PETRU DUMITRIU CRONICĂ DE FAMILIE
Coperta: Done Stan
PETRU DUMITRIU
CRONICĂ DE FAMILIE
EDIŢIA A TREIA
EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE
Aleea Alexandru iir. 38 Sector 1, Bucureşti 71273 ROMÂNIA
TeL 679.65.43; 633.11.62.
ISBN 973 - 9132 - 47 - 2
IU 'î' î ,?■> .■■•■;*■(>.■
Postfaţă de Nicolae Manolescu' ALTE CÎTEVA CUVINTE... de Geo Şerban
Textul este o reproducere integrală a primei ediţii a. romanului „Cronică de familie" publicat de Edilum de Stal pentru Literatură şi Artă in 1956, reluaţi fără modificări în 1958.
ÎN LOC DE PREFAŢĂ
Scrisoare adresată redactorului
primei ediţii
2 î<*      Jy? z.
(-Xju   MsCJJZL K_^e_cc<^ ~p*-t-ex. 'L**J&L.~
4^ er^hgfa^^ff**"
I
6
7
TU
PARTEA INTIIA
Davida
I
In hîrtii de vînzare şi cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brîncoveanu se iveşte întîia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Cozia de sub munte, unde e mănăstirea de pe malul Oltului, ci după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Tîrgovişte. Cozia era moşia lor atunci; în hrisoave c vorba de o jupîniţă Davida, de un Mihail, de un Grecea Cozianul şi apoi de alţii, urmaşi ai lor, care au stăpînit Cozia, adăugîndu-i moşia Gîrla, moşia Slobozia Veche, moşia Dîrdori şi altele; nepoţii şi strănepoţii acestora au cumpărat pămînturi în cîmpie, la Tătara şi alte sale pe care le-au umplut cu ţărani bulgari. Asta s-a petrecut mai tîrziu, cînd pe poruncile domnilor Mavrocordaţi şi Callimachi, după formula Io... Voevod, Bojiiu milostei gospodar zemli Vlahiskoe, şi sfîrşitul toliko pisai Gospod, „atîta a scris stăpînul", se lipea pecetia Gospod, cu corbul heraldic, şi dedesubt iscăleau înşiraţi toţi marii dregători. Printre numele lor zgîriate cu litere colţuroase, se scriu în multe documente Şerban Cozianu serdar, Alexandru Cozianu logofăt, Lascarache Cozianu iarăşi logofăt; încă de tineri copiii lor erau mumbaşiri domneşti; unul s-a călugărit şi a fost episcopul Neofit al Rîmnicului-Noul-Severin; fetele Cozienilor au fost măritate după nepoţii lui vodă, după feciorii lui Villarâ, după fraţii mai mici din neamul Pîrşcovenilor şi al Văcăreştilor, iar pe vremea principelui Şuţu, Cozienii erau veri de-al doilea şi de-al treilea cu Grădiştenii, Grccenii şi Floreştii.
La 1848, paharnicul Manolache Cozianu a fugit la Braşov din faţa revoluţiei, împreună cu fiul cel mai mare, Alexandru, noră-sa, Sofia, fata lui Gussi de la Voivoda şi cu copiii lor, care erau mici de tot; apoi s-a întors, şi-a văzut mai departe de avere, dar cu frica de revoluţie şi de împărţire a moşiilor intrată în oase. Manolache
11
Cozianu a murit lăsînd o faimă de nemaipomenită zgîrcenie, dar şi cinci mii de pogoane la Cozia, trei mii la Gîrla, opt mii la Dîrdori şi aşa mai departe, încît pe la 1850, fiu-său Alexandru a dărîmat casele din uliţa Culmea Veche, a tăiat castanii bătrîni din curte şi a zidit o casă potrivită cu marea lui avere, bine cunoscută de importatorii de grî-ne englezi cu agenţii în porturile dunărene.
Casa aceasta, care există şi azi, era în fundul unei curţi pietruite, cu zăbrele înalte de tuci, încoronate cu vîrfuri aurite în chip de suliţă. De o parte şi de alta a fiecăreia din cele două porţi cu grilaj de fier forjat erau felinare mari, împodopite cu frunze şi flori, de asemenea de fier. Trăsurile intrau pe o poartă şi ieşeau pe cealaltă; se opreau la peron, la piciorul scării ovale cu multe trepte, care ducea sus, la unicul cat al clădirii. înăuntru era o anticameră, iarăşi trepte şi un salon mare cu ferestrele de la podea pînă la tavan, împărţite în multe ochiuri pătrate şi încoronate cu arcade a la francaise; într-o latură, două saloane mai mici, o sufragerie şi o bibliotecă în cealaltă, căci Alexandru Cozianu era un om citit, care învăţase la Paris şi supsese din cărţi o trufie la fel de mare ca zgîrcenia lui taică-său. Această trufie înşirase pe pereţi portrete apocrife ale serdarilor, logofeţilor şi episcopilor din neamul lui, pictate de Theodor Aman; această trufie înşirase în salon canapele şi fotolii din tapiserie de Aubusson, cu picioarele răsucite, acoperite cu trandafiri şi ghirlande cioplite în lemnul suflat apoi cu aur din ducaţi şi ludovici. Aceeaşi trufie lipise pe pereţi scrinuri pîntecoase din lemn de trandafir, încrustate cu flori şi figuri din alte esenţe scumpe, atîmase trei policandre uriaşe de cristal în salonul mare şi pusese într-un colţ o harfă şi un pian dreptunghiular ca o ladă pe două picioare în chip de X, un pian de o formă ciudată, care apoi n-a mai fost repetată de fabricantul cu numele gravat sub capac; Gaveau, fournisseur de 5.M. l'Empereur1. Pereţii erau căptuşiţi cu mătase cu flori în salonul cel mare, cu catifele în cele mici, cu cărţi în bibliotecă şi cu stejar în sufragerie, unde mîncarea venea pe tăvi din bucătăria aflată jos, în curte, în casele slugilor, alături de grajduri şi de remiza trăsurilor, clădiri văruite şi cu acoperişuri strîmbe din şindrilă, rămase încă de la casele vechi.
într-o seară de la începutul primăverii lui 1862, cîteva echipaje, dintre care două aveau steme pictate pe lacul negru al uşilor, aşteptau pe partea cealaltă a străzii Culmea Veche. Caii ciocăneau cu copitele caldarîmul; vizitiii beau vin fiert la bucătărie; ferestrele cele înalte străluceau; se întrevedeau prin perdele roiurile de lumini ale candelabrelor. Afară cerul era roşu la orizont, iar la zenit albastru
1 Gaveau, furnizor al M.S. împăratului.
12
închis, cu cîteva stele. Bătea un vflft subţfire şi rece pVin crengile seci ale copacilor din stradă. înăuntru însă era cald; sobele dogoreau, şi cucoanele erau în rochii decoltate - din întîmplare nu erau decît aproape numai cucoane, care veniseră în vizită în seara aceea la Sofia Cozianu.
Domnul Cozianu stătu un sfert de oră cu cucoanele, apoi îl luă de braţ pe singurul bărbat care sosise pînă la ceasul acela, domnul Lascăr Lascari, deputat al unui judeţ de la cîmpie, şi fără un cuvînt îl duse afară din salonul cel mare şi luminat în care seînteiau în aer, deasupra capetelor, girandolele de cristal ale candelabrelor. Cei doi bărbaţi trecură printr-un salonaş unde nu ardea decît o candelă şi intrară într-un al doilea, cel din urmă din partea aceea a casei şi cu desăvîrşire în întuneric, afară de dreptunghiul galben pe care-1 arunca pe jos şi pe un perete uşa ce răspundea alteia, din celălalt salon, şi prin care venea lumina din salonul cel mare. în dreptunghiul acela se vedeau un fotoliu mare, verde întunecat şi alături o masă de lemn lucios cu trandafiri, ghirlande şi copii goi de bronz aurit la colţuri, sub tăblie. în umbră se ghiceau alte mobile; lucea stins, abia bănuită, lemnăria aurită a fotoliilor din vremea lui Ludovic al XVI-lea. La intrarea celor doi domni, ceva se mişcă în întuneric. Domnul Cozianu întrebă:
— Care eşti acolo?
— Eu sînt, măria ta, săru'mîna: Florica, răspunse repede un glas de femeie cam răguşit - poate de somn.
— Ai dormit aici, constată rece domnul Cozianu. Aprinde lampa. Rămase în uşă, ţinîndu-1 mereu de braţ pe Lascăr Lascari, şi
aşteptă. O femeie scundă ieşi din întuneric şi trecu pe lîngă ei, iute-iute, cu paşi mici şi repezi, cu capul plecat şi cu mîinile pe piept; era legată la cap cu negru, şi cu fustă creaţă de un albastru întunecat şi lucios. Lascăr Lascari încercă să-i vadă faţa, dar nu izbuti. Peste cîteva clipe femeia se întoarse cu o lumînare, îngenunche şi vîrî flacăra sub abajurul lămpii de pe măsuţa de lemn scump, cu copilaşi goi de bronz aurit. Obrazul femeii ieşi deodată din întuneric. Se uita de aproape la fitilul ce ardea. Era încă tînără. Pleoapele îi cădeau peste ochii întredeschişi, de un verde tulbure. Obrajii îi erau netezi, măslinii. Gura zîmbea arătîndu-şi doi-trei dinţi cu goluri între ei. Cu zîm-betul acela şi ochii întredeschişi şi verzi ca o baltă stătută vara, şi cu dinţii ei putrezi, avea un aer de viclenie bestială.
Lampa se aprinse şi ţiganca se ridică în picioare dintr-o singură mişcare sprintenă şi mlădioasă. Se depărta cu capul plecat şi obrazul ferit de privirile celor doi bărbaţi. Domnul Lascari întinse mîna şi o ciupi nemilos de şold, cam jos şi înspre spate; femeia însă se depărta
13
iute, făifJfsă pâYă' că simţise ceva şi fără să-şi părăsească încovoierea umilită, deşi de bună seamă o duruse ciupitura.
— Cum zici c-o cheamă? întrebă domnul Lascari.
— Florica.
— EUe n 'est pas mal1.
Domnul Cozianu nu răspunse. Deschidea masa cu amoraşi, care-şi arătă căptuşeala de postav verde. Dintr-un sertar scoase o pereche de cărţi. Lascăr Lascari îl cuprinse cu braţul de după umăr. Era mai scund decît stăpînul casei şi familiar, unsuros, cleios; se lipea de om, mîna îi era umedă şi lipicioasă, felul de-a vorbi, prietenos, binevoitor, aproape galeş, zîmbetul ce dovedea dinţi nespălaţi, obrazul alb cu barbete dese castanii, părul rar, răvăşit şi cu un început de chelie, totul semăna cu o bucată de caş care a făcut păr şi-ţi vorbeşte cu o intimitate şi o indiscreţie insuportabile; te aşteptai ca domnul Lascari să miroasă a brînză; dar redingota-i mototolită, cravata înaltă de mătase prost înnodată, cămaşa murdară, umerii hainei plini de mătreaţă miroseau tare a tutun bun, turcesc, şi a cafea. Domnul Lascari era foarte bogat; aşa soios cum era, îşi juca mereu în buzunar cu sunet muzical cîţiva napoleoni din care nu scotea niciodată vreunul. II ţinea de gît pe domnul Cozianu şi-i zîmbea galeş cu dinţii murdari.
— Coane Sandule, de ce nu mi te mărturiseşti ca unui frate? Apoi, cu ochii în pămînt, cu aerul de-a nu spune nimic, adăugă:
— Lumea vorbeşte că la dumneata la Cozia le topeşti pe ţărănci... Domnul Cozianu dădu din umeri. Era un om voinic, greoi şi adus
din umeri, cu o faţă plumburie, ochii stinşi, gura amară; la Paris, în tinereţe, un astrolog îi spusese că e născut sub influenţa nefastă a lui Saturn. Domnul Cozianu suferea de ficat şi era mîncăcios şi băutor; era mereu posomorit, nemulţumit de oameni, de lume şi de sine însuşi; tăcea şi clocea în sine o veşnică furie stăpînită. Doar la ţară, aler-gînd toată ziua peste cîmp cu cîinele şi puşca, putea să-şi mai domolească neagra melancolie. Dar acuma nu era la vînătoare. Se-ntoarse brusc spre Lascari şi întrebă:
— Ei, şi ce? Ce-are a face una cu alta?
— N-ai de ce să te superi, murmură Lascari ridicîndu-şi pulpanele redingotei ca să nu se aşeze pe ele. Ca un adevărat prieten, ţi-am spus ce se vorbeşte; te-am prevenit.
Domnul Cozianu se aşeză şi el la masa de joc şi începu să amestece cărţile.
— Florica e o bestie, zise ci Curvă şi otrăvitoare . Trage o carte. Lăscăruş,
Nu-: untâ.
— Pe cine a otrăvit? Am tras o damă.
— Era un vizitiu la mine la ţară, cu care se avea ea bine... Zece. Fă cărţile, Lăscăruş. A-nşelat-o cu altă ţigancă şi într-o zi a murit cu nişte dureri de maţe şi urlete cumplite. A mers vorba că 1-a otrăvit Florica. Cînd te uiţi la ea, ai crede. Dar cum să ştii? Sofia o protege; a luat-o de la ţară, să n-o omoare ailaltă rivală. E prea bună Sofia cu ele.
Apoi tăcu şi nu mai fu atent decît la partida de cărţi pe care o jucau. Din salonul cel mare se auzeau rîsete; un glas bărbătesc, metalic, răsunător, se înălţa cîteodată deasupra celorlalte.
— Auzi-1 pe oratorul nostru... rîse Lăscăruş Lascari şi puse pe masă un şapte. Domnul Cozianu nu zîmbi; amar şi pătruns de fiere, îl tăie cu un opt. Avea să cîştige partida. Lăscăruş regreta polul pe care stătea să-1 piardă. Se uită la Alexandru Cozianu, la faţa lui frămîntată şi suferindă, convulsată de veşnica furie şi indignare a bolnavului de ficat. Ştia că-1 poate lovi în măduvă, să-1 doară cumplit; dar nu-i ajungea să ştie că poate; simţea nevoia să-şi răzbune polul pierdut. Cînd se mai auzi o dată glasul metalic din salon, Lăscăruş Lascari murmură ca la un gînd al lui:
— E adevărat că e bună coana Sofia... Apoi, fără legătură, zise pe un ton neutru:
— Sînteţi prieteni buni cu Şerban. Mi se pare că-1 aud vorbind. El e?
— El e, murmură Cozianu fără să ridice ochii de pe cărţi.
— Sînteţi de mult prieteni? întrebă Lăscăruş, părînd că nu dă nici o importanţă întrebării, că a pus-o într-o doară. Puse o carte jos: un şapte. Domnul Cozianu i-o tăie şi pe asta, cu un zece.
— E văr de-al doilea cu Sofia.
— A, asta da, rîse Lăscăruş. Mai mult cu dumneaei e rudă.
Şi puse o carte pe masă. Vorbise prosteşte, anume. Ce putea să însemne „a, asta da" şi „mai mult cu dumneaei e rudă"? Orice - sau nimic. Dar Cozianu stătu cîteva clipe nemişcat, cu cărţile în mînă. Apoi tăie cu o carte greşită. Lăscăruş puse repede un zece peste şaptele lui Cozianu, care de-aici înaine jucă prost. Mai încolo Lăscăruş îi mai spuse:
— Vine des pe la voi Şerban, în vremea din urmă?
— Da, zise scurt şi rece Cozianu, şi puse încă o carte greşită. Peste cîteva minute, Lăscăruş cîştigase partida şi puse în buzunar, cu o satisfacţie liniştită, napoleonul pe care Cozianu îl aruncase pe postavul verde. Cozianu stătu o clipă, ţinîndu-se de masă cu amîndouă mîinile, încruntat şi concentrat ca un om care simte o durere neaşteptată în trup. Lăscăruş întrebă:
— Mai facem una?
— Nu.
15
14
— Revanşa dumi tale, monşer. (Putea să-i mai ia un pol sau doi lui Cozianu.)
— Nu, răspunse Cozianu. Renunţ. Nu mă simt bine. O să mă duc să mă întind puţin.
— Ţi-e rău? întrebă Lăscăruş, cu o grijă şi o solicitudine nemaipomenită. Voi să se apropie de Cozianu, să puie mîna pe el, dar Cozianu îl respinse.
_Nu-i nimic! O să mă întind aici; du-te şi stai cu cucoanele,
Lăscăruş.
— Stau cu dumneata, Sandule dragă, îţi ţin de urît, zise Lăscăruş, aproape cu gingăşie.
— Du-te, omule, şi lasă-mă! exclamă Cozianu scos din fire de durere.
— Bine, mă duc, mă duc, te las; să-ţi trimit pe cineva? Ai nevoie de ceva?
_Nimic! N-am nevoie de nimic şi de nimeni! spuse Cozianu şi
suflă în lampă. Se duse pe întuneric spre un colţ unde nu mai erau fotolii franţuzeşti, de catifea, cu lemnul aurit şi cu trandafiri ciopliţi mărunt în el, ci un divan acoperit cu o blană de urs şi scoarţe turceşti pe pereţi. Domnul Cozianu se întinse pe divan, îşi lărgi cravata trăgînd de ea cu furie şi stătu în întuneric, asudînd de indignare. Iar Lăscăruş Lascari ieşi din salonaşul întunecat, trecu liniştit, agale, printr-al doilea, sunîndu-şi în buzunar polii de aur ce se înmulţiseră cu unul, şi intră în salonul cel mare, cu un aer de curiozitate aţîţată. încă puţin şi s-ar fi putut aştepta cineva să-1 vază că adulmecă fremătînd din nări ca un iepure. Prima lui privire merse de-a dreptul la doamna Cozianu care şedea într-un fotoliu lîngă sobă; şi cu aceeaşi privire Lăscăruş îl cuprinse şi pe Şerban Vogoride, care stătea în picioare lîngă Sofia Cozianu, rezemat cu spinarea de soba de teracotă împodobită cu floricele în gustul vienez de la 1830. Vogoride vorbea tare, cu siguranţa de sine şi aerul stăpînitor care-1 făcea afît de temut în adunări. Iar Sofia Cozianu, aşezată într-un fotoliu, îl asculta şi-1 privea de jos în sus, cu o linişte satisfăcută, în care Lăscăruş Lascari ştia să citească mai mult decît mulţumirea unei prietene şi a unei cucoane care primeşte vizita unui musafir plăcut..Sofia Cozianu trecuse bine de treizeci de ani, şi se îngraşă. Dar era albă, sprîncenată, cu ochi negri şi blînzi, şi trandafirie în obraji. Rochia de tafta roz cu dantele la mînecile scurte pînă la cot şi cu alt rînd de dantele în jurul umerilor, strînsă pe talie şi înfo-iată pe şolduri după moda lansată în Europa de împărăteasa Eugenia, umplea fotoliul cu faldurile lucioase ale crinolinei; corsetul făcea să-i iasă braţele pline, umerii rotunzi, cărnoşi, şi gîtul rotund de statuie, ca dintr-un potir de preţ. îşi purta părul negru în zulufi uşor peste
16
urechi şi pe ceafă, tot ca Eugenia de Montijo, şi se mişca puţin, leneşă şi moale, cu unduiri rotunde ale fiinţei ei pline de o dulceaţă matură.
Şerban Vogoride se prefăcea nesimţitor la această necontenită îmbiere mută, dar Lăscăruş Lascari îl ştia şi bănuia tocmai din indiferenţa asta că treaba se făptuise. Căci Şerban era un om lacom şi nedomolit în poftele lui, pe care şi le ascundea cu o voinţă necruţătoare, dar numai ca să şi le sature mai sigur.
Şerban era nepotul lui Nicolae Vogoride, caimacamul, şi cel din urmă Vogoride care mai rămăsese în ţară. Căci nevasta caimacamului, Coca Conachi, fata logofătului Conachi, poetul, plecase în străinătate curînd după moartea caimacamului. Cei doi băieţi făcuţi cu el au luat unul o Ruspoli, la Roma, altul o Puysegur, la Paris, şi au murit fără urmaşi. Din fete, Măria s-a măritat cu un conte di Roma şi n-a avut copii, iar pe Lucia a luat-o Rosetti Roznovanu, şi a doua oară Dimitrie Greceanu, ministru, mort în atentatul cu bomba de la Senat. Urmaşii Luciei trăiesc şi azi. Coca Vogoride, frumoasă şi elegantă, s-a măritat la Roma cu prinţul Ruspoli, primar al Romei, mai tîrziu principe de Poggio Suasa, care avea demnitatea de paznic al podurilor Tibrului în vremea conclaviilor; şi i-a născut pe Constantino Ruspoli, căsătorit cu o Talleyrand-Perigord, apoi o fată care s-a măritat cu un conte de la Forest-Divonne şi i-a făcut o fată, Claire, căsătorită cu Vladimir Mavrocordat; fiul lor, Alexandru Mavrocordat, trăia prin 1950 la Paris; iar ultimul copil al Cocăi Vogoride, Margherita, mai apoi contesă della Gherardesca, trăieşte şi azi, trecută de şaptezeci de ani; dar astea sînt lucruri urzii.
Prin 1860, ultimul Vogoride aflat în ţară era Şerban. Rămăsese aici cu moşiile moştenite de la taică-său, fratele caimacamului. Avea acuma vreo patruzeci şi cinci de ani, era mare, pieptos, spătos şi începea să se îngroaşe în pîntec. Dar se ţinea drept, în redingota neagră şi vesta albă strînsă pe talie şi care ascundea un corset. Jobenul de mătase şi-1 pusese pe jos şi aruncase în el cu nepăsare mănuşile gris-perle. Stătea încordat, cu capul sus, ţinut de gulerul scrobit şi de cravata înaltă, neagră. Purta părul scurt, adus pe frunte în şuviţe, aşa cum îl văzuse în tinereţe la Paris pe Chateaubriand. Dar nu semăna cu melancolicul şi romanticul ministru şi poet; faţa îi era cărnoasă şi mare, nasul gros, sprîncenele stufoase, gura roşie, ochii, de un albastru palid, fulgerători. Se juca mereu cu monoclul care-i atîrna de o panglică prinsă în butonieră, şi pe care-1 punea uneori sub sprinceană, ca să ţintuiască prin el pe un om care-i displăcea şi pe care-1 zdrobea cu privirea-i decolorată şi dispreţuitoare.
17
_Şi ce le-ai spus, Şerbane? întrebă Sofia Cozianu. El dădu din
umeri rîzînd.
_N-are nici un rost să repet... Sînt orator doar cînd mă mînie mi-
şăii. Da' mă mîniasem! Cucoanele rîdeau.
— Hai, spune-ne, se rugă de el bătrîna vorniceasa Sturza, sprijinită cu amîndouă mîinile în bastonul cu cap de fildeş. Nu cocheta, Şerbane. Cum a fost? Că tot tîrgul numai de asta vorbeşte.
Vogoride se mai lăsă rugat; se apăra, rîzînd fără ipocrizie, căci era prea mîndru ca să aibă vanitate. Lăscăruş Lascari se lipi de el, intim, familiar, mic, şi alb şi gras.
— Spune, cucoane Şerbane, că de nu, povestesc eu şi stric tot hazul...
—'Fie! Cînd i-am văzut cum tabără pe boierime ca o haită, a început să fiarbă sîngele în mine. Am sărit în picioare şi nu m-am mai suit la tribună. De-acolo, de pe banca ministerială, m-am întors spre ei, spre stînga, şi am răcnit: „Domnilor! Dumnezeu i-a spus profetului Iona, că, dacă află măcar un om drept în cetate, o va ierta de pedeapsă. Dar dumneavoastră, nici de veţi afla un singur boier de treabă, nu veţi ierta boierimea. E adevărat că nu sînteţi dumnezei, ci oameni. Şi încă ce soi de oameni!"
Vorbise cu glasul lui mare şi metalic ale cărui vibraţii umpleau incinta Camerei, iar ultimele cuvinte, „şi încă ce soi de oameni!" le rostise cu un asemenea dispreţ, cu o asemenea veselă, neiertătoare şi nimicitoare obrăznicie, cu monoclul sub sprinceană şi cu ochii scîn-teietori de insolenţă şi sfidare, încît cucoanele din salon începură să bată din palme şi să ţipe" de încîntare, aşa cum izbucniseră deputaţii conservatori în şedinţa din acea după-amiază, cînd ceilalţi tăcuseră, mîrîind de ură sub şfichiul insultei. Lăscăruş Lascari exclamă:
— Şi n-aveau de ce să se plîngă! Apostrofa era cu totul parlamentară! Numai tonul nu era!
Şi, vorbind, se uita împrejur, iscodind feţele aprinse de plăcere, privirea adîncă şi pierdută, şi zîmbetul moale al Sofiei Cozianu, şi rîsul gros şi hohotitor al lui Şerban Vogoride, jovial şi bon enfant, care făcea haz de glumă ca de a altuia. într-un colţ, sprijinită de pian, fiica Sofiei Cozianu, Davida, o fată de şaptesprezece ani, subţire, slabă, neagră, cu părul ca noaptea, îl privea fix pe Şerban Vogoride cu o atenţie nemaipomenită, ciudată, ca pe o fiinţă necunoscută sau un obiect uimitor şi de neînţeles. Lăscăruş Lascari se apropie de Davida, pe cînd în cercul de fotolii dimprejurul sobei se stîrnea iarăşi conversaţia din care se deosebeau rîsul lui Vogoride şi glasul bărbătesc al vornicesei bătrîne:
— Aferim, Şerbane, evghenitul mamei! Oameni ca tine de-am avea mai mulţi! Aferim: vino să te sărut!
Lăscăruş Lascari se uită prin caietele de note de pe pian, trăgînd cu coada ochiului spre fata de lîngă el, care nici nu-1 observase, atît de pierdută era în contemplarea lui Vogoride. Era zveltă, într-o rochie de tafta de culoarea pieptului de porumbel, cu ape liliachii, cenuşii, roz. Avea nasul fin, încovoiat, gura cărnoasă, dar palidă, ochii negri, arzători, adinei, cu genele lungi şi fine, îndoite în sus; părul îi era strîns fără grijă, negru ca întunericul, cu luciri albăstrii, creţ şi bogat. Şi pielea fragedă şi străvezie avea în ea o umbră albăstrie. Fata era necoaptă, sălbatică, tăcută. Stătea acolo, departe de cercul de musafiri, închisă în sine şi privindu-1 ţintă pe Şerban Vogoride. Lăscăruş Lascari o apucă de braţ cu obişnuita lui familiaritate, care-i îngădui să-i pipăie braţul încă prea slab, copilăresc, şi o strînse tare, fără să vrea: îi făcuse poftă să strîngă în pumn braţul acela de copil. Davida nici nu băgă de seamă. El o întrebă:
— Ei, ce zici?
Fata tresări şi-1 privi cu aerul ei sălbatic, închis, aproape duşmănos.
— Despre ce?
— Despre Şerban al nostru... rîse diplomatic Lăscăruş şi-şi arătă dinţii verzui. Fata întoarse capul şi răspunse, mereu cu ochii la cercul de musafiri:
— E cel mai mare om de stat al nostru.
Vorbise cu o asemenea tărie şi convingere, de parcă ar fi rostit adevărul suprem al vieţii. Lăscăruş Lascari strîmbă din nas, glumeţ.
— îmi place că te interesează politica... Fata înălţă capul cu o mîndrie împărătească.
— Tata spune că asta e datoria unei fete de neam. Lăscăruş Lascari începu să rîdă şi voi s-o apuce iar de braţ.
— Trebuie să stăm de vorbă atunci, să ne sfătuim... Ea îşi trase braţul cu vioiciune şi zise foarte serios:
— Dacă doreşti, poţi vorbi cu mine cum vorbeşti cu un bărbat. Lăscăruş Lascari rîse şi mai tare; îi făcea poftă această naivitate şi
această sălbăticie de adolescentă. O luă de umeri părinteşte şi o trase spre el.
— Trebuie să fii nevastă de om politic, zise el. Fata se făcu palidă şi murmură cu buzele uscate:
— Am să fiu.
Lăscăruş sc tulbură şi zise numai pe jumătate în glumă, zornă-indu-şi nervos napoleonii în buzunar
— Apăi să nu ne spui asia nouă. oamenilor politici, că (e si cere
Şi o apucă de mină, dar în clipa aceea Şerban Vo'gdride îl cheriiă^şi" cu glas mare:
— Lăscăruş, vino încoace şi spune-le cucoanelor ce vor mişăii. Vino, vino încoace.
Şi-1 trase în mijlocul cercului de cucoane, ca să-1 ia de martor.
— Vor să ne fure moşiile, fără să dea nimic în schimb. Ne despoaie pe noi, le dau ţăranilor şi-apoi, cînd vor avea aceia nevoie de credite, pun mîna dumnealor pe pămînt, cu băncile dumnealor, cu negustoria dumnealor! Asta vor! Şi cred c-o să ne lăsăm despuiaţi!
— Dacă n-ai fi dumneata - zise Lăscăruş Lascari - nici n-am avea un om care să se poată împotrivi. Vodă vrea reforma, Kogălniceanu o vrea; Rosetti, Ionescu, Brătianu, toată caracuda, şi-au pus în minte să ne jupoaie...
Vorbea maşinal; lucrurile astea le spusese de mii de ori, în cercuri, în saloane, în redacţii, la Cameră. Cu ochii trăgea spre Davida, care stătea în capătul celălalt, lîngă pian, şi se uita spre ei. Se uită la Vogoride,^ nu la el, se gîndi Lăscăruş Lascari cu o înţepătură de ciudă în inimă. în clipa asta, ar fi vrut să-1 ştie plecat, sau mort, pe taurul acesta care vorbea prea tare, care era prea sigur de sine şi, oriunde se afla, era el în mijloc, înconjurat de bărbaţi şi de femei, ascultat, întrebat, admirat. „Dracul să-1 ia", se gîndi Lăscăruş Lascari, care n-avea patruzeci de ani, dar era urît şi fără haz şi nevoit să se mulţumească cu muieri ieftine, actriţe de la Union, care-1 costau cîţiva (dureros de mulţi, după părerea lui) din napoleonii pe care-i suna în buzunar. Dracul să-1 ia pe Şerban Vogoride, nesuferit de mare şi de sigur de el! Ce găseau la vita asta cu monoclu şi cu glas ca de clopot? Tremurau pentru moşii. Se ştiau slabi, n-aveau oameni tari, oratori ca duşmanii lor; luminăţia sa beizadea Mitică Ghica asculta de ce spunea Vogoride ca de evanghelie, şi chiar ceva mai mult; toţi erau în genunchi în faţa lui, în faţa „omului providenţial". Iar tîrgoveţii, gazetarii, negustorii, Kogălniceanu şi Rosetti şi însuşi vodă ştiau că numai de el au a se teme, dar că de el, într-adevăr au de ce să se teamă.
Cufundat în aceste cugetări morocănoase, Lăscăruş Lascari încetă de-a mai fi vorbăreţ în seara aceea şi se mulţumi să tragă cu coada ochiului la fata Cozienilor, nemişcată şi tainică în colţul ei - şi care se uita fix la Vogoride. Lăscăruş era amar, furios şi scormonit de o ciudă mult mai dureroasă decît adineauri, cînd fusese cît pe ce să piardă nişte bani la căiţi. N-are să mai joace cărţi. De ce să fie prost şi să piardă bani? N-are să-i mai pese nici de femei: mamsell' Fanny de la teatru era de ajuns pentru un om ca el. Un om ca el? Era mai deştept decît Vogoride; mai tînăr; mai înfometat dc plăceri, nu ieftine şi
20
uşoare (de-acelea.se scîrbise). De ce un om ca el? Işfu era tot aşa de bărbat ca Vogoride? se întreba Lăscăruş umilit şi mesteeîndu-şi ura şi amărăciunea care-1 rodeau de cînd era în umbra lui Şerban Vogoride. Ştia că Şerban era aici ca la el acasă. Nu mai putea suporta în aslă-seară să-1 vază unic centru al interesului oamenilor acestora. Trebuia să plece cît mai curînd, să-i lase singuri; îl mai mîngîia oarecum ideea că Şerban şi Sofia vor rămîne cu Cozianu, care înţelesese aluzia adineauri, la ecarfe. „Nici ei n-o să fie liniştiţi astă-seară", se gîndi cu o oarecare satisfacţie Lăscăruş Lascari.
Cînd o văzu pe vorniceasa Sturza că se ridică, gemînd şi proptin-du-se în baston, şi că se pregătesc de plecare şi celelalte cucoane, sc grăbi să-i ofere braţul bătrînei şi să se încline în faţa Sofiei Cozianu. Lui Vogoridse îi strînse mîna şi-1 sărută pe amîndoi obrajii.
— Ne vedem mîine la Cameră.
Vogoride îşi trase capul înapoi, dar nu izbuti să scape de pupătura cleioasă şi de barbetele mătăsoase ale lui Lăscăruş. Nu-i plăcea să sc apropie de el un bărbat, şi mai ales lividul, grasul şi părosul Lăscăruş Lascari. Rămase singur în salon cu Sofia Cozianu şi suflă pe nări, dezgustat şi jucîndu-şi monoclul pe deget. Afară se auzea trapul cailor pe caldarîm şi huruitul trăsurilor care plecau. Davida nu se mişcasc dc lîngă pian. Şerban Vogoride se aplecă uşor spre mama Davidci şi spuse, surîzînd:
— Vous etes belle comme le jour"...
Sofia Cozianu voi să-i răspundă, dar deodată simţi că n-au rflmiw singuri; se-ntoarse şi o zări pe Davida.
— Aicea eşti? Ce faci acolo, huhurezule?
Şerban Vogoride se îndreptă şi exclamă pe un ton prea firesc:
— Sigur că-i aici; n-o văzuseşi? A stat şi-a tăcut toată seara. Nici nu te-am văzut bine, Davida.
— Vino-ncoace, să stai de vorbă cu noi, zise Sofia Cozianu stăpî-nindu-şi cu greu plictiseala. Avea şi ea o clipă liberă, şi proasta asta mică venea să i-o strice. Ce căuta aici?
Davida însă se apropie, fără să ştie că dorinţa maică-si era s-o vadâ plecată cît mai curînd. Şerban Vogoride o privi cu plăcere. îi puse mîna pe cap ca unui copil.
— Ce mare se face fata asta! Mîine-poimîine o mărităm...
1 Eşti frumoasă ca lumina zilei...
— Nu vorbi aşa, Şerbane, că mă faci să mă simt bătrînă...
— Dumneata, cucoană, ai să fii fermecătoare pînă la optzeci de ani... şi cine te-a iubit tînără are să te iubească şi atunci, spuse Şerban Vogoride înclinîndu-se politicos, ca şi cum ar fi făcut un compliment; dar se uita ţintă la Sofia, care înţelese că i-a vorbit cu tot dinadinsul, şi se roşi, abia văzut, de plăcere. Vogoride nu-şi luase mîna de pe capul Davidei care închise o clipă ochii. O mîngîie uşor pe obraz şi-i spuse:
— Să te gîndeşti mîine la mine; o să am o bătălie grea la Cameră.
— O să cîştigi! zise Davida cu o aprindere întunecată şi pătimaşă, care-i făcu pe cei doi să izbucnească în rîs.
— Crede în dumneata mai mult ca mine, zise Sofia Cozianu. In casa asta nu se poate spune o vorbă despre dumneata, că sare ca o tigroaică!
Davida zîmbi silit.
— De ce nu sînt onorabilii membri ai partidului conservator la fel de porniţi ca fetiţa asta! spuse Vogoride. Nu şi-ar mai face vodă şi Kogălniceanu mendrele în ţara asta, cu negustoraşii şi cu ţăranii dumnealor...
Din fundul salonului se ivi o femeie în rochie neagră. Abia cînd intră sub cel dinţii din cele trei candelabre de cristal atîmate de tavan, se văzu că era de aproape patruzeci de ani, blondă, cu sprîncenele bălane şi ochii verzi ca gheaţa; gura îi era strînsă şi faţa rece şi severă. Rochia simplă de mătase neagră n-avea decît un guleraş alb şi manşete albe. Făcu o plecăciune uşoară din cap lui Şerban Vogoride; el se înclină foarte rezervat, ca în faţa unei personae pe care n-o cunoaşte, îşi puse monoclul şi-o cercetă distant.
— Je cherchais justement Davida, zise străina. Venez, made-moiselle, il est temps de vous coucher \ adăugă ea către Davida.
— Mais pas du tout, je ne veux pas2, răspunse Davida furioasă.
— Ba da, du-te şi te culcă; are dreptate mademoiselle Marchand, spuse mama Davidei, care era atît de mulţumită să scape de Davida, încît, într-un elan de bunăvoinţă pentru providenţiala mademoiselle Marchand, se-ntoarse spre Şerban Vogoride şi-1 întrebă:
' Tocmai o căutam pe Davida. Haideţi, domnişoară, e timpul să mergeţi la culcare. 2 Nicidecum, nu vreau.
22
— N-o cunoşti încă pe mademoiselle Marchand? Ea se ocupă de educaţia copilei ăsteia. Mademoiselle - adăugă ea pe franţuzeşte -vino să-ţi prezint pe excelenţa sa domnul Şerban Vogoride.
Franţuzoaica se apropie cu un zîmbet pal, amabil, gata să încline capul şi să întindă mîna. Deodată se opri. Zîmbetul îi înlemni pe faţă, apoi se şterse treptat. Şerban Vogoride îşi vîrîse mîinile în buzunare şi sc uita peste ea, în gol, ca şi cum ea n-ar fi existat, ca şi cum unde se alia ea n-ar fi fost decît aer.
Nu păru că aude nici ce-i spunea Sofia Cozianu:
— Şerbane, mademoiselle Marchand, l'institutrice de Davida1. Sofia Cozianu rămase şi ea o clipă înmărmurită. în întregul salon
itnens şi gol afară de colţul unde se aflau ei, domni un moment de tăcere apăsătoare, încordată, penibilă. Sofia Cozianu se roşi şi-i spuse pe franţuzeşte guvernantei:
— Mulţumesc, domnişoară; du-o pe Davida să se culce. Du-te, Davida.
Mademoiselle Marchand se înclină, cu ochii în pămînt.
— Bonsoir, madame. Bonsoir, monsieur. Şi ieşi ducînd-o după ea pe Davida pe care Vogoride o mîngîie binevoitor pe cap pe cînd trecea pe lîngă el. Cum ieşiră ele, Sofia Cozianu se întoarse spre Vogoride:
— Bine, Şerbane, ce-ţi veni să-i faci afrontul ăsta bietei femei? El rîse dur.
— Draga mea, eşti prea bună la suflet; mîine ai să mă prezinţi sufragioaicelor şi ţigăncuşelor dumitale de prin casă! Să te întreb eu ce ţi-a venit să mă prezinţi unei persoane pe care-o plăteşti şi o hrăneşti? Cine e mademoiselle Marchand? N-o cunosc! Nu mă interesează, şi prin urmare nu există. Cu moliciune şi cu bunătate ca a dumitale, începe să uite prostimea ce se cuvine şi ce nu; de-aceea trebuie să răcnesc eu în Cameră împotriva răzvrătiţilor şi a demagogilor!
— Bine, dar e franţuzoaică, n-are nimic a face cu... încercă să spună Sofia Cozianu, dar el rîse sec.
— Mîrlan franţuz, mîrlan rumân, totuna mi-e! De la ei vin toate ideile revoluţionare, draga mea; acolo le-au intrat prostii în cap teoreticienilor noştri, cum era Bălcescu mai ieri şi cum sînt azi amicii lui, Ion Ionescu, şi Rosetti, şi toată haita! Hai să-i lăsăm în plata
Perceptoarea Davidei.
23
Domnului, că mă faci să-ţi ţin un discurs şi - adăugă el cu glas scăzut şi surizînd - avem altele de vorbit Sofia Cozianu zîmbi fericită.
— Aşa, îmi închizi gura; dar tot îmi pare rău pentru biata Her-minie... E o femeie cumsecade, Şerbane, nici nu-ţi închipui ce virtuoasă e, urmă doamna Cozianu rîzînd dintr-o dată. Acuma, în iarna asta care a trecut, s-a îmbolnăvit, săraca, a avut friguri mari, şi a început să aiureze. Ştii ce tot spunea în delir? Nu-ţi poţi închipui.
— Măscări, zise Şerban Vogoride, şi rîse gros.
— Numai la prostii te gîndeşti. Nu, dragul meu, ci tocmai dimpotrivă. Ţipa: „Qu'on ambne un mădecin pom qu'ilpuisse tămoigner que je suiş vierge!" 1
— Săraca de ea - exclamă Şerban Vogoride, rîzînd cu lacrimi -vai, sărăcuţa, îmi pare rău de ea; şi cum, ch&re amie1, nu s-a aflat un românaş de-ai noştri să se milostivească de ea şi s-o scape de pacostea asta?
Rîdeau amîndoi, cînd domnul Cozianu apăru în uşa ce dădea spre cele două saloane din dreapta. Era galben la faţă, cu cravata dezlegată şi cu hainele mototolite.
— De ce rîdeţi? întrebă el morocănos. Apoi se uită împrejur cu o mirare exagerată şi întrebă pe un ton dezagreabil:
— A plecat toată lumea?
— Ce e cu tine? întrebă Sofia Cozianu. Te simţi rău?
— Da... Mă munceşte iar ficatul, mormăi domnul Cozianu şi se aşeză într-un fotoliu. Şerban Vogoride şi cu Sofia schimbară o privire iute. Şerban mai stătu cîteva clipe, vorbind de lucruri fără însemnătate, apoi se ridică să plece; Cozianu întrebă într-o doară şi fără chef: „De ce nu mai rămîi? dar pe un ton care arăta că nu mai doreşte societate. Şerban îşi luă rămas bun şi ieşi. Cozianu se duse la fereastră şi stătu acolo, uitîndu-se în întunericul de afară, pînă auzi tropotul cailor şi văzu geamurile cupeului sticlind şi licărul roşiatic al lămpilor trăsurii cum trece prin faţă-i şi dispare pe poarta cea mare. Apoi se-ntoar-se şi veni la nevastă-sa. Era pămîntiu şi-şi stăpînea cu greu mînia.
1 Aduceţi un medic să poată atesta că sînt fecioară!
2 Draga mea.
— Ascultă, Sofio dragă. Ţi-am făcut pe plac în toate. Atunci cînd ai dorit, am primit să dormim despărţiţi; am primit să trăieşti cum pofteşti; să călătoreşti singură; nu m-am atins nici de averea dumitale. Dar nu pot, mă-nţelegi, nu pot răbda să mă dezonorezi. Verişorul dumitale Şerban e om mare, e tot ce vrei, dar nu se cuvine să ajung de rîsul oamenilor din pricina lui şi-a dumitale! încă sînt eu stăpîn în casa asta, după cîte ştiu! Şi spre binele dumitale, o să pun regulă în toată istoria asta. Spre binele dumitale, înţelegi? Că mîine-poimîine o să te arate lumea cu degetul, şi-ai să fii nevoită să pleci în străinătate, că aici nimeni n-o să-ţi mai calce în casă! Vorba multă, sărăcia omului: mîine dimineaţă plecăm la Cozia.
— Cum? Mîine dimineaţă?
— Mîine dimineaţă la ceasurile opt sîntem porniţi la drum! Ai ceva de zis împotrivă? întrebă Cozianu, tremurînd de enervare. Faţa plumburie şi ochii tulburi îl arătau mai mult ca niciodată născut sub o constelaţie saturniană, amară şi sumbră. Doamna Cozianu îşi muşca buzele privindu-1 ţintă. Se gîndea concentrat, speriată. Se sili să zîm-bească.
— Dragul meu, ţi-e rău, şi asta te face să vezi lucrurile în negru. De unde ai scos toate poveştile astea cu Şerban şi cu lumea care n-o să ne mai calce în casă?
— De unde da, de unde nu, te poftesc să mă crezi! strigă Cozianu tremurînd de furie. Mi s-a dat a înţelege, destul de fără perdea, că lumea vede! Lumea nu e proastă cum o crezi tu. Ce vrei? răcni el întorcîndu-se spre o femeie care intrase.
— Nu poftiţi la masă? întrebă femeia fără să se sperie. Era aceeaşi ţigancă, Florica, care-i aprinsese lampa ca să joace cărţi cu Lascari.
— Nu! Piei de-aici!
— Du-te, Florico, zise liniştită doamna Cozianu. Culcaţi-vă toţi. Nu mîncăm astă-seară.
Aşteptă pînă se închise uşa, apoi spuse:
— Lumea? Să zică ce-o vrea, Sandule dragă; vorba cîntecului: „gura limii slobodă". Dacă vrei, plecăm şi acum. Dar vrei să ne supărăm cu Şerban? Ce-o să crează de noi? Că am înnebunit, sau că avem ceva cu el. Socoti că-i un om cu care-i bine să te cerţi?
— Nu-mi pasă de el! mugi înfundat domnul Cozianu şi începu să se plimbe cu paşi mari în sus şi în jos. Apoi se opri brusc.
25
— Nu-mi vine la socoteală, cucoană, să mă facă de rîs! Mă înţelegi? Vrei să fiu nevoit să mă bat cu dînsul în duel? Acolo o să ajungem!
— Asta ar mai lipsi! spuse Sofia Cozianu pălind. Să-1 mai şi omori!
— Poate mă omoară el pe mine! La asta nu te-ai gîndit! rîse amar Cozianu.
— Te ştiu mai bun ţintaş, că toată ziua eşti la vînătoare, zise Sofia; şi dacă i se întîmplă ceva, îţi dai seama ce urmează? Ai să-i ţii dumneata locul în Cameră? Ai să ţii dumneata piept lui Kogălniceanu şi lui vodă? Că şi eşti în stare, zise ea cu dispreţ. Est-ce qu'il nous faut un €clat\ tocmai în momentul ăsta?
Cozianu se oprise, descumpănit. Fierbea, neputincios. Moalea şi blînda Sofia Cozianu îşi adună toate puterile şi îndrăzni:
— Să zicem că ţine la mine.
— Să faci bine să nu-ţi baţi joc de mine, rîse indignat şi amărît soţul. Ea însă urmă, neînduplecată:
— Să zicem că ţine la mine. Eu plec fără un cuvînt. Dacă ţine cu adevărat la mine, apoi n-are să mai fie el bun de Cameră, de şedinţe ale cabinetului, de nimic. îl cunosc: e în stare să lase totul baltă şi ori să vie după noi - îţi închipuieşti scandalul şi ruina lui ca om politic -ori să-şi dea demisia şi să plece în străinătate, sau la moşie, sau să-şi facă seama.
Nu era sigură de nici unul din lucrurile acestea, dar vorbea cu o cutezanţă desperată şi fără umbră de îndoială. îl vedea pe bărbatu-său clătinat şi de aceea urmă cu şi mai multă hotărîre:
— Dacă pleacă el, Cuza şi Kogălniceanu nu mai au nici un adversar în partidul conservator; faţă de el, ceilalţi sînt un fleac.
— O să ia moşiile şi cu el, şi fără el! zise Cozianu încruntat şi sumbru. Sîntem pierduţi şi-aşa. N-o să oprească un om valul ăsta...
— Eşti sigur? Iei asupra ta ce-o să urmeze? Cozianu tăcu. începu să se plimbe iar prin salon. Abia după multă vreme, mormăi:
— Mai vorbim noi mîine.
Şi ieşi fără să mai adauge un cuvînt. Sofia Cozianu îşi trecu mîinile peste obraz şi suflă adînc. Tremura de încordare. Murmură, singură:
1 Avem oare nevoie de un scandal?
26
Nici nu visezi tu, Şerbane... Tu nici nu ştii... ......„
KAinu.sc tăcută, palidă de osteneala acestei jumătăţi de ceas, zîm-Itiml slab în gol. Foarte tîrziu, plecă şi ea să se culce. Candelabrele ră-HiHNcifl aprinse şi arseră pînă spre sfîrşitul nopţii; fumegau sleite, cînd «0 Iflceu ziuă.
I.u vremea aceea, Davida dormea ca un copil, răsuflînd liniştit; iar HMulcmoisclle Marchand stătea în pat, cu ochii deschişi, ţeapănă şi rece ca un cadavru, şi se gîndea.
Cînd o dusese pe Davida să se culce, în odaia unde dormeau amlndouă, trecuse după paravan şi se dezbrăcase în tăcere. Davida şedea pe pat şi vorbea:
- Nu crezi că seamănă cu lordul Byron? Nu, mai degrabă cu Chuteaubriand. Ah, mademoiselle, aş fi vrut să fii de faţă cînd a povestit cum le-a răspuns liberalilor la Cameră! Era de neuitat. E un om unic, un om care va rămîne în istorie. Are mîndria şi geniul diabolic al lui Manfred, al lui Lara, al ... Mademoiselle, ştii de ce mi-am adus aminte? Mi-a citit tata din Sallust o frază pe care o s-o ţin minte pînă la moarte: „contemptor animus atque superbia, consuetamalanobilitatis1". Dar nu sînt lucruri rele, mi-a spus tata, ci fac parte din nobleţea spiritului, şi sînt semnele unui duh înalt şi generos: contemptor animus atque superbia, ipsanobilitas2.
Odaia lor de dormit era pătrată, cu un tapet de hîrtie cu flori pe pereţi, cu două paturi mari cu picioarele de bronz şi cu cîte o comodă pentru fiecare; pe una era un lighean şi o cană de faianţă: era a domnişoarei Marchand; pe cealaltă, a Davidei, un lighean de argint şi o cană mare de argint, cu o canelură în spirală înfăşurată pe ele. Mademoiselle Marchand ieşi după paravan şi suflă în luminare, apoi se culcă. Nu spusese o vorbă. Davida se gîndi puţin, apoi întrebă, cu o supunere neobişnuită:
— Mademoiselle... aş vrea să mai lucrez la lecţia de matematici...
Mademoiselle Marchand nu spuse nimic. Davida se repezi la comodă cu o vioiciune de animal fînăr, cotrobăi într-un sertar, scoase un caiet, aprinse o luminare şi începu să scrie pe noptiera pe-a cărei marmură pica încet ceara ce se scursese pe piciorul de fildeş al sfeşnicului.
1 Sufletul dispreţuitor şi trufia, obişnuitele păcate ale nobilimii.
2 Sufletul dispreţuitor şi trufia sîht însăşi nobleţea.
27
Scria într-un caieţel cu scoarţe negre. în capul paginii puse ziua şi luna. Apoi scrise: „Azi mi-a vorbit iar. Mi s-a părut mai mult ca niciodată că seamănă cu Manfred, deşi are ceva şi din Lara. Stăteam şi-1 ascultam, cînd deodată m-a chemat şi mi-a vorbit. Mi-a spus că are nevoie de mine; mi-a cerut să mă gîndesc mîine la el, cînd îi va înfrunta pe adversari. Mă voi gîndi la tine, şi vei birui, iubitul meu!"
Stătu puţin, sugînd capătul tocului, apoi scrise iarăşi:
„Cît de mult aş vrea să fiu bărbat, să-1 ajut, să lupt alături de el! Tata nu-1 înţelege; mama şi mai puţin. Mama e o găină, dovada cea mai bună e că mă crede un copil. Se înşală! Ar trebui să aibă un spirit eroic, şi atunci dînsul ar iubi-o; dar el nu poate iubi decît o fire înrudită, Ia fel de bărbată ca a lui".
Roase puţin capătul tocului, apoi adăugă în caiet: „L. L. mi-a spus astăzi că ar trebui să fiu soţia unui om politic; asta înseamnă că, deşi pare respingător şi mărunt, e un om inteligent. Cred şi eu că ar trebui să fiu soţia unui om politic. Dar numai a unuia singur".
Sublinie de două ori cuvintele „a unuia singur", apoi urmă:
„Soţia lui, iubita lui, sclava lui. Aş vrea să-mi dau viaţa pentru el!"
închise caieţelul şi se uită pe furiş la mademoiselle Marchand, întinsă sub plapumă şi nemişcată. O întrebă încet:
— Est-ce que vous dormez?1
Cealaltă nu răspunse. Dormea, de bună seamă. Davida ascunse caieţelul, se dezbrăcă repede şi se vîrî în pat. încercă să-şi închipuie scene romantice în care jucau un rol ea şi Şerban Vogoride, dar în curînd imaginile se amestecară în mintea ei, se topiră şi peste cîteva clipe Davida dormea răsuflînd liniştit, cu părul ei negru ca noaptea risipit pe pernă şi cu mîna sub obraz, ca un copil.
Nu însă şi mademoiselle Marchand. Nu răspunsese, nu vorbise, fiindcă îi era gîtul strîns, fiindcă se înăbuşea şi fiindcă nu-şi putea îngădui să spună ce simţea. Zăcea în pat, nemişcată, cu trupul îngheţat, cu dinţii încleştaţi, şi nu putea nici măcar să pKngă. O frigeau ochii. Stătea şi se gîndea la un singur lucru. Rămase aşa toată noaptea. Cînd începu să se lumineze de ziuă, se sculă, îşi dădu cu apă rece pe faţă şi se îmbrăcă. Luă o carte şi se aşeză într-un fotoliu, dar fără să citească.
1 Dormi?
Davida", cîn'd se (rezr, îi zînibi'copilăreşte şi o nitrebădacâs-aşf sculat:
— Voyons, quelle belise - îi spuse mademoiselle Marchand - vous voycz bien que je suiş debout '. De ce mă mai întrebi?
Era liniştită şi severă ca întotdeauna.
Davida oftă, se întinse şi încercă să mai lenevească în pat, dar mademoiselle Marchand trase plapuma de pe ea. în curte se auzeau glasuri şi tropot de copite. Davida sări din pat şi se duse desculţă la fereastră: trăsura de călătorie era trasă la scară.
— Ce s-a întîmplat? Cine pleacă? Plecăm undeva? întrebă ea.
— Nu ştiu nimic, răspunse mademoiselle Marchand; îmbracâ-te mai repede şi ai să afli mai curînd; hai, îmbracă-te; în cămaşa asta lungă, albă şi cu părul negru pe umeri, arăţi ca o sălbatică; une vraie sauvage2.
n
1^ n aceeaşi clipă perdeaua groasă de catifea vişinie de la fereastra doamnei Cozianu se dădu la o parte numai de două degete, apoi recăzu. în întunericul odăii cu perdelele trase, cu flăcăruia candelei care pîlpîia sub luciul stins al icoanelor de argint, Sofia Cozianu se aşeză într-un fotoliu şi aşteptă, hotărîtă ca atunci cînd Alexandru va veni să-i bată la uşă şi s-o poftească în caleaşca de călătorie care aştepta, să-1 refuze ritos. Era nervoasă; îşi juca papucul de satin în vîrful piciorului alb. îşi trăgea pe piept halatul de mătase în care i se făcuse deodată frig. Afară tropăiau caii, scurmînd caldarîmul cu copitele şi sforăind; se auzeau glasurile rîndaşilor şi al lui Dumitru, vizitiul. Sofia Cozianu aştepta să audă bătaia în uşă, să se ridice în picioare şi să spuie: „Nu plec cu tine!"
Davida se îmbrăcase în grabă şi ieşise cu mademoiselle Marchand, care în dimineaţa aceea era galbenă, ca de ceară. Se întîîni cu tată-său, cu o manta groasă pe umeri şi o şapcă de vînătoare în mîinile înmă-iiuşate în piele de Suedia, cenuşiu-verzuie. Se aplecă să-1 sărute fiică-
' Spui prostii - vezi bine că m-am sculat. * O adevărată sălbatică.
28
29
sa pe obraz, apoi se-ntoarse spre mademoiselle Marchand şi o luă la o parte să-i spună pe franţuzeşte:
— Trebuie să plec la ţară; e posibil să lipsesc mai multe luni; te rog să-mi scrii despre progresele şi purtarea Davidei; şi mai ales, s-o ţii strîns, din scurt! Să fii severă cu ea; maică-sa, de altfel, nu te va stingheri în educarea Davidei, zise în treacăt domnul Cozianu cu un zîm-bet saturnian, la care mademoiselle Marchand nici nu clipi.
— Să fii alături de ea în orice moment; să-i supraveghezi lecturile, clipele libere, tot. Nici o distracţie prostească: pas de sots amuse-ments, ci matematici, istorie, latină, muncă de dimineaţă pînă seara; să nu neglijeze muzica, şi le maintien1 care e esenţial; trebuie să iasă din ea^o persoană deosebită. Mă bizui pe dumneata.
— îmi cunosc datoria, zise mademoiselle Marchand cu o asemenea fermitate necruţătoare, încît amăreala domnului Cozianu se risipi o clipă dînd loc unei satisfacţii posace.
— Tres bien, mademoiselle.. Au revoire 2, zise Cozianu şi dădu uşor din cap.
— Au revoir, monsieur. Mademoiselle Marchand înclină capul cu o mişcare rigidă, apoi se îndreptă la loc, ca o varga de oţel. Cozianu o mîngîie uşor pe obraz pe Davida, îşi puse şapca de vînătoare, îi făcu lui Hector, valetul francez, semn să-1 urmeze şi se sui în trăsură. Davida, în capul scărilor, voi să fluture batista, să strige ceva. Mademoiselle Marchand nici nu întoarse ochii spre ea, ci murmură printre buzele subţiri şi palide:
— Voyons, Davida. Sentiment în faţa slugilor. Du sentiment devant Ies domestiques.
Davida se opri brusc; apoi mulţumi politicos şi intrară în casă, în clipa cînd trăsura ieşea pe poartă şi rîndaşii închideau cele două canaturi înalte cu zăbrele de fier.
Doamna Cozianu mai sări o dată la fereastră cînd auzi caleaşca grea urnindu-se şi o văzu cum iese din curte. Nu-i venea să creadă, îeşi din odaie şi străbătu casa de la un capăt la altul, ca să se asigure că Alexandru plecase; încerca să pară liniştită, astfel ca slugile s-o creadă în deplină ştiinţă a plecării soţului ei: dar înainte de-a intra şi în odatn lui. care mirosea greu a fum de ţigării de foi răcit, m putu
împiedica şi bătu în uşă. Nu era pe aproape decît una din ţigănci, l'lourca, pe care-o adusese de la moşie şi care părea vicleană şi de o iflutiitc animalică încît nimeni n-o putea suferi, dar pe care Sofia (Wiaiui o ţinea pe lîngă sine şi o apăra dintr-un simţămînt ciudat şi itccxplicubil de siguranţă şi de independenţă pe care-1 avea ştiindu-se nuniltntă cu supunere de rob de această slugă antipatică şi căreia-i ninsese buhul de otrăvitoare. Acuma cînd se trezi că bate în uşă, îşi lufl seama şi-i zîmbi Floricăi cu vinovăţie:
Ce-o fi cu mine de m-apuc să bat în uşă...
Tremura că ţiganca îi va spune: „Păi boierul doarme, cuconiţă". I )ur Florica, uitîndu-se pe sub gene cu ochii-i verzi şi tulburi, care nu plflccau nimănui, rîse şi-şi arătă dinţii putrezi.
Dc drag ce vi-i de dumnealui, zise ea ţuguindu-şi buzele. Sofia Cozianu rămase o clipă să se uite la ea: ce voise să spună? Era (ihiă/.nicic vicleană, sau înjositoare cîrdăşie? Nu putea citi nimic în pupilele ca de apă de baltă ale femeii. Intră. Alexandru nu era. Nu era nicăieri. Plecase. Nu putea şti cîtă vreme şi unde (de bună seamă la o moşie, la Cozia sau la Gîrla); plecase ca să nu mai dea ochii cu ea, ca n,1 nu accepte, să nu recunoască; îi fusese teamă, ruşine de sine însuşi... „Fricosul!" se gîndi Sofia Cozianu cu un zîmbet de dispreţ.
Dc acum înainte, Şerban Vogoride veni şi mai des în casa din strada Culmea Veche; de altfel prietenii şi cunoscuţii îşi continuară vizitele ca şi mai înainte şi chiar şi mai mult, căci şi pînă atunci, nu mohoreala şi rîsul plin de fiere ale lui Alexandru Cozianu îi atrăsese-ră, ci farmecul molatic şi bunătatea zîmbitoare a soţiei lui, care acuma înflorise, rîdea, glumea, era spirituală fără răutate şi nici nu aţîţa vreo gelozie la celelalte cucoane care o bănuiau „fixată". în aceeaşi vreme lupta politică şi duelurile oratorice în Cameră adunau în casa Cozieni-lor pe oamenii de frunte ai partidului conservator, care ştiau că-1 văd acolo pe Şerban Vogoride, rămas mai mult ca oricînd ultimul lor sprijin; de altfel, foile liberale arătau că şi adversarii ştiau asta şi începuseră să strecoare în articole ameninţări nedesluşite, de care Şerban Vogoride rîdea seara, sprijinit de sobă în mijlocul salonului casei din strada Culmea Veche.
Iar Davida urma să trăiască în visurile pătimaşe şi eroice ale sfîrşi-tului adolescenţei sale, cu capul înfirebîntat de Tacit şi de matematici, urmărită de dimineaţă pînă seara, la masă, la toaletă, pretutindeni, dc
31
atenţia, de vocea rece şi calmă, de corectitudinea de gheaţă a domnişoarei Marchand, care-o ţinea ca într-un invizibil corset de oţel. Davida nu vedea pe nimeni în jurul ei decît pe deasupra; trăia numai în sine şi în visurile sale; nu-şi dădea seama la ce gîndesc şi ce simt ceilalţi, fiindcă ea gîndea un singur lucru şi simţea prea aprins. Cu şiretlicuri din ce în ce mai disperate izbutea să scrie din cînd în cînd în caietul cu scoarţe negre şi să-1 ascundă de vigilenţa domnişoarei Marchand.
într-o zi, Şerban Vogoride venise la masă, aşa cum obişnuia în vremea din urmă. în jurul mesei celei lungi din sufragerie, în capul căreia Sofia Cozianu, în toaletă de primăvară, rochie de mătase gris-argent, cu un jabot de dantele de Bruxelles şi nasturi de sidef, rîdea şi glumea fericită, mai şedea Lăscăruş Lascari, apoi un frate al Sofiei Cozianu, deputat dintr-un judeţ din Moldova, om cu favoriţi lungi, grav, şi de o mare prostie, apoi două mătuşi sărace ale Sofiei, ofilite şi tăcute, şi care mîncau lacom, cu ochii în farfurie; mai era mademoiselle Marchand, mută, îngheţată, răspunzînd politicos cu „da" sau „nu"; şi în sfîrşit Davida, care-1 asculta pe Şerban Vogoride cum vorbeşte aprins:
— ... Vodă e hotărît să facă reforma agrară; e şi el un teoretician şi un progresist! spunea Vogoride, care rostea „phroh-gresist" cu un dispreţ zdrobitor, neîntrecut decît de acela pe care-1 punea în rostirea cuvîntului „teoretician". Iar liberalii îl susţin numai ca să ne ia locul -sau mai bine zis locurile! Numai că n-o să se lase nimeni jupuit de averea muncită de părinţii lui, ca să-i vază pe domnii Rosetti şi Brătianu în guvern.
Davida îl privea cu ochii ei mari, negri şi aprinşi, şi uita să mănîn-ce. Mademoiselle Marchand o întreba în şoaptă:
— De ce nu mănînci? Davida nu auzea.
— De ce nu mănînci, Davida?
— Poftim? Ai spus ceva?
— De ce nu mănînci?
Davida stătea o clipă, aiurită, ca trezită din somn, apoi se reculegea şi răspundea:
— Nu mi-e foame!
Şi se-ntorcea iar spre Vogoride, să-1 asculte.
32
Mademoiselle Marchand tăcea şi mînca mai departe, puţin, cu înghiţituri mici, căci îi era gîtul strîns şi numai cu o sforţare cumplită ti voinţei îşi păstra calmul impasibil al feţei.
După prînz, domnii mai statură cu stăpîna casei la cafea şi coniac, iiiătuşilc se retraseră în odaia lor, în dos, cu fereastra spre curte şi cusele slugilor. Davida încercă să mai stea, dar maică-sa o trimise din salon:
Du-te, fetiţo: vas etudier1. Davida se ridică, nemulţumită. Lăscăruş Lascari îi ţinu partea rîzînd.
Las-o, cucoană Sofio: pricepe mai multă politică decît unul din noi ăşlialalţi...
— Fugi de-acolo; e un copil. Trebuie să înveţe, Lăscăruş dragă; Alexandru are planuri mari cu ea; du-te, Davida.
lata sc uită la Vogoride aşteptând ajutor; dar Vogoride nu era atent; îşi încălzea în palme paharul de coniac şi se gîndea, de bună seamă, la şedinţa de mîine a Camerei.
Cu capul în piept şi furioasă, Davida ieşi după mademoiselle Marchand.
în odaie, o fîşie lată de lumină, în care jucau fire de praf aurii, tre-i ea printre perdelele întredeschise şi aprindea o pată dreptunghiulară pe covorul roşu. Davida trecu prin fîşia de lumină, deschise secreterul eu picioare arcuite, cu frunze şi flori încrustate în lemnui lor gălbui, şi se aşeză în faţa lui, da nu luă nici o carte.
— Mă socoteşte copil, murmură ea, încruntîndu-şi sprîncenele. Asta arată cît de bine mă cunoaşte.
Mademoiselle Marchand trecu o clipă după paravan, apoi ieşi de acolo cu un caiet în mînă. Veni la Davida şi i-1 arătă.
— Vrei să-mi explici ce e asta, domnişoară? întrebă ea pe un ton glacial şi vibrant. Ce e asta?
Davida sări în picioare, palidă. Era caietul ei negru. Se repezi să-1 smulgă din mîna guvernantei.
— De unde-1 ai? Cum l-ai găsit? Dă-mi-1 îndărăt! N-ai dreptul să-1 citeşti! exclamă ea înăbuşit.
Mademoiselle Marchand feri caietul. Davida ajunsese în faţa ei, la mai puţin de un pas. Se înfruntau, fata neagră şi subţire, cu ochi arzători, şi femeia palidă şi blondă, cu sprîncene şi gene decolorate, şi
1 Du-te de învaţă.
33
cu ochi verzi, îngheţaţi. Tremurau amîndouă, una de indignare, alta de o furie îngrozitoare, încă stăpînită, dar care nu mai putea fi ţinută în frîu decît o clipă şi avea să izbucnească.
— N-ai dreptul să umbli în lucrurile mele! Spioano! şuieră Davida.
— N-am dreptul? E datoria mea să te educ, să ştiu unde-ţi rătăceşti mintea, copil nerod! şopti cu patimă mademoiselle Marchand. Răspund de dumneata în faţa tatălui dumitale! Ce-are să spună cînd va afla ce scrie aici?
— N-ai dreptul să-i spui! Eşti o trădătoare! E josnic să-i spui! E infam!
— E infam ce fac eu? E infam idolul dumitale!
în el ai găsit să adori nobleţea şi generozitatea? De el ai găsit să te îndrăgosteşti, minte de vrabie! Tete de linotte! Mă faci să şi rid! zise mademoiselle Marchand cu un rîs silnic, înveninat.
— Ce-ai spus? Ce ţi-ai îngăduit să spui! îţi permiţi să-1 judeci? întrebă Davida sufocată de furie şi ridică mîna să-i tragă o palmă, dar mademoiselle Marchand îi prinse braţul şi o împinse îndărăt.
— Ticăloaso! suflă Davida. JAm să cer să fii gonită din casa asta!
— Să fiu gonită? Dâ! Să fiu' gonită! Ce mai caut aici? Ce mai caută în casa asta o fiinţă care mai are onoare în ea? Am să plec cu dragă inimă, fiindcă nu mai pot suporta să asist la ce se petrece aici! Singurul om vrednic de stimă e tatăl dumitale, şi e dezonorat, e batjocorit, iar situaţia mea nu-mi îngăduie să spun ce gîndesc şi ce văd! Da, am să plec, şi să te las în admiraţia dumitale imbecilă faţă de amantul mamei dumitale!
Davida se făcu palidă de tot. Peste o clipă îngăimă:
— Ce-ai spus?
Mademoiselle Marchand îşi trase un cufăr de sub pat, deschise dulapul, începu să scoată rochii din cuiere şi să le arunce în cufăr cu o grabă febrilă. Davida se repezi la ea, o apucă de umăr şi o scutură.
— Ce-ai spus? Eşti nebună?
— Nu sînt nebună de loc, vorbi mademoiselle Marchand, împachetând mereu. Tremura din tot trupul şi vorbea sec şi repezit, pe nerăsuflate:
— Nu, nu sînt nebună; am moştenit de la părinţii mei scaun la cap şi demnitate, şi am greşit stînd prea mult aici şi răbdînd să fiu înjosită. De ce să rabd? Sînt o fiinţă mat onorabilă decît mama dumitale şi
34
amantul ei. Părinţii mei au muncit ca să-şi facă o mică stare; aveam cel mai bun hotel din Nogent. I-a ruinat invidia şi răutatea oamenilor, s-a făcut drumul de fier şi cursele de diligentă nu s-au mai oprit în oraş; a fost o lovitură a destinului, pe care am îndurat-o curajos; apoi a venit la putere tiranul Bonaparte şi tatăl meu, care era cunoscut ca republican, a fost deportat; dar sînt mîndră de el; era un om respectat, un om integru, nu un aristocrat corupt, depravat şi fără onoare, ca idolul dumitale care batjocoreşte patul conjugal al celui mai credincios prieten al său. Am să muncesc cu mîinile; nu mi-e frică de muncă; da, am să plec, am să plec din ţara asta blestemată, din ţara asta de sălbatici! Să mor de foame, dar să nu-mi pierd demnitatea! vorbi mademoiselle Marchand cu glas înecat de patimă. Era verde la faţă şi-şi ghemuia cămăşile de noapte în cufăr cu mîini tremurătoare. Davida o trase de braţ şi o aşeză cu sila pe pat Cealaltă se lăsă, în neştire.
— Ce-ai spus? Nu e adevărat! spuse Davida cu îndoială, într-un fel rugător, de parcă o implora s-o liniştească, să-i spună că nu e decît un vis, că n-au fost decît vorbe în vînt Mademoiselle Marchand vorbi însă cu o linişte sumbră:
— Ba da, e adevărat
— Minţi! ţipă Davida şi se ridică de lîngă ea. Minţi! Eşti o intrigantă şi o mincinoasă!
Mademoiselle Marchand zîmbi pal.
—E greu să fii slugă... mai ales la nişte stăpîni de sclavi...
— Iartă-mă, şopti Davida; iartă-mă. Am fost nebună; nu ştiam ce spun; dar înţelege ce-nseamnă asta pentru mine. Te rog, uită cum ţi-am vorbit. Te rog, nu pleca; te implor, mademoiselle, je vous en supplie, nu pleca, nu mă lăsa aşa...
Alunecă de pe patul unde se aşezase lîngă mademoiselle Marchand, căzu în genunchi şi-i cuprinse talia îngustă şi dură cu braţele; se uita la ea cu spaimă, palidă, cu ochii rătăciţi.
Nu pleca de aici: n-am pe nimeni cu cine să vorbesc; n-am pe nimeni pe lume! Rămîi şi ajută-mă să aflu! Trebuie să aflu! Nu cred că-i adevărat! Nu poate fi adevărat!
Era atît de îngrozită şi de palidă, încît mademoiselle Marchand zîmbi rece, cu un aer decis şi ferm, nu fără satisfacţie.
— Bine, vei afla.
35
începînd din după-amiaza aceea, cineva care ar fi fost atent la purtarea Davidei ar fi observat că e şi mai tăcută ca pînă atunci, că răspunde monosilabic, că urmăreşte cu o atenţie duşmănoasă orice gest cît de mic al maică-si şi al lui Şerban Vogoride. Dar nimeni nu se uita. la ea afară de Lăscăruş Lascari, şi acesta doar ca să se apropie de ea, s-o ia de braţ sau de talie şi să-i vorbească glumeţ şi curtenitor; Davida se scutura însă la orice atingere, răspundea scurt şi se depărta cît putea de repede. Mademoiselle Marchand părea neschimbată: rece, decolorată şi ţeapănă în rochiile ei negre, sau cafenii, sau cenuşii cu guleraşe scrobite. Pînă cînd, într-o după-amiază cînd Davida fusese iarăşi trimisă la ea în odaie şi şedea pe pat, nemişcată, absentă, iar afară era soare, vorbeau tare nişte oameni la grajduri şi bătea un vînt uşor care mişca perdelele la fereastra deschisă, mademoiselle Marchand intră în odaie. Ţinuse uşa ca să nu scîrţîie şi mersese fără zgomot. Avea o strălucire în ochii verzi şi glaciali şi un zîmbet de dispreţ pe buzele-i subţiri. Davida se ridică încet, cu ochii la ea, fascinată. Guvernanta îi făcu semn şi Davida se luă după ea. în coridorul întunecat ce ducea printre şirul saloanelor din faţă şi rîndul de odăi din spatele casei, se opriră o clipă. Uşa arcuită, cu geamuri, lăsa să se vadă lumina din salonul mare, nişte palmieri de o parte şi de alta şi în faţa ei uşa cealaltă, a anticamerei, tot cu geamuri, şi dincolo vîrfurile aurite ale zăbrelelor grilajului, castanii din stradă şi nişte case vechi peste drum. în coridor însă era tăcere şi umbră. Mademoiselle Marchand o luă de braţ pe Davida, o trase spre adîncurile tot mai întunecoase ale coridorului, împinse o uşă care stătea întredeschisă şi dădea în odaia de toaletă a stăpînei casei. Se întrevedeau halate aruncate pe scaun, papuci pe jos, mirosea a levănţică. Guvernanta o împinse uşor pe Davida înăuntru şi-i făcu semn spre uşa care dădea în odaia de dormit a Sofiei Cozianu, apoi se trase îndărăt şi se întoarse fără zgomot în camera Davidei, unde se aşeză într-un fotoliu, luă o carte şi stătu cu ea pe genunchi. Afară ciripeau vrăbii în curte, iar o femeie de la bucătărie striga:
—- Stane! Stane! Unde s-a dus Stan? Un glas g'os dinspre grajduri răspunse:
— Mai rabdă şi tu oleacă, că n-o să crapi fără Stan! Stane, te cheamă muierea, nu-ş' ce vrea. Mă Stane, n-auzi, bre?
36
Dar guvernanta nu pricepea, şi chiar de-ar fi ştiut bine româneşte n-ar fi auzit, cum nu simţea nici mîngîierea soarelui de primăvară, nu vedea nici cerul albastru, nici nu se bucura de aerul dulce şi blînd şi curat care venea în adieri pe fereastră mişcînd uşor perdelele.
Tîrziu de tot, cînd mademoiselle Marchand simţi că nu mai poate îndura încordarea şi era gata să se ridice şi să se ducă după Davida, uşa se deschise încet şi Davida intră. Guvernanta se ridică în picioare. Davida mergea nesigur, era urîţitâ, părul despieptănat îi cădea pe umeri. Trecu pe lîngă ea, se aşeză pe pat şi stătu acolo o clipă. Se trînti deodată cu faţa în pernă şi începu să plîngă înăbuşit, zguduin-du-se şi gemînd întretăiat printre hohotele care o înecau.
— Ce josnicie... ce josnicie... ce urîţenie...
Mademoiselle Marchand încercă să se apropie, s-o mîngîie, dar Davida sări în sus şi o respinse sălbatic, cu ochii fulgerînd:
— Lasă-mă! Nu sta aici! Lasă-mă singură!
— Prea bine, zise mademoiselle Marchand cu demnitate şi ieşi. Seara, Davida nu se arătă la masă, spuse că se simte rău şi. cînd
maică-sa veni s-o vadă, o goni ferindu-şi ochii de privirea ei. Sofia Cozianu dădu din umeri - avea musafiri care o aşteptau - şi ieşi: mîine are să vadă dacă e nevoie să cheme doctorul. Dar a doua zi, Davida era liniştită, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplaL Nu mai vorbi niciodată cu mademoiselle Marchand despre după-amiaza aceea, nici despre caietul negru, nici despre Vogoride; iar guvernanta nu îndrăzni s-o întrebe; nu ştia de ce, şi nu voia să-şi mărturisească nici sieşi, dar îi era o frică nelămurită.
Peste cîteva zile, o dată, la masă, Sofia Cozianu spuse:
— Nu ştiu ce are Davida, e schimbată, morocănoasă...
Vorbea despre ea cu ea de faţă, ca despre un copil. Vogoride rîse, îşi puse monoclul şi o privi pe Davida cu bunăvoinţă părintească.
— Primăvara... Chagrin d'amour1... Spune-neşi nouă, Davida. Fata se făcu palidă şi nu răspunse. Sofia şi cu Şerban Vogoride se
priviră zîmbind şi nu insistară. După-masă, Sofia Cozianu o luă la o parte pe guvernantă şi o întrebă ce are Davida. Nu cumva?...
1 Suferinţă din dragoste.
37
— Nu poate fi vorba de aşa ceva, răspunse rece mademoiselle Marchand. Sînt tot timpul cu dînsa: je ne Ia quittepas dune semclle '. Aşa sînt cîteodată tinerele fete.
îi era o teamă cumplită ca nu cumva Davida să-şi piardă cumpătul într-o bună zi şi să izbucnească; s-ar depăna firul pînă la guvernantă, şi atunci... Trebuia să treacă uşor peste posomoreala Davidei. De aceea, văzînd că doamna Cozianu nu pare convinsă, zîmbi discret şi murmură:
— Poate e numai o indispoziţie fizică... La vîrsta ei, îi dă tulburări...
— Ah, da... Aşa da, zise Sofia Cozianu liniştindu-se.
Peste două-trei zile, tot la masă, nu erau decît ea, Şerban Vogoride, guvernanta şi Davida, palidă şi mută. Şerban Vogoride se întrerupse în mijlocul conversaţiei şi se uită la Davida.
— Ce are fata noastră? întrebă el cu aceeaşi bunăvoinţă părintească pe care o mai avusese şi care-i încrîncena carnea Davidei de dezgust şi de ură, fără ca el să poată măcar bănui.
Davida nu suflă un cuvînt; Sofia Cozianu însă rîse uşor şi spuse pe româneşte ca să nu înţeleagă guvernanta, şi cu intimitate de care nici ea nu-şi dădea seama:
— Ei... ale femeilor... E ea copil, dar a ajuns-o legea firii... Vorbise cu un fel de bonomie rustică, de fată crescută la moşie, la
ţară, unde i-a auzit pe oamenii de la curte spunîndu-le verde pe româneşte multor lucruri cînd nu ştiau că-i aud boierii, şi uneori chiar cu stăpînii de faţă, din naivitate, fiindcă nu cunoşteau alt fel de-a vorbi de lucruri de altminterea fireşti şi omeneşti. De asemenea, Şerban Vogoride, crescut şi el la ţară, cu slugile, la vînătoare, şi care era foarte îndeaproape cunoscut cu femeile şi ale lor, rîse îngăduitor şi trecu la alt subiect Davida nici nu crîcnise. Dar după-masă se încuie în odaie. Guvernanta aşteptă afară, îngrijorată ţi neînţelegînd nimic. Bătu timid.
— Cine e? întrebă Davida, dur şi neprietenos.
— Cest moi, Davida, ouvrez2.
1 N-o slăbesc din ochi.
2 Eu sînt, Davida, deschide.
38
— Am încuiat din greşeală, zise Davida lăsînd-o să intre. Mademoiselle Marchand rămase în uşă: ligheanul ei de faianţă era pe jos, ţăndări; la fel şi cana, crăpată de sus pînă jos, cu toarta ruptă. Ligheanul de argint şi cana de argint ale Davidei nu se vedeau; în schimb, geamul ferestrei ce da spre curtea din dos, spart, arăta pe ce drum o luaseră. Davida se uita fix la guvernantă, aşteptînd o întrebare, cu o asemenea faţă încît mademoiselle Marchand nu spuse nimic, se duse după Sultana, ţigăncuşa care le slujea, se înţelese cu ea cum putu cu cîteva vorbe româneşti şi multe semne, o trimise după geamgiu şi cumpără alt lighean şi altă cană, plătind totul din buzunarul ei; cana şi ligheanul de argint, ciocnite şi strîmbate, îşi reluară locul pe o comodă, şi nu se mai vorbi despre asta.
Dar din zilele acelea, Herminie Marchand trăi într-o teamă neîncetată şi într-o chinuitoare strîngere de inimă. Deşi nu era nici fricoasă, nici şovăitoare, se simţea strînsă între forţe care puteau s-o strivească. Regreta cîteodată că le dezlănţuise, dezvăluind Davidei ce sc petrecea între Sofia Cozianu şi Şerban Vogoride. Dar numaidecît îşi amintea de satisfacţia necruţătoare pe care-o simţise cînd o văzuse prăbuşită pe Davida şi prăbuşit de pe piedestal, în închipuirea Davidei, pe Şerban Vogoride. Totuşi, acuma Davida era în stare de orice nebunie; chiar să şi provoace un scandal, să spuie în faţă, în mijlocul salonului plin de lume, ce credea despre Şerban Vogoride.
Ar urma numaidecît izgonirea ruşinoasă a domnişoarei Marchand (căci nu se aştepta ca Davida s-o acopere şi s-o apere în nici un fel). Şi atunci - ce? în Principatele Unite n-ar mai avea ce căuta; Şerban Vogoride, ministru atotputernic, ar avea grijă s-o vadă trimisă peste graniţă în douăzeci şi patru de ceasuri. Şi apoi? îndărăt la Nogent cu acoperişurile sale de ardezie sură, la Nogent unde în mijlocul pieţei primăriei era fostul „Hotel des voyageurs" ce aparţinea acum domnului Hebrard, duşmanul şi concurentul tatălui ei, şi unde n-ar mai fi decît fata lui Marchand, falit şi deportat ca republican, indezirabil pentru liniştea împăratului. Şi săracă. Era mai uşor să înduri dispreţul şi grosolănia acestor magnaţi valahi decît milostenia rece şi ucigaşă a rudelor din Nogent. S-ar afla, de altfel, şi că a fost gonită din Valahia, iar limbutele din Nogent, care stăteau îndărătul perdelelor să vadă cine trece pe caldarîmul vechi şi cenuşiu al liniştitelor străduţe provinciale şi încotro se duce, şi să discute de ce trece şi ce-1 mînă, ar avea de
39
vorbit despre ea ani de zile. „Uite-o pe biata Herminie Marchand. Am fost la şcoală cu ea; era liniştită, dar mîndră şi rea. Totuşi, cine ar fi crezut?" - „Dar ce-a făcut?" - „a fost cameristă la un prinţ rus sau polonez sau valah, nu se ştie bine; şi se pare că trăia cu el, sau că a otrăvit pe cineva; a scăpat de spînzurătoare de justesse 1 şi ambasadorul Franţei a trimis-o în ţară sub un nume fals!" - „Vai! ce-mi tot spui, verişoară: cînd o vezi, abia ai crede..." - „Da, dar aşa sînt soiul ăsta de femei. Doamna Lafarge era doar frumoasă ca un înger, şi-i făcea foarte bine soţului ei des petitsplatsal'arsenic"2.
La Nogent curge Sena cu ape verzi şi bulboane adînci printre maluri ierboase cu plopi şi cu ulmi. N-ar sta mult la Nogent, Herminie Marchand; ar ieşi într-o seară din oraş şi ar lua-o pe malul rîului pînă într-un loc mai singuratic, unde malul e înalt şi dedesubt apa rece şi adîncă.
în cîte o după-amiază de primăvară, cînd pe strada Culmea Veche trecea vreun precupeţ întîrziat şi în curte tropăiau în loc caii de la caleaşca lui Şerban Vogoride, iar în aerul limpede plutea miros de fîn înflorit şi sunau undeva departe, peste mahalalele Bucureştilor, clopotele celor o sută de biserici, Herminie Marchand şedea singură într-un colţ al salonului pustiu, sub sclipirea roiurilor de cristal ale candelabrelor împrejmuite de mobilele aurite şi tapisate cu flori şi cu scene din fabulele lui La Fontaine, dar cu gîndul era pe malurile Senei, unde se jucase cînd era copil şi unde se înecaseră o dată nişte băieţi la scaldă; şi i se făcea groază şi frig.
m
1^ ntr-o dimineaţă de primăvară cu un soare strălucitor şi cer albastru în care cîntau mierle, Davida ceru să se scoată din grajd victoria lăcuită cafeniu, la care Nicolae, vizitiul, bărbat mustăcios cu favoriţi şi cu anteriu lung de catifea înhamă cei doi trăpaşi suri rotaţi; Vasile, unul din feciorii din curte, îmbrăcat în vestă scurtă, cu cravată albă şi ghete cu nasturi pînă peste genunchi, cu
1 Ca prin urechile acului.
2 Mîncărică cu arsenic.
lolwn ca şi vizitiul, deschise portiera şi lăsă scara jos; Davida, urmată dc mademoiselle Marchand, coborîră treptele cu paşi mici şi repezi, ţinîndu-şi fustele cu vîrful degetelor, Vasile le ajută să urce şi închise portiera; apoi sări pe scîndura din spate. Nicolae pocni din bici şi echipajul ieşi pe poarta mare în trapul ritmic al cailor, care ridicau genunchii şi dădeau din cap, nerăbdători, gata să izbucnească în Kalop. Mai rămăsese în aer ceva din răcoarea umedă a dimineţii timpurii; aerul era proaspăt, bătea un vînt rece, cu miros de pămînt reavăn şi de verdeaţă tînără. Eşarfa gris-perle a Davidei flutura în vînt şi-1 plesnea peste nas pe Vasile, care clipea din ochi, dar nu se mişca, ţinîndu-se cu mîinile de mînerele de alamă dindărătul trăsurii. Mademoiselle Marchand se îmbrobodise într-un şal de caşmir pe care i-1 dăduse doamna Cozianu; numai obrazul îngust, decolorat şi rece i se mai vedea. Davida îşi făcuse coc pe ceafă pletele negre şi-şi pusese o pălărioară verde cu un voal gri ca mărgăritarul, care flutura şi el în vînt, chinuindu-1 pe Vasile, căruia-i intra mereu în ochi. Davida deschise umbreluţa aşijderea verde, căptuşită cu mătase de un cenuşiu deschis, aproape alb; caii alergau în trap mare, sforăind şi scuturîndu-şi capetele cu ochi speriaţi şi sălbatici; trap-trap! trap-trap! trăsura se legăna iw arcuri, Nicolae plesnea din harapnicul cel lung şi elastic, iar târgoveţii în anterie sau jachete scurte se dădeau la o parte, negustorii din pragurile prăvăliilor se uitau lung pe sub cozorocul şepcilor lor înalte după moda din Lipsea, ţăranii se fereau trăgîndu-şi de căpăstru caii de la căruţe ca să-i împingă spre marginea uliţei, iar unii trecători în redingote negre şi cu joben în cap îşi ridicau pălăria cu respect, dar „victoria" Cozienilor era deja departe, trap-trap! trap-trap-trap! lîngă biserica Sfîntul Gheorghe şi prin faţa caselor principelui Şuţu, în jos spre biserica Sărindar şi de acolo pe Podul Mogoşoaiei pînă la capăt, printre case vechi boiereşti cu grădini şi copaci stufoşi primprejur, printre biserici vechi cu turlele aplecate şi prăvălii scunde, unde mătăsurile din Lyon şi covoarele din Şiraz se ghiceau în întuneric, alături de blănuri sibiriotică venite cu poştalionul din Kiev şi Moscova, de arme englezeşti sosite cu corăbiile la Brăila şi de porţelanuri de Meissen aduse cu chervanele de negustorii lipscani şi braşoveni. Trap-trap-trap! înainte, prin aerul curat şi tare al dimineţii! Să salutăm doar uşor, cu o imperceptibilă mişcare din cap, pe domnii care se ridică de pe scaune la terasele cafenelelor; să-i zîmbim rece, ca de
40
41
departe, lui Grigoriţă Sturza, care a ieşit să se plimbe călare prima dată de cînd şi-a rupt picioarele, căzînd de-a-ndaratelea pe o :,cară, şi care acuma se ia după trăsură ca să ne ţie companie. „Nicolae, dă-le bice!" Trap-trap-trap! Mergem la Şosea să mai vedem verdeaţă şi să ne aerisim furia şi ura. „Dă-le bice, Nicolae!" Trăpaşii îşi încovoaie gîturile elastice şi aleargă sprinten, cu boturile în piept, rotind ochi mînioşi şi sălbatici.
Dar ce era îngrămădeala aceasta de lume? Dincolo de capul podului, de unde începeau zăvoaie de sălcii înspre bălţile Floreascăi şi Herăstrăului şi dincoace cele patru şiruri de tei ale Şoselei, echipaje boiereşti se întorceau în trap mare înspre oraş, în schimb pietonii se îndreptau, în bulucuri, vorbind şi gesticulînd, spre Şosea. Treaba lor: „Mînă, Nicolae!" Victoria porni înainte, şi mai repede, singură, în vreme ce un şir de trăsuri venea în sensul contrariu; unele persoane din trăsuri făcură semne Davidei, dar ea nu se întoarse şi goni mai departe, cu voalul fluturînd după ea şi cu umbreluţa de mătase verde ţinută împotriva vîntului. Nicolae vizitiul, încruntat, sprîncenat şi mustăcios, era un om liniştit şi învăţat cu toanele boiereşti; i se spusese să mîie înainte, şi mîna înainte - pînă nu se mai putu. Erau aproape de capătul Şoselei: în dreapta se vedea o menzilhana dărăpănată, cu acoperişul spart, de unde porneau pînă acum cîţiva ani căruţele de poştă spre Tîrgovişte şi spre Braşov; acuma porneau din Piaţa Mitropoliei şi menzilhanaua căzuse în paragină, iar circiuma de lîngă ea nu mai avea căutare; locul era înţesat de oameni care vorbeau tare - tîrgoveţi cu pălării rotunde şi jachete negre sau cafenii, ne-gustoraşi tineri cu şepci de catifea, dar mai ales ţărani: erau poate vreo două sau trei mii de oameni, în hainele de dimie aspră - iminei negri, sumane lungi cafenii sau negre; erau mulţi şi zgomotoşi, vorbeau în gura mare şi unii răcneau furioşi; cîţiva rîdeau cu târgoveţii împreună; şi Davida, care se gîndise pînă atunci la Şerban Vogoride, se trezi deodată că trăsura stă pe loc, că împrejur e o mare de oameni, că cei mai apropiaţi se uită în tăcere la ea, cu ochi duşmănoşi, negri - sute, mii de perechi de ochi negri, tainici, întunecoşi, în sute şi mii de feţe de culoarea pământului, arse de soare, colţuroase şi aspre. Se uită îndărăt: Şoseaua era golită de trăsuri. Nu se vedeau decît pietoni şi, în depărtare, un bloc mişcător, întunecat: călăreţi care soseau în galop,
42
cu un nor de praf după ei; deasupra lor fluturau, pe o pădure de lănci, steguleţe colorate.
Mademoiselle Marchand nu se mişcase; ţeapănă, galbenă, aştepta. Numai ochii îi alunecau neliniştiţi peste marea de căciuli de miel negre. Davida voi să dea poruncă lui Nicolae să întoarcă, dar deodată nimeni nu se mai uită la ea. O trăsură înainta greu printre oameni; caii sforăiau speriaţi. Doi domni în redingotă şi cu joben se aflau în trăsură, şi pe fiecare scară se ţinea în picioare cîte un ipistat de la Agie, cu sabia sub braţ. Unul din domni se ridică în picioare şi răcni, scofân-du-şi pălăria:
— Oameni buni! Opriţi-vă!
La mare.depărtare, un şir de care cu coviltir ce păreau că vin dinspre satul Băneasa şi din satele de dincolo de Băneasa înaintau spre capul Şoselei. Mulţimea marii înăbuşit. Un bărbat tînăr şi ciolănos îşi smulse căciula din cap şi răcni:
— Păi de când aşteptăm răspuns? Du-te la vodă, boierule, şi spu-ne-i că am venit!
— Qu'est ce que sepasse?1 şuieră mademoiselle Marchand printre buzele-i albe. Cest un Smeute?2
— Rien du tout... des paysans3, răspunse Davida cu un calm trufaş care-i ascundea o tainică spaimă ce-o apucase când se văzuse ţinta atîtor mii de ochi intunecaţi, străini.
— Oameni buni, plecaţi îndărăt la casele voastre... Măria sa domnitorul cunoaşte ce vă doare... răcnea domnul care stătea în picioare în trăsură, dar un bărbat mustăcios, cu o faţă dură, zbîrcită, şi o privire pătimaşă, aprinsă, pe care Davida n-avea s-o uite curînd, îl întrerupse:
— El ştie... dar pîn' la el ne mîncaţi dumneavoastră! răcni el duşmănos şi brutal, iar ţăranii începură să rîdă. Un tînăr cu pantaloni albi şi jachetă neagră, căţărat pe creanga cea mai de jos a unui tei strigă:
— Nu vorbiţi cu ăsta, că e omul lui Vogoride! La palat, oameni buni! La vodă! Vorbiţi-i lui vodă, că el vă iubeşte, da' Vogoride-1 ţine de mîini!
1 Ce se întâmplă?
2 E o răzmeriţa? ' Nimic... ţărani
43
Părea vesel, de o veselie aţâţătoare şi răutăcioasă. Ţăranul cel tânăr care-şi smulsese căciula din cap răcni:
— Să vie el aici... să-i dăm noi ciubuc şi cafea!
Cuvintele lui însemnau cu totul altceva, căci le rostise cu o lucire crudă în ochi, iar cei dimprejur rîseră şi ei, aspru, fără chef. Davida tresări de revoltă şi o apucă de braţ pe mademoiselle Marchand, care acasă, avea să-şi afle braţul însemnat cu pete vinte.
— Ce obrăznicie... murmură gîtuită Davida, şi se îngălbeni cu totul de furie observînd că Nicolae pe capră şi Vasile ân dosul trăsurii râdeau şi ei, morocănos şi duşmănos. Sub privirea ei sclipitoare de mânie, rîsul le pieri şi înlemniră amîndoi. în trăsura cealaltă domnii în redingotă vorbiseră cu unul din ipistaţi, care porni prin mulţime, mereu cu sabia sub braţ, către teiul pe care se căţărase tânărul cu pantaloni albi. Acesta striga mereu - se auzea ca de departe, din pricina murmurului mulţimii.
— La vodă, oameni buni! La cameră! Luaţi-i pe boieri de piept! Luaţi-1 pe Vogoride de piept!
în faţa ipistatului care Înainta cu chipiul turtit pe frunte, ţăranii se făcură zid.
— N-ai pe unde să treci... Nu e loc! Unde vrei să treci? âl ântrebau ei râzând răuvoitor. Era vădit că nu voiau să-1 lase să treacă.
Iar alţii âl ajutară pe tânărul cu pantaloni albi să se dea jos din copac; peste o clipă, agitatorul dispăruse. Lângă trăsura Davidei, ţăranii se chemau:
— Ce facem, măi ăla? Mă Costică, ce facem? Cineva nevăzut ân ânghesuială răcni:
— Dă-i ân mă-sa pe ăştia şi hai in târg, bre! La vodă!
— Oameni buni!... zbieră spart domnul din trăsură, întinzînd braţele. I se vedea gura larg deschisă, rotundă, şi privirea stinsă de om speriat
— Huoo... bubui adînc mulţimea. Lîngă roata din urmă din dreapta trăsurii, Ungă urechea Davidei, un ţăran zise gros:
— Să-i pun eu o dată mîna-n ciuf lui Vogoride ăsta... ce mustru aş face cu el....
Altul marii scurt:
— Taci, bă. Eşti prost. Ce mustru? Una cu măciuca, în numele tatălui, Hristosul şi biserica cui 1-a fătat...
44
Şi apoi, întărâtat:
— Haide, bre? Ce facem? Ce stăm?
Iar ântorcîndu-se către cei dimprejurul său, explică sumbru:
— N-am pe cine să pui să muncească în locul meu, că muierea mi-i bolnavă... Venii să-i ard ciocoiului una în numele tatălui, şi mă'c acasă... Ce ştie dumnealui de ce-i în sufletul meu... da-i dau eu... îi dau eu! zise omul, scuturîndu-şi ipingeaua neagră zvârlită pe umeri.
Flăcăul care-şi zvârlise căciula se urcă pe scara trăsurii Davidei şi se uită întâi la pernele verzi de mătase, la rochiile Davidei şi domnişoarei Marchand, apoi le privi în faţă şi rîse cu ândrăzneală; pe urmă le făcu cu ochiul.
Ele tresăriră şi se strânseră una într-alta.
— Dă-te jos, măi nene, porunci moale Vasile dindărătul trăsurii.
— Oameni bu... zbiera slab şi gîtuit omul din cealaltă trăsură. Poliţaii trăseseră săbiile. Unul ameninţa cu sabia. Ţăranii răcniră la el să-1 domolească, ca la o vită:
— Hoo... hoo...
Şi-i puseră furci ân faţă. De unde apăruseră furcile?
Tropot greu umplu locul; Davida văzu deodată trupuri lucioase de cai cum trec pe lângă ea, de-a dreapta şi de-a stânga. Miros de grajd şi duhoare de cizme de iuft âi umplură nările.
Lăncierii eleganţi, în albastru cu pieptare roşii şi lampasuri roşii la pantalonii lungi, se legănau moale în şa şi ânaintau ân două linii dese, împingând mulţimea.
Păreau posomoriţi şi furioşi şi ţineau lăncile drept în sus; stegule-ţcle tricolore (roşu sus, galben la mijloc, albastru jos) nu mai fluturau. Davida zări ca în vis pe flăcăul care-i făcuse cu ochiul că sare la pă-mînt şi se strecoară printre doi cai cu o sprinteneală uimitoare. Trăsura cu cei doi domni dispăruse, ascunsă de îmbulzeala călăreţilor şi pădurea de lănci; iar ân urma lor rămase locul gol, care în cîteva clipe se umplu de oameni, iarăşi negustoraşi agitaţi, tineri cu pălării rotunde şi di umbrele, cu plete şi cu favoriţi, care huiduiau şi zvîrleau cu pietre. Caii, loviţi de pietre, se zbăteau; soldaţii se uitau îndărăt; unul îşi întoarse calul şi plecă lancea; în faţa lui, mulţimea se dădu îndărăt, hui-(luindu-1. Soldatul părea furios şi amant; sudoarea-i curgea pe faţă. Un subofiţer răcni:
— Roşea! îndărăt ân front, parastasul mă-ti!
45
Dar în clipa cînd soldatul reveni în frontul escadronului, la fel de amărît ca pîn-atunci, şirul de cai se rări şi se risipi, în faţa unui urlet uriaş. Printre călăreţi şi cai, Davida zări ţăranii cu ipingele negre care se agitau ciudat, răcnind gros şi vînturînd în aer furci şi securi. Unde le ţinuseră? Unde le avuseseră ascunse?
— Nicolae! întoarce caii! ţipă ea, dar vizitiul se şi folosise de clipa cînd locul rămăsese gol şi întorsese, dădu bici şi zvîrli caii drept în bulucul urgoveţilor care astupau Şoseaua. Oamenii se feriră, răcnind furioşi, o piatră vîjîi şi izbi în umbreluţa Davidei, pe care i-o smulse din mînă, dar caii izbucniseră în galop sălbatic; Nicolae nu-i putu domoli decît pe la capul Podului, pe cînd treceau pe lîngă o nouă coloană de cavalerie ce mergea în trap spre Şosea. Abia acum îşi dădu seama Davida că nu mai era lumină: cerul se acoperise de nori cenuşii. Iar peste cîteva clipe mademoiselle Marchand se-ntoarse şi spuse speriată:
— Mais... Ou est Basile?1 Vasile dispăruse din dosul caleştii.
— A căzut poate... sau a fugit, zise cu indiferenţă Davida, încă palidă de emoţie. Şi trecu imediat la ce o interesa: II est donc univer-sellement hai1 , spuse ea cu un zîmbet de satisfacţie, mirare şi ură, care-o făcu să pară o femeie uscată şi îmbătrînită, un zîmbet acru, otrăvit, galben. Mademoiselle Marchand înţelese îndată că nu ,£asile" feciorul e urit de toată lumea. Franţuzoaica nu răspunse, iar Davida nu mai adăugă nimic; părea cufundată într-o gîndire concentrată:
Nici seara, cînd omul din curte trimis să-1 caute pe Vasile se-ntoarse cu ştirea că 1-a găsit mort, lovit de-o piatră, căzut de bună seamă de pe scîndură şi călcat în picioare de cai şi de oameni, Davida nu dădu nici un semn de interes. Nici nu ascultă. Şedea în colţişorul ei şi aştepta. Veniră foarte mulţi musafiri, ca să afle ştiri şi să-şi potolească neliniştea faţă de noul asalt al răzvrătirii şi agitaţiei. Cea dinţii sosise bătrîna vorniceasa Sturza, care-şi ocupase fotoliul obişnuit, în capul salonului. Şedea într-un cerc de cucoane tinere ca un gîndac negru în mijlocul cercului de petale al unei flori şi, îndoită în două, cu capelina romantică după moda anului 1830 trintită pe urechi, dar neagră, cu fustele-i negre revărsate pe fotoliul aurit şi tapisat cu trandafiri pe fond
1 Dar... unde-i Vasile?
2 E urii deci de toată lumea?
46
alb, se sprijinea în cîrja cu cap de fildeş şi aştepta să intre cucoanele în capătul celălalt al salonului şi să meargă treizeci de paşi pînă la ea. Cucoanele, în rochii de mătase şi catifea, soseau, se opreau o clipă în faţa salonului luminat de marile candelabre de cristal, fluturau din evantai şi, ţinîndu-şi cu o mînă un fald al rochiei, înaintau maiestuos prin salon, surîzînd în dreapta şi în stînga şi fluturînd din evantai, pînă în faţa vornicesei, unde făceau o reverenţă şi pupau mîna babei. Iar aceasta, din clipa apariţiei în uşa salonului şi de-a lungul mersului prin salon, murmura cu voie bună, spre încîntarea cucoanelor aşezate împrejurul ei:
— Iacătă-o şi pe tîmpita de Greceancă, cu nasul ei în sus şi cu popii după ea... aud că joacă tontoroiul pe la mănăstiri cu ţapii de călugări... aoleo, Radule Grecene, unde eşti să-i pui nevesti-ti lacăt la bizi-culină...
Apoi, schimbînd brusc tonul, căci cucoana îi făcea reverenţa:
— Bine-ai venit, măicuţă... frumoasă eşti, dragă, şi rochia asta albastră te prinde ca pe-o Sfîntă Fecioară, ia vin să te pupe mătuşă-ta... şezi aici...
Doamna Greceanu se aşeza cu graţia şi gravitatea potrivite unei persoane cunoscute pentru înclinaţiile sale pioase, şi o altă cucoană apărea în capul salonului. Bătrîna prinţesă scîrţîia vesel şi răutăcios:
— Iacăt-o şi pe toanta asta, care a făcut şapte copii şi dacă-o întrebi cum i-a făcut, rîde ca o timpită: „hă-hă-hă!" La ea la moşie îşi cheamă ţiganii la iatac şi ce face cu ei nu ştiu, că nu s-aude decît „hă-hă-hă!" şi „hai, mişălule, ce stai!"... bună seara, Matildo maică, bine c-ai venit şi tu să mai însufleţeşti conversaţia, că fetele astea-s proaste şi n-au sujeturi; ia şezi aici lîngă mine să te pupe baba... ia zi, ce-ai mai citit prin cărţi?
Aceasta, spre tăcerea îmbujorată a cucoanei care era mare jucătoare, dar cărţi de citit nu prea folosea.
In vremea asta, Sofia Cozianu se ocupa de musafiri, iar Davida şedea în colţul ei, mută şi în prada unei meditaţii sumbre şi concentrate. Cînd sosi Vogoride, ridică ochii şi-1 mistui cu o privire arzătoare. Ministrul intră zgomotos, cu prinţul Ioan Grigore Ghica, ministrul de Război, care-i ţinea prieteneşte de braţ şi urmaţi amîndoi •Je cîţiva deputaţi şi de aghioiariyi al prinţului Ghica. Vogoride rîdea cu «n aer de cruzime nemiloasă.
47
— Ce să fie? N-a fost nimic, le spuse el cucoanelor şi domnilor care-1 înconjurară îndată. O încercare de rebeliune armată, ca aceea din iarnă, cînd m-au huiduit la intrarea în Cameră şi au zvîrlit cu pietre în Apostol Arsaki... Eram în conferinţă cu luminăţia sa (şi se întoarse către prinţul Ghica, iar acesta, mîngîindu-şi bărbuţa prelungă a fimpăriale, se înclină cu gravitate), aşa că l-am putut ruga să trimită îndată două escadroane din regimentul întîi de lăncieri, care au arestat vreo două sute de răzvrătiţi... sînt cercetaţi în momentul acesta, şi-or să spuie şi laptele ce l-au supt de la maicile lor... încheie rîzînd mereu Vogoride, apoi, întorcîndu-se către prinţesa Sturza, o întrebă:
— Ei, vorniceaso, facem un whist?
— Ce-a fost azi-dimineaţă, Şerbane maică? Că urlă tîrgul. Ne trezim cu o revoluţie, psihi-mu', ca acum paisprezece ani!
— N-ai nici o teamă, vorniceaso, zise el şi se aşeză dîndu-şi la o parte pulpanele redingotei, în vreme ce un fecior desfăcea masa de joc şi le-o punea între scaune. N-ai nici o teamă: să nu se clintească, că-i chem pe austrieci, îi chem pe turci, telegrafiez cneazului Gorciakov şi-i potopesc cu străini, dacă n-oi putea cu baionetele indigene... Cum s-au purtat trupele, coane Ionaş? îl întrebă el pe Ghica, care se aşezase şi el la joc, Sofia fiind a patra. In intimitate, Vogoride, prieten vechi cu ministrul de Război, nu-i mai spunea „luminăţia ta". Ioan Grigore Ghica dădu din umeri.
— Cum să se poarte? Soldatul trebuie să asculte şi să se supună la porunca ofiţerului ca un automat! Care crîcneşte merge la carceră, cu fiare la picioare. Am dat un ordin de zi pe armată şi am vîrît la beci cîţiva, ca să le fie la toţi spre ţinere de minte... au jurat în faţa popii ascultare de porunci şi credinţă faţă de mai-marii lor - să-şi ţie jurămîntul, că-i ia mama dracului...
— Va să zică dumitale nu ţi-e grijă? întrebă Sofia Cozianu, ames-tecînd cărţile. Vogoride şi Ghica se priviră, apoi Vogoride îşi vîrî monoclul sub sprinceană şi murmură:
— Ei... nu ne-ar fi... dacă n-am fi ales de domnitor un republican. .. Am încoronat acum trei ani un revoluţionar... Cuza deasupra, ţăranii şi agitatorii dedesubt... cum să nu ne fie grijă? Totuşi, avem baionetele... şi cu baionetele se poate guverna foarte bine! rîse
1 Sufletul meu.
Vogoride. Louis-Philippe n-a îndrăznit să facă uz de ele; nici Carol al X-lea. Şi s-au dus de rîpă amîndoi. Dar generalul Cavaignac în iulie 48, ca şi Napoleon al III-lea în decembrie 52, ca şi răposatul ţar Nicolae în decembrie 1825, au îndrăznit... şi le-a priit! Asta-i învăţătură! Joacă, vorniceaso, că am carte tare, şi-o să te bat!
Şi urmară să joace liniştiţi, în vreme ce ţigăncile şi feciorii umblau prin saloane cu tablale de dulceaţă şi pahare cu vin franţuzesc, iar aghiotanţii împintenaţi, cu eghileţi auriţi şi cordoane de fir, tîrîndu-şi săbiile pe covoare, şi domnii cu pieptul scos şi mîna în jiletcă se învîrteau în jurul cucoanelor care-şi făceau vînt cu evantaiele şi zîmbeau graţios, încercînd să uite că le sugrumau coastele şi le scoteau sufletul, ascunse sub mătasea rochiei, corsetele din vărguţe de oţel. Iar Davida, în colţul ei, şedea gîndindu-se şi privindu-1 pe furiş pe marele şi impunătorul prim-ministru; şi-şi repeta maşinal, a o mia oară:
— ... Toţi îl urăsc... toată lumea îl urăşte... II est universellemcnt hai'...
O singură persoană o supraveghea în clipa aceasta pe Davida. Era mademoiselle Marchand, care urmărea privirea fixă şi absorbită, aproape absentă, cu care Davida îl mistuia pe omul acela de o trufie brutală şi neruşinată, odiosul aristocrat valah. Mademoiselle Marchand îl detesta pe Vogoride; îl detesta şi-1 ura; şi se bucura c-o vede pe Davida aşa; dar i se făcea frică.
Situaţia sa proprie i se părea mai fără ieşire ca oricînd şi se întreba dc ce se născuse, ce vîrtej orb şi descreierat spulberase totul şi-i risipise viaţa, din zilele pentru totdeauna pierdute cînd ea şi cu fraţii ei şi cu părinţii mîncau supă în sufrageria cu bufet şi dulapuri, toate înalte şi vechi şi sumbre, de nuc lustruit, pînă aici, unde era singură şi pierdută între forţele vrăjmaşe, gata să se dezlănţuie şi s-o distrugă. Dar pentru persoanele din salon, Herminie Marchand părea aceeaşi ca oricînd, dreaptă şi rece, şi decolorată în rochia ei simplă neagră. Cum şedea acolo fără să-i vorbească nimeni, se trezi că domnul Lascari, prieten al casei, care fusese totdeauna politicos şi chiar amabil cu ea şi-i spunea uneori „mademoiselle Herminie", ba i se-ntîmpla să-i facă şi cîte un compliment, o luă la o parte pentru o clipă şi-i şopti:
— Domnişoară, aş vrea să stăm o dată de vorbă prieteneşte, despre un anumit lucru...
48
49
Mademoiselle Marchand îşi stăpîni tulburarea. Ce putea să aibă cu ea? Cu privire la ce? Nu cumva?... Nu ştia de ce ar putea să se teamă din partea lui Lascari, dar de săptămîni de zile era în încordare. Faţa nici nu se clinti; întrebă, abia mişcînd buzele subţiri:
— De quoi s'agit-il?1
— Question d'affaires2, zîmbi Lăscăruş enigmatic. Vrei să viu eu la dumneata, sau dumneata la mine? Aici e totdeauna lume.
— Mîine după-amiază, ces dames se duc la teatru... Eu nu mă simt prea bine; am să stau acasă, murmură mademoiselle Marchand şi se depărta cu un zîmbet politicos şi o uşoară înclinare, ca şi cum ar fi răspuns la una din obişnuitele banalităţi amabile ale lui Lăscăruş; lumea din salon nu observă nimic.
A doua zi, cupeul lui Lăscăruş intră pe poartă la o jumătate de ceas după ce ieşise caleaşca Sofiei Cozianu. (Davida se împotrivise zadarnic să vie, şi se ghemuise apoi într-un colţ, ferindu-se să se atingă de maică-sa). Lăscăruş intră, întrebă „cucoana e acasă?" se miră cu părere de rău că n-o găseşte, întrebă „dacă nu-i acasă chiar nimeni"; i se spuse că nu, afară de duduia franţuzoaică.
— Ei, o să am cu cine sta de vorbă pînă se întorc dumnealor. Peste o clipă, mademoiselle Marchand se ivi în salon, cu părul lins
şi strîns pe ceafă cu guler scrobit, încheiată pînă la gît, dar cu o crinolină după moda soţiei lui Napoleon al IlI-lea, împăratul care-1 trimisese pe tatăl domnişoarei Marchand să moară de friguri galbene în coloniile de peste mări.
Lăscăruş Lascari părea să se simtă foarte bine. Tolănit într-un fotoliu, îşi suna nişte poli de aur în buzunar, se frămînta, avea ticuri, strîmbături, se foia în fotoliu, îşi mîngîia cu o mînă cu unghiile roase şi murdare barbetele mătăsoase şi aducea aminte de o bucată de brînză de Camembert care a început să se mişte. Vorbi despre vreme, despre fierberea nemaipomenită din oraş, unde se ţineau adunări la partizanii şi la potrivnicii reformei agrare, despre o mişcare ţărănească ce părea pe punctul de a izbucni, aţîţată de liberalii „roşii" şi chiar de revoluţionari necunoscuţi, veniţi, după cît se spunea, din străinătate şi afliliaţi la mişcarea revoluţionară din Europa, în sfîrşit ajunse să vorbească ş:
' Despre tx. este verb»? ' Afumi
despre domnişoara Marchand, despre familia ei, despre lipsa ei de avere.
— Se vede bine că sînteţi o persoană desăvîrşit de bine crescută, de excelentă familie, dar într-o oarecare strîmtorare, pe care o suportaţi cu demnitate, zise Lăscăruş Lascari. Apoi, fără s-o privească şi cam în treacăt, adăugă: Eu aş fi în măsură să vă creez o modestă bunăstare... un mic capital... cu o mică rentă...
— Sper că nu-mi cereţi decît ceva onorabil, întrebă guvernanta după o clipă de tăcere.
— A, cu totul şi cu totul onorabil... văd cu îneîntare că sînteţi la fel de inteligentă după cum prevesteşte fizionomia dumneavoastră; cu totul onorabil, vă dau cuvîntul meu de onoare. în două vorbe, eu ţin foarte mult la Davida; şi sînt prea tînăr pentru ca acest sentiment să aibă un caracter părintesc. Pot spune că aş face mari sacrificii ca să o pot lua de nevastă. Ştiu că prietenul meu Alexandru e un om ambiţios şi chiar cu unele fumuri de mărire care pot părea ridicole şi stupide cui nu-1 înţelege şi nu-1 iubeşte ca mine. îngîmfarea lui nu e justificată decît poate de avere, care e destul de importantă, în tot cazul nu de nume, care e bun, dar de mîna a doua faţă de familiile care au domnit în principate, dintre care Cantacuzinii au fost şi împăraţi ai Bizanţului, ca şi familii care de atunci n-au mai domnit, ca Duca sau, nu mă sfiesc s-o spun, Lascari. Totuşi, Alexandru visează pentru fiică-sa o alianţă ori cu una din familiile princiare, ori cu o familie nobilă din Europa, dar de întîia mînă, sau ce consideră el ca atare. Cred că sînteţi de destulă vreme în casă, încît să puteţi înţelege că abia cu greu s-ar resemna el să-şi dea fata după o persoană... în sfîrşit după altcineva, încheie Lascari destul de vag. Cît despre înclinaţiile tinerei persoane -adăugă el repede, nu le cunosc, dar dumneavoastră mi-aţi putea spune dacă e cazul să sper, dacă există vreo posibilitate cît de îndepărtată, sau dacă, dimpotrivă, ar fi mai bine să renunţ...
Şi tăcu, privind-o încordat, strîmbîndu-se fără voie şi sunîndu-şi nervos polii în buzunar. Mademoiselle Marchand se gîndi cîtăva vreme, uitîndu-se la el tot atît de atent, dar cu aerul de-a-1 cîntări.
— In clipa asta Davida nici nu s-ar gîndi la aşa ceva, murmură ea.
— Da, da, zise el cu tărie, ca şi cum ar fi fost îneîntat că află şi strîmbîndu-se mereu. Da, da. Aşa, aşa. Foarte bine. Perfect.
51
— Dar s-ar putea ajunge la o situaţie... la o greşeală a Davidei... care să facă inevitabilă căsătoria...
— Aşa? Aşa? Sigur... o greşeală! exclamă Lăscăruş pe un ton glumeţ, uşuratic şi politicos. Foarte bine. Perfect.
— Nu cred însă că persoana dumneavoastră, domnule, ar putea s-o atragă pe Davida în aşa măsură. V-o spun franc.
— A, zise Lăscăruş şi amuţi. Apoi începu să se foiască iarăşi în fotoliu: Dar... mi-ar displăcea să...
— Nu e vorba decît de aparenţa unei greşeli, zise rece mademoiselle Marchand. Destul ca să existe o bănuială din partea tatălui. Eu, ca educatoare, nu mi-aş îngădui s-o las pe pupila mea să alunece. Aici e vorba de conştiinţa mea. în ceea ce priveşte ce poate crede domnul Cozianu, ăsta e alt capitol.
Lăscăruş respiră, îi luă mîna şi i-o strînse cu putere. Mademoiselle Marchand spuse:
— Totuşi, domnul Cozianu n-o să ştie că în conştiinţa mea n-am să-mi reproşez decît o greşeală măruntă, pierderea unor aparenţe, nu a fondului. îmi risc situaţia.
— Nu face nimic; voi avea grijă, zise Lăscăruş, care în clipa aceea era hotărît să nu-i dea nici un ban guvernantei. Dar Herminie Marchand ştia că trebuia să scape de Nogent şi de malul Senei, aşa că-1 ţinu din scurt.
— Cred că întîi trebuie să aveţi dumneavoastră încredere în mine şi apoi eu în dumneavoastră... Nu ştiu dacă mă fac înţeleasă.
— Bine... Un sfert din capital acuma, la banca lui Hillel.
— Jumătate, s'il vousplaît1.
— Jumătate, fie, zise Lăscăruş pe un ton dureros şi învins, plecînd capul pe piept. Se gîndea că măcar cu cealaltă jumătate are să-i tragă chiulul.
Seara, cînd Sofia Cozianu se întoarse de la teatru cu Davida şi cu cîţiva prieteni, i se spuse că domnul Lascari o căutase, că stătuse de vorbă un sfert de ceas, aşteplînd-o, cu mademoiselle Marchand, dar că apoi plecase. Ea nici nu luă în seamă ce aude; în schimb se tulbură auzind că a sosit adineauri un om de la curte, de la Cozia, călare, cu o scrisoare de la boierul. Ceru scrisoarea numaidecît; era pecetluită şi
'Vă rog.
52
adresată ei. O deschise: înăuntru era un plic, de asemenea, închis, pe care scria pentru Davida". Doamna Cozianu stătu în cumpănă o clipă. Alexandru voia să păstreze formele curteniei; nimeni n-avea să ştie că ei nu i-a scris; dar jignirea nu era mai puţin adevărată; ei n-avea nimic să-i spuie, n-avea nimic de împărţit cu ea. Dar dacă în scrisoarea către Davida se afla ceva? Rupse plicul şi citi. Apoi o chemă pe Davida. Era furioasă şi i-1 întinse de departe:
— Poftim. Ţi-a scris tată-tău.
Se aflau în anticameră amîndouă; doamna Cozianu lăsase musafirii singuri, Davida se uită la plicul rupt, la scrisoare, şi întrebă:
— Mi-a trimis scrisoarea aşa? Sofia Cozianu tresări şi zise:
— Ce e obrăznicia asta? Să ştii că te plesnesc! De cîtăva vreme eşti impertinentă. încape-ţi în piele, că de nu îţi vin eu de hac!
— De cîtăva vreme, tac! răspunse ferm Davida, şi avea dreptate. Deşi maică-sa avea şi ea dreptate, într-un chip mai adînc, căci simţise, la început fără să-şi dea seama, şi nici acum nelămurit, ura şi sfidarea din acea muţenie duşmănoasă - acuma doamna Cozianu nu găsi ce să răspundă; se învîrti în călcîie, cu crinolina foşnind, şi intră în salon. Davida surise şters şi citi scrisoarea. „Mi-e dor de tine, copila mea, scria Alexandru Cozianu. Sînt foarte amărît şi simt mai mult ca niciodată nedreptatea oamenilor, făţărnicia prietenilor, lipsa de credinţă a celor care-ar trebui să ne fie credincioşi." Şi urma în acelaşi stil, uşurîndu-şi acreala prin aluzii pe care nu putea bănui că Davida le va înţelege. Ei însă i se umplură ochii de lacrimi şi sărută scrisoarea şoptind cu exaltare:
— Am să-ţi arăt că sînt demnă de tine!
Apoi îşi puse scrisoarea în sîn, încheie corsajul rochiei peste ea şi intră în salon, unde bărbaţii şi cucoanele discutau cu aprindere despre apropierea tot mai ameninţătoare a luptei decisive pentru reforma agrară, pe care vodă şi Kogălniceanu o voiau cu orice preţ. Şerban Vogoride perora după obicei, cu spatele sprijinit de sobă.
într-un colţ, retrasă, Davida îl urmărea din ochi cu o atenţie nemaipomenită, ca pe un străin, ca pe o fiinţă necunoscută. Apoi, tocmai cînd vorbea el mai aprins, se aşeză la pian şi începu Preludiul în do minor de Chopin, mult mai tare decît o cerea partitura. Toată lumea amuţi şi întoarse capul. Davida şedea cu spatele la ei şi cînta.
53
— Davida! Se vorbeşte aici! exclamă doamna Cozianu, nemulţumită. Davida nu auzi, sau se făcu că nu aude, şi cîntă mai departe.
— Nu face nimic; e o bucată foarte frumoasă, zise Şerban Vogoride politicos şi se prefăcu că ascultă cu încîntare, deşi n-avea nici un fel de înţelegere pentru muzică, afară de cea de cafă-chantant şi de cornul de vînătoare. Davida zîmbi singură, nevăzută de nimeni, cu dispreţ, şi cîntă pînă la capăt bucata, apoi se ridică şi se înclină morocănoasă la aplauzele musafirilor.
IV
Mademoiselle Marchand se gîndise la cineva anume încă din clipa cînd stătuse de vorbă cu Lăscăruş Lascari. Se uita la domnul Lascari cu ochii ei verzi şi nu i se citea nimic pe obrazul decolorat, cu sprîncene blonde. A doua zi se duse la banca lui Hillel şi se trecu în contul ei, din ordinul lui Lascari, o sumă însemnată în napoleoni cu capul împăratului, în ludovici cu capul lui Ludovic-Filip şi în taleri cu efigia lui Francisc, cezar al Austriei şi rege al Ungariei şi Boemiei. începînd din ziua aceea, guvernanta, deşi părea neschimbată, la fel de rece, demnă şi ţeapănă, nu se mai ţinu de Davida ca pînă atunci. Mai ales cînd Davida îşi lua lecţia de matematici, mademoiselle Marchand citea sau broda în celălalt colţ al odăii, cît mai departe. Aerul cald al primăverii mîngîietoare intra pe fereastra deschisă şi nu se auzeau decît glasurile rîndaşilor de la grajduri, ciripitul păsărilor în copaci şi în odaie murmurul tînărului care-i explica Davidei elementele algebrei. Profesorul de matematici încă nu împlinise douăzeci şi cinci de ani; era subţire, strîns într-o redingotă neagră, tocită, încheiată peste pieptu-i îngust şi lucioasă la coate, pe pulpane, pe la cusăturile umerilor. Tînărul era galben la faţă, iar ochii Iui negri, fără luciu, stinşi, semănau cu doi cărbuni înfipţi într-un glob de ceară. Părul şi-1 purta lung, după moda romantică a tineretului vremii; îi cădea pe obraji, de pe tîmplele pătrate. Era modest, tăcut, fecior al popii de la Sfîntul Nicolae Pînzari; domnul Cozianu trimisese la Paris la studii pe cei doi elevi mai buni din clasa în care învăţaseră, la colegiul „Sfîntul Sava", fiii lui. Unul din aceşti doi era Anghel Popescu, băiatul popii Agapit Se întorsese de la
34
Paris înainte de a-şi isprăvi învăţătura, căci se îmbolnăvise de piept; iar pe cînd tinerii Cozieni îşi prelungeau cît puteau şederea la Paris, el trăia aici, dând lecţii de matematici şi aşteptând să se facă liber un post de suplinitor la „Sfîntul Sava", unde avea să fie numit fără întârziere prin influenţa domnului Cozianu.
într-o dimineaţă, înainte să se ducă în strada Culmea Veche, şedea acasă, în odăiţa cu scoarţe pe pereţi şi pe lăzi, cu icoane afumate, întunecate şi încununate cu busuioc în peretele de la răsărit; soba de cărămidă, pe a cărei plită fiebea un ibric cu cafea, răspândea o dădură prea mare pentru ziua strălucitoare de primăvară. Anghel Popescu era numai în laibărul lui cenuşiu şi în pantalonii cu genunchi tociţi; şedea cu coatele pe coapse şi se uita absorbit la ghetele-i scîlciate. Părul îi cădea pe obraji şi nu i se vedea decît fruntea curată şi galbenă, ca de fildeş vechi. Surorile lui, Aglaia şi Aristiţa, fete de treizeci de ani, încă nemăritate, se înghesuiseră pe divanul din colţul odăii, cu o pasienţă întinsă între ele; iar popa Agapit în hainele lui de casă, mondir încheiat pînă la gît, şalvari de atlaz negru şi papuci, şedea ân faţa lui Anghel şi se uita la el cu milă şi cu mâhnire.
— Eşti o lipitoare, asta eşti, dacă vrei să ştii! âi spuse Aristiţa lui frate-său. Era subţire, slabă, cârnă şi rea; avea o duşmănie şi o scârbă cumplită pentru bărbaţi; „bărbaţii e un ce murdar", zicea ea. Eşti o lipitoare!
Anghel plecă şi mai mult capul şi nu răspunse. Aglaia, mai moale şi mai frumoasă, tăcea şi se uita cu coada ochiului la oglindirea chipului ei în geamul unei litografii colorate cu împăratul Nicolae I al Rusiei, călare şi cu un coif pe cap, atârnată pe peretele din stânga. Apoi se-ntoarse şi zise cu un dispreţ alintat:
— E un tont. Alţi fraţi îşi ajută surioara să se mărite, îi fac cunoştinţă cu juni din nobilime... dumnealui umblă numai prin case mari, şi nici nu pomeneşte acolo că ar avea surori... Cucoana aia nici nu ştia că are o soră; când m-am dus eu s-o vizitez, a făcut ochii mari şi a râs, şi pe urmă m-a primit aşa cum se cuvine, m-a dus prin uşa a mică din dos, pe unde nu intră decât prietenele ei intime mi-a dat cafea...
— Şi pe urmă, când te-ai dus a doua oară, ţi-a spus feciorul că nu-i acasă, şi a treia oară la fel, şi a patra aşijderea, rânji cârna Aristiţa,
55
care la bătrîneţe avea să semene cu un cap de mort. Aglaia însă dădu din umeri cu indulgenţă.
— Tot fata popii Agapit ai rămas, săraca de tine... Nu cunoşti iuzajurile din lumea bună... Avea musafiri şi nu putea să-i lase, să bea cafea cu mine.
Aristiţa rîse strident, batjocoritor, dar Aglaia nici n-o luă în seamă şi se uită iar pe furiş, în loc de oglindă, în geamul gravurii din perete. Era încîntată de sine; nu găsea nici un bărbat care să-i placă şi de aceea rămînea fată bătrîna. Auzindu-le, Anghel nu se mişcase, dar o roşeaţă întunecată îi încinse obrajii supţi. Fără să-şi dea seama, clătină din cap, amar. Ce fiinţe! Ce lume! Dar Aristiţa îl şfichiui iar:
— Eşti o lipitoare! Mănînci mai mult decît aduci în casă! Nici n-ai fost în stare să te duci la boier să-i ceri slujba aia, amărîtule! Tot tata trebuie să umble cu căciula în mînă, să se milogească pentru tine!
Anghel tresări şi ridică fruntea de parcă l-ar fi fript cu cărbune aprins. Se uită la taică-su.
— Ai fost la domnul Cozianu? Să nu te duci!
— Am fost, băiete... Trebuie să mă duc, murmură popa în barba-i căruntă. Dacă tu nu te duci, trebuie să mă duc eu, adăugă el trist.
Dar pe Anghel îl apucase o tulburare şi o enervare nemaipomenită.
— Ţi-am spus să nu te duci! Ţi-am spus! te-am rugat! Vrei să-ţi cad în genunchi, să mă tîrăsc pe jos, ca să înţelegi? De ce mă chinuieşti? De ce mă umileşti, tată?
Popa tăcea şi se uita cu milă la el. I se rupea inima. Era copilul lui. Un om tînăr şi galben în straie de la Paris tocite şi gata să se ferfeniţească. Bolnav.
— Nu-mi trebuie pomana lui! strigă Anghel şi-şi şterse un fir de scuipat de pe buze. N-am nevoie! Mai bine mă mănîncă cîinii! Mi-a-junge că am stat cu băieţii lui, ei în apartament mobilat şi eu sub acoperiş, cu o masă şchioapă şi un pat plin de ploşniţe! Mi-ajunge! Nu mai vreau! De ce mă-mpingi îndărăt? De ce mă chinuieşti? Tocmai tu, tată? Tu m-ai făcut - pentru asta! Pentru asta! Sărut mîna pentru binele ce mi-ai făcut!
Şi-şi acoperi faţa cu mîinile, ca să nu înceapă să plîngă.
— De ce n-ai vrut să asculţi de mine? murmură popa Agapit. Acuma erai diacon sau preot, aveai casă şi nevastă şi un rost pe lume... Tu n-ai vrut. Cine a visat să se ducă în străinătăţi? Cine vorbea numai de
Paris şi s-a întors de-acolo bolnav şi fără credinţă? M-am luat eu după mintea ta, şi uite unde-ai ajuns...
— Unde-am ajuns? întrebă aprins Anghel sărind în picioare. Un-de-am ajuns? Crezi că aşa rău am ajuns? Află că mai bine crap de foame cum sînt, decît să trăisec ca un rob cu leafă! Eu... eu... Las' c-o să vedeţi voi o dată cine sînt. Am stat cu voi în casă şi nu m-aţi cunoscut!
Aristiţa necheza de rîs. îi plăcea, îi plăcea la nebunie cînd îi auzea glasul pătimaş, şi îndurerat; aşa îi place unui cîine de abator cînd simte sînge cald.
— Ce să cunoaştem? Ce eşti tu? O lipitoare, un tont, cu capul în lună! Căposule! Deşteptule! Ce ştii tu să faci? Nimic!
Anghel se uită la ea şi deodată se linişti. Vorbi cu un zîmbet de dispreţ:
— Ştiu să fac ce nici nu visaţi voi cu capul vostru strimt! Se aşeză iar pe scaun.
— Ştiu să trăiesc şi să mor pentru binele omenirii... şi caut cui să-mi dăruiesc mintea şi braţul şi viaţa...
— Şi ai găsit? îl întrebă popa Agapit, cu bîndeţe şi milă ca pe un copil. Anghel nu răspunse. Şedea cu coatele pe genunchi şi se uita la gheata dreaptă în care-şi mişca piciorul şi ale cărei crăpături subţiri se căscau la fiecare mişcare.
— Dacă erai preot, aflai ce cauţi acuma, spuse tatăl. Anghel dădu din umeri. Popa oftă:
— Ţi-ai pierdut şi credinţa... nimic nu mai ai...
— Ba am ştiinţa, murmură înăbuşit Anghel.
— Ce poate face ştiinţa ta?
— Poate răsturna lumea, spuse Anghel cu o tărie liniştită. Poate să-i facă pe oameni să trăiască liberi şi fericiţi, ca fraţii; să fie stăpîni ai pămîntului, bogaţi, puternici, toţi la fel! M-ai întrebat. Acuma ştii.
— Of, of, of, Doamne-dumnezeul meu, iartă-1 că se rătăceşte... Iartă-1, Doamne, gemu popa Agapit, lăcrimînd.
— N-am nevoie de milă, spuse Anghel întunecat.
— Da' de bani ai nevoie? întrebă muşcător Aristiţa. Să-ţi gătim noi şi să te ţie tata din bani, ai nevoie?
— Nu mă tine! răcni Anghel sărind în sus. Nu v-ajunge cît vă dau? N-am să vă mai stau pe cap! N-o să vă mai fac pagubă.
56
57
îşi luă redingota neagră din cui, pălăria înaltă care-şi pierduse luciul şi avea pete întunecate la frunte şi la tâmple; se îmbrăcă şi-şi înfundă pălăria în cap; ieşi trîntind uşa, trecu prin curte şi lăsă poarta de la uliţă deschisă. Se încheie repede şi murmurînd chinuit, deznădăjduit şi furios. Nu mai putea îndura. în fiecare zi, în fi-e-ca-re zi! Nu mai putea. Să-şi găsească un colţ, un coteţ, orice, unde să stea singur, să gîndească, să viseze la ce ştia el, şi la cine ştia el...
Şi totuşi, trebuia să se împărtăşească, să stea de vorbă cu cineva, ca să nu se înăbuşe. Se duse spre malul gîrlei, acolo unde uliţele pline de o omenire forfotitoare coborau spre Dîmboviţa. Aici, în spatele hanului lui Manuc, într-o casă cu faţada îngustă (cîte două ferestre la fiecare dintre etaje), înghesuită între banca Zarifu şi prăvălia lui Gher-son, Anghel intră, urcă pe scara interioară, întunecoasă şi strimtă, pînă ajunse pe palierul din spate, de deasupra curţii; pe o uşă era lipită o carte de vizită cu inscripţia Thoma Alimanesco, docteur es sciences Anghel bătu şi peste o clipă uşa se deschise şi apăru un cap cu plete blonde şi o barbă blondă; îl privea cercetător, cu ochii azurii, plini de seninătate. în acelaşi timp, pe deasupra pletelor blonde se strecură un rotocol de fum albăstrui de tutun.
— Eu sînt, Alimănescule... murmură Anghel. Celălalt se dădu la o parte şi-1 lăsă să intre. în odaie era aproape întuneric; perdelele trase nu lăsau decît o dungă subţire de lumină printre ele. Pe scaunele dimprejurul mesei şedeau, fumînd lulele lungi şi subţiri, oameni pe care Anghel îi cunoştea: tînărul Prodan, care termina de învăţat la colegiul „Sfîntul Sava", unde Alimănescu îi era profesor de matematici, iar Prodan cel mai bun matematician al clasei. Prodan avea o mustăcioară rară, nu-şi rădea barba, căci n-avea nimic pe obrajii netezi şi măslinii, era scund şi vînjos, cu o vestă scurtă neagră, jiletcă neagră şi pantaloni albi; gulerul şi-1 purta deschis şi cravată largă, în intenţia de a părea un artist, un pictor; ar fi pus şi o beretă de catifea dacă nu i-ar fi fost frică să nu-1 recunoască poliţia în anume împrejurări. Mai era şi locotenentul Măldărescu, tînăr subţire şi demn, care vorbea puţin, pe un ton rece şi ferm. Prodan vorbea tare, gesticulînd, călare pe scaun; Măldărescu, însă, picior peste picior, cu amîndouă mîinile sprijinite pe garda de alamă a săbiei, asculta nemişcat. Capul
1 Toma Alimănescu, doctor îh ştiinţă.
58
mic, cu trăsături drepte, cu tâmplele pătrate şi cu părul tuns perie, şi-1 ţinea sever şi mîndru pe gulerul înalt şi roşu al uniformei. Pe piept purta hausse-col-ul de oţel cu cele două steme, bourul şi corbul alăturate sub coroană. Şapca înaltă de lăncier o pusese pe masă. Al treilea, Iovanache, care era, ca şi locotenentul, de vreo douăzeci şi cinci de ani, şedea şi fuma din ciubucul lung cu cap de porţelan; purta o redingotă cu trei nasturi rupţi, încheiată strîmb la al patrulea, şi gulerul înalt îi era legat cu o cravată neagră, mototolită. Stătea cu jobenul pe ceafă, ochii cam apropiaţi de nas îi sclipeau de inteligenţă, iar mîna care ţinea luleaua, cu degetele pătate de cerneală, ca şi numărul proaspăt din Românul, care-i ieşea din buzunar, îi trădau meseria. îl salutară pe Anghel şi Alimănescu se duse să se întindă pe pat (era numai în jiletcă, fără cravată la gît şi în papuci), iar Prodan vorbi mai departe:
— Dacă în clipa aia soldaţii ar fi făcut cauză comună cu ei, nimic nu-i mai oprea! Stăteam acolo, printre ţărani şi mi-am dat seama... unul m-a întrebat: „Dar dumneata de ce te bagi, domnule? Că doar n-ăi fi vrînd pământ!" I-am spus că omul nu numai cu pămînt trăieşte, că şi cu libertate... şi atunci, cînd era să-i risipim pe soldaţi, a mai venit un escadron, şi încă unul, aşa că n-a mai fost nimic de făcut; doar de un fir atârna! De un fir, totul!
Alimănescu, cu capul sprijinit pe mîna albă, vorbi, privindu-i cu ochii săi albaştri şi visători:
— Sînt slabi... de-aceea n-au îndrăznit să puie dorobanţii de oraş ai Agiei; ştiau că vor fugi...
— Da, dar nici cu oastea nu merge, zise sec locotenentul Măldărescu. Ostaşul e nemulţumit; nu-i vine să-mpungă cu lancea nişte oameni necăjiţi... iar ofiţerii socotesc mai prejos de onoarea lor treaba de ma-meluci ai Agiei... la a doua încercare, o să stea cu lancea la picior şi cu sabia ân teacă, cum au stat şi azi. Aşa că...
Şi un zâmbet foarte uşor, abia simţit, mai mult o lucire în ochi, îi lumină o clipă faţa rece şi severă.
— Aşa că... se poate face, încheie el, fără să spună ce anume se poate face.
— Se va face, Măldărescule, zise cu un zîmbet blînd şi visător Alimănescu, care se întinsese pe spate şi sufla greu. Blîndeţea şi dulceaţa privirii şi glasul său aveau poate o legătură cu boala de piept
59
care-1 rodea; însă gîndirea lui, de o rigoare şi consecvenţă cu totul matematică şi cînd se aplica politicii, nu semăna de loc cu înfăţişarea-i exterioară. Locotenenţi se-ntoarse spre el şi-1 privi atent.
— Cum? întrebă el.
— Se va face, repetă bolnavul, şi-i surise. Măldărescu se făcu roşu, ridică sabia cu amîndouă mîinile şi o izbi cu vîrful de podea.
— Bun! exclamă dînsul, apoi tăcu, luptîndu-se să-şi stăpînească emoţia. Iovanache scoase ziarul din buzunar şi-1 aruncă pe pat.
— Editorialul protestează împotriva violării secretului scrisorilor, zise el. Vogoride îşi bate joc de toate libertăţile democratice! Uite, citeşte aici.
Şi-i arătă matematicianului, cu un deget murdar de cerneală, un pasaj de pe prima pagină a Românului.
— Multe face Vogoride! rîse Prodan. Refuză unirea legală şi definitivă a principatelor, refuză proclamarea numelui de România, refuză reforma agrară, refuză tot, respinge tot, opreşte tot, repetînd mereu: „ordine, linişte, pace!"
— ... de care beneficiază tombaterele, işlicarii! exclamă Iovanache cu violenţă.
— Ne-ar trebui pistolul unui Orsini, dar care să nu greşească, zise cineva. Toţi se întoarseră să privească pe cel care vorbise: Anghel Popescu fusese. Era galben şi se uita la ei fără să clipească din ochii negri, ca doi cărbuni stinşi.
— Niciodată revoluţiile nu s-au făcut cu un foc de pistol, ci cu baricade pe străzi, răspunse sec Alimănescu, de parcă enunţa o axiomă de geometrie. Iovanache trecu peste acest scurt schimb de cuvinte şi zise:
— Rosetti a vorbit cu Arion şi Orăşanu să facă un comitet de iniţiativă; o să adunăm cîteva zeci de mii de oameni pe cîmpul Filaretului la 11 iunie; şi n-o să ne poată opri nimeni, căci nu e o crimă să sărbătorim ziua revoluţiei; iar pe la prînz, n-o să mai poată opri nimeni o masă atît de mare... şi pe seară totul va fi posibil: căderea guvernului, convocarea unei Adunări Constituante, proclamarea republicii, reforma agrară, orice, orice!
Şi rămase cu ochii-i sclipitori pironiţi asupra celorlalţi. Prodan îşi scuipă în palme şi le frecă ţărăneşte şi începu să mîrîie:
— Mamă-mamă-mamă!
60
Alimănescu zîmbea, cu tâmpla sprijinită în podul palmei. Locotenentul întrebă:
— Dar... vodă? Kogălniceanu?
— Vodă n-are nimic împotrivă: vodă e paşoptist! exclamă Iovanache. Kogălniceanu ştie! Rosetti... ce să mai vorbim... şi mai sînt şi alţii!
— Vogoride e foarte tare, zise Anghel Popescu. Socotiţi fără născocirile care-i pot veni în minte acestui om ingenios şi pervers...
Urmă o tăcere. Apoi Alimănescu spuse, pe jumătate în glumă, jumătate grav:
— Dacă vrei să faci ce-a făcut Orsini, ai îndatorirea să ne spui, ca să nu aduci cumva cauzei mai mult rău decît bine.
— Nu... nici nu m-am gîndit, zise Anghel încurcat şi emoţionat, într-adevăr, nici nu se gîndise. El, măruntul dăscălaş muritor de foame, feciorul popii Agapit, şi marele bărbat de stat, milionar şi plin de decoraţii, cu strămoşi bogaţi şi puternici, el însuşi bogat şi puternic. .. Lui Anghel i se făcu frică - nu de Vogoride, ci de noile dimensiuni pe care le căpătau lucrurile în mintea sa: măreţia lui Vogoride pîlpîia şi se micşora ameţitor, iar nimicnicia lui, a lui Anghel Popescu, creştea dintr-o dată şi se transforma într-o importanţă teribilă şi cutremurătoare - apoi totul reveni la proporţiile de pîn-atunci.
— Nu, nici nu m-am gîndit, murmură el, pe cînd ceilalţi continuau să vorbească fără să-1 audă. Dar, din nou îl cuprinse ispita să se apropie de acea zonă a gîndirii în care lucrurile îşi schimbau proporţiile ca văzute printr-o atmosferă cu însuşirile optice ale oglinzilor curbe.
— Dar de ce-1 apăraţi aşa? întrebă el cu glas tare, pe un ton sfidător. Ei se opriră din vorbă. Nu-1 urîţi şi voi?
Locotenentul Măldărescu se întoarse ţeapăn, căci gulerul înalt nu-1 lăsa să întoarcă capul, şi se uită la Anghel:
— Pe cine, pe Vogoride? întrebă dînsul.
Iovanache rămase cu gura întredeschisă şi un fir de fum îi urcă spre ochi. Prodan rîdea, dînd din umeri. Alimănescu fu acela care-i răspunse lui Anghel, privindu-1 drept în ochi:
— Dragostea pentru revoluţie e mai mare decît ura pentru un om! Nu sîntem nişte asasini! Vogoride nu va cădea decît atunci cînd aceasta va face trebuinţă cauzei.
61
Anghel tuşi şi se uită la vîrfurile întoarse în sus ale ghetelor sale scîlciate şi plesnite. Nu spuse nimic, şi nu mai ascultă ce vorbeau ceilalţi. Cînd se ridicară ei să plece, căci venise ora prînzului şi mîncau la un birt de peste drum de casele lui vodă Şuţu, Anghel se ridică şi el, dar arătînd că vrea să rămînă.
Ceilalţi se îmbrăţişară. Măldărescu, mult mai emoţionat decît da de bănuit aerul său rece şi sever, îi şopti profesorului de matematici:
— Nu credeam să aflu aşa vestea cea mare... îmi închipuiam că într-alt chip, mai solemn şi mai...romantic... dar e bine!
— Revoluţia e cel mai romantic lucru din lume, spuse cu glas scăzut Alimănescu şi-1 strînse în braţe apăsîndu-şi pieptul slab şi bolnav pe placa de oţel cu cele două steme îngemănate sub coroana lui Alexandru Ioan I, care atîrna pe plastronul roşu al uniformei lui Măldărescu. Apoi îi dădu mîna lui Iovanache, mai puţin expansiv, dar, spre mirarea lui, acesta îl îmbrăţişa cu foc şi-1 sărută pe obrazul drept, ca să-i şoptească la ureche:
— Vezi ce-i cu Anghel...
îl sărută şi pe partea cealaltă, şi-i şopti în urechea stingă:
— ... să nu facă prostii. La revedere, iubite amice, zise el tare şi ieşi, împingîndu-1 afară şi pe Prodan.
Cînd rămaseră singuri, Alimănescu fu apucat de un acces de tuse. Tuşea găunos, sec, apoi se duse afară să scuipe şi se întoarse cu batista la gură. Se uită la batistă şi o băgă repede în buzunarul jiletcii. Se duse să tragă perdelele şi să deschidă fereastra. Apoi îl luă pe Anghel de umeri şi spuse cu blândeţe:
— Nu mai am mult de trăit... poate un an... cel mult doi. Dar n-aş vrea să mor înainte de-a vedea revoluţia victorioasă.
Anghel îl luă de talie:
— Te iubesc, Alimănescule, spuse el cu glasul lui sec şi înăbuşit. Dacă n-ai fi tu, omenirea ar fi mai puţin nobilă... ar merita mai puţin să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea... Eşti un om curat, un suflet de cristal...
Alimănescu rîse.
— Am prea puţină viaţă ca să-mi pot îngădui a o mînji prin compromisuri... Vezi că meritul nu-i al meu, ci al ftizei... Ce-i cu tine? Eşti tulburat; ţi s-a întâmplat ceva?
62
— Da... M-am ciocnit cu suflete mici, retrograde, bicisnice... Mi-e ruşine pentru mine şi pentru ei... şi mi-e sete de libertate, de fapte eroice... exclamă Anghel.
— Spune mai cu amănunte, zîmbi celălalt cu o ironie binevoitoare. Anghel îi povesti scena cu familia.
— Era de aşteptat, zise Alimănescu; dacă vrei, stai la mine o vreme, pînă-ţi faci un rost; nu-ţi pot oferi mai mult decât vezi.
Şi-i arătă cu un deget canapeaua cu arcuri sărite, comoda cu lighean de faianţă, masa cu lampă de ulei şi cu sfeşnic cu o singură lumânare, dulapul cu cărţi şi haine, gravura de pe perete (generalul feldmareşal Miloradovici trecând Dunărea ân fruntea oastei pravoslavnice a luminăţiei sale âmpăratului Rusiei), icoanele la care Alimănescu, ateu, nu se ânchina, şi patul de alamă. Pentru Alimănescu, fecior de boiernaş de prin Buzău, era puţin şi sărăcăcios; pentru Anghel, care cunoscuse mizeria la Paris, era bine; totuşi refuză.
— Am să-mi caut o odaie ân oraş şi-ţi dau de veste unde sînt, de indată ce-am găsit-o. Vreau să mai vorbim despre ideal, despre...
— Ascultă Popescule, ce te face să te gândeşti atâta la Orsini? ntrebă Alimănescu ţinându-1 de mână ca să nu-1 lase să plece spre uşă. anghel se roşi.
— Nu m-am gândit, pe onoarea mea, pînă adineauri, cînd veni orba...
— Orsini n-a făcut nimic, zise Alimănescu. Anghel răspuse prompt:
— Focul lui de pistol 1-a obligat pe Napoleon să purceadă la unifi-area Italiei, care azi e un fapt împlinit!
— Revoluţia nu se face cu un foc de pistol, ci prin poporul înarmat! puse celălalt cu o blîndă încăpăţânare şi-1 sili să se aşeze pe scaun. 3tă vreme societatea nu e coaptă pentru revoluţie, degeaba îi ucizi pe irani. Iar cînd e coaptă, nu mai e nevoie să-i ucizi, căci cad instituţiile are-i poartă... Ravaillac 1-a ucis pe Henric al IV-lea, şi Damiens 1-a njunghiat pe Ludovic al XV-lea, amîndoi zadarnic; în schimb, cînd a zbucnit revoluţia, procesul şi decapitarea lui Ludovic al XVI-lea s-au acut aproape ca o formalitate!
— Exemple vechi! zise Anghel. Orsini e de ieri!
— Dar Ficschi nu-i tot de ieri-alaltăieri? întrebă Alimănescu aprins, nroşindu-se în obraji şi cu ochii deodată arzători. Cin? î- a dat jos pe
Ludovic-Fiîip? Maşina infernală a lui Fieschi sau revoluţia din februarie? Cine i-a gonit pe Burboni? Cuţitul lui Louvel sau revoluţia din iulie 1830?
începu deodată să tuşească şi se repezi afară. Cînd se-ntoarse era pămîntiu şi-şi ţinea batista apăsată pe gură. Anghel sări în picioare şi murmură:
— Iartă-mă...
— Ai înţeles? întrebă cu glas stins bolnavul.
— Da, ai dreptate, zise iute Anghel Popescu.
— Sîntem cîţiva care vrem revoluţia, zise Alimănescu. Nu ne mulţumim cu o reformă sau două... vrem să vedem republica, votul universal, poporul...
Se întinse pe pat şi închise ochii, apoi adăugă cu glas sfîrşit:
— Poporul liber şi... înarmat... Anghel zise:
— Odihneşte-te. Să stau cu tine?
— Nu... şopti celălalt. Du-te... şi caută-ţi casă... îmi trece imediat; e o slăbiciune...
Anghel îi strînse mîna şi plecă. Bolnavul deschise ochii azurii şi privi tavanul pe care igrasia desenase figuri ciudate. Faţa palidă şi cu barbă blondă, privirea blîndă şi visătoare a celui ce zăcea pe pat, de le-ar fi văzut cineva în clipa aceea, ar fi zis că sînt ale unui om de o mare puritate şi bunătate. Bolnavul stătea acolo şi se gîndea, şi aştepta. Nu mai avea mult timp... dar era la sfîrşitul lui mai şi totul trebuia să se dezlănţuie în iunie. Avea să mai trăiască pîn-atunci, şi să-şi vadă visul cu ochii.
V
1^ n vremea aceea, Anghel Popescu, care-şi adusese aminte că are de dat o lecţie, mergea repede pe străzi, pierdut în gînduri. Cînd trecu peste Podul Mogoşoaiei, o caleaşca venea în trap mare; el umbla aşa de năuc, încît caii ajunseseră peste el, gata să-1 zdrobească. Vizitiul răcni şi Anghel sări îndărăt; pălăria îi căzu pe spate, jos în praf. Se aplecă, o ridică şi o şterse cu mîneca, roşu la faţă, sub rîsetele unor trecători. Plecă mai departe, asudat, cu ochii
64
ţintă în gol. .
Intră pe poarta de fier a casei din Culmea Veche şi urcă scările, trăgînd pe el şi potrivindu-şi redingota strimtă care nu mai avea mult pînă să se crape la încheieturi. Feciorul îl primi binevoitor.
— Să trăiţi, dom'le Anghel, cu o familiaritate pe care n-o avea faţă de musafirii simandicoşi. Nu era om rău, feciorul; nici nu-şi dădea seama că Anghel Popescu se strîmbă şi se încruntă abia văzut, cînd îl aude. Anghel Popescu ar fi vrut să fie primit ori cu „Intră, măi neică", ori cu închinăciunea mută rezervată boierilor; dar aşa, să fie un fel de boier care nu e boier... Trăgînd mereu de hăinuţa-i neagră, trecu prin două saloane, apoi în coridor şi bătu la uşă.
îi deschise guvernanta franţuzoaică, cu o veselie neobişnuită la ea. Davida abia dădu din cap... Părea tristă şi morocănoasă. Avea o rochie de mătase de un verde întunecat, strălucitor şi metalic cum e ciobul de sticlă în spărtură; lăsase deschişi doi nasturi la gît, unde se vedea o gropiţă, începutul pieptului.
— Voyons, Davida, iar eşti despletită, zise mademoiselle Marchand cu o falsă nemulţumire. în acelaşi timp trase cu ochiul la Anghel Popescu, care se uita la Davida, cu părul ei negru ca noaptea, cu pleoapele pure plecate, şi-şi trăgea în jos pe el redingota tocită.
— Ei, începeţi să lucraţi. Ce mai faci, domnule Popesco? Ce mai e nou prin oraş? Se spune că guvernul a izbutit iarăşi să amîne dezbaterea despre chestiunea pămînturilor...
Anghel Popescu rămăsese cu furia jignită şi desperată de adineauri mocnind în el. De aceea, timiditatea şi tulburarea îi pieriră pentru o clipă şi vorbi, cu capul în pămînt şi cu tonul lui înăbuşit, încăpăţînat şi ferm:
— Domnul Vogoride luptă cu multă energie pentru apărarea nedreptăţii.
— Cum? A, asta a fost foarte bine zis! „Cu energie, pentru apărarea nedreptăţii". Mademoiselle Marchand era încîntată; repetă iarăşi fraza:
— E aproape o epigramă; vous etes bien spirituel1.
Davida ridicase ochii şi-1 privea pe Anghel Popescu, pe care-1 vedea cu adevărat întîia oară. îşi scotea caietele dintr-un secreter de
' Eşti foarte spiritual.
65
lemn de trandafir de pe care începeau să cadă încrustatiile şi de aceea fusese mutat din salon în odaia ei. întrebă:
— Ce e nedreptatea?
Anghel Popescu murmură, mereru cu hotărîrea mînioasă ce-1 stăpî-nise pe drum:
— Pot să vă spun ce socoteşte domnul Vogoride că e dreptate şi nedreptate. Drepte sînt privilegiile şi abuzurile. Nedreaptă, lupta pentru libertate.
Se gîndea: „Nu mai pot fi nici sluga lor. E prietenul casei; poate că or să se supere şi să se lipsească de mine. N-o s-o mai văd. Ei şi? N-am să mai sufăr..." îl durea inima, şi-i părea rău că vorbise. Dar nu se mai putea opri. De aceea răspunse şi la a doua întrebare a domnişoarei Marchand.
— Şi ce e, după dumneata, dreptatea?
— Dreptatea, domnişoară, e binele omenirii!
— Bravo, domnul meu. Se vede că ai fost în Franţa, spuse mademoiselle Marchand. Ce spui, Davida?
Fata se uita mereu la Anghel Popescu.
— Cred - murmură ea - cred că e o gîndire nobilă... Cest noble-ment pense...
Anghel Popescu se aşteptase la o răceală de gheaţă; şi iată că vorbele lui fuseseră primite cu admiraţie. Era întîia oară cînd i se înfJmpla asta, şi-1 cuprinse un val de recunoştinţă pentru mademoiselle Marchand şi pentru Davida. Dar tocmai de aceea amuţi, şi nu mai fu în stare să spună vreun cuvînt mai cu miez. După cîteva încercări de-a învia conversaţia la care Anghel Popescu nu răspundea decît cu „da" sau „nu", guvernanta se ridică.
— Davida, am cîteva cumpărături de făcut în oraş. Dacă vrei să iei ceaiul, suni; am să-i dau eu ordin Anastasiei.
Şi se retrase demnă. Anghel Popescu îi dădu Davidei lecţia de algebră, simţind mereu că i se încurcă gîndurile de o bucurie tremurătoare pe care nu îndrăznea să şi-o mărturisească. Nu cumva... S-ar putea oare? Dar Davida nu ceru ceaiul şi se despărţi de el cu obiş-nuita-i muţenie morocănoasă. Pe drum îndărăt, Anghel Popescu văzu întîia dată că e primăvară. Cerul era albastru, soarele tare, în curţile dimprejurul caselor cu coloane de stuc ciripeau păsările în castani şi în tei; copiii se jucau în praful uliţelor nepietruite; şiruri de care cu boi
66
treceau încet, depăşite la trap de echipajele elegante, cu cucoane în mătăsuri şi cu pene de struţ la pălărie; de pe trotuare domnii le salutau cu un gest larg al mîinii înmănuşate, care ţinea jobenul şi-apoi mergeau mai departe pe troturarul pe care ucenici cu şorţuri murdare făceau opturi de apă cu o pîlnie şi o cană, spre a pieri apoi înăuntrul dughenilor ce miroseau a cafea, a peşte sărat şi a mirodenii. Clopotele băteau în turlele bisericilor, precupeţi încovoiaţi sub cobiliţe îşi strigau marfa, mahalagii tineri adunaţi pe la răspîntii vorbeau tare şi rîdeau, din grădina unui birt se auzea ţîrîit de scripcă. Anghel Popescu se opri în faţa unei ferestre pe care era lipită o hîrtie: De închiriat. Unde era intrarea? Se uită împrejur. O curte îngustă, umedă, întunecoasă, ca o fîntînă; în fund se vedea un fel de podişcă împrejumită cu parmaclîc de fier; deasupra era acoperişul. Aici erau desigur odăiţe mici, cu tencuiala cojită, în care trăiau conţopişti, studenţi, slujbaşi mărunţi ieşiţi la pensie. Găsi în sfîrşit uşa, bătu şi-i deschise o femeie grasă în halat de macat roşu, legată la cap cu tulpan pembe.
— Aveţi de închiriat?
Da, avea. îl duse tocmai sus, sub acoperişul de şindrilă, pe o podişcă cu parmaclîc de fier; o odaie mai înaltă decît largă, deşi era foarte scundă; un fel de carceră, cu un pat, o masă, un scaun şi un scrin mîncat de vreme.
— De sertare trebuie să tragi binişor, că se cam desfac şi eu nu plătesc tîmplarul; orice meremet îl faci din punga dumitale.
Chiria era de zece lei pe lună, pe care Anghel îi plăti dinainte şi se duse să-şi ia boarfele de acasă. Popa era la biserică; surorile îl primiră cu rîsete:
— Ei, ai venit la vorba noastră? Eşti lipitoare, sau ni se pare nouă? Dar cînd îl văzură că-şi face o boccea din lucruri şi iese cu ea pe
uşă, amuţiră. Erau afît de uimite încît nici nu se gîndiră să se ia după el, să-1 vadă unde se duce. Cu o excitare a nervilor care se deosebea de o bucurie obişnuită şi sănătoasă, Anghel Popescu se mută în locuinţa cea nouă. Se uita la pereţii coşcoviţi şi totuşi nu-şi putea stăpîni un simţămînt de mulţumire şi de triumf. „Sînt liber! Sînt liber!" îşi zicea el încercînd sertarele scrinului, care într-adevăr era gata să se deşchioleze în mîinile lui. ,JE şi mai multă mizerie ca la Paris, dar aici nu sînt din mila nimănui. Aicea n-am stăpîn!"
67
Se trînti pe patul şubred şi care mirosea a vechitura şi a sărăcie şf visă, multă vreme, cu mîinile sub cap. Şi cu toate că pe fereastra fără perdele venea o lumină gălbuie, ştia el că afară e soare şi cer şi primăvară. îndrăzneala, îşi spunea Anghel Popescu, cu o înflăcărare înfrigurată, cu o încordare aproape de neîndurat a nervilor: îndrăzneala, asta-i lipsise. Şi la Paris, şi aici, fuseseră anumite împrejurări în care era sigur că viaţa şi soarta îi deschid o uşă; nu păşise înăuntru, din tembelism. „Au dreptate surioarele - îşi zise el zîmbind ironic - că sînt căzut din lună. Dar acuma s-a isprăvit." Făcuse marea descoperire. Găsise cheia. De-acum înainte, nimic nu-1 va mai putea opri să trăiască aşa cum se socotea menit să trăiască, adică nobil, curat, pătimaş şi eroic.
în clipa aceea, fără ca el să ştie, Davida Cozianu se gîndea la el. Şi, de asemenea, Anghel Popescu n-avea să ştie niciodată cum se gîndea la el, ce socoteli întortochiate, ce calcule subţiri, cutezătoare, nebuneşti, cotite, se ţeseau în mintea ei aprinsă care se hrănise atîta cu autori clasici, de o gravitate apăsătoare, şi cu singurătate.
Seara, Anghel se duse la Alimănescu să-i spună unde şi-a găsit casă; statură multă vreme de vorbă.
— Pari foarte mulţumit, zise Alimănescu. Eşti ca un om înamorat. Şi zîmbi binevoitor, ca dintr-o mare depărtare. Anghel nici nu clipi
din ochi, şi vorbi de altceva. Izbuti să se stăpînească şi să nu vorbească despre ce simţea; dar nu izbuti să-şi înăbuşe frămîntarea şi agitaţia; umbla prin odaia matematicianului, în lumina galbenă a lămpii cu glob de porţelan, şi Alimănescu, de pe pat, îl urmărea cu privirea-i visătoare, albastră. Anghel perora despre necesitatea acţiunii violente şi făcea fraze mari şi romantice, iar cellalt îi trîntea din cînd în cînd cîte una din axiomele sale de geometru al revoluţiei.
în zilele următoare, Anghel se duse des în Culmea Veche. Domnişoara Marchand avea totdeauna de supravegheat ceva în casă, de făcut ceva ce nu suferea întîrziere şi dispărea, lăsîndu-1 singur cu Davida. într-o zi, cînd şi doamna Cozianu lipsea de acasă - era în vizită la vorniceasa Sturza, bolnavă - şi Anghel îi explica elementele geometriei descriptive, Davida puse creionul jos şi întrebă, cu un aer visător:
— Astăzi sînt obosită. N-ai vrea să-mi povesteşti ceva... despre Paris? Şi sună să vie ceaiul Peste cîteva minute, cu ceaşcn în mină,
68
Anghel Popescu se. străduia să nu tremure uşor de încordare, fiindcă farfuria şi ceaşca zornăiau, abia perceptibil, dar făcîndu-1 să roşească.
— N-am cunoscut' acelaşi Paris pe care-1 ştiu oamenii bogaţi, zise el cu un zîmbet silit.
„îndrăzneală - se gîndea el - îndrăzneală şi sinceritate."
— Sînt prin apropierea teatrelor birturi la subsol, unde aerul miroase a pivniţă şi a alcool, şi unde oameni cu feţele brăzdate, scobite, cu ochii sticloşi, beau absint ca să uite de mizerie. Mă duceam acolo nu ca să beau, ci ca să mă întîlnesc cu anumiţi prieteni...
Şi se opri. Să spună? îndrăzneala îl va salva. Numai îndrăzneala. în toate lucrurile trebuie să mergi pînă la capăt.
— Dumneata nici nu ştii, duduie Davida; dar îţi spun, fiindcă mi se pare că eşti singura persoană care poţi înţelege... Sper - nu: cred, sînt sigur că înţelegi nobleţea revoluţiei. De acolo, din subsoluri, din odăiţele sărace ale foburgurilor, o să pornească explozia. Bonaparte şade pe un butoi cu praf de puşcă şi azi-mîine are să sară în aer! Şi el ştie asta. Ştie foarte bine, că doar nu-s decît doi-trei ani de cînd i-a adus aminte Orsini.
— Acela care-a tras cu pistolul în el?
— Da, acela! Eram acolo şi m-am dus să-1 văd la ghilotină! Niciodată nu mi s-a părut un om mai mîndru şi mai frumos decît Orsini cînd s-a urcat pe eşafod!
Se făcuse şi mai galben ca de obicei şi ochii de cărbune stins îi străluceau. Davida îl privea ţintă.
— Povesteşte-mi despre Orsini, îl rugă ea şi-i zîmbi - cu zîmbetul ei atit de rar şi care încă părea de copil. îl ascultă multă vreme. Se juca în neştire cu o batistă de dantelă pe care la sfîrşit o vîrî în mînecă şi spuse:
— La noi, oameni de aceştia nu sînt...
— Sînt şi la noi, îngăimă Anghel Popescu.
După aceea tăcură amîndoi multă vreme, într-o încordare pe care fiecare o simţea numai pentru sine. Deodată Davida îşi acoperi faţa cu mîinile şi se cutremură. Anghel Popescu se ridică în picioare înfiorat.
— Duduie Davida... ce e? Ce s-a întîmplat? Ce-am făcut?
Ea nu-şi dezlipea mîinile de pe faţă. Anghel Popescu făcu o mişcare, voi să fugă s-o cheme pe mademoiselle Marchand în ajutor, făcu
69
un pas înainte întinzînd mîinile. Davida îşi luă palmele de pe ochi şi se uită la el, galbenă şi cu privirea arzătoare. îl întrebă:
— Să-ţi spun?
Nici nu era o întrebare. Anghel Popescu, pierdut, nu răspunse.
— Aud pe cineva, şopti Davida. Şezi şi ia o carte.
Se prefăcură că lucrează. Anghel Popescu tremura. Davida îl cerceta cu coada ochiului. Nu se auzea nimic, nu se mişca nimeni. Davida se ridică şi sună. întrebă pe ţigancă unde e mademoiselle Marchand. Plecase. Anghel Popescu aşteptă să iasă slujnica; era tulburat, îi bătea inima, asuda de emoţie şi se pregătea nici el nu ştia pentru ce clipă supremă a vieţii lui, dar Davida îi spuse:
— Te rog, acuma pleacă. Trebuie să mă mai gîndesc.
— Dar... de ce...
— Nu, lasă-mă, du-te. O să vorbim... Vino... vino mîine. Şi, în uşă, îi spuse:
— Pînă atunci, am să mă gîndesc la dumneata...
într-adevăr, se gîndi la el, nu aşa cum s-ar fi aşteptat Anghel Popescu, ci cîntărindu-1, calculînd, întrebîndu-se cît şi pînă unde se poate încrede în el. Iar Anghel stătu încuiat în odăiţa lui, sărind uneori de pe pat şi plimbîndu-se ca într-o cuşcă, pînă ameţea, împrejurul mesei nevopsite şi a unicului scaun.
Era într-o stare de exaltare care-1 făcea să nici nu poată mînca. Bea apă din cînd în cînd şi pornea iarăşi în jurul mesei. Podeaua scîrţîia cumplit. Vecinii de dedesubt bătură de cîteva ori în tavan, degeaba. în sfîrşit cineva bătu şi în uşă; Anghel deschise şi se trezi în faţa unui bătrîn cu tichie de atlaz şi halat ca un anteriu de negustor armean; omul i se plînse că nu se poate odihni.
— Sînt bolnav şi doctorul mi-a spus să mă plimb zece ceasuri pe zi, răspunse Anghel şi-1 împinse afară. îi venea să rîdă, i se părea că viaţa abia acum începe, că e minunată, de necrezut, că se întîmplă aevea lucruri despre care auzise sau citise în cărţi. Noaptea nu izbuti să doarmă. Nici nu voia să doarmă. Vedea mereu mîinile fine şi negricioase ale Davidei cum îi acopereau faţa. „Are nevoie de mine. O s-o salvez. O s-o ajut. N-o să-i cer nimic în schimb, decît s-o pot vedea, să stăm de vorbă ca adineauri. Ce fericire! Ce fericire!" Ar fi vrut să mulţumească, să se închine, dar n-avea cui: doar vieţii, întîmplării - şi lui
70
însuşi, care era îndrăzneţ şi neînfricat, gata de faptele cele mai mari şi mai eroice.
A doua zi, vibrînd de încordare, cu capul înfierbîntat, tremurînd dc emoţie, sosi cu un sfert de ceas mai devreme şi, pînă să vie ora ho-tărîtă, se plimbă pe stradă. Trei echipaje strălucitoare intrară în curte şi traseră la peron; cîţiva domni eleganţi urcară treptele şi intrară în casă, iar trăsurile ieşiră pe poarta cealaltă şi traseră la trotuar. Anghel Popescu îi privi fără invidie: de-ar şti ei ce era în el, cine era el, l-ar invidia ei. Le era superior; aproape că-i era milă de ei.
Intră şi el şi trecu, urmîndu-1 pe fecior, printre saloanele unde lumea vorbea fără să-1 ia în seamă. Bătu în uşa Davidei. Deschise chiar Davida. Era singură. Avea tot rochia verde, dar încheiată pînă la gît. II pofti să şadă. Apoi tăcură. Guvernanta nu era acolo: plecată, de bună seamă, după cumpărăturile ei neobişnuit de frecvente în vremea din urmă.
— M-am gîndit mult la dumneata, îngînă Davida. Anghel Popescu plănuise să-i cadă în genunchi, să-i sărute mîna, dar nu putu; era ca paralizat, cu braţele şi picioarele moi.
— M-am gîndit la dumneata... şi încă nu ştiu...
— Ce? şopti înecat Anghel.
— încă nu ştiu... dacă pot avea încredere...
— Davida... îngăimă el şi alunecă din fotoliu, căzîndu-i în genunchi. Ea înţepeni abia văzut, parcă ar fi vrut să se dea îndărăt şi n-avea unde.
— Nu ştiu dacă eşti omul pe care... îl visez eu. Tonul îi era fals; nu visa deloc un asemenea om. Se aplecă spre el:
— Ai văzut cine e în casă la noi?
— Nnu... n-am...
— E omul cel mai odios, cel mai infam, cel mai mîrşav! suflă Davida, aplecîndu-se şi mai mult spre el. Anghel îi simţea răsuflarea parfumată, de fiinţă tînără, şi mireasma părului spălat de ţigănci cu floare de tei şi de muşeţel. E omul care ne dezonorează ţara, care pătează numele celor mai bune familii, tiran, desfrînat, ipocrit, obraznic, un om care face ruşine pămîntului pe care-1 calcă!
— Cine? îngăimă Anghel Popescu.
71
— Cine? Mai întrebi cine? Nu-1 cunoşti? Eşti mai puţin decît credeam, zise Davida şi întoarse capul. Anghel rămase o clipă mut, apoi întrebă nesigur:
— Vogoride?
Davida îl privi drept în faţă; era atît de schimbată de patimă, încît Anghel Popescu îşi pierdu minţile de tot.
— Te-a jignit pe dumneata?
— Pe mine? Cum îndrăzneşti să gîndeşti aşa ceva? Crezi că mă poate atinge jignirea unui grecotei infam ca el? Ah, lasă-mă, văz că numai vorbele erau de dumneata. Te pretinzi republican şi revoluţionar şi trebuie eu să te învăţ că n-au a face jigniri personale, n-au a face interese mărunte şi josnice, ci o cauză mai înaltă şi mai nobilă. Cred că am greşit...
Tăcură o clipă.
— Ia loc; şezi în fotoliul cela... Să sun să aducă ceaiul? întrebă Davida cu o răceală care-1 deznădăjdui pe Anghel Popescu. Anastasia aduse ceaiul, apoi ieşi fără un cuvînt. Nu se auzea decît murmurul ibricului de argint.
Davida turnă ceaiul, îi puse zahăr. Clinchetul linguriţei răsună în tăcere.
— Toată lumea îl urăşte, zise Davida. Cine nu-1 urăşte? Cunoşti pe cineva care nu-1 detestă şi nu-1 urăşte?
— Da, zise sec Anghel Popescu. Toţi boierii mari ale căror interese le apără!
Şi, privind-o cu o curiozitate nouă, înfricoşat de o idee pe care nu îndrăznea s-o gîndească pînă la capăt, întreabă:
— Duduie Davida... ce ai cu el?
Davida începuse să plîngă, de nervi, de furie, de nerăbdare că nu mergea totul atît de simplu cum plănuise ea.
— Eu... nu pot iubi libertatea? zise ea cu glasul întretăiat de plîns. Eu... trebuie să fiu la fel cu toţi cei din lumea mea? Nu poţi avea încredere în mine? Eu nu am idealuri?
Lacrimile i se uscară îndată şi ultimele cuvinte le rosti cu pasiune şi furie; nu fiindcă într-adevăr ar fi avut idealurile lui Anghel Popescu, dar dacă în clipa aceea avea poftă să spună că are idealuri, trebuia ca oricine s-o crează, şi în starea de nervi în care se afla, cea mai mică şovăire o scotea din fire şi o făcea să fiarbă de iritaţie. Dar această mică
72
scorpie cu pletele negre zbîrlite, cu ochii arzînd în obrazul îngust şi pal, îl încîntă. îi căzu la genunchi şi-i sărută mîinile mici şi negricioase, dar ea şi le trase îndărăt, cutremurîndu-se. El nu observă, această mică mişcare de dezgust. Rîdea tulburat, fericit, bîiguind cuvinte fără şir. Davida se aşeză şi-1 lăsă să-i ia mîna; spuse încruntată:
— N-ar fi trebuit să-ţi vorbesc...
— De ce? întrebă Anghel, deodată speriat.
— Nu eşti în stare să-ţi sacrifici viaţa pentru un ideal...
— Ba sînt, zise Anghel, pe un ton sec şi ferm. Sînt.
Ea îl privi atît de fix şi de întunecat, încît altul ar fi crezut-o nebună.
— Minţi, şopti Davida. Anghel se făcu galben.
— Nu mă înjosi... sînt un om sărac, n-am decît onoarea. Ea se strîmbă dispreţuitor. Anghel vorbi apăsat:
— Duduie Davida... ia seama ce spui!
Ea, cît era de tînără şi de subţire şi de uscăţivă, adună într-o privire şi într-un cuvînt mai multă ironie veninoasă decît un sobor de cucoane bătrîne în cap cu vorniceasa Sturza şi şuieră desluşit, aproape silabisind:
— Orsini!
Anghel se roşi, apoi se îngălbeni. Exclamă, desperat:
— Duduie Davida... nu e momentul! M-am gîndit... dar nu e momentul!
— Ha-ha! Ha-ha! rîse otrăvit Davida, *cu o veselie exagerată, silită. —... dar dacă va face trebuinţă cauzei, ascultă-mă... eu voi fi
acela.
— Cauzei? sări Davida. Şi cînd va face trebuinţă cauzei? Cînd o să-şi facă mendrele încă vreo cîţiva ani! E mai uşor să te ascunzi după interesele cauzei, decît să-ţi pui viaţa în joc!
Anghel o luă de mîini şi o scutură.
— Mîine! înţelegi? Mîine ţi-aş dovedi ce-i în sufletul meu! Nu mîine, azi! Dar nu pot! Nu pot!
— Orsini! scrîşni Davida, rîzînd aţîţător. Orsini!
— înţelege, că le-am făgăduit prietenilor mei că nu voi face nimic fără să ştie ei!
— Să ştie! De ce n-ar...
Şi Davida se opri la jumătatea frazei. Nu. Nu trebuia să ştie nimeni nimic.
73
— Nu mi-ar da voie! Ei văd altfel lucrurile!
— Minţi! Ţi-e frică! exclamă Davida şi începu să plîngă silit, ascuzîndu-şi faţa. îmi pare rău că ţi-am vorbit! ţipă ea înăbuşit Nu trebuia! Trebuia să tac şi să încerc eu, cu mîna asta! Anghel Popescu îi sărută pumnul mic, negricios, crispat şi rosti anevoie:
— Bine, am s-o fac...
Davida îl privi atunci drept în faţă, şi-i zîmbi. El se uită la ea, cutremurat, aproape cu spaimă, şi vru să spună ceva, dar nu izbuti decît să-şi mişte buzele şi i se umplură ochii de lacrimi. Davida îi luă faţa între mîini; Anghel Popescu se înfiora la atingerea asta şi închise ochii, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Cînd îi deschise, Davida nu mai era în faţa lui. Se ridicase, subţire şi mlădioasă, şi căuta ceva în secreterul cel vechi din lemn de tradafir. Scoase din sertar un pistol şi-1 aduse:
— E al lui tata. E încărcat.
Era un pistol de duel, cu ţeava lungă, în şase muchii, şi cu minerul împodobit cu sidef.
— Trebuie să ţinteşti aşa.
Şi-i arătă lui Anghel Popescu cum să tragă; el se lăsă învăţat, ca în vis. Tot ca în vis ascultă explicaţiile ei, unde îl poate găsi pe Vogoride, unde îl poate aştepta.
— Zilele astea am să-ţi trimit vorbă, cu locul şi ceasul unde-1 vei afla.
Anghel Popescu stătea în picioare, ameţit. Davida îl îmbrăţişa şi se strînse la pieptul lui, iar el se aplecă s-o sărute, pierdut; ea îi întinse obrazul stîng, fraged şi rece. După ce plecă el, îşi şterse obrazul. Nu-i ajungea. îşi turnă apă şi se spălă pe faţă. îşi schimbă şi rochia.
Anghel Popescu se-ntoarse umblînd în neştire, se-ntinsese pe pat şi seara, noaptea, dimineaţa rămase acolo, galben, năduşit, cu creierii arzînd. Se duse iarăşi la Davida, unde o găsi şi pe mademoiselle Marchand, care însă, după ce-i învălui într-o privire pătrunzătoare, pe el descompus la faţă şi pe Davida neschimbată, închisă şi mută, ieşi ca să pregătească ea însăşi ceaiul.
— Ces pauvres femmes ne savent pas ce que c'est qu'un the bien fait.\
1 Bietele femei, nu ştiu ce înseamnă un ceai bine preparat.
74
Davida îl întrebă pe Anghel:
— Ţi-i frică?
Asta, cu un zîmbet batjocoritor şi trufaş. Anghel se îndreptă, jignit.
— Nu - zise el trist - mai voiam să te văd.
— Ascultă - şopti repede Davida - o să am grijă să nu ţi se-ntîmple nimic. Nu trebuie să te vază nimeni atunci... fiindcă vreau să ne mai întâlnim.
Anghel Popescu îşi puse mîna pe inimă. îl durea de o fericire ciudată, sfâşietoare, întunecată, pe care n-o ştia şi de care nu auzise niciodată:
în zilele următoare, veni iarăşi. Vorbeau repede şi ân taină. Apoi se hotărîră: mîine, Anghel avea să se ducă să-1 aştepte pe Vogoride la locul potrivit
Dar a doua zi nu se întâmplă nimic. Anghel Popescu veni spre seară. Feciorul îi spuse că duduia Davida nu e acasă. Anghel aşteptă ân stradă să vadă trăsura întorcîndu-se cu Davida din oraş, dar nici o trăsură nu se întoarse, pînă după miezul nopţii. Anghel Popescu veni şi a doua zi dimineaţa. „Duduia Davida era în oraş." După-amiază veni iar. „Era ocupată." A treia zi mai încercă o dată şi-nţelese, în sfârşit, că Davida nu vrea să-1 primească. Plecă încet pe Culmea Veche în jos, spre oraş.
Până atunci nu se mai dusese pe la „Thoma" Alimănescu, doctor ân ştiinţe (promoţia 1854) al universităţii pe care a ântemeiat-o ân 1215 Robert de Sorbon. Dar acuma, deşi âi era frică de ântrevederea cu dânsul, nu se putea âmpotrivi; âşi dădea seama că, deşi nu vrea, o ia mereu pe uliţe din ce în ce mai apropiate de locuinţa lui Alimănescu. în sfârşit (era seară şi lampagiii aprindeau felinarele pe străzi) urcă ân beznă scara strimtă şi bătu la uşă. Dinăuntru vocea matematicianului âl ântrebă cine e, apoi uşa se deschise.
— Intră repede, şopti Alimănescu, âl trase ânăuntru şi ânchise uşa după el. în odaie era fum gros, perdelele erau trase şi Înghesuială; erau mai mulţi oameni decât data trecută; tânărul Prodan mai adusese cîţiva colegieni de vârsta lui, Iovanache venise cu un deputat cu favoriţi cărunţi şi sprâncene stufoase, care votase cu Bălcescu şi Ion Ionescu ân comisiile guvernului provizoriu din 1848, locotenentul Măldărescu era însoţit de încă vreo trei-patru tineri ofiţeri, din care unul avea lampasurile şi pieptarul albe şi epoletele roşii ale regimentului doi de
75
lăncieri, iar altul uniforma albastră a infanteriei de linie. Măldărescu yorbea, cu spatele la soba cu patru coloane, spoită alb. Era calm, precis şi ferm - încă şi mai mult ca de obicei. Asta, fiindcă ştia că dacă se afla de complot, putea să-şi piardă viaţa.
— Nu putem fi siguri că toată oştirea o să-ntoarcă puştile cu gura-n jos şi-o să treacă de partea revoluţiei... dar de tras, n-o să tragă! Regimentul de lăncieri şi regimentul întii de infanterie de linie sînt ca şi sigure pentru noi. Atîta vă pot spune în chip pozitiv.
Tăcu şi se uită liniştit şi plin de stăpînire de sine la cei din jur. Deputatul mîrîi:
— Mai mult nici nu ne trebuie...
— Nu putem porni numai cu elemente cunoscute şi sigure, zise Alimănescu. Cîte avem, sînt destule ca să facem începutul. Apoi, voinţa poporului le va tîrî cu sine şi pe celelalte. Iar pe cele care se vor sumeţi a se opune, le va zdrobi.
Se uită împrejur.
— Amici dragi, mie problema mi se pare rezolvată! Unul din ofiţeri strigă „ura!" dar se repeziră la el, rîzînd, ca să-1 facă să tacă: puteau fi arestaţi, deşi Agia era mai atentă la agitaţia ţărănimii la barierele oraşului. Prodan spuse:
— Domnule Alimănescu, dacă n-o să avem luni cincizeci de mii de ţărani pe Cîmpul Filaretului, n-o să fie nici unul!
— Pleci chiar tu prin sate? întrebă Alimănescu
— Plec şi eu cu băieţii ăştia...
în colţul lui, sprijinit de zid, Anghel Popescu asculta, cuprins de o enervare, de un neasfîmpăr, de o strîngere de inimă nemaipomenită. Deodată ridică glasul:
— Dar dacă adunarea va fi oprită de poliţie? Toţi se-ntoarseră spre el. Alimănescu rîse:
— N-aibi tu grijă... Cîteva zeci de mii de oameni nu pot fi opriţi de poliţai, ci numai de oştire; iar dacă oştirea se frînge în mîna guvernului, ca o sabie cu oţelul crăpat... nu mai e nici o stavilă în faţa voinţei poporului!
Odaia se umplu de un murmur aprobativ. Anghel plecase ochii în faţa privirii albastre a lui Alimănescu; îi bătea inima, tare de tot. „Şi-atunci eu... n-o să am nici o parte măreaţă, voi rămîne neştiut?" Vanitatea lui suferea; îi era frică de Davida care-o să-1 dispreţuiască,
76
şi-apoi, aşa cum plănmau aceştia de aici lucrurile, nu va mai fi un uriaş zdrobind tirania... va rămîne doar feciorul popii Agapit, iar ca revoluţionar, unul ca mulţi alţii, mult mai puţin important decît locotenentul Măldărescu, de pildă, sau Prodan, îndemînaticul agitator. Simţi deodată că-i duşmăneşte, că le pizmuieşte satisfacţia hotărîtă şi aerul ferm şi activ. Se strecură afară cu cei dintîi care plecau, în timp ce Iovanache îl lua la o parte pe Alimănescu, ca să-i şoptească la ureche:
— Ştii că Kogălniceanu şi Rosetti s-au cam speriat de proporţiile pe care le va lua totul ca să nu mai vorbim de Brătianu şi Carada... Kogălniceanu ar vrea reforme, nu revoluţie... Rosetti s-a speriat de cînd cu iulie 48 la Paris, cînd au scăpat muncitorii din frîu... iar Brătianu şi Carada şi ai lor s-ar mulţumi să fie împroprietăriţi ei... Trebuie să le forţăm mîna. Ai înţeles?
— Ştiam, murmură Alimănescu. Şi chiar după aceea, trebuie să veghem, să nu păţim ce-au păţit republicanii francezi în februarie, cînd s-au trezit cu ducele de Orleans pe un cal alb, cu tricolorul în braţe, la Hdtel de Viile... Am prevăzut şi posibilitatea asta... Aici ne pot ajuta trupa răsculată şi masele din stradă. Oftă. Era palid, dar îmbujorat la faţă şi ochii albaştri îi erau luminoşi şi curaţi.
— Mai sînt trei zile, spuse el.
VI
-y n zilele acelea (începuse vara, era cald şi bătea un vînt uscat I dinspre Bărăgan) Lăscăruş Lascari ajunsese mai agitat decît ori-
JL cînd. Se plimba prin casă în halat şi papuci, cu mîinile în buzunare şi sunînd ca de obicei cîţiva napoleoni amestecaţi cu fire de tutun. Bea cafele, umbla nervos printre mobilele prăfuite ale casei lui de burlac cu perdelele trase şi îmbîcsite de fum de ţigări de foi şi aburi de cafea, îşi ştergea fruntea cu o batistă mototolită, pe care spre prînz, cînd căldura ajungea înăbuşitoare, şi-o vîra între guler şi gît. Mîinile îi erau umede şi lipicioase; cerea altă batistă, îşi ştergea palmele; peste două minute, batista era mototolită şi murdară şi mîinile lui Lăscăruş iarăşi umede.
în sfîrşit, nu mai putu răbda; deschise uşa şi bătu din palme.
77
— Spune-i lui Nicolae să tragă la scară! strigă Lăscăruş în penumbra anticamerei cu perdele trase şi pe care sticlele colorate, roşiatice şi albăstrii, ale marchizei de deasupra intrării o umpleau cu fişii de lumină roşie şi albastră în care jucau miriade de fire de praf.
Lăscăruş îşi strînse cravata, lepădă halatul şi-şi puse o haină cenuşie şi o pălărie cu fundul rotund, blestemîndu-le şi înjurînd. Avea să moară înăbuşit în guler şi cu capul fiert sub pălărie! Se urcă în trăsură, şi caii porniră la trap pe străzile liniştite, prăfuite, printre case cu jaluzelele trase, printre curţile cu copaci adormiţi în soare, sub cerul al-bastru-cenuşiu, prevestitor de secetă. Lăscăruş simţea cîteodată că-i e frig, apoi asuda iar. De ce nu-i spusese nimic? Ce se întîmpla? Cînd intră în curtea Cozienilor, în faţa căreia aşeptau trei trăsuri în stradă la umbra unor duzi, se uită la ferestre. Faţada lungă şi tencuită galben, încoronată cu oribile creneluri de cărămidă, nu-i destăinui nimic. Ferestrele înalte â la franqaise erau mute, astupate cu perdele. în anticameră îi dădu pălăria feciorului:
— Boierii sînt acasă?
— E coniţa şi duduia, conaşule.
— Au musafiri?
— A venit cuconul Şerban şi luminăţia sa prinţul Ghica şi sora coniţei.
Lăscăruş nu mai ascultă şi intră ştergîndu-şi fruntea şi gîtul gras şi alb. înăuntru era răcoare şi umbră. într-un colţ al salonului celui mare, doamna Cozianu, într-o rochie albă, şi soră-sa Oteleşanca, în verde deschis ca o apă, îşi făceau vînt cu evantaiele de dantelă şi fildeş; domnii stăteau în picioare lîngă una din ferestre şi vorbeau încet.
— A, Lăscăruş, bine că ai venit, zise Sofia Cozianu. Mai spune-ne altceva decît ce auzim de un ceas; oamenii ăştia ne-au înnebunit cu politica.
— Păi, să mă iertaţi, că nici eu nu pot vorbi de altceva; sărut mîna, coniţă Sofio, sărut mîna, Ortanso. Fierbe tot oraşul; arde mocnit. Se pregăteşte ceva: vodă cheamă mereu oamenii politici la el, Rosetti adună în fiecare seară mărimile lor şi complotează pînă noaptea tîrziu, Kogălniceanu a început să nu mai ascundă că socoteşte necesar un coup de force ', într-un cuvînt totul atirnă de un fir. Respectele
1 Un gest de forţă.
78
mele, prince; bună ziua, Şerbane. Ei, ce facem? Izbucneşte vulcanul? ii laşi să facă adunarea de 11 iunie?
Şerban Vogoride era ceva mai palid ca de obicei; înalt şi spătos, în jachetă neagră, cu vestă albă şi cămaşa scrobită, de un alb strălucitor, se îndreaptă din şale, cu pieptul şi cu pîntecul înainte.
— Nu pot îngădui cu nici un preţ o asemenea adunare. Vor să adune masele prostimii, să Ie agite cu ideile revoluţionare care ne-au făcut atîta rău acum mai vreo zece ani. Nu pot îngădui; sînt un vulpoi prea bâtrîn ca să cred ce se spune, că totul o să decurgă în ordine şi că n-o să se întîmple nimic. în cîteva ceasuri ne putem trezi cu revoluţie în Bucureşti; şi vodă nu s-ar supăra; îl cunosc bine; ar fi în stare să se puie în capul lor. Nu. Niciodată!
Luminăţia sa beizadea Mitică îşi mîngîia favoriţii şi dădea din cap: da, aşa era. Vorbise oracolul, şi nu mai era nimic de adăugat. Lăscăruş Lascari se uita împrejur: unde-o fi guvernanta? Fo'oliile cu buchete de trandafiri pe tapiserie, buchete de trandafiri legaţi cu panglici dc mătase fîlfîind într-un vînt inexistent nu-i spuneau nimic. Comodele pîntecoase din lemn de trandafir, harfa aurită şi pianul din fundul salonului, portretele de Aman, al căror ulei lucea în penumbră, nu-i spuneau ce voia el să ştie. încetă să mai asculte ce se vorbeşte şi se aşeză, ştergîndu-şi faţa cu batista mototolită, care devenise cenuşie. Se agita în fotoliu, faţa grasă şi albă îi tresărea în ticuri surprinzătoare, răspundea de-a-ndoaselea la întrebări.
— Ce-i cu Lăscăruş? Ce-i cu dumneata, omule? se miră Sofia Cozianu cu rîsul ei plin şi voluptuos.
— Căldura, cucoană, căldura... şi grija, răspunse sincer Lăscăruş.
— Ce, ţi-e frică? Uite, ia exemplu de la Şerban, care-i ca o stîncă.
— Lui nu-i pasă de ce-mi pasă mie, zise Lăscăruş, dar cînd le văzu pe cucoane că ridică sprîncenele, îşi luă seama.
— Adică, vreau să spui că e mai curajos; eu simt că mi se cutremură pămîntul sub picioare. E grav ce se întîmpla; e foarte grav!
Vorbea de cu totul altceva, dar cucoanele crezură că se gîndeşte la politică şi le cuprinse şi pe ele îngrijorarea. Afară se auziră huruind trăsuri şi peste cîteva clipe intrară alţi musafiri: prieteni de-ai Cozienilor, doi membri din Moldova ai Adunării, care ţineau să vorbească neapărat cu Şerban Vogoride înainte de şedinţa de după-amiază, două fete Grădişteanu cu guvernanta lor, madame d'Aubigny, şi care
79
veniseră s-o vadă pe Davida. Se iscă zgomot, bărbaţii se adunară într-un colţ împrejurul lui Vogoride, Davida apăru într-o rochie galbenă, cu mîneci scurte, şi se retrase într-un colţ cu fetele, Sofia Cozianu rămase într-un cerc de cucoane şi de oameni în vîrstă. Lăscăruş, cu mîinile în buzunare, se plimbă prin salon, uitîndu-se fără interes la tablouri şi trăgînd cu ochiul la mademoiselle Marchand, în negru, care vorbea cu madame d'Aubigny. în sfîrşit, îi întîlni privirea, rece, şi verde, şi impersonală. „Ce e cu ea? A înnebunit? îmi trage chiulul? îşi bate joc de mine?" se întrebă speriat şi furios Lăscăruş şi iar începură să-1 treacă sudorile. Nu fu chip să-i vorbească guvernantei nici la masă, unde rămase toată lumea, şi unde Lăscăruş mîncă mult şi repede, cu un aer scîrbit, şi azvîrlind căutături furişe spre mademoiselle Marchand.
Cînd se ridică toată lumea de la masă ca să treacă în salon pentru cafea, Lăscăruş se opri şi cînd ajunse lîngă el mademoiselle Marchand, o auzi că-i şopteşte:
— Bună ziua, domnule Lascari; ce mai faceţi? Am să vă vorbesc. Şi se depărta, fără să mai aştepte răspunsul. Dar peste cîteva
minute, cînd domnii îşi aprindeau ţigările, iar Davida şi fetele se adunaseră ca să aleagă o bucată din partiturile azvîrlite pe capacul pianului, mademoiselle Marchand se apropie ca din întîmlare de Lăscăruş, care numaidecît o apostrofă în şoaptă, furios:
— Ce faci? Nu ştiu nimic! Credeam că ţi-ai luat anumite obligaţii! De ce nu mă ţii la curent?
Voia să-i aducă aminte de banii pe care i-i dăduse, dar se stăpîni, i de frică să n-o jignească şi să nu se trezească şi cu banii pierduţi, şi cu ; treaba nefăcută. Zgîrcenia, dorinţa, frica, furia îl făceau să tremure, îşi ştergea faţa şi-şi vîra batista pe sub guler.
— Vrei să-mi explici?
— O să vă explic, dacă-mi lăsaţi timpul pe care-1 risipiţi cu întrebări inutile, murmură guvernanta. Cred că Davida e pe punctul să-şi piardă capul pentru un petit jeune homme dc rien du tout \ o nimica toată, profesorul ei de matematici... L-aţi văzut pe-aici, un tînăr în negru, sărăcăcios, un protejat al casei... Nu l-aţi văzut niciodată?
1 Pentru un tinerel de nimica.
80
— Matematici? Profesor? Un june pe care 1-a trimis Cozianu la Paris? îl ştiu; dar ce-a găsit la el? Inspiră milă; e penibil, e ridicol! îl ştiu foarte bine; are aerul de-a fi bolnav. Cum să nu-1 ştiu! Dar cît de departe au mers lucrurile? Ai băgat bine de seamă să nu se întîmple nimic? Nu vreau să viu prea tîrziu! N-am nici o încredere în...
Voia să spuie „în dumneata", dar se opri şi de astă dată.
— N-am nici o încredere; sînt foarte nemulţumit de dumneata. De ce nu m-ai ţinut la curent? Dacă-mi spuneai, n-aş fi consimţit! E o greşeală gravă!
— Este exact ce mi-aţi cerut, murmură rece mademoiselle Marchand.
— Nu, nu ţi-am cerut nimic, şopti Lăscăruş nervos. Şi-acum ce facem? Ce faci? Ce-i de făcut?
— E din ce în ce mai nervoasă, are crize de plîns şi nu vrea să spuie nimic; azi mi-a cerut s-o las să ia trăsura şi să se ducă în oraş. Am refuzat. Atunci a acceptat să meargă cu mine împreună şi m-a implorat s-o las să coboare şi să se ducă singură, sînt sigură că la el, iar eu s-o aştept în trăsură.
— Bine, dar e nemaiauzit! E primejdios! îţi dai seama ce se poate întîmpla? suflă Lăscăruş.
— Nu se va întîmpla nimic; am s-o urmez după un minut de la intrarea ei în casă, am s-o aduc îndărăt şi trimit chiar azi după-amiază o scrisoare domnului Cozianu. Mîine va sosi, iar poimîine, n-aveţi decît să staţi de vorbă cu el. Da, doamnă, e o bucată foarte frumoasă, şi fiica dumneavoastră o cîntă ca un înger, zise ea zîmbind politicos doamnei Grădişteanu, care se apropiase.
— Ce vreme obositoare, nu-i aşa, domnule Lascari? întrebă doamna Grădişteanu.
— E de neîndurat! Simt că înnebunesc! spuse Lăscăruş cu o convingere şi o tărie neaşteptată. Doamna Grădişteanu îl privi mirată, dar nu spuse nimic.
Cînd domnii începură să-şi ia rămas bun, fiindcă plecau la şedinţa Adunării, Sofia Cozianu îl opri o clipă pe Şerban Vogoride şi schimbă cîteva vorbe cu el, cu glas scăzut:
— Te aştept deseară, şopti ea. Mi-ai lipsit zilele astea.
— Nu-s eu de vină, ştii bine... Vin negreşit...
81
— Şi vreau să mă şi sfătuiesc cu tine: Davida îmi dă de gîndit; nu ştiu ce e cu ea, e obraznică, ciudată, insuportabilă...
— Bine, o să vorbim şi de Davida... după ce se hotărăşte ce facem cu manifestarea populară de 11 iunie, zîmbi Şerban Vogoride.
— Rîzi de grijile mele mărunte, zise doamna Cozianu.
— Nu rîd, spuse el cu bunăvoinţă; dar fiecare lucru la vremea sa şi la locul său... în ordinea importanţei. Vorbim deseară, draga mea.
Se înclină, îi sărută mîna şi ieşi pe peron.
Lăscăruş Lascari trebuia să plece şi el tot într-acolo. Găsi prilejul să mai treacă pe lîngă mademoiselle Marchand şi să-i sufle:
— Să bagi bine de seamă... Norocul dumitale atîrnă de ce se va întîmpla... Mai ales, nimic ireparabil...
Şi plecă repede, agitat, luindu-1 de braţ pe Vogoride şi lipindu-se de el.
— Acum e acum, Şerbane!
Ceilalţi deputaţi vorbeau şi glumeau nervos, încordaţi, socotind că azi şi mîine sînt dezbaterile hotărîtoare, că reforma agrară va putea fi amînată sau întoarsă după voia partidului conservator, dacă azi sau mîine vor obţine majoritatea în chestiunea aparent neînsemnată a manifestaţiei de 11 iunie.
Lăscăruş, în trăsura lui Vogoride (a lui proprie îi urma la pas), se uita peste capetele oamenilor adunaţi de o parte şi de alta a aleii. Deodată i se păru că un om pe care-1 cunoaşte îl priveşte cu o atenţie extraordinară. Cine era? Nu putu să-şi aducă aminte, căci chiar în clipa aceea simţi o lovitură în pălărie şi jobenul îi căzu jos, în trăsură. Lăscăruş se aplecă fulgerător, ghemuit de frică.
— Dau cu pietre! îngînă el, dar Vogoride nu-1 auzi, căci un „Huoo!" uriaş izbucni din masa de sute de oameni care se uitau la ei. Caii se spe-riară şi urcară dealul la trap; sus, vizitiul îi opri şi începură să tremure, năduşiţi. Vogoride, palid, mîrîi:
— Am să pun baionetele pe ei... să-i învăţ eu minte. Şi intră în Adunare, fără să se uite nici în dreapta, nici în stînga; Lăscăruş îl urmă, zvîrlind împrejur priviri speriate, şi întrebîndu-se cine oare era omul care-1 privea astfel. îi era cunoscut. Cine era?
Cei ce au luat parte la această şedinţă a Adunării n-aveau s-o uite niciodată. Drumul pînă acolo ducea prin oraşul zdrobit de căldură, peste gîrla galbenă şi aproape secată, ce-şi scurgea apa groasă.
82
tulbure, dinspre mahalaua tabacilor, cu mirosurile ei putrede şi pestilenţiale; aerul era uscat, praful plutea peste oraş şi turlele celor o sută de biserici păreau mai depărtate în negura gălbuie sub cerul de un albastru fără strălucire, apăsător, înăbuşitor. Pe uliţele dimprejur se îngrămădeau grupuri de oameni, se auzeau strigăte, înspre hanul lui Manuc şi mahalaua Lipscanilor mulţimea era deasă şi se despărţeau din ea inşi care alergau fără să se poată ghici de ce şi încotro, dar păreau să aibă o ţintă precisă şi un rost tainic şi poruncitor. Şirul lung de trăsuri urca neîncetat, la pas, intra pe sub bolta turnului Mitropoliei, unde crucile aurite străluceau stins deasupra turlelor galbene ale bisericii celei mari. Mulţi deputaţi urcau pe jos; pe laturile urcuşului pietruit erau adunaţi privitori în grupuri din care izbucneau aplauze la trecerea cîte unui om politic popular, şi strigăte furioase şi insultătoare- la apariţia miniştrilor conservatori. Copacii deşi şi tufişurile ce acopereau costişele dealului, pînă la zidurile vechi de mănăstire, erau plini de praf şi nici măcar rarele adieri fierbinţi dinspre cîmpie nu le tulburau nemişcarea împietrită. Toată colina părea de piatră nisipoasă, galben-cenuşie, pe care se tirau ca nişte gîngănii negre trăsurile, şi ca nişte furnici oamenii în negru, cu jobenul pe cap, într-un şir necurmat. Sus, între biserica Mitropoliei şi clădirea Adunării, era înghesuială de trăsuri şi oameni. Deputaţii intrau salutîndu-se cu un aer de înţelegere cu prietenii politici şi cu o politeţe ironică şi duşmănoasă cu adversarii.
înăuntru, în sala cea mare cu portretul sultanului şi cu acela, mai mic, al principelui domnitor, aerul era înăbuşitor; la început se deschiseseră ferestrele, dar la glasul primilor oratori ferestrele se umplură de capete de curioşi şi preşedintele porunci să fie închise. De aici încolo, dezbaterile se desfăşurară într-o zăpuşeală apăsătoare, care aţîţa nervii. Din bănci, răcnete şi întreruperi ţîşneau în mijlocul discursurilor de la tribună. Preşedintele îşi agita clopoţelul. Pînă şi înalţii prelaţi, cu potcapuri negre şi văluri călugăreşti, cu cruci împodobite cu ametiste pe piept, sub barba căruntă, se arătau neliniştiţi şi chiar agitaţi, ei altădată de un calm cu totul eclesiastic. Kogălniceanu se urcă la tribună, rotofei şi pleşuv, cu un braţ de cărţi la subsoară; le puse pe tribună şi-şi şterse ochelarii, apoi începu să vorbească. în mijlocul perioadelor celor mai avîntate şi mai generoase, pe cînd vocea-i grasă şi melodică rostogolea imagini vaste şi raţionamente
83
strălucitoare, ochii îi alunecau uneori spre banca miniiterială*, 'iih'd1^ Şerban Vogoride şedea cu capul în piept, fără să-1 privească. Lăscăruş Lascari îşi ştergea gîtul întinzînd dizgraţios bărbia. Vecinul lui se aplecă spre dînsul şi-i şopti:
— Leul oratoriei noastre parlamentare se teme de un singur ins. Un membru al opoziţiei, care auzise, şopti mai tare:
— Leul e Vogoride, şi dînsul se teme de Kogălniceanu! Leul a întâlnit omul!
— Sst! Sst! şuierară deputaţii din băncile Învecinate. Lăscăruş se mişcă fără astâmpăr; soarele zăpuşitor Încălzea geamurile, tăia ân bucăţi sala cii paloşele-i de lumină, lăsând bucăţi mari ân umbră. Lăscăruş îşi feri ochii de soarele care-1 orbea. Preşedintele, biroul secretarilor şi al stenografilor, tribuna însăşi erau în semiîntuneric; se vedeau sticlind ochelarii lui Kogălniceanu şi răsuna giasu-i mare şi cîntător, care mergea la inimă. Banca miniştrilor era ân lumină; doi îşi ştergeau feţele de năduşeală. Vogoride şedea mereu cu capul in piept.
Lăscăruş pierduse şirul şi nu asculta. Deodată 11 văzu pe Vogoride că se ridică în picioare şi-şi dădu seama că e tăcere. Kogălniceanu coborîse, în aplauzele a jumătate din Adunare. Trebuia să răspundă cabinetul şi o făcea, în numele întregului guvern, oratorul cel mai bun al conservatorilor. După obiceiul său, fără să se urce la tribună, Vogoride îşi ândreptă talia masivă şi se-ntoarse spre băncile din stânga, pe care le privi rece şi fulgerător prin monoclu.
— A vorbit cu arta sa bine cunoscută domnul Kogălniceanu, dar s-o spunem pe şleau: chiar dacă eu aş fi de două ori mai mare orator decît dumneata, da, domnule Kogălniceanu, îţi admir geniul, chiar dacă aş avea un glas de sirenă, o gură de aur, nu i-aş putea convinge pe aderenţii dumitale. Ei şi-au însuşit cuvântul domnului Disraeli: „Un discurs bun mi-a schimbat uneori convingerile, dar niciodată votul!"
Rîsete aţîţate izbucniră pe băncile din latura dreaptă; înalţii prelaţi zîmbiră, întorcîndu-şi bărbile unui către cellalt în stingă deputaţii murmurau furioşi, unu! strigă:
— Aşa sînteţi dumneavoastră, nu noi'
— Domnilor - tună Vogoride şi se înveseli deodată - de ce să ne ascundem după principii generoase? Vreţi să le daţi ţăranilor un bacşiş sub formă de pămînt şi să scoateţi la mezat, pentru dumneavoastră şi
84
ai dumneavoastră, uriaşele moşii mănăstireşti şi încă şi mai uriaşele moşii ale statului! Murmurul crescu.
— E cinic! spuse de la locul lui Kogălniceanu, indignat. Deputaţii mîrîiau, doi se ridicară vorbind tare, ceva nedesluşit, acoperiţi de clopoţelul preşedintelui.
— Vreţi să vă urcaţi? Cine vă împiedică? rîse Vogoride, scoţân-du-şi monoclul şi vorbind ca într-un salon. Slujbele vă stau la îndemî-nă. Dar dumneavoastră vreţi totul dintr-o dată, dintr-o singură lovitură! Nu vreţi să urcaţi pe trepte, ci pe umerii noştri, apoi de acolo pe streaşină, şi hop pe acoperiş! Veţi cădea şi vă veţi frânge gîtul!
Două-trei exclamaţii indignate. Dar în rest, tăcere, mârâituri ânăbu-şite. îi lovise ân plin pe cei mai mulţi dintre liberali; cu asemenea lovituri date ân punctul cel mai sensibil al adversarilor, ân ipocrizia şi venalitatea lor, ţinea el la putere cabinetul conservator. Simţind momentul potrivit, Constantin Filipescu se ridică in partea dreaptă a Adunării şi, cu mâna în vesta albă, citi o interpelare:
— Din zvon am aflat că pe Cîmpul Filaretului, zis şi Cîmpia Libertăţii, este a se face pentru ziua de 11 iunie o serbare, care va purta numirea de serbare naţională.
Spusese „va purta numirea" cu un dispreţ rece. întrebă „dacă de ministeriul actual este recunoscută o asemenea serbare... căci anul trecut, sub ministeriul Golescu, s-a făcut tot la acest loc un banchet, ce a luat o turnură politică..."
Se uită la băncile din stânga. De acolo, un deputat âi strigă:
— Ei şi?
— Cât despre mine, domnule ministru - urmă Filipescu ântorcân-du-se către Vogoride - aş dori să înceteze asemenea adunări, care nu pot avea alt rezultat decît acela ar dezordinii!
Şi se aşeză, fără să se mai uite la Vogoride, deşi acesta îi redactase textul interpelării, şi Lăscăruş, care ştia, începu să arunce priviri curioase în dreapta şi-n stânga, să vadă cum vor reacţiona adversarii. Tăceau. Vogoride se ridică şi răspunse: voise să tolereze serbarea, dar în urma tonului în care fusese anunţată întrunirea de către comitetul ei de iniţiativă, o va interzice. Din latura stingă, se ridică Anton Arion, cu pletele negre fluturând şi cu gesturi vii; spuse ironic:
85
— M-am conformat unei circulare emise de cabinetul condus de domnul Dimitrie Ghica!
Beizadea Mitică sări de lîngă Vogoride şi spuse:
— Să se citească ordinul ce am dat!
— Aduceţi Monitorul şi veţi vedea! rîse batjocoritor Arion. Beizadea Mitică îşi încruntă sprîncenele cărunte, în căutarea unui sofism; în sfîrşit găsi.
— Ordinul nu era pentru 11 iunie.
— N-am zis că era pentru 11 iunie, exclamă Arion, vesel că-1 prinsese pe prinţ.
Vogoride simţi că trebuie să intervie. Se ridică şi, plin de gravitate şi falsă mîhnire, zise:
— Nu e în căderea nici unui particular a aduna mulţimea sub nici un pretext!
Prinţul Ghica bodogănea:
— Cinci-şase oameni... zic că sînt reprezentanţi ai naţiei! Un deputat „roşu" se ridică şi strigă:
— Poporul are drept a se întruni! Nici o lege nu opreşte adunările! Vogoride se-ntoarse spre generalul Florescu. Ca deputat, purta o
redingotă neagră, şi îşi mîngîia nervos barbişonul a l'impâriale. Florescu se ridică şi citi următoarea propunere:
— „în toate statele civilizate sînt legi contra atrupamentelor. O asemenea lege e din cele mai urgente şi la noi, şi guvernul să aibă a o supune Adunării cît mai în grabă", semnat: I. Florescu, prinţul Alexandru Mavrocordat, G. Văleanu, Corlătescu, Castroianu, Şerban Vogoride.
— încă o libertate mai puţin! exclamă Kogălniceanu. Deputaţii se ridicau de la locurile lor.
— Statele civilizate! strigă Arion. Civilizaţia înseamnă în limbajul dumneavoastră inchiziţia!
Tremura de indignare. Vogoride se ridică. Se făcu iarăşi tăcere. Şi acuma, cu o mare gravitate, aproape emoţionată, Vogoride rosti răspicat:
— Domnilor, manifestaţia ce se plănuieşte nu se va face cu buchete de trandafiri, ci cu topoare, cuţite, suliţe, furci şi chiar puşti! Să înceteze a mai creşte pe pămîntul ţării asemenea trandafiri, al căror parfum este otrava cea mai ucigătoare pentru societatea noastră! Pacea
r
socială, domnilor, e scăparea ţării şi voi preferi moartea înainte de a călca sau lăsa să se calce vreuna din legile ţării!
— Are lacrimi în ochi, săracul Şerban, zise mişcat beizadea Mitică întorcîndu-se spre vecinii săi.
— Cer Adunării ori închiderea discuţiei, ori amînarca ei pentru mîine, 9 iunie! încheie Vogoride şi se aşeză la loc.
— Amînarea pentru 9, pentru 10, pentru calendele greceşti! rîse Kogălniceanu. Ce tactician! Ce abil comediant!
— Continuăm discuţia! Discuţia! strigau cei dimprejurul său.
— La vot! răcneau conservatorii. La vot!
într-o încordare care putea să scapere dintr-o dată în încăierare, cu priviri sfidătoare, ameninţări şi cuvinte duşmănoase: „Ne mai întîl-nim, domnule, pe alt teren!", se trecu la vot şi majoritatea conservatoare obţinu amînarea. Deputaţii se ridicau, tropotul paşilor şi murmurul glasurilor învălmăşite şi aţîţate umplură sala. Kogălniceanu şi prietenii rămaseră între bănci şi tribună. Vogoride îşi ştergea monoclul.
— Ai fost măreţ, Şerbane, zise Dimitrie Ghica strîngîndu-i mîna, şi cu obrajii tremurînd de emoţie sub favoriţii cărunţi.
Vogoride dădu din umeri.
— Apăr pas cu pas un bastion pierdut, spuse el descurajat. îşi făcu loc spre ieşire urmat de o gloată de amici politici. în uşă era înghesuială. Trecură cu greu printre oamenii adunaţi pe scări, pe care cîţiva vardişti îi ţineau cu greu la o parte. Priviri duşmănoase şi tăcere întîm-pinară ivirea lui Vogoride. El îşi înţepeni monoclul în ochi şi ceni trăsura. Nimeni nu-i răspunse. Lăscăruş Lascari întrebă un vardist unde e trăsura excelenţei sale.
— A plecat acasă, să trăiţi!
— Cine-a spus să plece acasă? întrebă Vogoride care auzise şi era la un pas de ei, cu prinţul Ghica de braţ.
— A venit un tînăr în negru, cam galben la faţă, şi a spus că-i poruncă de la excelenţa voastră; m-am dus la vizitiu de i-am spus, şi-a plecat.
— Vino să te iau eu cu trăsura mea, zise beizadea Mitică. Sau urcă-te în trăsura lui Lăscăruş, că eşti în drumul lui.
Şi se duseră toţi trei la trăsura lui Lăscăruş, care-şi ştergea faţa de sudoare.
86
87
— Ne vedem mîine dimineaţă - sau poate astă-seară la Sofia^ m-auzi, Şerbane? *■
— Bine, luminăţia ta, fie pe deseară, spuse Vogoride, urcîndu-se în trăsură. împrejurul lor era înghesuială, vizitiii strigau să se facă loc, caii sforăiau, gata să dea peste privitorii ce se îmbulzeau printre echipaje. Pe cînd trăsura se urnea încet în urma altor două ce intraseră pe sub turnul Mitropoliei, Vogoride se întoarse spre Lăscăruş:
— Ce-a fost gluma cu trăsura mea?
Lăscăruş voi să răspundă, dar amuţi deodată şi închise ochii înfricoşat. Trăsura intrase sub turn şi ieşea chiar în clipa aceea. în faţă aveau oraşul, cu zecile de mii de acoperişuri, cu masele de verdeaţă întunecată ale grădinilor şi ale zăvoaielor, cu turlele bisericilor sclipind în abureala roşiatic-purpurie a asfinţitului care învăpăia văzduhul plin de pulberi deasupra Cotrocenilor. Şi aici, la un pas, lipit de zidul turnului, stătea un om tînăr îmbrăcat în negru, a cărui faţă galbenă ca ceara, ai cărui ochi ca nişte cărbuni stinşi, Lăscăruş Lascari le recunoscu într-o fulgerare: era omul care-1 privise la sosire. Tînărul ridica un pistol şi-i ţintea. Lăscăruş închise ochii. Pocnetul detunăturii îi asurzi urechea dreaptă. Simţi mirosul tare de praf de puşcă ars.
O clipă nu ştiu nimic. Apoi se gîndi: „Nu m-a lovit! Nu m-a lovit! Nu m-a lovit!" răcni în el o bucurie uriaşă şi spaima. Avea să urmeze încă un foc. Dar nu urmă nimic. Deschise ochii. Fumul alb de praf de puşcă se destramă. Se uită spre stînga: tufişurile se mişcară o clipă, apoi împietriră din nou. „A fugit."
— Ce-a fost Şerbane? îngăimă Lăscăruş îngheţat de frică. Şerban Vogoride şedea în dreapta lui, cu capul pe piept ca pe banca ministerială. Dar nu mai avea pălărie. Pălăria căzuse jos în fundul trăsurii. Şerban era schimbat la faţă, cu ochii întredeschişi, şi părea ciudat, parcă se gîndea la ceva, sau încerca să-şi amintească de ceva, din răsputeri.
— Ce e, Şerbane? Eşti amărît? se gîngăvi Lăscăruş, simţind că i se face frig. în clipa aceea auzi, limpede de tot, deşi departe, cum strigă cineva:
— în Vogoride au tras!
îşi dădu seama că e glasul lui Dimitrie Ghica. Dar nu mai ştiu de nimic cîtăva vreme. Oamenii care se repeziră la trăsură, întrebările
88
încîlcite, răcnetele, agitaţia vardiştilor, glasul prefectului poliţiei, Nicolae Bibescu, care striga:
— Să se închidă porţile! Să nu mai iasă nimeni din incinta Adunării! Toate astea nu-1 putură scoate din năuceala care-1 făcea să scoată
numai vorbe fără şir. întreg acel sfert de ceas fu numai zăpăceală, strigăte, agitaţie. Abia tîrziu veni un escadron din regimentul întâi de lăncieri, să păstreze locurile şi să gonească pe nepoftiţi. Dar până noaptea târziu se adunară grupuri de curioşi, care nu se puteau apropia, căci soldaţii le spuneau fără asprime:
— La o parte, domnilor! La o parte!
Sus, ân curtea Mitropoliei, locotenentul Măldărescu descăleca şi dădu frânele calului ân mîna unui soldat. Apoi urcă scara, cu sabia zăngănind pe treptele de piatră. îl văzuse la sosire, într-un grup, pe Iovanache, care părea tulburat şi-i azvârlise o privire ântrebătoare, la care el, de sus din şa, dăduse din umeri a neştiinţă. Acum intră în marea sală şi făcu cîţiva paşi printre scaunele răsturnate. Hîrtii rămăseseră pe pupitre şi pe covorul roşu de pe jos. Nu era nimeni. Se uită împrejur cu un aer sever şi nemulţumit. Asta era revoluţia populară? Astea erau baricadele pe uliţele Bucureştilor? Ieşi, târîndu-şi sabia pe covor. Afară, ân umbră, un lăncier din escadron salută, bătând din pinteni.
— Să trăiţi.
— Bună seara, Roşea...
— Domnule locotenent... vă raportez... o să se dea acuma pămînt la oameni?
Măldărescu zări dincolo de soldat, în întuneric, un grup. Ascultau. Aşteptau un răspuns.
— Cred c-o să se dea, zise Măldărescu şi se-ntoarse, simţind că-1 sugru- ia gulerul înalt, roşu.
vn
Lăscăruş Lascari se duse acasă şi bău cafele, plimbîndu-se singur prin odaie. Ştia mademoiselle Marchand? Ce amestec avea? Ştia Davida? Ce rost avea Davida în toate astea? Lui Lăscăruş îi era frică pentru el, pentru patima lui, frică de lucrurile necunoscute care se puteau întâmpla. Seara târziu nu mai putu răbda,
89
ceru cealaltă trăsură - pe cea de după-amiază, cu perna plină de sînge, voia s-o dea la carosier, să-i schimbe perna, şi s-o vîndă, cu preţ cît mai bun - şi porni. La Cozieni erau luminate numai două ferestre. Putu intra ca prieten al casei. „Cucoana Sofia era bolnavă." Ceru să vorbească guvernantei. Palidă, cu părul netezit şi strîns în coc, mademoiselle Marchand îl întâmpină în salonul pustiu unde ardea numai o lampă.
— Cest terrible, cette pauvre madame Cozianu souffre cffroya-blement \ zise ea. Pentru Vogoride nu avu nici un cuvînt. Lăscăruş, livid şi gras, o spiona cu ochii lui tulburi.
— Da, Vogoride era un prieten bun al lor ..
Guvernanta strînse buzele şi nu spuse nimic. Lăscăruş mai încercă de vreo două ori să aducă vorba despre Vogoride, dar ea tăcea îndărătnic, în sfîrşit, spuse:
— Era un om rău.
„Nu ştie nimic", se gîndi Lăscăruş, care schimbă vorba numai-decît:
— Azi după-amiază, aţi fost acolo?
— Da... Tînărul nu era acasă... Dar însăşi vizita e de ajuns. I-am şi trimis scrisoarea, cu amîndouă veştile, domnului Cozianu.
— Foarte bine! Foarte bine... Foarte bine!
— Domnule Lascari... v-aţi mai gîndit la mine?
— N-ai nici o teamă, domnişoară. Cum se face treaba, eşti o per- * soană independentă. Nu bogată, dar cu mica dumitale independenţă | materială, zfse grăbit şi larg Lăscăruş. Guvernanta înclină uşor capul. ţ
— Mulţumesc... Sînteţi foarte generos... i
— Aşa sîntem noi, orientalii. Ce face Davida? L
— Are o criză de nervi, ca şi maică-sa, dar din alte motive, cred... I Plînge şi nu vrea să vadă pe nimeni. Parcă e nebună... I
— Aha, aşa... murmură gînditor Lăscăruş. Bine, bună seara; am să I mai viu pe aici şi mîine. w
A doua zi şi a treia zi, Lăscăruş care stătuse să se gîndească toată 1
noaptea, umhlînd ca un strigoi şi sunîndu-şi nervos banii în buzunar, tf
umblă prin tot oraşul. Află că principele Cuza se înfuriase cumplit de m
vărsarea de sînge, ceruse să se descopere numaidecît făptaşul şi că §
1 E îngrozitor, biata doamnă Cozianu suferă înspăimîntător.
foarte mulţi oameni fuseseră luaţi pe sus şi închişi la Plumbuita. Nimeni nu se îndoia că fapta fusese pusă la cale în cercurile din jurul lui Rosetti şi Kogălniceanu, deşi aceştia se lepădau de asasinat şi de răspunderea morală pentru el. Lăscăruş îi vizită chiar şi pe ei, spre marea lor surprindere. Ceru să le vorbească între patru ochi şi se arătă părtaş al ideilor lor, de multă vreme bătut de gîndul de a-i urma pe ei, nu pe conservatori în arena politică. De altfel, lăsa să se înţeleagă că el ştie cine a plănuit şi cine a săvîrşit fapta; frămîntîndu-se în fotoliu, zîm-bind cu dinţii lui verzui şi schimonosindu-şi faţa în ticuri şirete şi amabile, îi băgă în cap lui Rosetti că de bună seamă „conul Mihalache" a urzit atentatul şi că însuşi vodă nu e străin de el, iar lui Kogălniceanu îi insinua că el, Lăscăruş, are dovezi sigure de răspunderea lui Rosetti, „şi poate chiar a lui Cuza". Aşa, din bănuieli şi zvonuri obscure, din convorbiri tainice în doi, la flacăra galbenă a unei lămpi al cărei abajur lumina numai covorul de pe masa de lucru a lui CA. Rosetti sau a lui Kogălniceanu, se ţesu urzeala de nesiguranţă, de vinovăţie amestecată cu triumf, care a dus, precum se ştie, la închiderea anchetei şi la neştiinţa desăvîrşită ce domneşte pînă astăzi asupra pricinilor imediate ale uciderii lui Şerban Vogoride. Dar din toate astea, Lăscăruş Lascari se alese cu stima, amestecată cu oarecare teamă şi repulsie, a fruntaşilor opoziţiei; iar după lovitura de stat a lui Cuza, naivii se mirară văzîndu-1 membru al Camerei în sînul partidului lui Kogălniceanu şi C. A. Rosetti, în care partid, de altfel, ascensiunea lui a fost pe cît de nevăzută, pe atît de reală, mai ales cînd Brătianu începu să-şi întemeieze dominaţia absolută asupra partidului liberal şi să-i îndrepte politica spre coaliţia de mai tîrziu.
Lăscăruş nu veni a doua zi în casa din Culmea Veche; se întîlni cu Cozianu, întors de la ţară în îmbulzeala de redingote negre, cucoane în doliu, ofiţeri în mare ţinută şi cu o fundă neagră la minerul săbiei, ce astupa Podul Mogoşoaiei în faţa bisericii Sărindar, unde era expus trupul răposatului, în frac, cu ordinele şi decoraţiile turceşti, ruseşti, austriece şi româneşti schpindu-i pe piept şi cu o luminare în mîini. Pe cînd trecea Cuza, urmat de ofiţerii curţii şi de miniştri, Lăscăruş se apropie de Cozianu, care se întîlnea cu prieteni şi rude şi împărţea strângeri de mîini. Cozianu era în prada unei agitaţii ciudate; era galben şi desperat, căci îşi dădea seama, ca toată lumea de altfel, că reforma agrară se va înfăptui acum, că principalul ei adversar căzuse; şi
90
91
pe de altă parte nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că-1 vede întins pe catafalc pe Vogoride. De aceea, trecea neîncetat de la o întunecare funebră la nişte rînjete cu totul nelalocul lor. Unora le răspundea cu gravitate lugubră:
— O mare nenorocire, monşer... un dezastru pentru ţară... şi o mare pierdere pentru noi...
Iar altora, cu un fel de veselie de om care se ţine să nu izbucnească în rîs:
— Sigur, monşer: şi-a făcut-o singur! I-am spus de multe ori, dar n-a vrut să m-asculte...
La altă întrebare, se posomora iar:
— Sofia? E bolnavă... exagerează şi ea... Şi izbucnea într-un rîs stăpînit, satisfăcut.
— Ar trebui să înţeleagă că toţi sîntem muritori, he-he-he! Lăscăruş îi spuse discret:
— Sandule, am să-ţi vorbesc într-o chestiune însemnată...
— Bine, vino după-amiază.
După-amiază, Lăscăruş veni şi ceru să-i vorbească Davidei întîi şi să nu fie anunţat încă stăpînul casei. Era în frac, şi cu un buchet de trandafiri albi în mînă. Davida trimise vorbă că se simte rău şi că nu-1 poate primi.
— Nu face nimic, mă duc eu să-i bat la uşă, zise Lăscăruş, îl lăsă acolo pe feciorul uimit şi intră în odaia Davidei. Fata sări în sus de pe scaun. Era în rochia ei verde ca măslina crudă, pusă neglijent, descheiată la mîneci şi la gît. Era palidă, cu ochii mari şi arzători şi cu părul lucios răvăşit pe umeri. Mademoiselle Marchand se ridică şi ea în picioare şi protestă:
— Mais, monsieur...
— Ca vechi prieten al familiei, pot să vorbesc singur cu pupila dumitale; şi am ceva foarte important să-i spun, zise Lăscăruş, amabil şi strîmbînd-se de nervozitate. Lasă-ne o clipă singuri.
— Nu pleca! exclamă fata. N-am nimic de vorbit cu nimeni! i
— Mă duc să-1 avertizez pe tatăl dumitale, murmură mademoiselle f Marchand, ieşi şi se aşeză pe un fotoliu în salon. Davida rămase | singură cu Lăscăruş. Acesta puse buchetul pe o masă şi spuse: 4
— Ştii că am fost cu el în trăsură. Nimeni nu bănuieşte măcar cine * 1-a omorît. Nimeni. Eu, însă, ştiu. Eram în trăsură.
92
Davida înţepeni, dreaptă şi priviridu-! fix cu ochii ei arzători. Era slabă şi neagră şi subţire - încă un copil. Lăscăruş, gras şi nespălat (fracul îl făcea să pară şi mai unsuros), zise:
— Ţii mult la prietenul dumitale?
— La care prieten? suflă Davida printre buze pălite şi uscate.
— Care 1-a omorît. Ştii tu bine care, spuse familiar, aproape părinteşte, Lăscăruş Lascari şi se aşeză în fotoliul părăsit de mademoiselle Marchand.
— Ştiu tot, adăugă el.
— De unde? De la cine?
— Ce te priveşte? Pot să-ţi spun un lucru. Vodă e scos din fire şi vrea să-i spînzure pe făptaş şi pe complicii lui.
Nu era pedeapsă cu moartea în legile Principatelor Unite, dar Lăscăruş socotea că Davida nu ştie şi că în clipa asta n-are să se gîndească să controleze. Era doar un copil.
Spre marea lui surprindere, o văzu că se face verde şi că suflă tremurînd:
— Să-1 spînzure! Să-1 spînzure! Să-1 taie în bucăţi, să-1 toace mărunt, bucăţică cu bucăţică, uite-aşa! Uite-aşa!
Şi toca în aer cu muchia mîinilor, cu un gest de nebună. Avea ochii roşii şi arşi de plîns, duşi în fundul capului.
— A îndrăznit, ticălosul... derbedeul... viermele... sluga ticăloasă... Să-1 spînzure! Cîinele! Viermele! Să-1 ucidă!
— Cum? întrebă Lăscăruş mirat şi neîncrezător. Tu nu ştiai?
— Am fost la el după-amiază, să-i spun să nu-i facă nimic lui Şerban, să-i spun că nu pot, că-1 iubesc pe Şerban, că-1 iubesc, că-1 iubesc...
Şi căzu cb capul pe braţe, izbucnind în plîns sfişietor.
— Aha, va să zică pentru asta te-ai dus la el cu franţuzoiaca.. murmură Lăscăruş.
— Dahahabaa... hohoti Davida, zdruncinîndtt-se de plîns. Să-1 homoare... să-1 ho... ho... homoare...
— Stai, că nu merge cum vrei matale, fetiţe, zise rece Lăscăruş. Cazi şi tu in capcană... Dacă-I prinde, o să spuie tot; o să ştie ăia dc la Agie să scoată din el şi ce n-a făcut. O să se afie şi de tine; o să i'ie un scandal cumplit; taică-tâu îşi zboară creierii şi maică-ta înnebuneşte.
93
Davida se aşeză, cu mîinile pe genunchi; îl privea, rătăcită, cu gura întredeschisă. Lăscăruş se apropie de ea şi-i luă mîna într-ale lui; mîna aceea mică şi rece şi fragedă îl tulbură; o lăsă şi se depărta iar; trebuia să-şi păstreze cumpătul.
— Ca om politic şi cetăţean am datoria să spun că l-am văzut ridi-cînd pistolul, zise Lăscăruş. Tremura. Tremura şi Davida. Dar Lăscăruş, tremurînd, zîmbea cu dinţii-i verzui.
— Numai că eu ţin la tine şi la ai tăi, şi n-am s-o fac. Mă duc chiar acum la taică-tău şi te cer de nevastă.
Tăcu, aşteptând. Davida se ridică şi îngînă:
— Nu...
— Ce-ai spus? întrebă amabil Lăscăruş, tremurînd. Davida căzu pe pat şi începu să plîngă. Lăscăruş se apropie şi o mîngîie pe păr, pe umeri, pe spate, pe talie.
— Las' că nu-i nimic. îţi trece. O să scapi... Te scap eu... Şi pe el îl scap...
Davida începu să plîngă şi mai tare, cu deznădejde, icnind ca un copil. Lăscăruş deschise uşa şi o chemă cu glas tare pe mademoiselle Marchand. Aceasta se ivi într-o clipă.
— Stai cu ea. N-o lăsa nici un pas, să nu facă vreo prostie. Şi se duse la Alexandru Cozianu cu care se încuie ân biroul acestuia. Cozianu era fericit că scăpase de Vogoride, turbat de ură pe nevastă-sa, speriat de ce-i spusese mademoiselle Marchand despre pasiunea netrebnică a Davidei pentru un om de nimic, al cărui binefăcător fusese el, Cozianu. Aproape că-i sări de gât lui Lăscăruş când âl auzi că o cere pe Davida.
— Tu eşti un adevărat prieten! zise el imbrăţişându-1. Dar cu Davida ai vorbit?
— Da, şi primeşte, dacă dumneata primeşti.
— Bine că mă iubeşte ea cel puţin, murmură Cozianu, încrun-tîndu-se...
— O să trebuiască să vorbim şi cu coana Sofia, zise Lăscăruş.
— E prea mâhnită acuma ca să se mai gândească la copiii ei, rîse dur şi amar Cozianu. Nu e nevoie.
în aceleaşi zile, Anghel Popescu veni de cîteva ori să întrebe de Davida, dar slugile, care primiseră porunci straşnice de la mademoi-
94
selle Marchand, îl respinseră. Ceru să vorbească guvernantei, care-1 primi cu răceală şi cu un dispreţ ucigător:
— După cum te-ai purtat în casa binefăcătorului dumitale, mă mir că mai ai neruşinarea să vii aici!
Anghel încercă să-i vorbească lui Cozianu, dar feciorii îi spuseră:
— Dom'le Anghel, nu mai veniţi că nu e bine. E foc boierul...
Se întoarse acasă şi zăcu pe pat singur, neştiut, fără să mănînce. Cînd ieşi şi se mai duse o dată ân Culmea Veche, află că boierii au plecat ca să facă la ţară cununia duduii Davida cu conaşul Lăscăruş. Se-ntoarse ân neştire, se culcă şi nu se mai sculă: peste câteva ceasuri, zăcea ân delir pe pat, scuturat de friguri şi chinuit de cumplite junghiuri in creier. Pierdu in curînd simţirea timpului scurs; i se păru că-i apar chipuri de oameni, că-i vorbesc, că-1 acuză sau îl ameninţă. Unul îi apăru atît de schimbat, încît strigă la el:
— Piei, eşti nălucă!
Era Alimănescu. Pămîntiu, cu ochii tulburi, cu fruntea plină de sudoare, clănţănind din dinţi, dîrdîind, bolnavul ii făcu semn să dispară. Dar năluca nu dispăru, ci se aplecă asupră-i şi-1 acoperi cu ceva, şoptind:
— De ce nu m-ai ascultat?
Anghel ridică puţin capul cu ochi sticloşi şi nasul subţiat şi-1 privi, clănţănind din dinţi.
— De ce nu m-ai ascultat? repetă dureros cellalt. Anghel îşi lăsă capul să-i recadă pe pernă şi închise ochii.
— Le-ai făcut jocul lîncezilor... nu voiau cu nici un preţ decît o reformă... Le era frică de republică, de votul universal, de poporul înarmat... zise Alimănescu. atît de chinuit şi de trist, încît Anghel îşi dădu seama de asta şi prin delir.
— ... Au amînat manifestaţia, au oprit totul... î-am rugat, i-am implorat, au spus că nu mai face trebuinţă... şi au trimis vorbă la sate că reforma se face şi să stea liniştiţi... Ah, dacă-ncercam măcar... dacă-nccrcam..
Apoi mormăi, singur, cu deznădejde, amar:
— - Ne smulgeau revoluţia din mînă, şi-o trăgeau înapoi, ca în 48 la noi, ca în iulie 1830 la Paris, ca în februarie şi iulie 1848. A intrat în ei diavolul laşităţii, al egoismului, al moderaţiei, al compromisului... N-am să mai văd libertatea, Anghele, gemu el deodată, privindu-1
95
tulbure pe bolnav. Dar Anghel bolborosea ceva, cu ochii în tavan, şi nu-1 auzea.
Alimănescu sări în picioare şi plecă alergînd pe stradă după un doctor; acesta însă nu putu decît diagnostica o febră cerebrală şi un sfîrşit fatal; într-adevăr, Anghel Popescu muri peste două zile. Iar Toma Alimănescu, doctor în ştiinţe şi practician al revoluţiei, fu doborît de ftizie în primăvara următoare.
Alexandru Cozianu o dădu afară pe mademoiselle Marchand, deşi ea îi declară cu mîndrie că n-are nimic să-şi reproşeze, că a vegheat asupra onoarei şi purtării Davidei, dar că n-avea nici o putere asupra sentimentelor fetei. Totuşi, guvernanta nu se împotrivi prea mult; spera să se retragă acasă la Nogent cu micul capital, din care Lăscăruş urma să-i dea a doua jumătate; dar Lăscăruş îi trase chiulul, şi nu-i dădu nimic; dimpotrivă, mademoiselle Marchand se trezi la hotel cu un mandat de expulzare: trebuia să plece din Principatele Unite în douăzeci şi patru de ceasuri. De la plecarea ei, nu i se mai ştie urma.
Cozianu şi cu Sofia Cozianu trăiră la ţară cîţiva ani. Cozianu nu vorbea cu nevastă-sa decît strict cît era nevoie. Prin 1870, muri dintr-o mîncare de ciuperci. Zvonurile care umblară o vreme, că l-ar fi otrăvit Florica, ţiganca cu dinţi putrezi, nu găsiră crezare. Sofia Cozianu se mărită iar, cu un baron Bodman, la Viena, şi se crede că a fost fericită.
Iar Lăscăruş şi Davida Lascari avură, încă din primii ani, cinci copii, ai căror urmaşi există şi azi. Lăscăruş a fost unul din guvernatorii Băncii Naţionale. S-a vorbit mult despre figura enigmatică şi sinistră a lui Eugeniu Carada, care conducea din umbră „Oculta", directoriu ascuns al partidului liberal. Dar Carada nu era decît o copie ştearsă a grasului şi verzuiului Lascăr Lascari, inspiratorul livid al multora din manevrele politice ale liberalilor în anii aceia, astăzi de mult uitat, pe atunci aproape neştiut, dar cu atît mai puternic. A murit în Elveţia, de un cancer, iar Davida i-a supravieţuit puţin. Există un portret al ei din 1860, o fotografie făcută după metoda, părăsită de atunci, a lui Daguerre. Şi o altă fotografie din 1889, la un an înainte de moarte. Prima arată o fată de vreo optsprezece ani, în crinolină şi cu fîşii subţiri de dantele la gît şi la mîneci. Faţa îi e îngustă, copilărească; Davida îşi ţine capul sus, cu o mîndrie feroce, iar ochii ei mari şi negri privesc ca spre o soartă eroică şi spre o lume în care fiinţa
96
aceasta are toate drepturile şi va stăpîni totul şi pe toţi, după bunul ei placaşi poftele ei. A doua fotografie e a unei femei trecute de patruzeci de ani, colţuroasă, slabă, cu gura suptă şi ochii încercănaţi; pare încăpăţînată, uscată şi dură, iar privirea ei e pustie, plină de deznădejdea ostenită a unui om care nu înţelege, n-a înţeles şi nu va înţelege niciodată.
PARTEA A DOUA
Copilării
I
Intr-o dimineaţă de primăvară a anului 1874 sau 1875, Lăscăruş Lascari se pregătea să plece de la clubul partidului liberal şi să se ducă acasă la prînz. Se schimbase în ultimii peste zece ani. Era tare gras; făcuse o burtă mare care trăgea în jos, nişte şolduri şi un şezut de sultană, încărunţise; părul rar îi era plin de mătreaţă şi favoriţii stufoşi făceau ca obrajii lui rotunzi să pară şi mai umflaţi. Cu hainele veşnic negre şi veşnic mototolite, reverele de mătase ale redingotei veşnic pătate şi presărate cu mătreaţă, Lăscăruş părea nesănătos; era prea alb, părul i se rărea prea tare, şi încărunţise urît, murdar; te aşteptai să-ţi spună că e bolnav, de ceva grav, de vreo boală cumplită, că ascunde sub jiletca albă bube de lepră sau ceva asemănător; dar nimeni nu ştia nimic de aşa ceva, nici măcar el; mînca şi bea mult, fuma ţigări de foi şi bea cafele; zăcea pretutindeni prin fotolii, abia mişcîndu-se de la un fotoliu la altul, de acolo la trăsură, de acolo în alt fotoliu. în această odaie sumbră, cu perdele groase de catifea de culoarea puricelui (ventre de pace evmouie), unde totul se pierdea în umbra cafenie tăiată de lame de lumină intrate prin perdele şi în care pluteau straturi de fum albastru de tutun, în această odaie cu console de marmură în colţuri şi busturi de bronz pe ele - busturi de oameni politici cu barbişon â Imperiale sau cu bărbi pătrate (unora din ei sculptorul le făcuse şi un lomion de bronz pe nas), în această odaie care mirosea a cafea şi a trabucuri bune ajunse însă la stadiul cînd şi ele miros greu şi urît, domnii care nu erau alături la mesele de joc, sau dincolo, să citească ziarele, şedeau în fotolii şi un grup se adunase împrejurul lui Lăscăruş Lascari, cufundat
101
în fotoliu, cu burta în sus, cu ochii întredeschişi şi havana în gură. Mîna dreaptă îi atîrna inertă pînă la pămînt şi ţinea în ea un ziar: The EastemEchocu subtidul în franţuzeşte: L'Echo d'Orient. Domnii din jurul lui tăceau şi aşteptau să se pronunţe oracolul. Lăscăruş tăcea nu fiindcă voia să dea şi mai multă greutate cuvintelor sale, ci fiindcă ajunsese de o lenevie extremă. Vorbea rar şi atunci cu atîta preciziu-ne, rezervă şi subînţeles, încît amicii săi politici se învăţaseră să stea după aceea să discute şi să interpreteze ce spusese dînsul; astfel, printr-o urmare aparent paradoxală, Lăscăruş ajunsese să vorbească tot mai puţin, avînd tot mai puţină nevoie să se explice, doar grija asta şi-o luau asupra lor interlocutorii săi. Acuma stăteau în faţa lui şi aşteptau cîţiva deputaţi şi senatori apropiaţi care afectau o familiaritate primită de el cu cea mai mare inerţie şi rezervă. Vesta albă îi scotea în evidenţă pîntecul umflat; pîntec alb, rotund, cap alb, şi împrejur aripi şi elitre negre. Lăscăruş părea o mare insectă răsturnată pe spate şi care, obosită de încercările de-a se întoarce la loc, s-a oprit. Numai picătura verde, transparentă şi sclipitoare a unui smaragd în capătul acului de cravată, părea străină de această masă moale şi fără apărare, albă şi neagră, în faţa căreia însă domni cu bărbi şi cu favoriţi, la fel de copţi şi de pîntecoşi ca el, stăteau şi aşteptau cu un interes amabil, care ascundea o mare încordare.
— Ia spune, coane Lăscăruş - întrebase Dumitru Văsescu, cu degetele mari în răscroiala jiletcii, gestul său obişnuit - ia spune, coane Lăscăruş: ce se face cu calea ferată de la N... la Dunăre? O răscumpără statul?
Lăscăruş părea că se gîndeşte adînc, sau că a ştiut odată răspunsul, dar 1-a uitat şi acuma încearcă să-şi aducă aminte. După oarecare trecere de vreme, un alt deputat, un domn cu barbişon scurt, cum îl pusese la modă preşedintele celei de-a treia Republici franceze, mareşalul de Mac-Mahon, crezu că Lăscăruş vrea să evite un răspuns, şi că-i va fi recunoscător dacă schimbă vorba; de aceea observă:
— Ştiţi că opoziţia pregăteşte o interpelare. Că de ce adică să nu meargă linia ferată direct la Dunăre, la schelă, în loc să facă atitea cotituri pe loc neted, şes, fără rîuri mari şi fără nimic altceva? Vor să protesteze asupra traseului acestuia care-i făcut anume ca să deservească moşiile familiilor Cozianu, Lascari, Mavromihali şi- alţi pro-
102
■ prictari din judeţ, care sînt şi membri în consiliul de administraţie al I Băncii Agricole din N...
■ Lăscăruş se îndoi înainte ghemuindu-se asupra propriului său pîn-
■ tec, şi, sprijinindu-se în mîini, se ridică. Lăsă Ecoul Orientului pe
■ .jos, lîngă Românul pe care de asemenea îl aruncase pe covor. îşi apu-
■ că lornionul care atîrna de o panglică de mătase neagră prinsă de reve-
■ rul redingotei şi, ţinîndu-1 între degete, se uită împrejur zîmbind.
m — Mă rog dumneavoastră: ce e rău în asta? Calea ferată trebuie să
■ deservească interesele cetăţenilor, nu ale geometriei sau ale geogra-
■ Iici, nu? E vorba aici de interesul nu numai al cetăţenilor, ci şi al ţării.
■ Este vorba de a exporta cereale pe Dunăre în jos. -Care cereale? Nu I acelea recoltate pe proprietăţile de la şes? Iată deci dar, domnilor, că
■ nu e ceva de ruşine; domnii din opoziţie n-au decît să-şi formuleze in-I lerpelarea: li se va răspunde adevărul - aşa după cum de altfel ne este
■ obiceiul în toate cestiunile publice.
I Şi se îndreptă spre uşă, arătîndu-le celorlalţi spatele: redingota îi
I era mototolită de parca-ar fi dormit în ea.
I Deputaţii se ţinură după el. Văsescu îl apucă de mînecă:
— Spune-ne omule, ce se face cu drumul cela de fier! Nu ne mai fierbe în oală seacă!
în uşă, Lăscăruş, care-i făcuse semn feciorului din vestibul, se întoarse la ei şi zîmbi iar, în felul său nevinovat şi şiret.
— Ei, acuma vreţi să le mai ştiu şi pe toate! Eu nu sînt om politic; sînt om de bancă, sînt fiananciar; deputat voi muri , nu ca domniile, voastre... Ei, ce să vă spun? Credeţi că va trăda cabinetul secretul deliberărilor sale? Şi tocmai mie?
Rîdea, îmbrăcîndu-şi ulsterul pe care i-1 ţinea feciorul. îşi trase mănuşile tocite şi murdare (căci Lăscăruş nu se spăla pe mîini decît rar, pe faţă şi mai rar, şi nu se scălda niciodată), luă jobenul şi basto-
Inul apoi, chicotind, încheie: — Eu nu ştiu nimic şi nu mă interesează cestiunea cîtuşi de puţin. Pot doar să vă spun că cumnaţii mei, Cozienii amîndoi, au cumpărat acţiuni de-ale societăţii drumului de fier. Nu mă-ntrebaţi cîte şi la ce preţ, că nu ştiu. Aii revoir, domnilor: sluga dumneavoastră. Şi ieşi. în urma lui, ceilalţi se priveau. Pe cînd se auzea trăsura | ieşind din curte, Văsescu spuse:
! 103
— Prin urmare, acţiunile societăţii se vor răscumpăra de către stat -sau statul se va cointeresa în afacere, deci dividende sigure! Mergeţi ! în oraş, domnilor?
Ieşiră valvîrtej, şi trăsurile începură să se înşire la trap pe stradă; în aceeaşi zi, toate acţiunile care se aflau pe piaţă erau cumpărate. în curînd se făcu publică şi legea prin care statul devenea acţionar al căii ferate dintre N... şi Dunăre, în proporţie de cincizeci şi unu la sută, lege care a fost temelia multor averi de după aceea.
După ce plecă de la club, Lăscăruş zăcu în trăsura care aluneca pe roatele-i cauciucate cu spiţe lăcuite. Geamurile zornăiau uşor. Pernele capitonate se înfundau sub greutatea lui Lăscăruş. El dormita cu ţigara de foi între buze, umplînd de fum albastru pal interiorul trăsurii căptuşite, cu catifea albastră închisă. Lăscăruş era satisfăcut; simţea că asudă uşor din pricina ţigării foarte tari; o anumită greutate a minţii, o densitate a capului, simptom de intoxicaţie, îi făceau plăcere. Se simţea puternic, greu, plin de o mulţumire bestială, animalică, de rîmător care a mîncat mult de nu mai poate răsufla şi se întinde pe-o parte, grohăind; aşa se simţea Lăscăruş îndeobşte în faţa universului şi a vieţii, şi cum şedea el cu ochii întredeschişi, aproape adormit, îi jucau prin minte imagini legate de alte plăceri ale cărnii; se gîndea la cumnată-sa Cleopatra şi se congestiona de poftă. „Are să-mi pice curînd la aşternut", se gîndea Lăscăruş cu satisfacţie. Trăsura intră în curtea casei Cozienilor, pe care Alexandru, tatăl Davidei, o dăruise fiică-si, copilul său preferat, atunci cînd îşi împărţise copiilor averea. Era neschimbată - poate doar suliţele grilajului să-şi fi pierdut oleacă poleiala de pe vîrfuri - şi acelaşi fecior care-i deschidea uşa trăsurii lui Alexandru Cozianu coborî iute înainte de a se opri cupeul în faţa intrării, trase uşa şi dădu jos scara, apoi stătu mirat pînă coborî stăpînu-său. Lăscăruş urca încet scările. Sus, gîfîia. „Trebuie să ne mutăm o dată de aici", îşi spuse el pentru a o mia oară. De cîtăva vreme nu mai era atît de hotărît ca altădată: constata mereu cît îi venea de greu să urce treptele astea solemne născocite de blestemata îngîmfare a lui socru-său, şi de fiecare dată îşi zicea: „Trebuie să mă mut, să vînd casa asta, să fac ceva cu ea... Dar, ca şi acuma, se gîndea: Bătaie de cap, zidari, moloz, tapiţerii, vopsele, mobile stricate, vaze sparte, frig, miros de vopsele şi de tencuială, balamuc... Nu, nu! Mai bine mai stau şi pe urmă om vedea..."
îşi dădea foarte bine seama că acest „om vedea" era pretextul sub care se ascundea înfrîngerea voinţei sale. „Altădată, cînd îmi puneam ceva în cap, se şi făcea. Acuma, umblu cu «om vedea». îmbătrînesc, îmbătrînesc. Am şi îmbătrînit? Nu!" îşi spuse el pe cînd îşi scotea haina şi pălăria în antreu; şi-un colţişor de spaimă şi de desperare mijea în el, undeva în piept, împrejurul inimii. Acolo simţea această umbră, acest abur, acest nor trecător, îndată risipit, care însă era înfricoşător. „Nu, nu! îşi zicea Lăscăruş îngrozit. N-am îmbătrînit." Dar, uitîndu-se în oglinda cea mare care acoperea un întreg perete al antreului, îşi vedea guşa grasă şi fălcile pline de seu, păroase, fruntea înălţată peste măsură de chelia incipientă, şi recunoştea cu amărăciune, ciudă şi furie: „ Nu, dar sînt pe cale; n-am ce-i face: sînt pe cale să îmbătrînesc".
Intră în anticameră, apoi în salon, frecîndu-şi mîinile: „Mă mai poate plăcea Cleopatra? se întreba el. Şi tot frecîndu-şi mîinile: mă place, nu mă place, tot o să-mi cedeze." Şi, cu burta înainte, cu pleoapele grele căzute pe ochii mijiţi, adormiţi pe subt ele, înainta zîmbind larg cu dantura-i verzuie, să-i sărute mîinile Cleopatrei Cozianu, soţia fratelui celui mai mare al Davidei. Cleopatra, în clipa aceea singură în salon, era o cucoană tinără de tot, de vreo optsprezece-douăzeci de ani, durdulie, albă, ochioasă, sprîncenată ca un haiduc, cu bărbia zdravănă şi buza de jos mai groasă decît cealaltă. Avea în ea un ce ascuns şi nelinştit, parcă mereu se gîndea la ceva ce uitase, parcă mereu avea o grijă. Dar nu era decît părere; griji n-avusese niciodată; cît despre gîndit, da, se gîndea mereu Ia ceva, ea ştia la ce. Se ridică de pe scaun şi se repezi să-1 pupe pe favoriţi pe Lăscăruş: un foşnet de mătase, o joacă de luciri ale rochiei de tafta couchcr de solei! \ mireasmă de făptură tînără şi brună în nările domnului Lascari; uimit, dînsul o apucă însă prompt şi o sărută de-a binelea, apăsat şi cu înţeles. Ea, în loc să se dea îndărăt cu scîrbă cum ar fi făcut cele mai multe femei, se feri numai ca să se uite peste umărul lui Lăscăruş.
— Nene, ce faci! şopti ea alarmată. Dacă ne vede Davida?
— Şi tu, dacă te dai la om în felul ăsta, ce vrei? murmură Lăscăruş rîzînd şi aşezîndu-se într-un fotoliu.
1 Asfinţit de soare.
104
105
— Voiam să-ţi mulţumesc, spuse ea cu un aer naiv, nevinovat, de copilă. Voiam să-ţi mulţumesc pentru binele ce ne-ai făcut cu drumul acela de fier... Titi e la bancă, să aranjeze ultimele plăţi... Era încîn-tat. Şi eu îţi sînt recunoscătoare!
Se aşezase lîngă el şi-i vorbea de aproape de tot, mereu prefăcîn-du-se copilăroasă şi spontană. Lăscăruş o ciupi de obraz.
— Dacă mi-eşti recunoscătoare, n-ai decît să-mi faci şi mătăluţă un bine, Cleopatro dragă.
Ea îl întrebă, mereu naivă, cu ochii mari, sprîncenele în sus şi gura întredeschisă:
— Ce bine, nene dragă?
— Comme elle est delicieuse ', rîse Lăscăruş gîdilat. Primesau-tiere, an vrai enfanl \ Las'că ştii tu ce bine... Eşti tu copil, dar sînt unele copilării de oameni bătrîni pe care le înţelegi tu foarte bine...
— Zău nu înţeleg, gînguri Cleopatra.
— Ba înţelegi, ba înţelegi.
Lăscăruş, zăcînd confortabil în fotoliu, cu burta în sus, rîdea cu siguranţă şi fermitate. Ea se dădu bătută şi schimbă dintr-o dată tonul: dintr-un copil neştiutor se făcu deodată o femeie care, prin rîsul ei şi privirea neruşinată şi directă, părea să spună: „Bine, ştiu că am de plătit, şi plătesc; e doar o afacere". Zise rîzînd:
— Ce, vrei să înţeleg aici, în salon?
— Bine, găsim noi unde să ne înţelegem, rîse Lăscăruş. Vin la vară la voi la ţară. Să-mi păstrezi recunoştinţă pînă atunci.
Şi se întoarse să vadă cine vine: intra Eustaţiu Cozianu, fratele cel mare al Davidei, bărbat de aproape patruzeci de ani, înalt, voinic, cam gras, cu obrazul plin, proaspăt bărbierit, cu mîini mari şi grase, cu ochii bulbucaţi, buzele cam groase, roşu la faţă, vesel, binevoitor, strîns într-o redingotă cenuşie şi o vestă de mătase verde cu floricele. Eralncîntat.
— Nene Lascăre, o să-ţi ridicăm un monument! Ştii că acţiunile au şi început s-o ia în sus! Frate-meu se scuză: are o obligaţie de la care nu se poate eschiva; îi sărută mîinile Davidei şi te pupă şi pe dum-
1 Ce delicioasă e.
2 Aşa de spontană, într-adevăr copil.
■ neata; ştii ce-a zis, al dracului? ÎI ştii ce măgar e: „Vezi, zice, măcar m că e în cîrd cu liberalii, boierul tot boier rămîne". Ce părere ai de el? », — Să-mi dea voie să-i spun - rîse Lăscăruş - mie care-s mai de
■ neam ca el, că-i un ciocoi scîrbos; dar mie tot mi-i drag. I — Cît crezi c-o să facă? întrebă Cozianu.
I — Cine să facă?
f — Acţiunile.
— Ei, acuma lasă-le, frate. Lasă-le să se coacă, rîse Lăscăruş înţe-lepţeşte. „Mă înţelepţesc - palpită iarăşi în dînsul preocuparea otrăvitoare - mă înţelepţesc, vorbesc în maxime, ca bătrînii." Şi trase cu
I ochiul, bănuitor şi îngrijorat, cu un fel de umilinţă, la Cleopatra. Aş-
ii tepta, se temea de un rîs rece, crud şi batjocoritor ca răspuns la
4 ocheada lui umilă şi lacomă. Dar Cleopatra rîse la el alintat şi cu o un-
ţ dă imperceptibil spurcată în ton şi în lucirea ochilor. „Mare putoare
| eşti, fetiţo", îi spuse Lăscăruş în gînd, cu dispreţ, afecţiune şi satis-
Ş facţie.
| — Unde-i Davida? Mîncăm? întrebă bine dispus Eustaţiu. Apoi,
I întorcîndu-se către Lăscăruş, îi spuse confidenţial. De altfel şi poziţia
astrelor e favorabilă afacerilor: Mercur e în ascendent, în trigon cu soarele şi cu Jupiter; Saturn, care e influenţa nefavorabilă în viaţa mea, e ocultat; astfel încît nici nu puteau să nu-mi vie mari cîştiguri băneşti. Ceea ce nu înseamnă că-ţi sînt mai puţin obligat şi mai puţin recunoscător dumitale, nene Lăscăruş.
Şi rîdea, bătîndu-1 pe umăr pe Lăscăruş. Era încîntat, făcea planuri.
— Ştii că drumul de fier o să puie în valoare pămînturile dinspre Dunăre; cum mă întorc la ţară, încep să cumpăr încolo, unde erau pînă mai ieri pustii, ştii serhaturile raielii. Aşa o să-şi înzecească valoarea şi moşia Dobrunu.
— Ce-ai făcut cu obştea din Dobrunu? întrebă Lăscăruş. Eustaţiu rîse.
— Păi, ce să fac? Mă tot judec şi tot cumpăr.
— Ţăranii nu se lasă? întrebă Lăscăruş privindu-1 printre gene, pe sub pleoapele-i obosite.
— Nu se lasă, luaţi în întregime; dar îi ronţăi eu cîte unul, cîtc unul, rîse jovial Eustaţiu. Ce să mai vorbim: moşia e ca şi a mea: peste un an-doi, ăl mult trei, ai să vezi zecile de vagoane de grîu la Dunăre, la schelă!
106
107
— Nu mîncăm? întrebă Lăscăruş. Copiii unde sînt? #
— I-a trimis Davida la plimbare de dimineaţă, spuse Cleopatra. i Trebuie să vie.
Lăscăruş se uită nemulţumit împrejur. îi era foame; îi era sete; abia | aştepta senzaţia de după prînz cînd, îngreunat de mîncăruri piperate 1 cum îi plăceau, cu o uşoară ameţeală dată de vin, ar fi început să-şi f bea coniacul, simţind treptat cum se congestionează. îl enerva că trebuie să aştepte.
— Ce e cu ei? Nu ne putem aşeza la masă fără ei? întrebă el iritat. „j în clipa asta, feciorul îi pofti la masă. Trecură în sufragerie, Lăscăruş oferindu-i galant braţul Cleopatrei şi strîngîndu-i mîna de coastele
lui acoperite cu grăsime. Cleopatra îl luă de braţ cu cealaltă mînă pe bărbatu-său şi umblă, veselă şi răsfăţată, din şolduri, legănîndu-şi turnura. Davida îi aştepta la masă.
Era acuma o femeie de treizeci de ani, care părea să aibă patruzeci şi peste, galbenă, slabă, cu cearcăne ca de rugină sub ochii ei negri, odinioară învăpăiaţi, acuma pustii şi tulburi. Era îmbrăcată prost, în stofă subţire cu desen scoţian, pătrate în culori sumbre, verde închis, roşu-cafeniu, negru. O linie subţire de dantelă la gît o făcea să pară şi mai pămîntie la faţă; obrajii îi erau supţi, umerii obrajilor ieşiţi în afară. Mai umbla dreaptă, din obişnuinţă. îi pofti să se aşeze şi începu să mănînce fără un cuvînt. Erau numai ei patru, afară de copii; voiseră să n-aibă nici un musafu din pricina afacerii pe care poate Lăscăruş şi cu Eustaţiu ar mai fi vrut s-o discute la cafea.
— Am poruncit să lc dea de mîncare copiilor la ei în odaie, spuse Davida în aer, de parcă n-ar fi vrut să i se adreseze Iui Lăscăruş. Părea obosită, plictisită, absentă. Eustaţiu, care nu băga de seamă nimic din ce nu-1 privea direct, îi vorbea cu mare însufleţire despre afacerea cu calea ferată.
— Da? spunea Davida pe un ton neutru, mîncînd cu ochii în farfurie, şi îngîna iar: Aşa... Da?
Lăscăruş îşi legase un şervet în jurul gîtului. Mînca cu un aer scîr-bit, umblînd prin mîncare cu furculiţa şi uitîndu-se la ea dezgustat; dar nu lăsa nimic, cerea şi a doua oară, şi bea necontenit. Nu-i aruncă nici o privire Davidei; nu-i vorbea decît foarte puţin; păreau nesfîrşit dc departe unul de altul. Altminteri, polilicoşi. Nişte străini oarecum amabili. r
— Ii spuneam eu de altfel adineauri lui nenea Lascăr: nu mă puteau înşela calculele mele, zicea Eustaţiu.
— Care calcule, domnule? întrebă Lăscăruş după ce golise un pahar de vin. Puse paharul pe masă, îşi trase şervetul de la gît şi suflă, apoi se întoarse iar spre Eustaţiu.
— Cum se poate, frate: om copt la minte, bărbat în toată firea şi să crezi în copilăriile astea astrologice!
— Aşa sînt şi oamenii maturi: au şi ei copilăriile lor, nu ştii? gînguri Cleopatra cu un înţeles destinat numai lui Lăscăruş, care simţi că i se face cald şi zise îngăduitor:
— Ei, de: asta aşa e; şi trebuie să şi le facă şi ei.
— Vezi? întrebă Cleopatra, zîmbind.
Lăscăruş simţi că se însufleţeşte sub acest surîs şi-1 cuprinse o marc bucurie. „S-a făcut! îşi spunea el. E ca şi făcut!" se întoarse către Eustaţiu, binevoitor şi chiar rîzînd:
— Bine, frăţioare; m-a convins cucoana dumitale; calculează după astre, cît îţi doreşte inima...
Apoi cuprins de o bruscă veselie, se uită la Eustaţiu cu ochi lucitori de rîs stăpînit.
— Mie mi-ai putea face horoscopul?
— Cum să nu, nene Lascăre! îndată ţi-1 fac!
— Şi-mi ghiceşti tot ce-am să fac? întrebă Lăscăruş.
— Tot! Mă rog, în linii generale. Dar, la nevoie, pînă la amănunte. Lăscăruş izbucni într-un rîs nemaipomenit.
— Asta-i bună! Asta-i foarte bună! Eustaţiu se uita la el mirat şi cam jignit!
— Nu ştiu ce găseşti atît de comic în ce-am spus.
— Nu te supăra, nenicule, rîdeam şi eu aşa; nu, nu-ţi dau la făcut horoscopul, nu vreau să afli tot ce-am făcut şi ce-am să mai fac; nici firea nu prea vreau să mi-o ştii... nici... ha-ha-ha! Ho-ho-ho!
Ştergîndu-şi ochii cu şervetul, căci îl trecuseră lacrimile dc rîs, clătina din cap.
— Nu-ţi dau să-mi faci horoscopul... Nu, nu ţi-1 dau...
Şi iar îl apucă rîsul „Te pomeneşti că mă prinde că-i pui coarne cu nevastă-sa, după astre! Mieux vani ne pas risqucr. "'
1 E mai bine să nu rişti.
108
109
Cleopatra, cu ochii plecaţi, mînca; avea un surîs tainic în colţurile gurii. Iar Davida, absentă, nepăsătoare, era pe altă lume.
— Zău, nu ştiu ce ţi se pare atît de caraghios, nene Lascăre, insista Eustaţiu; în fine, o să vezi dumneata că e mai mult decît îţi închipui în lucrurile astea.
Deodată serios, Lăscăruş dădu din cap, conciliant, gata să cadă la compromis ca un politician ce era.
— Da, se prea poate; cred, dacă spui dumneata.
— Atunci de ce nu-mi dai să-ţi fac horoscopul?
— Păi... ţi-1 dau... dar altă dată. Ţi-1 dau neapărat, să-mi spui ce caracter am şi ce-o să fac. Trecutul nu te interesează, nu? ei, să mi-1 faci, horoscopul mai încolo, aşa-prin toamnă.
— Nu înţeleg ce tot vorbiţi, spuse Cleopatra alintîndu-se şi arun-cîndu-i lui Lăscăruş o ocheadă cinică şi amuzată, care participa la bătaia de joc de Eustaţiu.
— Ei, vorbim şi noi de ale noastre, zise Lăscăruş: copilării de oameni bătrîni.
n
Copiii (Eleonora, care avea vreo treisprezece ani, dar era cam rămasă în urmă, şi cu dezvoltarea trupească şi cu a minţii, Alexandru, de unsprezece, tăcut şi trist, Elena, de vreo opt ani, frumoasă, blondă şi bătăioasă, Şerbănică şi Sofia de şapte şi şase ani, veseli, neastâmpăraţi şi fericiţi) fuseseră încărcaţi în caleaşca mare de oraş, cu cele două jumătăţi ale capotei coborâte, şi împreună cu miss Rose şi cu mademoiselle Kessel, care-i luaseră pe cei mai mici pe genunchi. în trapul unei perechi de cai englezeşti, trăsura o luă pe lîngă biserica Scaune, pînă în Bulevardul Colţei şi apoi spre Şosea, printre şirurile de case boiereşti vechi, mici şi urâte înconjurate de parcuri stufoase cu tei şi castani, casele lui Dimitrie Sturza, ale lui Mihail Pherekyde, apoi, pe Scaune, casa Blaremberg, casa lui Filipescu, mareşalul palatului, şi în sfîrşit, de la capul Podului, printre cele două alei de tei care începeau să înflorească. Era răcoare, aerul era proaspăt şi tare; plouase în timpul nopţii. Elena
110
stătea lângă genunchiul domnişoarei Kessel, şi se uita la oameni, la trăsuri, la căruţele care veneau într-un şir lung dinspre obor către gară. Apoi se uită la Eleonora, care şedea în faţa ei. Eleonora era cea mai mare; dar era adormită, moale, bleaga.
— Mototoalo! şopti Elena. Eleonora vorbi pe nas:
— Am să te cârpesc.
Nu mai continuară, căci fiecare guvernantă o trase de urechi pe cea care era mai aproape, şi-i spuse, una pe franţuzeşte, cealaltă pe englezeşte, că n-au voie să vorbească româneşte.
Mai târziu, când miss Rose ii făcu semn lui Constantin vizitiul să oprească şi coborîră toţi, Şerbănică incepu să-i ceară englezoaicei o pălărie ca a lui Constantin, neagră, înaltă şi cu panglică lată galbenă.
— N-ai voie să porţi asemenea pălărie, spuse miss Rose. Dumneata eşti un gendeman, iar el e o slugă. Aceea e pălărie de slugă, un gentleman nu poartă asemenea pălării.
— Mie-mi place, vreau şi eu, chirăia Şerban; ân sfîrşit începu să plângă. Miss Rose âi trase două la şezut, foarte tare, spunându-i că un gentleman nu plînge. Şerbănică.âncepu să zbiere. Câteva cucoane care treceau în trăsuri descoperite, la galop spre capul Podului, se întoarseră să privească prin face-â-main acel grup de copii cu două guvernante, neobservînd astfel salutul larg a doi călăreţi cu favoriţi, joben cenuşiu şi pantaloni lungi peste ghetele cu pinteni; cei doi eleganţi trecură în trap pe lîngă copii fără să-i ia în seamă; unul rîdea; celălalt spunea ceva. Elena se uită la ei, apoi îi şopti Eleonorei:
— Mototoalo!
— Te cîrpesc! şuieră Eleonora.
— Mi-o dai pe Zoe?
Zoe era o păpuşă foarte mare şi frumoasă pe care Eleonora o căpătase de Crăciun.
— Nu ţi-o dau, răspunse Eleonora.
— Mototoalo! Mototoalo! Mototoalo! repetă cu ură Elena, rîzînd rece la Eleonora cu guriţa ei roşie şi fragedă. Ochii îi scînteiau de sfidare. Eleonora şovăi o clipă dacă să se repeadă s-o bată; aruncă o privire temătoare către guvernante, care îi înşirau pe ceilalţi. Pînă să se mai uite încă o dată la Elena, aceasta plecase, sărind într-un picior şi-şi luase locuî în şir si fraţilor ei. în ordinea vîrstei, cu mîinile la spa-
111
te - asta era regula: cu mîinile la spate ca să nu se bată - şi fără grabă t
- căci nişte copii bine crescuţi nu aleargă şi nici nu se opresc - urmaţi #
de cele două guvernante, porniră la plimbare. Guvernantele vorbeau %
între ele englezeşte, căci domnişoara Kessel fusese guvernantă şi la o v
familie în Englitera. Iar copiii mergeau alene, uitîndu-se la trecători, |
la trăsuri, la dini, la bonele cu copii. Elena era a treia din stînga. întîi | Eleonora, pe urmă Alexandru, pe urmă ea. Era a treia şi din dreapta, se gîndea ea. Ea e mai mare decît cei mai mici, şi mai mică decît cei
mai mari. Dar cei mai mari erau proşti şi blegi. „Ce, parcă mi-e frică de Mototoala? Nici că-mi pasă de ea. îi pun o piedică şi-i car la pumni în burtă, de-o învăţ minte. E mare şi proastă. De ce nu mi-o dă pe Zoe? Ea e mare, n-are nevoie de păpuşi. Păpuşi îmi trebuie mie. Acum-acum o să cresc şi n-o să mai am nevoie să mă joc cu păpuşi, şi rămîn fără păpuşă, numai fiindcă Mototoala nu vrea să mi-o dea."
0 cuprinse o mare milă de ea însăşi şi o revoltă cumplită împotriva egoismului Eleonorei. Şuieră spre stînga: s
— You beast! You dirty beast!1 Mototoalo!
Se strecură între ea şi Alexandru şi-i trase una Eleonorei, în fluie- i rul piciorului, apoi sări la loc, mereu cu mîinile la spate, ţinîndu-se ' de coate. Eleonora începu să plîngă şi se întoarse la guvernante să se î vaiete, iar toţi ceilalţi se opriră. Elena se uita la ea. „Ce urîtă e, se gîndea ea. Eu n-am să plîng vreodată. Uite ce urîtă se face. Pe lîngă că e urîtă şi-aşa se mai şi poceşte.
Era o fetiţă blondă, cu bucle lungi care-i cădeau pe spate şi o fundă de mătase albastră în vîrful capului; avea o rochie de acelaşi satin albastru, cu nasturi de argint de sus pînă jos, un guler mare de dantelă â , la Van Dyck şi botine înalte. Se uita la soră-sa şi i se întunecaseră ochii; feţişoara albă-trandafirie îi era netedă ca o petală de trandafir, j gura bosumflată, roşie şi proaspătă; iar în inima ei, o detesta pe so- i, ră-sa Eleonora, se adăpa din urîţenia ei, o degusta ca să simtă şi mai tare cît o urăşte pe această fiinţă mizerabilă, urîtă, proastă şi molîie, | care însă avea cutezanţa neruşinată să i-o refuze pe Zoe. O ura atîta, ■} în clipa asta, încît nici nu observă că vine miss Rose, şi se trezi bătută ca din senin. După ce miss Rose îi dădu drumul, Elena îşi reluă locul în şir, şi copiii porniră iarăşi cu toţii. Eleonora plîngea mereu, pros- j
1 Bestie! Bestie murdară!
I
112 f
teste, smiorcăind din nas. în ochii Elenei erau lacrimi, dar privea sumbru şi neînduplecat pe sub genele-i lungi şi încovoiate, de copil. I se spusese de o sută de ori că a young lady doesn't weepl; dar nu de asta nu plîngea, ci de ură şi de furie, şi fiindcă făcea planuri. „Nu vreau să plîng. Crăpaţi toţi, şi eu nu plîng. V-arăt eu vouă", se gîndea Elena, simţind cu tărie că ea e cea mai mare şi mai iportantă persoană de pe faţa pămîntului, iar cei care îndrăzneau să i-o refuze pe Zoe sau s-o bată pe ea la fund sînt nişte criminali netrebnici care vor fi mai tîrziu sau mai devreme pedepsiţi sîngeros şi fără cruţare.
Eleonora smiorcăia mereu. O durea osul piciorului. Deodată o cuprinse un val de indignare şi se repezi din senin la Elena, căreia îi arse două palme pe obrajii netezi şi răcoroşi. Elena, însă, prompt, o apucă de mînă şi o muşcă sălbatic. Guvernantele săriră să le despartă şi să le bată, copiii ceilalţi începură să plîngă, şi după aceea, deşi miss Rose o luă pe Eleonora cu Alexandru şi mademoiselle Kessel pe Elena cu cei mici, toată plimbarea rămase stricată. Urcînd în trăsură, la întoarcere, englezoaica avu o clipă vreme să ofteze, cu ochii la cer, înălţînd din umeri. Mademoiselle Kessel rîse.
— Ce vrei? Chassez le naturel, il revient au galop2 Apoi îi traduse în englezeşte versul.
— Mai vorbim de asta, deseară.
Şi nu mai pomeniră de asta. Copiii nu erau atenţi; totuşi trebuiau să fie prudente ca să nu-şi piardă slujba de la aceşti aristocraţi semi-civilizaţi ai unei ţări de white niggers3; căci erau plătite în napoleoni şi în suverani, şi de aceea se cuvenea să-şi ascundă dispreţul.
Iar Elena, roşie şi cu ochii roşii, se gîndea: „Nu plîng. N-am să plîng niciodată. Şi vă-nvăţ eu minte, pe toate. Am să fiu împărăteasă şi am să vă tai capul. Iar pe Mototoala o s-o..."
Nu ştia ce să-i facă: era copil, şi un copil de familie, care nu cunoştea laturile brutale ale vieţii. Dar ceva văzut, odată, în bucătărie, cînd se strecurase pînă acolo şi fusese certată şi adusă îndărăt în odaia copiilor, îi dădu o idee:
„Am să-i scot maţele".
10 tihără lady nu plînge.
2 Alungă ceea ce stă în fire şi-ai să vezi că se întoarce în goana mare.
3 Negri cu pielea albă.
113
III
Împotriva aşteptărilor, Eustaţiu Cozianu şi cu Lăscăruş nu mai avură ce discuta după-masă. Afacerea fusese prea bine pusă la cale şi prompt executată, astfel încît nu mai era ce să se spuie despre ea. Lăscăruş, prăbuşit, aproape culcat într-un fotoliu, îşi bea coniacul şi-şi fuma ţigara, uitîndu-se uneori pe furiş la Cleopatra. Cleopatra vorbea nimicuri şi nimeni n-o asculta, dar făcea gropiţe în obraji, îşi încrunta sprîncenele negre şi stufoase, rotea ochi focoşi deschizînd totodată o guă fragedă cu dinţi mici şi albi. Asta-1 irita pe Lăscăruş, căruia nu-i plăcea să rabde de pofte nesatisfăcute. De aceea, răspundea monosilabic şi morocănos lui Eustaţiu, care-i făcea teorii astrologice înzestrate cu darul de a-1 irita şi mai departe pe Lăscăruş, indignat în faţa unei „asemenea copilării la un om copt", cum spunea el. Davida tăcea, şedea într-un fotoliu, dreaptă, cu mîinile-n poală, şi se uita pe fereastră, fără să vadă nimic.
Pînă la urmă, Eustaţiu, politicos, simţi că e clipa de a-i lăsa pe soră-sa şi pe cumnatu-său în pace şi de-a se retrage. Se întoarse către Cleopatra şi-i spuse:
— Ştii dumneata că Davida are musafiri astă-seară?
— Nu uitaţi că trebuie să fiţi de faţă, îngînă Lăscăruş, prefăcîn-du-se pe jumătate adormit; nu vă lăsaţi poftiţi în altă parte.
— Nu, o să fim negreşit aici, dar trebuie s-o lăsăm pe amfitrioană să se odihnească înainte de asta, zise Eustaţiu.
— Nu ţineţi seama de mine, spuse Davida pe un ton uscat şi nepăsător. Dar Eustaţiu rîse politicos:
— Dă-ne voie să ţinem, totuşi. Avem de altfel şi noi nişte drumuri de făcut prin tîrg.
Se ridicară şi-i salutară pe Davida şi pe Lăscăruş, apoi dispărură prin anticameră în odaia lor, una din odăile de musafiri, din spate. Lăscăruş rămase să-şi isprăvească ţigara de foi, gîndindu-se fix la ceva ce nu era limpede, dar un lucru pe care-1 simţea. Davida tăcea şi se uita pe fereastră. Apoi Lăscăruş se ridică anevoie, şi scrumul de
!14
ţigară de foi presărat pe piepţii redingotei căzu în parte pe covor. Lăscăruş se duse la Davida şi o luă de umăr. — Aş vrea să fac siesta...
Davida se ridică maşinal şi-1 urmă prin anticameră, prin cabinetul lui de lucru, spre odaia de dormit. Trase perdelele. îndărătul lor, în salonul cel mare în care un strat subţire de fum plutea sub lacrimile de cristal ale lustrului din mijloc, slugile luau tăvile cu băuturi şi ceşti de cafea, şi scrumierele cu mucuri împuţite de ţigări de foi.
Davida trase perdeaua şi începu să-şi descheie rochia, apoi trecu îndărătul paravanului de tapiserie din faţa uşii care dădea în odaia ei, trase de cordonul de mătase al unui clopoţel ce răspundea în odaia slujnicelor ei şi veni o ţigăncuşă îmbrobodită să-i descheie şi să-i slobozească şireturile corsetului. Apoi fata plecă, Davida îşi luă halatul şi ieşi de după paravan. în semiîntunericul odăii cu perdele trase, Lăscăruş zăcea în pat, cu faţa în sus, cu spatele pe două perne, acoperit cu plăpumi şi cuverturi. Patul era larg şi înalt, de lemn de nuc greu şi sculptat cu douăzeci sau treizeci de ani înainte în stilul Renaşterii franceze, faimosul stil Henri II, atît de vast şi de dezgustător falsificat în decursul secolului burghez. în monumentul acesta întunecat şi acoperit cu pînzeturi fine de olandă, Lăscăruş stătea şi aştepta. Davida indiferentă, absentă, se apropie, se urcă în pat şi se întinse lîngă el.
Dar cînd Lăscăruş întinse mîinile s-o apuce cu un gest atît de vechi şi de obişnuit, pe care Davida îl tolera de-atîta vreme şi se învăţase să-1 suporte ca şi cum n-ar fi fost vorba de ea şi de trupul ei, ci de un obiect neînsufleţit şi străin, se înfiora.
Pîndise toată ziua ceva; aşteptase ceva; căutase ceva; şi nu ştia ce. Acum, deodată toată acea încordare stearpă, fără ţel, se descărca în ea într-o desperare, o revoltă, o durere ce-i cutremură trupul inert pe care Lăscăruş îl strîngea în braţe şi asupra căruia îşi sătura deocamdată, brutal, pofta stîrnită de Cleopatra. Zguduită ca un cadavru cu care s-ar lupta un nebun orb, Davida începu deodată să plîngă. Lacrimile îi curgeau pe faţă, pe gît, pe pernă. Sughiţa, hohotea, apoi fără veste se zvîrcoli ca un şarpe, îl zvîrli la o parte pe Lăscăruş şi sări din pat. Se prăbuşi în genunchi lîngă noptieră, şi-şi sprijini capul pe ea, lăsîndu-1 să cadă atît de fără de putere, încît se lovi tare la frunte, dar nu simţi nimic. Rămase acolo, ghemuită în cămaşa lungă, albă, cu dantele la
115
toate cusăturile; hohotea de plîns scremut şi amar. In clipa aceea nu-şi aducea aminte, căci asta ar fi însemnat imagini în momorie, cu amănunte şi limitate; nu, acuma ştia, cu toată fiinţa ei, anii nesfîrşiţi de scîrbă şi ruşine, începînd cu primele zile şi nopţi, ale vieţii ei conjugale, amestec de ridicol şi odios, de oboseală şi dezgust, pînă catadicsise în sfîrşit să-şi facă datoria de soţie faţă de Lăscăruş care i se arătase sub chipurile cele mai neaşteptate, cele mai stranii şi uneori mai comice: implorator, insinuant, argumentînd, ameninţînd, încer-cînd să fie seducător, izbutind să fie grosolan şi brutal, şi violînd-o pînă la urmă ca în codru. De atunci, Davida obosise, pe cînd el, nu. Ea se resemnase, refugiindu-se într-o stare de absenţă şi de indiferenţă vecină cu tîmpenia. Uneori însă izbucnea revolta. Ca acum.
— Cum m-ai dresat! Ah, cum ai ştiut să mă dresezi! hohotea ea plîngînd de ciudă turbată şi de durere.
Lăscăruş rămăsese în pat, furios. Se dădu jos, anevoie, căci era gras şi greoi, şi o zgîlţîi de umăr.
— Ce sînt copilăriile astea? întrebă el sever.
— Lasă-mă, lasă-mă, hohotea Davida cu atîta desperare şi repulsie, încît Lăscăruş se simţi deodată scîrnav, josnic, lubric şi dezgustător. Ştia, undeva în taină, că este aşa; dar niciodată nu şi-o spusese el, şi rareori i-o spuseseră alţii, pe care apoi nu-i mai iertase niciodată, pînă în clipa aceea, şi nici de-atunci înainte, cît avea să mai fie viaţă în lutul său. Acuma, în starea de iritare şi nesatisfacţie în care se afla, şi în care de altminteri era dinainte de prînz, tonul Davidei îl scoase din fire.
Dar Lăscăruş, furios, nu ridica vocea şi nu-şi pierdea cumpătul.
— S-ar zice că nu te-am dresat destul. O să mai vedem ce-i de făcut cu asemenea persoane nărăvaşe. îmi plăteşti dumneata scena de astăzi - spuse el şi începu să se îmbrace la loc. Davida era prea deznădăjduită şi prea otrăvită de ciudă ca să mai poată da îndărăt; altfel ar fi făcut-o, căci o apucă frica. îl ştia pe Lăscăruş; cunoaştea zilele şi săp-tămînile de chin mărunt cu care o făcea să plătească orice-1 nemulţumise în purtarea ei.
— Mai bine omoară-mă, sughiţă ea.
Lăscăruş îşi lega cravata neagră şi-i punea acul. Bretelele îi atîrnau pe şoldurile de Venera hotentotă.
116
— Eu sînt un om onorabil, nu omor pe nimeni; în familia dumitale poate că există asasini; în a mea nu, zise el ridicînd bărbia în gulerul înalt şi scrobit, ca să-şi lege bine cravata. Era o aluzie la moartea lui Alexandru Cozianu, tatăl Davidei, dintr-o mîncare de ciuperci, cu cîţiva ani în urmă. Ştiau amîndoi ce se spusese despre asta. Dar Davida păru nesimţitoare.
— Un om onorabil... Un om onorabil... Noroi cu ochi! Scîmăvie! icnea Davida, prăbuşită lîngă noptieră. Şi gemu:
— Murdăria pămîntului! Murdarule! Eşti murdar!
IV
Elenuţa mîncase la o parte, şi nu i se dăduse desert, fiindcă nu fusese cuminte. Se supărase; simţea că e o nedreptate revoltătoare să fie pedepsită tot ea, pe lîngă că Mototoala nu i-o dădea pe Zoe. De aceea se jucase singură după-masă, despărţită de ceilalţi. Şi, fiindcă cele două guvernante se retrăseseră într-un colţ să stea de vorbă cu glas scăzut, Elena se putuse strecura neobservată în odaia de alături, odaia de îmbrăcat, cu dulapuri mari înşirate la pereţi, dulapuri vechi, care scîrţîiau cînd le deschidea şi din care unele erau totdeauna încuiate şi nimeni dintre copii nu ştia ce ascund înăuntru. Elena păşea încet, uitîndu-se împrejur cu ochi mari. Era lumină puţină aici, cenuşie, şi mirosea ciudat. A ce? A patchouli? A naftalină? A ceai? A tutun? Cînd mirosea a una, cînd a alta; mirosuri topite într-unui singur, misterios şi ciudat, ce părea a fi al lemnului vechi, roşcat, lustruit, al dulapurilor ce scîrţîiau şi trosneau singure în penumbră, burduşite de lucruri pe care nici nu le puteai închipui, şi despre care şi miss Rose şi mademoiselle Kessel mărturiseau că nu le ştiau şi că asta nu e treaba nimănui să-şi vîre nasul în dulapurile lui papa şi maman.
Un dulap trosni. Elena se opri, şi i se opri o clipă şi inima, şi răsuflarea. Stătu să vadă dacă nu se întîmpla nimic, dacă dulapul nu se deschide, dacă nu începe să-i vorbească, dacă nu iese nimeni din oglinda plină de umbre care părea gălbuie în lumina puţină (afară cerul se acoperise şi ploua, se auzeau pîrîind picăturile de ploaie pe
117
burlanele de tablă de la streşini). Nu, dulapul nu se clintise; poate avea să se deschidă şi să vorbească peste o clipă. Dar deocamdată nimic nu se mişca, nu se auzea nimic. Elena se apropia de acela care i se părea cel mai puţin periculos, un dulap lat şi greu, pe care-1 văzuse de cîteva ori chiar deschis, şi pe cineva - maman sau Sultana sau Marioara? - umblînd înăuntru. Se întinse în vîrful picioarelor ca să-1 descuie, şi uşa nici măcar nu scîrţîi. Un parfum dulceag o izbi în faţă. în dulap erau atîrnate rochii de-ale mamei ei, înghesuite, şi alte rochii, pe care Elena nu le văzuse niciodată prin casă, unele de catifea tocită, iar în rafturi erau pălării, multe pălării: şi totul mirosea greu, dens, a închis, a levănţică şi a apă de roze şi a vechi. Elena trase sertăraşele de jos: multe mănuşi de piele şi de aţă, şi văluri, şi şaluri erau aici puse unele peste altele. Elena începu să cotrobăiască în ele. Peste cîtăva vreme lăsă totul deschis şi începu să se plimbe cu paşi mari şi măsuraţi prin odaie; îşi pusese în cap o pălărie albă, largă, cu mătase olive pe dedesubt şi de care atîrna un văl olive pe spate, şi se drapase într-un şal veneţian alb-trandafiriu, sidefiu, greu şi lucios; îşi pusese nişte mănuşi lungi, care ei îi ajungeau pînă la subsori şi-i stăteau ca nişte burlane pe braţele subţirele; şi astfel gătită se preumbla în sus şi în jos prin faţa oglinzii celei mari. Nu mai era tristă. I se părea că arată foarte bătrîna, aproape de douăzeci de ani, sau poate chiar şi mai mult, şi că e foarte frumoasă. „Aşa am să arăt cînd o să fiu împărăteasă, ca împărăteasa Eugenia de care vorbeşte atîta mademoiselle Kessel. Sînt împărăteasă. Uite, acuma sînt împărăteasă şi am să le pedepsesc pe toate scorpiile alea. Am să le învăţ eu minte."
Se duse să o întrebe pe maică-sa dacă îi dă toate lucrurile acelea. „Că tot ai destule, nu-ţi trebuiesc atîtea, şi mie-mi şed foarte bine", îi spunfca ea în gînd, ciocănind la uşa odăii maică-si, nu grosolan şi zgomotos, cu încheietura degetului, ci delicat, cu unghia, aşa cum fusese învăţată. Neauzind răspuns, intră. Era sigură că va fi foarte bine primită: era prea frumoasă ca să nu fie încîntată maman de ea, cît era maman de mohorîtă altfel.
Dar maman nu era aici. Era alături, în odaia de dormit. Vorbea. Vorbea curios, răguşit. Spunea:
— Murdăria pămîntului! Murdarule! Eşti murdar!
I Cu o pălărie a Davidei în cap, pălărie pe care aceasta o purtase la
I şaptesprezece ani, şi cu un şal pe care avea să-1 piardă peste cincizeci
II de ani pe o stradă de orăşel de provincie, ultima moştenitoare a lui, 9 prin Sofia, sora Elenei, Maria-Theresia Dumitriu, cu mănuşi şi un f| mers pe care şi-1 închipuia imperial, Elena se apropie de uşa lăsată cu l          puţină vreme înainte prost închisă de către cameristă, îndărătul
paravanului din odaia de dormit. Uşa se deschisese, împinsă de un curent de aer. Rămase acolo, ascultînd. Papa spunea cu un glas rece:
— Murdară eşti şi dumneata, prin faptul că ai acceptat să convieţu-ieşti şi ai şi convieţuit cu mine, acum sînt treisprezece ani, mîncînd la o masă cu mine şi dormind în pat cu mine.
— M-ai silit sub ameninţare, gemea maman.
* — Fiindcă te ştiai vîrîtă într-o cestiune murdară, cucoană dragă,
răspunse papa. Maman părea că plînge sau că rîde, dar în orice caz, într-un fel foarte ciudat, care pe Elena o umplu de o strîngere de inimă nedesluşită, de un fel de spaimă.
— Ah, de ce trebuie să sufăr atît? De ce să sufăr? Ce-am făcut? ţipă gîtuit maman, cu glasul deplin schimbat. Apoi, hohotind de plîns miorlăi:
— Ce vină am? Ce vină am?
„Plînge ca Mototoala", se gîndi Elena tulburată şi cu o umbră de dispreţ faţă de maică-sa, de care singură se mira şi-i era frică.
— Spînzură-te, rosti desluşit glasul lui papa, calm şi rece. Spîn-zură-te!
Atunci izbucni glasul mamei Elenei, hîrîit, îngroşat de patimă:
— Ba mai bine te-aş omorî pe tine! Ah, cu cîtă plăcere te-aş omorî! gîngăvea maman cu limba împleticită de dorinţa nebună şi nesatisfăcută.
— N-ai stofa mamei dumitale, răspunse mereu liniştit şi dispreţuitor papa. Te rog să te potoleşti şi să-ţi bagi minţile în cap. Nu eşti copil, eşti femeie în toată firea, cu casă, cu bărbat şi mamă de familie. Binevoieşte şi te poartă ca atare. Să nu mai aud copilăriile astea, că ţi le scot pe nas, şi ştii cum. Adu-ţi aminte că deseară ai un dineu; vino-ţi în fire, bezmetico, încheie el brutal şi dispreţuitor.
Nu se mai auzi nimic. Apoi deodată Elena îl auzi cum întreabă, iritat:
— Ai înţeles?
118
119
Tăcere iar. Apoi, brusc, o pereche de palme răsunătoare, şi aceeaşi întrebare, de data asta pusă cu voce vibrantă de enervare:
— Ai înţeles?
încă o tăcere. Apoi glasul lui papa, în şoaptă (părea că vorbeşte rîzînd):
— Nu-mi face mie pe leşinată, că te las aici. Voi fi acasă, în sînul familiei, la şapte ceasuri şi jumătate.
— Te-aş omorî. Te-aş omorî, gemu stins vocea lui maman. Papa părea vesel, după glas:
— Ştiu, dar nu te ţin curelele. Singura mulţumire pe care ţi-o pot
da, e să mor înaintea dumitale, aşa cum de bună seamă se va întîm- I pla, potrivit cu deosebirea de vîrstă dintre noi...
— Ah, am să rid în ziua aceea! Am să rid! rosti clar şi tare, prea tare, glasul lui maman. Papa în schimb nu-şi schimba tonul.
— Ba am să rid eu, chiar şi pe patul de moarte, căci te-am posedat, fetiţo, a mers totul după pofta ce-am poftit eu, nu după capul dumitale plin de fumuri, mă-nţelegi, ci după pofta mea! Asta e! Sluga dumitale, cucoană, sluga dumitale!
Şi uşa de dincolo se deschise şi se închise. Cineva oftă adînc şi * dureros în odaia de culcare.
Elena se trase îndărăt fără zgomot, şi se întoarse în odaia cu dulapuri. De acolo îşi făcu apariţia în odaia copiilor, fără pălărie, mănuşi şi voal. Era foarte tăcută şi fu deosebit de cuminte în cursul ; după-amiezii aceleia. Numai spre seară începu să-i treacă acea linişte j ciudată şi neobişnuită. Copiii au dispoziţii schimbătoare. O văzuse de ] altfel pe Eleonora cum se joacă cu Zoe, păpuşa cea mare, cu crinolină, pălărie, zulufi, ochi mari albaştri. Eleonora se juca cu un fel de I sfidare posacă şi molatică. Elena se apropie de ea.
— Lasă-mă şi pe mine să mă joc...
— Nu! Pleacă de-aici că te cîrpesc! '
— Lasă-mă numai puţin...
— Nu te las. Te cîrpesc, n-auzi?
Peste cinci secunde, guvernantele auziră îndărătul fotoliilor în care şedeau ţipete desperate. Săriră în picioare şi apoi se repeziră să le despartă pe cele două fetiţe. Păpuşa Zoe zăcea pe covor, cu un braţ rupt, iar Elena o trîntise pe Eleonora pe jos şi, ţinînd-o de gît, o dădea cu capul de podea şi repeta cu sete, pe un ton de ură feroce rar
de auzit în gura copiilor, şi mai ales în acea formă stranie şi neaşteptată:
— Ah, cum te-aş omorî! Cu ce plăcere te-aş omorî!
Alarmate, guvernantele se duseră să-i spună doamnei Lascari că ar trebui poate să stea de vorbă ea, ca mamă, cu Elena. Dar doamna Lascari, galbenă la faţă, cu ochii morţi, în rochia de crepe gris-perle cu dantele de Bruxelles, dînd ultimele instrucţiuni pentru masă, abia le ascultă şi le spuse:
— Nu mă chemaţi pe mine în ajutor pentru toate copilăriile astea. Apoi le întoarse spatele şi se duse să mai vadă o dată dacă fuseseră
înşirate pe masă buchetele de trandafiri şi să controleze ordinea cartonaşelor cu numele musafirilor, puse lîngă tacîmul fiecăruia. Domnul Kogălniceanu trebuia să şadă la dreapta ei, şi Menelas Gher-man la stînga, iar Brătianu la dreapta lui Lăscăruş, şi Văsescu la stînga. începu să schimbe cartoanele cu mîna ei: era mai sigur, şi mai bine: orice încurcătură ar fi fost prea neplăcută, iar Lăscăruş n-ar fi iertat-o săptămîni de zile.
120
PARTEA A TREIA
Poziţia astrelorla 19 iulie
I
Orăşelul N... era în 1885 capitala unui judeţ cu o margine-n munte, alta spre Dunăre şi celelalte în cîmpie. Din grădina publică aflată în mijlocul oraşului se zăreau departe, înalţi şi albaştri, munţii, înzăpeziţi pînă spre sfîrşitul primăverii. în mijlocul grădinii publice se înălţa statuia lui Constantin vodă Mavromihali, care ridicase iarăşi primele clădiri după ce tîrgul fusese incendiat de turci în 1794. Castanii se înşirau pe alei, îndărătul gardurilor sau zidurilor scunde de piatră, case vechi, numai cu parter, se ascundeau sub iederă şi glicină; aerul era curat, cerul albastru cu nori înalţi. Ţărani cu poturi găitănaţi ca bunicii lor pandurii umblau pe stradă, îndreptîndu-se spre tribunal, urmaţi de nevestele cu marame albe de borangic străvezii ca ale unor zîne din basme, dar desculţe şi purtînd pe cap, într-o legătură, merindea de drum; negustorii stăteau în pragul prăvăliilor pe ale căror firme era scris „La Miaua blîndă", „La curcubeu" sau „La Moca" (Aznavor Aznavorian); „La Hotelul de O-rient" se deschideau ferestrele şi se scuturau plăpumile deasupra unui grup de domni cu jobene care discutau politică pe trotuar, sprijiniţi în bastoane; din curtea hotelului „Europa", recent rebotezat în „Marele Hotel Unirea", pleca urnind diligenta care lega oraşul cu Bucureştii, de trei ori pe săptămînă. în aerul cristalin băteau de nu se ştie ce slujbă clopotele zveltei şi albei biserici Mihai Vodă, zidită de Mihai Viteazul cu hramul sfinţilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena. Eustaţiu Cozianu, bărbat înalt şi voinic, cu jobenul cam pe ceafă, mîinile la spate, ţinîndu-şi cu stînga pumnul drept în care strîngca bastonul şi mănuşile, umbla liniştit şi bine dispus pe Calea Prejbei, pe
125
troturarul pe alocuri de pămînt, pe alocuri de cărămizi. Ochii săi cam bulbucaţi priveau cu bunăvoinţă lumea dimprejur. Era un om bine hrănit, amabil, vesel, îndatoritor, în haine desăvîrşit croite din postav englezesc cenuşiu; din cînd în cînd îşi punea monoclul în ochi, ca să se uite prin el la oameni; dar nici atunci nu părea mai rece şi mai trufaş, ci în curînd zîmbea bine dispus şi monoclul îi cădea din ochi, dar, fiind atîrnat de o panglică de moire, rămînea spânzurat de butonieră. De asemenea, din cînd în cînd, îşi răsucea vesel printre degete, pe şezut, bastonul de abanos cu măciulie de argint, ca o corabie cu vapori elicea la partea dindărăt. Trecea pe lîngă babe uscăţive, smochinite, cu faţa parcă din altă materie decît a lui, feţe nu roşii şi curate, ci cafenii ca lutul, şi zbîrcite; babele şedeau în genunchi pe trotuar, cu şerveţele înflorate negru, întinse în faţa lor. Pe aceste şerveţele strălucitor de albe ca şi iile şi maramele babelor, erau nişte cireşi. Cîte doi pumni de cireşi. Babele stăteau şi nu spuneau nimic. Nici între ele nu vorbeau.
— Ot dai cireşile? întrebă Eustaţiu Cozianu
— Două la para, boierule.
— Două cireşi sau două grămezi?
— Ba două grămezi, spunea baba cîntător.
Eustaţiu Cozianu trecea mai departe. Nu-i era foame, nici sete. Era sătul. Baba nu spunea nimic. Nici nu se uita după el. Stătea nemişcată. Iar Eustaţiu umbla pe uliţă, pe sub clădirea clubului conservator, nişte case care fuseseră ale lui Tache Buzescu; vedea două trăsuri în curte. încerca să le recunoască după cai; erau a lui Manolică Horovea-nu şi a lui Nicoliţă Jianu? sau a doua era a episcopului? Nu intra; trecea mai departe. Deocamdată nu-1 interesa politica. „Am tîmplele cărunte; încep să fiu om bătrîn; ce-mi trebuie mie glorie efemeră, bătaie de cap, lupte, pentru această amăgeală şi deşertăciune? Pe cînd proprietăţile sînt lucru solid. Pămîntul e ceva serios. Sigur, băncile, acţiunile, industria sînt pline de strălucire şi farmec. Dar pămîntul rămîne cea mai temeinică investiţie. Jupiter e la mine conjugat cu Saturn şi Mercur în casa a opta, Soarele fiind în ascendent în semnul Vărsătorului. E limpede ce am de făcut, de ce să fug şi ce să urmăresc."
Patru ţărănci desculţe cu iile ca zăpada, cusute cu negru pe umeri, cu fotele negre strînse pe ele pînă la glezne, amblau în şir, cu saci
126
destul de mari în cap, drepte ca nişte cariatide; iar a cincea, cea din urmă, îşi pusese pe cap fierul unei securi, cu coada spre dreapta, şi le urma pe suratele ei în acelaşi pas mărunt şi măsurat, plin de cea mai firească nobleţe.
Jovial şi binevoitor, Eustaţiu rîse singur.
— Uite, a naibii, cum duce toporul! Ce înseamnă, dragă domnule, obişnuinţa!
Apoi se gîndi iar la ale lui. Bănuia care avea să fie răspunsul Plăvănescului. Dar voia să aibă satisfacţia de-a-1 auzi cu urechile sale şi de-a i-1 citi pe faţă. Simţea nevoia să se asigure că nu se luptase în van. Gusta de pe acum bucuria dulce şi pătrunzătoare de-a şti cu cea mai mare siguranţă că avea în mînă o avere adevărată; adăugată la ce avusese şi avea. Şi asta, prin îndemînarea şi statornicia lui: altul s-ar fi descurajat de mii de ori, ar fi cedat de mii de ori rugăminţilor, ameninţărilor, ostenelii, lipsei de zare deschisă. El, nu. Ştia prea bine ce face, şi stăruise - iar acuma, din gura lui Sava Plăvănescu, avea să audă confirmarea deşteptăciunii sale. „De altfel, nici nu-i meritul meu; am urmat indicaţiunile astrelor, şi iată că altminteri m-aş fi căit poate...".
Se opri în loc. Trei care cu boi veneau dinspre farmacia domnului Winkler, neamţul (unul dintre cei trei străini din judeţ, al doilea fiind Aznavorian şi al treilea Mercado, agentul de schimb). în care, flăcăi cu căciuli înalte ca nişte potcape pandureşti, şedeau molîu cu ipin-gelele albe găitănate cu negru zvîrlite pe umeri. Din brîul unuia, lat de două palme şi bătut în ţinte de aramă, ieşea un fluier şi nişte plasele de cuţit. Cei trei flăcăi îşi făcură pe rînd cruce şi trecură, în pasul legănat ai boişorilor scunzi.
Căci aici, pe trotuar, întinsă de-a curmezişul, cu mîinile pe piept, cu ochii topiţi în fundul capului, cu gura suptă şi nasul subţiat, era întinsă o băbuţă pămîntie, moartă. O femeie mai tînără şedea lîngă ea, îngenuncheată într-o parte, cu aceeaşi graţie nobilă ca şi purtătoarele de saci sau de topor pe cap. Erau curate şi ea şi moarta, mute şi nemişcate. Femeia îi împreunase bătrînei mîinile pe piept, şi-i aprinsese ia cap o luminare, pe care-o lipise pe o piatră.
Eustaţiu Cozianu îşi făcu cruce, scoţîndu-şi jobenul. Apoi o întrebă pe femeie:
— Cine-i răposam?
— Mama, zise femeia fără să ridice ochii.
— Şi cum muri, aşa, acilea? întrebă Eustaţiu Cozianu. Femeia dădu din cap şi nu spuse nimic.
— Şi-acuma, ce faci?
— Stau să vie omul meu cu un car; s-a dus să se vorbească cu unii de la noi din sat.
Cozianu mai stătu o clipă, apoi scoase un pol de aur din buzunarul jiletcii sale de mătase ca vişina putredă cu flori negre, şi-1 puse pe altă piatră, lîngă poartă.
— Să fie de pomana morţilor mei, zise el.
— Bogdaproste, murmură femeia. Cozianu îşi puse pălăria şi porni mai departe. Peste vreo douăzeci de paşi, se gîndi la baba cu cireşile... „Doi pumni de cireşi vinde, se gîndi el. Vai de capul lor." Se întoarse din drum, s-o caute pe baba cu cireşile, să-i dea o para-două. O găsi, îi dădu şi nu luă cireşile. Bătrîna zise şi ea bogdaproste, la fel de uscat ca fiica moartei, de parcă altcineva ar fi vorbit în locul ei, şi de parcă n-ar fi fost vorba de ea, ci de un altul, străin şi indiferent. In schimb, domnul Cozianu porni şi mai repede, simţindu-se tare uşurat, înseninat, cu trupul şi sufletul ca un fulg în văzduh. „Trebuie, cît de cît, să încerci să meriţi, prin bunătate, norocul şi bucuriile pe care ţi le dă soarta", se gîndi el umblînd vioi, cu paşi mari, capul sus, jobenul cam pe ceafă, şi învîrtind bastonul ca pe o morişcă.
Casa lui Sava Plăvănescu era nouă, proaspăt spoită cu galben, acoperită cu tablă, şi spre frontonul de deasupra uşii de la intrare, între două perechi de pilaştri de cărămidă, scria, între ghirlande de stuc: S.P., iar dedesubt, 1882. Cînd o zidise pe locul unei grădini cumpărate de la Manolică Smadoviceanu, păstrase tufele mari de liliac şi cei cîţiva brazi, astfel încît această clădire urîtă şi nouă ca hainele unui negustor îmbogăţit era împresurată de frunzişuri negre şi desişuri îmbălsămate. Domnul Cozianu împinse poarta de fier, urcă treptele intrării şi sună. îi deschise o slujnică şi-1 pofti înăuntru, unde era tot curăţenie şi urîţenie: podelele vopsite cafeniu-roşcat ca sîngele uscat, covoare de Brăila, imitate după cele scumpe de Anadol sau Horasan sau Buhara, mobile mari, grele şi sumbre, tablouri îngrozitoare, înfăţişînd case de ţară, biserici, oameni cu guler înalt şi ochi mici, o gravură mare ce arăta trecerea Dunării de către domnitorul Carol I, şi alta care înfăţişa cazaci în galop, înălţînd sabia cu mîna
128
m
I
stingă şi cu gîturile sucite în chip nefiresc. Mesele erau acoperite cu dantele proaste sau cu plase de lînă croşetate; pe pianul nou-nouţ se afla un samovar şi o glastră de flori; şi totul mirosea a casă neîncălzită şi, uşor, abia simţit, a pîine veche. Sava Plăvănescu ieşi din biroul său cu mîna întinsă, dar fără să zîmbească; era un om scund, cu o burtă mare; lanţ gros de ceas cu brelocuri atîrna de-a curmezişul vestei sale negre; Sava stătea cu ceafa groasă şi scurtă, ţeapănă, împin-gîndu-şi înainte fruntea joasă şi botul de buldog cu mustaţă căruntă. Era cel mai bun avocat din oraş, afară de domnul Mihuleţ; deputaţii şi senatorii care se alegeau prin partea locului trebuiau să ţină seama de el; şi, cu procesele nesfîrşite ale ţăranilor şi proprietarilor din judeţ, adunase o avere ce creştea mereu.
— Salut, salut, coane Eustaţiu. Poftim, poftim, la mine în birou. Poftim: ia loc.
Cozianu îşi puse pe biroul lui Sava Plăvănescu ţilindrul cenuşiu, aruncă în el mănuşile, puse pe masă bastonul şi, picior peste picior, ţinîndu-şi genunchiul în mîini, întrebă cu multă voie bună:
— Ei, cum merge? Eşti ocupat, nu? Foarte ocupat?
— Ei... Mă învîrt şi eu... ca un ăla-ntr-o clădare, vorba olteanului. .. Ia poftim: serviţi o cafeluţă şi-o dulceaţă...
Acuma zîmbea, destul de înfricoşător, privindu-1 pe Cozianu cu ochi tulburi, injectaţi, cu fruntea sa joasă plecată de parc-ar fi vrut să-1 împungă. Avea cărare pe mijloc şi două şiruri de bucle sure de o parte şi de alta, ca părul creţ dintre coarnele unui taur. Era bătrîn, greoi şi zîmbea urît cu botul său plin de dinţi în neorînduială, contem-plînd cum îi bea cafeaua şi-i mănîncă dulceaţa acest ciocoi cărunt care făcea pe tinerelul, încorsetat, cu inel cu stemă la degetul cel mic şi cravată lată de mătase prinsă cu o camee. Apoi, cînd Cozianu puse jos paharul cu apă, aburit, Sava Plăvănescu apucă ceaşca de cafea, mereu privindu-şi musafirul, o supse dintr-o dată cu un zgomot scîrbos şi scurt, şi o puse la loc, mereu zîmbind cu zîmbetul său în aparenţă nerod. Nu spunea nimic.
— Ştii de ce-am venit, zise Eustaţiu Cozianu.
— Nu, răspunse cellalt, scurt şi binevoitor.
— Ei, nu! ce treabă am eu cu dumneata, afară de plăcerea de-a te vedea, bineînţeles, spuse Cozianu surîzînd destul de obraznic. Am procese?
129
— Ai, coane, mormăi taurul, cu acelaşi zîmbet tîmp.
— Am unul şi eu...
— Unul, dar bun. Cînd se dă sentinţa? Azi îmi pare, nu?
— Azi, spuse Cozianu pe un ton uşor. Sava Plăvănescu tăcea mereu, surîzînd bleg şi binevoitor şi părînd şi mai departe doritor să-1 împungă cu fruntea.
— Şui că-1 cîştig, zise Cozianu.
— Mda...
— Ce, „mda"? Crezi că nu-1 cîştig?
— Ba îl cîştigi, coane. îl cîştigi, zise Plăvănescu privindu-1 cu ochi injectaţi, cu o ciudată expresie de poftă şi lăcomie.
— Ei, în legătură cu asta am venit. Vreau să te întreb dacă mai eşti cumpărător, zise Cozianu
Plăvănescu se uită la el zîmbind mereu şi nu spuse o vreme nimic. Apoi întrebă:
— Ia-ascultă, coane: de ce te grăbeşti s-o vinzi? Că nici măcar procesul nu s-a isprăvit.
— E ca şi isprăvit, zise Cozianu.
— Mă rog dumitale, hai să zicem că aşa e. Dar de ce te grăbeşti aşa, coane Eustaţiu? Eu asta nu înţeleg, zîmbi dulce cu dantura-i oribilă domnul Plăvănescu.
— Poate că am interese; poate că am alte afaceri în vedere; poate că nu mă mai interesează a avea proprietăţi funciare, rîse uşurel Cozianu, şi adăugă cu, iarăşi apărută, o umbră de insolenţă:
— Vrei să te iau să-mi administrezi averea? Deocamdată mă ocup de ea singur, nu sînt ca ăi care fac politică sau stau în străinătate toată vremea; deci... Eşti, nene, sau nu eşti?
— Ce să fiu? Cumpărător? întrebă Sava Plăvănescu, zîmbind umil şi tîmp.
— Da, cumpărător, repetă Cozianu şi-şi puse mănuşa stingă.
— Sînt, coane Eustaţiu. Dacă nu s-ar fi făcut drumul de fier pînă la Dunăre, nu mă băgăm eu în noroaiele alea şi-n praful ăla... Dar acuma, de! Sînt.
— Numai că... începu Cozianu, încheindu-şi cu atenţie mănuşa, apoi îl privi în faţă cu nevinovăţie pe Plăvănescu, cu aceeaşi bunăvoie şi amabilitate ca pînă atunci.
130
— Numai că... m-am mai gîndit la preţ, nene Savo: după a mea preţuială, face mai mult decît vorbirăm noi data trecută.
Zîmbetul bovin al lui Plăvănescu pieri ca o flacără de luminare suflată de vînt.
— Adică cum? întrebă el.
— Păi, acuma cer şaisprezece mii de galbeni, zise uşurel Cozianu, luîndu-şi pălăria de pe biroul lui Sava Plăvănescu. Acesta îl privea tîmp, mut, cu ochişorii săi plini de firişoare roşii. Cozianu îşi luă şi bastonul, fără să se ridice încă. Stătea şi se uita la Sava Plăvănescu, cu o mînă înmănuşată ţinînd a doua mănuşă şi pălăria, cealaltă mînă deasupra şi amîndouă pe baston, cu braţele întinse. Plăvănescu se uita cu atenţie la revenirile cu margini de mătase neagră ale hainei lui Cozianu. Tăcea. Apoi, într-un tîrziu, zise:
— Păi... nu mă aşteptam. Să mă mai gîndesc.
— Gîndeşte-te, frate, spuse amabil şi binevoitor Cozianu; gîndeş-te-te. Uite: dă-ne răspunsul în ziua pronunţării. Azi o să fie? Azi după-amiază sau mîine dă-mi-1. Mîine, dă-mi-1 mîine după-amiază sau poimîine. E bine?
— Bine, foarte bine, mormăi răguşit Plăvănescu, şi se ridică să-şi petreacă musafirul care, drept şi zvelt din pricina corsetului, era în picioare şi se întorcea spre uşă.
— S-auzim de bine, zise Eustaţiu Cozianu ieşind.
— Respectele mele, coane Eustaţiu. Respectele mele. îi sărut mânuşiţele coanei Cleopatrei, grohăia Plăvănescu rostogolindu-şi burta în urma lui. După ce închise chiar el poarta după musafir, se-ntoarse şi-njură gros printre dinţi:
— Auzi, ciocoiul. Â simţit că-mi pică mucul după Dobrunu, şi urcă preţul. Dar face. Face şi mai mult, îşi spunea el rîzînd în sine: tot neică Sava avea să fie în cîştig peste vreo cîţiva ani de exploatare a moşiei. Aduci tractoare cu aburi, maşini de secerat şi de semănat, şi să vezi curgînd galbenii la tine-n sertare!
„Măcar de n-ar pierde procesul", se gîndi el cu o umbră de grijă, intrînd în casă.
în vremea aceasta, Eustaţiu Cozianu mergea cu paşi mari spre casă, însufleţit de ce aflase. Era vădit că Plăvănescu va accepta; şi nu se ştie dacă nu cumva şi noul preţ era sub valoarea reală a moşiei; mai rămînea de văzut. Lui Cozianu aproape că-i veni să rîdă, gîndindu-se
131
la festa pe care avea să i-o joace lui Plăvănescu. La viitearea^or întîlnire. Da, era o idee nostimă; trebuia să-i joace festa... Da, trei sute douăzeci de mii de franci şi cînd te gîndeşti că o luase cu bucăţica, aproape fără să simtă, azi un lot, mîine-poimîine altul, vreme de ani de zile. îl costase în totul vreo sută de mii! Da, fusese o afacere bună, şi avea de ce să fie mulţumit. Cupeul episcopului, cu două cîrje episcopale pictate pe portieră, trecea pe lîngă el: popa se întorcea de la clubul partidului conservator. „Ce-o fi căutat pe acolo?", se întrebă Cozianu salutînd cu un gest larg pe bătrînul cu potcap din trăsură. Mai încolo, în faţa liceului de băieţi „Mihai Viteazul", se întîini cu avocatul său, domnul Mihuleţ, om cărunt, cu o mustaţă aproape albă, şi foarte îndoit de spate, astfel încît pălăria care-i stătea drept în sus nu se potrivea deloc cu linia curbă a spinării sale gîrbove, şi-1 făcea să semene cu un 5 fără bara de sus. Era coborîtor din boieri sărăciţi, distins şi cumpătat. Cu distincţie şi cumpătare îl salută pe clientul său.
— Bonjour, cher ami, îi spuse Eustaţiu.
— Sluga dumitale, răspunse cellalt.
— Eh, bien?1
— Ca ira, ca ira 2 N-aibi grijă. Procesul va fi cîştigat de noi, nu de ei.
— La ce oră e?
— Acuma, la unsprezece ceasuri; dar o să ţie pînă după prînz...
— Bine, mă duc să-mbuc ceva, şi viu şi eu.
— Cum doreşti... E mai elegant să nu fii acolo... Ce-ţi pasă, la urma urmei? E ca şi cîştigat...
Şi-1 privi de jos în sus, îndoit în două sub ţilindrul vertical. Era atît de calm, de domo! şi de cumpătat, încît Eustaţiu se linişti cu totul.
— îi face bine omului să stea de vorbă cu dumneata, domnule. Ei, atunci a bientot!3 Treci pe la mine îndată după aceea, da?
— Se-nţelege. Serviteur, cher ami, serviteur \ murmură potolit domnul Mihuleţ, scoţîndu-şi pălăria şi lăsîndu-şi-o pînă aproape de trotuar, după care se întoarse şi se duse spre tribunal cu paşi măsuraţi.
'Ei?
2 Se face, se face.
3 Pe curînd!
4 Sluga dumitale, dragă prietene, sluga dumitale.
f
i
i
132
'"''Cbziahu însSrtu^şi putu stăpîni bucuria. în sfîrşit! în sfîrşit, după aproape doisprezece ani de cînd se judeca! „Să nu-ţi vie să crezi!"
Scoase ceasul din buzunar: „Uite, domnule. Peste cinci ceasuri... poate numai peste patru... s-a isprăvit! De doisprezece ani ţine, şi peste patru ceasuri, n-o să mai fie nimic!"
- Mai făcu cîţiva paşi, şi se opri. „Nu pot sta acasă. Trebuie să mă duc să asist."
Şi porni repede: voia să mănînce în grabă şi să pornească după aceea la tribunal.
Casa Cozienilor din N... era numai pentru vremea cînd, cu cincizeci de ani în urmă, „veneau la tîrg". Locuinţa de baştină a familiei fusese conacul de la moşia bătrînească, de la Cozia, lîngă cula de piatră cu metereze şi ferăstruici înguste numai cît să petreci prin ele ţeava şuşaneiei. Asta, şi conace pe la moşii, şi casa cea mare din Bucureşti. Alexandru Cozianu, însă, tatăl Davidei, împărţise prin testament casa bătrînească şi cea din tîrg de la N..., fiului celui mai mare, Eustaţiu, împreună cu cele mai însemnate moşii; alte moşii fiului de al doilea, Bonifaciu (botezat aşa după moda romantică a anilor 1840 cînd îl născuse Sofia, care citise Boniface, marquis de Montferrat, de baroana d'Arnoul) iar casa din Bucureşti îi revenise Davidei, cu obligaţia de-a o ţine pe maică-sa. Aceasta însă plecase din ţară şi se măritase la Viena; nici nu catadicsea a da vreun semn de viaţă copiilor săi, care n-o vedeau decît în treacăt, cînd călătoreau prin străinătate, şi uneori o aflau plecată şi pe ea cine ştie unde, şi o întîlneau la Nizza pe Promenade des Anglais sau la casino la Biarritz.
Casa aceasta din N... avea un singur cat, ferestre pînă-n pămînt în dos, în grădină, şi o colivie de seînduri şi sticlă ca intrare, foarte urîtă, dar foarte folositoare iarna, căci nu intra nimeni cu frigul în casă. Sobe mari de cărămidă văruită, cu coloane şi firide, străjuiau solemn în colţurile odăilor pardosite cu lemn vopsit cafeniu. Perdelele erau groase, de mătase în dungi albe şi verzi; aceeaşi mătase acoperea mobila adusă de la Viena prin 1830 şi ceva de Alexandru Cozianu, mobilă de lemn de culoarea mierii de brad, în linii curbe, nu lipsite de o anumită gratie robustă, destul de nemţească. Comode, tabernacole, mese de mîncat şi de joc, fotolii cu spinarea în formă de trifoi sau de liră, cartelul care cînta cîteva măsuri din Serenada de Schubert la fiecare sfert de ceas, portretele bătrînilor în işlice, anterie de mătase
133
ca măslina crudă, cu hangerul în btîul dc caşmir, ori alţii în fracuri şi 1
cu gulere înalte, purlînd la gît şi pe piepţi decoraţii turceşti, ruseşti şi 1
austriece, cucoane în rochii decoltate cu mîneci en gigot, cărare pe 1
mijloc şi bucle din cele cărora epoca le spunea des anglaiscs, 1
porţelanuri dc Alt-Wien în firida sobelor, cristale de Boemia aduse dc 1
la Karlsbad, unde taica şi taica mare îşi căutau boala dc ficat credita- I
ră - asta era casa în care acuma, la prinz, vara, domneau umbra şi 1
răcoarea; din salonul întunecos, cu perdelele trase spre uliţă, se ză- ,|
reau prin ferestrele din dos, ce porneau de la podea, tufişurile dc ; trandafiri care începeau să înflorească în grădină - erau străluminate
de soarele aproape de amiază şi licăreau pe ele picurii ploii de dimi- |
neaţă. Iar dincolo de grădină, odăile slugilor înşirate pe lîngă grajduri I
şi remiza pentru trăsuri, şi fîntîna, şi acoperişuri joase, de şindrilă, pe I care se urca viţa de vie sălbatică. Eustaţiu intră în casă, salutat dc cîinii de vînătoare care-1 aşteptau, cu botul pe labe, şi acuma începură
să sară pe el şi să ţopăie împrejurul lui săltîndu-şi urechile moi şi ţ
cafenii. f
— Hai, hai, staţi cuminţi! Gata! Gata cu joaca! exclama el bine f dispus, scoţîndu-şi pălăria şi mănuşile. Intră în salon; nevastă-sa, Cleopatra, femeie dc treizeci dc ani, plină şi rumenă la faţă şi cu nişte | ochi sprîncenaţi şi focoşi pe care Eustaţiu, galant, îi numea „ochi dc * andaluză", se sculă să-1 întîmpine. I
— Ei? S-a făcut? 1 De lîngă ca, de pe alt fotoliu, se ridică prietenul amîndurora, I
domnul Walter Apostolescu, cel mai frumos bărbat din oraş, arbitrul
elegantelor, înalt, subţire, cu părul lung şi ondulat, cu gulerul scund, ^
foarte larg, a l'artiste, legat cu o cravată de mătase albastră. Favoriţii j
castanii, ochii visători, albaştri, vestonul scurt, dc catifea de un f
albastru închis pe o vestă albă şi pantalonii gris-perlc, mănuşile albe, f proaspete, pălăria cenuşie de castor, moale cu boruri largi şi fundul
rotund, totul la domnul Apostolescu tindea să-i dea acrul boem şi t artist, adică ceea ce putea trece în lumea bună drept boem şi artist. Fost ofiţer de cavalerie şi demisionat din comoditate cu gradul dc
maior, prea leneş ca să facă politică, Walter Apostolescu, om cu |
avere, îşi petrecea viaţa în vizite pe la cei cîţiva prieteni intimi, acasă \
citind romane şi fumrml, la vînătoare sau la masa de cărţi la clubul "i
conservator unde trecea adesea ca alegător la colegiul I - unul din cei t
134 I
cîţiva alegători la colegiul I din oraş, pe carc-i puteai număra pc degete - şi apoi iar în vizite. Vorbea puţin şi plăcut, domol, fără să ridice tonul, nici să rîdă cu hohote, nici să puie întrebări, nici să facă observaţii personale, nici să vorbească pe cineva de rău sau ironic. Acuma, în fundul salonului, pc un fotoliu lîngă fotoliul Cleopatrci Cozianu, şedea corect, cu genunchii apropiaţi şi coatele lîngă corp, cu mîinile una peste alta pc braţul fotoliului. Se ridică şi el. Eustaţiu rîdea, bine dispus:
— Ce să sc facă? Procesul? Nu, la ceasul ăsta abia dacă a început. Ce zici de cucoana asta, domnule?
Şi îi întinse mîna lui Walter Apostolescu. Acesta zîmbi.
— Aşa sînt femeile: numai pasiune, murmură el cu oarecare duioşie. Cleopatra îi zvîrli o privire fugară cu coada ochiului.
— Aş vrea să dejunăm mai curînd, ca să mă duc la tribunal, spunea Eustaţiu Cozianu. Unde e Davida?
— Uite-o în grădină, răspune Cleopatra şi trase perdeaua dc la o fereastră. Afară, dincolo de tufele de stînjenci, sub unul din nucii bătrîni, Davida, în rochie dc doliu, dc rips dc mătase neagră, şedea într-un fotoliu de grădină. Lumina azurie, frunzişul de un verde luminos, movila dc pai de culoare deschisă, pietrele aproape albe dc pc jos, conţineau această siluetă neagră cum conţine un smaragd o bucală de cărbune, mort şi sinistru; dar obrazul şi mîinile Davidei erau dc un galben pămîntiu. Şedea acolo şi sc uita în gol.
— Săraca, zise Eustaţiu Cozianu. Cleopatra dădu din umeri.
— Orişicît... Nenea Lascăr era un om şarmant, dar nici să fii în halul ăsta dc inconsolabilă...
— L-a iubit cu pasiune, spuse pe un ton moderat dar pătruns Walter Apostolescu.
Davida însă şedea la soare şi se încălzea. Nu sc gîndea la nimic. Sc plictisea; dar nu de plictiseala activă care vrea să sc dezlănţuie în mişcare şi ocupaţie, ci o plictiseală obosită şi inertă, care sc întîmpla rar şi puţinor oameni, şi e ucigătoare. îi văzu venind pe frate-său cu ne-vasta-sa şi cu amicul casei şi le răspunse la salut cu indiferenţă. La zece paşi, slugile puneau masa la umbra nucilor. Eustaţiu se întoarse să numere dintr-o privire tacîm urile.
— Pe cine mai avem la masă?
135
— Mi-au promis că vin Smaranda şi Aristiţa; sînt singure; domnii au o întrunire politică, iar ele vor să mă vază, spuse Cleopatra. Eustaţiu Cozianu se strîmbă imperceptibil şi nu spuse nimic. Feciorul veni să-1 anunţe:
— Vă caută nişte ţărani, conaşule.
— Ce fel de ţărani? întrebă Eustaţiu, şi ghici despre cine era vorba, chiar în clipa cînd punea această întrebare inutilă.
— Zic că-i cunoaşteţi dumneavoastră, că sînt de la Dobrunu.
— Ţărani de la Dobrunu? Ce vor? întrebă Cleopatra uimită şi tulburată.
— Vor să cadă la transacţiune, rîse potolit Walter Apostolescu.
— Acum, cînd mă aşez la masă? întrebă Cozianu încruntîndu-se. în fine, dacă n-au venit cucoanele, hai, treacă de la mine... Iertaţi-mă o minută.
Şi, cu o uşoară înclinare către ceilalţi, reintră în casă, o străbătu, apoi ieşi prin veranda cu geamlîc, afară.
Ţăranii îl aşteptau în faţa casei şi pe trotuar. Erau vreo zece-cinci-sprezece oameni, în haine nu albe şi găitănate cu negru, pandureşti, ca ale celor de la munte, ci cafenii, flenduroase, pe unii rupte în coate şi-n genunchi, peticite în şezut. Cîţiva erau desculţi. Şi cu picioarele pline de noroi şi de praf. La ivirea lui Eustaţiu, îşi scoaseră cu toţii pălăriile şi căciulile. Era mai înalt decît ei, cu favoriţii pe cale de-a încărunţi încadrînd o faţă curată, roşie, cu fire de sînge în obraji, cu ochi limpezi şi veseli. Stătea drept, încorsetat în redingota cenuşie întredeschisă ce lăsa să se vadă vesta de mătase ca vişina putredă, cu floricele. Ei erau mai scunzi, arşi de soare, pămîntii, cu feţele numai oase colţuroase şi goluri, cu mustăţile negre, capetele negre sau sure ca părul de lup, şi ochi negri, întunecoşi şi tainici. Se uitau la el ca la o fiinţă ciudată, minunată şi străină; iar el la ei cu bunăvoinţă şi superioritate.
— Bună ziua, oameni buni.
— Să trăiţi, cucoane.
— Ce vreţi de la mine?
Urmă o tăcere. Cîţiva se priviră. Ceilalţi rămăseseră cu ochii la el. Unul, scund, cu o feţişoară triunghiulară, suptă, şi o mustaţă mare, negricios şi cu ochii ca două mărgăritare negre, rîse. Era cu totul neaşteptat rîsul său. Ceilalţi păreau trişti, îngrijoraţi, înfricoşaţi. El rî-
136
I dea. Era ceva liber şi nepăsător în rîsul său; ceva care-1 punea pe
I aceeaşi treaptă cu cel cu care vorbea.
I. — Păi ce să vrem, cucoane? Ştii măria ta ce vrem.
f — Nu, nu ştiu, răspunse Eustaţiu Cozianu cu oleacă de iritare.
I Poate că-mi închipui, poate că greşesc; dar n-aveţi decît să-mi spu-
I neţi, şi-o să ştiu.
Vorbeau în curte, îndărătul gratiilor; poarta o lăsaseră deschisă în urma lor; pe stradă treceau precupeţi, căruţe, o brişcă galbenă trasă de un trăpaş negru; cu hăţurile şi biciul într-o mînă, un tînăr elegant îşi ridică pălăria, salutindu-1 pe Cozianu şi privind cu atenţie şi curiozitate grupul de ţărani. Apoi trăsurica lăcuită se depărta. Cozianu răspunse salutului, îşi puse monoclul şi se uită prin el binevoitor la ţărani.
— Nu mă ţineţi aşa, oameni buni, că sînt aşteptat la masă.
Ei îl priveau întunecos, cu frunţile încreţite, cu ochii înnoptaţi de îngrijorare. Unul, mai bătrîn, îi dădu ghiont celui care vorbise înainte şi-i spuse trist:
— Zi-i tu.
Cellalt cătă cu ochii împrejur. Oamenii se uitau la el şi voiau ceva. f Ţăranul cel negricios se întoarse către Eustaţiu Cozianu.
— Păi... venirăm să vorbim de moşia noastră. |                 Cozianu deveni rece:
{ — Ce să vorbim? Duceţi-vă la tribunal, că acuma st dă hotărîrea.
Nu mai e a voastră moşia, decît părţile care nu le-am cumpărat. Apoi, uitîndu-se fix la omul cel negricios, îi spuse:
— Eu te cunosc pe tine. Tu eşti Niţă Negrea. Nu mi-ai vîndut. Ce-ţi pasă? Ce te amesteci?
Omul zîmbi cuviincios, dînd capul pe umăr, şi explică aşa cum îi explici unui străin sau unui copil:
— Păi, noi sîntem obşte...
— Ei, asta-i, obşte! Asta sînteţi voi la voi în sat! exclamă repezit şi puţintel plictisit Eustaţiu Cozianu, şi apoi, redevenit binevoitor le explică şi el, tot ca un om matur unor copii: Obşte e la voi, dar la lege nu se ştie de aşa ceva. Legea cunoaşte oameni, inşi, proprietari.
— Noi am fost obşte de la Mihai Viteazul, boierule, vorbi ţăranul cel bătrîn şi trist. Noi sîntem din unul Niţă Căpitanul; n-am avut niciodată boier peste...
137
— Lasă asta, ştiu, cunosc, că de cînd mă judec cu voi, v-am m învăţat pe dinafară! spuse Eustaţiu Cozianu, rîzînd. Ce vreţi, oameni I buni? Că mă grăbesc, n-am vreme acuma de voi. jL
— Cucoane - zise Niţă Negrea foarte serios - cucoane, nu ne su- M gruma. Noi ce să ne facem? ■
— Ei, auzi comedie! exclamă domnul Cozianu, şi enervat şi amu- X zat. II enerva ceva în felul cum îi vorbeau ţăranii aceştia şi-n felul M cum îl priveau şi stăteau în faţa lui, cu capul gol. „Prea fac pe despe- J| raţii, domnule, se gîndea el iritat. Ce, parcă puteau să ţie moşia? Eu
sau altul, tot le-o cumpăra cineva. Dacă vii cu capital peste ei, nu pot | rezista; ei nu şi-au dat seama de atîta lucru?" J
— Auzi comedie! Cum adică, măi Niţă? Eu vă sugrum? N-au venit | ai voştri toţi pe rînd la mine să-şi vîndă părţile?
— Au venit că a fost secetă, şi că le-au murit unora vitele, şi alţii
s-au împrumutat la dumneatale şi n-au mai putut plăti, mormăi ţăra- .$ nul cel bătrîn şi trist. Cozianu îl privi de sus, şi cu asprime.
— Mă rog, şi ce mă priveşte pe mine? Tot nu ştiu ce vreţi, şi se răceşte mîncarea pe masă.
Niţă Negrea zîmbi strîmb, ironic. :â
— Cucoane, noi nu prea avem ce mîncare să ni se răcească... Ce-o * să ne facem? O să ajungem să cerşim ca orbeţii din capul tîrgului. |'
— Ei, asta-i! N-aveţi grijă: vă dau eu de lucru, spuse bonom şi | amabil domnul Cozianu. în acelaşi moment, se întrebă, însă, dacă j într-adevăr va avea nevoie de toată mîna asta de lucru; intenţia lui era
de-a aduce maşini cu aburi, secerătoare şi semănătoare trase de cai, într-un cuvînt, de-a face o exploatare modernă, cum văzuse în călătoriile sale, atît în Englitera, în Sussex cît şi în Prusia, în Brandenburg . şi Pomerania. Deci, mulţi dintre ţărani nu vor fi trebuincioşi la cîmp; ! dar la urma urmei, mai erau şi alte moşii... Şi-şi goni această preocupare; ce, era el vătaful lor, să le găsească de lucru?
Niţă Negrea nu ştia aceste gînduri ale lui Cozianu. Auzise numai „N-aveţi grijă, vă dau eu de lucru", şi zîmbea, cu capul pe-un umăr, de parcă zicea: „Măi, prezevenghiule!" Asta nu-i plăcu lui Cozianu, % care se întunecă la faţă şi întrebă scurt şi destul de răstit: §
— Ei, mai aveţi ceva? a Oamenii îl priveau cu aceeaşi desperare liniştită şi pasivă. Deodată
se petrecu ceva neaşteptat şi care-1 cutremură pe Cozianu: ţăranul cel 4
138
bătrîn căzu în genunchi în faţa lui, cu mîinile încleştate una-ntr-alta, şi gemu:
— Boierule, lasă-ne moşia!
Cozianu tresări şi scăpă monoclul de sub sprinceană. Dar n-avu vreme să-şi recîştige cumpătul, că, unul după altul îngenuncheară şi ceilalţi. Niţă Negrea îngenunche şi el, cel din urmă, şi spuse:
— Plătim îndărăt toţi banii pe care-i dăduşi ălor de-ti vîndură.
Lui Cozianu, tulburat de ceva necunoscut, o groază, o spaimă ciudată şi pe care n-o înţelegea nici el, la vederea oamenilor îngenuncheaţi în faţa lui, şi mai ales a bătrînului, care era slab şi cu ochii duşi în fundul capului, îi trecu deodată şi chiar îi veni să rîdă de felul cum Niţă Negrea, îngenuncheat, îi vorbise practic, negustoreşte, oferin-du-i să-i răscumpere moşia.
— Fugiţi de-aici! De unde să aveţi voi bani? Ia sculaţi-vă, oameni buni, că nu se cade să stea oameni în toată firea în genunchi... Hai, sculaţi-vă.
— Lasă-ne, boierule, că nu putem fără pămînt! Murim! exclamă tânguitor şi ciudat de fără ecou, cu totul lipsit de răsunet, bătrînul. Ceilalţi stăteau în genunchi foarte serioşi şi se uitau la Cozianu aşteptînd, ca la o ceremonie care trebuie să se-ncheie într-un fel dinainte cunoscut, tot printr-un gest ritual. Dar Cozianu, repetă, plictisit:
— N-am spus o dată că o să vă dau de lucru? Am şi eu tot acelaşi interes ca voi: să se facă bucate frumoase. De ce s-a tras drumul de fier pînă la schelă, la Dunăre? Să încărcăm în şlepuri grâul, să-1 ducă la Galaţi şi de acolo să-1 care vapoarele ân Anglia şi Olanda şi alte ţări care n-au.
Ei îl priveau şi-1 ascultau, şi ce spunea el cădea în gol, ca nişte băşici dezumflate şi pleoştite pe pămînt, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou. Simţea uscăciunea asta chiar şi Cozianu, şi-i producea o iritare dureroasă.
O trăsură sosi la trap îndreptîndu-se către poarta mare, pe care feciorul ce şedea în veranda cu geamlîc se repezi s-o deschidă. Trăsura intră; vizitiul se lăsa pe spate ca să înfrâneze cei doi cai negri care sforăiau şi dădeau din cap, rostogolind ochii cu albul ânsângerat. Trei cucoane cu umbrele de culori deschise şedeau ân trăsură. Cozianu se repezi să le dea mîna ca să le ajute să coboare. Ţăranii rămaseră
139
îngenuncheaţi în faţa verandei goale şi a casei acoperite cu iederă ţi glicină, cu perdele trase la ferestre, bogată, închisă, străină, părînd pustie. Cucoanele (două mai bătrîne şi una mai tînără) coborîră, ţinîndu-şi cu o mînă poalele rochiilor cu volane şi turnură, cu taliile sugrumate cu şir de nasturi pînă la gulerul înalt, cu dantele. Trecură pe lîngă casă, spre grădină, rîzînd şi vorbind. Vizitiul mînă caii prin faţa casei şi strigă scurt la ţărani. Aceştia se ridicară în picioare şi se dădură la o parte. Rămăseseră grămădiţi în faţa casei, cînd Cozianu se ivi de după colţ, înveselit de ceva ce-i spuseseră musafirele.
— Ei, asta e! Va să zică, ne-am lămurit. Mergeţi sănătoşi, şi la toamnă, vorbim; că n-o să vă iau grîul muncit de voi. La toamnă, ne-nvoim.
Ei stăteau şi se uitau mereu la dînsul, şi păreau cu desăvîrşire neschimbaţi. Aşa veniseră: desperaţi, liniştiţi şi prezenţi; erau aici, stăteau, nu se mişcau, inerţi, pasivi. Nu voia să-i gonească; dar nici nu putea rămîne aici nas în nas cu ei; erau în stare să stea o mie de ani, să obţină de la el cedarea, prin simpla lor prezenţă încăpăţînată şi inertă. De aceea le dădu bună ziua şi intră în casă, o traversă şi ieşi în grădină, unde toată lumea era la masă.
Ţăranii rămaseră încă acolo vreo cîteva minute. Apoi Niţă Negrea zise:
— Haideţi, mă, că ni se răceşte cafeaua...
II
Cucoanele îl felicitaseră pe domnul Cozianu chiar coborînd din trăsură. Coana Smaranda Buzeasca, măritată cu un coborîtor din Preda Buzescu, căpitanul lui Mihai Viteazul, era o cucoană scundă şi scăzută, gheboşată, îngrămădită ca sub o presă, cu capul în dubla bărbie, ceafa în spinarea încovoiată şi toate astea în şolduri; la cincizeci de ani, nu mai semăna a femeie; mai avea şi un nas mare şi gros, sub care gura zîmbea necontenit; părea un clovn care şi-a scos vopselele de pe faţă şi a dezbrăcat dominoul bălţat, în schimb a pus o rochie de rips de mătase cenuşie, a luat o umbreluţă pe umăr şi şi-a trîntit în cap o bonetă cu panglici şi dantele,
140
amuzîndu-se şi de cum arată şi de ceva ce ştie el. Constanţa,, fiică-sa, era o fată nemăritată la douăzeci şi doi de ani, lucru rar şi de ruşine pe vremea aceea la N..., înaltă, subţirică, cu nasul mare şi gros, de clovn, moştenit de la maică-sa şi cu o guriţă zîmbitoare şi adesea tristă la umbra acestui nas pe care maică-sa îl numea burbonian, dar care o ţinea nemăritată, căci dorrmul Buzescu, senator al judeţului, nu accepta decît un ginere boier de neam şi din aceştia, cîţi erau, încă nici unul n-o ceruse pe Constanţa. Doamna Horoveanu era o femeie de vreo treizeci de ani, liniştită şi timidă, soţia unuia din cei mai mari proprietari din judeţ. Se luase şi ea după coana Smaranda, şi murmurase vagi felicitări. Buzeasca însă rîdea.
— Ei, cum te simţi? După doisprezece ani, cred că te apucase stenahoria de procesul ăsta! în fine,acuma c'est le secret de Polichi-nelle ', toată lumea ştie că s-a făcut, să-ţi fie de bine, să stăpîneşti Dobrunul sănătos; bună ziua, Davido, bună ziua, fetiţo (fetiţa era Cleopatra Cozianu), bonjour, beau tenebreux 2. Ştiţi cum l-am găsit pe dumnealui? Era afară, în faţă, şi le predica unor ţărani care stăteau în genunchi. Te ştiam astrolog, monşer, dar văd că avansezi la gradul de sfînt; cînd ai să începi să vindeci estropiaţii? .
Cozianu plecă o clipă, rîzînd, ca să-i expedieze pe ţărani, apoi se-ntoarse şi toată lumea se aşeză la masă: bureţi în oţet, ciorbă, brînză nouă, păstrăvi, aduşi cu diligenta de la mănăstirea Panaghia, din munte, drob de miel cu ceapă proaspătă, sufleu cu ciuperci, pateu de căprioară pe care-o împuşcase un braconier în pădure la Cozia şi fusese prins de pădurarul domnului Cozianu, salată de un-tişor, ridichi, cireşi, baclavale, cataifuri, cafea; la păstrăv, Chablis, la miel, vin din partea locului, de la Baloteşti, pe urmă Bourgogne, pe urmă, la cafea, Armagnac. Domnul Cozianu, roşu la faţă şi cu obrajii şi fruntea lucioasă, spunea, cu paharul în mînă şi şervetul înnodat la gît:
— Nici nu era de aşteptat altfel: astrele hotărăsc.
— Ia spune, nenicule - întreba coana Smaranda - nu-i poţi face fetei ăsteia horoscopul, să vedem dacă se arată Făt-Frumos?
— Ba da; pentru nişte prieteni ca dumneavoastră, îl fac.
1E secretul lui Potichinelle (ştiut de toată lumea). 2 Bună ziua, frumosule încruntat.
141
.<<  .     . î-i '••    .?w.m ■  '■'    ■•> oui-,
— Bine, de făcut î! faci; dar nu sînt minciuni?
— Nu, răspunse din colţul cellalt Walter Apostolescu, calm şi politicos, cu un aer de marc convingere. Nu sînt minciuni; mie mi-a arătat Eustaţiu cîteva dovezi, cu care m-a speriat şi m-a cîştigat de-a binelea.
— Fugi de-acolo, şi nu-1 mai întări în rătăcirile astea! Am să vă spun pe amîndoi episcopului, şi-o să vă afurisească... ba nu, ce zic: popa e ateu, e în stare să se molipsească de la voi. Cum poţi să crezi, coane Eustaţiu, că în clipa cînd stelele stau într-un anumit fel, dumneata îţi cîştigi procesul? Dacă e o constelaţie pentru procese, de ce nu le cîştigă toată lumea? Şi vezi, ţine seama că unde e un cîştigător, e şi un pîrlit de păgubaş, care pierde; pentru el nu-s tot stelele alea?
— E complicat să-ţi explic, murmură Eustaţiu Cozianu zîmbind îngăduitor. Buzeasca rîse.
— Parbleu '! E atît de complicat, încît nici dumneata nu prea înţelegi... Singura stea după care ar trebui să te uiţi, e asta!
Şi-o bătu pe obraz pe Cleopatra, care rîse aiintat, făcînd gropiţe în obraji şi uitîndu-se cu foc la Eustaţiu, pe urmă la Walter Apostolescu, care tăia capătul ţigării de foi şi părea absent. în clipa aceasta sosiră şi copiii, care mîncaseră şi acuma veneau aduşi de mînă dc guvernantă; băieţaşul, Manolică, în jachetă neagră încheiată cu un singur nasture la gît, guler alb ca şcolarii de la Eton şi pantaloni largi de culoarea oului dc raţă, era slab, deşirat, holbat, cu coşuri, buimăcit de începutul adolescenţei; le sărută mîna cucoanelor, apoi, prins în mişcarea asta i-o sărută şi pe-a lui Walter Apostolescu. Toţi începură să rîdă.
— Zi-i înainte, fătul meu! spuse coana Smaranda; zi-i, căîncepuşi bine.
Roşu, pierdut, băicţandrul mai stătu cîteva secunde pînă cînd, în clipa cînd nu se mai uita nimeni la el, se strecură în casă. Fetele, mai mici, Olga de vreo zece ani şi Zoe de vreo opt, chicoteau, apoi începură să stea de vorbă cu Constanţa. Lumea dc la masă îşi depărtase scaunele; şedeau comod în fotoliile de paie, pe un covor mare dc Hcral întins pc iarbă sub nuci; domnii fumau ţigări de foi, cucoanele
1
răsturnau ceştile de cafea ca să ghicească în ele, Walter Apostolescu fredona un eîntec pe care-1 auzise la Paris acuma un an dc zile:
„Mon Anglais caracole Au Bois soir et matin; Avec lui j'fais tres bien La haute ecole!"1
Iar coana Smaranda îi dădea peste gură cu evantaiul.
— Ia mai taci, spurcatule! Ascultă, Eustaţiu dragă, cu nu poci să crez în prostiile astea ale tale cu astrologia... Pînă nu dai o dovadă, nimica nu crez.
Cozianu îi aruncă o privire lui Walter Apostolescu, privirea unui înţelept către alt înţelept în prezenţa unui nerod neştiutor şi fără credinţă.
— Cum să-i demonstrez?
— Fă-i horoscopul duduii Constanţa, spuse Walter; atinge coarda maternă în inima coanei Smaranda: e singura slăbiciune; altminteri, forte tete, caracter de granit.
Se feri prompt de evantaiul închis care-i trecu pe lîngă nas.
— Rîzi tir dc mine, şi zi că sînt neroadă, dar mie nu-mi poate intra în cap povestea asta; aproape că nici în lumea ailaltă nu-mi vine să crez. Voi credeţi în lumea ailaltă, unde o să ne întîlnim cu toţii?
Davida Lascari, gălbejită şi secată, cu obrajii uscăţivi şi zgîriaţi de primele creţuri, tăcuse pînă atunci. în tăcerea gînditoare a celorlalţi, spuse, pe un ton prozaic:
— După ce abia scăpăm unii dc alţii, iar să nc-ntîlnim? Cucoanele musafire şi cu Cleopatra schimbară o privire, şi urmă o
scurtă tăcere. Davida se uita în gol. Smaranda Buzescu zise:
— Facem un gare-au-coeur? Unde sînt cărţile?
Cleopatra bătu din palme să se aducă o măsuţă de joc şi cărţi.
— Ei, pe mine să mă iertaţi, plec la tribunal, să văd cum merge, zise Cozianu, ridieîndu-sc. Walter Apostolescu sc ridică şi el.
Hnglczul meu călăreşte Zi şi noapte prin liois de Boulognc. împreună cu cl fac dc minune înaltă Şcoală (dc călărie).
142
143
— Vin cu tine, că sînt curios să aflu. jf
— Nu, tu rămîi să le ţii de urît cucoanelor; te rog eu. 4 Feciorul veni în clipa asta să-1 anunţe pe Cozianu că-1 caută *
domnul Mihuleţ. Eustaţiu se lumină la faţă. i
— Ei, s-a şi făcut! Mă puteţi felicita! ^ Şi cu sprinteneală tinerească se repezi în casă, pe cînd cucoanele se
ridicau, curioase să afle şi tulburate de bucuria care-1 agita. Davida singură nu se mişcă din fotoliu. Celelalte nu ajunseseră însă la uşă, cînd Cozianu îşi făcu apariţia, vînăt la faţă, descompus de ciudă ca şi de furie, şi-1 chemă pe Walter cu glas răguşit:
— Walter, vino te rog un minut, am nevoie de tine.
Walter, mereu calm şi cumpătat dar prompt, îşi aruncă trabucul în iarbă, se ridică din fotoliu scuturîndu-şi cenuşa de pe vestonul de catifea, şi intră în casă. Cleopatra era foarte tulburată. Coana Smaranda o liniştea:
— Se vede că s-a încurcat ceva, dar nu poate fi nimica grav: as-cultă-mă pe mine, că am văzut multe. N-aibi grijă.
— Nu, n-am şi, în fine, nici n-ar fi atît de grav, la urma urmei, de doisprezece ani, ne-am obişnuit... răspunse Cleopatra cu o veselie uşoară, vădit silită şi care suna penibil de fals. Tot atît de falsă era încercarea ei de-a reţine musafirele, care, delicate, voiau s-o lase să ia parte la consfătuirea cu Mihuleţ. Insistă din politeţe ca să le facă să rămîie; iar ele, tot din politeţe, fură neînduplecate. Ieşiră ocolind casa. Coana Smaranda o sărută pe Cleopatra.
— Spune-i lui Eustaţiu să nu se frămînte: am să vorbesc cu Tache şi să-1 pun o ţîră în mişcare, să vorbească şi el cu preşedintele tribunalului, care mi se pare că s-a cam zaharisit în vremea din urmă, nici de auzit nu mai aude bine, darămite creierii... Merci petru dejun, fetiţo, a fost fără cusur; îmi pare rău de Eustaţiu că îşi face sînge rău, dar spune-i să nu fie nici el aşa nevricos, că e rău pentru sănătate.
Se sărutară sub umbreluţele de tafta, şi se urcară în trăsură. Coana Smaranda se uita la cealaltă trăsură, a lui Mihuleţ, trasă de doi cai suri de sînge englezesc, şi filosofă:
— Uite cum e împărţită lumea: el cît e de pocit şi de strîmb şi caii ăştia ce mîndreţe! Şi cînd colo ei, frumoşii, îl trag pe el. Să-ţi fie spre mîngîiere, fetiţo, că a urîţilor e împărăţia lumii, îi spuse ea ca încheiere Constanţei, căreia i se umplură ochii de lacrimi. Coana Sma- >
randa nu le observă, însă, ci împunse cu umbrela pe vizitiu. Pe cînd ieşeau pe poartă şi-i făcea semn Cleopatrei Cozianu fluturînd din mînă, urmă:
— Apropo de urîţi: ce zici, Aristiţo, de copiii Cleopatrei?
— Domnul Cozianu e un bărbat aşa de falnic, spuse timid doamna Horoveanu, iar ei nu-i seamănă de loc, nici Cleopatrei, de altfel...
— Ba seamănă cu tatăl, fiecare copil, nu te supăra, zise coana Smaranda cu mare chef.
— Mămicule, murmură Constanţa stânjenită. Doamna Horoveanu se împotrivea:
— Eu nu găsesc de loc că ar semăna; zău, chiar de loc!
— Te-nşeli, fetiţo - zise coana Smaranda cu mare încîntare -seamănă chiar foarte bine, fiecare cu tatăl lui!
— Cum adică? întrebă cealaltă, uimită.
— Ei, nu te mai prefă acuma că nu ştii: băiatul l-ai văzut ce pocit e, seamănă cu Eustaţiu. Dar Zoe îi seamănă lui Bonifaciu, fratele lui Eustaţiu, de ţi-e mai mare dragul; iar a mai mărişoară, Olguţa, e făcută cu scîrbosul de cumnatu-său, al Cleopatrei voi să zic; cu intrigantul de Lăscăruş Lascari. Cu el a făcut-o, cînd a fost o vară ăla la ei la Cozia.
— Ooo! îngăimă îngrozită doamna Horoveanu. Coana Smaranda păru alarmată.
— Vai, Doamne iartă-mă, ce-am făcut? Te pomeneşti că nu ştiai şi de la mine ai aflat! Vai de mine şi de mine, ce rău îmi pare! Tăceam în vecii vecilor, să fi bănuit măcar că nu ştii... dar eşti una în Ţara Românească, să te punem de icoană, maşer; cum ai făcut de nu ştiai? Trăiai în lună? Ce să-i faci, aşa e biata Cleopatra: are şi ea meteahna asta; că nu e nărav: e meteahnă. Bine că se stăpîneşte şi nu se sloboade la rîndaşi şi vizitii; tot e ceva; aşa, lucrurile rămîn, putem zice, în familie...
Doamna Horoveanu era înspăimîntată:
— Cum... cu cumnaţii?
— Pe rînd, pe rînd! exclamă marţial şi cu mare chef coana Smaranda. Nu deodată! după vîrstă.
Doamna Horoveanu încă nu-şi revenise în fire cînd o lăsară unde stătea, la socru-său, căci era în vizită, bucureşteancă, în fieful electoral al soţului ei. Coana Smaranda o urmări cu ochii, apoi îi spuse Constanţei:
144
145
— E fală bună; cam tîmpită.
Şi-1 împunse iar cu umbrela în spinare pe vizitiu, spunînd tare:
— Acasă!
în vremea asta, domnul Mihuleţ îl liniştea pc Cozianu, care se plimba agitat prin salon, gesticulînd şi repetînd cu turbare:
— E imposibil! E imposibil! Am calculat nopţi întregi! Jupilcr e în conjuncţie cu Mercur în casa a patra! După doisprezece ani, iarăşi o amînarc? Cîte amînări o să mai fie? Cînd o să ajung să spun că ce am plătit cu bani grei e al meu! E imoral! E nedrept!
Apoi sc oprea brusc şi, uitîndu-se fix la Walter Apostolescu, îi spunea:
— Să ştii că am interpretat greşit aspectul lui Saturn în careu cu Marte! Asta era piedica.
Mihuleţ îl îmbuna:
— Piedică trecătoare, ascultă-mă pe mine: c o formalitate. Am trecut pe acasă să iau trăsura, să afli îndată ce înseamnă cu adevărat...
— Saturn în careu cu Marte! Asta era! exclamă Cozianu, ştergîndu-şi faţa dc sudoare cu o basma de mătase vişinie.
— Dar ascultă-mă o dată, coane Eustaţiule! insista blînd Mihuleţ. E vorba de a dovedi dacă la prima cumpărare de teren din moşia Dobrunu, a fost respectat dreptul dc protimisis, dreptul la preempţiune al obştii. Şi e suficientă proba cu martori pentru prima cumpărare! Ai omul dumitale, pc Turcu; cu el s-a făcut primul contract. Ai să-1 aduci, şi gata!
— Atîta tot? întrebă Walter Apostolescu. îl opri pe Cozianu, apucîndu-1 de umăr.
— Nu te agita aşa, neică: ascultă ce spune omul. E o nimica toată. Cleopatra stătea cu ochii pe ei; acuma, văzîndu-1 pc Walter că s-a
schimbat brusc şi din calm concentrat şi stăpînit, s-a înseninat şi rîdc uşor, sc linişti şi ea, şi se ridică de pc scaun, ca să asculte mai de aproape explicaţiile lui Mihuleţ. Şedea cu faţa la ferestrele dinspre grădină, şi o zărea pe Davida cum sade în fotoliu, neagră în mijlocul verdeţei tufelor de liliac şi frunzişului dc nuc.
Cînd înţelese despre ce e vorba, Cozianu se linişti oarecum; dar fierbea încă de nervozitate.
— Totuşi, c o amînarc, mă înţelegi, o amînarc! Cîte amînări să mai rabd? O să ajung să visez şi noaptea moşia Dobrunu! Cînd e termenul?
146
— în 19 hiiie, spuse domol Mihuleţ. N-am putut obţine unul mai apropiat.
— 19 iulie! E o veşnicie pînă la 19 iulie! exclamă Cozianu. înect-încet, îl mai potoliră. în sfîrşit, se resemna.
— îmi chezăşuieşti dumneata isprăvirea procesului în 19 iulie? întrebă el privindu-1 ţintă pe Mihuleţ, cu ochi tulburi şi cam ieşiţi din cap. Acesta dădu din creştet cu demnitate. Şi se ridică:
— Poţi fi sigur că vom cîştiga. Sărut mîna, coană Cleopatro, sluga dumitale, domnule, sluga...
Apoi, închinîndu-se în faţa Cleopatrei şi a lui Walter, cu jobenul negru în mînă şi încovrigat sub roba de satin negru pe care nu apucase să şi-o scoată, ieşi, urmat de Cozianu care, cînd îl văzu că se urcă în trăsură, privi o clipă caii, apoi îi spuse insistent, pătrunzător, cu tărie, apleeîndu-se spre el şi holbîndu-se la dînsul:
— Ascultă, domnule: ai cai frumoşi; dar dacă la 19 iulie s-a isprăvit, ai de la mine patru cai pe lîngă care ăştia ai dumitale nici n-o să se mai bage de seamă!
Mihuleţ rămase o clipă cu ochii la el; avea nişte ochi castanii, inteligenţi. Apoi, lucru rar la el, zîmbi.
— Bine, primesc, mulţumesc. Numai adă-i încoace, să fie acilea-n ziua de 19. Sluga, sluga!
Şi trăsura porni spre poartă. în clipa aceea, Walter Apostolescu îi şoptea Cleopatrei:
— De dragul tău m-am făcut astrolog; acuma ajung şi jurist... Ea rîdea, dînd capul pe spate. Cozianu intră.
— Walter, ia să ne apucăm de horoscopul cela! Nu se poate să fi greşit calculele; e o greşeală de interpretare...
III
Tănăsache, căruia i se mai spunea şi Sache, şi Turcul, umbla nebărbierit toaliS săptămîna şi nu-şi lepăda căciula nici vara. Avea un cap osos, cu bărbia ieşită, cu falca de jos mai înaintată decît cea de sus; mustăcioara pierea între nasul căzut peste gură şi falca împinsă înainte. Se ţinea cam sirîmb, cu şezutul iras
147
îniante de parcă necontenit s-ar fi ferit de-a primi un-picior sab şale; asta şi cu gîtul ţeapăn şi capul ridicat arătau din ce sc alcătuieşte firea lui: frică şi îngîmfare încăpăţînată. Negricios altminteri şi năsos şi mustilcios, semăna cu un străbunic, armean sau turc, pripăşii prin sat. îşi făcuse casă la marginea satului, deoparte. După el mai veniseră cîţiva, care umpluseră cu case de chirpici şi bordeie locul acela. îl ascultau pe el, care, cu turul nădragilor atîrnînd, cu brăcinarii căzuţi mai jos de şold, cu şezutul teşit, capul sus şi căciula neagră înfiptă cu mîndrie pe creştet, vorbea despre fel de fel dc lucruri şi-i învăţa cum e la oraş, cum e în ţări străine, cum e în casele boierilor, cum trăiesc negustorii şi multe altele pe care nici el nu le prea ştia.
Astfel, într-o seară din iunie, cînd nu se mai auzeau decît crinii lă-trînd, şi răsăreau cele dintîi stele, şi aerul se răcorea şi mirosea a praf şi a ierburi şi frunzişuri încălzite de soare, şedeau pe o bancă, în faţa casei lui, desculţi, cu picioarele pline de pulbere. Alţii stăteau în picioare proptiţi în ciomege, alţii şedeau pe marginea drumului, cu picioarele în şanţ. Erau vecini şi prieteni de-ai Turcului. Niţă Negrea, în cămaşă şi nădragi, trecu pc acolo şi se opri şi el să asculte. Tănăsachc nu păru că-1 ia în scamă. Spunea într-un fel uşurel şi nepăsător:
— Ei, şi cc-i dacă o să avem boier? O să plătească el bir pc pămînt. O să-i muncim pămîntul în parte. Ai nevoie de ceva, te duci la el: „Boierule, fă-ţi pomană, dă-mi nişte porumb"; sau: „Cucoane, venii să mă rog dc dumneata, să-mi dai nişte bani cu împrumut". El: „Bine, omule; treci pe la administraţie, să te scrie domnu administrator la catastif; la treieriş, ne socotim". Sigur că te jupoaie, că dc-aia-i boier. Da' măcar poţi să zici că ai un' te milogi. Ce, la ai tăi te poţi milogi? Nu poţi, că n-au nici ci. Obştea nu-ţi dă nici o para cu împrumut; nici un pumn dc făina. Astea crea pe vremuri. Acuma, dacă ic uiţi bine, nu mai c obşte. Şi tot am avut măcar bani la tcşchcrca; ce să ne pară râu? Unii mai au. Şi care n-au vîndut acuma crapă de ciudă pe-ăi d-au vîndut, că boierului nu-i mai trebuie părţile lor. Asta-i faptul: ciuda.
Ceilalţi mormăiau în umbra începutului nopţii. Murmurau tainic şi moale, neştiutori, învinşi. Se simţeau însă luminaţi, mai deştepţi; ci erau oamenii care erau ai boierului, ai vremii noi; acuma nu mai mergea cum mersese sute de ani, cu obştea. Era întuneric, şi aerul era uscat şi cald.
148
Asta-i 'făptui, zise Tănăsache. Nu-i temei în oamenii noştri, boierul e prea tare. Ce, o să ne luptăm cu el?
Urmă o tăcere. Apoi cîţiva îngînară că aşa e, că n-o să se poată lupta cu boierul. Abia se vedeau unii pe alţii, doar ca nişte pete alburii în întunecime. Deasupra lor sclipeau roiuri uriaşe de stele mari, curate, jos, parcă la cîteva zeci de stînjeni deasupra satului.
Tănăsache rîdea. Nu-1 vedeau, dar îl ştiau cum rîde: urît, cu un fel de rînjet al fălcii aceleia de jos prea înaintate.
— Mă - zise el - de la boier mai poţi să şi furi. De la tine nu poţi fura; nici de ia vecin, că te simte. Pe lîngă boier te mai strecori. Cîţi purici încap la un dulău de-ăştia mari?
Rîseră şi ei, domol, fără prea mare zgomot. Unul spuse:
— Noi sîntem slabi ca greierele: nu se prind puricii de noi... Vorbiră toţi, de-a valma, apoi se potoliră. Tîrziu, unul cîte unul se
adunau de pe jos, să se ducă spre casele lor, doi-trei deodată, despărţindu-se la podeţele din faţa ogrăzilor. Tănăsache rămase singur; numai un om mai stătea în drum, cu mîinile la subsuori, şi trăgea dintr-o lulea. Se zărea uneori cum se face o zare trandafirie, mare cît o alună, în capul lulelei. Tănăsache însă se prefăcuse toată vremea că nu-1 vede pe omul ăsta, şi vorbise ca şi cum acela n-ar fi fost de faţă. Şi acuma se ridică şi dădu să intre pe poartă. Omul din drum zise:
— MăSache!
Tănăsache se opri şi se întoarse: întrebă rece şi plictisit:
— Cee, mă?
Omul din drum trecu podeţul, vorbind, şi se sprijini de gard.
— Mă Sache, mă, ce faci tu, mă?
— Cum, ce fac? Nu fac nimic, răspunse Sache cu nevinovăţie.
— Mă, tu te cerţi cu obştea satului, mă, murmură cellalt, uitîn-du-se în pămînt, unde abia.îşi vedea pe întuneric, pe lutul cenuşiu, piciorul cenuşiu de pulbere.
— Fugi de-acilea, mă Niţă Negrea! Care obşte? Cu Radu sînt certat? Cu Prosteală sînt certat? Cu Cohorul sînt certat? Ce vorbeşti tu?
— Mă, ăştia-s doi-trei; cu ăi mai mulţi din oamenii ăi mai buni te-ai stricat rău de tot, măi tată, zise binevoitor Niţă Negrea.
149
— Aşa-i cînd nu tc iei ca oaia după turmă: ăi dc sc iau sc supără pe tine, zise Tănăsache rîzînd. Măi Niţă, mă, eu mă iau după capul meu, nu după al altuia...
— Mă, tu tc strici cu oamenii, murmură gînditor Niţă Negrea.
— Las' că le trece, zise uşurel Tănăsache.
— La procest, aud că te aduce martor, îngînă Niţă Negrea.
— Treaba lor, zise cu mîndrie Tănăsache, ca un om căruia de fapt nu-i pasă nici de proces, nici de boier, nici de judecată, nici de sat: un om cu totul neatîrnat şi sigur dc sine.
— Dacă te cheamă, tu ce-ai să zici? întrebă Niţă Negrea fără să pară că pune vreo greutate pe întrebare, şi cu atît mai puţin pc răspuns. Trase chiar un fum gros din lulea, păcăind des, şi i se lumină faţa o clipă: o faţă ascuţită, cu ochi negri, străpungători, şi o mustaţă groasă dc-a curmezişul.
— Cum ce-o să spun? Deştept eşti şi tu! zise cu aceeaşi mîndrie ca pînă atunci Tănăsache. O să zic cum a fost faptul; adevărat. Mă ştii tu că minţ? Eu în viaţa mea n-am minţit şi n-o să minţ. Poate să spuie cine ce-o vrea, poate să şi crape: eu nu minţ. îmi cumpără ciocoiul partea? Mi-o plăti? întrebai eu obştea? Spune tu.
—Mde, îngînă Niţă Negrea.
— Păi vezi? întrebă Turcul cu demnitate. Niţă Negrea tuşi, apoi, bătîndîn pumni, scutură jeraticul din lulca.TCăzu pe jos: cîteva fire de foc. Niţă Negrea le calcă cu talpa-i desculţă, groasă. Apoi zise:
— Eu să fiu în locul tău, aş minţi.
— De ce să minţ? Eu nu mă spurc nici pentru oriec-o fi! răspunse Tănăsache dispreţuitor.
— Aş minţi, mă. Mi-ar părea rău de oameni. Aş zice că n-am ţinut seama de proftimis ', mă înţelegi, adică nu i-am întrebat pe oameni întîi; şi-ar pierde ciocoiul procestul. Am rămînca cu moşia, măi Sache.
— Ce-am eu cu voi? Eu vîndui partea mea, banii-i luai, dc jurat strîmb nu jur, că o să mă puie să jur...
— Va să zică eşti martor, zise Niţă Negrea, învcselindu-se. Cellalt dădea din umeri.
— Zisăi eu aşa ceva? Sînt, dacă mă cheamă. Dacă nu mă cheamă, nu sînt.
1 Greşii, pentru prolimisis, drcpl de preempţiunc.
150
I Niţă Negrea tăcu o bucată de vreme, apoi dădu din cap.
I — Deştept eşti tu, măi Sache, îngînă el cu oarecare tristeţe şi ca de
I departe.
I Cellalt rînji.
1 — Oi fi eu, n-oi fi, nu ştiu. Sînt cum sînt, şi nu mă bag în cîrd cu
I nimeni.
i — Bine, măi, murmură Niţă Negrea. Să fii sănătos.
Dar nu plecă. Stătea, cu capul plecat, gîndindu-se parcă adînc. ! — Mergi sănătos, zise vesel Tănăsache.
— Să fii sănătos, repetă Niţă Negrea în neştire, fără să se uite la el. j Apoi ieşi de pe podeţ şi o luă pe uliţă. Se pierdu în întuneric,
î Tănăsache intră în casă, mîncă şi se culcă cu muierea şi cu copiii.
I Niţă Negrea se duse şi el acasă, mîncă, apoi trecu pe la nişte oameni,
j îi chema de la poartă şi veneau la gard să vorbească. Pe urmă pornea
ţ mai departe. Vreo doi-trei porniră cu el. Trecu destulă vreme pînă ce
) isprăviră de vorbit, de întrebat, de sfătuit. Pe urmă Niţă Negrea cu doi
dintre cei care se ţinuseră după el veni în capul satului şi ajunse la ;| vreo cincizeci de paşi de casa lui Tănăsache.
I — Staţi voi aici, că nu ştiţi ce să faceţi să nu vă latre cîinii, zise el
\ liniştit. Porni singur pe uliţă, păcăind din lulea. Ajunse la gard. Un
cîine se repezi mîrîind la gard, cu dinţii rînjiţi. Niţă Negrea vorbi ceva ', în şoaptă, într-un fel ciudat, cu un glas atît de lin şi de blînd, încît
cîinele tăcu. Ceilalţi, de asemenea, se purtau într-un chip neobişnuit: dădeau din coadă, se uitau la el cum deschide poarta şi tăceau. El le aruncă ceva de mîncare: nu se vedea nimic în întuneric, dar ei se repeziră cu boturile pe jos. Pe urmă Niţă Negrea se duse în dosul casei acoperite cu stuf; mergea măsurat, aproape prea încet. Era nemaipomenit de liniştit. Deasupra, în cerul senin de iunie, licăreau stelele mari şi verzui. Niţă Negrea răsuflă o dată adînc, cu luleaua în mînă; apoi o suci cu gura în jos, bătu din pumni şi scutură jeraticul în stuful de pe casa scundă. Se întoarse şi trecu la fel de încet prin ogradă, închise poarta, se depărta pe uliţă. Cînd ajunse la cei doi oameni care-1 aşteptau, se opri şi se întoarse să se uite îndărăt. Statură toţi trei cîteva clipe, pînă văzură cum încep să pîlpîie limbile de flacără din acoperiş.
, —Haidereţi, zise Niţă Negrea.
Se întoarseră şi plecară.
151
IV
Teatrul Buzescu din N... se numea aşa după marele logofăt Buzescu care-1 zidise din banii săi în anul 1842, din filantropie şi spirit cetăţenesc, unii spuneau însă că pentru ca să nu mai aibă ce lăsa copiilor cu care era certat şi pe care voia să-i vadă cum crapă de ciudă. Era o clădire lungă şi cu un singur cat, despărţită prin arcada unei porţi mari de casele Buzeştilor, ce aveau o faţadă identică. Prin poarta mare şi bolta ce urma, sub care boltă atîrna o lanternă veche de fier forjat, se intra în dreapta pe cîteva trepte în casa Buzeştilor, iar în stînga pătrundeai în antesala teatrului; în schimb, dacă mergeai drept înainte, intrai în curtea largă, cu castani, cu peluze, cu grajduri şi remize în fund, a Buzeştilor. Atunci, la sfîrşitul lui iunie 1885, curtea era neîngrijită, grajdurile aveau porţi rupte şi căzute din balamale, iarba era arsă de soare, călcată în picioare, slugi flenduroase trîndăveau prin ea; în casă erau totdeauna musafiri la joc de cărţi, de pe la prînz pînă spre dimineaţă, iar teatrul era închiriat domnului Iani Iorgu, proprietarul „Hotelului de Orient", care la rîndul său îl închiria pentru balurile date de primărie, de regimentul de roşiori şi de societatea de binefacere a „Damelor Române" din localitate, de asemenea, îl închiria trupelor de teatru, muzicanţilor, presddigitatorilor-iluzionişd şi altor artişti în turneu.
Teatrul avea o sală în care nu încăpeau mai mult de două sute de persoane. Un rînd de loji cu colonete corintiene, şi peretele pictat cu scene pastorale, tavanul vopsit în cer albastru, nori trandafirii, zeităţi pe jumătate goale care cîntau din trimbiţe, răsucindu-şi în chip nefiresc trupurile cu braţe mai lungi decît picioarele; de jur împrejurul tavanului, deasupra lojilor, un şir de portrete ale poeţilor dramatici clasici şi moderni, pînă la Schiller inclusiv; de o parte şi de alta a scenei, două măşti care rîdeau reprezentînd satiri pentru persoanele cultivate şi draci pentru cucoane şi restul publicului; în sfîrşit, fotolii Louis XVI îmbrăcate în pluş roşu în loji, scaune tari; iată sala. în clipa aceasta era luminată numai scena, dar feeric, de către un şir de
152
treizeci de lămpi de petrol care încadrau cuşca suflerului. Această lumină făcea să sclipească bijuteriile cucoanelor din loji; domnii erau în fracuri, numai negustorii graşi cu neveste scurte şi late-n spate, de la parter, erau mai puţin corect îmbrăcaţi; în schimb nevestele lor străluceau în catifea vişinie, verde închis sau roză, pe cînd culorile rafinate, aurore, coucher de soleil, cuisse de nymphe 6mue, crapaud poitrinaire, străluceau în mătăsurile cucoanelor decoltate care mî-nuiau cu o mînă evantaiurile pufoase de pene de struţ ce fluturau ca . nişte flori din basme în bătaia unui vînt intermitent şi inegal, iar cu
cealaltă lornietele de sidef, ca să vadă cu ce bijuterii au apărut
I» prietenele, rudele şi mai ales duşmancele lor, apoi cît de ridicole sînt
nevestele burghezilor şi belferilor din sală, şi în sfîrşit, ce talie fină are domnul căpitan Lampenmacher, capelmaistrul fanfarei roşiorilor | ce cînta uvertura la Robert Diavolul, din care o scenă avea să fie
5 interpretată de amatori din societatea bună din N..., în beneficiul
I „Damelor Române".
] Locul lui Walter Apostolescu ar fi fost pe scenă, în costumul me-
1 dieval care ar fi stat desigur atît de bine figurii sale romantice cu
favoriţi stufoşi. Dar el refuzase cu o încăpăţînare liniştită. „Nu-1 lasă i Cleopatra: e zuliară, parşiva", spunea coana Smaranda Buzeasca pe
: după evantai vecinei sale, apoi dădea din cap zîmbind amabil lojii
Cozienilor, unde Cleopatra, brună, focoasă şi sprâncenată, trona în rochia de tafta edelweiss, cu dantele pe deasupra, cu evantaiul însă negru şi rubine la gît, la urechi şi la mînă; lîngă ea, Cozianu se uita la i tavan, apoi îşi privea genunchiul cu un aer concentrat; iar în spatele
lor Walter Apostolescu, palid, cu ochi albaştri, gene lungi, favoriţi înfoiaţi cu grijă, asculta muzica.
Cozianu încerca să recalculeze în minte, după amintire, poziţia ( astrelor în 19 iulie. A suta oară; o ştia pe dinafară. „Da, dar mă pot
înşela. M-am înşelat o dată. Interpretarea e totul. Şi-1 treceau sudorile de îngrijorare. Ce poate însemna călătoria? în loc să-i iasă proces, judecată, şi aceasta favorabilă, Mercur în ascendent îi promitea cîştig de bani şi, asociat cu Uranus şi Saturn, călătorie. Atunci, iar nu se va judeca procesul? Iarăşi amînări interminabile? Treisprezece ani, paisprezece ani de judecăţi? Sau chiar, te pomeneşti, pierderea procesului? Nu, nu era indicat nici asta în calculele sale.
153
îşi ştergea faţa cu batista. Deodată simţi că nu mai poate răbda să stea aici. îi şopti la ureche Cleopatrei:
— Iartă-mă, dar mie mi-e prea cald; mă duc să iau aer şi mă-ntorc acasă pe jos; o să te aducă acasă Walter cu trăsura.
Ea dădu din cap şi Eustaţiu se ridică, ieşi în vîrful picioarelor, trecu prin coridorul dindărătul lojilor, prin antesală, ieşi afară, sub boltă, şi răsuflă adînc. Trebuia să-şi revadă harta cerească pe care o pregătise pentru 19 iulie. Porni pe stradă cu paşi mari, în prada unei cumplite frămîntări şi strîngeri de inimă; n-ar fi putut spune la ce anume se gîndise pe drum, dar avea simţămîntul că se gîndise intens, îşi simţea capul fierbinte şi-i era cam greaţă. Intră în casă, feciorul care dormea în verandă pe un scaun şi cu capul în mîini sări în picioare, buimăcit şi clătinîndu-se.
— Adu-mi un pahar de apă rece, zise Cozianu. Trecu prin salonul luminat de noaptea senină de afară şi intră în biroul lui, îmbrăcat în rafturi de cărţi de jur împrejur," cărţi de astrologie, de chiroman-ţie,cărţile domnului de Saint-Martin, şi ale domnului Swedenberg, ale domnului Gorres şi ale lui Franz von Baader, ale lui Theophrastus Paracelsus, şi De occulta PhiJosophia a lui Cornelius Agrippa de Nettesheim. Aprinse lampa de petrol cu un abajur mare de porţelan alb şi se aşeză la masa lui de lucru, încărcată cu cărţi deschise, hărţi cereşti şi vrafuri de hîrtii pe care era desenat invariabil un cerc cu raze şi semnele zodiacale şi planetare. Feciorul îi aduse paharul de apă pe tavă şi-i spuse ceva. Eustaţiu Cozianu dădu pe gît paharul şi-1 puse la loc pe tavă.
— Ce porunciţi să fac cu el, conaşule?
— Cum? Ce-ai spus?
— Ţăranul, conaşule. Ce să facă?
— Care ţăran?
— A venit un ţăran din Dobrunu, cu muierea şi copiii în căruţă şi cu vaca legată după căruţă. Zice că trebuie să vă spuie ceva.
— Cum? Unde e? Ce vrea? Ia să vedem, zise Eustaţiu Cozianu, ridicîndu-se şi ieşind dindărătul biroului.
— Căruţa i-am spus s-o lase în uliţă; n-aţi văzut-o cînd aţi venit? El e la noi la odăi, aşteaptă.
Eustaţiu Cozianu o luă înainte, ieşi în grădină şi se opri.
— Du-te şi adu-1 încoace.
154
Se aşeză într-unui din fotoliile de paie. Două umbre se apropiară de el dinspre casa slugilor: feciorul şi un ţăran cu căciulă.
— Să trăiţi, cucoane, zise ţăranul şi-şi scoase căciula. Eustaţiu Cozianu îl privea, încercînd să-1 recunoască.
— Bună seara. Cine eşti tu, omule? Apoi, feciorului:
— Ia adă un felinar şi pune-1 colea pe masă.
Feciorul dispăru. Ţăranul se încovoia cu căciula în mînă.
— Sînt Tănăsache, să trăiţi, din Dobrunu, care i-aţi cumpărat moşul.
Moşul era partea lui de moşie. Eustaţiu Cozianu îl recunoscuse de la primul cuvînt.
— Te ştiu, te ştiu. Ce e cu tine?
— Aoleu, cucoane, am păţit-o cu hoţii ăia de la noi din sat! începu să se vaiete omul. Mi-au dat foc la casă, de era să ard cu muiere şi cu copil cu tot.
— Cînd asta?
— Ieri, cucoane, cum ar fi pe vremea asta. Dormeam dus, şi cînd colo, o dată simt prin somn miros de fum...
îi povesti cu amănunte, cum încercase să stingă, cum sărise focul şi la grajd, că era lipit de casă, şi la patul, care era la un pas de grajd, şi cum pînă să se adune vecinii se înteţise atît de tare încît arsese totul pînă-n pămînt.
— Hoţul de Niţă Negrea mi-a făcut-o!
— De unde ştii? întrebă Cozianu.
— Păi... a fost pe la mine alaltăseară. Şi-i povesti convorbirea cu Niţă Negrea.
— Mi-a zis: zice, „să fii sănătos". De două ori mi-a zis. El mi-a pus foc. îl ştiu eu, hoţul...
— De ce-i zici hoţ? întrebă iarăşi Cozianu care nu vedea de ce numaidecît acel Niţă Negrea trebuia să fi pus focul; deşi, într-adevăr, părea obraznic, nesupus...
— Păi sînt neam de hoţi; taică-său a fost haiduc de codru; la ocnă a murit; bunicu-su a fost pandur, cînd cu zavera. Zavergii au rămas cu toţii, şi el, şi fraţii lui; voia să mă puie pe mine să minţ la tribunal...
Cozianu îl descusu cu de-amănuntul, pînă i se păru că nu mai are ce afla de la el; apoi.îi spuse:
155
— Pleci mîirie cu căruţa la mine la'moşie, la Cozia. ii dau eu o scrisoare administratorului să-ţi găsească de lucru, să ai casă şi masă; pînă se isprăveşte procesul, şi-atunci, ai să fii primar în Dobrunu. Ai înţeles?
— Să trăiţi, cucoane! zise Tănăsache în poziţia de „drepţi", ca la armata. Apoi, molatic, adăugă:
— Eu nu de-aia venii la dumneavoastră; venii să vă spui ce fel de oameni sînt ăştia din Dobrunu. Eu spui drept, cum e adevărul...
— Bine-bine, am înţeles. De-aia îmi trebuieşti tu primar în Dobrunu, să hu-mi umbli cu minciuni să-i acopri pe pezevenghii ăia. îmi trebuie un om cinstit, care să spuie adevărul. Hai, du-te şi-ţi vezi de treabă. Ia felinarul.
Se ridică din fotoliul de paie şi începu să se plimbe prin grădină, gîndindu-se concentrat, fără să mai bage de seamă ce mai spuse Tănăsache, nici cînd plecă acesta. „A, o să trebuiască să pun şaua pe ei; auzi, bietul om, aşa, fiindcă e nevinovat şi cinstit, şi nu primeşte să jure strîmb de dragul lor, ei îi dau foc! Asta-i bună. Las' c-o să-i învăţ eu minte. întîi şi întîi, o să ţi-1 pun pe el primar, ca să-şi dea seama de la început cu cine au de-a face. Şi mai vin la mine să-mi stea în genunchi, hoţomanii! Ce ipocrizie pot dovedi fiinţele astea simple!"
Se plimba încă, fierbînd de supărare, de planuri, de îngrijorare, cînd se auzi trăsura în faţa casei, apoi vocea Cleopatrei:
— Unde e conaşul? în birou?
— E în grădină, coniţă, spunea feciorul.
Cleopatra şi cu Walter îl găsiră acolo în întuneric; îi zăriră plastro-nul alb şi cravata albă.
— Ce faci acolo, în bezna aia? întrebă Cleopatra mirată, scoţîn-du-şi mănuşile. Dar Eustaţiu nu-i răspunse.
— A, aţi venit? zise el pe un ton absent. Ascultă, Walter, cum îţi explici tu că nu mi se anunţă judecată, ci cîştig bănesc şi călătorie?
— Nu ştiu. Dacă vrei, hai să ne mai uităm la horoscop, murmură Walter, politicos şi răbdător. Cleopatra îi şopti:
— Ah, iar începe!
Şi se-ntoarse, enervată şi sătulă, pe cînd Walter îi strîngea mîna şi sufla:
— Ai răbdare...
156
Şi-1 aşteptă' pe -Cozianu, în.vreme ce Cleopatra intra. în. casă, repede, ţinîndu-şi cu vîrfurile degetelor poalele rochiei şi măturînd cu trena scurtă pietrişul. Cozianu ieşi de sub nuci, din umbra verde-nea-gră, şi-1 luă de braţ:
— Hai la mine în birou; şi spune-i Cleopatrei să poruncească să ne aducă nişte cafele. Trebuie să fie o explicaţie pe care eu n-o găsesc, fie: dar explicaţie este. Nu se poate să nu fie. Nu se poate!
V
Pe măsură ce treceau, încete şi arse dc soarele acelei veri secetoase şi fierbinţi, zilele lunii iunie, Eustaţiu Cozianu era tot mai nervos, tot mai chinuit de nesiguranţă, de îndoială şi de grijă. în ultimele zile înainte de termenul judecăţii, ajunse să nu mai doarmă. Nu găsise nici pînă acum explicaţia poziţiei ce aveau s-o aibă la 19 iulie, astrele pc care el le credea că-i influenţează soarta. Sc plimba noaptea prin grădină, în halat şi papuci; nişte trecători întîr-ziaţi îl întîlniscră tot în halat şi papuci pe trotuarul din faţa casei lui: vorbea singur şi gesticula. Mînca la masă şi bea mult, în neştire, absent; trebuia să i se adreseze cuvîntul de două sau de trei ori ca să audă. în sfîrşit, în seara de 18 iulie, sc îmbrăcă de ieşit în oraş, după masă.
— Pleci undeva? îl întrebă Cleopatra mirată, cînd rămaseră singuri, după ce culcaseră copiii, se retrăsese şi Davida şi plecase şi Walter Apostolescu. La această întrebare atît de firească, Eustaţiu sc arătă stînjenit, răspunsese bîiguind ceva neînţeles. Cleopatrei îi era somn, şi puţin îi păsa ce face soţul ei, dc aceea nu insistă, ci se duse să se culce, A doua zi dimineaţa îl găsi în birou, cu lampa aprinsă deşi afară era un soare puternic; Cozianu era galben, cu ochii injectaţi şi îmbrăcat cum fusese seara. Se ridică de la masa de lucru.
— N-am găsit, zise el sumbru şi aproape desperat, şi începu să se plimbe prin birou, cu mîinile la spate şi cu capul în piept.
— Nu face nimic, ai să găseşti, zise Cleopatra căseînd.
— Nu ştiu. Nu ştiu, nu ştiu, repeta Cozianu, absent.
— Ce nu stii?
157
■•T Jir ■    rf;-( c ' f
— Nu ştiu dacă n-am sa pierd, totuşi procesul. Iţi dai seama ce-ar însemna? Cîţi bani... cită energie, cită dorinţă, şi să mă trezesc aşa... Uite, îţi spun - zise el oprindu-se în mijlocul odăii - mai avem pămînt de patru ori pe-atîta; ei bine, mi se pare că n-am nimic, dacă n-am şi Dobrunul.
— Ai să-1 ai, nu te mai perpeli atîta!
— O să-1 am, o să-1 am... Vorbeşti şi tu ca să nu taci... de unde şui c-o să-1 am?
Cleopatra, plictisită şi enervată, se răsti la el:
— Dar pe ce lume trăieşti? Cînd s-a mai pomenit să cîştige ţăranii un proces ca ăsta? Unde-am ajunge? Ştii asta tot atît de bine ca şi mine, numai că te-ai prostit cu calculele tale neroade? Astrologule! Eşti în lună, bă!
După aceste ultime cuvinte pe care le strigase aproape, cu mîinile în şolduri şi cu glasul îngroşat de necaz pînă la un contralt foarte deosebit de timbrul obişnuit al vocii ei, Cleopatra se răsuci în călcîie şi ieşi din odaie, să-şi facă toaleta. Peste un sfert de ceas, îl zări pe fereastră pe Eustaţiu ieşind în stradă, în aceeaşi jachetă de alpaga neagră cu pantaloni albi, pălărie albă cu fundul rotund şi ceva mai puţin înaltă ca un ţilindru, şi cu panglică neagră la gît, hainele din seara trecută. Acuma îşi luase mănuşi albe de aţă, bastonul, şi ieşea.
— Unde te duci? ţipă ea pe fereastră.
— La tribunal, răspunse el cu un aer absorbit, distrat.
— E prea devreme!
El se opri, o privi, apoi răspunse:
— Mă duc la Mihuleţ.
Şi porni repede îndesîndu-şi pălăria pe cap, cu bastonul la subsuoară, grăbit.
Peste două ceasuri, sosi şi Walter Apostolescu. Cleopatra era în salon, în rochie de pînză fină, decoltată şi cu braţele goale, şi-şi făcea vînt cu evantaiul.
— Ce fac boierii? întreba Walter în verandă.
— Numai coniţa e acasă, spunea glasul feciorului. Walter apăru în salon:
— Singurică?
Şi înainta, cu braţele deschise, s-o sărute. F.r» însă îi ţinu evantaiul în laţii, cu braţul întins.
liX
— Nu, lasă-mă, e prea cald. Nu l-ai văzut pe nebunul?
— Nu. Unde e?
— La Mihuleţ, la tribunal, parcă mai ştii? Du-te după el, puiule, te rog, vezi să nu facă ceva, vreo nebunie, să ne facă de rîsul lumii. Bate cîmpii de cîteva zile, de m-am speriat.
— Bine, mă duc, ca un cavaler ascultător... dar doamna mea nu-mi răsplăteşte supunerea? întrebă Walter, zîmbind şi privind-o pe sub gencle-i lungi şi întoarse. Ea, tulburată, dădu să se scoale din fotoliu, apoi se răzgîndi şi-1 împinse iar cu evantaiul deschis.
— Lasă astea acuma... Du-te!
— O sărutare! zise Walter Apostolescu. Ea rîdea, ochioasă şi ademenitoare.
— Şi mai mult decît atîta - dar întîi du-te şi fă ce-ţi spun.
— Ah, parşivo, ai să mă omori! rîse Walter şi sc înclină galant. Era în jachetă albastră ca cerul, cu pantaloni ca levănţica, cravată galbenă ca lămîia şi pălăria dc pai cu boruri largi; în aceeaşi mînă cu pălăria, ţinea şi bastonaşul dc trestie cu măciulie aurită.
— Hai, pleacă! rîse la el Cleopatra, privindu-1 cu o plăcere sătulă, mulţumită, de proprietar. îl chemă din uşă:
— Vino-ncoacc!
Şi i sc alîrnă cu braţele de gît, ca să-1 sărute cu foc, apoi îl împinse pe uşă afară. Rămasă singură, surîsul voluptuos îi pieri. „Doar n-o să pierdem Dobrunul", se gîndi ea, brusc îngrijorată. Şi, pentru întîia oară, în ultima vreme, o cuprinse neliniştea. „Nu, nu sc poate", îşi zicea Cleopatra, singură în faţa unei ferestre înalte deschise spre grădină, prin care vedea copiii jucîndu-sc, în haine albe, în mijlocul frunzişului verde pătat în sute de locuri cu lumina strălucitoare a dimineţii de iulie. Acolo era şi Davida, mereu în fotoliul ei, în rochia ei dc doliu, cu capul ei de ceară. „La ce s-o fi gîndind? se întreba Cleopatra. Ce-o fi vrînd? Ce-are dc gînd acuma după ce-a scăpat de el? Ah, scîrbos era. Dar dc la el s-a dublat averea noastră. Şi acuma, Dobrunul... Cum să-1 pierdem? Am vorbit cu toată lumea, mi-au promis toţi... N-o să-1 pierdem?"
Nu putea fi sigură. „La urma urmei, orice sc poate întîmpla, oricînd. înnebuneşte preşedintele. Sau se schimbă un martor şi în loc să fie pentru tine, c împotriva la. Dintr-o nimica toată te trezeşti cu totul
159
schimbat, toată situaţia dată peste cap. E foarte cu putinţă să şi pierdem."
îi veni să se urce în trăsură şi să se ducă la tribunal. Dar nu se făcea aşa ceva. Trebuia să aştepte, să se stăpînească şi să aştepte.
Aştepta, după vreo trei-patru ceasuri de frămîntare neputincioasă, şi înfrînată din răsputeri, cînd deodată auzi trăsura în curte. Sări în sus şi se repezi la uşă. Dar domnii intrau, zgomotoşi, rîzînd: Cozianu, asudat, roşu-vînăt la faţă, o luă pe sus şi o sărută, o lăsă jos şi i-1 arătă pe Mihuleţ:
— Pupă-1 şi pe dumnealui!
Galant şi politicos, Mihuleţ îi atinse obrazul cu mustaţa lui albă. Era mai vesel decît se arăta de obicei.
— A fost măreţ! A fost un orator ca Demostene! exclamă Cozianu, bătîndu-1 pe umerii gheboşaţi sub roba neagră. Walter rîdea şi el.
— A mers ca pe roate: martorii, în cap cu ăla urîtul care-i tot da că el spune adevărul, preşedintele, în fine, tot - ca să nu mai spun nimic de Maître Dâmosthene. Erau negri la faţă preopinenţii. Nu le-a plăcut.
— Hai, domnule, să-ţi arăt că mă ţin de cuvînt: ia, vino-ncoace! spuse Cozianu cu agitaţia înfrigurată pe care-o avea acum în urmă în tot ce făcea. îl luă de mînă pe Mihuleţ şi-1 trase după sine, mai-mai să-1 dea jos peste o treaptă, afară din casă, spre grajduri. Rîndaşii rîdeau văzîndu-1 pe boier cum îl tîrîie după sine pe hodorogul cu cămaşă neagră peste haine.
— Ia deschideţi! Ia te uită. Ai dumitale sînt.
Patru cai suri cu picioare subţiri, gîturi lungi şi capete fine întoarseră ochii umezi să-i vadă pe oamenii care intraseră.
— Aha, asta... asta... murmură Mihuleţ, care rămase o clipă cu ochii la ei, apoi se-ntoarse şi-i apucă mîna lui Cozianu.
— N-am să uit niciodată, zise el simplu şi cu tărie. Cozianu îl sărută, apoi îl tîrî îndărăt.
— La masă, la masă! exclama el cu o veselie exagerată, nervoasă. Lui Walter Apostolescu, care vorbea cu Cleopatra, îi spuse arătîn-
du-i-1 pe avocat:
— Mîine mergem cu dumnealui şi cu portărelul la faţa locului, spre luarea definitivă în posesiune a proprietăţii mele!
Walter se uită la Mihuleţ, apoi la Cozianu, şi deodată începu să rîdă:
160
— Ascultă, domnule: nu cumva era vorba de călătoria asta a la pînă la Dobrunu?
Eustaţiu rămase mut, cu ochii ţintă la el, şi se făcu palid, apoi roşu, şi deodată explodă:
— A! Aha! Asta e! Vino să te pup şi pe tine! Clcopatro! Davido! Ascultaţi aici! Veniţi încoa!
Şi-i tîrî pe toţi după el, vorbind cu o însufleţire nemaipomenită, bolnăvicioasă, la el în birou, să le explice horoscopul.
— Uite aici Mercur! Jupitcr în opoziţie! Deci: nu judecată.
— Era gata judecat, zise Mihuleţ.
— Da! Păi sigur că da! răcni Cozianu.
— Mai încet, dragă, să nu ţi sc facă rău! spuse cu grijă Cleopatra.
— Ce rău? Sînt sănătos! Nu mi se poate întîmpla nimic! strigă Cozianu, roşu şi asudai. Uitaţi-vă aici: Mercur în casa a opta, şi în careu cu Uranus!
In şoaptă, Cleopatra, tulburată, ÎI întrebă pe Walter:
— Măi, se chiar potriveşte?
El dădu din umeri cu o abia perceptibilă slrîmbătură de dispreţ în coltul buzelor şi şopti:
— Moft.
La masă, Eustaţiu perora, cu şervetul Ia gît, Ie explică a douăzeeca oară horoscopul, după care era inevitabil să aibă cîştig de cauză, şi treptat, dar foarte repede, uită cine a descoperit explicaţia şi şi-o atribui sieşi.
— Cînd m-am notării să plecăm mîine dimineaţă la Dobrunu, o dată mi s-a făcut lumină în cap! Asta era! Asta era soluţia! Şi cu nici nu ştiam că voi hotărî ceea ce era dinainte anunţat de...
— Conaşule, vă caută domnul Plăvăncscu, spuse feciorul.
— Cum? Cine? Aha! Ha-ha! Vin! Vin îndată! Pofteşte-l la mine în birou! Icrtaţi-mă.
Se ridică, răsturnînd două pahare cu cotul, şi apoi fotoliul in care şezuse; sc duse spre casă şovăind, se lovi de tocul uşii şi intră.
— Am cam băut... dar nu strică la o zi ca asta. Ce faci, nene Sa-vo? Bună ziua, bună ziua! Ia pofteşte. Ia loc. Ce vînt tc-aducc pe la mine?
161
Plăvănescu, în negru ca totdeauna, asuda din greu şi-şi ştergea faţa cu o basma cadrilată. Cozianu bătu din palme şi porunci să i se aducă apă rece şi dulceaţă, apoi se aşeză lîngă el şi-1 privi cu solicitudine:
— Ei, ia zi, cu ce pot să te ajut?
— De, rîse cellalt peoi, arăfîndu-şi dintii oribili. De. Ia zi şi dumneata, cu ce să mă ajuţi?
— Zău că nu ştiu... A, de Dobrunu e vorba? A... ha-ha! Ha-ha! Da, sigur! Vrei să-1 cumperi...
Şi începu să rîdă cu lacrimi. în sfîrşit, se mai linişti. Plăvănescu îl privea pe sub sprîncene, cu fruntea plecată:
—îmi pare bine că eşti vesel, coane Eustaţiu... dar nu prea înţeleg de ce. Ce e de rîs? Ţi-am făgăduit că vin după sentinţă să-ţi spun dacă primesc preţul dumitale ăl nou. Iacă-mă-s, am venit; plătesc.
— Cît plăteşti? întrebă Cozianu rîzînd.
— Cît mi-ai cerut: şaisprezece mii de poli. De ce rîzi, coane?
— Uite de ce: între timp, m-am mai gîndit, am vorbit cu unul şi cu altul: face mai mult Dobrunul. Gîndeşte-te şi dumneata. Face douăzeci şi cinci de mii de poli, jumătate de milion de franci, ăl puţin.
Urmă o tăcere lungă. Cozianu ofta de cît rîsese, îşi ştergea ochii cu batista şi-1 privea pe Sava Plăvănescu zîmbind cu o dulce bunăvoinţă şi o nevinovată ironie. Acesta însă se uita fix la el, de jos în sus, gros, masiv şi bovin. în sfîrşit, scoase un glas gros:
— Cît ziseşi?
— Douăzeci şi cinci de mii de galbeni.
Plăvănescu stătu iarăşi să se uite la el. Apoi mugi înfundat:
— Fie, îţi dau douăzeci şi cinci de mii!
De data asta deveni Cozianu ceva mai serios:
— Ascultă, nene Savo: mai vorbim. Ce să ne repezim aşa? Poate că dumneata nu te grăbeşti să cumperi, nici eu să vînd...
Plăvănescu se lăsă pe spate în fotoliu şi se întunecă la faţă.
— A, aşa, zise dînsul. Apoi, peste o clipă, întrebă:
— Asta e ultimul dumitale cuvînt?
— Da, zise liniştit Cozianu.
— Bun. Ei, să auzim de bine. Respectele mele, spuse Plăvănescu, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Cozianu îl conduse pînă la verandă şi acolo îi spuse destul de indiferent la revedere, după care se
întoarse in grădină. Trecînd prin casă, Începu iar să rida şi se aşeză ia masă rizînd cu lacrimi.
Iar Plăvănescu, în vremea asta, bătea trotuarul cu bastonul.
— - Al dracului să iii tu, gîlîia el. Al dracului să Iii tu. iţi baţi joc de mine, iţi preţăluicşti moşia gratis, şi mă pui să şi umblu pc soarele ăsta. Birjar!
O birjă care trecea pe lîngă el se opri. Plăvănescu'sc urcă în ea, şi vehiculul se lăsă într-o rină.
— Ridică coviltirul! E o căldură dc-ţi poţi pierde minţile.
— E sfintu Ilie, zise birjarul, un ţigan gras şi cărunt. E sfintu IIic. Acuma turbează cîinii de căldură.
VI
Domnul Mihuleţ locuia într-o casă tot atît de veche, deşi ceva mai mică decît a Cozienilor, tot singură într-o curte marc cu copaci, cu iarbă şi tufe de stînjenci, şi de asemenea cu odăile slugilor, grajdurile şi remizele în fundul curţii. Acolo îşi petrecu după-amiaza, vorbind cu caii şi bătîndu-i pe gîturilc lungi şi încordate. Doamna Mihuleţ, persoană cu părul alb şi faţa rotundă şi blajină, îl întrebă dacă nu vrea să-i încerce:
— Să spun să-i puie la trăsură, să facem o plimbare ^înă la Preajba?
Mihuleţ o privi gînditor, apoi dădu din cap:
— Nu. încă nu. .
Apoi, noaptea la culcare, îi spuse nevesti-si:
— Mîine, cînd vine domnul Cozianu să mă ia, îi spui că sînt bolnav, că am mîncat ceva ce nu mi-a priit, că vărs, că am friguri, într-un cuvînt, că mi-c rău tare.
Ea se uită în jos şi murmură:
— Bine.
I se mai întîmplase să-1 ajute pe bărbatu-său să se descurce din împrejurări neplăcute. Nu-1 întreba niciodată dc ce şi cum; dc obicei înţelegea singură, după aceea. ~
162
16.3
Iar a doua zi dimineaţa, 19 iulie, pe la orele şapte, cînd trăsura lui Eustaţiu Cozianu se opri în faţa casei lor, doamna Mihuleţ, în halat şi legată la cap cu un tulpan, îi spuse dezolată:
— Vai ce rău îmi pare, şi lui, dar dac-aţi şti în ce hal e...
Şi începu să-i descrie amănunte neplăcute ale răului de stomac al lui Mihuleţ. Cozianu se întunecă numai pentru o clipă. Apoi redeveni bine dispus şi binevoitor ca totdeauna.
— Am să viu să-1 văd deseară, la întoarcere! Spune-i să se facă bine pînă atunci. Sărut-mîna, mes hommages1 / Mînă, mă!
Şi trăsura porni în trap mare, legănîndu-se pe arcuri.
— Nicolae! Opreşti la conul Walter! strigă Eustaţiu Cozianu, tolănit în fundul trăsurii şi tăind vîrful ţigării de foi. îl durea capul, îi vîjî-iau creierii, dar se simţea fericit, vremea era frumoasă, pusese nişte rufe proaspete, scrobite, reci, băuse înainte de-a pleca vreo cîleva pahare de vin de Chablis, răcoritor, uşor. în faţa casei lui Walter Apostolescu, retrasă îndărătul unor castani stufoşi, sări jos şi se duse să-1 scoale pe Walter. Acesta, în halat roşu, pe cap cu un fes marocan cu ciucure lung aurit, cu papuci de marochin în picioare, fuma narghilea, întins pe un divan, şi citea ultimul număr din Revue des Deux Mondes.
— Ce idee, să fumezi prostia asta! rîse Cozianu. Ce te izmeneşti aşa, monşer? Ia o „Coronas", şi lasă maşinăria asta cu miros de frizerie!
— Mergem? întrebă Walter, ridicîndu-se şi începînd să-şi desfacă cordonul de la halatul de merinos.
— Nu, tocmai de-aia venii chiar eu: nu veni şi tu. Stai să-i ţii de urît Cleopatrei şi soră-mi. Ştii că dacă rămîn ele singure, iar îi trînteş-te Davida una de-alea, de-ale ei, cumplită, şi o găsesc pe Cleopatra plînsă, şi-mi face o scenă. Lăsă, mă duc eu, aranjez totul şi mă-ntorc în goană. Au revoir, şi lasă-te de prostii, fumează ce fumează oamenii serioşi, nu fleacuri de astea!
Şi coborî în goană scările, rîzînd. Se urcă iar în trăsură şi spuse lui Nicolae adresa portărelului, căruia-i dăduse cu o zi înainte douăzeci de poli. Omul i-ar fi sărutat mîna, dar îl vedea lumea din tribunal.
Trăsura opri pe o ulicioară cu garduri înalte şi cu salcîmi, în faţa unei căsuţe spoite alb, cu geamlîc şi ferestre mici, pătrate, ca la ţară.
' Omagiile mele
164
Portărelul aştepta: era un om scund, gros, îmbrăcat în negru, cu jiletcă neagră, lanţ de metal alb pe pîntcce, mustăţi pe oală, obraji rotunzi, ochi rotunzi şi o culoare gălbejită-pămînlie a feţei, carc-1 făcea pe Eustaţiu să se gîndcască: „Luna cu Saturn în ascendent".
— Domnule Ioniţă! Ia urcă! Poftim! Omul ieşi din curte.
— Să trăiţi! Da' unde-i domnul Mihuleţ? Şi dădu să se urce pe capră.
— Nu acolo! Urcă-te aici, lîngă mine! exclamă Cozianu.
— Nu, lăsaţi, stau eu foarte bine acoto...
— Urcă-te lîngă mine, omule, cînd îţi spun! Unde ti-i geanta cu acte? Aha. Mînă, Nicolae! La Dobrunu! Domnul Mihuleţ e bolnav, domnule Ioniţă.
Omuleţul se uită la el, deodată atent, întuneeîndu-sc uşor, dar nu spuse nimic. Cozianu risc.
— I-am dat cu să mănînce prea mult. îţi închipui că am făcut o ţîiă de chef.
— Păi de! Sc cuvenea! risc şi portărelul, înseninîndu-se, şi se rezemă cu timiditate do pernele de catifea ale trăsurii care se legăna şi hu-ruia moale, abia simţit, pe uliţa ce dădea în şoseaua dinspre Dunăre.
Mai încolo, Cozianu îl puse pc Nicolae să ridice capota, să le ţie umbră, şi sc uită pe sub marginea neagră a capotei la cîmpurilc scăldate în soare, mirişti cafenii-aurii, cîmpuri dc porumb înalt cu frunzele pătrunse dc soare şi lanuri dc floarca-soarclui, dc un galben orbitor, cu miezurile negre în mijlocul coroanei dc flăcări aurii, izlazuri, cumpenc depărtate, uscăţive, şi viic pe cîmpuri.
— Ce bogăţie c aici, domnule Ioniţă, murmură Eustaţiu Cozianu. Şi cc bogăţie o să fie! Pămîntul ăsta nu aşteaptă decît să bagi o ţîră de capital în cl, ca să dea venituri frumoase, da, domnule dragă, frumoase dc tot, frumuşele venituri! spuse el ca un fel de culme a ideii de venii frumos.
Vorbiră despic fel dc fel dc lucruri, necazurile familiale ale domnului Ioniţă, procese între ţărani.
— Pentru pămînt sc omoară ca nimica. Pentru o sfoară de pămînt îşi dau cu sapa în cap. Sînt sălbatici, coane Eustaţiu! Ca sălbaticii se omoară! N-au şi ci un pic dc educaţie mai aleasă...
163
— Ei, săracii! rîse cu blinda indulgenţă Cozianu. Ce să facă şi ei? Din pămînt trăiesc... Le trebuie. Ia te uită ce porumb s-a făcut aici! Ia te uită! Tii, domnule, e ceva nemaipomenit!
— Bună afacere aţi făcut, coane, spuse Ioniţă cu un zîmbet linguşitor. Să fiţi sănătos, s-o stăpîniţi sănătos!
— Aşa-i? rîse Cozianu. Făcea să mă judec doisprezece ani, ai?
— Făcea, făcea şi mai mult... Ce mai mîrîiau ăia din Dobrunu cînd s-a dat sentinţa! Ştiau ei ce pierd.
— Las' că le trece. I-am văzut şi eu. Dar le-am spus: o să găsească de lucru la mine; nu-i las eu să moară de foame, rosti domnul Cozianu şi se uită iarăşi la pămîntul gras, pe care grîul, porumbul, iarba, buruienile, totul creştea gras, zemos, puternic, plin de viaţă şi de vlagă, de sănătate şi bogăţie. „Ah, ce exploatare sistematică am să-i trag eu aici!" se gîndea el. Şi începu să calculeze veniturile. La o valoare de o jumătate de milion de franci, aşa cum o stabilise cu Sava Plăvănescu (şi la gîndul acesta îi veni iar să rîdă), venitul net anual urma să fie de douăzeci şi cinci de mii de lei. „Pas mal, pas mal du tout "', îşi spunea Cozianu, pufăind din ţigara de foi, cu ochii pierduţi peste cîmpia cu cereale, galbenă-cafenie cu ape verzi, deasupra căreia tremura aerul înfierbîntat de soarele cumplit de iulie. Vîrtejuri de praf se iscau pe drum, speriind caii. Nişte nori groşi, cu umbră albastră dedesubt, zăceau în văzduh spre Dunăre. O clipire roşie-vî-nătă, urîtă, tresări orbitor, între nori şi pămînt.
— Poate-i mai trage şi o furtună, zise domnul Ioniţă. Aşa-i de sfintu Ilie. Da' nu ne mai prinde: uite Dobrunul.
Case de pămînt, de chirpici, de nuiele acoperite cu stuf, în umbra sălciilor şi salcîmilor, rară, şi a teilor, deasă şi frumos mirositoare, se zăreau de o parte şi de alta a drumului. Pe cîmpul cu balegi uscate dormeau la soare nişte vite păzite de cîţiva copii; pe aproape se înălţa slabă şi albă ca un os vechi, o cumpănă. Cîini roşcaţi, buimăciţi de cald, se adunară din praf ca să latre cu ură la trăsură, arătîndu-şi cu cruzime dinţii albi. Pe măsură ce trăsura intra în sat, între garduri scunde, speriind cîrduri de gîşte, Eustaţiu Cozianu, cu creierii amorţiţi de cele cîteva ore de drum în trap mare, în aerul cald, după atitea zile de nesomn şi de încordare a nervilor, îşi dădu seama că se petrece
1 Nu e rău, nu e rău de loc.
166
ceva. Pe urmă, cînd trăsura se apropia dc primărie, sc lămuri şi ce era: pilcuri de ţărani pe la garduri. Din ce în ce mai mulţi. Mai mult bărbaţi. Stăteau şi vorbeau, se întorceau să se uite la trăsură. Cozianu nu-i văzu cum, după trecerea ei, se iau după ea, spre primărie.
Gnd se opri, sc dădu jos şi se uită împrejur, simţi mai tare decît pînă atunci ciudăţenia adunăturii acesteia de oameni. Erau foarte mulţi. II recunoscu pe unul pe care-1 mai văzuse. Cum îl chema? Unul cu faţa îngustă, cu obrajii supţi şi mustăcios, cu nişte ochi negri ai dracului; obraznic. Cum îl chema? Mai erau mulţi, în hainele lor cafenii ţesute în casă, desculţi, cu picioare îngroşate, pline de praf, în cămăşi groase dc cînepă, asudaţi, cu pălăriile trîntite pe ceafă şi cîte un smoc de păr negru şi ud, lipit pc frunte sub pălărie. Ochi negri, mulţi, mulţi ochi negri, străini, care-1 priveau. Unde era omul lui, care depusese aşa dc bine mărturie la proces? Aha, se dusese la Cozia să-şi ia femeia şi copiii ca să vină să fie instalat primar. Deocamdată trebuia vorbit cu primarul de pînă acum.
— Bună ziua, oameni buni.
Două glasuri îngînară bună ziua. Două. Poate trei. Cozianu tresări şi se uită împrejur. „Ce ochi au ăştia de-aici! Adevărat: de hoţi! Las' că vă învăţ cu minte!"
— Unde c primarul?
Nimeni nu răspunse. Portărelul se apropie. Curgea sudoarea pe el. („E adevărat, foarte cald, te ameţeşte, nu mai ştii pc ce lume eşti", sc gîndi Cozianu.)
— Cucoane, să chemăm jandarmul, că ăştia şi-au pus în gînd ceva. Să plecăm, murmură portărelul.
Cozianu se uită mirat la el. Omuleţul era galben şi tremura din tot corpul. Ce naiba îl apucase? Jandarmul? De cc jandarm?
— Cc vrei să facă aici jandarmul? Trebuie să le aduci la cunoştinţă hotărîrea judecătorească şi...
Pe cînd vorbea, îşi zicea: „Ce mulţi sînt! Sînt cam zdrenţăroşi, cam gălbejiţi... N-au capital, nu pot munci ca lumea... S-or fi şi înmulţit. Ăsta trebuie că are pelagră. E hidos, săracul. N-am ce să le fac, o să-i pun la muncă şi..."
Boc! Un zgomot scurt, lovitură grea de lemn. La trăsură. Cozianu întoarse capul să vadă ce se petrece. Dar nu zări nimic; nici nu avu timp, că auzi altă lovitură din aceea, dar fără rezonanţă, seacă,
167
înăbuşită, în ceva tare şi plin. Se întoarse ca fulgerul şi-1 văzu pe portărel că stă în faţa lui, cu mîinile ridicate cam în dreptul lanţului de ceas, ţinute aşa, în aer; îl privea pe Cozianu cu ochi rotunzi, holbaţi, şi era alb de tot Ia faţă, iar într-o parte a frunţii, spre tîmpla stingă, avea o bucată de piele cît o frunză, jupuită cu totul, luată, şi se vedea sub ea ceva albicios care se umplea repede de fire de sînge. în aceeaşi clipă, Cozianu simţi sfîrîind ceva pe lîngă urechea sa şi văzu cum o piatră mare tocmai îi trecuse pe lîngă cap, se pocni de zidul primăriei din care scoase o bucată de tencuială şi un norişor de praf de var, şi căzu jos. Era un pietroi din cele care se găsesc în rîu, sau în nisipuri, rotunjit de apă, cenuşiu albicios, mare cît pumnul.
VII
Domnul Mihuleţ stătu în casă, şi chiar în pat, toată ziua de 20 iulie, sfîntu Ilie, şi ziua de 21; în 22, dimineaţa, cînd aflase tot, după cum aflase întregul tîrg, se îmbrăcă în negru şi, încovoiat de spinare şi cu ţilindrul drept pe cap, se duse acasă la Cozieni. Era prapur negru la poartă şi draperii negre la-uşă; feciorul care-1 primi era îmbrăcat în negru.
înăuntru, în clipa aceea, Cleopatra rămăsese singură cu Walter Apostolescu în salonul cu mobilele îmbrăcate în huse, cu oglinzile voalate cu crep negru şi plin de flori proaspete. Walter, în negru, şi el ca şi văduva, era palid, tras la faţă, cu cearcăne sub ochi. îi păruse rău de Eustaţiu, şi cînd îl văzuse, se cutremurase adînc. Acuma murmura, absent:
— Măcar să se fi uitat la horoscop şi pentru ziua de 20... poate că se ferea.
Văduva ridică ochii - pînă atunci se uitase la podea cu un aer îndobitocit - şi-1 întrebă acru:
— Acuma ai început să te prosteşti şi tu? Nu mi-a ajuns un nebun? El zîmbi oarecum stînjenit şi murmură:
— Ei, lasă, am glumit şi eu. Nu mai pricepi de glumă?
In clipa aceasta intră domnul Mihuleţ şi veni să se închine în faţa văduvei, care izbucni imediat şi automat în plîns cu hohote, dureros, sfîşietor.
— Aş fi vrut să fi fost şi eu cu el acolo, murmură cu simplicitate domnul Mihuleţ. Davida, în aceeaşi rochie de doliu pe care o purta de la moartea lui Lăscăruş, intră în odaie, primi salutul lui Mihuleţ şi se aşeză lîngă Cleopatra. Aceasta îi azvîrli o privire prin vălurile ei negre, şi îndată începu să plîngă mai puţin zgomotos. Domnul Mihuleţ se depărta discret, condus de Walter Apostolescu. Pe cînd trecea în salonaşul unde era expus trupul răposatului, auzi un grup de cucoane intrînd din antreu în salon, şi iarăşi hohotele de plîns şi ţipete pe mai multe voci.
Corpul lui Eustaţiu Cozianu, culcat într-un sicriu greu cu mînere de bronz, era îmbrăcat în frac negru, cu decoraţiile la gît şi pe piept, şi acoperit cu flori. Se zărea pe sub flori o mînă stîlcită, vînătă-pur-purie. Capul era acoperit cu o batistă.
— Nici nu-ţi închipui cum era cînd l-am găsit. Era pe masă, la primărie, plin ue pămînt, de noroi, de sînge, spuse Walter Apostolescu. Zdrobit cu totul, zob. Ce e curios e că-i puseseră o luminare în mînă şi-i aprinseseră luminare şi la cap. Ştii ce spuneau? „Noi n-avurăm cu boierul nimica. Dar dacă nu voia să ne lase în pace, ce să facem?" Sînt de neînţeles.
— Sălbatici, zise domnul Mihuleţ. E bine c-aţi pus atîtea flori, că pe căldura asta, începe să se simtă... Ce s-a făcut la Dobrunu?
— S-a dus procurorul, cu un pluton de jandarmi. A arestat optzeci de oameni şi-i cercetează. Am dat o depeşă la Bucureşti să vie Bonifa-ciu la înmormîntare şi cred că are să stimuleze şi cercetările.
— Dacă aveţi nevoie de serviciile mele - murmură Mihuleţ - vă stau totdeauna la dispoziţie.
— Mulţumesc, cher arni, vous etes toujows le meme, tellemenl devoue spuse Walter Apostolescu strîngîndu-i amîndouă mîinile într-ale sale, şi-1 conduse pînă în curte, unde-i mai strînse o dată mîna.
La prînz, domnul Mihuleţ, întors acasă, îi povesti nevesti-si ce văzuse.
1 Scumpe prietene, eşti mereu acelaşi, atît de devotai.
168
169
— Ei, o s-o ia Apostolescu pe madam Cozianu, şi-o să ajungă el stăpîn la Dobrunu. O avere considerabilă s-a adunat acuma în mîna lui. De ce te uiţi aşa la mine?
Bătrîna doamnă Mihuleţ, drăguţă şi căruntă, îl privea cu admiraţie.
— Mă gîndesc ce deştept om eşti...
— Fleacuri! Mai bine spune să spele trăsura, să facem o plimbare pe seară, că am poftă să încerc caii.
4
PARTEA A PATRA
Viata lui Bonifaciu Cozianu
i
I
In 1876, în vară, Bonifaciu Cozianu, al doilea frate al Davidei, avea treizeci şi patru de ani, şi nu făcuse pînă atunci nimic. îşi luase o licenţă în drept la Paris, se întorsese în ţară, făcuse slujbă în armată şi ieşise cu gradul de locotenent de rezervă, iar de atunci, viaţa lui se petrecea în vizite, la vînătoare, la baluri, în călătorii, în vacanţe pe la conacele prietenilor. Putea fi văzut şezînd într-un fotoliu cu un aer plictisit dar politicos, sau la masa de cărţi, ţinînd cărţile cu un aer plictisit, sau dansînd cu o cucoană, mai puţiti plictisit, şi zîmbindu-i cu o indiferenţă amabilă, afectată şi agresivă, sau la vînătoare, tot liniştit şi plictisit, sau în străinătate, în Franţa, Austria, Italia, un străin calm şi plictisit. Nu era de folos nimănui, nici măcar sieşi. Nimănui nu-i făcea vreo plăcere existenţa lui. Era indiferent tuturora şi dacă ar fi murit la treizeci şi patru de ani, nici nu s-ar fi observat dispariţia unuia dintre cei patru milioane şi trei sute de mii de locuitori ai Principatelor Unite.
Scund, subţirel, cu ochii cenuşii foarte deschişi, limpezi şi reci, cu părul de un castaniu lucios şi buclat, domnul Bonifaciu Cozianu, licenţiat în drept, de profesiune proprietar şi rentier, locotenent de rezervă, e fotografiat într-un album de familie: fotografie veche, ovală, cu părţile negre devenite roşcate. E tînăr, băţos, botos, mustăcios; poartă uniforma de locotenent de roşiori, mică ţinută, e drept ca o varga de oţel, cu tot trupul încordat, cu capul sus şi întors puţin către privitor, cu o mîndrie provocatoare, sfidătoare şi chiar obraznică. E cea mai veche fotografie a lui; altele au fost făcute mai tîrziu şi-i arătă schimbările de-a lungul vremii care-i rodea fiinţa; aceasta însă îl arată
173
bine cum pornise în viaţă, cu energia, trufia şi agresivitatea care în chip vădit n-au scop nici obiect, sînt în el, în firea lui, şi-i vor trasa destinul: „firea este demonul omului". Mai fir/iu, cînd vîrsîa şi o oarecare ipocrizie aveau să-1 facă şi mai închis în sine, n-avea să se mai vadă atît de limpede pe el temperamentul, care din atitudinea corpului avea să treacă în faptele omului şi să fie mai puţin vizibil, dar mai bine cunoscut, urît de mulţi, temut de toţi, iubit dc nimeni.
Nici măcar de cumnată-sa Cleopatra, care însă simţea nevoia ciudată, neînţeleasă nici de ea, să se bată cu el, să-1 zgîrie, să-i tragă palme. Şedea într-o dimineaţă de vară într-un fotoliu de grădină în dosul conacului de la Cozia, iar Bonifaciu şedea lîngă ea, rezemat de spetează, cu capul sus, cu degetele groase de la mîini vîrîte la subsuoară în răscroiala jiletcii de olandă albă şi se uita la casă, picior peste picior şi legănîndu-şi mecanic botina de lac cu elastic şi cu pinteni. Casa, albă, era cu spatele la soare; de aceea, faţada dinspre grădină părea albăstrie, de o culoare pală şi rece, deasupra căreia strălucea cerul albastru de început de vară, cu cîţiva nori albi destrămaţi, informi, pierduţi sus de tot în înălţimile înecate în lumină. Sub streşini ciripeau rîndunele; pe terasa care mergea de-a lungul primului etaj, gîngureau porumbei pe care-i puteai zări prin gratiile balustradei, în jurul mobilelor de paie de pe terasă. Deasupra celor două persoane care şedeau în fotoliile puse pe iarbă, se legăna frunzişul unor sălcii, pendulîndu-şi umbrele prelungi peste feţele şi peste hainele lor albe. îndărătul sălciilor începea zăvoiul, cu umbră deasă şi verde, răcoare, miros de pămînt reavăn, o ciocănitoare care bătea într-un trunchi de salcie, şi grauri care cîntau pe undeva.
Cleopatra se uita la nasul drept, sprâncenele stufoase, profilul bo-tos al cumnatului ei, care stătea, absent. Cît de proaspătă şi rece părea haina pe el! îşi legăna maşinal piciorul. Cleopatra se uita la casă. Ferestre închise, perdele trase, uşa de sus de la balcon deschisă spre terasă. Porumbeii gîngureau ca nişte nerozi, rîndunelele cu ciripitul lor care nu se mai isprăvea; cerul era gol. Alături de casă se înălţa cula pătrată cu ferestre înguste de-o palmă şi înalte, ferestruici de tras cu puşca prin ele şi o uşă prin care abia puteai intra, iar sus de tot sub acoperişul ţuguiat, arcadele pridvorului sprijinite pe stîlpi scurţi de piatră. Acolo sus era Eustaţiu şi studia; acolo avea instalată şi luneta şi biblioteca. Ăla studia şi venea la masă buimăcit; ăsta tăcea plictisit, şi
174
dădea din picior. Deodată, împinsă de nici ea nu ştia ce iritare a nervilor, dădu cît putea cu botina ei mică şi ascuţită în piciorul lui Bonifaciu. Bonifaciu întoarse capul spre ea, cu o vioiciune şi o bruscheţe care-o făcură pe Cleopatra să tresară. Dar nu spuse nimic. începu sărida obraznic. Cleopatra rîdea şi ea furioasă.
— Ce tot dai din picior?
— De ce să nu dau? Dacă nu vrei, nu mai dau.
— De ce taci? Eşti plicticos, n-ai nici un haz, te plictiseşti sita, mai bine ai face ceva...
— Ce să fac? N-am ce face, murmură el, dîhd din umeri şi rîzînd rece. Se uita mereu la casă. N-am nimic de făcut, adăugă el. Unde e ceva de făcut, s-a şi găsit cineva să facă, şi eu n-am decît să mă retrag...
Se uită la Cleopatra, altfel decît se uita în treacăt, de obicei: cu intenţie, de parcă vorbele lui ar fi avut şi un al doilea înţeles, mai important Ea îi răspunse acestei priviri cu o uitătură neagră, adîncă, absorbită, într-un fel întrebătoare, într-un fel pierdută, pasivă, gata să îndure orice. Apoi amîndoi întoarseră capul. După o tăcere, Cleopatra spuse:
— Tot taci?
El răspunse prompt, politicos, gata să se ridice de pe scaun ca s-o servească:
— Iartă-mă; ce să fac? Spune-mi, că fac orice.
— Hai să ne plimbăm... zise Cleopatra cu ochii plecaţi, ridicîndu-se.
— Nu vrei să pescuim? întrebă el. Aduc undiţele îndată.
— Bine, adu-le, răspunse Cleopatra întorcînd capul într-altă parte, şi întunecîndu-se. El nu putea s-o vază, de altfel se depărta repede spre casă. „întîi tace - se gîndea Cleopatra - iar pe urmă e politicos şi galant, şi mă invită la pescuit, blegul! Şi nu e bleg de loc, dare-ar boala în el. Nu e bleg de loc", se gîndea ea văzîndu-1 cum vine,'eu paşi vioi, ca pe arcuri, un bărbat subţire, în alb, cu capul gol (pârul îi era luCios în lumina soarelui de parc-ar fi fost din sîrmă de bronz), umblînd drept, sprinten, elastic. Ţinea într-o mînă o pălărie cu boruri largi, iar în cealaltă două undiţe. Cleopatra îl privi lung, apoi se-n-toarse încet şi porni spre zăvoi, aşa ca el să-i vază cocul negru şi lucios pe gîtul de un alb mat, în umbra pălăriei mari albe, şi decolteul cu umerii aproape goi, cu o aluniţă neagră între spete, şi mişcarea
175
rochiei uşoare de vară. El o ajunse tăcut, şi o luară alături prin iarba înaltă şi buruienile cu frunza rece şi zemoasă, în umbra umedă şi răcoarea de sub frunzişurile zăvoiului. Miroseau a lemn putred trunchiurile scorburoase de salcie, mirosea reavăn pămîntul, miroseau tare frunzele de pătlagină şi cucuta care creştea în umbra verde străpunsă de lăncile de lumină ale soarelui de culoarea aurului verde; ciocăni-toarea ciocănea mereu şi graurii se chemau din nişte plopi al căror frunziş sclipea argintiu şi tremurător în văzduhul albastru.
— De ce nu te uiţi la lume? întrebă Cleopatra.
Mergeau alături pe lîngă nişte trestii subţiri şi dese, perie de spade verzi şi reci.
— Nu mă uit eu la lume? întrebă Bonifaciu. îşi puse pălăria de sub care acum nasul lui drept şi gura cam buzată, ca un bot proeminent acoperit de mustaţa pleoştită, â la gauloise, îi dădeau un aer energic şi brutal.
— Nu, nu te uiţi, zise Cleopatra. Nu te-ai uitat azi de loc la mine.
— Iartă-mă, rîse el. Ştii ce scrie la Scriptură: „Adevăr zic vouă, că acela care s-a uitat la femeia fratelui său, a şi preacurvit". Acolo, bineînţeles „frate" înseamnă aproapele nostru, nu rudă de sînge.
— Eu nu te-am invitat la preacurvie, ci să fii amabil cu o cucoană, zise Cleopatra rece şi sec, cu accentul unei persoane care pune la loc pe un neobrăzat. El încă se uită la ea şi rîse. Ea se opri, şi deodată se schimbă la faţă. Nu era mult mai mică decît el. Stăteau faţă îrwfaţă.
— Eşti obraznic, zise ea fierbînd.
El rîdea mereu, încetişor, încreţindu-şi tîmplele lîngă ochi.
— Cred că da...
— Te cîrpesc! exclamă Cleopatra. îşi pierduse cumpătul.
— Deocamdată n-ai de ce, spuse el foarte serios, pe un ton grav şi ciudat, care o făcu să-şi vie în fire. Merseră mai departe în tăcere, crenguţe uscate trosneau sub picioarele lor, buruienile foşneau de rochia Cleopatrei.
— Ce, altă dată o să am de ce? întrebă Cleopatra.
— Cum? Ce să ai de ce?
— O să am de ce să te cîrpesc? La ce te gîndeşti?
— Nu, sper că nu, rîse el. îţi spun eu altă dată la ce mă gîndeam. Ce te face să crezi că ai să ai vreodată de ce să mă cîrpeşti?
— Ai spus „deocamdată".
176
— A, da... Din greşeală. Din greşeală, spuse el tot serios şi distrat. Ajunseră la malul lacului. Era uscat şi cu multe pietre; şi cu o bancă sub sălcii; mai încolo însă începeau maluri nămoloase, din care creşteau bălării cu frunze enorme, grase. Orăcăiau nişte broaşte pe foile rotunde de nufăr, care purtau flori deschise, cupe albe pe faţa apelor moarte. Dincolo, pe malul cellalt, erau păpurişuri, şi mai sus începea cîmpul, cu nişte uluci şi un drum pe care treceau în şir patru care cu fin. Acolo se vedea că aerul e cald; tremura, albicios, văzduhul care spre zenit era de un albastru tare, strălucitor.
Bonifaciu trase de frînghia cu care era legată de o salcie barca îngustă cu loc pentru doi oameni. O ţinu lîngă mal şi o ajută pe Cleopatra să intre; îi întinse mîna, Cleopatra se sprijini de ea - dînsa avea mîna moale şi umedă, el o mînă tare, aspră, uscată - şi, ridicîn-du-şi cu cealaltă poala rochiei de i se văzu deasupra pantofului ciorapul negru, sări în barcă. Bonifaciu se aşeză la vîsle şi puse undiţele în fundul bărcii. începu să vîslească încet, alene, rar. Se uita serios şi gînditor la Cleopatra, cu un aer sever şi absent.
— Ce te uiţi la mine aşa? întrebă Cleopatra. El zîmbi.
—Adineauri te plîngeai că nu mă uit.
— Uită-te cît vrei, dar nu aşa! zise Cleopatra.
— Cum mă uit?
— Nu ştiu. Nu-mi place. La ce te gîndeai cînd te uitai la mine?
— Dă-mi voie să-ţi spun altă dată...
— Asta-i un pretext ca să nu-mi spui niciodată, las' că ştiu eu.
— îţi promit că-ţi spun, zise el foarte serios. Cleopatra însă era nemulţumită, tulburată. „Ce face, ce nu face, mă scoate din fire. A tăcut ca un bleg toată dimineaţa, iar acuma se uită la mine parcă cine ştie ce socoteli şi-ar face în cap... Lasă că-ţi arăt eu ţie... Te descumpănesc eu."
Dar se vede că era prea tulburată, prea înciudată, prea furioasă ca să poată manevra cu sînge rece şi să-1 facă să-şi piardă cumpătul. Avea douăzeci şi unu de ani şi un copil; dar deşi atît de tînără, ştia foarte bine să facă ce voia dintr-un bărbat; numai că iată, cu Bonifaciu parcă-i cădea peste mînă, era stîngace, nu se aştepta la felul.lui de a fi şi deşi-1 cunoştea de cîtăva vreme, tot nu se obişnuise cu el, tot
177
nu-1 ghicise, nu-1 dibuise. „Poate fiindcă nu i-am dat atenţie pînă « acuma", se gîndea ea. Dar ştia foarte bine că nu de aceea. -l
— Ai un nume ridicol, zise ea dintr-o dată. El ridică ochii şi re- "5 plică liniştit:
— Şi dumneata. »>
— Al meu, e un nume istoric! exclamă ea.
— Şi al meu, zise Bonifaciu zîmbind.
— Da, dar Cleopatra e un nume frumos, pe cînd Bonifaciu e un • | nume caraghios! zise ea pe un ton aţîţător. -
— Ai dreptate, răspunse Bonifaciu, apoi adăugă cu nepăsare: Ei, şi? î
— Şi nimic, spuse Cleopatra.
— Vezi? întrebă el, şi o privi cu un surîs superior, amuzat şi I obraznic. Cleopatra se uită la nişte nuferi, ca să nu-şi piardă iarăşi 1 cumpătul de furie, uitîndu-se la el. îşi muia vîrfurile degetelor în apă.
Purta un smaragd la mînă. Smaragdul era de un verde strălucitor, rece, mineral, plin de lumină, iar apa verde murdară, tulbure; oglindirea pietrei preţioase aluneca prin ea, conţinînd un punct sclipitor.
— Vrei să pescuim? întrebă Bonifaciu.
— Nu. Vreau să mă întorc, răspunse ea sec.
— De ce spui „vreau să mă întorc" şi nu „vreau să ne întoarcem"? întrebă el.
— Fiindcă mi-e totuna ce faci dumneata, răspunse ea pe un ton voit jignitor. El începu să rîdă.
— De ce rîzi? Rîzi prosteşte, zise ea iute.
— Nu, răspunse el. Ai să vezi mai tîrziu că nu.
— „Mai tîrziu"! „Mai tîrziu"! Mereu cu prostia asta a dumitale!
— Nu e prostie, murmură el cu aceeaşi veselie ciudată, pe jumătate gravă.
— Ba e o prostie! exclamă ea.
— Mă rog, spune-i şi aşa, dar ai să vezi că nu e... zise el liniştit şi se întinse să apuce capătul unui ciot de salcie, să oprească barca. Apoi sări pe mal şi îi întinse Cleopatrei mîna, dar ea se făcu că n-o vede, sări pe mal şi o luă înainte, pălărie albă, rochie albă, trecînd prin amestecătura de pete de umbră şi pete de lumină în zăvoi. El legă
barca, luă undiţele şi porni spre casă, cînd ea nici nu se mai vedea. • Trecu pe lîngă cele două fotolii de paie de pe iarbă. Cleopatra nu era
178
arti. Intrase de burtă seamă în casă. Bonifaciu se duse să puie undiţele ia loc.
Cleopatra era mis, în salon, şi sc uita la el de după o perdea. Iar i sc păru, ca mai adineauri în grădină, că-1 vede întiia oară. ,.Are un mers nemaipomenit, netrebnicul". îşi zicea ca, văzîndu-1 cum vine, elastic, strîns, parcă oricînd gata să sară într-o parte sau într-alta şi totodată drept, cu trupul încordat şi capul sus. ,JNu e frumos, dar are ceva, are pe vino-ncoace, un je, ne sais quoi1", se gîndea ea, şi iar o apuca necazul gîndindu-se cît e de obraznic. Nici un om n-avusese darul s-o scoată din fire ca ăsta. „Las' că-ţi arăt eu ţie." Ştia şi ce-are să-i facă. Acuma îl aştepta să vie s-o caute.
Aşteptă poate un sfert de ceas şi era să se ducă să-1 caute ea pe el, întrebîndu-se ce-o fi făcînd, şi pe unde-o fi („dacă s-a retras la el în odaie, mă duc peste el"), cînd deodată auzi tropot de copite. Se-ntoar-se în fugă la fereastră, şi rămase împietrită. Bonifaciu trecea pe după colţul casei, călare. Pe Samson, care era un cal arab, dar mai mare decît sînt ei de obicei şi negru ca o bucată de cărbune cu luciri albăstrii; călăreţul în alb părea mic şi subţirel. Stătea în şa cam într-o rină, leneş, nepăsător; dar se vedea prin pantalonul lung, strimt pe picior, coapsa musculoasă şi încordată. Botinele de lac împintenate se mişcară uşurel, şi Samson o luă la trap, apoi la trap mare, intră pe după un colţ al zăvoiului şi nu se mai zări. Cleopatra îl înjură pe Bonifaciu printre dinţi ca un bărbat:
— Mama ta de parşiv! Las' că-mi pici tu în gheară şi te fac eu mototol... şopti ea singură în salonul mare şi pustiu, cufundat în umbră de perdelele trase.
Dar Bonifaciu „nu-i pică în gheare". La prînz, se-ntoarse proaspăt ieşit de sub un duş rece, cu hainele schimbate (purta acum o haină de mătase brută de culoare isabelle, un pantalon negru, vesta neagră şi cravată înaltă de mătase neagră), şi era la fel de liniştit şi plictisit ca de obicei. Eustaţiu era încălzit, cu ochii tulburi de citit; se gîndea la ceva şi nu vorbea. Ea încerca să se stăpînească, să nu se uite la Bonifaciu prea des şi prea îndelung; îşi ţinea ochii cu sila îndreptaţi spre farfurie. Dar o dată, cînd îi ridică, observă că liniştitul şi nepăsătorul Bonifaciu îl priveşte pe frate-său într-un fel foarte ciudat; ca de
1 Un nu ştiu ce.
179
departe de tot, cu mare atenţie şi cu mare seriozitate, cu un fel de gravitate neobişnuită.
— Pe cine avem deseară? întrebă Eustaţiu fără să observe nimic. Cleopatra îi spuse numele musafirilor pe care-i aştepta. Eustaţiu se strîmbă, plictisit.
— Şi tocmai cînd sînt nopţile astea senine... în sfîrşit, măcar mîine seară sper că n-o să avem pe nimeni.
— Nu, n-o să avem; dar o să se plictisească frate-tău numai cu mine... zise Cleopatra rîzînd.
— Nu mă plictisesc niciodată, răspunse prompt şi net Bonifaciu. Eustaţiu Cozianu z^se:
— Dă-mi voie să-1 cunosc mai bine: îl cunosc personal de treizeci şi patru de ani!
Şi începu să rîdă singur de ce spusese.
— E un om care nu s-a plictisit în viaţa lui. Cîteodată mă şi miram cum de poate sta fără să se ocupe cufceva, numai aşa, nefăcînd nimic.
— Sînt foarte ocupat, spuse Bonifaciu. Mă îmbrac, merg călare, fac vizite, mă duc la vînătoare, le ţin de urît la cucoane, sînt cavaler servant la cumnată-mea şi aşa mai departe.
— Prostii, zise Eustaţiu. Ce, astea sînt ocupaţii? Eşti un trîntor.
— Astrologia e o ocupaţie? întrebă Bonifaciu.
— Cum să nu! E un lucru mult mai serios decît îţi închipui! exclamă Eustaţiu cu convingere.
— Nu vreau să discut în contradictoriu cu tine. Nu vreau să discut în contradictoriu cu nimeni, zise Bonifaciu liniştit. Cleopatra îl privea pe furiş. El îi întâlni ochii, apoi, după o secundă, întoarse capul ca să-şi ia paharul de vin.
După-amiază, spre seară, Bonifaciu făcea o pasienţă în salon cînd o zări pe Cleopatra trecînd şi oprindu-se în uşa ce da spre terasă. Soarele ocolea casa, şi acuma o lumină caldă, galben-roşcată, intra pe uşa aceea deschisă, aprindea culorile sîngerii ale unui Ispahan de pe jos din faţa uşii şi făcea să lucească lemnul cu luciri mătăsoase al unui vechi scrin pîntecos de la perete: deasupra lui, un portret al unui ban al Craiovei, însurat cu o Coziancă, părea negru.
Cleopatra se uita afară. Bonifaciu înălţă capul şi se uită la ea.
— Se face mai răcoare, zise el.
— Da, spuse Cleopatra sec.
180
— Vrei să facem o plimbare cu trăsura? întrebă el iar. Urmă o tăcere de o clipă, după care răspunsul nu mai sună sec, dar încă indiferent:
— De ce nu?
— Mă duc să cer cabrioleta, zise Bonifaciu, se ridică vioi şi ieşi repede cu pasu-i elastic, ca pe arcuri. Peste zece minute veni s-o ia pe Cleopatra şi-i oferi braţul să coboare scările din faţă, pînă-n curte. Un rîndaş ţinea calul de căpăstru. Bonifaciu îi oferi Cleopatrei mîna s-o ajute să urce şi i-o strînse tare, ferm; Cleopatra care urca, adunîndu-şi sub ea fustele largi, pe crinolină, se întrebă cum să înţeleagă strîn-soarea de mînă. Dar Bonifaciu îi lăsă mîna, se urcă şi el, îşi puse o pereche de mănuşi, apucă hăţurile şi trase afară din ţeava biciul lung şi îndoit ca un şarpe, îl pocni uşor şi trăpaşul o luă la trap întins pe aleea de tei ce ducea din faţa conacului şi pînă la drumul mare.
Mergeau pe un drum de ţară puţin bătut de care, drum de pămînt şi de pulbere, din care copitele calului scoteau norişori cafenii şi pe care roţile cauciucului alunecau fără zgomot; se auzea numai, înăbuşit, moale dup-dup-dup-ul copitelor calului.
— La ce te gîndeşti? întrebă Cleopatra. Bonifaciu zîmbi.
— Acuma, la nimic.
— Dar în barcă, la ce te gîndeai?
— Am să-ţi spun altă dată.
— Minţi! N-ai să-mi spui! Ai şi uitat!
— Nu, ştiu foarte bine la ce mă gîndeam, şi-ţi promit că îţi spun. După aceea tăcură iar. Dup-dup-dup-dup, făceau copitele calului.
în stînga era o pădurice şi se zăreau mai încolo prundişurile albe ale Zlatiştei care curgea şerpuitoare printre dîmburi cu vii. Mai încolo era altă pădurice şi pe urmă rîpele pe care le tăiase Zlatiştea dintr-un deal, alburii, de piatră de var, iar dedesubt pădure de un verde închis, cu sălcii verzi-argintii pe margini.
— Vrei să ne plimbăm şi pe jos? întrebă serios Bonifaciu.
— Să ne plimbăm, spuse ea cu cea mai mare indiferenţă şi blazare. Bonifaciu mai mînă calul pînă la păduricea de sub rîpe, iar acolo îl opri, puse frîna la roată, sări jos şi-i întinse Cleopatrei mîna; dar cînd Cleopatra se aplecă să coboare, el o luă de subsuori cu o mişcare iute şi îndemînatică, o luă pe sus şi o puse în picioare pe pămînt.
181
— Stai, ce faci? exclamă Cleopatra în aer.
— Nimic, gata, spuse el ca şi cum nimic n-ar fi fost şi-i oferi braţul. Porniră împreună pe marginea păduricii; era de stejar, cu iarbă subţire printre trunchiuri şi frunze căzute şi uscate de toamna trecută, pămîntul elastic sub picior. Nu spunea nici unul nimic. Se auzea printre copaci, de dincolo de pădurice, murmurul apei curgînd: acolo Zlatiştea era repede şi curgea pe piatră; fremăta, gîlgîia şi fîşîia necontenit.
Deodată Bonifaciu se opri, o luă pe Cleopatra de umeri, o întoarse spre el şi, cu ochii închişi, voi s-o sărute. Dar se trezi cu nasul turtit în palma Cleopatrei care-i pusese mîna-n faţă, iar cu cealaltă mînă îl împingea ferm şi energic în stomac.
— Ce faci, domnule, eşti nebun? îl întrebă ea pe un ton dur şi rece, din acelea care îngheaţă orice pornire, cît de pătimaşă. Şi urmă: Nu-ţi dai seama ce faci? Cu nevasta fratelui dumitale? Vrei să te spun lui Eustaţiu? Credeam că eşti un om de onoare şi te porţi ca o lichea!
Bonifaciu se dădu un pas îndărăt şi o privi ţintă; se făcuse palid, începu să rîdă silit, stînjenit. Spuse:
— Te rog să mă ierţi. Dacă vrei, poţi să-i spui şi lui. îţi promit solemn că nu voi mai fi niciodată lipsit de respect faţă de dumneata.
Cleopatra plecă pleoapele. Se simţea pătrunsă în tot trupul, îndeosebi în pîntece, de o senzaţie delicioasă de plăcere ascuţită. „Aşa, băiete; ca să te înveţi minte altă dată; zvîrcoleşte-te-n tine, turbează, pînă crapă fierea-n tine; să simţi şi tu cine sînt eu!" Era topită de satisfacţie.
— Iar mîine voi găsi un pretext ca să plec de-aici de la Cozia fără să-i dau de bănuit lui, şi să mă-ntorc la Bucureşti, urmă Bonifaciu mereu serios. Cleopatra tăcu. Toată satisfacţia îi pierise, înlocuită de nemulţumire. Cum? Va să zică să rămînă singură cu Eustaţiu? Nu, nu-i convenea să plece omul ăsta, tocmai acum, cînd începea să-1 dreseze.
— De ce să pleci? Dacă te porţi ca un om onorabil, poţi sta aici, zise Cleopatra cu mult calm.
El răspunse:
— Am să fac ce vrei dumneata. Acuma, de pildă, dacă vrei, să ne mai plimbăm, sau dacă nu, să ne întoarcem. Cred că nu te mai simţi bine cu mine singură, după ce s-a întîmplat...
182
„I s-a schimbat şi glasul şi vorbeşte ca un fîmpit. Ce e cu el?" se gîndi Cleopatra nemulţumită şi enervată, şi-i răspunse cu o asprime brutală:
— Ba mă simt foarte bine şi vreau să mă plimb, iar dumneata n-ai decît să-ţi bagi minţile în cap.
Şi porni, alături de el, printre stejarii care nici nu se mişcau în văzduhul liliachiu al serii, apăraţi de vînt de către rîpele Ziaristei. Bonifaciu se ţinea lîngă ea, şi puţin în urmă.
— Dă-mi braţul, zise Cleopatra, sec. Dar, spre marea ei surprindere, se trezi luată de umeri, întoarsă şi zvîrlită la pămînt, şi, înmărmurită, mută de uimire în faţa acestui atac neaşteptat, se simţi silită să se apere din răsputeri. Frunzele de stejar foşneau sub trînta celor doi. Cleopatra gemu:
-Ţip!
—Ţipă, suflă el gîfîind.
— Te muşc! Te zgîrii!
El nu-i mai răspunse, ci-i trase două palme zdravene, grele, care-o făcură să vadă negru în faţa ochilor şi să se lase moale, învinsă, mirîndu-se singură că simte o neaşteptată şi mulţumită împăcare, cu voinţa destinsă, topită.
Se întoarseră din pădure mai buni prieteni decît intraseră. Cleopatra îl ţinea cu braţele de după gît, îl oprea ca să fie sărutată. El era liniştit. Cleopatra izbucni deodată:
— Ah, nu te pot suferi! Te detest! Te urăsc! El rîse potolit.
— Da, şi?
Ea şovăi, o clipă, gata să sară cu ghearele la el, apoi începu să rîdă, şi iar îl apucă de gît şi-1 sărută.
— Parşiv eşti, mă. Parşivule! spunea ea, trăgîndu-1 de urechi. El îşi feri capul pe spate.
— Lasă-mă să aprind felinarele. Se face noapte.
în cerul albastru se iviseră o stea mare şi verzuie, luceafărul, şi una mică alături. Zlatiştea murmura neobosită, peste pietre şi pietricele şi nisipuri. Bonifaciu aprinse felinarele cabrioletei, dezlegă calul şi o ajută pe Cleopatra să se urce, ridicînd-o de talie. Ea se ceru sărutată în aer, apoi, cînd se urcă şi Bonifaciu, se ghemui lîngă el şi porniră îndărăt. Se făcea din ce în ce mai întuneric, dar se vedea drumul
183
albicios înainte, şi, de o parte şi de alta, cîte un cerc de lumină pe jos în faţa felinarelor. Cleopatra rîse singură:
— Parşiv eşti, mă... La ce te gîndeai azi-dimineaţă? Bonifaciu rîse şi el.
— De fapt, nu te priveşte...
— Mi-ai promis! -Ei, şi?
— Te rog, spune-mi! se rugă, milogindu-se ca un copil. La ce te gîndeai cînd te uitai în barcă la mine?
— Mă gîndeam că trebuie să fii bună de strîns în braţe şi mă întrebam: „S-o fac ? Să n-o fac?" Mă gîndeam că eşti nevasta lui fra-te-meu şi dacă o să trăiesc cu dumneata sau nu; şi chiar atunci eram pe cale să mă hotărăsc că da, spuse calm Bonifaciu, pe un ton uscat. Cleopatra tăcu. El îşi scoase o ţigară de foi din tocul de piele pe care-1 purta în buzunarul de la piept, o aprinse şi începu să fumeze. Cleopatra îl întrebă:
— Dar la masă, cînd te uitai la el, ce te gîndeai? Bonifaciu Cozianu se uită la ea.
— Asta nu ţi-am promis că-ţi spun.
— Ei, hai, acuma spune-mi...
El trase din ţigara de foi, care se înroşi în capăt
— Mă gîndeam că nu-mi place. E nebun şi nătărău, aşa că de ce să ţin seama de el ? Fiecare om să-şi păzească nevasta singur. Ce, o să mă lipsesc eu de-o plăcere pentru el ? Mi-e indiferent Frate, nefrate, e o prostie să ţin seama. Treaba lui. Dracul să-1 ia.
Cleopatra se retrase de lîngă el şi se rezemă de speteaza banchetei. Pe un ton mult mai puţin tandru şi alintat ca adineauri (iar începuse s-o enerveze cumplit omul ăsta, iar simţea că-1 detestă şi că ar vrea să-i facă vreun rău), îl întrebă:
— Dacă-i vorba de tine, nu ţii seama de nimic pe lume?
— De ce să ţin seama? întrebă el cu acelaşi glas uscat, sterp. Doar să nu-mi fac singur vreun rău.
— Afară de tine, nu-i nimic şi nimeni pe lume? întrebă ea răuvoitor, ostil.
— Nu e, rosti el foarte desluşit Puteţi să vă duceţi şi dracului, toţi, adăugă el pe un ton destul de vesel.
184
După aceea, Cleopatra tăcu. Era o noapte blîndă şi moale şi catifelată, cerul se lumina de stele, bătea un vînt călduţ. Se zăreau luminile conacului, şi, masivă, cula cea veche, albă în noaptea sinilie.
— Eşti un porc de cîine, zise Cleopatra. El, cu ţigara în gură, cu hăţurile şi biciul în mîinile înmănuşate, răspunse prompt
— Tu nu eşti? Cu Lăscăruş ce-ai făcut? Ce, crezi că nu ştiu? După asta Cleopatra tăcu. Cabrioleta intra pe aleea de tei, în întuneric, sub coroanele negre ale copacilor.
II
Cleopatra se împotrivi pornirii care-o dusese, după cîteva săptămîni de şovăieli şi ocoluri, la plimbarea în cabrioletă cu Bonifaciu. Dar se plictisea aici la ţară, iar bărbatul ei o plictisea şi mai mult decît sihăstria; de aceea, deşi îi era ciudă pe Bonifaciu şi-1 detesta, aproape îl ura, trăi cu el toată vara aceea şi legătura lor dură, apoi, cu întreruperi, încă şi toamna şi iarna pînă cînd începu războiul. Atunci, Cozia aflîndu-se pe una din liniile de marş şi de etape ale armiei ruseşti, începură la conac la Cozia nişte zaiafeturi nemaipomenite, în care doamna Cozianu bucură inimile multor ofiţeri împărăteşti şi uită de Bonifaciu; iar dînsul, după ce luă parte la primirile şi balurile din Bucureşti din iama aceea, mereu amabil, plic-I tisit, şters, neluat în seamă de nimeni, cu atît mai mult cu cît la modă
erau musafirii şi prietenii din nord, se trezi chemat sub arme ca şi toţi ofiţerii de rezervă din armata Principatelor Unite; iar în curînd, regimentul de roşiori din care făcea parte trecea Dunărea. Vremea care urmă aduse cotitura hotărîtoare în viaţa lui. Nu dintr-o dată; nu după vreo întîmplare cutremurătoare care să-i schimbe firea sau părerile; ci încetul cu încetul, în şirul nesfîrşit de zile obositoare, de nopţi nedormite, de mici încăierări de avanposturi, din vremea cînd armatele ruse şi armata română desăvîrşeau încercuirea Plevnei. Totuşi, s-ar putea vorbi de o o anumită zi şi de un anumit ceas, cînd pentru întîia dată îşi rosti limpede gîndul care se năştea încetul cu încetul în el de cîtăva vreme. Chiar şi el, cînd i se întîmpla mai tîrziu să reflecteze
185
asupra carierei sale politice, îşi spunea că începuse dintr-o anumită zi; fiindcă în ziua aceea luase hotărîrea.
Era o zi ploioasă, cenuşie, neaşteptat de rece pentru acea vreme a anului. Cîmpurile pustii şi dealurile de lut, cu iarbă rară, erau numai noroaie. Noroaie cît vedeai cu ochii; băltoace; coaste de dealuri roase de ploaie; mărăcinişuri, livezi de pomişori uzi, cu trunchiul negru şi frunzişul pleoştit; aerul umed, cerul cenuşiu, orizontul tulburat de ceaţă. îndărăt, se auzeau rostogoliri grave de tunete: bateriile ruseşti trăgeau asupra uvrajelor înaintate ale fortăreţei, făcînd loc pionierilor care împingeau capetele de tranşee spre bastioane. Bonifaciu ştia asta; ştia şi că el, locotenentul Cozianu din regimentul doi Roşiori, e una din sutele de antene pipăitoare trimise înaintea armatei române care-şi lua locul în cercul asediului, respingînd necontenit trupele turceşti din faţa ei şi îngrămădindu-le în incinta de redute a Plevnei. Ştia, şi-i era profund indiferent, şi-1 stăpînea o plictiseală, o oboseală nemaipomenită; era nemulţumit şi furios ; nu-şi dădea seama limpede de ce; nu-şi spusese încă lămurit ce-i displace şi ce-1 revoltă. Şedea ca totdeauna, puţintel strîmb în şa, cu genunchii încleştaţi pe coastele calului, cu călcîiele uşor în afară ca să nu-i zdrelească burta cu pintenii, cu Mul în pumnul sting, adus spre sine, mai mult ca altă dată, căci calul a-cesta pe care-1 alesese anume pentru campanie avea gura tare. Uşurel şi mărunt pe calul înalt, aprins, care juca în trap săltat şi elastic, locotenentul Co/.ianu înainta pe drumul plin de bălţi. Era cu mantaua cenuşie pe el şi vedea înainte la cîteva sute de metri vedetele trimise una pe drum şi cîte una pe cîmpuri, de-a dreapta şi de-a stînga, mantale cenuşii cu pulpanele ce băteau şoldurile cailor, şi, linioare negre, verticale, carabinele ţinute cu mîna dreaptă, rezemate cu patul pe genunchiul drept al ostaşilor. I se adunau picuri de apă pe cozorocul chi-piului. O rafală de vînt rece îi suflă pe faţă stropi de ploaie şi-i scutură şi apa de pe marginea cozorocului drept în ochi. Bonifaciu strînse pleoapele; îi era somn, jucase cărţi toată noaptea cu camarazii într-o casă de ţărani bulgari, lipită cu lut pe jos, în frig, şi acuma, în dimineaţa asta rece şi mizerabilă, cînd abia vedeai de ploaie şi de ceaţă subţire, trebuia să patruleze înaintea regimentului care înainta în coloană, undeva departe îndărăt, între dealurile de pămînt mîncate de ploaie. Dincolo de dealuri, murmurul subteran al canonadei cutremura necontenit auzul. Aici însă era linişte şi pustiu. într-un cîmp, în
186
dreapta, nişte cai morţi, grămezi cafenii pe care stăteau nişte ciori. Se uită o clipă la una din ciori şi o văzu desluşit cum trage cu ciocul o fî-şie din hoit şi cum se opinteşte s-o smulgă. Mirosul de putreziciune nu se simţea: vîntul bătea din faţă, şi era umed şi rece. Sub Bonifaciu, spinarea calului sălta vioi, copitele jucau pe drumul noroios, împroş-cînd apă din băltoace. îndărăt, Bonifaciu auzea tropotul greu al plutonului de călăreţi în mantale cenuşii. în stînga vedea un cheson rupt, răsturnat în şanţul drumului. Dincolo de cheson, întins pe pămîntul ud, un mort în uniformă albastră, udă, mînjită de noroi, zăcea pe burtă cu obrazul drept la pămînt de parcă-şi lipea urechea de lutul ud, să asculte. Era desculţ, cu capul gol, ras, cenuşiu. Mîinile chircite stăteau cu vîrfurile unghiilor pe pămînt. Fesul soldatului era în iarbă: cei care-1 descălţaseră pe mort n-aveau nevoie şi de fes. Bonifaciu întorsese ochii de la cadavrul soldatului cu acelaşi dispreţ indiferent cu care îi întorsese de la cadavrele cailor mîncaţi de ciori. Trecu mai departe, în trap vioi, iar mortul cu picioarele goale, cu tălpi gălbejite, rămase să asculte mai departe ce se aude în pămînt, întorcîndu-şi ceafa rasă la pilcul de călăreţi străini care treceau, în mantale cenuşii, cu carabinele pe genunchi, tăcînd. Bonifaciu strîngea din măsele: „Ce porcărie! Ce porcărie... Ce-mi trebuie mie? se gîndea el şi înjura în sine pe anumiţi oameni. Bandă de canalii. Tas de brigands."
înainte, departe, cele trei vedete se apropiau de o pădurice costelivă de copăcei rari şi cu frunza putină, care se întindea de o parte şi de alta a drumului, cîteva sute de paşi. Bonifaciu nu se mai uita nici înainte, se uita în gol, pe lîngă gîtul încordat şi încovoiat al calului, cu coama şiroind de apă. „Bande de cochons!1 Dar sînt inteligenţi. Ei au dreptate şi nerodul e ăla care nu face ca ei", se gîndea Bonifaciu Cozianu furios, strîngînd fără să vrea mîna cu frîul, ceea ce avu darul să-1 facă pe calul cel focos şi negru să îndoaie gîtul, sforăind, şi să alerge într-un trap şi mai săltat, ca o dănţuitoare. Pe neaşteptate se feri brusc spre dreapta, sărind cu toate picioarele deodată. Alt călăreţ decît Bonifaciu Cozianu ar fi rămas în aer şi ar fi căzut din şa pe partea stingă; el, însă, cu genunchii lipiţi de coastele calului, se aplecă doar, fără voie, spre stînga, apoi reveni deasupra şeii, mlădios şi uşor, şi în
1 Turmă de porci!
187
aceeaşi clipă plesni calul peste şoldul sting cu cravaşa care-i atârna de încheietura mîinii stingi, de o gurmetă de piele împletită.
— De ce te-ai speriat? întrebă el cu glas scăzut, dar îndată văzu ce fusese: trei morţi pe drum, în noroi, pe sfert cufundaţi în pămînt; erau întinşi grămadă acolo, aproape lipiţi unul de altul, şi unul avea mîna cufundată cu totul în noroi, terciuită, de bună seamă călcată în picioarele cailor sau de roţile tunurilor şi căruţelor, iar al doilea cu faţa despicată pieziş de un şanţ negru-cafeniu, căscat adînc; nasul îi era tăiat în două, un ochi înlocuit de un boţ de sînge închegat, şi sub cellalt ochi, capătul tăieturii, în mijlocul obrazului, arăta un dinte alb. Al treilea soldat era cu picioarele în şanţ şi ridica în aer un braţ înţepenit, fără mînă: era un ciot roşu-vînăt, cu ceva alb în mijloc, totul tăiat neted.
„Ce uşor îşi pierd ăştia fesurile cînd cad", se gîndi foarte serios Bonifaciu Cozianu, care-şi legase chipiul sub bărbie cu cureluşa de deasupra cozorocului. Apoi începu să moţăie: îl ajunsese somnul.
Totdeauna îl ajungea somnul la ora aceasta, după nopţile pierdute la cărţi sau la chef. îndărăt, după el, venea mereu tropotul de cai în noroaie şi zdrăngănitul de tinichea al săbiilor şi echipamentului ostaşilor.Vîntul ăsta scîrbos îi făcea frig pe la gît; simţea că i se scurg picături de apă pe sub guler. Uitase să-şi tragă gluga mantalei peste cap şi acuma era udă; n-avea nici un rost să şi-o puie. Era murdar, nespălat, dormise îmbrăcat şi cu cizmele în picioare; mîncase prost şi mult; îşi simţea mîinile asudate în mănuşi, şi-i ardeau ochii de nesomn. „Am fumat şi prea mult azi-noapte", se gîndea el, învîrtin-du-şi în gură limba coclită. „Să aprind o ţigară?" Avea în buzunarul dinăuntru al mundirului tocul de piele cu două ţigări. îşi trecu Mul în stânga şi-şi petrecu mîna pe sub manta, să-şi descheie nasturii de la piept, cînd deodată se opri, trase mîna şi cu cealaltă strînse frîul.
— Stai, murmură el blînd. Calul se oprise într-o clipă. Era nervos şi scurma numai din picioare, în loc. Bonifaciu ridică braţul drept şi deodată tropotul şi zăngănitul dindărătul lui încetă. Se auzi numai răpăitul de copite al unui singur cal, care venea în trap mare, şi se opri lîngă el. Călăreţul, un sublocotenent tinerel cu ochi albaştri şi gene lungi, cu faţa albă şi palidă şi favoriţi stufoşi ca principele domnitor, se uită la Cozianu. Era un fecior de proprietari din acelaşi judeţ în care îşi aveau Cozienii moşiile lor, şi erau vecini cu moşiile şi
188
cu conacele; bunicu-său ţinuse moşii în arendă, tată-său le cumpărase şi-1 crescuseră pe Walter Apostolescu ca pe un boier de neam; Bonifaciu şi frate-său îl cunoşteau de copil. Totuşi, aici nu mai era vorba de vecini sau prieteni, şi Bonifaciu îl pusese la locul lui o dată, cînd îi spusese pe nume.
— Au dat de turci, zise Walter Apostolescu. Vedetele se opriseră, se adunaseră la un loc, unul din cei trei ostaşi o luase în galop îndărăt, ceilalţi doi se întorseseră fiecare în cîte un capăt al păduricii de copaci rebegiţi şi scunzi care abia treceau peste capul călăreţilor. Se vedea cum îi flutură mantaua soldatului. Cei doi ofiţeri aşteptau în mijlocul drumului. Bonifaciu nici nu se uita la Walter Apostolescu. îl simţea cum îşi joacă calul, întorcîndu-1 spre marginea drumului, pe urmă îndărăt spre Bonifaciu. „E nervos", se gîndi Bonifaciu. Era palid, de obicei, Walter Apostolescu, dar acum era alb la faţă şi ochii cu cearcăne sub ei îi străluceau.
— Mi se pare că am dat de ei, repetă Walter Apostolescu pe un ton vesel dar încordat, surescitat, oprindu-şi calul lîngă al lui Bonifaciu. Acesta nu răspunse nici acum. Aştepta, cu ochii la roşiorul care galopa spre ei; aştepta să se îngreuneze o picătură de apă în marginea cozorocului şi să pice, în sfîrşit.
Ostaşul îşi opri în faţa lor calul care aburea, îşi vîrî carabina în tocul de piele de la şa şi salută cu mîna la chipiul fără cozoroc.
— Să trăiţi, don' locotenent! I-am văzut!
Era un flăcău uscăţiv şi negricios, cu o mustaţă mică, răsucită, şi umerii obrajilor osoşi ca şi fălcile. Mîinile cu care ţinea frîul erau groase, mari şi pămîntii: mîini de plugar. Vorbise liniştit şi tare, cu o vioiciune mecanică, ca la cazarmă.
— Cîţi? Infanterie? întrebă Bonifaciu.
— Călări, să trăiţi. Vreo zece-cincisprezece sînt; vin de la vale, în rînd.
— După ei nu vine nimic?
— Nimic, să trăiţi. Se duc pe drum nişte căruţe, încolo.
Şi soldatul arătă cu mîna spre dealurile scunde şi prelungi dindărătul cărora se auzeau bubuind tunurile în văzduhul umed.
— Cîte căruţe? întrebă Bonifaciu.
— Multe, să trăiţi. Ca la noi, cînd duceau grîul la moară, zise ostaşul şi rîse stîngaci, cu sfială. Bonifaciu îl privi lung. Soldatul cli-
189
pea din ochi, stingherit; de ce tăcea locotenentul şi se uita la el? Pe urmă îl văzu că-şi trage cu mîna înmănuşată peste mustăţile pleoştite şi că se-ntoarce spre sublocotenentul Walter Apostolescu care, palid, se uita şi ei ţintă la locotenent, jucindu-şi calul. „Ce dracu şi-o fi ju-cînd calul, în loc să-! iase în pace, sâ-1 cruţe, că aeuşi-acuşi o să aibă nevoie de el!" se gîndea ostaşul.
— Domnule Apostolescu, e o patrulă care eclerează retragerea u-nor convoaie de muniţii sau de aprovizionare către Plevna; şi n-o fi ea singură; trebuie să fi pus ei nişte cavalerie să acopere căruţele...
Aici, Bonifaciu se opri. Se trezise. îi era frig, simţea că-1 trec fiori uşori şi că-i ard tîmplele. Se uită la soldatul care aştepta cu mîinile-n poală.
— Mă sergentule! Tu i-ai văzut. Nu e nimic pe aproape?
— Poate să fie, don' locotenent, dar mai încolo, prin sat. E un sat la drumul mare. Pîn-acolo, nimic.
— Să-i atacăm, domnule locotenent! zise Walter Apostolescu cu ochii lucitori. Bonifaciu se uită la sergentul cel ciolânos. Ridică din sprîncene întrebător şi poftindu-1:
— Ei?
Ostaşul rîse, dînd din cap spre umăr.
— Putem, don' locotenent O luăm în două, prin dreapta şi prin stînga de tufele alea; îi luăm ca din oală.
Bonifaciu se uită la pădurice, Ia cîmpurile pustii. Ploua mereu. „O să cam alunece caii. Ce-ar fi să mă duc să văd cu ochii mei? Dar pînă atunci pierdem vreme şi-i scăpăm."
Se uită la ostaşul din faţa lui. Acesta îşi ştergea de apă faţa cu mîneca mantalei. Părea netulburat, foarte liniştit. „E bun. Brav şi deştept Stofă bună. Mă pot bizui pe capul lui. Hai, dacă tot am ajuns aici, să facem o treabă ca lumea... Pentru dumnealor, ca un nătăfleţ. Unde mi-a fost capul pînă acuma? Cum am ajuns aici?"
Walter Apostolescu şi sergentul se uitau la locotenentul acesta scund şi subţire, băţos, botos, mustăcios, care le vorbise sec şi scurt, şi care acuma se gîndea, cu ochii la pădurice. Aşteptau. Deodată Bonifaciu păru că se trezeşte din visare. Spuse:
— Apostolescu, ia jumătate din pluton şi porneşte pe colo. Ataci îndată şi-i goneşti spre dreapta. Eu voi fi acolo şi mă arăt la două minute după ce-am auzit primul foc. Mînă.
Walter Apostolescu salută.
190
— Am înţeles, să trăiţi.
Se făcuse alb de tot la faţă şi i se întunecaseră frumoşii ochi albaştri. Murmură:
— Adieu, monsieur1.
Bonifaciu se uită lung la el şi apoi rîse:
— Vino-ncoa să te pup.
Tînărul îl strînse în braţe tare de tot, gata să-i facă să cadă amîndoi de pe cai. Sergentul se uita la ei şi nu părea că are vreo părere despre ce se petrece.
— Hai, mînă, marş, marş! zise Bonifaciu, îşi dădu calul îndărăt şi-i spuse sergentului:
— Ia jumătatea ailaltă de pluton şi veniţi după mine!
Şi dădu pinteni, fără să mai asculte. Calul porni întîi iute, în trap mare, apoi începu să calce greu în pămîntul moale. Bonifaciu se uita înainte: un capăt de pădurice, un soldat, un cîmp pustiu, linie de orizont, încoace, pămînt galben, bălţi. Dincolo, cerul livid, norii fumurii, îndărătul lui auzea cum vine un tropot înăbuşit, greu.
Apoi îl văzu pe soldatul care aştepta. Era aproape de tot stătea cu spatele, cu carabina pe genunchi, lîngă nişte desişuri de stejari pitici. Văzu şi frunza copacilor: stejar. Ajunsese. Se uită în stînga: un pîlc de mantale cenuşii pe cai care mergeau greu prin arături se adunară la capătul pădurii. Apoi, într-o clipă, nu mai rămaseră decît vreo patru-cinci, care traseră săbiile şi dădură pinteni cailor, peste o secundă, nu mai era nimeni. Se uită îndărăt: plutonul se aduna încet îndărătul lui, în rînd lung. în cap, în dreapta, sergentul îşi puse degetul gros la o nară şi-şi suflă nasul. Bonifaciu pomi mai departe, pînă ajunse lîngă vedetă. Ostaşul salută, înţepenind în şa, cu capul sus şi carabina pe coapsă. Bonifaciu scoase ceasul. Nu voia să iasă de după tufişuri, să sperie vînatul. Picături de ploaie alunecau pe geamul ceasornicului. Bonifaciu îl şterse de pulpana mantalei. în clipa aceea se auziră primele împuşcături. Bonifaciu observă cum tresare soldatul de lîngă el. Se uită la el: era un flăcău voinic, cu obraji rotunzi, pămîntii, dar cu pete roşii în umerii obrajilor. Bonifaciu rîse:
— Te luă cu frig, mă?
— Mă cam luă, să trăiţi, rîse ostaşul.
1 Adio, domnule.
191
— Las' că te-ncălzeşti acuşi, zise Bonifaciu, vîrî ceasul în buzunar, se-ntoarse către ceilalţi şi vorbi tare:
— Luaţi custură la mînă, mă!
Cîţiva rîseră; se-ndoiră toţi să tragă săbiile. Bonifaciu scoase sabia din teacă, îşi petrecu dragona pe încheietura mîinii, scoase şi revolverul de la şold şi dădu pinteni calului, uşurel de tot. Porni spre cîm-pul gol de dincolo de cornul pjăduricii. Acolo se-ntoarse în şa să se mai uite încă o dată la oameni. îl văzu pe flăcăul cu care vorbise şi care se ţinea după el; era galben la faţă, şi sabia pe care-o ţinea la umărul drept lucea stins, cenuşiu, ca şi cerul ploios. Bonifaciu îşi drese glasul, apoi se înălţă în scări şi, arătîndu-le cu pistolul cîmpul gol din dreapta, răcni:
— La trap, înainte, marş!
Peste cîteva secunde, trecu pe lîngă ultimul copac şi văzu cîmpu-rile din dosul păduricii, şoseaua depărtată pe care trecea un şir nesfîr-şit de căruţe şi pilcuri de cavalerie dincolo de şosea. Şi înspre el, în mijlocul împuşcăturilor, răcnetelor, tropotului turbat al cailor, cîţiva călăreţi în mantale albastre care veneau spre el, aplecaţi pe gîtul cailor. îl văzu pe unul cum bătea turbat calul cu latul săbiei. Bonifaciu se înălţă prompt în scări, a doua oară, şi strigă:
— PeeiîUrra!
Urale risipite, slabe, izbucniră din şirul de roşiori. Bonifaciu porni în galop spre călăreţii care veneau către ei; auzea duduitul pămîntului sub copitele cailor: „Bine că aici s-a scurs apa; e la vale", se gîndi el şi-şi înfrînă treptat calul. Roşiorii trecură pe lîngă el ca un vîrtej. El îi urmă mai puţin repede, uitîndu-se cum se ridică şi cad fulgerător săbiile. Din faţă soseau ceilalţi, ai lui Walter Apostolescu. Era o treabă isprăvită. îşi opri calul. în clipa aceea văzu că vine în galop spre el un călăreţ. în a doua secundă, îşi dădu seama că e un turc, îi văzu uniforma albastră, fesul, faţa. Omul îl zări şi coti numai cît să nu dea drept peste el. Bonifaciu ar fi putut să-1 lase să treacă. Un crîmpei de secundă stătu în cumpănă. Totul se isprăvise, un om încoace sau încolo, n-avea a face. Ce să mai tragă în el? Să se ducă dracului, să scape dacă poate.
N-ar fi putut spune de ce, totuşi, ridică mîna dreaptă, îl ţinti şi, chiar în momentul cînd cellalt era să treacă pe lîngă el, trase. îl văzu cum se apleacă, îi desluşi faţa prelungă, galbenă, cu sprîncene subţiri şi arcuite, cu nasul uşor încovoiat şi ochii holbaţi. Turcul coti în
192
ultima clipă şi năvăli cu sabia sus asupra lui Bonifaciu. Prin fumul alb care se risipea, Bonifaciu ţinti jos, sub piept, în stomac, trase încă un foc, şi repede încă unul. Calul trecu gîfîind pe lîngă el, în clipă cînd cizma călăreţului aluneca peste şa. Auzi bufnitura trupului de pămînt; altul venea în galop, cu sabia ridicată. Bonifaciu ţinti şi trase. Nici un sunet. Trase încă o dată. Nimic. Al doilea turc era la zece paşi, cu sabia sus, Bonifaciu îi zvîrli revolverul în obraz, dădu pinteni calului şi-1 smuci spre stînga, apucîndu-şi sabia. Simţi cum îi trece un vîrf de ac prin păr, deasupra urechii drepte. întoarse calul şi ridică mîna cu sabia. Turcul se oprise, întorsese şi venea spre el. îl văzu: un om tînăr, cu mustăţi mari, năsos şi cu ochi mari căprii, holbaţi şi tulburi, cu gura deschisă şi dinţii rînjiţi de încordare. Deodată omul trase de Mu şi calul i se ridică în două picioare. Turcul aruncă sabia şi ridică o mînă răcnind ceva:
— Aa! Aa!
Atîta înţelese Bonifaciu, dar nu se putea opri: trecu pe lîngă el şi-1 lovi din răsputeri în cap. Cellalt se feri, ridicînd mîna. Bonifaciu trecu în galop mai departe şi atunci îşi dădu seama ce striga turcul: „Aman, aman!" Opri scurt calul, îl învîrti în loc şi se-ntoarse. Omul zăcea pe jos, cu braţul tăiat, pe brînci, cu capul plecat, în noroi. Bonifaciu se aplecă din şa şi-1 mai croi o dată cu sabia peste ceafă. Omul se prăbuşi de tot şi rămase culcat pe burtă, zvîcnind din picioare de parcă voia să se împingă, să se tîrască înainte. Calul i se depărta în trap spre pădurice, şi acolo se opri. Bonifaciu se întoarse spre cîmp. Roşiorii se adunau. Walter Apostolescu veni în trap mare, rîzînd cu ochi rătăciţi ca un om în delir, strigînd, vorbind pe nerăsuflate. Bonifaciu nu-1 înţelegea. Asuda. îi curgea sudoarea caldă pe faţă. Se şterse pe obraz şi pe gît cu mîna înmănuşată. Cînd coborî mîna, îşi văzu mănuşa năclăită de sînge. îşi trase mănuşa din mînă şi o aruncă pe jos, scoase batista şi şi-o ţinu pe obraz. Soldaţii îl înconjurau. Unul scoase o basma. II legară la cap, dar sîngele îi curgea mereu pe lîngă ureche, pe obraz, pe gît.
— Pierderi? întrebă el.
Apostolescu îl privea rătăcit, ca un om care nu înţelege. Bonifaciu se uită împrejur. Roşiorii veneau cu caii de căpăstru, cai fără călăreţi. Turcii zăceau risipiţi pe cîmp. Cîţiva soldaţi erau descălecaţi şi se aplecau asupra morţilor. Nu se vedea ce fac. De bună seamă îi căutau de bani.
193
— Sergent! strigă Bonifaciu. Unde-i sergentul ăla?
Uitase cum îl cheamă. Cu cinci minute înainte ştia. Acum uitase.
— E colea sergentul, iote-1, don'locotenent.
Se uită la ostaş: era vedeta, cel căruia îi spusese că-1 cam ia cu frig. Era roşu şi asudat, şi-şi ştergea sabia de mînecă.
Pomi spre un grup de oameni călări şi pe jos; văzîndu-1, îi făcură loc. în mijlocul lor era sergentul, culcat pe spate, în noroi, cu ochii deschişi, sticloşi, gălbejit, cu capul îndoit spre umăr, cu mantaua grămădită în sus, de la brîu pînă la subsuori. Nu părea lovit.
— Şi-a rupt gîtul. A căzut de pe cal şi şi-a rupt gîtul, zise un soldat. Bonifaciu strigă răguşit:
— încălecarea!
Şi, pe cînd oamenii urcau pe cai, auzi nişte vaiete scremute, ciudate. Se uită cine le scotea: era omul împuşcat de el. Se tîra în mîini spre pădure. Cînd îl ajunseră Bonifaciu cu Walter Apostolescu şi vreo doi-trei roşiori, omul se răsturnă pe spate, cu mîinile în sus, desfigurat de groază. Scîncea:
— Aman... ama...a...
— E lovit în şira spinării, zise Walter Apostolescu, care începuse să-şi vie în fire. Nu-1 putem lua cu noi.
— N-aţi prins nici unul viu? întrebă Bonifaciu, simţind că-i curge sîngele pe umăr, pe coaste.
— Nu, că fugiră şi-i miruirăm din goană, zise un ostaş. Turcul îl privea cu ochii lui ca nişte găuri, prin care se vedea întunericul din el, adînc, imens întuneric. Gura, prin colţul căreia curgea un fir de scuipat, gemea în neştire:
— A... a... a...
— Nu-1 putem lua, zise Bonifaciu. Daţi-1 în p... mă-si. Hai, după mine, marş!
Şi porni îndărăt, pe după colţul păduricii. Era înfierbîntat, îi curgea sudoarea pe şira spinării, tremura tot. „Ce tîmpenie. Ce tîmpenie. Auzi dumneata! Cum, dar ar trebui să fiu nebun! Asta e pentru amă-rîţii ăştia de ţărani, pentru dobitocul ăsta de ofiţeraş, el măcar e de meserie. Dar eu? Eu? Nu, domnilor, faceţi-vă afacerile cu alţii, nu cu mine. Eu am pretenţiunea de a fi cel puţin la fel de privilegiat oa domniile voastre. Mama voastră de ciocoi!"
Asta gîndea acest locotenent taciturn, fără chipiu, legat la cap cu nişte cîrpe pline de sînge, şi care călărea prin ploaie în capul unui şir
194
dc roşiori cuprinşi de osteneala monolită care vine după înfrîngerea luptei. O patrulă de cazaci sosi pe drum, bărboşi, cu căciuli înalte, miţoase, cu mantale largi negre, şi legănîndu-şi lăncile. îi comanda un ofiţer tînăr şi blond, cu mustăţi şi favoriţi ca de mătase, cu obrajii trandafirii şi ochi albaştri, curat, cu mantaua de stofă fină şi cizme de lac. Se opriră, şi vlăjganii bărboşi întrebară ceva pe ruseşte, strigînd cu glasuri groase şi rîzînd la roşiori. Ofiţerul însă veni să-1 salute pe Bonifaciu cu o politeţe desăvîrşită:
— Bonjour, mon lieutenant. Permettez-moi de me nommer: lieutenant comte Wenden. Vous avez fait le coup de sabre? Comme je vous envie!1
Bonifaciu îi răspunse politicos dar posac. Cazacii strigau mereu, rîzînd gros. Bonifaciu întrebă ce vor. Locotenentul conte Wenden se făcu şi mai roz la faţă şi zîmbi stingherit.
— întreabă dacă vă doare capul... Cest de l'esprit cosaque...2
— A, aşa... murmură Bonifaciu, acru. „Mama voastră de sălbatici. Duceţi-vă, să vă găurească pieile."
— Domnule - zise dînsul - am văzut convdaie de căruţe pe drumul cel mare; poate că vă interesează.
Rusul mulţumi şi salută, înclinîndu-se, apoi le spuse ceva cu glas tare cazacilor care scoaseră răcnete vesele şi toată ceata porni în trap mare, în direcţia de unde se întorcea Bonifaciu. Acesta, aruncînd o privire duşmănoasă uriaşilor bărboşi, de o frumuseţe bărbătească şi sălbatică şi care treceau călări pe lîngă el, se gîndea: „Vouă vă place; treaba voastră. Mie nu-mi place. Nu mă mai prinde cineva că le fac le coup de sabre3 cu cine ştie ce derbedeu desculţ ieşit din vreun bordei din Anatolia. Locul meu nu e aici. Cum de nu m-am gîndit mai demult?"
îi era frig şi-1 treceau fiori din cînd în cînd. Călărea înainte, cu Apostolescu lingă el. Acesta îl întrebă: 1
— Crezi că o să atacăm coloanele de căruţe?
— Să vedem ce spune colonelul, mormăi acru Bonifaciu. Apoi, deodată, exclamă cu ciudă, dîndu-şi un pumn în frunte:
1 Bună ziua, domnule locotenent. Permiteţi-mi să mă prezint: locotenentul conte Wenden. Aţi avut o încăierare? Cît vă invidiez!
2 E o glumă căzăcească.
3 încăierare.
195
— Iha! Ce nătărău! Ce gogoman! Eu, eu! să mă apuc să... Ce eap~! soman! A, dar nu! Niciodată!
Şi-şi dădea mereu cu pumnul în cap. Walter Apostolescu îi privea uimit şi mîhnit, mai ales cînd văzu că cheagul de sînge s-a rupt şi că pe obrazul lui Bonifaciu începe iar să curgă un fir de sînge proaspăt. Dar Bonifaciu Cozianu călărea atît de galben şi încruntat, cu un asemenea aer de nemulţumire furioasă, încît Walter Apostolescu, care şi aşa îl admira ca pe un boier mare, un om foarte distins şi un erou, îşi ţinu gura şi de altfel uită în curînd ce auzise, căci regimentul atacă într-adevăr în dimineaţa aceea, apoi ieşi din foc, cînd infanteria îşi ocupase poziţiile; roşiorii mai statură pînă la sfîrşitul campaniei prin sate, fără să mai ia parte la nici o acţiune mai însemnată. Dar între timp, Bonifaciu Cozianu fusese distins cu cele mai înalte decoraţii militare româneşti şi ruseşti, şi rechemat în ţară. Scrisese, chiar în seara zilei cu pricina, o scrisoare cumnatului său Lăscăruş Lascari: .
„Iubite nene Lascăre,
Am avut în sfîrşit ocaziunca fericită de a-mi tăia reciproc beregata cu nişte turci. Eu am izbutit, ei nu, decît să mă taie o leacă prin pielea capului: puţin lipsea, şi-mi aeriseau creierii. Dar, după aceste mari fapte de arme, am înţeles că aici e pierdere de vreme pentru mine. Sînt două soiuri de oameni: cei care le poruncesc altora să-şi taie gîtul între ei, şi cei care primesc şi execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă şi să mă fac din nicovală ciocan şi din cal călăreţ. Vrei să-mi dai o mînă de ajutor? N-am cum să-ţi răsplătesc pe cel pe care mi-1 vei da, decît rămînînd pe veci nu numai cumnatul, ci şi
prietenul dumitale devotat şi slugăprea-plecată
B. Cozianu"
III
1^ ntors la Bucureşti, Bonifaciu stătu de vorbă abia după o lună sau chiar mai mult cu Lăscăruş Lascari. Lucrurile se petreceau într-o seară, la un dineu politic, în casa lui Lăscăruş. Era tîr-ziu, lumea se ridicase de la masă şi umplea saloanele; afară ploaia şi-roia pe ferestre, dar înăuntru sobele mari şi pîntecoase dădeau căldu-
196
iă,.cele cîteva zeci de luminări ale lustrelor celor mari.pîlpîiau în aerul cald, se vorbea, cineva cînta la pian, domni gravi şi bătrîni jucau cărţi, cucoanele îşi făceau vînt cu evantaiurile; Lăscăruş şi Bonifaciu Cozianu nu se uitau ia lumea din salon; se retrăseseră în cadrul unei ferestre, pe jumătate ascunşi de perdelele de mătase galbenă, şi stăteau dq vorbă, fumînd. Bonifaciu începuse:
— Mulţumesc că m-ai chemat la o soarea politică, măcar că nu sînt
om politic...
Şi zîmbea: spusese asta ca să aducă vorba. Lăscăruş, alb şi gras (chelea şi încărunţea îngrozitor, făcea pungi sub ochi, îi cădeau fălcile grase şi grele), sugea ţigara de foi, cu un aer tîmp; numai ochii îi luciră cînd zise:
— Ei, cela ne tient qu'â vousnu vrei să devii om politic?
,JE delicat - îşi zicea cu satisfacţie Bonifaciu - nu vrea să facă aluzie la scrisorica mea."
— Ba vreau, şi ţi-am şi spus asta în scrisorica mea; trebuie să ştii că-ţi rămîn obligat, în paranteză fie zis, obligat pe veci, pentru că m-ai scos din porcăria aceea de război. Ei, dar îţi scriam asta în răvaşul acela cam imoral...
Şi se uită la Lăscăruş, aşteptând.
— Cam prea verde Ie spui lucrurilor pe nume acolo. Un om politic nu trebuie să scrie scrisori de astea, murmură Lăscăruş foarte serios.
Bonifaciu surise amabil, privindu-1 drept în ochi.
— Asta a fost ultima mea scrisoare de simplu particular, şi ultima oară cînd m-am dat pe mîna cuiva. înţelegi că atîta vreme cît trăieşti dumneata, o să poţi fi sigur de mine... avînd şi garanţie.
Lăscăruş se uita pe geamul ud la trăsurile negre înşirate în ploaie afară, în faţa casei. Păru a nu fi auzit. întrebă însă, prietenos:
— Şi cam ce-ai vrea să faci?
Se-nţeleseseră. Erau aliaţi acuma, cît va trăi Lăscăruş. Bonifaciu tuşi şi-şi drese glasul.
— O să te miri, dar eu aş vrea să fac politică cu conservatorii, nu cu ai dumitale. îmi e mai la-ndemînă; mă-nţelegi; interesele mele directe sînt legate de pămînt, nu de bănci, ca ale dumitale. Dar ce, îţi strică un prieten în partidul conservator? Şi care ţi-e şi cumnat? Şi cu
1 Asta nu depinde decît de tine.
197
cît e mai sus, cu atîta-ţi strică mai puţin. Iar la nevoie, ai prin mine o uşă deschisă şi o mînă întinsă la ei, orice s-ar întîmpla. Parcă poţi să ştii?
Lăscăruş se uita mereu pe geam. Se întoarse şi-1 privi pe Bonifaciu, apoi se uită în salon, la lume. Bonifaciu tăcea. Lăscăruş întrebă:
— Şi cu ce te pot ajuta eu atunci?
— Cu bani, zise Bonifaciu fără patos; simplu vorbise, net, moderat, în ton. Cu bani. Am nevoie de bani ca să intru în Cameră şi vreau să mă împrumut asupra moşiilor mele, dar numai la o bancă unde ştiu că am prieteni şi că nu voi fi jupuit, ci păsuit ori de cîte ori am nevoie.
După primele alegeri, apăru în Camera Deputaţilor, pe băncile conservatorilor, şi avea să fie deputat în fiecare legislatură şi membru al partidului conservator, pînă tîrziu de tot. Dar atunci, la primele alegeri, se petrecu încă una din acele zguduituri morale care sînt etapele mari ale istoriei unui om şi care vin de obicei din afară. Lucrurile se coapseră treptat, de la o zi la alta, pînă cînd îşi atinseră culmea. De la Bucureşti la N... încă nu se făcuse drum de fier. Bonifaciu sosi cu trăsura trasă de caii poştei, pe drumul cel mare al diligentei. Era îngheţat, domnea un frig umed; cernea cu zăpadă şi ploaie din cerul de scrum. Copaci negri şi despuiaţi pe cîmpuri noroioase, case de ţărani, mici şi strîmbe, ţărani încotoşmăniţi în cojoace mari şi cu căciulile trase peste ochi întunecaţi şi bănuitori -totul era sumbru şi trist. Oraşul i se păru un sat noroios, cu case scunde, cu şiruri de prăvălii, cu garduri de lemn, cu uliţa mare pavată cu bolovani de rîu, capete de pisică. Trase la frate-său Eustaţiu, un-de-1 găsi, instalat ca mare prieten al familiei, pe Walter Apostolescu, care-şi dăduse demisia din armată după război. în prima seară, călătorul îngheţat şi obosit mînca taciturn, pe cînd Eustaţiu vorbea despre vestita ghicitoare şi vrăjitoare mademoiselle Lenormand, ascultat cu interes de Cleopatra şi de Walter Apostolescu. Bonifaciu îi privea, la lumina lămpii de petrol puse pe masă. „De aia m-a primit Cleopatra atît de amabil, dar fără nici cea mai mică umbră de intimitate, ca pe un nici mai mult nici mai puţin decît cumnat, şi numai şi pe veci cumnat. Foarte bine, treaba voastră; n-am venit să reînnoiesc aici o idilă, ci să mă aleg deputat."
198
A doua zi se întîlni cu şefii partidului conservator din judeţ: Tache Huzcscu, om cu barbă pătrată, căruntă, şi cu o lucire de nebunie politicoasă în ochii negri, şi Manolică Horoveanu, gras, pieptos, puternic, cu o voce de bas şi îmbrăcat mereu ca un om care se duce sau vine de la vînătoare. Şedeau în fotoliile de piele dintr-un salonaş al duhului şi fumau, gînditori, cu ochii după rotocoalele de fum albastru, focul duduia în sobă, afară era o vreme cumplită, şi chiar acuma venise servitorul cu nişte cafele de la „Cafe Panait", din colţ. Bonifaciu, cu mîinile în buzunare, împingîndu-şi în spate pulpanele redingotei negre (de cînd făcea politică hotărîse să se îmbrace prost şi urît, afară de vizitele în lumea bună) şi stătea în faţa celor doi domni, înfipt bine pe picioarele crăcănate. Se uita la ei cu un dispreţ amuzat .şi cu dezaprobare.
— Bine, domnilor, ce fel de organizaţie sînteţi dumneavoastră? zise el. Mi se spune la Bucureşti că sîntem siguri de alegeri, că aici la dumneavoastră totul merge strună, că nu s-a pomenit niciodată să dăm chix, şi cînd colo, ce văd? Vă găsesc neputincioşi, desperaţi de faptul că domnul Ienache s-a îmbolnăvit! Ei, asta-i bună! Să vă spui drept, la asta nu mă aşteptam! Nous voilâ jolis!1 Depindem de Ienache. Ei, bravo!
Cei doi bărbaţi mai bătrîni se foiră în fotolii, nemulţumiţi.
— Ce ne iei aşa, măi nenicule? mormăi gros Manolică Horoveanu. Bonifaciu sări:
— A, pardon! Nu văd cum aţi avea amor propriu de jignit, cînd mă primiţi aşa, cu alegerile peste trei zile şi aproape sigur pierdute! Trebuie să ascultaţi cîteva adevăruri neplăcute! Faceţi-mi alegerile ca lumea, şi să vedeţi că schimb tonul. Viu să vă mănînc din palmă, ca un căţeluş. Dar aşa!
—- Nu putem face alegerile fără Ienache, oftă pesimist şi inert Manolică Horoveanu, mîngîindu-şi favoriţii cărunţi.
— Bine, dar cine-i Ienache? Ce e Ienache, pentru numele lui Dumnezeu? exclamă iritat Bonifaciu. Ceilalţi nu răspunseră. Suflau în cafele ca să nu se frigă. Cineva bătu în uşă şi intră: era Eustaţiu, elegant şi masiv; era alegător la colegiul î, şi la nevoie se mai agita şi el
' Binc-am mai ajuns!
199
oleacă pentru partid. Mai veniră şi alţi domni bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, rumeni la faţă, care începură să schimbe saluturi cu cei din odaie. Toţi păreau îngrijoraţi.
— Ce e cu el? Tot bolnav? întrebă Eustaţiu ca şi cum n-ar fi fost în clipa aceea decît un singur om bolnav pe faţa pămîntului.
„Se vorbeşte despre domnul Ienache ca despre Dumnezeu: El", se gîndi Bonifaciu furios şi căzu îndată în aceeaşi greşeală.
— Dar ce e el? De ce nu putem face alegerile în judeţ fără el? exclamă Bonifaciu cu ciudă. Frate-său dădu din umeri.
— E cel mai bun elector din tot judeţul. Pe toţi îi învîrte pe degete. Tu nu-1 cunoşti, că n-ai dat pe aici de cînd eram copii; e băiatul lui Balaban, arendaşul bătrînului lui nenea Tache, la Buzeştii-de-Zla-tişte. A făcut parale frumoase, da, frumuşele parale, zise mai departe Eustaţiu o clipă gînditor asupra gradului de frumuseţe al averii domnului Balaban; şi fiu-său, ăsta, Ienache, a îmbătrînit fără să facă nici măcar patru clase de liceu; nu ştie nimic, n-a citit nimic, dar cunoaşte toate şuruburile şi sforile judeţului. Credeam că cestiunea cu boala lui e un moft, dar văz că nu. Asta-i prost: Ca va mal. Totuşi, horoscopul...
— Lasă-mă, frate, cu fleacurile! exclamă Bonifaciu rece. Se uită la ceilalţi, gînditor, apoi le spuse scurt:
— Bună seara, domnilor. Vă văd mîine aici.
Şi ieşi. Domnii bine hrăniţi, amorţiţi de căldură în fumul de tutun în care stăteau ca nişte şunci la afumat, se priviră.
— Se duce la Ienache să-1 scoale din pat, mormăi domnul Horoveanu. E spirt, băiatul.
— Mă mir singur de el, eu, frate-său - zise Eustaţiu - s-a schimbat, e ager, se agită, vorbeşte. Asta de cînd cu politica; înainte era un trîntor cum nu s-a mai văzut.
— Ce trîntor, nene: ăsta e dracul împieliţat, zise Manolică Horoveanu. Bătrînul Buzescu începu să rîdă şi spuse:
— Rahat!
— Ce e, domnule? De ce „rahat"? întrebă Horoveanu. Buzescu răspunse:
200
— Poate să fie el şi Dumnezeu din cer, nu numai dracul, pe Ienache n-o să-1 facă sănătos!
Deodată rămase gînditor şi adăugă cu naivitate, ca pentru sine însuşi:
— Afară doar dacă n-o fi doftor.
în vremea aceea trăsura lui Bonifaciu înainta prin ploaie, clă-tinîndu-se pe caldarîmul primitiv, plin de gropi. „Poftim! se gîndea Bonifaciu. Am vrut să fiu independent, să fiu eu stăpîn. Cînd colo, am nevoie de domnul Ienache. Sînt dependent de guturaiurile şi de digestia domnului Ienache."
Se dădu jos în faţa casei mari şi fără formă, cu geamlîc deasupra uşii de intrare şi cu cîine în cuşcă. Cîinele sări urlînd turbat, alunecînd cu lanţul pe o sîrmă. O femeie strigă de Ia uşă, peste curte:
— Cine e?
— îl caut pe domnul Ienache! strigă Bonifaciu simţind că i se udă hainele în ploaie şi auzind ploaia cum bate darabana pe fundul jobenului său.
— Dar cine sînteţi dumneavoastră? întrebă femeia.
— Domnul Cozianu de la Bucureşti!
Femeia închise şi-1 lăsă în ploaie, faţă-n faţă cu cîinele care se spînzura de lanţ în salturile lui ca să-1 sfîşie. Bonifaciu strîngea din măsele şi aştepta. în sfîrşit, femeia ieşi cu o broboadă în cap şi-i deschise, vorbind alinător, cu cîinele. îl pofti în casă.
— Vai, da' v-aţi udat de tot! exclamă ea blajin, cu bonomie şi plesni din palme, dezolată, la vederea redingotei de stofă fină, cu reveniri de mătase şi udă leoarcă la umeri. Bonifaciu, căruia-i venea s-o strîngă de gît, mîrîi:
— Mda... Unde ţi-e stăpînul?
— Poftiţi, poftiţi! zise ea şi o luă înainte cu o luminare în mînă, printre nişte dulapuri înalte şi întunecate; în semiîntuneric, Bonifaciu văzu că trece pe lîngă un cap uriaş de mistreţ, împăiat şi fixat în perete; urcă scara de lemn care scîrtiia, intră pe un coridor cufundat în beznă, mereu după femeia cu bundă de dimie şi broboadă neagră în cap. „Trebuie să fie de la munte, de pe la Panaghia, neroada", îşi zise Bonifaciu. Femeia deschise o uşă.
201
— Poftiţi.
Bonifaciu intră într-o odaie înaltă în care mirosea a închis, a fum de tutun, a cărbuni, a mîncare; era luminată de o lampă cu petrol cu podoabe de bronz pe burta de porţelan albastru, de un albastru atît de urît încît nimeni nu-şi putea închipui că vine din Franţa (şi vai, era totuşi adevărat). în lumina asta galbenă, se vedea un pat cu plăpumi mototolite, cu noptiere pline de sticluţe, şi sticle, şi pahare (una din sticle era de coniac, alături se afla şi un sifon), măsuţe cu farfurii murdare, tăvi, pahare şi sticle de vin, un fotoliu unde şedea covrig un cîine care mîrîi, cu botul pe labe şi cu ochii la Bonifaciu, apoi nişte haine atîrnate pe fereastră, vrafuri de tomuri de jurisprudenţă pe dulapuri, covorul grămădit de cineva care-şi încurcase piciorul în el. Iar în vîrful patului, cu mîinile pe burtă, foarte demn, un bărbat gros, cu favoriţi cărunţi, cu dublă bărbie, în cămaşă cu rîuri, deschisă pe piept asupra unui tufiş stufos de păr sur.
— Bună seara, nene Ienache, zise Bonifaciu foarte amabil şi degajat.
— Bună seara, coane; nu te supăra că nu mă sculai să te primesc, dar de... oftă melancolic şi deprimat domnul Ienache.
— Nu face nimic, nu face nimic, zise uşurel Bonifaciu, apucînd fotoliul, răsturnîndu-1 pe jumătate şi turnînd astfel dinele pe jos. Se aşeză în locul cîinelui, cald dar cu miros.
— Ei, cum merge cu sănătatea?
— Prost. Prost de tot, oftă Ienache şi mai amant, şi privindu-1 pe furiş pe ciocoiaşul care venise de la centru să se aleagă în judeţ. Bonifaciu scoase tocul de piele în care ţinea trabucurile, îl deschise şi luă unul. îl întinse lui Ienache. Acesta se uită la Bonifaciu şi îngînă:
— Păi, sînt bolnav.
— Las' că-ţi face bine... Ia, nene Ienache; nu vă pică de astea pe-aici...
Ienache trase o ţigară, o mirosi şi dădu din cap admirativ, fără un cuvînt. O puse pe noptieră.
— Prost dumneata cu sănătatea, dar mai prost cu alegerile, zise Bonifaciu cu voie bună. Cellalt oftă şi tăcu. Brusc, Bonifaciu îl interpelă rece şi tăios:
202
Bine, nene, cum ne lăsaşi aşa? Se poate? ' Bătrînul se uită trist la el şi dădu din umeri. - Boala, coane... Ce, parcă ştie omul cînd îl blagosloveşte Dumnezeu cu o boală?
Bonifaciu se uită la el şi murmură cu un aer candid şi pasionat: Nu sînt eu doctor să te fac bine! Nu ştiu ce ţi-aş face; te-aş polei cu aur, numai să te văz sănătos.
Ienache oftă iar, săltîndu-şi pîntecul enorm sub plăpumi:
— Ei, vorbeşti şi dumneata aşa, că eşti tînăr... dar boierii din partid... nici că le pasă de mine.
— Cum asta? întrebă Bonifaciu binevoitor. Nu se poate!
— Ba se poate. Ce, parcă mi-au făcut ce le-am cerut? Aş, de unde!
— îţi fac eu ce vrei! zise Cozianu scurt şi ferm. Ienache se uita mereu la el, cu ochii săi bulbucaţi, cercănaţi şi sentimentali. îl cerceta, îl cîntărea.
— Ei, aşa zice lumea şi p-ormă mă lasă să bat din buze... Ei, altfel era pe vremuri, cînd trăia săracul conu Şerban Vogoride! oftă melancolic Ienache. îi spuneam: „Coane Şerbane, uite, îi am pe ăştia să le faci un bine, unul o slujbă, altul o pensie, altul un proces, altul alta". El nici nu vorbea. întindea mîna, eu îi dădeam petiţiile, el le iscălea şi gata! Ah, ce om, dom'le, ce om! Nu se mai fac azi de-ăi ca el.
Bonifaciu îl lăsă să vorbească, pe urmă să tacă. Deodată zise:
— Ei, unde sînt petiţiile dumitale? Dă-le încoace. într-o lună după formarea guvernului, le ai îndărăt aprobate.
Cellalt îl cerceta mereu, atent şi trist ca un broscoi mare.
— Mai am şi nişte nepoţi de băgat prin şcoli...
— Dă-mi tot pe hîrtie! zise Bonifaciu.
— Da, dar sînt şi nişte veri de-ai mei, au un proces cu primăria...
— Domnule, înţelege şi dă-mi tot în scris! Fă-mi o listă cu tot ce vrei! exclamă net Bonifaciu. Domnul Ienache se ridică greoi, vîrî o mînă groasă şi păroasă sub perne şi scoase o coală de hîrtie împăturită în patru.
— Iaca lista, coane, zise el simplu, întinzîndu-i-o. Bonifaciu dădu să izbucnească în rîs, dar se stăpîni şi o primi cu o mutră severă, aproape acră. Se ridică.
203
— Ei, fă-te sănătos!
— Vino mîine dimineaţă pe la mine, coane, că dacă sînt mai bine, mergem pe la căşile oamenilor... pentru dumneatale o fac eu şi pe-asta, că eşti tînăr, şi l-am cunoscut pe conul Alexandru, săracul, şi pe coana Sofia, şi mă iubeşte şi conul Eustaţiu. Vă fac eu alegerile, la toţi. N-aibi grijă. Vino mîine dimineaţă.
Bonifaciu ieşi şi se duse acasă să se culce fără să mai treacă pe la club, să-i liniştească pe boieri. Iar a doua zi dimineaţa, trăsura lui îl căra, pe el şi pe domnul Ienache prin ninsoare şi ploaie, peste calda-rîmul cu gropi şi băltoace. Ienache era proaspăt ras, îmbrăcat curat, cu inele groase şi lanţ de aur pe burtă, şi vorbăreţ. Mirosea a coniac bun, cînd îi sufla lui Bonifaciu în faţă.
— Ei, aşa e la noi: noroi, ţărani, căruţe pe străzi, de te îneci în baligi cînd vin ei vinerea la tîrg; şi cînd plouă, nu mai e viaţă. Dar aici faci banii, coane, şi pe urmă te duci la Carlisbad şi te plimbi rezemat într-un bastonaş de fii d'Ecosse ', şi ocheşti demoazelele, he-he! Viaţă! Numai că trebuie să stai aici, la noroaie, ca să iasă viaţa asta!
Bonifaciu se ferea să nu-i sufle în nas şi se gîndea: „Ce fel de baston! Ce-a vrut să spună? Fildeş?" Nu-1 mai asculta pe domnul Ienache, care-i explica urîţenia şi mizeria acestui orăşel de provincie, splendorile Vienei şi ale băilor de la Karlsbad.
— ... şi era una, blondă, cu nişte bujori în obraji, şi uite-aşa mergea, uite-aşa, spunea cellalt, mimînd mersul unei demoazele vieneze, şi cînd am ajuns-o, zic... Opreşte! strigă domnul Ienache pe neaşteptate vizitiului. Apoi, întorcîndu-se către Bonifaciu: Am ajuns. Cu ăsta trebuie stat de vorbă o leacă; ăştia de la colegiul III nu sînt ca boierii din colegiul I, care ştiu ce-i doare şi votează cum trebuie. Ăştia-s făcuţi din precupeţi, trebuie să stai să le esplici, să-nţeleagă unde le stă enteresul.
Coborîră în uliţă, pe trotuarul de pămînt care, pe vremea asta urîtă era numai noroi; noroc că marginea era de piatră. De acolo săriră drept în pragul portiţei, şi apoi pe o potecă de cărămizi. O perdea se
1 „Fii d'Ecosse" e o ţesătură. Din ignoranţă, Enache foloseşte expresia în chip cu totul nepotrivit.
204
clcte la o parte. O faţă apăru la geam, apoi uşa casei se deschise şi ieşi un bărbat în jiletcă neagră, şalvari negri de adaz şi papuci.
v— Uite-1 şi pe domnul Nicolae! exclamă vesel Ienache şi-1 salută larg cu jobenul. Bonifaciu îl salută de asemenea, dar cu o demnitate gravă. Cu acelaşi gest cu care l-ar fi salutat pe principele domnitor. în sine, mîrîia: „Poftim, fac cunoştinţă cu isnafii". Dar intră în casă, stătu de vorbă cu negustorul, îi bătu pe obraz copiii în rochiţe de barchet, care-1 priveau ca pe femeia uriaşă la Moşi; din toată întrevederea, nu rămase decît cu o senzaţie de casă mică şi întunecoasă, în care mirosea a tocană sub un tavan scund, şi de oameni mulţi, cu ochii holbaţi la el. La plecare, cînd se urcară în trăsură, Ienache se lăţi lîngă Bonifaciu atingîndu-1 cu cotul şi cu braţul său gras; Bonifaciu se trase mai încolo.
— A fost bine, coane, zise Ienache care n-avea asemenea sensibilităţi şi deci nu le ghicea nici pe ale altora. Eşti bun de tot. Păcat că nu ţi-ai pus şi nişte dicoraţii. Ai?
— Am, spuse senin Bonifaciu Cozianu. O să le pun.
— Aşa... şi ce-ţi spuneam, neică? reîncepu domnul Ienache. Aha: cu...
Chinul ţinu două zile. Şi, în sfîrşit, avu loc adunarea electorală, într-o seară ploioasă şi rece, în sala teatrului Buzescu, unde trăgea şi era frig, şi se înghesuiau domni cu pălăriile în cap, iar scena nu era luminată decît de vreo opt lămpi cu petrol. Pe scenă, în lumina aceea slabă şi roşiatică, şedeau la o masă, tot cu pălăriile în cap, domnul Ienache, avînd la dreapta pe Bonifaciu Cozianu şi-n stînga, masiv, greoi, asudat, pe Manolică Horoveanu în vestă de catifea, cizme cu şireturi şi pălărie moale cu pămătuf.
— Domnilor şi onoraţi cetăţeni! Punem în discuţie şi la vot aman-damentele respinse, începu cu dulceaţă domnul Ienache, ridicîndu-se. Bonifaciu simţea că-i e frig, trăgea cumplit din fundul scenei. Manolică Horoveanu se aplecă spre el, suflînd astmatic şi-i şopti:
— Eşti dat dracului, puiule! Cum făcuşi să-1 scoli din pat?
— M-am băgat slugă la sluga mea, murmură Bonifaciu. Spusese asta nu acru şi dezgustat, ci cu obişnuita-i înfăţişare demnă şi rezervată; grasul nu pricepuse şi-1 întreba:
— Cum? Cum?
205
Dar^onifaciu se pregătea să-şi ţi6"discursur electoraC'şi' nu-i mai răspunse. Nici altminteri nu i-ar fi răspuns.
— Onoraţi cetăţeni, spunea cu o mare şi unsuroasă satisfacţie domnul Ienache; dar deodată se întrerupse, păru neliniştit, se uită îndărăt, de unde, dintre culisele deschise asupra beznei, trăgea subţire şi rece. Se uită în sală şi văzu un om de serviciu la o uşă, lîngă nişte ţevi de calorifer care trezeau invidia orăşelelor vecine. întinse spre el braţu-i gros, gras, cu mîna grasă şi păroasă, şi zise tot dulce şi uleios:
— Mă rog dumitale, cetăţene, spune să dăşchidă căhfarele.
Alegerile erau încă în curs în judeţ, cînd, într-o dimineaţă, prefectul îşi adunase funcţionarii în Palatul administrativ la etaj, în cabinetul său. Stătea în picioare, cu spatele la ferestrele înalte prin care se vedeau copacii negri de peste drum, din grădina caselor Horovenilor, şi văzduhul cenuşiu. Funcţionarii nu-1 vedeau bine pe domnul prefect; era lumină puţină iar el mai stătea şi cu spatele la ea. Deşi îl ascultau respectuos, cu girurile întinse spre el şi cu ochii mari (unii se mai întorceau spre el pe jumătate, cu o ureche, ca să audă mai bine), deodată se răsuciră toţi spre uşă, care se deschisese brusc, trîntită de perete, lăsînd să pătrundă o izbucnire de glasuri înfuriate.
— Ce lucrează? Ştiu eu ce lucrează! La o parte! Marş de-aici! strigă un glas sec, răstit, dur. Se ivi în uşă, urmat de un vardist speriat, de un aprod, de o femeie de serviciu cu o mătură, un domn tînăr, care abia începea să încărunţească la tîmple, scund, subţire, în redingotă neagră şi cu jobenul în mînă. Faţa-i era palidă, cu atît mai palidă cu cît mustaţa castanie a la gauloise se mai întunecase cu vîrsta şi părea neagră. Ochii cenuşii, palizi, îl fulgerau pe prefect. Acesta, tulburat, îl recunoscu şi protestă:
— Ce înseamnă, domnule...
— Ce înseamnă, domnule, strigă cellalt, ingerinţa vardiştilor şi poliţailor dumitale la secţia de votare din Buzeştii-de-Zlatişte? Ce înseamnă? răcni el şi mai tare.
— Ce ingerinţă? Nu ştiu nimic! bîigui prefectul, surprins şi descumpănit de tonul obraznic, şfichiuitor, al celuilalt.
206
— Ce fel de prefect eşti dacă nu ştii? Dă-ţi demisia! strigă noul venii şi mai aprins.
— Domnule Cozianu, nu-ţi permit...! strigă prefectul cu glas gîtuit.
— Dar ingerinţe ilegale permiţi? răcni batjocoritor Bonifaciu, din uşă.
— Nu există ingerinţe în judeţul meu! ţipă prefectul.
— Ba da!
— Ba nu!
— Adică eu mint? Dacă unui ţopîrlan ca dumneata îi e totuna să-i /.ici că minte, eu sînt boier şi nu-ţi rabd, şi te bag în p... mă-ti, mă-n-ţelcgi, şi te bag iar, tot în aia a mă-ti! răcni Bonifaciu, care se făcu roşu la faţă.
— Domnule Cozianu, ai să plăteşti dumneata! zbieră prefectul înnebunit de furie şi de umilinţă.
— Dac-ai fi boier, ţi-aş sta la dispoziţie, cu sabia sau cu pistolul! Poftim, dacă vrei, oricînd! Dar nu te ţin curelele!
Şi, izbucnind într-un hohot de rîs sfidător şi batjocoritor, ieşi, trîntind uşa de începură să cadă fire de tencuială de pe lîngă ea.
— Sergent! vocifera prefectul. Vardistul intră, holbat şi înţepeni în poziţie de „drepţi". Prefectul se uită la funcţionarii împietriţi şi urlă, de i se sparse glasul:
— Plecaţi! Afară! Afară!
Fugiră, grămadă. Vardistul rămăsese îngheţat. Prefectul se repezi la el:
— Afară! Afară!
Şi-i arse două palme. Vardistul se năpusti pe uşă, afară, cu urechile ţiuind.
Şi nu se întîmpla nimic altceva.
Prefectul nu îndrăzni nici să se bată în duel, nici să-1 dea în judecată pe viitorul deputat. Iar Bonifaciu Cozianu fu ales deputat şi intră în parlament pentru mulţi ani de zile. în trăsura care-1 ducea spre Bucureşti, se gîndea cu scîrbă la domnul Ienache.
— Am să-i dau bani, ca să facă el toată treaba, să nu mai trebuiască să stau de vorbă cu toţi negustoraşii ăia...
207
Dar un obraz atît de subţire se ţine, vorba românului, cu cheltuială, împrumutase bani mulţi de la bancă. Trebuia avere: şi nu se putea face destul de repede prin politică: dura ani de zile. Pe cînd o căsătorie bogată era o soluţie rapidă şi radicală.
IV
Constantina Mavromihali era blondă, ştearsă, cu ochi frumoşi albaştri, cam mici şi cam miopi, într-o feţişoară triunghiulară, fără trăsături precise; avea şi puf blond pe lîngă urechi, pe obraji, astfel că şi privirea şi conturul feţei erau vagi, nesigure. Pe părul ridicat cum îl purtau toate femeile pe atunci, prin 1883 sau 1884, pusese o tocă neagră cu voaletă albă, avea o rochie neagră, strînsă pe corp, cu guler înalt şi cravată albă, şi fusta largă, întinsă pe coasta şi şoldul calului; în mîinile înmănuşate cu alb ţinea frîul şi cravaşa şi-şi purta calul la pas pe aleea de tei de la Şosea. Lîngă ea călărea tot la pas domnul Bonifaciu Cozianu, tînărul om politic conservator, care avea mai mult decît de două ori vîrsta ei: Constantina avea cam douăzeci de ani, dar părea mai mare din pricina seriozităţii ei amestecate cu o melancolie vagă şi nemotivată. Copacii erau ruginii, desişurile dinspre bălţile Herăstrăului erau roşcate şi galbene, din cerul acoperit de nori se cerneau uneori picuri abia simţiţi. Era răcoare ; caii călcau pe frunze vinete, purpurii sau de un roşu aprins pe care copitele le înfundau în pămîntul nisipos şi ud. Trăsuri treceau la trap, însoţite de călăreţi ; iar pe aleea de tei călăreţi singuri, sau perechi. Bonifaciu saluta adesea, cu gravitate şi cu un gest larg. Constantina întreba :
— Cine-a fost ?
Bonifaciu răspundea scurt: „Marghiloman" sau „Blaremberg" sau „Madam Şuţu" sau „Madam Ipsilanti". Cînd ajunseră în capăt, Bonifaciu o întrebă:
— Facem un galop spre Bordei ?
— Dacă vrei... zise Constantina. Dădură pinteni şi porniră peste cîmp, pe lîngă sălcii, unde păşteau nişte vaci, nişte turme de oi, apoi,
208
lot prin aleile tăiate între sălcii, se întoarseră la Şosea. Constantina se înveselise puţin.
— Ce bine a fost, zise ea. Bonifaciu tăcea. Şedea leneş în şa, de parc-ar fi fost oricînd gata să cadă jos. Constantina se uită la el pe luriş, apoi, vag şi melancolic, în gol. Fără un cuvînt, Bonifaciu o plimbă iar în sus şi în jos pe Şosea, salutînd cucoanele din trăsuri şi pe călăreţii cunoscuţi. Cucoanele treceau zîmbindu-i amabil, uneori cu un aer de felicitare glumeaţă, la care el rămînea la fel de stăpînit şi re/ervat ca şi pînă atunci. Constantina se uita din cînd în cînd la coapsele nervoase, în pantaloni strimţi, de stofă neagră, mată; strîngeau lorm, coastele calului, lucioase şi negre.
— Ce frumos c calul ăsta, zise ea într-o doară. Abia acuma îl văd bine.
— De azi după-amiază îţi aparţine, spuse el liniştit.
— O, nu, ce-ţi veni ? Nu pot sta pe el, e prea neastîmpărat... Mulţumesc, dar nu mi-1 da, n-am ce face cu el.
— Nu ţi-1 dau, spuse liniştit Bonifaciu. Ea îl privi, mirată, cu un /imbet.
•—Păi... acum o clipă mi-1 dădeai.
— Da, dar n-ai ce face cu el, şi-1 ţin, răspunse Cozianu calm.
-— Dar dacă vreau să mi-1 dai ? Trebuie să mi-1 dai dacă ţi-1 cer, spuse Constantina zîmbind. El răspunse scurt, pe un ton rezervat şi modest:
— Nu.
Ea se resemna, fără supărare.
— Bine, cum doreşti.
„Eşti prea bleaga", se gîndea Bonifaciu. Nişte trecători, negustori cu neveste, cu copii de mînă, se opriră să-i privească. Ei trecură fără să le arunce o privire. Negustorii statură multă vreme cu ochii după ei. Dar cei doi călăreţi se depărtau. O căruţă mînată de un ţăran cu căciula pe ochi, cu o femeie ghemuită în fin, le tăie calea pe drumul Herăstrăului. Cei doi călăreţi nici nu catadicsiră să se uite la perechea de ţărani. Nici aceştia la ei; trecură înainte, ca şi cum călăreţii, Şoseaua, trăsurile n-ar fi existat. Un dulău miţos era legat sub căruţă, şi umbla absent cu botul înainte. Cei doi călăreţi aşteptară să treacă întîi căruţa şi porniră iar. Un cal îi ajunse la trap, şi cineva spuse :
— Bună dimineaţa. Sărut mîna, Constantine
209
Se întoarseră să-1 vadă: un tînăr înăltuţ, subţire, brun, cu pielea măslinie, ochii adînci şi catifelaţi, mari, negri, cu cearcăne violete; şi el purta mustaţa pleoştită ca Bonifaciu, dar ea nu-i dădea o expresie energică, brutală, ci una bolnăvicioasă, ciudată, suferindă. Purta o jachetă neagră şi pantaloni cenuşii şi pălărie rotundă cenuşie. Constantina Mavromihali îi întinse mîna, şi el îi sărută mănuşa. Constantina îi spuse cu bunăvoinţă:
— Ce faci, Ionaş ?
— Sărut mîna, perfect; mă plimb. Bună ziua, domnule Cozianu.
— Bună ziua, domnule, spuse Cozianu foarte rece şi-i întinse două degete. îl văzu pe tînărul măsliniu cum se roşeşte. „Nu face nimic, îţi face bine", îi spuse el în gînd. Altminteri nu dădu nici un semn că l-ar lua în seamă pe noul venit. Constantina începu să-i spuie :
— Uite, Ionaş vrea să facem o chasse ă courre, în haine roşii, cu corn de vînătoare, dar în loc de cerb, un călăreţ bun...
— Caraghios ! zise sec Bonifaciu. Şi pe urmă o masă în care fripturile să fie de carton. Mie-mi place la vînătoare să trag în plin.
Şi se uită o clipă, scurt şi rece, în ochii tînărului Ionaş, care clipi şi-şi feri privirea.
— Ai companie, deci îmi vei permite să plec, spuse brusc Bonifaciu, o salută ridicîndu-şi jobenul, întoarse calul în loc cu o măiestrie de călăreţ pe care nici unul din cei doi tineri n-o aveau şi porni în trap mare, şezînd neglijent în şa.
— Ce e cu domnul ăsta? E nebun? întrebă tînărul Ionaş pe un ton veninos, ostil. Constantina se uită după Bonifaciu, apoi la Ionaş.
— Uite ce-mi faci! zise ea cu ciudă. întoarse şi ea calul, şi porni în galop după Bonifaciu. îl ajunse, furioasă, şi îşi lăsară amîndoi caii la pas.
— Mă sileşti să mă fac de rîs alergînd după dumneata, şopti ea mî-nioasă. De ce nu te porţi ca un om în toate minţile? Ce-o să creadă Ionaş cînd te vede ce faci? Ce-o să creadă lumea despre mine? Fiindcă sîntem prieteni, dumneata le porţi în felul ăsta? Şi mă sileşti să alerg după dumneata... dar a doua oară n-o mai fac A doua oară nu ne mai vedem! exclamă ea enervată, gata să plîngă. Bonifaciu zîmbi liniştit.
— De ce nu stai cu domnul Hagiopol? Te iubeşte peste fire, e nebun după dumneata şi vrea să facă pe cerbul. E fără cusur.
— E un om cu un suflet nobil! spuse ea revoltată, roşindu-se şi, luîndu-şi inima în dinţi, zise :
210
— Şl mi-eteafeă că e mai bun la suflet decît dumneata!
— De cc-1 laşi baltă şi alergi după mine? întrebă Bonifaciu batjo-coritor. Nici măcar nu e cuviincios.
Ea rămase cu gura întredeschisă, privindu-1. I se umplură ochii de lacrimi.
— Nu ţi-e ruşine să... Nu fug după dumneata! Nici nu mai vorbesc cu dumneata!
— Ba ai să vorbeşti, zise Bonifaciu. Sluga dumitale, domnişoară. Şi dădu pinteni calului, care porni la galop. Constantina rămase cu
ochii după el şi începu să plîngă de-a binelea. Se întoarse la pas; cîteva persoane o văzură, fără ca ea, mioapă, să-şi dea seama. îl întîlni pc Ionaş Hagiopol, care, tulburat, o întovărăşi în tăcere. Ea plîngea, furioasă, repetînd cu patimă:
— Ce om ticălos! Ah, ce ticălos! Ce nemernic! Ionaş Hagiopol rosti printre dinţi:
— Am să-1 provoc la duel. Ea tresări şi-1 privi.
— Ce, eşti nebun? Să nu te prind, că nu te mai cunosc! Apoi, după o clipă, adăugă:
— Vrei să te omoare?
Şi călări, mai departe, plînsă şi bosumflată. Ionaş Hagiopol îi privea pe furiş profilul şi simţea că se topeşte ceva în el, cu o plăcere aproape dureroasă. Deodată Constantina se opri.
— Hai îndărăt: mi-a stricat tot cheful...
Şi poţniră la trap înapoi spre capul Podului. Cînd se apropiau de ultimele case ale oraşului, mici, cu garduri înalte de lemn şi acoperite cu şindrilă (totul era înecat în frunzişuri aprinse de toamnă), lăsară caii la pas. Constantina tăcea, tristă şi posacă. Ionaş Hagiopol murmură :
— Ştii că eu... te iubesc.
Rostise cu greu ultimele cuvinte : i se pusese un nod în gît. Constantina nu spuse nimic ; apoi, după cîţiva paşi, murmură:
— Mai lăsaţi-mă în pace ; nu ştiu ce e şi prostia asta...
Bonifaciu venea des pe la cumnatu-său Lăscăruş, cu care se înţelegea foarte bine şi stătea de vorbă ceasuri întregi. Şi în zilele acelea trecu de cîteva ori pe la el. Pe la Mavromihali însă nu mai trecu. în schimb, Lăscăruş, întîlnindu-1 în dealul Mitropoliei pe principele Ma-
211
vromihali, senator de Argeş, care ieşea de Ia o şedinţă-a Senatului,'îl întrebă:
— Pot să te felicit? E adevărat ce se spune despre mariajul lui cum-natu-meu cu fata dumitale?
Mavromihali, un om cu trăsături mari, cu nasul mare, faţa mare şi un zîmbet dezinvolt, superior, se schimbă la faţă, dar răspunse:
— încă nu e nimic hotărît...
întors acasă (stătea pe Podul Mogoşoaiei, dincolo de casele lui Vernescu, într-o clădire cu un parter înalt, acoperită aproape'de copaci stufoşi şi bătrîni), Mavromihali o întrebă pe nevastă-sa care nu ştia nimic, dar care întrebă pe soră-sa; aceasta îi spuse că Constantina nu mai e văzută decît cu Cozianu, şi se miră că ei, mătuşa Constantinei, nu i se spune nimic. Mavromihali o întrebă seara pe Constantina; ea începu să plîngă.
— Nu mi-a spus nimic; nu ştiu nimic; nici nu m-am gîndit... Nu, nu-1 iubesc!
— Vezi să nu-1 iubeşti cumva pe farfaraua de Hagiopol! mîrîi bătrînul Mavromihali, care acuma aflase mai muke. Şi, nevesti-si: închipuie-ţi: un nepot de arendaş de-al Vogorizilor! Le-a ieşit păduchele în frunte!
Iar Constantinei:
— Să încetezi, rogu-te, de-a-1 mai vedea pe gogomanul de Hagiopol!
— E atît de cumsecade, plîngea Constantina.
— Nu mai voi să auz nimic! strigă Mavromihali.
Peste două sau trei zile Bonifaciu îi trimise un bilet prinţului: îi cerea să-1 primească. Sosi în frac şi cu mănuşi albe şi-i ceru solemn mîna Constantinei. Mavromihali, care ştia că Bonifaciu va primi un portofoliu la prima remaniere a cabinetului, o dăscăli pe Constantina cîteva zile. Ea plîngea, speriată, înfricoşată:
— Nu vreau! Nu vreau!
—■ îl iubeşti sau nu-1 iubeşti? o întreba principesa Mavromihali.
— Nu ştiu... nu ştiu... ofta Constantina, plînsă.
— La urma urmei, de ce s-o silim? întrebă prinţesa.
— Bine, să n-o silim, răspundea soţul ei.
Constantina se ridică din fotoliul în care plîngea şi spuse, destul de tristă şi de fără vlagă:
— Bine, mă mărit cu el.
212
i,Bonifaciu îl,văzu la Capsa pe Ionaş Hagiopol, în zilele logodnei. Se duse la el şi-i întinse mîna. Era mic, drept, băţos, musculos; cellalt înalt, subţire şi moale. Hagiopol îşi lăsă mîna să i-o siringă Bonifaciu.
— Te rog - îi spuse cel care începea să încărunţească celui mai lînăr - te rog, fiindcă ştiu că ţii la Constantina, iar dînsa de asemenea arc multă amiciţie pentru dumneata: rămîi amicul nostru. Ţi-o cer pentru ea.
Şi-1 privea deschis, franc, drept în ochi, cu un fel de zîmbet aproape naiv. Ionaş Hagiopol încercă să surîdă şi el, şi nu izbuti decît să se strîmbe, în silă, chinuit.
— Da, sigur... Se-nţelege, îngăimăel.
— îţi mulţumesc! Alors, amis? 1 întrebă Cozianu, îi întinse mîna iar şi i-o strînse energic. Cellalt nu mai izbuti nici măcar să răspundă, dar Bonifaciu, îneîntat, îl lăsase acolo şi ieşise în vestiar să-şi ceară paltonul. „Aşa, să te frigă, băieţaş: să te-nveţi minte să mai stai în drumul meu, rahatule", se gîndea Bonifaciu vesel, trăgîndu-şi pe mîneci paltonul pe care i-1 ţinea Ştefan portarul.
Căsătoria se celebră la biserica Scaune, înconjurată de uliţe liniştite, tăcute, printre vechile case boiereşti ascunse în fundul grădinilor cu copaci aproape cu totul desfrunziţi. Un şir lung de cupeuri din care multe purtau blazoane vopsite discret pe portiere, cucoane în mantouri de catifea cu samur sau zibelină pe margini, domni cu ţi-lindru negru lucios pe cap, ofiţeri în mantale lungi cenuşii, cu sabia sub braţ, fruntaşi ai partidului conservator : principele Dimitrie Ghica, domnii Alexandru Lahovary, Vasile Boierescu, Constantin de Blaremberg, Petre Mavrogheni, generalul Florescu, principele Gheorghe Cantacuzino; dintre oamenii cu păreri politice deosebite, domnul Lascăr Lascari şi cu nevastă-sa, cumnat şi soră ai mirelui şi, ca rude, Eustaţiu Cozianu cu nevastă-sa şi rudele familiei Mavromihali. Era o zi frumoasă şi rece, trăsurile lăcuite negru sau albastru, cu fileuri cenuşii, cu micile blazoane în culori vii, luceau în soare. Vrăbiile se certau pe grămezile de balegă de cal de pe caldarîm; vizitiii stăteau în picioare, în grupuri, uitîndu-se de departe la stăpînii lor înghesuiţi în pronaos. înăuntru, fum de tămîie, luminări, cîntări înalte bisericeşti; mireasa e palidă, nu prea frumoasă ; mirele e sever, grav.
1 Deci, sîtitem prieteni'
213
N-are de ce fi prea vesel: a aflat că principele Mavromihali îi va da Constantinei moşiile Neaga şi Bereni abia la moarte, pînă atunci servindu-i numai o parte din venitul lor. Iar cucoanele şi-o arătau pe Davida:
— Ce s-a urîţit femeia asta, maşer, e ceva să te-nfiori! Ţi-aduci aminte cum era înainte să se mărite? Dar el: ia te uită la el. E bolnav?
— Nu, n-are nimic: s-a otrăvit cu propriul său caracter.
— Nu, e bolnav.
— Ce are? Nu e bolnav, dragă!
Lăscăruş era galben pal, gras, cu spinarea îndoită, burta înainte, ceafa între umeri, prăbuşit, învins de ceva necunoscut. Chelise de tot, şi ochii săi bulbucau' priveau în gol, stinşi. Era chinuit de pofta de-a aprinde o ţigară. Pînă la urmă, ieşi din biserică şi, pe trotuar, îşi aprinse una; îi făcu o mare plăcere primul fum. Generalul Vlădoianu, primar al Bucureştilor, era şi el acolo, în palton negru, cu guler de catifea şi cu jobenul de mătase în cap.
— Ce, domnule, nu te-ai putut ţine? rîse el.
— Viaţa e scurtă, zise Lăscăruş: n-o să renunţ eu la o plăcere de dragul nimănui. Vrei o ţigară?
— Ce? „Coronas"? „Fior Fina"? Mersi, monşer. Frumoasă zi! Parc-ar fi primăvară. în clipa asta se făcu o mişcare, ieşiră cei din pronaos, apoi mirii, cu naşii după ei, cucoanele, domnişoarele de onoare, rudele (Cleopatra. Cozianu se înghesui ca să-i felicite pe miri, cu o privire adîncă în ochii lui Bonifaciu, care însă se întoarse, rece şi distant) şi, una după alta, trăsurile porniră, în rîsetele cucoanelor, agitaţia feciorilor care dădeau jos scara, a domnilor care le ajutau să se urce; se trînteau scara şi portiera şi începea tropotul sec şi vesel al copitelor pe pavaj, şi huruitul moale, înăbuşit, al roţilor cauciucate.
Nuntă în casa de pe Podul Mogoşoaiei, iarăşi cortegiu de trăsuri pînă la gara Filaret, compartimentul de drum de fier pînă la Giurgiu, schela, cu bărci, şlepuri, vaporaşe negre cu coşul lung de tot purtînd o trîmbă de fum negru, gras de cărbune, malul bulgăresc, negru; Dunărea în amurg, oglindă de aramă. Apoi noaptea, stelele în cerul rece. Bonifaciu tăcea. Se gîndea cu o furie îngheţată şi amară:
„M-am păcălit Şi nici frumoasă nu e, nici nu-mi place cine ştie ce. M-am ars." Şedeau pe o bancă în schelă, în faţa Dunării de culoarea 214
Norului roşu cînd începe să se răcească. Constantina îi luă mîna Ininănuşată, trase mănuşa şi-şi puse mîna lui pe obraz: un obraz liagcd şi rece . El se lăsa, indiferent.
'lîrziu, pe la unsprezece seara, apăru de la vale, bufuind din zbaturi, urlînd din sirenă, fumegînd din coşurile-i interminabil de lungi, vaporul „Kaiserin Elisabeth" al Societăţii de Navigaţie cu Aburi pe Dunăre. Bătăi de clopot, forfotă de marinari şi hamali, căpitanul în redingotă cu cîte un galon mic pe umeri şi o şapcă cu cozorocul mare (Schr geehrt, bitt' schon, gnădigste Frau, gute Nacht, mein Herrl), scara în jos, în adîncul vasului, uşile albe ale cabinelor, miros de vopsea, de aer ciad, de podea frecată proaspăt şi lustruită cu ceară.
Tirziu noaptea, spre dimineaţă, cînd se lumina, cenuşie, feres-liuica rotundă prin care se vedeau, aproape de tot, valurile scurte, galbene, ale Dunării, Bonifaciu se ridică şi începu să se îmbrace. (Constantina era culcată în marginea cealaltă, lipită de perete. Nu dormea, nici nu spunea nimic. Bonifaciu se ridică să-şi pună vesta. Atunci Constantina se urni deodată de acolo de unde încremenise şi-1 cuprinse cu braţele de mijloc, şoptind:
— Nu pleca. Nu mă lăsa singură. Stai cu mine. Te rog.
— Plec să iau o ţîră de aer, zise Bonifaciu pe un ton uscat Mă întorc.
Se desfăcu destul de blînd din braţele ei şi ieşi. Se urcă sus, pe puntea-promenadă, încotoşmănit într-o şubă îmblănită. Era un frig ascuţit ; cerul senin era roşu îndărăt spre răsărit, şi de acolo pînă la vas, Dunărea era de metal roşu, între pămînturi negre, încremenite, îngheţate. în faţă, Dunărea era viorie şi se pierdea în albăstriul sur şi întunecos al restului de noapte. „Mîine seară Basiasch, joi după-amiază la Pesta, Viena vineri seară. Cinci zile. Cinci sute de mii de zile. Ce plăcere."
Vasul vibra şi se zguduia de bătaia zbaturilor. Apa luneca îndărăt, lucie şi părînd dură, ca nişte plăci de sticlă galbenă-cenuşie. Pământurile erau pustii. „M-am păcălit. M-am păcălit rău. Şi ce osteneli, ce planuri, ce strategie ! Hah, Dumnezeule!"
' Am onoarea, prea stimată doamnă, bună seara, domnule.
215
Scrîşnea din dinţi, singur, în vîntul tăios. Şedea cu mîinile în buzunare încordat, cu fălcile încleştate. „Nu face nimic. Continuăm !"
1^ n 1884 şi 1885, deşi ajunsese unul din oratorii de frunte ai conservatorilor în parlament, Bonifaciu Cozianu era deputat şi nimic mai mult. Se mutase într-o casă mare în spatele bisericii Pitar-Moş, primea lumea, ţinea trăsuri, cai de călărie, slugi multe, într-o zi, bînd cafele cu Lăscăruş Lascari, răbufni:
— După ce-i slujesc pe nerozii ăştia de ciocoi de aproape zece ani, nu văd nimic.
— Obişnuieşte-te cu ingratitudinea celor mari, zîmbi înţelepţeşte Lăscăruş, gălbejit ca o lămîie, chel, cărunt, slăbit, rămas cu obrajii, cu gîtul, cu pungile de sub ochi, toate veştejite şi pleoştite.
— Da, dar mă obişnuiesc şi cu ipotecile asupra moşiei, mîrîi Bonifaciu.
— Cît trăiesc eu, banca o să te păsuiască, spuse liniştitor Lăscăruş. Bonifaciu se stăpîni să nu-1 privească, să nu i se poată citi gîndul: „Da, dar cît mai trăieşti ?" şi spuse :
— Mulţumesc, neneLascăre. t/ne goutte de cognac'?
— Une goutte, merci1.
Băură, încet Lăscăruş sufla greu. Bonifaciu, rezervat ca totdeauna, nu-1 întrebă dacă nu se simte cumva prost. N-avea decît să se uite la Lăscăruş: era limpede - nu mai are mult.
— Uite ce e, nene Lascăre : ce-ar fi să trec la voi în partid şi să-i las baltă pe fanarioţi ?
Lăscăruş părea că n-a auzit. Sufla greu, prăbuşit în fotoliu, cu burta în sus, cu bărbia în piept, cu ochii stinşi, timpi. Bonifaciu, prudent, nu repetă şi aşteptă.
— Da, gîfîi Lăscăruş. Să vedem. Să mă mai gîndesc. Mai vorbim zilele astea.
1 Un strop de coniac? Un strop, mulţumesc.
216
Pe la sfîrşitul săptămînii mai vorbiră : dar Lăscăruş avea să înceapă iratative cu Brâtianu, să vază ce şanse sînt.
La o lună după aceea, Lăscăruş, care nu ajunsese încă la o înţelegere fermă cu Brătianu, căzu la pat şi muri după alte două luni, de un cancer fulgerător. Banca Românească îl invită pe Bonifaciu să treacă pe la direcţie, pentru a-şi explica intenţiile cu privire la debitul său neacoperit de cîteva sute de mii de franci. Bonifaciu ceru o păsuire scurtă, se sui în diligentă şi se duse la N..., la frate-său Eustaţiu, care venise la înmormîntarea lui Lăscăruş, dar se întorsese îndată... Eustaţiu îi spuse şi el „mai lasă-mă o zi-două să mă gîndesc", şi-1 pofti la cină. A doua zi, la prînz, Bonifaciu care era calm şi nepăsător ca dc obicei, stătea de vorbă cu Cleopatra şi cu Eustaţiu. îşi dădu seama că Cleopatra se uită la el cu o atenţie ciudată, şi bănui ce se întâmplase. Eustaţiu îl luă la o parte, apoi:
— Cleopatra dragă, noi avem de discutat o ţîră de politică...
— Poftim, vă las, spuse în grabă Cleopatra. Eustaţiu, rămas singur cu frate-său, începu stingherit:
— Măi băiatule... Regret foarte mult... M-am gîndit... Vezi tu... Mi-am făcut socotelile să văd de cît dispun în bani lichizi... şi nu pot!
— Nici măcar o parte? Eustaţiu se uită într-altă parte:
— Nu pot de loc... am avut cheltuieli, am cumpărat de la ţărani Dobrunul...
— Păi de peste zece ani îl tot cumperi! exclamă Bonifaciu.
— Da - bîigui cellalt - dar vezi că acuma a trebuit să achit ultimele loturi, în fine, ce să-ţi spun, nu pot, n-am; cu dragă inimă ti-aş da un împrumut: în dar!
— Ştiu, ştiu, nu mă îndoiesc, spuse Bonifaciu. Putea să vază cu ochii minţii scena dintre frate-său şi Cleopatra: „Nu-i da, puiule, că nu-i mai vezi, nu-I cunoşti ce parşiv e? O să ai nevoie de banii ăştia la primăvară (sau: la toamnă) cînd o să trebuiască să faci agricultură serioasă la Dobrunu; să vedem ţi-i dă el îndărăt dacă i-i ceri?" Da, era sigur, îi datora asta Cleopatrei. îşi stăpîni veninul şi plecă în grabă, despărţindu-se destul de rece de cei doi, deşi Eustaţiu se arătă mieros, afectuos, sentimental, iar Cleopatra rîse la Bonifaciu, şiret, fermecător, încîntată, în clipa cînd se urcă el în trăsură. Bonifaciu trînti uşa, strîngînd din măsele.
217
Călătoria îndărăt o făcu scăldat în sudori de ciudă şi grijă. Dar nu găsi nici o scăpare, oricît îşi storcea creierii. Pînă la sfîrşit, trebui să vîndă moşiile pe care le moştenise de la lată-său. Bătrinul Mavromihali refuză să-i dea fie-si moşiile de zestre.
— I-am spus că le capătă la moartea mea ! zicea el. Era mai rece cu Bonifaciu de cînd vedea că acesta nu intră în cabinet. Dar din ziua refuzului, Bonifaciu nu mai vorbi cu Constantina decît în public, în faţa slugilor sau în puţinele împrejurări cînd n-avea încotro. Altfel, se purta cu ea de parcă n-o vedea. Dormeau despărţiţi de la întoarcerea din călătoria de nuntă. Acuma, Bonifaciu începu să mănînce tot mai des la Capsa sau la „Bulevard" ; treceau zile întregi fără ca ea să-1 vază, şi uneori săptămîni fără să-1 audă că-i adresează cuvîntul. Constantina devenea tot mai tăcută, mai ştearsă, mai fără vlagă.
Iar în anul acesta, 1885, în 21 sau 22 iulie, Bonifaciu primi o depeşă de la Walter Apostolescu, care-i anunţa uciderea lui Eustaţiu de către ţăranii din Dobrunu. Bonifaciu murmură rece:
— Şi ce-mi pasă mie?
Apoi tot el se gîndi : „O să trebuiască să mă duc, altfel fac o impresie proastă; şi-afară de asta, ce-o să zică alegătorii din colegiul I dacă văd că eu tolerez să-i omoare ţăranii pe proprietari?"
în drum spre N..., pe cînd cei patru cai trăgeau în galop berlina de călătorie pe drumul mare, călcînd într-o şchioapă de pulbere, printre porumbişti nesfîrşite, sub un soare arzător, trecînd pîraicle prin vad, împroşcînd apă şi noroi, şi pe urmă iar la galop, din poştă în poştă, oprind numai ca să schimbe caii, Bonifaciu făcea cu amărăciune şi turbare bilanţul vieţii lui de pînă acum. „Am trecut de patruzeci şi trei de ani. Şi nimic ! Nimic !" îşi spunea el singur, asudînd în hainele-i negre, în arşiţa cumplită care încălzea capota de piele a trăsurii. I se udase gulerul scrobit, pe ferestre (coborîse geamurile) intra aer fierbinte şi praf, iar orizontul vcrde-cenuşiu tremura, tulbure, sub greutatea cerului de metal încins. în acest fel aţîţător pentru nervi călători Bonifaciu de Ia Bucureşti la N..., şi sosi fierbînd de o furie fără obiect, abia stăpînită sub o mască rigidă. Cu Walter Apostolescu se arătă politicos, dar sec ; cu Cleopatra, care, văzîndu-1, izbucni. în hohote sfîşietoarc de plîns, stătu cinci secunde şi o părăsi, dezgustat, se prefăcu a se reculege în faţa cadavrului cu batistă pe faţa zdrobiiă şi care începuse să miroasă greu în ciuda maldărelor de crini îngrămădiţi
218
pe el; apoi, ţeapăn, rece, şi mut, urmă convoiul funebru» şiroind de sudori sub soarele de iulie. A doua zi, se urcă în uăsură şi se duse cu Walter Apostolescu la Dobrunu. Făceau acelaşi drum pe care-1 făcuse Eustaţiu cu cinci zile înainte. Aceleaşi cîmpuri îşi evaporau zemurile vegetale, în aerul fierbinte şi parfumat; aceleaşi ciocîrlii ciripeau sus dc tot în văzduhul albastru arzător. Care veneau scîrţîind pe drum; la vederea trăsurii boiereşti care venea în goana cailor, intrau în şanţ, opreau boii şi aşteptau să treacă boierii. Unii din ţărani îşi scoteau pălăria din cap. Alţii nu ridicau ochii şi se uitau într-altă parte. Bonifaciu nu dădea bună ziua. Nici nu-i privea.
— Ascultă, dragă Walter - spuse el - o să-ţi cer un serviciu de adevărat amic; ocupă-te de Cleopatra; rămîi pe lîngă ea, n-o lăsa singură. Trebuie să vezi să n-o păcălească cineva în chestiunea succesiunii şi aşa mai departe.
Ştia foarte bine că Walter trăieşte cu Cleopatra de ani de zile şi că se ocupa de avere; dar lucrurile trebuiau făcute cu decenţă şi cu sentimente nobile; Walter avea să devină mult mai important acum prin influenţa ce-o va căpăta printre alegătorii din colegiul I, şi chiar asupra belferilor, avocaţilor şi doctorilor din colegiul II şi asupra negustorilor din al IlI-lea. Walter prieten, era foarte util pentru el ca deputat; duşman, era primejdios, „în Ioc s-o pedepsesc pentru ticăloşia cu împrumutul, trebuie să-i fac curte!" se gîndea el, ottăvit de ciudă.
— îndeobşte, de orice ai avea nevoie, tu sau Cleopatra, mă-nţe-legi, orice, spuneţi-mi mie, şi voi face tot ce-mi stă în puteri, zise iarăşi Bonifaciu uitîndu-se peste capul unor ţărani care dădeau bună ziua, opriţi în marginea drumului.
— îţi mulţumesc din tot sufletul, spuse Walter cu emoţie, strîn-gîndu-i mîna.
în sfîrşit, trăsura ajunse în faţa primăriei. Un jandarm stătea de santinelă, cu arma pe umăr, în uşă. Alţi cîţiva şedeau pe o bancă şi unii în picioare, la umbra unor duzi, sub care-şi puseseră puştile în piramidă. în curtea primăriei se auzea tropăit de cai şi glasuri: erau mulţi jandarmi călări, trimişi în sat. Dar satul parcă nu exista. Era cald, totul zăcea adormit, toropit, mort. Abia dacă se mişca cineva sau ceva pe uliţă.
219
„Degeaba - se gîndea Bonifaciu, coborînd - bestia n-o să rnă ierte; prea mă urăşte. O să mi-1 monteze pe imbecilul ăsta, să mi-1 facă duşman. Iar eu... patruzeci şi trei de ani şi nimic, nimic, nimic!"
înăuntru, se auzeau glasuri. Erau prefectul, procurorul, un locotenent de jandarmi şi nişte jandarmi în jurul unui ţăran. Prefectul era unul nou, care-1 salută cordial pe marele orator politic; procurorul fu şi mai amabil, aproape servil; jandarmul bătu din pinteni, cu sabia în mînă, ţinută de teacă, şi strînse respectuos mîna lui Bonifaciu.
— Continuaţi ancheta, vă rog; nu vă lăsaţi stânjeniţi de prezenţa mea; voi fi un simplu privitor, nu voi a vă tulbura cîtuşi de puţin în executarea misiei dumneavoastră, zise Bonifaciu cu demnitatea gravă a omului de stat şi se aşeză pe scaunul cioplit cu bricege şi jupuit de vopsea, ce-i fusese oferit.
— Ei, mărturiseşti? întrebă procurorul. Ţăranul se uita în gol. Nu se uita nimănui în faţă. Era un bărbat ciolănos, cu o faţă rotundă, Iată, şi o mustaţă mare roşcată. Şi obrajii-i erau roşcaţi, arşi de soare, sub ţepii bărbii nerase de o săptămînă. Era un om voinic şi sănătos, cu mîini mari, late, cu unghii îngroşate; ţinea mîinile pe genunchi şi se uita în gol.
— Spui, sau nu spui? repetă'procurorul. Prefectul fuma. Locotenentul, tînăr subţire cu un cap osos, dur, cu mustăcioară neagră, răsucită, se apropie de ţăran şi-i trase două palme, care-i împinseră capul cînd într-o parte cînd într-alta. Omul nu-şi luă mîinile de pe genunchi. Jandarmii stăteau în picioare cu arma la picior. Locotenentul se înroşise. Toţi erau tulburaţi; soldaţii se uitau la om cum i se împurpurează adînc obrajii. Clipi din ochi şi oftă. Bonifaciu îi şopti prefectului:
— Ce e cu el?
Se uita la ţăran; era un om de vreo treizeci de ani; îl ştia de undeva; îl văzuse undeva; dar unde? vorbise chiar cu el. Unde? Cînd?
Prefectul luă de pe masa scrijelită şi pătată cu cerneală o foaie de bîrtie şi i-o dădu lui Bonifaciu: era procesul-verbal al interogatoriului: ...Petrache Dumitru, comuna Dobrunu, român, însurat, trei copii, plugar, nu ştie carte, nu ştiu, n-am făcut nimic, am fost la primărie, satul a dat, nu, nu poci să spun pe nimeni anume, eu n-am dat, nu sînt vinovat, râu face, n-am fost, degeaba mă arată el, eu numai mă uitam, ăi de-or fi dat nu-i ştiu." Aşa sunau răspunsurile. Prefectul îi întinse lui Bonifaciu un teanc de hîrtii, pe care acesta le răsfoi. Erau
220
interogatoriile locuitorilor Culea Pavel, Chireasă Vasile, Arghir Dumitru, Ion Tîrnă, Mirea Constantin, Lefter Uzum, Florea Dumi-trcscu-Porcoi, Ene I. Jirlăcan, Gheorghe M. Jirlăcan, Vasile Larotă, Niţă Geantă, Coman Lixandru, Petrache Tudorache, pînă la vreo cincizeci de nume. „Nu ştiu, satul a dat", sc repeta pe fiecare filă. Locuitorul Păun Vasile, zis Stan Fasole, la întrebarea: „De ce aţi dat in domnul Cozianu? " răspunsese: „Nu ne lăsa în pace ". Locuitorul lordache Narfă, singur, spusese: Miţă Negrea de sîmbătă învăţa oamenii să-1 ia cu pietre pe boier cînd o veni să le ia moşia. Am auzit că el a dat întîi. Şi Petrache Dumitru Nană era cu el, ăla de-i zice Nebunei, nu Ioniţă Dumitru Nană, ăla-i frate-su, Balabeş. "
Asta era Petrache Dumitru Nană, zis Nebunei; omul pe care în clipa asta locotenentul îl luase de păr şi-1 izbea cu capul de perete. Se auzea bocănitul înfundat şi gîfîitul locotenentului, şi gemetele icnite ale omului bătut. „De unde îl cunosc eu pe acest Nană?" Bonifaciu se întoarse către prefect şi-1 întrebă în şoaptă (de altfel nu se auzea, căci locotenentul repeta mecanic între dinţi: „Spui? Spui? Spui?" izbindu-1 pe om cu capul de perete).
— Şi acest Niţă Negrea, unde e? Ce-i cu el?
Prefectul se ridică şi-i făcu semn să iasă. Trecură într-altă odaie goală de tot, scrisă cu creionul pe pereţi, cu podeaua murdară. Pe podea era întins un ţăran mort, ţeapăn, cu ochii duşi în fundul capului, nasul subţiat şi gura întredeschisă. Era galben ca pămîntul acuma în iulie; nişte muşte îi umblau pe faţă.
— Asta e, zise prefectul. El era instigatorul principal, dar n-a vrut să mărturisească de loc; l-au bătut cu sacul de nisip, şi se vede că s-a rupt ceva în el... Mie nu-mi plac deloc lucrurile astea, dar altfel nu se putea, ăştia sînt toţi tîlhari şi se acoperă unul pe altul. Noroc că am avut vreo doi-trei mai de treabă, care ni i-au spus pe ceilalţi...
— E regretabil, zise cu gravitate Bonifaciu Cozianu, privind cadavrul lui Niţă Negrea cu aceeaşi răceală şi indiferenţă ca şi pe al propriului său frate; e regretabil că trebuiesc aplicate asemenea metode forte. Dar aici e vorba de un atac al pricipiului însuşi al proprietăţii, nu de omorul unui om, fie el şi fratele meu.
Prefectul dădu din cap, pătruns, cu ochii la trupul slab în cămaşă şi izmene de cînepă murdare de pămînt şi pătate şi de altceva, nu s-ar fi putut spune ce; nu sînge; nişte pete.
221
— Deci mr'este vorba de a face'justiţie pentru orhoruPiihur om -urmă Bonifaciu pe un ton rece şi sever - ci este vorba de a apăra morala, justiţia, avutul şi vieţile cetăţenilor, într-un cuvînt a salvgarda ordinea socială.
Şi ieşi din primărie. Pe cînd trecea pe coridor, îl văzu cu coada ochiului pe ţăranul Petrache Dumitru, pe care un jandarm îl ţinea de păr, iar altul îi zvîrlea o vadră de apă pe el. Omul se făcuse galbcn-pă-mîntiu, îşi pierduse culoarea sănătoasă roşcovană din obraji în cele două-trei minute cît lipsise Bonifaciu din odaie. îi curgea sînge din nas pe buza de sus. Se uita în gol, cu un aer rătăcit, absent.
„Ah, acuma ştiu", se gîndi Cozianu. îl văzuse o dată, în război, într-o dimineaţă înainte de o ciocnire cu o patrulă de cavalerie turcească. Flăcăul ăsta fusese trimis în vedetă; îl vedea cum zâmbeşte. Greoi şi blajin: „Te cam ia cu frig, ai?" - „Mă cam ia, să trăiţi..." şi pe urmă îl văzu roşu la faţă, năduşit, cu ochii lucioşi, gîfîind, cum îşi şterge sabia de mîneca mantalei cu un gest inconştient. „Uite-al dracului; a scăpat din război şi o să se cureţe acum." îi întinse mîna prefectului.
— Te felicitez pentru zelul cu care priveghezi la urmarea anchetei; şi cred că ar mai trebui cercetaţi vreo zece-douăzeci de instigatori, tot atît de minuţios.
Şi-1 privi în ochi, ca să-1 facă să înţeleagă. Dar cellalt înţelese îndată: se vedea asta din zîmbetul lui.
— Unde-i conu Walter? întrebă Bonifaciu ştergîndu-se pe faţă şi pe gît cu o batistă.
— E în curte, conaşule, la primărie, zise vizitiul. Bonifaciu intră. Curtea era largă; cu pămînt bătut, galben. Caii jandarmilor dormitau în de-a-mpicioarelea sub un şopron. Puştile clădite în piramide îşi încălzeau oţelul la soare. Jandarmii atîrnau prin curte, pe scara din dosul casei, fără treabă; se uitau, ca şi Walter, la trăsura răsturnată într-o rînă lîngă gard. Distins, în redingotă neagră, cravată neagră, joben negru, Walter îşi vîrîse mîinile în buzunare şi, crăcănat, privea trăsura fără roţi cu lemnul lăcuit ciobit şi spart, cu catifeaua dinăuntru smulsă fîşii.
— Ia te uită ce-au făcut, bestiile! exclamă Walter, arătîndu-i-o lui Bonifaciu. Cu topoarele au stricat-o! Ce vandali!
222
— Da, zise Bonifaciu. Hai să mergem, frate, ca să mai ajungem pc lumină.
Mai trecură să-şi ia rămas bun de la domnii din primărie. Cînd intrară, auziră bufnituri înfundate; cineva scîncea ca un copil, glasul locotenentului gîfîia:
— Nu vrei? Nu vrei? Nu vrei?
— La revedere, domnilor, zise tare Bonifaciu, fără să mai intre. Dar ceilalţi apărură îndată, schimbaţi la faţă, rîzînd silit; locotenentul dc jandarmi era vînăt. Bonifaciu, rece şi oficial, le strînse mîinile, Walter făcu la fel; se urcară în trăsură şi plecară. Pe drum Bonifaciu /isc deodată:
-- Cleopatra poate fi liniştită: poate lua în stăpînire Dobrunul fără nici o grijă. S-o ajuţi să-1 exploateze sistematic, după metode moderne; c o moşie splendidă, care face aur. Păcat că nu mă pot ocupa şi eu de plugărie, murmură el pe alt ton, melancolic.
—Poate că o să facem agricultură împreună, rîse Walter Apostolescu cu subînţeles. Bonifaciu se feri, şi-i dete să înţeleagă, precis, delimitat, ce voia.
-- Să facem politică împreună, şi sînt foarte mulţumit, zise el pe un ton binevoitor şi cordial.
— A, asta nici vorbă! Eşti deputatul nostru pe veci! exclamă cellalt jovial.
Şi, totuşi, nu făcură politică împreună. La primele alegeri, Bonifaciu fu pe punctul dc a cădea. Nenea Ienache Balaban îi spunea, bătîn-du-1 familiar pe genunchi:
— A dat strechea în conul Walter: auzi, ce să ne facă el! Ce-are, coane, cu dumneata?
Crispat de repulsie, dar neputîndu-şi trage la o parte genunchiul în mod ostentativ, Bonifaciu răspundea sec:
— Ei, e dreptul lui să voteze cu cine voieşte...
— Lasă-mă, nenişorule, că ştiu eu cum e cu politica: ce i-ai făcut? l-ci fi făcut vreun bine şi nu ţi-1 poate ierta? Că aşa e omul: fiinţă recunoscătoare, cu inima curată.
Bonifaciu începu să rîdă:
— Da, i-am făcut un bine.
Şi adăugă, pe un ton schimbat, rece şi hotărît, rîzînd galben:
— Şi-o să-i mai fac. Nici o grijă: îi mai fac eu un bine o dată.
223
VI
1^ n 1886 sau 1887 doamna Constantina Cozianu era o femeie tînără, de douăzeci şi ceva de ani, cel mult douăzeci şi cinci, dar părea mult mai matură. Melancolia ei înnăscută, care venea dintr-un trup anemic şi limfatic şi dintr-un duh lent, molîu, o îm-bătrînea prea de timpuriu. Faţa îi rămăsese triunghiulară, dar nu mai era a unei adolescente, apăruseră primele creţuri pe lîngă ochi şi pe lîngă gură; ochii albaştri îi erau înceţoşaţi de miopie, puful blond de pe obraji dădea aceeaşi impreciziune conturului unui chip devenit imperceptibil mai masiv; ca şi silueta; amazoana subţirică pe care o întovărăşea Cozianu pe aleea călăreţilor de la Şosea devenise o femeie mai lată în spate şi în şolduri, iar inelele pe care le purtase la optsprezece ani pe degetul mijlociu, acuma le purta pe inelar sau chiar pe degetul cel mic. Era însă mai cu seamă, mai mult decît oricînd, o persoană melancolică, posacă, nu posomorită, niciodată ca un cer de, furtună, dai' totdeauna ca un cer acoperit, cenuşiu, dc zi de sfîrşit de vară cînd începe să fie frig. Această persoană fără lumină lăuntrică, fără sclipire în ochi sau în rîs, această femeie într-o veşnică eclipsă era elegantă, făcea şi primea vizite cu soţul ei, călărea la Şosea, dansa la baluri. Făcea s-o vezi cu Bonifaciu Cozianu, apărînd la o recepţie, ea în rochie decoltată, cu trenă, cu evantaiul în mînă, cu părul ridicat în bucle mari de un blond stins, cu zulufi mărunţi pe ceafă şi la urechi, de un blond închis, care putea fi castaniu spălăcit, şi umbînd moale, fără vioiciune, ca în vis, adormită; iar alături, Bonifaciu Cozianu, care nu era mai înalt decît ea nici cu un deget, dar drept, încordat,' cu ochii limpezi, reci, neexpresivi, încărunţit (avea acum patruzeci şi cinci de ani împliniţi), cu cîteva fire cărunte în mustaţa galică, pleoştită peste o gură mai strînsă, mai brutală, mai uscată decît înainte: orice urmă din moliciunea şi seva tinereţii, cîtă fusese şi aceea, dispăruseră cu desăvîrşire; domnul Cozianu era un om sec, rigid, rece; cei doi soţi, unul lîngă altul, erau - ea ca o pîine cînd ai isprăvit-o de frămîntat, cocă incoloră şi moale şi fadă, iar el ca o vergea de oţel,
224
lenuşiu, elastic şi dur. înaintau în saloane, surîzînd amabil în dreapta şi în stînga; între ei nu schimbau nici o privire, nici un cuvînt; se uneau de braţ, de parcă s-ar fi ţinut fiecare de un lemn; apoi sc despărţeau, dansau, jucau cărţi, făceau conversaţie, fiecare în colţul lui; iar la sfîrşit, plecau iarăşi împreună, paralel şi fără contact se urcau în irăsură şi începeau să tacă. Ajunşi acasă, tăceau. Se despărţeau cu două vorlc politicoase şi goale, apoi dormea fiecare singur. A doua , i, se întîlneau la masă, nu vorbeau şi se despărţeau: domnul Cozianu ia Camera, doamna în oraş. Se ducea pe la cucoane, bea ceai, asculta >v sc vorbeşte, spunea şi ea un cuvînt-două, zîmbea şters şi politicos, ploua. Trecea prin magazine, cumpăra o statuetă, un tablou (adeseori dc un pictor austriac sau francez de mîna a treia sau a patra), stofă pentru o rochie, mătase pentru un fololiu care se stricase. Se întorcea acasă şi aştepta ora mesei, sau se îmbrăca în rochie de seară şi-şi alegea perlele ori colierul de diamante.
Mai tîrziu, începu să stea mai mult în casă, şi să bea în ascuns. Cumpăra ia Broft, care primise dc la Genova nişte rachiu dc Xeres, parfumai ca un car de tămîioasă, şi tare dc tot, şi bea singură pînă se Minţea mai bine, mai vioaie; iar atunci, dacă băuse bine, avea energia să citească un roman.
Iar mai tîrziu, sc retrase de tot şi căzu la alcoolismul care avea s-o bage în mormînt la patruzeci şi ceva de ani. Dar aceste lucruri se pe-trecură treptat şi aproape pe neobservate, în cei douăzeci de ani de după 1885 şi 1886; căci atunci, în 1885 şi începutul lui 1886 se petre-cură cîteva lucruri despre care ea nu ştia că au s-o ducă la singurătate totală, la alcoolism şi la moarte.
întîiul, se petrecu într-o după-amiază din noiembrie 1885. Era urît afară, ploua, era frig. Nu se aprinseseră încă lămpile; se aprindeau la cinci după-amiază. Dar din pricina zilei înnorate şi triste, în salonul casei lui Bonifaciu Cozianu era aproape de tot întuneric. Totuşi, Constantina nu ceruse să se aprindă lămpile. Şedea lîngă o fereastră, la o măsuţă de ceai. Pe tavă, toată clădirea serviciului de ceai, samovarul uriaş, cănile de lapte, zaharniţa, cizelate şi gravate, luceau tainic ca turnurile şi cupolele unei legendare cetăţi de argint. Vizavi de Constantina, domnul Ionaş Hagiopol şedea într-un fotoliu, cu genunchii lipiţi, cu coatele şi ele lipite de corp, şi ţinea în mînă ceaşca de ceai. Ionaş Hagiopol se apropia acum de treizeci de ani; îşi lăsase mustaţă
225
mare, era serios, melancolic, cu ochi cu pleoape grele, orientali, încercănau. Era un om corect, rezervat, moale, politicos; venea de do-uă-trei ori pe săptămînă să stea de vorbă un ceas-două, să-i ţie de urît Constantinei. încă o iubea. Dar nu-i mai spusese nici un cuvînt, niciodată. Stăteau de vorbă ca acuma, alene, fără însufleţire sau strălucire.
— Ce vreme! spunea Constantina, uitîndu-se cum curg şiroaiele de ploaie pe fereastră.
— Urîtă vreme, da, murmura Ionaş Hagiopol. Vă duceţi poimîine la madam Grădişteanu?
— Cred că da... Da, ne ducem. Cine o să fie?
— Cine să fie? Tot lumea aia... Le tout-Bucarest'.
— Putini mai sînt...
— Ce vrei? mică ţara, capitala mică, oameni putini...
— Da, aşa e...
Şi iar se uitau pe fereastra înaltă pe care curgea ploaia, printre cele două fîşii de alamă ale perdelelor de Mile galbenă.
— Ce mai e prin gazete? întrebă fără interes Constantina.
— Nimic. Un vapor a tăiat în două o corabie cu pînze în faţa Ostandei.
Iarăşi tăcere. Se plictiseau, dar nu prea tare. Se simţeau bine. Se făcea întuneric. Poate că aveau să adoarmă, să amorţească, pe veci. Uşa se deschise şi Bonifaciu intră.
— Bună seara, Constantino. Eşti singură? A, eşti şi dumneata. Bună seara. De ce nu ceri să facă lumină, draga mea?
Trase de şiretul care atîrna lîngă uşă. Un clopoţel sună stins undeva într-o anticameră. Intră un fecior.
— Aprinde lămpile, zise Bonifaciu şi se aşeză. Despre ce vorbeaţi.
— Despre lumea din Bucureşti, îngînă Constantina, fără chef.
— Da? Ce e cu ea?
— E puţină... Cîteva sute de familii, şi gata.
— Ei, ce să zică negustoraşii; ei cînd fac nuntă, îşi adună toată lumea pe care o cunosc şi încape într-o ogradă! Sînt oameni care nu au mai mult de douăzeci-treizeci de amici sau de cunoscuţi. Aşa că de ce să ne plîngem?
— Totuşi - spuse Ionaş Hagiopol - cîteva sute de familii e puţin...
1 Tot Bucureştiul.
— Ce vrei? Nu sîntem în Englitera, răspunse destul de rece Bonifaciu. Şi la urma urmei, dacă te gîndeşti bine, orice ţară e la fel. Cîteva sute de familii, sau în ţările mari cîteva mii, restul, prostime. Acele cîteva familii sînt totul. Şi la noi e la fel.
Vorbea curgător, dar rece, sec, poruncitor, dominator. Le vorbea ca unor copii. Se simţea imediat că se gîndeşte mai repede, mai precis, mai limpede, mai departe, că vede lucrurile mai de sus, mai multe deodată. Stricase tăcerea, întunericul, amorţeala plăcută în care nu mai gîndeşti, în care leneveşti şi trece vremea fără s-o simţi. Feciorul aprindea lămpile una după alta: pîc, pîc, făceau sitele de gaz aerian deasupra florilor de bronz ale candelabrelor, şi odaia se lumina. Ionaş Hagiopol îşi trase ceasul din jiletcă.
— Şapte ceasuri. Trebuie să mai trec pe la nişte amici.
Se ridică, se înclină în faţa Constantinei, apoi, mai puţin adînc, în faţa lui Bonifaciu.
— Nu ţi-am văzut trăsura afară. Veniseşi pe jos?
— Da, încă nu ploua.
— Să-ţi dau trăsura mea. Dă-mi voie, vin cu dumneata. Şi-1 urmă afară din salon, prin anticameră pînă în antreu. Feciorul îi ţinea lui Ionaş Hagiopol paltonul.
— Du-te şi spune-i lui Ion să scoată trăsura a mică, să-1 ducă pe dumnealui, zise Bonifaciu. Feciorul ieşi. Rămăseseră numai ei doi în antreul cu geamlîc. Se vedeau prin geamuri treptele peronului, ude, curtea pavată cu cărămizi ce luceau de apă, grilajul, poarta şi strada cu felinare pe care un lampagiu zgribulit, cu un sac în cap, le aprindea chiar în clipa aceea.
— Dragul meu - murmură Bonifaciu cu gravitate, uitîndu-se fix şi rece la cravata lui Ionaş prinsă cu o camee (Ionaş era mai înalt decît el) - uite ce e; am a-ţi face o mare rugăminte: să nu mai frecventezi atît de asiduu casa noastră. Nu te mira: o să-ţi explic. Eu lipsesc mult, sînt ocupat cu politica, aproape că nu mai calc pe acasă; Constantina e mult mai tînără decît mine, dumneata de asemenea; un om galant ca dumneata n-o să vrea a lăsa să se zîmbească într-un anumit fel pe socoteala mea; chiar cînd conştiinţa dumitale te absolvă de orice vină; ştii doar cum sînt oamenii. Nu?
Şi-1 privi în ochi, rece şi dur. Ionaş Hagiopol se schimbă la faţă. Dar omul ăsta scurt şi subţirel, care de ce încărunţea ştia să ia la ne-
226
227
voie, în anumite clipe, un aer mai agresiv şi mai brutal, îl umplea nu de frică, ci de ceva mai mult, de o oroare, de o sfială şi neplăcere profundă, fizică. Bîigui:
— Da, înţeleg... Cum să nu...
— îţi mulţumesc, răspunse rece Bonifaciu. Afară, trăsura venea din fundul curţii. Se opri în faţa peronului. Bonifaciu deschise uşa cu mîna lui şi i-o ţinu lui Ionaş Hagiopol să iasă. Acesta se mai înclină o dată, stângaci, tulburat, descumpănit, nefericit. Bonifaciu nu-i întinse mîna. Cellalt însă i-o întinse; nu mai ştia ce făcea. Bonifaciu îi dădu două degete, cu un aer protector şi cam dispreţuitor.
— Aurevoir, monşer, au revoir.
închise uşa. Trăsura ieşea în ploaie, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Bonifaciu intră în casă, trecu prin anticameră şi drept la el în bibliotecă, fără s-o mai vadă pe Constantina. îl plictisea.
Incepînd din seara aceea, Ionaş Hagiopol nu mai calcă pe la Cozieni. în prima săptămână, Constantina nu-şi dădu seama de lipsa lui. Peste o altă săptămână, îl întrebă o dată, la masă, pe Bonifaciu:
— Da'ce e cu Ionaş? Nu-1 mai văd.
Bonifaciu dădu din umeri, cu o strâmbătură dispreţuitoare şi indiferentă, dar nu răspunse. De când se aşezase la masă, nu spusese nici un cuvânt. Iar de aici âncolo, de asemenea nu spuse nici un cuvânt.
în sfîrşit, Constantina, la braţul lui Bonifaciu, intrînd într-o seară în salonul doamnei Oteteleanu, îl zări pe Ionaş Hagiopol şi-i întâlni privirea. Peste o clipă, Ionaş Hagiopol dispăruse. Constantina îl căuta cu ochii, apoi, după ce se despărţise de Bonifaciu, luat la o parte de domnul Catargiu, se duse, cît putu de discret, prin celelalte saloane, să-1 descopere. Nu-1 găsi. Nici nu îndrăzni să întrebe de el. Şi de atunci încolo nu-1 mai întâlni ân lume.
Până ântr-o dimineaţă de la începutul primăverii următoare, cînd Constantina ieşi să facă nişte cumpărături şi se opri lângă Capsa. în faţa ei luceau geamurile pe care scria cu litere mari aurite Magazinu Universalu, Sucursală a magazinului Bon Marche de la Constan-tinopolu. în vitrină, cravate de mătase, mănuşi de prunelle, de căprioară ori glasate, voaluri, un mănunchi de bastoane de abanos, de trestie de bambus, de palisandru, piramide de gulere tari, panoplii de umbrele negre, cadrilate, albe, verzi ca apa sau galbene ca lămâia, şaluri de caşmir. Pe geamurile laterale sta scris cu litere mai mici:
228
Hrassoric, Ganteric, Parfumerie, Articles de Paris, Fantaisies, ('ristaux, Porcelaines etc.
Doamna Cozianu, cucoană ân pardesiu de postav gris-argent, cu loca verde ca mărul in vârful buclelor ei de un blond mort, se uita la vitrină. Trecătorii se ântorceau după silueta subţire, cu turnura proeminentă şi cu mîna înmănuşată verde, pe mânerul umbrelei lungi, fUN dc mătase cenuşie. Dar ântrezăreau profilul oarecare, tenul oarecare, expresia posacă, somnolentă, şi plecau mai departe renunţând să no oprească şi să âncerce a-i susura la ureche propuneri galante. Ea nu hfljiu de seamă nimic. Privea vitrina şi se gândea: „îmi trebuie vreo duzină de perechi de mănuşi proaspete pentru sfârşitul sezonului". Intră, primită îndată de negustorul îndoit în două, freeîndu-şi mîinile şi /.tmbind cu supuşenie.
— Bună ziua. îmi trebuiesc nişte mănuşi, spuse Constantina Cozianu fără să se uite la nimic: nici la muşterii, nici la cristalurile gra-vutc şi la oribilii marchizi, marchize şi păstori înamoraţi din porţelan de Saxonia ân culori dezgustătoare, de zaharicale; nici la cutiile din rafturi, nici la soba de fier care ardea într-un colţ al prăvăliei. Căci, la auzul glasului ei, se întoarse s-o vadă un domn ân redingotă neagră şi joben negru. Era Ionaş Hagiopol. Rămase cu ochii la ea şi cu un guler scrobit în mână. Constantina, mioapă, âl recunoscu după siluetă, nici ea nu ştia după ce; făcu iute trei paşi spre el şi exclamă:
— Ionaş! Dumneatale eşti? Ce faci, omule?
El işi scoase jobenul şi dădu să-i ia mâna ânmănuşată şi să i-o sărute: dar rămăsese cu gulerul acela ân mână. Se tulbură, lăsând-o cu mîna întinsă, se intoarse şi puse gulerul pe tejghea, apoi âi sărută mîna. O roşeaţă fierbinte, purpurie, îi colora obrajii de obicei măslinii ca ai mamei sale, armeanca frumoasă şi bogată din Constantinopol. Constantina, posacă şi fără vlagă cum era, se îmbujora pînă şi ea. în prima clipă simţi o bucurie intensă, nu-şi dăduse seama pînă atunci cît dorise să-1 vadă.
— Ce faci? întrebă ea, repetând în neştire. Unde ai fost? De ce nu mai vii? De ce n-ai dat nici un semn de viaţă?
El tăcea, uitîndu-se la ea. încet-âncet, roşeaţa âi pieri din obraji. Zâmbi silit, dar nu răspunse.
— Ce ai făcut Ionaş? Unde erai?
229
— în Bucureşti... adică am fost şi pe la ţară, am fost la vînătoare, mă-nţelegi, îngînă Ionaş Hagiopol. Ea îl privi atent şi murmură:
— Nu înţeleg. Ce e cu tine?
El zîmbea stînjenit. Constantina îi spuse:
— Aşteaptă pînă-mi iau nişte mănuşi şi pe urmă mă acompaniezi spre casă.
El păru speriat şi îngăimă:
— Nu... Te rog să mă ierţi, dar trebuie să fiu îndată într-un loc... nu poci întîrzia... Şi o privea cu un fel de lăcomie, de însetare dureroasă. Trebuie să plec îndată... în altă... în altă...
Şi încheie în şoaptă gîtuită:
— în altă direcţiune.
Dar nu se mişca din loc. Constantina rămase o clipă uimită, apoi bucuria se schimbă brusc într-o furie dureroasă şi amară.
— Bine, zise ea. Adio, domnule. Şi ieşi repede din magazin.
— Nu alegeţi nişte mănuşi? întrebă dulceag vînzătorul repezin-du-se după ea. Dar Constantina îi trînti uşa în nas şi porni repede pe trotuarul Podului Mogoşoaiei. „De ce nu mor pe loc, acuma, aici? De ce nu pot muri?" se gîndea ea sufocîndu-se. O birjă goală trecu pe lîngă dînsa; Constantina îi făcu semn cu mîna, se urcă, îi spuse adresa şi se lăsă pe spate, fără putere. Era sigură că moare. Simţea că moare. Dar o apucă o criză de plîns, care o uşura.
La prînz, se arătă la masă cu ochii roşii, galbenă. Nu aveau musafiri. Bonifaciu, ca de obicei, mînca în tăcere. Dar şi ea tăcu, deşi de obicei mai spunea cîte ceva, mai punea o întrebare căreia Bonifaciu îi răspundea laconic, glacial, sec. Astfel încît la desert, Bonifaciu îi azvîrli o privire cercetătoare şi o întrebă:
— Ce e cu dumneata? Ai plîns?
— Am o migrenă. Nu mă simt bine, zise Constantina cu ochii în farfurie. Bonifaciu nu continuă: avea şedinţă la Cameră după-amiază.
După masă, se ridicară amîndoi deodată şi se despărţiră în tăcere.. Constantina se duse în salonaşul ei şi se aşeză într-un fotoliu în faţa ferestrei. Afară era soare, copacii negri începeau să se înconjure de un abur subţire verzui. Ce era atît de trist în cerul acesta albastru, în după-amiaza însorită? Din ce îi venea tristeţea aceasta cumplită? Copacii erau prea uscăţivi, frunza prea puţină, lumina în schimb dură şi ne-
cruţătoare; în lumina asta, totul apărea sărăcăcios, urît: peste drum de i usa marc şi arătoasă a ei, a Constantinei, erau nişte căsuţe care-şi Întorceau calcanele fiecare celei din spate, cum îşi întorc maimuţele şezutul. „Toate astea - se gîndi Constantina, şezînd în fotoliu şi ui-itndu-sc la strada pe care treceau precupeţi olteni, cu cobiliţele cu zarzavaturi - toate astea sînt mici, mărunte, josnice, ruşinoase. E dez-Kiistător." Casele, oamenii care treceau îmbrăcaţi răpănos, femeile în liistc negre şi cu cocul făcut la întîmplare, cu broboade în spate şi pantofi scîlciaţi, un geamgiu în zdrenţe care striga discordant: „Geaa! muri! Geaa! muri!", totul era fad, plicticos, dezgustător. Deodată Constantina sări de pe scaun, ca dintr-un arc. Nu ştia de ce. Fusese o Iresărire fizică a muşchilor.
- Ce singură sînt! zise ea tare, cu un glas care i se păru ciudat. Apoi, meditativ, mai încet: Sînt singură de tot.
Şi începu a se plimba prin salonaş, pe un admirabil covor de Şir-van, luminos cu ape aurii. Ea nu-1 vedea. Se plimba de sus în jos pe el şi sc gîndea mereu la aceleaşi lucruri: căsătoria ei, ce se întâmplase de munci, dispariţia lui Ionaş, întâlnirea, şi iarăşi de la început, ca pe o spirală. Din cînd în cînd îi apăreau figurile părinţilor şi fraţilor ei, pe care nu-i putea suferi, cu care nu se înţelesese niciodată; n-avea nicăieri şi la nimeni ajutor, înţelegere, adăpost, refugiu. Ce era cu Ionaş? I )c ce se purtase aşa? Şi iarăşi depăna mosorul, de la început, şi-1 isprăvea cu întrebarea chinuitoare: de ce făcuse Ionaş aşa? Şi se plimba mereu de sus în jos.
Se însera cînd, deodată, se opri. „Trebuie să vorbesc cu el. Trebuie să vină aici. Dacă refuză am să mă duc eu la el. Şi am să i-o spun dinainte. Dacă refuză mă duc eu la el." Se aşeză la micul ei secrâtaire lat, pîntecos şi curbat pe toate părţile ca o scoică sau o bucată de chihlimbar, şi începu să scrie. Dar înainte de a isprăvi, sosi feciorul care-i întinse pe tăviţa lui de argint o scrisoare. Era de la Ionaş. Constantina rupse plicul şi se duse la fereastră să citească. îi era frică de lumină. Nu ştia de ce, n-ar fi vrut lumină. Ionaş scria:
„ Draga mea Constantina, am suferit în aste cîteva ceasuri cît nu credeam că-mi este rezervat a suferi în vieaţa terestră. Amiciţia ce-ţi port e mai profundă decât am cutezat vreo-odată a-ţi confessa; îţi sunt amic cum e omul amic aerului şi pământului fără de quare nu pote
230
231
trăi. Cum deci bre m-am lipsit de aerul vieţii mele, de hrana pământească şi cerescă a dilelor mele? Ddr pentru tine, dragă amică, numai şi numai pentru tine, pentru desăverşirea fericirii tale conjugale. Bonifaciu, în felul său cam duru şi neomenossu dar francu, m-a awertisat de pericolu: acella de a suscita commentarie neplăcute şi perfide, de a macula fără intenţiune ondrea unei persone care în ochii mei e mai presus de orice pre lume. Acesta eşti tu pentru mine; nu cutez a pune pre hârtie cuvintele, de teamă să nu păcătuiesc prin slăbiciunea lor, faţă de inima mea, care numai ea ştie, şi tace, şi va tăcea: îţi sărut picidrele şi pămentul pre care-1 calci, şi rămen al teu pre veci.
Ioan Hadjopolu
Transmitte-i salutul meu soţului teu. Am tren spre Vienna astă stră, şi în momentul când vei primi aceste rânduri, eu voi fi îmbarcat. Pdte că mai târdiu să ne putem întâlni fere ca acesta să fie un pericolu pentru ondrea şi fericirea ta. Atunci mă voi întdrce."
Constantina rămase o clipă înmărmurită. Apoi sună, să-i vie trăsura şi să se repeadă la gară. Feciorului însă îi ceru să-i spuie ora plecării trenului spre Viena: trenul pleca la ora şapte şi zece minute, cu legătura a doua zi în Roman spre Czemowitz, Lemberg, Viena, unde sosea a treia zi la cinci şi douăzeci dimineaţă. Omul stătea în picioare, cu o cărţulie în mînă, în penumbră. Murmură:
— Două sute nouăsprezece franci şi treizeci şi două de parale.
— Cîte ceasuri sînt acum? întrebă Constantina aproape în şoaptă.
— Şapte ceasuri, coniţă.
— Bine. Du-te, suflă Constantina. Rămase singură în întunericul care se lăsa repede. în seara aceea Bonifaciu stătu în şedinţă la Cameră pînă tîrziu de tot. Constantina nu mîncă şi îşi încuie odaia de dormit. A doua zi, la prînz, Bonifaciu nu veni: avea un dejun cu amici politici în oraş; seara, stătu iarăşi la Cameră: se dezbătea bugetul. Nu observă nici o schimbare în purtarea Constantinei. Nici nu-i dădea, de altfel, mare atenţie. Constantina era o maşină de primit musafiri. Ar fi trebuit să fie o maşină de făcut bani; dar bătrînul Mavromihali nici pînă acum nu-i dăduse moşiile şi nu părea că va muri curînd. Ar fi trebuit să-i facă şi să-i crească copii, dar se dovedise stearpă; nu, Constantina nu era interesantă. Trebuia să se facă
232
pc cît se poate mai puţin băgată în seamă şi să nu-1 încurce în arză-loarea activitate politică în care-şi risipea puterile şi care mistuia fără sâ-i fi dat pînă acuma ceea ce voia el; îi dăduse destulă putere, ce-i drept; altuia i s-ar fi părut de ajuns, s-ar fi simţit îndestulat, sătul, plin, şi s-ar fi odihnit pe deputăţie şi pe speranţa şi aşteptarea liniştită a unui portofoliu ministerial. Dar Bonifaciu Cozianu îl aştepta de cîţiva ani deja, „mi se cuvine, sînt singurul om în adunarea asta de băicţoi bătrîni şi trîndavi", exclama el veninos, în cercuri intime, şi nu-1 avea, nu-1 avea!
Şi tocmai acuma, în plină frămîntare politică, pe omul acesta pe faţa căruia se adînceau goluri în obrajii deveniţi uscaţi, osoşi, se crestau cute subţiri şi adînci şi se aşternea o culoare cenuşie, nesănătoasă, se trezi să-1 tulbure ştearsă şi neînsemnata Constantina. Fără voia ei. în primăvara aceea începuse să bea şi dintr-o dată deschisese poarta tărîmului fericit unde totul era frumos şi uşor. Din cînd în cînd, o dădea afară de acolo greaţa fizică; dar în curînd se învăţă să-şi dozeze băutura, aşa încît să se ţină mereu într-o euforie măsurată, la limita beţiei depune cu urmări neplăcute imediate.
într-o seară, Bonifaciu şi cu ea se duseră la o serată în casa lui Arthur Lahovary; iar peste cîteva zile Bonifaciu, intrind în incinta Camerei, drept, încordat, cu capul sus, ca întotdeauna, surprinse nişte mutre înveselite la ivirea sa; păreau că ştiu ceva despre el şi nu spun, ceva ce poate nici el nu ştie. Era seară; becurile de gaz ardeau în sala mare şi rece, îmbrăcată în lemn cafeniu. Capetele negre sau cărunte, bărboase sau mustăcioase, privirile agere şi aprinse uneori de patima lăcomiei sau a urii, redingotele negre, jiletcile de mătase, gulerele tari, pe trupuri moi, albe, sleite de plăcerile trupeşti, de înjosirile spiritului şi de secătuirea nervilor - asta era lumea lui, cea mai primejdioasă menajerie din ţară, locul unde se dobîndeau în toată ţara respectul şi frica pentru reprezentanţii naţiunii. Şi se uitau pieziş la el, îşi fereau ochii de privirea lui, chicoteau cînd credeau că nu observă! Ce se întîmpla? Ce se întîmplase? Nici nu izbuti să urmărească atent dezbaterea. întorcîndu-se ca să privească în sală, simţi iarăşi că oamenii se uitau la el, că rîdeau, că se întorceau repede, silindu-se să pară calmi şi indiferenţi. „Ce, au înnebunit? Pe primul care mai face pe caraghiosul cu mine, îl iau de piept", se gîndi Cozianu, fierbînd. Dar, în sala plină de întuneric, în lumina galbenă a lămpilor de gaz
233
aerian, oamenii îmbrăcaţi în negru şi cu feţe galbene îl priveau, vorbeau între ei, zîmbind. Bonifaciu se ridică şi ieşi. Pe culoar, îl întîlni pe un amic politic, Mănucă Zlătişteanu, şi-1 opri. Acesta, om cu voce de bariton şi cu o barbă mare neagră care-i cobora pe plastronul alb, îşi împreună mîinile pe burta-i mare şi-1 privi dezolat:
— Ce-ai de gînd să faci, nene? Cum s-a întîmplat?
— Ce, domnule? Ce s-a întîmplat? Nu ştiu nimic! exclamă Bonifaciu enervat la culme.
— Cum, nu ştii, sau voieşti a ignora dinadins? întrebă cu glasu-i plăcut, melodic şi înălţînd sprîncenele, domnul Zlătişteanu.
— Ce să ignorez? pentru a ignora dinadins trebuie mai întîi să cunosc!
— Stai, nu te întărită, frate. Dacă nu cunoşti, de ce eşti aşa pornit? întrebă Zlătişteanu. Bonifaciu se uită urît la el şi vorbi agresiv:
— Fiindcă simt că se petrece ceva fără ca să ştiu ce anume! Sau crezi că mă prefac?
— Stai, stai, că n-am crezut nimic... Ce temperament ai şi dumneata... une poudriere1, pre legea mea!
— Zlătiştene, îmi spui sau nu-mi spui? Căci altminteri am treabă! zise Bonifaciu, gata să plece.
— Stai, că-ţi spun. Nu te mînia, că n-ai de ce. E o prostie. Uite, ce să-ţi mai spun, ia ziarul şi citeşte! N-ai ce să-i faci: e vădit o greşeală a zeţarului. Nu ştiu franţuzeşte, bieţii tipografi.
Şi scoase din buzunarul de la piept ultimul număr al ziarului distins al celor mai reacţionare cercuri conservatoare care apărea de-a dreptul în franţuzeşte. Cu un deget gros, păros, domnul Zlătişteanu îi arătă cronica mondenă: „La soiree que donnerent, dans leur hdtel par-ticulier, âlaChaussăe, M. et Mme Arthur Lahovary, fut une feerie de lumiere, de couleurs, de fraîche jeunesse, qui annoncait le miracle âternel bien qu'annuel du printemps. Renouveau des modes, des 616gances, du charme des enchanteresses dont est si riche le beau monde bucarestois. Nous remarquames, entre autres, la jeune Mme Constantina Cosiano, ravissante et feârique apparition en mousseline aurore toute brodie de roses, bretelles en velours noir et dentelles, couronnâe de boutons de roses, avec des rubis roses en pendentifs et
1 Un butoi de pulbere. 234
collier de rubis de la meme eau. Aimâe pour son cocur gânâreux qui en fait la viceprâsidente de la Sociătâ des Dames Roumaines, elle a cmportă le coeur de chacun a cette soirSe, par sa grâce et sa dis-tinction; on a trouvâ unanimement en elle, la digne compagne de l'homme de coeur et du grand Roumain qu'est M. Boniface Cosiano. Mme laprincesse Ypsilanti, en satin bleu Nattier...1"
Bonifaciu se opri aici. Era un dezastru şi unul ireparabil. Zeţarul scăpase de fiecare dată din cuvîntul francez coeur, diftongul oe. Efectul era de un ridicol meschin, idiot; nu te puteai împiedica să rîzi, şi ţi-era ruşine să rîzi de o asemenea stupidă şi indecentă potriveală.
— Nu e nimic; un moft, un marafet: şi nici n-are rost să-i dai atenţie, zise Zlătişteanu; încurcătura vine din stilul nefericitului de autor: adică, mai bine zis, din lipsa lui de stil; se vede că a scris-o în grabă; repetă coeur de trei ori într-o frază. Şi poate că zeţarul, mai ştii? Se gîndea la el!
Şi începu să rîdă cu vocea-i dulce şi gravă, dar foarte dezagreabil, căci se simţea reaua-voinţă şi răutatea meschină faţă de cel amintit.
— Cine a scris-o? întrebă Bonifaciu care pînă atunci nu zisese nimic, ci se uita fix la ziar. Văd aici iscălit, Seymour. Cine e Seymour?
— Nu ştii? Michel Ipsilanti. Dar el n-are nici o vină: nu-1 poţi trage la răspundere pentru o greşeală a zeţarului!
— Da, spuse Bonifaciu cu un aer preocupat. Se uita în gol, absorbit Deodată îi întinse mîna lui Zlătişteanu şi spuse repede:
— La revedere, trebuie să plec; oricum, îţi mulţumesc că m-ai avertizat Lasă-mi mie ziarul ăsta
1 Serata, pe care au dat-o în reşedinţa lor particulară de la Şosea domnul şi doamna Arthur Lahovary, a fost o feerie de lumină, de culori, de tinereţe proaspătă ce prevestea miracolul etern, deşi anual, al primăverii. Era aici o primăvară a modei, a eleganţei, a farmecului încîntătoarelor doamne, atît de numeroase în lumea bună bucureşteană. Am remarcat, printre altele, pe tînăra doamnă Constantina Cozianu, fermecătoare şi feerică apariţie învestmîntată în muselină azurie, încărcată de trandafiri, cu umeri de catifea neagră şi dantelării, încoronată cu boboci de trandafir, purtînd un pandantiv de rubine roze şi colier de rubine în aceeaşi nuanţă. Iubită de toată lumea pentru inima sa generoasă căreia-i datoreşte vicepreşedinţia Societăţii Doamnelor Române, domnia sa a cucerit în acea seară inimile tuturor prin graţie şi distincţie; în chip unanim a fost recunoscută în domnia-sa demna soţie a omului de inimă şi a marelui român care este domnul Bonifaciu Cozianu. Principesa Ipsilanti, în şaten albastru Nattier...
235
— Cum de nu, pofteşte, însă îţi repet că n-ai ce urmări să dai întregii chestiuni, zise Zlătişteanu.
Dar Bonifaciu nu mai stătea să-1 asculte. Se întorsese în călcîie şi pornise cu paşi repezi, elastici, spre ieşire. Se urcă în trăsură, spu-nîndu-i vizitiului:
— Mînă.
— Mergem acasă, conaşule? întrebă omul, scoţîndu-şi pălăria.
— Acasă! exclamă Bonifaciu iritat. Şi se trînti pe pernele trăsurii. Pe cînd roţile huruiau înăbuşit, moale, pe pavaj iar arcurile îl zdruncinau tot aşa, catifelat, Bonifaciu se gîndea cu o iuţeală bolnăvicioasă: „N-am decît să-1 ignorez, e adevărat; Ipsilanti n-are nici o vină; cu un zeţar nu mă pot apuca, nici nu mă cunoaşte, poate nici n-a ştiut ce face; şi totuşi, vor rîde toţi: eu sînt le grand c...\ nevastă-mea are un c... g6n6reux2, pha! Ce o să mai rîdă gogomanii, răuvoitorii, invidioşii! Vrei să te înalţi spre culmile puterii, să fii ministru la patruzeci şi cinci de ani într-o vreme cînd guvernele sînt pline de tombatere - ai să ajungi oare, în calitate de grand c...? La prima mea apariţie în Cameră, azi, au rînjit. Mîine, o să fie un hohot imens de rîs! Mai ales dacă mă urc la tribună. Şi ce-o să fie dacă iau cuvîntul în adunări electorale, cu cetăţenii, cu prostimea! Toată demnitatea mea, de care se foloseşte atît de bine nenea Ienache în judeţ, cade în faţa acestui cu-vînt de trei litere. Nu pot suporta. Imbecila de Constantina o să apară în saloane şi cucoanele o să rîdă pe după evantaiuri: vine la dame au coeur g6n6reux 3! S-a şi cam îngrăşat în şolduri, nenorocita! Aş pălmui-o! Aş strînge-o de gît!"
îi venea o slăbiciune, îl treceau sudori de furie; se lăsă cu capul pe spate, pe speteaza trăsurii, scrîşnind din dinţi, cu ochii închişi. Nu ştiu cît a stat aşa. Nu ştiu nici ce s-a gîndit toată vremea asta. Dar în clipa cînd simţi că trăsura încetineşte, tresări ca ars. Vizitiul, care trăgea de hăţuri ca să oprească în faţa porţii pînă vine feciorul din antreu să deschidă, se trezi că stăpînu-său îl strigă. Se aplecă şi se uită: boierul scosese capul pe fereastra cupeului, îl fulgera cu o privire cumplită şi-i spunea cu glasul tulburat de mînie:
— în oraş! în oraş!
1 Marele c...
2 c... generos
3 Doamna cu inima generoasă.
236
Domnul Mihail Ipsilanti era un bărbat de vreo patruzeci şi opt de ani, cu burtă, cu şolduri, cu şezut, toate plinuţe mai mult decît grase. Mergea moale, îndoind genunchii, şi fără să depărteze tare picioarele; avea o faţă ovală, cu obrajii plini şi bărbia grasă; brun de altminteri, cu pielea albă, ochii dulci, umezi, catifelaţi, şi mustaţa moale, castanie. Deşi la vîrsta aceasta, purta adeseori jiletci roşii sau galbene, de mătase, cu flori, vestoane de catifea moi, â l'artiste, larg răsfrînte asupra unui gît rotund şi grăsuţ, cu pielea fină. Nici un fir alb în părul cănit cu grijă; unghiile lustruite şi tăiate cu vîrf, mîinile albe, grase, mari, frumoase, cu care făcea prin aer gesturi moi, distinse, de sculptor sau mai degrabă de om care vrea să pară artist; vocea de tenor, şi cu cele mai blînde modulaţii. Acest amestec ciudat de domn matur şi mergînd spre anii bătrîneţii, cu candidă fecioară, trona la Capsa în mijlocul unui cerc de bărbaţi, mai ales tineri, care îi imitau adeseori eleganţa oarecum extravagantă, şi uneori alte apucături mai puţin publice. Cucoanele îl chemau pretutindeni, ca să-1 consulte pentru mobilarea unui salon sau chiar a unui budoar, ca să-1 audă cum preţuieşte ultimele poezii ale domnului Leconte de Lisle şi ale domnului Coppee, tablourile atît de înălţătoare ale lui Detaille, cărora el le prefera, în ce priveşte peisajele, pe Corot, şi dacă Renee Mauperin este într-adevăr un mare roman. Persoanele întoarse recent de la Paris îi aduceau scrisori de la doamna de Guermantes şi de la principesa Matilda, de la contesa de Fiesque şi de la domnul Turgheniev; într-un cuvînt Michel Ipsilanti era regele modei, la fleur des pois, chintesenţa eleganţei bucureştene, arbitrul rafinamentului şi oracolul tineretului. Şedea la Capsa pe bancheta roşie şi spunea, ridicînd mîna încărcată cu inele:
— Bineînţeles, dragă: nu era intenţiunea mea; e sub demnitatea mea o vorbă de duh atît de mizeră; dar trebuie să recunoaştem că zeţarul a nimerit bine - drept în, ca să spun ca el, inimă!
Rîsete în jurul mesei; tinereii se lăsau pe speteaza scaunelor, picior peste picior, cu capul sus, cu ţigareta în gură, cu monoclul sub sprinceană, tunşi unii ă la bretonne, ca să-şi dea un aer şi mai juvenil, ca muzicianul Debussy în portretul făcut de Marcel Baschet.
— E adevărat - spuse unul din ei - că madam Cozianu are o turnură mai mult decît promiţătoare.
237
— Venera însăşi, mon cher enfant '> spuse Michel Ipsilanti; Venera însăşi - ştiu: Kallipygos; ca să nu vă mai spun de tinerii adeţi pe care-i poţi vedea pe vazele atice şi care au musculatura acelor părţi nobile (şi adăugă, surprinzîndu-se că vorbeşte de ceva legat de rana sa tainică, ca un animal care-şi acoperă urmele) ca şi coapsele, de altfel, bineînţeles, ca şi coapsele, desigur; am şi eu un vas atic ce reprezintă cursa unor bărbaţi bărboşi, cu, de asemenea, d'enormes gigots et des fesses a l'avenant*: vă puteţi uşor convinge, cînd veniţi pe la mine să vă dau o ceaşcă de ceai...
în clipa aceasta se opri. Bonifaciu Cozianu, în pardesiu negru, cu pălăria în mîna înmănuşată alb, cu aerul îmbătrînit, dur şi obosit, venea printre mese, drept spre el. Se opri în faţa lui. Tinerii amuţiră şi se întoarseră pe jumătate spre noul venit.
— Domnule Ipsilanti - spuse Bonifaciu pe un ton net, tăios, fără să ridice vocea - ai publicat în foaia asta o mîrşăvie pentru care îţi cer să-mi dai socoteală.
Michel Ipsilanti se ridică. Se făcuse mai palid decît era de obicei. îl văzuse venind. îi întîlnise privirea pală, sticloasă. Şi ameţeala plăcută de după o masă udată cu Chambertin şi la urmă cu şampanie, se amestecase deodată cu un simţămînt ciudat, pe care nu-1 mai avusese niciodată. „Ce vrea ăsta? Ce vine să facă?" Trebuia împiedicat, trebuia să-i explice, era doar o absurditate, n-avea nici un sens! Cu o grabă nervoasă, zîmbind silit, tremurător, Michel Ipsilanti făcu doi-trei paşi, ieşind dindărătul mesei. Mergea greoi. Toată lumea ştia că e şchiop din naştere. Şi Bonifaciu ştia; se întîlniseră de multe zeci de ori în saloanele bucureştene şi se cunoşteau de douăzeci de ani.
— Monşer - spuse repede Michel Ipsilanti - monşer, e o eroare, voi corecta, voi publica orice vrei dumneata, sigur că e dezolant, sînt profund nefericit că a putut să se întîmple, îţi închipui că n-am vrut...
— Vrei să revii asupra mîrşăviei? N-a fost de ajuns? exclamă Bonifaciu pe un ton ironic, rece, ostil, ceva mai tare decît pînă atunci, şi tăindu-i vorba.
1 Scumpul meu copil.
2 Pulpe groase şi buci asemenea.
238
— Dar nu vreau nimic! Vreau ce vrei dumneata! Primeşte scuzele melc! exclamă Michel Ipsilanti, ridicînd fără să vrea vocea care-i deveni ascuţită, de falset, isterică.
— Nu accept scuzele dumitale! spuse Bonifaciu cu glas mai scăzut, dar extrem de ferm. Cellalt însă vorbi mai departe, şi mai strident:
— Dar ce să fac? Spune-mi şi mie, ce să fac, dacă nici n-am ştiut, un zeţar a fost vinovatul, va fi dat afară, ce să fac, si j'ai le malheur dc
— Monsieur, il est des malheurs qu'il ne faul pas avoir2! îi spuse rece Cozianu. Cellalt crezu că primejdia a trecut şi zîmbi încurcat, înccrcînd să împace lucrurile:
— Te rog, acceptă, îţi cer scuze, hai, Fii generos şi dă-mi mîna...
Şi-i întinse mîna. Bonifaciu se uită la mînă, apoi la Michel Ipsilanti. Se făcu alb la faţă şi-i trase o palmă din răsputeri cu mîna înmănuşată. Palma plesni înăbuşit din pricina mănuşii. Michel Ipsilanti se clătină, cu ochii măriţi de spaimă, şi puse mîna cu vîrfurile degetelor pe obraz, acolo unde năvălea acuma sîngele pe urma loviturii. Obrazul i se înroşi, urechea i se făcu purpurie, ochii i se umplură de lacrimi. Bonifaciu se uita la el. Apoi, brusc, se întoarse şi ieşi, mer-gînd ferm şi repede printre mese. Peste două minute, Michel Ipsilanti, înconjurat şi urmat de tinerii săi amici, trecu şi el spre vestiar, printre mesele la care bărbaţi şi femei îl priveau cu o lăcomie întunecată, nervoasă, plină de cruzime, şi înghiţeau cu ochii faţa galbenă cu un obraz nefiresc de roşu. Omul cu veston de catifea, pantofi de lac, vestă albă cu floricele negre, gulerul larg, artist, şi mersul frînt într-o parte pe piciorul mai scurt, ieşi pe uşă şi tinerii prea eleganţi îl urmară. Tăcerea din restaurant izbucni brusc într-un murmur înăbuşit; domni se ridicau de la mese să întrebe pe chelneri şi pc maîtrc d'hdtcl ce se întîmpîase.
în aceeaşi scară, doi din tinerii amici ai lui Michel Ipsilanti veniră acasă la Bonifaciu, care le prezentă pc amicii săi, domnul Zlătişteanu, deputat conservator, şi căpitanul Vorvoreanu, soţul unei nepoate a lui Bonifaciu, fiica Davidei, Elena; era un ofiţer băţos, focos, mustăcios, tuciuriu şi foarte obraznic. Bonifaciu sc retrase în cabinetul
1 Dacă rai s-a întîmpîal nenorocirea să...
2 Domnule, sînt nenorociri care nu trebuii.' să ii sc înlîmple!
239
său de lucru, unde îşi făcu singur un ceai la samovar. Peste un sfert de oră, ceilalţi doi intrară.
— S-a făcut, neică, zise Zlătişteanu cu plăcută gravitate în glasu-i muzical. Cu spada, mîine dimineaţă la şapte ceasuri. Mă întreb de ce o fi ales spada, şchiopul? De bună seamă trage prost cu pistolul, şi contează pe o rană uşoară la mînă sau la braţ, ceea ce o să se şi întîmple, şi iată că totul se va sfîrşi cu bine.
— Bine, îţi mulţumesc din toată inima, zise Bonifaciu zîmbind prietenos (singura data cînd îl văzuse Zlătişteanu zîmbind prietenos în douăzeci de ani şi mai bine de cînd îl cunoştea) şi suîngîndu-i mîna. îl bătu pe umăr şi pe căpitan.
— Mulţumesc, monşer. în alte împrejurări, v-aş ruga să staţi să bem un pahar de vin împreună, dar acuma vă rog să...
— Bineînţeles, te lăsăm, odihneşte-te, mîine trebuie să fii odihnit, exclamă grăbit Zlătişteanu şi începu să-1 împingă pe căpitan spre uşă.
Dar Bonifaciu nu se odihni în noaptea aceea. Fumă ţigări, gîndin-du-sc la ce făcuse pînă atunci: „De acuma înainte, dacă scap cu viaţă, nu mai rabd! Vor face ce vreau eu! Tot ce vreau eu, şi întocmai! Iar dacă nu se supun, pe care nu face ce vreau eu, îl zdrobesc! îl zdrobesc! La nevoie, îl ucid!"
Apoi, mai rece, se gîndi: „Nu mă pot apuca de dueluri. Un mort ajunge, de altfel, ca să se ferească şi viii. Şi un ministeriu trîntit ajunge, ca să-mi ştie de frică toţi!"
Stătu o clipă: „Dar dacă nu-1 omor? Ba da, o să-1 omor. Dar dacă mă răneşte el?"
încă o clipă. Rîse singur. „E şchiop, nenorocitul. O să-1 omor."
Spre dimineaşă făcu un duş rece, apoi îşi făcu iar ceai, şi anume negru de tot; bău una după alta vreo patru-cinci ceşti din esenţa aceea concentrată şi-şi aşteptă martorii. Cînd sosiră ei, era treaz, cu muşchii gata să tresară; simţea că ar fi putut sări peste un gard înalt, sau s-ar fi putut căţăra într-un copac, mai uşor decît pe vremea cînd era copil, cu patruzeci de ani în urmă, şi îi zvîcneau o leacă umerii şi mîinile.
Aceeaşi noapte. Michel Ipsilanti o petrecu altfel, cu totul altfel. Tot acasă. Dar nu într-o casă cu covoare admirabile orientale şi cu mobile false, în stilul, dar nu din epoca domniei lui Henric al II-lea, a lui Ludovic al XlII-lea şi al XlV-lea, cu lambriuri de tapiserie modernă şi tavanul pictat cu cer azuriu, nori şi nimfe; nu, casa lui era un
pavilion mic în curtea cu castani, imensă şi liniştită, a casei şefului familiei, văru-său Matei Ipsilanti. în acest pavilion, artistul cu veston dc catifea adunase mătăsuri brodate turceşti, tăvi de argint persane, covoare de rugăciune arabe şi Ghiordezuri cu focul liliachiu rarisime, un mic tablou flamand din veacul al XVI-lea reprezentind o scenă bi-hlică enigmatică, pe care nimeni n-o identificase, şi cîte un scrin mic şi vechi, sau o masă de joc de pe care un secol şi jumătate începeau să cojească marchetăria, sau o consolă de lemn aurită susţinută de putti1 grăsuni ale căror forme durdulii destăinuiau senzualitatea sculptorului dar şi-a amatorului; în această îngrămădeală caldă de ţesături preţioase şi mobile scumpe pe care risipise porţelanuri rare, Michel Ipsilanti se Irămînta, transpirat şi galben, în mijlocul prietenilor săi.
— Trebuie să i se explice! Trebuie să se ducă cineva la el, să-i spu-ie! E absurd, e oribil, ca un om să moară pentru aşa ceva! Explicaţi-i că e nebun, e dement, oameni buni! Sîntem oameni, sau fiare? Ce, o să ne asasinăm aşa? Nu există poliţie, legi, nimic?
— Vrei să te dezonorezi, Michel? N-o să mai poţi ieşi pe stradă, îi spuneau amicii, mîhniţi, dar care vedeau bine că după ce Bonifaciu Cozianu îl pălmuise, nu era altă ieşire. Michel Ipsilanti zăcea într-un fotoliu, agitat, cu ochii ieşiţi din cap de surescitare.
— Daţi-mi să beau ceva! Sună tu, puiule. Dar nu pot să mă bat, gîndiţi-vă, nu e de vîrsta mea! Sînt un om bătrîn!
— Ei, asta-i: n-ai un fir de păr alb!
— Dar sînt...
Voi să spuie „sînt infirm", dar nu putu. Era prea cochet, nu-şi putea mărturisi defectul. îi aduseră să bea coniac. Asta-1 mai înveseli, dar nu-i scăzu agitaţia. Se ridică şi se duse într-o cameră alăturată. Peste un sfert de ceas amicii se priviră. Unul spuse:
— Puiule, du-te tu să vezi ce face.
Puiul se duse şi-1 găsi în genunchi în faţa unei icoane, rugîndu-se cu lacrimi care-i curgeau pe obraji. îl ajută să se ridice din genunchi şi Michel Ipsilanti şopti:
— Lasă-mă; vreau să scriu ceva şi viu îndată.
îşi scrise testamentul şi veni după aceea să bea cu tinerii; aşa trecu noaptea. Dimineaţa, cu felinarele încă aprinse, căci aerul era cenuşiu
1 Statuete înfăţişîhd copii mici sau Amoraşi.
240
241
şi lumina puţină, trăsura lui Michel Ipsilanti ieşi din curte şi porni spre capul Podului, iar de acolo spre zăvoaiele de sălcii de la Herăstrău şi Bordei. Băuse zdravăn. Nu ştia cum aveau să se înfîmple lucrurile, dar simţea că la urmă totul se va putea aranja. Se uita pe fereastra trăsurii la cerul cenuşiu, spălăcit, care se luminase într-o parte cu fire de aur şi aramă ca într-un tablou de Rosa Bonheur; da, erau şi sălciile astea verzi, cu frunzele umede parcă, şi aerul umed şi proaspăt. îi era frig; se înfofoli mai bine în pardesiu.
Trăsura se opri, vizitiul sări jos şi deschise uşa. Michel Ipsilanti coborî maşinal. Apoi se uită împrejur. O trăsură oprită, trei bărbaţi în negru, un petic de păşune. Pe sub sălcii umblau încet, păscînd, cu capul în pămînt, nişte vaci. îl recunoscu, printre cei trei, pe Bonifaciu Cozianu. Simţi că-i vine greaţă, că i se înmoaie picioarele. Ceru, cu glas gîtuit:
— Dă-mi să beau ceva, că mi-e rău.
înghiţi din flaconul de buzunar al unuia din amici, care-1 ţinea în vremea asta să nu cadă. Cellalt stătea de vorbă cu bărbosul şi cu ofiţerul, martorii lui Cozianu. Bonifaciu îşi aruncase pălăria pe jos şi îşi scotea redingota. O aruncă şi pe aceasta tot pe jos şi începu să-şi descheie vesta. „De ce nu se uită la mine? se întrebă Michel Ipsilanti. De ce eu mă uit la el şi el nu se uită la mine?"
— Trebuie să rămîi în cămaşă, îi spunea cineva. începu să se dezbrace maşinal. Simţi frigul, dar pe dinăuntru îi era cald. Bărbosul veni cu două spade într-o cîrpă neagră. Michel Ipsilanti alese una. „Comme c'est curicux 1 - îşi zise el afectat şi alintat, dar în gînd -c'est comme un jeu d'enfants2." îi spuneau - el nu ştia bine cine, nu înţelegea prea bine, dar se supunea, docil, maşinal.
— Vino încoace. Stai aici. Aşa. Alt glas (domnul cu barbă, splendidă voce, da, îl ştiu, e Mănucă Zlătişteanu).
— Domnilor, începeţi la comanda mea, şi la comanda „Stai", vă daţi îndărăt cu un pas. Atenţiune. En garde. Aliezi3
Şi se dădu îndărăt un pas. Michel Ipsilanti nu-1 asculta. Se uite la Bonifaciu Cozianu, care, în faţa sa, fără guler şi cravată, cu cămaşa descheiată pe piept, în pantaloni negri şi pantofi de seară, uşori de
1 Ce curios!
1E ca un joc de copii.
3 în gardă. începeţi!
tot, de lac, se uita la pieptul lui, al lui Michel, şi întindea spada subţire şi lucioasă spre stomacul lui Michel. „Cît a îmbătrînit! Pare trist, rău, dur, amar... E nefericit. Săracul de el", se gîndea fără să vrea Michel Ipsilanti, urmînd cu vîrful spadei contra de cvartă pe care-o făcea Bonifaciu. Deodată Michel se trezi cu o lovitură atît de puternică pe spada lui, că fu cît pe ce s-o scape din mînă; lama sări la o parte, şi în golul rămas, Bonifaciu se fanda adînc. Michel trase cu desperare spada îndărăt în cvartă şi pară: tac, taci răsunară sec şi tare cele două bucăţi de metal. Şi în clipa aceea, cînd Bonifaciu sări îndărăt şi căzu iar în gardă, Michel se întrebă iar: „De ce nu se uită în ochii mei? Ce are cu mine omul ăsta? îmbătrîneşte, e cărunt; ce vrea? Vrea să mă omoarel şi gîndul acesta ţipă în el, ca o femeie în chinurile facerii. De ce? Ce are cu mine? Ce i-am făcut? De ce să mă omoare? El nu e om ca şi mine? Nu sîntem oameni vii, cu viaţă în noi? Cum s-o omorîm? Ce este el? Ce vrea? Ce e în el?" Toate gîndu-rile astea trecură ca fulgerul, amestecate însă şi neclare, prin mintea lui Michel Ipsilanti, pe cînd para cît putea de repede loviturile la corp ale lui Bonifaciu. Sudoare rece îi răbufni deodată din toţi porii. Se retrăgea pas cu pas în faţa acestui om subţire şi cărunt, care uitîndu-se cu o atenţie concentrată la spada lui Michel şi la stomacul acestuia, cam mare, se azvîrjea brusc cu vîrful spadei înainte, spre stomacul acela proeminent, neapărat decît de o cămaşă de olandă, udă de sudoare. Bonifaciu era serios, o leacă încruntat, cu buzele strînse, cam galben, cu ochii pătrunzători fixaţi pe trupul lui Michel Ipsilanti. Acesta ştia acuma, cutremurat brusc de deznădejde, că Bonifaciu vrea să-1 omoare. îi venea să fugă, dar îi era frică să nu fie împuns în coastă chiar în clipa cînd s-ar întoarce. Totuşi, trebuia să se retragă, să fugă...
Şi dădea mereu îndărăt. Alunecă, şovăi pe picioarele-i neegale, gata să cadă. Atunci simţi că Bonifaciu vine cu sabia sub a lui, în secundă, simţi o împunsătură de ac în dreapta sub coaste şi în aceeaşi clipă o izbitură de parcă i-ar fi repezit cineva un baston ţeapăn şi tare acolo sub coastă. Scoase un ţipăt uşurel, de mirare, cu o voce piţigăiată de tenor, şi văzu cu uimire două treimi din spada lui Bonifaciu ieşindu-i lui, Michel, din cămaşă, apoi mai mult: ce ieşea acum era roşu aprins, vopsit cu sînge proaspăt. I se făcu greaţă, se înmuie de tot şi căzu în şezut, pe iarbă.
242
243
Peste un minut, Bonifaciu, galben, îşi aprindea cu degete tremu-rînde o ţigară. La zece paşi de el, Michel Ipsilanti zvîcnea din picioare, culcat pe iarbă şi se întindea cu pumnii strînşi, ca un om somnoros. Ceilalţi se adunaseră împrejurul lui:
— Moare, domnule! Nu-1 putem căra! strigă cineva.
— Ce faci, frate? Ia-1 pe dedesubt, nu aşa! De sub umeri! strigă altul, surescitat.
Bonifaciu îşi adună de pe jos redingota, vesta, cravata, gulerul, pălăria şi se duse să se îmbrace în trăsură. Nu simţea nimic. Se mira că nu simte nimic. „Asta a fost tot?" îi venea să spuie.
Seara, cînd intră în şedinţa de la Cameră, îl primi o tăcere mormîn-tală, dar nici un zîmbet. Se uitau la el cu curiozitatea lacomă şi sumbră a animalului uman în faţa limitelor omenescului. El, împietrit, se duse la locul său obişnuit şi se aşeză. Locurile din dreapta şi din stînga rămaseră neocupate.
Iar tîrziu, noaptea, cînd se întoarse acasă, Constantina îl aştepta, aşezată la o masă în antreu, lîngă o lampă aprinsă. Cînd intră el, se ridică şi-1 aşteptă să se apropie.
— Ce-ai făcut? şopti ea. Era gălbejită, cu ochii umflaţi şi roşii, tulburi, cu buzele albe. Ce-ai făcut?
Bonifaciu nu răspunse. Ea ridică mîinile, dar nu ştia ce să facă cu ele.
— De ce? Mi-ai gonit singurul prieten... şi l-ai omorît pe nenorocitul ăla... de ce? gemu ea, cu glas spart. Şi izbucni, suflîndu-i în nas miros de coniac: De ce? Că nu mă iubeşti! Nici măcar nu mă iubeşti!
El făcu un pas, să treacă pe lîngă ea, şi-i spuse peste umăr, tăios, şfichiuitor:
— Nu fiindcă te iubesc pe dumneata fac ce fac, ci fiindcă mă iubesc pe mine!
Şi trecu mai departe, spre odaia lui.
VII
Satisfacţia de-a fi ministru îi veni lui Bonifaciu Cozianu prea tîrziu ca să-i mai dea o bucurie deplină. „Mi se datora. Bine că s-au trezit", se gîndea el cu o trufie posomorită în trăsura care-1 ducea la palat, într-o zi rece şi ploioasă de început de primă-
vară, în 1888. Pe cînd cobora din trăsură, urca treptele peronului, intra sub marchiză, în sala de gardă, urca treptele spre prima anticameră, întîlnea colegi membri ai noului guvern, strîngea mîini întinse şi schimba salutări cu cei sosiţi mai înainte, atîta era în mintea lui: satisfacţie morocănoasă şi trufie gata-gata să izbucnească în nemulţumire, „în definitiv, sînt prim-ministru? Nu sînt. Sînt unul din atiţia oameni care sînt sau au fost miniştri. Nu e mare lucru", se gîndea el, privindu-şi colegii din care pe vreo doi îi dispreţuia pentru lipsă de caracter şi pe alţii, mai numeroşi, pentru prostie.
în sfîrşit, sosi şi primul-ministru, bătrîn, înalt şi demn, care-şi purta arătos şi în evidenţă obîrşia din împăraţi bizantini şi principi ai Valahiei. în urma lui, se înşirară în salonul de alături, în faţa unor tablouri care înfăţişau Logodna Sfintei Fecioare, un Nobil spaniol de Greco, în haină neagră cu guler rotund ca un talger, şi pe Estera primind supunerea lui Haman, de Rembrandt. Erau culori strălucitoare, vibrante, gesturi de o nespusă şi aproape supraomenească nobleţe, sau de o adînc omenească cruzime melancolică, în femeia îmbrăcată într-o mantie de aur, care-1 dispreţuieşte pe marele funcţionar în haină de un roşu violet, stins şi somptuos. în faţa acestor imagini, aştepta şirul de domni burtoşi în fracuri negre cu decoraţiile la gît şi pe piept, unii cu cordoanele de moire albastră sau roşie sau verde peste veste, şi toţi cu capete mustăcioase sau bărboase, cu fălci masive, cu guşi grele, cu ochii stinşi de vîrstă, mîncare multă şi tensiune nervoasă. Numai unul sau doi aveau viaţă în ei, încă nu erau satisfăcuţi, sătui, dar şi pe ei îi cioplise aspru şi grosolan lăcomia de putere, avere şi plăceri. Bonifaciu Cozianu, om cărunt, era cel mai tînăr dintre ei. Se plictisea, posac.
Intră în salon regele, în uniformă albastră de general de divizie, cu pantaloni lungi şi lampasuri roşii. Era mărunţel, subţire, cu părul şi barba mare şi cu faţa netedă a omului care n-are patimi şi nici nu gîn-deşte mult; îi întinse mîna primului-ministru şi falnicul bătrîn cobo-rîtor din împăraţii bizantini şi voievozii Ţării Romîneşti se înclină şi i-o sărută.
„Trebuie să fii boier mare ca să fii în halul ăsta de slugă, se gîndi Bonifaciu, dispreţuitor. Mama ta de lichea bătrîna." Ştia de obiceiul ăsta al primului-ministru, dar nu asistase niciodată la «eenă. Se uită cu ostilitate la micul boier neamţ ''intr-o familie mult m:> recentă decît I
244
245
Cantacuzinilor sau a Brîncovenilor, care-i privea pe toţi cu o calmă şi demnă răceală, pe cînd primul-ministru spunea cîteva cuvinte şi-i prezenta. Regele începu să le dea mîna. Ei se înclinau adînc, parcă gata să urmeze exemplul primului-ministru. Bonifaciu era al patrulea. Se înclină mai puţin decît ceilalţi şi întinse mîna. Fu cît pe ce să tresară, dîndu-şi seama că regele îi întinse numai două degete. Era prea tîrziu: luat prin surprindere, i le strînsese, şi regele trecuse mai departe.
Tot restul ceremoniei nu mai însemna nimic pentru Bonifaciu. înjura în gînd, fierbînd de furie. „Dumnezeii tăi de neamţ obraznic! Nu-mi întinde mîna de loc! Ce-mi trebuiesc mie degetele tale? Fii politicos, ori te bag în mă-ta!" îi spunea Bonifaciu în gînd regelui. Dar gura îi era mută. Ce-i drept, răspunse prin da şi nu la două întrebări ale regelui, dar nu făcu nimic ca să-şi arate demnitatea întreagă, neînfrîntă de obrăznicia monarhului. Plecă mut, urlînd de furie în sinea sa. „Aşa le fac eu administratorilor mei de la moşii - dar între dumneata şi mine nu sînt relaţiile astea!"
Şi totuşi, erau. Ştia foarte bine că nici nu are cu cine să discute această atitudine a lui, că nu-1 va înţelege nimeni: era doar limpede pentru oricine, afară de el, că regele e stăpînul şi că fiecare în faţa lui se face mic, se frînge de şale şi pupă mîna sau bîiguie, prostit de respect şi umilinţă.
Bonifaciu petrecu cîteva zile frămîntîndu-se cu ideea de-a-şi da demisia şi a se retrage din viaţa publică. Şezînd pe banca miniştrilor la Cameră, sau în trăsura care-1 ducea la minister, sau la cabinetul lui ministerial, se gîndea cu ciudă amară şi desperată cîţi stăpîni are: pe Ienache Balaban, pe rege, pe negustoraşii şi moşierii provinciali, pe bătrînii boieri mari din comitetul partidului conservator, care la rindul lor se umileau în faţa neamţului - zece stăpîni, o sută de stăpîni, o mie de stăpîni pe care-i dispreţuia şi-i detesta, dar cărora trebuia să le zîmbească, în faţa cărora trebuia să facă sluj, să se încovoaie. „Destul! N-am nevoie! Nu mai vreau! Gata! gemea el, scrîşnind de ciudă şi de turbare, aşezat la un mare birou de Boulle. Asta mi-a trebuit? Asta am ambiţionat? Poftim: sînt servit. Ce-am căutat, am găsit. Halal! Halal de mine!"
246
Nu: avea să-i facă neamţului una, la prima audienţă; o să-i întindă tot două degete! N-o să ştie decît ei doi, şi neamţul o să-şi bage minţile în cap!
Dar audienţa nu veni curînd. în schimb, izbucniră în primele zile ale lui aprilie răscoale ţărăneşti în judeţele din jurul Bucureştilor, şi în vremea aceasta avu Bonifaciu unele satisfacţii mai mărunte, care nu puteau compensa marea şi mistuitoarea lui nemulţumire.
Astfel, într-o zi, sosi la minister şi trecu repede prin anticameră. Deputaţi corpolenţi, gazetari care afectau gulerul a l'artiste, pălăria rotundă şi lavaliera, ofiţeri încorsetaţi, mustăcioşi şi plini de eghileţi şi brandenburguri, cucoane în primele mantouri de primăvară, cu primele pălării cu flori şi cu pene şi care părăsiseră manşonul şi boa pentru mănuşile glasate şi umbrelă, aşteptau, cucoanele şi parlamentarii bătrîni şezînd în fotoliile de piele cafenie, iar ceilalţi în picioare la ferestre sau după perdele, stind de vorbă cu glas scăzut, cu ochii la trăsurile ce treceau pe stradă, în şir, cu acoperişurile ude. Bonifaciu trecu printre ei cu paşii săi repezi şi elastici, salutînd scurt în dreapta şi în stînga persoanele cunoscute. Cu coada ochiului îl zări pe Walter Apostolescu, se întoarse şi-1 salută cu o cordialitate de suprafaţă; observă cu satisfacţie paloarea şi aerul întunecat şi îngrijorat al lui Walter. O dată intrat în cabinet, se aşeză la marele birou negru împodobit cu aramă, argint şi sidef, lîngă statueta care înfăţişa o Victorie cu trompeta în mînă. Afară era urît şi ploua, se aprindeau primele becuri de gaz. Şeful de cabinet era tînărul Alexandru Lascari, fiul cel mai mare al Davidei, care la douăzeci şi cinci de ani avea o gravitate şi o mohoreală cu totul nepotrivite la vîrsta lui, dar Bonifaciu îl luase şef de cabinet fiindcă-i era nepot. Junele Lascari, în veston negru şi pantalon de culoarea oului de raţă, cu gulerul răsfrînt care începea să fie la modă ca şi cravata îngustă, cu două capete libere ce cădeau pe piepţii cămăşii, se apropie şi-i puse lui Bonifaciu pe birou o listă. .
— Ia să vedem, zise Bonifaciu, şi începu să murmure numele solicitanţilor.
— Doamna general Ascherliu, zise el. A aghiotantului prinţului de coroană?
247
— Da - spuse tînărul Lascari - vrea să vă vorbească în legătură cu nişte proprietăţi pe care le are în Vlaşca.
— Spune-i să poftească.
Doamna Ascherliu intră, fîşîind din rochie, şi-i întinse lui Bonifaciu o mînă înmănuşată pînă la cot. Era o femeie de aproape treizeci de ani, trandafirie, blondă, cu ochii căprii, cu gura frumoasă, mai ales cînd rîdea: făcea gropiţe în obraji chiar şi cînd vorbea. Era în rochie de un albastru pal bătînd în cenuşiu, cu un mantou albastru închis şi pălărie albă, mănuşi albe, umbrelă albastră; rîdea, privind cu agerime pe şeful de cabinet care închidea uşa, apoi pe Bonifaciu, drept în ochi, prea direct, prea fix. Bonifaciu înţelese îndată despre ce e vorba. „Pofteşte - se gîndi el - nu mă împotrivesc."
— Sînt tare îngrijorată - excelenţă, spunea madam Ascherliu, pri-vindu-1 mereu foarte adînc, drept în ochi - moşiile noastre de la Lespezi şi de la Ziliştea sînt ameninţate de răscoale; vă închipuiţi ce pierdere ar fi să ne devasteze...
— Nu vă temeţi de nimic, coniţă; voi avea grijă.
— Vei avea grijă ca de toată lumea, spuse ea zîmbind. El zîmbi de asemenea:
— Incomparabil mai mult decît de toată lumea. Doamna Ascherliu nu e toată lumea.
— Eşti foarte amabil, dar nu te cred.
— Dacă începeţi de pe acum, cum o să mă credeţi mai tîrziu, cînd o să vă vorbesc de cine ştie ce lucruri şi mai importante... admiţînd că mă veţi accepta nu numai ca apărător al ordinii publice şi al proprietăţilor dumneavoastră, ci şi ca... dacă-mi permiteţi, admirator.
Vorbea foarte serios, aproape rece, dar cu licărire în ochi pentru care, pe vremuri, Cleopatra, cumnată-sa, îi spunea: „Ah, ce parşiv eşti!"
— Sînteţi ironic, domnule Cozianu, rîse madam Ascherliu. Rîdeţi de o biată femeie care are nevoie de ajutor!
— Nu, doamnă. Nu rîd de loc - spuse Cozianu, zîmbind - fac un tîrg. De ce am puterea, dacă nu ca să abuzez de ea? Nu vă ofer sprijinul meu decît plătit!
Surîsul lui rece, mai mult din ochii care-i luceau în cap, o făcu pe doamna Ascherliu să înţeleagă prea mult.
248
— Cum plătit? Ce-aş putea eu oferi în schimb? zise ea rîzînd nervos, tulburată şi destul de stînjenită de ceea ce i se părea brutalitate grosolană la Bonifaciu. Se juca cu micul ceasornic de aur bătut în briliante pe care-1 purta de un lanţ atîrnat de gît, ca pe un medalion. Bonifaciu se înclină galant, privind-o mereu fix şi cu un aer absorbit, cucerit şi murmură, serios:
— Vă cer să-mi oferiţi în schimb o ceaşcă de ceai... sau primul dans la primul bal unde-o să ne întilnim. La alegere. Altfel, nu trimit trupe la Lespezi, nici la Ziliştea.
Doamna Ascherliu izbucni în rîs:
— Eşti şarmant, domnule Cozianu. Vei avea ceaşca de ceai, şi dansul; şi (spuse asta mai grav, privindu-1 cu o dulce şi copilărească seriozitate naivă, pe care şi-o studiase în oglindă) chiar şi prietenia mea. îţi mulţumesc... şi sper că te voi vedea pe la mine; miercurea sînt întotdeauna acasă pentru prieteni.
— Miercuri e mîine, spuse serios Bonifaciu, privind-o ţintă, înclinat respectuos.
— Da? Atunci... mîine! rîse ea, iarăşi tulburată.
— Şi nu numai mîine, zise grav Bonifaciu, înclinîndu-se şi salu-tînd-o. Ea îi întinse mîna şi el sărută mănuşa, apoi îi strînse mîna. Doamna Ascherliu se roşi, păru zăpăcită, emoţionată, dar Bonifaciu începu să-i vorbească lucruri indiferente şi o conduse pînă la uşă, deschise uşa, îi făcu loc să iasă, mereu vorbind. Apoi se întoarse să se aşeze la birou. Se gîndea: „Nu e rău; şi-o să-mi prindă bine. Cum naiba face să roşească?"
Junele Lascari intră iarăşi.
— Domnul Apostolescu, spuse rece Bonifaciu.
Walter intră, vădit îngrijorat. Bonifaciu îi intinse mîna cu gravitate.
— Ce e cu dumneata? Bine-ai venit. Ce mai e pe la voi? Pari cam obosit. Cînd ai sosit? Ia loc.
— Azi-dimineaţă, cu diligenta; sînt mort de oboseală, n-am dormit de loc. Salvează-ne, cherami, nu ne lăsa!
— De ce să vă salvez? Ce s-a întîmplat?
— Păi... Dobrunu! Nu-i ştii pe ţăranii de-acolo? De trei ani vîr bani în instalaţii şi inventar, şi se poate face totul praf într-o noapte!
249
— Ei, n-o lua şi dumneata aşa în tragic, spuse Bonifaciu cu nepăsare. Walter Apostolescu îl privi deodată atent şi destul de speriat.
— Ce mai face coana Cleopatra? întrebă Bonifaciu cu o politeţe rece.
-— E desperată, a venit cu mine aici, voia să te vadă, să-ţi spuie cît e de îngrijorată, răspunse Walter Apostolescu, cu ochii în pămînt. Bonifaciu ştia că Walter a născocit pe loc dorinţa Cleopatrei să-1 vadă pe el. Răspunse tot atît de rece şi de nepăsător:
— O voi vedea cu mare plăcere, să poftească.
— Dar... cu Dobrunul cum rămînem? întrebă Walter Apostolescu. Bonifaciu se uită pe o hartă a ţării atârnată pe un perete şi punctată su steguleţe roşii, albastre şi albe.
— Vine spre Dunăre, murmură el. Da, se cam apropie mişcarea... Uite, acolo e situaţia răscoalelor.
Walter se ridică să vadă, şi se întoarse îngrozit:
— De jur împrejur! Tot judeţul e răsculat!
— Deocamdată Dobrunul dumitale nu e atins - spuse rece Bonifaciu - dar sînt sorţi să ajungă jocul şi acolo.
— Şi... se iau măsuri, nu? întrebă Walter.
— Fireşte.
Urmă o tăcere. Walter Apostolescu se uită la Bonifaciu, care-şi aprindea o ţigară. îngînă:
— Şui că ea, Cleopatra, regretă... atunci, cînd nu te-a putut ajuta...
— Cînd? întrebă prompt Bonifaciu, privindu-1 ţintă, ostil.
— Atunci... cînd ai avut nevoie de bani... bîigui Walter Apostolescu încurcat de ciudata atitudine a lui Bonifaciu. Walter era la fel de frumos şi de elegant ca totdeauna, dar stinghereala îl făcea să pară nătărău şi stângaci; frica de-a pierde aproape o sută de mii de franci, vîrîţi în maşini, vite şi clădiri, îl prostea şi-i lua toate mijloacele.
— Cînd a fost asta? întrebă Bonifaciu. Nu-mi amintesc. Trebuie că ai înţeles greşit ceva ce ţi-a spus. Eşti obosit; du-te de te odihneşte, iar eu voi telegrafia la N.să văd ce se mai întâmplă prin judeţ, şi pe la Dobrunul dumitale, bineînţeles.
Şi cu aceste cuvinte politicoase dar reci, se ridică şi-1 conduse pe Walter Apostolescu pînă la uşă. Rămas singur, îi făcu semn şefului de cabinet:
250
— Alexandre, pofteşte-i pe gazetari, iar dumneata telegrafiază colonelului Mavromihali să nu se ocupe de apărarea moşiei Dobrunu, a domnului Walter Apostolescu, decît săptămîna viitoare. Vezi sâ formulezi în aşa fel, încît să înţeleagă numai el şi să înţeleagă că ţin foarte mult la asta. Dobrunul la urmă! Pacificare cît voieşte, preven-ţiunea tulburărilor, niciodată!
— Am înţeles, spuse junele Lascari şi ieşi să-i poftească pe gazetari. Dar reintră îndată.
— Nene, au sosit vreo treizeci de arendaşi şi de proprietari din Ilfov şi te roagă să-i primeşti. Sînt speriaţi rău.
Bonifaciu îl aţinti cu o privire rece.
— Dacă eşti stăpîn pe limbă şi nu mă trezesc că-mi spui „nene" de faţă cu cineva, bine; dacă nu, află că te dau afară în minutul cînd îţi scapă „nenele" din gură! Pofteşte-i împreună cu gazetarii.
Alexandru nici nu zîmbi.
— Las' pe mine, unchiule, murmură el calm şi deschise uşa.
— Domnilor, poftiţi. Excelenţa sa îi roagă şi pe domnii proprietari să intre.
Cabinetul se umplu de lume. Bonifaciu, în picioare la birou, saluta dînd din cap pe oamenii cunoscuţi: redactorul ziarului guvernamental, cîţiva mari proprietari din judeţ. Se gîndea: „Acum e. momentul să obţin de la socru-meu zestrea Constantinei". Şi, pe cînd un servitor aprindea becurile de gaz în florile de sticlă mată ale candelabrului, Bonifaciu, luminat de sus (nu se vedea decît fruntea joasă, plată, sprâncenele stufoase, mustaţa pe botul proeminent şi, în umbra adîncă de sub frunte, sticlirea ochilor), începu să vorbească, mereu în picioare. Ştia că domnii bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi, cu capete adesea grosolane, cu cefe groase şi feţe congestionate, sînt alegători, oameni influenţi. „Ăştia trebuie să mă ştie omul tare, cum şi sînt", se gîndea el. De aceea, vorbi pe un ton dur, tăios, brutal:
— Domnilor, situaţia e în mîna guvernului. S-au luat toate măsurile de trebuinţă, spre pacificarea satelor răsculate, prin persuasiune sau, la nevoie, prin forţă.
— Ce persuasiune, excelenţă? întrerupse unul din marii proprietari, om cu mustăţi mari, cărunte, şi cu vinişoare roşii în albul ochilor
251
bulbucaţi. Ard condicile de învoieli, bat administratorii şi primarii! O să se apuce să devasteze conacele! Bonifaciu se întoarse spre gazetari.
— Domnilor de la ziare: ziarele dumneavoastră contribuiesc foarte mult a mă opri să iau măsuri mai energice, căci unele foi care confundă democraţia parlamentară cu anarhia ne numesc asasinii ţăranilor. Dar eu vă făgăduiesc pe cuvîntul meu de onoare că acel director de ziar care mai publică asemenea insulte îmi va da socoteală mie personal! Eu nu tolerez a fi numit asasin!
Şi se uita împrejur, din ochi în ochi, de la om la om. Ştia ce gîn-deau, şi-i dispreţuia fiindcă le era frică să-i spuie în faţă. Urmă:
—- Ţăranii se potolesc cînd văd trecînd prin sate armata. Dar după ce se conving că se trage în vînt şi că armata a părăsit satul, se răscoală iar, zicînd: „ Haideţi, mă, că se trage ca la nuntă!" Vor vedea ei că nu se mai trage ca la nuntă!
Iarăşi tăcere. Un arendaş fălcos, cu fruntea joasă şi părul tuns perie, vorbi jalnic:
— Nu mai întrebuinţaţi delicateţuri, excelenţă, că dacă în două zile nu-i potoliţi, se întind răscoalele în toată ţ?ra!
— Nu se vor întinde! exclamă ritos Bonifaciu. Să nu mai împiedice presa ca oamenii de bine să-şi facă datoria faţă de ordinea publică! Iar domnii arendaşi şi proprietari să se unească cu mine, şi ordinea va fi restabilită!
— Aşa trebuie vorbit, zise unul din arendaşi, de undeva din fundul încăperii, cu o asemenea satisfacţie şi uşurare în al său „a-şa" încît vreo cîţiva se înveseliră şi începură să rîdă.
— Mîine la zece ore înainte de prînz, poftiţi pe la mine, domnilor, şi vă voi comunica ce s-a mai făcut, spuse Bonifaciu ceva mai prietenos şi îi salută cu o înclinare mîndră din cap. Rămase singur. Tî-nărul Lascari intră.
— Sînt impresionaţi. Eşti un om tare, nene, zise el. I-ai făcut praf. Bonifaciu nu catadicsi să răspundă, ci-i spuse să introducă pe cineva care aştepta în anticameră. Continuă să dea audienţe pînă tîrziu.
— Mai e cineva? întrebă el în sfîrşit.
— Doamna Apostolescu, spuse şeful de cabinet. Bonifaciu se uită la el gînditor, apoi spuse:
252
— Pofleşte-o înăuntru. Nu mai primesc pe nimeni. Sînt plecat de la minister.
Cleopatra intră şi începu să vorbească repede:
— Ce bine îmi pare că te văd, va să zică aşa arată biroul tău, aşa e un cabinet de ministru, n-am fost niciodată, ştii, acuma e prima oară, ce bine îmi pare că eşti ministru tocmai acum cînd avem nevoie de sprijin, ştii în ce pericol ne aflăm. Walter e desperat, şi între noi fie vorba, de ce-mi porţi ranchiună mie? Bietul Eustaţiu nu putea atunci, îţi jur că nu putea, eu cunosc chestiunea, ştiam totul...
— Da, spuse scurt Bonifaciu. Cleopatra amuţi brusc. Se priviră, ea cercetător şi neliniştită, el studiind-o cu un aer absorbit, care o tulbură.
— Ce te uiţi aşa la mine? întrebă ea, rîzînd nesigur.
— Mă uit să văd dacă te-ai schimbat, şi cum, spuse el.
— Şi? M-am schimbat? întrebă ea cu o cochetărie care ascundea emoţia şi chiar frica.
— Eşti ceva mai plină... spuse Bonifaciu zîmbind.
— Şi ce, aşa nu-ţi mai plac? întrebă ea provocator. înţelesese despre ce era vorba, şi se resemnase: acum juca jocul. Bonifaciu se ridică, ocoli biroul şi-i luă mîna, pe care i-o sărută. în acelaşi timp, o ridică de subsuoară, o întoarse spre un colţ al cabinetului său ministerial, unde era o canapea mare de mătase cu două fotolii, şi o împinse uşurel pe Cleopatra într-acolo.
Mai tîrziu, Cleopatra îşi punea acele în păr, cu ochii la el care, cu mîinile la spate, se uita pe fereastră. Cleopatra întrebă:
— Eşti ocupat? Ce faci în noaptea asta?
— Lucrez, răspunse el fără să se întoarcă. Cleopatra îşi puse pălăria în faţa geamurilor bibliotecii, ce-i ţineau loc de oglindă, apoi întrebă:
— Nu-mi ţii mantoul?
Bonifaciu se întoarse şi-1 luă de pe un fotoliu unde era aruncat ghem. 1-1 ţinu să-1 îmbrace, apoi, ţeapăn, o aşteptă să-şi puie mănuşile. Cleopatra simţea ceva. Zăbovea. Dar Bonifaciu aştepta, mut, să plece.
— Ei, te las, spuse în sfîrşit Cleopatra în mijlocul cabinetului.
— Sărut mîna, murmură Bonifaciu, înclinîndu-se.
253
Ea zîmbi galeş:
— Nu-mi dai un pupic?
Cozianu se aplecă şi o sărută pe obraz, cu un aer plictisit.
— Cam mahmur eşti, nenicule; din atîta lucru? zise ea. Ce, ai îmbătrînit?
— Nu, dar nu-mi mai placi dumneata ca pe vremuri, spuse Bonifaciu zîmbind rece. Ea se schimbă la faţă, dar nu îndrăzni să-i răspundă veninos, cum îi venise. Avea nevoie de el. Pierdea aproape o sută de mii de franci.
— Mereu amabil, rîse ea silit. Ei, te las; tu, mie, îmi placi ca pe vremuri, să ştii. Pa! Şi nu uita Dobrunul!
— Nu uit nimic, zise Bonifaciu. Ea, în uşă, se opri.
— Ce vrei să spui?
— Că nu uit nimic, repetă Bonifaciu, sec. Ea se schimbă iar la faţă.
— Ce? Vorbeşti de chestiunea cu banii?
— Da.
— Cum, şi de-aia n-ai să ne aperi Dobrunul? Deşi te-ai culcat cu mine?
— Da, spuse Bonifaciu şi sună. Cleopatra pălise. Se uita la el cu ochi negri de tot, înnegriţi de ură.
— Cîine! Cîine! scrîşni ea.
— Hai sictir, murmură calm Bonifaciu. în clipa aceea intră tînărul Lascari.
— Condu-o pe doamna. Sărut mîinile, coniţă.
Şi se întoarse să se aşeze la birou. Stătu o clipă singur, să-şi aprindă încă o ţigară. Apoi ridică ochii: intrase şeful de cabinet.
— Depeşele, zise Bonifaciu. Tînărul Lascari dispăru şi se reîntoarse cu un dosar ticsit de telegrame. Bonifaciu începu să le răsfoiască. Ochiul îi prindea în fugă cîte o frază: „ Vidra ţăranii răsculat din nou... Rănitzi cîtziva călăraşi... La Prundu proprietatea dini Bellu, s-au răsculat locuitorii... ordonat a trage focuri, căpitan Gheorghiu... Hereşti ţăranii răsculat pricina administratorului care a necinstit vreo 25 fete... opt agitatori arestaţi unul grav rănit pe moarte... Comana răsculat dus arendaş cerînd porumb sub motiv că ar muri de foame... satele vecine cu corn. Prundu e răscoală, locotenent Fuiga grav
254
bătut... regimentul 6 dorobantzi a fraternizat cu tzeranii... căpitan Hratu prizoner al rescolei în Grădiştea... un soldat a murit pe drum şi a fost adus mort în cărutză, celălalt grav rănit la cap". Bonifaciu împinse de la sine, peste birou, dosarul.
— Vezi, Alexandre, zise el. Şi ia-ţi notă. Un bilet domnului Marghiloman, ca să fie daţi în judecata Curţii Marţiale rezerviştii care l-au părăsit pe căpitanul Bratu la Grădiştea; cu mulţumiri şi amabili-lăţi. Ordin telegrafic la comandanţii de trupe trimise la sate: trei somaţii fără interval, şi pe urmă să tragă în carne vie. O depeşă colonelului I .ahovary, să trimită un pluton de cavalerie la moşia Leşi a prinţului Cantacuzino, şi vezi cine e la Focşani, să aibă grijă de moşia bătrînu-lui Marghiloman.
Şi urmă să vorbească, liniştit, limpede, ţinînd seamă de interesele tuturor membrilor influenţi ai partidului, de interesele prietenilor şi cunoscuţilor lui, de moşiile Lăscăreştilor şi ale lui socru-său, Mavromihali. Se făcuse noaptea tîrziu cînd veni un secretar cu ultimele telegrame de la prefecţi. Una din cele dintîi spunea că: „moşia Dobrunu a dl ui Walter Apostolescu devastată, tzeranii intrat cu plugurile şi împărtzit proprietatea, trimitetzi trupe altfel imposibil a-i aduce la raţiune". Bonifaciu Cozianu puse la o parte telegrama. îşi aducea a-minte de satul Dobrunu, căldura, plopii, praful, cîmpul care mirosea a flori aromatice, cumpenele uscate în văzduhul fierbinte, ţăranul mort, cel care şedea şi ofta după ce fusese pălmuit, trupul lui Eustaţiu între maldărele de crini, batista pe obrazul mortului. „Trebuiesc ţinuţi în friu. Trebuie să le frîngem şira spinării, să nu se mai mişte."
— Telegrafiază prefectului din N... să suprime cu cea mai mare energie răscoala de la Dobrunu, şi trimite vorbă la Ministerul de Rezbel să-i puie la dispoziţiune un escadron de călăraşi. Dar să nu • •arc cumva să fie recrutaţi prin partea locului! Şi, Alexandre, fă o viziiă domnului Apostolescu, trebuie să fi tras la „Grand Hotel" sau la Brult, şt arata-i copie după depeşa asta, spune-i regretele mele, şi am dat poruncă să i pună cu botul pe labe pc ţărani. A pierdui el cîteva mii de poli. rtar de-acu înainte cel puţin o să-şi muncească moşia linişuL.
255
„Ăstuia în schimb i-am fost slăpîn eu! Şi ţăranilor le sîntem stăpîni noi!" se gîndea Bonifaciu cu o sumbră şi amară satisfacţie, gîndin-du-se că stăpînii lui, în schimb, erau neclintiţi.
In curînd avu satisfacţia de-a deveni amantul doamnei Ascherliu, aşa cum se aşteptase din prima clipă. Dar asta nu-i putea sătura trufia turbată. Căci, tot cam pe atunci, regele primi în audienţă pe miniştrii care cord'<seseră ceea ce Monitorul Oficial numea „pacificarea locuitorilor răsculaţi de instigatori necunoscuţi". Şi, vreme dc o noapte întreagă, P-onifaciu se pregăti să-i întindă regelui două degete. încă ur-cînd scănlc spre salonul unde avea să-i primească regele, se gîndea: „Nimeni n-o să ştie, afară de el. Deci, n-are decît să înghită obrăznicia şi să încă; n-are de ce să protesteze, să spuie şi altcuiva. Bineînţeles, o să mă ţie minte. N-o să mă ierte niciodată. Cînd o să vie bătrî-nul sau alt prim-ministru să-i propuie un nou cabinet, o să ceară să mă scoată pe mine personal. Sau nu; poale că are să disimuleze; dar dacă ajung eu ?cful partidului, o să refuze să stea dc vorbă cu mine şi-o să însărcineze sistematic pe altul să formeze guvernul: de unde, defavor evident, iipsă de încredere a ciracilor, şi rămîn singur, fără perspectiva puterii. Cum? De frica lui, să accept aceste maniere insolente? Să-i pup mîna şi eu, ca licheaua aia cu părul alb? Nu! Niciodată! Mai bine vă duceţi dracului cu toţii, plec la ţară şi nu mă mai vîr în ciorba asta scîrboasă! Nu-mi trebuie politică! îmi trebuie mîndria mea, demnitatea mea, onoarea mea!"
îl văzu cu ură neputincioasă şi cu detestare pe neamţ cum le întinde mîna celorlalţi, cu o demnitate glacială, fără să dea din cap măcar, şi uitîndu-se în creştetul lor cum stăteau îndoiţi în două în faţa lui, frînţi din şale de respect. „Boieri sînteţi voi? scrîşnea în sinea sa Bonifaciu. Luaţi-1 la palme! Nu vă e ruşine?"
— Pună ziua, tomnule Khozianu, spuse regele cu oarecare bunăvoinţă (îi plăcuse fermitatea necruţătoare cu care înăbuşise răscoalele). Şi-i întinse două degete: arătătorul şi mijlociul. Cu capul vîjîind, cu măselele încleştate, Bonifaciu Cozianu simţi că i se urcă ceva în gît, că-1 trec sudorile. îi venea să urle, să-i cîrpească neamţului două perechi de palme, să-i zboare măselele din gură. Cu o încordare uriaşă îi întinse două degete, dar pe drum mîna i se deschise sub o forţă
256
necunoscută, mai mare decît puterile şi voinţa lui, şi strînse cu toată mîna cele două degete ale regelui care trecu indiferent mai departe.
VIII
Marele bărbat de stat, eminentul om politic, elocventul debater, liderul partidului conservator era în 1898 un om cărunt, aproape alb, aproape un moşneag. Trupul i se în-groşase, părul i se rărise pe creştet, obrajii palizi îi cădeau, botul brutal se ascundea sub o mustaţă sură, mîinde începuseră să se zbîr-cească şi erau pline de pete de ficat. Ţinea în mîinile acestea împodobite cu un singur inel cu stemă, cărţile de joc. Juca cu un domn bătrîn şi două cucoane tinere. împrejur, pereţi îmbrăcaţi în stejar înnegrit. în colţuri, armuri lucioase, cenuşii. Pe pereţi, capete de mistreţi şi de urşi şi coarne de cerb. Pe jos, covoare englezeşti, albastre, triste, şi pe covoare fotolii Louis XIII şi Louis XIV, ţepene şi solemne. Gramofonul cînta în salonul alăturat, unde aghiotanţii dansau cu tinerele doamne de onoare ale principesei de coroană. Principesa Măria vorbea cu una din ele, doamna Teodoru-Kostaki, şi cu doamna Ascher-iiu. Aşezată într-un fotoliu, prinţesa tricota, doamna Teodoru-Kostaki şedea pe un scaun cu spetează, cu o carte deschisă în poală, dar fără să citească (făcuse lectură cu voce tare pînă atunci, din poeziile lui Dante Gabriel Rosetti), iar doamna Ascherliu pe un puf rotund de mătase, cu rochia înfoiată împrejur. Era acuma trecută bine de treizeci de ani, se îngrăşase, dar tot trandafirie, tot cu gropiţe, tot cu ochi căprii foarte dulci, tot blondă cu cîrlionţi zbîrliţi la ceafă şi pe la urechi. Se auzi de la masa de joc (o masă Marie-Therese, de lemn chihlimbariu, cu o roză a vînturilor de marchetărie în mijloc) un glas scurt, tăios, posac:
— Vous avez mal joue, madame.'
— Ce urs e domnul Cozianu, spuse pe englezeşte principesa Măria. E foarte drăguţ, he's very nice, dar ce urs! Tocmai de aceea îmi place - fiindcă e urs.
1 Aţi jucat greşit, doamnă.
257
— De li distanţă urşii sînt drăguţi, spuse doamna Ascherliu, rîzînd. La distanţă. Sau împăiaţi.
— Se p^ie că parlamentul tremură în faţa lui, spuse principesa; doamna Tcodoru-Kostaki însă răspunse:
— Ei, sînt şi alţii, e domnul Carp, e domnul Maiorescu, domnul Filipescu, domnul Alexandru Lahovary, quite a Iot of interesting people'; nu e numai el.
— Eu ar- spus că ceilalţi tremură în faţa lui, my dear, n-am spus că e singurul, zise principesa.
— Cer iertare alteţei voastre; nu înţelesesem. Da, se pare că e destul de temut.
— Şi destul de puţin iubit, spuse doamna Ascherliu.
— Ce ai astă-seară? Eşti pornită împotriva bietului domn Cozianu! rîse principesa. Ce ţi-a făcut?
Doamna Ascherliu se roşi şi răspunse ceva plat şi neinteresant. Peste cîteva minute, cînd principesa o rugă să întrebe dacă va fi muzică în seara aceea, doamna Ascherliu se ridică graţios şi plecă. Principesa se uită după ea:
— Ce are? O legătură de zece ani, care ameninţă să se strice? Doamna Teodoru-Kostaki păru stingherită:
— Cum? Eu n-am observat nimic...
— Nu-mi spune că n-ai observat: cînd a mai vorbit de el aşa? Cine e fericitul succesor? Cine e il patito?
După aceste cuvinte italieneşti rostite cu un cumplit accent englezesc, principesa începu să rîdă. Doamna Teodoru-Kostaki nu spuse nimic, uitîndu-se în gol, stingherită. Văzînd-o, principesa rîse şi mai tare:
— You re so awfully decent2! O să mor de rîs!
— Impossible de jouer, de cette maniere!3 exclamă, la masa de joc, Bonifaciu Cozianu. Se ridicară toţi patru. El îi lăsă acolo, ca să se ducă singur, cu mîinile în buzunare şi cu ţigara în gură, să vadă cum dansează tineretul.
— Dac-ar fi mai tînăr, n-ar fi rău, zise principesa uitîndu-se la el cum trece.
10 suină de oameni foarte interesanţi. 2Eşti în aşa hal de decentă.' 3 Nu se poate juca în felul ăsta!
Ah, e atît d€ ursuz, şi mereu prost dispus, zise doamna Teodoru-Kostaki. înţeleg că doamna Ascherliu... Cc? Ce înţelegi?
înţeleg că a început să nu-1 poată suferi, murmură doamna Teodoru-Kostaki. Principesa o privi cercetător, amuzată, dar doamna Teodoru-Kostaki luase un aer neutru care arăta că nu va mai spune nimic.
Ei, şi pe cine îl poate suferi? Whom can she stand? întrebă principesa Măria, mereu rîzînd.
Bonifaciu Cozianu nici nu le dădea atenţie. Nu-i păsa de prinţul de i oioană. „Sînt prea bătrîn ca să-i mai fiu prim-ministru. Nu-i păsa nici de principesă: Mă socoate prea bătrîn ca să se culce cu mine; de iiltlcl, nici n-aş vrea: ce sînt eu, rîndaşul ţigan pe care-1 chemi la ia-lae?" Nu-i păsa de nimeni. Se plictisea. Era nemulţumit şi furios. Nu pentru ceva anume. De mult, de ani de zile, era nemulţumit şi furios. Nici el nu mai ştia cîte zeci, sute, mii de pricini de nemulţumire se îngrămădiseră în sufletul lui, în memoria lui, în sistemul nervos, în i-arnc, în organele trupului:.nemulţumire şi furie. „Nimic. N-am făcut nimic. Tot am stăpîni, tot sînt silit să fac ce nu vreau. Sînt o slugă a lui Ienache şi a familiei Hohenzollern. Şi încă o slugă bătrîna, de care sini sătui toţi. Nu mă iubesc, mă urăsc, sînt sătui de mine, m-ar vrea mort. Nu! încă nu sînt mort! O să vă mai joc o bucăţică de vreme! O să mai crape o ţîră fierea în voi!"
Aceste idei, sau mai degrabă aceste simţăminte le pritocea mintea aceslui domn îmbătrînit înainte de vreme şi care se uita cum dansează tineretul de la castelul Perişor, reşedinţa prinţului de coroană. Se uita la ei cum dansează, cu o asemenea strîmbătură de ciudă mînioasă şi scîrbită, încît doamnele de onoare, care nu ştiau că nu lor li se adresează strîmbătură, se plînseră principesei mai tîrziu. Ea rîse şi spuse că ăsta e farmecul lui, că aşa e el, a bour, but a darling'. (Cînd allă, după luni de zile, Bonifaciu dădu din umeri, cu un „hă!" mîrîit printre dinţi, care însemna „tîmpită femeie!")
Pe cînd cuconiţele se plîngeau principesei, Bonifaciu bea singur ..oaiac la el în odaie. Locuia în Casa Cavalerilor. într-o odaie vopsită .(•!■, curată, luminoasă, în care se plictisea ca pretutindeni. Bea coniac
258
259
şi fuma. încet-încet, i se încălzea trupul rece şi r>feoŞtit. „Avea tffep-tate nenorocita de Constantina. Ştia ea ce face, zîmbi morocănos Bonifaciu. (Constantina murise de un cancer la ficat, în 1894). Asta mai rămîne: să te simţi bine cu mijloace artificiale dacă nu poţi de la natură. Asta, şi cucoanele."
îşi puse iar pantofii de lac şi trase în locul smochingului o jachetă de piele moale, pe care-o purta la vînătoare. Ieşi pe scările care scîr-ţîiau înăbuşit, apoi pe pietrişul aleii, spre Pelişor. Era o noapte răcoroasă de mai, cu stele în cerul albastru, cu freamăt în brazii negri de pe coaste. „Bine că o am pe ea. Ce femeie delicioasă! şi se gîndea cu delectare la farmecele doamnei Ascherliu, şi la felul cum dînsa ştia să le ofere şi la nenumăratele lui întâlniri cu ea în ultimii zece ani. Păcat că nu moare dobitocul de gheneral, aş lua-o de nevastă şi aş avea o bătrîneţe fericită - cel puţin în privinţa asta, că în rest... halal să-mi fie", se gîndi el cu o nouă undă de amărăciune.
Intră pe o uşă laterală, se duse pe coridorul slab luminat unde deschise, fără să bată, uşa camerei doamnei Ascherliu, intră şi închise după sine cu cheia.
Ferdinand de Hohenzollern, prinţul de coroană care avea să domnească după Carol I, era pe-vremea aceea un bărbat tînăr, timid, cu bărbuţă ascuţită, un nas mare şi gros şi urechi urîte, lungi, de degenerat. Dar era prinţ de coroană şi viitorul rege al ţării; aşa că multe cucoane îl găseau chiar frumos. în noaptea aceea îşi puse halatul şi ieşi tiptil, trecu prin două coridoare şi urcă o scară, ca să bată încetişor la uşa doamnei Ascherliu, căreia-i făcea curte de cîteva săptămîni.
Tăcere. Mai bătu o dată, ceva mai tare. Vocea doamnei Ascherliu, speriată, tulburată, întrebă din odaie:
— Quiestlâ1?
— Ici c'est Ferdinand, cherie, ouvrez2, şopti înecat principele de coroană.
— Ici c'est Coziano \' răcni răguşit dinăuntru un glas bărbătesc, dur şi brutal. Prinţul plecă repede, fără zgomot, fără să mai stea nici o clipă în faţa uşii.
1 Cine-i acolo?
2 Aici e Ferdinand, iubito, deschide.
3 Aici e Cozianu!
..înăuntru, în patul doamnei Ascherliu, Bonifaciu mîrîia înjurături franţuzeşti şi româneşti. Toată ura lui împotriva stăpînilor săi Hohen-/ollcrni se descărca într-un şir lung de sudălmi grosolane, scîrboase. I )oamna Ascherliu îngheţase, ghemuită sub pătură.
— Şi dumneata, cum i-ai dat nas amărîtului ăstuia? Ce aranjament aveai cu el? îi dăduseşi întîlnire? o întrebă el pe un asemenea ton, încît doamna Ascherliu începu să plîngă.
— Nu mai plînge că te plesnesc! spuse Bonifaciu. Ea încetă din plîns într-o clipită, dar începu să-i demonstreze că nu ştia nimic, că prinţul îi făcea curte deşi îl refuzase cu statornicie, că în seara asta îi dăduse întîlnire Iui, lui Bonifaciu, şi nu-1 putuse chema în acelaşi timp şi pe prinţ, că doar nu era nebună etc.
încruntat şi zbîrlit, Bonifaciu şedea în vîrful patului, mut. „Minte, îşi zicea el. Gata. Nu mai am nimic de făcut." Dar nu putea accepta, lira singura căldură din viaţa lui: josnică, numai trupească, da: dar n-avea altceva. Ea vorbea înainte, turuia ca să-1 ameţească cu scuze, cu explicaţii, cu minciuni. Nu ştia că nu e nevoie. Bonifaciu îi astupă gura cu o sărutare a gurii sale bătrîne şi o cuprinse în braţele încă zdravene, ce începeau să se veştejească de bătrîneţe. Doamna Ascherliu se lăsă, pasivă. Nu-i mai plăcea. începea să-i fie scîrbă de el.
Peste cîteva luni de zile, într-o discuţie la clubul partidului conservator, Bonifaciu află şi condamnarea sa definitivă. Era o după-amiază frumoasă de început de toamnă; afară castanii erau gal-beni-roşcaţi, cerul de un albastru dulce, îmblînzit de oboseala soarelui, pe stradă jos, sub balcon, treceau femei bine îmbrăcate şi trăsuri cu cai lucioşi, bine hrăniţi. Era linişte, şi totul cald şi luminos. Bonifaciu însă era în întuneric. Aici, în jurul unei mpse mari, împreună cu cei cîţiva zeci de oameni care conduceau partidul conservator, nimeni nu era de părerea lui. Stătea cu mîinile pe baston şi cu bărbia pe mîini, şi mormăia în mustaţa sură. Deodată se îndreptă din şale cu o vioiciune care-i făcu pe cei din jur să amuţească.
— Leon Popescu în viitorul guvern? Vn Popesco dans le cabinet? Mais ou va ce pauvre pays' ?
Vreo doi-trei domni mai tineri (adică între patruzeci şi cincizeci de ani) rîseră. El se întoarse către ei şi-i fulgeră cu privirea.
Un Popescu îh guvern? Unde-o să ajungă sărmana asta ţară?
260
261
— Dacă daţi drumul Popeştilor, vă vor îneca!,în loc să-i zdrobim cînd se mai putea, am pactizat cu ei, am cedat, am căzut la compromisuri! Şi mîine-poimîine o să ne punem singuri juvăţul de gît, şi o să-1 dăm în mîna Popeştilor: poftim, trageţi!
— Bine, frăţioare, dar aista îi un orator care nu se mai află! îi diştept, îi fin, îi plin de buche, îi bun, mă, omule, înţălege, nu fi copchil! spuse Petre Carp.
— Dragă Petrache, nu e boier! E mîrlan, şi-o să vă mănînce capul! exclamă Cozianu. Dumitale, că eşti mai tînăr ca mine; nu mie, care-s bătrîn; pe dumneata o să te îngroape! Nu băgaţi Popescul în guvern!
La uşă se produse o mişcare. Un bilet trecu din mînă în mînă, şi Marghiloman i-1 întinse lui Bonifaciu. Acesta spuse:
— Scuzaţi-mă o minută, şi ieşi.
Afară, în capul scărilor care duceau la etaj, îl aştepta un domn mustăcios, destul de gras, cu o guriţă fără buze, un nas ascuţit şi doi ochi mici, rotunzi şi străpungători. Era îmbrăcat simplu: veston, pălărie rotundă, baston de cireş.
— Să trăiţi, excelenţă, zise el discret. Bonifaciu întinse urechea.
— Ei?
Erau singuri, lîngă balustrada de deasupra scării. Dar omul vorbea în şoaptă:
— Acuma am aflat cine vine la dumneaei. Prinţul moştenitor. Rosti aceste cuvinte şi mai încet.
— Bine, mulţumesc; să treci pe la mine mîine dimineaţă, zise Bonifaciu, întunecîndu-se. Se întoarse în sala de şedinţe, chiar în clipa cînd cineva spunea:
— Leul bătrîn încearcă să împiedice vulturul tînăr de-a se înălţa.
— Cum? răcni el. („Va să zică de-aia nu mai poate să mă vază. Acuma a trecut o lună. Gata, s-a săturat. L-a preferat pe imbecilul ăla, pe găgăuţă, care dacă n-ar fi prinţ de coroană, ar crăpa de foame ca arhivar sau referent la o primărie! M-a lăsat; m-a aruncat ca pe o cîrpă. De ce să trăiască cu rîndaşul, cînd o vrea fiul boierului?" se gîndea el, scrîşnind şi sîngerînd lăuntric.) Cum? Vultur? Nu e vultur! E pitpalac! Nu se înalţă! Se caţără! răcni el. Alexandru Lahovary izbucni într-un rîs cu lacrimi, şi după el toţi ceilalţi. Numai Bonifaciu nu rîdea. Era înveninat de gelozie, turbat de furie, otrăvit de ciudă.
Fie, nu va face parte din guvern! îi spuse prinţul Ghica, rîzînd şi el. Era limpede: ascensiunea fulgerătoare a feciorului de negustor, a imirelui avocat, a oratorului parlamentar fără pereche, a deputatului conservator Leon Popescu, era oprită, măcar pentru moment. Bonifaciu se uita în gol, trist. Nu se gîndea la Leon Popescu.
îl siliră împrejurările însă să se gîndească. Leon Popescu nu putea li oprit. „Leonaş Gură-de-Aur", îi spuneau mahalagiii alegători la colegiul al treilea. „Avem nevoie de sînge proaspăt în vinele noastre bătrîne", spunea principele Ghica. „E veacul lor, nu ne putem salva decît folosindu-i", spunea Alexandru Lahovary. Iar Leon Popescu, fin, elegant, cu mustăţile subţiri şi blonde, zîmbea dulce, cald, cordial, adunării pe care o vrăjea cu gesturile largi, rotunde, ale mîinilor sale albe.
— Ne trebuie o concepţiune nouă a conservatismului, domnilor; un conservatism modern, care să cîştige inimile tuturor! Trebuie să facem ca în Englitera, unde civilizaţiunea a progresat într-atita, încît slugile mănîncă cu stăpînii lor la masă!
Moşneagul veşnic furios sări în picioare de la locul său şi latră răstit, ca un buldog:
— Eu cînd am fost în Anglia n-am văzut slugi la masă unde am fost poftit! Stăteau în picioare şi turnau vin în pahare! Unde-ai fost dumneata invitat?
în urletele de rîs ale adunării, Leon Popescu zîmbi politicos, fără să se tulbure, şi-şi urmă cuvîntarea. Bonifaciu Cozianu mormăia celor dimprejurul său: x
— Curat burghez: nici ridicolul nu-1 răneşte!
Nu, nu-1 rănea. Şi veni ziua cînd, invitat la prieteni politici comuni, într-un salon care foia de bărbaţi între două vîrste sau chiar bătrîni, bine hrăniţi, îngreuiaţi de trai bun, cheliţi sau încărunţiţi înainte de vreme, îmbrăcaţi în stofe fine dar negre şi ascunzînd sub cămăşi scrobite şi imaculate trupuri moi şi diforme, se trezi faţă în faţă cu Leon Popescu. Acesta îl salută cu deferentă, chiar respectuos; candelabrul de deasupra lor îi lumina părul blond care se rărea în creştetul capului.
— Deşi nu mă iubeşti, eu sînt cel mai mare admirator al dumitale, spuse Leon Popescu cu un zîmbet dulce.
262
263
Bonifaciu se uita la el. Se gîndea: „Sînt neputincios. Nu pot să fac să intre în pămînt buruiana asta. Nu pot opri pe cei care-1 adulează şi-1 împing înainte ca să vină şi ei cu dînsul. Nu pot face nimic. Voinţa mea nu găseşte nicăieri ecou, ascultare, supunere. Dar mîna mea e a mea. E a voinţei mele. N-am să i-o întind paiaţei ăsteia care-şi îngăduie să fie mai tare ca mine! Nu-i dau mîna!"
— Domnule Cozianu... de ce nu crezi în sinceritatea mea? întrebă tandru şi trist Leon Popescu. Lui Bonifaciu îi venea să-1 ia la palme.
— Hai, frate, dă-i mîna! zise bătrînul Iancu Marghiloman, împin-gîndu-1 de umeri. Iartă-1, nene, că te iubeşte şi te stimează!
— Domnule Cozianu! zise Leon Popescu, întinzîndu-i amîndouă mîinile cu un zîmbet duios.
Şi iarăşi, împinsă de puterea necunoscută - a cui? nu ştia nici el -mîna lui Bonifaciu se ridică şi se întinse. „Uite, domnule, ce fac! Ce e cu mine?" se gîndea el, mirat şi obosit, obosit de moarte.
In această perioadă se dezlănţui total temperamentul lui, care în tinereţe era pe dinăuntru, reţinut, prizonier, şi-i încorda trupul ca pe o varga de oţel. Acuma era un moşneag slăbit, cu umerii cam gîrbovi; din cel de-odinioară nu rămăsese decît glasul aspru, răstit, care acuma ajungea adeseori să urle descreierat, pe cînd privirea scînteia de furie. Sălile pline de oameni cu pălăriile în cap, sălile înăbuşitoare, pline de fum de ţigări, şi luminate de becuri de gaz, bubuiau de rîsul adunărilor, cînd dispreţul veninos al marelui Bonifaciu Cozianu sfîr-teca şi călca în picioare pe cîte cineva. în nişte tratative pe care le ducea la Paris ministrul plenipotenţiar al ţării, Mihail Leordeanu, i se păru lui Bonifaciu că e cam timid. Bătrînul urlă în plină sală „Lie-dertafel":
— Jalnicului individ care şade acolo la Paris pe marginea scaunului în loc să le bată franţuzilor cu pumnul în masă, îi trimit de la această tribună două perechi de palme!
La conferinţa şefilor de organizaţii, cînd fu vorba să fie ales Leon Popescu drept vicepreşedinte al partidului, acesta ţinu un discurs sentimental de mulţumire, lacrimă. Din sală, glasul brutal"al bătrînului latră scurt:
— Lacrimi de crocodd!
Rîsete în sală. Oratorul continuă însă:
— Nu pot accepta marea cinste pe care mi-o faceţi; sînt alţii, mai în vîrstă, mai glorioşi, mai plini de merite...
— Da, aşa e! răcni Bonifaciu Cozianu; dar binevoieşte a accepta, că de nu, te iau de fundul pantalonilor şi dau cii dumneata de pămînt!
Şefii partidului rîdeau scandalizaţi; Leon Popescu zîmbea blajin la tribună; delegaţii rîdeau şi ei; numai bătrînul se aşezase iar la loc, ticrbînd.
— Ce coţcar! Ce coţcărie! murmura el singur, pentru sine el însuşi, fără să ţie seamă că-1 aud cei dimprejur.
Veni şi primăvara următoare: Zece Mai, sărbătoare naţională, muzici, trompete, tropăit cadenţat de trupe, huruit de chesoane şi tunuri pe pavajul Căii Victoriei, căci aşa îi zicea acuma Podului Mogo-soaiei; cucoane în toalete albe şi roz, copii îmbrăcaţi în marinari, cu trompete, ţinuţi de mînă de mamele lor cu pălării canotier cu voalete şi flori, şi mîini în mănuşi albe fluturate la bravele trupe care treceau. Regele, cu barba albă şi aceeaşi demnitate rece cu care-şi îndeplinise toate treburile şi pînă atunci, primea călare defilarea. Lîngă el, prinţul de coroană, urecheat şi trist, cu nas lung şi barbă ascuţită, ca un Don Chişot de paie, călare pe alt cal splendid; şi ceva mai în urmă, într-o latură a statului major regal, în trăsură, doamna Ascherliu, cu umbreluţă albă, voaletă roz, rochie albă cu cordon lat de tafta roz. îi străluceau ochii, şi lumea dimprejur o arăta discret:
— O vezi pe madam Ascherliu? Uite-o colo, frate. Uite-o, în trăsură. Ferdinand ştie că e acolo - na! că a şi tras o ocheadă s-o vază. Frumoasă, dragă, elle est belle comme le jour\
Bum! Toba mare începu marşul roşiorilor şi în ritmul lui săltat generalul-comandant al Bucureştilor veni pe un cal negru care juca şi sc ferea, speriat de muzică; pomponul de la chipiul generalului sălta în aer, fireturile îi străluceau în soarele de mai. De lîngă rege porni un maior de roşiori, cu părul alb şi mustaţă albă, care şedea pe cal dc parcă şedea pe marginea unei mese.
— Uite, a ieşit Cozianu să primească raportul! Ce i-o fi venit? - E ministru de război, monşer - Da' ce uniformă are? - E ofiţer de rezervă. Cum se ţine pe cal! Acuma dă cu el de pămînt! - Fugi de-aici, nu te pricepi, e grozav, ia te uită ce cal are!
1 E frumoasă ca lumina zilei.
264
265
O iapă cenuşie, nervoasă, îl doceaipe Bonifaciu'ca festin fulg. Mîinile lui bătrîne ţineau strîns Mul, şi coapsele subţiate se încleştaseră pe coastele animalului. Stăpîni iapa, care scurma cu copitele caldarî-mul, şi se lăsa din cînd în cînd pe picioarele dinapoi, gata să se cabreze. Apoi o cîrmi în loc şi o repezi în galop, o opri scurt, nemilos, în faţa regelui şi-i prezentă trupele. Regele duse la cozorocul chipiului două degete. Bonifaciu împinse din genunchi şi din pinteni iapa lîngă rege şi prinţul de coroană, ceva mai îndărăt, şi cînd o întoarse iar, o zări la cinci paşi de el pe madam Ascherliu. Gura i se făcu şi mai botoasă, se încruntă, holbîndu-se cu capul în piept şi mîrîi la cucoana din trăsură:
— Hai sictir, putoare!
Apoi întoarse capul iepei şi salută steagul şcolii de ofiţeri, care deschidea parada, în bubuitul tobei şi ţipetele stridente ale muzicii. Totuşi, fanfarele nu înghiţiseră cuvintele lui. A doua zi, tot Bucureş-tiul ştia de ultima nebunie a lui Bonifaciu Cozianu. Principele Ferdi-nand înghiţise, prefăcîndu-se că nu ştie. Iar Bonifaciu, trist şi plictisit, uită. Uita repede, era obosit, mintea nu-i mai era atît de liniştită şi de ageră. Nu mai ştia cum să se apere de plictiseală. Bea, la el acasă, singur. Dar nu-1 ajuta. Şi nu-i plăcea să stea singur: îşi aducea aminte de femeia pe care o iubea şi acum, cu ultima şi puţina fierbinţeală a trupului său rece. Ca să nu mai stea acasă, începu să se ducă la teatru.
IX
Lenora Popovici era cea mai celebră din tinerele actriţe, nu atît din pricina talentului, cît mai ales din a frumuseţii ei maiestuoase: era înaltă, brună, cu ochi verzi, enormi, prelungi, codaţi. Şedea la măsuţa ei de toaletă în faţa unei oglinzi cu rama vopsită în imitaţie de aur şi-şi ştergea fardurile de pe obraz; corsetul îi era desfăcut la spate, căscat, căzut, şi faldurile de catifea albă ale rochiei în care jucase Dama cu Camelii se rostogoleau pe jos, în praful din cămăruţa plină de miros de pudră, de sudoare, de aer stătut, de vechituri. Umerii puternici, pali, ieşeau din corsetul alb cu marginea decolteului dintr-o fîşie de satin negru; braţele rotunde, atletice, ale Lenorei Popovici, se mişcau alene, trăgînd de panglici, desfăcînd noduri. Auzea afară glasurile actorilor care se dezbrăcau,
266
strigătele maşiniştilor care demontau decorul, scîrtiiî.de obiecte grele împinse pe podele. în faţa lojii ei, aşteptau, vorbind vesel, cîţiva domni care purtau pantaloni cu marginea răsucită în chip de manşetă, modă nouă, lansată de principele de Wales în vara aceea la Brighton, ca să nu-şi ude pantalonii de plajă, şi care ajunsese acum în iarnă la eleganţii bucureşteni. Lenora nu-i asculta. Era obosită, îi era foame şi somn; era o femeie de douăzeci şi şapte de ani, sănătoasă, zdravănă, incapabilă să aprecieze fie măcar şi duhul nu prea strălucit al domnilor care o aşteptau afară ca s-o ducă la masă la Capsa. Nici nu ştia dacă sînt tot aceia, Mişu Vorvoreanu, colonel demisionat, cel mai decavat din ei, Nicu Prodan gazetarul, inteligent şi extravagant, doi deputaţi mai tineri, Puiu Iordăchescu, actorul, tînărul Bebe Ioanid, poetul simbolist; ei erau, de bună seamă; poate că unul lipsea; poate că mai era unul nou, pe care i-1 aduceau să i-1 prezinte. Vorbeau, rîdeau. Deodată, zise repede:
— Sst! Ia uitaţi-vă, mă.
Apoi se făcu tăcere. Ea, care era prea ocupată cu ştersul fardului de pe faţă, şi cu gîndul la un biftec în sînge şi o sticlă de şampanie, nu se întoarse. Dar tăcerea dura. Atunci se uită peste umăr, să vadă ce se petrece. Un domn scund, cărunt, cu o mustaţă pleoştită peste gura strînsă şi împinsă înainte, stătea în uşa odăiţei şi o privea cu ochi reci, cenuşii. Ţinea într-o mînă jobenul de mătase, mănuşile glasate şi bastonul de abanos cu mîner de argint, şi în cealaltă un buchet de trandafiri Crimson Glory.
— Bună seara, domnişoară, zise el. îţi mulţumesc pentru această seară atît de furmoasă. îngăduie-mi să-ţi ofer florile astea şi dă-mi voie să vin pentru a-ţi prezenta omagiile mele la dumneata acasă, cînd vei fi mai puţin ostenită ca acum.
Şi-i întinse florile, cu un zîmbet care Lenorei i se păru ciudat, nepotrivit pentru un om atît de bătrîn, un zîmbet stăpînit, şiret, batjocoritor. Dar pieri iute.
Ea luă florile maşinal şi mulţumi azvîrlindu-i o privire verde pe sub genele-i lungi, care se zbătură ca nişte aripi de fluture negru. Domnul se înclină şi ieşi, punîndu-şi jobenul pe cap. Ea se uită la flori şi ceva îi căzu în poală: un pacheţel care era în buchet. începu să-1 desfacă. în clipa asta domnii de afară intrară:
267
— Eşti gata? Hai, fetiţo, să te bem! L-ai dat gata.pe Şeful! Pe Bătrînul! Ai dat gata bestia bătrînă!
— Dar cine e? Cine e? întreba ea tulburată şi mirată.
— Cum, nu-1 ştii? Bonifaciu Cozianu.
— El era? întrebă ea. Desfăcu pacheţelul. înăuntru, un cub de catifea: o cutie. O deschise şi văzu un inel cu un solitar. Strînse mîna, fulgerător. Apoi se gîndi: „Dracul să-i ia. Să vadă." Şi îşi puse briliantul la deget. Inelul era cam larg.
— Ia uitaţi-vă, domnule! Gata, Lenora ne-a părăsit! Ei, felicitări, fetiţo! Să fie într-un ceas bun, şi să nu ne uiţi!
Ea tăcea şi privea atent piatra sclipitoare. Mişcă mîna încet, ca să-i joace apele şi scînteierile. Zîmbea cu satisfacţie şi cu oarecare teamă. Nu-i plăcuse cum îi zîmbise bătrînul. Totuşi...
— Care vă pricepeţi, băieţi? Are şase carate? întrebă ea, mereu cu ochii la briliant.
Bineînţeles că-1 primi a doua zi la ea acasă pe bătrînul om politic, şi că trăi cu el în văzul Bucureştiului trei ani de zile, în care timp îşi cumpără o casă, trăsură, cai, îşi mobilă casa cu lucruri scumpe şi jucă orice rol voia, în scrîşnetele de invidie ale celorlalte actriţe.
în aceeaşi vreme Bonifaciu Cozianu dădea ultimele sale lupte politice. Era certat aproape cu toţi liderii partidului conservator, care nu-i suportau aroganţa, batjocura dură şi nemiloasă, ciudăţeniile aproape de nebun. Atunci îl auziră vorbind în faţa unei adunări de alegători, cum nu s-ar fi aşteptat niciodată cine-1 cunoştea: ca un democrat, ca un duşman al boierimii. Strîns în redingota neagră şi vesta neagră, ridica pumnul la al cărui deget mic strălucea inelul cu stemă şi striga:
— De o mie de ori mai mult îmi place căciula ţurcănească a ţăranului din jos de pe Zlatişte, decît cărarea la ceafă a lui Marghiloman şi rufele lui spălate la Londra! Ce-i trebuie ţării ăsteia? Votul universal, şi să-i dea de pămînt pe ciocoi!
Gazetarii se priveau şi-şi şopteau: „A înnebunit... A intrat în anul morţii!"
Dar Leon Popescu, la clubul partidului conservator, îl înţelese:
— Domnilor, Bonifaciu Cozianu a vrut luna de pe cer, zise el zîmbind cu blîndeţea sa obişnuită. A vrut luna de pe cer, dar luna a rămas sus. Şi acuma urlă la ea.
268
Rîsete veninoase" izbucniră la această glumă: întiiă oară cînd cineva îşi bătea joc de Bonifaciu Cozianu şi nu el de ceilalţi. La formarea cabinetului, nici Marghiloman, nici Nicu Filipescu nu se gîndiră să-i ofere un portofoliu. Fusese ministru în toate guvernele conservatoare din ultimii aproape douăzeci de ani. De acum înainte, n-avea să mai fie. Ştia toată lumea. Ştia şi el. Era un om sfîrşit.
— Ce-mi pasă? spunea el la masă cu Lenora Popovici şi cu amicii, la ea acasă. Am dreptul să mă bucur şi eu de viaţă, măcar acum! Sînt liber! A mea e lumea!
Şi se îmbăta, ca un om tinăr. Era şi gelos, tot ca un om fînăr; nu putea fi păcălit. Şi nu-i plăcea Lenorei. Ea avea nevoie de altceva.
într-o dimineaţă pe la unsprezece, Bonifaciu, care avusese o insomnie şi se plictisise acasă, porunci să se puie caii la trăsură şi se duse la Lenora, pe strada Polonă. Era primăvară, plouase de curînd, în cerul albastru nişte nori cenuşii-gălbui se rostogoleau ameninţător, dar nu-i putea lua în serios, cerul era prea albastru, soarele prea strălucitor, verdeaţa copacilor prea proaspătă; trotuarele spălate, aerul limpede, oamenii care mergeau la treburile lor, copiii care se jucau ţipînd, totul era curat, vesel şi viu. Era o plăcere să trăieşti, erai iarăşi tînăr, toate bucuriile te aşteptau. Desigur, ştia că nu e decît o prostie, o mincinoasă părere trecătoare; dar era plăcută, şi te lăsai legănat de arcurile moi ale trăsurii, în păcănitul copitelor trăpaşilor.
Trăsura se opri în faţa casei Lenorei. Feciorul de lîngă vizitiu sări jos să-1 ajute pe Bonifaciu să coboare.
— Dă-te la o parte, zise Bonifaciu ursuz, şi coborî singur, ceea ce nu mai făcea de cîtăva vreme. Apoi urcă treptele peronului şi sună. Femeia care-i deschise rămase în uşă.
— Coniţa nu-i acasă, conaşule.
Bonifaciu se uită ţintă la ea şi o văzu cum se sperie şi se roşeşte. O dădu la o parte cu vîrful bastonului şi intră. în vestiar, un chipiu era afirnat în cuier.
— Spune-i să vie, zise el. Servitoarea plecă repede, înfricoşată. Lenora apăru abia după vreo cinci minute, în deshabille de dantele sidefii, mare, splendidă şi furioasă.
— Ce e asta, nene? De ce deranjezi lumea în felul ăsta? Te-ai făcut un pisălog nemaipomenit! Trebuie să-ţi schimbi manierele astea!
Vorbea brutal, pe un ton pe care nimeni nu se încumetase să-1 ia faţă de Bonifaciu Cozianu, vreme de şaizeci şi ceva de ani. Dar ea, li-
269
niştită, masivă, cu pieptul generos, mai înaltă decît el cu vreo trei degete, îi turna îniante, mustrîndu-1 cu obrăznicie. Bonifaciu se făcu alb; ochii i se duseseră în fundul capului. Ridică bastonul, cu o mînă tremurătoare. Dar Lenora îi spuse:
— Ascultă, să nu îndrăzneşti, că-ţi cîrpesc o palmă de te întorc pe dos! Hai, pleacă, ramolitule! Te-ai zaharisit de tot! Femeie îţi trebuie ţie? Bonă! Doică! Scutece! Ştii ce mi-ai făcut în pat săptămîna trecută, cînd te-ai îmbătat!
Bonifaciu Cozianu îşi puse mîna pe ochi şi ieşi cît putu de repede, dar ea îl petrecu cu alte observaţii, şi mai jenante, pînă la uşă. Se urcă în trăsură anevoie, icnind, ajutat de fecior. Apoi, ajuns în sfîrşit acasă, plînse de umilinţă, întâia dată în viaţa lui. îşi muşca mîinile şi plîngea slab, neputincios.
X
Lenora Popovici primi peste cîteva zile invitaţia de a-1 vizita pe unul din directorii băncii Creditul Agricol. Se duse la el în tailleur de stofă bleumarim, bluză cu guler înalt alb, botine galbene, mănuşi galbene, pălărie galbenă, umbreluţă bleumarin şi o broşa cu un safir la gît, cu atît mai rar cu cît safire cu adevărat frumoase aproape că nu sînt de găsit. Directorul era un om tînăr, nepot al lui Bonifaciu Cozianu, Şerban Lascari, fratele mai mic al lui Alexandru, fostul şef de cabinet al ministrului. Şerbănică Lascari era un domn scund, cu bărbuţă castanie şi un început de burtă la treizeci de ani. O primi cu cea mai mare răceală pe artistă, se înclină politicos fără să-i dea mîna, şi îi arătă mut un fotoliu.
— Doamnă, zise el, aveţi la noi un cont debitor de două sute şaptezeci şi patru de mii nouă sute opt franci şi banca vrea să ştie cînd şi în ce condiţii aveţi de gînd să-1 acoperiţi.
Şi se uită la ea rece şi liniştit. Lenora rămăsese cu gura deschisă. Trebui să audă a doua oară toată fraza, ca să înţeleagă, şi de-abia ceru să i se explice. Atunci se schimbă la faţă şi zise:
— Bine, domnul meu, dar... banii ăştia au fost plătiţi de domnul Cozianu! Ce mi-i cereţi mie? Discutaţi cu el!
Şerban Lascari o privea cu o satisfacţie duşmănoasă. Era îmbrăcat în haine de culoarea cafelei cu lapte, cu o cravată ca măslina crudă,
şi-şi învîrtea pe deget un monoclu legat cu un şiret do-mătase.-Avea obrajii plini, ochii cam bulbucaţi, gura umedă, de la jată-său Lăscăruş. Nu era frumos, nici atrăgător. Lenora începea să-1 privească cu ură şi cu scîrbă.
— Doamnă, zise el zîmbind rece.'Domnul Bonifaciu Cozianu, care e membru în consiliul nostru de administraţie, ne-a spus să vă plătim orice sumă cereţi, asta bineînţeles verbal; dar n-a spus că va acoperi dînsul sumele respective.
Lenora rămase iar cu răsuflarea tăiată, apoi suflă:
— Bestia! Lepră bătrînă!
— Vă rog să vă măsuraţi cuvintele, doamnă dragă, spuse Şerbănică Lascari cu o politeţe dispreţuitoare. Am onoarea de-a fi rudă cu domnul Bonifaciu Cozianu, şi nu vă permit...
— Halal să-ţi fie! exclamă ea pe un ton sălbatic.
— Nu ştiu dacă dumneavoastră, cu meseria pe care o faceţi, aveţi căderea să judecaţi pe alţii, zise amabil Şerbănică Lascari.
Lenora sări în sus şi începu să ţipe:
— îţi scot ochii, scîrbosule, obraznicule, ciocoiul dracului! Şi urmă aşa, un minut întreg. Şerbănică sună omul de serviciu:
— Dă-o afară pe dumneaei.
— Nu e nevoie! Plec singură, zise Lenora Popovici, strîngîndu-şi cu o mînă fusta, ca să meargă mai repede. Apoi, pe neaşteptate, se aşeză iar în fotoliu.
— Ce să mă fac? întrebă ea cu un aer întunecat şi naiv.
— Nu mă priveşte. Veţi fi dată în judecată şi averea şi veniturde dumneavoastră sechestrate pînă la concurenţa sumei pe care ne-o datoraţi.
— Dar ce să fac? Spune şi dumneata, ce să fac?
Urmă o tăcere. Omul de serviciu aştepta lîngă uşă. Şerbănică Lascari spuse:
— Du-te, Nicolae. Nu mai e nevoie. Apoi, rămas singur cu Lenora, zise:
— Poate că dacă staţi de vorbă cu domnul Cozianu...
— Cum? zise ea cu un aer atît de sincer înfricoşat, încît Şerbănică Lascari începu să rîdă.
— Nu e bine să rupi niciodată chiar toate punţile... mai ales cu oameni care au putere.
270
271
Ea îl privea îndobitocită. Şerbănică Lascari n-o mai găsea frumoasă. „E proastă şi grosolană", se gîndi el. Se ridică, rece:
— Bună ziua, doamnă.
Şi aşteptă ostentativ, s-o vază ieşită pe uşă.
Bonifaciu era la el acasă (nu mai ieşise, din ziua cînd fusese la Lenora Popovici). Şedea într-un fotoliu, cu o sticlă de Porto şi un pahar pe o măsuţă lîngă el, şi fuma. îi tremura mîna. Şerbănică Lascari fusese pe la el să-i spună. Acuma aştepta. Era sigur că Lenora o să vie să-i ceară iertare. Ce, să-şi piardă casa, mobilele, caii, să rămîie la cheremul invidiei celor din teatru? Să pornească iarăşi de la nimic? Aştepta. Citea cărţi pe care le lăsa de la pagina a doua. Se plimba prin odăile pustii, şi revedea în minte scena pe care i-o făcuse Lenora. Atunci îi venea să urle, să lovească, să ucidă, să moară, dar toate astea rămîneau înăuntru: pe dinafară nu era decît un domn bătrîn care se plimba prin casă cu genunchii îndoia" şi gemea stins.
Apoi, după o săptămînă sau zece zile de aşteptare, veni Şerbănică la unchiu-său. Şedea într-un fotoliu şi el:
— Bun Porto ai, unchiule. E foarte bun. Ştii, pînă la urmă tot a trebuit să dăm în judecată persoana. A început să vîndă bijuterii, să le pună bine. I-a spus lui Mişu, cumnatu-meu, că preferă săracă trotuarul decît să se umilească în faţa dumitale. Au şi animalele astea demnitatea lor. Dumneata cel puţin îţi intri în bani. Deşi, entre nous soit dit \ nu e foarte elegant, iartă-mă că-ţi spun...
Bonifaciu Cozianu mesteca în gol. Deodată, pe un ton neaşteptat de vioi, zise:
— Ia toarnă-mi şi mie.
XI
Ion, feciorul, stătea în picioare lîngă stăpînu-său. Boierul şedea în fotoliu şi bea de săptămîni de zile. îl culca ca pe un copil, îi ţinea capul cînd îi era rău, îi punea sticle calde cînd dîrdîia în pat. Pe urmă iar trebuia să vie cu tava cu sticla şi paharul.
— Nu-i sănătos, conaşule, să beţi atîta, murmura el cu sfială.
— Gura, mormăia bătrînul.
1 între noi fie zis.
272
Azi era cald de tot; intra aer fierbinte cum se deschidea o uşă. Chiar şi aici în salon, cu perdelele trase, era înăbuşeală. Ion simţea cum îi curge sudoarea pe lîngă urechi şi pe şira spinării. Acum era dc dormit la umbră, în cămaşă şi-n izmene, nu de stat în haine nemţeşti, cu legătoarea la gît, încălţat... Of! Of! Şi să mai şi stai în picioare, ca la armată cînd te punea de santinelă. Moşul e vesel: 1-a trezit căldura. Aşa sînt ăştia: suciţi.
— Ioane, acuma mă simt mai bine. Ce să-i spui? Taci.
— Ioane, adu-ţi un pahar, să-ţi dau şi ţie.
— Lăsaţi, conaşule, nu-i nevoie...
— Marş! Ia-ţi pahar!
Ion se duce să-şi ia un pahar de cristal cu picior subţire dintr-un dulap ciudat, cu zgripţor cu două capete crestat în lemn, şi lemnul e lucios şi roşu, parcă-i aramă.
— Ia vino-ncoa, să-ti torn. Noroc, Ioane.
— Să trăiţi, conaşule. Sănătate.
— Nu-mi ura nimic, Ioane. Nu-mi trebuie nimic.
— Sănătate tot trebuie, conaşule.
—- Nu. Nimic. Să fiu liber, asta-mi trebuie. Să scap de tot. Tu eşti o brută, vrei sănătate, mîncare, băutură, bani... Ai băut? Dă-1 pe gît, să-ţi mai torn. Noroc, Ioane.
— Să dea Dumnezeu, conaşule.
— Ce-ai vrea tu, mă? Dacă ai avea o putere, ce-ai vrea? Ai? Ce vrei?
— Eu, nu vă supăraţi, conaşule... să mă liberez aş vrea.
— Asta vreau şi eu! Asta vreau şi eu, zise bătrînul rîzînd. Feciorul, un om de vreo patruzeci de ani, mustăcios şi sprîncenat, cu fălci late şi gîtul gros, vorbea moale şi blînd, şi părea un om cumsecade. „Acuma îl văd întîia oară." Simţea o mare simpatie pentru Ion; chiar dragoste. Omul spunea tot blînd şi cu încăpăţînare:
— Să mă liberez din serviciu de la dumneavoastă şi să am şi eu o ţîră de pămînt colea pe vale, pe Zlatişte în jos, şi...
— Cum? scîrţîia glasul bătrînului. Ar fi răcnit, dar n-avea putere. Cum să te liberezi? Cine-ţi dă drumul? Asta nu se poate! Nu se poate! Tîmpitule!
273
Se ridicase pe jumătate din fotoliu. Ion sc dădu îndărăt, speriata „Haiti, rn-a luat gura pe dinainte; mamă-mamă cc palme mi-ar trage, să aibă putere."
Dar boierul se aşeză iar jos şi zise cu un glas ciudat, mirat, ca un om care vorbeşte singur, unde nu e nimeni:
— Ce dracu mai e şi asta?
Se uita în gol. Apoi mai zise ceva, dar Ion nu înţelese ce bîiguia. Bonifaciu se lăsă în faţă, cu capul în piept, uitîndu-se la covor, ţintă, pe sub pleoape.
— Conaşule! zise feciorul speriat. îl împinse uşor îndărăt, să stea drept. Bătrînul se făcuse deodată greu; se lăsă să cadă înainte.
— Conaşule!
Atunci văzu că batonului nici nu i se mai mişcă ochii.
— Aoleo, moare! zise tare Ion, şi se repezi afară din salon, să cheme celelalte slugi.
XII
Ziarele conservatoare apărură cu chenare negre şi cu portretul răposatului. Rudele, familia Lascari, copiii lui Eustaţiu Cozianu, primiră în casa goală condoleanţele tuturor marilor oameni politici ai vremii, şi conservatori, şi liberali; regele trimise pe generalul Warthiadi, şeful casei militare a maiestăţii sale, să transmită condoleanţele monarhului. Apoi un dric mare, cu geamuri şi îngeri argintaţi la colţuri şi baldachin negru şi cai cu valtrapuri cernite şi panaşe pe capete, ieşi pe poarta casei, urmat de rudele îndoliate, de Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Leon Popescu, Nicu Fili-pescu şi toţi oamenii politici de seamă ai partidului conservator, apoi de deputaţi şi senatori, de proprietari, oameni de afaceri, ofiţeri superiori, un şir lung de trăsuri, apoi un pluton de roşiori din regimentul în care răposatul era maior de rezervă. Era cald, o căldură cumplită; oamenii asudau, trăgeau în plămîni praf şi aer fierbinte. Cineva leşină în cortegiul funebru şi fu dus pe braţe într-o farmacie. Trotuarele erau pline de privitori, care-şi arătau cu degetul pe oamenii importanţi ce urmau dricul. Apoi treceau trăsurile, pe urmă roşiorii, care miroseau
larc a sudoare, a iuft şi a cal; le curgea sudoarea pe obraji de sub colbacuri.
La cimitir, în faţa cavoului de marmură, se făcu tăcere. Ministrul Justiţiei, Leon Popescu, palid de căldură şi de cît asudase, se urcă pe un pietroi şi se adresă omului mic, alb, scofîlcit, care dormea în sicriu, cu faţa în sus, încruntat de parcă s-ar fi silit să strîngă ochii. Pe li lintea albă a mortului apăreau picături de sudoare. O muscă se plimbă printre ele, apoi se opri pe o pleoapă vînătă. Altă muscă veni din /bor şi se urcă pe cea dintîi, apoi zburară amîndouă. Leon l'opescu avea lacrimi în ochi. îi tremura glasul.
Noi nu putem adăuga nimic la numele tău. Pentru tine, ce pu-icm spune noi c nimic; pentru noi, e mult. E cazul de a zice: nimic nu lipseşte gloriei tale, numai tu lipseşti gloriei noastre. Ai intrat în nemurire după ce ai gustat farmecul şi amărăciunea gloriei; amintirea ia va fi pe veci pildă şi învăţătură pentru...
Se opri, înecat dc hohote dc plîns. Marghiloman îşi ştergea colţul ochiului cu o batistă albă, pe care o mototolise pe drum. Nicu l-ilipescu înghiţea sec, cu ochii înlăcrimaţi. Cucoanele, nepoate ale i.iposatului, plîngeau cu sughiţuri.
Sicriul fu închis şi vîrît în cavou, uşa de fier închisă peste el şi încuiata cu lacăt.
Apoi toată lumea se duse acasă.
274
Partea a cincea
O călătorie de plăcere
î
Inlr-o dimineaţă de primăvară, înir-unul din primii ani ai veacului al XX-lca, pc la orele unsprezece, colonelul Vorvo-rcanu, unul din ginerii Davidei Lascari, se duse la bordel. Era nu bărbat, gros, spătos, cu picioare scurte în formă de O: călăreţ. Sc îmbrăcase civil: veston negru, lanţ dc ceas de-a curmezişul vestei, pantalon vărgat, botine cu elastic, guler tare, înalt, monoclu atîmat de o panglică de mătase şi pălărie rotundă, Uire, pusă drept pc cap. Sub pălărie, apărea o figură obraznică şi brutală, cu nasul gros şi coroiat, gura mică, cu buze subţiri, îngustă şi dreaptă ca o gură dc puşculiţă, obrajii groşi grei, gri de barbă prea neagră, şi de-a curmezişul feţei mustaţa â la Kaiscrul Wilhelm, cu vîrlurilc subţiate şi întoarse în sus. Cu mănuşi cenuşii în mîini, cu mîinile adunate la spate, pe şezu-tu-i proeminent reliefat de vestonul slrîns pc corp, domnul Vorvo-reanu sc preumbla alene, cu bastonul la subsuoară, de-a lungul Căii Victoriei, salutînd din cînd în cînd cu un gest larg şi o figură înţepenită în solemnitate, pe trecătorii matinali pe care-i cunoştea. Se opri la Capsa, unde bău un rom şi plecă mai departe, cu nasul sus şi melonul negru pe ochi. O uşoară schimă de scîrbă îi strîmbă buza de sus. Nici el nu-şi dădea seama de scîrba care-1 stăpîneşte. îi era silă dc viaţă. Asta era viaţă? îi era silă de sine însuşi. Cum ajunsese aşa? La patruzeci şi ceva de ani, altceva ar fi trebuit să fie el. Altfel ar fi trebuit să arate viaţa lui. La patruzeci şi ceva de ani, să stea să aştepte, averea, ca un tinerel căruia i se dau bani dc buzunar! Horeai energic, scuipă şi merse mai departe.
219
Bordelul se afla pe o străduţă în dosul Lipscanilor, o casă cu două etaje deasupra străzii cenuşii, în care era mereu umbră. Două etaje de tencuială cafenie, ferestre înalte cu jaluziile trase şi o intrare cu miros de pivniţă şi de praf vechi. Trebuia să urci la etaj o scară foarte dreaptă. Pe platforma din primul cot al scării, stăteau cîţiva bărbaţi şi fumau, rezemaţi de zid, cu mîinile în buzunare şi cu ţigara în colţul gurii. Mai sus, pe a treia treaptă, şedea un alt om, tînăr, gras şi roşu la faţă, cu o pălărie moale dată pe ceafă, de i se vedea fruntea îngustă, cărnoasă, asudată. Se uita la ceilalţi cu un aer naiv şi vesel şi spunea:
— Aşa, frate, cică: Ce? Te las şi mă duc la mama, la Ploeşti. Du-te - zic - du-te, opt şi cu a brînzii nouă.
Şi începu să rîdă singur; ceilalţi nu rîseră; erau plictisiţi, mahmuri. Sus pe palier aşteptau alţii. Unul se uita printre lamele jaluziilor, afară în stradă, fără să vadă nimic. Altul se scobea în nas, strîmbîndu-se.
Colonelul Vorvoreanu coborî scările peste vreo jumătate de oră, încheiat, strîns în veston, cu capul sus, pălăria înfundată pe frunte, ceafa ţeapănă şi bastonul subsuoară; era la fel de scîrbit şi posac ca la sosire; poate chiar şi mai morocănos. „Porcărie, se gîndea el. Toată chestia e o porcărie. Nimic nu mă mai distrează. Am pierdut cheful de viaţă. Ce-mi trebuia mie avere? De-abia că n-o am. M-a distrus, bestia. M-a distrus. M-a nenorocit." Pe palier, unul din clienţii care aşteptau îl salută:
— Să trăiţi, don' colonel r
— Cum? A, salut, monşer. Să trăieşti.
Coborî ultimele trepte, ieşi în stradă şi stătu o clipă în loc, neho-tărît. Unde să se ducă? N-avea chef de nimic. N-avea poftă să se ducă nicăieri. N-avea ce face.
„M-a distrus. M-a nenorocit", îşi zise el cu o ciudă desperată. Scoase un trabuc din tocul de piele în care le ţinea, îl tăie, îl aprinse. Avea gust prost. Nu-i plăcea. îl aruncă.
„Cine m-a pus, Dumnezeule? Cine m-a pus? Beau un păhărel, cel mult două, merg la bordeluri ieftine, nu-mi pot permite nici o fantezie, nimic. Simţea, fără să le vadă, că mînecile vestonului încep să se lustruiască la coate. Bine ai ajuns, domnule. Halal să-ţi fie, n-am ce spune. Bravo", se felicită el îndîrjit şi ironic. Plecă încet pe stradă, tot ţeapăn, lot cu capul sus, ca un om independent şi sigur de sine.
280
IV la orele douăsprezece sau unu, colonelul Vorvoreanu, care i nise pînă atunci L 'Indcpcndancc Roumainc, puse la o parte ziarul pc . masa dc lucru" la care nu lucrase niciodată. Era un birou greu, in nlul Renaşterii franceze, faimosul stil Henri II, falsificat în masă în veacul trecut la Paris, şi importat de oamenii cu avere o dală cu arhitectura în stilul Marelui Palat al Expoziţiilor de la Paris, cu becurile electrice în aplice şi candelabre în stil Louis XVI fals, cu tablourile ilni şcoala lui Bouguereau şi romanele lui Georges Ohnet. Birou greu ile lemn întunecai, sculptat cu lei, măşti de satiri şi frunze groteşti: fotolii dc piele, rafturi pline dc cărţi în piele de culoare închisă, apă-iale de praf şi lectură prin geamuri încuiate; o panoplie cu un pieptar ile oţel, un coif, un scut, tot false, cumpărate dc la Paris, şi cu două hangere vechi, care fuseseră într-adevăr călite la Damasc şi cumpărate la Bucureşti pe vremea lui vodă Şuţu, cel din urmă; oală dc laianţă pentru tutun; un cadru marc cu cîteva zeci dc mici fotografii ovale în el; portretele promoţiei lui Vorvoreanu, azi ajunşi mulţi generali, deputaţi, senatori, alţii colonei acriţi sau resemnaţi, fără perspectivă de avansare; unul sau doi daţi afară din armată. Cabinetul de lucru era sumbru, rece şi trist; primea lumina printr-un gcamlîc colorat carc-1 făcea să samene şi mai mult cu anumite cavouri edificate pc vremea aceea la cimitirul Bcllu. Ziarul despăturit era tăiat pc diagonală în două triunghiuri, unul verde, unul galben. Colonelul privi foaia cu un dezgust neîndreptăţil - dar era dezgustul său obştesc şi universal pentru toţi şi pentni tot - apoi se ridică, îşi înţepeni ceafa şi-şi puse monoclul. în halat de mătase cafenie, lustruit şi pătat, ieşi din cabinet şi trecu în salonul alăturat. Printre perdelele grele cu ciucuri se zărea afară strada, trăsuri care alunecau în păcănitul sec al copitelor; cucoanele din trăsuri purtau pălării cu voal, umbreluţe de culori deschise şi vesele; era primăvară; la noapte avea să miroasă a liliac, şi în văzduhul îmbătător, în licoarea nopţii care se urca la cap ca un vin ameţitor, aveau să plutească mirosuri de mititei, de praf, dc bălţi înflorite, de gunoaie încălzite de soarele zilei; la noapte, să şezi într-o grădină, cu bateriile de vin la gheaţă şi cu o şanteuză în dreapta, una-n stînga, pe care să le ciupeşti de şezut cu toată mîna, milită-reşte, fără să-ţi pierzi monoclul din ochi, nici să laşi să ţi se pleoştească vîrfurile văcsuite ale mustăţilor! Ah, da! Şi pc urmă, biletul de
281
tren la Paris, cafeneaua, varieteurile, midinetele, micile dansatoare, cluburile cu străini care se cunosc în jurul mesei de joc. Ah, da!
Dar nimic din asta nu se vedea. Ar fi putut, uşor de tot, să vie toate ca într-un vis, dacă moştenea Elena, nevastă-sa. El moştenise, la vremea lui, dar isprăvise tot; moştenise şi Elena pe bătrînul Lascari (partea inalienabilă, căci de celelalte bătrînul, care nu-1 putea suferi pe Vorvoreanu, o dezmoştenise); dar colonelul isprăvise şi rîndul ăsta de bani, şi o dată cu asta o certase pe Elena şi se certase şi el cu fraţii şi surorile Elenei, furioşi că o parte din averea familiei se duce dracului, şi că mîine-poimîine Elena şi copiii ei le vor cădea pe braţe. Nu mai era nimic de sperat, decît un singur lucru, care nu venea.
Băţos, morocănos, îngheţat, trase în jos pe el halatul, potrivindu-şi-1, şi se uită împrejur. Nu era nimeni în salon? Nu, nimeni. Mobilele franţuzeşti împinse la pereţi lăsau un gol mare în mijloc, unde un covor de Ferahan, întunecat ca noaptea şi plin de flori geometrice ca o grădină nocturnă, se lungea de la un capăt al salonului la cellalt, spinare de reptilă catifelată. Colonelul voi să se întoarcă în birou, dar îl apucă dezgustul. Ce să facă acolo? Să citească? N-avea chef să citească. Să fumeze? îşi îmbîcsise gura cu trabucuri, încă de dimineaţă. Să stea aşa, în fotoliu, fără să se gîndească la nimic? Nu putea să nu se gîndească la nimic. Chiar cînd nu se gîndea la nimic, ştia un anumit lucru. Nu-1 putea uita. în picioare, în pragul salonului, şovăia, plictisit şi scîrbit. Deodată auzi glasul soacră-si mari din coridor şi, în aceeaşi clipă îi veni să fugă, să se retragă în birou, să se facă a citi, cum se prefăcea că doarme cînd era copil ca să scape de sîcîielile guvernantei care-1 punea să-şi spună rugăciunea sau să-i desfacă şireturile corsetului pe spatele ei lat. Totuşi, îşi stăpîni nevoia de a fugi şi rămase. Un surîs silnic îi apăru pe faţa brutală, şi colonelul se îndreptă spre uşă, s-o deschidă. Ţinînd-o de braţ pe o jupîneasă, bunica Elenei, doamna Sofia von Bodman, fostă Cozianu, întră în salon, cu nepoată-sa după dînsa. Sofia Cozianu, vestita frumuseţe care trăise cu Şerban Vogoride şi inspirase pasiuni unor oameni acuma ramoliţi sau morţi, era în al optzeci şi nu ştiu cîteîea an al vieţii sale o bătrînică grasă, rotundă, cu trei bărbii, care se mişca greu. Umbla într-o rochie gris-perle, fără corset (nu mai purta corset de douăzeci de ani) şi care se întindea la nasturi gata să crape. Mîna-i grăsuţă, ofilită, cu pete, se sprijinea într-un baston de abanos cu cap de argint; dantelele de la gît
ţi de la mîneci erau? proaspete şi scumpe; părul vdpsit roşcat, rar pe t imnul rotund şi mare, ochii cu pungi deasupra şi dedesubt, întredes-t Inşi ca nişte ochi de broască somnolentă, o făceau să inspire oarecare Iik.1 şi repulsie. Ochii aceştia, altădată adînci şi limpezi ca apa Bosfo-i ului noaptea, erau acum tulburi, dar căutau cu vioiciune împrejur, şi i ind privea pe cineva mai depărtat sau o figură nouă, Sofia Cozianu npucu fucc-â-main-ul subţire de aur cu mîneraş de fildeş, care-i atîrna dc cordon, şi se uita prin el la omul în cauză, cu un aer critic, ironic şi indulgent, ca şi cum i-ar fi zis: „Da, eşti urît, prost şi ridicol, dar nu i nimic, nu mă supăr pe tine, eşti doar un om, ce pretenţii pot avea? Continucz, mongarcon, zi-i înainte, fătul meu".
Colonelul se îndreptă din şale, aproape în poziţie de „drepţi", fără să şi dea scama, şi zîmbetul nesigur şi nervos îi tremura pe buze pe sub mustaţa cu vîrfuri subţiri întoarse în sus. Doamna Vorvoreanu apăru dc după bunică-sa. Era blondă ca griul copt, voinică, cu umerii largi şi braţele albe şi cărnoase; nasul fin, drept, uşor ridicat în sus ca al principesei moştenitoare, ţinuta dreaptă şi trupul greu, de statuie,o tăceau să se potrivească bine cu idealul de frumuseţe al anilor acelora; era una din cele mai admirate frumuseţi din Bucureşti, şi toată lumea se întreba ce găsise la soţul ei, de ce-1 luase şi de ce-şi cheltuise toată partea ei de avere moştenită de la Lascăr Lascari şi de la Davida, părinţii ei. Motivul era unul din acele taine de alcov pe care numai păr-laşii le pot înţelege. Şi motivul acesta rămăsese tot atît de puternic azi, cînd doamna Vorvoreanu, femeie matură, îşi vedea fruntea şi lîniplele încreţindu-se, primele fire albe apărînd în păr, şi simţea nevoie de corset bine strîns ca să-şi poată menţine silueta aşa cum o cerea moda: cu pieptul masiv scos în afară, talia fină, pîntecul tras îndărăt, şalele cambrate, bărbia sus, susţinută de gulerul înalt şi ţeapăn. Rece şi liniştită, o urmă pe bunică-sa în odaie. Colonelul bătu din căl-cîie (n-avea pinteni, ci papuci de casă):
— Sărut mîna, mamă-marc! Cum ai dormit? întrebă el amabil. Bătrîna se aşeză cu greu, ajutată, într-un fotoliu Bergcre pe care
şi-1 adusese cu ea de la Viena, baroc, mobilă gravă, somptuoasă şi greoaie faţă de cele franţuzeşti din acelaşi veac. Apoi suflă şi se uită prin fa.ce.-k-ma.in împrejur.
— Cum e afară?
282
283
— E foarte frumos. E primăvară, spuse colonelul, mereu la fel de amabil. Doamna Vorvoreanu îi făcu semn jupînesei să aducă o măsuţă volantă, pe care o puse în faţa bătrînei; la alt semn femeia dispăru, apoi deschise uşa şi-i făcu loc alteia grase, cu şorţ alb şi bonetă, care ducea o tavă. Bătrîna se uita prin face-â-main, cu un ochi critic şi aparent indiferent, la farfuria de pe tavă. Tava mare de argint cu frunze cizelate ca pe vremea lui Gheorghe Bibescu; tacîm pe un şerveţel de olandă fină; şi în farfurie nişte bucăţi mari, rotunde, de ceva cafeniu şi gros, într-o zeamă subţire.
— Ce-i asta? întrebă bătrîna. Nepoată-sa se aşeză lîngă ea în celălalt fotoliu şi-i zîmbi în felul ei stăpînit.
— Gustă, mamă-mare! Vous m'en direz des nouvelleş Bureţi de copac; salată de bureţi conservaţi în oţet. Gustă.
Bătrînei i se aprinseră ochii. începu să mănînce, sorbihd cu zgomot şi scăpînd zeamă prin colţurile gurii. Colonelul simţi că-i vine rău şi se uită într-altă parte. Nu era om delicat şi deosebit de simţitor; dimpotrivă. Dar asta nu mai putea suporta. Simţea că nu mai poate suporta, încerca să se uite pe pereţi, să se gîndească la altceva; dar nu-şi putea astupa urechile. Aici era nenoricirea. Dacă şi-ar fi putut astupa urechile, n-ar fi fost nimic; ar mai fi răbdat oricît. îşi încleşta mîinile la spate: îi asudau palmele. Bătrîna clefăia mereu.
Ncvastă-sa, se gîndea colonelul, trebuie să iasă rar, ca să nu se simtă ce puţine rochii are. El... ce să mai spună? I se lustruiau hainele pe el. Şi nu-şi putea oferi nimic. Nimic! Balurile, vînătoarea la ţară, partidele de cărţi la club, şampania, nopţile albe, Parisul, Riviera... nimic! Sau, dacă da, cu baba. Cu zgomotul ăsta la fiecare masă, în fiecare zi de două ori, ani de-a rîndul.
— N-aveţi conversaţie azi, spuse bătrîna.
Colonelul tresări şi-şi drese glasul. Dar nevastă-sa rîse şi murmură pe un ton firesc:
— Ce conversaţie, mamă-mare? Mă gîndeam că te hrănesc de parc-aş vrea să te moştenesc; bine că te ştiu sănătoasă cum eşti, şi între noi fie vorba, un monstru de sănătate, să te ţie Dumnezeu...
Bătrîna se uită la ea şi zîmbi. O bătu uşor pe obraz.
— Şi tu eşti tare... spuse ea. De la mine ai moştenit. Eşti tare...
1 Vei avea ce să-mi spui.
Apoi rtimca mârdepartc. 'Doamna Vorvoreanu'bătea din pleoape, nervos. Altfel, părea la fel de liniştită. Nici n-avea de ce să nu fie. Spuse:
Am văzul portretul domnului Santos-Dumont, acela care face e.\|k'.ricnţe cu un balon cu maşină... nu, cu motor. Vrei să ţi-1 arăt, yinind'mainan? E foarte şic; costum de acro... acro... ■ Aerostat, zise colonelul.
Nu... aeronaut. Nu e eleganţa unui clubman, e eleganţa specială a inventatorului. Fără veston. Cămaşă cu dungi fine, Danlolon strîns ea un şal dc mătase, guler corect, tare, foarte înalt, şi cravată bogată, lanlczi, cu o perlă neagră; pe cap, pălărie de pai, canotier, cu panglică neagră. Foarte elegant, dar foarte personal.
— Mie mi se pare caraghioz, spuse bătrîna. Moda voastră cu vestoanele astea rase-pet, şi cu gulerele ca de carton şi cu pălării moi, ca să nu mai vorbim de femei, nu mai are nici o decenţă, nici o demnitate; şi nici nu arată avantajele fireşti ale omului, bărbat sau muiere; unde-i graţia, unde-i ţinuta la cucoane, undc-i bărbăţia şi nobleţea la bărbaţi? Sînteţi nişte caraghioji.
Apoi, după un moment de gîndirc, adăugă:
— Dar în balonul lui m-aş urca... Asta-i al vostru, ăştia tinerii, umblaţi cu drumul de fier, cu balonul, cu automobila, cu tramvaiul, în Viena s-au pus şi telefoane în case: ca să le fie oamenilor mai la îndemînă să-şi spună măgării. Că tot progresul ăsta al vostru, nimic nu schimbă din firea omului... charmant animal1...
îşi scoase din buzunar un ghemotoc dc hîrtie pc care o slrîngea şi o mototolea cu mare răbdare în pumnul grăsuţ şi ofilit.
— Eşti tînără, grand' maman, de-ţi vine aşa cîte un chef să te urci în balon! zise doamna Vorvoreanu zîmbind.
— Păi nu? întrebă bătrîna. Era vădit mîndră. Eu am fost prima cucoană din Viena care m-am urcat într-o automobilă a domnului Bcnz... electrică! Nu de astea, care fac fum şi împuşcă dindărăt ca tunul; electrică, fără gălăgie, fără miros; frumoasă trăsură; dar mic mi-e totdeauna nu ştiu cum cînd le văd; tot mi sc pare că le lipseşte ceva, cînd văd boierii în spate, vizitiul şi feciorul în faţă, dar cai, ioc! E caraghioz, o trăsură fără cai, care scoate fum pe sub coadă. Dar as-
1 Reuşit animal.
284
285
ta-i progresul; aşa e vremea: maşinării, anarhişti, socialişti... în tinereţea mea, le zicea liberali, roşii. Nu liberali de ăştia, de azi; altfel erau; mereu cloceau revoluţie, republică, în fine, ca socialiştii şi nihi-liştii ăştia ai voştri de azi, mai cu seamă ruşii... O invenţie, însă, dragii mei, aş face-o şi eu; a mai făcut-o şi Rabelais; un torchecul moale de tot... Englezii, care au născocit multe marafeturi în direcţia asta, potrivit cu geniul lor naţional, tout a fait pratique veux-je dire \ de ce rîdeţi? Rîzi ca proasta-n bîlci, Elenuţo. Englezii, spuneam, n-au descoperit nimic mai bun decît asta (şi le arătă hîrtia crepată pe care o mototolea în mînă); dar încă nu mi se pare culmea sibaritismului, îmbracă-te, colonele, ce mai stai? Cînd mergem la masă?
Doamna Vorvoreanu sări la sonerie, colonelul dispăru să se îmbrace, jupîneasa intră şi o ridică pe bătrînă din fotoliu. Şi, ciocănind podeaua cu bastonaşul de abanos, bătrîna, care-şi mototolea mereu ghe-motocui de hîrtie, se îndreptă spre coridor, se duse pînă în fund, pe podeaua acoperită cu linoleum, printre uşile albe vopsite cu ripolin; o deschise pe cea mai din fund şi o închise în urma ei, dar nu cu cheia. Jupîneasa rămase în picioare în faţa uşii, aşteptînd ca bătrîna să iasă, sau s-o cheme, de-o cuprinde cumva neputinţa.
Doamna Vorvoreanu dădu o fugă pînă-n anticameră să dea poruncă să tragă trăsura afară, apoi se repezi la odaia de culcare şi se schimbă în grabă. Colonelul, în faţa oglinzii, îşi lega cravata.
— Nu mai crapă o dată! mîrîi el.
— Cum poţi vorbi aşa? spuse doamna Vorvoreanu formal, fără umbră de indignare, legîndu-şi jupoanele (se îmbrăca singură totdeauna, de tînără de tot: erau clipe cînd nu voia om străin lîngă ea). îşi dădu cu pudră pe obraz, îşi muşcă buzele, îşi netezi sprîncenele (abia fiică-sa avea, peste zece sau douăzeci de ani, să îndrăznească să-şi puie roşu şi să-şi vopsească sprîncenele şi pleoapele), îşi perie părul adunat în jurul conciului din creştet, trase manşetele bluzei (bluză de mătase ecme, guler tare. înalt, jabou de danielă, fustă de stofă subţire, havane, botine galbene cu patruzeci de nasturi de sidef, pălărie dc pai verde cu voaletă verde ca apa, legată sub bărbie) ş» apoi. repede, către soţul ei:
Ei,- mergem?-Hai că ne-o fi'aşteptînd mama-marc,--şi ştii că detestă să aştepte.
Nu mai crapă o dată, Dumnezeule! gemu colonelul. Nevastă-sa mei nu mai răspunse de data asta, deşi auzise foarte bine, ci-şi luă pe braţ umbreluţa verde şi porni înainte. în salon n-o găsiră pe bălrînă. Doamna Vorvoreanu se duse în camera bunicii ci: cu două servitoare pe lîngă ea, bătrîna îşi potrivea pălăria largă neagră, jacheţica de caii ic a neagră, rochia cu multe cute dc tafta neagră, voaleta de semido-liu, mănuşile albe care încurcau totul şi arătau că bătrîna e doar cochetă şi vrea doar să se gătească cît mai mult în limitele decenţei cerule de vîrsta ei de peste optzeci dc ani. Elena Vorvoreanu văzuse o dată, în 1895, la Roma, pe împărăteasa Eugenia, lot o bătrînică în negru cu umbrelă şi voaletă de semidoliu: grand'maman îi aducea aminte de împărăteasa detronată şi nu se putea împiedica să n-o admire; îi venea să-i spuie ce-i spusese ci bătrîna: „Eşti tare!"
Bălrîna se ridică de la masa de toaletă şi se duse să întoarcă o cheie dc bronz cizelat şi să deschidă un secreter mare, pîntecos, cu capacul umflat şi unduit, lucitor şi plin de arabescurile marchetăriei (avea un blazon cu un leu pe capac, şi Hori şi frunze pretutindeni); dintr-un sertăraş scoase doi poli dc aur cu capul lui Carol I de Hohcnzollcrn şi-i întinse fără un cuvînt Elenei Vorvoreanu. Aceasta, tot fără un cu-\ înt, îi puse în pungă şi o luă pe bunică-sa pe sub braţ, pe cînd una din femei o lua de partea cealaltă. Aşa o duseră pînă la trăsură, o urcară sus, doamna Vorvoreanu se aşeză alături, deschiseră umbreluţa neagră şi pe cea verde, colonelul se aşeză pe banchetă, drept, ţeapăn, cu pantalonii întinşi pe genunchi de sou.s'-p/ec/-urile care slrîngcau ghetele de lac cu elastic, vizitiul pocni din bici, trăsura ieşi pe poartă şi porni pe străzile Bucureştilor, în huruit înăbuşit, moale, de roţi cauciucate, şi în ţăcănitul vesel al copitelor pe caldarim. Pe trotuare, cîte un trecător îşi ridica pălăria, doamna Vorvoreanu dădea din cap graţios, bătrîna abia mişca plictisită şi colonelul saluta grav ; la înclinarea capului, fălcile grele, vinete, îi treceau peste gulerul tare într-o revărsare de carne congestionată.
La Capsa era ca de obicei linişte, lăcere, lumină difuză. Chelnerii sc mişcau fără să-i simtă nimeni, mesenii vorbeau în şoaptă, sc auzea cîtcodată clinchet de argintărie sau zgomolul unei sticle destupate.
2H6
287
Maître d'hotel-ul se repezi s-o ajute şi el pe doamna von Bodman să meargă pînă la masa obişnuită; îi şopti, tandru ca un amorez:
— Azi avem tripes a la mode de Caen, coniţă, şi stridii proaspete... Şi zîmbea, dulce, cu ochii lucioşi, ca un om care salivează. Privirea plictisită a bătrînei deveni trează şi vie.
— Să vedem, să vedem, spuse ea uitîndu-se împrejur prin face-â-main, şi răspunzînd saluturilor respectuoase ale unor domni cărunţi.
Colonelul Vorvoreanu visa mititei şi fripturi. îi era poftă de pelin, de un cerdac de casă de la moşie, cînd, tînăr ofiţer, chefuia cu camarazii cîte trei zile, cu taraful de lăutari şi cu cîntăreaţa ale cărei favoruri le dobîndeau cu toţii pe rînd, ca între camarazi. Trebuia să mănîn-ce stridii, tripes â la mode de Caen, rostbeef, bombe glacâe, să bea vin de Mosela, Chambertin şi un sfert de şampanie, şi s-o audă mîncînd pe bătrîna. Sigur că trebuia să-i facă conversaţie, era interesul lui, cea mai vitală necesitate; dar azi era prea scîrbit şi prea obosit ca să-i pese fie chiar şi de cele mai grave lucruri. Şi totuşi vorbea, vorbea, ca să n-o audă mîncînd. De altfel şi bătrîna vorbea; îi plăcea conversaţia în general şi la masă mai cu seamă.
— Spuneţi-mi ceva nou, zise dînsa cu picături de sos în colţurile gurii. Nu vi se pare că nu prea se mai întîmpla nimica? E o plictiseală pe lume, de-ţi vine să adormi! Ce e cu războiul din China? Parcă-mi spuneai ieri că s-a isprăvit.
— Gata, mamă-mare, şi cu ăsta, rîse colonelul. Feldmareşalul von Waldersee a fost felicitat de Kaiser, de regina Victoria, de preşedintele Fallieres, mă rog, de toată lumea; umblă cu un cărucior după el în care-şi poartă decoraţiile...
— Mi se pare că l-am cunoscut la Berlin, la curte, adică la Pots-dam... un guguman de militar, zise bătrîna. Colonelul îşi stăpîni tresărirea şi urmă:
— I-a şi judecat şi executat pe şefii răsculaţilor. Am aici revista.
Şi scoase din buzunar, unde o ţinuse sul, Le Monde Illustre, care publica pe două pagini o mare fotografie: în fund, sub un fel de corturi, un mandarin chinez şi un militar european de grad înalt; în dreapta, un şir de chinezi în straiele lor tradiţionale; în stînga, un şir de soldaţi de marină europeni, cu arma la picior. In faţă, un chinez în genunchi, gol pînă la brîu, cu mîinile legate la spate; un altul îl trăgea de cap cu o panglică pe care i-o petrecuse sub bărbie, iar călăul ridica
288
sabia lată şi grea. Jos, în iarbă, zăcea un cadavru fără cap; capul era lîngă bocancul soldatului european din flancul drept. Colonelul Vorvoreanu împinse revista pe masă în faţa bătrînei care, mîncînd, privi multă vreme fotografia; umbla cu o linguriţă de argint prin desertul care i se scurgea pe bărbie sub forma unui fir de sos de şocolată.
— Dar ce îe-a venit mişăilor să se răscoale, colonele? întrebă dînsa. Colonelul n-avea idee; totuşi, se lansă în nişte explicaţii încurcate. Doamna Vorvoreanu spuse:
— Apropo de China, mamă-mare, ştii care e ultimul joc la modă în Londra? S-a întors Ionaş Ipsilanti de-acolo zilele astea şi l-am văzut la Aristiţa Romano; îi zice ping-pong.
— Pe ce apropo de China? întrebă bătrîna.
— Fiindcă sună ca nişte cuvinte chinezeşti...
— Ping-pong... Da, adevărat, spuse bătrîna. Aşa îi zice lui Ionaş ăsta? Care Ionaş e, feciorul lui Niculache Ipsilanti care-a fost capu-chehaie la Stambul sub Cuza?
— Nu, mamă-mare: nepotul, nu feciorul. Fiu-său a fost generalul, a murit acum vreo douăzeci de ani, cînd erai matale la Viena; ăsta e nepotul de bunic...
— Repede vă mai prăsiţi, murmură bătrîna cu oarecare nemulţumire. De ce i-au dat numele ăsta de măscărici? Ce-nsearm.a ping-pong?
— Nu lui Ionaş, mamă-mare; jocului îi spune aşa. E ultimul joc de societate la modă; se joacă după-masă, după ce s-a deservit. O cucoană pune o voaletă de gază la mijloc, în chip de plasă, şi jucătorii aruncă peste ea mingi de celuloid, cu nişte rachete mici. Se pare că un oarecare domn Gibbs, un inginer, a inventat jocul la el la club; juca cu prietenii după-masă, cu dopuri de şampanie în chip de mingi şi capace de cutii de ţigări de foi, în loc de rachete. De-acolo vine că se joacă după-masă, în frac şi rochie decoltată.
— S-a prostit lumea de tot. Colonele, ia întreabă de filtrul meu. Şi ia un coniac sau un Armagnac, spuse bătrîna. Şi ia-mi grozăviile astea de aici, adăugă ea, împingînd spre el revista ilustrată. Colonelul o făcu iarăşi sul şi o vîrî în buzunar; vorbiră de altceva. Erau oameni avuţi şi europeni în anul 1904; bătrîna voia să se distreze cîţi ani mai avea de trăit; soţii Vorvoreanu aveau nevoie de marea ei avere; iar soarta omenirii în general, condiţia omului pe pămînt, fizică şi spirituală, suferinţa care putuse naşte violenţele războiului boxerilor şi se
289
sfîrşea cu supliciul răsculaţilor, toate acestea cu implicaţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societăţii burgheze ajungea la o atrofie a simţului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revoluţiei ruse din 1905, şi a răscoalelor ţărăneşti din România în 1907, şi izbucnirea primului război mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, după 1920 şi mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvîrşite de mişcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 şi în sfîrşit al doilea război mondial. E o limitare a sentimentului de participare la o existenţă colectivă, atît de adînc omenesc; o dispariţie a acestui sentiment, înlocuit de acela al existenţei individuale proprii cu corolarul indiferentismului etic, de unde decurge capacitatea mult sporită de a asista la suferinţa altuia şi de a o provoca.
La sfîrşitul mesei, doamna Vorvoreanu îi strecură discret cei doi poli soţului ei, să plătească; el plăti, cu un aer indiferent, şi puse restul în buzunar. Bătrîna părea că nu vede nimic.
După-masă, şotii Vorvoreanu o duseră acasă pe bătrîna, care moţăia în trăsură. Apoi, după ce se culcase ea, doamna Vorvoreanu veni să-şi puie rochia de casă. Colonelul fuma un trabuc într-un fotoliu.
— Cum dracu nu mai crapă, mîncînd atîta? Mie mi-e greu capul. Şi ea, nimic! exclamă el.
Nevastă-sa se strîmbă, plictisită:
— Ţi-am spus de o mie de ori să nu mai vorbeşti aşa! Nu suport să te aud vorbind atît de cinic. Respectă măcar vîrsta! Las-o şi pe ea să trăiască; mai are poate o zi, mai ales în felul în care se hrăneşte - şi tu...
— Măcar de-ar avea numai o zi, mîrîi amar colonelul.
El avea dreptate. A doua zi merseră iarăşi la Capsa. A treia zi iarăşi. Şi multă vreme apoi. în anii aceia, colonelul se îmbolnăvi de ficat şi de stomac. Veşnica furie clocită într-insul, mîncările grele mîncate cu scîrbă şi digerate turbînd de ciudă se răzbunau. Soţii Vorvoreanu se duseră la Karlsbad, dar, bineînţeles, cu bătrîna, fără care n-ar fi avut bani nici să ţie casa, nici de călătorie, nici dc nimic. Şi, bineînţeles, starea lui Vorvoreanu nu se îmbunătăţi. Noaptea, în pat, zăcea treaz lîngă nevastă-sa şi repeta, cîte o jumătate de oră în şir:
— M-a nenorocit... M-a distrus... M-a nenorocit... Apoi schimba: () omor. O omor. Trebuie s-o omor.
Bineînţeles, nu omora pe nimeni. Nici nu se putea gîndi la aşa ceva. Aştepta şi îmbătrînea aşteptînd. Bătrîna părea neschimbată. Voia ştiri, veşti, noutăţi, cancanuri, citea gazetele, voia să i se facă conversaţie, să fie scoasă în oraş; primea vizitele unor domni bătrîni şi ale unor cucoane care-1 cunoscuseră bine pe principele Cuza pe vremea cînd era prefect la Galaţi. Doamna Vorvoreanu era tot mai palidă, cu ochii ceva mai duşi în fundul capului; i se asprea faţa. Şi nu se intîmpla nimic.
II
Intr-o altă zi de primăvară, în 1905 sau 1906, la Capsa, la masă, doamna Vorvoreanu spuse: — Am văzut-o pe Sofia astăzi dimineaţă...
- Care Sofia? întrebă bătrîna.
lira mai uitucă, i se întîmpla să vorbească de oameni cunoscuţi numai dc ea, ca şi cum nepoţii ei i-ar fi ştiut. Altminteri neschimbată. Mînca iepure cu smîntînă şi bea vin de Chambertin. Colonelul mesteca cu ochii în farfurie, încruntat.
Cum care, grand'maman ? Sofia, soră-mea.
- A, fata Davidei... Şi ce?
Nimic... A trecut prin faţa casei în trăsură. Nici nu s-a uitat la lereslrc.
— Sînteţi nişte fraţi iubitori, murmură bătrîna după o tăcere.
— Fraţi ca fraţi, dar copii! exclamă Elena Vorvoreanu, atentă să nu forţeze aerul de indignare pe care voia să-1 aibă. înţeleg să nu vie să mă vază pe mine. E bogată, mîrlanul de bărbatu-său e milionar, eu sînt săracă, nu sînt interesantă. Dar măcar din respect să fi venit să te vază pe matale, mamă-mare. Nu, n-o înţeleg.
Bătrîna se uită o clipă printre pleoapele grele şi umflate la nepoa-lă-sa. Ochii doamnei von Bodman erau tulburi, gălbui; şi albul ochiului era tulbure; dar se vedea doar puţin din cauza pleoapelor grele, căzute. Bătrîna murmură:
290
291
— Ei... ce să-i faci? Aşa a învăţat-o maică-sa. Mă-ta tot aşa se purta cu mine, Elenuţo dragă... Iar voi aţi moştenit de la ea inima asta caldă şi pietatea filială...
Zîmbea cu ochii aproape închişi, ca un Buddha.
— Pardon, iartă-mă, mamă-mare, dar nu e chiar aşa. Eu nu sînt aşa. Fii dreaptă, exclamă doamna Vorvoreanu jucînd mereu pe omul naiv, cumsecade şi indignat. Vorbeau încet. împrejur erau banchetele de pluş, mesele albe, lustrele, aplicele, perdelele trase, chelnerii tăcuţi, cele cîteva mese cu domni şi doamne în negru, care vorbeau încet şi se mişcau puţin, făcînd uneori să sclipească piatra unui inel.
— Bine, zise bătrîna zîmbind. Tu nu eşti aşa. Dar ceilalţi?
— Ceilalţi...
Doamna Vorvoreanu se prefăcu că se gîndeşte, apoi recunoscu în silă - prefăcută şi aceasta:
— Da, ai dreptate. La urma urmei... Alexandru nici n-a mai dat prin Bucureşti de doi ani de zile. E un om rău şi ciudat. Stă singur la moşie, umblă prin pădure la vînătoare, de nu-1 vede nimeni cîte o săptămînă... Ai dreptate, mamă-mare. Toţi sînt aşa. Uite, Şerbănică e iarăşi la Paris de un an de zile şi n-a catadicsit să scrie măcar o scrisoare, una singură! Şi nu zic mie; dar măcar dumitale să-ţi fi scris. Că la urma urmei, pe cine are pe lume?
Stătu o clipă. Bătrîna mînca dintr-un Saint-Honore şi nu spunea nimic.
— Ei - urmă doamna Vorvoreanu - singura care înţeleg că te-a uitat şi ne-a uitat şi pe noi e biata Eleonora. Ea cel puţin e bolnavă.
— Dar ce are? întrebă bătrîna. Tot tîmpită e?
— Doctorii nu ştiu ce are. A îmbătrînit teribil, şi e mai proastă ca niciodată, nici nu ştii în ce hal e de săracă cu duhul, mamă-mare. Şi e putredă de bani. Nici nu-mi pot închipui ce face cu ei, aşa neroadă cum a ajuns...
— Are un fel de reumatism la cap, mormăi morocănos colonelul Vorvoreanu, mereu cu nasul în farfurie. Bătrîna nu spuse nimic. Clefăia, mîncînd crema din prăjitură. Doamna Vorvoreanu vorbi mai departe pe aceeaşi temă. Cam o dată, de două ori pe săptămînă, de ani de zile, îi vorbea bătrînei de asta. De-a dreptul," pe ocolite, ca din întîmplare, mereu: fraţii şi surorile ei şi verii ei, cu toţii nepoţi ai doamnei von Bodman ca şi ea, erau nişte netrebnici, oameni fără
292
mimă, egoişti, foarte bogaţi, cărora nu le mai păsa de nimic şi de nimeni pc lume, cu atît mai puţin de bătrîna lor bunică. Nevrednici de bunăvoinţa ei. Asta îi spunea bătrînei doamna Vorvoreanu de ani de / ile. Dar nu se vedea încă nici o urmare.
Cc facem astă-seară? întrebă bătrîna. Ce-i cu voi? Sînteţi muţi, plicticoşi. Spuneţi ceva, amuzaţi-vă... Ce făceai deseară? Am poftă dc teatru, dar nu e nimic de văzut în Bucureştii ăştia plicticoşi... Ia bilete la circ, colonele.
III
In seara aceleiaşi zile, înainte de cină (seara mîncau de obicei acasă), bătrîna spuse: — Să ştii, Elenuţo, că l-am invitat pe Antofilache la masă. Am treabă cu el.
Şedeau în salon, doamna Vorvoreanu îi citea bătrînei un roman de Paul de Kock iar colonelul fuma şi se uita în gol, încereînd să păstreze cît mai multă vreme scrumul la capătul ţigării de foi. Cînd auzi numele lui Antofilache, întoarse cu vioiciune capul să se uite la bătrîna, şi sulul de scrum îi căzu pe haină. Colonelul întîlni privirea bătrînei, tulbure şi de neînţeles, care-1 aţintea. Plecă ochii încereînd să pară preocupat de cenuşa de pe reverele hainei şi silindu-se să creadă că bătrîna n-a observat şi dac-a observat nu înţelege fixitatea şi acuitatea privirii, atenţia nemaipomenită, care trădează un interes ascuns şi atotputernic legat de instinctele de bază ale unui om: privirea pe care Proust a descris-o la bolnavii de o anomalie erotică, dar e aceeaşi şi în alte cazuri - pretutindeni unde instinctul realizează o momentană lipsă de luciditate, o eclipsă a conştiinţei de sine.
Numai Elena Vorvoreanu nici măcar nu clipise, ci spusese „bine" şi citise mai departe.
Alexandru Antofilache era unul din cei mai buni avocaţi ai baroului bucureştean, fără să facă parte din pleiada în care străluceau Delavrancea, Toma Stelian şi Take Ionescu; nu era nici om politic, nici literat, nici un mare jurisconsult; dar Sofia von Bodman şi mulţi alţi oameni din lumea bună îi cereau sfaturile, de preferinţă faţă de
293
ale altui avocat; discret, serios, liniştitor, Antofilache inspira încredere. Iar şotii Vorvoreanu ştiau acuma că Antofilache n-avea de ce să fie chemat la bătrîna, decît pentru testament. De zeci, poate de o sută de ori, discutaseră momentul acesta. Cunoşteau legea succesiunii, consultaseră şi ei un avocat, ştiau cît le poate reveni din averea bătrî-nei, care vreme de patruzeci de ani îşi plasase veniturile în moşii şi imobile aici în ţară, chiar cînd ea trăia (şi trăise între 1867 şi 1899) în străinătate. Oricît trăise la Viena şi umblase prin toată Europa, ea ştia pămîntul ieftin de aici de la cîmpie, de la Dunăre, şi ţăranii de aici care ţi-1 muncesc siliţi de lege şi de nevoie, şi-ţi cară griul la schelă la Dunăre, de unde-1 încarcă corăbiile englezeşti şi-1 plătesc în aur. Cumpărase mult; arendase; gestiunea averii i-o făcea un om pe care i-1 recomandase tot Antofilache. Bătrîna ţinea cheile de la scrinurile din camera ei; dar soţii Vorvoreanu ştiau că acolo înăuntru nu erau decît hîrtii, şi ceva bani gheaţă; restul era în pivniţa băncii Hillel.
Elena Vorvoreanu citea din roman, colonelul fuma mai departe, cu mîna tremuiîndă, şi nu se întâmpla nimic. Elvira, strănepoata Sofiei von Bodman, intră în odaie, se aşeză într-un fotoliu şi stătu acolo cuminte. Era o faţă de cincisprezece-şaisprezece ani, subţire, cu picioarele şi mîinile lungi şi părul împletit în coade pe spate. Purta o rohie neagră, cu şorţ alb cu dantelă pe margine, guler mare a la Van Dyck, botine înalte cu nasturi, funde albe în coade; picioarele subţiri şi sînii abia marcaţi arătau că are să mai crească. Numai capul, negru, cu pielea măslinie, ochii mari verzi, prelungi, codaţi, nasul subţire şi încovoiat şi gura desenată, precisă, arcuită, prevesteau frumuseţea de mai tîrziu, care a încercat să fie regina neîncoronată a României. Elvira urma să fie trimisă, însoţită de guvernantă, la o mănăstire din Austria, unde îşi primeau educaţia fiicele nobililor şi bancherilor vienezi. Asta era voinţa mamei-mari a Elenei Vorvoreanu, nu a ei, nici a colonelului, nici a Elvirei, care toţi trei voiau Parisul sau Elveţia. Elvira şedea pe fotoliu şi nu spunea nimic; se gîndea, numai ea ştia la ce.
Doamna Vorvoreanu citea. îi aruncase o dată o privire lui bărba-tu-său. Voiau amîndoi să vorbească împreună, să se sfătuiască, să vadă dacă e cumva ceva de făcut şi ce anume. Erau speriaţi, îngrijoraţi, bucuroşi, tremurau de speranţă şi de frică. Dar ea citea cu acelaşi glas calm, iar el îşi fuma ţigara de foi în tăcere. Elvira nici nu bănuia, de bună seamă, şi nici bătrîna, ce se petrece în cei doi.
Nu izbutiră să-şi vorbească pînă la masă. Peste cîteva minute sosi Anlolîlache, cordial, cam burtos, cu părul alb şi puţin, cu pielea gălbuii- şi curată ca de eunuc. Făcea gesturi rotunde, plăcute, vorbea mişcîndu-şi mîinile plastic, trecînd dintr-o atitudine într-alta şi numai tu atitudini care ar fi putut fi turnate în bronz, adăugind încă una la numărul statuilor de domni în redingotă de metal care începeau să populeze pieţele Bucureştilor. Antofilache vorbea curgător, plăcut şi necontenit, despre orice şi despre totul. Doamna Vorvoreanu izbuti să I întrebe de două ori ce-i mai face soţia şi familia. Colonelul tăcu nproape mereu şi mîncă în neştire, foarte mult, cu gîndul aiurea. Anlolîlache însă le ţinea locul; vorbea, întreba, răspundea. Şi duduita? întrebă el la urmă.
I il vira se roşi, încruntată, şi nu răspunse, nici nu se uită la el. - Pleacă peste o săptămînă la mănăstire, zise bătrîna. Elle en sortiră une jeune dame accomplie.1 Şi are să mai vază viaţa. Are să mai cunoască şi altfel de oameni, nu numai ca la noi. I-am cunoscut şi cu, şi am profitat, am învăţat, am acum mai multă minte ca înainte. Ai să înveţi să deosebeşti, fetiţo, cu ce fel de oameni ai de-a face. Boierii mărunţi, care se fac ofiţeri, şi sînt săraci, şi n-au trăsură. Cucoanele gătesc şi au cel mult o slujnică şi o ordonanţă; vezi cucoane cu voaleta trasă peste faţă, travestite, la piaţă, ca să nu se afle că n-au slugi. Şi trăsura închiriată cu luna, şi Damen Kranzchen şi IIcrrenabend... brr! Să te fereşti. Ăştia sînt proşti şi sărăntoci, şi zic că s-au mezaliat cînd iau o fată de burghez cu bani, negustor sau fabricant mărunt. Dar sînt boierii care au o casă în capitală şi un conac sau castel la ţară, cu avere şi situaţii şi cucoanele cu toalete pentru sezonul monden, cînd îşi schimbă şi casa, mai aduc o tapiserie de la ţară, sau o mobilă veche, şi dau recepţii şi baluri. Asta e lumea bună. Şi pe urmă, bineînţeles, sînt cei primiţi la curte, şi ştiu bine franţuzeşte, înrudiţi în Anglia şi în Spania, şi le stă numele în cărţile de istorie. Toate fetele lor sînt acolo unde te duci tu şi, cu recomandările mele, ai să fii sur le meme pied avec n'importe qui ...2
— Elvira! exclamă doamna Vorvoreanu. Ce-i cu tine?
Elvira se roşi, se încruntă şi nu răspunse, nici n-o privi pe maică-sa.
1 Va ieşi de acolo o cucoană desăvîrşită.
2 Deopotrivă cu oricare...
294
295
— De ce ţi-ai pus mănuşile mele? Ce e cu une? întrebă doamna Vorvoreanu, aproape speriată. Era atît de tulburată de prezenţa avocatului şi efortul de-a se stăpîni o costa atît de scump, încît nici nu observase că, la rochia ei simplă de şcolăriţă, Elvira îşi trăsese, pe braţele subţirele, mănuşi lungi.
Pe cea din dreapta o descheiase la încheietura mîinii, scosese mîna prin deschizătură şi mînca aşa.
— Eu i-am spus, şi bine face. E un copil ascultător, zise bătrîna. Trebuie să înveţe să danseze cu mănuşi, să mănînce la dineurile de gală cu o mănuşă trasă şi una nu... Şi am să-i scriu prietenei mele Adelhcid von Taxis, care primea toate debutantele la Hofburg şi le învăţa să facă reverenţele, prima puţin, a doua jos, a treia cu genunchiul în pămînt, cu vîrfurile degetelor îţi ţii rochia, sau dacă nu, laşi uşor mîinile pe rochie, cu palmele în faţă... e cel mai graţios lucru din lume şi pînă nu te văd că faci reverenţa ca lumea nu sînt liniştită...
Bătrîna amuţi deodată. Antofilache se gîndea: „A început să bată cîmpii... de, bătrîneţea... " Soţii Vorvoreanu se priviră, apoi se uitară la avocat. Elvira, cu ochii în jos, se vedea făcînd o reverenţă înceată şi zîmbitoare, aproape îngenuncheată, cu bustul drept şi capul sus, la Hofburg sau la Schonbrunn. Iar bătrîna se gîndea că, de fapt, Adelhcid von Taxis era moartă din 1880. Uitase. Uita din ce în ce mai mult. Şi se surprindea vorbind mult, mult, pierzînd şirul. Da, era momentul; trebuia să vorbească cu Antofilache. Poale nu mai avea mult.
După-masă, îşi bău cafeaua, o trimise pe Elvira să se culce şi le ceru scuze Elenei şi colonelului: avea treabă cu avocatul. îl pofti la ea în odaie. Scuzîndu-se cu o vorbă şi o înclinare către soţii Vorvoreanu, Antofilache o urmă, lăsîndu-i în sufragerie. Ei nu se mişcară de la masă, pe cînd slugile deserveau. La urmă rămaseră singuri, sub lampa de gaz aerian, din bronz aurit, care atîrna din tavanul cu ghirlande de stuc. Bufetul Henri II, sumbru şi înalt, lucea tainic din toate geamurile sale înrămate în fire de plumb. într-un colţ, pe o consolă, un Cupidon de bronz surîdea în gol. Colonelul aprinsese o ţigară şi trăgea din ea, gînditor. Doamna Vorvoreanu bătea darabana cu degetele pe masă. Deodată întrebă:
— De ce l-o fi chemat?
Colonelul dădu din umeri şi nu răspunse. Nevastă-sa îşi aranja nervos dantelele de la gît. Se uită la uşa salonului - unde, de altfel, nu
296
cei nimeni. Apoi se uită la un punct în mijlocul mesei, unde nu se afla nimic, şi murmură:
Aş da mult ca să ştiu ce-i spune... Vorvoreanu zîmbi neplăcut, cu o schimă rece a gurii sale de puşculiţă, şi spuse:
N-ai decît s-o întrebi. Ea îi zvîrli o privire întunecată şi iritată.
Ce spiritual eşti... Ca un ofiţer. Şi încă de cavalerie. Conversaţia i ii caii formează spiritul, spuse ea pe un ton veninos. Colonelul mîrîi pc sub mustaţa â la Wilhelm al II-lea, două vorbe turceşti.
Galant cu cucoanele, şi mai ales cu nevastă-sa - urmă doamna Vorvoreanu pe acelaşi ton plin de fiere - galant, politicos şi curtenilor. Simţea ceva tata cînd era atît de indignat că mi-am pierdut capul pentru tine.
- Nu numai capul, răspunse sec colonelul. Asta n-ar fi mare pierdere. Dar şi averea.
Doamna Vorvoreanu, care şi deschisese gura să răspundă, nu găsi cuvinte şi rămase aşa, fixîndu-1 cu ochi tulburaţi de ură şi de despe-iare. Apoi, cu un oftat de deznădejde ostenită, se ridică şi începu să se plimbe prin spatele scaunelor de la masă, cu mîinile-n sîn. Rochia dc mătase cu dungi violete, cafenii şi argintii, foşnea şi mătura covo-nil. Colonelul fuma, concentrat asupra acestui act ca o vită asupra nimegatului; şi cu aceeaşi expresie ca şi o vită, dar mai puţin senin, ci sumbru şi furios. Deodată, doamna Vorvoreanu se opri şi spuse:
— M-aş duce să trag cu urechea la uşă.
— Şi să te vadă, să strici într-o clipă ce ai muncit în ani de zile, mormăi scîrbit Vorvoreanu. Ea reîncepu să se plimbe.
Pe cînd se frămîntau neliniştiţi soţii Vorvoreanu, bătrîna, ajutată dc Rafira, se aşezase într-un fotoliu din odaia ei şi-1 poftise pe Antofilache să ia Ioc.
— Ai mai fost pe la mine? îţi aduci aminte de secretăraşul meu... Şi-i arătă o mobilă mică de lemn de trandafir, cocoţată pe picioare
strîmbe, încrustată cu flori de sidef şi lemn exotic, pale, roşiatice, verzi.
— Pe ăsta mi 1-a trimis de la Paris Şerban Vogoride, plin cu bomboane ... cînd dumneata erai copil mic... Deschide-1, că nu mai ţin bomboane în el... Scoate hîrtia aia. Aşa. Ei, ai citit-o?
297
Antofilache îşi pusese lornionul, citise, şi acuma se uita cu Gare-care stânjeneală la clienta lui.
— Ce te uiţi aşa la mine, domnule? îl întrebă bătrîna, supărată. Sper că nu vrei să-ţi explic voinţa mea. Te rog să ai grijă ca să-i dai o formă legală, să nu mi-o frîngă nepricopsiţii după moarte, şi să-şi bată joc de ce-am voit eu! Asta-i treaba dumitale, nu să te întrebi de ce fac ce fac! Nu-i pot honipsi pe guşterii aceia şi pace.
— Nu vă necăjiţi, cucoană Sofio, zise avocatul, zîmbind alinător. Nici prin gînd nu mi-a trecut să întreb de ce. Sînteţi suverană pe averea şi pe faptele dumneavoastră. Numai că legea are şi ea ale ei. Aşa, de pildă, cu testamentul ăsta al dumneavoastră. Sfatul meu e să-1 ardeţi, mai bine decît să-1 lăsaţi aşa. Chiar dacă-1 schimbaţi, şi faceţi altul nou, pe ăsta aşa cum e acuma, trebuie să-1 ardeţi. Fiindcă după moartea dumneavoastră (ferească Dumnezeu, n-o să se întîmple nici în douăzeci de ani, aşa cum vă văd, dar de, trebuie să ne gîndim şi la asta), ei, atunci tribunalul nici n-ar lua în seamă testamentul, ci l-ar casa pur şi simplu, ca fiind împotriva legii de succesiune.
— Cum? N-am voie să hotărăsc ce fac cu averea mea? întrebă bătrîna roşindu-se. Era atît de grasă şi de rotundă la faţă încît capu-i mărit de grăsime semăna cu luna roşie care pluteşte în nopţi de vară secetoasă deasupra Bărăganului. Adăugă furioasă:
— Mai bine ard tot! Dau totul de pomană!
— Puteţi da de pomană, oricui, numai beneficiarei testamentului nu, urmă Antofilache. Şi iarăşi îi vorbi alinător:
— Haide-haide, cucoană Sofio... nu vă necăjiţi. Găsim noi o chichiţă. Vreau să vă arăt ce impune legea. Aveţi dorinţa să lăsaţi numai uneia din nepoatele dumneavoastră toată averea. Legea vă dă dreptul de a dispune doar de jumătate din avere; restul e rezervat descendenţilor. Legea apără proprietatea şi averile, cucoană Sofio; e făcută anume. Jumătatea cealaltă e rezervată, iar rezervatarii sînt cei cinci nepoţi ai dumneavoastră pe care-i aveţi prin răposata doamnă Lascari, împreună cu ceilalţi pe care-i aveţi prin fiii dumneavoastră cu domnul Cozianu. Aşa că puteţi lăsa beneficiarei jumătate, iar la împărţeala celeilalte jumătăţi, să-i vie a cincea - ba nu: cîţi sînt?
— Nouă sînt, spuse bătrîna cu scîrbă.
— Ei, jumătate plus a noua parte din cealaltă jumătate; adică vreo cincizeci şi şase de părţi dintr-o sută; ceva mai mult de jumătate. Atîta
dă voie legea, şi nici un ban mai mult. Dacă-i donaţi beneficiarei iotul, după... hm... ă... decesul dumneavoastră, ceilalţi nepoţi au dicpiul să-i ceară cel puţin părţile lor din jumătatea rezervatară, dacă nu chiar şi din prima jumătate. Aşa că ar fi mai bine să faceţi un testament în spiritul şi limitele legii.
Nu-mi place, Antofilache. Nu-mi place! Cum nu poţi, dumnea-i.i. bre omule, să găseşti o chichiţă, o întorsătură, un tour dhomme de loi', măi băiete! zise necăjită bătrîna. Uite: vînd cuiva de încredere lot ce am, şi acela îi vinde bietei... beneficiarei, cum îi zici dumneata! Ei?
Şi-1 privi cu mîinile pe genunchi, ca un Buddha. Antofilache dădu din cap cu indulgenţă şi respect:
— Atacabil... Nu merge, cucoană Sofio. Nu merge: ceilalţi moştenitori or să cheme pe beneficiară să facă proba că a cumpărat, şi chiar şi atunci, sînt toţi sorţii să iasă mofluză dumneaei. Cel mai sigur e icstamentul, cum vă spusei eu.
Bătrîna se întrista.
— Nu-mi vine la-ndemînă. De loc nu-mi vine, Antofilache... Sigur, ia să ne gîndim: le rămîne a zecea parte dintr-o jumătate... dar nici asta nu vreau să le lăs.
Stătu pe gînduri. Iată ce umbla în clipa aceea în capu-i mare şi rotund, cu păr rar vopsit prost, roşcat: „L-au moştenit pe Alexandru; I au moştenit pe Lăscăruş; au moştenit-o pe fiică-mea. Sînt putrezi de hani, afară de netrebnicii ăştia doi, pe care s-a nimerit să-i urască I .ăscăruş, iar ce-au moştenit de la bărbatu-meu şi de la Davida au făcut praf. Ceilalţi sînt plini de bani. Şi nici nu s-au uitat la mine, ani de zile. Las' că nici eu la ei; dar să fi văzut la ei măcar un dram de dragoste, sau barem de cuviinţă. îi ştiu pe toţi; leiţi-poleiţi fiică-mea şi scîrnăvia de Lăscăruş; şi care nu le seamănă, seamănă cu nenorocitul de Alexandru. Brr! Dare-ar boalele în voi, guşterilor! Quelle cngcance ai-je mis au mondeNici nu era de mirare: făcuţi în silă, şi vipera aia mică tot în silă i-a făcut..."
— Puteţi dona unor opere de binefacere jumătate, coană Sofio, spuse Antofilache. Ea îl privi ţintă, duşmănos.
1 Un şiretlic de om de legi.
2 Ce neam păcătos de oameni am mai adus pe lume...
298
299
— Domnule, am eu cuvintele mele pentru ce vreau să existe un beneficiar nepot al meu, adică nepoată, iar ăilalţi să se uite la ea. („Să se uite ia ea, să crape, să plesnească fierea-n ei de ciudă, să-şi muşte pumnii şi să urle, că n-au ei şi are sora lor! Să nu-şi zică: Ei, n-am avut nici unii parte de moştenirea babei, şi pace! Să-şi zică: Cum o fi făcut aia s-o vrăjească pe babă? Şi să li se-nnegrească ini-ma-n ei de turbare!" îşi spunea bătrîna.)
— Ai înţeles, Antofilache? Ar fi ceva şi să fie nouă pe o jumătate, şi numai ea, una, pe partea cealaltă. N-ar fi rău. Dar mie nu-mi ajunge.
(îşi spunea: „Să ai şi tu o bucurie, Alexandre mamă, pe unde-i fi, de fericirea copiilor copiilor pe care-i făcuşi cu mine; să-ţi fie de bine, Alexandre: nevastă frumoasă ţi-a trebuit, momîie de ţintirim... iar ţie, fetiţo, fiică iubitoare, sufleţel blînd, să le meargă bine copiilor tăi de pe urma mea, să mă ţie minte şi să mă binecuvinteze")
— Dacă nu găseşti cum, fătul meu, apoi n-am ce-ţi face, îmi caut alt sfătuitor; iar dacă-mi găseşti, vei avea obişnuitele mulţămiri din parte-mi... Nu-ţi mai spun; mă ştii că la lucruri de importanţă nu sînt cărpănoasă. Ei?
Antofilache îşi dădu la o parte poalele redingotei şi-şi netezi mustăţile cu o mînă; în cealaltă ţinea lornionul.
— Păi... cel mai uşor ar fi ca averea să fie lichidată, schimbată pe valori mobiliare, iar valorile mobiliare să treacă dintr-o mînă în-tr-alta, adică de la durm ;avoastră la beneficiară.
— Să vînd moşiile? Casele?
— Păi... de! Ce să facem? Dacă vreţi cu tot dinadinsul... Bătrîna doamnă rămase pe gînduri; se uită lung la Antofilache.
Acesta zîmbea, dînd din umeri:
— Puneţi o parte în bijutării, iar cealaltă în acţiuni ale Băncii Naţionale, ale Băncii Austriei, ale unor întreprinderi serioase, cu garanţii de soliditate... şi-atunci toate moşule şi casele dumneavoastră, cît sînt ele de multe, încap într-un geamantan.
— Să vîr bunătate de pămînt în giuvaericale şi-n hîrtii tipărite? murmură bătrîna. Bagi frica-n mine, bre.
îi venea greu să mai zîmbească. Sc silea să pară glumeaţă, dar o cam durea în carne şi-n oase gîndul că pămîntul ei n-ar fi al ei, ci al aiteuiva; veselia îi era tremurătoare şi se simţea cît colo că e falsă. Antofilache înţelegea.
300
— Eu vreau să vă servesc, cucoană Sofio; nu mi-am permis niciodată să vă consiliez, ştiind că nu vă place. Acuma atîta vă spun: prima soluţie e bună şi uşoară; a doua, cu mare bătaie de cap: dar a doua e radicală.
Bătrîna se uită la el cu o subită vioiciune:
— Dar dacă-i dau averea de la mînă la mînă - ceilalţi cum o să ştie? îi luceau ochii de atenţie şi de însufleţire. în sinea sa, Antofilache
sc cutremură de atîta ură încăpăţînată, statornică, neiertătoare. „Ce i-or fi făcut, Doamne-dumnezeule?" Se simţea stînjenit, ca şi cum ar fi complice la o crimă; hîrşit în practica avocăţească, n-ar fi simţit nimic de felul ăsta dacă nu şi-ar fi dat seama că ţine partea unei patimi feroce, cu atît mai cumplită cu cît era mai tainică, şi că e întrebuinţat ca unealtă a unei răzbunări; îi venea prea uşor să-şi închipuie prin ce torturi vor trece nepoţii bătrînei, sfîşiaţi de lăcomie nesatisfăcută, invidie turbată şi neputincioasă, şi de ura cea mai grea, aceea dintre fraţi. O clipă, îi veni ideea s-o trădeze pe bătrîna şi să se facă plătit de nepoţi ca să o puie să redacteze un testament atacabil în justiţie, care le-ar aduce lor părţile de avere cuvenite. Dar era prea delicat, şi dacă se afla, clientela îşi pierdea încrederea în el; pentru cîteva mii de poli acolo, îşi pierdea preţul de piaţă: nu merita. Mereu stînjenit că ajută la îndestularea unei pasiuni vinovate, răspunse:
— Cucoană Sofio, meseria mea nu merge mai departe decît v-am spus; şi altul în locul meu, s-ar opri aici. Eu, însă, ca să vă servesc şi fiindcă ţin să vă mulţumesc în toate, pot să mă însărcinez eu să-i fac pe ceilalţi să afle, dacă ţineţi, şi ce aţi hotărît, şi cum s-a făcut.
Bătrîna îl luă de mînă:
— Fătul meu, ai să simţi că-ţi mulţumesc. Şi, ia ascultă... aş vrea să-mi păstrez o moşie... p-a din Ciobăneşti, că e cea mai mică; şi pentru aia, fac testament aşa cum ai spus tu: jumătate ei, şi încă o douăzecime; şi alelalte douăzecimi ălorlalţi.
Se gîndea: „De ce nu mă moşteneşti tu, fetiţo? Să te-nvăţ să joci ca peştele viu pe grătar. Tu ai scăpat, viperă mică... Dacă ne-ntilnim cumva, o să am măcar o bucurie, să rîd şi eu..."
— E cam batjocură, coană Sofio, zise Antofilache, şovăind. Bătrîna se uită la el, groasă, scurtă şi cu mîinile pe genunchi, cu pleoapele îngroşate peste ochii bulbucaţi; şi zîmbi:
301
— Măi omule măi, parcă adineauri ziceai că nu mă consiliezi... Je ne vous demande pas de conseil, je vous demande votre avis d'homme de loi, tenez-vous-le pour dit'. Hai, acuma, să vedem cum facem ca să fie bine...
Şi începură să plănuiască vînzarea moşiilor şi a clădirilor, trebuia vorbit cu domnul Hillel, ca prin banca acestuia să se facă toate cumpărăturile de valori; domnul Hillel avea să recomande şi un giuvaergiu pentru cumpărăturile de bijuterii; sau le putea comanda la Paris, de unde aveau să vină însoţite de certificate şi asigurate, printr-un om al diamantarului de acolo, Cartier sau altul din Rue de la Paix. Misiţii pentru vînzarea pămîntului, Antofilache îi avea. Cunoştea şi direct cumpărătorii.
— Am să vorbesc cu fraţii Fischer, că ei cumpără pămînt mult, spunea dînsul. Bătrîna îl asculta, privindu-1 ţintă cu ochii ei umflaţi şi tulburi.
— Totul să stea în pivniţă la bancă, cu cheia pe numele nepoa-tă-mi, şi fără să ştie nimeni decît Hillel ce e înăuntru, ceru bătrîna. Antofilache îşi nota în carnet. Lampa de gaz sfîrîia abia auzit; muştele veneau să se ardă la flacără, fotoliile de mătase galbenă, rotunde şi moi, portretele ovale de strămoşi ai Sofiei, florile din vaze (trandafiri galbeni, Marcchal Mei), sfeşnicele de argint cu luminări îndoite de căldura serii de vară, cartea deschisă pe masă, Les secrets du Palais Royal2, indecentă, de un anonim care se ascundea sub numele unui marchiz de Bourbonne inexistent, totul era uşurel, plăcut, liniştit, superficial. Numai lui Antofilache îi era aproape frică. Nici el nu ştia ce e cu dînsul; o vedea pe bătrînica asta grasă şi plină de duh în faţa lui, în rochia ei de casă de mătase galbenă, tocită, o auzea cum îi dă instrucţiuni, el îşi nota în carnet şi chiar răspundea şi găsea căi mai comode şi mai rapide pentru a-i executa voinţa, şi toată vremea era ca în vis, cînd pluteşti în aer şi te miri de ce nu cazi în hăul înfiorător de dedesubt Nu cădea nicăieri; dar îi era frică. Tîrziu de tot îşi luă rămas bun, îi pupă mîna bătrînei şi ieşi, închizînd uşa cu luare aminte. Cunoştea drumul. Trecu prin coridorul gol, cu linoleum pe jos, şi intră în sufragerie. Se opri în uşă, tulburat. Soţii Vorvoreanu păreau
1 Nu-ţi cer sfatul, îţi cer părerea doar ca jurist, bagă-ţi asta în cap! 7 Tainele palatului regal.
că-1 aşteptaseră. Colonelul îl fixa prin fumul ţigării de foi, şi nu spunea nimic. Doamna Vorvoreanu se plimba cu paşi mari prin odaie, agitată, cu mîinile în sîn. O clipă, rămaseră toţi trei, uitîndu-se unii la alţii, colonelul cu o fixitate prostească şi îngrijorată, doamna Vorvoreanu cu ochii adînci şi sumbri ai grijii care e gata să devină spaimă, iar Antofilache stînjenit şi tulburat în prezenţa celor doi care păreau să privească în faţă moartea, abisul, neantul. Cea dintîi îşi veni în fire Elena Vorvoreanu, care izbuti să zîmbească, se apropie de Antofilache şi întrebă cu o graţie silită, greoaie:
— Ei, aţi isprăvit? Pari obosit. Mai stai un pic cu noi, să iei un păhărel de Porto, să te remontezi...
— Nu, sărut mîna, sînt obosit, nu mai stau, sînteţi prea gentilă...
— Ba nu, te rog, mai stai să mai vorbim...
— Stai, domnule! exclamă gros şi poruncitor colonelul, ridicîn-du-se anevoie şi străduindu-se să rîdă, să-şi îmbrace dorinţa într-o altă expresie decît o comandă; şi rîse fals, brutal, nefiresc.
— Nu, scuzaţi-mă, cu cea mai mare plăcere, dar zău nu pot, mă aşteaptă nevasta acasă, nepoţelul mi-e bolnav. Se pare că are pojar, în fine, nu pot, v-ojur...
— Nici nu te-am văzut, zise cu părere de rău doamna Vorvoreanu. Abia am mîncat, şi te-a acaparat mama-mare. N-am mai stat de vorbă de atîta vreme...
— Cu cea mai mare plăcere, coniţă Eleno, cît de curînd, cînd veţi dori...
Doamna Vorvoreanu cedă mlădios ca un luptător dibaci; colonelul nu simţea asta; încercă să mai insiste, dar ea îl făcu să tacă şi-1 luă pe avocat de braţ.
— Lasă-mă să-1 conduc eu... Am o vorbă cu dumnealui...
Şi, în antreu, ţinîndu-1 de braţ pe Antofilache crispat de frică (nu ştia dacă-şi va putea apăra secretul), îl smuci cu faţa la ea (era voinică, avea braţe albe şi groase care ieşeau din mînecile bufante ale rochiei de vară), îl luă de revenirile de mătase ale redingotei, îl trase spre ea şi cu un aer de copil răsfăţat şi cu un surîs voluptuos, care-i şedea bine în ochii lui Antofilache, dar nu i-ar fi stat bine la vîrsta ci de peste patruzeci în ochii altcuiva, îl întrebă de aproape dc tot, aproape gură în gură:
302
303
— Spune: mama-mare şi-a făcut testamentul? Nu minţi: ştiu. Mi-a spus. Aşa că nu te mai opune. Cum e? Spune! Cum e?
Antofilache, ameţit, tulburat, se gîndi: „Minte. Nu i-a spus". Dar n-avea ce face; nu l-ar fi crezut niciodată doamna Vorvoreanu, dacă minţea; şi atunci se hotărî să spună adevărul. îşi zise, cu un zîmbet lăuntric, speriat de ce face: „La urma urmei, îndeplinesc obligaţiile".
— Nu pot să vă spun mai mult - şopti el - decît că e făcut aşa, ca să avantajeze pe una din nepoatele dumneaei, în defavorul celorlalţi nepoţi. Vă rog să nu suflaţi o vorbă. Sărut mînuşiţele, noapte bună.
Şi ieşi repede, abia ţinîndu-se să n-o ia la fugă. După ce trînti grilajul de fier al porţii, porni în goană pe trotuar, pe lîngă felinarele cu gaz care ardeau în noaptea albastră parfumată cu liliac şi mititei.
Doamna Vorvoreanu oftă, cu mîna la gură şi cu ochii mari. Va să zică, în sfîrşit!... Se-ntoarse şi-i sări de gît colonelului.
— Mişule!
îi explică, rîzînd. El îşi pierdu calmul rigid şi începu să rîdă şi el, mişcînd din mustăţile cu vîrfuri ascuţite şi arătîndu-şi dinţii galbeni de tutun, pe care putini îi văzuseră la acest om sever, grosolan şi rece, care socotea că rîsul adevărat e sub demnitatea lui.
— îmi vine să merg s-o pup pe hoaşca, zise Elena Vorvoreanu.
— Nimic! Nici nu clipeşti din ochi. Tocmai asta a apreciat ea la noi: discreţia. Dezinteresarea. Nimic schimbat în purtarea noastră. Hai, sună să se stingă aici; eu mă duc la noi. Vorbim acolo.
Peste cîteva ceasuri, aşezaţi amîndoi în patul conjugal, stăteau de vorbă. Colonelul fuma o ţigară de foi, murdărindu-şi cu cenuşă că-măşoiul scrobit, închis cu şiret la guler. Purta un bandaj peste mustăţi: o fîşie de pînză cauciucată înnodată după ceafă. Nevastă-sa îşi pusese papiotele şi boneta de noapte de mătase cu dantele. Proptiţi în multe perne mari, discutaseră pînă la sleire totul, şi-i apucase o oboseală şi o sârbă. Colonelul zise:
— Ce vorbeşti tu... banii, voiajurile, le train de vie...1 astea mai pot întîrzia zece, douăzeci de ani. Să le gustăm lâ bătrîneţe.
Urmă o tăcere. Un fluture de noapte zbura în jurul lămpii de pe noptieră. Se auzeau izbiturile sale moi în abajurul de porţelan. Pe marmura noptierei, scrumul de la ţigara colonelului mai fumega.
1 Sulul de viaţă (pe picior mare).
304
Ghirlande subţiri de bronz care împodobeau uşa bombată a noptierei luceau în lumina lămpii. îndărătul uşiţei se ascundea vasul de noapte, dc porţelan gros.
- De ce? întrebă doamna Vorvoreanu. Are optzeci şi doi sau optzeci şi trei de ani.
-- Are... de nu ştiu cîtă vreme. Tu nu vezi că mai poate trăi nu ştiu cî:? mormăi Vorvoreanu. După o altă tăcere, nevastă-sa murmură:
— Ei... e şi bolnavă de inimă...
— Cu boala ei, poate s-o ducă aşa cum a mai dus-o şi pînă acum, mîrîi el. Şi iarăşi tăcere. Colonelul mai trase un fum, apoi puse ţigara alături.
— Stinge lampa, te rog, murmură nevastă-sa. El stinse lampa. O bucată de vreme statură aşa, proptiţi în pernele multe şi mari, fără să se întindă. Mai tîrziu, colonelul începu să vorbească, parcă vorbea singur:
— M-am săturat. Ne ţine ca pe copii, oameni cărunţi, dornici de viaţă... Ca pe copii. Ce, mai avem mulţi ani de trăit? Cinci... zece... Şi din ăştia, cîţi o să-i mai peuecem cu ea?
— Ei, cum vorbeşti şi tu... şopti Elena Vorvoreanu.
— înnebunesc, mă-nţelegi, cînd trebuie să trăiesc cu bani de buzunar de la ea... ca un licean! Rîd de mine băieţii, şi în fiecare zi la Capsa e aceeaşi comedie pentru ei, iar paiaţa sînt eu! îmi vine să mă strîng singur de gît!
Nu voia să mai spuie despre celelalte pofte pe care nu şi le putea sătura.
— Cîteodată îmi vine s-o omor, zise el uscat. Nevastă-sa nu spuse nimic. Nu se vedeau unul pe cellalt. Stăteau pe jumătate aşezaţi în pat, cu pernele sub spate şi mîinile pe cuvertura de olandă răcoroasă, în întuneric, şi vorbeau.
— Ascultă-mă, zise într-un tîrziu colonelul, cu un fel de zîmbet în glas; m-am gîndit să facem o călătorie... un tur al Europei, cu mâ-ta mare... Ce zici?
— Ce idee, suflă Elena Vorvoreanu.
— Cum e ea nebună, o să-i placă. Ce, crezi că nu?
Apoi, după un timp, suflă, tot zîmbind în întuneric pe sub bandajul de pe mustăţi:
305
— Dac-ai ştii cît m-am gîndit şi m-am răzgîndit pîn-am găsit chestia asta... Cîte mi-au trecut prin cap... Dar asta e cel mai bine: un tur al Europei. Ai? Ce zici?
Doamna Vorvoreanu nu răspundea. El se întoarse s-o vadă; dar era prea întuneric. Deodată se simţi neliniştit
— Spune, domnule! Vorbeşte! insistă el.
— Lasă, murmură ea. Ne mai gîndim. Să mai vedem.
— Ce să ne mai gîndim? Ce să mai vedem? izbucni colonelul. Cît vrei să trăieşti ca o slugă ţinută din milă? Cît vrei să stăm drepţi în faţa ei? Cît vrei să nu ştii dacă le laşi copiilor ceva sau nu? Cît vrei să trăieşti aşa, fără plăceri, fără să-ţi permiţi nimic, să aştepţi, să aştepţi, să aştepţi? Eu nu mai pot aştepta; dacă mai ţine aşa, îmi iau lumea în cap, pastele şi dumnezeii ei de lume şi de viaţă!
— Tocmai acum? rosti ironic vocea Elenei în întuneric. El tăcu, suflînd greu. Ea urmă:
— îmi fac oroare prostiile astea... Nici n-am înţeles bine ce tot vrei...
El mîrîi înfundat, gîfîind.
— Iar călătoria, aceea n-are de ce să-i facă rău lui mama-mare. O s-o distreze; o s-o învioreze. De aceea te-am şi ascultat. Altfel nici nu te ascultam.
Urmă o îndelungă tăcere. Colonelul tuşi în sec.
— Mde... Bine, zise el. O să mă ocup. Tu fă-i propunerea, şi spune-mi ce facem.
— Bine, am să-i spun. Mai încolo, mai spre sfîrşitul verii, cînd se răcoreşte vremea.
— Ba nu! Acuma! Ce să mai stăm pînă la sfîrşitul verii?
— Bine, fie şi acuma, zise doamna Vorvoreanu. Colonelul nu mai spuse nimic. Se gîndea de luni de zile la povestea cu călătoria. Va lua un automobil; aburii de benzină, scuturăturile, căldura, nu se putea să nu-i provoace o criză bătrinei. Şi puţin neglijată, printre străini, cu doctori străini, criza putea fi mortală, mai ales la vîrsta asta... Şi pe urmă banii, jocurile de cărţi, petrecerile, femeile... mai ales femeile! îl apucă un asemenea tremur de poftă, încît întinse mîna s-o cuprindă pe nevastă-sa, faţă de care nu-şi mai împlinea datoria conjugală de
306
multă vreme. Pe cînd Elena Vorvoreanu ceda acestui avînt grosolan carc-o surprindea şi-o bucura, colonelul îşi spunea: „Ei, ce, să stau să aştept pînă atunci? Faute de grives, on mange des mer/es.1"
IV
Primăvara era strălucitoare: cer curat şi de o adîncime infinită, salcîmi care începeau să înflorească, în grădina casei Vorvorenilor boschete de liliac în care cîntau toată noaptea nişte privighetori. într-o seară, soţii Vorvoreanu şi cu bunica Elenei şedeau la masă în curte, pe pietriş, tocmai lîngă aceste tufişuri înmiresmate. Pe masa cea mare de paie, acoperită cu o mare faţă de masă de dantelă ruptă pe alocuri, rămăseseră lămpile de petrol care atrăgeau gîzele, carafele de cristal în care licărea cîte un fund de sticlă dc vin de culoarea cerului în amurg, farfuriile de desert.
— Elviro, du-te de te culcă, zise doamna Vorvoreanu. Elvira se ridică, făcu o mică plecăciune şi plecă. Maică-sa se uită după ea, cum merge ca un mînz uscăţiv şi stângaci. „Are ochi frumoşi; dar prea e neagră. Ce-o să iasă din ea?" se întrebă cu oarecare îngrijorare Elena Vorvoreanu.
— Grand'mere, îmi permiţi să aprind o ţigară? întrebă colonelul. Bătrîna dădu din cap. îşi făcea vînt cu un evantai alb de mătase brodat cu trandafiri de culoarea fildeşului, şi părea serioasă şi cu gîndul departe. Colonelul tăie capul trabucului, aprinse, suflă un nor de fum şi se lăsă pe spate în fotoliul de paie.
— Ce noapte magnifică, zise el nu visător, ci pe un ton net şi prozaic. Acuma să fii la Paris!
Doamna Vorvoreanu se stăpîni să nu se uite la el. Tresărirea ei lăuntrică n-avea cine să i-o observe. Spuse visătoare, cu un aer romantic:
— La Paris unde primăvara e atît de frumoasă...
— Prostii, zise bătrîna. Primăvara din Bucureşti e mai frumoasă decît oriunde; te îmbată; mă îmbată pe mine, că sînt bătrîna. Dar ţine
Cînd n-ai sitari, mănîhci şi mierle.
307
două săptămîni: ăsta-i cusurul ei. Nu e constantă. Cum nu-i constant nimic în ţara asta.
— Ei, lasă grand'maman: luna mai la Viena şi la Paris, iunie la Londra, iulie la Nizza! spuse Elena Vorvoreanu. Tremura sufletul în ea. îşi dădea seama şi de seninătatea, imperceptibil silită, imperceptibil nefirească a bărbatului său. „Are să observe bătrîna? N-are cum. N-are cum bănui". Tăceau toţi trei.
— Vorbeşti şi tu aşa, zise colonelul cu o veselie brutală, cu o falsă voie bună. Să-ţi spui eu, mamă-mare: un tur al Europei în trăsură-automobilă, asta e cea mai originală şi amuzantă călătorie de plăcere, în zilele noastre: te urci în trăsură la Bucureşti, treci prin Ungaria, o iei spre Viena, străbaţi sudul Germaniei, ajungi la Paris, treci Canalul cu automobilă cu tot şi te opreşti la Londra; pe urmă, îndărăt, Paris-Lyon-Nizza! Te opreşti unde vrei şi cînd vrei, stai cît vrei, porneşti cînd îţi place, în drum mai faci şi un picnic la iarbă verde, într-un cuvînt... ce să mai vorbim? Dar nu se poate... nu ţi-ar prii la sănătate; nu putem risca să te simţi rău undeva printre străini... Tant pis \ n-o s-o facem, încheie colonelul cu o voie bună şi mai forţată, menită să arate cît de curajos trece el peste sacrificiile pe care le face de dragul bunicii nevesti-si. Bătrîna păru gînditoare. Ochii ei bulbucaţi şi tulburi nu mai fixară cu atenţie critică, ironică sau ostilă pe cei dimprejur, ci îşi pierdură ascuţimea, ca totdeauna ochii cuiva care se gîndeşte la ceva. Deodată zise:
— De ce să-mi vie rău? Mă simt foarte bine.
Colonelul şi doamna Vorvoreanu se stăpîniră de data asta amîndoi în aceeaşi clipă, să nu schimbe o privire de emoţie şi de speranţă gata să triumfe. Nu: trebuiau să fie atenţi, să nu strice lucrurile tocmai acuma.
— Ei, asta-i, doar nu vrei să faci turul Europei în automobilă! exclamă colonelul rîzînd silit, prea jovial. Bătrîna îl privi cu sfidare:
_Şi de ce nu, mă rog? Dumneata ai umblat mai puţin în maşinăriile astea decît mine!
— Nu se poate, mamă-mare, spuse doamna Vorvoreanu. Nu poţi suporta aşa ceva! Eşti bolnavă!
' Nici o pagubă.
— Nu sînt bolnavă deloc! De unde-ai mai scos-o şi pe asta? întrebă bătrîna destul de dispreţuitor. Dacă are arcuri moi drăcia aia de maşină, nici că-mi pasă! zise ea pe un ton ferm şi hotărît. După aceste ultime cuvinte, urmă o tăcere. Colonelul se prefăcea neîncrezător, chiar amuzat:
-~- Cum, coană mare, chiar aşa? Aşa, una-două, hotărăşti să faci turul Europei?
Bătrîna îl privi, broască ostilă;
— Te poftesc să mă iei în serioz, fătul meu. Ca să nu te trezeşti că amjplecat mîine-poimîine singură şi te-am lăsat aici să baţi din buze!
Încă o tăcere. Apoi doamna Vorvoreanu, căreia-i tremurau buzele dc emoţie şi se silea din răsputeri să-şi ţie firea, îngăimă:
— Cum, grand'maman, vrei să faci turul Europei?
— Dumneata, te-ai tîmpit, fetiţo, spuse bătrîna: adineauri te topeai să te duci la Paris, şi dumnealui îmi făcea capul Duche cu turul Europei, şi acuma nu-ţi vine să crezi? Ce, voiai să stau să mă gîndesc o săptămînă, sau o lună?
— Nu - murmură doamna Vorvoreanu cu oarecare timiditate - dar mă gîndesc la dumneata, la sănătatea dumitale, la vîrstă...
— Sănătatea mea e straşnică! De cînd n-am mai fost bolnavă? zise bătrîna cu o tărie copilăroasă, pe care n-ar fi avut-o cu o lună-două mai înainte. Imbătrînea: tocmai felul acesta de-a fi, pătimaş, impulsiv, apucat, pe care nu-1 avusese niciodată pînă atunci, arăta că se petrece ceva cu ea, o schimbare ciudată şi profundă. Şi felul de-a vorbi, mai tăios, mai repezit, cu ceva imperceptibil ridicol, era nou.
— Sănătatea mi-e straşnică! Cît despre vîrstă - zise ea şi se posomori - -. îrsta... ce, să nu mai am şi eu plăcerile mele? Vreau să mai văd Viena, Parisul! Vreau să cumpăr nişte tablouri la Christie! Vreau să mă plimbaţi la Nizza! Vreau să joc cărţi la Monte-Carlo! Sînt sătulă de Bucureşti şi...
Era cît pe cc să zică „şi de voi", dar se stăpîni. Ştia că la vîrstă ci cu mare greutate ar mai putea găsi asemenea robi ca pe nepoţii aceştia ai ei. „Ceilalţi au avere, n-au nevoie de mine, nici că le pasă dacă mă văd vie sau moartă, şi mai ales moartă de plictis. Pe cînd ăstora le pică mucul după averea mea; vor face orice le cer. Şi au şi ei chef să sc plimbe: am simţit eu în glasul lor năduful statului cuminţi cu mine în Bucureşti. Aţi vrea voi să vă plimbau singuri, pe banii mei; dar o
308
309
să mă plimbaţi şi pe mine, puişorilor. Şi, dedesubtul gîndurilor acestora, o mînie sumbră şi tristă vorbea mai puţin desluşit minţii ei: Nu m-am săturat. Mîine-poimîine mor, şi n-o să mai am ce-mi place. Vreau să trăiesc! Am poftă de plimbare pe Ring, pe Champs-Elysees, de mazagran în cafenele pe Boulevard des Italiens, de spectacole ca lumea, şi de cazinou, debaccara, de... am poftă, poftă, poftă!"
Şi de aceea vorbi cu un glas aproape bărbătesc, de hotărîre şi de energie dură, feroce:
— Colonele, să aranjezi plecarea! M-am plictisit aici! Sînt sătulă! Aşa m-am săturat de Viena în 1899; acum m-am săturat de Bucureşti, şi n-o să mă mai prindeţi pe-aici! Dacă vreţi să mă acompaniaţi, vă iau cu mine.
Cei doi soţi se priviră de data aceasta nu instinctiv şi fără voie, ci silit, mimînd consultarea conjugală. Apoi colonelul zîmbi strîmb, fals, cu o galanterie mincinoasă.
— Păi hotărăşte tu, Eleno, că eu n-am ce face în Bucureşti, eu sînt gata...
Doamna Vorvoreanu stătu să se gîndească, să joace de astă dată comedia reflecţiunii şi cumpănirii. Apoi zise, cu multă seriozitate:
— Sigur că aş vrea să mergem; întîi, e foarte amuzantă o călătorie de plăcere ca asta; pe urmă, ce, o să te lăsăm singură?
— A, să nu vă fie de asta! zise bătrîna. Mă ajut eu şi singură! Am trăit singură după moartea lui Bodman doisprezece ani.
— Bine, grand'maman, dar e altfel cînd ai pe cineva din familie pe lîngă tine, zise calm doamna Vorvoreanu. Ce să mai vorbim? Noi am veni cu dragă inimă. Ce facem însă cu Elviriţa?
— La pension! La Maria-Einsiedeln, nu v-am spus? Nici nu ştiu ce-aţi aşteptat pînă acum. Unde vreţi să-şi facă relaţii? şi cînd o avea optsprezece-douăzeci de ani? Ce capete aveţi? exclamă bătrîna înciudată, apoi adăugă mai liniştită, şi cu dispreţ:
— Vorbesc cu duşii de pe lume. Cu adormiţii.
— Bine, grand'maman, o să te ascultăm, murmură doamna Vorvoreanu, care făcea bine pe proasta, pe naiva, pe fiinţa molîie şi fără personalitate.
— „Bine, grand'maman", o îngînă bătrîna. Nu puteai să judeci singură? Hai, dă-mi braţul să mă duc să mă culc. Colonele, mîine la prînz îmi spui ce-ai făcut!
310
Se ridică, gemînd, suflînd, şi sprijinită în baston, ţinută de braţ de nepoată-sa, se îndreptă încet spre casă. Colonelul se ridică, respectuos, şi le urmări cu privirea pe femeia falnică, înaltă, cu umerii şi şoldurile puternice, cu gulerul înalt şi cocul bogat şi blond şi pe bătrîna ghemuită în propria ei grăsime, cu părul vopsit roşu, rărit de vîrstă, cu gleznele groase ca doi butuci, şi care abia se mişca, pipăind cu bastonul în faţa ei. Apoi se întoarse la masă şi începu să-şi toarne coniac, chicotind singur, satisfăcut.
Doamna Vorvoreanu se întoarse stăpînindu-se cu greu. Nu îndrăzneau să vorbească nici unul, ca să nu spună nimic compromiţător faţă de slugile care deserveau masa. însă colonelul stătea în picioare; era prea agitat, prea tulburat, prea bucuros ca să se poată aşeza. Stătea în picioare cu ţigara între degete şi paharul de coniac în mînă. Doamna Vorvoreanu coborîse peronul, venise spre el fără să-1 privească, şi acuma, în picioare, cu mîinile-n sîn, se uita la femeile care strîngeau masa. Apoi, întorcîndu-se uşor spre el, mereu fără să-1 privească, zise pe un ton pe care nu-1 poate avea decît o soţie faţă de un soţ după douăzeci de ani de căsnicie:
— Hai sus, că mi-e frig.
Şi porniră spre casă, unul lîngă altul, fără să se ia de braţ, fără să se atingă, fără să se apropie.
înăuntru, tot în tăcere, se dezbrăcară. Cele cîteva vorbe pe care le schimbară se intercalau cu scosul unui guler tare prins în butoni, cu desfăcutul şnururilor corsetului, operaţii grele care se făceau cu oftaturi, cu icneli.
— Nici nu îndrăzneam să sper că o să meargă aşa de uşor, spuse colonelul. Mi se pare că visez.
Şi-şi puse bandajul care-i ţinea mustăţile la loc peste noapte. Doamna Vorvoreanu îşi punea părul pe bigudiuri. Nu spuse nimic.
— Ne apucăm să spunem ălora ceva? întrebă colonelul, după ce-şi puse şi plasa pe cap. Şi iarăşi, cum izbutesc de obicei numai soţii după douăzeci de ani de căsătorie, nevastă-sa înţelese că ăia sînt fraţii şi verii ei, nepoţi cu toţii ai Sofiei.
— De ce să le spunem? Ce, îi priveşte? murmură doamna Vorvoreanu, care, în faţa oglinzii, îşi punea boneta cu margini de dantelă. Nu se interesează nici de ea, nici de noi. Dacă vor să afle, n-au decît să ne întrebe ce mai facem, ce face ea...
311
Apoi stinse lampa şi se urcă în patul înalt şi monumental. Mai vorbiră, rar, întretăiat, ocolind anumite subiecte. Vorbeau mai mult de lucruri practice, care trebuiau făcute ca să pornească în călătorie cît mai curînd. Doar colonelul, din cînd în cînd, izbucnea:
— Phii, domnule, n-aş fi crezut! Parcă nici acuma nu-mi vine să cred.
Sau:
— Cum, mă, Eleno, plecăm, mă? Cu baba? Nu mai spune!
Şi izbucnea în rîs, pe întuneric, în aşa fel încît doamna Vorvoreanu era silită şi ea să rîdă, dar nervoasă şi tulburată, repeta iritată:
— Nu mai rîde aşa, Mişule. Rîzi prosteşte: nu e nimica de rîs.
A doua zi, devreme, un domn cu mustăţi â la Kaiserul Wilhelm al II-lea, cu o figură obraznică şi acră, cu melonul negru înfipt drept pe cap, intră în strada Carol, numărul 14, pe o uşă deasupra căreia scria: E.I. Ressel, singurul reprezentant pentru România al automobilelor De Dion-Bouton, Garagiu pentru automobile. Mare deposit de Maşine de cusut înzestrate cu aparatul de brodat, şi Boutonier, Renumitele maşini de cusut PFAFF! Velocipedele şi Motociclurile PEUGEOT. A doua zi dimineaţa, ceva mai tîrziu, sosi cu trăsura şi ajută să se dea jos o cucoană groasă şi foarte bătrîna, în rochie de faille gri, cu voaletă gri, mănuşi albe, pălărie albă, umbrelă gri şi pantofi cum nu se mai purtau de douăzeci de ani, dar era evident că botinele înalte la modă nu i-ar fi încăput gleznele atinse parcă de elefantioză. Foarte galant, domnul cel antipatic îi oferă braţul, îi deschide uşa şi intră cu ea în sala neaşteptat de mare, plină de curenţi de aer rece, de miros de benzină şi ulei, de lăzi, de automobile, cu sau fără acoperiş, cu sau fără roţi egale (erau automobile de oraş cu roţile din spate mari şi cele din faţă mici), cu motor electric sau cu mult mai modernul şi puternicul motor cu petrol. Automobilele cu acoperiş aveau uneori şi geamuri, dar locul şoferului era în aer liber; unele aveau lămpi de carbid, altele lămpi cu petrol. Se găseau vreo zece exemplare în garajul domnului Ressel. Acesta din urmă, neamţ cu mustaţa roşcată şi cu faţa roşie şi dură, se grăbi să-şi salute clienţii, închinîndu-se de multe ori şi frecîndu-şi mîinile.
— Să trăiţi, sărut mîinile, bine-aţi venit, poftiţi, e cea mai bună maşină pe care o am, v-o recomand; e uiumul model: uitaţi-vă la ea: şase uşi, ferestre elegante, ovale, cu giurgiuvele în cruce ca să nu vi-
312
breze geamurile, şi cu pcrdeluţe ca domnii călători să se poată odihni; un cufăr pe acoperiş, un cufăr la spate; pneuri de rezervă, lămpi cu carbid, patru locuri pentru pasageri, două locuri pentru şofer şi un servitor, perne capitonate, de piele, cufăraşe interioare pentru provizii; motorul e foarte puternic, i-am explicat ieri domnului colonel, puteţi face pînă la şaizeci-şaptezeci de kilometri la oră, bineînţeles nu mereu, ha-ha-ha! dar o viteză de treizeci-patruzeci la oră e foarte uşor de atins şi de susţinut pc şoselele bune...
Bătrîna se uită la berlina fabricată în uzina marchizului de Dion şi a domnului Bouton. Apoi îl întrebă pe negustor:
— Ascultă, domnule dragă, trăsura asta a dumitale merge?
Şi-1 privi cu acelaşi ochi critic şi rece cu care privise automobilul. Ressel sc repezi s-o asigure de calităţile maşinii. Bătrîna se uită la el atît de rece şi de scîrbită, încît îl intimida şi-1 făcu pînă la urmă să amuţească. Atunci ea îl întrebă:
— Bine, bine, văd cu că mai cu moţ ca asta nu-i. Dar să-mi spui dumneata una: cînd îi dai drumul, pute? Tul sie stinken, mcin lieber Hcrr Ressel?1
— Aber, gnădigste Frau Baronin 2... mult mai puţin decît toate celelalte pe care le am aici!
— Da! Colonele, faci o plimbare? întrebă coana Sofia. Deşi fusese militar şi nu era fricos, colonelul şovăi o clipă, apoi, cu o falsă linişte de om brav, spuse că da, că el poate încerca trăsura şi singur, că...
— Mofturi! Pc mine o să mă zguduie, eu o s-o încerc! zise bătrîna şi arătă maşina cu capătul umbrelei.
— Dă-i drumul, Herr Ressel!
Colonelul şi cu soacră-sa marc făcură o plimbare în cîmpurile de dincolo de capătul Căii Dorobanţilor, dincolo dc „Roata lumii"; după care bătrîna, deşi nu pc deplin mulţumită, zise că „merge"; în schimb Vorvoreanu suferise, spre propria sa uimire, de oarecare greaţă, din pricina mirosului de petrol ars, pc carc-1 dădea motorul. îi fusese frica de vreo două ori că are să verse, dar se putuse stăpîni. Cînd plecară dc la domnul Ressel, colonelul, verde la faţă, ştia că maşina va fi cumpărată, că marea călătorie de plăcere va începe, şi îşi spunea că e cu
1 Pute, dragă domnule Ressel? 2Dar, stimată doamnă baroană...
313
neputinţă ca bătrîna să reziste. Totul mergea de minune. Prea bine. Nu-ţi venea să crezi. Antofilache îşi îndesea vizitele în care se încuia cu bătrîna; apoi, deodată, nu mai apăru. „A făcut definitiv testamentul", îşi spuseră soţii Vorvoreanu. Trăiră acele ultime zile dinaintea plecării într-o stare de încordare a nervilor, mută, stăpînită, care abia aştepta să izbucnească. „Şi mi-e grijă, spunea colonelul, noaptea, în pat, cînd discutau ziua. Mi-e frică. Prea merge bine totul. Să n-avem vreun bucluc. Prea bine merge: nu-mi vine să cred!"
Colonelul Vorvoreanu ajunsese, înainte de plecare, într-un asemenea hal de nervi, încît într-o noapte visă că a şi început călătoria. „La asta mă şi aşteptam", îşi spunea el. Era în haine de automobilist, cu ochelari negri, cu rame de cauciuc, lipiţi pe faţă, cu ghetre de piele, cu halat de praf; nevastă-sa era la fel: abia-i vedea faţa de gulerul halatului, ochelari şi gluga strînsă cu şiret în jurul obrazului. Nu vedea destul din obrazul ei ca să poată ghici ce gîndeşte; şi tare ar fi vrut să vorbească cu ea, dar nu se putea; lîngă ei, bătrîna, înfofolită într-o blană de opossum şi cu ochelari negri şi ea, părea de o veselie ciudată, care lui îi făcea frică, şi ciocănea cu vîrful bastonului de fddeş în geamul ce-i despărţea de şofer. Acesta gonea cu o viteză cumplită: cei şaizeci-şaptezeci de kilometri pe oră cu care se lăuda Ressel erau de mult depăşiţi: plopii de pe lîngă drum zburau ca furau de un vînt uriaş, maşina făcea salturi enorme, ca un vapor pe mare, înăuntru era miros rece de pielărie, de ulei şi de benzină arsă, şi colonelului Vorvoreanu îi era greaţă, îi era frică, aştepta ca peste o clipă să se întîmple ceva, o catastrofă. Bătrîna rîdea şi-1 împungea mereu pe şofer: „Hai, mînă, mă! Dă-i!" repeta ea hohotind de rîs.
Pe urmă intrară în Budapesta, sub un cer cenuşiu. Era curios că toată vremea nu fusese mai multă lumină. „Urîtă zi. Adică urîte zile, de cînd am plecat", se gîndea colonelul, intrînd, bolnav, cu genunchii tremurînd de slăbiciune şi de frică, în holul hotelului „Cornul de vînătoare". Se duse de-a dreptul să se culce, şi-i era rău de tot de atîta 314
miros şi scuturături, dar nici nu apucase să sc odihnească, şi bătrîna veni să-1 îmboldească prin plapumă cu bastonul:
— Hai, ce să mai stăm aici? M-am săturat dc Budapesta! Hai, nu
lenevi aşa!
.Şi iarăşi, maşina, goana turbată, săriturile peste gropi, de zburai cu capul în tavan, tăcerea ciudată, îngrijorătoare, a Elenei şi rîsu! hidos al bălrînei.
— Mînă! Mînă! Mînă!
Ce era cu Elena? De ce nu stătea de vorbă cu el? Se schimbase de cînd porniseră în călătoria asta; n-o mai înţelegea; îi era chiar şi cam frică de dînsa, dar o adevărată oroare îi insufla bătrîna, cu cinismul ci şi cu risul ei nemilos.
— Nu sînt obosită; ce să mai stăm aici? sînt sătulă dc Viena, am stal aici douăzeci şi cinci dc ani, m-am săturat! spunea ca în holul hotelului Sacher. Haideţi în maşină, că a tras afară. Aufwicdcr-schaucn, Frâu Sacher!1
„Simt că mor, se gîndea colonelul Vorvoreanu, zvîrlit ca o minge dc săriturile maşinii. Mi-c rău. Mi-c foarte rău. Ce ironie ar fi să mor cu, nu ea. Măcar de s-ar opri la «Vier Jahrcszciten», la Miinchen, să-mi viu în fire. Altfel leşin, mă sfîrşcsc... şi uite Elena ce palidă e. Ne omoară, bestia. A văzut că nu rezistăm, şi ne joacă! Dumnezeule, ce rău mi-e."
Nu se opriră nici la „Vier Jahreszeiten", nici în Frankfurt, nici în Strasbourg; abia la Paris. „In loc de chefuri, de hoteluri moderne, elegante, ne duce aici. Aici miroase. Miroase a închis, a aer stătut, a vechi, îşi zicea colonelul Vorvoreanu, în ascensorul dc la «Hotel du Louvrc». Asta-i un hotel pentru babe, pentru fete bătrînc, fără hol, fără restaurant, fără salon, fără apartamente, cu camere dc baie la capăt dc coridor. Bestia se încăpăţînează să tragă aici, fiindcă aici trage din 1855!" se gîndea el privind-o cu ură pe bătrîna, rezemată dc peretele tapetat al ascensorului mare cît o odaie. Deodată ascensorul porni, cu un pufăit dc aer comprimat. „Poftim: ascensor cu aburi!" se gîndi indignat colonelul Vorvoreanu, dar în clipa aceea mişcarea ascensorului îi făcu o greaţă cumplită. Totul, la Paris, îi făcu greaţă: stridiile mîncate Ia restaurant, vinul, maioneza, felul cum mînca
I^i revedere, doamnă Sacher!
315
bătrîna. „Ce mi-a venit? se gîndea colonelul cu desperare, privind-o cum mănîncă. Ce mi-a trebuit? Nu stăteam eu mai bine liniştit acasă? Căci aici o să murim noi, nu ea." Elena era în chip vădit bolnavă. Se sîăpînea, se ţinea tare, dar nu mai avea mult.
Pe Canalul Mînecii era vreme proastă: vaporul se zgîlţîia, cădea între valuri, valizele se mişcau pe podeaua cabinei. Colonelul stătea cu coatele pe masa de toaletă, cu capul deasupra lavoarului, şi icnea. Bătrîna îl împungea cu bastonul în coaste.
— Sănătatea mea e straşnică! spunea ea urlînd de rîs. Apoi, în restaurantul hotelului Cecil, cerea două duzini de stridii proaspete şi plescăia din buze atît de dezgustător, încît colonelul aproape că leşină, deşi-i mai auzi glasul.
— Ce-i cu voi, copii? Parc-aţi fi pe moarte!
— Nu, exclamă colonelul. Nu! Ea a murit!
Şi împinse uşa cafenelei Capsa, unde oamenii de la mese, politicieni, gazetari, ofiţeri, mari proprietari din provincie se întoarseră văzîndu-1.
— Salutare, băieţi! exclamă el cu glas tare în cafenea: Felici-taţi-mă, că soacră-mea a murit!
Răcnete uriaşe de rîs izbucniră în cafenea. Se prăpădeau de rîs toţi, arătîndu-1 cu degetul.
— Nu! răcni colonelul. Nu eu!
Şi se trezi brusc, leoarcă de sudoare, cu inima zbătîndu-i-se în piept înnebunită. Gîfîia, gemea îngrozit.
— Nu, zise el. Nu eu!
— Ce e, Mişule? Cc s-a întîmplat? Ce ai? întrebă doamna Vorvoreanu.
— Am visat urît. Phii, domnule, ce urît vis!
Şi i-1 povesti. Doamna Vorvoreanu răspunse cu un calm lipsit de seninătate, un calm cenuşiu, de nervi stăpîniţi, a căror stare adevărată nu e cunoscută.
— Ei, lasă, nu e nimic. Ai visat şi tu nişte prostii. Ştii că m-am gîndit s-o luăm pe Elviriţa cu noi pînă la Viena. Nu-i bine aşa?
— Foarte bine. Foarte bine, repetă maşinal colonelul, care nici nu auzise. încă nu-i trecuse spaima din vis. Mesteca în goi, pufnind zgomotos pe nări.
— Asta ar fi bună, să se întîmple cum am visat cu! Ai? gemu el.
316
-— Ei asta-i: Nu vorbi prostii, zise doamna Vorvoreanu pe un ton foarte sec. El gîfîia „Da, c o prostie; e bătrîna de tot, nu se poate să nu..."
— Dă-mi un şervet, Eleno, zise el. Sînt năduşit rău. Urît vis, domnule.
Apoi, ştcrgîndu-se pe faţă şi pe gît, mai repetă:
— Urît vis. Ai dreptate, e o prostie.
VI
1^ n cursul zilelor următoare frica pe care-o clocea în suflet Vorvoreanu se cufundă iarăşi, se ascunse, sc înfăşură în sine ca florile de noapte, ziua. Nu mai rămase decît încordare a nervilor, nerăbdare, aşteptare neplăcută. Apoi, într-o zi, şoferul proaspăt angajat, care scosese maşina la probă pe şoseaua Olteniţei, se izbi de o căruţă. Nu din vina lui. Se speriaseră caii, şi-şi pierduse capul ţăranul, care nu mai văzuse asemenea maşinărie. Maşina trebui să intre pentru o săptămînă în reparaţie la garajul domnului Ressel. Bătrîna, coana Sofia sc înfurie, îi mustră cu asprime tăioasă pe colonel şi pe nevastă-sa, pe Ressel, pe şofer. Venise o căldură neaşteptată, care părea că-i aţîţă nervii. Umbla prin casă, cerea Baedekerul, harta, le arunca, o bruftuia pe nepoată-sa, îi trase o palmă Elvirei şi-1 biciuia fără milă cu sarcasmele ei crude pe colonel.
Acesta sc trezi într-o dimineaţă şi ca de obicei, în cămăşoi lung, în faţa lavoarului şi a unei oglinzi ovale, înrămate într-o cunună de frunze de cristal galben, se bărbierea. Pătrundea, venită de afară, plasmodia unui precupeţ. în odaie era tăcere. Nu se auzea decît scîr-ţîitul lamei de oţel în barbă. Deodată uşa se deschise. Colonelul Vorvoreanu se întoarse şi o văzu pe nevastă-sa. Era schimbată la faţă. Sc rezemase pe uşorul uşii şi se uita la el. Colonelul tresări, cu obrazul ras pe sfert, şi cu briciul în mînă:
— Ce e? întrebă el. înţelesese, de altfel.
— Mişule, murmură doamna Vorvoreanu, uitîndu-sc la el pierdută. Mişule.
— Cc e, frate? exclamă el.
317
— A murit, suflă doamna Vorvoreanu. El se întoarse iar spre oglindă şi zise:
— Ei, fie-i ţarina uşoară. Era de aşteptat, la vîrstă ei...
Şi încercă să se bărbierească mai departe. Doamna Vorvoreanu intră în odaie şi se aşeză într-un fotoliu. Spuse, cu ochii-n gol:
— A găsit-o Floarea moartă-n pat A murit în somn.
— Bine că n-a mai trebuit să... zise colonelul, dar nu isprăvi. Acum să vedem ce e cu averea, cu testamentul, adăugă el.
— Am trimis la Antofilache, zise doamna Vorvoreanu, ridicîn-du-se din fotoliu. Dar recăzu şi-şi puse mîna pe frunte:
— Vai, ce ameţeală mi-a venit!
Colonelul încerca mereu să se bărbierească. Deodată se hotărî să renunţe. „Prea-mi tremură mîna. Nu pot."
— Eleno, toarnă-mi să mă spăl de săpun, zise el. Nu ştiu ce am azi, de nu mă pot bărbieri; îmi tremură mîna. Ea veni şi apucă maşinal cana de faianţă, să-i toarne.
— Ălora le-ai trimis vorbă? întrebă el, suflînd şi stropind împrejur.
— Nu, răspunse doamna Vorvoreanu. Mai întîi să vorbesc cu Antofilache, să vedem ce e cu testamentul.
— Mai toarnă.
Doamna Vorvoreanu îi mai turnă.
— Nu pe spate! Mi-ai udat cămaşa!
— îmi tremură şi mie mîna, ce vrei? spuse ea cu un zîmbet nervos, tremurător.
Peste douăzeci şi patru de ore, adică în dimineaţa următoare, toţi urmaşii şi moştenitorii Sofiei care se găseau atunci în Bucureşti se aflau adunaţi în salonul casei Vorvorenilor, şi nici unul din ei nu zîmbea, nici nervos, nici altfel. Oglinzile erau acoperite cu negru, perdelele trase, ardeau lămpile, trăsurile afară în stradă aşteptau înşirate în faţa porţii drapate cu negru, în sufragerie se făcuse din masă un catafalc cu flori, pe care-1 supravegheau servitoarele preferate ale răposatei. Iar ea zăcea acolo, ciudată, umflată, cu părul vopsit prost, roşu, cu mîinile pline de pete, îmbrăcată în negru şi acoperită cu stînje-nei şi cu crini.
Dincoace, în salon, erau Alexandru Lascari, fostul şef de cabinet al lui Bonifaciu Cozianu, acuma un bărbat înalt şi trist şi cărunt, care începea să chelească; era Şerban Lascari, care se apropia de patruzeci
318
dc ani şi avea burtă, dar se îmbrăca la fel de elegant ca la douăzeci, în gri albăstrui deschis, cu monoclu, cu barbă castanie tăiată ca a regelui Kduard al VH-lea, arbitru al elegantelor încă de pe vremea cînd era prinţ de Wales; era Sofia Şufană, cea mai mică fiică a Davidei, cu bărbatu-său, domnul Şufană, petrolistul, fostul ţăran bogat de prin Prahova, cel mai bătrîn din toţi, masiv, spătos, gros, cu capul pătrat, fruntea joasă, fălci grele, ceafă de taur, şi obosit de prea multă băutură şi mîncare, obosit de i se închideau ochii. Şi, în sfîrşit, Eleonora Smadoviceanu, sora mai mare a Elenei, îmbătrînită înainte de vreme, cam foanfă, cu un nas lung şi ochi mici, rotunzi, de găină. Ea era în negru, cu văluri, cu pălărie neagră; Sofia Şufană la fel; Şufană la fel; Elena şi bărbatu-său la fel; Alexandru la fel. Numai Şerban venise îmbrăcat ca pentru o plimbare cu cucoane la Şosea. Colonelul îl mustrase:
— Cum vii aşa, domnule?
— Stai, să văd dacă merită să mă incomodez, spusese rîzînd Şerban Lascari şi-şi vîrî sub sprinceană monoclul, să-1 întrebe pe Antofdache:
— Ei, ni-1 citeşti?
Antofilache, galben şi uscat, în negru ca totdeauna începu să citească testamentul, din care, după cît spunea, un exemplar olograf fusese depus la tribunal. începu în tăcere. Peste două minute izbucniră exclamaţii. Pe cînd încheia el lectura, toţi cei de faţă vorbeau tare, aproape strigînd, toţi în acelaşi timp, fără să înţeleagă nimeni nimic. Numai Eleonora stătea la o parte şi părea intimidată şi că se simte prost.
— Unde sînt banii, domnule? exclama Şerban. Unde sînt? Ce, asta era averea ei? Noi sîntem ageamii, găgăuţi? Ce-a făcut cu averea?
— A înstrăinat-o, zise Şufană, gros şi subit. Şi-a bătut joc dc noi. Adică de dumneavoastră. Mie nici că-mi pasă.
Dar se vedea că e furios. Colonelul Vorvoreanu înUeba, cerca lămuriri. Nevastă-sa însă sc uita la Antofilache, apoi la fiecare din cei de faţă.
— Dumneata ai ştiut! Ai să dai socoteală! răcnea Şerban, ame-ninţîndu-1 cu degetul pe Antofilache. Acesta răspunse calm:
319
— Dată vrei, coane Şerbănică, poţi să mă dai în judecată. Ai să vezi că nLîiie n-o să faci. Răposata avea dreptul să dea mînă de la mînă averea sa lichidă, oricui poftea; şi a uzat de dreptul său, atîla tot.
— Da, -Iu iiverea imobiliară? întrebă Alexandru, care părea cu lotul ameţit şi rătăcit.
— Pe ce:.a a lichidat-o în ultimele cîteva luni de zile, răspunse AnîofilacL liniştit. Şerban exclamă:
— Ha!
Şi-şi izbi palmele una de alta. Era furios. Răcni:
— Şi m* rog, în favoarea cui? Cine profită din mîrşăvia asta? Să-1 văd, să-1 strîng de gît! Care din voi i-aţi intrat sub piele, care ne-aţi jucat festa? Care?
Şi se uita cu nişte ochi mistuitori la fiecare din ceilalţi. Rîdea cu ură:
— Voi? Tu, Eleno? Tu, nu-i aşa?
Dar doamna Vorvoreanu era alît de palidă, atît de împietrită, atît de vădit zdrobită, încît se opri, tulburat, şovăind.
— Unde-i Eleonora? întrebă el.
Toţi se priviră miraţi. Tocmai se auzea huruitul unei trăsuri care ieşea pe poartă. Şerban o scutură de umăr pe Elena.
— Trezeşte-te! Unde-i Eleonora?
— A ieşit adineauri, suflă Elena cu o voce atonă, printre buzele-i albite. Din fotoliul lui, colonelul îi fixă pe amîndoi cu ochi injectaţi. Părea şi el cu totul frînt, pierdut.
— Mi se pare că dumneaei e persoana, mormăi gros Şufană, cu un rîs fără veselie. Şerban sări în sus:
— A! Ea e! Ticăloasa! Bestia! I-auzi tîmpita, toanta, cretina, ce-i poate pielea! Nu ştie să spuie nici o silabă fără să bată cîmpii, dă în mintea copiilor...
— Coane Şerbane, o leacâ de decenţă...
— ... dar cînd e vorba să subtilizeze moşteniri, e gata! Nu mai e tîmpită, nici mototoală! Pe bărbatu-său 1-a moştenit, pe ramolitul, acuma pe ramolita astălaltă...
— Şerbănică! exclamă Sofia Şufană.
— Ce Şerbănică? Care Şerbănică? Daţi-mi voie să nu am relaţii cu escroci, nici morţi, nici vii! Nici cu cine se lasă escrocat! Dacă vreţi să intentăm proces, ştiu unde mă găsiţi. Pînă atunci, vă salut!
320
Şi ieşi, trîntind uşa, trecu prin camera mortuară fluierînd şi trînti uşa de la intrare de-i sparse un ochi de geam. în salon sc lăsase tăcere. I'înă se ridică Şufană:
— Are dreptate frate-tu, Sofio. Hai, cucoană.
O luă de braţ, ridicînd-o de pe scaun, şi ieşi. Alexandru mai rămase să-1 mai întrebe pe Antofilache, să încerce să înţeleagă. Lovitura testamentului îl ameţise cu totul.
Iar Elena Vorvoreanu, palidă, îngheţată, stătea şi aştepta următoarea lovitură. Ştia că se va mai întâmpla ceva. îi era frică de bărbatu-său. „E în stare de orice, îşi spunea dînsa. Se poate să-şi puie capăt zilelor. Poale să mă omoare pe mine. Sau altceva tot de felul ăsta..."
îi surprinsese o privire aruncată ei, Elenei, soţiei lui. O privire atît dc neagră, încărcată de ură feroce, animalică, întunecată, prostească, încît o trecuse un fior. „Mă face pe mine vinovată", îşi spuse ea. Dar Vorvoreanu nu-i vorbise decît de lucruri neimportante; părea că dintr-o dată i-ar fi dispărut orice preocupări şi interese materiale. Elena trecu peste frica ei, văzînd de casă şi dc înmormîntare. O duseră la cimitirul Bellu pe bătrîna şi o îngropară într-o zi însorită, la umbra pinilor. Doamna Vorvoreanu plînse cum se cuvenea, cum plânseră şi celelalte surori şi cumnate (afară de Eleonora care nu veni la înmor-mîntare:se întoarse la ea la ţară). Apoi făcu pomană lucrurile bătrînei, goli şi curăţă camera în care trăise. Colonelul pleca în oraş, la fiecare masă, şi se întorcea tîrziu, băut şi încruntat.
Apoi, într-o dimineaţă, plecă şi nu se mai întoarse. Elena se stăpîni să nu întrebe o zi, două, trei. Apoi se duse la Şerban acasă, să-i ceară sprijinul, sfatul.
— Conaşul e plecat la Paris, i sc răspunse. Atunci Elena se duse la Şufană, care o primi în salonul japonez al palatului său clădit de curînd de Mincu, cu tavane de lemn chesonat şi aurit, cu policandrc uriaşe, devize latine pe pereţi, în marmură şi lambriuri de mătase cu flori de aur, şi oglinzi în rame aurite şi mobile întrucîtva asemănătoare cu stilul Louis XV, vopsite cu aur, şi covoare uriaşe, şi saloane peste saloane, şi o bibliotecă cu zece mii de volume cumpărate în bloc Ia licitaţia bibliotecii lui Bonifaciu Cozianu.
— Cum, coană Eleno, nu ştii? Credeam că a plecat cu învoirea dumitale, spunea Şufană. Elena dădu din cap, mută.
321
— Cum adică, a plecat aşa... adică a fugit? urmă cellalt, mirat. Ei, bravos! Dar cum 1-a luat Şerbănică, asta nu înţeleg!
Şi-i spuse că Şerbănică îl luase pe colonel, care intrase la el ca un fel de rudă-secretar-valet-factotum, care-i cumpărase biletele pînă la Paris, avusese grijă de bagaje, îi ţinea de urît lui Şerbănică şi scotea exclamaţii de admiraţie cînd acesta făcea glume. Elena ascultă în tăcere, palidă, rece, mută, apoi se ridică şi mulţumi. Se întoarse acasă şi se aşeză în salonul pustiu, pe un scaun. Nu pe un fotoliu. Pe un scaun. Elvira intră, deschizînd încet uşa. Maică-sa îi zvîrli o privire rece şi se răsti la Elvira, rece, dur:
— Ieşi afară! Lasă-mă-n pace!
Şi rămase singură. Elvira. Proasta asta mică. Şi Mişulică, tînăr ofiţer. Ei rămăseseră fără nimic. Şi ea, ea, Elena, rămăsese fără nimic. Nici un venit, nici o avere; să vînză un an - doi - trei, şi pe urmă?
Strîngea din fălci, cu mînie, ca un bărbat. „M-ai lucrat, grand'maman, m-ai jucat. Şi tu, timpito, nenorocito, mototoalo, m-ai jucat şi tu. Ei bine, nu se poate. N-o să puteţi. Niciodată. Niciodată n-o să rămîn învinsă. Pînă la sfîrşit, tot eu vă bat pe voi. Pînă la sfîrşit, tot eu am să vă înving. Dar cum? Cum?"
în chinul cumplit, încrîncenat, al convulsiunilor morale care îi cutremurau, zgîrceau, schimonoseau conştiinţa, doamna Vorvoreanu avu o fulgerare cum au avut-0 în bătăliile lor hotărîtoare, cînd viaţa şi destinul se juca dintr-o singură aruncătură de zaruri, marii comandanţi de oşti. „Unde mi-e scăparea? Unde mi-e refugiul?" se întrebase ea. Şi-i venise răspunsul ca o lumină, cu o_ bucurie şi o certitudine orbitoare: „în mijlocul taberei duşmane. Unde nimănui nu i-ar trece prin gînd să se ducă".
— Elvira! strigă doamna Vorvoreanu, ridieîndu-se. Elvira! Şi se duse repede la uşă. Dar Elvira venea în goană.
— Hai, îmbracă-te. Spune să înhame caii la trăsură. Plecăm la gară.
— Unde mergem, mămicule? întrebă Elvira.
— Mergem la ţară, fetiţo, la tanti Eleonora. Hai, nu sta să căşti ochii la mine: du-te şi te îmbracă.
A doua zi dimineaţa, pe o zi cu soare, cu nori şi cu vînt uscat, care bătea peste cîmpia cu grîne şi cu perdele de sălcii pe lîngă rîuri, şi cu sate, şi cu biserici, şi cumpene, şi turme, doamna Vorvoreanu şi
fiică-sa se dădură "jos în gara Salcia. Elena Vorvoreanu văzu" nişte căruţe oprite lîngă gară. Se duse să tocmească un căruţaş s-o ducă pc ea, pc Elvira şi valizele la conacul Eleonorei. Şi, peste o jumătate dc ceas, căruţa înainta în trapul căluţilor, zdrăngănind şi scuturîndu-le obrajii celor două călătoare. Nori mari treceau pc sus, purtaţi dc vînt. Praf uscat sc ridica de sub roţile căruţei. Ţăranul îşi mîna caii, fără să vorbească, fără să se întoarcă. Şi departe în faţă, după nişte dealuri scunde, sc ghiceau copaci mari cu coroane stufoase şi acoperişul de tablă roşie al conacului. „Pînă la sfîrşit, tot cu o să fiu mai tare." Aşa sc gîndea doamna Vorvoreanu, cu toată carnea ci zguduită dc trapul căluţilor amărîţi şi dc zdruncinăturile căruţei care o ducea, spre înfrîngerc sau victorie.
322
PARTEA A ŞASEA
-9-;-
Bijuterii de familie
I
Primii copii născuţi din căsătoria (blestemată cu fecunditate) a lui Lăscăruş Lascari cu Davida fură două fete, botezate după numele mamei şi surorii lui Lăscăruş, Eleonora şi Elena. Eleonora, măritată cu Smadoviceanu, senator dintr-un judeţ de cîm-pie, mare proprietar, rămasă curînd văduvă şi fără copii, se retrase la ţară, în cel mai păcătos din conacele sale. Era o femeie singuratică şi ciudată, socotită de unii neroadă din naştere, de alţii nebună; îmbă-trîni foarte repede, înainte de vreme; deşi n-o despărţeau decît doi sau trei ani de Elena, părea o babă cînd Elena era încă în strălucirea unei frumuseţi masive şi blonde moştenite nu se ştie de la care strămoş. Elena era admirată şi trezea pasiuni în Bucureştii anilor 1880. Fugi de-acasă cu un căpitan Vorvoreanu din roşiorii de gardă - nu din Vor-vorenii de la Vîrvor de lîngă Craiova, ci o ramură depărtată, cu moşii prin Buzău - şi se mărită cu el împotriva voinţei, şi în ciuda furiei cumplite a lui Lăscăruş, care ţinea foarte mult la ea, nu voia s-o vadă măritată aşa de curînd şi-1 detesta pe Vorvoreanu: „Ticălosul - răcnea Lăscăruş spumegînd - mi-a spurcat fatal M-a dezonorat!" Plîngea cu lacrimi adevărate, trăgîndu-se de barbetele cărunte, cînd îşi închipuia ce se petrecuse între Elena şi tînărul ofiţer mustăcios şi împintenat. De aceea, o dezmoşteni pe fată şi n-o mai văzu niciodată.
încercarea desperată a soţilor Vorvoreanu de a-şi reface averea a avut sfîrşitul cunoscut. După dispariţia colonelului Vorvoreanu şi cearta cumplită dintre moştenitorii Sofiei Cozianu, doamna Vorvoreanu, speriată de sărăcie, se hotărî „să încerce ceva" cu Eleonora şi se duse la ea la ţară cu fiică-sa, Elvira.
327
Erau acolo de cîteva luni, la sfîrşitul iernii şi începutul primăverii lui 1907. Conacul nu era departe de gara Salcia. Şi înspre Salcia, într-o dimineaţă rece, o locomotivă scundă, cu un hom lung în chip de pîl-nie, trăgea încet şase vagoane de-a lungul cîmpiei. Cele de clasa a treia erau pline de ţărani, muieri, babe, soldaţi, care se întinseseră pe culoarele celor de-a doua şi de-a întîia şi se uitau cu curiozitate nestin-jenită la boierii în haine nemţeşti întinşi pe banchetele de pluş. La rîn-dul lor, boierii se uitau la oamenii cu căciuli rupte şi cojoace zdrenţă-roase, apoi întorceau privirile în partea cealaltă, stingheriţi, asupra cîmpiei vărgate de dîre de zăpadă netopită. Dar mutrele galbene şi flendu-roase de pe culoare rămîneau să se uite nestrămutat la ei cu ochii uneori arzători de friguri. Apoi, din cînd în cînd, ţăranii părăseau această contemplare mută şi îşi adunau capetele ca să stea de vorbă cu glas scăzut. Atunci aruncau doar cîte o privire fugară asupra oamenilor cu paltoane îmblănite, gulere înalte, pălării tari şi lanţ de aur pe pîntece.
Controlorul era nebărbierit, gras, unsuros, cu obrajii îmbujoraţi. La capătul unui vagon de clasa a treia se aplecă afară şi strigă:
— Ce faci acolo, mă? Dă-te jos!
Omul care şedea afară pe scara vagonului ridică faţa şi zîmbi. Era subţirel, mărunt, cu faţa mototolită, bătută de vînturi şi ploi şi mistuită pe dinăuntru de foame. Ochii mici, înfundaţi în cap, cenuşii, aproape albi, erau strălucitori şi pătrunzători. Privirea le ţîşnea afară, străpungătoare ca un spin de oţel. Omul purta o şapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare, pătrat şi plesnit în mai multe locuri. în frunte şapca avea cîteva litere brodate cu firet de aur. Ea era cel mai acătării veşmînt al omului, căci altminteri n-avea decît o haină de soldat, veche şi ruptă, şi o pereche de nădragi zdrenţuiţi, cu turul atîr-nînd prea jos şi legaţi la glezne cu sfoară. Picioarele nu-i erau încălţate decît într-o coajă groasă de glod uscat. Şedea ghemuit pe scara vagonului, cu un băţ strîns la subsuoară, cu urechile în gulerul ridicat şi cu mîinile în buzunare. La glasul aspru şi nesimţitor al controlorului, omul de pe scară zise:
— Cine? Eu?
— Da, tu! Dă-te jos! Ce faci acolo?
— Iaca umblu şi eu cu trinu...
— Dă-te jos!
— De ce să mă dau? Ce, vrei să-mi rup ceva? 328
Controlorul se gîndi puţin, apoi zise:
— Bilet ai?
Cellalt surise luminos:
— N-am, că sînt sărac... De un' să am bilet? Controlorului i se urcă sîngele în cap. Urlă:
— Dă-te jos, bă, n-auzi?
— De ce să mă dau? întrebă omul. îi pierea zîmbetul pe încetul.
— N-ai bilet? Te dai jos! Nu e voie să umbli cu trenul fără bilet! Trebuie să plăteşti!
— Nu vreau, na! Cui să plătesc? Dumitale? Nu vreau să plătesc, bre! Umblu cu trinu şi nu plătesc, şi gata!
Controlorul urlă răguşit şi spărgîndu-şi glasul de furie:
— Să te dai jos! Imediat să te dai! Uite tîlharul!
Şi începu să-1 înjure. Se întoarse să ia tot vagonul de martor la neobrăzarea călătorului de pe scară. Deschisese gura să vorbească. Dar o închise numaidecît, în vreme ce o uimire neîncrezătoare i se răspîn-dise treptat pe obraz. Tot vagonul se adunase îndărătul lui şi-1 privea duşmănos. Un soldat îi zise:
— Lasă-1, domnule, că e băiat sărac şi el, o fi avînd nevoie... Altul se aplecă în afară şi strigă:
— Un' te duci, bre Marinică? Omul de pe scară se-ntoarse şi zise:
— Umblu şi eu, aşa...
Dar nici cel din vagon, nici Marinică nu avuseseră vreo urmă de veselie în glas. Ţăranii şi muierile erau şi ei întunecaţi. Flăcăul care strigase la Marinică era un vlăjgan cu sprîncenele groase. Se răsti la controlor:
— Lasă-1! Ce, vrei să-1 dai jos să-şi rupă ceva ori să moară, ai? Aşa aţi vrea voi, fire-aţi ai dracului de pezevenghi, să-şi rupă oamenii coastele!
Şi-1 înjură pe controlor printre dinţi, privindu-1 drept în faţă. Controlorul stătea cu ochii holbaţi, ca şi cum ar fi pierit pămîntul de sub el. Zise:
— Păi... n-a plătit biletul...
— Ce bilet, mă, ce bilet... biletul şi Hristosul mă-ti! urlară mai mulţi oameni la el. Se scotoceau în buzunări sau în sîn, desfăceau
329
basmale sau chimiruri, îi arătau biletele, întinzîndu-i-le sub nas, sttinse în pumni noduroşi.
— Iote, mă, bilet! Toţi avem bilete. Iote bilete, na!
— Păi, da' el n-are, ăl de-afară! ţipă controlorul.
— Pe el mai lasă-1, că v-ajunge cît am plătit noi! Ce, ai să mori dacă-1 laşi? Ce-ţi pasă ţie, bă? Lasă-1.
— Păi nu e voie! Nu dă voie legea!
— Care lege, mă?... Legea şi biserica voastră! Care lege, mă? Ce, e lege să-1 omori pe omul sărac? Legea mamii voastre... Mă! strigă flăcăul cel voinic în ochii controlorului. Acesta se dădu un pas îndărăt şi, cu spatele la uşă, o deschise şi ieşi pe platforma vagonului. Strigătele de furie şi blestemele amuţiră îndărătul uşii închise. Controlorul îşi ridică chipiul, îşi şterse fruntea, apoi trecu pe platforma vagonului următor, se aplecă peste balustradă şi se răsti la Marinică:
— Bă, ăla! La prima staţie te dai jos şi te cari, bă, că dacă nu, pun poliţaiul pe tine! N-auzi?
Dar la toate ferestrele vagonului din care ieşise apărură capete mî-niate. Flăcăul cel voinic ţîşni pe uşă în urma controlorului, cu pumnii încleştaţi. Controlorul pieri în cellalt vagon, alergă pe culoar, trîntind uşile în urmă-i, apoi în cellalt, pînă la vagonul de poştă, în care se încuie îngrozit. Cîţiva ţărani se revărsară pînă la capătul trenului, apoi se întoarseră înjurînd şi blestemînd, azvîrlind priviri încruntate pe ferestrele compartimentelor de clasa întîi şi a doua. Vagonul din care plecaseră îi primi cu glasuri, strigăte, cu gîgîitul gîştelor legate în coşuri pe sub bănci. Un frînar negru de cărbune, cu un felinar mic aprins fără rost în mînă, trecu prin vagon şi întrebă ce s-a întîmplat. Asculta lămuririle oamenilor şi rîdea, arătîndu-şi dinţii. Dintr-un buzunar al său ieşea capătul unui ziar împăturit. Flăcăul care-1 cunoştea pe Marinică îl trase de mînecă pe frînar şi, arătîndu-i ziarul cu degetul, îl întrebă, şovăitor şi în acelaşi timp cu o dorinţă hotărîtă:
— E al dumitale ziarul? Frînarul dădu din cap: da, era al lui.
— E proaspăt?
Frînarul făcu iar semn că da. Flăcăul apucă ziarul cu vîrful degetelor groase şi aspre, cu unghiile îngroşate, cărnoase, şi-1 trase afară privindu-1 pe frînar în ochi. Zise:
— Scrie... ceva nou?
330
Frînarul-zise foarte serios:    < j ...      :* -a^      „;„~.- <j
— Scrie... Şi murmură: S-au sculat în Moldova... Flăcăul să schimbă deodată la faţă şi se aplecă înainte:
— Zi, s-au sculat? Aşa-i?
Frînarul dădu din cap, grav. în jur se adunaseră mulţi din cei care făcuseră gălăgia de adineauri. Flăcăul întrebă, cutremurat:
— Nu ştii: ne dă pămînt?
Se făcuse galben. Frînarul se uită împrejur. Zeci de perechi de ochi negri în feţe slabe, uscate, de culoarea nesănătoasă a cerii vechi, îl priveau în tăcere. Frînarul se simţi în mijlocul unui lucru necunoscut şi nou. I se stîmi o tulburare înăuntrul trupului şi îngăimă uitîndu-se mereu împrejur:
— Nu ştiu...
Apoi ieşi din cercul acela de ochi, coborî din vagon. Afară, în aerul rece de sfîrşit de iarnă, se ridica pana albă de abur şi şuieratul locomotivei care intra în gară.
Era o clădire mică, zdrobită sub cerul uriaş, plin de nori învolburaţi, cenuşii, bătuţi de vînt. Pe peron stăteau înşiraţi sute de oameni, toţi în aceleaşi haine sărăcăcioase de postavuri cafenii şi negre, cu aceleaşi căciuli tocite, cu feţele negricioase şi supte. Vorbeau cu toţii, şi deasupra gării plutea zvonul de glasuri crescînd şi descrescînd. Un tînăr cu două fire de mustaţă, îmbrăcat în haine nemţeşti, trecea printre grupuri. Purta pe cap o şapcă la fel cu a lui Marinică, dar nouă. Oamenii îl opreau şi îl întrebau ceva, un lucru pe care tînărul nu-1 pricepea încă. Se îngrămădeau în jurul lui. Marinică sărise de pe scara vagonului. încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor şi să prindă o vorbă, să înţeleagă. Deodată gloata îngrămădită izbucni:
— Huoo!
Oamenii de lîngă Marinică fluierau ascuţit, palizi la faţă. Inelul des de bărbaţi se desfăcu. Marinică zări printre ei pe tînărul în haine nemţeşti şi chipiul unui vardist. Oamenii huiduiau şi fluierau. Vardistul îl împingea de braţ pe tînărul acela şi intră cu el în clădirea gării, pe o uşă cu geamlîc pe care scria Şeful gării. Tînărul se împotrivea şi striga:
— Nu-i adevărat, domnule! N-am zis nimica!
331
Dar sergentul îl împinse înăuntru. Pe peron ţărartîî huiduiau şi fluierau. Marinică întrebă:
— Ce fuse asta, frate?
Oamenii care fluierau lîngă el se depărtară fără să-i răspundă şi începură să strige:
— Să-i dea drumul! Să-i dea drumul!
Un acar trecu cu un ciocan mare pe umăr. Zise tare:
— Să-i dea drumul, da! Că n-a făcut nimica rău! Na-vă, fraţilor! Şi începu să le bage în mîna oamenilor nişte foi de hîrtie. Şi Marinică se trezi cu una. Se uită la ea, o împături încet şi o băgă în buzunar.
La geamul şefului de gară se îngrămădiseră oamenii ca un roi de albine şi strigau. Unul începuse să bată cu pumnul în geam, de zdrăngănea toată sticla geamlîcului. Foarte putini oameni stăteau în grupuri de trei-patru, din care unul le citea anevoios celorlalţi fiţuicile acarului sau gazeta sosită cu trenul. Şi mai puţini, mai ales muierile şi babele, se risipiseră pe drumurile lungi ale cîmpiei ce se înnodau în dosul gării. Altminteri, gloata stătea şi striga pe peron, intra pe uşă în gară, în birouri, în vreme ce sus de tot se răsuceau ca nişte rotocoale de fum ceţurile înalte şi norii întunecaţi ai începutului furtunos de martie.
Un glas limpede de orăşean, care spunea uscat şi simplu vocalele, se ridică deasupra gălăgiei:
— Ce este, oameni buni? Ce vreţi? Ce s-a întîmplat? Eu sînt prefectul vostru. Ia spuneţi-mi mie.
Era un domn tînăr, frumos, cu mustăţile cernite şi întoarse în sus. Era în costum de vînătoare englezesc, din stofă cu pătrăţele, cu gulerul scrobit înalt de-o palmă. Din pricina gulerului ţinea capul pe spate şi-i privea pe oameni de sus.
Ţăranii tăcuseră. Erau nemulţumiţi, întunecaţi. Marinică întrebase şi pricepuse despre ce era vorba. Răspunse dindărătul şirurilor de oameni:
— Studentul, boierule... L-a băgat în gară, 1-a arestat pe student... Oamenii se-ntorceau să-1 vadă pe Marinică.
— Ia vino mai aproape. Cine l-a arestat pe student?
— Vardistul, boierule... Porunceşte-i să-i dea drumul, că altfel nu e bine... Ce dreptate e asta? Ce rău a făcut? învaţă şi el oamenii...
332
Ochii prefectului alunecară o clipă în orbite. Nu pricepea.■ Se petrecea ceva neobişnuit aici. Zise:
— Cine învaţă oamenii? Studentul? Ce-i învaţă?
Zidul de ţărani îl privi în tăcere. Apoi crescu în ei un mormăit de nemulţumire. Marinică murmură: —Ce-i învaţă el, bine-i învaţă...
Prefectul roşi. N-ar fi trebuit să se amestece. Acum îşi dădea seama. Dar era prea tîrziu. Sau nu era prea tîrziu şi trebuia totuşi să se retragă. Intră în biroul şefului de gară.
Acarul, cel cu fiţuicile, citea una din ele unei grămezi de oameni ce creştea din ce în ce mai mult:
„... aşadar nu vă fie milă, fraţi ţărani: tăiaţi, ucideţi, daţi foc, nu vă gîndiţi la păcat, căci nici ei nu s-au gîndit că voi sînteţi oameni şi v-au pus la jug şi v-au batjocorit. Grăbiţi-vă şi vă faceţi dreptate, că altfel grea pedeapsă va cădea asupra voastră. împărţiţi pămîntul între voi, ardeţi conacele, ardeţi condicele de învoieli şi datorii, goniţi pe ciocoi! în tot timpul mă gîndesc la voi cu inima mîhnită şi plină de ceaţă. Aceasta este iscălitura noastră adevărată: Buni prieteni şi apărători ai neamului românesc..."
Acarul tăcu şi se uită împrejur. Oamenii stăteau împietriţi cu ochii în gol. Acarul zise:
— Noi, dacă vine armata să facă cuiva ceva, nu-i dăm drumul mai departe... Facem trenurile să se ciocnească ori le stricăm frînele, ori ceva...
Era un om cu faţa cenuşie, secată de grija şi de mîhnirea care-1 ronţăia pe dinăuntru ca un şoarece harnic cu dinţi înveninaţi. Se uita la toţi, pătrunzător. Zise:
— Nu trage armata cruce-n cruce... Ei nu ştiu cine sîntem noi şi cine sînt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari...
Era foarte liniştit şi nu cobora glasul. Mai zise:
— Măi vecinilor, care sînteţi rezervişti... dacă vă zice ofiţerul să trageţi în oameni, voi în el să trageţi foc!
Un soldat zise:
— Ba noi nici nu ne ducem... Mergem în sat îndărăt. Că al nostru, ciocoiul, încă nici n-a făcut învoielile, şi nu ştiu ce-om mai mînca la iarnă....
Acarul îl întrebă, cu gura strîmbată de mîhnire şi necaz:
333
— Te duci acasă. Şi ce faci âcâsa? Stai cu mîiniie în sîn. Cu toţii staţi cu mîinile-n sîn. Ca frunza şi ca iarba sînteţi. La noi în sat de unde sînt eu, la Dobrunu, sîntem două mii de suflete. Şi ciocoi cîţi sînt? Fro cinci-şase. Şi doi jandarmi. Ei, a făcut cineva ceva? Trudesc oamenii şi asudă sînge, plătesc bir, amenzi, bacşiş jandarmului, că eu d-aia am fugit de intrai la meseria asta. Dar oamenii au rămas îndărăt în sat, două mii de suflete. Numai să se strîngă împrejurul ciocoiului pe uliţă, l-ar zdrobi între ei cu piepturile. Cu grămada. Nici deştiul n-ar avea trebuinţă să-1 puie pe ciocoi. Cu piepturile, da... Şi voi ce faceţi? Ai? Vă duceţi acasă; da' acasă ce vreţi să faceţi?
întorcea de la unul la altul privirea sa aspră în obrazul secat de viaţă grea, şi-1 privea drept în ochi ca şi cum ar fi vrut să-1 ia pe fiecare de piept şi să-1 scuture. Oamenii stăteau şi se uitau ţintă la el. Tăceau. Nu ştiau ce vor să facă acasă. Marinică rosti în tăcere celorlalţi:
— Ei, ce să facem? învaţă-ne dumneata ce să facem!
— Ia mai ascultaţi o dată ce scrie acilea, zise potolit acarul. Scoase manifestul din buzunar şi începu să-1 citească încă o dată, încet, cu greutate, dar cu hotărîrea încăpăţînată de a desluşi fiecare cuvînt. în stînga ţinea ciocanul acela mare şi-1 scutura din cînd în cînd, ca şi cum ar fi vrut să izbească.
Clopotul gării bătu muzical două semnale. în clădirea gării, prefectul asculta plictisit şi tulburat, cu gîndul aiurea, învinuirile var-distului.
— Agită oamenii, să trăiţi... îi învaţă prostii, că o să li se împartă moşiile, şi să dea foc la conacul prinţului, să trăiţi dom' prefect, zău aşa...
Tînărul protesta:
— Eu nici n-am priceput ce vor de la mine, pe cuvînt de onoare, domnule prefect. Nici nu sînt student, sînt elev în clasa a opta... Le-am răspuns aşa, într-o doară... Vă dau cuvîntul meu de onoare... Vă rog, daţi-mi voie să plec... Pierd trenul...
Prefectul se uită la coşurile ce împodobeau faţa tînărului, care-şi mai dădu cuvîntul de onoare de cîteva ori.
— Bine, domnule. Poţi pleca... Apoi, către vardist:
— Unde e aici telefonul cu oraşul?
334
Pe cînd cerea telefonic pentru a doua zi douăzeci de soldaţi să păzească parcul şi castelul prinţului, auzi strigătele df bucurie şi uralele ţăranilor care-1 înconjurau pe elevul din a opta. Tînărul, cu şapca alunecată strîmb pe cap şi cu urechile roşii, se topi într-un vagon. Trenul pornea. Oamenii chiuiră prelung. Pe scări, cîţiva soldau ce se întorceau din concediu traseră focuri de puşcă în aer.
La fereastra biroului mişcării apăru, palid, chipul prefectului, cu ochii iscoditori şi speriaţi. Apoi prefectul ieşi şi trecu repede prin mulţime. întrebă:
— Vedeţi, oameni buni? S-au lămurit lucrurile. A fost o greşeală. Cereţi numai liniştit, faceţi-vă plîngerile fără dezordine, veniţi la mine cu nevoile voastre şi vi se va face dreptate... Dar ce v-aţi adunat aşa mulţi aici în gară?
— Sîntem rezervişti...
— Aşa? Bravo, foarte bine... Vă cheamă ţara şi regale, faceţi-vă datoria...
Deodată unul mai dindărăt izbucni aproape ţipînd:
— Da' noi în fraţii noştri nu tragem!
Şi mulţimea izbucni într-un mormăit de nemulţumire. Nu. în fraţii lor n-aveau să tragă. Prefectului îi jucară iarăşi ochii. Ce era cu oamenii ăştia? înnebuniseră? Se întindea şi aici molima din Moldova? Imposibil.... Şi totuşi...
— Cine spune să faceţi una ca asta, oameni buni?... Vedeţi-vă de treabă, ascultaţi de mai-marii voştri, rămîneţi cu cre.dinţa în Dumnezeu, şi... şi... o să fie bine, ascultaţi-mă pe mine. Nu vă luaţi după nebunii care răspîndesc vorbe nesăbuite... De unde sînteţi voi?
Răspunseră într-o doară, fără bunăvoinţă, că sînt din Hotare, din Salcia, din Vădastra, din Vladomira, din satele din marginea bălţii. Prefectul le dădu bună ziua şi se depărta repede spre trăsura prinţului, care-1 aştepta îndărătul gării, cu vizitiul ţigan pe capră şi caii negri, nervoşi, scurmînd pămîntul şi mestecîndu-şi zăbalele. Prefectul îşi ştergea fruntea cu batista. Trăsura porni şi se pierdu printre casele dindărătul gării.
La bună ziua prefectului nu răspunseră decît cîţiva, mai slabi de duh, moale „să trăiţi". Ceilalţi întoarseră spatele şi se adunau acum împrejurul cîte unuia care le citea ziarele sosite cu trenul acesta de dimineaţă: dădeau ştiri despre răscoalele ţăranilor din Moldova. Alţii
335
se scurgeau, vorbind tare, pe drumurile noroioase. Iar Marinică porni singur. Umbla repede, şi în curînd lăsă în urmă drumeţii ce veneau dinspre gară. Casele se răriră, încetară. Şesul întins şi rece era pustiu cît vedeai cu ochii. Marinică mergea zgribulit, cu băţul de alun strîns subsuoară, cu capul înfundat între umeri şi cu urechile în guler. Umbla pe drumuri şi se uita la zările pustii. Păduricile negricioase sau roşcate îşi ciocneau ramurile seci, ogoarele negre şi cleioase ieşeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. Pe sus, norii călătoreau prin cerul de fum. Uneori, din strecurătoarea de ceaţă, sfirîia pe pămînt o ploaie subţire şi rece. Alteori se pogora zăpada în cea mai mare tăcere. Marinică umbla pe drumeaguri, omuleţ pribeag şi rebegit, mototol negru risipit departe pe întinsul şesurilor, hoinar prin uiumul ger şi prin ceţurile care veneau dinspre Dunăre. îl pătrunsese frigul prin picioare, mergea în neştire, amorţit, cu mîinile în buzunare şi cu băţul strîns subsuoară. Mintea îi umbla încet de tot, gata să încremenească de oboseală, şi nu putea să prindă gîndul pe care-1 căuta, să-1 oprească, să-1 ia de piept şi să-1 întrebe:
„Ce vrei, mă, cu mine? Cine eşti tu, şi ce vrei?"
Mai merse o bucată de drum şi zări cum se prelinge pe pămînt, ca un căţel cu coada prea stufoasă, o vulpe mică şi galbenă. Rămase să se uite la el cu urechile ciulite, de departe. Marinică se opri de data asta şi se uită peste cîmpul alb de zăpadă udă, gata să se topească. Stătea cu mîinile în buzunare şi se uita la vulpe. Strigă la ea:
— Hîş!
Vulpea nu se mişcă. Ştia că e prea departe ca să-i poată face ceva. Marinică rîse şi o înjură. Vulpea, nimic. Marinică dădu din umeri şi plecă mai departe, vegheat de la distanţă de către sălbăticiune, dintre doi mărăcini. După o sută de paşi, se uită peste umăr. Vulpea se depărta în grabă, cu botul în pămînt şi tîrîndu-şi coada pe zăpadă.
„Merge şi ea după daravelile ei, de..." se gîndi Marinică şi se pierdu iar în ceaţă. Bălţile drumului le ocolea. Se mai suia pe poteca de pe margine. Din cînd în cînd încerca să fluiere printre dinţi, dar se lăsa curînd. Era frig.
într-o vreme, gîndul lui Marinică se opri, şi Marinică uită de el. Cîmpia era nesfîrşită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobora în văi puţin adînci. O mare părăsire bătea pe deasupra cîmpiei ca un vînt, şi o mare tăcere. Drumeţul se opri. I se păruse că umblă cineva
336
în urma lui. Se uită împrejur. Nimeni, nimic cît vedeai cu ochiul. Sc uită în sus la cerul de cenuşă. Ridică amîndoi pumnii, ameninţînd pe cineva ascuns în vîrtejurile fumurii ale norilor furtunoşi din martie, care-şi răsuceau şi-şi desfăceau spiralele de abur negru. Apoi rămase pe loc şi gîndi multă vreme. Dacă stătea pe locul acesta fără să se mişte, poate că nimeni n-avea să se arate de nicăieri. Zarea avea poate să rămîie deşartă, cerul prea înalt.
De sus, începu să cearnă zăpadă măruntă, care i se topea pe obrazul ridicat şi-1 umezea.
Dacă rămînea în locul ăsta aşa în picioare, cu băţul la subsuoară, putea să stea aici o mie de ani singur. în vecii vecilor, de jur împrejur singurătate şi deasupra cerul şi sfîrşitul iernii, văzduhul nemişcat şi zăpada care cădea fără zgomot. Putea să adoarmă aici, aşa, în picioare, şi să sica. Nimeni n-avea să vie. Nimic n-avea să se-ntîmple.
Alunei începu să bată uşor un vînt reavăn şi zăpada încetă să mai cadă. Marinică mirosi vîntul şi clipi din ochi. Mirosea a pămînt, a noroi care începe să se încălzească la soare. Mirosea crud, proaspăt. Marinică îşi mişcă degetele de la picioare, adueîndu-şi aminte cum îi pălrundea glia printre ele, cînd umbla după plug. Mirosul de humă trezită se înteţi. Venea dinspre Dunăre, amestecat cu mirosul de baltă.
Marinică se înfiora şi sc cutremură. Apoi clipi iar din ochi şi o luă la picior. îşi adusese aminte de gîndul lui. Acuma îl şi înţelesese. Da, aşa trebuia făcut.
Mergea harnic şi se socotea. Nu trebuia să mai fie sfios, ca înainte, înainte oamenii nu-1 crezuseră decît pe jumătate, şi treaba o făcuseră cu jumătate de inimă. Acuma trebuia pe de-a-ntregul, orice s-ar întâmpla. Da, da, aşa trebuia făcut. închise ochii şi se gîndi la conacele toate, de jur împrejur, cu magazii, cu hambare, cu grajduri pentru cai şi pentru slugi, şi le văzu deodată cu ochii minţii, pline de sînge, dc foc şi fum. Da, da, aşa trebuia făcut.
Se iveau case acoperite cu stuf cenuşiu, ghemuite pe lîngă drum, prin gropi. înainte de a ajunge la capul satului, un om care şedea pe un ciot la marginea drumului se ridică, făcu trei paşi, tîrîndu-şi puţin un picior, şi se opri să-1 aştepte pe Marinică. Era tînăr, înalt, lat în spete şi cu ochii verzi, tulburi. Zise:
— De departe vii, de departe?
— De departe...
337
— Mai departe ca de la gară? Marinică dădu din cap şi zise:
— De la gară nu-i nici o zi de drum...
— Şi vii de mai multe zile, zi?
— De multe... Nici nu le mai ştiu socoteala, zise Marinică. Apoi adăugă:
— Dar sînt ostenit... Şi nemîncat... Şi mi-e frig. Cellalt zise:
— Păi să vii să mănînci la noi şi să te odihneşti. Foc n-avem.
Dar asta numai aşa, în treacăt: bine, fie şi aşa, nu de asta îi păsa lui. întrebă iar, ferindu-se:
— Dar... cu lucrurile, cum mai merge?
— Bine, cum să meargă, zise Marinică. E ordin să se scoale oamenii.
— E ordin, zi? Aşa-i că e?
— Cum să nu fie, zise Marinică. L-am văzut chiar cu ochii mei, ordinul.
— Hai încoa, zise cellalt grăbit, îl luă de mînecă pe Marinică şi intră cu el în sat. în drum se opri de două-trei ori şi-1 măsură cu privirea din cap pînă-n picioare. O dată îl întrebă bănuitor
— Dar... la noi cin' te-a trimis? Ori venişi aşa, singur?
— Lasă, neică, nu mai le şti şi dumneata pe toate... zise obosit Marinică, străpungîndu-1 cu ochii mici şi luminoşi. Cellalt întoarse capul, oftînd ca de-o grijăgrea, şi-1 trase pe drumeţ cu mare grăbire după sine.
Satul era pustiu. Doar vreun cîine cu blana zbîrlită de umezeală umbla ocolind gropile de noroi ale drumului. Cîte-un buluc de oameni în zăbunuri cafenii şi cu căciulile pe ochi stăteau în vreun prag de casă şi întorceau capetele să-i vadă pe cei doi trecători. în faţa primăriei, iarăşi buluc de oameni sub tindă. Unii-1 strigară pe tovarăşul lui Marinică:
— Rizeo, bă! Rizeo!
Dar omul părea că nici n-a auzit şi-1 mînă înainte pe Marinică. Se opriră pe podeţul care trecea peste şanţul şoselei şi ducea într-o ogradă. Rizea stătu cîteva clipe în cumpănă, cu capul în pămînt. Apoi se întoarse la Marinică şi-1 privi cu ochii săi tulburi, verzi. întrebă:
— Da'... oamenii s-au sculat?
338
Marinică avea ochii limpezi şi neclintiţi. Zise:
— S-au sculat. Dau foc, omoară pe boieri... s-au sculat, da... Dacă e ordin? E ordin!...
Rizea mai stătu puţin şi trecu înainte pe poartă, tîrîndu-şi piciorul, în tinda unei căsuţe strîmbe, se mai opri şi se mai întoarse o dată la Marinică. Iar îl măsură din cap pînă-n picioare, cu bănuială şi neîncredere, şi întrebă:
— De la cine e ordin, neică?
— De la regină, zise Marinică obosit. Rizea tăcu şi se gîndi. Apoi zise:
— Cum să fie de la ea, că regele dă ordin, nu ea... şi el ţine cu boierii... Ai? Cum vine asta?
— Regele a murit, zise Marinică.
Rizea îl privea cu ochii săi verzi, grei de necaz. Era un flăcău frumos, cu obrazul lat şi sprîncenele arcuite. Stătea cu umărul la uşă şi cu capul plecat, ca şi cum ar fi ascultat ce se vorbeşte înăuntru. Apoi deodată se hotărî, deschise uşa şi intră, făcîndu-i semn lui Marinică şi zicînd:
— Vino-ncoa.
în odăiţa strimtă şedeau în semiîntuneric mai mulţi ţărani, unii cu cojoacele pe ei. Feţele nu li se vedeau bine. Se bănuia o muiere cu broboadă neagră. în lumina slabă a peticului murdar de geam bătut în cuie, se zărea uneori aburul unei răsuflări. Oamenii vorbeau încet, cumpătat, rar. Cînd intră Rizea cu Marinică, tăcură. Marinică le dădu bună ziua şi ei îi răspunseră cu un murmur întunecos, nedesluşit, aţintindu-1 cu pupilele lor negre şi nepătrunse. Se înghesuiră puţin să-i facă loc lui Marinică pe o laviţă. Rizea îi zise femeii:
— Dă-i ceva să-mbuce dumnealui, că vine de departe. Femeia zise posac:
— Ce să-i dau? Mai pofteşti şi oameni în casă... Rizea zise:
— Dă-i ce-o fi...
Oamenii tăceau. Femeia se înveli mai bine în broboadă şi zise:
— Ce, tu ai mîncat azi-dimineaţă? Ai aruncat-o... Ai zis că e stricată şi n-ai vrut să guşti... Nu te-ai gîndit că mai e pîn' la vară...
Rizea zise:
— Alta nu făcuşi?
339
Dar femeia ieşise. Se întoarse cu o bucată de mămăligă şi cu o ceapă. Marinică mîncă, tingînd ceapa în sare. Rizea îi zise:
— Aşa e la noi... Nu mai ştim gustul cărnii... Mămăliga cu ceapă e a noastră...
— Şi cu ardei, zise un om, şi ceilalţi rîseră fără veselie. Unul adăugă:
— Şi mămăliga e cam stricată, că ne lasă boierul cu porumbul pe cîmp iarna nedijmuiţi... Şi pescuitul pe baltă e tot al lui...
Rizea zise:
— Mie-mi zicea tata că a fost o vreme cînd trăiau oamenii bine aci la noi...
— Eu nu cred, zise muierea, cu otravă în glas, şi toţi tăcură.
— Beiul, zise un om în şoaptă... Grijania...
Dar nu-şi termină blestemul. îl părăsi obosit, ca şi cum ar fi ştiut că nu se poate uşura cu un blestem. Marinică îşi şterse gura cu dosul mîinii. Rizea zise, privindu-1 ciudat:
— Dumnealui vine de departe... A auzit veşti.
Oamenii tăcură, dar se plecară uşor înainte. Unul zise gros:
— Ce veşti?... Veşti ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie...
— Lasă, nea Iordache, zise Rizea. Lasă să spuie dumnealui... Să vezi...
— Nu crez, zise Iordache. Nu-mi trebuie... Mie dreptate-mi trebuie...
Oamenii murmurară neliniştiţi. Rizea îi zise lui Marinică, arătîn-du-1 pe Iordache:
— Dumnealui are un necaz mare...
Iordache se plecă înainte. Era voinic, roşu la faţă, cu mîinile groase, şi cu ţeasta rasă cu briciul, albăstrie. Avea vinişoare de sînge în albul ochilor. Zise:
— Uite, văz că eşti străin: să-ţi spui... Mă duc o dată la Ivancea, administratorul ciocoaicei, bătrînei, de la noi din sat, hoaşca... Smadoviceanca... Zice Ivancea, gras cum e el, ca un mistreţ:
„Iordache - zice - am auzit că ai bani."
„Am, domnule Ivancea, zic. Am, cum să n-am. Sînt plin de bani, că şi de la tata ce-am moştenit..."
Oamenii rîseră cu mîhnire. Iordache urmă:
340
'"— Eu nu ştfâfn ce are el de gînd. Cînd colo - aia era priit toamnă -mă trezesc ieri cu jandarul, cu proces-verbal, ca să-i-plătesc datoria lui Ivancea. „Ce datorie?" - „Datoria de cinci sute de lei. Uite, hotărîre de la judecătoria din Salcia. Citaţie la proces ţi-a venit: nu tc-ai dus", zice. Eu: „Care citaţie, mă?" El, nu, că mi-a venit citaţie şi nu m-am dus să mă înfăţişez. Zic: „Mă, eu mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru asta. Mă duc la judecător!" Jandarul rîse pe sub mustaţă: „Ţi-a trecut cică termenul de împotrivire. Gata, s-a-ngropat." Tăcu şi se uită împrejur, suflînd greu. Zise:
— M-am sfătuit cu oamenii, de! Mi-au zis: „Aşa face el, Ivancea. E înţeles cu jandarul, cu primarele, le dă bacşiş, de nu ne aduc citaţiile. Noi nu ştim nimic şi ne judecă."
Oftă greu, gemu, cu pumnii pe genunchi:
— Vorba e: de un' să scot atîţia bani? Cui să vînd ce-oi putea vinde? Crîşmarul sau ăia bogaţii, alde Geambaşu, ori Chiriţă, cînd te vede că ai nevoie, beleşte pielea de pe om... Of! Of! Of!...
Rizea zise:
— Poate să te duci la primarele, că e chiabur, are de unde... Iordache îl privi, apoi plecă capul. Femeia ţipă lui Rizea:
— Taci, măi nebune, şi nu-1 mai amân, fire-ai al dracului... Rizea se-ntoarse liniştit către Marinică şi zise:
— Mulţi au păţit-o... dar le e ruşine să spuie, că se fac de rîsul satului şi mai bine plătesc... Vinde calul, vinde boii, vinde sapa, vinde tot... Se vînd şi pe ei... Şi cînd n-or mai avea ce vinde... Eeeh...
Urmă o tăcere lungă. Un om zise:
— Cam toţi sîntem datori... Nu-ş' cum le potrivesc ei, de nu te plăteşti de-un pol o viaţă întreagă... Şi Ia beiul, şi la Smadoviceanca, gem hambarele... Cînd fu seceta aia de acum şase ani, de vedeai şo-pîrla pe cîmp, am dat în genunchi la ei ca să ne ajute. Ei, ba... Vreun pumn de făină? Munceşte, mîrlane, un an de zile, şi doi, şi trei.
Iar tăcură. Dar Marinică zise în sfîrşit:
— în Moldova au dat foc... Au intrat cu plugul în moşia boierului... Erau acolo moşii de umblai cît vedeai cu ochii, şi tot boierul ăla era... Nu scăpai de el, că n-aveai un' să fugi...
— Şi la noi e aşa, zise Rizea, privindu-1 cu luare-aminte. Şi la noi moşia prinţului ţine de Hotare, pînă la Vladomira şi la Vădastra şi la Studina. Şi noi, aici, n-avem unde răsufla de Smadoviceanca...
341
— Pe arendaşi i-au tăiat, zise Marinică. Da, i-aujăiat. Era, acolo,, unul de zicea: „Oameni buni, la anul o să-mi trageţi voi la jug, voi cu muierile voastre..." L-au tăiat şi pe el...
— Şi al beiului, arendaşul din Vladomira, Alexiu, el e grec - tot aşa zicea... la noi mai mult români sînt, şi greci...
Iordache zise:
— Ciocoiul e ciocoi, bă... Ce te uiţi tu dacă e grec sau român? Marinică zise:
— Cînd umbli în Moldova, numai aşa, ca o pînză în faţa ochilor, vezi fumul peste cîmp. Tot au ars. Şi vîntul miroase a ars.
Rizea stătea şi se uita la el. Voi să zică ceva, dar se răzgîndi şi-1 privi ţintă. Oamenii tăceau. Unul zise:
— Şi la grîu au dat foc?
— Care au vrut şi l-au cărat de l-au împărţit... Care nu, au dat foc... Tot au ars...
Spunea cu linişte şi plăcere toate cuvintele care aveau legătură cu •incendiul. Oamenii stăteau şi se uitau la el. Marinică fusese pînă acum o umbră printre ei, umbre. Dar acum toţi îl vedeau limpede, ca şi cum ar fi fost înconjurat de o licărire nedesluşită a focurilor mari de care povestea. La început vorbise potolit, ca de departe. Acuma se ridicase din şale şi-i privea pe oameni în ochi. Le zise:
—- Da, s-au sculat. Dau foc la conace. Dau foc la condici. Pe ciocoi îi taie. îşi împart între ei pămîntul. Unii îl iau neîmpărţit, să-1 muncească obştea. Şi se scoală toată ţara. Pe unde am umblat eu, pe toţi i-am văzut sculîndu-se. Unii îşi fac steaguri roşii şi umblă cu ele din sat în sat. Şi cu cai albi. Aţi auzit de studenţi, aţi auzit?
Toţi stăteau şi se uitau neclintit la el. Chiar şi Iordache datornicul, care oftase mult cu capul în mîini, ridicase fruntea şi cerceta cu lua-re-aminte faţa lui Marinică. Rizea ţinea capul plecat într-o parte şi-1 privea pe Marinică ciudat, cu îndoială. Muierea îşi trăsese capătul broboadei peste gură şi-1 mînca din ochi pe Marinică. Un om zise:
— Am cam auzit noi de ei...
— Umblă prin ţară - zise Marinică - umblă cu înţelepciune şi cu săbii. Au scrisori să nu se atingă nimeni de ei şi să asculte şi armata de ce-or zice. Unde stau oamenii şi nu-şi fac singuri socotelile, vin studenţii. „Aha, nu v-aţi împărţit pămîntul boierului? Bine: nici n-o să
342
«Veţi. Nici noi nu vă dăm. Da' foc vă dăm că n-aţi avut credinţă în noi." Şi omoară tot satul. Iordache zise:
— I-ai văzut dumneata, de ne spui nouă? Marinică zise:
— Da, i-am văzut. Şi pîn bîlciuri umblă. Şi în tren, toţi oamenii ziceau că i-au văzut. Şi în gară era un student care învăţa pe oameni, că ei, vezi, sînt învăţaţi, studenţii cunosc legile... îi învaţă, şi rezerviştilor care erau le zicea: „Fraţilor, cînd v-o spune ofiţerul să trageţi în părinţii voşui, voi să faceţi stînga-mprejur şi să trageţi foc în ofiţeri..." Prefectul era acolo în gară şi a vrut să-1 prindă, dar cînd a văzul că e student, i-a dat drumul. L-au luat şi oamenii cu huo pe prefect. Dc se schimbase la faţă, îi era frică... Nu se alinge nimeni de ei... Umblă pe cai albi, cu poruncă de la şapte împărăţii şi de la regină, să schimbe soarta rumânului necăjit... Că regele a murit şi ăsta e prăpădul lor...
Nu mai zise al cui, al lor. Ştiau oamenii dc cine vorbea elin tăcerea care se lăsase, toţi îşi ţineau răsuflarea şi se gîndeau. Un
om oftă. Rizea rîse mult, arătîndu-şi măselele. Apoi îl bătu pe umăr
pe Marinică şi zise:
— Hai să mai mergem la nişte oameni...
Iordache se sculă şi el, greoi, şi îi urmă afară. Statură toţi trei în picioare, în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat, însă amestecat cu miros de zăpadă.
— Hai la Mototolea, zise Rizea şi porni înainte. Ceilalţi îl urmară prin noroaiele drumului. Oamenii în pragurile caselor erau acum mai mulţi. O femeie striga tare ceva nedesluşit, într-un colţ depărtat de uliţă.
Intrară într-o ogradă la fel de pustie ca celelalte. Oamenii ghemuiţi în umbră îi primiră şi gospodarul, Mototolea, le îndesă în mînă o cană cu ţuică. Omul vorbea tare. Se întrerupse o clipă la venirea celor trei, apoi urmă:
— Zece mii de pogoane, da! Zece mii are! Oamenii mormăiră, îndesîndu-se unii într-alţii...
— Ziceţi şi voi, mă fraţilor. Ziceţi şi voi. Nu se mai poate. Nu mai putem. Uite: eu mă pun acilea jos şi mor. Stau pînă mor. Cum adică? El zice din trei una. Dar ce mai e pe deasupra nu spune. Unul desă-
343
vîrşit: ogorît, arat, semănat cu sămînţa noastră, grăpat, plivit, secerat, cărat, treierat şi p-ormă cine-1 cară la schelă, la Dunăre? Cine i-1 încarcă în şlep? Hristosul şi troiţa cui i-o mai munci, să-1 văd eu pe ăla putrezit pe cîmp ca pe copilul lui Uracu! în tăcerea care urmă, Rizea spuse:
— Nu, că pe feciorul lui Uracu l-au adus acasă şi zice că se face sănătos...
Mototolea nu luă aminte la el şi urmă:
— Ce, parcă asta-i tot? încă un pogon din trei de ogor. P-ormă cinci zile cu mîinile. P-ormă o sută de duble la schelă. Bă, fraţilor, cînd mă gîndesc la toate, uite-mi vine să-mi fac o groapă aici, în mijlocul casei, şi să-i spun muierii: „Na, ia lopata şi toarnă pămîntul peste mine".
Oamenii rîseră încet, întunecos. Muierea lui Mototolea se ruşina şi se feri de priviri. Dar omul urmă, în vreme ce picuri de sudoare îi alunecau pe faţă şi glasul i se făcea moale:
— Nu-i ajunge nici atîta, fraţilor... Ţi-ai scos căciula cînd trece baba Smadoviceanca, în trăsură. Ce folos. Vii la domnul Ivancea să-ţi facă învoiala... „Aha... Iote-1 pe Mototolea. De ce nu-ţi scoţi căciula cînd o vezi pe cucoana în trăsură?" - „Mi-am scos-o, domnule Ivan-ceo, păcatele mele, cum să nu mi-o scot?" - „Da, dar eram şi eu pe capră, şi te-am văzut mai de departe, şi trebuia să ţi-o scoţi de cînd te-am văzut eu... Cinci lei amendă, Mototoleo!" Aşa, fraţilor, asud eu sînge de cînd mă ştiu pe lume. Stă parşiva asta de muiere la fîntînă cu poalele sumese, să nu se murdărească. „Mototoleo, nevastă-ta n-are urmări bune, Mototoleo!" Eu, mi se urcă sîngele-n obraz. Ce-i pasă ciocoiului, mormîntul mă-si? Da-mi ţin firea, ce să fac? Zic: „Ce-a făcut, domnule Ivancea?" Zice: „Umblă fără ruşine cu poalele sumese. Plăteşte cinci lei şi te iert."
Omul se îndoi în două, întrupare a umilinţei, a înfrîngerii, cu braţele larg deschise.
— Măi, eu zic să fie ca el. Poate că are dreptate. Poate că scrie undeva. Dar eu să trăiesc nu mal voi. Eu mă pui pe pămînt şi mor.
Rizea zise:
— Da' cu alinierea cum e, nea Ioane? Ia zi cu alinierea... Mototolea rîse, un rîs uscat, bolnav. Zise:
— Da. Cu alinierea. Ce, parcă voi nu ştiţi?
344
-Ştim, ştim, murmurară oamenii. Zi-i dumnealui, că nu-i de pe la noi...
- Ei, cu alinierea. Vine omul cu carul cu snopi de la cîmp, uite Iordache ăsta a păţit-o astă-iarnă. Şi eu. Şi Uracu. Că domnul Ivancea vrea să vii cu snopii de la cîmp drept la maşină. Nu face şire. Ei, vin o sulă de care, bogăţia pămîntului. El stă cu ochiul la ele. „Alinierea, lace. Nu eşti aliniat. Cinci lei amendă." De unde să-i ai? Rămîi dator. I lite, ca Iordache, că el e cu datoriile.
Oamenii rîseră iar cu amărăciune. Aveau feţele pămîntii. Unii aveau dinţii putrezi. Ochii negri le erau tineri, dar obrajii supţi şi ţepoşi, cărunţi.
Mototolea zise:
— Stăpîn, bă, sadea, acolo, să-1 simţi. Stăm noi să plecăm la schelă, o sută de care. Vine Ivancea, cum umblă el ca un mascur, şi ridc: „Mai aveţi răbdare, că mai pusei să încarce două sute de care." Noi: „Domnule Ivancea, trec săptămînile, boierule, şi nu mai avem ţoale, copiii mănîncă mămăligă stricată". Zice: „Lasă că vă ştiu, prost e cin' se uită-n gura voastră şi vă crede, că toţi sînteţi hoţi..." Noi sîntem hoţi, dar el cînd zice din trei una, ne dă să muncim trei jumate... Şi la prisoasele moşiei, una şi una, şi deosebit, două pogoane cu desăvîrşire...
Se făcu o tăcere uscată, ca şi cum oamenii n-ar mai aştepta nimic, ştiind că nu mai poate veni nimic. Marinică zise deodată:
— în Moldova oamenii s-au sculat, pun foc şi taie, şi ucid, şi rup învoielile...
Şi începu să spună aceeaşi poveste printre vorbele căreia străbătea chiotul cetelor de răsculaţi şi trosnetul pereţilor ce se prăbuşeau ar-zînd, şi picura sîngele arendaşilor şi boierilor ucişi. Mînia şi foametea de multe sute de ani, şi umilinţa din vremurile cele mai adînci răsăreau în mijlocul oamenilor şi-i vrăjeau. După ce povesti el tot, oamenii tăcură. Unii mai întrebară cîte ceva. Aveau îndoieli. Armata avea să tragă. Rizea rîse, arătîndu-şi măselele (băuse tot umpul):
— Aş! E ordin să nu facă nimeni nimic. Uite, dumnealui e student, are în buzunări poruncă de la şapte puteri din lume, de la regină, că acum e vremea noastră. Acuma e timpul potrivit, luăm praporele de pe plămînul bogatului şi-1 punem pe ficaţii săracului!
345
Avea îri el un fiel de veselie, nu ca a celorlalţi, ştearsă şi moartă, ci fremătătoare, deznădăjduită, un freamăt ascuns în miezul cel mai dinăuntru al fiinţei sale, astfel încît omul părea mult mai plăpînd, ca o flacără pîlpîitoare, dar tot ce era în el străbătea în afară ca o lumină sau o căldură. Oamenii erau tulburaţi şi muierea îl privea cu ochii mari. Toată vremea se uitase numai la el. Rizea îi zise lui Mototolea:
— Măi, nea Ioane, hai să umblăm pe la oameni... Hai la Uracu, nea Ioane, că pînă-n noapte poate să facem o treabă.
Mototolea îl aţinti, deodată înţelegînd, împietrit. Apoi îşi trînti căciula în cap şi zise tare, cu putere:
— Hai!
Şi ieşi pe uşă cu oamenii buluc după el. Muierea îl opri pe Rizea în uşă şi-1 întrebă cu glas scăzut:
—• Ce, acuma te-mpăcaşi cu bărbatu-miu? Rizea nu răspunse.
— Ştii ce-a zis, că vrea să mă lege de căruţă ca p-un cîine şi să dea bici la cai, să mă-nveţe să umblu după... de tine nu ştie... Eu mai bine mor, Rizeo. Ai văzut cum vorbeşte faţă de mine, mereu cu înţeles. Nu mă lăsa.
Rizea o privea cu ochii lui verzi şi tulburi. Zise:
— Nu te las. Da' acuma avem treabă: e revuluţie. Se mai uită o dată la ea şi zise: Nu te las. N-aibi grijă.
îi întoarse spatele şi plecă după oameni. Tîra piciorul, dar era lat în spate, înalt şi umbla repede.
La Uracu în casă nu găsiră decît pe nevastă-sa şi pe fiu-său. Uracu era la primărie, să mai audă ceva de pe la oameni. Zaharia al lui Uracu stătea pe-o coastă, pe laviţă, cu un cojoc pe el. Avea obrajii supţi. Ochii îi ardeau, roşii de friguri. în jurul lui plutea un miros greu, greţos.
— Ce-i cu voi, mă? zise el de sub cojoc, cu un glas hîrîit din plă-mîni. Ce fac oamenii? Am auzit c-o să rămînem de rîsul lumii, mă Rizeo.
— De ce să rămînem? Nu rămînem.
— Ba da, rămînem de ruşine, că viadomirenii s-au şi vorbit să puie foc la noapte la beiul.
— De unde ştii tu? întrebă Rizea bănuitor.
346
/.aharia^al kii Uracu se zvîrcoli înveselit, hîrîiod din^plămîni şi sin Imdu-i ochii în obrazul pămîntiu. Se uită la Marinică, se ridică deodată în cot şi azvîrli de pe sine un colţ al cojocului. I sc zări i ămaşa Ia subsuoară, cîtă se vedea din pieptarul de miel: avea o pată stacojie trecută, stinsă, pe unde-i şiroise sîngele. Totodată crescu şi sc tăspîndi mirosul cel greu de coptură. Zaharia al lui Uracu se uita la Marinică. Apoi îl întrebă pe Rizea:
— EI e ăl de-a venit să fie student peste voi? El e? Rizea se uită la Marinică, aşa, dintr-o parte, şi zise:
— Da.
Zaharia al lui Uracu tuşi puţin, cu capul plecat. Fruntea i se umezi de sudoare. Zise:
— Ei... a dracului...
Sc pipăi pe sub cămaşă. Rîse:
— Le simt pe sub piele, pe coaste... Dar mi-o fi intrat una mai adine, de mă tot îneacă...
Lui Marinică îi zise:
— Treceam pe drum alaltăieri cu căruţa, pe un' se termină moşia beiului, a din Vădastra. O dată vine în goana mare beiul în trăsură, de la vînătoare. Stătea răsturnat pe peme, cu sticla-n ochi şi cu cîinii lîngă el. Pînă să mă dau la o parte, o dată-1 văd că se scoală în picioare, pune puşca la ochi şi trage în mine. Nu-ş' cum am mai putut să sar din căruţă şi s-o iau pe cîmp...
Stătu o clipă suflînd greu. Apoi zise sfîrşit:
— Da' el a tras ţeava ailaltă...
Se culcă iar pe o coastă şi murmură:
— Atunci m-a apucat o căldură şi am căzut mort acolo... Oamenii tăceau. Iordache zise într-o vreme:
— E mai mare boier beiul ca Ivancea al nostru... Ce să-ţi ia el cinci franci amendă? El îţi ia viaţa...
Marinică se uita la muierea lui Uracu şi la flăcăiaşul culcat sub cojoc, cu nasul ascuţit şi cu nările de ceară. Murmură:
— în Moldova s-au şi sculat oamenii şi îi taie pe ciocoi, îi omoară... Zaharia al lui Uracu deschise ochii şi murmură:
— Zi, îi omoară?
Zîmbi şi închise ochii iar. Nu dormea: asculta. Marinică îşi spuse povestea iarăşi, despre incendii şi despre boieri arşi în conacele lor.
347
Vorbea pofeliccij multe amănunte, şi oamenii îl ascultau şi se încredinţau. De vreo două ori, intrară în casă vecini de-ai lui Uracu, bărbaţi şi femei, pînă ajunse să fie înghesuială. Iar cînd Marinică tăcu, Rizea se ridică şi zise:
— Aidem să mai mergem pe la oameni... Se ridicară toţi să plece. Rănitul zise:
— Mă Rizeo, mă, mie să-mi aduceţi capul beiului, mă, să-1 afum şi să-1 pun într-un băţ în curte!
Rîdea, dar nimeni altcineva nu rîse. Rizea şi Iordache rămaseră în urma celorlalţi. Rizea îl întrebă pe Zaharia al lui Uracu:
— De un' ştiuşi tu, mă cîmat, ai? Cellalt, obosit, zise:
— Ce să ştiu?
— De ăsta, studentul. Zaharia al lui Uracu rîse slab:
— A fost al lui Jugulete, care era la tine cînd venişi cu el... A fost, da, şi mi-a zis...
Rizea, lămurit, dădu să plece. Nevasta lui Uracu îl opri în prag. Era ofilită şi slabă. Zise potolit:
— Moare.
Rizea dădu din cap. Iordache era lîngă el, nemişcat. în noroaiele drumului, în lumina vînătă a sfîrşitului zilei, Mototolea striga şi vorbea tare în mijlocul bulucului negru de oameni adunat în jurul lui Marinică. Deasupra bălţilor îndepărtate şi fără hotar, alîrnau două straturi de nori reci, plumburii; iar între ei era o dîră lungă de lumină verde ca pucioasa. Dintr-acolo venea mereu o adiere statornică, proaspătă, dar nu fragedă ca vîntul de pe zăpezi, ci încărcată de izurile nămolului. Dincolo, înspre miazănoapte, era o margine de deal, cu o perie de pădure spinoasă şi neagră. Acolo era conacul stăpînei satului, Smadoviceanca. Iar deasupra, cerul înnorat, din ce în ce mai încărcat cu întuneric.
Femeia zise iar:
— Nu mai are viaţă... Voi duce-vă-ţi. Iordache zise gros:
— Lasă. îi judecăm... Da, da, îi judecăm...
Femeia îi privea neclintită. Oamenii plecară capetele şi ieşiră în drum, cu umerii puţin încovoiaţi.
348
Mergeau din casă în casă, şi cei ce se ţineau de Marinică, de Rizea, de Iordache şi de Mototolea erau din ce în ce mai mulţi. Vorbeau intre ei şi înjurau amar, cumplit, fără să ridice glasul. Din cîte o margine de sat se zăreau grămezile negre de porumb nedijmuit, acoperite de petice de zăpadă subţire. Oamenii şi le arătau şi blestemau. Cîte unul-doi se risipeau de ceată şi umblau singuri, pe la ei pe acasă sau prin vecini, să ducă vestea. împreună cu ei venea zvonul pe ape, de pe baltă, şi răsuflarea de vînt care mirosea a primăvară. Toată ilupă-amiaza oamenii se adunaseră în inima satului şi stăteau neho-iIriţi, plini de aşteptare şi nelinişte, cum se adună sîngeie grămadă în ţapul unui trup răscolit de mînie.
Rizea strigă în poarta unui bordei:
— Pîrvule!
Şi aşteptă. Un om ieşi tîrziu şi încet şi se uită la ei. Era cu buzele umflate şi crăpate, cu fire de piei albe ca o pîslă pe ele. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. întrebă răguşit:
— Ha...
Stătea strîmb în faţa oamenilor, cu trupul sucit, stingher în lumina otrăvită a amurgului.
— Hai, bre Pîrvule, că se scoală lumea... Hai, mă, cu noi. Pîrvule... auzişi?
— Auzii...
Dădu să se întoarcă în bordei, apleeîndu-se ca să poată pătrunde, şi mormăi pe sub umăr:
— Nu poci veni, mi-e ruşine de oameni... Rizea îl trase de braţ afară:
— Ce, eşti prost? Ce, numai tu eşti bolnav? Iordache strigă:
— Hai, mă Pîrvule, că nu-i ruşine... Pe vremuri, în alţi ani, cînd eram eu copil, te arăta lumea cu degetul... Da' acum cine dracu nu mănîncă mălai stricat, ai? Ce, numai tu eşti în sat, mă? Firc-ai al dracului de parşiv!
Şi-i dădu un pumn după ceafă. Pîrvu zise:
— Măcar un peşte să fi mîncat şi eu... iote palmele mele... o rană... Cînd să-i mai ar şi pogoanele alea? Şi unde-mi dă voie să pescuiesc? între Reviga şi Cotul Grecului, unde dă voie la tot satul... Nu poci, fraţilor... Nu mai am putere... Lui Geambaşu pentru un pol ce-mi dete
349
acii cinci 'arii,' 'de cinci veri'îi fac cinşpe prăjini prâşllâşf cinşpe secere, dobîndă, şi n-a scăzut nimic, tot polul ăla i-1 datoresc pîn-oi trăi, şi plozii ăştia ai mei tot robi la el or să fie, că nu ne-ajunge boierul, ne mai trebuie şi boieri d-ăştia micii de la noi din sat... Dar eu nu mai am mult şi m-oi uşura de astea...
Copiii Pîrvului ieşiseră în uşă şi-şi smîrcîiau nasurile. Erau cu burţile umflate şi cu ochii scobiţi în feţişoarele cenuşii.
Marinică zise:
— S-au sculat oamenii în toată ţara, de pun foc la conace şi rup hîrtiile de datorii şi ard învoielile şi-i taie pe boieri...
Pîrvu se întoarse din uşă şi veni la ei. Se uita de la unul la altul şi zise:
— Da' la cămătari ce le face? Marinică zise:
— Care ce vrea, aia le face...
Iordache îl trase de mînecă, deşi Pîrvu se împotrivea. Marinică zise:
— Hai şi dumneata, nea Pîrvule, că avem treabă în sat să mai vorbim cu oamenii.
Se întoarse şi plecă. Oamenii grămadă după ei. Rizea rămase în urmă, îi dete un ghiont în coaste Pîrvului. Acesta se luminase la faţă, îl apucase o înfrigurare. Zise aproape vesel:
— Stai mă, ce dai aşa, ce eşti prost?
— Hai, Pîrvule, hai că avem treabă.
— Stai. Acuşi viu.
Şi se scufundă în bordei. Ieşi numaidecît cu securea în mînă. Nevastă-sa îşi arătă capul ca o stafie, în colţul uşii. Rizea şi Pîrvu se îndepărtau. Rizea zicea:
— Da' cu securea ce vrei să faci, Pîrvule, ai? Ce, crezi că mergem după lemne?
Dar Pîrvu nu răspunse. Mergea repede uitîndu-se drept înainte, cu o aşteptare aproape fericită pe obrazul desfigurat de pelagră.
Intre biserica subţire şi înaltă, pustie, şi între primărie şi una din cîrciumi era o înghesuială liniştită de oameni, care stăteau cu mîinile în buzunare, cot la cot, adunaţi într-un loc ghem de trupuri, într-altul mai risipiţi, încît puteai face doi paşi fără să te loveşti de nimeni, dar pe urmă se îndesau cojoacele jerpelite şi zăbunurile negre. în pragul caselor, stăteau muieri îmbrobodite şi copii, iar dinii se alergau fără chef, lihniţi, cu coastele ieşite prin pieile rîioase.
350
O dată se făcu un freamăt într-un colţ, la gura unei uliţi: Venea ii'ltcde o căruţă. încetini şi trecu la pas prin gloată. Erau trei ţărani şi două femei într-însa. Erau din Vădastra şi se cunoşteau cu cei din sat. I in om întrebă:
— Ce mai e pe la voi, mă?
— Gata! s-a început! La noapte o să vedeţi! zise vesel cellalt ară-lîndu-şi dinţii. Femeile rîseră ascuţit, ceilalţi doi din căruţă rîseră şi ei, şi cel care mîna dădu bici cailor.
Mulţimea dimprejur rîse palid, fără veselie, cu uimire şi rămase să sc uite după căruţa din Vădastra.
— Se duc la Dobrunu, zise un om. Am auzit că şi acolo a-nceput... Şi rămaseră toţi mai departe în picioare, aşteptînd, frămîntînd în
tălpi noroiul rece, gata să îngheţe acum, spre seară. într-un colţ Rizea zicea:
— La noapte, mă, cînd s-o trage clopotul, să vină toţi acilea să vorbim.
— Eu le-aduc şi p-astea, Rizeo, zise un flăcău şi trase din sîn două pistoale lungi, turceşti.
Dar Rizea, fără să-1 asculte, zicea:
— Iote la primarele, s-a-nchis în casă şi a tras zăvorul, 'tu-1 în paşti pe mă-sa!
Oamenii mormăiră, rîseră:
— E... Oameni cu bani, fir-ar al dracului... zise Iordache. S-au îngropat, fac pe morţii, să vază cin' s-alege pîn' la urmă, ca cu politica, de! Geambaşu şi ăştialalţi, chiaburii, ce, parcă ce zic? Eu sînt liberar, tu conservator: oameni cu politică...
Mototolea zise:
— Noi stăm şi ne uităm la politica lor... Şi ei învîrt francii cu lopata...
Din crîşmă izbucniră glasuri înfuriate. Repeziţi afară de umeri, popa şi învăţătorul ieşiră iute de sub tinda ei joasă, apleeîndu-se să nu dea cu capul de streaşină de tinichea. Popa era roşu la faţă, îi luceau ochii. Zise tare, trecînd prin mulţime:
— O să vedeţi voi ce-o să păţiţi!
— Ce să păţim? De ce să păţim? Ce-ai dumneata cu noi, ai? se răstiră oamenii la el. îl înghesuiau între ei. Rizea strigă de departe, peste capetele celorlalţi:
351
— Aveţi lefuri, ce vă pasă!
— Vă plătesc ciocoii, bă! urlă Iordache în nasul popii.
— Vă jupuim de piele şi v-o umplem cu paie, popo! Pe tine şi pe primarele, eu vă jupuiesc!
Popa se schimbă la faţă şi zise împăciuitor:
— Lasă, taică, am zis şi eu o vorbă şi voi, ce, parcă nu-ş' ce-aş fi făcut...
Şi se strecură boscorodind. Oamenii îi făceau loc cu greu, se uitau urît la el. Alţii îl luaseră pe învăţător de piept. Rizea, mai ales, îl scutura:
— Dc ce ascunzi ziarele? Ai? Dc ce nu ne spuseşi ce se-ntîmplă?
— Ce să se-ntîmple, măi Rizco'' Ce ziare? Nu le-am primit nici eu...
Rizea îi dădu drumul. Tremura de mînie şi de nerăbdare. Tremurau hainele pe el. Zise:
— Aha, nu ştii ce se-ntîmplă. Las' că ai să vezi ce se-ntîmplă. Ai să vezi.
învăţătorul se depărta, cu capul în umeri. Oamenii mîrîiau în ur-mă-i, gata să-1 ia cu huo.
Iordache îi zise Pîrvului, bolnavului:
— Zi, şi pe tine te perpeleşte pe jăratic, ai? Aşa şi eu cu primarele... Las' că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii... îi învăţ eu minte să mai ia camătă...
— Parcă numai ei... Mai sînt, Melitaru, mai e Chiriţă..., zise Pîrvu.
— Lasă. Pe toţi îi judecăm, da, zise Iordache. Pe toţi.
Era aproape noapte. Fără zgomot de roate, pe cauciucuri trase în trap sprinten de cai negri cc umblau ca pc arcuri, trăsura prinţului intră în mulţime cu felinarele aprinse. Prefectul era singur în ea. Vizitiul ţigan striga oamenilor să facă loc să treacă dom' prefect, dar gloata se îndesa în piepturile cailor care sforăiau speriaţi.
— Ce e, oameni buni? Eu sînt prefectul vostru. Ce s-a întîmplat? Aveţi vreo plîngere?
Prefectul vorbea cu glasul mai ascuţit decît era al lui şi ochii îi jucau nestatornic. Nici la bîlciuri nu văzuse o asemenea masă de ţărani. Cei din faţă, din jurul trăsurii, îi vorbeau toţi deodată: Dijmă. .. învoieli... prea greu, nu mai putem... pămînt! Pămînt!
352
Rizea îi strigă:
— Are zece mii de pogoane! Să ne dea şi nouă, măcar un petic dc pămînt! îl desţelenim! Să vînză obştii, că-i plătim, în bani, în munci, cum o vrea! Trebuie să ne daţi pămînt, n-aveţi decît să ne împuşcaţi pc toţi, dar numaidecît trebuie să ne daţi! Uite faptul!
Vorbise dîrz, cu ochii scînleietori. Nu i se putea împotrivi nici o putere din lume. Ştia că acum e un sfîrşit; al cui, a ce, nu ştia, dar că c un sfîrşit, ştia, şi asta îi dădea putere.
— Voi vorbi, oameni buni. Voi vorbi eu însumi. Mă fac mijlocitor între voi şi proprietari şi voi insista ca să vi se facă dreptate şi condiţii mai blînde...
îndărăt, oamenii fremătau:
— Ce zise? Ce zise?
— Cică ne dă el... împarte el...
— Minte, bă! strigă Rizea. Cc, el nu c ciocoi? Are leafă dc la ei! Huoo!
— Huoo, tună mulţimea. Caii speriaţi, cu urechile ciulite pe spate, porniră în galop şi bulucurile se despicară să le facă loc. Dar strigătul mînios şi greu de ură răsună multă vreme îndărătul lor, alungîndu-i. Pe treptele primăriei, Marinică strigă ascuţit:
— Fraţilor!
Mai strigă o dată, dar frămîntarea şi furtuna de glasuri nu contenea.
— Fraţilor!
Vuietul se potoli. Marinică stătea acolo pe scări cu braţele răstignite în gol. începu să vorbească, cu o siguranţă, cu o încredere a acelei clipe în care deznădejdea trece dincolo de marginile sale şi ia chipul unei bucurii, al unei ciudate fericiri.
II
Prefectul era atît de tulburat, încît voi să intre în vorbă cu vizitiul ţigan al prinţului, înjosire nefolositoare, la care nu s-ar fi gîndit niciodată altminteri. Trăsura mergea pe latura cea mai puţin noroioasă a drumului. Băltoacele ţîşneau în pînze galbene de apă sclipitoare sub roţile de cauciuc cu spiţe fine. Caii
353
minunaţi ai prinţului mergeau în trap mare şi uneori alunecau prin noroi. De o parte şi de alta a drumului, se ridicau pădurici dese, perii scheletice, vinete. Iar deasupra, într-un cer tulbure, se prelungeau dîre nesfîrşite de nori sumbri. Gte o picătură de ploaie, răzleţită de cine ştie ce furtună risipită de vînt, îl lovea în obraz pe oaspetele prinţului.
Prefectul îşi drese glasul şi zise:
— Ce dracu au oamenii azi, măi?
Vorbise iar cu acea voce străină, ascuţită, spartă, acea voce care nu era a lui, ci a unei sălămîzdre otrăvite şi reci care era în el, ascunsă adînc de tot în cuta cea mai lăuntrică a inimii. Se simţi enervat, umilit, şi-1 apucă o furie rece că a trebuit să i se vadă frica pe faţă, să i se audă frica în glasul acesta piţigăiat, ridicol. Revăzu scena de la gară, feţele ţăranilor care-1 priveau înfruntător, spinările întoarse în loc de răspuns la bună ziua lui. Apoi, aici în sat, glasurile ce strigau „minte! minte!" îl izbeau de fapt, abia acum cu şfichiul lor de dispreţ şi de ură... îl făcuseră mincinos şi el fugise din faţa ocării şi umilinţei şi acum ajunsese atît de jos, încît cerea părerea vizitiului ţigan, şi încă cu o voce piţigăiată şi spartă, cu o voce ridicolă, de scapet, de laş!
Vizitiul nu se întoarse, ci rămase cu spatele la boierul din trăsură. Zise, aproape mormăind, nepăsător.
— Au şi ei necazurile lor, coane...
Era un ţigan bătrîn şi gros, şi morocănos. Era un om cumpănit, necăjit, care vedea limpede lucrurile. Cu spatele lui lat şi rotund în mantaua albastră, era un om vrednic. Prefectul ţinti către această spinare de ţigan bătrîn şi cumsecade o privire de ucigaş. Scoase din buzunar o cutie de piele şi alese o ţigară. Bătea puţin vînt, sporit încă de mersul repede al trăsurii. Trei chibrituri se stinseră unul după altul în degetele tremurătoare ale prefectului. Deodată izbucni, de data aceasta cu glasul său adevărat, dar răguşit de ură şi de mînie:
— Opreşte, mă... 'tu-ţi aia a mă-ti de cioroi, nu vezi că vreau să-mi aprind ţigara? Opreşte, bestie!
Trăsura opri.
— Dobitocuie, încheie prefectul, tremurînd tot. îşi aprinse cu greu ţigara şi se răsti: Porneşte! Ce stai?
Apoi se trînii pe pernele trăsurii, cu obrajii dogorind, cu urechile congestionate. Spinarea ţiganului rămăsese nemişcată. Omul ori că
354
suferea şi nu spunea numic, ori că dorinţa brutală de a-1 umili alunecase pe lîngă el fără să-1 atingă. La gîndul că vizitiul putea să-i fi primit înjurătura grosolană cu demnitate şi cu un dispreţ ascuns, prefectul îşi simţi urechile arzînd şi mai tare şi azvîrli ţigara în drum. O clipă se gîndi să-1 oprească iar şi să-1 ia la palme. Apoi îşi aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineţii din partea prinţului. Acum fierbea de ruşine şi de furie.
Trăsura intra însă pe poarta largă, cu doi stîlpi de piatră cu tencuiala căzută, în vîrful cărora glastre mari de ciment conţineau buruieni crescute la întâmplare.
Hambarele, grajdurile erau în fund, ca şi ogrăzile cu păsări. Venea de undeva o duhoare grozavă de ţarcuri de porci. Iar în faţă se ridica pe coasta dealului conacul doamnei Smadoviceanu. Era o clădire cu un singur etaj, ridicată pe o pivniţă mare, plină de butii. Un peron cu multe trepte ducea la geamlîcul antreului. Conacul era acoperit cu tinichea, acum ruginită, roşie ca drojdia de vin.
Prin curte se mişcau, în întunericul serii, forme nedesluşite. O trăsură era înconjurată de cîtiva oameni de-ai curţii, iar undeva se alergau nişte cîini lătrînd turbat.
Trăsura prinţului opri la peron şi două ţigănci tinere veniră să-1 ajute pe boier să se dea jos. Aveau feţele buhăite şi fără urmă de bucurie şi erau îmbrăcate în vechituri de-ale stăpînei.
Prefectul coborî, respingîndu-le. îi zise uscat vizitiului care aştepta poruncă:
— Să mă aştepţi.
Dar nu se uită la el, nu se uită în ochii lui. Pe cînd urca scările peronului - scări de ciment prost făcute, crăpate - îşi dădu seama că nu avusese curaj. Nu îndrăznise nici măcar atîta lucru : să se uite la vizitiu.
Iar în urmă-i, vizitiul se întoarse încet şi-1 privi cum intră pe uşă. Ochii vizitiului, negri, catifelaţi, umezi, în obrazul gras şi îmbătrânit, erau grei şi-1 priveau pe boier ca dintr-o mare depărtare. Apoi omul se întoarse în partea cealaltă şi scuipă.
*
Doamna Vorvoreanu şedea într-un fotoliu mare, adînc, dc stofă cafenie cu desene cenuşii şi galbene, tocită, roasă şi pătată. Era urît,
355
dar încăpător şi comod; de aceea dînsa şedea în el seara, cînd făcea o pasienţă, la lumina caldă a lămpii cu abajur de porţelan verzui. Lampa era de sticlă cu ghirlande, prin care scînteia blînd, aproape ca un vin vechi, petrolul cafeniu cu irizări de toate culorile curcubeului. In restul camerei era umbră. Lumina se scufunda şi se pierdea fără urmă în scoarţele bătrîneşti, pălite, care atîrnau pe pereţi. Hangerele şi pistoalele turceşti, aburite de rugină, nu străluceau nici ele. Soba mare cu două coloane şi o firidă în mijloc respingea lumina prin întreaga sa suprafaţa aspră, văruită de mult, pe alocuri cojită şi arătînd lutul dedesubt.
Doamna Vorvoreanu puse ultima carte pe faţa de masă brodată: un zece de pică. Apoi ridică ochii, ferindu-şi-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoşi, verzui, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feţei, acolo unde începea un pic de dublă bărbie şi obraji graşi, pufoşi, de blondă ce încărunţeşte. Masele grele de păr ca griul copt îi erau ridicate în sus de pe tîmple şi-o încoronau de-a dreapta şi de-a stînga cu două rulouri mari, strălucitoare. Pe tîmple, doamna Vorvoreanu avea o reţea subţire de vinişoare umflate. Se-ntoarse către soră-sa Eleonora şi zise:
— Nu mai spune că exagerează. Eu cred că are dreptate şi trebuie să plecăm.
— Da, coniţă, zise prefectul. Vă sfătuiesc să plecaţi... Se înroşi uşor şi mîinile i se agitară nervos:
— Sigur... hm... eu sînt sigur că va fi linişte. Nu vă uitaţi ironic la mine, coniţă Eleonora... Nu vă uitaţi ironic la mine! Vă asigur că eu personal, ca să zic aşa, sînt inaccesibil la simţămîntul... Nu vreau să zic al laşităţii, cuvîntul ar fi prea tare, dar al fricii... Şi nici chiar al fricii: nici măcar nu mă las intimidat de ţărani. îi cunosc, iar ei mă respectă...
Eleonora, femeie îmbătrînită înainte de vreme, purta un halat de casă cu flori, care înainte fusese brocart, dar acum, tocit şi plin de pete şi cu dantele bogate, dar murdare la gît şi la mîneci, era aproape cîrpă. Dînsa era stăpîna moşiilor ce mărgineau proprietăţile prinţului în partea dinspre Dunăre. La patruzeci şi ceva de ani, începea să-şi piardă dinţii şi de aceea avea gura suptă, buzele intrate într-un loc înăuntru, pungă. Şuviţele decolorate de păr vopsit prost şi demult îi cădeau pe lîngă obrajii scofîlciţi; îl privea pe prefect cu o umbră de
batjocură în ochii ei gălbui, străbătuţi uneori de o lucire tîmpă. Din cînd în cînd îşi strecura pe sub dantelele gulerului un băţ de fildeş, cu o mînă mică la capăt, cioplită în fildeş, ca o gheară gălbuie, şi se scărpina cu ea pe spinare. Nu zicea nimic. Prefectul însă se fîstîcea sub privirea ei, a doamnei Vorvoreanu, sora Eleonorei, şi a ochilor minunaţi, verzi ai Elvirei, fiica doamnei Vorvoreanu. încerca să-şi dreagă glasul, ducea nervos mîna la mustaţă, sorbea drojdia neagră din ceaşca de cafea, o mesteca în dinţi, apoi punea ceaşca pe măsuţă, făcînd-o să clănţăne pe farfurioara ţinută într-o mînă tremurîndă.
— Nu, nu vă uitaţi ironic la mine, vă rog, repetă enervat prefectul. Fiindcă n-aveţi nici un drept! Daţi-mi voie să vă spun, cu tot respectul ce vă port: n-aveţi dreptul să... să... Nu! N-aveţi dreptul. Eu îmi risc viaţa zilnic pentru dumneavoastră!
Eleonora croncăni, cu o lucire de rîs în ochii ei de nebună.
— îţi rişti viaţa? Pentru noi? Eşti nebun, nene...
Doamna cealaltă surise plictisită, fără veselie, ca să-1 facă pe prefect să simtă că nu era decît o glumă, că nu era nimica de care să se simtă jignit. Dar prefectul se înfierbîntă:
— Vă rog să mă iertaţi! A, nu, pardon! Asta e ingratitudine! Şi sînt mirat că vine tocmai de la dumneavoastră, de la cei mai mari proprietari ai judeţului! îmi pare rău! Vă spun foarte sincer: da, îmi pare rău, nespus de rău!
Vorbea din ce în ce mai înţepat, simţind asupra sa privirea domnişoarei Vorvoreanu. Era o fată tînără, venită de curînd din străinătate, şi care cunoştea tot tineretul bogat, nepăsător şi cu nasul pe sus, toţi tinerii ai căror părinţi, de pe balconul clubului partidului conservator, priveau cum trec trăsurile pe Podul Mogoşoaiei. Mîine fetiţa asta va dansa la palat, va fi prietenă intimă a cutărui membru al Cabinetului. Se întoarse brusc la ea ca s-o surprindă. Dar ea plecase pleoapele şi se făcea că citeşte. Prefectului i se păru că umerii ei delicaţi sc scutură de rîs, imperceptibil, sub rochia de mătase verde închis. Zise cu amărăciune, ridicîndu-se:
— Regret, coniţele mele, că trebuie să mă văd jignit dc dame atît de fine... a căror slugă atît de devotată sînt...
Şi se înclină cu o galanterie îndurerată.
— Surprinderea mea e la fel de mare ca azi-dimineaţă, cînd prinţul, ruda dumneavoastră de altfel, m-a onorat cu un foc de puşcă...
356
357
— Cum? Cum? Ce vrei să spui? ziseră doamna Vorvoreanu şi Elvira. Eleonora mestecă în tăcere din gingiile pustii şi ochii ei de oră-tanie clipiră.
— întocmai cum vă spun. Eram pe cîmp azi amîndoi şi trăgeam la becaţe, cînd m-am trezit că mă ia la ochi şi trage. Alicele mi-au trecui pe la urechi. Ţăranul care-mi ducea puştile mi-a spus: „ Nu mai trage, boierule, că dacă dobori mai multe ca măria sa, se supără şi te împuşcă!" M-am stăpînit şi i-am urmat sfatul, dar vă închipuiţi ce umilire! M-a tratat ca pe ţăranii dumisale, în care a tras de atîtea ori, am avut atîtea plîngeri şi a trebuit să etufez atîtea cazuri... şi tocmai faţă de mine să se poarte la fel? Astăzi am regretat sprijinul pe care i l-am dat pînă şi la alegeri, căci în judeţul nostru liberalii erau mai tari, încît fără mine prinţul nu figura azi în Senat!... Desigur, eu, ca fost magistrat şi astăzi prefect, sînt pătruns de necesitatea şi autoritatea proprietarilor - dar nu e drept să fiu astfel răsplătit. îmi pare rău, da, îmi pare foarte rău!
Se încălzise, se înroşise şi se plimba cu mîinile la spate. Zise:
— O atitudine dispreţuitoare. Daţi-mi voie să spun cuvîntul: fanariotă. Asta a avut faţă de mine! Eu ştiu că nu mă trag din os de domn, ci de umil tîrgoveţ. Dar nu pot îndura să fiu asemeni ţăranilor pe care măria sa îi aţîţă prin provocări inutile, atunci cînd eu mă trudesc atîta să-i potolesc şi să-i constrîng să rabde corvezile şi muncile care-i sleiesc pe moşiile domniilor voastre.
Se înroşise şi se uita provocator la cele trei femei. Se gîndea: „Sînt ridicol. Mă agit ca o paiaţă. Sînt odios şi ridicol, îmi dau seama, dar nu mă pot împiedica. Ce putere m-a silit să-i rabd fanariotului obrăznicia, să mă înfurii pe ţigan, să mă fac de rîs în faţa ciocoaicelor ăstora?"
— Şi tot măria sa s-a supărat! Mi-a trimis după-amiază un bileţel în care îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la Bucureşti. Abia îşi cerea scuze. Luase şi trăsura care s-a întors de la gară abia adineauri. Acuma, cu caii obosiţi, n-am decît să plec şi eu la gară. De bună seamă nu ţinea să fiu văzut în trăsură alături de măria sa! Nici măcar atîta condescendenţă pentru prefectul judeţului! Nu, coniţele mele, nu rideţi! Să am iertăciune, dar e ceva putred la mijloc! Aşa nu mai merge! Nu! Nu mai poate merge aşa!
358
La urmă devenise teatral şi declamator. Se simţea foarte prost. Cuvintele şi le auzea căzînd în gol. Zbuciumul umilinţei sale, al deşer-tăciunii sale rănite nu găsea ecou, se usca în aer şi atîrna împrejuru-i ca o mantie de bufon.
Doamna Vorvoreanu zise:
— Vrei să-i comunicăm nemulţumirea dumitale? Sînt sigură că va regreta şi-ţi va cere scuze.
Prefectul o privi cu ochi rotunzi. Bîigui:
— Cu-cum? Vă rideţi de mine? Apoi solemn:
— Pardon, coniţă. Permiteţi-mi să plec. Dacă aceasta e ospitalitatea dumneavoastră... Dacă aşa vă adresaţi unui om de bună-credinţă, care vine să vă servească, să vă prevină de pericolul mare, extrem de mare, care vă paşte... Nu înţeleg să vă mai importunez. Mă retrag. Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag... Şi aşa eram numai în trecere, mă grăbesc să nu mă prindă miezul nopţii pe drum. Sărut mîinile. Respectele mele. Veţi auzi despre mine în curînd! V-o promit, în curînd.
Şi închise uşa în urmă-i. Cele trei femei rămaseră o clipă mute. Eleonora zise ruginit:
— Ebăut...
— Nu, zise doamna Vorvoreanu. Nu miroase a vin. Altceva este. L-a impresionat povestea de la vînătoare...
— Ţăranii, zise Elvira. îi e frică. Ai văzut cum începea să se laude şi să mintă cînd vorbea de ţărani?
— Prostii, zise Eleonora. Eşti o proastă.
—■ Mamă - zise deodată speriată Elvira, fără să-i răspundă bătrînei -mamă, să plecăm!
— Dar pe mine unde mă laşi, ingrato? zise Eleonora.
— Şi dumneata vii cu noi! Să plecăm, tanti!
— Eşti un copil fără minte şi să fiu maică-ta, aş şti eu să-ţi închid gura. Ce te-aş mai bate!
— Fetiţa are dreptate, Eleonora dragă, zise doamna Vorvoreanu. Tu n-ai observat, dar parcă şi slugile ştiu ceva. Au un aer schimbat. Ne ascund ceva. Cred că ar fi mai prudent să plecăm pentru un timp la oraş. Ai văzut ce s-a petrecut în Moldova?
359
— Prostii! Cum să plec? Cum să-mi las averea pe mîna mocofanilor din sat? Se vede că nu ai nimic al tău pe lume - şi ce-ai avut ai risipit, cu asemenea uşurinţă! Eşti uşuratică, Eleno dragă... Aşa nu ajungi departe! Ai lăsa-o pe fata asta muritoare de foame, de n-aş fi eu... Deşi nu ştiu dacă merită să mă ocup de ea... Uite şi acum, una-două: „Tanti, hai să plecăm!" Şi tu îi mai dai şi dreptate, în loc s-o cîrpeşti! Halal să-ţi fie!
Doamna Vorvoreanu nu asculta. Cunoştea cîntecul. Dar o supraveghea îngrozită pe Elvira, care putea avea acum o ieşire care să strice munca răbdătoare a atîtor săptămîni de zile. Elvira o privea pe mătu-şă-sa cu ură. Doamna Vorvoreanu se aşeză între ea şi Eleonora, care boscorodea mereu. Deodată Eleonora ţipă:
— Elviro! Unde eşti? Un' te ascunzi? Vino-ncoace.
Elvira se ridică ascultătoare şi veni, cu rochia verde foşnind pe ea. îşi stăpînise faţa. Doamna Vorvoreanu respiră uşurată şi se aşeză iar în fotoliul său. Elvira aduse măsuţa de joc, cărţile şi începu să joace cu mătuşă-sa ecarte. Eleonora mormăia şi vorbea mereu pe cînd juca, şi trîntea cărţile cu mare zgomot, făcîndu-le să plesnească pe masă. Zicea:
— Azi-noapte s-a aşeza! pe pieptul meu, cînd dormeam, nu ştiu ce, dar m-am rugat în gînd şi m-a lăsat... N-am gemut în somn? A, de unde s-auzi tu, dormi parcă n-ai fi stat toată ziua să trîndăveşti, că nimica nu faci şi tu prin casă, nu te ocupi şi tu de gospodărie... Voi, astea, numai cu amorul, cu romanele, cu junii, de altceva nu ştiu... Dar ţi-am spus visul meu cu cucoanele care nu vor copii... ani visat că eram în iad şi le vedeam pe toate cu salbă de copii nenăscuţi, uscaţi, atîrnaţi de gît... Uite, iar ai pierdut... Ia să facem socoteala... Ia să vedem... Tu adu-mi banii...
— Stai că ţi-i aduc eu, Elviriţo, zise doamna Vorvoreanu şi dădu să iasă.
— Nu, mămicule, lasă, nu te duce, zise Elviriţa. Ieşiră împreună în camera de alături.
— E o bestie. E putredă de bani şi mi-i mai ia şi pe ai mei. Trişează! Ştii că trişează? Scîrba bătrîna! Scîrboasa!
— Taci, nu vorbi aşa, şopti doamna Vorvoreanu în întuneric. Sigur că trişează. Ce plăcere vrei tu să aibă aici, în pustiul ăsta? Fă-te că nu observi!
360
— Dar îmi ia banii! şopti cu patimă copilărească Elvira. Doamna Vorvoreanu îi simţi răsuflarea caldă. Zise:
— Lasă... ai răbdare...
— Am răbdare... şi tu ai răbdare... dar o să trăiască o sută de ani -şi la sfîrşit ne mai trage şi chiulul şi donează averea vreunui spital sau vreunei biserici!
— Taci! Taci! şopti doamna Vorvoreanu şi o împinse de umeri în salon. Dar salonul era gol. O uşă era deschisă. Stăpîna satului şi a moşiilor de la Vladomira şi Hotare suferea de o meteahnă care o făcea prea adesea să se închidă în singurătatea privaţii.
Elvira zise-
— Numai de n-am păţi-o toate trei înainte de asta...
— Ce vrei să spui?
— Să... să nu ne... să nu se răscoale şi ţăcănii de aici... Ai văzut ce zicea prefectul...
Doamna Vorvoreanu nu răspunse. Privea în gol. Tanti Eleonora se întoarse în salon şi cîrîi uscat, acru:
— Ei, fetiţo, ai adus banii?
Doamna Vorvoreanu se uita la soră-sa şi la Elvira, care şedeau, cea dintîi cu undrelele şi lîna perindîndu-se printre vîrfurile degetelor, cealaltă citind o carte. Strînse buzele nemulţumită, se ridică mlădioasă, deşi era mare şi voinică, şi se duse repede la fereastră. Rochia de casă flutură împrejuru-i şi o luminare pîlpîi grăbit pe pian. Elvira ridică ochii din carte, se uită la rochia maică-si - era de catifea ca frunza moartă, strînsă pe talie sus, lungă pînă la pămînt, cu un guler înalt de tot de dantele creme şi cu manşete lungi de dantele la fel la mînecile ce fluturau la orice mişcare - apoi citi mai departe.
Doamna Vorvoreanu dădu la o parte perdeaua şi-şi apropie fruntea de fereastră. Nu se vedea nimic în bezna de afară. Apăruţi din nimicnicie şi întuneric stropi neaşteptaţi izbeau geamul şi curgeau de-a lungu-i, boabe de mercur.
Tanti Eleonora lăsă acele şi lîna să-i cadă în poală şi zise duşmănos, bănuitor:
— Ce te-aştepţi să vezi?
361
Gura i se făcu pungă, îngropată în obrazul moale şi veşted, mai mult într-o parte. Vorbea prin obrazul acela ca pufniturile de aburi care răbufnesc din mămăligă cînd fierbe.
— Ce vrei să vezi?
Doamna Vorvoreanu se întoarse de la fereastra îngropată în zid, lăsînd în urmă-i perdelele să cadă. Cu o umbră de vinovăţie pe faţă, surise şters, plictisită. Poate avea dreptate Eleonora. Poate că lucrurile pe care se aştepta să le vadă în noapte nu erau decît o închipuire biciuită de frică. Zise:
— Nimic. M-am uitat şi eu aşa...
— Minţi, pufni Eleonora. Dar să ştii de la mine, n-au să facă nimic. Toate astea sînt prostii. Nu îndrăznesc ei. Eu îi cunosc mai bine ca voi, că nu m-am plimbat atîta la Paris şi bineînţeles de aia mi-am şi păstrat moşiile, nu le-am risipit pentru vreun neghiob de bărbat... Pe ţărani îi cunosc, că am trăit cu ei patruzeci de ani. Ţin ei minte ce-au păţit de fiece dată şi stau cu botul în nisip. Mîrîie? Să mîrîie, lasă-i, că atîta le-a mai rămas. Dar nu se mişcă, ascultă-mă pe mine. Şi stai liniştită o dată, ce te plimbi atîta, că ne-ai înnebunit! Ţi-a ieşit pa-senţa?
Doamna Vorvoreanu bătea cărţile în neştire, stînd în picioare. Zise:
— Bine, dar în ziare n-ai văzut?
— Prostii, zise Eleonora. Ziarele mint, ca să aţîţe spiritele. Eleno, dragă, fericiţi cei săraci cu duhul şi care cred: atîta pot să-ţi spun.
Doamna Vorvoreanu surise palid şi se uită cu strîngere de inimă, întrebător, la fiică-sa. Elvira ridică încet ochii spre ea. Era neagră ca bunică-sa, răposata Davida Lascari, dar cu o umbră de mustaţă şi cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseţii aceleia întunecate. Se uită la maică-sa în deplină nemişcare, mută şi fără expresie. Apoi coborî capul şi reîncepu să citească. Doamna Vorvoreanu dădu din umeri enervată, luă un sfeşnic în mînă şi, apărînd flacăra luminării cu mîna cealaltă, ieşi din salon.
Trecu prin camere cu aceleaşi scoarţe vechi pe pereţi (îndărătu-le, între covor şi perete, atîrnau săculeţe cu tutun şi busuioc ca să alunge moliile), cu divanuri, cu scrinuri vechi şi cam strîmbe, cu portretele bunicilor cu cravate înalte, ale bunicelor decoltate în crinoline, înnegrite de îmbătrînirea uleiului.
362
Lăsă uşile deschise după sine, şi flacăra pîlpîitoare, precedată de o mînă cu degetele trandafirii de lumina cc le străbătea, rătăcea prin încăperi. Doamna Vorvoreanu se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întuneric arbori şi o zare nemărginită; dar bezna era nepătrunsă.
îndărătul geamlîcului din dos, de deasupra scării, se opri. De aici începea o scară strîmbă şi lungă ce cobora în aer liber pînă la bucătărie, locuinţele slugilor şi grajduri. Mîncarea venea pe tăvi, pe scara aceasta, chiar şi iarna cînd treptele erau alunecoase şi vîntul tăios de ger. Doamna Vorvoreanu deschise uşa. De jos se auzeau glasuri dc bărbaţi, răstite. Poate erau rîndaşii şi argaţii - se certau? Băuseră? întinse mîna spre ciucurele soneriei şi trase de sîrmă, dantelele îi dezveliră braţul gros şi alb. Jos, în bucătărie, clopotul suna stins printre glasurile violente. Ele conteniră, apoi începură iar, mai potolite. Doamna Vorvoreanu se întoarse în salon închizînd îndărătul ei uşile rămase deschise, şi prin care venea acum muzică.
în salon Elvira şedea la pian şi cînta o mazurcă de Chopin. Mătuşă-sa, Eleonora, vorbea tare, încereînd să acopere sunetul pianului:
— Maică-ta e o proastă că te-a lăsat şi tu eşti o nebună! Nu Paris vă trebuie vouă! Parisul şi şantezele lui taică-tău v-au sărăcit! Şi din tine uite ce-a ieşti. Fetele pe vremea mea nu ieşeau de la călugăriţe decît ca să se mărite.
Elvira încetă, se învîrti pe taburetul de la pian şi zîmbi cu dinţii la fel de luminoşi ca ochii verzi.
— Vremea dumitale, tanti, a trecut de mult...
— Dac-a trecut, e foarte păcat, pe vremea mea domnişoarele nu se întorceau de la pension direct la doctor, să...
Elvira păli, pămîntie, se ridică în picioare şi zise:
— Ce te priveşte pe dumneata? Cu ce drept te amesteci? Doamna Vorvoreanu, din uşă, zise sever:
— Elviro, te rog să taci, nu fi obraznică cu mătuşă-ta.
— Eu n-am voie de moştenirea lui tanti Eleonora, mamă! Prefer să trăiesc singură, fără bani, decît să plătesc dinainte, să rabd în fiecare zi ce rabd aici. De ce am venit aici? Să mă jignească în fiecare zi? Cc caut eu aici? Stăm în pustiu, cu bestiile de ţărani, cu mitocanii de arendaşi, cu nebuna asta ! Ne nenorocim, mamă, ia ţara foc împrejur
363
şi noi stăm în mormîntul ăsta ca s-o moştenim pe tanti Eleonora! E îngrozitor! E îngrozitor! Nu mai pot aşa! Nu mai pot! Nu mai pot!
Plîngea cu hohote, cu istericale. Fugi din odaie. Doamna Vorvoreanu, palidă, enervată, zise:
— N-o mai întărită, dragă. Las-o şi tu. Nu vezi că e indispozată? Cînd e aşa, de fiecare dată are nevricale. N-o mai pisa şi tu.
— Indispozată? Să fie, ce-mi pasă. Mă doare-n spate, Eleno dragă, de nevricalele ei. Pe vremea noastră copiii tremurau în faţa părinţilor şi a celor mai bătrîni. Stăteau smirnă. Te-a crescut tat'tu prea moale, că era mort după tine, şi tu ai luat-o de bună. Din noi toţi, tu erai preferata lui, şi cu asta te-a nenorocit! Să-ţi fi altoit şi ţie cîteva, ca mie, dis-de-dimineaţă, în fiecare zi - era mai bine. Şi fata nu ţi se-ntorcea de Ia pension... cum s-a întors. Acum îi mai permiţi să aibă şi nevricale! Eu aş bate-o, aşa mare cum e! Aş bate-o cu nuiaua!
Nu era supărată pe Elvira. Era mulţumită că o făcuse să plîngă. Cu ochii lucind, molfăi din buzele supte, apucă scărpinătoarea de fildeş şi şi-o petrecu pe după ceafă.
Doamna Vorvoreanu strînse buzele. Eleonora era bogată şi copiii trebuiau s-o moştenească. Dădu din umeri enervată şi ieşi. O găsi pe Elvira sughiţînd de plîns, prăbuşită în întuneric pe un divan. Se aşeză în tăcere pe marginea divanului. Murmură:
— De ce nu poţi să te stăpîneşti? Fă ca mine. Se cunoaşte pe mine ceva? Şi măcar, mere,, mă înveninează şi mă străpunge că m-am măritat cu taică-tău...
Elvira zise, întretăiat, printre lacrimi:
— O să ne omoare, mamă... O să ne omoare aici, din pricina ei... Se încăpăţînează nebuna şi-or să ne omoare cu ea cu tot, mamă...
— Taci din gură, zise doamna Vorvoreanu. Taci. Nu mai cobi aşa...
— Nu mai pot, mamă... Nu mai vreau să stau aici...
— Parcă după tine merge?
— In fiecare zi mă umileşte aşa... O s-ajungă să ştie şi slugile...
— Cine e de vină? zise uscat doamna Vorvoreanu. Tu ai dat prilej; acuma rabdă.
Elvira se ridică în capul oaselor şi zise prin întuneric:
— Şi tu mă urăşti... Las' că ştiu eu... Crapi de invidie! Şi te răzbuni!
364
Doamna Vorvoreanu îi trase la întâmplare o palmă, dar n-o nimeri decît cu vîrful degetelor. Elvira se aruncă iar pe divan, oftând.
Doamna Vorvoreanu, tulburată, se opri în treacăt la o fereastră şi sc uită afară în beznă, dar nu văzu nimic. Apoi intră în salon trăgînd nervos de manşetele lungi din dantelă.
în salon tanti Eleonora vorbea cu bucătăreasa. Doamna Vorvoreanu se uită la soră-sa şi o urî o clipă, pentru aerul ei rătăcit cu şuviţe nepieptănate de păr cărunt, prost vopsit, şi privirea gălbuie de nebună. N-aveau ce să-i facă, era mai bogată decît ei... Să plece cu lata? Dar dacă nu se întîmpla nimic? Eleonora n-ar fi iertat-o niciodată, sau şi-ar fi vîndut iertarea pe ani şi ani de jigniri zilnice, de vorbe otrăvite, grosolane... O clipă, o urî şi mai mult pe Eleonora şi se întoarse cu plăcere spre chipul aspru, cioplit în lemn, uscat, al bucătăresei, care stătea în picioare şi asculta poruncile nebunei. Dar curînd plăcerea i se topi în faţa mirării pricinuite de ceva necunoscut în aerul femeii. Bucătăreasa sta ţeapănă, închisă în sine. Doamna Vorvoreanu îşi aduse aminte de gălăgia auzită jos. Voise să coboare, să întrebe, apoi nu ştia nici ea de ce n-avusese curaj.
— Ce e cu voi, Mărio?
— Ce să fie, coniţă? Nu-i nimic...
— Ce era gălăgia de la voi, de jos?
— Nu era, coniţă.
— Ba da, am auzit eu!
— Eu oi fi fost pe afară, de n-am auzit, zise bucătăreasa, şi se întoarse către Eleonora reluînd convorbirea despre masa de seară. Doamna Vorvoreanu se duse la fereastră şi se uită maşinal în beznă, în depărtare, unde ziua s-ar fi văzut conacul de la Vladomira, ardea un foc mare. Nu se vedea nimic, decît miezul roşu, nemişcat la depărtarea aceea, viitoarea rotundă în sînul întunecimii.
Inima doamnei Vorvoreanu se opri o clipă, apoi începu să-i bată atît de tare, încît îi tăie răsuflarea.. I se făcu rău. închise repede perdelele. îşi apăsă mîinile pe piept. îi veni o clipă ideea s-o cheme pc bucătăreasă, să-i arate focul, s-o întrebe dacă ştie ce se petrece acolo la Vladomira; dar se răzgîndi, privind chipul împietrit al femeii. Avea să spună că nu ştie şi apoi să dispară de la curte, împreună cu toate slugile. Nu. Asta nu! Se aşeză într-un fotoliu, cu capul în mîini.
365
— ... şi vezi să nu fie maioneza aia cu boabe în ea, să crează coana Elena că sînt icrele peştelui! încheie Eleonora.
— Nu, coniţă, lasă că ştiu eu, zise liniştit femeia şi ieşi. Stăpînă-sa îşi reîncepu lucrul cu igliţele şi ghemul de lînă, după
ce-şi îngrămădi dantela gulerului în jurul gîtului ofilit, golaş. Gteva clipe murmură prin colţul supt al gurii lucruri neînţelese.
Elena şedea cu vîrful degetelor apăsate pe ochi. încerca să se gîndească. Dar nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. Bătuse şi pînă atunci, fără să se audă prin glasuri, printre gînduri. Dar acum totul amuţise, iar bătaia metalică a pendulei mari de mahon şi sticlă, cu amoraşi de bronz şi flori de alamă, umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de maşinărie.
Glasuri stăpînite în odaia de alături o făcură pe doamna Vorvoreanu să îngheţe de spaimă. Elvira intră, cu faţa la fel de nepătrunsă ca oricînd - numai nişte cearcăne vinete pe sub ochi arătau că plînsese -şi murmură:
— A venit domnul Ivancea... Poate să intre?
— Ce vrea? întrebă tanti Eleonora.
— Are ceva de vorbit cu dumneata, zise Elvira cu o duşmănie pe care nu ţinea mult să şi-o ascundă. Se învîrti în tocurile înalte ale botinelor cu nasturi de sidef cenuşiu, întoarse spatele şi ieşi, socotind că se ostenise destul. Se întoarse împreună cu domnul Ivancea şi se aşeză pe scaunul ei, cu cartea în mînă, prefăcîndu-se că citeşte. Doamna Vorvoreanu îi privea pe toţi, cu vîrfurile degetelor lipite pe tîmple.
Domnul Ivancea asuda. Era voinic, cu gîtul gros, cu gura roşie şi o reţea de vinişoare pe nas şi pe obraji. Părul negru aproape că-i astupa fruntea; îi răbufnea şi din urechi, şi din nări. Faţa lată, brăzdată totdeauna de bună dispoziţie şi zîmbete largi, era acum îmbrobodită de sudoare care, din cînd în cînd, năvălea din nou. Iar veselia domnului Ivancea avea ceva strîmb, tremurător:
— Săru' mîinile, săru' mîinile, zise domnul Ivancea, şi le sărută mîinile celor două cucoane.
— Ce-i cu dumneata? întrebă tanti Eleonora, cu neplăcere. Ce-mi vii la ora asta? Ce vrei?
Domnul Ivancea se aşeză în faţa ei pe un fotoliu, fără să ceară voie şi zîmbind distrat. Se uită în dreapta şi în stînga la covorul de pe jos
366
şi-şi frecă mîinile păroase - mîini groase, roşii, cu părul negru ca de porc.
— Ce e Ivanceo, ce-i cu dumneata, omule? Ai? Eşti băut? Omul tresări:
— Care, eu? Ferească Dumnezeu, coniţă, asta-mi mai trebuie mie acum? Cu capul treaz şi nu ştiu ce să mă fac, darmite băut?
— Cum, ce să te faci? Ce ai? Ce vrei?
Omul se căuta în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta şi-şi mişcă nervos cizmele noroioase pe covor. Tanti Eleonora se uită la cizmele cu şireturi şi frămînta în ea o bruscă supărare:
— Uite cum îmi intraşi în casă! Ca-n grajd. Şi se uită pătrunzător la el:
— Uite-1 cum asudă! Eşti băut, nene! Ia: zi-mi repede ceea ce ai şi lipseşte-mi din ochi, pînă-ti vii în fire. Om aşezat, cu nevastă şi copii, şi să vie la stăpînă-sa în halul ăsta!
Ivancea scosese o foaie de hîrtie groasă, proastă, o despăturise şi stătea cu ea în mîna întinsă. Răsufla greu:
— Citiţi-o, cucoană. Să vedeţi şi dumneavoastră.
Tanti Eleonora luă hîrtia cu neîncredere. Pe cînd o citea, omul lămurea:
— O găsii adineauri bătută în gard la mine cu un cui. Nici nu e udă. Mi-au pus-o adineauri, după ce a stat ploaia. Ce ziceţi, ai?
Şi fără nici o rămăşiţă de zîmbet, îşi şterse cu o basma mare albastră faţa largă şi îngrijorată.
— Eleno, ia vino-ncoa. Ia vezi şi tu, că eu nu pricep nimic, îşi puse ochelarii şi se uita împrejur.
— Să-ţi citească Elviriţa, zise doamna Vorvoreanu. Eleonora se întoarse către ea, mirată.
— Ce ai? De ce vorbeşti aşa?
— N-am nimic, zise doamna Vorvoreanu. N-am nimic. Punc-o pe Elvira să citească.
N-avea numic. Asculta bătaia pendulei, şi o auzea atît de tare, încît glasurile i se păreau în murmur faţă de ciocănitul maşinăriei care măsura timpul.
— V-o citesc eu, zise domnul Ivancea.
Şi începu să desluşească scrisul stîngacî cu litere mari şi deformate:
367
— „Domnule Ivanceo. Ce ai în socoteală în privinţa învoielilor cu oamenii, că vedem că dumneata stai foarte greu, nu-ţi ajunge de cînd sugi sîngelc nevinovat din oameni şi te-ai învoit cu cucoana Smadoviceanca, de te lasă să beleşti pielea de pe noi şi-i dai ei parte să se îngraşe...
Domnul Ivancea ridică ochii şi se uită ţintă la tanti Eleonora... Aceasta nu se mişcase. Omul citi mai departe:
— „...Dar te rog, noi toţi te rugăm, a învoi oamenii după cum cer ci, să nu ne mai sugrumaţi în pragul primăverii ca alţi ani, că nu mai putem şi nu mai e mult pînă vei vedea moartea cu ochii şi cucoanii Smadovicenchii zi-i să plece, căci altfel îi dăm foc şi toată paza voastră ce vă păziţi mai bine vă păzim noi întotdeauna şi tot trebuie să cădeţi toţi unul cîte unul la rînd, că s-a sculat ţara şi nu vă mai rabdă. Alt nemaiavînd ce seri ne-am înţeles şi nu mai pierde vremea, că nici noi n-o vom mai pierde ca alţi ani ci ne facem treaba cu voi".
Domnul Ivancea răsuflă greu şi se uită împrejur. Cele trei femei păreau a nu fi înţeles. Elvira se uita la cartea închisă din poală; era o carte franţuzească, cu coperte galbene. Doamna Vorvoreanu, cu bărbia în palme şi cu braţul alb, gros şi rotund, dezgolit, asculta pierdută un zgomot de care numai ea îşi dădea seama. Cealaltă, Eleonora, îl aţintea pe domnul Ivancea cu ochi rotunzi şi galbeni de găină, ochi de suceală învechită a minţii, ochi de nebunie stătută. îşi cumpănea între degetele murdare scărpinătoarea de fildeş. Zise:
— Prostii!
Domnul Ivancea oftă, îşi şterse faţa cu basmaua, şi se gîndi: „Tot şed pe un fotei moale, măcar să mă odihnesc şi să vedem: ce-i de făcut?"
Bătrîna zise iar, croncănind spart:
— Ei! ce venişi să-mi citeşti prostiile astea? Acum pleacă. Mai ai vreo treabă?
Omul se uită la ea cu îndoială şi uimire.
— Păi... N-aţi văzut ce zice?
Tanti Eleonora se gîndi o clipă, aranjîndu-şi cu degetele zbîrcite dantela din jurul gîtului de găină golaşă. Apoi pufni prin pîlnia din colţul gurii ştirbe:
368
— Ei... li s-a urcat şi lor la cap... Or fi băut... Ce-ţi pasă dumitale!
— Da' v-ameninţă cu moartea şi pe dumneavoastră, cucoană! Ce, n-aţi auzit? Uite ce zice aici!
Şi-i citi încă o dată pasajul. Femeia îl privea cu ochii rotunzi, gălbui, prin care mintea seacă i se oglindea ca o bucată de chihlimbar, uscată şi fără folos. Apoi într-un tîrziu, întrebă:
— Ei şi, ce vrei să fac eu?
înăuntrul ei era pustiu, maşinărie fără noimă. Coana Eleonora era ca o buturugă din care nici lemn de foc nu poţi face, nici butuc de tăiat lemne pe el. Nimic.
Domnul Ivancea îşi ieşi din fire, vînăt şi sări în picioare:
— Cum, cucoană, cînd eu îmi mănînc ficaţii cu ţăranii dumitale şi mă lupt să storc din ei arendă, şi chirii, şi corvezi, şi tot ce-ţi trebuie dumitale, de cîteodată mi se face ruşine şi mie şi mă gîndesc că am copii şi-mi fac păcat dc-o să cază pe capul copiilor ce pat ţăranii cu mine, şi dumneata mă întrebi cc să facem? Păi cine m-a încurajat pe mine dc zece ani să aştept cu învoielile pînă la sfîrşitul lui martie, că atunci se înmoaie ţăranul dc frica morţii şi sc roagă să-1 învoieşti după plac şi nu mai are nici o pretenţie, spune dumneata, cine? Ce zic eu de ani de zile: coniţă, o să ni-i sculăm în cap, coniţă, şi facem una să se pomenească, ne dă foc mîrlanii, coniţă! Şi dumneata: „Lasă, Ivanceo, că-i ştiu eu, că trăiesc de patruzeci de ani cu ei şi-şi ştiu ei stăpînii, neam de neamul lor ne-a ştiut stăpîni", aşa-mi ziceai, cucoană, şi acuma uite, poftim, că s-a întins şi aici pacostea! Unul nu mai e viu din noi mîine, cucoană! Unul nu mai scăpăm! Ca arendaşii ăia din Moldova păţim!
Şi se şterse pe faţă, suflînd greu şi uitîndu-se hotărît la tanti Eleonora. Aceasta nu ascultase decît primele cuvinte şi pricepuse tonul de imputare, de enervare răstită şi mînie. De atunci începuse şi urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului nebărbierit, cu păr în urechi, cu cizmele murdare, şi care îndrăznea să-i vorbească aşa. La sfîrşit se ridică tremurînd în picioare, cu mîna uscată încleştată pe braţul jilţului. O clipă străluci la inelarul ghearei nespălate şi zbîrcite -tanti Eleonora se pudra, dar nu se spăla - un rubin marc, prins în briliante, cumpărat de la o Izvorancă din Craiova, pc care o alungase bărbatu-său, generalul, la părinţi, pentru că sc afişa cu un cîntăreţ
369
dintr-o trupă italiană în trecere. Mestecîndu-şi cuvintele între gingii, tanti Eleonora îşi scutură pieile gîtului golaş către arendaş:
— Cum îndrăzneşti, neobrăzatule? Cum vorbeşti cu mine, slugă? Cu ce obraz mă faci pe mine de vină, cînd eu te ştiu cum le masori ţăranilor pogonul de optsprezece prăjini în loc de douăzeci şi patru, ho-ţule şi canalie ordinară! Şi mai arendaşi de la stat fîneaţa aia din vale cu cincizeci de bani pogonul şi le-o închiriezi mîrlanilor cu un leu şi un leu şi jumătate, ticălosule, ce crezi că eu nu ştiu? Sînt aici, pe pămîntul ăsta, dinainte de cînd vindeai tu braga în Bucureşti, espece de voyou!1 Te-am lăsat în voia ta cîtă vreme mi-ai plătit, şi i-am dat afară în brînci, i-am pus pe rîndaşi să-i gonească, cînd veneau cu plîngeri la mine! De ce te uiţi la mine? Veneau să se plîngă de tine, triste individa, sărmane; ieşi, bragagiule, lipseşte din ochii mei şi să nu te mai prind pe aici! Asta e ultimul an cînd îţi mai arendez moşia asta! Am să i-o dau lui Alexiu, care administrează Vladomira cum n-ai să te pricepi tu în veci! Haide, piei de-aici, mîrlane şi nesimţi-tule! Marş!
Se aşeză, pufnind, şi căută cu mîna tremurătoare, într-o chisea de Niirenberg, cu figuri albastre şi argintate de olandezi şi nemţi băutori şi fumători, şi începu să-şi răsucească o ţigară.
Ivancea, intimidat, se ridicase în picioare. Uluit, rămăsese aşa şi se uita cînd la doamna Vorvoreanu, cînd la Elvira, care surîdea cu ură şi dispreţ. Arendaşul zise cu o rămăşiţă de veselie scremută:
— Bine, coniţă, dar cu pusul focului cum rămînem?
După izbucnirea de furie, coana Eleonora amorţise iar, cu ochii rotunzi şi fără înţeles. îşi făcea o ţigară. Mormăi:
— Care foc?
Arendaşul se aşeză iar. Era cenuşiu la faţă. Zise:
— O să vă puie foc la noapte. Şi pe mine... o să vrea să mă omoare. Nu zisese „o să mă omoare", ca să nu atragă piaza rea.
Bătrîna zise:
— Şi eu cc să fac?
Doamna Vorvoreanu fusese atentă la ultimele vorbe. Pricepuse. Murmură:
— Domnule Ivancea... Vino, te rog. .
Golanule!
Şi cînd Ivancea se apropie, greoi, cu capul înfundat în umerii groşi, ea dădu la o parte perdeaua - numai puţin. Dar destul ca omul să vadă cum arde curtea de la Vladomira. Acum incendiul crescuse şi se înălţa spre cer ca un stîlp de flacără. Ardeau şi copaci, coloane subţiri, trandafirii. Doamna Vorvoreanu îi şopti omului care asuda de frică, cu faţa lucioasă de oglindirea focului:
— Poţi să pui caii la trăsură? Cred că nu mai e nimeni pe jos... Şi vin cu siguranţă de acolo să puie foc şi aici... Poţi? Te luăm cu noi, domnule Ivancea...
Se gîndea: „Mie mi-ar fi greu să mîn caii pînă la gară... Cel puţin să avem un bărbat cu noi..."
Ivancea îşi crescu ochii şi dădu din cap cu înfrigurare. Se întoarse spre lampa cu abajur de porţelan. Cineva zicea neîntrerupt:
— Aoleo, Doamne, ce ne facem? Aoleo, ce ne facem? Vorbele curgeau fără intonaţie, fără spaimă, repede, dar pe nerăsuflate: era domnul Alexiu de la Vladomira. Era uscat, cafeniu la faţă, brăzdat. Ţinea o mînă pe genunchi, cu palma în sus, şi o plesnea uşor cu cealaltă:
— Doamne, ce ne facem? Aoleo, Doamne, ce prăpăd. Ce ne facem? Aoleo, ce ne facem?
Şedea în faţa Eleonorei, pe fotoliul în care şezuse Ivancea, şi se tînguia. Pe frunte avea o zgîrietură lungă pînă pe umărul obrazului. Sîngele i se adunase în sprinceană şi o aţă i se scursese spre colţul gurii. în sprinceană era închegat, dar pe colţul gurii îl linsese domnul Alexiu şi se vopsise pe obraz cu roşu palid.
— Ce prăpăd ne-a ajuns, coniţă, vin aici şi ne taie. Aoleo, ce ne facem coniţă, că ne-a ajuns mare prăpăd, ceasul din urmă ne-a ajuns, nene Ivanceo, ne-am curăţat şi ne rămîn nevestele şi copiii pe drumuri... dumneata cel puţin îi fi ţinînd banii la oraş, dar eu îi ţineam în casa de fier la curte şi au dat foc, Doamne, ce să mă fac?...
— Cum a fost? Zi repede.
— Cum să fie, păcatele mele, uite o dată aşa i-am văzut că sparg poarta cu topoarele şi strigă şi dau năvală... Dobitocii ăia de turci care-i aveam paznici au slobozit puştile, dar ce folos, că tot ci s-au trezit călcaţi în picioare şi-au dat ţăranii peste mine cu ciomegele... Abia am putut încuia uşa în urma mea şi am scăpat pe fereastră... Un' te duci, nene Ivanceo, un' te duci, Nelule dragă? încheie îngrozit şi plîngător omul, văzîndu-1 pe cellalt că dă să iasă.
370
371
Ivancea nu-i răspunse, dar privirea îi alunecă spre doamna Vorvoreanu. Alexiu se ridică de pe scaun plin de noroi şi cu hainele rupte în două locuri. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigui:
— Ce, pleci, nene? Mă laşi aici pe mine, care eu...
— Care tu, ce? zise aspru şi brutal, Ivancea. Ce? Nu tu le spuneai în faţă: „Mă, la anul vă pun pe voi la jug şi ar cu voi!" Cine i-a aţâţat mai tare? Fire-ai al dracului de nenorocit...
Cellalt umbla după el prin cameră cu genunchii îndoiţi şi se văieta ţinîndu-1 pe Ivancea de mînecă:
— Nu mă lăsa, că-mi rămîn copiii orfani... Adu-ţi aminte că şi tu i-ai strîns în chingi pe ţărani, mai rău ca mine, Ivanceo, zău nu eşti drept să zici că eu... Nu mă lăsaţi, coniţă, nu-1 lăsau pe nebunul ăsta să plece, că eu care am slujit-o pe coana Eleonora o viaţă şi pe măria sa prinţul ca un rob... Coniţăăă...
Şi căzînd în genunchi în faţa doamnei Vorvoreanu, care vorbea cu Ivancea, izbucni în plîns, cu faţa schimonosită şi curgîndu-i nasul şi balele.
Doamna Vorvoreanu se cutremură şi se făcu verde de greaţă şi de frică. Zise:
— Ia-1 cu dumneata să-ţi ajute, domnule.
— Hai, măi, scoală-te, că e ruşine, nenorocitule, zise Ivancea şi-1 scutură. Alexiu îl urmă afară din cameră, clătinîndu-se, trăgînd pe nas şi întrebîndu-1 mereu:
— Un' te duci? Un' te duci? Nu te du, că vin şi ne omoară!
In salon, Elvira, palidă, adunase blănurile cucoanelor şi-şi punea mănuşile cu înfrigurare. Doamna Vorvoreanu îşi scosese halatul, rămăsese într-un corset de dantele pînă la genunchi; era cu umerii laţi, rotunzi, de luptător, şi picioarele groase, butuci de carne albă. Elvira, înmănuşată, o ajută să-şi puie o rochie cafenie închisă, îi încheie cei douăzeci de nasturi de la spate, îi dădu blana. Rămasă în halatul ei tocit, cu dantelele de multă vreme ofilite, Eleonora se plimba prin cameră, cu privirea rătăcită şi cu o cutie de lemn de trandafir în braţe. Venise din odaia ei şi cu un geamantan moale, foarte greu, pe care-1 pusese pe jos. Soră-sa îi spuse, privind-o cu o linişte ciudată, cu un zîmbet ca de departe:
— îmbracă-te, omule. Ce mai aştepţi?
Apoi privi în jos şi întîlni ochii Elvirei, care-i încheia botinele cu nasturi de sidef. Ochii verzi ai fiică-si spuneau limpede, rece, mut:
372
„Las-o aici să ardă!" Doamna Vorvoreanu se uită la pendula cu amoraşi de bronz şi flori de alamă. Ea singură îi auzea trăncănitul metalic. Şi pendula avea să ardă, în noaptea aceasta. Poate peste un ceas. Iar ele, cele trei femei, aveau să intre acum, în cîteva minute, într-un viitor cu desăvîrşire necunoscut. Pendula avea să ardă. Doamna Vorvoreanu se uită împrejur la portretele şi fotografiile de pe pereţii văruiţi curat, la covoarele scumpe şi la divanuri, la pianul negru - cîteva clape aveau fildeşul lipsă - la perdelele de la ferestre, se gîndi la odăile cu dulapuri mari, vechi, cu oalele de noapte de faianţă, sub paturi, cu şiruri de gutui pe ziare vechi aşternute pe jos şi felii de fructe uscate atîrnate prin colţuri. Totul avea să ardă. Şi patul ei şi al lui bărbatu-său, patul pe care o făcuse pe Elviriţa şi pe Mişu, fratele Elvirei, căci venise aici să-i nască din pricină că li se vindea la licitaţie casa de la oraş, pentru datorii, şi a doua oară îi fugise bărbatul la Paris cu o cîntăreaţă de cafe-concert şi tot la soră-sa, tot la Eleonora venise să nască; Alexandru, Şerban, Sofia n-ar fi primit-o, n-o iertau că fusese de mică preferata lui Lăscăruş Lascari. Totul avea să ardă. Se uită iar la Eleonora, care umbla cu caseta de bijuterii în mînă. Bijuteriile bunicii Sofia. Cele pe care le aşteptase, le dorise, le pîndise. Dădu din cap şi zise iar, tare:
— îmbracă-te, ce umbli aşa? Elviriţo, dă-i blana lui tanti-ta. Elvira se uită la ea cercetător. încerca să priceapă.
Maică-sa îi ocoli privirea. O îmbrăcară pe Eleonora care dădea din cap şi molfăia în gingii vorbe neînţelese, privind în jur cu ochii crescuţi în cap, ca o pasăre ciudată şi urîtă. în halat şi cu blana pe deasupra, încălţată în şoşonii ei de casă şi cu caseta strînsă, la pieptul ofilit şi zbîrcit, o scoaseră în capul treptelor din faţă, şi aduseră la trăsură şi geamantanul cel greu.
Eleonora se împotrivi deodată braţelor doamnei Vorvoreanu şi Elvirei care voiau să o sprijine şi s-o ajute a coborî treptele peronului. Murmură ceva nedesluşit, se smuci şi se întoarse repede în casă, lăsînd uşile deschise în urmă-i: iar o apucase meteahna ei.
Doamna Vorvoreanu aşteptă cîteva clipe. Aerul era proaspăt, umed, mirosea a ceaţă risipită de vîntul uşor dinspre baltă. Copucll desfrunziţi şi negri se mişcau nevăzuţi cu sunete uscate. Trflsuru veni din fundul curţii. Avea felinarele stinse.
— Gata, coniţă? întrebă Ivancea dc pc capră.
— O clipă! numai o clipă, aşteaptă! strigă doamnu Vorvoreunii.
373
Elvira o privise tot timpul, uitîndu-se din cînd în cînd pe uşa an-treului. Faţa îi era fără expresie, închisă în sine. „Nu. Nu pot, se gîndea doamna Vorvoreanu. Chiar lucrul ăsta nu-1 pot face. Mai întîi de toate - dacă nu se întîmplă nimic? Ar fi groaznic. Ar trebui să dea ochii cu ea. S-ar afla. Ar spune-o la toată lumea. Aş fi pierdută. Elvi-riţa ar fi pierdută, toată răbdarea şi toată munca asta scîrboasă va fi fost degeaba. Lumea ar rîde de noi, ne-ar arăta cu degetul, nc-ar întoarce spatele, ne-ar închide uşile, nu ne-ar primi... Iar ea ar fi în stare să ne ţie şi mai departe pe lîngă ea, numai ca să ne chinuiască. Abia atunci ar putea să mă joace cum nici n-a visat ea vreodată..."
Se uita, fără să-şi dea seama, în ochii Elvirei, adînci, verzi, minunaţi... Se smulse şi intră repede în casă.
în salon era tăcere. Uşile erau vraişte. Sertarele, răvăşite în goană, rămăseseră deschise şi rufe atirnau din ele pe jumătate afară. Cîteva bibelouri, fotografii în rame erau răsturnate şi partitura căzuse de pe pian, cu un papuc al Elvirei peste ea. Iar pendula bătea răsunător, metalic, cu un sunet care clănţănea şi vibra înăbuşit, bogat, plin, în lemnul de preţ în care era închisă şi îndărătul geamului ei de cristal.
Pe masa din mijlocul salonului, lîngă coşul cu ghemuri de lînă şi petice croşetate de către tanti Eleonora, stătea caseta cu bijuterii. Nu era mare. Lemnul de trandafir strălucea cald în lumina lămpii de pe masă. în salon nu era nimeni. O clipă, doamna Vorvoreanu nu mai auzi ţăcănitul pendulei. „Eleonora mai poate sta multă vreme unde se află: cînd o apucă crampele ei, nu se poate şti cît ţin..."
Doamna Vorvoreanu se repezi la geam. O năduşeală uşoară o trecuse sub rochie şi blană. Smuci perdeaua, o dădu la o parte. Sus, inelele de alamă scîrţîiră, alunecînd. Doamna Vorvoreanu se uită în bezna de afară, în miezul căreia se învîlvora incendiul de la Vladomira. Undeva, departe, ca o luminiţă, începuse să crească altul. Vreun hambar, vreo magazie, vreo cramă. Doamna Vorvoreanu se întoarse din doi paşi lîngă masă, apucă în mîini caseta. I se păru grea. Ieşi cu ea afară. Elvira se uită la obrazul maică-si. înţelegerea, surprinderea îi luminară ochii şi privirea îi alunecă în jos, căzu asupra cutiei din lemn de trandafir.
— Nu vrea să vină? întrebă Elvira, surîzînd palid, strîmb.
— Se încăpăţînează, zise doamna Vorvoreanu, înecîndu-se, cu gît-lejul strîns. Nu pot să te sacrific pentru nebunia ei. Plecăm.
374
Pe cînd vorbea, Elvira o apucase de cot, şi aşa subţire cum era, o trase pe maică-sa, mare şi voinică, în jos pe trepte. Doamna Vorvoreanu călca nesigur şi o dată era să şi cadă.
Ivancea le spunea înfrigurat:
— Mai iute, coniţă! Mai iute, mai iute!
— Eleonora n-a vrut să vie, domnule Ivancea, zise înecat doamna Vorvoreanu; dar Ivancea nu asculta şi nu răspunse nimic.
Se urcară în trăsură, punîndu-şi la picioare geamantanul Eleonorei, şi împingîndu-1 pe Alexiu, care se ghemuise în locul cel mai bun şi care se aşeză pe banchetă. Trăgea din nas neîncetat şi se uita la pălăriile largi, mari de tot, cu pene de struţ, ale celor două femei. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curţii pe drumul ce da în şosea fără să treacă prin sat. Odăile slugilor erau pustii, toţi fugiseră, în uşa bucătăriei, siluetă neagră cu fustele ei lungi, stătea cu braţele încrucişate bucătăreasa şi privea nemişcată trăsura. Nu i se putea vedea faţa. Era doar o siluetă neagră în uşa luminată. Apoi totul rămase în urmă şi trăsura înainta în trapul cailor, prin aerul reavăn şi întunericul nopţii, printre şirurile de copaci bănuiţi, sub cerul ceţos. Vîntul uşor le bătea feţele, prospeţimea umedă le înviora nările şi duzii bătrîni de pe marginea drumului îşi scuturau uşor ramurile mai subţiri, văduve, învăluite de fîşii uşoare de aburi reci. Nu se mai vedea roşeaţa cerului în partea Vladomirei, căci dîmburi line şi pădurici desfrunzite o ascundeau, dar prin noapte rătăcea pierdută bătaie de clopote de nu se ştie unde.
Omul din faţa lor încetă de a mai trage din nas şi murmură liniştit:
— Trag clopotele... îşi fac semne... Prăpăd...
Şi trăsura se cufunda în ceasurile tîrzii ale nopţii. Departe de tot, pe alocuri, cerul se lumina trandafiriu, o culoare la fel de gingaşă ca a fierului înroşit, şi omul lungea gîtul pe lîngă capra trăsurii, apoi spunea numele conacului care ardea. Iar uneori clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece, vreun ropot uşor de ploaie numaidecît înghiţită de întuneric. Din cînd în cînd, însă, din direcţii nedesluşite, soseau glasuri, strigăte, freamăt de gloată. Atunci Ivancea pc capră înfunda capul în umeri şi încerca să vadă prin noapte urechile fine ale cailor, ciulite atent, îndărăt sau într-o latură. Dar apoi reîncepea totuşi glasul tăcerii, zvonirea vîntului peste peticele largi dc zăpadă nctopită pe ogoare pustii, zbîrlite de muşuroaiele de porumb retezat...
375
La crucea drumurilor dinspre Vladomira şi Hotare, ele se afundă, străjuite de tufişuri dese, spinoase, de valuri înalte de pămînt şi nimenea nu poate vedea dacă pe drumul cellalt vine cineva sau nu. Cînd trapul înăbuşit al cailor tîrînd trăsura neagră, umedă de ceaţă, se adînci în valea aceasta, cele două femei tăceau. In faţa lor moţăia Alexiu, ostenit de spaimele serii şi de propria sa ticăloşie în faţa primejdiei. Pe capră, domnul Ivancea se cocoşase în grăsimea sa şi simţea că-1 cuprinde frigul de după miezul nopţii. Uitase să mai încerce a pătrunde întunecimea ca să zărească urechile cailor. Nu văzu cum aceştia le ciulesc înainte şi sforăie lungind gîturile. Deodată glasuri furioase şi aspre răcniră:
— Stai! Ho! Prr, ho!
Trăsura se clătină şi se opri. Caii ridicau deznădăjduiţi boturile în sus către cerul negru, încereînd să scape de mîinile pietroase care-i apucaseră de căpestre. Sforăiau speriaţi, izbiţi unul într-altul şi dînd îndărăt în hamuri.
Glasurile se îmblînziseră, erau mîngîietoare.
— Ho, hooo...
Şi cineva îi bătea cu palma pe gît. Apăruse un felinar în patru colţuri cu geamuri murdare şi o luminare înăuntru. Se zăreau tfupuri îmbrăcate în zăbunuri întunecate, feţe cioplite stîngaci şi aspru de lumina puţină. Erau mulţi, multe glasuri şi deasupră-le străluceau fire de lucire rece, dinţii de oţel ai furedor. Se apropiară strîngînd trăsura în mijlocul lor. înăuntru, Elvira se înghesuise în maică-sa; privea ţintă în gol, seîncind uneori încet de tot, ca un căţel, la sînu! puternic al doamnei Vorvoreanu.
Cei doi arendaşi erau împietriri şi nu roteau nici măcar ochii împrejur să desluşească obrazul oamenilor care-i căutau. Cineva ridică în sus braţul cu felinarul; o clipă lumina îi căzu pe faţa Iată, umbrită de sprîncene arcuite şi lungi, eu cute pe obraji în jos şi gura strînsă ca asupra unei taine. Era un om tînăr şi voinic. Zise:
— Dumneata eşti, domnule Ivanceo?
Toţi tăcuseră. Buluciţi, încoronaţi de dinţii furcilor, ţăranii stăteau împrejur cu un şirag de ochi arzători în feţele scobite. Ivancea nu răspunse nimic. Flăcăul cu felinarul îşi făcu loc pe lîngă trăsură şi privi înăuntru. Ochii săi sc împlîntară pe rînd în ochii celor două femei, apoi, ca şi cum nu le-ar fi văzut, alunecară asupra lui Alexiu.
Un glas, din partea cealaltă, zise:
376
— Iote-1 şi p-ăstălaltu...
Cel cu felinarul se îndreptă din şale şi zise:
— Amîndoi sînt... Unul din mulţime strigă:
— Trage-1 de pe capră! Bagă cuţitul în el!
— Dă-mi-1 mie pe domnul Alexiu, măi! strigă altul şi începură să strige cu toţii.
Unul întinse braţul să-1 tragă pe domnul Ivancea de pe capră, dar arendaşul se feri ca fript şi ţipă ascuţit:
— Staţi! Staţi, fraţilor! Cu dreptate! Cu dreptate, fraţilor! Judecaţi-mă... Staţi că mă dau eu singur jos!
înfăşură cu grijă hăţurile în jurul biciului înfipt în ţeava Iui lîngă capră şi coborî greoi. Oamenii tăcuseră. Un glas zise:
— Dar ălălalt unde e?
îl traseră afară pe domnul Alexiu, care zicea:
— Nu, nu, zău că nu... Coniţă, nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi, fie-vă milă dc mine că am nevastă şi copii...
Un murmur de enervare trecu prin ceata de ţărani:
— Izbeşte-1 peste gură, măi, zise unul. Doamna Vorvoreanu zise cu glas gîtuit:
— Lăsaţi-i, oameni buni, judecaţi-vă cu ei ziua mare, nu acuma. Gîndiţi-vă că sînteţi toţi creştini şi...
Tăcu, înăbuşită de emoţie, cu gînduri risipite.
— Lasă, cucoană, că dacă dumneata fugi noaptea, tot noaptea v-om judeca...
— Oameni buni - gemu doamna Vorvoreanu - gîndiţi-vă la nevestele voastre, la copiii voştri! Nu vă faceţi un păcat, căci groaznică pedeapsă vă aşteaptă!
— Ba chiar la ei ne gîndim, că muierile ne face copii morţi şi ăi vii sc usucă de foame!
— Care pedeapsă, coană? Cine să ne pedepsească? întrebă un glas batjocoritor.
— Armata, oameni buni, regele, dragii mei, zise doamna Vorvoreanu. Dar un freamăt de rîs trecu prin mulţime. Cc! cu leluiurul /,!*©
grav:
— Regele a murit, cucoană, şi avem poruncă de Iu rejjmfl »& dJm
foc la curţi şi la oraşe.
17/
Doamna Vorvoreanu se ridicase în picioare îndărătul caprei şi luase în mînă hăţurile lăsate de domnul Ivancea. Trase de ele cu băgare de seamă. In gloata de oameni se cutremură scurt o încordare.
— Stai, lepră, ţine-1, Iordache, să scot eu ceva să-1 legăm. Stai, spurcatule, că te-nvăţăm noi...
— Nu, urlă deodată domnul Alexiu. Iertaţi-mă, oameni buni. Nu v-am făcut nimic, iertaţi-mă... Nu mă legaţi!
Şi căzu în genunchi în noroi. Murmurul iar se înteţi a mînie.
— ...Chiar dacă v-am făcut, nu pentru mine, zău, pentru copii, să fie şi ei oameni... zău, oameni buni, iertaţi-mă...
Căzuse de tot jos, se tăvălea cu faţa într-o băltoacă a şoselei. Oamenii se strînseseră în juru-i şi se uitau unii peste umerii celorlalţi. Vreo doi îl izbiră cu piciorul. îl ţineau şi pe Ivancea de guler şi de coate şi-1 împingeau, îl încovoiau ca să vadă peste umărul lui. Cei care opriseră caii se apropiaseră şi ei şi dădeau cu piciorul în cel de jos.
Doamna Vorvoreanu strînsese hăţurile în mîna stingă. Şi le trecu printre degete. Le trăsese încet ca să simtă caii zăbala. Apoi lăsîndu-le largi, smulse deodată biciul mlădios cumpărat de la şelarul palatului din Bucureşti şi-1 plesni sălbatic peste şalele cailor. Trăsura se smunci din loc. La a doua plesnitură de bici, caii intraseră în galop; doamna Vorvoreanu îşi încorda braţele groase şi voinice şi-i frigea sălbatic cu biciul. îndărătul trăsurii care pierea zgîlţîindu-se în noapte, se ridică hărmălaie de glasuri şi huiduieli şi un pocnet de puşcă.
— Huo, curvelor, huoo! strigau oamenii pe jumătate rîzînd. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură, dar flăcăul cu felinar în mînă îi opri:
— Ho, măi! Lasă-le să se ducă. Unul din cei opriţi, gîfîind, zise:
— De ce să le las, pastele şi parastasul mă-ti? Ai?
— Tot trebuia să le lăsăm... Ce, era să omorîm nişte muieri? De asta ne-am apucat noi? Ce era să le facem?
Cellalt îşi arătă dinţii rîzînd mut. Flăcăul cu felinarul se întoarse şi zise gloatei:
— Ei, îi judecăm?
Da, toţi voiau să-i judece. Pe loc, în noroiul drumului.
— Să facem învoielile întîi, Rizeo! strigă unul.
378
— Da, să-i ducem în sat să facă învoielile şi p-ormă să-i punem cu gîtul în pragul primăriei, şi le retez eu capetele, zise un om trist, negru, încruntat, cu căciula pe ochi şi o secure în mînă. Acesta era Uracu, tatăl flăcăului împuşcat de prinţul. Cei doi arendaşi se uitau sticlos în gol. Pe faţa domnului Ivancea şiroia sudoarea.
— Haideţi, măi, zise liniştii Rizea şi oamenii plecară împingînd în mijlocu-le pe cei doi prinşi, care mergeau cu acelaşi pas grăbit ca şi ceata şi priveau ţintă înainte. Curînd se pierdură în întuneric. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri amestecate, apoi se topi în vîntul rece şi umed de pe baltă. Doar felinarul clătinîndu-se în capul celei se mai văzu o vreme, apoi şi acela pieri în depărtare. Numai focurile înalte ale conacelor şi hambarelor vegheau somnul cîmpiei, ca nişte arbori de flacără sădiţi din loc în loc la mari depărtări.
III
Huma udă, cleioasă, răcoritoare, aproape îngheţată, nu era mai adîncă de două-trei degete. Mai adînc nu pătrunseseră ploile. Dedesubt se simţea pămîntul tare, încă înţepenit în
iarnă.
Mergeau prin noroi. Uneori alunecau. Picioarele goale, aspre, crăpate, opincile ferfeniţite, nădragii erau stropiţi de lut umed.
Din loc în loc, şoseaua se cufunda puţin; acolo mîlul era mai gros, le cuprindea gleznele sau obielele. Cei cu picioarele goale se cutremurau pătrunşi de un frig neaşteptat. La fiecare pas, trebuiau să-şi smulgă un picior din ciorba de lut cu apă, care fleşcăia lipită de gleznă, se ridica o dată cu talpa, apoi se descleia şi recădea, păstrînd adîncă înupărirea pasului.
Mergeau prin întuneric. Abia-şi bănuiau feţele, cînd scăpa printre doi umeri sau printre două capete lumina felinarului. Felinarul SC clătina în mijlocul ceţei. Rizea i-1 dăduse lui Alisandru al lui Uracu, frate cu Zaharia cel împuşcat de prinţul. Vorbeau mereu, cu toţii, şi pentru fiecare zvonul nelămurit, neobosit, fără contenire, era ca o tăcere în care putea vorbi cum ar fi vorbit singur cu sine în întuneric.
De sus cădeau rar fulgi de zăpadă sau cîte un fir dc ploaie subţire ce înceta numaidecît. Uneori venea o suflare dc vînt şi Ic băieu feţele.
379
Vîntul era cald, usca numaidecît pe obrazul oamenilor umezeala ploii sau a fulgului de zăpadă topit.
Felinarul se legăna în mijlocul cetei, lîngă domnul Ivancea şi domnul Alexiu. Uracu umbla lîngă ei, mărunt, uscat, înfofolit într-un cojoc scurt, negru, şi-şi întorcea mereu faţa schimonosită de mîhnire şi de ură. Umbla cu securea sub braţ, o secure cu coada scurtă, cu tăişul arcuit, cu ciocan în partea cealaltă, cum se făceau pe vremuri. Din timp în timp îi zicea lui fiu-său:
— Ia mai ridică felinarul...
Şi se uita bine la domnul Ivancea şi la domnul Alexiu, ca şi cum ar Fi vrut să le ţie minte feţele.
Feţele le erau cenuşii, trase, chiar şi a domnului Ivancea, atît de rumen şi de gras altădată. Umblau grăbiţi, alunecînd, împiedicîn-du-se, privind mereu înainte. Se fereau, le era frică să întîlnească ochii oamenilor. Le era frig. Umblau cu picioarele goale prin noroi. Abia plecaseră la drum şi oamenii îi opriseră şi-i descălţaseră.
— Desculţaţi-vă şi umblaţi ca noi... Să simţiţi cum umblăm noi, spurcaţilor...
Ivancea se lăsase ca în somn. Chiar îşi descheiase cizmele cu şireturi. Avea picioarele albe, grase, cu unghii negre. Acuma erau nişte bulgări de noroi. Alexiu plînsese iar. Din cînd în cînd, pe drum, începea să plîngă înăbuşit, ticălos, parcă mugea. Atunci se lăsa greu, voia să rămîie în urmă. Oamenii îl îmbrînceau înjurindu-l, îl împingeau înainte. Se împleticea, se împiedica şi pornea mai departe, mai repede. Mergeau aşa amîndoi, se grăbeau către sat, lutul moale şi rece le pătrundea printre degetele picioarelor, ca şi oamenilor care-i înconjurau şi-i mînau înainte şi vorbeau tare despre ei, ca şi cum n-ar fi fost de faţă sau ca şi cum ar fi fost morţi. Nu ştiau să-şi pună picioarele pe pămînt, nu ştiau să umble desculţi. Domnul Ivancea se împleticea cîteodată, se oprea şi nu călca de-a binelea, cînd simţea cîte o piatră sub talpă. Din pricina asta umbla parcă ar fi avut lanţuri la picioarele grase şi albe, cu unghii negre.
Cînd ceata ajunse în şoseaua mare - noroiul era mai adînc şi brăzdat de roţile carelor - se opriră ca să-1 vadă pe Rizea cum se caţără pe un stîlp de telegraf. Se urca greu, mai mult în puterea braţelor, căci nu era stăpîn deplin pe piciorul stîng. îşi petrecuse în brîu o secure. Cînd ajunse sus, stătu o clipă, ascultînd zumzetul tainic al firelor şi oamenii adunaţi la picioarele stîlpului îl auzeau, cum se aude
380
un stup de albine iarna, închis şi vîjîind înăuntru. Apoi Rizea lovi firele cu securea, unul după altul; deodată mute, căzură plutind cu capetele în noroi. Rizea alunecă pînă jos şi îşi şterse fruntea de sudoare cu palma. Zise:
— Hai, ce stăm?
Oamenii porniră, iar el îşi tîrî piciorul în urma lor. Mototolea umbla lîngă el. Vorbi deodată prin întuneric:
— Mă Rizeo...
Rizea sufla încă greu de urcatul pe stîlp. Tăcea.
— Auzi, mă? zise iar Mototolea. Eu am o treabă cu une.
— Ce treabă, nea Ioane? întrebă Rizea. Ce treabă ai dumneata cu
mine?
Mototolea nu zise nimic. Mergeau în urma cetei. Apoi se hotărî:
— Măi, eu aveam un necaz pe tine...
— Ce necaz, nea Ioane? zise Rizea, cu o mirare moale şi mincinoasă, ca de departe, faţă de un străin. Mototolea se închise în sine şi zise:
— Aveam şi eu o ciudă, de...
— De ce să ai, nea Ioane, ciudă pe mine? şopti Rizea zîmbind prin întuneric. Se mira de Mototolea. Nu credea'că ştie. Dar Mototolea va să zică ştia, nu era prost.
— Las' că ştii tu de ce, zise Mototolea întunecat, fără prietenie, năpădit încă o dată de necazul său. Ce, parcă tu nu ştii?
— Nu ştiu, zău dacă ştiu... Spune-mi dumneata...
— Ba ştii şi te prefaci. Eşti al dracului, Rizeo... Ştii tu bine ce am eu cu tine...
Tăcură deodată amîndoi. Sigur că ştia şi Rizea. Ştiau amîndoi. Rămăseseră cam în urmă. Pe drum, înaintea lor, glasurile gloatei se înteţiseră, mînioase şi năvalnice. Cineva striga:
— Ce ne-ai făcut? Să-ţi spun eu ce ne-ai făcut! Lăsaţi-mă să-i spun eu ce ne-a făcut!
Dar Mototolea umbla pierdut în gîndurile lui. Rizea îl privea din cînd în cînd cu coada ochiului prin întuneric. Mototolea zise, ca şi cum s-ar fi muncit din greu:
— Mă Rizeo... Cellalt nu răspunse.
— Mă, eu... mă despart de muiere... Iarăşi tăcu, şi iarăşi se căzni să vorbească:
381
— Dacă nu vrea ea... eu ce să-i fac? O fi avînd şi ea dreptatea ei... O trimit la tat'su îndărăt...
— Bine, nea Ioane, zise Rizea.
— Ce bine, mă? Al dracului să fii tu cu neamul tău de nebuni!
Mototolea se tot lupta cu necazul său vechi, care scotea mereu capul ca un şarpe din vizuină. Acum era gata să-1 biruie ciuda, dar se stăpîni. Sufla greu. Ochii îi sticliră prin întuneric.
— Eu te omoram, măi, zise. Vorbea liniştit. Da, măi, să ştii tu, Rizeo, că aşa făceam... Da' veni nevoia asta peste noi cu dreptatea asta care se face... M-am gîndit.. Toată ziua am stat şi m-am gîndit. Voi mă vedeţi că vorbesc ca un prost, mereu dă-i cu gura, dar eu mă gîndeam. Dacă-i vremea de făcut dreptate, barem să fie şi pentru muierea mea Am chinuit-o. Am bătut-o. Să fie şi cum vrea ea. Şi m-am uitat şi la tine, de. M-am gîndit... Ce să te omor? Parcă n-am eu altele mai grele pe capul meu - de, care le avem toţi, uite, cu lupii ăştia de ciocoi! Zi şi tu. Nu e bine cum m-am gîndit?
— E bine, nea Ioane, şopti Rizea. Dar Mototolea zise furios:
— Bine, pe dracu să te ia! şi plecă de lîngă el grăbit, se amestecă în gloată şi Rizea îl auzi strigînd răguşit:
— Dă-i cu pumnul peste gură! Ia fă-mi loc să-1 învăţ eu minte! Rizea rîse singur în întuneric, arătîndu-şi măselele. Aşa rîdea el: i
se vedeau şi măselele. Dar nu rîdea niciodată cu hohot. Fără zgomot: aşa era rîsul lui.
Un om se despărţi din ceată, vorbind tare. Rizea îl recunoscu după glas: era Iordache. Iordache aproape că striga:
— Da' cînd i-am mutat gardul ce-a făcut?
Şi se duse pînă la un stîlp de telegraf. Rizea îl aşteptă în mijlocul drumului, în noapte. Apoi Iordache se întoarse, încheindu-se la nădragi. Rizea zise:
— Ce-i cu gardul? Iordache izbucni cu ură:
— Auzi, guşterul de ciocoi! Cică e dreptul lui! Ce, parcă gardul ăla nu l-a pus să ne fure şi din izlazul nostru, cît e, aşa o bucăţică acolo, că tot nu ne-ajunge şi plăteam de căciulă cinci franci păşunea şi două găini şi ouă şi o oală de unt topit, dumnezeul şi precista lui de căpuşă! Cînd i-am mutat gardul la loc, ce ne-a făcut? Ai? Ce ne-a făcut?
Rizea nu răspunse. Iordache suflă pe nări cu năduf. Rizea zise: 382
— Măi nea Iordache, tu ce crezi?
— Ce să crez? Nu crez nimic...
— Ce zice Marinică ăsta, de... E-adevărat? E-adevărat? Iordache scuipă.
— Păi cum să nu fie? Nuţu a lui Cochină veni de la oraş pe seară. Şi el tot aşa zice: în Moldova s-au sculat, dincoace tot aşa... Scrie la toate gazetele... Da' ţie ce ţi-i voia de-ntrebi?
— Nu aşa, nea Iordache... Asta ştiu şi eu. Dar aia, ce zicea el, cu regina, cu scrisoarea de la şapte puteri, cu poveştile alea... Adevărat e, adevărat?
— Ba, zise Iordache. Şi începu s-o înjure crîncen pe regină, cu ură, de stropea cu bale cînd împroşca blestemele. înaintea lor, pe drum, felinarul clipea din cînd în cînd, roşu, printre oameni. Rizea dădu din cap, liniştit, zîmbind prin întuneric:
— Păi ştii tu, măi nene? Unii d-aia s-au băgat cu noi, că l-au crezut pe Marinică ăsta...
Iordache zise scurt:
— Ce-or fi crezut, treaba lor. Acum vorba e: începurăm? începurăm. Tot trebuia să-ncepem o dată. Acuma-i gata, s-a-nceput. Ce mai vrei tu să ştii?
— Va să zică nu-1 crezi pe Marinică, aşa-i? Nu-1 crezi.
— Nu-1 crez, na Şi atita-i tot.
Ajunseră gloata din urmă. Se topiră în ea. Sutele de picioare fleş-căiau în noroi. Picioarele grase şi albe ale lui Ivancea se împleticeau. Ivancea mergea repede, cu ochii ţintă înainte, cu gura deschisă. Voia să vorbească, să răspundă, dar îi astupau glasul strigătele oamenilor şi-i fugeau gîndurilc. Uracu îl izbea din cînd în cînd cu pumnul în ceafă şi Iordache îi dădea şi el una, cînd îl vedea pe Uracu ce face. Atunci Ivancea se poticnea înainte ca şi cum s-ar fi împiedicat în ceva. Alexiu urla jalnic şi spart, dar nu se pricepea nimic din ce spune.
Treceau printre case închise, cu lumini stinse. La primărie erau oameni adunaţi, aştepiînd. Erau şi mai săraci, şi cîţiva din bogaţii satului. Era Geambaşu, era Chiriţă, era Melitaru, care fusese sergent-major. Ceata intră în primărie, o umplu, rămase bulucită şi sub tindă, şi la ferestre. Alisandru al lui Uracu îl văzu pe fereastră pe Iordache cum sare pe o masă şi-1 trage de o mînă pe Rizea, să se urce şi el. Iordache vorbea. AJisandru dădu cu cotul în geam, pînă-1 sparse dc
383
tot, şi-şi băgă pe fereastră capul palid, cu ochi umezi şi cu păr cîrlionţat. în colţul gurii avea o bubă. Ferestrele se spărgeau pe rînd şi oamenii se uitau înăuntru ascultînd. Iordache strigă:
— Ce învoieli? Care e ăla prostul, mă? Care vrei să faci învoieli cu ciocoiul? Crezi că se ţine el de ele? Iar ne scoate datori vînduţi în toamnă! Iar ne ţine de terminăm treieratul cînd începe frigul şi n-avem vreme să mai facem nimica! Ce, crezi că ne iartă el? Pune jandarmii pe noi şi ne scoate sufletul! Acuma-i gata cu ciocoii! Mă! Nu v-a ajuns cum v-a belit pînă acuş, că şi pe vită întîi o tai şi pe urmă-i iei pielea... Nu v-a ajuns? Să le stingem sâmînţa, măi, dc pe lume, altfel nu scăpăm, altfel ne chinuie mai rău, măi fraţilor, ca pe Hristos ne chinuie, fraţilor...
Şi glasul lui Iordache se frînse, îl năpădi plînsul. Stătea acolo în mijlocul lor, gros ca un urs, cu ţeasta rasă, albăstrie, şi-şi ştergea ochii cu degetul arătător, gros, şi-şi scutura lacrimile dc pe deget.
De jos, din grămadă, striga Uracu:
— Vino jos, măi, să-1 judecăm, că Zaharia al meu moare, măi şi nu ştie ce-am făcut cu ciocoii! Vino jos! Rizea strigă de sus, de pe masă:
— Moşia o luăm toţi! O munceşte obştea!
Melitaru, gros, cu o mutră de sugaci, dar cu mustăţi mari, negre, răsucite, era în uşă. Strigă:
— Ba s-o-mpărţim!
— S-o-mpărţim între noi, strigară şi Chiriţă, şi încă vreo cîţiva. Dar Iordache se uită la Melitaru, cu ochii lucitori îngropaţi sub sprin-cene, şi se dădu jos de pe masă.
— Ia faceţi-mi loc, fraţilor...
Şi se îndreptă spre uşă. Melitaru se dădu îndărăt şi încercă să se strecoare afară. Gloata se îmbulzi către ieşire. Uracu, Pîrvu, Mototolea şi încă trei oameni îi ţineau de coate şi de umeri pe Ivancea şi pe Alexiu. Rizea strigă peste capetele oamenilor.
— Hai, judecaţi-i!
Deodată în jurul celor doi arendaşi se făcură două cercuri groase de trupuri. Oamenii se striveau, se ridicau în vîrful picioarelor, să se uite peste umerii celor din faţă. Se făcuse o tăcere mare. Nu se auzeau decît sughiţurile dc plîns şi jelania tremurătoare a lui Alexiu, care bolborosea ceva cu glas scăzut.
384
Uracu şi cu Iordache se lăsară greu pe umerii lui Ivancea şi-1 aplecară în jos, spre pragul înalt al primăriei. Ivancea izbucni. Mugea ca o vită mare:
— Nu! Nuhuhu! Nunu!
Apoi tăcu. Uracu se lăsă aproape pe vine lîngă el. Ţinea securea în mînă. Nu ridică în sus braţul. îl ridică numai din cot, ca la despicat lemne.
în tăcere se auzi întiia lovitură, scurt, în oase şi în carne. Apoi încă două, care sunau în lemnul pragului. Oamenii se depărtară repede, dînd un pas îndărăt. Sîngele ţîşnea şi gîlgîia pe prag. Şalele şi genunchii lui Ivancea zvîcneau cu mişcări ciudate, neruşinate, şi mîinile căutau ceva împrejur, tremurînd, pipăind orbeşte pămîntul. Apoi trupul descăpăţînat înţepeni. Jelania lui Alexiu crescu, se umflă, deveni un urlet ascuţit care umplea uliţa şi întunericul. Nu mai semăna de mult a glas omenesc. Oamenii forfotiră în jurul lui, răstindu-se unii la alţii.
Pîrvu striga:
— Nu aşa! Ţine-1 jos! Fereşte!
Şi deodată urletul încetă, retezat. Se auzi securea Pîrvului cum se înfige în lemn. Oamenii se uitară o clipă în tăcere, apoi începură să se risipească, să se adune iar, mai departe, în uliţă. Vorbeau încet unii cu alţii, obosiţi.
Uracu se aşeză pe gardul scund al primăriei, puse securea lîngă el şi stătu cu coatele pe genunchi şi cu capul în mîini. Fiu-său stătea lîngă el.Uracu mormăi fără să ridice capul:
— Du-te acasă. Ia securea. Du-i-o lui frat'tu s-o vază.
Pîrvu stătea cu picioarele lîngă hoitul lui Alexiu şi se uita în jos. Nu putea să-şi desprindă ochii de la trupul scurtat şi de la capul rostogolit în sînge. Iordache veni lîngă el şi se uită şi el o vreme, apoi îl scutură pe Pîrvu de umăr şi-i zise aspru:
— Ce stai, mă? Hai, că avem treabă! Hai la ăla al tău, cămătarul... Hai să-i plătim camătă... Hai!
Şi se uită împrejur.
— Parcă erea p-acilea...
Plecînd cu Pîrvu, mai luă vreo trei oameni.
— Mă, care mai sînteţi dc vă seacă Geambaşu, hai să mergem la el să-i plătim dobîndă'
385
Rizea vorbea cu Marinică. Rizea era înfrigurat, părea mereu că-i vine să rîdă, îl scutura o bucurie tremurătoare, ca nişte friguri. Marinică se uită de departe la cei doi morţi şi holbă ochii.
Rizea îi zise:
— N-ai mai văzut, aşa-i?
Marinică scutură din cap: nu, nu mai văzuse niciodată. Rizea îl privi cu îndoială, voi să spuie ceva, apoi se răzgîndi şi-1 trase către Iordache:
— Stai, nea Iordache, că venim şi noi!
Toată gloata se luă buluc după ei. Curgeau pe uliţă, o umpleau de umbre negre şi de glasuri ce creşteau în strigăte şi zarvă. Pe marginile bulucului unii alunecau în şanţ, în urmă se răreau şi umblau cîte doi, cîte trei, cîte unul singur care se uita împrejur.
Pe podeţul din faţa casei lui Geambaşu, mulţimea se sugrumă şi apoi se lărgi iar în curte. Pîrvu bătea cu muchea securii pline de sînge în uşă. Cei dinăuntru nu voiau să deschidă.
— Deschide - strigă Rizea - că-ţi dăm foc!
Uşa se deschise şi Geambaşu ieşi în prag. Era cu ochii căscaţi, cu gura deschisă. Voi să spuie:
— Ce aveţi cu mine, fra...
Dar Pîrvu ridică securea şi chiaburul se feri cu mîna în sus. Rizea îl opri pe Pîrvu şi strigă:
— Nu! Să-1 luăm cu noi, să puie foc! Să puie foc cu mîna lui! Noi o să ne uităm şi el o să puie foc la curte, să se-nveţe minte să mai facă pe ciocoiul cu noi!
Pîrvu nu voia. Se împotrivea, se zbătea, striga:
— Să-i plătesc dobînda! Să-i plătesc dobînda!
Dar i-1 luară pe Geambaşu şi-1 minară înainte în ghionturi şi îm-brînceli. Pîrvu îl urmă, strigînd că asta nu-i dreptate.
Băteau în uşi cu ciomegele şi topoarele, îi scoteau pe rînd pe chiaburi, pe primarele. Alţii ieşeau în praguri, întrebau:
— Mergeţi la curte, măi?
— Mergem la curte, la ciocoaica!
Oamenii îşi trăgeau din fugă cojocul pe mîneci şi intrau în ceată. De după umărul scund şi rotunjit al dealului cu salcîmi seci, negri, iernatici, în aerul de primăvară al nopţii, răsări curtea, casa înaltă şi albă cu acoperişul de tinichea ruginită aplecat cam într-o rină, zidul cu două vase de ciment, poarta largă, rămasă deschisă. Prin perdelele
386
uc"!a'ferestre străbătea lumină slabă, moale. Mulţimea neagră năvăli '■:ă!'î'.ţrul împrejmuirii cu un vutet de mînic, astfel că oamenii nici nu-şi dădură seama cît pustiu era acolo şi ce tăcere. Pătrunseră deodată toţi, pe toate uşile. Totul era deschis şi nicăieri ţipenie de om. Ri-■ c:> şi cu ceilalţi se opriră în salon. Totul era aici străin pentru ei, totul era altfel, neobişnuit, duşmănos în bogăţia aceasta necunoscută, de neînţeles, stoarsă d;n sutele lor de care. cu grine ce scîrţîiau toamna spre şlepurile de pe Dunăre. Amuţiseră toţi. Rizea era palid. Auzea un zgomot de maşinărie, ascuns undeva. Căută cu ochii şi văzu pendula scumpă, cu geamuri de cristal şi copilaşi înaripaţi, din bronz lucios. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn preţios. Rizea luă securea însîngerată din mîna crăpată, pătată de pelagră, a lui Pîrvu, şi începu să izbească pendula, care tăcu, zăngănind a metal şi ţăndări de sticlă.
Pe masa din mijloc, printre harababura de lucruri lăsate vraişte, semne tăcute ale fugii, Marinică văzu un băţ de os alb de tot, cioplit de mînă de meşter mare. îl trase de sub o cămaşă subţire, mototolită, şi-1 ridică la lumina blîndă, odihnitoare, caldă, a lămpii cu abajur de porţelan ca laptele. în capătul băţului de fildeş se răşchira o gheară cu degete încîrligate şi ascuţite, o gheară ca o mînă de om, dar mai mică şi tainică. Marinică se uită mai îndeaproape la ea. Era făcută întocmai ca o mînă de om, cu încreţiturile la fiecare nod al degetelor, cu unghii, cu totul, dar mai mică şi încrâncenată, parc-ar fi vrut să zgîrie, să apuce, să sfîşie. Marinică se întrebă la ce poate sluji o asemenea gheară; apoi găsi un răspuns în mintea lui, o aruncă jos, cutremurat de frică şi scîrbă, o scuipă şi o calcă în picioare. Oamenii trecuseră în celelalte odăi. Marinică trase cu urechea şi i se păru că desluşeşte glasul lui Iordache care spunea vorba „cucoană".
„Au găsit-o pe ciocoaica!" se gîndi Marinică şi inima începu să-i bată tare. Cei ucişi în pragul primăriei fuseseră ciocoi, dar arendaşi, nu stăpîni... Lui Marinică i se păru că aude un glas ruginit de bătrîna vorbind tare. Ocoli masa, se împiedică de covorul care o acoperea, răsturnă un scaun şi intră buzna în camera cealaltă. îndărătul lui lampa se clătinase, apoi căzuse fără zgomot, moale, într-o grămadă de ciorapi de cucoană făcuţi ghem pe un halat de mătase. Abajurul se sparse aproape fără zgomot. Petrolul se scurgea cu o creastă sub* ţi re de flacără. Hainele şi faţa de masă începură să ardă tn acelaşi timp. în salonul pustiu, se auzeau strigăte mînioasc din camera de alături, şi alte strigăte, mai de departe, intrau pe uşile deschise alo
387
intrării, veneau din curte unde oamenii puneau foc la acareturile conacului.
IV
Doamna Vorvoreanu sosise la Salcia în ultimele ceasuri ale nopţii. Tîrgul era tăcut şi încremenit în frig, umezeală şi ceaţă. Prin întuneric, doamna Vorvoreanu îşi mînase caii pînă îndărătul gării. Aici trecuse pe lîngă şi printre grupuri dc momîi întunecate pe care mai mult le ghicise că erau oameni. Se dăduse jos, cu caseta sub braţ şi geamantanul în mînă, după ce legase hăţurile de bara de fier ce înconjura capra vizitiului. O ajutase pe Elvira să se dea jos, cu grijă, uitînd de propria sa oboseală. Elvira se mişca încet, moale, parc-ar fi ieşit dintr-un leşin. Prin întuneric doamna Vorvoreanu îi putea vedea ochii mari şi strălucitori, care o priveau ţintă, parc-ar fi vrut s-o înghită, încît doamna Vorvoreanu se răstise la ea în şoaptă, pe cînd intrau în gară:
— Nu te mai uita la mine aşa! Spune-mi ce vrei şi astîmpără-te! Parc-ai fi nebună.
Elvira răspunse cu o neobişnuită blîndeţe şi supunere:
— Iartă-mă, mamă... N-am vrut...
Apoi intraseră în gară, îl căutaseră pe şeful gării, care dormea, dar care sosise totuşi curînd după aceea şi se topise în temenele şi amabilităţi faţă de ruda prinţului şi sora coanei Eleonora Smadoviceanca, cei doi stăpîni ai tuturor satelor dimprejur. Da, zicea şeful gării, e încurcătură mare cu ţăranii; sînt zvonuri că zilele astea începe şi aici ca în Moldova... Dacă i-ar auzi doamna Vorvoreanu numai aici în gară cum vorbesc, aşa cum îi aude dc vreo două zile, el, şeful gării... Bine că aici în Salcia e deocamdată linişte. Oamenii cuminţi, aşezaţi, cu pămîntul lor, moşneni la care nu prinde agitaţia, socialismul, anarhismul sau cum i-o mai fi zicînd... Să poftească doamnele la el la birou, n-are ce le oferi decît canapeaua asta de piele veche, cam ruptă, dar, de, vremurile aşa sînt, an jubiliar, an jubiliar, dar tot greu merge, cu seceta de anul trecut şi gerul din iama asta... Pentru Bucureşti biletele?
— Nu. zise doamna Vorvoreanu. Mergem numai pînă în oraş... 388
— Aha, pardonaţi vă rog, eu am crezut că la Bucureşti, fiindcă măria sa a fost pe Ia mine ieri după-amiază, a plecat la Bucureşti, la sesiunea Senatului...
— Ştiu... zise scurt doamna Vorvoreanu cu vocea ei frumoasă, adîncă, în aşa fel încît şeful gării să priceapă că ea ar vrea să i se aducă biletele, nu să i se facă conversaţie. Şeful gării pricepu şi, fără să se supere, mai făcu o temenea şi ieşi din biroul în care ardea un foc mare în soba de tuci. Voi să facă lumina mai mare în lampa de pe masă, care împrăştia doar un păienjeniş de filamente şi ţesături de lumină slabă.
— Nu, e mai odihnitor aşa, zise doamna Vorvoreanu. Şeful se strecură afară ca şi cum ea şi cu Elvira ar fi vorbit prin somn şi el n-ar fi vrut pentru nimic în lume să le tulbure odihna. Doamna Vorvoreanu tuşi. îi era frig la gît, la gîtul ei alb, care făcea două cute mari în carnea gata să se ofilească, de femeie trupeşă care îmbătrîneşte. Voi să-şi puie şalul, dar îşi aduse aminte că îl ţine în poală, înfăşurat în jurul casetei grele pe care în goana nebună cu trăsura o lăsase în fund pe peme, lîngă Elvira.
Da, îl făcuse pe şeful gării să iasă, fiindcă avea nevoie să se gîn-dească. Elvira sc ghemui lîngă ea şi o strînse de braţ. Doamna Vorvoreanu o respinse, liniştit dar cu hotărîre. Voia să fie singură şi netulburată, numai o clipă măcar să se gîndească repede, repede dc tot: „Cc să-i spun şefului de gară dc trăsură? Să i-o încredinţez: aşa ar fi cuminte din partea mea, dar în noaptea asta fac lucruri mult mai cuminţi decît atît. Să-1 las cu o trăsură în faţa gării, să se întrebe de unde a venit, cine a lăsal-o. O cunoaşte, a văzut-o de atîtea ori pe Eleonora trecînd pe aici spre Vladomira, invitată la nebunul... Nu ştie încă - sigur, n-are de unde, de aici nu se pot vedea incendiile. Aşa că dacă nu-i spun nimic n-are să-şi închipuie decît că plec, că am plecat din întîmplare, tocmai în ultima clipă, ca «măria sa». Are să i se pară normal... Dar dc ce fără vizitiu? De ce fără Eleonora? Cît aş da să ştiu ce poate el înţelege, ce poate bănui din ce vede... Bine, dar cine-1 ascultă pe el? Chiar dac-ar bănui ceva - mîine, nu azi, mîine, cînd arc să afle că Vladomira a ars - şi la noi probabil - nu, sigur, a ars totul, chiar în clipa asta arde si Eleonora... da, Eleonora, în clipa asta... da, da, altfel nu se poate, ar fi o minune a cerului să scape, nu poate scăpa, c cu desăvîrşirc imposibil. Se vedea limpede ce vor... au şi spus, unu! a spus, că-i taie gîtul lui Ivancea... Da, trebuie să sc fi petrccul
389
totul acolo, pîria la ora asufc'Dar refac cu trăsura1..l5acăs-a petrecut ceva acolo - şi poate că sc petrece chiar în clipa asta.,." Doamna Vorvoreanu surise cu buzele tremurînd, uscate.
Vor fi cercetări mai tîrziu, sau ceva de felul ăsta... şi eu nu pot risca să-nceapă lumea să se-ntrebe... Să-i spun că am venit cu vizitiu! Eleonorei - cum îl cheamă? Gheorghe? - şi că i-am poruncit să se întoarcă acasă? N-au decît să se descurce în urmă, n-au decît să creadă că Gheorghe a fugit. Are să aibă el grijă de trăsura Eleonorei, rudă cu «măria sa» pentru care ţine trenul în staţie peste ora de plecare... Da -am venit cu Gheorghe... Gheorghe e afară, pe capra, cu poruncă să se-ntoarcă acasă, unde e linişte... de unde-am plecat din întîmplare... Dar dacă Ivancea sau Alexiu scapă? A.tunci se va afla totul... abia atunci încep să devin suspectă - dar dacă scapă şi Eleonora? Atunci sînt pierdută. Pierduţi şi copiii. O să fie un scandal mai mare decît cu băiatul lui Candiano-Popescu, acela de şi-a înjunghiat metresa. O să fiu odioasă, criminală." Elvira întrebă în şoaptă:
— Mămicule, ţi-e rău?
— Ce?
— Zic: ţi-e rău?
Doamna Vorvoreanu se gîndea: „Hai, femeie, stăpîneşte-te. Acum am riscat, să vedem cum ies cărţile. Le vin est tiie, ii faut le boire.'" Se întoarse către Elvira:
— Ce vrei?
— Te-am întrebat dacă ţi-e rău.
— De ce să-mi fie rău?
— Răsuflai greu, parcă aveai ceva:..
Doamna Vorvoreanu îşi dădu seama că Elvira îi surîde larg, fermecător, rece ca gheaţa, cu ochii cei mari verzi şi dinţii foarte albi. Doamna Vorvoreanu îi spuse aspru, rece, duşmănos:
— Ai o batistă? I-o smulse zicînd:
— Ai vrea să mă simt bine? Te slujesc, domnişoară, şi obosesc slujindu-te...
Şi începu să-şi mişte încet braţele care o dureau parcă i s-ar fi smuls din toate încheieturile. Cu o mişcare impulsivă? Elvira se
1 Ai scos vinul din butoi, trebuie să-1 bei.
390
aruncă iar şi se strînse lîngă maică-sa. Doamna Vorvoreanu o mîngîie pe păr încet
Şeful gării se întoarse cu biletele. Doamna Vorvoreanu i le plăti, îi mulţumi. Omul era îngrijorat:
— Sînt veşti proaste, coniţă... Se aude că la Dobrunu s-a întîmplat ceva... la curtea domnului Apostolescu... îl ştiţi, ăla grasul, cu barbete... nu-1 ştiţi? Mă rog, ce mai... om bogat Mi-a spus impiegatul de la mişcare că s-au făcut devastări... Au înnebunit ţăranii, coniţă, ce mai încoa încolo... Ia uitaţi-vă la ei.
Se duse la geamul aburit, îl şterse cu mîneca şi stătu să se uite afară, cu mîinile în buzunare, zgribulit, cu chipiul pe ceafă. Doamna Vorvoreanu se ridică, gîndindu-se: „Nu-i spun nimic... Nu pomenesc nimic... Să bănuiască, să facă orice-o vrea... încă n-am putere... trebuie să mă mai gîndesc, să mă mai liniştesc." Veni şi ea să se uite pe geam pe peronul gării de ţară.
E adevărat că mereu se auzeau glasuri. Crezuse pînă atunci că e ceva normal, glasurile învălmăşite şi strigătele pe jumătate vesele ale mulţimii care da năvală la vagoanele de clasa a treia în gările mici de pe cîmpie. Sau glasurile muncitorilor care dreg o bucată de linie undeva departe şi vorbesc pe peron înainte de zori, aşteptînd să se urce pe vagonetele pe care le vor împinge pe linie, printre mărăcini şi ierburi uscate şi umede rămase de anul trecut.
Dar acum îşi dădea seama că ţăranii erau mai mult bărbaţi, toţi ghemuiţi în cojoacele lor zdrenţăroase, pe marginea peronului, cu spatele la gară, înşiraţi pe linie ca mătăniile de păsări negre înşirate pe firele de telegraf în văzduhul şesului pustiu. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte, ca şi cum ar fi fost stăpîni ai locurilor, ai gării. Se uitau în largul cîmpului pierdut în ceaţă şi întuneric, cu şiruri de sălcii abia bănuite undeva departe pe maluri de pîraie şi rîpe. Stau şi aşteptau. Uneori ieşea cîte unul între linii şi se uita. Deodată murmurul şi freamătul lor crescu, izbucni în mişcare, în înghesuială. Din umezeală şi ceaţă, se înfiripă întîi o umbră mare cu ochii roşii, apoi trupul scund şi hornul înalt, în chip de pîlnie, al locomotivei de manevră care trăgea un vagon de marfă gol. îl trecu de pe o linie pc alta, cu uşile lui larg deschise, pustii. Locomotiva sufla pene şi fire şi globuri de aburi albi, un felinar ca sîngele aluneca în sus şi în jos, şi mulţimea ţăranilor se potoli, se aşeză iară în şiruri, în cîrduri, ca nişte păsări călătoare, ca rîndunelele negre pe firele de telegraf pierdute pe
391
şesuri. Locomotiva se topi iar în ceaţă. Vagonul rămase pe ultima linie, de unde începea cîmpul pustiu. Un vagon de marfă, gol, cu uşile deschise, pustii, uitat acolo parcă ar fi fost la marginea lumii. Cineva deschise uşa şi şopti răguşit:
— Don'şef! Don'şef!
— Ce e, măi?
— Veniţi iute la mişcare, don'şef!
Şeful gării trecu dincolo, dincotro se auzea ţăcănitul liniştit al aparatelor telegrafice, care Măsurau şi desfăşurau necontenit panglici de hîrtie. Prin uşa întredeschisă, luminară galben, la înălţimea genunchiului, felinare atîrnate în mîinile vreunui acar. Uşa se închise. Fereastra se aburise iar, dar se făcea acum cenuşie. Nu mai era mult pînă la ziuă. Doamna Vorvoreanu se aşeză pe canapea. Se uită o clipă la Elvira care adormise cu buzele întredeschise, cu o şuviţă neagră căzută pe frunte. Se gîndi s-o mîngîie, dar se opri. Elvira şoptea ceva prin somn, gemea uşor, ca şi cum ar fi vrut să plîngă. Doamna Vorvoreanu dădu din umeri şi aţipi.
Dormi puţin, un somn scurt şi chinuit, şezînd dreaptă pe canapeaua veche de piele. Tresărea prin somn. Obrazul îi tresărea într-un tic nervos. Ţinea mîinile pe genunchi, cu pumnii strînşi. O treziră glasuri. Şeful gării vorbea cu un poliţai, dînd din mîini şi stăpînin-du-şi vădita nevoie să ţipe.
— Măcar îi ştii cine sînt?
— îi şdu, domnule şef, îi ştiu, i-am ochit eu pe top. Sînt ăia veniţi de la Bucureşti să dreagă podul, ăia de la ateliere. I-am ochit cu. Chiar aşa pe întuneric, da' eu tot i-am indentifical. Auzi cum strigă! I-auzi, ia!
într-adevăr, de afară se auzeau strigăte ce ţîşneau deasupra murmurului mulţimii ca nişte artificii roşii, amestecate cu foşnetul şi şuieratul de aburi. Pe geamul acum luminat de zorile ca cenuşa, nu se mai vedea întinderea oarbă a şesului, ci zidul negru al unui tren oprit în gară. Doamna Vorvoreanu se ridică. Locul de lîngă ea unde fusese Elvira era gol. O văzu pe Elvira la uşa dinspre peron. Doamna Vorvoreanu veni lîngă fiică-sa. Fata o apucă de mînă cu o mişcare nervoasă şi o strînse. Priveau amîndouă afară. Un ceferist, negru de funingine din cap pînă în picioare, striga în mijlocul ţăranilor:
— Luaţi-le pămîntul, fraţilor, că e al vostru'. Noi nu terminăm podul pînă nu vă-mpart ci moşiile. Ia să vedem! Pc unde o să vă mai
392
trimeată tunuri să vă omoare copiii, ai? Ia să vedem: pe unde? Şi firele de telefon, fraţilor: stricaţi-le! Nu vă lăsaţi! Nu-i credeţi, că mint, îşi spurcă sufletul şi mint!
Elvira deschise puţin uşa şi un fir de aer rece ţîşni înăuntru. Doamna Vorvoreanu, speriată, întinse iute mîna să închidă uşa la loc. Elvira îi şopti:
— Lasă, mamă... Să auzim mai bine...
Doamna Vorvoreanu se uită la ea cu o umbră de zîmbet mirat şi ironic. Elvira părea liniştită, curioasă. Era cam palidă. Din spate, auzeau glasul poliţaiului:
— E şi un tinichigiu, rus, e din ăia de pe „Potemkin", de-acum doi ani... Dumneatale ştiai treaba asta?
Şeful gării şopti agitat, gata să ţipe isteric:
— Ce sînt eu de vină? Nu sînt de vină! Dacă îmi trimit de la Bucureşti socialişti d-ăştia? Eu ce să le fac? Direcţia atelierelor e de vină, eu nu sînt răspunzător, mă-nţelegi? Eu nu răspunz pentru ei, mort-copt, nu răspunz! Nici să mă taie!
Doamna Vorvoreanu se întoarse către el. Era singur: poliţaiul ieşise dînd din umeri.
— Au înnebunit şi ceferiştii mei, coniţă! L-aţi văzut pe Neguşi? El e vardistul gării. Ei, a vrut să şi-i scrie p-ăi mai scandalagii. Cînd l-a observat că stă cu ochii pe ei şi-i notează, au sărit la el. Să-1 omoare şi mai multe nu! I-au smuls carnetul, i l-au călcat în picioare. Bine că-i ştie măcar după faţă şi o să facă iute un proces-verbal...
Stătu puţin pe gînduri, apoi zise:
— Acum să fie vreunul certat cu Neguşi, se şi trezeşte pe listă. Cum e Neguşi găinar, ce-o să-i mai frece pe unii, să tragă de la ei ceva...
Afară se înteţiră strigătele. Trenul aluneca greu şi pustiu, afară din gară. Şeful gării zise:
— Bine faceţi că plecaţi, coniţă. că nu mai ştiu ce-are să mai iasă din istoria asta... Uite, acum trebuie să vie un vagon cu nişte soldaţi de la oraş, să păzească curtea măriei sale, a de Ia Vladomira...
Elvira se-ntoarse spre ei cu o mişcare iute. întîlni privirea maică-si şi tăcu, prefăcîndu-se că priveşte iar pe geam. Gălbejit dc oboseală, cu ţepi de barbă rară prost rasă, şeful gării se aşeză la birou şi începu să scrie. Nu observase nimic. Nu se aflase încă aici cc se petrecuse la Vladomira. Doamna Vorvoreanu se simţi că tremură şi încercă să sc stăpincască. Şopti, gata să clănţăne din dinţi dc încordare...
393
— închide uşa, Elviriţo, că se face frig...
Elvira ţinu uşa crăpată încă o clipă. Se auzea un glas:
— Ce, parcă voi ce sînteţi? Nu sînteţi şi voi gospodari? De ce vă cheamă-n concentrare, ai? Să poată să vă omoare muierile şi copiii, aşa s-o ştiţi de la mine!
Spinările îmbrăcate în postav cazon, cenuşiu, se adunară, se strînseră iar. Erau rezervişti chemaţi la regimente. O voce aspră, groasă, strigă:
— Nu mergem! Nu mergem! Ce treabă avem noi în Moldova? Ce, e război? Nu e război!
Apoi mai multe izbucniră, încăpăţînîndu-se asupra cuiva nevăzut şi neauzit:
— Ba nu te duci, că te luăm de gît şi nu te lăsăm!
Se făcu o învălmăşeală. Clopotul gării sună muzical de trei ori. Elvira închise uşa, o încuie cu mare băgare de seamă, uitîndu-se pe furiş la şeful gării, apoi veni la doamna Vorvoreanu care se aşezase pe canapea şi se ghemui lîngă ea, şoptind:
— Mămicule... crezi că or să ne lase să plecăm?
Doamna Vorvoreanu scoase un oftat şi nu răspunse. La asta se gîndea şi ea. Iată, drumul către oraş era tăiat de cetele acestea de ţărani răsculaţi, peronul era înţesat, nu puteai face un pas fără să fii observat şi poate atacat de ei. Doamna Vorvoreanu se gîndi la caseta învelită într-un şal, şi pe care o simţea pe canapea cum îi intră în şoldul drept, şi la valiza pe care stătea cu picioarele. Va să zică... degeaba? A fost degeaba? Ce făcuse ea... degeaba? De ce tăiau aceşti ţărani toate drumurile, de ce se răsculaseră? Ce era nebunia aceasta subită care îi apucase în pragul primăverii? De ce erau nemulţumiţi? Răbdau de sute de ani, şi acum deodată nu mai puteau să rabde? îşi simţi inima strînsă şi stoarsă de o ură crîncenă. De ce n-o lăsau să plece cu caseta, aceste fiinţe cărora ea nu le-ar fi dat numele de oameni; de ce nu înţelegeau că ea are nevoie de casetă şi de moştenire pentru Elvira şi pentru băiat? îşi lipi mîinile de tîmple, le apăsă şi clătină capul, stăpînindu-se să nu geamă de oboseală, de frică şi de ură.
Eleonora ieşise într-un tîrziu din odăiţa strimtă, văruită, cu bucăţi de ziare vechi străpunse de cuiul ruginit din perete. îşi apucase poalele hainei de blană scumpă, le ridicase puţin şi ieşise aproape în goa-
394
1 I
iul, cu genunchii slabi şi ofiliţi, îndoiţi de boală,şi tîrîndu-şi papu-cii-şoşoni. Casa era pustie şi răvăşită, camerele pustii, cu pereţii tăiaţi de triunghiuri de lumină strecurată pe uşile înalte întredeschise. Peronul era pustiu, curtea pustie, întunericul adine. Vîntul uşor dinspre Dunăre i sc păru rece şi-i cuprinse gîtul golaş cu piei bătrine. îşi trase încet blana la gît şi, cu ochii pierduţi în întuneric, strigă slab:
— Eleno... Elviro... Unde sînteţi?
Sc miră singură cît dc slabă îi era vocea; i sc păru că sună piţigăiat si străin, ca o voce mică dc copil: îşi aduse aminte dc simţămîmul dc singurătate care o apucase în copilărie cînd se juca dc-a v-aţi ascun-sclea şi intra într-un loc devenit dintr-o dată înstrăinat şi tainic, plin de ascunzişuri necunoscute. Stătea o clipă înfricoşată puţin, în faţa unei asemenea pustietăţi pline de prieteni fugiţi şi ascunşi, înainte de-a-ncepe să-i caute. Stătea şi acum în capul peronului, cuprinsă de acea frică nelămurită şi de nădejdea temătoare că de undeva, din vreun colţ dc umbră, un rîs înăbuşit avea s-o călăuzească. Stătea cu pălăria mare, largă, cu pene dc struţ, singură în noapte, în capul peronului. Sc uita împrejur ca o pasăre bătrîna, clipind din ochii rotunzi. I sc păru că iese cineva din odăile slugilor, străbate dreptunghiurile de lumină întinse pe pămînt în curte, se pierde în umbră. Clipi din ochii miopi:
— Mărio, tu eşti?
Nimeni nu răspunse. Eleonora se înfiora. Deodată sc întoarse şi fugi în casă. Umblă prin toate odăile, chemînd. Cobori, cu paşi şovăitori, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile dc rampă, scara din dos, intră în bucătărie, în odăile slugilor. Nici ţipenie. Oamenii fugiseră, îşi luaseră lucrurile. Sc întoarse în casă, stătu o clipă în mijlocul salonului şi încercă să se gîndească, să-şi aducă aminte dacă era adevărat că Elena şi Elvira fuseseră la ea şi că voiau să plece împreună. Era adevărat? Alergă la fereastră, detc perdeaua la o parte şi privi multă vreme vîlvătăile focului de la Vladomira. Mai era un foc în zare, mare, dar depărtat. îşi pierdu gîndurile, cu ochii aţintiţi la focurile acelea. Nu-şi dădu seama cît stătu aşa la fereastră. Apoi începu să plîngă sughiţînd, încet, ciocnindu-şi pumnii ofiliţi unul dc altul. Blestemă îneeîndu-sc. Cădea din cînd în cînd pc cîte un scaun. O dată îşi lăsă fruntea pe masă, îşi turti pălăria carc-i căzu din cap. Apoi umblă iar prin casă, cu capul gol, cărunt, zbîrlit şi murdar, oftînd şi plîngînd. îngîna vorbe fără noimă, din cînd în cînd îşi aducea aminte de cîte o clipă din
395
copilăria ei. Auzea glasul de copil al Elenei: „Am să te momor! Te momor de tot!" Şi ceilalţi, la înmormîntarea bunicii, ca nişte hiene... Era singură, singură de tot.
Se linişti treptat, fără să prindă nici ea de veste şi o cuprinse încet o oboseală, o toropeală a creierului, o somnolenţă care scurtă orele nopţii pentru bătrîna uscată şi murdară, aşezată într-un scaun în odaia ei, lîngă foc. O clipă simţi că i se face frig şi se trudi să-şi limpezească mintea, să-şi aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice, care avea rostul să-ncarce sobele. Dar nu izbuti şi renunţă să mai cheme pe cineva. Aţipi iarăşi, în liniştea desăvîrşită a casei. Pe uşa deschisă a salonului auzea pendula bătînd.
într-una din clipele goale care treceau de mult, auzi zgomote nedesluşite, apoi glasuri, strigăte, paşi. încă nu se trezise bine, încă nu înţelesese, şi îşi văzu odaia plină de lume necunoscută, care striga învălmăşit. în salon cădea ţipătul argintiu al oglinzilor care se prăbuşeau în ţăndări. Clipi din ochi şi întrebă:
— Cine sînteţi voi? Ce vreţi?
în tăcerea care se lăsă, începu să-i recunoască. Erau oameni din sat. Le uitase numele, dar îi ştia. Omul acesta spătos, cellalt, cu ochii verzi, da, era şchiop, şi apoi vreo doi graşi, aşezaţi, oameni cu stare, care stăteau cu ochii în pămînt, ruşinoşi, pe cînd ceilalţi o priveau drept, întunecaţi. Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. Dar îi primea în antreu, şi oamenii se plecau în faţa ei, se rupeau în două de şale pînă la pămînt, apoi îi sărutau mîna şi i-o duceau la fruntea lor. Acum ce aveau? Şi deodată îşi aduse aminte de toate, o cuprinse o groază rece ca gheaţa, clipi din ochi şi zise sugrumat:
— Vă cunosc... Ce vreţi?
Omul voinic din faţa ei, cu ochii gălbui şi mici cu vinişoare roşii, se uită la tovarăşii lui, ieşi între ei şi scaunul bătrînei, încet, scoase căciula din cap şi plecîndu-se pînă la pămînt, şi-o puse pe jos lîngă picioarele îmbrăcate în noroi gros. Apoi se îndreptă din şale şi zise:
— Apăi dumneata, coană, să cam pleci.
Oamenii murmurară: „Da, să plece, să plece". Se uitau la ea unii peste umerii celorlalţi. „Da, da, să plece".
— Să pleci din casa asta, că noi îi punem foc. Dumneata eşti bolnavă, tot nu mai ai mult, aşa că noi viaţa ţi-o iertăm. Şi muiere eşti, de... Noi cu bărbaţii ne punem. Pe Ivancea al dumitale l-am
396
judecat... P-ălălaltu, al beiului, iar aşa. Acum, de, împărţim moşiile.
Eleonora suflă, cu ochii la securea roşie dc sînge din mîna Pîrvului:
— De ce-mi luaţi moşia? E a mea... E din părinţi... Eu nu v-am făcut nimic. Ivancea v-a chinuit, nu eu... Lăsaţi-mi-o că v-o dau în arendă vouă!
— Auzi ce zice, măi, vorbi nesigur Melitaru cel gros, dintr-o parte. Din dos, din uşă, Marinică ţipă ascuţit, în acelaşi timp:
— I-auzi hoaşca, ia! Cum îi dă cu meliţa! îi pute gura a mort! Arde-o cu biciul peste gură, să se-nveţe minte!
Iordache se uită la Rizea, la Mototolea, la Uracu. Rizea îi răspunse din ochi şi dădu din cap. Mototolea făcu la fel. Uracu sta întunecat şi obosit cu privirile aţintite în gol. Se gîndea la fiu-său. Să fi fost după Uracu, şi pe Eleonora o omorau. Tot neam de ciocoi, dobîndă pentru viaţa lui fii-su.
Iordache zise:
— Nu ne trebuie arendăşie, coană, că nu mai putem în nici un chip. în cinci ani nc-aţi făcut porţia în loc de din patru una, una, şi una, şi iar ne văzurăm robi ca înainte vreme, pe vremea turcilor. Dar noi nc-am săturat dc robie, nu mai putem răbda. Ori ne omorîţi, ori ne facem oameni. Gala. Acum vrem să fim stăpîni, noi, obştea. Că dacă sîntem stăpîni fiecare, ne tăiem şi ne omorîm pentru o brazdă. Da' aşa ca-n vremea dc demult, să fim dc-a valma. Şi dumneata du-te un' te-o duce ochii, dar nu mai călca pc-aici, că-ţi punem cruce. Faccţi-i loc, măi, să plece.
Eleonora ieşi, tremurînd de frică şi de oboseală. Faţa îi era smochinită, cenuşie şi i se făcuse cît pumnul. Sughiţa şi gemea de frică, în salon, perdelele, ghemuri de haine, stofa fotoliilor, fotografiile de pe pian ardeau şi scoteau vălătuci de fum. Eleonora bolborosi şi se feri cu cotul în partea focului, ca de o lovitură. Ieşi în întuneric şi pieri. Rizea îl luă pe Gcambaşu de braţ şi-i strigă lui Iordache, rîzînd:
— Hai cu boierii ăştia să pună dumnealor foc, că nu-ş' cine-ncepu treaba şi le-o luă înainte...
Oamenii ieşiră, se răspîndiră prin odăi, căutînd lucruri de aprins
uşor şi repede. Răsturnau lămpile de gaz pc perdele. Salonul era
397
v j>   Ion y"ilî   ■.•ygrt/r        orii'jfl " "jjgrj ~n
pustiu şi plin de fum: aici nu mai era nevoie de pus foc. începuse de la sine.
Doamna Vorvoreanu strînse caseta sub braţ şi puse mîna pe clanţa uşii, pîndind. Trenul care venea dinspre Dunăre intră în gară, răbufnind aburi. De cîteva minute cernea o ploaie subţire. Erau numai patru vagoane de călători. Doamna Vorvoreanu privea pe fereastră: inima-i bătea tot mai încet. Aştepta. Dacă nu se va putea strecura acum, să se urce în tren, va fi pierdută. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. Vor urma poate numai două-trei zile, poate mai multe, în care nu va mai fi mîntuire decît în păduri, sub ninsoare şi ploaie.
O simţi pe Elvira că tremură ţinînd-o de braţ; îl auzi pe şeful gării suflînd greu la fereastră lîngă ea. Pe peron, mulţimea se adunase într-un buluc, ghem strîns de trupuri. Apoi se scurse deodată către coada trenului, unde era ultimul vagon, un vagon de vite. într-o clipă peronul rămase gol. La ferestrele vagonului de clasa întîi şi a doua apărură feţe cercetătoare şi speriate.
Doamna Vorvoreanu deschise iute uşa şi străbătu peronul în fugă. O tîra după ea pe Elvira care căra geamantanul. îi era frig, era umezeală în aer, pustietate. Avea să scape. Strînse mai tare caseta sub braţ, apucă bara de fier a scării şi începu să se urce. Avea să scape cu bijuteriile. îşi dădu seama în chip nedesluşit că pe pereţii vagonului de vite se fac ciorchini de oameni care strigă.
Pe cînd intra în vagon, tresări la auzul unui foc de puşcă. Nu era o pocnitură care suna a gol, ca o puşcă de vînătoare, aşa cum auzise noaptea pe cînd fugea, ci o plesnitură uscată, scurtă, ca de bici. Puşcă militară. Intră în primul compartiment care nu era gol. Doi domni priveau pe fereastra deschisă. încă o împuşcătură şi zgomotul metalic al unor ciocane. Trenul se puse în mişcare.
— Ia uite-i cum dau cu pietre! zise unul dintre cei doi călători. Nu le ajunge că vor să spargă vagonul.
— Se vede treaba că şi ceferiştii fac cauză comună cu ei, zise cellalt, îşi trase din vesta de catifea vărgată, vînătorească, un ceas gros de argint şi adăugă:
— Un ceas mai avem... Dacă trece cu bine, am scăpat... Ce zici, domnule, ai?
398
Era un bătrîn frumos, cu mustaţă albă, cu un inel greu de aur la degetul mic. Insistă:
— Ei, domnu Hariton, ce zici?
Cellalt, gras şi palid, îşi şterse faţa de sudoare cu o basma albastră. Tăcea. Domnul cu mustaţă albă se-ntoarse către doamna Vorvoreanu:
— Aţi văzut cum au atacat vagonul cu arestaţi? Doamna Vorvoreanu îl privi fără să răspundă.
— Vagonul din urmă, acela de vite. Sînt arestaţi, agitatori, din satele noastre, ale domnului Hariton şi al meu. Daţi-mi voie: colonel Ruscscu. Doamna cum? Vorvoreanu? A, cum de nu. îl cunosc pe Vorvoreanu... Mi-a fost elev la Şcoala Militară. A, coniţa mea, sînt îneîntat. Deşi vă cunosc în asemenea împrejurări... Teribile, teribile... o dezlănţuire de instincte, de bestialitate... Dar pedeapsa trebuie să fie exemplară. Să le vîre minţile în cap pc o sută dc ani. Să fi fost cu acuma la minister, cum era să fiu, de altfel, în cabinetul Manolache Costakc... (N-am fost în urma unor mărunte meschinării personale...) Aş trece prin foc şi sabie toată regiunea asta... Ţăranii trebuiesc ţinuţi în frîu.
Afară aluneca dc-a curmezişul ferestrelor cîmpia netedă cu şiraguri dc sălcii scheletice şi largi suprafeţe dc zăpadă murdară. Pe cerul dc cenuşă sc agăţau firele de telegraf cu mătănii de ciori. Doamna Vorvoreanu se gîndea: „Cum sosesc, mă vor întreba cc-am făcut cu Eleonora... Dc cc-am lăsat-o. Ce pot răspunde?"
Colonelul Rusescu zise:
— Credeţi că n-au îndrăznit să-1 ameninţe pc dumnealui? (E proprietar mare, are douăsprezece mii de pogoane la Izvoare, aţi auzit de el, nu sc poate: Augustatos, Hariton Augustatos.) Şi mic au încercat să-mi devasteze conacul. Era acolo o companie, să păzească fabrica de sticlă. M-am dus la căpitan: „Căpitane, te rog să-ţi faci datoria". Uite rezultatul: am prins douăzeci, i-am urcat în vagonul dc vite, în lanţuri. Sc vede însă că au prins de veste mîrlanii şi pîndesc prin gări, să-i scape...
Domnul Hariton murmură, privind în gol:
— îşi dau de ştire... Noaptea... Au ei semnalele lor, noi nu lc
cunoaştem...
Toţi tăcură. Doamna Vorvoreanu se gîndea. „Nu se poate să păţim ceva... Ar fi prea stupid, tocmai acum la
sfîrşit."'
399
Domnul Hariton murmură iar:
— Ştiu tot... Au aflat şi ne pîndesc în gări... Colonelul Rusescu zise:
— Eu am împuşcat doi cu mîna mea, cînd au venit la mine la conac. Mie nu mi-e frică de ei.
Era un domn bătrîn cu mustăţi albe şi nasul coroiat. îmbrăcat cu îngrijire, cu gulerul tare, strălucitor, şi cu mîinile zbîrcite, dar curate şi cu unghiile făcute.
Doamna Vorvoreanu se gîndea: „Trebuie să scap. Să nu fi fost zadarnic tot ce am făcut. Am să spun că am încercat s-o conving, dar ea nu-şi dădea seama şi a refuzat să vie... Da, asta e cea mai bună explicaţie." Se uită împrejur.
Domnul Hariton era gras şi palid. Privirea lui, sudoarea rece a fricii, felul cum îşi frămînta mîinile, le mai văzuse doamna Vorvoreanu, noaptea trecută, la Ivancea şi la Alexiu. Strîngea în mîini o geantă şi o privea din cînd în cînd. „Da, toţi fugim, cu titluri de proprietate, cu acţiuni, cu bijuterii", se gîndi doamna Vorvoreanu şi se uită la întinderea nemărginită a cîmpiei semănate cu bordeie, cu conace, cu moşii de douăsprezece şi douăzeci de mii de pogoane.
Mai trecură prin halte pierdute în rîpe de lut sau drumuri noroioase. Ţăranii priveau în sus ferestrele trenului, cu ochii întrebători, plini de aşteptare. Glasuri din vagonul de vite aduceau gloata împrejuru-le ca un magnet. Urma aceeaşi furie, aceleaşi încercări neizbutite de a sparge vagonul şi cîte un foc de puşcă tras în vînt de soldaţii închişi în vagon împreună cu prinşii. Domnul Hariton se înfundă în colţul său şi ascultă îngrozit. Cînd trenul se punea în mişcare, scotea basmaua şi îşi ştergea faţa, apoi îşi petrecea basmaua între gît şi guler.
In sfîrşit, trenul intră între căsuţe acoperite cu carton gudronat, paie şi şindrile. în gară, un grup de vardişti însoţeau pe cîţiva civili. în cojoacele lor cu blana neagră de fum de cărbune, cu feţele negre şi ele, acari, strungari, dulgheri de la atelier, hamali se adunară în faţa ultimului vagon. Priveau în tăcere. Cînd civilii - poliţaiul oraşului, prefectul, procurorul - se apropiară, prinşii din vagon începură să strige, iar ceferiştii izbucniră în huiduieli şi fluierături.
Doamna Vorvoreanu coborî repede şi trecu spre ieşire. Prinse cîteva cuvinte. O voce uscată, burgheză, ţipa: „Socialiştilor! Anarhiştilor!" Doamna Vorvoreanu cu Elvira, domnul Hariton, colonelul ieşiră repede, goniţi dc huiduieli ca frunzele moarte de un vînt. în
400
piaţa noroioasă dindărătul gării, două birje cojite, cu căluţi costelivi, stăteau în ploaie. Domnul Hariton se urcă repede în cea mai bună, fără un cuvînt. Colonelul îşi scoase pălăria şi o salută pe doamna Vorvoreanu. Domnul Hariton spuse birjarului: „La «Hotel Unirea» şi birja porni pe un bulevard prea larg, între case prea mici. Copitele cailor clepăiau trist în noroi.
Doamna Vorvoreanu se gîndea: „Dacă e adevărat că n-a lăsat nici un testament, şi nici nu m-a minţit, ce-mi pasă dacă or să mă bănuiască? O să fiu bogată, copiii o să-mi fie bogaţi, o să fim respectaţi. Numai să nu fi scăpai Eleonora. Să nu fi scăpai."
Birjarul o întrebă răstit, mahmur:
— Unde vă duc, coană?
— în strada Sfîntul Spiridon, zise doamna Vorvoreanu şi se uită la el mirată, gîndindu-sc: „Şi aici a ajuns nebunia:'
— Ce, nu mă mai cunoşti, Ghiţă?
— Săru'mîna, zise omul, mereu morocănos. De, nu v-am cunoscut... Cu necazurile astea...
— Care.necazuri, Ghiţă?
Omul nu răspunse. îşi pocni caii şi birja porni pe caldarîmul din pietre rotunde dc rîu. Ploua mărunt. Trecură pc străzile cu casc scunde, cu un singur cat, stăpînitc de biserici vechi, Sfînta Treime, Sfinţii împăraţi, dc Palatul administralivu, „Marele hotel regal", „Hotel Unirea", magazinele „La steaua colorată", al domnului Ioaniţiu , „La împăratul Napoleon I", al lui Miliţcscu, „La Potcăpieru", al domnului Niculiţă, cele armeneşti dc cafea şi coloniale, cele evreieşti, „La Cupidon", al domnului Mohnblum, ceasornicarul - defilau îneci. Trotuare pustii, vitrine închise, obloane trase şi ploaie măruntă. Rar trecea cîte un om cu umbrelă, zgribulit.
— Dc cc sînt închise magazinele, Ghiţă? Ce, c sărbătoare? întrebă doamna Vorvoreanu.
Omul, cocoşat pc capră, atinse spinarea udă şi slăbănoagă a calului din dreapta:
— Neaa!
Apoi se întoarse şi mormăi:
— Nu c sărbătoare, coană, e revoluţie... Cică vin ţăranii şi rcghimentelc din oraş sînt uimise în Moldova...
Rîse în ţepii dc barbă ncrasă, răutăcios:
401
— Le ţîţîie negustorilor... Şi iar îl atinse cu biciul pe calul din dreapta:
— Nea, gloabă...
Calul se scutură şi trase mai harnic trăsura prin burniţă, printre obloanele închise. Doamna Vorvoreanu se gîndi că nici aici poate nu va scăpa şi că răscoala o înconjoară ca o revărsare de ape în care se va îneca. Strînse mai tare caseta şi se uită înfricoşată pe sub coviltirul irăsurii, pe care se înşirau picăturile de apă.
Trăsura trecu pe lîngă monumentul lui vodă Calimah, în anteriu lung de metal şi cu işlic tot de bronz, înverzit de ploi. Firele de apă înţepau aerul cu statornicie şi pe marginile caldarâmului curgeau gîrle galbene. „Ce vreme bună pentru semănături'-, se gîndi o clipă doamna Vorvoreanu. Dar îşi aduse aminte numaidecît că ardeau pretutindeni conacele şi hambarele de la ţară şi că poate ogoarele încă nesemănate sau semănăturile de mai tîrziu nu vor mai fi prilej pentru ea nici de nemulţumire, nici de bucurie. „Totuşi - se gîndi ea, strîngînd în braţe mai tare caseta - totuşi nu e cu putinţă să fim izgoniţi cu toţii de pe avutul nostru părintesc... iar ei sînt prea simpli, prea străini de lumea de azi, ca să ne poată birui..."
în vremea aceasta, trecea prin faţa Băncii Naţionale care era în casele foste ale Rasovicenilor: clădire frumoasă, mare, boierească, cu un parc desfrunzit în faţă. Prin şuviţele reci ale ploii se întrevedeau, în afară de obişnuitul vardist, mantalele cenuşii şi baionetele cîtorva soldaţi zgribuliţi: banca era păzită de armată.
Vreo douăzeci de ţărani, ghemuri negre în umezeală şi frig, şedeau pe vine la adăpostul zidului Băncii Naţionale. Păreau tăcuţi, mărunţi, închişi în sine, străini de lumea oraşului, neprimitoare şi mîhnită de ploaie. „Aici nu mai au îndrăzneală - se gîndi doamna Vorvoreanu -totuşi, totuşi - îşi zise ea - aici sîntem păziţi, aici sîntem feriţi de primejdie..." Şi strîngea în braţe caseta cu bijuterii.
Printre casele de zid, cu scoici de sticlă deasupra uşii celei mari cu geamîîc, cu cîte două părţi în gardul înalt de fier forjat din faţa peronului, se arătau şi altele scunde, cu acoperişurile lăsate într-o rină, cu garduri putrede, cu ferestre mici şi murdare, ca nişte pupile de orb.
— Aici! spuse tare doamna Vorvoreanu şi birjarul trase de hăţuri. Elvira sări din trăsură pe partea cealaltă, deschise poarta şi întoarse capul către maică^sa, aşteptând-o. Doamna Vorvoreanu plăti şi birja
402
sc topi în ţesătura friguroasă a ploii, stropind în dreapta şi în stînga cu apă murdară de sub copitele cailor. Elvira se dădu la o parte, ţinînd uşa ca să treacă maică-sa, şi-i zîmbi, cu pleoapele cam strînse. Doamna Vorvoreanu n-o văzu. Intrind pe poartă, calcă greşit, se poticni, gata să cadă, şi se lovi de canatul de fier. La a doua încercare izbuti în sfîrşit să intre.
Elvira observă că doamna Vorvoreanu se cam clatină pe picioare cînd umblă. Alergă după ea s-o sprijine, într-un chip drăgăstos, pe care nu-1 avusese faţă de maică-sa niciodată pînă în noaptea trecută, cînd o ajutase să coboare pe treptele peronului de la conac.
Străbătură curtea cu pietriş şi răzoare acoperite de zăpadă murdară. Poalele rochiilor li se tîrau pe jos şi se mînjeau de noroi şi apă. Ploaia statornică le bătea obrajii.
Sunară la uşa mare, arcuită, cu trei canaturi şi nenumărate ochiuri dc gcamlîc. Aici marchiza de sticlă în chip de scoică de deasupra uşii le ferea măcar de ploaie.
Sunară iarăşi. în sfîrşit se deschise ferestruica din geamlîc şi apăru capul Viorichii, ţiganca, apoi pieri numaidecît şi uşa se deschise. Femeia le sărută mîinile în tăcere, apoi se uită cercetător la doamna Vorvoreanu. Dar aceasta trecu înainte, poruncind să i se încălzească baia. Străbătea odăile întunecate, cu jaluziile lăsate la ferestre, urmată de Elvira şi dc Viorica. Vreo două-trei slugi mai apărură cîte una prin cîte un ungher, şopteau „săru'mîna" şi piereau numaidecît. Pe pereţii înalţi, tablouri proaste, fotografii mari, cu multe ovale mărunte, care arătau sublocotenenţii din promoţia 1880 a soţului doamnei Vorvoreanu, apoi ofiţerii regimentelor de roşiori 8 şi 12, în care fusese el, portretele generalilor Rasoviceanu şi Perticari, foştii lui comandanţi.
Dar mai erau portrete de părinţi, bunici şi unchi mari, frumoasa şi grasa Sofia Cozianu, sumbrul Alexandru Cozianu, Davida Lascari, neagră şi tainică şi cu ochi de foc, privind în gol cu trufie şi îndrăzneală nebunească, şi cu o spaimă tainică, alături de soţul ei Lascăr Lascari, tatăl doamnei Vorvoreanu, cu vesta albă şi inel în degetul arătător; dar erau şi portrete mai vechi, care arătau işlice, bărbi orientale şi brîuri turceşti ca coada păunului. Priveau cu ochi catifelaţi şi fără viaţă asupra bogatelor covoare tocite, asupra mobilelor care nu semănau una cu alta, cu picioare lipsă şi mătasea pernelor găurită. Doamna Vorvoreanu se aşeză într-una din aceste mobile, un scăunel aurit în chip dc S în care două persoane puteau să şadă una lîngă alta,
403
dar totuşi spate în spate, şi neputînd să-şi vorbească decît dacă se răsuceau din şale. Doamna Vorvoreanu şezu cîteva clipe în fotoliul acesta, uitîndu-se foarte atentă la soba înaltă de teracotă, cu flori albăstrui şi cenuşii în relief. Elvira stătea în picioare lîngă ea. Viorica îşi legăna către fereastră fustele clădite multe una peste alta şi toate rupte şi începu să ridice jaluziile. O prismă de lumină cenuşie rece, pătrunse în cameră. Doamna Vorvoreanu zise:
— închide.
Avea o voce necunoscută Elvirei, şi de care fata se înfiora: o voce străină, îmbătrînită, la fel de rece, de cenuşie, de nemiloasă ca şi lumina împotriva căreia se ridicase. Ţiganca lăsă iar jaluziile, fără să spună un cuvînt Iar se ridică vocea tăioasă, neliniştitoare, a doamnei Vorvoreanu:
— Trage perdelele. Pune geamantanul jos. Aici, lîngă mine. Viorica se supuse şi în odaie se făcu întuneric. Doamna Vorvoreanu şedea în întuneric cu caseta în braţe. Zise iarăşi:
— Pleacă. Ce stai? Pleacă.
Apoi, anevoie, se sili să adauge ceva cu noimă:
— Du-te şi vezi de baia mea. Dă-i de mîncare domnişoarei Elvira. Du-te.
Femeia ieşi, într-o scurtă pală de lumină, cînd se deschise iar uşa. Se făcu iar tăcere. Doamna Vorvoreanu vorbi în întuneric:
— Elvira.
Fata nu răspunse.
— Aici eşti?
— Da, mamă.
Doamna Vorvoreanu stătu şi se gîndi puţin, apoi murmură:
— Du-te... Du-te... Du-te...
Elvira stătu, încereînd să-i desluşească faţa prin întuneric. Apoi oftă şi ieşi. Doamna Vorvoreanu se ridică, se duse pînă la uşă iovindu-se de mobile prin întuneric. încuie uşa cu cheia. Se întoarse la biroul pe care ştia că e totdeauna o lampă şi chibrituri. O găsi, o aprinse, făcu flacăra mică şi se aşeză în fotoliul din faţa biroului. îşi puse în faţă caseta, care lucea blînd, mîngîietor, luminată din plin de lampă. Se uită la casetă multă vreme. Era o mare tăcere în casă şi întunericul i se părea odihnitor. Nu se auzea decît ca din depărtare ploaia ciocănind pe acoperiş, iar din măruntaiele casei, nedesluşit, pianul.
404
Doamna Vorvoreanu deschise sertarul şi se uită înăuntru printre hîrtii, bastonaşe de ceară de sigilat, tocuri. Erau acolo undeva şi un ciocan şi o daltă. Le căută mult, deschizînd uşile şi sertarele biroului. Le găsi, potrivi dalta sub capacul casetei. Strîngea dalta în mînă, în mîna ei albă, puternică, cu degetele umflate şi învineţite de strîns hăţurile cailor în noaptea trecută. Era o mînă care începea să facă creţuri adînci la toate încheieturile şi care avea în curînd să aibă şi ea o piele bătrînească, încreţită ca pielea de şarpe 5au ca aceea, aidoma ei, care îmbracă ghearele de pasăre.
Apoi doamna Vorvoreanu izbi cu ciocanul din toate puterile, de două ori, broasca se strică şi capacul se desfăcu, atîrnînd în balamale delicate, acuma pe jumătate smulse din cuie. Doamna Vorvoreanu se sprijini pe speteaza fotoliului şi răsuflă adînc. Apoi se aplecă înainte şi începu să scoată bijuteriile una cîte una din caseta căptuşită cu mătase roşie, şi să le puie pe masă în lumina lămpii, pe care-o făcu mai mare. Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în faţa ochilor, le făcea să-şi joace apele şi sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. Cîteodată, cînd îşi dădea seama că preţul unei bijuterii e de o mie de napoleoni sau mai mult, se uita mai îndelung la ea, ca de departe, pe gînduri, şi cu faţa deosebit de gravă.
Erau acolo nouăsprezece inele. Unele, cu briliante sau cu cîte un smaragd mare, făceau cît o jumătate dc recoltă, mai ales cel cu briliantul trandafiriu. Dar erau şi unele fără nici o valoare sau cu cîte o poveste, a fiecăruia, uneori necunoscută. Astfel, un inel bărbătesc gravat cu iniţialele Ş.V. în litere gotice. Al cui fusese? Iată şi inelele dăruite dc Eleonora Elviriţei şi lui Mişu cînd erau mici, şi aruncate de ei. într-o vară, îi bătuse, deşi copiii plîngcau şi se jurau că nu le-au aruncai şi că le-au pierdut prin casă. „Le-a furat va să zică Eleonora... Le-a furat va să zică... Le-a luat îndărăt..." se gîndi mirată, visătoare, doamna Vorvoreanu. Apoi găsi şi inelul soţului ci, care-1 pierduse Ia conac, ultima dată cînd a fost acolo, în 1898, vara. ÎI pierduse -sau, mai bine zis, crezuseră ei cu toţii aşa. întîi fuseseră bănuite sîugile, :>\ o ţigăncuşă mîncase o bătaie cumplită, să spuie. Dar nici una nu raănarisea nimic, se văietau deznădăjduite în faţa furiei lui Vorvoreanu şi a Eleonorei. Mai ales Eleonora făcuse gălăgie, apoi asistase şi la cercetări, la discuţii, la certuri, la toată agitaţia lor, clipind din ochi ca o găină bolnavă şi molfăind din buzele supte între gingiile fără dinţi. Cum s-o bănuiască pe ea? Şi iată că ea ţinea inelul,
405
de aproape zece ani, încuiat în casetă. Soţul doamnei Vorvoreanu ţinea foarte mult la inel. Om pornit, răsfăţat, brutal, făcuse accese de furie, uriaşe, căutase, bătuse în zadar. Eleonora, care nu-şi putea suferi cumnatul, îl supraveghease în tăcere, cu răceală, cu privirile ei sticloase. îl găsise şi-1 ascunsese. Sau îl furase chiar de-a dreptul? Doamna Vorvoreanu se lăsă pe speteaza scaunului şi începu să rîdă, stăpînindu-se cît putea. îi făcea rău rîsul, îi făcea rău şi sila de a şi-1 înfrîna, şi-i curgeau lacrimi pe obraji şi rîdea mereu, înecîndu-se. Apoi îi veni rău, o greaţă, o slăbiciune de la inimă. „La ora asta poate că e moartă de mult..." Stătu în scaun nemişcată, încercînd să-şi recapete cît de cît liniştea şi cumpătul. îşi şterse ochii cu batista. Luă pe deget lanţul fin de aur de pus la gît şi legănă în lumina lămpii diamantul mare care atîrna de el şi care arunca unghiuri de lumini şi fulgere în toate culorile curcubeului. Se jucă aşa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. Apoi se scutură şi luă la rînd şi celelalte bijuterii. Unele erau urîte, fără gust, altele ieftine, aproape tinichele. Dar colierele, cel mare de smaragde şi rîul de briliante şi colierele de briliante şi cel cu două rînduri de perle, erau acolo, şi nu-şi aveau poate pereche în ţară. Găsi şi colierul de camee galbene încadrate în perle mici, pe care i-1 ceruse de atîtea ori Eleonorei şi pe care aceasta i-1 refuzase de atîtea ori, la urmă sub cuvînt că l-a pierdut - cine avea s-o creadă, dar parcă ei îi păsa dac-o crezi sau nu?
Doamna Vorvoreanu luă în mînă toate medalioanele, le deschise, pe cel cu diamante încadrînd fotografia unui domn cu favoriţi, care era poate Ş.V. cel cu inelul (nu bănuia că e a lui Şerban Vogqride, pierdută de Sofia Cozianu prin vreun sertar, cu cincizeci de ani în urmă); un medalion dublu cu portretele părinţilor; altul cu o femeie necunoscută; şi apoi unul cu portretul doamnei Vorvoreanu la douăzeci de ani. Doamna Vorvoreanu se uită multă vreme la medalionul acesta. Cu degetele încrîncenate în chip de gheară, îl desfăcu. înăuntru era o buclă de păr blond, pe care o tăiase înainte să se mărite şi i-o dăruise Eleonorei. Doamna Vorvoreanu se gîndi: „A păstrat-o... Şi portretul mi l-a păstrat... Le ţinea la ea. Se uita la ele? Poate că da... poate că adesea..."
împinse fotoliul îndărăt, se ridică, închise medalionul şi-1 aruncă pe masă. Se plimbă prin odaie frîngîndu-şi mîinile. I se umplură ochii de lacrimi. I se părea că se înăbuşă. Apoi se stăpîni şi fără să se mai aşeze, cercetă ce mai era în casetă: ceasornicele tatălui ei şi-al Ele-
406
onorei; cercei de smaragde mari cu briliante împrejur; broşe în chip de păianjen de aur cu ochi de rubin, şi un cap de pisică de argint, cu ochi tot de rubin, mare cît un măr domnesc, de agăţat la cordon, cu cîrlige pentru cheile de la cămară şi dulapuri. Astea erau îngrozitor de urîte şi doamna Vorvoreanu le împinse la o parte cu nerăbdare, ca să numere monedele de aur turceşti, mari de tot şi găurite în mijloc, şi rublele ruseşti cu portretul împăratului Alexandru al II-lea, pe vremea căruia făcuse avere bunicul, cu aprovizionarea armatelor împărăteşti ce treceau să se bată cu turcii...
Şi apoi le luă pe toate, cercei, mahmudele, coliere. îi erau mîinile pline cu ele. îi curgeau, reci şi sclipitoare, printre degete. Abia peste cîteva minute îşi aminti de valiza moale şi grea, de piele tocită. O puse pe masă, o deschise şi începu să scoată din ea teancuri de hîrtii ţepene, groase, cu figuri simbolice gravate pe ele (Comerţul, Justiţia, Prosperitatea, comuri ale abundenţei, snopi, ancore, roţi dinţate), ştampilate şi răsştampilate în roşu, negru, violet: acţiuni ale multor societăţi industriale, de asigurări de navigaţie din Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Anglia. Acţiuni la purtător. „Aici erau banii bunicii Sofia. în sfîrşit! Ah, în sfîrşit!" Stătu multă vreme să se uite la ele, să le compare, să le numere. Apoi le puse pe toate, casetă, bijuterii, acţiuni, în casa de bani în care păstra hîrtii vechi de moştenire, de vînzare, de căsătorii, scrisori şi fleacuri fără preţ. încuie de două ori, îşi atîmă cheia de gît, cu o panglică. Se simţea slăbită de tot. îi venea să doarmă. Dar trebuia să aibă grijă de casă, de Elvira. Apoi trebuia să iasă în oraş, să afle ce s-a întîmplat la conac, ce se întîmplă cu răscoalele. Şi era îmbrăcată in haine mototolite şi murdare, şi nedormită. Avea să facă baie mai întîi. Puse ciocanul şi dalta la loc, adună cîteva aşchii din lemnul casetei şi le puse în sertar. în alt sertar geamantanul gol, dezumflat şi turtit. Pe birou nu mai era nici o urmă. închise sertarul, stinse lampa şi ieşi din camera cufundată în întuneric.
Stăteau în picioare şi se uitau în lungul drumului, Rizea, Iordache şi alţi cîţiva oameni. Era aici, unde se lăsa în vale capul satului, o cruce de drumuri. Stăteau pe marginea drumului şi se uitau cum vin dinspre conac carele oamenilor. Era un
407
şir lung de care ce şerpuia negru, de nu i se vedea capătul. Veniseră şi oameni din alte sate, chiar şi din unele depărtate, din Pietri, din Reviga, din Cotul Grecului. Carele scîrţîiau şi se legănau încet prin noroiul drumului. Vitele se opinteau în jug. îşi legănau capetele la dreapta şi la stînga, la fiece pas. Li se vedeau coastele şi burţile slabe de iernat, acoperite cu ciucuri de balegă şi noroi. Vite de oameni săraci, siliţi să le puie la jug de mici, vite mărunte şi costelive. Şi carele erau mici şi scîrţîiau amarnic, urnindu-se anevoie din cîte-o creastă groasă de noroi ce tăia drumul. Erau încărcate cu saci de grîu, morman. Pe saci şedea omul cu băţul în mînă şi se uita obosit la dinţătura şirei spinării boilor, cărora le jucau şoldurile ascuţite sub piei. Cîte doi flăcăi, cu furci şi cu topoare, cîte un copil, şedeau în unele care pe movila de saci. Boii trăgeau înainte, clădnînd din cap şi cu nările aburinde, şi lungeau gîturile în jug. Oamenii stăteau încotoşmănaţi în ţoalele lor sărace, negricioase, cu topoarele lîngă ei sau ascunse sub vreo traistă, vreo scoarţă, şi lăsau să le atîme un picior gol şi crăpat, încărcat cp noroi uscat, peste saci şi marginea carelor. Carele se umeau scîrţîind rar dar fără oprire, de departe pînă încoace şi apoi la vale în sat, unde multe coteau în ogrăzile oamenilor, iar altele umblau către zarea din partea cealaltă.
Unul din care nu era atît de încărcat. Sacii erau puşi frumos unul lîngă altul, ca o masă, iar pe ei era culcat un om cu cojocul peste el. Un băieţandru împungea din cînd în cînd boii pe lîngă coadă cu capătul băţului. Omul de pe saci zăcea cu ochii închişi şi obrazul pâmîntiu parc-ar fi fost umplut cu cenuşă. Pe sus, prin văzduhul limpede, norii lunecau pe deasupra goniţi de vîntul proaspăt şi răcoros de martie. Cîte un petic uriaş de umbră alerga de-a curmezişul cîmpiei şi altul de lumină îl urmărea făcînd să sticlească bălţile; apoi venea încă unul din umbră.
Astfel se făcu deodată lumină, ajunse din urmă carul şi trecu peste el. Faţa celui culcat pe saci se făcu alb-gălbuie ca fildeşul.
Rizea îi strigă băiatului:
— Ho, mă!
Cellalt strigă la boi şi carul stătu în marginea drumului. Rizea întrebă:
— Ce-i cu tat'tu?
Băiatul răspunse fără să privească în ochi, ci uitîndu-se la spinările ascuţite ale boilor:
408
— E bolnav...
Apoi se întoarse la taică-su să-1 vadă. Omul nu se mişca. Avea pc un obraz, cam sub tîmplă, o umflătură largă, vînătă, şi zăcea acolo aşa, cu ochii duşi în fundul capului.
Cei de pe marginea drumului schimbară priviri bănuitoare. Iordache strigă gros la băieţandru:
— Bă! E mort, bă!
Băiatul se-ntoarse iar să-1 vadă pe taică-su. Murmură:
— Ba...
Apoi puse mîna pe genunchiul celui rănit şi-1 scutură cu băgare de seamă, chemîndu-1 cu glas scăzut:
— Tată, tatăă...
Omul gemu, întredeschise pleoapele, apoi le închise iar, bolborosind ceva neînţeles. Iordache întrebă iar:
— Ce-are, mă? Cin' 1-a matolit aşa, mă? Băiatul zise:
— Melitaru...
— Da' de ce, mă neică? Din ce se luară?
— Din nişte saci cu grîu, că nu mai erea la ciocoaica decît puţini, şi a fost bătaie...
Oamenii de pe răzor, dincolo de şanţul drumului, tăceau. Nici Iordache nu mai întrebă nimic. Băieţandrul înţepă cu băţul şoldurile uscăţive ale boilor. Carul scîrţîi şi se urni din noroi, depărtîndu-se.
într-o vreme, Rizea, privind şirul de care cu ochii lui verzi, tulburi, pe sub sprîncenele lungi şi arcuite, mormăi:
— Au şi-nceput să-şi dea cu sapa-n cap... Ba că vreau eu mai mult, ba că de ce ai luat tu adta... precista voastră de nebuni...
Apoi trecură iar. Pe lîngă ei, oamenii şopteau liniştiţi, aşezaţi pe răzor. Unii îşi răsuceau cîte-o ţigară. în depărtare apăru ultimul car din şiragul ce păruse a nu mai avea sfîrşit, se apropie şi trecu lăsînd şoseaua pustie. Apoi un om singur, întîi ca un fir negru, apoi ca un ghemotoc, se apropie încet, sigur pe drumul deşert. Mergea greu, cocoşat, cu capul în pămînt. Ducea un sac în spate. Cînd ajunse în dreptul oamenilor ce stăteau pe răzor, se opinti, lăsă sacul să-i alunece peste umăr şi-1 puse pe jumătate pe un loc uscat şi jumătate pc o piatră mare. Omul era Pîrvu. Se şterse cu palma pe frunte şi scutură sudoarea pe jos. Sufla greu. Se sprijini cu şezutul de sac, dar fără să şadă pe el. Se uita în pămînt şi tăcea. Petele de pe faţă erau parcă mai
409
vinete şi omul mai galben, ca în lumina blîndă a înserării. Acum, sub soarele biruitor dar fără cruţare sau sub trecerea iute a norilor, Pîrvu părea mai bolnav, mai otrăvit de otrava înceată a foamei şi a mălaiului stricat. Stătea cu bărbia în piept şi nu zicea nimic. Se odihnea, aşteptînd să i se aline zbaterea coastelor. Iordache întrebă:
— De ce nu-mi ziseşi să ţi-1 iau eu, mă, sacul, ai? Pîrvu tăcea. Apoi întoarse faţa către el şi-i zise cu necaz:
— Vă vine să rîdeţi, fire-aţi ai dracului... îl cărai în spate pîn-acilea şi-acum vă rîdeţi de mine... Nepricopsiţilor...
Şi fără să mai aştepte să-şi recapete răsuflarea, se întoarse, apucă sacul de gură, îl săltă în sus şi se strecură sub el. Oamenii îl priveau: era zdravăn Pîrvu, măcar că-1 supsese boala. Pîrvu se cocoşă, se frîn-se aproape în două, cu sacul pe ceafă. Se uită la ei pe după braţul ridicat să ţină sacul. Iordache zicea:
— Nu fi prost, mă. Cine-a vrut să-şi bată joc de tine?
De sub sac, Pîrvu îl privi holbat de necaz, cu fire de sînge în albul ochilor. Zise:
— Rîzi tu, rîzi... V-oi vedea eu, cînd or să vie să ne spînzure pe toţi, cum o să mai rîdeţi, fire-aţi ai dracului să fiţi...
Şi se depărta, din ce în ce mai mărunt, negru sub sacul care-1 zdrobea. In curînd fu ca o furnică din cele ce tîrăsc cîte un gîndac mort de zece ori mai mare ca ele.
Oamenii rămaseră pe loc, muţi. Nu le păsa prea mult dc necazul Pîrvului. Numai Iordache îl înjură, mai mult de mirare. Ceilalţi tăceau şi se gîndeau. Erau obosiţi de treaba de azi-noapte şi de azi-dimincaţă. Toată avuţia de la conac se risipise cum se risipeşte în pădure un boii de sălbăticiune: mii de gîze harnice fură fiecare cîte o bucăţică, pînă nu mai rămîne dintr-un iepure mort decît oaseic albe şi curate şi o pereche de urechi îmblănite pe o tigvă cu dinţi lungi. Aşa se risipise conacul, de nu mai rămăseseră decît zidurile în bună parte arse.
Da, oamenii erau obosiţi şi îi frămîntau încă gîndurile nelimpezi. Aşteptaseră să vie ceva, şi venise; iar acum iarăşi aşteptau. Gloata din timpul nopţii se risipise; acum nu mai erau decît cîţiva care-i cău-taseră pe Rizea, pe Iordache, acum dimineaţa, după ce fiecare îşi terminase treaba, adică îşi luase partea din hambarele boiereşti.
Cum stăteau aşa şi aşteptau, pe gînduri, tot rumegînd ultimele vorbe ale Pîrvului, se, apropie de ei peste cîmp Alisandru, feciorul cellalt
410
al lui Uracu. Era un băieţandru subţire şi palid, cu o bubă în colţul gurii. Stătu şi el lîngă oameni fără să spuie o vorbă. Rizea se întoarse la el şi-1 întrebă:
— Da' cu frat'tu ce mai e?
Băiatul răspunse ferindu-şi privirea în jos, ca şi cum i-ar fi fost ruşine, sau ar fi minţit, sau ar fi făcut ceva urît:
— A murit de dimineaţă...
— A murit, zi, murmură Rizea.
Se uitară cu toţii la Alisandru, cu o mîhnire întunecoasă. Iordache zise gros, răguşit:
— Da' tat'tu, ce face, măi?
Alisandru se uită neatent la brîul lui Iordache, numai ca să nu ridice ochii. Zise, într-un tîrziu, cu greu:
— Doarme...
— Zi, doarme... murmură Rizea. Apoi întrebă iarăşi:
— Da' cum muri frat'tu, mă, că ieri era mai bine?
— L-a apucat o slăbiciune azi-dimineaţă, răspunse băieţandrul. Noi vorbeam cu el şi nu ne cunoştea... şi p-ormă a murit... Aşa, o slăbiciune a fost...
— Aşa, da, o slăbiciune. Lîngă Rizea, Iordache întrebă iar, înco-voindu-se spre faţa lui Alisandru, mai mărunt decît el:
— Da' tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? E turc?
— Nu ştiu, răspunse băieţandrul. Nu ştiu de ce doarme. N-a zis nimic. Şi-a tras cojocul peste cap şi a adormit...
Se mai uită o clipă, nehotărît, la mijlocul lui Iordache şi îşi roti privirea de jur împrejur, tot coborîtă de sfială. Adăugă:
— A zis că el se duce la oraş...
Rizea se întoarse cu vioiciune către el şi spuse:
— Aha, a zis aşa, ai? Se duce la oraş... Da' de ce se duce la oraş? Ia zi tu: de ce?
Se apropiase de băieţandru, îl înghesuia cu întrebările, privindu-1 ascuţit cu ochii verzi, tulburi, din care nu se putea citi nimic.
— Ce vrea el de la oraş? Ce treabă are el acolo? Ce, parcă tu nu l-ai întrebat ce-are în gînd? Ia nu mai face pe prostul, Alisandrc, hai, zi: ce vrea el, tat'tu, să facă, zi...
411
Băiatului îi jucară ochii în dreapta şi în stînga, sperioşi, a fereală. Voia să se dea înapoi. Apoi deodată se schimbă la faţă, ridică pleoapele şi-1 privi pe Rizea drept în faţă. Rosti cutezător:
— A zis că se duce la oraş să-i taie pe ciocoi... Dobîndă pentru viaţa lui frate-miu...
Oamenii tăceau. Şi Rizea, atît de nerăbdător şi, dornic de-a afla, tăcuse, înnegurat. Apoi zise:
— Mda...
Şi întorcîndu-se către ceilalţi:
— Păi atunci să mergem la tat'su, să vorbim...
— Să vorbim întîi cu el, da... adăugă şi Iordache şi ceilalţi mor-măiră că da, aşa să facă.
Băieţandrul se uită la ei toţi, încruntînd puţin sprîncenele a mirare. Nu înţelegea. Dar se luă cuminte după ei, cînd plecară cu toţii către sat. Locurile rămaseră pustii. Pe întinderea lor se alergau soarele şi norii, şi pămîntul începea să aburească. Undeva, într-o depărtare, se auzeau glasuri pierdute şi pocnete de bici. Acolo oamenii mai nerăbdători intraseră cu plugurile în pămîntul boieresc şi stricau împrejmuirile şi semnele de hotar. Dintr-un gard smuls şi făcut morman se ridica un stîlp subţirel şi înalt de fum. Şi gardul fusese boieresc; acum ardea sub cerul schimbător de martie.
Cînd intrară pe poartă, îl văzură pe Uracu pe prispă. Avea o casă strimtă şi lungă, cu pietre pe marginea tindei. înăuntru se auzea bocetul prelung al mamei feciorului mort, care se văita aproape cîritînd.
Vreo două-trei femei stăteau în uşa deschisă, cu basmalele negre trase peste gură, şi oftau. Uracu şedea pe prispă şi fuma, mut, negricios, cu fire de. barbă împîslite peste obraz, ca păru! negri; care răraî-i r 1 u » 1 c <t putrezit coaja verde. întoarcă! ca nuca veche em 4 !« ' r».. c * de. lemn şi brăzdată adînc. Oamenii veniră trt faţa iu; şi-! uicomurarit Sluteau în picioare şi se uitau la et cum furoeari'.. Uracu făcea ochii roici şt nu se uita la. nimeni Apoi Rizea se aşeze* lîngă el, cu coatele pe genunchi şi mîi:iiîe spmzuriad. Deodată începu liniştit:
— Bine, să zic c-o făcurăm şi p-asta. Da' acolo ce facem? Dârr. foc? E mare oraşul... Şi ce, parcă numai ciocoi sînt în el? Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai?
412
'Uracu fuma şi nu zicea nimic. Ceilalţi se nelinişteau. Se aşezară şi ei pe prispă, iar doi rămaseră cu pieptul în ciomege. In tăcerea încăpăţînată a lui Uracu, începeau să înţeleagă un gînd de dedesubt, de mînie sîngeroasă. Rizea zise încet, strîngînd ochii întocmai ca Uracu:
— Nu fi aşa, nea Ioane, că singur cît poţi să tai? Unul, doi... poate nici unul... Dai de slugi, dai de jandarmi, de poliţai... Zi şi dumneata...
— Ei, cîţi oi putea şi eu, mormăi Uracu în silă, fără să-1 privească. Ţie ce ţi-i voia? Ce treabă ai tu cu mine?
începuse să se înverzească de mînie şi necaz. Se întorsese către Rizea, dar acesta parcă nici n-auzise. Stătea cu capul în pămînt şi se gîndea. Ceilalţi oameni îl mîncau din ochi pe Uracu. El se închise în sine, înstrăinat şi negru de întristare, şi zise:
— Singur plec... Eu am cu ei socoteala mea... Eu am supărarea mea... Singur mă duc...
înăuntru glasul nevesti-si gemea prelung. Rizea întrebă într-o doară, pe nimeni anume:
— Da' Marinică, unde e?
— Care Marinică? Studentul? întrebă cineva. Iordache mormăi:
— E în Dobrunu, sau s-o fi dus mai departe, în Pietri, la Reviga... Au rămas mai în urmă cu lucrurile.
— EI a zis câ merge şi el la oraş, zise Rizea.
Uracu se ridică la suprafaţă din singurătatea sa şi zise potolit, fără nici un fel de intonaţie:
— Minţi...
— Mi-a zis azi -noapte, spuse Rizea liniştit. Mi-a zis mie. . -— Minte, zise Uracu.
— Cine minte, nea Ioane, eu?
— Nu tu. Minte el, şopti Uracu, eu ochii pierduţi in zare. Deodată se făcu umbră şi începu să bată un vînt rece. Deasupra în
ăzduh se clădiseră nori cenuşii, grei. Oamenii se înfiorară. în uliţă mai trecea un car întârziat venit de la curtea boierească. Scîrţîia şi-1 iătrau cîinii de prin ogrăzi, înăuntru, în casă, mama lui Zaharia cel mort obosise de bocit şi hohotea încet. Acuma femeile vorbeau şi mai tare.
— De ce minte, nea Ioane? întrebă Rizea liniştit.
— Minte. Nu se duce la oraş.
413
— De ce nu se duce, nea Ioane? De ce să nu se ducă? N-are de ce. Ce, îi e frică de cineva? N-are de ce să-i fie frică. Zi şi dumneata...
— îi e frică de armată, că pun ciocoii armata pe noi... O pun să tragă, mă, voi nu ştiţi...
Oamenii se sfiiră de privirile celorlalţi. Se depărtară uşor unul de altul. Vreo doi se ridicară să plece.
— N-or să tragă... zise Rizea cu hotărîre. Iordache tuşi. Rizea se întoarse cu vioiciune la ei şi-1 privi o clipă drept în ochi. Iordache clipi iute, ca şi cum i-ar fi intrat ceva în ochi şi vorbi şi el, dar mai tărăgănat:
— Nu, n-o să tragă... De ce să tragă? A zis şi studentul, şi el ştie, de... Cruce-n cruce cum să tragă...
Uracu zise ce face el pe cruce, blestemînd cumplit. Rizea se răsti la el, mînios:
— Da' atunci dumneata de ce pleci? Ai? De ce te duci? Ce, dumneata eşti de fier? Eşti fermecat? Ce ai? Ce, eşti mai deştept ca noi?
Se sculă în picioare.
— Ţi-a luat minţile supărarea, uite faptul, mă-nţelegi? Nu mai şti nici dumneata ce spui. Aşa e: scurt! Eşti mai deştept ca ăsta, eşti mai deştept ca ăla, eşti mai deştept ca noi toţi. Păi dacă ai dumneata dreptate, atunci să şti de la mine că nimic n-ai să isprăveşti, o să te prinză şi o să te belească de piele şi-o să ţi-o umple cu paie, să stai să te uiţi la ea! Aşa, să ştii! Ce, crezi că aşa merge?
Apoi îl înghionti pe omul de lîngă el şi se răsti la el:
— Ce stai, mă neică, aşa, de lemn? Vrei să feţi?
— Hai, fraţilor, zise şi Iordache. Hai!
Se ridicară şi se urniră încet, trecură prin ogradă, ieşiră pe poartă. Uracu, încăpăţînat, şedea împietrit pe prispă cu barba-n pumni şi cu ochii stiînşi, îngustaţi, pierduţi în depărtare. El voia să se ducă singur şi simţea în sine pornire nebiruită, nebună, către pierzanie: să verse sînge şi să piară şi el ca să scape de mîhnirea care-i frămînta inima în unghii unse cu venin. Stătu aşa multă vreme. în casă reîncepuse bocetul nevesti-si şi jelania celorlalte muieri. Alisandru, cel mai mare fiu după Zaharia cel mort, şedea şi el pe prispă şi ascuţea un lemn. Uracu se uită deodată la el cu ochi noi. Alisandru era subţire, voinic, cu mîinile mari şi roşii şi încheieturile groase: oase zdravene. Dar era încă fraged, cu faţa netedă şi cu genele ca de fată mare, lungi şi întoarse în sus la capete. Acuma era palid de nesomnul de azi-noapte,
414
de toate cîte le văzuse şi de moartea lui frate-su Zaharia. Zaharia fusese mai frumos ca ăsta, mai voinic; iar ceilalţi erau mărunţi, mai aveau să facă mulţi ani pînă să ajungă ca Alisandru... Uracu se răsti deodată la copilandru:
— Mă! Du-te şi adă-mi securea.
Băiatul tresări, sc ridică şi aduse securea. Uracu o luă şi petrecu degetul pc buza oţelului; o ascuţise. o curăţase cu gresia: tăia bine şi era o secure grea. Apoi Uracu se uită la fiu-său cu îndoială, cumpănind. Zise liniştit, încruntat:
— Să stai în casă... Dacă e ceva... sau mai ştiu eu ce... tu să nu te mişti de lîngă mă-ta. Vezi de ăi mici, auzi? Şi să nu ieşi din casă, că te bat cum n-a mai fost bătaie pe lumea asta. întins lat pe jos te las.
Şi dădu să plece. în poartă se întoarse şi zise:
— Eu mă cam dusei...
— Un' te duci? întrebă fiu-său. Uracu dădu din umeri:
— La oraş, cu ăia... zise el şi ieşi în uliţă, cu securea subsuoară. Cînd ajunse Uracu în faţa primăriei, era gloată deasă-n jurul sîm-
burelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază, şi scăpa din cînd în cînd prin găurile norilor cîte un stîlp pieziş şi străveziu de lumină. Oamenii vorbeau tare, cu o mînie veselă şi cu o înfrigurare, cu o grabă, pe care nu le avuseseră în ajun. Uracu se strecură întunecat printre ei. îi făceau loc, ştiind că-i murise feciorul cel mare, şi-i ziceau bună ziua cu prietenie şi mîhnire. Ajuns în mijlocul ghemului de oameni, Uracu dădu cu ochii de Rizea, care zicea tare:
— Gropi pentru pîine şi-a făcut! Uracu vorbi şi el supărat:
— Care gropi, mă? Ce fel de gropi?
— Gropi de îngropat griul în ele, nea Ioane...
— Ei cum vine asta, mă? Că eu n-am auzit...
Unii dimprejur începeau să zîmbească. Rizea se uită pătrunzător la Uracu, apoi zise cu încredere prefăcută:
— Adînci, nea Ioane, în pămînt, cît două staturi de om, rotunde, aşa ca o ploscă... Bagă în ele fin cît poate, un braţ, o căpiţă, cît are omul, de... Şi-i dă foc. Cărămidă se face pe dinăuntru. Şi pe urmă toarnă griul înăuntru, astupă gaura cu pămînt că ea, vezi, nu e mai
415
largă ca un coş, cît poate intra un om; ei, şi bate pămîntul, sau pune brazde, cum se pricepe omul mai bine, şi gata, nu-i mai găseşte griul!
— Cine nu i-1 mai găseşte?
— Ciocoiul, de!
— Cui, mă Rizeo? Cine şi-a făcut groapă de asta?
— Mototolea! strigară cîţiva oameni din jur. Alţii adăugau, într-o hărmălaie de nume:
— Chiriţă! Geambaşul! Dobre! Burete!
Rizea rîdea, arătîndu-şi măselele, dar cu ochii fără pic de veselie, ci reci şi străpungători.
— S-au ascuns să nu vie ciocoii să le ceară grîul înapoi!
— Care ciocoi, mă? întrebă Uracu. Se făcu tăcere.
— Care ciocoi? repetă el în mijlocul tăcerii înfiorate.
înălţă securea de capătul cozii, deasupra mulţimii. Securea grea se cam clătina, dar Uracu o strîngea bine în pumn. Strigă:
— Uite cu asta l-am tăiat eu pe ciocoi! Nu se mai întoarce! Nu mai cere grîu! S-a isprăvit!
Apoi schimbă glasul şi, în mijlocul strigătului mulţimii, întrebă pe unul de lîngă el, ca şi cum ar fi fost singuri în odaie:
— Unde i-au aruncat, zi, nu ştii?
— I-a dat pe gîrlă azi-dimineaţă, zise cellalt, apoi ascultă cu luare-aminte la Rizea. Striga tare peste capetele cîtorva care se înghesuiseră între el şi Uracu:
— Le e frică de ăi de la oraş, nea Ioane! Se spurcă în nădragi de frică, nea Ioane, de frica ciocoilor de la oraş!
Uracu tăcea. Mulţimea amuţi iarăşi şi toţi întinseră gîturile să audă mai bine. Glasul lui Uracu se înălţa cu nepăsare prefăcută:
— Las' că mă întorc eu de la oraş şi-i învăţ eu să mai facă gropi, Rizeo tată. Mîine-poimîine mă-ntorc, Rizeo, şi mă socotesc eu şi cu dumnealor...
Gloata izbucni în murmur înăbuşit: Uracu se duce la oraş. Singur?
— Care singur, fraţilor? Mergem şi noi cu el: eu, Iordache, ăştia. .. Mai vin şi alţii.
Cocoţat pe treptele primăriei, unul strigă:
— Bă Rizeo! Vin şi eu, băă! Da' ce facem la oraş, băă?
Cu ochii sclipind de însufleţire şi de gînduri, de aşteptări, de temeri ale viitorului, pe care numai el le ştia, Rizea strigă din răsputeri:
416
— Mergem la trebunal! să dăm foc la hîruile ciocoilor! Neam de neamul lor să nu mai ştie unde le-au fost moşiile! Haideţi!
Şi porni înainte, tîrîndu-şi puţin piciorul. îl urmară numaidecît Iordache şi Uracu... Furnicarul de oameni se rări în faţa primăriei, se îndesi şi se făcu zid de trupuri pe uliţă. Unii săreau pîrleazurile şi se furişau prin case, sau se opreau la vreo fîntînă făcîndu-se că beau apă, rămîneau în urmă, se risipeau pe la casele lor şi se încuiau în odăi. Alţii ieşeau la porţi cu cîte o secure sau un ciomag în mînă, se luau în vorbă cu vreunul din gloată, îl urmau încet, apoi tot mai repede, pînă la sfîrşit se topeau în bulucul de oameni.
Cînd trecură prin faţa casei lui Uracu, Alisandru îi privi din poartă, îl văzu pe tată-său, schimbat la faţă, în fruntea mulţimii. Uracu trecu fără să se uite în dreapta sau în stînga şi fără să-1 vadă pe fiu-său; vorbea tare, ochii îi scînteiau, dar nu se pricepea nimic din cauza gă-lăgiei. Alisandru se uită o clipă după el, apoi ieşi în uliţă şi se cufundă şi el în rîul de trupuri îmbrăcate în postavuri negricioase, zdrenţuite, şi se topi numaidecît. în urmă-i rămase poarta larg deschisă, pustie.
Rizea se frămînta din ce în ce mai greu cu un gînd tot mai sfredelitor de ce treceau ceasurile spre seară. Se luptase el cu gîndul acesta, îl învinsese, apoi îl văzuse iar cum îi răsărea în minte şi iar se luase la trîntă cu el, de obosise mai rău decît de drum, de opinteala şi încordarea războiului cu îndoiala. Trecuseră prin sate, se adunaseră oamenii, se îngroşase duiumul cu care se îndreptau spre oraş. Intrară în Salcia spre seară. în dosul gării şi acolo buluc de oameni, strigăte, glasuri. Oamenii aceştia ce aşteptau? Ce făcuseră sau ce voiau să facă? Cu o durere grea, sfredelitoare, în osul piciorului său neputincios, Rizea intră de unul singur pe peronul gării, în vreme ce ai lui se amestecau cu cei din Salcia. Pe peron era frămîntare şi fierbere şi Rizea se află deodată pierdut şi străin în mijlocul unui lucru pe care nu-1 pricepea. Ce aşteptau? De ce deodată mişcarea năvalnică a întregii gloate spre linii şi risipirea ei dezamăgită? Se apropie de un grup şi văzu, în mijlocul chipurdor încruntate şi tulburate de aşteptare, o faţă cenuşie, suptă şi roasă pe dinăuntru de dinţii mărunţi şi veninoşi ai sărăciei şi ai mîhnirii. Rizea îşi dădu seama că feţele celor din grup nu erau îngălbenite şi brăzdate de aceeaşi suferinţă ca ale oamenilor de la el din sat, feţe cafenii asemenea cu pămîntul de toam-
417
nă şi cu cîmpul ruginit. Ci erau altfel, sure, păstrînd parcă în fiece încreţitură cît de mică fire de fier şi unsoare de fier. Şi glasurile nu aveau tărăgănarea cîntătoare şi ca sunetul unui vas de lut gol, ca glasurile ţărăneşti; ci erau ca sunetul de fier lovit pe fier. Şi straiele înnegrite de fum de cărbune le erau altfel, străine. Rizea ghici că erau mecanici şi zileri care lucrau la linia cea nouă şi în atelierul ridicat pentru aceasta aici în gară. îl ascultă pe omul care vorbea, descoperind cu uimire în ce spunea lucruri la care s-ar fi putut gîndi şi el,
Rizea, lucruri pe care le-ar fi putut face şi
1, lucruri pe care şi ei le-ar
fi putut îndrăzni; ca şi cum i s-ar fi spus dintr-o dată că e de două ori mai voinic decît e, că poate ridica pe umeri o greutate de două ori mai mare decît pînă atunci... Omul spunea:
— Nu-1 putem lăsa, fraţilor. Dacă trece de Salcia, nu mai poate fi oprit nicăieri pîn' la oraş. Şi dacă ostaticii sînt în mîna prefectului şi a gheneralului de acolo, s-a dus cu satele de dincolo de Reviga. Unul nu se mai mişcă.
Acarul care cu o zi înainte, dimineaţa, împărţea manifeste, zise:
— Eu las acul închis! Oamenii rîseră.
— Las acul închis - urmă potolit şi întunecat acarul - şi voi săriţi la vagonul cu ostatici să-1 deschideţi. Eu mă sui la mecanic şi-i spui să lepede focul...
Dincolo de ei, nu se mai vedea cîmpia: furnicarul de oameni acoperea liniile, peronul. Pe ici, pe colo, se zărea haina de uniformă a vreunui rezervist chemat la regiment - la regimentul care plecase în Moldova să potolească răscoalele. Rezerviştii se opreau aici la Salcia, în gară, şi erau supţi de vîrtejul gloatei.
Un clopot bătu de patru ori, limpede şi cu vibraţii prelungi. Un cutremur străbătu mulţimea. De departe apărură luminile trenului. Semnele clipiră de-a lungul liniei şi trenul cu patru vagoane intră în gară cu toate frînele strînse, scîrţîind şi vărsînd scîntei pe linie. Conductorul, oamenii de la vagonul de poştă, mecanicul scoteau capul şi întrebau ce se petrece, de ce a fost oprit trenul care avea ordin să nu oprească. Pe peron, Rizea se simţea strîns din toate părţile, gata să se înăbuşe, de valul de trupuri, purtat apoi pe sus pînă la vagoanele din urmă, şi trase şi el de uşile alunecătoare ale vagoanelor de vite din care, înghesuiţi, priveau afară prin zăbrele şi strigau după ajutor
418
ostaticii. Cîteva focuri de puşcă plesniră fără ecou, numaidecît oprite, în primul rînd al mulţimii, lipiţi de vagon, aproape zdrobiţi, cel pe care-1 auzise Rizea vorbind întîi şi încă unul descuiau cu uneltele lor de oţel unsuros lacătele şi desfăceau zăvoarele uşii. Apoi valul de oameni se retrase şi năvăliră în el, strigînd, prinşii sloboziţi. La capătul trenului, Rizea zări cu coada ochiului umbra neagră a lui Pe-trache acarul cum se caţără pe locomotivă. După cîteva clipe vîlvoa-rea roşie de jar lepădat lumina de sub locomotivă. Lupta fusese cîşti-gată iute şi oamenii se îmbătaseră de uşurinţa biruinţei. Rizea se simţi şi el mai uşor şi cu capul puţin ameţit de bucurie. Va să zică aşa se făceau lucrurile astea... Va să zică erau cu putinţă, şi chiar uşoare... II căută, prin mulţimea care se tălăzuia încoace şi încolo, pe Petrache acarul şi-1 trase de mînecă. Omul se întoarse şi Rizea se miră că nu-1 vede beat de bucurie şi pe el. Dimpotrivă, omul părea amărîL Rizea îi zise totuşi:
— Noi ne ducem la oraş. Hai şi dumneata, neică... Acarul îl întrebă privindu-1 ascuţit:
— Sînteţi mulţi? Cîţi sînteţi?
— Mulţi, zise Rizea. Din Vădastra, din Vladomira, de la noi, din Dobrunu... Vreo două mii să tot fim.
— Şi ce vreţi să faceţi la oraş?
— Mergem la trebunal şi dăm foc la hîrtiile ciocoilor... La acte, de... unde au scris care ce moşie are, pe unde vine, mai ştiu eu ce... Diplomele lor, de... înţelegi, neică? Vino cu noi. Acum e prăpădul lor, dacă-o luăm din pripă...
Acarul stătea pe gînduri şi se uita la Rizea cîntărindu-1 din ochi. Sub căutătura aceasta iscoditoare, Rizea îşi aminti deodată de îndoiala lui, cum îţi aduce aminte un junghi de meteahna uitată. Stăteau amîndoi faţă în faţă în miezul mulţimii, înconjuraţi de trupuri şi glasuri, lîngă un stîlp de fier din cei care susţineau acoperişul deasupra peronului.
Acarul zise:
— Vezi, frate? Vă duceţi aşa, la nimereală... Nici nu Ştiţi ce vreţi... Parcă fără hîrtii nu vă pot încăleca ei?
Rizea tăcu. Ştia că acarul are dreptate. Ştia de mult că merg orbeşte. Aştepta şi, fiindcă cellalt nu mai spunea nimic, Rizea xiie:
— Aşa e... învaţă-ne dumneata... învaţâ-ne, că ştiţi mal bine cum vine cu oraşul...
419
r
Aearor chemă încă vreo cîţtva tovarăşi ai lot împrejur. Iordache î! văzuse de departe pe Rizea şi încă vreo cîţiva de la ei din sat, printre care şi Uracu, străpunseră gloata înghiontindu-se şi dînd din coate şi se buluciră în jurul celor doi.
Acarul îl întrebă pe Rizea:
— Unde-i puterea lor, la oraş?
Rizea se uită împrejur. Se gîndi. Zise cu şovăială:
— La cazarmă o fi...
— Acolo e, frate-miu, zise acarul. Dar mai e şi la poştă, la telefon, la prefectură. Acolo trebuie să izbiţi: la cap... şi dintr-o dată i-aţi doborît.
Ţăranii se uitară unii la alţii, murmurînd. Nu pricepeau. Ce să facă la cazarmă? Să întărite armata? Şi la celelalte - ce puteau găsi acolo? N-aveau nici o treabă acolo. Uracu zise răstit:
— Trebuie să-i tăiem pe toţi, oameni buni. Altă socoteală nu e! Intrăm prin casele lor şi le stingem sămînţa de pe faţa pămîntului! Ce mai umblaţi cu fleacuri!
Şi se uită întunecat împrejur. Nu-i plăcea cum vorbea acarul. Nu se simţea sigur cînd vorbea omul acesta despre lucruri pe care el, Uracu, nu le pricepea. Alături, Iordache strigă:
— Da' la trebunal nu mergem? Lăsăm hîrţoagele lor cu procestele, să ne scoată sufletele şi mai departe cu ele? Ce vorbă e asta, nene? Mai întîi să stingem datoriile, fraţilor, şi să-i miruim pe ciocoi, pe care unde-î găsim, pe rînd... Că pe urmă a noastră-i lumea... Ce ascultaţi basme, măi? Haideţi, că nu mai au putere, şi a crăpat şi regele lor, nu mai au cap! Numai vremea să n-o pierdem p-acilea prin gară, că mai sînt atîtea ceasuri de drum...
întrebările, răspunsurile, glasurile, strigătele se învolburară în vîrtejuri ca frunzele învîrtite de vînt. Rizea strigă:
— Ce-i cu regele, bre Iordache? cu atîta imputare în glas, încît Iordache îşi veni în minţi şi ochii îi alunecară, tulburaţi. Apoi se feri de privirea iui Rizea şi se depărta repede de el, strigînd:
— Haideţi, fraţilor, că ei sînt puţini - şi noi sîntem mulţimea pămîntului!
Iar Uracu, şi mai departe, striga ceva nedesluşit, scuturînd în aer, deasupra capetelor, securea ascuţită proaspăt de dimineaţă. Multimea năvăli în urma lor, scurgîndu-se puhoi pe ieşirile gării, ca o apă prin stăvilare sparte. Rizea stătu o clipă şovăind, cu ochii la faţa mîhnită a
420
acarului care-1 privea. Mai erau cîţiva alături de acar, cu aceeaşi întristare pe faţă. Rizea înţelesese. Da, aveau dreptate. Dar el nu putea rămîne în urmă. Acuma, că se începuse lucrul, trebuia să meargă pînă la capăt. Se hotărî şi le întoarse spatele, grăbindu-se să iasă cu cei din urmă. Mai auzi cum strigă după el Petrache acarul:
— Tăiaţi măcar firele de telefon! Rizea strigă:
— S-a-nţeles! şi ieşi repede. în uşă, se ciocni cu Alisandru al lui Uracu, îl recunoscu şi-1 apucă de braţ să poată umbla mai uşor şi mai iute. în urmă, pe peron, grupul mecanicilor şi ceferiştilor rămaşi singuri păru dintr-o dată puţin la număr. Oamenii tăceau. Pe linie, trenul era gol, vraişte, cu locomotiva oprită şi scăpînd aburi. Dedesubt jeraticul se stingea între şine, înnegrind traversele. Se făcea noapte.
Tot restul drumului, Rizea îşi rumegă în el amărăciunea. Nu-1 lăsă nici o clipă pe Alisandru al lui Uracu să-1 părăsească. Era atît de însingurat în inima sa, încît avea nevoie să vorbească mereu cu cineva. De cîteva ori încercase să intre în vorbă cu Iordache, cu Uracu sau cu alţii, dar parcă dintr-o dată n-avea ce să le spuie, n-avea nici o poftă să încerce să-i lumineze cînd îi vedea cum strigau şi rîdeau. I se păru că prinde cîteodată cîte o lucire de îndoială, de temere, iute înăbuşită, în ochii lui Iordache. în schimb Uracu era întunecat şi liniştit ca unui care s-a hotărît să se arunce, şi dacă-1 ţii şi nu-i laşi şi-1 încui cu lacăt şi zăvor, iese pe fereastră şi tot se duce în prăpastie. Rizea vorbea mereu, cam fără şir, cu Alisandru, şi-i spunea ce crede el, cum ar fi fost bine să se ia după mintea „ălora de ia gară", care cunosc oraşul şi totuşi le vor binele, că şi pe ei îi încalecă ciocoii; şi-şi vărsă amarul şi focul într-un murmur neobosit, pe care nici nu ştia dacă-1 ascultă băieţandrul şi parcă totuşi ai* fi voit să-1 asculte, ca măcar un om să fi înţeles ce-a înţeîes el, Rizea.
Mai e m drum spre oraş, cel ocolit de Reviga, Cotul Grecului fi satele care se depărtează de baltă prin partea cealaltă, Acesta se tncfu* cişează cu cel dinspre Salcia la cîţiva kilometri de oraş. Şi aici l-a văzut de departe Rizea pe Marinică venind. Era ghemuit înlr o căruţă, în fruntea unei gloate cu steaguri, în care sc amestecase şi un om cu o goarnă, care suna ca la cazarmă Deşteptarea şi Lingura şi strachina.
421
Furcile se clătinau deasupra capetelor oamenilor şi cu fiecare boare de vînt venea o răbufnire de strigăte.
Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. Rizea ajunse să Umble pe lîngă căruţa în care şedea Marinică. îl strigă. Marinică îl recunoscu. Rizea îi zări în ochi aceeaşi lucire de îngrijorare nemărturisită pe care o văzuse la Iordache. Nu mai zise nimic, ci se amărî şi mai tare şi se închise în sine.
înnoptaseră pe cîmp, prin sate. Acum era dimineaţă. Norii cenuşii acopereau cerul, în aer era umezeală, dar nu ploua. Astfel că aerul era apăsător, aţîţător a ceartă şi a mînie. Uracu îl zări pe fiu-său Alisandru şi se repezi la el cu securea, dar băiatul se strecură printre oameni ca o şopîrlă. Apoi se apropie iarăşi de tată-său, care se uită la el şi nu zise nimica, parcă i-ar fi dat voie de mult. Intrau în oraş, în oraşul cu case de zid înalt şi drept, cu obloane uneori de fier la ferestre. Toate obloanele erau de altfel trase şi închise, ca şi ferestrele de la caturile de sus - nu erau multe case cu un cat de sus... Porţile erau zăvorite, în piaţa mare, pavată cu pietre rotunde de rîu, între Palatul administrativ şi catedrala Sfintu Vasile cel Mare, albă, subţire şi veche, mulţimea cu ciomege, securi şi furci zări un şir rar, drept ca tras cu linia, de soldaţi în mantale cenuşii. Baionetele sclipeau, subţiri ca nişte ace. Prin faţa cordonului de soldaţi se plimbau ofiţeri şi domni cu pălării tari. Printre soldaţi se vedea piaţa goală şi străzile învecinate, cu desăvîrşire pustii. Soldaţii erau putini.
Uracu îi văzu pe domnii cu pălării negre, înalte, şi paltoane. Văzu pete albe în faţa ochilor şi simţi cum se umple de fiere. Ridică securea şi, cu faţa schimonosită de ură, răcni din răsputeri, cu un glas care nu mai era al lui şi care înfiora mulţimea:
— Ucidee!
Şi dădu buzna înainte. Marinică, Iordache, Rizea, Alisandru şi cîţi mai erau pe lîngă el năvăliră peste pietrele rotunde ale caldarîmului, şi după ei bulucul greu al mulţimii spre soldaţii putini, rari şi depărtaţi, spre ofiţerii şi domnii care gesticulară iute ca nişte păpuşi trase pe sfori şi se ascunseră îndărătul cordonului de ostaşi cenuşii şi al baionetelor subţiri ca nişte ace.
422
VI
Doamna Vorvoreanu umblase toată ziua trecută pe la prietenele ei „dezolată, îngrijorată, înfricoşată" pentru soarta Eleonorei. Repetase de zeci de ori cît se căieşte că a plecat părăsind pe Eleonora într-un moment cînd, „ce e drept, nu se întîm-plase încă nimic, dar se simţea ceva în aer..." Şi totuşi cine putea să bănuiască măcar că răscoalele se vor întinde atît de repede şi aici şi că vor începe chiar în judeţul nostru? Da, dar o soră iubitoare care trăise ca ea toată viaţa pentru Eleonora - mai cu seamă cînd ceilalţi fraţi rupseseră cu Eleonora pentru meschine certuri de avere, de parc-ar fi fost şacali, nu fraţi dintr-aceeaşi mamă - da, şi-i sacrificase Eleonorei aproape că pînă şi viaţa sa de familie, trăind mai mult la Eleonora, la ţară, decît aici sau la Bucureşti - o astfel de soră ar fi trebuit să aibă măcar o presimţire, o idee, şi să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar şi cu forţa. Dar o ştiau şi cucoanele pe Eleonora cît e de încăpăţînată, cum prinsese rădăcini acolo la ţară şi cum refuza de peste zece ani să mai calce în oraş. „Şi cum aş fi putut-o convinge?" ţipa doamna Vorvoreanu încereînd să lăcrimeze. Nu reuşea decît să aibă toată faţa congestionată şi ochii roşii. „N-aveam cu ce să-i dovedesc ce se petrece în jurul nosuu, căci nici cu nu-mi dădeam bine seama. A fost aşa, ca un trăsnet din cer senin, cînd am aflat în tren ce se petrecea. Era prea tîrziu ca să mă întorc... Dar totuşi ar fi trebuit să mă întorc, să pier împreună cu ea, care mi-a fost mamă şi soră laolaltă, să ne omoare bestiile de ţărani, îmbrăţişate, vai, păcătoasa de mine, de ce n-am avut tăria să fac aşa?"... Şi plîngea, iar cucoanele o luau în braţe, o mîngîiau cu mîinile lor încărcate cu inele şi-i spuneau cuvinte alinătoare:
- Lasă, Eleno dragă, că să vezi că nu s-a întîmplat nimic, o să scape, că bătrînii au mai mult noroc decît tinerii, şi pe ea ţăranii o respectă, ai să vezi...
- Vai, Matildo dragă (sau Zoe, sau Aristiţo, sau Dora, căci scena se repetase cu mai multe cucoane la rînd) - zicea hohotind doamna Vorvoreanu - da, aşa zicea şi ea, săraca, dar mi-e frică, Matildo, că
423
n-are să fie aşa şi c-o pierd şi că se prăpădeşte şi averea ei, frumuseţea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo într-o viaţă de om.
„Mai lasă şi nu te omorî aşa - se gîndea Matilda, sau Zoe, sau Aristiţa, sau Dora - ce e curtea pe lîngă miile de hectare de pămînt de lîngă baltă pe care le-ai moşteni - numai să dea Domnul să scape soră-ta, să te văd, te bucuri?" şi îşi pipăia enervată corsajul sau îşi privea inelele cu un gest maşinal. Căci era evident că Eleonora n-avea să lase nimic celorlalţi fraţi ai ei; toată lumea ştia asta; şi de altfel aceia erau atît de bogaţi, încît nu-i interesa.
Doamna Vorvoreanu îşi ştergea ochii fără lacrimi, se săruta rece cu Matilda şi pleca la Zoe sau la Zenaida, să înceapă iar. Adunase în ea atîta nelinişte, enervare, încordare mocnită şi frică descreierată şi tainică, încît cum intra într-un salon şi începea să se jelească, toată lumea se apropia de ea, devenea iritată, gata de ceartă, şi neavînd altă descărcare, începea să-i blesteme pe ţărani sau guvernul care nu era în stare să facă faţă evenimentelor.
Pînă seara durase această muncă grea şi înfrigurată a doamnei Vorvoreanu. Seara aflase că telefonul cu gara Salcia e întrerupt şi că nu sc mai poate comunica spre Dunăre cu nici o comună, astfel că probabil acolo răscoala era în toi. Păruse desperată, declarase că se duce pe jos. Cucoanele, milostive, se făcură că vor s-o oprească: „Vai, Eleno dragă, vino-ţi în fire, te porţi ca un copil!" şi şoptiseră între ele: „E adevărat că ţineau una la alta... Mai exagerează ea, dar ţinea la Eleonora... Pe cînd ăilalţii, Şerbănică Lascari, Sofia Şufană -vorba Elenei, săraca: şacali!"
Doamna Vorvoreanu dormi în noaptea aceea un somn greu, întrerupt de spaime, după care se trezi sfîrşită de oboseală. în cursul zilei trecute încetaseră ploile. O sună pe Viorica, îi porunci să deschidă jaluziile şi privi de pe pernă, cu ochii grei care o usturau, cerul posomorit. Lenevi în pat cu o cafea. Se gîndi să trimită după baba ţigancă pe care o ştia ea, să-i ghicească, dar pe urmă i se făcu frică, sc răzgîndi şi începu să-şi ghicească singură. Dar nu desluşi nimic în norii negri-cafenii de cafea care rămăseseră învolburaţi pe ceaşcă. îi era frică, de altfel, să priceapă şi lăsă ceaşca. în casă, Elvira cînta la pian. Cînta foarte frumos şi la orice oră cînd se plictisea, adică mai întotdeauna. Şi acuma dimineaţa, cînta nişte muzică nouă franţuzească, pe care doamna Vorvoreanu n-o cunoştea. Doamna Vorvoreanu renunţă, enervată, să mai tragă cu urechea şi să mai priceapă.
424
închise ochii şi zăcu într-o toropeală obositoare. în casă, muzica încetase. Doamna Vorvoreanu tresări din amorţire şi inima începu să-i bată nebuneşte. Prin fereastră se auzeau glasuri de afară, al Elvirei, al Vioricăi, al unui bărbat, glas ridicat şi înfruntător. Cît de mare şi voinică era doamna Vorvoreanu sări din pat, îşi îmbrăcă în goană un halat şi ieşi din cameră în antreu, apoi pe uşa ce da într-o latură a casei, cea mare din faţă fiind încuiată în zilele acestea nesigure.
Pe peronul cel mic, Elvira şi Viorica se certau cu un oltean. Era un flăcău scurt, spătos şi cu ceafa puternică. îşi turtise căciula peste ochi, astfel că îi rămăsese descoperită ceafa cu cîrlionţi negri şi lu-cioşi. îşi pusese cobiliţa pe jos; în coşuri avea lămîi şi portocale, cu care venise desigur din port, de la Dunăre, poate cu acelaşi tren cu care sosise doamna Vorvoreanu. Omul era supărat. Striga:
— Ce te tîrguieşti atîta, domnişoară? Ce, parcă multe portocale ai să mai mănînci? Ce vă scumpiţi atîta, parcă n-aţi avea bani, căcălăul pămîntului?
Elvira era palidă, furioasă, îi scăpărau ochii:
— Mişelule! Am să-ţi arăt eu ţie! ţipa ea tremurînd de necaz.
— Ce-o să-mi arăţi, domnişoară? întrebă rîzînd şiret olteanul şi se aplecă să-şi ridice cobiliţa cu coşurile. Elvira stătu o clipă fără să înţeleagă, apoi dădu buzna să intre în casă. în uşă se ciocni de doamna Vorvoreanu, care-o întrebă:
— Un' te duci aşa? Ce vrei?
— îmi iau cravaşa să-1 bat, gîfîi Elvira, luptîndu-se cu maică-sa să intre. Cînd în sfîrşit izbuti, căci maică-sa tremura toată de spaima ei fără pricină de adineauri, doamna Vorvoreanu mai avu timp să-1 audă pe oltean care le striga din poartă:
— Las' că bine vă face de vă taie şi vă dă foc! Să vă omoare pe toţi, să vă învăţaţi minte!
în casă, doamna Vorvoreanu o potoli pe Elvira, care era roşie ca focul şi vorbea repede, fără şir, că voise să mănînce portocale, şi omul era un hoţ care trebuia bătut şi dat pe mîna poliţiei şi avusese şi ea o poftă să mănînce portocale şi...
în clipa aceasta intră Viorica cu portocale în mîini. Zise:
— M-am luat după el, coniţă, şi tot mi-a dat, cît îi zisese domnişoara Elvira...
Doamna Vorvoreanu se întoarse şi intră în odaia ei să se îmbrace. Era obosită, greoaie, mîinile îi tremurau, se simţea prost. Pe cînd se
425
îmbrăca, se gîndi o clipă să renunţe să se mai ducă în oraş, pe la oameni, şi să mai dea spectacolul îngrijorării unei surori iubitoare. Dar se trezi numaidecît, limpede la minte şi hotărîtă: „Nu, nu se poate. Trebuie să duc treaba asta pînă la capăt." Şi ieşi în oraş pe jos, într-o blană veche de lutru cam roasă şi pe cap cu un şal negru de mătase brodată.
Se duse la Matilda Misirliu, a cărei casă era la doi paşi de Palatul administrativ şi de catedrală. Era o casă mare, albă, clădită trainic, cu un balconaş de fier ruginit la catul de sus. Era una din puţinele case boiereşti cu zid şi un gard cu grilaj de fier împrejurul curţii. De amîn-două laturile porţii grele, zăbrelite, în cîte o firidă în zid, pe o bancă de piatră, şezuseră pe vremuri arnăuţii de pază. Acum firidele erau goale, după cum era pustie şi uliţa şi piaţa mare. Doamna Vorvoreanu observă cu strîngere de inimă vreo douăzeci de soldaţi care băteau din călcîie şi se loveau cu palmele peste umeri să se încălzească, apoi suflau aburi albi, împrejurul cîtorva piramide de puşti cu baionetele puse.
Trase îndelung de sîrma clopoţelului, şi abia tîrziu veni un rîndaş să-i deschidă. O cunoştea şi-i zise sărut mîna.
— Cine e sus? îl întrebă doamna Vorvoreanu. E singură coniţa Matilda?
— Nu, coniţă, s-a adunat lume parc-ar fi seara, nu dimineaţa. Beau cafele şi aşteaptă să vie ţăranii, coniţă.
— Aşa, zise cu glasul schimbat doamna Vorvoreanu. Urcînd scările încerca să se stăpîneaseă şi apoi să întrebe cu nepăsare silită:
— Va să zică vin ţăranii?
— Da, coniţă, vreo zece mii cică sint, murmură omul rotind ochii în seina de mare taină. Doamna Vorvoreanu intră în salon, unde era întuneric. Numai o candelă ardea purpuriu sub o jumătate de perete acoperită cu icoane mari, mici, argintate, aurite, cu chipuri întunecate de Marii şi sfinţi. Altminteri era umbră deasă, şi lumina cenuşie a dimineţii posomorite de afară pătrundea cu greu prin perdelele abia întredeschise. Era şi fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. Sărutând cucoanele şi dînd din cap cu o demnitate îndurerată către bărbaţi, doamna Vorvoreanu recunoscu, în afară de Matilda Misirliu cu nasul ei coroiat, fălcile late şi gura cu buze subţiri şi reci, gătită ca totdeauna în mătăsuri grele cafenii, cîteva babe, rude de-ale Matildei. Erau toate în doliu, mărunte, cocoşate, stafidite şi stăteau prin
426
unghere de umbră ca nişte mormane de cîrpe negre. Mai era Zoe Izvoranu, înaltă, frumoasă, strălucitoare, fardată, şi Aristiţa Pre-torian, trecută, cuminte, casnică, fadă, ca o gogoaşă fără zahăr şi fără untdelemn. Iar printre bărbaţi era, spre uimirea noii venite, domnul Augustatos, prăbuşit într-un fotoliu, mut, gras, palid ca o lună văzută prin ceaţă; din cînd în cînd îşi ştergea fruntea de sudoare şi se uita la ceas. Lîngă el şedea colonelul Rusescu, răsucindu-şi mustăţile albe cu o mînă cu degetele lungi şi fine, şi vreo doi tineri, fii sau nepoţi ai babelor de prin colţuri.
—Ils sont devenus fous\ spunea Zoe Izvoranu, fîlfîindu-şi prin aer mîna fină cu degete prelungi. Au înnebunit, i-a molipsit exemplul îngrozitor al anarhiştilor acelora din Rusia... Sînt nebuni! Vor să le dăm pămîntul nostru muncit din greu, din moşi-strămoşi, agonisit cu trudă! Al nostru e, după toate legile din lume. Ei cu ce drept ni-1 cer, s'il vous plait *? Aş vrea să mi se spună. E o crimă! Sînt nedrepţi cu noi! Iar guvernul dumneavoastră lasă să se spulbere atîta avuţie a unor oameni nevinovaţi, fără să mişte un deget. V-am spus: toată lumea a înnebunit!
Şi-şi rezemă obosită capul minunat dar prea sulemenit, închizînd o clipă, ca dintr-o mare oboseală, ochii orientali pe care i-i ştia tot Bu-cureştiul. Răsufla iute, ca şi cum ea ar fi agonisit cu truda ei, chiar atunci, averile familiei ei care se întindeau spre dealuri cuprinzînd vreo zece sate. Aristiţa Pretorian clătină din cap mîhnită şi spuse plîngător:
— Parfaitement \ are dreptate Zoe...
Dindărătul perdelei de fum albăstrui de tutun, domnul Augustatos urmări mişcările răsuflării Zoei cu ochii deodată lucitori. Glasul muzical, răsfăţat, puţin cam lăbărţat, al Zoei lăsă un ecou îndelung în tăcere, în colţul lor, babele se mişcară şi scoaseră cîteva sunete uşoare şi nedesluşite, ca nişte grămezi de vechituri şi cîrpe negre prin care scotoceşte un şobolan.
Doamna Vorvoreanu ridică spre tavan ochii încercănaţi de nesomnul şi frămîntarea ultimelor zile. Tavanul fusese pictat pe la începutul veacului trecut, în chip de uriaş covor turcesc, cu toate firele, cu toţi
' Au înnebunit. 'Mă rog? 3 Chiar aşa.
427
ciucurii, roşu-purpuriu; dar acum se întunecase devreme. Doamna Vorvoreanu zise:
— Da, are dreptate Zoe... Ţăranii sînt ingraţi. Am fost pentru ei ca nişte părinţi, sîntem legaţi de ei şi ei de noi de zeci şi sute de ani. Şi acum vor să ne smulgă, să ne fure, să ne asasineze; şi de ce, mă rog? Ca să ne mai ia şi pămîntul? Al cui e pămîntul? Al lor? Ar trebui să ne sărute picioarele că-i lăsăm să muncească, să-şi cîştige şi ei o bucată de pîine! îi spuneam Eleonorei: „Lucrează-ţi moşia cu maşini, surioară, e mai ieftin, produce mai mult, nu mai ai litigii cu ţăranii". Ea, bună cum e, săraca, o ştiţi...
Şi începu să i se înece glasul. Căută iute în poşetă cu mîinile tre-murînde. O tulburare trecu prin penumbra salonului.
— ...îmi zicea: „Lasă - zice - să trăiască şi ei creştinii ăştia din sat pe lîngă curtea mea..." şi ei... şi ei... cine ştie ce-or fi făcut! Ah, ah, ah, iubita mea, surioara mea, decete-am lăsat?...
Glasul i se spărsese de tot; pînă la urmă, doamna Vorvoreanu izbucnise în hohote de plîns, cu batista pe faţă. Zoe Izvoranu sări, o îmbrăţişa, o mîngîie, vorbind pe nerăsuflate:
— Pauvre cherie \ nu mai plînge, c-ai s-o găseşti, ai s-o revezi, lasă, fii liniştită, o să fiţi iar fericite ca înainte...
Deodată se întrerupse şi, uitîndu-se mirată împrejur, întrebă cu glas uşor, limpede, lipsit de orice emoţie:
— Dar Elviriţa unde e? N-a venit cu tine?
— E acasă... oftă stins doamna Vorvoreanu, retrăgîndu-se în umbră şi cu batista la ochi. La ferestre domnii se făceau că sc uită afară cu o tulburare discretă. Matilda Misirliu, stăpîna casei, simţi că i sc urcă pe buze umbra unui surîs rece., faţă de arfa naivă a Zoei de-a întrerupe scenele de sentiment. Ca să uite de gîndul acesta şi să nu surîdă, zise:
— Sînt nişte animale, săracii, înapoiaţi... Ar trebui să-i luminăm... Să îe ţinem conferinţe..
— Conferinţe? Tu es foile, toi aussi \ Matildo dragă, izbucni Zoe şi-şi scutură cerceii sclipitori, căci purta giuvaere şi dimineaţa.
— Cînd îmi aduc aminte ce-am văzut în Sicilia, şi mai ales în Spania, cînd era Hariu ataşat acolo, nu pot să-ţi spun decît atît: ţăranii
1 Săraca de tine.
2 Ai înnebunit şi tu.
428
noştri sînt setrboşi că se mai plîng... Ar trebui bSfaţr cn-Wchrfr ca să-şi bage minţile în cap! Un point, c'est tout! Asta e!
Şi-i surise răpitor, fără motiv, domnului Augustatos, în ochii căruia recunoscuse o lucire ce-i era bine cunoscută. în colţul ei, doamna Vorvoreanu oftă adînc.
Se lăsă tăcere. Cu glasul său liniştit şi curtenitor, colonelul Ruses-cu zise:
— Facem un evartâ, Augustatos?
Augustatos mormăi două vorbe scurte turceşti, nu destul de încet ca să nu fie auzite şi de cucoane. Matilda Misirliu şi Zoe zîmbiră palid. în umbră, babele se mişcară foşnind ca de un vînt subit. Colonelul Rusescu mişcă nemulţumit mustăţile sub insultă, dar se uită peste umăr pe fereastră, ca şi cum el singur n-ar fi auzit. Augustatos era prea bogat ca să se poată supăra cineva pe el.
Se făcu iar linişte. Candela pîlpîia sub icoane. Lumina cenuşie a ferestrelor făcea să sticlească în peretele opus geamurile bibliotecii domnului Misirliu şi îndărătul lor se vedeau şirurile sinistre de volume groase de legi şi coduri, căci domnul Misirliu, deputat liberal, era jurist Nu practica; spunea însă că vrea să ştie să-şi apere moşiile, în tăcere începu să se desluşească şi să crească un murmur îndepărtat. La începui nimeni nu-1 luă în seamă, deşi era lucrul pc care-1 aşteptau toţi în tăcerea aceea sugrumată. Domnul Augustatos se ridică din fotoliul pe care-1 făcu să scîrţîie şi merse şovăind la fereastră. Privi afară şi se agăţă cu amîndouă mîinile de perdele, pe care le mototoli. Apoi le azvîrli de la sine. Candela pîipîi mai tare. Domnul Augustatos se întoarse, cu braţul întins către fereastră. Şoptea stins:
— Poftim... Poftim...
Se aşeză. Fotoliul scîrţîi. Domnul Augustatos îşi îngropa faţa în mîini şi începu să pîîngă scoţînd sunete ciudate, ca şi cum i-ar fi fost tare greaţă şi n-ar fi putut să verse.
Ceilalţi se îngrămădiră la ferestre, cu răsuflarea oprită. Zoe Izvoranu deschise gura să ţipe. Şi-o acoperi cu mîna fină şi prelungă, strălucitoare de inele.
Dincolo de piaţă, pe cele trei uliţe largi, se vedea înfiripîndu-se de departe mulţimea ţăranilor. Era o mişunare de siluete negre, mărunte, subţiri, care se adunau, se risipeau, se apropiau în pilcuri în neîncetată mişcare între ele. în mijlocul lor se ridica pata roşie a cîte unui
429
steag, sau, ca un muşuroi umblător, căruţe încărcate cu oameni, unii şi în picioare.
Firul de soldaţi întins de-a curmezişul pieţei părea subţire, gata oricînd să se rupă sau să se destrame. Stăteau cu spatele la Palatul administrativ şi la balconul casei Misirliilor, şir rar de mantale cenuşii şi de puşti subţiri şi lungi cu baionetele la ţevi. Prin faţa lor se plimbau procurorul Pretorian şi doi ofiţeri.
Dinspre Palatul administrativ se îndreptă către cordonul de soldaţi un grup de ofiţeri. în mijlocul lor, uşor de recunoscut, cu mîinile la spate, cu burta enormă înainte, cu mantaua descheiată fîlfîind şi cu sabia bătindu-i cizmele, se rostogolea ca un bulgăre negru colonelul Cilibia, comandantul garnizoanei. Vorbi o clipă cu procurorul, ges-ticulînd şi arătînd către ţăranii încă îndepărtaţi, al căror vuiet se auzea însă tot mai puternic. Apoi se întoarse către soldaţi. I se putea vedea bine faţa congestionată, înecată în grăsimea revărsată peste gulerul totdeauna descoperit, cu chipiul negru pe ceafă. Deschidea larg gura, răcnind din acea gaură neagră cuvinte care nu se auzeau, dar care puteau fi recunoscute după aerul umflat şi gol al vorbitorului: „Datorie... Ţară... Rege!" Şirul de soldaţi se mişcă uşor. Desigur că strigau ura, dar Cilibia îi privi nemulţumit: probabil că uralele fuseseră prea slabe. Mai răcni odată la ei, şi erau uşor de ghicit cuvintele: „încă o dată!" Soldaţii scoaseră urale ceva mai vajnice. Erau însă prea puţini ca rezultatul să fie mulţumitor. Colonelul Cilibia, cu ofiţerii săi după el, veni iute către poarta doamnei Misirliu. „Vin la mine - se gîndi Matilda Misirliu - cu atît mai bine: vom fi apărate." Şi continuă să privească îngrijorată, aproape sigură că erau pierduţi cu toţii, şirul prea rar al mantalelor cenuşii.
îl auziră pe Cilibia cum urcă zgomotos scările, zăngănind din pinteni şi din sabie. Intră înăuntru strigînd:
— Rezervişti! Ce vrei să fac cu ei? Mai mult nu se poate! îmi lasă două companii de rezervişti şi-mi cere să apăr oraşul! E nebun! Săru' mîna, coniţă Matilda...
Doamna Misirliu îi întinse mîna fără să se mişte de la fereastră.
— Să cer o cafea singur, sau dai dumneata poruncă? întrebă colonelul morocănos, asudat, vînăt la faţă.
— Cere dumneata, şopti doamna Misirliu, întorcîndu-se iar către priveliştea de afară. Zarva crescuse, se vedeau feţele ţăranilor palide în bulucul des de trupuri ca nişte grăunţe azvîrlite bogat pe glia nea-
430
gră. Li se auzea strigătul de mînie. Cîţiva se desprinseră din fruntea lor, învîrtind ciomege şi securi, năvăliră în goană către soldaţi. După ei se desprinseseră roiuri care soseau în fugă, strigînd. Dincoace procurorul le făcuse semne din braţe, apoi se trăsese cu ofiţerii îndărătul liniei de soldaţi. Din două mişcări mecanice, puştile se legă-nară. cu baionetele sclipind, şi se culcară în aer pe braţul trăgătorilor. Strigătul uriaş al mulţimii se umflă, crescu, străpuns deodată ca de multe ace subţiri, de o salvă de împuşcături. Năvala se opri scurt, gloata se înghesui în faţa baionetelor, bulucită, apoi se retrase pas cu pas, lăsînd în faţa soldaţilor un loc pustiu, curat, unde se vedea caidarîmul din pietre rotunde de rîu.
La auzul împuşcăturilor, colonelul Cilibia şi cu ofiţerii ceilalţi se repeziră la fereastră, urmaţi de domnul Augustatos. Cilibia strigă:
— Trag în aer! Au tras în aer, bestiile!
Augustatos se uită la piaţa ticsită de marca de trupuri pînă îa ţămiul fragil al ostaşilor, dincoace de ei cu desăvîrşire pustie. Gemu şi-1 luă pe Cilibia de piepţii mantalei cenuşii cu nasturi auriţi:
— Trădătorule! Trădătorule! Bei cafele! Ce cauţi aici? Laşule! Apără-ne dacă eşti militar! De-aia eşti plătit! Ieşi în piaţă! Dă ordin să tragă în plin!
Cilibia se înfuriase şi se apăra, congestionat, asudînd, stacojiu, încerca să scape din braţele scurte ale celuilalt munte de carne, livid însă şi ţipînd ascuţit. Ceilalţi îi despărţiră şi Cilibia se uita mirat, mînios şi deznădăjduit la Augustatos, care gîfîia şi plîngea cu sughiţuri, prăbuşit într-un fotoliu. Colonelul îşi descheie doi nasturi de la guler şi zise:
— Ce, domnule, eşti copil? Ho, nebunule!
Apoi se căută sub vestonul negru de uniformă şi-şi scoase de pe pîntec, de sub vestonul negru, ceasornicul gros de argint gravat cu o scenă dc vînătoare. Zise:
— Acum trebuie să pice şi ei... Acuşica... Să ne ţinem firea... Numai să reziste bestiile de rezervişti... Răduîescule! Du-te de lc spune să tragă în plin!
Afară răsuna arareori cîte o jumătate sau un sfert de salvă. Nimerii nu cădea pe caidarîmul cenuşiu. Mulţimea fierbea, clocotea, se în-vîrtejea în faţa ostaşilor a căror linie nu mai era dreaptă ci se retrăsese pe alocuri. Se vedea bine cum trag în aer; unii ţineau puştile drept în
SUS. . ,
431
Colonelul Cilibia se repezi la uşa balconului, o deschise şi aple-cîndu-se peste balustrada de fier ruginit, cu gulerul descheiat, răcni din răsputeri, ca să acopere strigătele şi împuşcăturile răzleţe dar necontenite:
— Trage în plin! Trage în plin!
Deodată un geam zbură în ţăndări. Cilibia se întoarse: fusese geamul uşii balconului. Cel de alături se găuri şi el, crăpat deodată în chip de stea. Cilibia năvăli îndărăt în salon, unde toată lumea se retrăsese de la fereastră. Avea în ochi o licărire deznădăjduită. Scoase iar ceasul, se uită la el şi murmură.
— Trebuiau să fie aici... La ora asta trebuiau...
Cucoanele plîngeau înăbuşit în salon. Doamna Vorvoreanu se strecură pînă la fereastră şi se uită, ascunzîndu-se după zid. Se gîndea triumfătoare: „Ăştia n-au iertat-o pe Eleonora..." Şi în acelaşi timp îi venea să rîdă, să rîdă, la gîndul că, totuşi, ce făcuse fusese în zadar, că răscoala era biruitoare, iar ei toţi pierduţi fără scăpare! Simţi o atingere în spate: era pîntecul lui Cilibia. Colonelul voia să se uite şi el, dar nu îndrăznea decît pe după umărul ei. Părea rătăcit şi-i curgea un fir de scuipat din colţul gurii. Murmură maşinal:
— Acuşi trebuie să vie... acuşi trebuie să vie...
— Cine? întrebă doamna Vorvoreanu.
Jos în piaţă soldaţii se trăgeau îndărăt, în dezordine. Deasupra mulţimii de ţărani se vînturau securile şi ciomegile. Un ofiţer alerga dindărătul ostaşilor, către casa doamnei Misirliu. Avea pe cap ceva ciudat; doamna Vorvoreanu îşi dădu abia după cîteva clipe seama că ofiţerul era cu capul gol şi plin de sînge, care-i curgea roşu peste păr şi peste faţă. Apoi îl auzi pe Cilibia:
— Acuşi trebuie să pice... acuşi...
— Cine trebuie să pice?
— Patru roşiori, doamnă... Acum un ceas am primit ştirea... Patru roşiori... Trebuie să fie în gară... da, în gară...
Cilibia vorbea parcă în vis, cu ochii la ce se petrecea în piaţă. La capătul cellalt, linia soldaţilor se topise în mulţime. Acolo nu mai exista. Doamna Vorvoreanu nu pricepea bine:
— Patru roşiori vine aici? Astăzi? Cilibia dădu din cap nălîng:
— Azi-dimineaţă... Dar o să fie prea tîrziu...
Din clipa aceasta doamna Vorvoreanu aşteptă cu o dorinţă, o voinţă, o sete cumplită să vie regimentul patru roşiori. Murmură:
-— Mişu... copilul meu... îngeraşul mamei... Vino şi scapă-mă... Scap-o pe mămica ta...
Căci Mişu, fiu-său, era locotenent în regimentul acela, pe care toată lumea îl ştia trimis în Moldova să potolească răscoalele de acolo. Acuma cea mai mică apropiere a şirului de mantale cenuşii către zidul casei i se părea o prăbuşire a ei în prăpastie, şi le şoptea ostaşilor vorbe aspre de îmbărbătare, apoi îi blestema văzîndu-i cu gurile puştilor îndreptate în sus şi lăsîndu-se împinşi îndărăt de piepturile ţăranilor. Acum le vedea bine feţele tuturora. Ale soldaţilor, cînd cîte o mişcare bruscă li le arăta, mustăţi cărunte, feţe de ţărani gospodari din judeţ. Pe ale ţăranilor le vedea mereu, şi le privea cu ură, ca şi cum ar fi vrut să le ţie minte toată viaţa, şi pe ele şi clipa aceasta de deznădejde ce părea a fi cea din urmă înainte de moarte.
Dedesubtul balconului zări un ofiţer în uniforma lui neagră, cu lampasuri roşii la pantaloni, dar cu capul gol. Alerga ca un animal, cu mişcări de manechin, de maşinărie. II fugărea o ceată de băieţandri zdrenţăroşi, în care doamna Vorvoreanu recunoscu chipuri şi ţoale pe care le văzuse prin mahalaua ţigănească a oraşului. Da, acesta era sfîrşitul.
Atunci pătrunse în piaţă, venind pe bulevardul gării, regimentul patru roşiori. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi şi stufăriş de picioare fine, pădure de gîturi încordate. Cei mai frumoşi cai din ţară veneau la pas, cu copitele făcînd un zgomot de grindină. Soldaţii se legănau în şa, în mantalele lor cenuşii, care lăsau să se vadă- cîte un colţ de tunică roşie cu brandenburguri şi pantaloni albi. Ţineau lăncile drepte şi steguleţele albe şi roşii atîrnau de vîrfurile de oţel, în aerul mort. Era unul din cele mai frumoase regimente ale armatei române, care venea acum în trap legănat şi spărgea cordonul de rezervişti. Unul din cele mai frumoase regimente din ţară, care defilase de multe ori pe Podul Mogoşoaiei prin faţa regelui - aidoma vreunui regiment de ulani din Brandenburg, pe care-1 admirase suveranul în tinereţe la el acasă - în aceeaşi ordine perfectă ca şi acum. între gulerele roşii şi colbacul de blană cu ciucure roşu şi aurării, feţele ostaşilor erau, ca şi la paradă, pămîntii, feţe de ţărani tineri. Dar făcuseră multă instrucţie, mîncaseră multe bătăi cu tesacul şi sabia prin manejurile mirosind a var, rumeguş de lemn şi
432
433
urină de cal. Ochii flăcăilor îşi pierduseră strălucirea, erau ochi morţi şi trişti, ca la parăzile de pe Podul Mogoşoaiei: şi de aceea acum gloata se risipea în faţa cailor şi lăncilor plecate. Escadroanele treceau prin piaţă şi intrau în uliţe, uneori la trap, în urmărirea fugarilor şi a ţipetelor lor de deznădejde. în piaţă nu mai rămăseseră decît cîţiva ofiţeri călări şi vreo douăzeci de morţi şi răniţi întinşi şi risipiţi pe caldarîmul cenuşiu, împunşi de lance sau călcaţi de cai. Unii se văietau sfîşietor. Morţii erau întinşi pe spate, loviţi în piept, şi priveau, cu ochi deschişi şi nemişcaţi, drept în sus. Lîngă ei, risipite de pietrele caldarîmului, erau furcile şi topoarele cu care săriseră în pieptul cailor.
Domnul Augustatos zise:
— Carte?
Şi-i privi întrebător pe colonelul Cilibia şi pe prefect care jucau împotriva lui. Cilibia avusese noroc toată noaptea. Acum, cu un şase de treflă în mînă, mai ceru o carte. îi veni un doi. Luă miza de pe masă. Prefectul în schimb pierduse iar şi se întunecă la faţă.
Jucau de vreo două ceasuri baccara în salonul luminat acum de candelabrul cel mare de cristal din mijlocul tavanului. Dincolo, dansa tineretul. Se auzea glasul lui Mişulică Vorvoreanu, care striga vesel:
— Auzi, mîrlanii, să^mi rănească bunătate de cai cu furcile! I-am căsăpit, să-i învăţ minte!
Dincoace, în faţa lui Augustatos care ţinea banca surîzînd, palid şi gras, ca o lună plină, Cilibia se ţinuse bine, dar prefectul pierduse mai mult decît putea plăti. Grămada de napoleoni din faţa lui Augustatos de la un timp nu mai crescuse; prefectul juca pe cuvînt; dar pierduse şi în felul ăsta. Nimeni nu ponta pe mîna lui, şi asta-1 enerva, îl tulbura, îl umilea, mai ales văzîndu-1 pe Cilibia liniştit şi rezistând şi la cîştig şi la pierdere cu acelaşi obraz apoplectic. Cucoanele jucau, discret, pe cartea lui Cilibia; iar Zoe Izvoranu şedea lîngă Augustatos, care ţinea banca, şi se prefăcea că nu simte cînd acesta îşi freacă genunchiul de al ei.
Prefectul îşi şterse fruntea şi zise:
— E cald, sau mi se pare mie? şi se uită bănuitor împrejur. I se păruse că zăreşte zîmbete ironice la cei din jur. „Adică mi se pare mie că e cald, fiindcă am pierdut..." Se înroşi şi-1 trecu un rînd de sudoare
434
gîndindu-se la suma pe care i-o datora lui Augustatos, afară de cît pierduse şi-i plătise pe masa de joc. Se uită cu coada ochiului la Cilibia, care părea violet la faţă din pricina negrului uniformei: Cilibia rîdea gros, scuturîndu-şi burta. îndărătul lui, pe un scaun, doamna Vorvoreanu îşi scutura părul ca griul copt, dar cu şuviţe cărunte, şi rîdea şi ea:
— Oamenii trupeşi au noroc, las' pe mine că ştiu eu, colonele, nu numai la cărţi...
— Mă vezi dumneata cu ochi buni, coniţă Eleno, că ai stat la sihăstrie acolo la ţară şi n-ai văzut om... zise mai încet Cilibia şi strînse imperceptibil pleoapele umflate de grăsime. Doamna Vorvoreanu îi surise arătîndu-şi dinţii, pe care-i ştia frumoşi, şi umezindu-şi buzele ca să strălucească. Cilibia o privi mai atent o clipă, apoi ridicînd sprîncenele negre şi stufoase îl întrebă pe prefect:
— Ei, ce? Nu-ţi ajunge atîta bătaie? Mai vrei?
— Mi-ajunge, zise prefectul, cu un rîs silit, bolnav... Mi-ajunge. Se ridicară de la masă, Augustatos îl luă de braţ pe Cilibia care-1
privi politicos, dar destul de rece şi-i zise:
— S-a decavat prefectul...
— Dar în schimb dumneata joci "ţâre, colonele, zise Augustatos cu admiraţie. Cilibia dădu din umeri şi nu zise nimic.
— Uite ce e - urmă Augustatos - ce? A, nu te uita la ei, rîd de noi că ne văd pe amîndoi aşa graşi, lasă-i să rîdă că sînt proşti... uite ce e: nu te-ai supărat pe mine pentru azi-dimineaţă? Mi-era frică, neică, de, nu oricine are curajul dumitale...
Cilibia se întoarse la el şi ridică tufişurile negre ale sprîncenelor, mirat. Zise:
— Ei, aş, n-ai văzut că făceam în pantaloni toţi? Păi atunci adevărat că frică ţi-a fost, domnule...
— Dar nu te-ai supărat? Uite: dacă te-ai supărat, eu îţi cer scuze.
— Vezi-ţi de treabă, domnule... Da, coniţă Eleno, vin acum, vorbim numaidecît.
— Uite ce e, colonele: nu se poate să trimiţi prima coloană pe la mine? Ţi-aş fi foarte recunoscător, ţi-aş mulţumi, mă-nţelegi...
Cilibia se uită la el mai mirat ca oricînd, cu o clipire de necaz în ochi-i mici, cenuşii:
— Lasă, vine şi a dumitale la rînd... toate la rîndul lor... Nu te grăbi... Ce, vrei să te întorci acolo? N-o să mai ai mare lucru ce
435
-vedea. •£"mai frumos aici la oraş, aseultă-mălpe mine. Şi-1 părăsi zîmbind batjocoritor. Augustatos dădu din umeri nemulţumit, apoi îl căută pe prefect. Acesta tocmai pleca.
— Uite ce e, neică - zise Augustatos - nu-ţi mai face atîta sînge rău; ai să-mi plăteşti datoria cînd o să fii plin de bani. Ce, sîntem între străini? Sînt om înţelegător.
Prefectul îi aruncă o privire umedă şi recunoscătoare, de cîine bătut pe care binevoieşti să-1 mîngîi.
— Nu ştii din ce ananghie mă scoţi, domnule Augustatos... Cum să-ţi mulţumesc?
— E, ce să-mi mai mulţumeşti, lasă... Uite dacă ai obţine să se trimită trupă chiar mîine la mine la moşie, mi-ai face mai mult decît dacă mi-ai plăti datoria de astă-seară. Aş vrea să-ncepem muncile de primăvară. Ei? Ce zici? Eu cred că atîta influenţă ai dumneata...
Prefectul trase paltonul pe mîneci, ajutat de un fecior. Se opri, îl scoase şi se întoarse în salon cu Augustatos după el. Toţi îşi dădură seama că prefectul se luminase la faţă şi părea uşor, nu ca un om bolnav, cum ieşise din salon. Pe cînd se apropia de ei, Cilibia îi făcu cu ochiul doamnei Vorvoreanu şi-i şopti:
— L-a montat grecul... Gata! Stai să vezi!
Şi clipi vesel, bătînd-o pe genunchi şi strîngînd-o tare. Doamna Vorvoreanu îşi umezi buzele şi rîse fermecător. Se gîndea: „Mîine plec. Trebuie să aflu cu urechile mele că s-a terminat cu ea. Să fiu liniştită. Dacă nu văd cu ochii mei tot, nu pot fi liniştită. Mîine trebuie să plec."
Prefectul zise:
— Am o chestie de slujbă cu tine, colonele... Ne scuzaţi, coniţă... Cu Elena era foarte rece şi trufaş, ca să-i plătească suferinţa vanităţii lui, cu cîteva seri înainte la conac. Cilibia răspunse:
— Lasă, discutăm cu dumneaei de faţă. Ce, sînt secrete? Nu e şi dînsa interesată?
— Cu averea lui Augustatos ce facem? întrebă prefectul Ştii că a dat pînă acum două telegrame la Bucureşti lui Manolache Şuţu?
— Ei şi?
— Trebuie salvat, domnule, e cel mai influent proprietar din judeţ!
— Văd că e, zise Cilibia, rîzînd batjocoritor, gras. Prefectul se făcu roşu şi întrebă:
436
— Vrei să binevoieşti a-mi spune ce linie de operaţiuni le-aţi fixat roşiorilor?
— Ţi-o spun şi pe a divizionului de artilerie care vine mîine, nenişorule, că tot aia e. întîi, cu trenul pînă la Salcia. Pe urmă, pe linia Vădastra, Vladomira, pînă la Dunăre.
— Aha, va să zică pe la dumnealor, zise prefectul arătînd-o pe doamna Vorvoreanu.
— Da, şi pe la prinţul. Acolo sînt ăi mai îndîrjiţi. Ei, eşti lămurit? Vrei s-o schimbi?! E impusă de motive strategice, puiule!
Şi se întoarse către doamna Vorvoreanu zicînd:
— Va să zică aşa, coniţă... Poimîine dimineaţă cel mai tîrziu, vă dau trăsura mea şi o patrulă de călăraşi, şi la prînz sînteţi acolo...
Prefectul, căruia Cilibia îi întorsese spatele, se ridică şi se întoarse la Augustatos, care-1 aştepta prefăcîndu-se că se uită pe fereastră în piaţă. îi spuse neizbînda sa. Augustatos tăcu o vreme, cu ochii la focurile aprinse în piaţă de roşiori. Apoi se întoarse încet către prefect, îl măsură din cap pînă în picioare cu răceală şi dispreţ şi-i zise:
— Uite, neicuşorule: să nu te mai văd în ochi, că mi-e greaţă de dumneata. Te iert de datorie, ca să nu te mai văd. La amînarea porcului de Cilibia mă resemnez, că pînă să telegrafiez la Bucureşti şi-i vine lui ordin, tot prea tîrziu e. Dar de vină eşti de fapt, dumneata, fiindcă eşti un ...căcios; şi am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. Te-am salutat!
Şi-i întoarse spatele. Prefectul ieşi din salon ca în vis. Pe scări se împiedică, gata să cadă. Ajuns afară, se izbi într-un grup de oameni.
— Cine e? strigă unul şi-1 lumină cu felinarul în ochi.
— A, să trăiţi, don' prefect! Era un poliţai cu cîţiva soldaţi.
— Ce faceţi aici? întrebă prefectul maşinal, cu glasul stins.
— îi cărăm din piaţă, să trăiţi.
— Pe cine îi căraţi?
— Pe morţi, să trăiţi, pe ţărani.
— Şi unde-i duceţi?
— în curte la catrindală, să trăiţi.
— Aşa, în curte la... da, bine, murmură prefectul şi se depărta cu gîndul la soarta care-1 aştepta. Poliţaiul, în urmă, zise:
437
— Bagă de seamă, nu-1 scăpa pe jos, măi... Ce, ţi-e greu? Că doar nu sînt grei, sînt uşori, că au venit nemîncaţi...
VII
1^ n după-amiaza zilei următoare, patru oameni umblau repede pe cîmp, apropiindu-se de Vladomira: Rizea, Marinică, Uracu şi cu fi-său Alisandru. Pe Rizea îl chinuia piciorul, parc-ar fi avut o dihanie cu dinţi ascuţiţi ce i se ura prin miezul osului coapsei şi-i muşca măduva. Faţa i se brăzdase adînc de întristare. Se sprijinea cît putea de Alisandru al lui Uracu. Băieţandrul umbla gîfîind sub greutatea braţului lui Rizea, dar nu zicea nimic. Dormiseră pe la oameni în Reviga şi totuşi erau plini de frunze putrezite, ude, şi de noroi, căci adesea trebuiseră să se lipească de pămînt în vreun tufiş pentru a scăpa de urmărire. Uracu umbla tăcut, mai înnegrit de ură ca niciodată. Din toţi, el singur nu aruncase unealta pe care o luase cu sine; păstrase ascunsă sub cojoc securea grea pe care nu o întrebuinţase la oraş niciodată. Iar Marinică umbla cel mai uşor şi mai repede, cu picioarele goale prin noroiul greu al cîmpiei nesemănate şi cu ochii în zare. El era cel mai liniştit dintre ei şi din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi şi trandafirii ca nişte meri înfloriţi plutind fără trunchi în văzduh. Se zăreau undeva departe bălţi strălucind, şi ţîşneau către ele prin spărturile norilor fîşii piezişe de soare. Vîntul era statornic dar uşor, astfel încît nu fura zgomotele primejdioase; dar totuşi îi neliniştea pe fugari şi se uitau mai des în partea încotro bătea el.
Prin văzduhul curat şi care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită şi statornică de aripi şi ţipătul raţelor sălbatice care se duceau să doarmă pe Dunăre. Fugarii se uitară în sus şi zăriră umbrele negre ale păsărilor cum treceau ca săgeata, înţepînd asfinţitul cu unghiul lor ascuţit.
Rizea vorbea adesea în tot timpul fugii, cam fără şir, tulburat, dar mereu despre aceleaşi lucruri, ca şi cum ar fi fost singur. Ceilalţi îl ascultau şi mergeau înainte cu el, fără să răspundă, fără să zică nimic. Vorbea acuma, din mers, pe nerăsuflate:
— Ne-am socotit, fraţilor, dar nu ne-am socotit bine... Nu, altfel trebuia să facem, uite, cum ziceau creştinii ăia din gară, meseriaşii
438,
ăia, că ei ştiu mai bine rosturile... după vorbele lor trebuia să ne luăm, că noi credeam că sîntem deştepţi, iar cînd am crescut şi ne-am văzut umbra pe zid ne-am speriat ce mari sîntem... Da' iote c-am dat greş, ş-acum mulţi or să piară de mîna ciocoilor...
— Tot bine e, zise gros Uracu. Măcar acum au văzut că nu mai răbdăm să suferim orice ne-ar face...
— Proastă mîngîiere, nea Ioane... Asta voiam noi? Asta voiai, zi?
— Ce-am voit eu, n-am putut face... mormăi întunecat Uracu. Dar mai e vreme, nu s-a terminat...
— Nu, nu s-a terminat, zise Rizea. La toamnă iar începem, şi atunci trebuie vorbit cu care sînt luaţi la militărie să nu se mai în-tîmple ce s-a întîmplat... Şi dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, şi tot trebuie să se termine o dată... Auzi, Ali-sandre? Chiar dacă eu sau tat'tu n-om mai fi... Auzi?
Băiatul dădu din cap fără un cuvînt.
Rizea se strîmbă de durerea care-1 chinuia la picior. Dar nu numai de durere strîngea braţul lui Alisandru, ci fiindcă vorbea mereu:
— Auzi, pe care s-or da după ciocoi să le fie slugi şi să-i spuie pe alţii care au fost la răscoală, să-i bateţi noaptea... să le puneţi foc... şi dac-or ieşi la muncă să are pămînt ciocoiesc, după învoielile ciocoiului, să le puneţi şi ălora foc la paie, la coşare!
— Le punem, zise băieţandrul. Da' dumneata ce vorbeşti aşa, ce, n-ai să fii cu noi împreună?
Rizea nu răspunse nimic. Mai merse o bucată de drum şi întrebă:
— Da' Iordache mai trăieşte? Uracu dădu din cap:
— L-au călcat caii, că veneau în urma lui în goana mare, şi el cum s-a întors cu toporul la ei, l-au răsturnat şi l-au zdrobit de tot...
— Săracu Iordache, zise Rizea şi tăcu multă vreme. Se apropiau de şoseaua noroioasă şi pustie. în dreapta se lungea un petic mare de pădure. Nu ştia ce vine dincolo de pădure, pe şosea. Iar împrejur, dindărătul zării, se rostogolea bubuit de tun, ca o furtună îndepărtată.
— Eu nu mai pot, gemu Rizea. Voi duceţi-vă înainte... Eu rămîn aici.
Uracu zise:
— Hai că te iau în spinare...
439
— Nu, du-te, nea Ioane, şi lasă-mă liniştit acilea... Du-te, Ali-sandre, nu mai sta, că de ce staţi, de-aia vă băgaţi în primejdie... Du-te, măi Marinică.
Şedea pe pămînt, gemea şi le făcea semn cu mîna să plece. Uracu şi cu fiu-său se uitau la el, în cumpănă. Marinică le zise:
— Las' că stau eu cu el... Voi vedeţi-vă de drum...
Se aşeză pe vine lîngă Rizea şi-şi răsuci o ţigară. Siluete stinghere pe cîmpul pustiu, ceilalţi doi se pierdeau repede către pădure.
Intr-un tîrziu, Rizea se opinti să se ridice şi Marinică îl ajută. Apoi merseră împreună, încet, spre pădurea aceea. Rizea zise:
— Pe ăia din Dobrunu şi care or mai fi fost, i-ai dus la oraş, zi? I-ai dus, că te-am văzut.
Marinică tăcea.
— Le-ai spus cum că e ordin de la regele, ai? Le-ai spus, altfel nu se poate... Şi lor le-ai spus ca nouă...
îşi arătă măselele într-un rîs tăcut, cu faţa schimonosită din cînd în cînd de junghiurile durerii. Marinică tăcea şi-1 ajuta să meargă. Rizea vorbi iar:
— Nu te-ai gîndit ce o fi dacă regele nu e mort...
— Ba, m-am gîndit, murmură Marinică, şi apoi tăcură amîndoi. Rizea oftă:
— N-a fost bine cum am făcut... Noi nu ne pricepem de capul nostru, ei sînt putini...
Ajungeau pe marginea pădurii. Lui Marinică i se păru că aude glasuri:
— St! auzi? Ia ascultă.
— .. .dar las' că vine ea o dată, o vreme, zicea Rizea. Se întrerupse şi ascultă. Se culcară amîndoi într-o adîncitură, în noroi şi pe frunze şi ierburi înnegrite de-ale toamnei trecute. Se culcară cu obrazul şi urechea la pămînt şi auziră tropot greu de cai sau de oameni. „Uracu o fi scăpat cu băiatul? Din noi trebuie neapărat să scape careva... Să râmîie mai departe..." se gîndea Rizea simţind în nări mirosul de pămînt umed şi de verdeaţă care iese din sămînţă. Dacă întorcea capul puţin, putea vedea coroanele copacilor, negre şi desfrunzite, ca un păienjeniş pe cerul albastru-cenuşiu. Şi din pădure părea că iese tropotul greu, înăbuşit. Se uită la Marinică. Li se întîlniră ochii. Tăceau amîndoi şi ascultau zvonul de paşi nenumăraţi, care parcă
440
venea şi de pe şosea, şi de pe cîmp, şi din pădure, greu, apăsat, tropot de paşi de jur împrejur.
VIII
1*^ nainte de a pleca la conac, doamna Vorvoreanu se duse la biserică, la Sfinţii împăraţi, cea mai apropiată de casa ei. Se îmbrăcase simplu de tot, ca să treacă neobservată. Se opri o clipă în stradă, se uită împrejur: nu era nimeni s-o vadă. Intră în biserica albă cu turla de tablă ruginită. înăuntru, în frig şi tăcere, catapeteasma sclipea din zecile ei de icoane înşiruite şi îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur şi argint. Mirosul de tămîie, de smirnă şi de luminare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu; dar de data aceasta îl îndură şi-1 uită chiar. Se duse şi sărută icoanele sfinţilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena, aprinse luminare pentru rugăciunea ei, aprinse luminare pentru morţi şi se rugă multă vreme în genunchi, pînă ce începură s-o doară. Alături de ea, o femeie bătrîna bătea metanii.
„Doamne-dumnezeul meu - se ruga doamna Vorvoreanu - dă-mi, Doamne, liniştea, fă s-o găsesc pe Eleonora liniştită în pămînt, iar sufletul ei la tine, că tare m-a mai tulburat cu răutatea şi nebunia ei, şi m-a ţinut în veşnică ispită cu avuţiile ei, şi n-aş fi făcut ce-am făcut, dar tot ea a fost de vină, că voiam s-o urc în trăsură şi s-a smuls să-şi vadă de ale ei, şi m-a dus în ispită fără voia mea. Şi gîndeşte-te, Doamne, că pentru mine nimic nu mi-a trebuit şi că tot ce fac e pentru copii. Ajută-mă, sprijină-mă, dă-mi liniştea; izbăveşte-o şi pe ea de suferinţele ei, fă s-o găsesc împăcată şi liniştită în pămînt; iar dacă greşesc cu ceva şi am făcut rău, pe mine pedepseşte-mă, pe copii iar-tă-i; numai pe mine să mă pedepseşti."
Se ridică greu, cu genunchii înţepeniţi, dădu preotului bani să citească un acatist pentru îndepărtarea duşmanilor şi făcu milostenie ologului din uşa bisericii.
Acasă o aştepta trăsura, cu Elvira, cu Mişu călare şi o patrulă de roşiori din escadronul lui Mişu. Porniră, într-o dimineaţă cu soare mult, şi în care pe crengile copacilor apărea pecinginea verde a viitoarelor frunze şi mlădiţe noi.
441
în tot timpul drumului, doamna Vorvoreanu tăcu, fără să se uite împrejur. Se gîndea: „Temerile mele sînt prosteşti. Nu mai trăieşte şi n-am decît să iau cunoştinţă de ce s-a întîmplat... Numai de n-o fi lăsat vreun testament făcut împotriva mea... Dar în noaptea aceea n-a avut desigur nici gîndul, nici timpul să facă unul, iar dacă a făcut înainte unul, atunci n-avea de ce să-1 facă împotriva mea - numai din răutate? Nu se poate: dovadă medalionul cu portretul şi bucla de păr..."
Elvira se uita adesea cercetător la maică-sa, şi era la fel de tăcută. Iar Mişu, deşi la început fusese vorbăreţ şi vesel, amuţi curînd. Căci treceau prin sate în care copiii fugeau îngroziţi în casă cînd zăreau de departe trăsura şi călăreţii pe şosea. Nimeni nu apărea în prag, tindele erau pustii, ferestrele oarbe. Departe pe cîmpie se auzea încă tunul. Aici se vedeau doar urmele lui, case dărîmate, la Vladomira chiar turla bisericii ruptă. într-un loc văzură în marginea satului un şir lung de oameni după nişte coşciuge cu preot în frunte, dar trecură repede şi-i lăsară în urmă. Dacă-i prindeau în curţi, oamenii îşi vedeau de treabă fără să ridice capul, fără să se uite la trăsură, nici la cei din ea, nici la ostaşi. Mişu Vorvoreanu îşi bătea cizma cu cravaşa şi se făcuse palid:
— De ce nu-şi scot căciula din cap, bestiile? zicea el, şi se pregătea să izbească în primul ţăran întîlnit care nu-i făcea o plecăciune destul de adîncă.
La Vladomira găsiră curtea arsă şi slugile rămase, care-şi făceau un fel de bordei, să le adăpostească la vară. Povesteau istoria cumplită care se întîmplase cu domnul Alexiu şi cu domnul Ivancea. Nu aveau veşti de la prinţul. Iar despre coana Eleonora ce ştiau? Oamenilor le alunecau ochii în dreapta şi-n stînga, apoi răspundeau, codin-du-se, că ei au auzit că s-a prăpădit...
Doamna Vorvoreanu trebuia să-şi facă silă mare ca să nu surîdă de bucurie. Da, totul mergea bine, cum se aşteptase ea. Putea fi liniştită.
Pe amîndouă laturile şoselei, ogoarele stăteau nearate şi începeau să prindă pe deasupra un abur verde: creştea iarba.
La Vădastra găsiră un post al regimentului de roşiori. Mişu se aplecă peste şa şi-1 întrebă pe căprarul comandant al postului:
— De ce nu ară ăştia, mă?
— Nu vor, să trăiţi, zise liniştit omul, uitîndu-se în altă parte. Adăugă:
— Dacă nu-i pămîntullor...
— Ce vorbeşti acolo? întrebă Mişu ameninţător. Ce-ai zis?
— Păi n-au cu cine face învoielile, că arendaşii de p-aici sînt morţi, don' locotenent... iar cu cucoana să se învoiască nu pot, că e bolnavă...
Urmă o clipă de tăcere. Apoi răsună din trăsură o voce rece, ciudată:
— Care cucoană?
Era vocea doamnei Vorvoreanu.
— Nu ştiu nici eu, n-am văzut-o... care are moşiile astea toate... Doamna Vorvoreanu se uită bine la căprar. Era subţire, cu ochi
catifelaţi ca de femeie. Părea dezgheţat. îl întrebă:
— E bolnavă? Va să zică mai trăieşte? Omul făcu ochii mari, uimit şi nedumerit.
— Nu ştiu, coniţă. Eu aşa am înţeles...
— N-ai înţeles greşit? N-a murit? Căprarul se uită la ea fără să răspundă. Tăcea.
— Mînă! îi strigă doamna Vorvoreanu vizitiului. Trăsura porni iar. Doamna Vorvoreanu murmură:
— Imposibil! Elvira tăcea.
Cînd văzură conacul ars, curtea părăsită, hambarele arse şi ele, doamna Vorvoreanu murmură:
— N-a priceput el... Era un tîmpit.
Odăile slugilor erau neatinse de foc, dar goale. Cele două cucoane se urcară în trăsură şi porniră iar. Mişu o luase înainte către sat. îl găsiră în faţa primăriei, în uliţa pustie. îl ţinea de gît pe învăţătorul satului, îl scutura şi striga la el:
— Tu eşti răspunzător de moartea mătuşi-mi, nemernicule! Rostul tău era să-i luminezi, să-i creşti cuminţi şi ascultători, să-i înfrînezi! în genunchi, mizerabile!
Cu o mînă îl ţinea de gît, iar cu cealaltă îl plesnea cu palma şi cu dosul mîinii peste faţă. învăţătorul bolborosea mereu ceva, cu gura astupată de palme. Deodată Mişu se dădu îndărăt, scotocindu-şi tocul revolverului. Era verde la faţă, schimonosit, cu mustăcioara blondă tremurînd peste buzele prea roşii, moi şi fără voinţă într-un obraz prea palid. învăţătorul lipise mîinile rugător, gata să-i cadă în genunchi. Mişu sc dădu doi paşi îndărăt ca să aibă unde să întindă pistolul. în
442
443
clipa aceasta îşi încurcă pintenii în sabie, se clătină cu ochii holbaţi şi se prăbuşi cu pantalonii albi în noroiul uliţei. Se ridică tremurînd de emoţie. Forma şezutului îi era întipărită cu mîl pe fundul pantalonilor cu lampasuri roşii. Mîinile de asemeni îi erau pline de humă cleioasă, învăţătorul striga jalnic:
— Am scăpat-o pe coana Eleonora! Vă spun c-am scăpat-o!
Pe uliţă trecea o patrulă de călăraşi. De şaua fiecăruia erau legate patru-cinci frînghii lungi, iar capetele lor erau înnodate în jurul mîi-nilor a tot atîţia ţărani. Aveau hainele rupte, erau obosiţi, bărboşi, cu capetele goale, cu mîinile umflate de strînsoarea frînghiilor, şi umblau pe jos în urma cailor. Doamna Vorvoreanu nu se uită nici o clipă la ei. întrebă cu glas tăios, ager:
— Ce-ai făcut? Mişule, lasă-1! Spune, omule: ce-ai făcut?
Şi atunci învăţătorul le povesti cum Eleonora rătăcise noaptea prin sat, cum o adăpostiseră, el şi cu nevastă-sa, cum o îngrijiseră, căci fusese bolnavă, cum era bolnavă şi slabă şi acuma...
Prizonierii legaţi cu funii treceau mereu pe uliţe, prin noroiul în care plescăiau copitele cailor. Doamna Vorvoreanu îi privi de data aceasta îndelung. Apoi se-ntoarse către învăţător, îl privi o clipă şi-1 întrebă:
— E bolnavă rău, nu-i aşa?
învăţătorul crezînd că e cazul să-şi facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: Nu, nu era chiar aşa de bolnavă... Dar amuţi, înfricoşat, sub privirea de gheaţă a ochilor doamnei Vorvoreanu. Stătea înlemnit, neştiind ce să facă, în vreme ce ea se gîndea adînc. Din pivniţa primăriei se auzeau lovituri înăbuşite, gemete, strigăte: „Nu da! Nu da!"
— Şi unde e acum? întrebă doamna Vorvoreanu privindu-1 rece şi duşmănos pe învăţător. Acesta zise:
— E la mine acasă, coniţă... Are grijă nevastă-mea de dumneaei...
— Să mergem, zise doamna Vorvoreanu şi se dădu jos din trăsură cu mişcări neobişnuit de greoaie şi obosite, ridicîndu-şi puţin poalele rochiei cu amîndouă mîinile. Elvira o urmă, cu ochii iarăşi strălucitori şi pîndind-o, iscodindu-i faţa. Iar în urma lor umbla Mişu, stînjenit şi umilit, ca şi cum cele de pe turul pantalonilor albi cu brandenburguri negre s-ar fi aflat pe dinăuntru. învăţătorul o luă înainte, ca să le arate drumul. Doamna Vorvoreanu nu-i dădu nici o atenţie. Elvira, însă, deşi concentrată asupra aşteptării revederii cu tanti Eleonora, observă totuşi obrajii umflaţi şi urechile vinete ale învăţătorului, căruia îi
444
-curgea un firişor imperceptibil de sînge pe faţă, de unde-1 zgîriase inelul masiv pe care Mişu îl purta la degetul cel mic. învăţătorul era înjosit, cu ochii înlăcrimaţi, cu gura strîmbată, parc-ar fi vrut să plîngă. O luă înainte şi Elvira nu-i mai văzu decît urechile congestionate, capul înfundat în umeri, spinarea încovoiată, felul descurajat în care-i atîrnau braţele şi mîinile, ca moarte.
în tinda casei, învăţătorul se întoarse şi întrebă încovoiat, aproape în şoaptă, temător, ca un om care ştie că cea mai nevinovată întrebare îi poate atrage mînia stăpînilor, pedeapsa şi bătaia, dar totuşi spera că extrema umilinţă a întrebării însăşi îl va salva:
— Doriţi chiar să intraţi?
Doamna Vorvoreanu nu-1 luă în seamă. îl dădu la o parte şi intră. După ea, Elvira. Mişu rămase în uşă, evitind să se uite la învăţător şi reîncepînd să fiarbă de ruşinea care i se întimplase. învăţătorul simţi că se apropie iar primejdia, poate chiar moartea, şi se depărta în vîr-ful picioarelor cîţiva paşi.
înăuntru era o odaie cu tavanul de bîme spoite de mult, ca şi pereţii. Varul îngălbenise, se afumase, se cojise. Două scoarţe pe pereţi, icoane într-un colţ, cu o mînă de busuioc agăţată pe ele.
Nevasta învăţătorului, într-o fustă cenuşie pînă în pămînt (nu ca tărăncile, cu fuste mici pînă-n glezne) şi cu o bluză de borangic din care-i ieşeau braţele slabe, sări în picioare de pe patul pe care şedea şi dădu să spună „sărut mîna" dar se stăpîni şi zise:
— Bună ziua, doamnă, bună ziua, domnişoară...
îşi pierdu cumpătul şi voi să vorbească ceva pe nerăsuflate, căci deşi se aştepta de cîteva zile la sosirea doamnei Vorvoreanu, aceasta apăruse aşa, deodată, ca picată din cer. Amuţi, însă, căci acuma vorbea numai doamna Vorvoreanu.
Doamna Vorvoreanu rămăsese întîi împietrită. Eleonora şedea tot pe pat. Nevasta învăţătorului şezuse lîngă Eleonora, supraveghind-o ca pe un copil şi ţinînd un şerveţel murdar pe care-1 scăpase din mînă la intrarea doamnei Vorvoreanu.
Eleonora mînca mămăligă cu lapte. Copiii învăţătorului şedeau pe scăunaşe cu trei picioare şi mîncau şi ei mămăliga cu lapte, cu ochii nedezlipiţi de la ea. Morfolea din gingii, laptele îi curgea din colţurile gurii, se aduna în bărbie, de unde pica iar în blidul de pămînt, lăsînd pe faţa Eleonorei fărîmituri mici de mămăligă nemestecată. Eleonora privea în gol. Era îmbrăcată tot cu halatul ei, peste care nevasta în-
445
văţătorului îi pusese două fuste vechi şi o scurteică de catifea tocită. îi legase şi părul într-o basma neagră lucitoare şi o spălase pe faţă cu un capăt de prosop muiat în apă. Părea întinerită, palidă, dar foarte plăpîndă; iar ochii aţintiţi în gol erau mai mult ca oricînd morţi, fără adîncime.
Doamna Vorvoreanu biruise prima clipă de împietrire şi dăduse buzna la ea rostind, tare:
— Eleonora! Surioara mea dragă! Iubita mea!
O strînse în braţe, o copleşea cu sărutări. încerca pe cît posibil s-o sărute pe basmaua neagră lucioasă, nu pe faţă. Simţea că dacă o sărută fie chiar şi măcar pe frunte, are să-i vie rău. O simţea pe Eleonora că i se zbate în braţe, plăpîndă ca şi cum ar fi fost făcută din fire de pai, din oscioare de pui, din ceva foarte uşor de sfărîmat, şi acest lucru de asemenea îi făcea rău. îi venea cu leşin de la inimă şi de la stomac. Şi i se păru că Eleonora miroase. Ţinîndu-şi răsuflarea, se despărţi de ea şi se dădu îndărăt un pas. Blidul căzuse pe jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut şi pătase poalele Eleonorei şi rochia doamnei Vorvoreanu. Eleonora făcuse o mişcare slabă, apărîndu-şi faţa cu colul ridicat, apoi se împotrivise sărutărilor şi îmbrăţişărilor. Acuma o privea pe soră-sa cu ochii rotunzi de orătanie. Zise cu glas ruginit îniorcîndu-se către nevasta învăţătorului:
— Mai dă-mi de mîncare. Mi-a vărsat mîncarea.
Nevasta învăţătorului dispăru din odaie. Doamna Vorvoreanu se uită nervos la ea, apoi iute la Elvira. „Va să zică nu vrea să mă recunoască? Sau s-a ramolit? Sau nu vrea să vorbească cu mine?" Zise mîngîietor:
— Surioară! Eleonoro! Nu mă mai cunoşti?
Şi se aşeză lîngă ea. Eleonora nici n-o privi. Aştepta cu vădită încordare să intre cineva pe uşă şi se lumină la faţă văzînd-o pe nevasta învăţătorului cu alt blid de mîncare. Pe cînd mînca lacom şi neputincios, doamna Vorvoreanu se gîndea: „A dat în mintea copiilor", întrebă:
— Nu recunoaşte lumea?
— Ba da, doamnă, murmură nevasta învăţătorului. Pe noi ne cunoaşte...
— Şi pe tine te cunosc, zise Eleonora întorcîndu-se o clipă către doamna Vorvoreanu, apoi mîncă mai departe. Copiii începură să rîdă uşor, înfundat. Doamna Vorvoreanu păli. Şopti furioasă:
446
— Ia copiii de aici, te rog!
Speriată, nevasta învăţătorului duse copiii în tindă. în tindă se auzea bubuitul înăbuşit al tunurilor, undeva departe, pe unde ardeau acuma ruinele satelor răsculate. Dar femeia se obişnuise de două zile cu sunetul acesta şi era prea neliniştită de prezenţa cucoanelor în casă, a ofiţerului în tindă, a călăraşilor în ogradă şi în uliţă împrejurul trăsurii. Voi să se întoarcă în casă, dar Elvira îi ieşi în cale. Era prea frumoasă, cu părul negru strălucitor strîns numai cîrlionţi, împrejurul capului, ochii verzi, şi o rochie de călătorie de catifea de un verde foarte închis. Murmură:
— Lasă-ne puţin singure... Nu e aer înăuntru...
Apoi se întoarse şi se aşeză pe pat lîngă tanti Eleonora. De partea cealaltă, doamna Vorvoreanu îi spunea Eleonorei:
— Tu nici nu ştii cît am suferit cînd te-am lăsat singură... adică vreau să spun: după aceea. Cînd mi-am dat seama de ce se înfîmplă. Căci nu ştiam. Nu puteam să ştiu. De unde să fi ştiut? Ţii minte ce spuneai şi tu, de ne convinseseşi: nu se mişcă ţăranii...
— Pe mine mă respectă, zise Eleonora.
Doamna Vorvoreanu şi Elvira se priviră o clipă. Apoi cea dintîi reîncepu:
— Sigur că te respectă! Toată lumea te respectă. Şi noi te respectăm - şi te iubim.
— Ce zici? întrebă Eleonora, cu privirea în gol. Cum ziseşi? Doamna Vorvoreanu se roşi şi repetă:
— Că noi te respectăm şi te iubim... Ce, vrei să spui că nu e adevărat? Tu ştii cum te iubim noi.
— Ştiu eu, ştiu eu... zise Eleonora moţăind. Ştiu eu, dar nu pricepusem ce ziseşi... Şi tu în loc să-mi spui, mă iei cu altele. Aşa făceai şi cînd erai mică şi te prindeam cu vreo minciună. Te iubeam: nu te băteam. Ar fi trebuit să te bat. Cu nuiaua, dimineaţa şi seara.
— Da... zise doamna Vorvoreanu şi zîmbi rece, cu o luminiţă în ochii ei frumoşi, verzi. Dar mă băteai. Nu-ţi aduci tu aminte. îmi trăgeai palme de-mi venea ameţeală. Eleonora n-o asculta. întrebă:
— Unde s-a dus? Unde e? Să vie încoace.
— Cine, dragă? întrebă doamna Vorvoreanu, blînd.
— Constantina... Femeia asta de aici.
—A, nevasta învăţătorului. Are treabă şi ea prin casă, prin curte...
— Mereu mă lasă singură...
447
— Ce, eşti singură? Eşti cu noi. O să stăm mereu cu tine, ca înainte, o să-ţi povestim ce mai e pe la oraş...
— O să jucăm tabinet, ecarfe, zise şi Elvira din partea cealaltă. Eleonora se întoarse către ea şi o-ntrebă:
— Dar banii mi i-ai adus îndărăt?
— Care bani, tanti? întrebă Elvira. Uitase cu totul de jocul de cărţi şi se gîndea la moştenire.
— Banii pe care mi-i datorai... Mulţi bani. Ai pierdut mulp bani! cîrîi Eleonora privind în gol.
— Cine, tanti, eu! Nu mai ţin minte... Dacă spui dumneata, aşa trebuie să fie...
— Da, da, da! Eu să şui că ţin minte bine. îmi aduc aminte! Perfect îmi aduc aminte!
îi vorbea cu un aer convingător doamnei Vorvoreanu. Aceasta schimbă o nouă privire cu Elvira. Doamna Vorvoreanu întrebă blînd, moale:
— Dar de testamentul ăla îţi aduci aminte? ■— Care testament? cîrîi Eleonora.
— Ăla pe care l-ai făcut tu... Unde ai scris cui îi laşi averea, cum o împărţi...
— Tu ştii ce vorbeşti... mormăi Eleonora dînd din umerii plăpînzi. Nu pricep ce spui...
Doamna Vorvoreanu se ridică şi să plimbă puţin prin odaie, suflînd şi făcîndu-şi vînt cu o foaie de hîrtie de pe masa învăţătorului. îi suflă Elvirei:
— Nu mai pot...
— Ce să-mpart? Averea? Nu mai am nimic, mormăia Eleonora. Şi dac-aş avea, cui s-o dau? Ţie să ţi-o dau? De ce?
Doamna Vorvoreanu se oprise. Zîmbi silit, galben:
— Păi, sînt soră-ta... Nu mă ai decît pe mine pe lume... Eleonora nu asculta. Ţipă răguşit:
— Constantine'
Apoi îi zise doamnei Vorvoreanu:
— Iar m-a lăsat singură. Aşa face ea. Mă lasă mereu singură. Ce nu-mi place mie pe lume: să fiu lăsată singură...
Iar se priviră Elvira şi doamna Vorvoreanu. Nevasta învăţătorului intră:
— M-aţi chemat, doamnă?
448
— Da... Ia şezi aici şi spune-mi: cum a fost cu mă-ta, că în-cepuseşi?
Nevasta învăţătorului, cu un zîmbet şters către doamna Vorvoreanu în chip de scuză că se ia după copilăriile Eleonorei, începu să povestească o istorie încîlcită. Eleonora asculta clipind din ochi, întrebînd-o din cînd în cînd sau cerîndu-i să repete. Doamna Vorvoreanu se uita lung la nevasta învăţătorului, ca şi cînd ar fi văzut-o prima oară. „Deşteaptă femeie, nevasta învăţătorului", se gîndea doamna Vorvoreanu.
Elvira se ridică de pe pat de lîngă Eleonora şi veni s-o întrebe în şoaptă:
— Mamă... O vezi pe femeia asta?
Doamna Vorvoreanu dădu din cap mută. Se gîndea încordat: „ A făcut Eleonora testament în favoarea femeii acesteia care o salvase?" Elvira şopti:
— Mamă... A dat în mintea copiilor? Doamna Vorvoreanu murmură:
— Ţie nu ţi se pare că-şi bate joc de mine?
Elvira o privi ţintă, cufundîndu-şi în ochii ci privirile verzi. Era o privire întrebătoare? Cercetătoare? Curioasă? în orice caz, ciudată privire... Dar doamna Vorvoreanu întoarse capul. N-avea timp de Elvira. Ce se întfmpla cu Eleonora era mult mai grav. Şi, mai ales, era pericol să i se vîre sub piele femeia asta. Eleonora era majoră, era stăpînă pe moşie mai mult ca oricînd. N-avea ce să-i facă; în faţa nebuniei ei, adevărate sau prefăcute, da, prefăcute, era neputincioasă. „Şi atunci?" se întreba doamna Vorvoreanu. Primul lucru era s-o despartă pe Eleonora de fiinţa asta, interesată ca toţi oamenii simpli, şi care umbla să-i intre sub piele. Doamna Vorvoreanu se ridică mlădios, ieşi afară şi chemă:
— Mişu!
Mişu sosi, zăngănind din sabie şi pinteni. încă nu i se uscase noroiul de pe turul pantalonilor albi.
— Mişule! trimite soldaţi prin sat, să ia cele mai bune lucruri de dormit: saltele, rufe de pat, perne... De la cine-o fi: de la popă, de la primar, de la notar, treaba lor. Bune să fie. Şi mai ales, curate. Dormim la noi la conac la noapte. N-o mai pot ţine pe mătuşă-ta în mizeria asta, biata femeie e într-un hal fără hal. Ce faci ochii ăştia de găgăuţă? Ce, nu pricepi? E ars? N-ai văzut, breazule, că mai sînt
449-
odăile servitorilor? Pustii? Goale? Fără uşi, fără ferestre? Pune sol- HB
daţii să bată scînduri, să puie saltele, cum s-or pricepe şi ei. De aia fl
sînt militari, să se priceapă, şi tu de aia eşti ofiţer, să te servească. Şi 9
nu te jena cu bestiile de pe aici, ca un prost. Să dea tot ce au, că de V
luat au ştiut să ia! Hai, mai iute, că ne-apucă noaptea. Du-te! 9
Apoi se întoarse în casă, unde Eleonora ţipă slab şi ruginit: 9
— Ce-mi pasă mie de copiii tăi? Să faci bine să stai aici şi să-mi 9 povesteşti mai departe, că pe urmă mă supăr şi ştii că nu e de glumit 9 cu mine! Ai văzut ce-au păţit nenorociţii ăştia care au vrut să-mi ia 9 averea? 9
începutul vorbelor Eleonorei se adresase nevestei învăţătorului, 9
dar treptat bolnava se întorsese către doamna Vorvoreanu, şi n-o 9
privea în ochi, ci mai jos, către briu. Continuă: 9
— Au păţit-o rău, i-au legat cu frînghii, îi închide, cîte şi mai cîte. M Tu ai văzut? Ştii ce-au păţit? ■
Doamna Vorvoreanu nu răspunse. îi era o frică grozavă să nu ro- a
şească sau să se schimbe la faţă în vreun fel. „Doamne-dumnezeule, M
nu mă lăsa, ajută-mă să fiu tare", se ruga în gînd. O enerva şi să se 9
simtă spionată mereu în felul ăsta de Elvira, şi privită cu o uimire m
împietrită de către nevasta învăţătorului. „A început să simtă şi asta că ■
e ceva la mijloc. Nu; aşa nu se mai poate. Asta îmi mai trebuia: şi 9
martori! Trebuie dusă nebuna de aici, că ne face un pocinog în- M
grozitor. Chiar dacă mă învîrte pe mine pe cărbuni aprinşi, măcar să 9
fie între patru ochi, să n-aibă pe unde să iasă zvon în lume..." se 9
gîndea crispată doamna Vorvoreanu. îşi încorda încă o dată toată m
voinţa şi se sili să se aşeze lîngă Eleonora, ţinîndu-şi la început ■ răsuflarea, deşi nu era deloc sigură că are pricină să facă asta. începu:
— E bine că ai găsit aici oameni cu suflet care să aibă grijă de tine, I dar nu trebuie să le cădem pe cap bieţilor creştini, trebuie să-şi vază şi M ei de ale lor, nu poţi rămîne aici... Te iau cu mine la oraş, pînă K vedem ce se poate face cu conacul. Pînă una alta, cum nu putem să ţt plecăm azi, e prea tîrziu şi drumurile noaptea sînt primejdioase, abia I s-au potolit răscoalele - dormim cu toatele la conac. Am poruncit eu
să se repare ce s-o putea repara, şi ai să dormi mai bine chiar decît aici. Nu e bine?
Privirea vagă a Eleonorei părea să însemne că n-a priceput nimic.
450 I
Poate că nici n-ascultase, nici n-auzise măcar. Şi în clipa aceasta, doamna Vorvoreanu avu lipsa de prevedere şi neînţelepciunea de a insista:
— Ai auzit? Dormi deseară acasă. Acasă! La conac! Eleonora clipi din ochi şi glăsui scîrţîind ca o balama neunsă:
— Dar să nu le văd pe hoţoaicele alea! Să nu le văd pe hoţoaicele, că m-au jefuit şi au plecat singure.
Doamna Vorvoreanu se uită la Elvira, şi Elvira la doamna Vorvoreanu: era limpede lucru. Apoi amîndouă la nevasta învăţătorului: nu cumva începea să priceapă? Eleonora mormăia:
— Hoaţele! Parşivele! Cutrele!...
Doamna Vorvoreanu se gîndea cu deznădejde: „Observă făptura asta şi mie tocmai acum mi se urcă sîngele în obraz şi nu mi-1 pot stăpîni, ah, ce n-aş da să nu mi se cunoască nimic pe obraz! Şi totuşi trebuie să ne stăpînim, să ne facem că nu pricepem..."
Şi cu vocea gata să înceapă a tremura, doamna Vorvoreanu întrebă:
— Care hoaţe, surioară? Ţi-au furat ceva slugile atunci?
Dar se gîndea cu ură grea şi mînie arzătoare: „Bestia! Mai bine mi-ar da în cap cu ceva, să termine cu mine. Dar nu aşa, cu picătura, cu înţepătura! A început să se răzbune. A început."
întrebarea „care hoaţe?" mai răsuna încă în aer. Morfolindu-şi buzele supte, Eleonora nu părea încă s-o fi auzit. Privea în gol. Doamna Vorvoreanu ieşi să grăbească pregătirea locuinţei pentru noapte, a locului unde va fi ea singură cu Eleonora.
*
Eleonora se lăsase suită în trăsură şi dusă la conac, ascultătoare, supusă ca un copil. Scîncise puţin după Constantina, şi, tot ca un copil, i se făgăduise că va mai veni Constantina s-o vadă, cît de curînd. Apoi, pe întuneric, ajunseseră la conacul ars cu ferestrele ca nişte ochi de orb, cu pupilele pline de umbră. Intraseră în odăile slugilor, rămase întregi, în care soldaţii făcuseră foc şi unde ferestrele erau acuma astupate cu scînduri şi saltele de paie. Popa, învăţătorul, chiaburii, îngroziţi de frica mortii, dăduseră tot ce aveau. Astfel că acuma doamna Vorvoreanu stătea în întuneric pe trei saltele una peste alta şi îngropată în perne prea mari şi prea moi. Zăcea în întuneric cu mîinile sub cap. Aştepta somnul de ore şi ore, dar cu nici un chip nu putea să
451
doarmă. Arară începuse sâ fluiere şi să ge^ă tm vînt viclean şi rece dinspre Dunăre. Trosneau lemnele uscate din preajma casei, vîntul şopotea, izbea vreo crenguţă de scîndurile bătute la fereastră, printre care înfigea degete reci, nepipăibile. Parcă era un umblet şi un şoptit neîncetat împrejurul casei. Apoi lemnele din sobă, ajunse tăciuni, se prăbuşeau din cînd în cînd cu un zgomot uşor, dar de ajuns ca să sperie somnul doamnei Vorvoreanu, chinuită de altminteri de spaime şi gînduri. Atunci gura sobei mai împrăştia o dată pentru cîteva clipe o lumină slabă, roşiatică, ce nu lumina nimic.
Doamna Vorvoreanu stătea cu ochii deschişi şi nu vedea decît întuneric adînc, desăvîrşit. Ştia însă că la stînga ei era Elvira, iar la dreapta Eleonora, fiecare ca şi ea pe un teanc de saltele şi de peme curate, proaspete, cu miros de busuioc şi de mucegai umed laolaltă. Răsuflarea Elvirei era curată şi liniştită. A Eleonorei nu se auzea. „Parc-ar fi moartă", se gîndi doamna Vorvoreanu. Da, Eleonora era foarte slăbită, devenise plăpîndă ca o flacără pe care o poţi stinge între două degete. „Parc-ar fi moartă".
Doamna Vorvoreanu încercase de trei ori să adoarmă, şi de trei ori se trezise din toropeală, înăbuşindu-se, asudată, visînd urît. Pernele popii erau prea mari şi prea moi. Puteai să te cufunzi în ele în somn şi să-ţi ascunzi faţa cu totul, înâbuşindu-te, pînă cînd visul urît şi bătăile înnebunite ale inimii te trezeau. De mirare cum dorm Elvira şi Eleonora... Elviriţa e tinără, sănătoasă şi poate că a nimerit o pernă mai tare. Dar Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude... poate că s-a sufocat în pernă?
Doamna Vorvoreanu se trezi de tot la gîndul acesta. Inima începuse să-i bată deodată foarte puternic.
Eleonora... Da, fusese un chin îngrozitor după-amiaza împreună cu ea. De data asta doamna Vorvoreanu nu mai făcuse greşeala de a începe vorba cu ea. Dar totuşi, vorbea ea şi singură destul. Mereu pe muche de cuţit, mereu la un fir de păr de lucrurile îngrozitoare care cu nici un preţ nu trebuiau spuse - care cu orice preţ trebuiau să fie oprite de-a fi spuse. Oare licărirea aceea pe care doamna Vorvoreanu crezuse că o surprinde în ochii Eleonorei nu era numai amăgire? Iar dacă nu, atunci era într-adevăr aşa cum i se păruse, o lucire de batjocură, o scăpărare de veselie asupra acelui joc crud şi nemilos al prefăcutei nebunii care mereu ameninţa să se prefacă în cuvîntul ultim, răzbunător, care va chema ancheta, judecata, poate condamnarea, în
452
orice caz condamnarea din partea oamenilor, moartea socială? Doamna Vorvoreanu stătea pe spate cu mîinile sub cap şi cu ochii larg deschişi în întuneric şi asuda de frică.
Se mîngîia zicîndu-şi: „Nu face nimic, nu e adevărat, mi se pare numai, o iau razna de frică. Dar n-am dreptate, e pur şi simplu căzută în mintea copiilor. N-are ce să ne facă. Cum soseşte la oraş, pot cere s-o pun sub curatelă - sub curatela mea, bineînţeles. Dar dacă a făcut un testament pe care eu nu-1 cunosc? îl vom ataca în justiţie. Nu las eu să se treacă aşa de uşor peste voinţa mea. Dar ea e lîngă mine, şi poate chiar acuma rîde şi prin somn de farsa pe care mi-o joacă... De felul în care mă biciuie pînă la sînge cu frica şi cu deznădejdea. Rîde şi în somn cu siguranţă. Puţin mai lipseşte şi-are să izbucnească în hohote de rîs..."
Era îngrozitor, şi nu era nimic de făcut. „Chiar dacă s-a prostit de ce a păţit atunci - se vede cît de colo că-şi revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minţii, îşi aduce aminte tot mai bine de tot mai multe detalii... în curînd îşi va aduce aminte de prea multe. Şi atunci sînt pierdută. Atunci s-a terminat cu mine. Şi cu copiii. Mişu e ofiţer. Ce fel de ofiţer o să mai fie? Cum o să-1 privească camarazii de regiment? E în stare să-şi zboare creierii. Iar Elvira, şi aşa destul de primejduită cu cîte le făcea ea, dacă ar mai fi fiica unei... astfel de...
Dar poate că Eleonora nu e ramolită şi poate că nu-şi revine. Poate că e zdravănă la minte ca mine, sau mult mai zdravănă ca mine, şi are puterea să mă joace în felul ăsta dezvăluindu-şi din ce în ce gîndurile faţă de mine, ca să mă zdrobească în sfîrşit cînd va voi... Dacă va binevoi să mă zdrobească, şi dacă nu preferă să aibă un animal de chinuit ani de zile...
Da, dar atunci de ce s-a lăsat adusă aici fără împotrivire?
Ei şi, dacă am adus-o aici, se află în vreo primejdie?..."
Doamna Vorvoreanu se zvîrcoli neliniştită. îi era prea cald cu atîtea pături, saltele şi perne. Soba fusese prea încinsă. Dar printre scîndurile ţintuite în ferestre pătrundeau lame reci de vînt
„Dacă se joacă mult cu mine, am s-o omor", se gîndea doamna Vorvoreanu. încet-încet, cu ochii larg deschişi în întuneric, îşi aminti de privirele nedumerite ale nevestei învăţătorului, îşi aminti cum trebuise să roşească atunci cînd Eleonora vorbise de „hoaţele alea", cum tremurase de frică şi de umilinţă. Nu, aşa nu se poate trăi. Mai bine să moară. Dar de ce să moară ea? O cuprinse o revoltă, o ură
453
înfricoşătoare faţă de fiinţa care dormea dincolo, fără nici un zgomot de răsuflare. O treceau fiori răcoroşi, fiori de ură. Da, asta era şi singura soluţie. Asta era
Şopti în întuneric:
— Elvira... dormi?
Nici un răspuns. Elvira răsufla liniştită.
Da, Eleonora era plăpîndă. N-avea multă putere în ea. Iar ea, doamna Vorvoreanu, grea şi puternică, o putea ţine nemişcată. Cu genunchii, cu mîinile. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. Sau poate ar trebui să sară în toiul nopţii, ţipînd, deşteptîndu-1 pe Mişu, pe soldaţi, că Eleonorei i-a venit rău, că trebuie un doctor? Sau mai bine acelaşi lucru mîine dimineaţă abia? Dar cum să stai o noapte întreagă... după aceea... după... cu ea alături?
Doamna Vorvoreanu se zvîrcoli, năduşită, frămîntată. întunericul era adînc, şi afară zgomotele neîncetate ale vîntului. Cît era ceasul? Cine putea şti? Tîrziu de tot, dar mai era încă mult pînă la ziuă. în stînga Elvira dormea, răsuflînd adînc şi liniştit.
Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. Apucă în mîini perna uriaşă a popii, perna prea moale care putea să se lipească de toate părţile feţei, să astupe cu totul orice cale a aerului, să oprească răsuflarea, să înăbuşe plămînii, să oprească viaţa. Pipăi cu mîna pînă întilni patul. Căută cu degetele uşoare prin întuneric, pînă pipăi faţa Eleonorei. Ca fulgerul, o acoperi cu perna, o apăsă, se urcă pe ea cu trupul ei mare şi greu, îi stăpîni zvîrcolirile slabe sub plapumă, cu genunchii şi cu mîinile, pînă nu mai simţi nici o mişcare. Stătu aşa multă vreme, nemişcată, fără zgomot.
IX
Şlepul era ca un clopot. Cutia uriaşă, plutitoare, din tablă de fier, era goală şi răsuna la toate atingerile dinafară. Era ca un ^ hambar, ca un siloz, ca o biserică: larg, cu capătul pierdut în umbra, înalt, boltit. Sus, deasupra capetelor lor, era o deschizătură pătrată. De jur împrejur şi pînă la capătul şlepului era întuneric negru cu un ton roşiatic de rugină. Dar prin deschizătura pătrată puteau vedea cerul, care în dimineaţa aceasta era albastru închis, albastru puternic, strălucitor, adînc. De acolo cădea în jos, în şlep, o cutie de 454
lumină cu patru feţe, înconjurată de umbră. Iar sus, pe cer, se vedea trecînd cîteodată umărul santinelei. Santinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea cizme ţintuite, călca greu, şi tot şlepul greu şi uriaş răsuna ca un clopot: bong, bong, bong... Se depărta santinela, dar vuietul adînc răsuna mereu. Apoi lăsa puşca jos: bong... Şi pe urmă se făcea tăcere. Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. în şlep atîrna lumina, drept în jos, cu muchii drepte, plină de fire aurite. Se învîrteau în ea şi cîteva muşte, puţine: primăvara abia începuse. Era tăcere. Dar abia acum începeau să se audă celelalte sunete ale clopotului. Şlepul era cufundat pe sfert în apă. Şi cum stăteau ei culcaţi pe paie, în fund, auzeau deasupra capetelor lor cum se strecoară faţa apei şuşotind şi gîlgîind pe lîngă pîntecele de metal, cum alunecă şi murmură şi foşneşte neîncetat, clipocind. Cîteodată aducea lemne mai mărunte, alteori cîte o bîrnă, căci era Dunărea mare şi năvalnică din martie, care dezrădăcinează copacii de pe ţărm; şi atunci se auzeau lovituri în coastele de tablă de fier, clopotul suna înăbuşit. Alteori se loveau alte lucruri, moi: atunci zgomotul era scîrbos, înăbuşit, tainic. Apoi santinela de sus se plictisea de stat şi începea iarăşi să umble: bong, bong, bong...
Stăteau pe cîteva braţe de paie ce începeau să putrezească. Erau uscaţi de foame, cu ochii crescuţi mari, de le era toată faţa numai ochi, adînci, negri. Şi bărbile le crescuseră mari. Erau zdrenţuiţi de bătăi, unii cu vînătăi, lovituri, răni deschise pe trup, alţii cu feţele strîmbe, cu coji mari de sînge uscat pe obraz. Erau Rizea, Marinică şi mulţi oameni din toate satele din partea aceea. Mai mult tăceau şi vedeau cum trec zilele prin chepengul mare, pătrat, al punţii, pe unde li se zvîrlea şi pîinea neagră, mucedă sau le venea vadra de apă pe o frînghie.
Rizea vorbea mai des şi îndelung, cu glasul potolit. El nu se împăcase cu neizbînda: de ce nu izbutiseră să facă aşa cum voia el, să fie ei stăpîni pe ţară?
Zicea încet, aproape în şoaptă, dar cu o credinţă liniştită:
— Las' că nu-i nimic. Nu s-a mîntuit. La toamnă începem iar...
— N-o să mai fim noi să-ncepem, Rizeo - zicea unul din Vladomira - că ăştia şi-au pus în gînd să ne bage-n pămînt.
Rizea tăcea atunci. Pe urmă vorbea iar:
— Ce, parcă numai noi sîntem? Oamenii sînt mulţi. Nu se termină ei, oricîţi ar muri... sînt de o mie de ori mai mulţi ca ăilalţi...
455
— Da - zicea atunci omul din Vladomira - dar pentru unul de-ai lor, omoară ei o mie de-ai noştri...
Iar tăcea Rizea, apoi zicea cu glas spart:
— De... aşa zic ei că-i după dreptate... că pielea lor e mai scumpă... au dreptatea lor...
Apoi ascultau o vreme dangătul şlepului sub paşii santinelei. Marinică plîngea şi ofta de unul singur. Nimeni nu-1 întreba, nimeni nu-i spunea nimic.
In dimineaţa aceasta, omul de la Vladomira întrebă totuşi:
— Ce ai, măi frate-miu? Ţine-ţi firea, că tot pămînt eşti şi pămînt ai să te faci... Ce are?
Rizea răspunse:
— Are el necazul lui...
— Fraţilor, fraţilor - gemea Marinică - ce v-am făcut, frăţiorilor, ce v-am făcut, of, of, of şi iar of... Vai de mine ce v-am făcut... Unde v-am dus, frăţiorii mei, uite unde v-am dus, cu mîinile legate v-am făcut să umblaţi după şaua călăraşilor şi să vă împuşte prin toate colţurile şi pe toate drumurile... Numai eu sînt de vină, cu nebunia mea, că v-am spus minciuni şi v-am dus la pieire, vai de mine, greu păcat mi-am făcut cu voi...
Şi plînse mai departe, liniştit, tînguindu-se şi clătinînd din cap. Omul din Vladomira întrebă:
— Ce minciuni zice că i-a învăţat pe oameni?
— De-alea, de-ale studenţilor, zise Rizea. Ce, nu ştii dumneata? Că regele a murit, că regele aşa şi pe dincolo, parcă nu ştii?
— Aha - zise omul din Vladomira - acuma ştiu, şi pe la noi a fost...
— Tot el? întrebă Rizea, iar cellalt dădu din cap:
— Tot...
Rizea îl bătu pe umăr pe Marinică.
— Tu crezi că noi după vorba ta ne-am luat să pornim revoluţia? Marinică nu răspunse.
— Hăhăă! Să fii tu sănătos. Păi ce, noi credem ce zici tu? Marinică îl privi cu ochi sticloşi. Slăbise. Faţa-i se făcuse mică,
ghem, şi semăna a maimuţă. îi crescuse un arici de barbă. Rizea rîse slab, privindu-şi piciorul bolnav, întins pe paie:
— Alea erau bune pentru care aveau nevoie de ele... Vorba e: trebuia s-o pornim? trebuia. Ei, şi atunci de ce o porneai, că de-aia, că de ailantă, tot dracul ăla... Bun a fost începutul cum a fost, numai
456
sfîrşitu n-a cam fost bun... Da' ce, parcă s-a sfîrşit? Ai? tu ce crezi, măi?
Omul de la Vladomira nu răspunse. Sus, paşi grei făceau să răsune şlepul. Se schimbau santinelele. Omul de la Vladomira zise în sfîrşit:
— Eu cred că aşa ceva niciodată nu se termină, măi, că ţin minte oamenii şi, cînd le vine bine, iar încep...
De sus se auziră glasuri aspre dar liniştite, apoi un om coborî pc scara de fier care ducea în pîntecul şlepului. Abia sc ţinea pe picioare şi vorbea greu din buzele umflate, după cum umflată îi era toată faţa. Era Mototolea.
— Nea Ioane, vino colea, îl chemă Rizea. Mototolea tresări şi se lăsă lîngă el pe paie. Zise:
— Tu eşti?
— Ba, zise Rizea. Nu-s eu, nea Ioane. Mototolea se lăsă pe spate pe paiele putrede şi gemu:
— Au, oasele... M-au stîlcit... Le-am zis: omorîţi-mă... da' ei: „Lasă - cică - te omorîm pe urmă..." Pe toţi ne-au chinuit... Au jucat pe noi, Rizea, ca pe blăni de lemn, pentru fapta Pîrvului...
— Ce-a făcut Pîrvu, nea Ioane?
— A dat cu barda într-un căpitan, de i-a crăpat capul. Azi a dat, şi l-au şi împuşcat. O, o, oasele mele... De ce să mă mai bată, Rizeo, dacă tot ne împuşcă? O, o, boaite sălbatice, ciocoi...
Se făcu o tăcere mare. Toţi îl priveau pe Mototolea. Pînă cînd omul de la Vladomira întrebă:
— Zi, de noi cin' ţi-a spus ce ne face? De unde ştii? Mototolea dădu din cap, obosit:
— Mai jos, la Reviga, e un şlep ca ăsta... P-ăla l-au golit ieri... Oamenii tăcură, cu bărbile sălbatice în piept. Unul mormăi:
— Binee...
Rizea parcă n-auzise vestea înfricoşătoare. întrebă:
— Da' cu Uracu ştii ce e?
— Umblă prin păduri, zise Mototolea. A scăpat.
— Aha. A scăpat Da' fii-su?
— E vorba că ei au dat foc la fro cîţiva din Vladomira, de ieşiseră să muncească moşia beiului... Nu mai ies oamenii la muncă. Nu vor; şi care vor, de frică tot nu ies...
Mototolea bolborosea printre buzele umflate de lovituri. Negri, cu ochii mari şi umezi şi mîhniţi, bărboşi, slabi, oamenii se ridicaseră în cot şi-1 priveau. Rizea îl scutură pe Marinică:
457
— Auzi?
Marinică dădu din cap. Se priveau cu toţii. Omul din Vladomira zise:
— Păi atunci tot e bine... Tot am făcut o treabă... Rizea se răsturnă pe spate cu mîinile sub cap şi mormăi:
— Ar fi fost ea mai bună...
Se uita la cerul albastru, adînc, fără fund. Zise iar, mai mult pentru sine:
— Numai de nu s-ar apuca să are...
Deasupra lui, pasul răsunător al santinelei se opri. Soldatul se uită la ei, în adîncime. Nu-i vedea bine, din cauza amestecului de pete de lumină şi întuneric. Se lăsă pe vine, sprijinit în puşcă. Ferindu-se, cu glasul scăzut, suflă:
— Bă! sînteţi acolo?
Era un băieţandru roşcovan şi cu părul ca paiul griului.
— Aici, răspunse un glas din adîncurile şlepului.
— Unde, bă? întrebă iarăşi soldatul, clipind din ochi şi încereînd să pătrundă cu vederea în întunecimile de dedesubt. Cînd i se păru că s-a lămurit oarecum, scoase cu o mînă trei pachete de tutun, şi le aruncă înăuntru. Cu mîna cealaltă ţinea puşca. Şuieră:
— Foc aveţi, bă?
— Avem, răspunse alt glas.
— Bă, să n-aveţi grijă... La toamnă începem iar şi unul nu mai trage în frate-su, bă... La toamnă... Să n-ai grijă, bă, auzişi, care eşti acolo?
— Auzit, murmură adînc glasul din şlep. La toamnă, la toamnă... Soldatul se uită furiş împrejur. Se ridică şi începu să se preumble
iar pe tabla de fier ce suna a gol: bong, bong, bong...
Jos, în şlep, prizonierii fumau. îşi făcuseră ţigări. Pentru cei care aveau mîinile prea umflate de strînsoarea frînghiilor, cînd fuseseră aduşi, sau degetele zdrobite în bătaie, răsuceau ţigări ceilalţi. Mai mulţi aveau amnar şi iască. Băteau piatra, aprindeau şi fumau. Ascultau foşnetul apei şi alunecarea vreunui lemn putred de-a lungul şlepului, pe dinafară. Se uitau dacă rămîne tot albastru şi curat cerul.
— Ar trebui să ploaie, zicea unul.
— Pentru cine? îl întrebă Rizea. Apoi, de unul singur, mormăia:
— Numai să se ţie tari... să nu are...
458
Şi asculta şi el freamătul Dunării de-a lungul pereţilor de fier, deasupra capetelor lor. Erau îngropaţi în agă, ascunşi acolo, nu cumva să-i scape sau să-i găsească fraţii lor. In sînul apei stăteau şi pluteau în tăcere, în clopotul acesta, în întunericul roşiatic, acoperiţi cu un pătrat de cer.
Apoi veniră soldaţii. Şlepul începu să bubuie sub mulţi paşi grei. Cîţiva ostaşi cu baionetele la puşti coborîră în şlep şi-i mînară sus pe prizonieri. Trecînd pe lîngă ei, Rizea le simţi răsuflarea grea de ţuică şi le văzu ochii sticloşi şi tulburi. Se întrista şi-1 cuprinse o linişte. Se urca greu, din princina piciorului. Un soldat îl izbi cu patul puştii, zicînd:
— Haide... haide...
Vorbise fără supărare şi-1 lovise ca în vis. Era beat. Ofiţerul era tînăr, uscat, cu chipiul negru pe ceafă.
— Mai repede! mai repede! ţipă el nervos.
De sus de pe şlep Rizea se opri o clipă să vadă întinderea albastră a Dunării cu bărci, cu sălcii înecate şi sfîrşită abia departe, căci Dunărea creşte în martie şi cuprinde pămînturile de pe margine, îne-cîndu-le.
Prizonierii coborîră într-un barcaz mare, înconjuraţi de soldaţi cu baionetele îndreptate spre ei. Nimeni nu se mişca, nimeni nu vorbea. Nici măcar nu se priveau între ei. Era o linişte mare. Cei doi vîslaşi erau bulgari. Cîntau ceva prelung şi de jale, pe bulgăreşte. Unul avea lacrimi în ochi şi se lăsa cu mînie pe spate parc-ar fi vrut să rupă vîsla, de i se încordau vinele gîtului. Dar ofiţerul simţi că se petrece ceva şi strigă:
— Tăceţi, măi! Gura! Bulgarii tăcură înfricoşaţi.
Rizea abia aştepta să vadă pămîntul, cîmpul. Pe ţărm îi legară pe toţi cu mîinile la spate. Rizea se lăsă legat, încereînd să zărească arăturile. Cînd se îndreptară pe drumul pe care de atîtea ori veniseră sute de căruţe să încarce şlepurile cu grîu, văzu de o parte şi de alta ogoarele negre, printre bulgării cărora ieşeau suliţele verzi ale ierbii.
— Aşa-i bine, şopti Rizea singur. Abia atunci începu să se uite împrejur şi să vadă copacii cuprinşi de aburul verde ca pucioasa, al mugurilor. Mîine aveau să aibă frunză. Auzi nişte păsări ciripind într-un zăvoi depărtat. Răsuflă adînc, zîmbi şi se întoarse la Marinică. Acesta îi zîmbi şi el. Colţurile buzelor îi tremurau.
Dindărăt, ofiţerul strigă:
459
■ — Luaţi-o peste cîmp!
Rizea cel dintîi o luă peste cîmp. Calcă anevoie în pămîntul moale şi greu. Dar înainta voiniceşte, rotindu-şi privirile peste ogoarele pustii peste care creştea iarba. Erau vreo douăzeci de oameni care mergeau aşa de-a curmezişul cîmpului, ridicînd genunchii sus, ca să-şi smulgă piciorul din glia neagră. Ofiţerul îşi scoase pistolul şi le făcu semn soldaţilor. Soldaţii începură să tragă, iar el îi supraveghea cu pistolul gata pentru nesupuşi. Pe cîmp, oamenii cădeau, unul cîte unul. Rizea căzu printre cei dintîi, împreună cu Marinică, pe care îl ţinea de mînă. împuşcăturile răsunau seci şi mărunte, ca nişte nuci sparte, în văzduhul larg, pe cîmpul nemărginit. Apoi încetară. Toţi oamenii căzuseră. Ofiţerul dădu comenzi, soldaţii porniră pe şosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. Ochii i se limpeziseră de beţie şi broboane de sudoare reci i se înşiruiau pe frunte şi pe buza de sus. Se aşeză jos. Ofiţerul care trăgea mereu cu coada ochiului, bănuitor, la soldaţi, se întoarse şi-1 văzu că-şi încheie bocancul, astfel că nu se opri. Dar ostaşul îşi scoase bocancul, îşi desfăcu obielele; cu piciorul gol, băgă degetul gros în trăgaciul puştii; strînse capătul ţevii între dinţi. Ofiţerul tresări la auzul împuşcăturii şi se aplecă instinctiv, iute ca fulgerul. Se aşteptase la o împuşcătură pentru el. Se apropie, văzu că omul e mort, îi luă puşca şi se întoarse în goană în capul plutonului care se depărta pe şosea.
X
Destituit telegrafic în urma scrisorii uimise de domnul Augustatos ministerului, prefectul alergase la Bucureşti ca să încerce să-şi salveze poziţia politică. Era prieten din copilărie cu şeful de cabinet şi spera să-1 pună bine cu ministrul. Astă-sea-ră era foarte nenorocit, deşi, sau tocmai pentru că prietenul îl invitase la teatru, ca să-şi scuze prin aceasta şi alte amabilităţi lipsa dorinţei de a-1 ajuta. Piesa era Marchizul de Priola, cu tînărul Bulandra. Primul act trecuse cu sosiri în sală şi în loji, ridicări de rînduri întregi, sclipiri de binocluri răspunzînd intrării unei celebrităţi sau unei frumuseţi în lojă, freamăt neîncetat şi sîsîituri, în vreme ce pe scenă domni în fracuri discutau personalitatea marchizului de Priola.
Apoi se făcuse lumină. Provincial, prefectul îşi rotise privirile asupra şirului de femei în mătăsuri care umpleau lojile şi-şi fluturau
460
evamaiurHe de dantelă neagră sau de pene asemenea nnor eriranteme prelungi. Generalii cu toate aurăriile şi decoraţiile, aghiotanţii zornăind de eghileţi în loja regală, care le fusese cedată pentru seara asta, tinerii cavalerişti în dolmanuri roşii dovedeau însemnătatea cîştigată de armată în ultimul timp. Dar erau totuşi mai numeroase fracurile sau, burgheze, redingotele, vestele albe peste burţi pline de importanţă politică şi financiară, sau cele strînse în corsete englezeşti şi aparţi-nînd oamenilor de cluburi, proprietari de grajduri de curse. Parterul se scursese, în negru, alb şi culori ţipătoare de uniforme, către foaier. Cîteva din toaletele şi coafurile cu pene de struţ din loji părăsiră de asemeni sala. Prefectul rămase cu prietenul său, în picioare, în mijlocul unui şir de fotolii goale. Deodată amicul îl luă de braţ şi spuse:
— Ia te uită colo! Cine or fi?
într-o lojă din dreapta şedeau două femei, una mai în vîrstă, blondă, încărunţită, şi cealaltă foarte brună şi foarte tînără. Cea mai în vîrstă avea o rochie de mătase neagră cu valuri de dantelă cernită în jurul pieptului şi umerilor plini, voinici şi încă tinereşti, iar cea tînără era într-o rochie de un roşu stins, cu broderii negre pe piept şi la talie, altminterea cu mîneci lungi şi gulerul foarte înalt Cea mai în vîrstă strălucea de smaragde mari pe piept, Ia urechi şi la degetele cam groase, cam bărbăteşti. Cea mai tînără avea numai două solitare admirabile în urechi şi unul la deget, care toate sclipeau la fiecare mişcare a ei. Cucoanele şi domnii din lojile alăturate vorbeau cu aceste două femei, iar îndărătul celor două scaune stăteau fracuri şi uniforme care se plecau spre ele.
Prefectul recunoscu pe doamna şi domnişoara Vorvoreanu. Cea dintîi i se păru deodată îmbătrînită, uscată, cu buzele subţiate şi strînse. Elvira era aceeaşi. Faţă de admiraţia vădită a amicului său, prefectul se hotărî cu inima strînsă să încerce a-şi recîştiga prestigiul pierdut. Zise cu nepăsare:
— Le cunosc: sînt Vorvorencele, mama şi fiica. Doamna Vorvoreanu e fata lui Lascăr Lascari, îl ştii, răposatul om politic; le ştiu de la mine din judeţ, trăiau retrase la ţară la o soră a ei, mare proprietară... Sîntem prieteni buni...
— Sînt gătite fanariotele dumitale, monşer, ca doua vitrine de bijutier, zise amicul cu invidie.
— Sînt bijuterii vechi, de familie, monşer, răspunse prefectul, silindu-se să-şi păstreze aerul plictisit.
— Mă prezinţi? întrebă cellalt. Prefectul şovăi o secundă, apoi zise:
461
— Haidem!
Se îndreptă spre lojă cu inima strînsă. îşi aducea prea bine aminte de mica altercaţiune de la conac, acum nu demult, şi de răceala lui la doamna Misirliu. îl va fi iertat doamna Vorvoreanu? îl va fi uitat cel puţin?
Ajunşi în faţa lojii, prefectul se înclină adînc. Prietenul făcu la fel, ţinîndu-şi monoclul cu mîna. Doamna Vorvoreanu, care-1 recunoscuse pe prefect, se uită pe deasupra lui, în sală. Sclipind din briliantele ei trandafirii, Elvira se întorcea chiar atunci către unul dintre domnii din lojă ca să-i răspundă, astfel că nici nu-i văzu pe cei doi.
Prefectul împietrise. Se întoarse deznădăjduit către prietenul său, dar acesta, roşu, murmură:
— Poate le-ai cunoscut în calitate oficială...
Şi-i întoarse spatele, ieşind în grabă din sală. Prefectul nici nu mai izbuti să se mişte din culoar, de sub loja doamnei Vorvoreanu. Sala se umplu; vizitatorii părăsiră loja, îşi căutară locurile. Se făcu întuneric. Nimicit, dorind să-1 înghită pămîntul, cu obrajii arzînd de ruşine, prefectul auzi în întuneric rîsul muzical al Elvirei.
— De ce rîzi? întrebă glasul doamnei Vorvoreanu.
Cortina se ridică asupra actului următor din Marchizul de Priola. Freamătul din sală amuţi. Elvira murmura:
— Mi-am adus aminte cînd mînai trăsura spre gară, mamă... Şedeam cu caseta lîngă mine. Ştii că am vrut o clipă s-o arunc?
Doamna Vorvoreanu nu răspunse. Se uita prin binoclu la tînărul Bulandra care-1 juca pe Priola. Elvira şopti, insistent:
— Voiam s-o arunc. Cînd am trecut pe pod, ştii? Acolo am vrut s-o arunc în apă... şi, mămicule, ştii? La conac... atunci, noaptea...
— Da? murmură doamna Vorvoreanu.
— Nu dormeam.
Trecu o clipă. Pe scenă, tînărul Bulandra vorbea seducător şi romantic, marchiz răsăritean. Doamna Vorvoreanu şopti:
— Taci... Fii atentă la piesă...
Prefectul ascultase maşinal, fără să priceapă nimic. Se întoarse să le vadă pe cele două femei, ale căror bijuterii sclipeau în umbra lojii. Le înjură crîncen printre dinţi, româneşte, în şoaptă, şi se îndreptă spre ieşire, neluat în seamă de nimeni, ciocnindu-se de genunchii spectatorilor şi dibuind prin întuneric.
CUPRINS
în loc de prefaţă................................
Partea întîia
Davida..............................
Partea a doua
Copilării...........................
Partea a treia
Poziţia astrelor la 19 iulie
Partea a patra
Viaţa lui Bonifaciu Cozianu
Partea a cincea
O călătorie de plăcere
Partea a şasea
Bijuterii de familie.....
Redactor: MIRCFiA VASILUSCU Tehnoredactor: CORNEL CRISTESCU
Bun de tipar 28 IV 1993, Apărut 1993 Coli tipar: 29
Tiparul executat sub comanda    nr. 30.302 Regia Autonoma a Imprimeriilor
Imprimeria CORESI Piaţa Presei Libere, 1, Bucureşti ROMÂNIA