DANA DUMITRIU
m
                           volumul III
      PARTEA I
   „Ni se garantează în general că Puterea suzerană îngăduie unirea Principatelor sub un prinţ pământean, dar cine ar putea fi acest prinţ ? Această dificultate a alegerii este o chestiune vitală pentru noi. Dumneavoastră cunoaşteţi ticăloşia boierilor noştri
           (Scrisoare adresată de Alexandrii v - Ioarr Cuza fostului Domnitor Gri-gore Ghiea în iulie 1856)
I
      In zorii celei de a dbua zi a lui mai 1864, Bucureştii se pregăteau să-şi trăiască binecuvântata lor banalitate. Multă vreme s-a spus că în acea zi s-au pus la fiert evenimentele care aveau să dea în clocot tocmai la 11 februarie 1866. Dar ca să înţelegem aceasta trebuie să intrăm puţin în banalitatea oraşului pentru ca toate cele întîm-plate să apară Ia proporţiile lor naturale.
      Ce să facem ? Marchiza se încăpăţînează să iasă la ora cinci. Şi in funcţie de acest obicei al ei se scrie istoria...
      Ei bine, să zicem că pe malurile sărmanei şi murdarei Dîmboviţe, soarele se ridică încet, molatec, cu acea orientală lipsă de grabă avînd o strălucire ascunsa, abia per-/ ceptibilă, pe care numai spiritele prea, prea rafinate o gustă cu adevărat, un soare rotund şi meditativ, foarte ceţos.
      Dar la ce anume meditează este un mister.
      In general, pe aici, prin sud-estul Europei, se cultivă ideea dev mister. Este exact ideea de* care este nevoie. Drama personală, nefericirea naţională, criza ministerială, situaţia politică generală depind, toate, de ceva exterior şi repede adaptat lucidităţii noastre latine, dornică să-şi însuşească propriul ei contrariu : miracolul.
      Deci, soarele se ridică încet, leneş şi celelalte...
      Sfinţii din pridvoarele bisericildr de la Radu Vodă, Sfîntiil Gheorghe Nou sau Sfîntul Spiridon aruncă privirile lor galeşe spre lumina unei zile proaspete. Aerul cMduţ le îndreaptă paşii (încălţările lor romane, aurite, bătute în ţinte şi împietite cu panglici îi poartă ca pe
7
 "’* ;/r'v ’! ■ J ‘ > %#i
! * -
 ■
 w
 te
 Gfc* I t,
      Mi
M
 ape !) spre cei de la Stavropoleos, Zlătari, Domniţa Bălaşa, într-o procesiune lentă. Se adună în sobor pentru a decide în şoaptă neorînduiala oraşului şi veselia lui tristă. Se sfătuiesc cu pauze, cu tăceri. Iar porumbeii şi vrăbiile, lăstunii şi rînduneîele se rotesc deasupra capetelor lor, deasupra turlelor răsucite sau semeţe, aşezîndu-se pentru scurtă odihnă în cuibarele din firidele cu geam opac.
    Dar sfatul se risipeşte, sfinţii se retrag în pridvoarele lor, grăbiţi, plutesc peste case şi grădini cu privirile întoarse înapoi. In oraş intră zarzavagiii, lăptarii, oltenii cu cobiliţele, sacagiii. Vin dinspre Văcăreşti, Delea Veche, din drumul Craiovei, dinspre. Panteiimon şi Colentina,’ Giurgiu sau Olteniţa, calcă dîrz, repezit, simt zdravăn pă-mînftil sub picioare. In coşuri, au spanac şi. ridichi^ roşi-oare. şteyie şi pătrunjel, parfumat mărar şi ceapă verde, usturoi cu mustăţi, de bunic şi Ieuştean ameţitor. Pun stăpînire pe pieţe, pe tarabe, îşi întind pe jos rogojinile pe ; «care împrăştie marfa cu dichis. Iaurgiii, în droştile lor .
 • ou cai costelivi, se vîră în labirintul străzilor adormite. Cîte o servitoare 'buimacă aşteaptă să-i verse în castron calupul gelatinos şi alb, tăiat cu lingura de supă din bu-‘ toiaş, ţine oala să-i toarne laptele proaspăt, mirosind încă a iesle şi uger, şi dispare în spatele casei* pentru a mai picoti cincr minute în faţa cuptorului pe care oala încet, încet prinde să fiarbă. Pisoii tărcaţi şi leneşi care au dor- ^ mit toată noaptea-, pe preşul de la intrare îşi întind spinările şi pornesc să se spele. *
    Carii atunci apar, nu, mai bine zis, năvălfesc în oraş florăresele : lalele (roşii, albe, galbene), narcise cu miros dulceag şi petale fragede, aproape transparente şi roze de mai. Ele umplu piaţa şi coifurile străzilor cu o gureşă vitalitate, parcă n-au nevoie de somn, n-au dormit şi nici nu vor dormi vreodată, mereu şi mere,u vor vorbi, se« vor tocmi, vor provoca trecătorii şi vor rîde.
    La ora şase dimineaţa cînd tocmai apucă să bată clopotele, p ţigancă de ţ casă durdulie, despletită, trage de' împletitura de bumbac care acoperă trupul . conului’ Mihalache *
    —       Mi-ai zis să te trezesc, te-am trezit, se repede cu vorba, dîndu-se doi paşi înapoi.
    -împrăştie în jur un iz răcoros de levănţică şi are picioarele goale, cu talpa albicioasă şi cu unghiile roz.
    Primul ministru pipăie. cu degetele încă moi-de somn suprafaţa lăcuită a noptierei, dă peste suportul greoi al lămpii cu ulei, peste coperţile netede ale celor două vo-* lume' din Istoria romană de Gassius Dio, peste flaconul cu picăturile lui Davila şi, -în sfîrşit, peste ochelarii cu rame subţiri, metalice. Oftează. îşi aşează pe nas „sticlele“ şi cu un picior ieşit din păturică, cu braţele îritinşe spre rama, patului — pictată qu păstori şi păstoriţe — cască. Apoi inspectează încăperea aflată încă în semiobscuritate.
    Este în casa lui Bărcănescu...
    Nu s-a obişnuit încă să-i zică „a lui“, deşi a cumpărat-o de aproape un an. Patul ar trebui să aibe peretele, în cealaltă parte... ca la Hotel de France, unde trăgea în fiecare aventură bucureşteană. Dar s-a înstărit, e prim-mlnistru, are casa lui... •       *
    Bat clopotele de la Sfîntul Nicolae, de la Sfînta Vineri şi, mai departe, de la Visarion...
    Azi noapte, stătuse mult la Palat. Fumase, i se învineţiseră ochii de fum şi i se îngroşase vocea de vorbit.
    Tinerică nurlie trage draperiile de atlas „gălbior“, şi lumina se strecoară parşiv printre mobile; cearceafuri, prosoape şi dulapuri. In treacăt, aruncă o . privire vioaie liliacului ce dă să înflorească şi pîlcului. de lalele din gradina casei.         ---  ,               ' '   .
    ^Stăpînul mormăie :     .
    —   Cafeaua!                                                ;
    Valentina se întoarce, îşi strînge şalul subţire pe umeri ,şi s'e apleacă peste marginea patului. Cónu Mihalache îi pipăie tandru sînii .şi-o împinge spre mijlocul încăperii în timp ce-şi caută papucii. Cămeşoaia ei dé borangic, stînd ridicată puţin pe coapse, se clatină la fiecare mişcare, ca o cortina de teatru păpuşăresc.            y        ^
    —       Cafeaua! strigă, din nou conu Mihalache foarte, foarte vesel..
    Éste de şase luni - ministru şi perspectiva nici tinei sé-dinte de consiliu sau a vreunei şedinţe de Cameră nu4 înviorase astfel
    Stă cu picioarele în papuci pe marginea patului. Prin ochelarii. înghesuiţi pe nas. scrutează această dimineaţă călduţă, lingavă.
    „Aurora cu degetele ei trandafirii...“
    Gustă din cafeaua dulce şi tare. Plăcinţeleje cu carne şi pateurile cu brînza, şunca răcoroasă şi cornurile franţuzeşti cu unt îi dau o bună dispoziţie aproape necuviincioasă. O pată roşie începe să-i strălucească pe nas în timp ce vorbeşte şi tot vorbeşte despre „găluşciele de posmag cu migdale“ şi de ¿hulubi în papiloturi“.
    —       Trebe să-i baţi cu muchea cuţitului, ca să se lăţească puţin, soarbe din cafea şi-şi rostogoleşte ochii peste mi^ cile lentile de sticlă, iei petrinjel verde, ceapă şi ciuperce...
    Părul de cărbune lăcuit al Valentinei, prins acum într-o panglică roşie, atîrnă pe spate ca o coadă de vulpe. Vîpticelul care adie pe la ferestre pare ademenit de acest animal straniu.
    „O vulpe neagră corb !“
    Domnul prim-ministru este şi mai înveselit de această iipagine şi are imediat cîteva replici cu lipici, răsplătite din plin de rîsul sănătos şi energic al femeii. Cînd îi mai spune cîte ceva despre tăiatul slăninii în „frunze subţiri“ şi despre „slifca clocotită*4 pe Valentina o apucă un fel de gîdilici, rîde de se prăpădeşte. Ea s-a tot rafinat, a tot încercat să fie la înălţimea boierului, a început să poarte „robe de chambre“, şi mătăsuri de la Viena, dar el o place tot aşa despletită şi fără podoabe, Chicoteala ţine o jumătate de' oră bună, cît se tot prelungesc clopotele oraşului* şi, dacă eşti atent, acum se aude chiar arama subţire de la Tabaci şi dangătul grav de la biserica ridicată de Mavro-gheni la Izvorul Tămăduirii..-
    Odată cu şervetul dus la buze pentru a şterge urmele umede ale ultimei sorbituri din cafea, viaţa senzuală a conului Mihalache lasă loc celei politice. Are şi ea senzualitatea ei, dar...
    Boierul se îmbracă în tăcere, concentrat asupra tuturor detaliilor vestimentare, îşi ia bastonul şi dispare pe uşa înaltă a casei sale.
    „Trebuie să discutăm cum trebuie împărţit pămîntul» nu daca“, îi spusese lui Ghica. „Agentul egalităţii este edu-
caţia, nti împroprietărirea, răspunsese acesta. El este-gulatorul maşinăriei sociale.“                    *        k ''
    Cam prea abstract. Este eroarea lui Ghţpa’: s© ţin# • deasupra realităţilor concrete şi dramatice.
' în faţa treptelor, îi aşteaptă trăsura cu cei doi jandarmi călări în dreapta şi stînga portierelor.
    Şi uite cum trece timpul !...
    —      Alteţă, îi spune Domnitorului (să tot fie ora opt, nu mai mult), nu mai ezitaţi ! E ciudat că eu trebuie să-pledez acum pentru o cauza pe care o refuzam cu două luni în urmă ! înaintea lui Dumnezeu şi a propriei Voastre conştiinţe vă mai îndoiţi de necesitatea acestui gest ?
    Vorbind împinge în faţă, ca pe un scut, scaunul pe care fusese poftit să se aşeze.                     ^
    —   Mihalache,. ai început să ai aerul unui călăreţ ener-
vat de lenea calului său... îţi atrag atenţia că eu sînt călăreţul şi dumneata calul! Acum două luni credeam... Ei, credeam... Şi toţi v-aţi opus !     *  -
    Pe masa Domnitorului ziarele împrăştiate arată o^ lectură nervoasă. „Aseară, înainte de partida de whist...“ Tabacherele de ambră deschise toate, impudic ! Şi foile acelea cu vestejitele lor sarcasme ! Conu Mihalache primeşte cu o voluptate neasemuită insultele opoziţiei coalizate, iar de cînd a publicat "proiectul dereformă agrara al guvernului trăieşte aproape în extaz. Umblă pe vîrfuri ca o balerină şi aşteaptă acel acord al boşilor după 6are în sunetele subţiri ale viorilor să se înalţe, să se tot înalţe !
    Se izbeşte ca .de un zid rece de prudenţa lui Cuza pe care boala, hîrşîiala ultimilor ani, nefericirile intime, ca şi nemulţumirile publice l-au înmuiat. „S-a învineţit bietul Alecu şi răsuflă din ce în ce mai greu.“ Conu Mihalache ar vrea să-l înveselească puţin :
    —      în calitatea aceasta pe care v-o recunosc, Alteţă, constat că sînteţi îndoit de fidelitatea armăsarului ! _■
    —   .Dacă acesta, în loc s-o ia la goană de cum se vede
nu la cîmp deschis, ci în pădure deasă, ar ţine-o la trap mărunt, m-aş simţi bine.pe spinarea lui...                   ,
    Dar abia cu două luni în urmă călăreţul părea dornic de o curajoasă cavalcadă şi el, el, conu Mihalache spusese : «moderaţie“ î        '                  -
                                                 wr
                            ■ j • . ' < '
     O      rază de soare sparge lumina palidă a micului salon princiar, răscolind frivol culorile covorului de sub masa de lueru şi de sub înaltul secrétaire cu colonete negre şi marchetărie galbenă, obositoarele amfore din care se revarsă binecuvîntatele ghirlande de flori — roze, crini şi frunze de iederă ! Ce plictiseală nobilă !
     O      muscă pare a se izbi îndărătnic de geam, dincolo de draperia grea de pluş verde şi de perdeaua* de tul.
     Şi uite cum zac pe masă. acele insulte ca nişte fructe putrede într-un vas de argint. Vor cocli vasul, zău ! /.?• Conu Mihalache Kogălniceanu le cam ştie pe dinafară : „...un paşă turc care are obiceiul de a liia şi de a da fără să-i pese de unde ia şi çu ce drept ia, cui dă şi ce datorie achită cînd dă..,“'                   *       »
     „...un tulburător de meserie...^
     •   „...jefuitorul proprietăţii...“              ~    '        ,
  s „...ilustrul care poartă ochelari.,.u
  -  " ' Aici se cam vede lipsa de imaginaţie- a adversarului. Sărmanul ! La pensionul Cuénim avusese un coleg, un oarecare Petrache, de felul lui blajin, dar aprig la mînie, care ajungînd la capătul argumentaţiei îşi scuipa preopinentul. Un scuipat.de toţ anemic, pe care uneori celălalt, nici nu-1 băga Jn seamă, trei fire de salivă apoasă şi fără direcţie.                                                         ~
     „...goana după popularitate...“                        v   ,   {
     5V..veniamimil lui Cuza...“                "
     —      Ha, ha, rîde conu Mihalache, sînt fericit la Bucureşti ! Zău, Alteţă, fac parte dintre moldovenii care s-att adaptat foarte uşor acestui bezmetic oraş. Ştiu ce-o să se scrie despre mine şi chiar ce vor spune prin saloane şi cafenele...            ,             -     ,   .   ;  ^
     Bate cu dosul palmei in foile răvăşite de pe masă :
     —- „....asasinul libertăţilor publice...“;Nu-mi pare rău că am părăsit Iaşii.., E ceva mai amuzant şi 'mai frenetic pe aici, prin Valahia.           /                  „
     In faţa Palatului cam jerpelit, se văd casele cu acoperişuri de ţiglă roşie, ca nişte corturi de vizigoţi,, iar mai: la vale livezi fără capăt de vişini şi cireşi, livezi de duzi la nesfîrşit, înflorite şi trandafirii, luminqăse* pline de piace.
     La Bucureşti, numai bîrfa se schimbă. Luxul e lux, mizeria e mizerie, veselia umple golurile prînzului şi ale cinei, intriga urcă spiritele pe, culmile cele mai înalte ale inteligenţei î
     Numai Prinţul Cuza a obosit, constată Mihalache.
     . Are de luptat, el „armăsarul“, dé, cu propriul său „călăreţ“, care a ajuns să dea tîrcoale manejului ca un jocheu bătrîn. Uite, se întoarce cu scaun cu -tot spre fereastră şi se plînge.                    ,        .
     —      Ei nu văd în mine, face un semn spre lumea dé afară, spre vînticelul de dimineaţă, primăvăratec ce se * strecoară printre perdele,' ei nu văd în mine un şef de
 rstat, ^i un provizoriu mandatar al puterii !
     îşi lasă bărbuţa peste vestonul descheiat la gît şi-şi pune palma pe piept :
     —   Sînt pentru ei un fel de deputat inai mare '!
     Mina îi flutură, deasupra genunchilor.
     „Uite-1 ciim se lamentează !“                        ‘     v
     Este alesul naţiei, oricît ar fi de maltratat de autorii satirici, de jurnaliştii «ambiţioşi, de cleveteala lumii înalte şi de plevuşcă de''prin cafenele, este alesul naţiei, „omul de la 24 ianuarie !“
     —      Alteţă, spune conu Mihalache, dacă mandatul ce ; vi s-a dat "este acela ca în virtutea Convenţiei...
 *       Blestemata ! Blestemata ! mormăie Cuza şi cearcăne viorii i se desenează sub ochii frumoşi, romantici.
     —    sa , distrugeţi Convenţia, a venit momentul s-o
 'faceţi I-,  .     ,, -           . ■                       •
     Mihalache Kogălniceanu răţnîne solemn în, dreptul ferestrei, cu faţa la suveranul său cuprins de îndoieli. Iar bat .clopotele de dimineaţă. „Ce oraş mai e şi acesta ? Se tot scoală şi se tot scoală !“ Dangătul de la Tabaci i-a acoperit teatral ultimele cuvinte şi totul a ieşit cam ri-^
     Cuza. se tolăneşte pe fotoliul său răsudndu-Se dm nou. cu faţa spre încăpere, îşi împinge picioarele, băgate în cizme negre ca cioara, sub masa de lucru şi oftează. Tacé. <
     —. Vă legitimaţi tronul, spuse Kogălniceanu exasperat
     —      In faţa cui ? A acestora ? face Domnitorul aruncînd cu dreapta o jerbă de flăcări dispreţuitoare în âirecţia
Camerei, dar s-a nimerit ca în partea aceea a încăperii să se afle un valet care deschide geamurile înalte pentru a lăsa aerul curat să limpezească vălătucii trabucurilor. Cuza îşi lasă mîna în jos, ostenită. îi face semn să iasă şi-şi pune capul în palme. Are vesta deschisă, respiră greu şi cînd vorbeşte se îneacă.                                .
    —      Din pricina aceasta nu mi-am putut forma un partid, mormăie, toţi mă socotesc provizoriu pe trónul.,. Nu vrei tu, Mihalache, să fii partidul meu ?
    Rîde, dar Kogălniceanu nu se amuză.
    —      Aveţi de partea dumneavoastră tot poporul,4 exclamă şi-şi agită nervos mîinile mici, grăsune: ...
    Percepe vag parfumul de-medicament care pluteşte ca o epavă prin aerul îmbîcsit al salonului princiar. „Au trecut pe aici cei care ţin locul unui partid'? Lambrino, Liebrecht, Maria Obrenovici, Kreţulescu, Davila, Do-can ?...“ .                                                '
    —      Nu vă înţeleg, reia. Ştiţi bine cît de necesară este dictatura. Chiar Alteţa Voastră mi-o recomanda acum două luni... Ţara nu poate progresa fără reforma agrară şi...
    —      ...reforma electorală, ştiu, ştiu! Mihalache, nu mă mai ciocăni la cap !
    —      Ce moment mai * prielnic . aşteptaţi ? Totul merge de minune : o opoziţie divizată şi cîteva suflete gata de compromis în rîndurile ei. Probabil, în curînd, se va ajunge la o Cameră divizată în cîţi membri are.
    —   Dar Unită împotriva mea ! Iar sufletele al ea sînt în
basmele ţigăncii tale...                                    '
    Liberalii se ceartă între ei, conservatorii între ei şi unii cu alţii aşijderea. Şansa lor este că micile grupări guvernamentale nu sînt unite. Există un echilibru al slăbiciunilor... recunoaşte Kogălniceanu.
. . — Primul ministru va trebui să reziste unor atacuri convergente.
    —      E gata s-o facă... Sînt atît de dornic să-i văd cum se vor împăca, cum se vor aduna, cum se vo_r pu^e de acord şi cum vor descoperi, cu stupoare, că au fost de mult de aceeaşi părere...
    Kogălniceanu ridică braţele spre plafon :
              \
 14
     -  —•' Conjunctura europeană ne este favorabilă, Alteţă !
        -— Eşti vocea raţiunii însăşi ! spune, înecîndu-se în tuşea lui asmatică, Prinţul Cuza. Apoi se ridică de pe fotoliu, face doi paşi şi iar se aşează : Dar vor urla şi sînt sătul de .urletele lor, vor conspir^ şi sînt sătul de intrigile lor, mă vor pîrî Puterilor garante aşa cum îşi
i   pîrăsc copiii prietenii de joacă părinţilor, va trebui să ca-
     • pat iertarea acestora pe un preţ care îmi este tare neplăcut, să mă duc iar la Sultan, să stau, iar pe canapea, să fac vizite lui Bulwer care o are * pe madame Aristarchi ' în dormitor, pe Lobanov, care mă va primi cu aroganţă şi altele şi altele...                                   ■
        Cuza este ca un alergător. îşi ia avînt dîndu-se puţin înapoi. Acesta este momentul retragerii şi primul ministru renunţă să mai fie pătimaş, se lasă pe speteaza scaunului şi, picior peste picior, rosteşte fără patimă :      ;
        —       Bine, bine, să zicem că vă înţeleg. Dar oare scopul nostru nu merită efortul ? Gîndiţi-vă la miile de ţărani care vor avea pămînt, la nenorociţii care...
        — Efortul ? Ai înebunît ? Efortul e problema ? Pro-. lectui, acpasta este problema, proiectul este vicios ! Mie
     îmi spui că efortul ë problema ? repetă indignat Cuza.
        . Kogălniceanu are şi el impresia că da, aici este problema : oboseala Prinţului.
        —       Aţi mai vrut de cîteva ori sa faceţi asta, replică.-In ’60, în ’63. Ţara aşteaptă, Alţeţă !
        ! Dar Cuza, aprinzîndu-şi o nouă ţigară, deşi abia a stins-o pe cealaltă, înecîndu-se şi răsuflînd greu, o ia altfel ; bătrînul jocheu părăseşte manejul dînd din pinteni mîrţoagei sale spre cîmpul vast, liber ai confesiunii : \    — Trăiesc de cîţiva ani în miezul unui paradox... Tu,
     ca istoric, ar trebui să-l notezi undeva.
        Cuza zîmbeşte dînd la iveală şirul de dinţi frumos . rînduiţi, dar gălbui.                 >
        „Doamne, ce trist este lu observă Kogălniceanu. Domnitorul întinde mîna moale şi mimează gestul etern al scribului, degetele prinse pe un fel de condei imaginar şi cotul alunecînd pe marginea unei mese imaginare.
15
    —      Am vrut un regim democratic, Mihalache băiete, constituţional, cum ar spune Roselti, însă realitatea politică mi-a dat peste nas.
    Şi „pleosc“ cu dosul palmei spre zisul organ.
    —      Ca să fac reformele necesare, continuă, trebuie să mă întorc la metodele despotice pe care le-am detestat la cei ce au stat pe scaunele astea !
    Şi „jap“ cu dosul palmei peste scaunul real şi pe_ste cele două simbolice pe care se urcase, datorită unui vechi şi totuşi mereu tineresc ideal.
    —      Din pricina Convenţiei.,, o ia conu Mihalache pedagogic.
    —   Afurisita ! Afurisita î
    Primul ministru se întreabă : „Ce naiba a făcut aseară liota,aceea de curteni ?“ Este foarte nedumerit de această ezitare neaşteptată şi atacă puţin derutat :
    —Camera este net conservatoare, aţi rămas singurul reprezentant al puterii cu principii progresiste stabile î
    Dar Cuza se trezeşte din amorţeală :
    —- Şi Brătianu ?
    —      O minoritate activă, însă minoritate... electoral vorbind.
    —   Şi Rosetti ?
    ' — O presă activă, demagogică ! O citesc cîrciumarii, funcţionarii mărunţi, minţile tumefiate de orgoliul parvenirii;..                                                     ^
    —   Şi Ion Ghica ?
    —   Ohoho ! O minoritate minoră...
    —   Pe care n-ai reuşit s-o cîştigi deşi i-ai dat tîrcoale.
    —      Nici n-am insistat, Alteţă. Are multe relaţii în străinătate, poate influenţă .loja, într-adevăr, dar aici, aici, acasă, este aproape un necunoscut. E prea aristocrat* crede că politica este o afacere de cabinet închis. O minoritate absolută ! Să vă spun ce mi-a zis : cu cît proprietatea este mai mică, cu atît există pericolul de" a se abuza de dreptul de vot. Iată efectul paradoxal al unei gîndiri democratice!
    Nu mai vrea să adauge şi cealaltă replică referitoare la împroprieţărire „Ţăranii vor pămînt ! Ce prostie să
     crezi că un sentiment care a traversat secole nu poate fi totalmente fals !*       #
        —       Şi Dimitrie Ghica, şi Grigore Sturdza, şi.Panu* şî prinţul Ştirbey, şi prinţul Brâncoveanu, şi Costaforu, şi Ioan Cantacu^ino, si cei atîţia care au semnat acum un an acel răspuns la mesajul domnesc, ce sînt, Mihalache ? Ştii cît fac toţi aceştia la un loc ?
        Cuza bate cu presse-papier-ul în muchia mesei. Are ochii injectaţi, faţa pătată şi gura strîmbă puţin de furie.
        —       Să te învăţ să aduni, prietene ? Adaugă pocniturilor mîinii loviturile pintenului de la cizma dreaptă în podea,
        —       O. minoritate plus o minoritate, plus o minoritate fac, fac, hai, fac, spune Mihaiache, spune...
  5s — O' mică majoritate într-o Cameră defunctă ! ras-^ punde elevul Kogălniceanu şi adaugă repede : Aveţi, în S schimb, ţara toată de partea dumneavoastră.
        —   Du-te în... Ţara nu votează !
            Tocmai ! Asta va fi formula : o punem , să voteze ! N-am discutat aşa ?       .  „                                .
         Pisoschi intră în cabinet călcînd moale, Ciuful îi cade pe ochi şi zîmbeşte serafic, ca tot omul care nu a dormit toată noaptea dar e bine crescut, politicos şi ţine şă-şî facă serviciul conştiincios, deşi, obosit cum esté, nu vede în Adunarea deputaţilor, decrete, reforme, alegeri, conferinţe internaţionale decît nişte cuvinte puţin agresive, care năvălesc pe o pagină albă ca albinele la floarea de salcîm. îl aude pe Prinţ aruncînd furios, în timp ce lacheul îi lasă pe marginea mesei ceaşca de cafea :
         —   Iată-ne într-un frumos bellum omnium contra
     omnes / ’                              >
         Şi zîmbeşte spre, Pisoschi plin de amărăciune. Acesta se Înduioşează repede : „Asta ar mai lipsi, un război ? Bietul AJecu ! “ somnolează aghiotantul, dar îşi revine r „Ah ! Nu ! Este un război al nervilor, al ambiţiilor, al intereselor, Dumnezeule ?“ îl urmăreşte bliiid pe Cuza .cum se ridică, se apropie de Conu Mihalache şi, frecîn-du-şi mîinile, de parcă şi le-ar spăla într-un lighean de argint, întreabă :
         —   Ce este adevărul
       , Plsoschi are' impresia că a mai auzit întrebarea asta. ^Unde, dracu’ ?“ Pluteşte cu ¿nintea oarbă prin peisajul amintirilor, apoi vede cartea cu învelitoare din piele de viţel, apoi un om în togă, lighenaşul de argint şi jilţul înalt al unui judecător, mîinile spălîndu-se,. stropii de apă căzînd artistic pe pardoseala cu dale albe şi negre... „Ce este adevărul ?“ şi tînărul în cămeşoaie albastră, palid, cu ochii îndreptaţi... spre Baligot de Beyne care intră furtunos, bine dispus, încărcat de hîrtii, caiete şi caietele, anvelope cu antetul cabinetului princiar, fericit, pus pe treabă.             '                                  .   , ,
       Cuza ridică braţele spre cerul plin de amoraşi de ghips şi nori purtînd zeiţe voluptoase :
       —   J’en ai marre ! J’en ai marré !                '■
       Francezul nu îhtelege nimic, dar continuă să fie bine
    dispus. Aseară a plecat mai devreme, a işters-o din salon „englezeşte“. îşi aşează duios hîrţoagele pe un colţ de masă, de pe care a împins fără jenă ziarele, scrisorile şi celelalte...
       „Şi el a fost convertit ?“ se întreabă Prinţul şi îl pri-« veste ca pe ultimul adept pierdut dintr-o sectă neînfiinţată. „Şi el, care fusese împotrivă acum două luni, s-a ‘ convertit ?“ Baligot .smulge din teancul de hîrtii o foaie velină, frumos caligrafiată, se înclină în glumă spre Mi-halache Kogâlniceanü şi o flutură uşurel :
       —   Arrêt de mort !
       —      Ce înseamnă asta ? întreabă prinţul bînd pînă la zaţ cafeaua din. ceaşca ce zăcea de o oră pe marginea meşei.
          " L’Assemblée guillautinée ! exclamă entuziasmat francezul. Palavramentul ţării, harşt ! continuă în română Iui picantă.
       Cuza se îneacă, primul ministru rîde .şi înşfacă acea condamnare. Ochelarii săi sticlesc mărunt şi degetele albe, cu tăietura lor feminină o împăturesc. Secretarul Domnitorului este încîntat de tot ceea ce. există, de soareje trecînd;. prin perdea, de mirosul de tutun şi cafea, de lighenaşul din pictura pe care o visează Pisoschi şi chiar de figura -somnambulică a acestuia, dé zîmbetul lui trandafiriu şi
 18
 de zeiţele planturoase care se fugăresc pe plafon : „Du*-că-se ! Nişte alea. P*                ,                        %
     Prinţul cîntăreşte frenezia celorlalţi cu ochi mohorîţil „Uite-i ce veseli sînt!“      ,          .
     El se expune, el iese în arenă ca un dresor pe care ^ tigrul s-ar putea să-l sfîşie, lui i se vor pune toate’rufele-murdare în piaţa publică, el nu va mai avea odihnă, va fi hărţuit, va trebui să* meargă la Constantinopol, să converseze pe sofa cu un sultan plictisit, să înghită aroganţa lui Fuad, dispreţul lipsit de sens al lui Bulwer, amabilitatea distantă a lui de Lallemand... ^
     Privind hîrtia din mîinile lui Kogălniceanu vede deja cum i se vor imputa micile slăbiciuni şi i se vor trece cu vederea marile idealuri.
     „Ce caut eu aici ?“
     Se reazemă de spătarul scaunului, îşi pleacă bărbia în piept. v '            ,
     „Acest efort continuu de a fi la înălţimea unui destin pe* care nu l-am dorit este extenuant !“
     Priveşte parchetul lustruit, vîrfuriîe lustruite ale propriilor sale "cizme, covorul periat birie şi picioarele jil-^ ţului sau...*
     Afară, porumbeii ugule, ciugulind fărîmele de cozonac,, pe uşa din dreapta străluceşte corola unui crin aurit r
 * „Aceasta este floarea mea, să ţii minte, să nu uiţi, niciodată, decisese Maria. Să, n-o slăbeşti din ochi, să n-o laşi să se ofilească, mon arnour !“
     îşi întoarce privirea spre fereastră.
     Bastoanele pocnesc ritmic caldarîmul. Funcţionarii* amploiaţii se duc spre slujbele lor. Trăsurile îşi zăngăne clopoţeii de la hamurile cailor.
     „Ce şovăielnice sînt toate !“
     Vîntul umflă prelatele întinse deja deasupra vitrinelor, ca pînzele unor corăbii, femei cu şorţuri ponosite şi coşuri de nuiele pornesc spre piaţă...
     De dimineaţă, îmbrăcîndu-şi tunica albă, în timp ce se privea în oglindă, îi spusese Măriei peste umăr :
     „îmi este încă neclară nuanţa de lăcomie din termenul de proprietate..
19
 r Ea rîsese cu atita energie încît tunica începuse brusc să-l strîngă. Şi-o deschisese intrînd în cabinet, dar fraza aceea îi tot umbla prin gură. Este mai întîi senzaţia de neclaritate, bîjbîiala, nesiguranţa, apoi povestea cealaltă : nuanţa de lăcomie ! Ar fi vrut acum să-l întrebe pe Ghica, pe el, economistul : „este o asemenea nuanţă în termenul de proprietate ?“ Ideea îi dă însă un vertij. Mai-bine l-ar întreba pe lacheul care aduce acum al doilea rlnd de cafele... Ce-ar îi ? Merită, este o experienţă.
    —       Care este nuanţa de lăcomie din termenul de proprietate, amice?            .         ,
    Valetul a rămas cu tava în mînă, îl priveşte nedumerit, îşi împinge capul înainte şi aşteaptă ca kii Vodă .să4 vină mintea acasă. Tăcere liliachie. Nimeni nu mişcă. Şi Vodă decide să-l expedieze. Se întoarce spre fereastră, de unde asistă la bătălia-a doi puştani în colţul pieţei Palatului, Se înghiontesc, unul îi vîră celuilalt un picior între genunchi sperînd o prăbuşire satisfăcătoare, braţele se împleticesc — se aude parcă icnetul înfundat al celoi* doi
 —   se încleştează, se bufnesc de caldarîm, feţele roşii, iritate şi Inucii unuia mînjesc surtucul celuilalt...
    Pe marginea ferestrei mai sînt firimituri de cozonac: „Un pumn zdravăn Îa- lingurică, îl sfătuieşte pe unul din copilandri, un pumn Ta lingurică, frăţioare... îndrăzneşte, asta este totul, să îndrăzneşti 1“
    Revenind spre cei din încăpere ar vrea să spună ^cu oarecare exasperare : „îmi este neclară încă nuanţa de lăcomie din termenul de proprietate.“ însă Baligot de Beyne îi retează orice elan :
 . — Alteţa, de cîte ori discutaţi cu domnul Kogălniceanu despre politica antiparlamentară pe care trebuie s-o duceţi, păreţi a vă înţelege. perfect, dar cînd este vorba să acţionaţi, totul se termină cu o c^iză de nervi ! Dar ce eşte această Cameră ? Miniştrii stau in banca lor ca în boxa acuzaţilor. Domnul Dimitrie Ghica pretinde că în oraş s-au înmulţit golanii, că s-au stricat moravurile, domnul Brătianu protestează luînd toate astea ca aluzii nedemne la susţinătorii săi din mahalale. înalt Prea Sfinţitul moţăie şi se trezeşte doar la ţipetele domnului Tell care are o
20
voce piţigăiată ce deranjează deopotrivă stînga şi dreapta^ Atîta mai este această Cameră !
    Bătălia cealaltă, din stradă, cea bărbătească, plină de
0 tinereţe dezlănţuită areliaz, aceasta...
    Cuza se adresează încet cumnatului său, Constantin. Rosetti, care tocmai îşi face apariţia graţioasă :
* — Crezi că e drept să ucidem Adunarea ?
    —      La o asemenea întrebare, Măria Ta, n-aş înmulţi numărul zilelor de răgaz, de meditaţie, căci problema devine cu atît mai confuză cu cît gîndim mai mult la ea.
    —   Să facem, totuşi, puţin confuză o idee foarte clară*. .
se repede Kogălniceanu.              < •                :
                  ' — Assez.! Faceţi ceea ce am hotărît ! spune Cuza. Ucenica unei croitorese traversează piaţa purtînd pe braţe o cutie mare albastră cu panglici — un trusou de botez ? Baligot de Beyne smulge din mîna Iui Kogălniceanu foaia velină şi, puţin jignit de tonul Alteţei Sale*
1 se adresează :                     .            >    ;
    —   Trebuie să semnaţi...*                              -
    Cuza părăseşte peisajul pieţei, se apropie de masă*,
înmoâie pana în călimară şi semnează. .                       r
    Porumbeii argintii se plimbă ţanţoşi pe canatul feres- : trei^Ctţide aseară Măria a presărat cu mîna ei delicată firimiturile de cozonac. Ea nu-şi pierde niciodată exuberanţa,,; candoarea sfidătoare, nu uită jocul inconsistent ai vieţii. Naşterea h-a dărîmat-o, n-a- deteriorat-o;, dimpotrivă, i-a dat o nobilă lumină. Maria merge ♦pe drumul ei capricios; ' ambiţios şi arogant, gungurind un fel de cîntecel nostim şi Cuza se simte dezarmat în faţa acestei, „inocenţe44 sălbatice;                                                      ..
    Cînd ceilalţi d^u să plece, se repede din nou spre Kp-gălniceanu :                                                  -
    —   Dragul meu, acolo, în faţa lor, să nu fii -insolent !
    Şi, deodată, „nuanţa aceea de lăcomie44 devine foarte v
clară, aproape brutală. Lăcomia ca expresie a personalităţii. „Da, vor îi cumplit de lezaţi ! Lăcomia le îndreptăţeşte ^orgoliul !44
    Peste o jumătate de oră, primul mHiisţru ;se' îndreaptăv spre Adunare strîngîndu-şi cu degetele lui albe’şi feminine borurile pălăriei.
 21
     E puţin emoţionat.                              *
     Rumoarea din jur nii-i mai place pentru că Prinţul i-a stricat- tot cheful. Este însă de ajuns să-l zărească pe Brătianu gata de atac (ca^ un comandant de pluton ce trebuie să urle : Foc !), este de ajuns săvadă cocoaşa insinuantă^ lui Ion Ghica înaintînd, valuri, valtiri, prin mulţimea de gură cască din faţa clădirii Adunării, împrăştiind cunoscuţilor'jerbe de anecdote amuzante, cuvinte de spirit cuceritoare („Din astea pot să fac şi eu, dragul meu, îşi spune Kogălniceanu, dar recunosc că m-ai tras în piept cü alianţele dumitale !“), este de ajuns să observe burticică ondulată sub jiletca de mătase a lui Dimitrie Ghica, „le vieux poltron44, şi nervozitatea luptei se naşte, creşte, dospeşte furioasă.
     „Numai cînd vezi toate astea fierbînd în oala cu ciorba săracilor, îţi vine să...44
     In treacăt îl aude pe Ion Ghi'ca lansat într-o demonstraţie :                                           V      .
     —      Numai ştiinţa? Nu, îi spunere! tînărului Câmpi-neariu, nu, odată cu ea pătrunde în conştiinţa noastră politica. Democraţia tîrăşte trena grea a politicii şi este îmbrăcată într-o rochie somptuoasă, dar gîndită milimetric, ştiinţific. Democraţia aduce ştiinţa, dar creează şi iluzia că oricine este apt pentru... politică. Eş va strica sîngele pur şi naiv, ea va fi sifilisul de mîine. Boală grea !
     Conu Mihalache se opreşte lîngă ei. Cu pieptul bombat şi mîinile prinse pe bortii pălăriei aprobă :
     —      Boală grea, boală grea, ce bine, scumpe Ghica, că nu suferim de ea !
     Urcînd scările, constată că discuţia cu Prinţul Cuza reuşise să-l obosească, aşa, dis de dimineaţă : '„Ezitarea, scrupulele şi celelalte sînt mai greu de suportat decît o hotărîre brutală.44
     Ca atare vorbeşte cu toţi, dă mîna cu ăla şi ăla, cu acela şi aceia, se vîră chiar în sufletul;unora care n-ar da mîna cu el, numai pentru a se trezi, pentru a se' dezmorţi.                          *                   *
     II vede pe Aricescu zumzăind prin colţuri :        >
 !     — C'e te învîrteşti  pe  aici? îl întreabă, vesel şi-şi  dă
 Imediat seama de gafă. Cum s-o repare î Ah ! sigur, pen-
 tru un jurnalist apucat poate oferi o insinuare : Ai nas* domnule, ai nas ! Ai mirosit ceva de pagina întîi ?
     Zîmbetul larg, satisfăcut al poetului-ziarist este liniştitor. A reuşit sa repare aiureala. însă deodată îi vine. să supraliciteze, sa se amuze puţin pe seama băgăreţului. îl împinge în colţul holului şi cu hîrtiile trase la spate şi cu ochii aruncaţi peste lamele* metalice ale ochelarilor * recită, nu fără a-şi arunca un picior înainte :
     —      „Iarta-niă, o Doamne, dacă ăşti boieri mă silesc ei singuri să devin hingher“. Şi iar nu se poate abţine, iar hohoteşte ca un bezmetic, jignind poetul. „Asta este !u
     Se aşSază în scaunul sau ministerial vesel nevoie mare şi plin de tinereţe. „La urma urmei ce mai contează î Poetul însuşi pare încîntat că i-am citat aprigele versuri t Este greşeala noastră, vorba lui Ion Ghica*, greşeala noastră cînd credem ca naivitatea are o limită ! Care ? Unde
     îsi aşează hîrtiile pe pupitru cu multă grijă.
     „Care? Unde?“
     Gimnastica saluturilor, chiar aşa excesivă cum a fost, i~a priit. Se simte bine, întremat, ridicolul de, a fi dat mîna ultima dată cu duşmanul nu-1 jigneşte, dimpotrivă, îi dă o energie nouă, o forţa nestăvilită... Balul începe t încălţările lui fine de l-ar ţine ! Mişcă repede degetele în pantofii cumpăraţi la Viena, pe Graben.
     Deja i se aminteşte guvefnului că a -primit vot de blam.
     —      Adunarea a căutat zadarnic mijlocul de a lucra cu un guvern care nu a ieşit din sînul ei, spune Boerescu. Adunarea, vrea să se respecte legile şi regimul constituţional, ceea ce guvernul Kogălniceanu a dispreţuit... Acuzaţia, că Adunarea n-a vrut să intre în discuţia legii rurale este nejustă pentru că nu i s-a lăsat timpul necesar să se pronunţe... Toate secţiile au fost în favoarea principiului împroprietăririi în cercul legilor existente şi pe baza unei despăgubiri reale şi nu ca cea enunţată în proiectul guvernului care este o iluzie, o adevărată spoliere... Naţia româna, sătulă de regimul absolut din trecut şi ne-crezînd în frumoase promisiuni care pot deveni realităţi ale unui despotism depravat, vrea să-şi asigure viitorul* să-şi consolideze autonomia şi să realizeze reformele so-'
23
iciale de care are nevoie pe cale legală, prin ^ garanţia regimului liberal..:        -           -                 *
    Dacă Boerescu a fost logic, el, Kogălniceanu, va fi autoritar. Pînă şi Ghica a început să găsească hibe democraţiei.
    S-ar putea ca emoţia să-i joace vreo farsă. Cînd ia o hotărîre mare,nu mai are răbdare... Vor logică?
    Il  mănîncă talpa. t
    —       Prinţul n-a primit demisia noastră. Această Adunare mu reprezintă ţara, voi înşivă recunoaşteţi că trebuie schimbată legea electorală. Dacă Adunarea nu /poate lucra cu noi, nici noi nu putem lucra cu ea...
    Vacarm, urlete !                                  •   •
    „Am fost insolent ! La naiba, am fost!“
    O mulţumire strălucitoare invadează' faţa rotundă a primului ministru. Lui' îi plac conflictele, luptele dure.
    Ce atîta diplomaţie !               "
    Vociferări! UrleteJ
    —       Ne-aţi chetoiat în sesiune extraordinară pentru a ne insulta în faţa ţării.,.
    —   Adunarea a fost calomniată !
    —   I s-au desfigurat cuvintele şi actele... *
    —   Adunarea trebuie să-şi' facă testamentul politic...
    —   Ţara a fost dusă la capătul prăpastiei...
    Dimitrie Ghica îşi * clatină burticică. E indignat de purtarea guvernului :                           41
    —       Am. declarat că -vom vota 'sincer legea rurală şi ^electorală, dar dumneavoastră, domnilor miniştri, nu aţi fost sinceri cînd aţi propus aceste proiecte... Aţi declarat că votul nostru ya fi nul şi neavenit. Protestez împotriva acestor cuvinte dictatoriale... Dar domnul prim-ministru «ste consşcvent căci de azi se consideră în afara legii, în afara Convenţiei, ca reprezentantul unui regim despotic...
    Argumente,* propuneri, indignare, furie... *
    Şi Ion Brătianu :
    —       Cum, domnule prim-ministru,. dumneavoastră^care luptaţi de 27 de ani pentru legea rurala, dumneavoastră care aţi spus /de la această tribună : „Dumnezeu să mă trăsnească dacă voi conspira împotriva libertăţii şi împo-
24
 triva acestei tribune“, dumneavoastră puneţi mai presus de principiile voastre, portofoliile voastre ?...
    Adunarea este indignată împotriva ministerului, Ministerul este indignat. împotriva Adunării. Prinţul este indignat că*nu poate lucra cu oamenii• politici ai .ţării.' Ţara şste indignată că nici una din reformele promise nu a fost realizată. Şi Boerescu este indignat, şi Brătianu... „Prea mult, p^ea mult! maioneza asta o să ne strice stomacul -
    Conu Mihalache urcă la tribună.' Pantofii lui de pe Graben ţin, marfă austriacă, solidă !
    Vrea să citească mesajul de dizolvare, dar nimeni ntt-1 ascultă. Toţi se vînzqlesc, se învîrtesc, se uită încruntaţi la el. Nu vor să-i facă plăcerea de a-1 lăsa să Îe citească foaia aceea frumos caligrafiată. O pune în_ grabă pe masa preşedintelui Adunării şi părăseşte sala cu pas săltat, put ^ în fugă.
    „Ah, mi-am uitat pălăria“, constată urfcîndu-se în trăsura Face semn colonelului care conduce compania de dorobanţi să intre în sală.
    Soarele îi mîngîie chelia. „Am fost dur, am fost atroce, dar am scăpat! E destul de simpki să dai o lovitură de -stat !“         -                     '
    Cum cei trimişi să    aducă'pălăria nu vin* colonelul cere
 unui gură-cască gibu^ul sau cam turtit, cu promisiunea că va primi în schimbul lui o pălărie nou-nouţă ! Domnul prim-ministru nu poate traversa oraşul cu capul gol !
    Preşedintele Adunării citeşte hîrtia aruncată de Kogăl-niceanu pe masa lui. Nimeni nu-1 ascultă.
    Clopoţeşte. Clopoţeştei
    Gălăgia se sleieşte încetişor şi cu voce moale Lascăr ;Catargiu citeşte mesajul de dizolvare a Camerei.
 , intre timp,-armata postată la uşă cere evacuarea sălii.
    Cînd trăsurile încep să-şi rostogolească roţile pe pietrele caldarîmului, coborînd   Dealul  Mitropoliei ca un    stol
 de ciori alungate de     pe o  pajişte grasă, zarzavagii     din
 . Piaţa Sf. Anton tocmai îşi strîng tarabele. ^
    Ultimii morcovi şi nişte biete lăptuci refuzate pînă* şi de cumpărătorii întîrziaţi devin obiecte de dispută pentru cerşetori.
    Jandarmii se prăvălesc de pe caii lor nespălaţi şi încep să facă ordine :
    —  Circulaţi, circulaţi !
    Ultimele voci se mai aud în sala Adunării :
    —      Domnul Kogălniceanu acoperă cu mantia popularităţii ilegalitatea !       *           . .
    —  Împroprietărirea lui e o spoliere !
    -— STa încălcat regimul constituţional! -
    —  Am revenit la absolutismul din trecut!
    —  Asta este dictatură !
    —  Ce va zice Europa !
    —, Vine peste noi un regim personal!
    —  Tiranie ! Demogogie !v
    —  Şi ce-o să urmeze după asta ? întreabă Ioan Canta—
cuzino.                               '
    —      Un plebiscit napoleonian, profetizează Ghica. Nil se pune pumnul în gură, domnilor !
    —  Circulaţi ! Circulaţi !        '    *     „
    Vălătuci de praf şi miros de putreziciune se revarsă peste piaţa Sfîntului Anton.
    Ropotul cailor şi al trăsurilor nu mai conteneşte. Cra V 'Cra !
    Lascăr Catşrgiu scrie, scrie în biroul preşedintelui Adunării. Un soldat se apropie de el să-l poftească afarăi din incinta Camerei.
    —      Pe mine, drăguţă, să mă aştepţi, trebuie să-mi termin procesul verbal al şedinţei !
    Un schilod se strecoară pe marginea drumului şopo-tind la urechile cui n-are treabă cuvinte neînţelese, în ritmul respiraţiei lui greoaie :                              .
    —      Ce-o fi, maică ? întreabă o bătrînă ştfînsă într-un; şorţ maroniu-lăptos.
    Ţăranul îşi strînge boccelele şi se mulţumeşte să ridice din umeri şi să-şi agite o mînă mare, lată* crăpată :
    -— Dracu’să-i pieptene !
    Din trăsura lui cu jandarmi în flanc/domnul prim-ministru aude şi şopteşte : .
    —   Sfîntă, sfîntă ingratitudine !
    Fata care citea la fereastră pocneşte coperţile cărţii, ridică fruntea albă luminoasă, mîngîie cu privirea cireşii înfloriţi, turlele Mitropoliei şi cocoşul de tablă din vîrful casei vecine. Contele îşi omorîse soţia necredincioasă, se înfăşurase în mantia neagră şi plecase să-şi uite suferinţa la Veneţia, în carnaval:
    —      Contele a şters-o la Veneţia, spune către femeia acră şi ciolănoasă care o supraveghează.
    —   Aha ! mormăie aceasta şi se apleacă peste pervazul
ferestrei.                                         <
    Soarele este reverberat cu obrăznicie de canalele Veneţiei.                        •
    Doi tineri îşi agită pălăriile, trăsurile sş scurg pe Dealtll Mitropoliei, jandarmii călări pretind că fac ordine, însoţesc pe deputaţi pe la casele lor.
    Schilodul şopteşte la urechile tîrgoveţilor.
    —      Ce zice ? întreabă fata, aplecată peste pervazul ferestrei şi boneta cu panglici roz îi cade pe frunte, pe ochi...
    Doamna acră îşi' îndreaptă bustul şi tace. Nu-i place conversaţia fetei cu sărăntocii.
    —   Cupă deta ! urlă vînzătorul de flori spre fereastră
cu un zîmbet dulce.                                "
    Inserarea lasă asupra Bucureştilor o lumină tandră. E cald. Ferestrele caselor — de la palate la magherniţe, de la clădiri somptuoase, sfidătoare şi frivole, ca nişte cocote de lux, la micile şi chioarele căsuţe de mahala — sînt larg deschise spre aerul încins şi prăfuit. Miroase a regina nopţii şi a petunii, a crini pitici şi & caprifoi. Prin' grădini se sumeţesc cu volupţuoase culori dalii imense. In toate — o vitalitate suspectă, o veselie ieftină.
    Cînd traversezi oraşul la trap mărunt, într-o trăsură confortabilă, dar chinuită de drumurile rebele, ai un ciudat sentiment protector. Oraşul oferă oricui dreptul de ■a-1 ocroti, dar nu ocroteşte pe nimeni. „Nu mă lăsa ! Fii atent la sunetele mele mărunte ! Sînt teribil de uman !“-
    Apoi o# zdruncinătură puternică te izbeşte cu fundul* de caroseria trăsurii şi totul devine teribil de umilitor, iar oraşul îşi ia revanşa ironică: „Suferi ? Ei, asta-i bună! Toţi suferim ! Te crezi mai grozav decit alţii ?“
27
    Căldură mare peste zi;
    Oameni rătăcind bezmetici pe străzi!
    Străzi care nu duc nicăieri.
    'In salonul doamnei Cantacuzino se discută cu un aer zănatec politică.                                               .
    . In grădina lui Raşca, în faţa halbelor de bere cu guler de infante, se comentează ultimele ştiri politice.
    Dar şi în Cişmigiu, pe scaunele şi băncile de lemn de pe aleile răsucite din jurul Jacului, bătrînii analizează tot ultimele ştiri politice...        - .
                                                             Ii
    *— Kogălniceanu a .fost păcălit, îi spune Ghica lui Green:                  .     *.                      •
    Acesta îşi ridică imediat umerii întrebător. Adică a fost pusă la încercare naivitatea primului ministru, nu şiretenia lui ? Şi cum se dovedise această naivitate ? Consistentă, zdravănă, sănătoasă,. său molatecă ? Putea să-î susţină ambiţiile ?                   /
    In clădirea consulatului englez miroase .a var proaspăt, încăperile au fost de curînd. zugrăvite, lambriurile curăţate şi lăcuite.
    —   Prinţul Cuza se va lepăda de el ?
    —      Cum se leapădă naşul de Satana pentru' micul prunc...
    —   Credeţi ?
'   —-  Bineînţeles, îl  ştie vanitos, interesat, ş,e repecje
Bălăceanu lovindu-şi vîrfurile pantofilor de tăblia de jos a măsuţei în jurul căreia s-au adunat. -
    Ghica Fidică mîna pentru a-i tempera vehemenţa şi pentru a-1 obliga, spre amuzamentul lui Green, să privească evenimentele de la mare distantă. „Să fim fără patimă, dragul meu ! “ Dar gestul are o smerenie ipocrită
şi toţi pufnesc în rîs. „Aşa e bine, se ..poate discuta relaxat...“
    —      In aprilie, o ia metodic Ghica, Nicolae Docan s-a aliat, surprinzător, opoziţiei din Cameră, cerînd să se,dea un vot de blam guvernului. Era ca şi cum propriul pion ţi-ar ameninţa‘propriul cal. Dar cine mai» are răbdare să analizezi asemenea subtilităţi ? Deşi, tocmai asta este interesant,, pentru că, la nivelul^ prezentului asemenea subtilităţi constituie istoria, nu ? Roşii s-au grăbit să creadă că în ‘sînul palatului s-a creat o ruptură. Intrarea verişorului augustei persoane a Domnitorului în opoziţie cu .guvernul.însemna pentru ei, ca şi pentru mulţi conservatori, că Domnitorul se dezice de actele lui Kogălniceanu. L-am auzit chiar pe . prietenul nostru Dimitrie Sturdza spunînd : „Nici camarila lui Cuza nu-1 mai'înghite.“ Liberalii au vrut să profite de opoziţia lui Docan şi h-au făcut decît să cadă în cursă.
    Se întrerupe, sîcîit de sentimentul neplăcut de a-1 fi împin$ în tăcere pe Bălăceanu. Se explică, apleeîndu-se înainte şi zîmbind :
    —      Luciditatea are nevoie de puţină meticulozitate, încerc să fiu meticulos ca să mă păstrez lucid.
    Green încuviinţează dînd din cap ehergic, iar Bălă-ceanu este atît de convins încît supralicitează :
    —      Niciodată n-a prisosit meticulozitatea în această parte a Europei.
    Consulul , dă din cap şi spre el, ceea ce îl obligă pe Ghica să precizeze.:                        V
    —      Da, în schimb, unele. prostii s-au făcut temeinic. Apoi, desfăcîndu-şi palmele şi rezemîndu-şi coatele de genunchi, spune : Nu opoziţia au vrut s-o cîştige Cuza şi favoriţii săi prin atacul împotriva Iui Kogălniceanu, ci pe Kogălniceanu însuşi î
        Dar Prinţul vrea de mult să sé îndepărteze de el, se bosumflă Bălăceami;
    Ghica tace. Aşteaptă. E uneori plăcut să-i laşi pe cel convinşi de dreptatea lor să-şi dezvăluie eroarea. Seamănă cu înflăcărarea unui expert care se enţuziasmează de copia unui tablou celebru chiar în faţa celui ce a execu-
 29
tat falsul. Bălăceanu, ín sarcasmul necruţător al raţiunii sale, atinge uneori orbirea. Se instalează febril în fotoliul încrederii de sine şi perorează cu superioritate, ui-tînd că se află în papuci :
    -— Conu Mihalache îi deranjează pe lingăii lui Cuza, e mai viclean decît ei, îşi bagă nasul în afacerile lor, e dornic de putere şi ţipă, spune clipind repede.
    Frumoşii lui ochi cenuşii îi fixează pe rînd-pe cei doi interlocutori cerîndu-îe aprobarea. Este bine -dispus ori de cîte ori poate să-l acuze pe Kogălniceanu, „visul Dracului“, cum îi spune Constantin Şuţu, şi odată cu el pe acea liotă de favoriţi ai lui Cuza. *
    —      Pentru ei e mai bun Kreţulesav mai discret, mai docil, mai spălăcit, continuă. Femeia aceea şi neamurile ei, patronate de Liebrecht şi susţinute de marea lui putere telegrafică — nu, zău, cine deţine azi poşta, telegraful poate afla toate secretele mici şi mari, o comoară sacul plin de scrisori şi panglieuţş cu semne care se bat ,în orice orăşel prăpădit Í —, apoi vărul Docan şi cumnatul Lambrino şi toate rudele Doamnei Elena care profită de sărmana ei umilinţă, şi Davila cu trufia lui băgăcioasă şi activă, şi cneazul Cantacuzino cu sforile lui trase ruseşte, la naiba, toată această lume veselă, toate aceste personaje de carnaval, toţi intriganţii aceştia de vodevil n-au chef de aroganţa principială a lui Kogălniceanu, de verva cu care îşi atribuie rolul de salvator al poporului...
    Consulul Grşen nu mai dă din cap. Zîmbeşte privind atent cravata albastră a lui Bălăceam! Abia acum Ghica,. nevrînd să-şi vkdă prietenul —- in teligént, dar atît de intempestiv — discreditat de fervoarea unei erori, intervine cu aerul că întreaga pledoarie, a acestuia a fost o glumă.. Repetă calm :
    —   Kogălniceanu a fost păcălit.
    Englezul ridică sprâncenele în semn" că ia în serios-toată istoria.
    —      Da, da, a fost păcălit. Camarila, cred eu, şi Ghica îşi pleacă iar umerii plin de consideraţie spre Bălăceanu, vrînd să arate că ar putea fi bună interpretarea lui, deşi nu o împărtăşeşte, camarila, departe de/a se debarasa de Kogălniceanu, pare a avea mare nevoie de el. Pentru a-i
 30
   «CÎştiga Prinţului Cuza popularitate, pe de o parte, şi pentru a lăsa pe seama lui Kogălniceanu vinovatia- refoi;-^ melor care îi aduc această popularitate, pe de altă parte. Şi apoi, la adăpostul puterii lui precare, pot să-şi asigure bunăstarea, ' căpătuiala ! Kqgălniceanii este un ambiţios prea frenetic. în acţiunile sale şi prea încredinţat că ideile sale sínt célé validate istoric pentru a nu fi capabil să-şi asume obrăzniciile altora şi să7 calce în picioare princi- -piilé altora. în virtutea ideii împroprietăririi a sacrificat pe cea a constituţionalismului, nu?
      îşi dă seama, după agitaţia degetelor consulului/ că acesta vrea să iasă cîţ mai repede din confuzie. „Dar nu e plăcut să gpiîni puţin ?“ îl întreabă Ghica -în gînd. E vorba de acea amînare lină, blajină, cu care întîmpini un lucru ce te va preocupa pînă la \ disperare, pînă la furie !                                     -
      —       Este un om în umbra căruia, credeţi', s-au aşezat -confortabil, profitorii 7 întreabă cu prefăcută inocenţă.
      Redingota îi este uşurel largă, gulerul puţin. evazat. Se vede cît de colo că vrea să se simtă nestînjenit. Preferă această nuanţă de neglijenţă, nu lipsită de farmec, acelei impresii-severe de demnitate pe care o oferă hainele pe măsură, bine încheiate la nasturi şi bine călcate; E un om care pricepe repede, dar vrea să fie sigur. Două calităţi care l-au impus în ochii lui Ghica, vestejind cu totul impresia, deja neplăcută, lăsată de Tillds, urmaşul, lui Béclard, şovăitorul Tillos, „emfatic şi fantezist, ca orice francez“,-cum spune Mavros.
      —       Desigur, desigur, spune Ghica. arătînd multă compasiune pentru prietenul rătăcit, lui Kogălniceanu îi place să rişte la rampă, primind ovaţiile sau fluierăturile- cu egală voluptate. De aceea este foarte necesar unor persoane fără idealuri, dar eu interese : îşi asumă vini mai mari decît are !
      Lui Green îi zvîcnesc sprîncenele :       \
      —   în ce fel spuneţi că a fost păcălit ?
      Printre perii covorului de Buhara care le stă întins
   la picioare, Ghica vede un gîndăcel de primăvară, o „vaca Domnului“ — platoşă roşie cu picouri negre —, care Înaintează alandala printre romburile şi, arabescurile de
31
 mătase. Nu este totuşi momentul să urmărească asemenea fiinţe.nevinovate. Se aşează cu genunchii lipiţi şi vîrfurile ‘ pantofilor depărtate şi-şi strînge puţin haina peste pîntec. Aruncă o privire* cam. pedagogică lui Bălăceanu şi se întoarce spre Green :
    —       Am informaţii sigure, Kogălniceanu n-a vrut cu nici un chip acum două luni să: accepte o lovitură de stat. Prinţul şi acoliţii săi pregătiseră totul în cele mai mici amănunte. A fost la Palat o,noapte foarte agitată. Lista. arestărilor fusese întocmită de către Liebrecht şi se aştepta doar semnalul. In cabinetul Prinţului, cina n-a fost prea veselă. Despre deliciile mesei n-am aflat nimic, în schimb,, despre conversaţii am ştiri : n-au fost plăcute. Cîţiva .miniştri, printre care Kogălniceanu, Bolintineanu, Orăscu^ Steege şi cîţiva intimi, cum ar fi Baligot de Beyne, n-au fost de acord cu această aventură. Nici Negri, consultat, telegrafic, n-,ar fi fost încîntat. Camarila a încercat să preseze asupra Prinţului, dar acesta, în faţa argumentelor. lui Kogălniceanu, da, ale lui Kogălniceanu, ar fi cedat şi ar fi contramandat ordinele, justificînd în faţa lui Liebrecht şi Lambrino Că şefii partidelor politice apucaseră să fie avertizaţi şi se ascunseşeră.
    Bălăceanu începe să se agite. îşi pune piciorul drept peste cel stîng şi imediat îşi aruncă piciorul stîng peste cel drept. îl preţuieşte mult pe Ghica pentru inteligenţă.
    „Dar ce valoare morală are aceasta ?“
    In privirea lui citeşte fraza aceea pe care i-o arătase Constantin Kreţulescu într-o scrisoare trimisă de la Nisa, cu vreo zece ani in urmă : „Ion Ghica ? O mare capacitate, ne poate scoate din neant ! Trebuie doar susţinut. E o mare personalitate, nu-1 uitaţi din calcule!“
    Stilul acesta urgent şi- poruncitor şi plin de speranţe obscure îi place. Ca şi dulceaţa de nuci. Acrişoară? pişcă la limbă, dar rămîne un divertisment.
    —       Atunci Liebrecht, Lambrino, Zizin-Cantacuzino şi ceilalţi au hotărît, "se pare, o nouă strategie. Ingenioasă,, nimic de zis ! L-au pus pe Docan şă ceară în Cameră un vot de blam pentru ministerul Kogălniceanu, lăsînd ca roşii şi conservatorii să aibă impresia că însuşi Domnitorul
se leapădă de el şi că speră într-o nouă formaţie guvernamentală, care să nu ameninţe cu reforma agrară.
    —      Versiunea dumneavoastră face din Prinţul Cuza un personaj inocent, intervine Green, nu fără maliţiozitate. Vreţi să înţeleg că el n-ar dori, de fapt, puterea personală ?...
    —      Ar fi inocent dacă n-ar fi înţeles prea bine jocul şi dacă nu l-ar fi îngăduit. Nu inocenţă vreau să spun ca are — ar fi ridicol după cinci ani de guvernare să mai fie naiv — ci că nu mai are iniţiativă: Asta e mai grav !
A lăsat-o pe mîinile favoriţilor săi cum lasă un bătrîn pe seama nevestei sale tinere, pofticioase, nu numai dreptul de a-i guverna casa, dar şi pe acela de a-i dictă comportamentul social. D$, asta vreau să spun : Prinţul Cuza e foarte obosit, se bucură de faptul că alţii îi preiau îndatoririle, alţii foarte apropiaţi ! Unii de bună credinţă, ca Alecsandri, Negri, Steege şi restul...
    —  Restul ?            .
    —      Restul a vrut să-i amintească lui Kogălniceanu că s-ar putea să-şi piardă puterea, iar Kogălniceanu numai acest lucru nu-1 vrea.
    —      E foarte sensibil la ideea de putere, se foieşte Bălăceanu.
    —      Dar, completează Ghica şi-şi trage picioarele sub scaun, înălţîndu-şi umerii, dar a înţeles repede că singura lui şansă de supravieţuire este să accepte ideea dictaturii, care, în sine, nici nu-i displace. Şi-a asumat lovitura de stat ca să-şi apere poziţia necesară acelor mari idei pe care se crede chemat să le înfăptuiască : împroprietărirea, lărgirea dreptului de vot...
    —  Dar în felul acesta a fost .izolat de majoritatea oa-
menilor politici, şi i se vor pune în spate actele de auto- / ritate ale Domnitorului sau ale‘ camarilei sale, spune Green.               j
    —      Evident, şi-a umplut pieptul îndrăznind ceva ce nu a dorit, dar pe care îl socoteşte acum indispensabil. Pentru că \ trebuie să înţelegem un lucru important : Kogălniceanu nu este un nimeni dornic de putere, este dornic de putere pentru că vrea ceva, vrea să lase o dîră în istorie ! Şi-a pus pe cîntar sila de camarilă şi speranţa /
  de a fi făptuitorul a două reforme capitale. A ales această speranţă şi va suporta consecinţele ei... nu prea plăcute !
     Consulul Green îşi masează discret degetele. Guta i-a umflat încheieturile. Eliza spune că are mîini de vrăjitor, iar cei din apropiere cred că nu-şi mai poate scrie singur rapoartele şi că intimitatea cu secretarul său i-ar fi devenit o a doua suferinţă de'neîndurat.
     —       Confuzia de care s-a profitat s-a datorat poziţiei lui Docan. Ca văr, ca intim ' al Prinţului părea pentru opoziţie un. portparleur; Brătianu, Rosetti şi ceilalţi au crezut o clipă în intenţia^ Domnitorului >de a-1 dezavua pe Kogălniceanu/ca şi cînd cele două reforme i-ar fi fost impuse de acesta şi nu le-ar fi dorit el însuşi. De fapt, nu' făcea decît sa-1 provoace, să-l aducă pe bietul Miha-lache la mîna favoriţilor...
     —       Dar, iertaţi-mă, face Green şi-şi înfige degeţele noduroase în marginea sofalei pe care catifeaua stă întinsă ca pielea pe tobă, după atîtea manevre şi după ce l-am văzut pe domnul Kogălniceanu atît de fericit, am sentimentul că nu se mai ştie cine a fost păcălitul şi cine păcălitorul... Domnul Kogălniceanu se comportă ca un cuceritor !
     Tace lăsîndu-i pe ceilalţi în aşteptare, apoi zîmbeşte şi, cu o privire melancolică, spune :
     —- Personal, nu cred că e manevrabil, mai degrabă imprevizibil! Ar fi ciudat să aflăm că va face jocul unora ca Liebrecht sau Docan...
     —       Ah, intervine Ghica, apăsînd pe nuanţa uşor dispreţuitoare a exclamaţiei, nu-1 va face ! Categoric, nu ! Aici e totul!
     Subliniază ultimele cuvinte privindu-1 pe ^consulul Green prin pince-nez.
     —       Kogăîniceanu nu va face acest joc. El este deocamdată, doar deocamdată, şi ridică un deget spre plafon, profitorul păcălelii ce i s-a făcut.
     —       Dar Prinţul Cuża ? întreabă englezul, Prinţul Cuza, prins între ambiţia primului său ministru şi agresivită-
' ţile tandre ale prietenilor şi rudelor apropiate, el ce va face ?
                                       • ‘ 34'
 f
    Bălaceanu nu rezistă şi sfidează tonul grav al celor doi, recitind :
    —• „Păstorul nostru este o sacră ficţiune, ce nu păcătuieşte. Nu Regele, Ministrul, el e răspunzător. Ş-apoi, de e vreo culpă, e culpa tuturor.“
    Dar verva lui nu cade bine. Ceilalţi sint concentraţi asupra Unei analize deloc vioaie^
    —      Creâeţi ca Prinţul se Va lepăda, în curînd, de primul său ministru ? întreabă Green viu interesat, cu sprin-cenele lui stufoase ridicate.
    Ghica ezită o clipă înainte de a da un răspuns afirmativ, şi, parcă bîjbîind printre lucrurile aruncate de-a valma într~o lădiţă, decide :
    —      Da, dar daeă este să împărţim vinovăţiile, cauzele acestei lepădări vor fi mai multe. în primul rînd un exces de vanitate din partea lui Kogălnieeanu, foarte dezagreabil atît Prinţului, cît şi Curţii sale. Căci aici va fi cu adevărat păcăleala. Puterea lui x Kogălnieeanu * va fi, în curînd, slăbiciunea lui. în al doilea rînd, dorinţa de emancipare totală a camarilei, care nu va mai d&jri să tolereze aerele de mentor politic al vieţii româneşti pe care şi le arogă primul ministru.
    Rămîne puţin pe gînduri. Cu' privirea lui ciudată, aruncată peste pervazul ferestrei deschise şi cu un ton jucăuş, se adresează celor doi ca şi cînd atunci, în acel moment, a descoperit ceva foarte important :
    —   Profitorii au o calitate pe care idealiştii n-o au :
răbdarea.                         ,
    Ridică iarăşi degetul lui pedagogic şi continuă fixîn-du-1 temeinic pe Green.
    —      îl vor lăsa sa-şi exagereze meritele pentru â se discredita în faţa Domnitorului...
    —      Să fie atît de naiv domnul Kogălnieeanu ? întreabă consulul pipăindu-şi pe sub haină locul inimii care de la o vreme îl îngrijorează.
    —      Nu este naivitate, vă repet, şi nici nu ştiu cum să numesc orbirea lui ! Oricum, nu naivitate! Se trage pe marginea scaunului şi i se adresează cu puţină gravitate : Domnule Green, Kogălnieeanu este unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care îi avem...
 35.
    —   Un venal, şuieră grăbit Bălăceanu.
    Erhiea ridică palmele în sus şi de data asta nu-l mai iartă :
    —       Să nu fim nedrepţi î Kogălniceanu este o mare inteligenţă, chinuită de mărunte vanităţi, ca toate personalităţile noastre de seamă. Cîte din ele, întreabă cu aerul că vorbeşte despre nişte seminţe aiurea aruncate în pămînt, nu cred cu încăpăţînare în ceva şi nu se risipesc îndărătnic, cu patimă, * în detaliile sentimentale ale zilei ? Sînt fascinaţi de putere oameni cu mari calităţi intelectuale şi este ciudat cît de vulgar o înţeleg odată ajunşi acolo, cît de rudimentar o exercită, o aplică.
    Sprîncenele lui Green se ridică din nou ironic :
    —   Ah, este domnul Kogălniceanu... aşa ceva?
    Vorbeşte un englez cu sute de ani de civilizaţie în
spate cu nişte reprezentanţi mai răsăriţi ai tribului ba-la~ ba-la. Ghica începe nervos să-şi cureţe pince-nez~ul. El este primul apt să-şi ironizeze neamul, semn de superioritate, semn că nu se lasă tîrît de pasiuni locale, dar înghite greu felul în care occidentalii par uimiţi că pe aici trăiesc şi' oameni capabili, intelectuali adevăraţi, erudiţi.
    Dar, înainte de a reacţiona... o mica pauză de reflecţie e necesară, nu ? Se hotărăşte şi răspunde :
    —   Este. Oricît de agitat ar fi Bălăceanu, el tot asta
o să susţină. Da. Este. N-aş putea fi onest spunînd cu uşurinţă eă vrea puterea în sine. O vrea pentru anumite lucruri pe care este convins că trebuie să le facă. Se simte chemat să le împlinească, le crede necesare, chiar dacă pentru ele va intra în conflict cu toată lumea. Nu, Kogălniceanu nu este un simplu vanitos, chiar dacă numai vanitatea lui ne sare în ochi şi chiar dacă îi place să abuzeze de puterea lui...                      , 1
    Se aşează mai bine în scaun şi continuă cu ochii pe Green :
  ' — Crede că, istoriei noastre îi trebuie cîteva accente energice şi ar vrea să-şi lege numele de ele. O vanitate,, vedeţi, mai nobilă !                                 j
    —      Şi va reuşi ? face Green cu un zímbet ironic ; pentru ei, istoria asta din sud-estul Europei este atît de derizorie !
    Bălăceanu a intrat în tonul lui Ghica, se foieşte şi răbufneşte :
    .— Dacă va reuşi, va intra în legendă !
    Consulul este decîţiva ani în Valahia şi prinde nuanţa. Paţă de legendele din Orient oricé englez este învăţat să fie sensibil. Ca atare întreabă cu prudenţă : ,        '
    —      Dar Prinţul ? El nu suferă de aceeaşi vanitate... Idealistă ?
    —      Prinţul Cuza, spune lent, aproape adormit, Ghica, nu a luptat şi nici nu luptă prea tare pentru puterea lui. Soarta i-a pus-o în braţe. în idealismul lui încape şi certitudinea că istoria i-a fost dăruită de ursitoare. Vrem, nu, vrem, este Domnul Unirii, pentru noi şi pentru cşi ce vor veni, este deja legendă. Greşeala lui este kceea de a fi considerat soarta prea clementă, prea generoasă, aptă de a-1 iubi cu toate defectele lui, chiar şi după ce i-a ofe-> rit potul cel mare. Vrem, nu vrem, stilul lui popular, felul lui gingaş de a-i pupa pe ţăranii din satele prin care trece careta domnească din Valahia în Moldova şi din Moldova în Valahia, felul hotărît în care face dreptate ca un părinte al nevoiaşilor stimulează speranţele de mai bine ale omului simplu, chiar dacă pe masă are aceeaşi mămăligă acră. împroprietărirea aceasta, spoliatoare pentru unii şi ineficientă pentru alţii, îl face un personaj de basm.
    Green zîmbeşte, îşi mîngîie barba ascuţită şi spune privind de 'departe, de foarte departe, de peste Canalul Mînecii :       ‘    ;
    —   Totuşi, e multă patimă în reacţia clasei de sus faţă
de aceste reforme...                     .
    Nici măcar nu-l enervează suficienţa englezului, mai mult îl amuză. Cît profit are, Green din această patimă este alt!ă poveste. Ghica preferă să se aşeze confortabil în Valahia lui, mîngîindu-şi averile pierdute şi să se lamenteze, cu un uşor dispreţ faţă de cei ce n-au pierdut nimic, niciodată :                                            •
    —       Aiti calculat, domnule consul; rrii se rápese prin reforma Prinţului Cuza 3.000.000 ha. t>in nefericire pentru mine am numai pâmînt bun, fertil, nu pot lepăda, ca altiig părţile aride ale moşiilor. Capăt, în schimb, nişte hirtii dont on peut facilement tomprendre le sort futur. Aş accepta sacrificiul cu generozitate, dacă cei care vor primi acest pământ l-ar putea folosi cum se cuvine.
    —   Síntéti prea pesimist;
    Ia te uită, Green se fandoseşte ! Ghica rîde :
    -— Da, da, a avea dreptate prea curînd este una din . cele mai rele modalităţi de a nu avea dreptate.
    Cine ar fi crezut că în această clipă va avea o revelaţie ? Nu, categoric, consulul n-ar înţelege această măgărie. „O revelaţie ? în prezenţa lui ? No, no î“ Deşi englezii aceştia sînt pregătiţi pentru orice. Vorba lui Mavros : „Pe la patruzeci de ani e bine să îii englez, înseamnă că ţi-ai terminat educaţia şi încep să-ţi curgă avantajele !“ No, ño ! O revélatie îl scoate din definiţia pe care Green tocmai i-o dă :
    —       Vă simţiţi, bine printre lucrurile, pe care le puteţi stăpîni, domnule Ghica.
    Sigur, nu este omul care să plutească în imaginar, şi totuşi...                  *                                ,
    -— Nu sînt un pesimist, răspunde ocolind ideea. Sînt un om liber.
    —   Faţă de lume ? întreabă Green, deodată morocănos.
    ■— Am moralitatea lumii în care trăiesc, deci sînt liberi
    Ei, da, mai rămînea deschisă problema dacă e liber faţă
de Dumnezeu şi faţă de sine însuşi. Este un punct slab, slab de tot. Cînd. se gîndeşte la asta simte cum se apropie neplăcuta părere că a fost şi este un sclav al propriilor: sale ambiţii. Se dovedeşte atunci că se lăsase strîns în ele ca într-o cămaşă blestemată. Un punct slab, pe care nu e bine să-l apeşi prea tare, inai ales cînd asupra lui privirea soţiei tale — o privire mirată şi totuşi lucidă, căci este acea mirare strategică a fiinţelor slabe care îşi conservă inocenţa cu ajutom! uimirii — se opreşte prea des; discret, dar insistent. Şi nu-i plăcut să te simţi bănuit în propria ta casă !
     —     Centru dumneavoastră a trăi aici este o profesie,' spune Ghica afectuos către Green şi oftează. Dar pentru mine este un destin.               ,   .
     A ocolit frumos^şi lent „măgăria“, dăr trebuie s-o analizez repede, repede. In mintea Iui, Kogălniceanu este deja răpus. Mai rămîrie Cuza, cu mica lui impertinenţa de parvenit, înconjurat de nimicuri linguşitoare. Deşi, la urma urmei, asta i s-ar putea ierta Numai că fiinţa lui banală se tot încarcă de acea substanţă de care se teme domnul consul, acea substanţă de netolerat... legendară... Popularitatea, stîmită 4e sentimentul oamenilor simpli că Vodă a făcut ceva pentru ei în ciuda celor care practic îi stâ-pînesc — iată ceea ce este intolerabil pentru unul ca el, ca BălăceanU, Grigore Sturdza, Jeannot Cantacuzino si chiar Brătienii Şi Rosetti. „Din maldărul de vicii mărunte ale lui Cuza răsar cîteva virtuţi, simţul istoriei şi o lăudabilă vanitate : România să-i. datoreze cevaV spunea Negri în colţul de la Hughes unde se rătăciseră cu cîteva zile în urmă, după mizerabila dizolvare a Camerei şi înainte de plecarea lui la Cpnstantinopol. Şi astfel şi-a dat seama cît de. violent va fi de data aceasta conflictul dintre Cuza şi oaiţienii politici. Nu avusese decît o replică minoră : „Dacă acest om încarnează istoria, atunci istoria înseşi este bolnavă“. Negri se uitase la el nemulţumit, îngrijorat, cu aerul celui ce mergînd spre casă dă în colţul străzii peste un copac crescut peste noapte. De departe, de la Constantinopol, unde îşi fierbea la, foc scăzut nervii, căci riefiind un fermecător, un seducător, ci un om de o exasperantă solemnitate’, întîmpina numai feţe reci, vedea lucrurile din ţară ba unul care ar fi trăit peste un secol. 6ii o molcomă izbăvire de patimi, cu o... moldovenească obiectivitate ! Ce-o mâi fi şi aceea ? Numai că el trebuia să trăiască pe malul Dîmboviţei şi îl întrebase firesc : „Dar aici ?“ Cum puteai privi lucrurile de r aici, cînd oameni ca Liebrecht îţi intră în casă, îţi scotocesc în scrisori, îţi supraveghează vizittele, cînd Docan cumpără moşii mînăstireşţi pe nimic, cînd Cuza îngăduie abuzurile unora care i se oferă ca lachei ?. „Dar aici ?“ Cum poţi să te uiţK liniştit la cei ce-ţi vor măsura moşia şi-ţi vor înhaţă halca cea grasă din ea întru preamărirea
39
Domnitorului? „Trebuie să lăsăm ceva urmaşilor...“ şoptise Negri. „Urmaşii ? Departe de luptele noastre vor vedea cu mîhnire sărăcia de idei şi avuţia de patimi care ne-au sfîşiat. Asta vor vedea.“ Parcă şi avea în urechi vocea acră a mătuşii Eufrosina, care adunase, adunase şi ' cînd o întreba cineva pentru care. dintre nepoţii ei şi-a hotărît moştenirea se ridica, ştirbă, cu boneta căzută pe o ureche şi striga apucată de streche : „Ce nepoţi ? Care nepoţi ? Mă piş pe nepoţi ! Să se sfîşie între ei, să se rupă unul pe altul pentru ceea ce le lás ! Asta mî-e voia; ăsta mi-e testamentul, na !“ Şi bunul Negri sé gîndea la urmaşi cu atîta veneraţie, ca la nişte fiinţe inocente, pure, demne, neîntinate de noroiul istoriei. Simţise nevoia să o împace pe mătuşa Eufrosina cu Negri : „Urmaşii ? V6r .fi chemaţi să judece, dar fără nici un drept, priétene !“
    Rîde privindu-1 vesel pe Bălăceanu, luîndu-1 în mod demonstrativ ca partener într-o scenetă improvizată. Merită să-l impresioneze puţin pe Green :
    —  Cine sîntem ? Eu, tu, el, ei ?            ; <
    Dar nu-1 lasă să dea replica şi se adresează direct unicului spectator :
    —  Domnule consul, din 2 mai nu mai sînt boier. De
şaisprezece ani nu mai sînt nici revoluţionar. Ţăranii de pe moşiile mele vor. spune da la plebiscit, fără să înţe- i leagă dacă este spré binele lor sau nu. Voi fi un proprietar îndoielnic pe moşiile cumpărate de mine, de trei generaţii Văcărescu şi patru 'Ghica, de două Mavros şi patru Oâmpineanu. Voi fi un oarecare, un păgubaş. J’ai eu jusqu’ici la bétise de me croire oblige et responsable pour tout ce qui avait trăit â ce pays. Am printre înaintaşi figuri ilustre, morţi şi exilaţi pentru iară ! Noblesse oblige, se spunea, dar de la 2 mai nu mai sînt nobil, nu mai sînt obligat. Mă1 pot retrage într-o viaţă egoistă în. care sa. nu-mi văd decit de interesele mele... Sînt liber. Trăiască libertatea Í                                     1
    Se uită din nou la Bălăceanu cu un fel de perpl^xi- , tate, ca atunci cînd după ani şi ani de obişnuinţă cu tine însuţi îţi vezi deodată chipul pătat de bătrîneţe : părul alb, ^cearcănele, guşa, obrazul ponosit. Tot tu eşti acesta ?
    —      Am luptat împotriva privilegiilor, o ia retoric, am vrut să plătesc ca un cetăţean obişnuit contribuţia proporţional cil averea, dar n-am dorit să mi se arunce în palmă un mărunţiş pentru ceea ce am moştenit sau am agonisit! Am vrut să fiu un contribuabil ca oricare !
\ De ce rîde Bălăceanu? De ce este atît de bine dispus ? Ii zîmbeşte cu atîta poftă de haz ! A interpretat bine rolul, în aşa fel încît a fost mai elocvent decît tre-, buia, a căzut în comedie purăv? Simte dorinţa unei sin-, cerităţi care să stingă puţin această flacără :
    —      Pentru generaţia mea nici un regim nu e bun. Este unul vechi, detestabil şi este unul nou care putea, fi speranţa unuia viitor. Continua nevoie de schimbare ^ aparţine romantismului nostru de tinereţe, o amintire... Nebunia este că vedem un regim care nu ne mai/ dă nici
o speranţă... .
                                              Hi
    Primăvară galbenă şi mov. Prin curţi tufele viguroase de buesău înghesuite printre margarete, apoi liliacul răbufnit ca jerbe de artificii violente, irişii cu tulpină demnă şi petale palide şi, întinsă peste verande, peste balcoanele cu colonete de lemn sculptat, glicina, cu parfumul ei le-v şinos.         v ■■■"’■ - 1 ■ ■- ■' ■■■■...             \ ■ ’■"'/V':
    Urî Bucureşti năpădit de Verdeaţă şi flori.
    Aerul blînd, călduţ, ocrotitor bîzîie în jurul caselor, deasupra micilor peluze năpădite de bănuţii aurii ai păpădiilor^
    Caleaşca ropoteşte molcpm pe pietrele caldarîmului, pe străzile înguste, înnobilate de soarele amiezii. Saşa se ghemuieşte în colţul canapelei matlasate. Priveşte şovăi-toarea pace a zilei — un ucenic frecînd geamurile prăvăliei, mulţimea care se strecoară pe lîngă şirul de birje, cîmii fără stăpîn scormonind prin maidanuri, două cueo-
 niţe intrând, în zburătăceala volanelor de organdi, într-un magazin cu firma sinilie, o chivuţă vîrîndu-şi peria în nasul unei servitoare care se tîrguieşte, doi copii ţinîn-du-se de mina, hoinărind printre tarabele pline de căpşuni timpurii şi cartofi noi. în faţa unei crîşme cu mititei, un bâtrîn îşi învîrte minavetul, aşteptînd ca din pomana chefliilor să-şi capete hrana prînzului. •,
    „Numai ici şi colo se poate vorbi de frumuseţe.“
    Trece prin faţa Palatului. Piaţa străluceşte datorită tufelor de forsiţia — puţin fanate deja. Ele atrag privirile tuturor, mascînd mătreaţa hîrtiilor murdare şi acea obraznică, vulgara vecinătate a băcăniilor cu mărfuri expuse în stradă, pe tarabele acoperite cu prelate din pînză vărgată. Iată coşuri de nuiele, scăunele de lemn, fructe şl ^ pînzeturi, oale şi ciorapi: de lînă...
    Palatul stă ferecat în tăcerea lui. Soldaţii de gardă s-au tras la umbră în gheretele de lemn. Ferestrele, chiar şi cele deschise, par opace, mohorîte, de o sobrietate stângace.
    S-a pomenit un Prinţ mai contradictoriu ca acesta ?
    Ţărânii îl privesc ca pe Mesia, vin buluc la Bucureşti, să i şe închine cu smerenia aceea lipsită de uimire a românilor de la ţară...
    „O mare dezamăgire, prieteni, o mare dezamăgire !“ spune soţul ei. Cînd este momentul acela de oboseală a conversaţiilor (neapărat politice), acele conversaţii interminabile, obsedante, cînd fiecare, după ce şi-a spus părerea, şi-a arătat indignarea, a dat o .soluţie iluzorie, a făcut aspra critică a guvernului, a evocat speranţele de odinioară şi a consumat anecdotele zilei şi vrea ca altul să împingă dialogul, să-l biciuiască pentru că nimeni nu mai are forţă să-l încheie cu o mîhnire, el rosteşte aceste cuvinte care trag concluzia, aruncînd peste' viaţa lor vălul unei tristeţii iremediabile.
    Dar caleaşca înaintează, rap-rap-rap-rap !, în inima comercială a oraşului, o inimă care bate prea tare.'
    Umbreluţa verzuie sub care vrea să-şi apere faţa de soare se clatină în ritmul trapului ca o fetişcană la primul ei bal, cînd muzica a început, dar pe ea n-o invită încă nimeni. Sub rochia ecosez de muselină simte cum
trupuTi.se. încinge, O toropeală energică, plină de visare bogată invadase spaţiul îngust al trăsurii care se deplasează hurducată, se.■■'opreşte cînd mulţimea altor vehicule îi taie calea, se smuceşte făcîndu^şi Toc şi ocoleşte trufaş pieţele aglomerate.
    Rap-rap-rap-rap şi rap-rap-rap-rap, copitele calului lovind pietrele drumului1 şi gîndurile se desfac în bucăţi, se rup ca o pînză uşoară şi rară. Saşa trebuie şă se adune. Peste trei zile pleacă la Ghergani.
    „Ghiţă să meargă, la Ghebanea pentru vin roşu...“
    Un tinerel sărută cu sîrg mănuşa parfumată (desigur) a unei cucoane subţirele.
    Deputatul Văsescu oţ salută ridicîndu-şi cu excesivă politeţe pălăria. Se pare că tocmai şi-a cumpărat ziarele şi se îndreaptă" spre clubul din Caimata. Au început să fie foarte ceremonioşi cu Saşa dpmniii liberali.
    „Poate ceea ce s-a petrecut Ia Camera... Cuza nu trebuia să... Dezamăgirea aceea, vezi ? nu e doar o ipocrizie...“ ' . ^ '■>'        '                 *
    Trece pe lîngă librăria lui Rosetti. Cineva intră înăuntru şi Saşei i se pare că, luptînd cu rap-rapul trăsurii, sunetul clopoţelului ajunge vesel pînă la ea.
    „Miţa şi-a ascuns cărţulia sub pernă, dar am Observat.
De n-ar fi una din aiuritele acelea de „Mistere ale Parisului“ sau, şi mai rău, ale Bucureştilor !“
    Ghiţă trage de hăţuri. Saşa se izbeşte uşor cu spatele de canapeaua capitonată.
    „...două cutii de măsline, neapărat...“ *
    Un dpmn de patruzeci şi ceva de ani stă răsturnat' v intr-un fotoliu de paie pe terasa fraţilor Capşa; şi nu-şi ascunde mulţumirea de sine.
    „...să nu uit partiturile... mai ales pentru Alecsandri şi Filipescu acel mic şi solemn menuet. Vor veni şi Bălă-cenii ? Ah, iar se va discuta politică,-numai dacă ar reuşi muzica să alunge pentru cîteva ore pe zi umbrele viguroase ale lui Cuza şi Kbgălniceanu...“
    In colţul de la Hotel Bulevard un băieţel joacă singur arşice. Scena se decupează din peisajul străzii ca o pată de mîhnire, de singurătate rănită.
43
    „Scarlat a devenit obraznic în ultima vreme... efectul crizei de apatie a lui Miss Haycock,. care iar e în fa^a ei Collerige ...trebuie să-l dau puţin pe mîna lui Ion...“
    Şi iată un gînd năpraznic :
    „Luna asta se va decide... nu niai vreau copii, am destui ! Sper, Doamne, să mă mîntui de o asemenea încercare, nu mai pot..;“     '                        ,              -
    Lui Ghiţă i-au intrat umerii în şolduri. Aşa, văzut din spate, arată ca un broscoi uscat la soare şi respirînd greu în aşteptarea izbăvitoarei umezeli.
    „Trebuie să-i fac şi lui o bucurie...“
    Saşa bate cu vîrful umbrelei în scaunul vizitiului.
    —   Là Fany Tippi, Ghiţă !
    De după spinarea coeîrjată apare un cap fericit.
. „Mda, Ghiţă ar-vrea să fiu mai cochetă numai pentru a mă duce la Fany Tippi. Acolo, în faţa vitrinei cu pălării zburlite poate lua şi el un aer important şi şmecher. Este vizitiul unei femei cu bani şi cu mari pretenţii..,“ Uneori pentru a-r face lui' Ghiţă placèrea de^a-şi arăta livreaua cu bumbi de argint unor tinere lucrătoare care îşi aruncă ochii pe fereastra atelierului, Saşa este în stare să-şi mai comande cîte ceva pe acolo. Justificări există : „Eliza are nevoie de o bonetă...“ ^
    Se* uită la spinarea dreaptă a lui Ghiţă, la stofa întinsă pe umeri („Broasca a înghiţit apă, e salvată !“), Ia părul lui cu cîrlionţi la ceafă.
    „Ce mai bărbat, zău, biata Safta se prăpădeşte dup# el...“
    Livreaua cenuşie are o coadă despicată, prinsă în nasturi pe şolduri şi un gxiler de catifea albastră. Şi alb-aiirie este cămaşa vizitiului familiei beiului Ghica, $pre deoşe-bire de cea a vizitiilor din alte ramuri ale familiei Ghica, familie mare, de nu-i mai dai de. capăt, care a umplut şi Valahia şi Moldova; şi se tôt înmulţesc, GHiculeşţii, se tot înmulţesc, de crezi că sînt o armată invadatoare ce cucereşte un teritoriu prin sciziparitate.
    Saşei începe să-i placă plimbarea. *
    E poezia amară a vieţii, e subtila învălmăşeală a seiir zaţiilor, este libera năpusteală a gîndurilor rupte.
 44
    Uite, trece pe lingă ea trăsura' doamnei Blaremberg. Se salută amical, melancolic. Şi ea a fost o Ghica. Şi ce mai Ghica!              . '    ,
    v Un franj dintr-un gînd abia formulat : ,
    „Ghica din ramura lui Mihai s-au cam risipit în cele patru vînturi ; cînd se întorc pe plaiurile natale au aerul că fac o descindere în podul casei* acolo unde se aruncă vechiturile, rochiile cu paftale grele şi cu poalele de blană coaptă, tulpanele arse şi mănuşile îngălbenite, pantofii scîlciaţi şi caftanele îmbîcsite- de praf, ceasloavele năclăite de degetele unse cu magiun ale copiilor şi draperiile decolorate de la ferestre demult dispărute. Ghica din ramura lui Grigore-Vodă, nişte filfizoni care ţin straşnic la avutul lor, ca beizadea Mitică : burticică, baston cu măciulie de argint, gibus cu panglică de mătase lyoneză, pantofi fini cu toc înalt, vorbă colorată, nevastă franţuzoaică, anecdote piperate la care se rîde mult în cercuri bărbăteşti şi politică de-partid foarte activă. Tingirică 4era s-o păţească în tinereţe, dar şi-a venit în fire, acum are fata căsătorită cu ex-consulul francez la Bucureşti şl■, tragş prin ea sforicele la Paris.“
    Trece caleaşca ^somptuoasă "a doamnei Marmorosh. „Ăsteia şi dacă ridică steagul naţional nu-i răspund !. Bogăţie şi iar bogăţie ! O să ne plecăm în curînd banului ; fiecărui galben o reverenţă adîncă. Dar, zău, are ţinută* orice s-ar spune, e une grande dame din lumea parve-r niţilor. Ion vrea chiar să-i invităm la concertele noastre !“ Se întîmplă dă,, luată de valul trufiei, Saşa răspunde şalutuluj scurt şi afectuos al doamnei în rochie' smeurie cu funde şi ilori albe de mătase pe poale.
    „Şi ce binevoitor surîs i-am oferit!“
    Trăsura o ia la stînga la trap mărunt.
    „Din ramura lui Scarlat au ieşit mai toţi cu apucături literare; Femeile somnolează după perdele de brocard greu şi croşetează versuri pe care nici ele între ele nu şi le citesc de jenă. Dar conu Tache, socrul meu, a dat lovitura^ doi băieţi excepţionali : unul revoluţionar, care era cît pe ce să ajungă Domn, şi unul romancier boem, jurnalist, poet, liberal convins.;.“
      Ghemuită în colţul trăsurii, Saşa se gîndeşte Ia cei doi fraţi.
      „Pantazi, dragul meu Pantazi, tu ai fost menit să sublimezi publie seriozitatea punctului de vedere al fratelui tău..
      Trăsura coteşte printre alte atelaje şi printre călăreţi furioşi de înghesuiala oraşului spre Villacros. Zţariştii se vîntură printre ţigănci şi subrete cu pachete enorme în braţe.         1                                         ,
      Saşa îşi recită încă poemul zilei. Ar mai dormita un pic, ar mai picoti dacă spinarea lui Ghiţă nu s-ar umfla ca o pinză de corabie cu vînt bun la proră. Trebuie să-şi strîngă umbreluţa.
      Coboară şi intra în magazinul doamnei Fany Tippi odată cu oling-cling-ul clopoţelului de deasupra uşii şi cu exclamaţia înaltă a proprietarei :
      *— Oh, Prinsesse Ghica ! Je vous atendais, madame t Oh ! Qu’il fait beau aujourd’hui !     *
      începe inepuizabila conversaţie despre vreme. Da, la, munte a plouat, dar la şes e arşiţă. Asta nu e bine pentru recoltă. Acum un an a fost invecrs, ploua la şes şi ardea soarele la Sinaia. Nora doamnei Tippi a răcit acum. o săp-tămîna pentru că a plecat la Cîmpina într-un deux pièces cam subţirel. Se zice că în Franţa a^fost o mică ninsoare
1  în aprilie, în nord, în nord, bineînţeles, prin Pieardia, Normandia, sudul rămîne acolo sud. Nisa e Nisa... Dar ri-a fost decît o ninsoare mică, franţuzească, ha, ha! ca femeile de pe acolo...
      —   Je peux vous offrir une tasse du thé ?
      . '— Oh, merçi, vous etêz très gentile, màdame, mais j’ai bu déjà deu^ tasse du caffé.
      Saşa ridică din umeri şi surîde blînd, cît poate ea mai blînd.
      ^— Je suis désolée...
      Doamna a înţeles că e timpul să treacă la afaceri. La un semn al ei o lucrătoare jilavă de căldura aburilor din atelier, dar cu un şorţ alb, apretat zdravăn, pus în grabă peste rochia de in, aduce cîteva cutii puse una peste alta. Patroana are ün jabo de dantela bruxeleză prins cu o broşa. Deasupra lui plutesc nişte, buze subţiri, un nas fin
 46
şi nişte sprîncene înalte. Obrajii au pomeţii uşor ridicaţi sub doi ochi de pisică persană.
    „Cap bun pentru orice pălărie“, remarcă Saşa, aşezîn-du-se ca de obicei pe fotoliul de lîngă fereastră unde modista îşi pofteşte clientela pentru a aveâ mai' multă lumină cînd probează, dar şi pentru a fi văzută de afară.
    în magazin e foarte cald Pe masa la care lucrează-doamna Fany modelele ei fanteziste — desenează cu degete albe, delicate tot felul de forme gingaşe — peste hîrtiile subţiri, pergamentoase, asemănătoare planurilor inginereşti ale unui viaduct, zace un evantai chinezesc din mătase roz. Tapetul gălbui al încăperii reflectă lumina în dungile lui intens aurii. Fotoliile şi vitrina, în care se expun ca nişte animale mici cu laba in şold pălăriile din tafta, pene, pai şi flori artificiale, au lemnul alb. Totul -este foartş discret împins spre strălucirea frumoasei coafeze cu oglinzi batante care trebuie să avantajeze şi pe cea. mai urîtă femeie. Marfa este de la Paris, negreşit, dar şi de la Viena, de la marile case de modă Alexan-.drine, Lory, Dorville, Claire Aderie sau Alphonsine. Florile, acele copii de mătase apretată, catifea sau din măr-geluşe meşteşugit împletite vin, negreşit, de la Chagot Aine sau de la Compagnie florale de France...
    „Se zîmbeşte prea mult în magazinul doamnei Fany !j Mă dor muşchii feţei !“
    Patroana stă în spatele Saşei şi, în timp ce-i povesteşte cum erau merii încărcaţi de promoroacă cu. o lună în urmă la Cîmpina, priveşte pe sub genele scurte faţa palidă, trăsăturile şterse şi ochii albaştri-viorii ai clientei şale, ca un pictor care îşi măsoară cu tact modelul viitorului tablou.           r
    Tăcerea brusca a Saşei scade temperatura salonului. O altă lucrătoare — suplă, lingav^ — aduce un alt teanc de cutii pe care le aşează, la indicaţia severă a degetului patroanei, în partea stîngă a oglinzii.
    „De ce să nu observăm că s-a îngrăşat, remarcă Saşa răspunzmd cu un zîmbet vrăjitoarei care cu gesturi fine oficiază în spatele ei, părul i-a albit pe la tîmple, cum albesc de obicei bărbaţii, dar faţa mai păstrează încă o disperată prospeţime“.
 47
    O simpatizează în ciuda părerii foarte clare a mamei ei : „Nu pot s-o sufăr, se îmbracă r elegant de-ai zice de la distanţă că e o aristocrată sadea. Dar numai de la distanţă, bine înţeles. Astea sînt ca artistele ieftine şi vulgare, care pe scenă pot‘fi adevărate Hecube !“ ,           ,
    Scena doamnei Fany: Bucureştiiul feminin. Prinţesa Ghica o apără acolo de gurile clevetitoare. O * place şi basta. „E o femeie reuşită pentru că se poartă după temperamentul ei. I-ar sta bine modestă, jerpelită, speriată de cheltuielile ei comerciale ? Ar fi ridicolă ! Este plină de demnitatea rolului ei şi o bănuiesc că strînge'din dinţi seara cînd face socotelile aducînd la poziţia lor normală buzele care peste zi i se întind în faţa unei clientele nă-zuroase !“
    —      Am cîteva lucruri deosebite pentru dumneavoastră, şporovăie Hecuba, care auzise de pledoariile Saşpi şi nu ştie cum s-o împodobească mai bine. Regretă că nu e -mai cochetă, mai excentrică, atunci ar fi o nebunie ! Face gesturi mici, dar autoritare cu palmele deschise, mişcîn-du4e numai din încheietura mîinii, spre tinerele sale nimfę, ca la şcoala de balet unde profesoara vrea să pară mereu chinuită de harul divin, mereu inspirată şi-şi tot înalţă bărbia în extaz în timp ce numără paşii : un, doi, trei, un, doi, trei...
    —   Cred că vă cunosc deja gusturile, prinţesă! spune
lăsînd pâüze lungi între cuvinte pentru a-şi sublinia umilinţa. Sînt foarte sobre, nu vreţi cîtuşi de puţin să fiţi extravagantă. v T                                             :
    —   Hm, bine mi-ar sta, doamM Fany ? suspină Saşa
scpţîndu-şi mănuşile.                  ^         '
        Estej o epocă în care, după părerea mea, ar merita să cochetăm puţin cu imposibiîùl, cu âbsurdul, surîde modista vîrîndu-se şăgalnic în acel noi îndraznét. E atît de monotonă...
    —   Monotonă ? !
    „Dumnezeule !% în ce epocă trăieşte femeia aceasta ? Nici războaiele europene, nici revoluţiile, nici conflictele balcanice, nici certurile dintre partidele locale, nici reforma agrară, nici cea electorală, nici statutul lui Cuza
48
n-o tulbură suficient ? Nici măcar la nivelul pălăriilor ei nu s-ar putea spune că#este pace !“
    Saşa oftează resemnată. înţelege de ce o place pe Fany Tippi. Nu' vorbeşte niciodată politică, se învîrte mereu în jurul vremii şi modei ! O adevărată minune ! Rara avis ! La ea în„ casă, pînă şi grăjdarul se interesează de articolele din Românul.              ‘         .,
    Va rămîne deci pe poziţie : va vedea „miracolele modei“ şi va alege pe cele mai) puţin spectaculoase.
    Doamna Fany cu degetele ei fine, ferme, albe, începe ceremonia — trage de marginea zimţată a ui^ei panglici albastre, o lasă leşinată pe albul lustruit al coafezei, ridică duios capacul vernil cu flori argintii şi, iată, splendoarea, zăpăceala delicioasă a imaginaţiei : o pălărie de paüle-glacée albastru şi brun cu fundă de tafta şi gm-puri de pene mici în, mai multe tonuri cafenii.
    —   Pentru rochia pe care mi-aţi spus c-o aveţi...
    De dincolo de vitrina sticlind ca apa lacurilor de munte, Ghiţă aruncă o privire curioasă stăpînei sale.
    „Ah, neobrăzatule, mă judeci, îndrăzneşti să-ţi dai în sinea ta cu părerea ? Ai să vezi !“
    —      Vă rog, spuneţi-i fetei1 să-l trimeată pe vizitiul meu la magazinul Martindvici pentru comenzile pe care i l@-arri dat !
    , Lucrătoarea lipăie la semnul patroanei iute, iute, des- ; chide, uşa, care clopoţeşte, se apropie de Ghiţă. Acesta se zbîrceşte şi trăsura porneşte. Saşei îi vine să rîdă pri-vindu-se în oglindă. „Avea dreptate Ghiţă !,E prea mare pentru mine şi prea albastră !“ Se pare că şi patroana împărtăşeşte opinia vizitiului, căci zîmbeşte cu înţeles la expresia ei dezolată şi trece mai departe : ,
    —      Acest griş-niekel. are o oarecare valabilitate confortabilă vara,"dar, personal, nu l-aş recomanda în peisajul Bucurestiûlüir şi aşa destul de albicios, prăfqs. Pentru conac, pentru băi... v
    Acel gris-nickel, o mică îngrămădeală de velur, garnisită cu narcise de tafta şi voaletă prinsă cu un fastuos ao din perle şi emailuri aïbe s-ar potrivi rochiei ei cu poale de dantelă argintie. Dă din cap. Da. O opreşte, îi stă bine. Doamna Fany e victorioasă.
    —      Iar. pentru'-.Bucureşti, v-aş recomanda ceva în gama mov,5 şi mîinile ei de ceară fac seitine magice asupra unei mxtii care întîrzie nepermis de mult să-şi arate tainele. Din foile de hîrtie moale şi din pliseurile căptuşelii de satin a cutiei apare „ceva în gama mov“, o pălăriuţă de pai, dublată cu mătase violet şi cu fundă bleu paon. .
    Saşa şi-ro potriveşte leneş, stîngaci pe vîrful capului Pentru faţa ei mică, rotundă, cu ochii holbaţi la toate cele ale lumii şi nasul ascuţit este tocmai ceea ce trebuie. „Ceva în gama mov“ pentru Bucureşti.
    Dar ce este Bucifreştiul?
    Arena vieţii ei şi a doamnei Fany. •
    Aici, printre firele de rumeguş şi nisip, răsare floareav ei bleu-nickel cu frunze de tul şi parfum de metal coclit, în timp ce acrobaţi destonici îşi fac tumbele măreţe, uluitoare — trebuie admiraţi, au măiestrie, au vocaţie, au exersat mult, au- muncit la birourile lor de mahon sau stejar încărcate de hîrtii, hîrtiii şi iar hîrtii, sub cercul de lumină al lămpilor, seara şi noaptea, au-reflectat, au văzut viitorul, au hotărît ce este bine şi ce este rău, sub privirea plină de stupoare şi bună credinţă a -celor ce-şi mestecă pîinea zilnică şi-şi beau vinul dres cu apă şi-şi şter^ năduşeala cu mîneca neagră a cămăşii.
    Bucureştii cu străzile lui încîlcite ca nişte viscere — de ce . nu ? Aici sînt intestinele încolăcite ale organismului naţional, stomacul digeră şi expulzează ceea ce este deja asimilat, consumat şi aici se petrece şi plutirea molcomă a norilor vălătuciţi, lumina sălcie de deasupra lacurilor clipocitoare, mereu aşteptînd ceva, ceva, mesajul salvator al lumii viitoare, marea şi adevărata sărbătoare a oamenilor toropiţi de căldură şi umor, năduşiţi de prea multă imaginaţie şi obosiţi de bîrfă, trăind cu egală participare între metafore şi glume ieftine, între suferinţe şi explozii iniei de exuberanţă, ţopăind la nunţi pînă îi apucă plînsul şi jelindu-şi morţii pînă îi apucă risul, ca nişte veşnici adolescenţi.
    O      să impresioneze pe cineva pălăriuţa ei mov în acest peisaj. ?
50
    —      Puteţi s-o puneţi mai spre spate, sugerează doamna Fany şi, rîzînd, îşi strecoară privirea printre pleoapele lipite.
    —   Da, se cere, acceptă ea.
    In aerul parfumat al salonului se aud vagi fîlfiiri de aripi pestriţe. Tot păsăretul îşi ciuguleşte penele.
    Dar în timp ce altă cutie se urcă pe consola oglinzii
—   o cutie roz cu panglici roşii şi mici trandafiri verzi şi galbeni: imprimaţi pe tapetul ei satenat, de dincolo de draperia atelierului se aude o tuse foarte dezagreabil#. Saşei i se dilată brusc pupilele ; madame Fany, cu tact, nu face nici un gest. Dar micuţa lucrătoare care aşteaptă semnele patroanei pare înspăimîntată,
    „Aici se petrece ceva !“ îşi spune Saşa, hotărîtă să se îndepărteze cu blîndeţe de Iqcul crimei. N-are de ce să-şi bage nasul.                    - v
    Pe peretele din dreapta o gravură o reprezintă pe Mărie-Antoinette cu o splendidă pălărie plină de flori, fructe, frunze de mătase, legată sub bărbia mică, rotundă şi dublă cu o panglică uriaşă.
    E teribil de reconfortantă această imagine,
    —      Pentru după-amiază, o tocă de velur, cu un mic bucheţel de bujori, din pene de porumbel, la spate ? întreabă patroana.
    —      Nu, spune SaşâNdoar văzînd-o în mîna subţire a lucrătoarei şi se întoarce spre doamna Fany : Totuşi, nu-mi cunoaşteţi încă gusturile...
    Trebui# s-o pedepsească. Dincolo de draperia albastră nu era cazul să se făptuiaseă crima aceea, nu era cu- , viincios.
    Fără nici o împotrivire, alcătuirea bufantă de catifea, mătase şi pene dispare în cutia ei sofisticată.
    —• Un chapeau cloche avec roşea de deux tons...
    Se potriveşte rochiei ei de-serge grenat cu paspoil bleu-marin. O pune. Simte în mîini fragilitatea crepului, apretul calotei şi fîşîiala subţire a voalului. în cele trei oglinzi apar trei Sase ireale — trei păpuşi de ceară cu faţa mică, rotundă şi profilul ascuţit, cu ochii de un albastru ceţos şi obrazul foarte palid.                     ^
51
    „Diimnezeule, una ar ajunge !“ oftează şi peste umăr
i se adresează doamnei Fany :
    —      Vă trimit o bucată dintr-un serge grenat... Îmi place. Mă ascunde cu destulă graţie !
    In zîmbetele generale cutia trece pe eleganta masă de lucru a patroanei, dar de dincolo *de perdea se porneşte din nou tuşea aceea neagră. Fahy Tippi devine excesiv de amabilă :
    —      Vreau* să vă arăt o bonetă de dantela cu engrelu-res lilas, iat-o ! E superbă, are delicateţe, savoare ! Şi priviţi cît de rafinată e aplicaţia şi ce tandru e tulul! N-aş vrea s-o refuzaţi, m-aş bucura să ştiu că o purtaţi dumneavoastră si nimeni alta ! Apoi parura asta din pene de. struţ. Veţi vedea ce bine imită coafura împărătesei Eugenia de la balul operei. .
    Tiisea s-a mai potolit. Saşa îşi iese greu din cele inspiraţii rele, iar doamna Fany scoate tot ce are la nimereală1.
    Tuşea, crima, indiscreţia,...                            N
    ,Şi trebuie să se şi imagineze la balul Operei 1
    Mai bine se imaginează la balul de la Palatul bucu-reştean, la balul la care Doamna Elena a traversat o sală plină de bughezi ţepeni de emoţie şi împopoţonaţi, sub-prefecţi şi magistraţi de provincie, subdirectori de bănci şi societarii teatrului Naţional, avocaţi şi concesionari ai resurselor naturale care fuseseră invitaţi pentru a acoperi bănuita şi adeverita absenţa a lumii aristocratice. Sărmana se împiedicase la prima treaptă a tronului, iar la cadril o apucaseră slăbiciunile. („Nu vă înduioşaţi, comentase Bălâceanu, ne îngroapă pe toţi !“). Prin sală circulau zvonuri că Măria Obrenovici născuse deja un băiat şi chiar 0 parvenită ca doamna Marmorosh, părăsise serbarea înaintea Doamnei Elena.
    Saşa se holbează la cele trei Sase :
    —      Nu, îmi pare .rău, doamnă Fany, penele astea îmi cad pe nas şi nu-mi lasă la vedere decît gura, or eu vorbesc puţin şi-mi place să privesc.. Aş prefera ceva care să-mi acopere gura şi bărbia, dagă se poate.
    Patroana se amuză
    —      Ah, sînteţi prea exigentă cu dumneavoastră. Eu găsesc că vă stă foarte bine, se lansează ea şi cere din
ochi, cu spirit democratic asentimentul lucrătoarei. Subliniază conturul blînd al obrajilor şi fineţea urechilor.
    „E bine spus, fineţea Urechilor, da, acelea sînt chiar finei«
    —   Am înţeles, doamnă Fany, mă vedeţi nu aşa cum
sînt, ci aşa cum le-ar sta bine pălăriilor dumneavoastră să fiu, aşa cum ar fi trebuit să am îndrăzneala să fiu. Sînteţi adorabilă ! Nu, cu tot regretul, n-o s-o iau. Boneta, da.                         '
    Saşa face semn că vrea să se odihnească puţin.-întinde mîna şi opreşte vrăjitoarea să mai scoată ceva din oalele ei du fireturi colorate. 1
    —      Vă cer însă un sfat pentru o rochie de crêpe de Chine gris fumée cu un volân de dantelă d’Alençoh. Iată o bucată din fiecare... Să vă gîndiţi la pălărie şi la florile de pe corsaj şi de pe volan !
    —   Oh, oh, face doamna Fany pipăind cu degetele ei
senzitive materialul. Este ceva excepţional. Stă o clipă încercînd sunetul lui ca un instrumentist rafinat, chiar şi-l apropie de. ureche uşurel şi, după o scurtă meditaţie, descoperă o soluţie armonică. Aceasta... aceasta, se bîlbîie ea, este cea mai rafinată istorie ! întinde un braţ spre unul din rafturile în care îşi ţine caietele cu desene. Răsfoieşte, răsfoieşte şi scoate triumfătoare un carton subţirel. Am, cred, ceea ce vă trebuie ! Vedeţi, e o simplă beretă peste care se aplică dantela în forma unei crizanteme pe partea stîngă. E un model disçret şi elegant, un model care poate fi remarcat fără a crea senzaţie, aşa cum vreţi dumneavoastră. *                               "
    Cînd vfea să spună că apariţia unei femei în public va face senzaţie sau îi va face ei înseşi plăcere, doamna Fany, fă^a a bate din palme, (deşi este ca şi cînd ar face-o), îşi destinde faţa, îşiT lasă trăsăturile relaxate şi surîsul curge prin aer ca miere^.
    „Se pâre că voi putea fi fericită !“
    Saşa priveşte desenul : bereta e bordeaux, dar şi-o poate imagina şi gris-fumée. „S-ar părea că n-o să fa© prea multă senzaţie“, Stă cîteva secunde cu .desenul în mînă, îi analizează liniile şi, zîmbind graţios, i-1 înapo-
ia¿a patroanei care deja îi pregătise alte desene cu florile dorite. Totul e ciim nu se poate mai bine.
     —       Mai am nevoie de o pălărie de voiaj şi de două bonete vernil şi roz pentru fetele mele.
     Ei bine, vdoamna Fany éste oricînd gata ! Pentru ea „voiaj“ înseamnă fetru maron cu, panglică nacré. Apar trei specimene una mai năzdrăvană decît alta. Saşa oftează. Nu e cochetă, dar nu-i vine să lase acele opere de artă în seama unor colecţionare neglijente : sînt gingaşe, binedispun, sînt neostentative şi, totuşi, au ceva pătimaş. Le-ar vrea pe toate. „Uite aşa îţi creşte apetitul.!“ Ochii îi sticlesc veseli în cele trei oglinzi din faţă.
     —       Sînt aşa cum le-aţi dorit, madame ? întreabă triumfătoare modista.
     —   Da, da, mormăie ea. Prima mai ales...
     Dar acum şi-o potriveşte pe a treia. Se răsuceşte în oglinzi să-şi vadă ceafa, face mişcarea lent, lent şi, Dumnezeule !, îşi aruncă ochii dincolo de fereastra magazinului, unde printr-o fantă a perdelelor trandafirii îşi vede bărbatul trecînd grăbit şi încruntat, alături de Grigore Sturdza care gesticulează elegant şi-şi învîrte bastonul.
     Saşa are sentimentul unei penibile frustrări. îi stă atît de bine „lucrătura“ din cap şi el nici nu observă. Discută aprins şi nervos. „Sigur ! Problemele ţării sînt mai grave decît...“ Sturdza, se pare că are, totuşi, mai multă dreptate. E convingător. „Dar cînd nu are el dreptate ?“ Ion e subtil. „Dar cînd nu este el subtil ?“ Are senzaţia bizară de a fi fost ignorată cu bună ştiinţă. Sentimentul acesta ’ vechi e o rană cicatrizată, dar gata oricînd să mai supureze penibil. „Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi întîlnit niciodată ? S-ar fi putut, nu ?“ Un val de amărăciune îi topeşte privirea. „Ce-aş fi fost eu dacă...“
     —       Vă stă minunat, ciripeşte doamna Fany, dar dincolo de vocea ei uşor ridicată se percepe clar tuşea indecentă.
     „Nici nu-mi mai stă bine !“
     Prin faţa geamului trec alţi şi alţi trecători.
     A fost doar o clipă, o secundă, o falsă întîlnire. „Dacă nu l-aş fi cunoscut, dacă n-ar fi fost bărbatul meu, cum l-aş fi privit acum ?“
    Printre oglinzi se prăbuşise fără veste tristeţea acelei impresii sîcîitoare că doi soţi nu trăiesc tot timpul în aceeaşi lume. Dar Ce înseamnă pentru ei doi lumea ? Ea o vede în casa cu etaj de la Ghergani ca pe o pădurice răzvrătită, nestăpînită, tandră, şi de la etajul casei din Bucureşti ca pe un labirint zăpăcitor de străzi. O vede agoi în nevoile bucătăriei, lenjeriei şi în imperceptibila' creştere a copiilor, în distincţia .primirilor şi * exigenţa vizitelor/iar deasupra tuturor, plutind ca uţi nor alb opac, dar savant rotunjit, în muzica pianului ei, în vioara şovăielnică a Mitzei, în flautul Elizei care şcîrţie îngrozitor şi frenetic.
    Pentru el, lumea este mai întîi cabinetele princiare, apoi diplomatice, birourile guvernului, sala Camerei, reşedinţele consulilor şi, mai jos, însă nu mai puţin important, cluburile, întîlnirile, cu amicii în restaurantele din centru, deschise pînă dimineaţa, supeurile cu duşmanii şi cafeaua băută cu prietenii, masa de lucru la care face proiecte de viitor (utopice ? realiste ? ea înclină să le creadă foarte realiste), alianţele şi rupturile şi, coborînd apoi treptele, familia,, copiii, iubitele trecătoarş, casele frivole şi bucuria senzuală. „Cam asta este tot.“
    Bilanţul nu părea: să-i fie favorabil Saşei. „Probabil de aceea am şi început de la o vreme să vorbim prin miei bileţele lăsate pe birou sau pe măsuţa mea de lucru.“
    Ca să, se scuture de gînduri cenuşii trece la revizuirea comenzilor făcute doamnei Fany şi iese cu pas moale din magazinul tuturor miracolelor, condusă la uşă de zîm-betele, complimentele, mulţumirile patroanei. Respiră aerul îmbîcsit al pasajului şi-I zăreşte pe Ghiţă aştep-tînd-o la cîţiva metri.
    Are sentimentul că a trecut laş pe lingă' „mizeria“ aceea din atelierul modistei. Să fi fost nişte piămîni bolnavi, o faţă pergamentoasă, nişte mîini uscate ?
    Umbrela i se deschide cu greutate.
    Căldura e blîndă, umedă.
    Un vînzător de ziare ţipă :
       Plebiscitul! în curînd, plebiscitul!
                                       IV
                            • - *
    în grădina Gherganîlor, în soarele limpede al dimineţii — zumzet de albine, triluri de păsări rătăcite, mirosul cozonacilor şi al fripturii ce se rumeneşte în cuptorul bucătăriei.
    De Sfinţii Constantin şi Elena se fac pomeni mari pentru conu Tache şi toată servitorimea plămădeşte, cerne, jumuleşte, toacă, transpiră. Dar azi, parcă e cineva mort în casă sau însuşi răposatul a revenit şi s-4 aşezat din nou pe năsălie.
    Vasile Rigani, arendaşul, se strecoară din oră în oră prin portiţa laterală a colacului, cea £are dă spre primăria satului. Intră prin bucătărie, mormăie acolo ceva la urechea Saftei, şopoteşte cu Ghiţă prin colţuri şi, şter-gîndu-şi bine pantofii prăfuiţi pe preşul din coridorul ce, desparte cămările de holul somptuos, se arată în camera de lucru a stapînulüi cu o faţă lungă, lungă.
    „Ah, uite, i-a murit tot neamul într-o singură zi !“ îşi spune Ghica.
    Din colţul unde s-a ghemuit pe Un fotoliu confortabil» Bălăceanu îl întreabă invariabil :
    —  Ei?
    —      Semnează toţi ! răspunde Rigani mohorit, cu triîi-nile împreunate deasupra sexului, de parcă ar fi gol şi ar încerca să-şi apere pudoarea.
    Ghica nu mişcă. De cîte ori apare arendaşul, din. ce în ce mai bătrîn de uimire, îl lasă pe Bălădeanu să susţină conversaţia. Stă cu faţa îndreptată spre fereastră, cu spinarea trufaş arcuită spre încăpere şi priveşte rondul de garoafe. şi tufele înflorite de liliac.                 /
    —      Primarul a trimis o solie de. Copii de la şcoală la portretul Domnitorului...
    La şcoala deschisă de    el, mai bine zis, de Saşa  !
    —      ...să depună flori.   Zice că subprefectul   iar fi poruncit să..;                                            ^
    —  Dar portretul domnului Kogălniceanu ? îl întrerupe
nerăbdător Bălăceanu.                                   „
56
      Rigani ezită. Ce să mai înţeleagă bietul om ? L-a văzut pe „conu Mihalache“ de atîtea ori la Ghergani, a vorbit cu el, părea intim cu boierul şi acum...
      ir- Este şi el acolo, spune mîngîindu-şi barba. Sigur
  ♦ că da, este şi el acolo. Şi cel al Doamnei Elena.
      „Asta s-ar numi recunoştinţă spontană. Bucheţele de narcise, bujori, liliac şi gura leului. O puzderie de panglici tricolore. Dar Hora Unirii ? Au uitat Hora ?...“
      —r Zău dacă nu m-aş duce şi eu să semnez, face Ghica rămînînd cu faţa îndreptată spre zdrenţuitele alea de garoafe. Să semnez ca ţăranii mei, cu degetul, cu o cruciuliţă... A ordonat preşedinţilor de tribunale să dea ascult tare prefecţilor! A sugrumat libertatea justiţiei!
      Se întoarce atît de brusc şi cu o privire atît de neagră încît Rigani se dă doi paşi înapoi şi foarte grăbit îi face semn că ar mai vrea să-i spună ceva. .
      —  Ce-i ?
      —      Şeful telegrafului de la Titu a / primit ordin de la domnul Kogălniceanu să refere domnului inspector general al telegrafelor limbajul şi atitudinea domnilor sub-prefecţi.
      Bălăceanu îşi pune capul în mîini :
      —      Cine ar fi crezut, cines şi-ar fi putut imagina aşa ceva ?
      Rigani se face nevăzut."                     '             .
      —  Plebiscit într-o ţară de analfabeţi !
      Pe Ghica îl sîcîie" această observaţie. La urma urmei „analfabeţilor“ li s-a promis eă vpr căpăta pamînt. Cît, în ce condiţii, cu ce şi cum îl vor lucra... a: ta a rărnas în stare de vertij utopic. Ce înţeleg ei din restul Statutului lui Cuza ? „Analfabeţi! Sigur! Tocmai aici este buba!“
      Pierdea deci 3000 de hectare.
      Bălăceanu nu pierdea nimic. îşi cam lichidase proprietăţile, băgase banii în călătorii şi în mici afaceri franţuzeşti destul de prospere. De aceea se uită la el cu oarecare suspiciune. „Legi crîmpoţite...“ îşi spune. Tocmai cînd prietenul, său. îşi ia din nou capul în mîini :
      —  Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva ?
      în încăpere intră Saşa, foşnidu-şi uşor poalele rochiei.
      „Ea lipsea! “
     De afară se aud vocile Elizei şi a4ui Scarlat care se /•joacă pe'pajiştea-din ;faţa parcului cu un diso de metal. Veselia lor .sună straniu.
     Saşa se Aşează pe un fotoliu cu miinile mici, osoase v in poală şi aşteaptă. Ghiea şe Uită pe rînd la Bălăceanu .* cel ironic şi la soţia lui cea sentimentală, Sîrft aproape caraghioşi în seriozitatea lor. Stă o clipă încordat, caută, caută o soluţie şi iată-1 lansîndu-se în mijlocul încăperii. Cu un gest bruc al mîinii drepte îşi trage o tunică imaginară pe şolduri şi zice, imitînd vocea leneşă a.liA Cuza :
     —   How now, how now î What sây the citizens ?
     O clipă replica pluteşte în aer, derutantă, apoi Bălă-ceanu răspunde înveselite
     —   The' citizens are mum, say not a wprd.
     Şi jocul s-a înjghebat, timid, şovăielnic, reticent, dar binevenit. E posibil. '
     „Aşa se joacă numai cînd pierzi !tt Ghica este cuprins de isteria eşecului şi tocmai de aceea nu cedează. Se repede în celălalt colt al încăperii şi se îndoaie jalnic pe un picior. Mormăie :
     —   Vezi, moş Pisoi, ar trebui să abdic î
     Fuge lîngă uşă :
     —   Vai nu, Măria Ta, vai, nu !
     Bălăceanu este un spectator priceput, atentr colaborează cu actorii, numai Saşa mai ţine ochii mari,, rotunzi, fixaţi asupra gesturilor prea largi ale soţului ei. „A înnebunit ?“ Acesta tocmai se preface a intra solemn, cu paşii mărunţi ai lui Kogălniceanu, în Baynard’s Castle* adre-sîndu-se adunăturii aceleia şi mai ales lui Catesby :
     —       Ah, ha, my lord, this prince is not an Edward, he is not lolling on a lewd day-bed, but on his kness at meditatibn...
     Fuge spre fereastră şi ia poza de protocol a lui Cuza : spatele drept, o mînă pe mînerul săbiei, alta aşezată pe coperta împieliţată a Convenţiei.
     —       De ce mă troieniţi cu-asemeni griji ? Eu pentru tron şi sceptru nu-s croit...
     Bălăceanu intervine fără rost cu o observaţie critică :
    —       E clar, iertaţi-mă, în rolul lui Buckingham sînteţi mai natural...
    Mizerabilul, mizerabilul, nu putea sâ se abţină ?
    —       Mergi, eşti un prieten adevărat! Îmi arăţi limitele ! Să sufăr, Saşa, pentru că nu pot fi decît un Richard artificial şi emfatic ?
    Ea răsuceşte încet, şurîzînd, capătul cordonului de la rochie, li este gîndul la senjnăturile acelea, la copii, la moşii. Lasă capul în jos. Ghica abandonează scena nu fără oarecare regret, scoate fardul şi renunţă la pantalonii bufanţi, la ciorapii strmşi pe pulpe (i-ar veni îngrozitor !) şi la scurta mantie cu căptuşeală violetă. Se apropie de eâ şi o bate pe. umeri :
    —   Saşa, Saşa, nu mai aştepta miracole !
    Şi eş se simte deodată pe malul mării, la V&thy. „Dar nu vreau cine ştie ce miracole, doar unele mici, mici, miracole de fiecare zi, ce e rău în asta ?“ Privea imensitatea albastră şi întîmpina cu teamă şi bucurie sentimentul violent al singurătăţii. O lumină pulverizată pe suprafaţa apei, lumina pentru, care mulţi morţi o inVidiau că o vede, se ridica înaintea ei ca o cortină.
    Dincolo de acea cortină era totul, absolut totul.
    Acolo unde era ea, cu mersul de* raţă, cu pîntecul din ce în v ce mai umflat, ţinut ostenit cu amîndouă mîinile ca pe o ofrandă sacră, nu putea trăi decît molcom, nesigur, neînchipuit de nătîng.
    Lumea se deschidea, lucrurile vibrau, scoteau mici scîncete muzicale, dar dincolo, unde nu putea ajunge din teamă, din resemnare, ef4 miracolul!
    Durase doar cîteva clipe, atîtea cît să fie de amintire şi răsplată. Atîta voia ea: „Ce-i rău in asta ? Viaţa ise risipeşte, şe trăieşte în sine, de ce s-o alergi din spate, s-o sileşti să meargă pe un drum raţional ? Acest cuvînt a ajuns un fel de bici!“
    —       Nu ştiu despre.ce vorbeşti, spune, iar Ion îi zîm-beşte ca unui copil mincinos şi se întoarce spre Bălăceanu:
    —       Să vezi ce-mi spune Saşa cînd ne întoarcem de;la slujba Învierii! Uite-aşa şi-a aruncat mănuşile pe masa din hol, şi Ghica face un gest repezit care imită dezbrăcarea degetelor şi lepădarea mănuşilor. Deja o observasem
59
             ' ■     ■     .':v-         *.;■ |
 cu ţepii scoşi încă din biserică. Din fericire nu erau ţepi îndreptaţi spre mine ! Înţelesesem unde va bate ! Popa Gri-gorie ! Caraghiosul, am uitat să-ţi spun că avem un popă nou, căci Atanasie a trecut în rîndul celor drepţi, Dumnezeu să-l ierte, că era plin de smerenie, chiar dacă nu-1 ducea mintea prea departe, a plecat şi el la loc de'verdeaţă, unde nu este întristare, nici suspin... caraghiosul ăsta tînăr, deci, crezînd că ¥ie dă gata prin metodele lui modeme de cucerire a populaţiei paşnice către religie, încearcă în predica de înviere să explice... ştiinţific mis- , terul!
     Bălăceanu se distrează grozav.                 ^
     —      Şi doamna Ghica se întuneca la chip, se tot întuneca...
     Saşa cefe asentimentul oaspetelui :
     —  Bieţii oameni îl ascultau cu gurile căscate !
     —      Ha ! Ha ! O auzi ? Exact la fel a spus şi atunci aruncîndu-şi cu solemnitate mănuşile : Ce crede nefericitul acesta cu vocea lui friimoasă de bas că este Biblia 9 O carte de fizică, de chimie ? Aşa zicea şi răsucea virtos toate covoarele din casă cu poalele rochiei. Biblia, şi Ghica o imită pe Saşa furioasă rătăcind prin încăperile conacului, Biblia este o carţe de miracole ! Aici este încerc carea credinţei. Crezi în înviere ? Crezi în imaculata con-cepţiune ? Dacă treci de asemenea întrebări cu bine, te poţi considera un credincios.
     —‘ N-am spus aşa. Safta trece fără probleme ! replică
 • Saşa.; .   .
     —      Ei, nu, am înţeles, stai, am înţeles unde bateai! Nu-s prost!
     —  Nu eşti prost, dar te amuză să Simplifici!
     Ghica se strîmbă. I s-a cam stricat demonstraţia. Dar
 revine : ■ :         '                          .       . .
     —      Pe scurt, răspunzi da la aceste întrebări, eşti apt pentru credinţă, răspunzi nu, marş afară din biserică şi basta !
     Saşa îşi lipeşte palmele de tîmple :
     —      De ce cred în Dumnezeu ? Pentru că ar fi îngrozitor ca nimeni să nu iie judece şi să nu ne,înţeleagă. Să nu
 60
ne „înţeleagă mai ales în acele mici reacţii de o clipă care, de fapt, ne formează.
    Vocea ei sună fals, pedant în tăcerea jenantă a celor doi. Ghica este pus pe glume pentru a nu observa cît îl umileşte,., plebiscitul şi preferă să se tot întoarcă la popă :
    —      Cam are dreptate Saşa, spune uşor / plictisit, tinerelul n-are evlavie. Vrea să fie logic. Ca să impresioneze ! Nu vrea să pară de modă veche i E un popă liberal!
    Rigani deschide iar uşa după ce a bătut de cîteva ori în ea. Şi-a şters încă o datjă pantofii de Ispahanul din faţa camerei. Bălăceanu îl ia repede în primire :
    —   Ei?
    —      Semnează toţi, coane ! spune umil, luînd parcă asupra lui întreaga vinovăţie. -
    Ghica îşi vîră mîinile în buzunarele pantalonilor :
    —      Saşa, spune adresîndu-se peste umăr soţiei sale şi privind portretul de femeie de pe farfuria de porţelan florentin atîrnată de perete, Saşa, la urma urmei acesta este miracolul!
    —      Foarte modest, prea modest, aproape derizoriu, aruncă în grabă şi dă să plece. Dar soţul ei o opreşte, o prinde de mînă şi-i vorbeşte cu iritâre : *
    —      Modest ? Derizoriu ? Un miracol care oferă drep-, turi unui impostor este pentru > nevasta mea prea modest ?
    ,— De fapt nu este un miracol, dragul meu, încearcă ea să-l împace.
    —   Ce dracu e ?
    —   Istorie !
    Ghica nu încetează s-o ţină de mînă şi să-i vorbească furios :                    v
    —      M-ai tot boicotat pentru opoziţia mea faţă de Cuza... Acum eşti mulţumită ?
    Bălăceanu îi surîde Saşei plin de condescendenţă, de parcă ar face apel la înţelegerea ei : „Zău, nu trebuie, e «o copilărie să vă supăraţi, e nervos şi are, de altfel, toate .motivele.“                 ^
    Si este un bun moment pentru ca Rigani să se retragă neobservat, dar închide'uşa cu prea mult zgomot şi atunci «Ghica pricepe gafa pe care a făcut-o vorbind în faţa lui.
Dá drumul. Saşei, nu înainte de a o forţa să se aşeze la loc» în fotoliu.
    —       Ei, face ridicînd din umeri, iartă-mă, mi-am pierdut cumpătul.
    Se îndreaptă, spre fereastră. Tufele de liliac înflorit se zbat în. adierea vîntului Brusc, tăcerea din încăpere pare un turbion. Aerul se răsuceşte trăgîndu-i în afunduri şi fiecare crede că trebuie să se salveze ţipînd. Bălăceanu îi ţipă Saşei cît de bună a fost salata de la micul dejun, Saşa îi răspunde urlînd ca nu este decît meritul bucată-v resei... Ghica se repede spre ;ei şi strigă :                 *
    —       Mediocritatea, mediocritatea asta veselă, înţeleaptă, grotescă, a noastră, a tuturor, care se complace perpetuu în provizorat, care nu se sprijină pe nimic sau care îşi anulează singură punctele de sprijin, îşi zeflemiseşte idealurile şi este în acelaşi timp mîhnită că are prea puţine, îşi ia în rîs viaţa şi e nemulţumită că nu ¡are sens. Mediocritatea asta caută o iluzie pentru a supravieţui, dar poate supravieţui foarte bine fără iluzii, n-âre în ea însăşi nici o încredere şi pierde mereu ceea ce a cîştigat din eroare, fără să mizeze măcar* din nesocotinţă, din capriciu ...
    Ceilalţi doi se privesc uimiţi. Saşa îşi pune mîinile pe piept şi rîde.
    —   Ce te-a apucat ? o întreabă Ghica. #
    —   O iubeşti...
    —   Pe cine ?
    —   Mediocritatea asta.
    —   Nu înţeleg.                                           *
    —       Eu înţeleg. Erai în stare s-o duci aşa la infinit fără s-o numeşti. Fraza ta, adică, n-avea predicat... O iubeşti ca pe o femeie naivă, tînără şi fără minte căreia ai vrea să-i fii şi amant si tată totodată...
    —       Negri zicea că-mi iubesc patria ca pe o nevastă, iar tu schimbi cu totul datele problemei.
    —       Ha ! Ha! Tocmai pentru că e veselă te atrage, tocmai pentru că pierde mereu cîte ceva. Dar te temi să nu té îneci în ea/Doamne î Ce discurs bont ne-ai ţinut!
     Ghica se resemnează, Işi aşează mîinile la spate şi traversează în diagonală camera, apoi, deodată, se arată dispus să admită :
     —   De, este mereu nevoie deconfort î
     —   Si uneori confortul nu este decîţ denigrarea altora.
     w Saşa ! ;       ; .->■,                           ■
     —      Ai răbdare !, Ea întinde mîinile cu palmele deschise spre uşă, imitîndu-i gestul obişnuit de superioritate. Ai răbdare ! Vine Rigani şi-ţi mai trînteşte 6 veste bună ! Asta s-ar numi după expresiile Saftei „dragoste cu nă-bădăi“ ! Safta, domnule Bălăceanu, este stăpîna noastră, autoritatea absolută a acestei case, pe lîngă ea schimonoselile lui Louis sînt jocuri copilăreşti. Acuma, zi şi dumneata nu e* nostim foc ? Mă acuză pe mine că aştept miracole şi el, el ar fi vrut ca ţăranii să nu semneze prostia aia... din convingere.
     Bălăceanu vrea să liniştească spiritele :
     —      Trebuie să ne ‘păstrăm calmul, spune şi rătăceşte €U privirea prin încăpere de parcă printre obiectele ei s-ar afla ceva care să scoată conversaţia din impas. Zău,
 , trebuie să ne păstrămi calmul, repetă aiurea. Apoi tresare uşurel: Liebrecht este unul dintre cei mai abili şi mai eficace oameni, spune.                      ,
     Felul ¡abrupt în care s-a lansat în acest inepuizabil subiect de bîrfă al saloanelor, cu viclenie şi, disperare, îi face pe Saşa şi pe Ghica să devină complici. îşi zîmbesc ca nişte părinţi care îşi descoperă odrasla naivă. Şi.-au domolit nervii. Bălăceanu, încurajat, continuă ironic :
     —      ' La urma urmei este un om mediocru, nu ? (A făcut aşadar o legătură cu ceea ce discutau mai înainte.) Este lipsit de romantism, dar e bun în meseria lui, are gîndire practică, politică...
     —   Şi ce frumos s-a căpătuit! suspină Saşa.
     —      Da ! Da! Da! Ce' frumos s-a căpătuit! confirmă Bălăceanu simţind că e rost de un dialog care să înăbuşe iritarea. Un om modern, relaxat, care se plînge mereu de neajunsurile administraţiei de parcă ar fi în opoziţie.
     —   în timp ce frumos şi, aş zice, cu nerăbdare, se că-
 pătuieşte, reia Saşa.                   ^
63
     Verva nu-Pmai poate cuprinde pe Ghica. A obosit atunci cînd a imitat scena shakespereană. în schimb, Bă-lăceanu repetă :
 . — Da î Da ! Da ! în timp ce spectaculos se căpătuieşte. N-a avut avere, n-a avut nimic, însă a făcut totul, a dovedit lumii că în organismul ei a intervenit un element esenţial : căpătuiala. Prestigiul numelui este înlocuit cu cel al averii şi, de ce nu?, în curînd, cel al averii va fi înlocuit cu cel al funcţiei!
     —  Deocamdată, solid şi vesel, se căpătuieşte, revine Saşa.
     —      Dar asta nu-1 împiedică să vadă, cum spuneam,, neajunsurile administraţiei de care profită, să se plîngă de corupţie, de arbitrarul de care profită, de hoţia de care profită. Zău, l-au auzit prieteni ai mei că se plînge de toate astea ca un adevărat martir.
     Ghica îşi mută greutatea de pe un picior pe altul:
     —      îi place mult să se căpătuiască, e adevarat, recunosc, dar şi munceşte mult !
     L-a imitat foarte bine pe Liebreeht, spectatorii săi sîrit îneîntaţi, Aplaudă. ,
     —Se istoveşte. îii meseria lui este un as şi se dăruieşte trudei cu tot sufletul. Cele cîteva instincte de parvenire nu trebuie judecate greşit. Gîndiţi-vă cît efort cere să citeşti atîtea telegrame, chipurile!, particulare! Ei, un învăţat, nu spun cine, nu vreau să fac pe eruditul,
 , zice că acolo unde pentru virtute eşti răsplătit cu o pungă de galbeni, nimeni nu'are nevoie să fure. E un învăţat cu marę încredere în oameni şi care speră că ei săvîrşese fărădelegi din interes, înfruntînd riscuri, iar dacă ar exista premii pentru fapte bune n-ar mai fi nevoie de pedepse pentru fapte rele...
     Saşa se ridică de pe scaun, trece pe lîngă Bălăceanu şi îi spune eu aerul că ii dă o veste despre o cunoştinţă apropiată :
     —      Ştii, din leafa lui de director al telegrafului şi-a construit o casă ca un tort cu frişca. O casă mare, numai creneluri şi ogive! O fi avînd o leafă bunicică, nu ?
     Bălăceanu aruncă şi el ce are prin buzunare :
        Şi-a adus mobilă de la Paris, argintărie din Italia, porţelanuri diri Franţa, covoare din Turcia...'
64
    Pe masă stau paharele pline de coniac franţuzesc, neatinse. Saşa şi-l.ridică pe al ei. Ar vrea să închine pentru ceva, dar chiar în clipa aceea îl vede pe Rigani tra-versînd grădina. *„La naiba, iar ne strică cheful!“ şi totuşi, insistă din politeţe :
    —      Să bem pentru cei necăpătuiţi, pentru tineri^ şi bătrîni, pentru cei care iubesc sau au iubit, pentru cei iubiţi şi pentru cei neiubiţi, pentru noi, ce mai ! .
    Ciocnesc paharele încercînd să se binedispună, dar numai Bălăceanu rămine călare pe subiect şi dă din pinteni :
    -*- Prin Liebrecht Măria Sa „îşi face plăcerea“ ca Dumnezeu prin iiul său. El dă banii Măriei Obrenovici !
    Saşa ridică paharul şi-l ciocneşte din nou de cel al lui Bălăceanu. Acesta înţelege :
    —      Iertaţi-mă, iertaţi-mă î De altfel, chiar de ieri am luat Jiotărîrea să nu mă mai amestec în viaţa privată a nimănui. Şi cînd spun privată ştiu ce sptin...
    Ciocănituri timide în uşă. Rigani bagă uşurel capul şi dă să intre, Ghica îl opreşte să vorbească :
    —   Am înţeles î Semnează toţi !
    Arendaşul are un moment de ezitare, apoi cu un fel de viclenie triumfătoare :                                     /
    —   Dar...
    Lasă o clipă să plutească în încăpere speranţa unui „nu“ scris pe hîrtiile acelea şi plin de respect nu prelungeşte aşteptarea :
    ■— Â trecut subprefectul...
    —   Ah, interesant! face Ghica.
    —   ...a felicitat oamenii care puneau cruciuliţa    şi le-a
zis că domnul Kogălniceanu vrea să aplice legea imediat. In secret mi-a spus că s-a primit ordin de la domnul Kogăl-niceanu, la prefectura, să depeşeze cum că nu pot menţine ordinea făra promisiunea grabnicei; aplicări.
    Rigani pare încmtat că a dat puţină varietate informaţiilor şi iese în vîrful picioarelor. <Îei trei tac. Bălăceanu aruncă iar fraza lui disperată :
    —   Unde am ajuns, Doamne, unde am           ajuns !
    —   Unde ? Unde ? face Saşa nervoasă         şi izbucneşte :
Atîta avere se risipeşte pe nimic !
    Încereînd să evite momentul critic, Ghica intervine: -— Şi eu care i-am spus cînd a încercat să mă convingă de dreptatea lui : „Kogăinicene, singura generozitate reală este egoismul clarvăzător ! “
    —       * Vorbe, replici, anecdote ! ţipă Saşa şi se agită în cameră. Vă bucuraţi de o replică deşteaptă şi cu asta.basta, aţi rezolvat totul ! Alţii n-au replici spirituale şi bagă mîna în buzunarul vecinului! Am adunat bani ca să cumpărăm moşii copiilor, iar pentru o replică bună nu . faci decît să mormăi împotriva lui Kogălniceanu ?... De aia merge prost ţara asta. De aceea îi iubiţi... mediocritatea... Sînteţi prea deştepţi, prea plini de deşteptăciunea voastră...
    Trînteşte uşa după ea. Bărbaţii se privesc o clipă consternaţi, apoi ridică paharele şi Ghica mormăie :
    •   — Pentru soţiile şi copiii noştri, pentru noi şi toate neamurile noastre ! Apoi, ca un idealist repede dezamăgit : Pînă să ne obişnuim cu regimul parlamentar, l-am şi desfiinţat! înapoi la tiranie !
                                     \
            v
      „Sînt foarte multe de spus, foarte multe de făcut!“
     Fără nici un sens Ghica îşi aminteşte de o melodie foarte veselă, carnavalescă pe care o cînta un bâtrînel la flaşnetă.
     Ce-o fi asta? O încercare de reconciliere cu lumea? Bucuria intimă, bizară, pe care ţi-o dă orice înfrîngere, bucurie căreia îi simţi falsitatea între dinţi cum identifica boier Furtună galbenii calpi ?
     Prin uşa deschisă îl priveşte pe Louis cum stinge lămpile în salon. Peste mobilele ţanţoşe se aşterne liniştea întunericului.
     (Bade pleoapa cea grea peste ochii casei!
    Louis s-a îndrăgostit de camerista MarieiCantacuzino. Mititica se fîstîceşte cînd îl aude vorbindu-i de „perssu-assion“, de „amour sauvage“ ! Francezul dansează ca un motan în jurul pisicuţei naive, ridică laba dreaptă, apoi laba stîngă, ce frumoasă coregrafie ! îşi îndoaie leneş grumazul, îşi vîntură coada uniformei de valet. Şi Maria v a devenit dragomanul acestui filñzon bătrîior pe la cartea slăbuţei fetişcane. „Ce vrea, doamnă ?“, iar ea o lămureşte solemn : „Admiraţie, admiraţie şi iar admiraţie !“
    Din fotoliul său, bărbatul încearcă să pătrundă bezna salonului.
    „Ce-o să mai iasă şi din asta ?“ se întreabă gîndiţidu-se deopotrivă la amorezul tomnatic Louis şi la evenimentele politice ale zilei. O învălmăşeală mohorîtă.
    Fata iubeşte, evident („Evident!“ ridicase vocea Maria) pe grăjdar. „Ai văzut tu cameristă care să nu fie îndrăgostită de grăjdar ?“ El rîsese : „Şi căreia să nu i se dăruie ■
o fastuoasă adoraţie de către un camerist ?“ .
    —  Louis, strigă, adu-mi şahul!
    îşi trage măsuţa de ceai spre fotoliu, în conul de umbră al lămpii.
    Oricît de multe ar fi de făcut e necesar să te opreşti din acţiune pentru a contempla realitatea, Ca generalii cîmpul de luptă. Mai ales atunci cînd realitatea este mai încîlcită decît te-ai fi aşteptat.“
    Lord Canning, înaintea unei decizii, îşi plimba tacticos pipa dintr-un colţ al gurii în celălalt. Dura cîteva secunde, care însă se dilatau din pricina impresiei de concentrare întipărită pe chipul lui. în împrejurări similare,' Reşid-paşa, somnola pe melodia unei fraze fără sens, care însă în turceşte avea o frumuseţe aparte : „Se spune că nucile îngroaşă venele !“, iar Thouvenei străbatea elegant biroul de la un capăt la altul, se posta în faţa ferestrei şi privea apele Bosforului, caicele lunecînd galeş de colo-colo şi catargele lor svelte.
    „Eu o kă fac o partidă de şah cu [Nimeni ! De cîte ori voi întoarce tabla mă voi; război cu mine, luptîndu-mă, de-fapt, pentru mine !“
    Intotdeaüna înaintea lui se află umbra propriei voinţe.
67
      —   Ctx cine vreţi să jucaţi, monsieur ?
      Se uită spre Louis buimac, cu privirea aceea adormită, galeşă — pleoapele trase în jos peste pupilele înălţate, pierdute spre frunte : „Ce vrea ? Să fie el adversarul meu ? Obraznicul ! “
      —   Du-te lâ culcare, Louis !
      Nu-i vede decît picioarele, pantofii bine lustruiţi, pantalonii cu dungi cafenii şi vesta de mătase... Restul se pierde în întuneric. Simte însă că Louis nu este jignit şi nici supărat că-1 expediază astfel. Tălpile cil vîrfurile depărtate se desprind uşor de pe covorul gălbui...
      „Se duce să-şi viseze fetişcana !“
      îi aude paşii în salon, scîrţîitul clanţei şi micul scrîşnet al uşii cai:e dă spre scara de serviciu. Apoi dangătul grav al pendulei.
      E două noaptea. v Îşi aşează încet piesele în timp ce degetele mîinii stîngi bat în marginea fotoliului ritmul copilăresc al melodiei de la flaşnetă.
      E gata/ Aşteaptă.
      „Ce] aştept ?“
      Se miră de propria lui aşteptare. „Ce prostie !“ Se trage în umbră lipindu-şi spinarea de spătarul fotoliului.
      —   Ce faci tu, Ghica, şi ce mai nădăjduieşti ?
      „Nu, asta nu !“ împinge dincolo de conul alb al lămpii silueta firavă, încălţările grele ale prietenului nocturn, hainele lui cam ponosite, mai largi decît âr fi nevoie, faţa lui palidă şi ochii mari, apoşi ca ai tuturor ftizicilor.
      —   Sînt tare supărat ca-mi petrec vremea aici, în ne-
  lucrare, spune umbra.                    '
      Şi ceea ce ea spune Ghica parcă ar citi pe o hîrtie veche, cu marginile puţin umede, hîrtiile acelea salvate din incendiul casei doamnei Sîiiadeska, într-o ladă muiată •în apa tulumbelor de pompieri. Nu, n-are ce căuta în seara asta în casa lui. Dar cum să-ţi alungi un prieten ? Şi mai ales unul care a avut întotdeauna dreptate şi mai niciodată abilitate !
      Priveşte piesele ca un suveran bătrîn dezlănţuirea unui turnir.
    Greşise şi uitase că greşise, iar acum trebuie să ispăşească.
    —   Papa, cum era Bălcescu ?
    Dumitru aruncase întrebarea cum arunci un^năvod în apă, cu o mişcare largă, care desfăşura pînă departe firele perfide. Se plimbau pe frumosul gazon de la Wellington College si Ghica voise, nu stia de ce, să-şi dezamăgească, fiul-:
    —      Öalcescu ? Un om incomod... Lipsit de supleţe. Simţise uimirea băiatului: şi încercase să corecteze : Ei, era ironic, avea spirit, dar se retrăgea cu buzele strînse Iri faţa oamenilor, pentru 'că îşi iubea mai mult ideile...
    Nu-i mai venise să continue, nu de ruşine, ci pentru că îşi dăduse seama brusc cît de tînăr rămăsese Nicu. în ciuda ravagiilor bolii, chipul lui sé încăpăţîna să ofere o imagine a tinereţii. Avusese o clipă absurda invidie a supravieţuitorului unei catastrofe faţă de victima idolatrizată.
    Dar numai o clipă , Din ce în ce mai scurte erau aceste fante din viaţa lui prin care cădea în mijlocul tragediei generaţiei sale şi nu în pitorescul ei-
    Trecutul — valoarea argintului vechi ! Cine îl rnai preţuieşte pentru lucrătura fină ? Se preferă aliaje ieftine, cu gravură sofisticată ! îi povestise lui Totó istoria cu alviţa.,.
    Şi povestind parcă se întorcea în timp şi memoria deschidea iar drumul vieţii lor, de la acea primă întîlnire, cînd sărise să apere de agresivitatea lui .Sotea, găliganul şcolii de la Sfîntul SaVa, pe pirpiriul băiat care nu voia să-şi cedeze zaharicaua. Ce-1 impresionase atunci ? Lupta inegală ?. Copiii sînt obişnuiţi cu asemenea scene. Mai degrabă îndîrjirea băiatului firav, ochii lui disperaţi pri-vindii-şi adversarul de parcă ar fi vrut să-l facă să înţeleagă : „Nu-i drept!“, să spună asta unui Goliat fără minte, să-i străpungă negura din creier şi ¿lin inimă, să mişte printr-un eroism puţin ridicol sufletul /brutei. îi sărise în ajutor parcă antrenat de vîrtejul acelei iluzii 'vulnerabile, dai* frumoase. Era o luptă pedagogică ! Apoi descoperise foile rupte din caiet, cu însemnările făcute
                           . ' t- <■.
de Nieu după cronicarii români pe care nimeni nu se gîndise să-i predea în şcoală: „Petru Maior spune...“, „Fotino zice „Din Constantin Căpitanul..*“, „După logofătul Radu Grecianu...“ Pumnii lui Sotea abătuţi asupra amîndurora şi mica lor victorie comună, în loc să-i umple de frenezie, le lăsase un fel de stinghereală. Nicu încercase*să-i facă să primească alviţa, dar el o refuzase pentru ca pe urmă sa şi-o împartă cu o bucurie sfioasă. Volubilitatea lui nu-1 ajutase atunci (şi uneori, nici mai tîrziu) să înfrîngă seriozitatea timidă a celuilalt. Plecase spre casă regretînd perdeaua de ceaţă care stăruise între ei. Dar viaţa nti-i mai despărţise. Doar moartea.
    ; Acum însă trebuia ca umbra aceasta să plece. Venise moartea şi le rupsese fraternitatea...
    „Pleacâ !“
    Are sentimentul unei violenţe nedemne.
    Iubeşte-mă, Ghica, fii pentru mine un bun frate ; sînt atît de nenorocit, atît de izolat...
    De ce numai tonurile lui patetice ? Unde sînt scărmă-neliie pe care i le promitea, reproşurile amare sau ameninţările iroftice : „Fii discret că te împuşc! “
    —   Iubeşte-mă Ghica, fii pentru mine un bun frate...
    Cît de mîndru păşeşte calul alb printre pionii negri — ün căluţ la datorie !
    Şi n-are cine să-l preţuiascâ. Dincolo de conul de lumină, prezenţa celuilalt_e ca o suflare lină, rece :
    -— Aş vrea să ne certăm odată rău şi apoi să ne înţelegem, căci te iubesc...
    E ceva mai bine. Acesta era tonul lüi Nicu. In ciuda puterii pe care Ghica o avea, a succeselor lui constanti-nopolitane, el a păstrat întotdeauna aerul unui frate mai mare care trebuie să-l urmărească mereu pe cel mic, prea necopt, prea slab, prea dezorientat.
    Ce-i asta ? Nu în felul acesta voia să se relaxeze.
1   A lăsat timp de gîndit adversarului şi acesta îşi agită nebunulî
    Din salon vine iar o bătaie gravă. Două şi jumătate.
    Alţii sînt cei pe care ar trebui să-i cheme.
    Negrul va trebui să sacrifice pionul sau...
    „Kogălnibeanu a fost'păcălit.“
    Iată evenimentul zilei, poanta politică, situâţia care ar trebui să stea pe tabla de şah spre minuţioasă analiză. Este evenimentul pentru care şi-a dorit această relaxare.
    Trébuie să cîntărească mâi bine revelaţia aceea. Green îl ironiza distant în timp ce el vedea piesele unui şah — nu, nu acesta din faţa lui, altul mult mai vast, mai rebel —: îngrămădindu-se unele în altele. Părăsind regula jocului, se aliau piesele albe cu piesele negre, izolînd regele, regină şi zănaticii lor nebuni, Asta fusese revelaţia lui1. Era posibil ?
    Întoarce tabla.
    Pionul alb înaintează cam necugetat.
    „Dar mai poţi cugeta ?“
    Se ridică, îşi caută pe masa de lucru cutia cu ţigarete. Pince-nez-ul se leagănă la capătul şnurului de mătase, îi loveşte ca un pendul pîntecul.
    „A venit să joace, şah cu mine ca altădată !“ Cum să-l alunge ?
    —      Mi s-a acrit de tot de politică şi doresc a mă ocupa ilumai de istorie î
    Ce este istoria ? ‘Noianul de amintiri ale părinţilor şi ale părinţilor părinţilor şi al atîtor rînduri de părinţi. Un vălmăşag de fapte. Nimeni n-a învăţat nimic din el. Lada cu vechituri pe care o moşteneşti odată cu hirtiile de proprietate... Anecdotica unei familii, transpusă la dimensiunile unei naţii ! Istoria ? „Uite asta este istoria : păcăleala pe care a înghiţit-o Kogălniceanu ! L-au păcălit nebunii regelui î “
    „Nebunii regelui“ pot arăta ca nişte personaje de carnaval. Scufiţa cu clopoţei şi pantalonii bufanţi ! Foiesc prin palat, prin încăperile lui îmbîcsite de fumul ţigărilor domneşti, în conacul de la Cotroceni, pe după perdelele primăvăratice, învolburate de primele furtuni calde, ca nişte intriganţi de vodevil.
    -Şi ce veseli mai sînt ! Şi cum dansează pe melodia flaşnetei !
    Dar privind prin pince^nez tabla, mişcarea insinuantă a calului negru care apără poziţia precară a reginei,, îşi aminteşte : „Toţi pionii adversarului trebuie cuceriţi şi dacă se poate... ‘caii lui ! Să se trezească trădat, trădat,
trădat../“ Aşa îşi dorise Mavros, pe terasa de la Călineşti * cu o vara in urmă, cînd încercaseră sa facă o partidă, dar eşuaseră lamentabil.. Bătrînul trişa, fura piesele sau le muta locul, profitînd de neatenţia lui.
    De partea cealaltă, tura avansează cu oarecare obrăznicie. „Ce facem, domnilor ?“ se adresează grămăjoarei de piese din faţa lui.
    Pufăie din ţigaretă.
    O mişcare vagă în spaţiul de dincolo de lumină, o mişcare ca un oftat al întunericului.
*   —  Şi eu, iubite Ghica, te îmbrăţişez din tot sufletul...
Spre revedere, dar unde ?
    . Abia acum ar vrea să-l ' întrebe repede : „Ce este politica, ce este istoria, dragul meu ?“
( ll mîhneşte plecarea asta puţin demonstrativă. Din pou e vinovat faţă de Nicu Bălcescu, Mereu şi mereu vinovat!
    Prin fereastra deschisă vine un parfum dulceag de narcise.               .
    Puteau fi aliate piesele álbe cu cele negre ?
    Merită să încerce. Trebuie lăsate deoparte tocmai cele care domină acum eşichierul. E ceva urît în asta? Nu face decît să elimine pe cei prea avizi de putere, pe cei plictisiţi de ea sau pe cei fără vocaţie pentru ea.
    Dar este adevărat ca Aiecu Cuza nu are vocaţie pentru putere? Iată o întrebare sănătoasă. Cine i-ar putea răspunde ?'                       -       ■ ■
    Prin perdeaua uşoară trece un vînticel cald, cald.
    Ghica se reazemă de spătarul fotoliului după ce întoarce mulţumit tabla, care miroase a lac. Un lac de cel puţin cincizeci de ani mai are încă tărie ? ! Se apleacă să mîngîie lemnul, pătratele regulate de furnir galben şi brun. E o lucrătură frumoasă, fină. Se văd nervurile palide şi parcă se mai simte palpitul capilarelor. ’
    De afară se aude foşnetul somnoros al tufelor de liliac.
    Ghica mută regina. „Asta este ! Trebuie o mică îndrăzneală, o mică impertinenţă!“                     \       ^
    . De fapt şi piesele astea s-au săturat sa se tot urmărească unele pe altele... O alianţă ! Speranţa de putere a tuturora şi a niciunora.
72
    Revelaţia lui prinde contur. Cu siguranţă nici nu va trebui să pledeze cine ştie cît. Va fi necesar să * combine mişcările unuia cu ale celuilalt. „Uite cum pionii albi şi negri se înfrăţesc. Deja ?“ Sigur. Era nevoie doar ca cineva să le sugereze ideea unei coaliţii împotriva celor mari.
    In hol, pendula bate de trei ori cu o neaşteptată însufleţire care îl face să ridice privirea peste lentilele pin-ce-nez-ului. Regele este într-o poziţie dificilă, deşi, la urma urmei, n-a făcut nici o greşeală. „Asta este situaţia !“ zîm-beşte Ghica. Nu vrea să trişeze. Întoarce tabla şi se concentrează.
    Tăcerea casei îl derutează o clipă. Nici afară nu se mai aude nici un foşnet, nici un cîntec de greięr.
    Ţigareta a început să-i ardă'degetele. O stinge şi mirosul de tutun ars umple încăperea. Din nou vede armata aceea mică de pioni, ture, cai mărşăluind, lipiţi unii de alţii. Cum ?
    Trebuie să întorci mereu tabla şi să priveşti lucrurile din perspectiva celuilalt ca şi cînd ai fi el, ca şi cînd -îi dai dreptate...
    Bine, bine ! Domnii de la Paris şi Londra n-au chef de schimbări în sud-estul european ! Berlinul are alte probleme decît supremaţia asupra Orientului. în schimb, ca de obicei, Rusią şi Austria îşi dispută întîietatea... Cheia unei schimbări este numai în interior. „Sîntem prea împrăştiaţi, o să le spună, trebuie să ne fixăm un ţel comun şi o strategie comună !w
    Totuşi, pârcă se aude un greier. Musculiţele au venit să oficieze sărbătoarea luminii &i jurul lămpii cu abajur alburiu. Uite şi un fluture cu aripi deja arse. „Sir Strad-ford crede că am vrea să ne rupem de turci. Dar ir-am spus : La noi nici liberalii, nici conservatorii nu ştiu. ce se petrece în ţară, ce vor vecinii, cine sînt, ce pot, ce interese au. Oamenii noştri politici şi-au făcut educaţia în occident şi naţionalismul lor se reduce la ideea latinităţii. Din această pricină problema independenţei se amînă de la sine, căci n^ar fi posibilă nici pe cale diplomatică, nici pe cale militară — cale care. ar cere o colaborare cu statele apropiate. In materie de politică externă sîntem încă în
faza romantică, apelăm Ia bunele intenţii ale puterilor europene. Şi cînd asta ? în momentul în care toate guvernele europene nu ţin decît la interese.“
    Mută energic*' A. găsit portiţa. Se felicită, deşi mişcarea este net favorabilă adversarului. Ce-ar fi să cîştige acesta ? Dar cine este el ? „Să nu omiţi nici o posibilitate de scăpare a celuilalt! Şi, de ce nu ?, să ştii să apreciezi mişcările lui inteligente pentru că nu e de rînd ideea că te lupţi cu Cineva, nu cu Nimeni !“
    Se cufundă din nou în joc de partea cealaltă şi, iată, a observat o mică posibilitate de răsturnare a şansei. O mică inexactitate : pionul alb, a atacat adineauri viclean şi negrul, din trufie, devine distant, ca un bătrîn care a trecut prin multe războaie şi pe care mărunta încurcătură în care l-a pus nepoţelul nu a contat prea tare, deşi tinereţea lui este aproape o jignire.
    îşi pocneşte vîrfurile degetelor de marginea măsuţei. Lampa începe să pîlpîie galeş. Negrul trebuie să simplifice cu orice preţ, altfel va avea probleme, dar pare puţin apatic, da, de o nobilă apatie, iar albul stă la pîndă. Apaticii aceştia îţi fac tot felul de surprize !
    De exemplu, acum, regina... Ehe-he ! Frumoasă lene, apatie !
    Dar şi invers ! Cum să faci din nişte pătimaşi nişte fiinţe stăpînite de raţiune? Rosetti... exclusJ Brătianu, poate. Mititză Sturdza ? Să fie el o cauză pierdută ? Ghica rîde repetînd : „Sa fie Mititză Sturdza o cauză pierdută ? Cită raţiune se ascunde sub pasiunea lui, sub ura lui ? Multă ! Dar sub cea a lui Dimitrie Ghiba ? a lui Jeannot Cantacuzino, care pretinde că Domnitorul acesta l-a compromis în primele sale guverne în mod intenţionat ! Dar sub cea a lui Nicolae BlaYemberg, sub cea a lui Filipescu, a lui Panu, a Iui Lahovary ?../“
    Deci albul trebuii să sacrifice un pion pentru a obţine un centru puternic... Este ceva riscant în asta ? Ia să vedem ? Poate, poate. Arăpilă ar zice : „un joc sinucigaş !“ Pentru că el întotdeauna se grăbeşte şi priveşte totul prea de aproape şi, uite, n~$r vedea cît de consolidată este* poziţia 'reginei negre, negre ca tăciunele...
    „Ca să vezi de ce-mi arde mie ! De poziţia Reginei !“ mormăie aprinzîndu-şi o nouă ţigară. „Se zice că v dracul se vira peste tot, dar e o vorbă. îi mai scapă unele lacuri! “
    Ar trebui acum ca întreaga tablă de* şah s'ă se prăbuşească, însă rămîn în picioare o mulţime de personaje. Situaţia nu este disperată. Nici de o parte, nici de cealaltă.
    „Şi ceea ce este interesant, s-ar putea să rămînă aşa multă vreme !“
    Cîtă ?
    Iată o mutare foarte bună... calul ţopăie. Cu siguranţă sacrificiul acela de pion este iminent. Nu numai că îl prevede, dar îl şi execută.
    Oricît de doi ar fi, jucînd, tot se simte singur.
    Unde e Saşa ? Ce rol are Saşa dacă nu acela de a-i umple singurătatea? „Să vină Saşa}.“ „Doamna este în braţele lui Mprfeu, monsieur !“ ar răspunde Louis. îi mai trîntise odată asta şi fusese nevoit să rîdă de unul singur, cui i-ar fi putut povesti despre prostia valetului în aşa fel încît să n-o pună pe Saşa îfitr-o lumină !... „Atunci să vină Jeannine î Sau nu, să vină numai coapsele ei, sinii ei, n-am chef de pisicăriile ei, de jurămintele ei, de insistenţele ei... Să nu mai vină nimeni !“ *
    Pendula bate trei şi jumătate. Parcă s-a făcut mai cald!
    Deci ce se va alege din revelaţia lui ? Alianţa, coaliţia pieselor, "care acum, totuşi, din sacrificiu în sacrificiu, au început să se îngrămădească în afara tablei de joc...
    Nicu Bălcescu îl învăţase şahul şi-l dădăcise cu o răbdare curioasă. Stăteau cu capetele aplecate asupra şahului. Ochii lui Nicu îi urmăreau mişcările. El punea mîna pe un pion şi Nicu murmura :
    —   Cu pionul ?
    Vocea era blîndă, tonul uimit mascînd cu tandreţe dezaprobarea.
75
    El şovăia şi abandona piesa descoperind brusc eroarea care s-ar fi dovedit fatală după vreo zece mutări. Punea mina pe tură.
    —      Cu tura ? făcea Nicu mimînd o curiozitate paternă faţă de nesăbuinţele lui, iar el îşi freca fruntea cu degetele umede şi zîmbea molcom, aprobator. Da, cu nenorocita aceea de tură era mai rău, din'trei mutări era strivit. Stătea, stătea, privea tabla atent şi; i se părea că...
    —      Cu regele ? făcea Nicu intrigat, de parcă prostia lui ar trebui totuşi examinată, aşa cum un entomolog îşi potriveşte sub lupă un exemplar ciudat, ieşit parcă din specie şi care, în monstruozitatea lui faţă de aceasta, ar putea ascunde o noimă.
    Dar amintirea aceasta nu este apocrifă? Cine l-a învăţat sa joace ? „îmi încarc memoria cu o emoţie în plus ? Cine naiba a fost cel care- mi-a aplicat această metodă sîcîitoare ?“
    Adversarul său stă încremenit pe poziţie; ca soldaţii în tranşee piesele albe aşteaptă ordinul. însă generalul ezită, niei măcar nu ezită, amînă, pufăie din ţigaretă şi ia în calcul şi ideea pierderii războiului. Se întîmplă că piesele răzleţite stau pe tablă înveşmîntate în mister şi mohoreală. O linişte ironică. Se uită la ele. ,
    Un şah distrugător pe diagonală şi albul cedează, cedează, cedează.
    Se reazemă din nou pe spătarul fotoliului. Vedé ochii sticloşi ai Bălcescului plini de dispreţ la adresa lui Ară-pilă : „Dragă, a reuşit să piardă o partidă de nepierdut !u
    E zăpuşeală. Primăvara a venit greu, dar brusc.
    —   Ce vrei tu, Ghica ? Ce vrei să faci ?
    „Ei da, îmi place ca oamenii să-şi neglijeze din cînd în cînd propriile lor concepţii. E o dovadă de supleţe a minţii ! “ Dar cui îi spune el asta ? Lui Nicu Bălcescu ? Şi-a găsit cui !                             h
    Ce-o fi starea asta de mîhnire molatecă ? Rămîne o vreme cu privirea pironită pe pătratele şahului, pe ultimele piese care sărbătoresc deopotrivă înfrîngerea şi victoria. Ce alunecuş...
    Prietenul cu care juca odată nu mai este, dar, uneori, cînd ia în mînă şahul, el se comportă ca şi cînd îngerul
 aceluia ar fi- de faţă, încăpăţînat, puţin insolent., Insolenţa celui mai puţin păcătos.
     îşi pune palmele cu degetele încîrligate la ceafă. Res-'piră adînc. ’              .
     „O falsă memorie!“ însă ea îi locuieşte singurătatea. Căci unde îi sînt prietenii ?
     Se ridică din fotoliu.
     „Am numai aliaţi ?“ se ţ întreabă aprinzîndu-şi iar o ţigară. Ar fi să-i elimine pe Alecsandri, pe Negri,. Bălă-ceanu, Arăpilă, Ion Jonescu... Nu e chiar singur. Numai ambiţiile lui sînt singure. „Nu-i ţine legaţi de mine numai inteligenţa mea ? Să se fi pierdut emoţia aceea tinerească ?“ De ce simte nevoia s-o invente ? Mai are prieteni, dar ca Acela nu !
     Se strecoară în salon, scoate din dulăpior o-sticlă de Porto şi-şi toarnă într-un pahar svelt. în drum spre camera iui de lucru, bînd o înghiţitură, îşi spune : „Nu mai pot fi disperat. Numai la tinereţe poţi fi ■ disperat. După ce ai făcut atîtea compromisuri cu viaţa, ce disperare să mai ai ?“
     în faţa ferestrei, zăpuşeala umedă a grădinii!. Nori grei apasă peste parcul Gherganilor.
     Pufăie leneş din ţigaretă, şi deodată, ca o bucurie ascunsă a naturii, începe să plouă în rafale. O înviorare crispată şi o îndoielnică purificare...
     Pe pervazul lat joacă băşici de apă. E o răpăială măruntă şi gravă care dă nopţii un fel de strălucire.
     Dar el de ce este atît de trist ?
                               VI
     Zece zile ploaia n-a contenit.
     Streşinile curg în cascade. Olanele nu mai pot dirija apa spre caldarîmul şi el îmbibat ca un burete. Străzile au devenit pîraie noroioase care duc la vale gunoaiele şi
 leşurile de şoareci, pisici şi cîini vagabonzi. Pe la ferestre se văd chipuri bolnave, cu priviri speriate, iar in uşile prăvăliilor, negustorii visează la o prosperitate viitoare, romantică şi ajutoarele lor somnolează cu genunchii la
 ■ Surăv ■                                 i
     —   Pe ce pui mîna e umed î şe piîhge Saşa. *
     „La naiba, e ceva foarte senzual in potopul acesta !“ gîndeşte Ghica, încereînd cu greu să-şi aprindă ţigareta fleşcăită.
     Mincărurile par moi, putrede, iar băuturile sălcii.
     Alecsandri ii scrie : „Plouă, plouă, plouă ! Et on appelle ca un gouvernement !“
     în căldura începutului de iunie pînza cenuşie a ploii înfăşoară oraşul.
     Copacii şiroiesc cu frunzele bătute de stropii energici şi monotoni, trandafirii agăţători care acoperă verandele, gardurile, boschetele din grădină plîng roşu şi roz şi alb.
     Nurpai tutungiii'au rămas fără marfă. închişi în casă,
 - bărbaţii pufăie şi-şi mîngîie molatec nevestele.
     în cluburi şi în cafenele, în restaurantele de lux sau m crîşmele de mahala, rarii clienţi care mai împing, uşa cu botinele, scuturîndu-şi umbrelele sau mantalele, âu un aer visător, o singurătate studiată, uşor teatrală. De discutat, tot despre politică discută.
     „Aş vrea să văd şi eu pe cineva, la noi, care să caşte cînd e vorba de politică !“
     Dar dinspre munte, coborînd -spre deal şi invadînd cîmpia vine zvonul cel tulbure, zvonul presimţit şi aşteptat. Rîul s-a umflat şi spinarea lui mînioasă se apropie de oraş.                            ;
     începe o alergătură bezmetică. „O stenahorie de obşte“. Oamenii par treziţi brusc din somnul siestei şi se grăbesc să vadă şi în acest an malurile amărîtei Dîmboviţe în-.ghesuite între uliţi, zăgazuri, deşeuri şi „nomoale“.
     —       Aici, nici o calamitate nu-şi impune remediul, spune Ghica aruncînd şervetul pe masă. Budinca a avut un gust de lapte acrit. La noi, capriciile naturii sînt nişte fatalităţi pe care nimic nu le poate împiedica...
     Se ridică furios, porunceşte să fie înşeuat Simon, armăsarul lui cel brun, îsi ia pelerina de ploaie si după ce
 traversează holul dé două, trei ori, nervos, în aşteptare, iese în verandă unde umezeala i se lipeşte de pileoape, de barbă, ca pînzâ unui păianjen.
     încalecă.
     Ploaia nu mai este deqît o ceaţă lăptoasă.
     „Bună ţară, rea tocmeală !“
     Cînd ajunge în capul străzii se opreşte intrigat de o scenă aburită. La cîţiva metri, în dreptul prăvăliei lui August Tzigler, — „Tapete şi hîrtie zugrăvită“ —, un cerşetor îşi întinde zdrenţele fetide. Stă turceşte pe un ţol cafeniu. Nu pare infirm, e doar bătrîn şi îşi expune bătrîneţea milei publice. Căciula de fetru năclăită de jegul multor generaţii se apleacă pînă pe umărul drept, unde atîrnă un guler de blană de capră, în care s-au cuibărit scaieţi, paie şi frunze veştede şi în care, cu siguranţă, se zbenguie puricii. Peste cămaşa cenuşie şi-a aruncat un surtuc de postav albastru,, scurt pînă la şale, apoi un fular peticit şi, un fel de brîu oltenesc din piele. Iar peste toate astea, pe un umăr, un ţol .numai franjuri şi găuri. Din maldărul de boarfe, se zăreşte gîtul uscat, cartilajele zbîrcîte şi chiar un smoc de păr sur.
     Bătrînul suge din cînd în cînd dintr-un clondir. Cu o demnitate aristocratică. Zace pe bîrnele trotuarului sprijinit de un felinar. Trăsurile trec pe Iîngă el şi-i aruncă în faţă stropi de noroi din băltoaca apropiată. Omul suduie, îşi agită mîinile şi trage din clondir. Nu se mişcă din loc. Roţile nu se opresc, una, a doua, a treia, a două-zecea... •      .                                           ^
     —      Asta-i ţară ? ţipă. Numai gloduri, numai mizerie, numai asuprire, numai nepăsare !
     Cîteva ţaţe ‘îi aşează în palmă cîte un bănuţ şi rămîn lîngă el să-l asculte. Dau din cap, îl aprobă. Copiii rîd, sînt împinşi de alţi curioşi foarte aproape de bătrîn şi cercul din jurul lui se strînge.
     O altă trăsură stropeşte zdrenţele însufleţite, stîrnind verva cerşetorului.
     —      Să fi ajuns şi eu fninistru ! Puneam eu şaua pe ei ! Chisăliţă îi făceam ! Au stricat legile şi datinile şi respec-
 ' tul cuvenit bătrînilor î Şi au vîndut ţara străinilor! Maţe pestriţe şi plămîni uscaţi !
    „Sînt oameni pe care Moartea îi descoperă deja morţi! Nu, zău, ce să facă în cazul lor ? Se retrage plictisită.“
    O altă căruţă se apropie. Cei din preajma cerşetorului se feresc, împing pe cei din spate, aceştia vociferează şi îi împing la rîndul lor pe cei din spatele lor, doi tîrgo-veţi se înjură, unul ridică pumnul, celălalt îl ia de guler,
o  tînără cu biniş mov încearcă să-i potolească, iar moşul ridică vocea pentru a putea fi auzit :
    —   Nu mai trăim, citim jurnalele !
    Un tinerel cu ochelari îşi dă cu părerea asupra stării drumului arătînd pedant gropile, explică felul în care ar trebui să se niveleze podul. Cei "din jur dau din cap, dar un surugiu îşi mînă caii în goană, căţărat în picioare pe capră şi roţile saltă peste pietrele de ¡rîu acoperite de mîl, mînjind pe toată lumea.
    Ghica ar vrea să se desprindă de spectacol • şi totuşi ' ceva îl reţine. Dispoziţia lirică a bătrînului ? Critica aceea goală de sens, contemplativă? -Chestia cu jurnalele i-a plăcut! „Iată o observaţie de bun simţ; într-adevăr, am început să privim viaţa foarte abstract; ceea ce se petrece în jurul nostru nu mai este asimilat prin experienţă, ci prin lectură. Esenţialul se află scris, derizoriul îl găsim în gesturile noastre zilnice.“
    Moşul pune iar clondirul la gură. Mai are doar cîteva picături pe care le soarbe disperat. Ghica tocmai dă să plece eînd, abia depăşind locul şi încercînd să nu atingă băltoaca, aude din,spate urletul cerşetorului. Se întoarce strunind calul şi priveşte gura plină de noroi a bătrînului :
    —      Ahaaa ! E viaţa un lucru bun sau rău 7 Cine ştie, domnii mei ?
    Face o pauză în care scuipă saliva amestecată eu alcool şi noroi.
    —      Ahaaa ! Pe viaţa noastră a apărut o pată de ulei care se tot întinde şi se tot întinde !
    Cei din jur îi dău dreptate, îl căinează, îl ascultă plini de înţelepciune, zgribuliţi, întunecaţi, nemulţumiţi. Copiii ţopăie printre ei şi se lasă împroşcaţi de noroi.
    „Cu ce mă deosebesc eu de el, dacă am stat aici şi am privit ? Valahia este în noi ca sîngele, ca plasma intr-un organism ! Ah, cum, cum să explici acest fatalism
 extrem de vital celor care abia îşi ridică pleoapele spre noi? Cum să-i vorbeşti lui Thouvenel sau lui sir Strad-ford de scepticismul voios, deznădăjduit şi sănătos în acelaşi timp al acestui popor ? Răbdarea ? Au occidentalii noţiunea răbdării ? Chestia cu jurnalul a venit în istorie foarte bine grefată pe trăirea în imaginar, în fantezie a românului. Care român ? Da, care român ? Cel nemulţumit, desigur. Grandomania şi umilinţa, apatia şi, brusc, fiorul creaţiei!“                                     •
  . Ar vrea să se îndepărteze cîţ mai repede de această scenă deloc plăcută, însă ceva îl reţine. O teamă, o suspiciune, o bănuială,? Şi nu e uşor să zăbovească aşa, călare. Neliniştea apasă şi nimic nu se întîmplă. Oamenii, se împrăştie, bătrînul a adormit sub ţoalele lui, noroiul îl acoperă cu grijă, cu tandreţe. Copiii s-au risipit, tinerii şi-au găsit colţurile întunecoase unde să-şi facă» tot felul de confidenţe...                                              r
     Trăsurile trec, trec, tree...
     Ghica o ia din loc agale, abătut, ţinînd hăţurile moi şi în dreptul casei Florescului se întîlneşte cu Ioan Can-tacuzino. Nu mai este singur.
     —      Veneam spre durtmeata ! spune acesta. Hai să vedem şi noi !
  ■   „Să vedem ce ? Să vedem cum iar s-a revărsat Dîmboviţa, să vedem ce^am văzut şi acum un an, şi acum trei ani şi de cînd ne-am născut ?“
     Cantacuzino* ca de obicei stîngaci în şa, sever ca un tinerel soldat la prima paradă, pare neaşteplat de speriat şi, luînd drumul spre podul Mihai Vodă, Ghica simte nevoia să-i spună :
     —  Ce vorn vedea ? Ceea ce am tot văzut... '        .
     Cumnatul său se îndoaie în şa, mîngîie crupa calului
 cu' cravaşa şi zîmbeşte cerului opac, cenuşiu, lăsînd ca stropii de ploaie să-i umezească barba castanie.
     încă din dreptul grădinii lui Deşliu caii au început să-şi afunde picioarele subţiri în băltoace, apoi sa intre pînă la genunchi în apa miloasă, care pînă la urmă le pătrunde şi lor, călăreţilor, în cizme.
     Pe lîngă ei trec în ritm nervos trăsuri cu copertina trasă. Roţile , vîntură apa ca la moară. Numai copiii se
 bălăcesc cu plăcere în şuvoaiele umflate care au acoperit pietrele ealdarîmuluL O veselie agitată, gîlgîită, frenetică, aproape isterică. Peşte capetele tuturor plutesc în zbor lin rîndunele, porumbei argintii şi vrăbii...
    —      Ca în fiecare an, ne vom plînge de capriciile naturii şi se va spune : Asta este !
    Calul pleoscăie deja în apa de jumătate de stînjen. Cantacuzino pare speriat. Sub pălăria cu boruri largi nu
i  se văd decît; ochii cu pupilele dilatate. Şopteşte :
    —      Trăim fără să ne mistuim, cum ar spune un popă. Dar, la urma urmei, nu sîntem toţi nişte popi ? Propo-văduim religia progresului, nu ?
    „Ia te uită, Jeannqt a devenit filosof !“
    Ajung în apropierea micului deal al Gorganilor unde o mulţime pestriţă se înghesuie în balcoane şi pe acoperise, pe ţăruşii înalţi'ce odată întăriseră malul, acoperiţi acum cu scîndurile recuperate din cursul apei. Dincolo de îngrămădeala aceasta (dealul pare un amfiteatru asediat de ape, de unde lumea contemplă emoţionată şi pasivă scena), dincolo este tragedia: femei, copii, bătrîni rămaşi pe ţiglele ude ale caselor înecate, blestemînd şl rugîndu-se şi plîngînd. Zgomotul Înfundat, tenace al rîu-lui s-a amestecat cu gemetele, vaietele şi suspinele nefericiţilor care, în ciuda zvonuluiy nu ieşiseră din locuinţele lor, rămăseseră nepăsători în cămăruţele lor scunde, cu acea încredere absurdă a omului că patru pereţi îl apără, îl ocrotesc şi, acum, în grabă, cu ce aveau pe ei, în că-măşoaie, cojoace peticite, fuste pătate de sosurile bucătăriilor şi cu basmalele căzute pe nas s-au refugiat sus pe acoperiş, strîngînd în braţe, pătimaş, hornurile şi lucarnele.
    Clopotele bisericilor din apropiere bat cu îndîrjire, ri-dicînd spre ceruri umede vestea nefericirii obşteşti.
    —      Se zice că apa a scos în unele sate coşciugele din cimitir, spune Cantacuzino cu vocea lui cea mai sumbră.
    Caii fornăie şi-şi mişcă nervos capetele.
    —   De fapt, intervine Ghica, noi nu ,avem tragedii,
avem probleme... probleme nerezolvate şi un fatalism rezistent pînă la prostie.           1
82
             Un cîine scăpat de sub un acoperiş înoată spre ei, se strecoară printre oameni, pe sub burţile cailor şi dispare pe o uliţă cu salcîmi plingăreţi.                   *
             —      In fiecare an se revarsă, mai mult sau mai puţin ! Nu-ţi vine şa crezi că firicelul acesta sălciu? mîzgos poate avea asemenea capricii ! îţi poate intra, la urma urmei, în casă, în dormitor, în cămară !
             —      Atîtea capricii fireşti şi, vai, rezonabile ! S-au luat măsuri ? Da, în *62 s-au împărţit prin grija Domnitorului 300 de galbeni. Sinistraţii au primit fiecare strălucita sumă de 135 de lei. Ca să mănînce bine o dată la cafeneaua lui Raşca !
             O babă îşi îndeasă colţul basmalei în gură şi ţipă înfundat :
             —      Un blestem i Un blestem al liii Dumnezeu pentru păcatele noastre prea multe !
             —      Aceste lucruri s-au întîmplat ea să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu mai poftim după lucruri r£le... mormăie un popă cu potcapul puţin căzut spre* ceafă, dar cu o privire inspirată, convinsă.
             —      Aşa-i natura asta ! Ne dă cîte o palmă din cînd în cînd pentru a ne aduce aminte ca nu sîntem decît nişte nenorociţi! se lamentează un burtos cu obrajii rumeni, dar plin de evlavie.
             —  Chiar ! Natura îţi trînteşte odată o catastrofă şi-ţi
         arată cîi de zadarnice sînt toate ! îi răspunde un bătrînel cu pălăria muiată de ploaie.                   -
             Ghica se uită la Cantacuzino, ridică ochii spre aceleaşi ceruri umede :
             —  Cît scepticism sănătos !
             Dar bătrînelui continuă :
             —      Te lupţi, faci avere, agoniseşti şi deodată... praf şi pulbere, în cîteva minute !
             Are senzaţia că pesimismul, pasivitatea aceasta — nimeni nu încearcă să dea un ajutor sau să salveze ceva
         —   are un aer carnavalesc, ascunde o bucurie dezordonată. O observase şi la Ghiţă sau Safta care trăncăneau despre, nenorocirile altora cu deosebită voioşie. ¿Ne mănîncă pitorescul!“                                   '
                                                                  83
    -— Ce e viaţa ? Azi este, azi nu este! filosof ează o femeie cu surtuc verzui.
    Apele curg, curg volburoase, pline de găleţi sparte, roţi rupte, pînze sfîşiate, ligheane ruginite şi copăiţe verzi de prea multa apă îmbibată în ele.
    —   Dar digurile unde sînt ? întreabă Ghica aproape în
urechea lui Simon. De ce n-au lărgit şanţurile de deversare a apei, cum promiseseră, de ce nu s-au desfiinţat morile, nu s-au dărîmat’ podurile cu picioare în rîu ? De ce tocmai* ceea ce este necesar n-au făcut, lăsînd totul pe seama fatalităţii ?        <
    —      Tu eşti toţ cu gîndul la progres î rîde Cantacuzino şi cu cravaşa arată în dreapta, coborînd pe direcţia apei, un pîlc de jandarmi care înaintează călare prin şuvoaiele de apă, împingînd mulţiipea gălăgioasă.
    Se produce o mişcare ciudată un protest în doi peri. Lumea nu se.mişcă, dar mîrîie.
    —   De ce nu ne lăsaţi în pace ?
    Dar Se dă înapoi,,se lipeşte, de zidurile caselor care nu au decît scările sub apă şi continuă să bodogăne, supunîndu-se.
    —      Înapoi, mai repede, înapoi ! strigă jandarmii. Nu mai căscaţi gura degeaba !
    —   Dar sînt ai noştri, ai noştri!
    Din susul apei, dinspre Cotroceni, apare un pîlc de călăreţi. In mijlocul lor, Domnitorul, doctorul Davila şi colonelul Pisoschi, iar în spatele lor, plutind. aproape, un furgon sanitar înalt. Cineva dinăuntru dă unui ofiţer coşuri de pîine şi ulcioare de apă şi rachiu, acesta le trece aghiotantului domnesc care le agaţă/de o prăjină şi, la semnele lui Cuza : Acolo ! Acolo !, le îndreaptă spre sinistraţi. Mulţimea încremeneşte o clipă, o clipă de tăcere grea, consternată, apoi babele încep să plîngă, femeile scîncesc şi din toate părţile se ridică urale. Trecerea convoiului produce o impresie puternică. Pînă şi cei ce stau plouaţi pe acoperişurile caselor inundate plîng de emoţie, sărută pîinile şi strîng la piept ulcioarele.
    —   Ce este adoraţia mulţimii ? se întreabă Ghica.
    Prinţul Cuza este într-o uniformă simplă, chipiul îi
este parcă ponosit, dar gesturile le are ferme. Privirea
alunecă în grabă peste spectacolul dezolant. îşi pipăie din cînd în cînd brandenburgurile care îi taie pieptul. Are o fermitate modestă, limpede, netulburată de îndoieli. A trecut prin multe, a înfruntat multe pe acel cîmp de bătaie care se numeşte politică pentru a nu se speria de o calamitate naturală.
    —       Şi-a'pierdut sfiala ! Cînd salută poporul nu se mai gîndeşte la cum îi stă mantaua,-ci la cît de „smerit este cel din faţa lui...
    —       Cine a îmbrăcat odată , mantaua lui Mihai Viteazul, fie şi pentru a străluci într-o lojă de teatru la un spectacol festiv, pierde din vedere sfiala...
    Coşul din capătul prăjinii se clatină, mîinile întinse să-l prindă nu sînt destul de lungi şi, iată, pe Dîmboviţa cu mers iute, cîteva pîini plutesc în derivă ! Priviri înfometate le urmăresc pînă cînd, îmbibate de apă, se cufundă, dispar în curentul de dedesubt. Cuza dă nemulţumit din cap, trage hăţurile, împinge armăsarul cîţiva paşi pînă cînd rîul îi ajunge la coapse şi întinde mîna unei femei despletite, rezemate de unul din stîlpii podului, li mîngîie palma întinsă şi dă o lovitură furişă de cravaşa calului care începuse să necheze simţind prundul alunecos. Apoi se îndepărtează.
    —       Iată ceva care mai degrabă trebuie criticat depît admirat, spune Ghica.
    Şi totuşi Cantacuzino zîmbeşte într-un fel care îi arată cît de subiectiv judecă. E un zîmbet în care se include şi exasperanta comparaţie : „Desigur, ca Domnitor, dragul meu Ghica, ai fi făcut multe lucruri utile, dar dragostea populaţiei...“
v Cocoţat pe scara sprijinită de acoperiş, scara pe care îşi urcase familia şi cele cîteva cufere cu boarfe, un ţigan eu pantalonii suflecaţi priveşte cortegiul cu o consternare copilărească. Cum ar fi ajuns el vreodată alături de cel mai mare om al ţării; fără această întîmplare nenorocită l
    —       Tu ne-ai eliberat, Măria Ta, cjar soarta nu ne vrea liberi !
    ,Q femeie ţipă, încercînd să-şi: ţină echilibrul precar pe streaşina casei : •                            .
    —   Apără-ne, ajută-ne, ai milă de noi !
    Alături, un băieţel îşi bălăbăne picioarele murdare în apă.
    —      .Ştii ce zice Gibbon ? „înşiraţi catastrofele imperiului şi Claudius va spune Senatului : Orice vom întreprinde va fi destul de măreţ !u
    Nişte fetişcane cam dezbrăcate, la o fereastră, flutură eşarfe roz, cu acel rîs; neruşinat şi provocator care se ştie apărat de propria Iui nepăsare.                               / 4
    Ghica întoarce calul. Picioarele acestuia .fac să pleoscăie apa stătută, miloasă dintre casele înghesuite pe malul rîului. Clopotele bat jalnic.
,  — Numai păcatele noastre, se jeluie aceeaşi babă —
e aceeaşi, e alta, oricum pare o copie perfecta t Numai că aceasta se jeluie privind leşul unei pisici negre.
    Abia după ce trec de Cişmigiu, despărţindu-li-se drumurile, mai poate spune :
    —      Este ciudată alcătuirea sufletească a • românului : luciditate şi resemnare. şi lipsă de constanţă în sentimente ! Ştie atît de bine să critice şi atît de repede să ovaţioneze! La naiba,’ce sens al libertăţii vezi în asta? Se apleacă mîngîind gîtul calului şi continuă cu o expresie de uimire tandră : Am fost întotdeauna sceptici cu stăpî-nirea şi, totuşi, ne-a tulburat apariţia ei publică. Oamenii aceştia puteau ieşi din suferinţă de dragul autorităţii întrupate brusc în faţa lor ? ! Ce fel de spirit critic mai este şi ăsta ?
    Cantacuzino se ridică în scări :
    —- Vii pe la noi ?
    —   Nu, mai dau o raită prin oraş !
    Simte nevoia unei descărcări şi, văzîndu-1 pe cumnatul său dînd colţul străzii, îşi mînă calul spre casa nostimei vînzătoare de la Fialcowski — tinerică, mimînd frumos pasiunea. „O calamitate îţi dă gustul violentei trăiri a clipei, nu? Iţi poţi spune : nu mai am miilt, vine peste: mine repede moartea şi cu uşurinţă accepţi păcatul, ha ! Şi ce mai păcat !“
    Jeannine este îritr-o rochie simplă de casă. Ochii mari, dramatici şi buzele cărnoase, senzuale abia că-1 mai lasă să facă o mică pregătire. Ce contează Dîmboviţa^umflată peste măsură dadă amorul lui furişat, discret devine, între
86
aceşti patru pereţi ai unei case burgheze, o nesăbuinţă jucăuşă.
    Mama suferă că tînăra şa odraslă nu şi-a luat de bărbat un om pe potrivă, dar protejează situaţia nu nutnai din mîndrie oi şi,' bineînţeles, din anumite considerente materiale, cu atît mai mult cu cît temperamentala copilă pare decisă să-l Urmeze pină la capătul lumii pe acest prinţ urît, dar exotic. Pentru buimăceala ei juyşnilă, pentru ceea ce cunoscuse prin prăvăliile unde fusese vînzătoare — glume proaste, vorbe oarecare, idei puţine, oameni cu tabieturi mediocre, ciupituri, rinjete de două parale, indiferenţa satisfăcută a negustorilor, felul lor tranzacţional de a face amor — prinţul Ghica, fusese un miracol! Un miracol al inteligenţei pe care fata mai mult b intuia decît o pricepea, un miracol al sexualităţii tandre, blînde, fastuos chinuitoare. Experienţele anterioare îi dăduseră o imagine grosolană, cam brutală, cam elementară despre ceea ce se poate petrece între un bărbat şi o fe^ meie, dar de data aceasta : „E fantastic ! spune ea, e fantastic îu Iar adoraţia ei, datorată tocmai împlinirilor lor amoroase, îl face si pe el „fantastic“ de sensibil. O place din ce în ce mai mult pentru cîtă plăcere înţelege că-i provoacă. Feminină, cu instinct aprins, Jeannine a simţit că are dreptul la tot felul de îndrăzneli.
    Şi iat-o !
    O      mînă cu degete lungi, fragile îi mîngîie pieptul, un picior cu musculatura fibroasă, încordată uşor sub pielea netedă, i s-a încolăcit peste şale, buzele cărnoase îi şoptesc la ureche :
    —      Nu m-am aşteptat ca azi să facem dragoste ! A fost divin ! îmi place să simt cum îţi vibrează muşchii şi cum se înfierbîntă creierul... Uite aici, la gît, se zbate sîngele...
    Ce mai muzică, ce mai descîntec ! Şi-l muşcă de umăr imediat. în cearceafurile uşor umezite totul este în voia trupului.
    Undeva oamenii primeau pîini din coşuri de nuiele şi promisiuni din guri domneşti, undeva o apă murdară clipocea printre dulapuri, scaune şi mese, se infiltra prin pereţi, undeva se pregătea hăcuirea moşiilor...
 87
    —       îmi place să facem ' dragoste, pentru că ştiu că simţim la fel. Şi pentru că uit tot. Uit că timpul trece şi nu-mi ajunge niciodată, uit că o să pleci acasă la femeia aceea, la copiii tăi, că niciodată nu vei rămîne cu mine. Eşti al meu, mă pierd..*
    Sărutările Jeanninei sînt fierbinţi, privirea capătă o expresie dramatică :                                            *
 i   — Adineauri mi-ai spus : „te simt“ şi glasul tău avea în el atîta căldură şi patimă...
    Ei, e încă tînar, zău, micuţa îl face să rîdă gîndindu-se că anii lui încă n-au trecut.
    Nu există deosebire între el şi Ghiţă cînd e vorba de fericirea asta !
    Şi sinii ei mici îi ating pieptul. Vorbirea ei cafti emfatică nu-1 supără deloc.
    —       De două zile port în urechi sunetele pe care le scoteai ultima dată cînd ai venit, în care se amestecau satisfacţia şi plăcerea...
    Jeannine îşi apleacă mult faţa spre chipul lui. Are un obraz puţin ţărănesc, cam lat, pătat de pistrui lăbărţaţi, dar înveselit de privirea plină de tensiune a poftei trupeşti. Gîtul are deja cîteva cute şi miroase a transpiraţie erotică şi e bine !
 /   *— De cîte ori mă apropii de tine mă emoţionează mi-
 rosul tău, care, ai observat ?, rîde ea, seamănă cu al meu... ha, ha !
    „Ca să vezi î Mirosul ăsta ! Ce bucurie de animale parcase ! O adevărată bineciivîntare !“
    —   El începe să ne dea tîrcoale înainte de a ne iubi,
 din clipele acelea de nelinişte plăcută şi grăbită. Eşti destins şi mă cunoşti cu ochii închişi şi eu tresar abia atinsă de tine.                    v
    E vicleană cu destulă îndemînare şi candoare. Şi vorbeşte ca-n romane. Ce mái trăncăneală cu lipici ! Să ai încredere în devotamentul ei teatral ? Se face că suferă cînd el pleacă — şi asta este bine, nespus de bine.
    —   îmi place cum pulsează sîngele în noi deodată, în
 acelaşi ritm... ,     -
    Degetele subţiri îi alintă buzele şi pleoapele închise şi' se gîndeşte să mai înfierbînte sîngele acela o data, se
 88
 răsuceşte spre trupul puţin transpirat al femeii, dar dragostea e mecanică, e numai o luptă ritmică, âtît. îşi spun vorbe care deodată par împrumutate. Un înec în apa învolburată şi sălcie, un vîrtej, un turbion, o părăsire a lumii şi el cucereşte încet, urmărind amănunt de amănunt, carnea înflăcărată şi umedă, cu o luciditate nărăvaşă şi, în sfîrşit, o furie lăuntrică îi zguduie pe amîndoi.
    Apoi, puţin îi pasă. Totul — patul cu cearceafurile boţite, perdelele ieftine de brocard, tavanul alb, pătat de igrasie, tablourile cu păstori şi păstoriţe se învîrtesc o vreme în horă şi se potolesc treptat, lăsînd în urmă im vag regret, o osteneală, o biată amintire.
    Tăcere. Moleşeală.
    Ar dormi. Cu mîna pe pîntecul femeii istovite ar dormi. Dar ea îşi începe cîntecul. După acel allegro vibrant, după andantele cumpătat, iată menuetto. Vocea este lăbărţată, leşuită.
    —       Mă gîndesc că vei ajunge acasă... Ce-i vei spune, ce vei vorbi cu ea ? Voi fi încă imprimată în pielea ta ! Cum îţi ascunzi ochii în care se pot ghici orele noastre de dragoste ? ^Cum îţi ascunzi glasul pentru a înăbuşi sunetele voluptăţii ?..,
    E ridicol, de tandru ! Şi semnele voluptăţii mai răsar deodată, pe calm, pe melancolie !
    Somnolenţa i se risipeşte pe dată la această lamentaţie. Afară este lumea, e^te catastrofa, e Saşa, e politica, sînt lucrările lui de economie politică, la naiba, prea miilt huzur, prea multă plăcere. Şi parcă alungat de începutul suferinţei femeii, iată-1 lipăind călare pe străzile noroioase ale Bucureştiului, intr-o ploaie măruxită, care îl înviorează. Merge încet spre casă. Pelerina i s-a înmuiat de apă. Chiar şi uliţa Luterană a devenit mîloasă !
    Oraşul continuă să vuiască. Trec pe lîngă el trăsuri repezite, călăreţi agitaţi, căruţe cu coviltir, încărcate de boarfe, birje pline de mahalagii refugiaţi. Iar el este fără vlagă, percepe totul ca de'la mare, distanţă, aşa cum dintr-o staţie de poştă, seara, cînd vizitiul schimbă caii, îţi imaginezi prezenţa oraşului spre care te îndrepţi datorită unui haloti luminos, întîrziat la orizont, un fel de abur care se ridică din cîmpie.
    El nu poate afirma că viciile îi sînt „meschine curiozităţi ale inteligenţei“, cum spunea un filosof. Dimpotrivă, în pragul acelei căsuţe, îşi abandonează inteligenţa, vîrînd grijuliu instinctul de conseryare în buzunarul de la piept al hainei. Este senzaţia pe care o trăieşte de mulţi ani, senzaţia unui înotător bun cînd apa este liniştită şi nimănui nu-i este frică ! Nici că se va îneca, nici că va fi ^urat de haine !
    E o stare plăcută, toropitoare.
    N-are nici o idee despre nimic !
    „E foarte relaxantă !“ îşi spune, încereînd să rămînă totuşi deasupra subiectului. De aproape trei ani o vizitează pe această fată lipicioasă şi cîntătoare care dă şi o nuanţă dramatică, pasională întîlnirilor lor. „E foarte relâxantă !“ Şi-i vine să recite cu glas tare prin agitaţia oraşului, versul ironic al Iui Heine : „Duios mái iubeşti primăvara !“
    Inundaţiile ? \
    Parada de generozitate a lui Cuza, care de patru ani nu face nimic pentru a digui amărîtul ăsta de rîu ?
    Uralele mulţimii sinistrate ?                        .       ,
    Pictorul acela cocoţat pe o gheretă de anticar care voia să imortalizeze scena pe un carton deja înmuiat de apă ?
    Sălbaticul fanatism al oamenilor ?
    Ura lui faţă de acest, acest, acest impostor ! ?
    Ce contează toate astea ?
    Nimic nu contează decît plăcerea...
    Şi fata asta este un delicat amestec, de prost gust, sexualitate, tandreţe, interes, adoraţie, voluptate, devotament, aspiraţie spirituală şi monotonă insistenţă asupra lipsurilor ei materiale. Ce mai pisică ! Dramatizează frumos, e nesăbuită în simţuri şi îl venerează !
    Cînd intră în salon are o mică ezitare : „Dacă, totuşi, se vede ?“                    ,
    Saşa exersează scherzzo-ul din sonata nr. 3 de Beethoven. Are o impecabilă dorinţă de perfecţiune şi fraza muzicală se încheagă riguros, cu efort vizibil, dar riguros, îşi întoarce faţa spre el. E tristă, nespus de tristă şi puţin dispreţuitoare.
    „Nu mă pot ocupa prea mult de Saşa pentru că sînt prea sigur de ea!“ îşi explică el infidelităţile. „Cine a
spus că o femeie trebuie să pună preţ mai mult pe slăbiciunea bărbatului1 ei, decît pe credinţa ce i-ar putea-o purta ?“
     O sărută pe frunte. Se aşează pe fotoliul de lingă pian şi-i povesteşte scena de la podul Mihai-Vodă.
     Cu mîinile în poală, cuminţi, ea clatină din cînd în cînd din cap :
     —  Bieţii oameni, bieţii oameni ! Ce-i de făcut ?
     Saşa lasă bărbia în piept şi şopteşte, rupîndu-şe de povestire :
     :— Mă gîndesc cum ar fi- dacă dinţii albi ai pianului mi-ar ronţăi timid suferinţa? Singurătatea m-ar prinde de mînă...           ,
     El tace, laş, surprins şi încordat.
     Dacă ea va merge mai departe ?
     Nu, Saşa are delicateţea de a nu împinge scfena în dramă.
     Gelozia este pentru ea ceva urît. O trăieşte pentru că nu are încotro ; dar o trăieşte ca pe o exalaţie corporală, o păstrează pentru intimitatea budoarului.
     Totuşi, o clipă,-¿phica s-a temut. Pentru că, odată, îndemnată de Maria, Saşa descinsese la crişma de la Bordei unde el şi cumnată-său îşi făceau de cap cu nişte dansatoare italiene. Acea apariţie fusese marea aventură în vulgaritate a Saşei. Atunci o auzise rîzînd cu hohote uşor
 • triviale.. Băuse cu sorbituri mărunte la început şi apoi repezite trei pahare de coniac. A fost singura dată cînd în soţia lui a simţit femeia care ar fi putut fi, dacă nu s-ar fi născut cu averea şi ambiţiile lui Mavros în poală.
                                   VII
     —        Ultimii ani au maturizat ideea de revoluţie... Găsise bine termenul „maturizat“. Dacă ar fi spus „potolit“, „sleit“, „degradat“ şi altele, l-ar fi jignit pe R&setti.
     —    ...a trecut de vîrsta critică,..
    Rîde amar spre litografia atîrnată de perete,, deasupra consolei.
    —      ...iar generaţia noastră şi-a impus legitimitatea politică.
    Brătianu este de acord. Nici nu putea fi altfel. Iese din încordare şi, cu mîinile băgate în buzunarele hainei, dă din cap.
    Dar nu el trebuie să aprobe,, ci Rosetti, care nici una, nici două vrea o mişcare de răsunet european ! Stă subţire, costeliv, cu pletele pe umeri şi cu; degetele noduroase învîrte o pană. cu vîrful tocit. Nu e morocănos, dar pare că analizează situaţia pe toate feţele cu oarecare distincţie. De ce n-ar recunoaşte ? Pentru el, Ghica este un renegat, unul dintre cei care au început să vorbească de rău patruşoptul nostru. Nu poate concepe ideea abandonării revoluţiei, nici măcar teoretic. învîrte şi învîrte pana şi se lasă încet, parşiv, cucerit de ideile „renegatului“. De pildă, povestea aceasta cu „legitimitatea politică a generaţiei noastre“... Este un diagnostic exact. Oricum ar fi, Ghica este o inteligenţă şi ştie să pună punctele pe nenumăraţii noştri „i“., Un diagnostician foarte priceput. Dar, e'l, Rosetti, vrea mai mult, vrea ca toată lumea, pînă acum oropsită, să fie fericită î E greu de stabilit cine, însă ar vrea nespus de mulţumit ca toţi cei năpăstuiţi să-şi capete, prin lege, dreptatea !
    „Ce noţiune măreaţă şi cum a fost ea nenorocită în ultima sută de ani a bătrînei Europe !“ se gîndeşte vesel Ghica..
    —      A dispărut „pregătirea revoluţioasă“. Vă amintiţi ? Aşa spunea un moldovean.
    Ghica priveşte atent sandalele cu panglici încrucişate pîţiă spre genunchi şi faldurile tunicii scurte, strînse în talie ale zeiţei Atena. E aşezată triumfător pe un soclu cu trei trepte.
    Poate avansa, crede, fără greutate :
    —      Nu trebuie să ne aşteptăm ca populaţia să se agite, în ciuda nemulţumirilor ei. Regimul Iui Cuza a inventat ceva interesant, că se poate guverna doar întreţinînd spe-
ranţele. Nu zău, e o invenţie de care Urmaşii ar trebui să ţină seama ! Speranţe, speranţe şi iar speranţe ! Iată tehnica supravieţuirii oricărei puteri prea puţin eficace.
    De. gîtul celeilalte * zeiţe care priveşte extatică spre erou atîrnă o tolbă cochetă, burduşită cu săgeţi.
    O muscă bezmetică se agită între geamuri.
    —      Revoluţia nu mai poate fi o mişcare de proporţii, trebuie revizuită imaginea ei tinerească, exuberantă, riscantă şi, şi, şi, populară, da, populară î
    —      Da, spune Dimitrie Sturdza, revoluţia nu mai apar^ ţine mulţimii ! Suveranii autoritari ai Europei s-ar întoarce împotriva ei.j. Vedeţi ce s-a întîmplat cu insurecţia polonă l
    Brătianu este de acord, Rosetti îşi învîrte nervos pana într-o tăcere contemplativă.
    —• Oamenii lucizi, responsabili, care au o imagine cît de cît clară a viitorului, sînt singurii chemaţi să acţioneze. Ideea tle revoluţie, repetă. Ghicâ, a căpătat alt sens. Nu mai presupune vacarmul haotic al mulţimii, ci vocea sigură a cîtorva personalităţi clarvăzătoare.
    Sturdza, în hainele lui impecabil croite, impecabil purtate, stă cu mîinile la spate şi bărbia în piept, mîhnit, de parcă a fost adus acolo cu foţţa, Se mulţumeşte să-I sprijine repetînd :
    —   Exact, exact!
*  -Numai musca tinerică îşi găseşte liniştea pe şoldurile protejate de sticlă ale Afroditei răsturnate planturos, eu un sîri dezvelit, pe ultima treaptă a soclului. Ghica se răsuceşte spre ceilalţi, depărtînd palmele, ca şi cînd ar lua măsura unei mobile, şi, ridicînd vocea, adaugă :
    —      La urma urmei, trebuie doar să încheiem această stare de provizorat! Nimic mai mult!
    Ochii exoftalmici ai lui Rosetti îl fixează :
    —      Provizorat ? Mai rău ! Ne-am întors la tiranie î Şi deodată. începe să imite perfect vocea lui Cuza : „Vom fi Domn constituţional !“ Şi uite unde ne-a adus!
    Ziaristul Rosetti nu-i putea ierta lui Cuza drastica; lege a presei şi cu atît mai puţin desfiinţarea Rormnului. în tinereţe, voiau, să răstoarne lumea veche, să aducă una nouă, iar cea nouă se dovedeşte bolnavă. de morbul poli-
93
 ticului. Trebuie explicat asta. Dar Brătianu se apleacă pe marginea scaunului :             ,
    —      Nimic mai mult ? Ba chiar esenţialul. Rezolvînd această stare de proviziorat abia dacă ajungem la momentul aşteptat al reformelor adevărate, al ridicării instituţiilor necesare, al împlinirii practice a revoluţiei noastre. Aşa văd eu lucrurile !
    Cu o ultimă privire aruncată marelui Alexandru, încununat de cele trei zeiţe cu laurii unei; binemeritate victorii, Ghica precizează :
    —      Exact ceea ce voiam să spun cînd vorbeam de maturizare.
    Ştiu toţi atît de bine ceea ce au de făcut încît dialogul este un menuet graţios de învăluire a înţelegerii depline. Brătianu îşi îndreaptă gulerul tare virîndu-şi un deget pe sub el şi împingîndu-şi maxilarul inferior înainte. Este evident că ceva din conversaţie nu merge \şi lui îi plac lucrurile clare. A fost o greşeală a Iui Ghica de a-1, aduce pe Mititză Sturdza la această întîlnire. între ei, „cei de la ’48“, discuţia ar fi mers* mai energic şi mai uşor. Dar este dispus să aştepte, Ca un achizitor la o licitaţie, mişcarea ofertelor.
    Gradilocvenţa de la tribună a Iui Brătianu este un joc de scenă, simţul realităţii nu şi-l mai pierde de la q vreme nici chiar atunci cînd vorbeşte despre anii exilului. De pierderea aceasta este responsabil, într-un fel foarte liric, foarte patetic, Rosetti. Ghica înaintează uşurel într-un spaţiu iionic pentru a nu tulbura suspiciunile lui Berlicoco.
    —   Mihalache va pleca în turneu î
    —      Va juca rolul salvatorului naţiei ! rîde Sturdza. Va * «ipune ţăranilor : „V-am dat pămînt !“
    Brătianu prinde sunetul fals din această veselie :
    —   Ce-i de făcut ?
    Ghica îşi balansează pince-nez-ul de panglica lui cenuşie şi răspunde cu o gravitate prefăcută : . .
    —      Să plece, să i se facă primiri extraordinare ! Să nu lipsească pîinea şi sarea şi şervetele cu lucrătură migăloasă ale damelor locale ! Să aibă parte de triumf, de
94
discursuri înflăcărate, pline de recunoştinţă, să î se dea titlul acela frumuşei de ^salvatorul naţiei^! •
    ÎL lasă o clipă să mestece această imagine.
    Ii place să vadă mirarea altora ; e tonică, sticloasă.
    Casa lui Rosetti eşte mică şi încărcată de obiecte \ gingaşe. Asta relaxează. Şi uimirea lor vine bine, se potriveşte cu decorul salonului. După ce* gustă plăcerea acestei armonii pînă la capăt—- adică el ar fi venit acolo să propună liberalilor apoteoza lui Mihalache adaugă :
    —   Asta este de făcut !
    —      E o dorinţă a ta ? se miră Rosetti, împungînd cu pana în propriul său genunchi.
    —      Nu, o soluţie politică ! Uneori un sfat bun, dragă Costache, trebuie să aibă iniţial aspectul unei nerozii pentru a intra în lume, pentru a se strecura în lume ! Entuziasmul popular se va topi treptat, iar greşelile guvernului ne vor da dreptate... Atunci abia...
    —      N-ar fi mai bine ca în absenţa lui Cuza să încercăm o mişcare populară ?
    —      Tocmai asta ziceam că acea mişcare, acum, nu este posibila. Oamenii sînt încă încrezători in reformele astea ale lui Vodă.
    —      Eşti sigur că Mihalache va muşca din momeală ? Întreabă Brătianu care a înţeles grabnic ideea tactică, dar încă se mai îndoieşte de izbînda ei. Capul încadrat ae părul frumos ondulat, de barba tăiată cu grijă se Iasă puţin pe umărul drept. Arată ca un ins care încearcă să preţuiască o operă de artă: e interesantă, ar zice, însă nu are, totuşi, garanţia că va fi o bună investiţie pentru viitor ; . oricît i-ar încînta ochii, aşezată delicat în colţul feamerei, lîngă alte achiziţii asemănătoare.
    —      Va gusta bucuria succesului şi va uita politeţea, va uita poziţia sa subalternă. Şi Ghica face un gestf larg cu mîna, indicînd un urcuş abrupt, solemn.
    —   Cuza mai are nevoie de el.
    —      Cuza ar avea o mare nevoie de el, numai că are orgoliul lui, slăbiciunile lui şi camarila lui, care ea nu va mai avea nevoie de Mihalache cel autoritar. Cuza împreună cu el este puternic, luaţi separat devin vulnerabili.
95
    Brătianu se * ridică de pe scaun energic, tînăr :
    —      Deci, după dumneata, prima mişcare ar fi elimin narea lui Kogălkiceanu.
    —      Evident, confirmă rîzînd şi aşezîndu-şi pince-nez-uî în aşa fel încît orice ar mai spune să aibă o nuanţă glumeaţă. Presimte replica lui Brătianu, dar e gata s-o înfrunte.
    —   Eşti conştient că numai noi putem s-o facem, nu-i
aşa ?                         ,
    Ce frumos venise cuvînt după cuvînt fraza aceasta bănuită.
    —      Vezi bine ! Kogălniceanu are violenta simpatie ţărănească în acest moment şi numai prefecţii, subprefecţii care vă sînt ataşaţi, negustorimea, intelectualitatea liberală şi arendăşimea trebuie convinse să-l primească cu entuziasm, cu fast, cu ostentativă recunoştinţă în ciuda resentimentelor lor.. Sînt oamenii voştri, îi cunoaşteţi. Ţărănimii îi alăturăm, orăşenimea.
    Ce vremuri nesigure, 'ce lume de neînţeles ! Dezechilibrul trebuie să restabilească echilibrul şi dezordinea să reinstaleze ordinea. Deodată, Rosetti, agil ba o pisică, străbate camera în.salturi pătimaşe :
    —      Ce spui, domnule, să-i întărim autoritatea, popularitatea ? Adică oamenii noştri să-i, proslăvească fapta anticonstituţională ?
    Din Rosetti^ democratismul, idealismul tinereţii ţîş-neau uneori ca flăcările dintr-un vulcan.
    —      Scapi de un buboi făcîndurl să coacă, spune Sturdza rece, aproape melodios. Stă mereu în umbră ca un intrigant de operetă.
    „Dar ce este politica pentru un om încă tînăr decît o fabuloasă dantelă de aranjamente, complicităţi, naivităţi şi idealuri ?w
    —      Popularitatea lui va determina o ruptură de Cuza, Explică visător Ghica. Trebuie mărite ocaziile de a se afirma public, de a se manifesta liber, de a se îmbăta de propria lui glorie pentru a provoca furia Prinţului.
    Rosetti se opreşte în faţa lui Brătianu şi deschide braţele
    —   Tu crezi că e bine să facem asta ?
96
      Maria Rosetti intră în cameră şi aruncă îritr-un. cufăr un maldăr de haine :
      —, Iertaţi-ne, ne mutăm !
      —       Da, ne mutăm în - două camere oferite de fratele Brătianu, pentru că sintem muritori' de foame. Legea presei ne-a sărăcit total, se vaită patetic soţul ei.
      Dar Sturdza, pedant, nu se emoţionează, urmăreşte firul conversaţiei :                     .
      —       Bietul Mihalache ! Cînd se va crede mai tare, îi va cădea ca un trăznet disgraţia...
      —       Tu crezi că este bine să facem asta ? insistă Rosetti, atingîndu-1 cu vîrful penei boante pe Brătianu.
      Ghica intervine :                  .  ■      „     ,
      —   Persoanele trebuie avute în vedere.
      —   -Eşti prea sigur ! îi reproşează Rosetti.
      —       Este o siguranţă pe care o datorez lucidităţii şi,< repet, analizei persoanelor în cauză. Zău dacă mă pot plînge că nu am aceste calităţi : luciditatea şi capacitatea de -a cunoaşte oamenii. Şi pe aici pe la noi, cît contează, acest lucru ! Mihalache va uita orice decenţă dacă poporul, la- care ţine atît, îl va saluta frenetic. Camarila nu mai are nevoie de el, l-a folosit cît a putut din punctul ei de vedere, cel care nxr coincide cu al - lui Mihalache, şi de acum poate să se retragă-la moşie. La primele scene de sărbătoare naţională în '• cinstea primului ministru parcă îi văd pe colonelul Duca şi pe Xiebrecht trimişi ca missi dominici, în inspecţie prin judeţe, pe urmele. eroului, trimiţînd rapoarte defavorabile Iui Cuza şi întărîtîndu-I împotriva aliatului său. La rîndul lui, Cuza va fi sensibil la raptul gloriei sale! El şi-a pus, nu-i aşa, semnătura• pe un act de autoritate, de dictatură, şi^a călcat, cu alte cuvinte, principiile tinereţii şi vine Mihalache, o unealtă sau, ce mai calea-valea, mîna lui dreaptă care îi uzurpă drepturile si proclamă'în numele lui reformele semnate de
■  altui!                                             ■'.■■■ '■
*      Se aşează in fotoliu gustîndu-şi elocvenţa.
      —         E, totuşi, periculos, face Rosetti. Ii dăm o şansă lui : Kogălniceanu — şansa de a fi stimat de popor.
      Rosetti . are dreptate. Pe lîngă veneraţia spontană pe care Kogălniceanu şi prin el Cuza o vor căpăta de la tot
97
felul de ignoranţi este necesar să-i montezi pe cei perfect conştienţi că va trebui să se lanseze intr-o politică abilă pe care abia de o pot înţelege.
    —       Să nu ne înşelăm în ăceas.tă privinţă. Şansa nu i-o dăm noi, oricum poporul îl va stima, orbit -de ideea "că împarte pămînturile altora; şansa şi-a dat-o singur, noi doar i-am asigura-o mai emfatic^ atît. Şi'apoi trebuie să învăţăm ştiinţa de a pierde în imediat pentru un cîştig de perspectivă. Un sacrificiu -calm al interesului momentan pentru un proiect de viitor sigur !
    Dacă Brătianu cumpăneşte atent vorbele celui din faţa lui, Rosetti îşi cîntăreşte bine principiile, îşi ghemuieşte umerii şi holbează ochii dincolo de fereastră :
    —       Ghica, Ghica ! Pragmatismul tău te va ucide în imaginea posterităţii, în timp ce legenda *pe care vrei s-o creăm deliberat în jurul lui Kogălniceanu.va supravieţui!
    Chestia asta cu legenda o mai spusese cineva.
    Cine ?
    Cine ?
    Ah, chiar el i-o spusese lui Bălăceanu şi lui Green, care fuseseră foarte sensibili la ea.                           -
    —       Legenda supravieţuieşte, e drept, dar realitatea se impune. încă o dată vă*,spun* insistă ridicînd degetul arătător al. dreptei spre tavan, nu-i dăm-noi o şansă lui Kogălniceanu sau lui Cuza, căci şi-au dat-o singuri, le-o vom spori puţin, să fie mai bătătoare la ochi, mai strălucitoare decît trebuie, riscind să intrăm în numita legendă ca eroi negativi. „Tant pis !“ Deocamdată Kogălniceanu stîrneşte entuziasmul prin cuvîntul „împroprietărire“ ; cînd oamenii vor vedea ce va însemna acest cuvînt, cum vor trebui să-şi muncească bucăţica de pă-mînt, plătind dările, lipsindu-le uneltele, se va stinge şi legenda. Totul depinde de ceea ce* vom face după ce vom, înlătura regimul autoritar al lui Cuza şi Kogălniceanu. Atunci va trebui să luptăm cu o meteahnă teribil de* umană, aceea prin care lumea uită viciile celor care au căzut de la putere şi blâmează repede foştii ei eroi cînd pun mîna pe putere. E un subtil examen al veneraţiei şi al detestării pe care, la acest nivel intelectual, e greu să
dovedeşti că l-a trecut rezonabil careva. Bătălia cea mare •/a fi după...
    Brătianu iese din meditaţie :
    —      E bine, spune hotărît. E bine. Vom vorbi cu toţi cei pe care îi cunoaştem în Oltenia şi pe unde va mai merge Mihalache.
    —      Crezi în eficacitatea acestei manevre, căci de moralitatea ei nu te mai întreb ? face Rosetti cu pana îndreptată spre propria lui tîmplă.
    —   încep să cred. Omul este'un animal veşnic nea-
daptabil şi în anumite mornente trebuie chiar să i se cultive inadaptarea. Sînt bine venite uneori unele virtuţi ale ereziei ! Dezorganizarea noastră a facilitat lovitura de stat. "                                          .  ■
    Rosetti face un gest brusc, de elev recalcitrant ‘
    —      Dacă turneul va fi un triumf, puterea lui Kogălniceanu va slăbi ? îţi dai seama de gravitatea paradoxului pe care mizezi ?
    Din fotoliul lui, cu genunchii încălecaţi şi cu privirea' somnoroasă, Ghica simte nevoia să răspundă înaintea celui întrebat :
    —      L-au folosit suficient, nu au nevoie decit de dovada vanităţilor lui pentru a-1 monta pe Cuza. Şi rtu va fi rău să li se ofere această dovadă. în curînd, Cuza va rămîne înconjurat doar de favoriţii săi, se va izola, îşi va ceda braţul drept. Din furie şi lene. L-am descoperit chiar pe Alecsandri răcit, iar Negri nu ar putea niciodată să fie de acord cu o asemenea politică. Oamenii de. bună credinţă, dacă nu-i vor fi ostili (dintr-o prietenie absurdă), în orice caz nu-i vor face serviciile necesare despotismului spre care alunecă. Va rămîne înconjurat de lichele şi şmecheri, de slugarnici şi de cîţiva fideli sentimentali. Vă spun, încă o dată, începutul începutului va trebui să fie trimiterea lui Mihalache la moşie...
    —      N-o să-mi fie niciodată milă de el! S-a purtat execrabil faţă de idealurile constituţionalismului generaţiei noastre, spune Rosetti şi se înalţă în fotoliu eu ; braţele sprijinite de cele două rezemători laterale.
                      Cînd este vorba de, „idealurile“ acelea pare un înecat care, dî.nd din mîini şi din picioare, mai ţine să bolborosească deasupra apei : „Spuneţi-i că am iubit-o enorm !“■ Dar Sturdza, proptindu-şi cgtul pe marginea consolei, intervine cu aerul că orice îndoială este de prisos :
    —       Cuza are dificultăţi şi în familie. Umblă s-o convingă pe Doamna Elena să-i înfieze bastardul. întreaga familie încearcă s-o convingă să nu ¿accepte o asemenea umilinţă. Deocamdată se ţine tare, dar cu ea nu eşti niciodată sigur. O îmbrobodeşte cum vrea el. O ia... patriotic, vrea domnie ereditară, spune că ea n-ar fi capabilă să-i dea un moştenitor etc., etc. I-a adus la Ruginoasa ţăranii, să-i mulţumească pentru pămînt, şi Elena, ştiţi, e sensibilă la recunoştinţa plugarilor... la pîinea şi sarea şi berbecul legat cu tricolor... *
> Rosetti se agită pe scaun :                  "
        Spuneţi, era altfel pe timpul Bibescului, cînd Ma-riţica Văcărescu' divorţa şi Vodă divorţa încercînd să înşface dota Zoiei Brâncoveanu ? Nu credeam că ăi noştri vor face astfel istoria ! Atunci Bibescu cumpăra moşiile falitului Hagi Moscu în detrimentul creditorilor acestuia, azi neamurile lui Cuza cumpără pe nimic, de la greçi, moşii mînăstireşti care peste cîteva Juni vor fi secularizate, -V                     ■■■;•.          . ■
    în cameră se Iasă o mică tăcere. în covoarele grele praful doarme. Pe v consolă, într-un vas de aramă, stau speriate ca femeile cînd îşi descoperă firele albe la tîm-ple, ^işte flori de cîmp care au început să putrezeâscâ în “apa sălcie. Ghica îşi aminteşte de rîsul satisfăcut al lui Mavros : „Revoluţionarii francezi s-au descăpăţînat unii pe alţii !“ Ei nu se descăpăţînaseră, doar se certaseră, se dëzbinasera, merseseră de la o vreme unii împotriva altora, se bîrfiseră si se urîseră. 'Acum se aliau unii împotriva altora. Un progres !
    —       Trebuie să fim uniţi, spune Rosettj şi întinde braţele. gata să îmbrăţişeze lumea întreagă. îl cam împiedică răceala afurisită a lui Sturdza care consideră efu-, ziunile sentimentale de. „mauvais goût“.
                     Dacă ar fi după Alecsandri cei doi lideri liberali, „fruits secs, vieux macaques“, ar trebui pur şi simplu-
 ignoraţi, ca'nişte scandalagii care nu-şi cunosc măsura 1 Dar Alecsandri se.plînge încă din ’60 că, politiceşte; esté „ennuyé“, ar vrea să călătorească, (poate în Japonia!*)*. însă* se nimereşte că o face prin Europa şi exact atunci cînd are nevoie Cuza.               '
     —  în fond, ce ne desparte ?
     Bratianu îşi opreşte blînd prietenul :
     —      Lasă, lasă asta acum. Mai important este ceea ce ne leagă.
     „Ce mai vulpoi, vulpoi, adevăraţ i Nu mai are nimic din tinerelul mázzinian de altădată. S-a maturizat şi el odată cu revoluţia noastră !“ Ghica îl priveşte cu admiraţie. Este bine să fié atent cu Brătianu, pînă şi Mavros îl socoteşte „om de viitor“.
     —      Dar cîte nu ne leagă ! exclamă Rosetti. Exaltarea lui îi stînjeneşte. Par toţi interesaţi de arabescurile covorului. Frate Ghica...
     Tresare ca la numele unei iubite din tinereţe. „Frate ! Dumnezeule, sîntem chiar fraţi !“
     —      -.frate Ghica, sînt atît de~ multe lucruri care ne leagă ! Am putea uita anii limpezi, plini de speranţe, petrecuţi la Paris ? Întîlnirile noastre, planurile noastre,
 • ha, ha, chefurile noastre sardanapalice ? Şi, primăvara aceea nebunească în care te-am trimis la Constantinopol ? Ei, dar, ce tot trăncănim noî aici, nu-ţi mai aminteşti că plănuisem să ne încuscrim ? Apropo, ce face Totó ? Am auzit că e la Wellington College ? Ei, îmi convine !
     Lui îi convenea un ginerică studioş, dar Liby era cam zurlie, nu i-arfi plăcut Saşei ca noră , iar lui Totó, cu atît mai puţin, ca soţie.
     -— Ei, ce faci ? se ridica Brătianu.sprinten. începi să sporovăieşţi ca un bunic ?
     —      Ne leagă prea multe, în ciuda-^ivergenţelor noastre de principii, spune Rosétti cu ochii lui exoftaimici rătăcind melancolic prin încăpere. La urma urmei, şi căsniciile perfecte^ se sprijină adesea pe un conflict.
     „Nici el nu este străin de o anume tactică.“ Şi amintirile comune sînt, ce mai/o tactică perfectă.
     „Nu zău, cîte ne leagă ?“
    Là o serată, tînărul Odobescu spusese cu eleganţa lui studiată: „Sîntem prima generaţie care .ne putem judeca părinţii pentru ceea ce au făcut, nu pentru ceea ce n-au făcut.“ Prietenul lui, Adolphe Cantacuzino făcuse pe cinicul : „De ce mi-aş respecta părinţii ?^ Ce lume. mi-au lăsat moştenire ?“ Ghica voise să se amestece în discuţie, dar renunţase. Orice explicaţie putea părea o agresiune pedagogică şi avea oroare de violenţele moraliste adresate tinerilor ca de un început de infern. Infernul bătrî-neţii. „Lasă, se vor descurca ei singuri, se gîndise. într-o zi, oricare dintre noi se trezeşte vorbind despre el la persoana a treia, spunem eu şi de fapt vorbim despre un el, o fiinţă care am fi vrut să fie,“ ^Era oricum bine că tînărul Cantacuzino nu întrebase : „Dar ce au făcut ?“
    . — Ne uneşte trecutul, spune Ghica, adolescenţa, tinereţea, revoluţia, exilul şi... opoziţia. Da, cel mai eterogen şi mai solidar fenomen social — opoziţia !                ~
    Nu este bine.                •                              3
    A înaintat fără precauţii într-un teritoriu, care se voia cucerit încetişor. N-are.nimeni nevoie de probleme generale, de conversaţii teoretice. Brătianu-, aplecat peste marginea scaunului, rîde, parcă înţelegînd pasul greşit, şi întreabă :
    —      într-un fel, de aceea şi contează opoziţia, nu? Pentru că este eterogenă şi solidara în scopurile ei imediate.
    în locul atmosferei vătuite, călduţe, se trezesc-într-o glacială... fraternitate, căreia Ghica ar vrea să-i dea puţin nerv. .       •    ' .
    —   Un fel de ghiveci armenesc !
    A fost de ajuns ? Rîd învioraţi, dar a fost oare suficient ?                             ...
    —      Trebuie să unim aceste forţe ale opoziţiei, ' spune Rosetti rotindii-şi ochii prin încăpere. Nu exista nici mása, nici consola, nici oglinda, nici scaunele, nici gravura aceea sălbatic de teatrală şi nici ei, cei patru bărbaţi sălbatic de... politici, doar un hău fără fund, o pustietate, în care el trebuie să găsească un drum, o flacără, o comoară !
 102
    Ghica zîmbeşté, îşi potriveşte pince-nez-ul mai bine şi răspunde calm pateticului său prieten de odinioară :
 , — Ar fi cam grěú, dragul meu ! La interese diferite, nemulţumiri diferite. Putem găsi doar un numitor comun acestor fracţii - ieşirea din provizorat ! Un singur punct comun, un singur scop imediat, cum spune Brătianu : eliminarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin. în rest, ar fi o utopie şă ne vedem alături cu toată menajeria ! Ce-L poate apropia pe Dimitrié Ghica de amărîtul tăbă-car, pe avocatul care şi-a cumpărat de curînd o moşioară de propriul lui arendaş etc. ?
    Spectacolul chiar îl încîntă. Pare finalul unui mare carnaval, cu toate personajele îngrămădite pe scenă. Dar se întoarce Ia, realitate :
    —      Totuşi, cîteva lucruri unesc aceste forţe eteroclite : nevoia de stabilitate, de ordine, refuzul autorităţii despotice, oroarea de arbitrar şi abuz, nevoia de constituţionalism, cum spunea fratele Brătianu.
    Ei, uite că a mers chestia asta cu vechea frăţie, lui Brătianu îi place, clipeşte cald, generos. Dař nu ştii pînă cînd l Ghica face o pauză, intinde mîna spre Rosetti, îi strînge braţul cu multă tandreţe :
    —      Plutarch zice că Lucullus a înfrînt doi regi, cei mai faimoşi şi mai mari, cu două procedee foarte opuse : cu iuţeala şi cu încetineala.
    Lasă să se aştearnă bătrîna înţelepciune peste praful covorului şi reia :
    —      Căci pot să te întreb şi altfel : eşti în stare să pui alături de luciditatea mea sau a prietenului Brătianu instiiictul de parvenire* a lui jupírx Tache măcelarul, sau al iui.Plăpumărescu ? Răspuns : temporar, strategic,' da. însă idealurile noastre de prosperitate nu sînt aceleaşi...
    —   Eşti cam aristocrat, frate! îl respinge Rosetti.
    —      Hm ! Sînt şi nu mi-e ruşine s-o recunosc, căci nu sînt un aristocrat în sensul în care ai folosit acum cuvîn-tul — reprezentantul unei categorii privilegiate şi prizonieră a unor prejudecăţi de castă ! Nu. Sînt aristocrat pentru că vreau progresul din principiu, ceea ce uneori înseamnă împotriva propriilor mele interese, pe cînd jupîn
 103
 Taehe măcelarul îl, vrea din instinct de conservare şi .din instinct de parvenire. Nu-1 dispreţuiesc ; într-un anume sens, ha* ha, îl iubesc, pentru că mă pun în slujba lui ştiind că viitorul trebuie să-i aparţină. El îşi vrea binele, dar eu vreau Binele: Iată d£ ce mă consider, da, un aristocrat !
     Brătianu îşi strînge picioarele sub scaun-şi-şi mîngîie uşor favoriţii. Il tot cîntăreşte pe Ghica, îl ascultă încordat. Spusese,, despre el prin Bucureşti : „Beiul nu poate avea încredere nici în el însuşi. Pînă şi cu sine se poartă . abil.“ Dar tratativele sînt tratative ! Pocneşte cu palmele în braţele scaunului :                               '
     —   Jupîn Tache nu va renunţa niciodată la interesele
 ' lui, pe cînd dumneata poţi foarte lesne renunţa la prin- * cipiile acestea atît de generoase! Nu;trebuie uitată nici această posibilitate.
     Ghica îl priveşte fascinat : „Dumnezeule, Brătianu este . deja un prim-ministru ! Retorica lui din Cameră este doar ’ o gesticulaţie de atlet care se antrenează pentru un mare rol Chiţibuşăraia parlamentară este acea mecanică răsucire a gleznei pînă devine suplă, elastică, bine adaptată unui efort competitiv.“ Este plin de admiraţie şi Brătianu îşi urmează ideea :
     —, Sînt un adversar decis al abuzului, al minciunii, al manevrelor de culise...
     Ghica îl priveşte prin pince-nez. „Ce tot vorbeşte ăsta! Acum cîteva minute mi-a promis că aranjează chestia din Oltenia prin susţinătorii lui !“
     Pînă şi Sturdza, cu aerele lui de elev silitor se uită lâ Brătianu cu veneraţie, de parcă ar zice : „Asta da, asta da, seamănă a gîndire politică!“ Sigur, Brătianu poate fi concis, eficient. Ghica are chiar surpriza de a-I descoperi conştient de partea utopică a acţiunilor sale şi foarte rezonabil în fond. O eroare este că întîrzie prea |nult, că insistă asupra aspectelor abstracte ale istoriei; /cîrid nu este vorba decît de 6 strategie vremelnică.
     —       Eu, spune Ghica, mă angajez să discut cu domnii ^consei vatori, du tinerii pe care îi am aproape. Trebuie „tatonat terenul european, opiniile franceze şi engleze,
 104
prejudecăţile austriece şi recentele agresivităţi 'prusace, lenea turcească şi isteria italienilor asupra schimbării Domnitorului şi asupra persoanei înlocuitorului său. Şi în această privinţă putem folosi relaţiile conservatorilor cu cabinetele europene. Pregătirea necesară ne va lua timp şi multă osteneală. Nu avem voie să ne pripim. Dacă în privinţa refuzului nostru de a-1 mai tolera pe Cuza sîntem de acord, ne trebuie o alianţă sigură, pricit de temporară, şi un plan tactic. De aceea am dat citatul din_ Plutarch. Deocamdată, putem învinge - prin încetineală pentru ca sînt adversari, care se uzează singuri.                          ~
    —       Nu-ţi poţi învinge adversarii fără să-i ataci, mormăie jenat Rosetti. Pare că asistă la un spectacol străin.
    Ghica nu poate avea decît bucuria de a-1 fi scos pe Brătianu din generalităţi, căci acesta se .şi arată foarte direct interesat de problemele practice.
    —   N-aş vrea să lăsăm pe seama boierilor tratativele
cu mediile diplomatice străine; Pun condiţia unei colaborări strînse şi chiar al unui drept de iniţiativă în acest sens. . ,                                                         "
    Sturdza clipeşte des. Brătianu îi aruncă o privire grăbită:
    —   Eu însumi aş putea lua asemenea , iniţiative la
timpul, oportun. Iar în ceea ce priveşte mişcările din ţară care să convingă în afară oamenii politici dé necesitatea unei schimbări de domnie, ele se vor face. Nor sîntem cei care le putem face... :                 •       :
    Cuvintele cad între ei grele, puţin brutale Ghica se ridică brusc. Brătianu şi Rosetti se grăbesc sa-1 cond,ucă spre ieşire. Voci croşetate de femei şi copii se aud în holul casei.                         ;
. v — Voi comunica totul.., boierilor ! rîde Ghica.
    Afară este un soare torid şi pietrele caldarîmului, încinse, emană o căldură umeda. Calfele arunca apă în faţa magazinelor şi vaporii amestecaţi cu praf înea©ă trecătorii.
    în trăsură, Sturdza, rotindu-şi cilindrul deasupra genunchilor lipiţi, spune :
                                           " 1§5
    —       Văd ca prin sticlă în Brătianu voinţa de* putere, şi, totuşi, este prima dată cînd mi se pare îndreptăţită.
    ^ — Ah, democratism, constituţionalism;., nu sînt chiar vorbe goale. E o forţă, o forţă, incontestabil. Păstrează încă relaţia cu orăşenimea asta frămîntată, are capacitatea de a fi aproape de mulţimea tîrgoveţilor şi, iată, şi pe aceea de a impune în tratativele politice, punctul său de vedere. *
    —   Brătianu la putere va fi un deriiocrat, un consti-
tuţionalist ?                .
    Ghica îl bate încet pe genunchi cu jobenul :
    —   Nu trebuie să cedăm niciodată naivităţii noastre l
                            Vin
•   Louis oficiază cu gesturile lui de o solemnitate jignitoare. Lighenaşul cu apă călduţă miroase a lavandă. „Francez turcit! Lua-te-ar naiba !“
    Ghica e mîndru de barba lui.. Asta e. Nu l-a făcut natura nici prea frumos, nici prea înalt, dar i-a împodobit obrazul cu o splendidă barbă de pirat. •
    Clac, clac, face Louis din foarfece, în aer, incercînd după sunet tăişul fin al-lamelor.
    Ceea ce fericitul „barbu“ a reţinut din conversaţia cu Brătianu şi Rosetti i^ se tot rostogoleşte în. cap. Este ’ o observaţie pe vcare tot el o făcuse, fără însă s-o analizeze înainte : „Opoziţia, acest îenomen eterogen şi, totuşi, solidar !“                                                      ^
    Un clăbuc vîrtos se ridică din fulgii mărunţi de săpun. Pămăduful se învîrteşte cu spor, ca telul în căldăruşa de aramă a Saftei cînd bate frişca.
    Stă pe scaun, înţepenit, cu şervetul alb pe piept. în faţa lui este chiar el, chipul lui din oglinda cu ramă aurită, înconjurată de amoraşi, struguri şi împodobită cu frunze de acant. Mai mare dragul !
106
    Ochii Iui Brătianu sticliseră. Pentru toţi cei eaxe erâli acolo, în cămăruţa unde se încerca precaut o alianţă* opoziţia era un cuvînt magic, aşa cum pentru Marin al lui Ghiţă, pietrarul din Ghergani, este ţărănimea. Cînd îl rosteşte ştie că nu este singur şi-şi înalţă umerii, îşi umflă pieptul. Are familia lui cea mare. Iată că şi ei au început să aibă familia cea mare : Opoziţia.
    Louis. îi trece briciul uşurel pe gît. Miroase a săpun de lavandă. Cum stă aşa cu ochii în tavan, mîngîind cu privirea stucaturile acoperite de un strat fin de funingine, îi vine să întreba retoric : „La urma urmei, cine este opoziţia ?“ Valetul adună grijuliu ţepii mărunţi în spuma parfumată. Ii simte respiraţia pe obraz. La tîm-ple i-au apărut firele albe. „De fapt orice aş gîndi despre Louis, îmbătrînim împreună. Ce relaţie, mai profundă am eu pe lumea asta decît cea cu Saşa, copiii şi cu nătăfleţul ăsta ? Nesuferitul mi s-a vîrît în suflet. Face parte din viaţa mea mai abitir decît Jeannine, care azi e,; mîine nu va mai fi! O fi şi el din opoziţie ?“ îi vede de aproape ridurile, pleoapele strînse, expresia concentrată a gurii. „E clar, ăsta e cu opoziţia. Un francez, turcit sau nu, nu poate fi de partea guvernului ! Slavă Domnului, n-am un duşman în casă !“ ^
    Cu o mişcare expertă Louis scutură clăbucul în ligheanul de porţelan. „Are graţie, ee* mai!“ Şi îşi ţine degetul mic în aer, înţeapă aerul cu el, în timp ce mîngîie cu briciul pielea de sub ureche..
    „Cine dracu stă în opoziţie ? în acest fenomen eterogen şi, totuşi, solidar, cum bine am zis ? Sînt, uneori, foarte inspirat! Cine se îndeasă în opoziţie
    Este evident că liberalii. „Noi am fi !“ ar spune Brătianu arătînd cu mîna spre Rosetti şi spre propriul său baston, aşezat pe consolă. Deasupra ^consolei se lăfăia gravura ce înfăţişa apoteoza lui Alexandru cel Mare. Brătianu se lăsa reprezentat de bastonul acela cu măciulie de os puţin îngălbenit.
    „Dar cine sînt liberalii ? Poate le va trebui un secol istoricilor să descopere ce vor, cu adevărat, roşii, în afară de putere !“ Brătianu îşi expusese principiile politice. Dar
 107
  dacă le luai tale-quale nu se deosebeau de cele ale moderaţilor. De aceea le şi admirase atîta Mititză Sturdza.
      —   Louis, ai înnebunit ?
      O picătură de “sînge pe obrazul lui,, ca o lacrimă gata să se strecoare prin hăţişul bărbii. Valetul, calm, rece, întoarce cu fundul în sus sticla de colonie şi-l tamponează cu şervetul, repetînd ‘mecanic :
      —   Pardonnez-moi, monsieur, pardonnez-moi !
      Sîngele s-a oprit. Se priveşte în oglindă. E întreg şi
  nevătămat. Dar şi Louis este întreg şi nevătămat. Ghiar şi mai nevătămat decît el. Din "nou îşi agită briciul, îl tot freacă de pielea întinsă, bătucită, atîrnată de. cuiul din dreapta oglinzii. Ghica se lasăr din nou pe speteaza scaunului.
      Adică ei vőr emanciparea individului, „munca, vocaţia, inventivitatea, forţa lui creatoare să elimine prestigiul de familie, favoritismul, slugărnicia...“• Bineînţeles. Sturdza ridicase din umeri plin de elocvenţa : „Adică noi, moderaţii, vrem altceva ? Nu, evident, nu !“ „Şi noi, re-
  - plică în gînd Ghioa, fixîndu-1 pe Louis prin oglindă, şi noi, nu-i aşa ?, vrem libertatea de afirmare a oricărui specimen uman, a oricărui cetăţean, a oricărei lighioane bipede, deschiderea tuturor şanselor lor de succes social...“
      Succes social ! Brătianu numea astfel bucuria de a constata că oamenii sînt judecaţi după felul în care şi-au realizat ambiţiile cele mari, dar şi capacităţile cele mici. „Adică respectul pe care îl datorezi gunoierului, domnule, dacă ţi-a măturat bine strada !   “
      —   Louis,   tu respecţi pe   gunoierul    oare ne mătură.
  strada ?
      Valetul, cu nasul în ligheanul plin de aisbergurile de clăbuc, se/uită la el cu ochii mijiţi de parcă stăpînul i-ar . întinde o cursă. Şi, totuşi, miracol î, începe să rîdă, Louis şe amuză, li     îngăduie... gluma,    ironia, saga... „în fond,
  de atiţia ani,   măgarul ăsta ar  fi   trebuit să se obişnuiască
  cu stilul casei! “
      —       Gunoierul nostru, monsieur, este o persoană foarte exigentă cu munca altuia.
      Ca să vezi peste cine nimerise !
      -— Specia asta, Louis, este adorabilă !
     /
 108
    —~ Da, domnule. L-a făcut de două parafe ^pe 'Ghiţă că nu a pus saci sub        cozile cailor şi aceştia s-au- bălig&t
în faţa porţii, acolo        unde, spune el, este    proprietatea'
primăriei.
    —   Aha, aha ! Deci caii mei nfau voie să se balige decît.
pe proprietatea mea ?          -
    —      Exact, domnule. Dar  nu v-a            acuzat pe dumneavoastră !                                            ■ .
    —   Asta ar mai fi lipsit../                               -
    —   ...ci pe Ghiţă. A spus : Fă-ţi onorabil treaba !
    Ghica priveşte acum marginea de sus a sobei. Ou gîtul
răsucit spre dreapta îşi lasă pielea mîngîiată de briciul ascuţit. Ezită o clipă, apoi, cînd Louis îşi şterge cu şervetul clăbucul de pe brici, mormăie :
    —   E.o persoană rezonabilă, democrată şi progresistă,
cred. ,            *          #    '               /
    Brătianu îşi băgase bărbia în piept şi declarase : „Nu mă socotesc responsabil faţă de oameni, ci pentru oameni. Gîndirea mea merge în^sensul istoriei. Asta este şi mîndria mea !“ Fusese destul. de interesant cum îşi surîseseră cu înţeles Rosetti şi Mititză Sturdza sub privirea protectoare a lui Brătianu. Erau pe drumul cel bun. „Ce ne desparte ?“ tot întreba Rosetti. într-adevăr ! „Noi, liberalii, continua Brătianu, vrem garanţia proprietăţii, ca una ce asigură bogăţia ţării — de la cea econo-rriică, la cea culturală. Căci oe defineşte individul din punct de vedere social decît creaţia sa, adică proprietatea sa.“                ^
    Louis îşi ţăcăne iar foarfecele.'
    „Valoarea personalităţii, spunea Mavros, o dă proprietatea:'“ Cine ar fi crezut ca .socru-său şi Brătianu să se înţeleagă fără să ştie ? ^Proprietatea dâ demnitate, siguranţă şi, nu în ultimul rînd, decenţă unei societăţi tinere ca; a noastră.“^ Sigtir că da, în opoziţie intră nu numai liberalii, dar şi €6i lezaţi în privilegii, conservatorii ! „Mortăciunile“ ţipa Rosetti: „Bune şi alea dacă sînt împotriva unui regim autoritar, abuziv. Bune şi mortăciunile. Au încă în mînă averea ţării şi multe relaţii afară. Şi cînd te gîndeşti ce Înseamnă afară, cîtă omenire ! Ele lasă în urma lor o moştenire ce va fi îm-
părţită ! Nu e cazul ca Rosetti să fie mofturos cu cei eare vor da banii. Deşi are dreptate să se îndoiască de generozitatea lor,“
     —       Crezi, Louis, că prinţul Grigore Sturdza este o. mortăciune ?
     Valetul îi piaptănă atent perciunii şi taie expert vîr-furile ;ce au luat-o razna. Aproape că nu pare a fi auzit întrebarea şi oînd Ghica îşi ia gîndul de la vreun răspuns se pomeneşte cu :
     —   Prinţul Sturdza este un atlet Í
     Asta cam âşa este. Un atlet. Are casa plină de aparate de gimnastică şi de mobile mari. Ghica nu se simte bine acolo, (oricîţ de drăgălaşă ar fi Olga), pentru că, aşezat pe scaun, simte cum picioarele i se bălăngăne deasupra parchetului ca în copilărie. Bine. Mortăciunile atletice vin cil blănii, domnii liberali vin cu negustorimea, arendăşimea, micii ''meseriaşi, intelectualitatea... „Ce vor aceştia ?“ întreba Brătianu şi începea să-şi îndoaie degetele numărînd : „Legalitatea, democraţia, libertatea iniţiativei, încurajarea comerţului, fireşte, bucuria de a decide -în problemele vitale ale ţării prin votul lor chibzuit.“
, Trecuse de la o mînă la cealaltă, dar rămăsese cu indexul ridicat şi decisese s-o scurteze : „Intr-un cuvînt: constituţionalismul ! “
     Toate degetele răşchirate ale Brătianului exprimau voinţa de a progresa a acestora. •             .
     Foarfecele îi joacă tarantela pe la mustaţă. Valetul împinge firele cu pieptănuşul în timp ce ţăcăne în aer instrumentul şi, deodată, îl apropie expert şi retează vîr-furile, le potriveşte şi le contemplă apoi, prăbuşite pe • şervetul apretat.        .                              •
     în opoziţie mai intră tineretul care în imaturitatea lui reuşeşte' adesea să apese exact asupra punctelor nevralgice. Parcă îl aude pe Mititză Sturdza r „Renaşterea României nu se poate face fără tineret,, el éste energia, viaţa... viitorul!“ Mititză a fost educat de prusaci, a devenit, ca ei, un pedant, vrea să te convingă şi asupra lucrurilor pe care le cunoşti mai bine decît el. E limpede, tineretul e veşnio în opoziţie şi nu trebuie să i se creeze sentimentul că a venit prea tîrziu, dar e şi repede Coruptibil cu
 110
  posturi şi favoruri. Administraţia i^i Cuza a făcut-o în^ tr-un mod capricios şi a stîrnit tot felul de conflicte în ţara tineretului. „Nemulţumirile lor nu înseamnă că au o opinie asupra situatiei !“ spusese.                •
      Mustaţa a fost desenată superb. Oricît ar cîrti el, Louis este un maestru ! ‘N-o. să i_0 spună pentru că şi aşa e prea înfumurat.
      Ba, o să i-o spună pentru că a ajuns la partea de jos a bărbii şl, ar trebui ambiţionat. Dar dacă, în loc să-l ambiţioneze, laudele îl vor arunca în nepăsare ? Mai bine? nu ! în fond, primeşte o l^fă pentru munca lui. „Fă-ţi onorabil treaba, cum spuxaQ gunoierul cel înţelept 1“
      Tineretul trebuie atras cu. îndemînare, revendicările lui trebuie împinse spre terenul politic. „Numai el ne 4 poate oferi un viitor solid». prosper...“ ar spune Mititză.
      Uşa cabinetului se deschide uşurel. Scarlat, în hăinuţa lui de mare gală — pantalonii opriţi deasupra genunchilor, ciorapii puţin încreţiţi Şi pantofii cu bumbi argintaţi — stă şi-i priveşte. Curiozitatea^ Iui îi devoră. Apoi invidia lui. Şi-ar dori o barbă ca a lui taică-său. „Un viitor solid, prosper...“
      —      Charles, fii amabil, nU mi'a trecut încă supărarea. Nu sînt încă dispus să uit felul jalnic în care ţi-ai vîn-dut Cărţile pe cinci arşice !
      Băiatul nu şe mişcă. Ochii lui* de uri negru intens fixează foarfecele Iui Louis, oprit de cîteva clipe -în aer.
  ... v_ şi? mă rog, unde te duci îmbrăcat astfel ? întreabă
  Ghica, întorcîndu-şi capul de la -copilul din oglindă la cel real.
      —   E ziua vărului Jeai> !
      —   Era vorba că nu vii cu noi, ca pedeapsă !
      —   Maman a hotărît sâ rnă ia. '
      —      Aşa? A hotărît, zici ? Bine, vom vedea, poţi s-o ştergi !
      Scarlat însă face un pas' înainte, de parcă ar vrea să i se lipească de genuni apoi renunţă mîndru şi închide grijuliu uşa. I se n^ai aud o vreme paşii pe culoar, apoi urmează pocnitura ^Şii dinspre hol, zgomot sec şi
  dur!                             '
                               • . f
                               ni
    A plecat, a dispărut, a şters-o tînăra generaţie.
    Acel viitor prosper şi solid !
    lată-i pe ei, întorşi la treburile lor. Louis cu foarfecele, el cu barba. Se priveşte- în oglindă.
    „Şi mai sîntem noi, în opoziţie, noi, cei de la ’48, noi care vedem pe zi ce trece cum lupta noastră trecută se împotmoleşte. Noi, acum în plină maturitate, forţă şi speranţă!“               '                                  ’
    ^— Louis, port barba asta de peste -treizeci de ani. Mă întreb : cum arată de fapt obrazul meu ? '
                                    IX
    Alexandrina şi Maria înaintează r— siluete rfiio si subţiri prin iarba deasă, încă necosită. Vegetaţia din jur s-a întunecat. Nori grei au coborît peste cîmpie şi înfa-şoară conacul şi parcul lui într-o pînză cenuşie-aibastra. Frunzele platanilor şi arţarilor foşnesc deodată ameninţător.
    „E aşa... ca un aer de primejdie ! Parcă s-ar pregăti, ceva rău !“ Saşa se întoarce spre sora ei şi-i zîmbeşte :
    —   Se pregăteşte ceva rău !
    Maria se amuză de speranţele demonice ale Saşei şi-şi freacă mîiniie :
    —   Ha ! Ha ! Sîntem două, vrăjitoare care am dorit
asta !                    - .       ■ •   -     -  . •
' „Ce înseamnă dopa surori ? O .complicitate spusese Ghica uitîndu-se la ele cum şuşoteau într-o seară în col -ţul salonului.        .   ■
    Au ocolit drumurile, aleile şi s-au afundat în iarba înaltă aşteptînd o bucurie năpraznică, venită din cer.
    ^Verdele frunzelor a devenit , nisipiu, observă Saşa. Şi scorburile sînt înfricoşătoare — mici turbioahe de aer negru ca smoala. Gurile iadului !“ Dar iarba zumzăie,
unduie, trosneşte de parcă şi-ar apăra cu demnitate 0 singurătate ultragiată de paşii lor.
    Merseseră şi merseseră şi nimic !
    Prin aşteptare, emoţia se îndepărtează în loc să se apropie. Totul pare pustiu din pricina norilor care s-au aşezat pe coroanele arborilor şi pun la cale tot felul de intrigi. „Ce pustietate !“ Pînă şi păsările par a se fi ascuns de teamă.
    Botinele se afundă în pămîntul care se pregăteşte să mustească.
    O pulbere fină de ploaie se strecoară printre frunzele , arborilor. Saşa o ia pe Maria de mînă, cuprinsa de o exaltare care la ea nu are niciodată ceva spectaculos, ei doar o vibraţie blajină. E atît de bucuroasă de umezeala greoaie a pămîntului ce-şi menţine cu mîndrie vegetaţia dreaptă, verde, înspicată !
    Se ţin de mînă şi rîd zănatice, lăsîndu-şi poalele rochiilor muiate de ploaie. Bonetele şi şalurile subţiri care le acoperă umerii s-au lipit de piele.
    Trec printre arbori ca nişte păsări mari, cu aripile strînse'la spate.
    Ploaia se înteţeşte.
    Şi ce veselie' le cuprinde. Aleargă prin parc şi rîd.
    Au ieşit din cochilia lumii, parcă stau la marginea ei şi primesc în faţă toată frumuseţea blîndă a pămîntului. O senzaţie de adevăr, de curăţenie.
    „îmi vine să pipăi ca un orb locurile, de teamă să nu fie umbre.“                                                -   ,
    Printre copaci se vede deja oonaeui. Apa* şerpuieşte pe geamuri, stejarul bătrîn bodogăne morocănos.. E cald şi umed. Faţa jilavă capătă o prospeţime copilăroasă şi mirosul frunzişului putred, moale, prin care calcă le provoacă o stare de euforie.
    Saşa întinde braţele înainte, cu palmele deschise :
    —   Mărie, vom fi vreodată fericite ? .
    Se reazemă de trunchiul unui arţar. O podideşte pe neaşteptate plînsul, o tristeţe mîngîietoare (poate că, totuşi, chiar asta aştepta), dar n-are timp să şi le ia în braţe, să şi le alinte, căci pe poartă intră, agitîndu-şi clo-
 113
poţeii celor patru cai, trăsura. Ciucurii albaştri de mătase' ce atîrnă de hamurile ţintuite strălucesc.
     „Numai atît a dúrat ?“
   . Mária se teme că cei dinăuntrul trăsurii nu le vor vedea şi aleargă spre alee, înotînd prin ierburile înalte, " făcind semne largi cu mîinile deasupra capului. Roţile scîrţîie pe pietrişul alb, încetinesc mişcarea. Prin haşurile ploii se vede uşa cupeujlui deschizîndu-se şi Ghica în-tinzînd mîna spre Maria, săltînd-o în scară şi ea aruncînd surorii ei o privire, triumfătoare, îndemînd-o să se grăbească. Tocmai de aceea Saşa calcă încet, dezamăgită. Aceeaşi mînă o prinde, o saltă şi iată-i înghesuiţi în cutia trăsurii, înconjuraţi de ploaia verde-într-un. mio spaţiu albastru, capitonat. Rochiile celor două surori se adună jilave peste genunchi.
 ' Jeannot stă cu un picior pe uşă pentru a-şi lăsa soţia să se înghesuie pe bancheta de vis-à-vis, alături de Ghica. ASe, Uită la ea uimit. Arată ca o fetişcană de şaisprezece ani şi e mîndră ca o'regină. Lîngă Jeannot, un individ mărunt, cu chelie lucioasă şi faţa încadrată- de. nişte favoriţi groşi.
     —      Monsieur Le Cler, îl prezintă Ghica. Doamna Can-tacuzino, cumnata mea, şi arată spre regina de alături, care zîmbeşte cît mai distins cu putinţă, şi soţia mea, şi se întoarce spre Saşa ca spre un copil năzdrăvan.
     Francezul îşi înclină de fiecare data trunchiul scurt şi cu o voce guturală, autoritară repetă :
     —  Enchanté, madame !
     îmbrăcămintea jilavă a celor două femei umple cupeul de un aer vesel — miros de frunze spălate de ploaie, de . pămînt răscolit de apă. „De fapt* miroase a ciuperci, putrede ]“ îşi spune Saşa surîzînd graţios invitatului lor ; „Monsieur Leclero, Le Cler, n-am înţeles bine...“ Jeannot, gu fina lui cuminţenie, întreţine senzaţia de melancolie plăpmdă, jaumai Ghica se simte bine între ea şi Maria, pe bancheta din faţă. Atît de bine încît e capabil să spună şi prostia aceea :
     —  între două nu te plouă !
    Maria chicoteşte. Ion îi traduce domnului Le Cler expresia, Saşa pufneşte pe nas ca un şcolar care nu vrea să fie observat de învăţător dă se distrează                 -
    Noroc că . drumul de la poartă pînă la conaG nu e lung. Scîrţîitul pietrişului încetează şi, coborînd, Saşa se gîn-deşte, în timp ce mîna lui Ghica o sprijină, iar Louis ţine deasupra lor umbrela mare, verzuie, că ar trebui să analizeze mai adine efectele unei prostii spuse la momentul oportun. „Am rîs toţi cu poftă, chiar şi francezul !“
    Ploaia se' scurge £>e pereţii exteriori ai trăsurii şi se adună în mici torente în şanţurile de pe marginea aleii. Fustele îmbibate de apă lasă dîre pe podeaua holului. Bărbaţii se priveso puţin nedumeriţi : ele par cele venite şi ei cei care le-au aşteptat. .
    Urcînd scara, Saşa îi şopteşte lui Louis :
    —  Şase tacîmuri la masă !
    —  Oui, madame f
    —  Şi acum serveşte, te rog, ceaiul!
    -— Oui, madame !
    „Oh, acest oui rostit cu tonul unuia care ar ridica din umeri uimit şi ar spune : Dar am atîta imagvhaţie !, mă calcă pe nervi !“ Şi valetul se şi uită ciudat la rochia ei muiată de ploaie şi murdară pe poale de noroi. „Aşa ceva, în Franţa, n-ar fi putut vedea ! “
    Intră m camera ei bodogănindu-1. Îşi desface botinele şi le aruncă spre dulap, dar vazîndu-le expuse atît de indecent, una cu tocul plin de fire de iarbă năclăită cu pămînt galben, cealaltă cu bumbii căscaţi ca dantura falsă a unei babe, se repede şi le aşează alături, lipite, drepte, ordonate. Apoi intră camerista care o ajută să-şi scoată rochia, să se spele, să-şi perie părul, să şi-l pună în conci, apoi Miss Haycock care este rugată să transmită (cum numai ea ştie !) »bucătarului grec, angajat de cîteva luni, unele detalii în plus pentru cină, apoi lenjerfeasa care este trimisă să pregătească încăperea oaspetelui: „Cine o mai fi acest Leclerc, Le Cler?“ Stă cu peria în mînă în faţa oglinzii, „Un bancher? Un fabricant de maşini de treierat ? Un negustor de cereale ? Un inginer, reprezentanul unei firme ce vrea să primească dreptul de; exploatare a minelor de cupru ?“
     —      Un .agenţi ma Mie, «pune- Ghica intrînd în încăpere şi rotindu-şi. ochii să nu-4 audă cineva. Sînt sigur că e un agent Face pe călătorul, dar la Quai d’Orsay problemele moldovalahe. nu sînt încă lămurite. Atenţie mare ! Am adus somon şi i-am poruncit grecului să născocească şi el ceva să ne lase gura apă. Învîrtea el acolo, într-un butoiaş...
     O mîngîie pe umăr :                                 *
     —   Arăţi grozav, ma Mie !
 , „Viclean, viclean obraznic ! “ îşi spune Saşa zîmbin-du-L puţin trist, dar după plecarea lui se priveşte în oglindă. La urma urmei, da, acceptabil.,.
     Afară continuă să plouă. Ridică puţin-colţul perdelei. Aleea cu salcîmi suferă lucios în bătaia picăturilor "grele de apă.
     „Cam asta ar fi ! “ • îşi spune înainte de a pune mîna pe clanţă.
     Ba nu, mai sînt copiii !                   .    '
     In salonul lor, copiii Ghica împreună, cu copiii Canta-euzino se joacă la masa rotundă din colţ loto. Pe lîngă ei, ar trebui să fie şi fiul bucătăresei* aşa ar pretinde scriitorul acela, medicul rus. Dar, uite, lipseşte. Totuşi în mijlocul mesei este farfurioara albă cu firfirici, lîngă farfurioară, un măr muşcat > un foarfece. Postavul verde este presărat cu numere, cu coji de nucă, cu hîrtiuţe şi pătrăţele de sticlă. Copiii joacă pasionat. Saşa închide uşa şi coboară scările spre salonul „oamenilor mari“.
     —   ...acest pitoresc săţios, prinţe, rosteşte francezul cu
 buzele strînse şi rotunjite. '         v
     Agită deasupra genunchilor mici, înghesuiţi uriul în altul, degete fine, prelungi. Se vede că-i place să-i spună „prinţe“ cu aerul că se adresează unui erou legendar al Orientului, nu unui aristocrat de neam.
     „Ar merita să se serie o cărticică : Un occidental la Bucureşti! Descrierea unei , prejudecăţi !■“ este de* părere Saşa.
     —      în ceea ce priveşte pitorescul, răspunde acru Ghica, el a' devenit, iertaţi-mă, un loc comun al tuturor călă-tor&Qr străini.
    L-a jignit pe Le Cler care îşi trage uşor mânşetele. şi se ţine drept, -       '            ,
    —      Mărturisesc, reia gazda, că eu am găsit extrem de pitorească Veneţia, apoi Bretania şi n-am să uit din aceasîă enumerare Scoţia. La urma urmei, aş pune pariu cu dumneavoastră că nici un colţ din lumea asta nu este lipsit de pitoresc. Să fie la noi săţios ? îl întreabă Ghica pe Cantacuzino ca pe un expert, iar acesta se mulţumeşte să zîmbească ironie.
    'Zeflemeaua este cam dură. Le Cler clipeşte des. ,„Ei, domnule, îi , sugerează Saşa în gînd, concentreâză-te Francezul faee un gest brusc cu piciorul drept, parcă ar-păşi într-iD materie vîscoasă în care i s-ar afunda pantofii şi nu i-ar mai putea scoate. Atacă :
    ,— Se face mult caz de latinitatea acestei zone, dar lucrurile care îi leagă pe români de Occidentul latin sînt destul de puţine : limba, da, şi înfăţişarea, care nu are nimic slav. ,
    —      După părerea dumneavoastră e -puţin, după a noastră e mult, e enorm, o istorie întreagă ! intervine. Cantacuzino.
    -— Se spune că un străin poate să-ţi revele slăbiciuni şi virtuţi pe care nu erai conştient că Je ai, îl ajută Maria/ Dar sînt ţări pe ea re le vizitezi cu un sentiment de inferioritate şi ţări pe care le vizitezi cu un sentiment de superioritate şi care, fac, sărmanele, totul ca să te cucerească. Dumneavoastră aţi trecut şi prin ţări. mîndre şi prin ţări umile. Pe care aţi reuşit să le- înţelegeţi mai. bine ?
    —      Observaţie subtila, doamna mea, dar pe lîngă orgoliul ţării mai contează şi curiozitatea călătorului, nu numai . vanităţile lui. Pe mine mă captivează această parte a Europei şi de aceea s-ar putea să vă aflu mai multe slăbiciuni şi virtuţi decît aţi dori să recunoaşteţi ! .
    —   Ah, este aproape o ameninţare !
    Louis vine spre ei cu tava. PahareL de Bordeaux rubiniu, gros ca uleiul sclipesc. în lumina candelabreior aprinse. Saşa priveşte în gol. Ghica - o surprinde astfel cu ’neplăcere. „La ce se gîndeşte ? In“ ultima vreme e cam absentă, cam distrată...“ .
     —      Să bem pentru aceşti latini orientali cărora, cu siguranţă, dacă nu le reproşaţi pierderea limbii şi a îm-făţişării o să le reproşaţi pierderea moştenirii morale a ratinităţii lor, toastează el numai zîmbet.
     Francezul se destinde. De data aceasta felul cu£i a fost admonestat pentru un posibil clişeu n-a fost vexant.
     —      Domnul Gradowicz mi-a tradus unul din articolele dumneavoastră; sînt idei care m-au făcut foarte curios * să vă cunosc, mai mult chiar decît faima dumneavoastră ' de om politic, de om care a cucerit chiar şi pe Sir Strad-ford la* Constantinopol, ceea ce, se spune* este o victorie mai mare deeît cea de la Sevastopol! „
     în fotoliul ei, Saşa se trezeşte din scurta reverie : „Sevastopol ? Unde rămăsesem ?“ întîlneşte privirea lui Ión şi se ridică dreaptă, plină de interes. Alunecă încă .derutată spre gheridonul pe care au aşezat capul grec antic, adus de Ion: de la Heliopolis, pentru a fi mai atentă ' la vorbele săltăreţe ale domnului Lé Cler. Dar în drum, Maria o opreşte : :
     —  Ar fi timpul să-i trimitem la culcare !
 , Saşa rîde încet :
     —  Pe cine ? Pe ei ?       *
     Şi-i arată p”e cei trei. bărbaţi încinşi în replicile lor. Maria îşi pipăie medalionul, îl tîrăşte de cîteva ori pe lanţul lui şi replică :
     —  Pe ei ? La galere ! Ah, şi .străinii aceştia care au
 impresia că au înţeles o ţară în cîteva zile...                .
     Ploaia a stat. Saşa îi porunceşte lui Louis să deschidă uşa spre verandă. O boare răcoroasă şi dulce smulge fumul tutunului din încăpere. Bărbaţii respiră adînc „Ahhh !“ şi continuă să pufăie.
     —      Chiar dumneavoastră acuzaţi, societatea română, în acest articol, de imoralitate, de lene.’Observaţi inflaţia favoritismului, corupţiei, abuzurilor. Credeţi -că astea sînt urmările latinităţii valahe ?
     Se lasă o linişte penibilă. Se pot auzi picăturile care se mai scurg de pe streaşină şi se izbesc de pietrele rigolei ce înconjoară casa,             ;
     —      Domnule Le Cler, n-aş vrea să vă amintesc că în toate numerele presei franceze, se vorbeşte despre imo-
ralitatea, lenea, favoritismul, corupţia ce domnesc în societatea dumneavoastră. Nu dă nimănui prin cap să le -puna pe seama latinităţii poporului francez. Societatea de acolo ca şi cea de aici .este bîntuită de viciile timpului pe care îl trăim.              — •
    Le Cler se grăbeşte să intervină :
    —      Nu, nu m-aţi înţeles, cred că naţiunea,română, în pragul refacerii sale, trebuie să se cunoască pe ea însăşi,: atîtâ tot. Să se analizeze cu luciditate. Aşa, ca în articolul dumneavoastră. *
    Femeile aşteaptă replicile ca martorii, intr-un duel, mişcările decisive ale eroilor. Stau strînse una lîngă alta şi privesc spre cei trei bărbaţi care mînuiesc florete nevăzute. Vocea lui Ghica nu este solemnă, teatrală cum ar cere rolul, ci puţin plictisită de parcă i-ar fi lehamite să-repete un. adevăr atît de cunoscut, doar pentru a-1 băga în capul unuia care pluteşte în nori.
    —      Naţiunea nu e laşă, nu e imorală, nu e coruptă, * nu e lipsită de vlagă, e doar istovită, domnule Le Cler, istovită. Am ajuns să nu mai avem tragedii, ci doar probleme... Acest popor a ţinut piept sute de ani Orientului, invadatorilor de tot felul şi unora chiar din occident, cum sînt austriecii. Ei l-au chinuit, l-au hărţuit pînă cînd coarda prea mult întinsă s-a frînt. Celebrele noastre capi-tulaţii, adeverite sau nu/aii reflectat o mentalitate obosită şi care ţine să păstreze intact doar instinctul de conservare. Nu acuzaţi naţiunea de bolile căpătate în ultimul veac şi jumătate, ştergînd cu buretele istoria ei anterioară. Ce-ar fi să-i judecăm pe romani după metehnele epocii lor de degradare ? Frumuseţea antică ar părea iluzorie. Ştiţi, Gibbon este unul din autorii mei preferaţi!
    Ghica nu-1 menajează. Vrea să dea impresia că nu-i cunoaşte rolul. Se poartă cu el ca şi cînd l-ar socoti un călător oarecare. E dur şi, uneori, aproape arogant, pentru a ţine distanţele : el este omul politic al unei ţări care vorbeşte cu agentul secret al alteia respectîndu-i deghizarea printr-un nedisimulat dispreţ.
    Seara pătrunde subtil în salon. Un fel de bîzîit metalic, datorat fluturilor ~şi musculiţelor de noapte care
 119
s-au repezit spre candelabre, spre abajururile sfeşnicelor, spre lumina girandolelor.
    Saşa se strecoară spre camera copiilor. Sînt la masă. Hăpăie cu poftă friptura d<? viţel şi-şi tot comentează partidele. Miţa a cîştigat, dar are încă ceva de împărţit cu Zoe Cantacuzino. Cei mici sînt bosumflaţi. Numai Eliza face la grande bouffe. Totuşi, Miss Haycock, care a urmat-o pe Saşa, pare. mulţumită de atmosferă îl admonestează-pe Scarlat pentru felul cum ţine~ furculiţa, dar o face în joacă. De aceea Saşa se întoarce în salon, pur-tînd pe umeri o'mantie grea de, senzaţii nedefinite, se aşează în. fotoliul ei şi află :
    —   Se petrece acum, sub ochii noştri,, spune Ghica, un
fenomen pe cît de regretabil pe atît de agresiv : invazia birocraţiei, de care vorbeam în articolul pe care l-aţi onorat eu atenţia dumneavoastră. Ultima migrâţie aparţine propriei noastre structuri sociale. Aceasta pătură, legată fiind de prosperitate şi bani este, paradoxal, capabilă doar să consume fără a produce nimic, decît un fel de isterie politică;                        ^
    Saşa face un gest ciudat, exaltat, lasă capul pe spate şi, zîmbind, îl clatină plină de încredere. „Se preface că ascultă. N-are nici un chef de conversaţie în seara asta.. Doamne! Dar pentru ce are ea chef în ultima vreme?“ Cu toată iritarea pe care i-o provoacă aerul absent al soţiei sale, Ghica merge mai departe :
    —      Eu nu pot conta pe' Cuza în procesul de eliminare a acestui fenomen. Dimpotrivă. Pătura aceasta parazitară îi este necesară pentru menţinerea puterii şi o .va hrăni, 0 va sprijini, o va întări.
    Lasă o pauză şi-şi aruncă privirea lui galeşă, adormită spre Le Cler :
    —      A fost o mare d( zamagire acest „ales aL naţiei“. Gesturi patriotice patetice fata de;slxăiiii'Şi/p.adqiiniştra^-ţie jalnică în interior. Acesta este rezultatul „dublei alegeri“ căreia nu-i voi nega însă niciodată caracterul excepţional, calitatea de a fi revelat naţiunii propria ei forţă, incalculabila” ei nobleţe... Vizita lui Cuza, acum, la Con-stantinopol a fost un gest de vasalitate, chiar dacă se laudă că ar fi obţinut acolo o autonomie de fapt. Obser-
vaţi cît de. bine este cînd depinzi de prea multe puteri europene ? Nu se înţeleg niciodată între ele şi Cuza se poate descurca abil alunecînd printre ele.
    Uşa sufrageriei se deschide şi Louis' anunţa că masa este servită. Domnii îşi sting în grabă ţigările. Le Cler oferă Saşei braţul. Este atît de mic încit pînă şi ea pare înaltă pe lîngă el. Ochii îi sticlesc. „Sigur, nici nu. putea să fie Ia statura şi la rotunjimile sale un ascetaE genul care se repede Ia mîncare, dar face crepede deosebirea dintre gourmand şi gourmet...“          '    \
    In timp ce farfuriile se umplu, conversaţia.urmează. 4 Francezul, între două îmbucături, îşi face observaţiile critice :
    —      Mă impresionează neplăcut, aici, la dumneavoastră, vă mărturisesc, soporificul linţoliu al bisericii ortodoxe.
    —      E firesc, face * Ghica ţinînd bucata de somon în vîrful furculiţei,, biserica ortodoxă ţine mult prea, mult la viaţa de apoi, lăsînd viaţa de aici pe seama diavolului politic. De aceea, vedeţi, pentru noi, credinţa este ceva foarte intim. Sînt mulţi credincioşi care nu merg la biserică*
    damerista şi Louis schimbă* farfuriile. Le Cler mîn-gîie şervetul pus pe genunchi şi rătăceşte cu ochii printre pahare şi tacîimri, pentru ca deodată să pară hotărît să , pună întrebarea esenţială :
    —      Prinţe, crezi *că Ieşind din despotismul oriental, naţiunea este capabilă să se revigoreze ? .
    Jeannot 4bia îşi reţine un icnet, dispreţuitor, Maria-se joacă nervos cu linguriţa. „Prinţul“ îşi coboară glasul aproape de şoaptă :
    —      Naţiunea trebuie să se obişnuiască cu democraţia. Este un exerciţiu care presupune îndelungi suferinţe şi sacrificii şi, peste toate, vreme. Timpul formării menta-* lităţii democratice. Nu "puteţi nega, domnule Le Cler, că ţări civilizate ca Franţa, Anglia au avut nevoie de decenii şi chiar secole pentru asta. Noi sîntem cam grăbiţi, iar dumneavoastră, occidentalii, chiar ne bateţi din picior ! Daţi-ne, totuşi, cîteva decenii...
    Le Cler rîde, atent la mişcările servitorilor. Iată surpriza grecului de la bucătărie : un pepenaş de îngheţată !
 121
 Louis taie încîntat felioarele. Pe margine* fistic, un strat uşor de vanilie şi înăuntru smeură/cu sîmburi de ciocolată. Valetul, retrăgîiidu-se în spatele Iui miss- Haycock îi şopteşte ceva, discret: Guvernanta zîmbeşte şi, după ce mai schimbă cîteva replici eu Maria f Cantacuzino, se scuză şi iese. Mişcarea asta o nelinişteşte pe Saşa, fără să înţeleagă de ce.                         .
     Desertul dispare în gurile pofticioase^ Piersicile ru-_mene, pufoase au fost frecate cu şervetul ud şi lucesc în fructieră. Cuţitaşele încep să se agite în/jurul lor. '
     —      Am observat că în Valahia, spune Le Cler decu-pînd cu grijă felioara zemoasă, pentru treburi la care ar fi necesar un singur om se fac a trudi zece.
     Saşa îl fixează cu» ochii ei , căprui, rotunzi. Ridică sprîncenele :
     —      Pămîntul rodeşte, roadele hii sînt bune şi de foame nu moare nimeni aici, nici măcar în momentele de criză. Românii n-au spaime în faţa naţurii, se tem mai mult de pei care le iau plinea de la gură, decît de pămîntul care ar refuza să le-o dea.
     Francezul se apleacă peste masă foarte amabil :
     —      înţeleg, înţeleg, bogăţia ţării determină risipa de forţe. Şi contele Langeron. credea că Principatele sînt favorizate de natură şi persecutate de soartă...
     „Ăsta a citit, nil glumă !“ remarcă maliţios Ghica.
     —      Este una din contradicţiile spaţiului nostru sud-est european, care v-ar putea amuza, intervine Cantacuzino.
     —      Oh, vedeţi tocmai asta n-aş vrea să las din mînă
 —   acest subiect al contradicţiilor spaţiului valah. Nu degeaba am făcut atîţia kilometri...
     Miss Haycock a reintrat- în sufragerie, s-a aşezat, la locuitei, a zîmbit frumos tuturor şi aşteaptă. Cu coada ochiului, Saşa vede primejdia, însă simte privirea lui Ion
 - îndreptată asupra ei şi-şi ia rolul de gazdă :
     —      Ţineţi-1 cit mai strîns în mînă, căci va trèbui să ne deplasăm în salon.
     îşi îndepărtează uşor scaunul: Le Cler este imediat alături de ea. Rămîne agăţată de braţul lui şi se simte datoare să-i pună în palmă puţin din ţărîna spaţiului valah.
122
    —      -E vina dumneavoastră că vă imaginaţi lumea de aici fie ca o împărăţie miraculoasă, fie ca pe o cloacă putredă. Este felul naiv şi trufaş, iertaţi-mă, în care Occidentul dispreţuieşte o nefericită ţară care l-a apărat de orgoliul musulman.
    —- Ah, şi ruşii pretind că au ţinut piept hoardelor care ar fi distrus Europa. Dar problema contradicţiilor rămîne deschisă ! Vedeţi, ţăranii par încă într-un -feudalism arhaic, în timp ce viaţa de la oraş tinde spre un modernism de ultimă oră.
    —      Luxul păturii înalte din România este, totuşi, un mijloc de a cuceri Occidentul, de a-1 impresiona prin civilizaţiei
    —   Deci contrastele sînt chiar necesare ? ! face Le Cler.
    Ghica-îşi ridică braţele şi-şi uneşte palmele ca la o
 rugăciune, cu aerul că plăteşte un preţ prea mare pentru bucuria acestei conversaţii — să facă portretul real, crud al propriei sale ţări :
    —   Chiar asta este, domnule Le Cler, Valahia nu este
 nici Orientul, nici Occidentul, este amîndouă deodată fără a fi niciuna — un spaţiu al contrastelor ! El reflectă acum, şi pentru un călător ca dumneavoastră tocmai aici, cred, stă interesul, fazele de tranziţie de la o societate la alta, fazele acelea moi, informe, în care trecutul se mimează penibil, iar viitorul nu oferă decît vagi promisiuni şi nu cere decît sfîşietoare sacrificii. Eu, spune Ghica aprinzîndu-şi ţigara,* eu sînt mîndru că trăiesc în acest timp şi în acest loc, deşi uneori spectacolul este dezolant. Istoria marginalizează în asemenea momente pe cei cu principii prea sistematice şi acordă un rol excesiv celor ce ştiu să cultive haosul şi harababura politică. Dar este foarte interesant.                                      '
    Le Cler stă cu genunchii lipiţi şi rîde deodată Sbarte ^amuzat :
    —   Contrastele, da, pentru un străin sînt .frapante...
    —      Pentru un străin ? întreabă Ghica şi, intorcîndu-se spre ceilalţi face un gest de dirijor expert : Să vedeţi cît de clare sînt pentru... băştinaşi, domnule Le Cler ! Ce avem noi ?
 123
    Cantacuzino se -precipită :                       ;
    —       Un prinţ fără palat.-, un fel de conac de* ţară ţine loc de...
    —   Un cler fără morală...
    Saşa lasă nasul în palmele care îi ascund rîsul :
    —   Locuinţe superbg şi-căsuţe dosnice, spune Maria.
    —   Magnifice promenade, şi noroaie imunde.
    —   Apa mustind peste tot şi lipsa de fîntîni...
    —   O municipalitate fără cap...
    —   O salubritate fără eficacitate...
    —   Tribunale fără justiţie...                  . ,      '   *
    Saşa triumfă :
    —   Intrigi fără iubire...
    —   Soţi fără soţii, mormăie Ghica. '                 ţ
    -   — Soţii fără .soţi, răspunde Saşa.
    —   Averi grevate de ipoteci şi proprietari care îşi
 joacă ipotecile la cărţi.         .                         *
    —       Veşminte împodobite cu pietre preţioase şi lipsa lenjurilor.
    —       Un Senat, o 'Cameră legislativă, un Consiliu de Stat, o Curte de conturi-, consilii, departamentale/ de comerţ şi de agricultură şi oameni nepregătiţi să le folosească.
    , — Un mobilier magnific, comandat la Vienâ şi o cămară deşartă. '                                -   ^
    Le Cler îndepărtează minutele lui mici cu degete fine, parcă ar vrea să-i prindă pe toţi :
 ^ — O luciditate atroce şi o~ pasivitate plină de no-nfeţe...
    In timpul acestui joc ridicol Saşa a ajuns aproape de miss Haycock. Cu mîria pe speteaza scaunului din faţa ei, j>e care, picior peste picior, stă tolănit Ion, Saşa o întreabă din ochi pe guvernantă. Aceasta . are o' privire speriată
    '— fîlise, madame, Elise are o criză... de nervi...
 . * Ce s-a întîmplat ? '
    —       Pisoiul roşcat, ştiţi, cel mic, născut acum o lună, pe care îl tot ţinea in braţe, a fost gîtuit de Allegro..
    —   Allegro ?
    —   Da. Se pare-că pisoiul s-a băgat în strachina lui
cu   mîncare, îeorpăia acolo şi nu voia    să    iasă, iar cîinele
l-.a muşcat de ceafă.        *         .
    —   Ah ! Dumnezeule î
    —   Madame, Elise, .V, a luat  pisoiul şi   s-a urcat cti el '
în   stejar. Plînge acolo. Plînge  acolo, nu      vrea să coboare,
A rămas Anette s-o supravegheze.
    Ajungînd la Ghergani, Saşa analizase, ca un medic, pisoiul. Îşi tot freca falca de marginea scării de la intrare. Era_ costeliv şi le privea cu nişte ochi mari, galbeni. Ea pusese mîna pe pmteciil flasc şi decretase : „Are limbrici !“ Il înhăţâse de ceafă şi-1 dusese în bucătărie. „Usturoi poruncise, şi nefericitul înghiţise cîţiva căţei cu sila, dar aruncase a doua zi afară nişte cîrnăciori în care viermii stăteau ţepeni ca ramurile uscate de tamarisc.
    Miss Haycock mai apucă să spună :
    —   E grav !                                 .
    Dar deja Saşa lăsă spaţiul sud-est european în braţele domnului Le Cler, trece prin culoarul care des-parte sufrageria de latura din dreapta a casei, ocoleşte -cu paşi repezi prin spatele verandei.şi ajunge în dreptul ferestrelor de la salon. Aici, la cîţiva metri doar, se aud * scîncetele copilului.                        ~                ‘
    Miţa, Scarlat şi Zoe       în -cămeşoaie se agită  în jurul
stejarului. Guvernanta îi înşfacă :
. — V-am spus să, plecaţi de aici ? V-am spus ?
    Saşa rămîne cîteva clipe singură sub coroana imensului stejar. Undeva, prin frunzişul lui, frica şeghemuie în braţe cu un pisoi mort. O disperare surdă, o nevoie de a urla trece prin «Saşa ca şi prin propriul ei copil. A^i simte nevoia să se tînguie :
    —   Elise ! Elise! Je t’aime f Parle-moi!;
    Fetiţa scînceşt^, boceşte ca o ţărancă.
    —   Elise, ma petite,     deseendes ! Je t’eh prie !:
    Dar Eliza plînge şi       mai sfîşietor. Nu ţipă.  Nu     este
nici un pericol ca discuţia încinsă în salon — se văd prin ferestrele luminate cei trei domni şi Maria vorbind parcă toţi deodată — sa fie deranjată.
    Saşa îşi reazemă mîna de trunchiul zgrunţuros al copacului.
    Are un moment de ură şi o recunoaşte cu jenă. „Copilul acesta nu face decît prostii !“ îi este milă, milă şi are oroare de propria ei fiică. Eliza, cocoţată în ramurile voinice, strînge la piept un stîrv însîngerat şi îl boceşte Cei pe un copil al ei. Saşa îşi înfrînge greaţa şi începe s-o implore :
    —   Ma petite ! Sînt lîngă tine î Crois-moi ! E îngro-
zitor, îngrozitor! Tu me comprends? Descendes! Je t’en prié !              A
    Dar fetiţa stă acolo şi nu coboară, plînge, iar miss Haycock 1-â adus pe Ghiţă, înfofolit în pături şi flanele. Tuşeşte ca un măgar, l-a apucat influenţa'în plină vară!
    —   Să urce ! porunceşte guvernanta în şoaptă.
    —   Nu ! Se poate întîmpla o nenorocire !
    Ghiţă stă lîngă trunchiul gros al stejarului şi exami* nează situaţia ca un bătrîn general.
    —      Mda! Rugaţi-o, doamnă, să coboare, convingeţi-o! Altfel, nu se ştie !
    —      Elise ! Elise ! Je suis désolée ! continua Saşa. Ah, Elise, asta e legea vieţii, ma petite !
    Un bocet isterie, amplificat de coroana căzută a ste- ' jarului, se aprinde ca o flacără. Printre frunzele verzi-ne-gre Saşa.«vede o secundă ciorapii albi ai fetiţei, apoi felul cum Ion, în salon, a întorc brusc capul spre fereastră. O panică surdă o împinge să dea drumul disperării :
    —      Nu pot trăi fără tine, Elise ! Je ne peux pas vivre sans toi !
    Dar ţipătul ei şoptit îi urmează o scurtă pauză. Stau încremeniţi sub stejar. De sus nu se mai aude nimic o vreme, apoi cade asupra lor întrebarea clara, imaculată :
    —   Mama, dacă eu mor îl întîlnesc dincolo ?
    Saşa se sprijină de trunchiul stejarului, îşi lipeşte obrazul de el :
    —      Nu, Eliza, nu, spune grav. El a murit fără să vrea asta, tu o să’,o vrei şi nu vă veţi întîlni. Dumnezeu ne-a dăruit viaţa, nu avem dreptul să-i respingem darul. în timp ce vorbeşte simte nevoia să bată cu pumnul îp scoarţa băţrînă a stejarului. Nu avem "dreptul ! Chiar dacă am dori mult, mult, asta.
    —   Darului de ce i l-a dat şi apoi i l-a luat ? De ce ?
     —      Nu putem noi să judecăm asta ! Şi nouă o să ni-1 ia cînd va dori eL
 ‘ Saşa a dat drumul unui plîns isteric. „Nu mai pot! Nu mai pot !“ Miss Haycpck îi pune o mînă fierbinte pe umeri.
     —      Dacă îi respingem darul ne pedepseşte, nu ne lasă dincolo alături de cei pe care îi iubim, aici !
     O iubeşte pe Eliza, o urăşte pe Eliza ! Şi-a rănit mîinile strîngînd în braţe stejarul.
     —      Dar, mamă, înseamnă că trebuie să aştept pînă cînd Dumnezeu îmi va lua viaţa ca să-l mai văd pe Moţ ?
     Vocea e înăbuşită de frunzişul copacului. Ciorapii albi strălucesc undeva, sus, spre vîrful coroanei.             ■ . >
     —      Da, da, plînge Saşa, da, scumpa mamei, nu vreau să te mint, nu vreau să te înşel, aşa cred, numai atunci o să-l mai poţi vedea !
     Miss Haycock îi strînge tare umărul, iar Eliza are un hohot îmblînzit şi uimit totodată :
     —      Dair poate că o să trăiesc ca tante Soutzo, pînă la nouăzeci de ani...
     —  Fetiţa mea ! In tot ceea ce doreşti mult trebuie să
 pui speranţă! Dacă te vor despărţi mulţi ani de viaţă de el, pe urmă nu te va mai despărţi nimeni, niciodată, veţi fi împreună o veşnicie.                                    ^
 “ Urmează o tăcere grea. In rămurişul stufos Eliza se gîndeşte la Veşnicie,, Doar, din salon se aud vag, înfun-
 "date vocile oaspeţilor-. Fetiţa anunţă cu mîndrie :
     —  Cobor!
     Frunzişul fîşie, ramurile trosnesc. Ghiţă s-a cocoţat pe primele ramuri şi o ajută uşurel.
     „Coboară ţmînd în mînă animalul acela mort!“
     Ajunsă, jos, cu lacrimi mari în ochi, lipindu-se„ de maică-sa, începe iar să,bocească :
     —  Nu-i dreptj mamă, nu-i drept! Vreau şă trăiască !
     Ghiţă stă cu bărbia în piept, parcă ruşinat de suferinţa copilului, iar miss Haycock încearcă blînd să-i ia Elizei cadavrul pisoiului din braţe.. Fetiţa rezistă, apoi renunţă şi i-1 dă/ cu un fel de solemnitate obosită şi se^ afundă din nou în fustele Saşei. Aceasta îi vede prin
127
   fereastră pe cei trei domni şi pe Maria vorbind toţi deodată.                                              .
        Treeînd cu Eliza spre scara de serviciu, prin cabinetul lui Ion, Saşa aude vocea lui Le Cler :
        —  Bîrfa, ce rafinament frivol şi fermecător... Ciudat!
   Deşi, personal, am crezut întotdeauna că fermecătoare e numai discreţia...                       ,                    >
        —  Etalarea intimităţilor, replică Ghica, poate fi şi o
   confesiune izvorîtă din sinceritate, o credinţă, absurdă adesea, că alţii .vor să ne înţeleagă, ţin neapărat la asta... O iluzie, o utopie !                                          -
              X
       Ca de obicei, Dimitrie Ghica stă în fotoliu cu genim-' Ghii depărtaţi şi gleznele încrucişate. Palmele, rezemate ' lina de alta peste pîntec, mîngîie uşurel ‘Vesta de mătase vişinie.                         /             V ;
   . Nu mai este superior dezinteresat de p alianţă. îşi saltă fundul lat pe arcurile ce scîrţîie lat fiecare mişcare ■. _ şi ar tot vrea să pună condiţii. Dar tocmai ele nu se cuvin. Le ocoleşte în stilul său — stilul'lui noduros, izmenit. îşi priveşte vizitatorul cu francheţea lui bonomă. Dincolo de ea, palpită interesul^ aşteptarea, dorinţa. Crede că nUmai astfel, afişînd bucuria adevărurilor crude, cîştigă încrederea ~şi o oarecare autoritate morală. Ion Ghica
   - priveşte intens carafa pmtecoasă plin de vin roşu-albu-riu. „Seamănă cu - Liebrecht “ Adică are * aspectul unei : trufaşe văduve, îngrozită că nu . ar fi destul de demnă.
   •   — îţi place să pui în calculele tale hazardul! spune
   rîzînd admirativ Dimitrie Ghica şi începe să bîjbîie* prin
*  farfurie după acele mici dopuri de aluat franţuzesc, peste care zac, îngrămădite în miere, migdale pisate. Fialcowski
                                         128
                      e un mare maestru, mon vieux, .un virtuoz al zahărulua şi al untului ! Ce arome ! îmi ! Imî ! Ia şi dumneata!
    Privirea topită în plăcerea gustului se trezeşte molatec :
    —       Mă întreb ce te-a ajutat mai m(Qlt în viaţă : seriozitatea cu care ai luat totul în calcul sau bucuria de-a rişca?
    —• Nu fi nedrept, îl întrerupse Ghica,- niciodată n-am riscat prea mult !               ?
    Beizadea Mitică face ochii mici :
    —   Ba da, ba da, te-ai înfruptat din viciul ăsta, h^ î
    Pe mustaţă şi pe barbă, în jurul gurii cărnoase, senzuale i-a rămas un praf fin de zahăr.
    —       Bine, să zicem, concede Ion Ghica, dar după ce mi l-am satisfăcut, am ştiut să-mi refac gospodăria!
    Mîngîie capul de sfinx de pe braţul scaunului ca pe . un animal mic, domesticit. „In felul acesta se înmormîn-tează eşecul marii idei, eşecul revoluţiei noastre... Ce rost ar mai avea să fiu trist ?“ Pipăie nasul, urechile, ochii alungiţi şi bulbucaţi ai micilor idoli de lemn lustruit, coamele lor pierdute în valuri sub tapiseria vişinie dă velur. Dar mai jos, degetele dau peste nişte sîni opulenţi, îndrăzneţi, şi rămîn să viseze ceva tpt dînd]a4e ocol. Zîmbeşte ca la o glumă copilărească, m timpspune;
    —   Posibilităţile mele au devenit laptele mele ! 'Le*am
 speculat eumiam putut.k                                    •    -
 \ Palipele -albe pu peri negii, răsuciţi şe lipesc de pînr tecele~ rotund :                     \   O /            ¡"  < • >
    —- He ! He ! posibilităţile... he, he î Bine, e de înţeles... Dar Dimitrie Ghica deja se gîndeşte la altceva, îşi mîngîie barba, apoi'se hotărăşte să atace direct : Nu-mi plac matadorii politici, dragă, liberalismul intempestiv...
    Degetul arătător se îndreaptă agitat spre podea, ca pentru a înfrunta rewlta încăpăţînată â Unor pigmei. Se răsuceşte, iar ampunge ^covorul* şi iar se răsuceşte. Ghica desface nodurile gesturilor :        ^
         Înţeleg că eşte vorba de Brătianu, Rosetti et eiusdem farinae... ■ ' ,                          !    ~ ;
 Dedata asta nu vrea sâ4 facă jocul. Beizadea Mitică şi ceilalţi au. nevoie de alianţa aceasta. Va lăsa sâ .'se inţe-
129       "
 leagă Gît de absurde ar fi tratativele îndelungate, purtate cu vanitate. în situaţia dată, există posibilitatea ca liberalii să făptuiască singuri totul!
    —   Da, la mitingurile lui Brătianu vor fi prezenţi toţi
vizitiii şi bucătarii !               v
    —   Buni şi aceia ! spune, observînd că foloseşte re-
plici asemănătoare. E un menuet al cuvintelor, iar el, la mijloc, dirijorul mişcărilor. Rosetti respingea tombaterele, „mortăciunile“ („Bune şi acelea !“), iar „mortăciunile“ resping pe măcelari, pe libercugetători şi pe funcţionari („Buni şi aceia !“).                                 \
    —      îmi convine mai mult Panu. N-are anvergură, sfîrîie printre îmbucături Dimîtrie Ghica, de parcă ar vrea să-i obţină bunăvoinţa pentru un protejat personal.
    —      Brătianu vrea să fie activ, vrea să ia în mîinile. sale afacerile liberale şi asta presupune împingerea lui Pami în rezervă. De altfel, nici nu este eficace.
. — Putem lucra la Paris priri Alexandru Mavrocordat, prin Theodor Ghica, şopteşte beizadea Mitică în speranţa că-i va cîştiga simpatia. N-avem nevoie de ei! Putem lucra prin Georges Bibescu... .
    —   Ca să se aleaga taică-său ?
    —   Nu, nu, ăsta a fost învins întotdeauna înainte         de
a" lupta. S-a dezumflat... îl asigură scuturîndu-şi barba plină de firimituri de aluat.
    . „Da e ceva. < Uite unde sînt umorul, băşcălia, ironia, dispreţul, frumoasele calităţi ale boierimii noastre vechi, " mîndre şi fără miez !“                                          '
    —      Intre noi fie vorba, continuă Dimitrie Ghica, generaţia noastră l-a lăudat, l-a răsturnat,      l-a înjurat şi nu-1
mai slăbeşte cu ura,, deşi mare lucru         n-a făcut, nu i  se
jpoaţe r.eproşa cine ştie ce !
    Se opreşte cu mina unuia care av spus un fleac şi mai aruncă un fursec în gura cea veselă. „Şi-a descoperit, generaţia, ca să vezi f i se vîră în suflet, ca să vezi ! El, întotdeauna aşezat pe podiumul puterii, vrea să-se aşeze acum printre ei! Dumnezeule, bine ii sade !“ Dar celălalt nu. avansează, se opreşte la marginea ridicolului şi de acolo îşi permite, să judece ridicolul celorlalţi :
                                                                                                   130
                                                       \
       —      V-aţi repezit să-i trageţi trei gloanţe la Şosea ! Peretz avea o amantă zărghită răy. care a trăneănft prea mult. Era zărghită pentru că-i muşcase unul lobul urechii într-un moment, deh, un moment de... Pe unii îi apucă pofta cu violenţă..: He ! He ! De aceea eu verific muierea şi la urechi ş£ la degete... HeJ He !
       -   Lui Dimitrie Ghica îk freamătă nările cînd rîde. Are
   faţa uşor mongoloidă. în timp ce vorbeşte nu i^se văd ochii şi plescăie. E simpatic; Pentru el viaţa e făcută din anecdote. Lumea i le oferă, lumea i le ascultă. Se răsuceşte spre oaspetele său şi repetă pedagogic :           ‘
       —   Mare liîcru nu i se poate reproşa...
       —   Decît că ne-a dezamăgit pe toţi. Şi erau în joc
v nişte mari speranţe.                      '
       —      Toţi dezamăgim, dragul meu, arată-mi tu unul care n-a dezamăgit! îl pup pe vîrful nasului, na !
       Pare o mare concesie, ceva. asemănător binecuvîntării Papei sau doar mirului popei în duminica Paştelui ! Dar după un fursec, beizadea Mitică reia firul :
       —   Panu, zău, Panu îmi scrie cu bun-simţ...
       —      Greşeşti luîndu-i pe „matadorii politici“ drept simpli demagogi. Să le recunoaştem meritele...
       —   O fac din plin jurnalele lor, au; ojbidteea f
       —      Numai dacă recunoaştem meritele adversarilor ne putem lupta cu ei. Cînd, vine vremea să acţioneze, liberalii devin spirite practice, tau bun-simţ...
       —   Ce,o fi acela bun-simţ.în politică ?.                 r v
       —      Tocmai voiam să te întreb şi eu: Spunşai că Panu îl are. Să fie, pentru dumneata, mediocritatea ?
       Dimitrie Ghica mestecă încet furse(2?ul. Meditează. Nu, pare că nu mediocritatea îl încîntă la Panu...
       —   M-ai prins, recunoaşte jucăuş. M-ai prins.
       —• Pentru mine bun-simţ înseamnă un miros fin al realităţii, al istoriei, spune Ion Ghica.
       —   Ăştia ? Sînt copoi needucaţi...
       —      Brătianu vrşa şi poate influenţa presa de opoziţie a Franţei, pe Michelet şi Quinet, pe acei care fac opinia publică ă Europei ! insistă incercînd să spargă o nefericită crustă de prejudecăţi. Brătianu nu e deloc medio-
 131
  cru! Poate că nu are bun-simţ, dar, sigur, are simţ practici                                                        .
      Celălalt se bălăbăne între spetezele fotoliului, cînd pe o bucă şi cînd pe alta. Nu-i place pledoaria aceasta şf tocmai de aceea Ion Ghica nu vrea să-l lase în tacticăria lui confortabilă şi reia :        ^
      —      Nu trebuie să va dispreţuiţi adversarii în momentul în care vă pregătiţi să.vi-i faceţi aliaţi!
      „Am devenit im înţelept!“ Botul ascuţit al sfincşilor, coamele lor molcome îi calmează nervii. Cînd vorbeşte cu Dimitrie Ghica are sentimentul că se adresează tuturor aristocraţilor conservatori, îndărătnici şi aroganţi.
      Dimitrie Ghica îşi îndepărtează tocurile înalte ale-pantofilor. Bumbii de argint strălucesc stins :          '
      —        Ei, ei ! Pînă acum ai avut delicateţea de a nu-mi " vorbi niciodată prea grav î
  V — Scuzele mele, coane Mitică, scuzele mele !
      îşi ridioă palmele ca la o rugăciune musulmană, „Am exagerat cu înţelepciunea, la naiba, sînt un biet nepot!“,. iar străunchiul îşi clatină frumoasa barbă înspicată, ca un îngăduitor mesager al lumii de sus. Au aceeaşi vîrstăr dar rudenia e rudenie ! Din. .cînd în cînd ţi se aminteşte că tinerelul, puberul, femeiuşcă de lîngă tine, la un bal sau o soarea sînt unchiul, fratele bunicii sau sora bunicului. Atunci e bine să iei distanţa ; un metru subtil al dife-' rentei contează. Oamenii îşi cunosc rangul mai ales cînd el n-are sens ! Totuşi, s-a strecurat uşurel din încercuire şi, pentru a-şi arăta siguranţa, abate 'discuţia :         *
      —      De ce îţi displac aţît de tare liberalii ? La urma urmei... v - ■ .y v .
.... „ _ Auzi, se întiineşte Geprges Cretzeanu cu Rosetti şi ce crezi că-i spune ? He ! He ! BUrti^ica ascuţită se clatină veselă. Cică „Loja^ Dunării, domnule, este fn suferinţă !“... Etete !    '*•  .              '
      <— -Unchiule, ai aderat la Loja Dunării ?
      —      Etete ! se face că n-a auzit Dimitrie Ghica. Lui îi arde de Loja Dunării !... Dar Dunărea însăşi ?
  k Boierul clopoţeşte exiergîc, rîzînd. Un valţtt eu vestă albastră intră şi primeşte ceremonids ordinele : v —1 Ceaiul! [ . /                            .  "
   Pînă iese servitorul, din încăpere se lasă tăcere.; Cei doi îşi privesc reciproc mîinile. Unele stau încleştate între genunchii depărtaţi, altele şi-au rezemat degetele unele de altele şf aşteaptă. Dimitrie ^Ghica revine :
   —       Rosetti vorbeşte prea mult despre libertate. Recunoaşte şi dumneata că e una dintre cele mai dubioase idei ale secolului nostru. Libertatea, ca şi sănătatea este ceva foarte relativ. Acum cîţiva ani, la bătrînul Văcă-rescu-Furtună, paralizat şi cu un picior în groapă* vine, purtat pe braţe de lachei boier Moruzi, sfîrtecat pînă la ultimul os de reumă. „Bine ai venit sănătos, coane Cos-tachè ! “- îl îritîmpină Furtuna, „Bine te-am găsit sănătos, vere!“ îi răspunde Moruzi. He ! He ! Aşa este ş.r cu libertatea ! O vorbă !
   " Poate are dreptate Dimitrie Ghica, pentru că şi Bjala-ceanu începuse să aibă acest punct de vedere critic : „Qui ne savent pas que lorsqu’on s’est grisé -avec ce mot égalité on se réveille dans le bras du despotisme...“ Dşică aceste cuvinte au început să-şi revele un conţinut confuz ce mai rămîne din tinereţea lor ? Ghica nu vrea să pară prea întristat de căderea vechilor lor idealuri, dar ţine să nu se ruşineze de ele. E mult ? E puţin ? Oricum, asemenea replici sînt menite, să-i arunce pe umeri în l©.o de mantia virtuţii pe cea a culpabilităţii sau ş ridicolului.
-   Se uită la această rudă a lui cu o curiozitate amabilă : „M-am trezit încă de copil, la 15—16 ani, activ, teribil de, activ, lntr-?o lume de; oameni pasivi. Nu-mi lipsea nici patosul,, nici spiritul critic şi, bineînţeles,, nici un orgoliu enorm ! Cine erau ceilalţi ,pebteu mine ? .Nişte > oameni care pe de o parte porunceau şi pe de alta,se temeau : aristocraţia noastră, mereu speriată de răzvrătire. şi chinuită de familiaritate ! N-am avut greutăţi insurmontabile în a trăi, iar de greutăţile obişnuite nu m-am plîns niciodată pentru că mi-a plăcut să fac lucruri utile; M-am născut pe lume pentru a contempla sau pentru a face ? Evident, pentru a face ! Dacă îi privesc pe ceilalţi cu parecare.,^^iüí>eripi:itate- ' nü este‘ .din, dispreţ, cum crede Saşa, căci ştiu că într-o mare” măsură sînt ceea ce/ei au vrut să fiu, ci din conştiinţa că pot/mai multe decîţ ei.“ Se ridică din scaun şi, aşezîndu-şi pince-nez-ui, se în-
 133
dreaptă spre iataganul atîrnat de perete. Cere cu un gest rugător dreptul de a-1 scoate din teaca îmbrăcata în velur azuriu. Pipăie cu buricele degetelor lucrătura fină a minerului, pietrele încrustate, forma suplă şi elegantă :
    —   Cînd iataganul a început să fie ornamentat astfel,
spune, cu safire, agate şi rubine, cu filigrane de aur şi argint, cü emailuri, cu minere somptuoase, imperiul turc nur făcea decît să se, hrănească din propriul lui trup, ca ursul în hibernare. Sabia a devenit un decor preţios şi gratuit.             -                        ’                -
    —      Şi alte imperii au păţit la fel şi, uite, rezistă, răspunde sec şi terestru Mitică Ghica. In ceea ce-i priveşte pe turci, de ce nu faci aceste observaţii englezilor dumitale !
    —      Ce sens ar avea să le spun ceea ce ei au descoperit de ^mult ? Şi, în treacăt, aş: vrea să le fac dreptate, nu feîht ai mei /
    Beizadea Mitică are un gest de lehamite. îşi plimbă •uitătura veselă între fereastră şi iataganul din mina ne-'potului celui isteţ. Fornăie pe -nasul cîrn. Revine la tóbiectul întrevederii puţin nervos, şi cu degetul mare face uri semn spre Ntavan :                   1
    —      Sînt nemulţumiţi că nú i-a chemat la putere, stau de atîţia ani şi bat din, buze pe marginea scenei.
    Ii stau în gît liberalii, e limpede. Vrea să-i ia aliaţi, dar nu rezistă să nu-i bodogăne. „De fapt, le~este frică de Brătianu. Şi.de ce nu le-ar fi ? Vine cu vizitiii, bucătarii, negustorii, intelectualii libérpansisti, cü avocăţimea măruntă şi cu meseriaşii...“ '•••
    —   Nici pe conservatori nu i-a prea chemat la putere,
răspunde Ghica, adîncit în analiza arabescurilor fine .şi împungînd cu arătătorul dreptei spre tavan; acolo, sus, este Cuza, autoritatea lui subţire ca o lamă de iatagan de altădată. E cam mare înghesuială pe marginea scenei,; tébañe Mitică ! v /;■     '       ’ .     ;    "
    Gazcja rămiîne descumpănită o clipă, aré poate <reve-laţia" busculadei, apoi deschide braţele şi cîntă :
    —      Hai să dăm mînă cu mînă ! Am înţeles ! Din buzunarul hainei cade pe podea o batistă mototolită. Aple-cîndu-se s-o recupereze, Dimitrie' Ghica se plînge ca un copil căruia i se impune să fie politicos cu un văr ne-
 /.
suferit : Dar Brătianu stă mai mult pe la ţară, în ultima vreme îşi cultivă via, se şl vorbeşte deja de „vinul lui Brătianu“ cu un respect, hă, hă, hă ! Frate-său e prea mazzinian, zău, iar Rosettache, hai să fim serioşi, este un amator în politică ! Şi în vremea asta Cuza îşi numeşte în Senat prietenii şi adulatorii de profesie ! v
   —      Oare eu trebuie să-ţi spun că pentru a cîştiga ai nevoie de două lucruri esenţiale : să-cîştigi tu şi să ,nu cîştige céilálti ? De ce începem întotdeauna prin a încerca să nu cîştige ceilalţi... Adversarii trebuie mai întîi preţuiţi şi, într-o anume măsură, lăsaţi să cîştige cîte ceva pentru a putea fi cu uşurinţă înfrînţi, iar aliaţii antipatici, cu atît mai mult trebuie să âibă oarece avantaje... Asta trebuie să facem. Să-i adunăm pe toţi împotriva celor ce au puterea în mînă şi împotriva unora care de' la Paris sau Londra nu vor schimbări în Principate. Dacă refuză să-l vadă pe Cuza aşa cum este, să li-1 arătăm noi. -O să-l punem sub lupă../
   în clipa aceea beizadea Mitică se ayîntă'din nou, nerăbdător :
   —   Să-r^vîrtim hora frăţiei pe pămîntul României !
   : Grigore Cantacuzino şi Basaral>Brâncoveanu, antun-ţaţi în acelaşi moment, intră şi rămîn consternaţi. Cu picioarele lui subţiri, „conu Mitică“ face paşi de horă, cu braţele întinse lateral.
   —. Asta ce mai e ? face distinsul principe Brîncoveanu.
   -r-' Ţopăiala celor excluşi de la putere ! răspunde. dansatorul.
   Dar întrerupe „ţopăiala“ şi face un semn < noilor veniţi să se aşeze. Numai că Brîncoveanu se. dă un pas înapoi; coregrafic indignat :
   —   Cine ? Noi ?'
   . Cînd spune noi, toată lumea izbucneşte în * rîs.             v
   —      Ei nu, dragul meu, nu niimâi noi, precizează Mi- , , tică Ghica, şi face semn valetului să-i tragă mai aproape, masa de ceai, pentru a-i servi singur pe ultimii veniţi.
Nu numai noi, dar şi adversarii noştri care vor fi, poate, aliaţii noştri... Aici lucrurile, ştiţi, se complică.
   Brîncoveanu se aşează elegant în moliciunea canapelei-vişinii, hotărît să vadă lucrurile în roz şi de la mare -
 135
 distâfrţă. Despre el gura afurisită a lui Orăşanu spusese : „nu e nici principe, nici Bibescu, nici Basarab, nici JBrîn-coveanu“, dar el continuase să-şi pună toate astea pe cartea de vizită; In schimb Grigore Gantacuzino stă pe marginea unui scaun. Pare grăbii N-are timp. Este interesat doar de partea practică a combinaţiei,; Cônu Mitică este cam speriat de el. „Asta e bine !“ remarcă Ion Ghica. E bine pentru că va renunţa la izmenelile lui obişnuite.
     —      Am ultimele veşti de la Cameră... Iepureanu s-a lăsat ales preşedinte prin decret prezidenţial, dar fiind prea tolerant în discuţii şi Prinţul fiind imediat încunoş-tiinţat^a venit Marghiloman de la Palat, a intrat în, şedinţă, i-a şoptit ceva la ureche şi Iepureanu a sunat clopoţelul anUnţînd că prin ordinul alteţei sale nu mai
 "este preşedinte şi ca discuţia va putea continua după ce alteţa sa îi va numi înlocuitorul !
     —- C’est bien là le couronnement de l’oeuvre du 2 Mai !               \        ' ■■     "             '
     Ghica hotărăşte să se facă auzit :
 —- — Liberalii, se adresează el celor noi veniţi, luînd aerele sale diplomatice, aerele de trimis cu însărcinări speciale, liberalii Vor să vă întindă mîrla !
     De departe, din mijlocul canâpelei vişinii, care pluteşte peste casele somptuoase sau mizere ale Bucureşţiului, se aude vocea Brîncoveanului :
     —      Ha ! Ha I Ha ! Rosetti avec son tralálá républicain ?  -                                         -
     —   Trebuie să le punem condiţii...
     „Pe; c@ lume trăiesc, pe ce lume ?“ Beizadea Mitică se încjOBije din. şale în faţa tînărului Cantacuzino :
     —   Deocamdata, ne pun ei o condiţie !
     Lucrul pare de necrezut ! O violenţă publică ! Şi ca şi cum s-ar . scuza, şi este cel mai indicat ton al unei personalităţi politice eşuate faţă de urmaşul său încă victorios prin posibilităţile lui, nu încă prin faptele lui, âdâugă :
     —      Au forţa, au perseverenţa de a simplifica primitiv situaţia în faţar; unef Europe pragmatice, în faţa unei Europe gata să accepte eligibilitatea monarhului, ca şi a oamenilor puterii ! Air forţa celor caře hu şi-au cîştigat
încă legitimitatea istorică şi o cer bădărăneşte, cu bătăi din picior...                               -         '
    Ghiea intervine pentru a întrerupe pamfletul „stră-unchiului“ :                        _
    —Dar au legitimitatea pe care ţi-o dă prezentul, opinia publică. Nu dispreţuiţi ceea ce nu puteţi stăpîni...
    „Sînt cazuri cînd trebuie să te mulţumeşti cu o demonstraţie şi morală şi raţională, o demonstraţie ¿are să aibă adică şi părţi Obscure Se repezise puţin în ei şi se aştepta la reacţii;
    —      Ce condiţii pun liberalii ? întreabă Cantacuzino, fără să se mişte în scaunul său.
    —      Ca tratativele din^ermânia şi Franţa să le ducă în numele nostru, al tuturor» Brătianu.
    —  Oh ! C’est pas possible ! exclamă Brîncoveanu.
    —  Ce înseamnă tratative ? reia calm Cantacuzino
peste capul celorlalţi adresîndu-se lui Ghica. -             .'
    Acesta rămăsese cu iataganul în mînă. îl aşează atent în teaca lui de velur, îşi leapădă pince-nez-ul şi lasă o mică tăcere. „întotdeauna ideea de relativitate a plăcut în sud-estul Europei, sir Stradford !“
    —  Domnilor, spune, nu este deocamdată vorba déspre
o alianţă fermă. Sîntem într-o încerpare de colaborare, nu trebuie să luăm lucrurile prea rigid ! ‘             '
    Asta îl încîntă pe conu Mitică.                          _
    ^La urma urmei ce este: inteligenţa decît un instinct evoluat ?tt Ceva rigid l-ar incomoda pe congenerul unchi. Este momentul subtilităţilor, ñu trebuie ratat! Momentul disocierilor fine.. ‘                                      r
    —  Pentru Kogălniceanu legea rurală este împlinirea
unui ideal, pentru Cuza este doar ocazia de a-şi impune autoritatea, continuă. Trebuie să* distingem clar aceste două aspecte pentru că, în curînd; euforia 4ui Kogălniceanu va provoca o reacţie benefică...                     ; T
    —  Domnitorul nu poate fi rupt de primul său mi-
nistru, intervine Grigore Cantacuzino*. sînţ lipiţi, 'síüt., prinşi In acelaşi vestmânt. Ca în piesele de teatru în care un patruped' este înfăţişat de doi actqri înlănţuiţi, ce tropăie pe scenă.                      ;            "          f
137
     . — Şi, -totuşi, nu e o viclenie politică zvonul că cei doi nu se înţeleg şi se ceartă sub haină. Vai, nu, este o realitate mai sumbră decît bănuiala vulgară. Gel ce este azi podoaba lumii pentru-o clipă, nu-şi suportă „sfetnicii. La noi, orice luptă politică este o luptă personală !
     Aşezîndu-se confortabil, picior peste picior, în amplul fotoliu, rîde :
  •  — Cuza îl va şfărîma ca pe o sticlă spartă. II me
  semble que déja Kogălniceano est á la baisse en haut. lieu...               .
     —   Şi după el ? îl întrerupe Grigore Cantacuzino.
     „Uite ce cravată frumoasă are! Un mov spre roz feciorelnic ! Şi, o cămaşă de mătase cu , dungi bej. O eleganţă discretă, supravegheată, dar neostentativă.“
     —   După el ? Cuza va reveni ca Horaţiu la Lidiâ sa.,.
     —   La Nicolae Kreţulescu ?      *
  ■.   — Vezi că ştii ?
     Dar lauda nu-1 încîntă pe Cantacuzino. Stă ţeapăn în scaun şi dă din cap plictisit :
     —   Âşta ştie sa recurgă la poliţie pentru toate !
     „Ei, şi Grigore. Cantacuzino este de viitor! Pipşie sobru terenul înainte de a clădi cea mai modestă cocioabă.“
     —       Aşa se spune, că se fac diverse combinaţii, printre care Kreţulescu este cea mai plauzibilă. Dar nu asta are importanţă. Pentru că oricine ar veni după Miha-lache va fi nimeni faţade Mihalache.
     —       Mai important este să observăm credinţa lui- că reformele se pot executa singure. Grigore Cantacuzino nu se înflăcărează cînd vorbeşte, pare un orri mereu pe gînduri. Kogălniceanu n 'u a luat nici o măsură în privinţa, mijloacelor de aplicare a legii rurale şi asta va tulbura ţara, •„ căci ea va înţelege, vorba unui înţelept, că aie mai
  /n$alt de. pierdut prin ascultare, decît prin nesupunere.
         Dacă 4ucrurileNvor merge astfel5, nu vom mai avea un' adversar -redutabil. .Părerea mea este că repudierea lui Kogălniceana, îl va arunca pe Cuza în braţele, cam despuiate, ale Camarilei.:.
     Grigore Cantacuzino ridică sprîncenele :
     —   Eu nu înţelege de ce trebuie să ne legăm cu
  Brătiariu şi.ceilalţi...                                         '
    „E perspicace, e viclean... Dar strategia ?“
       N-au bani tufă ! îi reclamă şi Brîncoveanu.
    Cantacuzino îşi aşează picioarele ferm unul peste altul:
    —- De cînd Prinţul a desfiinţat „Românul“, partidul liberal practic nu mai există. De ce ar trebui să... tratăm
o- .alianţa cînd pot veni ca băieţi de prăvălie la afacere ?
    Ştie că trebuie să le răspundă cu seninătate şi gravitate :
    -— Pentru că toată orăşenimea este cil ei. Şi au relaţii bune în presa franceză de opoziţie, şi pentru că Loja Dunării este, cum spune Rosetti, în suferinţă.,;
*  —   Avem şi noi reiaţii cu presa guvernamentală, sare- .
Dimitrie Ghica.                               *         > ■-■îv
    —  Tocmai, "tocmai, dacă le unim putem impune un
principe străin!             ,                            '
       Tu chiar vrei o asemenea matracucă ? se îndoieşte Dimitrie Ghica. :-
    „Âsta mă bănuieşte că vreau "să vin Domn ? L-aş întreba : pentru ce ?“                                    .    -
    Dar Gantacuzino nu lasă zeflemeaua să meargă'şi, din nou, i se adresează cu aerul omului de afaceri :
    —  Gredeţi, cu- adevărat, că are însemnătate, cum să
zic, asta, orăşenimea, arendăşimea, negustorimea noastră, burghezia ?                                                  1
    S-a aplecat înainte,. aşteaptă cu un interes sincer răspunsul.
    Ion Ghica simte nevoia să facă puţină pedagogie :
    —      Jocul politic, la acest nivel, al persoanei Dbmni-torului, nu se face aici. Aici se fac luptele de partijde, luptele electorale, schimbările de guvern. Şi chiar de ne-, cesitatea schimbării unui guvern este vorba. Pentru ca ştrăiniî şă accepte un principe nou trebuie să fie convinşi că cel ales nu este^papâbiL^Kdgălniceanu îl dovedeşte nu numai capabil, dar şi foarte popular ! Or, liberalii îşi dau seama jn ^cest moment că platforma lor politică este lichidată prin »efectuarea celor două reforme şi vor să-şi modifice programul în funcţie de felul în care ele au fost aplicate, şi de regimul ^personal al lui Cuza. Ei agită, evident, principiul democratic şi cel al guvernării
139
parlamentare, nici nu pot altfel, pentru că numai ele îi pot aduce la putere.
     Vorbeşte grăbit şi-l are deodată în faţă* neaşteptat de viu, pe Câmpineanu — bătrm, dezabuzat, mîhnit : „Să ai mult dispreţ pentru duşmani ca şi pentru prieteni. în politică, nici unii nu valorează prea mult. Primii te pîn-desc, ceilalţi te părăsesc la greu.“ Alunga reticenţele vechiului mentor şi continuă :
     —  Cuza ar putea profita de conjunctura politică fa-
 vorabilă acum statu-quo-ului. Ziarele opoziţiei franţuzeşti şi englezeşti ne-ar fi foarte necesare.                    V ;
     —      Roşii vor răspîndi şi în aceste ziare confuzia, atîta tot! replică Cantacuzino.
     —      Şi vor pretinde după aceea totul, spune Dimitrie Ghica culegînd fursecurile lui preferate. Ambiţia, freamătă în ei alături de confuzie... \
     Se propteşte în fotoliu.                                 , ^
     „Deci, pentru ei, aceasta este problema ! Să nu pre'-; rtindă decît ei.“ ,, ' .
     Şi tdtuşi ! Grigore Cantacuzino îl priveşte cu atenţie, fără ironie, cu o seriozitate liniştitoare.
     „Vin mereu oameni tineri care se simt bine în conflict- şi-i împing din spate pe ceilalţi.“ Ghica înţelege neliniştea, iritarea vîrstnicilor, pentru că reuşise cu'ani* în urmă să simtă ceea ce trăiseră şi anume că moartea este chiar acest brînci pe care- ţi-1 ‘dau cei din urmă veniţi. Cei tineri găsesc că frâmîntarile bătrînilor sîrit -găunoase. Dintre ei se ridică mereu unii mai clar-văză-tori, mai prudenţi — bănuitori sceptici, neîncrezători, care nu-ţi dau nimic pînă n-au verificat bine' şansele de şi *pe cit. sînt de realişti, pe atît de 'mediocri — ¿egidei,' ca gîndire abstractă.“ #
 * ■1 ■ • Garitacuz'ino A se uită direct în ochi :  ’
 • *1 — Deci, mai*întîi, ar trebui ca Prinţul CUza să fie
 N deposedat de bunurile sale cele mai de preţ : oamenii fideli din principiu, cum ar fi Kogălniceanu. Apoi, de propria lui popularitate; prin libertatea totală lăsată, o -vreme, camarilei!                                             > .
    5— Întrebarea este dacă nu sintem capabili de asta fără ajutorul liberalilor, intervine Brîncoveanu.
    —   Nu prea 1 Ef, liberalii, sînt cei capabili de asta.
    Cantacuzino mormăie neMulţumit*:
    —   Cu ei alături e mai mult risc decît speranţă.
    Tăcere. Miroase a trabucuri fine.
    —      Cuza a început să aibă simpatii ţariste, spune Di-mitrie Ghica. Asta îi va smulge curînd ceva din popularitate... Ridică degetul arătător, al dreptei ca pentru a marca profeţia în faţa unui auditoriu placid.'
    —      E atît de vag ! O mare popularitate nu o razi cu un brici tocit!
    Ion Ghica îşi bea Ceaiul cu ochii pe burticică ţuguiată a gazdei. „Ca să vezi cine .vorbeşte de simpatii ruseşti!“
    Lumina unui soare îmbătrînit, puţin molatec linge peretele pe cáre atîrnă covorul de Şiraz şi iataganul suplu, fin meşteşugit. Brîncoveanu continuase să plutească, pe canapeaua viorie într-o Europă plină de absolut toate posibilităţile, cînd, deodată, se 'ridică, îşi întinde discret mădulareie ca o pisică şi face cîţiva paşi în jurul mesei visător, gînditor, sfîrîitor. Pantofii abia ating covorul moale :                     •   (
    —   Brătianu vrea să pună mîna pe putere cu banii
noştri. .                v .         .             • ,    ■     • •
    ■ Ceaşca. de ceai -zornăie pe farfurie. Ghica îşi potriveşte pince-nez-ul şi-şi dă drumul ironiei. „Nu pot fi cori-.yiâşi decît prin batjocură !“                            .
    —   Sînteţi capabili, cu banii aceştia, pe care . vad că
şînteţi oricum pregătiţi să-i sacrificaţi, să faceţi două, trei mişcări autentice ale populaţiei împotriva lúi Čuza, fără sprijinul liberalilor ? Îngropaţi-yă.ţalanţii, domnilor, altfel rămîneţi cu ei în mînă degeabajjîi lasă să rumege ideea în voie, după care^şe reíiítoaréé graţios, ou ©¡ piruetă calmă a frazei : Poliţica este o; artă a culiselor, dar ceva trebuie şă-se petreacă şi pe scenă pentru, a justifica. maşinaţiile ei. Nu poate, fi lăsătă scena goală sau plină de actori împietriţi în gesturi (alegorice. Secolul nostru este chemat să satisfacă foamea de politică a cetatéánjului de rînd...               '       ,■
 141
    Deodată miroase a iarbă verde, a mititei şi bere ieftină» se aud acele expresii jilave : „Ascultă-mă pe mine, nene : Vai de ţara asta ! O s-ajungă rău, domnule 1“ „Este o criză, mă-nţelegi; care poţi pentru ca să zici că nu se poatè mai oribilă...“
    —      Să aranjăm, deci, o conspiraţie, mormăie Brînco-veanu.
    —      In lumea noastră atît de politică a respira înseamnă a conspira. Ce facem de zeci de ani decît să conspirăm? S-a format o vagă tradiţie în acest sens.
    îşi întoarce faţa spre fereastră. „Am spus vagă şi am călcat pe nişte suflete mari, am ridiculizat în grabă pe Mititză Filipescu, Câmpineanu, Băicescu... Da, rîd prea mult !“ îşi lasă pleoapele peste ochi şi revine cu o molcomă reţinere : . .                    _
    —      Este nevoie pentru străinătate, acum, să se arate nu nemulţumirea din culise, ci nemulţumirea din stal, ¡provocată de èîntecul primadonelor care nu şi-au întreţinut- bine vocea. Şi aici Brătianu, Rosetti et Co. au experienţă. Trebuie să constataţi, cere cu o superioritate elocventa, un fapt important : noua lege electorală a modificat statutul politic. Vechea majoritate din Cameră a scăpătat într-o minoritate, iar minoritatea s-a îngrăşat şi a devenit majoritate. O majoritate Care trebuie cucerită. De către cine ? Cine îi poate cuceri pé aceşti ‘ Roibu, Furtună, Scorbură ?
    Dar Grigore Cantacuzino, de pe marginea scaunului, îl întrerupe :
    —      On ne démolit pas quand on n’a rien â mettre en place.
'   — Cine se grăbeşte s-ă dărîme ? Pleoapele i se aplea-
că şi mai mult peste pupilele dilatate. Ptin altfel pro-ffima : inactivitatea în acest moment este ilegitimă. Ttëbtaie pregătit totül cu'multă răbdare şi chibzuială. Să îlu Uitam însa că pentru a face ordine este necesar ca cineva sa faca dezordinea reală mai evidentă decît4este... Societatea dumneavoastră, a tinerilor, poate face foarte multe. Evident, nu grăbindu-se ! îşi îndreaptă spinarea o lipeşte de speteaza bombată a scaunului şi, simţind că trebuie să se arate mai pătimaş, ridică tonul : Ceea ce este
limpede pentru toţi este necesitatea unei acţiuni. Nu mai putem lăsa ţara în această degringoladă ! Pe mîna unor bicisnici şi a unor şnapani, pe mîna unui „tiran moleşit“.:.
    Dar ce este ţara ? Ii priveşte" pe cei trei bărbaţi cu care vorbeşte şi se întreabă „ce este ţara ?“ Tocmai această întrebare îl loveşte, îl jigneşte de parcă cineva i-ar spune că a comis o indiscreţie. Inspiră adînc. Uitîndu-se la tălpile răsucite în afară ale lui Dimitrie Ghica, se gîn-deşte cu puţină furie : „Avem o aristocraţie mai mult arogantă decît legitimă. Ţara este o abstracţie, ceva ce aparţine vtuturoi* şi nimănui. Din punct, de vedere politic este chiar ó minoritate în timp ce noi, ăştia, bine îmbrăcaţi, bine spălaţi, (îmbiaţi prin lume, avem drepturile majorităţii. Nişte drepturi fireşti dacă te gîndeşti la ignoranţa masei. Dacă am lua în discuţie numai scrisorile de mulţumire ale ţăranilor publicate în presa oficială... Nişte ţărâni foarte cultivaţi, stilaţi. Dar cum să uneşti nişte oameni care şi-au aruncat destule insulte public ? Cum să împaci indivizi care nu numai că s-au certat, dar nici nu se pot vedea faţă în faţă ?“ îi vine să zîmbească.
O poznă de copil! E foarte simplu : „Un duşman comun, un interes comun ! Şi el. există.“           -
    Se relaxează în fotoliu :                               >
    —       Nu ni se arată oare cu s|rg tirania totală împotriva libertăţilor relative ?
    Se ridică din nou în faţa lui spinarea acelui, zeu nei cunoscut O spinare masivă pe care toţi încearcă să se urce şi, din cînd în cînd, rîsul care cuprinde marele personaj îi întoarce la locul de pornire : „Visăm progresul şl trăim regresul !“         , .                     '
    Dar Dimitrie Ghica are o vie dorinţă de a-1 lăuda cu ceva şi-şi ridică braţul, îşi mîngîie părul de pe creştet v* cu un zîmbet încîntat şi ar vrea să arunce în aer o jerbă de flaterii minuscule : stele colorate care pocnesc' în aer cu un mic efect întîrziat.
    —   Ai o minte, nepoate, ai o minte !...
    Numai că él < îl opreşte cu fitilul în mîna :
    —' Cuza a obţinut ceva important la Constantinopql, spune, dreptul de a lua price hotărîre cu caracter intern
143
fără a mai cere aprobarea puterilor garante. Iată ceva care ne va ajuta în încercareâ noastră de a-1 înlătura:
    Dar simte că ceilalţi sînt obosiţi, deja stau cu ochii aţintiţi asupra gazdei. Şi Dimitrie Ghica îşi salta burticică pe picioarele subţiri şi curbate :
    —       Lui, şi-l arată pe nepotul său, nu-i lipseşte replica... E iscusit, zău ? Tare iscusit în de-alde-aştea ! Am aflat "tina bună de la nu spun cine, persoana de încredere, Cînd 'i-a spus Cuza, pe vremea cînd şi-l luase prim-ministru j,Ce, te crezi Palmerstori ?“ i-a răspuns că da, se crede, întrucît pe însăşi Alteţa Sa îl socoteşte Regina Victoria...
    Se rîde foarte zgomotos, ceea ce îl determină pe nepot să precizeze :                           ^   r
    —       N-aş fi onest dacă n-aş adăuga un amănunt important : însuşi Cuza a rîs. la această jalnică replică.
    —   Ha j Mñl îşi eotinuă Dimitriş Ghica strategia. Sé
pare că Steege a îndrăznit acum cîteva zile şă-i spună Alteţii Sale că are un minister alcătuit din mediocrităţi, căci nici unul nu este capabil să guverneze decît prin secretari...                                  -    v
    Grigbre Cantacuzino şi-a înmuiat rîsul fals :
    —       Evident, era exceptat de la regulă Kogălniceanu, care numai mediocritate nu este şi însuşi Steege, nu ?, care are doi secretari.*.
    Urmînd veselia cam distantă a celorlalţi, Ion Ghica abandonează seriozitatea :
    —       Nu e bine să ai un subalternó te sapă ; dacă ai doi e bine, se sapă între-ei...
/     — Ghica* Ghica, cinismul dumitale afabil! face bei-
zadea Mitică zîmbind admirativ.
    —       Cinism ? E o biată zeflemea, e zeflemea latină |ub care se ascunde biata- noastră inocenţă.,.1
    îra*! cucerit, ;se vede bine că le-a oferit ceea ce-şi doreau* semnul acelei bine stăpîmte conduite care pentru pătimaşi şi intoleranţi înseamnă abilitate. Grigore Can-tacuzino se ridică din scaun şi, prpţăpindu-rse în faţa lor pe tălpile subţiri ále paritofilct*^ spune energic * r— Da, să începem tratativele.,. Liberalii ne sînt necesari. ‘ Ridicat mînâ dreaptă cu palma răşchirată.
    „A înţeles !“                A
    —      împotriva lui Cuza nu‘trebuie să se arate o opoziţie restrînsă sau dezbinată, dimpotrivă să se vadă că toate forţele politice de la cele conservatoare la cele radicale îi. sînt potrivnice. Totuşi,; avetn şi noi o pretenţie, aceea de a forma delegaţii de cîte doi-trei care să meargă în străinătate şi împreună- să decidem asupra posibililor candidaţi. Dacă tot vor egalitate, se apleacă puţin în faţă, ceremonios, condescendent, ca un adevărat aristocrat care îi îngăduie slugii să se obrăznicească, atunci să respecte şi dreptul nostru de aliaţi de a ne avea... diplomaţii noştri.
    Din scauriu! sau străjuit de sfincşii cei domesticiţi, Ion Ghica îşi contemplă colaboratorii Beizadeaua e un vulpoi cu blana încă în flăcări, dar nu sigur pe instinctul ~ său, Cantacuzino e la cumpăna vîrstelor : „Cînd cea a principiilor piere, dacă; le-ai avut, şi vine cea a interese- , lor...“ Lasă mîna pe ceaşca de ceai, tace şi aşteaptă. în lipsa unui angajament ferm, conversaţia începe să lîn-cezească, pîlpîie ca o lampa cu fitilul scăzut. T ^
    —      Aţi auzit că tînăriil Filipescu vrea să se însoare ' cu nepoata doamnei BaÎea,nu ! se, ' lansează- .Brîncoveanu. Chiar aşi se duce să ceară mîna suavei copile. '
, ' Ha ! Ha ! Doamna Băle^.u va zice . da, iar doamna Barcanescu va •>' face o. criză de nervi* va- plînge şi se va împacă, bineînţeles, eu soţul ei de care- voia să ♦divorţeze. Va aştepta o ocazie-mai bună.
    —      Sînteţi răi cu biata femeie; o plînge Mitică Ghica. Recunoaşteţi că Filipescu e o ispită şi ca amant şi ca soţ.
    Cantacuzino revine.
    —  încă o cohdiţie.j domnule Ghica, pentru buna nqaŞr "
tră colaborare cu liberalii : să nu fim nevoiţi să-l lăudăm prea tare pe Brătianu pentru toate fleacurile care îi ies pe gură. .,.v                                             ' T—
    —- Imposibil! Brătianu dacă nu este lăudat mănîncă furnici !      -            - ..
    Gradowicz împinge uşa consulatului. Afară, în lumina de oţel ce, prevesteşte furtuna — „ploaia cu spume44 cum zice Ana — un cerşetor beţiv îi ceruse, nici mai mult nici mai puţin, decît „un gram de milă44 ! îi tremurase mîna cînd aruncase în pălăria lui ponosită mărunţişul din buzunar. Aveau acele monede un gram ? Valorau ele milă?
    Clădirea consulatului ii apăruse deodată în altă lumina. Sub volanele iederei ee-i înconjură zidurile, sub graţioasa pălărie de ţiglă roşie, cu borurile puţin căzute peste ochii ferestrelor de la etaj dospeşte o autoritate obscură. Cine vede dincolo de zidurile lui rapoartele, scrisorile împăturite grijuliu-?
    Norii grei adunaţi deasupra Bucureştiului îşi tîrăsc. burţile enorme peste acoperişurile ţuguiate şi peste coroanele tulburate de vînt ale copacilor. în grădina din dreptul intrării, printre trandafiri şi crăiţe plebee, stă plăpînd, speriat şi pMn de rod încă mic, un gutui. Ramurile s-au răsucit căutînd. soarele de parcă ar fi nişte braţe firave de copil ce imploră iertare.         '  ,   ■
    Dar toate rămîn în urmă, lepădate într-un văzduh neliniştit, dincolo de uşa închisă de la intrare. Gradowicz ; pătrunde în tăcerea tihnită a Occidentului, a acelui Occident pe care trebuie mereu să-l informezi : vrea să ştie tot, pentru a se putea îndepărta cît mai mult într-o aură utopică — civilizaţia ! Ea cocoşează pe omul din sud-estul Europei, îl umileşte, fie forţîndu-J să-şi recunoască margmalitatea, fie umflîndu-i pieptul de o jalnica trufie.
    în holul mare, pendula cu greutăţi aurite mîngîie timpul litere; şterse, sunet solemn.:    /
 -   „Să fiu al .naibii dacă poţi citi ora la măgăoaia asta â voastră !44 spusese cu cîteva zile în urmă Grigore Stur-dza, cînd venise să-l convingă pe Monsieur Tillos de filorusismul Prinţul C'uza. O spusese ca şi cînd ar fi aşteptat o nouă revoluţie franceză care să determine schim-
 barea pendulei ca pe un simbol al vremurilor trecute. Consulul este foarte mulţumit de Beizadea Viţel. Ştie să dea baluri strălucitoare'! Printre valsuri şi cadrile, bărbaţii politici ai ţării manifestă o bizară atracţie către un . anume birou albastru. Zîmbind,' plimbîndu-se» printre grupuri de doamne, complimentînd şi promiţînd, ajung, cu paharele de Cliquot sau Chateau-Laffitte în mînă, ca din întîmplare, în încăperea cu draperii azurii.
    In Valahia, un secret e marea bucurie ^a indiscreţilor ! Gradowicz urcă scara la etaj, pe palier un alt ceas aşezat pe o consolă — un ceas noii, cu colonete de abanos şi postament cu sertar pentru chei. Domnul consul Tillos nu are gusturile lui Beclard, cel plecat la Cairo de braţ cu fosta domnişoară Catargiu, cel care mesteca uşurel cuvinte româneşti şi le arunca printre dinţi zdraveni şi buze moi de-a valma cu cele franţuzeşti, ca majoritatea boierilor de pe aici. Domnul Tillos are o aversiune vizibilă faţă de obiectele vechi, faţă de mărfurile orientale ; nu vrea să speculeze slăbiciunea occidentalilor pentru „biata artă“ a Balcanilor. E bine cotată la Paris, în.expoziţii cu oarecare reclamă în reviste şic, dar, la faţa locului, n-are nici un sens ! El a venit aici să... civilizeze !
    Gradowicz urcă încet scara treaptă cu treaptă. „Căderea iluziei poloneze...“ spusese domnul Tillos tot argu-mentînd nevoia unei absolute linişti în Principate... Căderea asta coincidea cu cea a autorităţilor napoleoniene. Asta nu voia să observe noul trimis al împăratului ! Ce mai putea oferi Franţa ? O speranţă deşartă! '
    Dar mai avea dreptate Ludwiga să mizeze pe ajutorul englez prin intermediul turc ?                        , ■     %
    El nu mersese decît pe intuiţiile ei şi ale lui Chaika, . însă nici ele nu fuseseră salvatoare.                           ■
    Politica a ajuns o afacere. Nefericirea naţională n-o mai ia nimeni în discuţie.
    Gradowicz se căzneşte să uite propriul lui romantism. Ce rămăsese din el ? Vinde informaţii cui plăteşte mâi bine, cumpără moşii, parcele în centrul oraşului — chiar la doi paşi de consulat ridică un hotel. Este un om bogat, în Valahia venise să-şi izbăvească ţara şi sfîrşea printr-un pact cu diavolul. Vorbărie ! Vorbărie ! Politică ! Peste.
 147
 toate cele, simţea bătrîneţea ca pe un început de rigiditate în relaţii. Nu se mai adapta uşor noului consul, al patrulea căruia trebuia să-i facă faţă. Iar domnul Tillos este un fioros reprezentant al diplomaţiei franceze din a doua jumătate a secolului, „luminos între toate“, al XlX-lea!        .                         / .            ‘  :
     „O jumătate neagră, stimaţi contemporani! Urît mirositoare ! La urjna urmei, o mizerie !“
     Un fulger luminează pentru o secundă paşnica obscuritate a palierului. Consola cu picioare groase ca de leopard bătrîn şi gras face parcă un pas înainte pentru a şe retrage apoi, cu o nefireasca teamă, în spaţiul întunecat al unor culise. Urmează răzbunarea grosolană, de bîlci — cu. tobe puternice —ce zguduie cerul şi pămîntul şi solida clădire a consulatului cu depeşele ei cu tot. Trupul zguduit de greţuri al Anei, aplecat peste,ligheanul de porţelan de la lavabo î Şi gemetele ei^ înăbuşite „Aîhm ! Aîhm ! Nu mai pothm !“ Apoi liniştea .sumbră a . apropiatei furtuni şi picioarele ei încălţate, aşezate pe plapuma verde, cu vîrfurile lipite şi călcîiele depărtate şi sudoarea şiroindu-i pe frunte şi pe obraji.
     In încăperea lui din consolat miroase a tuberoze. Buchetul pe care i l-a dus ieri Anei a lăsat urmele lui, deloc diafane — e un parfum greu, consistent^ violent. „Un. parfum €are ne-o ia înainte, ne angajează sentimen-r tal şi în cele din urmă reuşeşte, prin insistenţă, să rie desolidarizeze. Un parfum inamic, puţin greţos, puţin prea încrezător în el însuşi, ca un fante din mica burghezie, frumuşei, sprintenel, plin de har sexual şi care vrea cu tot dinadinsul să cucerească lumea... politică.“ O malformaţie sufleteasca asa cum,este una fizică — p mînă lipsă sau. un, ochi nevazator !            -    - :
     Pe birou note, note, note...       -                   v
     Monsieur Tillos. nu mai are de mult siluetă, dar îşi întreţine, o imagine de francez plin de fantezie prin cîteva artificii mondene : favoriţi lungi, barbişon ca al împăratului, cărare pe stînga prin claia de' păr. „Ar fi prea flatant să-i spui greep-romană, căci este de-a dreptul aineană ! E prea decorativ ! constatase Ghica măsurîndu-1
 la prima întîlnire. Seamănă' cu statuile antice : adică nişte unii care au fost şi. care vor mai fi, şi care n-ar fi bine să aibă pretenţia la prea multă intelectualitate !
 Şi cînd te gîndeşti că ei sínt : Caligula, Claudius, Tibe-rius, Marcus Aurelius etc... plus liota de generali care, de fapt, au făcut treaba !“ Monsiéur Tillos este şi volubil; „Un francez volubil nu este decît un francez banal“, spusese acelaşi Ion Ghica.
     iSingura particularitate ieşită din comun este; că atunci cînd n-are nimic de spus cîntă, în surdină, sau fluieră, aproage. în tăcere diplomatică! — prin încăperile consulatului sau în interiorul cupeului; toată societatea românească a auzit cu urechile ei aria lui Almaviva şi o arie din Mefistofeles: Drept care românii îl găsesc pur şi simplu antipatic. De sus în jos. Cuza îl priveşte cu-o politicoasă nelinişte, dar nu uită uneori să-i şi zîm-bească cu oarecare condescendenţă („care o să-l coste“). Miniştrii sînt şi ei uşor enervaţi de aroganţa asta, iar doamnele nu se arată prea binevoitoare cu un francez care nu le face curte şi cere să i se facă şi chiar cu o violenţă imperativă.
     La ce te poţi aştepta, la urma urmei, de la un tenor ‘ cu atîta zel ?                    ^ /          •'  -
     Şi ar mai fi ceva. Domnul consul s are cei mai fini pantofi din Româiiia.          Toţi bărbaţii cît de cit       co- ,
 cheţi şi oricît de în afara politicii oficiale admiră acest lux subtil — pantofi din      piele de viţel si ciorapi de     mătase ! Asortaţi ! „Ei, lua-l-ar              naiba! Un dandy ! Ceva
 în genul lui George al V-lea ! Oribil exemplu!“ rîde Gradowicz aşezîndu-şi hîrtiile pe birou,
     Bum-bum-bum, se aude de afară, după ce seiful, se-cretairului plin de hîrţoage, biroul încărcat de rapoarte neterminate gem scurt sub lumina unui fulger zvăpăiat, în Bucureşti, orice este posibil. Chiar şi simularea unei furtuni ! "                       ♦
     „E greu să înţelegi politica francezilor în lume, în acest moment, îi spusese v Ion Ghica, pentru că nici ei, acasă, nu ştiu ce fac!“ înainta siirîzător spre camera albastră a prinţului Grigore Sturdza. înainta vorbindu-i
   printre pleoapele grele, inexpresive. „Ce şansă să te facă Dumnezeu cu asemenea ochi derutanţi, nu zău, sîntem în secolul miracolelor !“
       Ei, şi dacă e vorba de ele...
       Miracolele româneşti sînt teribil de complicate, mai ales că nu generează acel vertij fanatic la care te-ai fi aşteptat, ci 4oar o mică uimire şi apoi o glumă. Iar cei ce le produc, domnitorul şi aliaţii săi, şi cei ce le înghit, oamenii politici acceptaţi parţial sau excluşi de la putere, câ şi cei cîrcotaşi de prin case, cîrciumi de mahalâ, naosuri ■' de biserici, pieţe de primării săteşti, redacţii improvizate de ziare etc. aii ceva comun, o vesel-sceptică disperare. Ştiu atît de bine ce-ar trebui să facă şi ştiu âtît de bine să nu facă nimic. Faconda valahului ! Ce minunăţie !
       Se critică, se critică, se critică şi se aşteaptă ca cineva din afară, din cer, de pe pămînt să rezolve totul. Cei cîţiva foarte activi nu ştiu cum să se anihileze unul pe altul. ' •                ...
   -   „De cîte ori ne plîngem de ceva, de cîte ori revendicăm ceva şi încercăm să restabilim un echilibru în această politică diletantă, îi explicase Ghica lui Tillos, sîntem ameninţaţi cu intrarea ruşilor, turcilor, austriecilor. Se profită de exemplele istorice pentru^ a uita că cel care tulbură apele este Cuza !“
       S-a saturat de toate., Pentru că toate sînt atîţ de confuze.
       Domnul Tillos este. prea îmbuibat. Pe lîngă somn, nisetru, potîrniche şau păstrăv, ideea nedemocratismului regimului lui Cuza îi încarcă stomacul.
       Monsieur Tillos este expresia însăşi a acestei confuzii. . Una de la centru, de la Quai d’Orsay, alta de aici, de la .faţa locului. Rapoartele îui sînt nişte nesfîrşite pledoarii
 -   pentru nimic şi Gradowiez nu mai pridideşte cu tradu-A berile, iar lumea politică românească pare brusc un fel de miraj oriental — Prinţul, Sfetnicii şi Supuşii ! Ca în distribuţiile spectacolelor de tea tiu, unde enumerarea personajelor se încheie : „oşteni, mulţime, popor îtt . O lume revolută, încărcată însă de otrava ideei europene a democraţiei politice.
    Se aşează la biroul lui. Un fulger cade óblic în încăpere. Luminează, o fracţiune de secundă, secrětairul plin de scrisorele diplomatice cu delaţiuni interne, scrinul .cu depeşe din Paris şi seiful unde stă închis cifrul, cam naiv, al corespondenţei...                %
    îşi lipeşte palmele de marchetăria mesei — aşa cum Ana îşi lăsase mîinile leneş pe marginea plapumei verzui : „Ahîm ! Ahim ! Nu* mai pot, hm !“ şi iar se ridicase şi iar peste lighean, ţipase, printre icnetele de greaţă : „Ce mi-aj^ făcut ?“ ca şî atunci cînd la capătul voluptăţilor şoptea în urechea Iui : ^Nu mă lăsa !“      .
    Ana nu-i va oferi niciodată un copil. Ştie deja acest lucru foarte limpede. Tot ceea ce el adună nu arată decît frenezia pură a acumulării, dorinţa de parvenire, atît. Trupul femeii respinge, fătul. Şi ea îi reproşează lui asta.
    Vine la consulat cu dorinţa de a-şi ^găsi o insulă de iluzii şi nu descoperă decît parfumul de tuberoze pe care l-a lăsat buchetul rigid şi teatral; cu el a vrut să îmbuneze suferinţa soţiei sale ieri, înainte de a o apuca greţurile şi disperarea. E a patra bară .cînd este sigură că nu va putea naşte un copil.
    Stă înţepenit pe scâunul consulatului şi măsoară propria lui dramă de la înălţimea propriilor lui interese.'
    „Ar fi ceva foarte valah, ar spune Ludwiga Sniadeska, dacă n-ar fi ceva foarte polonez.“
    Singurătatea îl îmbracă într-o armură. Şi uneori, cînd trebuie să iasă în lume- este atît de jovial, atît de bine-dispus, atît de ironic, de stăpîn pe sine, şi are replică şuierătoare, şi are la îndemînă oricînd, un calambur pe gustul interlocutorilor, pentru ca apoi să se distreze de minune la glumele lor, la jocurilş lor de cuvinte, la bîr-fele lor! Un fel de exuberanţă isterică şi o incapacitate de a-şi desface armura în faţa cuiva, chiar atunci cînd nu risca prea tare.                                          - ;
    Singurătatea naşte frica de celălalt,, izolarea interioară provoacă spaima de confesiune.                              '
  ' Şi tot Ludwiga este salvarea. Relaţiile lui' cu ea au căpătat, mental, un aspect camaraderesc, fratern. Sîiit oameni care au trecut prin multe, se cunosc bine şi-şi pot
 151
 _ spune franc deznădejdea ca "şi pasiunea cea nouă : tranzacţia. E un joc în care Ludwiga,; bănuieşte el, a intrat cu mult înaintea lui, un joc ca alergările de cai. Mizezi pe o afacere, ca pe un armăsar sau o iapă bine educată pentru cîştig.                «                        '
     Se imaginează cu Ludwiga pereche, aşezaţi la o masă cu* postav verde şi mici căuşe aurite înecare adună, ca un zaraf, bănuţi şk. perle. în timp ce el, cu o balanţă fină, cîntăreşte aurul, ea, răsfoind Heptameronul Margaretei de Navara şi aruncînd o privire blinda trudei lui, mînilor lui uscate, îi şopteşte ultimele perfide preţuri. Un joc de-a viaţa ! Masa zarafului !
     Conversaţiile lor din gînd s-au acrit.: „Louis Grado-\$ricz, am murit deja !“ „Ştiu î Nu s-a putut altfel! “ „Dar . Polonia ?“ „Nu va muri niciodată ! Noi îi asigurăm supra-vieţuirea prin lenta noastră pieire !“ „Sîntem prea mărunţi, Louis Gradowicz !“ „Ce ne poate scăpa de această mizerie decît ideea că undeva este Ea, patria, care se înalţă umilindu-ne !“ „Am început s-o uit, Louis Gradowicz ! Mî^e sufletul bolnav. Sînt cuprinsă de febră. Patria mea este Racul, Louis î în curînd mă Voi muta de aici, în loc de verdeaţă, unde nu este întristare, nici suspin!“ „Eu n-am uitat-o. É mai' rău, o speculez, Ludwiga! Înfrîngerea noastră mi-a adus aici multă simpatie şi am avut neruşinarea s-o folosesc pentru a-mi spori averile ! Ce se va întîmpla cu mine ? Ce voi mai putea spera cînd nici tu nu vei mai fi „Dincolo de orice, datoria faţă de Polonia, Louis* datoria !“
     Datoria îl obligă să lucreze cu Tillos, un ipochimen arogant, care, cînd intră într-un salon bucureştean — şi ^Dumnezeu ne este martor,^ un salon bucureştean este oí^opie fidelă a. unuia parizian ! “— vrea să se ştie că ©rlenţul ;este un spaţiu barbar pentru supremul său ra-finament/ Dansează cu graţie şi vanitate, discută cu interes şi distanţa. Rapoartele lui sînt pline de notiţe privitoare la replicile lui arogante : „I-am spus lui...“ „L-am respins pé...“ „L-am pus la punct pe...“ ¿Am lămurit
 • chestiunea în-faţa lui Vodă...“ Şi toate ar fi bune dacă n-ar arăta din cînd în cînd uri simţ moral care striveşte
delicatul instinct politic; Ţine Să pună ordine în moravurile valahe.
    „Domnul Tillos este un diplomat sinucigaş“, spune Ion Ghica. v                 ; •
    Este gata, adică, să-şi lepede prin exaltare interesele naţionale imediate, pentru unele de mîine. Şi vorba aceluiaşi : „Cine le cunoaşte pe cele de mîine ? Vom fi mai buni? Vom fi mai» curaţi ? Vom fi mai frumoşi?“
    „Rapoartele mele secrete, constata Gradowicz, sînt deja nişte öhic&uriy'ríu m&V'-sîni nişte convingeri /“ r Mîngîie leneş hîrtiâ din. faţa lui. Pana ascuţită o încearcă pe vîrful degetului.
    Bum-bum-bum l face văzduhul valah în timp ce ei îşi plînge soarta polonă.
    Monsieur Tillos -manifestă iatá^e-^lumea politică va*, lahă un dispreţ suveran. Degeaba I Susnumita lume nu-3 ia în seamă. Se complace într-o inconştienţă opacă. Şi-i zîmbeşte, şi-i vorbeşte, şi-l bîrfeşte cu egala plăcere. Ştie ea ce ştie ! Un consul la Bucureşti nu este mare lucru la Paris. Iar domnul Tillos plusează. îşi împinge umărul drept înainte. Vorbeşte cu aerul celui care nu poate trăi fără ultimele ştiri din Guatemala ! E limpede ca a fost trimis la Bucureşti nu numai împotriva dorinţei, dar şi a voinţei lui. Şi se răzbună în fel şi chip ! Asta îl împiedică să vadă pelerinajul bărbaţilor în salonul albastru., din casa lui Grigore Sturdza. Se. priveşte numai pe sine, îşi priveşte propria strălucire. Noroc că sînt alţi ochi care, văd şi alt? guri care clevetesc şi alte urechi " care ascultă şi alte limbi care traduc faptele şi alte minţi iscoditoare care interpretează curioasa atracţie şi felul zîmbitor de a intra şra ieşi pe uşa cu feronerie aurită şi alte mîiiii agere care notează cine a. intrat şi cine a ieşit şi, cu vorbe iscusite; îi aduc la cunoştinţă domnului consul ceea ce el văzuse, auzise şi nu băgase de seamă,^ ;
    „E rău pentru un diplomat să fraternizeze prea repede cu ţara unde a-fost trimis, dar^e rău şi să persevereze; în a o dispreţui“, comentase amuzant Ion-'* Ghica.'
    într-un anume Sens Gradowicz îşi asumase rolul de a-i, deştepta atenţia mai friarelui săuf îhtf-un alt anüme sens îşi luase libertatea de a-I ţine în ‘somnolenţă !
  153
     Politica este o afacere, atunci cînd se sting licăririle nobile ale speranţei, ale încrederii într-o soluţie superioară de viaţă.
     ^jAm început să fac parale ! îşi spune Gradowicz. Ce mai semnifică Polonia pentru mine.?“
   ^Şi totuşi o sfîşietoare disperare se aşează pe sufletul lui înrăit de cîte ori se gîndeşte că niciodată nu va mai . revedea Cracovia — Barbacanul, copacii supli şi calmul lin al grădinii, ce înconjură vechiul oraş, noua, eleganta Primărie şi bisericuţa Sfîntului Adalbert, aproape intrată în pămînt ca şi, Biserica Sf. Gheorghe vechi de pe malul celălalt al Dîmboviţei, înconjurată de casele medievale,
 _ casa Salamandrelor, a Capului de aur, a corbilor, a berbecilor, casa gris, casa Montelupi, Potocki, Wierzynek,' Şpiski şi impunătoarea, energica biserică Notre-Dame î Printre străduţele înguste, cu miros de pisici vagabonde,' nu< se^va mai- putea strecura, ca atîţia oameni din atîtea secole apuse, spre Universitatea Jagiélonska — „dolle-gium Maius, Collegium Kollataja, Collegium Minus, Collegium Slavisticum... î “ — iar pe alte străduţe îmbîcsite, cu case aplecate unele spre altele ca în gravurile medievale, spre colina Wawel, spre castelul ei autoritar, puternic, inexpugnabil! -      '
     Niciodată!       ~             -
     Un cuvînt de o forţă, de o violenţă zguduitoare ! Acest niciodată, ca moartea, te închide în singurătatea unui spaţiu străin, în liniştea plată a trupului : munceşti', dormi, mănînci, faci dragoste, fără să mai aştepţi nimic.
     fJiciodată !
     La el contribuie din plin Ana, cu neputinţă, mărginirea ei gingaşă şi nevoia ei de a-1 inculpa. Nu va fi mamă... Şi pentru ea există un niciodată! Mila i se amestecă atît de confuz cu revolta.
     „Am început-sa fac parale ! O compensaţie ! Sinuciderea. Cazi în propriul tău trup. Cui să-i ceri ajutor? îţi umpli casa de lucruri şi mai cumperi o casă, o moşie, şi-ţi acoperi astfel eşecul, şi-ţi «-mingii astfel vanitatea, de a fi un învins. Calci; apăsat Îmbătrîneşti şi nzciodatâ e
 154
mereu mai puternic. Parcă s-ar* hrăni din sufletul tău.“ Gradowicz stă cu tîmplele în mîini.
    O      bătrînică traversează uliţa Szczepańska. Fustele ei, trei, patru, * flutură moale şi mîngMe leneş coşul de . nulele acoperit cu un şervet alb, din care ies impudic un cîrnat roz şi frunzele verzi ale unei ţeline proaspete.
    Din casa familiei Morsztyn îşi face apariţia un valet, purtînd un pachet mare în braţe. Un ciorap îi alunecă peste catarama lată a pantofului, iar mersul grav îl împiedică să vadă micul detaliu ridicol.
    Un căţel vagabond amuşină zidul bisericii Sfîntul Marc. „Dar Sfîntul Marc ce părere are ?“ întreabă Barbara, prima lui iubire cracoviană, şi-şi agită zulufii castanii. Are o bonetă mov, apretată şi împodobită cu o panglică de mătase. îi strălucesc ochii vicleni. Ei, prima dragoste este întotdeauna vicleană, amăgitoare ! Şi se repetă, se repetă....Lîngă micuţa Barbara, iată, un alt Louis rîzînd stupid şi plin de speranţe...
    Cum pot lucrîirile acestea atît de fireşti să se petreacă fără el?
    Sinuciderea!                                        ~
    El, acel el adevărat, păstrat ca un talisman la gîtul unei persoane anonime, comune, acel el substanţial a fost distrus bucată cu bucată, încetul cu încetul. Este un locuitor al BDmâniei.- Un intrus, un venetic, unul „care ne ia nouă averile !, “
    Niciodată !
    „Polonia, dragostea mea !“ Se poate muri şi astfel pentru 6 idee?             .  i                 vr
    întunericul. Sufletul blînd neputincios. Moartea. _ Aude paşii grei ai lui Tillos. Urcă scara. Se opreşte în dreptul ceasornicului cel nou. îşi potriveşte propriul <ieas — o „ceapă“ mare : capac de argint cu zîne decorative care dansează pe pajişti decorative — şi capacul face un clac foarte orgolios, mărunt orgolios, cînd.este deschis sau închis.
    în curînd va ajunge la uşa lui. îşi pune hîrtiile în faţă.
    .. „Piei, piei, nefericire, suflete al meu ! Du-te în altă lume, du-te la dracu’!“
 155
        încearcă să scrie ceva, dar nu—i vifie să scrie decîţ ; „Vor să-l răstoarne pe Prinţul Cuza ! Vor un Prinţ străin !“ Repede, repede. Ca un mesaj mîzgălit pe un
zid igrasios, ca un mesaj desenat pe nisip... .
    Uşa se deschide.
    Faţa plină de dispreţ a lui Tillos, iat-o ! In toată frumuseţea ei franceză...
    —   Dragă domnule Gradowicz, avem vreo noutate ? Sinucidere.
PARTEA A DOUA
    Intră în Bucureşti, zgribulit sub pledul de lînă.
    Zăpada pură a Ghergânilor a rămas mult în urmă.
    Aici e clisă neagră şi întuneric. Seara cade devreme şi uliţele sînt rău luminate. Cîte o trăsură sparge somnolenţa mohorîtă a oraşului şi arata, cu felinarele^ ei, calea. Ghiţă s-a lăsat în seama cailor. 'Simte asta după felul cum îşi schimbă singuri mersul.
    Cînd se apleacă atent să 5 privească, prin ferăstruică, s mahalalele, copacii tăcuţi pe care mai mult îi bănuie/ grădinile uscate, îngheţate şi micile cocioabe care se numesc magazii, unde tot gospodarul îşi adăposteşte uneltele, lemnele de foc, butoaiele şi toate ulcioarele sparte de care nu se îndură să se despartă, nu vede decît alunecarea cam zdruncinată a rarelor ochiuri de lumină care clipesc prin casele răzleţite.
    Aerul este rece şi îndesat. Intră perfid prin'ramele uşilor laterale şi pătrunde sub pledul groş cu care şi-a înfăşurat picioarele. Durerile reumatice nu-l mai slăbesc de cîteva zile. Şi doctorul Marcovici ştie atît de bine să ridice din umeri şi să-l tot îndese cu alifiile acelea neputincioase \   ,
    E un frig de crapă pietrele.
    Se ghemuieşte mai bine sub pled:
    Ce-o fi făcînd Vasile Alecsandri la Mirceşti ? Scrie. Şi-a regăsit odihna lui cea plăcută din care pretinde ca iese, cînd şi cîndr doar pentru a se întoarce cu mai multă încîntare la ea. I-a luat foc biserica şi ţărânii s-au învârtit în jur fără să dea ajutor, făcînd glume foarte
159
 puţin ortodoxe, „ce qui prouve que le peuple roumain est voltairien ultra.“ I-ar place acum să stea cu el de vorbă la gura sobei. Deşi ştie bine cum ar pleda pentru Cuza, chiar dacă doar demonstrativ şi nu din convingere, şi    cum l-ar ironiza aţos pe  Kogălniceanu,    asupra căruia
 aruncă   toate vinile, ca şi pe toţi cei din jurul Prinţului,
 cu excepţia lui Negri.
 -  „El,   întotdeauna, a fost o excepţie !“
     Pe bancheta din    faţă se  aşează şi acest  prieten ce se
 topeşte la Constantinopol în diplomaţia 'greoaie, încîl-cită a orientului. „Cum poţi tu trăi, îl întreabă, tu, atît de rigid moral, în flexibilitatea relaţiilor de acolo ? în acel viespar de interese îţi este scut înţelepciunea sau răbdarea?“
     Şi, totuşi, altceva ar yrea să ştie : cum îl judecă Negri acum pe Cuza? îl serveşte pentru că, de la depărtare, el se confundă cu ţara unită sau îl preţuieşte cu .adevărat pentru ceea ce a făptuit ? Din refuzul de a; prelua preşedenţia Camerei oferită cu atîta autoritate de Cuza, , s-ar înţelege rfcă n-a vrut să-l ajute, oă, fără a-i fi ostil, îl dezaprobă. Poate i-ar place să părăsească acel Constantinopol al tuturor tergiversărilor, dar nu pentru a intra în jocul dintre Cuza şi Kogălniceanu, ^Trebuie să-l pun pe Mititză Sturdza să-l tatoneze pe INFegri imediat ce va veni în ţară.“ Constantinopolul, refractar la început acestui agent tenace al unor ţărişoare lipite împotriva voin^ tei tuf ceşti a sfîrşit prin a-1 accepta şi respecta. Un agent fără supleţe, dar totdeauna revendicativ, fără vioiciunea occidentalilor — atît de lesne de păcălit, şi fără viclenia orientalilor — atît de lesne de ghicit, un bărbat ce-şi înfaşă cu umor bunele intenţii ratate, dar nu pierde firul unei * acţiuni săpînd âai^tiiacios matca ei, încet, pé înde-if-lete, moldoveneşte, * aproape pe nevăzute, îneît oamenii care nu credeau să vadă vreodată rîul curgînd prin faţa ' casei lor se trezesc întrro dimineaţă cu^covorul mustind de apă în dormitorul umbros. Este .triumful unei nobleţi fade, fără strălucire şi orgoliu. „Negri dezminte imaginea diplomatului care zbîrnîie ca Un titirez în mijlocul societăţii pestriţe adunate în salon. EI îşi trimite cartea de vizită, aşteaptă,. intră splemn, vorbeşte grav, plictiseşte
pe demnitarii dornici de bîrfă şi treptat, treptat îşi cîş-tigă prestigiul.“
    Cum îl priveşte el pe Cuza n-a putut afla. în zilele din mar cînd s-ău. văzut ultima dată, Negri sărea peste subiect .\ „Nu vă pripiţi, spunea, sigur, este un gest de autoritate această lovitură de stat, este o încălcare a democraţiei, dar, recunoaşteţi, era foarte necesar“. Apoi, din nou, se puneau în discuţie acele intenţii bune pe care Cuza ar fi fost nevoit să le îmbrace în replici cam brutale. Negri care, după ce vorbea cu Liebrecht, cerea apă să-şi elătească gura, nu va fi niciodată de partea camarilei, dar nici nu se va despărţi de Prinţul'său.
    Ghica îşi trage pledul pînă sub nas. Miroase a lînă . umedă, un iz puţin înecăcios.
    Respiră atînc aerul rece, filtrat prin umezeala lîn-cedă. '=■;     ■ ' ' v ■                     r '    ■'
  ' E ca într-o cabină de vapor. Chiar şi legănatul trăsurii, hîţîneala ei ritmică seamănă ; doar ropotul copitelor şi al roţilor pe pietrele străzilor întunecate nu au nimic comun cu valurile mării.
    în trăsură, îşi face loc Arăpilă. E mare, negru şi îmbufnat: „Eu stau acasă !“ O soluţie trufaşă şi comodă... „N-o să iasă nimic, îţi >sp\in eu. . Trebuie lucrat la Paris, Londra, Petersburg, Constantinopol, Viena... îl dai jos pe Cuza, vine altul..,“ ,*Daeă arătăm că-1 putem da jos pe unui; celălalt va fi cu băgare de seamă.“ „Cu băgare de seamă la cine? La noi? E ridicol ! Ochii pricărui om în acea poziţie, sînt aţintite spre...“ „Paris, Londra, Viena etc.“ „Exact. Nu e nevoie să mă ironizezi cînd, pînă una alta, nu m-ai contrazis cu vreun argument,“ „Eu nu-ţi aduc argumente, ci posibilitatea unei opoziţii.“ „Opoziţie la ce ? La legea rurală ? Cum ;am făcut la cea a impozitelor ? N-o să iasă nimic, cum n-a ieşit nici din aceea. Te iluzionezi crezînd că ragi cînd, de fapt, miorlăi.“ „Tăcereanu e mai bună ca miorlăitul.“ „Tăcerea e mai curată.“ „Tăcerea ta curata nu face istoria ¡“ Cearcănele de sub ? ochii Goleşcului tresar nervos : „Nu noi îl putem răsturna pe Cuza !“ „Dar cine ? Viena, Pe-tersburgul, Londra etc.“ „Mă tem că da.“ „Arăpilă, cînd va am făcut o revoluţie !“ „Care a eşuat.“ i5Ba a învins ! îl
161
priveşte mustrător. Cît tr-ebuie să fii de dezamăgit de toate pentru a accepta ca alţii să-ţi împlinească speranţele? Sîntem plini de planuri, iar tu vrei să stai de-o parte!“                                       .    '  *
    Un şir de felinare îşi licăre luminai prin fereastra cupeului.,                            ,    ;
    Trec prin^ dreptul Cotrocenilor. Sînt dincolo de cazarmă.                      -
    Prietenii ! Cîte nuanţe într-un singur cuvint. Pe unii -ţi-i alegi, pe alţii ţi-i alege soarta. Pentru Negri, pentru firea lui patriarhala are o certă devoţiune, dublată de stupoare/ „E oare posibilă atîta generozitate înţeleaptă şi greoaie ?“ îl bănuia de trufie, dar n-ar îndrăzni să recunoască asta în faţa nimănui, mai degrabă ar spune despre el că este un om politic fără vocaţia politicului, decît să-i nege vreo calitate morală sau sfidătorul dezinteres material. „Pronunţă prea des cuvîntul răbdare, însă este perfect în rolul său. Are strategia tenacităţii modeste, opace. Negri este ceva ce nu mai există de sute de ani, stimaţi contemporani!“ Altfel se*simte cu Alec-sandri — o comunicare veselă, mereu învolburată, ca o perdea cînd, în plină caniculă, se stîrneşte vîntul. Cu el e altceva, e relaxant, cu Negri "trebuie să fii oi ochii în patru să nu te prindă în flagrant delict de frivol cinism.
    încearcă să vadă cît este ceasul în dreptul geamului puţin aburit. îşi concentrează privirea, căci nu şi-a mai* scos din buzunarul vestei pinee-nez-uL Pare a fi doar şase şi jumătate. Se ghemuie iar în colţul lui.
    Cînd e vorba de prieteni se gîndeşte mereu doar la cei din tinereţe, aşa cum bunica Dudescu visa numai morţii familiei.
    E singura vîrstă pură.
    Prietenii de azi ? Nu sînt numai aliaţi sau tovarăşi de interese, ci chiar, cuceriri sufleteşti şi, totuşi, vin spre el cu lin aer preocupat, ca oamenii pe care numai nevoia îi scoate din tăcere. Idealuri comune se găsesc destule. „Nu ducem lipsă, de măreţia ior!“ Dar fraternitatea, iluzia unei înrudiri spirituale pîlpîie ca o lampă căreia
i  s-a ars fitilul. „Romantismul protestaţiei, lirismul impalpabil al unei opoziţii care mizează pe nebunia co-
162
lectivă..!“ Numai cei.de ieri au dreptul de a intra în negrul .căuş al trăsurii pentru a-ţi verifica seninătatea sau tulbureala minţii. Au şi dreptul de a refuza, ca Nicu Bălcescu, orice convocare de acest fel, iar Ion Ghica, de la o vreme îşi ia dreptul de a nu-1 mai chema. Sfîntul revoluţiei lor (pe care au ajuns unii acum s-o ridiculizeze) ar vorbi prea mult despre sacrificii ! Prin sobrietatea ţinutei lui ar rupe utopia prosperităţii lente, banale
 —   un om venit în frac la o serbare cîmpenească !
    Nişte cheflii care au ieşit dintr-o circiumă mizeră cîntă răzleţ :
    —   Suflecată, pîn’ la brîu, ducea, ducea rufele la rîu...
    Rîsete, grohăituri.
    O trăsură care vine din sens invers taie cu felinarele ei întunericul şi, prin fereastră, vede a clipă chipul puţin veşted al unei femei cu ochii mari rotunzi, trişti.
    Pe străzile mai înghesuite se întrezăresc opaiţele, luminările şi lămpile în jurul cărora, prin case mărunte, familiile se strîng în jurul mesei, la taifas. Apoi casele mai înstărite îşi impun sfidarea rece a geamurilor aburite de frig.                 ;   '
    In ropotul monoton al roţilor şi potcoavelor celor patru cai, Ghica se gîndeşte la Jeannine, la sfîrîitul ei de pisică, la ochii cu pleoapele puţin vineţii şi adormite. I-a promis un căţeluş de la Ghergani. Pichi a adus pe lume doi patrupezi frumoşi, dar cu perspective de a ajunge nişte namile. Nu-i poate dărui nişte pui de lup unei atît de fragede făpturi. Chiar dacă şi ea este un*mic carnivor cu simţuri bogate şi imaginaţie puţină, cu instincte sigure şi idei de împrumut.
    Insă ce piele fină, ce coapse subţirele, ce sîrii rotunzi, ce pofte nesăţioase ! Cînd îşi aşează capul cu plete blonde pe pieptul lui şi susură micile ei cîntece senzuale, micile ei refrene —^ suspine, gemete, hohote înăbuşite de plăcere — plutesc cu patul, ca într-un basm oriental. Peste mări şi ţări ! El îşi simte trupul toropit şi mintea aburită. O sexualitate .nărăvaşă alungă orice subtilitate şi stăpînire de sine. Ii spune poveşti în timp ce-i sărută ceafa umedă la rădăcina coamei aurii, îi mîngîie umerii şi braţele albe, care îl înconjoară cu tandră energie, şi-şi
                                163 *
 opreşte urechea pe sînii ei, acolo unde sîngele pulsează, zvîcneş;te,îşi coboară mâna încet, încet spre pîntecul rămas acoperit de cearceaful cu dantelă roz, un pîntec subţiTatec, fibros şi, totuşi, atît de voluptos aşteptînd...
     Trăsura se apleacă brusc pe o parte şi un zgomot urît' rupe scena erotică. Armăsarii o tîrăsc încă doi-trei metri şi se opresc la icnetele groase ale lui Ghiţă. Caroseria se izbeşte de pietrele caldarîmului şi Ghica se trezeşte cu capul izbit de acoperişul capitonat al cupeului. „Peste mări şi ţări, phui î^ Aruncă pătura de pe genunchi şi n-apucă - să deschidă uşa că vizitiul ţipă de afară :
         Ne-a sărit o roată, coane !  •<      "
     Coborit din patul său de voluptăţi călduţe, ţipă la rîndul lui :
     —   Ce faci, Ghiţă? Ce dracu’ faci ? N-ai văzut că e
 slăbită ?                         '             ;
     —   Nu era slăbită !
     —   Eeee ! Ö fi slăbit-o Sfîntul Duh Intre Răcari si
 Titu !             , .        •                                 ''
     Frigul i se lipeşte de faţă ea o mască. Trăsura stă rtfzerhată pe o osie, caii fornăie nervoşi, cu spinările asudate. Sînt chiar pe Podul Mogoşoaiei, aproape de palat. „Bine că n-am păţit-o în faţa Iui!“ Din casele lui Manu şi ale lui Lahovary Se revarsă gălbuia lumină a Unor felinare şi sticlirea ferestrelor.
     v Ghica bombăne. „Ce călătorie !“ Se ţine după Ghiţă care dă ocol, bijbîind, trăsurii, Cîţiva trecători se opresc privesc, înţreabă, îşi dau cu părerea şi pleacă mulţumiţi.
     Se aude o voce :                                 -
     —   Ce faci, prietene ?
     Din ceaţa neagră tăiată de rîurile lăptoase ale felinarelor se. desprinde silueta rotundă a lui Kogălniceanu.
     —   Sînt luna care se învîrte în jurul Pămîntului care
 se învîrte în jurul soarelui...                                  .
     —- Un nou joc de societate ?
     —   Ar fi cam dur! Dar dumneata ? Ce joc te-a scos
 în stradă ? Te plimbi pe o asemenea vreme în jurul palatului ?                           .
     Kogălniceanu pufneşte pe nări ca armăsarii pe care . Ghiţă şi-a adus acum aminte să-: acopere cu pături aspre.
 ^ 164
    -— Tocmai mă pregăteam să părăsesc acest roman modern.         v '           . -
    —   Ca să intri în altui ?                                "
          Cu firea 'mea, cu ideile mele, am şanse, nu ?
    Veselia primului ministru este puţin silită. Ochelarii, îi stau pe vîrful nasului cam aplecaţi spre stînga. „E ceva răvăşeală în înfăţişarea. truijaşă a omului de la doi mai!“ în dreapta, la cîteva sute de metri, se vede. palatul domnesc. Se aud ropotele cizmelor. Se schimbă garda.
    —      ’Poftim unde şi-a găsit să-şi iasă din ţîţîni, spune Ghica arătînd roata pe care Ghiţă se chinuie s-o aducă lîngă trăsură, rostogolind-o, proptind-o cu genunchii.
    Stau acolo — nişte copii aruncaţi în stradă, în întuneric, ca pedeapsă. Kogălniceanu s-a oprit lîngă el cu mîinile vîrîte în buzunarele paltonului şi pufăie într-un fel de*rîs mohorît.
    -— Las-o, Ghiţă, hotărăşte Ghica, rămîi' aici, îţi trimit’doi oameni să te ajute !             ,       .   y   '
    Deschide uşa trăsurii. Dinăuntru năvăleşte aerul' stă-_, tujt şi cald al propriei lui răsuflări. îşi ia micul sac de voiaj în care îşi ţine hîrtiile, actele, manuscrisele. Se întoarce spre»Mihâlache care aşteaptă cu privirea rătăcită în gol ;
    —      Nu vrei să bem un pahar de Porto ? îl întreabă. Dacă la ora asta, în iarna aceasta a anului de graţie 1865 pleci pe• jos de la. palat e semn că ai sufletul mîhnifc.
    —      Maurul şi-a făcut datoria, maurul trebuie să plece ! spune Kogălniceanu si, se alătură mersului lui cu oarecare înviorare, făra a abandona tonul amar : Pun
 jd lespede grea pe cariera mea politică !
    Ghica întoarce capul \ pre trăsură care, la pas, îi urmează. Trăsura primului ministru nu l-a uitat pe locatarul ei !
    —      Ei, ei i Tonul ăsta face o muzică prea sumbră... Nu te .recunosc, nu-ţi recunosc optimismul,- încrederea, nepăsarea, verva... Ce-i cu dumneata, domnule preşedinte de consiliu ?
    —      Nu mai sînt prim-ministru, spune Kogălniceanu întristat şi Ghica rîde parcă înviorat ae o glumă. ¿)ar ai dreptate să mă batjocoreşti, ai dreptate
    —   Pe maur îl doareeee !
 165
    —   Cum naiba să nu te doară cînd eşti alungat ! Cînd
nu se ţine cont de meritele tale reale ! Ţi se oferă doar şansa unei demisii penibile ! Kogălniceanu se întoarce spre trăsură, i-o arată, întrebîndu-1 dacă nu vrea să se •urce..                ‘              '        .
    Dar Ghica refuză : .
    —       Sîntem aproape !i Facem cîţiva paşi pe jos ! Apoi schimbă tonul blînd cu funul sarcastic. Hm ! Se povestesc scene teribile, certuri, duşmănii, intrigi...
    —       Marile evenimente ne găsesc întotdeauna pregătiţi pentru multă vorbărie.
    —■ Se zice că te-ar fi chemat, după ce te-ai răţoit la Adunarea aceea... blajină... plină de amărîţi ambiţioşi şi la Senatul acela... plin de prieteni intimi şi că ai fi încercat să-i vorbeşti despre bal şi despre rochiile doamnelor... .
    -— Ce bal, ce rochii ! Se pot îmbrăca şi în postav gris pentru că n-o să vină nimeni. Ştiu bine că o să boicotaţi balul de la Curte toţi.
    —       O ştie şi el şi tocmai’ de aceea a urlat la ting : „Je n’est pas le temps d’entendre tes îfriboles, parlons d’affaires sérieuses. Eşti nebun sau cretin E adevărat, aşa ţi-a zis ? „Mă arunci în braţele primelor corpuri ale statului prin_ cuvinte negîndite, stîrneşti cele mai calme adunări ? In timp ce mă căznesc să nil se vadă nulitatea lor d-ta le arăţi public stupiditatea ? „E adevărat ? Aşa ţi-a spus ?
    —: Vorbărie, vorbărie...
    Un beţiv le taie calea, le dă tîrcoale, strigă :
    —       Nu-mi mai place nevastă-mea, nü ! Cincisprezece ani ! Mult ! Mult ! O viaţa de om !
    Picioarele i se clatină moi, căciula de astrahan i-a căzut pe ceafă. Cei doi se" fac că nu-1 văd, dar omul se hotărăşte să-i însoţească. Calcă atent pe urmele lor şi-şi continuă plîngerea :
    —   E uscată iască ! N-are sîni, bre !
    Devine o prezenţă atît de insistentă încît se simt obligaţi să-l privească şi să-l asculte.
    —       Curtezanii m-au lucrat la Vodă, spune Kogălni-ceanu încercînd să iasă din hîrjoana beţivului.
166
    —   O fi vrut şi Vodă să fii lucrat astfel... Şi nici nu
 e vorba doar de „curtezani“. Ce Bolintineanu, Steege, Kreţulescu... Ai şi dumneata o parte de vină. Prea eşti autoritar!      .
    —   De ce nu spui ca. el : insolent! In-so-lent!
    Se opreşte repetînd cuvîntul. Beţivul luat prin surprindere se izbeşte de un gard :             >
    —   Inzonet, zici, ha, ha* hai că-mi place !
    Ghica se opreşte şi el, îi pune mîna pe umăr, cu o căldură ironică :
    ‘ — Pari nemulţumit, prietene ! Pari tare nemulţumit.
    —   M-a dat afară ! S-a lepădat de mine... '          .
    —       De ce să fiu ipocrit şi să spun că-mi pare rău? Bine îmi pare.
    Vălătuci de aer cald le însoţesc fiecare cuvînt. Ko-gălniceanu nu se relaxează. Brutalitatea ironică a lui , Ghica îi place. îi revine umorul, amărăciunea ia o haină lejeră.                 '
    —       Nu-i cazul să-ţi baţi joc de mine ! Sînt o victimă prea ieftină. .
    —       Victimă? Ohoho ! Am trăit s-o aud şi pe asta! ,Ne-ai îndesat pe toţi într-un sac, ai sţrîns bine marginile, ai lovit cu parul şi mai zici că eşti O' victimă ieftina !
        Eu, vigtină ! mormăie beţivul reaşezat pe picioare. şi încercînd să înainteze, dar nereuşind să-şi ridice tălpile de pe caldarîm. Eu, v^i de cabul .meu! însurat cu un plop, cu o ploapă ! Vai, vai !
    Kogălniceanu, pornind cu paşi repezi, oftează :
    —   Se pâre, totuşi, că jstoria nu mă iubeşte...
    —   Istoria ? Ah, da ! Amanta dumitale ideală ! îi cu-
 noşti vîrsta^ îi cunoşti capriciile ! Dar cred că n-ai dreptate, te iubeşte din moment ce-ţi îngăduie s-o faci, s-o fecundezi...                                      ’
    —■ N-o iubesc, nuuu, n-o iubesc, încerc s-o... Dar nu ^ şi nu...
    Cei . doi caută să se depărteze de ^âolenta tristeţe a omului ce duhneşte a rachiu. Dar printr-un miracol, prin acel cunoscut miracol al beţivilor, el îi poate urma la pas. Este mereu în urma lor bodogănind amarnic, îngînîn-
167
 dü-i şi, din cînd în cînd, are timp, sufocat de măscări, să se proptească în garduri şl în stîlpii felinarelor, însă nu-i slăbeşte şi reuşeşte să se impună :
    —      Bagi fitilul, iese copilul ! cîntă şi-şi împinge căciula pe ochi.
    Fostul prim-ministru s-a înviorat.
    —      Nu-i vremea unor lungi guvernări; cine rezistă un an poate fi fericita              *'
    Sînt în dreptul bisericii lui Kreţulescu. Nişte ma-salale ard în faţa uşii şi pe lîngă ferestrele laterale. Pe Podul Mogoşoaiei trece în pas galeş o birjă de piaţă. E trasă de un cal gălbui şi costeliv. Ghica priveşte la animalul acela, numai piele şi os,: şi parcă ar avea în faţă o reproducere mărită a nefericitului beţivan. Birjarul poarta şi el o căciulă Juguiată şi pe umeri şi-a aruncat
o pătură roasă. Doarme. După cum îşi clatină capul, ba-lang-^alang, ca un pendul cu mecanismul încetinit, doarme de mult şi va mai dormi. E un somn fără început şi fără sfîrşit, dar mustrător.                 -
    Atelajul trece fantomatic. .
    Un mesager căruia nimeni nu i-a mai încredinţat nici un mesaj. .
    Kogălniceanu vorbeşte fără să-l vadă.
    —   Uită-te T ii spune Ghica.
- - — Unde ? ■                     ;..     • v  V  ^           >
    Se aud potcoavele tocite ale marelui dulăii răpciugos şi biciuşca jilava átírna în mîinile ; adormite. Vidul memoriei ! Lent, ascunzîndu-şi secretul, birja dispare dincolo de casele lui Pann; „Acest lucrii îmi este hărăzit'numai mie ?“ «
    —   Gata, a trecut, spune. Am eu oareşicare vedenii !
    -— N-aş zice că eşti genul de om cu vedenii ! face ,
Kogălniceanu^ întrerupîndu-şi cu neplăcere discursul. Tocmai se plîngea de ingratitudinea lui Cuza. Şi Ghica vrea să repare mica absenţă :
    —      Mi-e greu să cred că eşti un fost prim-ministru, după ce ai împlinit toate dorinţele Domnitorului...
    —      Trăiască, trăiască Domnitorul nostru, urlă beţivul. Ii pup picioarele ! E bărbat bine,’ are dame bine !
    Ghica şopteşte : .
168
    —      Ăsta începe să devină interesant. Ştie ce să aprecieze ! V
    însă Mihalache, lovit, ţine să fie leal :            -
    —      Dorinţele lui Cuza. au fost şi dorinţele mele. "Ştiu la ce te referi. Nu-mi neg responsabilitatea şi chiar sînt mîndru de faptele mele,!
    Trec încet pe uliţa care leagă Podul Mogoşoaiei de strada Luterană. S-a creat între ei o mică injimitate care şterge animozităţile, sau dacă nu le şterge măcar le înăbuşe. Sînt ca două plante care, înflorind în anotimpuri diferite^ se întîlnesc deodată în seră. Kogălniceanu, arun-cînd o privire protectoare beţivului care a rămas puţin în urmă, 1 se adresează lui Ghica,- fără pregătire:
    —      Tu chiar crezi că se poate face ceva îp ţara asta cu o ţărănime ale cărei speranţe rămîn mereu nerealizate şi/cu nişte proprietari care vor compensaţii măreţe ? Dacă ţara, dă, dacă e bogată şi dă, puterea pr trebuie să .se oprească la infinit Ia problemele de principiu fără o soluţionare a problemelor vitale ?
    —   Sa înţeleg că problemele de principiu au devenit
jenante ? face Ghica un gest larg cu mînă liberă pe care a scos-o cu greu din buzunarul paltonului. Dar tăcerea puţin sfidătoare, a lui Kogălniceanu îl îndeamife să atace altfel. Esenţial, vital este progresul, iar reformele voastre^ n-au ajutat decît la tulburarea şi mai mare a apelor. Ai arătat ţăranilor fericirea de mîine ! Dar unde găsesc ei capital, unde vor găsi pămînt urmaşii lor ? Şi, la urma urmei, un^le sînt oamenii politici care să-i scape de îm-prümuturi la boieri ?         ^
    Din celălalt colţ de stradă omul, cu braţele ridicate, incapabil să-şi mai mişte picioarele de frică să nu cadăy strigă după ei :
    —Vreau, una dumpeşă, mă ! Vreau una nurlie ! Tu-i mama mă-sii de viaţă !
    Cei doi S£ mişcă mai lejer de cînd s-a aşezat o distanţă bună între ei şi nenorocitul cu mintea aiurită. îl privesc cum stă sub ultimul felinar ca un erou de tragedie, gesticulînd disperat. Ghica are impresia că deasupra căciulii^ pluteşte nimbul sfînt al suferinţei. Se în-
169
toarce, să nu mai vadă; „Orice poate fi batjocorit astfel!“ Se bucură cînd Kogălniceanu revine la ale lor :
     —      E foarte simplu să promiţi oamenilor progresul, mai greu este cînd trebuie să le arăţi drumul de acces'la el. Şi apoi cui i-1 promiţi ? Pentrii fiecare categorie socială el are alt chip.
     —      Eşti convins că drumul acela arată ca reforma pe care aţi făcut-o ?
     Ghica foloseste pluralul pentru a-i ironiza lui Kogălniceanu solidarizarea cu Prinţul în dorinţele sale sociale. Dar acesta nu bagă de seamă :           *            ‘
     —  Deocamdată, da. Ţăranii îşi văd progresul în pă-
 mînţ. Le-am dat pămîrit. ...                    ^
     —      Nu pot să cred că nu vezi viciile acestei reforme ! Cine a avut va mai avea şi cine n-a avut va visa că are... spune cu un ton rece, tăios.
     Kogălniceanu zîmbeşte :
     —      Poate că am adus pe lume un copil cu merite şi vicii, dar el există, e viu, respiră...
     —      Soeoteşti viu un element provizoriu. Slăbiciunea principală a copilului tău, şi Ghica arată spre văzduhul întunecat unde pare a plana pasărea albă ce poartă panerul div#n, este tocmai că nu are viaţă lungă,' Vindecă doar parţial năzuinţa de proprietate a săracului şi îl convinge pe vechiul proprietar că este frustrat de noul re-
 -gim şi de progres. Ghica îşi ridică mîna dreaptă, cea fără mănuşă, şi-şi mişcă degetele spre interlocutorul său de parcă întrebarea pe care o pune s-a copt nu în rfiinte, ci* în falangele uscate, reci : De ce să facem nuAai lucruri provizorii cînţl trebuie s-o luăm temeinic ? Zîmbeşte sceptio : Sau > temeinicia noastră nu stă decît în provizorat? Ei? Palma se răsuceşte ca un melc în faţa ochelarilor celuilalt : Deci, cîrpim, <mereu cîrpim, cînd de. fapt ne-ar trebui o haină nouă !                ‘
     Kogălniceanu se repedfe nervos :                 *
       ^ Reformele tale îţi par temeinice numai pentru că sîntj încete ? Şi că nu tulbură prea mult apele alea? Ţi-am citit articolele, programele tale economice... Sînt mîngîieri suave aplicate unui trup bolnav care are nevoie de mult sînge.
170
    —      Progresul poate sta într-o modificare de nuanţă, într-o schimbare, într-o împrospătare lină a vieţii...
    Face o pauză. In dreptul casei lui Lenş, doi tineri ucenici tírase nişte fetişcane chicoti toare. Ghica şi Ko-gălniceanu se lipesc de gard pentru a le lăsa drumul , liber. Cele două perechi sînt foarte vesele, dar încă stîn-gace. Fetele miros a ploaie, a blană de pisică udă, iar ' băieţii au o dantură puternică, fosforescentă, care taie noaptea. Abia după ce s-au îndepărtat suficient, după ce; nu îi se mai aude bucuria nătîngă, Ghica poate reveni :
    —      De .fapt, am ştiut că o să se înţîmple aşa, că o să ajungem la putere şi n-o să ştim ce să facem cu ea.
    Mihalache a urmărit perechile tinere pînă au dispărut din vedere, apoi, cu un oftat, s-a întors spre Ghica :
    —      Ne-am sfîşiat unii pe alţii ! Prea mult orgoliu, Ghica, prea mult orgoliu ! \
    —  Tu vorbeşti ?
    —  Şi eu vorbesc, recunoaşte cu o mină comică fos-
tul prim-ministru. îşi împinge rama ochelarilor spre rădăcina nasului şi calm, foarte calm, spune : Vezi tu, cuvintele lui Cezar... cum că ar fi preferat să fie primul într-un sat nenorocit decît al doilea la Roma esté o emblemă a generaţiei noastre. Mulţi dintre noi au gîndit astfel şi dacă n-au găsit gloria lor locală, geografică, au căutat-o în grupuri, la nevoie într-o subfracţiune a unui grup, într-o coterie în care să fie primii. Partidele noastre se deosebesc prea puţin prin ideal şi prea mult prin oameni. —           -
    Kogălniceanu are o voce moale, obosită. Şi, ca de obicei cînd ceea ce spune îl interesează, se opreşte din alergătura care pentru el înseamnă mers, plimbare. Acum stă în faţa porţii casei lui Ghica şi îşi tot îndeasă ochelarii pe nas, apoi, ridicîndji-şi umerii, spune :
    —  Fii drept, Ghica, fii drept ! Ceva. tot am făcut...
    Se bate cu palmele pe piept :
    —  Sînt mulţumit, ceva am făcut.                   ; •
    —  Ai acceptat să fii al doilea la Roma ?
    —’ Primul, al doilea, nu mai contează cînd te arde să faci ceva... I-am spus Prinţului : „guyernarea se poate
 171
 face de către mulţi, administrarea humai de către unul.“ Nu, nu mă retrag cu lenea în suflet.
    Impingînd poarta, Ghica îi face loc. să intre:.
    -— Puţină lene nu ţi-ar stoica, prietene !
    Dar Kogălniceanu nu se mişcă. Stă cu bărbia proptită in piept şi după cîteva secunde replică :
    —       Ecoutez-moi bien ! Oricîte fapte minunate ai face, nimic nu te va salva de bănuiala că. ai un interes. Am trecut pe lîngă viesparul intrigilor ţesute împotriva mea şi prea marele zel m-a umilit. E ca o înfrîngere pe cîm-pul de luptă...
    —   Exagerezi î
    —       Ai dreptate ! E o înfrîngere penibilă, la colţ de uliţă. îşi mişcă pe loc picioarele. Exact asta mă umileşte : meschinăria conflictului !
    Louis, după ce le-a deschis uşa, le ia pe rînd paltoanele, pălăriile, primeşte cu o aplecare sobră a umerilor poruncile. Va trimite doi oameni pentru Ghiţâ... dâ, da, domnule, pahare pentru Porto...
    Instalat îriţr-un fotoliu confortabil, cu o cupă în mînă, Kogălniceanu oftează iar :
    —       Cînd am fost chemat de tron am zis : toţi vor refuza, eu voi primi pentru că în refuzul lor va sta-puterea mea. Şi ^a a şi fost Se apleacă pe marginea fotoliului îiicercînd să-şi păstreze în echilibru paharul. Vezi tu, mai presus de viaţă, de suferinţă sau moarte, pentru generaţia noastră stă problema puterii.
    „A început să declame !“: Ghica pocneşte cu unghiile marginile sticlei de Porto pe care încă o mai ţine în mîna stîngă.
    —* Asta, spune Ghica, pentru că există la noi o prejudecată : dacă ai putere poţi face ceva ! încă nu s-a înţeles că, oriimde, la moşie, de exemplu, poţi descoperi, ca mine, cît de multe poţi face doar cultivînd pămîntul, învăţîndu-i pe ţărani să lucreze cu uneltele noi agricole.
    Kogălniceanu îşi descheie haina :           "   * *
    —       Ehehe ! Vrei să mă faci să cred că ai devenit un ' Cincinatus ? ! Ştiu prea bine ce sforitragi. Şi chiar mă înclin în faţa performanţei tale de a urii lupii şi oile şi varza ! „Après mille ans et plus de guerre declarée / Les
172
 loups firent, la paix avec les brebis. / C'était apparement le bien de deux partis...“ Ne pregăteşti* lucruri fine, subtile î Véstéa a ajuns eu bine la Domnitor. Kogălniceanu îşi lipeşte degetele unele de altele. Le-a scos;din miere. Liebrecht n-are altă treabă decît ^ă supravegheze personalităţile politice. Se afundă vesel în moliciunea spetezei, soarbe din pahar şi se lamentează: A mers pe urmele mele în Oltenia şi a adunat toate portretele naive pe care mi le-au făcut ţăranii pentru a-i dovedi lui Cuza ingratitudinea mea, felul cum îmi asum reforma agrară în exclusivitate !                                          ;
    —      Portretele acelea nu erau cîtuşi efe puţin naive şi cîtuşi de puţin făcute de ţărani ! Pozezi în victimă, nu zău, Mihalache, vrei să mă impresionezi ?
    .— Ha, ha ! Mea culpa f face modest Kogălniceanu. Pe tine nu te poate impresiona decît cinismul ! Asemenea povestioare sentimentale n-au sorţi de izbîndă...
    Rîde molcom, emfatic totuşi. „Povestioarele“ îi sînt foarte dragi, în ciuda ironiei cu care le ambalează.
    Un buştean îndesat în sobă trosneşte cu zgomot. Tăcerea lor.se umple de taină> Fostul prim-mimstru îşi lasă mîinile pe genunchi^ ropoteşte mărunt cu degetele şi
 i se adresează : >
    —      Prinţul nu este lamentabil aşa cum îl credeţi voi sau vreţi să spuneţi prin alte părţi că este./.
    Acest voi cade greu în ^mijlocul încăperii. Ghica se uită pe covor la acel obiect dizgraţios şi simte, ciudat, dorinţa să-l apere. A-l apăra însă înseamnă a-1 acuza pe cel de neatins.                  '
    —- J5 slab, n-are forţă de muncă, dar are imaginaţie, intuiţie* se repede Kogălniceanu. La Constantinopol a făcut o bună impresie. I-a spus lui Bulwer : Am apelat la oamenii de la ’48 în ciuda dezaprobării generale occidentale — s-au dovedit prea grăbiţi .(se referea Pa Bră-. tianu, Rosetti), sau prea ambiţioşi (se referea la tine, la mine), am fost nevoit să apelez la oamenii vechi, cu nişte rezultate catastrofale^ apoi la oamenii noi (desigur Bozianu, Boerescu care mă vor înlocui pe mine acum, sau Costaforu), dar aceştia n-au nici un principiu în afara aceluia de a avea puterea.
173
    Degetele îşi reiau ropoteala măruntă pe genunchi. Vocea lui Kogălniceanu parcă slăbeşte :
    —   Era atît de exact acest      tablou încît, în faţa celui
care mi-1 relata, am aplaudat,       nu din slugărnicie,  te   rog
să mă crezi ! Dar nu,trebuie să fim mîndri cînd un dom-, ni tor are clarviziune, luciditate ?    '
    Ghica rîde şi-şi ridică paharul. Dar Mihalache continuă :
    —   Apoi are în el dorinţa aproape mistică de         a   lăsa
o       urmă în istorie şi, evident, asta irită la culme  !
    —   O urmă ? Şi o pată poate fi o urmă...
    —      De ce ai acceptat să fii membru al comisiei de supraveghere a Casei de economii ?
    —   Ca să pot spune din cînd în eînd „zît“ unora !
    —   Avîndu-1 ca ¡director pe Winterhalder, care stă cu
urechea pîlriie la Rosetti & Brătiariu ?                         •
    Buşteanul s-a rupt în sobă. Focul duduie mai molcom. Tăcerea dintre ei este ca zborul uşor al unei pensule peste pînza tabloului. Kogălniceanu' se încăpăţînează :
    —      Ceea ce voi n-aţi înţeles este că am avut ideea de a nu guverna după rigiditatea ideilor, ci după realitatea faptelor,
    Ghica rîde în hohote :
    —      Este vorb,a de acea realitate care întotdeauna îndreptăţeşte abandonarea democraţiei şiinstalarea autoritarismului... Bravo !
    ;— Nu-i cazul să mă iei peste picior, n-ai fi făcut altceva îri locul meu...
    —      Ba este cazul. De altfel ruralismul tău, hai să zicem prioritatea pe care ai dat-o problemei - ţărăneşti nu ţine cîtuşi de puţin-de „realitatea faptelor“, ci de „rigiditatea ideilor“, îşi trage manşetele In mînecile hai-, nei. Este pur şi simplu o deprindere mentală. Căreia ai vrut să-i dai chiar o legitimitate ist(5rică... Bietul Ca-targiu n-a ştiut să-ţi opună decît aroganţa lui de aristocrat, n-a fost în stare decît să improvizeze pamflete ieftine, cînd ar fi putut să-ţi analizeze precarele argumentaţii istorice şi să le dovedească pur retorice...
v   —     Dă şi tu în*.'mine, dă şi tu ! Nici nu mă aşteptam
la  altceva. Este felul tău de a fi onest     : toată lumea   te
ştie luerînd în umbră...
    —        ...Intrigantul de după perdea...
    —     ...şi deodată ieşi 4în faţă şi spui ceea ce crezi   şi
nici nu-ţi pasă că ai pierdut partida !
    Dar nu înţelegerea, nu compasiunea pentru slăbiciunile/ sau admiraţia pentru forţa celuilalt îl frămîntă pe Ko-gălniceanu, ci amărăciunea care ar trebui să-i acopere de acum înainte „cariera politică“.
    —   Niciodată puterea n-a avut mai puţin farmec pen-
tru mine. Am făcut un sacrificiu mai mare decît crezi, miram compromis morala mea individuală îmbrăţişînd-o pe cea guvernamentală ! ‘           '
    —      E trist ceea ce spui, foarte trist, spune Ghica zîmbind. Ai început să-ţi aduci prea multe argumente pentru o faptă... bună. E, suspect ! Ai zbierat la o Cameră de nulităţi din această pricină, o Cameră pe care, e adevărat, tot tu ai făcut-o. Cînd a început să aibă păreri ai zbierat la ea. „Sînteţi aici pentru a spune da propu-. nerilor guvernului.“ Ai spus membrilor Senatului : „Eu v-am aşezat aici, eu pot să vă pun dincolo de uşă.“ Sigur, e trist. Dar în general, nu trebuie să ne plîrigem de circumstanţele vieţii noastre, ci de noi înşine. Ai fost un Gracchus popular şi ai-devenit* .un Tarquiniu.
    —      Ei, e simplu să vorbeşti din afara lucrurilor, face Kogălniceanu evaziv, reluîndu-şi' paharul de Porto.
    —      Dirr afară ? se indignează, gazda. Te asigur ' că vorbesc din interiorul cel mai adînc...
    —      Se poate, dar atunci este un interior prea închis, n-are aerisire j Se ridică din fotoliu şi, apropiindu-se de soba vieneză care sfîrîie molatec, îşi lipeşte palmele încă îngheţate de faianţa ei cafenie. E un paradox' cu care trebuie, Ghica, să te obişnuieşti : unei naţii tinere democraţia nu i se oferă decît prin consolidarea autorităţii statului.
    —      Nu a persoanelor care îl reprezintă ? întreabă cu falşă naivitate.
    ----Nu, nu a lor, şi arătîndu-se pe sine KCgălniceariu
continuă, iată cît de uşor putem fi smulşi de la putere 1
 175
    „Cam melodramaticlu Dar este o melodramă ieşită mai degrabă din oboseală decît din sentimentalism.
    —   Democraţia este un principiu fals, spune Kogăl-
niceanu. înseamnă încurajarea platitudinii şi rezolvarea unor probleme ridicate de o masă care nu-şi cunoaşte adevăratele necesităţi...                          .
    —   Cum ar fi ţărănimea, de pildă.
    —       Demoiilia oferă şansa reprezentării intereselor necunoscute ale masei printr-un om luminat, continuă Kogălniceanu trecînd peste replica lui. .
    —   Există pericolul tiraniei ?
    —       Există, dar poţi să vrei şi binele-cu forţa, nu ? Democraţia se întoarce îri haos, instaurează în numele unui bine general un bine relativ, în timp ce demofilia se poate vărsa în tiranie, dar instaurează despotismul spre beneficiul întregii societăţi.
    Lui Mihalache i-au căzut umerii în timp ce tot -perorează şi perorează. I s-a boţit şi faţa. Spune moale» cu ochii cercetînd prin ochelari faianţa sobei :
    —       Ghica, nu-1 dispreţul pentru slăbiciuni pe care ştii atît de bine să le ierţi altora şi chiar ţie. Să simţi deodată atîţia ochi aţintiţi asupra ta — nu micul salon pe care ai fi vrut să-l cucereşti măcar pentru bucuria de a te simţi admirat de cîteva femei frumoase şi d[e a conversa cu cîţiva amici deştepţi — deştepţi ca,noi, adică ironici, sarcastici — ci chiar mii de ochi plini de speranţe grave, este un şoc! Ochii unui popor întreg l-au intitoidat, l-au stînjenit, s-a retras derutat în frivolitate şi s-a înconjurat, firesc, de falşi prieteni şi slugi. Neîncrederea în el însuşi, în capacitatea lui de a fi la înălţimea acestor priviri, l-au aruncat printre toţi ăştia.
    Ghica aşeaptă ;sfîrşitul pledoariei cu o resemnare îngheţată; „Ar trebui să plîng ?“ Dar Mihalache s-a oprit. Chelia îi luceşte, galbenă, in flacăra lămpilor eu gaz* aprinse de Louis.                                           '
    —       Un ratat superior ?... A încercat toate şansele sale* a deschis toate porţile virtualităţilor^şi n-a finalizat nimic, A deschis prea multe, mai multe decît era permis. Vorbeşte ca un învins care îşi scuza învingătorul !
 176
    —- Mă întreb dacă Prinţul va avea fermitatea de a triumfa asupra duşmanilor şi prietenilor, căci şi unii şi alţii sínt la fel de funeşti fericirii ţării.
    Face semn că ar mai vrea să-şi toarne în pahar. Ghica se ridică iute, trage dopul şi lichidul bolboroseşte plăcut*
    —      Să dam Cezarului ce-i al Cezarului., rîde Kogăl-niceanu ca un copil prins trişînd, într-un joc fără miză. Apoi îşi adună încet privirile rătăcite prin semiobscuritatea salonului şi se opreşte pe măsuţa cu sticla, ceainicul şi paharele din jur. Spune aproape confidenţial : Cred că
l-am enervat rău de tot. Am ştiut de la început că Aleeu mă va folosi numai la ananghie. Sînt omul care scoate castanele din foc. Dar de cîteiorr a apelat la mine mi-am dat seama că, în ciuda evenimentelor care au dat peste el, a rămas consecvent cîtorva principii politice care sînt şi ale mele. Trebuie să fiu loial şi să recunosc ; am fost insolent! Camera asta nouă este alcătuita din neisprăviţi..;
    —  Prea dur, prea dur...
    —  ...iar Cabinetul meu a fost într-o veşnică criză de
orgoliu. Dar mi-am spus de fiecare dată : am să-1 slujesc chiar dacă după aceea îi voi trezi nemulţumirea, pentru că nu mai este Alecu Cuza, ci primul Domn ales al unei ţări unité.                              ‘       *
    Louis vine să mai pună lemne în sobă. Este un valet ^împăiat“, cum spune Miţa; Doar coada de păun îi lipseşte. Coada ca un evantai cu care să umilească pe oricine, cum a umilit Mihalache Camera d£ el alcătuită. Şi tocmai acum Kogalnice^nu este cuprins de focul confesiunii :
*   — Amărăciunea mea de azi se datorează deopotrivă vanităţii mele şi faptului că trebuie să mă retrag lăsînd locul unora care îl vor duce la pierzare. Nu mă despart de el furios. Văd în criza lui despotică semnul unei iminente căderi şi-mi pare rău. O cădere de care nu eşti străin, nu-i aşa ?                          v
    Ghica îşi'împreună palmele :            '
    —      Pentru Dumnezeu, nu mă mai crede Polonius de după perdea!
    Dar Mihalache nici nu aude :
    —      Şi eu am susţinut la început necesitatea unui principe-dintr-o casă nobiliară europeană... Şi eu... dar mi-am dat seama de eroare.
:   — La timp, adică atunci cînd te-a chemat Cuza să
faci un guvern.
    —■ Da, la timp. Reformele pe care le socoteam capitale numai el le putea înţelege/ el care are mirosul satului românesc, care a auzit vorba ţăranului nostru şi a gustat din pîinea amară.
    — Amară? Ei, ei, să nu mă iei- ca în campania electorală! 3ŞTu mai gustă Cuza de multă vreme pîinea adevărată a ţăranului şi mă îndoiesc că a gustat-o vreodată. Nu rupe decît din nişte pufoşi colaci împletiţi cu măiestrie de damele provinciale. Crezi că înainte de*a ajunge Domn a băgat nasul prin cocioabe ? A ! Da ! I-a plăcut să asculte niscaiva rapsozi populari la petrecerile cîmpeneişti, asta cu siguranţă !
    -   Toarnă din nou, încet, din sticla de Porto. Kogălni-ceanu oftează :
    —      E timpul să mă duc acasă. Ridică paharul : Iţi mulţumesc pentru această seară.
    *   Ciocnesc în speranţa regăsirii acelei inocenţe vesele de odinioară. E o dezamăgire.
    —      Ne-aiîi schimbat mult, noi toţi. Şi sensul acestei schimbări este pentru fiecare altul, spune Ghica.
    Kogălniceanu îşi freacă insistent lentilele ochelarilor :
    —      Afurisită treabă ! Eu credeam că nu m-am schimbat deloc. Tu ai impresia asta ?
    Ochii lui de ifiiop, cu pleoapele alburii se opres© undeva în‘spaţiul în care ar trebui să locuiască celălalt, opozantul, prietenul, intrigantul de după perdea.
    —      Oricum e bine să ne luăm rămas bun. Mă retrag la moşie. Voi vedea şi eu evenimentele din afară, nu din acei interior foarte adînc de care vorbeai şi de care eşti atît de mîndru.
    Se îndreaptă spre uşă cu paşi energici, puţin trufaşi, începe să-i pară răii că s-a mărturisit. îşi dau mîna :
    ;— Să nu-1 loveşti !
    —. Mihalache, îmi spui asta de parcă aş sta cu barda în mînă, gata să-i tai capul! Eşti patetic pînă lą aiureală !
178
    —   Eşti prea aproape de furie şi nu e drept...
    îl duce pînă la uşa de la intrare. îl urmăreşte cum pe întuneric, ajutat doar de slaba lumină a felinarelor de la poartă, se îndreaptă spre trăsura care l-a aşteptat. E un bărbat puţin obosit, dar agil. „Am îmbătrînit toţi!“ îşi retrage zîmbetul ironic: „Mihalache nu părăseşte istoria, nu se retrage decît temporar în viaţa privată.“ E prea viguros, calcă temeinic pe pietrişul aleii, se întoarce spre el cînd pune mîna pe clanţa cupeului şi-i face1 un semn prietenesc :                                       y
    —   Să ne vedem cu bine !
    Ridică mîna şi din capul scărilor îl salută :
    —   Mă bucur că te-am văzut!
    „Cine a spus că e înfrînt ? Ah, o spune el, dar o spune pentru a păcăli instinctele noastre de apărare. Vrea cu adevărat şă nu-1 îmbrîhcim pe Cuza? De ce nu ? De ce da ? Cuza, la ananghie, tot la el va apela. Altul nu va avea mare încredere în el. Important ar fi, deci, ca Alexandru Ioan I să nu mai aibă timp să. apeleze la el. Mihalache este o forţă greu_ de doborît. * Prin legendă.“
    Aude răpăitul roţijor şi copitelor pe alee şi deodată se lasă liniştea rece...
    Liniştea rece.                         .
    Liniştea rece.                      ^
PARTEA A TREIA
I
    Masca din infuzie de muşeţel i s-a lipit de faţă.
    Senzaţie de umezeală tandră.
    A lăsat storurile ca să se facă întuneric.
    E cinci după amiază, dar fîlfîie în aer emoţia seratei. Mirosurile subtile ale bucătăriei s-au retras în aşteptare. E momentul scurtei odihne a tuturor.
    Ce seară va fi ?,Ce noapte va fi ?
    Sub masca de muşeţel şi sub lacrimile sărate ce se amestecă frăţeşte, Saşa se tînguie r „Nu mai rezist. • Am treizeci şi cinci de ani, din care douăzeci de căsnicie, exil, drumuri risipite între Constantinopol, Smirna, Samos, Bucureşti, o casă aici, una la Ghergani, "şase naşteri, doi copii morţi, un tată bătrîn şi trufaş, o mamă pe cît de autoritară pe aţît de mărginită şi mai presus de toate un soţ foarte ambiţios/Cît am fost tînără am gustat din bucuriile exilului pentru o cauză naţională, dar acum ? Cu o droafe.de copii să-mi iau din nou lumea în cap, să vagabondez, să-mi fac bagajele din trei în trei luni prin Orient, prin Occident, pe unde ne-or primi ? Am nevoie de linişte, vreau.să-mi ştiu familia în siguranţă. Degeaba zice el că nu va fr nici un risc. Degeaba !“
    O luase în joacă văzîndu-i vînturîndu-se prin praş, şopocăind la serate, criticînd în vizite, aruncîndu-şi vorbe în răspăr, aranjîndu-şi întîlniri secrete şi spunîndu-şi anecdote cu aluzii la Cuza. „Militarii, avem nevoie^ de ei, altfel nu facem treabă !“ le repeta Ghica lui Bălă-
 .183
  ceanu, lui Lascar Gatargiu şi Goleştilor, lui Bibescu-Brâncoveahu si lui Costache Rosetti...              >
      Ea avea alte treburi !
      Ii. ştia mîniosi, enervaţi, furioşi, vanitoşi, purtîndu-şi greu pofta puterii si celelalte, dar viaţa i se părea sta-: bilă. începuse chiar sa replice acelora care se căinau mereu de pagubele aduse de politica lui Cuza : „Reforma agrară ne-a împuţinat moşiile, dar nu ne-a sărăcit!“ O priveau chiorîş şi tăceau de parcă ar fi spus cea mai mare prostié Ion îi reproşase : „Ştii, mâ Mie, să te adaptezi oricărei situatii fără să protestezi, dînd chiar dreptate celui ce te nedreptăţeşte...“ „Depinde 1“ „Daca mîine te-ar lăsa Cuza fara nidi un venit te-ai dúcé şi ai spăla rufe la ve£ini ?“ „Aş face-o pentru familia mea 1“ „Nu-ţi . contest puterea de sacrificiu, îţi contest dreptul pe care ţi—1 iei de a te supune“. „înseamnă că trăncăneala asta a voastră e o formă de refuz, de revoltă ?“ „Mai mult decît crezi!“ „Oh, nu mai suport vanităţile voastre./* voise să plece, dar o prinsese de mînă : „Va fi o revoluţie...“ îi venise să rîdă : „Revoluţie ? Pe cine vezi ieşind în stradă, pe cine vezi alergînd la palat să-l detroneze pe Cuza ?“ „Pe unii ca tine în nici un caz ! Pe cei ce şe împacă atît de senin cu abuzul, pe cei ce consideră că lucrurile trebuie luajte aşa cum sínt, nu, nu-i vom vedea alergînd‘ în apărarea propriilor lor drepturi. Stai cu nasul în partituri, în gherghef şi crezi că atîta este Viaţa. A unsprezecea poruncă, Saşa, este ca în vremuri grele să nu stai izolat! “ „Se mtrmplă uneori ca un bărbat să facă lucruri mari, dar să ignore de ce le face şi să nu-i pese dacă sînt bune sau rele.“                     ^
      îşi amintise atunci de vorbele Saftei, bucătăreasa de la Ghergani, care se bucura că nu s-a născut bărbat :
- „Ar trebui să mănînc mai mult, să beau mai mult şi şi să fa-G toată ziulita politică.“ ■    -   .
      Nici ea nu dorea să fie bărbat. Pînă una, alta,, cur toate inconvenientele ei, starea de femelă i se părea mai . decentă. /
      Dimineaţa, voise să-l întrebe ceva şi, dînd să intre în camera lui de lucru, descoperise uşa încuiată. îi deschisese numai după ce se asigurase că este şkigură. Tria nişte hîrtii, scrisori, acte ; pe unele le aşeza într-o
184
 Jădiţă cu lacăt, pe altele le arunca în foc sau le orînduia in sertare.
    A înţeles că ceea ce se pregătea de luni şi luni de #ile sub ochii ei ajunsese ia ultimul act.
    ion se întrerupsese, îi aruncase o uitătură .rece şi , mormăise : „La noapte.., am cîştigat armata de partea noastră... “   >                 -      .
    Simţise o clipă vechea admiraţie pentru felul în care el iubea istoria mai presus de orice şi fără grandilocvenţă, pentru cum se retrăgea în acea ţară a lui, în care orice -făcea, orice gîndea era de o inocentă generozitate. Dar se repezise „E o ambiţie, atît, o ambiţie! Iţi expui copiii !“ „O ambiţie care mai poate salva ceva !“
    Tăcuse, se aşezase îndărătnică în dreptul ferestrei şi începuse să împletească franjurii perdelei. „Deci concertul meu şi balul doamnei Roseţţi;,.* „Săşa, n-am putut* să-ţi spun mai demult.,. ŢrelSuia să evit exaltarea ta romantică...“         ^
    Fusese ca o insultă aluzia la....
    Aluzia la romantismul unei doamne serioase i se -păruse un ultragiu şi trîntise uşa.
    Acum, printre lacrimi şi picături de muşeţel, îi vine să rîda. „M-a insultat î M-a făcut romantică, auzi-.!*
    Rămăsese cîteva minute în faţa uşii de la intrare, în frigul care se strecura prin canaturi şi,v ca‘întotdeauna, hotărîse să nu hotărască nimic. Se întorsese încet în camera lui şi se lipise de peretele din faţa biroului. „Mi-e frică!“ spusese şi Ion întinsese mîna s-o mîngîie. Se retrăsese mînioasă. „Contez-mult pe Cuza însuşi, şoptise el, are de fa o vreme aroganţa celui ce a pierdut partida,“ „Dacă ai aţîta încredere în eşecul lui de ce faci toate astea ?u ,întrebase arătînd spre lighenaşul în care ardeau hîrtiile compromiţătoare. „De ce? De ce ?“ se enervase el. „Nu-i nevoie să-mi răspunzi, intervenise ea, pentru că ştiu : ţi-e frică Şi iar trîntise uşa.
    îşi urmase programul zilei ca şi cînd nu s-ar fi în-tîmplat nimic, deşi tresărea la fiecare clopoţel de trăsură oprită în faţa casei.
    Trimisese pe Louis la Rider să se intereseze de sănătatea lui, -alesese partiturile, aranjase florile aduse din
 185
sera Măriei şi a doamnei Oteteleşanu, traversase casa în lung şi în lat să controleze luminările din girandole şi sfeşnice, reaşezase fotoliile în salon cuv faţa spre micul podium pe care se afla pianul, supraveghease instalarea mesei — sticlirea pură,, imaculată a paharelor, luciul viu al argintăriei, albeaţa transparentă a porţelanurilor, dantela apretată a feţelor de masă, cercetase treburile bucătăriei (maioneza, frişca, limonada, şalăul, sosurile, friptura de viţel, salata de raci, sufleul de caise), urcase în camerele copiilor şi privise atentă rochiile fetelor ei care aveau dreptul să rămînă în seara aceasta în salon, cu invitaţii. „Dacă va.fi ultima seară de veselie în această casă?“ Alungase ameninţarea şi încercase să se gîndeas-că la Rider. îl plăiuse, o intrigase, mai ales felul lui autoritar de a se elibera de indicaţiile lui Beethoven la adaggio. Nu socotise o impietate acea versiune prea personală, deşi fuseseră unii care protestaseră. Rider rămăsese pe scaunul pianului, răbdase un sfert de oră Comentariile .contradictorii şi apoi se lansase brusc într-o pledoarie care amuţise pe toată lumea (chiar şi pe cei care şopteau ultimile veşti politice), lucru aproape de necqnceput într-un salon bucureştean. Doamna Oteteleşanu, gazda, zîmbea uşor jenată.
    Nu, categoric nu mai rezistă. Nervii ei sînt prea încordaţi, răbdarea, s-a topit. „Vreau linişte !“ Coborînd scările se oprise de cîteva ori imaginîndu-şi cum vor aduce în grabă, din pod cuierele, cum le vor încărca...
    Şi iar încercase să se gîndească la Rider.
    Da, într-un salon bucureştean se vorbise nu despre politică, nu despre partide nu despre partide şi nu despre persoanele politice, nu, .ci .despre muzică: „Vreţi ca interpretul să ajungă egalul compozitorul ?“ întrebase timid Saşa. „Ceea ce aparţine Cezarului nu poate fi -sustras, de aceea e mai bine" să i s£ dea de bună voie, şi Rider făcuse gestul unuia care trage preşul de sub picioarele unui mare personaj. Dar noi,/ interpreţii,' avem nevoie de mai multă libertate ! Citirea notelor este o creaţie...“                       _
    ’ r                                               . - -
                ' 186
    Pe la prînz, Ion deschisese uşa camerei lui, îi făcuse semn şi, odată intrată în încăpere, şoptise : „Bijuteriile tale, trimitele. la Green !“
    Intr-o cutie cu capac de velur mov îşi îngrămădise broşele, perlele, cerceii, inelele şi Lou'is le luase cu-aerul lui cel mai solemn. Se vedea de la o poştă că fusese iniţiat
    Apoi venise madame Brieux pentru un retuş la rochia de tafta grej ; ciripise zănatec o jumătate de -oră.
    Cineva, în salonaşul din dreapta intrării, spărsese abajurul unet lămpi : cioburi risipite pe covor şi mîini tremurătoare.
    îndreptase draperiile şi potrivise deschiderea uşilor.
    „Beethoven este un tiran, exclamase Rider, nu te lasă să te mişti, a rîvnit la o unică şi infinit repetabilă interpretare. , Asta e un fel de gelozie !“ „Evident, nu-ţi abandonezi opera pe mîna $au imaginaţia oricui !“ „Sînt, totuşi, atîtea versiuni posibile pentru aceeaşi frază muzicală...“ „Miilte, dar infidele...“ spusese ea -şi pianistul se'clătinase o vreme pe scăunelul Iui privind-o cu intensitate. „Infidelitatea asta este chiar creaţia, stimată doamnă. Altfel am fi nişte biete instrumente neînsufleţite, între oboist şi oboiul său n-ar fi nici o. diferenţă, am număra bemolii şi diezii...“ în privirea lui căpruie se văzuse clar, violent, orgoliul. Nu voia să-l cînte pe Beethoven, voia ceva care să-i aparţină în exclusivitate. „Problema este, intervenise, ea, cît de corect îi număraţi...“ Şi Rider se răsucise pe scaun : „Interpretarea nu este contabilitate! Tinereţea operei stă în noi, interpreţii !“ Şi nu mai aşteptase nici o replică, îşi ridicase mîinile şi apăsase clapele.                                 '
    Seara, pe la şapte, Saşa gustase crema de ciocolata şi ornamentase platourile cu nisetru. îi venise ideea că ar trebui şă-şi punăvşi ea la adăpost corespondenţa... mica ei corespondenţă fără nimic subversiv în ea, dar pe eare n-ar fi vrut s-o ştie cercetată de mîini străine. Alergase în camera ei, trăsese sertarele : scrisorile primite de la Ion şi micul pachet cu scrisorile lui Bălcescu... „Cît de gentil ştia să fie..,“ Scrisorile acestea trebuiau apărate. Le strînsese şi umblînd năucă prin casă se tot întrebase
187
 unde să le ascundă. Unde ? Unde ? Trebuia evitat sen- . timentul neplăcut că cineva îţi poate umbla oricînd în lenjuri, chiar dacă ele sînt întotdeauna curate şi pline de dantele suave. In camera fetelor, sub“ tabloul cu Masa zarafului era une cachette. Trimisese fetele la plimbare şi-o deschisese. Din adîncul zidăriei sclipeau triste parura ei de mireasă, bucheţelul de aur de la logodnă, frunzele de laiir si floarea de iasomie dăruite de Ion înainte-de...
 . Privise uscăturile acelea cu un aer disperat..
     Cu ce se alesese ? Grijă, tensiune, suspiciune, absurdul sentiment dq nesiguranţă, gelozie mocnită. îi spusese chiar cu cîteva zile în urmă, văzind cu cîte atenţii o înconjura r pe doámna-'Théodory „Din punctul meufde vedere poţi să faci curte cui vrei. în'afară de un dispreţ sporit faţă de mine însămi nu adaug nimic vieţii mele dacă aflu ca sînt înşelata. Pentru mine dragostea a ajuns o amintire...“
 • Dar avusese senzaţia că , este un actor care face gesturi prea largi pe o scenă prea mică şi a înţeles că nu de sinceritatea ei avea el nevoie. \ , ,        '
     Revenind în camera ei ca să-şi ' aleagă juponul şi corsetul )Sé întorsese iar cu gîndul la scena din salonul doamnei Oteteleşanu. „îmi. place acest crescendo din sonata în do minor. E reverenţios, nu ° întrebase Rider. Atenţie î Atenţie! Ar putea fi patetic, cam aşa... sau melancolic, cam aşa...“ De fiecare dati, pasajul îşi modifica ţinuta şi deodată pianistul îşi aşezase degetele pe • marginea claviaturii : „Ce-ar trebui să aleg avînd în vedere că dupa ásta apáre o legănate gravă, aproape ca o ameninţare ?“ Tot salonul încremenise. Ascultau .încordaţi şi uşor speriaţi. Nemaipomenită îndrăzneală Í Pianistul acaparase orice conversaţie, nici nu4 păsa de ei-V şi nici de protocolul 'serii. Saşa începuse să se amuze. Toţi erau însă interesaţi de „drăcovenie“. Rider rîsese ridicîndu-şi iar mîinile şi acoperind cu ele clapele : „Dar., ce fel de ameninţare o mai fi şi asta ? Căci, vedeţi, peste ea se prăvale deodată cearta notelor, Ca o discuţie încăpăţînată între soţi* pu temperamente ireconciliabile... Ia ..ascultaţi;.,- onîna' stingă* are ceva de-reproşat dreptei . Evei!. Să subliniem puţin gîlceava, e nevoie de expresivi-/ tatej nu ? Şi, la urma urmei, despre ce este vorba ? O
188
luptă ? Partea din stînga a trupului se împotriveşte celei din dreapta, sufletul nostru bun împotriva aspiraţiilor noastre demonice... hşl ha.! sau se lupta liberalii şi coh-servatorii dumneavoastră, ha ! ha ! nu sînt eterne aceste violenţe ?“
    Ton izbucnise în rîs. îndrăzneala era atît de mare î Pianistul îşi ironiza gazdele, îşi batea joc de invitaţii lor, bagateliza istoria ţării în care venise, trebuia şă desconsidere cineva acest afront printr-o îngăduinţă veselă, aristocratică. Un artist nu trebuie luat în serios, voia sa spună cu acel rîs tonic. Trebuie doar să ne bucurăm de el.
    Cînd îşi ajnintise de rîsul acela Saşa închisese uşa dulapului şi răsfirare pe marginea patului jupa cu volane învolburate. Avusese serzaţia că nu se mai poate aştepta la nimic. O bătrîneţe lungă, lungă, datorii împlinite, mici bucurii efemere, un fioros devotament pentru familie şi o sărmană uitare de sine. '
    Chemase camerista. îi adusese lighenaşul cu infuzia gălbuie de muşeţel            ?
    Lacrimile şi umezeala măştii. Casa aţipită.
    „Nu mai pot!“
    Din laşitate ? Din luciditate ? Ce desparte luciditatea unei femei de luciditatea unui bărbat ?
    în timp .ce ea îi va întoarce lui Rider paginile partiturii, prin Bucureşti regimentul...
    „Interpretarea — o infidelitate creatoare ! Daf cît de confortabil .este ! Ţirîfeţi mai mult la libertate decît la fidelitate !“ „Decît la convenţii, doamnă ! Cînd mîna mea dreaptă o spală pe cea stîngă şi invers,' nu fac decît să se lupte. De exemplu aici, şi cîntase pasajul cu ochii pe stucaturile tavanului, aici este o uşoară ezitare a dreptei. Să preSupun^n^eă s-a lăsat convinsă ! De ce nu ? Eu aşa veeau. E dreptul -meu!“ Ghica rupsese vraja: „Călcaţi legile cu agresivitatea candidă a unui adolescent. Ceea ce m-a uimit întotdeauna Ua adevăraţii artişti este această meteahnă juvenilă : snobismul absolutului.“
  ~ Căsnicia este, la urma urmei, o captivitate. Trebuie să facă faţă acestui destin mărunt şi nu iubirea este paznicul casei ei, ci vanitatea.                  / ~
    „...o captivitate !“
      în liniştea casei aude paşi uşori urcînd scara. A cin-cea treaptă scîrtîie chiar şi sub greutatea luli Scarlat. Apoi, un ţipăt. Saşa îşi scoate masca.
      întuneric. ‘         ^
      întuneric.
      Cu toate gîndurile ei negre iubea apeste clipe de farmec pur ar intimităţii. Va urma, ştie bine, acel sentiment de singurătate ce te cuprinde cînd îţi îmbraci veşmintele de ceremonie, pe care abia dacă îf poate risipi bucuria strălucirii imediate.
      Dar casa iese din scurta amorţeală. Parcă se trînteşte' de perete o uşă şi...
      Uşa se trînteşte de perete.
      Hoardele familie1!.                               '
      —       Maman, Elise vrea să-şi pună panglica mea aurie. Nu i-o dau !
      » — Doamnă, pentru sosul de ciuperci ce vin să luăm ?
      —   Unde este atlasul meu ?
  ' — Mă roade pantoful sţîng !
      —   Ce însemană „capilar“, maman ?
      Saşa, în pragul camerei, îl priveşte pe Scarlat cum se căzneşte să rupă unul din clegetele mănuşii ei de mătase.
      —       Charles, qu’est que tu fais la ? Privirea îndărătnică a băiatului o amuză, îşi recapătă umorul şi-şi aminteşte replica Chiriţei .pe care i-o adresează încîntată, în-dreptîndu-se spre camera fetelor : Bre... nu faci poznă* c-apoi s-a mînia nineaca , şi nu ţi'a cumpăra minavet!
           *                     ii
      în restaurantul de pe strada Franţuzească, Serurie şi Arieescu îi povestec despre vremurile apuse unui novice jurnalist.
      Miroase á prăjeală, a bere trezită. v Din cînd în cînd uşa batantă a bucătăriei se dă de operete şi bucătarul, împodobit cu tichie plisată, strecoară farfuriile aburinde pe tejgheaua de metal.
 190
  f .
    In seara aceasta, venin şi nostalgie !
    —      Intrigile domnului Ghica, bey de Samos, pha ! Ce te poţi aştepta de la o canalie patentată? întreabă retoric Aricescu. De.la unul care a lins mîna turcilor?
    Şi uite-1 mimînd un ţoc-ţoc pătimaş pe dosul palmei otomane întinse cu aroganţă.
    Tinerelul se înveseleşte, dar aruncă fără pic de tact :
    —   Şi musiu Eliade apără pe turci, şi a avut şi pensie
 de la ei...            .
    —      Nu se compară, intervine Serurie. Nu se compară ! Domnul Eliade este un mare profet, un mare poet, o minte luminoasă, un patriot, un martir !
    Zarva creşte, creşte şi se potoleşte. Patronul îşi agită în toate părţile ochişorii lui înfundaţi în grăsimea pleoapelor.
    Un individ cu ochelarii căzuţi pe vîrful nasului trîn-teşte paharul pe tăblia mesei după ce soarbe zgomotos din el.                           ,   *
    —      Ghica, mormăie Aricescu cu nasul în farfuria plină cu sarmale, este cel mai viclean intrigant, Atîta este. Un intrigant, un vîndut...
    O spune atît de categoric de parcă în această privinţă n-ar mai încăpea tocmeală. Doar cu spiritele mărginite, obtuze, cu cei care .preferă certitudinii (care, oricum ar fi ea, angajeşiză, nu ?) îndoiala. Însă înţelepciunea îndoielii; pe care mulţi o îmbrăţişează, i se pare lui Aricescu o simplă comoditate. Se supravieţuieşte atît de liniştit in „habar n-am“ sau „să mai vedem“... De aceea îşi însoţeşte cuvintele cu o grimasă de dezgust. Patronul, atent, trimite băiatul să întrebe daca nu cumva sarmalele sînt prea sărate. Nu. Excelente.            - *
    —      ,în ’54, lâ Constantinopol, îşi deapănă Serurie amintirile post-revoluţionarer Ghica se legase cu, Grigore Sturdza, beizadeaua -— îi botezase şi un copil' --s- dar şi cu GoleştiL împotriva cui ?
    Momenir de suspensie. Bucătarul aruncă pe tejghea nişte mititei care sfîrîie în damf de usturoi.
    —      împotriva domnului Eliade. Au trăncănit zile şi nopţi în casa din Hissar punînd la cale Romahii întregite şi federaţii sud-dunărene ! Cu scrierile alea au plecat
 191»
 . Arăpilă la Paris şi Golescu-Albu cu Tell la Şumla sau pe undeva prin Rumelia, cu propaganda. Serurie ridica palma dreaptă deschisă şi începe să lase degetele m jos, unul după. altul : Goleştii erau cu Tell împotrivai lui Sturdza şi a lui Eliade pentru că aşa voia intrigantul Intre cele cinci degete, este limpede că cel mare este rezervat intrigantului. Tell era rău cu Ghica şi acesta, într-un articol din Journal de CohsianMnopole,. ce-:.făjfeea't îi punea alături pe Tell şi Eliade şi-i îrnproşca, zdravăn cu noroi ca să-l determine pe Eliade,' apărîndu-se, să-i ia apărarea şi lui Tell ’ pentru a-1 comprometa astfel pe acesta în faţa Goleştilor şi pentru a arăta că Eliade a zis minciuni înainte împotriva lui Tell. Şi uite aşa cîştiga simpatia Goleştilor, care...                                 y
    Tinerejul holbează ochii Urmăreşte fascinat jocul degetelor. Încurcată treabă !
    —    Şi Tell ce-a zis ?
    —       Ce să mai zică? Machiaverlîeul în floare, domnul meu ! continuă Serurie nemulţumit de expresia buimacă a învăţăcelului.
    _ Paharul vecinului se izbeşte de masă, un plescăit însoţeşte dezvăluirea încîlcitelor destine... Atunci vine din nou întrebarea legitimă a ultimei generaţii politice :
    —    Şi atunci, Golescu-Albu ce-a făcut ?        -
    Degetul arătător al lui Serurie rămîne parcă agăţat de tavan. Se cocîrjează treptat :
    —       Ce-a făcut ? S-a lăsat înşelat pînă l-au lămurit Rosetti şi Brătianu.
    Junele ziarist rînjeşte..
    —    Prea naivi, prea naivi oamenii noştri politici.
    Aricescu devine rnelaneolic :
    —       Erau alte vremuri ! Nu politica ne interesatei revoluţia ! Nu interesele, ci idealurile ! Oftează şi vîrîndu-şi nasul în halba de bere mormăie; Uneori tînjesc după o epocă de reculegere, alteori mă apucă dorul de prefaceri.
    —       Cine nu iubeşte aici stabilitatea, domnule ? Şi cine nu visează aici aventura, stimabile ? rîde tînărul* atent la mişcările bucătarului cm bonetă plisată. Uite ca nu mai vin fleicile noastre !
192
    în circiumă năvăleşte Valentin eanu. îşi scoate din * mers paltonul lepădîndu-1 în braţele băiatului de la intrare, da ocol. cu privirea şi îi prinde pe cei trei înghe^-suiţi ,în * conversaţia lor. Vine spre ei foarte emoţionat, foarte aferat :
    —   Domnilor, miroase a eveniment mare... mare L..
    —   Ei, aş î face Serurie.
    —   Ascultaţi-mă pe mine, sînt vulpe bătrînă !
    —   Adică, ce să se întîmple ?           ~
    Lovit puternic de masă, paharul vecinului * aruncă în lături jerbe de flăcări lichide. Valehtineanu rămîne o clipă surprinse se întoarce spre ceilalţi mirat, în timp ce tejghetarul umple cu gesturi experte o măsură de jumătate de litru dintr-un vin alb-gălbui * şi strigă băiatul :
    —   Domnului Valentineanu !
    Acesta se. trezeşte din stupoare, ridică mîna în semn de salut spre omul care are atîta grijă de el.
    —   Merţi ? îşi toarnă singur vin în pahar şi soarbe,
de două ori cu năduf, umplîndu-şi bine gura. înghite cu sete, apoi răbufneşte : De ce, de ce n-am murit,în acel moment de entuziasm, în acel 24 ianuarie 59 ? Uşurel, îşi lasă capul pe     un umtuv Am căzut,    prieteni,'din entuziasmul naţional                            în căutarea fericirii cotidiene...
    —   Zi, nene, nu ne mai fierbe, intervine Aricescu.
    Şerpuind printre pahare şi farfurii, un cuvînt îşi face'
cale :               .
    —r Coaliţia ! ' .
    —   Ce-i cu ea ?                          ,
    —   Lucrează, pregăteşte alungarea lui Cuza.
    —   Hă ! Hă !     Ce mai noutate ! se   afirmă tînăruL
    Valenttneanu      îl priveşte suspicios şi-i întreabă      pe
ceilalţi :
    —   Dumnealui ? Cine e dumnealui ?...
    —       E junele cu condei de care ţi-am spus, îl prezintă Aricescu..
    —   Aha, o fi !            .                 * ,       '    /
    —   Zi, nene, nu ne mai fierbe !                       r    7
    —   Iminentă alungare ! Nu glumesc, nu arünc\orbe !
    —   N-au popor, spune Aricescu.
193
    —       Au bani, au relaţii în străinătate, explică Valen-tineânu, îl au pe Cuza slab, răsucit şi învîrtit de favoriţii săi, de dama aia şi de neamurile ei.
    Se pare că Serurie are o părere personală, ridică din nou mîna, îl opreşte, îşi răşchiră degetele şi spune :
    —   Cuza e cinic, e schimbător, dar patriot !              •
    —       La început a căutat reazem în naţionalişti, dar a sfîrşit prin a lăsa totul pe seama lingăilor. Mi-a spus Orăşanu, ştie sigur, o să fie un atentat...
    —   Hă l Hă ! Cum a fost şi la balul Teatrului ! Toată
 lumea ştia de el, s-a îmbulzit să fie de faţă, chiar Vodă era curios şi s-a prezentat la faţa locului, dar asasinul n-a binevoit să......           :        -            ~
    —- E ceva organizat, vă zic sigur.
    —       Hai noroc şi sănătate! S-a dus vremea comploturilor !                                    *
    Un bătrîn cu surtuc cafeniu, cam jerpelit, cam murdar, umblă printre mese şi cerşeşte. Ochişorii mărunţi dar ageri ai patronului agaţă musca. O ochiadă în dreapta, o ochiadă în stînga şi cei doi băieţi care servesc la mese/sd opresc brusc lingă moşneag, ll împing pe tăcute spre ieşire. Dar omul vrea să participe la-conversaţie :
    —       Domnul ministru Moruzzi, se zice, pretinde tot felul de chestii ! ţipă el şi-se scălămbăie, îşi umflă pieptul şi-şi crăcănează picioarele. "
    Cei patru de la masa lui Aricescu dau din cap (adică, da, Moruzzi pretinde) şi Serurie sfîrîie pe lingă paharul său :
    —   Pînă şi vagabonzii ştiu ce se petrece la' Palat.
    —   Ar putea părea • democraţie dacă n-ar fi vulgari-
 tate, spune tare individul de la masa vecină şi din nou trînteşte paharul aruncînd flăcări moi peste tăblia geluită, *                                            ,
    Valentineanii îl examinează atent, face cu ochiul spre ceilalţi îndemnîndu-i la discreţie. Bătrînul îşi continuă explicaţiile:
    ^— Cică n-are aia, n-are. ailaltă, că dacă ar avea el armata franceză, ehehe !
 , Un hohot de rîs însoţeşte scălîmbăielile cerşetorului , care, împins din uşă, mai apucă să strige :
194
    —   Noroc că Măria Sa Vodă se face că nu înţelege !
    Dar peste vacarmul general se aude vocea răguşită a
patronului:
    —   Două halbe la masa a treia...
    Serurie, amuzat, se lansează :                      *
    —   Cică Sultanul dă semne de alienare, decorează
animalele din ogradă : Ordinul Osman clâsa I unei capre ce a respins un ţap prea agresiv şi unui cocoş care a bătut pe alţi unsprezece.                                 _
    —   Hă ! Hă !                           c
    Numai Valentineanu rămîne serios.
    —      Am impresia că n-aţi înţeles exact. Se pare că azi, azi, domnilor, azi va avea loc atentatul!
    —      Fugi de-aici ! De doi ani nu aiizim decît de atentate ! Îmi vine să casc de plictiseală !
    Dar Aricescu strîmbă din nas
    —   Parcă miroase...
    —   A mititei ! Hă ! Hă !
        Eu am scris un pamflet despre'coaliţia asta. Ziceam aşa la început : După ce-mpreună mi s-au tărbă-cit, / Roşii şi cu albii s-au încumetrit, / Insă nu se ştie : Roşii au albit / Sau, mai bine Albii au mai rumenit.,.
    —      Domnilor, şopteşte autoritar Valentineanu, n-o luaţi uşor ! E cotoioasă !.
    Paharul de la masa vecină se izbeşte de băltoaca ro-zalie :
    —   Nu mai şopotiţi, nu mai bîrfiţi, pentru Dumnezeu !
Fiţi frumoşi !          ‘
    Un moment de panică şi stînjeneală.. Mai buni ar mai putea fi, dar mai frumoşi ?
    —■ Ce vă holbaţi aşa~ Am ştiri sigure, azi, totul e pus la punct! se indignează Valentineanu întorcînd spatele individului.                                               ♦
    —   Da’ ce, Cuza e prost ? întreabă în şoaptă Serurie.
Are regimentul lui Solomon, are batalionul de^vînători al lui Lecca...                    •'          ^
    —      Nu e prost, e nepăsător, răspunde Valentineanu după încă o înghiţitură.
    Patronul strigă pe unul din băi^ :
  195
                                               - j
    —       Nae, pentru domnul! şi-i face semn spre ipochimenul cu ochelari care începe să tragă direct din cană, fără să uite a o arunca energic pe masă, în băltoaca pe care n-o vrea ştearsă nici în ruptul capului. în acest
 ‘timp, Valentineanu rosteşte teatral : ■
    —   De ce, de ce n-am murit atunci, în acel 24 ianuarie !
                                      III
    Prinţul Cuza stă cu spatele spre sobă. Abia a încheiat o conversaţie nu prea încurajatoare cu domnul consul Tillos şi căldura care îl Învăluia îi dă o vagă siguranţa.
    Dincolo de pereţii palatului său sînt străzile vunui orâş vesel şi modest, neştiutor de propria lui sărăcie şi plin de speranţe, şi Camera deputaţilor şi Senatul şi ministerele, apoi cîmpia acoperită cu zăpadă pufoasă, tăcută, ascunzîndu-şi tainicele germinaţii, şi cafenelele, cluburile şi saloanele zumzăitoare, şi sutele de bordeie adormite şi grajdurile încălzite de respiraţia greoaie a animalelor şi iar Camera deputaţilor şi Senatul şi .ministerele şi dealurile, pline de livezi desfrunzite din care picură chiciura-ca lacrimile unei mame bătrîne şi cafenelele, cluburile şi galoanele de provincie şi viile cu viţa îngro- * pată, adulmecînd‘Sevele reci in aşteptarea' soarelüi uscat care să le încălzească fructul şi micile cîrciiimi de mahala unde se discută "politică şi unde este bîrfit, adulat, jighit mărinimos, justificat leneş, sau acuzat intransigent însuşi Domnitorúl.
    Acestea sînt serile încordate în care începe să prindă cheag dispreţul pentru tot ceea ce-1 înconjoară, pentru viaţa însăşi. * Cine ar putea crede că veselul, senzualul colonel Cuza a fost leşuit de puterea lui neaşteptată ?
    Puterea ?!          -
    A avea dreptul să dispui de unii, aşa cum alţii au dreptul să dispună de tine, a trăi între libertate şi umilinţă, gustîndu-le alternativ.
    în salonul mingîiat molcom de sfîrîitul lemnelor ce ard în sobă, intră, unul după altul, „intimii“ Domnitorului. E ceasul relaxării.
    Dar intimitatea ajunge uneori stînjeilitoare. Un efect al obişnuinţei de a fi persoană publică sau al rezervei celor apropiaţi de a-şi exersa legitima familiaritate.
    Îndreptîndu-se cuminte spre locul ei obişnuiţi Elena calcă dreaptă, mototolindu-şi nervos batista cu degetele uscate şi cenuşii. Prinţul se ridică pentru a-i potrivi fotoliul. Un semn de politeţe mecanică din care lipseşte grija, afecţiunea. Şi, totuşi, asprimea feţei ei îl încovoaie. Vinovăţia, umilitoarea condiţie la care a supus-o, nefericirea interioară măcinată şi de propria ei médiocrité feminină, grava, patetică, aptă de gesturi sociale sfidătoare, au reuşit s-o înăsprească. Hélène de acum douăzeci de ani supravieţuia, ceva din adolescenta pros-tuţă, sfidînd în paguba ei opinia familiei şi a societăţii şi nereproşîndu-i lui decît o infidelitate abstractă mai pîlpîia în această Doamnă severă, sumbră. Treptat, treptat toate doamnele de onoare, pe care, Baligot de Beyne, grijuliu, le înmulţise, pe vremea cînd prezenţa ei devenise o necesitate politică, o părăsiseră. înconjurată de ele, se mişcase stingheră. Rămăsese cii două, trei prietene şi căpătase deodată o distinsă tristeţe. Nu mai vine nimeni la Palat s-o vadă. Serbările sînt mai mult pentru săraci decît pentru protipenÜada. Asta n-o supără. îi satisface înclinaţiile filantropice, dar îl dă un aer de demnitate mîhnită. Felul ei naiv şi amar în care înfiase pe cei doi moştenitori} copiii Măriei Obrenovici, bastarzii^ felul resemnat de a trăi în Palat cu ei, /înconjurată de jDîrfă şi nepăsare, în'timp ce Alexandru o aştepta pe femeia aceea sau se ducea la ea, avusese un etect oribil : Hélène, fără să îmbătrînească, se acrise, se mohorîse, devenise din ce în ce mai insuportabilă prin evidenta ei dreptate.                       .           N
197
                                                              "\
    Prinţul se aşează în jilţul de lîngă sobă în timp ce Baligot de Beyne, Pisoschi şi Zizin Cantacuzino îşi potrivesc scaunele în- jurul măsuţei.
    De afară se aud ropotele sacadate ale trăsurilor.
    Toţi aşteaptă ca Prinţul să împingă dezinvolt conversaţia spre măruntele subiecte ale zilei, dar Cuza priveşte îndîrjit degetele uscate ale soţiei sale — degetele care mototolesc o batistă fragilă ca o, aripă de fluture. Cîtă cruzime inconştientă î
    Doi valeţi deschid uşile- şi. intră cu pahare şi băuturi amărui, tari, în clondire de un roz sidefat, cu cafea şi şerbeturi care se topesjc lent în limpezimea apel. Rochia ^greoaie a Doamnei Elena, dintr-o catifea vişinie strînsă în panglici negre şi albastre, stă crîmpoţită în jurul scaunului. *                                            ..
    Pendula bate grav de opt ori. S-ar părea că Ia ultima bătaie Cuza s-a trezit din amorţeala lui melancolică şi, privind uşa pe care domnul consul Tillps abia ieşise trufaş, se întoarce spre mica sa familie ; soţia şi prietenii.
    —   împăratul ^Napoleon se luptă de mulţi ani cu pro-
 prii săi miniştri şi diplomaţi care vor să abandoneze frumoasa idee a naţionalităţilor... Cîte speranţe turtite în aceasta luptă !                                              -  -
    îşi aprinde o- ţigară. Aruncă plictisit tabachera pe .măsuţa din dreapta lui :
    —   Toţi, spune făcînd un rotocol cu rriîna liberă în^
 cercuindu-i pe miniştrii şi pe diplomaţii francezi — un stol disciplinat ce se roteşte deasupra „ideii năţonali-tăţilor“ ca deasupra unui crîng înflorit —, toţi i-au băgat'sub ochi o înţelegere strategică imediată cu Austria şi au încercat să-l determine, logic,^ desigur, să lepede problema Italiei... Frumos, nu ? O rezistenţă de palat! Admirabil !     , . .             '  "
    Prinţul îşi scutură, scrumul, din greşeală, chiar în paharul de Porto.                        '
    —   Admirabil ! repetă.
    Asta ar fi un. fel de răzbunare timidă. Ceea ce nu putuse ironiza în faţa lui Tillos putea batjocori în faţa prietenilor.          ,
    Un valet aduce scrumiera mai aproape, şi schimbă cupa. Domnitorul este intr-o# dispoziţie sarcastică. Din pricina unor „neapărate patriotice trebuinţi“. Doamna Elena aruncă priviri negre, greoaie spre soţul ei şi îşi strînge buzele subţiri. S-a îndrăgostit de el cu speranţa că-1 va putea iubi chiar pentru defectele lui evidente. Dar aciim venise mila. Uite-i cearcănele, uite-i gura vineţie !
    —      De cîte ori domnii aceştira au putut ridica vocea, continuă Cuza şi întinde mîna tremurătoare spre Bali-got de Beyne ca spre cel- mai în măsură să judece situaţia, n-au obţinut decît asentimentul împăratului pentru cedarea Principatelor în mîinile Austriei în schimbul Lômbardiei. Problema naţionalităţilor să fie doar a italienilor ? Sau e d©ar draperia care acoperă o lăcomie : Nisa şi Savoia ?' Cine mai trăncăne în Occident despre polonezi, unguri, sîrbi, români ? Poate doar Brătianu şi Georges Ştirbey !
    Un lemn trosneşte brusc în sobă şi parcă îi împinge pereţii albi, dătinîndu-le ornamentele aurite. Doamna suspină şi-şi îndreaptă meticulos poalele rochiei. Ceilalţi privesc faldurile de velur unduind în lumina roşietică a lămpilor.
    Hélène pare ca,-i -socoteşte peroraţia un joc absurd şi copilăresc. Este opacitatea ei mîhnită şi suficientă sieşi de k a nu acorda problemelor politiee importanţa cuvenita numai pentru că nu le înţelege.
    Furia, Revolta.                         ,               ^
    Sentimentul nelămurit de tristeţe à puterii.
    Dar trebuie să continue :               %  v
    —- Acum, domnii aceştia ţipă din nou pentru că Prusia îi încolţeşte şi au nevoie de venala Austrie...
    Baligot de Beyne surîde timid :
    —      .L’Autricher elle ne sait pas faire ni la paix, ni la. guerre !
    Dar Cuza pare că- nu-1 aude, îşi agită ţigareta prin aer :                  -     .   /                              ţ
    —      Eu am apelat la idealismul lui," la Cavalerismul'unui împărat, al unui „conspiratore cororiato“, în timp ce atîtea voci franceze sîsiie în jurul.lui ca nişte limbi de şerpi :
 să facă politică, să nu se ţină de vise... Ca şi cînd de vise îi arde lui! Aceasta« era o politică, cea a micilor lupi asmuţiţi împotriva băţrînelor hiene !
     Tace o vreme. Noaptea se întinde înaintea lor grăbită, ropotitoare, nesupusă, în ciuda energiei lente cu care trag de timp. Cuza răsuflă greu :
     —      Ce, naivitate ! Să apelezi la idealismul poli tio şl unui împărat...
     Zizin Cantacuziňo, care mîngîia ritmic speteaza unui fotoliu din apropiere aşa cum ar îi atins, tandru, mîna unei femei somnolente, intervine pedant :
     —      Din pricina- acestei naivităţi domnul consul Offen-berg vă socoteşte un francofil...
     —      Şi pentru că nu i-am permis să reia vechile relaţii dintre cabinetul rus şi principii români, acele relaţii întreţinute frumuşel altădată de Ruckmann sau Daşcov.
     Din colţul său, Pisoschi pufneşte într-un rîs silnic :
     —      Asta în timp ce domnii din opoziţie vă cred sau Iasă să se creadă că sînt convinşi de rusofilismul Domniei Voastre ; numai de aceea l-aţi pus la cîrma guvernului pe domnul Moruzzk!
     * — Trăim în cea mai subtilă confuzie !               *
     Piciorul stîng se aşează peste cel drept. Prinţul s-a hotărît să soarbă din pahar. îi priveşte deodată mulţumit. Pe Moruzzi loja i-J aruncase în braţe !
     Bine, dacă asta le face plăcere acelor domni ! Să spună ce vor ! Ridică din umeri şi rămîne gînditor cu ochii pe draperia care acoperă fereastra. Şi dacă i-1 aruncase în braţe tocmai pentru a-1 compromite ?
     Dincolo de geamuri, noaptea, oraşul, teama, iubirea şi ura. ^                                 '
 ? â în tăcerea fluidă se aude vocea răguşită a Iui Baligot de Beyne, de \ trei zile cu gîtul inflamat de o răceală îndărătnică. înainte de a înţelege ceea, ce spune toţi rîd. Sunetele se pierd, se înghesuie, se îngroaşă după capriciile unui gîtiej în suferinţă. Face un semn‘de dezolare şi-o ia de cîtev'a ori de Ia capăt :                  - -
         Alteţă, părerea mea este, vă repet a nu ştiu cîta oară în ultima lună, că aţi săvîrşit o greşeală declarînd că sinteţi gata să cedaţi tronul pentru mîini mai bune,
 200
pentru * un principe străin. Nobleţea, cavalerismul sînt noţiuni nepolitice. Problema dumneavoastră nu: este cea a stabilităţii în exterior. Anglia, Rusia,^ Austria, .Franţa şi cu atît mai puţin Turcia, nu vor schimbări pe aici într-un moment cînd se coc alte conflicte. Problema Domniei Voastre este m interior, V-aţi pierdut susţinătorii dinlăuntru.               .
    Prinţul are o privire tulbure, ridică din nou umerii.
    —       Defectul sistemului nostru de guvernare este că-mi lasă aparenţa puterii absolute, fără avantajele ei.
    Nepăsarea — o platoşă de argint fragil, moale, aproape ,mai periculoasă decit curajul inconştient. Un trup vulnerabil pentru că are iluzia -tăriei lui.
    Baligot'de Beyne îşi încearcă vocea :
    :— Ciné .vreţi să. se lege strîns de o autoritate care se declară ea însăşi efemeră, provizorie ?                     *
    Deschide palmele amîndouă deasupra genunchilor pentru a fi mai convingător. Are aerul că-şi ceartă cu blîndeţe superiorul.           *                               "
    —• Un „brigand“, aşa se zice că mă socoteşte lord Clarejndon, spune Cuza. Iar Drouyn de Lhuys îl primeşte în audienţă pe Brătianu... y                                   .
    Nici măcar nu este jignit. O spune; aşa, ca pe o glumă auzită în tîrg. Multe greşeli face, multe slăbiciuni are, ar cere iertare pentru elé dacă lumea nu l-ar dezamăgi prea tare.
    Zizin Cantşcuzino aşează cu grijă - paharul său lîngă lampa cu abajur gălbui.
    -r- Azi de' dimineaţă l-am vizitat pe domnul 3oJm-tineanu. Circulă insistent zvonul că vreţi să lăsaţi tronul ducelui de Leuchtenberg...v                     ^    ,
    :— Zvonuri, zvonuri! România se ^hrăneşte cu pîine şi zvonuri. Cuza are o faţă puţin puhavă şi, cînd f^î^ vechiul, neliniştitorul astm îl îneacă. Şi cînd te gîndeşti că .ginerele ţarului ar socoti prea puţin pentru el' aceste ţărişoare abia încleiate...
    —       Vă dispreţuiţi destinul, spune Doamna Elena şi se ridica în ^picioare, ursuză, rece, mustrătoare.
    Ceilalţi rămîn consternaţi. Dincolo dé tăcerea^ care se leagă între cei doi soţi întrezăresc acele lungi discuţii
 201
  pline'de furie, indignare, "reproşuri, tandreţe, minciuni, interese, adevăruri dure şi oboseală. Gestul autoritar al Doamnei i-a surprins. De mult s-au obişnuit cu ea molatecă, severă şi umbroasă. Cuza îşi înfundă ţigara în scrumieră şi o urmează, aşa cum trece, făcînd scurte reverenţe spre Pisoschi, Baligot de Beyne şi Zizin Oantaëu-zino, dreaptă, opacă, aşa cum trece apoi printre scaunele şi dulapurile marelui salon de primire unde pîlpîie doar cîteva lămpi : -                   ^
      :— Hélène, tu a toujours raison...
      Ea nu se opreşte. Ştie ca l-a impresionat prea puţin, dar că vrea să n-o jignească, vrea să-i ofere o mică satisfacţie.                       ’
      Cuza calcă moale pe urmele ei. Şchioapătă. Vechea ^rană de la picior îl supără.
      In lumina, slaba silueta firavă a soţiei lui pare neaşteptat de energică. îndurase multe şi mai îndura încă, dar tocmai prin răbdarea ei ajunsese să tulbure îndrăzneala ' Măriei şi a prietenilor ei. Era o răbdare bătrînicioasă, care, pentru „favoriţi“, cu Liebrecht în frunte,' arăta chiar a încăpăţînare. Toate intrigile lor nu, reuşiseră s-o clintească, de pe postamentul pexcare soarta o urcase fără voia ei — nu-1 dorise, nici nu-i plăcea, simţea însă că singura ei ; răzbunare pentru toat^ umilinţele suportate era să stea pe el. într-a zi, în plină scenă familială, Hélène îi rugase: „Nu trebuie să ai milă,' acolo unde niîN ai avut ruşine !“ Era singura frază pe care o reţinuse din acele multe, multe cuvinte ce. şi le aruncaseră unul âltuia Ia picioare. Poate pentru • că Hélène era foarte rareori expresivă ; în certurile lor frecvente, dar discrete, el putea uşor detecta părerile, formulările Catincăi Rosetti Soacră-sa veghease asupra fiicei ei, o înarmase cu o în- -cruntată ranchiună de care singura nu era capabilă şi care se mula rău pe firea ei conciliantă, lipsită de forţă şi de imaginaţie.          :
  -  In faţa apartamentului ei, Doamna Elena^ se opreşte.
  Se privesc obosiţi. Este bolnav, încolţit, incapabil să iasă’ ' de sub „nefasta influenţă“, cum învăluie Catinca Rosetti în societate numele Măriei. Ea e mîhnită, singură, îngrijorată şi dornică, să-i stea sprijin împotriva oricui.
 202
     „Şi ia bine, şi la rău“. El n-o dorise alături de él la „bine“, n-o dorea nici la „rău“.
     O pustietate.
     In Hélène nu mai zvîcnea decît sentimentul datoriei. Trăsăturile î se aspriseră, pielea i se întindea pe oasele feţei ca un pergament, privirea întunecată de sub. sprîncenele îmbinate fixau cu acreială lumea, din jur. ^
     Se apleacă, fusta largă se gonflează în jurul ei.'întinde mîna şi—i mîngîie în treacăt nasturii tunicii :
     —  Noapte bună, Alexandre !
     Dar dragostea 'cere patimă, bucurie, joc, deznădejde biruitoare.. Hélène are o seriozitate de martiră, „o seriozitate a mediocrităţii“, cum spune propriul ei cumnat Lambrino.                        ,
     —  Hélène, ţin foarte mult la tine.
     In seriozitatea aceea se cască înţelesul Lacrimi si.ro-iesG pe obrazul palid. Nu i-a dat ceea ce dorea el, ci numai ceea ce dorea societatea să-i ofere, ceea ce au educat-o să-i ofere. 1                       >
     Femeia rîde stîngaci, răsucindu-şi batista, şi-i vine să-şi ceară iertare. ,                                  _
     Nu i-a dat ceea ce dorea...
     Face o nouă reverenţă :
     —  Ai .grijă ! Sînt atîţia împotriva ta !
     Uşa se închide în urma trenei greoaie de velur vişi-niu. Guza îşi pipăie nasturii tuiîicii.
     Cam asta este ! Tristeţe şi iar tristeţe^!
     Tîrîndu-şi piciorul ajunge în capul scărilor de la intrare.           .   -                         ,
     ^Miroase a plictiseală. .
     De ce n-au bătut clopotele de vecernicie ?
     Poate nu le-a auzit.
     Vrea să iasă din mizeria asta mohorîtă. Vrea ,să rîdă.
     „Da, îmi plac rochiile frumoase şi fine, se-alinta Maria, pălăriile extravagante, spectacolele cu multe lumini, viaţă de. societate, bijuteriile, florile ‘ rare,, bomboanele de ciocolată cu. alune şi... îmi placi tu, tu, tu!“ Ce vicleană, ce duioasă: neruşinată ! Şi ochii ei albaştri, îndrăzneţi!
     Un valet se apropie de el, se înclină.
 203
     —       Măria ta/un om vrea să vă vorbească Í E Important, iertaţi-mă, de aceea am îndrăznit.
     Cuza are un moment de ezitare. Acum? Dar faţa valetului éste ^atît de speriată incit îi dă oarecare linişte. Nuy nu acum l Orssini, Charlotte Corday et eiusdem fa-rinae nu vor ieşi din umbră la opt şi jumătate seara, pe
 10 februarie, în plină iarna Valahă.
     —   Spune-i să vină.                                    -
     Se îndreaptă, îricercînd -să-şi' mascheze durerea pici o^-rului, spre salonul albastru.                v
     „Âm îmbătrînit, am făcut de mult compromisul cu viaţa“, îi spusese cu cîteva zile în urmă Iul Baligot.
     Ceva îl atrage spre fereastră. Imaginea oraşului îngheţat, luminile lui mărunte, acele absurde, violente contraste ? Ulisse de Marssiac îi spusese că, ajungînd pé . Dealul Pilaretului, văzînd pentru prima oară Bucureştii invadaţi de vegetaţia lor văratecă exuberantă îşi între-báse călăuza : „Ce distanţă este de la Paris lă Bucureşti ?“ şi primise un răspuns ce suna a reproş : „Trei „ secole, domnule !“ Reuşise oare să comprime secolele^ acelea? In şapte ani se subţiaseră secolele acelea?
     Mai erau atîtea de făcut !
     In încăpere se strecoară un băiat timid, cu surtuc grosolan — unul din aceia care trebuie că bîzîie ca nişte bondari prin redacţiile improvizate ale gazetelor. Se repede să-ri sărute mîna şi Cuza n-are putere de a refuza.
 11 priveşte cu stupoare. JExistă şi viaţa aceasta mică, sim-~ plă;4 anonimă !
     —   Ce este ?
     —   Măria Ta, în noaptea- asta va fi o revoluţie...
 ‘ Naivitatea, preţul'ei, soluţia ei ? O vindeci, faci un popor de cinici ; o laşi, creezi un popor de handicapaţi.
     Dumnezeule !
     Buzele moi, fierbinţi şi umede, lipite de dosul palmei lui ! Un popor plin de dureri pe care le cunoaşte, dar nu şi le ia în serios-şi, deodată, apare o exaltare, o Străfulgerare de o clipă care năuceşte,
     •— O ^revoluţie ? întreabă calm.
     Băiatul s-a' dat doi paşi înapoi :
204
     —      Poate;un atentat, şopteşte, de parcă s-ar mai afla Încă în .circiuma,-' în gangul, în cămăruţa aceea sordidă unde a fost chemat şi unde i s-a încredinţat mesajul. Patru mii de. oamenf de la garnizoana Malmaişon vor fi în piaţă cîhd se ^or trage clopotele.
     —   Cine te-a trimis ?
     —   Domnii Orăşanu şi Bolliac^Ei au aflat, E primejdie, ■
 Măria Ta !    \
     Cuza se clatină pe picioare zîmbindu-i liniştitor, dar băiatul are în faţă marea aventură a vieţii sale, nu vrea s-o lase :              _           ,
     —      Se zice că vor revoluţie, dar, dacă nu le iese, vă vor forţa să abdicâţi cu ajutorul armatei. Nu vă lăsaţi, n-au poporul de partea lor !
     Poporul? De partea lor, de partea lui? Nicăieri. Pasivitatea; Aşteptarea. Privirea ironică şi nepăsarea faţă1 de putere..              \           ’
     A înţeles. Domnii aceia ar vrea mulţimea în piaţă. Dar de unde s-o fa ? Armata ? Ea este â lui. El a făcut-o, ei a poleit-o, el este idolul oricărui locotenent ! Avem, zău, prea multă imaginaţie !~ La balul Teatrului fusese sfătuit chiar de consuli să nu se ducă. Se pregătea ceva, va fi un atentat, o mişcare ! Şi dansase nu glumă cu toate burghezoaicele nostime ale capitalei Principatelor Unite!
     —      Du-te ! Spune-le celgr ce te-au trimis că le mulţumesc.   . «
     Băiatul iese dandaratelea. Este dezamăgit. Şi nici nu ştie dacă el* a fost prea puţin .convingător —.actor prost sau rău distribuit, sau Prinţul cunoaşte mai bine situaţia şi se preface — e calm, a luat toate măsurile şi mimează, din complezenţă, uimirea în faţa lui. .. ,          . \ "
     Rămas singur, Cuza priveşte ceasul. Este ora nouă. în curînd Maria va fi la Palat. Se va lepăda'de tainele ' astea .grele. Mîna, încercînd să-şi aprindă o 'ţigară, îi tremură. Ce-ar trebui să facă ? Se uită prin crăpătura draperiei afară, în piaţa care a devenit pustie. Din cînd în cînd o trăsură aleargă la trap în căutarea bucuriei, a fericirii de-o clipă.
     Vor să abdice forţat pentru ca o abdicare nesilnică să nu-i mărească prestigiul. Ghica, intrigantul acela negri-
*205
 cios, vrea să. se ocupe şi de posteritate; îl doare legenda. Ce suferinţă ! S|t ştii că poţi sări un zid de doi metri oricînd, oricum, în orice condiţii şi să vină unul neantrenat, care, într-o inspiraţie de moment, să‘ sară un zid de doi metri şi zece !
    Ruină sufletească !
    Totuşi, nu trebuie să ‘lase" lucrurile aşa. Trage de clopot. Il cheamă de comandantul garnizoanei.
    —   Ce se petrece, domnule, colonel Zefkari ?
    —   Nimic, 'Alteţă, linişte !
    Cuza îl priveşte melancolic. Şi acesta este omul lut.
 El l-a înălţat în grad, el i-a dat tresele, fără el... îi. zîrn-beşte. De afară* se aud roţile unei cunoscute trăsuri. Prin despicătura draperiei îi vede pe Măria şi pe .Dimitris Sakelaridis cobor înd.                                   "
    Va fi bine, va fi vesel.
    Zefkari pîlpîie din pleoape. .
    —   Dacă sînteţi îngrijorat, Alteţă, dublăm garda.
    —   Nu, nu, nu-i nevoie ! Ba, da ! Dubleaz-o !
 ' Ce dacă se precipită destinul ? Riscul, moartea, dis-. . trugerea, exilul, ce este mai rău? Trebuie să-ţi trăieşti chiar şi eşecul cu demnitate. Pe colţul mesei ziarele de dimineaţă stau răsucite, răvăşite şi pătate de cafelele şi scrilmul ţigărilor., *
    Rîsul.
    Maria este rîsul lui, nevCia lui de a hohoti în faţa destinului.                                         %\
    ^ Ii face semn colonelului că poate să plece. îl cheamă p>e Pisoschi :                              -4
    —   Să vină Beldiman !
    —   Prefectul e aici, îşi ia cafeaua !
    Paşi hotărîţi, încrezători.
    —       Care e starea de spirit, poliţaiule ? se împăunează Cuza într-un rol de operetă.
    —   Excelentă* Măria Ta ! Excelentă !
    Cuza îşi freacă palmele una de alta :
    —       Excelentă ? Aud tot timpul de comploturi, conspiraţii, revoluţii...
    —   Aţi văzut că nâ e nimic adevărat.
206
    In acea clipă Baligot de Beyne intră în cameră. Prinţul îl ia de braţ :
    _ Catargiu a murit uşor ! Ani de zile m-am gîndit că voi avea aceeaşi soartă, dar se poate ceva mai rău decît moartea pur şi simplu, se poate o moarte - lentă.
    . Se întoarce spre Beldiman :
    ■— Du-te, domnule _ prefect, dacă totul e în regulă, vezi-ţi de treabă !                 '   •       .
    Nerăbdarea, bucuria, nevoia de a se degaja de-toate astea, „slăbiciunea“, „fatala influenţă“, ohoho !• ce urîtă istorie ! Pe masa de joc,cu ea ! Iese din cameră aproape uitînd să mai şchioapete.               _ '
    Libertatea simţurilor. Siguranţa lor binevoitoare, începe o noapte tristă.                   '  .
                                   IV
    Lampa pîlpîie anemic.
    Iată o carte plină de miez. .
    înălţare! Pasiune! Spiritul curat, justiţiar!
    vQue fait hors des maisons ‘ce peuple ? Qu'il syen
                                                     •      aille!
    ~ Soîdats, mîtraülez-moi toute "cette canaille 1 Feu i Feu!* Tu voteras ensuite, ô peuple roi !((
    Poetui ïsf îndreaptă spinarea. întinde braţele^ în lături, mînâ stîngă "se izbeşte de geamul • întunecat în cameră / s-a făcut frig. Destinderea are nevoie de un oftat lung, zgomotos.                               '
    Fata aceea fusese dezamăgită. Lambrino îl bătuse pe umăr : „Domnule Bolintineanu, îţi prezint o admiratoare a versurilor' dumitale.“ Se întorsese şi Văzuse doi ochişori uluiţi. Era din cele şperioase, cum îi plac lui.
                           „Lăsă braţul, lasa sinul,
                       Să se vadă graţios Prin dantele De Brussele“
2.07
      Se ridică de la masă. Cartea îşi desface paginile încetişor, voluptuos, într-un evantai fragil. Aprinde spir-tiera. Toarnă apă'din cana acoperită cu. şervet apretat în ibricul de aramă. Un miros ascuţit, înţepător—- sacii de cafea pe care, în prăvălia lui Ibrahinvde la Istambul n dormeau narcotizate, dar cu vise neliniştitoare, pisicile... Pînă fierbe apa se agită prin cameră.
      Un individ cu o chelie lucioasă, puţin, ascuţită în fâţă, prelungind fruntea, un individ cu şolduri late şi umeri căzuţi trece odată cu el dinspre paravanul unde şi-a ascuns ibricele şi cafetierele spre divanul înalt acoperit de cârtişi ziare. Se întoarce spre el, se apropie .de el.
      Oglinda dulapului Ie face cunoştinţă : Dumneata. Dumnealui.
      „Am îmbătrînit.“
      Doar ochii . languroşi mai pot spune ceva. Cui ?              ’
      O fată'dezamăgită nu e mare lucru dacă te gîndeşti cit de uşor le dezamăgesc pe aceste demoazele filfizonii cu orhidee la butonieră, cu siluetă elegantă şi hainele de . o croială impecabilă.            • ţ
                        „Cînd se scutură de şal,
                        Umerele ei oval,
                        Luce ca o lună plină, .
                        » Peste rîul de cristal.“
                             '■L        *                  '
      Cruzim§.'Lumea e plină de fel de fel de atrocităţi. „Hm ! Hm ! Unele de-a dreptul voluptoase î “
      Numai cărţile ne mai ridică pe vîrfuri. , . •
      O epocă urîtă, domnul meu !
      Dumnealui înaintează. Pare genul de politician visător care ştie să se plîngă şi să suspine pe ruinele unui stat cindva înfloritor. „Demnitatea! Unde este demnitatea Şi abia aşteaptă să dea drumul la : „Se refac bugetele,, se impun venituri fictive, se fac împrumuturi oneroase, se vînd ieftin şi clandestin moşiile statului,, se fac concesii mari unor capitaluri străine, avem o Cameră bleaga, un minister izolat, un Prinţ înconjurat de şmecheri, o presă gîtuită, risipa finanţelor*..“
      Se eschivează. Dă -din mîini a lehamite. Se apleacă spre urechea celuilalt. Sînt aproape gură în gură : „Conspiraţia se agită !“
 208
    11 părăseşte. Dumnealui dispare în dulap, printre haine, ca printr-6 uşă secretă. Ducă-se !
    Strînge încet evantaiul cărţii. Strecoară degetul arătător printre pagini. „Să vedem!“ Apa începe să clocotească.
             „Toi qui bats de ton flux fidèle La roche où fai ployé mon aile,
             Vaincu, mais non pas abattu,
             Gouffre où V[air joue, où Vesquif sombre,
             Pourqoi me parles-tu dans l’ombre ?
             O sombre mer, que me veux-tu ?“
    înălţare ! Lumină ! Geniu !.           '                ;
    Lampa pîlpîie anemic.
    Se ridică.          ' *
    A zis-o şi el frumos undeva : „O flacără misterică / Dă palidă lumină,“ .
    In trecere, personajul, se vîntură şi el prin. oglinda dulapului, dar nu mai are haz.                       _
    Toarnă în ibricul care bolboroseşte praful satanic. Fiertura scoate damfuri vicioase. O lasă să sè aşeze.
    „Conspiraţia ? Complotul ?“ se întreabă faustic. ^Munteni, moldoveni, adunătură... Ion Ghica aduce în ea personalităţile independente. Indepentede de cine ? Oricum; interesate. Brătianu umblă prin lume după simpatii liberale înalte. Dimitrie Ghiea, Grigore Şturdza, Ion Bi-besçu sau Georges Ştirbey scot cu zglrcenie bănuţul. Au argumente pentru a convinge puterile garante naţia la cheremul Austriei, a Rusiei, pierderea libertăţilor publice,' sîngele 'vărsat la 5 august 1865, abuzul, arbiţra-riul... Dar poporul este indiferent.“
    Totuşi prinţul Zizin Cantacuzino, care îi făcuse o vizită de dimineaţă, părea speriat.                                r
    „De la fereastra dumitale nu auzi în aer revoluţiah Nu miroşi sfîrşitul ?“
    In ceaşcă, zeama neagră cu spumă cafenie se aşează ispititoare.                        .
    De fapt, în fi.ecare zi, de cîtëva luni, se aşteaptă ,q întîmplarê mare... .
    „Asta uzează simţurile 1“
                                     209
                                         f.
                                         ■ ' ■ - ■ /
      Iar Cuza este sublim nepăsător.
      „Domnule Cantaeuzmo, dacă Nicolae Kreţuleşcu a părăsit guvernul înseamnă că intră corabia la apă. Cînd Prinţul' a declarat că e gata să lase'tronul ce le mai rămînea de făcut fidelilor săi ?“
      „Bine, dar Kreţuleşcu a căzut pentru că pînă jşi Camera asta blajină, cum i se spune, nu i-a mai suportat banalitatea 1“         .. ..               .               ,  ‘
      „Astea sînt vorbe de salon foarte spirituale, dar ne-realiste, domnule Cantacuzino !“ *
      Trece cu farfurioara în care abureşte ceaşca spre masa 'fnolîu luminată.
      In salonul casei se aud voci. Doamna sau domnul Zâne au musafiri sau abia s-au întors dintr-o vizită şi 'Se relaxează bîrfind. *               .. . ♦              ;
      El va rămîne toată noaptea în cămăruţa lui, ca melcul retras în cochilie. Mîngîie cartea.
      „îl respect, îl iubesc, domnule Cantacuzino, este Ludovic al Xl-lea al românilor, a făcut lucruri extraordi-nare^ —: a ucis o clasă, a împroprietărit pe ţărani, a făcut Unirea, a redat ţării pămîntul mănăstirilor închinate... Dar prea multe slăbiciuni crescute ca vîscul pe, trupul popacului vînjos... Zău ! Zău, prea multe slăbiciuni pe lingă multele calităţi...“ .
      O sorbitură măruntă. Fierbinte. Abur înecăcios. Vrajă orientală.                         ;
  , Zizin Cantacuzino credea că mai 'trebuie să-i ia apărarea : „Cuza este astfel pentru că abia la patruzeci de ani i s-a născut orgoliul! . spunea răsfoind volumul lui Hugo. Nu suportă contradicţii, duşmănii, le rezolvă cu autoritate. Tot. ceea ce vine prea tîrziu,. dragul meu, -derutează... Ca la acei bărbaţi care se însoară cu prima “ femeie întâlnită la .optsprezece ani şi se trezesc pe la „ patruzeci că nu le mai convine fidelitatea şi cad în multiple braţe hrăpăreţe...“
      Prinţul Cantacuzino avea un gen de înţelepciune părintească. Vorbea de la mare distanţă de evenimentele ■ lumii.                 ^               ,
      O uşă se trînteşte la parterul casei. Doamna Zatie s-a ‘ retras în camera ei. Bolintineanu parcă îl aude pe Zâne
                                   210
                                    '                A
oftînd. Mai melancolizează puţin pe canapeaua salonului, mai scarmănă pernele pentru a şi le aşeza confortabil sub spatele adus, mai înghite un strop de Porto. Clipele lui de linişte, ‘de aşţeptare, de oboseală curatăi „L-ai părăsit, domnule Rolintineanu, îi reproşase Zi-zin Cantacuzino. Nu trebuia. Sfatul dumitale^ era necesar...“ '                     -
    Sfatul lui?. .
    Făcuse un gest de scuză :
    „Iertare, dar ce ministru onest poate suporta urletele lui Liebrecht, venalităţile lui Docan, vanităţile luî Davila, bileţelele roz cu gingaşe intervenţii ale doamnei Obrenovici, impertinenţele lui Catargiu, ştiind că nimic nu-1 va ajuta să le respingă ? Acum, spuneţi, sincer,/ Moruzzi conduce guvernul sau belgianul ăsta, impostorul,, aventurierul, parvenitul ?“
    „Lasă, lasă, nu de astfel, .de întrebări am nevoie rîsese prinţul muşcîndu-şi mustaţa stufoasă.
    Zvonurile, ele îl nelinişteau. , *
    Va fi în noaptea asta, peste o săptămînă, peste o lună: ? Şi cum ?
    „Dumneata ai prieteni, eşti apropiat de mulţi dintre ei... Trebuie să ştii ceva.,.“
    Nu. .Nimic.                                       ~
    Dragostea lui pentru Cuza îl făcuse suspect opoziţiei. Dezlegarea lui de Cuza nu-i adusese o reabilitare pe care nici hu o voia. Sincer n-o voia! El voia să stea la masa* asta%simplă şi să viseze.
    „Voilă ce qu’on a vu ! Vhistoire le mconte,
    Et lorsqu’elle a fini pleure, rouge de honte “
             V
    Doamna Theodory are o rochie foarte, foarte decoltată şi Saşa nu se poate stăpîni sa nu arunce o privire ironică soţului ei. Ion e calm, îi surîd'e- complice, adică;
 .„ştiu, ma Mie, la vîrsta ei e pură îndrăzneală, ce mai, obrăznicie, dar...“
     La vîrsta ei, doamna Théodory este încă o vede toată lumea — o femeie sfidător de frumoasă.
     Invitaţii intră pe rînd *in holul mare. Louis şi cele două fét^în casă le adună hainele umezite de frig. Çu paşi mici, salutîndu-se, oferindu-şi amabilităţi, strecurîn-du-şi birfele de ultimă oră,, gălăgioşi sau şopti tori, expansivi sau discreţi, surîzători, precipitaţi, sceptici, agitaţi/resemnaţi, musafirii ei urcă scările.
     La etaj — salonul pregătit pentru concert.
     Cea de-a. cincea treaptă scîrţîie sub greutatea fiecărui invitat.               '
     „Nervii, mă lasă nervii !“
     Hîrtiile acelea triate      cu mîini febrile, cele            arse în
 lighenaşul de aramă, cele stivuite                  şi legate cu panglici
 şi aşezate în valiza care se află acum printre rochiilş cu suplu corsaj, jupaanéle dantelate, pantalonaşii, ciorapii şi jabourile doamnei Théodory („Are un gît superb!“), hîrtiile acelea fuseseră o încercare onorabilă pentru ea. Dar decolteul e prea mult! Ion are o senzualitate nără-
 * vaşă şi o claritate mentală atît de contradictorii ! Flacăra dansa in încăperea cu storurile trase. Tensiune. Teamă. Pe omoplatul stîng un grain de'beauté ! „Cred că o iau razna !“     '              -
     Saşajl aşteaptă pe Rider, aşteaptă sonata în fa major, momentul cînd se           va aşeza            pe taburetul alăturat
 pentru a întoarce filele partiturii cir acea umilinţă cjem-nă, lucidă şi emoţionată de care este atît de dornică. O compensaţie. O infidelitate. !
     In mijlocul salonului de sus pianul doarme încă. Gradowicz are o ^privire stinsă. I-a dispărut exuberanta, timiditatea uşor agresivă.. „Dacă i-aş spune asta Ludwigăi Sniadeska ar clipi des din pleoapele verzui şi ar da din cap j Nu se poate ! Şi totuşi se poate. Polonezul ei, a obosit, a îmbătrînit, a amorţit, s-a plictisit.“ Ochii lui sînt trişti, obrajii gălbejiţi. Ana s-a uscat de tot, îl însoţeşte tîrînd după ea acreala femeii sterpe. „Doamne, ce fericiţi păreau la început!“
212
    —     Cuza vrea să mai împartă cîteva ocale de grade militare, spune tînărul Grigore Cantacuzino. O ştiii din sursă sigură,
    —  Lasă-1 să risipească î răspunde surâzător Ghica.
    Domnul Plagino are o pelerină căptuşită cu samur;
Louis se îndoaie sub greutatea pe care însă o poartă cu tot respectul cuvenit — un trofeu magnific !
    —     Am înţeles că ne oferiţi ceva cu totul special, i se adresează Saşei.
    îşi mijeşte ochii. E încăpăţînat, nu vrea să poarte ochelari. Lumea este pentru el ceţoasă, fasttios ceţoasă f Pentru a o disciplina are numai replici banale. Sînt singurele care îi dau impresia că nu pluteşte în nori, ci se află în realitatea cea mai concretă.
    '—1 Nu eu, nu eu, repetă Saşa intrată în joc, un mare pianist..:                         v
    Plagino bîjbîie cu privirea spre amfitrion:
    —  Ce faci, domnule ? Ai o soţie prea modestă !
    —  Modestia face parte din farmecele ei ! spune Ghica
foarte grăbit, căci pe uşă intră generalul Vlădoianu şi, soţia lui.           .
    Epgleţi aurii1 şi fireturi, o miraculoasă orhidee şi nişte cercei de ametist. Ecaterina, tandră, şopteşte la urechea^ Saşei de parcă ar fi aflat despre ea un secret şăgalnic-compromiţător :
    —  Sonata în re major ?
    Şi 'ea, tot la ureche, cu gura aproape lipită de ame-tistele acelea superbe :     -                   -
    —     O să-ţi placă, o să te intrige, o să te entuziasmeze/ o să te indigneze î
    Peste urmatul prietenei sale îşi supraveghează bărbatul. E calm* plin de tact, chiar binedispus. Saşa are din nou senzaţia de uimire şi umilinţă pe care o cunoaşte de aproape douăzeci de ani — uimirea în faţa energiei controlate grijuliu (replici aruncate ca o jerbă de artificii şi idee urmărită fir) şi umilinţa faţă de violenţa lui obscură, faţă de revolta lui stăpînită, dar activă. Sub-crusta de gheaţă, curenţii apei n-au astîmpăr.
    ll întîmpină pe Lenş,- întinzîndu-i amîndotiă mîinile^
 213
    Barba înspicată a acestuia stă ţeapănă pe guletul tare ăl cămăşii. După cum îi tremură mustaţa s-ar zice că Eîmbeşte. Amar.
    —   Ce-i cu dumneata ?
    —       Şînt sătul, sătul, sătul , de viaţă... Tare aş avea chef să-mi trag uri glonte în cap.
    „Iar a pierdut la cărţi! Lenş deţine arta de a fi inutil !“ .
    Ghica îl trage spre el :
    —       Te rog ceva, - scumpule ! Fă-ne cu ocazia asta un serviciu. împuşeă-te în Piaţa Palatului şi dă acestui gest coloratura politică pe care o merită. Să avem şi noi un ce profit. L-ai avea de altfel şi dumneata, căci vei binemerita de la patrie şi tot românul îţi va -fi recunoscător In veci.
    —       Nu mă batjocori ! Zău ! De-ai şti ce e în sufletul meu... Sînt mîhnit, dezgustat, abătut.r.
    —       .Ah, dacă cu asemenea sentimente ai venit îa concertul nostru mai bine rămîneai acasă ! Aici lumea ascultă muzica' nu boceşte !
    Ghica se răsuceşte uşor pe căţciie, îl ia de braţ pe Lenş ca pe un copil rîzgîiat şi-l poartă aşa pînă lîngă doamna şi domnişoara Grădişteanu, care tocmai îşi fac
o  suavă apariţie.          .
    —   O mai cunoşti pe micuţa Matildâ ?          .
    -r- Vai, nu, nu se poate, face       Lenş, nu se poate !  Cînd
a înflorit astfel ?                             '
    —   Doi ani la Paris, un an laViena...
    —   Mă bucur că vă revăd,'domnule !
    Bucuria domnişoarei topeşte mîhnirea sinucigaşului. Patria nu-i va datora nimic. Şi           Ghica e mulţumit.
    Scurte fraze sănătos ironice.         Bozianu mormăie :      -
    —   Je honte de me retourner â la Chambre !
V  — Te înţeleg. Schimbă încăperea, intervine Mavros.
    Prin uşa ‘de la intrare, larg deschisă pentru a primi pe ultimii veniţi, Saşa îl vede pe Rider coborînd din trăsură şi mergînd cu paşi grăbiţi pe alee.; Zăpada este de un alb violet în lumina jucăuşă a~ felinarelor.
    —       Nu ne mai yedem decît în astfel de ocazii, spune loan Cantacuzi^LO lui Grigore Sturdza.
 214
    —  Ce frig, domnule ! face Mavros şi strănută foarte
convingător.                                    ,
    —  Dar „un duh fierbe în lume“, recită,beizadeaua şi
Ghica îl fixează ou un blînd reproş pentru ca, în timp ce imprudentul dă mîna cu socru-său, să-i spună lui Cantacuzino :          >                _
    —      Perseverăm în defectele noastre mai mult decît în calităţi.
    Rider merge cu un umăr mai sus decît celălalt şi zîmbeşte de parcă s-ar apropia de o mare bucurie.
    Ceva o dezamăgeşte pe Saşa în ţinuta lui. Cochetăria. Cămaşa de mătase, cravata fin asortată stoféi moi şi cati-. felate a redingotei, o uşoară, efeminare. îl .surprinsese chiar xiitîndu-se în oglindă şi examinîndu-şi silueta. Se vedea că are o imensă încredere în valoarea sa şi se* preţuieşte împodobindu-se cu o'plăcere ascunsă. Saşa este sătulă de bărbaţii siguri de ei, o înconjoară din toate părţile. L-ar vrea măcar pe artist o fiinţă slabă, ezitantă,, care să nu socotească întrebările nişte răspunsuri întîr-ziate. Nuanţa dispreţuitoare din felul în care priveşte Rider lumea o nemulţumeşte'. încalcă regulile societăţii* cu o aroganţă cuceritoare, dar doreşte să-şi domine auditoriul printr-o prea nonşalantă superioritate. „Există* vocaţii care nasc! privilegii“, îşi spune ea şi trebuie să* recunoască, oricît de neplăcut i-ar.fi, că pentru Rider' privilegiul constă în magia inteligenţei, a harului amestecat cu o trufaşă autoadmiraţie, cu un egocentrism aproape vulgar« Dar împotriva reţinerilor ei deveniseră^ prieteni, se lăsase în céle din urmă cucerită. Fiecare om are tempo-ul lui : al lui Rider ?w                             •
    —  Vă fac o surpriză în largo... O să yedeţi !
    Asta a fost în loc de „bună seara“. Şi nici nu vrea< să fie prezentat altora. Lumea îl interesează numai atîte-cît poate să-l as Culte.                                     w ^
    Urcă scările grăbit. Treapta a cincea nu scîrţie sub-paşii lui. Şi Saşa uită să o îmbrăţişeze pe IVţ^ria Cantacuzino.
    „Să vedem cfc va fi cu acea surpriză din largó..."
    în hol a intrat sobra doamnă Belu.
 215
                                       «.     v
    „Are demnitatea unui venit anual de un milion, spusese Ghica supraveghind lista invitaţilor. Să recunoaştem însă că e o demnitate enervantă. N-aş vrea s-o am. Sîrit' mai liberal în concepţii şi milionul m-ar deranja.“
    —       Saşa, unde aţi aşezat bufetul? Mi-e sete! suspină Mavros.
    Ghica îi face un semn discret.
    —   Euv ştii, cu ceaiurile mele ! se scuză bătrînul.
    Saşa o urmăreşte pe doamna Belu. Aceasta are ambiţia de a fi martora inspiraţiei altora. Adună în saloanele ei poeţi şi muzicanţi, pictori şi savanţi cu. nemiluita şi~ *ea n-ar'Vrea ca Rider să intre în colecţia aceea neîngrijită, să cadă pradă doamnelor fermecate de superbia lui, __ Cu mîinile lipite de poalele fracului,. Constantin Şuţu ■se apleacă plin de o ceremonioasă gratitudine:
    —   Vă mulţumesc, dragii mei, pentru amabila voastră
invitaţie... " -    „           1         ^
    „Dacă Şuţache are aerul unuia invitat în ultima clipă, Rider îl are pe acela al musafirului fără de care toată această lume ar cădea în derizoriu.“
    Grigore Şturdza l-a înghesuit pe Ion înţr-un colţ. «Şopotesc, apoi beizadeaua, care este clar înţr-o dispoziţie... literară, ridică braţele şi declamă :     -
    —   .„Sătulă-Ltara de alesul ei !“    ^
    —   Ssst!. face Ghica.
    —   Dar ce, ce-am zis ? Am recitat din Shakespeare !
    Sub greutatea lui, cea de-a cincea ~ treaptă a scării
geme. -                  .   -
                                 YI
7 „Cum m scap ?“                    J                '
    Bălăceanu se învîrte ca un titirez prin cofetăria lui IFialcow'ski, de parcă nu s-ar hotărî 1 £ ce masă să se fişeze. încearcă să pătrundă întunericul de dincolo de
                                                                                      216
  ferestre, spaţiul vag gălbui din-faţa hotelului Hugues, dar pierde timpul. Trebuie să înfrunte nu pe amărîtul agent cu ghetele umflate de umezeală, cu paltonul de un gri albicios şi căciula îndesată pe urechile clăpăuge, care se ţine de • coada lui — „coada mea de drac !“ — ci pe tînărul Carp. Ar fi de rîş dacă...
      Stă prins în'cuşca mirosind a frişca şi vanilie, cău-tînd o strategie eficace. „La naiba, chiar nu putem scăpa niciodată de comedie ?“
      Înalt, subţire, elegant, cu un baston care a stîmit invidia tuturor autohtonilor, Petre P. ’Carp îl pîndeşte.
      Are o tenacitate fioroasă, simpatică, nesigură în anumite privinţe. O tenacitate „prea boierească pentru un Carp“, spusese cu morgă Grigbre Sturdzâ. Are ceva agresiv în felul în care' îşi impune inteligenţa şi patima < activităţii. Pe unul ca ei e greu să-l respingi, e greu şă-1 stăpîneşti ; e greu, chiar păstrînd o rezervă, să nu i te supui în cele din urmă : nu-1 poţi respinge pentru că este capabil, nu-1 poţi stăpîni pentru că are personalitate,, i te supui cu o echivocă ambiţie, mereu uitîndu-te în urmă, la uşa rămasă deschisă intenţionat, ca să te retragi în ultimul moment. Nu va avea niciodată, aderenţi fanatici, <e prea lucid, prea tenace, prea capricios.                   ,
      „Nu mai scap. de...“ îi spusese Bălăceanu lui Ghiea. „Atenţie ! Nu sufla o vorbă. Aud că a sărutat mîna lui Cuza cînd s-a întors de la studii !“ „Ei ! l-a sfătuit tatăl... Dar mîna pe care a pupat-o i-a suprimat gazeta la al treilea număr! Vrea, de aceea, să intre în opoziţie 1“ „Hm, vrea, vrea ! Să mai aşteptăm“, hotărîse celălalt.
      Uşor de zis, însă Carp este un bîzălău îndărătnic. îşi lipise ochii de " Bălăceanu şi tot înghesuin(Ju-l prinsese nişte firfe. îşi învîrtea bastonul şi-l pisa pe bietul om : ^îniţiază-ma şi pe mine, nu mă lăsa să rămîn printre epavele acestui regim \ “                '      /          1
      Epavă ? Dumnezeule i Atit de tînăr, de viguros !
      Cînd reuşise să-l convingă, după o discuţie * interminabilă, că nu e nimic serios organizat, Ca'rp îşi trecuse degetele prin părul rar — chelea, şi-şi repezea ultimele şuviţe spre frunte pentru a masca mica tragedie capilară
 217
 —    şi începuse să tune şi să fulgere împotriva opoziţiei .neputincioase.. Bălăceanu se eschivase, deşi mintea celuilalt i-o lua înainte înţr-un mod spectaculos. „E lievoie de armată, domnule ! Mizeria aia, revolta ăia de vodevil din august, chiar dacă a lăsat.pe scenă cîteva victime, eh* Dumnezeu să-i ierte !, tot operetă a fost, mizeria aia de la 5 august anul trecut a arătat că revolte, spontane sau nu, sînt improprii lumii noastre. Căci la urma urmeiv cine este opoziţia, cine ar adera la ea ?“ Bălăceanu mior-
- lăia că-i e foame, ea-i é sete, că-i merg gîndurile aiurea... Nimic. Carp îşi depăna propriu! #plan : „Dintre cele trei regimente de infanterie numai unul este devotat lui Cuza, cel al colonelului Solomon. Celelalte, ale colonelului Kreţulescu şi coloneltflui Călinescu sînt Ia dispoziţia ocultă a lui ion/Ghica... nu?“ Ridicase sprîncenele şi
 • aşteptase ca celălalt să se. aşeze^ distrat pe pioneza de pe scaun. Bălăceanu nu clipise, adică nu se aşezase. Tăcerea umpluse camera de cîlţi.                            ,
    ‘ Dar nu era tînărul Carp omul care să se răsucească în lină şi bumbac.
     „Regimentul 1 de infanterie... ăsta e cuiul ! Trebuie reflectat asupra posibilităţilor fde anihilare.., Colonelul Ha-ralambie este un moderat. Il cunosc. L-aş putea coopta !“ Bălăceanu, care tocmai se despărţise de auszisul colonel, scos prin uşa a doua a apartamentului său de la Hugues,. avusese sentimentul că intră într-un coşmar vesel. Superbul baston de bambus lăcuit, cu măciulie de argint reprezentînd un cap de sfinx egiptean („ah, şi egiptenii aceştia, se plîngea doamna Bărcănescu, ce gust*! Lei cu sîni !“) se înfipsese în podea foarte hotărît: „Ştii ce, cred ? întrebase Carp plin de inspiraţiune, batalionul de vînă-tori comandat de Lecca ar trebui să fie în principiu în mii'nile roşilor 1“
    . Carp venise în ţară de doua luni, cunoştea deja pe toată lumea, era disponibil tuturor combinaţiilor şi reuşea *să te surprindă prin înţelegerea apnoape mistic-politică a realităţii. 'Bălăceanu cedase : „Dragul meu, nu-ţi pot spune nimic azi, dar . va veni o zi cînd voi putea vorbi* îţi promit !“ Fusese o slăbiciune. De atunci, Carp îl urinarea pas cu pas, nu voia să absenteze de la un eveniment mare---------primul lui eveniment politic !
218
      în faţa lui Ghica, Bâlăceanii recunoscuse aproape cu ' umilinţă : „Mă mai ajută puţin" experienţa mea de conspirator de la ’48, dar zău, mi-e greu să-l ţin în ignoranţă. Pune atîtea întrebări viclene, mi se vîră în suflet şi nu mai amjvorbe de spirit cu care să mă fofilez. Le are el.“ Ghica îşi înfoiase barba ; „Bălăcene, atenţie! E ;un tînăr inteligent, poate prea inteligent, dar ce vrea? Ce... ?“ Voise să întrebe ironic : „Idealuri ? Idei ?“ dar se reţinuse. Ghica aşezîndu-şi pince-nez-ul continuase jenat : „Ce... proiecte are ?“ „Proiecte ? Să aibăyo funcţie maře, mare, unde inteligenţa lui să conteze.“ „O, ce epocă trăim ! Curajul minţii ia locul pasiunii clarvăzătoare !“
      De trei, săptămîni Bălăceanu se simte secondat în toate mişcările. „Şi cît o să stau aici, printre baclavale, cataifuri şi sarailii, ca să-i treacă lui Carp ambiţiile?“
      Cei cîţiva cunoscuţi din cafenea îl privesc xu un zîmbet neechivoc. -„Ăştia cred că pîndesc vreo da mă !“.
      Iese din cofetărie. „Fie ce-o fi !“
      —   Carp, ce surpriză !                               :
      —   Vreau să-ţi spun 'ceva important.
      —   Important este că am întîrziat la concert,..
      —      Lasă, cîntă Rider şi fără dumneata. Ascultă ce-ţi spun : Se pare că maiorul L,ecca este în braţele conspiraţiei. Ştii ceva ?
          Domnule ! M-ai íneb¡unit, domnule i- De uñde vrei şă 'Ştiu !
      ■— Nu mă lăsa pe de lături! Simt că se pregăteşte ceva !             -                 . .     '
      S-a făcut ora nouă şi Bălăceanu e grăbit. „Trebuie, trebuie să scap ! Şi la urma urmei, acum se alege totul !“
      —   Carp, avez-vous, un revólver ?
      —   Pourquoi faire ?
      —   Cela ne vous regarde pas, mais répondez à ma
  question !         '  .                          ť
      —s Je n’en ai pas, mais, mon pére en possède un...
      —      Atunci vino la mine înarmat, în noaptea asta pe la ora două. Spui că vrei să supăm împreună.
  .. Carp se opreşte din mers. Priveşte spre felinarul ce-pîlpîie în colţul străzii Cârhpineanului. Ezită. îşi tot strîn-
 219
  ge paltonul pe lîngă şoldurile înguste. Se decide cm greutate :
       —      Să ştii că şi eú am avut un rol în chestia cu?, maiorul Lecca...
       Pe tălpile lui Bălăceanu iar s-au prins nişte cilţi, dă? mereu să-i desprindă, îşi freacă picioarele de zăpada gălbuie. „Răsplata, asta este, vrea răsplata !“
    . —‘Te aştept negreşit, spune şi o ia înainte fernv grăbit, aproape în fugă. „E foarte periculos, nu zău, foarte* periculos î Şi vine cu tot tineretul după el, tineretul sensibil la replică, la şarmul cinismului, la aerele lui de om practic... Junii nu-1 vor agrea, rlu-i vor fi partizani, îf vor imita, însă. îi plac combinaţiile năstruşnice, neaşteptate, îi face plăcere în egală măsură conflictul cu puterea sau cu opoziţia. E un om de viitor ! Vorba lui Ghica :: ce epocă trăim l Vin ăştia tineri, care n-au idealuri, au-prea -multe proiecte, proiecte de combinaţii politice ! Te-ai fi aşteptatvde la Carp, un admirator al Iui Schopenhauer ?ic:
    : A întîrziat.
       Se opreşte în dreptul unui felinar şi-şi priveşte ceasul.
       începe concertul fără el. Şi asta n-ar fi nimic, dair începe discuţia cealaltă, din culise...                    '
       Parcă nu-1 mai urmăreşte nimeni. .
       E curat ca^ lacrima. Bruioanele proclamaţiilor şi listele guvernului au rămas la Ghica de ieri, dosite într-K> carte de geometrie — o carte' plină de romburi, cercuri,, elipse, patrate şi triunghiuri, unele în altele, ó zurbageală de linii din care el n-ar pricepe nimic. Poate doar un feî: de tensiune. Da. Tensiunea în care trăieşte orice obiect şi price fiinţă, tensiunea formelor lui ! Elipse; romburi,! " patrate sau combinaţii, multe, multe combinaţii !
V      A ajuns aproape de poarta lui Ghica şi parcă ar vrea* ' sărmai întîrzie.
       „Iată un. om deştept, capabil, limpede la minte, îşi 'spune privind* spre faţada luminată de felinarele gălbui.
   ' Dar l-a” făcut Duiunezeu omul din umbră I Omul care sperie pe cel de la putere, omul care dărîmă, dar niciodată cel care îi ia locul. A face istoria înseamnă pentru el această lucrătură-fină din culise. Apare pe scenă rar^ •cu voluptatea unui actor distins care face figuraţie .şaiJL
220
 íse deghizează într-un personaj modest sau cu plăcerea acelor pictori care îşi schiţau altădată portretul într-un <íoít obscur al. tabloului. A fi prim-minisţru este p astfel ; de discretă ieşire dintr-un ambiţios anonimât. Cît va fi Chica prim-ministru ? O lună, două, trei, cel mult şase luni ! Nu există un cordial dialog cu puterea în faţa publicului pe care fostul bey de Sarnos să-l întreţină' mai. mult decît timpul necesar unor subtile replici. Cuza a simţit asta. De aceea n-a fost destul de maleabil în raporturile lor. A preferat ura lui Ghica, umilinţei pe care mintea acestuia i-ar fi prövocat-o în calitate de colaborator — o minte perfidă. Te laşi mai uşor manevrat de uii Liebrecht — vizirul dependent, decît de Ion Ghica, însoţit mereu de .cîinele său credincios : aroganţa ! Striveşte cu logica, apasă, calcă pe nervi pentru că e viclean, pentru că nu vrea \ nimic decît afirmarea propriei sale opinii, pe cînd celălalt, lacheul şmecher, e oricînd eficace în treburi, de toate felurile, oricînd poate ii zvîrlit dacă nu mai place. Deşi, de la un timp, slugoiul e atît de agăţat de cel pe care îl slujeşte, ştie atît de multe despre el încît acestuia îi este greu să se mai seuture, fără riscuri, de zelul lui insinuant. .            ‘                        t *
   ... Ca să se lepede de Ghica îi trebuia lui Cuza o remaniere de guvern, pentru a se lepăda de Liebrecht îi trebuia să se priveze pe sine de anumite vinovate plăceri.
     E cam frig. Bălăceanu e grijuliu :                 •
 . .„Să nu-mi îngheţe umbra.“
     Se uită în spate. /                    _       '       •'
     Nimic.
     Oare ?
     ' -          V      .                     ■
     Străzile sînt pustii.
     Doamna Ghica vrea muzică. Soţul ei este generos în această privinţă, scbate banii, plăteşte un mare artist, oferă o masă rafinată, é cuviincios cu bucuriile nevinovate ale soţiei sale, dar vrea şi el muzica lui, cea din piaţă, micuţele tunuri cu afetüri învelite în paie, paşii în, pizzicato : ai soldaţilor regimentului 1 Infanterie, ca şi ropotele mărunte ále cailor celor comandaţi de maiorul Lecca.
 221
     Ieri seară, Haralambie primise instrucţiunile eu aeruî că o întreagă viaţă va purta pe , umeri semnele trădării,
  / dar Lécca era omul ce credea îndîrjit că, la semnalul lui, universul îhsuşi se va prăbuşi în haos. Se vor răsuci stele, planete, galaxii întregi... Iar Cuza, trădatul („Nu .nu trădaţi, domnule colonel Haralambie, legile pentru care aţi jurat au fost încălcate. Un militar, dacă se supune orbeşte, poate ajunge o bună'unealtă a unui dictator !“\ Acesta era argumentul Iui Ghica) va fi ‘îngerul căzut !
     O trăsură trece pe lîngă el. Din ea coboară o femeie şi un bărbat care pînă la intrarea casei se tot ceartă. „Bărcăneasca !“
     A ajuns* la timp.
     Agentul care îl urmărise stă sub »un-arţar îngheţat. S-a strecurat ca pisica*; Se salută discret (*,măi, măi!“) cu cel care supraveghează vila lui Ghica. Păltonaşe cenuşii Ia două rînduri, căciulă de miel cu bordură, subţirei, cam nemîncaţi, plini de înverşunare şi de ifose. Vin din funduri de ţară sau din margini de mahala. Uite-i în cen-, \rú ! Vorbesc familiar despre .„beizadea Mitică“, despre alde Cantacuzino, Văcărescu, Câmpineanu etc.
  * Bălăceanu-îi părăseşte melancolic.
     —       Te laşi aşteptat de parcă ai fi chiar pianistul! îl mustră Ghica, strîngîndu-i mîna.
     —   Tînărul Carp a fost pe urmele mele ! suspină.
     împreună cu ultimii Invitaţi urcă scările. Face două
  complimente doamnei Bărcănescu şi trenei ei de mătase crîmpoţită, prinsă într-o puzderie de floricele şi pan-glicuţe.                        ^
     Treapta a cincea a scărilor scîrţîie sub.paşii lor grăbiţi.
     Bălăceanu se întoarce spre Ghica, aflat în spatele lai şi-i şopteşte :  ^        .
     —* Carpía face carieră pînă la urmă !
     1   Ghica însă nu-1 aude, dă ultimele porunci valetului. „Louis are ceva schimbat Jn ţinuta lui. Hm, parcă i-au crescut urechile în ultima vreme ! Ia să mă uit şi Ia Henry> nu cumva măgarul...“           . f               '
     —   De cine vorbeai ?                               ^
  ' —. De Carp, revine Bălăceanu.
  *■ *
    în zumzetul salonului salută, din prag, grupurile deja formate. Zîmbete, strîngeri de mînă. Este împins lingă fotoliul doamnei Oteteleşanu. Amabilităţi. îşi trage cravata sub bărbuţa. Respiră. Nu crecLe că are un aer prea conspirativ, dar n-ar fi rău să arunce cîteva delicate fraze admirative doamnelor din jur. Ei, dar nu mai e timp. Saşa Gliica îşi aduce la pian artistul.
    „Ah, Rider... pianistul evreu, cel care a înnebunit cucoanele Bucureştilor... Ei bine, tot ele or să-l asculte !“
                                Vil
    In nişa cu ferestre înalte a salonului casei lui C. A. Rosetti a fost instalată mica orchestră : un pianist, doi vigloncelişti, doi violonişti care atacă viforos, (vifor în lighean!) un vals. Camera, golită d£ masă şi scaune, are draperiile prinse în şnururile de mătase ca din greşeală şi lumina permite trecătorilor zgribuliţi de pe stradă să vadă umbrele ceţoase ale celor ce petrec înăuntru,-să simtă veselia balului, ca palidă imagiiie a unei vieţi fără griji, fără necazuri, a unei vieţi de o senzuală frivolitate.
    Dar înşelătorie este !
  . Perechi, perechi, deputaţii liberali dinainte şi de după ’64 („acel 2 mai .’64 care a împărţit ’48-ul în două“, cum~ spuyuea un scriitoraş blond), gazetari, negustori prosperi şi o frumoasă aristocraţie idealistă şi în parte scăpătata, trăind toţi în aburii politicii, se mişcă. lent în ritmul valsului, încercînd să facă multă gălăgie.
    De ce atîta zgomot ?              ^                   .
    La parterul;şi la subsolul casei, acolo unde este tipografia „Românului“ sau a substitutelor sale efemere (ziare îngăduite şi apoi suprimate de o mină mai mult capricioasă decît autoritară) este întuneric beznă, dar un întuneric cu multe surprize. Fantome -bîntuie printre maşinile
223
şi sulurile de hîrtie, printre mesele cu sertăraşe-pline de litere de plumb şi dulapurile cu cerneluri. Gălăgia de sus pare aici'înfundată în vată.
    Direptoreley fundatorele şi redactorele se strecoară plin de zîmbete printre dansatori. Plin de zîmbete şi pătruns de îngrijorare. E o #noapte mare, una din acelea care îi plac grozav.
    EHad-Cîrciumărescu se apropie de el cu paharul în mînă şi, arătînd demonstrativ vîrtejul fustelor, penelor şi volanelor, răcneşte :
    —      Dom’le, constat că noi* liberalii, ne-am înrudit : căsătorii, cununii, cumetrii,- botezuri... \ ha ! ha! sîntem o familie, ce mai !
    Purtat de vals şi de propria sa exaltare, Rosetti se cufundă în amintiri :
    —  Ştii cînd mi-am dat şi eu'seama de asta ? în
august ’65, în cazarma pompierilor unde eram arestaţi. Acolo am înţeles că politica , are ceva din, freamătul* unei familii...                                       .
    Cei din jur se posomorăsc. Rosetti holbează ochii spre Mari-a. Soţia sa clipeşte des. A spus ceva ce nu trebuia ? Amintirea unei arestări, chiar şi a acelei arestări dulci-amărui de acum şase luni, nu e bine venită? Conflictul de azi minimalizează conflictul de ieri, dar soluţia „ lui ţine, totuşi, de miracol! Imprevizibilul are forţa iui de distrugere ! Ce va face Cuza ?                           '•
    La o masă de joc, prefectul Beldiman pare încîntat.
    —      Sînt în mînă, domnilor ! spune agitîndu-şi picioarele pe sub masă.
    —  Mda, ne cam bărbiereşti !
    Bancnotele mototolite se adună. Privirea lui Beldiman exprimă numai recunoştinţă faţă de un destin atît de generos.
    Maria Rosetti oftează, îşi aşează palmele împreunate în poală şi privind salonul, cam micuţ, bîzîind de focul dansatorilor, găseşte că se poate ieşi din* impas :
    •  — In iarna asta interimarele s-au umplut de plante exotice, parcăm ne-am dori toţi o junglă Ia domiciliu.
    Toţi se relaxează. Începe conversaţia despre plantele exotice.
    Oleandrul si palmierul pitic din colţurile salonaşului evocă, pentru unii Nisa, pentru alţii Alexandria, pentru alţii Cmstantinopolulv Brussa, Smirna, Hios... apele Me-diteranei, lumea elegantă occidentală, cea pestriţă orientală, nu, nu-i vorba de junglă... e"ceva romantic... Inepuizabil subiect!
    Dar Rosetti a rămas la august *65 !
    —      Aici, la noi totul se petrece în intimitate. Avem sentimentul că istoria o facem toţi şi apatia aparţine tuturor; puşcăria e un salon, salonul o puşcărie, duşmanii ne sînt rude apropiate şi prietenii viitori adversari siguri pe caré însă, în viitorul al doilea, îi vom recupera ca prieteni. Familiaritatea, felul cum fraternizăm cu cel care nu mai are puterea, după ce atunci cînd a avut-o ne-a distrus viaţa, felul cum tiranul însuşi n-are chef să-şi anuleze opozanţii, iar opozanţii au în ura lor ceva din ranchiuna rudei sărace, toate par conflicte de familie. Familiaritatea ne temperează pasiunile...
    —      Aveţi o rochie superbă, doamnă Rosetti ! intervine Costinescu.
    Maria aşează cochet pliurile fustei de tafta violet Vă mulţumesc că aţi remarcat-o, este opera unei gîndiri înalte ! *
    —  A dumneavoastră ?
       Nu, e rodul fanteziei Bichettei.
    'Cînd i se face un compliment Maria priveşte peste capul „admiratorului“, prefăcîndu-se a nu-i fi înţeles cuvintele, Costinescu, surprins, se întoarce să vadă ce se petrece în spatele său, iar .ceilalţi se amuză.
    Numai Rosetti stă cu braţele încrucişate. Meditează. Evocă,-. _ ,                                        .  ; .
    A îmbătrînit ?          \
    .Cazarma pompierilor din august ’65...
    . Nu făcuseră decît să arate Europei starea de lúérurí din ţară, dar lăsaseră totul în seama unei familiarităţi conspirative. Aruncaseră cîteva afişe cu apeluri la revoltă, mizînd pe nemuiţumirea zarzavagiilor şi a tutungiilorA fost o scînteie mică, iar dramatice n-au fost decît cele cîteva cadavre rămase pe caldarîm, capi ei, arestaţii, bănuiţirinstigatori şi organizatori, s-au trezit într-o
225
caniculară detenţiune. De la fereastra Iui, îl vedea pe Brătianu, pe Alecu Golescu,pe Carada (drapat în rolul victimei triumfătoare, acesta se fîţiia de cinci, şase ori pe zi prin faţa uşii Iui îndreptîndu-se spre latrină, de parcă ar fi suferit de băşica udului, şi-i făcea cu ochiul). Fusese un arest cu bunăvoinţă şi Cuza -îl ridicase cu destulă silă, ca pe o mănuşă jilavă de femeie bătrînă, ceea ce enervase şi mai mult opoziţia.
    Grand, cumnatul lui Rosetti, venise să-i îndulcească prizonieratul. Chilia se umpluse de cărţi şi ziare, de coşuri cu mîncare şi vinuri, cu fructe — mai simte şi acum mirosul blînd al piersicilor. Niculache Golescu trecea în grabă, flancat de jandarmi, spre celula lui Alecu-Albul, de unde se auzea mereu aceeaşi frază patetică : „Ţara e bolnavă şi Domnitorul pleacă la băi!“ în paneraşele lui, acoperite de şervete firie de olandă : vin de Odobeşti sau de la Florica, galben ca ceara şi sticlos ! Costache Cantacuzino îl luase pe chezăşie pe Radu Rosetti şi acesta străbătuse curtea cu pas milităros. Apor îl văzuseră pe Radu Ionescu, între baionete, capturat de undeva, de la moşia unei mă tuşi. Avea faţa celui ce se întreabă : „Eu, cu surtuc ă la Quizot, cu favoriţi ca ai ducelui d’Orleans, eu, eu între. baionete ?“ Poate că din pricina acestei superbii interogative i-âu şi dat drumul mai repede.
    Brătanu primea căldăruşe de aramă cu flori de cîmp de la Pigi şi se înmuia de duioşie ca un burete în apă şi-i trimitea lui Rosetti pe fereastră bezele frăţeşti. De atunci, pentru că adresantul răspunsese la aceste semne de afecţiune cu aceeaşi largheţe şi insistenţă, Brătianu nu mai credea, orice ar fi făcut, că Rosetti este miop. „Cum, mă vedeai ? Atunci ori te prefaci că nu vezi depkrte, ori te-a luminat puşcăria şi acum străpunzi spaţiul ! “
    Rrin curtea cazărmii, în uniformele lor ponosite, alburii de vechime, pompierii îşi tot întindeau furtunele, spălau găleţile, împingeau tulumbele...
    Brătianu era foarte interesat dacă zăcătoarea în care s-a pus vinul din urmă, la Florica, la moşie, s-a umplut cu butoaiele indicate de el intendentului — i-ar fi părut rău ca, în zăpăceala creată de absenţa lui, să rămînă
* 226
goală şi se sfrăduia în scrisori să dea sfaturi gospodăreşti cu nemiluita*
     Asta a fost atunci.
     Dar acum ce va fi ?             ,
     bacă încercarea lor eşuează, nu cazarma pompierilor ii va-găzdui. în cel mai bun caz fuga, exilul, apartamentele înghesuite ale Parisului, gările cu miros de fum şi urină, broşurile de propagandă necitite de nimeni... *
     Ce va fi acum?
     Cuza, cine este Cuza ? Unul de-al lor care îşi dă aerele celui ce întreţine familia cînd de fapt o ruinează î Éi se răzvrătesc împotriva~unuia care a uzurpat locul lui „nenea“, acelui personaj, romantic care vine în zori, în frac şi cu pelerina neagră şi fularul de mătase albă flu-turînd molatec, azvîrle pe masă un purcoi de bani cîşti-gaţi la cărţi sau ruletă şi peste trei zile fură din sertarele secrete ale celorlalţi cîţiva poli, cîteva sute^ cîteva mii, pentru a le risipi. ,
     Beldiman a mai cîştigat un maldăr de bani. îi sticlese -ochii. Jocul s-a încheiat pentru el, nu vrea şă intre în declinul norocului. 'Pretextează : are treburi la Prefect tură...
     —      Ha ! Ha ! I-auzl, domnule, faci inspecţii de noapte ? se amuză Cîrciumărescu.
     —      Fac, coane Eliad, cu zvonurile astea de complot, trebuie mereu să fii la datorie.
     —      Du-te, du-te, slujba-i slujbă, dar trebuie să ne acorzi revanşa...
     —      Oricînd, oricînd... spune prefectul, îndreptîndu-se hotărît spre uşă.
     Dar cupa de şampania pe care Maria Rosetti i7o oferă îl întîrzie.                               >
     —- Sînteţi magnifică,, eroică, fantastică...
     —      Domnule Beldiman, am o singură speranţă, aceea că. minţiţi sincer.
     -— Vai, sincer, sincer, coniţa mea !
     Sărmanul!
     Rosetti îşi plimbă degetele prin barba ţepoasă,
     Ce va fi acum ?
 227     /
    Nu mai există o populaţie aptă de revoltă, capabilă să-şi ia răspunderea unei uriaşe pierderi. Se bodogăne în şoaptă. Pentru că, de bine de rău, fiecare şi-a încropit cîte ceva — cîte ceva chiar mizer: o căsuţă amărîtă în mijlocul Bucureştilor, un petec de pămînt în inima satului pe care-1 vor pierde din pricina liotei de copii din jur, o slujbă, o leafă, o peţisie ; speranţa unei avansări face minuni* dorinţa ca băieţii să facă o carieră avocăţească datorită unei burse de stat şi ca fetele să se mărite bine datorită relaţiilor tatălui şi ale fraţilor...
    —       Din pricina camarilei, miniştrii au ajuns valeţii palatului, îl aude pe Lapatti perorînd chiar în faţa orchestrei. Bichetta îl trage de mînecă mai de-o parte.
r Cuza este încă un simbol al speranţei populare. Cuza nu a ajuns să întrupeze eşeeurile acestor şapte ani de domnie, este încă omul iluziilor de la 1859.
    Rosetti îşi vîră mîna dreaptă prin despicătura hainei. Şi-o lipeşte de inimă. Nu-1 doare, nu-1 supăra îl face de rîs printr-un romantism desuet şi-l predispune la oratorie,
    —       Franţa, dragii mei; a furnizat popoarelor pe care le-a cucerit prin spiritul ei democratic şi republican raţiunile de a se revolta, dar nu şi sprijinul material...
    Maria se ghemuieşte în rochia amplă, violetă şi-i spune doamnei Costinescu :                               .
    —       Aţi auzit că, la balul Teatrului, Prinţul a dansat de două ori cu doamna Marmorosh ?'
    Valsul s-^a încheiat. Bichetta vine să-şi sărute tatăl :
    —: Oh, je suiş heureuse, heureuse, papa...
    E uşor transpirată şi freamătă încă în ritmul dansului.
    îşi va aduce aminte de. noaptea aceasta ca de un bal al tinereţii î
-   Ii place să se arate mereu, mereu îndrăgostita, numai că-şi schimbă prea des obiectul pasiunii, Pluteşte într-o stare permanentă dfe bucurie naivă, de candoare iresponsabilă care îl. înduioşează pe tatăl niciodată prea sever. Ştie că n-ar trebui- să fie atît de îndrăzneaţă în sentimente, dar tare e nostimă — va fi cu siguranţă una donna dolce picante. Face impresie proastă pentru că e capricioasă. Dar i-ar putea reproşa el asta ? El care, la tinereţe n-a cunoscut lege, n-a cunoscut discreţie ! Plăceri
şi scandaluri! Partenerii Bichettei, la început surprinşi şi încîntaţi de imaginaţia ei cochetă, sfîrşesc prin restrângerea acţiunilor şi prin ocheade ironice. Părinţii au răsfăţat-o prea tare ; şi nici ei nu sînt de vină, Bichettâ Ş-â născut cu acel fel de imaginaţie care predispune orice părinte spre o proastă pedagogie. Şi totuşi privilegiul răsfăţului i-a dăruit prea multă libertate !
    începe mazurca !
    Invitată să-şi ia locul printre dansatori, Bichettâ lasa în urmă un năzdrăvan parfum de tinereţe şi nepăsare*
    Rosetti oftează. A rămas cu Alecu-Albul şi se înto#rce la gîndurile lui tulburi :                i fi                ,
    —      Mă tem de Ghical.. Este o capacitate, o mare inteligenţă, nu e şarlatan, nuuuu, dar e prea ambiţios.
    Golescu tace. Din pricina mazurcii nu pare prea a^en* însă, aplecîndu-se spre urechea prietenului său, dă dru-mul unei argumentaţii pentru care pare pregătit din timP*
    —      Ce te frămîntă ? întreabă făcînd un gest larg eu mîna în care ţine pahariil de şampanie. Ghica îşi lează şansele tocmai diri pricina senzaţiei pe care o lasă' că abilitatea lui i-ar îndreptăţi nişte uriaşe ambiţii. aceea nu cred. că este periculos, nici pentru liberali, pentru conservatori, nici... pentru eventualii candidai la tron, pentru că în firea liii există un prag de... rela^are* Ca la metale, rîde Albul ridicînd paharul, cum au metale un punct de topire, peste el nu trec, nu pentru că n~ar avea relaţii, sprijin, şanse, ci pentru că el însuşi /flU-şi poate valorifica izbînzile. Pentru conservatori este ^ renegat. Pentru liberali nu' este periculos pentru că ^ •măcar nu e cunoscut de. populaţie, deşi a fost de două ori prim-ministru: A făcut el ’48-ul, dar la ConstantmPP^v n-are popularitate, e uii. boier retras în lumea lui- în. schimb, are pentru noi toţi o calitate, şi Albul sOar^e fin din buza paharului, va lua asupra lui şi eşecul şi victoria rămînînd în umbră, va lua asupra lui toată conspiraţia, asta este recompensa ambiţiei lui... ;
    —- Frumos le mai zici, dar mă tem. Ghica mi^a sPUs odată p frâză frumoasă apari în luminile rampei două ore, eşti rege, eşti înţelept, eşti nebun, şi te întorci âcasa pe ploaie...
229
     Priveşte gînditor trupurile dansatorilor înveselite de ritmul mazurcii şi continuă :                 .
     —  Ghica pune patimă personală           în detronarea lui
 Cuza şi de aceea şi-a folosit cu prudenţă relaţiile cu englezii, turcii, francezii. Are o  nobleţe,   un     cavalerism subtil, înnăscut, dar cînd Cuza                                     nu va mai fi, ce-1 va mai
 reţine ?
     Peste veselia tuturor se prăbuşeşte ca un ciot de brad uscat un fluier strident.
     —  Ce-a fost asta ? tresare Albul.
     —  Un vardist!                                       .
     —  De_ee T
     —  Poate facem prea mult zgomot.
     —  Nu s-ar putea zice că e mult zgomot pentru nimic !
     Rosetti se reazemă de spătarul fotoliului din apropiere cu un gest teatral :
     —  Vom uimi Europa, Alecule !
                               VIII
                              1 *
     „Strălucitor e soţul meu, fermecător !“
     Saşa păşeşte alături de el şi-i analizează volubilitatea, stilul provocaîor, modul cum acaparează spaţiul dintre el şi ceilalţi, păstrînd însă, în spatele acestui zgomot, o. atenţie şi o tăcere. ✓
     A lăsat-o să înainteze. printre scaune şi fotolii, rămî-hînd lîngă uşă, agăţat de replicile hazlii ale lui Bălă-ceanu. Ea nu mai pridideşte cu întrebările amabile, cu gingăşiile politicoase. „Stau confortabil lîngă doamna Şuţu şi-i ascult confortabil pisălogeala, descrierea amănunţită a puzderiei de boli care au năpădit-o şi peste cîteva ore s-ar putea întîmpla dezastrul.“
     —   In partea stingă un junghi, o înţepătură...
     —- îngrozitor 1                 -
      Trage cu urechea la conversaţia de alături. Este suficient să dea din cap şi să rostească din cînd în cînd acel „îngrozitor“ pentru a-şi îndeplini obligaţiile faţă de doamna Şuţu.
      —   Domnule Ghica, aţi auzit ultima anecdotă ?
      Consulul Tillos are orgoliul ultimei anecdote, Pe faţa'
   prelungă, îmbujorată de o bucurie copilărească, se văd urmele unor* nopţi nedormite : cearcăne violete şi obraji buhăiţi.
      „Bărbaţii sînt mai apţi de joacă la maturitate decît femeile ; pe ele le apucă sarcasmul sau visarea melodramatică !“ observă, în timp ce află cu adîncă mîhnire de catastrofele pulmonare şi intestinale ale doamnei Şuţu.
      Ghica se trage mai aproape de Tillos.
      —   Să auzim !          - ....
      Saşei nu-i scapă absenţa nuanţei de curiozitate temătoare a lui Ion. Cînd Sir Stradford îi oferea la Constan-tinopol perla epică a diplomaţiei trebuia să fie mefient din pricina ironiei lui cam, isterice, aptă să-ţi taie buna-dispoziţie chiar în clipa în care deschideai gura să rîzi. Dar cei din jurul lui Tillos lasă o linişte caldă, de covor moale, pe care domnul consul abia îl atinge cu „papucul de mătase“.                                                      /
      —       Un evreu creştea găini şi într-o zi încep să-i moară una după alta orătăniile. Se duce la rabin : „Ce să fac, reb Isze ? îmi mor găinile !“ Rabinul se gîndeşte adine şi-i dă un sfat. Evreul se duce acasă şi se ţine de sfatul primit, dar găinile continuă să moară. Se duce din nou la" rabin : „Ce să fac, reb Isze ? îmi mor găinile !“ Rabinul iar se scarpină în barb^ şi-i mai dă un sfat şi bietul om îl urmează, dar găinile continuă să moară...
      —- Ce încăpăţînare ! face Bălăceanu.
      —         Şi tot aşa pînă mor toate. Se duce evreul la ra-~ bin : „Reb Isze, mi s-au prăpădit toate puicuţele, ce mă
   fac?“ Acela stă, stă, .se gîndeşte, se gîndeşte : „Ce să facem, Şloim ? Eu sfaturi, mai am, dar tu nu mai ai găini !“
231
     Se ¿îmbeşte, se ríde, se hohoteşte, mai cu lene, mai cu zelv Ghica ridică Spríncenele şi ochii îi'sticlesc vesel :
     —      într-adşvăr, domnule consul, sfaturi mai aii şi rabinii noştri, însă găini nu mai avem.
     Abia acum cei din jur rid copios, iar Tillos bate în retragere cu discreţie. N-a prevăzut rezultatul anecdotei? A uitat că aici nrsud-estul Europei nici o anecdotă nu este gustată fără a i se oferi o aluzie politică. îl priveşte pe Ghica suspicios : sigur, zvonurile care circulă despre el sînt adevărate : este capul coaliţiei împotriva lui Cuza, este eminenţa ei cenuşie.
     —      Aţi văzut ? Ám' avut dreptate, îi spune Ghica doamnei Vlădoianu, balul dé; la Teatru n-a avut nimic extravagant !
     Se joacă, şi cu cîtă cruzime se joaca ! E abil, ştie să rişte. Saşa îl vede âruncînd asupra salonului privirea lui posesivă, aceea care spune : ¿acéaàta este lumea în care mă simt bine, care rnă prétüiestë,- in care pot face cîtèva lucruri importante, care mă înţelege.-
     Dar consulul Green abiâ acum'a aflat poanta anecdotei şi, în celălalt colţ al încăperii, izbucneşte în rîsrodată cu amabila lui însoţitoare care, deşi n-a înţeles nimic, nu pierde ocazia să se distreze. Domnişoara Miţa Ghica, numai zulufi şi panglici, gata să se lanseze în-societate cu cele mai desăvîrşite maniere î                  v ,
     Saşa se strecoară în încăperea alăturată. Aici e o tăcere de capelă, tăcerea unei reculegeri. Rider se ridică încet, nepoliticos de îneet, din scaunul de lîngă fereastră. Da din cap :                                        '   ~
 :   —  Putem începe, doamnă Ghica ?
     Din’ cadrul uşii ea face se^pn spre Louis, care se avîntă
 • solemn şi aprinde luminile pianului.
     Foşnete de mătăsuri. Şoapte. Scaune aşezate binişor în poziţia cea mai* comodă.
     Lehş nu mai pridideşte cu laudele adresate, peste capul doamnei Grădişteanu, fiicei acesteia :
     —      Cette demoiselle se hâterait de grandir exprès pour nous veillir, cîtă maliţie din pártea unui copil k
232
    Dar în jur se sîsîie uşurel pentru a-i domoli avîntul.
    Linişte.        : v-\
    Culorile salonului devin mai vii, feţele oamenilor mai calme.                                              : -
    Rider se apropie de pián, îşi potriveşte scaunul,: ;se concentrează, în timp ce Şaşa trece încet în spatele lui. Are senzaţia că nu-şi va putea reţine un plîns nervos. Pe. prima pagină a partiturii stă desenaţi ui* /trandafir*. Aşteptînd ca ea să sé aşeze, Rider îi zîmbeşţei
    O, dar ea s-a dezobişnuit de asemenea-gesturi tandre, demult, şi de aceea îi vine să desprindă d'e pe filă, ca pe o floare presată, trandafirul acela desenat stîngaci — numai aşa i-ar părea.real, Dacă, brusc, ar căpăta relief ?
    Rider se ridică şi rosteşte cald în tăcerea salonului ;
    —      Sonata, opus 10, numărul'3 în re major de Ludwig van Beethoven. r-                                       -
    Preţ de cîteva minute nu se aude decît focul duduind in sobele din colţuri. Apoi primele note, cele patru note din presto, oprirea pe do, suspensia, adîncirea lui do, ca o cădere veselă, încrezătoare, nervoasă, în prăpastie. Saşa urmăreşte cînd degetele noduroase, efilate care ating clapele, cînd trandafirul ce pulsează ca o inimă în colţul paginii. Încet, o învăluie bucuria, bucuria, casa ei ' sé umple de muzică, de frumuseţe, de speranţă...
    „Şi voi avea o surpriză în largă!“
-   Notele joacă pe hîrtia poroasă, printre linii, degetele pe clape mîngîie, răsfaţă, brutalizeazăV mîngîie, răsfaţă, brutalizează...
    Întîlneşte privirea fetiţei. Eliza stă pe un taburet la picioarele bunicii ei. Are ochii mari, negri, aproape ieşifi. din orbite, umerii slabi îi împung rochia, bretonul n-a rezistat droturilor, alunecă moale pe fruntea bombată. „Copilul acesta este prea serios^ chiar prea sumbru pentru vîrsta lui“, spune Ion. Nici ea nu-i poate atinge sufletul, care la cea mai mică apropiere se ghemuieşte şi scoate ţepi ca un arici. Eliza e fascinată de mîinile lui Rider, de dansul lor de fluturi sălbăticiţi, ameţiţi de parfumuri tari, In finalul primei părţi, Rider i se pare -deodată prea cuminte.
 233
         Muzica — un trecut netrăit, o amintire imaginară î Singurătatea se poate ascunde printr-o vivacitate senzuală, dar ea este şi un refugiu în care imaginaţia lucrează, scormone ca o cîrtiţă. Şi orice amintire este însoţită de
 o senzaţie muzicală, sau olfactivă... aşa cred unii scriitori.
     Saşa respiră greu. în jurul ei sînt prea multe lucruri care par ieşite din ţîţîni.
     Prima parte s-a terminat. Toată lumea tuşeşte, şopo-teşte. Ion şi alţii , au dispărut din încăpere. Louis aşteaptă în uşă poruncile ei. Doamna Vlădoianu, admirîndu-şi panglica verzuie ce-i împodobeşte corsajul răspunde destul de tare vecinei sale :
     —   E isteaţă foc !
     Rider întoarce capul spre Saşa : „Gata ?“ Ea îi răspunde cu un zîmbet : „Gata !“
     Dar trandafirul nu mai e. A rămas pe prima filă, Ireal, un semn magic, o iluzie.
     l^umea din jur, colorată şi atentă, arată ca nn stol de păsări în preajma unei surprize teritoriale. Ţinuturile din sud sînt mai reci în anul acesta decît cele din care. au plecat. Uşoară panică.
     „...aceste agregate armonice dure şi întîrzierile rezervate pe o disonantă...“
     Mîhnirea, tabloul morţii şi al dragostei !
     Un ţipăt deviat. Acesta e largo promis.
     „Da, iubeşti totul, îţi iubeşti şi bărbatul şi copiii, casa, părinţii, lumea căreia îi aparţii, le iubeşti aşa cum sînt ele, iubeşti natura şi sfidătoarea ei indiferenţă, aşa cum este ea, şi totul, totul se întoarce împotriva ta, căci adevărul este atît .de, contradictoriu, te ameninţă, te condamnă Ia moarte. Lent,. Sigur. O moarte prin oboseală. Cînd osteneşti să iubeşti, mori...“
 .O- şansă, o* surpriză în acest largo...
     Dar Saşa înţelege fulgerător că Rider a vrutsă-i dovedească? doar cum Beethoven îl ucide pe Mozart, aici* în aceste accente tragice. Toată această ambiguitate poetică are sensul unei demonstraţii artistice, atit.
     Aceasta a fost surpriză din largo : muzica* un joc sub-til al puterii !                                           *
IX
    Prinţul Cuza ţine cărţile cu două degete ale stîngii, cu dreapta răsuceşte monezile din căuşul metalic al mesei.
    E un complot, e un complot! Naiba să-l ia !
    Saehelaridis are bani, dar vrea putere '; el are putere, dar nu mai vrea nimic. Gîndul îi stă la o viaţă simplă, liniştită, retrasă. Nu va putea nimeni să-l acuze că ,a băgat mîna în punga statului. I-a lăsat pe alţii s-o facă. Mărie rîde, aşezîndu-şi fişicurile :
    —   Liebrecht e trist. Toata lumea îl urăşte !
    —       Mda, mormăie Cuza, a ajuns principalul argument al opoziţiei, personificarea slăbiciunilor mele.' „M-a ajutat, mi-a fost fidel pentru că l-am lăsat şă se îmbuibe. E obraznic, e îndrăzneţ, însă util. La urma urmei au şi slăbiciunile mele nevoie de un sprijin ! “
 ~ Mărie a venit îmbrăcată în rochia ei verde-marin, cu mîneci muşchetar. Azi,'arată puţin ofilită. I-au apărut cearcăne sub ochii luminoşi, sub bărbie o mică şi încordată guşă, care nu e de loc dezagreabila.
    —       S-ar zice că slăbiciunile mele au avut mai multe proptele decît vreau să recunosc, spune Prinţul privind-o.
    Felul bizar de existenţă al halatului se datorează în mare parte acestei femei fermecătoare, domnilor ! E plină de drăgălăşenii, nostimă, generoasă (dacă aşa i se poate spune unei risipitoare.— toată servitorimea o adoră pentru asta), este agreabil melancolică şi exuberantă cu delicii. Oare nu merită din partea unui Principe cîteva mizerabile daruri ? Sigur, puteau fi mai puţin publice.
    Cuza o priveşte atent. Buze senzuale, ochii mari, genele lungi, ca la carte. Nasul (prea mare), petele de pe obraz, micul semn deasupra sprîncenei stingi şi, în general, toropeala visătoare a gesturilor ruptă de bruşte izbucniri de energie rea, copilărească, de zvîcnete capricioase — toate se înţelegeau, se armonizau, se impuneau.
    Mărie strînge evantaiul-cărţilor :
    —   Două.                             "              '
235
     Umerii Iui Saehelaridis se zbat sub haina prea strimtă. „De ce n-a apărut în seara asta Liebrecht ?“ se întreabă Prinţul şi, eşteptînd cărţile, îşi mîngîie fruntea, In ultima vreme durerea din fundul ochilor* din tîmple e mai puternică.. Liebrecht e o slugă simpatică, dar (se pare) nu mai are ruşine. Tare ar vrea sa se certe acum cu el, dar 'ia-1 de unde nu-i. Trebuie să-şi înghită supărarea.
   . — încă de cînd m-am întors din exil, spune, am observat apariţia unei noi categorii de oameni, categoria celor ce doreau să facă politică pentru a avea bani. După desfiinţarea privilegiilor au apărut şi cei care, avînd bani, vor sa decidă în politică. Striviţi între ei, o mînă de idealişti, de oameni cu principii care fac, din ce în ce mai evident, o figura ridicolă.
     Saehelaridis împarte tăcut cărţile. Prinţul le ridică pe ale lui. Faţa îi rămîne neclintită în mîhnire. Marie-filează şi surîde vMeană. Grecului nu-i place atmosfera. Ochelarii îi cad mereu pe vîrful naşului! îşi priveşte partenerii peste ramele de argint, prudent şi asudat. Prinţul ar putea avea asul de cupă sau nimic.               /                      ,
     In palat e prea cald, mult prea cald.
         Sînt cîţiva oarrteni care mă iubesc pentru defectele mele, spune Prinţul, mîngîind braţul alb al Măriei, dar mulţi mă urăsc pentru calităţile mele.
     A avut asul de cupă I
     *   Saehelaridis îşi trece m deget durduliu între gulerul prea strîmt şi gîtul prea gros. îl priveşte cu admiraţie. Ce mai perora, ce mai trăncănea şi ce mai cîştiga ! Dar Cuza este adîncit deja în analiza micâi grămăjoare de bani diri dreapta iui.                         '          „        ^
     Săr mizeze mai departe ? Să nu mai mizeze ?
     Aruncă -baiicnotele şi zîmbeşte Măriei care, imediat, Îşi řetřáge strategic monezile/                           ‘  .
 >,r ;Iubeşte'Tmă, doamnă Obrenoviei,' pentru viciile mele I                        '
     Miinile albé, degetele subţiri cu pielea transparentă au adunat în căuşul mesei de joc speranţa cistigului.
     Ce-ar li Marie fără sensibilitatea binevoitoare a lui Vodă ? O feminitate irosită. Un bancher burtos ar... Nu s-ar zice că i-a dat uri rol prea uşor în faţa acestei lumi
 ipocrite, rolul de curtezană princiară ! Puternica Marié, îndrăzneaţă Mărie, biata Mărie ştie să-l joace sfidător şi cu voioşie
    S-ar putea cîutâri bine cine pierde şi cine cîştigă ?
    Cîştiga Cuza p afecţiune interesată, ambiţioasă sau cîştigă ea o poziţfe total opusă mentalităţii familiei şi lumii din care vine ? Sint legaţi prin acelaşi fel de izolare ? El a sfidat convenţiile politice, ea a sfidat pe cele morale. Prietenii de odinioară au vrut oa el să dea funcţiei lui o virtute pe care n-o aveau nici cei dinaintea lui. Sperase Mărie că él va urma exemplul lui Bibescu, va divorţa şi ea va fi a doua Mariţica Văcărescu, influentă, ambiţioasâ, autoritară, răzbunătoare ? Cum să plutească ea, fragilă, singuratică, fără impertinenţă, printre atîţia duşmani ?
    —       Eu, spune Prinţul, am stat Ia jumătate de drum, riu m-am lăsat despuiat de defecte, nu mi-am cedat calităţile î A ieşit prost, oare ?
    Sachelaridis aruncă bani după'bani.
    —   Vrei să ne sperii întreabă Mărie.
    Sprîncenele lui Cuza au rămas două minute ridicate, iar privirea întîrzie pe propriile cărţi. Dumnezeule, să fii atît de slugairnic servit, chiar %sub masca riórocuiűi ? Grecul vrea să-i -ofere bani în această formă camuflată, de parcă nici să pierzi cinstit la joc nu mai ai dreptul cînd eşti Prinţ. O să-l lecuiască el.
    Tuşea îl îneacă. Mărie s-a aplecat puţin spre el şi parfumul... îşi pune batista în dreptul gurii. I-a spus să nu se  mai parfumeze, i-a spus i O       furie surdă cáré    se
 stinge în micul eveniment al jocului     : Sachelaridis a'- cîş-
 tigat. E mai subtil, a simţit că Priiiţului îi displace noro-^ cui pregătit, aranjat. Victoria îl face pe grăsani milos, se seuză şi chiar începe Să-şi • compătimească victimă eu mult sîrg :      ,  ’
    —   Alteţă, se tot vorbeşte...               v
 -  — Ştiu, ştiu, se repede^Cliza, dar Mărie a fost atentă.
    —   Ştiţi, ştiţi şi nu faceţi* nimic, izbucneşte.
    —   Tot aia, tot aia, repetă Cuza,    dezamăgit.
 237
    Cei doi veniseră şi ei să-l ameninţe cu... atentatul. Se prefăcuseră liniştiţi şi acum îi aruncau istoria asta murdară în faţă.
    Cînd e îngrijorată, Măriei îi apare o cută între sprîn-cene şi buzele îi tremură :                     •
    —   Se zvoneşte că azi se va încerca ceva.
    —   Să se zvonească, să se încerce !
    Se simte obosit, bolnav, încolţit din toate părţile. Vrea să fie lăsat în pace şi de consuli şi de monarhii lor„ şi de liberali şi de conservatori, şi de miniştrii săi, şi de cei ce vor bani, şi de cei ce vor puterea, şi de prietenii integri, şi de prietenii interesaţi... îşi reazămă trupul de spătarul scaunului şi-şi contemplă cărţile pe care el însuşi le-a împărţit.
    Mărie îşi împreună palmele peste masă şi ia figura ei gravă, patetică :
    —   Eşti inconştient ?
    —      Nu te speria ! înainte de balul Teatrului n-a fost la fel ? Şi ce s-a întâmplat? N-au poporul de partea lor.
    —      Au aflat unii că armata, spune timid Sachelaridisy n-a rămas indiferentă la avansurile coaliţiei...
    —   Armata nu mă va trăda, vă asigur, iar în noaptea
asta sînt de gardă vînătorii mei. Maiorul Leca şi căpitanul Pillát răspund de paza Palatului. Sînt oameni pe care eu i-am ridicat, care îmi sînt fideli. *     _          *
    In camerele alăturate, covoarele, draperiile sînt mişcate uşor de un curent ironic. Iarna asta a fost dispreţuitoare cu multe din iluziile bucureştenilor.
    —      La noi^ spune Mărie făcîndu-şi vînt cu cele cincî cărţi din mînâ,' în aşa fel încît şi Prinţul şi Sachelaridis
i le pot vedea bine, la noi sînt tot felul de ofiţeri care nu ştiu să-scoată sabia din teacă.
    Un rege de pică se prăvăleşte peste decarul de treflă. Sachelaridis tace, aşteptînd să i se vadă izbînda. Adună metodic monezile şi după aceea îşi ia avînţ :
    —* Ofiţerii şi soldaţii îşi pot face. meseria cu mult curaj, dar puţini înţeleg ce fac. Cînd braţul e brav, mintea e rigidă^ iar cînd nu li se cere bravură se gîndesc numai la fleacuri şi ar putea fi lesne coruptibili.
 238
    —      Vorbeşti ea un negustor ce eşti, izbucneşte Cuza. Jurămîntul militar este peste bănuială !
    Degeaba a fost categoric, n-a convins pe nimeni. Poate constata asta pe faţa mîhnită a Măriei. Tocmai de aceea insistă :
    —      Jurămîntul militar este, * domnule, peste orice bănuială !
    Saehelaridis îşi vîră nasul în cărţile de joc :
    —      Se spune că Ion Ghica, Rosetti, beizadea Mitică şi alţii, împăcaţi pentru o clipă, vă vînează.
    — Trebuie să se sfîrşească generaţia de la ’48 pentru ca să se schimbe ceva în ţară, căci ţara încă le datorează ceva< din soarta ei acestor domni, iar ei se simt îndreptăţiţi să pretindă. în ceea ce-1 priveşte pe Ghica, sînt onorat : mai-bine un duşman ferm, decît un prieten perfid.
    Visător, eu pachetul de cărţi în mînă, Cuza trece peste ideea coaliţiei şi se opreşte asupra umbrei duşmanului, în felul acesta ar putea relaxa puţin atmosfera. -
    —      Ejun om născut prea devreme,, are o minte inventivă, mobilă, vrea progresul şi modernizarea ţării, dar şi un om născut prea tîrziu, ar fi fost un perfect aristocrat şi este încă, vede în popor o gloată, deşi a muncit pentru o revoluţie populară. De aceea nu are putere, nu şi-a putut forma un partid, şi cred că ideeă de a-şi supune mişcările unei direcţii precise îl oripilează.
    Cuza. rîde, ridică pachetul de cărţi împărţit în două. Aşteaptă să i se arate înţelegere. Saehelaridis îl urmăreşte peste ramele ochelarilor. Mărie e încruntată.
    —      E tăiat, e ca un . miez de nucă în carcasa lui — o jumătate uscat, o jumătate sănătos! Mi-ar face plăcere ca el să ştie, nu să băniile, care este părerea mea în ceea ce îl priveşte.
    —   Q canalie ! rezumă Mărie.
    Are privirea ei oţelită şi copilăresc feroce. Vrea s-o mîngîie, s-o liniştească. Se reazemă cu palma de marginea * fotoliului ei încercînd să-i zîmbească, dar îi revine ţusea. Parfumul se evaporă cu ameţitoarea linişte a aburului ridicat dimineaţa din iarba unei pajişti. „I-am spus să nu se mai parfumeze. E rea, e încăpăţînată, nu renunţă la micile ei plăceri !“
    Ochii ei verzi, sticloşi se catifelează. Mărie aruncă mănunchiul jde cărţi pe masă şi... pierde.
    Pas de a te mai încrîncena împotriva unui copil ca-pridios şi lipsit de sens ! Şi-a prins părul eu un pieptene dé os lucrat cu fineţe, în jurul gîtului poartă o eşarfă transparentă, argintie. Are farmecul Jemeii afectate, aî femeii-actriţe care îşi joacă sentimentele, emoţiile înainte de a le trăi. Pare a spune : „cam aşa ar trebui să fie ? !“ şi este uimită că se petrece întocmai. Adevărul vine abia după ce a fost uşor falsificat. N
    In toţi aceşti ani a sperat ca Mărie să fie refugiul lui în altceva decît se cerea de la el, o mică trapă pe scenă prin care eroul se face nevăzut în faţa mulţimii dezamăgite, lipsita de aria cuvenită şi aţîţată de veninurile unor publicişti cu aplonib. Dar nici ea n-a fost insula de linişte, de bucurie senzuală. A vrut aia, a vrut ailaltă, a tras sforile ei, s-a lăsat influenţată de linii, a influenţat pe alţii... Şi dacă el, acum, ar abandona totul, dacă s-ar decide pentru o viaţă tihnită, toţi prietenii şi-ar retrage ambasadele sentimentale. Intîi iar fi derutaţi, ar spera ceva spectaculos din partea lui, oarepare gesturi extravagante, pentru a se resemna şi a sfîrşi jigniţi de ¿medio^ mtatea“ Iui, dezamăgiţi în servilismul lor, indignaţi că
li s-a batjocorit nu numai speranţa, dar şi curiozitatea. Mărie ar plînge mult.
    —       Mizez, mizez,* zău, nu-mi pa$a¿ pierd tot... face ea fluturîndu-şi palmele deasupra mesei.'
    Cărţile le-a aşezat cu faţa în jos pe postav şi monezile cad una cîte una în laba lui Sachelaridis care nici nu aşteaptă ca ea să-şi dezvăluie atfiurile       şi îşi divulgă victoria : carte mare, uriaşă ! '                                    -
    Mărie scoate un sunet mic de surpriză, îl priveşte pe Cuza culpabilă, mică elevă repetentă, inocentă, prostuţă* fer adversarului îi surîde cu dispreţ : _
:;-v.; .T?r:;Ia^i;: dpmniile, • .! N-am mai   văzut   o asemenea
carte de un deceniu !                               •
  ; Pendula bate ora douăsprezece. Amestecînd pachetul de cărţi, Sachel&ridis- mulţumit de sine, uiţlnd' datorită norocului de umilinţa cea -binevenită. în faţa celor mari* devine mustrător :                                          v     ■
     —      Alteţă, nu vă lăsaţi în; voia sorţii ! Acţionaţi, e momentul să acţionaţi/
     —   Adică ?
     —   Pregătiţi-vă să-i întîmpinaţi, prindeţi-d... .
     —      Avânt l’heurre, ce n’est .pas l’heurre ! încearcă Prinţul să curme discuţia, dar Mărie are chef să fie puţin sarcastică :
     —      Cîtă indolenţă romantică în-faţa primejdiei ! Ah î Splendid ! Dar asta nu scuză faptul că nu luaţi nici o măsură de prevedere. Nu pentru dumneata, ci pentru Domnul ţării ! Credeţi că totul se petrece ca în piesele de teatru în care orice nenorocire se sfîrşeşte cu bine ?
     -   Prinţul tuşeşte iar, deşi l-a înveselit puţin această înaintare năvalnică. Se simte atacat, ameninţat de căţeluşul de salon. Deschide braţele şi, cu voce nesigura, declamă :       _ ^
     —   Da, sînt romantic şi extravagant şi nepăsător în
 faţa sorţii !   '
     Dar braţul ei se ridică spre tîmplă şi, cu degetele figurînd un pistol, simulează sinuciderea.
     Cuza simte cum aerul din încăpere vibrează.
     Nelinişte.
     Teama cu febră.
     O bruscă transpiraţie.
 ' Cuvintele băiatului aceluia nu l-au tulburat, dar răsfăţul ameninţător al Măriei îi aruncă în faţă scandalul ‘Nefericirea, umilinţa. Se apleacă şi sărută pistolul închipuit care mai apăs^ tîmpla, locul unde vinişoare palide se zbuciumă împletite ca ramurile unui copăcel firav. Spune moale, recunoscător :
     —   tată, iată; domnule Sachelaridis, armia mea! prd-
 tectriţă ! •              v       :
     Mărie rîde- I se văd dinţii mărunţi, puţin adunaţi în faţă. Grecul oîştigă iar, renunţînd să mai linguşească un principe care e gata să dea cu piciorul unei ţări. Acesta aruncă banii şi părţile fără să se mai uite N-are chef âe ele. Rîsul Măriei sporeşte cînd îl vede pierzînd^
     ^ Nu cucereşti o femeie* domnule Sachelaridis, decîţ dacă o faci să rida, şi o pierzi cînd nu mai reuşeşti s-o amuzi.                   ‘: •• ■■■ ,      . 'V.-                   '
    Bun sfat. A înveselit el pe cîteva.                        '
    Ar fi timpul ^ă meargă ia culcare.
    Sachelaridis are în cupa mesei un morman de bani. Bunicel ciştig l Gel mare nu este aici, evident. E în moşiile închinate pe care le-a cumpărat cu îngăduinţa Prinţului înainte de secularizare, în concesiunile pe care cu îngăduinţa aceluiaşi le-a obţinut în ţară. Ce să-d faci, are capital!
    Are şi intuiţie. îşi îndreaptă umerii aşteptînd ca Prinţul să se ridice.
    Marie continuă să rîdă, dar se adresează lui Sachelaridis înălţîndu-şi puţin bărbia, de parcă ochelarii acestuia ar determina-o să se ridice pe vîrfuri şi să privească peste gard.                                             *
    —       Aţi fost magnific ! Magnific ! Cu cîtă linişte ne-aţi arătat că sîntem nişte ageamii ! Eu chiar sînt, dar Prinţul meu are o lungă, spectaculoasă carieră ! L-aţi umilit! Apoi se întoarce spre Cuza în timp ce grecul, r după ce s-a înclinat adînc, se retrage de-a-ndăratelea spre uşă. Să nu-i tăiem capul, Alteţă ?
    —- Oricum■' e tăiat. Nu vezi gulerul tare care îi înconjoară gîtul ? Acolo e lipitura. Dacă mai face o plecăciune s-a zis cu el !
    Rărnîn singuri şi se îmbrăţişează.
    Dacă Sachelaridis se va lăuda mîine cu ceea ce a ciştigat, iar se va spune că Marie are un procent din pierderile la cărţi ale Prinţului.
    Dar fie ce-o fi, Marie e a lui, i-a dăruit doi copii şi ştie să rîdă. Fie ce-o fi măcar în noaptea asta ! li prinde umerii cu braţul, o poartă spre dormitor* sărutîndu-i puful de. „sub cocul prins cu pieptenele de os şi cu ace Invizibile pe care le descoperă înţepîndu-se.
    O piele atîtde fină, řina, fină !
    Departe sînt ziarele, miniştrii, complotiştii, zumzetul străzii, răutatea, lăcomia (tocmai acum părăseşte cu buzunarele pline Palatul), mănăstirile închinate, balurile, faîrfele, femeile cu principii sănătoase, ha, ha, şi plicticoase (ele cresc copii)., invidia, interesele, orgoliile, ipo-criziile, fetele cu zestre, văduvele bogate, parveniţii şi
242
scăpătaţii, servitorimea băgăeioasă şi leneşă, impostorii*, profesorii pedanţi, poeţii cu elogii şi poeţii satirici, senatorii şi nevestele lor, consulii şi amantele lor (ei, pînă şi un ambasador ca Bulwer face Anglia de rîs ! ura !' trăiască doamna Aristarchi şi năsucul ei ascuţit!), departe smt liberalii şi prietenii lor, bunii conservatori,, prefecţii şi subprefecţii, corpul de jandarmi, secretarii intimi careîşi vînd reciproc secretele,, protoeolul curţii, cafenelele, teatrele şi sacagiii, doamnele din înalta societate, mitropoliţii şi negustorii ambulanţi, sărăcia şi boalat fastul şi vanitatea...
     Cum să refuzi acest mesaj al iubirii ! Această piele fină, fină, dantele, veluri, bijuterii delicate pe care,, înainte de a poseda femeia caldă de lîngă tine, trebuie să i le desprinzi Uşurel, mîngîietor de pe triipul luminat de voluptate !
     O cădere dulce, o uitare tandră a lumii,,, o eliberare
—   linişte, simplitate, bucurie.
             X
    Un sergent traversează greu troienelev Beznă şi frig.
     Lătrături de <j|ini : unele mici, ascuţite, altele groase şi lungi. îşi răspund. Nu se £eârtă, brrfese.
     Cizmele crapă mai întîi o crustă apoasă, murdară, şr se afundă apoi în moliciunea alba a zăpezii. începe să se scuture din cer un fel de ploaie densă, rece şi moale. Ce poate face un sergent într-o noapte ca aceasta T Înjurăturile la adresa cerului atotputernic trimis în jurisdicţia Satanei curg gîrlă. „Lua-I-ar Satana pe Mat îyîârele de barbă şi tîmosi-l-ar pe podelele iadului şi tăia-le-ar capul dracii tuturor sfinţilor, liotei ăleia de
 243
lingăi ! Asta-i viaţă ce-a dat el creaturii sale Asta-i vreme t Ptiu, Ikdracu !“                            '
    Sub stratul de zăpadă uniform şi înşelător se găsesc gropi nenumărate.
    Sergentul trece îndîrjit printre case, pe uliţe dosnice şi pe străzi mai acătării, cu arma pe umăr şi spinarea cocîrjată. Ocoleşte piaţa Palatului Domnesc pe lîngă magazinele şi hotelurile cele mari şi se îndreaptă spre curtea bisericii Kreţulescu Trebuie să execute ordinul : „înghi-ţi-te-ar Belzebut şi armata lui de încornoraţi şi copitaţi -de ordin! Numai idei trăsnite şi pretenţii de muieri năbădăioase“.
    întuneric de să-ţi pui ţie însuţi întrebarea : care r eşti, acolo ?                     ;
    Pipăie grijuliu gardul — lemn ud cu înflorituri, inimioare şi cruci ţraforate — nimereşte poarta doar diipă o altă rafală de blesteme. Dar nu o deschide şi trimite toată preoţimea lumii sub fiorosul zăbranic ai diavolului. Trebuie să sară peste uluci. Burticică îi împiedică mişcarea picioarelor şi icneşte înoereînd să se salte. Şi-a sfîşiat mantaua. „Usca-vi-s-ar maţele de ciocoi viermă-noşi ! Uite unde mă trimiteţi în toiul nopţii !“
    Ajunge cu chiu şi vai pe cărarea bătătorită ce-1 poartă spre intrarea bisericii. Cînd pune mîna pe marginea pridvorului şi se izbeşte de trepte oferă iar, cu dărnicie, toate cele sfinte Demonului, dar se închină repede. „Iartă-mi, Doamne, păcatele!“
    Cerul rămîne negru şi b^los.
    Pustietate şi multe, multe obstacole informe.
    Bîjbîie nervos pe lîngă biserică.
    ^Unde dram aţi aşezat clopotniţa ^
    Ştie că e pe stînga, dar calcă făra siguranţă tot pipăind şi pipăind, cu picioarele, cu mîinile, cu genunchii. O bijbîială scrîşnită. •
        sstţrşit dă peste uşa de lemn negelurt. Pe ea n-o triktite Necuratului, căci se deschide supusă* blinda.
    Sergentul numără în gînd : clopotniţa de la Tabaci, un fel de prepeleac!, cea de Ia Biserica Albă, mai degrabă o magazie cti tot felul de fiare, „fiarele Satanei“, cea de la Boteanu şi Enei — ei, astea da, construcţii de
cărămidă, cu ferestruici şi acoperiş de şindrilă, cea* a Bisericii dintr-o zi şi a Sărindarului, nişte măgăoaie solide care stăpînesc pe puţin vreo zece stînjeni şi care, nu zău, au ceva măreţ ! şi, în sfîrşit, iat-o, lua-o-ar dra-cu’, pe cea de la Kreţulescu.
    Sergentul ii-a pipăit în toată viaţa lui atîtea clopote.
    înămtru e curent, prin pereţii de lemn îmbibat de apă vintul se strecoară în rafale subţiri şi fluieră lugubru. înaintează precaut. Pipăie cu talpa cizmei podeaua pînă dă de prima treaptă.
    îşi agită mîinile în toate părţile căutînd balustrada, scării.                     .
    De sus, de pe palierul îngust ce înconjoară clopotul se vede Palatul. La citeva ferestre pîlpîie o lumină moale, caldă, intimă.
    Ce este acolo ?
    Ce fel de viaţă ?
    Stă prostit rezemat, cu burta de grilajul ce desparte scara de clopot. Umbre- palide se agită în strălucirea celeilalte vieţi.
    Acolo este El; Domnitorul!
    „Apără-1, Doamne ! “
    Evlavie şi bucurie 1
    încearcă să pătrundă T pelicula scînteietoare, să vadă dincolo ~de ea fiinţa atît de datoare poporului său. Adoraţia îi umple ochii de laerimi.
    „El veghează !.“
    De la el vin protecţia, siguranţa,      nădejdea...
    Se simte'mic, amărît,. rătăcit, dar     nujsingur, nu   fără
un suflet mîngîietor- care să-i aline*suferinţa. Stă ca intr-un căuş de palmă, zgribulit şi viteaz.
    Dar lapo viţa i-a muiat mantaua şi frigul perfid îi taie respiraţia. Oftează şi oftează. începe să, caute bîj-bîind frînghia.
    Protecţia ?                    .     '
    întoarce capul spre Palat — luminile par mai      şesele.
    ^Siguranţa?
    „Usca-vi-s-ar plămînii, înghiţi-v-ar nămolul ! Eu vă protejez pe voi, eu îmi nărui sănătatea ca voi să staţi la
245
 oăldurică, la vin bun şi păpică nemţească ! Eu, bă, vă protejez!“
     Scoate baioneta de la armă şi taie frînghia. Un sunet .sec vine de jos de pe podeaua clopotniţei. Ca un şarpe decapitat.
     îşi aude deodată respiraţia amplificată de un ecou •straniu. Ei, dar aplecat peste balustradă, cu baioneta în .mină se află chiar sub clopotul de aramă ! „O să-i tacă limba o vreme !“» Cp. o bucurie frenetică îşi îndoaie şi mai mult mijlocul peste stinghia de lemn şi, chiar sub imensa pălărie de bronz, întunecată, sumbră, şopteşte cuprins parcă de o vrajă :
     —   Să vă fete şoarecii în aşternut, paţachinelor, tică-
 loşilor, să vă împuţiţi toţi de la mic la mare, de la sub-ţioare pînă la măduvioare, ipochimenilor ! Să n-aibă linişte nimeni dintre cei care au linişte acum ! Sfinte Petre, îndeasă-i în iad !     '
     Un ecou muzical dulceag, grav !
     Cuvintele au umplut clopotniţa de mîhnită voioşie. Se simte încurajat de ecoul metalic cáre răspunde timid, înduioşat, Ia vorbele lui omeneşti. Parcă n-ar mai pleca, numai frigul îl împiedică să mai cînte un blestem.
     Dar umezeala, curentul care îi ţiuie pe la urechi, frigul, oboseala îl alungă. „Să vi se umfle burta de prea bine, haimanalelor î“
     Cînd ajunge în poartă şi dă să o încalece, se aude somat
     —   Care e acolo ?
     „Clefăi-te-ar Scaraoţchi !“                    ,  :v
     —   Eu, să trăiţi, c£omnule comisar !
     —   Ai tăiat ?                                               t
     —' Am tăiat, să trăiţi !
        La toate ?      -
     -— La toate, să trăiţi, nu mai cîntă ele !
     —   Bine, du-te la culcare !                       '   *     ' :
     —   Am înţeles, să trăiţi !.
     ^Săr-ţi dea Dumnezeu sănătate, nemernicule!“
     Sergentul se îndepărtează cîţiva paşi, mai aşteaptă o <îlipă ca nu cumva şeful să se răzgîndească şi o ia apoi repede la picior. Trece uşurel pe lîngă clădirea somptuoasă,.
cufundată'în întuneric a lui Dimitrie Kreţulescu („Are şi ăsta o namilă de casă, ce i-o fi trebuind, n-are decî# nevastă şi fecior!“) şi ajunge într-o străduţă cu doua felinare anemice. Abia aici îşi poate găsi liniştea. Zăpada e strînsă pe lîngă şipcile gardurilor. O trăsură traversează dinspre Luterană spre Piaţa Teatrului, foarte grăbită.
      în dreptul casei lui Câmpineanu mare luminăţie. Se petrece. Se bea. Se mănîncă. Se dansează. Se joacă whisL „Să-l hrăniţi .pe Al întunecat, paraponisiţilor, îmbuibaţilor! O ţineţi numai în petreceri, v-a apucat pe toţi benchetuiala ! Scîrnăviile dracului !“
    O ia pe lîngă Cişmigiu, lipa-I;ipat ca să ajungă pe Podul de pămînt şi, ce să vezi ?, apare în faţa lui xm convoi, minune !
    Prin zăpada apoasă caii merg încet, legănmdu-şi crupele, îndemnaţi pe şoptite de soldaţii cu puştile pe umăr. Trag tunurile de" la Cazarmă. E linişte. Doar copitele atingînd caldarîmul pe unde s-a topit zăpada scot uit sunet sec.
    „Ce naiba fac ăştia ?“
    Sergentul întră în gangul unei prăvălii şi-i lasă să treacă. *Na, şi ăştia, corsete, chiloţei, izmene, ţîţare !<4 Pe lîngă el se strecoară liniştite tunurile. Axi roţile Învelite în paie. Merg spre. Palat. „Comisarul m-a pus să tai frînghiile de la clopoţel Adicătelea să nu vină umiî să le zgîndăre. Bun. Artileria colonelului Haralambie, că asta trebuie să fie, merge. spre piaţă. Ce naiba au pus la cale ? Cine ştie ce. mai vrea Vodă ! Hm ! Lichidează, opoziţia ! Ei petrec ca proştii şi el o să-i ia ca din oală Strada rămîne pustie, se mai aud doar copitele cailor*, cînd şi cînd.
    Sergentul iese din ascunzătoare şi-şi reia drumul. , „Şi dacă ar trebui să raportez ?“      "
    Picioarele i s-au umezit rău de tot, încep să-i clan— ţăne dinţii. Nu. „Să nu mă ia ei de prost şi să mă pună la treabă cînd nu e cazul ! Nu. Sînt deja acasă, sînt în pat, dorm! Ce să mâi raportez? Să-i mănînce şi să-i cronţăne şi să-i scuipe Ăl cu coarne, pe toţi ! Nişte jigodii, ce mai !“
 247
    Undeva, Cineva îşi încruntă sprîncenele :
    „Prea mulţi ! Faceţi o selecţie !“
    Şi subalternii zeloşi încep să măture cu coada în. dreapta şi stînga şi să tot numere fapte bU'ne sau rele.
                               XI
    Alecu Beldiman părăseşte balul din casa Rosetti, Face complimente cu nemiluita doamnei Rosetti, Bichettei, Anicăi Racoviţă,.. *
    .Una este frumoasă, alta este splendidă, alta fermecătoare !                     .     '            ■
    —  De unde scoţi atîtea panglici, amice ? îl întreabă
trist, ofilit, secret Enric Wintherhalder,              \
    —  Ia matale enciclopedia franceză, răspunde prefec-
tul la urechea, lui. Coane Enric, o deschizi frumuşel şi-ţl notezi adjectivele plăcute» Din cînd în cînd citeşti lista, şi te inves^leşti. Sufletul ţi se înseninează ! Ascultă-ma pe mine, vezi viaţa în roz ! Sînt un vechi om al saloanelor şi ştiu ce le place damelor !,             *  ;
    Poala unei rochii de tafta mov atinge uşurel manşetele pantalonilor,Poámna“; Costinéscu ii zîmbeşte dulce, îi cferşeşte ■ complimentül. Conu Enric a rămas perplex. Uite ce ina trecut ăstuia prin cap ! Ce mai poliţai are Bucu-reştiul !                                ^
    —      Sînteţi încîntătoare ! Movul acesta vă stă de minune !
    *în iarna aceasta molima care bîntuie cél mai aprig este movul., Doamna' Costinéscu poate fi mîndră că este la modă, dar „încîntătoare“ parcă este prea puţin; Domnul Beldiman a fost prea convenţional. E jignită. -
    Succesul la joc l-a făcut pe prefect exuberant şi superficial. Măi are şi chef de şotii. Cînd sa iasă pe uşă, se întoarce şi-l apucă pe Rosetti de braţ :
248
    —% Lasă-te, domnule; de revoluţii, vrei să te arestu-iesc? Să ştii că la dumneatavin întîi şi întîi, la prima ocaziune !                    ~ .
    Hohoteşte, bătîndu-şi cu plăcere buzunarele burduşite de bani.
    Toţi zîmbesc, Rosetti îl bate pe umăr prieteneşte şi-I duce uşurel spre uşă. Salutat cu veselie, Beldiman părăseşte scena.
    Dar nu lăsaţi cortina să cadă. Noi mai rămuiem cu coatele rezemate de rampă.
    Ciocîrlan îşi dă ochii peste cap.
    —      Nu pot să dred că-i prost, iar dacă este cinic nu mai avem nici* o şansă.
    —   Nu intra în panică degeaba ! îl linişteşte Costir
néscu, ■'                :, -                 v
    —   îţi convine! Dar eu         am pregătit apartamentul
pentru Alteţa Sa Serenissimă, eh î •
    —   E prost,  domnule, asta  vreau sa zic 1
    Rosetti, cu   braţele puţin    depărtate de   solduri, ca un
elev care a descoperit: ignoranţa profesorului, total absent de la conversaţia lor, intervine :    •
... — Aţi văzut ? Aţi văzut ?
    Se plimbă ,de colo-colo izbindu-se de dansatori şi stîr-nind astfel indignarea Bichettei care îl trage-de reverul fracului mustrător :                  •                     ‘ ■"
    —- Papa !
    —      A fost o idee bună, foarte bună ideea lui Ghica, spune„papa“ celor doi domni îngrijoraţi, după ce a cerut fiicei sale scuzele de rigoare. Doamne, ce frică mi-a fost! Dař a fost bună, bună de tot!
    —- Ce idee, Rosetache ? 'Eu nu m^am lămurit ce hrám poartă poliţaiul şijtu...
    —      Aia, cu zvonul că la balul Teatrulm..; taca-taea... S-au dus la Cuza si cavalerul Strombio, şi baronul de Offenberg, şi miniştrii pe rînd, alertaţi.Zăpăceală maře; poliţie, -garda întărită, agitaţie şi.*. f!s ! Nimic I
    Rosetti se amuză. Mai spune de jcîteva ori acel „fîs“, cu multă plăcere. *                                            ^
    —      Bună idee, bună de ů>t! Acum- poate să mormăie cine vrea la urechile astea clăpăuge ! N-are efect! Afu-
 249
  risit e Ghica! Minte de vulpe! „Simplu de tot, dar eficace“, aşa mi-a zis. .                                   *
     Valsul continuă, mica orchestră îşi dă toată silinţa. Bichette este „fermecătoare“ de-adevăratelea, iar „conu Enric“ îşi face mental mica lui enciclopedie mondenă: suavă, strălucitoare, ochioasă, hm, enigmatică, sidefie, huo !, divină, etete !, celestă,-fie ! pungăcioasă, rubicondă, înflăcărată sau nu, nu arzoaie, asta da, daaa !
     Şi valsul continuă.
     în uşa mică din stînga holului, apare „enigmatic şi ^ rubicond“ Lascăr Vlăseeanu, cu pieptul lui de femeie care-a alăptat cîteva serii de bebeluşi, pîntecul ascuţit şi pasul legănat. îşi învîrte zîmbitor dar demonstrativ un lanţ de chei pe degetul arătător al dreptei. Spune încetişor lui Rosetti :
     , — Cele două baterii de artilerie au ajuns la Palat.
     Rosetti se îndreaptă solemn spre măsuţa unde paha- j rele de şampanie clinchetesc mărunt la răpăitul dansa- 5 toriior pe parchet. Prefectul nu mai esţe o primejdie, \ chiar dacă nu-1 mai are sub ochi. Ridică o cupă şi, simţind j pe limbă pişcăturile mărunte, închide pleoapele şi-şi pipăie I uşor reverul fracului. Calcă vesel spre soţia lui. îi sti- I clesc pupilele dilatate de emoţie, o îmbrăţişează, în ] treacăt îi zîmbeşte în lacrimi lui Vlăseeanu şi-i arată ! cupa goală. Acesta îşi mîngîie mustaţa şi se face nevăzut pe aceeaşi uşă pe care a intrat.
     —Omul este singurul animal care minte, spune Eliad- ; Cîrciumărescu şi ridică un deget elocvent. Singurul ! Ha \       \
  Ha ! Vă- imaginaţi ce consecinţe decurg din această minusculă calitate? Dacă ar fi un viciu, urmările ar.fi mai puţin violente.
     Wintherhalder zîmbeşte absent, crispat, iar celălalt interlocutor, Effingham Grant, îşi urmăreşte soţia care se roteşte cu decenţă în braţele decente ale doctorului ■ Iatropol. ...                                         '     -
     Ce miini cu falange subţiri ca nişte * furculiţe are !
     Jos, în subsol, sub pipi oarele zburdalnice ale dansa-torilqr, dintr-un plic vîrît între ultimele trepte ale scării ies la iveală textele. Cu ferestrele camuflate, zeţarii, eu ochelarii lor ca nişte diamante, la lumina cam palidă a
250
opaiţelor, „religioasa a candelei lumină“, adună literele. Iată proclamaţia noului guvern, lista noului guvern, alegerea lui Filip de Flandra ca Domnitor, abdicarea lui Vodă Cuza...
    Maşinile aşteaptă tăcute, unse, întunecate, ameninţătoare, ca nişte mecanisme medievale de tortură.
    „Noi, Alexandru Ipan I, conform dorinţei naţiunei întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe tron, «lepui azi 11/23 februarie 1866, cîrma guvernului în mîna unei locotenente domneşti şi a ministerului ales de popor.“
    Maşinile încep să sfîrtece trupul unei iluzii, să mestece bucuria de odinioară, să rumege monoton entuziasmul unei naţiuni. Pe cr parte intră o trecută speranţă, pe cealaltă parte iese politica, politica, politica !
    Nea Costache, zeţarul, ridică privirea pe deasupra ochelarilor spre Vlăsceanu ;
    —  Culegem şi semnătura ?
    —  Ce mai întrebi ? Alexandru Ioan I !                  ^
                              XII
    —       împăcarea partidelor, asta spuneţi că ar dori guvernul englez, nu ? îl întreabă Ghica pe consulul Green care stă rezemat de consolă cu aerul cuiva ■ surprins că interlocutorul său are doar cinci degete la o mîna; diplomatul spera mai mult de la el.
    Zvonurile circulă, circulă şi iminenţa unei lovituri Ia palat îl îngrijorează. -
    —       Ei bine, s-au împăcat ! triumfă gazda, dar o uşoară nervozitate^îi ridică neplăcut tonul.
    Din uşa salonului de la etaj cineva se apropie şi se apleacă peste balustrada scărilor. Sîsîie indignat cu degetul la gură. Cei doi, spăsiţi, se retrag citi va paşi spre vestibul. Fracurile îşi flutură cozile negre. în oglinda holului pefr nişte rîndunele întîrziate, agitate, cam grase.
251
     —      Da, da, s-au împăcat, iată-le dînd mina ! Se îmbrăţişează, domnule consul, oameni care cu cinci-şase ani în urma nu numai că n-ar fi luat în calculele lor politice, dar nici n-ar fi putut concepe o ásemenea posibilitate
     Ghica se simte prins între cei cîţivaprieténi ce-1 aşteaptă în biroul lui si Green care vrea, tocmai acum, sâ-i vorbească,., strict confidenţial. Tocmai acum ? Pentru urechile cui ? Jocul are momentele lui de lentoare şi momentele lui de încordare, o succesiune de ritmuri şi de mişcări bine controlate.
        Dar ce i-a unit: ? întreabă consulul ridicînd o sprinceană. Aici e totul. Domnule Ghica, Anglia nu vrea în România plantarea unui principe străin/.
     —      Chiar dumneavoastră aţi recunoscut că în auguşt trecut Cuza s-a dovedit impropriu unei guvernări serioase.
     De sus vin, învăluite în tăcerea holurilor şi a scărilor, sunetele solemne álé pianului. „Nu simţiţi în momentul acesta beethovenian vocea lui Haydn ?“, o întrebase cu două zile în urmă Rider pe Saşa şi-şi aşezase mîna dreapta la ureche de parcă ar fi vrut ca „vocea“ aceea sa fie cît mai bine captată, în timp ce stingă răsfoia paginile partiturii pregătindu-se să cînte. „Trăiţi prea mult liniile muzicale în referinţele lor. E ca şi cînd citindu-1 pe Hugo ar trebui mereu'să te gmdeşti la Ra-cine... Asta le încarcă de...“ Şi pianistul îi tăiase vorba : „Asta Ie explică.“ Se oprise însă-ia rondo ;-„De ce a echim-bat Beethoven schema; veche ? Ce e asta ? Un rondo-sonată ? A făcut o răsucire, vedeţi ? Nu, zău, e o formă remarcabilă. Surpriză, haz! Tema va fi mereu rupta, ca o pînză de la început fragilă. Dar, observaţi ?, are un element complementar : tăcerea;“ Sása îşi răsucise medalionul de Ia gît pînă o. gîtuise. ^Ar fi o mişcâre între gol .şi plin !“,. spusese ea. „¡Intre viaţă şi moarte !“, replicase Rider extaziat. „Nu,'nu, protestase din nou ea, tema nu are atîta adîneime, rămine la un nivel mai superficial, vedeţi, pasajul acesta, al doilea, nu este decit o simplă gamă, n-are frumuseţe în sine, de‘ aceea Beethoven a şi reluat în final pe primul, cel care vă stînjeneşte,, de fapt, nu-i aşa ?, pentrii că acolo contemplaţia poate profita
                                                  Uf
                                                      '
                                                    ■■■ v4
chiar de absenţa sunetului,“ „Mă îndoiesc, e mai: mult un capriciu !“ „De ce acesta şi nu altul ?“ Saşa mîngîiiase paginile, apoi clapele şi marginea pianului.„Se joacă pur şi simplu cu interpretul, îl batjocoreşte !“,izbucnise Ri-der_ ^Vă simţiţi ofensaţ ?“, rîsese ea. „Poate. Un compozitor îţi aruncă uneori asemenea neaşteptate săgeţi ! “ Şi devenise deodată foarte vesel. Poate credea că ştiuse să le pareze ? Oricum discuţia avusese ceva nebunesc în ea, o urmărise cu un feb de stupefacţie. Soţia lui părea a pluti pe un covor fermecat.
    Consului Green îşi mîngîie bărbuţa şi repetă :
    —   Anglia nu vrea în România un principe străin.
    ■— Atunci poate fi foarte îngrijorată, replică el. Prinţul Cuza a declarat ca vrea să cedeze tronul, dar se înţelege că vrea să decidă cZ asupra succesorului, să desemneze el pe acela care îi convine. Aranjamentul cu ducele de Leuchtenberg nu, este un zvon. Credeţi că Moruzzi este degeaba preşedinte de Consiliu ?
    Ghioa se foieşte pe lingă consul cu privirea Iui greoaie, strecurată printre pleoapele Uşor lăsate.
    —   El vrea să abdice, alegînd -succesorul. Nu e mai
riscant să lăsăm lucrurile aşa, decît să decidem noi aceas-. tă succesiune ?                                               ^
    învăţase de la sir Stradford că englezii ţin mult la opinia celui aflat la faţa locului. Dar Green îmbătrânise neaşteptat de repede şi nu mai; putea urmări nici schimbările ele la Foreign Office, nici cele din cabinetul românesc. Se spunea că depeşele lui conţin listele de bucate de la mesele aristocraţiei bucureştene, dar era> evident una din acele răutăţi sprinţare cu oare ^băştinaşii“ îşi dis-preţuiau supraveghetorii : puterile garante. De fapt, Green nu mái voia să se întîmple nimic în parohia sa. Pînă va ieşi la pensie să fie linişte !însă '“afurisiţii aceştia se agitau !
;   — Ar-'fi1 mai puţin riscant dacă din coaliţia formată,
spune, aprinzîndu-şi o ţigară, liberalii n-ar fi net împotriva unui principe autohton.
    —   Un principe autohton ? Ar fi prea mulţi candi-
daţi! ‘      ,7.        /' ■
    —   De ce Filip de Flandra şi nu Ion Ghica ?
 253
    în camera de lucru se aud vocile prietenilor care îl aşteaptă. Ghica trebuie să pună la punct cu ei ultimele detalii ale abdicării şi discuţia cu Green începe să miroasă a jignire.
    —      Domnule consul, eu n-am cerut niciodată Angliei să mă facă Domn, dacă la asta vă referiţi. Odată, prin vocea lordului Canning, ea mi-a propus. Să înţeleg din întrebarea dvs. că ea îmi propune din nou ?
    Green ezită. Zîmbeşte cu ochii pe sfeşnicele de pe consolă. De sus, vin aplauzele ca o ploaie‘ de vară.
    Prima parte a concertului s-a încheiat. Lumea se ridica din fotolii. Ciţiva, invitaţi se retrag pe palier : conversaţii* şoapte, priviri galeşe...
    —   Nu e vorba numai de dumneavoastră, spune Green,.
e vorba de şansele unei mişcări care...            ^            r
    —   Abdicarea benevolă va fi un gest de frondă faţa-
de Puterile garaiite, va arăta că ele nu au nici legitimitatea să impună un prinţ străin, şi, personal, n-aş avea nimic împotriva acestei sfidări, dar ea va fi şi un gest de întărire a popularităţii lui Cuza în ţară, unde după o vreme, după ce altul va scoate ţara din criză, va putea să se întoarcă triumfător pe tron.           .
    ^jCe rîs gîlgîit şi frenetic are domnişoara Grădişteanu pe care sinucigaşul Lenş este pe cale de a o zăpăci cu totul !
    în biroul lui Ghica se pare că diverse persoane sînt impacientate. Se aud foşnete suspecte. „Sper că nu le vine ideea de a se salva pe fereastră !“ se gîndeşte. v
    —• Ce bizară situaţie, mormăie Green, amuzat de zgomotele înăbuşite care răzbat din camera alăturată. Care o fi strategia victoriei ? Se lasă pe pidorul stîng şi pufăie din ţigară melancolic. Şi, totuşi, oare, o abdicare forţată nu va ridica şi mai mult-popularitatea Prinţului ? Nu vă temeţi de lipsa totală de interes a poporului într-o asemenea încercare politică ?
    E rîndul lui Crhica să zîmbească delicat, solemn :
    -r- De cînd a devenit poporul o obsesie a politicii engleze ? .
    în spatele consulului, peste umărul lui, îl şi vede parcă pe Sir Stradford cu privirea lui încercănată, învîr-tind vorbele an gură : „Nu mai rostiţi ouvîntul acesta*
254
Ghica ! E una din cele mai false idei din cîte a născocit omenirea. în loc să serveşti cpuviincios invitaţilor dumi-tale felurile de mîncare pe rînd, le amesteci într-un castron şi iei de acolo cu linguroiul. Cam aşa este poporul: un stomac încărcat cu toate odată !“                             "
    însă în spatele consulului, peste umărul lui, nu-1 vede pe Stradford, se vede pe sine, reflectat, în oglindă, cu ochii căzuţi sub pleoape :
    —       Poporul nu are ce căuta în această revoluţie. Tot mişcarea din august anul trecut a arătat că nu e bun. Cuza l-a cucerit, ca toţi despoţii, dînd verdicte în favoarea săracilor —- nu atît din dragoste faţă de ei, vă asigur, cît din ură faţă de trufia celor bogaţi. Ce s-a întîmplat în august ? Ciiza avea dreptate răspunzînd Iui Fuad-Paşa că s-a inventat o revoluţie. Pentru că o lege restrictivă a mîniat pe zarzavagii, tutungii şi alţi mici negustori, s-a făcut o oarecare harababură, au năvălit nişte derbedei în primărie, au bătut nişte funcţionari, au dat foc la tarabele din piaţa Sfîntului Anton şi domnul general Flo-rescu, speriat, sau crezînd că e cazul să-şi arate, în sfîrşit, bravura, a pus soldaţii să tragă văzînd „revoltanţii“ arun-cînd arhivele primăriei în dulcea apă a Dîmboviţei. A tras în gloată fără nici un sens. A arestat o mînă de personalităţi liberale pe motiv de instigaţie. Cîţiva morţi pe altarul mărinimiei Domnitorului care întorcîndu-se în ţară, de la băi, a eliberat magnanim pe suspecţii ce, timp de o lună, au fost înjosiţi fizic şi moral., Fuad-Paşa, consider înd afacerea cam murdară, scrie Domnitorului o scrisoare mustrătoare, prilej pentru acesta să răspundă ♦ plin de demnitate ! Unde e       poporul în-  toate acestea ?   Ce
ştia el ? Ce înţelegea ? ...                  '
    Ghica simte încordarea       din  biroul  lui, foşnetele    de
sus, de pe palier. — pauza       pare a se fi încheiat, grupuri,
grupuri se întorc în salon, nerăbdarea lui începe să se vadă. îşi loveşte coapsa dreaptă cu palma — e gestul cuiva ce-şi pocneşte nervos biciuşca de carîmbul cizmei. „Da, e momentul unei scene comice !, decide. Altfel ne înnămolim în comentarii sceptice şi în ironii nesătule de , ele însele!“ Va scăpa şi de Green şi va linişti spiritele
 255
   politice închise între cei patru pereţi alăturaţi. Concertul şe va desfăşura mai departe, în linişte, ca un luminos monolog nocturn. v ’*                                            i
      —   Trebuie să construim o viaţă modernă, domnule ]
   Green, spune tare pentru toată lumea, foarte retoric. Cei de sus s-au oprit o clipa din zumzăiala lor. Se răsuceşte | pe călcîie, deschide uşile vestibulului pe rînd una, a doua, | şi repetă, adresîndu-se grădinii, străzii, oraşului^ lumii | întregi; Trebuie să construim o viată modernă, se aude ? | MO-DER-NA!                          >                            |
      în timp ce închide grijuliu clanţele şi aerul rece se 1 retrage cu reverenţe după draperia de mătase, de sus I coboară vertiginos, treaptă cti treaptă, rîsul societăţii bune 1 a Bucureştiului, iar din dreapta, din biroului lui, pe sub 1 uşă, se strecoară zîmbetele mustăcioase ale prietenilor. I Se apropie de consul şi cu voce firească îi spune :              1
      —       Trebuie să uităm nu numai işlicele, dar şi iţarii. 1 Aceasta este problema, nu strategia victoriei : să laşi o l ţară pe mina unei guvernări imature sau s-o înveţi, cu |
*  puţină brutalitate, care-i este binele ?                   J Í
      'Din cambra de alături apare melancolic, timid Ioan î Cantacuzino, Pare încîntat că-i întîlneşte pe amîndoi deo- j dştă şi li se alătură* „O; ce plăcere să vă văd i“ Ghica :i este gata. să-i predea ştafeta. însă înainte de a se înde- | părta de Green, ţine să precizeze :         r . .                f
          Despotismul este, la noi, endemic. Trebuie evitată. J inflamarea organismului > printr-o implantare a liberális- { mului englez. Eu definesc acest liberalism de factură* j
   * engleză astfel : o monarhie care deschide gura şi de acolo j ies cuvintele Parlamentului !                         .      <
      Cei trei rid destinşi. A fost salvată „democmţia engleză^, dar s-au pus şi unele speranţe în viitorul României ! *                                                     :
          Mergeţi sus, domnule consul ? întreabă Gantacuzi-no, cel sacrificat pentru a îndepărta „perfidul Albion“ de biroul Iui Ghica.                                           "r
      —   Sigur, sigur, răspunse acesta, dar ţine să-i mai
*  spună ceva grăbitei gazde : Frumos concert, frumos, chiar
   * dacă Rider este cam excentric. N-aş fi bănuit că prinţe- '
 256
 sei Saşa îi plao asemenea interpretări... puţin extravagante !                               1 ,    ^
     t— Cred că a cucerit^o originalitatea, într-un anume sens chiar barbaria... o scuză Ghica.
     Cantacuzino zîmbeşte,' îndemnîndu-1 pe consul să urce scările înaintea lui.
     Rămas jos, cu mina pe balustradă, Ghica şopteşte :
     —      Suferim toţi, toţi cei buni şi cei răi de pe aici, de mitul progresului !
                                    XIIJ
     O senzaţie clocotitoare de teamă şi bucurie îi provoacă lui Bălăceanu pofta de rîs. Sub ghetele Iui -zăpada scîn-ceşte.
     Geruleţ ? Nu prea. Doar umezeală !
     Trece pe Jingă el trăsura Iui Ghica sunînd a gol. Se duce să-l ia pe Ciocârlan. Va ajunge pe strada Academiei, pe lîngă ferestrele luminate ale casei Mui Rosetti, vals, mazurcă... şi jos, la subsol, maşinile zbătîndu-se să tipărească lista noului guvern în cîteva sute de exemplare !
     Viaţa a prins aripi, le întinde somnoroasă, Ie bate una de alta, pregătindu-se de zbor !
     Frig.                                             .    '
     Nu auzise decît îrfceputul concertului.
     „Rider este un sălbatic ! “                            ,
     Străzi pustii. Cîte o, trăsură elegantă sparge întunericul, hîţînîndu-şi felinarele albăstrii,
     „Ia, mai staţi pe acasă, fraţilor !“
     E urmărit ?
     Nici nu mai contează. De acum nu mai contează. „Te duc, amice, undeva Unde^ ai să tot * aştepţi !“ îi spune nevăzutului copoi.
 257
    Dăr, ce ciudat, are sentimentul că merge pe urma unei umbre triste. „©¿Ionelul unei iluzii !“ Nu vrea să şi-l evoce, nu vrea să şi-l amintească, -dar el se apropie : „S înteţi un liberal care a dat probele de onoare,, sînteţi un om energic, de aceea fac apel la dumneavoastră şi la devotamentul pe care îl aveţi pentru cauza pe care o servim cu toţii...* S-au dus dracului vremurile pline de speranţă, vin cele de obştească înmărmurire ! N-'ai de ales. Prinzi o şansă, tragi de ea.
    Şi Bălăceanu are deodată o viziune grotescă. La Scala din Milano, cu doi ani în urmă, la o reprezentaţie cu Rigoletto} a fost fascinat de un amănunt, de o delicată stridenţă în^cuartetul din ultimul act... de felul în care mezzosoprana se integra, la un moment dat, ‘armoniei celorlalte voci, făcînd, foarte melodios, doar „ha V ha ! Intre „Vieni ! Vieni !u* al^ducelui, sunetele romantice .şi galeşe, disperate şi ingenue ale Gildei şi cele sumbre,
 . pline de venin ale bufonului se strecura acel „ha ! ha !“ parşiv. îi venea să cînte, acum, sub fieqare felinar : „Ha ! ha !“ Era în rîsul acela afegtat, laringual, ceva din nervozitatea lui hohotitoare'de azi. O femeie experimentată, Hangiţa, aceea trupeşă, rîde de chemările ducelui, dar nu este chiar, stăpînă pe sine. O abandonare sceptică şi binevoitoare. Adieă, ştiu eu ce o să urmeze, dar asta-i viaţa. „Ha ! Ha!“ ‘                                       \
 • ■ Grigore Sturdza, .pe care în seara asta îl apucaseră
 - elanurile teatrale şi pasiunea citatelor, se învîrtise prin biroul lui Ghica mestecînd versurile lui Hdne, în ranţa. că-i va face plăcere gazdei : „Aşa-i Revoluţia ! Grele urmări aduse fatala doctrină..Bălăceanu, văzînd faţa disperată a Iui Ghica, ridicase braţul drept şi, ară-tînd cele două portrete de deasupra şecretairului, completase cu voce repezită; ca pentru a încheia mai reped^ aicest episod stînjenitor : „De vină-i Jean-Jacques şi de vîină-i Voltaire...“ Se oprise însă. Nu mai era diplomatic să continue, daf. beizadeaua nti ierta nimic: „v..şi a fost ghilotina de vină!“ declamase cu o voioşie dezlănţuită/
    în noaptea de 1! februarie 1866 strofa asta nu avea nevoie de final. Fusese o gafă din partea lui Heine şi a lui Grigore Sturdza deopotrivă.
    „Aşa-i Revoluţia ! Ha î Ha !“, repeta Bălăceanu pe cunoscuta linie melodică a quartetulud.
    „Aşa-i revoluţia ? Domnilor, doamnelor şi domnişoarelor, aşa b fi revoluţia din ziua de azi ? se adresează el ferestrelor întunecate. Iertaţi-mi întrebarea indecentă, agresiunea, felul în care vă tulbur somnul... Eu însă am bîntuit Ardealul ridicat, sfîşiat de armata lui Kossuth, de cea a lui Bem, de cetele dîrze ale lui Avram lancu... după ce am văzut Bucureştiul acesta al nostru bîntuit de zăduf şi disperare, cu ţărani: veniţi de ge unde puteau şi cu tîrgoveţi aiuriţi de speranţe ! Aşa-i revoluţia în ziua, de azi £ Parcă te-ar înşela amanta, nu, nevasta, şi_ nu cu jin prieten, ci cu un necunoscut de pe stradă ! Hai Ha!“                                                 :
    Ge fel de revoluţie, dacă poporul... îi zicem aşa ca să nu-i zicem altfel, în faţa hotelului; Hugues, „hanul lui Hîc“, cum l-a auzit pe un zarzavagiu oltean spun înduri, ce să vezi? Trăsura prefectului de poliţie şi escorta ei, doi jandarmi călări care moţăie în şa. Din boturile cailor ies aburi lini în lumina felinarelor, a ferestrelor şi a uşilor de la Intrarea restaurantului. '
    „Să mă caute p'e mine.?-“                            ~
    Bălăceanu îşi pipăie'buzunarele mantoului. Un gest stupid, de parcă ar căpăta astfel sentimentul propriei nevinovăţii. îşi poate înfrunta vechea cunoştinţă? De mult, în faţa bistroului din rue Varenne, «Beldiman se prezentase cu o privire îngrijorător de naivă şi vicleană : bucurie, umilinţa, politeţe, perfecte bune maniere şi surîs alunecos. „La "naiba, uneori prostia ar.e vocaţia * <3e a fi ambiguă !“ Nu prea se înţeleseseră, dar păstraseră relaţii Toinevoitoare.               -
    Coaliţia nu-1 socotea periculos pentru că Beldiman, ca prefect al Bucureştilor, cunoştea rfiai bine laşul.
    „Şi dacă, totuşi, a tras lin fir şi deapănă ? Un subaltern zelos a descoperit ceva, cumva şi, pac !, la şeful Iui, să se remarce 1 Trebuie întotdeauna ţinut seama de ăştia
 mici í Sínt tare afurisiţi. Dacă Beldiman a tras un fir şi deapănă,' ou ochii pierduţi ai femeii care îşi hîţînă vîr-telniţa cu minţile aiurea, dar cu gesturile mecanice sigure ?“
     Bălaceanu, cu nasul în palton, meditează.
     Trebuie să fie prudent. Să evite întîlnirea sau s-o accepte cu ipocrită inocenţă ?     ,                 '
 ' In „inocenţa“ asta nu prea este expert. Ce-i dé făcut ?
     Trebuie oricum să-l trimeată cît mai grabnic la culcare, altfel dă peste soldaţii lui Haralambie, peste carele lui Kreţulescu. ,
     „Cu orice risc, Beldiman trebuie vîrît sub plapumă înainte de...“                         '               - ,
     Un cal nechează. Jandarmul îl bate pe crupă şi rîde Ja o vorbă aruncată de vizitiul trăsurii — un rîs leneş/ plictisit.
     E ceva încurajator în atmosferă.
     Bălaceanu calcă surîzînd pragtil restaurantului.
     Lume puţină. La o masă, Beldiman îşi sirotează bău-, turica aceea nesuferită — o combinaţie de rom, lămîie şi zahăr! „Bah ! Ultima modă... americană ! Numai pe ăştia nu-i mai imitam ! în curînd ne urcăm în copaci !“ Alături are însă o şocolată... tradiţională, cum spun doamnele „şocolata noastră tradiţională“, de parcă ţăranul român -numai cu şocolată se hrăneşte din moşi strămoşi,~
     Beldiman este vesel. îi face semn Să se apropie. Are la gît o cravată ^azurie.
     —       Ce faci ? întreabă Bălaceanu, uitîndu-se mai mult la cei doi actori care stau de vorbă, melancolici, la o altă naasă.
     —       Nu vezi ? Mă pregătesc de culcare ! Am avut noroc îri seara -asta, pot dormi pe lauri !
     . — Noroc ?
     —   Am cîştigat. ce^a bănet, dar nu-ţi spun cît! Secret f
     —       Bravo ! Te ţii de petreceri ! Cîştigi, ce-ţi pasă ! mormăie mofluz Bălaceanu în. timp ce prefectul îşi termină tihnitul dans între cele două băuturi învrăjbite. E ca un diplomat răpUs de iorţele adversarilor ce vor să se împace în ciuda propriilor, lor vanităţi. De aceea zace
puţin gînditor. E rîndui noului Venit sa ia iniţiativa. „Dacă nu eşti obraznic nu faci nimic“, îl auzise pe fiul său mai mare sfătuindu-I pe cel mic. Bun sfat.
    —      Tu va te coucher? Eh, bien? Et la révolution? face Bălăceanu ridicînd braţele ca un cetăţean speriat, ce-şi simte ameninţată liniştea familiei.
    —   Quelle révolution ?
    —   Celle qui va éclater cette nuit !                   v
    —   Ha ï Ha !-izbucneşte Beldiman. Ha ! Ha !            •)
    Ei, nu? Bălăceanu se încruntă. Acest „ha î ha!“ este
al lui, să nu-1 uzurpe prefectul: Dar n-apucă să se indigneze prea tare din pricina lui Beldiman, care, actor rău distribuit, vrea totuşi să fie aplaudat :
    —      Întotdeauna vesel, ce diable de Balaceano ! spune către spectatorii care au suportat scena şi care nu sînt decit cei doi adevăraţi actori de la masa vecină. Mereu are o vorbă de spirit !
    Dar cel căruia i se fură un „ha! ha!“ pe scenă, în mpmentul de vîrf al'acţiunii, vrea să aibă şi el puţin succes,, ca revanşă :                                         .  '
    —      Domnule prefect, spune ridicîndu-se, permiteri -unui bătrîn complotist să s# xetragă în apartamentele sale, nu înainte de a vă ura noapte bună ! Ha ! Ha !
    A adunat cîteva aplauze. Din cadrul uşii care dă spre* scara hotelului, îl mai vede o dată cum îi face un prietenesc semn cu mîna îrimănuşată.
    „Sau eu voi fi arestat peste' un sfert de oră, sau el.“
    Cînd ajunge în apartamentul lui, Bălăceanu se prop- . teste în fereastră făcîndu-i semn -lui HenrL care a venit după iei să aştepte poruncile. Jos, la intrare, trăsura prefectului se pune .în mişcare. Panaşele muiate ale çailor taie alb noaptea umedă.
-  Totul pare dintr-odată foarte paşnic.
    • — Ei ? întreabă.
    —      Domnul maior Lecca este în spatele Sărindarului, spune Henri’ cu voce înceată. I-am dat răvaşul. Aşteaptă semnalul.
    Bălăceanu se uită la ceas.
 261
     —  Bine, te duci şi-i spui câ poate porni...
     Henri dă să plece, dar Bălăcearţu îl opreşte, îl ţine de mîneca hainei :                          .
     —      Dacă ratezi, dacă nu ajungi acolo, dacă nu reuşeşti să-i spui, pleci în Senegal!
     —  Oui/monsieur,!
     Bălăceanu nu se mai teme de Beldimanr nici de generalul Florescu, nici de ¡colonelul Solomon. „E mai periculos Carp! Ha! Ha! E mai periculos hahalera asta
 ■ de Henri care se poate împiedica de lin trunchi de copac camuflat de zăpadă şi..: Ha ! Ha !“            -
     Stă cîteva minute cu ceafa adîncită în pernă. Frigul de afară sîsîie şerpeşte prin giurgiuvele în timp ce camera pare luată cu asalt de tic-tacul pendulei.
     începe actul în care personajele ou epoleţi, galoane:,,, sabie ati rolul principal. El poate să-i aştepte pe Carp sau pe comisarii prefectului Beldiman..
                         XIV
     La 1866, inima Bucureştilor este mai degrabă Piaţa Teatrului decît cea a Palatului Domnesc. Acesta din urma este prea înghesuit între casele vechi şi noi ale Podului Mogoşoaiei şi prea arată , a spaţiu negospodărit pentru a da prestanţă unui templu al Puterii.             '    '
     Dar, în noaptea de 11 februarie tot au încăput în piaţa aceasta cîteva tunuri, cărate pe afete cu roţi învelite în paie. Munciseră soldaţii colonelului Haralambie îrftr-un ritm pe care nu-1 m§i cunoscuseră pînă atunci.
     —   Mişcă, mă, mişcă !                            /
     Se uitau, cînd şi cînd, unii la alţii :
     —   Vin turcii ?
     Paiele sînt îngheţate şi putrede. Miros greu a mucegai.                           -
 262
  I
    Carele nu fac însă nici un zgomot.
    Palatul doarme în tic-tacul ceasornicelor, ceasurilor* pendulelor, orologiilor de tot felul.
    Ai zice că dorm şi dragostea şi ura, şi tandreţea şi furia, şî^bucuria şi tristeţea, înghesuite una în alta ca nişte copii care, învrăjbiţi“ în joaca lor, îşi găsesc împăcarea în somn.
    ' Ai zice, dar ai face-o degeaba. Fără niei un temei.
    Stau treze şi dragostea şi ura, şi tandreţea şi furia, şi bucuria şi tristeţea, înghesuite una,în alta ca nişte copii învrăjbiţi în joaca lor, dar care nu ştiu să se joace singuri, '
    Din Piaţa Teatrului, dinspre strada Luterană, dinspre Biserica sfîntul Nicolae Tabacu, printre case somptuoase şi prăvălii cu dever mare sau printre magherniţe se stre-1 coară, cu lină mişcare, o parte din regimentul de infanterie de sub comanda colonelului Kreţulescu, prieten apropiat al Prinţului Cuza, o parte din regimentul de artilerie de sub 'comanda colonelului. Haralâmbie, ofiţer avansat de Prinţul Cuza ; se întîlnesc cu batalionul de vînători comandat de- maiorul Lecca*şi cu batalionul de geniu al maiorului Pilat, ofiţeri îndrăgiţi de Prinţul* Cuza.
    Pisicile cartierului îi privesc mirate, cocoţate pe uluci.
    Casele sînt cufundate în, întuneric. Străzile zac sub zăpada fleşcăită. Felinarele, puţine, pîlpîie anemic. E un cer umed deasupra şi un aer greu. rece, compact.
    Pe lîngă prăvăliile din Piaţa Palatului bîjbîîe tot felul de umbre. Ostaşii îşi potrivesc armele. Se, aud comenzi scurte, aruncate în şoaptă.
    Troienele, care se topesc de vreo două zile, mai. fac un fel de gard de jur împrejur. .
    Miroase a balegă, a paie ude.
    Nimeni nu mai poate intra în piaţă, nimeni nu mai 7poate ieşi. Cu toate acestea, în^eolţul dinspre Biserica Kreţulescu, doarme o trăsură cernită, care sună a gol. Aşteaptă .cu perdelele trase şi cu vizitiul proţăpit pe capră.
    In dreptul magazinului de lenjerie „franţuzească“ trei soldaţi dîrdîie de frig.
                                     263
                                                                                                             %
    —   Ieremia !                       • ^\
    —   Ordonaţi, să trăiţi !
    —   Ia-ţi patru oameni şi schimbă garda -Palatului !
    —   Domnule colonel!
    —   Gura ! Executarea !      .  *
    Peste drurp, în faţa hotelului Mărgărităreşcu, căzut în neagră mohoreală şi în mută severitate, două tunuri şi-au aşezat bine ţevile îndreptate spre Palat. Soldaţii tropăie pe lîngă ele :                    ;
    — Cică îl fac împărat pe Vodă !
    — Noapte-i în jur şi noapte-i în mintea ta, măi !
    —   Nu mai trăncăniţi !
    Drumurile ce duc spre piaţă sînt închise. Palatul doarme ameninţător. Ostaşii n-au voie să vorbească, să fumeze. Au voie să privească zăpada murdară, călcată de trăsuri şi de oameni — o zăpada pe'care Dumnezeu a trimis-o pentru a purifica pămîntul şi pe care toţi au luat-o fără pic de pioşenie pe tălpile lor vulgare.
    Cinci ofiţeri călări traversează spaţiul acesta trist şi încordat, cu oarecare vioiciune, care lasă o impresie proastă printre adormiţii tunari şi infanterişti.
 -  —' Ăştia de pe cal cred că sînt grozavi !
    " — Gura, ostaş !
    începe o forfotă înăbuşită. Pe uşa principală a Palanului intră trei ofiţeri însoţiţi de cinci soldaţi. Garda a salutat reglementar.                      . /          *
    Cîteva din camerele Palatului se liiminează.
 *  — Ce-o fi?                      .   V
    —   Sst!
    —   Ce-o mşi...
    —   Se declară război.
    Cineva strănută.
    —   Cui să declarăm noi război ?                            *
    —   Turcilor.
    —- De ce ?
    —   Păi, nu plătim tribut ? Vrem independenţa.
    —   Şi o să fie război ?
    —   Bineînţeles.
    —   Vai de capul nostru i                       ,
264
    Colonelul Kreţulescu- trece călare în jurul pieţei, inspectînd aşezarea trupelor. Mantaua îi flutură pe umeri tare frumos. E un ofiţer adevărat. A făcut şi războiul^ Crimeii !
    —   Adică Vodă o să fie împărat ?                  ■ -. •  *    f
    —   Taci, omule, e secret mare !          -
    ■— Hă! Hă! Dom’le sergent, ăl mai mare secret este că trăim.               #
    , — Ce vrei să spui.'?                        .
    —       Cine mai ştie că trăim în afară de părinţii, rudele *şi cîţiva prieteni ?
    —   Cine ai vrea să mai ştie ?
    —   Dumnezeu !
    Dinspre Piaţa Teatrului, infanteriştii se năpustesc peste cei deja instalaţi confortabil în faţa Palatului.
    —   'Ce vă împingeţi, bă ! Nu se dau colaci !
    Niciodată nu a simţit mai adîncă tăcerea de după plecarea unor invitaţi. '           '
    Casa este pustiită de voci, de respiraţiile ritmice ale. vizitatorilor, de sunetele pianului, de rîsetele copiilor.
    Saşa umblă prin camerele ce se răcesc treptat, înarmată cu o mucarniţă^— un fel de turlă bizantin^^cu minerul răsucit îşi interiorul afumat. Rochia îi atîrnă grea pe şoldurile firave şi corsajul o strînge., Merge tîrşit şi trena ridică în urma ei covoarele. 'Din cînd în cînd dă nas în nas cu cîte un servitor care adună resturile din sufragerie, scrumierele şi florile de mătase desprinse din rochiile doamnelor, florile veştejite - de Ia butonierele domnilor, risipite pe podea, pe canapele. Forfoteala lor măruntă o stînjeneşte. în salonul de la etaj cineva a deschis ferestrele şi vălătuci de aer rece năvălesc călare pe
 265
 armăsarii lor neînşăuaţi şi frigul ..dă, treptat, prospeţime ^ încăperilor.                                        .            |
    Afară; e un întuneric opac şi Bucureştii se vaită sut> ! povara a ceea ce se pregăteşte — un vaiet surd, înăbuşit. ^ de zăpada troienită. îi place mirosul umed al oraşului \ care îi intră barbar pe fereastră şi în asemenea momente 1 se trezeşte în ea o fiinţă de , demult, o faţă bătrînă, singuratică, rămasă să ţină socotelile *unei moşii rău administrate, o biată provincială care seara pocneşte în cerdacr coperţile  catastifelor pe rînd :                poc, poc, poc! şi iese să 1
 tragă în   piept o gură de aer proaspăt cu voluptatea                   cvl'Î
 care o cochetă din capitală miroase flaconul de parfum franţuzesc primit în dar : plăcere şi trufie şi eliberare- >
    Safta   trece molatecă prin                    uşa salonaşului, mic, cu. •
 tava încărcată de pahare.
    Toate lămpile ard, toate lămpile ard.
    —   Doamnă, cineva a pierdut un cercel cu briante f \
    Printre pahare, pe o farfurioară îşi trimite mesajele
 subtile o jucărie minusculă.
    _ e     al doamnei Sturdza                   ! Iţi mulţumesc! Să     nu
 uităm, mîine, s-o trimitem pe Anicuţa să i-1 ducă.
 •  ll ţine între degete ca pe o vietate mică, una căiruiai îi simte palpitul straniu al inimii. în jurul unui diamant cît uiTbob de linte stau montate în raze, ca în scheletul unui fulg de nea, puzderie de briante mici.
    —   E foarte frumos, doamnă !
    —   Da ! E atît de fragil!
    Toate lămpile ard, toate lămpile "ard.
    Ea strînge într-o mînă mucamiţa afumată şi în cealaltă cercelul.
    £!Nu stingi luminările, lămpile*., lasă să se creadă că: ^ mai ai musafiri !“
 fji; Servitorii fac zgomote mărunte şi dacă n-ar fi teama* aerul rece învolburat al nopţii, care-se încaieră cu fumul de ţigarete din camere, i-ar mai putea dărui starea aceea, de oboseală calmă, duioaşă.
    In urma ei, Safta, cu tava în mînă, îndreaptă cu vîrfui papucilor covoarele.
    Toţi au pleca% toţi.
    Gradowicz îşi ţinea soţia $e mină ca pe un copil, ca pe singurul lui copil posibil.
    Disperatul* Leriş şi-a găsit pentru doua, trei luni un rost în plictiseala lui „monumentală“.
    Grigore Şturdza^ îşi ia acum, cu siguranţă, baia rece menită să-i întreţină sănătatea trupului. L-a ascultat cu intermitenţe pe Rider. De cîte ori a apărut în uşă salonului a bătut timpii în marginea canatului cu degetele lui subţiri, cu aroganţa pe care numai ea ştie s-o ierte :: este a unui bun muzician. .
    De ce toate astea ?                     '           *
    Fericirea nu este o obligaţie, este o întîmplare...
    Se teme* de noaptea asta ca cje un tîlhar.
    Dacă ofiţerii pe care cbntează coaliţia vor renunţa în ultima clipă să colaboreze ?          ' ~
    Saşa şe întoarce spre Safta şi-i face semn să lase totul pentru mîine. La urma urm^i ce mai contează !
    —   Spune-le tuturor să meargă la culcare î
    Vrea să-şi trăiască frica în singurătate.
    In timp ce-şi tîrăşte picioarele pe scară, Safta deja cască şi Saşa nu se poate stăpîni să n-o invidieze.
    „Vom lua drumul pribegiei ?“
    Treptele scîrţîie sub paşii femeii care face semnele discrete de retragere. Ca într-o pantomină, servitorii lasă obiectele din rnînă; o privesc uimiţi din capul scării şi dispar uşurel spre camerele lor.
    Pianul a rămas deschis. Clapele se odihnesc după furtuna stîirnită de Rider.
    „A fost magnific, Saşa mea dragă, magnific !“ îi spusese la plecare tatăl ei.
    Rider !
    Ochii lui de un negru intens, ascuţit; urmărind partitura, păreau doi cobai alergînd într-o cuşcă în căutarea, unei iluzorii salvări. La sfîrşit, i-a zîmbit, i-a sărutat mîna şi a rugat-o să nu spună nimănui de viclenia acelui largo. „Pe cine aţi păcălit oare ?. Pe cei ce v-au ascultat sau pe Beethoveri ?“ „Pe el, de bună seamă, în rest am vrut doar să vă plac. Mă tem, însă, că am picat rău cu vicleniile mele...“ Indiscreţia şi-o anulase repede în vîr-
267
 .4
tèjul felicitărilor şi cei doi cóbai negri'dispăruseră în mulţimea rochiilor de tafta şi velur, de brocard şi dantelă, a fracurilor şi redingotelor sumbre.
    A ştiut că acel largo va fi-miracolul întîlnirii lor. Căci peste două ore se despărţeau, probabil pentru totdeauna. La Hotel de France îl aştepta onorariul generos, semn că şi "o nebunie se poate plăti, sau că mai ales o nebunie se plăteşte. N-a putut face altceva pentru vanitatea lui de artist şi pentru vanitatea ei de gazdă decît să-i trimită o sumă dublă. Ion nu va şti niciodată că pentru asta a sacrificat medalionul bunicii ei.
    Se temuse de Rider.,, era prea liber. Ea se teme de libertate. Ï se pare un semn de cinism să te ^descătuşezi de toate obligaţiile morale... Nu, nu confundă termenii dar, dacă alterezi substanţele clasice artistice, le rupi şi pe cele sentimentale. Se terminase. ' Emoţia se stinsese. Rămăsese o amintire încurajatoare.
    Saişa coboară încet scările, cu mucarniţa în mînă. Pendula din hol taie felii, felii timpul cu un calm* exasperant. Fuge în camera ei de lucru.' Se aşează pe un fotoliu, printre gheme, mosorele şi petice de etarnină. Miroase a singurătate. Se ghemuieşte. A început să şe facă îrig în camerele unde sobele nu mai sînt alimentate.
    Oftează. Se ridică, îşi aşează rochia mai bine.
    Of ! Parcă este închisă într-o fortăreaţă, iar afară (geamul se hîţînă la fiecare pală de vînt) bătălia continuă.
    De ce toate astea ?
    Io'n îi reproşează că epuizează în imaginaţie viaţa şi de aceea este nemulţumită de cea reală. „Uneori, într-ade-văr, lumea în care trăiesc parcă nu este a mea...“
    Ghergheful este iar ocupat de pisici. Pe pînza abia începută, Lucetta stă încolăcită cu bărbia în sus, răsfăţată şi cochetă, pe prjma bara de lemn, ghemuit, suveran, meditează Pascal, gri Ia blană şi verde la privire, iar sus, plină de superioritate, este ,mîţa de angora a Elizei care picoteşte ca o băbuţă.
    „Fata asta îmi face atîtea probleme. Şi astăzi... dar nu vreau să mă gîndesc, nu...“
 268.
    Sfîrîiala pisicilor începe s-o enerveze. Ele trăiesc în lumea lor ermetică şi tu, prosteşte, le crezi înzestrate eu un suflet uman.
    Saşa se apropie de perete şi pune nasul pe tencuiala umedă de frig. Plînge.
    „Aş vrea ca toţi cei ce se iubesc să se iubească şi mai mult“. Este o rugă şi: o tînguire. în ultima vreme de cîte ori aude de dragoste simte un fel de sf îşietor regret şi o imensă dorinţă de ocrotire a celor rătăciţi, printr-o miraculoasă şansă, în acest teritoriu sălbatic.
    Se ridică, îşi tîrăşte trena grea a rochiei dincolo de prag.                  .
    Nu mai plînge.
    în hol, priveşte scara, uşa de la intrare, consola, vasul de Sèvres de pe vechea jardinieră.;,                              .
    De ce toate astea ?                   *                       .
    „Ori eu şi copiii mei vom părăsi casa aceasta, ori altă femeie şi copiii pe care îi creşte-şi care sînt astfel'ca şi ai ei vor părăsi Palatul !“ .                                     ,
    Ar vrea să .renunţe la tot...
    Nu, gîîidul acesta este meschin. Dă-1 încolo. !
    Maria, sora ei, întotdeauna înţeleaptă, i-a spus acum cîteva zile, cînd a simţit-© îngrijorată : „Quand on né peut pas être heureuse à ta guise, il ne reste qu’à aimer ta souffrance. Cela seule, ma chérie, donne le repos“. Făcuse o mică pauză clipind des din pleoapele ei foarte umflate. „Eh, le repos, .c’est la beauté de ce monde î Crois moi !“ Pendula bate jumătate de oră şi Saşei îi vine să plîngă din nou. Aşa cum plînsese ieri la. liturghie. „Odihna, suferinţa, fericirea ?“ închide ochii şi - lacrimi grele se preling pe obrajii uscaţi. Abia acum simte cum minerul . mucamiţei i-a intrat în palmă.             •
    E linişte. Casa doarme cu luminile aprinse, ca un vapor pe vreme de furtună. ^                   1            ...
    închide ochii*. '
    Deschide ochii.
    Şi Ochii se' lipesc de portretul „necunoscutului“ atîr-nat de peretele holului.-1 l-a dăruit mama ei cînd a îm— plinit treizeci de ani. Nu ştie pe cine reprezintă, nici mama
                                      269
 f
  siu ştia. Este incertă apartanenţa iui la familie, nu esterî jiici o rudă îndepărtată şi nici un prieten. Chipul n-are i trăsături speciale, în ¡schimb rama este grea, aurită, cu multe ornamente şi impresionează în aşa fel îneît nici 1 nu te mai uiţi la personaj. Nici- ea nu şe uitase pma' ;
  " acum. Luase tabloul aşa cum iei în mînă o farfurie veche, * o zahamiţă veche, fără să vadă dincolo de aspectul frumos al cadrului. Abia în această clipă vede omul... ■ „Cine eşti tu ? Ai fost născut, ai iubit, te-ai bucurat: si al nădăjduit—adică-odihna, suferinţa şi fericirea mii ţi-au fost străine, dar ai murit nebăgat în seamă. Toate j le-ai făput nebăgat în seamă. Retras, nemuncit de idea- ] luriy dar nici de vanităţi, nesfîşiat de... suferinţe, nici ■ legănat de beatitudine, te-ai strecurat uneori . în saloane,
• ai sărutat politicos mîna doamnelor, ai schimbat cîteval ^vorbe ou gazda, ai jucat moderat un whist, ai băut. moderat un pahar de . Porto,-ai ascultat cu veneraţie discuţiile iri care strălucea cîte un om politie al zilei, acela, care j
* devenea în orice salon personajul principal şi cînd cei mai
  mulţi s-au ridicat să plece, ai plecat, modest, salutînd > politicos în dreapta şi în stînga şi te-ai închis în' cabi- 1 netul dumitale de lectură, unde ai reluat aceleaşi cărţi : calendare, enciclopedii, cărţi de istorie, poeme lungi re- A ligioase şi sfaturi practice pentru agricultori (de care nü. î aveai nevoie de loc, pentru că erau nişte arendaşi care | iţi" făceau treaba, dar informîndu-te aveai impresia chiar M că îi supraveghez!). Intr-o zi, lumea a aflat ca ai murit. 1 Cineva a spus : Ştiţi ce i s-a intîmplat lui Cutare ? Unii I -abia îşi -aminteau de tine, iar alţii au spus : Ca să vezi !  1
  #Si 'în uimirea lor era çeva jenant, jignitor, lin fel de |
  îndoială. că* ai fi putut trece prin această experienţă; ca~ | şi cînd moartea ar âvea şi ea exigenţele -ei, nu i-ar încer- | ca pe toţi, ci numai pe cei aleşi. Cîndva ai avut, totuşi,
  o  clipă de orgoliu şi ai chemat un pictor să-ţi facă portretul. Acela te-a privit şi n-a fost inspirat de nimic altceva L s ■decât de lipsa dumitale de expresie. De aceea a pus-o pe pînză aşa cum 'era. Poate pentru ca eu să te descopăr astfel^ pentru ca mie să-mi vorbeştf în acest fel de lipsa ^dumitale de sens...“                                  :       '
 270
     Saşa se ridică din fotoliu şi merge, împiedieîndu-se an covoare, în cabinetul lui Ghica.
     în lumina din dreptul mesei lui de lucru se opreşte. Deasupra consolei se află propriul ei portret.
     Strînge în mîna dreaptă mucamiţa, în stînga cercelul ca un fulg de nea. 1           ,
     Se pjriveste atentă la lumina lămpii de gaz pe care ■so măreşte. De sus, o întîmpină o femeie plăpîndă, cu naosul puţin prea mare, cu gura prea mica, obrajii palizi •sşi ochii rotunzi de un albastru-violet. Dar Saşa de acolo vrea să fugă din propriul ei portret şi pictorul 6 lasă .să-şi înceapă mişcarea* pentru a o opri în clipa în care Jbraţul întins atinge rama.
     Liniştea din jur este istovitoare. în hol ea părea şi mai adîncă din pricina tic-tacului pendulei, oare dă o senzaţie de alunecare înceată spre ceva nedefinit.
     „Doamne, spune Saşa apropiindu-se din nou de primul perete ieşit în cale, Doamne, ţine-mi în poala ta casa şi copiii ! . Iartă ^vanităţile noastre, iartă nesăbuinţele noastre! Nu ne alunga! Mă rog şi pentru cei care s-ar putea să fie surghiuniţi şi pentru cei învingători, să-i ■aperi, să-i ocroteşti, să le dai lumină !“
     Trei paşi la stînga, două trepte. Mucarniţa a devenit ian obiect de decor. O învîrte pe deget cu oarecare dexte-. ritate. Dar nici n-a ajuns pe treapta a patra şi îşi lipeşte fruntea de zid.
     „Tine-mă, Doamne, să pot vedea toate astea mereu, pendula, covorul, tablourile ; .să pot mirosi şi auzi liniştea astă,-chiar plină de teamă cum este, să pot înfrunta frica si sa nu uit. Poate este important să nu uit. Poate este important cu ce amintiri venim dincolo, la tine ! Poaţe contează!“'
     Oare e bine s-o lăsăm aşa, cu naisul în perete pe Saşa Ghica ? Oare e bine să ne despărţim astfel de ea ?
     Era foarte romantică şi, în acest moment, cufundată în frică, speriată de istoria care se prăvălea peste familia ei. Suferinţa ne desparte de ea ca de un animal.’ Sîntem , haita de lupi care lăsăm în miezul iernii- pe unul de-al nostru să agonizeze în timp ce noi ne îhdşpărtăm cu seninătate. ; •
                                   i
                                  271
XVI
     —  Am adus revolverul!
     ^Aţi observat ce stranie calitate are Petre Carp ? îi întreba Ghica pe cei ce, ieşindu-i în cale, i-1 recomandau „ pe tînărul de viitor. în prezenţa lui toate se limpezesc, ipocrizia pare un joc naiv. Atenţie, atenţie, mai avertiza comic, Carp impune o francheţe periculoasă, un cinism riscant. Cînd .vorbeşte despre politică ia un ton sceptic, , propriu oamenilor de afaceri care judecă totul în cifre şi dau cu cotul peste glazura sentimentală a ideilor de : guvernare. Altă generaţie, domnilor, altă generaţie ! Pen- j tru ea a nu’avea idealuri, a nu avea pasiune pentru ţ principii abstracte este o chestiune de bun simţ. Carp | face din combinaţiile politice nişte amuzante jocuri ale | .inteligenţei. Mă tem de el cum mă tem de moarte. Căci 1 moartea nu este femeia aceea care agită o coasă cu mina ] ei scheletică, oi armata trufaşă a generaţiei care te Ur- 1 mează, pentrucare ai crezut că trebuie să faci totul şi 1 care te împinge cît colo fără scrupule. Observaţi, vă rog, | cum se comportă specimenul ! Cînd ia în mină un obiect, | chiar şi o biată scrumieră sau o ceaşcă de ceai sau o fur- | culiţă, parcă n-ar mai vrea să-l înapoieze, li este greu â să renunţe la el î Nu, zău, mă tem de Carp ca de propria | mea moarte!“                                 '                   1
     Bălăceanu ar rîde liniştit amintindu-şi micul discurs !> anti-carpist al lui Ghica dacă „specimenul^ nu şi-ar face -î apariţia în canxera lui de la Hugues.
  •   — Am adus revolverul, repetă Carp şi scoate din cen- < tura pantalonilor o rablă. Iniţîază-mă !
     —      Ai ^răbdare ! Mai întîi trebuie examinată cu atenţie această piesă de muzeu. Asta mai este ian revolver ? N-a răposat de mult ?
     —* Mai funcţionează, l-am încercat acum cîteva zile pe o cioară care s-a aşezat pe privată.
     Bălăceanu v în tură clopoţelul şi aşează obiectul cu multă grijă într-o fructieră. Henri, întors din misiune,
                                2V2              1
 se strecoară pe uşă cu servanta plină de platouri şi pahare. Cu totul inexplicabil, valetul pare trist şi moho-rît..„Asta ce mai are ?.N-am chef de toanele lui!“
    —       Mai avem o jumătate de otră, prietene Carp ! Să ne hrănim, să ne întărim trupurile, să fim pregătiţi !
    —   Ce s-a pus la cale ?
    —       Ei, ce s-a pus, ce s-a pus ? ! Parcă dumneata 11-ai ghicit deja. Abdicarea lui Cuza.
    Obrajii puţin căzuţi ai lui Carp cad şi mai tare. Se apleacă peste măsuţă :
    —   Puterile străine sînt avertizate ?
    —       Parţial, răspunde Bălă.ceanu abia stăpînindu-şi. rîsul şi căutînd prin farfurii ceea'ce-i place.
    —       Eu aveam' argumente forte ! spune tînărul său prieten cu un vag reproş în voce.
    La argumente eiste inegalabil. Acesta a fost şi 'motivul ezitării Comitetului dirigént al coaliţiei. Nu trebuia eliminat 'cineva care oferea un surplus de argumente, dar nu trebuia nici iniţiat, căci putea avea -prea lesne argumentele potrivnice. Carp1 prezenta şi avantajul şi dezavantajul de a fi dispus spre o activitate ne-o-bo-si-tă şi ne-si-gu-ră.                          .          '
    —       Tdată lumea âre argumente, domnule Carp ! face Bălăceanu înfruptîndu-se. din ^uncă
    Dar domnul Carp se ridica de la masă, aruncînd şei^ vetul,.şi începe să se agite prm cameră.
    —       Va lua sfîrşit acest fraz^oi de şapte ani dintre uri IDommtor aleSv dar arbitrar, şi nişte partide fărâ program clar... se sfîrşeşte un provizorat! Abia de acum înainte trebuie ridicate ‘instituţiile solide' apte,şa întrupeze societatea românească de azi, fară imitaţii neglijente, făiră adaptarea pripită a unor forme străina... Voi face o listă de priorităţi...
    „Am avut dreptate, îşi spune Bălăceam^ este un optimist ! Vede in tóate o schimbare curîndă şi benéfica generaţiei sale, cu atît mai mult cu cit nu lipseşte roiul său în această schimbare. Are o .'imensă încredere în /cuvîntiil de spirit, ştie să prindă un om politic pe culoarul dintre teorie şi practică, acolo unde este mai vulne-;
 273
 rabil. Dumnezeu creează uneori dihănii ciudate : ţînţaril, lăcustele şi carpii !“                   *
    Bălăceanu mestecă abătut :         ,
    —       Va trebui să-mi fii recunoscător. Dacă nu te chemam, acum, cu obiectul acesta antediluvian, şi arată ^pre revólver, n-ai fi participat la un act istorie !
    :— Dar particip ?                                     V * >
    —       Cuza va fi arestat, iar noi, dumneata şi cu mine vom fi printre cei care, la Palat, vom proclama o locotenentă Domnească şi un guvern provizoriu.
    Are aerul că i-a dat peste nas. „Uite, domnule, ce-am |ăcuţ pentru dumneata!“ Dar Carp surîde serafic. E în ' Í , al nouălea cer! ;               ^              —   *       .     1
    Apare iar Henri. Pune pe masă alte farfurii şi pleacă | sobru, încărcat de platouri şi tacîmuii.
    —   Vreau amănunte, spune Carp aşezîndu-se şi ciugu- ş
 lind o măslină din farfurie.                     ,                'ţ
    Amănunte ?K Sprincenele lui Bălăceanu se ridică grav. Í Începe şă mormăie :
    —   In noaptea asta, revoluţia...
    —   Ce revoluţie ? se miră Carp.
    —   E... răsturnat'Cuza!
    —   Zi aşa, domnule ! O lovitură de palat! Unde e •
 armata ?                     -7       *      • n ■ •
 , A golit farfuria dintr-o respiraţie şi acum devine stă-pîn pe situaţie. Bălăceanu se uită la ceas.            '           j ,
    —       Peste un sfert >de oră o vei putea admira chiar de s' la această fereastră !
    Carp se opreşte din mestecat. Se pare că în mintea lui se desfăşoară numeroase prqcese logice. Privirea trece prin Bălăceanu, prin dulapul din spatele acestuia, per-, | forează pereţii şi cercetează neantul. Apoi brusc :
        Gîiica a făcut treaba ?                         .
    —       Şi el, dar nu numai... Există un Comitet dirigent şi un comitet central...
    Privirea se întoarce din depărtările ei şi mîngiie spătarul scaunului pe care sade gazda.
    —       Ghica are personalitate, dar e prea inteligent, prea independent şi de aceea nu, poate aduna în jurul lui un grup influent; Ca să ai un partid îţi trebuie o mică măr-
274.
 ginire de idei, un program cu două, trei formule bine închegate.
    Carp a devenit critic, este deja stăpîn pe situaţie^, o priveşte de sus.
    —       Ghica e un diplomat desăvîrşit, continuă, are o deşteptăciiine cu unghere secrete, discrete, care îl împiedică şa fie nu numai fanatic, pătimaş, dar chiar şi consecvent opiniilor sale. Mai degrabă Dimitrie Ghica...
    —   ...o jLulitate ! sare Bălăceanu.
    Privirea se apropie nervoasă de vîrful nasului şi în-tîmpină cu bucurie o bucată de somon.
    —   Crezi, domnule Bălăceanu, că Ghica Ion îl lasă pe
Ghica Dimitrie mai în Tată tocmai pentru că este o nulitate ?   .                             ■ ' **'
    —       Cînd cineva se îngraşă, cumface acum din plin Dimitrie Ghica, începe să nu mai execute ceea <ce gîn-deşte. Uite, vezi, dacă o trăsură ar lovi un amărit pe. stradă îrx faţa casei mele, eu as face o observaţie poate spirituală asupra neglijenţelor actualului guvern, Dimitrie Ghica ar oferi o soluţie de a evita accidentul, dar ar rămîne lipit’ele scaun, iar Ion Ghica şi-ar chema servitorii şi i-ar trimite în stradă spre salvarea victimelor. Să fim bine înţeleşi, n-ar coborî chiar el ! Dar ar lua o măsură practică. Este ceva în fiecare din noi care ne opreşte să vrem mai, mult de la propriul nostru destin şi ne îndeamnă să ne resemnăm.
    Asta nu-i place lui Carp. Se strîmbă: Ideea acestui destin pe care nu trebuie să-l forţezi îi repugnă.
        Ghica a souvent affirmé qu’il n’avait pas d’ambition politique., On ne le croyait qu’à moitié. * Ambiţia e normala cînd eşti convins câ ai dreptate. Et Dieu sait que Ghica est sûr d’avoir raison. '
    —   Il & redécouvert cette vieille vérité politique ; on
ne se poser qu’en s’apposant.                                 ;
    Aruncă furculiţa în farfurie şi, lăsîndu-se pe spate, îşi cautăy-port-ţigaretur. Pufăie de cîteva ori meditativ; apoi se ridică şi începe să alerge dintr-un colţ în altul al camerei. Sînt vreo cinci metri pe. cinci metri. Poalele redingotei fîlfîie de parcă ar bate un vînt năpraznic', căci
 275
 la întoarceri Carp se-răsuoeşt£ atît de brusc încît aerul vibrează.
     —   Crezi că vor merge toate unse ?
     —   Dacă nu te slăbesc din ochi, da, rîde Bălăceanu.
     —      Te îndoieşti de mine ? ,întreabă oprindu-se în spatele lui. . ,
     —   Ca^de propriul meu organism, răspunde palpîndu-şi
 "toracele.             „                                        •
     —   Ce-i asta ?
     —      Ce să fie ? Ce ştiu eu ce face în acest moment ficatul, rinichiul sau stomacul meu ?
     Carp se aşează gînditor pe scaun, îşi reazemă, tot gînditor,' coatele pe speteaza scaunului. In farfurie friptura s-a sleit. Rătăteşte cu privirea în toate pşrţile fără să vadă nimic. E felul lui de.a medita alergînd printre lucrurile din jur doar cu ochii. Depdată îşi îndreaptă spinarea şi spune ^îngrijorat:                                  * '
     —   Poporul o să-l regrete.
 :    — Pe Cuza ?             ‘
     —      Da. „Revoluţia“ asta n-o să fie prea populară ! în spiritul mulţimii Cuza mai este încă simbolul speranţelor din 59. îl scoatem din arenă înainte de a fi simbolul eşecurilor din ultimii ani. îl vor încununa cu lauri legendari...
     Lui Balăceanu nu-i scapă pluralul „îl scoatem“ şi zîm-beşte.             '         ^                     *
     —   Eşti de părere să amînăm ?                              ;
     Dar celălalt‘ şi-a -revenit din gîndurile-i profunde, .se
 apleacă peste masă şi întreabă, schiţînd gestul de a se ridica de pe scaun :                       -
     —   N-ar  trebui săzburăm în piaţă ?                        s
     —      Prietene, calmează-te, mai avem desertul Şi apoi * trebuie să te întreb ceva. Din partea- Comitetului diri- -gent.
     Celălalt stă pe scaun ca un şcolar cuminte. Privirea" aleargă însă.
     —, Vrei   să fii secretar aljocoţenenţei domneşti?
     —- Oh !   Oh ! face Carp şi ridică braţele.    Sigur,    dom-
 nule Bălăceanu, sigur î Vreau să fiu activ. Sigur !
                    XVÍI
     E iaimă. E zăpadă. E frig.
     Căciula i-a căzut pe nas.
     Atunci cînd rar deschide ochii nu vede decît crupa murdară a calului, acoperită cu o flenduriţă cenuşie din care curg cu neruşinare firele aspre de lînă.
     Copitele fac sâ fleoşcăie zăpada apoasă           şi  cupeul
  înaintează leneş'de parcă ar călca pe nori.
     Mai bine doarme. Mai bine visează.
     Ce să viseze ? O nuntă sau o moarte ?
     ‘Ţine în mîini hăţurile ce strîng calul galben şi scheletic, le ţine bine între degete şi braţele se odihnesc pe pulpele slăbănoage. v Ce să viseze ?          '
     Splendoare ? Măreţie ? Pioşenie ?
     Palatul luiPor Împărat sau cocioabă Sfintei Vineri?
     Mai bine, mult mai bine să fie lumini, lumini şi,tris-< tete... Tristeţea este atît de omenească...
     * Capul îi cade în piept deşi n-a adormit       încăr E   treaz
  şi îi este lehamite.                 -          .
     Unde merge^?                        -              v     -
     Nu, zău, unde merge ?         ^     v
     Unde vrea mîrţoaga lui galbenă* căreia ţi cade capul înaintea picioarelor şi seamănă cu un dulău ce amuşină strada. *                              *
     Oftează.
     Cupeul se zgîlţîie pe Podul Mogoşoaiei.
     E trecut de miezul nopţii. Dar străzile nu sînt ca de obicei, pustii. Sint . unii care se tot fîţîie. N-au somn. N-au astîmpăr. Vor să se distreze. Asta vor dumnealor ! Păi, n-au decît î         /
     Biciuşca atîmă jilavă, înfiptă în spătarul scaunului.
     El umblă de ,ani şi ani hi tot aia a văzut : oameni care se nasc, nasc şi apoi mor. Dar nu e deloc monotonă viaţa asta, nu î Ii place s-o privească. Numai'că de atîta admiraţie îi cam vine să caşte. Să doarmă.
     Ar trebui să viseze...                                ^
     De ce nu poate ? De ce oare ?
     Ridică pleoapele şi pe sub streaşina căciulii de oaie, bătucită, mucezită, flenduirită, plina Ide praf întărit încearcă să vadă oraşul. *
     Miroase , ciudat. A plug. A coasă. A oişte de car. Fier şi transpiraţie de cai şi stofă iMă.                  ^
     De ce î-or fi îngheţat obrajii? Pe sub căciulă s-a legat cu o basma turcească veştejită Ia culoare,, dar încă trainică. Lîna-i lină, ce mai ! Luqru vechi şi bine făcut* nu ca boarfele de azi, nişte fîşa-fîşa de ţin .de joi pînă mai apoi.
     Parcă bate un vînticel cam iute. Pînă şi pleoapele îi sînt mai grele. Nu yede decît crupa calului costeliv, dar ai^de zgomote ciudate...
     Nimeni nu trebuie să tulbure somnul orăşenilor !
     Oh, ce somn l-a cuprins !
     Uite cizpie,,uiţe zăpadă călcată în picioare, uite vîr~ furile unor săbii niciodată ieşite din teacă, uite nunta, uite moartea. Uite slava ! Uite nimicnicia !
     O frumoasă ceaţă violetă.                             *
     A adormit şi cupeul tréce agale printre, trupe ce stau la pîndă. Nimeni nu-1 bagă în seamă şi'nici el nu mai bagă în seamă mare lucru.
     Visează.
     Palatul lui Por împărat. Acolo Sfînta Vineri fierbe
 o mămăliguţă.               \                      #      ,
 '.Pe uşa luminată de un opaiţ intră o femeiuşcă gră-suţă, cu sudoarea şiroindu-i pe gît şi pe pieptul cam dezgolit şi poartă în ¿raţe o tavă de lemn cu unpurceluş lapte abia fript.
 *. Apoi nimic.
     Multă vreme,-nimic.
     Şi, totuşi, calul nechează/
     „A mîncat jăratec?“ întreabă gospodăreşte Sfînta . Vineri.                 ,   x
     De sub căciula ca un coif căruia i s-a smuls panaşul, doi .ochi de viezure se aţintesc asupra străzii. /                \
    Soldaţi. Mulţime. Tunuri cu roţiele învelite în paie, copite de cai şi puşti, multe puşti. Nu pare însă .nimic foarte grav. Forfotă !
    Înapoi, înapoi la Sfînta Vineri ! Sau Ia femeia aceea trupeşă... Dar ce vrea de la ea, nemernicul ? Uite cum îi bagă mina în sîn ! Ha ! Ha ! Afurisitul ! li arde de... şi ea nu, şi nu, se împotriveşte, dar îi place, ce mai î
    Mîrţoaga strănută; Pătura cu urzeala rărită îi alunecă pe crupă. Se aud'tot felul de zgomote ciudate : şoapte, comenzi, hîrşîit metalic, paşi repezi, copite de cal strunit bine... *
    Şi Por împărat se ridică şi urlă...
                   XVIII -
    Se vorbea prin tîrg? se bîrfea...
    La inundaţiile din 1864, călărind^ prin apele învolburate şi murdare ale Dîmboviţei, Cuza îşi descoperise propriul fiu natural, aşezat în horbote, cu mult dichis şi multă precauţie, într-un paneraş, plutind printre resturile caselor avariate, printre butoaie goale, şipci de gard şi roţi de căruţă. Şi îl „înfiase“. Dumitru-Moise ar trebui să se urce pe tronul României, în locul atîtor descendenţi iluştri ai ^altor Domni iluştri. E adevărat că Maria Obre-novici mai dăduse unei ţări un prinţ moştenitor : Serbiei, şi tocmai de aceea spiritele erau aţîţate la culme şi nu-i scuteau pe eroii noştri de spumoasa bîrfă de stil „sud-est european“, 'care zicea cam aşa :                 .
    Prinţul este un cinic. ~
    ‘ Doamna este lipsită de demnitate pentru că acceptă să crească pe Dumitru-Moise şi pe Alexandru, cel de-al doilea fiu, oare n-a mai venit pe ape şi n-a mai plutit in paneraş albăstrui şi n-a fnai beneficiat de spectacolul stuporii şi al milei. Prinţul'dăduse cortina de-o parte şi
 aruncase costumele în fosa muzicanţilor, în aşa fel încît pe scenă rămăseseră* nişte nefericite culise cam murdare... Copiii sînt nişte bastarzi. '
     Maria Obrenovici este o..., este o... '
     Iar Cezar Liebrecht este adevăratul tată al viitorului posibil Domn. Ce-am a juns !
     Bîrfa’merge înainte...
     Totuşi, în 1/13 octombrie 1865, Prinţul Cuza scrie împăratului Napoleon al III-lea că este gata să cedeze tronul unui principe străin. Scrisoarea este confidenţială, dar în sud-estul european nimic nu poate fi confidenţial!
     Se adresează v lui Napoleon al III-lea, unui categoric adversar al schimbărilor‘din România. împăratul socoteşte că li se oferise destule românilor. Nu-1 mai place pe Cuza — încălcase prea des Convenţia, îl pusese deseori in sifuaiţa de a negocia. în favoarea lui şi nu asigurase liniştea internă a ţării. Peste toate se adaugă suspiciunea, deloc deşartă, că Prinţul Cuza ambiţionează, tocmai acum; cînd împăratul caută o alianţă cu Aystria, să tragă Transilvania spre...Principâtele .„Unite: Or el nu vrea agitaţie ^acolo“, şi cînd spune „acolo“; arată pe harţă Moscova şi Londra. Are destulă bătaie de cap cu Italia, iar Bis-inark nu mai are răbdare, vrea război.
     Europa, domnilor şi doamnelor, este o femeie năbă-, dăioasă. N-o potoleşti, oricîtă bunăvoinţă ai avea. Trebuie
 • •doar - să profiţi de periodicele înghesuieli, de crizele ei de isterie^ de busculadele inevitabile.
     Uneori este plăcut să stai deoparte şi să priveşti, dar cel mai des îţi vine să te bagi în conflict.           .
     Bucuria dansului l
     Aşa se face că Prinţul Cuza este cînd bănuit de ambiţii prea; mari, cînd socotit o necesitate jenantă.
     „Singurul element de stabilitate şi continuitate în politica Principatelor este Domnitorul, guvernele se schimbă odată cu anotimpurile^, scrie consulul Tillos în rapoartele sale foarte acre.                   '                 ^   '
     Gttvernele se calcă, intr-adevăr, pe picioare î >. V: Numai camarila rămîne fidelă.                         '
     Dar ce aţîta vorbărie ? Bîrfim şi noi ? Nu-i frumos 1
 l   E noapte. .     .
 280
    Palatul este cufundat în somn.
    De cîte ori ati mai citit fraza asta ?
    ' ' ' ■ \ • ‘ ’ ■ ■ ' * . ■ ;■ .■ ' ' ■ ■.■■■■
    Din colţtil străzii, de sub streaşină plîngăreaţă a unei pantofarii de lux, Ghiea îi vede pe cei trei ofiţeri urmaţi de mai mulţi soldaţi, intrînd în Palat. Lumina felinarelor de la corpul scărilor le măreşte siluetele în întunericul din jur şi le multiplică pe trepte în dreapta şi în stînga — săgeţi ce-şi întretaie traiectoria. Garda nu s-^a opus. Şînt „de-ai noştri“ !
    Acum de ej depinde totul.                                       -
    Au început ' să-i transpire palmele vîrîte în mănuşi căptuşite.. Puseseră planul la, punct în cele mai mici amănunte, dar nu se ştie niciodată ce poate interveni. „L’imprévu gouverne le monde.“ Un capriciu "al detaliilor şi... istoria ar putea fi alta. Ofiţerii dinăuntru trebuie si se întîlnească la timp cu cei ce abia au intrat...
    Primele măsuri din sonata lui Beethoven îi stăruie, în urechi. Poate tocmai pentru că nu a mai ascultat certul, retrăgîndu-se din salonul plin de doamne şi domni' dornici de muzică, memoria îi dăruia intacte, chiar după" lungile discuţii din hol, din salonul de la parter ^^din cabinetul său de lucru,, limpezimea notelor drâmâticëV de o simplitate sfidătoare. Ce caută ele acum, ařčíJ?^M^-au ce căuta acum, aici, decît ofiţerii, tunurile,-pisťoáíéié, sa-S biiie niciodată scoase din'teacă, ordinele seci ^ ‘şoptil:^ şi oámenii viitorului guvern.                    " '               ^
    „Va fi uitat de oameni^ străinul pelerin ?v iïT l^
               •                    '                        T' O'l;! l/i
    îi umblă atîtea prin cap încît felul cum versul acesta al lui Bolintineanu'îi perforează din cînd în^cînâ\ Jîndufile cu lamentabilul lui patetism, odată cu notèïé ëQiifiïèi^ 'è^te
 sîcîitor.                                   -                ‘     "      .* T  ^
                                      _   .    r’ ; A 'iMj.jfq ni Jruv
    „Acest om, ha, străinul pelerin ?, încarneaza tot ceea
        ’          ’             *           ' ** i * * **' * \ 1 ' ^ ** j fy f*,. Í ÍC*
 ce eu detest ! Impostùra. Improvizaţia.' Iiegîi^miaţea. El
 281
    Ca la jucătorii de ruletă simte că victoria lui este tristeţea unui învins în plus.
    Începe să-l chinuie incapacitatea de a rămîne singur şi capacitatea de a fi singur în mijlocul celorlalţi.
    Tăcerea Palatului şi forfota din piaţă, noaptea visătoare care pluteşte deasupra tuturor şi orbecăiala pămîn-tească dau vieţii lui, în această clipă, o încordată voluptate.
                                      ★
    Un grup de ofiţeri traversează culoarele, sălile mo-horîte ale Palatului, urcă scările şi deschid uşile.
       ISiici voinţa Prinţului, nici cea a Puterilor garante !
    Cea a unei deja poreclite „monstruoase coaliţii“!
    Paşii celor cinci nu scot nici .un zgomot. Tălpile au fost lipite cu pîslă şi-i transformă în motani nocturni. Semne mute între ei şi cei pe care îi găsesc înăuntru. Pe acolo? Da, pe acolo! îi urmează nişte soldaţi buimaci.
    în dreptul apartamentuluiJ Doamnei, doi soldaţi şi un ofiţer rămîn cu ordin de a nu lăsa pe nimeni să iasă sau, să intre.
    Alături se ciocane respectuos la uşă. Un valet somnoros deschide. Este împins cu brutalitate.
    Baligot de Beyne, secretarul intim al Domnitorului, protestează. O armă se ridică. Supravegheat de unul dintre ofiţeri îşi trece trupul firav din cămaşa de noapte în costumul elegant bleumarin cu o in voltă cravată eu buline roz. Se opreşte în faţa celui ce-1 aşteaptă în tăcere :
    —  Mîine ce va fi ?
    —  Vânzoleala, forfoteală !              v
    în anticamera apartamentului princiar este capturat valetul Ştefan care moţăia pe o canapea, cu nasul aproape vîrît în braţele încrucişate pe piept.
    Sus, la etaj, este păzit colonelul Pisoschi, aghiotantul Prinţului. Nici măcar n-a fost trezit. „Lasă-1 să doarmă !
  Mai încolo, mai spre dimineaţă, o să afle... Are tot timpul!“ Servitorul lui, speriat, îşi tot scarpină pieptul.
     —      Potoleşte-1, ordonă unul dintre ofiţeri pe cel mai zelos dintre soldaţi. Mu i se va întîmpla nimic nici lui, nici stăpînului său.
                                      ★
     Acum, cînd se apropie de victorie, se întreabă de ce ar mai dori-o. „Acest om încarnează tot ceea ce eu detest !“ Adică ? Puterea prin hazard, jocul ei gratuit, sfidarea logicii...
     Cuza a fost un Domn bun sau rău ?
  , Ghica inspiră adîne aerul rece.
     „Lumea politică spune în cor : Rău !“
     Dar cîtă eroare este în acest adevăr ?
     „Asta e logica ambiţioşilor ! “ izbucnise Negri, vîrin-^du-şi barba stufoasă în pieptul cămăşii albe.
     El voise să îndulcească discuţia care aluneca primejdios. Luase tonul acela concesiv cu care îngădui agresiunea unui timid : „Mda, în despotismul lui nu a fost ceva josnic.“ Dar nu-1 răbdase inima şi adăugase : „Nu pot admira însă marele respect al lui Cuza faţă de o Constituţie de care n-a ţinut cont nici o clipă.“ „A fost ales tocmai pentru a nu ţine cont de Convenţie. Nu-1 ierţi din adîncul inimii tale aristocratice pentru că este un Domn ce nu şi-a moştenit tronul, ci unul ales, Dacă minţi ca a ta simt o'‘rezervă în faţa legitimităţii unui Prinţ - supus electoratului, înseamnă că Europa nu este pregătită decît pentru autocraţi din familii regale sau
  * uzurpatori de anvergură, nu pentru mici boieri idealişti, tîrîndu-şi ca pe o mantie greoaie nefericitele slăbiciuni şi dorinţa discretă de a lăsa ceva durabil în istoria unei ţări.“                                                -
     De atunci fusese imposibil să şi-l mai apropie pe Negri. Acea ultimă întîlnire se umpluse de amintiri din tinereţe şi de comentarii... artistice, tristeţi, refugii, subterfugii ! Colecţia de antichităţi a lui Ghica devenise
283
temporar subiect stîngaci de conversaţie, exil verbali pentru doi prieteni ce „ţineau deja de două religii diferite : politica romantică; şi politica puterii. Ar fi avut imensă nevoie ďe adeziunea lui Oostache, dar îşi dăduse seama ca nu o ya mai cîştiga niciodată. Negri era un devotat şi credea în .rolul benefic al lui Cuza. Concluzia exprimată în tăcerea intimitaţii, după plecarea prietenului său, căzuse ca o ghilotină : „E greu să lucrezi cu nişte idealişti. Mai bine tratezi cu un cinic.“
    Din mai ’64 nu-i căutase, ce-'i drept, decît pe cei cu care se putea trata, „Cinismul politic, în vremea noastră, poate fi infinit mai progresist decît acest sentimentalism nobil, generos si fară simţ practic.“ Nu numai că începuse să gîrideasca astfel, dar i-o spusese şi Saşei — delicata lui instanţa morală. Cui se trezise să i-o spună ! Atunci, micul judecător care trăgea de sunetele pianului cu vîrful dégetelor, ca un. năvod, se întorsese spre-el : „Calităţile tale se ţin de mină cu defectele tele, sè ocro-tesc unele pe altele,..“ îi venise să rîdâ. Nu fusese jignit, dimpotrivă, parcă îl mîngîiase remarca ei. Relaţiile afectuoase se instalează între soţi foarte temeinic tocmai cînd încetează, de fapt, afecţiunea. Vorba tatălui său : „Ce-i viaţa decît un 'lung şir ďe neînţelegeri ?“,
    îşi infinge bastonul în zăpada apoasă. I-au îngheţat picioarele. Face cîţiva paşi în întuneric, pe lingă zidul pantofâriei, al casei lui Kreţulescu, pe lîngă un gard de cărămidă şi o poartă cu.stîlpi înalţi- „E nesănătos, à la, longue, ca partea cea; mai avută şi : mai cultivată a populaţiei să fié exclusă de ia putere, aruncată peste bord, într-o opoziţie greoaie, în favoarea unor parveniţi lacomi !“> Umbrele din piaţă pař deodată agitate. Cîţiva ofiţeri traversează spaţiul încă plin de zăpadă, se întîlnesc, se salută, îşi transmit ordine, şopotesc, se întorc, se cufundă: în întunericul de pe margini. Un- cal nechează, cineva strănută, linişte, linişte. Scîrţîie o roată, scapără un cţ^-brit, proteste sîsîite, o tuse grea, linişte, linişte. "    >•. >
  . Se întoarce. îşi reia drumul.                             v
     Cleaf, cleaf, fac ghetele în zăpada moale, apoasă. „Mda ! Ce s-a întîmplat sub Cuza ? Minoritatea a protestat pentru că s-a mers prea departe, majoritatea a protestat că nu s^a mers departe. Cuza a fost hărţuit, şi-a văzut electoratul înstrăinat şi a sfidat cu aerul celui vce se ştie provizoriu Intr-un loc. Nu ţine musai lâ tron, zice él, dar cît sade pe el vrea să-şi fericească linguşitorii, iar ţările române sîn,t provincii fertile în asemenea buruieni...“* v
     E un întuneric dens care înzeceşte intensitatea fiecărui zgomot. Paşii lui se aud pînă la palat, poate chiar dincolo de. zidurile lui. Forfoteala înfundată a soldaţilor în jurul tunurilor parcă nu are un asemenea răsunet. Felinarele de la intrarea palatului clipesc îngrijorate. Miroase a mahorcă. Eeluîndu-şi drumul — pantofărie, casa Kreţulescu, gardul de cărămidă, Ghica născoceşte un zgomot mental care să-i înăbuşe teama; emoţia. Vechiul lui sarcasm de vremuri grele e foarte bun, întreţine spiritul într-p stare de narcoză delirantă.
     „Liebrecht ! Să-l luăm, de exemplu, pe Liebrecht Fir-ar el afurisit ! N-aş putea să-i neg unele însuşiri —- inteligenţă; agerime, viclenie admirabilă, n-ar fi exclus ca rîndaşul lui să-l socotească un om bun, de vřeme ce-şi iubeşte caii, dar stilul, Vezi ! ? stilul lasă mult de dorit. Stilul slugii seamănă, cu stilul stăpînului î Négri ar vrea şă recunosc că şi Ştefan cel Maré a fost afemeiat, ar vrea să- recunosc că şi Brâncoveanu a puş laba pe jumătate din pămîntul ţării şi ca atare de ce n-ar fi îngăduit Cüza pa ; lingăii săi să-şi. pună ghearele pe un sfert ? Poaté sínt, într-adevăr, un aristocrat căci socotesc necesar a discuta stilul jafului. Numai vorbim de epocă şi alte asemenea marafeturi î De ce i-aş tolera unui principe de sînge şi nu şi unuia ales în mod democratic ! Mda î Bsáncoveanu, totuşi, ce stil! Cuzâ nU fură, nu Jefuieşte, deşi a mai éiüpít él dítě ceva dar lâsă Un venetic sa hăpăie veniturile ţării in văzul lumii. ~ Liébrecht este o gorilă Jacomă. La ■iftcepUt- a fost ■ doar; abil; abia cînd ş-a văzut încurajat
 285
   a devenit bulimia Liebrecht nu ştie să mănînee cu furculiţa şi pune gura direct la cep, deşi Şi-a comandat din vanitate argintărie Ia Petersburg şi pahare în Boernia, iar casei lui celei noi îi tot pune la creneluri şi portale !
   > Acest gen de lăcomie primitivă supără chiar dacă nu are efecte arhitectonice mai grave decât acelea ale măreţului palat pe care şi-l construieşte Grigore Sturdza. Stilul înseamnă discreţie... Să nu-mi spună mie Negri că-i face plăcere să stea la masă cu Liebrecht! “
      Îşi răsuceşte iar eălcîiele. Ghetele fac acelaşi zgomot neplăcut, parcă un bătrîn şi-ar sorbi supa.               ^
      Zăpada ^vrea să se topească şi susură, clipoceşte ca un clăbuc de săpun.
      Timpul refuză să treacă mai repede.
      Ghica îşi descheie paltonul şi-şi trage din buzunăraş ceasul. Se apropie de felinarul din dreptul pantof ariei şi la lumina lui cenuşie deschide capacul.
      Mai sînt cincisprezece minute.
                            * ★
      Uşa dormitorului domnesc este închisă.
      Ştefan face semne mute. Dincolo, dincolo este cheia !
      —   înăuntru, stimaţi domni !
      Atunci soldaţii vira baidnetele în dreptul balamalelor aurite şi împing.           *
      Toţi au sentimentul că deschid o casetă, că violează cutia cu bijuterii a mătuşii bătrîne. Jenă şi îndrăzneală. Sfiiciune şi violenţă.                ,                   ■
      Dată de perete, uşa' îşi deschide aripile ea o pasăre albă.
      Dincolo, dincolo este inima fiecăruia, înconjurată de întuneric, cartilaje, vene, artere, sînge, plămîni sufocaţi.
      Două lămpi cu gaz pîlpîiie tandru pe lavoar şi pe noptiera Domnitorului; Draperiile grele, trase grijuliu unele peste altele, fac aerul mai greu, mai apăsător. Soba duduie. Un val de aer cald năvăleşte în anticameră opunînd
286
  rezistenţă invadatorilor ®are, surprinşi âe propria lor impertinenţă, de stîngacea lor agresiune, rămîn în prag cu o expresie umilă.                               ,
      Prinţul Cuza este în picioare, lîngă marginea patului, cu halatul răsucit în jurul trupului. Tuşeşte. Ţine mîna dreaptă lipită de piept.
      —  Domnilor?
      De partea cealaltă a patului, tremurînd într-o cămaşă lungă, lungă şi plină de dantele, Maria Obrenovici şi-a prins capul în mîini. A înţeles repede ce se petrece, nu mai întreabă nimic. Cu ochii dilataţi de spaimă începe să se roage :
      —  Oh, nu ! Vai, nu ! Nu ! Nu !
      Cu zgomot leneş, Prinţul trage sertarul noptierei. Acolo sînt două pistoal^, dar mîna întinsă spre ele se întoarce spre femeia dezgolită şi-i întinde cuvertura patului pentru a se acoperi cu ea.
      —  în sfîrşit, aţi venit, domnilor !
      —      Alteţă! Vă cerem abdicarea! spune locotenentul Pilat şi face trei paşi în interiorul camerei.
      —      în numele cui? întreabă Cuza. Locotenent Pilat, în numele cui ? Ai uitat să spui în numele cui.
      în vremea aceasta ofiţerii au urmărit mişcările Măriei şi- felul în care s-a îndreptat spre comoda din faţa patului i-a îngrijorat.
      -— Doamna să stea .liniştită, -.spune Pilat, nu va păţi nimic.
      Prezenţa Măriei Obrenovici îi dă o mai mare îndrăz-N neală. O priveşte fără decenţă, ca un militar la cabaret.
      —  în numele cui ? repetă Cuza.
      —/în numele naţiei române !
      Rîsul Domnitorului şerpuieşte printre cei trei ofiţeri şi cei patru soldaţi care au umplut camera eu mirosul hainelor lor umezite de frig.              /
 287
     Ghica ascultă cleaf-cleaful pieţii şi nu-i place.
     E prea trist şi prea singur.
     Ce înseamnă cincisprezece minute ? O singurătate scurtă, foarte scurtă, ea- un fulger în timpul vieţii Iui. Dar şi în timpul vieţii altora.
     Ferestrele palatului încep să se aprindă pe rînd. în noaptea plină de forfotă şi tăceri misterioase îşi aminteşte de proiectele sale economice...'! hîrtii-, > hîrtii, ' hMii. I, Şe încordase asupra lor cu plăcere şi, totuşi,'cu enervare, cu ciudă şi le dăruise zile şi nopţi ; începea o frază, scotea o carte' din raftul bibliotecii, răsfoia pînă găsea pasajul de care avea-nevoie, |ar acela trimetea Ia altul şi se tot adunau volume pe masa de scris şi pagina se. înnegrea cu literele lui lăbărţate... Rămînea însă un biet pedagog, în timp ce Cuza trîntea decrete şi deqrete... Era deajujis să şe gîndească la asta şi punea toate cărţile acelea în raft şi nu mai scria .nimic.            .            ;
     Ce program avea acest Alexandru loan I ?
     „Probleme mari e uşor să rezolvi aruncînd o semnătură pe un proiect utopic. Reforma, agrară ? Vai, ce roade vâ da! Cea electorală ? Deja a scos la siiprafaţă mizeria politică a unei populaţii nematurizate. De mai . bine de un an sîntem ;o nave :$enzanaiţiieroi Cuza e_ba
     Ruginoasa; bă la Ems şi aruncă zvonuri că vrea şă: abdice...“                                   ,    ^        •   ‘
                 ; Salut, frate,.de cînd eşti aici ? întreabă Rosetti.
     —  De un sfert de oră.                                 '
     -  Au intrat ? ..
 ■ . — Da. •                  ‘     V';-. ■ r. ■' •         - *
     Rosetti are gulerul strîns şi pe deasupra un fular care îl gîtuie. Paltonul foarte strimt, lipit de umerii firavi îi atîrriă cu poalele muiate, în lapoviţa murdară; învîrte * în. mînă un gibus poposit, dar ridică braţele şi face o mişcare de dans :
 288
        Domnule, n-am-emoţii!. >
     Ca să vezi { Un miracol î'* Ţopăie cu, graţie, sincer, ancintat de ceea ce i se întîmplă.
     —   Nu mă înnebuni, eşti tare î
 -    II admiră cîteva secunde spre desfătarea direptorelui, redactorelui şi, evident, fundatorelui —Românului“.
     —      Ca să fii un- om politic impunător, zice Rosetti îrtdesîndu-se în umărul lui, ai nevoie nu numai de raţiune, dar şi de o încredere iraţională în şansele vieţii:
     Ghica se trage un pas- înapoi şi se uită la umbra agitată de lingă el. „Impunător ?“
     —      Degeaba ceri dumneata inteligenţă şi tact în politică. Umbra îşi • flutură -• iMnecile,' -Este întotdeauna „un dessoiis de carte“, o ’.mistificare -a mteteşelor ;.pe care numai timpul o dă pe f^feă. Tace şi-rşi răsuceşte gibusul. Ridică faţa spre felinarul chior. Urmaşii ne vor admira.
     —      Dacă trebuie mult timp pentru ca actele noastre sa se dovedească bune sau rele, s-ar putea ca nu raţiunea noastră de azi să cucerească"uiimile de mîine, ci politica aventuristă a lui- Cuza. Nu vreau să cred ca ceea ce este azi drept, mîine va fi socotit o măgărie. Mai bine spun de la început că f ac un act necesar, nu neapărat „raţiohal“.
     /E bine venit Rosetti cu entuziasmul: lui „poeţicesc“, îi, zgîndăre sarcasmul care ia ringul lui îi întreţine nar-cpz^.şiri înăbuşă emoţia..                  *
 : .» ^ Urmaşii ne vor' admira ! insistă celălalt.
 ; , — La* ce ti-o fi folosind ? Puţin o să le pese urmaşilor d&f toate astea. Prea mult preţ pui pe puterea de preţuire a acestor biete făpturi de mîine : să adiiiire şi să tot ^admire Vor fi, ca şi noi, zăpăcite de nevoile zilnice; de Interesele imediate,'iar veneraţia o vor lăsa pe seama învăţătorilor, poeţilor şi academicienilor care hu Vor trăi decî&diafea..,
     ^ Nu, nu, mimai posteritatea ne va da dreptate !
                                   289
    —      De ce îi ceri dreptate şi admiraţie ? Fii fericit că ai făcut ceva pentru ea, poate ceva ce nici nu va băga în seamă ! Crezi că dacă vei ridica o fabrica sau vei aduce maşini pentru treierat şi semănat trebuie să ceri admiraţie şi recunoştinţă ? Ei, cei de mîine, vor socoti că ai făcut ceea ce era necesar. Ce ţi-ar folosi admiraţia lor ? Oale şi ulcele î Problema este să fii împăcat cu propria ta conştiinţă, nu ? Şi hai să ne mişcăm puţin, mi-au îngheţat picioarele.
    Rosetti se uită la propriile sale botine.
    —      Ştii că şi mie mi-au îngheţat ? Am plecat în încălţările de bal...
    —      Păi n-o să fie bal ? Foarte bine! Botinele sînt asortate cu... momentul.
    Rosetti îşi înfundă suszisele* încălţări în mocirla albicioasă.
    Cleaf. Cleaf.
    Ca şi cînd s-ar îneca îl anunţă disperat:
    —      Proclamaţiile, să -ştii* sînt deja în mîinile oamenilor noştri,
    —      Âi făcut o treabă bună, Rosettache... Admirabil curaj î Ce ne făceam fără tine ?
    „Politica a fost inventată pentru a ne putea exersa ipocrizia,/viclenia, perfidia, aşa cum căsătoria ne-a legitimat vocaţia procreaţiei. Ce-i de făcut*?“ Simte lîngă umărul lui un umăr uscăţiv împungind aerul rece şi umed.
    —   N-am făcut decît ceea ce naţia a vrut; trebuie să
împlinim cel de-al patrulea deziderat al Divanurilor Ad-hoc !           .
    Lui Ghica îi vine să rîdă. Nu-i iese decît un zîmbet crispat şi acela ascuns în întunericul străzii. Dar sareas-mtil, inspiratul lui sarcasm îşi face dj^ pap :
    —      Să fim nişte prieteni sinceri, Costaehe, şi nu oameni politici! Pentru idee a principelui străin mulţi se
290
    înrolează din spirit de opoziţie, mulţi din interes, alţii din partizanat filofrancez, filogerman, filorus, filopatag©-nez etc., dar nimeni din pricina convingerilor sale. Nici chiar dumneata.
    ,  — Mă jigneşti.
        —  Da. Te jignesc aşa cum mă jignesc şi pe mine.
        E chiar bine. Tonul acesta este convenabil. Rosetti, rămas pe gînduri, şocat, face doi paşi aiurea, pe lîngă pantofăria cu obloanele traşe şi se reazemă de zidul Kre-ţuleacului. îngaimă fără vehemenţa obişnuită :
        —^ Ori eşti dinic, ori eşti prea emoţionat ! Poţi pune * la îndoială...
        —  Convingerile mele ? Convingerile tale ? şopteşte
    Ghica melancolic. Parcă erai republican, parcă odată ai acceptat ca pe o concesie un principe ales !                  $
        O oarecarenelinişte în fratele de alături !
        •— Ei, raţiunile politice... face tropăind încetişor pe zăpada molîie.                     '
        —  Nu-1 iertăm pe Cuza pentru că l-am ales> înţelegi ?..
        —  Ai dreptate, frate. Cred că eşti foarţe emoţionaţi
        Ce-ar trebui să-i răspundă cînd lui i-ar place să audă
    că este emoţionat şi cînd el chiar simte o emoţie puternica ?
        —      Cam aşa ar fi î Dar am sentimentul, dragul meu, unui act.de justiţie ! En fin, un chef d’état traité avec Pu respect qui lui est dû! Lasă o pauză care se umple
    . ae cleaf-cleâful zăpezii sub paşii lor tîrşiţi. Şi cînd te gin-deştixă acum şapte ani ne-am fi dat Viaţa pentru omul acesta ! .                                     ..         ^t -
    - ■■ , * . ’ • • X O tăcere In care se strecoară furiş plînsul mic, umil şi infantil al Măriei. PisicUţa vrea să înduioşeze şi locotenentul Pilat se înduioşează, îi face semn să se retragă după paravan şi să se îmbrace, dar, cînd şoldurile ei încep să se legene în dans mărunt spre acele discrète culise ale dormitorului, pe fundul rotunjor şi obraznic
 291
se vede brodată stema Principatelor Unite. O potriotică indignare îl cuprinde şi risul Prinţului, care ignoră blasfemia (el îi oferise cuvertura pentru a Se acoperi dar nu prevăzuse o atît de gravă urmare), pare cinic.
    —      Ohoho ! Naţia română vrea ca eu să abdic ? Ce-i mai rămîne de făcut alesului ei, în acest caz ?
    Cuza face un semn vag deasupra celor două pistoale. Degetele răşchirate şi încheietura mîinii ieşind din mî-lieca halatului sînt foarte expresive. Sergentul din , uşă face doi paşi înainte. Pilat se sperie :                 .  #  ,
  \ — Alteţă, semnaţi abdicarea; vă garantăm deplina siguranţă a vieţii dumneavoastră.şi a familiei dumneavoastră.                                     ,   ,
    Mina cu pete -galbene" -de nicotină se ridică iişor, parcă -ameţitor :
V — Dă-mi-l !              ..                            -  ,
    Dar locotenentul Pilat nu se grăbeşte. Ceilalţi, în spa-, tele lui, stau încremeniţi. E momentul să fie îngrijoraţi şi uimiţi de liniştea cu care Domnitorul îşi joacă rolul. Hîrtia. Unde este hîrtia;? Pilat îşi descheie mantaua şi scoate 4a iveală o mapă de carton din care cu multă grijă» ceremonios scoate teţxtuî frumos caligrafiat al abdicării. O va rupe Cuza ? Nu-i nimic. Mai are un exemplar pentru orice eventualitate, la fel de ciţeţ, cu aceleaşi delicate înflorituri de litere. Au prevăzut totul î'
    Şi totuşi de ce îi trerriură mîna ? Parcă nu s-ar teme de reacţia violentă â omului încolţit din faţa lor, nil de furia iui; nu de jiosibilitatea ca^egimentului lui Solomdfi 'Sa înconjoare piiâţa şi sa se audă-v fdcuri iilâtirajatoare pentru cel încolţit, nu de populaţie care ar piitea veiii în ajutorul „alesului“ ei, ci de calmul acestuia, de seninătatea ironică a Alteţei Sale, de-resemnarea Sa nobilă care îi umileşte, îi îngroapă leneş în ruşine,           <     î
    în mîna Domnitorului hîrtia tremură. A _ T ;
    N-o r citeşte,, .se uită atent la ofiţerii care i-au tulburat somnul, şi-i smulg Principatele, - îi priveşte fără ură, cu un fel de curiozitate blîndă. Sînt oameni pe care el â-a
ridicat în grad, cărora el le-a dM înalte fimeţii în armată, pe ei a contat şi pe ei i-a iubit...
       V-aţi călcat jurămîntul, spune, dar nu aşteaptă nici un răspuns şi cere, aşa cum altul ar comanda să i se pregătească camere curate în hotelul de provincie în care a ajuns : Daţi-mi o pană !
    Este nobleţea nepăşăfcare ? Este nepăsarea nobilă ?          .
    Tăcere.-          ■: -                             -
    Pană ? Ei, la asta nu : s-au gîndit. în dormitor nu se ; âfiă nici o pană.
    ' —- Daţi-mi - ceva cu care să semnez î cere Domnitorul puţin înveselit de stmjeneala celorlalţi. Seamănă cu musafirul neVoit să pretindă sare, căci gospodina a uitat să puna în. distinsa ei mîncare.              ’    ^  *!'
    Capitanul Costescu se desprinde din vraja ironică a momentului, din ruşine şi aleargă spre cabinetul de lucru al'Domnitorului pentru a aduce în goana mare pana şi călimara.                    *                  ^
    Se anâe un cocpş vehement şi piaţa vibrează o clipă de parcă un. trădător s-ar afirma cu voce tare în plină luptă. Apoi totul cade in tăcere.
    ■   — .Ce piesă veche şi mereu noua, spune Ghica. La-, început entuziasm, generozitate,‘sacrificiu, iar la şfîrşit petreceri, băuturi, femei, jocuri de cărţi...
    Şi, totuşi, n-ar vrea să fie nedrept şi adaugă :
       -Pţiţerea. pe dě o parte te îngrădeşte, te închide şi pe-dé alta. îţi . dă libertate, Cuza a gustat libertatea,, dar ţîefca Ce. €ţrjâf nelinişte s-a transformat Ia el în lene. O lene bizară ! A wuţ să trăiască doar^bucuria, nu şi îngrădirea ţkiteriî. Mulţi i-au lăudat lipsa de fast, de exemplu, deşi mărturisesc că spectacolele dě la Teatru în care á apărui ,, în costumul lui Mihai Viteazul mi s-au .părut suficient* de ridicole, mulţi i-au preţuit simplitatea protocolului, deşi eu găsesc asta o jignire grosolană adusă poziţiei sale, o sfidare care ne arată Intr-ó lumină destul de proastăf
 293
mulţi i-au evaluat excesiv popularitatea, dar toate nu erau decît refuzul lui de a se umple'de solemnitatea propriei sale funcţii. t
    Vorbeşte, vorbeşte. Dar ce vrea el acum, aici ?
    Puterea ?
    Libertatea ?
    Singurul lucru pe care l-ar putea mărturisi sincer este că nu vrea exact ceea ce se va întîmpla : o locotenentă domnească de trei, în care eternul logodnic al tronului Niculae Golescu, ca reprezentant al boierimii liberale,; nu va lipsi, în care colonelul Haralambie va face figură de apărător al ţării, iar Lascăr Catargiu va fi purtătorul de cuvînt al boierimii conservatoare
—    oh, veşnicele lui cămăşi cu guler murdar şi mî-necile hainei mototolite ! O locotenentă care deţine puterea formală pînă la venirea noului stăpîn, în timp ce guvernul, cu maiorul Lecca ia război şi Dimitrie Ghica la interne şi cu el însuşi câ preşedinte de consiliu va face totul.
    Va face totul ?
    îşi vîră mîinile în buzunare tot mutînd bastonul incomod. îl ştrînge apoi între braţ şi piept, înălţîndu-şi capul pentru a respira un aer mai limpede, mirosind a umezeală, metal, cizme, stofă asudată.
  , Deasupra un cer negru, compact.
    Va face totul?
    „Poate că nu eu îl alung de pe tron, îi spusese Saşei, ci o anume mentalitate politică.“ Şi ea replicase : „Alegerea unui Domnitor emoţionează pe ambiţioşi!“' „Sper câ nu mă acuzi şi tu, acum, că aş vrea o asemenea ambiţie...“ Dar ea deja ieşise liniştită din încăpere. îl credea încă plin de-orgoliu Ghiculeştilor ! Nu era supărat. Saşa nu-1 judeca aşa cum o făcea zevzecul de Pantâzi, '„dragul de el“, cînd îi refuza un împrumut gras, ea pe un etern rîvnitor de scaun. Ea nu voia decît să arate că, ştie cît de greu îi este lui să admită pe tronul Principat
 294
 telor un Domnitor fără trecutul familial care să-i îndreptăţească ascensiunea şi fără meritele care s-o justifice. Ironia ei se adresa celor unsprezece ani de exil trăiţi împreuna. Saşa ştia prea bine că în anul de graţie 1866 toată lumea vinde şi cumpără, dar că în 1848 el o convinsese să plece în numele unei idei pe care numai tinereţea lor o mai justifica astăzi. ,
    „Iată o ironie cit se poate de inutilă !“
    Saşa îi cunoştea meteahna : mergea pînă în pragul puterii, pînă în anticamera ei, dincolo nu trecea, îl apuca o aristocratică lehamite, căci de acolo lucrurile se văd prea violent expresive. „Mie îmi plac ambiţiile tocmai pentru că nu vreau să le finalizez, vreau să le las vagi,* artistic ceţoase, simple virtualităţi.“
    Şi cine ştie dacă, tocmai din pricina lor Saşa nu l-a iubit niciodată' pătimaş, nu l-a admirat destul, M-a socotit sclavul lor, cînd eu sînt degustătorul de vin, care cînd pune pe limbă o picătură nu simte doar savoarea imediată, d şi amintirea unor ani de seceta sau de furtună, de ploi sau moderaţie...“
 > ■—   Cît o fi ceasul ?
    Rosetti îşi dă paltonul la o parte şi-şi caută ceasornicul. Nu vede nimic, îl tot răsuceşte în toate părţile şi Ghica scoate un chibrit. Scapără, protejînd flacăra în căuşul palmelor înmănuşate.
    —   Mâi sînt cinci minute !             '
    Ce puţin ! Ce mult ! E nespus de vesel, deşi zăpada topită le-a intrat în ghete. Fiecare pas —.cleaf, cleaf, şi deasupra o tăcere imaculată. Ghica se urcă pe seara pantof ariei. Privită cu douăzeci de centimetri mai de sus piaţa pare mai mică,. mai înghesuită. Intrarea palatului e sumbră. Cineva iese. Silueta se desenează în fascicolul de lumină ce năvăleşte dinăuntru. Apoi alţi doi ofiţeri . şi un civil trec repede prin dreptul cordonului de soldaţi-şi se îndreaptă spre uşa rămasă deschisă.
    Neliniştea trage ca un burete aerul umed.
295
    Şi încep şă se simtă zorile.                - <
    Colonelul Haralambie :se învîrte ea un titirez priiitre nămeţi şi tunuri. Soldaţii stau cu arma la picior, n-au voie să fumeze, dar trăncănesc ca nişte găini în coteţ. Pe margine au început să apară curioşii care şopo'tesc, în^ treabă, îşi dau cu părerea.
    —      Ah I Domnul Rosetti! face colonelul dînd peste ei în alergătura lui bezmetică. Unde este poporul ? Mi-aţi
SpUS' Că... r        ::                          ,v:
    „Ce setot răţoieşte ăsta ? Ce popor ? Care popor ?«
    —   Mîine, mîine dimineaţă, intervine Rosetti cu o voce
de un calin bâtrmesc.pe care Ghîea nu 1-0 cunoaşte . Cind Va afla evenimentele va fi aici, va citi proclamaţia, va fi aici, cu siguranţă !                                        ,
    „Ba ar fi bine să stea acasă! Să ciţească fiepare proclamaţia la gura sobei L Sa fie linişte 3 Destul că vor zbîrnîi cafenelele şi; dîrciumile de mulţimea celor ce au-opinia lor şi ştiu, din sursă sigură, cîte ceva şi qmd că~ s-a făcut greşit ce s-a făcut, ei ar fi avut o idee mai bună/ dar nimehi. nu i-a întrebat... Deajuns că mîine toţi vor fi lai curent eu ce/a zis Cuza, ce a făcut Doamna Elena, ce replică ¡a avut Baligot de Beyiie în momentul arestării, pe unde umblau ofiţerii etc. Ce nevoie are Haralambie de popor ? Ăsta vrea /să ceară abdicarea lui Cuza în mijlocul irnei populaţii răvăşite .?“
    —      Domnule colonel, permiteţi:să raportez. Batalionul de cavalerie se află în spatele Palatului.
    Rosetti se apropie de Haralambie încercînd să-i vadă faţa, dar acesta se întoarce pe căloîie şi oirdonă :
    —   Să aştepte acolo semnalul. Să nu intre nimeni în
piaţă fără voia mea.                        .               v
    Pisicile nocturne dansează pe zăpada moale, pe acoperişuri, pe garduri.
    Şi palatul iar tace şi tace. Parcă ar somnola prins in capcană.                                                    /
    Prinţul apropia'hîrtia de lampă. Rămîne în picioare. Citeşte tare :
    —      „Noi, Alexandru Ioan I, potrivit dorinţei poporului întreg şi angajamentului pe care l-am luat cînd ne-am suit pe tron, depun astăzi frîiele guvernului în mîinile unei locotenente domneşti şi ale unui minister ales de popor.“
    Tăcere. Doar plînsul molcom al Măriei se tîrăşte pe lîngă pereţii întunecaţi, se mototoleşte î». draperiile lă--sate. '          .,.   'v
       Am o firească şi amicala curiozitate,, domnilor. Cine va, alcătui locotenenta domnească ?i cine va tace parte din acest minister „ales de popor“?
    Căpitanul Mălinescu se dă un pas înapoi. Aşteaptă ca locotenentul Pilat să vorbească, dar acesta pare a fi amuţit.
    —   Sper că nu v-a jignit întrebarea mea, insistă Cuza.
Este o simplă curiozitate...                                   •'
, Suspinele Măriei punctează din nou liniştea camerei. Căpitanulsefoieşte şi se decide :        ,    ’
    —      Domnii Niculae' Golescu, Lascăr Catargiu şi colonelul Haralambie alcătuiesc locotenenţa, Alteţă... -
■  — Nu-mi mai spüne aşa...'
    —   Ministerul este sub preşedinţia lui Ion Ghica...
       Ali l Prietenul meu! spune Prinţul spre Măria
pentru â4 c^e oportuna compasiune.
    —   Ministerul de război îl are maiorul Leeca...
’■■■ — Lecca ? tJite pe cine am încălzit la sîn !
    —   Ministerul din interior îl deţine domnul Dimitrie
GMca...                  ■'              _
    -De-ajuns.                                       -
    —      Domnul- C. A. Rosetti este ministrul instrucţiunii publice.
    —   De-ajuns, căpitane !
 297
    Prinţul se apleacă din nou asupra hîrtiei. O reciteşte concentrat, mohorît, brusc îmbătrânit.
    —■ N-am pe ce să semnez, locotenent Pliat. Oferă-mi umărul dumitale.
    Somat astfel, Pilat se apropie. Este emoţionat. Sabia îi zornăie urît. Se îndoaie. Pe mantaua lui, Alexandru Ioan I, primul Domn ales al Românilor, îşi semnează renunţarea la putere.
                                       *
    Ghica oftează şi-şi îndeasă mai adînc mîna stîngă în buzunarul paltonului în timp ce cu dreapta încearcă să deseneze cu bastonul pe troianul de zăpadă din faţa lor o cometă cu coada stufoasă. Colonelul urmăreşte atent mişcările din piaţă. Chipiul îi stă tras pe sprînoene şi nu-i poţi ghici expresia, doar umerii căzuţi şi bălăbăneala ciudată a capului arată cît este de încordat. „Ce bătălii a condus el? Ce lupte i-au stat înainte? Manevre şi iar manevre ! Ar trebui deplînsă soarta ofiţerului" care de-a lungul vieţii n-a participat decât la manevre ! Destin mediocru ? Dar Haralambie are şansa unei lovituri de palat ! De ce să nu fie mîndru ? Este ofiţerul uneL conspiraţii, dacă o bătălie nu i-a fost menită.“
    —- Realitatea impune, spune Ghica, printr-o totală lipsă de logică şi de această lipsa habar n-au cei ce trăncănesc prin cluburi. Poporul e mai bine să stea acasă î
         Rosetti se împinge din nou în umărul lui şoptind :
    —   Ironia dumitale nu ne jigneşte pe noim ei speranţele
noastre !                                     ‘
    Din întuneric, de pe treapta pantofăriei, iată-1 dînd replica plîngăreaţă :
    —   Je dissimule une grande sensibilité...
    —   Eşti incorigibil ! Iţi vei îndepărta pe toţi cei din
jur.
    —       Numai pe proşti. Ironia mea, ca ironia oricărui român, e total lipsită de cruzime.
298
    —   Eeeee !
    .Se răsucesc amîndoi în zăpadă rîzînd, apoi Rosetti ridicînd braţele spre cerul întunecat şi apăsător exclamă :
    —       Am fost nişte nevinovaţi înainte de a. fi nişte vinovaţii
     Unul din soldaţi, Ia semnul lui Mălinescu, înaintează spre ex-domnitorul Cuza.               *
     —  Trebuie să îmbrăcaţi hainele civile, spune locote-
 nentul Pilât în timp ce soldatul despătureşte pantalonii, vestonul, cămaşa şi le aşează grijuliu pe marginea patului. ,         :
     Cuza priveşte tăcut gesturile timide ale omului.
     —  Intoarceţi-vă ! Vedeţi Că nu opun rezistenţă.
     Totuşi locotenentul Pilatia "cele două pistoale din
 noptieră. Maria Obrenovici este îmbrăcată, stă ţeapănă şi arogantă în spatele Domnitorului. Şi-a recăpătat trufia, insolenta. Prinţul se întoarce şi se refugiază după paravan. Maria îl urmează. I se aude vocea în tăcerea stânjenitoare a celorlalţi, parcă se roagă, parcă imploră. Vocea lui Cuza nu se aude. Ofiţerii îşi ocolesc privirile. Pi-lat contemplă concentrat un scaun cu picioare curbate, Mălinescu urmăreşte desenul complicat al covorului.
 ^ Urechi ciulite.
     . Ceva bizar; incredibil, după paravan cei doi par a se îmbrăţişa.
     .— Fii calmă, Mărie !         '
     ;— Ce vor să-ţi facă ?
     —      Nimic î Nimic! Mă alungă, atîta tot. N-au nevoie de un martir, au nevoie de un Prinţ compromis. Fii calmă !
     Cuza îşi face apariţia în hainele sumbre cenuşii ce-i fuseseră destinate. Spune cu amărăciune : \ ■
     —      Nu cunoaşteţi măsurile fostului vostru Domnitor ! ridică braţele arătînd mînecile prea lungi şi pieptul hainei
prea larg.* Arăt ca un cioclu ! Ruşine, locotenent Pilat! Şp£F că veţi îngădui valetului meu să-mi aducă, la arest, hainele mele. I>aeă stau o zi întreagă în acestea riscaţi o sinucidere care, recunoaşteţi, ar complica puţin lucrurile.
    Se îndreaptă spre uşă cu pasul lui dîrz, elegant, escortat de soldaţi şi de doi din ofiţerii de faţă. Unul rămîne să o conducă pe Maria Obrenovici, care îl sfidează scutu-raidu-şi buclele :
    —- Je suis prete !                                     /—
    Un bulgare imens de zăpadă alunecă de pe acoperişiil casei lui Kreţulescu şi se prăvale în spatele şirului de soldaţi care au- tras un tun şi ITau aşezat cu multă precauţie -cu ţeava îndreptată spre duşmanul necunoscut.
    —       Cînd’ ninge, zici mulţumesc cerului că se acoperă murdăria oraşului, deşi nxi mai ştii pe^ unde calci, poţi să^-ţi rupi picioarele, poţi să-ţi pierzi capul. Dar cînd zăV pada se topeşte te ia cu. ameţeală : totul e urît 'şi umed.
    Dar mormăielile lui Ghica nu reuşesc ‘ să umple tim-pul. Ar renunţa să mai ameţească atmosfera cu vorbe de .prisos, căci Rosetti tot zice că mi are emoţii, iar Ha-ralambie, la naiba, e militar, trebuie sa se ţină bine, şi întunericul devine cu fiecare minut ce trece mai străveziu; ■          / ’ ' : ■                ,                .  *
    Piaţa, micşorată de teamă,’ e ca o inimă pulsîndă, clandestină, vibrînd în întuneric,: în trupul oraşului.
    Iar brasul ce este ?                        '
v,/Inima mai mare a un^i ţă^i modeste, sud-est-europene, un pion sfios pe: eşichierul politic î               /          r
    Şi Europa ce este ? Nici ea nu ştie ce este. O pîrloagă.y Gres© buruieni şi orhidee, bălării şi „plante de treabă“, @um spune Safţa, în aceeaşi înghesuială apocaliptica^ Europa e o mare gradină neîngrijită şi în ea încap toate Continentele;- -;
300
                . _      ■      V                 ' ; ,
    Eri ca. Timpul se scurge lent ca într-un acvariu uriaş unde esté aşteptată apariţia peştelui cel mare care să-i înghită pe cei mici de-a valma. întunericul ţine sub aripile şale largi şi Europa, şi sud-est-ul ei, şi Principatele, Şi Bucureştiui, şi această sărăcăcioasă piaţă unde. se decide viaţa cîtorva milioane de oameni.
    Frica/suverană, cu laba în şold, se plimbă printre case, străzi, palate, cafenele şi ajunge în mica piaţă a resédintei domneşti. Coada ei de şarpe se încolăceşte,-strînge şi strînge. ,                    -  ,
    La parter, în dreptul apartamentului Doamnei Elena, Cuza vede garda postată în dreapta şi în stînga uşii şi aude vocea uşor isterizată a soţiei sale :    v       %
    —      Unde este Domnitorul Vostru ? Ce se petrece ? / Ezită. , Ar vrea s-o liniştească, dar nu vrea să ceară nici o favoare. „Pauvre Hélène: ! “^Lungile ei 'dantele, cia-oanaşele de lemn, semnele ciudate de pe un petec de hîrtde unde îşi copia modelul, perniţe, ace, fire de mătase şi multă, multă răbdare. Copiii gungurind,Oaruncîndu-se de-a buşilea după poala rochiei şi neliniştea ştăpînită a mîinilor Elenei, stîngăcia reverenţei, "mersul ei prea ţeapăn şi timid. „Pauvre Hélène !“
        Vreau să merg la Domn !                    :  ■
    Trec mai departe şi abia în holul mare al Palatului se adresează-lui Pilat : \                -      -
    -  -r-. Aveţi grija de Doamna. Elena şi de-copii ! Singura concesie, singura rugăminte adresatai adversarilor învingători.           ■,                  y
' . Aşteaptă liniştit să i se aducă mantaua. :     ’  ;
    Servitorii se foiesc In încăperile alăturate. î •     •;
    . Alte; ferestre ale palatului se lumineazăi ;
    „Dacă vom/rata ?“ ;           ^      ' V  :         :
 301
    Ii vine să rîdă.
    Uite, uite cum se înalţă în pieptul lui bucuria de a rata. „Da, da, da, da î Avem şi bucuria de a rata. Sintem încă oameni, sîntem încă tineri chiar şi capabili de multe !“
    Rosetti a înţepenit lîngă zid. Nu mai gesticulează ca un nebun, ca un apucat. Botinele Iui de bal stau muiate în zăpada ce se topeşte.
    „Chiar dacă vom rata tot va fi ceva. Un eşec spectaculos 1 “
    Din clădirea Palatului s-ar putea auzi împuşcături, •din străzile alăturate al treilea regiment de infanterie al colonelului Solomon ar putea înconjura piaţa şi totul ar fi pierdut. Magnific pierdut f Penibil pierdut !
    Dar există şi voluptatea de a pierde. Nu e vorba, desigur, de pierderea mică, meschină, ci de cea grandioasă, istorică, de răsunet...
    Cine ştie dacă în sufletul lui Ghaca nu stă ascunsă bine speranţa unei nereuşite, cine ştie ? Nu, parcă de data as,ta, mi ! Altfel nu i-ar transpira palmele, nu i-ar seca umorul, nu i-ar îngheţa picioarele, nu i s-ar întuneca vederea.                                                '
    Saşa îl acuză de ambiţii subtile, adversarii numesc apelaşi "lucru abilitate, viclenie, cînd nu este de fapt decît nefericita lui inteligenţă, care s-a dovedit adesea o piedică serioasă în calea succesului. Are dariil de a provoca uri neîmpăcate doar prin false izbînzi.
    Să se fi născut prea tîrziu sau prea devreme ?
 / Totuşi* înfigînd bastonul întroianul de zăpadă — ^cazemata naturală a copiilor răzvrătiţi — ce-şi tot scurge &f>a în rigolă cu un susur de izvor mărunţel, refuză ddeea : „M-am născut la timp ! îmi place secolul meu î îmi place anul 1866 ! M-am născut exact cînd trebuia, la timp !“ * *
    La timp ca să stea în faţa palatului domnesc în această clipă şi să aştepte abdicarea lui Cuza, ca să pîndească un fapt istoric, şi cînd îşi spune „istoric“ se emoţionează puţin. Mindria fireasca îl face să respire adînc.
 302
     —   Şi ce vom face cu victoria noastră ? întreabă Ha-
 ralambie. !                                                  > *
     „Ásta nu-i bun de militar. Auzi oe problemă are !“
     Un prost norocos şi un deştept oare eşuează sint doua fiinţe care n-au trăit deajuns.
     —   Vom rezolva problema orientului !
     Rosetti vede totul, ca de obicei, în mar^ pe plan european. Şi oá' de obicei, Ghica vrea să aşeze pe pămînt lucrurile care în preajma vechiului său amic şi a vechiului său duşman prind să zburătăcească, să-şi fîlfîie aripi de lemn.
     —       La question ďorient a oommencé avec la guerre de Troie et ne finiră pas qu’avec le monde.
     —       Scepticismul acesta nu te împiedică să fii foarte activ, iată ceea oe mă uimeşte la dumneata î
     Este amabil Rosetti că se facé a uita epitetul cinic pe care i-1 lipeşte de ani şi ani !                    *
     —       Domnule Ghica, spune colonelul Haralambie' cu o voce gîtuită, ştiu ce avem de făcut dacă reuşim în noaptea asta, problema este dacă ceea ce avem de făcut este bine.
 ^ încă o fereastră luminată la parterul palatului. Flacăra lămpii se stinge însă repede. Ghica apucă să-i vadă lui Haralambie ochii tulburi. „Este disperat că trebuie să-şi ducă opera pînă la capăt !“ Ce să-i spună ?
     r— Unui conducător despot îi urmează firesc un Conducător modest, democrat, care nu vrea să modifice total societatea, ci s-o interpreteze.
     O altă fereastră se ^aprinde.
     Teama creşte ea o ciupercă — numai franjuri, numai ţesut alb, fără sevă, fără sînge !
     - *
     Iii faţa scărilor de la inţrare două şiruri de soldaţi, aliniate , şi nu prea. Dar stau cu spatele unii la alţii de; parcă n-ar vrea să-şi vadă privirile obosite, derutate.
                                    303
i
                              ;^r-: Pe dracustăm aiei ? şopteşte xmtiL .* — Cică îl face pe Vodă Cuza împărat!
        Ne-am procopsit. . ■. r               -          ;   ,
 ^ Cuza Vodă se opreşte în pragul uşii. Piaţa mohorîtă, ' rece se deschide în faţa lui ca o scenă pe care figuranţii, aşezaţi artistic şi plătiţi cu ziua, prevestesc drama: Departe, dincolo de Bucureştiul. care nu i-a- fost niciodată drag, se ivesc zorile. Aproape, în spatele Domnitorului, locotenentul Pilat ţine să afle :                 .   .         :
        : Alteţă, de ce n-aţi folosit pistoalele ?
     îşi adună picioarele, îşi lipeşte palmele de pulpe, sabia zornăie, capul stă aplecat, urechea se apropie „de gura fostului său suveran. Acesta contemplă piaţa plină de -soldaţi, tunuri, troiene de zăpadă, şi rîde :
        Pentru că am obosit, locotenente, zău am obosit. Pp^ţaţi-vă cum se cuvine...
     r*- Aţ* fi putut să vă opuneţi, să, va apăraţi !
     ' Ciiza se întoarce spre el şi-i.şopteşte :'
     —      Triumful vostru       din noaptea asta va  fi sursa dezamăgirilor voastre dp                 nuine. Este singura mea conşo^
 lare, care, dacă vrei, este şi singura mea răzbunare, -
 , ’ In spatele lui, din interiorul holului se iţeşte^ vbcea^ graseiată a lui Baligot de Beyne                            : i
     —  Au sechestrat arhiva, alteţă !  ..             ’       -
     —  Nimic nu ne va         compromite, prietene !
 ;  -tr Cu atît mai rău -pentril noi,'o   vor ţine  secretă !
     —  Resemnează-te^ nu te mai gîndi la nimic decîtîâ
 linişte, pace, singurătate... Te îmbrăţişez !     1 ‘ : - ' ■
     . Cuza face cîţivâ paşi şi- 'lese- iţi cadrul'"‘■uşii: Mai are ^inip -să-i audă ;pe secretarul ^ău sfidîndu-i pe conspiratori :                                              *       ,
     —  Vai de victoria în care măreţ e doar învinsul!
     îşi trage: bastonul din mormanul de zăpadă. Cometa a rămas cu v coadă sfîşiată. îşi aminteşte că o actriţă
304
 sporovăise îrttr-o seară ceva despre un secret de „scenă*. Figuranţii, în momentele de vânzoleală dramatică, Stau în spatele actorilor, pe un fundal patetic si mormăie,: „barbă-rară-barbă-rară-barbă-rară...“ Ghica se dă jos de pe scăriţele pantofăriei, intră în şirul de soldaţi care s-a aliniat în faţa leşinatelor troiene şi rezemat bine pe tălpile ghetelor face rumoarea necesară : ?
     —      In Samos, am cunoscut un caz extraordinar ; un escroc', unul fermecător ! ...      < .
     în întuneric — urechi ciulite. A povesti, a amăgi, a, ronrona pentru a crea atmosfera unei explozii emotive !
     —      Făcea pe vraciul... Se .întoarce spre Rosetti rămas cocoţat pe scară şi încearcă lansarea cazului pe o orbită abstractă : Este interesant, nu-i aşa, omx în acest secol raţionalist, atît de raţionalist îneît religia se simte în panică, iar morala balansează între admiraţia pentru suc-desul social, pentru raptul financiar şi curajul de a dis-preţui artistic totul, se înmulţesc fenomenele de vrăjitorie, de şamanism, de magie, de spiritism! Ei bine, vraciul samiot făcea leacuri de dragoste, vindeca de gîlci şi diaree, de palpitaţii ' şi sufocări, de neputinţă şi, nebunie,
 \chema .hiorţii la sfatul ¿u viii şi-i purta pe vii îtt - lumea' umbrelor.
     Vagi, discrete chicoteli. Şi vocea se avîntă :
         Pentru ce ?- Pentru o găină, pentru un galben co-ţlMtf O' aventură galantă cu soţia bblnavului, o avansare k; fiului notaruliii, o alianţă matrimonială .între nepoata prefectului şi judele local. Găinării ! Asta o să ziceţi : găinării ! Ceea ce uimea autorităţile samiote nu era atît prestigiul zisului vraci printre minţile înapoiate, ei capş-citatea lui de a .supravieţui., tuturor represaliilor,.
     Încetineşte vorba. Urechile ciulite întorc capetele mirate. ■ - . -  ■              .                   ; , *. ■-  •
     -    — Da. Un soţ înşelat îl otrăvise, un bolnav escrocat îl împuşcase, p nebună amorezată îi împlîntase un cuţit -* în spate, un ţŞraii exasperat de. violenţa pasională a ner
 vésti-sii îi dăduse cu un ciomag în cap... Vraciul avea însă o miraculoasă capacitate de a supravieţui. Aceasta era adevărata lui vocaţie. A înţeles devreme că o are şi restul n-a mai contat. Scăpa de otravă, horcăia ce horcăia după o înjunghiere şi îşi revenea, vărsa mult sînge după o împuşcătură şi parcă îi pria...
    —      Care este ideea? tropăie Rosetti în spatele lui şi se trezeşte cu pălăria aceea caraghioasă trasă atît de jos încît trebuie să privească pe sub borul ei.
    —      Ideea? Ar fi una... dar mie mi-a venit doar aşa să povestesc ceva ca să treacă timpul. Am supărat cumva ?
    —      N-ai preţuit niciodată firile slabe, pe amărîţii aceeia care cred în orice din naivitate !
    ! — Nu i-am preţuit, recunosc, şi nu-mi pare rău, mai ales că am-scuza de á fi respectat suficient firile tari.
    —      Eu, ştii, nu văd întodeauna ce este farsă în seriozitatea ta. Ironia mă derutează.
    Uite că l-a înduioşat; îi zîmbeşte protejat de întuneric. Sinceritatea are efectele ei violente, romantice. Stau o clipă mîngîindu-şi o prietenie demuit ratată. Soldaţii îşi mută greutatea trupurilor de pe un picior pe altul.
    în uşa Palatului, deschisă larg, siluete ceţoase.
    Dinspre strada Câmpineanului apare cupeul lui Ghica.
    Sus pe capră, Ghiţă sfidează capitala. Ocoleşte piaţa prin faţa soldaţilor şi a tunurilor şi. trage la scara Palatului. Din străzile laterale batalionul de cavalerie intra în scenă. ~
    Cleaf — cleaf !
    —   Ah, ideea, uitam, Rosettache, ideea e asta, că te
faci a avea o vocaţie ca să ţi-o împlineşti pe alta. Vrei o viaţă întreagă să fii prim-ministru şi la bătrîneţe îţi scrii memoriile şi rămîi în istorie ca scriitor.               -
    Rosetti îl ia în braţe pe Ghica.
    ^ — S-a'terminat!
    Haralambie înaintează în mijlocul pieţei. Cîţiva ofiţeri urmaţi de un grup de soldaţi se aşează în jurul tră-
  surii. Ghica mâi apucă să-i arunce exaltatului său prieten, care nu mai poate spune că nu este emoţionat şi care plînge ca în faţa unui tablou alegoric :
      —      Il faut prendre les choses calmement, froidement, énergiquement...                        .
                                 *
      In ropoteala cailor şi a trăsurilor, Prinţul Cuza se desparte pentru totdeauna de palatul domnesc din Bucureşti. Trece printre cele două şiruri de soldaţi aşezaţi cu spatele şi urcă în trăsur^ Se mai aude dinăuntru vocea disperată şi dezagreabilă a Doamnei. Este o mică vulgaritate patetică, înghesuită în solemnitatea rece a acestei plecărţ.       _                                 ,
      Printre tunuri, troiene şi soldaţi amorţiţi de frig şi umezeală, trăsura ce-I poartă pe Prinţul Cuza iese din piaţă.
    *   Se întoarce ultima filă a cărţii lui, unde stă scrisă povestea unui trist exil.
      Ion Ghica intră în palatul domnesc în calitatea sa de prim-ministru.
EPILOG
    „întriga, minciuna, calomnia şi. toate celelalte proaste obiceiuri n-au fost niciodată mai active ca astăzi.“
  (Scrisoare adresată de Ion Ghica lui Dimitrie Sturdza în Î868, la numai doi ani de la abdicarea lui Alexandru Ioan X).
                     4ţ&
    Lector : FLORIN MUGUR Tehnoredactor : ^CONSTANŢA VULCANESCU
             Apărut 1986. Bun de tipar : 5.04.1986 Format 16/54 x 84. Coli tipo 19,5
               Tiparul executat sub cd. 5005/986 la ÎNTREPRINDEREA poligrafica BACĂU
 <bac au >          str. Mioriţei nr. 27