Proprietatea institutului de arte grafice şi editură «MINERVA», Bucureşti. — b-dul academiei 3 reproducerea oprită R ASPÎi ĂT A heorghe Prisăcaru ieşi din bordei foai’te amărît. Se uită în sus, oftă, îşi trase pălăria veche mai pe frunte si porni încet, cu pas nesigur, spre malul lacului Razelm. De as’primăvară de când Măriuca copila cea mare, zăcea în bordeiul umed şi nici o speranţă ca să se mai îndrepte. — ‘Atâtea necazuri întâmpinase de când venise aici, că-i venea să-şi iâ lumea în cap! I-se spusese... «în Dobrogea o să capeţi opt hectare de pământ, 2 boi» nimic nu văzuse... De se ducea la primărie, primarul,un rusniacînnalt, sdravăn, îl luă la gură. La Tulcea. domnul silvic, N. DUNÂREANU 1 S RĂSPLATA i ^^x**?*****"*'1'* .. i \0---:*-"'' | nuvele 6*3 BUCUREŞTI «iMINERVA», Institut de arte Grafice şi Editură. Bulevardul Academiei 3 — Edgar-Qiunet, 4 1908. X. DUNĂREANU « tot aşa. Cui să se plângă? Când trecea prin sat, toate liftele se uitau la el ca la dracu. Intra într’o crâşmă, nu se putea să nu-1 batjocorească: «Măi, veternelulc, măi bejânarule, ce cauţi în satul nostru ? ai venit să ne iei pământul, hai? Să te duci în ţara ta!»... Iar el ieşea din crâşmă trist, descurajat, se întorcea în bordeiul sărac unde alte dureri îl aşteptau. — In ziua aceia de toamnă, mergând aşâ, fără rost, pe lângă lanurile de păpuşoi din preajma lacului albăstriu, se hotărî să mai facă o încercare la Tulcea; poate de data asta s'o îndură boerul şi i-o da dreptul lui. Se întoarse la bordei. Nevastă-sa, vă-zându-1 căutând prin casă, întrebă : — Unde vrei să te duci? El vorbi cu grijă : — La Tulcea. — Mă laşi singură cu bolnava în casă, fără un gologan.... dacă ferească Dumnezeu, se întâmplă ceva?.... Veteranul s’apropie tăcut de patul de scânduri, dete o ţoală la o parte şi privi lung, nemişcat, trupuşorul uscat de boală, RĂSPLATA 7 cu ochii sticloşi, cu tidva capului goală, căci şi părul îi căzuse de atâta zăcere. Bolnava, simţind pe cineva lângă dânsa, deschise ochii, gângăvi încet câteva cuvinte neînţelese.... — Măriucă, tată, vrei apă? Omul se aplecă, luă o cană de lut, i-o întinse... dar bolnava făcu semn cu mâna că nu vrea. Prin ferăstruica mică, un soare trist şi târziu de toamnă, trimetea câteva raze reci în întunericul din lăuntru. Prin uşa veche, crăpată, venea suflarea vântului rece dinspre lac. Şi’n tăcerea ceia de mormânt, omul stă mâhnit la capul bolnavei, cu inima strânsă de durere, şi nu ştia ce să facă. In cele din urmă se hotărî... îşi luă sumanul şi s’aplecă la urechea nevestei: — Ileană, trebue să mă duc, iacă vine iarna!... — Fă cum ştii, rosti ea destul de necăjită... Omul apucă de-adreptul prin mijlocul miriştilor, lăsă în dreapta căsuţele pescarilor, în faţa căror copiii de ruşi cu 8 N. DUNĂREANU cămeşile roşii, se jucau sgomotoşi şi coborî de-a dreptul spre malul Razelmului. Vremea eră posomorită. Vântul rece răscolea, valurile albastre ale lacului, lovin-du-lo de ţărmurile pietroase, cu vueţ clocotitor. In faţa lui, stâncoasă şi fără viaţă, priveghea în mijlocul apei insula Popina. Veteranul trecu grăbit cu capul în jos, strângându-şi trupul în sumanul vechiu, gândindu-se la viaţa lui necăjită, la satul lui uitat.... Atâtea luni de zile de când alergă, se sbuciumâ. pe la uşile boerilor şi’n toată vremea aceasta nici o speranţă. Ca să poată trăi, îşi vânduse văcuţa, găinele, acuma nu mai aveă ce. vinde. Sacul de făină eră pe sfârşite şi, pe lângă toate astea, copila bolnavă... Dacă cei mari ar fi fost oameni cu inimă, n’ar fi îndurat atâtea, nu s’ar fi îmbolnăvit nici fata; căci el ştie bine.... de când a trebuit s’aştepte o lună, într’un hambar la Galaţi, desgheţul Dunărei, — i-a intrat boala în casă. Ce mai om şi prefectul acela din Dorohoi! Să-i deâ ordin să plece iarna !... La o bucată de noapte a ajuns în RĂSPLATA <) Tulcea,. Sleit de oboseală, cu -stomacul gol, a luat-o încet pe străzile mute, unde paşii lui trezeau sgomote grele. Ti eră somn, şi veteranul se gândi că numai în port ar putea află un loc de hodină. In miezul nopţei cheiul eră stăpânit de o linişte groaznică. Rar se auzea pliscuitul valurilor lovindu-so de mal, iar din întuneric se iveau negre umbrele şlepurilor, caicelor, remorcherelor care dormeau. Iii zarea neagră, un felinar verde târâ o* dâră de lumină în unde, iar din dc-păi'tare venea ferberea apei la anafoare. Ca să nu-1 simţă santinela, şi-a descălţat ciobotele, a luat-o încet, pitindu-se pe lângă movilele de marfă, lăzi, butoaie şi săi ascuns între nişte saci. Când cele dintâi lumini goniră negurile, eră în picioare. A pornit-o într’un suflet la domnul Stanichievici, cu un fel de frică, par'că s’ar fi dus la un proces pe care se temea să nu-1 peardă. In faţa casei, alţi veterani din Pătlageanca, Başchioi, aşteptau la uşă. Asta. i-a mai dat curaj. A intrat în vorbă cu ei şi toţi se văitau că «Nu le dă, pământul». Unul slab, înnalt, din X. DUNĂREANU 10 satul «Regele Carol», numai că nu plângea,, spunea omul cum şi-a făcut casă, şi-a întemeiat gospodărie şi când credea că s'a ridicat deasupra nevoei, vine apa într'o noapte de-a scăpat numai cu ce eră pe dânsul. Au tăinuit ei mult la uşa silvicultorului. Soarele sta sus când i-a chemat înlăuntru, ca la moară. — Ei care-i povestea ? întreabă omul pleşuv, cu ochelarii pe nas, uitându-se în nişte hârţoage. - Apoi, să vedeţi dumneavostră, cona-şule, sărut mâinele; eu am venit aici de as’primăvară; de atunci aştept să mi-se dea pământul, dar domnul primar mă trimete la dumneavoastră. Acii eu am venit la dumneavoastră că dă, îi păcat de când aştept, şi-s sărac şi am ş’o copilă bolnavă la pat. Funcţionarul ascultă pân’la sfârşit cu un aer nepăsător... — De unde eşti ? întrebă el. — Din Sarichioi. — Aha, din Sarichioi. Ai mai fost pe aci? — Am fost, cucoane. RĂSPLATA 11 — Şi ce ţi-am spus atunci? să vii la toamnă, în Noembrie, nu-i aşa ? Veteranul parcă nu auzi bine: se uită lung, prostit. — Bine, da eu ce să fac? sunt cu familia şi n'am ce măncâ... Slujbaşul se ridică în picioare. — Nu ţam spus la Noembre? să-şi culeagă oameni roada. Veteranul voi să mai spuie ceva, dar simţi cum în clipa aceea săngele i-se ridică la cap. înnaintea ochilor i-se făceă negru, buzele îi tremurau. — De ce mi-aţi dat ordin, atunci, să viu aici, dacă nu-mi daţi pământul? — Şi ce-mi. ceri socoteală mie? strigă silvicultorul înfuriat. Eşi afară! El lăsă capul în jos, îş muşcă buza de ciudă şi coborî năuc pe scări. Pentru în-tăiaşi dată omul acesta bun, răbdător, îşi perduse cumpătul. In clipa aceea avea în ochi căutătura unei fiare care ar fi fost în stare să rupă, să sfâşie totul în jurul lui.. Un moşneag bătrân, rezervist pe vremea războiului, văzându-1 aşa schimbat s'apropie de el. 12 X- DUNĂREANU — Ce ţi-a spus? Pi'isăcai'u oftă greu, înăduşit, se uită în sus şi gemu. — Nu mai ,e dreptate.....M’au dat a- fară.. asta-i răsplata!....iacă pentru ce no-a adus aici!... Rezervist-ul îi şopti, cu un fel de frică... — Da, da, să ştii, nu-i pe dreptate. Nu spunea unul, am uitat cum îl cheamă, că pân’ce nu i-a luat şi purcelul şi lăghicerul cel mai frumos, nu i-a parcelat locul....... Dacă nu-i dai ceva, degeaba... (xheorghe se uită la el. — De unde să’i dai, când eu n’am ce mânca!... Se întoarse şi dând din cap, porni încet pe străzi, se oprea din când în când şi nu ştia singur ce să facă. La un colţ de stradă se opri. Se făceau nişte case noi şi oamenii munceau de zor, săpau gropile, cărau varul, nisipul, în gropi mari. Fără să stea mult pe gânduri, se tocmi la lucru şi începu să care cărămizile din căruţele care veneau grăbite. Tocmai într’un târziu căpătă câţiva gologani de-şi cumpără pâine si nişte măsline. Seara adormi lângă bu- RĂSPLATA 13 toaiele de var, movilele de cărămidă, cu gândul ca să lucreze încă o zi, să câştige câţiva franci... Dar pe la miezul nopţei un vis ciudat îl făcii să se deştepte într’o teamă neînţeleasă. — Se făcea parcă, o mocirlă si’n lăuntru pân’la brâu stâ ne-vastă-sa cu copila’n braţe şi-l strigă pe el; dânsul însă n’aveâ nici o putere ca să le ajute să scape. — Visul acesta îl nelinişti grozav. Ce să mă fac: se gândi el cercând să-şi alunge teama. Dar de ce se încercă, cu atâta o greutate mai mare i se aşterneâ pe. suflet, parcă ceva îl goneâ acasă... Se ridică buimăcit, cu capul greu şi porni încet, strân-gându-se în sumanu-i vechiu. In puterea nopţei oraşul păreâ un cimitir imens în care el singur eră, viu. Cerul eră închis şi vântul rece gemeâ printre ramurile veştejite, scuturând cele din urmă frunze....* Trecu de baiâeră, apucă pelângă baltă,— înainte-i nu se vedeâ la doi paşi, din ghioluri veneâ fâşiitul aspru al stufului, chemări de păsări rătăcite care înfiorau muţenia cu glasurile lor aspre...... Şi vete- ranul mergeâ grăbit prin marea de întune- ric; mergea zdrobit de atâtea dureri şi se gândea la cei de acasă, pe care-i visase aşa de rău.... Se crăpă, de ziuă, când intră în Saricliioi. Oamenii coborau spre lac cu lopeţile în spinare. Razelmul stăluceâ negru în lumina, cenuşie a, revărsatului. Trecu grăbit pe lângă, căsuţele pescarilor, ridică într’un suflet dealul prin miriştea goală, tăind-o de-a dreptul spre bordeiu, aşezat în marginea cealaltă a satului..... Când ajunse aproape, se opri încremenit.... I se păruse că aude un glas... Ascultă bine... Da. Eră glasul nevesti-sa... «Măriucă, Măriucă cum m’ai lăsat ?!» Acum înţelese totul... Se uită în sus, îşi duse mâna la inimă şi nu mai vorbi nimic... încet, slăbit, s’apropie de uşa bordeiului... Femeia îi ieşi înainte cu faţa, umflată de plâns. — Cum m’ai lăsat, bre omule, şi te-ai dus?!.. Iacă a murit Măriucă,, fără s'o împărtăşesc, fără să-i ţin lumânarea!... Veteranul coborî cele două scări de pă-mânt, se opri lângă trupul nemişcat care stă întins pe scânduri, cu faţa în- RĂSPLATA 15 creţită de durerile morţei... îşi făcu cruce sărută obrazul rece, se rezemă apoi lângă uşă şi rămase ca împetrit, fără să poată vărs;! o lacri mă, fără să scoaţă o vorbă. La că,-pătâi, o lumânare mică îşi tremură flacăra şi‘n mirosul acela de boală, pătrunde;! slabă lumina zilei, desluşind mai bine mizeria din lăuntru. — Când a murit ? întrebă, veteranul într’o vreme. '— Aseară.... cum ai plecat.... Am crezut căînnebunesc singură — şi ’ncepii săplângă, frângându-şi mâinile... «Cum m'ai adus tu aci, între străni, să’mi îngrop copiii». — Ta,ci, bre femee, nu mai plânge; acuma-i degeaba... vorbi omul, cercând s’o liniştească. — Lasă-mă să plâng, măcar cu atâta să mă uşurez! şi s’apropie de patul de scânduri, bocindu-se la căpătâiul moartei.... După o bucată de vreme, se ridică cu faţa îngrozită, cu ochi sperioşi, îşi şterse lacrimile, cu treanţa mânecei.... «Du-te şi atIii un popă, cumpără o lumânare.... Ce stai aici?.. Cine are să se ducă?».... Do In. picioarele moartei, într’o ţoală, se 1B X. DUXĂREANU ivi chipul unui copilaş ca de doi ani şi începu să plângă speriat de atâtea -sgo-mote.... Femeea îl luă în braţe, căutând să-l astâmpere, dar copilul plângea în-nainte... V eteranul se înco voia, ri di când sc ă-ri'le bordeiului... Când se văzu afară îşi scoase gologanii ce-i rămăsese, se uită la deal, la vale, şi nu ştia încotro să pornească, de unde să scoată bani pentru clieltueli, cine să-l ajute.... Se îndreptă spre pi’imărie şi primarele, crezând c’a venit pentru pământ, începu să se răstească la el.... — Mi-a murit copila, vorbi el. N’am pară chioară. — Şi cu ce să-ţi fac? -— Să-mi daţi un ajutor.... — N’am parale, prietene! — Atunci măcar popa să-l chemaţi, dela Hagighiol, că dă, aici îi popă lipovenesc.... Pentru întâia oară, omul acesta mustăcios, rău, s’arătă ceva mai bun.... «Să-l chem» gângăvi eh Şi s’apropie de telefon. Sbârnâi de doua Vori: «Halo Hagighiol.... A, ha, Hagighiol.... RĂSPLATA 17 Părintele Iftimio e acasă? Alia-i-acasă! Trimete un om şi spune c’a murit o copilă a veteranului Prisăcaru, să vio s’o îngroape... A, lia, când?....» Primarele s,e întoarse spre veteran : «Când vrei s’o u-gropi? » — Şi astăzi, pe la toacă, vorbi omul. « Astăzi, pe la toacă....» strigă el la aparat. După un sfert de ceas, telefonul sbârnă! iar. . «Ei, ce-a spus, vine?... Cum? nu poate veni?.:. Ii bolnav?» — Auzi, nu poate veni; îi bolnav, şopti primarele. Veteranul se uită la el, isbucni cu mânie. — Cum? să ne lăsării şi legea? bPo îngrop lipoveneşte!... Primarele dădu nepăsător din cap... Desnădăjduit, abia ţinându-se pe picioare, se duse la crâşmă şi din gologanii ce-i avea, cumpără nişte cuie şi lumânări. Se întoarse acasă, blestemându-şi zilele, cu o ură adâncă, răutăcioasă. — Acum vor să-şi bată joc şi de legea noastră! vorbi el, femeiei. miărrami. — Răsplata. X. D 2 18 X. DUNĂREANU Dânsa se uită la el, închise ochii, oftă şi rămase nemişcată în colţul umed, cu privirea, rătăcită, fără să mai spue o vorbă. Veteranul aprinse o lumânare la căpătâiul moartei, scoase două scânduri de la pat, luă o ladă, eşi afară şi începu să cioplească sicriul. Bătea cuiele în scândurile vechi, se oprea din când în când, ştergându-şi lacrimile care-i cădeau pe o-braz. Când sicriul fu gata, îl aduse înbor-deiu şi aşezară în el, trupul moartei; apoi porni la popă. în ziua aceea noroasă şi umedă de toamnă, drumurile erau desfundate şi popa nu mergea pe jos la cimitirul aşezat pe dealurile râpoase ale Sarichioului. Din casă nu mai avea ce vinde... De unde să ia parale, ca să închirieze un cal? Se uită la dânsul şi-şi văzu decoraţiile prinse de cămaşa veche. Le scoase de la piept, le privi cu jale şi porni la crâşma bulgarului, să le puie amanet. — Astea, tinichele, nu fac la mine două parale, vorbi acesta cu răutate. Omul desnădăjduit, desbrăcă atunci su- RĂSPLATA 19 mânui şi i-1 întinse. Luă o piesă de doi franci, închine un cal şi-l aduse acasă. Eră trecut de miezul zilei... în bordei începură pregătirile... De la biserica lipovenească, clopotul cel mare începu să sune jalnic, revărsând melancolie în văzduhul posomorât. O ploaie rece prinse a cădea de sus, îmbrăcând în ceaţă câmpiile goale. Popa veni într’un târziu, făcu slujba, se sui pe cal, luă frâul într’o mână, cădelniţa în alta şi convoiul porni. în urmă venea veteranul, ducând sicriul în spate, iar după el, femeea, ţinând în braţe copilul cel mic. Glasurile, ţipetele femeei, mureau într’o durere amară, în bocetul vântului care jeluia şi el. Ploaea de sus nu încetă a cădeă, iar convoiul mergeă încet, trecu prin marginea satului şi începu să ridice coastele râpoase.... Lacul clocoteă în amurgul târziu, cu vuet asurzitor. Când şi când s’auzeâ glasul preotului care cântă în limba lui «Gospodi-Pomilui, Gospodi-Pomilui»... De la o vreme drumul apucă la vale; calul o luă la galop depărtându-se, iar vete- 'Orq aq 20 N. DUNĂREANU ranul cu sicriul în spate, porni, în pas. rabit şi după dânsul femeea fugea planând, cu copilul în braţe şi ’nnotând prin noroiul sclipicios. V A N I A I. e multă vreme, Petrea Moisei, nu se mai ducea la colibă să se urce în lotcă, ca să iâ drumul mărei; îl vedeai în schimb, în fiecare dimineaţă, străbătând grăbit drumurile orăşelului, care ducea la mare, să vază dincotro a bătut vântul. Când marea peste noapte fusese agitată, ochii lui străluceau de bucurie ; ştia Moisei atunci, că nisetrul, morunul, păstruga, au căzut cu uşurinţă în cârmaciu. După ce se mai primbla o bucată de vreme pe cheiul de lângă far, se întorcea liniştit la crâşma cea mai apropiată, bea 22 X. DUNĂREANU un ceai şi aştepta până ce Hreaţca se ivea cu căruţa, în marginea drumului. Aşa îşi ducea el viaţa de când îi slăbiseră puterile iar feciorii i şe mărise, în Sulina şi prin împrejurimi, Petruşca Moisei eră renumit ca pescar, pentru curajul cu care înfruntase furtunile cele mai mari ; cu toate acestea, pe băeţi îi ţinea tare din scurt şi nu-i lăsă niciodată să iasă la larg, când marea eră furioasă. Intr’una din zile, Petrea veni ca de obiceiu la cheiu : furtuna eră cam mare ; se ’ntoarse la crâşmă; Hreaţca însă nu se arătă. Aşa ceva se întâmplase de multe ori, de aceea nu se miră. Sara veni liniştită... dar pe aproape de miezul nopţii un urlet groaznic îl făcii să sară din pat... Eşl afară şi ’n întunerecul greu care-1 lovi în faţă, Petrea simţi o înfiorare. Abia acum putu el să-şi dea seamă, ce grozăvie e pe mare ! Vântul venea cu plângeri grele, bocindu-se pe străzile întunecate. Une-ori se făcea tăcere pentru câte-va clipe şi atunci, în linişte, răsunau haotic fierberile mărei. Clopotul de la gura buhazului dăngăneâ amarnic ca semn de VAMA 23 mare primejdie. Ascultă Petrea câtă-va vreme, apoi se întoarse îngrijat în casă. Se culcă din nou dar nu mai putu dormi. «O furtună ca aceasta aduce pagubă, şi el în mare şi-a pus întreaga lui avere... Dacă vântul i-a rupt cârmacii ? Dacă băeţii intră în mare?- Pânărn ziuă, vremea i se păru un veac. Când cele dintâiu lumini veniră să gonească negurile, Petrea eră pe cheiu. Valurile se încreţeau, se rostogoleau în coame de spumă, deschideau înnainte-i goluri adânci, iarpescarul privea cu sufletul întunecat, cu ochii mici, plini de ură. Une-ori trâmbele de apă se ridicau de-asupra cheiului şi porneau în stropi reci, lovindu-1 în faţă. Văzduhul eră cuprins de o lumină săracă, cerul cenuşiu şi soarele abia răsărit trimetea câte-va raze depărtate. Iar în fund, departe, crestele apei se luminau, ca într'o pustietate de moarte. Aşa furtună de mult nu văzuse Moisei ! Se întoarse cu faţa spre oraş, unde la adăpost, corăbiile se frământau în ancore. Se învârti câtă-va vreme şi par’că nu putea lua nici o hotărîre. Să se ducă 24 N. DUNĂREANU până lâ colibă, eră greu : 18 mile englezeşti, pe jos? Dar dacă furtuna rupe cârmacii ? dacă băieţii intră în mare ? ! La întrebările acestea, simţi o greutate mare apă,sându-i pe suflet. Se lăsă pe pietre, îşi scoase ciubotele suflecă pantalonii, apoi. făcându-şi cruce porni întins pe malul pustiu. In drumul lui, de partea cealaltă a mărei, se întindea nemărginită pădurea cu stuf. Un freamăt aspru veniâ dintr’acolo. în marginea bălţei, cârduri de bâtlani, ca nişte străjeri, dădeau semnalul fugei la apropierea lui. O bucată bună de vreme Moisei nu întâlni ţipenie de om... Oraşul tot se mai zăriâ cu vârfurile corăbiilor şi farul de la Comisiune. Valurile veneau mereu furioase, îl stropeau şi se retrăgeau, lăsând pe maluri culbeci şi scoici. într’un timp, obosit, Moisei se lăsă jos. Simţea că puterile îi slăbesc; dar grija că la coliba lui se poate întâmplă ceva, îl făcu să sară în sus şi-i dădu putere ca să ţie piept vântului care venea din faţă, voind să-l oprească în loc. Când ajunse la colibă, erâ trecut de VAX IA miezul zilei, intră grăbit înlăuntru, dar nu găsi pe nimeni. în faţă, cele două luntre culcate pe-o coastă; alături, caii, împedicaţi de picioare, păşteau. «S’au dus în mare», vorbi el, frămân-tându-şi mâinile şi-o gălbineală ca de mort îi cuprinse faţa. Nici n’avu vreme să se uite prin colibă; alergă la mal, se ridică pe-o movilă, de nisip şi-şi aruncă plivirea pe coamele ya-lurilor, în nesfârşirea de apă. Marea gemea, ofta cu zeci de glasuri, ca şi în ceasurile când pornise din Sulina. Soarele, ridicat deasupra, lumină pustiul. Petrea se uită lung şi dădu cu tristeţe din cap: «Ce-aţi făcut, copiii mei?» Se întoarse cu faţa spre stepă., de unde veneau plângerile vântului, apoi oftă din nou... Şi ca să ofteze el, Petrea, fala pescarilor, însemnă ceva. Zdrobit de oboseală ca şi de foame, se lăsă pe nisipul moale, cu ocliii pe jumătate închişi, privind cu ură şi teamă în jurul lui. Trecuse mult. O perdea cenuşie îmbrăcă întinderea. Din larg, cârduri de pescăruşi veneau ţipând. La gândul că vine şi seara, şi-ai lui tot nu, se văd, Petrea sări din N. DUNĂ REA NU 20 loc şi într’o durere mare lovi cu piciorul în nisip: «De ce nu se văd, ce să fie oare? Oh, Vania când ai ţinut tu sama de vorbele mole'?!» în chinurile acelea se apropia şi noaptea, iar moşul stă acolo încremenit, fără să spue o vorbă. De odată însă, inima lui începu să bată cu putere... I se păruse... sau nu văzuse bine; duse din nou mâna la ochi... Da, acolo, pe coama valurilor se zărea ceva.,. S’api'opie mai tare de mal. O umbră neagră a crescut, a dispărut iar. Tremurând de nelinişte, aşteptă. Obrajii i se încălziră. Umbra' a răsărit iar şi cu un nou val s'a ivit mai aproape. Greutatea i se ridică de pe suflet... «Sânt ei, copiii mei!...» murmură el cu braţul întins şi par’că nu-şi mai putu spune nimic... Ce lungi i se par acum minutele! încă puţin şi lotca a sărit aproape, se lasă la vale. Cei din lăuntru ridicară lopeţile... Un glas s’auzi strigând: apoi unul de la pupă întoarse lopata, încor-dându-şi muşchii şi valul furios caro le veniâ în cale se desfăcu în două, dând drumul învingătorilor. Petrea, goni îna-inte-le, sări în apă şi-apucă luntrea de bot... VANIA 2 7 Cei din lăuntru, afară de Vania, săriră jos, apoi ca la o comandă toţi începură cu umerile s’o împingă pe nisip. Vania sări cel din urmă... — Când ai venit, tată? El nu putu. răspunde îndată; s'apropie de flăcău şi-l bătîi pe umeri. Cei de faţă se priviră miraţi. — Bravo, băeţi! rosti bătrânul încet, plin de bucurie. —• Ce? ai crezut că mi-e frică, de-ai venit1 aşa îngrijat? zise Vania. — Nu ştiu ce-am crezut, dar acuma văd că eşti un adevărat pescar! Hreaţca se uită la bătrân şi vorbi: — De şase ceasuri ne luptăm cu valurile. — Ştiu, zise Petrea; pe aşa furtună eu n’am crezut c'aveţi să veniţi teferi. Uzi de apă, obosiţi de muncă, stătură aşa, lângă lotca' încărcată şi nimeni nu puteâ spune cu adevărat prin ce primejdie trecuse... Dar figurile lor oţelite, căutăturile acelea aprigi, vorbiau mai mult ca orice. Moşul, cu ochii umezi de bucurie, făcu doui paşi şi se uită în lotcă. Morunii, nisetrii, trântiţi unii peste alţii, îşi dădeau 28 X. DUNĂREA NU sufletul, căscând urechile şi mişcând încet din cozi. — A căzut peşte mult? — Cam la 300 de kilograme. — Asta este ceva. — Ei, să vezi lipovenii de la coliba dinspre Catarleţ, nici până acuma n’au eşit! zise râzând, Moruzov — un străin, tocmit la muncă. — Unul din voi, face cât zece lipoveni; zice moşneagul. Băeţii râseră. Numai Hreaţca, feciorul cel mic, asculta serios, el se uita la tată-său şi-l întrebă: — Ai venit de mult? — Demult, tare demult. — Dar voi când aţi eşit în mare? — La 12. — La 12? Moşul clătină din cap. Nu trecu mult şi la lumina felinarelor cei patru pescari lucrau grăbiţi: luau coşurile pe umeri şi dispăreau în întuneric; vorbele răspicate le fură marea... Luminile alunecau prin noapte, desluşeau une-ori capul vre-unui morun, chipul vre-unui VAN IA 2<) pescar. — Când treaba fu gata. la spatele colibei, în Stepă, se aprinse un foc mare, llreaţca curăţă o păstrugă şi-o trânti în cazan. — Flăcări mari se ridicară mânate de vânt, luminând în jurul cazanului chipurile celor doi şi erburile înnalte. Din stepă venea vâjâitul vântului, din depărtare oftatul stufului, din mare, zgomot, gemete, iar din colibă frânturi de vorbe. Acolo, după ce isprăviră lucrul, Vaniacu Petruşca se apucară de vorbă. Bătrânul stâ supt polog şi flăcăul de pe un scăunaş răspundea încet şi serios. Ridică din când în când capul şi-atunci pe păretele de stuf, luminat de un felinar, se desemnă umbra uriaşă a voinicului cu ochii albaştri, cu părul mare şi cu pieptul lat. Moşul îi povesti grija lui, goana care-a dus-o pânăla colibă. Vania ascultă serios. După o tăcere flăcăul răspunse... — Ştiu că eră greu: Dar ce ei’â să fac?... Mă gândeam la cârmacii noştri: dacă-mi-i rupeâ furtuna, ce ne făceam? — Aşa, băete! Să trăeşti! curajul tău a fost mare. 30 X. DUXAllBAXU Cuvintele acestea spuse de bătrân cu atâta mulţumire îl mişcară pe tânăr. El se ridică şi întinzând mâna, vorbi: — Eu nu mă tem de mare! Ochii lui Vania scânteiară. Petrea îl privi ţântă, se ridică în capul oaselor şi-o lacrimă îi răsări pe ochi. — Este rachiu, Vania'? — Este. — Să bem atunci şi să ne veselim. Vania se jdccă, scoase de supt pat un şip şi-l întinse moşului. — Să trăeşti, băete, şi de-acuma sf. Niculae să te aibă *n pază, vorbi el ducând sticla la gură. O întinse şi flăcăului. Apoi strigă pe cei de afară. Cei doi îşi arătară chipurile în uşă: — amândoi zdraveni şi fălcoşi... — Na, băieţi! beţi şi voi, că mare ispravă aţi făcut! Pescarii luară sticla şi băură pe rând. Plecară apoi, aducând după puţin un cazan mare, plin cu borş. Petrea Moisei scoase o mescioară şi o întinse în mijlocul colibei. Vania aşeză farfuriile, lingurile şi spânzură felinaru aproape, într’un cuiu. VA NI A SI l.)e odată, la lumina lui, în colţuri se desluşiră valuri de frânghie, cârlige şi sforile de cârmaci. Se aşezară apoi jos, roată, îşi făcură cruce şi începură să mănânce. Aburi uşori se ridicau din castronul plin, care le aburea feţele. Ei sorbeau mâncarea într’o mare bucurie, pe când moşul le întindea mereu şipul. — Beţi băeţi, că voi sânteţi adevăraţi pescari! Flăcăii deşertau sticla, dar tot mai des cântă burcutul în gura moşneagului. In curând ochii lui şi ai cerorlalţi începură o. străluci. îşi lăsă lingura din mâini, si bătrânul dădu drumul vocei; întâi domol, apoi mai tare, mai tare. Cântecul melodios răsună fermecător în coliba de stuf.. YTania începu -să ţină isonul, apoi şi ceilalţi se luară după el. Afară eră o noapte neagră de mormânt . Marea urlă batjocoritoare. Din stepă veneau alte gemete şi vântul sălbatic năvălea în colibă, uneori clătinând acope-remântul de stuf... Ei, cuprinşi de veselie. X. DUNĂ RE A NU cântau înainte cântece aprinse, căci zi de sărbătoare eră în coliba, lor! II. Toamna, în Sulina eră multă larmă; aici se strângeau corăbiile venite din toate părţile lumii şi tot aici s’adunau şlepurile din susul Dunării. Seara când lucrul se sf ârşiâ, portul răsună de zgomot, cafenelele, berăriile gemeau de larma marinarilor 'cari beau şi cântau, să uite amarul vieţei chinuitoare. Odinioară, portul acesta eră de neluat în seamă. Aşezat între Mare şi Dunăre, înconjurat de cealaltă parte cu balta; doâr câteva case dăinuiau lângă mal. De vremea aceasta, Petrea Moisei îşi aducea foarte bine aminte. Venit de mic copil din Rusia cu nişte pescari şi murind aceştia, el rămase stăpânul celor două bărci cu care a trebuit să-şi câştige singur pâinea din meseria pe care o învăţase. Petrea a fost om sâr-guitor şi’n puţină vreme a putut să-şi cumpere şi cârmaci la mare. Pe urmă s’a însurat în Tulcea cu o Ruscă. Amândoi VAN IA 33 s’au pus pe treabă şi ş’au ridicat nişte căsuţe în care trăesc şi astăzi. Eră om bun, milos şi cu mare credinţă în Dumnezeu. în casă, pereţii erau tixiţi de icoane şi candela nu se stingea niciodată din faţa icoanei cu sf. Neculai, păzitorul. Dumineca se ducea regulat la biserică; iar când sărbătoarea îl apucă la colibă, citeâ într’o carte rugăciuni, făceâ mătănii şi sărută iconiţa dela gât. Ură straşnic pe lipoveni şi mai ales pe cei căre i chemă «bespopovi» — numindu-i eretici şi diavoli spurcaţi. Din însurătoare, avusese trei copii: cel mai mare, Vaniâ, al doilea Hreaţca şi o fată care stă acasă, Nădejdea. In serile lungi de earnă când treabă nu eră la colibă,, stă alături de nevastă, de copii, povestea, fel de fel de întâmplări din viaţa lui. în Sulina, Petrea eră om cu trecere. O săptămână după furtuna cea mare care-1 înfricoşase, pescarul 6 dusese într’o veselie. «Ştiţi voicine-i Vaniameu?» spuneâ el prietenilor, povestind întâmplarea, cu paharul în mână şi cu ochii plini de bucurie. X. •Dunăreană. — Răsplata. 6 N. DUNĂREANU 34 Toată toamna aceea, treburile mer-seră foarte bine; nu eră zi să nu cadă 150, 200 kilograme de peşte. Acuma bătrânul-nu mai avea nici-o grijă; putea să privească cu linişte furtunile cele mari. Ceilalţi pescari cari aveaţi cârmaci, se mirau cum de nu prind şi ei atâta peşte. Petrea clipea din ochi şi dădea din cap. — El ştia pricina. — Ca să câştigi, nu-i de ajuns să ai parale, să cumperi cârmaci şi să pui lipoveni acolo; trebue să fi fost tu-.singur pescar, să ai vătaf bun. Şi el avea vătaf de încredere pe Vania, cel care nu se temea de mare. Când Vania mergea în oraş, Moisei îi dădea parale; căci îşi spunea dânsul: un om care munceşte, trebue să şi petreacă. întruna din zile ducându-se pe malul mării, îi veni în cap o ideie: — Dacă ar face la colibă o gheţărie? Primăvara când cădeau scrumbiile şi se întâmplă că într’o zi să prindă mai puţin, ca să nu se strice, eră nevoit să plece cu ele la târg. Dacă ar fi avut gheţărie, le-ar fi adunat şi-ar fi plecat la Vâlcov unde eră preţ mai bun. Ideea aceasta i-o spusese VA NI A 35 lui Vania şi se înţelesese cu el că înainte un la viaţa lor. Bătrânul Ti m of ei umblă prin port după treabă şi dacă găsea, jumătate din bani ti dădea pe rachiu, la crâşma cea mai depărtată din capătul târgului. Acolo s’a-dunau tovarăşii lui — pescari din deltă care veniră să petreacă iarna în Sulina. Erau toţi de aceaşi credinţă cu dânsul şi pentru asta trăiau de oparte de cei-l’alţi Ruşi cari-i urau şi-i numiau eretici! pentru că n’aveau popă. Intre dânşii cel mai bătrân eră unul Gudrocev. Acesta, în fie-care iarnă când se întorcea de la pescărit, făcea pe popa lor. Ştia mai bine ca dânşii să citească, să cânte leturghia. Toţi Ruşii se uitau la el cu mare smerenie. Pentru că în Sulina n’aveau biserică, se sfătuiră ca slujba s’o facă ca în toţi anii în ca.sa lui Gudrocef care erâ mai cuprins. De aceea toţi lipovenii aduseră icoanele de pe acasă şi ticsiseră, la el, o odae curată cu chipurile sfinţilor. In cârciumă erâ larmă multă şi rachiul a vea în tot-deauna trecere. De multe ori 48 - N. DUNĂ11EANU Timofci venea acasă beat şi, îmbrăcat cum eră, se culcă, iar alte ori cădeă în uşă şi fata se munceâ să-l aducă în casă să se culce. Sufereâ toate acestea cu aceaşi răbdare şi umilinţă ca şi în anii trecuţi. Acuma însă, pentru ea, suferinţele păreau să ia sfârşit. Aceasta de când îl cunoscuse pe Vania şi de când el îi dădu speranţă să nădăjduească într’o viaţă mai bună. Trecuse o săptămână şi mai bine de când fata plecase de la colibă. Mai mult de o săptămână de când aşteptă în singurătatea căsuţei. De câte ori nu sărea la fie-ce zgomot, se duceâ la uşă crezând că a venit Vania! Nopţile se scurgeau triste şi’n bocetele furtunei de multe ori i se păreâ că aude glasuri care plâng durerea unei vieţi chinuite. In sfârşit, cel mult aşteptat, sosi. Fata când îl văzu, de o dată se dete cu grije înnapoi. — Nu te teme, sunt eu, Duneo. — Nici nu te cunoşteam, Vania! Flăcăul îmbrăcat bine, cu căciulă neagră VANIA 49 pe cap, cu palton nou şi guler la gât, întinse mâna iubitei lui. — De când umblu!.. Dacă nu ştiam unde staţi. — Şi eu de când mă gândesc la tine şi te aştept... — Hei, de mult aş fi venit eu, dacă nu erâ treabă cu gheţăria. A trebuit s'aştept să îngheţe balta, să car ghieaţa, să strâng instrumentele. Cât am suferit eu Duneo!... Tăcură, privindu-se din ochi cu o mare iubire.... — De-acuma ştiu c’o să fim aproape: vorbi flăcăul. Apoi îşi scoase căciula din cap îndreptându-şi cărarea. Un miros tare de pomadă se împrăştia în jurul lui. Dunea se uită foarte fericită la alesul inimei ei. — Te-ai dat cu pomadă? — Am fost la bărbier; apoi, deschein-du-şi paltonul, scoase din buzunarul vestei un ceasornic vechiu de nichel. — Ai şi ceasornic... vorbi fata mai mirată.... Şi cât costă? El râdea mulţumit... Apoi îl întinse fetei, desfăcând lanţul... 15 franci am N. Dunăreană.— Răsplata. 4 nemărginită fericire.... Iubitul ei aşa îmbrăcat, cu ceas 1; brâu, parcă eră un domn din oraş. S uită la el cu un fel de supunere ca faţi VANIA 51 — Las’ că te scap eu, şopti dânsul, apucând-o de obraz. Fata îşi răzămă capul < le umărul lui. El urmă încet cu glas serios: «Eu câştig parale bune când e vremea pescăritului... Iaca, de acuma am să-i spun şi tatei». — Ce bine, Vania, am să scap şi eu! Am să-ţi fiu toată vieaţa supusă! Dunea însoţi vobele acestea cu un oftat si clătină din cap: «De când a murit mama, tot mai rău s’a făcut şi rău a fost X. Duîiăreanu. — Răsplata. 82 N. LXNÂREAM Nu eră bătrân; să fi tot avut 30 de ani. Chiar printre ruşii cari s’aşezaseră în deltă, de mult nu se văzuse aşa matahală de om: Innalt, zdravăn ca un uriaş, cu ochii mici ca bobul de mazăre, pe faţă părul roşu cărămiziu îi crescuse ca o coamă, iar sprincenele ajunse să-i acopere ochii. Când îşi suflecă mâinele, pielea nu se cunoştea de păros ce eră. Puriaz eră cel mai bun şi mai curajos pescar din Catarleţ. El nu ştia ce’nsamnă furia valurilor, nici urgia vântului. în cei d’intăi ani, făcuse armata la marină, iar mai ’nainte de armată, pescuise în baltă, de aceea toţi se mirau de el... «Asta. nu-i om,» spuneau ei, privindu-1 cum se ridică pe creştetele valurilor cari deschideau limbi adânci, guri ca de iad, se rostogoliau cu furie, voind să-l înghită... Marea urla, văzduhul se cutremura şi Maxim cu luntrea lui s’afundâ, se ridică fără să-i pese. Pe furtună se prinde peştele cel mare şi dacă furtuna ţine o zi si o noapte, morunul, nisetrul, se sbate pân?ce scapă din cârmaci ; de aceea el veneâ întotdeauna cu luntrea încărcată. Stăpânii cherhanalelor MAXIM (IACAlir 8;} îl căutau care mai de care să-l aibă ca vătaf. Când venea dela colibă, în Catarleţ, se punea pe băut dar fără să se oprească. Turnă într’însul ca ’ntrun butoi; când n'aveâ parale îşi vindea cişmele. Şi pe când ceilalţi pescari se luau de gât, cântau, el stă tăcut la masă; când s’ameţeâ de-a binele plecă acasă, însă nu făcea 10, 20 de paşi şi cădea lângă vre-un gard unde adormea. In Catarleţ pe străzile de nisip, foarte des întâlneşti trupuri trântite, sau auzi horcăituri în noapte; de asta nimeni nu se miră, căci pescarul trebue să bea, să uite amarul unei vieţi primejdioase. Aici căruţe nu sunt ca să-i calce, şi de alta de ce să se teamă? Ceilalţi pescari beau de obiceiu Sâmbăta şi sărbătorile, iar Puriaz atunci când îi venea toana. De-ar fi fost în mare, trăgea lotca la mal şi alergă la crâşmă; iar oamenii niciodată n’au putut înţelege ce are Puriaz de beâ aşa, de nu cântă şi de ce trăeşte aşa ursuz. Odată pe timpul verei, a venit pe seară dela cârmaci. De două zile nu se prinsese nimic, aşa că pescarii nu gătiseră borşul. Puriaz eră flămând. S’a dus la 84 X. DUNĂREANII Ivan, un bătrân care numai putea, ţinea-bobăieile şi care acum făcea pe bucătarul. — Unde-i borşul? întrebă el. — Nu-i, Maxim, aşteaptă. Maxim s’a repezit la luntrea încărcată, a luat o păstrugă, a curăţit-o de solzi şi-a început să rupă cu dinţii din carnea peştelui care se sbăteâ viu în gura lui... Şi pe când toţi priviau miraţi, Maxim a strigat iar: — Votcă... — .Nu este... Maxim a alergat la crâşmă şi-a băut toată noaptea, pe urmă s’a luat la ceartă, la bătaie, şi pe toţi i-a frământat cu pământul. A doua zi, a dispărut din Catarleţ... Unii erau bucuroşi, alţii îl plângeau; stăpânii, mai ales când eră furtună şi ceilalţi pescari se temeau să intre în mare, îl pomeneau: «Unde-i acum Puriaz, el ştiu car aduce peşte !...» Rămăsese numele lui de poveste printre pescari. Şi de multe ori seara în colibele de stuf când marea clocotea, ei vorbeau de omul acela care era aşa do rău, aşa de ciudat. MAXIM CJACAKA 85 Trei ani a rătăcit Puriaz, în lume. A fost marinar, hamal, muritor de foame; a umblat prin Galaţi, Brăila, Odesa, Con-stantinopole, a fost închis, scăpase de în-necuri, dar nimeni nu putuse află ceva din taina ifaimei lui care-1 făcea să se sbuciume şi să nu-şi găsească locul. S’a întors după trei ani din nou în Ca-tarleţ... Faţa i se întunecase şi mai mult, vorbea mai gros şi'n ochii lui cei mici, ura şi amarul i se întipărise adânc. S’a apucat iar de pescărit, dar peste puţin s’a lăsat. De ce! Asta se întrebau toţi... Umblă făr de căpătâi, stând tolănit în nisipul de pe malul mării... Pe urmă s’a apucat de furat... Şi-a luat o lotcă şi începuse să se puie la pândă pe malul mărei. Noaptea îl întâlneai acolo culcat în barcă, pândind cu ochi de lup ca să-i cadă ceva de la vapoare. Gând e furtună, valurile aduc la mal fel de fel de lucruri pierdute de la vapoarele înnecate. Maxim se repezea cu luntrea, culegea tot ce găsea, aducea la crâşmă şi vindea. Când nu găsea nimic, se du- 86 N. IUNÂREANU ceă de luă cârmacii oamenilor şi pescarii trebuiau să se deâ bine pe lângă dânsul căci altfel eră rău. Cât fusese prin lume, învăţase cântece străine, dar numai o singură dată a cântat şi atunci aşa de dulce, aşa de sfâşietor încât toţi au rămas încremeniţi. Au încercat bătrânii să-l ia cu ei să-l aducă la cârmaci, dar n’a fost chip... Puriaz dădea din mâini, se ’ncruntâ, îşi sburleâ coama de păr si plecă. Intro zi de toamnă tăcută şi limpede a intrat îu gura portului, o corabie albă cu două catarguri... O corabie de mare în Catarleţ, e acelaş lucru cu venirea unui chiurasat într'un port ca Constanţa. Nu că pescarii n'au văzut corăbii, dar pentru că ir au ce căută corăbii de mare în portul lor neînsemnat. Tot peştele îl trimet cu un remorcher a lui M, spre Galaţi şi ’ncolo doar şalupa pescăriei dacă vine de două sau de trei ori pe an... Pentru aceasta mulţi dintre pescari se îngrămădeau ca să afle ce caută corabia... Au aflat că spre Constantinopole, pe drum, i s’a rupt cârma şi abia a putut intrâ în Catarleţ. MAXIM CIACARA 87 Maxim venise şi el pe mal. Corabiaan-eorase în faţa cherhanalelor şicăta mândra pe apa limpede a Dunărei. A stat aşa multă vreme privind catargele, pânza udată de ploaie şi care acum eră întinsă la ysoare. Ziua trecuse de amiază. Soarele lucea călduţ, iar din depărtare, la gura mă-rei se vedeau bărci înnegrind zarea. Marea eră liniştită şi în nesfârşirea, ei se închidea la orizont cu cerul albastru şters... Maxim eră gata să plece, când deodată zăreşte ivindu-se pe puntea corăbiei, chipul unei femei, înnaltă, frumoasă şi care cum şi-a arătat capul din cabină, a început să privească sătişorul tăcut. Prin sufletul lui Maxim a trecut o zguduire. S’a oprit şi a cătat lung... lung. Faţa lui întunecată parcă se luminase, ochii i se deschiseră mari şi figura-i veşnic încruntată, luă o înfăşisare de curiozitate, de mirare. Femeia şi-a luat o floare dintr'o ladă cu pământ, legată deasupra unei cuşti, apoi s'a răzămat de catarg. 88 x. nrNĂKEAXi; Tot mai frumoasă, mai surâzătoare, mai blândă părea, cu cât Maxim se uita la ea. Dacă cineva dintre pescari Far fi- văzut pe Maxim privind o femeie n’ar fi crezut. El niciodată, cât trăise în mijlocul lor. nu pomenise de femei; privirea lui nu se schimbase nici chiar atunci când într’o zi Aculina, cea mai frumoasă fată din sat l-a întrebat de ce-i supărat... Şi acum Maxim să privească o femeie, eră ceva de necrezut şi totuşi adevărat... Femeia a făcut o mişcare şi s'a întors, în clipa aceea Maxim a lovit cu piciorul în nisip şi-a gemut. «Axinia, ah tu Axinia... tu aici?!...» în faţă i-se îngrămădise tot sângele, corpul îi tremură... A voit să se repeadă la o barcă, dar atunci chipul unui bărbat s’arătădin cabină... Maxim rămase nemişcat în faţa lui, cu privirea aţintită, tremurând de nerăbdare; prin creerul lui în câteva minute, au trecut pe dată un şir întreg de amintiri care-i sdrobiseră viaţa... Demult, cu zece ani în urmă pe când făcea armata la flotilă, pe şalupa «Santinela» făcând cursa Galati-Tiglina. a‘n- MAXIM <‘IACA li A S') tal nit la un şlep unde ancorase — o fată — care deodată, l-a fermecat. — Eră frumoasă, subţirică, la obraji ca bujorul, cu doi ochi cari ardeau, cu o voce dulce care — aducea ceva din sgomotul apei, din freamătul cuhalmului. — De cum a văzut'o, Maxim a căzut învins şi-a iubit-o cu toată puterea tinereţei; ar fi fost în stare să facă moarte pentru ea... Fata, pe care-o chemă Axinia, era fiica unui căpitan de şlep... Se născuse pe apă. crescuse pe apă, învăţase să mâie luntrea, să tragă cu ciorpacul, să spele puntea şi să lege odgonul când tată-său nu era pe punte. Crescută numai pe valuri, când a văzut pe omul sdravăn că-i cade înnainte n'a fugit spărioasă ci — a simţit un fior dulce străpungându-i inima.— Maxim pe atunci, nu semănâ cu Puriaz de astăzi; nu-i crescuse coama de păr, nu i-se întunecase ochii, nu eră aşa rău, vorbea mai moale, aveâ privirea mai blândă şi'n haina de marinar cu flanela vărgată cu boneta cu panglici îi stăteâ bine. S au iubit în tăcere multă vreme, vă-zandu-se dese ori când amândoi erau în N. DUNĂREANi; «O port. — El a început să-şi numere anii : mai avea 4 ani pân’la liberare. Când ceilalţi soldaţi ziceau «mă liberez»... ca să scape de armată, el înţelegea vorba asta ca să-şi vadă fericirea. Pe apă, cu griji, în sgomotele vijeliei, anii treceau greu, dar Maxim credincios dragostei, n’a perdut răbdar'ea. Spera să capete o slujbă în port şi acolo să1 tră-ească liniştit. In ziua când s'a liberat, a pornit printre şirurile de vapoare, să vadă şlepul lor, însă, raare-i fu mirarea negăsindu-1. S'a dus la Brăila, a'ntrebat pe ici, pe colo, dar nimeni nu i-a putut da nici-o desluşire. Intr'un târziu a aflat că tatăl fetei a părăsit şlepul, s'a îmbarcat pe o corabie şi a luat o şi pe dânsa. El n’a mai spus nici o vorbă, a plecat la Sulina ca hamal şi din ziua aceia faţa i s'a întunecat, inima lui a gemut. A prins a bea cu sete. cu patimă, voind să uite, voind să omoare din sufletul lui ceva care-1 ardea. Peurmăa venit în satid lui, dar amintirea dragostei îl clnnueâ din zi în zi mai mult... '3 i)l MAXIM ClACAliA Ah de ce m’a înşelat! — Aceeaşi viaţă a dus-o, viaţă de brută, ticăloşit din zi în zi, deprins să urle, să urască, să lovească. S’aruncâ în luntre pe furtună, pentru că de moarte râdea, inima i se împietrise. Când îl prindea aihintirea dragostei, se ducea de bea până, cădea prin şanţuri ; apoi se sculă dimineaţă ca să înceapă din nou. Banul nu eră nimic la el, asemenea şi viaţa. S’a săturat de pescărit şi ’ntr’o zi chinuit de dor, de dragostea Axiniei, a plecat în lume s’o întâlnească, s’o fui’e, căci fără ea, nu mai putea trăi, a rătăcit pe mări. prin porturi. a întrebat aici, dincolo, dar n’a întâlnit-o; şi amărît s’a ntors înapoi sdrobit, întristat, scârbit de viaţă, de muilcă şi apucându-se de furat. * Nu s’a mai gândit la ea... nu, şi iată acum, după 6 ani, aici... în sătul lui, pe o corabie străină, adusă de ’ntâmplare... Dânsa... Axinia, Axinia aici, pentru care el a suferit... Amintirea aceasta a ‘nfierbântat sângele lui Puriaz; el s’a mişcat din loc, a X. IH'XĂUEANl’ 92 ridicat ochii voind să se repeadă către dânsa, însă ră mase iar locului, ea nu eră singură. Omul cu şapcă s’a ridicat pe un catarg, strângând nişte frânghii. Maxim ferbeâ, se frământă, strângea pumnii, aşteptând să vadă plecat pe marinar... Femeea s’a apropiat de cabină, gata să se coboare,^ dar atunci glasul omului de pe catarg a răsunat în aer: — Ridicaţi ancora!. Doi marinari s’au apropiat de proba. Maxim la auzul vorbelor, a sărit ca un nebun într'o luntre şi din câteva aruncături, a ajuns lângă corabie. Coasta înaltă a, corăbiei ascundea chipul femeiei. Maxim s’a oprit, s’a i’idicat în picioare, fără să poată vedea ceva... Sufletul lui ardea, inima îi svâcneâ cu putere... «Axinia să plece şi eu să n’o văd»... S’a apropiat mai tare şi-a început să-strige printre dinţi: Axinia, Axinia... Marinarii au prins a ridica, ancora greoaie care hârîiâ mişcând corabia din loc. Pânzele fură întinse... MAXIM ( IACAUA 9;> Maxim s’a repezit şi-a început să strige: — Căpitane, căpitane... — Ce-i? Răspunse un glas dulce, şi un chip de femee se arătă. Maxim la vederea femeei, s’a desmeticit... — Axinia, vorbi el, Axinia! eu sunt aici! Eu, Maxim; nu mă cunoşti? Femeea l-a privit mirată... «De când te caut,., cât am suferit!... Tu mi-ai omorât viaţa.,. Spune-mi, ce faci?... Axinia a tresărit. S’a tras înnapoi mirată... Maxim a întins braţele. «Axinie. ce nu mă cunoşti?» Femeea a deschis ochii mari; o zguduire a trecut prin sufletul ei. — Tu eşti, Maxim?... — Da, eu! De ce mi-ai omorât viaţa? Ce-ai făcut din mine! Femeea răspunse c’un oftat; nu sunt eu vinovată, tata m-a măritat! Voi să mai spuie ceva, dar corabia fu mişcată din loc şi începu să se depărteze. Maxim încremeni cu mâna pe lopeţi, cu ochii întunecaţi si căzii sdrobit în barcă. 94 N. DUNĂREA NU Tocmai tntr' un târziu când pânzele umflate purtau luntrea prin valuri. Maxim s’a ridicat în luntre ca să mai privească odată barcazul care ducea în depărtări chipul Axiniei. A ridicat pumnul strâns, bolborosind ceva ameninţător printre dinţi, s’a întors înnapoi, s’a trântit pe mal, oftând, clătinând din cap, isbind cu pumnul în nisip. — Ai măritat-o! gemea el din când în când. Ai măritat-o, spurcat diavol. Sări de-odatăîn sus şi sburlindu-şi coama, nebun, împins ca de vijelie s'a îndreptat spre crâşmă... — Votcă... daţi votcă... să beau... O sângeacă, două, trei, una după alta, a ’nceput să toarne în el... Ochii i se ’ntunecase, părul i se sburlise, el bea izbind cu pumnul în masă, cu piciorul în pământ, murmură printre dinţi vorbe printre care se ’nţelegeâ cuvintele Căpitan... Axinia... Apoi de-odată a căzut sdrobit, cu faţa în mâni. Trupul şi braţele lui uriaşe, parcă cuprindeau toată masa din crâşma murdară... Seara cădea, O lumină fumurie de-un albastru deschis se luptă cu cele din urmă lumini... In deltă începu să sufle un vânt răcoros, erburile se agitau... Bacânul fugi în Dunăre... Apa mărei îşi schimbă culoarea într'un albastru închis, o răceală sărată începu să vie de pe depărtările valurilor spumoase. Pe sus se auziâ ţipete, hau! liau!.. Erau larii, pasărea cea mai urâtă de pescari, care venea. înaintea furtunei să se înveselească. In depărtare se zăreau bărci de pescari care zoreau spre mal. Furtuna venea. Venea, puriaz să urle, să răstoarne totul în calea lui... La far se a-prinse lumina... Ca un nour negru se ivi în depărtare furtuna, apoi mânia vântului începu să urle, să ofteze şi să se năpustească peste tot locul. Inc’o jumătate de ceas iş Puriaz se desfătă... Pretutindeni nus ’auziâ acuma de cât un clocot asurzitor neîntrerupt, ca în' ceasul pieirei lumei... Sătişorul tremură de groaza mărei; nisipul din deltă se întinsese ca un nour de-asupra caselor; noaptea începu să cadă mâhnită, tristă şi ’n această, mâhnire se vedeau coamele X. PL'XĂHEAXU ÎHÎ albe şi spumoase ale mărei care se ’nălţau ca munţii... La o depărtare de un kilometru se simţea în Dunăre mânia mărei; ea îşi schimbase faţa glodoasă, se frământă, se lovea în maluri ca, un slab ecou al mărei înfuriate... în crâşmă s"aprinse lumina. Puriaz stă cu coatele pe masă şi gemea... O rază strălucea în părul lui roşcat... Deodată s’auziră nişte paşi... Doi pescari intrară -în crâşmă, lovind uşa din cauza vântului... Unul suflând greu şi aruncându-şi ochii în toate părţile... vorbi: — Se’nneacă o corabie !.. — Ce corabie V strigă negustorul din dosul tarabei... — Corabia care a plecat astăzi. Maxim, la auzul vorbelor sări în sus, se uită buimăcit la pescar. — Ce spui tu? întrebă el... — Veneam dela colibă şi iacă văd barcazul că vine până la gura Dunărei; dar vântul o izbeşte şi nu poate intră... Maxim n’a mai zis nimic şi s’a repezit spre uşă... Afară a ’nceput să gonească spre malul mărei. De pretutindeni, gru- MAXIM CIACARA 97 puri de oameni cari vorbeau îngrijaţi. Când a ajuns la malul mărei, se văzură câţiva pescari cari se mişcau încoace şi încolo. Unul ţinea un felinar, dădea din mâni vorbind: — Nu se poate să mergem... furtună nutre... ne’nnecăm... Departe, pe coama valurilor, se zărea corabia care se luptă cu moartea... O lumină dela catarg se ivea mai des prin crestele uriaşe ale munţilor de apă... — Ce-i? vorbi Maxim apropiindu-se. Pescarii arătară cu mâinele... — Se’nneacă barcazul care-a plecat a-stăzi... —E târziu, vorbi altul... Vântul e prea tare şi’n buhaz nu poate intra... Maxim n’a zis o vorbă; s'a repezit la pescari şi le-a luat luntrea şi lopeţile... — Ajutaţi să dau luntrea, acuma! a răcnit el. Pescarii ca îngheţaţi, s’au repezit la luntrea care eră trasă pe nisip şi-au început s’o împingă cu braţele. Puriaz sări într’însa, s'aşeză la lopeţi, apoi valurile furară luntrea şi o depărtară în pustiurile apei. X. Duiiârejiini. — 'Răsplata. N. DUNĂKEANU 98 — Pungaşul ăsta, are să ne peardă luntrea; vorbi unul uitându-se cu ură pe urma lui... — Da, pentru o liră, ăsta îşi dă viaţa... Grupuri de pescari veneau mereu şi care cum se oprea, căută să afle dela tovarăşi ce s’a întâmplat... O îngrijorare mare se putea ceti pe feţele lor aspre. « Dacă nu se prinde rîn ancoră, o în-neacă» vorbeau cei mai încercaţi. «Poate să-i scape Puiiaz, dac-or vrea să lase corabia». Noaptea căzuse. Departe, în întunericul mărei, mereu se vedea lumina roşie care scânteia ca un bob de foc. Din cauza urletelor nu s’auzeâ nimic... Când se ridicau trâmbele de apă şi năvăleau spre mal pe-o distanţă de 20 metri, se abăteau şiroaie care începeau apoi să se scurgă... şi-atunci pescarii se dădeau spăriaţi înnapoi, se mişcau prin întuneric cu felinarul roşu, apoi iar s’apropiau de mal, aşteptând. Urletele, bocetele mărei şi întunericul MAXIM CIACARA 9!) adânc, de nepătruns, părea că iadul s’a deschis în noaptea aceia, pe pământ. Multă vreme pescarii stătură pe mal, vorbind de soarta corăbiei şi aşteptând; apoi într’un târziu se depărtară... Singur pe mare, rămăsese numai Maxim care se luptă din răsputeri ca s’ajungă corabia, ale cărei lumini câteodată i se păreau aproape de tot... De cum pornise dela mal, pescarul a’n-c-eput-să poarte luntrea cu-o furie nebună prin munţii nesfârşiţi de apă... Lotca trosnea în mâinile lui, iar el prins cu picioarele de crivace se oţeleâ, s’aplecă cu capul în piept, se izbea prin coamele albe, dar mânia vântului îl ţinea în loc. Trâmbele de apă îl loveau peste faţă, ochi, ca alicele; apa năvălea. în luntre, aşa că'n scurtă vreme, piciorul ajunsese să-i stea în apă, el însă nu voia să ştie de nimic. Acum Puriaz, omul, se luptă cu Puriaz, vântul... Se luptă dragostea omului înşelat, cu mânia naturei. Doi duşmani păreau ei în noaptea aceasta neagră... 100 N\ DUNĂREANU , Vântul parcă-i striga : Nu vei ajunge,., dar inima lui Maxim răspun dea rînnainte... Axinia! Axinia se stânge, moare sub ochii tăi, Maxime!... şi tu să n’o scapi?! Ea nu-i vinovată că nu te-a aşteptat... Maxim nu mai ştia nimic... Ochii lui păreau că varsă foc, mâinele-i tremurau, plămânii i-se umflau într'o suflare prelungă şi grea... Axinia... femeea pentru care ai suferit şi ţi-ai sdrobit viaţa e aici... fericirea ta poate să mai vie, Maxim... Maxim se luptă, ajunge pe, coama unui val, siTS, ca pe un turn de biserică... De-aici se zări sătişorul cu luminile lui per-dute... El întoarse repede capul să vadă corabia... In clipa aceea prin vijelia fortunei se făcu o tăcere adâncă, scurtă şi înfiorătoare... Nişte glasuri ca de moarte pătrunseră:... — Săriţi... ne înnecăm... Atâta se auzi, apoi urletele începură ia r, mai aspre, mai grele, mai pline de jale şi de fior. Vorbele acestea parcă arse inima lui Maxim... El nu mai ştia ce face. începu să lupte cu mai multă putere, căutând să MAXIM CIACARA 101 se îndrepte prin întunerec încotro s'auzise strigătele. Deodată inima lui se’nveseli... Lumina se văzu aproape, tot mai aproape... Am s’o scap pe Axinia... şi-am s’o fur s’o duc cu mine... Prinse a lopăta grăbit, lăsându-se târât de puterea valului, care când îl mână la vale parcă-1 cobora în prăpastie. Dar bucuria lui, nu ţinu mult... Un val puternic năvăli spre el şi i-se puse’n cale.. Maxim voi să-l ta.ie; un altul însă veni şi-l lovi din coastă, gata să-l răstoarne... Maxim se forţă, trase lopeţile, se opinti voind să so strecoare, dar nu mai fu chip... înnebunit de ciudă se ridică cu capul în piept, cu ochii crunţi, dar şi de data asta fii zadarnic... Apa năvăli în luntre. Un val îlfăcîi să scape o lopată. Atunci Maxim în mânie se repezi cu singura lopată ce avea, începu să plesnească valurile, să urle de durere ca un nebun... Buzele i-se mişcau, bărbia îi tremură, strângea dinţii, apoi căzu j os, cu pumnii strânşi, blestemând. Valurile veniră şi începură să joace luntrea 102 N. DUNĂREANU lovind-o de toate păi'ţile, aruncând-o pe mal... Aproape de ziuă vântul slăbi. Corabia care cu o zi înnainte plutise mândră pe apele Dunărei, se hodinea acum în fundul nisipos al mărei. Cei trei marinari, cu toate sforţările, reuşise într’o vreme să se apropie de ţărm, să lese ancorile; nu trecu de cât un ceas, şi vântul smunci corabia, o depărtă, rupâ nd-o în două... Dimineaţa era tăcută; pescarii din C. veniră grăbiţi la mal, să vadă dacă nu se zăreşte corabia. Dar în locul ei, pe malul mărei. pluteau lăzi, bucăţi rupte şi tot ce nu se putuse înnecâ. Marea, anume parcă, sătulă, se liniştise... O linişte dulce, blândă şi numai faţa ei mai avea coloarea tulbure, ca după nu sbucium aşa de îndelungat... De prin căsuţe, eşiau oameni grăbiţi, se întrebau;... «s’a înnecat, s’a înnec-at?.. dar, Puriaz?» Svonul primejdiei, umblă acuma prin toate gurile şi oamenii plecau fără chef la pescuit... MAXIM CIACARA 103 Soarele roşu ca focul. îşi arunca mânia lui de sânge, în depărtarea pustie. O perdea purpurie îmbrăcase apa. Lumina dimineţei era vie, curată. Câţiva pescari veniră la cherhana şi-şi pregătiră luntrele ca să treacă dincolo la zăvad. Pe când erau la mijlocul Dunărei, unul din ei vorbi: — Unde o fi Puriaz? şi luându-şi mâna de pe lopată, arătă rămăşiţele corăbiei care pluteau pe apă... — Cine ştie? s’o fi înnecat când s’a dus aseară la corabie. Ajunseră într’un loc unde Dunărea se uneşte cu marea şi se opriră... — Vezi ceva pe apă, Nichita?... Colo... Tovarăşul s’apropie, se uită lung... Clătină din cap... — Un om.,. — Sunt doi; vorbi tovarăşul si ochii lui mari, blânzi, cătară cu milă... Pescarii apropiară luntrea, luară o cange şi trâseră la mal două trupuri. ...Le întinse pe nisipul umed, pătat de albastrul scoicilor de mare... 104 N. DUNĂREAXU Unul era înalt, cu barbă neagră... Celălalt, o femeie cu părul despletit, cu faţa galbenă, ochii închişi de tristeţa morţei, dădea o înfăţişare de blândeţă chipului... Pescarii târâră trupurile sub rădăcina unei sălcii, apoi unul porni în sat să dea de veste..: Peste un ceas bărcile treceau grăbite la malul Dunărei... In jurul trupurilor întinse pe nisipul umed, se ‘ngră-mădeau pescari şi jeluiau pe cei morţi. Pescarii sunt născuţi ca să moară pe apă şi-apoi în C. în fiecare lună marea îşi iâ partea ei.... totuşi ei cătau trişti. Unii din ei vorbeau mai mult de chipul cum s’au înnecat; şi lucrul acesta eră greu de aflat... Cine putuse să ştie cu adevărat ce se petrecuse în puterea nop-ţei cu biata corabie... Pe când toţi din jurul morţilor stăteah. de vorbă, se ivi , din malul celălalt o luntre... — Cine să fie oare! Se întrebau ei, întorcând capetele... — Fraţilor, Puriaz... MAXIM CI AC ARA 105 — Puriaz?... — Da, el, trebuie să fie supărat... A voit aseară să se ducă la corabie cu lotca lui Egor; dar a păţit’o diavolul; l'a răsturnat furtuna pe mal. — A scăpat ticălosul!..'. — Da, a scăpat... Asta-i dracu. Luntrea se apropie. Când ajunse la mal pescarii tăcură. Ud de apă, zdrobit de chin, sări din-tr’însa, Maxim. El trecu pe lângă cei de faţă şi se apropie de cele două trupuri. Rămase mut cu mâinile pe piept, cu o-chii trişti. —- Cine i-a găsit? întrebă el, — Efemici Grradazov. Maxim clătină din cap şi se uită lung cu jale, la chipul care dormea somnul veşnic. Faţa moartei, pa’rcă zâmbea. Şuviţe de păr, căzuse pe obrazul galben de ceară... Bărbatul eră încruntat şi avea- sgârieturi pe faţă şi pe mâini. Maxim rupse câteva crenguţe de salcie şi acoperi chipul moartei. îşi făcu cruce, strânse odată din ochi, încruntând sprân- 106 N. DUNAHEANU cenele, se uită în sus şi oftă adânc... Ochii i se umplură de lacrămi. Cei de faţă, rămaseră miraţi... Se uitară unii la alţi neînţelegând nimic. Puriaz plângea?... Puriaz?! Vestea pătrunse întreg satul. A doua zi, trupurile fură îngropate chiar în locul acela lângă trunchiul sălciilor umbroase... Intr’o sară, o barcă trecii grăbită spre locul acela... Un om sări jos, se apropie de mormânt şi rămase mult privind crucea făcută din craca uuui copac; apoi se depărtă. Era Puriaz care venea să vadă pentru cea din urmă oară mormântul iubitei lui... A doua zi plecă în lume. ÎNTR’O NOAPTE LA PÂNDA "«n^e jumătate de ceas înnaintam pe OlISjIr gârla Somovei. Cei doi lopătari ^ zdraveni, voinici, cu braţele goale, împlântau lopeţile în apă, s'aplecau, ridicând trupurile într’o mişcare regulată şi puternică. Se opreau din când în când şter-gându-şi sudoarea depe faţă. Apa sună, se lovea de luntrea uşoară care alunecă grăbită prin marginea stufului verde şi a ţipirigului în floare... Sălciile bătrâne cu ramuri pletoase, s’aplecau până la suprafaţă, împiedecând uneori drumul. Ici, colo, printre ramurile verzi, se desluşiau colţuri tainice do umbră 108 X. DUNAREANU şi acolo în apa limpede, bătrânele sălcii îşi oglindeau trunchiurile. Plecasem din T. pe-o vreme posomorâta... Pe apă se lăsase o ceaţă uşoară şi-o căldură năbuşitoare apăsă pe baltă. Sus, nouri negri sdrenţăroşi se ivean din depărtare... Nici o boare de vânt nu clătină vârfurile înflorite ale stufului. în faţa mea la cârmă, atent la orice mişcare, stă revizorul Dima. Cu mâinele lui zdravene, mişcă într’una funia cătrănită a călinei zorind pe lopătară.. Omul acesta care de ani de. zile îşi făceâ slujba pe baltă, aveâ o căutătură foarte ciudată. Ochii mici întunecaţi; când vorbeâ, pielea obrazului se strângea în două încreţituri de-asupra, gurei. îmi spusese: mergem la pândă; are să fie de furcă : şi-mi arătă revolverul cel ruginit şi-o carabină turcească care stă acum prinsă de crivace... îmi vorbi apoi de nopţile lui de veghe pe apă, de întâmplările ciudate... «He, he, de câte ori nu eră să mă omoare, pe legea mea; dar nici eu nu mă las... Datoria, domnule! Pentru’n peşte furat din balta statului, sunt în stare să fac moarte: ştii dumneata? 109 într'o noapte ea pândă Lipovenii din baltă tremură de mine! — Şi isprăvi istorisirea clipind din ochii lui mici. — Pe când eu scosei tabachera şi voiam să-mi răsucesc o ţigară, auzii pe unul din luntraşi întrebând: — Ne oprim la S...? — Nu, la Niculiţel. Acolo are să cadă ceva gras. — Par’că ăştiadinS, sânt mai detreabă?, Ia să rămânem aici la noapte să-i vezi cum ai^să iasă lafurat,ba şi cu primarele’ncap... — Aşa-i, vorbi lopătarul celălalt, lăsând lopata din mână... Şi primarele are aici vintile. Trebuie să fim însă cu luare aminte că au şi livorvere cu ei... — Au şi revolvere ? las că-i învăţ eu minte! vorbi el cu un aer supărat.... Cei doi tăcură, în vreme ce luntrea începu să joace pe balta Somovei... Stuful se rărea acum şi nnaintea noastră nu se vedea decât nesfârşirea de apă albastră a ghiolului. Sus pe dealuri răsăreau căsuţele albe ale satului şi biserica cu două turle ivindu-se din negreala pomilor. Nu peste mult, ajunserăm aproape de mal. 110 N. DUNĂ REA NU Când să ne dăm jos, s’auziră înnaintea noastră câteva fluierături lungi şi ascuţite... — Asta’i semnalul c’am venit în sat; vorbi revizorul. Amurgul se lăsase cu-o răcoreală dulce. In sat s’aprindeau luminile şi oamenii pe la fântâni, adăpau vitele. La crâşmă erau strânşi câţiva săteni înnaintea meselor goale. Un felinar murdar spânzurat de părete, le desluşiâ chipurile. Când ne văzură intrând, toţi întoarseră capetele şi ne dădură bună seara,., pe urmă un glas răsună: — - Aţi mai venit pe la noi?, domnu Dima.... — Poate ne-aţi adus permisiunile, vorbi altul i-âzând. -' — Care-i acela, care ’ntreabâ de permis ? dă-te mai încoace să te văd la faţă, vorbi el. — Iaca, eu sunt; vorbi un român voinic, apropiindu-se. Revizorul se uită la el şi-l măsură de sus până jos. — Ce nu mă cunoşti, d-le î’evizor, de te uiţi aşa la mine?.. 111 ÎNTRO noapte la pândă — Ba te cunosc eu ; te ştiu (ce poama ( eşti.... Acuma vrei permis, parcă tot cu permis ai vânat. — Ii păcat MomlIivizoT, să nu ne daţi voe să vânăm.... Suntem oameni săraci. — Dac’aţi fi fost oameni de treabă, de mult aveaţi voe; dar aşa, voi vă ţineţi de potlogării. — Cine, noi ? Să ferească Dumnezeu !... — Mă, mie să nu-mi vorbiţi; că vă cunosc şi măduva din oase, aţi auzit voi ? Când v’oiu prinde în baltă, vai de mama voastră !... Cei dela mese şopotiauîntre dânşii. Târziu când să plecăm, .unul din ceată s’aplecă, îl chemă deoparte şi-i şopti ceva la ureche. Revizorul îi răspunse aspru: «N’am vreme !» La mal zărirăm umbrele celor doi lopătari. Unul fuma o ţigară, şi când trăgea dintr’însa, lumina ca un grăunte de foc, îi desluşiâ buzele mari şi mustăţile negre. Ne urcarăm în luntre, care se apleca, într'o parte şi într’alta. Revizorul trase de cârmă, lopătarii ur- 112 N, DUXĂItEANU niră luntrea cu cangea, şi peste puţin timp intrarăm în gârla Călugărului. «Acuma să-ţi spun», vorbi revizorul; «ai văzut dumneata pe ţăranul acela care cerea, permis ? Ei, să ştii că el are 50 de vintile în baltă ; l-ai văzut cum se milogea, cum se văetâ, ai crede că-s cei mai cinstiţi oameni şi când colo nişte hoţi, domnule, nişte pungaşi; sărăcesc statul.... Te fură din ochi, ce crezi ; dar ce eră înnainte de-a veni eu!.. Acuma se tem de mine, am vârât frica ’n ei, altfel greu, foarte greu. — Şi de ce nu vânează cu permis ? — De ce ? Parcă ei îs proşti s'aducă jumătate din peşte statului, să plătească taxe! — Atunci pentru ce-1 cer? întrebaiu eu mirat. — Pentru ce ? s’arate că-s oameni de treabă. Intr’o vreme tăcu. îl văzui scoţând ceasornicul aprinzând un chibrit. — Sunt unsprezece, trebue să ne oprim. Lopătarii lăsară vâslele... Luntrea ră- 113 într’o noapte la pândă mase în luminişul ghiolului. In jurul nostru tăcere mare şi din balta întunecată se zăreau vârfurile stufului... Acolo mai sus lumina eră cam vânătă ; iar jos întunerec greu, înfiorător. Apa bălţei lucea într’o lumină tainică... In faţă se vedeau dealurile măreţe ridicând în noapte forme ciudate, ameninţătoare.... Satul nu se mai zărea... — Trebue să căutăm un prund oi, să ne punem la pândă ; vorbi revizorul şi se uită în jurul lui. — Ştiu eu unul; răspunse un lopătar. Cârmirăm prin marginea stufului care fâşiiâ aspru, uscat, brăzdând în suflet fiori reci. La capătul unei scursori lopătarii se opriră, priviră cu atenţie şi de-odată simţii cum şi-au încordat muşchii, trăgând din răsputeri. Când să prind de veste văzui că ne-am urcat cu luntrea pe ceva tare. Un lopătar scoase cuţitul, tăie papura aruncând-o în luntre şi deşchizând desişul ca să se vadă spre mal. N. Dtunireanu. — Răsplata. 8 N. DUNĂREANU 114 Când treaba fu gata, ne strânserăm cu toţii aproape, aşteptând pe contrabandişti. Vorbeam cu un fel de frică, temându-ne să nu fim auziţi. Minutele treceau grele şi fiece mişcare trezea în sufletele noastre oarecare grijă. Noaptea eră neagră, adâncă, tristă de nepătruns... şi din ghioluri veneacâte-odată gâlgâitulapei... S’auzeâ smâgnetul peştilor eşiţi la bătae. Rar un freamăt neregulat, un vânticel răcoros, punea în mişcare oştile stufului'. Trecuseră multe ceasuri şi cei aşteptaţi nu mai veneau... Picioarele, mâinele, ne amorţiseră de-atâta şedere .într’un loc aşa de mic. — Nu cred să mai vie, vorbii eu. — Nu se poate, răspunse revizorul. într’un târziu auzii pe neaşteptate un plânset răguşit jalnic, sguduind tăcerea. — Ce să fie oare? — Boul bălţei, răspunse un lopătar. — Boul bălţei, ce-i acela? — 0 pasere, domnule, un fel de bâtlan care plânge când începe a scădeâ apa- într’o noapte de pândă 115 Nu isprăvi el bine vorba şi de odată de pe muchea dealului răsunară nişte sgo-inote. Dima s’aplecă, aţinti urechea, nemişcat, câteva minute. — Iaca vin, vorbi el întorcându-se spre noi... Umbrele se mişcară încet, s’apropiară de coastă. Când fură mai aproape, văzui că duc în spate o matahală neagră. Unul striga mereu: «Ia sama să nu ne prăvălim». Ajunseră la malul apei, sş opriră. Atunci putui să desluşesc o luntre mică. Tâlharii erau de toţi trei. — Lopeţile, unde-s? întrebă unul. — în luntre, răspunse altul. Apoi cu toţii s’aplecară, apucară de bot şi-o târîră în apă. Doi se suiră în-tr’însa. — Să te duci sus, măi Grheorghe şi să flueri de-o veni revizoru; s’auzi un glas. — N’aveţi grijă fraţilor, revizorul doarme acuma la S. După ce pregătiră lopeţile, tâlharii porniră încet la vale şi’n câteva clipe se pierdură în ghiol. Când nu se mai auzi nici o mişcare, în luntrea noastră începură 11(3 N. DUNĂREANU pregătirile. Lopătarii scoaseră luntrea din prundoi, dădură stuful afară, prinseră lo-peţile, apoi încet pornirăm pe urmele lor. O bucată de vreme nu auzirăm nimic. 0 grijă mare ne cuprinse,... dacă i-am pordut?... Revizorul se ridică în picioare şi începu să înjure printre dinţi. — Staţi, vorbi deodată un lopătar, lăsând vâsla; sunt colo în ghiolul Călugărului. Noi ascultarăm... Luntrea se opri. Din depărtare răsunară câteva murmure de voci, lovituri înnăduşite pe ceva tare. — Acuma scot vintilele, vorbi unul. Revizorul foarte bucuros, îşi trase şapca pe frunte strigând: «Pe ei băeţi!». Luntrea începii să sboare. Fugeam prin marginea stufului care s’aplecâ lovit de lopeţi, treceam prin coturi înguste într’o goană nebună, plecându-ne capetele... Câteva lovituri de lopată şi gata să dăm în ghiol, când de pe deal răsunară chiuituri adânci... Atunci, în dosul stufului unde erau tâlharii, se făcu un sgomot ciudat... lovituri înnăduşite, mormăituri aspre, apoi un fâşâit de papură... Revizorul nu perdu ÎNTR O NOAPTE LA PÂNDĂ 117 vreme, se ridică în picioare cu puşca la ochi... — Staţi!... ori vă împuşc ; răcni el plin de mânie... Câteva .minute nu s’auzi nici un răspuns... O detunătură groaznică cutremură balta... Ţipete deznădăjduite răspunseră: — Nu mai trageţi, ne oprim. Din câteva mânuituri de lopată ajunserăm în locul unde se opriră tâlhari. Aţi crezut că nu vă prind? zise revizorul apropiind luntrea... Dânşii nu răspunseră. In lumina dimi-neţei care pătrundea slab în desiş, se puteau desluşi chipurile... Unul eră bătrân, bărbos, îmbrăcat într’o cămaşă de pânză, sta pe nişte vintile şi privea cu ciudă în jos... Celălalt mult mai tânăr, slab, pri-pernicit, cu o şapcă militărească pe cap. so uită cu ochii rătăciţi în jurul lui. Erau plini de apă şi luntrea mică abia le cuprindea trupurile. Când ne văzură lângă Ce-aţi făcut?» El parc’ar fi făcut o faptă rea, aşa se ruşina să-mi spuie... — I-ai iertat, hai?... — Ce dracu să le faci, domnule... Om eşti... când vezi că-ţi iese ’nainte un sat întreg, cum să nu te înduioşezi L.Ai şi tu copii, ai inimă ’nnainte de toate... La urmă, să vezi, cine crezi că e’n stare să-ţi dea în cap?..." Tot ăştia pe care i-ai iertat...» Da, ştiu asta... vorbi el, clătinând din cap. Plecarăm şi multă vreme mă gândii la şeful de garnizoană, la revizorul Dima, dar mai ales la cuvintele lui din urmă... CĂLUGĂRUL Neculai Chihaia, erâ paznic la depozitul administraţiei pescăriei... împărţea pescarilor vintilele şi luntrele, primea instrumentele confiscate de la cei cari fuseseră prinşi cu contrabanda, dădea pe seamă primăvara materialul ca să închidă peştele... Asta erâ toată slujba lui. Stătea în nişte căsuţe mici, joase, vâ-rîte pe jumătate în pământ şi acoperite cu stuf. Chihaia erâ un om vesel, plăcut, cu ochii blânzi, albaştrii, şi cari clipeau des când vorbeâ. Veneam de multeori la dânsul şi-l ascultam cum povesteâ întâmplări din viaţa lui ciudată. 124 N. DUNĂRE AN U M’abătui într’o Duminică dar nu-1 găsii acasă... Eră cald, frumos şi soarele aruncă săgeţi de aur pe baltă... Aerul miroseă a catran şi peşte stricat... La mal stăteau legate zeci de luntre, unele negi’e, altele roşii, cu botul întors, cu fundul lat, o oaste ’ntreagă de luntre sechestrate. Bucăţi de vintile, lopeţi stricate, umpleau ograda mică... Tocmai când să plec, într’un târziu, zării în marginea stufului verde, vârful unei lotci; când mă uitai mai bine, văzui un om în picioare, mânând luntrea cu ghion-derul... Am aşteptat pân ce-a. venit la mal şi s’a dat jos din luntre. — Unde-i domnul Chihaia “? întrebaiu eu. — S’a dus la Tulcea... Vorbind aşa, îşi scoase din luntre câteva caracude, şi nişte lini, prinşi atuncea. Mai scoase din altă luntre un ceaun, de la brâu un cuţit şi s'apucă să curăţe la mal, peştele viu care se sbăteâ, în mâinele lui... Mă uitai la dânsul şi nu ştiu cum mi se păru, că l’am cunoscut odată pe lopătanil acesta. Mai ştiam că toţi îi spuneau «Călugărul...» Eră bătrân, însă foarte voinic... nişte CĂLUGĂRUL 125 mâni mari de uriaş, o faţă aspră şi-un nas lat ca o pătlăgică. N’aveâ barbă; musteţele-i sărace parcă-i chircise de-asu-pra buzelor groase. Eră îmbrăcat prost cu o cămaşă rusească, încheiată la o parte, plină de smoală, şi de unsoare de peşte... Curăţă peştele, îşi umplu apoi ceaunul cu apă, îl aşeză pe pirostii şi după ce dădu foc crăcilor uscate... vorbi: — Astăzi nara mâncat nimic. — De ce? —- Am fost cu domnu revizor Luca, la Sauna, pe urmă am plecat la Tulcea, când viu aici, domnu Chihaia spune ca să rămân pân’ce-o veni d-lui; de mâncare n’aveâ aşa că trebue să-mi fac. — — Şi vine târziu domnu Chihaia? — Tocmai deseară... Mă ridicai să plec; lopătarul se uită la mine, mă întrebă: — Nu stai să mănânci borş proaspăt? Acuma-i gata... Mă răsgândii şi m’aşezăi din nou jos, privind cum flăcările se’nteţesc dedesubtul ceaunului. — Nu trecii mult şi borşul fu gata. 126 N. DUNĂREANU După co mâncarăm, mă tolăni i pe-o coastă privind în spre baltă cum lumina soarelui se strângea într’o dâră de sânge. Lopă-tarul stâ acuma lângă mine şi-şi fuma liniştit pipa... Figura lui ciudată, amintirea pe care o păstram despre numele lui, mă chinuia... îmi luai curajul şi-l întrebaiu: — De ce-ţi spune Călugărul?... El mă privi lung de sub sprâncenele-i sărace, îşi trase liniştit fumul din pipă, tuşi, se mai gândi puţin şi răspunse încet cu-o voce răguşită... — Pentrucă am fost călugăr. — Şi unde ? Da care mănăstire ? — Aici în judeţ, la mănăstirea S. Răspunsul acesta, aşa de hotărît, mă făcu şi mai curios. — De ce ai ieşit dar, de la mănăstire? — Pentrucă era rău, nu găsisem ce căutam eu... Tăcu apoi trăgând câteva fumuri din lulea... Pe urmă vocea lui se întări. — He, hei, numa cine-a fost pe acolo ştie cine sunt sfinţişorii ăştia, diavolii ăştia cari caută cu ochii în jos şi parcă li-i frică CĂLUGĂRUL 127 sase uite în faţa dumitale... Crezi dumneata că au ei credinţă în Dumnezeu?» Cei mai prima şarlatani, domnule... Da*ce şarlatani!, ce pungaşi!!... — Şi de ce inti’aşi în mănăstire ? — De ce ?Mă săturasem de viaţă, voiam să mă liniştesc. E-hei, ce ştii d-ta ? Eu la vârsta dumitale umblasemtoată lumea şi’n Spania şi’n Anglia am fost,... prin care ţară n’am umblat? -— Poate ai fost marinar ? — Ce marinar ? Am fost slugă la d-1 Ionel; — ăi fi auzit de d-lui, e de la Galaţi — d-1 Ionel făcea negoţ cu boi, adică cumpără de aici din ţară, mai ieftin, îi încărca pe-o probelă şi-i trimetea în străinătate. De obiceiu îi trebuia doi oameni să’ngrijească de vite şi unul din-tr’aceia am fost şi eu... Şase anidezile am colindat mările,... de câteori nu eră să mă’nnec, de câteori n’am tăiat funia boilor şi le-am dat drumul în mare, numai să scăpăm vaporul... Ei, d-ta n’ai văzut furtuna. E hei domnule, unde-aş putea spune pe un sfert ce-am văzut ?. Nici în iad, nu cred să fie aşa grozăvie !... Şase ani 128 N. DUNĂREANU i-am gustat amarul! dar m’am săturat de la o vreme... I-am spus boerului ca să puie pe un altul, că eu am de gând să mă’n-sor... M’a dat în alt serviciu şi după aceea m’am însurat. La început am trăit bine, o lună, două; pe urmă într’o zi mi-am prins nevasta cu unul; am luat-o la bătae... da i-am tras o bătae, ştii, de-a rămas lată... Au dus-o la spital ş-a zăcut cinci luni... pe urmă a murit. Da... după asta ce să vezi, mă dă neamurile ei în judecată şi m’au condamnat juraţii la doi ani de puşcărie... I-am făcut şi pe aceia, dac’amfost sănătos. Dac’am ieşit de la dubă, stăpânul n'a vrut să mai mă primească... Mă ticăloşisem rău, luasem darul beţiei de supărare, ce crezi... pe urmă m’am făcut vizitiu la nişte muscali dar şi aceia când au auzit c’am stat la puşcărie, au căutat să se des-cotorosască de mine... Am rămas din ziua. aceea fără să am ce mânca... Azi înnoptam aici, mâine’n altă parte... Ajunsesem să mă satur de viaţă... N’aveam pe nimeni, nici fraţi, nici surori;... părinţii mei fuseseră şi ei o leacă de gospodari, de mine nu s’alesese nimic. In însurătoare n’avu- ( 'ĂLI'CtĂRI’L 120. sei noroc... Ce era să mai aştept de la viaţă? Mă hotărâsem să mă spânzur, pe urmă m’am răsgândit: «oare de ce mi-aş da eu sufletul diavolului ?»... De multeori mă cuprindea jalea de viaţa mea... Carte uuînvăţasem, dar din câte văzusem în lume, multe’nţelesesem... întâmpla rea făcu să mă’ntâlnesc cu nişte călugări care veneau de la Sfântul munte ; le-am spus viaţa mea şi ei m’au sfătuit să mă călugăresc... Numai pe asta n'o cercasem. Am venit aici la mănăstirea S. M’au primit întâi sub ascultare, cum se cheamă; mi-au dat o rasă, un potcap şi a rămas să mă călugărească când mi-o veni rândul»... Da'n loc să mă puie la slujbă în biserică, mi-au dat o ghioagă’n mână şi m’au trimes să le păzesc vacile. Dormeam noaptea pe câmp şi când veneam la mănăstire, în loc să mă hodinesc, mă trimeteau cu căruţa la târg să vând putinile de brânză... Am tăcut...Două luni am făcut"o şi pe asta... Apoi la mănăstire se vorbea, numai ruseşte, aşa că foarte greu mă înţelegeam cu dânşii. Am auzit apoi că unul dintre călugări Dunuroaim. — Răsplata. 0 i:;o n. denĂ picant a fost hot de cai în Rusia; altul fusese condamnat la puşcărie, asta nu m’a supărat... îmi ziceam «au venit oamenii să se pocăiască ca şi mine»... Când tocă de vecernie, atunci dacă vedeam şi eu feţele călugărilor... Ce dracu făceau în chilii, nu-ş iu... pe urmă dacă m’am mai învechit, m’am dat în vorbă cu ei, atunci am văzut eu cinesunt!... Seara se strângeau doi, trei şi se puneau la băut... cântau cântece de lume, se’njurau, de cruci, de Dumnezeu... Alteori fugeau în sat. Odată, unul Isaiea, văd că vine cu capul spart, cu vânătăi la ochi... «Ce-ai păţit?» îl întreb eu; el spune că s'a răsturnat noaptea cu căruţa într'un şanţ... Ei, într'un şanţ, spunea a doua, zi altul: l’a prins bărbatul la femeia lui! Asta încă nu-i nimica... Intr'o zi mă cheamă stareţul mănăstirei: «Paisie, să prinzi puţintel peşte din baltă... vezi, sunt nişte vintile, într’un şopron să le pui noaptea şi să le scoţi tot noaptea în revărsat». Eu nu ştiam că nu-i voie în balta Statului... Mă duc, pun vintilele, după ce mai cAlujaiux 1 :n întâi mă desbiac... A cloua zi m’am luat cai treaba şi-am întârziat; când să, le scot, mă prinde agentul pescăriei şi unde-mi trage o mamă de bătae,.. Da ce bătaie... de-oiu pomeni-o cât oiu trăi... Aude stareţul si unde mă cheamă la el, îmi trage nişte înjurături: «Prostule, dobitocule, n’ai ştiut că nu-i voie? nu ţi-am spus să te duci în zori pe ziuă, să le scoţi? Acuma ai să plăteşti vintilelecarc ţile-aconfiscat...» şi supărat, mă trimete iar la boi, de unde ajunsesem să bat toaca. Iar am rătăcit cu oile pe câmp o lună, până spre toamnă... Numai Duminica veneam şi eu lamănăstire, să mătur în biserică, Intr'o zi mă trimete cu căruţa la furat lemne din pădurea Statului... De data asta am fost mai meşter, nu urau prins... cinci nopţi de-arândul am cărat butucii... şi să fi văzut când veneam eu cu lemnele, călugării cum răsăreau din chiliile lor, se strecurau ca şerpii, luau câte-o bucată şi-o ştergea u cu dânsa’n năuntru... Acuma altele: când venea vre-un mosafir, cu chiu cu vai dacă căpătă o leacă de mâncare... venea pări ntele econom şi începea să, 182 N. LH NĂliliANU se jeluiească «că n'avem. suntem săraci că Statul nu ne mai dă nimic, nimic.» Da în pivniţă gemeau putinele cu brânză, butoaiele cu vin şi buturile de pastramă. Când venea cineva şi aducea danie, cum se mai strâmbau şi făceau la, cruci şi se văetau.... Nu plecă omul bine şi numai ce se luau lanjurături, la bătaie, pe’mpăr-ţeală, dacă economul nu apucă să strângă mai de grabă... Intr’una din zile aud o sfadă mare într'o chilie.: «hoţule, pungaşule» — asta pe ruseşte — «Am să te dau la puşcărie...» Se duc la părintele stareţ; încep să se jeluea,scă... «Ce-i? Ce s'a întâmplat?..» «Isaiea mi-a furat banii» zice (xherasim. «Să-i dai banii, strigă Stareţul»... Da Isaiea începe a se jura, a face cruci, că nu i-a luat el... şi... dacă nu l'a prins n’a avut ce să-i facă... Acuma’într’altă zi, vine unul Pafnutie, un popă, nu ştiâ boabă româneşte, şi-o pleacă prin sate... Pe unde-a fost, ce-a făcut, ştiu c'a venit încărcat de bani! şi-a mai adus şi-o juncă şi nişte oi, le că- 133 cĂU'G.uu I. • palane de la ruşii pravoslavnici... In te altă zi. văd că vine un altul cu nişte plicuri şi nişte rugăciuni în ruseşte... le-a trimis în Rusia de-a cerut milă şi i-a venit înapoi nu ştiu câte sute de ruble... Eră acuma toamnă târzie şi ei tot mă ţineau pe câmp... Mă săturasem... Mă duc eu la, Stareţ şi-i spun: «Părinte, eu am venit aici la mănăstire să mă rog la Dumnezeu, să-mi ierte păcatele, nu se păzesc boii». El se uită la mine şi zice... — Aşteaptă nu ţi-a venit rândul... — Bine, dar daţi-mă să slujescpălimar... la sfânta biserică. — Acolo am pe Afanase... Se gândeşte mult şi numai ce văd că mă întrebă... — Ştii să mâi caii? — Cum de nu; am fost birjar... — Atunci iacă, am să te iau în slujba, mea: ai să-mi fii omul meu de încredere... Treabă mare n’ai să-mi faci... Numai câteodată ai să te duci cu trăsura la I. Şi când o fi loc, să ştii că pe tine te fac, dar vezi, Paisie. să nu ştie dreapta ce face stânga. n. denAreane 134 -— Am înţeles, sfinte Stareţ... Si numai ce văd c’a doua zi seara, mă cheamă la el... Eră o vreme urâtă, suflă o viforniţă a dracului şi-un vânt ascuţit băteâ din pădurea de stejari... Zice părintele Stareţ : «Paisie. pune caii la trăsură şi te du la I... Ai să mergi până'n în capătul târgului la crâşma lui V. Ai s’aştepţi acolo până are să vie un prieten şi are să se suie în trăsură, să-l aduci la mănăstire... Na, să cumperi şi-o cutie de tutun şi beâ şi tu un rachiu, să te'n-călzeşti»... înham eu caii şi plec la drum... Eră noapte adâncă, să nu vezi la doi paşi;... de n’aş fi cunoscut drumul, mă duceam dracului cu totul, în fundul râpei... Merg eu. merg, dar prin cap mă chinuiau gândurile... Cine dracu să fie prietenul ista ! Ajung în târg, mă duc la crâşmă, stau eu acolo ce stau, pe urmă mă suin pe capră şi aştept, şi iată că de-odată dintro uliţă, se strecoară o umbră, şi vine drept la trăsură, se urcă în lăuntru şi spune: — Mână... Dau eu bice cailor, da nu ştiu cum glasul N. Dl'NÂIÎIOA.Nl' auzea din pricina lopeţilor, care răsunau cu zgomot sec în cuiele de fier. Câtă vreme vom fi mers aşa, nu ştiu ; ceasornic n’aveam şi noaptea eră neagră. Din când în când lopătarii lăsau vâslele, suflau în palme, se loveau cu braţele cruciş peste coaste, apoi iarăşi încordau muşchii, s’aplecau trăgând. Simţeam atunci cum luntrea se mişcă, alunecă uşoară, însufleţită ca o fiinţă, care ar fi căpătat viaţă în cele patru braţe. Pe când nici nu nraşteptam, revizorul cârmi luntrea la mal, căutând prin în-tunerec ; o cârmi dintr’odată şi când mă, uitai bine. văzui că botul a intrat într’o scursoare. Aci trebuia să aşteptăm până s’o lumină. De-acolo, c'o năpârcă aveam să intrăm în baltă, la gâşte. Eră frig. Ca să ne încălzim, lopătarii strânseră nişte crăci uscate şi aprinseră un foc mare în pădurice, lângă malul apei. De-odată lumina flăcărilor desluşi trunchiurile copacilor şi ramurilor negre. POVESTEA UNEI IUBIRI 147 Ne strânserăm roată... Când îmi aruncai ochii spre malul apei, văzu,i o cruce... O dungă de frică parcă ’mi vârî pe dată curenţi reci, din creştet până’n tălpi. — Cine-i îngropat aici “? întrebai pe revizor, cu nelinişte. — Un om. Ştiu şi eu ce naţie o fi ? Iaca Ştefan, agentul, ştie mai bine, să-ţi spue el — şi-mi arătă spre unul din cei de faţă, un om ca de vre-o trei-zeci de ani, care îşi încălzea palmele la foc. Ştefan când auzi glasul revizorului, clătină din cap.... — Da, ştiu... Vrei s'auzi ? Pân’la ziuă mai avem... — Cum de nu, răspunsei eu bucuros şi mă dădui mai aproape; pe când un lopătar aruncă lemne peste jar. — Nu demult, începu agentul şi îşi trase căciula groasă mai pe frunte... sânt vre-o doi ani, trăia aci în «Satul Nou» un veteran, Ilie Armaşu. Erâ de loc din Dersca, de la graniţa Neamţului, cum spunea dânsul. Când a venit omul nostru, i-a fost greu 148 X. DUNĂREAXU la început, dar gospodar şi muncitor cum eră, şi-a tăiat lemne din pădure, a făcut cherpici şi a durat casă mare, frumoasă, aproape de malul apei, pe pământul ce i-1 dăduse statul. Atâta i-a venit greu pân" şi-a ridicat casa ; de acolo, unde-a ’nceput să împletească nuele, să-şi îngrădească locul, să-şi facă şură, şi ocol pentru boi ; iar Ruşii care erau aici, se uitau la el cu ciudă şi mirare, văzându-1 cât e de priceput. Mă rog, în scurtă vreme, şi-a întemeiat românulo gospodărie,parc’arfifost decând lumea în satul nostru, nu un venetic. La început când a venit şi-a adus un băietan... Erau, va să zică, trei de toţi. Dar după ce şi-a întemeiat gospodăria plecă într’o zi la Dersca să-şi vânză ce mai avea acolo şi mai aduse şi pe ceilalţi copii : doi băieţi şi o fată. De cum a sosit în sat, s’a dus vestea despre frumuseţea fetei. La crâşmă într’o zi aud pe nişte Ruşi : — Frumoaşă-i Catinca, bre... — Iubeşte pe tine, Grişa? întrebă altul. POVESTEA UNEI IUBIRI 149 Şi râdeau flăcăii şi beau ca’n zi de Duminecă. Aici în Satul Nou, pe vremea ceea, era un post de marinari; făceau patrula noaptea dar şi beau şi furau. Cântau ei frumos, dar tot îi întrecea Nitchin, un soldat de la pichetul rusesc. Iarna, când eră Dunărea îngheţată, treceau Ruşii de la pichetele lor dincoace, aduceau armonia şi unde se’ncingeau nişte jocuri şi nişte cântice pe zăpadă, în pădurice lângă sat, de-a mai mare dragul. Pe urmă veneau la crâşmă, s’aşezau la băut şi beau cu oala, nu aşa... Dar pr’intre toţi, ăsta, Nitchin, se ţinea ceva mai mândru; el beâ, dar mai cu socoteală, îi plăcea să cânte şi când începea, parcă ţi se rupea inima; îţi venea să plângi de jele şi de dor. El nu eră Rus, şi de aceia nu puteam înţelege ce spune; dar ştiu că zicea de dor, că tare mai mergeau la inimă cântecele lui. Şi era frumos: alb la faţă, nişte ochi albaştri şi-o mustaţă mică pe de-a-supra buzelor roşii. Era înnalt, voinic şi se cunoştea el că-i fecior din oameni.. 150 N. DUNĂREANU Odată l’am întrebat: — De unde eşti tu, bre Nitchin? — Finlanda... — Filanda'? Unde-o mai fi şi asta ? Uitasem din şcoală şi mă tot băteam cu mintea unde o fi ţara ceia. Am aflat dela alţii că avea tată, mamă, acolo; că stăteau bine. Ruşii veneau la două-trei săptămâni în satul nostru, că mai mult nu le dădeau voie. Şi când veneau, ştiu că lăsau parale bune la crâşma lui Filip. Ai noştri, nu se duceau dincolo. N'aveau la ce. Nici crâşmă nu era. întruna din zile aud şoptindu-se în sat că Nitchin s'a îndrăgostit de Catinca lui Armaşu, fata veteranului. Măi, a dracului treabă! Acuma pe mine nu mă prinse mirarea, că băiatul eră frumos, dar cealaltă lume se miră. — Tocmai de asta, că eră de alt neam, zise un lopătar. — Ei, dragostea nu'ntreabă , măi băiete! Eu ştiu că eram tare curios, — să văd pe fata asta, de care se spunea atâta. Şi iată că într’o zi, cum mă duceam la Păt-lăgeanca, îmi ese înnainte Catinea. Se ducea la apă. Dar eu îmi fac drum de vorbă... «Tare mi-i sete», zic. Si numai ce văd că’mi apleacă zâmbind cofa. Am băut eu, n'am băut, dar în ochii ei ştiu că ra’am uitat. Spun drept, aşa frumuseţe n’am mai văzut; să umbli toată ţara şi să nu-i găseşti păreche. Nu unul ca Nitchin, dar un sat întreg să se omoare după ea. Avea nişte ochi negri adânci, de’ţi săgeta inima, când te privea. Şi-o faţă,, un păr si nişte obraji roşii, cum îi cireaşa când dă în copt. «Hei», zic eu, «a avut.dreptate cine a spus că-i frumoasă». Trece din ziua aceia multă vreme. Eră, asta, primă-vara. O vreme frumoasă şi caldă. Dunărea venea, mare, mare, spumegând şi făcând anafoare. Prin valuri alergau pescarii cu setcile, prinzând scrumbii. Prin sat eşise oameni la semănat. în toate părţile sătenii dădeau zor cu munca. Da'n vremea asta Nitchin nu se mai vedea pe la crâşmă,. Uneori îl zăream pe mal 102 n. ih .vadeam cu puşca la umăr. cum trecea de santinelă şi tocmai, în dreptul casei veteranului. «Or fi fost numai vorbe», îmi zic eu. «cu dragostea lor»... Dar iată că într'o seară veneam din Tulcea: eră o lună. plină, de se vedoă ca ziua şi Dunărea lucea ca argintul. Veneam încet pe lângă mal şi iacă de odată văd o luntre, care se apropie de sălcii. Dintr’însa. sare jos un om şi nu mult, dintr’o tufă răsare o umbră. Eu mă opresc. Pe dată mi-a trecut prin minte o bănuială. «N’o fi Xitchin»? Şi nu' ştiu cum, cu toate că eram însurat, mă pitesc într’un şanţ să văd ce-o să se petreacă. Şi numai ce văd pe flăcău că s’apropie de fată. O cuprinde de mijloc, o strânge în braţe şi rămân aşa multă vreme lipiţi unul de altul. — Pe urmă aud... «Tu dragă la mine. Catincă. Of, tare dragă la mine!» şi se batea peste inimă. Apoi se puseră jos. Eu, dac’am văzut , aşa, m’am ridicat binişor, m’am târât până la marginea drumului şi am luat*o spre casă. «Hei, a dracului fată», zic eu nevestei, «ştii că tot e adevărat ce se vorbeşte. Dar ea se uită la mine. «Cum '* > şi’ncepii să se mh'e. «Eu am auzit alta de la nevasta jandarmului, că serjentul major de la grăniceri se ţine după fată, spuse nevastă-mea». Că,ştiid-ta, chiar în toamna ceea venise ordin de mutare flotilaşilor. In locul lor făceau grănicerii, paza fron-tierii. Serjentul ăsta major, stătea cu garnizoana în Satul Nou. — Nu se poate, îi spun eu nevestei, eu am văzut’o cu Nitchin». — Ei, ascultă ce-ţi spun eu. Lui Florea i-a căzut dragă. Aşâ-1 chemă pe serjentul major.' La drept vorbind nici Florea nu eră de lepădat. Frumos, aşa, nu eră, dar eră bine îmbrăcat şi aveă leafă bună. Florea aflase de dragostea ei cu Nitchin şi de aceia dăduse ordin ca nici un grănicer rus să nu mai treacă dincoace. Eră acuma pază straşnică. Unde se mai umble cineva noaptea pe Dunăre ! Cum s’a făcut, Florea s’a dus în casă la veteran. L’a primit omul bine, că erau 154 X. DUNĂREAXU oameni tare de treabă. Mă rog, dulceaţă, cafea, ca la boieri—azi aşa—mâine aşa, când căutai, Florea acolo era. Tot satul acuma vueâ de serjentul major de la grăniceri că se are’n dragoste cu fata veteranului. Ba se zvonise că se face şi nunta. Intr'o seară, pe când stăteam aşa în ogradă, numai ce aud de odată un glas de cântec. Mai întâiu mi s’a părut că-i cineva de la noi; dar, când mi-am aţintit urechea, am cunoscut că-i dela R/uşi. «Trebuie să fie Nitchin, — zic eu —, «altul nu cânt’aşa frumos» şi am eşit lângă mal de-am ascultat. Venea aşa de dulce, de jalnic şi de curgător cântecul, că’ţi ardea inima. Oiu muri şi n’oiu mai auzi, parcă nu erâ glas omenesc. Mulţi oameni din sat ascultau de pe mal cântecul lui. Dar ce spunea? întrebă revizorul. — După câte am aflat de la alţii, zice că erâ vorba de o casă peste-o apă, de o fată mândră, care l-a nenorocit. Eu care văzusem întâlnirea fetei, pricepeam acum ce trebuie să fie... Dar fata în vremea asta stătea tristă pe malul apei, ascultă. POVESTEA UNEI IUBIRI 155 pe iubitul ei şi lacrămi îi curgea din oclii. Era tristă căci aflase că Floarea, eră pricina pentru care Nitchin nu mai putea trece dincoace să se întâlnească cu ea. Uneoriveneâlamalşiseuită lung la dragul ei, cum stătea de pază. îşi făceau semn din mână, cu batista, şi atâta. Dar unde-i vedea cine-va? Eu am aflat asta târziu de la nişte pescari ruşi. Floarea nu mai putea, se dădea în vânt după fată. Ce n’a făcut s’o înduplece să-l iubească,! Lucruri scumpe i-a adus, bomboane de la Ismail. Degeaba! Ea le aruncă. Si de câte ori venea el în vizită, îşi făcea, treabă ba la boi, ba la adus apă, mă rog numai să nu stea în casă,. Grănicerul nu mai putea de ciudă. Intr’o zi se duce la, tatăl fetei şi-i spune verde: — Mie mi-e dragă fata, să mi-o dai de nevastă». El i-a răspuns: «Să vedem ce zice dânsa». Eră om cu judecată, vezi. Fata tace, nu spune nimica. Trece azi, trece mâine, Florea s’aţine într’una să-i dea răspuns. 156 N. DIXĂREAXC Dacă vede aşa, îşi pierde răbdarea, se duce iar. — Ce faci'? îmi dai fata?» Armaşu cheamă pe Catinca înnăuntru şi fără de nici un înconjur, o întreabă: — Ei, ce zici tu‘? Iacă te cere domnu Florea. Spune: ce ai de gând?» Fata pune ochii în pământ şi răspunde scurt: — Nu, tătucă, nu mă mărit». Atunci Florea s’a îngălbenit la faţă şi prinse a scormoni pământul cu călcâiul, tremurând de ciudă. — Ţi-e dragNitchin, un nespălat de Rus, care nu-i nici om cu stare? Şi pe mine, care am leafa mea, slujba sigură, nu mă vrei! — Nitchin? Care Nitchin? întrebă Armaşu cu mirare. — He, hei, eşti în urmă cu politica: răspunse Florea vesel, râzând cu răutate. Ştie tot satul. Şi d-ta nu ştii nimic? Armaşu a sărit în sus ca ars şi s’a uitat crunt la fată. — Cum? Tu te-ai dat în dragoste cu Ruşii ? POVESTEA UNEI IUBIRI 157 Ea tăcea şi se îngrămădise într’un colţ, plângând înnăbuşit. :— Spune ; strigă tatu-so şi se repezi cn pumnul întins. Fata n’a răspuns şi plângea, plângea într'una. Armaşu-i trase un pumn în faţă. Atunci Florea se scoală şi-l apucă de braţ. — Las’ n’o mai bate ;.... şi plecă mor-măind. A doua zi tot satul ştia întâmplarea... Ha, da ceea cântă Rusul cu atâta foc», spuneau oamenii. Şi par’că a fost un făcut; din seara aceea nici o dată nu se mai auzi cântând. Se vede că fata i-a trimis vorbă. Avea şi Rusul şpionii lui, pe pescari. Dar Florea jurase răzbunare. Nu se aşteptă să capete aşa afront, el, şef de garnizoană, om cu carte. Chiar eu l’am auzit odată la crâşmă. Trecuse multă vreme la mijloc, credeam că s’a isprăvit tot, îl credeam pe Nitchin plecat, mutat în inima Rusiei. Nici prin sat nu se mai spuneă nimic. Pe fată o 158 X. DUNĂKKAXU văzusem de câteva ori tristă, descurajată. Auzisem că rău o păţise de la tată-su, săraca! Eră acum toamna, căzuse şi frunza plopilor, iar gârlele prinseseră ghiaţă. Seara, de cum s’aprindeau luminile, cădeâ pe Dunărea ceaţă, să nu vezi la doi paşi. întruna din zile aveam treabă la Tulcea. Pândesc un timp bun, mă urc în luntre şi pornesc. Mă întorc aşa pe ’nserate, da când să într’un sat, aud zgomote şi strigăte, văd lume peste lume fugind toţi la vale. «Ce-i?» întreb eu. «Au împuşcat grănicerii un contrabandist». De odată par'că m’a luat cu rece prin tot trupul. M’amestec şi eu printre ei şi-o iau la fugă. Când ajung aci, ce să vezi? Nitchin, săracul, întins la pământ pe malul Dunărei, împuşcat în partea stângă, descheiat la haină şi, dintr’o rană mare, sângele picură pe cămaşă. Oamenii aprinseseră un foc iar flacările-i lumină chipul cuprins de gălbeneala morţei. Horcăeă încet, cu ochii pe jumătate închişi şi lângă el oamenii clătinau din cap. La câţi-va paşi, la mal, luntrea în care fusese împuşcat. întrebai cum l-au omorât. — A voit să treacă pe ascuns, santinela l-a simţit. L-a somat să tragă la mal, el n’a voit. Atunci a tras foc şi l-a doborât», zise un bătrân. — Păcat, săra.cu! Aşa frumuseţe de om!» Am rămas multă vreme lângă trupul voinicului, care murise aci pe pământ străin, departe de-ai lui. După un timp mă depărtai şi tot drumul până acasă m’am gândit la dragostea lui nenorocită, care-1 vârîse în pământ. Toată noaptea n'am putut dormi; aci îmi răsăriâ în minte chipul frumos al fetei care-1 aşteptă cu inima bătând de frică, lângă trunchiul unui copac, în clipa când eră să fie împuşcat. Aci mutra întunecată a sergentului major, care într'adins dăduse ordine aspre. Si cine ştie dacă n’a fost chiar el? Cine ştie? A doua zi l-au îngropat chiar aci. Un om din sat i-a făcut crucea, altul i-a cumpărat lumânările.... Pe fată n’am mai văzut’o; dar într’o 160 X. DUNĂKEANU seară târzie, spun oamenii c'ar fi zărit-o trecând grăbită în pădure. Zile de-a,rândul a sădit flori pe mormântul sărac. Pe urmă au trecut luni la mijloc şi în sat se uitase de’ntâmplarea asta. Eu am văzut-o o singură dată, slabă, uscată, de necunoscut... Amarnică femee! L-a iubit straşnic. Hei, unde mai găseşti aşa inimă ? Nici c a voit să se mai mărite. Degeaba au cerut-o unul, altul. Şi într’o zi aud c’a plecat, s'a dus în satul ei, la o mătuşe din Dersca. Cine ştie ce-o fi făcând, dac’o fi trăind Agentul tăcu, se uită în ochii mei, apoi la crucea de lângă mine. Fără să vreau, întorsei capul. In lumina slabă a focului se desluşea crucea de brad, plecată într’o parte şi care însemnă locul unde hodineau oasele unui om fără noroc. Un vân-tişor prinse a bate printre ramurile sălciilor desfrunzite, iar la mal valurile se loveau de ţărm cu zgomot uşor şi sec. Stăţurăm o bucată bună şi nimeni parcă nu îndrăznea să zică o vorbă. Focul îşi potolise flacăra, se stingea în scânteerea jarului. La răsărit o geană de lumină în- POVESTEA UNEI IUBIRI 161 semna răsăritul. Aburi uşori se înălţau din apă. Ne ridicarăm tăcuţi şi pornirăm încet peste frunzele uscate pe poteca îngustă, care ducea la marginea ghiolului. N. Dunăreanu. — Răsplata. 11 LA CHERHANAUA UZLINEI Am plecat cu luntrea într’o dimineaţă de Iunie, însoţit de un slujbaş al pescăriei la «cherhanaua Uzlinei». Soarele strălucea. Dunărea revărsată peste maluri cm'geâ liniştită, încre-ţând numai la adânc valuri mici. Cerul eră albastru spălăcit iar în depărtare se zăreau câţiva nouri arămii. Tovarăşul meu revizorul P. eră un om trecut, cu mustăţile şi barba rară, buzele ieşite în afară; om foarte bun la inimă, blând, dar tăcut. Când reuşeai să-i scoţi din gură câteva vorbe, le spunea aşa de încet încât trebuia să-ţi pleci urechea ca să-l auzi. N. DUNĂRE AM? 164 Când am ajuns la cherhana, soarele se ridicase drept în faţa apei, stropind valurile care se frământau, cu luciri de aur. Un lopătar a sărit jos şi a tras luntrea pe nisip. Cherhanaua, o şandramă mare de scânduri, unde se aducea peştele proaspăt şi se sără cel vechiu, stâ în faţa noastră, iar în jurul ei lângă mal, luntre mari şi mici, barcazuri încărcate de peşte, instrumente pescăreşti şi oameni suflecaţi până la genunchi, învârtindu-se înjur cu treburi. Stăpânul, un băetan tânăr cu mânecele suflecate şi pline de sânge de peşte, ne ieşi înainte. Cum intrarăm înăuntru, ne izbi deodată mirosul greu de peşte sărat care se ridică din butoaiele uriaşe ce stăteau în rând şi pe care erau însemnate cu tăbliţe numerile lor. In întunericul cherhanalei câţiva lipoveni bărboşi, spintecau peştele nevândut şi-l trânteau în coşuri, pentru sărat. Am lăsat pe prietenul meu să verifice condicile şi eu am pornit spre baltă. In jurul cherhanalei nu erau decât câteva case sărace, de pescari. LA CHERHANAUA UZLIN'El 165 Nici o suflare de viaţă înnaintea mea; totul părea mort, adâncit în căldura arzătoare a soarelui... O pădurice de salcie ţinea strajă între cherhana şi delta adâncă. Am luat-o aşa în neştire pe drumul nisipos, am rătăcit o vreme... şi când să mă întorc, aud din urmă nişte glasuri care mă strigau. Eră prietenul meu şi agentul pescăriei, Grheorghe Rugină; un om în vârstă, gras şi cu o lucire prostănacă în ochi. Revizorul îmi lămuri că mai are de verificat condica agentului şi după asta vom pleca. Am luat-o cu toţii spre casa agentului, care era aşezată la o depărtare măricică de cherhana. Tot drumul mă uitai la figura slujbaşului acestuia care când vorbea, cu şeful lui, avea un aer de jale şi umilinţă. Căsuţa lui Rugină era înconjurată de sălcii bătrâne care-şi aplecau ramurile de asupra ferestrei, durând puţintică umbră în jurul cocioabei. La o depărtare ca de 50 de metri se vedea un pichet de grăniceri; o casă nouă de vălătuci, cu 2 me- 166 N, DUNĂREANU tri ridicată deasupra pământului. In faţa pichetului un soldat făcea de santinelă cu puşca pe umeri... şi’ncolo nici o mişcare decât delta nesfârşită ca o mare verde şi adormită în miezul zilei. înainte de a păşi pragul îmi lovi auzul un scâncet de copil. «E însurat», îmi zisei eu.aplecându-mi capul ca să nu mă lovesc de pragul uşei. Un miros acru, greu, îmi tăie răsuflarea. Agentul sări de grabă şi timid mă pofti să şed. Cu aceiaşi grabă scoase din sertarul unei mese de brad o condică, pe care i-o întinse revizorului. Acesta îşi puse o-chelarii pe nas şi începii socoteala. Eu stăteam pe un scaun stricat şi ne-având ce face, începui să mă uit în jurul meu. Dintr’o aruncătură de ochi putui să cuprind tot avutul acestui slujbaş. In colţ unde stăteam, eră trântit un cântar şi nişte peşte proaspăt. Lângă fereastră, o dihanie de pat cu nişte picioare atât de mari în cât cuprindea jumătatea păretelui. Patul erâ neorânduit , cu aşternutul murdar. InU’o plapomă roşie, slinoasă şi nişte perne cu feţele negre, se desluşea obrăjorii LA CHERHANAUA UZLINEI 167 unui copilaş ca de jumătate de an. Sus deasupra ferestrelor, erau făcute din papură nişte cornize îmbrăcate în hârtie colorată. Pe un perete, prins în cuie, un cap de bâtlan, iar pe altul o carabină veche turcească. Nişte cisme mari, unsuroase, hodineau pline de glod supt pat. Pe jos o murdărie ca de grajd. Agentul dădu desluşirele, socotind cât peşte a prins fiecare pescar învoit în baltă. Răsfoi aşa multe file, când de-odată revizorul se opri: — Dar aici, de ce-i şters? Agentul se îngălbeni, îşi plecă nasul în condică, uitându-se lung. — Aici, aici, bâlbâi el.... — Da, aici; întrebă revizorul.... — Aici să mă iertaţi, m’am încurcat... eram cu mintea în altă parte, din cauza aceasta am greşit.... — La slujbă nu trebue să fii cu mintea aiurea; vorbi revizorul cu oarecare asprime : trebue să ai ochii în zece, e vorba de banul statului!... — Iertaţi, domnule revizor!... dar să vedeţi d-tră, mi s'a întâmplat o nenorocire 168 N. DUNĂREANU în familie... de aceea am făcut eroarea... altceva nimic decât o simplă eroare... — Nenorocire în familie? vorbi revizorul ridicând ochelarii... — Da, o mare nenorocire! M’a părăsit nevasta! M’a trădat... oftă el din greu ridicând ochii în sus. — Te-a părăsit, din ce pricină? — Din ce piâcină... eh, cum să vă explic., cum să vă spun eu toate necazurile!... Agentul îşi duse mâna la inimă, oftă din nou. Urmă: «A fost lucru rău, că de n’ar fi fost aşa nu-şi părăsea gospodăria, bărbatul, şi pe sărmanul acesta de copilaş! — Vorbind arătă cu mâna spre patul murdar unde dormea copilul. — Aşa a fost şi mă-sa şi soru-sa... toţi.., şi dacă n’aş fi ţinut la ea, dacă n’aşi fi iubit-o!... Agentul clătină din cap, pe faţă i se aşternuse o dungă de amărăciune şi de ură. Revizorul, lăsă creionulpe masăşi întoarse capul cu ochi curioşi: — E mult de când te-a părăsit? întrebă el încet şi nerăbdător de a şti nenorocirea siuj başului... — De-o lună. Să vedeţi cum a fost: Eu LA CHERHANAUA UZLINEI 169 am luat pe femeia aceasta din iubire. N’am căutat zestre ca alţii, am luat-o cu ce eră pe dânsa; ba m’ara îndatorat de i-am făcut şi nunta... Eu, se cheamă că sunt un slujbaş mic. cu leafa neîndestulătoare, dar dânsa îmi cerea lux... Veşnic se plângea că i-i urât şi s’o duc la oraş. Eu căutam s’o distrez... o luam cu mine în barcă, o plimbam prin ghioluri când n’aveam treabă... Ca să n’o mănânce ţânţarii, îi făcusem un polog anume comandat, îi cumpăram când mergeam la oraş, romane: «Crimele unui conte», degeaba, ea una o ţinea că i-i urât şi nu poate trăi în bălţi şi pustiuri... Lasă Lino, zic eu: oda Dumnezeusămă a-vanseze, — eu unul îmi caut de serviciu — şi ne-o mută la oraş la Tulcea sau Su-lina; dar ea veşnic se ofensă. Acuma în-tr’un rând mă duc eu la baltă — aveam de închis nişte gârle. — Mă duc şi pentru că. isprăvisem materialul vin acasă mai de vreme. Când intru înlăuntru ce să vezi, găsesc în vizită pe serjentul de la pichet. Nu zic nimic, dar fac pe supăratul. Ea vede şi începe să se ofenseze ; şi după ce 170 N. DUNĂREANU pleacă sergentul îi fac morală: «Cum primeşti tu mosafiri în lipsa mea ?» Ea strigă la mine că de ce-o insult, şi-i dau a înţelege că-i necinstită; că după ce stă în pustiu şi-o mănâncă ţânţarii să nu-i vie nimeni în vizită? Am tăcut, ce să-i fac. Dar credeam că s’a isprăvit cu serjentul şi că n’are să se mai întâmple astfel de fapte... O zi, două, trei, o săptămână, nu simt nimic... Mi’nchipuiam că totul s'a isprăvit. La o lună după asta, mă întorc de la ghiol pe neaşteptate. Intru în casă, Lina nu-i. Caut, strig, nici un răspuns. Când să mă duc după ea, iat’o venind dinspre pădurice. — Unde-ai fost? — La primblare. Eu tac, nu spun o vorbă, dar din ziua aceea am căzut la bănuială... «Trebue să se fi dat în dragoste cu seijentul, îmi zisei eu...» şi toată noaptea mă gândeam cum aş face s’o desbar... Să mă duc la serjent să-l rog asupra faptului .. dar cum? să-mă leg de el, te pomeneşti că-mi capăt şi beleaua... Mă hotărăsc să mă pun la pândă să văd, e adevărat?... Aşa şi fac. LA CHERHANAUA UZLI.NE1 171 Ii spun 'ntr’o zi că plec în baltă şi nu vin jDănă ’n seară. Mă sui în luntre, pe urmă mă întorc pe altă parte şi m’ascund în pădurice. Stau eu ce stau şi nu trece mult, iată că văd pe Lina mea pe cărare... se opreşte, se uită printre copaci şi după asta iaca şi serjentul ei... Atunci n'am mai putut răbda: m’am repezit la dânsa şi am luat-o la bătae... I-am dat câteva palme, am dus-o acasă s’o judec; dar ea mi-a căzut în genunchi, şi-a 'nceput a plânge s’o iert... Şi-am iertat-o, domnule revizor; vă spun pe onoarea mea c’am iertat-o... numai să fie femec cinstită, să-şi caute de casa ei. Câteva zile părea că s’a îndreptat, că-şi regretă faptul... Eu începeam să uit de greşeala ei... Dar într’una din zile venind dela slujbă, văd casa goală şi ’nnăuntru lucrurile răvăşite... Stau, mă uit şi nu-mi dau seama... Când să ies după dânsa să văd dacă n’o găsesc, zăresc pe masă un bilet care spune: «Că-i pare rău, dar nu mai poate trăi în pustiul ăsta şi cu’n mitocan ca mine». Auzi, cu’n mitocan ca mine?! Agentul 172 N. DUNÂREANU cu ochii în lacrămi s’aplecă, se uită în jurul lui, apoi deodată începu să-şi scotocească buzunarele «mi se pare că-i aici! A, nu, stai că-i dincolo!» zise el căutând în alt buzunar. In momentul acesta un ţipăt asurzitor al copilului îl făcu să tresară... Agentul lăsă scrisoarea şi se repezi la patul copilului; îl luă în braţe şi începu să-l mângâe, «taci Greorgel, taci puiule! «Greorgel dădea din mâini şi cu ochii lui cenuşii, roşi de plâns, ţipă din răsputeri, strângându-şi mânuşiţele... Agentul îl legănă în braţe şi după multă trudă copilul se mai linişti. — Vedeţi, ce-i vinovat pruncul acestaV vorbi el apropiindu-se cu Greorgel în braţe... Spuneţi d-tră, vă rog!! strigă agentul uitându-so fix în ochii noştri. Ce să mă fac? Unde să-l duc? Cum să-l îngrijesc? să-l caut pe el, sau de slujbă... Ah domnilor ce e .femeea! Cum se numeşte o astfel de fiinţă... de sigur ţâcnită. Nu i-a fost ei milă de copilul ei, nici de bărbat... Să-l vedeţi, d-nule revizor cum plânge uneori şi strigă: îţi vine milă de dânsul! Se opri lăsând copilul jos şi ştergându-i lacrămile DA CHERHANAUA UZLINEI 173 cu mâneca.» Dar credeţi că s’a isprăvit aici? Staţi să vedeţi... După ce-a părăsit domiciliul conjugal, m’a dat în judecată pentru lovire... Auziţi, d-tră... dânsa să mă dea în judecată... ba să-i plătesc şi alimente!.. — Bine, dacă o să dovedeşti vinovăţia ei, atunci nu plăteşti nimic. — Cum să dovedesc... pe cine să pun martor, pe serjent? Şi apoi la urmă te pui cu femeea dracului?... degeaba, dreptatea tot de partea ei... Aici tăcu, oftă greu uitându-se la copil care se juca cu mâinile în guriţa mică. Agentul se sforţă şi cu’n aer jalnic s’a-propie de revizor. — Yă rog să nu vă supăraţi şi să interveniţi la un advocat ca să nu-mi o-preascăalimentele... Primesc 55 de franci; din ei acuma să plătesc o femeie... dar eu ce să mănânc?! Toată nădejdea mi-i la d-tră.-.. vă rog să nu mă refuzaţi... Ştiţi că sunt un slujbaş cinstit care-mi caut de datorie»! — Bine, bine, zise revizorul... Am să vorbesc... dar pe viitor să nu mai gre- 174 N. DUNĂREAN U şeşti... adaogă el închizând condica şi scu-lându-se... — Vă mulţumesc, vă mulţumesc... Pornirăm prin arşiţa soarelui care acum îşi mărise dogoreala. Sus, în depărtare de-asupra deltei, plutea un uliu şi’n colo muţenie adâncă peste locurile cuprinse de apă şi sălcii. Tot drumul agentul se ţinuse în urma noastră; mergea cu capul în jos ducându-şi din când în când mâna la frunte. Din depărtare se zări venind un soldat... Agentul se întoarse, se uită lung, apoi cu o mişcare grăbită s’apropib de revizor: «D-le revizor, d-le revizor, vă rog să nu vă supăraţi... uitaţi-vă înnapoi... Iacă vedeţi colo pe lângă luntrele alea, un soldat? Acela-i serjentul care a contribuit la nefericirea casei mele!... Apro-piindu-se de mine vorbi: — Dacă nu eră dânsul, Lina mea poate nu mă părăsea... d-ta ce crezi? — Poate, răspunsei eu. Gflasul agentului eră înduioşător ca al unui copil. Aşteptai... Peste puţin serjentul trecu prin dreptul nostru. Fluerâ vesel ţinând LA CHERHANAUA UZLINEI 175 v puşca pe umăr şi păşind liniştit. Eră înnalt. tânăr, cu mustaţa răsucită, cu privirea obraznică. Când serjentul se depărtă. agentul făcu o mişcare ciudată, scârşni din dinţi şi mormăi ceva... mi s’a părut c/a zis: «Te-oi învăţă eu!» Ajunserăm la barca noastră care săltă când la dreapta, când la. stânga şi ne urcarăm într’însa. Lopătari împinseră cu lopeţile, iar luntrea porni pe undele aurite. De pe mal agentul salută de câteva ori şi când ajunserăm la mijlocul Dunărei, auzii din nou glasul lui: «Drum bun, domnule revizor! Vă rog să nu mă uitaţi, domnule revizor!»... Multă vreme îl mai zării în acelaş loc. urmărind cu atenţie luntrea noastră. ÎNTR’UN SAT LIPOVENESC pre seara am ajuns în Furtuna, un sat de pescari lipoveni. Un vân-ticel răcoros aducea din ghioluri, mirosul papurei şi al florilor de baltă. Stuful îşi aplecă fruntea într’o mişcare regulată şi liniştită. Pe ghiol soarele a-runcâ cele din urmă raze... Apa căpătase culoarea sângelui în larg, violetă către maluri, gălbicioasă în adâncul stufăriei. — Departe, peste dealuri, se rezemau câţiva nouri uriaşi, cenuşii; iar în văzduh răsună ţipătul ascuţit al ciovlicilor. Sătişorul unde poposisem, n’aveâ mai mult ca 60 de case şi erâ aşezat pe-o N. Dunăreanu. — Răsplata. 12 178 N. DUNĂREA NU ridicătură de deal, înconjurat de sălcii şi ghioluri. Din margine puteai privi delta adâncă, nesfârşită, cu pustietăţile ei. Pornii în sat cu prietenul meu D., — un om înnalt, zdravăn, cu inimă bună, — ca să găsim un loc de odihnă. Pe drum, el îmi vorbi: «Odată satul ăsta numără la 200 de case; nu-i mult de-atunci... dar de când a venit ordin ca fiecare lipovean să-şi vaccineze copilul, au şters-o în lume. Unii s’au dus în Asia, alţii în Bulgaria alţii în Bucovina; cei cari nu plecase, s’ascundeau prin ghioluri şi trăiau cu lunile ascunşi. Mai uşor s’ar fi lăsat să moară de cât să-şi dee copiii pe mâna lui Anticrist. — Aşa numeau ei pe vaccinatori. — Ei, a fost greu cu ăştia înnainte, a-cuma tot s’au mai dat la brazdă, numai că nu s’alege nimic de capul lor... Ce câştigă, beau tot. Câtăva vreme ridicarăm coasta goală, pustie şi puţin pietroasă, apoi dădurăm în uliţa satului. în margine căsxiţe în ruină; unele fără ferestre, altele fără acoperişuri, din cele mai multe rămăseseră numai pereţii pe cari acum creşteau bu- ISTE'UN SAT LIPOVENESC 179 rueni. — Astea-s casele lipovenilor fugiţi; trai spuse prietenul meu. înnotând prin praful uliţei, am ajuns la şcoală, — o casă veche care mai mult semăna a şură. — învăţătorul, un om slab, gălbicios, nu bătrân, ne ieşi în-nainte. — Unde-am putea noi, dormi peste noapte? El se gândi puţin, clătină din cap cu grijă si răspunse: -— Cam greu de dormit..., dar să cercăm; poate Iarmalai Smocov să facă rost; după cât mi-aduc aminte şi domnu Revizor, anul trecut, tot acolo a dormit. Eu unul, v-aş primi cu bucurie dar n’am de cât un pat. Pornirăm cu toţii la casa lui Smocov. Pe drum întâlnirăm pescarii venind din baltă cu vâslele în spinare. Sara cădea fumurie. O căldură dulce plutea în văzduh. — Sunteţi de mult aici? întrebai pe învăţător. — Pe al doilea an. — Dar cu şcoala cum merge? — Poarte greu. Autorităţile se poartă. 180 N. DUNĂREANU prost; ruşii nu ne iubesc, dă, nici nu poate fi altfel, dacă îi pui la amendă că nu-şi trimet copiii la şcoală... Credeţi dumne-voastră?, de multeori nici de-ale mâncării nu găseşti. D'apoi astă earnă ce-am păţit !, am tremurat tot timpul şi-am înghiţit fumul unei sobe sparte... Nici lemne, vai de capul nostru. — Sunteţi dobrogean? — Nu, din Fălciu. Tăcu clătinând din cap cu durere. în cele ce-mi vorbise învăţătorul, nu eră nimic batjocoritor; totuşi din glasul lui puteai înţelege revolta de care eră cuprins acest om necăjit, trimis în mijlocul satelor străine, ca să înveţe pe cei de alte neamuri, limba noastră românească. Când am ajuns la casa lui Smocov, agentul din Z, auzind că suntem în F. şi ştiind că cu greu vom putea găsi loc de dormit, venise cu luntrea peste ghioluri ca să ne treacă la Z, unde ne pregătise o gazdă... Am hotărât să plecăm îndată ce vom gustă ceva. Smocov, un lipovean scurt, gros, cu o leacă de barbă şi cu figura blajină, purtă intr’un sat lipovenesc 181 un cămeşoi lung de pânză colorată care-i cădea până la genunchi, şi strâns la mijloc cu un brâu roş; iar în picioare cisme groase de iuft care miroseau a unsoare. Eră unul dintre pescarii cei mai cuprinşi şi mai gospodari. în ogradă avea câteva luntre, năvoade şi setei ude care erau chiar atunci aduse din baltă. Smocov foarte bucuros de vizită, mai ales că venea un slujbaş înnalt, ne-a poftit într’un balconaş, unde pe o masă fierbea un samovar de alamă... Uşa de la casă eră deschisă aşa că putui zări o odaie ai cărei păreţi erau ticsiţi de icoane cu slovă rusască... în mijlocul lor, cu rama de aur, Sf. Niculai, păzitorul vieţei pescarului, cu figura blândă, cu barba albă, părea că comandă mulţimei aceleea de sfinţi, sfinţi-şori şi mucenici... Pe când începeam a sorbi cel dintâi pahar de ceai, iar gazda a povesti o întâmplare pescărească, deodată auzirăm din uliţă, un svon nelămurit de glasuri. Dinspre baltă se ivi o ceată de lipoveni tineri, 182 X. DUNĂREANU bătrâni, de toţi vre-o 20. Veneau grăbiţi, vorbind sgomotos şi strigând. Cu cât ceata s’apropiâ, gălăgia glasurilor devenea mai mare; iar când ajunse în dreptul casei, amuţise... Se opriră ca la o comandă, apoi unul mai bătrân, le vorbi ceva pe ruseşte, pe urniă se ’ndrep-tară spre poartă. Smocov ridică capul asemeni şi agentul pescăriei care s’aşteptâ la vre-o plângere se vede; numai slujbaşul care era învăţat cu de-astea, stătea nemişcat, abea ridicându-şi privirea. Hojmalăii trecură pragul porţei şi când ajunseră în faţa cerdacului se opriră des-coperindu-şi capetele. Câteva minute tăcură şi se uitară la cel mai bătrân care venise în frunte... Toţi erau înnalţi, bărboşi, îmbrăcaţi cu cămeşi lungi. Cei mai mulţi, cu picioarele goale, mirosind a băutură şi a peşte... — Am venit la d-tră domnu ’dimistrator! vorbi cel bătrân, făcând un pas înnainte... Slujbaşul lăsă păharul din mână şi se uită lung, curios. —i Aţi venit la mine, ce-aveţi de spus? INTRUS SAT LIPOVENESC 183 Vi s’a furat ceva'? vi s’a făcut vre-o nedreptate?... — Nu d-nu. dimistrator; vorbi bătrânul aplecându-se şi ducându-şi mâinile la piept. Noi venit la d-vqastră, ca să iertaţi pe asta om... Lipoveanul se întoarse şi arătă pe unul din ceată, un medelean sdravăn, lung ca o prăjină, cu-o barbă de sălbatec, cu picioarele goale şi cu nişte haine sdren-ţuroase pe el, care stătea la spatele lui. — Să-l iert, de ce? — Asta om, vorbi el — căutând să-l tragă mai în faţă — noi vrem să facem la dânsu’ popă... — Ei şi ce-aţi venit să vă dau binecuvântarea? Eu nu-s Mitropolit. — Nu domnu dimistrator; dar să iertaţi pe el... altfel nu face la dânsul popă... — Iertaţi pe dânsu, domnu dimistrator, murmurară în cor, toţi lipovenii, clătinând capetele. Administratorul asculta mirat neînţe-legând ce vor oamenii aceştia. Se întoarse spre agent ca să-i spuie de ce-i vorba; în clipa aceea glasul bătrânului îl .atrase din nou. 184 N. DUNĂREANU — Pe omul asta dat la judecată, domnul agent... el prins o babuşcă când fost vâ-natu oprit... El nu vinovat ; el bun om saracu !... Toţi lipovenii clătinară din cap în semn de aprobare, murmurând încet... aşa-i.... aşa-i.... — A, va să zică de asta-i vorba ! va să zică nu-i om cinstit... a vânat în balta statului când nu eră voie !... zise administratorul foarte serios... atunci e greu... în mulţime se făcu tăcere. Vorbele administratorului trecură ca un îngheţ... Lipovenii se uitară unii la alţii parcă nu ştiau ce să facă. Câţiva ghiontiră pe bătrân să zică înnainte... Agentul care stătea în dosul administratorului, îi şopti ceva la ureche... «Va să zică aşa stă lucrul», vorbi administratorul, şi se întoarse către bătrân : — Ia ascultaţi ce spune domnu agent! nu-i vorba de-o babuşcă, mult mai multe a făcut omul vostru... — Nu-i adevărat; se grăbi să spuie bătrânul... Oamenii spus că el a vânat o raţă fără permis.,, nu-i adevărat... El om intr’un sat lipovenesc 185 bun, saracu, el nu vinovat. Şi întorcân-du-se spre ceilalţi arabă cu mâna: asta, oameni toţi cunosc la dânsul. Lipovenii aprobară din nou. Administratorul zâmbi, apoi deveni iar serios. — Ei şi altan’a mai făcut nimic? — Altăceva ? altăccva ? — A furat şi nişte instrumente pescăreşti. — El furat instrumente ?... A saracu ! Asta minciună ; un alta om poate... — Cum alt om ? iaca sunt acte.... — Asta fost duşmani. El găsit nişte vintile şi alţii spus la el furat... Iertaţi la dânsu dornnu dimistrator... — Ertaţi pe dânsul, dornnu dimistrator, strigară ceilalalţi în cor, cu voci groase, răguşite... Noi, de şase ani, nici n’avem popă... Copiii nu ni-s botezaţi nici cununiile nu s’au cetit... Administratorul tăcu, se uită la dânşii apoi la hojmalău. — Cum te cheamă bre ? — La el cheamă Serghei Cudriaţov; se grăbiră să răspundă alţii din ceată. N. DUNĂREANU 186 Serghei, ridică capul, dar fără să ne privească. Abia acuma putui să-l văd bine. Avea o faţă mare, puhabă de beţie ; nişte ochi mici, un nas lat ca o pătlăgică şi ’n cap o pădure de păr galben, slinos. Faţa, mâinele-i erau negre ; pe ’ntreaga-i figură nu se clintea un muşchiu. Stătea ca condamnatul care-şi aşteaptă sentinţa. — Şi pe-acesta vreţi voi să-l faceţi popă ? — Da, da, domnul dimistrator. — Bine, dar n’aţi găsit un altul; iaca el a furat, a călcat legile ţărei. — El cântă frumos, citeşte frumos, altul nu ştie ca el; răspunseră toţi. Administratorul stătfi pe gânduri, parcă nu ştia ce să facă ; se întoarse cu faţa spre hojmalău. — Serghei Cudreaţov ! . Hojmalăul ridică capul sburlit şi privi sperios. «Serghei, iaca oamenii ăştia cer să te iert, că altfel nu te hirotoniseşte popa... Ce ai de spus ? Serghei mişcă buzele, întinse gâtul şi 1NTR UN SAT LIPOVENESC 187 bâlbâi: «Eu, eu, domnu dimistrator, eu greşit... eu nu vinovat.» Lipovenii se uitau cu admiraţie la popa lor. Când isprăvi hojmălăul vorba, ei rămaseră în aşteptare cu măinele pe piept cu privirea aţintită, ca nişte credincioşi într’o biserică. Administratorul se întoarse către agent: — La câte ai procesul? — La 25 ale lunei. — Atunci «ă nu te prezinţi, ca să se închidă dosarul, Apoi se ’ntoarse spre hojmalău: — Serghei!... Toţi ridicară capetele, aşteptând... «Iacă te-am iertat»... Lipovenii izbucniră într’un strigăt de bucurie : «Trăiască domnu dimistrator! Trăiască domnu dimistrator! . Apoi în frunte cu cel mai bătrân şi cu popa, se îndreptară gălăgioşi spre poartă. Seara căzuse. Din baltă vântul aduc ea o răcoreală dulce, un zvon nelămurit de glasuri. Curând şi luceafărul scânteie în depărtare peste ghiolurile pustii, peste cerul înnegrit. 188 N. DUNĂREANU Borşul demult era gata. Mâncarăm în fugă, iar gazda care se ’nvârteă în jurul nostru, nu mai putea de bucurie «Dumnezeu s’aducă sănătate ladumitale, domnu dimistrator! Noi aici, acuma şase ani, n’a-vem popă. Asta om Serghei, el când bea, rău, altfel bun om saracu; el cântă frumos, citeşte frumos, de când n’avem popă el trebue să boteze toţi copiii». Am plecat peste un ceas. Pe uliţele negre ale satului, rar de întâlneam câte un om. Lumini sărace pe la ferestrele căsuţelor, privegheau în noapte... Când să cotim uliţa ce dă spre baltă, nişte strigăte înnăduşite ne opriră în loc... — Ce să fie oare? Adimistratorul zise: — Să trecem puţin înnainte. Cu cât ne apropiam, cu atât larma glasurilor devenea mai vie. Din întuneric, lumina unni felinar, desluşi intrarea unei crâşme. Ne-am oprit în faţa uşei. Inlă-untru ce să vezi? Popa nostru, beat mort, cu-o oală în mână, cu părul vâlvoi juca în loc, bătând cu picioarele goale în duşumea şi strigând cu-o voce groasă. In IXTR UN SAT L1P0VENB.SC 189 jurul lui ceilalţi lipoveni beţi şi moţiunii din cap, ţineau hangul cântând, s’aplecau, bateau din palme. Pe masă sticle şi pahare pline. Duhoarea băuturei ajungea până’n uliţă. De-odată din mulţime se repezi un beţivan, prinse pe popă de mână şi începură să joace amândoi cazaciocul; duceau mâinele în sus, se lăsau pe vine, strigând şi cântând: Priihali panici Griceanîcî lipici... Toţi începură să cânte la fel bătând din palmeşi chefuind într’o larmă asurzitoare. — Iaca ce fel de oameni sunt ăştia ! nu ţi-am spus eu! zise administratorul. Plecarăm peste puţin urmăriţi de zgomotul glasurilor. Când ajunserăm la baltă ne lovi de-odată în faţă, răcoreala apei, adusă de suflarea vântului. Stuful făşieâ molatec. In întuneric se desluşea deasupra bălţei, dunga întunecată a cerului. In largul ghiolului luceau câteva lumini de aur. Doi lopătari îşi arătară umbrele din dosul unei sălcii. Jos, la mal, ne aşteptă luntrea. Ne urcarăm într’însa ; vâslaşii împinseră cu lopeţile, apoi încet, încet, ne 190 x. DuxĂKEAxr; îndepărtarăm lăsând în întunerec luminile sărace care luceau în sat. In văzduh, tot mai slabe, mai stânse s’auzeau glasurile lipovenilor care petreceau fericiţi c’au să aibă un popă... Mă tolănii în barcă şi’n răcoarea nopţei multă vreme mă gândii la cele petrecute, dar mai ales la sufletele oamenilor acestora, întunecate, ca şi noaptea în care călătoream. SPRE ADÂNCATA f răsura urcă greu la deal. Şoseaua zgrunţuroasă, plină de gropi, face să trosnească arcurile vechi, isbin-du-ne când tntr’o parte, când într’alta. Caii se opintesc, întind gâturile şi loviturile biciului curg grele peste pielea roasă a bietelor gloabe. — Nu mai bate caii aşa, Avrum, strigăm noi jidanului de pe capră. — Dacă nu trag, — răspunde el necăjit. E o dimineaţă posomorâtă. Neguri cenuşii plutesc deasupra câmpului. Vântul rece şi umezeala ne fac să tremurăm în măntălile noastre. Lanuri de porumb se 192 X. I)UNĂUEA X U întind nesfârşite cât ţine zarea. Peste puţin ridicăm dealul cel mare din preajma oraşului care a rămas în urmă, cu căsuţele lui tupilate şi sărăcăcioase. Ne lăsăm tot la vale prin marginea huceagurilor din Văculeşti. în drum nu întâlnirăm ţipenie de om. Melancolia acestei zile ne-a cuprins sufletul; amândoi prietinii stăm tăcuţi, parcă ne-am gândi la acelaşi lucru. Cu cât înnaintăm drumul devine mai greu. Trecem în fugă pe lângă cantoanele sărace, iar pe sus nourii deşi, zdrenţuroşi, se duc grăbiţi. Când să eşim din Văculeşti, o ploae rece, deasă, începe să cadă de sus. Jidanul grăbeşte caii, pe când picăturile de apă răsună înnăduşit pe burduful tră-surei. — Zoreşte, — strigă prietinul meu, j ida-nului, şi să te opreşti la cantonul numărul patru. — Peste puţin ajungem. în căsuţă e frig, miros greu şi o sărăcie care te pune pe gânduri. — Da poftiţi,staţi — jos, îngână femeea. Ne rezămăm de uşă. Prietenul meu scoate o condică, se uită în lăuntru, pe urmă întreabă: SPRE ADÂN'CATA 193 — Unde-i Gheorghe’? — Pe linie, domnule inginer. — Iacă, v’am adus leafa... Vorbele acestea fac pefemee să deschidă ochii mari. Mă uit la dânsa şi mă cuprinde mila. 0 faţă slabă, gălbicioasă, un păr rar, ro-şiatec. Ochii sclipesc ca două lumini întunecate. E cu picioarele goale şi pe dânsa poartă nişte trenţe. In tindă, aruncate în neregulă, câte-va oale. Un purceluş, mic şi slab ca o mâţă, muşlueşte în colţ. — Ştiu că ai fost bolnavă, Catincă, — spune inginerul, — acuma eşti bine V . — Mai bine. domnişorule, — răspunde dânsa. Prietenul meu scoate din buzunar un pumn de franci şi începe a număra. Femeia se uită, lung de parc’ar voi să-i mănânce. — Cinci franci v’am dat rândul trecut... — Aşa-i, domnule inginer. După ce isprăveşte de numărat, femeea ia banii şi dă să-i sărute mâna. Plecăm. Ploaiea s’a mai potolit. Nourii tot aleargă grăbiţi. N. Dunăreanu. — Răsplata. 13 194 N. DUNĂREANU Ici colo un petec de cer albastru ne umple inimile de speranţă. Pământul negru înghite cu nesaţ picăturile apei. Pe mirişti şi pe frunzele po-puşoilor plutesc boabe mari de apă. Zărim în curând şi pădurea de la Adâncată: revărsată pe o coastă, e îmbrăcată în vălul negurilor cari se ridică. Pe la prânz ajungem în Adâncată. Satul e aşezat într’o vale, înconjurat de păduri de mesteacăn; e mare, frumos, cu căsuţe albe... acum în lumina soarelui, după ploae, păreţii aceştia parcă, râd de bucurie. — Cât ţinem şoseaua, e bine ; dar cum intrăm într’o hudiţă, roţile s’afundăîn mocirlă până la osie. Scăpăm cu greu de a-colo şi ne oprim în faţa unei porţi înnalte, cu doi brazi în faţă... Cum păşim pragul, un dulău ne şi ia în primire, arătându-şi colţii albi. — Acasă-i părintele ? — Acasă, — răspunde un argat. — Da, poftiţi înnăuntru, zice cucoana preoteasa, ivindu-se în uşe. Până să ne scoatem mantalele, iacă şi Sfinţia sa. SPRE ADÂNCATA 195 — He, he, he, bine-aţi venit sănătoşi. — Bine te-am găsit sănătos, părinte ! Părintele, într’un cojocel scurt, cu cio- bote ’n picioare, cu o căciulă do oaie în cap, de par’că nici n’ar fi un slujitor al altarului, se uită la noi bucuros. — Nici nu mă aşteptam să veniţi, — zice el. Intrăm în odaia curată, cu covoare de casă,. Cucoana preoteasa, o femeie ’naltă, slabă, stă puţin, pe urmă chiamă pe părintele în săliţă şi-i şopteşte ceva. în urmă ne luăm de vorbă de una, de alta ; părintele ne spune cu cât greu a scos din sat pe un jidan care se pripăşise aici şi storcea lumea ; cum a ’nfiinţat banca populară şi cum şi-a rânduit o vie şi un râmnic la gospodărie. După ce mai cinstirăm câte-va păhărele de rachiu, iacă şi cucoana preoteasa, poftindu-ne la masă... Pe când mâncăm, părintele spune mulţime de întâmplări, care de care mai cu haz. — Părinte, mai lasă oamenii în pace să mănânce, zise cucoana... 196 X. DUNĂREANU Părintele râde ’n barbă, se uită la noi, duce lingura la gură şi nu se lasă. — Ei, dar pe când eram în poliţie ! — Cum, părinte, ai fost şi în poliţie? — Vezi bine c’am fost!... — Si cum asta? întrebăm noi miraţi. — Apoi cum, spune el... Eu după ce am făcut patru clase de seminar am intrat în oaste... Apoi când m’am liberat, m’au numit subcomisar la Tulcea. Am stat eu în poliţie şi dac’am văzut că nu-i bine, am intrat din nou în Seminar. — Şi-ai putut intra? — - Vezi bine, dac’am căpătat dispensă regală... Acolo la Tulcea eră să fac cunoştinţă cu hoţul cel mare Licinsche. — Părinte, si eră să te cunoşti cu Lincische ? — E hei, de câteori.., dar numai într'o seară era s’o păţesc. Atunci mă pusesem la pândă, pe o noapte întunecoasă să-ţi dai cu degetele în ochi. Vă spun drept că mare noroc am avut de nu m’a împuşcat hoţul; de atunci nici nu m’am mai pus la pândă. Nu isprăvi bine părintele vorba, când SPRE ADÂNCATA 197 auzirăm pe cineva în sală scuturându-şi ciobotele. Uşa se deschise şi un om roş, cu mustăţile mari, cu o înfăţişare de beţiv, intră înlăuntru, aplecându-se către cei de faţă. — Ai venit să mergem? întrebă inginerul. — Da, domnule inginer. Mai cinstirăm câte un păhărel de vin, apoi după ce un argat puse caii la trăsu-rica popei, pornirăm. Un soare cald usca acum drumul. Şi-roaele se scurgeau prin şanţuri. înnaintea noastră ve întindeau lanuri de grâu care dădeau în copt. Peste puţin intrăm într’o pădure de mesteacăni. Copacii păreau văruiţi până la trunchiuri, iar frunzele verzi, fragede, pline de boabe de apă, supt razele soarelui aveau sclipiri de diamante. Pasările cântau bucuroase şi pădurea se înveseliâ. Curând scoborârăm la vale, cotirăm pe un drum umblat, ne ridicăm iar la deal, pe când Burdujenii, cu gara lui roşietică şi mare, se deschidea tot mai mult vederii. — Când ajunserăm sus, o privelişte şi mai măreaţă 198 n. dunXkeanu se deschise înnaintea ochilor. Prin valea aceea mândră şi largă, apele Şiretului se desfăceau albastre în preajma cetăţii lui Ştefan, care acum, cu turnurile ei înnalte, străluciâ în bătaea soarelui. Pe vârful dealului în drumul ce făceam, nu se vedeau decât movile' de peatră aşezate cu multă rânduială. — Aici erau carierele. — Păreau nişte mici redute, pe câmpul acela verde. Alături, la câţiva paşi, pământul eră de curând săpat şi în dosul movilelor, ţărani cari lucrau grăbiţi: Unii luau pietrişul cu roaba, alţii îl aruncau într’o pânză de sârmă, alţii îl strângeau grămezi. Erau şi bătrâni şi tineri. îmbrăcaţi prost, cu picioarele goale, cu feţele îndurerate de suferinţă. La vederea inginerului, ei se opriră din lucru, scoaseră căciulile din cap, uifându-se cu frică la omul datoriei. Picherul scoase o ruletă, o desfăcu şi s'apropie de inginer, foarte însufleţit; — Pe care s’o măsurăm, domnule inginer ? —- Iacă, pe asta, zice el, arătând o movilă. SPKE ADÂNCATA 199 Cei doi luară fâşia do câte un capăt, s’apr op iară de movilă, o măsurară. Ţăranii se uitară tăcuţi, lucrând înnainte. Apoi când inginerul se depărtă, şoapte încete porniră dela unul la altul. Cei doi, după ce mai merseră câtva, se opriră în faţa unei gropi. în mocirlă, cu picioarele goale în apă până la genuchi, lucra o altă ceată. Loviau acolo în întu-nerec, cu cazmalele în pietriş, dărâmând malul. Picherul s’apropie, începu să deâ din mâini, arătă groapa, făcând socoteli... Cellalt ascultă tăcut si numai din când în când dădea din cap sau spunea câte-o vorbă. — Oamenii din lăuntru, lăsară cazmalele, îşi ridicară capetele; dar în clipa aceea se auzi glasul furios al picherului: — Ce nu lucraţi, leneşilor? Un murmur pătrunse printre rânduri; îşi luară cazmalele, începând să lovească. In acelaşi timp se văzii venind spre inginer o ceată de ţărani... Aproape, se opriră cu capetele descoperite, neîndrăznind să zică ceva. — Ce vreţi voi? întrebă inginerul. 200 N. DUNĂIÎEANU — Sărutăm mâinele, măria voastră, apoi să ne iertaţi îndrăsneala, că dă, da tare-i mult câte-o movilă de om. — Cum, e, mult câte-o movilă'? — Da, cucoane; să le facem mai scurte. — Nu vă potriviţi, strigă picherul. Sânt nişte leneşi, parcă nu-i cunosc eu? Ţăranii se uitară lung în ochii picherului. Pe dată din groapă începură să se ridice alte cete de lucrători, apropiindu-se unul câte unul. Câţiva le eşiră înnainte, le şoptiră ceva, apoi deodată cei din ceată începură a vorbi mai tare; din gălăgia celor de faţă, s’auzi din nou o voce: — Să ne faceţi dreptate, cucoane! (xân-diţi-vă că venim de cine ştie unde, că muncim prin ploaie ca vai de noi, pentru prestaţie, doar nu suntem dobitoace. — Si ce să vă fac eu? j» —■ Să ne faceţi movilele mai scurte. Picherul, la auzul vorbelor, sări din locul lui pai-că ar fi fost gata să-i lovească. — Tu să nu te-amesteci, strigă inginerul. Apoi întorcându-se spre cantonieri, îi chemă la el şi le porunci s'aducă două prăjini. S’apropie de o movilă, începu s’o SPRE ADÂNCATA 201 măsoare: tăie marginile movilei şi o mai mai măsură iar, însemnând lungimea, pe prăjină. Oamenii se îngrămădiră, privind. Pe urmă măsurară în înălţime şi iar însemnară. — Iacă atâta are să vă fie movila, de azi înnainte; vă mulţumiţi ? — Să trăiţi, domnule inginer, să vă dea Dumnezu sănătate, — strigară toţi bucuroşi şi se depărtară. După ce lucrurile se liniştiră, inginerul s’apropie de picher. — De ce te’nfuriaşi aşa ? Iaca, cu blândeţe faci mai bine cu ei. N’ai văzut cum i-am luat eu? Le-am scăzut în lungime şi le-am pus în înălţime. Picherul începu să râdă mulţumit. Intr’un târziu plecarăm tot pe aceleaşi drumuri. Era în amurg. De pretutindeni neguri cenuşii se lăsau pe văi, pe dealuri, îmbrăcau pădurile. Nu ştiu de ce tăceam, de ce aveam o greutate pe suflet... Când aproape de Adâncată, inginerul care tăcuse şi el tot timpul, s’apropie de mine şoptindu-mi. 202 N. DUNĂItEANU — Ai văzut cât sufăr bieţii ţărani? Mă uitai în ochii lui mirat... El îmi înţelese gândurile şi cu oare-care tristeţe în glas, îmi spuse: — Ce să fac? Şi mie mi-e milă: dar dacă aşa-i legea!.,... Apoi, ca vorbindu-şi singur: «Ştiu eu ce se lucrează aici. Dar cui să spui? Dacă picherul e feciorul directorului de prefectură!.. In curând intrarăm în sat. DOMNUL DAVIDESCU 11 vedeam în fiecare dimineaţă când plecă la slujbă, ţinând subsuoară o geantă mare, roşie, de pânză. Mergea încet, suflând greu şi ştergându-şi din când în când sudoarea de pe frunte cu o basma popească. Oamenii din mahala îi spuneau perceptorul, din cauză că împărţea nevoeşilor hârtii galbene pe care erau scrise că se vor vinde lucrurile cele mai bune din casă dacă n’o plăti dările. II chemă, Davidescu Matei; nu tocmai înnalt, cu nişte ochi albaştri şterşi, cu două favorite mari, roşcate, care se revărsau deasupra peptului, destul de lat. •204 N. DUNĂKEANU Iu mahala se mutase numai de doi ani. Pe locul acesta înainte vreme era un maidan plin de gunoaie şi de bălării, care începea în stada Română şi se sfârşea în popa Stamate. Stăpânul maidanului văzând că nu-i aduce nici un folos, îl vândvi în rate mici funcţionarilor săraci, cari ridicară cu multă trudă căsuţe umile, unde aveau să sălăşluiască dânşii şi mizeria. La mijloc lăsară o stradă îngustă pe care o botezară «Ciuchină», după numele proprietarului. Davidescu se împăca bine cu toată lumea, măcar că slujba lui era dintre-acelea care le-aduce veşti rele... Dacă omul se necăjea, trântea, înjura când îi întindea foaiagalbenă el îl luâ cu binişorul: «Nu te supăra, frate; vezi, fă toate chipurile, te-oiu mai păsul şi eu, că şi statul are de plătit şi dacă noi, cetăţenii, nu i-om achită, el de unde, să facă faţă ? ! » Nu tot aşa eră cu nevastă-sa; dânsa, o femee mică, cu nişte ochi drăcoşi, cu zece ani mai tânără ca dânsul, nu se ’mpăcâ mai de fel cti lumea. Pentru asta, femeile din mahala o botezară «Pa-tica». Zadarnică eră rugămintea lui Davidescu ca să nu se mai certe cu vecinele, ea DOMNUL DAV1DESCU 203 răspundea: «Ce? Să mă pun în contact cu toate"mitocancele ?» Când venea acasă de la slujbă, Davidescuîşi găsea totdeauna treabă : ba dregea un gard, ba o cotineaţă, s’amestecâ de multe ori şi în treburile femeieşti... Mai ales toamna, când erâ vremea zarzavatului, atunci tăiâcăpăţânele de varză, le aşeză în butoi, îngropa prazul, morcovii, ţelina pentru earnă. De multe ori făcea şi mâncare, când nevastă-sa erâ dusă la plimbare. O singură patimă avea domnul Davideseu ; hulubii. Duminicele, când n’aveâ slujbă, se ducea la coteţul înălţat pe un par în mijlocul ogrăzei, deşchideâ uşişoarele mici şi dedea drumul locuitorilor blânzi ai acestor căsuţe. Avea porumbei de toate soiurile : încălţaţi, cu două cucuie, miserlii, guleraţi, rotaţi, cu coada desfăcută umbrelă. După ce-i alegea pe cei mai sburători, îi lua la goană fluerând şi bătând din palme... Porumbeii se înălţau în cercuri line, se ridicau în văzduh pân’ce se perdeau în nemărginirea albastră: si-atunci Davideseu foarte mulţumit, îşi lua cafeaua, se punea în cerdac, îşi aprindea ţigara,, privind 200 N. DUNĂKEANU sborul porumbeilor în dimineţile calde. Copiii, nu avusese. Asta îl bucurase în anii tinereţei, îl întrista acum când funia se strângea în jurul parului, cum spunea dânsul. Intr’una din zile, ducându-se la slujbă, ca să i-se iscălească hârtiile pentru ziua ceea, văzu o mişcare ciudată printre slujbaşii biroului. Davidescu nu înţelese nimica; scoase foile din geantă şi le întinse şefului... Atunci un glas gros, răguşit, s'auzi zicându-i: — Pe ziua de astăzi sunteţi înlocuit... Davidescu căscă ochii mari, spărioşi, faţa i-se întunecă şi rămase cu mâna întinsă, bâlbâind... — Cum, înlocuit? Eu înlocuit?... In birou se făcu tăcere, condeiele stă-tui'ă, funcţionarii îl priviră cu jale. El, galbăn ca varul, cu ochii rătăciţi, îngână: — Cum se poate să mă daţi afară pe mine, slujbaş vechiu? Eu care am servit statului cu credinţă; eu care n’am la activul meu nici cea mai mică pată... — Eu nu ştiu nimic; domnul Admini- DOMNUL DAVIDESCU 207 strat or... vorbiţi cu dumnealui, răspunse şeful de birou. — Domnu Administrator? bine, dar pentru ce mă dă afară? pentru ce mă lasă pe drumuri? Cum se poate una ca asta!?... — Poate să fie numai o greşală, vorbi un slujbaş... — Da, poate să fie numai o greşeală bâlbâi el. Şi deschise uşa, şovăind, pe cănd ceilalţi funcţionari îl urmăriră cu priviri triste, pline de frică şi de durere.... Cu toate rugăminţele, Davidescu nu mai fu primit.;. Zadarnic arătase el decoraţiile din răz-boiu, certificatele de bună purtare! «Cincisprezece ani de slujbă şi la bătrâneţă când să iau şi eu o pensioară, m-’au lă-satără pe drumuri ca să vâre pe-un nepot al administratorului»... Mergea din ziua ceia trist, descurajat, şi când cineva îi dădea bunăziua, tresăriâ, ridică ochii şi ’ncepeâ să-şi spuie păţania. In mahala, vestea, pătrunse ca fulgerul... «Auzi, l-a dat afară pe perceptorul! — «Am auzit c’a furat, a’ndosit banii *208 N. DUNĂREANU statului...» «I-o fi mâncat Patica cu modele ei...» Şi de câte ori trecea omul de-acasă, priviri răutăcioase îl urmări au din deschizătura portiţelor, prin crăpăturile gardurilor.. Ura aceasta plină de bucurie, se revărsase mai ales din cauza nevestei lui. — «Las’o acuma, să mai vedem pe Patica, mai trece aşa fără să ne dea bună-ziua ? îşi mai pune în pălărie flori de cele scumpe, par’că ar fi fost prinţesă'?» Acasă când venea, de la nevastă trebuia să rabde altele; devenise foarte rea... «Eşti prea moale, prea te laşi să-şi bată joc toţi de tine.... Oof Doamne, cum n’am fost eu pe lume bărbat, să le arăt eu...». Davidescu tăcea, pornea de-acasă umilit. Bătu la uşile celor mari, în zadar.... In casă lipsa se simţea, iar pe datorie nu mai avea de unde lua... Ii venea uneori să-şi facă. seama, s'o isprăviască. In primul an sădise în faţa casei câţi-va trandafiri, micşunele, apoi buna-dimineaţa, acuma toate stăteau triste, lăsate în părăsire... nici straturile de legume, nimic numai fură semănate! un vânt de moarte DOMNUL DAVIDESCU 209 parcă bătuse peste ele şi în căsuţa veselă şi curată a funcţionarului sărac. Intr’o zi, pe când stătea la cafenea, urmărind cu atenţie «Universul», iacă un prieten vechiu se apropie de el.... — Ce mai faci, dragă Davidescule? — Rău, foarte rău; m’a dat afară din slujbă... Şi ’ncepu să istorisească durerea lui. — Şi acuma ce ai de gând să faci? — Ştiu eu?.. Prietenul stătii puţin, se gândi, apoi vorbi cu încredere. — Eu zic să te faci comersant. — Cum, comersant; dacă n’arn capital şi nici nu mă pricep?.. — Tocmai asta voesc să-ţi spun şi eu.... D-ta se chiamă că eşti proprietar, ai casele dumitale: bani, nu-i greu de găsit... împrumuţi ceva asupra caselor, ştii, ca să poţi începe; pe urmă, când ai prins o leacă de cheag, lesne te plăteşti de datorii şi rămâi cu capitalul dumitale. Nu vezi dumneata nişte băeţi de prăvălie cari până eri scoteau vinul din pimniţă, azi sunt mari comersanţi. N. Duinireanu. — Răsplata. 11 210 N. DUNĂREANU — Aşa-i aşa-i, vorbi Davidescu, apro-piindu-şi scaunul... Vezi, îmi place, drept, ideeadumitale, dar nu ştiu ce-o zice nevasta. — Cum! La dumneata în casă cântă găina? — Nu, frăţioare, dar ştii... femeia mea este o fiinţă foarte curiosă. — Ei, dacă te temi de femeie, ce să mai stricăm vorba? Davidescu porni acasă foarte neliniştit. Se gândea: Fără slujbă, înapoi nu vrea să-l primească... pe urmă ideea prietenului nu eră rea; atâta că el nu ştiâ să vândă, dar ce mare filozofie să înveţi a vinde!... — Ştii ceva, vorbi el nevestei, după ce intră în casă; «am de gând să deschid o crâşmă. — Cum? Să mă fac cârciumăreasă...răspunse ea repede, sărind parcă ar fi fost friptă. — Stai, Lisa veto; astăzi a fi cârciumar, nu-i ruşine; nu vezi nevasta lui Grradea, vinde la tijghea şi când iese înlume, cine-i mai respectată?... Banul e azi totul.... ai DOMNUL DAVIDE8CU 211 bani, dai piept şi cu Dumnezeu; nu, te mănâncă câinii... Femeea se mai domoli. Exemplul cu nevasta crâşmarului Gradea o convinsese pe jumătate; restul nu fu greu, mai ales când el îi arătă cât de uşor te poţi îmbogăţi, şi cât de bine ar putea trăi ea atunci. După două săptămâni, Davidescu încărca bagajul şi pornea la prăvălia lui. Pe poarta casei lipise un bilet pe care eră scris cu mâna ei: «Doritorii se vor adresă d-lui Matei Davidescu, comersant, gara Bărboşi». Cârciuma care şi-o închinase, eră aşezată pe şoseaua care duce din Galaţi în gara Barboşiloj. Voise să deschidă la Galaţi, dar nu găsise loc potrivit pentru banii lui; apoi nişte prieteni îi vârâse în cap că e mai bine aici. Poziţie avea frumoasă; în faţă, gara Bărboşi, dealurile Tirighinei şi pulberăria armatei, ale căror paratonere se ridicau în înalt; apoi balta Cătuşei cu ghiolurile-i lucitoare şi grădinile de zarzavat. Linia drumului de fier tăia şoseaua’n două, iar în spatele cârciumei, ascuns între stejari 212 N. DUNĂREAN U şi sălci, se întindea Bârlăzelul. O pădurice mică prin inima căreia curgea un pârâuaş limpede, şi care oglindea pe faţa-i liniştită tufele de măcieş ce înfloreau la mal. De cum s’a mutat aici, Davidescu a îngrijit cârciuma, a văruit’o frumos pe-afară şi’nlăuntru, a aşezat rafturi noi pe care le-a îmbrăcat cu hârtie colorată şi-a rânduit în ele sticle cu băuturi, cutiile cu sineală, scrobeală, zahăr, ceai, lăzile cu săpun şi alte mărunţişuri... A cumpărat un vas cu vin şi l-a pus în pivniţă. în faţa crâşmei avea nişte chioşcuri făcute de şipci; a dres mesele şi băncile, a îndreptat felinarul strâmb şi murdar caro cătâ chiorâş, din parul lui, la căsuţa joasă. Inlăuntrul prăvăliei, pe părete, a pus o bucată de carton pe care a scris: «La cine dai pe datorie Nu-1 mai vezi prin prăvălie. Pierzi amicii, pierzi şi bani Ba îţi capeţi şi duşmani»... 0 săptămână întreagă a muncit până să-şi vadă aranjată crâşma. ■— Tot timpul acesta, Lisaveta n’a căutat de cât de-alo ei. Ce-i păsa ei că Davidescu asudă în DOMNUL DAV1DES0U 213 toate părţile singur, gâfâind când trebuia să se urce pe o scară sau pe un scaun; ea îşi căută cum să aranjeze mai bine odăiţa cea mică care o avea de locuinţă... Se necăjea de câte ori nu i-se potrivea vre-un lucruşor acolo unde vroia să-l puie... «Uf, ce locuinţă afurisită, să n’ai tu încăpere de loc!->... Dar şi asta a trecut şi acuma domnul Davidescu stâ la tejghea, cu pestelca albă de-asupra respectabilei lui burţi, şi se uită prin uşa deschisă în lungul drumului, aşteptând muşterii. — Ce fior a simţit el, când cel dintâiu muşteriu, un căruţaş, a intrat în cîrciurnă, a trântit căciula obosit, pe masă, şi-a strigat: «dă-mi o cinzacă de rachiu, dar să fie tare»... Cum a sărit îndată, cum a căutat să toarne cu binişorul, s’a încurcat de vreo două ori, că nu ştia care-i sticla... apoi, cînd a luat primii gologani albi, rotunzi, de nichel, a aşteptat pân’ce-a plecat muşteriul şi-a făcut cruce şi le-a dat drumul prin gaura tejghelei de lemn.. «Cum au sunat de frumos primii gologani în tej-gheua lui!... Dar seara când a numărat N. DUNĂKEANU 214 câştigul zilei, a uitat tot necazul prin care a trecut; se simţea aici aşa de bine şi viaţa aceasta nouă care începea s’o trăiască, îi surâdeâ veselă în culori fermecătoare... Şi’nchipuiâ că totul are să-i meargă de minune şi’n puţină vreme să-şi strângă capital. A avut dreptate prietenul Tihan; «Astăzi negustorii sânt la preţ», a’nceput el să-şi zică mulţumit. îşi aducea aminte de vremea când era în slujbă... Ce viaţă chinuitoare!... Să te scoli dimineaţa, s’a-lergi ziua’ntreagă prin arşiţa soarelui de vară, prin vifor de iarnă să te latre câinii, să te sfădeşti cu oamenii... E hei, bine a zis, cine a zis: «Tot răul e spre bine»... Erau în vremea aceasta nişte zile frumoase şi calde de toamnă... Cerul senin şi limpede, balta Cătuşa clocotea de zvonul păsărilor... Şiretul liniştit dimineaţa, peste oglinda apei lui trecea barca lui Irimia cu stăpânii viilor din Ostrov, care petreceau cât ţinea culesul viilor, cu lăutari, cântece de dragoste, pastramă, şi ulcele cu vin. Treceau căruţe încărcate cu poamă pe şoseaua albă. care şerpuia între două deluşoare şi mulţi se opreau la cârciuma lui Davi- DOMNUL DAVIDESCU 215 descu, îi făcea alişveriş, lăsau parale bune în tejghea... Domnul Davidescu a-lergâ în toate părţile, scotea vin şi servea pe muşterii. <-Acuma». «Se poate». «Bine» strigă el. Cucoana Lisaveta se primbla fără chef. Abia două săptămâni şi părea foarte plictisită. într’o zi s’ auziră nişte lăutari în capătul celălalt al viilor. «Unde cântă?» întrebă dânsa cu o durere în glas, pe un om din crâşmă. — La domnul Petrache Gheorghiu; dumnealui în fiecare an când dă mustul în fiert, aduce muzica de-i cântă... Asta-i obiceiu vechiu. ) Seară, oaspeţii domnului Gheorghiu, într’o larmă mare treceau pe şosea cu muzica după ei, petreceau, chiuiau, cântau jucând cu sticlele în mână, de braţ cu femeile, supt lumina unor felinare care a-lunecau prin întuneric ca nişte făşii de foc.CucoanaLisavetaeşipână’nuşa crâşmei privi lung, apoi când ceata se depărtă, eşi până’n grădină şi ascultă iarăşi, vreme multă, notele răsunătoare ale fanfarei care mureau în noapte, într’o larmă de glasuri, de chiuituri, de răcnete... în răcoarea serii, 216 N. DUNĂREANU svonul petrecerii trecu prin sufletul ei ca o umbră de tristeţă. In lăuntru hanului, la mese, câţiva drumeţi beau păhărelele cu vin. Un vier cumpără de cinci bani pâine şi domnul Da-videscu se chinuia să taie egal sfertul. Ca să fie mai sigur, însemnă mai întăi o cruce cu cuţitul de-asupra pâinei, după aceea înfundă tăiuşul în coaja rumenă. In han era lumină, afară întuneric. în lăuntru s’auzeâ fâşâitul lin al salcâmilor din faţa hanului iar din depărtare scârţâ-itul carelor cu zarzavat care treceau spre Galaţi. Focuri aprinse luceau pe dealuri, la cramele vierilor. Cucoana Lisaveta, se întoarse pentru puţin în crâşmă, apoi iar ieşi afară şi s’aşeză pe o bancă din chioşcul întunecat. Răcoarea zilei de toamnă, tăcerea, singurătatea, în care se află, aduse o mare mâhnire în sufletul ei. Abea două săptămâni de când se mutase aici şi urâtul începu s’o cerce. O zi, două, natura, priveliştea frumoasă care se desfăşură din uşa hanului, îi plăcură; mai mult însă, nu. Cucoana Lisaveta nu erâ un suflet DOMNUL DAV1DESCU 217 dintre acele care ’n faţa naturei sănătoase, cu farmecele ei, să se simtă mulţumită. Nu. Ei îi plăceau balurile, petrecerile, cunoştinţele; îi plăcea să vorbească de rochii, de nunţile care se fac, să tachineze şi să critice. Ce-i păsa ei că ceaţa se ridică dimineaţa de pe baltă, de svonul nopţei, de pădurea desfrunzită; în puţinul timp cât stătuse aici, pe lângă că urâtul o schimbase, o cuprinse groaza gândindu-se că viaţa întreagă are s’o petreacă în mijlocul câmpului. Cum sta aşa cu coatele pe masa de brad, în tăcerea nopţei, privind lumina chioară a felinarului care stropeâ cu razele lui întune-recul, cucoana Lisaveta rămase pe gânduri. Tatăl ei fusese ciobotar. Dânsa, pe lângă clasele primare, făcuse şi una la Externat... învăţase carte... şi asta erâ arma cu care loveâ întotdeauna în celelalte prietene ale ei, care ar fi voit să-i ia înainte. Citeâ romane uneori, ca «Crimele răsbunărei» şi istorisiâ cu voce tare, cu tremur în glas, toate întâmplările prin care trecuse nenorocita contesă. Când a fost de cinci-sprezece ani, în- 218 N. DUNĂREANU cepuse a umbla prin baluri, prinse a fi curtată, primea bileţele parfumate, făcea ochi dulci, făcea pe serioasa, vorbea de sus ca o fată cu carte ce eră... Mai pe urmă cum s’a făcut, s’a dat în dragoste cu’n ofiţer... Tată-său, ciobotarul, a prins de veste, i-a tras o mamă de bătae şi a măritat-o cu d-1 Davidescu, funcţionar la percepţie, care trecuse peste toate amorurile ei şi care numai rare-ori, la petrecere, când luă un păhărel mai mult, spunea pentru ce ciobotarul a căutat s’o mărite cunepus-în-masă. Atrecut multă vreme şi Lisaveta ţinută din scurt, n’a putut să-şi mai facă mendrele... Pe urmă, când domnul Davidescu s’a mai ramolit şi n’o mai ţinea aşa strâns, abea atunci a’nceput s’arate ce poate. Ii plăcea de altminteri să fie în contact cu lumea bună, cum zicea ea: — Cu mitocanii, unde s’ar fi pus;—de aceea o urau vecinile din strada ei... Ii plăcea să se îmbrace bine şi când n’aveâ bani — asta se ’ntâmplâ des — lua rochiile, le ’ntorceâ, le punea o panglică, le spălă; luă pălăriile, florile cele vechi, le buchisea câte-o zi întreagă, stătea DOMNUL DAVIDESCU 219 noaptea până târziu, numai şi numai ca a doua zi, când s’o duce pe stradă, s’o creadă oamenii cu rochie şi pălărie nouă. îi plăcea la sindrofie când picioarele cu-tărui cavaler s’atingeâ pe supt masă de picioruşele ei; când îi strângea mâna mai tare sau când eră întâlnită singură pe stradă şi i-se făceau declaraţii de dragoste, îi trecură foarte repede prin creer amintirile acestea şi de-odată tresări... greu, năduşitor, mai tare, tot mai tare, răsună în noapte... două lumini, una roşie, alta verde se iviră în întuneric, apoi altele multe, multe şi cu’n duruit de ferărie, trenul se perdu la cotitură, ir/trândîn gara mică din apropiere. Ea stătu aşa nemişcată câteva minute, îşi luă mâna de la obrazul înroşit de căldura palmei şi făcu o mişcare. Ar fi voit să se ducă să se culce şi somn nu-i eră. începu să se gândească atunci la viaţa din jurul ei, la cântecele cele vii care răsunau dese ori în faptul zilei... Da, cântecele acele care răsunau aşa frumos şi ea n’aveâ parte să petreacă... ea, femee cu carte, în contact cu lume bună... într’un târziu intră ’n crâşma goală... 220 N. DUNĂREANU Privi puţin la lampa mică, atârnată de tavan într’un lanţ de fer, marfa aranjată în rafturi, sticlele care luceau la lumina galbenă; şi voi să plece; domnul Davidescu, o văzu, ridică somnoros capul de deasupra tejghelei şi-o întrebă: — Nu ţi-i somn? Ea răspunse uşor cu o ’nclinare din cap, şi trecu în odăiţă alăturată, să se culce, pe când dumnealui rămase numărând gologanii, făcându-i fişicuri şi îmbrăcându-i în hârtie ca în vremea când eră la percepţie. După ce isprăvi treaba aceasta, începu să şteargă mesele, să strângă vinul rămas prin pahare pentru turnat la oţet, să rânduiască paharele, pe urmă ’şi luă un scaun şi se lăsă dinaintea uşei, privind în noapte, dar mai mult clipocind de somn. Ii erâ foarte greu bietului om singur şi şi de aceia când veneâ seara, îl prindea somnul. Se gândise el să-şi ia un băiat, dar erâ greu. «Trebuesă-i plăteşti cel puţin 100 franci pe an, îmbrăcămintea, mâncarea, pe urmă te şi fură, da, te fură... Parcă atâţea băieţi de prăvălie ar fi putut ei DOMNUL DAVIDESCU 221 deschide crâşmă, dacă n-ar fi şterpelit ceva de la stăpâni! Preferă să rămâie singur, să-i treacă toate pe dinainte. Aşa se gândea el une ori, ziua, stând în dosul tejghelei. Dar acuma nu se gândea la nimic, căci somnul îl doborîse şi ’ncepu să sforăie un sforăit greu, cu gura căscată mare, cu capul lăsat pe piept. Când s’a deşteptat, avea o figură aşa de sperioasă, de jalnică, în cât îţi venea să-i plângi de milă. I-se păruse că a dormit acolo de cu seară, că hoţii au intrat înlăuntru, au luat vinul, marfa... Noaptea era foarte tăcută şi numai la cantonul cel depărtat strălucea/o lumină roşiatică. Trase obloanele grele şi se culcă. A doua zi avea de cumpărat nişte marfă de la Galaţi. Cucoana Lisaveta ar fi voit să se ducă dânsa, dar dumnealui n’o lăsă. Plecă pe jos, prin căldura zilei. Dânsa rămase şjngură şi începu să se plimbe prin faţa crâşmei. Soarele sta sus deasupra dealului, grădinile de zarzavat luceau în culori diferite în depărtare; un băeţaş mână boii împrejurul unei roţi care scotea apa din Şiret 222 N. DUNĂREANU şi o vărsa în mici şănţurele care se prelungeau de-a lungul straturilor. Iată că pe şoseaua pietroasă se văzură venind doi oameni; se apropiară şi intrară, în crâşmă. — Săne dai un chilogram de vin, cucoană crâşmăriţă: vorbi unul din ei, suflând greu şi clătinându-se. «^Crâşmăriţă» se gândi ea şi uitându-se urât la muşterii, scoase vinul şi le turnă, cu ciudă. Cei doi muşterii îşi umplură paharele şi le goliră pe dată. Unul din ei, îm brăcat în nişte haine albastre, cu-o pălărie veche în cap, cu faţa umflată, erâ cam cu chef. — Oând-o’ncolţi iarba, iar mă duc la stăpân, — şi chiui odată, pocnind din degete. — Ai câştigat parale bune vara asta; vorbi celălalt, un bătrân muncitor. Ce-o să se mai bucure nevastă-ta, când te-o vedea. — Nevasta, hei, sireaca ea, nevastă... am s’o strâng în braţe. Cucoana Lisaveta se uită şi mai urât: DOMNUL DA VI DBS CU 22 o cu ochi răutăcioşi îi privi fix pe cei doi, zicându-şi: «Cum vorbesc mojicii ăştia, par’că n’ar vedea că aici e o damă de consideraţie.» Muşteriii băură cliilogramul, cerură altul, pe urmă, unul din ei începu să cânte şi să bată cu pumnul în masă... — De-acu mai torni un copil dacă te-i duce, acasă, măi; vorbi celălalt. — Asta-i de nesuferit! — vorbi ea nervoasă. — Hei, lele crăşmăriţă, ia vino ’ncoa..; strigă din nou cel mai chefliu... — Ce lele, mă?! — răcni Cucoana Lisa-veta, neţnai putând să-şi ţie ciuda... — Ei,^şi adică cum să-ţi spun? — vorbi muşteriul. — Zi-i cucoană, vorbi celălant în bătae de joc. — Ce-aţi spus? Mojicilor, mitocanilor, mă luaţi în bătaie de joc, să vă fie ruşine obrazului că vă exprimaţi aşa!,.. — Şi ce, adică te-ai supărat matale, dacă am vorbit aşa! — Să vă băgaţi minţele în cap; ştiţi voi cu cine aveţi de aface? 224 N. DUNĂREANU — Hei, mă, aici e cu supărare; hai să plătim şi să plecăm, vorbi cel mai bătrân► — Ba n’am să plec; am să beau aici... nu, aşa am eu chef... dumneaei crede că mă sparie cu banii mei, parcă n’am mai văzut eu crâşmăriţe. — Domnule, te rog să ieşi afară din prăvălie; vorbi ea, tremurând de mânie. — Ba n’am să ies. — Să eşiţi afară, beţivilor. — Ia-n ascultă, fă, ce beţivi, ce-am băut banii lui tatu-tău? strigă cel cu haine albastre şi trase o înjurătură. — Nu-i frumos, Tudorică; vorbi bătrânul, lasă! — Ba n’am gust! ce crede d-neaei de colo, că n’am bani? Uite aici, fă! — şi începu să se bată peste buzunare. — Haide, bre, Tudorică, se rugă bătrânul ; căutând să-l tragă afară. Cucoana Lisaveta, cu ochi în lacrămi rămase nemişcată lângă tejghea. Plângea înnăbuşit de insulta care-o suferise. Când veni Davidescu şi-o găsi în aşa hal, se repezi spre dânsa îngrijat, o apucă de mână şi-o întrebă: DOMNUL DAVJDESCU 225 — Ce ai, ce ţi s’a întâmplat? — Au venit nişte mitocani şi-au început să mă insulte aici, în prăvălie. — Cum să te insulte? — Să mă facă crâşmăriţă, să spuie prostii. — Bine, dragă, şi tu trebuie s’o iei afront?! Să întorci urechea şi să te faci că n’auzi; parcă nevasta lui Oradea, câte de-asta n’aude. — Cum? Tu urai pus aci ca să fiu insultată ? — Asta nu-i insultă. — Cum, nu-i insultă când îmi spune lele... Aşa, de asta nrai adus aci!... Eu nu mai stau, te las singur, plângea ea din nou... «Auzi, eu femee de consideraţie, fată de familie!...» Şi ’ncepii să-şi blesteme zilele... «Mai bine muream de cât astfel de viaţă mizerabilă». — Linişteşte-te dragă; ascultă Lisavetă... se rugă Davidescu cu blândetă... O i — Să mă liniştesc, când dumneata le dai dreptate... N. Dunăreană. — Răsplata. ir> 226 X. DUNĂREANU Bietul ora, cât alergase, cât asudase prin arşiţa zilei pe jos până la Galaţi, se sfădise cu negustorii cari nu voiau să dea marfa maiieftenşi-acuma când veneâacasă, în loc să-i spuie cu bucurie cât a vândut, i-se plângea c’au insultat-o muşteriii... Tăcu, oftând din greu, fără să spuie o vorbă şi se puse dindărătul tejghelei, pe când afară, sgomotul căruţelor care treceau pe şosea ajungea până la el c’un huruit aspru... Treceau fără să se abată nimeni pe la crâşmă... Iaca ce-1 chinuia pe el; iaca la ce trebueâ să se gândească dânsa... aşa face o femee sinceră şi care doreşte prosperitatea, casei, se gândi Da-videscu. Cele trei săptămâni de la început făcuse bunişoară vânzare; asta îl umplea de bucurie... Dacă ai- merge tot aşa, îmi plătesc datoria şi rămân şi cu capitalul meu... Dar degeaba; vânzarea nu ţinu mult... Cum se sfârşi culesul viilor, parcă un vânt de secetă bătii în crâşma săracă... De unde, la început, făcea 30 de franci vânzare, acuma scăzuse la 15. El îşi făcea socoteala cu creta cât plăteşte chirie, DOMNUL DAVIDESCU 227 licenţă, procentele banilor şi cât trebue să câştige ca să iasă la capăt... Da, îi trebuia măcar 20 de franci pe zi; şi-acuma, cu cât zilele de toamnă treceau, iar vânturile băteau în câmpie tot mai reci, cu atât mai rar sună şi clopotul de de-asupra uşei. De multe ori ieşea în şosea, se uită la deal, la vale, se întorcea în crâşmă, se punea să facă pacheţele mici de cafea, de ceai, le cântărea cu grijă să nu fie nici mai mult, nici mai puţin, când o veni cineva să cumpere de 10 bani. Toamna eră acum pe sfârşit... începuse ploile, sbtyrau croncănind ciorile pe deasupra hanului şi cerul de plumb întrista şi mai mult inima cucoanei Lisaveta care stătea la geamul mic şi privea în lungul drumului, îşi blestemă viaţa ei mizerabilă... «Auzi, s! ajungă ea să fie insultată de nişte mitocani»... Eşiâ foarte rar în crâşmă şi chiar dacă ar fi eşit mai des, n’avea cine s’o insulte, căci crâşma eră acum veşnic goală. începuse a cădea zăpada; zilele triste, drumurile, pomii, acoperişurile, totul eră 228 N. DUNÂREASU alb şi-n câmpia goală suflau vânturi aspre, boceau prin ramurile goale care se loveau unele de altele cu sgomot rar. De la Canton s’auzeâ doar vuet de viaţă... Se vedeau seara luminele roşii lunecând în noapte şi-acolo cătau des ochii cucoanei Lisavetei, că pe-acolo trecea doar trenul cu lumea care se ducea la Galaţi să petreacă, să fie veselă. «Am să mă oftigesc, am căpătat nisip în rinichi», strigă ea adeseori lui bărbatu-său: mai ales vorba asta, nisip în rinichi, de unde o fi auzit-o, căci veşnici-o spunea. Alte-ori răcnea «Să mă laşi să mă duc la Galaţi să-mi văd cunoştinţele; la ce urai îngropat în mormântul ista de vie... > El tăcea, sau vorbea cu linişte: «Aşteaptă, dragă, să ne mai venim în fire...» — şi cât ţinea noaptea se gândea la negustorie, se gândea cu durere-la zilele care trec fără vânzare... Şi zilele treceau viforoase; afară plângea vântul, gemea prin ghioluri, prin cuhalmurile despoiate, cu glas trist, în casă plângea cucoana Lisaveta, îi cerea bani să meargă la Galaţi să-şi vadă cunoştinţele... DOMNUL DAVIDESCU 229 II. A trecut greu iarna cu viforniţa care băteă'în geamuri, cu vânturile care plângeau în ghioluri... Cucoana Lisaveta se uscase de n’o mai cunoşteai. D-lDavidescu stătea şi el în odăiţa mică, unde în sobuşoarăfâsâiau câte-va lemne verzi. Când auzea clopotul de la prăvălie sunând, intră şi el să servească pe muşterii. Cucoana Lisaveta-şi arătă năsuşorul îngheţat în ferestruică, să vadă cine-a intrat. Şi-a yenit primăvara; primăvara mândră cu flori prin poene, cu cer albastru, murmure ’n noapte. Vierii au ieşit la des-gropatul viei şi seara iar s’auzeâ cornul vânătorului chemându-şi copoii în pădure. Balta Cătuşei vuiâ de cântece, stuful înverzeâ din smârcurile rădăcinelorgalbene şi pe şoseaua pietruită treceau acum care de muncitori. Domnul Davidescu s’a bucurat... O iarnă întreagă să nu vândă mai nimic, a fost foarte greu pentru dânsul. «Acuma are să’nceapă vânzarea» îşi ziceâ el şi se duse la Galaţi să mai aducă ceva 230 N. DUNĂREANU marfă. îşi rândul prăvălia, semănă în jurul chioşcului «bună-dimineaţa». Se bucură bietul om; numai nevastă-sa rămase tot tristă. Acel fior de viaţă pe care ţi-1 da natura întinerită, ea nu putu să-l simtă. Nici murmurul duios pe care apele-1 şopteau noaptea, ea nu putea să-l înţeleagă... Dânsa aşteptă primăvara ca o scăpare a zilelor ei de-amar. îşi făcu planuri că de-acuma se va duce la Galaţi des, foarte des... îşi va vedea prietenele şi cunoştinţele, amorurile ei cele vechi... Alt-fel nu mai trăieşte cu dânsul. «Să mă omor eu de vie aici, în pustiul acesta.» Şi într’una din zile, împopoţonată, cu pălăria veche prefăcută, cu rochea cea măslinie, cucoana Lisaveta aşteptă în gara Bărboşi venirea trenului. Iat’o în sfârşit iar la Galaţi. Acuma par-că trăieşte... Aleargă veselă pe străzile largi pline de lume, se uită în toate părţile la toţi oamenii, par’că toţi ar trebui să ştie că ea a venit astăzi din Bărboşi. Se uită la vitrinele bogate şi-şi alege rochiile, pălăriile mai frumoase şi care ar prinde-o mai bine. în seara aceea a dormit la o DOMNUL DAV1DESCU 231 prietenă, M-me Iordăchescu; bărbatu-său nu eră acasă; — toată noaptea s’a jăluit şi s’a plâns, ce făr ’de noroc a fost ea, fată învăţată, s’ajungă crâşmăreasă, să fie insultată de toţii mitocanii: «of, dragă, tare m’am săturat de vieaţă, nu ştiu ce să mă fac!» — Şi prietena ei o căina, se uită în ochii ei negri, frumoşi altădată şi vorbi: — Da, tare te-ai sccimbat! — M’am schimbat, săraca de mine, am ajuns moartea cu cercei. — Şi cine, dragă, i-a vârât în cap să deschidă crâşmă?.. — De, draga mea, ştiu eu cine?.. Iacă mă tem ca mi-o pierde şi casa. — N’ai putut să-l împiedeci ?,. — Cum să-l opresc ? unde a fost chip ? şi oftă iar cu durere... De dobitoc ce-a fost, a perdut şi slujba... Pe când toţi au avansat, pe el l’au dat afară. N’am o rochie pe mine, o pălărie mai a-cătărei, am ajuns de râsul lumei. M’am îmbolnăvit, am căpătat nisip în rinichi...» A doua zi s’a reîntors la Bărboşi, mai 282 N. DUNĂREANU tristă, mai amărâtă ; iar începu să se va-ete şi Davidescu nu mai putea de grijă. Vânzarea nu se mai făcea; aceiaşi drumeţi treceau fără să se oprească; marfa stâ întreagă. Chiria, licenţa, procentele banilor... Seara când căuta în tejghea, toată vânzarea se ridică la 4—5 lei. Iar dânsa îi strigă în fiecare zi : — Să-mi dai parale să-mi cumpăr un jachet de primăvară. — Aşteaptă dragă, să ’nceapă vânzarea , acuma n’am. — Nu vreau să ştiu! la ce te-ai însurat dacă n’ai cu ce să mă ţii? Şi ţipă, cu ochii răutăcioşi, strâmbân-du-şi gura şi dând din mâni. Davidescu oftă şi se’nchideă într’o tăcere adâncă. Se uită la ea cu ochii rugători, parc’ar fi voit să-i spue : «iartă-mă, sunt vinovat, dar n’am nici o putere...» Câteva zile după asta, fără să spue o vorbă, îmbrăcă pălăria cea veche, rochia cea măslinie şi veni la dânsul. — Dă-mi parale de tren. — De unde să-ţi dau, dragă, vezi că n’am... DOMNUL DAVIDESCU 233 . Lisaveta, ferbând de mânie, îl repezi la o parte şi se duse la tejghea! dacă nu-mi dai, iau eu.» Davidescu o apucă de mână. — Stai frate, ce-i asta... — Te las, strigă ea, de-a şa viaţă mă lipsesc, nu m’am măritat să-mi îngrop ti-nereţele mele în pustiuri. — Bine, Lisavetă, dacă ţi-i urât, adă pe Marioara, te’i mai luâ! de.,, nici eu nu zic că n’ai dreptate, O mai stâ ea vr-o săptămână, două, te’i duce şi la Galaţi., ce să fac? Marioara era nepoata lui Davidescu. Tată-său fusese, frânar la gară şi murise tăeat de tren, Trăia împreună cu mă-sa clinti1'o pensioară de 15 franci şi din ce câştigă cu acul. Locuiau într’o fundătură de lângă biserica St. Vineri; o casă mică, joasă, întunecată, cu păreţii coşcoviţi. A-colo, în mormântul acela, Marioara împungea cu acul de dimineaţă până seara; împletea dantele pentru câţiva franci. Făcuse vre-o două clase la şcoala profesională, dar îndată ce-a murit tatu-său a trebuit să se lase de şcoală. 234 N. DUNĂ11EANU Când cucoana Lisaveta i-a adus vestea, c’o ia la ţară fata a sărit în sus de bucurie. Numai mă-sa, o femee uscată la faţă şi sbârcită, n’a zis nimic. Seara s!a pregătit până târziu, aşteptând pe mătuşe-sa să vie. A doua zi iar a aşteptat-o; un fior de grijă o cuprinse pe fată, gândindu-se că poate mătuşe-sa a plecat şi pe ea a lăsat-o. Dar iată că’n seara a treia, a venit de la nişte cunoştinţe şi după ce-a spus cum a petrecut, a’nceput să se jăluească iar de viaţa ei nesuferită, de tăcerea câmpiilor, de boala ce a căpătat la rinichi, de tinereţea ei perdută- Sa vasta, bătrâna, o ascultă cu oarecare părere de rău; iar când au plecat, i-a spus fetei: — Vezi, Marioară, două-trei săptămâni, e de-ajuns... Natura întinerită, câmpiiile înverzite, amurgurile cenuşii, nourii scăldaţi într'o lumină de aur, au cucerit de-odată sufletul acesta tânăr şi’n vinele cărui curgea o viaţă proaspătă ca şi natura în mijlocul cărei intră : a cucerit pe această fată frumoasă, cu ochii albaştri ca cicoarea şi care nu ieşise nici-odată din căsuţa lor din Sf. DOMNUL DAVIDESCU 2:î5 Vineri. începu s'alerge veselă pe câmp, pe malul apei, să sară, să vorbească repede, să’ntrebe pe mătuşă-sa de pomi, de florile care atunci îmboboceau; dar dânsa sta rece, răspundea supărată, tristă, parcă veşnic ascundea în sufletul ei ceva. In primele zile, Marioara începu să ridice dealurile Tirighinei; peptul ei se sbăteâ ca la o păsărică când ajungea pe culme şi de unde se desfăşură întreaga vale a Şiretului, munţi albaştri, cursul măreţ al Dunărei cu corăbiile călătoare, sate albe ’n zare şi păduri nesfârşite de sălcii. In altă zi merse cn mătuşă-sa peste Şiret! s'afundară în răcoarea pădurei, trecură apoi prin gară, pe linia Şiretului şi se ’ntoarseră acasă. Domnul Davidescu se simţea mulţumit; socotea că astfel ne-vastă-sa s’a mai liniştit... El stătea toată ziua în dughiana lui; scotea vin din pivniţă, ştergea paharele, mătură, alergă în toate părţile şi se simţeă foarte fericit când un muşteriu îi spuneâ : «Bun vin ai, d-le Davidescu.» Câte-va zile Lisaveta n’a spus nimic; a cincea zi începu să-şi încerce din 236 N. DUNĂREAN U nou pălăria cea veche: se punea înaintea oglinzei, se îmbrăcă, întrebând: «Aşa-i că-mi stă bine! aşa-i că sânt frumoasă încă Marioară?» Fata îi răspundeâîncet, neînţe- legându-i gândurile Ce-i trăsni Li savetei prin cap: «Marioara ştie să lucreze... dacă mi-aş cumpără nişte muselin, să-mi facă o bluză!» A fost destul să-şi pue ea’n cap ceva.... îndată s’a dus la bărbatu-său... — Să-mi dai să-mi cumpăr de-o bluză!.. Privirea lui blândă se schimbă de-odată.. — Nu-ţi dau. Să stai acasă. — Mojicule, mitocanule, mi-ai mâncat tinereţile ; eu n’am o bluză, o rochie, că irai fost în stare să-mi faci. — Ce vorbeşti aşa, nemernico? strigă el înfuriat. — Ticălos, nemernic, eşti tu!... răcni dânsa. Davidescu se opri; căzii pe un scaun, obosit, suflând greu; scoase din tejghea câţi-va franci şi-i aruncă. Ea plecă fără să-şi ia ziua bună. El rămase abătut şi o tristeţă mare îi cuprinse sufletul. Ii venea să plângă să se jăluiască şi n’aveâ cui... Ii venea să iasă’n DOMNUL DAVIDESCU 237 pădure, să spuie copacilor durerea lui... ■ Ce om fără noroc ! Cum l-a lăsat Cel-de-sus să aibă parte numai de suferinţă! Să vorbească de trecut ? Oh, dar mult mai aproape este o altă durere. Toată lumea ştie că dac'ar fi fost ea o femeie econoamă, cinstită, ar fi stat altfel, ar fi avut ceva bani strânşi... dar ei i-au trebuit rochii, baluri, petreceri, sindrofii, şi el alergă de dimineaţă până sara târziu prin praf, lătrat de câini...» Mai are el o bubă care-1 coace, «asta trebuie să fie cauza... De când s'a certat ea cu nevasta perceptorului la un bal, de atunci acesta a pus ochii pe el, încât nu-i mai plăcea nimic din ce făcea dânsul ^la slujbă... Da acum în urmă a aflat’o el; dar a tăcut, la ce să-şi mai aprindă paie ’n cap?» Aceste/f gânduri i-au trecut repede prin creer... S’a sculat şi-a ieşit afară pe o bancă. S’a uitat în lungul drumului.Marioara se ’ntorceâ de la gară, unde-o petrecuse pe mătuşe-sa . Venea repede, alergând ca o căprioară şi Da-videscuo urmărea din ochi cum s’apropie... Se gândi la dânsa, la această fată bună şi fără noroc. Atâta copil eră din familia 238 X. DUNĂREANU lui. El iravusese copii şi-a vrut odată s’o Înfieze, dar frate-său nu i-a dat-o când a cerut’o. — Iţi place aici, Marioaro,'întrebă el când fată s’apropie de el. — îmi place răspunse ea veselă. — Iaca vezi, e frumos; dar eu sunt supărat că nu-i vânzare. Dacă ştiam aşa nu mai deschideam. Pentru întâia oară spunea el vorba aceasta dureroasă... Voi să mai zică ceva, dar în uşă se ivi un muşteriu. A doua zi Lisaveta se’ntorceâ din târg c’un pachet de cumpărături şi-un jurnal de modă. Chiar din ziua aceea Marioara începu iar să lucreze la bluzele albăstrii cu floricele. Venise de acasă ca să se mai hodinească, şi-ai ci iar la împuns cu acul. Fata nu spunea nimic; fu foarte veselă când după o zi întreagă de lucru, făcură seara o plimbare până-n marginea gării. Intr'o zi pe când stăteau în chioşcul de lemn şi lucră iată că se ivi în crâşmă un funcţionar cu şapca roşie de la gară. Cucoana Lisaveta, ca niciodată, intră în crâşmă, se uită la el şi-şi făcu drum de DOMNUL DAVIDESCU 239 vorbă. A doua-zi, funcţionarul, băiat tânăr cu mustaţa mică, negricioasă, se ivi iar. Se aşeză în chioşc la o masă, bău o sticluţă cu vin, trăgând cu ochiul la cele două femei. Când să plece, salută frumos şi aruncă câteva vorbe, iar cucoana Li-saveta-i răspunse veselă de tot. Seara Li-saveta o luă pe Marioara şi porniră la plimbare pe şosea. Eră o noapte dulce fără lună şi numai argintul stelelor strălucea din înnălţime; din baltă se auzea orăcăitul broaştelor... Pe drum Lisaveta începu să vorbească fetei de tinereţea ei, de amorurile ei oftând cu durere în glas, când spunea: «Să fi văzut, tânărul acela cum mă iubea» şi sfârşi prin a blestemă pe tată-său care murise şi care o dăduse după un bătrân. «Numai după bătrân să nu te măriţi, drăguţă; când ţi-o fi lumea mai dragă, atunci să zică «hai acasă» sau să se culce cu soare». Ajunseră lângă canton, de-acolo o luară spre gară... Lumini roşii, verzi, străluceau în noapte; iar din depărtare, pe peronid gărei, se zări chipul roş al telegrafistului cai’e le ieşi înnainte... Salută respectuos X. DUNĂRBAXU 240 se apropie de ele şi începu să le vorbească : — Aţi ieşit la plimbare ? — Da ; e o seară foarte frumoasă. — D-v, sunteţi de mult în gara Bărboşi ? întrebă el, răsucindu-şi mustaţa. — Nu ; de astă toamnă, dar spun drept că m’am plictisit; nu cunosc pe nimeni aici, eu care la Galaţi am lăsat cunoştinţe. Tânărul făcu o mişcare studiată : sco-ţându-şi şapca, zise: — îmi permit: Traian Angelescu: «am-ploiant» de mişcare. — Elisaveta Davidescu: răspunse ea şi-i prezentă pe nepoată-sa. — Domnişoara-i de mult aici ? — De câteva zile. — De-aceea n’am mai văzut’o... Pe d-v v’am zărit dese ori în gară. — Da ; nram dus la Galaţi să-mi târ-guiesc câte ceva. Se despăţiră după ce tânărul amploiat avugentileţa să le conducă până la canton. Cucoana Lisavetafii foarte veselă seara aceea... Râdea fericită şi aproape pentru întâia oară de când venise aici, eră aşa DOMNUL DAV1DESCU 241 de bine dispusă. A doua zi seara, tânărul se ivi iar. Se puseră de vorbă în chioşc: şi pe când stăteau împreună, iată că o trăsurică cu doi cai se opri înnaintea hanului. Dintr’însa sări jos un om ca de 30 de ani. Trecu drept înnainte şi intră în han. — Ei, cum îţi merge ? întrebă venitul aşezându-se pe scaun. — Cam prost, d-le Teodoru... — Pe vară cred c’are să se schimbe. Cucoana Lisaveta, cum erâ dumneaei curioasă, veni să vadă cine-i tânărul. — D-lui, stăpânul moşiei, vorbi Davi-descu : d-nei, nevastă-mea. —■ Lisaveta Davidescu, se recomandă ea foarte serios şi, făcând o mişcare, întrebă : Ce să fie oare că nu v’aţi arătat niciodată pe aici? — Ocupat cu treburile moşiei. — Staţi singur, sau sunteţi însurat? — Nu; sunt singur. După ce se mai schimonosi, privind cu mult interes în ochii moşierului, vorbi din nou. — Şi nu vă plictisiţi? N. Dunăreanu. — Răsplata. 16 —Nu prea; mă duc des la Galaţi, apoi iama nu stau la moşie. — Aveţi dreptate; tare e urât aici. Davidescu, din dosul tejghelei, clătină din cap. — Vedeţi, domnule Teodoru, nevasă-mea nu-i deprinsă cu viaţa de ţară; am văzut’o că se plânge veşnic, am adus’o pe nepoată-mea; se mai iau amândouă. Se plecă puţin după tejghea, întrebând unde-i Mari oara. — în chioşc. Lisaveta ieşi până în uşă şi strigă pe fată. Telegrafistul rămase acolo cu gura căscată: se mai uită puţin, aşteptă, văzând că nu se întoarce, îşi căută de drum. Cei din lăuntru vorbeau foarte veseli şi numai Marioara se ’nroşiâ, când să deâ câte-un răspuns, se încurcă în vorbă pe când cucoanei Lisaveta, îi mergea gura ca o moară. Teodoru spunea câte-o vorbă aruncă ochii la fată cu o privire pătimaşă care ascundea, într'însa ceva. Se lungise la vorbă parc'ar fi fost prieteni de mult; şi el vorbea acum deschis, dădea din mâni, băteâ biciuşca peste picior, sau o apuca cu amândouă mâinile, clătinându-se pe scaun. — Mi se pare c’aveţi şi-o barcă, Întrebă Lisaveta. — Da, am o ciobacă la gura Şiretului. — Poate vre-odată să ne faceţi plăcerea să ne-o daţi de plimbare. — Cum de nu; dar cam face apă. — Eu nu sânt fricoasă, vorbi ea; şi la urma urmei, tot odată am să mor. — Dar dumitale domnişoară, nu ţi-i frică ? — Nu prea, vorbi fata. Am fost de două ori peste Dunăre; întâia oară m'am dus cu mama; a venit un vapor şi-a făcut valuri, atunci am ţipat, pe urmă nu m'am. mai temut. ^ Vorba limpede, gingaşă, a fetei, puţin peltică, privirea ochilor arzători, rumena-i guriţă, toate îl atrăgeau pe tânăr... Şi se cunoştea aceasta din căldura ochilor cu care urmărea fie-ce vorbă a fetei, din căldura ceia pătimaşă care te-atrage, te farmecă, te 'nebuneşte, când o femeie ţi-a plăcut. Plecă tânărul vesel, se urcă în trăsu- 244 N. DUNĂREANU rică şi dădubiciu cailor cari alergară grăbiţi, sburând pe şosea şi lăsând în urmă un nouraş de praf albicios. — Vezi, ce plăcut e tânărul acesta, vorbi Lisaveta... De altminteri pentru ea, ori ce tânăr erâ plăcut... Acesta însă şi mai plăcut, — era stăpânul moşiei. ■—■ — Da, e foarte cum se cade; îl vezi, el singur conduce moşia; şi ce munceşte, cât aleargă!... Cucoana Lisaveta se uită urât în ochii lui bărbatu-său; nu astfel înţelesese ea cuvântul plăcut. — Numai Marioara nu spunea nici o vorbă. Ea abia putu par’că să’nţeleagă ceva din privirea tânărului, care prea o fixă de*?... In seara aceea Lisaveta nu putu s’adoarmă până târziu; gânduri ciudate îi chinuiau sufletul. «Parcă ar fi fost cu 10 ani mai tânără şi cei doi cavaleri n’ar fi venit decât pentru dânsa; pentru dânsa ar fi stat moşierul aşa de mult şi-ar fi vorbit şi numai în ochii ei ar fi privit aşa de pătimaş». Alături, pe pat, dormea Marioara; o can- DOMNUL DAVIDESCU 245 delă arunca o lumină viorie în încăperea odăiţei. De-alături din crâşmă venea horcăitul greu a lui Davidescu, care adormise cu coatele pe tejghea. — Lisaveta se uită la fată şi avu o clipă scânteierea unei priviri de ură pizmaşă înpotriva acestui suflet tânăr. O ură şi mai mare se deslănţui, când îşi aduse aminte de bărbatul ei, «ce mitocan, ce prost, ce fără simţire... Cum îşi mâncase tinereţele cu un bătrân, ea, fată cu carte, care ar fi trebuit să aibă alt noroc»... Noaptea aceea i-se păru foarte lungă. A doua zi difnineaţă se îmbrăcă cu bluza cea nouă, se pieptănă cu îngrijire, puse două benghiuri pe faţă, se pudră şi ieşi afară, în chioşc, de unde privea şoseaua albă şi dealurile lutoase ale Tereghinei. Se uită şi par’că aşteptă să se ivească în depărtare trăsurica moşierului. După masă o luă pe Marioara şi porniră la primblare. Vântul adia uşor în câmpie şi mişcă lin frunzele plopilor care străjuiau şoseaua. Marioara se opreă din când în 246 N. DUXĂREANU când şi striga mătuşe-sei «uite-am mai găsit o floare», alerga prin marginea câmpiei, rupea flori îmbobocite şi le strângea în mănunchiuri. — Trecură prin dosul gărei şi dădură lângă malul Şiretului... Aici, la picioarele podului, era un ciam legat cu sârmă care trecea căruţele dincolo. La mal o colibă de stuf şi-o luntre legată cu funia de-un par. Şiretul curgea liniştit şi numai la piciorul podului apa se’nvârteâ în anafoare. — Iaca, vezi, Marioară, barca cu care avem să ne primblăm, noi? vorbi Lisaveta, arătând cu mâna... — Da oare ne-a da-o? — N’ai auzit ce-a spus ieri moşierul? Şi isprăvind de vorbit, întoarse capul uitându-se înapoi; din depărtare se-auzeâ sgomotul unei trăsuri care se apropia din ce în ce. La cotitura drumului se văzu trăsura; moşierul stâ pe capră şi mână singur caii, atingându-i din când în când cu sfârcul biciului pe spinare. Când zări pe cele două femei, opri trăsurica şi sări jos. DOMNUL DAVIDESCi; 247 —■ Aţi venit la primblare? vorbi el, ridicând pălăria. — Da, să mai luăm niţel aer. — Se cunoaşte că iubiţi natura ? întrebă el pe fată. — îmi place tare mult; zău, parcă nu m’aş mai întoarce la Galaţi. — Rămâi aici pentru vară, vorbi moşierul. — Da unde o lasă mamă-sa, răspunse Lisaveta. — Atunci va să zică, o să ne părăseşti, rosti cu oarecare părere de rău, moşierul. — încă o săptămână, tot am să mai stau. Lisaveta făcu o mişcare din mână şi arătă ciamul. — Al cui e? — E al meu; l’am închiriat la un om. Marioara ţinea în mână buchetul de floricele şi se uita cu drag. Tânărul se ’ntoarse iar spre fată; — Vă plac florile, domnişoară; şi se aplecă cu nasul de buchet. —■ Florile de câmp primăvara, sunt mai frumoase ca cele de grădină; am să le duc acasă; 248 N. DUKĂREAKU — Ei, aici în pădure sunt o mulţime de lăcrămioare; iaca am să poruncesc pădurarului să vă strângă un buchet... Mari oara se ’nroşi, numai Lisaveta nu prea făcu haz de vorbele lui, parc’ar fi voit ca toate complimentele astea să fie făcute numai ei... Deodată tânărul tresări., îşi aduse aminte- de ceva: — Aţi manifestat dorinţa de a vă primbla cu barca... dacă aveţi plăcere, vă stă la dispoziţie. Lisaveta tăcu; se uită la fată: — Ce zici, vrei să mergi, Marioară? — Dacă vrei mata, de ce nu! Moşierul, fără să mai aştepte răspunsul, se apropiâ de mal, îşi duse palmele la gură şi începu să strige: «Ioane, adu barca la malul ista»... De pe malul celălalt un ţăran ieşi din colibă şi dezlegă luntrea. — Dacă ne ’necăm? şopti Lisaveta, pe când barca s’apropiâ. —A, n’aveţi nici-o frică, când sunteţi cu mine... — Dumneavoastră ştiţi să ’notaţi: întrebă Marioara. DOMNUL DAVIDESOU 249 — Ştiu o-leacă, aşa ca să nu mă duc la fund... — Va să zică ni ci-o speranţă. — Ba din contra s’aveţi multă încredere în mine. Femeile coborâră malul lutos... Când să intre în luntre, moşierul le apucă de braţ şi le ridică cu-o mişcare puternică, iar ele săriră uşoare pe băncile de lemn... Teodora se aşeză lângă fată, pe Li-saveta o aşeză pe banca din urmă. Luntrea porni lin pe oglinda albastră a apei. Mersul ei însemna în urmă o dungă uşoară; când întorcea, barca s’aplecâ puţin într’o parte şi Teodoru cuprindea cu mâinile lui vân-joase mijlocul subţirel al fetei, ca să nu se teamă. — Ce frumos e pe apă! murmură fata. privind cu nesaţ în jurul ei. — Ah, şi pe mine mă ’ncântă primblarea cu barca, răspunse Lisaveta şi de-odată începu să frQndeze uşor un cântec vechiu. «Barca pe valuri»... — A, cântaţi, vorbi moşierul... — Mătuşica cântă. 250 X. DUXĂREAXU — Numai am'voce; am avut odată, vorbi dânsa cu regret. — Ba din contră, aud că aveţi o voce foarte plăcută. Lisaveta încântată de compliment căscă gura, închise din ochi, apoi începu uşor, încet, cu o voce cam răguşită: «Barca pe valuri saltă uşor».., Cântecul se stingea pe Şiret într’o adiere liniştită... Nu erâ tocmai frumoasă vocea ei, dar pe apă revărsă oarecare melancolie... Când isprăvi, fata şi tânărul moşier aruncară câteva vorbe de laudă. —• Şi d-voastrătrebue să cântaţi frumos; vorbi Teodoru, apropiindu-şi umărul de 'sânul fetei. — Nu; n’am voce. — O domnişoară aşa frumoasă, n’are nevoie să cânte, vocea singură-i e cântec... Fata se ’ncurcă şi nu ştiu ce să răspundă... simţi parcă un fior dulce stră-bătându-i sufletul... Simţea cum o roşeaţă vie i-se urcă în obraji.Lisaveta asculta cu oarecare părere de rău. Ea vedea acum foarte bine că toate vorbele acestea sânt spuse în semn că .Marioara i-a căzut la DOMNUL DAVIDESCU 251 inimă. Stătea acolo pe bancă şi’n melancolia' serei aveâ în sufletul ei o părere de rău, de nelinişte şi durere pe care nu ţi-o poate da de cât regretul pentru tinereţea care ai perdut-o... Soarele cădea pe apă vărsând o pulbere de aur. Din depărtare, pădurea trimetea freamătul lin al sălciilor şi note din ciripitul păsărilor care îşi căutau cuiburile. — Pe apă trecea o adiere răcoroasă, iar barca, în vremea asta, s’apropie de mal în mişcarea ritmică a vâslelor. Ei vorbeau veseli acuma, sgomotoşi, râdeau ca nişte prieteni vechi. Când coborâră la mal, pădurarul aşteptă cu’n buchet de lăcrămioare... Tânărul luă florile din mâna pădurarului şi rupând câteva, întinse cucoanei Lisa- veta, iar restul buchetului i-1 dădu fetei, * şoptindu-i încet; «Sunteţi frumoasă ca ele». Cele două femei merseră o bucată întovărăşite de tânăr, apoi singure o luară mai repede... Amurgul căzuse. III. Curtea boerească era aşezată la o mică depărtare de şosea. O casă mare, veche, cu ziduri ca de cetate, ascunsă între salcâmi stufoşi şi bătrâni. In ogradă creştea iarbă şi bălării înnalte cât omul, iar în odăile largi, încăpătoare, locuia pustiul, moşierul Teodoru şi o bătrână ca de vre-o 60 de ani. De când îi murise părinţii conducea singur moşia ; alergă pe câmp, la arie,* pe malul Şiretului, cu trăsura, înnopta pe unde se ’ntâmplâ de multe ori dormind pe saci de grâu, sau supt un polog din preajma unui foc. — Eră foarte blajin cu oamenii, cumpătat, un singur păcat avea şi el — îi plăceau femeile. — Când s’ar fi îndrăgostit de-o fată, cheltuia nebuneşte numai s’o aibă. Erâ un om înnalt, bine făcut, cam smolit şi cu puţină barbă. Avea la Galaţi o singură soră care deşi îşi luase partea ei, la măriţiş, mai avea ceva de luat şi din moşioară. Dânsa se înţelesese cu frate-său ca să nu înstrăineze DOMNUL DAVIDBSCU 253 pământul, ci să-l lucreze dânsul şi câştigul să-l împartă. Iarna, tânărul, o petrecea la Galaţi. Cum se desprimăvăra, venea la moşie şi părăsea pentru multă vreme cunoştinţele, dragostele ’ncepute, venea aici în bătaia vântului şi arşiţa soarelui, ca să scoată banul din pământul plin de suc. — De multe ori când n’aveâ treabă, îl prindea urâtul si atunci se du-duceâ la gara mică de făcea o partidă de table cu domnul şef.—Acum, din prima zi când văzu pe Marioara, un fior neînchipuit de pătimaş îi trecu prin suflet, cu aprinderea unui om, nu care s’a îndrăgostit, dar care ar voi să aibă pe fiinţa care-1 stăpâneşte. — Ziua întâia a adormit foarte cu greu, gândindu-se la Marioara. După primbarea cu barca, se ’ntoarse de-a dreptul acasă, mâncă ceva pe fugă şi porni în gară să-şi cumpere nişte ţigări. — Noaptea stăpânea pământul plin de sbucium când se ’ntoarse acasă... în muţenia o-dăilor, începu să se plimbe cu paşi rari, găndindu-se cum ar putea să fie mai a-proape de fată... Din când în când se a-propiâ de fereastră şi privea în noapte 254 N. DUNĂREANU luminile strălucitoare care se vedeau din gară. — Prin geamurile largi venea scânteierea argintie a stelelor... Se desluşea în vale cursul Şiretului care alunecă printre sălcii şi malurile lutoase. — Din negreala copacilor, răsăreau câteva lumini roşie-tece şi slabe, iar din depărtare o lumină şi mai slabă de la hanul lui Davidescu. —• O clipă avii gândul să pornească pe jos la lian... se resgândi însă şi se culcă chinuit de gânduri. A doua zi dimineaţă porni pe moşie, la târlă, văzu peste tot cum stau lucrurile, apoi întoarse trăsurica şi o luă pe şosea la han. — Cele două femei erau în chioşc... Cînd îl văzură, se sculară şi-l a-şteptară să intre. El dădu cu glas tare «bună dimineaţă;>; făcu câţiva paşi până în uşa crâşmei şi strigă din nou : — Bună dimineaţa, domnule Davidescu, unde eşti? — Nu-i acasă, s’a dus la Galaţi după marfă, vorbi Lisavetu. Tânărul s'aproprie foarte vesel, de dân-sele, zâmbind: — Aşa dimineaţă vaţi sculat ? — De la şease, răspunse fata. — Bravo, bravo ! şi râse zgomotos... Lisaveta îl privea cu coada ochiului — tânărul aproape nu se uită la ea ; se a-proprie de fată şi o întrebă: — Ce lucrezi aşa cu zor ? — O broderie. — Tare frumoasă, te felicit... — Ce să mă felicitezipar’că cine ştie ce lucra... Tânărul, întorcându-se spre femeie, vorbi serios : — Cucoană am să vă, fac o propunere. — Poftiţi... — Iaca de ce-i vorba: eu tot n’am unde mânca,, — cu ce-mi găteşte baba nu mă ’mpac de loc, — nu mi’aţi servi dumneavoastră^ masa aici ? Cât priveşte de preţ, ne-om împăca noi. — Cum de nu, cum de nu... numai dacă aveţi să fiţi mulţumiţi... eu servitoare n’am răspunse Lisaveta repede. — Nici nu-i nevoie de cine ştie ce mân- * căruri alese. Nu sunt mofturos. Vă spun însă dela'’ncejmt că nu-mi plac două feluri : prazul şi ţelina ; încolo, orice. Pe 256 N. DUNĂREANU urmă, când doriţi, trimeteţi la mine să vă dau brânză, lapte, pui, de pe moşie. Lisaveta asculta mulţumită şi răspunse «mersi». în dimineaţa caldă de Aprilie, soarele arunca pete de aur înlăuntru chioşcului... Cerul era albastru, fără nici o pată, iar de departe s’auzeâ cântecul păsărelelor, care dădea viaţă pădurei. Dealurile erau îmbrăcate în haină verde, iar prin livezi pomii înflorise şi parfumau aerul... — Vedeţi—vorbi tânărul cu ostrălucire de mulţumire în ochi, înainte vreme mâneam în restaurantul gărei; dar fiindcă de câteori mă duceam la masă trebuia să mă schimb de haine, căci mă întâlneam cu fel de fel de oameni, am fost nevoit să mă ’ntorc la baba mea. — O servitoare, mai tinerică, de ce nu v’aţi luat? — adăogă Lisaveta c'un zâmbet plin de înţeles, — atunci ar fi fost mai cu gust mâncarea! — De vre-o 15 ani ?... dar unde s’o găsesc ? — Sânt destule... — Adăogă Lisaveta. Tânărul tăcu. El înţelese foarte bine DOMNUL DAV1DBSCU 257 pe această femeie, care voia să se varo cu de-a sila în sufletul lui*.. însă asta eră zadarnic .. dânsul venise aici pentru Ma-rioara, pentru .fetiţa aceasta frumoasă, care merită să-şi peardă vremea. înţelesese însă că trebuiă să se poarte bine cu gazda, căci de dânsa atârnă reuşita planurilor lui. Câţiva muşterii veniră în crâşmă şi cucoana Lisaveta trebuiă să-i servească. Moşierul s’apropie de fată*., ochii ei mări îi aprinse din nou în suflet patima, acea patimă veche, care se năşteă într’însul de câte ori vedeâ o femeie care să-i placă. . — Ce frumoasă eşti! îi şopti el la ureche. Fata trenări... Fu surprinsă de vorba aceasta caldă, plină de fior... Se înroşi şi nu putu spune nimic... El căută să prindă un cuvânt din gura ei. — M’ai robit de când te-am văzut... — îmi faci nişte complimente cari nu le merit... Moşierului îi fu de ajuns răspunsul a-cesta ; în experienţa lui ştiâ că răuşita la o femeie atâi'nă mai întotdeauna de cel dintâiu cuvânt. N. Dunareanu. - Răsplata. 17 258 N. DUNĂKISANI' — Sânt foarte sincer şi nu obicinuiesc -a face complimente nemeritate... -— Da ce-aţi găsit aşa frumos la mine? — La dumneata?. Am găsit ce n’am găsit la nici o femeie în viaţa mea../ — Mărioara se uită în ochii.lui cu oarecare neîncredere. Totuşi, vorbele acestea calde o măguliră... Tânărul urmă; — De ieri, de când am mers cu barca n’am mai ştiut , ce să fac ca să te întâlnesc... El spunea vorbele acestea fără sinceritate, însă aşa de serios le tâlcuiâ fetelor naive, încât le punea jDe gânduri... Eră. de altfel un clişeu al lui obişnuit ca să se apropie de ele... Câte fete nu se ’m-bătaseră de vorbele acestea şi căzură în cursă. Cu familiaritatea lui obicinuită, cu căldura-ceia în ochi, cu tremurai în voce, ele căzură în inima fetei şi prinseră acolo un locuşor mic şi care mai târziu avea să s’âprindă pentrua-i arde întreg sufletul... Pe când vorbiau, se ivi şi domnul Da-videscu, pe şosea. Veniâ încet, cu pachetele de cumpărătură pentru prăvălie. Se DOMNUL DAVIDESCU 259 opri îti mijlocul ogrăzei, salutând foarte respectuos. —- Ce mai - faci, domnule Davidescu? — Ia cu necazurile... Am forst cu 'afaceri la Galaţi.:. Eu, om gras, uite. m’am făcut numai apă... Cucoana Lisaveta, auzind glasul bărba-tului-său, ieşi afară. — Bine-ai venit, bărbăţele... El clatină din cap: «bine v’am găsit»... — Iacă, să-ţi spun o noutate... domnul Teodoru s’a abonat cu masa la noi... Faţa cârciumarului străluci de bucurie: ■— Viâ mulţumesc, vă mulţumesc de cinste... dar nu ştiu dac’om putea să vă servim în de ajuns... — Fii sigur, domnule Davidescu, că avem să ne’mpăcăm... mofturos nu sânt: în privinţa asta am vorbit eu cu cucoana... Soarele strălucea sus, de-asupra câmpiei cînd moşierul plecă de la han... Domnul Davidescu, plin de mulţumire îl petrecu până ’ n şosea; se întoarse în cârciumă voios, parcă un nour se luase de’pc faţa lui întunecată de grijă. După atâtea necazuri,'după atâta aşteptare de câştig, 260 N. DUNĂREANU Dumnezeu îi trimetea o leacă de noroc, pe tânărul moşier la masă. Asta însemnă ceva, sigur că de-acuma tot are să poată urni din loc, ba o să mai poată face faţă datoriilor... Mancă cu multă poftă la masă, vorbind de negustorie, de ce-a cumpărat, de preţul mărfurilor... Vorbi de poliţele care trebuesc schimbate la sfârşitul lunei şi de camăta prea mare pe care o plăteşte... Peste obiceiu, scoase şi-o sticlă cu vin; fetei îi dădu una cu limonadă şi bomboane colorate... Pe lângă asta Davi-descu se mai bucură că nevasta îi eră veselă şi nu se plângea de urât... «Da, ştiâ el bine că de când o adusese pe Ma-rioara, eră aşa de liniştită»; sfârşi prin a-i da dreptate nevestei: «Ce eră să facă săraca în jmstiul ăsta».. După masă, Lisaveta se culcă puţin, iar Mari oara porni să se plimbe pe malul Şiretului. Intăi stătu şi privi multă vreme la şatrele ţiganilor: care poposise peste noapte în câmpie: corturile murdare şi cârpăcite, copiii goi care se jucau în preajma căruţelor şi caii slăbănogi împedi-caţi, cari rodeau, aproape, pământul fără DOMNUL DAVIDESCU 261 iarbă, ceata aceasta de flămânzi şi chinuiţi cari vorbeau, ciocăniau şi spoiau tingiri lângă focurile de spuză într’o larmă asurzitoare... Când s’ajungă la mal, o ţigancă bătrână şi sdrenţeroasă îi ieşi înainte cu ghiocu... — Sa-ţi ghicească baba, norocoaso... pune gologanii de cinci la ghioc. — Nu vreau, lasă-mă,.. — Frumoaso, boeroaico, sărut mâinile să-ţi ghicească baba norocul şi când o să te măriţi.. Iaca unul cu ochi verzi îţi cade la aşternut... Fata se întoarse aproape fără voe.ţ scoase cinci parale şi-l puse în ghioc... «Să trăeşti, să-ţi fie norocul de aur... Ascultă ce-ţi spune baba, de n’o fi aşa să-mi sară ochii... îţi cade un boer cu ochii verzi, să te mănânce de dragă nu al-ceva; îţi cade cununia pe capul tău, cu el. Marioara ascultă neîncrezătoare la început, apoi tot mai mult o atrăsese cuvintele ţigăncei, o ţântuiră; şi din zâmbetul acela de neîncredere, îi trecu prin suflet ca un fior de nelinişte. Plecă încet pe malul Şiretului. Apa eră verde şi valurile mici se loveau de ţărm. 262 X. DUNÂREANU Singurătatea păduricei o fură pe nesimţite şi fata căzu pe gânduri. Toate întâmplările din ultimile zile veniră ca s’o chinuiască, să-i umple de tremur sufletul ei curat, ca şi unda în care priveâ... Ii trecu pe dinainte viaţa ei trudită, săracă, din cocioaba umilită, viaţa chinuită de copil orfan care trebuia să-şi câştige cu acul pâinea zilnică. Şi iată că acum venind la mătuşă-sa, un tânăr bogat, moşier, îi spune cuvinte de dragoste... O atinge cu umărul în barcă, îi dă flori — s’apropie de ea şi-i simte suflarea arzătoare a buzelor... Ea se gândeşte la toate astea şi nu ştie ce să creadă... Iată şi ţiganca care îi iese ’nainte şi-i spune lămurit, «un tânăr bogat îţi cade...» Fata tresare... obrajii îi ard... inima-i bate cu putere... se simte aşa de singură, de umilită, şi nu ştie cui să spue focul care-o mistue. ...A stat multă vreme pe trunchiul unui copac şi când s’a sculat, linişte şi mai adâncă stăpânea pădurea... Printre ramuri cădeau suliţi de aur şi într’o creangă cântă un florian... Versul lui limpede răsuna în pădurice în tonuri diferite, pe marginea DOMXUI, JJAV1DESC U 263 potecei, flori fragede îşi desvăleau sânul şi răsăreau în cale. Mari oara s’aplecă* rupse câţiva toporaşi. şi porni cu ei în mână pe cărarea plină de ramuri uscate... La han, dinainte erau strânse câteva căruţe... Se uită cu oarecare nelinişte să vadă trăsuri ca moşierului. Nu eră. Intră în lăuntru. Glasurile, ţipetile, cântecele oamenilor, umpleau de-o zarvă maro încăperea scundă. Fata trecu în odăiţa alăturată, căutând pe Lisaveta. O găsi la bucătărie rânduindoalele... Lângă dânsa o puţi ni că cu brânză. — Unde-ai fost Marioară? — In pădure... Dânsa eră foarte ocupată cu aranjatul bucătăriei, moşierul îi trimisese brânză, lapte şi vorbă că a doua zi vine la masă. De aceea Lisaveta dădea zor să isprăvească toate. Mari o ara stătu puţin acolo, se întoarse în chioşc îşi luă lucrul, dar degeaba... ochii ei căutau alături... Seara ■ statură multă vreme în chioşc privind în noapte. Pe câmp, de la şetre, străluceau focuri mari, siluete alunecau în umbră, glasuri, 264 N. DUNĂREANU răcnete, strigăte, lătrături de câini umpleau văzduhul de fior... Şi când pentru câteva clipe se făcea tăcere, s’auzeă murmurul pârâiaşului care se strecură prin câmpie gâlgâind spumos din cauza apelor mari care umflase balta Cătuşei până în marginea liniei de fier. Sus în fund, strălucea crai nou, fin, blând, însemnând un corn de aur pe cerul limpede şi negricios, iar din gară răsună flueratul trenului care pufăeă sgomotos! Rămaseră aşa îndelung, apoi într’un tîrziu plecară la culcare. A doua zi, o dimineaţă limpede şi strălucitoare de Mai... Mari oara se sculă mai palidă, mai obosită ca de obiceiu. Avuse visuri care-o tulburaseră şi dormise rău. La 12 ciasuri trăsurica cu doi cai roibi se arătă pe şosea. — Mătuşe, vine moşierul! — Pune degrabă masa. Fata luă o faţă de masă curată, farfuriile, tot ce trebuiă şi le aşeză în chioşc, masa în locul cel mai umbrit, să nu bată soarele. — Bravo, la treabă !... vorbi el fetei care 265 domnul davidescu îi eşi înnainte. Ia spune-mi ştrengăriţo, ceai mai făcut?... şi voi s’o prindă de bărbie... Fata se feri, se strecură din mâna lui, eşind din chioşc..- Moşierul eră îmbrăcat în nişte haine uşoare, cadrilate, de vară. Pe cap purta o pălărie cenuşie de stofă. Era bărbierit chiar atunci şi pe obrazul ars de soare se cunoştea pudra proaspătă. Moşierul se luă după fata şi o ajunse la bucătărie. — Bună dimineaţa, cucoană... —Bună dimineaţa; vai, domnule Teodor, aici aţi venit? — îmi place sa văd cum fac cucoanele gospodărie..^ Se uită apoi serios. — Aţi primit câte-ceva de la moşie? — Da, da, vă mulţumesc; sânteţi prea amabil... Moşierul se descheie la haină şi scoase din buzunarul surtucului un portofel de piele; luă cinci hârtii de câte 20 şi le întinse Lisavetei. — Poftim pentru o lună, cu vin; vă mulţumiţi? — Vai de mine, prea mult, vă mulţumesc, domnule Teodora... 26(> N. DUNĂREANU Ochii Lisavetei străluceau de fericire. Luă hârtiie şi le strânse cu grabă... Marioara alergă în crâşmă să mai aducă păhăruţul de vin... Teodora se luă după ea, o aşteptă când se întoarse şi cu mâ-nile lui sdravene o cuprinse de mijloc... — Lasă-mă, am treabă... — Nu te las; să’mi spui de ce ai fugit... şi-o strângea cu putere, gata s’o frângă în braţele lui voinice... Marioara, cuprinsă de toate părţile, se sbăteâ, voia să scape, se smunceâ dar fără folos. — Ţip, de nu mă laşi şi te aude mătuşa. El îşi lăsă buzele înfocate pe obrazul fraged şi-o sărată cu patimă. — Tocmai în clipa ceia venea Lisaveta. Ea văzuse toată mişcarea, dar întoarse capul în altă parte... Fata se repezi din braţele lui şi alergă speriată. La masă, tânărul, foarte vesel, spuneâ o mulţime de palavre, mâncâ cu o poftă nebună deşertând cu sete paharele de vin... Mâneă voios ca un om mulţumit şi care aleargă, sezbuciumă, pe câmpii, în aerul curat. Lisaveta, cum aducea la masă, se DOMNUL D^VIDESCU 267 aşeza lângă el şi ascultă vorbele-i răspicate, pline de haz. Ii istorisi apoi de moşie, de curtea lui, o mulţime de lucruri care n’o interesă, dar de care se arătă încântată. Marioara dă pe acolo mai rar şi el. când o zăreâ, o fură din ochi. se uită lung şi-i veneâ pai’că s’o cheme să stee lângă el, să-i privească ochii, trupul ei fraged şi voluptos. Aproape de sfârşitul mesei se ivi domnul Davidescu cu pestelca albă dinainte, într’o vestă, cu papuci în picioare şi-l întreabă cum i-a plăcut masa... Se arătă încântat când moşierul răspunse «foarte bine». Rândui apoi orele de masă şi şopti cucoanei Lisaveta dacă vreâ să-i trimeată câteva păsări de care-i plină ograda lui. îşi luă cafeaua, şi pe când sorbeâ, zări pe Marioara : când voi s’o cheme, ea se furişă în odaia crâşmei. Fata eră îngri-jată şi .s’aşteptâca mătuşă-sa s’o ocărască, pentru c’o văzuse cum moşierul o strângeâ în braţe. Ii veneâ să s’ascundă, să plece acasă mai bine, decât să deâ ochii cu ea... Insă care nu-i fu mirarea, după ce plecă tânărul: mătuşă-sa se arătă veselă, ba-i 268 X. DUNĂ RE AN U făcu şi observaţie că de ce-a fugit ca o sălbatecă când a plecat dânsul? Marioara rămase foarte surprinsă... «In loc s’o ocărască, ea ti spunea de ce n’a stat de vorbă cu el... poate nu m’a văzut» — se gândi fata. Cucoana Lisaveta, eră aşa de fericită că n’o mai cunoşteâi. Acuma, în sfârşit, putea să trăească după cum o vrea, are să-şi cumpere din banii ei pălărie, rochie... Nu se mai plângea nici de urât, nici de boală de rinichi. înţelesese planurile moşierului, îl vedea unde ţinteşte, dar se prefăcea că nu ştie nimic... Mai la urmă ce-i păsa ei, de fata cumnate-sei?... Lasă-1 să facă ce-o vrea, dânsa să trăească bine! In seara ceea chiar plecă la Galaţi şi-şi cumpără rochii, pălărie nouă... Acuma se lăudă la toată lumea că crâşma merge de minune, că a făcut cunoştinţe bune, e în contact cu moşierul, cu amploiaţii de la gară. Seara, Marioara servi moşierului masa Cel d’intâi lucru, el o întrebă cât mai stă. -— încă o săptămână. — Nu se poate; ce-ai venit numai pentru atâta? DOMNUL DAVIDESCU 269 — Nu mă lasă mama.., — Am să-i cer eu voie... — Parcă dumneata o cunoşti? — Am să cat s’o cunosc... Glumiră aşa o bucată, pe urmă moşierul schimbă vorba. — Să ştii c’am să te pun la amendă... — De ce? — Pentru ce-ai fugit astăzi de mine ? — M’a văzut mătuşica când mă sărutai, ce vrei să mă ocărască? — Scuzămiă; de-acuma am să te sărut când n’o fi mătuşica, vrei? — Nu vreau; să mă laşi în pace. Să ştii că mă supăr. Marioara avea un aer ştrengăresc... Moşierul pândi un moment când se apropiă şi-o prinse de mână... Ea se sbăteâ, voeâ să scape... — Degeaba, eşti a mea,.. — Spune, ai să mai vorbeşti aşa? — Nu, n’am să mai vorbesc. — Dar matale, mai fugi de mine? — Nu... — Atunci dă-mi o guriţă... —- Nu se poate, lasă-mă în pace. ' 270 N. DUNĂRfcANU El, aprins, tremurând, o sărută pe ochi, pe gură. Pe când stăteau de vorbă, iaca în uşa hanului, Domnul impiegat de mişcare Traian Angelescu. — Ha, aici domnu Teodora, vă salut. — Bună seara. — Dar cu ce ocazie? — Aşa, în primblare. Vederea moşierului nu-1 bucură de fel pe impiegat... «Asta iar mi-a luat înainte» so gândi el şi intră în han, aşteptând să vadă fata... Stătu acolo o bună bucată de vreme, crezând c’o fi plecat moşierul; degeaba. Eşi afară supărat. Când trecu pe lângă chioşc, moşierul îl strigă. — Se cunoşteau din gară, unde Teodora avea de multe ori afaceri. — Hai să te iau cu trăsura pân’la canton. Se suiră amândoi în brişcă mică şi dispărură în noapte. La canton, Angelescu se dădu jos, iar moşierul o luă pe şoseaua pietroasă... Trăsura mergea în pas grăbit şi se cufundă din ce în ce în noapte. «Da, e frumoasă fata asta, şi-am să DOMNII, I)AVIDESCl 271 cheltuesc oricât, merită» ; îşi zise el, ridicând biciul şi atingând spinarea cailor... Se hotăi'î a doua. zi, să se ducă la ,(talaţi, să cumpere cadouri femeilor... — Ştia Teodorii că cadourile ispitesc, le pierd ..minţile, le fac să cadă în păcat. — Intr’un târziu caii se opriră singuri. Trase de hăţuri, cârmi pe podeţ, apoi se opri în faţa unor porţi groase de fer. Bătrâna veni să deschidă poarta. Un băetan îi duse caii la grajd; tânărul ridică scara de piatră, deschise o uşă grea şi intră în odaea lui, prost mobilată. In părete spânzurau două arme şi într'uri colţ, pe-o etajeră, câteva cărţi. Haine aruncate în neregulă, pe masă condicj cu însemnări de-ale moşiei. — Se aruncă mai întăi îmbrăcat în pat şi începu să se gândească, să-şi facă planuri. — Şi sufletul lui ardea de dor la gândul că în curând fata de la han va fi a lui. Prin fereastră, luna vărsă lumina ei slabă în odaie. —Intr’un colţ, undeva, ţârâiâ un greer; din noapte venea fâsâitul nervos al plopilor caii scoteau un freamăt neîntrerupt... 272 N. DUNĂREANU IV. A doua zi cu trenul de 10, Cucoana Lisaveta se întoarse de la Galaţi, cu pălărie şi jachet nou, veselă de necunoscut. Bărbatu-său când o văzu îrapopoţonată, surprins, întrebă: — De unde ţi-ai cumpărat mode? Cu ce bani ? — Am împrumutat de la, M-nie Iordă-chescu pân’ ce-oiu luă de la moşier. — In loc să fi alergat la mode, Lisa-vetă, mai bine lăsai, drăguţă, că atunci când luam banii, s’achităm din poliţe... — Ăştia nu-s banii dumitale. — Cum? Ce fel de vorbă că nu-s ai mei? ■— Da; nu-s ai tăi, căci eu muncesc. — Dar eu nu muncesc de dimineaţă până 'n seară? ' Lisaveta, foarte enervată, întoarse spatele lui Davidescu... «Mai bine du-te şi vezi-ţi de crâşmă...» El rămase locului foarte supărat: Totuşi se gândi: Nu se poate să nu m’ajute ea... Când or fi poliţele am s'o rog... aşa-i ea, nervoasă... DOMNUL DAVIDESCU 278 Lisaveta, după ce arătă cu de-amănuntul fetei ce-a târguit, se duse la bucătărie să pregătească masa. Din fugă îi povesti ce-a mai văzut prin Galaţi, cu cine s’a întâlnit; o întrebă ce-a fost pe aici şi cine a venit în lipsa ei. Cele două femei fură foarte îngrijite când văzură că moşierul nu veni la prânz. «Ce să fie oare»? Se întrebau ele supărate... Aşteptară cu oalele la foc până la două; pe când strângeau farfuriile din chioşc, iată că domnul Angelescu cu uniforma lui curată, şapca roşie ca para focului, pbinăduit, cu mustaţa răsucită, s’a-rătă în han. «Doamne, cum mai vin tinerii ăştia de când e Marioara aici», se gândi Lisaveta. Angelescu se opri în uşa hanului şi ceru o sticlă cu limonadă. Văzând pe femei, le salută cu respect, se apropie şi le întinse mâna. Căută să intre în vorbă, îşi îndulci glasul, îl piţigăeâ, parc’ar fi fost cel mai blând om din lume, vesel că n'are să fie supărat din partea moşierului care plecase la Galaţi... Angelescu eră foarte pornit contra moşierului care, cum vedea o fată, îi luâ înnainte. N. Dunăreană.— Răsplata. 18 î274 N. DUNĂRBAXU Stătu aşa, o bucată, de vorbă cu cele două femei, căutând să le atragă cu gestul, cu privirea lui, dar degeaba... Fata tot se mai uita la el, dar Lisaveta, ca la dracii... Funcţionarul plecă puţin cam supărat, totuşi nu-şi pierdu speranţa... Seai’a, moşierul iar lipsi şi iar aşteptară ele vre-o două ceasuri cu masa întinsă... — Ce să fie asta? întrebă Lisaveta. — O fi pe moşie! — Dar dacă o fi plecat la Galaţi? — Vezi, am uitat să întrebăm pe An-gelescu ăla; şi Lisaveta, neliniştită, începu să se primble nervoasă, cătând în dunga şoselei. Intr’un târziu un băetan de la curte aducea două părechi de găini. — Când ţi le-a dat să le aduci? — Mi-a dat în grijă aseară... da vedeţi că eu am fost cu treabă la târlă, peste Şiret... — Dar domnul n’a spus unde se duce? — îmi pare că la Galaţi... — A, la Galaţi... de aceea n’a venit la masă; vorbi ea, răsuflând uşurată. In DOMNUL DA VI DES CU 2/5 seara aceea Marioara cu mătuşă-sa statură mult de vorbă... O noapte dulce, parfumată de mirosul florilor. Lisaveta povesti fetei multe întâmplări din tinere ţa ei şi oftă des, închizând ochii. «Când eram ca tine, să fi văzut tu»... Fata ascultă cu sufletu-i bătut de gânduri... Veni vorba de moşier, de poziţia, de bunătatea lui, apoi uşor îi dădu a înţelege fetei, dragostea lui pentru dânsa... «Vezi cum ţine la tine? ai putea face ce vrei din el»... Marioara asculta fără să răspundă... «Când eram eu tânără, draga mea, nu s’amorezashun ofiţer de mine?... Eră nebun, eră în stare să se’mpuşte pentru mine... Ce nu-mi cumpără... Câte gusturi aveam, toate mi-le făcea... Şi cât s’a rugat şi-a plâns, ca să fug cu el!... dar am fost o proastă... Am făcut ce au spus părinţii. M’am măritat după un bătrân, s’ajung crâşmăreasă... Şi astăzi mi-se rupe inima când văd nişte râsuri la braţul ofiţerilor... Ei. cum n’a avut cine să mă povăţuiască? — Aşa-i mătuşe, dar n’aveai zestre... la ofiţeri... — Ce spui tu, Marioară!... De câte ori 276 N. DUXĂREANU nu le-a dat voie ca să se’nsoare fără zestre... Nu mai departe nevasta lui Ivanovici... Ce eră aceea? O slugă ; şi astăzi cine-i!... M-me Ivanovici, căpităneasă... Nu i-a pus si profesor şi franţuzeşte a învăţat-o... O proastă, o toantă,căpităneasă!!»... Vorbea cucoana Lisaveta cu multă revoltă, făcând gesturi, oftând dureros... Când isprăvi, erâ tare mişcată... avea urme de lacrmi în ochii ei mici drăcoşi, în ochii aceia ce-i învârtea şi-i dădea peste cap cu meşteşug... Vorbele ei avură oarecare efect asupra fetei... Ar fi voit să-i spuie toată durerea ei, mai ales că mătuşe-sa luase vorba de moşier,... dar ea nu putea. De câte ori voia să înceapă, cuvântul i-se opreâpe buze. Toată noaptea ceea fata se chinui bătută de gânduri... «Oare n’o fi spus în-tr’adins pentru dânsa povestea cu ofiţerul... Nu i-o fi dat să’nţeleagă, ca să nu se ferească de moşier... poates’o iade nevastă..! Nu se poate, eu fată săracă, el om bogat... Nu ; cum are să mă ia el pe mine...» Şi-o tristeţă adâncă îi umplu sufletul de amar... Pentru întâia oară, se simţea nenorocită, perdntă în sărăcia ei... îşi aduse aminte DOMNUL DAV1DE.SCU 277 că peste câteva zile va trebui să se ducă la căsuţa ei săracă... Iar va luă acul în mână şi va începe să lucreze lucruri scumpe pentru alţii bogaţi... La ce să se neliniştească degeaba, când peste trei patru zile se va duce acasă şi totul se va sfârşi... A doua zi trăsurica moşierului se ivi pe neaşteptate în faţa hanului. Foarte vesel se apropie de cele două femei. — Nu vă eră dor de mine? — Cum de nu, răspunse Lisaveta... Marioara privea cu oarecare tristeţă... — Am fost la Galaţi,vorbi el... şi dumneavoastră nraţi aşteptat cu masa, vă rog să mă iertaţi... din grabă să nu pierd trenul, am uitat să trimit omul să vă vestească... Scoase de la trăsurică un pachet şi intră în chioşc... Lisaveta aducea mâncarea, iar moşierul desfăcu pachetul. — Iacă cucoană, nu vă supăraţi, un mic cadou pentru osteneală... Când moşierul scoase în faţa ei o pereche de cercei strălucitori în lumina lor. nişte mătase de bluză, ochii ei s’aprinseră de mulţumire, de fericire. 278 X. DUNĂllEAXU — Mulţumesc, mulţumesc... vai, ce bun sunteţi, vă mulţumesc. — Pentru puţin, zise el grăbit, desfă-când alt pacheţel... «Iaca, braţeleta asta-i pentru domnişoara Marioara... Chemaţi-o să i-o dau...» Lisaveta alergă repede, chemă pe fată şi când el îi întinse ^raţeauâbt de aur, fata avu un moment de nelinişte, de grijă... Ea se’înroşi, totuşi bucuria se vedea întipărită pe faţă ei... Moşierul la masă fu vorbăreţ, dar serios. Ştia că planul lui e aproape să reuşească şi tocmai pentru asta voia să s'arate cât mai serios, ca să nu deştepte în sufletul fetei neîncredere. Din ziua aceea Teodora venea regulat la masă- Trimetea la două zile fel de fel de lucruri de pe moşie... Lisaveta nu mai putea de bucurie; se duse de vre-o două ori la Galaţi, şi duse nişte brânză, ouă, Savastei, ca s’o mai îmbuneze, să-i lase pe Marioara măcar două' săptămâni. Ştia bine că dacă pleacă fata, chilipirul s'a dus. Acuma, seara, moşierul rămânea, mai târ- DOMNUL DAV1DESCIJ 279 ziu ca de obiceiu la masă; se luă de vorbă, povestind din viaţa de pe moşie, de ţăranii cari-1 supărau şi cucoana Lisaveta îi răspundea ; «da, ţăranii sânt nişte mitocani, nişte leneşi». Apoi tânărul urmă că s>x săturat de hoinărit, că ar fi în stare să se’n soare şi cu o fată fără zestre, numai să-i placă. Mari oara lăsă capul în jos. Se’nroşiâ. De mult prinsese dragoste de tânărul moşier? care eră aşa de atent, aşa de bun cu dânsa. Nu mai fugea spărioasă când el o prindea de mână, nici nu se sbuciumâ atâta când voia s’o sărute. Uneori mergeau până la malul Siretplui. Se primblau încet, vorbind în amurgul fumuriu, care se lăsă pe apă, pe dealuri, cucerea văzduhul. Tânărul înflăcărat, cuprindea de multe ori, mijlocul subţire al fetei, o strângea cu putere la pieptul lui... Lisaveta atunci se prefăcea că nu vede, păşea înnainte, căută prilej de vorbă, sau se făcea că priveşte la ceva. «Vreau şă fii a mea; te iubesc la nebunie» şoptea el Marioarei într’o beţie nebună... Şi fata rămânea gânditoare, înclinând uşor capul pe umărul lui. 280 N. DUNĂREANU în vremea asta domnul Davidescu, habar n’aveâ de cele ce se petreceau în jurul lui. Nu-şi căuta de cât de marfă, de muşterii şi de vânzare, socoteli şi planuri! iată ce-1 muncea, şi-l făcea să nu doarmă... Dar vânzarea mergea slab şi Davidescu nu avea nici o putere ca să schimbe lucrurile. Trebuia veşnic să amâne poliţele sau să’mprumute din altă parte, să plătească la bancher, când acesta nu voiâ a-i prelungi trata. Acum erâ şi mai în-grijat că două din poliţe nu puteau fi schimbate. Aşa că erâ nevoit să pue pe Lisaveta ca să roage pe moşier să-i deâ banii. într’o dimineaţă frumoasă, pe când Lisaveta şi Marioara stăteau în chioşc, iată că în uşa hanului se ivi un tregher din gară. în mână avea o scrisoare. Cum văzu pe femei, le întinse bileţelul. Cucoana Lisaveta sări înnainte, i-1 luă, rupse plicul pe când fata căscă ochii, uimită. Lisaveta citi încet, apoi deodată se înfurie, parc'ar fi lovit-o cineva. — Ce-i, mătuşică ? — Na, citeşte ! vorbi ea înciudată. DOMNUL DAVIDESOU 281 Fata luă tremurând scrisoarea şi ’ncepu să citească încet, cu nelinişte : STIMATĂ DOMNIŞOARĂ, Din ziua când v’am văzut, inima a ’nceput să bată cu aprindere pentru d-tră. Sunteţi un înger care m’aţi fermecat, m’aţi robit, aţi făcut din mine sclavul d-tră şi care ar fi în stare să-şi piardă viaţa. Nu sunt bogat, dar dragostea mea sinceră preţueşte mai mult decât grămezile de aur ale altora. Aştept o vorbă, un răspuns, de la d-tră, căci de el atârnă fericirea vieţei mele. traian angelescu impegat gara Bărboşi. După ce citi biletul până la capăt rămase foarte tulburată... cuvintele acestea «nu sunt bogat, dar sinceritatea amorului meu»... îi deşteptă în sufletul ei tânăr, un sentiment de milă şi de dragoste. Prea cu foc erau scrise rândurile acelea să n'o mişte... Stătu aşa încurcată, neştiind ce să se facă şi ce să răspundă. Dar în clipa aceea apăru mătuşe-sa cu o călimară şi-un plic în mână. 282 N. DUNÂREAXLJ Foarte nervoasă, dânsa se puse la masa şi ’ncepu a scrie. Scria grăbită şi ochii ei ciudoşi alergau repede, pe hârtia albă; închise plicul cu scrisoarea şi o dete tregherului fără s’arăte fetei răspunsul... «Auzi impertinentul, are curaj să-ţi scrie scrisori şi să le trimeată prin tregheri» strigă ea... Las că i-am spus eu ; numai să mai îndrăznească»... Fata tăcea şi par’că nu îndrăznea s’o întrebe pe mătuşe-sa ce i-a răspuns... Cu toate că o adâncă părere de rău i se deşteptă în suflet, când o auzi că l'a făcut impertinent... Impiegatul Angelescu primi scrisoarea nerăbdător... Rupse marginea plicului cu îngrijire şi ceti... Deodată se opri, scrâşnind din dinţi... Parcă o lovitură de cuţit îl săgetă prin inimă... Voia să se mai uite, s’o citească a doua oară şi nu avii curajul.. «Auzi, să mă facă impertinent, să spue că mă reclamă şefului...» Toate speranţele, visurile, planurile lui de dragoste erau nimicite. 11 coprinse o furie nebună, oarbă; o furie de răzbunare contra lor, dar mai DOMNUL DAVJDESCU 28a ales împotriva moşierului, care nu vedea o fată fără să caute a-şi bate joc de ea. începu să se plimbe iritat pe peronul gărei, făcându-şi planul cum şi-ar putea răzbună mai bine. In două rânduri i-o făcuse ; odată cu învăţătoarea, altă dată cu fata unui fa-bricant din dosul gărei. « Acuma, las că-i dau eu!... Şi când ar şti proastele că amorul meu eră aşa de curat, de sincer... A, dar femeea, femeea e uşoară; ea nu crede în dragoste... aur... aurul o atrage», Bine-a zis Eminescu, se gândi el.... da bine-a zis Eminescu: Femeea, minte scurtă poale lungi... Şi intră în birou foarte nervos; voi să caute'' într’o condică, dar iată că în faţa ghişeului se zări nasul moşierului care venea dimineaţa să-şi iâcorespondenţa. Moşierul desfăcu scrisorile, le ceti pe rând, trecii apoi în dosul gărei, deslegă hăţurile de gardul mic, se urcă în trăsu-rică şi porni la masă. Când îl, văzu Lisaveta, îi ieşi înnainte ca de obiceiu, numai Marioara stăteâ mai retrasă şi păreâ mai tristă,.. O duruse faptul că mătuşe-sa răspunsese în numele 284 N. DUNĂREANU ei şi aşa de răzbunător... «Putea să-i scrie mai frumos, putea să nu-i răspundă». Ea cu sufletu-i bun, nu putea înţelege planurile mătuşe-sei. De unde să-şi închipuiască că Lisaveta căută într’adins să scape de amploiat, doar n’o pierde pe moşier... cadourile... La masă moşierul le propuse că pe la patru să facă împreună o plimbare în pădure. Se înţeleseră ca să se întâlnească la gura Şiretului. Lisaveta răspunse cu toată bucuria şi imediat ce plecă dânsul, începu să-şi facă părul, să se pudreze, să-şi dreagă sprâncenele cu negru ; singură Mari oara părea făr' de chef, dar mătuşe-sa o luă repede şi fata începu să se îmbrace. Când bătu toaca la biserica din sat, cele două femei intrară în pădurice. Lisaveta eră îmbrăcată cu o bluză ro-sietică şi cu cercei aduşi de Teodora. Marioara cu o bluză albă care o prindea de minune şi se desenă admirabil pe corpul ei bine făcut... Mergeau încet pe marginea apei, fata tresărind de câte ori o broască sărea în apă înaintea ei. DOMNUL DAVIDESCU 285 Pădurea mirosea a toporaşi şi lăcrămioare. De pe Şiret adia un vântişor răcoros şi apa se încreţea în tremur. Când intrară în pădure, de pe cărare le ieşi înainte moşierul. — De când v’aştept... — Aţi venit de mult? — De-o jumătate de ceas. Porniră veseli în inima cuhalmului şi când ajunseră la trunchiul unui plop, răsări înainte un ţăran care ducea o coşniţă încărcată... — Aşterne aci, mă Ioane. • Femeile desf ăcură pachetele cubrânzeturi salamuri, scoaseră sticlele cu vin şi le aşezară pe iarbă. Moşierul fluerâ vesel, şiret, dădea ajutor. După ce rânduiră masa, o luară încet pe malul Şiretului... Teodoru o cuprinse pe fată de mijloc, se apropia, o sărută, când roătuşă-sa trecea înainte... Fata se ferea, de braţul lui voinic, sărutările-i ferbinţi o copleşiseră... «Ai să fii a mea, am să te eau de nevastă». După o rătăcire de-o jumătate de cias 286 DUNĂREANU prin inima păduricei, se întoarseră supt trunchiul pomului verde şi s’aşezară lamasă. Vorbeau veseli cu toţii, mâncau cu poftă şi umpleau des paharele cu vinul ce-1 avea Teodor mai bun. Aerul curat, primblarea, îi dispusese de minune şi începură să ciocnească: «Să te văd un mire!» felicită Lisaveta. Şi întorcându-se spre fată... «Şi pe tine o mireasă». In liniştea amurgului care se apropia, moşierul părea foarte fericit, începu să fluere, să cânte, vorbea deschis, ciupea pe fată, pe Lisaveta, ea îl ciupea de mână... Berea, vinul o încălzise, începu a glumi cu vorbe proaste, să-i deâ peste mână, să-i verse paharul... Apoi, în toiul veseliei, cântau cântece obscene, îşi strâmbau faţa, glasul... — Tare iubesc viaţa, veselia»—se’ntorceâ spre Marioara: «Tu ce taci, fă? 'spune, cântă. Ah, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără» şi se uită galeş în ochii tânărului... El clătină din cap cu paharul plin, cântă gros, răguşit, s’aplecâ, o cuprindea pe fată de după gât şi-o sărută înfocat. — Lasă-mă! stai bine! DOMNUL DAV1DESCU 287 —■ Ei, ce te mai faci? strigă mătuşe-sa... Ia sărută-mă pe mine! — şi moşierul s’aplecă, o sărută, îi mângâie faţa. Ochii lui scânteiau de patimă... Tot ce gândise, se împlinea... Acuma în fine după atâta aşteptare, putea să-şi pue planul în aplicare... Simţea cum sângele, se înfierbântă, s’aprinde. — Turnă pahar după pahar, iar Lisaveta îl deşertă cu sete până’n fund, se uită la el cu înţeles... — Da tu de ce nu bei, mă? — Beau răspundea el şi-şi turnă paharul pe jumătate, îl duceă la gură, sorbindu-1... Umpleă pe-al fetei şi-o sileă să-l deşerte: «Mă supăr, dacă nu-1 bei»... Marioara., nedeprinsă cu băutura, se ameţi repede. Eră prea veselă şi făceă glume pe care nu le-ar fi spus altă dată... Când moşierul s’aplecâ s’o sărute, ea se lăsă toată fără murmur, fără să-l dea la o parte... Mătuşe-sa eră cherchelită de-a binele... dânsa nu mai aveâ nici o margine... vorbeâ fără nici o noimă, moţăiâ din cap şi se clătină într’o parte şi’n alta... Când moşierul le văzu ameţite rău, 288 X. DUNĂRISAXU făcu fetei propunerea să se primble puţin cu el prin pădure. — Duceţi-vă... Vreţi să vă drăgostiţi, strigă Lisaveta cu paharul plin. Fata parcă nu voia, el o ridică şi-o porniră printre copaci. — Nehitoarcem îndată... Ii înlănţuise gâtul, o sărută, strângând-o la piept... «Acuma fata eră a lui»... Se lăsă moale, fără să se opue, ameţită de vin şi cu-vintele-i dulci... nu mai ştia ce se petrece cu dânsa. Trecură pe sub tufele de răchită, ajunseră într’un loc închis, într’o parte a pădurii, unde sălciile astupau ori ce drum... Printre crengi, soarele aruncă cele din urmă raze care mureau în pădure... Aici eră întunerec. Moşierul se opri, o cuprinse de mijloc şi-i astupă gura cu sărutări nebune: << A.i să fii a mea, am să te iubesc toată viaţa» şi se repezi la ea cu o sete turbată, înne-bunind-o cu sărutările lui ferbinţi. Fata îşi mai reveni, voi să se opue, se sbăteăînmâinele lui.. «Lasă-mă, lasă-mă DOMNUL DAVIDESCU 289 ce vrei să faci cu mine?...» Teodora o strângea cu furie... In cele din urmă fata ne mai putându-se împotrivi, căzu moale în braţele moşierului... dânsul se năpusti asupra ei cu o sete de fiară care ar muri mai bine, de cât să-i scape prada. Seara se apropiă şi pe sus din înălţime, cea dintâi stea. aprinse lumina ei pe cerul curat şi limpede. V. ,De câteva zile domnul Davidescu era foarte amărât... Veşnic făcea socoteli pe tejgheaua de brâd, socoteli carenu-i eşiau; vânzare nu eră şi poliţele, se apropiau, acesta fiţuici afurisite care-1 umpleau de grijă ziua, nu-1 lăsau să doarmă noaptea. Ca să deschidă crâşma, ipotecase casele, acuma venea şi termenul procentelor, şi-al capitalului.., 100 de franci o poliţă şi licenţa şi toate acestea la sfârşitul lunei... De unde să le scoată? S’aştepte să-l dea afară, ce se va face ? Fără casă, fără slujbă!... îi venea uneori să plângă de amărât ce era.. în crâşmă marfa nu se vindea. X. Dmiăreanu. - - Răsplata. 19 290 N. DUNĂREANU «Ce să mă fac?», se gândea el zi şi noapte. Speranţele lui că vânzarea are să se schimbe erau duse. Nici regimentul nu venise la exerciţii pe câmpia din apropiere, după cum fusese vorba. Ţi-' nea deschis până la 12 noaptea, doar or mai veni muşterii. Mai în totdeauna adormea cu coatele pe masă; dimineaţa, până ce se lumina, trebuia să deschidă. Ajunsese într’un hal de oboseală de nu-se putea ţine pe picioare.. Apoi drumu-. rile pe jos la Galaţi, pi*in soare... Acuma începea să-şi aducă iar aminte de «slujba lui, care, de bine de rău, i-a-duceâ 100 de franci pe lună»... Cu zilele care treceau şi termenul datoriei se apropia... Mai avea numai o scăpare: S’amânc nevastă-sa plata datoriei la Iordăcheasca şi să-i dea lui banii să-şi plătească din angarale. Da, asta eră singura scăpare. Chemă pe Lisaveta şi cu glas blajin, rugător, îi spuse: «Lisâvetă, tu ai să iai 80 de franci dela moşier; amână pe Iordăcheasca şi dă-mi mie banii ca să plătesc datoriile; ai putea să-i ceri şi pe o lună înnainte, că de, îi bogat». DOMNUL DAVIDESCU 291 — Ce, să-ţi dau eu banii mei... eu care mă coc la maşină? —- Lisaveto dragă, vin datornicii şi ne dau afară, rămânem pe drumuri... — Nu pot... e imposibil... poate să facă ce-o vrea... Da vid eseu puse manele cruce, se uită în ochii ei cu umilinţă. — Gândeşte-te, frăţioare, rămânem pe drumuri!... — Nu vreau să ştiu; dumneata m’ai adus aici... — Bine, dar ce sânt eu de vină dacă afacerile merg prost?... — Dumneata eşti de vină! strigă ea care avea, ^ust de ceartă. El se uită fix în ochii ei şi-o clipă îi trecu prin suflet un fior de ură... Ar fi fost în stare s’o lovească, s’o apuce de păr, s’o târăe pe jos, dar se opri la gândul că-1 aud oamenii din crâşmă şi se face de râs-... «Of, Doamne, cu ce ţi-am greşit eu, de mă pedepseşti aşa», se gândea el. «Eu, om cinstit care n’am făcut la nimeni rău, de ce m’ai osândit să sufăr atâta!... strânge-mă odată, Dumnezeule! Asta’i fe- N. DUNĂREANU 292 meie, asta’i tovarăşă de viaţă V să te vadă că te’ntinzi şi ei să nu-i pese»... îşi zise el încet. Trecură încă două zile la mijloc... Două zile care pentru Davidescu fură veacuri de suferinţă. îi venea uneori să se ducă singur la moşier să-i spue durerea lui, să-l ajute, cu banii ce-aveau de luat... Iar şe răsgândi; n’aveă curajul, pe urmă ea. vorbise cu dânsul, să nu se supere cumva dacă i-o zice şi el... Se luptă cu gândul şi nu ştia ce să facă, cum s’o scoată la capăt... -în vremea astă Lisaveta par'că nici n’ar fi ştiut de necazurile lui băr-batu-său; eră veselă, râdea... Mai ales din seara ceea să ’nădise la băut şi la petreceri... Moşierul nu venea niciodată cu mâna goală. Ziua mergeau de multe ori în pădure la plimbare şi petreceau... Marioara, câteva zile fu tare abătută, tristă şi deseori eră cu ochii roşii şi umflaţi de plâns ; asta mai ales din seara când îşi perduse minţile şi se lăsase moşierului. A doua zi fu în stare să se o-moare... Mătuşă-sa care ştia totul, o luă cu gura: «Ce eşti proastă? Ce te mai DOMNUL -DAVIDESCU 293 boceşti'? Decât să-ţi mănânci viaţa cu un mitocan ca al meu mai bine să petreci cât eşti tânără... Iacă moşierul ista are sa te ia de nevastă, ce mai vrei? Acuma fata nu mai zicea nici ea nimic; slabă, fără voinţă, erâ o jucărie în mâna celor doi, cari o purtau după voia lor... De câteva ori merseră în pădure, petrecură, odată s’au dus la casa moşierului unde îşi pierdură o jumătate de zi în desfrâu... par'că nici fata nu se mai gândea la curăţenia ei de altă dată, începuse chiar să imite pe mătuşă-sa în cântece, în vorbe cu înţeles. într’o zi pe când Davidescu se’ntorceâ din Clara Bărboşi, găsi pe tejghea cele două avize de poliţe... «Ce să mă fac, ce să mă'fac, se gândi el din nou... Se duse iar la nevastă-sa să i-le arăte, crezând că o să se schimbe. — Lisaveto, nu mă lăsa, pentru numele lui Dumnezeu... ce-i asta? Nu eşti soţie, nu ţii la casa ta? — N’am ce-ţi face, nu pot. — Bine, Lisaveto, nu vezi că ne aş-aşteaptă prăpastia?!... 294 N. DUNĂRE AN U — Măcar să fie ori ce, nu-mi pasă, eu nu te-am adus aici.., — Atunci am să mă duc eu la Teodora, să-i cer, dacă tu eşti cu inima de duşman. — Să-i ceri? dar cine a muncit, dumneata ? —• Şi eu muncesc şi sufăr, Dumnezeu mă ştie... — Şi la urmă, ce să-ţi mai ascund, drăguţă, vorbi ea zâmbind cu răutate... banii i-am luat eu de mult... — Cum? ai luat banii? Ce-ai spus?... Ai luat banii fără să ştiu eu? — Da, am luat şi mi-am făcut ce-mi trebuia!... că dumneata nu eşti în stare, trebue eu să muncesc. — Bine, şerpoaică afurisită şi ticăloaso ce eşti, tu te gândeşti la rochii, când la uşă. ne aşteaptă datornicii, să ne vândă şi perna de supt cap. — Domnule, să nu mă insulţi în modul acesta... Nu sunt crescută astfel şi cu banii mei fac ce vreau... — Cum? afurisito, cum să nu te insult! şi ridică braţul s’o lovească... în clipa aceea intră Marioara galbănă şi opri braţul DOMNUL DAVJDKSCU 295 lui moşu-său. El bâlbâi câteva cuvinte, voi să mai spue ceva, dar simţi cum sângele i se urcă la cap, şi-ar cădea jos dac’ar mai stă acolo, eşi în uşa hanului cu şorţul dinnainte, cu capul gol, cu papucii în picioare şi o luă pe şosea fără să ştie ce face... Când ajunse în capătul drumului, se opri, auzind glasul poştaşului care-1 strigă: «Domnule Davidescu, aveţi o scrisoare». El luă scrisoarea, o desfăcu tremurând cm frică — credea că vre-un nou datornic îl somează. Parcă nu îndrăznea s?o citească... însfârşit şi-aruncă ochii şi deodată... rămase zăpăcit, pierdut, cu gura căscată în fata celor ce vedea: Domnule, ...Vă vestesc că nevasta cnnepoata clunmevoastră, petrec în fiecare zi în păduricea de pe malul Şiretului... De mult ştiam lucrul acesta, dar mă feream să vi-1 spun... Văzând că petrecerile nu mai încetează, că proprietarul moşiei în setea de a-şi bate joc de femei nu mai are margine, m’am gândit că fac bine să vă pun în cunoştinţă ca să luaţi măsuri... Vă veţi putea singur convige du-eându-vă între orele 4 şi o în pădurice. Un binevoitor. 296 N. DUNĂREANU Davidescu nu mai avii putere să citească scrisoarea până la capăt... Sângele îi năvăli din nou în faţă, mâine]e, corpul îi tremurau, proprietarul... nevastă-mea... bâlbâia el într’una... «Ei petrec... Doamne, doamne ce faci cu mine... De ce nu mă strângi!... sfârşeşte-mă odată! ..» Se opri din nou şi iar aruncă ochii pe scrisoare... «Auzi, proprietarul... cinstea casei... s’a-jungă oamenii să spue că am tractir... nepoată-mea... femeia mea...» Picioarele i se muiară, ochii cătau rătăciţi, părea zăpăcit... Sta în mijlocul câmpului cu capul gol, cu hârtia în mână, făcând gesturi largi... Se întoarse apoi într’un suflet acasă şi chemă pe Marioara. «Să-ţi faci bagajul să te duci din casa mea, eu nu te pot ţine... Auzi? acuma, bâlbâi el... Eu nu pot... Aici în casa mea,, cinstea mea...» Şi se repezi la nevastă-sa: «Să faci bagajul fetei, ticăloaso, să plecaţi, să vă duceţi degrabă... că se întâmplă o nenorocire în momentul ista... eu muncesc şi voi vă bateţi joc de mine...»—şi se sforţa să s’arunce asupra fetei, asupra nevestei-se cu toată ura, cu toată patima care clo- DOMNUL DWIDBKCU 297 cotea în el. Fata îl privea tremurând... erezându-se penlută. se uita în ochii lui moşu-său şi nu putea spune o vorba... Davidescu înfuriat, se repezi iar la-ne-vastă-sa si-i strica: «Să duci fata acasă, acuma, degrabă... ticăloaso... afurisite... auzi, să-ţi baţi tu joc de cinstea mea...» Ea încercă să se opue, să-l ia cu gura mare. el într'o turburare ieşi afară frângându-.şi mâinele, clătinând din cap... se duse în dosul grădinei, şi căzu zdrobit, pe o bancă. ..Din ochii slabi, şterşi, se scurseră două, lacrimi şi rămase mult acolo, • zdrobit de durere... «Auzi. nevastă-mea, gemea, el din când în când, ce i-a dat în gând, do ce s’a apucat?!... să-şi bată joc de fată... sşă se ducă în pădure... Cinstea mea călca^T în picioare. Nepoata mea pentru care eram -îâ stare .să-mi dau viata... Vai de mine, se poate una, ca asta!... Şi moşierul şă fie aşa. om... Ar fi trebuit să mă pun la pândă... A... dar ce să mă' pun la pândă? De ce tot îmi spuneau: Ne ducem puţin în plimbare la pădure, să mai luăm aer. Aşa. AstâT-i adevărat». Si la gândul acesta se înfuria, din nou. Se sculă liotărît să le spuie tofc, «ii facă scandal,-să strige în gura mare, sale bată, sale lovească... onoarea lui de om cinstit. Intră. înfuriat în prăvălie, de acolo în odaie... femeile plecaseră în grabă răvăşind totul prin casă. El se lăsă cu coatele pe tejghea şi căzu din nou ca un. nenorocit care n'a fost născut decât să sufere. Din seara ceia căzuse într’o tristeţă a-dâncă de-ţi eră jale să-l priveşti. N’aveâ chef de vorbă, nici de treabă. Mergea ca purtat de alţii şi poliţile băteau la uşă,... «Ce să mă fac, ce să mă fac ? Toată noaptea s’auzeâ geamătul lui. din odăiţă... se sculă, de câteva ori şi se plimbă, cu paşi rari prin oda,ie. Şi dânsa a plecat... afurisita, s’a dus. Moşierul veni o singură dată şi întrebă de Lisaveta, de masă, apoi plecă,, făcându-se că nu ştie nimic. Trecură două, zile aşa,, în prada unei dureri amare. A treia zi, nevastă-sa se întorcea veselă, împopoţonată, par’că nimic nu s'ar fi întâmplat. — Ai dus fata acasă? răcni el înfuriat ... — Am dus’o; ţ’am făcut cheful, mito- DOM X UI> 1) A VID eseu 299 eanule... şi foarte supărată trânti pălărja din cap, se desbrăcă nervoasă. Davidescu nu ştia ce să spuie... prea tl luase repede. Stă în uşa crâşmei cu manile cruciş şi liolbă ochii mari. — Din cauza dumitale, ţipă ea, s’a, îmbolnăvit fata..: Să te ei după anonime, după minciuni, bărbat eşti dumneata?... m’ai făcut de râs... pe mine* femeie cinstită...» şi începu a plânge... El căscă din nou ochii mari, blânzi... Şi înduioşat parcă-i venea să-le ierte şi nu îndrăznea... Se credea vinovat că s’a luat după fleacuri, după anonime... Da, anonime. Îşi aduse aminte că, pe când eră în percepţie, cineva făcuse o anonimă, pentru un altul, că-şi dă dimisia din slujbă, şi-l isfcălise... Acela nu ştia nici cu capul... —- Uite. Lisaveto... am aflat,. — Cu dumneata nu mai vorbesc... cu'n om care ajunge în mintea copiilor... Auzi, eu persoană cinstită, de consideraţie, să, spui că... dar ce să mai vorbescV de aşa, viaţă am avut eu parte!... — Vezi. m’am luat şi eu cum eram 300 N. DUNĂRE AN U necăjit, într’un moment de furie, fără să nlă gândesc... prima furie. ■; Lisaveta, trecu în odaie şi faţa i-se descreţi deodată... Acuma lucrurile erau aranjate... i-euşise de minune în planurile ei... Se întoarse înapoi si iar îşi luă un aer supărăcios... — Acuma cu prostia dumitale. am pierdut şi pe moşier de la masă... —■ Cum, am perdut pe moşier? vorbi el. — Da; a aflat ce fel. de om eşti si s’a, indignat... — A aflat moşierul? dar-.pine.i-a spus? - Ne-a. întâlnit la gară şi i-a spus Ma- 'îioara...-, - Dâvidescu se ’ntristă şi mai tare.... «A. aflat moşierul?» Asta îl zdrobi. «Iaca. ce face un moment de furie!»... Se gândi să-l roage, să-l ierte, îi vorbi neveste-s-i. — Aş, unde se poate!... Ce, crezi că te joci cu el, cum te joci cu mine?... Speranţele lui erau zdrobite... Si poli-ţilc se apropiaţi... începii iar s’alerge prin. toate colţurile: se duse la Galaţi, pe la ' bancheri... In lipsa lui, Lisaveta plecă, DOMNUL DAVIDESCU 301 la curte... O găsi pe Marioara mai tristă, singură, în încăperea odăilor... Teodora o primise într’un moment de zăpăceală şi-acumâ îi părea rău. întârzia pe câmp şi nu venea decât seara... îşi făcuse plănui cum s’ar descotorosi de ea. Se purtă chiar rece cu fata şi asta o durea mai mult ca orice, ea, care acum îl iubea... Se feri însă de a spune mătuşe-sei durerea ei; şi după ce Lisaveta plecă, iar începu să. plângă... Bătrâna venea şi-o căina: «Vai, sărăcuţa cum a ajuns ea aici»... în ziua aceea Davidescu se’ntoarse şi mai descurajat... Acuma totul e perdut... poliţele s’apropie... fiecare ceas, fiecare minut, i-aduceâ şiruri nesfârşite de durere... începu săseprimbleprin dugheană, cu mâinele pe pept, galben ca şi covrigii cari atârnau pe sforicică deasupra tejghelei... Mai erau numai două zile; trebuia să-i vândă marfa, să-i ia vinul, să-i vândă casele... «Ce să mă fac, ce să mă fac» se frământă el toată ziua... Se gândi s’alerge a doua zi la un prieten, ca să-l ajute cu parale. Se uită la nevastă-sa şi începu s’o roage 302 N. DUNĂREANU ca să meargă la moşier, sau la Galaţi, poate o găsi să împrumute ceva... Şi iată că’n durerea asta îl găsi supt sara celei premergătoare scadenţeipoliţelor, Sevasta, mama Mari oarei. — Bine v’am găsit; vorbi ea veselă, intrând pe uşă. — Bine-ai venit. . Se întoarse, se uită... «Ce mai faceţi? Nici n’aţi venit să mai spuneţi că-mi mai opriţi fata... Lisaveta la vederea Sevastei se perdu. Chiar a doua-zi avea în gând să se ducă să-i spue Sevastei ca să mai lase fata, şi-acuma? Davidescu, de supărat, n’auzi nimic. Femeea, după ce se uită în jurul ei şi mai vorbi câte ceva, întrebă iar: — Da Marioara, unde-i? — Marioara? vorbi el, holbând ochii mari, tresărind parcă dintr’un somn. — Da, am venit s'o iau acasă, că mai mult n’o pot lăsa. Davidescu căscă gura prostit... — Cum s’o iai acasă? dar n’a venit? N’a dus’o Lisaveta? Fu un moment de DOMNUL DAVIDESCU 303 tăcere şi de uimire... Femeea se uită la Davidescu. Davidescu la nevastă-sa... parcă vorbeau o altă limbă şi nu se puteau înţelege. Lisaveta deschise şi ea gura să vorbească ceva, dar se zăpăci... Sevasta se uită la ei mirată şi nu ’nţelegeâ nimic... — Unde mi-i fata ? vorbi bătrâna... de data asta serios. — Dar n’a venit acasă? N’a adus’o Lisaveta, unde-i? — De unde ? — Unde-i fata? întrebă Davidescu, în-torcându-se spre nevastă-sa, care ghemuită într’un colţ se uită perdută la cei doi neştiind ce să inventeze. — Am... am... voi să bâlbâe.., şi se pe\’du neavând ce să spuie... ,— Cum? Unde-ai dus fata? strigă furios Davidescu... — Am dus’o... la o... prietenă... a rămas acolo... da... — Marioara mea! ţipă bătrâna galbenă; unde-i? Ce mi-aţi făcut’o? Davidescu se ’ntunecă la faţă, începu să tremure şi se repezi la nevastă-sa. 304 Js. DUNĂREAN^ — Unde-ai dus fata? răcni el, cu pumnii strânşi. Ea se smunci, voi să fugă... — Fata mea, unde mi-aţi dus’o? ţipă din nou bătrâna, frângându-şi mânile. Cârciumarul perdu orice judecată; ca o fiară se repezi asupra neveste-si şi o apucă decoade... o izbi de uşă, o lovi cu pumnu în faţă... — Unde-i Marioara? că te omor!... gemu el... Bătrâna alergă de colo până colo într’o durere groaznică, pe când cârciumarul o trântise pe Lisaveta jos şi-o loviâ cu picioarele: «spune!» răcni iar, lovind’o, căl-când’o... — Spun, nu mă omorî; strigă ea... spun. — Unde ai dus’o? Nemernico! — E la curte, la moşier... — La curte ?... Stai că-ţi dau eu, gemea el, lovind-o cu o sete care nu mai avea margini... — Mi-aţi nenorocit copila, ticăloşilor! ţipă bătrâna în hohote de plâns, v’aţi bătut joc de ea!... Bătu-v’ar Dumnezeu, să vă bată. Şi ţipetele gi’oaznice, sfâşi- DOMNUL DAVIDESCU 805 etoare, umpleau de durere cuprinsul o-dăiei. Din gura Lisavetei sângele începu să ţâşnească cald şi numai atunci Davidescu o lăsă de lovit... O apucă pe bătrâna de mână şi porniră prin noaptea neagră, pe malul lacului "întunecat... La porţile boereşti bătu fără să i-se deschidă. Atunci sări gardul şi alergă într’o furie nebună la uşa caselor. Bătu cu putere de câteva ori, lovi cu umărul şi cu mare greu uşa i-se deschise... Moşierul când îl văzu aşa furios, se uită la el cu frică pentru un moment... Fata, speriată, voi să fugă într’o odae, dar Davidescu o văzu se repezi şi o apucă de mână ţrăgând-o la el. O luptă se încinse între ei. «Mişelule, tâlharule, strigă el moşierului... «Mi-ai \ nenorocit fata, ţi-ai bătut joc de ea... Om eşti?...» — Cum îndrăzneşti să intri în casa mea, cu forţa? răcni el întorcâ.nd ochii furios către Davidescu. — Ce-ai spus ? răspunse Davidescu, crunt şi strângea pe fată de mână par-că să n’o scape. —• Ce te uiţi uşa? mă, dobitocule; N. Dunăreană. — Răsplata. 20 N. DUNĂREA NU acuma te’npuşc... Şi se repezi la Davidescu, îmbrâncindu-1 pe uşă. El nu mai putu zice nimic şi porni năuc ţinând strâns de mână pe fată, care tremură perdută în mânile lui. Afară bătrâna gemea lângă poartă şi glasul ei jalnic murea trist, dureros în noapte... «Fata mea... vai de mine, cum mi-aţi nenorocite, plăti-v’ar Dumnezeu să vă plătească!...» El lăsă fata bătrânei, şi fără a-i spune o vorbă, începu să alerge pe şosea, pe malul apei, cu capul gol, cu părul vâlvoi, dând din mâni, cu gândul ca să zdrobească pe fiinţa care şi-a bătut joc de cinstea casei şi a nepoată-săi... «Am s’o omor... ticăloasa...» Dar când ajunse acasă crâşma eră goală... înlăuntru, totul aruncat şi răscolit... Davidescu o căută peste tot locul în casă, prin grădină... degeaba. Ea fugise... A doua zi dimineaţa când creditorii veniră să sigileze marfa, îl găsiră spân- TABLA DE MATERIE Pag. ^Răsplata............................................ 5 t^Vania............................................. 21 \^Doi Slujbaşi 69 I^Maxim Ciacara...................................... 81 într'o noapte la pândă . ....................... 107 [/ Călugărul...................................... *23 Povestea unei iubiri . . . ..................... • l^h La Cherhanaua Vzlinei.....................• . • 103 într’un sat lipovenesc........................... 177 S/' Spre Adâncată................................... 101 Domnul Pavidescu . .............................. 203 fh H Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti B*dul Academiei, 3. — Edgar Quinet, 4. AUTORII V EO H I Alecsandri V. — Poesiî. . . 1.60 — Teatru, voi, 1.........1.60 — Teatru, » II..........1.60 — Teatru, » III.........1.60 — Teatru, > IV ... . 1.60 — Teatru, » V...........1.60 — Prosâ.................1.60 Alecsandrescu Gh. — Versuri şi prosă ....... 1.26 Bâlcescu N. — Istoria Romî-nilor supt Mihal-Viteazul. . 1.60 Bolintineanu D. — Poesiî. . 1.60 Creangă I. — Op. complete . 1.50 j Eminescu M. — Geniu Pustiu. 2.— Eminescu M. — Poesiî postume 1.60 — Scrieri politice şi literare i.— — Literatură populară . . 1.60 Filimon N. — Ciocoii vechi şi noi.......................1.60 Ispirescu P. — Legendele sad basmele Bomânilor .... 1.60 Negruzzi C. — Prosă. . . . 1.60 Odobescu Al. — Op. complete 1.60 Pann Anton. — Op. complete 1.60 V. Stamati V. CÂRLOVA, N. Nicoleanu — Opere Comp. 1.60 BIBLIO T E O A RORULARÂ M INERVA No. 1— Istoria populară a Bo- mînilor.............—.16 > 4 Cintarea Bomîniel. . —.16 » 6. istoria populara a literaturo! Bomîne . —.16 » 6. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu. . . —.16 » 7. Perderea Basarabiei. —.16 r 8. Unirea Principatelor .—.16 » o. Mihail Cogălniceanu . —.16 > 10. Vagile Alecsandri . . —.16 » 11. Ştefan-cel-Mare. . .—.16 a 12-18. Istoria kil Mihal Viteazul; de N. Iorga —.16 No. 14. Revoluţia lui Uoria . — .1$ a 16. Răpirea Bucovinei . —.16 » 16. Cum să ne creştem copii—.16 » 17. Păstrarea sănătăţii . —.16 » 18. Ce să cetim ? . . . • —.16 » 10. io Maia...............—.16 » 20-22. Războiul pentru nea- tîrnare.............—.16 » 28. Viaţa şi faptele Mitro- politului Moldovei Veniamin Costachi —.16 24. Aritmetica...........—.16 > 26. Femeile şi revoluţi- unea din Rusia . . —.16 r.V.c“Vi = „LIRA ROMÂNA" Conţinînd cele mai frumoase romanţe şi cîn-tece naţionale romîne pentru voce şi piano. NUMERELE 1. Deşteaptă-te Române. Cîntec pa- triotic. 2. Luna doarme. Romanţă popul. 3. Aoleo ! Arie populară. 4. Suspine crude. Romanţ, populară. 6. Cît te-am iubit. Romanţ, popular. 6. Călugărul. Melodie populară. 7. Pentru tine Jano. Cîntec popular. 8. Două fete spală lînă. Arie popul. 0. Ce te legeni codrule! Romanţă. Steluţa. Romanţă. APĂRUTE: 11. Cucuruz cu frunza’n sus. Cftntec popular. 12. Fetiţo din acel sat... Arie din Transilvania. 18. Popa zice ci nu bea. Arie popular. 14. Inimioara mea. Arie populară. 16. Am un leă şi rreaă să-l beaă. Cîntec popular. 16. Pasăre galbenă ’n cioc. Cînt. pop. 17. Imnul Regal Român. 18. Cîntecnl fiinţei Latine.. At A ţtf j apărute în editura Institutului de Arte Grafice „MINER VA“, Bucureşti, .B-dul Academiei, S AUTORII CONTIMPORANI ' i AL^EA35lNDU C.i — In urma —lr iJrum şi popas........1.26 — Două Neamuri...........1.60 Beldiceanu N. N. — Chipuri de Ia mahala. ............1,60 Bassarabescu I. A. — Vulturii 1.60 L BÂR8EANUL.—Popasuri Vftnft- tereşti.......... • \ . 1.60 Chendi II. Preludii .... 2.66 Coatu N. GR. — Din viaţa ţărăneasca.....................1.— Cunţan Mari a. — Poesil . . 1.26 Cabaivan V. — La şezătoare . 1.60 Valuri alinate de Carmen Syl-va (Traducere de Cosbuc GEORGE....................1.60 DunAreaku N. — Chinuiţii . 1.60 Emilgar-Gârlbanu Em. — Bătrînil....................1.60 — Cea dintăl durere . . . 1.60 Flammabion C. — Tainele cerului (tr. d. H. G. Lecca). . i.60 Gobun Ion. — Taina a şasea 1.60 Grigorovitza Em. — Chipuri şi graiuri din Bucovina . . 2.60 Hodoş Constanţa. — Frumos 1.60 Io boa N. — Cuvinte adevărate 2.60 — Drumuri şi oraşe din Ro- mftnia...............2.60 — Sate şi mănăstiri din Ro- mănia................2.60 — Pe drumuri depărtate. . 1.60 — Neamul romănesc în Bu- covina ..............2.60 — GîndurI şi sfaturi ale unul om ca oricare altul. . 1.60 - Ştefan-cel-Mare şi Mihai- Viteazul ca întemeiat, bis. Romîn. din Ardeal —.60 - Istoria Românilor în chi- puri şi icoane .... 2.60 — Prin Bulgaria la Con- stantinopole..............2.60 Iosif St. O — Din zile mari.. 2.— — Credinţe...............î.&o Lecca G. H. — Poesil. . . . i.6o Manolache D. I. — Feţe . . i.&o Nestor Ubeche. — In Bucegi 1.60 Papahagi N. şi Jules Brun Moşneagul de la Munte . . 1.60 Paul Augijstin. — Intre Someş şi Prut.................î.&o Petrescu-Petrea N. — Ilie Marin......................1.60 Pop Vasile.— Rîs şi plâns . 1.60 — Domniţa Viorica . . . 2.— — Cum iubeşte o fată . . l.&o — Prin vraja dragostei . . 1.60 Popovici C. Aurel. — Vorbe înţelepte..................1.60 Rosetti R. D. (Max). — între Capşa şi Palat...............2.— Rutenisarea Bucovinei ... 8.60 SADOVEANU M. — Povestiri . 1.60 — Şoimii (roman istoric) • (Ediţia 11-a)..........1.60 — Dureri înnăbuşite . . . 2.— — Crîşma lui moş-Precu. ■, '2 — — Povestiri din răsboifi. . 2.— — Floare-ofllită ....'. 2.— — A mint. căpr. Gheor^hiţă •».— — Mormîntul unui copil. . 2.— — La noi, în viişoară. . . 2.— — Însemn.lui NeculaiManea z.— — GuydeMaupassant(trad.) 2.— — Vremuri de bejenie. . . 2.— Scrob C. — Rouă şi brumă . 1.60 Scurtu Aurel. — Călăuza sta-. ţiunilor Balneare şi Climaterice din România. * . . . . 1.50 Slavici I. — Vatra părăsită . 2.— — Nuvele voi. I...........1.60 — Din Bătrîni.............2.60 — Nuvele voi. II..........1.50 Teodoru A. Gh. — Din yiaţa marinarului.................1.50 Voineşti-Bră-TEScu I. — Nuvele şi schiţe..............1,60 Vlahuţâ Al.*- Clipe de linişte 1.60 Daus L. — Doamna Oltea . . 1.60 Barsan Zaharia — Poezii. . 1.50 Goga Octavian. — Poezii . . l.— Adam Ion. — Pe lângă vatră . i.60 Toate aceste cărţi se găsesc de vânzare la toate librăriile din ţară şi la Institntnl de Arte Grafice şi Editură „Minerv&“, Bucureşti, B-dul Academiei 3, — Edgar Quinet 4* Din autorii clasici se găsesc şi în ediţie de lues afară de „Geniu Pustiu^ şi „Poesil Postume^ cn preţul lei 3 volumul.