari şi o seamă de obiecte din vitrine înfăşurate cu mare griji în foiţă. Gherghina părea mâniată. „încă nu s-a întors Irina ? îl întrebă. De cînd 9-» prăpădit Ioana, fata şi-a pierdut minţile. A uitat si de copil, a uitat de toate..." Gheorghe Vasile o lăsă pHa-gîndu-se d-nei Porumbache şi se retrase în odaia lui Priwi tulburat, cu frică, dulapul in care-şî adunase colecţiile 146 Aproape că îşi completase «Biblioteca pentru toţi» ; îi mai lipseau numai unsprezece numere; Şi toate comorile acestea ar putea fi într-o bună zi distruse de bombardament... Se lăsă deznădăjduit jn fotoliul de piele galbenă. Şi deodată înţelese cît fusese de naiv. Aşezămintele Culturale n-aveau rost în capitala ţării. Aşezămintele erau plănuite să ducă lumina la sate, şi în primul rînd în satul unde fusese el învăţător, în Dobreştii din Vlaşca. începuse să aştepte căruţa din primele zile ale lui august. Scrisese surorii lui, scrisese noului învăţător, primarului, preotului, şi trimisese chiar un mandat poştal, pentru cheltuielile de drum ale căruţaşului. Venea, îl anunţase învăţătorul, un văr de-al lui, Cojocaru, care tocmai fusese lăsat la vatră, invalid, cu o mînă înţepenită din umăr. înainte de război, Cojocaru fusese căruţaş la Giurgiu. Dimineţile, Gheorghe Vasile ieşea pe stradă să-1 aştepte. Se plimba prin faţa casei, ajungea pînă la capătul străzii, se încumeta uneori pînă la staţia de tramvai din bulevard, apoi se reîntorcea, nervos, abătut, descurajat. în ultimele zile, de cînd începuse ofensiva rusească pe tot frontul Moldovei şi erau lupte crîncene la porţile laşului, era deznădăjduit. Vin ruşii peste noi ! spunea. Ne-au prins aici, ca pe şoareci într-o cursă..." Cojocaru sosise în noaptea de 23 august. Le bătuse în geam cu codirişca şi-o trezise pe Irina. Caii erau istoviţi şi flămînzi. Era prea tîrziu ca să mai ajungă pînă la grajdul pe care-1 găsise Gheorghe Vasile în Obor. I-au deshămat şi i-au adus în curte, lăsînd căruţa, cu roţile înţepenite, în stradă. A doua zi, după ce Cojocaru dusese caii la grajd, se anunţase la radio lovitura de stat a regelui Mihai şi încetarea ostilităţilor cu Sovietele. Gheorghe Vasile rămăsese împietrit în mijlocul salonului. Tîrziu, îşi trecu dosul palmei peste buze şi se întoarse spre Cojocaru. „Să plecăm în noaptea asta, vere, că dau ruşii 143 peste noi," Cojocaru clătinase din cap. „Nu ţin caii. Trebuie să-i odihnim măcar o noapte şi-o zi. Altminteri, he lasă pe drum..." în dimineaţa următoare, Irina şi Gheorghe Vasile începură să încarce pachetele cu cărţi în căruţă, înainte să se fi întors Cojocaru cu caii de la Obor. Cîteva avioane germane zburară foarte jos, la mai puţin de cinzeci de metri înălţime, îndreptîndu-se spre centrul oraşului. Cojocaru tocmai se întorcea. „E jale mare pe bulevard," le spuse. Gheorghe Vasile parcă nici nu l-ar fi auzit. Se urcase în căruţă şi aşeza cu grijă pachetele în lăzi. Irina îi aduse două pături, coşul cu mîncare şi alt coş cu sticle de vin şi o damigeana mare cu apă. D-na Ivaşcu ieşi pe trotuar ca să-i ureze drum bun. Gheorghe Vasile îi sărută mîna, apoi o sărută pe Irina pe obraji. „Merg şi eu să vă petrec pînă în bulevard", spuse Irina şi se sui repede în căruţă! D-na Ivaşcu voi să spună ceva, dar un zgomot asurzitor îi acoperi glasul şi în clipa următoare avioanele izbucniră deodată pe deasupra caselor. Caii zmuciră brusc şi căruţa o porni neaşteptat de repede, clătinîndu-se. Ajungînd în bulevard, Cojocaru opri şi întoarse capul spre Irina aşteptînd să coboare. „Mai merg puţin, mai merg pînă în Obor, spuse ea. Măcar să vă văd ieşiţi la barieră..." De pe trotuare, cîţiva oameni îi priviră în treacăt, fără interes. Păreau obosiţi, dezamăgiţi şi totuşi se plimbau fără astîmpăr, agitaţi. Parcă ar fi aşteptat ceva, dar nu ştiau nici ei ce aşteaptă. Un tînăr cu ochelari şi faţa foarte palidă privea necontenit către cer. Căruţa o porni din nou şi Irina îşi făcu cruce. „Numai de nu ne-ar ajunge din urmă, făcu Gheorghe Vasile. Că dacă e armisţijiu_ şi nu-i mai opreşte nimeni, într-o zi, două, ajung~aici, peste noi..." Irina se ridică şi-şi căută un alt loc printre lăzi. Dar zdruncinăturile le simţea şi aici, cu aceeaşi putere, şi după cîteva clipe se reîntoarse la locul pe care-1 avusese la început, în spatele lui Cojocaru. Doi sergenţi de stradă o urmăriră cum se clatină printre lăzi 149 şi-i zîmbiră. Apoi se auzi o sirenă in spatele lor şi Cojocaru întoarse încruntat capul Se apropia în goană o camionetă de pompieri, încărcată pînă la refuz. Erau cîţiva soldaţi rezervişti, aproape bătrîni, mai mulţi civili eu figuri exaltate, ridicînd mereu braţele în aer şi strigînd cuvinte care nu se desluşeau, şi un comisar de poîiţie cu o faţă solemnă, înţepenită. Cojocaru trase hăţurile cu toată puterea braţului sănătos, răsturnîndu-se mult pe spate, şi izbuti să oprească căruţa. Camioanele trecură pe lîngă ei ca o nălucă, învăluindu-i într-un fum albăstrui mirosind puternic a benzină. Dintr-o curte ieşi un tinerel cu o bicicletă, o încalecă şi, pedalînd de cîteva ori, se apropie de căruţă. Ajungînd în dreptul lui Gheorghe Vasile îi strigă : „Bombardează mereu Palatul Dar nu au avioane de bombardament Vin cu avioanele de vînătoare şi lasă cîte-o bombă... Dacă rezistăm încă o zi, două, scăpăm !..." Trecură prin faţa cîtorva case dărî-mate de bombardament. Pe ruini erau tolăniţi în soare doi copii care-i urmăriră multă vreme din ochi. Cînd ieşiră din bulevard, căruţa se înţepeni dintr-odată şi Cojocaru începu să-şi şfichiuiască biciul pe deasupra cailor, înjurînd. Cineva coborî de pe trotuar şi se apropie de ei, dar caii se opintiră şi căruţa se smuci deodată. Omul le făcu semn cu mîna, rîzînd. Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-1 salută, clătinîndu-se, săltmd între zdruncinături. „Acum trebuie să caut loc de casă, spuse el ple-cîndu-se spre Irina, să clădesc Aşezămintele..." Voi să mai adauge ceva, dar se întrerupse şi ridică speriat ochii Auziră zgomotul avioanelor şi văzură cum se împrăştie oamenii, strigînd, disparînd în curţi, culcîndu-se la pămînt. Caii o luară la goană. Gheorghe Vasile se făcu mic în căruţă, pitindu-se între lăzi. Irina îşi acoperi ochii. Trei avioane germane trecură fulgerător pe deasupra lor. Se auziră cîteva şuierături ascuţite, scurte, şi zăriră ţăndările sărind din caldarîm. Cojocaru strînse frîul ca să potolească goana cailor, apoi întoarse capuL Părea 150 înveselit şi ochii îi sclipeau. „Sînt avioane de vînătoare, le strigă el. Aţi văzut cum mitraliau ? !..." Oamenii ieşiră iar pe trotuare, zgomotoşi, agitaţi, privind în toate părţile, trecînd strada unii peste alţii, gesticulînd. „Poate ar fi mai bine să nu mai mergeţi, spuse Irina, să mai aşteptaţi o zi, două..." Gheorghe Vasile îşi trase pălăria pe ochi, ca şi cum n-ar fi auzit. Soarele îi lovea acum din faţă, orbin-du-i. Cojocaru începuse să fluiere. Strada era pe alocuri desfundată de gropi şi caii înaintau la pas, cu capetele tot mai apropiate de caldarîmul zdrenţuit, parcă l-ar fi mirosit. învăţătorul îşi scoase batista şi şi-o trecu pe obraz. „Acum, ca am pornit, nu mai mă las, vorbi el tîrziu cu un fel de mînie reţinută. Nu mă las pînă n-oi clădi ceva cum nu s-a mai văzut în Dobreşti..." După puţin timp, ieşiră într-o stradă pietruită, cu case mici, noi, care păreau însă pustii. Cojocaru mîna liniştit, fluie-rînd într-una. Dar la capătul străzii îl opriră doi soldaţi. Erau în uniformă de campanie, cu căşti şi puşti mitralieră. „Mergem la Obor, le spuse Cojocaru. Avem nişte cărţi cu noi..." Gheorghe Vasile se ridicase în picioare în căruţă. „Sînt cărţi folositoare, începu el, cărţi de cultură pentru întreg neamul românesc..." Soldaţii se apropiară nedumeriţi. Aveau feţele arse de soare, transpirate, prăfuite. ,JN-o să puteţi trece, le spuse unul din ei. La Obor sînt lupte cu germanii. N-aţi văzut avioanele ?" „Tot oraşul e înconjurat, spuse celalt. N-aţi auzit la radio ?" „Eu ştiu cum se iese din Bucureşti, vorbi Cojocaru. Nu e nevoie să trecem prin Obor. Mai cunosc eu locuri...* „Sînt cărţi de mare valoare, începu din nou Gheorghe Vasile. Trebuiesc puse la adăpost. Vin ruşii..." Soldaţii se dădură la o parte şi le făcură semn că pot trece. Cojocaru îi salută milităreşte, ducîndu-şi două degete la tîmplă şi căruţa porni cu un uruit metalic. Apropiiadu-ce 151 de gara Obor, începură să se audă focuri de armă şi, la răstimpuri, ţăcănit scurt de mitralieră. Cojocaru opri căruţa în dreptul unei curţi cu flori înalte de nalbă. In spatele gardului, in grădină, zărise două femei bătrîne odihnindu-se pe scăunaşe. „Ce se-ntîmplă la barieră, mătuşă ?" întrebă Cojocaru. Femeile îl priviră tăcute, cercetătoare. Gheorghe Vasile le salută scoţîndu-şi pălăria. „Se poate trece pe la barieră ?" întrebă. Una din femei se sculă de pe scăunaş şi se apropie sfioasă de gard. îi privi cîteva timp printre florile de nalbă, scrutîndu-i. „Nu vă duceţi, vorbi ea în cele din urmă. Aud că sînt nemţii acolo. Aşteaptă pe ruşi..." Cojocaru întoarse brusc capul, îşi roti mînios biciul pe deasupra cailor şi căruţa o porni deodată, zmucindu-se. Curînd, ajunseră la o răspîntie. Un camion militar se oprise la umbra salcîmilor. Era gol. Doar la volan moţăia un soldat cu casca săltată în creştet. Cojocaru sări din căruţă şi se apropie de el. „Putem trece pe la Obor ?" întrebă. „Dacă mai aşteptaţi puţin, o să puteţi, spuse după ce-1 măsură lung. Azi dimineaţă mai erau doar două cuiburi de mitralieră. Dar să ştiţi că e un avion care se tot învîrteşte pe aici..." „Sînt trei, le-am văzut adineauri," spuse Cojocaru scuipînd în lături. „Nu vorbesc de alea. Alea-s avioanele de la Băneasa, de la aeroport. Alea mitraliază în centru, pe bulevarde. Ăsta de care-ţi vorbesc eu păzeşte gara şi calea ferată..." între timp se mai adunaseră cîţiva oameni. „N-o să puteţi trece, spuse unul din ei, nebărbierit de multe zile şi cu ochii înceţoşaţi de somn. Vă găseşte avionul. Zboară pe deasupra caselor..." Gheorghe Vasile se dăduse şi el jos din căruţă, lăsînd frîul în mîinile Irinei. „N-avem timp, vorbi el. E armistiţiu. Vin ruşii peste noi..." Oamenii îl priviră nedumiriţi, fără să spună nimic. „încercaţi, făcu soldatul scoţîndu-şi casca şi începînd să-şi şteargă sudoarea de pe frunte; Dar să nu treceţi pe la gară..." Se reîntoărseră Ia căruţă. Irina îi aştepta senină, cu hăţurile în mînă. „Cunosc eu un drum, spuse Cojocaru, dar face mare ocol. De-abia pe seară ieşim în şosea..." Se întrerupse şi privi spre Irina, apoi îşi întoarse întrebător ochii spre Gheorghe Vasile. „Eu merg cu d-stră pînă veţi ieşi în şosea," spuse Irina. Cojocaru sări în căruţă, fluieră caii şi se întoarse înapoi pe strada de unde veniseră. Se auziră din nou, parcă mai surde, focurile de armă ; apoi, după un răstimp, răspunsul scurt al mitralierei. Caii alergau repede, cu un zgomot asurzitor, întovărăşiţi de un căţeluş prăfuit şi speriat. Irina îşi ţinea anevoie echilibrul între lăzile care zvîcneau îndesat la hopuri, lovindu-se una într-alta. După cîteva sute de metri caii se poticniră obosiţi. Cojocaru săltă hăţurile şi-i lăsă să meargă la pas. „Cunosc eu un drum, spuse din nou, întorcînd capul şi zîmbindu-le. Treceau acum pe o stradă cu duzi bătrîni şi case mici, sărăcăcioase, ascunse în umbră. Dinapoia gardurilor apăreau necontenit copii şi femei care-i priveau cu o stăpînită curiozitate. Strada părea pustie. „S-au speriat oamenii," vorbi Cojocaru şi iar îşi învîrtd biciul foarte sus în aer. La capătul străzii trebui sa, oprească. Două camioane militare încărcate cu soldaţi veneau în goană dinspre centru, clacsonînd încontinuu. Oamenii năvăliră deodată de prin curţi şi din case, şi în cîteva clipe strada se însufleţi. „Să ştiţi c-au intrat ruşii, auzi Irina pe o femeie şi o zări trăgîndu-şi tulpanul peste gură. „De-abia sînt la Buzău, spuse cineva. Nu ajung înainte de două; trei zile..." „Numai de nu ne-ar ocupa nemţii pîn-atunci, vorbi un altul. Sraude c-ar fi trecut Dunărea dinspre Bulgaria şi vin spre noi..." Peste cîteva sute de metri, Cojocaru opri căruţa în dreptul unei cişmele, coborî cu, o găleată şi dădu de băut cailor. „Ce facem, vere ?" întrebă Gheorghe 152 153 Vasile. „N-aveţi grijă, cunosc «u drumul, vorbi liniştit Cojocaru. Dar « mare ocol..." reştiul revista ; nicăieri forţele germane nu izbutiră şă pătrundă în oraş. Au plecat pe la două, în plină arşiţă, şi au vrut să iasă în cîmp ocolind Gropile lui Davidbglu. Drumul era greu. Trebuia mai întîi să urce un dîmb care se înălţa deasupra unei cărămidarii părăsite. Cîţiva oameni-au venit cu ei să le dea o mînă de ajutor împingmd căruţa la urcuş. Afară de învăţător şi Cojocaru, cinci bărbaţi zdraveni puseseră umărul şi împingeau, în timp ce Irina mîna rotindu-şi neîndemînatică biciul pe deasupra cailor. Cînd au adus căruţa sus pe dîmb', s-au trezit cu avionul în faţa lor, venind parcă de-a dreptul spre ei. Zbura foarte jos pe deasupra grădinilor, cu motorul stins. Oamenii se zvîrliră toţi la pămînt. Irina strînse frîul cu toată puterea şi-şi dădu puţin capul pe spate, privind drept în faţa ei. I se păru că zăreşte un zîmbet mirat pe figura tînărului din carlingă, apoi văzu foarte limpede mitraliera, şi aşteptă. Avionul trecu pe deasupra ei, fără zgomot, şi în clipa următoare Irina întoarse capul. Pilotul întoarse şi el capul, continuînd să-i zîmbească. Apoi auzi motorul reaprinzîndu-se, avionul cîştigă înălţime, se lăsă pe o aripă şi se îndrepta spre circiumă. Abia cîteva lungi secunde în urmă se auzi mitraliera. Oamenii se ridicaseră Şi priveau acum înapoi, spre circiumă. Apoi se risipiră, doi dintre ei lăsîndu-se să alunece pe panta abruptă de lut care cobora chiar deasupra cuptorului părăsit, ceilalţi întorcîndu-se pe drumul pe care urcaseră. O jumătate de ceas au mers pe dîmb, Cojocaru conducînd caii de căpăstru, iar Irina şi Gheorghe Vasile în urma căruţei, cu ochii pe roţi. Au coborît apoi la grădinărie întîmpinaţi de departe de cîini. Dintr-un bordei ieşi un bărbat aproape bătrîn şi se apropie de ei. Le arătă ceva cu mîna, departe, dincolo de bordeie şi lanurile de porumb, apoi începu să gesticuleze, bolborosind. „E mut, săracul, spuse Cojocaru. Am nimerit-o prost..." Se suiră toţi trei în căruţă şi caii începură să înainteze la pas, căci drumul era desfundat. Dar după cîteva sute de metri, dintr-un şanţ se ridică un soldat şi le făcu semn cu mîna să oprească. „Unde vă duceţi ? le strigă el. Acolo sînt patrule germane. Au atacat de trei ori de azi dimineaţă..." Din şanţ se mai ridicară cîţiva soldaţi, apoi alţii apărură din lanul de porumb. Erau murdari, cu mîinile însîngerate. Un sergent major se apropie de cai şi începu să-i mîngîie pe cap. Se întoarseră la grădinărie, unde îi aştepta mutul înconjurat de cîini. Gesticula şi mormăia într-una. Le făcu semn să vină după el. Căruţa ocoli straturile cu castraveţi şi roşii şi pătrunse într-un maidan acoperit de bălării. Mutul le arătă, prin gesturi încurcate, zidul unei căsuţe sărăcăcioase, pitite printre cîţiva vişini prizăriţi. I-au mulţumit şi s-au îndreptat într-acolo. Le-a trebuit aproape un ceas ca să traverseze maidanul, căci nu era nici un fel de drum. Irina trăgea caii de căpăstru, iar Cojocaru şi Gheorghe Vasile împingeau căruţa, înjurînd. Cînd au ajuns în spatele casei, Cojocaru începu să strige. Ii răspunse, tîrziu, lătratul depărtat al unui cîine. Cojocaru sări gardul în grădină şi strigă din nou. Casa era pustie. încercă de mai multe ori uşa, apoi se reîntoarse şi, cu mare greutate, aduse căruţa pînă în faţa casei. Se plecă şi cercetă roţile una cîte una, apoi înjură din nou şi scuipă în lături, cu necaz. Curînd se apropie de ei o femeie. „Pe cine căutaţi ?" îi întrebă de departe. învăţătorul îşi scoase politicos pălăria. „Mergem la Giurgiu, începu el. Avem cu noi..." „Păi aţi greşit drumul, îl întrerupse femeia. Pe aici intraţi în Bucureşti..." „Cunosc eu un drum," făcu Cojocaru. Femeia îl privi lung şi clătină din cap. „Alt drum nu e decît pe la Gropile lui Davidoglu..." Şi arătă cu mîna peste maidan, către grădinărie. Cojocaru scuipă din nou, de mai multe ori, şi fără să mai adauge un cuvînt se urcă în căruţă şi dete bici cailor. Femeia se feri speriată. Trecînd prin faţa ei, învăţătorul îşi scoase pălăria şi se înclină. Cîtva timp, caii înaintară repede. Era un drum de 157 156 cărate, destul de bun, care ducea printre rfmpurî virane şi bordeie către un grup de case. Arşiţa se mai potoliKe, dar îi orbea praful. Ajunseră în dreptul caselor şi oamenii începeau să iasă Ia garduri,, privindu-i. „Am intrat în Bucureşti, spuse învăţătorul cu părere de rău. Cojocaru învîrti biciul chiuind şi căruţa trecu în goană prin faţa caselor. După o jumătate de ceas lăsase în urmă ultima cocioabă şi ieşi într-un câmp viran Ia capătul căruia se zărea o fabrică. întoarse capul către învăţător şi zîmbi, arătîndu-i-o cu biciul. „Pe asta o căutam. V-am spus eu -că cunosc drumul..." Apropiindu-se, auziră deodată răpăit de mitralieră, pornit parcă de pe zidurile fabricii. Caii se zmucîra şi o luară la goană. Cineva le strigă ceva de pe eîmp, dar nu se înţelegea ce spune. Mitraliera răpăi din nou şi cînd srazi şnierînd gloanţele pe deasupra lor, Cojocaru opri caii. ; „Sînteţi nebuni !* le strigă cineva de pe maidan. „înapoi \ ; se a azi un alt glas. Fabrica e ocupată de nemţi..." Zăriră atunci, risipiţi pe maidan, lipiţi de pămînt, pitiţi în iarbă, cîţiva soldaţi şi civili înarmaţi, care le făceau semne cu mina. înjurînd, Cojocar» trase hăţurile şi întoarse cărata. Soarele apunea roşu, într-un cer întunecat de praf şi de fum, cînd au poposit în dreptul unei fîntîni să adape caii. De-abia atunci Irina le arăta tulpanul găurit de un glonte, j „L-am simţit, cînd a trecut prin păr, ** le spuse. Aproape de miezul nopţii, Cojocaru înţelese că se rătăcise şi întoarse căruţa spre cărămidărîa părăsită de lîngă Gropile lui Davidoght, pe unde trecuseră din nou, după multe ocoluri pe maidane şi printre grădinarii,, co vreun, ceas mai înainte. Ajunaseră pe la unu noaptea. „Plecăm în zori,, spuse Cojocaru deshămînd şi ducîndtt-4 să pască» toapiedieaţL, pe eîmp. Apoi se sui în. căruţă» căscă de cîteva ori, se înveli eu © şubă şi adormi repede. Ceilalfţ, doî îşi făcură culcuş de paie Ia gura unui cuptor ruinat, şi se culcară acoperiţi eu> pături. După cîtva timp, Irina se ridică. „Wu pot si dorm, spuse. CâMnd uşor, eu grijă, 15* trecu prin faţa căruţei şi ajuagînd ia cfmp se îndreptă spre cai. începu să-i raingîie pe grumaz, vorbmdu-le încet, lingă ureche. Oraşul se ghicea departe, stînd la pîrtrifr neadormit. Din loc în loc cerul pîlpîia străpuns de vîlvă-tăi rumene şi la răstimpuri se auzeau, înăbuşite, bubuituri. Irina îşi lipi obrazul de gîfcul calului şi aşteptă. Apoi se întoarse încet spre ruini. învăţătorul se trezise şi funia, ascunzîndu-şi ţigara în pumn. „Ar trebui să plecăm, şopti el. Să nu ne prindă ruşii. Ea se aşeză pe paie şi întinse mîna sore căruţă. „Doarme. Să-1 mai lăsăm măcar un ceas...'" „Mi-a pierit somnul, făcu învăţătorul strîngîndu-şi pătura în jurul trupului. Apoi, cîtva timp, tăcură amîndoi, ascultînd. Greierii îşi potoliseră ţiuitul. Se auzeau paşii scurţi, împiedicaţi, ai cailor şi, înăbuşită, răsuflarea adîncă a lui Cojocaru. „Eu i-am spus, începu deodată Irina, i-am spus că degeaba bea, degeaba fumează. Astea nu folosesc multă vreme. Astea sînt bune la început, o zi, două. Acum trebuie să-şi vină în fire şi să se roage. Spunea : cui să mă rog dacă nu cred ? La ce Dumnezeu să mă rog dacă nu există ?... Dar eu i-am spus să se roage pentru ea. Ea, Ioana, are nevoie de rugăciunile lui. Să se roage la Dumnezeul în care credea ea. Ioana credea în Dumnezeu..." „A spus că nu există Dumnezeu ? o întrerupse Gheorghe Vasile cu un ton neaşteptat de solemn. Mare greşeală. Ştiinţa şi cultura au demonstrat că Dumnezeu există. Am eu o sumă de cărţi. Am să-i dau să citească..." „Eu i-am spus, continuă Irina. Trebuie să se roage. Asta e dragoste adevărată : să creadă în ce credea ea, Ioana. Numai că el, împăratul, are ceva pe suflet..." Se opri brusc şi-şi trecu palma pe faţă. Simţi cum învăţătorul o privea încordat, scrutînd întunericul. „Ştiinţa a demonstrat că Dumnezeu există, vorbi el. Legile naturii sînt legi notările de Dumnezeu. De aceea omul e muritor. Ştiinţa a dovedit că dacă am fi nemuritori, pământul ar ajunge tieîncăpător în două, trei generaţii..." „îmi povestea de Ioana, continuă Irina coborînd glasul. Eu i-am spus: 150 dacă vrei să afli despre Ioana, du-te de stai de vorbă cu colonelul. Mă privea ca un nebun, ascultîndu-mă. Băuse mult în seara aceea şi mă silise şi pe mine să beau. îmi ardea fruntea. Ce poate să-mi spună Băleanu despre Ioana ? mă întreba. N-a cunoscut-o. N-a întîlnit-o niciodată... Ştiu, i-am spus. Dar colonelul Băleanu e un om cu suflet bun. El a aflat mîngîiere de la Dumnezeu. El ştie să-ţi vorbească şi să te mîngîie. El e foarte aproape de Ioana... Vorbeşti prostii ! mi-a spus. Degeaba te superi, i-am spus eu. Pentru Ioana nu mai poţi face acum decît un singur lucru : să te rogi pentru ea. Şi pînă nu te vei ruga, nu te vei linişti..." „I-ai spus bine, făcu învăţătorul. Ai avut dreptate. Ştiinţa şi credinţa sînt mîngîierea omului..." „Cînd l-am văzut întîia oară pe colonel, continuă Irina scoborînd şi mai mult glasul, mi-era frică. îmi spusese Ştefan ceva. Dar nu-1 înţelesese bine. Colonelul n-a spus că Dumnezeu 1-a pedepsit pentru că 1-a pălmuit pe Spiridon..." „Cînd 1-a pălmuit ?" o întrerupse învăţătorul. „Odată, de mult, cînd s-au certat ei pentru nu ştiu ce lucru. L-a pălmuit, dar şi-a cerut apoi iertare..." „Nu trebuia să-1 pălmuiască", vorbi cu gravitate învăţătorul. „Şi-a cerut iertare şi s-au împăcat. Nu din cauza asta şi-a pierdut vederea. Colonelul n-a voit să spună asta. El a înţeles că toate vin de la Dumnezeu şi s-a împăcat, a găsit mîngîiere. Asta vrea să-i spună lui Ştefan... Aşa mi-a spus şi Cătălina." „Cătălina e nevasta lui ?" „Nu. Ea vrea să se logodească, dar nu vrea el. Spune că e prea tînără şi prea frumoasă ca să-şi îngroape viaţa căsăto-rindu-se cu un invalid." „Are dreptate colonelul, spuse Gheorghe Vasile. Judecă bărbăteşte şi e înţelept." „Dar ea îl iubeşte. El îi spune mereu : Să mai aşteptăm un an, doi, să vedem dacă ai să mai vrei şi atunci... Şi ea ii răspunde : într-un an, doi, poate am să mor, poate am să fiu bătrîna..." „S-aude ceva !" şopti învăţătorul ridicîndu-se speriat în capul oaselor. Parcă şi caii ar fi simţit ceva, cîteva clipe nu li se mai auziră nici lor paşii împiedicaţi, nici răsuflarea. Din întuneric se îndrepta spre ei un grup de oameni călcînd uşor, tăcuţi, ferindu-se să facă zgomot. Irina sări brusc în picioare şi se apropie de căruţă, îi văzu venind şi începu să-i desluşească ; era o patrulă călăuzită de cîţiva civili. Atunci se trezi jşi Cojocaru. Un militar se apropie de ei. „Sînteţi de mult aici ?" întrebă în şoaptă. „De azi-noapte," spuse Cojocaru. „Atunci n-au putut să-1 vadă, vorbi unul din civili. S-a lăsat pe seară ; era încă lumină..." „N-aţi văzut cumva avionul ? întrebă militarul. A aterizat, forţat undeva pe aici, prin apropiere. I s-o fi terminat benzina sau o fi avut vreun accident. L-au văzut oamenii cum s-a lăsat aseară pe cîmp..." „Noi nu l-am văzut," spuse Cojocaru. Se apropiase şi Gheorghe Vasile şi asculta, tot strîngîndu-şi pătura în spate, căci se făcuse frig. Atunci, haideţi !" făcu militarul adresindu-se grupului. îi priviră cum se depărtează tăcuţi, îndreptîndu-se către grădinarii. Cîţiva se abătuseră în spatele cără-midăriei şi începură să se caţere pe panta abruptă şi lunecoasă a dîmbului. „Tare aş merge şi eu cu ei, făcu Cojocaru. Să văd cum prind avionul..." „Eu zic c-ar fi mai bine să plecăm, spuse Învăţătorul. S-ajungem devreme în şosea..." Cojocaru îşi potoli căscatul bătîndu-se cu palma peste gură, sări din căruţă şi se îndreptă agale spre cai. Totuşi n-au plecat decît cînd se lumina de ziuă. Căruţă se urni greu şi Cojocaru chiui rotindu-şi de mai multe ori biciul în aer. Era încă destul de răcoare. învăţătorul şi Irina merseră cîtva timp pe' lîngă căruţă, să se desmor-ţească. Aburi uşori pluteau pe deasupra cîmpului şi peste grădinarii. De pretutindeni se auzea ciripit de vrăbii şi: cîte o pasăre mai mare săgeta la răstimpuri din tufişuri, zburînd foarte jos, gata să se împiedice între picioarele, cailor. în faţa lor se întindeau lanurile de porumb. După ce merseră mai bine de un kilometru pe cîmp, găsiră. 160 11 — Noaptea de sînziene, voi. n 161 şoseaua şi Cojocaru opri căruţa ca să se urce ceilalţi. Apoi începu să mine caii la trap, fluierînd. Curînd răsări soarele Se uitau la el cum se ridică în zarea tulbure, aburită, şi deodată se auzi zgomotul motorului şi văzură avionul luîndu-şi zborul chiar din faţa lor, aproape atingînd vîrfurile porumbilor, venind de-a dreptul spre ei, ca şi cum ar fi vrut să-i strivească. Caii zmuciră căruţa. Irina ridicase capul, zîmbind. Aviatorul parcă ar fi recunoscut-o căci îi zîmbi şi el şi o salută ducîndu-şi mîna la frunte,. Cîteva clipe în urmă avionul cîştigase destulă înălţime şi, lăsîndu-se pe o aripă, se roti lin îndreptîndu-se din nou spre ei. „Să ştii că trage în noi", făcu învăţătorul ghemuindu-se între lăzi. Irina sări atunci din căruţă şifl începu să fluture tulpanul în aer, îăcînd semne. AviatoruljB o privea amuzat, zîmbind. „Lasă-ne în pace !, strigă ea cît putu mai tare. Vezi-ţi de treaba ta. Noi nu mergenaB la război !..." Avionul se pierdu pe deasupra lanurilor ■4-™ porumb. Cojocaru sărise şi el din cănită si ţinea caii căpăstru. „Să mai aşteptăm, să vedem ce face, spusej Că dacă se-^nvîrteşte mereu tot pe deasupra noastră, sperie caii şi ne zvîrlă în şanţ... Cum de nu l-or fi găsifl azi-noapte ? adăugă el mîniat. Se lăsase aici, în dosu»l lanului de porumb, şi nu 1-a simţit nimeni..." Aştept cîteva minute, pe gînduri, aproape visători, parcă ar fost fermecaţi de ciripitul păsărilor. Avionul se auz acum tot mai stins, departe. îi mai văzură odată, destijM de sus, apoi îl urmăriră cum se lasă în bot, în direcţi cîrciumii, şi tîrziu auziră mitraliera. Se suiră toţi ' căruţă şi porniră. Cîmpul era pustiu. Pe alocuri, arăturile abia începujH păreau întrerupte şi părăsite în mare grabă. Tîrziu zăr*™ un copilandru ieşind dintr-un lan de porumb cu un fa de ştiuleţi. „Asta-i drumul Giurgiului ?" întrebă Coj caru oprind caii. Băiatul se apropie tăcut de căruţa „Pe-aici ieşiţi în şoseaua de Ciulniţa, spre Bărăgan, bună şi asta," spuse Cojocaru şi-şi fluieră caii. Pe la ceai£ tea zece opriră căruţa lîngă un. şanţ: prin care se scurgea incâ un fir de apă, apărată de- iarîa. mare şi proaspăt*. Coborî ră şi mîncară pe marginea şanţului Cojocar/K îşi frecă mult timp mîna ţeapănă, ca şi cum ar fi vru*, să şi-d dezmorţească. Apoi îşi răsuci ţigară şi începu să fumeze pe îndelete, cu nesaţ. „Dar ce căutăm la Ciulniţa ? într,ebă tîrziu învăţătorul. Ne depărtăm..." „Cunosc eu drumul, n-aveţi grijă. Doar să ieşim în şosea. După aceeaj o luăm la dreapta şi eoborîm la Dunăre..." îşi sfîrşi tăcut ţigara, apoi mai dădu o găleată de băut cailor şi se suiră toţi în căruţă. Abia făcură cîteva sute de metri cînd, dî-n depărtare, văzură venind în faţa lor e coloană de camioane militare. Cojocaru opri căruţa chiar pe marginea şanţului. Primul camion trecu pe lîngă ei în goană, într-un nor de praf, şi şoferul Ie făcu semn cu mîna să rămînă acolo, nemişcaţi. începură să treacă ambulanţe, camioane încărcate cu soldaţi, cîteva camioane, cisterne, maşini, şi apoi văzură un fel de vagon imens, pe opt roţi, pe care-1 trăgea un tractor uriaş. Fiecare vehicul avea mitralierele în poziţie de tragere, îar pe vagon erau instalate tunuri anti-aeriene. După ce ultimul camion se pierdu în nourul gros de praf, îşi luară toţi palmele de la gură şi începură să tuşească. „Erau germani, spuse învăţătorul. Vin dinspre Ciulniţa. Asta înseamnă că după ei vin ruşii. O să vedeţi că ne întîlnim cu ruşii..." „N-avea duta grijă, vorbi Cojocaru. Pînă să vină ruşii, noi ajungem la Dunăre..." Căruţa înainta anevoie prin praf. Eăsară în urmă lanurile de porumb şi treceau acum printre mirişti. Cojocaru scuipa mereu. Tîrziu întâlniră un car cu bou Mîna un moşneag. Cînd ajunse în dreptul lui, Gheorghe Vasile nu se mai putu abţine şi-1 întrebă. „Cum ajungem Ia Giurgiu?" Bătrînul îşi înălţă) codarişca şi le asătă. „O luaţi la dreapta. Dar să ştiţi că e drumul prost—* «Ne descurcăm noi," spuse Cojocaru. Bătrînul iii aiaohâ clătinînd din cap. „Să nu o luaţi pe şoseaua naţională, că pe-acolo vin nemţii. S-aude c-au trecut Dunărea din Bulgaria şi urcă spre Bucureşti..." Gheorghe Vasile îşi scoase pălăria şi-1 salută, mulţumindu-i. Cojocaru îşi îndemnă caii, fluierîndu-i. Soarele bătea acum tot mai puternic şi Irina îşi trase tulpanul pe cap. „Să vă văd ajunşi în şosea, şi mă întorc," le spuse. De-abia după ce înaintaseră vreo cîteva sute de metri pe primul drum pe care-1 întîlniseră pe mîna dreaptă, Cojocaru recunoscu că bătrînul avusese dreptate. Drumul fusese cîndva un drum de care, dar ploile îl zdrenţuiseră, săpînd şanţuri adînci de-a lungul şi de-a latul, apoi veni-; seră secetele şi îl crăpaseră în bucăţi, şi acum nu mai rămăsese decît o serie de gropi şi hîrtoape, şerpuind printre arături şi mirişti. Caii înaintau din ce în ce mai greu,; oprindu-se necontenit, cu grumazul încordat, cu capetele aproape atingînd praful. Irina sărise din căruţă şi umbla pe margine. Curînd coborî şi învăţătorul. „Eu cred că am greşit drumul," spuse. „Asta-i drumul de care vorbea moşul. Prea e prost..." Foarte departe se zăreau cîteva căsuţe de ţară, dar aici, în jurul lor, pe mirişti şi arături, nu se simţea ţipenie de om. Pe la nămiaza, auziră uruit de avioane şi ridicară toţi capetele. La vreo mie de metri zbura o escadrilă întreagă, în unghi ascuţit, ca berzele. „Ăştia sînt americani", spuse Cojocaru. Cît timp au urmărit cu ochii escadrila, caii s-au odihnit, cu capetele plecate în praf, tresărind necontenit ca să alunge muştele. Apo; Cojocaru îşi învîrti din nou biciul şi căruţa se urni cu un geamăt prelung, scîrţîind din toate încheieturile. Nu trecu însă mult şi o roată de la spate alunecă într-o groapă In clipa următoare căruţa se lăsă într-o rînă, strivinc roata, şi lăzile se ciocniră, două dintre ele prăvălindu-s( în drum şi revărsîndu-şi pachetele cu cărţi pînă în marginea arăturii. Cojocaru începu să fluiere a pagubă şi săr să deshame caii. învăţătorul încremenise cu ochii la căruţ 164 pe jumătate răsturnată. Doar Irina îşi păstrase seninătatea şi începu să adune cărţile, fără să spună un cuvîrit „Acum, am pus-o de mămăligă !" făcu Cojocaru scărpi-nîndu-se în cap, gînditor. Apucă caii de căpăstru, îi trase după el cîţiva paşi, îi împiedică pe marginea drumului, apoi se reîntoarse la căruţă si se plecă să cerceteze roata! Se apropiase şi învăţătorul, speriat, ştergîndu-şi în neştire fruntea. Irina aduna cărţile, le scutura de praf, una'cîte una, şi le aşeza pe marginea drumului, pe un petic de iarbă ofilită. „întîi şi-ntîi, trebuie să dăm jos lăzile, vorbi Cojocaru. Apoi ridicăm căruţa şi dregem osia. Dacă om putea, cu sculele pe care le am," adăugă el zîmbind şi, întorcîndu-se, scuipă foarte departe, tocmai peste şanţ. Ca să poată coborî lăzile, au fost nevoiţi să le golească întîi mai mult de jumătate. Cojocaru scotea pachetele şi Irina cu învăţătorul le primeau în braţe şi le aşezau pe marginea drumului. într-un ceas erau toţi uzi leoarcă şi plini de praf, dar izbutiseră să coboare lăzile, să le împingă la marginea drumului şi să ridice căruţa. Cojocaru îşi adusese sculele şi le aşezase lîngă el, în praf. „De dres, tot am s-o dreg eu, spuse tîrziu, dar pe drumul ăsta n-o să poată duce lăzile. De-abia pe şoseaua Giurgiului mă încumet să le mai duc... „Atunci ce ne facem ?" întrebă pălind învăţătorul. „N-avea d-ta grijă, că ne descurcăm noi..." îşi răsuci gînditor o ţigară şi o fumă pe îndelete, tot privind şi pipăind osia ruptă, fluierînd la răstimpuri, învăţătorul se aşezase istovit pe marginea şanţului, alături de pachetele cu cărţi. Cînd îşi sfîrşi ţigara, Cojocaru se aşeză la lucru. După o jumătate de ceas se ridică din praf, îşi strînse sculele, le zvîrli în căruţă, apoi înhamă caii. „Mă duc în sat să caut un car cu boi," le spuse. Dar nu se mai încumetă să se urce în căruţă. Luă căpăstrul în mîna sănătoasă şi porni. Irina îl petrecu tăcută o bucată de vreme, apoi se reîntoarse şi se aşeză lîngă 165 socru-său. „Eu zic să nu faci încă Aşezămintele, îi spuse. Să mai aştepţi, să vezi întîi cum şe poartă ruşii..." învăţătorul îi aruncă o privire scurtă. „Acum, că m-am apucat, nu mai mă las !" spuse. Se făcuse foarte cald şi nicăieri nu se afla nici un petec de umbră. Schimbară de mai multe ori locul, aşe-zîndu-se cu spatele lipit de lăzi. Nourul de praf pe care-1 lăsa în urma ei căruţa se zărea " încă, foarte departe. Tîrziu, Gheorghe Vasile se ridică, alese la întîmplare o cărţulie din pachetele care se rupseseră, îşi puse ochelarii şi începu să citească. Irina îşi proptise faţa în palmă şi-1 privea. Cu puţin timp înainte de asfinţit, Cojocaru se întoarse călare pe un cal, ţinînd pe celalt de căpăstru. Părea abătut. „Oamenii spun că am greşit drumul, începu el descălecînd alene şi lăsînd caii liberi. Că drumul care dă în şoseaua Giurgiului e ceva mai sus. Ne-am luat după moşneagul ăla..." „Şi acum ce facem ?" întrebă învăţătorul, privindu-1 pe deasupra ochelarilor. „Vin oamenii, mai pe seară, cu un car cu boi, să ducem lăzile..." Se întinse pe marginea drumului, îşi puse haina căpătîi şi adormi. în noaptea aceea, Irina şi învăţătorul au dormit la preot, iar Cojocaru într-un hambar, pe paie, la casa omului care le împrumutase carul cu boi. Dar au adormii greu, pentru că, în afară de copii, aproape nimeni nt izbutise să adoarmă. Jandarmul citise de cu searJ proclamaţia guvernului. Trupele sovietice trebuiau primiţi cu încredere şi prietenie, căci veneau ca să ne ajute li eliberarea teritoriului. Iar la radio se anunţase că ruşi înaintează vertiginos, aflîndu-se la mai puţin de o sută d< kilometri de capitală. Se mai anunţase că ultimele unită^ germane care încercuiau şi atacau de trei zile Bucufeştiu fuseseră dezarmate, şi capitala aştepta acum intrare victorioasă a armatelor eliberatoare. Oamenii ascultaser în tăcere proclamaţia, apoi se risipiră pe la casele lor ş 166 îndată ce se întunecase bine, îşi reluară munca începută încă din seara cînd se aflase de lovitura de stat a regelui şi de intrarea ruşilor în ţară; fiecare îşi îngropa ce avea mai de preţ şi pregătea ascunzători pentru vite şi pentru femei. Se treziră în zori, neodihniţi. Omul se învoise ca pentru suma propusă de învăţător să transporte lăzile în carul lui cu boi, vreo cincisprezece kilometri, pfhâ In şoseaua Giurgiului. Satul întreg se trezise înaintea lor, dar aproape nimeni nu îndrăznea să se depărteze de casă, şi oamenii îi priveau miraţi, aproape cu teamă, vâzîndu-i că pleacă. Irina şi învăţătorul umblau pe jos, în frunte, apoi venea carul cu boi, iar la urmă Cojocaru, în căruţa goală, chiuind. Era o dimineaţă rece, în care parcă se presimţea toamna. Drumul era bun şi înaintau destul de repede, căci omul nu-şi slăbea deloc boii. La vreun kilometru după ce ieşiră din sat, întîlniră doi bărbaţi călări, stînd neclintiţi pe o movilă din marginea drumului ; făcuseră toată noaptea de strajă şi acum aşteptau să vină alţii, să-i înlocuiască, în afară de ei n-au mai zărit pe nimeni. De-o parte şi de alta se întindea la nesfîrşit cîmpia pustie. După vreo cinci kilometri, trecură prin marginea unui sat. în şosea aşteptau jandarmul şi primarul. Erau şi ei nedormiţi şi cu ochii tulburi şi-i priviră lung cum trec prin faţa lor. Irina şi învăţătorul se suiseră în căruţă. Cojocaru mîna abătut, fără să mai chiuie, frecîndu-şi la răstimpuri mîna înţepenită. Apoi, la cîteva sute de metri, mtnniră doi copilandri călări, făcînd de strajă, cu ochii pironiţi în zarea aburită a Bărăganului. De mult nu mai vorbea nimeni. Cînd s-au apropiat de un cătun, cîţiva cîini jigăriţi au ieşit să-i întîmpine, lătrînd. Dar s-au potolit repede, reîntorcîndu-se gemînd şi pierzîndu-se prin curţi. Casele păreau părăsite. Doar de partea cealaltă a cătunului au întîlnit pe preot, încălţat în cizme, cu pulpana anteriului ridicată, călare pe un cal vînăţ, aşteptind. „S-aude că sînt pe-aproape 1" le strigă. Omul începu să-şi bată boii cu deznădejde. Apoi, după cîteva sute de metri, sări din car şi, apucînd de jug începu să tragă, îndemnîndu-şi boii Curînd, se dădură jos şi Irina cu învăţătorul şi puseră şi ei mîna pe jug, împingînd. Apoi s-au apropiat de un alt sat. „E Izvoarele !" făcu omul. Nu mai avem mult! Aici aştepta, alături de primar, de preot şi de jandarm, un băietan foarte palid, îmbrăcat în uniformă Şcolii Normale Părea speriat şi-şi rotea necontenit privirile în toate părţile „L-am adus cu noi că ştie puţin ruseşte !" spuse jandarmul încercînd să zîmbească. îndată ce trecură de sat, omul apucă din nou, cu amândouă mîinile, jugul şi reîn cepu să împingă, opintindu-se din toate puterile, cu frun tea plecată, strîngînd din dinţi. De cealaltă parte, împin geau tăcuţi, răsuflînd greu, Irina şi învăţătorul. La răstimpuri, Cojocaru se dădea jos şi biciuia boii, cu sete, înjurînd. „Nu mai avem mult, spuse omul ridicînd capul şi ştergîndu-şi sudoarea cu dosul palmei. Şoseaua e acolo, unde se vede salcîmul..." Apoi rămase cu gura căscată, lîngă boi, cu privirile pierdute. Departe, la orizont, se zărea un nor de praf. Se întoarse tulburat către învăţător. „Ei sînt, spuse cu un efort, înghiţind greu. Ce ne facem cu femeia ?..." Amuţiră toţi, privind nourul de praf. „Poate avem timp să ne întoarcem în sat", spuse tîrziu Cojocaru. Omul clătină din cap, apoi îşi trecu din nou palma pe faţă. „Mai bine o luăm pe cîmp, prin arături, şi ne ascundem", spuse. în clipa următoare văzură venind spre ei, în goană, doi călăreţi. Omul ieşi în mijlocul drumului şi le făcu semn ridicîndu-şi braţele. „Vin ruşii !" le strigă de departe unul din călăreţi trecînd pe lîngă ei fără să se oprească. „Luaţi femeia!" strigară ei laolaltă, arătînd spre Irina, care rămăsese senină lîngă boi, zîmbind. Celalt izbuti să-şi frîneze calul şi se întoarse. Sudoarea îi curgea şiroaie pe obraz. „Urcaţi-o la spate !" le spuse. Irina se repezi la învăţător şi-1 îmbrăţişa. Apoi -strînse mîna celorlalţi, „Să n-aveţi grijă, că acum aţi ieşit la şosea !" le strigă. Cojocaru o ajută să se urce pe cal. Ţinîndu-se cu mîna dreaptă de umărul bărbatului, Irina rămase multă vreme |cu ochii pironiţi pe căruţe. Le văzu cum se mişcă încet, 'părăsind drumul şi îndreptîndu-se spre arături, înaintînd anevoie, clătinîndu-se. Toţi trei bărbaţii împingeau acum la jug. în zare, norul creştea, se înălţa, se lăţea, risipin-du-se peste cîmpuri, acoperind tot mai mult din orizont, întunecîndu-1. 168 / ni Bibicescu se înscrisese în partidul comunist cîteva luni după ocuparea ţării de către Soviete. Aşa cum mărturisise prietenilor, nu-i trebuise prea mult timp ca să înţeleagă că ruşii vor fi adevăraţii stăpîni. Observase că actorii şi artiştii care frecventau legaţiile şi institutele anglo-americane deveneau suspecţi. Văzuse cum cîteva zeci de comunişti înarmaţi, transportaţi în camioane sovietice, terorizau sindicatele uzinelor şi adunările celorlalte partide politice fără ca să li se întîmple niciodată nimic. Diviziile româneşti luptau departe, în Ungaria şi Cehoslovacia, alături de ruşi şi împotriva germanilor. Erau împinse întotdeauna în frunte şi decimate. în pofida armistiţiului, toate trupele care se aflaseră pe frontul din Moldova fuseseră capturate şi trimise în'Rusia. în ţară aproape că nu se mai găseau unităţi înarmate. încet, încet, jandarmeria, poliţia şi serviciile Siguranţei treceau în mîna comuniştilor. „Trebuie să tragem concluziile, spunea Bibicescu. Ăştia ne sînt stăpînii. Şi apoi mai e ceva : e teatrul sovietic. Ruşii au rezolvat o sumă de probleme şi în primul rînd problema omului. Este ceea ce încerc să fac şi eu..." îi spunea asta în strada Măcelari, într-o după-amiază ploioasă de la sfîrşitul lui noiembrie. „Parcă pe tine te interesa problema Timpului, îl întrerupse Biriş. Turpul concentrat al spectacolului şi celelalte..." „E cam 170 acelaşi lucru. Teatrul sovietic se reîntoarce la Shakespeare." Dar aduce acest lucru nou : conştiinţa unei misiuni istorice." Biriş îl privi surprins. „Dar unde ai aflat tu toate lucrurile astea ? Cine ţi-a vorbit de Istorie ?" „Discutăm la întrunirile noastre. Avem un cerc foarte interesant. Ar trebui să vii cu noi, adăugă după o pauză. Vino acum, la început, cît sînt locuri libere. într-un an, doi, toţi intelectualii vor da buzna în partid, dar posturile importante vor fi de mult ocupate..." „Sînt curios să te ascult vorbindu-mi despre Istorie, îl întrerupse Biriş. Mai spune-mi ceva. Vorbeşte-mi despre misiunea istorică." După obiceiul lui, Bibicescu se plimba dintr-un capăt la altul al camerei. Se opri brusc, îşi băgă mîinile jn buzunarele vestonului şi ridică din umeri. „Văd că nu vrei să fii serios." „Dimpotrivă, sînt cît se poate de serios. Problema istoriei mă preocupă de vreo cincisprezece ani. Aş vrea însă să ştiu cum ai descoperit-o şi tu, trei luni după intrarea ruşilor în ţară..." „Ţi-aş putea atrage atenţia că te exprimi greşit. Ce înseamnă «intrarea ruşilor în ţară» ? Am semnat un armistiţiu şi acum luptăm împreună împotriva lui Hitler..." „Luptăm alături de aliaţii noştri fireşti, îl întrerupse Biriş, alături, mai ales, "de marea noastră aliată, Rusia Sovietică. Astea sînt formule care se întrebuinţează pretutindeni, în presă şi în declaraţiile oficiale. E o chestiune de limbaj şi de oportunitate politică. Dar acum, noi vorbim deschis, între prieteni. Tu singur spuneai că ruşii sînt adevăraţii noştri stăpîni. Sîntem de acord, dar aş vrea să ştiu cum, plecînd de la problema stăpînu-lui, ai ajuns la aceea a Istoriei..." Bibicescu se oprise iar, lîngă fereastră, şi-1 privea lung, aproape cu severitate. „Mi se pare că n-ar fi atît de greu de ghicit. Sovietele sînt pe cale să cîştige războiul. Revoluţia rusă va deveni avangarda,Istoriei universale. Intrăm într-o nouă fază a* evoluţiei omenirii. Omul devine liber să-şi împlinească destinul său istoric. Aşadar..." „Am înţeles, îl întrerupse Biriş. Restul îl cunosc. Voiam să ştiu, doar, de la ce preş* mise filosofice plecai. Acum sînt lămurit..." Aş vrea să te mai întreb altceva, în altă ordine de idei. Ce te faci atunci cu întoarcerea de la Stalingrad ?..." în vara aceea, Bibicescu aflase de procesiunile religioase din satele moldovene întru întîmpinarea morţilor de la Stalingrad şi i se păruse că ar putea scrie o dramă cu acest subiect. în cîteva zile alcătuise scenariul. îl interesau însă unele amănunte şi voise să întîlnească pe Ştefan. într-o seară apăsătoare de la începutul lui august trecuse pe la Biriş. Catastrofa parcă se presimţea în văzduh. Cerul se apropiase ameninţător, fără stele, stînd parcă să se prăbuşească deasupra oraşului. De mulţi ani nu mai venise în strada Măcelari şi Biriş tresări văzîndu-1 intrînd. „E un subiect extraordinar, îi spuse. De cînd căutam eu un subiect de calitatea asta ! ActuaL_cu rădăcinile în istorie, şi avînd totuşi o dimensiune mitică. Un mit al morţii, pe jumătate păgîn, în mijlocul secolului XX > S-au mai încercat creaţii dramatice pe motive folclorice, dar erau făcute într-un spirit strimt, provincial. Trebuie să sugerezi mitul prin mijloace moderne... Să-1 luăm într-o seară pe Viziru la masă, adăugase, să-1 descoasem amîndoi..." Biriş îl ascultase fără interes, aproape ursuz. „Nu cred că are să accepte. Omul şi-a pierdut soţia şi copilul, a pierdut tot. Probabil că nu-1 interesează destinul miturilor în secolul XX..." Bibicescu îl privise nedumerit. „îmi făcea impresia că e un om inteligent", spuse. „Cum de împaci un mit al morţii cu dobîndirea conştiinţei istorice ?" stărui Biriş. „Am abandonat de mult proiectul, începu Bibicescu reluîndu-şi plimbarea. Era o evaziune în folclor. Treceam şi eu, ca foarte multă lume, printr-un moment de criză. Nu vedeam unde se află realitatea. Acum am înţeles. Arta nu se poate regenera decît orrntr-o reîntoarcere sinceră şi totală la realitate, şi în primul rînd la realitatea istorică..." în seara aceea, Biriş trecu pe la cafenea. De curînd îşi reluase obiceiul dinainte de război şi aproape în fiecare 172 zi se ducea la cafenea. Atmosfera i se năruse schimbată, căci apăruseră prea multe figuri noi, dar întîlnea totuşi destui cunoscuţi. La unele mese se discutau autorii anglo-saxoni şi sovietici, se vorbea de cărţile şi revistele din Apus, de care fuseseră despărţiţi patru ani de zile şi care începuseră din nou să sosească. La masa de lîngă fereastră îl găsea aproape întotdeauna pe Bursuc. Părea acelaşi ; doar cînd rîdea şi ochii îi dispăreau în grăsime, se distingeau nenumărate şi foarte fine încreţituri în jurul tîmple-lor. Se înscrisese de ci tava vreme în partidul lui Patru Fruncea şi critica guvernul că nu este destul de filo-sovietic. ..Care vreţi să vă aranjaţi, veniţi acum, repede, striga el rotindu-şi privirile în jurul lui. Veniţi la Revoluţie, că de data aceasta o facem ! Avem tancurile cu noi!..." îl zări intrînd pe Biriş şi-i făcu semn cu mîna să vină la masa lui. „Nu pot rămîne, ii spuse Biriş. îl căutam pe conu Mişu..." Mişu Weissmann venea acum din nou pe la cafenea, jovial, entuziast şi informat. Vorbea din nou de marea lui afacere şi lăsa a se înţelege o iminentă călătorie la Londra. ,,Ce ai tu cu plutocraţia anglo-americană ? îl întrebă Bursuc. Rămîi cu noi. aici, să facem Revoluţia..." Biriş zîmbi absent şi trecu la o altă masă. Aici se discuta situaţia fronturilor. Se opri doar cîteva clipe şi porni mai departe. Făcu încet înconjurul cafenelii, cu ochii după Weissmann. în cele din urmă ieşi oarecum decepţionat. Ploaia încetase şi începuse să bată un vînt rece. Biriş îşi ridică gulerul macfeiianului şi se îndreptă spre garsoniera Cătălinei. Probabil că la ora aceasta o va găsi acasă şi-1 va opri să bea un ceai. Intrînd, el îi va spune : ,.Pot să-ţi dau o sumă de amănunte despre Bibicescu. A descoperit misiunea istorică a proletariatului şi a abolit mitul întoarcerii de la Stalingrad..." Ea îi va zîmbi şi-i. va spune : „îl ştii cum e. Nu-1 interesează decît un singur lucru : să poată conduce un teatru. îi e indiferent cine îi dă banii şi ce politică e silit să împărtă- 173 şească..." „Numai că acum se va certa cu conu Mişu, îi va spune el. Mişu e de partea anglo-americanilor..." «Nu-Î cunoşti pe conu Mişu, îi va răspunde Cătălina. Vor rămîne întotdeauna cei mai buni prieteni. Conu. Mişu e un om extraordinar..." Apoi îi va turna ceaiul şi-1 va întrefea ce se mai întîmplă cu războiul. El va ridica din «meri. „Toată ziua nu vorbim decît despre asta, despre cum merge războiul..." Atunci ea se va împinge prin mişcări scurte spre fundul divanului şi va începe să-i vorbească despre Băleanu. „E un om extraordinar, îi va spune, e un sfînt..." El îşi va aprinde o nouă ţigară. „Cînd ai să-I cunoşti şi tu...", va continua Cătălina. Şi-i va vorbi aşa un ceas, un an, un secol, îi va vorbi aşa pînă la sfîrşituî timpurilor, reluînd la infinit acelaşi refren, repetînd aceleaşi gesturi. Văzîndu-1 că tace, Cătălina va înceta să-i vorbească despre sfinţenia colonelului şi-i va spune : „Mi se pare mie sau iar ai slăbit ?..." El va ridica^ din umeri, zîmbind, şi-i va întinde ceaşca goală, şi Cătălina o va umple din nou cu ceai. Apoi, după o altă, lungă, tăcere \ îl va întreba : „Ce se mai întîmplă cu Viziru ?" „Nu l-am mai văzut de mult, îi va răspunde." „Se va consola şi el într-o zi, va continua visătoare Cătălina. Aşa facem toţi. Suferim ce suferim, şi într-o bună zi simţim că numai putem suferi, şi iubim din nou Viaţa şi ne reîntoarcem de unde am plecat..." Biriş se opri în mijlocul străzii. Zvîrli ţigara doar pe jumătate fumată, oftă adînc, apoi se întoarse cu paşi repezi spre cafenea. Bursuc îl zări cel dinţii şi-i făcu semn cu mîna. Trecu pe lîngă el fără să se mai oprească, în fund, Mişu Weissmann discuta agitat într-un grup de necunoscuţi. Văzîndu-1, Weissmann îi luă braţul şi îl trase deoparte. „Am aflat nişte lucruri extraordinare, îi spuse cu un glas misterios. Trebuie să ne întîlnim neapărat. Te-aş fi luat să mănînci astă seară cu mine, dar nu sînt liber. Sînt invitat la masă. E cineva foarte important. Cineva din misiunea militară americană..." IU Cînd plecă spre ea în acea seară de ianuarie, ninsoarea se înteţise. Ajuns în garsoniera Cătălinei, se apropiase* după obiceiul lui, de calorifer ca să se încălzească. Pe măsuţă erau aşezate ceştile pentru ceai şi cîteva sandwi-churi. Au început să vorbească despre război şi despre tifosul exantematec care se întindea în Moldova, Apoi Cătălina i-a spus că Băleanu fusese transportat la o Casă a mutilaţilor de război. Atunci, pe neaşteptate, a început viscolul. Au auzit un geamăt prelung, ca de fiară rănită, apoi au simţit cum se năpusteşte viscolul printre case — şi o clipă s-au privit unul pe altul, speriaţi. Au dat la o parte perdeaua şi s-au uitat afară. Ningea atît de des, încît nu se mai distingea strada. Cătălina a trecut alături să aducă ceainicul şi apa fiartă. Au băut, ca de obicei, cîteva ceşti cu ceai, vorbind, întrerupîndu-se cînd şi cînd ca să asculte viscolul. Apoi Biriş şi-a aprins o ţigară, iar Cătălina s-a apropiat din nou de fereastră şi a privit afară. „Nu poţi pleca pe o vreme ca asta," i-a spus. în odaie începuse să se facă frig. Au rupt un jurnal şi au înfundat cu suluri de-hirtie fereastra ca să oprească vîntul. „Rămîi noaptea asta aici," i-a spus Cătălina. Viscolul creştea, asurzitor. Biriş se silea să vorbească într-una, ca să nu se gîndească, dar îşi simţea gura uscată şi trebuia necontenit să înghită. Apoi, pe la 2 noaptea, Cătălina a scos învelitoarea de pe divan şi a făcut patul. Biriş o privea fermecat, fără să înţeleagă. A trecut apoi în odaia de baie şi s-a întors după vreo zece minute, în pijama. S-a vîrît repede în pat. „Nu ştiu ce să-ţi dau, îi spuse, încearcă o pijama de-a mea..." Apoi a stins lumina şi Biriş s-a dezbrăcat ca în vis, fără să înţeleagă ce face. Haina de la pijamaua Cătălinei îi era destul de strimtă, dar totuşi a îmbrăcat-o. Nervos, tremurînd, s-a băgat şi el în pat. „O să fim cuminţi," t-a spus Cătălina. Biriş a întins braţul şi a găsil-Oj foarte aproape de el, fierbinte. 1» • Dimineaţa, oraşul era îngropat sub zăpadă. Se treziseră amîndoi deodată şi Cătălina îi zîmbi. Apoi sări din pat şi se duse să pregătească ceaiul. Biriş îşi trecu palma pe obraz şi i se păru că barba îi crescuse mai aspră ca de obicei. Apoi îşi duse amîndouă mîinile în creştetul capului, silindu-se să-şi potrivească ultimele şuviţe care-i mai rămăseseră, presîndu-le apăsat. Se simţea foarte urît, îmbătrînit, şi-1 cuprinse deodată deznădejdea. întinse mîna spre pachetul Cătălinei şi-şi aprinse repede o ţigară. O fumă cu grijă, neînghiţind fumul, nu cumva să se înnece şi să-1 apuce accesul de tuse. Curînd se întoarse Cătălina şi, trăgînd măsuţa lîngă pal, aşeză ceainicul şi cele două ceşti. îi întîlni ochii şi-i zîmbi. Un zîmbet pe care nu-1 putea descifra, pe care nu ştia cum să-1 înţeleagă. Cătălina se vîrî în pat lîngă el şi-şi băură amîndoi ceaiul, aproape fără să-şi vorbească. S-a întors acasă aproape de amiază. D-na Porumbache îl aştepta speriată la fereastră. Nu dormise toată noaptea de frică. „M-a arestat o patrulă, îi spuse Biriş, şi m-au dus la comisariat. Nu aveam nici un act de identitate la mine..." Apoi se închise în odaia lui, se~trînti în pat şi rămase aşa mult timp, privind tavanul, încercînd să înţeleagă ce se întîmplase cu el. Dar nu înţelese nici după ce mai petrecu o seară în garsoniera Cătălinei şi se întoarse tîrziu acasă, aproape de miezul nopţii. Nu înţelese nici în zilele următoare. O cuprindea în braţe îndată ce deschidea uşa, şi ea îi înapoia sărutările, zîmbindu-i. Apoi începea s-o dezbrace pripit, tremurînd. Aproape nu-şi vorbeau. Cînd nu erau în pat, unul lîngă altul, nu ştiau ce să facă şi se priveau lung, zîmbindu-şi. Odată, văzîndu-1 pe gînduri, Cătălina îi luă mîna şi-i şopti : „Sa nu te gîndeşti... Aşa a fost să se întîmple..." De fapt, nu se gîn-dea la nimic. Rămăsese doar cu privirile în gol, fără gînduri. „Să nu-ţi pară rău, i-a spus altă dată Cătălina. Noi nu avem nici o vină..." Continua' să-i vorbească de Băleanu, dar pe un alt ton, ca şi cum ar fi fost vorba de un dispărut venerabil sau de un sfînt. îi spunea că la Casa mutilaţilor, era singurul care se acomodase cu noul regim şi nu se plîngea niciodată. „Evident, a ghicit din prima zi, adăugă zîmbind. M-a întrebat de cum i-am dat mîna : «Biriş a dormit azi-noapte la tine ?» «Da, i-am spus. L-am oprit din cauza viscolului...»" „Trebuia să-i spui adevărul", o întrerupse Biriş. „A înţeles. Şi apoi a schimbat repede vorba," a vorbit de alte lucruri... Cînd s-a trezit, pe la mijlocul lui februarie, şi a început să înţeleagă că trăia de cîteva săptămîni viaţa pe care o jinduise cu atîţia ani în urmă, se obişnuise deja cu beatitudinea, întîmplarea i se părea firească. într-o zi s-a dus s-o avertizeze pe d-na Porumbache. „Dacă am să mai lipsesc vreodată noaptea de-acasă," să nu-ţi fie frică. Să ştii că am dormit la Cătălina." „Petrică, maică !" strigă d-na Porumbache prinzîndu-şi mîinile. „Nu-ţi fie teamă ; nu se va întîmplă nimic. Cătălina iubeşte pe logodnicul ei, colonelul Băleanu. Cu mine se culcă din prietenie. Nu mă iubeşte. Poate că se culcă chiar din milă. D-ta ce crezi ?" o întrebă ridicînd brusc privirile. „Petrică !" exclamă dramatic d-na Porumbache. „Aşa a fost să se întîmple, continuă el cu tristeţe. Nu e vina noastră. Noi sîntem nişte păcătoşi. Irina, Băleanu şi alţii ca ei sînt sfinţi. Noi trăim în păcat ; adică, mai precis, eu trăiesc în păcat. Cătălina s-a culcat cu mine din milă, din caritate creştinească. Probabil că şi-a spus : «Trebuie să cedez într-o zi nefericitului ăsta care-şi ratează viaţa din cauza mea.» Şi-a luat asupra ei păcatul, ca să mă scape pe mine. Nu crezi ?" „Petrică, iar ţi-a făcut farmece ! strigă d-na Porumbache frîngîndu-şi mîinile. Tîrfa asta are să te dea gata. Are să te bage în mormînt !..." „N-avea d-ta grijă, o întrerupse Biriş. Acum, c-am cunoscut-o şi p-asta, vreau să trăiesc. Vreau să văd ce se mai poate întîmplă sau, cum ar spune Bibi- 176 177 cescu, vreau să văd încotro se-ndreaptă Istoria !..." „Cu ce te-o fi fermecat, măiculiţă ?" exclamă din nou d-na Porumbache. Biriş ridică din umeri şi se îndreptă agale spre uşă. „Dacă-ţi spun că a făcut-o din caritate creştinească ! Ea iubeşte pe Băleanu. Destinul Cătălinei a fost să întîlnească şi să se îndrăgostească tot de oameni mari. Ani de-a rîndul a fost cu Bibicescu, geniul pustiu. Acum, iubeşte un sfînt, un orb, erou de război... Păcătosul adevărat, eu sînt. Probabil că într-o zi va trebui să plătesc toate păcatele acestea," adăugă din prag închizmd uşa în urma lui. Curînd după aceea, Cătălina a fostangajată la Teatrul Mic şi Biriş îşi schimbă din nou progrârnuT. "Au început să se întîlnească după amiezile şi uneori venea s-o ia de Ia Teatru şi petreceau noaptea împreună. Cătălina continua, totuşi, să-1 viziteze pe Băleanu în fiecare dimineaţă. „Mi-a spus că"" acum acceptă să ne căsătorim. A spus că acum avem nevoie unul de altul..." Nu ştiu oe să fac, adăugă încurcată. Biriş o asculta în picioare, lîngă calorifer, fumînd. „Tu ce i-ai spus ?" „Nu i-am dat încă răspunsul. I-am spus că acuma joc, că nu mă pot gîndi..." „Nu te-a întrebat dacă-1 mai iubeşti ?" „Ştie că-1 iubesc, spuse Cătălina cu o neaşteptată oboseală în glas. Ştie asta de mulţt..." Biriş tresări şi se lipi mai mult de calorifer. „Va să zică, e adevărat, şopti el. Tot ce i-am spus Coanei Viorica, e adevărat ! Credeam că e doar o închipuire a mea, dar în realitate ghicisem că e adevărat... „Nu te mai gîndi, îl întrerupse Cătălina. Nu e vina noastră." „E adevărat, repetă Biriş cu exasperare. Mi-e peste putinţă să înţeleg, şi totuşi e adevărat ! Te strîng în braţe şi ţie îţi place şi strigi Petre, şi totuşi e adevărat !..." , .Nu te mai gîndi," şopti Cătălina. Biriş îşi stinse ţigara şi se aşeză în fotoliul de lîngă calorifer. „Ai dreptate, începu el tîrziu. Mai bine să vorbim de altceva. Am avut norocul de a vedea întorcîn- 178 du-se m faţa mea o. pagină din istoria lumii, aşa cum se' exprimă Bibieescu, iar eu, imbecilul, mă las confiscat de probleme personale !:.." Voi să mai adauge ceva, dar se răzgîndi şi ridică din umeri. Apoi, tîrziu, • izbucni într-un rîs uscat, amar, şi-şi duse palma la gură, ca şi coi» i>-ar fi fost ruşine şi ar fi vrut să-1 ascundă. „Spune-mii ceva ! strigă deodată Cătălina. Vorbeşte ! Nu mă lăsa» aşa !..." Biriş o privi tulburat. „Ar trebui să-ţi vorbesc de= Istorie şi de momentul istoric pe care-1 trăim : tifosul exantematie în Moldova ; decimarea diviziilor româneşti în Cehoslovacia ; prăbuşirea iminentă a lui Hitler. Dar atunci n-aş face altceva decît să-ţi repet ce ne-a spus Bibicescu..." Cătălina îşi prinse obrazul în palmă şi-şi plecă fruntea. îşi lăsase iarăşi să-i crească părul şi buclele H cădeau din nou, ca pe vremuri, peste urechi, pe deasupra obrajilor. „Petre, spuse ea cu o voce calmă, fără să-1 privească, tu ce vrei de la mine ? Ce vrei să fac, cum vrei să mă port ca să nu mai fii aşa cum eşti ? Să fii şi tu un om ca toţi ceilalţi oameni, să trăieşti şi tu viaţa ta, aşa cum ne-o trăim toţi ?..." Biriş continua s-o privească lung, nedumerit, silindu-se să zîmbească. „Să răniînem mai bine Ia problema istoriei, începu el după o tăcere. L-am întîlnit din nou pe învăţător. Am aflat cum şi-a îngropat biblioteca..." în preajma Crăciunului, întorcîndu-se într-o seară acasă, auzise o voce groasă, bărbătească, în odaia mătuşi-si. Era Gheorghe Vasile, şi era cu chef. Adusese trei sticle de vin. Cînd intrase el, tocmai destupa a treia sticlă. „Să trăiţi, d-le profesor ! strigase văzîndu-1. Ne-am întors din misiune şi am trecut să ne vedem prietenii. Poftiţi să beţi cu noi un pahar cu vin. E vin bun, din vie einstităL." Ridicîndu-şi paharul cu solemnitate, învăţătorul se apropiase misterios de el şi-i şopti : „Le-am ascuns \ Le-am îngropat! Nu mai dau bolşevicii peste ele chiar dacă le-ar căuta o sută de ani l Să vă spună coana Vloriea* m prin cîte am trecut şi din ce-am scăpat ! Dar le-am găsit ascunzătoare şi le-am îngropat !..." „...Şi-a îngropat-o într-un fel de hrubă, în biserica din cimitir. întocmai ca pe timpul năvălirilor barbare. Aşa cum îşi îngropau strămoşii noştri recoltele cînd năvăleau barbarii..." Se întrerupse şi-şi duse o clipă mîna la frunte, apoi şi-o trecu pe creştet, pipăindu-şi cu grijă şuviţele. O clipă deveni foarte serios, concentrat. Apoi izbucni deodată în rîs. Cătălina ridică brusc fruntea. „Sînt un imbecil, făcu el visător după ce-şi potoli rîsul. N-am înţeles nimic. A trebuit să vină un învăţător de ţară, un maniac pe jumătate alcoolizat, ca să-mi deschidă ochii şi să-mi arate ce se'TnTîmpla" în jurul nostru, să-mi reveleze sensul istoriei !..." Se sculă din fotoliu şi se lipi de calorifer. I se păru că se făcuse deodată frig. îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze, absent. Cătălina aprinsese lampa cu abajur de pe măsuţă. Apoi se apropie de el, îi luă mîna şi începu să i-o mîngîie. „Nu te mai gîndi ! nici nu ştii cît de mult te iubesc. Am să fac tot ce-ai să-mi spui tu. Spune-mi doar ce să fac. Spune-mi ce trebuie să fac...K El o privi împăcat şi-i zîmbi. „Mă gîndeam la învăţător. Mă întrebam cum a ghicit el că noi, românii, sîntem pe cale de a ne reîntoarce la Evul Mediu ?" „Eu ţi-am spus, stărui Cătălina. Pentru tine. am să fac tot ce-ai să-mi ceri. Spune-mi doar ce trebuie să fac..." Apoi se desprinse brusc de el, privi ceasul de pe măsuţă şi începu să se îmbrace. în seara aceea juca în Livada cu vişini. De cîtva timp, Ştefan venea din nou să-1 vadă Tre--cuse pe neaşteptate, într-o seară din toamna aceea. îi deschisese d-na Porumbache şi, dînd cu ochii de el, rămăsese încurcată în prag, neştiind ce să-i spună. începu deodată să plîngă. Ştefan se înclină, îi sărută mina şi intră repede în odaia lui Biriş. „Poţi să-i spui Cătălinei 180 că i-am făcut pe plac, începu el aşezîndu-se pe scaun. L-am văzut pe Băleanu." „Ştiam. Mi-a spus Cătălina." „îmi pare bine că l-am văzut, continuă Ştefan. Este un om admirabil. Am vorbit mult de Ioana..." Apoi tăcu, încurcat. Biriş simţi că d-na Porumbache ascultă la uşă şi, luînd scrumiera plină, ieşi. O întîlni în coridor, lipită de perete. O apucă de mînă şi o trase pînă în bucătărie. „Te rog să ne laşi singuri, îi şopti el după ce închise uşa. Cred că vrea să-mi vorbească şi s-ar jena dacă ar bănui că ne ascultă cineva. Stai la d-ta în odaie. Am să-ţi povestesc eu pe urmă, după ce-o pleca..." îi găsi pe Ştefan în picioare, privind fotografia îngălbenită a mamei. Făcu cîţiva paşi în odaie apoi se aşeză pe scaun. „E curios cum \mii oameni au darul să te liniştească, să te însenineze. Nu înţeleg de unde le vine puterea aceasta. După ce l-am văzut pe Băleanu, m-am simţit mai împăcat, aproape senin. Regăseam parcă o stare pierdută de mult. Cum explici tu lucrurile acestea ?..." Biriş ridică din umeri stăpînindu-şi anevoie plictiseala. „Nu mi le explic. Cătălina spune că Băleanu are ceva de sfînt în el." „Ar trebui să-1 cunoşti. Ţi-ar putea fi de folos. Nu înţeleg însă cum de ştie el atîtea lucruri despre Ioana. Adică, mai precis, nu le ştia, le ghicea, le simţea. Vorbeam cu el despre Ioana aşa cum aş fi vorbit, cu un vechi prieten, care ne-ar fi cunoscut, pe amîndoi, de foarte mulţi ani. îi povesteam tocmai." Se întrerupse şi zîmbi. Faţa i se lumină deodată întreagă, aşa cum i se întîmplă cu foarte mulţi ani în urmă, cînd îl cunoscuse Biriş. „îi povestisem o întâmplare absurdă..." Dar se întrerupse din nou şi privi lung spre Biriş. Apoi oftă şi-şi căută pachetul' cu ţigări. în fond, n-are mare importanţă ce-i povesteam. Dar m-a surprins intuiţia lui. Parcă ar fi fost şi el de faţă la întâmplarea noastră. Aveam uneori impresia că visez. Parcă Băleanu îşi amintea mai bine ca mine unele amănunte.,,," E curios., adăugă după o tăcere. Cîtva timp 181 ascultară amîndoi ploaia rece care se pornise deodată. „Ar trebui să mă duc. Pînă la mine fac o jumătate de ceas cu tramvaiul. M-am mutat foarte departe. Am găsit o cameră la un cunoscut. Bătrînul Bolpga m-a poftit să stau la ei, în Cotroceni. Dar nu pot..." Venea de-atunci destul de des să-1 vadă, dar nu-1 găsea întotdeauna acasă. „E la Cătălina", i se plîngea d-na Porumbache. La căderea nopţii, străzile erau aproape pustii. Oamenii nu se mai încumetau să iasă din casă şi printre troiene, în întuneric, se zăreau doar cîţiva soldaţi ruşi, înaintînd îrnpleticindu-se. Apoi, după miezul nopţii, începeau să mişune bandele de spărgători. Patrulele româneşti primiseră ordin să tragă fără somaţie. Se auzeau la răstimpuri ţipete depărtate urmate de focuri de armă, apoi tăcerea se lăsa din nou, parcă mai ameninţătoare. Cînd îl găsea acasă, se aşezau amîndoi aproape de sobă. „Sînt atîtea lucruri pe care nu le înţeleg, îi spuse odată Ştefan. Cred că am iubit-o cum puţini bărbaţi şi-au iubit soţiile. Şi cu toate acestea, mă ascundeam de ea. Nu aveam numai o cameră secretă. O bună parte din adevărata mea viaţă era secretă. îi vorbeam mereu, dar tot despre lucruri fără importanţă. Ceea ce era esenţial în mine, i-1 ascundeam. Cum explici tu nebunia asta ?" „Poate erau lucruri despre care credeai, greşit, că n-ar fi putut-o interesa..." Ştefan îl privi o clipă adînc, apoi îşi plecă ochii. „Unele din ele i le-am spus totuşi Ilenei..." Tăcură amîndoi, încurcaţi. De mulţi ani nu mai rostise numele Ilenei. „Ce se mai întîmplă cu ea ?" întrebă tîrziu Biriş. „Nu ştiu. N-am văzut-o. Probabil că a rămas în Portugalia." O săptămînă mai tîrziu avuseseră loc mai multe spargeri în cartier şi d-na Porumbache îl rugă să rămînă acasă serile. Altminteri, îl ameninţase ea, se va duce să doarmă la Irina. Biriş tocmai se închisese în camera lui, cînd îl auzi pe Ştefan vorbind cu mătuşă-sa. IM „Am întrebat-o dacă as putea mînca astă-aeacaV^ţaV voi, îi spuse intrînd. Adusesem nişte lucruri. Dar că voi aţi mîncat..." Apoi se aşeză Ungă sobă. „I*-em zărit astă-seară pe Bursuc. Făcea propagandă pentru Partidul Comunist şi spunea că are să se călugărească. Tot mai crezi că e demoniac ?" îl întrebă zîmbind. Biriş ridică din umeri, plictisit. Mai ales în seara aceea îi era silă să discute de Bursuc. Din cauza lui îşi rărise iarăşi vizitele pe la cafenea. De cum îl zărea intrînd, şi către orice masă s-ar fi îndreptat, Bursuc îi făcea semn cu mîna. Conquistador! striga el, tare. Conquistador .' Apoi izbucnea în rîsul lui gros, vulgar, insuportabil, şi-1 arăta tuturor celor de la masă, îl arăta întinzînd braţuL fără nici o jenă, şi apoi, plecîndu-şi puţin capul, începea să le vorbească în şoaptă, întrerupt doar de propriile lui accese de rîs sau de hohotele celorlalţi. „Spunea că singur Bibicescu, din toată intelectualitatea românească, a înţeles încotro se îndreaptă Istoria. Şi mai spunea că, i se va da direcţia Teatrului Naţional." Biriş ridică din nou din umeri. Din fericire, intră d-na Porumbache adu-cînd pe o tavă cîteva felii de şuncă şi mezeluri şi o sticlă, cu vin. „Mi s-a urît mîncînd singur, se scuză încă o dată Ştefan. Dar şi în acea seară mîncă tot singur, cu tava aşezată pe o măsuţă, ascultînd pe d-na Porumbache poves^ tind despre aventurile învăţătorului, despre spargerile din cartier şi oamenii găsiţi morţi în zăpadă. A vorbit numai ea, aproape tot timpul. După ce-a ieşit, luînd tava, Biriş s-a ridicat repede şi s-a dus după ea, s-o mai roage încă o dată să nu asculte la uşă. „Cînd mă întorc de la Băleanu, - începu deodată Ştefan, parcă mă trezesc şi, cîtva timp, îmi dau seama ce se întîmplă cu mine. Dar asta durează foarte puţin. Zece douăzeci de minute şi apoi mă pierd din nou. Mi-e greu să-ţi explic. S-a întîmplat ceva cu mine. Am impresia că, de la un moment dat, m-am rătăcit. Pînă la o anumită dată am trăit o viaţă pe care o simţeam că era viaţa mea — şi după aceea am apucat pe o altă cale, m-am rătăcit, am trăit o viată străină, viaţa altuia..." Biriş îl asculta fără chef, posomorit. îşi amintise din nou de Bursuc. îl bătuse odată pe umeri, în văzul tuturor, ca şi cum l-ar fi felicitat pentru un act extraordinar. „Eşti vrednic ! îi strigase. Te alături celor vrednici !" „Nu ştiu cum să-ţi explic, continuă Ştefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani, din seara de Sînziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viaţa mea..." „Toată lumea are aceeaşi impresie, îl întrerupse Biriş. După o anumită vîrstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă — o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decît viaţa altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atît de idioată..." Privindu-1 cum îl ascultă, cu capul puţin plecat înainte, cu ochii strălucitori şi un fel de zîmbet nevăzut luminîndu-i faţa, lui Biriş i se păru că se întoarce cu mulţi ani în urmă, pe vremea discuţiilor lor despre Partenie şi despre Timp, şi se simţi înduioşat şi întristat totodată. „Ai dreptate. Dar nu mă refeream la sentimentul acesta, general uman, de ratare. Cu mine cred că s-a întîmplat altceva. îşi trase scaunul mai aproape de sobă şi mai aproape de el. „Eram la minister, începu, şi-mi vedeam de treabă. Era o zi senină de vară. Nu ştiu cum mi-au căzut ochii pe calendarul de pe birou şi am văzut că era 23 iunie. Solstiţiul de vară, mi-am adus aminte. Şi am simţit deodată cum începe să mi se bată inima şi mă cuprinde dorul de a revedea locurile pe unde copilărisem la Băneasa. Vreau să-ţi mai spun că niciodată nu mă simţisem ispitit de a pleca de la minister ca să mă plimb în pădure. Asta mi s-a întîmplat o singură dată, în după-amiaza de Sînziene din 1936. Şi atunci, în pădure, am întîlnit-o pe Ileana. Parcă m-ar fi atras acolo, sau parcă eu aş fi atras-o. Ce i-ar fi venit unei fete tinere şi frumoase să se plimbe atît de departe, singură, în pădurea de la Băneasa ?" Şi-o aminti şi Biriş, şi parcă i se făcu deodată dor s-o mai vadă, s-o mai audă vorbindu-i. I se păru că trecuseră foarte mulţi ani de la ultima lor întîlnire. Parcă nu era numai un număr oarecare de ani, patru sau cinci, pentru că nu mai ştia nici el bine cîţi trecuseră — ci parcă l-ar fi despărţit altceva de acel timp beatific dinaintea războiului, parcă ar fi intervenit o ruptură şi un gol imens s-ar fi întins între viaţa lui de-acum şi anii aceia cînd o vedea pe Ileana în faţa lui, cu mîinile la spate, scuturîndu-şi la răstimpuri buclele, privindu-1 cu ochii ei verzi, zîmbindu-i. „Uneori, continuă Ştefan, parcă mă trezesc şi înţeleg că de-atunci viaţa mea şi-a pierdut înţelesul. Parcă nici n-ar mai fi fost viaţa mea. Nu ştiu cum să-ţi explic. De-atunci, totul a fost fals, artificial. Am fost trăit de evenimente, am fost purtat de o viaţă care nu era a mea..." Fără să înţeleagă de ce, Biriş se simţise deodată tulburat şi îşi căută repede de lucru, îngenunche în faţa sobei şi, concentrat, fără grabă, începu să răscolească jeraticul. în cele din urmă, aşeză cu grijă un lemn gros. „...Şi totuşi, lucrurile riu sînt atît de simple. Sentimentul acesta că mi-am pierdut viaţa, rătăcindu-mă şi trăind viaţa altuia, se completează cu un alt sentiment, de culpabilitate. Adesea mă simt răspunzător de moartea lui Partenie şi a Ioanei. îmi spun că dacă n-aş fi intervenit în viaţa lor, ei ar fi trăit poate şi astăzi, şi ar fi fost fericiţi. în orice caz, şi-ar fi trăit viaţa care le fusese ursită. Dar, fără voia mea, am intervenit în viaţa lor. Ioana m-a confundat într-o zi pe stradă şi pe urmă a stricat logodna. Dacă m-ar fi întîlnit cîteva săptămîni mai tîrziu, e foarte probabil că nu m-ar fi confundat. I-ar fi spus, cel mult: „am întîlnit astăzi un om care-ţi seamănă extra- , ordinar..." Şi el, Partenie, i-ar fi răspuns : „Da, îl cunosc. L-am zărit şi eu de cîteva ori..." Şi lucrurile ar fi rămas 184 163 aici. Ei şi-ar fi trăit viaţa lor. Iar eu, trei ani în urma, aş fi întîlnit-o pe Ileana şi mi-aş fi trăit viaţa mea..." „Dar de unde poţi fi tu sigur că ai fi întîlmt-o 1* îl întrebă Biriş ca şi cum s-ar fi trezit „Cred că aş fi întîlnit-o. Ceea ce am simţit în seara aceea de Sînziene nu se poate explica altfel. Probabil că Ileana era femeia care-mi fusese ursită. Dar eu nu mai eram liber. Eu mă grăbisem şi luasem femeia ursită altuia. Le-am stricat viaţa lor şi am stricat şi viaţa Ilenei. In cele din urmă, pe ei i-am omo-rît, iar pe Ileana am pierdut-o. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu ea..." Biriş îşi aminti din nou de ea. Şi parcă se simţea tot mai atras de acel gust nelămurit al anilor dinainte de război. Fără să-şi dea seama, zîmbi. „în orice caz, asta ar explica ce se întîmplă cu mine, de ce nu mai am de mult sentimentul că trăiesc viaţa mea, că trăiesc într-un fel de vis absurd, la care nu pot participa. Multă vreme am crezut că întâlnirea cu Ileana ar fi avut un alt rost: să mă înveţe cum să iubesc două fiinţe în acelaşi timp, să descopăr o nouă şi mai adevărată categorie a dragostei, apropiată de dragostea sfinţilor, care pot iubi, deodată, o infinitate de oameni. Dar e probabil că lucrurile acestea mi le spuneam ca să mă liniştesc. Era, probabil doar o încercare disperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac..." Cîtva timp tăcu, încurcat. Deodată sări în picioare şi-i întinse mîna. ,,Iartă-mă, ii spuse în şoaptă. Sînt cu adevărat nebun. Nu trebuia să-ţi spun. E un gînd absurd, criminal, care mă obsedează de cîtva timp şi mă torturează pînă Ia demenţă. Dar te rog să mă crezi că n-am iubit-o, cu adevărat, decît pe Ioana. Dacă aş fi fost sigur că, sinuci-gîndu-mă, aş fi întîlnit-o, m-aş fi sinucis de mult. Dar mi-e teamă că de abia atunci aş pierde-o, că aş pierde-o pentru totdeauna. Mi-e teamă că are dreptate creştinismul conriamnfad sinuciderea ca păcatul prin excelenţă al IM deznădejdii. Mi-e teamă mai ales de Răzvan. Mi-e foarte dor de Răzvan. De multe ori i-am simţit în jurul meu, dar îndeosebi îl simt pe Răzvan. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi-a fost teamă să nu-i pierd sinucigîndu-mă. Mi-e indiferent ce se spune, că sinuciderea este soluţia laşilor, şi celelalte. Nu formulele acestea m-au împiedicat. Dar mi-a fost teamă să nu-i pierd..." De cîteva zile se aştepta deznodămîntul. Berlinul fusese cucerit de trupele sovietice, se anunţase moartea lui Hitler, iar în seara aceea circulau tot felul de zvonuri fantastice în legătură cu Himmler şi amiralul Doenitz. Oraşul îşi recăpătase înfrigurarea marilor zile. Oamenii începeau din nou să spere. Dacă războiul se termină, ruşii se vor retrage din România şi guvernul Groza, impus la 6 martie de Vîşinski, va cădea automat. „Vă înşelaţi ! strigase Bursuc la cafenea. Voi veţi li lichidaţi ! Voi, anglofilii şi- americanojilii. N-o să mai acceptăm să ne furaţi de data "aceasta roadele victoriei..." Biriş îl auzise din uşă şi ieşi repede. Se simţea extrem de surescitat. Pe drum, cumpără toate ediţiile speciale. Urcă la Cătălina şi sună de mai multe ori. în cele din urmă se resemna şi începu s-o aştepte pe scări. Cînd văzu că se apropie ceasul opt, plecă după ea la teatru. Nu era nici acolo ; dar cum nu juca în seara aceea, nu era aşteptată. Se reîntoarse la garsonieră şi sună din nou. După un sfert de ceas îşi pierdu răbdarea şi plecă spre casă. A doua zi avea ore la liceu pînă la prînz... Cînd se întoarse, d-na Porumbache îi spuse că 1-a căutat Mişu Weissmann. Venise cu o maşină şi îi lăsase un bilet pe birou. Prudent, Weissmann lipise plicul. «Vino imediat la Spitalul Colţea, îi scria. Cătălina a avut un accident. Nu e grav». O găsi cu oarecare greutate. Petrecuse noaptea într-o sală comună şi doar cu puţin timp înainte i se găsise o cameră cu două paturi. Era foarte palidă. „Nu te speria, îi şopti. Nu e riimic grav. M-a zvîrlit un camion 187 pe trotuar şi mi s-au deplasat nişte vertebre. E plicticos că trebuie să stau acum în ghips... Mă doare groaznic capul, adăugă ea încercînd să zîmbească. Am căzut... Ridică braţul şi-i arătă locul unde o doare, la moalele capului. „L-ai întîlnit pe Dan ? îl întrebă ea. Cine ţi-a spus ?" „Mi-a lăsat conu Mişu un bilet, azi-dimmeaţa. E mai bine că nu l-ai întîlnit pe Dan", spuse ea şi-şi "închise pleoapele. Dă-mi mîna, adăugă zîmbind. „Ştii că a capitulat Germania. A dat Dumnezeu şi s-a terminat." Cătălina deschise ochii şi-1 privi. Ii strînse mai puternic mîna între mîinile ei. „Probabil că din cauza asta..., începu, dar se întrerupse brusc. Camionul, vreau să spun. Şoferul era beat..." Apoi intră infirmiera. „Dă-mi, te rog, ceva. Mă doare groaznic capul." „Are să vină acum doctorul. O să vă facem o noua radiografie." Cătălina închise din nou ochii. Biriş observă două mici lacrimi prelingîndu-se printre gene, şi se tulbură. ' „Ţi-au pus deja ghipsul ?" o întrebă. Cătălina făcu un semn imperceptibil. „Provizoriu, şopti ea. Cred că au să-mi facă operaţie..." Biriş simţi cum i se goleşte inima de sînge şi rămase cîteva clipe fără gînduri, speriat. Apoi trebui să plece. în curtea spitalului îl întîlni pe Mişu Weissmann. „Nu mai poţi intra, îi spuse. Au venit doctorii ; îi fac un consult. Ce s-a întîmplat exact ?" întrebă după o clipă aprinzîndu-şi tremurînd o ţigară. Mişu Weissmann începu să-şi caute încurcat batista. O găsi şi se şterse pe faţă, pe mîini. „A răsturnat-o un camion rusesc, vorbi el în cele din urmă. A avut un noroc extra^-ordinar că n-a căzut sub roţi. A zvîrlit-o pe bordura trotuarului." Unele clădiri arboraseră steagurile aliaţilor şi strada era destul de animată, dâTparcă se ghicea deja o uşoară oboseală amestecata cu decepţie. Aşteptarea se prelungise prea mult. Anunţul oficial al capitulării venise prea tîrziu. „Mi-au telefonat azi-dimineaţă de la spital, continuă Weissmann. Telefonaseră întîi lui Dan, azi-noapte, dar nu era acasă..." Se opri fîstîcit şi îşi scoase din nou batista. „L-ai văzut pe Dan ? întrebă el repede, fără să-1 privească. Nu vrei să trecem acum o clipă pe la el ?" „Mă duc acasă. Sînt obosit." „Ar fi bine să-1 vezi, stărui Weissmann. Dan a văzut-o aseară, înainte de accident. Trecuse pe la el..." îi evita necontenit privirile. Biriş fuma tăcut, stăpînindu-se. Curînd întîlniră un taxi liber şi porniră spre Bibicescu. îl găsiră întins pe canapea, foarte palid. „E ceva care nu prea merge cu inima mea, spuse fără să se ridice. Nu ştiu ce e. Trebuie să-mi fac o electro-cardiogramă. A fost doctorul adineauri pe aici." „Venim de la spital, îl întrerupse Weissmann. Eu sosisem prea tîrziu, dar a văzut-o el." Biriş se aşezase pe un scaun, cît mai departe de canapea. „Ce s-a întîmplat exact ?" întrebă scoţîndu-şi pachetul cu ţigări. „Te-aş ruga să nu fumezi, spuse Bibicescu. Cred că sufăr de inimă. Am avut azi-dimineaţă un atac..." „Nu exagera, îl întrerupse Weissmann. Poate a fost o simplă crampă musculară. Ţi-a intrat în cap că eşti bolnav de inimă..." „E a treia oară că mi se întîmplă, continuă Bibicescu cu gravitate, privind în sus, spre tavan. Dar azi-dimineaţă. a fost groaznic. Cred că e anghina de piept... Dacă e aşa, adăugă, s-a dus dracului Teatrul. Tocmai acum, cînd..." „Cine ţi-a mai băgat în cap şi povestea asta cu anghina de piept ? îl întrerupse Weissmann. Doctorul a spus că în nici un caz nu poate fi vorba de anghina..." Bibicescu zîmbi cu un mare efort. Biriş se ridică şi se apropie de el. „în fond, aş putea afla şi eu cum s-a întîmplat accidentul Cătălinei ?" Cîtva timp, Bibicescu continuă să privească, tăcut, tavanul. > „A trecut aseară pe la mine, vorbi el în cele din urmă, rar, fără efort. A stat foarte puţin. Eram ocupat..." 18» 188 „Dar ce căuta la tme ? îl întrerupse Biriş neraaiputîn-du-se stăpîni. La ora aceea aveam înttTnire. Am aşteptat-o un ceas..." „Voia să-mi vorbească. Avea ceva important să-mi spună..." „Ce ?" întrebă Biriş ridicînd glasul. „Te rog să nu ţipi, continuă calm Bibicescu. Mă vezi că sînt bolnav ?... Avea ceva important să-mi spună, dar nu mi-a spus. Eram ocupat... Nu eram singur, adăugă el după o scurtă şovăire. Mai era cineva la mine..." „Dar cum s-a întîmplat accidentul ? stărui Biriş. Cum ai aflat de accident V* „Mi-a telefonat azi-dimineaţă conu Mişu. Eram după criză. Tocmai plecase doctorul..." „Să-ţi explic eu, interveni Mişu Weissmann. S-a întîmplat nu prea departe de aici. Cătălina voia să traverseze şi tocmai coborîse de pe trotuar, cînd a trecut camionul, în viteză, şi a răsţurnat-o. A leşinat de durere şi de spaimă. Scăpase ca prin miracol. Cînd şi-a revenit, azi-noapte, la spital, a cerut să telefoneze lui Dan. Dar el nu era acasă..." „Putea şă mă anunţe pe mine." „Ştia că n-ai telefon. Şi-a închipuit că unul din noi te va anunţa imediat..." „Roag-o să mă ierte dacă n-am trecut s-o văd, spuse Bibicescu continuînd să privească în tavan. Aştept rezultatul cardiogramei. Mi-o fac în după-amiaza asta sau mîine dimineaţă..." „Azi nu cred c-ai s-o poţi face, spuse Weissmann. Nu se mai lucrează. S-a terminat războiul..." Cînd trecu din nou pe la spital, i se spuse că nu poate s-o vadă; i se făcuse operaţia. Nu i se îngădui s-o vadă nici a doua zi, dar izbuti să vorbească cu unul din doctori. îl linişti. Nu era nimic grav. Cîteva vertebre deplasate şi o mică fractură. Totul fusese aranjat prin operaţie. Dar trebuia să rămînă în ghips vreo patruzeci de zile. Abia a patra zi o putu vedea. Slăbise foarte mult, dar paloarea parcă o întinerise. „L-ai văzut pe Dan ? U întrebă ea. Ce tf-a spus ?* „Se plîngea de inimă. De. aceea te roagă să-1 scuzi. Aşteaptă să vadă rezultatul cardiogramei." „N-are nimic, spuse zâmbind Cătălina. Aşa i se pare lui, că e întotdeauna grav bolnav. Acum are şi o scuză». Dar prefer să nu vină să mă vadă." „Nu înţeleg de ce te-ai dus să-1 vezi înainte de accident..." Cătălina închise ochii. „Treceam pe lîngă casa lui... Mi-am adus aminte că aveam să-i spun ceva în legătură cu Teatrul..." „El spunea că era ceva important", o întrerupse Biriş. „Poate că era. Nu mai ştiu... Mi s-a făcut dor de casă, adăugă ea cu un alt glas. Nu de asta de-aid. De casa părintească, de la Botoşani. Trebuie să fie foarte frumos acum, în mai. Nu i-am mai văzut de mult pe ai mei. Aş vrea să mă duc acasă..." îşi păstrase aproape tot timpul ochii închişi, şi lui Biriş i se păru că vrea să adoarmă. „Cum te mai simţi ?" o întrebă el tîrziu. „Bine. Doar durerea asta de cap, care nu mă lasă... Cît e ceasul ?" întrebă deodată. „E aproape trei." „Trebuie să vină Aurel. îmi pare bine că ai să-1 cunoşti şi tu." „Eu ar fi trebuit să plec", spuse Biriş încurcat. „Cînd m-am trezit, după operaţie, continuă Cătălina ca şi cum nu l-ar fi auzit, mi-am spus : E 19 octombrie. Nu ştiu de ce, m-am simţit deodată fericită. Mi-am adus aminte de o librărie mică din Botoşani. Cînd eram în liceu, mă duceam în fiecare sîmbătă după-amiază să privesc vitrina. Am văzut odată o carte despre India,, dar era în franţuzeşte şi nu prea mă încumetam s-o citesc. Dar o priveam întotdeauna. Mă atrăgea coperta. Şi pe urmă, într-o zi, n-am mai văzut-o. Se vînduse... Mi s-a făcut dor de Botoşani, adăugă după o scurtă tăcere. Nu înţeleg cum am lăsat să treacă atîţia ani..." Atunci intră infirmiera şi ţinu uşa larg deschisă ca să treacă Băleanu, condus de o călugăriţă bătrînă. Biriş se trase stânjenit lîngă fereastră. Băleanu era îmbrăcat civil. Ochelarii mari, negri, nu izbuteau să-i ascundă petele roze de pe obraji. Infirmiera îl apropie de pat şi Băleanu întinse mîna. Cătălina i-o apucă repede. „îi povesteam lui Petre de Botoşani, începu ea. Mi s-a făcut dor de casă..." Băleanu întoarse capul spre fereastră şi zîmbi. Apoi se înclină uşor, ca şi cum ar fi salutat, şi întinse mîna. Biriş făcu un pas înainte şi i-o strînse. „Pe mine vă rog să mă iertaţi, spuse el încurcat. Am o întîlnire..." Cînd reveni a doua zi, găsi, în afară de Băleanu, pe Weissmann şi Irina. Biriş nu încercă să-şi ascundă plictiseala şi se apropie de pat. „Te-am visat azi-noapte, îi spuse Cătălina silindu-se să zîmbească. Ne plimbam amîndoi pe strada Unirii din Botoşani. Parcă toate grădinile erau pline de flori şi eu ţi le arătam, şi tu îmi spuneai : nici pe asta nu o cunosc, nici pe asta... Erau flori foarte frumoase, nemaivăzute pe la noi. M-am trezit fericită... Dacă nu m-ar durea capul," adăugă închizînd ochii. O ascultaseră toţi. Apoi Weissmann se uită la ceas şi tresări. Apropiindu-se de Biriş îi şopti, parcă în mare taină. „I-a făcut cardiograma. N-are absolut nimic." „Dacă o să mă doară aşa 40 zile, cît am să staffTri" gKîp^Tnnebu-nesc", vorbi din nou Cătălina. „Doctorul spunea că nu | e. nimic grav, începu Biriş. Că e din căzătură." „Patruzeci' | de zile, am să înnebunesc", repetă Cătălina foarte încet.Jj Apoi Mişu Weissmann îşi luă rămas bun. Pleca a doua-^ zi la Braşov şi nu ştia cînd se întoarce. „Are să vină mîine Dan", îi spuse. Cătălina îi ţinea" mina între mîinile ei, zîmbindu-i. „Dacă îi e frică, să nu vină. Să mai aştepte, pînă îi va trece complet. E adevărat că vrea să-1 joace pe Partenie ?" întrebă. Mişu Weiss--mann se fistici deodată şi roşi. „Toată lumea vrea să-1 joace pe Partenie. Are să-ţi povestească el..." Curînd plecă şi Irina. Nu scosese o vorbă de cînd intrase Biriş. Se plecă şi o sărută pe obraji. „Am aă mai vin", îi spuse. Se apropia sfârşitul vizitei şi Băleanu nu dădea semne de plecare. Biriş simţea că-şi pierde răbdarea. Ar fi vrut să rămînă singur cu Cătălina, să-i vorbească nestingherit. Dar Băleanu aştepta tăcut pe scaun. „Te rog sună infirmiera, spuse deodată Cătălina, să-mi dea ceva că nu mai pot..." Veni doctorul şi trebuiră să plece cu toţii. E din cauza oboselii, spuse doctorul. Se vor interzice vizitelev cîteva zile. Pe coridor, Biriş nu ştia cum să-şi ia rămas bun de la Băleanu. Merse cîtva timp alături de el, apoi îi spuse deodată, întinzîndu-i mîna, „La revedere, domnule colonel." Cîteva zile trecuse zadarnic pe la spital. Doarme mereu, îi spunea infirmiera ; se odihneşte. A patra zi, Biriş ceru să-1 vadă pe doctor. îl primi într-un mic birou de lîngă camera de gardă. Părea preocupat, plictisit. „S-au ivit unele complicaţii, îi spuse. A avut o hemoragie internă pe care n-am putut-o identifica de la început... Nu e grav, adăugă el repede văzînd că Biriş păleşte. Numai că n-o s-o puteţi vedea atît de curînd..." Venea de-atunci de două ori pe zi, să afle veşti. Odată i-a dat voie să intre, numai pentru cîteva minute. Cătălina dormea adînc. Era foarte palidă şi părea schimbată. I se tăiase părul pînă la jumătatea craniului cînd i se făcuse trepanaţia. Biriş se apropie de ea în vîrful picioarelor şi o privi, stăpînindu-şi anevoie emoţia. Apoi se plecă şi-i sărută mîna, întinsă moale alături de trup. într-o seara, două săptămîni de la accident, se afla la masă. D-na Porumbache tocmai i se plîngea de scumpete cînd auzi că bate cineva la uşă. Alergă speriat să deschidă. Era Mişu Weissmann. „Vino repede, îi spuse. Mi-a telefonat de la spitaFcă a murit Cătălina." Dar în clipa următoare trecu pragul şi avu timp să-1 prindă în braţe. Biriş îl privise lung, clătinîndu-se, şi apoi se prăbuşi moale, ca şi cum s-ar fi rupt de la mijloc. J3 — Noaptea de sînziene, voi. u 193 Cînd se trezi, îi văzu pe toţi în jurul lui şi închise repede ochii. Apoi îi auzi şoptind şi le recunoscu pe rînd vocile. Atunci deschise ochii şi-i făcu semn lui Ştefan să se apropie. „Dă-i afară, îi şopti. Roagă-i să plece." „Cine să plece ?" „Aş vrea să rămîn singur". Ştefan îl privi lung. „Nu e nimeni. Coana Viorica e la bucătărie. Sîntem numai noi doi, singuri." Biriş închise din nou ochii. O muscă i se aşeză pe frunte şi scutură capul. Simţi o durere surdă, parcă i-ar fi strivit cineva creierii şi gemu. „Unde au plecat ceilalţi ?" Cîteva clipe, Ştefan şovăi, încurcat. „Azi n-au mai fost pe aici. Are să vină Irina. diseară." „în fond era de aşteptat, începu deodată Biriş cu o voce neaşteptat de calmă. Eram sigur că se va întîmplă aşa. De cum am văzut-o la spital, am înţeles că de data aceasta nu mai scapă. Avea expresia ei de la 19 octombrie, avea ochii de la 19 octombrie..." ...Nici ea nu-i poartă decît o singură dată pe an, îşi aminti Ştefan, la 19 octombrie. I se păru că se prăbuşeşte într-un timp fabulos, devenit aproape inimaginabil prin beatitudinile pe care le păstra, şi făcu un efort deznădăjduit să revină la suprafaţă, să se reîntoarcă în prezent. „Aş vrea să mă duc s-o mai văd o dată, continuă Biriş. Am să-i duc nişte flori de cîmp. îmi spunea că i se făcuse dor de' cîmp. Cred că mai am atîta putere să merg pînă la spital, mai ales dacă ai să vii şi tu cu mine. Luăm o maşină..." Ştefan continuă să-1 privească aşa cum vorbea, cu ochii închişi, fără nici o mişcare, de teamă să nu-şi clatine capul. „O să mergem într-una din zilele acestea..." „L-aţi anunţat pe Băleanu ?" îl întrerupse deodafă Biriş. „Era şi el acolo. Erau toţi, afară de tine şi de Bibicescu. Biriş deschise ochii şi-i căută privirile. „Unde spuneai că erau toţi ?" întrebă. Ştefan şovăi, dar o auzi pe d-na Porumbache ieşind din bucătărie şi spuse repede. ,.A fost înmormîntată azi-dimineaţă..." 194 „Ah, da... Evident, trebuia să mă gîndesc", şopti Biriş. D-na Porumbache deschise cu grijă uşa şi -intră în vîrful-picioarelor. Dar întîlni ochii lui Biriş şi nemai-putîndu-se stăpîni, izbucni în plîns. „Petrişor, maică, începu ea să se tînguiască. Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa ! tu zăceai aici şi pe ea o băgau în pămînt ! O plîngeau toţi, şi tu aiurai şi rîdeai în somn şi o chemai : Cătălina ! Cătălina ! îi spuneai că ai s-o plimbi în grădină şi ai s-o acoperi toată cu flori, şi pe ea o coborau în groapă, şi o acopereau cu pămînt ! Cătălina, sărăcuţa de ea, sărăcuţa !..." De atunci, de cîte ori venea Ştefan, d-na Porumbache u întîmpina lăcrămînd şi începea să-i vorbească de Cătălina. Ştefan asculta resemnat, îndreptîndu-se încet, cu plivirile plecate, spre camera lui Biriş. îl găsea întotdeauna citind. De cîteva zile se sculase din pat şi citea aşezat pe un scaun lîngă fereastră. în lumina tare a începutului de iunie, obrazul căpăta o paloare proaspătă, de adolescent în convalescenţă. „Aş vrea să te rog ceva, îi spuse într-o y.i. Roag-o pe Irina să nu mai vină. Sau, dacă vrea cu orice chip să vină să mă vadă, să nu încerce să mă consoleze. Nu simt nevoia să fiu consolat. Sînt profesor de ulosofie. Am la dispoziţia mea un număr considerabil de formule care mă pot consola..." Se întrerupse, se ridică să pună cartea pe birou, apoi se întoarse şi se aşeză pe' scaun. „Acelaşi lucru aş fi vrut să ţi-1 spun şi ţie, continuă!* Inii face plăcere de cîte ori vii să mă vezi, dar n-aş vrea să crezi că eşti obligat să-mi vorbeşti de Cătălina. Cum spunea nu ştiu cine, viaţa merge înainte. Eu am optat pentru Viaţă. De aceea aş prefera să discutăm altceva." ..Toţi optăm pentru Viaţă, spuse Ştefan. Nu prea înţeleg bine de ce, dar aşa e..." „Eu ştiu de ce. Vreau să' trăiesc ca 6& văd ce se va întîmplă pînă la urmă. Acum, că s-a terminat războiul în Europa, vom asista la ofensiva împotriva Japoniei. într-un an, doi, va fi şi ea lichidată. Vreau 195 să văd ce se va întîmplă după aceea. N-aş vrea să mor înainte de a vedea încotro se îndreaptă lumea : spre socialism sau spre dictatură ? De aceea mă interesează tot ce se întîmplă în jurul meu, de la decizia pe care o va lua Stalin pînă la cariera politică a Iui Bibicescu..." Bibicescu fusese numit sub-director la Teatrul Naţional, dar spera să ajungă curînd director. Izbutise să introducă în programul viitoarei stagiuni două piese ale lui Partenie. Partidul Comunist şi-1 însuşise pe Partenie şi cărţile lui erau reeditate, ziarele vorbeau necontenit de el. începuse să circule zvonul că Poliţia îl împuşcase cu bună-ştiinţă, ca să lichideze, împreună cu un şef legionar, pe cel mai înzestrat dintre scriitorii progresişti. Bibicescu vorbea acum tot mai insistent de prietenia lui cu Partenie şi mărturisise într-un interviu simpatia marelui scriitor pentru Revoluţia rusă. Veni să-1 vadă pe la jumătatea lui iunie. Nu plouase din aprilie şi oraşul arăta prăfuit şi veşted ca la sfîrşitul verii. Bibicescu venise într-o maşină a Direcţiei Teatrului. „Ca să nu mă obosesc, explică el. Nu se ştie exact ce am, dar trebuie să fiu prudent, să nu-mi obosesc inima..." Apoi, în mijlocul discuţiei, îl întrebă brusc. „Ţi-a spus ceva Cătălina despre mine ?" Biriş voi să-şi aprindă o ţigară, dar simţi că-i tremură mîna şi băgă repede pachetul în buzunar. „Mi-a spus doar că trecuse să te vadă. Nu mi-a spus de ce." Bibicescu se aşeză pe scaun, ceea ce •nu făcea decît arareori. „îmi pare rău. Eram ocupat,-aveam pe cineva la mine. Aş fi vrut să ştiu de ce venise să mă vadă", adăugă cu un alt glas, ridicîndu-se. Dar nu mai îndrăzni să se plimbe de la un capăt la altul al odăii. Se opri lîngă fereastră şi privi cerul alburiu, fierbinte. „E îngrozitor cu seceta asta. N-o să putem plăti datoriile de război..." Apoi, înainte de plecare, îi spuse r „Ştii că s-au mai găsit o sumă de hîrtii de-ale lui Partenie. Caiete întregi..." Biriş zîmbi ironic şi ridică din umeri. „Probabil că nu-ţi vine nici ţie să crezi, dar ai să te con- vingi cînd ai să vezi manuscrisele. I»-; lăsase într-o valiză, la o prietenă a lui, la ţară..." Făcea lungi plimbări prin oraş, dimineţile sau după apusul soarelui, cînd se potolea arşiţa. Trecea foarte des pe la cimitir, devreme de tot, cînd răcoarea nopţii stăruia încă pe sub arbori şi printre mormintele cu flori ofilite, îi aducea Cătălinei cîteva flori de cîmp. Le culegea pe marginea maidanelor, pe cîmpurile virane dinapoia cimitirului ; flori mărunte, prăfuite, cu colori şterse, pe jumătate uscate. Odată, intrînd în cimitir cu un buchet mai mare, căci întîlnise pe drum o ţigancă cu flori, îşi aminti brusc de tabloul din biroul lui Ştefan : mănuşile negre şi florile de cîmp, cu cozile lungi, zvîrlite în grabă pe o măsuţă. De-abia a intrat şi a auzit telefonul sunînd, îşi aminti el cuvintele lui Ştefan. S-a dus să răspundă la telefon. O aştept de-atunci mereu..." Ar fi vrut să ducă florile la mormîntul Ioanei, dar ea se afla la cimitirul Belu, în cealaltă parte a oraşului. îşi aminti de asemenea ce i se spusese atunci, la înmormîntare : că trupurile n-au mai fost recunoscute şi multe familii au îngropat morţii altora. Dar, după ce ieşi din cimitir, se îndreptă spre Bulevardul Domniţei. în tramvai, oamenii se plîngeau deja de căldură, deşi nu era încă ceasul zece. Biriş simţea un fel de atmosferă ireală în jurul lui, ca şi cum ar fi călătorit în vis. Nu mai suferea nici de tristeţe, nici de singurătate. Parcă întreg oraşul, cu toţi oamenii lui, agitaţi şi zgomotoşi, aparţinea deja amintirii. Parcă îl traversase, în acest tramvai supraîncărcat,, cîndva de mult, într-un timp abolit, şi-1 traversa acum din nou, în gînd, numai ca să se poată reîntoarce în trecut. Craterele fuseseră astupate şi strada reparată, dar trotuarele erau încă sparte. Ruinele rămăseseră acolo. Doar că păreau acum mai îndesate, mai mărunte, şi printre cărămizi crescuse iarbă şi cîteva bălării. Biriş se plimba încet, silindu-se să recunoască locul casei. I se păru că o găseşte. Pe movila de moloz încă 197 supravieţuiau cîteva flori albăstrui, decolorate. Se caţără cu oarecare greutate şi le culese. în vara aceea se întîlniseră destul de rar. Ştefan plecase în concediu şi se întorsese după 15 august, în săptămîna care urmase bombelor atomice şi capitulării Japoniei. Fusese o săptămîna de euforie generală. Puterea americană redeşteptase speranţa că România nu va fi abandonată definitiv Sovietelor. Euforia iminentei eliberări făcuse să se uite chiar şi seceta care bîntuise toată vara, aşa cum se uitase tifosul exantematic şi sutele de mii de morţi din ultimul an şi sutele de mii de prizonieri care nu se întorceau din Rusia. Ştefan venise să-1 vadă în ziua cînd se întîlnise pe stradă cu Mihai Duma. îl zărise de departe, şi la început nu-1 recunoscuse. Era ars de soare şi-şi lăsase mustaţă. Duma îi întinse mîna cu gravitate. „Condoleanţele mele. Am fost, toţi, dezolaţi la Legaţie. Sper că v-a parvenit telegrama noastră..." Apoi îi spuse că se întorsese de curînd, cu unul din primele vapoare româneşti care traversaseră Mediterana. Vidrighin, ca şi aproape toţi ceilalţi, rămăseseră la Lisabona. îl găsi pe Biriş citind aşezat la birou. I se păru că slăbise din nou şi parcă îmbătrînise şi mai mult de cînd nu-1 mai văzuse. „L-am întîlnit pe Duma. îţi trimite salutări." Se întrerupse brusc, parcă şi-ar fi amintit de ceva mult mai important, şi zîmbi. „E curios. Acum îmi aduc aminte. Mi-ai vorbit pentru întîia oară de Duma cînd mă întorsesem de la Sighişoara. Şi acum l-am întîlnit din nou..." Biriş căută pe birou o foaie de hîrtie, o împături cu grijă şi o aşeză peste pagina pe • care o citea, apoi închise cartea. Ştefan îi zări titlul. Era o colecţie de mituri şi legende indiene. „Mi-o dăruise de mult Cătălina, dar n-o citisem. Aveam oroare de concepţiile ei despre buddhism şi de mitul lui 19 octombrie... Dar nu înţeleg ce ţi se pare misterios în întîlnirea cu Duma", adăugă. „E curios că l-am întîlnit din nou tocmai acum, cînd mă întorceam 198 de la Sighişoara. Fusesem să-1 văd pe Anisie. Cred că-ţî mai aduci aminte de el..." „îmi face o deosebită plăcere ,să te ascult vorbind, îl întrerupse Biriş. Eşti primul om care nu mă întreabă ce cred despre bomba atomică. Ne reîntoarcem la Anisie şi la problema TimpuTuT~Povesteş-te-mi. Citisem tocmai nişte mituri indiene ; sînt pregătit să-1 ascult pe Anisie." „Din nefericire, nu prea am ce să-ţi povestesc. M-am dus să-1 văd pentru că îmi spusese să mă întorc peste patru ani. Am lăsat să treacă patru ani şi jumătate, dar n-a fost vina mea. Am ajuns probabil prea tîrziu. Au fost lupte anul trecut, în toată regiunea aceea, cînd se retrăgeau trupele germane. Ferma era arsă, grădina devastată. Nu l-am mai găsit. Şi nici măcar nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu el. Unii spun că l-ar fi luat germanii în retragere. Alţii, că l-au luat ruşii. Am auzit chiar că ar fi fost împuşcat, dar nimeni n-a ştiut să precizeze cîhd şi de cine." „Păcat. Mi-ar fi plăcut să aflu cum s-a terminat povestea aceea cu tinereţe fără, de bătrîneţe... Dar înainte de a vorbi de altceva, vreau să-ţi atrag atenţia asupra lui Duma. Dacă s-a întors şi n-a fost arestat, după ce a lucrat ani de zile pentru Serviciul secret german, înseamnă că lucrează acum pentru comunişti. Să te fereşti de el..." Ştefan nu izbutise-să-1 asculte pînă la sfîrşit. Auzindu-1 rostind numele lui Duma se lăsase furat de amintiri. Revăzu norul de praf de pe şoseaua care ducea la Sighişoara ; îl urmărise aproape o jumătate de ceas, fără să-1 poată întrece ; era norul pe care-1 ridica un camion militar. Dar cînd, în cele din urmă, maşina în care se aflau izbuti să-1 întreacă, zări o clipă, lîngă şofer, un soldat rus care-1 ameninţă în glumă, indreptîndu-şi spre ei carabina. Apoi, de departe, văzu ruinele înnegrite de fum ale fermei. „Noi doi vorbim împreună tot felul de prostii, numai despre lucrurile care mă interesează esenţial nu vorbim niciodată. Mă dusesem să-1 întreb pe Anisie..." Se întrerupse iar, încurcat. Se dusese să-1 întrebe pe Anisie.despre Moarte ; şi acum i se 199 păru absurdă această anevoioasă călătorie prin regiuni devastate de război şi de secetă ca să caute un străin pe care-1 văzuse doar de două ori în viaţa lui şi să-1 întrebe, ca pe un oracol sau ca pe un mare sfînt, ce se întîmplă cu noi după moarte. „...Voiam să-1 întreb o sumă de lucruri, continuă Ştefan silindu-se să zâmbească. Deşi n-am înţeles niciodată ce mă făcea să cred că Anisie cunoştea răspunsul la problemele mele... Şi acum, că l-am revăzut pe Duma, parcă totul se reîntoarce de unde a plecat. Am un sentiment tulbure că situaţiile încep să se repete... Mi-ar fi plăcut să aflu de la Anisie cum s-a împăcat — el care pretinde că nu mai trăieşte în Timp — cu Istoria pe care o împlineau în jurul Şighişoarei diviziile germane în retragere. De data aceasta aş fi avut cu adevărat un . exemplu : cum poţi rămîne în afară de Timp cu tancurile şi artileria alături de tine..." Biriş zîmbi şi apucînd cartea de pe birou începu s-o răsfoiască. „Pentru că vorbeşti de Timp, să-ţi povestesc o legendă indiană pe care am citit-o azi-dimineaţă. Cred că e în genul poveştilor lui Anisie. Ascultă. E întîmplarea unui schivnic celebru, care 'se numea Narada. Impresionat de sfinţenia lui, Vişnu îi-făgădui să-i împlinească orice dorinţă. «Arată-mi puterea ta, neînţeleasa Maya», îi ceru Narada. Vişnu îi făcu semn să-1 urmeze. Puţin timp în urmă, mergînd pe un drum pustiu, în plin soare, şi făcîndu-i-se sete, Vişnu; îl rugă să se ducă pînă la -satul care se zărea nu prea departe în faţa lor şi să-i aducă apă de băut. El rămasei să-1 aştepte pe marginea drumului. Narada grăbi pasul şi bătu la uşa primei case pe care o întîlni. îi deschise o tînără fată atît de frumoasă încît, privind-o, Narada uită pentru ce venise. Intră în casă şi fu întîmpinat de toatăj familia cu cinstea care se cuvenea unui sfînt. Rămase în gazdă acolo timp îndelungat. Pînă în cele din urmă se, 200 căsători cu frumoasa fată şi cunoscu bucuriile nunţii şi toate celelalte bucurii şi necazuri ale vieţii de fermier. Au trecut aşa 12 ani. Narada avea acum trei copii şi după moartea socrului ajunse stăpînul gospodăriei. Dar în al doisprezecelea an, ploile torenţiale au inundat regiunea, în aceeaşi noapte turmele i-au fost înecate şi casa se prăbuşi. Ţinînd cu o mînă soţia iar cu cealaltă cei doi copii mai mari, purtând pe umăr pe cel mai mic, Narada îşi făcu anevoie dinm printre ape. Dar sarcina era prea grea. Alunecă şi scăpă copilul de pe umăr. Atunci lăsă pe ceilalţi şi se zvîrli în apă ca să-1 prindă. Dar era prea tîrziu : torentul îl înghiţise în cîteva clipe. în acest timp, valurile luaseră pe ceilalţi doi copii şi, puţin în urmă, şi pe soţie. Curînd, Narada el însuşi căzu istovit şi fu purtat de ape. inconştient, ca o bucată de lemn. Cînd se deşteptă, zvîrlit pe o stîncă, şi-şi aminti toate nenorocirile care se abătuseră asupra lui, izbucni în plîns. Dar auzi deodată o voce cunoscută : «Copile, unde e apa pe care trebuia să mi-o aduci ? Te aştept de mai bine de o jumătate de ceas !» Narada întoarse capul. în locul apelor carp nimiciseră totul, văzu câmpurile pustii, strălucitoare sub soarele amiezii. «Ai înţeles acum taina puterii mele ? îl întrebă Vişnu. Ai înţeles în ce constă Maya ?...»" Biriş închise cartea şi o aşeză departe de el, pe birou. Ştefan îl ascultase neclintit. „E o poveste foarte frumoasă, spuse Biriş văzînd că tăcerea se prelungeşte. Mă întreb de ce Cătălina nu mi-a vorbit niciodată de ea..." „Dăr tu crezi că ar putea-.fi adevărat ? întrebă deodată Ştefan. Crezi că tot ce se întîmplă în Timp şi în Istorie nu e decît o imensă iluzie cosmică, creaţia absurdă a unui Demiurg căruia puţin îi pasă de credinţele, de pasiunile şi suferinţele noastre ?„." „Eu n-am spus că e adevărat. Ţi-am spus doar că e o poveste foarte frumoasă, că e o poveste despre Timp, în genul celor pe care ţi le povestea Anisie." Ştefan a privi derutat. „Narada îmi cere să cred că Ioana şi Răzvan şi toţi ceilalţi care au fost şi nu mai sînt, n-au existat niciodată, că n-au fost decît nişte umbre în visul cosmic al unui demiurg. Nu pot să cred. Viaţa n-ar mai avea atunci nici un sens. Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetîndu-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi atunci definitiv pierduţi..." „Nu cred că acesta e înţelesul legendei, îl întrerupse Biriş. întîmplarea lui Narada nu se referă la sensul sau valoarea existenţei umane ; aceasta e o cu totul altă problemă. Vişnu vrea doar să-i arate că Maya, iluzia cosmică, e posibilă datorită exclusiv Timpului, că Maya se poate manifesta graţie duratei temporale. Ori eu credeam că aceasta e şi părerea ta ; pe vremuri îmi spuneai că existenţa în Timp e iluzorie, nesemnificativă, ireală. Spuneai că singura scăpare este ieşirea din Timpul istoric. Vişnu îţi dă dreptate : îţi spune limpede că Timpul e iluzie, e Maya..." Ştefan îşi trecu mîna pe obraz şi înghiţi cu ^greutate. „Dar ce mă fac atunci cu Ioana ? întrebă el. Unde o mai întîlnesc ? Ce mă fac cu tot trecutul meu, cu timpul care, scurgîn-du-se, m-a constituit aşa cum sînt în clipa de faţă ? !..." ,,Ascultă-mă, îl întrerupse Biriş, îmi pare rău că trebuie să-ţi vorbesc deschis. Dar din ziua cînd ne-am cunoscut te-am auzit mereu că vrei să ieşi din Timp, că vrei să scapi de Istorie. Iartă-mă că ţi-o spun, dar dorinţa ţi-a fost împlinită. E groaznic, dar aşa s-a întîmplat. O bombă americană a pus capăt Istoriei tale. Ai pierdut tot. Nu numai pe Ioana şi Răzvan, dar ai pierdut chiar mărturiile exterioare ale existenţei tale în Istorie : suvenirurile din copilărie, cărţile, tablourile. Eşti un om scos complet din Istorie ; fără trecut, deci fără identitate. Aşa cum îmi spuneai odată că încercai să redevii închizîndu-te în camera secretă. Poţi începe în orice clipă o viaţă nouă, de la început. Ai abolit Istoria, în realitatea căreia n-ai crezut niciodată. Narada, cît timp se afla sub vraja magiei 202 lui Vişnu, credea în realitatea vieţii lui de fermier căsătorit, cu turme, nevastă şi copii — de aceea Vişnu i-a dat lecţia pe care ai ascultat-o adineauri. Tu erai însă avertizat ; propriile tale intuiţii ţi-au revelat de mult irealitatea Timpului istoric. Ştefan îşi plecase capul. „Am fost nebun, spuse el foarte încet. De mult mi-am dat seama că am fost nebun..." Biriş îşi aprinse o ţigară. Mîna îi tremurase puţin apropiind chibritul şi şi-o ascunse repede, umilit. Dar Ştefan nu-1 văzuse. Rămăsese cu capul plecat, privind în neştire covorul. „Şi nebunia asta e o formulă vagă, care în cele din urmă nu spune nimic, începu Biriş. Ai fost şi ai rămas un om normal, ca fiecare din noi. Dorinţa ta de a ieşi din Timp şi de a ignora Istoria era probabil un efort disperat de a regăsi beatitudinile copilăriei, de a reintegra un Paradis pierdut." Îşi dăduse deodată seama de cruzimea cu care îi vorbise şi fumă încurcat. „Am fost totuşi nebun, repetă Ştefan fără să-şi ridice capul. Nu pentru că mi se părea că un om se poate sustrage Timpului istoric continuînd totuşi să rămînă în viaţă şi dobîndind prin aceasta o viaţă plenară, infinit mai preţioasă decît existenţele noastre, reduse exclusiv la recepţionarea şi asimilarea Istoriei. Continui să cred că lucrul acesta e posibil. Dovadă viaţa pe care o trăieşte un sfînt ; o viaţă care nu mai e ruptă, ca a noastră, de eternitate... Dar nebunia mea era alta. şi era ridicolă, absurdă. Mi se părea că m-aş putea sustrage Istoriei conducîndu-mă după presimţiri şi năluciri şi căutînd necontenit semne în jurul meu. Tu ştii că ani de-a rîndul am fost obsedat de o maşină cu care mi se păruse că trebuise să vină Ileana şi pe care mi se părea că o zăresc, uneori, în faţa mea, deşi n-o întîlneam niciodată ? Eram obsedat de o maşină şi de misterul vieţii lui Vădas-tra ! Petreceam ceasuri întregi ascultîndu-1 Vorbind în camera de-alături. Eram căsătorit doar de un an, doi, şi o lăsam pe Ioana singură în speranţa că voi afla cine a fost d-na Zissu. îl auzeam mereu pe Vădastra vorbind de 263 o femeie extraordinară, de d-na Zissu. Mi se părea că numele acesta ascunde o taină şi că dezlegarea ei mi-ar putea schimba viaţa. Ajunsesem obsedat de d-na Zissu... Ar fi trebuit să mă duc la un doctor să mă caut..." Biriş zîmbi încurcat şi, ridicîndu-se de la birou, se îndreptă spre fereastră să o deschidă. „D-na Zissu ? întrebă el silindu-se să schimbe vorba. D-na Zissu ? Poate o fi una şi -aceeaşi persoană cu Zisuleasca a lui nenea Mitică. Dacă e aceeaşi, ar putea să-ţi povestească multe coana Viorica. Nu prea vrea ea să mărturisească, dar Zisuleasca i-a făcut • destule zile fripte acum vreo douăzeci de ani. A fost, cum s-ar spune, ultima mare pasiune a lui nea Mitică... Era o croitoreasă..." Se întrerupse şi ieşi brusc. O găsi pe d-na Porumbache lipită de zid. „Să nu-i spui !" şopti ea cît putu mai încet. IV „...Era o croitoreasă, îi spusese Biriş cu un alt prilej. Se pare că era foarte frumoasă...." Greu de crezut că ar putea fi una şi aceeaşi persoană cu d-na Zissu a iui Vădastra, înţelesese Ştefan. Zisuleasca ar fi avut în preajma primului război mondial, atunci cînd o cunoscuse Mitică Porumbache, aproape 30 de ani. Vădastra întîlnise pe d-na Zissu prin 1925, cînd era în clasa IV-a de liceu şi avea vreo 15 ani. La acea dată, Zisuleasca lui Mitică Porumbache trecuse de 40 de ani. N-ar mai fi putut fi prima dragoste a lui Vădastra, aşa cum Ştefan fusese ispitit să creadă auzindu-1 vorbind de «distinsa doamnă Zissu», de «o femeie distinsă care m-a iubit pe mine»... Dar ascultase cu interes, aproape tulburat, povestirea lui Biriş. Toate amănuntele acelea în legătură cu întîmplări petrecute cu treizeci de ani înainte, îl atrăgeau într-un chip neînţeles. Parcă o seamă de semnale desfigurate îl atrăgeau din urmă, dintr-o zonă interzisă. Biriş nu o cunoscuse, dar ştia de la d-na Porumbache că atunci cînd o întîlnise Mitică, Zisuleasca era întreţinuta unui căpitan. Căpitanul îi închiriase un apartament în Bulevardul Pache şi i-1 mobilase destul de luxos ; îi cumpărase şi pian. Zisuleasca trăia despărţită de soţul ei, cu care avusese doi copii. Al treilea îl făcuse cu căpitanul, dar copilul murise puţin timp după ce se întîlnise cu Mitică Porum- 205 bache. S-au întîlnit la' Grădina Veseliei, pe care o ţinea Finu Lică şi unde îi plăcea căpitanului să petreacă încă de pe timpul cînd nu era cu Zisuleasca, ci venea acolo cu ofiţerii şi cu fetele de la şantan. Căpitanul era, se spune, de familie bună ; era căsătorit, dar nu ştia nimic de soţia lui pentru că trăiau de mulţi ani despărţiţi. După ce fusese strămutat cu garnizoana din Bucureşti, continua să vină să-şi vadă iubita măcar o zi pe săptămîna. Mitică Porumbache era pe atunci un bărbat de aproape cincizeci de ani, dar arăta chipeş şi robust. Şi era destul de bogat ; av'ea casele din Ferentari şi încă alte multe proprietăţi, şi magazin de fierărie în Lipscani. Zisuleasca se plictisea singură. Începu să vină serile la Grădina Veseliei şi s-a încurcat rep'ede cu Mitică. Vecinii au aflat că Mitică aproape nu mai dădea nopţile pe-acasă şi că risipea o avere cu Zisuleasca, cumpărîndu-i rochii şi bijuterii, pliriibînd-o cu gabrioleta la Şosea, trimiţînd-o vara la băi. Curînd după aceea, căpitanul dispăru într-un chip misterios, lăsînd în urma lui nenumărate datorii, pe care le plătise tot Mitică. De-abia după ce-a aflat că dispăruse căpitanul şi că Zisuleasca rămăsese acum cu Mitică, s-a hotărît Finu Lică s-o avertizeze pe coana Viorica. Dar ea ştia, mai demult ; ştia de la vecine că Mitică nu-şi petrece nopţile la Grădina Veseliei, ci la ibovnică. S-a prefăcut indiferentă şi a ridicat din umeri ; i-a răspuns că nu seva înjosi să-şi facă sînge rău pentru o croitoreasă. Cînd a început războiul din 1916 şi Mitică a fost mobilizat, Zisuleasca aştepta un copil. îl născu puţin timp după intrarea germanilor în Bucureşti, cînd Mitică se afla deja, cu regimentul lui, în Moldova. în acei ani de război scăpătase: din nou. îşi vînduse o parte din bijuterii şi din mobilă. Numai de pian nu voise să se despartă. Lăsase apartamenJ tul din Bulevardul Pache şi se mutase într-o căsuţă dej ■ mahala, reapucîndu-se de croitorie, Cînd se întoarse Mi-J tică din Moldova, în 1918, copilul lui murise ; în iarnal aceea răcise şi se prăpădise în cîteva zile. Lucrul acesta! 206 a fost hotărîtor pentru legătura lor. Mitică credea că băiatul murise pentru că* nu fusese bine îngrijit ; Zisuleasca lipsea tot timpul de-acasă, căci lucra prin casele altora, plătită cu ziua, şi de copil avea grijă o vecină. Mitică Porumbache nu şi-a. mai revenit de-atunci. Au reluat legătura, dar n-a mai durat decît un an. Apoi i-a dat Zisuleştii o sumă de băni ca să-şi deschidă un aţeliej: în centru, şi de-atunci n-a mai văzut-o. Dar nici Viorica n-a prea a avut timp să se bucure ; cîţiva ani în urmă, în 1923, a murit şi Mitică. De-abia după moartea lui s-a aflat că afacerile nu mai erau ce se credea că sînt. Viorica a trebuit să vîndă cîteva proprietăţi ca să poată păstra prăvălia din Lipscani. Apoi a vîndut şi casa din Ferentari. Dar tot zadarnic ; trei ani de la moartea lui Mitică a trebuit să închidă magazinul. I-a rămas doar casa din strada Măcelari şi o sumă de bani, pe care devalorizarea şi cheltuielile cu învăţătura lui Petre i-au redus-o curînd la nimica toată. „Păcat că nu vrea să ţi le povestească ea, coana Viorica, îi spusese Biriş. Sînt multe lucruri pe care numai ea le ştie..." Ştefan îşi amintea foarte bine acea seară de toamnă. Fusese una din ultimele vizite pe care i le făcuse în strada Măcelari. - Ascultîndu-1 vorbind, frînturi din viaţa lui în vecinătatea lui Vădastra îi reveneau la în-tîmplare, dar parcă n-ar fi fost amintirile lui, ci întîm-plări din viaţa altuia. Astea s-au petrecut acum zece ani, îşi repeta el cu încăpăţînare, ca şi cum ar fi voit să se tre- . zească. Acum aproape zece ani ; eram în camera secretă..." „Crezi că e d-na Zissu a lui Vădastra ?" îl întrebase Biriş după o lungă tăcere. Nu ştiuse ce să răspundă. Vădastra ar fi avut atunci 15 ani, îşi făcuse el socoteala, iar d-na Zissu.... „în fond, toate lucrurile acestea n-au nici o importanţă," spusese în cele din urmă. îşi amintise din nou : pianul, 15 lei ora, atelierul şi lucrătoarele d-nei Zissu, care i-au făcut ceai odată, la 207 un Crăciun, cînd Vădastra întîrziase pînă seara tîrziu re- , petînd «Sonata Patetică». Ar fî putut fi totuşi atelierul de croitorie al Zisuleştii... „N-are nici o importanţă, repetase el cu o surdă exasperare în glas. Atunci, acum vreo zece ani, mi se păruse că..." Se întrerupse din nou. Biriş îşi rezemase coatele de birou şi-1 privea cu un uşor zîmbet în colţul buzelor, parcă i-ar fi fost milă de el. Trecuseră aproape zece ani de cînd îl cunoscuse pe Biriş şi nu se schimbase. Era un om tare. „Eu am optat pentru Viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se întîmple pînă la urmă..." Trecuseră atîtea luni de la moartea Cătălinei şi el rămăsese acelaşi, neschimbat. Era un om tare. „N-are importanţă, repetase Ştefan încercînd să zîm-bească. Să vorbim de altceva..." Biriş fuma liniştit, cu amîndouă coatele rezemate de birou. Uite, biroul acesta, ştii bine, avea un. cariu, îi spusese cu cîţiva ani în urmă. Nu-1 mai aud de mult. A murit... Avea şi o măsea ajunsă în cîmpul morţii îşi amintise atunci Ştefan. Şi acum au trecut şase luni de la moartea Cătălinei şi el e neschimbat. E profesor de filosofie. Ar trebui să-1 întreb ce crede despre moarte. E singura problemă care merită să fie discutată. Ne pierdem timpul vorbind despre atîtea lucruri inutile..." „Aş fi vrut să te întreb, începuse el. Dar se întrerupse brusc şi se ridică încurcat de pe scaun. ,,S-a făcut tîrziu, spuse. Mai am de lucru acasă. O să vorbim altădată..." Asta se întîmplase într-o seară de la începutul lui noiembrie, dar i se părea că se întîmplase demult, parcă cu mulţi ani înainte de secetă, cu mulţi ani înainte de a se urca în acest tren care aştepta şi el de nu mai ştia cînd în această gară din Moldova. Deşi storurile erau] trase, în compartiment era o căldură insuportabilă. Toţij bărbaţii erau în cămaşă, cu mînecile sumese. Ştefan îşil simţea sudoarea curgînd şiroaie pe piele şi ieşi din noul 303 în coridor. îşi scoase batista şi, furişînd-o sub cămaşă, începu să se şteargă. „Ce se întîmplă, domnule, de nu mai plecăm ?" auzi în urma lui. îşi amintea foai'te bine : fusese una din ultimele lui vizite la Biriş. Cu puţine zile mai înainte se mutase într-o garsonieră din strada Cîmpineanu. O mobilase cu lucruri simple şi comune, cu un fel de mobilă fără vîrstă şi fără stil, ca într-o sală de aşteptare a unei Societăţi anonime sărace. în loc de bibliotecă avea cîteva etajere pline cu cărţi de Economie politică şi reviste de specialitate. Pe masa de lucru se găseau numai dosare şi reviste. Nu avea nici un tablou, nici un obiect de artă, nici o floare. Ii plăcea, cînd se întorcea acasă serile, să intre într-o odaie care nici măcar nu izbutea să fie tristă, deprimantă, o odaie care, i se părea lui, semăna mai mult cu o cutie astfel amenajată încît să se poată dormi şi lucra înlă-untrul ei. Se întorcea destul de tîrziu şi se apuca imediat de lucru. Lucra pînă la 2-3 dimineaţa şi adormea istovit, fără gînduri, împăcat. Nu se simţea împăcat decît atunci cînd se abandona în întregime muncii lui. Ca toţi funcţionarii ministerului făcea parte din sindicat. îi plăcea să asiste la şedinţele sindicale ; se vorbea de lucruri grave, străine, impersonale, şi asta îi îngăduia să trăiască alte cîteva ceasuri fără gînduri. Iar cînd se înfiinţase la minister un curs de limba rusă, se înscrisese printre cei dintîi şi-1 urma cu regularitate. învăţase puţin ruseşte la Odesa, dar învăţase după ureche, cu bătrîna Vera şi nepotul ei, un băiat de vreo 10-11 ani, tuns chilug şi atît de blond, că părea că are genele albe. Ia ona ne ~znaiu, începea el. Şi băiatul îl corecta repede : Ia eio ne znaiu... Acum se apucase să înveţe şcolăreşte, cu gramatică şi caiete în care-şi scotea cuvinte şi îşi făcea exerciţiile. Asta îi mai lua un ceas în fiecare noapte. Dar uneori simţea cum îşi trezeşte, fără voia lui, deznădejdea. Anumite cuvinte îl zvîrleau înapoi în timp, în anii din Rusia. Perestanite jalovatsia 1 auzise el odată, de 289 mult, şi nu înţelesese. Era în primăvara anului 1942. undeva aproape de cotul Donului. Primise o scrisoare de la Ioana şi o citea aşteptînd maşina care trebuia să-1 ducă la aeroport. Dacă ar fi făcut un efort, şi-ar fi putut aminti ce-i scria atunci Ioana. Perestanite jalovatsia ! spusese un bătrîn femeii de lîngă el. Ştefan nu înţelesese. Sfîrşise de citit scrisoarea Ioanei şi, ca de obicei, se simţise umilit, deznădăjduit. Intr-o zi are să afle şi ea că o mint, îşi spusese atunci, şi nici măcar nu înţeleg de ce o mint ; nu înţeleg nimic. Acum aflase deodată ce înseamnă perestanite jalovatsia. înseamnă : «încetează, nu te mai plînge !«■ A închis manualul şi a ieşit să se plimbe pe străzi. A umblat cîteva ceasuri, cu capul gol, în ploaie. Umbla aşa de cîte ori nu ştia ce-ar mai putea face ca să scape de amintiri ; umbla prin ploaie, pe ninsoare, pînă ce simţea că oboseşte şi se întorcea acasă tîrziu, istovit şi adormea repede, fără gînduri. Şi cu toate acestea, în seara următoare se reapuca de lucru, cu încăpăţînare. Curînd ajunsese cel mai bun elev la rusă, 'ceea ce sfîrşise prin a-i îndepărta ultimele simpatii printre colegii de minister. îl priveau toţi bănuitori, aşa cum începuse să-1 privească şi familia. Se răcise întîi de Adela şi Răducu. După ce fusese destituit de la Ministerul lucrărilor publice şi-şi găsise un post la o societate particulară, Răducu devenise şi mai intransigent. Anunţa mereu o intervenţie anglo-americană şi afirma că toţi comuniştii şi colaboraţioniştii vor fi spînzuraţi în Piaţa Teatrului Naţional. Ştefan îl asculta cu seriozitate, fără să-1 contrazică. Dar cînd a aflat că citeşte presa comunistă şi că urmează cursurile de limbă rusă, Răducu trîntise indignat cu pumnul în masă şi ieşise din odaie. De-atunci, Ştefan nu se mai dusese să-1 vadă. Fără voia lui se răcise şi de familia Bologa. Bătrînul fusese mîhnit că Ştefan nu voise să locuiască în casa din Cotroceni, pe care, în cele din urmă, fusese nevoit s-o închirieze. Bolnav de inimă, 210 Bologa rămăsese la via lor de lîngă Tîrgovişte. Cînd venea Ştefan, bătrînul începea să-i vorbească de Ioană şi Răzvan şi-i arăta fotografii. Ştefan se prefăcea că nu-1 vede că plînge. Din cînd în cînd, trecea în altă odaie sau ieşea pe prispă ca să fumeze, cădi i se spusese că bătrî-nului îi face rău fumul de ţigară. Apoi se înapoia, tăcut, stingherit, şi se reaşeza lîngă el „Uite, fotografia asta...," îi arăta Bologa. Ştefan clătina din cap, încercînd să zîm-bească. O cunoştea ; era o fotografie a Ioanei din ultima clasă de liceu. Avea şi el o copie, căci reprodusese aproape toate fotografiile Ioanei pe care le păstrase familia.,, Fotografia asta..." începea bătrînul cu o voce curioasă, micşorată, redusă parcă la un anumit număr de sunete. Ştefan clătina mereu din cap, dar nu-1 'asculta. Cum de îşi poate schimba într-atît vocea ? se întreba. E bolnav de inimă, îşi repeta el. Toate acestea i se întîmplă pentru că e bolnav de inimă. Tîrziu, îşi dădea seama că bătrînul nu mai vorbea de Ioana, ci comenta situaţia politică. „Ce ai ? îl întrebă deodată Bologa. De ce mă priveşti aşa ? Ţi se pare că exagerez ?..." „Nu, ai dreptate," spunea el." ..Dă-mi voie, îl întrerupea bătrînul schimbîndu-şi parcă din nou vocea. Noi ne bucurăm că eşti bine văzut la minister, deşi ministrul tău e un bandit de comunist. Ne bucurăm că cel puţin tu ţi-ai păstrat postul, deşi majoritatea oamenilor cinstiţi şi adevăraţi patrioţi au fost epuraţi de aceşti criminali..." „Nu m-ai înţeles," încerca ştefan să se explice. „Dă-mi voie, îl întrerupea din nou Bologa. Dacă e adevărat ce-am auzit, că ai început să înveţi ruseşte şi că te-ai înscris în sindicat..." Continua să-1 asculte aşa multă vreme, fără să-1 urmărească, silin-du-se să se gîndească la altceva. „Ce se întîmplă, domnule, de nu mai plecăm odată ! auzi el din nou strigînd în urma lui, în compartiment. Ne-au uitat aici ? !..." Cînd se bărbierea, dimineţile, în faţa oglinzii din sala de baie, lăsa deschis aparatul de 2U radio ca să asculte veştile şi comentariile politice. Şi totuşi, uneori se trezea că nu le mai ascultă. Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă ; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase de a mai fi tînăr. Mai de nrult, îl obsedase gîn-dul acesta ; că nu fusese.atent şi nu-şi dăduse seama de momentul exact cînd tinereţea trecuse întreagă înapoia lui, în trecut. I se păruse că fusese păcălit, că cineva îşi băfuse joc de el lăsîndu-1 să creadă că tinereţea nu e tot una cu numărul anilor, şi că poţi să-ţi numeri anii, unul după altul, ca şi cum ar fi vorba de altceva decît de propria ta viaţă care se scurge..." Rămînea aşa multă vreme, cu obrazul apropiat de oglindă, sub bătaia becului puternic. Apoi îşi' trecea deodată palma peste ochi, peste obraz, şi începea să se îmbrace repede. încerca să nu-şi mai amintească nimic, să nu, se mai gîndească la trecut. Şi cu toate acestea se trezea uneori că face socoteli, parcă ar fi încercat să se convingă că nu • se înşeală, că într-adevăr au trecut atîţia ani de la un anumit eveniment. Cînd se gîndea la anii de tinereţe, i se păreau dilataţi, plini de întîmplări, bogaţi în revelaţii ; anii lui de studii la Paris i se păreau nesfîrşiţi, parcă ei singuri ar fi durat cît o viaţă întreagă. Apoi, de la un anumit moment, pe care nu izbutea să şi-1 precizeze, timpul începuse să alerge şi anii aproape că nu-i mai aduceau nimic nou. Se în-tîmplaseră atîtea evenimente în jurul lui — fusese în primul rînd, războiul — dar parcă toate aceste evenimente ar fi fost lipsite de durată, parcă n-ar fi fost recepţionate de timpul lui interior, ci s-ar fi întîmpIatB undeva în afară de el, pe un ecran la care ar fi privit c«™ la cinematograf ; căci şi într-un film se întîmplă acţiun care durează uneori ani îndelungaţi şi îţi dai foarte bin< seama că şi acolo a trecut timpul, dar nu simţi lueraH acesta în propria ta fiinţă. Aşa i se părea că treeusexifl ultimii ani. ™ 212 „Un ceas şi douăzeci de minute ! exclamă, exasperat, omul din compartiment. Ne-au uitat aici !... Şi nu mai avem nici o picătură de apă..." ...Şi totuşi, cîteodată, se trezea că, în drum spre casă, se îndrepta spre cafenea. Parcă ceva încă nebiruit în adîncurile fiinţei lui îl îndemna într-acolo. Trecea absent ?rintre mese, cu ochii după Biriş. Nu-1 găsea întotdeauna. 1 întîlnea, însă, pe Weissmann, care-i vorbea de iminenta lui călătorie la Londra. îl zărea şi pe Bursuc, la masa de lîngă fereastră. Se călugărise de curînd şi locuia la Mitropolie, îşi lăsale o barbă scurtă şi rară, care-i îngroşa şi mai mult figura, dîndu-i un aer de preot lipovean. Bursuc se călugărise ca să poată intra în suita unui fost preot de ţară, simpatizant comunist, pe care guvernul îl făcuse episcop şi se pregătea să-1 facă mitropolit. îl zărea uneori pe Bibicescu. După succesul pe care-1 avuseseră piesele lui Partenie, se aşteptase să fie numit directorul Teatrului Naţional, mai ales că în programul noii stagiuni introdusese foarte multe piese de autori sovietici. Dar în februarie apăruse într-o revistă a Partidului un articol în care Bibicescu era făcut responsabil de factura burghezo-reacţionară cu care jucau actorii. Autorul analiza.formaţia fascistă a lui Bibicescu şi amintea trecerea lui pe la Direcţia Teatrului Naţional sub regimul legionar. Parcă ar fi fost un semnal, căci toată presa comunistă reluă campania, acuzîndu-1 că le înşelase buna-credinţă şi se introdusese prin fraudă în partid. Cîteva săptămîni pe urmă, Bibicescu fusese demis din postul de sub-director. I se îngăduise totuşi să rămînă în sindicatul artiştilor dramatici. într-o seară, trecînd pe la cafenea, îl zărise la masa lui Bursuc, alături de Biriş. I se păruse extraordinar de palid. „Un individualist ar fi suferit primind o sancţiune atît de severă, spunea el cu gravitate. Dar astea sînt reacţii desuete." „Dacă înţeleg bine, interveni Biriş, este un fel de terapeutică psih'- 213 analistă colectivă. Partidul te ajută să-ţi aduci la lumină complexele şi să le judeci pe un plan obiectiv, ca şi cînd nu ţi-ar aparţine. Salvarea. înseamnă depăşirea subiectivului..." „Este foarte exact, răspunse Bibicescu. Subiectivitatea trebuie permanent corectată prin conştiinţa istorică, pentru a nu pierde contactul cu realităţile vii, adică cu socialul..." „Nu înţelegeţi nimic, îl întrerupse Bursuc. Autocritica este formula revoluţionară a mărturisirii păcatelor. Ne reîntoarcem la adevăratul creşti-' nism, la mărturisirea publică a păcatelor. Asta' înseamnă revoluţie..." în seara aceea plecase de la otafenea împreună cu Biriş. „Ce se întîmplă cu tine ? îl întrebă Biriş. N-ai mai dat nici un semn de viaţă. N-ai mai venit prin strada Măcelari..." „Sînt extrem de ocupat. Nu mai am deloc timp..." Biriş se opri o clipă pe trotuar, lîngă el, şi—1 privi lung. „Eşti un om fericit, îi spuse. A nu mai avea timp, înseamnă a fi rezolvat toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru. Felicitările mele. Te invidiez." „Atunci I m-am exprimat greşit. Voiam să-ţi spun că nu mai am i răgaz să-mi dau seama ce se întîmplă cu mine..." „Este I acelaşi lucru, îl întrerupse Biriş. Nu-ţi mai dai seama ce şe | întîmplă cu tine pentru că trăieşti exclusiv în afară de t tine, trăieşti pe un plan obiectiv, adică te integrezi momentului istoric. Deşi nu te-ai înscris în partid, judeci, exact ca Bibicescu. Te felicit ! Mai ales că-mi amintesc! că atîţia ani ai încercat să te smulgi din Istorie. Acum! te-ai convins, probabil, că apucaseşi pe o cale greşită j şi te conformezi Spiritului Timpului. Ar trebui să-1 ci-' teşti pe Hegel, adăugă zîmbind. Dacă vrei, ţi-1 împrumut; eu şi-1 discutăm împreună. Hegel e un autor destul de dificil..." „M-am exprimat greşit, repetă Ştefan. E vorba de altceva. Nu ştiu dacă fac bine ce fac. Este un fel de Soluţie extremă, la care am recurs din deznădejde. Aş fi putut să mă sinucid ; ar fi fost totuna. în fond, nu mai trăiesc de mult. îmi fac doar datoria de a mă trezi în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră. Asta-i tot. Asta-i toată viaţa mea." „Dar de ce ? îl întrerupse deodată Biriş. La ce-ţi foloseşte asta ? Ce crezi c-ai rezolvat cu asta ? !" Se oprise din nou şi-1 privea cu o nestăpînită exasperare, aproape cu furie, Ştefan îşi plecase capul, intimidat. „Nu ştiu nici eu, răspunse. Nu-mi dau seama. Poate din laşitate..." ,,Ascultă-mă, începu Biriş cu un glas mai potolit. Aş vrea să stăm odată de vorbă. Dar aş vrea să stăm de vorbă deschis, aşa cum vorbeam altădată. Te-aş fi căutat eu, dar nu-ţi cunoşteam.noua adresă. N-o cunosc nici acum, adăugă după o pauză." Asta se întîmplase la începutul lui martie. îşi amintea foarte bine : era o seară rece, neguroasă ; ninsese din nou cîteva zile înainte şi pe trotuare stăruia încă zăpada murdară, călcată îh picioare. Au mers aşa multă vreme, fără să-şi vorbească. Ştefan coborî pe peron şi-şi puse batista udă pe creştetul capului ca să se apere de arşiţă. Gara fusese distrusă cu doi ani înainte, în ultimele luni ale războiului. Cîndva se începuse reconstrucţia ei, dar lucrările fuseseră întrerupte şi clădirea doar pe jumătate ridicată părea acum părăsită. Birourile erau adăpostite în nişte magazii de şindrilă. De o parte şi de alta a peronului făceau de pază doi jandarmi ; unul se rezemase de o schelă încer-cînd să* se apere de bătaia soarelui, celalt părea că adormise în umbra rară a unui salcîm prăfuit. Ştefan făcu cîţiva paşi prin faţa vagoanelor cu storurile lăsate. Păreau pustii. Doar, din cînd în cînd, un călător în cămaşă apă* rea, ameţit de somn, în dreptul unei ferestre, ridica o clipă storul şi privea deznădăjduit spre magazii, apoi se retrăgea trăgînd repede storul ca şi cum i-ar fi fost frică să nu năvălească arşiţa după el, în compartiment. Cînd, cu un ceas şi jumătate mai înainte, trenul se oprise în această gară ruinată în care n-ar fi trebuit să rămînă decît cîteva minute, din toate vagoanele coborîseră 214 215 oameni în cămaşă şi alergaseră, cu sticle şi bidoane, spre cişmeaua de sub salcîm. Dar n-au mai găsit nici o picătură de apă. Rezervorul fusese secătuit de mult. Cîteva minute, gara păruse însufleţită ca prin farmec. Oamenii alergau pe peron, se auzeau voci şi storurile se ridicau unul după altul. Apoi, pe nesimţite, viaţa amuţise din nou. Arşiţa nămiezii de iulie stăpînea singură sub cerul alburiu, sticlos, incandescent. Ştefan se opri în faţa magaziei pe uşa căreia era atîrnat un pancart : Şeful gării. Bătu de cîteva ori şi începu să aştepte. Nu se auzea nimic înlăuntru, parcă magazia ar fi fost pustie. Bătu din nou, de astă dată mai puternic. După cîteva secunde auzi un glas somnoros, aspru, aproape ameninţător. „Ce vrei ?" Dar uşa nu se deschidea, şi Ştefan bătu din nou. „Ce vrei, domnule ?" Venisem să vă întreb, începu Ştefan intimidat, să vă întreb dacă mai stăm mult. Dacă mai pot prinde legătura pentru Botoşani. „Ai pierdut legătura," spuse tot atît de aspru omul din spatele uşii. „Dar măcar aş vrea să ştiu de ce stăm, pe cine aşteptăm..." „Aşa-i ordinul..." Ştefan şovăi cîteva secunde, apoi se întoarse, ţinîndu-şi amîndouă mîinile pavăză deasupra frunţii. Soarele lovea implacabil, parcă ar fi revărsat jăratec. Trecînd prin faţa jandarmului se auzi fluierat uşor şi ridică ochii. Jandarmul făcu-semn să se apropie. „Nu plecaţi aşa de curînd, îi şopti el. Trebuie să treacă întîi americanii..." Ştefan îl privea lung, ca şi cum n-ar fi înţeles. „Trenul Crucii | roşii americane, adăugă jandarmul coborînd şi mai mult j glasul. Trebuie să treacă el întîi. Că mor oamenii de foame. în spatele gării se întindea cîmpia fără iarbă, pustie, calcinată. Din loc în loc, nori groşi de praf se clătinau încet, parcă s-ar fi tîrît" pe pămînt. Jandarmul îi surprinse privirea şi întoarse şi el ochii. „Vin oamenii, I spuse. Au aflat... Numai de-ar avea putere să ajungă 1 pînă aici..." Ştefan clipi de cîteva ori ca să-şi odihnească privirile. Deasupra cîmpiei, ca dintr-o mare incandes- 216 centă, se înălţa, orbitoare, lumina. „...Le-au murit vitele, continuă jandarmul, şi vin pe jos. Şi cine cade, acolo rămîne, în marginea drumului... E pedeapsa lui Dumnezeu," adăugă el după o pauză, oftînd. „Toate sînt de la Dumnezeu," spuse Ştefan. „...Toate sînt de la Dumnezeu, spune Irina. Dacă Dumnezeu a vrut să rămîi cu noi..." O găsise într-o seară aşteptîndu-1 în faţa casei. „Cum ai aflat adresa ?" o întrebă nefăcînd nici un efort ca să-şi ascundă plictiseala. ,,Iartă-mă, şoptise încurcată Irina. Mi-au spus de Ia minister... Voiam să-ţi vorbesc..." „Ştiu, o întrerupse el deschizînd uşa şi lăsînd-o să treacă înainte. Poimîine se împlinesc doi ani." Irina intră şi-şi roti intimidată privirile în jurul ei. Rămăsese în mijlocul camerei, neştiind ce să facă cu mîinile. In cele din urmă le băgă în buzunarele pardesiului. „Şezi, te rog, jos, îi spuse trăgînd un scaun de lîngă birou. Nu ne-am mai văzut demult, adăugă după cîteva clipe. Ai venit să-mi aminteşti că poimîine se împlinesc doi ani..." Irina se aşezase şi-1 privea în ochi. „Nu venisem să-ţi vorbesc de asta." El îşi aprinse ţigara cît putu mai încet şi lăsă chibritul să ardă pînă ce simţi flacăra apropiindu-se de vîrful degetelor. „Venisem să-ţi amintesc de împăratul, continuă Irina pe acelaşi ton liniştit şi grav. Se împlinesc doi ani de cînd a plecat şi el. Acum, că ai rămas singur, ce ai de gînd să faci ?..." „Nu înţeleg ce vrei să spui. Fii, te rog, mai explicită. „Ioana şi Răzvan au plecat de doi ani. Şi cu eî a plecat şi împăratul. Tu ai rămas aici singur, cu noi ; dar văd că nu-ţi place de nici unul din noi. Ce-ai de gînd să faci, atunci ? Dacă Dumnezeu a vrut să rămîi cu noi, trebuie să-ţi cauţi mîn-gîierea aici şi să ne iubeşti pe noi." „Care voi ? o întrerupse el. Cine sînteţi voi ?" „Noi, cei vii. Tu nu vrei să mai trăieşti cu noi. Tu te-ai lăsat furat in altă parte. Dar 217 aceasta nu înseamnă viaţă, asta e numai o nălucire a ta, împăratul nu mai poate învia. împăratul este acum cu Ioana şi Răzvan..." îşi stinse ţigara în scrumieră şi-şi ridică apoi ochii asupra Irinei. O privi cîteva clipe fără expresie, aşa cum ar fi privit un obiect banal şi familiar. ,,îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, începu el deodată, dar pentru mine moartea e o problemă serioasă. N-am îndrăznit s-o discut pînă acum nici măcar cu Biriş, deşi el nu se sfieşte să-mi amintească mereu că e profesor de filosofie. De ce-aş discuta-o atunci cu tine?" „Faci păcat, spuse Irina. Eu nu mă pricep să-ţi spun mai mult, dar faci păcat." „E oare atît de grav că mă gîndesc încă la Ioana ? E într-adevăr un păcat atît de mare ?" Irina ridică încet fruntea şi-şi pironi din nou privirile în ochii lui. O clipă, figura i se lumină. „Ţi-am spus că pentru Ioana nu mai poţi face nimic altceva, acum, decît să te rogi. Oricare ar fi de aici înainte viaţa ta, pe Ioana nu o mai atinge. Ea a plecat cu toată viaţa pe care aţi trăit-o împreună ; de aceea a plecat cu împăratul odată. „Vorbeşti foarte confuz, dar cred că înţeleg ce vrei să spui. Biriş ar spune că' odată cu Ioana am pierdut toată «istoria»- vieţii noastre împreună, pentru că am pierdut singurul martor al acestei istorii. Sînt de acord. Dar ce ar trebui să fac ca să anulez faptul acesta ? Dacă ar fi să-1 cred pe Biriş..." Dar se întrerupse brusc, ca şi cum şi-ar fi dat seama că vorbise deja prea mult, şi ridică din umeri, cu un zîmbet obosit. „Ce faci tu acuma, nu e din dragoste pentru Ioana, începu deodată Irina cu aceeaşi voce liniştită. Ai fi putut face foarte mult cît timp eraţi împreună..." Se ridicase brusc de la birou şi începu să se plimbe prin cameră. Irina îl urmărea cu nedesluşită nelinişte. „Acuma trebuie să te gîndeşti la noi,. cei care am rămas, continuă ea. Trebuie s-o" cauţi pe Ileana..." Se opri în faţa ei şi o privi cu o nestăpînită exasperare. „De unde ştii tu de Ileana ?" o întrebă. „De la Ioana. Ştia că o iubeşti, că din cauza ei ai plecat pe front. Ştia tot..." „Evident că ştia. Ţi-am spus de mult că eu am omorît-o ; n-ai vrut să mă crezi. îmi pare bine că pînă la urmă te-ai convins şi tu..." „Faci mare păcat dacă vorbeşti aşa, îl întrerupse Irina, căci te aşezi în locul lui Dumnezeu şi te judeci pe tine în numele Lui. Toate le-a hotărît Dumnezeu. Tu n-ai nici o putere. Cum ai fi putut schimba tu soarta hotărîtă de Dumnezeu ? Dumnezeu ţi-a ursit să iubeşti două femei. Pe Ioana a chemat-o lîngă el. Acum, trebuie s-o cauţi pe cealaltă..." Se apropie de fereastră şi o deschise. în odaie începu să pătrundă răcoarea serii de aprilie. „Era prea mult fum, spunea ea. Mirosea a închis. Şi mobila şi pereţii miroseau a închis..." „Aşadar, tu îmi ceri să renunţ pentru totdeauna la o parte din viaţa mea, începu deodată Ştefan. Să spun, ca Iov, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvîntat ! — şi să încep de la capăt o altă viaţă, ca şi cum viaţa mea dinainte ar fi fost un vis, ar fi fost o nălucire ca a schivnicului Narada din basmul indian povestit de Biriş !..." „Tu ştii că Dumnezeu nu-ţi cere asta, vorbi Irina. Tot ce-ai trăit nu este nici vis, nici nălucire — ci astea rămîn la Dumnezeu, pentru vecie, şi cînd vei pleca şi tu, le vei găsi pe toate lîngă Dumnezeu. Dumnezeu le ştie şi le ţine minte pe toate, şi cînd cheamă un om lîngă El, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, toate cîte i s-au întîmplat, pînă în cele mai mici amănunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le uită. Şi i le înapoiază pe toate, îi dăruieşte din nou viaţa lui întreagă, aşa cum n-a cunoscut-o el niciodată, căci omul îşi trăieşte viaţa bucată cu bucată, şi cînd trăieşte un an, uită ce-a trăit în anii care au trecut, dar Dumnezeu nu uită nimic. I le dă pe toate deodată, li dă din nou pe toţi oamenii cu tare s-a legat şi pe care i-a iubit el. De aceea numai sufletele odihnite cunosc fericirea ; pentru că un suflet, îh Cer, le are pe toate deodată, în timp ce noi, oamenii, vii, le avem pe rînd, şi nici nu înţelegem bine ce avem. Numai 218 219 după ce ne cheamă Dumnezeu îa El, înţelegem,,.* Ştefan o ascultase cu o mirată atenţie, privind-o fix. „E foarte interesant ce-mi spui, făcu el tîrziu. Deci tu crezi, ca şi mine, că singura, adevărata beatitudine e posibilă numai atunci cînd scăpăm de Timp. Prin moarte, ca şi prin sfinţenie, omul scapă de Timp şi contemplă o eternă simultaneitate..." Irina zîmbi încurcată. ,,Nu înţeleg ce-mi spui, şopti. Eu n-am învăţat carte multă..." „E totuşi interesant că şi tu, în felul tău, ai fost preocupată de problema Timpului." „Nu, n-am fost, îl întrerupse Irina. Eu îţi vorbesc adevărul. Iţi spun ce se întîmplă lîngă Dumnezeu..." Fără voia lui, Ştefan oftă lung şi-şi stinse ţigara. Apoi se ridică şi închise fereastra. Reîntorcîndu-se la birou îşi zvîrli în treacăt ochii pe ceas. „Iartă-mă.că te-am ţinut atît, spuse Irina. E tîrziu. Trebuie să mă duc acasă. Am venit doar să-ţi spun că trebuie s-o cauţi pe Ileana. Şi ea ţi-a fost ursită. „De unde ştii că mi-a fost ursită ? întrebă Ştefan nereuşind să-şi ascundă tulburarea. „Dacă ai iubit-o atîţia ani, şi o iubeşti şi acum, ţi-a fost ursită. Numai că tu ai greşit..." Se întrerupse şi-şi plecă ochii, încurcată. „N-a fost-vina ta, adăugă după o clipă. Amîndouă îţi erau ursite, pentru că le iubeai pe amîndouă, dar tu ai crezut că le-ai putea iubi deodată? aşa cum iubesc sufletele în Cer, şi asta nu se poate. Asta a fost nălucirea ta. Acolo, în Cer, după moarte, toate lucrurile îţi sînt date deodată. Asta o face Dumnezeu, şi noi nu putem înţelege. Tot ce-am iubit într-o viaţă întreagă, pe rînd, acolo le avem împreună, căci ni le înapoiază Dumnezeu, şi ni le înapoiază pe toate deodată... Dar tu ai crezut că viaţa din Cer o poţi trăi aici, pe pămînt..." „De unde ştii tu toate lucrurile astea ?". „Păcatul tău este că vrei să trăieşti moartea aici, pe pămînt, continuă Irina ca şi cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pămînt omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi, în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pămînt, păJ 220 cătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci,, nici .nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi..." „Dar sfinţii cum de pot iubi toţi oamenii şi toate lucrurile deodată ?" o întrerupse el agitat. Irina îşi plecă ochii intimidată şi tăcu. „Sfinţii", stărui el. „Asta o face Dumnezeu, spuse ea tîrziu. Noi nu sîntem sfinţi. Şi e mare păcat că vrei să trăieşti ca sfinţii cînd nu te-a învrednicit Dumnezeu. Dumnezeu te-a ursit să trăieşti ca oamenii vii, pe pămînt..." Se opri deodată şi se ridică. „Mă duc,.spuse. Venisem doar să-ţi spun că trebuie s-o cauţi pe Ileana." „Vă duceţi la Botoşani ? îl întrebă jandarmul. Aţi pierdut legătura cu acceleratul, dar mai aveţi un tren la miezul nopţii..." într-o dimineaţă de duminică se trezise pe strada Batistei. în dreptul numărului 27 erau schele ; o clădire nouă, ajunsă la jumătate, se înălţa pe locul unde fusese altădată casa şi grădina d-nei Cretzulescu. Se vedea bine că se construia un mare bloc cu multe etaje. Se plimbă cîtva timp prin faţa schelelor, apoi se hotărî brusc şi sună la n-rul 23. îi deschise un bătrîn cu părul argintiu şi figura blîndă, distinsă. „Mă iertaţi... Am lipsit multă vreme din Capitală. Ştiam că la n-rul 27 locuia d-na Cretzulescu..." „A murit în bombardament, îl întrerupse bătrînul. Atunci cînd s-a dărîmat casa..." Simţi un gol în fiinţa lui, parcă i s-ar fi risipit deodată viaţa, i s-ar fi scurs în afară de el. Şi totuşi, fără nici o sforţare, zîmbi. „Mi-am închipuit, spuse. Cunoşteam şi pe nepoata ei, d-ra Sideri..." „Ea nu era. Se afla în străinătate. Am auzit că s-ar fi întors după^aceea, dar n-am mai văzut-o..." Apoi înclină uşor din cap şi închise uşa. Reveni tulburat în dreptul schelăriei ; e la Zinca, îşi spuse el cu un suspin de uşurare. Ai să mă cauţi în genunchi pînă la slîr- 221 ( şitul lumii şi n-ai să mai mă găseşti !... Şi totuşi se întorsese în ţară şi se ascundea acum la Zinca... In noaptea, aceea, la Busacco, nu izbutise să adoarmă. Ascultase pînă dimineaţa orchestra din sala de bal, fu-mînd ţigară de la ţigară. Cînd se lumina de ziuă, auzise o maşină depărtîndu-se încet, claxonînd, şi tresărise. Apoi îşi luă baia, se bărbieri şi ridică receptorul să ceară camera Ilenei. Aşteptînd, se uitase la ceas : Nouă şi jumătate. S-a deşteptat, îşi spuse. îi răspunse tîrziu cineva de la recepţie : D-ra Sideri a rugat să nu fie deranjată pînă la prînz. Plecă să se' plimbe prin parc, dar pe la 11 nu, se mai putu reţine şi urcă la ea. Uşa era încuiată. Ciocăni de mai multe ori fără rezultat. Coborî din nou şi se interesă la portar. Află că Ileana plecase cu o maşină foarte de dimineaţă. în aceeaşi seară se întoarse şi el la Lisabona. A doua zi i se spuse la Legaţie că Ileana era la Madrid, la prieteni, şi nu era aşteptată decît peste cîteva zile. După o săptămîna încă nu se întorsese şi nu-i dăduse nici un semn de viaţă. Atunci se hotărîse brusc şi luă avionul spre Bucureşti. S-a ascuns la Zinca, îşi repetă el necontenit. Era duminică şi cantina ministerului era închisă. Trebuia să mănînce la restaurant. I se păru deodată că ziua aceasta va fi nesfîrşită, că timpul nu se va lăsa dislocat, ci îl va -obliga să-1 suporte minut cu minut, secundă cu secundă., ,,...Şi eu sînt de pe lîngă Botoşani, adăugă jandarmul., E mare prăpăd şi pe-acolo..." Ştefan clipi din nou, repede şi des, ca să-şi odihnească pleoapele. Le simţea umflate, însîngerate de arşiţă. „Atunci poate ştii cum se ajunge la Zinca", spuse el. „Zinca ? repetă jandarmul. N-am auzit. Prin ce parte e ?" „Nu ştiu nici eu prea bine. Mi s-a spus că ar fi în judeţul Botoşani." Dar nu-i spusese nimeni ; descoperise asta în DicţionafM geografic. îndată ce se despărţise de Mihai Duma începu să-i pară rău că-1 cău-i tase. Mai bine aş fi consultat Dicţionarul geografic, îşi j repetă el de mai multe ori, sţrîngîndu-şi batista udă înJ mînă. îi era foarte cald şi-şi simţea fruntea şi palmele transpirate. Pe Duma îl găsise cu oarecare greutate, căci lucra acum la Ministerul de Interne. Cînd îi «telefona, Duma îi răspunse cu o neaşteptată afaJaUitale—îşi dădură întîlnire chiar a doua zi, în faţa "Ministerului. Apropiindu-se, îl zări stînd de vorbă cu un bărbat înalt, bine legat, cu părul cărunt, care-1 asculta impasibil cu o ţigară în colţul buzelor. Duma îl întîmpină zîmbind. „Aş vrea să cunoşti pe şeful meu, d-1 Protopopescu," îi spuse. Protopopescu îi strînse mîna cu o exagerată căldură. Cîteva clipe, figura lui imobilă, rece, i se păru iluminată de o subită simpatie. „Eu vă las, spuse el repede. Ştiu că aveţi de vorbit... Mi-a părut foarte bine, adăugă prin-zîndu-i din nou mîna şi strîngîndu-i-o. Auzisem de mult despre d-stră... „De-abia după ce se depărtase, Ştefan se simţi încurcat. „Venisem să vă întreb cîteva lucruri..." Dar se întrerupse şi privi în jurul lui. Ieşeau mereu funcţionari ai ministerului. „Nu voiţi să facem cîţiva paşi împreună ?" îi propuse. Porniră încet spre bulevard. Deşi era abia începutul lui mai, arşiţa amiezii dogorea ca în miezul verii. „Venisem să vă întreb despre Ileana, despre d-ra Sideri, începu el. N-am văzut-o de-atunci, din Portugalia. Aş vrea să ştiu ce s-a întîmplat cu ea..." Duma întoarse capul şi-1 privi, fără expresie, ca şi cum ar fi aşteptat să continue £a să^ înţeleagă ce vrea să spună. „Credeam că d-stră ştiţi mai bine ca noi, vorbi el tîrziu. Nu s-a mai întors la Legaţie. Şi-a trimis demisia din Madrid şi după— aceea a dispărut. Am crezut că a plecat în America. Dar se pare, totuşi, că n-ar fi reuşit să plece. Credeam că d-stră..." „Nu, eu n-am mai ştiut nimic de ea. Am fost multă vreme pe front..." E foarte cald, spuse el deodată opriri-du-se şi scoţîndu-şi batista să se şteargă pe frunte. „S-a vorbit mult despre d-ra Sideri, continuă Duma. Acum vă 222 223 pot spune că am fost şi eu într-o situaţie destul de delicată. Era secretara serviciului meu. Vă închipuiţi... S-au făcut aluzii şi la d-stră, adăugă el fără să-şi ridice privirile. Au fost unii care s-au întrebat chiar... Dar, în fond, toate astea sînt fără importanţă... Acum s-au schimbat lucrurile..." întoarse capul spre el şi zîmbi. „Da, înţeleg, spuse Ştefan încurcat. Credeam, totuşi, că ştiţi ceva despre ea. Aş fi vrut s-o reîntîlnesc. Mi-ar fi făcut plăcere s-o reîntîlnesc..." Apoi se opri din nou, tot atît de brusc, şi-i întinse mîna silindu-se să zîmbească. „Vă rog încă o dată să mă iertaţi," îi spuse. Se îndepărtă cu paşi repezi, ţinîndu-şi încă batista udă în mînă. Cîteva zile după aceea consultase Dicţionarul geografic. Sub numele de Zinca erau notate 19 sate şi moşii, risipite pe tot întinsul ţării. Numai în Moldova se aflau vreo şapte, şi două din ele erau în judeţul Botoşani. Unul, foarte aproape de lunca Şiretului. E aici, îşi spuse, aici s-a ascuns. „Sînt două sate Zinca, adăugă Ştefan. Dar mi s-a spus că satul pe care-1 caut eu ar fi în lunca Şiretului..." Jandarmul îl privea încruntîndu-şi puţin sprîncenele, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi amintească." „Poate o fi, spuse. Eu n-am auzit..." Ştefan zîmbi încurcat şi întoarse din nou ochii spre cîmpie, clipind des. Norii de praf continuau să se tîrască. Atunci uşa magaziei se deschise brusc şi şeful gării ieşi repede încer-cînd să-.şi îmbrace tunica din mers. „Vine ! strigă el. Vine !..." Cînd a intrat trenul Crucii roşii în gară, călătorii s-au îmbulzit din nou la ferestre. Era un tren nesfîrşit, cu multe vagoane de marfă, păzite de jandarmi, două vagoane cu paturi şi un vagon-spital. Un grup de medici şi infirmiere au coborît grăbiţi şi s-au îndreptat spre biroul şefului gării. Dar un ofiţer .a alergat după ei şi i-a oprit. 224 „Dă-i drumul imediat! s-a adresat el şefului gărij. Trebuie să ajungem la Iaşi. Aici se opreşte trenul următor. Soseşte o jumătate de ceas-după noi." „Eu am primit ordin, spuse şeful gării. Au aflat şi oamenii din celelalte sate", adăugă arătînd spre cîmpie. Norii de praf erau încă departe, tîrîndu-se leneş. Cîţiva jandarmi au început să coboare din vagoanele de marfă, bătîndu-şi picioarele ca să şi le dezmorţească. Atunci îl recunoscu, îmbrăcat într-o rasă albă, încins la ţnijloc cu o curea, cu ochelarii negri de soare, plim-bîndu-se prin faţa vagonului-spital. Bursuc ridică braţul şi-i făcu semn să se apropie. „încotro ?" îl întrebă. „Mă duc la Botoşani. Caut un sat, Zinca..." Bursuc îl privi încruntat prin ochelarii de soare. „Vreau să-mi refac viaţa. Acolo la Zinca..." Dar se întrerupse brusc şi zîmbi încurcat. „Ce interesează o viaţă ?" făcu Bursuc, ridicînd din umeri. întoarse capul să vadă dacă-1 ascultă cineva, .apoi adăugă, coborînd glasul. „Mama ei de viaţă ! Pastele şi Evangheliile ei de viaţă..." „M-am hotărît să-mi refac viaţa, reîncepu Ştefan cu o bruscă fervoare în glas. Mă duc la Zinca. Este acolo o fată. O iubesc." „Âscultă-mă, îl întrerupse Bursuc punîndu-i mîna pe umăr. îmi place de d-ta că eşti sincer. Ar trebui să vii- cu noi; să vezi cum refacem vieţile..." îl trase de mînă pînă în dreptul unor vagoane acoperite cu pînze. „Uite, astea sînt : camionetele Crucii roşii. Mergem la Iaşi şi de-acolo plecăm cu caravana prin sate. Mor oamenii, cu, miile, de foame. D-ta ai auzit ?..." „Eu...", începu Ştefan încurcat. „Ştiu, îl întrerupse Bursuc, mi-ai spus adineauri că vrei să-ţi refaci viaţa. Pe cine crezi că interesează asta ?" îl privi din nou, aproape încruntat. „Cînd ai de gînd să intri şi d-ta în rîndul oamenilor ? să devii şi d-ta creştin ?..." „Sînt creştin, spuse Ştefan. M-am născut creştin..." „Priveşte 82S 15 — Noaptea de slnziene, voi. n atunci în jurul d-tale, îl întrerupse din nou Bursuc. Co vezi, înţelegi"?" „Secetă, începu Ştefan. Prăpăd..." „E sfîrşitul lumii, d-le consilier ! strigă Bursuc. Se apropie sfîrşitul lumii. Pocăieşte-te ! Lumea d-tale îşi dă duhul, începe o lume nouă, cu sfînta dreptate. Hristos, Mîntui-torul nostru..." Atunci îşi dădu seama că-1 ascultau o seamă de^ călători, la ferestre şi pe peron. Bursuc îşi întoarse capul spre ei şi ridică braţul foarte sus. „Pocă-iţi-vă, le strigă. Pocăiţi-vă cu toţii ! Mărturisiţi-vă păcatele, că se apropie sfîrşitul lumii. Are să plouă cu foc şi pucioasă ! Apoi,, deodată, îl apucă de braţ şi-1 trase înapoi spre vagonul cu paturi. „Vino mai încoace, îi şopti, că ne-ascultă toţi bădăranii ăştia..." Ştefan îşi ridică mîna în dreptul capului, să se apere de arşiţă. ,,Mi-e foarte sete, spuse. Aveţi puţină apă ?" „Avem şi apă, avem de toate. Vino cu noi. Te luăm cu noi... Du-te şi adu-ţi bagajul." „Nu am decît o servietă", spuse Ştefan. „Fugi şi adu-ţi-o, îi strigă Bursuc. Te-aştept aici." ^ Era un vagon cu paturi, simplu, aproape sărăcăcios, construit înainte de război pentru călătoriile cercetaş'ilor. Bursuc închise după el uşa compartimentului şi îşi scoase rasa călugărească, rămînînd în nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă fără mîneci, descheiată la gît. După ce porni trenul, umplu un lighean cu smalţul sărit şi-şi cufundă obrazul întreg sub apă. „E din cauza bărbii, spuse. A crescut prea mare şi ţine cald. Aş fi vrut s-o rad, dar acum că m-am hotărît să ajung episcop, nu se mai poate fără barbă..." Continua să-şL păstreze Jaraţele pînă la cot în ligheanul cu apă. „M-am hotărît, continuă visător. E multă suferinţă în .ţară. E secetă şi foamete. Un episcop poate face mult. Trebuie să-i mîngîiem. Sînt nişte bieţi oameni..." îşi scoase braţele din lighean şi le aşeză, ude, pe genunchi. „Nişte bieţi oameni, continuă coborînd glasul. Nişte viermi. Ne tîrîm pe pămînt, dar pentru că avem în minte icoana lui Dumnezeu, ne credem copiii lui. Sîntem nişte viermi, asta sîntem. Copiii lui Dumnezeu! Pe dracu ! Murim de foame ca rimele la soare..." „Avem şi un suflet..." începu Ştefan intimidat. „O să-ţi explic eu şi chestia asta cu sufletul, îl întrerupse Bursuc. Ai fost pe front, în Rusia. Ai omorît oameni. Ai mîinile pătate de sînge..." „Nu ştiu dacă am omorît pe cineva, spuse Ştefan tulburat. „Fii fără grijă, ai omorît. Toţi aţi omorît, toţi aveţi mîinile pătate de sînge. Numai mîinile mele sînt curate. Eu n-am ucis pe nimeni. Am mîinile curate." Le ridică deodată şi i le arătă. Erau încă ude. „Căci stă scris la Sfînta carte : spălatu-m-ai cu isop şi toate păcatele mele le-ai... Le-ai, ce ? făcu, încruntîndu-se. Le-ai spălat ? Nu, nu cred că e aşa. Am uitat. Cunoşteam bine Sfînta Scriptură, căci am fost premiant în Seminar, îar licenţa în teologie mi-am luat-o cu magna cum laude. Dar a trecut mult ^imp de-atunci, am uitat litera moartă ; mi-a rămas numai spiritul Scripturii. Spiritul contează. Sîntem în Revoluţie... Deci, spuneam :" „Spălatu-m-ai cu isop şi toate păcatele mele le-ai... le-ai curăţit ?... în sfîrşit, ideea e aceasta : că Dumnezeu m-a curăţit de păcate. Sînt pur ca un prunc - nou-născut. Eu am dreptul să vorbesc de suflet..." Se apropiau de o gară şi trenul îşi domoli viteza. Treceau pe lîngă o pădurice cu arbori rari, fără'frunze. „Le-au cules oamenii ca să le dea la vite, vorbi Bursuc din nou, visător. Ei se mulţumesc cu floarea de salcîm. Mănîncă floare de salcîm şi mor ca muştele..." ^n jurul gării se adunaseră ţăranii, în grupuri tăcute, compacte ; unii moţăiau aşezaţi în marginea şoselei, cei mai mulţi se înghesuiseră la umbra zidurilor. Cînd trecu trenul îşi ridicară toţi capetele ; grupurile păreau ,că se însufleţesc o clipă, trezindu-se. Cîţiva se ridicară în picioare şi se apropiară de gară. Dar intrările şi peroanele erau păzite de jandarmi. „Ai înţeles, vorbi din nou Bursuc. Ăştia au auzit că se rhai găseşte mălai în Oltenia^ îşi iau traista în spinare şi se agaţă de trenurile care frec în jos, spre Bucureşti. Se caţără pe coperişul vagoanelor, se în- V226 2&1 ghesuiesc pe scări şi mor pe drum. Cad de-a dreptul pe. marginea liniei ferate şi, cînd nu-i calcă vagoanele, mor de foame. Bine că s-a dat ordin să* se tragă. Mai bine să moară cîteva zeci, împuşcaţi de jandarmi, decît să moară cu miile pe drum..." Rămase cu privirile pierdute pe fereastră. Trenul parcă îşi încetinea din nou mersul. Cît se vedea cu ochii, se întindea cîmpia ondulată şi arsă, de un galben stins, decolorat. Din loc în loc se întrezăreau văi adînci şi secate, cu albiile pline de pietre. „Şi toate acestea sînt din vina d-tale şi a altora ca d-ta, începu deodată Bursuc. Aveţi mîinile pline de sînge şi îndrăzniţi să vorbiţi de suflet!.. E pedeapsa lui Dumnezeu... De ce taci ? îl întrebă privindu-1 în ochi." Ştefan ridică din umeri încercînd să zîrhbească. „Nu mai zîmbi, îl certă. Bursuc. Răspunde-mi de ce taci ; îţi dai măcar seama că şi din vina d-tale se întîmplă tot ce se întîmplă ?" Şi îi arătă cu mîna cîmpia calcinată. „Da, spuse Ştefan. Ai dreptate." „Nu e nevoie să-mi dai imediat dreptate. Apără-te. încearcă să lupţi împotriva mea, împotriva lui Dumnezeu. Fii bărbat. Nu accepta cu fruntea plecată tot ce-ţi spun eu. Poate eu vreau doar să te încerc, să te ispitesc. îţi aduci aminte de diavol, cum 1-a ispitit pe Mîntuitor ? L-a ridicat în vîrful muntelui şi i-a spus : porunceşte acestor pietre să se prefacă în pîini — şi te vor asculta. Nu ştiu dacă a spus chiar aşa, dar ăsta-i sensul. Dar Iisus a răspuns : Nu numai cu pîine trăieşte omul... Apără-te şi d-ta. Nu te lăsa ispitit..." „încerc să nu mă las, dar cred că ai dreptate. E şi din vina mea...-" „Ce vină ai d-ta ? îl întrerupse Bursuc, cu brutalitate, "aproape strigînd. Cum ai putea modifica d-ta sistemul solar ? Căci ce este altceva seceta decît un fenomen solar ? Atunci ? Unde poate fi vina d-tale, vina omului ? Ce poate face un biet vierme, zvîr-lit într-un "punct infim al sistemului solar?... Apără-te, căci eu te ispitesc, adăugă zîmblnd, cu un alt glas. Vreau să te încercT Vreau să văd dacă te mai poţi mîntui... Cine bate, domnule !*' strigă deodată întorcînd capul spre uşă şi ridicînd mîna spre Ştefan să nu scoată o -vorbă. (,E doctorul Trandafir. Te poftim la o cafea.'1* „Sînt ocupat, răspunse aspru Bursuc. Am o consultaţie duhovnicească. Nu pot veni..." Apoi se întorse spre Ştefan. „Despre ob vorbeam ?... Ah, da, te ispiteam. Iţi vorbeam de Iisu$_ şi de Satana... Crezi că a ascultat la uşă ? întrebă în şoaptă. Sînt în stare. Dar eu sînt mai viclean ca ei. Eu ştiu să le întorc..." Rămase cîtva timp gînditor, preocupat, cu privirile pierdute pe geam. „Ar fi trebuit totuşi să mă duc la ei, vorbi tîrziu, ca pentru sine. E una acolo care-mi place, o infirmieră ; îi spunem Rîndunica. O necăjesc mereu, o ispitesc şi pe ea... Ar trebui să mă duc, adăugă hotărîndu-se brusc. îşi îmbrăcă rasa călugărească şi începu să-şi aranjeze barba pieptănînd-o cu amîndouă mîinile. „Pe d-ta nu te iau. Mi-e frică. Unii sînt cu americanii, alţii sînt de la Siguranţă. Numai eu ştiu cum să mă port cu ei, cum să le vorbesc. Căci sînt înţelept ca şerpii şi blîhd ca porumbeii In noaptea aceea a dormit la Iaşi, într-un hotel sărăcăcios şi trist de lîngă gară. Vagoanele cu grîne şi medicamente îşi continuară drumul spre nord. La Iaşi s-a oprit doar caravana de maşini care trebuia să pornească» a doua zi în judeţul vecin. Bursuc a dispărut o jumătate de ceas după ce-au ajuns la hotel. împreună cu o parte din medici, era invitat la masă de către reprezentantul Cru«îii roşii. Noaptea era fierbinte şi uscată ; de nicăieri liu răzbătea nici o adiere. în văzduh plutea un praf nevăzut şi insistent, care pătrundea încet sub pleoape, se lipea de piele, usca gura, se aduna în gîtlej. în dreptul felinarelor viscoleau roiuri dese de fluturi şi gîze, umbrirfd lumina ca un zăbranic ; se zbăteau cîteva clipe lovindu-se în neştire de sticla înfierbîntată şi murdară, apoi cădeau pe trotuar şi altele le luau locul, adunîndu-se din întuneric, 228 îndesîndu-se necontenit spre lumină, bătînd din aripi' pînă la istovire. într-o circiumă izbuti să găsească puţină pastrama cu o bucată de mămăligă rece şi mîncă îrt silă, apărîndu-se. de muşte, sorbind necontenit din vinul oţetit şi cald. Se reîntoarse la hotel aproape de miezul nopţii. Camera era încinsă şi mirosea a praf amestecat cu creolină. Rămase cîteVa clipe la fereastră, privind strada. în faţă era o farmacie. Se trudi să descifreze, la-lumina oarbă a felinarului, numele proprietarului. Atunci îşi aminti : Voinea fugise la Iaşi cu întreaga subvenţie a ,,Avîntului Studenţesc". Pe vremea aceea, Voinea era student în farmacie. Auzi tîrziu bătaia în uşă"; dar cînd se întoarse să deschidă, Bursuc intrase. Transpirase şi-şi ştergea necontenit obrazul şi barba cu o batistă mare, colorată. „Am băut prea mult, spuse lăsîndu-se să cadă pe scaun. Voiam să mai stau cu d-ta de vorbă. Aici nu ne ascultă . nimeni." îşi trase rasa foarte sus peste genunchi, lăsîndu-şi picioarele goale şi le întinse cît putu de mult, depărtîn-du-le unul de altul ca să le răcorească. „...Să ştii că eşti în mare primejdie sufletească, adăugă. Spuneai că ai plecat să cauţi o fată..." „E la Zinca, începu Ştefan aşezîn-du-se pe marginea patului. O cheamă Ileana..." „Eu te ispitesc, îl întrerupse Bursuc scoţîndu-şi pachetul şi ale-gîndu-şi o ţigară. Gîndeşte-te bine ce faci şi ce spui...". Ştefan se apropie şi-i întinse chibritulaprins. „O iubesc de zece ani, reîncepu el coborînd glasul, parcă s-ar fi temut să nu-1 asculte şi altcineva. O iubesc, dar n-am vrut să recunosc. Am minţit-o. I-am minţit pe toţi : şi pe ea, şi pe Ioana, şi m-am minţit şi pe mine. Dar acum mă duc după ea. Cred că numai ea mă poate mînr tui..." „Gîndeşte-te bine ce spui ! strigă Bursuc amenin-ţîndu-1 eu ţigara. Ai vorbit de mîntuire. Nici nu-ţi dai seama ce-ai spus !..." „Cînd am s-o reîntîlnesc, am, să de? vin alt om, continuă Ştefan. Fata asta mi-a fost ursită' şj n-am înţeles. Am lăsat-o să plece de lîngă mine, ăsta a fost păcatul meu. Acum trebuie s-o caut. Aşa mi-a spus .şi ea : că am s-o caut pînă la sfîrşitul pămîntului. Mi-a mai spus că n-am s-o mai găsesc. Dar acum ştiu unde e." e ascunsă la Zinca..." Bursuc îl privea' atent, puţin încruntat, fumînd cu sete. „De ce taci ? îî întrebă el tîrziu. Vorbeşte înainte ! Ai curajul) Ai curajul ! Mărturiseş-te-te !..." „Arii fost nebun, începu Ştefan plecîndu-şi capul. Din clipa în care am întîlnit-o, am ştiut că era mireasa mea, ursita mea, dar n-am voit să fug cu ea în lume. O iubeam şi pe Ioana. Nu ştiu cum să-ţi explic...", adăugă tulburat. „Fii bărbat, îl îndemnă Bursuc. îndrăzneşte !..." „Aş fi vrut să stea tot timpul lîngă mine, să stea mai ales cînd pictam. Nu şiiu cum să-ţi explic. Aş fi vrut să rămînem acolo, împreună, numai noi doi, în tablou, deşi nu ştiam să pictez, deşi tabloul acela..." „Viziru ! îl întrerupse Bursuc, nu te ascunde după vorbe ! Spune-mi adevărul !..." „E greu să-ţi explic, şopti Ştefan trecîndu-şi mîna pe frunte. Tabloul acela nici măcar nu exista. Era numai o pînză acoperită cu fel de fel de culori. Dar era şi Ileana acolo, era şi maşina ei. Erau şi alte multe lucruri pe care nu ştiu cum.să ţi le explic..." Tăcu încurcat şi, ri-dicîndu-şi fruntea, îi zîmbi. Bursuc îi susţinu privirea, încruntîndu-se. „Te-ai culcat cu ea ?" îl întrebă cu o voce* groasă, înecată de fum. „Da. Acesta a fost păcatul meu. Nu trebuia s-o iubesc aşa. Ea îmi era altfel ursită.'îmi era mireasă. Nu trebuia s-o iubesc aşa..." „Te-ai culcat cu ea, repetă Bursuc visător şi aspru. O iubeai ; şi totuşi te-ai culcat cu ea aşa cum te-ai fi culcat cu o curvă..." „Da. Acesta a fost păcatul meu. O iubeam, o doream, dar nu trebuia s-o fac. Dacă m-aş fi stăpînit, aş fi avut-o şi astăzi. Şi n-aş fi aflat. N-aş fi aflat .'"repetă şi-şi trecu din nou mîna pe frunte. „Ce n-ai fi aflat ?" „N-aş fi aflat 230 că nu-mi fusese credincioasă, că iubise pe altul ştiind totuşi că o iubeam eu, ştiind că mă iubea pe mine. Pentru că mă iubea, mă iubea !" repetă el cu exasperare. „Se culcase cu altul ? izbucni Bursuc in rîs. Păi la ce 'te aşteptai alt* ceva? Toate sînt curve..." Ştefan ridică brusc capul şi-1 privi. Bursuc îi făcu semn cu mîna ca şi cum ar fi vrut să-1 oprească. „Eu te ispitesc ! strigă. Bagă bine de seamă. Nu te lăsa ! Apără-te ! Apără-te, luptă cu mine, luptă cu Dumnezeu !..." „Atunci, cînd am ştiut, parcă mi-ar fi ucis sufletul, reîncepu Ştefan tulburat. Credeam că dacă îmi era ursită, dacă era mireasa mea, n-ar fi putui iubi pe altul după ce aflase să mă iubeşte pe mine. Credeam că trebuia să mă aştepte pe mine, că orice s-ar fi întîmplat în viaţa ei, trebuia să mă aştepte. Să îmbătrî-nească lîngă mine, să-şi strice viaţa, dar sa nu mă uite, pentru că eu nu o uitam..." „Erai n«bun !." murmură Bursuc. „Păcatul a fost al meu. Şi dacă n-aş fi căzut în păcat, n-aş fi aflat. întîi şi întîi, pe ea am înşelat-o cînd ne-am culcat împreună. Trebuia să am credinţă, să nădăjduiesc — şi să aştept. N-am avut destulă credinţă. Era ca o icoană pentru mine şi aşa ar fi trebuit să rămină. Dincolo de viaţă, dincolo de timp. Aşa visam să rămînă : înaltă, pură, neîntinată, ca o icoană a Maicii Domnului.-' .,Ce grozăvie F strigă Bursuc răsucindu-se pe scaun. Ce nelegiuire?.." „Voiam să ştiu că cineva poate rămîne neîntinat şi inalterabil pe acest pămînt, că cineva poate trăi în afară de Timp, trăind numai pentru mine, jertfindu-şi viaţa pă-mîntească pentru ca. să pot crede, să mă pot mîntui..." „Te-a întunecat păcatul mîndriei, murmură Bursuc. Ţi-ai pierdut sufletul din mîndrie..." „Dar mai era şi altceva ! strigă Ştefan nemaiîncercînd să se stăpînească. Nu era numai mîndrie. Voiam să cred că cineva poate rămîne imaculat pe acest pămînt, că Spiritul nu cedează întotdeauna trupului, aşa cum se întîmplă cu noi, oamenii mărunţi şi păcătoşi. Iubeam prea mult Spiritul. E acesta un 332 J păcat ? Filosofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvîntul acesta, de lucrul acesta, de tot-ceea ce nu face parte din lumea noastră deşi se află printre noi, în mijlocul nostru... Multă vreme, adăugă coborînd din nou glasul, voiam să iubesc şi eu aşa cum iubesc sfinţii..." „Eşti pierdut, şopti Bursuc. Păcatul mîndriei te-a pierdut..." Ştefan rămase cu fruntea plecată, privind în gol. „Vreau să mă pocăiesc, spuse foarte încet. Dacă crezi în Dumnezeu, iartă-mi greşelile. Dezleagă-mă, părinte," repetă el cu- un glas mai ferm. Bursuc se apără somnoros de un fluture de noapte care i se tot rotea în jurul capului. „Am băut cam mult, spuse el tîrziu. Nu mai sînt vrednic. Dar am să-ţi găsesc un popă prost, de ţară, şi are să te dezlege..." Ştefan îl asculta absent, fără să-1 privească. „Te iau cu mine la-'Zinca, strigă deodată Bursuc ridicîn-du-se cu greutate dm scaun şi clătinîndu-se pe picioare ca să-şi potrivească rasa. Iar dacă fata aceea te-a aşteptat, vă unesc în faţa lui Dumnezeu. Vă unesc eu, cu mîna mea, căci am darul..." „Dacă ai darului dacă crezi în Dumnezeu, începu Ştefan însufleţindu-se deodată, dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu... „Ce cred eu, asta-i altă poveste, îl întrerupse Bursuc. Dar eu îţi vreau binele, că eşti în mare primejdie sufletească..." Se îndreptă anevoie spre uşă. în prag întoarse încă o dată capul şi-1 privi. Ştefan rămase pe marginea patului. „Grozav m-ai întristat, şopti Bursuc. M-ai întristat de moarte Au plecat a doua zi în zori, într-o maşină din fruntea caravanei. „Să vorbeşti încet, îi şopti Bursuc. Probabil că Şoferul e şi el agent de Siguranţă şi, vrînd, nevrînd, trage cu urechea1. Eu, de altfel, am să mă culc puţin, adăugă bătîndu-se cu palma peste gură ca să-şi ascundă căscatul. Mă sfmt foarte obosit..." îndată ce-au ieşit din oraş şi soarele a început să se înalţe pe cerul alburiu, au regăsit pă-inîntul ars. crăpat, sfărîmat de secetă, cu rari arbori bătrîni 233 despuiaţi de frunze şi cu trunchiurile jupuite pînă foarte sus de coajă. Curînd, praful ridicat de maşina din faţă, care conducea caravana, le împăienjeni vederea. Praful rămînea în aer, neclintit, parcă ar fi fost o plasă nesfîrşită susţinută de fire nevăzute de o parte şi de alta a şoselei. Ştefan îşi apăsă batista pe gură şi-şi apropie genele, încercînd zadarnic să se apere. Abia adormit, Bursuc începu să-tuşească şi se trezi speriat. „Mînă mai încet, strigă el şoferului, că ne omoară praful." „Tot aia e, vorbi şoferul fără să se întoarcă.-De-abia într-o jumătate de ceas se aşterne praful aşa cum a fost..." „Pastele şi Dumnezeii ei de viaţă", murmură Bursuc căutîndu-şi batista. La răstimpuri se zăreau oameni aşezaţi pe marginea şoselei, cu palmele la ochi ca să se apere de praf. Erau grupuri mici, cîte doi, trei bărbaţi, cu desagi goi în spate. Unii ţineau de funie cîte o vită scheletică, îngenunchiată lîngă iei, cu botul sprijinit în praf. „Pastele şi Dumnezeii ! murmură din nou Bursuc. Au să moară toţi de foame..." Apoi se întoarse brusc către Ştefan. „De ce taci, domnule consilier ? Spune ceva. Vorbeşte. Vorbeşte-mi despre dragoste şi despre ideal. Vorbeşte-mi despre satul visurilor d-tale !" „Nu ştiu nimic despre el, începu Ştefan continuînd să privească înainte, peste umărul şoferului. Nici măcar nu ştiu exact unde se află... îmi spunea Ileana că aveau o pivniţă mare şi veche acolo, adăugă el visător. Mă gîndeam la pivniţa aceea. E curios'că nu mă gîndeam la ea, la Ileana. Mă gîndeam^ la pivniţa de la Zinca..." „Nu prea ai haz, îl întrerupse^ Bursuc căscînd din nou. Credeam că ai să-mi povesteşti ceva mai dramatic şi mai duios..." Tăcu o clipă, clătinînd din cap, melancolic. „Mi s-a făcut «dor de amintiri duioase, adăugă. Amintiri din satul copilăriei... Ştiam odată un cîntec. Cum dracu' începe ?... în-satu-în-care-m'am-năs* 234: cut..." începu să fredoneze, clătinînd mereu din cap, cu pleoapele pe jumătate închise. Dar maşina se opri brusc,' zgîlţîindu-1. Un jandarm se apropie de şofer. „Ocoliţi satul, îi spuse. Aici s-au împărţit ajjrţoarele." „Ştiam, ştiam !" făcu şoferul plictisit şi porni din nou maşina. Zări de departe grupurile de ţărani care ieşiseră în marginea satului şi, începînd să claxoneze, acceleră. Oamenii priveau maşina prin perdeaua de praf, neîndrăznind să spere, ridicîndu-şi pe rînd căciulile. „Cerşetori ! murmură Bursuc presîndu-şi batista pe gură. Nu mai spui nimic?" se întoarse, aproape ameninţător, spre Ştefan. Dar îi era somn şi încercă din nou să adoarmă, lăsîndu-şi capul pe spate. Curînd începu sâ sforăie. Ştefan trase oblonul de sticlă şi, plecîndu-se spre şofer, îl întrebă în şoaptă. „Cunoşti un sat din judeţul Botoşani, Zinca ?" „Cunosc, răspunse şoferul fără să se întoarcă. E în direcţia noastră. într-acolo mergem..." „Ce-ţi spune, domnule ! strigă Bursuc deşteptîndu-se. Ce vorbeaţi ?" „îl întrebam încotro mergem. îmi spunea că-." „Am înţeles, făcu Bursuc clătinînd somnoros din cap.» Să mă treziţi şi pe mine..." S-a trezit singur, un ceas mai tîrziu, simţind că se oprise maşina. După cîteva cninute sosi şi camioneta sanitară, apoi, la intervale scurte, celelalte maşini şi camioane. Caravana se grupă la marginea satului. La vreo douăzeci de metri se distingea, prin perdeaua de praf, masa compactă de ţărani străjuită de cîţiva jandarmi. Primarul se apropiase de camioneta sanitară şi vorbea cu, medicii. Bursuc se frecă multă vreme la ochi, apoi coborî din maşină şi se îndreptă hotărît spre oameni. „Pocăiţi-vă !" le strigă el de departe, ridicînd braţul foarte sus în aer. Se făcu deodată tăcere. „Pocăiţi-vă ! strigă din nou Bursue-grăbind pasul. E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele voastre. Dumnezeu şi-a întors faţa de la1 voi. Au să 'vină oamenii diavolului şi au să vă spună unele şi altele, ispi-tindu-vă precum că Dumnezeu nu există. Dar voi să nu-i credeţi. Dumnezeu există ! Ascultaţi-mă pe mine, Dumnezeu există..." Unul din medici se apropie grăbit de el. „Nu-i timp acum, părinte. Le vorbiţi oamenilor după ce se împart ajutoarele..." Bursuc întoarse capul şi-1 privi mîniat. Dar recunoscu lîngă el pe doctorul Trandafir şi ridică din umeri. Se întoarse încet, plictisit, spre caravană, îl luă pe Ştefan de braţ şi-1 trase după el. Pretutindeni mirosea a praf şi a benzină. Ocoliră camioanele şi se îndreptară spre un salcîm care-şi mai păstra încă frunzele firave şi îngălbenite. „Ai o ţigară ? îl întrebă. Că mi-am uitat pachetul în maşină..." Dar praful şi fumul îl înecă repede şi începu să tuşească şi să scuipe. „Păcat, spuse încet, mai mult pentru sine. Eram inspirat. Le-aş fi vorbit oamenilor din adîncnl sufletului. Le-aş fi vorbit de Dumnezeu şi despre căile neînţelese ale adevărului. Pentru că, să ştii de la mine, Viziru, să ştii că Dumnezeu există. Dar noi, oamenii Bisericii, ne-am înrăit -şi nu-1 mai cunoaştem. Ascultă-mă bine că am să-ţi spun o taină. Multă vreme am crezut şi eu, ca toată lumea, că Dumnezeu nu există, că e o invenţie a popilor. Eram la Seminar ; ce " . dracu' aş fi putut crede altceva ? ! Doar aveam şi eu ochi de văzut şi minte de înţeles. Am înţeles din Seminar că' -i toată povestea asta cu Dumifezeu şi Iisus Christos e o chestie inventată. Am avut şi probe. Cînd mergeam la slujbe, eu îmi spuneam în gînd : afirm sus' şi tare că toate acestea sînt nişte poveşti inventate. Afirm că Dumnezeu nu există şi că Iisus Christos nu s-^a născut dintr-o , fecioară. Afirm ! Iar dacă mă înşel cumva, să mi se facă ' un semn. Să trăsnească din senin, să se mişte o icoană, să simt o mînă nevăzută pe obraz, sau orice altceva. Te rog să mă crezi, nu s-a întîmplat niciodată nimic. Deci, am avut probe că Dumnezeu nu există." Se opri brusc şi 236 scuipă din nou. Apoi rămase cu privirile pironite asesa-a grupului de ţărani. „Şi pe urmă ? întrebă timid Ste&n Pe urmă ce s-a întîmplat ?" „Am avut probe şi maipu^ ternice că Dumnezeu există, reluă Bursuc cu un" glas aspru. Probe adevărate, nu prostiile de care-ţi vorbesc popii şi teologii. Am să ţi le spun. Sufletul d-tale e tulburat; ai nevoie de credinţă..." Dar se întrerupse din nou şi zvîrli ţigara cît putu mai departe, în praf. Doctorul Trandafir venea grăbit către ei. „Părinte, îi strigă el de departe. Dacă vrei, poţi veni să le vorbeşti oamenilor..." ,,Acum nu mai am chef. Nu mai sînt inspirat. Trebuia să mă lăsaţi să vorbesc atunci cînd voia Dumnezeu, nu cînd catadicsiţi d-stră, medicii.' „Atunci plecăm", spuse doctorul. în maşină, Ştefan aşteptă cîtva timp, apoi îl întrebă. „Ce fel de probe ?" Bursuc întoarse capul şi-1 privi mirat, ca şi cum nu l-ar fi înţeles. „Te întrebam ce fel de probe ai avut despre existenţa lui Dumnezeu", vorbi Ştefan. „Am să ţi Ie spun, dar nu aici ; astea sînt lucruri de mare taină." Apoi îl privi din nou multă vreme, scrutător, cu uh zîmbet misterios pe buze, şi izbucni deodată : „Va să zică încercai să mă ispiteşti ! exclamă el cu un aer de mare satisfacţie. Voiai să afli probele pe care-mi întemeiez credinţa ! Cu alte cuvinte, te aşezai în locul meu ; încercai să mă ispiteşti pe mine," aşa cum te-am ispitit eu... Dar eu ştiu să mă apăr, Viziru. Eu am darul. Pe mine diavolul nu mă dovedeşte. Eu il. ghicesc de departe, îl ghicesc cum vine să mă ispitească, şi îi strig : piei de lîngă mine. Satana..." De-abia a doua zi la apusul soarelui au ajuns la Zinca. Cu un ceas mai înainte maşina lui Bursuc se despărţise de caravană şi pornise, singură, spre lunca Şiretului. Cînd s-au apropiat, au zărit de departe un grup de oameni adunaţi în marginea satului, parcă i-ar fi aşteptat. Bursuc strigă şoferului să oprească şi sări din maşină. „Pe cine aşteptaţi ?" îi întrebă el. Cîtva timp, oamenii îl priviră intimidaţi, fără să scoată un cuvînt. „Ne mor copiii," şopti tîrziu o femeie. Dar vorbea cu greutate, căci îi. căzuseră aproape toţi dinţii. Avea o faţă pămîntie, cu oasele stră-pungîndu-i pielea. „Ni s-au prăpădit vitele", adăugă ea. Parcă ar fi încercat să zîmbească ; figura i se zbîrci, lumini ndu-i-se într-un chip neînţeles. „Americanii, vorbi atunci cineva. Am auzit că vin prin sate şi aduc mălai..." Bursuc îşi roti de mai multe ori privirile pe deasupra lor, nehotărît. „Unde vă e preotul ?" întrebă el în cele din urmă. „E bătrîn, spuse cineva. Trage să moară." „V-a pedepsit Dumnezeu ! strigă Bursuc însufleţindu-se deodată. V-a bătut Dumnezeu pentru păcatele voastre. Pocăiţi-vă, căci sînteţi prea păcătoşi. Aveţi mîinile pătate cu sînge !..." Unul cîte unul, oamenii îngenuncheară tăcuţi, neîndrăznind să-şi mai înalţe privirile. „Cum vreţi să vă ierte Dumnezeu dacă nu vă pocăiţi ? strigă şi mai însufleţit Bursuc. Seceta asta e de la Dumnezeu. Spun unii şi alţii că e fenomen solar — dar parcă soarele n-a fost făcut tot de Dumnezeu ? Nu ascultă şi el de Dumnezeu ? !..." Ştefan coborî din maşină şi, ocolind grupul de ţărani îngenunchiaţi, se îndreptă spre «at. Mergea tot mai repede, cu gura încleştată, privind înaintea lui. Se opri în faţa primei case şi strigă. Nu-i răspunse decît lătratul stins, nefiresc de blînd, al unui cîine pexare nu-1 vedea. Aşteptă cîtva timp, apoi se îndreptă spre gospodăria vecină şi intră în curte. „E cineva acasă ?" întrebă. Tîrziu, în dreptul uşii apăru o fetiţă cu părul foarte bălai şi ochii mari, speriaţi, pierduţi în orbitele adînc căscate. Il privi lung, fără să scoată o vorbă. „Bună ziua, spuse Ştefan. Aveţi o curte boierească, - aici, la Zinca ? Ai auzit-de nişte cucoane bătrîne care au un conac ?" Fetiţa continua să-1 privească fix, parcă tot mai speriată. „Nişte cucoane bătrîne şi o domnişoară tî-nără, Ileana ? vorbi din nou Ştefan. Ileana Sideri ? Q. domnişoară frumoasă, oacheşă, cu părul negru ? Care stă mai mult în străinătate ?..." Apoi se întrerupse brusc şi se apropie de fetiţă. „Mă auzi ? întrebă el încet. înţelegi ce-ţi spun ?" Fetiţa 'dădu din Cap, dar se retrase speriată spre uşă. „Ai auzit de o cucoană, Alice Cretzulescu, şi de o duduie, Ileana Sideri ? Şi de un conac boieresc care avea o pivniţă veche şi adîncă ?" Fetiţa clătină din nou din cap şi întinse braţul, arătînd peste sat. „E acolo", spuse ea foarte încet. Ştefan simţi cum i se goleşte inima de sînge. Gura fetei era pămîntie, uscată, cu un singur dinte crescut nemăsurat. Scoase repede" portmoneul şi-i întinse cîteva bacnote, apoi ieşi din curte şi începu să alerge. Mult timp nici nu-şi dădu seama că se roagă în gînd, că repetă în neştire frînturi din rugăciunile pe care le auzise în copilărie şi pe care nu ştia că şi. le mai aminteşte încă. Din cînd în cînd, auzea acelaşi lătrat lihnit de cîini care trăgeau să moară. La capătul satului întîlni un om rezemat de gard, care-1 privi indiferent, _ parcă nu l-ar fi Văzut. „Mai e mult pînă la conac ?" îl întrebă. „E acolo, răspunse ridicînd braţul şi arătîndu-i-1. Dar nu mai e nimeni. L-au ars oamenii..." Cu un efort, se ridică sprijinindu-se de gard şi-i arătă încă o dată. Se vedeau, nu prea departe, un grup de arbori uscaţi şi cîteva ziduri. „Eşti de-aici din sat ? întrebă Ştefan. O cunoşti pe duduca Ileana ?" Omul clătină din cap, zîmbind. „O cunosc, spuse. N-a mai fost de mult pe-aici. N-a aflat de prăpăd..." Ştefan îl privi lung, foarte palid. Apoi îi mulţumi şi plecă mai departe, dar omul se luă după el, silindu-se să facă paşii mari. „De cînd n-ai mai văzut-o pe Ileana ?" îl întrebă deodată Ştefan întorcînd capul. Omul se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea. „De mult, spuse. Dinainte de război* Am auzit că a pier cat departe, peste mări..." 238 23Ş Mergeau acum alături, fără să-şi vorbească. Soarele asfinţise demult, dar în pămîntul crăpat, şi prăfuit răzbătea încă aerul încins, fierbinte. Nu se auzea nici un semn de viaţă, nici măcar greierii. „Am auzit că au să vină americanii să ne-aducă mălai, spuse omul. O fi adevărat ?" Ştefan nu-i răspunse. Grăbi din nou pasul şi curînd" îl lăsă în urmă. Dar omul continuă să se ţină. după el, tăcut, cu încăpăţînare. Cînd ajunse în faţa porţii, Ştefan se opri şi privi în jurul lui. Gardul care înconjura conacul fusese smuls de mult; nu rămăsese decît poarta cea mare, din mijloc, cu stîlpii de cărămidă care începuseră şi ei să se macine. Parcul fusese distrus ; arborii care nu arseseră fuseseră tăiaţi sălbatic şi la întîmplare ; se mai vedeau încă trunchiurile groase, uscate,-şi rădăcinile ieşind ca nişte şerpi înlănţuiţi din,pămînt. Rămăseseră * întregi doar cîţiva şalcîmi care-şi scuturaseră frunzele şi doi brazi, arşi de secetă, parcă ar fi fost pîf joliţi. Se distingea încă urma rondurilor cu flori şi a aleilor cu pietriş. Apoi, în fund, zidurile înalte, arse, cu ferestrele căscate. Ştefan îşi şterse fruntea cu batista şi intră. Omul îl ajunse din urmă. „I-au pus foc în iarna aceea cînd s-a auzit că se împart pămînturile, vorbi el încet. Pămîntul l-au împărţit, dar cu casele boiereşti n-au ştiut ce să facă. Le-au prădat şi după aceea le-au pus foc..." îl urmărea, la un pas înapoia lui, privindu-1 cum trece prin faţa zidurilor . afumate, cum se opreşte în dreptul ferestrelor. Coperişul arsese în întregime şi încăperile erau înfundate cu moloz. Crescuseră bălării printre ziduri şi cărămizi, dar seceta le uscase de mult „Era o pivniţă mare şi adîncă", spuse Ştefan întorcîndu-şi deodată capul. „Au astupat-o oamenii vara trecută, după ce-au îngropat-o pe Marina. Că Marina lăsase cu limbă de moarte să se astupe pivniţa. Nu mai era nici ea cu mintea întreagă, sărmana, după ce-a murit duduca Alisa. A tot aşteptat de-atunci să mai 240 ' vină cineva. A aşteptat chiar după ce-au ars casele şi s-a împărţit moşia. Zicea că trebuie să vină..." „O aştepta..." „Zicea că mai avea maiorul un băiat şi că într-o zi are să vină... Dar astea erau năluciri de-ale ei, că nu mai era cu mintea întreagă." Atunci se auzi claxonul şi întoarseră amîndoi capetele. Maşina se apropia cu oarecare greutate, căci drumul era desfundat şi plin de şanţuri. Bursuc îi făcu semn cu mîna, chemîndu-1 repede, enervat. „Unde ai fugit, domnule ?" ri strigă de departe. „Nu e aici, spuse Ştefan. Nu mai e nimeni aici..." „Păcat că n-ai stat să mă asculţi cum le-am vorbit, continuă Bursuc. Să fi auzit cuvîntul lui Dumnezeu., Am fost inspirat ! Plîngeau oamenii ascultîndu-mă şi se pocăiau. Le-am vorbit de sfîr-şitul lumii, le-am explicat Apocalipsa... Păcat că n-ai" fost," adăugă căutîndu-se în buzunar şi- scoţîndu-şi pachetul cu ţigări. „Credeam că e aici, vorbi Ştefan foarte încet, mai mult pentru sine. Acum, .nu mai ştiu unde s-o caut..." „Trebuie să mergem la popă, că stă să moară, continuă Bursuc. Apoi trebuie să vorbesc la telefon cu laşul." „Nu mai ştiu unde s-o caut, îl întrerupse Ştefan. Au astupat şi pivniţa..." îşi trecu mîna pe frunte. Bursuc zvirli atunci ţigara cît putu mai departe, printre mărăcinii uscaţi, şi, apucîndu-1 de braţ, îl trase după el înapoi spre ruini. „Dacă ai curajul şi eşti bărbat, vino cu mine şi blestemă ! îi şopti. Blestemă, d-le consilier ! Ridică pumnul către cer şi blesteamă ! Că ai pentru ce să blestemi. Fii bărbat ! împotriveşte-te lui Dumnezeu, înalţă mîna împotriva lui, fă ceva ! De ce stai ca o muiere plouată ? strigă el ridicînd deodată glasul. Luptă-te voiniceşte ! Cheamă pe diavol de partea d-tale şi ia-te la trîntă cu Dumnezeu ! Fă ceva !" strigă el din nou exasperat. Ştefan îl privea absent, parcă nu l-ar fi auzit. „Vezi că n-ai curajul ? şopti Bursuc zîmbind viclean. Vezi că nu eşti bărbat ? Nu eşti nici cald, nici rece. Eşti căldicel şi puţintel, şi Dumnezeu te va scuipa cu scîrbă. Dacă 241 V măcar ai fi avut curajul să te, răzvrăteşti împotriva^ lui Dumnezeu şi să-1 blestemi ! adăugă el. M-aş fi putut ruga pentru d-ta atunci. De ce taci ? îl întrebă pierzîndu-şi răbdarea. Spune ceva ! Strigă ! înjură ! Pune mîna pe piatră şi zvîrle în Dumnezeu! Fă ceva!" Dar ridicînd din nou glasul, Bursuc se înecă şi începu să tuşească. Tuşi aşa multă vreme, cu palma peste gură, scuipînd mereu, înjurînd printre dinţi. La un pas în faţa lui, Ştefan îl privea încurcat. începea să se întunece. Tîrziu, Bursuc îşi potoli tuşea, îşi scoase batista şi-şi şterse obosit barba. „Am vrut să te ispitesc, şopti el răguşit. Am vrut să văd dacă mai ai credinţă. Acum, haide la popă, adăugă, că trăgea să moară. Poate îl mai găsim în viaţă..." V Bibicescu bătu de mai multe ori în uşă, dar văzînd că nu răspunde nimeni, se apropie de fereastra odăii lui Biriş şi începu să ciocănească timid. După cîteva minute îşi pierdu răbdarea şi plecă, îndreptîndu-se spre staţia de tramvai. Mergea repede, grăbit, întorcînd mereu capul. Dar se opri deodată, rămase o clipă hehotărît, apoi se reîntoarse lîngă fereastră. începu să bată din ce în ce mai tare. Curînd simţi o nună pe umăr şi sări în lături speriat, foarte palid. Era D-na Porumbache. „Te osteneşti degeaba, îi spune ea. Doarme greu. E cam bolnav de cîteva zile. Mi-e teamă c-a scuipat iar sînge..." Era o seară caldă, uscată, prăfuită, de la sfîrşitul lui septembrie. Bibicescu îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă,, tremurînd, faţa. Cealaltă mînă şi-o rezemase pe inimă. D-na Porumbache îl privi lung, mirată. „Dar ce ai ? De ce te-ai speriat ?" „Aş vrea să intru o clipă, şopti Bibicescu. Am să-i spun ceva foarte important." Descuind uşa, d-na Porumbache întoarse capul şi-1 privi iar. „Spuneai că e ceva important ? Că, altminteri, nu mă îndur să-1 scol..." „E important", repetă Bibicescu grăbindu-se să intre. în coridor, d-na Porumbache lipi urechea de uşa de 1h odaia lui Biriş. „Doarme adînc, spuse. Mi se rupe inima ' 243 că trebuie să-1 scol..." Dar se hotărî brusc, puse mîna pe clanţă şi deschise uşa. Bibicescu intră imediat după ea. Pe măsuţa de lîngă pat ardea o lampă măruntă, cu un bec foarte slab," a cărui lumină era încă şi mai voalată de un şal înfăşurat în jurul abajurului. Biriş dormea încruntat, cu gura deschisă. D-nă Porumbache se apropie de el şi-i puse mîna pe frunte. „Petrică !" îl strigă ea. Fără nici un efort, Biriş se trezi şi începu să se frece la ochi. „Am dormit cam mult, spuse. Nu trebuia să mă laşi. N-am să mai pot dormi la noapte". Atunci îj recunoscu pe Bibicescu şi-1 privi lung, mirat, apoi îşi întoarse repede ochii spre d-na Porumbache. „Vrea să-ţi vorbească, , îi spuse ea. E ceva important..." Bibicescu se apropie şi se aşeză ' pe scaunul de lîngă pat, ţinîndu-şi mereu mîna la inimă. „Nu ştiu dacă e atît de important, începu el silindu-se să zîmbească, ironic. Nu e vorba decît despre modesta mea persoană. Pe cine mai poate interesa ea acum, cînd nu mai sînt decît un biet scriitor de geniu ? Degeaba rîzi, se adresă el lui Biriş, care. continua să-1 privească indiferent, degeaba îţi spui în sinea ta : Iată că i s-a suit la cap şi lui Dan Bibicescu ! Ascultă-mă pe mine, acum m-am convins, că am cu adevărat geniu. Am început să scriu întoarcerea de la Stalingrad. Ai să citeşti şi ai să te convingi. Ai să vezi ce poate face Bibicescu. 6'Neill, Claudel, Partenie ? Zero ! Iţi spun şi ţi-o repet : Zero !... Păcat că sînt bolnav, adăugă cu un zîmbet amar. Dar nu-i nimic. N-am să mor înainte de a termina întoarcerea de la Stalingrad. Degeaba m-au condamnat ei la moarte. N-am să mor..." „Ce s-a întîmplat ?" îl întrebă Biriş. „Sînt urmărit, spuse Bibicescu încercînd din nou să zîmbească. M-a denunţat cineva şi vor să mă aresteze. Au făcut o descindere azi-noapte şi mi-au răscolit toate sertarele. Noroc că nu aveam manuscrisele la mine. Am avut eu grijă şi le-am pus de mult la adăpost. Parcă presimţeam că se pregăteşte ceva. Am fost chemat azi dimineaţă la Pre fectură. M-au interogat timp de trei ore, dar n-au avut ce [ace şi mi-au dat/drumul. Dar mi-e teamă că vor veni din iou la noapte..." Se întrerupse şi-i privi pe rînd, confinulad' să-şi păstreze mîna dreaptă pe inimă. D-na Porumbache [1 ascultase speriată. Se aşezase pe marginea patulta fără să scoată un cuvînt şi-şi plecă încurcată privirile. „Venisem să te rog să-mi faceţi un mare serviciu, reîncepu Bibicescu. Venisem să vă cer protecţie şi adăpost pentru cîteva nopţi, pînă îmi găseşte Conu Mişu o gazdă." Tăcu* jrusc, stînjenit. Biriş întinse mîna şi apucă pachetul cu ţigări de pe măsuţă. „Te-aş ruga să nu fumezi, îi spuse Bibicescu. Mi-e teamă să nu am un nou atac..." Biriş îl privi lung, zîmbind. „Nu ştiu unde te-am putea adăposti", spuse el. „Aş putea dormi aici, vorbi Bibicescu ârătînd către fereastră. Mă mulţumesc cu o saltea. Doar cîteva . zile, pînă îmi găseşte Conu Mişu o ascunzătoare sigură..." „Dar tu nu te-ai-gîndit că primul lucru"pe care-1 va face Poliţia va fi să te caute pe la prieteni şi cunoştinţe ?" „Doar cîteva zile, stărui Bibicescu apăsîndu-şi crispat mîna pe inimă. Am o poftă grozavă de scris. Vreau să profit, am nevoie de linişte..." „Unde crezi că l-am putea ascunde ? se adresă Biriş către d-na Porumbache ca şi cum nu l-ar fi ascultat. Ar trebui să vorbesc şi :u Ştefan..." „yăd că nu vrei, îl întrerupse Bibicescu. Nu-i nimic. km şă caut în altă parte. Are să-mi găsească Conu Mişu..." Biriş continua s-o privească, întrebător, pe d-na Porum-sache. „Du-1 în seara asta la Irina, îi spuse el. Acolo n-au îă-1 caute..." „Am o poftă grozavă de*scris, începu Bibicescu. Mă apuc chiar în noaptea asta. Crezi că o să găsesc acolo hîrtie şi cerneală şi tot ce-mi trebuie ? Am o scenă extraordinară în cap. Mi-a venit chiar cînd ieşeam ie la Prefectură şi trebuie s-o scriu î» noaptea asta. Să vezi..." Cu un efort, se sculă de pe scaun, dar nu se iepărtă ; rămase în spatele scaunului; cu mîna pe spetează. 244 245 „Să vezi, continuă el. cu un zîmbet .secret. Acţiunea se •petrece într-un block-haus de la Stalingrad. E noapte. Sînt doar cîteva persoane pe scenă. Şi deodată apare un colonel. în paranteză, îţi pot spune că m-am inspirat din \ viaţa colonelului Băleanu ; dar e înainte de accident. Vine să inspecteze arant-posturile..." „Cred că ar trebui să vă grăbiţi, îl întrerupse Biriş adresîndu-se d-nei Po-' rumbache. „Se aud necontenit tunurile, continuă Bibicescu. Colonelul..." Se întrerupse brusc şi se reaşează pe scaun, punîndu-şii din nou mîna pe^ inimă. „Ce ai ? ţi-e rău ?" îl întrebă d-na Porumbache. „Mi-e teamă să nu înceapă", şopti Bibieescu pălind.! Biriş îl privi enervat, apoi întinse mîna şi apucă pachetul^ cu ţigări. „Ascultă-mă, îi spuse el. încearcă să te vindeei-| de ideea aceasta absurdă că eşti bolnav de inimă. Am< aflat tot de la Conu Mişu. Am aflat că te-au văzut nu ştiu» cîţi doctori şi ţi-au făcut nu ştiu cîte analize şi cardio-" grame. Nimeni nu ţi-a găsit nimic. Eşti perfect sănătos..." Bibicescu îl ascultase cu capul plecat, frecîndu-şi încet partea stingă a pieptului. „îţi mulţumesc, vorbi el tîrziu, zîmbind. Mi-a trecut. Nu mai am nimic. Are sa vină4 Conu Mişu în cursul zilei de mîine să-mi aducă o pijama.| şi nişte cămăşi. In noaptea asta am să dorm îmbrăcat. Adică, mai precis, n-am să dorm deloc. Am să lucrez. Ar fi chiar mai bine dacă mi-ai da tu nişte hîrtie..." In curte, d-na Porumbache îi făcu semn să aştepte şi intră singură. Ii găsi la masă. „M-a trimis Petrică, începu ea cu o voce scăzută. Vă rugăm să găzduiţi cîteva zile; pe un domn. îl cheamă Bibicescu. E urmărit de poliţie.. s,îl cunosc, spuse Irina ridicîndu-se de la masă. II cunosc * d<3 la Cătălina..." In acea clipă apăru în prag Bibicescu. Se înclină profund, apoi se apropie şi, ceremonios, ca şi i cum s-ar fi aflat pe scenă, sărută mîna d-nei Ivaşcu, apoi] a Irinei şi strînse mîna' scurt, bărbăteşte, învăţătorului. 246 .Eu sînt, spuse el zîmbind. Dan Bibicescu, actor şi autor dramatic, fost director al Teatrului Naţional, fost subsecretar general al Teatrelor. Poate aţi auzit de mine..." ,,Te cunosc de la Cătălina", spuse Irina. „De la Cătălina, repetă Bibicescu clătinînd din cap. Da. Evident, trebuia să mă gîndesc", adăugă uşor intimidat. Se aşeză pe un scaun şi-şi roti privirile asupra celorlalţi, încet, fără grabă, ca şi cum ar fi repetat o scenă pe care încă nu ştia cum s-o joace şi î-ar fi căutat efectele. „Am venit să vă cer adăpost pentru cîteva zile, începu el deodată. Vă închipuiţi de ce. Sînt urmărit. Prietenul meu, Mişu Weissmann. se ocupă în acest moment... Dar, în sfîrşit, poate e mai prudent să nu intru în amănunte. Vreau doar să vă spun că nu voi rămîne decît cîteva zile. Şi vă mai spun un secret : am o poftă grozavă de scris. Vreau să încep chiar in noaptea asta. Mi-am adus şi hîrtie. Nu cred că am să dorm''deloc, toată noaptea. Dacă o să-mi spuneţi unde am să mă pot retrage..." D-na Ivaşcu îl privise tot timpul fascinată, neizbutind să-şi dezlipească ochii de el. ,.în salon, spuse ea. îl putem culca în salon, îi putem face.patul acolo..." „Vă mulţumesc, se înclină Bibicescu, vă mulţumesc din suflet^ stimată doamnă... Dacă s-ar putea, aş vrea o cameră Tfetrasă, unde să mă pot concentra. Cred că am să scriu o capodoperă", adăugă el rotindu-şi din nou privirile în jurul mesei. Irina ieşise pe nesimţite şi se întoarse cu o tavă pe care se afla o farfurie cu supă şi nişte legume fierte. Bibicescu o privi cum îi aşeză tacîmul, apoi se trezi că mănîncă. învăţătorul îi umplu paharul cu vin şi ciocniră cu toţii. „Dacă o să-mi daţi voie, începu Bibicescu, am să vă citesc din cînd în cînd, serile, în'jurul mesei acesteia, cîteva scene. Scriu o piesă de " teatru. Nu e prima mea piesă, dar de data aceasta sînt sigur că voi scrie p capodoperă. Dacă n-ar fi încă -un mare secret, v-aş putea-spune şi pentru ce teatru o scriu*- Dar poate că am să vă spun mai tîrziu", adăugă după o clipă, visător. A doua zi Mişu Weissmann veni cu maşina în strada Măcelari. Coborî grăbit cu o valiză încărcată.^ „N-a dormit aici, îi spuse d-na Porumbache. Ne-a fost teamă. I-a fost .teamă lui Petrică să nu-1 caute Poliţia, că ştie că sînt prieteni. N-am închis ochii toată noaptea. Tot aşteptam să vină să-1'caute..." „Nu vine nimeni, spuse Weissmann. Am avut eu-grijă..." Lăsă valiza pe coridor şi intră în odaia lui Biriş. „Să n-aveţi nici o teamă, continuă el jovial, ştergîndu-se cu batista pe frunte. Am aranjat şi cu Poliţia. Nu va fi căutat". „Mi-am închipuit eu, făcu Biriş zîmbind. Mi-am închipuit că şi urmărirea adeasta e cam tot atît de reală cît şi boala lui de inimă..." „Te înşeli, îl întrerupse Weissmann. Chestia cu inima este, evident, o obsesie a lui. Dar a fost ieri anchetat de Poliţie şi risca să fie arestat. E întotdeauna mai greu să scapi pe cineva după ce-a fost arestat. A făcut foarte bine că s-a ascuns. Mi-a lăsat,timp să aranjez aicHucrurile. Nu pot să-ţi spun mai mult, dar dosarul lui e destul de încărcat..." Se aşezase pe scaun şi continua să se şteargă cu batista pe obraz. „A fost denunţat, reîncepu după o pauză. O să aflăm într-o zi de cine. Probabil vreun coleg, căci sînt toţi geloşi pe el. Nu e vina lui dacă are geniu. încearcă toţi să-1 distrugă". Rămase p clipă gînditor. „Cît timp poate rămîne la Irina ? îl întrebă deodată, tresărind. Roag-o din partea mea să-1 ţină măcar o săptămîna. între timp, aranjez şi-1 mut într-altă parte. Cînd ai să te duci să-1 vezi, să-i spui că am să trec la începutul - săptămînii viitoare, pe seară. Nu mă duc acum, pentru că poate sînt şi eu urmărit. Trebuie să fim prudenţi, măcar cîteva zile. Pe urmă, aranjez eu lucrurile..." „N-am să mă pot duce, spuse Biriş. Nu mă simt prea bine." Weissmann îl privi încurcat. „Ar trebui să mai stai cîtva timp la Moreni, în sanatoriu, spuse. Iar ai slăbit..." Biriş tăcu, continuînd să fumeze. „Trimite-i vorbă prin d-na Porumbache, reluă Mişu. Spune-i să aibă răbdare, că totul se aranjează. Să n-aibă nici o grijă de hîrtii, de manuscrise, pentru că sînt la adăpost şi foarte curînd va fi aşa cum vrea el. Ştie el despre ce e vorba, adăugă zîmbmd. Spune-i doar atît : să n-aibă grijă de hîrtii. Şi îndată ce termină piesa, s-o copieze şi să mi-o trimită. Sau nu ; mai bine să m-aştepte pe mine. Am să vin pe la începutul săptămînii viitoare şi am să-i iau piesa, dacă o va termina pînă atunci. Am o ocazie unică săptămîna viitoare ; ştie el despre ce e vorba../' Biriş îl ascultase concentrat, silindu-se să înţeleagă. Voi să spună ceva," dar Mişu Weissmann nu-i lăsă timp. „îl mai vezi pe Viziru ?" îl întrebă coborînd puţin glasul. „Nu l-am mai văzut cam de mult. Dar acum ştiu unde stă. Am să trec pe la ol îndată ce mă voi înzdrăvehi." „Spune-i să păstreze contactul cu Bursuc, făcu Weissmann coborînd şi mai mult glasul. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc. Să continue să-1 vadă, să stea cu el de vorbă, să-1 descoasă.., Spune-i că e un lucru foarte important...". Biriş începu să zîmbescă. ..Nu înţeleg nimic,-dar am să-i, spun. Nu ştiu despre ce contact poate fi vorba..." „L-a văzut astă vară în Moldova, îl întrerupse Weissman. Au stat împreună o săptămîna şi au rămas prieteni. E foarte important. Avem nevoie de Bursuc..." ■ v Din seara cînd venise, Bibicescu scria 'mereu. In timpul zilei nu mai intră nimeni la el. Irina venea dimineţile, cu ceaiul, şi avea grijă să-1 anunţe, bătîndu-i în uşă cu un sfert de ceas înainte de fiecare masă, ca să aibă timp să-şi sfîrşească în linişte pagina începută. „jQ 248 sută cincizeci de pagini !" izbucni într-o seară Bibicescu, după ce se aşeză la masă. Trecuse o săptămîna de cînd venise. „Trebuie să vă gîndiţi că fiecare pagină a fost scrisă şi rescrisă de cel puţin trei ori. Asta înseamnă 450 de pagini, deci mai mult de 60 pagini pe zi. Ce spui, domnu' Vasile," se întoarse el spre învăţător. „Un al doilea Nicolar Iorga, rosti îvăţătorul cu evlavie. De-abia aşteptăm să ne-o citiţi, s-o admirăm şi noi..." Bibicescu începu să mănînce, prelungind într-adins tăcerea, cu un zîmbet misterios. Apoi ridică brusc capul şi-şi roti privirile în jurul mesei. „Primele două acte sînt deja scrise. Dacă sînteţi de acord şi nu vă deranjează prea mult, am să vi le citesc astă-seară, după cină..." Apei, cu un efort, ca şi cum s-âr fi trudit să improvizeze o scenă al cărui text îl uitase printr-o bruscă amnezie, zîmbi, privi pe rînd pe fiecare şi, dînd ca din întîmplăre cu ochii de farfurie, începu să mănînce încet, concentrat, simţindu-se ţinta atenţiei generale. Tăcerea se prelungea. „Să-1 culc întîi pe-Gheorghiţă," spuse Irina ridicîndu-se. „Păcat! făcu învăţătorul. Mi-ar'fi plăcut să asculte şi el, să se obişnuiască de mic cu capodoperele. Şi-ar fi amintit mai tîrziu că, la vîrsta de şase ani, a ascultat, citită chiar de autor, celebra piesă... Ce titlu i-aţi -pus ?" întrebă el. „întoarcerea de la Stalingrad," rosti rar, solemn, Bibicescu. „Frumos titlu, şopti d-na Ivaşcu. Păcat că n-are să poată fi jucată, cu ruşii' aici,. peste noi..." „N-aveţi nici o grijă, spuse Bibicescu zîmbind. Va fi jucată. Şi va fi jucată foarte curînd. Evident, nu aici. Va fi jucată în străinătate..." Apoi se sculă brusc. „Ar fi mai bine să v-6 citesc la mine, în salon, spuse. E mai multă atmosferă. Vă aştept într-un sfert de ceas..." Cînd au intrat în salon, l-au găsit aşteptîndu-i în picioare, rezemat de birou, ţinînd în mînă un teanc de foi scrise. La o mare distanţă de birou, în mijlocul salonului, Bibicescu aşezase trei scaune, unul lîngă altul. Ii pofti ceremonios, înclinînd puţin capul, să se aşeze. Apoi trecu în faţa biroului, lăsă hîrtiile, îşi băgă mîna în buzunar şi începu să vorbească, adresîndu-se de departe, cu un glas de scenă, ca şi cum ar fi vorbit în faţa unei săli pline. „Doamnelor şi domnilor, rosti el, înainte de a vă citi primele scene din noua mea piesă, aş vrea să vă spun cîteva cuvinte despre titlul, conţinutul şi sensul acestei piese. Titlul, întoarcerea de la Stalingrad, precizează de la început că e vorba de o piesă care se inspiră dintr-un eveniment istoric, mai bine zis o catastrofă istorică recentă, chiar foarte recentă. In afară de interesul acţiunii şi, cum veţi vedea îndată, valoarea mitului pe care-1 scot la iveală — ţin să vă atrag atenţia că, utilizînd un subiect atît de recent ca asediul Stalingradului, nu voi mai putea fi acuzat, cum am fost acuzat de atîtea ori, că m-am inspirat din operele inedite ale altui mare autor dramatic, sau chiar că l-am plagiat, în sensul că am« utilizat manuscrisele lui în propriile mele opere. E vorba de Partenie, adăugă el după o pauză. Irina jşi făcu repede cruce şi se aplecă spre urechea d-nei Ivaşcu. „A fost logodnicul Ioanei, şopti ea. A iubit-o foarte mult..." Bibicescu se încruntă şi o privi lung, sever. ,,V-aş ruga să nu mă întrerupeţi, spuse. Toate comentariile le puteţi face în pauza care ya urma acestei scurte introduceri..." Deci, ca să reiau firul, am fost acuzat că ultimele mele opere sînt inspirate din manuscrisele lui" Partenie. Adevărul este exact contrariul. Aceste manuscrise, pe care le-am descoperit printr-o serie de întîmplări extraordinare, şi care sînt astăzi în posesiunea mea, aceste manuscrise au fost corectate şi completate de mine ca să poată fi puse în scenă. Vă amintiţi, cred, de Priveghiul, pe care l-am pus personal în scenă acum şase" ani, cînd eram directorul Teatrului Naţional. Vă pot spune un lucru pe care nu l-am spus încă nimănui : maLmult de jumătate din piesa aceasta îmi aparţine..." Făcu o lungă pauză, privindu-i pe 250 251 rînd, în ochi. D-na Ivaşcu se simţea incomod pe scaunul' cu spetează, care o silea să stea în capul oaselor, dar, intimidată, nu îndrăznea să se mişte. „După cum ştiţi, reluă Bibicescu, Partenie a murit în 1939 3 deci, în nici un caz n-ar fi putut lăsa în manuscris o dramă inspirată dintr-o catastrofă istorică petrecută patru ani după moartea lui. Aşadar, nu voi mai putea fi acuzat că am plagiat manuscrisele lui Partenie... Aş vrea acum, reîncepu după o scurtă pauză, cu un alt glas şi apucmd -teancul de foi scrise de pe birou, aş vrea să vă spun cîteva cuvinte despre semnificaţia acestei piese. Pretind că am făcut o mare descoperire. Pretind că am descoperit un mit românesc al Morţii, necunoscut sau dispărut în restul Europei. O să vedeţi îndată în ce constă acest mit. Dar afirm, de la început, că sînt cel dintîi scriitor european care să fi îndrăznit a utiliza, într-un chip cu totul neaşteptat, un mit al Morţii ca subiect pentru o dramă modernă..." Se opri din nou, îşi trecu absent mîna prin păr, apoi ocoli încet biroul, apucă teancul de foi scrise şi începu să le răsfoiască, parcă ar fi căutat ceva. în cele din urmă ridică din umeri şi, hotărîndu-se brusc, trecu din nou în faţa biroului, pregătindu-se de lectură. îşi drese glasul, îşi opri privirile, pe rînd, asupra fiecăruia, dar nişte priviri depărtate, ca şi cum nu i-ar fi văzut, şi începu. „Scena reprezintă ruinele unuiblock-haus din Stalingrad. în timp ce cortina se ridică încet, se aud exploziile artileriei sovietice. Exploziile vor continua, la intervale egale, în tot timpul actului I. Se va înţelege că bombardamentul acesta continuu durează de la începutul asediului şi că nu va lua sfîrşit decît odată cu zdrobirea ultimelor rezistenţe. E ca un fel de leit-motiv într-o simfonie..." Se-ntrerupse şi-şi ridică ochii din ma- ■ nuscris. „Vă aduceţi aminte de începutul Simfoniei a ; cincea a lui Beethoven, de Simfonia Destinului..." începu s-o fredoneze, bătînd în acelaşi timp cu pumnul înbi- 1 252 rou. „Ta,- ta, ta, ta, repetă el melodia bătînd cu pumnul patru lovituri scurte. Ta, ta, ta, ta î... TBi^y ta, ta !... Aşa bate soarta în poartă ! Acesta e în " motivului muzical cu care se deschide Simfonia. Tot aş»; aici, destinul e semnificat, de la început, prin exploziile neîntrerupte ale artileriei sovietice... în Scenă e întuneric, Sşi reluă Bibicescuxjectura. Doar într-un colţ, spre dreapta scenei, se zăreşte o lumină sfioasă. Un rănit încearcă să citească o scrisoare la lumina unei lămpi electrice de buzunar, în stînga scenei, se distinge un coridor pe jumătate în— gropat sub ruini. La gura coridorului..." Se întrerupse şi, depărtîndu-se de birou, începu să explice decorul. „Aici începe coridorul, arătă el spre stînga salonului. Ruinele, molozul, ajung pînă în mijlocul scenei ; şi făcu repede cîţiva paşi spre birou, arătînd. Se ghiceşte că o bombă a căzut nu de mult chiar deasupra coridorului, spărgîndu-i bolta şi omorînd, probabil, tot grupul care se găsea adăpostit acolo. în întuneric, nu se disting decît ruinele şi cîteva corpuri. Un minut de la ridicarea cortinei, se aud paşi grei, împleticiţi, .ca ai unui om care înaintează anevoie prin întuneric, printre ruine." Şi Bibicescu începu să păşească rar, în jurul biroului, trîntind piciorul ea să facă zgomot, buşind, murmurînd. „Cîteva clipe în urmă apare un colonel cu o lanternă electrică în mîna dreaptă, citi Bibicescu din manuscris. Este îmbrăcat într-o uniformă uzată de campanie. Se îndreaptă încet spre mijlocul scenei şi-şi roteşte privirile în jurul^lui. Colonelul : Ce S-a întîmplat aici ?"' Nemulţumit de cum citise, Bibicescu îşi desprinse ochii de pe manuscris, făcu cîţiva paşi în faţa biroului şi strigă deodată, cu* o voce străină, profundă : „Ce s-a întîmplat aici ? Unde sînt oamenii ? Sergent ! ..Apoi se întoarse încet spre birou, ridică manuscrisul în faţa ochilor şi citi : „Rănitul care se află în colţul din dreapta al scenei îşi continuă lectura scrisorii ca şi cum nu l-ar fi auzit. Colonelul se îndreaptă spre 'el. Colonelul : Ce s-a întîmplat ? Unde e sergentutî Soldatul continuă sa citească. Apropiindu-se de el, co-j ionelul îi pune mîna pe umăr. Colonelul : Nu mă auzi*? i (înde sînt ceilalţi ?... Dar soldatul citeşte înainte fără să-şi ridice capul..." Bibicescu se întrerupse şi, cu un zîmbet misterios, se adresă direct celor trei, care-1 ascultau, cnai departe, aşezaţi cuminţi pe scaune. „După cum o să Înţelegeţi mai tîrziu, soldatul era şi el mort, aşa cum erau toţi ceilalţi din jurul lui. Dar explozia îl omorîse tocmai cînd citea scrisoarea primită de la soţia lui, şi soldatul încă nu înţelesese că murise. Voia cu orice preţ să sfir-şeaşcă de citit scrisoarea. Dar, evident, se trudea zadarnic s-o sfîrşească. Pentru că el murise, ieşise din Timp şi nu mai putea împlini o acţiune care necesita curgerea Timpului. Aşa că, într-un anumit fel, era condamnat să citească la infinit aceeaşi scrisoare, fără să poată ajunge, vreodată la ultimul cuvînt... Dar, evident, colonelul nu, ştia că era mort. îl vedea acolo, în faţa lui, cu lampa' electrică de buzunar într-o mînă, cu scrisoarea în cealaltă. Aşa că încearcă din nou să-i- vorbească şi-şi pierde chiar răbdarea. Colonelul — reluă Bibicescu lectura— : Ai surzit ? Ce s-a întîmplă aici ? !..." Atunci se auziră mai multe bătăi, din ce în ce mai puternice, şi uşa se deschise. în prag apăru Mişu Weissmann cu d-na Porumbache. Mişu salută cordial şi se îndreptă grăbit spre Bibicescu. „Haide repede, că maşina nu ne poate aştepta prea mult," îi spuse. De cum îl văzuse intrînd, Bibicescu nu făcu nici un efort să-şi ascundă plictiseala că fusese întrerupt, Trînti foile şi, ocolind biroul, se aşeză pe scaun. „Ce maşină ?" întrebă el enervat. „Nu ţi-a spus Biriş că ţi-am găsit gazdă şi că am să trec să te iau, săptămîna asta, pe seară?" „Nu mi-a spus nimeni, nimic." Mişu Weissmann întoarse întrebător capul spre d-na Porum-, bache. „Mie mi-a spus să-i aduc doar valiza cu rufe,", sd scuză ea. „Tocmai le citeam prima scenă din actul I; în 254 cepu Bibicescu. îmi pare rău. Dacă aş fi ştiut că am să fiu întrerupt, amînam pe altădată..." O clipă, Mişu Weissmann păru derutat. „în cît timp crezi că poţi fi gata ?" „Gata de ce ? îl întrebă Bibicescu privindu-1 cu înţeles în ochi. Gata de aventură ? De aventura cea mare ?" Weissmann îi făcu repede semn, încruntîndu-şi de mai multe ori sprîncenele. „Ţi-am găsit gazdă, îl întrerupse el vorbind repede. Dar maşina nu poate aştepta prea mult în faţa casei. E un prieten al meu, de încredere. M-a rugat doar să mă grăbesc..." „Dacă dumnealor sînt de acord, cred că aş mâi putea rămîne aici," vorbi Bibicescu. „Este o mare cinste pentru noi să găzduim un autor dramatic de o asemenea valoare," începu învăţătorul făcînd uni pas spre Weissmann. „Mă simt foarte bine aici, continuă Bibicescu. Am chef de scris, nu mă deranjează nimeni. Şi de cînd sînt aici, sa bat în lemn, n-am mai avut nici o criză..." „Mă duc atunci să vorbesc cu prietenul meu, să na mai aştepte" făcu Weissmann îndreptîndu-se spre uşă. Bibice.scu îsi rezemă braţele de birou şi îşi duse amîndouă palmele la frunte, cu un aer deznădăjduit., „îmi pare rău că v-am deranjat, se scuză d-na Porumbache. Nu'ştiam nimic. O fi uitat Petrică să-mi spună, că a fost bolnav. A venit domnu' Mişu cu maşina şi m-a rugat să-1 însoţesc, ca să-i arăt casa şi intrarea. Spunea că trebuie să fim prudenţi..." „S-a aranjat, făcu Mişu revenind în salon. Ne stă la dispoziţie pentru altă dată. Continuă, continuă, se adresă el lui Bibicescu. Am să te ascult şi eu vreo 10—15 minute. Dar nu mai mult, pentru că sînt aşteptat într-altă parte..." Drept răspuns, Bibicescu îşi luă foile scrise, le băgă într-o mapă şi deschise sertarul biroului. Mişu Weissmann se apropie repede de el. „Dacă nu vrei să mai citeşti, cel puţin dă-mi-le să le expediez, îi şopti el. Am o ocazie, săptămîna viitoare. îţi trimisesem vorbă* prin Biriş-", adăugă coborînd şi mai mult glasul.. <>ţt ţţ£ gura..." Ştefan tăcu şi începu să-1 privească atent* pătruitr zător. Bursuc îşi trecu de mai multe ori mîna pe frunte, apoi şi-6 lăsă încet pe obraz şi şi-o opri în barbă. Parcă s-ar fi luptat cu somnul şi tot încerca să nu adoarmă. „Cred că ai simţit şi d-ta, atunci, la Iaşi, cînd ne-am întors, începu deodată Ştefan, ai ghicit ce aveam de gînd..." „Ce să simt ?" întrebă Bursuc, somnoros. „îmi spuneam : în fond, tot nu mai am nici un rost acum, după ce-am fost şi la Zinca şi n-am găsit-o. Măcar să scap lumea de d-ta... Credeam c-ai simţit, c-ai văzut cum îmi ţineam mîinile..." „Ce să simt, domnule ?" întrebă din nou Bursuc, ridicînd glasul." „Din cauza d-tale, părinte, îşi pierd oamenii credinţa. Te văd îmbrăcat în haină călugărească şi cred în cuvintele d-tale..." „Eu am o misiune, îl întrerupse Bursuc trecîndu-şi din nou mîna pe frunte. Eu sînt trimis în lume ca să vă ispitesc..." „Credeam că totuşi ai simţit cînd m-am apropiat atunci de d-ta..." Bursuc se încruntă şi puse mîna pe pahar. îl ridică pînă în dreptul gurii, dar nu bău. Ştefan îl privea adine, zîmbind. „Voiai să mă omori ? îl întrebă Bursuc cu un glas nedecis, silindu-se totuşi să pară că vorbeşte în glumă. Să mă sugrumi ?" „Credeam că ghiciseşi asta de mult şi că de-aceea te-ai ocupat atîta de mine ; voiai să-mi salvezi sufletul ; voiai să mă ajuţi să mă pocăiesc, ca.să mă pot mîntui. De aceea şi eu veneam mereu să te văd aici, la Mitropolie..." Bursuc întinse deodată mîna pe deasupra mesei. „Dă-mi o ţigară," spuse cu un glas răguşit, ştefan desfăcu pachetul şi i-1 întinse, apoi se apropie de el cu chibritul aprins. „Cum era să-mi fie mie frică de unul ca d-ta ?" izbucni Bursuc după ce trase, cu sete, primul fum. Eu ştiu de mult cine eşti şi ce poţi. E greu să omori un om cu mîinile tale..." Ştefan continua să-1 privească. 2T0 »1 „Credeam, totuşi, că ai simţit şi că-ţi fusese frică," spuscel tîrziu. „Şi-atunci, mă rog, de ce n-ai încercat ? îl întrerupse, provocator, Bursuc. Poate că şi mie mi-ar fi plăcut să te văd încercînd. Poate că aveam şi eu pumnul pregătit..." „Te-a scăpat d-na Zissu, spuse Ştefan senin. Cînd m-am apropiat de d-ta, mi-am adus deodată aminte de Vădastra şi de d-na Zissu şi m-am liniştit. M-am liniştit ca prin farmec..." „Cine-i asta, d-na Zissu ?" întrebă Bursuc oarecum tulburat. „Nu ştiu, n-o cunosc. Cred c-a murit de mult. O cunoştea Vădastra. Dar după ce-a murit şi el..." Se întrerupse şi zîmbi privindu-1 din nou în ochi. „Eşti nebun ! izbucni Bursuc. Să nu mai vii pe aici, serile, că nu te mai primesc." „Fii fără grijă, spuse Ştefan. Asta a durat doar cîteva clipe, şi de-atunci mă rog mereu să mi se ierte păcatul. Am fost ispitit. Sînt sigur c-am fost ispitit chiar de Diavol. Ce-aveam cu d-ta ? Ce-mi păsa mie dacă eşti sau nu vrednic de haina pe care o porţi ? Nu eu -eram chemat să te judec.-Şi totuşi, simţeam ceva în fundul sufletului, ceva care-mi spunea că trebuie să scap lumea de d-ta. Asta era ispita Diavolului, Mă umiliseşi şi mă jigniseşi de nenumărate ori vorbindu-mi cum mi-ai vorbit de Ileana, şi totuşi nu te-am urît, n-am fost ispitit să te omor. Şi atunci, deodată, fără motiv, am simţit că trebuie să scap lumea de d-ta... Credeam că ai ghicit ce se întîmplă în sufletul meu şi că ţi-a fost frică", adăugă zîmbind. Bursuc fuma, silindu-se şi el să zîmbească, dar nu izbutea să-şi ascundă tulburarea. „Nu te cred, spuse tîrziu. Nu erai în stare. Ca să omori un om, îţi trebuie putere şi hotărîre. Eu te cunosc bine : nu mi-e frică de d-ta..." „Ştiu, spuse Ştefan. Dar nu te omoram eu. Eu n-aveam nimic cu d-ta. Sînt sigur că, atunci, mă ispitise Diavolul. Şi dacă mă ispitise el, tot el mi-ăr fi dat putere şi hotărîre destulă ca să te pot sugruma." Bursuc continua să-1 privească încruntat, în adîncul ochilor. Ştefan zîmbea. Cu un gest scurt, Bursuc îşi stinse ţigara direct pe lemnul mesei, apoi suflă cenuşa pe podea. „îmi pare rău că n-ai încercat, spuse tîrziu. Poate ai fi avut o surpriză şi te-ai fi lecuit pentru totdeauna de omorît oamenii." Zîmbetul lui Ştefan se stinse încet, parcă ar fi fost şters de o mînă nevăzută. îşi aprinse o ţigară şi privi cum îi tremură degetele. Păstră chibritul multă vreme, parcă ar fi vrut să-i lase timp lui Bursuc, să vadă şi el cît de tare îi tremură degetele. „Erai înarmat ?" îl întrebă deodată, „întotdeauna sînt înarmat, spuse Bursuc. Şi dacă ghiceşti în ce buzunar îl ţin, ţi-1 arăt." ,,în dreptul." „N-ai ghicit. Dar tot ţi-1 arăt..." Cu o mişcare repezită, Bursuc vîrî mîna în buzunarul interior al rasei şi scoase un mic revolver. Triumfător, i-1 arătă lui Ştefan ţinîndu-1 cît putea mai departe. „Acum înţeleg, vorbi Ştefan cu o mare linişte în glas. Era sigur Diavolul. Nu ştiu de ce n-am îndrăznit niciodată să mă sinucid ; poate din laşitate. Dar de mai multe ori am căutat moartea. Şi pe front, şi în alte prilejuri... Ispita aceea mi-o trimisese Diavolul. El voia să mă omoare pe mine, nu pe D-ta. în fond, era tot un fel de sinucidere... Acum înţeleg", adăugă ple-cînd capul, şi zîmbi. „Şi dacă ţi-aş spune că mi-am cumpărat revolverul ăsta de-abia săptămîna trecută şi că acolo, în Moldova, nu eram înarmat ?" Ştefan începu să rîdă. „Nu rîde ! îi strigă Bursuc. Eu te- ispitesc mereu. Bagă bine de seamă !..." Ştefan se ridică brusc şi-i întinse mîna. „Spune-i lui Bibicescu să-şi bage minţile în cap, şopti Bursuc, reintroducîndu-şi, cu multă precauţie, revolverul sub rasă. Să se lase de Stalingrad..." Trecînd prin faţa salonului, Irina auzi un geamăt surd, înfundat, şi se opri ca să asculte mai bine. Apropiindu-se de uşă, îl auzi din nou ; parcă Bibicescu ar fi gemut prin somn. Irina şovăi cîteva clipe, apoi se hotărî. Bătu scurt în uşă şi intră. îl zări de departe, chircit pe canapea, fre-cîndu-se cu mîna pe piept şi gemînd. 272 273 „M-a apucat deodată, şopti el. Credeam că are, să treacă..." Strînse din dinţi, închizînd ochii, încercînd să nu mai geamă. „De obicei trece repede, adăugă după o clipă. Acum durează..." „Să chem un doctor." Bibicescu clătină din cap cu toată puterea. „E imprudent, spuse descleştîndu-şi anevoie dinţii. Conu Mişu..." Dar se întrerupse şi, gemînd, se întoarse pe partea cealaltă, înfigîndu-şi bărbia în piept. „...M-a implorat, adăugă tîrziu. Să fim prudenţi..." Apoi închise ochii şi răsuflă o singură dată, adînc, parcă din fundul plămînilor. „Irina, şopti din nou, continuînd să ţină ochii închişi, vreau să-ţi spun ceva. E un secret. Eu. am pe suflet viaţa unui om. Ai cunoscut-o. E Cătălina... Vino mai aproape, şopti foarte încet. Irina înge-nunche lîngă canapea, apropiindu-se cît putea mai mult capul de el. Bibicescu se chircise din nou, frecîndu-şi pielea aproape cu furie, parcă ar fi încercat s-o zgîrie. „Niciodată n-a durat atît de mult," şopti. Apoi îşi înfundă capul în pernă ca să-şi înăbuşe gemetele. ,,Nu-ţi fie teamă, îi spuse Irina. Plîngi, strigă, tînguieşte-te. Poate asta îţi face bine..." Bibicescu gemu deodată prelung, apoi, exasperat, se ridică în genunchi şi se lăsă să alunece de pe canapea, întinzîndu-se pe covor, rostogolindu-se prin mişcări lente, înfigîndu-şi şi mai adînc unghiile în carne. „Nu ştiu ce am, spuse. Niciodată n-a fost aşa..." „Mă duc să chem un doctor," făcu Irina ridicîndu-se deodată. „Stai ! îi strigă Bibicescu chircindu-se din nou pe covor. Mi-au spus că nu e nimic, că n-am nimic... Mi-au spus că e ceva funcţional..." Apoi, cîteva clipe, rămase cu ochii închişi, cu palma strînsă deasupra inimii, parcă ar fi aşteptat ceva. „Cătălina, spuse el deodată. O am pe suflet..." Parcă începe să mă lase, adăugă în şoaptă. „Roagă-te, îi spuse Irina îngenunchind din nou lingă el. Spune Tatăl Nostru..." „Trebuie să-ţi mărturisesc. E din cauza mea. Altminteri n-ar fi avut accidentul. Conu Mişu ştie. Spunea că nu e vina mea, că aşa i-a fost soarta..." „Să te mărturiseşti unui călugăr, spuse Irina văzînd câ se întrerupe din nou. Dar să nu-i ascunzi nimic. Dumne- ■ zeu îţi iartă toate păcatele..." Bibicescu tăcea, cu ochii închişi, cu mîna pe inimă, neîndrăznind să se mişte. „în noaptea aceea venise la mine pentru că fusese acostată de un soldat rus, beat. A dus-o într-un gang şi s-a luptat cu ea, i-a sfîşiat hainele, a violat-o. Avea rochia ruptă. Venise da mine. M-a rugat să-i caut alte haine, orice fel de haine, o pijama, sau o rochie, sau un costum de-al meu. A vrut să intre la baie să-şi zvîrle rochia. Spunea că se simte murdară, că trebuie să-şi zvîrle tot ce avea p3 ca, să le ardă... Voia să facă baie... Spunea că trebuie neapărat să intre în apă..." Se opri şi-şi întinse încet genunchii. „Parcă m-a lăsat, şopti. Mi-e frig..." Irina voi să-1 ajute să se ridice, dar el se apără ridicînd speriat o mînă. „Mi-e frică să mă mişc. Poate mă apucă din nou." Irina trase cuvertura de pe canapea şi i-o aşeză în spate. „Eu eram la Teatru, continuă Bibicescu cu o voce mai calmă. Mi-a fost frică de scandal. Mi-a fost frică să nu spună ceva Cătălina, să se plîngă la Poliţie şi să mă cheme martor. Mi-a fost frică să nu vină rusul după ea-Nu ştiam unde se întîmplase, credeam că a urmărit-o, că poate intră şi el, dintr-un moment într-altul. M-am speriat. Am urît-o că vine tocmai la mine să mă compromită, să-mi compromită cariera la teatru. Ea a ghicit. Am minţit-o că aştept o vizită, o femeie, dintr-un moment într-altul, că de aceea n-o pot lăsa să intre la baie, că nu vreau să am scandal, găsind-o prietena mea în odaia de baie. Ea a ghicit că minţeam. Mă privea în ochi şi zîmbea. Am urît-o pentru că ghicise că minţisem. Sînt foarte grăbit, i-am spus ; aştept o vizită. îmi pare rău, nri-a spus Cătălina. Nu mi-a spus de ce. îmi pare foarte rău, a repetat. Apoi şi-a strîns pardesiul cum a putut, să nu i 274 275 se vadă rochia sfîşiată, şi a plecat. Am vrut s-o conduc pînă jos. Nu te mai deranja, mi-a spus. Cunosc drumul..." Tăcu. In odaie se întunecase de-a binelea. Irina rămăsese îngenuncheată lîngă el, fără să scoată un cuvînt. „Tot mi-e frig", spuse tîrziu Bibicescu. „Să te duci să te mărturiseşti unui călugăr", începu Irina. „Acum aş vrea să mă laşi, o întrerupse Bibicescu. Să nu spui la nimeni nimic. Şi să mă laşi singur... Am să te chem mai tîrziu." Cînd îi deschise uşa, i se păru că ghiceşte o neobişnuită nelinişte în privirile ei. „Bine c-ai venit, îi'şopti Irina. Voiam să-ţi vorbesc. Am să te petrec pe urmă, cîţiva paşi, pe stradă." „Trebuie să-1 văd pe Bibicescu", spuse Ştefan. „Să nu-1 cerţi, îl întrerupse ea parcă şi mai tulburată. Eu i-am pus cărţile poştale la cutie. Nu le-am citit, dar mi-a spus ce scria acolo. Nu făcea politică, nu ataca guvernul. Mi-a spus că discuta filosof ia teatrului.." îi vorbea în şoaptă, conducîndu-1 încet spre salon. Apoi ciocăni de trei ori în uşă. Bibicescu era la birou, scriind, cu paltonul pe spate. Ridică privirile din manuscris, dar dînd cu ochii de Ştefan rămase înmărmurit şi se rezemă încet pe speteaza fotoliului. „Trebuie să-ţi vorbesc", începu Ştefan apropiindu-se de el. „Ai auzit şi d-ta ? îl întrebă Bibicescu ridieîndu-se brusc din fotoliu. Ai auzit de agonia Niebelungilor ? Pentru că, pot să te asigur, va fi tot atît de măreţ ca şi incendiul final din Niebe.lungi. Vor muri toţi, pînă la unul, luptîndu-se, arşi de vii. dar vor muri în foc, cu arma în mînă..." Trecuse în faţa biroului şi vorbea cu vocea Iui de scenă, adresîndu-se parcă unui public nevăzut, care ar fi umplut salonul. „Am fost calomniat o viaţă întreagă că l-am plagiat pe Partenie, continuă însufleţin-du-se. Dar acum. vor vedea toţi ce distanţă separă piesele lui Partenie de teatrul lui Dan Bibicescu. Numai Shake- speare mă mai poate întrece. Pune alături pe Partenie, Claudel, Bernard Shaw şi O'Neill — şi toţi laolaltă se vor găsi la o sută de leghe înapoia mea. Pentru că acum am lămurit toate problemele. Şi problema Timpului, şi problema Morţii şi problema Spectacolului. Am înţeles tot. Am redescoperit Mitul, am regăsit rădăcina vie a Spectacolului, pe care teatrul european a pierdut-o de la Shakespeare încoace... Numai să mai am timp să termin tot ce-am început, adăugă. Am început alte două piese şi am subiectele gata pentru încă vreo cincisprezece..." Ştefan se aşezase pe un scaun, lîngă birou, şi-1 asculta absent. ,,S-a aflat în oraş că scrii o piesă cu Stalingrad, spuse. Ai fost imprudent." „N-am făcut nici cea mai mică imprudenţă, îl întrerupse Bibicescu. De mai mult de două luni de cînd mă ascund aici, n-am primit nici o vizită. în afară de Biriş şi de Conu Mişu n-a venit nimeni să mă vadă. N-am ieşit decît rareori, serile, pe întuneric..." Dar, evident, am scris cîteva scrisori. Voiam să afle cei care m-au denunţat şi m-au lovit că nu m-au distrus, cum sperau ci ; că, dimpotrivă, mă aflu în deplină stăpînire a mijloace-lor mele de creaţie şi că, de data aceasta, nu vor mai putea spune că l-am plagiat pe Partenie..." Ocoli biroul si se aşeză pe fotoliu, trăgîndu-şi paltonul în spate. Ştefan piivea visător pereţii goi. „Nu mai aveţi deloc tablouri ? se adresă el Irinei. Le-aţi vîndut pe toate ?" „Irina a plecat, spuse Bibicescu. A ieşit adineauri, în timp ce-ţi vorbeam." Ştefan întoarse capul spre uşă şi, fără voia lui, oftă. „Cred că nici prin minte nu-ţi trece că te afli într-un muzeu, îi spuse zîmbind. Pînă mai acum vreo 6—7 ani, casa asta era un fel de muzeu. Mai ales salonul ăsta." „Am auzit, vorbi-Bibicescu. Nu e nimic. Are să redevină într-o zi muzeu. Am de gînd să las familiilor Ivaşcu şi Vădastra toate manuscrisele mele. Aici, în salonul ăsta, 276 277 a fost scrisă o capodoperă şi au fost începute alte cîteva. Toate manuscrisele acestea vor fi expuse în vitrine. Am păstrat toate versiunile. Au fost scene pe care le-am scris şi rescris de cinci, şase ori — şi am păstrat hîrtiile. Evident, adăugă cu un zîmbet misterios, tot ce are formă definitivă, ia drumul străinătăţii..." îşi dete prea tîrziu seama că vorbise prea mult, şi-şi strînse fălcile, enervat. „Nu-ţi fie teamă, îl linişti Ştefan. Sînt pe aceeaşi parte a baricadei ca şi d-ta. Ai să afli mai tîrziu. Poate ne vom mai întîlni..." Bibicescu îl privi adînc, sever, apoi se ridică de la birou şi făcu cîţiva paşi, preocupat, cu o mînă în buzunar. „Ai păstrat tot timpul contactul cu Conu Mişu ? îl întrebă în cele din urmă. Ai aceaşi legătură ca şi el ?" „Nu, spuse Ştefan. N-am nici un contact, nu ştiu nimic de el." Bibicescu se opri în faţa lui şi-1 privi din nou, cercetător. „Sînt puţin neliniştit, spuse, pentru că nu ştiu ce om de legătură îmi va trimite Conu Mişu. îl aştept de la o zi la alta şi nu-1 cunosc, nu ştiu cum îl cheamă." „Trebuie să fii prudent. N-ar trebui să mai scrii cărţi poştale." „Au crezut că mă pot distruge, îl întrerupse Bibicescu reaşe-zîndu-se pe fotoliu şi zîmbind. Am ţinut să-i informez că întoarcerea de la Stalingrad e deja terminată. în realitate, nu e încă terminată. Ultimele scene nu sînt definitive ; trebuiesc scrise de mai multe ori. Dar acum am început altceva, în sensul Niebelungilor. Vreau să evoc catastrofele Istoriei, izbucni el deodată ridicîndu-se în picioare. Vreau să reînvăţ pe contemporani să trăiască adevăratul spirit al catastrofei, să le revelez emoţia religioasă _a crepusculului. în faţa catastrofei, oamenii nu mai cunosc decît frica şi laşitatea. Eu îi silesc să se întoarcă înapoi la Niebelungi, să-şi dea seama că sînt condamnaţi de Istorie, că vor pieri, dar să înveţe să piară eroic, în glorie... Am scris deja cîteva scene, adăugă el. Nu ştiu, încă, ce titlu îi voi da. Te asigur că n-are nimic din stilul pretenţios şi intelectual al lui Partenie. Este dramă pură, 278 ■(«cum scria Shakespeare. Poate am sfi-i spun Schimbarea fe.< faţă. încă nu ştiu. E vorba de un mare incendiu, în care vor pieri, pînă la urmă, toţi eroii mei. Sînt vreo iouăzeci de bărbaţi şi o singură femeie... M-am gîndit la Cătălina, reîncepu după o pauză, coborînd glasul. Era un rol pentru ea. Cătălina Palade, adăugă, cred că ai cunoscut-o. Era o femeie extraordinară. E singura femeie pe care. am iubit-o în viaţa mea, spuse ridicîndu-şi ochii şi fixîndu-i în ai lui Ştefan. Ai să mă întrebi : de ce ne-am despărţit, atunci ? Nici eu nu ţi-aş putea răspunde. Destinul. Ai reflectat vreodată asupra acestui mister, Destinul? E doar un aspect dramatic al Timpului. Ascultă-mă, am să-ţi spun ceva pe care nu l-am spus încă la nimeni : Destinul este, de fapt, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Este, deci, ceva foarte limitat : zece ani, treizeci sau şaptezeci, n-are importanţă, este întotdeauna foarte limitat..." Se întrerupse şi, o clipă, păru derutat. „Da, dar nu voiam să-ţi spun asta. Astea sînt lucruri pe care desigur le cunoşti şi d-ta. Voiam să-ţi spun altceva. Ascultă-mă bine : Destinul este acea parte din Timp în care istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol. Eu am o întreagă teorie a Spectacolului, pe care-1 definesc : Timpul concentrat. Intr-un cuvînt, Spectacolul sileşte Timpul să se manifeste sub formă de Destin — ca să. poată fi, să spun ? ca să poată fi exorcizat. Există expresia asta în româneşte, a exorciza ?" „Nu cred că există", spuse Ştefan. „Trebuie, atunci, s-o ineventăm, continuă Bibicescu cu aceeaşi fervoare. A exorciza Destinul, asta e funcţia Spectacolului. A-l sili să se manifeste lîngă tine, pe scenă, într-un timp concentrat — şi tu să scapi, să rămîi spectator, să ieşi din Timp..." Ştefan deschisese larg ochii şi-1 privea emoţionat. Bibicescu se întrerupse deodată. „Ce-ai rămas aşa ? Te interesează şi pe d-ta ? Dar să ştii că 279 asta e descoperirea mea, asta e o idee personală a mea. Am copyright, adăugă silindu-se să zîmbească. în orice caz, chiar dacă ai voi să mi-o furi, e prea tîrziu. Am scris deja cîteva scene. Sînt aici, arătă, bătînd cu mîna un teanc de foi scrise. Şi. orice s-ar întîmplă cu mine, scripta manent ! îndată ce le pun la punct, le expediez în străinătate..." Se opri o clipă şi-1 privi din nou sever, cercetător. „Acum. că eşti şi d-ta în secret, pot să-ţi spun. Manuscrisele mele sînt expediate prin legătura lui Conu Mişu la Paris. Am să plec şi eu, curînd. Aştept doar un semn — e un semn convenţional, o telegramă de felicitare, expediată pe adresa Irinei — şi părăsesc Bucureştiul. Le-a aranjat toate Conu Mişu..." „Eşti imprudent, îl întrerupse Ştefan. N-ar trebui să-mi spui toate acestea..." „Am încredere în d-ta, continuă Bibicescu. Eşti un om loial. în fundul sufletului, urăşti şi d-ta, ca mine, pe comunişti..." Odată ajuns la Paris, caut un traducător bun şi ne punem pe lucru. M-am şi gîndit la ce teatru ne vom prezenta... De aceea lucrez mereu, adăugă nervos. N-am timp prea mult. Dintr-o zi într-alta aş putea trece frontiera — şi dacă n-am linişte, nu pot scrie. Aici e linişte perfectă. E un copil în casă, dar nu ştiu unde îl ţin, cum îl ţin, că nu-1 aud niciodată. De aceea pot scrie atît de bine. Scriu zi şi noapte. Te-aş ruga să mă laşi. Am o poftă grozavă de scris. Fiecare ceas e preţios..." ,,Aş vrea să-1 văd pe d-1 Weissmann, spuse Ştefan ridicîndu-se. Unde crezi că l-aş putea întîlni ? Mai vine pe la cafenea ?'; Bibicescu îl privi tulburat. „Conu Mişu e plecat, spuse. Cred că a ajuns deja la Paris. Nu ştiai ?" Irina îl aştepta, îmbrăcată. în coridor. „Să plecăm repede, îi şopti, să nu ne audă mama..." Ninsese, doar cîţiva fulgi, stingheri, apoi ninsoarea încetase, dar întunericul începuse să miroasă a iarnă. „Ce ne facem cu Bibicescu ? întrebă luîndu-i braţul şi apropi- indu-se de el. Nu mai doarme deloc. Scrie tot timpul. Aş vrea să aducem un doctor, dar Conu Mişu ne-a interzis. Spunea că e imprudent..." „De ce n-a plecat cu Mişu ? o întrerupse Ştefan. Nu trebuiau să fugă amîndoi ?" Treceau pe lîngă felinar şi Irina îi căută ochii, să ghicească tot ce ştie. „A venit să-1 ia, într-o noapte, cînd i-a fost rău, începu să-i povestească în şoaptă, după ce întoarse de mai multe ori capul să vadă dacă n-o ascultă cineva. A venit destul de tîrziu, aproape de miezul nopţii şi ne-a fost frică, la început nici n-am vrut să deschidem. Credeam că era Poliţia. Era cu o maşină şi venise să-1 ia. Dar Bibicescu rămăsese tot pe covor, aşa cum îl lăsasem după criză. Nu mai îndrăznea să se ridice, deşi spunea căTi trecuse de mult criza. N-a vrut să se ridice nici măcar cînd a intrat Mişu. I-a spus că îi e frică să facă vreo mişcare. Au vorbit mult timp împreună, singuri. Şi apoi Mişu mi-a spus că Bibicescu va pleca mai tîrziu, în cîteva săptămîni, cu un alt grup, că totul e pregătit. Doar să aibă puţină răbdare... Dar de-atunci, parcă e un alt om. Nu mai doarme şi aproape nu.se mai atinge de mîncare.' Scrie mereu. Nu vrea să ne mai citească ce scrie. Spune că nu e gata, că trebuie să mai corecteze, că încă nu e mulţumit... Ce trebuie să facem ?" îl întrebă după o pauză, cu o urmă de deznădejde în glas. „Nu ştiu. Poate, totuşi, ar trebui să-1 vadă un doctor. Să-i dea un calmant, să poată măcar dormi..." ..Aşteaptă mereu telegrama şi totuşi îi e frică s-o primească. Spune că după aceea nu va mai putea scrie, că telegrama e semnalul de plecare..." „Poate soseşte zilele astea, şi atunci a scăpat, spuse Ştefan. Va avea emoţii, cu trecerea frontierei, va fi obosit. Va putea sâ doarmă..." Merseră cîtva timp fără să-şi vorbească, Irina cu fruntea plecată, Ştefan privind vag.înaintea lui. „Dar tu ce mai aştepţi ? îl întrebă ea deodată. Tu de ce nu fugi ? Ţara asta o să" ajungă cimitir. O să murim toţi Nu simţi nimic ?" „Ba da. Dar e greu să părăseşti un vapor 230 care se scufundă. Nu mă îndur. Mi se pare că ar fi încă o laşitate, şi am făcut destule în viaţa mea. Măcar de data aceasta Sâ-mi fac datoria... Cum mi-o fi norocul !" adăugă zîmbind. „Ce mai aştepţi aici ? începu Irina strîngîndu-i emoţionată braţul. Ce mai nădăjduieşti ? Nu mai ai pe nimeni. Pe noi, care am rămas, uită-ne. Ia-1 pe Biriş şi fugiţi împreună. Conu Mişu vă aşteaptă în străinătate. O să trăiţi acolo, o să începeţi acolo o altă viaţă. „E greu. spuse Ştefan, gînditor. E greu să te rupi..." „Caut-o pe Ileana, continuă Irina mai emoţionată. Dacă ţi-a fost cu adevărat ursită, ai s-o găseşti." „De la un.timp, o visez mereu, spuse Ştefan. Mi-e frică să nu fie semn rău, să nu i se fi întîmplat ceva." „Nu te gîndi la rău, îl întrerupse Irina. Gîndeşte-te la ea, că te aşteaptă. Nu te mai uita în urmă. Pe noi, care vom rămîne, uită-ne..." Tăcură iar, cîtva timp, şi Ştefan simţi cum braţul Irinei începe să tremure. „M-am deşteptat într-o dimineaţă fericit, începu el tîrziu. îmi aminteam doar că o visasem, dar nu mai ştiu cum. Mă simţeam doar fericit. Parcă tot ce se întîmplase nu s-ar fi întîmplat. Parcă toate ar fi fost iarăşi ca la început..."' Irina se opri deodată şi-i întinse mîna. „Te las, îi spuse. Trebuie să mă întorc acasă. Gîndes-te-te bine la ce ţi-am spus..." „Am să mai vin pe la voi'1, spuse Ştefan ţinîndu-i mult timp mîna în mîna lui. simţind-o cum tremură.- Biriş o auzea cum se plimbă pe coridor, neîndrăznind parcă să intre, şi zîmbi. în cele din urmă, d-na Porumbache bătu timid şi deschise uşa. „Mîine e Ajunul Crăciunului, spuse. Nu mai avem bani..." Mai venise o dată, cu o săptămîna înainte, să-i spună acelaşi lucru. îl găsise, ca şi acum, în pat, cu plapuma trasă pînă la bărbie, neîn'cu-metîndu-se să scoată mîna ca să ţină cartea, căci în odaie era frig. Ca să le ajungă lemnele toată iarna nu făceau foc decît dimineţile, şi pe la ora prînzului odaia se răcea din nou. „Nu mai avem banî, îi spusese d-na Porumbache. Ca niciodată, părea speriată şi îl privea în ochi, parcă ar fi aşteptat un semn de încurajare. „Să vindem ceva", adăugă ea cu o voce timidă. „Să încerc să vînd nişte cărţi", spuse Biriş. Privi spre bibliotecă şi sări deodată din pat, cuprins parcă de un fel de furie, şi începu să se îmbrace pe deasupra pijamalei, tremurînd, zgîlţîit ca de friguri, „Unde te duci, aşa, bolnav ?", încercase să-1 oprească d-na Porumbache. Dar el continua să se îmbrace, dîrdîind, strîngîn-du-şi fălcile ca să nu i se audă dinţii clănţănindu-se : îşi pusese paltonul şi totuşi continua să tremure. Apoi coborî valiza goală de deasupra dulapului şi începu s-o încarce, la întîmplare,. cu cărţi. „încep cu morala, spuse el încer-cînd să zîmbească. Vînd toate cărţile de morală. Uite, aici, e toată etica engleză, toţi clasicii britanici,!..." îi arătă un maldăr de cărţi. Dar spusese aşa în glumă. Erau acolo cărţi de tot felul, cărţi de istorie, biografii, texte filosofice. Se întorsese pe seară, transpirat, cu o mică sumă de bani. „Ca să fiu sigur că mi le cumpără, spuse, am cerut a zecea parte din valoarea lor. Şi mi-a dat a zecea parte din ce-am cerut. Nu mai interesează pe nimeni etica engleză... Şi pentru că o vedea că-1 priveşte lung, tot atît de speriată, neîndrăznind să scoată un cuvînt, adăugă : ,.Trage şi d-ta concluzia. în partea asta a Europei, englezii au pierdut războiul. Poate l-or fi cîştigat într-altă parte, dar aici, la noi, l-au pierdut. Imperiul Britanic s-a făcut praf..." '„Mîine e Ajunul Crăciunului", repetă ea apropi-indu-se de pat. ..Am vrut să-ţi fac o surpriză, spuse Biriş, vuind mîna sub pernă şi scoţînd un plic. Mi-a împrumutat alaltăieri Ştefan nişte bani. N-am vrut să-ţi spun. Sînt pentru Sărbători... Poate cumpărăm şi ceva lemne, adăugă. E frig al dracului..." Şi de la liceu n-au să-ţi mai dea nimic"'?"' îl întrebă d-na Porumbache. Biriş ridică din umeri. „Nu ştiu, răspunse enervat. Au să-mi dea un fel de pensie, mai tîrziu. O să vedem..." D-na Porumbache 282 283 trecu în bucătărie şi, după ce numără banii, începu să plîngă. Plîngea înfundat, cu capul ascuns în palme^ca să n-o audă Biriş. Tîrziu, se trezi, îşi şterse ochii şi numără încă o dată bancnotele. Apoi plecă repede după cumpărături, în seara aceea au făcut focul în bucătărie şi în odaia lui. Ninsoarea se înteţea şi, apucîndu-se să gătească, d-na Porumbache prinsese din nou curaj. Intra din cînd in cînd la el şi-i vorbea de sărbătorile de altădată, din Ferentari. îl găsea întotdeauna cu plapuma trasă pînă îa git, cu cartea alături, visînd. Apoi îi aduse, pe o tavă, o -farfurie de supă de cartofi fierţi cu o bucăţică de unt. Venind din nou să ia tava, auzi bătînd în uşă. Deschise cu oarecare teamă, căci trecuse de nouă. în prag, gîfîind, cu o mică damigeana sub braţ, era Gheorghe Vasile. ..Dar de sărbători, spuse el după ce respiră adînc, si începu să se scuture de zăpadă. Vin dă-1 bun, pentru prieteni. Dar era să-1 pierd pe drum, adăugă rîzînd. La colţ, cînd schimbam damigeana dintr-o mînă într-alta, m-a zărit un rus. Tocmai se dădea jos din tramvai şi m-a zărit. Am băgat damigeana sub surtuc şi am luat-o la goană... Să bem acum un pahar de vin cu domnul profesor..." In acea clipă uşa se deschise şi militarul rus apăru zîmbind în prag. „Pac ! pac ! pac ! făcu el ridicînd braţul şi mişcînd degetele ca şi cum ar fi tras cu revolverul. Kaput ! Alles kaput !" Apoi începu să rîdă, foarte bine dispus, sărind de pe un picior pe altul ca să se scuture de zăpadă. învăţătorul înmărmurise cu damigeana lîngă el. D-na Porumbache se lipise de perete. „Pria-tin !" făcu rusul apropiindu-se de ea şi întinzîridu-i mîna. Apoi se îndreptă spre învăţător, îi strînse mîna cu putere, îl mai ameninţă odată în glumă — pac ! pac ! pac ! — şi-i arătă damigeana. „Rachi ! făcu el. Verboten !" E vin, spuse învăţătorul, vin pentru prieteni." „Ia priatin", clătină rusul din cap şi, plecîndu-se, apucă damigeana. Fără grabă, se îndreptă spre bucătărie, a cărei uşă rămăsese 284 ■e. deschisă, şi le făcu semn să vină după el. Căută cu ochii m paharele şi destupă damigeana. Dar cînd turnă şi văzu că H e vin, strîmbă din nas. „Pac ! pac ! pac ! îi ameninţă el a din nou. Rachi ? Vodka ?" „Nie.t rachi ! Vin. Asta-i tot , ce am", spuse învăţătorul. „Haraşo !" făca rusul şi goli paharul dintr-o înghiţitură. Apoi şi-1 umplu din nou, - umplu şi paharele celorlalţi şi, aşezîndu-se pe scaun, cu damigeana între genunchi, începu să se caute în buzunare. Găsi pachetul cu tutun şi-1 întinse învăţătorului. îndem-. nîndu-1 să-şi facă o ţigară. Dar abia apucase pachetul că V rusul i-1 luă înapoi, îi puse paharul în mînă şi ciocni cu el, făoîndu-i semn să bea. După ce goliră amîndoi paharele, rusul îşi dădu seama că d-na Porumbache nu mai era în ■ bucătărie şi se încruntă. Apucă damigeana în mîna stingă, şi ieşi pe coridor. Uşa de la odaia lui Biriş era deschisă. Rusul intră, dar dînd cu ochii de Biriş, în pat, se opri în prag şi-şi scoase capela. „Bolnav .'" spuse el, clătinînd din cap. Se întoarse repede în bucătărie şi reveni cu un pahar. Ridică damigeana, umplu paharul şi i-1 întinse, zîmbind, făcîndu-i semn să-1 dea peste cap. Biriş se supuse şi rusul se aşeză pe marginea patului privindu-1 cum goleşte paharul. Apoi i-1 umplu din nou, „Filosof, făcu el arătînd către rafturile de cărţi. Bolnav !..." „Profesor, spuse d-na Porumbache începînd să prindă v curaj. Profesor de filosofic !..." „Prăfiesor, akademician. făcu rusul clătinînd din cap. Nieăobre. Bolnav Filosof, kaput !..." „Kaput !" spuse Biriş, dînd peste cap al doilea pahar. „Alles filosof — bolnav !" stărui rusul şi se întoarse spre ceilalţi doi, gata să le umple paharele. Dar văzînd că nu au pahare se încruntă în glumă şi, lăsînd damigeana jos, îi ameninţă cu degetele făcute revolver : Pac f pac ! pac ! Kaput... D-na Porumbache fugi repede în bucătărie şi se întoarse cu paharele. „Trebuie să faci ce-ţi porunceşte el, şopti, că altminteri dai de bucluc !" Rusul umplu 285 zîmbind paharele, „la ponimaiu po rumunski /" spuse. „Zice că înţelege româneşte", făcu intimidat învăţătorul. ",Zice ei aşa, dar nu înţelege nimic", îl linişti Biriş. Apoi dădu peste cap şi al treilea pahar şi strigă : „Filosof — Kaput !" „Haraşo", făcu rusul apropiindu-se cu damigeana de el. După ce-i umplu paharul, aşeză damigeana în mijlocul camerei şi, ducîndu-şi o mînă la ceafă şi pe cealaltă în şold, începu deodată să danseze, stânjenit, copilăreşte, fredonînd : „Cifre, cijic, gde tî bîl ? Na fontanke, vodku pil !..." Cînta şi dansa în jurul damigenei, cu o mînă la ceafă şi cu cealaltă în şold, clătinîndu-şi capul, şi făcîpd cu ochiul, pe rînd, d-nei Porumbache, învăţătorului şi lui Biriş. La răstimpuri se oprea, ridica damigeana şi umplea paharele, apoi o ducea la gură şi bea gîlgîind, pînă ce simţea că-i curge vinul peste obraji, pe bărbie, pe gît — şi atunci o aşeza din nou în mijlocul camerei,, se ştergea cu mîneca peste gură, rîdea şi, apucînd pe d-na Porumbache sau pe învăţător de braţ, începea din nou să danseze cîn-tînd : „Vîpil riumku, vîpil dve / Zaşumelo v golove Dar în timp ce se învîrtea dansînd cu mîna la ceafă, se opri deodată cu privirile la fereastră, se încruntă, îşi scoase repede revolverul şi înainte ca ceilalţi să înţeleagă ce vrea să facă, dispăru din odaie. „Ce l-o fi apucat ?" întrebă speriată d-na Porumbache cînd auzi că iese în stradă. învăţătorul se apropiase de fereastră şi, dînd perdelele la o parte, îşi lipi fruntea de geam. „Ninge într-una, şopti. Nu văd nimic..." Cîteva clipe în urmă, rusul se întoarse ducînd de mînă pe Irina. Avea faţa foarte palidă, udă de zăpada care i se topea pe frunte şi pe obraji, şi părul era înălbit de ninsoare. Toii trei încremeniră cu ochii la ea. „Aşteptam la fereastră de o jumătate de ceas, şopti ea repede. Am vrut să mă ascund, dar m-a găsit..." ^Hf'; „Haraşo ! spuse rusul întinzîndu-i un pahar plin. la •BH»4atin !" Irina 'încercă să zîmbească şi apucă paharul. ,Jp»HSuI ridică damigeana, o duse la gură şi bău îndelung. Ip'iîpoi o clătină lîngă ureche, să-şi dea seama cît vin a mr.i ^'jffimas, şi, aşezînd-o în mijlocul camerei, prinse repede , braţul Irinei şi o luă la joc. „Cijic, cijic, gde tî bîl ?" începu el. Irina se feri cît putu, zîmbind în silă. „Fă cum - ; - îţi zice el, îi şopti învăţătorul, să nu-1 întărîtăm." „...Steî JfttŞ cijic tanţevati !" cînta rusul, bătînd mereu cu picio-rxd, copilăreşte, în podea. Deodată Irina începu să plîngă. ,',Nu-ţi pierde firea ! îi strigă d-na Porumbache printre dinţi. Joacă cu el, că poate pleacă mai repede... Fă-te că , dansezi ! Joacă !..." „Nu pot, şopti Irina. A murit Bibi-' cescu..." D-na Porumbache îşi înăbuşi strigătul ducîndu-şi < mîna la gură. învăţătorul încremenise privind fix către ' Prina. Rusul o luă de talie şi începu s-o învîrtească, tot mai repede, în jurul damigenei, ridicînd la răstimpuri piciorul stîng şi zvîrlindu-1 de mai multe ori în aer. „...Na fontanke vodku pil .'" cînta el, „A murit !" strigă Irina încereînd să se smulgă din strînsoarea lui. „Kaput .'" strigă deodată Biriş ridieîndu-se cu greutate în capul oaselor. Se făcuse foarte palid şi începuse să tremure. îşi puse mîna pe bărbie, ca să-şi potolească clănţănitul dinţilor, dar nu reuşi. „A murit", strigă încă o dată Irina plîngînd din ce în ce mai tare. „Pac ! pac ! pac ! îi ameninţă rusul pe toţi cu degetele de la mîna stînga transformate în revolver. Alles krank !" Irina şe desprinse pe neaşteptate şi-i căzu în genunchi, izbucnind în hohote. Rusul rămase nedumerit în mijlocul camerei, privind-o cum plînge, îmbrăţişîndu-i picioarele. în clipa următoare, d-na Porumbache căzu şi ea în genunchi si începu să phngă. învăţătorul se aşeză pe marginea patului şi-şi prinse capul în palme. „Doamne Iisuse Christoase,- Dumnezeule mare, începu Irina. Maica Domnului, făcătoare de minuni, Iisuse Christoase Dumnezeul nostru !,.." Rusul continua s-o privească, 287 încruntat, tulburat, neînd-ăzninid să se mişte ca să n-o lovească. In cele din urmă se scarpină la ceafă şi, ple-nndu-se, încercă să ridice femeile. Dar Irina se agăţase de picioarele lui şi se ruga, cu un glas tot mai fierbinte, D-na Porumbache plîngea cu hohote. Zăpada de pe haina Frinei se topise şi balta se întindea încet în mijlocul camerei, în cele din urmă, rusul îşi pierdu răbdarea şi se degajă brusc. „All-right ! all-right ! strigă el. Fini'sh 1" îndreptîndu-se spre pat, îl întrebă pe Biriş, care rămăsese cu palma la gură, silindu-se să-şi potolească clănţănitul dinţilor : „XVarum ?" „Sein Mann ist tot", încercă Biriş să-i explice. Rusul o privi din nou cum plînge şi se roagă, se apropie de damigeana, o ridică şi bău pînă simţi că se înăbuşe, apoi o puse sub braţ, şi luînd poziţie de drepţi, salută milităreşte. „Trăiască prietenia ruso-română ! strigă el într-o românească stîlcită. Aufwiedersehen !" îşi aşeză corect capela şi, cu damigeana sub braţ, ieşi. învăţătorul se apropie speriat de Irina şi-i puse mîna pe umăr. .,L-am găsit mort, în salon, după ce-ai plecat d-ta", începu Irina. Dar în clipa următoare se întrerupse din nou. Rusul se întorsese în odaie şi aşeză cuminte damigeana pe covor. „Verboten !" spuse el zîmbind încurcat. în faţa uşii, Biriş se opri. începuse din nou să tremure şi dinţii îi clănţăneau. îşi duse amîndouă mîinile la fălci. „Intraţi, vorbi el cu greutate. Am să vin şi eu, mai tîrziu." Apoi îşi aruncă ochii pe ceas. Unsprezece jumătate. E tîrziu, îşi spuse. E mai bine aşa ; e destul de tîrziu ; e mult mai bine aşa, că e tîrziu, că e aproape miezul nopţii, îşi repetă în neştire. O auzi pe d-na Porumbache plîngînd, auzi şoapte, paşi — şi, hotărîndu-se brusc, intră. Văzu întîi cîteva luminări aprinse, aşezate în pahare, pe podea, în jurul canapelei. între luminări, chircit, strîngînd în mîini cuvertura, zăcea Bibicescu, cu capul foarte aproape de piciorul canapelei. Irina îngenunchease alături ■p5 şi plîngea lin, cu obrazul îngropat în palme. Biriş mai privi încă o dată ceasul şi înainta hotărît. A trecut de \ unsprezece jumătate, îşi spuse, e foarte bine aşa. „Ce ne facem acum ? îl întrebă, în şoaptă, învăţătorul, după ce-1 văzu că se opreşte lîngă canapea şi se închină. Apoi simţi " cum i se înmoaie picioarele şi, cu un efort, se lăsă să cadă pe marginea canapelei. D-na Porumbache sări să-1 susţină. „I-am spus să nu vină, şopti ea. E bolnav. Are febră..." Biriş rămase istovit pe marginea canapelei şi privi lung luminările. „Pe la nouă jumătate, începu d-na Ivaşcu să povestească, foarte încet, a trecut Irina să vadă ce face. A ascultat la uşă. Cînd scria, nopţile, vorbea mereu singur, citea, ca la teatru. N-a auzit nimic şi a crezut că a adormit. A intrat să vadă dacă mai arde focul. Săracul, se plîngea mereu că îi e frig nopţile. L-a găsit aici..." Biriş simţi deodată cît era de frig în salon şi, deşi avea două pulovere şi-şi păstrase paltonul, începu să tremure. „Ce ne facem cu el ? întrebă din nou învăţătorul. Dacă ar mai fi fost aici Conu Mişu, îl ducea undeva cu maşina... Avea prieteni, ar fi venit să-1 ia cu maşina..." Biriş privi încă o dată la ceas. „Trebuie transportat în noaptea asta, spuse el. Mîine are să fie prea tîrziu. Avem noroc că s-a întîmplat noaptea, că poate fi transportat..." Apoi se întrerupse brusc şi roşi. I se păru că n-ar fi " ■ •" trebuit să vorbească de noroc, că n-ar fi trebuit să spună «avem noroc». îşi căută tremurînd pachetul cu ţigări. „Pot fuma ?" întrebă el, intimidat deodată. Nu-i răspunse nimeni, şi-şi aprinse nervos ţigara. Nu avea unde să-şi pună chibritul şi-1 lăsă să ardă mult, apoi îl stinse şi-i dădu drumul pe podea. „Trebuie să facem ceva", spuse d-na Porumbache. „Să-1 ducem undeva în noaptea asta", continuă învăţătorul. „Mîine are să fie prea tîrziu, spuse Biriş prinzînd curaj. Trebuie să-1 scoatem acum, pe întuneric..." Apoi îşi privi din nou ceasul, fumînd grăbit. „îl ducem la biserică, 238 19 ~ Noaptea de sînziene, voi. n 289 spuse Irina ridicîndu-se. îl lăsăm acolo, în tinda bisericii, ca pe un copil găsit Şi mîine dimineaţă vorbesc cu preotul..." ,,Nu se poate, o întrerupse d-na Ivaşcu. E Secţia alături. Trebuie să-1 trecem prin faţa Secţiei. Sînt sergenţi..." „E imprudent, spuse Biriş, şi începu din nou să tremure. Trebuie să-1 ducem undeva, nu prea departe, şi să-1 lăsăm în stradă..." „Nu se poate, vorbi Irina cu hotărîre. Destul c-a murit ca un dine. Nu putem să-1 zvîrlim în drum... îl duc eu pînă la biserică..." „Eşti nebună l" şopti speriată d-na Ivaşcu. „Trebuie să-1 transportăm acum, pînă nu se înţepeneşte, vorbi învăţătorul. îl ducem într-o pătură..." „E imprudent, spuse Biriş. Riscăm să ne întîlnim cu vreo patrulă". îl luăm la braţ, d-ta şi cu mine, spuse repede Irina adresîndu-se învăţătorului. îi punem paltonul pe el şi pălăria. îl înfăşurăm bine cu fularul. Dacă ne întreabă cineva, spunem că i s-a făcut rău pe drum... Dar să ştiţi că-1 ducem la biserică..." „Ar trebui să ne grăbim, vorbi precipitat Biriş cu ochii pe ceas. E aproape miezul nopţii. Mai tîrziu, are să fie suspect. Dacă ne întîlnim cu vreo patrulă, spunem că ne întoarcem de la o petrecere..." Apoi îşi stinse ţigara, .tremurînd. „Nu ştiu dacă are pălărie, spuse d-na Ivaşcu. Nu-mi amintesc să-1 fi văzut venind cu pălăria..." Ningea acum liniştit, cu fulgi mari şi uşori, care. Ie cădeau blînd pe obraji. Zăpada era moale, afinată, şi înaintau fără zgomot, ca şi cum ar fi călcat pe vată. Biriş şi d-na Ivaşcu mergeau la zece metri înainte, să recunoască drumul. Tremurînd într-una, Biriş întoarcea necontenit capul înapoi. îi vedea, pe învăţător şi pe Irina, susţinînd fiecare de un braţ pe Bibicescu, îmbrăcat cu paltonul, cu fularul pînă peste bărbie şi cu o pălărie 29» Preche a lui Antim, largă, înfundată mult pe cap, îi vedea |*eflsţinîndu-l şi trăgîndu-1 totodată prin zăpadă, şi vedea ^fricioarele lui Bibicescu strîns lipite unul de altul, uşor încovoiate în dreptul genunchilor, ca ale unui om care tt-ar fi lăsat greu, care ar fi încercat să se împotrivească ■ să fie transportat. La un pas în urmă venea d-na Porumbache, gata să-i sprijine dacă vreunul din ei ar fi lunecat sau ar fi obosit. Cîtva timp nu întîlniră pe nimeni. Apoi, deodată, după un colţ, zăriră o pereche în faţa lor. Biriş întoarse repede capul şi le făcu semn. Irina şi învăţătorul se opriră şi, cînd cei doi se apropiară de ei, Irina puse repede braţul pe umerii lui Bibicescu şi-1 întrebă, tare : „Ti-e rău ? Reazămă-te aici, de zid..." Cei doi grăbiră pasul şi trecură fără să ridice ochii. „Am obosit !" spuse învăţătorul după ce perechea se îndepărtă. „Lasă să-1 mai duc şi eu", şopti d-na Porumbache şi apucă braţul lui Bibicescu. Biriş îi aştepta, cu mîinile în buzunarele paltonului, tremurînd. îi văzu cum se apropie trăgîndu-1 prin zăpadă şi parcă acum Bibicescu se făcuse mai miq, picioarele i se încovoiaseră şi mai mult de la genunchi Şi capul îi căzuse puţin înainte şi pălăria părea neaşteptat de mare, aşa cum era, albă de zăpadă, aproape acoperindu-i faţa. „Trebuie să trecem drumul, şopti Biriş. Nu-1 putem duce la biserică. E prea riscant..." „S-a făcut parcă mai greu, spuse d-na Porumbache răsufîînd adînc. N-a să-1 putem duce mult..." „îl duc eu, şopti Irina. îl duc pînă la biserică..." „Eşti nebună! izbucni deodată d-na Ivaşcu. Vrei să ne prindă şi să ne bage în temniţă, să ne nenoroceşti pe toţi ! Gîndeşte-te că ai copil..." Apoi se apropie de Bibicescu şi îi scutură cu mîna zăpada de pe pălărie şi de pe umerii paltonului. Biriş trecuse deja drumul. S-au luat toţi după el. „Nu mai pot ! spuse d-na Porumbache după ce ajunseră pe celalt trotuar. Să ne odihnim o clipă..." „Nu e timp, şopti învăţătorul. Lasă că-1 mai duc eu..." Apoi apucă braţul Iui Bibicescu şi începu 281 să tragă, cu furie, cît putea mai repede. Suflînd greu, cu fruntea plecată, fără să scoată un cuvînt, Irina îl urma, silindu-se să nu se împiedice. Au mers aşa, în tăcere, cîteva minute. Cînd s-au oprit amîndoi, istoviţi, şi l-au rezemat de un zid, Biriş se întoarse repede spre ei. „Să-1 ducem în Grădina Icoanei, spuse. Nu e prea departe... Să vă ajut şi eu..." Luă braţul lui Bibicescu, dar de la primul pas simţi parcă toată greutatea prăbuşin-du-i-se pe umăr şi, împleticindu-se, căzu în genunchi în zăpadă, trăgînd pe Bibicescu după el. „Doamne fereşte !" şopti speriată d-na Porumbache şi-şi făcu repede cruce. Apoi sări să-1 ridice. D-na Ivaşcu culese pălăria lui Bibicescu din zăpadă, o scutură şi apoi i-o înfundă din nou pe cap. „Lasă, d-le profesor, că d-ta eşti bolnav, n-ai forţă", spuse învăţătorul. Ajunşi în faţa Gradinei Icoanei, îl re-zemară de zid, în timp ce Biriş o porni înainte să vadă dacă din întîmplare nu mai e cineva. Ninsoarea încetase şi, la lumina palidă a felinarelor din stradă, arborii păreau flori uriaşe de ghiaţă. Biriş oftă prelung ; îşi simţi lacrimile alunecîndu-i pe obraji şi începu să le şteargă cu dosul palmei. Apoi se întoarse repede către ceilalţi. „E acolo o bancă", arătă el înălţînd braţul. O porni iarăşi înainte, să cureţe banca de zăpadă. începuse să plîngă şi-şi trecea mereu mîinile ude şi reci peste ochi. Cînd sosiră ceilalţi, îl găsiră la capătul băncii, privind-o lung, visător. îl întinseră pe Bibicescu şi-i aşezară cu grijă pălăria pe>ap. învăţătorul oftă adînc, se căută în buzunar şi scoase o foaie de hîrtie pe care scrisese cu litere mari, de tipar : Dan Bibicescu, mare scriitor român. Patria recunoscătoare. în josul foii, adăugase în grabă : Fie-i ţarina uşoară ! Mai privi odată hîrtia, apoi i-o prinse cu un bold de palton. „Dumnezeu să-1 ierte, spuse d-na Porumbache, şi^şi făcu cruce. Să mergem repede !..." Irina scoase din buzunarul paltonului cîteva lumînărele, din cele pe care le utilizase Bibicescu la lectura piesei, şi 292 |HUe aprinse una cîte una, lipindu-le de bancă. Apoi înge-Hpnunche alături şi începu să plîngă. „Dumnezeu să-1 ierte !" IJp,spuseră pe rînd ceilalţi. Biriş şi învăţătorul îşi scoaseră ap.-pălăriile. „Acum trebuie să mergem, şopti d-na Ivaşcu JgfŞf.apropiindu-se de Irina şi bătînd-o pe umăr. Gîndeşte-te că ai copil..." Irina se ridică, se aplecă spre Bibicescu şi-i sărută mîna. O luminare se stinsese şi ea o reaprinse cu grijă, ^•k? apărînd-o cîtva timp cu palma. „Dumnezeu să ne ierte :«% 'pentru ce-am făcut", şopti Irina, şi se închină din nou. ' Apoi porni repede spre ieşire, urmată de ceilalţi. Biriş ! se mai opri odată şi privi înapoi. Luminările încă ardeau. % Bibicescu părea stingherit, îmbrăcat în palton, cu pălăria !'** largă pe cap, cu foaia de hîrtie pe piept, ca o etichetă pe {^ un manechin, între cele patru luminiţe stînd să se stingă. Biriş îşi scoase pălăria şi-şi trecu palma peste ochi, în-; \ cercînd să-şi potolească plînsul. „La revedere, Dan ! îi f- strigă el. Pe curînd !..." ■ ] - I i i ■■ -> £ * i m Ieşi pe balcon şi, ca în fiecare dimineaţă, dădu întîi cu ochii de cimitir. De aici, de la etajul II, cimitirul nu putea fi în nici .un chip evitat. îl întîlnea întotdeauna la mai puţin de zece metri de balconul iui, închis corect între zidurile înalte, silindu-se parcă să se camufleze într-un parc senioral. Pe Boulevard Murat castanii erau deja îngălbeniţi, dar mai departe se desluşeau grupuri compacte de arbori încă verzi, tresărind la răstimpuri, clătinîndu-şi încet crengile în lumina aurie a sfîrşitului de septembrie. Cîteva minute în urmă auzi uşa deschizîn-du-se şi se întoarse în- cameră. îi zări întîi cravata neagră. Are să poarte doliul un an de zile, se surprinse el gîn-dind. Gîndul acesta îi revenea, cu o absurdă monotonie, de cîte ori, dimineţile, Mişu Weissmann intra la el în odaie. Un an de zile ; aşadar, are s-o mai poarte încă trei luni... ,.Nu te-am deranjat, cumva, noaptea trecută, îl întrebă Weissmann apucînd un scaun de spetează şi aducîndu-1 alături de birou ca să se aşeze în bătaia soarelui. M-am întors foarte tîrziu. Am fost cu prietenii lui Vidrighin..." Zări o urmă de praf pe birou şi o şterse repede cu mîneca hainei. Apoi întinse mîna şi împinse călimara, apropiind-o cu un centimetru de mapa cu hîrtie sugativă. Erau micile lui manii, înţelese Ştefan încă din primele zile petrecute în Boulevard Murat. Weissmann ţinea să păstreze biroul 204 fţh>ceff mai perfectă ordine. Cînd se aşeza eîfeddată* să serie if scrisoare sau numai adresa pe un plic, lua cele mai' neaşteptate precauţii ca să nu murdărească mapa şi să m* schimbe poziţia călimării sau ă celor trei pwsse-papfers de , marmură, care^şi aveau fiecare locul lor bine ştiut' pe birou. „Ia priveşte biroul, îi spusese în prima seară. , Birou de scriitor. Dacă n-ar fi fost Dan, aş fi căutat altceva^ mai aproape de centru. Dar îl aşteptam de Dan..." Spu-nînd asta, îşi ridicase mîna şi-şi verificase nodul cravatei. „Prietenii lui Vidrighin, dar era cît p-âci să mă cert cu . unul din ei, continuă Weissmann. Eterna poveste cu paşa- . portul diplomatic. Ce, acum şi d-1 Viziru face rezistenţă ? zicea. După ce-a lucrat cu comuniştii şi-a călătorit în wagon-lits ?... Dar l-am pus imediat la punct." Ştefan ridică din umeri. „îţi mulţumesc, dar te-ai ostenit degeaba. Trebuia să-i spui adevărul. D-ta ştii foarte bine de ce-am venit..." Mişu Weissmann îl privi lung, cu admiraţie, apoi zîmbi, clătinînd din cap. „îmi place de d-ta. Eşti un' om extraordinar. Ar trebui să te ia toţi de exemplu... îi spuneam aseară lui Vidrighin : dacă e vorba de discreţie, nimeni nu-1 întrece pe Viziru. Eu unul mi l-am luat de mult de exemplu". începuse să rîdă, dar se opri brusc şi se îndreptă spre uşă. „M-am luat cu vorba şi iar am uitat, spuse. Era gata ; cafeaua..." Intră în bucătărie cu un zîmbet misterios pc buze. Puşe mîna pe cafetieră, să vadă dacă e destul de . -fierbinte, apoi aşeză pe tavă ceştile, linguriţele şi zaharniţa. Dar în ultima clipă se răzgîndi şi, reaprinzînd gazul, ţinu cîtva timp cafetieră deasupra flăcării. Cînd se întoarse în birou, îl. găsi pe Ştefan în dreptul ferestrei. „Să nu crezi Că încerc să mă mistific, îl auzi deodată. Să nu crezi că vreau să eschivez drama Istoriei refugiindu-mă într-o ■problemă personală..." Aşezînd cu grijă ceştile de cafea pte măsuţa de lîngă birou, Weissmann zîmbi din no». Ştia ce-are să urmeze, I se părea câ-1 mai auzise odată vor- 2SS bindu-i despre mistificarea Istoriei ; poate îi vorbise chiar de mai multe ori, dar se învăţase să nu-1 asculte întotdeauna. Se mulţumea să-1 privească, prefăcîndu-se atent, clătinînd la răstimpuri din cap, cu gravitate. „Adevărata şi tragica mistificare se întîmplă cu ceilalţi", continuă -Ştefan apropiindu-se. „Care ceilalţi ? întrebă Weissmann. De ce te gîndeşti tot timpul la ceilalţi ?" Tocmai începuse să toarne cafeaua şi se întrerupse, ridicînd brusc capul, cu cafetiera în mînă. „Asta mi se pare cea mai teribilă mistificare : să crezi că persoana umană îşi găseşte suprema împlinire numai cînd izbuteşte să se identifice cu avangarda Istoriei..." „Degeaba încerci să schimbi vorba, spuse Weissmann zîmbind. Ţi-am spus c-am fost aseară cu prietenii lui Vidrighin. Ascultă-mă, că n-am terminat, adăugă el repede ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie întrerupt. Ţi-am. spus că am vorbit de d-ta, dar nu ţi-am spus cu cine. Am vrut să-ţi fac o surpriză..." Sfîr-şise de turnat cafeaua şi se aşeză pe scaun cu acelaşi zîmbet misterios. „Nu eşti deloc curios ?E' îl întrebă pri-vindu-1. „Ba da. Dar voiam să-ţi spun şi eu ceva, şi m-ai întrerupt..." „Eu ştiu ce voiai să-mi spui. Voiai să schimbi vorba. Te cunosc... îndată ce rostesc numele lui Vidrighin, încerci să schimbi vorba. Dar n-ai dreptate. E un om care te apreciază, te admiră chiar foarte mult... Numai că, de data aceasta, nu era vorba de el, nici de prietenii lui. Aseară, cînd eram cu ei, am întîlnit o persoană care te cunoaşte. Zicea chiar că te cunoaşte foarte bine..." „Dacă mă laşi să termin, începu Ştefan, am să te ascult cu cea mai mare plăcere. Pentru că, ce voiam eu să-ţi spun, e ceva foarte important pentru mine. Şi d-tale îţi place filosofia, d-ta ai să mă înţelegi." Weissmann clătină de cîteva ori, împăciuitor, din cap, şi-şi apropie ceaşca de buze. îi trebuise oarecare timp, dar se învăţase cu Ştefan, cu obsesiile şi slăbiciunile lui. Ştia că Ştefan avea nevoie de el ca să se asculte gîndind. 296 ineva i-ar fi spus la Bucureşti, poate numai în glumă; ţă el, Weissmann, are pasiunea filosof iei. 'D-tale, Conu Mişu, îţi place filosofia !" îi spusese Ştefan, chiar în seara sosirii lui la Paris. Totul începuse de-atunci, din seara de ■ 20 august. în acea dimineaţă, ridicînd receptorul, auzise 0 voce care i se păruse cunoscută întrebînd de numele lui, apoi auzise : „Aici e Ştefan Viziru !..." Un ceas în urmă, Ştefan suna la uşă. Avea două mici valize. „Vin de la Praga, îi spuse. Vin direct de la aerodrom. în noaptea asta n-aş voi să mă duc la hotel. Pot rămîne la d-ta ?". Părea" obosit şi partea de jos a feţei îi tremura uşor în timp ce vorbea, parcă ar fi suferit de un tic nervos. „Bineînţeles că poţi rămîne. Ai odaia lui Dan. Dar cum ai dat de mine ?" îl întrebă Weissmann ajutîndu-1 să-şi ducă valizele. „Am să-ţi povestesc îndată. Aş vrea acum să mă Schimb. Am o cursă urgentă de făcut..." Se închise în Odaia de baie cu amîndouă valizele şi ieşi după o jumătate de ceas, gata de plecare, cu una din valize în mînă. „Cred că am să pot găsi un taxi", spuse îndreptîndu-se spre uşă. „Vin eu cu d-ta şi-ţi arăt..." „Nu te deranja, îl .întrerupse Ştefan. Cunosc bine Parisul, mi-am făcut -doctoratul aici... Cred că am zărit staţia lîngă metrou..." îi strînse mîna şi coborî repede scările, cu valiza în mînă. Se întoarse după două ceasuri. Weissmann îl aşteptase -pe balcon şi, văzîndu-1 coborînd din taxi fără valiză, zîmbi. Apoi, în vîrful picioarelor, trecu în birou. întîl-nindu-şi chipul în oglindă, izbucni într-un rîs scurt, tăcut, pe care şi-1 şterse repede cu palma, ca şi cum i-ar fi fost teamă sâ nu-1 surprindă cineva. „îmi place ! şopti Weissmann. îmi place de el că e discret..." „Cunoşteam adresa d-tale de la Bucureşti, începu Ştefan. Nu e nici un secret. O ştie toată lumea, toţi prietenii d-tale, vreau să spun, şi sînt numeroşi. Dar sînt vreo şase telefoane pe adresa aceasta. Am încercat şi, cu puţin noroc, la al treilea telefon mi-ai răspuns d-ta. Am o sumă de noutăţi să-ţi «pun", adăugă. în după amiaza aceea i-a povistit tot 297 felul de ÎHt&Kpl&rf din Bucureşti, i-a vorbit -mai ales de Dan Bafoicescti, de tot ce ştia de la Biriş despre ' moartea lui. Dar evita parcă, cu mare grijă, orice ataşe politică. Tîrziu, Weissmann înţelese că dacă vrea să «fie ceva, trebuia să-i ptmă întrebări precise Ştefan răspundea însă evaziv. „Eram în misiune la Praga, îi spuse în cele dm urmă. Am profitat de o ocazie, şi m-am suit în avion"., Apoi îi privi zîmbind. Weissmann îi întoarse zfmttetal clipind cu înţeles din ochi. „Nu vreau să te descos, insistă el, dar d-ta ai venit cu un anumit scop..." „Am. să-ţi povestesc mai tîrziu. Am multe să-ţi povestesc..." Seara, Weissmann îl invită la un restaurant din Passy. Tîrziu, emoţionat pe neaşteptate, Ştefan îi puse mîna pe umăr. „Pentru că mi-ai arătat atîta încredere, vreau să-ţi des-tăinuiesc de ce-am fugit. Am să te rog, însă..." „Fii fără grijă, îl întrerupse Weissmann. Tot ce-mi spui, rămîne numai între noi. Mormînt." Ştefan oftă, trecîndu-şi mîna pe frunte. „Dragă domnule Weissmann, d-ta n-ai de unde să ştii. N-o ştie decît Biriş. Eu iubesc de mulţi ani o fată, Ileana. Ileana Şideri. N-am mai văzut-o de aproape şase ani. Ştiu că trăieşte ascunsă undeva şi am venit s-o caut". Apoi tăcuse, aşteptînd să se îndepărteze chelnerul. . „D-ta cunoşti atîta lume, reîncepu coborînd glasul. Poate auzi de ea. O cheamă Ileana, Ileana Sideri". începu să i-o descrie, cu un glas tainic, înfierbîntat, oprindu-se asupra ! celor mai mici -amănunte : gestul ei de a-şi trece băieţeşte { mîna prin păr, privirile ei, culorile rochiilor ei de vară. ..j Dar deodată, fără motiv, se tulbură şi îi apucă din nou j braţul. îl privi lung, cu o neaşteptată căldură. „Coane I Mişu, d-tale îţi place filosofia şi te interesează problemele ;] sufletului omenesc, pot vorbi deci deschis cu d-ta..." Weis- ' j srnaren îşi aplecă puţin capul spre el, pregătindu-se să-1 1 asculte. ,,D-ta ştii că unul din lucrurile cele mai greu de 1 înţeles este faptul că omul poate uita chiar şi acele în- | tîmplări şi revelaţii de care atîrnă fericirea sau mînkrai- 1 rea lui. Cum poaie avea loc o asemenea amnezie, încă I nu înţeleg. Dar capacitatea asta de a uita esenţialul explică în bună parte neputinţa creştinismului de a schimba oamenii, într-un cuvînt de a-i mîntui." Weissmann îl privea în ochi, gînditor. „Unde vrei să ajungi ?" îl întrebă el deodată. „în fond, creştinismul ne-a revelat secretul mîntuirii noastre, continuă Ştefan, şi cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-şi mai aminteşte în ce constă acest secret. L-am uitat, aşa cum uităm o seamă de alte nenumărate lucruri care meritau cu adevărat să fie uitate. „E adevărat, uităm, spuse Weissmann. Dar nu înţeleg unde vrei să ajungi.." „Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu mine, îl întrerupse Ştefan. Sînt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rîndul mi-am amintit pînă în cele mai mici amănunte rochiile, gesturile şi cuvintele Ilenei, îmi închipuiam că, orice s-ar mai putea întîmplă cu mine de aici înainte, niciodată nu le voi mai putea uita, îmi făceam iluzii. Am început să le uit, să le confund, M-am trezit într-o bună zi că le uitasem. Confundam două convorbiri care avuseseră loc la un mare interval de timp : cea dintîi, la restaurant, în vara lui 1936, cealaltă la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte... Poate pentru că eram emoţionat, adăugă el coborînd puţin glasul şi-mi era frică. Pînă nu m-am văzut la cinci sute de kilometri de Praga mi-a fost frică..." „Cred şi eu, făcu Weissmann apropiindu-se confidenţial de el, riscai să te doboare avioanele ruseşti de vînătoare... Ia spune, cum a fost ?" îl întrebă privindu-rnerăbdător în ochi. „Mi-am dat deodată seama că făceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat : parcă aş fi regăsit un obiect preţios pe care l-aş fi rătăcit de mult. Dar un ceas mai tîrziu, mi-am dat seama cît e de grav. Asta înseamnă că timpul poate roade şi mistui nu numai amintirea întîmplărilor pe care chiar el le-a zămislit, amintirea evenimentelor născute din Timp şi, ca 298 atare, condamnate să se risipească şi să se uite prin însăşi trecerea Timpului ; asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelaţiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul şi, în cele din urmă, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite Coane Mişu. Dacă lucrul acesta e adevărat, adversarii noştri, ai d-tale şi ai- mei, au dreptate, şi într-o zi toată lumea va fi a lor..." ,,Te înşeli, îl întrerupse Weissmann. E imposibil ! Au pierdut partida !..." „...Căci pentru ei, continuă Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaşte nimic altceva decît Istoria ; într-un cuvînt, nu poate cunoaşte decît ceea ce uită, îşi reaminteşte şi uită din nou din tot ce s-a întîmplat în viaţa umanităţii..." „Comuniştii au pierdut partida, îţi spun eu", încercă Weissmann să abată discuţia. „Dar eu tot cred că există şi altceva, dincolo de Timp şi de Istorie, reluă Ştefan cu fervoare, şi că noi putem cunoaşte acest: altceva. Numai că, pentru asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce mă priveşte, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întîmplat toate cîte mi s-au întîmplat. Pe Ioana am nier-dut-o pentru că o uitasem deja. Eu sînt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru că n-o mai aveam..." Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate şi apoi tăcu cîteva clipe, gînditor. „Aşa a vrut Dumnezeu, spuse Weissmann. Eşti încă tînăr... Acum ai scăpat, eşti aici, liber... Spune bogdaproste că ai scăpat." Ştefan oftă. „Da, ar trebui..." Ar trebui să nu uit asta, că am scăpat. Dar cum îţi spuneam adineauri, tragedia este că uităm chiar lucrurile 4 esenţiale". în fond, poate că greşit se crede că Istoria ej: solidară cu memoria. Istoria modifică necontenit o amin-, tire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, pînă ce, în cele din urmă, o anulează. Aşa a făcut, bunăoară, cu creştinismul. Dacă omul ar şti cum să-şi amintească, integral, anumite revelaţii, ar scăpa de Istorie.] Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelaţie.! Dar am început să uit. N-au trecut decît. şase ani de cînd n-aan mai văzut-o, şi am început să uit anumite amănunte esenţiale." Weissmann îl ascultase atent, privindu-1 lung, trecîndu-şi la răstimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca să-şi alunge oboseala. „Te înţeleg,, spuse el hotă-rîndu-se deodată. D-ta eşti un om prudent. Ai familia in ţară..." Ştefan întoarse mirat capul spre el, ca şi cum ar fi vrut să ghicească ce vrea să spună. „Familia mea ? întrebă el tîrziu. Da, e adevărat ; au mai rămas cîţiva. Bătrînul s-a prăpădit acum doi ani. Casa îi fusese luată mai de mult. Soru-mea, So'fioara, doctopiţa, s-a măritat cu băiatul farmacistului...'4 „Am auzit", spuse Weissmann, dar îşi dete imediat seama că spusese asta la întîmplare, crezînd că-i va face plăcere lui Viziru, şi roşi încurcat. „...Spre dezolarea Eleonorei, a doua soţie a tatălui meu, continuă _ Ştefan cu un zîmbet întristat. Eleonora se iubea de mult cu băiatul farmacistului. Săraca, de atîţia ani tot aştepta să moară tata ca să se poată remărita cu iubitul ei. Dar a intervenit doctoriţa. I-a luat-o înainte... Singurii care o duc. prost, reîncepu el după o pauză, sînt Adela şi Răducu. Le-am trimis nişte bani înainte de plecare, dar i-au refuzat. Sînt amîndoi oameni de caracter. Sper să accepte mai tîrziu, cînd nu vor mai avea ce vinde. Dacă nu-1 vor aresta, în cele din urmă, pe Răducu. Nu-şi ţine deloc gura..." A doua zi, Weissmann îl lăsă să doarmă pînă la zece. Cînd intră cu cafeaua, îl găsi în pat, fumînd. „Dacă vrei, poţi rămîne^ aici, îi spuse. îmi face cea mai mare plăcere să te găzduiesc. Şi să-mi spui cum stai cu banii." „Mulţumesc, deocamdată am tot ce-mi trebuie." ,,Să-mi spui cînd n-ai , să mai ai. Cu puţin noroc, devenim milionari. Am o afacere extraordinară în curs. Am să-ţi povestesc mai tîrziu... Acum, bea-ţi cafeaua — şi după aceea să-mi spui ce se mai întîmplă în ţară..." în dimineaţa aceea au stat fe'-de vorbă două ceasuri. A vorbit mai mult Ştefan, dar vor-• bea atît de exaltat, încît Weissmann nu-1 putea urmări 300 301 întotdeauna. în cele din urmă, îşi pierdu răbdarea şi se ridică de pe scaun. „Trebuie să te îmbraci, că într-oJ, jumătate de ceas mergem la masă.* Viziru tocmai îşi aprinse o ţigară. „Mai lasă-mă doar să termin ţigara asta, îi spuse. Nu ştii ce înseamnă să poţi rămîne în pat pînă la prînz, fără program şi fără frică, fără teama că dintr-o clipă în altă cineva va deschide uşa şi 'va intra peste tine, cerîndu-ţi socoteală de ce-ai făcut sau n-ai făcut..." „Ba ştiu, îl întrerupse Weissmann, şi d-aia am fugit din ţară..." Apucă scaunul de spetează şi se apropie cu el de pat. „Şi dacă-mi pare rău de ceva, e că nu ai nici cea mai mică încredere în mine, continuă aşezîndu-şi scaunul chiar în faţa lui Ştefan. Nu sînt un om curios, dar mă aşteptam să-mi spui măcar cu cine te mai întîlneai în ţară..." Ştefan îl privi mirat. „îmi închipuiam că ştiai, răspunse. Mă întîlneam mai ales cu Biriş." „Păi tocmai asta mă interesează şi pe mine. Asta te întreb de azi dimineaţă : să-mi spui ce mai crede Biriş, cum vede el desfăşurarea evenimentelor." „Crede şi el că cea mai mare crimă, şi totodată prostie, ar fi organizarea rezistenţei..." „Să nu mai spui asta, îl întrerupse Weissmann nervos, că rişti să te audă şi alţi români, şi atunci devii cu adevărat suspect..." „Ascultă, cred că Biriş are dreptate, continuă Ştefan. Ar fi o prostie să facem rezistenţă în sensul occidental al cuvîntului, ca să provocăm o hemoragie iremediabilă. Trebuie doar să redescoperim tehnica de a ne camufla, arta de a minţi şi a păcăli,, de a lăsa să creadă pe ocupant că ne-a convertit Ia credinţele lui, că ne-a cucerit lăuntric. Asta-i tot..." „îmi place de d-ta că eşti optimist, spuse Weissmann zîmbind ironic. Se vede că eşti intelectwal. Toţi intelectualii sînteţi opţirf mişti, trăiţi în nori.-" „Asta-i tot, dar e greu şi primej-J dios, ooniteuă Ştefart, Miaeiuna asta colectivă ar puteai dura foarte multe zeci de ard, ar putea duca chiar secol. E foarte greu să-ţi păstrezi sufletul neatins de-; lungul unui secol de hibernare sub o mască. Şi atunci n se pune problema : ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul în acest nou Ev întunecat care începe pentru noi ?"-Weissmann îl privi din nou, cu o intensă curiozitate, apoi se ridică brusc şi ridică scaunul de speteaza cu amîndouă mîinile. „îmi place de d-ta că ştii să schimbi vorba, îi spuse silindu-se să zîmbească. Dar nu-ţi închipui că mă păcăleşti atît de uşor. Dacă nu crezi în rezistenţă, te-aş putea întreba de ce-ai fugit din ţară. După teoria d-tale ar fi trebuit să rămîi acolo şi să te camuflezi." „Evident că aşa ar fi trebuit să fac. Dar am înţeles că nu voi fi bun de nimic atîta timp cît viaţa mea nu-şi va fi regăsit sensul. Mulţi se aruncă în politică pentru ca să uite un dezastru intim, să-şi umple un vid interior. Şi, probabil, de aceea reuşesc, cel puţin pe planul exterior, istoric ; cînd nu mai ai nimic de pierdut, poţi deveni un erou sau un mare om politic..." Weissmann îl privi cîteva clipe, apoi ridică din umeri şi se îndreptă spre birou, ducînd scaunul de spetează. „O să mai stăm noi de vorbă pe chestia politică", spuse. „Nu eşti deloc curios să afli cine e persoana?" îl întrebă văzîndu-1 că-şi priveşte pe furiş ceasul. „Care persoană ?" întrebă Ştefan, nedumerit şi puţin speriat, parcă s-ar fi trezit din somn. „Persoana pe care am întîlnit-o aseară, cînd am fost cu prietenii lui Vidrighin. Spunea că te cunoaşte bine..." Ştefan ridică brusc fruntea. „Nu, nu e cine te gîndeşti d-ta. E altcineva. O femeie foarte frumoasă. Te cunoaşte bine. Şi ar Vrea să te reîntîlnească, să-ţi vorbească..." „Să poftească. O primim cu plăcere..." Weissmann îl privea zîmbind. „Vreau să văd cît timp poţi rezista fără să mă deşcoşi", spuse. „Nu mult, pentru că n-o să am timp. Azi ies foarte devreme." „Te duci 303 cumva Ia Luvru ?" îl întrebă Weissmann şi începu să rîdă foarte bine dispus. Ştefan nu-i răspunse. Cîtva timp tăcură amîndoi. ,.într-adevăr, nu eşti curios ? Pentru, că, te avertizez, e vorba de cineva foarte important..." ,.Să poftească, spuse Ştefan ridieîndu-se. Dar acum am să te rog să mă scuzi. Trebuie s-o şterg..." îi întinse mîna şi se îndreaptă spre uşă. „Eşti formidabil ! exclamă Weissmann cu o urmă de regret în glas. Dar e şi vina mea, adăugă apropiindu-se şi bătîndu-1 pe spate. Am ales prost momentul. Nu trebuia să-ţi spun acum. Nu ştiam că pleci atît de devreme..."' Ieşi pe balcon să vadă în ce direcţie apucă Ştefan. Are drepiate Vidrighin, îşi spuse. E un om ciudat. Dar şi eu am destulă răbdare. Pînă la urmă, tot aflu eu... îşi spunea asta de cîteva săptămîni, de cînd, într-o dimineaţă ploioasă, îl ascultase vorbind, ca de obicei, despre Ileana şi despre Istorie. „Mistificarea ar fi să cred că aş putea face ceva cu adevărat util în lume, în istorie, fără a o fi găsit pe Ileana, spunea. Nu numai că n-aş putea face nimic, dar aş crea confuzii. Ruptura mea interioară s-ar răsfrînge asupra lumii întregi..." Simţea că n-are să-1 mai poată asculta mult, cînd îl auzi : „Multă vreme n-am înţeles că, cel puţin în parte, seceta de acum un an se datora şi faptului că eram" un om dezechilibrat, că nu o căutasem pe Ileana." Rostise ultimele cuvinte cu oarecare teamă, coborînd glasul. Weissmann nu se mai putu abţine. „D-ta îţi baţi joc de mine", îi spuse zîmbind. „Vorbesc cît se poate de serios, reluă Ştefan. Bursuc a înţeles asta înaintea mea. Mi-a spus că eram şi eu vinovat de secetă pentru că aveam mîinile pătate de sînge." „Bursuc e un escroc, întrerupse Weissmann. Escroc şi trădător." „Dar în cazul meu a văzut just. Seceta din Moldova era în parte consecinţa secetei noastre sufleteşti. Era întocmai ca şi seceta din legenda Regelui Pescar. Pînă n-a venit Parsifal să pună întrebarea justă, singura întrebare care trebuia pusă r -Unde este Graalul ?» seceta a continuat şi Regele Pescar nu s-a putut înzdrăveni. Dacă aş fi ştiut şi eu să pun întrebarea justă, poate că seceta ar fi încetat. Dar nu ştiam care este adevărata întrebare şi nu ştiu nici acum... Sper că am s-o ghicesc după ce o voi găsi pe Ileana..." Weissmann îl privea cu atenţie, sorbind la răstimpuri din cafea. ,.Ascultă-mă, că am să-ţi spun o mare taină, continuă Ştefan apropiindu-se şi punîndu-i mîna pe umăr. în fundul sufletului, simt că de tot ce se întîmplă azi în lume .sînt şi eu răspunzător. Dacă aş fi căutat-o pe Ileana, poate că măcar unul din lucrurile teribile care s-au întîmplat în lume nu s-ar fi întîmplat..." „îţi baţi joc de mine, dar cu 'tot nu mă supăr, pentru că mi-eşti simpatic", repetă idmbind Weissmann.- „Am început să înţeleg cînd mi-a povestit Biriş o legendă cu un înţelept chinez..." Weissmann ridică brusc capul şi-1 privi în ochi. „îmi place de d-ta...", începu el. Dar Ştefan nu-i lăsă timp să continue. „în clipa cînd îl ascultam pe Biriş, reluă el repede, arh început să înţeleg. De tot ce se întîmplă în lume sînt şi eu vinovat. Pentru că nu sînt un om întreg, nu sînt o unitate armonioasă, sînt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sînt. şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, cîteva zeci de milioane de dezechilibraţi '?" îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze, intimidat deodată. Weissmann îşi terminase cafeaua. Cu un gest hotărît, aşeză ceaşca pe tavă. „Aş vrea să vorbesc serios cu d-ta, începu el. Eu înţeleg foarte bine că eşti discret şi prudent. Deşi m-aş fi aşteptat să-mi spui măcar dacă le-ai făcut o surpriză la Praga, dacă ai putut trece şi ceva documente importante... Nu ţi-aş fi cerut să-mi spui ce fel de documente : doar atît : o aluzie, ca să mă pot bucura că le-ai jucat festa... Eu ştiu mai multe despre d-ta decît îţi închipui. M-aş fi aşteptat să-mi spui măcar 304 30S ce crezi despre Bursuc. Ştiu că e un escroc, că joacă un joc dublu. Dar aş fi vrut să ştiu cu cine lucrează el din partea noastră. E foarte important să ţineni contactul cu eL dar trebuie să ştim precis prin cine. Ai auzit de unul Pantelimon ? Se pare că Bursuc lucrează cu unul, Pante-limon, care spune că e de partea noastră. Ai auzit de el ?" •Ştefan zîmbi încurcat. „Am auzit, dar nu-ţi pot spune cine e... Nu ştiu nici eu." „E foarte important, continuă Weissmann coborînd glasul. Omul care trebuie să-1 treacă pe Biriş, a făcut legătura cu Pantelimon. Trebuie să aflăm cine e acest Pantelimon..." Ştefan ridică din umeri. „O să aflăm într-o zi, spuse el tîrziu. Deocamdată, trebuie s-o găsesc pe Ileana. Bănuiesc unde e : e în Elveţia, la Valkiria. Dar nu-mi dau viza elveţiană. Am fost la consulat. Mi-au spus că nu-mi dau viza pe paşaportul românesc." Vasăzică ştie şi el de Pantelimon, dar nu vrea să spună, reflectă Weissmann. Poate n-are încredere în mine, sau e peste măsură de discret. Dar nu-i nimic, pînă la urmă tot aflu eu..." încercase, de-atunci, alte stratageme, îl lăsa să vorbească şi apoi, brusc, îi punea cîte o întrebare fără nici o legătură cu cele povestite de Ştefan, şi-1 privea pe furiş, să vadă cum reacţionează. I-ar fi plăcut să poată face mai mult ; i-ar fi plăcut, bunăoară, să-1 poată urmări, să afle cu cine se întîlneşte. Dar trebuia să plece în fiecare dimineaţă de-acasă, şi aproape întotdeauna înaintea lui Ştefan. Ar fi vrut să ştie cine îi telefonează şi ce-şi vorbesc. Odată se reîntoarse din drum şi găsi uşa încuiată cu zăvorul. O deschise cu mare atenţie, ca să nu facă zgomot, şi intră în coridor în vîrful picioarelor. Ştefan vorbea la telefon, „Bine, spunea el. Bine. Am să vin..." Weissmann începu să calce cu paşi grei, tuşi de cîteva ori şi intră în birou. „Cine era ?" întrebă cu un aer indiferent. „Nu-1 cunoşti. Un coleg de la Universitate." 306 „Dacă vrei, te duc cu maşina la întîlnire. Tot trebuie să iau maşina, că am întârziat." „Nu mă întîlnesc astăzi cu el, îi răspunse. Azi am de gînd să mă duc la Luvru..." Aşa-i răspundea adeseori cînd, întorcîndu-se seara acasă, Weissmann îl întreba cum îşi petrecuse după-amiaza. „Am fost la Luvru, îi spunea. N-ai să mă crezi dacă-ţi voi mărturisi că singurul meu regret este că nu sînt pictor..." îl găsea'uneori pe balcon, aşteptîndu-1. Serile erau calde, senine, şi-1 găsea în chaise-longue aproape visător, cu ţigara neaprinsă între degete. „Am încercat şi azi, îi spusese odată. E un cerc' vicios. Nu vor să-mi dea viza pe paşaportul diplomatic, şi trebuie să-mi scot titre-de-voyage IRO, dar pe titre-de-voyage elveţienii nu dau aproape niciodată viza..." Weissmann ştia că-i spune toate, acestea numai ca să-1 facă să creadă că-şi petrecuse după-amiaza la consulatul elveţian. „Dacă-i vorba numai de asta, n-avea nici o grijă. Are Vidrighin un prieten şi m-a asigurat că poate să-ţi obţină viza. Dar trebuie să te întîlneşti cu Vidrighin..." Văzîndu-1 că tace, îl întrebă repede, apropiindu-se de el ca să-i poată vedea mai bine figura. „Ce-ai rămas aşa pe gînduri ? Ai aflat vreo veste proastă ? Te-ai întîlnit cu cineva ?..." I se păruse că Ştefan îl priveşte încurcat şi atunci stărui, căutîndu-i ochii. „Mie poţi să-mi spui. Sînt ca un mormînt..." „N-am mai aflat nimic de multă vreme, răspunse tîrziu Ştefan. încep să fiu îngrijorat..." Weissmann zîmbi cu înţeles. Observase că în ultima vreme Ştefan încerca să-şi apere discreţia răspunzînd că e îngrijorat, dar fără să precizeze de ce. Cu cîteva zile mai înainte, foarte de dimineaţă, i se păruse că-1 aude spunînd la telefon : «Bine, atunci treci să mă iei...» Weissmann ne prefăcuse că nu auzise nimic. Plecase destul de devreme de acasă şi intrase într-o cafenea din Boulevard Murat. Se aşezase la o masă de lîngă fereastră şi începuse să aştepte. După vreun ceas, îl zărise apropiindu-se, cu un •| a«7 tînăr slab. cu obrazul pămîntiu. îmbrăcat sărăcăcios. Mergeau unul lîngă altul fără să-şi vorbească. Apoi, în dreptul staţiei de metrou, se despărţiseră strîngîndu-şi cu căldură mîinile, parcă şi-ar fi luat rămas bun. în seara aceea, după ce-1 ascultase îndelung vorbindu-i despre Luvru, -We;s^mann nu se mai putu stăpîni, ..Matale, coane Ştefan, îţi plac secretele şi misterele. îţi place sâ te înconjuri de mister..." „Adevărat ? se miră Ştefan. Eu credeam că singurul mister care m-a pasionat vreodată a fost d-na Zissu. Nu cunoşti povestea d-nei Zissu ? Adică, mai precis, nici nu e vorba de o poveste, pentru că nu ştiu nimic despre ea. D-na Zissu a rămas ce-a fost din prima zi cînd i-am auzit numele : o taină..." De ce zîmbeşti ? îl întrebă deodată, privindu-1 fix. Weissmann nu mai încerca să-şi ascundă zîmbetul. îl lăsa să-i lumineze toată faţa, dar ridică mîna şi-i făcu semn să continue. „Nu, nu era nimic. Mă gîndeam la altceva. Spune înainte....." „Asta e, că despre d-na Zissu aproape că nu am ce să spun. Am auzit de ea de la Vădastra, pi- cînd aveam camera secretă. Locuiam amîndoi acelaşi hotel..." Tăcu brusc şi-şi trecu mîna pe frunte. ..Nici nu mai ştiu cîţi ani sînt de-atunci, adăugă. Trebuie să fac mereu socoteala ca să-mi dau seama citi ani sînt de-atunci. Era prin 1935—1936. Sînt, deci, 11—12 ani... Dar de ce zîmbeşti ?" întrebă el din nou, de astă dată, i se par li lui Weissrourm, puţin enervat. „Cînd te-auzeam vorbind de misterul d-nei "Zissu, voiam şi eu să te întreb ceva." Se opri înlr-adins, ca să-1 poată privi mai bine. I se păru că Ştefan pălise uşor, că-şi stăpîneşte anevoie emoţia". „Voiam să te întreb cine era tipul cu care te-ai hitilnit azi dimineaţă." Cîtva timp, Ştefan tăcu încurcat. începu să-şi umezească buzele. „Dacă e un mare secret", adăugă Weissmann, nu-mi spune. „Prefer să nu-ţi spun. Sînt puţin îngrijorat... Dar ai să afli mai tîrziu, după ce-o veni Biriş." Weissmann continua să-1 privească, înveselit deodată, gata parcă să izbucnească în rîs. „Bine faci, spuse el în cele din urmă. Te felicit. Mai mult : te iau de exemplu. Te-am luat deja de exemplu. Am învăţat şi eu să mă înconjur de mister. Dar pentru că veni vorba de Biriş : d-ta nici nu bănuieşti ce misiune va avea el aici, care va fi rolul lui aici, la Paris." „O să facem filosofie împreună", vorbi Ştefan şi pentru prima dată în acea seară, zîmbi. „Afară de asta, îl întrerupse Weissmann. Asta o să facă aici, cît o sta cu noi, şi la sanatoriu. Pentru că, eşti de acord, trebuie să stea cîtva timp într-un sanatoriu, să se vindece definitiv. Am şi aranjat în ce sanatoriu îl trimitem... Dar nu despre asta e vorba. îţi spuneam că nici prin gînd nu-ţi trece care va fi misiunea lui aici şi de ce mă agit eu atît cu prietenii lui Vidrighin..." Ştefan îl asculta înseninat, aproape vrăjit. „Pentru că prietenii lui Vidrighin sînt foarte lansaţi. Unul din ei cunoaşte tot Parisul. Scriitori, actori, ziarişti." „Bănuiesc despre ce poate fi vorba." „Imposibil, îl întrerupse Weissmann cu un aer de triumf. Biriş va avea foarte mult de lucru. Sînt cîteva kilograme de manuscrise, rosti el cuvintele cît putu mai rar, apăsîndu-le ca şi cum ar fi vrut să le sublinieze. Nici nu bănuieşti ale cui." „Sînt manuscrisele lui Bibicescu ? întrebă Ştefan. „Nu numai ale lui. Sînt şi altele, tot atît de preţioase. Le-a descoperit Dan, acurn cîţiva ani. Dacă ar.fi scris o carte povestind cum le-a găsit, ar fi ieşit un adevărat roman. Un roman de aventuri. Tăcu, privindu-1 cu faţa întreagă luminată" de un mare zîmbet. Clipea necontenit, ca să-1 poată vedea mai bine, să se bucure de tot ce va putea citi pe obrazul lui Ştefan. „Interesant", făcu tîrziu Ştefan. „Dar vezi că îmi place şi mie acum să mă înconjor de mister... N-am să pot să-ţi spun mai mult. Ai să afli mai tîrziu..." îndată ce trenul se puse în mişcare, Biriş simţi cum îl cuprinde frica. Sînt un laş ! îşi repetă el de mai multe ori. Trebuie să recunosc că sînt un laş, că mor de frică !... 308 S0| Aşteptă cîteva clipe să vadă ce rezultat vor avea cuvintele acestea, repetate, în gînd, de mai multe ori. Dar îşi simţea trupul tot atît de crispat, tremurînd- parcă pe dinăuntru, simţea acelaşi gol căscat în locul inimii, şi gura îi era uscată. Sînt un laş ! îşi repetă el căulîndu-şi pachetul cu ţigări. Mă lăudam că-mi place să simt Istoria în marş în jurul meu, că voiam să trăiesc numai ca să văd ce se întîmplă în lume — şi acum mi-e frică pentru că mă duc la Arad. Mă duc numai pînă la Arad ; asta-i tot ce fac, asta-i toată aventura mea. Şi totuşi mi-e frică !... Acolo mă dau jos din tren, mă duc în Aleea Alexandru şi întreb de doctorul Vlad. îi spun doar atît : Sînt reprezentantul firmei Industria Casnică din Bucureşti. Aveţi nevoie de ceva ?... Şi D-rul Vlad îmi va răspunde, probabil, ceva cam în felul acesta : Mi se pare că soţia mea ar avea nevoie de nişte perdele. Vă rog, intraţi... Asta-i tot. Noaptea dorm la el şi a doua zi mă duce cu maşina pînă la punctul de trecere. Nu e nici un fel de risc. Au trecut sute de oameni înaintea mea. Nu e absolut nici un fel de risc, îşi repetă Biriş, cu încăpăţînare, subliniind mental cuvintele. Atunci de ce dracu mi-e frică ?... Sînt un laş. Mă lăudam că,„ îşi întrerupse gîndul simţind că riscă să se înece cu fumul de ţigară. Deschise gura şi lăsă fumul să iasă de la sine, fără să facă nici un efort, silindu-se doar să nu tuşească. Omul din faţa lui îl privea mirat. Era un bărbat fără vîrstă, cu faţa uscată, nebărbierită de cîteva zile. Cînd simţi că primejdia trecuse, că'nu mai riscă să se înece, Biriş înghiţi de mai multe ori — apoi zîmbi. Dar văzînd că omul continuă să-1 privească, intrigat, îşi întoarse ochii pe fereastră. Trenul lăsase în urmă ultimele rămăşiţe mizere ale suburbiilor şi traversa acum cîmpia proaspătă, aurită sub soarele dimineţii de octombrie. „Avem noroc, spuse deodată omul din faţa lui. După atîta ploaie..." Plouase necontenit vreo zece zile. Cînd primise cartea poştală cu textul convenţional, Biriş rămase cîtva timp ia fereastră, cu ochii în ploaie, încercînd să-şi potolească bătaia inimii. Se surprinse de mai multe ori oftî'md şi întoreîndu-se să-şi privească odaia. Adio strada Măcelari, îşi spuse el în gînd, ca să prindă curaj. Mai rămăseseră doar cîteva cărţi. Ar trebui să le vinzi şi pe ele. Afară de volumul Cătălinei ; pe ăsta am să-1 iau cu mine... Simţi deodată nerăbdarea plecării şi trecu repede în bucătărie. „M-am hotărît, începu el silindu-se să vorbească degajat. Plec zilele astea. Mi-au scris ca pot veni oricînd şi pot rămîne pînă după culesul viei." „Să nu răceşti, spuse d-na Porumbache, după atîta ploiae. Lasă întîi să se schimbe vremea..." „Nu, o întrerupse el. Plec acum. Poate găsesc mai uşor loc în tren. Am să rămîn cîteva săptămîni, să profit cît mai mult de aer curat..." „Să nu răceşti", repetă d-na Porumbache. Vînduse ultimele cărţi, cercetase cu atenţie sertarele şi arsese toate hîrtiile, toate scrisorile. Incipit vita nova ! îşi repeta el necontenit. Apoi, într-o noapte, cu mare luare aminte, îşi cususe în căptuşeala hainei dolarii lăsaţi de Ştefan. îi mai dăduse Ştefan zece napoleoni şi cîteva sute de pengo şi franci elveţiei, pe care-i ascunse în felurite buzunare. Călăuza care trebuia să-1 treacă frontiera primise deja jumătate din sumă ; restul de zece napoleoni îi va da după ce va ajunge în Ungaria. Ultima noapte aproape că nu închisese ochii. Auzea necontenit ploaia măruntă lovind în geam, cu monotonia ploilor de toamnă tîrzie. în odaie se făcuse frig şi-şi trase cuvertura pînă la bărbie. Apoi îşi repetase necontenit : E tîrziu, ar trebui să dorm... Adormise pe neştiute. îl trezi d-na Porumbache adueîndu-i ceaiul. Odaia era scăldată de soare. „Am noroc, spuse, şi simţi deodată că începe să tremure. Am noroc că s-a schimbat timpul..." Cînd lăsă ceaşca goală pe tavă,, o mai privi o dată şi zîmbi. E ultimul ceai din strada Măcelari, îşi spuse. Apoi îşi îmbrăcă pardesiul. Lîngă pat îl aştepta mica valiză, în care îşi transportase cărţile la anticari. O apucă şi ieşi pe coridor. „Să ne vedem sănătoşi!" spuse silindu-se să-şi ascundă 31» emoţia. Lăsă valiza şi sărută mîna d-nei Porumbache. ,.îţi mulţumesc pentru tot," spuse el foarte încet. D-na ' Porumbache îl petrecu pînă în stradă. După cîţiva, paşi, Biriş se întoarse din drum şi o sărută pe amîndoi obrajii. ,.Avem mare noroc, continuă omul legănîndu-şi pri- . virile, departe, pe fereastră. E frumos să vezi cîmpul... Mergeţi departe ?" îl întrebă întorcîndu-se spre el. „La nişte prieteni, la vie", răspunse vag Biriş. Omul începuse să-1 privească lung, curios, aproape tulburat, silindu-se totuşi să zîmbească. „La vie.... repetă Biriş intimidîndu-se. Trebuie să fie-frumos acum... Sper să se menţină timpul frumos..." Omul îşi zvîrlise pe furiş ochii în jurul lui. Se plecă spre Biriş şi-i făcu semn să se apropie ca şi cum ar , fi vrut să-i arate ceva pe cîmp. „Aranjaţi-vă cravata, îi şopti el repede, prefăcîndu-se că-i arată ceva, cu degetul, departe, pe cîmp. Vi se văd bancnotele..." Biriş îl privi speriat şi-şi duse mîna la cravată. Omul surise lung, cu înţeles, apoi îi făcu cu ochiul. La Arad coborî şi rămase o jumătate de oră în restaurantul gării, încercînd să prindă din nou puteri. De ce dracu' mi-e frică ? îşi repeta el necontenit, privindu-şi mîinile cum îi tremură. Ştiam de mult că sînt laş, dar nu bănuiam că sînt chiar în halul ăsta. Mă bucuram că sînt tuberculos şi că nu voi fi trimis pe front, în Rusia. Eram I laş, dar asta măcar avea un sens. Dar acum de ce dracu' * mi-e frică ? Mă sui într-o birjă şi mă duc în Aleea Alexandru. Asta-i tot. Asta-i toată aventura mea... Poate ar fi mai prudent să niă duc pe jos. îşi spuse. Dar se simţea sleit de cele douăzeci şi două de ore de tren, de a doua noapte nedormită, şi nu îndrăzni. Bău cîteva ceaiuri, uitîndu-se mereu la. ceas. Cînd văzu că e opt şi jumătate plăti, îşi luă valiza, şi ieşi. Aleea Alexandru • era destul de departe de gară. Birja înainta încet, somno-1 roasă. După vreo jumătate de ceas se opri în faţa uneij case modeste, cu aer provincial. Doamne ajută !, îşi spusei Biriş apucînd cordonul soneriei. Curînd ieşi un bărbat care-şi freca mereu ochii, parcă l-ar fi supărat lumina tare a dimineţii. „Sînt reprezentantul Industriei Casnice", începu Biriş,. bilbîindu-se. In clipa următoare îşi aminti că ar fi trebuit să înceapă altfel : Caut pe doctorul Vlad... Dar nu mai avu timp să se corecteze. „Poftiţi înăuntru", ii spuse omul, continuînd să-şi frece ochii. Intră într-un antret obscur, în care zări un cuier cu oglindă. Cîteva pălării erau atîrnate şi, într-un colţ, un macferlan. Biriş îşi lăsă valiza, dar omul o ridică repede şi, cu ea în mînă, il conduse într-altă cameră. O traversară amîndoi fără să scoată un cuvînt şi omul, schimbînd valiza în cealaltă mînă, ciocăni sfios la o uşă. Auzi răspunsul şi, desehizînd larg uşa, îl lăsă pe Biriş să treacă înainte. Era o cameră mare, un fel de salon, cu ferestrele către grădină. Biriş făcu cîţiva paşi. şi simţi deodată un mare gol în dreptul inimii. Zîmbind. cu mina întinsă, se îndrepta spre el Mihai Duma. „Ai chelit, Biriş ! îi spuse. Ai îmbătrînit teribil de cînd nu ne-am mai văzut !... Stai. jos, îl îndemnă arătîndu-i un fotoliu. Trebuie să fii obosit..." Cu un efort, Biriş se întoarse şi fugi spre u.şâ. Dar abia o deschise, că se simţi cuprins de două braţe puternice. Un alt bărbat, răsărit pe neaşteptate, începu să-i caute buzunarele, să vadă dacă-i înarmat. Biriş se zmuci brusc, gata să scape, şi cel alt îi repezi un pumn în obraz. Simţi cum îl năpădeşte deodată sîngele pe nări. în acea clipă auzi şi glasul lui Duma, din salon. Se simţi prins de amîndouă braţele, zgîlţîit şi tras. „Să nu mă bateţi, se rugă el încercînd să nu înghită sîngele care i se adunase pe buze. Să nu mă bateţi, că spun tot !..." Neaşteptat de politicos, agentul îi deschise uşa şi se dădu în lături, lăsîndu-1 să treacă. Duma se ridică de la birou şi se îndreptă spre el, zîmbindu-i cordial, cu mîna întinsă. „Sper că ai călătorit destul de bine, îi spuse. Ia loc, te rog. Şeful meu, d-1 Protopopescu, vrea să te 313 w cunoască..." Un bărbat înalt, mas&r, cu părui cărunt, seV apropi'e de Biriş şi-i strînse mîna cu căldură. „îmi pare • foarte bine, îi spuse. Duma mi-a vorbit în termeni elbgibşi' de d-ta. Mă bucur să te cunosc... Ia loc, te rog." Amîndoi îl întovărăşiră pînă în faţa fotoliului, invitîndu-1 insistent' să se aşeze. D-1 Protopopescu scoase repede tabachera de* argint şi i-o întinse. „O ţigară ?" îl întrebă zîmbindu4< cu' o excesivă simpatie. „Bucuros", răspunse Biriş. Duma aprinsese deja chibritul şi se apropiase de el, aşteptîndl Dar Biriş nu izbutise să scoată ţigara din tabacheră ;; degetele îi tremurau atît de tare încît, după cîteva clipe, îi fu ruşine şi Ie retrase, încercînd să le ascundă. Duma- îşi' stinse chibritul. D-1 Protopopescu alese o ţigară- din tabacheră şi i-o întinse cu acelaşi zîmbet cordial. Biriş o apucă repede, cu o mînă care continua să tremure parcă zmucită din umăr, şi o duse avid la gură. în aceeaşi clipă1 Duma aprinsese un nou chibrit şi se plecă spre el. „Mulţumesc, făcu Biriş după ce trase primul fum. Nu ştiu- ce am de-mi tremură degetele... Emoţia", adăugă el încercînd1 să zîmbească. „Oboseala drumului", spuse d-1 Protopopescu aşezîndu-se în fotoliul de alături. „Mi-a părut rău că n-am putut călători împreună, spuse Duma întorcîndu-se la birou. A trebuit să mă opresc la Braşov. Dar sper că» ai avut tot ce-ţi trebuie. Ţi-am rezervat un compartiment' de clasa I-a. Şi sper că vi s-au servit toate mesele de la> vagon restaurant. în ceea ce priveşte Iordan, nu mă' îndoiesc că v-aţi înţeles foarte bine." „Are toate calităţile, spuse Biriş zîmbind. Dar are un mare cusur : nu e fuma-; tor..." Duma se încruntă, ca şi cum i s-ar fi comunicat o veste extrem de neplăcută. De la Arad, n-am mai fuma* o singură ţigară, continuă Biriş. Mi-a fost imposibil să-1 corup..." „Ar trebui să-i atragi atenţia,. se adresă d-1 Protopopescu lui Duma, Să aibă întotdeauna ţigări'1 Idsfl el.. în orice caz, te rog să primeşti toate scuzele noastre adăugă întorcîndu-se către Biriş. Deocamdată, fă-mi plă* cerea şi acceptă ţigările mele..." „Mulţumesc, sînteţi foartfc^ 314 gentil", apuse Biriş. Duma deschise un dosar şi începu să-4 răsfoiască, distrat. „Ia spume, începu el deodată, fără să-şi ridice ochii din hârtii. Ce căutai la Paris ?" „Duceam un mesagiu, răspunse Biriş zîmbind. Un mesagiu din labirint..." Duma ridică ochii şi-1 privi distant, aproape fără expresie. „Asta e o formulă de-a noastră, continuă Biriş,, o formulă cifrată inventata de noi, de Ştefan şi de mine. E un fel de-a vorbi cînd ne referim la sibuaţii-limită din care, aparent, nu mai există ieşire..." „Fii rnai explicit,, îl întrerupse Duma. Te-am întrebat ce căutai la Paris...'" „Ştii, pe rnine mă interesează- foarte mult existenţialismul. După cum aţi auzit, la Paris e setam la modă existenţialismul. Jean-Paul Sartre şi ceilalţi. Voiam să-i întâlnesc, să stau de vorbă cu ei, să le explic cam ce înseamnă, în partea asta a Europei, să fii «en situation» şi să ţi se pună «le probleme du choix». Voiam să le prezint o serie de «situaţii existenţiale»... Pe mine mă pasionează filosofia, adăugă încercînd să rîdă. Pînă mai acum un an arn fost profesor de filosof ie. Dar acum sînt un filosof privat, cum spunea Kierkegaard. De aceea mă atrage atît de mult existenţialismul..." „Cînd te-ai întîlnit ultima oară cu Viziru ?" îl întrebă d-1 Protopopescu. Biriş întoarse speriat capul ; aproape că nu-i recunoscuse glasul. Era o voce străină, aspră, ameninţătoare. „Cîteva zile înainte de plecarea lui la Praga, spuse reîncepînd să tremure. „Nu-mi aduc aminte data precisă ; pe la 10—12 august..." „Ce ţi-a spus ?" întrebă Duma. Biriş îl privi o singură clipă, apoi trase adine din ţigară şi înghiţi tot fumul, sperând să-1 apuce accesul de tuse. Dar. ca niciodată, îşi simţea coşul pieptului şi gîtle-jjul perfect uscate, lemnoase, parcă ar fi fost nişte organe străine pe care le-ar fi încercat şi care nu prea i se potriveau, dar pe care le putea totuşi suporta fără să-1 irite, fără să-1 facă să tuşească. „Nu-ţi fie frică, adăugă Duma plecîndu-şi din nou .ochii Ln dosar. Nu-ţi f-aeeBO. 815 să-i păstrez, căci într-o zi voi avea nevoie. Apoi, cîteva zile înainte de a pleca la Praga, mi-a spus că el nu se va mai întoarce şi m-a întrebat ce am de gînd să fac eu, dacă nu vreau să plec şi eu la Paris. I-am răspuns că aş pleca bucuros, pentru că nu mai am nimic de făcut în ţară ; cît timp eram profesor, mă simţeam legat de ceva, existenţa mea socială avea un sens. Acum, dacă pleca şi el, eram condamnat să mor de foame ; adică, mai precis, de tuberculoză, căci, după cum ştiţi, tuberculoza e o boală capitalistă : ca să scapi de ea, trebuie să te supra-alimen-tezi. Viziru părea foarte mulţumit că eram hotărît să plec. Mi-a spus că, în principiu, trecerea frontierei era deja aranjată, că un grup întreg va trece în cursul toamnei, şi că va trebui să fiu gata de plecare începînd din octombrie. Se opri, ca să mai tragă odată din ţigară. Duma îşi oprise în treacăt privirile asupra lui Protopopcscu, apoi începu să-şi mişte încet degetele pe dosar. „Cine mai era în'grup ?" întrebă el. „Nu ştiu. Nu mi-a spus nici un alt nume. Mi-a spus doar să fiu gata de plecare şi, cel mai tîrziu o săptămîna după primirea cărţii poştale, s-ă mă prezint în Aleea Alexandru din Arad şi să întreb de; doctorul Vlad. Asta era tot..." „Ce fel de carte poştală?] întrebă d-1 Protopopescu. Ce scria acolo ? Cine semna ?*; „Semnătura n-avea nici o importanţă, dar textul erai cam aşa : «Ne pregătim1 de culesul viilor şi te aşteptăm cu ' plăcere». Apoi, mai erau cîteva fraze oarecare despre] timp. „De ce spui că semnătura n-avea importanţă ? îl întrerupse d-1 Protopopescu. Cine semna ?■' „Vă dau cuvîntul meu de onoare că era o semnăturii indescifrabilă. Putea fi Popeanu, Popescu, Topescu, Ic nescu... N-am putut descifra." „Nu era cumva Panteli-f mon ?" întrebă Duma zîmbind, fixîndu-şi privirile îi ochii lui. Biriş păli. In acea clipă simţi din nou că încet să tremure şi trase cu sete din ţigare. „Nu, nu era", ro 3!8 el tîrziu cu o voce gîtuită. „Atunci, de unde ştii de Pantelimon ? continuă Duma. Ce ştii despre el ?" „Nu ştiu nimic. Viziru îmi -spusese că de trecerea acestui grup se ocupă unul Pantelimon. Atît.:' „Cum arată acest Pantelimon ? reluă Duma. Unde te întîlneaL cu el ?" „Nu m-am întîlnit niciodată. Credeam că-1 voi întilni la Arad..." „Adu-ţi bine aminte, stărui Duma continuînd să zîmbească. E în interesul d-tale. " ,,Vă dau cuvîntul meu de onoare", începu Biriş. „Bine, poate îţi aduci aminte mai tîrziu, interveni d-1 Protopopescu. Deocamdată, spune-ne ce mesagiu trebuia să duci la Paris. Vorbeai adineauri de un mesagiu din labirint. La ce se referea acest mesagiu ?" Biriş întoarse capul şi-1 privi lung. parcă ar fi încercat să ghicească dacă d-1 Protopopescu glumea sau vorbea serios. „V-am spus că era doar o formula de-a noastră. Mă trimisese odată Ştefan cu un mesagiu către Ileana. ît spunea că se simţise pierdut ca într-un labirint, dar că. totuşi, nu se lăsase doborît de descurajare şi pînă la urmă descoperise că se poate ieşi din labirint, Dar nu sînt sigur că acesta era exact conţinutul mesagiului către Ileana, pentru că eram bolnav în ziua aceea, cînd îmi povestea el toate lucrurile acestea ; tocmai avusesem o / hemoragie..." „Cînd s-a petrecut asta ?" întrebă Duma. „Oh, de mult, exclamă Biriş zîmbind. înainte de potop înainte de război. Prin 1938, 1939 ; nu mai mi-aduc nici eu aminte... Acesta era mesagiul din labirint", adăugă văzînd că ceilalţi doi îl privesc intens, aşteptînd sa continue. D-1 Protopopescu clătină încet din cap şi-şi plescâî de mai multe ori limba, ca şi cum ar fi vrut să scape de un gust amar pe care l-ar fi descoperit deodată în gura.. „Să-ţi spunem noi ce înseamnă mesagiul din labirint, începu el. Grupul de la Paris pretinde că în munţii Carpaţi s-ar fi organizat o rezistenţă armată, pe care 313 guvernul nu o va putea niciodată anihila... Nu o va putea anihila, continuă el după o pauza, pentru că locurile unde se ascund partizanii ar fi tot atît de greu de cucerit ( ca un labirint... Iar mesagiul pe care-1 aşteaptă prin d-ta : trebuia să le dea amănunte precise asupra acestei rezistenţe armate din munţi..." Biriş începu să rîdă. „E , absurd ! exclamă el ridicînd din umeri. Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu este nimic altceva decît o expresie pe care o cunoaştem numai noi doi. Era mesagiul pe care-1 adresa Ştefan, prin mine, Ilenei. Dar asta se 1 întîmplă de mult, înainte de război. Probabil că nici Viziru nu-şi mai aduce aminte ce-i spusese atunci, prii) 1938-1939..." ,,Să-ţi amintim noi ce conţinut trebuia să aibă mesagiul, reluă d-1 Protopopescu. Era în legătură cu rezistenţa organizată de Pantelimon..." „E absurd, repetă Biriş după ce trase cu sete din ţigară. Habar n-am cine e Pantelimon ! Iar în ceea ce priveşte rezistenţa armată, atît eu cît şi Viziru eram de acord că ar fi cea mai mare prostie să se organizeze aşa ceva. Dacă aş fi vrut să ajung la Paris, aş fi vrut mai ales ca să pot spune tot ce cred eu despre rezistenţă şi celelalte..." „Cam ce voiai să spui ?" întrebă Duma reîncepînd să se joace cu degetele pe dosar. „Ce cred că ştiţi şi d-stră. Că ar fi cea mai mare prostie. Că nu e numai absurd, dar de-a dreptul criminal să îndemni oamenii la rezistenţă armată. Dimpotrivă, grupul de la Paris ar fi trebuit să explice occidentalilor că au pierdut definitiv această parte a Europei şi că au pierdut-o exclusiv datorită politicii lor. Nu sovieticii au ocupat Europa pînă la Stettin şi Adriatică ; Aliaţii i-au invitat să se instaleze în această jumătate a Europei. La Teheran, preşedintele Roosevelt nu ne-a întrebat nici pe noi, nici pe cehi sau polonezi, dacă ne place să fim ocupaţi şi educaţi de sovietici. A făcut-o din propria lui iniţiativă, fără să întrebe pe nimeni. Cu ce drept ne îndeamnă acum americanii la rezistenţă ? Ei ne-au oferit plocon Rusiei. Foarte bine. Să tragă aeum 320 concluziile : au pierdut peste o sută de miliojme de europeni care, mîine, vor lupta împotriva lor şi vor lupta bine. Grupul de la Paris ar fi trebuit să explice asta occidentalilor. Şi ar trebui să le mai spună şi altceva : să le spună că de-abia de acum înainte va fi cu adevărat frumos, căci în curînd va veni şi rîndul lor. Să nu-i lase să spere că vor scăpa, că vor putea continua să trăiască în tihnă şi capitalism numai pentru că au sacrificat o sută de milioane de europeni. Să le amintească mereu că în curînd va veni şi rîndul lor." ,.E foarte interesant, îl întrerupse d-1 Protopopescu. Şi ce spunea Viziru ?" „Era de perfect acord cu mine." „Atunci de ce-a fugit cu documentele ? îl întrerupse Duma. Pentru că sîntem prieteni, pot să-ţi spun că erau acte privitoare la datoriile de război şi la acordurile economice cu sovietele. Ţi se pare că nu sînt destul de importante ?" Biriş înălţă din umeri. „Să lăsăm asta, interveni din nou d-1 Protopopescu. Ce legături ai la Paris ? Pe cine cunoşti ?" ..în afară de Viziru şi Conu Mişu, nu cunosc pe nimeni. D-1 Protopopescu îşi opri o clipă privirile în ochii lui Duma. apoi zîmbi. „Weissmann cunoaşte foarte multă lume, spuse. Ar putea fi interesant..." Se ridică din fotoliu şi-i întinse grăbit mîna. ..îţi dăm timp să te mai gîndeşti, spuse. Poate îţi aminteşti de mesagiul lui Pantelimon. Atunci te trimitem la Paris cu Wagons-lits. Te trimitem ca pe Viziru," adăugă zîmbind. De obicei îl chemau la interogatoriu pe la trei dimineaţa. Agentul se pleca asupra lui şi-1 scutura de umăr. „Poftiţi sus," îi spunea. îl găsea întotdeauna pe Duma aşezat la birou, cu un dosar deschis în faţa lui. Nu se mai ridica să-1 întîmpine şi să-i strîngă mîna. Aproape că nu-1 privea. Biriş rărnînea în faţa biroului, în picioare, Zi 321 Noaptea ac simiene, vol. n încercînd să ghicească prima întrebare. Oare va fi : Cînd '■ l-ai văzut ultima dată pe Weissmann ? Sau : Ce ţi-a spus Viziru înainte de plecarea la Praga ? De obicei, Duma începea cu una din aceste întrebări, ca să ajungă apoi la întîlnirile cu Pantelimon şi la conţinutul mesajului pe care trebuia să-1 transmită. La răstimpuri îl întrerupea ca să-i citească pasagii din declaraţiile precedente, pe care le răsfoia necontenit în timp ce-1 asculta. Cînd vedea că tăcerea se prelungeşte, ridica încet capul din dosar. ,,Spune, spune înainte, că te ascult..." De la al doilea interogatoriu, Biriş învăţase cum trebuie să povestească. Povestea îndeosebi ce-ar fi avut de gînd să facă la Paris. I se părea că era singurul lucru care-1 interesa pe Duma. Ascultîndu-1 vorbindu-i despre Saint Germain des Pres şi cafeneaua Deux Magots, Duma înceta să răsfoiască si, ridicînd încet ochii din hîrtii, parcă se trezea. ..Cunoşti bine Parisul ?" 1-a întrebat odată. „Numai din renume şi literatură. N-am fost niciodată la Paris." „Eu am fost. E foarte frumos..." In picioare, în faţa biroului, trecîndu-şi la răstimpuri palma pe creştetul capului, Biriş povestea. „Mi-ar fi plăcut să mă duc la Deux Magots pe la apusul soarelui, cînd am auzit că se adună existenţialiştii. Mi-ar fi plăcut să intru cu ei în vorbă numai aşa, ca să le stric cheful. De ce nu poftiţi pe la noi. pe după cortină, să vedeţi cum se pune «i mai multe. / Mîndre şi cornute ,' Şi cai învăţaţi / Şi cîini mai bărbaţi..." După cîtva timp, v&zînd că Biriş asculta cu ochii închişi, fără să scoată un cuvînt, Duma o întrerupse : ..Ţi-ai adus acum aminte ?" întrebă. „Da. Să-1 notaţi cu atenţie, căci s-ar putea să-1 uit din nou. e un mesagiu cifrat. A fost ales acest cifru tocmai pentru că e foarte simplu : il cunoaşte toată lumea, îl învăţăm în şcoala primară. ..Fii mai explicit". îl întrerupse Duma. „Acesta e mesagiul. Se cînta la munte, dar îl cunosc şi oamenii de pe vapor. Numai că pe vapor nu-1 mai cintă nimeni." „Biriş, îl întrerupse din nou Duma, e In interesul d-tale. Vorbeşte clar. Cui e adresat mesagiul ?" ,.E un mesagiu cifrat, adică e pentru Paris. Acolo ajung toate mesagiile. Le aduc vapoarele. Nu umblă decît noaptea, iară lumini, dar toate se îndreaptă spre Paris.- Direcţia Apus. Saloe Occidens !'• „Eşti nebun ! făcu Duma. îţi baţi joc de noi !...'" ..Aşa începe orice mesagiu : Pe-un picior de plai, / pe-o gură de rai... Dar nu poţi să-1 descifrezi dacă n-ai cheia. Şi cheia n-o găseşti decît pe vapor. Cînd te trezeşti pe vapor, înţelegi că mergi la Paris. Toţi vor să ajungă acolo, la umbra crinilor, la Paris. Şi atunci s-a inventat mesagiul acesta, pe care-1 cunosc şi copiii de şcoală 332 primară ; dar e un mesagiu cifrat, e vorba de Paris..." A „Cine 1-a inventat ?" întrebă Duma. „Pantelimon." In > odaie se făcu din nou o nefirească tăcere. „Spune înainte, îl îndemnă Duma văzîndu-1 că rămăsese nehotărît, cu gura întredeschisă. Cine e Pantelimon ? Ce fel de om este ? Descrie-1 cît poţi mai precis." „E un bărbat înalt, frumos, cu ochii negri, arzători. Parcă n-ar avea vîrstă. Parcă n-ar fi om de pe la noi. Spun că e de la munte. Cînd te apropii de el, înţelegi că e prea tîrziu. Nu-i mai poţi rezista ; eşti al lui. Aşa s-a întîmplat cu toţi : odată ce l-au întîlnit, nu s-au mai' putut despărţi. Ne duce pe toţi la Paris..." Apoi tăcu şi începu să aştepte. „Bîrsane, auzi deodată vocea lui Duma, altădată, cînd îl vezi că aiurează, să nu mă mai deranjezi degeaba..." Aşteptă din nou, şi cînd auzi uşa, deschise încet ochii, zîmbind. Bîrsan se apropiase ameninţător de el. „Pastele şi Dumnezeii tăi de profesor, începu ; îţi baţi joc de mine ca să mă dea afară şi să-mi rămînă copiii pe drumuri !... Dar lasă, aşteaptă, că scot eu untura din tine, grijania mătii de ofticos ! Ai să mă ţii tu minte !..." Stolul de vrăbii zburase din nou. ţâşnind parcă chiar de sub balcon, împrăştiindu-se speriate cu un ciripit scurt metalic, şi readunîndu-se în cîteva clipe, la zece metri în faţa lui, pe zidul cimitirului. Vara Sfîntului Martin, se trezi Ştefan gîndind. E absurd, e absurd, e absurd. Arborii negri, despuiaţi, păreau că sticlesc ca umeziţi de rouă în lumina clară, tare a crepusculului. Ştefan clipea necontenit din ochi. E absurd ! îşi repetă. Totul e absurd, fără absolut nici un sens. „Poate că nu e adevărat, auzi vocea lui Weissmann. Aşa s-a mai spus şi despre alţii. Ar trebui să..." Dar nu îndrăzni să-şi sfîrşească fraza, ca şi cum i s-ar fi relevat deodată cît e de ridicolă şi de zadarnică. „Eu i-am spus, reîncepu el tîrziu. L-am avertizat să se ferească de Bursuc." Ştefan se depărtase de lingă uşa balconului şi, trecînd prin faţa biroului, îşi.stinse ţigara în scrumiera aproape plină. Apoi se aşeză pe canapea şi-şi plecă privirile, lă-sîndu-le să rătăcească peste desenele covorului. „La început, cînd de-abia ne cunoşteam, îmi vorbea mereu de Partenie. Era obsedat de destinul lui Partenie. I se părea că Partenie presimte ceva şi de aceea se grăbeşte. Dacă într-adevăr a presimţit, a fost singurul om inteligent dintre noi toţi." Pe neaşteptate, Mişu Weissmann oftă şi, ridicîndu-se brusc din fotoliu, aproape sărind în picioare, ocoli de mai multe ori biroul, apoi se îndreptă hotărît spre balcon. Deschise larg uşa şi respiră adînc, pe nări, strîngînd din fălci cu o exasperată, copilărească furie. Vrăbiile trecură chiar atunci prin faţa ferestrelor, ciripind toate deodată, asurzitor, alungîndu-se, în zboruri scurte, dezordonate, către capătul străzii. „Nu există nici Dumnezeu, nici dreptate, nu există nimic !" exclamă Weissmann. Nu există decît noroc. Nu trebuie să ai nimic altceva decît noroc. Cine n-are noroc, mai bine să nu se nască, sau să moară în faşă, să nu cunoască nimic..." Ştefan ridică ochii din covor şi, fără să-şi dea seama, zîmbi. îşi căută în buzunar pachetul cu ţigări. „Dacă e aşa cum spui, neamul românesc ar fi făcut mai bine să nu se nască, să moară în faşă. Tot neamul nostru e neam fără noroc..." „Nu mă gîndeam la naţiuni, vorbi Weissmann fără a-şi întoarce capul, mă gîndeam la oameni, la indivizi. Dacă n-ai noroc, degeaba te-ai născut. Tot nu te alegi cu nimic. Nu există nimic altceva în afară de noroc. Dacă ar fi existat Dumnezeu..."' Dar se întrerupse din nou, cu un aer stânjenit, de parcă şi-ar fi dat scama cu o clipă mai înainte de a rosti ireparabilul, că era gata să spună o prostie şi se reîntoarse în mijlocul odăii. Se lăsă să alunece în fotoliu istovit, ca după un mare efort. Părea un alt om. Braţele lui scurte, mîinile puţin grase, pe care şi le freca de cîte ori se pregătea să spună ceva care i se părea important, şi le aşezase acum cuviincioase pe genunchi. ..Şi poate, totuşi, 334 335 şopti el tîrziu, cu puţină teamă, dă Dumnezeu şi scapă... Totul depinde de ce fel de om o fi Pantelimon..." Ştefan înălţă din umeri, stăpînindu-şi anevoie nerăbdarea. ,.E absurd ! spuse. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş habar n-avea cine e Pantelimon. A fost o neghiobie cînd s-a pronunţat pentru prima dată numele Pantelimon în legătură cu trecerea frontierei. Imbecilul sau nemernicul care a făcut-o, o să aibă pe suflet zeci şi sute ele vieţi nevinovate. Pantelimon nu se ocupă de asta. Asta e treaba altora..." Se ridică de pe canapea şi începu să se plimbe prin odaie. „îl cunoşti ?" întrebă sfios Weissmann. „Nu. Şi sper că nu-1 cunoaşte nimeni." ..Sper şi eu, făcu Weissmann. Oamenii sînt indiscreţi..." Ştefan se opri brusc în faţa lui şi-1 privi lung. „Vara Sfîntului Martin, vorbi el deodată. Ce absurd ! Tot încerc să-mi aduc aminte de ce-mi spusese odată Biriş. cînd abia ne cunoscusem. Dar este extraordinar cum pot uita..." ..Era în legătură cu Vara Sfîntului Martin ?" întrebă Weissmann. „Nu cred că era. dar nu sînt sigur. Nu-mi aduc aminte. Era curînd după ce-1 cunoscusem la Casa Peştera. Era în vara lui 1936, la Bucureşti. îl întilnisem pe bulevard, pe seară. îmi aduc aminte că fusese foarte cald în ziua aceea şi, cum nu-î cunoşteam încă bine, mi se păruse că era puţin băut. Dar nu era. Mi-a spus atunci o sumă de lucruri importante..." ..în legătură cu Vara Sfîntului Martin ?" stărui Weissmann. „Mi-e peste putinţă să-mi aduc aminte. Ce absurd !..." începu din nou să se plimbe prin odaie. Mamă. ce s-a întîmplat într-o Vară a Sfîntului Martin ?... Ce mi-o fi venit s-o întreb pe mama ? se trezi el după cîteva clipe. N-are nici o legătură una cu alta. Biriş n-a cunoscut-o. N-a cunoscut nici pe mama lui ; sau, mi se pare c-a cunoscut-o, dar era prea mic cînd a murit, nu-şi mai amintea nimic de ea." „Trebuie să-ţi spun ceva, începu Weissmann cu oarecare teamă, după ce-şi privise pe furiş ceasul. Arc să vină cineva, trebuie să sosească dintr-un minut într-al- tul..." „Nu m-am mai gîndit de mult la ea, parcă aş fi uitat-o. Nu mă gîndesc nici la bătrîn. Mi-e frică să-mi amintesc de ei, tot încerc să mă agăţ de ceva viu. de ceva care va fi în viitor... E absurd..." „Mă asculţi ? continuă Weissmannn. Ţi-am spus că am întîlnit într-o seară, cînd eram cu prietenii lui Vidrighin, o femeie foarte frumoasă, care spunea că te cunoaşte. Ea era d-na Wainwright, fosta domnişoară Zissu", adăugă după o scurtă ezitare. '..Stclla Zissu?" întrebă Ştefan oprindu-se în mijlocul încăperii şi întoreînd capul spre eî. „Voiam să-ţi fac o surpriză. Dar nu ştiam... Nu aflasem de Biriş... Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, repetă după ce-şi privi încă o dată ceasul. Poate ar fi mai bine să n-o primim. O să-i telefonez mîine şi-am să-i spun că ne-au luat nişte prieteni, cu maşina, de dimineaţă, şi că am avut o pană de motor, că nu ne-am in tors decît după miezul nopţii..." „E interesant, spuse Ştefan. S-a măritat deci." „A avut noroc,, continuă Weissmann parcă cu invidie. A luat un milionar. Are apartament la Georges V, are maşină la scară... N-o putem primi, n-are să ne înţeleagă. Ce-i pasă ei de ce ne doare pe noi..." „Era foarte frumoasă, spuse Ştefan aşezîndu-se pe canapea. Şi a avut noroc." „Era nerăbdătoare să te vadă. Spunea că te-a cunoscut la Lisabona, că a fost îndrăgostită de d-ta. E foarte indiscretă ; a povestit tot. Erau acolo prietenii lui Vidrighin, oameni străini, şi ea le-a povestit tot. Le-a povestit cum le-au dezbrăcat englezii la piele şi făcea mare haz. Le spunea : Rămăsese gol, dar e un bărbat bine. are corp frumos..." „Ar putea să ne spună multe, făcu Ştefan conti-nuînd să privească, distrat, desenele covorului. Ştie foarte multe lucruri." „Eu zic să n-o primim; stărui Weissmann. C) invităm altă dată. O să vadă că sîntem trişti şi o să ne desebasă. O să umple apoi Parisul... Dar, în sfîrşit, adăugă el văzînd că Ştefan tace, pe gînduri, facem cum vrei d-ta. Ea vine să te vadă pe d-ta. Spunea, şi erau toţi pricienii 337 iui Vidrighin de fată, că a fost un mare amor, că erai gata să faci nu ştiu ce nebunie pentru ea, că eraţi să fugiţi amîndoi în America... Eu, care ştiu o seamă de lucruri despre d-ta, n-am crezut. Dar ceilalţi, prietenii lui Vidrighin..." "„Sînt foarte curios s-o reîntîlnesc, spuse tîrziu Ştefan, zîmbind. Ne-ar putea fi de mare folos." „Cum vrei, făcu Weissmann privindu-şi încă o dată ceasul. Trebuie să sosească dintr-un minut la altul. Ar fi trebuit chiar să fie aici. Spunea că are să vină pe la patru jumătate, cinci fără un sfert. A cam întîrziat..." In noaptea aceea se trezise deodată, cu o neînţeleasă fericire străbătîndu-i întreaga fiinţă. îşi simţea trupul robust şi odihnit, plesnind de sănătate, aşa cum nu şi-1 mai simţise de foarte mulţi ani. Deschisese ochii şi întîl-nise întunericul celulei, dar nu-i mai era frică. Sări din pat fără să şovăie, fără să se împleticească, şi chemă în şoaptă : ..Bîrsan !" Nu-i răspunse nimeni. Se odihneşte, înţelese Biriş, şi zîmbi. Doarme şi el, ca oamenii, noaptea. Apoi îşi aminti brusc de mesagiu şi începu să tremure, emoţionat. S-ar putea să nu fie nimeni prin apropiere şi-1 va uita din nou. Se îndreptă bîjbîind, cu mîinile întinse prin întuneric, spre poartă. Cînd se trezise, ştiu că de aceea se trezeşte : ca să spună şi celorlalţi, celor care vor rămîne, ceea ce i se îngăduise să înţeleagă, nu ştia nici el prin ce împrejurări şi ajutat de cine. Dar înţelesese tot, şi totul era de o teribilă simplitate. îi era ruşine că nu înţelesese mai curînd. Era tocmai aşa cum trebuia să fie. Ar fi trebuit să înţeleagă şi copiii. întîlni cu palmele zidul rece, muced, al celulei şi începu să bîjbîie, cînd la dreapta, cînd la stînga. Era întocmai aşa cum trebuia să fie : la un moment dat vaporul se opreşte, se întinde o punte şi, trecînd puntea, coborî. De-abia cînd pui piciorul pe uscat, îţi dai seama că pînă în clipa aceea călătoriseşi într-una, că nu te opriseşi niciodată pe loc, că nici nu puteai să-ţi închipui ce înseamnă să stai pe loc. în clipa cînd atingi pămîntul 338 r şi te-ai oprit, toată viaţa ta şi a celorlalţi, tot ce ţi se în-tîmplase pînă atunci, ţi se arată aşa cum au fost ele cu adevărat, nu cum ţi se păruse ţie că sînt. Bîjbîia mereu prin întuneric fără să întîlnească fierul umed al porţii, şi atunci se hotărî să înconjure odaia, ţinîndu-se lipit de perete. Simţea cum îi bate inima, cum gîlgîie viaţa în trupul lui, şi euforia aceasta începu să-1 tulbure. Trebuie să mă grăbesc, nu cumva să uit. „Bîrsane", şopti el din nou, de cîteva ori, apoi se opri să asculte. Nu auzea decît bătaia inimii şi răsuflarea lui puţin pripită, ca şi cum s-ar fi oprit chiar atunci după o fugă lungă. Dacă ar fi fost Bîrsan aici, i-ar fi spus lui. El ar fi repetat-o a doua zi lui Duma, sau copiilor lui. Are cinci copii. Ar fi aflat-o oamenii, cei care rămîn aici. şi viaţa lor ar fi început de la capăt, ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. Tîrziu, Biriş se opri, neîndrăznind să se sperie. I se păru că visează. I se păru că bîjbîia de mult prin întuneric, ocolind pereţii celulei. şi că ar fi trebuit să ajungă la poartă. Nu s-ar fi putut înşela, poarta era de fier, era umedă, rece, ar fi trebuit s-o simtă sub degete. Odată ajuns la poartă, ar fi început să bată cu pumnii, pînă ce s-ar fi deşteptat gardianul de pe coridor. I-ar fi spus întîi, i-ar fi spus cît se poale de succint şi în cuvinte cît mai simple, ca să poată înţelege şi el. I-ar fi spus apoi că vrea să facă declaraţii şi. in gîncl, aşteptîndu-1 să se întoarcă cu Bîrsan, ar fi repetat într-una ocelaşi lucru, ca să nu uite mesagiul. Simţi cum i se accelerează bătăile inimii şi porni din nou, de astă dată grăbind paşii, ţinînd doar o mînă lipită de zid şi cu cealaltă, mişeînd-o într-una, spintecînd întunericul din jurul lui, ca şi cum i-ar fi fost teamă să se lovească de ceva., de cineva. Dacă nu găseşte poarta, ar putea uita. Este copilăresc de simplu, dar ar putea să uite, dintr-o clipă în-tr-alta. Se opri din nou şi începu să bată cu amîndoi pumnii în zid. îşi dădu însă seama că e inutil. în piatra rece, mucegăită, pumnii se opreau fără zgomot, ca şi cum ar fi lovit în nisip. îl apucă atunci panica şi, depărtindu-se re- 339 eu putere fălcile, încercînd deznădăjduit să-şi oprească năvala sîngelui. Dar în clipa următoare, sîngele îi ţi.şni prin colţul buzelor, pe nări, şi atunci deschise moale gura, cît putu mai larg. Fără să-şi dea seama, căzuse în genunchi. Îşi simţea bărbia, griul şi pieptul ud şi năclăit şi simţea o sudoare îngheţată strîng'mdu-i parcă întreg trupul. închise biruit ochii lă.sîndu-se să cadă pe ciment. Atunci îşi aminti din nou toate cîte le aflase, din clipa cînd se oprea vaporul şi. fără zgomot, începea să se lase puntea — .şi zîmbi. pede de zid, se îndreptă la întîmplare spre mijlocul celulei, începu să strige : „Bîrsan !..." Tăcu, speriat de puterea strigătului, infinit mai puternic decît şi-1 închipuise. Trebuie să predau mesagiul cît mai e timp, se trezi gîndind. Strigă din nou, de mai multe ori. asurzit de propria lui voce, parcă multiplicată la infinit de infinite ecouri. îşi duse amîndouă mîinile la urechi. M-au închis într-o celulă, îşi spuse atunci — şi i se făcu frică. O celulă specială, fără poartă de fier, fără nici o ieşire. M-au închis aici pe cînd dormeam, mi-au coborit probabil patul prin-tr-un aparat special, trecîndu-1 printr-o deschizătură a tavanului, printr-o trapă care se închide apoi ermetic şi prin care nu poate pătrunde nici un zgomot. Sînt închis ca într-un cavou. M-au închis aici de viu, parcă ar fi ştiut că o să mi se încredinţeze un mesagiu. Rămase nemişcat, ascultînd, cu braţele căzînclu-i moale, obosite, cle-a lungul trupului. Simţi cum îl cuprinde deznădejdea. Viaţa lui ar fi putut avea un rost. o împlinire — şi l-au împiedicat. Avea de spus ceva. foarte im pori an t. singurul lucru care trebuia spus. Toate celelalte, filosofie şi politică şi iubire, erau jocuri de copii. îşi cheltuise viaţa jucîndu-se. Toţi şi-o cheltuiseră la fel. fără excepţie. Numai ce aflase el în noaptea asta merita să fie cunoscut. Ceva care începe pe vapor... în acea clipă se tulbură din nou şi-şi'duse rătăcit amindouă mîinile pe obraji, să se pipăie, să se dezmeticească. Era ceva cu un vapor, dar mai erau şi altele, mult mai importante. Vaporul era doar la început. De-abia după ce se oprea vaporul, începea adevărata revelaţie. Trebuia să spună ceva care sc întîmplă după ce se oprea vaporul. îşi muşcă de mai multe ori buzele, respirînd foarte adînc. Dar nu-şi mai amintea de altceva. Ştia doar de vapor. De deznădejde îl năpădiră lacrimile. Se repezi în întuneric, cu mîinile întinse înainte şi, după cîteva clipe, regăsi zidul. Vru să se rezeme de el, să-şi rezeme capul pe amîndouă braţele, ca să poată plînge în voie, cînd simţi o fierbinţeală înălţîndu-se din adîncul pieptului şi strînse înainte chiar de a se fi trezit, simiţi mirosul puternic do spital, apoi auzi o voce groasă, venind parcă de foarte departe. „Trage să moară de cîteva zile. Nu şi-a mai revenit de atunci. S-a mirat şi d-1 doctor de aşa rezistenţă..." „Au venit femeile să ceară corpul, auzi el glasul lui Bursuc. Aşteaptă în curte. Le-au spus de la Prefectură c-ar i'i murit. Au venit la Patriarhie, mi-au căzut în genunchi şi m-au rugat ca pe Dumnezeu să intervin şi eu să le dea corpul..." „Trebuia să moară de alaltăieri", aşa spunea d-1 doctor. Deschise ochii şi-1 văzu pe Bursuc, în rasa lui de călugăr. „Blagosloveşte, părinte !" şopti. „Am venit să te iau, spuse Bursuc cu un glas uşor tremurat, şi se apropie repede de căpătîiul lui şi-i puse mîna pe frunte. Te-am scăpat. Femeile sînt in curte, te-ăşteaptă." „Coana Viorica", începu Biriş cu oarecare greutate. „E şi Irina. Sînt cu maşina. Le-am. spus să aştepte." „Aş vrea să le văd", începu din nou Biriş. „Te ducem acasă, îl întrerupse Bursuc. Te transportăm cu maşina." „Aş vrea să le văd acum", spuse Biriş. „Nu ştiu dacă au voie să intre. Mă duc să întreb." Vru să se depărteze de pat, dar Biriş îl prinse de mînecă. „Rămîi lîngă mine. Trimite pe cineva. Vreau doar să le văd. Altminteri nu pot... Văd că nu pot muri." ,,Nu fi copil. Ai scăpat acum. Te ducem acasă şi te faci bine." „Ştiu. Dar nu mai e timp... Aş vrea să te rog ceva. Nu ştiu cînd a fost asta. Cred că azi-noapte. Atunci am înţeles..." Vino mai aproape de mine. Ascultă-mă bine. 340 Am înţeles. E ceva foarte simplu. Să le spui la toţi că e foarte simplu. Să-i spui şi lui Bîrsan, să n-aibă nici o grijă. E foarte simplu. Am uitat acum restul, dar să-i asiguri pe toţi că aşa este. Să nu le fie frică..." Se opri, ca să poată înghiţi, parcă şi-ar fi simţit gura uscată. Bursuc întoarse capul şi strigă cuiva care aştepta în uşa infirmeriei. „Du-te la şef şi spune-i să dea voie femeilor să intre. Spunc-i că-1 rog eu. Spune-i de ce..." Şi făcu un semn vag şi speriat cu mîna. „Să-i spui şi Coanei Viorica, dar să nu-i spui aşa. Să nu-i spui cum m-ai văzut. Să n-o sperii. Să-i spui c-a fost tuberculoza, ca şi pe mama. Aşa a murit şi mama, de tuberculoză. Eu eram condamnat de mult..." Bursuc îşi duse palma stînga la ochi şi începu să şi-i frece. „M-au asigurat că n-o să-ţi facă nimic, începu el cu un glas sugrumat. Eu sînt călugăr. Nu trebuiau să mă mintă. Eu am fost întotdeauna cinstit cu ei, nu i-am minţit. Nu trebuiau nici ei să mă mintă, să-şi bată joc de mine..." începuse să plîngă şi, căutîndu-se în buzunarele rasei, îşi scoase batista şi şi-o trecu la întîmplare peste ochi, pe faţă. „Nu e vina lor, continuă Biriş. Nimeni n-are nici o vină... Şi am să-ţi fac acum o rugăminte. Să-i spui lui Ştefan, cînd l-oi întîlni..." „Nu-i spun nimic ! strigă Bursuc cutremurîndu-se. Din cauza lui ai ajuns aici. Nu vreau să aud nimic !" „Să-i spui doar atît, că a avut dreptate. Există o ieşire. Să o caute..." Se opri, privind fix, foarte atent, parcă s-ar fi silit să vadă ceva anevoie de văzut, care s-ar fi aflat chiar acolo, în faţa lui. „Şi acum, repede... Repede !" şopti. Bursuc se aplecă speriat spre el. „Ce ai ? Ce vrei ?" Biriş tăcu, continuînd să privească fix. drept în faţa lui. „Infirmier !" strigă Bursuc. „Coana Viorica, şopti Biriş. Să-i spui c-am vrut să plec la Paris." Zîmbi şi întoarse capul spre Bursuc. îi căută mîna şi i-o strînse cu amîn- două mîinile. „Dezleagă-mă, părinte, spuse cu o voce neaşteptat de limpede. Repede !" „Nu sînt vrednic, strigă Bursuc izbucnind în plîns. Eu sînt mai păcătos ca tine. Eu sînt tîlhar, sînt un criminal. Nu sînt vrednic să te dezleg..." Căzuse în genunchi şi începuse să plîngă în hohote, cu capul pe mîinile lui Biriş." „O rugăciune, şopti el. Spune o rugăciune, repede..." „Spune-o şi tu, făcu Bursuc ridicînd foarte încet fruntea. Spune-o după mine. Tatăl nostru carele eşti în Ceruri..." Biriş clătină împăcat din cap, repetînd încet, parcă cu tot mai mare greutate. Cînd se deschise uşa şi dădu buzna în odaie d-na Porumbache, încercă să se ridice în coate. Zîmbi, luminat deodată. D-na Porumbache ţipă, un ţipăt scurt, sugrumat, şi încremeni cu mîna la gură. Irina se repezise lîngă pat şi căzuse în genunchi. Biriş îi privea pe toţi. înseninat, fericit, fără să-i mai vadă. 342 vu Ştefan închise uşa în urma lui şi. fără să aprindă lumina, rămase o clipă cu urechea la pîndă. Nu sînt acasă, îşi spuse. Poate s-au dus la cinematograf. Atunci, am cel puţin două ceasuri bune înaintea mea... în vîrful picioarelor, se îndreptă spre fereastră şi dădu obloanele la o parte, îl întîmpină răcoarea nopţii de vară. Ca de obicei, îşi rezemă braţele de fereastră plecîndu-se să privească în stradă. Cunoştea rue Vaneau înainte de a fi venit prima oară la Paris, cu 25 de ani în urmă, o cunoştea din La Cousine Beţie. Şi cînd, în februarie, petrecu prima noapte în această cameră de hotel de la etajul IV, i se păru că. printr-o neînţeleasă răsturnare de timp, se regăseşte în „camera secretă". De o parte şi de alta erau uşi subţiri de lemn, şi camerele parcă n-ar fi avut pereţi, ci ar fi fost despărţite doar prin paravane. Se auzeau cele mai mărunte zgomote, şi paşii vecinilor, şi conversaţiile lor, pe care, la început, Ştefan le asculta fără să le înţeleagă în întregime, pentru că gîndul îi alerga cu 12—13 ani în urmă, la camera lui secretă din Bucureşti, la discuţiile dintre Vădastra şi Arethia. în primele săptămîni, nu dormea întotdeauna aici : cînd rămînea, totuşi, nopţile, nu izbutea să adoarmă decît cu boules Quiess în urechi şi numai tîrziu după miezul nopţii, cînd se culca şi ultimul vecin. îşi f M cunoscuse vecinii destul de repede, înainte chiar de a-i fi ■ întîlnit pe scară sau în coridor. în februarie, camera din dreapta era ocupată de o tînără pereche, care-şi pregătea mesele la o maşină de spirt. îi auzea scoţîndu-şi tacîmuri le clintr-o valiză de sub pat, spălîndu-şi vasele, vorbind necontenit despre apartamentul în care trebuiau să se mute, auzea sfîrîind friptura în tigaie şi, curînd, mirosul de câte de mouton pătrundea pe sub uşă. Ştefan se ducea atunci să deschidă ferestrele, făcînd cit mai mult zgomot. o\ şi cum ar fi voit să afle vecinii că odaia lui e năpădită de mirosul fripturii de oaie. Zadarnic înfundase uşa cu jurnale, mirosurile de bucătărie pătrundeau întotdeauna. Din fericire, puţin timp în urmă tinăra pereche izbutise să-şi dobîndească apartamentul, şi în locul lor se mutase o femeie fără virstă, arătînd totuşi mai bătrîna decît. probabil, era, cu o fetiţă de 9-10 ani, care-şi avea jumătate din obraz bandajat. Le întîlnise chiar în seara sosirii lor, în hali ; femeia îşi completa fişa de intrare şi fata o aştepta resemnată odihnindu-se pe un geamantan. îl privise adînc, cu ochiul care nu era bandajat, parcă ar fi vrut să-1 privească cu severitate. Meii tîrziu, Ştefan aflase de la potlar că fata avusese un accident ; jumătate din obraz îi fusese ars, şi femeia o adusese acum la Paris ca să încerce, la un spital, un început de operaţie estetică. Portarul nu ştiuse să-i spuic dacă femeia îi era mamă sau mătuşă, sau numai o prietenă a familiei ; nu aveau acelaşi nume. dar fata îi spunea „mamă". în fiecare noapte, înainte de culcare, cînd femeia îi schimba pansamentul şi îi spăla rănile, fata gemea, lovea cu picioarele în podea şi uneori ţipa, încerca să fugă. Cînd o auzise lipind pentru prima oară, tocmai se întorsese după o lungă plimbare cu Bărăgan. îl cunoscuse în după-amiaza aceea, pe cînd aştepta, în rue Copernic, să se deschidă birourile IFwO. Se rezemase de zid şi privea oamenii din jurul lui, încercînd să le ghicească naţionalitatea înainte de a-i auzi vorbind. Ca de obicei, în coada care se tn- 344 345 groşa repede înainte de două, se amestecau fel de fel de oameni ; unii în haine care fuseseră cîndva militare, dar pe care le prefăcuseră, fără pricepere, ca să nu pară suspecţi, îmbrăcînd pe deasupra un dolman sau un trench-coat decolorat ; alţii de-a dreptul eleganţi, proaspăt bărbieriţi, fumînd ţigări americane şi vorbindu-şi numai J între ei, nezvîrlind nici o privire în jurul lor, ca şi cum ar fi ţinut să arate că se găsesc din eroare acolo, pe trotuar, în rue Copernic, că au venit la o oră nepotrivită şi de aceea trebuiau să aştepte, făcînd coadă, laolaltă cu toţi ceilalţi, dar că lucrurile se vor aranja îndată ce vor putea vorbi cu Monsieur X. Lîngă Ştefan, rezemat şi el de zid, fuma un tînăr cu sprîncenele negre şi foarte groase, aproape îmbinîndu-se, şi cu o tăietură adîncă de-a lungul j obrazului ; trăgea din ţigară cu un fel de sete nepotolită, j şi-şi scotea la răstimpuri batista ca să-şi şteargă gura. Foarte curînd, se întoarse spre el şi-1 întrebă, în româneşte, dacă-1 cunoaşte pe M. Bremont, care era însărcinaţi cu interogatoriile şi dosarele românilor. Aşa au intrat] în vorbă. Spunea că-1 cheamă Bărăgan şi că venea dini Ungaria, unde făcuse şase luni închisoare pentru că trecuse! clandestin frontiera. Fusese liberat în dimineaţa de lj ianuarie 1948, şi cel dintîi lucru pe care-1 aflase părăsinc" închisoarea fusese abdicarea regelui Mihai cu o noapt mai înainte. De-atunci, din ziua Anului Nou şi pînă acea după-amiază de sfîrşit de februarie cînd îl întîlnis Ştefan, Bărăgan meditase. îndelung un plan de acţiunej Venise la Paris ca să găsească voluntari hotărîţi şi să-j pună în. aplicare chiar in acea primăvară. După ce i luase interogatoriul, îl aşteptase pe Ştefan în stradă ca să-i vorbească, să încerce să-1 convingă. Au plecat jos din rue Copernic şi i-a vorbit într-una pînă la Coni corde. Ştefan 1-a poftit apoi să bea împreună o cafea Montparnasse, şi au coborît la metrou. Doar cît au sta în vagon, înghesuiţi, Bărăgan nu i-a vorbit de planul k mulţumindu-se să-şi privească, foarte curios, vecinii să-şi şteargă la răstimpuri gura cu batista. Apoi, la cafenea, după ce a ascultat o clipă să vadă dacă nu sînt români pe la mesele de-alături, i-a dezvăluit ultimele detalii ale planului : îi trebuiau cincisprezece, cel mult douăzeci de voluntari — dar hotărîţi, căci nu exista nici cea mai mică şansă de scăpare. Mai trebuia să redacteze un mesagiu, adresat tuturor mărimilor Europei şi Am^~ ricii. Cu zile şi săptămîni înainte, ar fi bătut la' maşină o sută, două sute de exemplare şi, semnate de toţi voluntarii, le-ar fi expediat oamenilor politici, scriitorii':.,", marilor gazetari, şefilor Bisericilor. Ar fi spus acolo. în mesagiu, eă gestul lor nu vrea să aibă nici o semnificaţie politică imediată, că e doar un ultim strigăt, deznădăjduit şi inutil, al unor popoare condamnate la moarte. De aceea voia Bărăgan să găsească voluntari din toate ţările ocupat o de Soviete. Gestul lor ar fi trebuit'să devină un simbol colectiv, al acelei părţi din Europa sacrificată în cîteva întîlniri spectaculare între Aliaţi. Cum nu mai exista nici o ieşire, nu rămînea altceva de făcut decît un gest care, fără să fie politic, ar fi putut sili pe occidentali să ia cunoştinţă de tragedia celorlalţi, a popoarelor sacrificate. Planul lui Bărăgan era simplu : seara ar fi dus la poşlă plicurile adresate persoanelor din Paris (pe celelalte, pentru Europa şi Statele-Unite, le-ar fi expediat în aşa lei încît să ajungă odată cu cele din Paris) şi, pe la-miezul nopţii, în Place de la Concorde, voluntarii ar fi sărit toţi în aer cu dinamită. Bărăgan, află Ştefan, făcuse trei ani de chimie industrială şi lucrase, sub comunişti, intr-o ozină de muniţii, Pretindea că ştie să pregătească atît ele exact încărcătura de dinamită, încît nu exista nici cei mai mic risc de a nu fi sfărîmaţi în bucăţi. Am găsit pînă acum doi voluntari, mărturisi coborînd glasul, un român şi un ungur. Dar ca să poată într-adevăr impresiona opinia .^mondială, trebuie să fie cel puţin cinsprezece. Nu cerem s-tturuc, adăugă puţin încurcat, ca şi cum ar fi vrut să-şi :ceară scuze ; e doar o invitaţie la un examen de conştiinţă. 346 347 In seara aceea, întorcîndu-se la hotel, o auzise pe fată ţipînd şi rămăsese nedumerit în mijlocul camerei, ne-> ştiind ce să facă, întrebîndu-se dacă nu cumva ar trebui să bată în uşă, să vadă dacă n-au nevoie de el. Femeia parcă s-ar fi luptat cu fata, pentru că o auzea gîfiind, ca şi cum s-ar fi căznit s-o ţină cu un singur braţ, ca să-şi aibă liberă cealaltă mînă. De-abia tîrziu o auzi vorbind ; îi şoptea, sărutînd-o, rugînd-o, corîndu-i iertare. Fata începuse să plîngă. Ştefan răsuflase uşurat şi se întinse în pat. Nu e rău planul d-tale, îi spusese la despărţire. Regret că nu mai sînt liber, aşa cum eram acum cîţiva ani. Ar fi fost o moarte frumoasă şi cu sens. Aveam odată un prieten, autor dramatic ; visa să scrie un fel de tragedie inspirată din agonia Niebelungilor. Lui i-ar fi plăcut mult planul d-tale... Dar eu nu mai sînt liber ; caut pe cineva. „Dar vă rog să nu vorbiţi nimănui, îi spusese Bărăgan, să nu afle Poliţia, că ne expulzează pe toţi..." Fata plîngea mocnit. în cealaltă cameră, clin stingă, se auzeau necontenit paşi. Vecinul devenise nerăbdător, începuse să se plimbe agitat prin odaie. îşi aştepta, desigur, prietena, înţelese Ştefan. Era un grec care-şi avea familia pe undeva pe-aproape, în cartier. La orele de masă se oprea o maşină în dreptul hotelului şi se auzea claxonul. Vecinul deschidea repede ferestrele şi le făcea semn, apoi cobora în grabă, aproape alergînd, cele patru etaje. De mai multe ori Ştefan îi zărise pe toţi : mama, sora şi un unchi, un bărbat întunecat la faţă, cu ochelari fumurii, care aproape nu vorbea. Se mulţumea doar să claxoneze, de cîte ori i se părea că nepotul întîrzia. Ştefan o întrebase odată pe Stella Wainwright : ..Bărbatul tău n-are cumva, printre numeroşii lui prieteni, un milionar grec, foarte brun, cu ochelari fumurii, un om fără vîrstă, sever, întunecat, care nu zîmbeşte niciodată şi care e întotdeauna grăbit, căruia îi place să tacă. prelungindu-şi cu voluptate tăcerea dacă simte cumva că ceilalţi, şi în primul rînd sora şi nepoţii lui, bănuiesc că o supărat, că s-ar putea chiar să fie supărat pe ei ?" întrebînd-o, mai mult în glumă, ştia că exagerează, că-şi construieşte un personagiu, şi mai ştia că nici o legătură nu poate exista între Wainwright şi omul cu ochelarii fumurii, locuind undeva prin cartierul Invalizilor. Dar îi plăcea s-o întrerupă pe Stella Wainwright din povestirile ei delirante despre viaţa de la New York, despre succesele ei printre miliardari, despre recepţile de la Georges V, s-o întrerupă tocmai cînd se însufleţise povestind, punîndu-i întrebări absurde în legătură cu Wainwright. Stella îl privea atunci lung, apropiindu-şi uşor genele, zîmbind cu satisfacţie şi cruzime totodată : ..Eşti gelos, îi spunea. Mă invidiezi. Toţi românii mă invidiază că am milioane şi sînt frumoasă şi am paşaport american !..." Uneori adăuga : „îmi pare rău de tine. Nu mai eşti ce-ai fost. Ai îmbătrînit..." Aşa îi repeta, de cîte ori avea prilejul, de cînd o întîmpinase în Boulevard Murat. „Ştefane, ai îmbătrînit ! Ai prea mult păr cărunt !...'• Ea rămăsese neschimbată ; doar că era puţin cam prea elegant îmbrăcată, puţin cam exagerat pusă la punct. „Te-am iertat, îi spuse cînd se reîntîlniră în Boulevard Murat. îmi pare totuşi rău că te-am iertat : mi-ar fi plăcut să mă răzbun..." „Ai fost în Elveţia ? o întrerupse Ştefan. Cunoşti pe cineva la Ambasada americană de la Berna ? Trebuie să ajung în Elveţia şi nu-mi dau viza..." Stella se aşezase pe canapea : îl privea lung, pătrunzător, neîncereînd să-şi ascundă dezamăgirea. .,Nu-mi pot reveni cît eşti de schimbat, spuse. Erai un bărbat bine..." „Cunoşti pe cineva la Consulatul elveţian ? o întrerupse din nou Ştefan. „Depinde de ce vrei să faci în Elveţia." „Trebuie s-o caut pe Ileana..." Stella rămase o clipă visătoare, şi zîmbi. „Ileana ? întrebă ea tîrziu. Tot cu ea eşti ?..." „Mi-ai face un foarte mare serviciu, stărui Ştefan. Dacă ai să vrei să mă prezinţi lui Wainwright, am să-1 rog şi pe el. Americanii sînt sentimentali. Poate îl voi îndupleca..." 349 Din acea după-amiază de la începutul lui noiembrie, o întîlnise mereu, dar pe Wainwright n-a izbutit să-1 cunoască decît în ianuarie. „E plecat, îi spunea ea în-tîmpinîndu-1. L-au chemat telefonic, azi dimineaţă, la Londra... A luat ieri avionul pentru New York, îi spunea altă dată. Mi-a făgăduit că se înapoiază săptămîna viitoare..." Ştefan nu o mai credea. Rămînea lîngă uşă, în apartamentul ei de pe Georges V, lipindu-se aproape de perete, zîmbind încurcat. „Ţi-e frică ? îl întrebă ea apropiindu-se. Ţi-e frică de mine ?..." „Ştiu că vrei să te răzbuni, îi spunea el. Mă apăr..." „Te-am urît cîţiva ani, dar acum mi-a trecut. Ai avut noroc... Să nu crezi că mă dau la tine, adăugase odată plimbîndu-se încet prin salon. Să nu-ţi faci iluzii. îmi place de tine că eşti român şij eşti nefericit ; ai rămas pe drumuri şi mîine, poimîine ai să fii nevoit să munceşti ca alţii, în hale, sau ai să emigrezi în Canada ca să tai lemne în păduri, sau ai să emigrezi în Argentina, în Australia. De aceea îmi place de tine. îmi place să-mi amintesc de cum eram amîndoi atunci cînd ţi-ai bătut joc de mine. Povesteşte-mi. îmi place să te ascult. Povesteşte-mi ce se mai întîmplă lâ Paris..." Aşezat pe canapea, urmărind-o cum se plimba prin cameră, căutîndu-i mereu ochii ca şi cum ar ff încercat să ghicească ce gîndeşte, să ghicească ce are d«j gînd să facă, Ştefan îi povestea. „Era prin 1928, începus^ el odată, era în anul cînd îmi făceam doctoratul aici, Lj Paris. Aveam un prieten teolog..." „Nu, îl întrerupse Stell Wainwright, nu mă interesează românii. M-am plictis^ să aud numai de tragedii şi nenorociri. Povesteşte-r altceva..." „Ascultă pînă la sfîrşit, ai să afli cum m-ar hotărît să studiez economia politică după ce m-am îi prietenit cu un teolog. Pentru că, nu ştiu dacă ştii, veniseB aici, la Paris, ca să urmez teologia..." Zîmbea lung şi parc se destindea deodată, regăsindu-şi, fără să ştie, frăgezime tinereţii. Stella îşi apropia uşor genele şi-1 privea adîr nesăţios, aşteptînd. Pe măsură ce inventa personagii timpul studenţiei la Paris, Ştefan se întreba ce va face cu ele, cum le va purta prin lume douăzeci de ani şi prin ce întîmplări le va putea aduce pînă în prezent. „Povesteşte-mi altceva, îl întrerupea din cînd în cînd Stella pierzîndu-şi răbdarea, ridieîndu-se brusc ca să-şi caute pachetul cu ţigări sau să se apropie de fereastră şi să privească în stradă. Povesteşte-mi ceva interesant !..." „Ascultă mai departe, spunea el. Zilele trecute, intrînd într-un restaurant românesc..." Ştia că asta o interesează întotdeauna : să afle ce se întîmplă în restaurantele româneşti. Adeseori, serile, Stella îl invita la masă. „Ah, nu, protesta el. Astă-seară eşti invitata mea..." „Ai să-ţi cheltuieşti toţi banii, îi spunea Stella, şi parcă o lumină de o neaşteptată cruzime i se aprindea în ochi. Ai să rămîi fără bani şi ai să ajungi să lucrezi noaptea în hale, ca un hamal... Mergem la un restaurant românesc, adăuga zîmbind. Mi-ar place să ştiu că te compromit..." „Să-ţi povestesc ce s-a întîmplat cu prietenul meu teolog, continuă el, ca şi cînd n-ar fi auzit-o. Intrau în restaurant şi Stella vorbea tare, rîdea, privea în toate părţile, pînă ce se simţea ţinta atenţiei generale şi atunci se apleca mult spre Ştefan şi-i şoptea : „Toţi ăştia cred că eşti amantul meu. Şi cum te ştiu un pîrlit de refugiat, îşi închipuie că te întreţin eu", adăuga apropiindu-şi foarte mult obrazul de al lui. „Să vezi ce i s-a mai întîmplat prietenului meu teolog, relua el. netulburat. De obicei Mişu Weissmann, intrînd dimineaţa cu cafeaua, îi spunea : „Ai fost iar cu Stella, am aflat de la prietenii lui Vidrighin. Şi, cîteva minute în urmă, adăuga : I-ai povestit iar de teolog... Ai fost imprudent. Este extrem de indiscretă..." „D-ta ai să mă înţelegi, îl întrerupea Ştefan. D-ta ştii de ce-am fugit eu din ţară..." Mişu Weissmann îl privea cu un zîmbet încurcat. „Prietenii lui Vidrighin spun că trăieşti cu Stella, adăuga. Era să mă cert aseară cu unul din ei..." „Singurul lucru grav, continua Ştefan ca şi cum nu l-ar fi auzit, singurul 350 351 lucru care mă preocupă e că nu-1 pot întîlni pe Wainwright. Probabil că nu vrea Stella..." L-a întîlnit pe neaşteptate, in hali la Georges V. Un bărbat gros, aproape chel, încă destul de tînăr, cu ochelari cu ramă de aur, care-i ascundeau într-un chip curios ochii, în aşa fel încît nu le puteai distinge culoarea şi nici măcar nu puteai şti încotro privesc, lăsîndu-ţi oarecum impresia că vorbeşti cu un om care nu te vede. Sc afla într-un grup de bărbaţi, in jurul unei măsuţe joase, şi Stella il prezentă aducîndu-1 de mînă ca pe un animal rar, exotic. — How do you do, îi spuse Wainwright. strîngîndu-i puternic mîna, fără să-1 privească. Apoi se reîntoarse către vecinul lui şi-şi reluă convorbirea. „Mă adoră, îi spuse Stella. Nu-mi refuză nici un capriciu. Mîncăm astă-seară împreună, adăugă, v-a invitat pe toţi. Să-i vorbeşti... Dar în acea seară nu i-'i putut vorbi. Wainwright se apropiase de Stella şi-i puse mîna pe umăr : You icill excuse me, my dear ! Apoi se întoarse spre Ştefan şi clătină de cîteva ori din cap, zîmbind. „Astă-seară eşti invitatul meu, spusese Stella. Sînt şi prietenii lui Vidrighin, e şi Conu Mişu..." Cînd, cîteva săptămîni în urmă, a putut vorbi cu Wairt-j wright, a înţeles că orice i-ar spune, Wainwright nu-1] ascultă, că oricîtă bunăvoinţă ar avea, nu poate să-1 asculte. Clătina mereu din cap, aprobîndu-1, şi-i zîmbea. j „Să n-ai nici o grijă, îl asigurase Stella. Dacă ţi-a promis,! are să-ţi obţină viza... Asta se întîmplă în martie. Cu| puţine zile înainte, Mişu Weissmann se întorsese acasăj preocupat, tulburat. „S-au ivit nişte dificultăţi, îi spuse,! şi nu izbutesc să-1 conving pe Vidrighin. E încăpăţînaţi şi neîncrezător. Afacerea de care ţi-am vorbit", adăugă.J în realitate, îi vorbise foarte vag despre marea afacere| pe care o făcea împreună cu Vidrighin şi un consorţii belgian.. Ştefan aflase doar că e vorba de răscumpărarea acţiunilor unei societăţi petrolifere româneşti, integrat de curînd în Sovrompetrol. „Dar să n-ai nici o grijă continuase Mişu. Afacerea tot se face, cu sau fără Vidrighin. Sînt alţi, destui, amatori. Ţi-am spus că, pînă la urmă, ajungem milionari.".'." Şi pentru că vedea că Ştefan tace, preocupat, Weissmann reîncepu, silindu-se să pară bine dispus. „Am vorbit din nou cu Stella despre d-ta. Este extraordinar de curioasă ; ar vrea să ştie tot despre d-ta. Nu-1 înţeleg, îmi spunea ea (şi înainte ca să-şi dea seama, Weissmann începuse s-o imite). Mi-e peste putinţă să-1 înţeleg. D-ta îl înţelegi ? Ce fel de om e ? Uneori am impresia că e nebun, sau că vrea să facă pe nebunul, dar nu înţeleg de ce. E un tip foarte straniu. Aş vrea să ştiu ce se petrece în inima lui, la ce se gîndeşte. Pentru că se gîndeşte mereu..." „O imiţi foarte bine, îl întrerupse Ştefan, zîmbind. Parcă aş asculta-o pe ea. Nu ştiam că poţi imita atît de bine..." Weissmann începu să rîdă, măgulit, dar parcă şi-ar fi amintit din nou de Vidrighin, căci o umbră îi trecu pe obraz. Cu un efort, freeîndu-şi agitat mîinile, izbuti s-o alunge. „Da, e foarte curioasă, reîncepu aşezmdu-se pe canapea. Şi mi se pare că şi puţin geloasă. Cine e prietena lui ? mă întreba. Ileana, i-am răspuns, Ileana Sideri. A fugit din ţară s-o caute..." Se întrerupse, intimidat deodată şi privi cu teamă spre Ştefan. „Foarte bine i-ai răspuns/îl linişti Ştefan. Nu e nici un secret..." „Aşa mi-am zis şi eu : nu e nici un secret. E mai bine să ştie oamenii de ce-ai venit, să nu te acuze de fel de fel de lucruri. Dar Stella nu vrea să mă creadă. Nu te întrebam de Ileana, mi-a spus. Voiam să ştiu cine e prietena lui aici, la Paris. I-am răspuns că nu ştiu, că n-o cunosc. Am răspuns bine ? îl întrebă privindu-1 în ochi. Ştii că aceeaşi întrebare şi-o pun şi ceilalţi români. Dar ei cred că eşti prietenul Stellei. I-am spus-o şi ei şi rîdea, părea îneîntată. Crezi că asta îl compromite ? m-a întrebat. Crezi că românii sînt convinşi că-1 întreţin eu ? M-am uitat lung la ea şi i-am răspuns : Eşti prea tînără şi prea frumoasă ca să poţi întreţine un bărbat !... Crezi că i-am răspuns bine?" „I-ai răspuns perfect", îl linişti Ştefan. 353 zi Noapteu de Dan Bibicescu. într-un irm 1 ?76 mina lui Bibicescu, o însemnare cu cre-™ ■ «Versiune provizorie şi necompletată», şte--/înt* l, ■ i 1 °chii Pe prima pagină : «Scena repre-elnVe în !? - U"Ui block-haus din Stalingrad... Cîteva 'îmtlal"2;/ aA?are un coloneL" Col°nelul : Ce S-a în-™rS, T Nu mă auzi ?... Unde e sergentul ?...» Mai S, î teancuri de foi prinse în elipse, pe care Ştefan le St° oParte făra să le răsfoiască. De ce mi le-o fi cai t p 1 Se ^ezi el întrebîndu-se din nou. Zări şi un l iet gros, de a cărui copertă era prinsă cu un ac o scurtă ptTf de mîna lui Bibicescu si datată : 15 X 1945. mine-la Ciulnita, în casele XXX, împreună cu ane nu tu cte mai mică importanţă. Este un caiet de însemna?6 ş\amintiri al lui Ciru Partenie. Poate fi ..onsicierat un fragment de Jurnal, singurul care ni s-a past,at». Ştefan se tulbură si şovăi. Poate ar fi mai ,™L \ T - Cltesc> îs* spuse. Deschise totuşi caietul. [1 d^ la mceput ştersăturile făcute cu o altă cerneală : „"j? cuvinte, uneori rînduri întregi, fuseseră şterse. ,i! m f de 0 mîna străină. «A fost azi la mine..... si urma numele, şters. «Nu venise să mă vadă de cîteva săp-lamim ; sperasem chiar că ruptura era definitivă». Ştefan simţi ca nuna in care ţinea caietul îi tremura uşor, şi-1 lasa pe birou. Pe aceeaşi pagină, mai jos : «M-a întrebat daca o mai iubesc pe...,.',. £ tarăsi numele şters. «Evident ir»? ™ if°' 1_Sm răsPuns-: Ştefan luă caietul şi, apropi-ina mult pagina de lampă.' încercă să descifreze şi se apuca sa citească de la începutul paginii. Nu avea dată •V™" un, f1 de altă indicaţie. «Mă regăsesc în acest peisaj ciudat care-mi pare de'o zadarnică limpiditate şi în^,™?-' f- f CUm m"as fi rătăcit de mult de mine msumi şi aş ti iost purtat...»' Fraza rămăsese neterminată. o° f'ea .parte di«tr-o bucată literară, gîndi Ştefan, bau poate intrase tocmai atunci cineva peste el în birou, îl inutiupsese din scris, şj cîndj mai tîrziu, Partenie redeschi- 363 sese caietul, nu-şi mai amintise ce voise să spună, sau nu-î interesase. Căci, cîteva rînduri mai jos, începuse altceva. -Dificultatea personagiilor intelectuale : toţi seamănă între ei, toţi vorbesc la fel. în cele din urmă, sînt neinteresanţi. Regulă de aur : a evita' pcrsonagiile presupuse a aparţine unei clase educate. Greu de convins cetitorul că un intelectual poate avea pasiuni puternice». Apoi, frazele trunchiate : «A fost azi la mine... M-a întrebat dacă o mai iubesc pe... Evident c-o iubesc, i-am răspuns. Mi-a fost teamă că n-are să mă înţeleagă, că-şi va închipui că i-am răspuns astfel ca să reconfirm ruptura. De fapt. aşa era, asta voiam, să reconfirm despărţirea. Din fericire, m-a crezut. Foarte sentimentală, m-a rugat, cu lacrimi în ochi. să rămînem prieteni. I-am făgăduit.» Ştefan întoarse pagina, «în literatură, oamenii elementari, cu pasiuni puternice, dominaţi de un singur viciu sau oarecum maniaci, par vii şi autentici. Ceilalţi, mai ales oamenii buni, blînzî, inteligenţi, şrTff*primul rînd oamenii preocupaţi de probleme morale, par fazi, fără contur, lipsiţi de personalitate, în fond, literar vorbind, sînt neinteresanţi. Ce romancier contemporan ar îndrăzni să-şi aleagă ca personagiu principal un ins care, să spunem, ar dori să se «desăvârşească» ? Asemenea personagii par artificiale, livreşti. S-a creat o falsă optică a personalităţii pasionale : lucrul cel mai amuzant e că optica asta au creat-o cerebralii, erudiţii, scriitorii de cabinet...» Ştefan se întrerupse ca să-şi aprindă o ţigară, apoi privi mai departe. O pagină întreagă se continuau observaţiile în legătură cu perso-nagiile şi tehnica romanului, şi le sări. Urmau apoi cîteva însemnări personale. «Zece zile la X. Aflu o sumă de amănunte senzaţionale despre bunicul ei, despre ultima lui aventură, la peste 70 de ani, şi scandalul cînd s-a dus la primar să recunoască copilul. X mă imploră să nu ..utilizez-' confidenţele ei. îmi spune că mi-a ieşit zvonul că nu scriu decît ce mi se întîmplă mie sau aud că ■s-a întîmplat altora. O întreb : ce altceva s-ar. putea scrie ? 3(>4 îmi răspunde foarte candid : un scritor trebuie să aibă imaginaţie...» Mai liniştit, fumînd, Ştefan continua să răsfoiască. O lungă schiţă de nuvelă. «într-o zi de onomastică, în casa unei familii burgheze. (Folosesc casa lui X, familiile Y şi Z). Băiatul şi-a invitat cîţiva colegi. Descriere, în special V, urît, cu ochelari de sîrmă, pistruiat. Nuvela se deschide cu strigătul lui : Doamnă. Niculaie nu mai vrea să iasă din pivniţă !...» Ştefan parcursese absent rezumatul întîmplării lui Niculaie. Cîteva pagini urmau descrieri şi dialoguri. Pe alocuri, multe ştersături, ca şi cum Partenie ar fi lucrat pe această schiţă înainte de a se fi apucat să scrie nuvela. Răsfoind, Ştefan îşi arunca ochii mai ales pe rîndurilc care aveau numele şterse. «Dăruit lui X ultima mea amintire de la Mangalia^. «XX sau jurnalul geloziei retrospective. Mă gindisem mai de mult să-1 scriu. Aflu astăzi că XXX pregăteşte un roman sub acest titlu...» întîlnea mereu observaţii şi reflecţii asupra artei romanului, pe care le parcurgea fără să le citească. O singură dată, oprindu-şi întîmplător ochii pe cu vîntul mii, pe care nu se aştepta să-1 întâlnească la Partenie, citi întreaga notă : «Fac parte dintr-o generaţie de scriitori sacrificaţi. Nici unul dintre noi nu va mai putea scrie în stil major. Suferim de ticurile psihologiei, de clişeele experienţelor literare recente etc. Trebuie redescoperită naraţiunea mitică. Dar nu o va redescoperi unul ca mine, un raţionalist incapabil să guste miturile». Ştefan îşi stinse ţigara şi începu să răsfoiască oarecum distrat. Cîteva pagini fuseseră smulse, şi, cîteva secunde privi, neliniştit deodată, acele frînturi de hîrtie agăţate de cotorul caietului. Nu cumva le-o fi rupt Conu Mişu ? se întrebă. Către mijlocul caietului. însemnările deveneau mai dense, păreau că se transformă pe nesimţite în mici eseuri sau în fragmente de amintiri, ca şi cum, începînd să scrie, Partenie se lăsase antrenat, uitînd că se află în faţa unui caiet intim. Unele pagini erau barate cu un creion albastru şi aveau, cîteodată, o adnotaţie în colţul de 36} sus : -«folosite». începuse o pagină povestind că, în ziua aceea, cineva, al cărui nume fusese şters, îi vorbise despre La Veuve Cliquot, şi el, Partenie, îl întrebase : Ce este ? şi aflase că e o marcă de şampanie rose. Acel cineva făcuse mare haz că nu ştiuse pînă atunci că există şampanie rose. Povestind întîmplarea, Partenie se lăsase antrenat în amintiri în legătură cu prima sticlă de şampanie pe care, fiind încă în liceu, şi ieşind într-o seară cu colegii la un bar, Olympia, o comandase după ce se interesase în prealabil cît costă. Apoi urmau amintiri despre colegii lui de-atunci. despre o întîlnire la Constanţa, zece, cincisprezece ani mai tîrziu. Părea aproape o nuvelă ; descrierile deveneau tot mai precise şi mai ample, dialogurile mai vii şi se ghicea, pagină după pagină, cum intervine scriitorul. Naraţiunea se întrerupea brusc, şi Partenie adăugase cu creionul albastru : «De reluat». Cîteva pagini în urmă, îl interesă o mărturie : «Vorbind cu XX despre Jurnalul lui Jules Renard, mă întreba dacă scriu şi eu un jurnal. I-am răspuns că am scris, pe vremuri, dar că n-am păstrat decît acele pagini care pot servi, direct sau indirect, literatura. Restul paginilor de jurnal pot fi arse. Aşa fac eu, am adăugat». Ştefan se întrerupse, reciti ultimele rînduri, apoi încercă din nou, aşa cum, aproape fără să-şi dea seama, făcea necontenit de o jumătate de oră, să precizeze, după aluziile textelor lui Partenie, în ce ani fuseseră scrise. A murit în 1939, la 36 de ani, îşi făcu el socoteala. Dacă a ars celelalte caiete, înseamnă că acesta, din faţa lui, era ultimul pe care-1 scrisese. Mai rămăseseră, de altfel, pagini albe. L-a scris, deci, cîţiva ani înainte de moarte, prin 1937-1939. Dar . | nu întîlnise pînă acum nici o aluzie precisă la Ioana, şi nici nu se referea la cărţile pe care le scria sau le scrisese deja. Reîncepu să răsfoiască. întîlni de mai multe ori adnotări cu creionul albastru «plan de roman», «folosit», «de dezvoltat». Voi să vadă dacă nu cumva spunea mai mult către sfîrşitul caietului şi răsfoi ultimele pagini. Paieau ca fac parte dmtr-un text continuu, despre Leo-nora. Se mira ca numele fuSese iăsat neşters. întoarse alte cîteva pagini, ca sa găsească începutul. Zvîrlindu-şi ochii pe primele nnduri i se păru că ar fi nişte amintiri din tinereţe, in legătura cu întîlnirea unei femei. în toată P^K-,Pa- !S caielului> numele nu mai erau şterse. Probabil ca cel care-şi luase această sarcină obosise şter- Sfsri n!VI -f"USeSe timP s* ^ntinue. «Trecînd M *™ P * + M10?llor' mi s-a Părut c-o zăresc pe Fanny. M-am uitat lung la ea si în cele din urmă m-a recunoscut. Piobabil ca avem cam aceeaşi virstă. Cînd eu aveam 17 am, ea era ucenică la atelier, avea vreo 14-15 ani. d?nrLS~* P^\° fomeife trecută> căreia i-aş fi putut da once virsta intre,35 şi 50 de ani. Şi totuşi nu putea avea mai mult de 30-31de ani..., Ştefan se întrerupse şi facu repede socoteala. Dacă în 1939 Partenie avea 36 de am, mtilmrea cu Fanny avusese loc de cinci, sase ani frVlanl%^C1Jrm 1933"1934. O cunoscuse pe Ioana; erau poate logodiţi, sau imediat după ruperea logodnei. «Va mai aduceţi1 aminte de minG< de £ duduia Eleo^ora ?>> m-a întrebat. Mi s-a părut câ zîmbeste foarte trist, dez-velindu-şi cîţiva dinţi de aur. „îmi amintesc foarte bine, i-am răspuns Cum aş putea-o uita pe Lenora ?... Mi-am dat seama ca fusesem excesiv de vulgar şi după obiceiul meu, mi-am agravat situaţia. Cum aş putea uita primul meu amor. am exclamat, izbutind chiar să rid. Aveam ll ani şi n-o sa-i mai am niciodată...» «Tinereţe, spuse ea. Era frumos. Parcă erau alte timpuri. Săraca duduia Eleonora. am auzit câ ajunScSe rău de tot în ultima T^'/T? Prapadi1 JU Un SpitaL induse şi pianul...» «Am aliat şi. eu», spusei. şi încercai să schimb repede vorba. Am mtrebat-o dacă mai stie ceva despre celelalte fete Amcuţa, Puia, Sofia. Fără nici un efort, toate numele acelea, îngropate de foarte mulţi ani, îmi reveneau în minte. Fanny părea surprinsă dc precizia amintirilor mele. 366 Î67 Mi-a povestit ceva despre Anicuţa, cu ca fusese mai prietenă, dar nu ascultam. în acea clipă mi-am adus aminte de roman. îmi părea rău că-1 arsesem. Era, fără' îndoială, detestabil : roman fals-autobiogcafic scris la 19-20 de ani. Dar m-ar fi amuzat să-T recitesc acum, să văd ce deveniseră Fanny, Anicuţa şi celelalte fete în afabulaţia, mea. îmi aminteam doar ce devenise duduia Eleonora : devenise Lenora, femeia fatală. Eroul nu avea 17 ani, ca mine, nu era student în primul an de facultate : devenise doctorul V, geniul neînţeles şi răzvrătit, puţin demoniac, puţin fatalist, urmărit de nenoroc, aşa cum mi-ar fi plăcut mie, atunci, să fiu. Pînă ce-am ajuns acasă, m-am gîndit tot la lucrul acesta : cum, plecînd de la o întîmplare în ea însăşi extraordinară şi nelipsită de o grandoare aproape tragică — pentru că aveam 17-10 ani şi ea 35-36, şi fusese o adevărată pasiune, fugisem 1 de-acasă, eram gata să fac orice nebunie, voisem chiar ■ să mă sinucid — cum, voind să scriu toate acestea şi voind, mai ales, să le scriu oarecum autobiografic, la persoana I-a, am ajuns totuşi la un roman teribil şi totodată insipid, fals şi grandilocvent, deşi aproape tot ce scriam fusese trăit de mine, şi încă trăit pînă la incandescenţă. Dar nu aveam încă 20 de ani, nu învăţasem încă lucrul acesta simplu că translaţia de la duduia Eleonora la Lenora anulase toată autenticitatea întîmplării. că, devenind doctorul V îndrăgostit de Leonora, scriam autobiografia unei fantoşe... De cîtva timp, fără să-şi dea seama de cînd, Ştefan privea rîndurile fără să le citească. Auzise deschizîndu-se uşa de la camera din stînga şi apoi auzise murmurînd cîteva cuvinte, pe care nu le înţelese, dar vocea i se păruse cunoscută. Ridică ochii din caiet şi începu să asculte, ţinîndu-şi răsuflarea. Auzi paşii vecinului îndreptîndu-se spre fereastră ca să tragă obloanele, apoi îl auzi exclamînd: „Cinci sute de franci !" — şi i se păru deodată că visează. „Cinci sute de franci pe noapte ! îl auzi din nou. Half a pound ! ll seems extravagant .'" Era vocea lui Vădastra. Cîtva timp, Ştefan rămase încremenit, cu mîna pe caietul lui Partenie, cu capul întors spre camera Ni*. 16, aşa cum se afla în clipa cînd începuse să asculte. îl auzi umblînd prin odaie, dînd la o parte un scaun, exclamînd, apoi i se păru că rămăsese şi el pe loc, cu urechea la pînclâ, ascultînd. De fapt, înţelese Ştefan cu cîteva clipe în urmă, intrase în cabinetul de toaletă şi dăduse drumul la robinet, îl auzi cum îşi clăteşte paharul, continuînd să murmure. Atunci se hotărî brusc, traversă camera în vîrful picioarelor, ca să facă cît mai puţin zgomot, şi ieşi pe coridor. O clipă şovăi, strîngîndu-şi necontenit pumnii, încercînd să se trezească. Apoi începu să coboare. .,E un englez, îi spuse portarul. A sosit astă-seară de la Londra/" „Cum îl cheamă ? I-am auzit vocea şi mi s-a părut că-1 cunosc. Portarul deschise catastiful şi citi : „Harry Johnston, născut în 1907. locuind la Birmin-gham.li „Cred că el este", spuse Ştefan. Urcînd, îşi privi încă o dată ceasul. Trecuse de unsprezece. Cînd se apropie de etajul IV, începu să calce în vîrful picioarelor. în faţa camerei nr 16 şovăi, ţinîndu-şi răsuflarea. Auzi cîţiva paşi şi, hotărîndu-se, ciocăni. Un interval care i se păru extrem de lung nu se mai auzi nimic. Paşii se opriseră. Ciocăni atunci din nou şi în clipa următoare auzi un glas aspru, răguşit, izbucnind chiar din spatele uşii, ca şi cum omul ar fi pîndit acolo, cu urechea lipită de lemn. .,What's the matter ? Who is it ?" „Cest le concierge, răspunse Ştefan intimidîndu-se. Somebody is asking for you..." Auzi cheia învîrtindu-se şi uşa se deschise încet, cu precauţie, numai pe jumătate, îl recunoscu pe loc, aşa cum apăruse în prag, cu mîna pe clanţă, gata să se retragă. îl recunoscu deşi avea ochelari negri, şi mustaţa îi era acum mai groasă, şi figura îi era schimbată, puţin asimetrică, parcă ar fi avut o tîm-plă mai ridicată. 368 369 „V-am auzit adineaori pronunţînd cîteva cuvinte româneşti, spuse Ştefan, şi mi s-a părut că sunteţi d-stră, d-le Vădastra. Vă credeam..." Vădastra întoarse puţin capul spre stînga, acolo unde începea coridorul care ducea la camerele cu ferestrele spre curte, apoi întrebă, într-o românească cu un uşor accLegi străin. „Ce poftiţi ?" ,.Vă credeam mort în bombardament, v-am căutat peste tot. Poate vă mai aduceţi aminte de mine..." „D-1 consilier Viziru, spuse Vădastra zîmbind. Vă cunosc foarte bine. Ştiu tot despre d-stră..." „E de neînchipuit ! făcu Ştefan, şi atunci înţelese că o tîmplă i se părea mai ridicată pentru că avea o cicatrice orizontală chiar la rădăcina părului. N-aţi dat nici un semn de viaţă. Irina nu ştia nimic..." „Poftiţi înăuntru, spuse Vădastra, şi deschise larg uşa, iăsîndu-1 să treacă. O cunoaşteţi bine pe Irina ? întrebă aşezîndu-se pe marginea patului. Cînd aţi văzut-o ultima oară ?" „Puţin înainte de plecarea mea, în vara trecută. L-am văzut şi pe Gheorghiţă. Trecuse în clasa Il-a pri-mană..." Vădastra îşi umezi buzele, apoi zîmbi, visător. „Sînt perfect informat despre el, spuse. Gheorghiţă este un element excepţional. Irina a rămas ce-a fost : o soţie model." „Toţi o cred văduvă, începu Ştefan. Aşa crede şi ea." „Nu e atît de sigur, îl întrerupse Vădastra. A fost informată la timp." „Nu cred câ ştie ceva, stărui Ştefan. Mi-ar fi spus, m-ar fi lăsat să înţeleg ceva..." Vădastra ridică din umeri şi zîmbi din nou. abia stăpînindu-şi satisfacţia. „Poate că a primit dispoziţii speciale, spuse. Poate că..." dar se întrerupse şi se încruntă, privind deodată aspru, bănuitor, spre Ştefan. în fond. adăugă, de unde ştii d-ta că sînt Vădastra ? Te-am lăsat să crezi asta pentru că, poate, confuzia asta îmi convine. Eu ştiu foarte multe lucruri despre d-ta. Dar d-ta nu ştii nimic despre mine. Ţi se pare că aş fi Vădastra şi eu te las să crezi asta, pentru motive pe care d-ta nici nu le bănu-ieşti. Dar să presupunem că aş fi Vădastra. Ce concluzii ai trage ?" Se ridicase de pe marginea patului şi <*•> apropiase de el, umezindu-şi mereu buzele, privindu-i pătrunzător prin ochelarii negri ; Ştefan se simţi deodată stingherit şi se mişcă pe scaun, parcă ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. în cele din urmă, băgă repede mîna în buzunar şi începu să-şi caute pachetul cu ţigări. Dar îl lăsase pe birou, în odaia lui, şi atunci întrebă /îm-bind : „Nu fumaţi, nu e aşa ?" „Nu. mulţumesc Da; să presupunem că aş fi omul pe care-1 crezi d-ta, iviuă. te concluzii ai trage ?" „Mi-e greu să spun... încă nu mi-am revenit. îmi închipui că aţi fost grav rănit în noaptea bombardamentului şi aţi avut o amnezie. S-au întîmplat foarte multe cazuri în război. îmi închipui că., " Vădastra îl privea cu un aer de triumf şi totodată cu un infinit dispreţ, şi Ştefan se întrerupse intimidat. „Continuă, te rog continuă, îl încuraja Vădastra. Te ascult cu cel mai mare interes. Este o ipoteză destul de plauzibilă. E bine să ţinem seama de toate ipotezele..." „Aţi avut o amne- _ _zie... Deşi, în cazul acesta, nu înţeleg cum de n-a aflat " nimic Legaţia. Mai ales că după moartea lui Antim..." Se întrerupse din nou, şovăind. „Cunosc, cunosc povestea, spuse repede Vădastra ridieîndu-şi mîna ca şi cum ar fi vrut să-1 oprească şi să-1 îndemne totodată, continuă, te rog." în sfîrşit, Anglia era în război şi se poate presupune că un amnezic mai mult sau mai puţin nu constituia o problemă. Aţi rămas ani de zile într-un spital, undeva în provincie, şi toată lumea v-a crezut mort. Iar cînd v-aţi regăsit memoria, aţi constatat că România era angajată în război cu Sovietele, pe cale să piardă războiul sau chiar ocupată de ruşi, şi aţi preferat să rămîneţi unde vă aflaţi, în Anglia, sub un alt nume şi trăind o altă viaţă. Vă înţeleg..." „Interesant, făcu Vădastra începînd să se plimbe prin odaie. Asta ar fi o ipoteză. Vă mărturisesc că nu mă convinge. E prea simplă, e aproape ba- 371 nală. Dacă omul pe care d-ta crezi că ar fi Vădastra ar fi trăit o asemenea aventură, recunoaşte şi d-ta că ar fi fost o aventură prea puţin interesantă. Dar se mai pot face şi alte ipoteze. Bunăoară, să presupunem, doar aşa, ca o ipoteză, că personagiul d-tale n-a avut nici o amnezie, dar că, din diferite motive, i-a fost teamă să se mai întoarcă acasă, şi a trăit cîteva săptămîni sub un nume fals. Ai să mă întrebi cum ar fi putut face asta la Londra, în timpul războiului. Foarte simplu, dacă a găsit nişte hîrtii de identitate. Au fost destui morţi în noaptea aceea. Dar am mai putea presupune şi o altă ipoteză. Vădastra al d-tale, să zicem, voia să lupte alături de aliaţi şi România era, în toamna aceea, ocupată de trupele germane. D-stră, cei de la Legaţie, eraţi toţi suspecţi de filo-nazism. Omul pe care d-ta îl crezi Vădastra s-ar fi prezentat la un birou militar şi ar fi declarat că vrea să se înroleze în armata engleză, dar cu condiţia să nu se comunice nimic Legaţiei. Poate că nu ştii : aşa s-au înrolat mai mulţi marinari români şi Legaţia n-a aflat nimic. Odată înrolat în armata engleză, din anumite motive, omul d-tale n-a putut pleca pe front, însă a putut fi folosit la alte servicii, să le spunem auxiliare, dar infinit mai importante. Ia gîndeşte-te : era'T'oman, era considerat mort de toţi ai lui şi ar fi putut fi foarte uşor paraşutat în România, cu acte false ar fi putut trăi în tot timpul războiului o 'existenţă plină de primejdii şi de aventuri ; evident, nu la Bucureşti, pentru că risca totuşi să fie recunoscut, aşa cum a fost recunoscut de d-ta aici, astă-seară. Nu la Bucureşti, dar, să presupunem, la Ploieşti, în regiunea pertoliferă, unde se juca în parte soarta războiului, sau la Cîmpina, la rafinării... Dar să mai presupunem şi altceva, să facem o altă ipoteză. Iată, bunăoară, sîntem în noaptea de 9 septembrie 1940, în noaptea bombardamentului. Printr-un miracol, Vădastra, omul d-tale, a fost salvat în ultima clipă, dar n-a fost evacuat cu o ambulanţă, ci, să presupunem, a fost salvat de un particular, de cineva care se afla în apropiere, cu maşina, şi care trebuia să plece din Londra în acea dimineaţă, şi ar fi plecat luîndu-1 şi pe Vădastra cu el. A ajuns undeva in provincie. Omul acela era ofiţer. Vădastra, din motive personale, n-a spus că e român, a spus, să presupunem, că e grec sau sîrb, dar într-una din zilele următoare i s-a adresat cineva în greceşte sau sîrbeşte şi el n-a înţeles. Şi atunci, evident, a devenit suspect, a putut fi chiar arestat. Cei care îl anchetau ştiau, bineînţeles, că Legaţia anunţase dispariţia unui cetăţean român, Vădastra. dar anchetatorii n-au informat Legaţia despre românul pe care-1 prinseseră, pentru că se întrebau dacă nu cumva totul era o înscenare, şi dacă nu e vorba de altceva, de o afacere de spionaj. Şi atunci omul d-tale a stat închis luni şi luni, şi poate chiar mai mult, pînă ce s-au convins englejii că nu are nici un amestec cu spionajul. Sau, poate, dimpotrivă, au descoperit, anchetîn-du-1. lucruri foarte importante, tocmai în legătură cu spionajul, şi atunci s-au gîndit să-1 folosească pe Vădastra ca agent dublu şi l-au trimis undeva unde le-ar fi putut fi de folos,"să spunem în Orientul apropiat sau chiar în România..." Ştefan ascultase ca prin vis, fără să-1 poată înţelege întotdeauna, căci Vădastra cobora mereu glasul, ajungînd aproape să şoptească, şi în acele momente Ştefan se trezea că pierduse un şir întreg de cuvinte, că gîndul îi alergase înapoi la Londra, în timpul bombardamentului, sau la seara petrecută în apartamentul lui Antim, sau încă şi mai departe, la camera secretă din Bucureşti. „Da, e adevărat, spuse el. Se pot face o sumă de ipoteze. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţi pe Irina..." „Stai că n-am terminat, îl întrerupse Vădastra, devenind deodată agitat, Există o infinitate de ipoteze, dar nu ţi-am spus pe cea mai interesantă. S-ar putea ca tot ce ţi se pare d-tale atît de complicat şi extraordinar, să fi fost. în realitate, mult mai simplu. Ne-am putea închipui că Vădastra avusese în tinereţea lui un ideal, de care nu vorbea nimănui, şi că acest ideal îi fusese distrus de superiorul lui, de un Popescu oarecare. Ne-am putea închipui că Vădastra, cum ar fi fost firesc, îşi jurase să se răzbune, distrugînd într-o zi pe omul care-1 umilise şi care-1 împiedicase să-şi realizeze idealul. Din nefericire, omul acela, superiorul lui de altădată, era invulnerabil ; să presupunem că era un mare om politic, sau un general, sau unul din oamenii care conduc din umbră şi pe caro nu ai cum să-i loveşti. Să presupunem ceva mai mult : că omul acela, fostul superior al lui Vădastra, se pune într-o zi în serviciul duşmanului ţării, să spunem al naziştilor sau al comuniştilor. Răzbunarea lui Vădastra capătă atunci o mare importanţă, devine aproape o idee sublimă, o datorie patriotică. Pentru ca să-1 învingă, nici un sacrificiu nu e prea mare, căci omul acela, să-1 numim Popescu, e un om fatal, el îşi vinde pur şi simplu tara, o vinde duşmanului pentru ca să-şi salveze pielea... Atunci-vei înţelege de ce Vădastra şi-a sacrificat tot —- familie, şi linişte, şi fericire — ca să-1 urmărească şi, pînă la urmă, să-1 distrugă. Să-1 distrugă definitiv," adăugă el coborînd brusc glasul. O clipă, rămase pe gînduri, visător. ,,Da, e adevărat, spuse Ştefan frecîndu-şi fruntea ca să se trezească. Toate ipotezele acestea sînt plauzibile." „Şi atunci, într-o seară, reluă Vădastra privind drept înaintea lui, ca şi cînd ar fi vorbit pentru altul, d-ta întîlneşti, în camera vecină, pe cineva pe care-1 iei drept Vădastra, omul pe care-1 socoteai, ca toţi ceilalţi, mort cu opt ani în urmă. într-un moment de slăbiciune, omul pe care d-ta îl crezi Vădastra, îţi răspunde în româneşte şi d-ta îţi confirmi părerea că este el, Vădastra, pe care-1 credeai dispărut. Ca toţi românii, eşti indiscret, 374 şi mîine tot Parisul va afla ce ţi s-a întîmplat. Evident nu ai nici o dovadă că omul cu care stai de vorbă acum ( unul şi acelaşi cu Vădastra al d-tale, dar d-ta te încăpăţânezi să crezi asta, pentru că ţi-ar place să ţi se întîmple ceva extraordinar. Şi toată lumea va afla că Vădastra trăieşte." „Nu, n-am să spun la nimeni", începu Ştefan. „Dă-mi voie, că n-am terminat, îl întrerupse brutal Vădastra. Lucrul n-ar fi grav, dacă s-ar fi întîmplat altcuiva. Dar să ne închipuim că omul pe care d-ta îl consideri Vădastra se afla aici într-o foarte importantă misiune secretă. Putem face mai multe ipoteze. Să presupunem, bunăoară, că venise la Paris ca să investigheze cauzele pentru care una din reţelele de informaţii şi contraspionaj din ţară a fost descoperită de omul fatal, de Popescu. Nimeni nu putea s-o facă mai bine ca el, pentru că el singur cunoştea metoda de lucru a lui Popescu. Dar putem presupune ceva mai mult. Să ne închipuim că omul pe care d-ta îl consideri Vădastra trebuia să plece mai departe, poate chiar să fie paraşutat în ţară. Să ne închipuim asta, că avea de îndeplinit o misiune importantă în ţară. Ori, ce se întîmplă acum ? D-ta vei spune mîine în tot Parisul că m-ai întîlnit, şi Popescu va afla în 24 de ore..." „Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu va afla nimic", îl întrerupse Ştefan. „Evident, indiscreţia d-tale va fi scump plătită, pentru că, inutil să adaug, nu vei supravieţui nici d-ta multă vreme. Dar la ce-mi foloseşte mie să ştiu că, dacă eşuez în misiunea mea, vei fi găsit şi d-ta mort pe undeva, prin împrejurimile Parisului ?... Important, pentru mine, ar fi fost să nu te fi întîlnit sau, întîlnin-du-te, să nu mă fi recunoscut. E adevărat că nu ştii unde plec şi ce am de gînd să fac, dar simplul fapt că bănuieşti că Vădastra trăieşte, este foarte grav. în situaţia mea de-acum", adăugă el visător. „Din partea mea, puteţi fi sigur, vorbi din nou Ştefan. Ştiu să păstrez un secret. 375 înţeleg că e ceva foarte serios..." „Nu poţi să înţelegi, continuă Vădastra. pentru că nu ţi-am spus nimic. Tot ce ţi-am spus, au fost simple ipoteze, ca să te încerc, să văd cum reacţionezi. în fond, d-ta nu ştii nimic despre mine. Nici nu ştii măcar dacă sînt cu adevărat Vădastra... Dar să ne închipuim că eu aş fi... Adică nu, reluă el după o scurtă tăcere, cu un alt glas. Să nu ne închipuim deocamdată nimic. Sînt obosit. O să mai vorbim mîine dimineaţă. Am să te pun la încercare, să văd dacă poţi fi discret..." îl conduse ceremonios pînă la uşă, i-o deschise şi. din prag, rosti deodată, tare. „I was very glad to meet you, Sir..." Aproape îi fusese recunoscător că pusese pe neaşteptate capăt convorbirii. Simţea că nu-1 va mai putea asculta. Intrînd la el în cameră, dădu cu ochii de manuscrise şi zîmbi. Aprinse repede o ţigară şi trase cu sete primul fum, apoi se trînti pe pat. Ar fi trebuit s-o anunţe pe Irina, se trezi gîndind. Apoi se trezi că-şi fumase ţigara şi se uită la ceas. Trecuse de miezul nopţii. Ar fi trebuit totuşi s-o anunţe pe Irina. Ar fi trebuit să mă anunţe şi pe mine Ileana, să-mi dea un semn de viaţă, să-mi trimită doar un semn, o semnătură pe o carte poştală, ca să ştiu că trăieşte. Aşa ar fi trebuit să facă şi el, Vădastra. înţelese în acea clipă că nu mai semăna cu Spiridon Vădastra pe care-1 cunoscuse el. Părea un alt om. Nu mai părea ridicol. S-a întîmplat ceva cu el şi s-a schimbat, a devenit un altul. Au trecut aproape opt ani. A trecut timpul şi a devenit un altul. «Săraca doamna Zissu !-spusese atunci, în noaptea bombardamentului. Poate nici nu-şi mai aminteşte acum cine a fost d-na Zissu. Cînd l-oi întreba, mîine dimineaţă, s-ar putea să nu-şi mai amintească. Dacă a fost cumva amnezie, s-ar putea să nu-şi mai amintească niciodată de tinereţea lui, de d-na Zissu. Sau poate n-are să vrea să-mi spună, are să-mi răspundă că nu-şi mai aduce aminte, că nu-1 mai interesează..." Sări din pat şi se duse să deschidă fereastra. :î76 Fără să ştie, îşi aprinse o altă ţigară. şi se trezi tîrziu cu cutia de chibrituri în mînă. O privi cîtva timp mirat, ne-hotărît, parcă întrebîndu-se ce-ar putea să facă cu ea. în cele din urmă şi-o băgă în buzunar şi se aşeză la birou. Ochii i se opriră pe pagina începută : «...autobiografia unei fantoşe...»- în clipa aceea, i se păru că-1 aude pe Vădastra şi întoarse capul, atent. Sforăia, foarte încet, parcă ar fi gemut uşor prin somn. I se păru deodată că tot ce făcuse de cînd se întorsese în camera lui fusese ridicol ; absurd şi ridicol ca şi cum ar fi fost un copil speriat, care se simte observat şi nu ştie cum să se poarte. N-am să pot dormi, îşi spuse. Trebuie să fac ceva... Adună manuscrisele, le înveli în hîrtia în care fuseseră împachetate şi le aşeză în dulap. Apoi stinse lumina şi ieşi în vîrful picioarelor. Portarul moţăia, cu capul rezemat pe braţe. „Nu mi-e somn, îi spuse Ştefan. Mă duc să mă plimb puţin..." Cînd se trezi, privi speriat la ceas. Era aproape nouă. Se spălă grăbit, stăpînîndu-şi anevoie nerăbdarea, îşi îmbrăcă halatul şi, luîndu-şi pachetul cu ţigări, ieşi şi bătu timid la uşa lui Vădastra. Nu-i răspunse nimeni, îngrijorat, cobori şi întrebă portarul. Află că ceruse nota dis de dimineaţă şi plecase înainte de şapte. ..Spunea că trebuie să prindă trenul pentru provincie..." Reîntors în odaie, totul i se păru deodată ridicol şi absurd. Trebuia să mă fi aşteptat la asta ; trebuia să-1 pîndesc, să nu adorm. îşi aprinse o ţigară şi se trînti în pat. De ce mi l-o fi trimis printr-un comisionar ? se trezi întrebîndu-se deodată. Coborî din nou şi telefona la Weissmann. Ascultă mult timp soneria răsunînd în biroul din Boulevard Murat. Poate voia să-mi facă o surpriză. Bănuia că voi citi întîi caietul lui Partenie şi voia să vadă ce cred, cum voi reacţiona. Poate chiar el a stat, astă toamnă, închis 377 nopţile în odaia lui, în timp ce eu dormeam alături, şi a şters cu cerneală numele. Probabil că era acolo şi numele Ioanei..." „Nu răspunde nimeni, spuse portarul văzîndu-1 că nu se îndură să lase receptorul. Nu e acasă. încercaţi mai tîrziu..." A încercat de mai multe ori în acea dimineaţă. Apoi, după ce se întoarse de la masă, cobora din ceas în ceas şi telefona, ascultînd parcă fermecat soneria | răsunînd în camera goală. După-amiaza era caldă şi Ştefan trăsese obloanele la ferestre şi, întins în pat, începuse să aştepte. Nu ştia precis ce aşteaptă ; îşi privea la răstimpuri ceasul, îşi aprindea o ţigară şi, metodic, cu încă-păţînare, cobora să telefoneze. „Ce spunea comisionarul ? întrebă pe portar. Cînd spunea că i-a fost încredinţat pachetul ?" „N-a spus nimic. A întrebat de d-stră şi a *| vrut să urce el. Dar nu l-am lăsat. I-am spus că după ora nouă seara furnizorii nu mai pot urca în camere. Am înţeles ce voia, şi atunci i-am dat o sută de franci..." Soarele coborîse pe nesimţite pe deasupra Invalizilor. Ştefan căută în pachetul cu manuscrise, luă caietul lui Partenie şi se aşeză la birou. «...Scriam autobiografia unei fantoşe», reciti el, încercînd să regăsească interesul cu care le citise cu o seară mai înainte. Dar îi reveneau neîncetat cuvintele lui Vădastra, cuvintele portarului şi aluziile misterioase ale lui Weissmann : „Am să le fac la toţi surpriza ! Am să ţi-o fac şi d-tale, coane Ştefan, pentru că şi d-ta eşti sceptic !..." Rămase cîtva timp cu ochii pe pagina începută. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost ruşine de fondurile lui, se hotărî brusc şi izbuti să continue lectura. «Scriind, îmi spuneam că scriu ca să mă vindec, dar probabil că eram vindecat de mult ; în roman nu mai străbătea nici o febră. Şi totuşi, ce admirabil subiect de roman ! Dar nu aşa cum îl văzusem la 19 ani, ci aşa cum merita să-1 vadă un scriitor. Nu era interesantă drama doctorului V., şi nici el, geniul răzvrătit, nu era interesant. Mult mai interesantă era povestea pianului, despre care anroape că nu vorbisem în roman. Transformînd pe duduia Eleonora în Lenora, şi atelierul ei de croitorie în saionul văduvei unui îmbogăţit de război, pianul îşi pierduse funcţia lui esenţială, de simbol al unei existenţe ce părea feerică atunci, prin 1920, căci era singura amintire rămasă din apartamentul pe care-1 închinase căpitanul, pentru ea, cu zece ani în urmă. în Bulevardul EiLsabeta. şi i-l mobilase luxos, ca palatul unei principese orientale, după cum spunea duduia Eleonora. într-o dimineaţă, căpitanul făcuse semn muscalului să oprească în divp!ul unei case noi, cu mai multe etaje, din Bulevardul Elisabeta. Apoi o luase de mînă şi o trase după el in ascensor. Era ca un palat ! exclamase Eleonora. Cînd am intra! >i am dat cu ochii de pian, i-am sărit de gît şi am început să plîng ! Iar vrei să mă faci gelos ? am întrerupt-o eu. pre-făcîndu-mă ironic, deşi eram gelos pînă la demenţă pe această biată umbră a căpitanului. Era numai mobilă scumpă, numai mătase .şi aur. continuase ea. dar mie mai presus de toate îmi era drag pianul. Şi cînd am scăpătat, am vândut şi am amanetat toate, clar de pian nu m-am despărţit... Ori, în romanul meu, pianul nu mai avea nici un rol : duduia Eleonora devenise Lenora. văduva unui îmbogăţit de război. în atelierul de croitorie, aşa cum î! păstra, dezacordat, învelit cu brocarturi şi împodobit cu două vase mari, în care se decolorase, prăfuite, florile artificiale, cu fotografiile Eleonorei de la 20 de ani alături, pianul părea prestigios. încărcat de amintiri şi iluzii defuncte. Renunţînd la adevărata Eleonora. am pierdut, de la început, mai mult de jumătate din substanţa epică a ro-j manului. Pentru că, fără pian. nu puteam justifica gelozia 378 379 lui Mitică...» Ea este. se trezi deodată Ştefan, ea, d-na Zi- 1 ssu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache ! în acea clipă în- 1 ţelese că ştiuse asta de la început, ştiuse de cînd se reapu- ] case să citească. Poate că ştiuse chiar de cînd, cu o seară \ mai. înainte, ochii îi căzuseră pentru prima oară pe cuvin- j tul «pian». îşi vînduse şi pianul... Pianul lui Vădastra, îşi \ spusese el atunci, d-na Zissu a lui Vădastra... Ar fi vrut j acum să se bucure de descoperire şi totuşi parcă o neck- A finită tristeţe, o neînţeleasă dezamăgire ii amorţea încet j întreaga fiinţă. D-na Zissu a lui Vădastra, îşi repetă el ] de mai multe ori, încercînd să se smulgă din sentimentul i tulbure de melancolie şi decepţie care-1 ameninţa. începu j să facă lepede socoteli ca şi cum ar fi sperat că exerciţiul * acesta mental cu destine şi fragmente de timp i-ar putea j ciescâtuşa bucuriile strangulate undeva in adîncul fiinţei i lui, oprite pe loc şi încătuşate fără motiv şi fără înţeles. ] Prin 1920—1921, d-na Zissu ar fi avut vreo 35—36 de ani. i Partenie era un copilandru : 17 ani. Prima lui dragoste. Aşa cum a fost, cîţiva ani mai tîrziu, prima dragoste a lui Vădastra. Cînd a întîlnit-o Vădastra. era în liceu, avea probabil 15—16 ani, iar ca, d-na Zissu, avea 40 de \ ani. ..Distinsa d-na Zissu. O femeie frumoasă care m-a i iubit pe mine..." Fusese, poate, ultima ei dragoste. Curînd după aceea murise în.mizerie, după ce îşi vînduse şi pianul. Toate lucrurile i se păreau clare, şi dori din nou, aproape cu deznădejde, să se bucure că, în sfîrşit, le-a descoperit, că a înţeles. Căpitanul, Mitică Porumbache, apoi Partenie, apoi Vădastra, toţi o iubiseră ; fusese prima sau ultima lor dragoste. De aceea, probabil, fusese şi el, Ştefan, obsedat de taina d-nei Zissu : o iubise Partenie, o iubise ca şi pe Ioana. Poate c-ar fi trebuit s-o întîlnească şi el, Ştefan, puţin timp după ce-o iubise Partenie, s-o întîlnească şi să se îndrăgostească de ea, aşa cum, mai tîrziu, o întîlnise şi se îndrăgostise de Ioana, logodnica lui Partenie. Dar în locul lui, o întîlnise Vădastra. „Distinsa d-nă Zissu, o femeie care m-a iubit pe mine..." Poate de aceea l-au tulburat cuvintele acestea auzite prin pereţii de paiantă ai camerei secrete, l-au obsedat atîţia ani fără să poată vreodată înţelege motivul : poate ghicise în ele acea parte din destinul lui pe care-1 trădase, un fragment de viaţă care-i fusese predestinat şi pe care, fără să înţeleagă ele ce, nu-1 trăise, şi rămăsese neîmplinit, şi de aceea îl urmărea, ca un strigoi, cerîndu-i îndestularea, alergîndu-1 din urmă, silindu-1 să caute, să afle. Aşadar, aceasta fusese d-na Zissu, Zisuleasca lui Mitică Porumbache, îşi repetă din nou, zîmbind. O croitoreasă care cunoscuse cîndva lene-veala şi prestigiile întreţinutei de lux, apoi scâpătase, se reapucase de croitorie, dar era încă foarte frumoasă, avea iară îndoială foarte mult farmec, dacă la 17 ani Partenie fugise de-acasă pentru ea şi fusese chiar ispitit să se sinucidă. Mi s-ar fi putut întîmplă mie. Trebuia să mi se întîmple mie, rectifică el, şi parcă un sentiment ciudat, de împăcare şi totodată de resemnare il cuprinse deodată, amuţindu-i neliniştile şi nerăbdarea. Ar trebui să fac ceva, îşi spuse, ar trebui poate să mă rog, să spun cuiva că mi s-a întîmplat ceva, că toate cîte mi s-au intîmpat aveau un sens, dar nu ştiam cum să-1 caut, cum să-1 înţeleg. De aceea, mă urmărea numele acesta : d-na Zissu. Ar trebui să spun ceva." Doamne, facă-se voia ta, rosti el deodată. Facă-se voia ta," repetă mai încet. Simţea o mare, neobişnuită linişte, şi totuşi îi era frică. Aş putea să mor tocmai acum, cînd am aflat, aş putea să mor fără a o mai fi întîlnit, fără a-i putea spune că ştiu cine a fost d-na Zissu. că obsesia mea nu era absurdă, că avea un sens. Avea un sens, îşi repetă el. Trebuie să-i spun Ileanei că tot ce s-a întîmplat avea un sens. „Facă-se voia ta !" rosti deodată, cu teamă. Rămase cîtva timp nemişcat, ca şi cum s-ar fi trudit să asculte ceva ce nu putea auzi. apoi îşi reluă lectura. 380 «Pentru că fără pian, nu puteam justifica gelozia lui Mitică şi renunţam, astfel, la scenele acelea senzaţionale, pe care le-am reconstituit din povestirile Eleonorei, cînd tîrziu, după miezul nopţii, uneori în zori, se întorceau acasă de la Grădina Veseliei, urcau în apartamentul mobilat şi plătit de căpitan şi, dînd cu ochii de pian, Mitică, aproape întotdeauna beat, începea să înjure, la început printre dinţi, apoi fără nici o jenă, din ce în ce mai tare şi mai vulgar, pînă ce izbucnea Eleonora în lacrimi şi atunci se ducea s-o mîngîie, cerîndu-i iertare, spunîndu-i că voia doar s-o necăjească. Iar după ce se mutase din Bulevardul Elisabeta şi-şi vînduse toate mobilele, rămî-nînd numai cu pianul, Mitică, de cîte ori mai venise s-o vadă, o anunţa că este ultima oară cînd îi calcă în casă dacă nu vinde pianul. Apropiindu-se, îl plesnea cu palma întreagă peste capac sau peste şoldurile lui de lemn şi, ascultîndu-1 răsunînd, striga : ,,Auzi-l cum cîntă pe unde-1 atingi !..." Toate acestea nu aveam cum să le povestesc. Mitică, predecesorul meu în inima Eleonorei, de unde nu izbutise să alunge pe căpitan, nici după ce acesta murise (şi nici măcar eu nu speram că l-am putut îndepărta, căci, printre alte gesturi de personagiu legendar, căpitanul făcuse şi gestul prin excelenţă romantic : se sinucisese. S-a omorît pentru mine, eu l-am băgat în mormînt ! S-a omo-rît cînd îl făcuse maior !). Mitică, deci, devenise în roman un funcţionar ele bancă, simplificat şi anost, fără nici o adîncime, redus la ticuri şi clişee, eu crezînd, în marea mea naivitate, că astfel voi scoate mai bine în evidenţă contrastul între mediocritatea lui şi geniul patetic al doctorului V. Şi atunci, tot episodul Grădina Veseliei a trebuit să cadă. L-am înlocuit cu o întîlnire într-un restaurant de vară, frecventat de îmbogăţiţi de război. Scena întîl-nirii între căpitan şi Mitică, pe care n-am înţeles-o nici eu prea bine cum a început, căci Eleonora nu prea vrea să-mi povestească (spunea că nu-i place să-şi amintească de asemenea lucruri triste), scena aceasta devenise, în roman, un episod banal de gelozie burgheză. Ori, se pare că în noaptea aceea a fost la Grădina Veseliei un scandal de pomină, de care au vorbit şi ziarele, de care s-a vorbit ani de zile în mahala. Căpitanul sosise pe neaşteptate de la Iaşi .şi o găsi pe Eleonora cu lăutarii la masă. petrecînd cu Mitică. Copilul c al meu ? a întrebat-o. foarte palid şi totuşi foarte liniştit. Eleonora, pretinde ea, a ţipat, indignată. E al meu tot aşa cum sînt copiii croitorului copiii lui ? a mai întrebat căpitanul. Şi-atunci a sărit Mitică şi a început bătaia. Eleonora leşinase, nu-şi mai amintea nimic. Pretinde că nu-şi mai amintea decît finalul, ca într-o nuvelă de Puşkin, Tîrziu. a venit garda şi ofiţerul gărzii 1-a ridicat pe căpitan din pietriş, unde căzuse în nesimţire, cu capul spart de un sifon. căci. se pare. tăbă-rîseră toţi măcelarii pe el. 1-a ridicat, plin do sînge. desfigurat, cu uniforma zdrenţuită, şi ţinîndu-î anevoie de braţ, căci se clătina ca un om beat, i-a spus : «Căpitan Sideri, eşti sub arest !...- Ştefan îşi ridică ochii din caiet. Căpitan Sideri, eşti sub arest ! Iubite d-le Weissmann. d-ta n-ai de unde să ştii, eu iubesc de mulţi ani -o fată. O cheamă Ileana. Ileana Sideri. Căpitan Sideri, eşti sub arest !... Poate că era chiar tatăl ei. Ar trebui să fac socoteala... Cine e prietena lui ? mă întreba. Ileana, i-am răspuns. Ileana Sideri. A fugit din ţară ca s-o caute. Nu e nici un secret... Astea i le spusese Weissmann. într-o dimineaţă, după ce-i adusese cafeaua. Ileana Sideri. A fugit din ţară. Nu e nici un secret... îşi privi deodată, cu mirare, ceasul, ca şi cum s-ar fi trezit. Trecuse de nouă. Se ridică aproape speriat de la birou şi coborî în goană etajele. Portarul îl văzu de departe şi-i zîmbi. „încercaţi din nou ?" îl întrebă continuînd să zîmbească. I-am dat o sută de franci. Spunea că vine tocmai de la Statuia Brătianu. A întrebat de d-stră 382 383 şi a vrut să urce el. I-am spus că după ora nouă seara... Căpitan Sideri... „Nu răspunde nimeni, îl auzi pe portar. Nu e acasă. Nu s-a întors." A fugit din ţară ca să o caute. Nu e nici un secret. Atent, răbdător, continua să asculte soneria răsunînd stridentă în biroul din Boulevard Murat. De-abia tîrziu, cînd autocarul ieşise din Paris, îşi aminti că nu mîncase. Aş fi avut totuşi timp să mănînc ;. era o cafenea în colţ, aş fi putut mînca un sandwich. Nel mezzo del cammin di nostra vita, îi reveni încă o dată versul. Şi-1 repetase de mai multe ori,"la început fără să înţeleagă de ce, umblînd pe străzi, traversînd Place de la Muette scăldată întreagă în soare, înreptîndu-se spre Etoile. Şi apoi, aproape de Etoile, i se păru că înţelege : îşi repeta cu în-căpăţînare versul ca să scape de refrenul absurd care-i revenea necontenit în minte : Dar nu i s-a găsit corpul!... Cînd coborîse dimineaţa, portarul îi arătase cu un gest scurt, clătinînd capul, pe cineva care, aşezat la măsuţa din hali, răsfoia "cartea de telefon. Era un bărbat cu o figură ştearsă, fără expresie. Se ridică de pe scaun şi-i zîmbi încurcat. „D-1 Ştefan Viziru ? întrebă. Aţi locuit cîtva timp în Boulevard Murat, la d-1 Weissmann..." „I s-a întîmplat ceva ?" îl întrerupse Ştefan. „Nu. Adică, mai precis, nu ştim. Fiţi bun, vă rog, şi veniţi cu mine să daţi cîteva informaţii." Taxiul îl lăsase în.faţa Comisariatului, undeva, aproape de Boulevard Murat. Coborîse nervos, aprinzîndu-şi în ultima clipă încă o ţigară. A trebuit să aştepte cîţva timp aşezat pe o banchetă lîngă uşă. Inspectorul vorbea încă la telefon. Nu i s-a găsit corpul! Bucuria lui bruscă, nefirească, îşi dădea seama, izvora din acest 384 'detaliu. în aparenţă nesemnificativ : că, deşi totul lăsa să se înţeleagă că Mişu Weissmann s-ar fi sinucis pc o plajă din Belgia, faptul că încă nu i s-a găsit corpul anula toate concluziile care s-ar putea trage din dispariţia lui misterioasă. Aşa se întîmplase cu Vădastra. Singurul care înţelesese fusese Antim. Nu i s-a gătit corpul, repeta el necontenit, încremenit acolo, pe un fotoliu, în salonul Legaţiei din Beîgrave Square, neîndrăznind parcă să mai iasă singur pe stradă atît timp cît nu i se făcea dovada că murise Vădastra arătîndu-i-se corpul. Ştia că e ridicol, dar nu putea crede în sinuciderea lui Weissmann. îi plăcea să şi-1 închipuie scăpat de teroarea datoriilor, eliberat de obsesiile marii lui afaceri, îmbrăcând hainele unui vagabond şi plecind undeva departe, în lumea largă, de unde-i va trimite mai tîrziu un semn de viaţă, cîteva cuvinte pe o carte poştală. Inspectorul îl ascultase cu atenţie, apoi îi mulţumise foarte afabil. Nu, nu i s-a găsit încă corpul, repetase el încă o dată în prag. zîmbind, oarecum derutat de insistenţa cu care revenise această întrebare în tot cursul convorbirii. La Etoile se oprise în faţa chioşcului şi cumpărase ziarele de prînz. Le răsfoi repede, cuprins de o bruscă emoţie, să vadă dacă nu cumva, totuşi... Nu era nici o informaţie privitoare la dispariţia lui Weissmann. Citi în prima pagină : Aujourd'hui eie. Nu înţelesese decît tîrziu, cînd se apropia de Place des Ternes. Solstiţiul de vară. Sînzienele. Nu i s-a găsit corpul. Nel mezzo del cammin di nostra vila... Strînse ziarele, le făcu sul şi Ie aşeză pe pervazul unei ferestre, apoi grăbi pasul. Aproape de unu. Parc Monceau era aproape gol. Pe o bancă, o femeie mînca absentă un sandwich. Mai rămăseseră doar cîţiva copii întîrziaţi la joacă şi o pereche de îndrăgostiţi. începea să se simtă căldura chiar aici, la umbra arborilor. Una selva oscura. Se plimba aproape fără să privească în jurul lui. Apoi, după ce străbătu alene parcul, ieşi şi grăbi din nou pasul. 85 " Noaptea Ai-, striziw.e, vel. a Pe Boulevard des Courcelles, tocmai voia să traverseze pe celalt trotuar, cînd zări de departe cele trei autocare. Se îndreptă spre ele fără curiozitate, dar grăbind mereu pasul, ca şi cum i-ar fi fost teamă că, o clipă înainte de a le ajunge, ar putea pleca. Autocarele se aflau în dreptul unei curţi mari. Club des Etudiants, citi Ştefan. Se apropie de zid şi începu să-şi şteargă fruntea cu batista. In curte, pe trotuar,, aşteptau grupuri de tineri. Cîţiva se aşezaseră la mesele cafenelei din colţ. începuse să fie din ce în ce mai cald şi Ştefan îşi scoase haina şi şi-o aşeză pe umeri. Apoi îşi aprinse o ţigară şi fumă liniştit, fără să privească în jurul lui. Tîrziu, o fată ieşi din curte cu un carnet de bilete în mînă şi se îndreptă spre primul grup. Văzu că fiecare îşi caută în portmoneu şi atunci îşi scoase şi el o bancnotă de 500 franci. Fata se opri în dreptul lui, îi luă bancnota, îi dădu un bilet şi 200 de franci rest, şi-i spuse : Troisieme voiiure. Aş fi avut timp să mănînc un sandwich. Era o cafenea în colţ, la umbră... Autocarul înainta acum printre cîmpuri de grîu smălţuite cu maci. E ca la noi în ţară, se trezi gîndind. Privea pe fereastră, aşa cum privise necontenit de cînd ieşise din Paris. Destinul este porţiunea de Timp, îşi aminti el cuvintele lui Bibicescu, porţiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria. Ce-o fi vrut exact să spună ? Dar nu încercă să înţeleagă. Gîndul ii alergă şi mai adînc în trecut, cu tot mai mulţi ani în urmă, nu-şi dădea încă precis seama cînd, în tinereţea sau în copilăria lui ; cîndva, de mult, privise de la fereastra unui tren un peisaj asemănător, cu cîmpuri de grîu şi orz, bătute cu maci, ondulate în vîlcele dulci, şi drumul, ca şi acum, ducea printre dealuri şi boschete de fagi şi de salcîmi. Au trecut prin mai multe sate şi orăşele, şi, în fuga autocarului se 386 silea să le citească numele întrebîndu-se mereu încotro se îndreaptă. Apoi, după încă vreun sfert de ceas, începu să se zărească, de departe, o pădure. O privea, cînd i se păru că autocarul o ocoleşte şi-atunci întoarse mîhnit capul, s-o mai privească încă Dar o regăsi curînd, în faţă şi în dreapta lor, o pădure înaltă, mare, compactă, înţelesese că mergeau într-acolo I se păru că ştiuse asta de la început. Era prea cald. într-o nămiaza limpede, fierbinte, de vară, autocarele acestea încărcate cu tineret nu puteau merge într-altă parte decît într-o pădure. „Pe locurile acestea au fost bălţi", spuse deodată tînărului de lîngă el. Era un băietan înalt şi blond, cu ochelari, care-i zîmbise coborînd din autocar şi-şi potrivise pasul după al lui. Umblau de-atunci alături. îi vorbise de concert, îi spusese cine va cînta. Dar Ştefan nu-1 ascultase ; privea necontenit drept înaintea lui. Curînd au zărit zidurile mînăstirii. „în locul pădurii acesteia au fost cîndva bălţi", adăugă. „Mai sînt şi acum bălţi, spuse celalt. Dar sînt dincolo de pădure." Grupul înainta compact pe alee, grăbind necontenit pasul. Concertul începea la trei şi jumătate. Ajungînd în dreptul porţii, Ştefan şovăi. La umbră, una lîngă alta, se întindea şirul de maşini. „Am să mai mă plimb puţin, spuse. Vin pentru prima oară la Royaumont," Tînărul îi zîmbi, apoi dispăru înghiţit de grup. Ştefan îi privi cum pătrund în curte si se îndreaptă, în şiruri tot mai dense, spre clădire. „Au rămas doar cîteva săli şi capela, îi spusese tînărul ; mînăstirea fusese devastată în timpul Revoluţiei. Dar concertele au loc în fosta capelă, adăugase ; este acolo o atmosferă, o atmosferă...", începuse el cu o voce clară, neaşteptat de bărbătească, emoţionată. Dar Ştefan nu-1 mai ascultase. După ce şi ultimul grup dispăru după aripa sfărîmată, cîtă mai rămăsese, a mînăstirii, Şte- 387 C0B fan porni singure pe oU-o. Dr ce m-oi f: apusă-i snun <~ă pe aici au fost bălţi ? se întrebă deodată. Dacă mai rămîneam o jumătate de ceas împreună, fără îndoiala că i-aş fi poveslit de Snagov, cum a strigat Mia si cum...'' în acea clipă îşi dădu scama că sc gîn clise şi la asta cînd îi vorbsse de bălţi ; nu se gîndise numai la băl',ile din jurul Bucureştiiîlui. unde venea să se scalde cînd era copil, şi unde, cîţiva ani mai tîrziu. crescuseră arbori înalţi .şi umbroşi, clar gîndul îl dusese înapoi şi la după-amiaza aceea de vară de la Snagov. cînd a auzit-o pe Mia strigînd şi a văzut-o, pentru ultima oară, cum şi-a mai săltat încă o dată capul afară din apă şi apoi şi-a plesnit fruntea de unda caldă a lacului ş.i s-a lăsat înghiţită. Au trecut aproape treizeci de ani dc-a'.unci, îşi spuse ca să se trezească. E îngrozitor..." Parcă pe-a ici, pe sub arborii înalţi, arşiţa tf upâ-amiezei de vară nu pătrunsese încă. Nel mezzo del cammin di nostra vita... Una selva oscinu... Parcă s-ar fi simţit deodată observat de cineva : şi zîmbi încurcat. Ştia foarte bir*-eă-şi repeta cuvintele acestea ca să nu-şi mai amintească de bălţi şi de copilărie, să nu-şi mai amintească de pârul bălai al Miei plutind, o singură, nesfir.şifă clipă, pe ob: axul cald şi legănat al lacului. Una selva oscv.ra. reîncepu 'e-i ghicea toate gîndurile şi-1 făcea să zîmbească încurcat, ca un copil surprins de un ochi străin şi neîndrâznind să-şi reia joa.'.i. 383 hotărît doar să aştepte, cu acelaşi zîmbet vinovat pe figură, mulţumindu-se să aştepte şi să respire, intimidat, pînă ce ochiul străin va dispare, lăsîndu-1 din nou singur cu taina jocului numai de el cunoscut. O zări de departe şi inima începu să i se bată înainte de a o fi recunoscut. începu să alerge. Maşina era trasă pe marginea aleii, la umbra rară a unui paltin, Portiera era deschisă. Ileana se plecase mult spre fundul maşinii, încercînd să aşeze un teanc de reviste ilustrate între două mici valize. Auzindu-i paşii grei, se întoarse speriată. Se făcu deodată foarte palidă. „Asta era, spuse Ştefan înainte ca s-o ajungă. Asta era maşina..." Se opri ca să-şi potolească bătăile inimii şi înghiţi de cîteva ori, cu un mare efort. îşi dăduse seama că fusese ridicol spunîndu-i asta ; absurd, ridicol că acestea fuseseră primele cuvinte pe care le rostise ; ani de-a rîndul îi vorbise neîncetat, îşi închipuise în nenumărate chipuri reîntîlnirea lor şi se auzise de nenumărate ori rostind primele cuvinte, întotdeauna altele, pe care i le va spune regăsind-o — şi totuşi, zărind-o de departe, ghicind că este ea înainte de a o recunoaşte şi începînd să alerge spre ea, nu izbutise să-i spună altceva. Dar văzuse maşina, „Maşina de care-ţi vorbeam, continuă fără să înţeleagă de ce se lasă spus de altcineva din el, de cineva care vorbea în numele lui, mai repede ca el, izbutea să vorbească întotdeauna mai repede şi înaintea lui. Mi se păruse că are să dispară, că exact la miezul nopţii are să dispară..." Ileana se rezemase de portiera deschisă. Era întocmai aşa cum o lăsase el ; arsă de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele. Şi totuşi nu o. lăsase aşa, înţelese în clipa următoare, nu mai era aşa în noaptea Anului Nou, în camera lor de la Busacco. Fusese aşa cînd o zărise pentru întîia oară, la Băneasa, cînd ea. întoarse capul ca să vadă cine o urmă-- 589 reşte prin iarbă, cine umblă repede înapoia ei. Pe locurile acestea au fost bălţi, îi spusese el atunci. Primele cuvinte pe care i le spusese. Ştiuse şi atunci de maşină, dar nu-i spusese de la început! îi vorbise de bălţi, de arborii pe care-i sădise cînd era în liceu, de arici, de cerurile care se deschid în noaptea de Sînziene. Dar ştiuse şi atunci, de îa început, de maşină. „Era întocmai ca asta, continuă. Aveai un lanţ mic cu chei yale şi alte cîteva cheiţe..." Cu un efort, izbuti să zîmbească şi o privi în ochi. „N-a fost o nălucire. A fost aevea..." Mulţi ani, nu îndrăznise să-şi amintească noaptea de la Busacco. Parcă ar fi fost un timp împietrit, transformat în chip misterios într-un fel de fortăreaţă cu ziduri înalte de piatră. Cînd, luată de gînduri, se întorcea în trecut, zărea de departe zidurile nopţii de la Busacco şi le ocolea, fugind, cufundîndu-se mai'adînc în amintire, regăsind casa de pescari de la Cas-caes, regăsind ultimii ani petrecuţi în strada Batistei sau, şi mai departe, vacanţele de la Zinca, verile copilăriei ei. Timpul împietrit luase înfăţişarea camerei de la Busacco : o cameră sinistră, ca încăperea în care tocmai murise cineva, dar în care nu fuseseră încă aduse coroanele şi draperiile negre. începuse să se îmbrace : nu tremur ! îşi repetase necontenit. Nu tremur !... Cînd maşina ieşise încet din curtea hotelului şi pătrunsese în pădure, şi zări zdrenţele de ceaţă atîrnînd printre arbori ca nişte giulgiuri mohorîte, simţise o zădărnicie fără nume, ca şi cum viaţa s-ar fi stins deodată pretutindeni în jurul ei. Nu plîng, îşi repeta, nu plîng. „Cînd te-am zărit atunci, la Băneasa, de departe, am ştiut că venisfcşi cu maşina. Nu eram nebun. N-a fost o nălucire. Era exact maşina asta..." Entro-camento, Madrid, telegrama către Walkiria, ceasurile petrecute în sala de aşteptare a gării din Madrid, cu privirile ascunse în ziare, nu cumva s-o recunoască cineva de la Legaţie. Apoi noaptea în Wagon-lits, pînă la Barce- lona. «Est-ce que Madame deşire encore quelque chose ?» o întrebase stewardul. „Ştiam că am să te găsesc. Am fost şi la Zinca. Oamenii au ars conacul, Marina murise, dar ştiam că am să te găsesc. Ileana îl privise necontenit în ochi, speriată, parcă i-ar fi fost teamă că va spune altceva, că va rosti alte cuvinte. „Ştiam, reluă Ştefan. După ce-am înţeles tot ce s-a întîmplat şi am aflat cine a fost d-na Zissu..." Tăcu, tulburîndu-se deodată. Ea se smulse de lîngă maşină, făcu cîţiva paşi şi se aşeză pe iarbă, la marginea-aleii. îşi prinse genunchii în braţe şi-şi plecă fruntea. El se apropie încet, parcă cu teamă. I se păru că plînge, şi rămase în picioare în faţa ei, intimidat. Uneori, nopţile, o trezea deznădejdea. Nu am nimic de la el, nu mi-a rămas nimic. Ar fi vrut să poată plînge şi gemea apăsîndu-şi perna pe gură ca să n-o audă Walkiria. O auzea, totuşi, şi cîteva minute în urmă ciocănea uşor şi intra, încurcată, cu privirile ei speriate, neştiind ce cuvînt îi va spune întîi. „Nu mi-a rămas nimic, gemea Ileana. Aş fi vrut să am ceva de la el, măcar o floare, sau o batistă, sau un plic cu adresa scrisă de el, orice, ceva care să fi fost al lui... Apoi, într-o noapte îi spusese : Aş vrea să am un copil. Sper să am un copil. Repetase de-atunci într-una : Am să am un copil..." De la Lisabona, prietena îi scria aproape în fiecare zi. îi scria că Ştefan îi trimisese de mai multe ori flori, o căutase la Cascaes, telefonase la Madrid. Apoi îi scrisese că luase avionul pentru Bucureşti. Are să se ducă la Tante Alice, îşi spuse Ileana. Are să afle unde sînt. în' cîteva zile va fi aici. Va veni cu un bucheţel de lăcrămioare, cu părul ud de ploaie, fără macferlan, va suna, cu bucheţelul de lăcrămioare, în ploaie, şi-i voi deschide eu uşa şi ne vom privi. îmi va zîmbi. îi spunea Walkiriei : Aşa face întotdeauna. Dispare cîteva săptămîni, cîteva luni, apoi apare pe neaşteptate, cu un 301 390 bucheţel de flori în mînă, sub ploaie, şi zîmbeşte încurcat, ca un copil. Apoi adăuga, repede; Vreau un copil de la el. Aştept un copil..." ..Ştefan, şopti ea tîrziu, fără să-şi ridice ochii, ce vrei de la mine ?" Se lăsă repede în iarbă lîngă ea şi o privi lung, speriat, fără să îndrăznească s-o atingă. „Ce vrei de la mine ?" şopti ea. „Ileana, strigă, sînt eu, Ştefan ! Te-am căutat. Ştiam că am să te găsesc..." Dar se auzi vorbind şi i se păru că vorbele lui sînt rănite, neputincioase, ca şi cum ar fi fost spuse de altcineva în locul lui, de cineva care ar fi încercat să-1 imite şi . nu izbutea, pentru că un foarte uşor, aproape imperceptibil sunet faîs îl trăda chiar în clipa cînd rostea cuvintele. „Sînt eu, Ştefan !" repetă speriat. în iarna aceea a aşteptat mereu.' Tante Alice îi scria cu regularitate. Nu pomenea nimic de Ştefan şi într-o zi Ileana se hotărî s-o întrebe. Tîrziu, îi răspunse : am auzit că e pe front, în Rusia... „Sînt eu !'' îl auzi din nou. Fuma necontenit. Rămînea tot timpul în odaia ei, privind spre lac. şi de cîte ori intra Walkiria, o găsea fumînd. Se ducea întîi să deschidă fereastra. Ştiam de la început că aşa va fi, spunea Ileana. Ştiam că nu voi avea un copil. Ştiam că nu-mi va rămîne nimic de la el. Am ştiut asta de cînd l-am văzut. Din clipa cînd l-am zărit în pădure, am ştiut că aşa va fi. că nu voi avea nimic de la el. că aşa mi-a fost ursita : să n-am nimic.....Ileana ! îi strigase într-o noapte Walkiria, parcă speriindu-se deodată de' strigătul ei. tu n-ai să poţi trăi fără el. Du-te după el în ţară. du-te şi-1 caută.'' „Probabil că a murit în Rusia, răspunsese atunci. Pentru mine. în orice caz a murit : dacă nu s-a dus să mă caute la Tante Alice, înseamnă că am murit "pentru el. deci a murit şi el pentru mine. Şi nu mi-a rămas nimic de la el, nici măcar un plic cu adresa scrisă de mîna lui..." Cînd intra, o găsea întinsă pe divan, fumînd. „Mi-a spus doar de trei ori că mă iubeşte. De trei ori în şase ani. îmi vorbea mai mult de Vădastra şi de d-na Zissu. îmi vorbea de Timp şi de maşina care ar fi trebuit să dispară la miezul nopţii, d" camera 5«mbo şi de cerurile care s-ar putea deschide, îmi vorbea despre tot, chiar .şi de război şi de afacerile lui Vidrighin, numai de iubirea lui nu-mi vorbea niciodată. Nici măcar nu ş'iu dacă m-a iubit. Spunea doar că i-am fost ursită. Eu l-am iubit de cum l-am zărit. Umbla in pădure în urma mea şi am înto."S capul si atunci am ştim că este el. că pe omul acesta am să-1 iubesc toată viaţa. Am ştiut, dar n-am vrut să recunosc. Era căsătorii. îşi adora soţia, curînd au avut şi un copil, dar eu ştiam că pe el am să-1 iubesc toată viaţa, deşi nu voiam să recunosc. Am încercat totul ca să-1 uit. Şi poate, totuşi, pînă. la urmă l-aş fi uitat, dacă nu reapărea pe neaslcpia'e în viaţa mea. Pe neaşteptate, venea să mă vadă sî>u îmi telefona, şi atunci înţelegeam că nu-1 uitasem încă. dar nu voiam să recunosc." ..Ileana, ii spusese Walkiria apropiindu-se şi luîndu-i mîna. du-te şi-1 caută." ..Ar." .să mă caute el, strigase sărind deodată de pe'divan, are să mă caute în genunchi pînă la capătul oămîmului şi n-are să rnă găsească. Dacă n-a murit în Rusia, are să mă caule-tot restul vieţii, dar n-are să mai mă găsească. Aş fi vrui doar să am un copil de la el..." „Ileana, ce se întîmplă cu tine ?" o întrebă Ştefan coborînd brusc vocea, ca şi cum. de teamă să nu-1 trădeze, nu mai îndrăznea să se încreadă în ea. mulţumin-du-se să şoptească. Aş fi vrut să am un copil. îşi repeta de cîte ori voia sa plîngă. Izbutea să plîngă numai cînd i.şi spunea lucru! acesta, că ar fi putut avea un copil de la Ş'cfan şi nu 1-a avut. Walkiria o auzea pljngind. cu perna la gură, şi -atunci se ridica din pat, dar şovăia şi începea să aştepte, intimidată, neşliind dacă ar trebui să se ducă la ea s-o mingile sau să aştepte. Apoi. într-o dimineaţă. Ileana îi spuse : „Sper că n-a murit, şi atunci trebuie- să trăiesc 5> eu. să mă răzbun. Vreau doar atît : să am un copil de 392 39; la el şi să mă răzbun. Nu cer decît atît de la viaţă. Ej mult, Walkiria ? Nu cer decît să am un copil de la el şi să mă răzbun..." „Ştiam că aşa se va întîmn%'\", şonti el. îi zărise verigheta, dar o privise fără s-o vadă, silindu-se să n-o vadă, izbutind să n-o mai vadă. Se apropie mai mult de ea. ,.Am fost la Zinca", începu tîrziu, cu teamă. încercînd1 să scape de propria lui voce, să se despartă de ea, să o! smulgă din el şi să o zvîrle undeva în urma lui, ca să '< poată rămîne, în sfîrşit, singur cu Ileana. Dar i se păru! deodată zadarnic şi tăcu. Totul i se păru în acea clipă | zadarnic. Văzu din nou verigheta în degetul Ileanei, şi| luchil. a^ela aburit de aur cald i se păru zadarnic. întoarse' capul şi privi încă o dată maşina. Aşadar, aceasta era ; i nu iubirea Ileanei, ci maşina. Ea îi era ursită, nu Ileana.i Simţi cum i se scurge sîngele, cum i se risipeşte în; pămînt. Era întocmai aşa cum o văzuse el, şi semăna totuşi cu toate celelalte, semăna cu maşina pe care o descoperise în noaptea Anului Nou, aproape îngropată sub zăpadă, în timp ce Ioana il aştepta nerăbdătoare, cu gîndul la petrecerea care începuse deja în casa de la Cotroceni ; semăna cu maşina pe care o pictase el şi cu cea pe care i se păruse că a zărit-o răsturnată în drum. spre C^uc, cînd o auzise pe Ileana : Logodnicul meu... Poate, mai trăieşte..., semăna cu imaginea maşinii răsturnate de ciclon, undeva între Lisabona şi Estoril, pe şoseaua bătută de valuri, maşina pe care el nu o văzuse niciodată, dar pe care o ghicise din cuvintele lui Filimon : Mon cher^ era o maşină răsturnată acolo, închipuie şt e-ţi, mon cherj răsturnată de valuri pe şosea... (şi poate viaţa lui ar î$ curs altfel dacă Filimon nu i-ar fi povestit plimbarea pe care o făcuse după ciclon, poate că ar fi rămas încă multă vreme prins în vraja Circei, a Stellei Zissu, căci fără îndoială fusese fermecat, nu se mai putea despart* de ea, ar fi plecat cu el la New-York, continuînd să-spună că n-o iubeşte, continuînd să-i vorbească de Ioans şi fie Ileana, dar incapabil să se smulgă din vraja ei, urmărind-o pretutindeni, aşteptînd, cu teamă, s-o vadă, apropiindu-se de el cu gura întredeschisă şi foarte roşie, cu dinţii albi, strălucind ameninţători...). Era aceeaşi maşină. „Trebuie să plec, spuse Ileana deodată, ridicîndu-se din iarbă. Am întîrziat deja prea mult. Trebuie să ajung în noaptea asta la Lausanne." Ar fi vrut să-i spună : „E absurd ! Nu-ţi dai seama că e absurd ? De-abia ne-am reîntîlnit. Te-am căutat şase ani. Te-am căutat pe front şi în Rusia, în Crimeea, am fost în strada Batistei, am fost şi la Zinca. Nu vezi că e absurd ?" „Dar n-a cîntat încă Walkiria", spuse el neîndrăznind să-şi înţeleagă liniştea cu care vorbise. Se ridicase şi el, brusc, din iarbă, şi Ileana îl privi mirată, parcă i-ar fi zîmbit. „De unde ştii că are să cînte '?" „Mi-am închipuit." Ar fi vrut să spună : Ştiam asta de la început, de cînd am aflat, întîmplător, în autocar, că e un concert la Royau-mont, că vor fi şi artişti străini. Ştiam. „Mi-am închipuit, repetă. Mi-am închipuit că de aceea ai venit şi tu, ca s-o asculţi. Aţi venit împreună." „Trebuie să plec, spuse Ileana. Ar fi trebuit să plec de mult. Plecasem deia. Mi s-a părut că e ceva care nu merge la motor şi m-am oprit, dar nu era nimic... Spre nenorocul tău, adăugă încercînd, de data aceasta, să zîmbească. Ţi-am dat astfel prilejul să mă reîntîlneşti... Tu ce fumezi ?" îl întrebă brusc, privindu-1 foarte adînc în ochi, cu buzele tremu-rîndu-i uşor. „Gauloises bleues." O mare linişte îl învălui parcă deodată. Scoase pachetul, i-1 întinse, apoi aprinse chibritul. Ar fi vrut să-i spună : E absurd. Tu n-ai înţeles încă ? N-ai înţeles decît că nu mai mă iubeşti ? Dar asta nu e grav decît pentru mine. Tu ai încă o viaţă întreagă înaintea ta. Nu-ţi dai seama că e absurd ce faci ? Nu ţi-am spus că am recunoscut maşina ?" „îmi place să fumez din cînd în cînd o gauloise", spuse Ileana. Apoi îl privi din nou şi zîmbi. Era un zîmbet trist, depărtat, încărcat de melancolii, dar el fu fericit să-1 regăsească, 394 395 şi figura întreagă i se ilumina. „îmi pare bine că te-am revăzut, Ştefan, îi spuse. îmi pare bine că trăieşti. Ştiam că trăieşti. Aflasem că trăieşti, dar îmi pare bine că te-am revăzut... Eşti neschimbat", adăugă după o clipă. ..Am îrnbătrînit". spuse Ştefan. „Nu-mi dau seama. Pentru mine, in' orice caz..." „Da, înţeleg, o întrerupse Ştefan zîmbind. Ştiu ce vrei să spui. Pentru tine am rămas acelaşi, pentru că am murit de mult." „Da", spuse Ileana. „Trebuia să-mi închipui. De aceea am plecat pe front, pentru că .ştiam că altminteri, dacă nu mor acolo, va fi mult mai grav, voi afla într-o zi, chiar din gura ta, că, pentru tine, am murit de mult..." „Nu trebuia să faci asta, îl întrerupse Ileana. Vreau să spun, nu trebuia să te gîndeşti... Nu trebuia să te gîndeşti la asta... Locuieşti la Paris ?" îl întrebă după o clipă. „Da." „Pot să te las eu în drum. Dar trebuie să plecăm acum. Am întârziat deja prea mult. Cînd vrei, plecăm." „Probabil că, dacă te-aş ruga, dacă te-aş implora să nu pleci astăzi, să nu pleci, în orice caz, cu maşina asta, probabil dacă ţi-aş spune..." „Nu, Ştefan, îi întrerupse ea zîmbind. Acum, te rog eu, te implor dacă vrei : nu mă ruga nimic. Nu-mi vo2'bi nimic." „Nu m-ai înţeles. începu Ştefan tulburat. Voiam să-ţi spun că maşina asta..." „Ştiu, ştiu, îl întrerupse din nou Ileana cu o exasperată deznădejde în glas. Ţi se pare că maşina asta... Nu vreau să-mi mai aduc aminte. Te-aş ruga şi pe tine doar atît. să fii atît de bun şi să nu-mi mai aduci aminte. După şase ani şi jumătate tot de maşină mi-ai vorbii întîi. adăugă încercînd să zîmbească. Nu te-ai schimbat..." ..Voiam doar să-ţi spun... Nu e ce te gîndeşti tu. Dacă ai pleca într-altă zi, sau dacă te-ai înapoia cu trenul..." „Nu, Ştefan. Am un soţ teribil de nervos. N-are .să poată adormi pînă nu mă întorc... Mi-a telefonat acum cîteva ceasuri, continuă visătoare. Sperasem că măcar la Abbaye de Royaumont nu va exista telefon. Dar n-am avut noroc. Există şi aici, la Royaumont... Mă aşteaptă, repetă cu o exasperată resemnare, şi l-am învăţat s¥ creadă că sînt o soţie ideală... Trebuie să mergem, spuse repede zvîrlindu-şi ţigara. Te las la Paris." „Dacă ai să mă suporţi, te-aş ruga să mai mă laşi să merg puţin cu tine. Mă poţi lăsa mai tîrziu, unde vei voi tu, la o gară. pe drum..." „Aş fi preferat...", începu ea. Glasul îi tremura uşor, /şi-şi plecă speriată privirile. „Ileana, şopti Ştefan apueîndu-i mîna. Nu-ţi cer nimic altceva. Poate nu ne vom mai revedea. N-am să-ţi mai cer nimic altceva..." îi spunea Walkiriei : Roagă-1 să nu mai insiste. Ştiu că-1 fac să sufere, dar mi-e imposibil să-i spun aKSV-1. M-am învăţat să-i spun aşa : doctore. Nu-i pot spune Bernard. E atît de bun. a fost atît de bun cu mine. că nu-i pot spune Bernard. A fosi un sfînt. Cînd m-a rugat pentru prima oară să-i spun Bernard, i-am spus Sfinte Bernard. Am început să rîdem amîndoi. Dar acum se supără, insistă. Şi mi-e imposibil. E doctorul meu. e salvatorul meu. nu-i pot spune Bernard... „Dar el te iuboşie", exclamase Walkiria. ..Ştiu. mi-a spus-o. Ştie că-1 iubesc şi eu. I-am spus-o. îl iubesc mai mult decît mă iubesc pe mine, îl iubesc aşa cum cred că sînt iubiţi sfinţii. De aceea nu-i pot spune Bernard." „Ce crezi despre el ?'' o întrebase Walkiria la început. îl întîlnisc doar de cîteva ori. îi plăcuse bunătatea, distincţia, inteligenţa pe care le citea în ochii lui. „E un om extraordinar, continuase Walkiria. Este medic şi psiholog şi artist totodată. - E un geniu. E un om extraordinar..." Avea, cînd 1-a cunoscut, doi copii, şi puţin timp după aceea a venit într-o seară să le spună că mai are unul, un băiat. Părea fericit. Le-a invitat la vila lui. la cîţiva kilometri de Lausannc, pe malul lacului. O după-amiază de duminică. Soţia lui le aştepta pe terasă, cu fetiţa cea mare alături. Părea fericită ; o fericire calmă, simplă. ..Adevărul este că m-a sal- rai îi spunea mai tîrziu Walkiriei. Datorită lui am reînceput să trăiesc..." Apoi, mai tîrziu, mi-a spus, în glumă, că îi e frică să nu se îndrăgostească de mine. I-am liniştit. Fii fără grijă, doctore, i-am răspuns tot în glumă. Eu n-am noroc în dragoste. Mi-a adus aminte de u«i vis pe care i-1 povestisem acum un an. înseamnă că ai rezolvat criza, mi-a repetat şi de data asta. Nu-ţi mai fie teamă de Ştefan. Ai acceptat şi te-ai reconciliat cu moartea lui ; fizică sau numai morală, tot una e, ai accep-î ut faptul acesta, evidenţa aceasta, că el, Ştefan, a murit pentru d-ta, şi atunci te-ai reconciliat cu viaţa şi începi acum o viaţă nouă... „Evident, i-am răspuns. îţi datoresc asta d-tale..." „Dar trebuie să mergi mai departe, a continuat, trebuie să te împaci cu el, cu Ştefan, cu omul pe care l-ai iubit, care te-a făcut să suferi şi acum a murit pentru d-ta. trebuie să..." „Ştiu, i-am răspuns. Am făcut-o deja." „Trebuia să-i spui că tresari noaptea prin somn, o întrerupse Walkiria, că te deştepţi ţipînd şi-1 strigi pe el, pe Ştefan." „I-am spus-o. O ştie de mult." Apoi, după încă un an, află că la Clinică se vorbeşte insistent de ei doi,- de doctor şi de ea, de prietenia lor, mult prea intimă, suspectă. „Ar trebui să-1 văd mai rar, îi spusese Walkiriei, îmi va fi greu, mă obişnuisem cu el, aveam nevoie de prietenia lui. A fost ca un sfînt..." „Ara impresia că te iubeşte, o întrerupse Walkiria, că e teribil de îndrăgostit de tine." „Nu, nu e asta, vorbi repede Ileana E o altfel de dragoste, e o afecţiune de cu totul alt ordin. E altceva..." într-o seară, după cină, venise pe neaşteptate. Părea foarte tulburat. „Ileana, o întrebă, vrei să fii soţia mea ?" Pălise deodată şi o privea adînc în ochi. „Dar, doctore..." „Spune-mi Bernard", o întrerupse el. „E îngrozitor. Claire..." Roagă-1 să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei. „A trebuit să-i spun şi a înţeles. Ne despărţim. A plecat azi dimineaţă, cu copiii..." „E îngrozitor !" strigase Ileana. ".93 „Altminteri ar fi fost un infern, continuă el din ce în c« mai repede, am fi trăit o minciună, i-aş fi distrus viata şi ei şi, în cele din urmă, m-aş fi distrus şi pe m'ne Vrei să fii soţia mea ? o întrebă din nou. Oricare ar "fi răspunsul tău, să ştii că înapoi nu mai mă pot întoarce Nu pot trăi în minciună..." ,,E îngrozitor, repetase Ileana." Claire..." Roagă-1 să nu mai insiste, îi spunea Walkiriei' Mi-e imposibil. Nu pot accepta. Nu-i pot spune Bernard' nu pot fi soţia lui. „Dar el te iubeşte, spunea Walkiria. S-a transcris divorţul. E ca un nebun acum. Vrei să-1 fac;" c~ înnebunească de-a binelea ? îl distrugi. îmi spuneai că"-]' iubeşti, că e singurul om pe care-1 iubeşti şi că-l Vflj iubi toată viaţa, că a fost ca un sfînt cu tine..." „Nu pot; spunea ea. Nu pot să-1 mint..." Apoi i-a spus-o şi \uj „Nu pot să te mint. Te iubesc prea mult ca să te mint.' Dar ştii ce e în sufletul meu. Eşti omul pe care-1 iubesc mai mult pe lume, eşti singurul, Căci numai pe Tante Alice o mai iubeam pe lume, şi acum nu mai e nici ea dar nu pot să te mint, ştii ce e în sufletul meu..." „Ţj Sp pare, îi spunea el luîndu-i mîna şi păstrînd-o în mîinile lui. Te lupţi cu o umbră, cu ceva care a murit de mult. dar te încăpăţînezi să-i dai viaţă, din propria ta imaginaţie, din sîngele tău, dar nu mai e decît o umbră..." jj chem şi acum, nopţile, în somn, şopti ea deznădăjduită." „N-are nici o importanţă. Eu am strigat douăzeci de ani, în somn, numele pedagogului care m-a pălmuit odată, copil, m-a pălmuit cu atîta putere încît mi-a ţîşnjt sîngele. N-are absolut 'nici o importanţă..." S-au căsătorit în ianuarie 1946. Cînd, uneori, nopţj]P se deştepta strigînd, il auzea pe el alături, mîngîincj_0. „Te-ai speriat, îi spunea, ai visat urît..." -Ce bun eşti." îi spunea ea. Voia să-i ia mîna să i-o sărute, dar el i ]e trăgea repede, mîinile ei, şi i le săruta. „Aş vrea să avem un copil", i-a spus el odată. „Ce bun eşti', a şoptit ea. 333 6' copil", repeta el de-atunci. Şi, „Aş vrea să avem un , . . r multe luni mai tîrziu, îi spusese : Probabil că tu încă nu eşti convinsă că trebuie să avem un copil, că avem amîndoi nevoie de un copil, că eu cel puţin, am nevoie de un copil, că aştept un copil...1- Uneori, nopţile, se trezea şi-1 găsea lîngă ea. privind-o, încercînd să zîmbească. dar nereuşind întotdeauna, un zîmbet care începuse să obosească. ..Nu mi-e somn, îi spunea el. Nu pot să adorm..." „Doctore ! îi strigase ea odată, nu eşti fericit." „Spune-mi Bernard, o implora el. învaţă-te să-mi spui Bernard." „Nu eşti fericit, i-epetase. Din cauza mea, din cauza mea..." Ar fi vrut să poată plînge. să-i poată arăta măcar atît, că plînge pentru el, plînge că nu 1-a putut face fericit. Dar îşi simţea pleoapele fierbinţi, uscate, aspre, şi repeta într-una, fără să-1 privească : din cauza mea, din cauza mea... „Dar tu ? o întrebase el odată. A întors capul şi 1-a privit, parcă ar fi vrut să ghicească, să afle mai mult." „Eu ?" A voit să zîmbească, dar, fără să-şi dea seama, a ridicat din umeri. „Nu, acesta nu e un răspuns, a stăruit el. Eu ştiu ce te roade pe tine, te mistuie ca un cancer nevăzut, clar e absurd, e absurd, asta e numai în imaginaţia ta. Trebuie să vrei şi tu puţin, trebuie să vrei să trăieşti. Nu ai absolut nimic altceva. Tu singură ai recunoscut că Ştefan nu mai înseamnă nimic pentru tine, că e doar o umbră pe care o nutreşti cu imaginaţia ta — dar acum trebuie să vrei, trebuie să vrei, trebuie să vrei şi tu.." „Ce are Bernard ? o întreba Walkiria. Ce se întîmplă cu el ?... Ileana, strigase ea odată, ce se întîmplă cu voi ? Nu vă mai iubiţi ?" „Ba da, ba da, o liniştise ea. E altceva. E obosit. Munceşte prea mult şi suferă de insomnii. I-am spus că trebuie să-şi ia o vacanţă lungă, lungă, să mergem amîndoi undeva departe, departe..." „Tu eşti nebună ? o întrebase Walkiria. De ce plîngi ?" „Nu, ţi se pare. Nu plîng. Dar îmi pare rău. Mi-era teamă că aşa 400 va fi. Tu ştii foarte bine că n-am vrut. ca m-am împotrivit, că, atît cît am putut, m-am împotrivit. îi spuneam: «Doctore, nu trebuie să te desparţi. Pentru mine ai rămas un sfînt.» « E absurd, îmi răspundea el. Acestea sînt imagini pe care ţi le proiectezi singură şi apoi crezi că există cu adevărat, că eu sînt aşa cum mă imaginezi tu. un sfînt Bernard.,.»" „Ce se întîmplă cu voi ? o întreba mereu Walkiria. Ce se întîmplă cu Bernard '? Am auzit pe un coleg de-al lui spunîndu-mi...", începuse ea odată. „Nu vreau să aud, o întrerupse Ileana. Te rog, te implor, nu-mi spune nimic..." Nopţile îl auzea cum se plimbă în odaia lui şi se trezea. îşi aprindea o ţigară si o fuma fără gînduri, ascultîndu-i paşii în odaia de alături. Uneori îl striga : „Doctore, doctore !" Intrînd la ea încerca întotdeauna să zîmbească. „îmi pare rău", începea ea. „Nu-i nimic, o liniştea el, nu-i nimic." „Dar ştii, dacă vrei tu, îi spusese într-o noapte, eu pot dispare. Aş fi fericită să pot face ceva pentru tine. Mă duc în ţară, în România." Şi de-acolo nu se mai poate întoarce nimeni. „Ileana, strigase el, speriat. Eşti nebună ? Nu te am decît pe tine, nu trăiesc decît pentru tine..." în iarna aceea au fost pe Coasta de Azur. hotărîţi amîndoi să pară fericiţi, să se bucure de vacanţă, de bogăţie. Primăvara au fost în Sicii ia. într-o seară, la Taor-mina, el o întrebă deodată : „Ştiai că Viziru e la Paris ?" Se plimbau în parc şi Ileana se opri, foarte palidă, şi-1 privi lung. „îl cheamă Viziru, nu e aşa ? continuă el. Ştefan Viziru, a fost consilier în Ministerul economiei. M-am interesat printr-un coleg de Universitate care e acum la Legaţia elveţiană de la Bucureşti. A fost foarte simplu. De altfel, ar fi trebuit să fac asta mai de mult. 401 Poate c-a fost o greşeală, că n-am făcut-o mai de •mult..." Ea continua să-1 privească, palidă, mută. „Da, c la Paris. A fugit astă vară, pe cînd se afla în misiune la Praga. Şi a-um. :'aiă ce m-am gîndit..." „Bernard, şopti ea, te rog, te implor..." „Nu, draga mea, e foarte serios, stărui el, privind-o sever, rece. cercetător. Tu nu poţi trăi din cauza unei imagini şi atunci e foarte simpla, trebuie să i • o.'--; r\u întîlneşti imaginea...'- „Bernard, se rugă ca." „Va trebui s-o întîlneşti, continuă el, ca să te convingi că Ştefan Viziru e o simplă imagine, că n-ara nici viaţa, nici sînge, nici suflet, că supravieţuieşte doar pentru câ o însureţoşti tu..." „Bernard", şopti ca din nou, rugătoare, apueîndu-i braţul. Apoi au tăcut amândoi, mult timp, fără să se privească. „Trebuie să te grăbeşti". îi reamintea el mert-u de-atunci. „E absurd ! E ridicol 1'se av-ăra ea. Am jurat că n-are să mai mă vadă. că n-are să mă găsească chiar dacă m-ar căuta, în genunchi, pînă la capătul nămîn-tului..." „Astea sînt copilării, o întrerupea el. Trebuie să te grăbeşti. M-am interesat, e încă la Paris, dar nu mai putem aştepta multă vreme. S-ar p.vitea să plece. E un simplu emigrant, acum". „E absurd", şopti ea. „Am toată' încrederea în tine, îi spusese aii* dată. Ştiu ce se va întîmplă. Nu aştept decît asta : să-1 în'Uneşti, să te vindeci." „Du-le cu Anne-Marie, i-a spus într-o zi. Du-te cu maşina..." Şi, probabil, tot el aflase întîi de concertele de la Royaumont şi aranjase prin consilierul cultural elveţian de la Paris sâ^TîeMnvitatâ Walkiria. „Acum trebuie să te duci, stăruise. O conduci pe Anne-Marie, n-ai să fii singură. Rămîneţi cîteva zile la Paris, îi cunosc adresa. îi scrii un pneumatic şi vă daţi întâlnire la o cafenea. Sau, nu e mai bine să vă întîlniţi într-o grădină, in Jardin du Luxembourg, bunăoară. îi rogi, insişti să vină. Iar după.două ceasuri va veni Anne-Marie să te ia. ..Seara îţi telefonez să-mi povesteşti cum a decurs întilnirea. Cred că am să-mi pot da seama dacă trebuie să-1 mai vezi a doua oară..." f y. Şi deodată, la începutul după-amiezei, au chemat-o la 'l telefon. „Vă cere Lausanne", i-au spus. O căutase întîi } dimineaţa, la hotel ; nu ştia că fusese invitată de director să dejuneze la Royaumont. „I-ai scris ?" a întrebat-o. | ..încă nu." Bine ai făcut, o întrerupse precipitat. Nu mai ,, e nevoie. M-am gîndit bine : era o prostie... „N-am să-i scriu", şopti Ileana. „Dar am să-ţi fac o rugăminte, con-j tinuă el, o mare rugăminte..." „Spune," şopti Ileana „Nu 1 ţi-am cerut niciodată nimic pînă aCUm, dar azi îţi cer ;, lucrul acesta..." „Spune", repetă Ileana. „Poate că ai ; să zîmbeşti, ai să crezi că..." „Ce e ? întrebă tulburată Ileana, ce s-a întîmplat ? „Nimic, doar că mă simt teribil | de nervos. N-am putut închide ochii toată noaptea. Am I înţeles că am făcut o prostie pe care am putea-o plăti • i foarte scump amîndoi. Mă simt şi acum teribil de nervos. Cred că am palpitaţii..." „Bernard, şopti ea. Nu, nu e | nimic grav, e doar din cauza insomniei. Dar am să te 1 rog să vii, să pleci chiar acum. Dacă pleci chiar acum ai putea ajunge înainte de miezul nopţii la frontieră. Iţi pare rău că-ţi cer asta ?" „Nu, şopti Ileana. Sînt fericită." ..E adevărat ?" „Sînt fericită, repetă. Am să-ţi spun acasă de ce sînt fericită." „Ileana, e pentru prima dată că te aud spunînd cuvîntul ăsta." „Sînt fericită", şopti ea încă o dată. „Dragostea mea !" îl mai auzi, foarte emoţionat. „Povesteşte-mi", îl îndemna ea la răstimpuri, speriată parcă de tăcerea care împietrea între ei. Privea tot înainte. Şoseaua se întindea dreaptă, nesfîrşită, ureînd uşor printre plopii rari. Soarele asfinţea foarte aproape de ei, după colină. „îmi este foarte greu să-ţi vorbesc despre mine, începu tîrziu Ştefan. Cred că cunoşti esenţialul. Restul nu e interesant." „Povesteşte-mi, îl îndemnă ea. Reaminteşte-mi esenţialul." „Cred că-1 cunoşti. Este înspăimîntător de simplu. Se reduce la un nume şi o imagine, atît. O imagine..." „O imagine", repetă tulburată Ileana. 402 403 „Da. Am făcui socoteala, am rămas cu mania aceasta a socotelilor. Aproape 14 ani am fost obsedat de un nume : d-na Zissu. Şi" 12 ani. exact 12 ani, am fost obsedat de o imagine : o maşină..." „înţeleg, şopti Ileana cu privirile foarte departe înaintea ei, dincolo de şoseaua nesfîrşită." „Nu cred că înţelegi, spuse Ştefan încercînd să zîmbească. Pînă ieri nu înţelesesem nici eu. Pînă ieri... Nu, mai exact : pînă acum cîteva ceasuri." „Ştiu, spuse Ileana. E vorba de maşină. De cînd te-am cunoscut, a fost vorba de maşină, întotdeauna a fost vorba de o maşină. O imagine. Fără viaţă, fără sînge, fără suflet. O imagine." „Da, o imagine, repetă Ştefan. Dar acum am înţeles." Poate că ar trebui să încerc din nou să-i spun. Mai avem încă timp. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Are viaţa ei. „O imagine, reluă Ileana visătoare. Nu te-ai schimbat, O nălucire în care n-ai crezut nici tu la început, dar în care te-ai încăpăţînat să crezi cu furie, cu deznădejde, nutrind-o din propria ta viaţă, dîndu-i sîngele şi sufletul tău ca s-o faci să trăiască, s-o faci să rămînă acolo, în faţa ta, lîngă tine, întotdeauna lîngă tine, pînă cînd.. Pînă cînd ai crezut că nu mai poţi trăi fără ea, că imaginea aceea e viaţa ta, norocul tău, fericirea ta, destinul tău..." „Da, aşa a fost, spuse Ştefan. Dar am înţeles de ce..." „O simplă imagine, continuă Ileana. O nălucire. Şi pentru ea ţi-ai distrus viaţa, ai făcut, să sufere pe cei care-ţi erau scumpi, le-ai distrus şi lor viaţa." „Da, aşa a fost. Toţi oamenii îşi ratează viaţa. în afară de sfinţi." „De ce-mi spui asta? îl întrerupse Ileana tulburîndu-se. De ce-mi vorbeşti mereu de sfinţi ? de cînd ne-ani cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinţi. De ce ? de ce ?" Şoseaua ieşise dintre şirurile de plopi rari şi ocolea acum poalele unui deal cu vii. „Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru că aveam şi eu. ca toţi, nostaMa unei existenţe fără rupturi. Numai un sfînt poate trăi în timp 404 şi totodată în afara timpului, în eternitate. Numai o asemenea existenţă plenară, rotundă..." „O imagine şi un nume, îl întrerupse din nou Ileana. Un nume pe care l-ai auzit odată, de mult, printr-un perete..." „Nu era chiar un simplu perete, ca oricare altul. Era..." „Ştiu, făcea parte din camera secretă. L-ai auzit acolo, în sanctuar..." „Nu era un sanctuar. Era pur şi simplu camera mea secretă." „Un sanctuar pe care ţi-1 creaseşi singur, cu imaginaţia ta, continuă Ileana deznădăjduită. O imagine pe care ai suprapus-o unei alte imagini, a camerei Sambo din copilăria ta. Şi din cauza numelui şi imaginilor astea, ţi-ai distrus viaţa. Ai trăit o nălucire şi ţi-ai distrus viaţa. „Da. Dar acum am înţeles de ce. Am aflat cine a fost d-na Zissu. A iubit-o Partenie. Şi înaintea lui, a iubit-o Mitică Porumbache. Şi înaintea lui..." Şovăi. Căpitan Sideri, eşti sub arest ! „Ştefan, şopti ea deodată fără să întoarcă capul, contînuînd să privească drept înaintea ei, pe şosea, îmi pare rău ca ţi-o spun : mă doare, mi se rupe inima de milă, mi-e teribil de milă de tine..." „Da, înţeleg", spuse Ştefan. Pe aici, prin pădurea de fagi şi paltini, seara părea mai înaintată, parcă ar fi fost deja noapte. „Povesteşte-mi, îl îndemnă din nou Ileana. Nu mai avem mult de stat împreună. Povesteşte-mi..." „Miroase ca pe la noi, spuse Ştefan. Parcă am fi într-o pădure de la noi." „E adevărat, vorbi Ileana coborînd deodată glasul. La început nu-mi dădeam seama, dar aşa e : e un miros de pădure ca la noi..." „E ca la noi", repetă Ştefan. „Da, e adevărat, şopti Ileana. Aşa era..." „Dar nu la Zinca, reluă tîrziu Ştefan. Nu aveţi păduri aşa de mari acolo, la Zinca." „Era şi-acolo o pădure mare, bătrînă, dar era mai departe. Era după pămîntul lui Tante Cecile. îmi aduc foarte bine aminte." „Acum nu a mai rămas nimic. Au tăiat-o oamenii. 405 Au tăiat-o în iarna cînd au ars şi conacul. A fost o iarnă foarte grea. Au murit mulţi de ger, de tifos, de foamete." „Ştiu, şopti -Ileana. Am auzit." Căpitan Sideri, eşti sub arest, îşi aminti ptefan. Ar trebui să-i spun. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. Ea are viaţa ei. Restaurantul fusese ridicat chiar lîngă moară şi mesele erau înşiruite pe malul gîrlei, sub bolţile de iederă şi glicină. „Seamănă parcă cu ceva, începu Ştefan. Cu ceva cunoscut. Dar nu-mi aduc aminte cu ce..." „Da, e adevărat. Seamănă cu .ceva cunoscut, de la noi..." „Nu izbutesc să-mi aduc aminte cu ce", reîncepu tîrziu Ştefan, după o lungă tăcere. „Nu te mai gîndi, îl întrerupse Ileana zîmbind. Nu-ţi mai aminti mereu ce-a fost, ce-ar fi putut fi... Nu mai trăi mereu în trecut..." „E adevărat. Acesta e păcatul nostru cel mai mare, că nu putem trăi în prezent. Numai sfinţii trăiesc necontenit în prezent." Ileana îl privi lung, zîmbi din nou si-şi stinse absent ţigara în scrumieră, îşi opri o clipă ochii şi descifra literele : Souvenir..." „Ştefan, spuse, esti neschimbat. Ai rămas acelaşi." „Am îmbătrînit." „Nu.'N-ai îmbătrînit. N-ai să poţi îmbătrîni niciodată..." „Este extraordinar cum apa asta care curge, apa asta de moară care cade şi curge, îmi aduce aminte de ceva..." „Da, şi mie. Este neasemuit de frumos... Şi noaptea este neasemuit de frumoasă... Totul e foarte frumos..." Ar trebui să-i spun acum. Ea are viaţa ei. „Ileana, începu tulburîndu-se brusc, dacă^ am să te^ rog ceva, dar am să te implor să mă asculţi, pînă la urmă, şă nu mă întrerupi..." „Nu, Ştefan, îl întrerupse ea, nu-mi spune nimic. E mai bine aşa. E mult mai bine aşa." „Nu, îiu m-ai înţeles. Vreau să-ţi spun cu totul altceva, ceva care n-are nici o legătură cu mine sau, dacă vrei, are doar o foarte neînsemnată legătură cu mine, dar e ceva care te priveşte numai pe tine..." „Te rog, Ştefan, şopti ea cu o privire speriată. Te rog..." „...Ceva care e al tău, e numai al tău, e vorba de viaţa ta..." „Atunci plec", spuse deodată Ileana, „...de viitorul tău..." Dădu să se ridice din scaun, dar Ştefan îi prinse braţul şi o opri. „Bine, te ascult, nu mai spun nimic. Rămîi, te rog, rămîi..." Ileana îl privi din nou în ochi, apoi întinse mîna şi şi-o lăsă pe braţul lui. „Nu te supăra, Ştefan, nu voiam să te mîhnesc. Dar e mai bine aşa... E aşa de frumos aici, reluă după o clipă. îmi pare rău că nu putem sta mai mult. Dar nu vreau să mă gîndesc la plecare. E aşa de frumos. E o noapte aşa de frumoasă..." „Seamănă cu ceva, spuse Ştefan, şi zîmbi împăcat. Mai avem timp", adăugă tîrziu. îşi privi deodată ceasul, apoi păli. întinse repede mîna, apucă paharul care rămăsese aproape neatins în faţa ei, şi bău. „E tîrziu, spuse. în zece, cincisprezece minute trebuie să plecăm. Ne despărţim..." Avea o voce gravă, înecată, parcă toată tăria i-ar fi fost sorbită de gîlgîitul implacabil al apei. „Aş vrea să-ţi spun ceva. Dar aş vrea să fiu sigură că ai să mă asculţi, că n-ai să mă întrerupi, orice ţi-aş spune... Ştefan, reluă ea repede, ţie ce ţi-a rămas mai scump pe lume ?..." „Tu, şopti el, plecîndu-şi privirile. Iartă-mă că ţi-o spun." „Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanţă, vorbi repede Ileana. Am să te rog să-mi juri pe ce ţi-a rămas mai scump în lume. Vreau să-mi juri că ai să faci ce am să te rog eu. îmi juri ?" întoarse capul spre el şi-1 privi, şi în acea clipă Ştefan o regăsi întreagă, aşa cum era ea, aşa cum fusese întotdeauna, de cînd au început să meargă alături prin iarbă, şi ea clătina la răstimpuri capul şi repeta, zîmbind : Nu înţeleg. Nu te înţeleg. Poate că spui lucruri foarte interesante, dar nu înţeleg." „Jur, spuse el. E absurd ce fac", adăugă repede. „Mi-ai jurat, Ştefan, ai jurat pe mine, îl întrerupse Ileana. Nu mai e nimic de făcut... Şi acum, iată ce te rog. Să nu mai mă cauţi, să nu te mai gîndeşti la mine, sau să te gîn- 406 407 deşti ca la cineva care/ a murit de mult. Aşa s-a întîmplat cu mine : am murit de mult. Adu-ţi aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gîndi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cît timp va voi Dumnezeu..." „Dumnezeu", repetă foarte încet Ştefan. „Am să te rog să mă uiţi, continuă Ileana. Dar înainte de a mă uita, aş vrea să mai afli un lucru. Nu ţi—1 spun ca să te chinui, ca să te fac să regreţi toate cîte s-ar fi putut întîmplă şi nu s-au întîmplat. Poate că tu n-ai avut nici o vină. N-a fost nici vina mea că te-am întîlnit şi m-am îndrăgostit de tine, m-am îndrăgostit şi nu te-am putut uita. Aşa am fost ursită. Cînd m-am născut, probabil că a venit o ursitoare care nu fusese poftită şi mi-a ursit nenoroc. Ascultă-mă, te rog, înălţă-ea speriată mîna ca să-1 oprească, mi-ai jurat că ai să mă asculţi... Aşa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nici o vină. Dar aş vrea să ştii lucrul acesta : că eu am rămas credincioasă ursitei mole. Te-am lăsat să crezi că nu te mai iubesc. Am minţit. N-am încetat o clipă să te iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar aşa a fost : te-am iubit de cînd te-am zărit pentru prima oară, acum doisprezece ani. în pădurea de la Băneasa, şi te iubesc şi astăzi. Am fost blestemată să te iubesc. Te voi iubi probabil pînă în ultima clipă a vieţii mele. Aşa am fost blestemată, aşa mi-a fost ursita. Dacă voi trăi încă cin-zeci sau o sută de ani, şi voi avea copii, şi copiii vor avea şi ei copii, şi peste cinzeci sau o sută de ani voi muri înconjurată de copii şi de copiii copiilor mei, în clipa morţii voi striga acelaşi nume pe care-1 strig de doisprezece ani încoace, voi striga : Ştefan şi-ţi voi mai spune, aşa cum iţi spun şi-acum. de cîte Ori mă trezeşti nopţile, că nu te-am iubit decît pe tine. Şi dacă, aşa cum e probabil, înstrăinată printre "străini, cu copii şi nepoţi care nu vor şti un cuvînt româneşte, dacă atunci, bătrîna, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cîndva a mea. în clipa morţii îţi voi spune că te iubesc: fn româneşte... Nu mă întrerupe, te rog ! strigă ea cu deznădejde, mi-ai jurat că ai să mă asculţi. Lasă-mă să-ţi spun tot. Vreau să ştii tot. Vreau să ştii că, atunci cînd mi s-a părut pentru întîia dată că te iubesc, cîteva săptă-mîni după ce te-am cunoscut, şi mi s-a părut ridicol că te-aş putea iubi doar pentru că te văzusem de cîteva ori, atunci, în 1936, îmi repetam, ca să-mi bat joc de mine şi să mă trezesc, îmi repetam că e ridicol, că parcă ar fi ca în Tristan şi Isolda... Ştefan, pentru mine a fost ca în Trisian şi Isolda. în noaptea aceea mi-ai dat, poate fără să vrei, poate fără să ştii, mi-ai dat să beau o otravă, mi-ai otrăvit sîngele, mi-ai otrăvit sufletul, şi eu n-am mai trăit decît pentru tine, n-am mai trăit ca oamenii vii şi treji, ci aşa cum trăiesc umbrele, cum poate că trăiesc morţii, numai din amintiri, am trăit din bietele mele amintiri, din acele, nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de oră pe care mi le dădeai tu, apărînd cu un bucheţel de lăcrămioare ca să-mi spui că eşti îndrăgostit de mine, dar îmi spuneai asta odată, cel mult de două ori pe an, şi în restul preţioaselor minute pe care mi le dăruiai, îmi vorbeai de maşina cu care ar fi trebuit să vin şi n-am venit..." „Ileana, e maşina asta"x şopti Ştefan plecîndu-se spre ea şi apucîndu-i deznădăjduit mîna. „Te rog, lasă-mă, lasă-mă să termin, spuse trăgîndu-şi speriată mîna clin mîna lui. Ai jurat pe mine că ai să mă laşi să termin... Tu, inima mea, norocul meu, zburătorul meu, veneai de cîteva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumătate de ceas, şi-mi vorbeai de maşina care trebuia să dispară la miezul nopţii sau de tainele d-nei Zissu... Ştefan, şopti ea privindu-1 în ochi, silindu-se să zîmbească, dacă ai să mă mai iubeşti vreodată, dacă ai să mai iubeşti vreodată, să nu mai faci aşa. E groaznic. în doisprezece ani am trăit din amintirea cîtorva ceasuri. Dacă aş aduna toate orele şi minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi şi o noapte. Am trăit din ele asa cum trăiesc 408 409 ■umbrele din amintirea unei vieţi întregi şi pline... Mi-ai dat să beau o otravă, Ştefan. N-ai ştiut nici tu ce faci..." ,,Ileana, şopti Ştefan. Aş vrea şă..." „Ai jurat pe mine, Ştefan, îl întrerupse ea. Mi-ai jurat că ai să faci ce-am să te rog eu. Şi te rog doar atît, să nu spui nimic. Lasă-mă doar să te privesc. Nu mai avem mult de stat împreună. Lasă-mă doar să te privesc..." îi spusese : „Am să te las la gară. Am să te las la prima gară. Probabil că ai un tren înainte de miezul nopţii pentru Paris. „Ileana", începu Ştefan. „Mi-ai jurat, Ştefan, îl întrerupse ea. Ai jurat pe mine că ai să mă asculţi, că n-ai să mă mai cauţi niciodată, că ai să te gîndeşti la mine ca la cineva care a murit de mult..." „îţi jur şi acum, îţi jur încă o dată, şoptise Ştefan. îţi jur pe ce mi-a mai rămas pe lume, că asta e ultima noapte cînd te rog să mă laşi lîngă tine, în maşina asta, adăugă el repede, în maşina asta... îţi jur..." Cînd lăsaseră din nou în urma lor ultimele lumini ale oraşului, Ileana spuse : „Ştefan, povesteşte-mi ceva. Povesteşte-mi de copilăria ta. Povesteşte-mi despre arici şi despre fluturii de pădure. îmi place să te ascult povestin-du-mi depre copilăria ta. îmi place să te închipui copil..." Privise pe furiş la ceas. „Curînd, începu el deodată, ne vom despărţi. Ţi-am jurat. Am jurat pe tine şi am să mă ţin de cuvînt. Dar nu e judecător pe lume care să nu îngăduie, în afară de litera jurămîntului, încă alte, cîteva, foarte puţine cuvinte. Am să te rog şi eu să nu mă întrerupi. Am foarte puţin să-ţi spun. Am să le spun în cîteva cuvinte. „E în felul tău", şopti Ileana zîmbind. „Am fost nebun, spuse Ştefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am înţeles. Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început, de cînd te-am zărit, că te iubesc, că am să te iubesc toată viaţa." „Şte- 410 ! ■ . ■ ■ ■ i fan", strigă speriată Ileana, „...că mi-ai fost ursită, că am ; băut împreună din aceeaşi otravă..." „Ştefan !" strigă din nou Ileana, întorcînd capul spre el. „Ia seama, şopti el. Ai un camion în faţă..." Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. Ea are o viaţă întreagă înaintea ei. „Mi-ai jurat, auzi vocea sugrumată, deznădăjduită a Ilenei. Mi-ai jurat !... Fie-ţi măcar puţin milă de mine..." i „Doar cîteva cuvinte, se rugă el. Agenţie ! strigă, speriat, o clipă în urmă. Dacă vrei, lasă-ma pe mine la ! volan..." „Nu, nu e nimic, nu-ţi fie teamă. Dar te rugasem să nu-mi mai vorbeşti... Dă-mi, te rog, o ţigară. Aprinde-mi-o tu." Ştefan o aprinse, trase primul fum, apoi, tremurînd, i-o aşeză între buze. „îmi place, e o gau-loise, spuse încet Ileana. Vorbeşte-mi... Povesteşte-mi altceva... Iartă-mă că am ţipat. Mă speriasem..." „Ileana, atenţie", strigă din nou Ştefan. „Ţi-e frică ? îl întrebă întorcînd capul şi zîmbindu-i. Să nu-ţi fie frică. Sînt foarte calmă, am foarte mult sînge rece la volan..." Dar nu e încă miezul nopţii, îşi repeta el în neştire. Aş mai avea timp să-i spun. „Doar cîteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, ascultă-mă. în curînd, foarte curînd, ne despărţim." „E adevărat. Te ascult. Ştiu că ai să mă faci să sufăr, şi că-mi voi aminti toată viaţa aceste cîteva cuvinte, dar n-am putut să-ţi refuz niciodată nimic..." „Am fost orb. Am ştiut tot timpul că mi-ai fost ursită, dar n-am înţeles de ce... Ileana, dacă am să te rog... Ia seama ! Ce faci ? ! Lasă-mă puţin pe mine la volan..." „Nu-ţi fie frică, îl linişti zîmbind Ileana. Dacă vrei, zvîr-le-mi ţigara..." Luîndu-i-o, îi atinse mîna şi începu să tremure. I se păru că tremură şi ea. Trebuie să-i spun tot, trebuie să-i spun acum. „Ileana, şopti el, iubita mea, mireasa mea..." „Ştefan !" strigă ea. Dar parcă nu mai avea putere să strige, să se împotrivească. Era o voce sugrumată, istovită. „Mireasa mea, continuă Ştefan repede, ca şi cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit aşa cum m-ai iubit şi tu, ca 411 Lector : ECATERINA TAR ALUNG A Tehnoredactor : VASILE CIUCA Bun de tipar : 25.01.1991 Coli ed. 20,59. Coli tipar 13 Comanda nr. 281 Combinatul Poligrafic Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1, Bucureşti Românca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întîmplă cu noi, de ce am fost ursiţi să ne iubim fără să ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără.să ne întîlnim..." în bătaia farului maşinii care se apropia din faţă; o zări o clipă, o văzu cum plînge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adînc, neclintit, fără să vadă." „Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decît pe tine. Nu ţi-am arătat-o, poate, niciodată, dar nu te-am iubit decît pe tine. Şi în după-amiaza asta am înţeles de ce. Uitasem ceva şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decît pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decît pe tine. Te voi iubi şi cînd, în ultima clipă..." Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. Ar trebui să-i spun acum, cît mai e timp, înţelese văzînd-o cum plînge, s-o implor să se oprescă aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să cad în genunchi şi s-o implor. „...Iubitul meu8, o auzi şoptind. „Aş vrea să ştii doar atît, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii..." „Iubitul meu", o mai auzi şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun... Dar îl orbiră farurile maşinii răsărite pe neaşteptate din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfîrşită clipă,1 întreaga beatitudine după care tînjise atîţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-1 foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-1 va privi. Ştiuse că acea ultimă,' nesfîrşită clipă îi va fi deajuns. ' VIII IX I . II III IV V VI VII Cuprins Partea, î. F.îrtt-3 II 5 59 97 127 170 205 243 294 344 «12